Robyn Young — [Rebeliunea] 01 Rebeliunea

ROBYN YOUNG 


Seria: Rebeliunea 
Volumul 1 


REBELIUNEA 


Original: /nsurrection (2010) 


Traducere din limba engleză de: 
LAURA CIOBANU 


y 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2016 


„O, Doamne! Ades Merlin zise- 
adevărul 

În profeţii, de stai să le citeşti! 

Acuma două ape curg ca una 

Ce-au fost de munţi mareţi ieri 
despărțite; 

Și-s un ţinut unit două regate 

De doi regi stăpânite mai-nainte. 

Acuma insularii sunt uniţi 

Alban adus sub semnele puterii 

Sub Edward care-i rege și stăpân 

Cornwall și Țara Galilor sunt în puterea 
lui 

Marea lIrlandă-i face doar pe voie 

În nicio ţară rege nu-i sau prinţ 

Asemeni lui ce astfel le-a unit.” 


PETER LANGTOFT (cronicar englez, 
1307) 


Prolog 


1262 


„Însuși Arthur, faimosul nostru rege, a 
fost rănit de moarte și a fost dus pe 
insula Avalon ca să-i fie îngrijite rănile. A 
înmânat coroana Angliei vărului său, 
Constantine, fiul lui Cador, duce de 
Cornwall: aceasta a fost în anul 542 
după nașterea Domnului.” 


Istoria regilor Britanici, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


GASCONIA, FRANȚA 


1262 


Caii nechezau. Spadele spintecau aerul, izbeau scuturi și 
înfundau coifuri. Bărbații scuipau ameninţări și gâfâiau blesteme 
prin viziere, brațele și umerii le vibrau de durere ori de câte ori 
îşi luau avânt să lovească. Îmbulzeala ridica nori de praf de pe 
solul uscat, dând aerului de deasupra viei o culoare gălbuie. 
Mirosul strugurilor umflați de căldură era acru în găâtlejurile lor 
însetate și înțepătura sărată a sudorii le picura în ochi și îi orbea. 

În centrul încăierării, un bărbat într-o tunică stacojie și aurie 
își înălță scutul, blocând o nouă lovitură. Calul de sub el se 
smuci. Readuse animalul la ordine strunindu-l cu genunchiul și 
atacă la rândul său, înfigându-și spada în coasta adversarului, 
străpungând țesătura și căptușeala și oprindu-se cu un scrâșnet 
în cămașa de zale de dedesubt. Alături, un alt bărbat, 
înveșmântat într-o mantie în dungi albe și albastre, brodată cu 
mici păsări roșii, lovi brutal cu spada în spinarea altuia, 
împroșcându-și obrăzarul cu scuipat din cauza efortului. 
Bărbatul pe care-l lovise se prăbuși cu fața în jos, scăpându-și 
spada. Calul i se poticni și fu azvărlit din șa. Se prăbuși în țărâna 
înnegrită de sucul strugurilor plesniti și se rostogoli, încercând 
să evite copitele cailor ce izbeau pământul în preajma lui. Una îl 
nimeri în tâmplă, strivindu-i coiful și lăsându-i trupul inert să fie 
lovit și călcat în picioare, în timp ce, deasupra, oamenii își 
continuau lupta. 

Bărbatul în stacojiu și auriu își înălță spada în aer cu un strigăt 
fioros, imitat de alții. 

— Arthur strigară aceștia. Arthur! 

O nouă putere le crescu în brațe, un suflu nou le umplu 
plămânii. Luptară în continuare, de data asta fără milă, fără să 
cedeze un pas. În timp ce tot mai multi adversari erau doborâţi 
sau trași jos de pe cal, deasupra încăierării se înălță un stindard, 
fluturând în vântul fierbinte. Era de un roșu stacojiu, având în 
centru un dragon ridicat pe labele din spate, înconjurat de 
flăcări, cu broderiile de aur care-i formau solzii strălucitoare ca 
lumina Zorilor. 


— Arthur Arthur! 

Bărbatul cu mantia în dungi albastre și albe îşi pierduse 
spada, dar continua să lupte în mijlocul înghesuielii, folosindu-și 
scutul drept armă, repezindu-i muchia superioară sub falca unui 
bărbat și apoi întorcându-l ca să lovească în viziera altuia. 
Infuriat de un adversar ce refuza să se predea, îl înșfăcă de gât 
și îl trase jos din șa. In timp ce bărbatul aluneca printre cai, 
dând din brațe în căutare de sprijin și urlând de furie, se auziră 
trei sunete prelungi de corn. 

La auzul acestora, cei aflați încă pe cai îşi coborâră spadele, 
unul câte unul. Respirând precipitat, se străduiră să-și înfrâneze 
armăsarii agitati. Cei căzuți la pământ ridicară cu greu, 
încercând să-și croiască drum prin mulțime. Erau înconjurați de 
pedestrași în așteptare, înarmați cu săbii scurte. Un bărbat care 
încercase să scape bâjbâinad în patru labe prin vie fu târât înapoi 
și lovit până când renunţă la împotrivire. Scutierii se apucară să 
adune caii rămași fără stăpân, care se împrăștiaseră pe 
parcursul luptei. 

Bărbatul în stacojiu și auriu își scoase coiful ornamentat cu 
aripi argintii de dragon, dezvăluind o față tânără şi osoasă, cu 
ochi cenușii și intensi, dintre care unul avea pleoapa ușor lăsată, 
dându-i o expresie șireată Trăgând lacom în piept aerul prăfos, 
prințul Edward îi măsură cu privirea pe bărbații înfrânți: ultimii 
dintre ei tocmai îşi predau armele. Câţiva fuseseră răniţi în 
bătălie, vreo doi chiar serios, silindu-i pe scutierii lor să-i care. 
Un altul se clătina în strânsoarea tovarășilor săi, mormăinad 
printre gingii, cu dintii din fată sparti. Triumful cânta un marș 
înăuntrul lui Edward, în zvăcnetul sângelui încins din vinele sale. 

— O nouă victorie, printe. 

Constatarea morocănoasă venea din partea bărbatului cu 
mantia vărgată în albastru și alb. William de Valence își scosese 
coiful și-și desfăcuse obrăzarul din zale, care îi atârna peste 
gulerul de fier ce fixa coiful. Faţa lată îi șiroia de sudoare. 

Inainte ca Edward să apuce să-i răspundă, unul dintre scutieri 
strigă: 

— Aici e un mort! 

Edward se răsuci și-l văzu pe scutier aplecat deasupra unui 
cadavru. Tunica mortului era acoperită de praf și coiful era 
înfundat într-o parte. Sângele îi țâșnise printr-una dintre orbite. 

— la-i armura și spada, îi spuse Edward scutierului. 


— Alteță, protestă unul dintre bărbații încercuiți și dezarmați. 
Făcu un pas înainte, dar fu îmbrâncit la loc de pedestrașii ce-l 
înconjurau. Reclam dreptul asupra trupului tovarășului meu. 

— Poți să-i iei trupul pentru înmormântare după ce 
răscumpărarea pentru voi va fi stabilită și plătită. Dar armura i-a 
mea. Spunând acestea, Edward își întinse coiful cu aripi de 
dragon și scutul unui scutier și, luând frâiele, își îndemnă calul 
printre rândurile de butasi de viță. 

— Aduceţi prizonierii le porunci William de Valence 
pedestrasilor. 

Restul oamenilor lui Edward il urmară cu stindardul cu 
dragon înălțându-se ca un pumn roșu deasupra capetelor lor, 
întunecat în apusul care-i învăluia. Lăsându-i pe scutieri să 
adune armele căzute și caii răniți, trupa părăsi podgoria, 
ignorându-i pe lucrătorii ce veneau în fugă și strigau la vederea 
viei distruse. Terenul pentru turnir, stabilit cu o noapte înainte, 
fusese, ca de obicei, așezat între două orașe, dar includerea 
lanurilor, pășunilor și chiar a satelor era inevitabilă!. 

Mânându-și calul la pas peste câmp, Edward își scoase 
mănușile de zale. Pe muchiile palmelor, pielea era bășicată, în 
ciuda căptușelii de piele. Flexându-și mâinile îndurerate, îi 
aruncă o privire lui Valence, care călărea alături. Bărbatul stătea 
relaxat, cu trupul masiv rezemat de spatele înalt al șeii, cu 
inelele îmbinate ale cămășii de zale clinchetind în atingere cu 
lemnul. Își trecea o bucată de țesătură peste lungimea spadei 
știrbite de atâta folosință. Lama părea mai ascuțită decât 
armele tocite pe care le folosiseră Edward și ceilalţi. 

Valence îi aruncă o privire. văzând că Edward se uita la el, îi 
adresă prințului un zâmbet știutor. 

— N-ai ce face când te pune dracu’, nepoate. N-ai ce face. 

Edward nu spuse nimic, dar dădu aprobator din cap, 
reîntorcându-și privirea spre drum. N-avea de gând să aducă 
vorba despre regulile turnirului, nu atâta timp cât unchiul său 
vitreg? îl ajutase să câștige majoritatea luptelor la care 


l Este vorba despre un tip de turnir practicat la începutul Evului Mediu, în care 
întrecerea nu avea loc într-o arenă, cu spectatori, ci pe un teren ales de ambele 
tabere. Lupta destul de brutală, fără respectarea regulilor cavalerești de mai târziu, 
se desfășura între două grupuri de luptători, miza fiind armura, armele și 
răscumpărarea învinșilor. (n. tr.). 

? William de Valance, ca și John de Warenne care urmează să apară în povestire, sunt 
copiii din cea de-a doua căsătorie a mamei regelui Henric al Ill-lea, Isabella de 


7 


participase compania sa în acest sezon. Asta îi adusese 
suficienți cai, arme și armuri ca să echipeze o armată, ca să nu 
mai pomenim de zecile de tineri cavaleri de rang mic atrași de 
faima sa crescândă. Cu câteva luni mai înainte, la ospățul ce 
urmase unei victorii, unul dintre aceștia îl numise „noul Arthur” 
și numele prinsese, din ce în ce mai mulți oameni imbulzindu-se 
să se alăture companiei sale sub stindardul cu dragon. Valence 
era un bărbat agresiv, iar faima cruzimii sale călătorise mult 
dincolo de granitele orașului francez de baștină. Dar abilitatea 
sa brutală în turniruri împreună cu faptul că era una dintre 
puținele rude ale lui Edward care nu-l abandonaseră îl făceau de 
nepretuit, așa că prințul îi dădea unchiului său frâu liber, 
ignorându-i izbucnirile violente și nenumăratele gafe. 

Privind în urmă, în timp ce oamenii începuseră un cântec 
deocheat de victorie, Edward văzu șiruri de fețe zâmbitoare, 
brăzdate de sudoare. Mulţi bărbați erau, ca și el, abia trecuți de 
douăzeci de ani, mulți dintre ei fii mai mici ai nobililor francezi, 
atrași de promisiunea prăzii și a gloriei. După lunile petrecute în 
circuitul turnirurilor, Edward îi cunoștea bine. Toţi aveau să lupte 
pentru el de-acum fără să pună întrebări. Încă vreo câteva 
săptămâni de antrenament şi aveau să fie gata. În curând, avea 
să se întoarcă în Anglia în fruntea trupei sale, pentru a-și 
recâștiga onoarea și pământurile. 

Trecuseră nouă luni de când tatăl său îl trimisese în exil. Chiar 
și mama lui cea iubitoare nu scosese un cuvânt în fața teribilei 
judecăți: revocarea dreptului asupra pământurilor sale din Țara 
Galilor, Irlanda și Anglia, care-i fuseseră date, la cincisprezece 
ani, ca parte a contractului de căsătorie. Regele Henric fusese 
sumbru, privind de pe docuri vasul ce ieșea în larg pe Tamisa, 
ducându-l pe fiul și moștenitorul său spre Gasconia:, către 
singurele pământuri care-i mai rămăseseră. Edward și-l reaminti 
întorcându-se, cu mult înainte ca vasul să se facă nevăzut, și 
îndreptându-se către porțile palatului Westminster fără să 
arunce o singură privire în urmă. Prințul scrâșni din dinti, 
alungând amintirea și concentrându-se asupra priveliștii oferite 
de cavalerii în culmea fericirii, urmându-i pe armăsarii lor obositi 


Angoulême, reîntoarsă pe pământ francez după moartea soțului ei, regele loan Fără 
Țară. (n. tr.). 

3 Gasconia și Aquitania erau în proprietatea regelui Angliei de la căsătoria lui Henric al 
II-lea cu Eleanor de Aquitania, în 1152. (n. tr.). 


8 


și scandând cu toții numele lui Arthur. Tatăl său o să fie silit să- 
și ceară scuze când o să-l vadă pe războinicul care devenise, 
chemat de oamenii săi pe numele celui mai mare rege al tuturor 
timpurilor. 

Imbujorarea serii pălise și lumina primelor stele străpungea 
bolta, când compania intră călare în curtea unei cabane de 
vânătoare din bușteni, înconjurată de dependințe și mascată de 
copaci. Edward descălecă. Dând calul unui rândaș și spunându-i 
lui William de Valence să închidă prizonierii în hambar, se 
îndreptă către clădirea principală, dornic să-și spele praful de pe 
fată și să-și potolească setea înainte de apariţia celorlalti 
comandanți și de negocierea răscumpărărilor. Silit să-și aplece 
trupul înalt pe sub pragul de sus, intră în conac și printre 
servitorii zoriți îşi făcu drum către încăperile de sus și către 
camera sa. 

Pătrunse în încăpere, iar cămașa de zale și pintenii îi 
clincheteau pe când străbătea podeaua de lemn. Descheindu-și 
centura de care atârna spada, aruncă arma pe pat, simțind cum 
dispare apăsarea din jurul taliei. Camera era întunecată, lucea 
doar o lumânare pe o masă, lângă fereastră. Dincolo de ea era o 
oglindă. Apropiindu-se și pătrunzând în băltoaca de lumină, 
Edward se văzu ivindu-se din adâncurile acesteia. Pe masă îl 
așteptau o carafă cu apă și un lighean. Indepărtând cu piciorul 
scăunelul din fata mesei, turnă apă în lighean și se aplecă, 
făcându-și mâinile căuș. Apa era ca gheața pe fața lui 
înfierbântată. O adună din nou în palme şi o simti alergându-i pe 
piele în pârâiașe înghețate, curățând praful și sângele. Când 
termină, întinse mâna și căută țesătura de olandă care ar fi 
trebuit să se afle alături de lighean. Degetele-i alunecară pe 
lemnul gol și se înfurie pe nepriceperea servitorilor. Ceva moale 
îi atinse în treacăt încheieturile degetelor. Apoi moliciunea îi 
căută palma și el zâmbi. 

Luând cârpa, Edward și-o apăsă pe obraz și își șterse apa din 
ochi. Lăsând-o jos, privirea i se limpezi și-și văzu soția. Părul ei 
des cădea în valuri, îmbrățișându-i umerii și ajungânau-i până la 
talie. Atât de ades era ridicat și ascuns sub văluri și diademe. li 
plăcea să-l vadă liber, să fie singurul bărbat căruia asta-i era 
permis. 

Ochii migdalati ai lui Eleanor de Castilia se îngustară, când îi 
zâmbi. 


— Ai câștigat. 

— De unde știi? o întrebă el, trăgând-o mai aproape. 

— Ti-am auzit oamenii cântând. Dar, chiar dacă nu i-as fi 
auzit, ti-as fi citit-o pe faţă. Îi mângâie obrajii țepoși şi rochia ei 
din olandă albă alunecă, dezgolindu-i un umăr. Pielea ei 
măslinie părea catifelată în lumina lumânării. 

Edward îi luă fața în mâini și o trase spre el ca să-l poată 
săruta. Își întredeschise buzele peste ale ei, simțind aroma de 
miere și de ierburi a săpunului adus din Țara Sfântă. 

Eleanor se trase îndărăt râzând. 

— Esti ud! 

Edward zâmbi și-și sărută din nou tânără sotie, trăgând-o 
către el în ciuda protestelor, acoperindu-i veșmântul fără pată 
cu praful de pe tunica și zalele sale. In cele din urmă îi dădu 
drumul și se uită imprejur după vin. Ridicându-se pe vârfuri ca 
să-i poată apuca umerii în palme, Eleanor îl sili să se așeze pe 
scaunul de lângă masă, poruncindu-i să stea jos cât timp îi turna 
ea. 

Așezat, țeapăn în armura sa, dar prea obosit ca să se apuce s- 
o dea jos, Edward o urmări în oglindă pe Eleanor cum îi toarnă 
vin dintr-un urcior smălțuit pe care erau desenate pene de păun. 
Când ea lăsă urciorul jos și-și trecu iute un deget pe sub buza 
acestuia, prinzând un strop răzleț pe care îl linse, el simti un fior 
de tandrete. Era dragostea aceea dureroasă care vine odată cu 
conștiința a tot ce poate fi pierdut. În afară de unchiul lui, ea era 
singura care îl urmase în exil. Ar fi putut să rămână la Londra, în 
confortul și siguranța Winadsorului sau a Westminsterului, pentru 
că judecata nu se extinsese și asupra ei. Dar ea nu scosese un 
singur cuvânt despre asta. 

În ziua în care părăsise Londra, Edward plânsese pentru prima 
oară de când, copil fiind, îşi privise tatăl ridicând ancora din 
Dover ca să traverseze marea Angliei, îndreptându-se spre 
Franța fără el. În această zi, el era cel care pleca singur, iar tatăl 
său cel rămas în urmă. În timp ce îşi ștergea lacrimile de 
umilință și, recunoscu el, de frică, întrucât pierduse aproape tot, 
Eleanor îi luase mâinile și îngenunchease dinaintea lui în cala 
corăbiei. ĥi spusese că nu aveau nevoie nici de rege, nici de 
regină, că n-aveau nevoie de nașul lui, intrigantul Simon de 


1 Denumirea Canalului Mânecii în perioada în care Anglia deţinea posesiuni în Franţa, 
ceea ce făcea ca ambele laturi ale canalului să fie pământ englez. (n. tr.). 


10 


Montfort, cauza exilului său. N-aveau nevoie de nimeni. Fusese 
aprigă, cu vocea mai puternică și mai hotărâtă decât oricând. 
Mai târziu făcuseră dragoste în magazia cu miros stătut de sub 
punte. Erau căsătoriți de șapte ani, dar împreunările lor de până 
atunci fuseseră blânde, aproape politicoase. Atunci însă 
fuseseră flămânzi și aprigi, revărsându-și furia şi teama unul 
într-altul până când rămaseră epuizați, în timp ce lemnul 
trosnea în jurul lor și marea îi ducea departe de țărmurile 
Angliei. Copilul lor, cel dintâi dus la termen, posibil fruct al acelei 
iubiri sălbatice, îi umfla stomacul, pe care oglinda îl arăta 
rotunjit sub veșmântul amplu. 

Eleanor se apropie pe la spate și-i puse cupa în mâini. Edward 
luă o înghițitură și vinul îi înțepă gâtlejul uscat. Puse cupa jos și 
privirea i se opri asupra unei cărți așezate la marginea mesei, 
chiar dincolo de cercul luminos al lumânării, unde o lăsase 
dimineață. 

— O să trimit servitorii să-ți aducă de mâncare. 

Auzind murmurul vocii ei și simțindu-i strânsoarea mâinii pe 
umăr, Edward îşi surprinse în oglindă fața, încruntată și plină de 
gânduri. Îi mângâie degetele, recunoscător că îl cunoștea atât 
de bine încât să înțeleagă că voia să fie lăsat singur. Ea se 
retrase, acoperindu-și umerii cu o mantie, și, prin oglindă, 
Edward o privi îndepărtându-se, cu părul ei negru topindu-se în 
umbre. Când ușa se închise, îşi întoarse privirea spre carte, 
trăgând-o către el pe lemnul zgâriat. Era veche acum, o avea 
din copilărie, cu scoarțe ce se desprindeau și cu paginile pătate. 
Cuvintele de pe copertă, gravate în piele, erau aproape șterse, 
dar le mai putea întrezări contururile. 


PROFEȚIILE LUI MERLIN 
Traduse de Geoffrey de Monmouth? 


Era unul dintre puținele bunuri pe care le adusese cu el din 
Anglia. O citise de multe ori de-a lungul anilor, împreună cu 
celelalte scrieri ale lui Monmouth: Viaţa lui Merlin și Istoria 
regilor Britaniei, despre care se spunea că există în mai multe 
exemplare decât Biblia. Edward știa pe dinafară faptele lui 


5 Deși amestecă evenimente istorice reale cu personaje de legendă, cum ar fi Arthur 
și Merlin, lucrările lui Monmouth au fost privite secole de-a rândul ca tratate de istorie 
și nu ca opere de ficțiune. (n. tr.). 


11 


Brutus, războinicul din Troia care navigase spre nord după 
războiul troian și înființase BritaniaS, știa povestea regelui Leir 
și povestea venirii lui Cezar. Dar poveștile lui Arthur îi plăceau 
cel mai mult, de la cea dintâi profeție pe care Merlin i-o făcuse 
lui Utherpendragon, că va fi rege și că fiul său, la rândul lui, va 
domni peste toată Britania, până la cumplita înfrângere a lui 
Arthur de la Camblam, când acesta îi trecuse coroana vărului 
său, Constantine, înainte să navigheze spre Avalon ca să fie 
vindecat. Când Edward asistase pentru prima oară la un turnir, 
la Smithfield, în Londra, îi privise cu venerație pe cavalerii 
costumați ca oamenii de la curtea lui Arthur, unul dintre ei 
jucând însuși rolul regelui legendar. 

Când Edward luă cartea, paginile ei învechite se deschiseră în 
locul unde fusese strecurată o bucată de pergament îngălbenizt. 
Prințul contemplă scrisul familiar al scribului tatălui său, auzind 
în mintea lui cuvintele și tonul pompos cu care Henric le dictase. 
Citise scrisoarea de mai multe ori de când o primise. Furia pe 
care o simţise la început dispăruse. Rămăsese numai o 
nerăbdare mistuitoare. 

Scrisoarea vorbea despre castele dărâmate și despre orașe 
jefuite, despre lanuri și pășuni pustiite, despre pământuri arse și 
străzi presărate cu cadavre a căror duhoare năpădea aerul. 
Bărbati aflați sub comanda lordului războinic Llywelyn ap 
Gruffudd ieșiseră la atac din fortărețele lor din munti, aflate în 
străvechiul regat Gwynedo, pătrunzând adânc în Cele Patru 
Cantrefur*. și în teritoriile lorzilor Hotarelor!* ce se întindeau de- 
a lungul granițelor Țării Galilor, deținute de nobili normanzi din 
vremea  Cuceritorului. Cu prilejul căsătoriei cu Eleanor, lui 
Edward ii fusese oferită, ca parte a moștenirii sale, zona 


€ Conform diverselor variante ale legendei, Brutus este un strănepot al lui Eneas, cel 
care conduce grupul de fugari scăpaţi după distrugerea Troiei de către ahei. (n. tr.). 

7 Personajul care a inspirat mai târziu piesa Regele Lear a lui William Shakespeare. 
Conform istoriei lui Geoffrey de Monmouth, regele Leir ar fi domnit în secolul al VIII- 
lea î.Hr. Povestea coincide cu a lui Shakespeare, mai puțin finalul, care la Monmouth 
este unul fericit. (n. tr.). 

8 Unul dintre regatele de pe teritoriul Țării Galilor, aflat în regiunea de nord-vest. (n. 
tr.). 

? Canfretul este o veche formă de împărţire a teritoriului în Țara Galilor. Cuvântul în 
sine înseamnă „o sută de așezări”. Denumirea de Cele Patru Canfreturi se referă la 
canfreturile din nordul regiunii . (n. tr.). 

10 în original „Marcher Lords”, lorzi care deţineau teritorii la granița dintre Anglia și 
Țara Galilor și a căror sarcină era să vegheze asupra frontierelor. (n. tr.). 


12 


îndelung disputată a Cantrefurilor, așa că acum pământurile 
sale ardeau, conform spuselor tatălui său. Nu era prima oară. 

Cu șase ani în urmă, când Edward avea șaisprezece ani, 
Llywelyn îi condusese pe oamenii din Gwynedd într-o răscoală 
împotriva ocupației engleze a Cantrefurilor. Invazia se dovedise 
eficientă și brutală și în câteva zile regiunea se află sub controlul 
lui Llywelyn, castelele englezilor erau în flăcări și garnizoanele 
silite să fugă. De îndată ce ajunseseră la el primele vești, 
Edward, neavând suficienți bani, se adresase tatălui său. Regele 
îi refuzase ajutorul, spunând că aceasta era șansa lui de a 
demonstra că este un războinic și un conducător de oameni. 
Realitatea, știa Edward, era că Henric era prea absorbit de 
strădaniile de a-și încorona fiul mai mic, Edmund, ca rege al 
Siciliei, ca să-i ofere lui bani sau sprijin. In cele din urmă, 
obținând un împrumut de la unul dintre unchii săi, se dusese 
însoțit doar de oamenii lui să-și salveze pământurile din Țara 
Galilor. Llywelyn îl nimicise. Silit să se retragă după numai o 
luptă, cu armata și reputația făcute una cu pământul, Edward 
încă-și mai amintea cântecele batjocoritoare al căror subiect 
fusese, galezii savurând triumfători umilitoarea sa înfrângere. 

Între timp, la curte, Henric devenise din ce în ce mai 
nepopular din cauza demersului său sicilian absurd și al 
favoritismului fată de frații săi vitregi, faimoșii Valence, care 
sosiseră de curând în Anglia. Capul protestelor față de rege 
fusese nașul lui Edward, Simon de Montfort, conte de Leicester. 
Montfort  atrăsese multi contestatari ai lui Henric, totul 
culminând printr-un parlament ținut la Oxford, unde regele își 
pierduse mare parte din autoritate în favoarea baronilor. Infuriat 
de acțiunile prostești ale lui Henric și de propria lui înfrângere în 
fața lui Llywelyn, Edward îi luase partea nasului său, care îl 
convinsese să semneze un pact secret împotriva propriului său 
tată. Regele, aflând despre această trădare, îi revocase 
moștenirea și îl trimisese în exil. 

Edward citi scrisoarea pentru ultima oară, zăbovind asupra 
ultimelor pasaje. Ceea ce făcea această revoltă să fie diferită de 
altele era faptul că Llywelyn ap Gruffudd realizase incredibilul și- 
i unise pe galezi sub conducerea sa. Până acum, nordul și sudul 


11 în această epocă, denumirea de parlament nu definește o instituţie, ci o formă de 
consultare a nobilimii de către regele Angliei. De aici va lua naștere ulterior Camera 
Lorzilor. (n. tr.). 


13 


fuseseră despărțite, și nu doar de bariera muntoasă a 
Snowdoniei. Timp de secole, lorzii războinici ce conduceau cele 
trei străvechi regate din Țara Galilor se războiseră pentru 
supremație, încăierându-se în mod constant unul cu altul și cu 
Lorzii Hotarelor care se învecinau cu ei la sud și la est. Fusese 
întotdeauna o țară pradă frământărilor. Acum Llywelyn îi unise 
laolaltă pe acești inși războinici și învrăjbiți și, intorcând săbiile 
și arcurile pe care le aținteau unii asupra altora, le îndreptase 
spre est, către Londra. Henric scria că Llywelyn purta o coroană 
de aur și se autointitulase Prinț al Țării Galilor. Coroana nu era 
una oarecare. Era Coroana lui Arthur. 

Edward mai privi o clipă pergamentul îngălbenit, apoi îl tinu 
deasupra lumânării. Pielea fumegă și flacăra fâlfâi nebunește, 
înghițind promisiunea tatălui său că, dacă s-ar fi întors și l-ar fi 
înfrânt pe Llywelyn, pământurile lui i-ar fi fost redate. Era 
pregătit. Pregătit să se întoarcă acasă cu oamenii care se 
îmbulzeau sub stindardul lui, pregătit să-și reia locul în Anglia şi 
să accepte scuzele părinților săi, pregătit să se confrunte cu 
Llywelyn. Poate că-i avea de înfruntat pe galezii uniti pentru 
prima oară într-un singur regat, dar în asta consta 
vulnerabilitatea lor, expusă lui Edward de rândurile acelei 
scrisori. Constatase din experiența proprie câtă putere căpătai 
îmbrăcând mantia unei legende. In mod cert, Llywelyn înțelegea 
și el asta, căci n-ar fi putut alege un simbol mai puternic pentru 
a-i uni pe oamenii din Tara Galilor. Pentru ei, Arthur nu era doar 
un apărător, era cel din urmă dintre marii regi ai Britanici, 
înaintea venirii saxonilor, înaintea normanzilor. Dar dacă un 
obiect atât de puternic putea uni un popor, oferindu-i o 
identitate comună, nu însemna că tot asta îi putea distruge? 

Pe când pergamentul se zbârcea transformat în scrum negru, 
cineva bătu la ușă. Aceasta se deschise dând la iveală silueta 
masivă a lui William de Valence. 

— Au sosit comandanții să discute despre răscumpărarea 
oamenilor lor, printe. 

Edward se ridică, lăsând rămășițele pergamentului să se 
transforme în cenușă pe masă. Cartea rămase deschisă, cu 
literele întunecate pe pagină, în lumina mișcătoare a lumânării. 


14 


Partea | 


1286 


„Era noapte și lunii noi îi străluceau 
coarnele... Din vârful unui munte înalt, 
profetul privea drumul stelelor, vorbindu- 
și singur sub cerul liber. «Ce înseamnă 
această rază a lui Marte? Roșeata ei 
proaspătă înseamnă că un rege a murit 
și că va fi un altul?»” 


Viața lui Merlin, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 1 


Era vocea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu era mânios. 

Croindu-și drum printre mese și bănci, valetul regelui tresări 
când cerul se despică din nou, însoţit de un răget hidos ce 
răsună în depărtare. De cealaltă parte a sălii aglomerate, unul 
dintre servitorii mai tineri își înclină capul în ceea ce bătrânul 
valet presupuse a fi o rugăciune. Furtuna era deasupra lor, 
năpustindu-se asupra turnurilor și parapeţilor, stingea lumina 
vânătă a amiezii și scufunda castelul într-o noapte timpurie. 
Groaza, ațâţțată cu câteva luni mai devreme de zvonuri, atinsese 
acum o asemenea intensitate, încât până și Guthred - care 
luase în râs ideea - nu putea să n-o simtă. 

La următorul fulger, își ridică privirea spre încâlceala de grinzi 
aflată cu mult deasupra torțelor agitate, întrebându-se ce s-ar fi 
întâmplat dacă acesta ar fi lovit acoperișul. Văzu o scenă biblică: 
foc alb căzând ca o ploaie, trupuri arse împrăștiate pe podea, 
strângând încă în pumni cuțite și pocale. Așa cum căzuseră, 
aveau oare să se și ridice? Privi urciorul din mâinile sale 
acoperite de petele bătrâneţii. Avea el să se ridice? Închizându- 


15 


și pe jumătate ochii, Guthred începu să rostească o rugăciune, 
apoi se opri. Era absurd. Erau numai furtunile acestea cumplite 
de martie care le făceau pe bătrâne să se agite și pe clerici să 
facă proclamaţii. Dar, în timp ce-și continua călătoria printre 
mese, era greu să ignore vocea care murmura, reamintindu-i că 
zvonurile începuseră cu mult înainte ca nordul să-și caște botul 
și să urle cu glas de ninsoare, vijelie și tunet asupra Scoției. 

Strângând bine urciorul, ca să nu verse nicio picătură din 
prețiosul lichid dinăuntru, valetul urcă treptele de lemn ale 
estradei care se întindea la unul dintre capetele marii săli. Cu 
fiecare pas, se ridica tot mai mult deasupra capetelor lorzilor, 
dregătorilor regali, servitorilor, câinilor și mulțimii de gură cască 
ce-și disputau dedesubt spaţiul și atenţia. Guthred îi văzuse deja 
pe ușieri, la ordinul Intendentului Coroanei, alungând câţiva 
tineri care reușiseră să se strecoare în sală fără să fi fost invitați. 
Zilele de ospăț erau întotdeauna un haos: grajdurile erau 
aglomerate, apartamentele unuia sau altuia dintre lorzi nu erau 
gata, mesajele se rătăceau, servitorii deveneau stângaci din 
pricina grabei, iar stăpânii lor își pierdeau răbdarea. Totuși, în 
ciuda tuturor acestor dificultăţi și a vremii furtunoase, regele 
părea binedispus. Când Guthred se apropie, acesta râdea de 
spusele episcopului de Glasgow. Chipul regelui era îmbujorat de 
băutură și de căldura puternică a vetrelor din sală și-și vărsase 
ceva pe robă. In jurul mesei ce ocupa estrada, paiele, proaspete 
de dimineață, erau lipicioase din pricina fărâmiturilor de plăcintă 
cu miere, a stropilor de vin și a petelor de sos însângerat. 
Guthred examină colecţia de platouri și vase de argint, capabil 
să-și dea seama doar printr-o înclinare discretă a capului al cui 
pocal trebuia umplut. Vocile celor opt bărbaţi așezați de o parte 
și de alta a regelui erau ridicate, luându-se la întrecere unele cu 
altele, dar și cu furtuna, și bătrânul valet trebui să se aplece ca 
să se facă auzit. 

— Mai doriţi vin, stăpâne? 

Fără să se întrerupă din conversaţie, regele Alexander își 
ridică pocalul, mai mare decât ale celorlalţi și încrustat cu pietre 
preţioase. 

— Credeam că am încheiat discuţia asta odată cu primul fel 
de mâncare, zise el morocănos adresându-i-se bărbatului din 
dreapta sa. Valetul termină de turnat lichidul stacojiu și regele 
luă o înghiţitură. 


16 


— lertare, Maiestatea Voastră, zise bărbatul, punându-și o 
mână peste pocal când valetul dădu să i-l umple, dar cererea 
privind... 

— Mulţumesc, Guthred, zise regele și valetul se apropie de 
episcopul de Glasgow, care avea pocalul pregătit. 

Fălcile bărbatului se încleștară. 

— Maiestate, cererea privind eliberarea prizonierului vine 
direct de la cumnatul meu și, atât ca rudă a sa, cât și ca 
justițiar!? de Galloway, ar fi o dovadă de nepăsare din partea 
mea să nu îi acord atenţia cuvenită. 

Regele Alexander se încruntă, dar privirea întunecată a 
ochilor lui John Comyn rămase aţintită asupra lui. În lumina 
torțelor, chipul prelung al lordului de Badenoch era de culoarea 
cerii, iar expresia la fel de severă ca veșmintele: o mantie 
simplă, de postav, tivită la umeri cu blana cenușie a unui lup, 
care se potrivea atât de bine cu părul lui, încât era greu de spus 
unde se termina el și unde începea lupul. Regele fu izbit de cât 
de mult semăna acest bărbat cu tatăl său: aceeași purtare rece 
și aceeași expresie posomorâtă. Așa erau toţi Comynii? Era în 
sângele lor? Privirea lui Alexander călători de-a lungul mesei 
către contele de Buchan, capul familiei Comynilor Negri. Fu 
recompensat de o faţă lungă și uscăţivă și de o privire ferită. 
Dacă n-ar fi fost niște dregători atât de pricepuţi, i-ar fi 
îndepărtat de la curtea sa cu ani în urmă. Adevărul era că-l 
făceau să nu se simtă în largul lui. 

— După cum am spus, o să mă gândesc. Thomas de Galloway 
a fost închis în urmă cu peste cincizeci de ani. Nu încape 
îndoială că va putea să mai îndure câteva săptămâni în celulă. 

— Până și o zi este probabil o eternitate pentru un om 
nevinovat. John Comyn vorbise pe un ton degajat, dar 
provocarea era de neignorat. p 

— Nevinovat? Ochii albaștri ai lui Alexander se îngustară. Işi 
puse jos pocalul, cu buna dispoziție risipindu-se. Omul s-a 
răsculat împotriva Coroanei! 

— Omul ăla nu era decât un copil, Maiestate. Oamenii din 
Galloway l-au ales să-i conducă. 


12 În Scoția, justiţiarii erau locotenenți ai regelui în problemele juridice și 


administrative. Existau numai trei asemenea dregători, fiecare acoperind o regiune 
bine definită. (n. tr.). 


17 


— Și tatăl meu a avut grijă ca ei să plătească pentru asta cu 
sânge. Vocea lui Alexander era vehementă, iar băutura care-i 
alerga fierbinte prin vene îi acoperise obrazul cu pete. Thomas 
de Galloway era un bastard. N-avea dreptul să fie lord și 
oamenii o știau. 

— Erau în fața unei alegeri indigeste: să fie conduși de un 

bastard sau să-și vadă pământul împărţit între cele trei fiice. În 
mod sigur înțelegeţi ananghia în care se aflau, maiestate. 
_ Alexander surprinse o anumită viclenie în tonul lui Comyn. 
Incerca lordul de Badenoch să insinueze că propria lui situaţie 
era comparabilă cu ceea ce se petrecuse în Galloway cu peste 
jumătate de veac în urmă? Înainte să poată decide, o voce 
calmă răsună de undeva din lungul mesei. 

— Impiedici prea graţioasa noastră gazdă să mănânce cu 
vorbăria ta, sir John. Consiliul s-a încheiat. 

Ochii lui John Comyn fulgerară către cel ce vorbise. Întâlnind 
privirea liniștită a lui James Stewart, Marele Intendent al 
Coroanei, masca sa calmă alunecă pentru o clipă, dezvăluind o 
sticlire de ostilitate, dar înainte să poată răspunde, interveni 
energic Robert Wishart, episcopul de Glasgow. 

— Bine zis, sir James. Acum gurile noastre nu trebuie decât să 
mănânce și să mulţumească bunului Dumnezeu pentru 
îmbelșugatele sale daruri. Wishart își ridică pocalul. Vinul e 
deosebit, maiestate. E din Gasconia, nu? 

Răspunsul regelui se pierdu în bubuitul copleșitor al unui 
tunet care sperie câinii și îl făcu pe episcopul de St. Andrews să 
tresară, vărsându-și vinul. 

Wishart zâmbi larg. 

— Dacă aceasta este cu adevărat Ziua Judecăţii de Apoi, ne 
vom ridica din morți cu burţile pline. 

Sorbi o gură zdravănă de vin, care-i pătă colţurile gurii. 
Episcopul de St. Andrews, pe atât de subţire și de grav pe cât 
era Wishart de îndesat și de vioi, dădu să protesteze la auzul 
acestor vorbe, dar Wishart îl acoperi. 

— Ştii la fel de bine ca mine, Sfinţia Ta, că dacă fiecare zi 
proclamată ca Ziua Judecăţii de Apoi s-ar fi adeverit, ne-am fi 
ridicat din morţi de vreo duzină de ori pân-acum! 

Regele dădu să intervină, dar se opri la vederea unei figuri 
familiare ce înainta prin mulţimea de dedesubt. Era unul dintre 
scutierii reginei, un francez descurcăreţ pe nume Adam. Mantia 


18 


lui sclipea udă în lumina torţelor și ploaia îi lipise părul pe cap, 
întunecându-i culoarea. Când Adam trecu pe dinaintea unei 
vetre, regele observă frigul ridicându-se din trupul lui asemeni 
ceţii. Scutierul urcă în grabă treptele estradei, strângând ceva în 
pumn. 

— Maiestate. Adam se opri înaintea regelui, făcând o 
plecăciune și recăpătându-și suflul. Aduc un mesaj de la 
Kinghorn. 

Alexander rupse sigiliul pergamentului și desfășură pielea 
moale și gălbuie, cu fruntea încruntată de nerăbdare. 

— De la Kinghorn? Pe furtuna asta? întrebă Wishart privindu-l 
pe scutier. 

Regele nu-l asculta. Un zâmbet îi juca în colţul gurii, iar 
roșeaţa pe care vinul i-o ridicase în obraji i se întindea pe gât. 

— Adam, du-te și ia-l pe Tom din culcuș. Zi-i să-mi aducă 
mantia și să pună să-mi înșeueze calul. Plec la conac de îndată. 

— Cum doriţi, Maiestate. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă episcopul de St. Andrews în 
timp ce scutierul traversa grăbit estrada. Se simte regina...? 

— Regina se simte bine, zise Alexander, zâmbind de-acum cu 
toată gura. Îmi solicită prezenţa. 

Lăsă pergamentul pe masă și se ridică în picioare. Se auzi un 
scrâșnet sonor de banchete și un târșâit de picioare și toţi 
ocupanţii sălii se ridicară odată cu el, unii dintre ei înghiontindu- 
și vecinii ameţiţi de băutură ca să le urmeze exemplul. Regele 
își înălță mâinile și li se adresă, ridicând vocea: 

— Vă rog, așezaţi-vă. Eu trebuie să plec. Dar voi rămâneţi cu 
toţii și bucurați-vă de sărbătoare. li făcu semn harpistului său 
care începu pe dată să cânte, notele metalice înălțându-se 
deasupra mugetului vântului. 

Regele se îndepărtă de masă și James Stewart îi tăie calea. 

— Maiestate, așteptați până dimineaţă, murmură el. E o 
vreme prea rea ca să călătoriţi, mai ales pe acel drum. 

Regele ezită la vederea îngrijorării înscrise pe chipul 
Intendentului Coroanei. Privind peste umăr, zări aceeași 
îngrijorare în ochii celorlalţi bărbaţi, cu excepţia lui John Comyn, 
care se înclinase peste masă ca să discute pe șoptite cu ruda sa, 
contele de Buchan. Regele șovăi o clipă, pe punctul de a-și relua 
locul pe scaun și a-i cere lui Guthred să-i mai aducă vin. Dar un 
impuls mai puternic îl îmboldea. Ultimele cuvinte ale lui Comyn 


19 


îi stăruiau în minte ca un gust amar. „În mod sigur înţelegeţi la 
ce ananghie se aflau.” Alexander înțelegea, și chiar prea bine, 
fiindcă problema unui moștenitor îl chinuia de vreo doi ani, de la 
moartea fiului său mai mare. 

Prinţul Alexander, care moștenise ochii lui cenușii, ar fi fost 
cel de-al patrulea rege al Scoției cu acest nume, dar 
moștenitorul în care-și pusese toate speranţele îi urmase pe 
soția regelui, pe fiica sa și pe fiul său cel mic în mormânt, 
dându-i o lovitură devastatoare. Linia lui de sânge fusese frântă, 
ca un cântec oprit înainte de refren. Se continua numai ca un 
vag ecou de cealaltă parte a Mării Nordului, sub chipul nepoatei 
sale Margaret, în vârstă de trei ani, copil al fiicei sale moarte și 
al regelui Norvegiei. Da, Alexander înțelegea foarte clar 
alegerea indigestă cu care fuseseră confruntaţi cei din Galloway 
cu cincizeci de ani în urmă, când lordul lor murise fără urmași de 
parte bărbătească. 

— Trebuie să plec, James. Vocea regelui era joasă, dar fermă. 
Au trecut aproape șase luni din noaptea nunţii mele și Yolande” 
tot nu-i însărcinată, și asta nu fiindcă n-am fi încercat. Indică 
pergamentul cu bărbia. Spune că în curând va veni din nou 
vremea sângerării ei și că atunci vom pierde încă o săptămână. 
Dacă sămânţa mea va prinde rod în această noapte, cu voia lui 
Dumnezeu, până la anul pe vremea asta aș putea avea un 
moștenitor. Pot înfrunta o furtună pentru asta. 

Scoțându-și diadema de aur pe care o purtase în timpul 

sfatului și la ospăț, Alexander i-o înmână Intendentului. Își trecu 
o mână prin păr, turtit acolo unde-l apăsase coroana. 
_ — Mă întorc în curând. Se opri cu ochii asupra lui John Comyn. 
Intre timp, spune-i lordului de Badenoch că o să accept 
solicitarea cumnatului său. Ochii lui Alexander scânteiară. Dar 
așteaptă până mâine. 

Umbra unui zâmbet arcui gura lui James. 

— Maiestate. 

Alexander  străbătu estrada pe urmele noroioase ale 
scutierului său, cu broderiile de aur sclipind pe roba lui stacojie. 
Ușierul se înclină și deschise ușile duble ale sălii, iar regele ieși, 
cu sunetele harpei stingându-se în urma sa. 

Ajuns afară, forţa furtunii îl izbi ca un pumn. În timp ce cobora 
scările ce duceau în curte, o ploaie înghețată îi înțepa obrazul, 


13 Yolande de Dreux, contesă de Montfort. (n. tr.). 
20 


aproape orbindu-l. Tresări când fulgerul brăzdă cerul mohorât. 
Norii erau atât de joși, că păreau să atingă acoperișurile 
clădirilor ce se întindeau înaintea lui până la zidurile interioare, 
dincolo de care terenul cobora brusc către fortificațiile 
exterioare. De la înălțime, regele putea privi pe deasupra 
zidurilor exterioare către orașul regal Edinburgh'*, înghesuit 
spre est pe spinarea marii stânci pe care era cocoțat castelul. În 
depărtare, la picioarele dealului, distingea silueta ștearsă a 
Abației Holyrood, îndărătul căreia lespezi negre de piatră formau 
pante nărăvașe, bătute de vânturi, ce se pierdeau în învelișul 
norilor. Spre nord, terenul devenea plat, transformându-se în 
pășuni și lanuri, apoi în mlaștini ce se contopeau cu vasta 
întindere a estuarului Forth-ului, pe care englezii îl numeau 
Marea Scoției. Dincolo de acea fâșie de apă, iluminate de 
pâlpâirile mute ale fulgerului, erau dealurile împădurite din Fife 
și cărarea pe care trebuia s-o urmeze. Kinghorn, aflat de o 
distanţă de douăzeci de mile, părea mai îndepărtat ca oricând. 
Gândindu-se la cuvintele rău prevestitoare ale episcopului de St. 
Andrews, că așa va arăta în mod sigur Ziua de Apoi când va 
veni, Alexander ezită pe ultima treaptă, cu ploaia biciuindu-l. 
Apoi însă, îl zări pe Adam care alerga către el și își sili picioarele 
să coboare în noroiul curții, chemându-și dinaintea ochilor 
imaginea tinerei sale soţii care-l aștepta într-un pat călduros. 
Avea să fie și vin aromat, sorbit la lumina focului. 

— Maiestate, Tom a căzut bolnav, îi strigă Adam, ridicându-și 
vocea pe deasupra furtunii. Ducea mantia de călătorie a regelui. 

— Bolnav? Fruntea lui Alexander se încruntă, în timp ce 
scutierul îi așeza pe umeri veșmântul căptușit cu blană. Tom, 
care îl servea de peste treizeci de ani, călătorea întotdeauna cu 
el. Adam o fi fost capabil, dar era favoritul reginei, venit în 
Scoţia cu o toamnă în urmă ca parte din suita ei. 

— Tom se simțea bine în după-amiaza asta. L-a văzut 
doctorul? 

— Crede că a mâncat ceva ce nu i-a priit, răspunse Adam, 
conducându-l pe rege prin curtea îmbibată de apă. Fiţi atent 
aici, sire. 


14 Oraș cu statut special acordat de rege în baza unei carte. Înființate pe pământul 
deţinut de Coroană sau scoase de sub comanda baronilor pe baza unei carte, multe 
dintre acestea au jucat un rol important în comerțul vremii. (n. tr.). 


21 


Înaintea lor ardeau felinare, cu flăcările palpitând și lovindu-se 
de sticlă ca niște păsări în colivii. Vântul purta până la ei 
nechezat de cai și voci bărbătești. 

— Cine mă va însoți? 

— Tom l-a trimis pe meșterul Brice să-i ţină locul. 

Încruntarea lui Alexander se adânci în timp ce Adam îl 
conducea în grajd. Mirosul înţepător de fân și bălegar îi umplu 
nările. 

— Seară bună, Maiestate, spuse șeful grajdurilor. Ducea de 
frâu un splendid armăsar cenușiu. L-am înșeuat eu însumi pe 
larnă, deși nu mi-a venit să cred când mi-a spus meșterul Brice 
că plecaţi pe vremea asta. 

Privirea lui Alexander căzu asupra lui Brice, un bărbat taciturn 
și cam încet la minte, aflat în serviciul lui de mai puţin de o lună, 
angajat să-l ajute pe Tom, pe care veghea asupra unui rege 
proaspăt căsătorit îl punea la grea încercare. Alexander tot 
voise să-i ceară Intendentului Coroanei să găsească pe cineva 
mai bun, dar, ocupat cu pregătirile pentru sfatul din acea zi, nu 
avusese vreme. Brice se înclină, dar nu scoase o vorbă. Mârâind 
nemulţumit şi simțindu-se, deodată, treaz de-a binelea, 
Alexander își puse mănușile de călărie pe care i le înmână șeful 
grajdurilor. Urcându-se pe scăriță și avântându-se în șa, roba, 
care avea deja un tiv negru de noroi, i se ridică dezvăluindu-i 
pantalonul. S-ar fi schimbat dacă nu s-ar fi temut să nu piardă 
ce mai rămăsese din zi. În timp ce meșterul grăjdar strângea 
chinga cu o mișcare fermă ce-l făcu pe larnă să bată nerăbdător 
din copită, cei doi scutieri încălecară pe caii care fuseseră scoși 
din iesle pentru ei. Amândoi erau buiestrași, mai mici și mai 
ușori decât calul regelui. Adam călărea un cal odihnit, al lui fiind 
epuizat de drumul până la Edinburgh. 

Vocea șefului grajdurilor îl urmă afară, în ploaie. 

— Drum bun, Maiestate. 

Adam o luă înainte prin curtea castelului. Caii călcau cu pași 
siguri pe pământul bătătorit. Nu era seară încă, dar torţe ardeau 
deja în ferestrele turnului porţii, lumina împotrivindu-se fără 
vlagă întunericului și vremii aspre. Paznicii deschiseră porţile și 
cei trei bărbaţi coborâră pe cărarea abruptă de dincolo de ele. În 
curând, poarta se înălța în urma lor pe stâncile negre, cu 
ferestrele transformate în ochi chihlimbarii de lumina torțelor. 


22 


Trecură pe sub o a doua poartă, săpată în zidurile exterioare, și 
gărzile îl salutară surprinse pe rege. 

Strada principală ce străbătea orașul șiroia de apă de ploaie, 
dar nu era nici urmă de oameni sau căruţe, așa că regele și 
scutierii săi iuțiră pasul. Vântul dezlănţuit le smucea mantiile și 
părul și, când ajunseră la marginea orașului, erau uzi leoarcă și 
îngheţaţi. De aici porniră să străbată în galop milele de câmp 
deschis către estuarul Forth-ului, lăsând Edinburgh-ul în urmă. 

La Dalmeny, loviți de rafalele ce veneau dinspre estuar, 
descălecară în faţa locuinței podarului. Domnea de-acum un 
întuneric deplin. În timp ce Adam bătea la ușă, regele privi 
întinderea umflată de apă de culoarea cernelii, lată de două 
mile. Fulgerul pulsa deasupra dealurilor îndepărtate și tunetul se 
rostogolea ca un val către ei. Furtuna se deplasa spre nord, 
deasupra Fife. 

Podarul deschise ușa, ţinând un felinar. 

— Da? zise el într-o scoțiană aspră. A, tot tu ești. Uitându-se 
dincolo de Adam, podarul păru uluit când zări chipul regelui în 
strălucirea felinarului său. Maiestate! Deschise mai mult ușa. Imi 
cer iertare. Vă rog, nu staţi în ploaie. 

— Mă îndrept către Kinghorn, zise Alexander, trecând subit de 
la franceza pe care o vorbise toată ziua în consiliu la asprul 
dialect scoţiano-englez. 

— Pe furtuna asta?! Podarul privi îngrijorat fâșia de nisip de 
dincolo de casa sa, unde umbra lată a bacului se legăna în 
beznă. Nu cred că-i o idee înţeleaptă. 

— Regele tău ţi-a dat un ordin, îi replică Adam cu asprime. 
Nu-l interesează ce crezi tu despre asta. 

Trăgându-și gluga ca să se apere de ploaie, podarul trecu pe 
lângă Adam, apropiindu-se de rege. 

— Maiestatea Voastră, vă implor, așteptați până se face 
dimineaţă. Pot sa vă ofer găzduire, și oamenilor Domniei 
Voastre la fel. Nu-i pe măsura Maiestăţii Voastre, dar măcar e 
uscat. 

— Mai devreme n-ai avut nimic împotrivă să-l treci râul pe 
omul meu. 

— Asta era cu mult înainte să se dezlănțuie furtuna. Acum... 
ei bine, sire, e prea periculos. 

Nerăbdarea lui Alexander izbucni. Încercarea de a ajunge la 
soţia sa părea să întâmpine piedici la fiecare pas. 


23 


— Dacă te temi, o să-i pun pe scutierii mei să vâslească ei. 
Dar într-un fel sau altul o să traversez în noaptea asta. 

Podarul își înclină capul consternat. 

— Da, Maiestate. Dădu să intre în casă, apoi se întoarse. 
Domnul știe că n-aș putea muri într-o companie mai potrivită 
decât cea a fiului tatălui Vostru. 

Alexander își încleștă fălcile, iar podarul dispăru înăuntru. 

Reveni de îndată cu vâslele și cu doi bărbaţi care să-l ajute să 
le mânuiască, ambii călugări de la abația Dunfermline, care 
avea dreptul de a administra bacul din vremurile îndepărtate ale 
Sfintei Margareta. Veșmintele lor de postav și sandalele le 
ofereau probabil prea puţină protecţie împotriva vântului 
mușcător, dar nu se plânseră, conducându-l pe rege spre malul 
apei. In urma lor veneau Brice și Adam, care legaseră scările de 
fier ale cailor în curele de piele, ca să le împiedice să se 
izbească de trupurile animalelor pe parcursul călătoriei. 

Traversarea fu lungă și neplăcută, oamenii cocoșaţi sub ploaia 
care bătea neostenită în glugile lor, caii neliniștiţi de mișcările 
neregulate ale vasului. Stropi ricoșau de pe suprafaţa agitată a 
apei și le acopereau buzele cu sare, în timp ce bacul se înălța și 
cobora. Alexander stătea ghemuit la prova, înfășurat într-o 
blană udă leoarcă pe care podarul i-o oferise ca să-i ţină de cald. 
Tunetul se redusese la niște mormăituri îndepărtate, dar vântul 
nu dădea niciun semn că s-ar fi îmblânzit și cântecul trist al 
călugărilor în timp ce vâsleau prin beznă abia se auzea printre 
vaietele sale. Insă, în ciuda îngrijorării podarului, ceva mai târziu 
vasul ajunse în siguranţă la țărm, în târgul regal Inverkheiting. 

— O să urmăm cărarea de-a lungul țărmului, zise Alexander, 
în timp ce Adam îl conducea pe larnă jos de pe bac, pe nisipul 
ud. Intr-unele dintre casele aflate dincolo de plajă se vedeau 
luminile unor focuri făcându-le ispititor cu ochiul. O să fie mai 
adăpostit așa. 

— Nu în noaptea asta, Maiestate, îl preveni podarul, luând 
blana udă pe care i-o înmâna regele. Mareele de primăvară fac 
apa să urce până la stânci în anumite locuri. V-aţi putea pomeni 
izolați. 

— O s-o luăm pe înălţimi, sire, strigă Adam desprinzând 
scările regelui. O să fie mai rapid. 

Stabilindu-și traseul, regele și scutierii săi își îndemnară caii 
pe drumul ce urca pantele împădurite de dincolo de 


24 


Inverkheiting, ducând către cărarea de pe faleză. În bezna 
zbuciumată de sub coroana copacilor, înaintarea era înceată, 
dar măcar crengile le ofereau cât de cât adăpost. leșiţi din 
pădure, fură din nou la mila furtunii, care li se împotrivi constant 
în vreme ce urmau cărarea ascendentă printre stânci, ce 
continua deasupra și dedesubtul lor. Terenul era mlăștinos și 
copitele cailor se scufundau adânc în noroi, silindu-i la un mers 
chinuit. Adam o luă înainte, îndemnându-l pe Brice să 
călărească în spatele lui și să-l prevină pe rege care erau cele 
mai nesigure locuri. Alexander era un călăreț cum nu se poate 
mai experimentat, dar calul său, cu câteva palme mai mare 
decât buiestrașii scutierilor, găsea din ce în ce mai dificilă 
ascensiunea prin noroiul lipicios și, în curând, regele rămase în 
urmă. Strigătele oamenilor săi ajungeau până la el, purtate de 
vânt, dar nu-i mai zărea în bezna urlătoare. Scrâșnind din dinţi și 
dojenindu-se că nu ascultase sfatul Intendentului, îl sili pe larnă 
să înainteze, înghiontindu-l din ce în ce mai tare, când înjurând, 
când blestemând, până când calul începu să fornăie neliniștit. În 
minte, regele încă mai adăpostea imaginea tinerei sale soţii 
așteptându-l într-un pat cald. Dar acum era imaginea unui tărâm 
al salvării. 

Alexander se luptă cu calul pe pantă. Animalul scutura din 
cap, împotrivindu-se smuciturilor aspre ale frâului. Era o 
nebunie. Trebuia să-l fi ascultat pe James, să fi așteptat 
dimineaţa. Vru să-și cheme scutierii, gândindu-se să se întoarcă. 
Puteau să caute adăpost în Inverkheiting până când trecea 
furtuna. Apoi fulgerul lumină noaptea și regele zări înaintea sa 
piscurile ridicându-se ascuțite deasupra cărării. Dincolo de acel 
promontoriu abrupt se afla Kinghorn. Nu era departe, numai la o 
milă distanță. Aplecându-se în șa, regele îmboldi flancurile lui 
larnă, zorind animalul obosit să înainteze. Drumul deveni și mai 
abrupt și, printre rafalele de vânt, Alexander distinse tipetele 
pescărușilor răsucindu-se, prizonieri ai furtunii. Nu-și mai auzea 
oamenii. Cărarea se îngustă, stânci goale la stânga lui și o pantă 
abruptă la dreapta deschizându-și chiar lângă el gura întunecată 
și ameţitoare. Ştia că până jos, pe țărm, nu erau mai mult de o 
sută de picioare, dar, la cât de puţin vedea, prăpastia putea să 
se întindă de-aici și până-n iad. Calul alunecă și el îi strânse 
brutal hățurile. Mâinile îl dureau din cauza efortului. 


25 


— Înainte! răcni el când armăsarul alunecă din nou, necheză 
de groază și dădu să se întoarcă. Inainte! 

O formă întunecată se înălță înaintea lui. 

— Sire! 

Alexander se simţi potopit de ușurare. 

— la-mi frâiele, îi strigă el lui Adam peste zgomotul furtunii. O 
să trebuiască să cobor. larnă nu mă poate duce până sus. 

— Aşteptaţi, Maiestate, și o să vin lângă Domnia Voastră. Mai 
încolo terenul e mai ferm. Pot să vă conduc. 

— Ai grijă, sunt pe marginea prăpastiei, îl preveni regele, 
simțind cum ploaia i se scurgea pe sub mantie, trasându-i o linie 
îngheţată pe spinare. Unde-i Brice? 

— L-am trimis înainte. Adam își manevră buiestrașul între 
rege și stâncile ce se ridicau de cealaltă parte a cărării. 
Izbucnirea unui fulger îi lumină faţa, dându-i la iveală expresia 
concentrată, în timp ce se întindea și apuca frâiele regelui, 
strunindu-și propriul cal cu genunchii. 

— Bravo, omule, zise Alexander pregătindu-se. Un ultim efort. 

— Un ultim efort, Maiestate, îl îngână Adam aruncându-se 
asupra lui. 

Cel dintâi lucru pe care-l simţi Alexander fu o hurducătură 
când calul de sub el se împletici. Realiză într-o clipă că animalul 
fusese schilodit și ţipătul ascuţit al acestuia i-o confirmă. 
Propriul lui strigăt se pierdu în vânt în timp ce se prăbușea 
înainte, cu stomacul lovindu-se de oblâncul de lemn. Se prinse 
de gâtul animalului căutând sprijin și simţi o nouă durere, de 
data aceasta în picior, când ceva i-l strivi venind din lateral. Avu 
timp să înțeleagă că era calul lui Adam și că scutierul lăsase din 
mână frâiele lui. Apoi el și larnă se prăbușiră în beznă. 

e 

În timp ce strigătul regelui se pierdea, Adam se luptă să-și 
readucă sub control calul cuprins de panică. După o clipă, reuși 
să-l calmeze suficient cât să descalece. Ținând frâiele cu o 
mână, se aplecă să curețe sângele de pe pumnalul pe care-l 
strângea în cealaltă, ștergându-l de iarba udă ce răsărea pe 
cărare. Când termină, își ridică pantalonul scurt și vâri lama în 
teaca de piele prinsă în jurul gambei. Apropiindu-se cu prudență 
de marginea prăpastiei, așteptă, pufnind din pricina apei de 
ploaie ce i se aduna pe vârful nasului. După câteva minute, 
fulgerul se ivi din nou. Ochii agili ai lui Adam distinseră o formă 


26 


mare, cenușie, pe ţărmul de dedesubt. Așteptă. Ar fi trebuit să 
fie o noapte cu lună, dar furtuna o acoperise. Totuși, vântul și 
ploaia ar fi reușit să împiedice strigătul regelui să ajungă la 
urechile lui Brice, deși de-acum prostănacul trebuia să fi fost 
suficient de departe ca să nu-l fi auzit. Fulgerul se dezlănțui din 
nou, în trei scăpărări succesive. Calul rămăsese acolo unde se 
prăbușise și de data aceasta Adam zări o siluetă mai mică 
zăcând în apropiere. Roba stacojie a regelui era strălucitoare ca 
un steag. Satisfăcut, scutierul își vâri piciorul în scară și urcă în 
șa. Chiar dacă regele ar fi supraviețuit căderii, avea să moară de 
frig înainte să-l găsească cineva. Adam avea să se asigure de 
asta. Dând pinteni, își continuă urcușul pe cărarea stâncoasă 
către Kinghorn, repetând minciunile pe care plănuise să i le 
spună tinerei regine. 
e 

Jos, pe țărm, calul muribund își întoarse capul. Sângele ţâșnea 
din tăietura adâncă de la piciorul din față, care îi secționase 
tendoanele și-i distrusese echilibrul. La câteva picioare distanță 
zăcea povara sa regală, cu brațele deschise și cu gâtul răsucit 
într-un unghi imposibil. Vântul zdrențuit ce venea dinspre Forth 
smucea un colţ al mantiei regelui, făcându-l să fâlfâie pe nisip, 
dar în afară de asta nu se vedea nicio mișcare. 

Morţii n-aveau să se ridice în acea zi. 


Capitolul 2 


Băiatul respira iute și chinuit, în timp ce calul se năpustea în 
tunet de copite pe plajă, răscolind bulgări umezi de nisip și 
purtându-l din ce în ce mai departe de strigătele ce răsunau în 
urma lui. Strângând frâiele cu o mână, se lăsă pe spate în șa, 
stând în scări aproape în picioare, străduindu-se să oprească 
animalul până când simţi că-i zvâcnesc mușchii de efort. Vântul 
aspru îi șfichiuia părul în ochi, orbindu-l, iar lancea, coborâtă, îi 
sălta în strânsoarea mâinii. Pe neașteptate, calul țâșni înainte, 
smucind dureros frâiele din pumnul încleștat al băiatului. 
Animalul schimbă direcția, pornind într-un galop furios către 
brizanţii ce se spărgeau de țărm, iar băiatul scăpă lancea care 


27 


căzu în nisip, frângându-se sub una dintre copitele calului. Vag, 
în depărtare, auzi pe cineva strigându-i numele. 

— Robert! 

Înșfăcând căpăstrul în ambele mâini, băiatul se luptă cu 
animalul, ţipând de frică și frustrare în timp ce acesta continua 
să gonească nebunește spre apa învolburată. Marea, orbitor de 
albă în lumina soarelui, se apropia iute, umplându-i universul cu 
iureșul și dezordinea ei. Tunetul ei îi invadă urechile. Dintr-odată 
simţi un zvâcnet violent sub el. Cerul i se rostogoli prin fața 
ochilor și, pentru o clipă, zări nori și un pescăruș rotindu-se. Apoi 
se prăbuși în valuri cu capul înainte. 

Răceala îl lovi, făcându-l să tragă convulsiv în piept apa 
sărată, în timp ce dispărea sub valurile în fierbere. Fu răsucit, 
apoi tras la fund, nemaiștiind unde erau susul și josul din pricina 
șocului provocat de răceală și de panica sa tot mai mare. Pieptul 
i se contracta, neîncăpător. Nu putea să respire. Deodată, 
piciorul său atinse fundul apei. Se împinse în sus și ieși la 
suprafață respirând convulsiv. Un alt brizant îl lovi din spate, 
dar, doborât în genunchi și purtat înainte, reuși să-și ţină capul 
deasupra apei. Cu ochii aţintiţi asupra țărmului, se luptă să iasă 
din valuri, cu tunica lipindu-i-se de trup. Împleticindu-se pe nisip 
și scuipând apă de mare, își dădu seama că forța apei îi 
smulsese încălţările. Cioburile scoicilor sparte de pe linia 
țărmului îi înţepară picioarele desculțe, în vreme ce se îndoia de 
șale, lăsând apa să i se scurgă din nas și din urechi. 

— Robert! 

La auzul strigătului, băiatul se îndreptă și zări o siluetă ce se 
apropia de el cu pași mari, de-a lungul plajei. Inima i se strânse 
când văzu în mâna maistrului său lancea frântă, o versiune mai 
mică a marilor lănci pe care le purtau bărbaţii. 

— De ce n-ai scurtat frâiele? Bărbatul se opri înaintea 
băiatului ud leoarcă, fluturând lancea ruptă. E distrusă! Și asta 
numai pentru că n-ai fost în stare să respecţi o comandă simplă! 

Robert, tremurând în bătaia vântului, înfruntă privirea 
furioasă a maistrului său. Bărbatul îndesat ca un taur era roșu la 
faţă și transpirat după ce alergase să-l ajungă din urmă. Asta, 
măcar, îi oferi o oarecare satisfacţie. 

— Am încercat, meștere Yothre, zise el încordat, privind în 
susul plajei unde animalul se oprise, cu frâiele atârnându-i. Calul 
scutură din cap și fornăi de parcă ar fi râs. Cuprins de furie, 


28 


Robert își aminti cum fusese condus la grajduri cu patru 
săptămâni în urmă și cum încântarea față de această nouă 
etapă a pregătirii sale îi pierise când văzuse că unicul animal 
înșeuat din grajdurile tatălui său era masivul cal de luptă. 
Invăţase să călărească pe un buiestraș blând, pe care bunicul i-l 
oferise mamei sale ca dar de nuntă. Animalul cel negru nu se 
compara nicidecum cu iapa lui. Era ca și cum l-ai fi călărit pe 
Diavol. Privirea lui Robert se reîntoarse către Yothre. 

— Tata are mai bine de douăzeci de cai în grajduri. De ce l-ai 
ales pe Picior de Fier? Nici măcar rândașii nu se apropie de el. E 
prea puternic. 

— Nu lipsa puterii e problema ta, mârâi Yothre, ci lipsa 
dibăciei. Calul o să te asculte dacă faci cum îţi spun eu. Și 
oricum, adăugă el, cu vocea pierzându-și din acreală, nu ţi l-am 
ales eu. L-a ales tatăl tău. 

Robert amuţi. Privi spre mare, cu lumina soarelui sclipindu-i 
pe obrajii uzi. Faţa, palidă sub bretonul negru, era încordată. 
Dincolo de brizanţii ce se spărgeau de țărm, apele erau de un 
verde transparent, profund. Și mai departe, lângă cocoașa 
Piscului Ailsa, Stânca Zânelor, se întunecau făcându-se cenușii 
ca ardezia și, mai departe încă, înspre îndepărtata insulă Arran, 
deveneau negre. Aici, pe coasta Carrickului, era o zi senină și 
vântoasă de primăvară, dar deasupra dealurilor Arranului se 
adunase pe parcursul dimineții o mulţime de nori, trăgând după 
sine perdele de ploaie, ultimă rămășiță a furtunilor violente ce 
răvășiseră Scoţia de la începutul anului. Intorcându-se spre 
maistrul său, Robert desluși în zare, spre sud, pata care însemna 
cel mai nordic capăt al Irlandei. Intrezărind acea vagă dâră de 
uscat, atât de des înconjurată de ceață sau neguri, se gândi la 
fratele său, Edward, și-i simţi lipsa ca pe un junghi. 

— Vino, o luăm de la capăt, spuse Yothre, făcându-i semn lui 
Robert să-l urmeze și îndreptându-se de-a lungul plajei către 
Picior de Fier. Şi de data asta, dacă faci cum îţi zic, putem să 
evităm alte... 

Cuvintele-i fură întrerupte de un strigăt piţigăiat. 

Un băiețel alerga spre ei peste dune. În spatele lui se înălța 
castelul Turnberry, cocoțat deasupra mării agitate pe 
promontoriul lui de stâncă, cu parapetele încoronate de siluetele 
cormoranilor și pescărușilor ce le dădeau ocol. 


29 


Robert zâmbi la vederea băiatului care alerga tot mai repede, 
ridicând un nor de nisip cu picioarele lui scurte. 

— Niall! 

Cel mai mic dintre frații săi se opri dinaintea lui cu răsuflarea 
tăiată, ignorându-l cu voioșie pe Yothre, care părea furios. 

— Au venit niște bărbaţi și - Niall trase aer în piept cu lăcomie 
- Și bunicul! 

Pe chipul lui Robert se ivi un zâmbet larg și plin de încântare. 
O rupse pe dată la fugă de-a curmezișul plajei alături de Niall, cu 
tunica udă plesnindu-i picioarele. 

— Domnișorule Robert, lătră Yothre în urma lor, nu ţi-ai 
terminat lecţia! Băieţii se întoarseră, iar bărbatul arătă cu 
lancea frântă către Picior de Fier. O să-l încaleci din nou înainte 
să terminăm pe ziua de azi! 

— O să-l încalec mâine. 

— O să-i povestesc tatălui tău despre nesupunerea asta. 

Robert își îngustă ochii albaștri ca furtuna. 

— N-ai decât, zise el, iuțind pasul pe urmele fratelui său. 

Ajunși dincolo de dune, cei doi băieţi trecură pe lângă mica 
aglomerare de case, bărci pescărești și ferme care compuneau 
satul Turnberry și străbătură în fugă cărarea nisipoasă ce ducea 
spre castel. Aici Robert căpătă viteză, lovind cu putere pământul 
cu picioarele lui lungi și lăsându-l pe Niall cu mult în urmă. 
Pământul de sub tălpile lui desculțe era răscolit de urmele 
proaspete ale mai multor cai. Plămânii îi ardeau, iar efortul îi 
gonise frigul din oase și, odată cu el, și amenințările lui Yothre. 

Pe când se apropia de porţi, care erau deschise larg, unul 
dintre paznici îi strigă: 

— Domnișorule Robert! Paznicul zâmbea larg. Ce ţi-a făcut 
diavolul ăla astăzi? 

__Ignorându-l, Robert încetini, pătrunzând în curtea castelului. 
Inăuntru se aflau mai mulţi bărbați și cai, cărora șeful grajdurilor 
le dădea ordine. Printre animalele ce se mișcau lent, Robert își 
întrezări familia, care ieșise cu mic, cu mare să întâmpine 
neașteptaţii oaspeţi. Privi nerăbdător către cei doi fraţi ai săi, 
către mama sa și către cele trei surori, dintre care una urla în 
braţele doicii. Ochii îi stăruiră o clipă asupra tatălui său, contele 
de Carrick, apoi se ațintiră asupra nou-veniţilor. || recunoscu, 
oarecum surprins, pe James Stewart. Inaltul Intendent al 
Coroanei Scoției stătea alături de un alt bărbat, pe care Robert îl 


30 


văzuse cu câțiva ani în urmă, un conte influent din est, din câte 
își amintea el. Mai erau și alţii, dar toţi păliră în clipa în care 
privirea i se opri asupra bărbatului leonin din mijlocul lor, cu 
coama lui imensă de păr argintiu și cu fața dură și ridată. Robert 
Bruce, lordul de Annandale. Bărbatul al cărui nume îl purtau atât 
el, cât și tatăl lui. 

Auzindu-l pe Niall care-l ajungea gâfâind din urmă, Robert se 
îndreptă către bunicul său. Zâmbetul îi îngheţă când zări 
expresia gravă a bătrânului. Era oglindită, își dădu el seama, și 
pe chipurile celorlalţi adulţi. Mama lui arăta șocată, tatăl clătina 
din cap. Apoi, Robert auzi cuvintele. Păreau imposibile, dar 
expresiile adulţilor demonstrau că erau adevărate. Vorbi tare, 
fără să se gândească, repetându-le sub forma unei întrebări. 

— A murit regele? 

Toţi se întoarseră să-l privească, stând acolo ud până la piele, 
cu ierburi de mare în păr și o dâră de nisip pe obraz. Văzu 
îngrijorarea mamei sale și dezaprobarea tatălui, apoi vocea 
bunicului umplu tăcerea. 

— Vino-ncoace să te văd, băiete! 

Și ochii aceia întunecaţi și feroci ca ai unui șoim se aţintiră 
asupra lui. 


Capitolul 3 


Neașteptata sosire a marilor lorzi le dădu de lucru până târziu 
servitorilor castelului, ocupați să aprindă focul în camere goale 
și să găsească locuri în grajd. Nicăieri nu era mai mare agitaţie 
decât la bucătărie, bucătarul fiind silit să transforme o masă 
pentru familia stăpânului său într-un ospăț pentru șapte nobili și 
armata lor de servitori. Numărul acestora crescu după-amiaza 
târziu, când alţi șase bărbaţi intrară călare pe porțile castelului. 
Pentru Robert, ce urmărea totul de la fereastra camerei pe care 
o împărțea cu fraţii săi, ziua părea să aibă ceva de rău augur, o 
senzație de tăcere și așteptare nu întrutotul legată de moartea 
regelui. Se întreba ce însemna asta și ce avea să se întâmple, în 
vreme ce jos, în curte, paznicii închideau porţile în urma celor 
șase călăreţi. Undeva în castel sună un clopot. Ultimele raze se 


31 


stingeau înspre vest, unde fulgerul dansa tăcut deasupra 
dealurilor Arranului. 

Bărbaţii intrară în sala de mese și servitorii se strecurară 
înăuntru odată cu ei, turnând vin în pocale. Afară, vuietul 
înăbușit al mării era o prezenţă constantă. Fuseseră aduse două 
mese suplimentare pentru a se putea așeza toată lumea și sala 
era plină. Robert aşteptă nerăbdător ca oamenii să termine de 
intrat. Alături de el erau fraţii săi mai mici, Alexander, Thomas și 
Niall, și sora sa mai mare, Isabel. Când trecu pragul și cel din 
urmă dintre oaspeţi, un tânăr cu niște ochi uimitor de albaștri, 
care le făcu cu ochiul copiilor în așteptare, Robert dădu să 
înainteze, decis să găsească un loc cât mai aproape cu putinţă 
de bunicul său. Il opri vocea mamei sale. 

— O să mâncaţi în camera voastră în seara asta. 

Robert se întoarse năucit de anunț. Figura înaltă și 
impunătoare a mamei sale, contesa de Carrick, graţie căreia 
tatăl lui devenise conte peste acest ţinut sălbatic, ieși din 
umbrele coridorului. Părul ei, negru ca pana corbului, era 
încolăcit pe creștet într-un aranjament complicat de cosițe 
prinse cu o plasă de argint. Rochia ei de olandă albă i se 
întindea fluidă peste pântecele umflat de cel de-al zecelea copil. 

ÎI ţintui din priviri pe Robert, în vreme ce înainta către el 
ținând de mână o fetiţă aflată la vârsta primilor pași. 

— M-ai auzit? 

— Mamă, începu Isabel. 

— Spuneţi-le noapte bună tatei și bunicului și sus cu voi. O 
zisese în galeză și copiii știau că asta însemna încheierea 
oricăror discuţii. Nu vorbea în galeză decât când era furioasă 
sau când li se adresa servitorilor. Haideţi, zise ea, trecând din 
nou la franceză, limba preferată de soțul ei. 

Intrând în sală, Robert se apropie de tatăl său, așezat în capul 
mesei. Încercă să-i prindă privirea, căutând semne ale furiei 
care, știa bine, ar fi trebuit să apară dacă tatăl ar fi aflat că 
sărise peste antrenamentul zilnic. Contele era cufundat în 
discuţie cu un om ca un urs, înfășurat în blănuri negre. Robert îl 
recunoscu drept unul dintre bărbaţii care ajunseseră mai pe 
seară. 

— Noapte bună, tată, murmură el. 

Contele îi aruncă o privire, dar își continuă discuţia, 
preocupat. Cu ușurarea înmugurind în suflet și întrebându-se 


32 


dacă nu cumva întâmplările neobișnuite ale zilei îl împiedicaseră 
pe Yothre să-l pârască, Robert se apropie pe tăcute de bunicul 
său, așezat în celălalt capăt al mesei. Lordul de Annandale o 
ridicase în braţe pe surioara lui, Christian, care tropăise până la 
el însoţită de mama lor. 

— Ce i-ai dat să mănânce, lady Marjorie? întrebă Bruce, 
punând copilul jos cu un icnet. 

Mama lui Robert zâmbi, trecându-și o mână peste stomacul ei 
bombat. 

— Ce le-am dat tuturor. Grâul câmpurilor, apa /ocnh-urilor și... 

— Și focul inimii mele, încheie lordul, cu ochii încrețindu-se la 
colțuri. 

— Haideţi acum, zise contesa, conducându-și copiii care 
trăgeau de timp spre ușa unde dădaca lor îi aștepta, gata să-i 
ducă la etaj. 

In timp ce Robert adăsta plin de speranţă, vocea dură a 
tatălui său se abătu asupra lui. 

— Ai auzit-o pe maică-ta. Afară! 

Lordul de Annandale îi aruncă o privire lui Robert, apoi se 
concentră asupra contelui. 

— După tine, fiule, băiatul este capul familiei. Ar trebui să 
asiste la asta. Bătrânul înclină din cap în direcţia lui Marjorie. Cu 
permisiunea dumitale, doamna mea. 

Inainte să apuce contesa să răspundă, tatăl lui Robert vorbi 
din nou. 

— Capul familiei? Vocea lui era ca un bici. La unsprezece ani 
și neînstare să rămână în șa cu lancea în mână? 

Fierbinţeala cuprinse obrajii lui Robert, care-și lăsă capul în 
jos având impresia că toți oamenii din încăpere îi puteau vedea 
rușinea. 

De fapt, niciunul nu-l privea. Atenţia lor era împărţită între 
bărbaţii aflaţi la cele două capete ale mesei, ale căror priviri 
erau încleștate într-un război tăcut, doi ochi negri și feroci, cu o 
privire arogantă și dură ca oţelul, ceilalţi de un albastru glacial, 
îngustaţi de dezgust și trufie. 

— Nu mă supăr dacă Robert rămâne. Contesa se apropie de 
soțul ei și-și puse mâinile, liniștitor, pe umeri. 

Contele mormăi ceva, în vreme ce soţia se așeza pe scaunul 
cu perniţe pregătit anume, dar Robert nu ascultă. Işi mușcă 
buza ca să-și ascundă zâmbetul, iar bunicul îi indică bancheta 


33 


cea mai apropiată. Cei trei bărbați așezați pe ea, dintre care 
unul era însuși înaltul Intendent al Coroanei, se traseră să-i facă 
loc. Robert surprinse privirea plină de gelozie a fratelui său 
Alexander, ceea ce făcu victoria încă și mai dulce, apoi ceilalţi 
copii fură conduși afară și ușa fu închisă. Privind în jur când se 
așeza, Robert văzu că stătea lângă tânărul cu privirea albastră 
care-i făcuse cu ochiul. Inclină din cap, un gest între un salut și o 
plecăciune, neștiind dacă tânărul avea dreptul la simpla politeţe 
sau la un respect profund. Tânărul îi răspunse printr-un zâmbet. 

— Domnia ta, inalte Intendent, începu bunicul lui Robert cu 
vocea tăioasă și autoritară, deschide te rog acest sfat 
împărtășind fiului meu și lordului de Islay veștile de la curtea 
regală pe care noi ceilalţi le știm. Înclină din cap către bărbatul 
asemeni unui urs înveșmântat în blănuri ce discuta cu contele. 
Mesajul meu, Angus, ţi-a adus la cunoștință vestea tristă, care 
este cauza adunării noastre din această seară, dar sunt alte 
amănunte pe care nu puteam risca să le dezvălui într-un mesaj 
și... 

— Cred, tată, îl întrerupse contele, că, înainte să începem, s- 
ar impune să facem prezentarile. Tovarășii noștri aici de faţă se 
vor fi știind unul pe altul după nume, dar nu și după chip. 

Nu așteptă un răspuns, ci se ridică și-și întinse braţul către un 
bărbat lat în umeri, cu păr negru și unsuros: 

— Sir Patrick, conte de Dunbar. 

Robert își desprinse privirea de pe chipul rigid al bunicului, iar 
tatăl continuă. 

— Sir Walter Stewart, lord de Menteith, și fiii săi, Alexander și 
John. 

Contele își îndreptă mâna către cel mai vârstnic dintr-un grup 
de trei bărbaţi ce aveau același păr roșcat și aceeași piele 
rumenă și pistruiată. Făcu apoi semn către bătrânul lord din 
Islay, așezat la dreapta sa, învăluit în blănuri: 

— Sir Angus Mor MacDonald. 

Inclină din cap, în lungul mesei, către un bărbat îndesat, cu o 
expresie sinceră, și către tânărul cu ochi albaștri de lângă 
Robert: 

— Fiii săi, Alexander și Angus Og. 

In cele din urmă, contele făcu semn către Intendentul 
Coroanei: 


34 


— Și, firește, sir James Stewart și fratele său, John. Se așeză 
din nou alături de contesă și-și desfăcu braţele expansiv. Lady 
Marjorie și cu mine suntem onoraţi să vă uram bun venit la 
masa noastră, în ciuda împrejurărilor. 

Înclină din cap către James, în timp ce servitorii intrau purtând 
castroane mari cu fiertură aburindă. 

— Lord James, vă rog, începeţi. Sunt nerăbdător să aud veștile 
în amănunt. 

Robert privi de jur împrejurul mesei, punând fețelor din jurul 
lui nume și istorii. Ştia că se afla în tovărășia unora dintre cei 
mai puternici bărbaţi din regat, ceea ce era suficient de 
emoţionant ca să anuleze amărăciunea produsă de faptul că, 
făcând prezentările, tatăl său îl ignorase. 

Intendentul Coroanei se ridică. 

— Aţi aflat cu toţii dureroasa veste că nobilul nostru rege și 
stăpân, Alexander, a murit luna trecută în timp ce mergea 
călare la Kinghorn să-și viziteze regina. A fost despărţit de 
escorta sa de o furtună. Se pare că armăsarul său s-a poticnit, 
căzând în prăpastie cu el cu tot. În cădere, regele și-a frânt 
gâtul. 

Cuvântarea gravă a Intendentului Coroanei era acompaniată 
numai de scrâșnetul lingurilor în castroane. Nările lui Robert fură 
invadate de o aromă de legume și de berbec, în timp ce un 
servitor îi umplea cu supă castronul din pâine dinaintea lui. 
Bucata de pâine avea în centru o scobitură care să absoarbă 
zeama. Aruncându-i o privire tatălui său, Robert observă că 
acesta se aplecase înainte, ascultând concentrat. Pipăind după 
lingură, realiză că nu i se dăduse una. Servitorul trecuse mai 
departe și Robert nu îndrăzni să-l strige. Nu mai mâncase de 
dimineaţă și stomacul i se zvârcolea de foame. 

— Nici nu i s-a descoperit bine trupul și Comynii au și încercat 
să preia conducerea. O notă de furie se strecură în vocea calmă 
a Intendentului. Din fericire, o bună parte dintre dregătorii 
regelui se aflau în Edinburgh pentru un sfat și am reușit să 
punem frâu ambițiilor lor. Înclină din cap către contele de 
Dunbar. Sir Patrick și cu mine, cu sprijinul episcopului de 
Glasgow, am forţat alegerea unui consiliu de șase Protectori 
care să domnească în perioada de tranziţie. 


35 


— Cine sunt cei șase? întrebă lordul de Islay, cu vocea sa 
tunătoare umplând încăperea. Franceza îi era aspră și stângace, 
întrucât limba lui maternă era galeza. 

— Eu însumi, răspunse Intendentul, episcopii de Glasgow și St 
Andrews, contele de Fife și capii Comynilor Roșii și Negri. 

— Un echilibru de putere, murmură contele de Carrick, 
înfundându-și lingura în fiertura fierbinte. Păcat că n-aţi putut 
înclina balanţa mai mult în favoarea taberei voastre, Lord 
Intendent. 

— Ca Justiţiar al Badenochului unul și al Scoției!” celălalt, 
lordul de Badenoch și contele de Buchan deţin două dintre cele 
mai puternice funcții din Scoţia. Comynii nu puteau fi ţinuţi 
deoparte. 

Robert își privea cina, întrebându-se dacă putea s-o mănânce 
cu mâna, când dinspre dreapta o lingură se strecură în raza 
vederii sale. Angus Og MacDonald scoase un cuţitaș dintr-o 
teacă de la centură, tăie o bucată din castronul său de pâine și 
și-l îndesă în gură, cu ochii albaștri strălucind în lumina torțelor. 
Robert îi mulțumi fiului lordului de Islay înclinând din cap, apoi 
își vârî lingura în fiertura densă. Îi arse interiorul gurii, dar era 
atât de flămând, că nu-i păsa. 

— Cunoaștem cu toţii foarte bine strădaniile Comynilor de a 
avea controlul asupra tronului, continuă James. Așa au procedat 
întotdeauna, uneori chiar prin forţă, după cum unii dintre noi ne 
amintim prea bine. Ochii Intendentului se îndreptară către lordul 
de Annandale, care dădu din cap, dar nu spuse nimic. Insă 
există ceva mai îngrijorător decât goana lor după putere. Li se 
adresă din nou tuturor celor prezenţi. La curte am învăţat că 
merită să știi ce gândesc cei aflați în apropierea regelui. De 
multă vreme mi-am pus propriii mei oameni să vegheze asupra 
mesajelor trimise către și dinspre casa regală. După moartea 
regelui, una dintre iscoadele mele a interceptat o scrisoare de-a 
scribului lui John Comyn. La început i s-a părut de mică 
importanţă. Vorbea despre moartea lui Alexander și despre 
faptul că regele promisese eliberarea unui prizonier la 
solicitarea făcută de Comyn în timpul sfatului, dar încheierea i-a 
atras atenţia omului meu. Ultimul rând, imediat deasupra 


15 justiţiarul de Scoţia avea jurisdicție asupra regiunii aflate la nord de râul Forth și 
denumite Scoţia (spre deosebire de numele ţării, care este Scotland). (n. tr.). 


36 


sigiliului lui Comyn, spunea „vom vorbi în curând, frate, căci se 
apropie vremea în care leul va roși”. 

Fruntea contelui de Carrick se încreți. 

— Pentru cine era scrisoarea? 

— Pentru cumnatul lui Comyn, John Balliol, lord de facto al 
Gallowayvului. 

— Balliol? mărâi contele. Clătină din cap, rămânând încruntat. 
Blazonul lui Balliol este un leu alb pe fond azuriu, dar cum și de 
ce să roșească? Dacă nu cumva... 

Tatăl lui Robert se opri brusc. Îl privi de Intendent. 

— Credem că ţintesc tronul, zise James, dând din cap la 
vederea expresiei contelui. 

Lingura lui Robert se opri la jumătatea drumului spre gură. 
Privi în jurul mesei, la chipurile sumbre ale oamenilor, dar 
niciunul nu-l lămuri cum se ajunsese la această uluitoare 
concluzie. În timp ce oamenii discutau între ei, își lăsă lingura 
jos.  Dintr-odată făcu legătura. Leul de pe stindardul 
Gallowayului era alb. Leul de pe stindardul regatului Scoției era 
roșu. Când leul alb va roși. 

Vocea groasă a lordului de Islay răsună pe deasupra 
celorlalte. 

— E o acuzaţie gravă adusă unor bărbaţi care au depus un 
jurământ de credinţă. Angus Mór MacDonald se înclină, cu 
blănurile sucindu-se pe trupul uriaș. Au trecut numai doi ani de 
când lorzii Scoției au jurat să o recunoască pe nepoata lui 
Alexander ca moștenitoare a lui. Acum Margaret e cea care are 
dreptul la tron. Toţi am depus jurământul. Nu-i iubesc pe cei din 
ramura Comyn, dar să-i acuzi pe ei și pe Balliol că-și încalcă 
jurământul...? 

— Câţi dintre noi și-au imaginat că vom fi siliți să-l respectăm? 
contraatacă Patrick de Dunbar, trecându-și o mână prin părul 
unsuros. Am jurat pentru că ne-a poruncit-o regele nostru, da, 
dar mai ales pentru că nu ne-am așteptat la un viitor fără el. 
Alexander era un om în floarea vârstei, proaspăt însurat, cu o 
soție tânără și frumoasă. Recunoașterea nepoatei sale din 
Norvegia ca moștenitoare a fost doar o precauţie înțeleaptă. Nu 
era o realitate cu care vreunul dintre noi să se aștepte să fie 
confruntat. Credinţa pe care i-am jurat-o în acea zi ne apasă 
umerii tuturor. Câţi se vor mulţumi să stea deoparte și să fie 
conduși de la distanţă de o regină-copilă aflată la o curte 


37 


străină? Făcu un semn aprobator către Intendent. N-am nicio 
îndoială că Balliol, împins de ambițiile Comynilor, ţintește tronul. 

— Trebuie să ne mișcăm cât mai iute, zise contele de Carrick. 
Nu putem să-i lăsăm pe Comyni să-și pună ruda pe Piatra 
Destinului. Dădu cu pumnul în masă, făcând lingurile și pocalele 
să zăngăne. Nu putem să-i lăsăm să ne ia ce-i al nostru! Se opri, 
aruncându-i o privire lordului de Annandale. Ce-i al tău, tată! se 
corectă el. Dacă un bărbat din acest regat ar trebui să ia tronul, 
acela ești tu. Dreptul tău e mai mare decât al lui Balliol. 

— Nu prin primogenitură, zise încet contele de Menteith, cu 
ochii pe lordul din Annandale, care rămăsese tăcut. După legea 
primului născut, pretenţiile lui Balliol au câștig de cauză. 

— Tatăl meu poate reclama tronul nu numai pe baza 
legăturilor de sânge. A fost desemnat ca succesor prezumtiv de 
tatăl regelui! 

În timp ce bărbaţii începură să vorbească toţi deodată, Robert 
își privi bunicul. Bătrânul lord îi povestise despre asta o singură 
dată, cu câţiva ani în urmă. Robert își amintea bine expresia de 
mândrie de pe chipul bunicului său când rememora în cele mai 
mici amănunte ziua în care regele Alexander al Il-lea îl numise 
succesorul său. Erau la vânătoare și regele căzuse de pe cal. Nu 
fusese rănit grav, dar în mod evident întâmplarea îi deșteptase 
niște griji, căci îi silise pe toţi lorzii care erau cu el să 
îngenuncheze în praf pe cărăruia din pădure. Acolo le ceruse să- 
| recunoască pe sir Robert Bruce, în vinele căruia curgea de 
asemenea sânge regal, ca moștenitor al său dacă s-ar fi 
întâmplat să moară fără copii. Bunicul său avea atunci 
optsprezece ani. Doi ani mai târziu, regele avusese un fiu și 
continuitatea stirpei regale fusese asigurată, dar promisiunea 
făcută rămăsese în mintea lui Bruce în toți acești ani. Lui Robert, 
când o auzise, i se păruse o poveste incredibilă; adevărată, dar 
legată numai de trecutul îndepărtat, ca poveștile eroului Finn 
MacCool!* pe care le auzise în Irlanda. Acum, stând în sala 
tatălui său alături de acești mari oameni, povestea căpătă o 
concreteţe care-i trimise fiori pe șira spinării. 

Bunicul lui ar fi putut să fie rege. 

Când conversaţia dintre bărbaţi deveni mai zgomotoasă, 
amenințând să degenereze în ceartă, lordul de Annandale se 


16 Personaj din mitologia irlandeză. (n. tr.). 
38 


ridică, cu lumina flăcărilor răspândind o strălucire roșiatică pe 
chipul său brăzdat. 

— De-ajuns! Vocea sa îi întrerupse, reducându-i pe toţi la 
tăcere. L-am iubit pe Alexander nu doar așa cum își iubește un 
supus regele, ci cum își iubește un tată fiul. 

La aceste cuvinte, Robert văzu o roșeaţță suind în obrajii 
tatălui său. 

— Am promis să-l servesc până la ultima mea suflare, 
continuă lordul, privindu-i pe rând pe fiecare. Și asta înseamnă 
respectarea jurământului pe care eu, pe care noi toţi l-am făcut: 
să o recunoaștem drept regină pe nepoata lui. Trebuie să-l 
împiedicăm pe Balliol să ia tronul. Trebuie să-l apărăm. Dar 
pentru ea. Un om care-și încalcă jurământul nu merită aerul pe 
care-l respiră, încheie el cu asprime și se așeză la loc. 

— Sunt de acord, zise în liniștea ce urmă James Stewart. Dar 
cum să apărăm tronul? Dacă familia Comyn intenţionează ca 
Balliol să devină rege, nu va lua seama la protestele nimănui. 
Consiliul e divizat, da, dar mă tem că familiile Comynilor au 
destulă putere în ţinut ca să reușească să se impună, cu sau 
fără sprijinul Protectorilor. 

— Consilii și Protectori, nu ăsta e răspunsul, replică lordul de 
Annandale. M-am gândit mult la asta pe drum încoace. Singurul 
lucru de care știu Comynii este forţa. Îi privi pe ceilalţi. Trebuie 
să înconjurăm Gallowayul cu un inel de oţel. Printr-o serie de 
atacuri, vom ocupa fortărețele-cheie deţinute de John Comyn, 
Justiţiarul, și de Ballioli. Putem, dintr-o lovitură, să anulăm 
prezența Comynilor în Galloway și să-l discredităm pe Balliol, ca 
pe un om slab care nu poate nici măcar să-și apere propriile 
granițe, darămite să mai fie și rege. 

Robert știa prea bine cât de mult îi ura bunicul său pe 
Comyni, care, de câteva generaţii, controlau regiuni întinse din 
Scoţia și aveau influență în cercurile regalității. Când cei dintâi 
Comyni traversaseră Marea Angliei împreună cu William 
Cuceritorul, n-o făcuseră în calitate de stăpâni ai unor 
proprietăţi bogate în Normandia, ca strămoșii lui Robert, ci ca 
umili funcționari. În această calitate prosperaseră în Anglia, sub 
șirul de regi ce urmaseră cuceririi, venind mai târziu și în nord, 
în Scoţia. Prin negoţ și prin viclenie, averea lor atinsese 
asemenea dimensiuni încât un Comyn și nu un Bruce devenise 
cel dintâi conte normand din Scoţia, asigurându-și chiar, prin 


39 


căsătorie, și o pretenţie minoră la tron. Fiii funcţionarilor n- 
aveau ce căuta printre nobili, susținuse întotdeauna bunicul lui 
Robert. Și totuși ura bătrânului păruse întotdeauna să fie mai 
mult decât un simplu dispreţ. Robert nu înțelesese niciodată pe 
deplin acest fapt și, până acum, nu se gândise să întrebe de ce. 

— Ar trebui să luăm legătura cu Richard de Burgh, zise tatăl 
lui Robert. Contele de Ulster va fi mai mult decât dornic să ne 
asigure arme și soldaţi. Oamenii din Galloway i-au stat mereu ca 
un ghimpe în coaste, cu atacurile lor împotriva Irlandei. Ar mai 
trebui să-l informăm și pe regele Edward. In calitate de cumnat 
al lui Alexander”, va fi implicat în succesiune de îndată ce va 
afla de moartea lui. 

— Regele Angliei a fost primul din afara Scoției care a fost 
informat, răspunse Intendentul Coroanei. Episcopul de St 
Andrews i-a trimis un mesaj maiestăţii sale Edward în Franţa, 
chiar în ziua în care a fost descoperit trupul lui Alexander. 

— Un motiv în plus să luăm legătura noi înșine cu el, zise 
contele, privindu-și tatăl. Dacă Margaret e adusă aici să 
domnească, va avea nevoie de un regent care să guverneze în 
locul ei până când ajunge la majorat și va trebui desemnat și un 
moștenitor prezumtiv. Ocupând castelele Comynilor, vom 
demonstra că merităm să fim numiţi în această funcție. Ne vom 
demonstra de asemenea puterea. lar puterea, adăugă el, este 
ceva ce regele Edward apreciază. 

— O să-i trimitem o cerere lui sir Richard de Burgh dacă se va 
ivi nevoia, acceptă lordul de Annandale după o pauză. Dar nu-i 
nevoie să-l amestecăm pe regele Edward în afacerile noastre 
prezente. E un bun prieten și aliat și familia noastră îi datorează 
mare parte din averea ei, dar este un ins independent și va face 
ceea ce este în interesul regatului său și nu al altuia. 

Contele îl mai privi o clipă pe bătrânul Bruce, apoi aprobă 
scurt. 

— O să-i mobilizez pe cei din Carrick. 

— Și eu mă pot lipsi de niște oameni, zise lordul de Islay. 

— Trebuie să știi că nu te putem susține deschis, zise James 
Stewart, nu cu armele. Regatul ăsta a fost destul de divizat de-a 
lungul anilor. Nu pot lăsa o dușmănie între clanuri să devină un 


17 Cea dintâi soţie a lui Alexander al III-lea, Margaret, a fost sora regelui Edward | al 
Angliei. (n. tr.). 


40 


război în toată regula. Se opri. Dar sunt de acord. Tronul trebuie 
să-i revină lui Margaret. 
Lordul de Annandale se rezemă de spătar și-și ridică pocalul. 
— Fie ca Dumnezeu să ne dea putere. 


Capitolul 4 


Gâfâind, Robert se lăsă în genunchi pe iarbă. Stătea cu capul 
plecat, cu sângele bubuindu-i în tâmple și sudoarea-i șiroia pe 
obraji. Când petele negre din faţa ochilor dispărură, se prăbuși 
pe spate, privind nemărginirea albastră a cerului, cu pieptul 
ridicându-i-se și coborând. Auzea cum se apropie voci întretăiate 
de oboseală și pași înăbușiţi lovind pământul. Sprijinit în coate, 
cu ochii mijiţi în lumina soarelui, își privi cei trei frați care 
gâfâiau urcând dealul către el. 

Primul sosi Thomas, cu fruntea aplecată, concentrat asupra 
urcușului. Niall era în urma lui, poticnindu-se în patru labe, 
încercând cu disperare să-l întreacă pe Thomas, deși era cu doi 
ani mai mic. Alexander era ultimul, la mare distanţă, urcând cu 
o încetineală deliberată. Thomas câștigă și se prăbuși pe iarbă 
alături de Robert, respirând printre dinţii încleștaţi. Tunica-i era 
leoarcă. 

Câteva clipe mai târziu, Niall li se alătură. 

— Cum de ești atât de iute? întrebă el. 

Robert îi zâmbi fratelui său cel mai mic și se lungi la loc, 
lăsând durerea să-i dispară din mușchi. 

Abia peste câteva minute sosi și Alexander. Umbra lui căzu 
asupra lui Robert. 

— Am fi ajuns mai repede dacă urmam poteca, zise el, 
încercând în mod evident să-și mascheze respirația precipitată. 

— N-am mai urcat pe-aici de ani de zile. În plus, zâmbi Robert 
și mai larg, voiam să văd dacă mai pot. 

— Mereu o să ne întreci. Ești cel mai mare, murmură Thomas, 
ridicându-se în capul oaselor și înfășurându-și braţele în jurul 
genunchilor. Părul lui, ud de sudoare, îi atârna în ochi. Era 
cârlionţat și blond ca al surorii lor, Christian. Ceilalţi copii aveau 
părul ca pana corbului, ca mama lor, cu excepţia surorii lor 
vitrege, Margaret, acum măritată și dusă de-acasă. 


41 


— Alexander e mai mare decât tine, Niall, replică Robert, și l- 
ați întrecut amândoi. 

— Nu mi-am dat osteneala, zise Alexander încordat. Acum c-ai 
câștigat, putem să mergem acasă? 

Robert se ridică suspinând. Nu avea astâmpăr după atâtea 
săptămâni fără antrenament și fără școală. Castelul fusese în 
fierbere din cauza pregătirii atacului asupra Gallowavyului, iar 
adulţii, încordaţi și preocupaţi. Ceva mai devreme, el și fraţii săi 
fuseseră trimiși la unul dintre vasalii tatălui lor, aflat într-o vale 
învecinată, ca să-i transmită omului că trebuia să mobilizeze o 
armată pentru asalt. Libertatea, departe de atmosfera aceea 
apăsătoare, fusese o ușurare, iar după-amiaza târzie și aurie era 
una dintre cele mai frumoase de când se întorsese Robert din 
Irlanda, cu o iarnă în urmă. Nu-i venea s-o irosească. 

— Hai să mai stam puţin. 

— Ar trebui să-i spunem tatei că am transmis mesajul. 

— O să afle în curând. Ce mai înseamnă o oră în plus? 

— Vrei să zici că nu vii? 

Robert își privi fratele, care stătea deasupra lui cu pumnii 
încleștaţi pe lângă trup. Alexander fusese întotdeauna serios, 
până și când era un băieţel de vârsta lui Niall, dar în ultima 
vreme devenise sumbru ca un călugăr. Robert era surprins de 
schimbare, pe care o observase încă de când se întorsese din 
Irlanda. Crezuse că avea legătură cu tatăl lor: fusese oare 
contele dur cu fratele lui cât timp el lipsise? Dar tatăl lor părea 
în continuare să fie cel mai mulțumit de Alexander și de 
Thomas, unul cel mai supus, celălalt cel mai tăcut dintre cei 
cinci fraţi. Dintr-odată ghici răspunsul. Cu el și Edward trimiși 
sub tutelă în Irlanda, Alexander devenise practic fiul cel mai 
vârstnic din gospodărie. Acum că el se întorsese, se credea 
poate fratele său jefuit de dreptul lui? Robert nu reușea să simtă 
păreri de rău faţă de el. Alexander n-avea habar cât de norocos 
era că nu de el depindeau toate speranțele familiei. 

— Du-te dacă vrei, zise el întinzându-se din nou și închizând 
ochii. Eu rămân. 

— Ar trebui să veniţi amândoi, zise Alexander adresându-li-se 
lui Thomas și Niall. Dacă nu cumva vreţi să-i explicaţi tatei de ce 
ați întârziat. 

Robert întredeschise un ochi când Thomas se ridica în 
picioare. Simţi un nod de furie întărindu-se în el în timp ce 


42 


băieții coborau împreună panta dealului. Fusese o vreme când 
Thomas, la fel ca Niall, ar fi făcut orice i-ar fi spus. Își culcă din 
nou capul pe iarbă, ascultând zumzetul albinelor din tufele de 
iarbă-neagră și dorindu-și ca Edward să-i fie alături. Celălalt 
frate al său, numai cu un an mai mic, era în continuare la 
Antrim, având încă șase luni de petrecut sub tutelă. Edward era 
un fanatic cu sabia de antrenament, putea să se cocoațe în 
copaci mai sus ca oricine, știa cum să mintă convingător și ar fi 
făcut față oricărei provocări. Era plictisitor fără el. 

Niall se trase aproape, în patru labe. 

— Ce să facem? 

După o pauză, Robert sări în picioare, decis să nu-l lase pe 
Alexander să-i strice după-amiaza. 

— O să te învăţ să lupţi. 

Alergând către un pâlc de copaci bătuţi de vânt, înhăţă o 
ramură subțire și trase cu putere de ea până când o rupse. 
Frângând-o în două, Robert o curăță de frunze și-i întinse băţul 
mai lung fratelui său, care-l privea cu ochi avizi. 

— O să ne antrenăm acolo. 

Indică o întindere plată de iarbă. În depărtare, dealurile înalte 
din Carrick mărșăluiau spre est. Pantele mai joase erau 
îmbrăcate de copaci, dar culmile erau sterpe. Robert obișnuia să 
se gândească la ele ca la niște bătrâni chei, înconjurând 
protectori Turnberry. 

— Uite-așa, zise el, proptindu-se pe picioarele depărtate și 
apucând băţul cu ambele mâini. 

Niall, cu chipul serios, își imită fratele. larba îi pătase 
genunchii pantalonilor. 

Robert avântă încet bățul prin aer, coborându-l într-un arc 
către gâtul băiatului. 

— Acum blochează-mi lama. 

Niall lovi cu putere bățul lui Robert. 

— Prea repede. Trebuie să începi încet. Așa. Robert ridică din 
nou băţul, ţinându-l perpendicular pe trup, apoi îl roti lent în jur, 
întâi într-o parte, apoi în cealaltă, apoi deasupra capului. Acum 
mai repede, zise el și bățul prinse viteză în mâinile lui, șuierând 
în timp ce tăia aerul. Prefă-te că te lupţi cu cineva, îi strigă el 
peste umăr. 

— Cu cine? strigă Niall, alergând după el. 

— Cu un dușman! Cu un Comyn! 


43 


Niall biciui iarba cu băţul. 

— Uite, Robert! Am doborât doi! 

— Doi?! Robert arătă cu băţul în josul dealului. Acolo i-o 
armată întreagă! Scoase un strigăt și se repezi la atac în josul 
pantei abrupte, cu bățul înălțat deasupra capului. Moarte tuturor 
Comynilor! 

Niall veni în urma lui și strigătele i se preschimbară în hohote 
de râs când Robert se împiedică și căzu lat. Fratele său ateriză 
peste el cu un țipăt victorios și Robert gemu. Se rostogoliră 
împreună la vale, abandonând în iarbă, în urma lor, armele 
improvizate. Se opriră cu respiraţia tăiată aproape de poale, 
fără să observe silueta care stătea și-i urmărea. 

— Ce faceţi? 

Auzind vocea aceea nefamiliară, Robert deschise ochii. 
Realiză că se uita, de-a-ndoaselea, la o fată. Işi împinse fratele 
jos de pe el și se ridică, privind-o. Fata era subţire ca o nuia, cu 
un păr negru și lung care îi cădea pe umerii osoși în lațe 
răsucite, pleoștite ca niște cozi de șobolani. Purta o rochie 
zdrenţuită care fusese albă cândva, dar care acum era cenușie 
de murdărie, și strângea un săculeţ în mâna ei soioasă. In jurul 
ei era un miros ameţitor de pământ și flori, dar pe Robert îl 
atraseră cel mai mult ochii, care păreau nespus de mari, îi 
dominau faţa slabă. 

— Ce te privește? răspunse el în galeză, stânjenit de privirea 
ei intensă. 

Fata își înclină capul într-o parte. 

— Cine ești? 

— E moștenitorul contelui de Carrick, stăpânul acestor 
pământuri. 

Robert îi aruncă lui Niall o căutătură menită să-l amuțească, 
dar fata nu păru să observe. Privirea ei cercetătoare se mută de 
la tunica lui îmbibată de sudoare la faţa mânjită de praf. Când 
ochii fetei poposiră asupra părului lui, buzele îi tresăriră. 
Ridicându-și mâna într-un gest inconștient, Robert descoperi o 
crenguţă de iarbă-neagră înfiptă în breton. Se frânse în mâinile 
lui, iar fata ridică din umeri. 

— N-arăţi a conte, zise ea, întorcându-se și îndepărtându-se 
prin iarbă. 

Privind-o cum pleacă, Robert observă că nu avea pantofi, nici 
măcar acei saboţi de lemn pe care îi purtau ţăranii la muncile 


44 


câmpului. Îi știa după chip pe toţi locuitorii din Turnberry și pe 
mulţi cei din împrejurimi: servitorii și vasalii tatălui său, fermierii 
și pescarii, soțiile și copii acestora, chiar și negustorii și 
oficialităţile din Ayr și din alte orașe învecinate. De ce, atunci, n- 
o cunoștea pe fata aceasta îndrăzneață, care umbla de una 
singură prin sălbăticie? 

— Cum de îndrăznește să-ţi vorbească în felul ăsta? bombăni 
Niall. 

Robert nu-l asculta. 

— Vino, murmură el, înaintând prin iarbă către copacii ce 
îmbrăcau pantele mai joase ale dealului. 

— Mergem în direcția greșită, zise Niall, privind în josul văii, 
către mare, vizibilă în depărtare ca o fâșie plată de albastru. 
Alerga ca să țină pasul cu picioarele lungi ale fratelui său. 
Robert! 

— Liniște! zise Robert cu asprime, în timp ce pătrundeau 
printre copaci. Fata pășea fără grabă de-a lungul unei cărări 
pietroase ce urma curbele unui pârâu puțin adânc. Vag, prin 
vântul cald, pe deasupra bolboroselii apei, o auzi cântând. 
Ajunsă la un vad din pietre, ea își ridică poalele rochiei cenușii și 
sări, continuându-și apoi urcușul pe dealul acoperit de ferigi de 
pe partea cealaltă. Robert studie terenul, amintindu-și de o 
vânătoare la care îl luase bunicul său, prin pădurile din 
Annandale. Bătrânul îl instruise cu privire la importanţa găsirii 
ascunzătorii potrivite, care să-l ferească pe vânător de ochii 
prăzii. Intre el și malul apei se aflau un pâlc de scoruși, o mică 
movilă și câţiva bolovani. 

— Fă ce fac eu, îl instrui pe Niall, luând-o la fugă către copaci 
în timp ce fata își continua urcușul. 

Era un joc, dar era la fel de serios ca o vânătoare, cei doi 
băieți săgetând de la un copac la o movilă, de la o stâncă la un 
tufiș, în timp ce o urmăreau pe fată dincolo de râu, trecând de 
coama dealului și coborând în valea următoare, mai împădurită 
decât cea de dinainte. Din când în când, fata se oprea și se uita 
în jur, iar băieţii se aruncau în tufișurile încâlcite sau se lipeau 
de câte un trunchi pentru a nu fi văzuţi. Ea părea să-i conducă 
pe un traseu întortocheat, peste pâraie și pe sub copaci 
prăbușiţi. După un timp, urcă un alt mal abrupt. 

Când dispăru dincolo de creasta lui, Robert porni după ea. 
Cum Niall nu-l urmă, privi îndărăt. 


45 


— Haide! 

— Știu unde suntem, șopti Niall. Faţa lui, pe jumătate umbrită 
de ramurile ce se legănau, era tulburată. 

Robert aprobă nerăbdător. 

— Știu, nu suntem departe de Turnberry. Vedem unde se 
duce și după aia mergem acasă. 

— Robert, așteaptă! 

Neascultându-și fratele, Robert se căţără pe mal. Ajuns în 
vârf, întrezări o străfulgerare cenușie în pădurea de dedesubt și 
se furișă la vale, apucându-se de rădăcinile sinuoase ca să 
găsească sprijin. Ajungând jos, simţi miros de lemn ars. Se 
întrebă dacă venea dinspre sat, dar Turnberry se afla la vreo 
două mile spre vest. Înaintea lui, copacii se răreau. Robert se 
opri. Fata pătrunsese într-o vale înverzită, umbrită de un deal 
mătăhălos ce se înălța vertiginos, presărat cu pietre și cu 
grozamă cafenie. Culmea sa era îmbujorată în lumina apusului, 
dar valea era acoperită de o umbră răcoroasă. La poalele 
dealului se ghemuia o căsuţă din lut și șindrilă. Fumul ieșea 
răsucindu-se printr-o gaură din acoperiș. Lângă casă, într-un 
țarc din pari legaţi între ei, doi porci mătăhăloși scurmau în 
țărână. Robert își întoarse privirea spre fratele lui care se 
apropia din spate. 

— E casa ei, murmură el privind din nou spre locuința cea 
scundă. 

— Asta spuneam și eu, șopti Niall, părând în același timp 
satisfăcut și înfricoșat. 

Fata ajunsese aproape la ușă și dispăru în umbra unui stejar 
imens. Prin desișul de frunze, Robert zări un soi de împletituri 
atârnate de ramurile mai joase ale acestuia. Mai fusese de 
câteva ori aici și văzuse copacul, dar nici măcar Edward nu 
îndrăznise vreodată să se apropie suficient ca să afle ce erau 
împletiturile acelea ciudate. 

— Hai să mergem, se rugă Niall apucându-l de braţ. 

Robert ezită, cu ochii ațintiți asupra casei. Bătrâna care locuia 
acolo era renumită, pentru că era vrăjitoare. Avea doi câini 
cărora Edward le spunea Lupii ladului. Odată, unul dintre ei îl 
fugărise și îl mușcase pe Alexander. Robert îl privise din ușa 
dormitorului părinţilor săi pe medicul care cususe rana. După ce 
aceasta fusese tratată, în timp ce medicul își curăța acul, Robert 
îl văzuse pe tatăl său strângând umerii lui Alexander până când 


46 


băiatul tresărise. „Să nu te mai apropii niciodată de casa ei”, 
murmurase contele cu intensitate. „Niciodată.” 

Robert era cât pe ce să-l lase pe Niall să-l tragă de-acolo, 
când fata se opri în prag. Se întoarse, își ridică brațul și flutură 
din mână în direcţia lor. Robert făcu ochii mari. În timp ce fata 
deschidea ușa și dispărea înăuntru, auzi lătratul unui câine, apoi 
se făcu liniște. Se scutură din strânsoarea lui Niall și porni în 
josul pantei. Tocmai petrecuse un an sub tutela unui lord 
irlandez influent. Era fiul mai vârstnic al puternicei familii Bruce, 
care se pregătea să pornească la război împotriva dușmanilor ei. 
Intr-o zi, avea să moștenească străvechile ţinuturi Carrick și 
Annandale și tot ce era în ele. Și putea să meargă oriunde avea 
chef. 

Călcă pe o creangă putredă, făcând să răsune un trosnet 
puternic de lemn frânt. Robert privi îndărăt, sperând că Niall nu-i 
văzuse tresărirea. Rânji îndrăzneţ, apoi se răsuci fulgerător la 
auzul unui lătrat dezlănţuit. De după latura casei înaintau două 
umbre uriașe. Robert mai apucă să zărească niște colţi încleștaţi 
și o blană neagră, încâlcită, apoi alergă către copaci, cu Niall 
înaintea lui, ţipând îngrozit. 


Capitolul 5 


Deasupra dealurilor din Galloway răsăreau zori cenușii. Ceaţa 
se aduna pe câmpuri și în albul ei vitele deveneau siluete 
stranii, cu mugetele despărțite de trupuri. Se anunţa o zi 
fierbinte, dar fără soare, iar cerul înspre est promitea numai o 
mohoreală umedă. Pescărușii trasau cercuri lente pe deasupra 
apelor cafenii ale râului Urr, cercetând malurile nămoloase. Apa 
era puţin adâncă, retrăgându-se odată cu mareea către estuarul 
Solway. 

Pe malul vestic, ridicat pe o movilă masivă de pământ, se afla 
un castel, apărat de râu pe o parte și un șanț adânc îl proteja 
dinspre uscat. Fundul acestuia era acoperit cu lut lipicios, roșu, 
și singurul drum pe deasupra lui era pe puntea mobilă, ridicată 
pe timpul nopţii. Un șir dublu de stâlpi de lemn se înălța din 
adâncuri ca niște ciocli la o înmormântare, așteptând să-și preia 
povara odată cu primul dangăt matinal de clopot. La baza 


47 


stâlpilor, învăluiţi în beznă, invizibili pentru paznicii castelului 
care patrulau mult deasupra lor, pe creasta zidului, se aflau 
șapte bărbați. Lutul li se lipise de mâini și brațe și de pieptul 
tunicilor lor căptușite. Le mânjea feţele umbrite de glugi de lână 
și le păta pantalonii și cizmele. Erau acolo de peste o oră, în 
mocirlă până la genunchi, cu picioarele transformându-se în 
stane de piatră din pricina frigului. Nimeni nu vorbea. Numai 
țipetele nepăsătoare ale pescărușilor și conversațiile înăbușite 
ale străjerilor se strecurau până jos la ei. Din când în când, se 
priveau unii pe alţii în ochi, lacuri de lumină schimbătoare, dar 
își fereau iute privirile, scufundați fiecare în lumea lui tăcută, 
așteptând sunetul clopotului și întrebându-se dacă avea să 
răsune înainte să se împrăștie ceața care îi ascundea sau înainte 
ca văzduhul să se lumineze până la o nuanţă mai deschisă de 
cenușiu. 

Minutele se târâră până când din pântecele castelului se 
ridică un dangăt. La auzul lui, bărbaţii din șanț încremeniră. 
Câțiva își îndoiră precauţi mâinile și se mutară de pe un picior 
pe altul în noroiul lichid. Murmurele paznicilor se transformară în 
strigăte răstite, în timp ce aceștia se apucau să-și îndeplinească 
însărcinarea zilnică de a cobori puntea mobilă. Aceasta se lăsă, 
zguduindu-se la capătul funiilor ei groase și răsucite, și bărbaţii 
din șanț își ridicară capetele ca să-i privească întunecimea 
pogorând asupra lor, tulburând ceţurile. Podul se opri pe 
vârfurile stâlpilor cu un bufnet. Zăvoarele porţilor pocniră și 
pașii gărzilor răpăiră pe scândurile de deasupra. 

Unul dintre paznici păși către marginea podului mobil. 
Căscând zgomotos, își dădu deoparte poalele tunicii și își 
descheie pantalonii. 

— Folosește latrina, Boli. 

Paznicul privi peste umăr. 

— Senioria sa lipsește. Nu mă vede nimeni. 

— În afară de noi, zise un altul. Și nici măcar nevastă-ta nu 
vrea să-ţi vadă cocoșelul ăla zbărcit. 

Boli mârâi o înjurătură către camarazii săi care chicoteau și 
continuă să urineze în șanț. 

Șuvoiul galben se scurse de-a lungul unui stâlp, se adună o 
clipă în crăpăturile acestuia, apoi curse în șanț, prelingându-se 
fierbinte peste mâinile unuia dintre oamenii lipiţi de lemn. 
Acesta întoarse capul. 


48 


În timp ce Boli își vâra mădularul înapoi în pantaloni, se auzi 
un duruit îndepărtat. Intorcându-se înspre drumul de pământ ce 
ducea de la pod către pădure, paznicul zări două siluete care 
ieșeau din ceaţă. Tovarășii săi le văzuseră și ei. Toţi amuţiseră 
și-și duseseră mâinile mai aproape de spade. Duruitul deveni 
mai tare și Boli miji ochii în întuneric. După o clipă, își dădu 
seama că erau doi bărbaţi ce rostogoleau un butoi. 

— Staţi! strigă el, îndreptându-și tunica și ieșindu-le în 
întâmpinare. Făcu semn către butoi. Ce vindeți? 

— Cel mai bun mied de pe partea asta a Forth-ului, răspunse 
unul dintre bărbaţi, oprindu-se la marginea podului mobil. 
Stăpânul nostru a venit la târgul din Buittle, dar ne-a trimis cu 
darul ăsta pentru lordul John Balliol. Poate dacă senioria sa îl va 
găsi pe plac, stăpânul nostru i-ar putea furniza mai mult, la un 
preț rezonabil. 

— Sir John nu-i aici. Boli ocoli butoiul, examinându-l. 

— Ce este? strigă un alt paznic, înaintând pe pod cu mâna pe 
mânerul spadei. 

— Mied pentru sir John. 

— Și pentru noi nimic? 

Boli rânji către negustori. 

— O să luăm câte-o gură, să vedem dacă face vreo para. 
Desprinse o cană de lut smălţuit de la centură, unde aceasta 
stătea alături de o spadă lată, vârâtă în teacă. Și toarnă-mi ca 
pentru un lord. 

Negustorul luă cana, pe când celălalt ridica butoiul în picioare. 
Aplecându-se, bărbatul își făcu de lucru cu cepul. Undeva în 
lungul podului, o mână mânijită de lut roșu se prinse de muchia 
unei scânduri. Dintr-odată, negustorul se îndreptă. Cu o mișcare 
brutală, își repezi pumnul, în care încă mai ţinea cana, în obrazul 
străjerului. 

Vasul se izbi de falca lui Boli, spărgându-se sub forţa loviturii 
și înfigându-i un ciob de lut în obraz. Acesta căzu pe-o parte, cu 
sângele ţâșnindu-i din obrazul și buzele sfârtecate. Celălalt 
paznic ţipă și o luă la fugă, iar cel de-al doilea neguţător își 
ridică piciorul, dând la iveală strălucirea zalelor de sub tunică. 
Lovi cu putere butoiul. Lemnul subţire îi plesni sub cizmă și 
bărbatul își scufundă mâinile în deschizătură, scoțând la iveală 
smocuri de lână de miel asemeni unor nori, din care smulse 
două săbii scurte. li azvârli una tovarăşului său, exact în clipa în 


49 


care Boli, revenindu-și, își trăgea propria spadă cu un urlet de 
furie și groază. În timp ce bărbaţii se repezeau unul la altul, se 
auziră alte ţipete. Ceilalţi paznici văzuseră siluetele care se 
săltau peste marginile podului. 

Cel dintâi ivit strângea între dinţi un cuţit. Când un paznic se 
repezi la el, se săltă pe pod și se rostogoli apucând cuțitul în 
mână. Paznicul lovi cu sabia. Aruncându-se într-o parte, bărbatul 
se înălţă și-i înfipse lama în dosul piciorului, între curelele 
apărătorii gambei. Când paznicul se prăbuși scoțând un strigăt, 
atacatorul său își retrase lama și i-o înfipse în ochi. Paznicul se 
nărui, cu trupul cutremurat de spasme. Atacatorul privi dincolo 
de ceilalţi, care urcau pe pod, spre locul unde cei doi bărbaţi cu 
butoiul încă se mai luptau. Nu avu timp să se ducă după o armă, 
fiindcă un alt paznic îl atacă. Evită prima lovitură de spadă, dar 
cea de-a doua îl nimeri în stomac. Umplutura pieptarului vătuit 
absorbi o parte din forța loviturii, dar aceasta îl propulsă cu 
putere îndărăt. Piciorul îi nimeri în gol și plonjă în șanț. 

Boli, cu sângele ţâșnindu-i din obrazul în care încă mai era 
înfipt ciobul de lut, își avântă spada înspre bărbatul care-l 
rănise, mârâind de durere și furie. Atacatorul pară lovitura, apoi 
își repezi palma în obrazul lui Boli, împingând ciobul și mai tare 
în rană. Boli urlă și încercă să se retragă, dar atacatorul său se 
aplecă înainte, folosindu-și greutatea împotriva lui. Dându-i un 
brânci în piept cu mâna liberă, atacatorul îl dobori pe paznicul 
însângerat în șanț. 

În timp ce tovarășii săi continuau lupta, bărbatul îngenunche 
lângă butoiul spart și scoase alte câteva spade scurte din lâna 
de miel dinăuntru. Alergă pe pod către ceilalţi, care erau 
neînarmaţi, cu excepția cuțţitelor ce nu le ofereau cine știe ce 
protecţie împotriva spadelor gărzilor. Alţi doi fuseseră deja uciși. 
Dar acum, când atacatorii rămași se retraseră să ia armele 
aduse de el, sorții se echilibrară. 

În vreme ce atacatorii se regrupau și-și înteţeau asaltul, un 
clopot începu să sune. Hărmălaia trezise restul gărzii castelului. 
Săgeți țâșniră în jos de pe metereze. Una se înfipse în pământ în 
urma bărbatului care le adusese arme camarazilor săi și care 
acum alerga cu iuțeală de-a lungul punţii mobile. Sărind peste 
un paznic mort, acesta ajunse la porți exact când un apărător se 
repezea afară să-l întâmpine. Avântul îl făcu pe paznic să se 
înfigă în spada atacatorului. Lama străpunse țesătura și 


50 


umplutura, pătrunzând în carnea moale a stomacului. Atacatorul 
își lăsă greutatea pe lamă, înfigând-o mai adânc, apoi o retrase 
cu o răsucire brutală. Lăsându-l pe străjer să se prăbușească în 
genunchi, cu mâinile încleștate pe rana roșie ce-i înflorea pe 
pieptarul brodat cu un leu alb, atacatorul îl ocoli, îndreptându-se 
către vinciul podului mobil, aflat dincolo de poartă. Izbi funia cu 
spada, făcând ca fâșii din aceasta să se desprindă sub lovituri. 
În timp ce funia ceda și se lăsa, bărbatul scoase un corn din 
tunică. Ducându-l la buze, lansă o singură notă neîntreruptă. 

Zgomotul ce urmă chemării cornului începu ca un bubuit 
înăbușit dinspre pădurea din vecinătatea castelului. Crescu până 
la intensitatea unui răpăit de tobă și de sub liziera pădurii ieșiră 
șaizeci și ceva de bărbaţi, douăzeci călare, iar restul pe jos, 
alergând din răsputeri pe cărare în urma călăreţilor. Când se 
apropiară de podul mobil, un călăreț se desprinse de restul 
grupului și se avântă peste acesta, cu copitele potcovite ale 
calului bubuind pe scânduri. Într-o mână ţinea o lance coborâtă, 
iar de celălalt braţ era prins în curele un scut care purta un V 
răsturnat de culoare stacojie pe fond argintiu. Sub mantia sa 
albă, arborând același blazon, avea o cămașă de zale și 
pantaloni de zale ce îi înfășurau picioarele, terminându-se în 
vârfuri ascuţite. O sabie pentru două mâini atârna de o centură 
dublă, ornamentată, care îi strângea tunica în jurul taliei groase, 
iar faţa îi era acoperită de un coif închis. Călărețul își îmboldi 
calul către poartă. Împrăștiind paznicii rămași, care se străduiau 
să le închidă, plonjă în curte. 

Ignorând străjile care o rupseseră la fugă, călăreţul își opri 
iapa în faţa unei clădiri largi. Auzind strigăte și ţipete izbucnind 
în spatele său, pe măsură ce tot mai mulți călăreți pătrundeau 
înăuntru în galop, își înfipse vârful de fier al lăncii în uși și 
împinse. Acestea se întredeschiseră suficient cât să-și îndemne 
calul înăuntru, aplecându-și capul pe sub pragul de sus. În sala 
dinaintea lui, numai câteva torţe ardeau slab, dar era suficientă 
lumină ca să vadă că locul era pustiu. Judecând după 
castroanele împrăștiate pe o masă, coșul de rufe răsturnat pe 
podea și spaţiul mai deschis la culoare de pe un perete, unde 
fusese în mod clar o tapiserie, locul părea să fi fost părăsit în 
grabă. Călărețul îndemnă calul mai departe, cu copitele 
răsunând cavernos pe lespezi. Dincolo de o masă aflată pe un 
podium, un imens stindard albastru, împodobit cu un leu alb 


51 


ridicat în două picioare, atârna pe perete. Singurul său ochi 
vizibil era încruntat. Lăsând lancea să-i cadă pe podea, călăreţul 
își scoase coiful, dând la iveală o faţă cu oase proeminente și cu 
ochi albaștri, duri. Robert Bruce, conte de Carrick, înfruntă 
privirea leului. 

— Balliol, murmură el. 

Contele auzea zgomotele luptei de afară, dar castelul era 
apărat numai de o garnizoană mică. Era clar că ocupantul său 
principal nu mai era aici, în ciuda zvonurilor ce susțineau 
contrariul. Inclinându-se, își puse coiful pe una dintre mesele 
aflate pe căpriori și-și desprinse scutul de pe braț. lapa lui 
mușca zăbala, cu spume la bot. Scoţându-și picioarele din scări, 
contele descălecă și armura de zale i se rearanjă pe trup cu un 
foșnet metalic. Apropiindu-se de una dintre torţele aproape 
stinse, o scoase din suportul ei și se îndreptă spre estradă. Cu 
fălcile încleștate, urcă treptele și mișcarea sa învioră flacăra. Se 
opri, cu ochii asupra leului alb, apoi întinse torța către partea de 
jos a stindardului. Mătasea fragilă se aprinse pe loc și contele 
făcu un pas înapoi, cu un zâmbet subţire, răutăcios și copilăresc 
jucându-i pe buze. 

Stătea acolo, urmărind flăcările care învăluiau lacome 
stindardul, când simţi un ghiont în spate. Contele tresări, 
scăpând torţa, care se rostogoli pe estradă și se stinse. Se 
răsuci clătinându-se și văzu un bărbat cu ochii măriţi de spaimă 
ce ținea în mână un cuţit de bucătărie. Dându-și seama că 
armura își făcuse treaba, abătând lovitura, contele înaintă cu un 
mârâit, repezindu-și pumnul înmănușat în fier în obrazul 
bărbatului. Bărbatul se împletici îndărăt, căzând de pe estradă și 
prăbușindu-se peste o masă care se frânse sub el, în zăngănitul 
farfuriilor de argint ce se împrăștiară pe podea. Contele cobori 
treptele podiumului, scoțându-și sabia. Dând deoparte un scaun 
cu o lovitură de picior, se aplecă asupra bărbatului care zăcea 
pe spate printre frânturile de lemn. 

— Te rog, gemu omul ridicându-și mâinile. Te rog, eu... 

Contele lovi, înfigându-și vârful spadei în gâtlejul omului. 
Bărbatul scoase un gâlgâit sugrumat, care se sfârși într-un jet 
de sânge negru. Acesta ţâșni din gura lui căscată și din rană, iar 
contele înfipse spada tot mai adânc, până când lama se lovi de 
podea și nu mai avu încotro să înainteze. Trupul bărbatului se 
zvârcoli ceva clipe, apoi se cutremură și încremeni. In timp ce 


52 


contele se apleca să-și șteargă lama pe tunica mortului, ușile se 
deschiseră și o trupă de soldați intră înăuntru. 

În fruntea lor se afla lordul de Annandale, ţinându-și coiful sub 
braţ, cu părul argintiu aproape transparent în lumina ce se 
strecura prin uși. Tunica sa arbora un leu albastru, vechiul 
blazon al familiei Bruce de pe vremea regelui David |, care îi 
făcuse lorzi peste Annandale. Deasupra inimii avea prinsă o 
frunză uscată, cafenie. Era o bucată de frunză de palmier din 
Țara Sfântă, o amintire pioasă a timpului petrecut luptând în 
Cruciade. 

Contele privi cu neplăcere lucrul acela sfărâmicios. Era încă 
una dintre preţiozităţile demodate ale tatălui său. 

Privirea lordului învălui stindardul care se chircea în flăcări în 
spatele fiului său stropit de sânge. 

— Garnizoana s-a predat. Buittle ne aparţine. 

Cuvintele fură acoperite de un țipăt ascuţit. Venea dinspre un 
tânăr, unul dintre cei câţiva oameni reţinuţi de cavalerii sosiți 
odată cu lordul. Se smulse din mâinile paznicilor săi, luându-i 
prin surprindere, și alergă spre bărbatul ce zăcea printre 
rămășițele mesei.  Prăbușindu-se în genunchi, îndepărtă 
scândurile rupte și luă în mâini capul bărbatului. Băltoaca de 
sânge îi îmbibă hainele. Ochii lui se îndreptară către conte, a 
cărui spadă încă mai avea pe ea o dâră lată de sânge. 

— Ticălosule! șuieră el, ridicându-se. Ticălosule! 

Ochii contelui se îngustară. 

— Omorâţi-l pe mucosul ăsta, zise el făcând semn către doi 
dintre vasalii săi, ambii cavaleri din Carrick. 

Cavalerii înaintară, dar lordul din Annandale îi opri. 

— Am spus că s-a terminat. Garnizoana e liberă să plece. 

Cavalerii priviră de la conte la lord, coborându-și armele. 

— Poţi să pleci, îi zise tânărului lordul din Annandale, ignorând 
furia de pe chipul fiului său. Nu ţi se va face niciun rău. 

— Nu plec fără tatăl meu, zise tânărul printre dinţi. A fost 
intendentul lui sir John Balliol. Merită o înmormântare cum se 
cuvine. 

După o pauză, lordul făcu semn către doi dintre oamenii săi. 

— Ajutaţi-l. 

Purtând trupul însângerat al tatălui său, ajutat de doi cavaleri 
din Annandale, tânărul trecu pe lângă contele de Carrick. 


53 


— Fie ca blestemul Sfântului Malachy!* să te urmărească 
pretutindeni, șuieră el. 

Contele scoase un râs batjocoritor, ca un lătrat. 

— Malachy? Păstrează-ţi blestemele pentru cine crede-n așa 
ceva, mârâi el înaintând. 

Lordul îl opri. 

— Lasă-l. 

Glasul îi era ferm. 

Dar privindu-l pe tânărul care căra cadavrul în lumina cenușie 
a dimineții, chipul lordului de Annandale era copleșit de frică. 


Capitolul 6 


— Vă rog, senioria sa își face rugăciunea. Dacă vreţi să 
așteptați la vorbitor, aș putea să... 

Ignorând protestele călugărului, John Comyn împinse în lături 
ușile bisericii Sfânta Maria. Naosul se întindea înaintea lui, 
pierzându-se într-o umbră întunecată cu miros de tămâie. 
Lăsându-și ochii să se obișnuiască cu bezna, observă la 
jumătatea drumului o siluetă îngenuncheată dinaintea unui altar 
strălucind de lumânări. Comyn dădu să înainteze, dar călugărul i 
se postă înainte. 

— Domnule, vă rog. A cerut să nu fie deranjat. 

— O să facă o excepţie, zise Comyn înaintând hotărât către 
silueta îngenuncheată. 

La apropierea lui Comyn, omul își ridică brusc capul. Furia de 
pe chipul său dispăru, înlocuită de ușurare. 

— Frate, exclamă el ridicându-se și întinzându-și braţele ca 
să-l întâmpine. Slavă Domnului, ai primit mesajul meu! Il goni 
fluturând din mână pe călugărul care se aţinea prin preajmă 
nesigur, apoi își întoarse privirea spre Comyn, examinând 
apreciativ armura masivă de sub mantia bărbatului, împodobită 
cu trei snopi albi de grâu pe fond roșu, blazonul Comynilor Roșii. 
Ești o bucurie pentru o minte frământată. 

Întâlnind privirea zeloasă a lui John Balliol, Comyn simţi un val 
de revoltă. Îi era greu să și-o reţină, chiar și în timp ce accepta 
îmbrăţișarea cumnatului său. Atenţia lui Comyn fu atrasă de 


e Arhiepiscop irlandez din secolul al XII-lea, ulterior canonizat. (n. tr.). 
54 


altarul pe care-l vedea peste umărul lui Balliol. Pe acesta, 
înconjurată de un cerc de lumânări aprinse, dedesubtul unei 
statui zvelte a Fecioarei, se afla o raclă de fildeș. Zărind-o, 
revolta lui Comyn se transformă în furie. Ținutul natal al lui 
Balliol era sub asediu. Dușmanii îi invadaseră pământul asupra 
căruia avea să-și asume stăpânirea deplină odată cu moartea 
mamei sale și iată-l în genunchi, în această mănăstire izolată, 
rugându-se dinaintea inimii răposatului său tată. Dacă Comyn și- 
ar fi pus degetul pe arborele genealogic al propriei familii și ar fi 
urmat rândurile acelea leneșe în latină suficient de mult îndărăt, 
și el s-ar fi putut pretinde descendent al casei regale Canmore”. 
Ce nestatornic era sângele, cât de capricios decidea în cine să 
se arate puternic. Zdrobi iute aceste gânduri. Comynilor Roșii le 
mersese întotdeauna bine îndărătul tronului. Regele nu era 
decât un instrument, spunea tatăl său. Ei erau muzicanții. 

Balliol urmări privirea cumnatului său aţintită asupra raclei de 
fildeș. Aprobă sumbru, luând expresia îngândurată a lui Comyn 
drept compasiune. 

— Asta a fost primul lucru pe care l-a luat mama din Buittle 
când am plecat. Incă îi mai păstrează un loc la cină în fiecare 
seară. Ridicându-și brațele ca să cuprindă stâlpii deși ce formau 
arcade de ambele părţi ale naosului, Balliol se întoarse descriind 
un semicerc. Nu-i incredibil ce gesturi poate să inspire iubirea? 
Mama a construit această mănăstire în memoria tatălui meu. l- 
am spus să îngroape inima aici când a fost terminat altarul 
principal, dar refuză să se despartă de racla asta până la 
moarte, când a poruncit să fie îngropată împreună cu ea. Mă 
minunez în fața puterii ei, o femeie rămasă văduvă în iarna 
vieții, capabilă să încheie o creaţie ca asta. Privirea distantă a lui 
Balliol se concentră din nou, revenind asupra lui Comyn. Crezi 
că ar fi în stare s-o distrugă? 

— Ce să distrugă? îl întrebă Comyn, încă cu gândul la racla ce 
ținea prizonieră inima fostului lord de Galloway. 

— Locul ăsta. Balliol începu să umble de colo colo. Puii ăia de 
curvă o să vină după mine aici? 

Comyn îl privi pe Balliol, care-și trecea o mână prin părul 
castaniu ca al surorii sale, cu care Comyn se căsătorise cu 
unsprezece ani mai înainte. Asemănarea se încheia acolo. Balliol 
nu avea nici firea pătimașă a surorii lui, nici mintea ei vicleană. 


19 Dinastie fondată de Malcolm Canmore, rege al Scoției între 1058 și 1093. (n. tr.). 
55 


Comyn fusese întotdeauna de părere că femeile familiei Balliol 
fuseseră dăruite cu porţia de caracter a bărbaţilor. 

— Știi care le sunt poziţiile? 

— Da, știu, repetă Balliol cu amărăciune. Clanul Bruce a 
ocupat Buittle. 

Comyn digeră cu încetineală vestea cea proastă. Atacurile 
familiei Bruce asupra castelelor din Wigtown și Dumfries loviseră 
la rădăcina puterii Comynilor în sud-vestul Scoției, dar, deși 
capturarea celor două cetăţi rănise mândria familiei, nu 
produsese pagube prea mari planurilor pe termen lung ale 
Comynilor. Buittle, locul nașterii lui Balliol și principala sa 
fortăreață, era cu totul altceva. ` 

— De unde știi că a căzut castelul? In mesajul tău spuneai că 
pleci la mănăstirea Dulcii Inimi ca măsură de precauție. 

— Fiul intendentului meu m-a informat. L-am lăsat pe tatăl lui 
la Buittle împreună cu o garnizoană, ca să apere bunurile pe 
care nu le-am putut lua cu mine. Intendentul a fost ucis în 
timpul atacului de ticălosul ăla de conte de Carrick. Balliol 
scuipă numele. Alături de alți opt dintre oamenii mei. Opt! 

— Când s-a-ntâmplat asta? insistă Comyn. 

— Acum două săptămâni. 

— Și de-atunci nu mai știi nimic despre mișcările familiei 
Bruce? 

— Din câte am aflat s-au oprit în Buittle. 

Comyn se încruntă îngândurat. 

— Fiul intendentului tău e încă aici? 

— Da. L-am recrutat în armata din Galloway. Ura lui faţă de 
familia Bruce îl va face un luptător de nădejde în timpul răfuielii 
ce va urma. 

— Vreau să vorbesc cu el. 

Balliol îl urmă pe Comyn, care pornise înapoi prin naos. 

— Firește, dar hai să facem mai întâi rânduială pentru oamenii 
tăi. În spatele curţii mănăstirii este un câmp unde-și pot așeza 
tabăra. O să-l pun pe unul dintre călugări să-ţi arate. 

— N-o să fie nevoie. N-am cu mine decât câţiva scutieri. 

Balliol se opri locului. 

— Doi scutieri? Atunci unde ţi-e armata? 

Comyn se întoarse spre el. 

— N-am nicio armată. Am venit singur. 


56 


— Dar în mesajul meu ţi-am spus că am nevoie de oameni și 
de arme ca să opresc înaintarea familiei Bruce. Vasalii mei sunt 
împrăștiați, n-am avut cum să organizez rezistența. Cum pot să 
lupt de unul singur?! Vocea lui Balliol se ridică, ascuţită, 
mânioasă. Contam pe tine, atât ca frate al meu, cât și ca 
Justiţiar al Gallowayului. Își ridică braţele spre ceruri. Pentru 
numele lui Dumnezeu, atunci de ce-ai mai venit? 

— Lasa-mă să vorbesc cu omul ăla și-o să-ți spun. 

Balliol dădu să se împotrivească, dar, văzând expresia 
încăpăţânată a lui Comyn, făcu semn către ușile bisericii. 

— Vino, atunci, zise el ţeapăn, Dungal e probabil la 
mormântul tatălui său. Aproape că nu l-a părăsit deloc. 

Clipind în lumina soarelui, crudă după penumbra bisericii, 
Balliol îl conduse prin mănăstire. Soarele amiezii nu era blând cu 
chipul lui, subliniindu-i umbrele de sub ochi, accentuând curba 
lăsată a gurii sale și urmele de vărsat din copilărie care-i 
brăzdau obrajii. La treizeci și șapte de ani, era cu zece ani mai 
tânăr decât Comyn, dar părea mai bătrân decât acesta, 
arătându-și anii prin pielea pătată și părul ce se rărea. 

— Ceilalţi Protectori au măcar idee ce se petrece în Galloway? 
Balliol avea vocea amară. Nu le pasă? 

— Rapoartele care au ajuns la Edinburgh au fost confuze, dar 
acum toată lumea de la curte știe despre atacul familiei Bruce. 

— Ei, păi nici n-au făcut vreun efort să-l ascundă, răspunse 
Balliol. Am auzit că au mărșăluit prin provincie cu stindardele la 
vedere. 

Își strânse mâinile în pumni, înaintând către chilii. Doi dintre 
fraţii mireni ce-i ajutau pe călugări să administreze mănăstirea 
stropeau cu apă plantele din grădină, uscate de soarele de iulie. 

— S-ar zice chiar că vor ca toată Scoţia să știe ce fac. 

— Vor să te discrediteze, zise Comyn după o pauză. Cred că 
ăsta e motivul din spatele atacurilor lor. De când au venit 
primele rapoarte, m-am temut că familia Bruce ne-a descoperit 
planul. Acum, odată cu căderea Buittle, sunt sigur de asta. 

— Ar fi trebuit să fii mai prudent, să te asiguri că nimeni nu 
află ce am pus la cale. 

— Intenţiile noastre de a te așeza pe tine pe tron n-ar fi putut 
rămâne prea mult timp secrete. Comyn se încruntă. Deși admit 
că, dacă s-ar fi aflat mai târziu, am fi fost mai bine pregătiţi să 
ne opunem competitorilor. 


57 


— Lordul din Annandale nu se luptă pentru tron. A declarat că 
luptă în numele Fecioarei Norvegiei. 

— Fecioara Norvegiei? 

— Așa-i spun ei nepoatei lui Alexander, Margaret. Balliol își 
privi cumnatul în ochi cu intensitate. În curând, toţi o să-l vadă 
ca pe un soi de salvator, și pe mine, în cel mai bun caz, ca pe un 
brigand și, în cel mai rău caz, ca pe un netrebnic trădător care 
și-a încălcat jurământul și vrea să fure tronul de la un copil! E 
posibil să fi pierdut tot, John, și asta numai pentru că oamenii tăi 
nu și-au putut ţine gura! 

— Deocamdată nu s-a terminat, frate, și nu mi-aș face griji cu 
privire la reputaţia ta. Lordul de Annandale și-o strică mult mai 
rău pe-a sa. Atacând Galloway, familia Bruce ameninţă să 
destabilizeze întreaga ţară. M-am asigurat că resentimentul tot 
mai mare faţă de ei e folosit în avantajul nostru. 

Balliol nu răspunse, căzând într-o muţenie tensionată, în timp 
ce treceau de chilii, urmând o galerie acoperită ce ducea către o 
poartă din zidul incintei. Dincolo de ea unduiau cât vedeai cu 
ochii câmpuri aurii distorsionate de arșiță. Aerul era înţesat de 
insecte care roiau în jurul celor doi bărbaţi, pe când aceștia se 
îndreptau către cimitirul aflat în spatele bisericii înalte, ale cărei 
ziduri de cărămidă roșie își aruncau umbra asupra rândurilor 
neregulate de cruci de lemn. Când se apropiară, Comyn văzu un 
tânăr îngenuncheat înaintea unei movile de pământ proaspăt 
răscolit. 

La apropierea lor, tânărul se ridică în picioare. 

— Stăpâne, zise el, înclinându-se înaintea lui Balliol și 
privindu-l neliniștit pe Comyn. Mi-am îndeplinit sarcinile. Jur că 
rugile pentru tata nu mă rețin de la îndatoririle mele. 

— N-am venit să te pedepsesc, răspunse Balliol. Omul acesta 
e cumnatul meu, sir John Comyn, Justiţiar de Galloway și lord de 
Badenoch. Vrea să-ţi vorbească. 

Tânărul îi aruncă din nou o privire și Comyn văzu cât de 
înfundaţi în orbite îi erau ochii. Părea să nu fi dormit de câteva 
zile. Comyn presupuse că se afla spre finalul adolescenţei. li 
făcu semn tânărului să-l urmeze, îndepărtându-se de mormânt. 

— Dungal, așa te cheamă? 

— Da, domnule, Dungal MacDouall. 

— Povestește-mi despre atacul de la Buittle, Dungal. 


58 


Comyn îl ascultă pe tânăr. Vocea acestuia, mai întâi 
șovăitoare, deveni în curând mai limpede și mai puternică, până 
când, în timp ce descria moartea tatălui său de mâna contelui 
de Carrick, i se înăspri de mânie. 

— Și ai venit aici ca să-i spui lui sir John ce nenorocire s-a 
abătut asupra Buittle? întrebă Comyn când Dungal termină. 

— Nu de îndată, răspunse Dungal. Ceilalţi oameni care-au fost 
eliberaţi au pornit spre mănăstirea Dulcii Inimi ca să le dea 
veste lui sir John și lui lady Devorguilla. Eu am lăsat trupul tatei 
în grija lor și m-am oferit să supraveghez castelul și să văd 
încotro se vor îndrepta cei din neamul lui Bruce. 

Comyn fu oarecum impresionat de hotărârea tânărului. 

— Cât ai stat? 

— Zece zile. 

— Și în timpul ăsta familia Bruce n-a dat semn că ar pleca? 
Comyn se întoarse către Balliol. Când au ocupat Wigtown și 
Dumfries, Brucii au instalat garnizoane în fiecare și au plecat 
mai departe, fără să stea nicăieri mai mult de câteva zile. În 
mod clar, ceva i-a reținut în Buittle. 

— A venit un călăreț, zise încet Dungal, privindu-l pe Comyn. 
Cred că în a patra dimineaţă după ce ocupaseră castelul. L-am 
văzut bine din ascunzătoarea mea din pădure. l-au dat drumul 
înăuntru imediat. Dungal își înclină capul către Balliol. lertare, 
uitasem asta. Ochii îi alunecară înspre mormântul tatălui său. 

— Călărețul avea vreun însemn? 

— Scutul lui era auriu, cu o bandă în pătrăţele albastre și albe. 

— Blazonul casei Stewart, zise imediat Balliol. 

Comyn își înăbuși mânia stârnită de dovada că Înaltul 
Intendent era implicat cumva în asalt. 

— Momentul se potrivește, zise el încordat. Bănuiesc că Brucii 
au aflat de la călăreț ceea ce noi ceilalţi, cei de la curte, știm și 
că de aceea s-au oprit. Se desprinse de zid, făcându-i semn lui 
Balliol să-l urmeze. Cred că lupta s-a încheiat, zise el încet în 
timp ce pășeau pe terenul neregulat dintre morminte. 
Deocamdată. Comyn se opri la o oarecare distanţă de Dungal și- 
| privi în ochi pe Balliol. Nu se știe încă public, dar se va afla în 
curând. De aceea am venit. Voiam să-ţi spun chiar eu. 

— Ce să-mi spui? 

— John, regina e însărcinată. 

Balliol rămase ca trăsnit. 


59 


Comyn continuă: 

— Probabil a rămas grea doar cu câteva săptămâni înainte de 
moartea lui Alexander. Moașa care a examinat-o a proclamat-o 
însărcinată în luna a cincea. Se pare că mai avusese semne 
înainte, dar s-a presupus că suferea din cauza morții regelui. 

— Atunci totul a fost degeaba? Toate riscurile?! Degeaba?! 
Balliol îl privi pe Comyn cu chipul schimonosit. Mi-am pierdut 
casa, oamenii! Respectul! 

— Nu s-a terminat, zise Comyn cu brutalitate. 

— Ba da! Asta nu e un copil de la o curte străină! Copilul ăsta 
va fi adevăratul moștenitor al regelui! 

— Da, dar copilul ăsta, fie el băiat sau fată, va trebui să fie 
sub tutela unui consiliu de regenţi până la vârsta majoratului. 
Comyn prinse privirea lui Balliol, silindu-și cumnatul să se uite la 
el. Optsprezece ani sunt vreme lungă. Se poate întâmpla orice. 


Capitolul 7 


Strângând mai tare frâiele, Robert smuci îndărăt capul imens 
al lui Picior de Fier, care se împotrivea comenzilor sale. Injură 
animalul printre dinţii încleștaţi, folosind un cuvânt pe care îl 
învățase de la fraţii săi adoptivi din Irlanda, apoi își cobori 
lancea. 

— Scurtează frâul! lătră Yothre. 

Murmurând din nou cuvântul la adresa instructorului său, dar 
ținându-și ochii fixaţi asupra țintei, Robert își înfipse călcâiele în 
flancurile musculoase ale calului de luptă. Picior de Fier ţâșni de- 
a lungul plajei, trecând iute la galop. Băiatul se aplecă înainte 
pentru a se acorda cu ritmul lui furios. Inaintea sa, scutul fixat 
pe unul dintre braţele mobile ale țintei se apropia cu iuţeală. 
Sacul umflat de nisip ce atârna de cealaltă parte a grinzii părea 
să-l aștepte. Robert atacă, repezindu-și braţul înainte. Durerea îi 
săgetă prin degete și, în ultima clipă, lovitura devie. Lancea lovi 
aerul de deasupra scutului, trecând pe lângă ţintă. 

Robert smuci frâiele lui Picior de Fier, care se năpustea 
înainte, abătându-se către mare, în acea zi de un azuriu calm. 
Yothre ţipa, dându-i indicaţii. Proptindu-și picioarele în scări, 


60 


Robert se lăsă pe spate, oprind calul printr-o manevră bruscă și 
stângace care aproape că îl aruncă din șa. 

— Prost! îi strigă Yothre. Înc-o dată! 

Robert potoli calul, recăpătându-și echilibrul. Respira greu, iar 
durerea din degete era cruntă. Două dintre ele erau prinse în 
atele, slăbindu-i strânsoarea asupra lăncii. La un antrenament, 
săptămâna trecută, lovise ţinta dintr-un unghi nefericit cu atâta 
forță, încât degetele i se dăduseră peste cap odată cu lancea, 
atât de tare că oasele se frânseseră. Și le îndoi, recunoscător 
pentru vântul răcoros și sărat, ignorând ţipetele lui Yothre care-i 
cerea să se întoarcă. Era septembrie, dar căldura era la fel de 
cumplită ca în iulie. Lunga vară era înscrisă pe pielea bronzată a 
lui Robert, iar ziua în care împlinise doisprezece ani venise și 
trecuse fără vreun mesaj de la tatăl sau bunicul său. Erau 
plecați de trei luni. Coborând lancea în poziţie, întoarse calul și îl 
alinie cu ţinta. 

— Concentrează-te! strigă Yothre. 

Robert înghionti coastele calului de luptă. Castelul Turnberry îi 
umplu vederea, dar îl zări numai ca pe o umbră mătăhăloasă 
încoronată de o felie de cer, concentrându-și toată atenţia 
asupra micului scut ce se apropia de el cu iuţeală. Scoase un 
strigăt și atacă, lovind cu vârful lăncii, fiecare parte a lui 
mișcându-se la unison cu calul de sub el, devenind, pentru un 
moment de graţie, un singur trup. Lancea nimeri centrul țintei 
cu un pocnet și aceasta fu împinsă în lături. Braţul pivotant se 
roti cu iuţeală. Robert se aplecă, așteptându-se ca sacul de nisip 
să-l lovească în ceafă, dar trecuse de el. Zâmbi. 

— Bine, domnișorule Robert. Inc-o dată. 

Fără să-i permită lui Picior de Fier să-și încetinească trapul, 
Robert descrise un cerc larg, nerăbdător să dea o nouă lovitură 
și decis să procedeze la fel ca mai înainte. Calul de luptă se 
mișca bine, supunându-se fiecărui zvâcnet al frâielor și fiecărui 
imbold al genunchilor lui. Era ca și cum ar fi călărit din nou pe 
iapa sa, dar mai iute și mai pasionant. Scutul revenise din nou 
aproape în poziţia lui iniţială. Robert dădu pinteni calului la 
galop și se înălţă în șa. Ținti. Dinspre apă se ridică un țipăt 
ascuţit și un vârtej nebunesc de aripi: doi pescăruși ce se înălțau 
din valuri luptându-se pentru un pește. La auzul sunetului 
pătrunzător, Picior de Fier își smuci capul. Schimbând direcţia, 
țâșni de-a lungul plajei. 


61 


Goniră pe nisip, îndepărtându-se de silueta alergândă a lui 
Yothre, apoi în susul dunelor și peste câmpurile mlăștinoase ce 
înconjurau castelul. Săltând nebunește în șa și înțelegând că 
Picior de Fier nu avea să fie ușor de oprit, Robert aruncă lancea. 
Pe neașteptate, calul sări peste un pârâu îngust. Robert fu 
propulsat înainte și ambele picioare îi ieșiră din scări. Scăpă 
frâiele din mână, prinzându-se de oblâncul înalt al șeii. Calul se 
năpusti înainte, îndreptându-se spre pădurea ce ducea către 
dealurile de dincolo de Turnberry. Robert se ţinu bine, încercând 
să intre în ritmul armăsarului, cu picioarele fluturând 
neajutorate pe flancurile animalului, străduindu-se să le 
strecoare în scările ce se legănau. Copacii se înălţară dinaintea 
lui. Dintr-odată erau înăuntru, sub coroana pădurii, cu ramurile 
șuierând pe lângă ei. 

Calul își continuă goana nebună, mai departe, mai adânc. O 
ramură îl plesni pe Robert peste față, arzându-i obrazul. Se 
aplecă și își închise ochii, ca să nu fie orbit de o alta. Se întinse 
înainte, încercând să apuce frâiele. Degetele lui le atinseră, dar 
nu reușiră să le prindă. Picior de Fier se abătu spre stânga ca să 
ocolească un copac și Robert se clătină, scoțând o exclamaţie. 
Aceasta se transformă într-un țipăt când unul dintre genunchii 
săi șterse trunchiul în treacăt. Cu toată atenţia distrasă de acel 
fulger de durere, nu văzu, înaintea sa, creanga ce se apropia cu 
repeziciune. Îl lovi și se pomeni aruncat pe spate din șa. Ateriză 
brutal, ridicând în jurul său un nor de praf și de frunze. Picior de 
Fier continuă să alerge, croindu-și drum printre copaci, lăsându-l 
pe Robert nemișcat pe solul pădurii. 

O lumină îi dansa pe dinaintea ochilor. Se chinui să-i deschidă 
și strălucirea îl făcu să tresară. Intorcându-și capul într-o parte, 
zări un șir neregulat de ferigi dincolo de care răsăreau copaci. 
Ciuperci cărnoase, otrăvitoare, se îngrămădeau pe trunchiurile 
lor. Avea ceva pe faţă. Îl simţea târându-i-se în jos pe obraz. 
Încercă să se ridice și capul îi pulsă atât de tare, încât crezu c-o 
să vomite. Prăbușindu-se la loc, Robert rămase nemișcat, până 
când lumea nu-i mai jucă pe dinaintea ochilor. Mult deasupra lui, 
copacii țeseau plase de lumină. Își duse mâna la faţă și își pipăi 
fruntea. Când le retrase, degetele îi erau roșii. In vreme ce 
bubuitul din cap se domolea, devenind un zgomot surd, 
monoton, simţi alte dureri asaltându-l. Genunchiul lui era o 
revărsare de agonie. Proptindu-și mâinile în pământ, Robert se 


62 


săltă în capul oaselor, gâfâind din pricina efortului. Degetele 
frânte îi pulsau. Pantalonul era sfâșiat în genunchi, cu marginile 
întunecate de sânge. Își vedea pielea de dedesubt julită și udă. 
Privi în jur, încercând să-și dea seama unde era. Copacii îl 
înconjurau din toate părţile, pierzându-se în umbre verzui. Pe 
plajă fusese o după-amiază târzie, dar de atunci ziua se 
transformase într-un amurg arămiu. Işi dădu seama că pădurea 
din jurul lui era tăcută. Auzea trosnetul crengilor și vântul prin 
frunziș, dar nici urmă de cântece de păsări, nici de zgomotele 
micilor animale prin tufișuri. Apoi auzi ceva: un mărâit surd. 

Privind spre stânga, Robert văzu ferigile mișcându-se. Işi 
întoarse brusc capul la auzul unui mârâit venit, de data aceasta, 
din dreapta. Sprijinindu-se în mâini, luptându-se cu valurile de 
durere, încercă să se ridice, dar încremeni când ferigile se 
dădură la o parte și dintre ele se ivi un cap imens, negru. Pentru 
o clipă crezu că era un lup, dar falca ascuţită și capul lat erau 
cele ale unui câine. Acesta își răsfrânse buzele, dând la iveală 
gingii vineţii deasupra dinţilor dezgoliți. Mușchii umerilor îi 
jucară în timp ce se furișa către el, cu capul întins înainte. 
Dinspre tufișurile din dreapta apăru un altul, cu ochi injectaţi, ce 
aveau o expresie sălbatică. Robert ţipă la ei din răsputeri, dar 
asta nu-i făcu decât să mârâie și mai tare. Degetele lui 
cotrobăiră printre frunze, căutând o piatră, un băț, orice. De 
undeva dintre copaci se auzi o chemare aspră. La auzul 
sunetului, ambii câini se lăsară cu burţile la pământ. Cel cu ochi 
sălbatici scânci. 

O bătrână se ivi, croindu-și drum printre tufișuri, cu un toiag 
noduros într-o mână și o pungă de piele în cealaltă. Purta o 
mantie cafenie ale cărei poale erau acoperite de mărăcini și 
mânjite cu noroi. Părul des îi cădea pe spinare, întunecat, dar cu 
rădăcinile înspicate cu alb. Crenguţe și frunze se încâlciseră în 
el. Avea o faţă brutală. Pomeţii ascuţiţi se bolteau deasupra 
gurii lipsite de umor, înainte să se înalțe către fruntea 
proeminentă, cu brazde acoperite de sudoare și praf. Robert o 
mai văzuse în pădure și, o dată, mai demult, în sat. Era 
vrăjitoarea din casa din vale, iar câinii care o priveau cu 
dragoste erau cei care-i fugăriseră pe el și pe Niall. 

Văzându-l, femeia se opri și-l examină cu fruntea încruntată. 
Scoase printre dinţi un șuierat care făcu stomacul lui Robert să 
se chircească, dar acesta nu-i era adresat. La auzul sunetului, 


63 


câinii se ridicară și alergară către ea. În timp ce femeia se 
apropia, Robert văzu ceva mișcând în interiorul pungii, picioare 
sau solzi frecându-se de pielea acesteia. Rezemându-și toiagul 
de un copac, ea se aplecă deasupra lui, întinzând o mână 
uscățivă. Robert dădu înapoi, scârbit de mirosul ei, dar mai ales 
temându-se s-o lase să-l atingă. Ochii femeii se îngustară ca 
două crăpături. 

— Atunci stai acolo, scuipă ea cuvintele, și n-ai decât să te 
mănânce lupii. 

Galeza ei era clară și pură, de parcă n-ar fi vorbit nicicând altă 
limbă. Era mai bună decât a lui, a cărui gură forma cuvinte în 
franceză, scoțiană, latină și galeză încă de când învățase să 
vorbească. Înhăţându-și toiagul, se îndreptă către tufăriș, cu 
câinii după ea. Când Robert încercă să se ridice, durerea îi 
săgetă genunchiul. 

— Stai! 

Femeia continuă să meargă. Aproape dispăruse, cu ramurile 
închizându-se în urma ei. 

— Te rog! 

Urmă o clipă de tăcere, apoi desișurile se mișcară și ea 
reveni. Robert îi întinse mâna. Fără o vorbă, femeia o apucă. Fu 
surprins de forța strânsorii ei. Se ridică iute, prea iute, 
înăbușindu-și un țipăt când genunchiul îi preluă greutatea. 

— la, zise ea posacă, întinzându-i toiagul. 

Robert îl luă, gândindu-se la o imagine pe care o văzuse 
cândva într-o carte, aceea a unui vrăjitor trăgând cu toiagul un 
cerc pe pământ, în timp ce în centrul acestuia un demon negru 
se înălța din foc și fum. Aproape că se aștepta ca toiagul să nu 
aibă deloc consistenţa lemnului, dar o avea. In locul unde-l 
ținuse ea, era călduț. 

Împreună, femeia ţinându-l de un braţ pe o parte, el înfigând 
toiagul în pământ de cealaltă, înaintară încet prin pădure, cu 
câinii alergându-le înainte. După un timp, copacii se răriră și 
terenul cobori într-o vale adăpostită. Zărind coliba de sub deal, 
Robert își dădu seama că Picior de Fier îl purtase mai în afundul 
pădurii decât crezuse el. În timp ce câinii goneau către casă, se 
întrebă ce se întâmplase cu calul și de ce Yothre nu venise să-l 
caute. Tresărind de durere la fiecare pas, Robert își ridică 
privirea când se apropiară de stejarul ce se înălța deasupra 
colibei. De aproape, vedea mai bine formele împletite atârnate 


64 


de crengi, împletiturile erau din nuiele jupuite de frunze și de 
coajă, cu membrele lor albe ca osul legate laolaltă astfel încât 
formau niște colivii rudimentare. În centrul fiecăreia se aflau 
obiecte, atârnând ca niște păianjeni diformi la capătul unor 
bucăţi de sfoară împletită. Robert apucă să distingă o fâșie de 
țesătură galbenă, un mic pumnal argintiu cu lama pătată, un sul 
de pergament decolorat, apoi femeia deschise ușa casei și 
intrară înăuntru. 

Un foc trosnea în mijlocul camerei, scuipând scântei și 
revărsând o băltoacă de lumină chihlimbarie spre umbrele 
aglomerate din jur. Câinii se culcară lângă foc, gâfâind. Când 
ochii i se obișnuiră cu lumina schimbătoare, Robert văzu că 
încăperea era plină de lucruri. Oale și tigăi se aglomerau 
atârnate pe grinzile de deasupra, unele atingând ușor capul 
femeii. Între ele se aflau snopi de ierburi și flori. Robert avu 
senzația că se afla în adâncul pământului, privind rădăcinile 
plantelor ce creșteau în jos. Mirosul teluric îi făcea capul să i se 
învârtă. Lipit de peretele din fund se afla un pat acoperit cu 
blănuri. Pe podea înaintea lui erau împrăștiate cranii și oase: de 
animal, înţelese el după o clipă. Erau pietricele netede culese de 
pe plajă, unelte din lemn și piatră și o pereche de păsări cu ochii 
lor morţi ca niște mărgele mici. Cel mai surprinzător lucru era un 
teanc de cărți, stivuite într-un colț lângă un maldăr de piei. 
Unele dintre ele erau în mod evident foarte vechi, cu coperţile 
desprinse. Robert îi aruncă o privire femeii, care își pusese 
punga ce se zvârcolea pe o poliţă, alături de un șir de oale de lut 
și de câteva cuțite cu aspect ameninţător. Se îndreptă către 
cărți, intrigat. El și fraţii și surorile lui fuseseră învăţaţi să scrie și 
să citească, dar acestea erau abilități rezervate de obicei 
clerului, nobilimii și câtorva negustori și comercianţi bogaţi. 
Femeia aceasta nu se încadra în niciunul dintre aceste grupuri. 
Dar nici nu se încadra în vreun altul: era o femeie cu stare și cu 
bunuri, trăind de una singură în sălbăticie. 

Femeia reveni din umbre ducând un scăunel pe care-l puse 
dinaintea focului. 

— Brigid! 

Robert tresări când grămada de blănuri de pe pat se mișcă, 
dezvăluind dedesubt o siluetă. Era fata pe care o urmărise până 
aici cu luni în urmă. Aceasta căscă adânc și se ridică din pat, cu 


65 


rochia ei cenușie căzând mototolită în jurul ei. Ochii ei mari se 
fixară asupra lui, plini de curiozitate și surpriză. 

— Stai jos, îi zise bătrâna lui Robert, luând toiagul, și tu adu- 
mi apă, îi spuse ea fetei pe nerăsuflate. 

Robert se așeză, fata ieși afară, iar femeia își făcu de lucru 
lângă un raft, măcinând pumni de ierburi cu un pisălog. Se 
înălță un miros amărui. Fata reveni cărând o găleată, cu braţele 
încordate din pricina greutăţii. O așeză lângă foc, apoi traversă 
încăperea, apropiindu-se de bătrână. Amândouă murmurară 
ceva ce Robert nu reuși să audă. O privi neliniștit pe fată, care 
se apropia de el ţinând o cârpă făcută sul. Ingenunchind lângă 
găleată, ea scufundă cârpa înăuntru. Rochia îi atârna pe trupul 
slab și Robert putea vedea prin despărțitura ei, până la oasele 
ce i se răsfirau pe piept. Ridicându-se, ea se apropie, cu cârpa 
făcută ghem picurându-i printre degete. 

Când își întinse mâna, Robert se trase înapoi. 

— Pot și eu. 

Lăsându-l să ia cârpa, Brigid se așeză pe vine lângă foc, 
înfășurându-și braţele în jurul genunchilor osoși. Unul dintre 
câini își înălță capul și scânci înspre ea. Ignorându-l, ea îl privi 
pe Robert, care-și curăța sângele de pe faţă. 

— L-o fi atacat cineva? își dădu ea cu părerea adresându-i-se 
femeii. 

— Am căzut de pe cal, zise Robert. 

— E conte, să știi. 

— Fiul unui conte, răspunse Robert brusc, stânjenit că fata 
vorbea de parcă el n-ar fi auzit-o. 

— Știu cine este, zise bătrâna, ieșind din umbre cu un castron 
cu o substanţă întunecată. Eu l-am moșit. 

Robert încremeni, cu cârpa la obraz. Când vorbi, propriul glas 
i se păru strident. 

— Nu. Nu-i adevărat. Mama a avut aceeași moașă pentru toți 
copiii. Clătină din cap, enervat de expresia neschimbată de pe 
fața femeii. N-ar fi lăsat o... Vocea i se pierdu. 

Bătrâna nu-i răspunse, dar luă o mână din fiertura de ierburi. 
Dând la o parte țesătura sfâșiată a pantalonului său, o întinse 
într-un strat gros pe genunchiul jupuit, făcându-l să tresară, apoi 
îi dădu toiagul. 


66 


— Du-l în pădure, Brigid. Ştie drumul către casă. Ochii ei îi 
sfredeliră pe ai lui. Să nu mai vii aici, zise ea cu ferocitate. Nici 
tu, nici altcineva dintr-ai tăi. 

Robert se lăsă condus de fată în amurgul de afară. După 
căldura înăbușitoare dinăuntru, aerul era proaspăt și se înfioră 
trecând pe sub stejarul cu podoaba lui de împletituri ce se 
roteau ușor. Îşi simţea capul mai limpede și răceala ierburilor îi 
amorțise genunchiul, deși la fiecare pas simţea că i se înfig ace 
în os. O privi pe fată, care mergea alături tăcută în timp ce el 
șchiopăta în susul dealului. 

— E mama ta? 

— Mama a murit. Am venit astă-iarnă să locuiesc cu Affraig. E 
mătușă-mea. 

— E vrăjitoare? 

Drept răspuns, Brigid ridică din umeri. 

Robert era cât pe ce s-o întrebe dacă nu credea că mătușa ei 
minţise spunând ceea ce spusese, când auzi niște strigăte în 
depărtare. Își desluși numele. 

— Ala e maistrul meu, îi spuse el fetei. 

— La ce-ţi trebuie maistru? 

— Mă învaţă să călăresc. 

Buzele fetei se arcuiră într-un zâmbet. 

— Ar trebui să-ţi găsești unul mai bun, zise ea, luând-o la fugă 
prin iarbă. 

Robert o privi îndepărtându-se, apoi porni prin pădure, 
răspunzând chemărilor cu propriul său strigăt. 

În grupul care-l căuta erau, alături de Yothre, doi servitori de 
la castel și fraţii lui Robert. Niall îl zări cel dintâi. Scoase un țipăt 
de ușurare și se repezi către el, apoi se opri brusc, șocat. Yothre 
veni din urmă cu pași largi, împingând crengile din drumul său. 

— Unde-i Picior de Fier? întrebă Robert, în timp ce instructorul 
său îi înconjura mijlocul cu braţul său gros, sprijinindu-l. Işi 
păstră toiagul. 

— L-am găsit rătăcind de capul lui în apropierea satului, zise 
Thomas cu răsuflarea tăiată, apropiindu-se odată cu Alexander 
și cu servitorii. 

— Am căzut. 

— Dar unde-ai fost? 

— Haide, zise Yothre cu bruschețe, să-l ducem acasă. Fără 
îndoială, maică-sa o să vrea să-l vadă medicul. 


67 


Tot drumul până la castel, mintea lui Robert fu plină de 
dezvăluirile bătrânei. Era sigur că minţise, deși nu vedea la ce i- 
ar fi folosit ei să spună neadevăruri, decât poate din cruzime. 
Dar nu asta făceau vrăjitoarele? Se jucau cu emoţiile oamenilor 
și se foloseau de slăbiciunile lor? Speculaţiile lui Robert fură 
întrerupte brusc când, apropiindu-se de Turnberry, zări o trupă 
pătrunzând pe porţile castelului. 

Bărbaţii se întorseseră de la război. 

Robert încercă să meargă mai iute, schimonosindu-se de 
durere și frustrare când fraţii săi o luară la fugă înaintea lui, 
țipând bucuroși. La auzul ţipetelor copiilor, câţiva bărbaţi priviră 
în jur, cu chipurile ostenite și arse de soare. În urma lor veneau 
două căruţe trase de boi. Robert scoase o exclamaţie zărindu-și 
bunicul în mijlocul oștirii. Ceva mai înaintea lordului de 
Annandale călărea contele de Carrick pe iapa lui albă. Robert fu 
năpădit de emoţii contradictorii zărindu-și tatăl, apoi, când una 
dintre căruţe se apropie de el, atenţia îi fu distrasă de un miros 
neplăcut. Mirosul se agravă, silindu-l să ducă o mână la nas. Din 
dosul căruței se auzea un bâzâit sonor. Robert și Yothre se 
opriră la vederea roiului negru de muște. Căruţa era plină cu 
cadavre. Erau înfășurate în pânză, dar mișcarea căruţei 
deranjase lințoliile și Robert zări ieșind de sub ele membre 
umflate și vinete, acoperite de răni întunecate, colcăind de 
viermi. În spate, zări un chip cunoscut: unul dintre membrii 
gărzii tatălui său. Bărbatul părea să fi murit mai de curând decât 
ceilalți, care se aflau într-un stadiu mai înaintat de putrefacție. 
Pielea îi era ca de ceară, gura îi era acoperită de sânge uscat și 
capul i se legăna. Robert nu reuși să-și ia ochii de la bărbat nici 
când Yothre îl îndepărtă și căruţa cu cadavre hurducăi mai 
departe. Mai văzuse o dată cadavre mutilate: bandiți atârnaţi în 
colivii în apropierea unui castel aflat pe drumul către Annandale, 
cu carnea mâncată de păsări. Dar acelea avuseseră ceva ireal. 
Nu fuseseră oameni pe care-i știa. 


Capitolul 8 
Robert traversă camera șchiopătând, atent să nu deranjeze 


siluetele adormite ale fraţilor săi. Alexander era ghemuit pe o 


68 


parte, cu fața frământată de cine știe ce preocupare în lumina 
lăsată aprinsă pentru noapte. Thomas dormea pe spate, cu un 
braţ azvârlit peste marginea patului, cu pătura încurcându-i-se 
în jurul picioarelor. Trecând pe lângă Niall, Robert văzu că ochii 
fratelui său erau deschiși, urmărindu-l. Ducându-și un deget la 
buze, se strecură pe ușă afară. 

Străbătu culoarul întunecos folosind peretele ca sprijin, cu 
zgomotul mării acoperindu-i pașii. Trecu pe lângă camera pe 
care o împărțeau surorile sale. Ceva mai departe, un plânset 
imperios se auzea dintr-o mică încăpere învecinată cu camera 
prinților săi. Ușa era deschisă și prin ea se revărsa lumina unei 
lumânări. Robert se furișă mai aproape, cu genunchiul pulsând 
sub cârpa înfășurată strâns. Întrezări spinarea doicii, care se 
răsucea încet în cerc legănând-o pe sora lui, Matilda, sursa 
plânsetelor. Apoi înaintă din nou, îndreptându-se către camera 
părinţilor săi. 

Se opri afară, temându-se să nu audă vocea tatălui său. Să se 
fi terminat deja sfatul? Dar nu, era devreme încă și nu auzise 
pașii tatălui pe scări. Dincolo de ușă era liniște. Robert o împinse 
în lături, făcând flăcările lumânărilor din încăpere să joace. 

— Tu ești, Robert? 

Vocea mamei sale venea dinspre pat, al cărui căpătâi era 
înconjurat de perdele roșii ca vinul. 

— Nu, murmură Robert, știind că ea se referea la tatăl lui. 

Învelitorile se mișcară și ea se ridică. Despărţi perdelele, cu 
părul căzându-i pe umeri. Umbrele din încăpere îi jucau pe chip, 
învineţindu-i ochii și umplându-i obrajii scobiţi. Nașterea 
Matildei, cu o lună în urmă, nu fusese ușoară, și de atunci mama 
sa abia de se mai dăduse jos din pat. 

— Te doare? 

În vocea ei obosită se strecură îngrijorarea. 

Pe Robert îl durea genunchiul, la fel și tăietura de la cap, pe 
care medicul i-o cususe, dar nu voia ca asta să stea în calea 
scopului pentru care venise. 

— Nu, zise el, șchiopătând mai aproape de pat, nereușind să- 
și imagineze că bătrâna din acea colibă înghesuită din vale 
pusese vreodată piciorul în această cameră elegantă, 
împodobită cu draperii, covoare și mobilă sculptată. Povestește- 
mi despre nașterea mea. 


69 


Pe chipul mamei se văzu cum e copleșită de surpriză, apoi ea 
își feri privirea. Robert simţi o gheară încleștându-se înăuntrul 
său. Fusese vinovăţie în privirea ei. 

— De unde așa o întrebare? 

— Eu... Se poticni. Plânsul surioarei sale umplu tăcerea. 
Matilda, zise el deodată. M-a făcut să mă întreb cum a fost la 
nașterea mea. A fost la fel de dificilă ca a ei? 

Mama sa îl privi, apoi suspină. 

— Da. Zâmbi ușor. O vreme am crezut că n-o să vii pe lume. 
Se aplecă și-i atinse obrazul. Dar ai venit. 

Robert se feri de atingerea ei, nerăbdător să primească 
răspunsuri. Se hotărî să fie direct. 

— Azi am minţit. O văzu încruntându-se și privi în jos, trăgând 
de o unghie care i se rupsese în cădere. N-am fost singur în 
pădure. Cineva m-a găsit. M-a ajutat. 

Mama lui se trăsese îndărăt. 

— Bătrâna aceea cu câinii. 

Mâna ei se încleștă pe cuverturi. 

— Mi-a zis ceva. Robert înfruntă privirea mamei sale. Mi-a zis 
că ea m-a moșit. 

— Da, murmură contesa. 

Robert clătină din cap, refuzând să creadă. 

— Dar e o vrăjitoare! Cum ai putut s-o lași... 

Nu reuși să termine. Gândul că mâinile murdare ale bătrânei 
fuseseră primul lucru care-i atinsese corpul gol îl îmbolnăvea. 
Nici măcar nu se gândi că, atunci, ea trebuie să fi fost mai 
tânără. În mintea lui, fusese dintotdeauna o cotoroanţă zbârcită. 

— Unii ar numi-o vrăjitoare, spuse încet mama sa, iar alţii 
tămăduitoare. 

— Am crezut că m-a moșit Ede. Mi-ai spus că ea ţi-a adus pe 
lume toți copiii, chiar și pe Margaret. 

Robert observă încordarea ce se ivise pe chipul ei când el o 
pomenise atât de imprudent pe sora sa vitregă. Cel dintâi soț al 
mamei sale fusese un cavaler care murise în Cruciade în timp ce 
ea era însărcinată cu copilul lor. Camaradul său de arme, sir 
Robert Bruce, se întorsese din Țara Sfântă ca să-i spună 
contesei văduve ce se întâmplase și, în câteva luni, cei doi erau 
căsătoriţi și el devenea unul dintre cei treisprezece conți ai 
Scoției. 


70 


— Ede te-a moșit sau cel puţin a încercat. Mureai înăuntrul 
meu, Robert. Ochii ei străluceau în lumina lumânării. Facerea 
dura prea mult. Pe vremea aceea, Affraig locuia în sat. Era 
renumită pentru talentul ei de tămăduitoare. Ţi-a salvat viaţa. ȘI 
pe a mea. 

Robert știa că mai era ceva. Alte întrebări dădeau buzna. De 
ce părinţii săi nu pomeniseră despre asta niciodată, nici măcar 
după ce Alexander fusese mușcat de unul dintre câinii ei? Și de 
ce păruse femeia atât de furioasă? „Nu mai veni aici”, spusese 
ea. „Tu sau altul dintr-ai tăi.” Auzind pași pe coridor, Robert privi 
în jur. Mama lui nu părea să-i fi remarcat. 

— De ce a plecat din sat? întrebă el grăbit. De ce s-a dus pe 
dealuri? 

— A fost izgonită, îi răspunse șovăitor mama sa. Tatăl tău... 
Se opri brusc, auzind paşii. Obrajii i se umplură de pete. Înapoi 
în pat cu tine, Robert, îi porunci ea, vorbind nefiresc de tare. 

Auzind ușa ce se deschidea în spate, Robert se întoarse și zări 
chipul îngândurat al tatălui său. 

Contele se încruntă la el și deschise ușa mai larg. 

— Pleacă. 

Robert dădu să iasă, dar simţi mâna rece a mamei 
cuprinzând-o pe a sa. 

Ea se aplecă, depunându-i un sărut ușor pe rana de pe frunte. 

— Nu mai pomeni de asta acum, îi șopti ea la ureche, în timp 
ce soţul ei își lepăda roba căptușită cu blană, agăţând-o de un 
cuier pentru haine. 

Robert ieși din încăpere, aruncându-i o privire tatălui său, 
care se așezase pe un scăunel ca să-și scoată cizmele. În lumina 
lumânărilor, fața contelui era lividă. Robert se întrebă ce se 
întâmplase în Galloway. Ar fi vrut să se ducă să-și vadă bunicul 
și să afle, dar era târziu, rănile îl supărau și deja mintea îi era 
prea plină de întrebări care-și căutau răspunsurile. 

e 

Marjorie își urmări fiul șchiopătând afară din cameră. Soţul ei, 
masându-și piciorul ros de cizmă, nu ridică privirea. Putea fi atât 
de tandru. Nu putea să-i arate și băiatului puţin din acea 
tandreţe? Intotdeauna îi spusese că nu voia ca moștenitorul lui 
să devină un mototol și că de aceea se purta atât de dur cu el, 
dar Marjorie știa că nu acesta era adevărul adevărat. 

— Ce-i? 


71 


Realizând că o surprinsese privindu-l, ea se sili să zâmbească. 

— Pur și simplu sunt obosită. Se încruntă când el își trase din 
nou cizma, cu o tresărire. Nu vii în pat? 

— Într-o clipă, zise el, traversând camera către ea. 

Marjorie își odihni capul pe pernă. El o sărută și ea închise 
ochii. Nu era obosită, era epuizată. Nașterea parcă storsese din 
ea ultimele rămășițe de tinereţe. Să porţi zece copii era mult 
pentru orice femeie. 

— Odihnește-te. 

Simţi patul mișcându-se când el își retrase mâna, apoi îl auzi 
umblând prin cameră, turnându-și vin într-un pocal, deschizând 
un cufăr. Începu să alunece în somn, zgomotele familiare făcute 
de soţul ei reconfortând-o după atâtea luni de singurătate. Ceva 
mai târziu, auzi un ciocănit în ușă. Marjorie se deșteptă, 
îngrijorată că Robert se întorsese cu și mai multe întrebări. 
Băiatul nu avea idee cât de tare s-ar fi înfuriat tatăl său dacă ar 
fi știut că fusese la Affraig acasă. Dar nu era fiul ei. Era unul 
dintre oamenii din suita soţului ei. Îl privi pe conte dându-i 
omului o pungă, în cealaltă mână, soţul ei ţinea o bucată de 
pergament rulată. 

— Ai aici destul cât să-ţi plătești traversarea spre Franţa și 
înapoi. Ai grijă. 

— Nu vă temetți, stăpâne, zise bărbatul, luând punga și 
îndesând-o într-un săculeț prins la centură, alături de spadă. O 
să-l duc în siguranţă în Gasconia. 

— Dă-i-l direct regelui Edward. Nu vreau să-l citească vreo 
slugă. i 

Bărbatul se înclină și plecă, luând pergamentul cu el. In timp 
ce soțul ei închidea ușa, contesa își cobori pleoapele. După o 
clipă, simţi mișcarea familiară a saltelei când greutatea lui se 
lăsă alături de a ei. Era mai puţin liniștitoare acum. 


Capitolul 9 


Robert se zori prin pădure, cu gluga ridicată ca să-l apere de 
ploaia ce picura printre ramuri. Copacii, zbuciumându-se în vânt 
în jurul lui, acopereau mugetul îndepărtat al valurilor de pe plaja 
din Turnberry. În acest an, primele furtuni ale toamnei veniseră 


72 


devreme. Săptămâna trecută, oamenii din Carrick încă mai 
trudeau sub un cer senin, strângând ultima recoltă. Câteva zile 
să fi întârziat și recoltele de ovăz și orz s-ar fi înecat pe câmpuri. 
Acum vitele erau coborâte de pe pășunile înalte. Cele care nu 
puteau fi hrănite pe parcursul lunilor de iarnă aveau să fie tăiate 
pentru carne. Era o perioadă ocupată, când toţi cei apți de 
muncă erau chemaţi să ajute la lucrul pământului. Bărbaţilor pe 
care îi pierduseră în atacul asupra Gallowayului avea să li se 
simtă amarnic lipsa. 

Mâinile lui Robert erau pline de răni după ce încărcase baloti 
de fân în hambar. Bășicile îl mâncau în timp ce lovea pământul 
cu toiagul noduros, fiecare pas purtându-l mai adânc în pădure. 
Se simţea prost să folosească toiagul drept scuză, dar era 
singura la care fusese în stare să se gândească. Și de gândit se 
gândise, cu toată agitația din ultimele săptămâni. 

Victoriile și capturarea castelelor Wigtown, Dumfries și Buittle 
fuseseră toate anihilate de sarcina reginei, a cărei veste se 
răspândise cu iuțeală în tot regatul. Robert nu fusese invitat să 
asiste la niciunul dintre sfaturile ce avuseseră loc de la 
întoarcerea bărbaţilor, dar, prinzând ici și colo fragmente de 
conversații, știa că bunicul său decisese să se retragă din 
Galloway, lăsând o mică garnizoană în fiecare castel până când 
regina avea să nască, punând astfel capăt ambiţiei Comynilor și 
a lui Balliol. Tatăl său fusese în mod evident înfuriat de decizia 
de a se retrage și, când bătrânul Bruce plecase cu două 
săptămâni în urmă, reîntorcându-se la Annandale alături de 
cavalerii săi, cei doi fuseseră tăcuţi și încordaţi. În ciuda agitaţiei 
din sânul familiei sale, Robert fusese preocupat de propriile lui 
gânduri, dar aceasta era prima zi de la începutul culesului când 
reușise să dispară neobservat. 

Copacii începură să se rărească și zări casa de sub deal. 
Băltoace mari se întindeau la poalele stejarului, ale cărui frunze 
erau arămii și aurii. Ultimul triumf al verii muribunde. Porcii erau 
înghesuiți într-un colț al ţarcului, aproape de streașină. Li se 
alăturaseră trei juninci frumoase, roșcate. Intrebându-se de 
unde avusese bătrâna bani ca să cumpere animalele, Robert 
cobori panta noroioasă a dealului, folosind toiagul ca să-și 
păstreze echilibrul. 

Când se apropie de ușă se auzi un lătrat fioros. Cei doi câini 
negri se iviră de după casă, lătrând și mârâind. Rezistând 


73 


impulsului de a o rupe la fugă, Robert rămase locului. Câinii 
încetiniră, târându-se cu pântecele pe pământ, cu umerii 
încordațţi. Robert își întinse mâna liberă, cu palma deschisă, 
către animale, cum făcea cu câinii de vânătoare ai bunicului 
său. Ploaia îi picura ritmic de pe vârful nasului. Cel mai mare 
dintre câini se apropie, mârâind. Ridicându-și capul, își întinse 
nasul către palma lui deschisă. Robert răsuflă ușurat când limba 
animalului se descolăci, trandafirie și udă, în mâna lui. Ușa se 
dădu de perete, înfăţișând-o în cadrul ei pe bătrână. Câinii se 
furișară către ea printre băltoace. 

— Ti-am spus să nu mai vii aici. Pe deasupra potopului, vocea 
ei era aspră. 

Robert se apropie de ea, întinzându-i toiagul. 

— Voiam să-ți dau ăsta înapoi. De îndată ce o spuse, își dădu 
seama ce neconvingător suna, ca o minciună. Văzu pe chipul 
femeii un rânjet dispreţuitor. Când ea dădu să închidă ușa, el 
strigă: Și s-o văd pe Brigid. 

Femeia se opri, cu o expresie ce oscila între amuzament și 
iritare. Ambele erau batjocoritoare. 

— A plecat, băiete. 

— A plecat? 

— La Ayrshire. Unui potcovar i-a plăcut de ea. Affraig făcu din 
cap un semn către toiag. Lasă-l afară, zise ea închizând ușa. 

Robert privi lemnul poros care-i închidea drumul. Simţi un val 
de furie, hrănită de umilință și de dezamăgire. Până în acel 
moment nu realizase că ultima parte a scuzei sale fusese 
adevărată: voise s-o vadă iar pe fata cea ciudată. Işi încleștă 
pumnul și bătu în ușă. Aceasta se deschise. 

— De ce-ai lăsat-o să plece? 

Un amuzament crud se ivi pe chipul femeii. 

— Dac-aș fi știut că un fiu de conte e interesat de ea, aș fi 
așteptat. Poate că mi-ar fi adus mai mult decât trei vaci. 

Robert se simţi scârbit când buzele ei se întredeschiseră, 
dând la iveală dinţi îngălbeniţi într-o gură ce râdea. Aruncând 
toiagul în noroi, dădu să plece. Apoi, găsindu-și dintr-odată 
puterea, se întoarse. 

— Când o să fiu eu conte o să mă asigur că rămâi izgonită în 
continuare. N-o să mai pui niciodată piciorul în Turnberry. 

Râsul ei dispreţuitor se stinse. 


74 


— Cât de mult semeni cu taică-tu, murmură ea. N-aș fi crezut 
că din mărețul lord de Annandale pot să se nască doi nevolnici, 
dar iată-te, dovada năruirii acestui puternic neam. Vocea ei 
scazu și mai mult. Ruşine. Mare rușine. 

Obrajii lui Robert se îmbujorară. 

— Nici măcar nu-l cunoști pe bunicul! 

Bătrâna aţinti un deget osos către crengile din vârful 
stejarului. Intorcându-se, Robert zări una dintre împletituri 
legănându-se în vânt. Nu o observase când fusese aici mai 
înainte, iar copacul fusese plin de verdeață. Colivia de nuiele era 
decolorată și cu un aspect fragil. Înăuntru se afla o frânghie 
subţire, înnegrită de ploaie. Forma un nod ca de spânzurătoare. 

— Ce e aia? se interesă el, privind îndărăt. Dar bătrâna 
dispăruse în casă. Ușa, însă, era deschisă. Robert șovăi, dar 
curiozitatea era mai mare decât mânia, așa că înaintă, trecând 
pragul. 

— Ce legătură are cu bunicul? 

Affraig ațâtța focul. Scântei zburau în jurul ei. Nu-i răspunse. 

— Ce e copacul ăla? insistă el. 

— Un stejar, replică ea brutal. 

— Voiam să zic ce înseamnă... 

— Știu ce voiai. Affraig se îndreptă și-l privi în ochi. Îl examină 
în penumbră, cu ploaia duruind pe acoperiș. Închide ușa. O să 
iasă toată căldura din cauza ta. 

Robert o ascultă. Impingându-și pe spate gluga udă leoarcă, 
își dădu seama că mantia și cizmele sale făcuseră băltoace pe 
podea. Bătrâna nu părea să fi observat. Se așezase pe un 
scăunel, ghemuită în faţa focului, cu ochii aţintiţi asupra unui 
punct strălucitor dinăuntrul acestuia. Părul îi cădea pe umeri, 
atârnând ca o perdea încâlcită. Câinii i se tolăniseră la picioare, 
cu capetele odihnindu-se pe labele imense, cu trupurile 
ridicându-se și coborând în strălucirea roșiatică. 

— Destine. 

Robert scutură din cap auzind-o, fără să înţeleagă ce însemna 
cuvântul. O așteptă să continue. 

— Când bărbaţii și femeile își doresc ceva, vin la mine. Le 
împletesc acele dorințe în destinele lor. Folosesc puterea 
stejarului ca să le fac să se împlinească. 

— Ar trebui să se ducă la biserică și să se roage. Să-i ceară 
binecuvântarea lui Dumnezeu, răspunse Robert intrigat, dar și 


75 


stânjenit de sinceritatea ei. Ştia un cuvânt pentru ceea ce 
sugera ea, un cuvânt încă și mai puternic decât vrăjitorie. 
Erezie. Numai Dumnezeu putea face viitorul să se întâmple, 
numai el decidea soarta omului. 

Ochii ei se abătură asupra lui. 

— Sunt unele rugăciuni care nu pot primi răspuns. Nu de la 
acest Dumnezeu. 

Robert simţi un fior de groază, dar mai făcu un pas către foc, 
uitând de hainele lui ude. 

— Nu există altul. 

— Ce știi tu despre pământul de sub picioarele tale? Vocea ei 
era iarăși mușcătoare, poruncitoare. Despre trecutul sălbatic? 

Robert își aminti de un tutore care-l silise să scrie iar și iar 
numele regilor Scoției, de la Kenneth mac Alpin? la Malcolm al 
II-lea din Casa Canmore și Alexander, până când le învățase 
cum trebuie. 

— Mama mea a moștenit titlul de conte de la tatăl ei, Niall de 
Carrick, iar de la mama ei, pământurile noastre din Antrim. Când 
tata s-a întors din Țara Sfântă... 

— Crezi că istoria începe cu familia ta? îl întrerupse ea. Nu, 
băiete. Ce știi despre insulele-astea? Își desfăcu larg brațele. 
Scoţia, Anglia, Irlanda, vechile regate din Țara Galilor? 

Imagini vagi, disparate, umplură mintea lui Robert și-și auzi 
din nou tutorele descriindu-i venirea romanilor, mărșăluind în 
șiruri lungi de-a latul Britaniei, cu săbiile lor scurte și cu coifurile 
cu panaș, ucigându-i pe toţi cei ce le stătuseră împotrivă, 
împingându-i pe britani înapoi înspre dealurile din Țara Galilor și 
Cornwall. Saxonii, bălai și îmbrăcaţi în blănuri, dezlănțuind 
măceluri și violuri pe coastele de vest ale ceea ce avea să 
devină cunoscut drept Anglia. Apoi normanzii, sub stindardul 
Cuceritorului. In punctul acesta, tonul tutorelui său se schimba 
de fiecare dată, devenind mai blând și mai curtenitor. Numai 
după ce, în Irlanda, auzise alte versiuni ale poveștii, lui Robert îi 
trecuse prin minte că omul îndulcise povestea venirii 
Cuceritorului ca să i se potrivească elevului său, un descendent 
al lordului normand Adam de Brus. Vocea tutorelui său se stinse, 
înlocuită de glasul morocănos al bunicului său, povestindu-i 
despre luptele cu nordicii în corăbiile lor cu balauri sculptați la 


29 Rege al picților care a trăit între 810 și 858. Legenda susține că ar fi fost și primul 
rege al Scoției. (n. tr.). 


76 


prova, la Largs, abia cu douăzeci de ani în urmă. Apoi mai erau, 
firește, și sfinţii, Columba și Ninian, Andrew și Margaret. Erau 
prea multe imagini și nume și Robert nu știa de unde să 
înceapă. În cele din urmă, ridică din umeri drept răspuns. 

Affraig scoase printre dinţi un sunet ascuţit, care-l făcu pe 
unul dintre câini să-și înalțe capul și să latre. Ea îi dădu un șut și 
acesta scoase un scâncet și amuți. 

— Bine, au fost romanii, zise Robert oftând sonor, saxonii, 
normanzii. Știu de ei. 

Affraig îl privi. 

— Pe zeul creștin îl venerau romanii în temple, aducându-i 
sacrificii? 

— Erau păgâni până la împăratul Constantin, recunoscu 
Robert. 

— Și oamenii din est? Cu zeii lor cum rămâne? Cum rămâne 
cu Woden și Frigg? 

— Saxonii au devenit și ei creștini, replică Robert. 

— Dar strămoșii tăi irlandezi dinspre partea mamei, cu zeii lor 
cum rămâne? Dar cu zeii Britaniei? Dar cu Lugh cel cu sabia 
strălucitoare și cu Dagda? Cu Rhiannon și cu Bel? Continuă 
înainte ca Robert să-i poată răspunde. Ei sunt ceilalţi zei ai tăi, 
băiete. 

— Dar sunt zei falși ai lumii vechi. Nimeni nu se mai roagă la 
ei. 

— Nu? Pe cine cheamă femeile să le ușureze durerile facerii? 
Trebuie să fi auzit rugăciunile mamei tale. 

— Pe Sfânta Bride, zise Robert de îndată. O sfântă creștină. 

— Cândva se numea Brigantia, zeița nașterii și a primăverii. 
Affraig se aplecă și luă un alt buștean, pe care îl aruncă în foc. 
Preoţii se fac că uită. 

Flăcările îi luminară faţa și Robert își dădu seama că nu era 
atât de bătrână pe cât crezuse el la început, poate doar cu 
câţiva ani mai bătrână decât mama lui. Dincolo de sudoare și 
mizerie, surprinse ceva remarcabil pe chipul ei, un ecou al fetei, 
Brigid, dar totul în piatră, os și tărie de fier. Se întrebă cum de 
știa ea atât de multe și-și reaminti de cărţile a căror vedere îl 
surprinsese data trecută. Robert aruncă o privire către grămada 
lor, abia vizibilă în lumina focului, apoi puse întrebarea care 
rămăsese încă fără răspuns. 


77 


— De ce ai arătat către... împletitura aia din copac când te- 
am întrebat de bunicul? 

— Ai auzit sigur de Sfântul Malachy. Affraig râse când Robert 
se închină, dar de data asta cu respect. Da, a fost puternic 
blestemul aruncat asupra familiei tale de către sfânt, după ce l-a 
rugat pe strămoșul tău să cruţe viața unui hoţ și a doua zi l-a 
văzut pe cel acuzat atârnând în spânzurătoare. Destul de 
puternic ca să facă râul să iasă din matcă la Annan și să ia cu el 
castelul. Destul de puternic încât să planeze ca o umbră asupra 
familiei Bruce după mai bine de o sută de ani de când l-a rostit 
Sfântul Malachy. 

Robert o aprobă tăcut. Văzuse, la Annan, ruinele fostului 
castel al familiei sale și știa cumplita poveste a ieșirii râului din 
matcă. Înţelegea acum de ce funia dinăuntrul coliviei împletite 
avea forma unui nod de spânzurătoare. 

— Pe drumul de întoarcere din Țara Sfântă, bunicul tău a 
aprins lumânări la altarul sfântului. Dar cu ani în urmă a venit la 
mine. Crezând că rugăciunile lui nu au fost ascultate, m-a rugat 
pe mine să-i ridic blestemul. Voia ca neamul său să fie, în cele 
din urmă, eliberat de el. 

Robert observă o expresie stranie pe fața ei, poate de 
afecţiune, dar aceasta îi dispăru imediat din minte, alungată de 
uimitoarea revelaţie că bunicul său îi ceruse unei vrăjitoare să 
facă farmece pentru el. Totuși, era curios. 

— Când o să fie ridicat? 

Affraig scutură din cap. 

— Asta nu pot să spun. Stejarul trebuie să-și facă treaba. 
Când e gata, colivia o să cadă. 

Robert se întrebă dacă nu putea fi tăiată, dacă tot ce trebuia 
era să cadă, dar își imagină că ea avea să-i spună că nu așa 
mergeau lucrurile. Mai era ceva ce nu înțelegea încă. In ziua în 
care Alexander fusese mușcat de câine, tatăl îi spusese fratelui 
său să nu se mai apropie niciodată de casa femeii. Robert 
presupusese că asta era din cauza pericolului reprezentat de 
câini, nu din cauza femeii înseși, căci contele își manifestase 
întotdeauna disprețul față de orice superstiție. Însă, de când 
mama lui îi dăduse de înțeles că exilul lui Affraig i se datora 
contelui, se pomenise întrebându-se dacă ordinul tatălui său nu 
ascundea mai mult. 

— De ce te-au gonit din Turnberry? 


78 


Chipul ei se închise dintr-odată și ea se trase înapoi. 

— Ar trebui să pleci, zise, ridicându-se și îndreptându-se către 
raftul unde îi pregătise compresa pentru genunchi. 

Dar Robert ajunsese prea aproape de răspunsuri ca să se lase 
dat deoparte atât de ușor. 

— Spune-mi. Vreau să știu. 

— Ţi-am zis să pleci. Apucă un ghem de rădăcini și luă un 
cuțit, stând cu spatele la el. 

— Pot să-l întreb pe tata. _ 

Ea se răsuci, cu lama ridicată sclipindu-i în pumn. În faţa furiei 
din ochii ei, Robert făcu câţiva pași îndărăt. Pentru o clipă, crezu 
că voia să-l atace. Apoi expresia ei se schimbă, liniile aspre 
înmuindu-se și devenind doar riduri lăsate de vârstă. Cobori 
încet cuțitul, cu mâinile tremurând. 

— Cândva, i-am împletit tatălui tău o plasă a destinului. 

Robert se holbă la ea. Dezvăluirea despre bunicul său fusese 
un șoc, dar pe tatăl său pur și simplu nu și-l putea imagina 
cerându-i acestei cotoroanţe aprige să-i facă o vrajă pentru 
viitor. Ideea era atât de ridicolă, că îl pufni râsul. Robert și-l 
aminti pe tatăl său batjocorind veghea zeloasă a bunicului 
dinaintea altarului sfântului Malachy, într-un efort de a desface 
blestemul aruncat asupra familiei lor, și felul în care-i ridiculiza 
pe fermierii locali când vorbeau despre demonii din pădure. Se 
încrunta și poruncea să se facă liniște ori de câte ori Robert 
povestea despre eroii irlandezi despre care aflase în timpul 
tutelei sale. 

— Am atârnat-o într-un stejar, murmură Affraig, dar s-a 
întâmplat ceva. Unul dintre oamenii lui... Fruntea i se încruntă și 
privi cuțitul din mână. l-am cerut ajutorul, i-am cerut să facă 
dreptate. M-a refuzat. Își ridică sfidătoare capul, întâlnind 
privirea lui Robert. Așa că i-am dat jos destinul și i l-am lăsat 
făcut bucăţi lângă zidul castelului. 

În ciuda susceptibilităţii sale, la auzul acestei declaraţii Robert 
fu străbătut de un fior. 

Affraig se îndepărtă și puse cuțitul la loc pe raft. 

— După asta, m-a izgonit din sat. Știu că voia să mă alunge și 
din Carrick, dar mama ta l-a împiedicat, pentru că salvasem 
viața întâiului ei născut. Tu, încheie ea fără să se întoarcă. 

Un buștean alunecă și pocni în foc, dar Robert nu-și luă ochii 
de la bătrână. 


79 


— Care era destinul tatălui meu? După o pauză, Affraig îi 
răspunse: 

— Să fie regele Scoției. 

e 

Cei șase bărbaţi se înghesuiau în camera înăbușitoare, 
respirându-și unul altuia mirosul de transpiraţie. Servitoarea 
clădise înalt focul din vatră, insistând ca întreg conacul să fie 
încălzit, chiar dacă dormitorul se afla la o oarecare distanţă pe 
hol. Nu era, însă, atât de departe încât bărbaţii să nu poată auzi 
tipetele. Printre acele sunete chinuite, ajungeau până la ei voci 
de femei, ridicate și imperioase. Din când în când, tipetele se 
reduceau la scâncete și vocile femeilor scădeau, devenind greu 
de distins. Bărbaţii, care și-așa de-abia vorbeau, amuţțeau în 
aceste momente, pregătindu-se să audă următorul țipăt. 
Lucrurile se petreceau astfel de câteva ore, încordarea crescând 
odată cu căldura. 

James Stewart se rezema de perete, lângă ușă, și răceala 
pietrei de sub spinarea lui îi oferea ușurare. Perdele groase 
acopereau ferestrele, de dincolo de care se auzea ţărâitul vag al 
ploii. Se întrebă ce oră va fi fost, dar rezistă impulsului de a 
traversa camera și de a da perdelele la o parte. Probabil că zorii 
veniseră deja. James își schimbă poziţia, încercând să-și alunge 
durerea din picioare. În încăpere nu erau decât două scaune și 
acestea fuseseră rechiziționate de Comynul Negru, contele de 
Buchan, și de obezul conte de Fife, care avea dreptul ereditar de 
a încorona un nou rege. Intendentul Coroanei aruncă o privire 
către episcopul de St Andrews care se ruga lângă foc. Se întrebă 
cum de avusese bătrânul acela fragil puterea de a rămâne în 
genunchi în tot acest timp. Silueta solidă a lui Robert Wishart îi 
pătrunse în câmpul vizual. Episcopul de Glasgow trecu mai 
departe și James își încrucișă privirea cu cea a lui John Comyn, 
care stătea lângă fereastră. Lordul de Badenoch îi susținu 
privirea cu o provocare sau o ameninţare în ochi. 

Un alt urlet chinuit străpunse liniștea, mai lung și mai puternic 
decât celelalte, mai mult un răcnet de groază decât un țipăt de 
durere. Fu urmat de o tăcere îndelungată, apoi de sunetul unor 
pași zoriţi pe culoar. Privirea lui James se desprinse de Comyn. 
Episcopul de Glasgow încetă să se mai plimbe, iar episcopul de 
St Andrews își ridică privirea dinspre mâinile împreunate. 
Contele de Buchan se ridică de pe scăunel. Numai contele de 


80 


Fife, care adormise cu bărbia lui dublă în piept, nu se clinti când 
se deschise ușa. 

Femeia care apăru se opri o clipă, măsurându-i din priviri pe 
bărbaţii în așteptare. Șorţul ei alb era plin de sânge. James îi 
simţea izul cocilit. Privirea ei se opri asupra lui. 

— Un băiat, excelenţă, declară ea. 

— Slavă Domnului, zise Wishart. 

James, însă, nu-și luă ochii de la chipul grav al femeii. După o 
clipă, ea răspunse întrebării ce se forma în mintea lui. 

— Era mort în pântece, domnule. N-am putut să-l ajut cu 
nimic. 

Wishart înjură în gura mare. 

James se întoarse, înfigându-și o mână în păr. Făcând-o, 
surprinse expresia avidă de pe chipul lui John Comyn. 


Capitolul 10 


Orașul Bordeaux se deștepta. Clopotnița catedralei revărsa o 
cascadă de dangăte deasupra labirintului străzilor. Păsări își 
luau zborul de pe acoperișuri, cu aripile ca o ninsoare albă pe 
cerul albastru, curat. Obloanele se deschideau lovindu-se de 
fațadele prăvăliilor, găleţile cu dejecţiile nocturne erau golite în 
șanțuri și, începându-și ziua de muncă, cizmarii și coropcarii, 
fierarii și potcovarii se strigau unul pe altul, făcând străduțele 
înguste să răsune de bolboroseala lor morocănoasă. 

Adam își conduse buiestrașul prin orașul ce se trezea, sunetul 
clopotelor catedralei umplându-i auzul. Era ciudat să se afle din 
nou pe meleagurile natale după atâta timp petrecut într-o ţară 
străină. Orașul i se părea ciudat de nou și de plin de promisiuni 
și nicidecum un loc la fel de familiar ca propria piele. Și totuși 
știa fiecare colț și cotitură a acestor alei și recunoștea mirosurile 
care-l întâmpinau la fiecare colţ, de la duhoarea de sânge a 
măcelăriilor de lângă porţile orașului, până la mirosul înţepător 
al târgului de vite și acreala sărată a râului Garonne. Aerul era 
călduț, vântul iernii mai puţin crud, iar greutatea secretului îi 
căzuse de pe umeri, permițându-i să simtă fiecare sunet care-l 
întâmpina, fiecare miros care-l asalta, fiecare conversaţie pe 


81 


care-o auzea, fiecare încăierare la care asista fără să-i evalueze 
fie pericolul, fie avantajele. 

După ce clopotele catedralei amuţiră, lăsând în urmă ecoul 
sunetului lor, Adam își zori calul în susul străzii ce ducea către 
zidurile impunătoare ale castelului înălțat deasupra orașului. 
Stindarde și steaguri fluturau pe turle, ca niște proclamaţii 
vesele înscrise pe cer. Un stindard stacojiu, mai mare decât 
celelalte și împodobit cu trei lei aurii, reţinu privirea lui Adam în 
timp ce acesta se îndrepta spre porți, apoi atenţia îi fu distrasă 
de paznicii în pieptare bine croite și pantaloni colorați care voiau 
să știe cu ce treburi venea. Descălecând, Adam scoase un sul de 
pergament din sacul prins de șa, a cărui piele era mânjită de 
călătoria prin Franţa. Un paznic derulă pergamentul și examină 
sigiliul aplicat în partea de jos, în timp ce celălalt îi punea 
întrebări. Găsindu-i răspunsurile multumitoare, se dădură la o 
parte, permițându-i să treacă pe sub dinţii de fier ai porţii 
mobile. 

Deși era dimineaţă, curtea fremăta de servitori și funcționari 
regali. Eleganța clădirilor pale și veșmintele bogate ale 
bărbaţilor și femeilor pe lângă care trecea Adam treziră în el o 
dulceaţă după iarna lungă petrecută în Edinburgh, naufragiat pe 
acel munte aspru și întunecat unde urletul vânturilor bântuia 
sălile, alături de tot atâţia scoțieni cu feţe palide. Văzând 
oamenii care desfășurau steaguri colorate și le prindeau de 
pereţii clădirilor, realiză cu surprindere că probabil se apropia 
sărbătoarea Crăciunului. Blândețea climei, care se accentuase 
pe măsură ce călătorise tot mai spre sud, îl amăgise că venise 
primăvara. O fată cu părul castaniu ca scorţișoara trecu pe 
lângă el mânând trei gâște dolofane. Adam își oferi o clipă în 
care să admire legănarea agilă a coapselor ei tinere, înainte să 
se îndrepte către grajduri. Lăsându-și buiestrașul pe mâna unui 
grăjdar, porni către turnul din colţul estic al incintei, în vârful 
căruia flutura stindardul stacojiu cu cei trei lei. 

La intrarea turnului avu parte de alți paznici și alte întrebări, 
dar în cele din urmă fu condus pe o scară în spirală până într-o 
încăpere mică, unde mirosul de tămâie abia camufla izul 
astringent de vopsea proaspătă. Așteptă, în timp ce pajul care-l 
condusese bătu la ușă. Când aceasta se deschise și însoţitorul 
său se strecură înăuntru, Adam întrezări un alt servitor. 
Apropiindu-se de singura fereastră a camerei, privi printre 


82 


ochiurile de geam în formă de romb care distorsionau imaginea 
orașului. Ușa se deschise și el se întoarse nerăbdător, dar pajul 
porni în jos pe scări fără alt cuvânt sau indicație. Adam se 
rezemă de zid, pentru că în încăpere nu se afla nicio mobilă, 
doar o tapiserie înfățișând un grup de tineri cavaleri purtând cu 
toţii scuturi stacojii, împodobite cu simbolul pe care Adam îl 
cunoștea la fel de bine cum își cunoștea propriul blazon: un 
dragon auriu în două picioare, învăluit de flăcări. 

După un timp, ușa se deschise din nou și dindărătul ei un 
bărbat îi făcu semn lui Adam să intre. Solarul strălucea în lumina 
dimineţii, care năvălea înăuntru prin ferestrele boltite. Venind 
din penumbră, lui Adam îi trebui un moment să-și obișnuiască 
ochii cu lumina. Când o făcu, văzu un bărbat așezat în dosul 
unei mese de scris acoperite cu stive ordonate de pergamente. 
Având peste șase picioare?!, bărbatul rămânea în continuare 
unul dintre cei mai înalţi inși pe care-i întâlnise Adam. Părul lui 
lung până la umeri, înspicat cu fire albe, era întors la vârfuri așa 
cum cerea moda, dar roba lui de olandă vopsită într-un albastru 
solemn avea o tăietură simplă, departe de dungile și mătăsurile 
extravagante ale curtenilor săi. Era perfect croită pe silueta lui 
atletică și încinsă cu o centură de piele împodobită cu argint. 
Chipul îi era auster, cu o barbă de culoarea cenușii, tăiată scurt 
și îngrijit în jurul unei guri nezâmbitoare. Numai ochii săi intenși, 
cenușii, îi trădau câte ceva din gânduri, fiind plini de o 
nerăbdare vigilentă. Una dintre pleoape era puţin lăsată, 
singurul defect pe un chip cu trăsături altminteri regulate. Era 
mai evident în aceste zile, remarcă Adam, decât fusese cu 
douăzeci și patru de ani în urmă, când se cunoscuseră, pe 
vremea când bărbatul dinaintea lui fusese un tânăr prinţ aprig, 
aflat în exil. Acum, la aproape cincizeci de ani, era duce al 
Gasconiei, Inalt Lord al Irlandei și Țării Galilor și rege al Angliei. 

— Maiestate, îl salută Adam, înclinându-se adânc. 

Ochii palizi ai regelui se întoarseră către pajul ce aștepta 
lângă ușă. 

— Lasă-ne! 

Pe când pajul părăsea camera, Adam observă o scenă pictată 
pe peretele din fund. Nu fusese acolo ultima oară când el se 
aflase în încăpere. li înfățișa tot pe cavalerii cu dragon pe 
scuturi, dar de data aceasta erau adunaţi în jurul unui bărbat 


21 peste 1,82 m. (n. tr.). 
83 


așezat pe un tron de piatră, purtând o coroană de aur. Într-o 
mână, bărbatul ţinea o spadă a cărei lamă era ruptă, în cealaltă 
un toiag zvelt, aurit. Dinaintea frescei era poziționat un pupitru 
sculptat cu înflorituri. Pe el, Adam observă o carte mare, legată 
în piele. Zări cuvinte scrise cu foiţă de aur pe copertă. Nu mai 
văzuse cartea până atunci, dar știa ce era. 

— Te aşteptam mai curând. 

Trezit din gânduri de vocea lui Edward, Adam privi peste 
umăr. 

— Regina a născut mai târziu decât ne așteptam, Maiestate. 

— Să înţeleg că ai terminat treaba? 

Tonul lui Edward, de obicei calm, era strident din pricina 
iritării. Îngrijorarea din privirea regelui era și mai puţin obișnuită. 
Se aplecă înainte, punându-și mâna brăzdată de vine pe masă. 

— Dumnezeu a lucrat pentru noi. Copilul era mort în pântece. 

Edward se îndreptă. 

— Bine, zise el după o clipă. Asta-i bine. Se așeză în scaunul 
înalt de dincolo de masă, cu privirea devenind dintr-odată dură 
și acuzatoare. Afacerea asta ar fi trebuit terminată deja de luni 
de zile, dinainte ca regina să apuce măcar să rămână 
însărcinată. 

Mânia îl năpădi pe Adam, deși avu grijă să n-o arate. Merita 
laude din partea lui Edward, nu dojeni. Adevărat, sarcina reginei 
fusese o complicaţie neașteptată, dar nu-i fusese ușor să-l ucidă 
pe rege. Dacă ar fi fost vorba de un omor de la depărtare, o 
săgeată de arbaletă în gâtlej, Adam l-ar fi putut săvârși cu mult 
înainte ca regina să prindă rod. Dar Edward insistase ca moartea 
aceea să arate a accident și așa fusese Adam desemnat să 
pornească în nord, spre Scoţia, în suita noii soţii a lui Alexander, 
un slujitor fără chip printre atâţia alții. 

Otrava, prima sa idee, fusese exclusă aproape imediat: n-ar fi 
putut să se apropie de bucătării fără să fie observat și, în plus, 
regele avea degustători. Fiecare rol într-o gospodărie regală 
cădea în sarcina unui servitor anume și fiecare bărbat sau 
femeie își făcea datoria cu zel. Trecuseră câteva săptămâni 
până să ajungă Adam la o decizie, după ce parcursese cărarea 
trădătoare de pe coastă între Edinburgh și conacul de la 
Kinghorn. Chiar și după ce alesese locul, îi luase timp să 
planifice fapta în sine: să se bage pe sub pielea reginei și să 
aștepte ocazia potrivită, care apăruse în cele din urmă sub 


84 


forma ospăţului. Regele avea să fi băut, fiind astfel mai ușor de 
învins dacă se ajungea la luptă, iar mareele de primăvară 
făceau ca poteca de pe stânci să fie unicul drum viabil. Singurul 
lucru pe care trebuise să-l facă fusese s-o convingă pe regină să 
scrie scrisoarea prin care pecetluise fără să știe soarta soţului 
ei, întinzându-i o capcană dulce, și să se asigure că servitorul cel 
mai priceput al regelui n-avea să-l poată însoți, lăsându-l să se 
descurce numai cu idiotul de Brice. Furtuna fusese un dar pe 
care Adam nu l-ar fi putut anticipa, deși simetria poetică a 
anunţatei Zile a Judecăţii îl lăsase mai degrabă rece. 

— Totuși, zise Edward, eliberându-l pe Adam de sub privirea 
lui fixă, s-a făcut. 

Regele răscoli grămada de pergamente de pe masă și alese 
unul, iar Adam zări un sigiliu mare aplicat în partea de jos. Il mai 
văzuse. Aparţinea curiei papale din Roma. 

— Am acordul Sfinţiei Sale, zise Edward netezind pergamentul 
cu palma. O să finalizez problema când mă întorc în Anglia. 
Deocamdată am griji mai imediate aici, în Gasconia. Vărul meu, 
regele Philippe??, își încordează mușchii cei tineri de pe noul lui 
tron din Paris. Nu-i place că am mai multă putere în ducat decât 
are el. Cred că-l face să se simtă nervos. Rostind acestea, în 
ochii lui Edward era satisfacţie. 

— Vă puteţi permite să așteptați atâta vreme, Maiestate? 
După cum v-am informat în ultima mea scrisoare, în Scoţia sunt 
frământări de când cu moartea regelui. Familia Bruce a ridicat 
armele împotriva Balliolilor, acuzându-l pe lordul de Galloway că 
ar complota să ocupe tronul. 

— Familia Bruce nu mă îngrijorează. Contele de Carrick mi-a 
scris deja ca să-și ofere sprijinul indiferent ce decizie voi lua cu 
privire la viitorul regatului. Va face ce-i spun eu. Cât despre 
restul nobililor scoțieni, o să le trimit scrisori, poruncindu-le să 
se supună Consiliului Protectorilor până când copila va putea fi 
adusă din Norvegia. 

— Credeţi că nobilii se vor supune? 

— Niciunul nu-și va risca pământurile din Anglia ca să mă 
sfideze pe mine. 

Adam știa ce făcuse acest bărbat în Anglia, în Țara Galilor și 
în Țara Sfântă; știa ce realizase de-a lungul anilor și cum anume. 


22 Philippe al IV-lea, zis și Philippe cel Frumos („le Bel”). (n. tr.). 
85 


Înclină din cap, copleșit de respect la vederea siguranţei 
neabătute din ochii lui Edward. 

— Ce vreţi să fac acum, stăpâne? 

— Poţi să te întorci la postul tău. Luând pergamentul cu 
sigiliul Papei, Edward se ridică și traversă către o ușă de fier 
încastrată în peretele interior al solarului. Într-o parte a ei, Adam 
văzu o broască. Edward o deschise și puse pergamentul 
înăuntru. Scoase afară o pungă de piele legată cu un șnur. 

— Uite, zise el, oferindu-i-o lui Adam. Plata finală. Îmi cer 
iertare pentru praful care s-a adunat pe ea. 

— Mulţumesc, Maiestate, murmură Adam. Șovăi, apoi întrebă 
un lucru care îl frământase încă de când regele îi încredințase 
periculoasa misiune. Aţi mai spus cuiva din cadrul Ordinului 
despre implicarea mea în chestiune? 

Ochii lui Edward îi sfredeliră pe ai săi. 

— Moartea regelui Alexander a fost un accident. Și-așa 
rămâne. 

— Da, Maiestate, zise Adam îndesându-și la centură punga 
umflată. Un accident. 

Ușa din spatele lor se deschise și o voce dulce, muzicală, se 
strecură înăuntru. 

— Îmi pare rău. Nu știam că ai un oaspete. 

Adam se întoarse și zări o femeie înaltă, zveltă, cu piele 
măslinie și trăsături delicate. Părul ei negru era ascuns sub o 
podoabă de cap în urma căreia plutea un văl subţire de mătase, 
iar rochia cu trenă era bogat brodată. Adam n-o mai văzuse de 
câţiva ani și ridurile ce brăzdau obrazul reginei îl surprinseră. 

— Te las atunci. 

— Nu-i nevoie, Eleanor, zise Edward înaintând către ea. Sunt 
doar vești din Anglia. 

Chipul lui Eleanor se umplu de îngrijorare. 

— Copiii? 

— Sunt bine, zise Edward, cu chipul dur îmblânzindu-i-se într- 
un zâmbet tandru, rar și surprinzător. E vorba de politică, nimic 
altceva. 

Punându-și o mână pe umărul delicat al soţiei lui și 
conducând-o în încăpere, Edward privi către Adam și zâmbetul îi 
dispăru. 

— Omul meu tocmai pleca. 


86 


Cu greutatea multumitoare a pungii în mână, Adam porni spre 
ieșire. Trecând pe lângă rege și regină, aruncă o ocheadă frescei 
și pupitrului de sub ea. Scrisul complicat în aur de pe coperta 
enormei cărți sclipi în lumină, dezvăluind cuvintele. 


CEA DIN URMĂ PROFEȚIE A LUI MERLIN 


87 


Partea a Il-a 


1290-1292 


„Nu așteaptă să ia regatul în mod 
legiuit, 
ci umblă să pună mâna pe coroană.” 


Viața lui Merlin, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 11 


Pretutindeni în jur sunau corni, înălțându-și chemările 
stridente pe deasupra lătratului câinilor. Simţind mirosul din ce 
în ce mai puternic, haita gonea din răsputeri. Işi urmărea prada 
de ore în șir, din zorii reci și până la primele ore ale dimineţii, 
când ceţurile dese se luminaseră devenind un abur transparent. 
Acum moartea era aproape și câinii se năpusteau nerăbdători în 
întâmpinarea ei, mânaţi de corni. 

Robert își îmboldi calul pe urmele lor, în timp ce pădurea 
străfulgera pe lângă el. Copacii erau presăraţi cu muguri tineri, 
verzi, și mirosul vegetal al mlădiţelor proaspete îi umplea 
plămânii în timp ce se străduia să ţină pasul, cu calul 
supunându-se fiecărei smucituri a frâielor din mâinile lui 
înmănușate. Inaintea lui era un copac prăbușit, victimă a 
furtunilor iernii. inghionti cu putere coastele calului și acesta se 
înălţă. Buiestrașul sări peste trunchiul căzut și galopă înainte, 
ridicând sub copite o jerbă de frunze. Câinii dispăruseră dincolo 
de un taluz abrupt. Robert le auzea urletele, mai puternice 
decât cornii, răsunând la o oarecare distanţă înainte. Arzând de 
nerăbdare, îndemnă calul în susul pantei. Din vârf, terenul 
cobora până într-o poiană în formă de castron, la capătul căreia 
se afla un mal înalt de pământ, din care se ițeau rădăcinile 


88 


copacilor. În mal se deschidea o gaură largă. Câinii se 
adunaseră în faţa ei și lătrau spre întunericul dinăuntru. 

Ințelegând că prada scăpase din cursă, Robert descălecă 
blestemând și cobori către câini. Aici ceața era mai deasă, la fel 
și aroma umedă de mușchi și de pământ. Întinse mâna către 
cornul ce-i atârna la centură. Chiar când îl atinse, auzi un sunet 
în interiorul grotei. Era ca un tunet surd. Degetele lui Robert se 
îndepărtară de corn, apucând mânerul spadei. Câinii mai bătrâni 
mârâiau, cu urechile lipite de capete, cu blana zburlită. Unii 
dintre cei mai tineri scânceau, cu picioarele dindărăt tremurând 
de epuizare și frică. Cu orice alt vânat, fie el un cerb adult sau 
un mistreț fioros, n-ar fi fost atât de temători. Robert își trase 
spada și înaintă prin rândurile lor, cu hotărârea punându-i 
nervozitatea pe fugă. Işi auzi numele strigat undeva departe, în 
ceață, dar nu-i dădu atenție. 

Apropiindu-se cu respiraţia tăiată, văzu că grota nu era una 
adâncă, ci mai degrabă o scobitură acoperită de rădăcini. 
lnăuntru vedea o formă ghemuită, mai întunecată decât 
umbrele. Era mai mare decât se așteptase, deși nu atât de mare 
pe cât susțineau unele relatări. Faţa îi era prelungă și îngustă, 
cu falca împinsă înainte și cu buzele retrase dezvăluind colții 
curbați. Blana era deasă și neagră, o blană de iarnă incomplet 
lepădată. Duhoarea lui era oribilă, un miros tăios de animal cum 
Robert nu mai simţise vreodată. Dar cel mai uimitor lucru erau 
ochii, băltoace gemene de aur topit. Câte creaturi, se întrebă el, 
muriseră privind în acei ochi arzători? Pe parcursul iernii văzuse 
dezastrul sângeros de pe pășunile de lângă oraș: oi sfâșiate, vite 
doborâte și eviscerate. Lupul, îl învățase bunicul său, nu ucidea 
numai de foame, ci și de plăcere. Foamea lui era dintre cele 
care nu puteau fi potolite numai cu sânge. Avea întuneric în 
inimă și otravă în mușcătură. 

Cornii amuţiseră. Robert auzea strigătele bărbaţilor și duduitul 
copitelor pe măsură ce alţi vânători se apropiau de poiană. 
Strângându-și spada cu mânerul ud de sudoare, se pregăti să se 
repeadă asupra umbrei din grotă. Lupul fu mai rapid. Țâșni 
afară, cu ochii arzând. Robert îl lovi, dar nu reuși decât să-i 
zgârie coastele când animalul trecu pe lângă el. Lupul clănţăni 
din dinţi către unul dintre câini, apoi, văzându-se încolţit, se 
întoarse și sări asupra lui Robert. Acesta se feri, dar piciorul i se 
prinse de o rădăcină strâmbă și căzu, urlând când fălcile lupului 


89 


se încleștară în jurul gleznei sale. Apucându-și spada căzută, 
Robert se răsuci și lovi, înfigând-o în gâtul creaturii. Lama 
ascuţită străpunse blana stufoasă și pătrunse în țesutul gros de 
dedesubt. Lupul îi dădu drumul, pregătindu-se să sară din nou 
asupra lui, dar urlă când trei câini îl atacară de la spate, 
înfigându-și dinţii în picioarele dinapoi și în șezut. Rostogolindu- 
se departe de membrele ce se zvârcoleau, Robert se ridică în 
picioare, în timp ce alţi doi câini atacau, ţintuind animalul la 
pământ. Acesta urla de furie și durere în timp ce ei îl sfâșiau. 
Sângele împroșca pământul prăfos. Inaintând cu ambele mâini 
pe mâner, Robert își cobori spada și o înfipse în coastele lupului. 
Sângele ţâșni, îi stropi tunica și faţa și mirosul lui fierbinte îi făcu 
gâtlejul să se contracte. Tocmai își întorcea capul, încercând să 
nu vomite, când hărmălaia oamenilor și cailor pătrunse în 
poiană. 

Hăitașii sosiră primii, alergând în josul dâmbului, cu crăcane 
în mâini, gata să ţintuiască prada. Încetiniră zărindu-l pe Robert 
aplecat deasupra lupului, înconjurat de câini. Doi dintre ei 
desprinseră bice de la centură, gata să îndepărteze ogarii cu 
forța. Alţii pregătiră zgărzile. Robert îi auzi strigându-l, dar privi 
cum se stinge focul auriu din ochii lupului. Capul fiarei căzuse pe 
spate și aceasta gâfâia precipitat. In cele din urmă, se 
cutremură și rămase nemișcată. Robert se forță să se ridice în 
picioare și-și retrase sabia dintr-o smucitură. In timp ce hăitașii 
se apropiau, gonind cânii cu bicele, el se întoarse să-și privească 
bunicul. In spatele acestuia veneau fratele și tatăl său, împreună 
cu alţi câţiva localnici chemaţi să se alăture vânătorii. Robert 
întâlni privirea de oţel a bunicului său. Mândru, vru să 
zâmbească, dar bătrânul păși pe lângă el apropiindu-se de locul 
unde hăitașii adunau câinii. Lupul zăcea inert în praf, cu sângele 
băltind în jurul lui. Doi câini fuseseră răniţi în luptă. Bătrânul lord 
se aplecă asupra unuia, examinând rana din coasta animalului. 
Era Scâthach, căţeaua lui preferată. Robert își privi îngreţoșat 
urmele de dinţi de pe cizmă. 

Bătrânul lord se ridică și se întoarse către el. 

— De ce nu ţi-ai folosit cornul? 

Robert își linse buzele uscate. 

— N-a fost timp, minţi el, simțind cum sentimentul victoriei 
începe să se destrame. 


90 


Încruntarea bunicului său se accentuă. Le făcu semn 
hăitașilor. 

— Asiguraţi-vă că rănile alea sunt curățate bine. 

— Cât de rău e rănită? întrebă sumbru tatăl lui Robert, 
apropiindu-se să examineze câinii, fără să-i arunce măcar o 
privire fiului său. 

Dat uitării în mijlocul lor, Robert privi bărbaţii adunaţi în jurul 
câinilor răniţi, cu entuziasmul vânătorii stins, mort precum lupul. 
Întorcându-se, porni printre copaci, împingând crengile din calea 
sa. Găsind o buturugă putredă, își azvârli sabia mânjită de 
sânge și se așeză. Degetele-i tremurau pe când își scotea cizma. 
Încet, își ridică pantalonul. Două linii de un roșu stins înconjurau 
pielea palidă de pe gleznă. 

— Ti-a dat sângele? 

Tresărind, Robert se uită în jur și-l văzu pe Edward apropiindu- 
se. Privi din nou semnele. 

— Nu, îi zise fratelui său. N-a ajuns la piele. 

— Ai noroc. Am auzit că singurul leac pentru mușcătura de lup 
este să te scalzi gol pușcă în mare de nouă ori. 

Robert nu spuse nimic, dar își făcu de lucru punându-și cizma. 
Edward ajunse alături și se sprijini de un copac aflat în fața lui, 
blocându-i vederea. Robert îl privi, conștient deodată cât de 
înalt părea fratele lui rezemat cu nonșalanţă de trunchi. Tunica 
verde și pantalonii cafenii îl făceau una cu pădurea, iar ciuful lui 
întunecat de păr era ascuns sub o pălărie cu pană. La 
paisprezece ani, obrazul îi era plin și copilăros și încă mai făcea 
gropiţe în obraji când zâmbea. Chipul acesta nu se mai potrivea 
cu trupul său în creștere. Deși între ei era diferenţă de un an, 
semănaseră întotdeauna, așa spuneau toţi, și acum Robert se 
întreba ce schimbări se vor fi produs în el însuși în cele două 
veri de când venise la Annandale pentru a-i sluji drept scutier 
bunicului său. Nu-și mai văzuse fratele, care de-abia se 
întorsese din Irlanda înainte să plece el, de peste un an. 

— Era o bestie, continuă Edward ușurat. Dacă l-aș fi ucis eu, l- 
aș fi împăiat și l-aș fi atârnat în sală, deși duhoarea lui mi-ar fi 
pus oaspeţii pe fugă. Se strâmbă. Mirosea precum cizmele tatii! 

Robert își mușcă buzele, dar nu-și putu ascunde zâmbetul. 

Edward râse și clătină din cap. 

— Trebuie să ai focul lui Marte în tine, să te repezi la el așa, 
când era încolțit. 


91 


Zâmbetul lui Robert se șterse. Își apucă spada, luă o mână de 
frunze și șterse sângele de pe lamă. 

— Trebuia omorât. Suntem pe urmele lui de luni de zile. Am 
omorât restul haitei, dar el ne-a scăpat de fiecare dată. 

Robert se ridică și-și privi fratele. Voia să strige că Edward nu 
văzuse câmpurile însângerate după trecerea lupilor, nu umblase 
pe-afară în plină iarnă alături de oamenii din Annan și 
Lochmaben, punând capcane, muncind până mult după lăsarea 
întunericului, cu degetele amorţite de frig și cu respiraţia 
ridicându-se în aburi când își treceau unul altuia burdufurile cu 
vin. În ziua primei sale vânători, când ajutase la mânarea unui 
lup în capcană, unul dintre bărbaţi îi trăsese pe frunte o dâră cu 
sângele animalului, spunându-i că de-acum devenise bărbat. 
Robert se întoarse, cu vorbele oprindu-i-se în gât. Nu erau 
pentru fratele lui. Erau pentru tatăl lor. Contele sosise la castelul 
Lochmaben abia cu două zile în urmă și Robert deja se simţea 
de parcă ar fi avut doisprezece ani. Putea vâna și ucide o fiară 
crudă, dar era neputincios în faţa dezaprobării înghețate a 
tatălui său. 

— Am crezut că s-ar putea să fie lupi și în pădurile de lângă 
Turnberry iarna trecută, zise Edward, privindu-l pe Robert care 
se lăsase pe vine și continua să-și curețe arma. Au fost furaţi 
niște miei. Tata credea că trebuie să fi fost unul dintre câinii 
bătrânei. 

— Affraig? zise Robert, așezându-se pe călcâie. Nu se mai 
gândise de mult la bătrână și la copacul ei cu colivii. 

— Tot nu-mi vine să cred ce mi-ai povestit înainte să pleci. 
Edward tăcu. L-ai întrebat pe bunicul despre asta? 

Robert făcu semn că da, frecând mâna de frunze de-a lungul 
lamei. 

— Și? îl îmboldi Edward. 

— Nu vrea să vorbească despre asta sau despre ea. 

— N-a negat? 

— Nu. Dar nici n-a recunoscut. Robert se ridică, vârând spada 
în teaca atârnată de centură. Avea s-o curețe cum trebuie mai 
târziu. Presupun că nu l-ai întrebat pe tata? 

— Nu mi-aş fi dorit biciuiala care-ar fi urmat. Tata e cam iute 
la mânie în ultimul timp. Săptămâna trecută l-a bătut pe Niall cu 
cureaua. A avut o febră cu câteva luni în urmă și mama dă vina 
pe ea pentru proasta lui dispoziţie. Edward sforăi batjocoritor. 


92 


Dar l-am auzit ţipând despre Salisbury de suficiente ori ca să 
știu că medicul poate să-i pună și o sută de lipitori și tot n-o să-i 
readucă buna dispoziţie. 

— Ce spunea? întrebă Robert, cu interesul deșteptându-i-se. 

— Că nu e corect ca el să nu fie implicat în negocierile cu 
regele Edward. Că ar fi trebuit să fie la Salisbury cu bunicul și cu 
ceilalţi. 

Robert simţi o satisfacţie. Adevărat, el unul nu fusese prezent 
la sfatul pe parcursul căruia se semnase Tratatul de la Salisbury, 
dar călătorise până în oraș în suita bunicului său și văzuse 
falnica delegaţie de la Westminster sosind la negocieri. 

După ce regina dăduse naștere unui fiu mort, tensiunile 
amenințaseră să escaladeze, dar în scurt timp din Franţa 
sosiseră scrisori în numele regelui Edward, cerându-le oamenilor 
de neam să se supună Consiliului Protectorilor până când copila 
Margaret putea fi înscăunată. Bunicul lui Robert, mulțumit de 
această hotărâre, își retrăsese restul oamenilor din Galloway și, 
pentru binele regatului, le returnase lui Balliol și Comynilor 
castelele capturate. După asta atmosfera se mai calmase, mulţi 
fiind de acord cu poruncile lui Edward, iar cei care nu erau nu 
doreau să-și riște proprietăţile din Anglia refuzându-l pe rege, 
care nu avea numai voinţa, ci, în calitate de cumnat al lui 
Alexander, și dreptul de a interveni. În momentul în care Robert 
fusese luat să se alăture casei bunicului său, în regat era din 
nou pace. 

Toamna trecută, regele Edward se întorsese după trei ani 
petrecuţi în Gasconia și luase legătura cu Protectorii ca să 
discute despre transportul micii Margaret, acum în vârstă de 
aproape șapte ani, din Norvegia în Scoţia. Lordul John Comyn 
plănuise să conducă delegaţia scoțiană care avea să 
călătorească spre Anglia pentru a lua parte la discuţii, alături de 
episcopii de Glasgow și St Andrews, dar, cu ajutorul lui James 
Stewart, lordul de Annandale fusese ales să facă parte din grup. 
Robert călătorise spre sud cu bunicul său către unul dintre cele 
mai importante sfaturi ale deceniului, în care se căzuse de acord 
ca Margaret să vină în Scoţia până la finele anului. Acum mai 
rămăseseră de stabilit doar amănuntele, ceea ce urma să se 
facă în curând, la adunarea ce avea să fie ţinută în orașul 
Birgham, aflat în apropiere. 


93 


Robert își dorea ca tatăl său să nu fi fost invitat la aceste 
ultime discuţii, dar, fiind unul dintre cei treisprezece conți ai 
Scoției, asta n-ar fi fost posibil. Era decis, oricum, să nu-l lase să 
disprețuiască statutul pe care și-l câștigase în timpul petrecut la 
Annandale. Vânătoarea nu fusese succesul sperat. Incercând să 
demonstreze ce putea, fusese neglijent, dar acum că știa ce 
frustrări avea propriul său tată, parcă nu se mai simţea chiar 
atât de neputincios. 

— Haide, îi spuse fratelui său, hai să urmărim eviscerarea. 

Cei doi fraţi porniră printre copaci către restul grupului, unde 
hăitașii trecuseră deja la eviscerarea lupului. După ce aveau să-i 
scoată stomacul, carcasa urma să fie spălată și umplută cu un 
amestec de carne de oaie și ovăz. Apoi câinii aveau să fie 
eliberaţi și lăsaţi să se îndestuleze, acest amestec dulce fiind 
recompensa ce li se cuvenea pentru succesul vânătorii. Bărbaţii 
își treceau de la unul la altul burdufuri cu vin, într-o dispoziție 
acum jovială. 

Robert se îndreptă către bunicul său, ţinându-și capul sus 
când trecu pe lângă tatăl lui. 

— Scâthach o să se facă bine? întrebă el, privind căţeaua care 
își lingea rănile. 

— E o fată dură, îi răspunse bunicul său după o pauză. 

Robert îl privi. 

— Îmi pare rău, bunicule, zise el încet. Ar fi trebuit să te 
aștept. 

Bătrânul lord mârâi. 

Dojenit, Robert dădu din cap și porni să-și vadă de cal, care 
păștea tufele din apropiere. Vocea bunicului său răsună în urma 
lui. 

— Dar pun rămășag că păstorii din Annandale o să doarmă 
mai liniștiți la noapte. 

În timp ce lua frâiele buiestrașului, un zâmbet larg se întinse 
pe chipul lui Robert. 


Capitolul 12 


Dimineaţa călduroasă era plină de mirosuri dulci de iarbă și 
de flori. Păsările ţâșneau din copacii de pe marginea drumului, 


94 


deranjate de șirurile greoaie de cai și căruţe ce se îndreptau 
toate către micul orășel de graniță numit Birgham. Pe o pajiște 
aflată dinaintea unei biserici semețe, fuseseră ridicate șiruri de 
corturi colorate. Aburi se înălțau din oalele suspendate deasupra 
focurilor de tabără, iar bărbaţii discutau adunaţi în grupuri, 
rupând împreună pâinea și împărțind berea, în timp ce scutierii 
le îngrijeau caii. Întregul loc avea o atmosferă festivă. Era până 
și un grup de menestreli care cântau. 

În timp ce înaintau greoi de-a lungul drumului, Robert se 
ridică în scări, încercând să zărească mulţimea adunată. Bunicul 
lui călărea în fruntea trupelor, alături de contele Patrick de 
Dunbar, puternicul lord de la Hotar care participase cu patru ani 
în urmă la discuţiile de la Turnberry și la al cărui conac stătuseră 
în ultimele trei nopţi. Tatăl lui Robert călărea în urma lor, însoţit 
de șase cavaleri din Carrick, iar el și fratele său încheiau coloana 
alături de scutieri. 

— Îi vezi pe englezi? întrebă Edward, urmărind privirea lui 
Robert și întinzându-și gâtul. Au ajuns deja? 

— Suntem prea departe, replică Robert nerăbdător, în timp ce 
bunicul lor continua să înainteze cu pas lent, tacticos, cu 
copitele cailor clefăind pe terenul accidentat. 

Treptat, zgomotul de voci și muzică deveni mai tare, iar 
mirosurile de bălegar și fum mai puternice, până când în sfârșit 
pătrunseră pe pajiște, în urma altui grup de călători. Robert privi 
în jur, la oamenii pe lângă care treceau, dintre care unii păreau 
să acorde multă atenţie familiei lui. Nu toate aceste priviri erau 
prietenoase. 

— Robert! 

La chemarea bunicului său, Robert se lăsă să alunece din șa 
și-și conduse calul către lord, care se oprise lângă șirul de 
corturi. Luă frâiele armăsarului pag? al bunicului, în timp ce 
bătrânul descăleca crispându-se. Auzind cum cineva striga 
ordine, Robert se întoarse și văzu oameni ducând bănci 
dincoace de zidul bisericii. 

— Planul era ca adunarea să aibă loc în biserică, îi explică 
bunicul său, privind cum băncile erau adunate în mijlocul pajiștii, 
unde fusese înălțată o platformă sub ramurile umbroase ale 
unui stejar. Dar acoperișul a fost lovit de fulger. 


23 Cal negru sau roșcat cu pete albe. (n. tr.). 
95 


Mijindu-și ochii în lumina soarelui, Robert zări o gaură 
înnegrită pe o latură a acoperișului, unde o parte din acesta se 
năruise. 

— Poate e un semn, murmură Edward, venind din urma lui și 
ținând frâiele iepei albe a tatălui lor. 

Bunicul nu păru să fi auzit. Se întorsese, fiind salutat de un 
bărbat slab, cu părul arămiu și pielea roșcată, care șchiopăta 
către el însoţit de doi bărbaţi mai tineri. 

Robert îi recunoscu. 

— E Sir Walter, lord de Menteith, cu fiii lui, îi spuse fratelui 
său. Erau la Turnberry când bunicul a plănuit atacul din 
Galloway. 

În timp ce vorbea, privirea îi fu atrasă de un grup ce traversa 
câmpul pe dinaintea lor. Robert privi fața lungă și uscățivă a lui 
John Comyn, pe care îl văzuse pentru prima oară în Salisbury. 
Mantia lordului, tivită cu blană de lup, purta blazonul cu trei 
snopi albi de grâu pe fond roșu. Părul lui cărunt îi cădea liber pe 
umeri. 

— Uite. Diavolul însuși. 

Edward se încruntă. 

— Cine? 

Robert își cobori vocea, fiindcă drumul bărbaţilor se 
încrucișase cu al lor. 

— Ala e lordul de Badenoch, capul Comynilor Roșii. 

În urma lordului pășea un tânăr palid, cam de vârsta lui, cu 
păr negru, lins. Semăna prea mult cu Comyn ca să nu-i fie rudă. 
Un fiu, presupuse Robert. 

— Îl credeam mai înalt, zise Edward. Cine-i ăla de lângă el? 

Robert urmări gestul fratelui său și zări un bărbat cu păr rar, 
castaniu, piele ciupită de vărsat și o expresie încordată ce pășea 
alături de Comyn. 

— Cred că e lordul de Galloway, John Balliol. 

Balliol privi în jur și, preţ de o clipă, Robert crezu că îl auzise, 
dar nu se afla în raza auzului acestuia și, pe deasupra, atenţia 
lordului era fixată asupra tatălui și bunicului său. Faptul că 
Balliol încetinise pasul îi făcu și pe ceilalţi să se uite în jur. Un 
moment, cele două grupuri șovăiră, cei doi Bruce oprindu-se din 
conversaţia cu conții de Menteith și Dunbar. Robert observă în 
suita lui Balliol un tânăr purtând un pieptar de piele cu ţinte și 
ducând o lance. Dar nu armura sau arma îi atrăseseră atenţia, ci 


96 


mai degrabă ura profundă de pe chipul bărbatului. Acesta îl 
privea fix pe tatăl lui. 

— Domnii mei. Bun venit. _ 

Vocea lui James Stewart risipi tensiunea momentului. Inaltul 
Intendent înainta prin iarbă către lordul de Annandale și contele 
de Carrick. Îl însoțea un bărbat solid, cu o tonsură și un chip 
îmbujorat și transpirat. Era Robert Wishart, episcopul de 
Glasgow. Robert îl întâlnise o singură dată, pe fugă, și simţise o 
teamă respectuoasă faţă de clericul cel plin de energie. 

În timp ce Balliol și Comyn își continuau drumul către 
platformă, Robert îl zări pe tânărul cu sulița scuipând în iarbă 
înainte să-și mute privirea plină de ură de la contele de Carrick 
și să-l urmeze pe lordul de Galloway. 

James Stewart și lordul de Annandale se îmbrăţișară în chip 
de salut. Înaltul Intendent, remarcă Robert, îl salută pe tatăl lui 
mai cordial. 

— Sfinţia Voastră, spuse bătrânul Bruce, îngenunchind să 
sărute mâna episcopului de Glasgow. Mă bucur să vă văd. 

— Și încă într-o împrejurare atât de fericită, admise episcopul. 
În sfârșit, după marea tragedie care s-a abătut asupra ţării, 
tronul regatului nostru va fi din nou ocupat. E un semn bun că 
noua noastră regină are același nume ca una dintre sfintele 
noastre cele mai dragi. Fie ca Domnul s-o aducă pe tânăra 
Margaret cât mai iute pe țărmurile noastre. 

Robert văzu chipul tatălui său crispându-se la auzul cuvintelor 
celuilalt. Dintr-odată, pricepu ce însemna această zi. Destinul pe 
care tatăl lui îl visase era pe punctul de a se încheia. În curând, 
Margaret avea să ia tronul Scoției și din ea urma să răsară o 
nouă linie dinastică, o linie ce se îndepărta de familia Bruce și 
de dreptul lor la tron. În aceeași clipă, înţelese că era o pierdere 
și pentru el. Prin minte îi străfulgeră imaginea lui Affraig sfâșiind 
plasa pe care o împletise pentru tatăl lui și se întrebă dacă 
vrăjitoarea contribuise, cumva, la cele ce se întâmplau acum. 
Apoi însă auzi trompete răsunând și se întoarse odată cu ceilalți 
pentru a vedea o procesiune impunătoare făcându-și drum pe 
câmp, cu stindardele fluturând în volburi colorate deasupra 
rândurilor de călăreţi. Veniseră englezii. 

În fruntea lor era John de Warenne, conte de Surrey și nepot 
al Mareșalului, unul dintre cei mai măreţi cavaleri pe care-i 
dăduse Anglia. Warenne însuși nu era un neofit într-ale bătăliilor 


97 


și, la șaizeci de ani, era veteranul a numeroase campanii sub 
comanda lui Henric al Ill-lea și a fiului său, Edward. Contele 
luptase pe timpul rebeliunii lui Simon de Montfort și în 
războaiele sângeroase purtate de Edward în Țara Galilor, 
ajungând să fie unul dintre cei mai importanţi comandanţi de 
oști ai regelui. Faima sa îl preceda și Robert simţi nu puţin 
respect privindu-l pe contele îndesat, cu părul de culoarea 
cremenii, călărind imperios pe un armăsar de luptă masiv, 
întunecat. Era îmbrăcat într-o manta somptuoasă de brocart 
albastru și auriu, trasă de pe un umăr pentru a dezvălui sclipirea 
zalelor dedesubtul tunicii și o spadă cu mânerul aurit. 

In spatele contelui venea un bărbat robust într-o robă violetă, 
care, deși era cu douăzeci de ani mai tânăr, avea o reputaţie 
aproape la fel de formidabilă. Anthony Bek, episcopul de 
Durham, își începuse ilustra carieră în rândul clerului după ce 
terminase universitatea din Oxford. Reîntorcându-se din 
Cruciade alături de regele Edward, fusese numit conetabil al 
Turnului Londrei, apoi, cu şapte ani în urmă, episcop al 
Durhamului, cunoscut și drept Pământul Sfântului Cuthbert, 
dioceza ce forma apărarea cea mai nordică a Angliei. Puterea pe 
care i-o conferea funcţia făcea din el aproape un rege al propriei 
sale eparhii. Și, într-adevăr, lui Robert i se păru nu atât un om al 
sutanei, cât mai degrabă un prinţ războinic, călărind pe calul 
său de război, cu o suită de treizeci de cavaleri, toţi pe armăsari 
acoperiţi cu cioltare bogate. 

Robert îi văzuse pe ambii bărbați cu prilejul discuţiilor de la 
Salisbury, dar aici, pe această pajiște luminată de soare, în 
sunetul trompetelor, păreau încă și mai impunători. Poate era 
vorba doar de măreţia ocaziei sau poate de contrastul cu 
bărbații ce-i așteptau pe câmp. Mulţi dintre nobilii scoțieni 
purtau broșe bătute cu pietre preţioase sau lanţuri de argint 
care le prindeau mantiile tivite cu blană, pene la pălării, spade 
zdravene și pumnale în teci împodobite. Dar hainele lor, din lână 
vopsită sau bumbac, erau mai simple și mai nerafinate decât 
cele purtate de englezi și foarte puţini dintre ei aveau zale. Nu 
veniseră la luptă. Părea că englezilor nu le spusese nimeni asta. 
Toţi, de la conte și episcop până la călăreţi și scutieri, purtau 
armură de un soi sau altul, fie și numai pieptare căptușite, și 
mulţi călăreau pe cai cu armură. Hainele le erau elegante și viu 
colorate: mătăsuri brodate și catifele cu ape, în nuanţe tari, 


98 


care-l făceau pe Robert să se gândească la un stol de fluturi 
gigantici plutind pe deasupra ierbii. 

Descălecând, John de Warenne se îndreptă mai întâi către 
Balliol și către Comyni, care traversaseră să-i iasă în 
întâmpinare. Nu era nicio surpriză, căci Balliol era însurat cu fata 
contelui de Surrey, dar acesta era în mod evident un motiv de 
tensiune pentru tatăl lui Robert, care-i urmări salutându-se cu o 
încruntare pe chip. În timp ce ceilalți magnati începură să se 
apropie de estradă, așezându-se pe băncile din fața platformei, 
James Stewart îi îndemnă pe lordul de Annandale și restul 
grupului său să-l urmeze. Robert înaintă, dar lordul se întoarse 
către el. 

— Tu rămâi aici cu caii. 

Robert dădu să protesteze, dar bunicul său deja se 
îndepărtase. 

— Credeam că mergem la adunare? comentă Edward de 
lângă el. 

Fraţii priviră cum bărbaţii traversau câmpul către mulţimea 
tot mai mare de conți și baroni, episcopi și abaţi care vorbeau în 
numele regatului, lăsând la marginea câmpului cete de cavaleri 
și scutieri, paji și rândași care să aibă grijă de cai sau să se 
ocupe de focurile de tabără. Menestrelii se opriseră din cântat și 
leneveau în iarbă, înlocuind lăutele cu cupe de bere. 

Încântarea pe care Robert o simţise pe drum se destrămase. 
Își apără ochii de soare în timp ce bărbaţii se așezau. Episcopul 
Bek urca pe estradă, iar contele de Surrey îl saluta pe bunicul 
său, care manevrase să se așeze alături de Balliol. 

— Poate c-o să-i auzim de-aici? zise el, dar vedea că bărbaţii 
vorbeau și că, în afara vocilor ocazional ridicate, discuţia nu 
putea fi auzită de la acea distanță. 

Edward se mută de pe un picior pe altul, apoi se apropie de 
unul dintre cavalerii mai tineri din Carrick, ducând cu el 
buiestrașul și iapa albă a tatălui lor. 

— Duncan, vrei tu să ţii caii? 

Cavalerul râse ușor ironic. 

— Asta e treaba ta, domnișorule Edward. 

John de Warenne urcase pe platformă alături de episcopul de 
Bek și se adresa adunării. Erau mai mulţi oameni decât bănci și 
cei care nu găsiseră locuri se adunaseră în spate. Robert nu-și 


99 


mai vedea tatăl și bunicul. Se uită în jur când Edward vorbi din 
nou. 

— Te rog, Duncan. 

— De ce-aș face eu una ca asta? 

Edward tăcu o clipă. 

— Dacă o faci, n-o să-i spun tatei că ai încercat s-o săruţi pe 
Isabel odată. 

Cavalerul râse. 

— Pe sora ta? Nici n-am vorbit cu ea vreodată. 

— Da, dar tata nu știe. 

— ţi arde de șagă, zise cavalerul, dar zâmbetul îi dispăruse. 

Edward nu răspunse. 

Faţa cavalerului se înăspri și acesta întinse mâna să ia frâiele. 

— Oriunde vă duceți, să faceţi bine să vă întoarceţi înaintea 
contelui. 

Edward îi făcu semn lui Robert care, rânjind în faţa îndrăznelii 
fratelui său, conduse buiestrașul lui și gonaciul bunicului său 
către cavalerul indignat. Cei doi tineri traversară iute câmpul, 
ignorând privirile curioase ale celorlalţi scutieri. 

In timp ce ei înaintau pe ascuns prin mulţime, John de 
Warenne vorbea. 

— De o sută de ani regatele noastre s-au bucurat de pace. 
Scoţia și Anglia au devenit buni vecini, înflorind graţie 
comerțului și darurilor de pământ și funcţii și prin sfânta uniune 
a căsătoriei. Regele Alexander, Dumnezeu să-l odihnească, a 
înţeles avantajele îmbinării puterilor noastre prin căsătoria cu 
cea dintâi soție a sa, fiica regelui Henric și sora graţioasei sale 
Maiestăţi Edward. 

Robert și Edward se strecurară până în spatele unor egumeni 
ale căror capete cu tonsuri străluceau în soare. 

— Și dacă moartea sa a fost o tragedie împărtășită de noi toţi, 
din trista lui pieire răsare o nouă speranţă ce ar putea aduce 
regatele noastre într-o alianţă și mai strânsă. Speranţa există în 
forma nepoatei sale, Margaret a Norvegiei. Așa cum s-a stabilit 
prin Tratatul de la Salisbury, copila va fi transportată de îndată 
în Scoţia, unde va fi întronată pentru a vă fi regină. 

Cuvintele sale fură urmate de murmure aprobatoare. Robert 
se ridică pe vârfuri și încercă să vadă peste capetele 
egumenilor. Printre umerii lor distingea doar silueta masivă a 


100 


episcopului Bek, violetul ţipător al robei sale. Episcopul strângea 
ceva în pumn. Era un sul gros de pergament. 

— Cu doi ani înaintea morţii sale, Alexander i-a scris regelui 
Angliei despre posibilitatea unei căsătorii între casele regale ale 
Angliei și Scoției. 

Pe când contele vorbea, Robert îl văzu pe episcopul Bek 
desfăcând sulul de pergament. Avea un sigiliu mare aplicat în 
partea de jos, depășind marginile pielii. 

— Acum, dorinţa ambilor regi poate fi, în sfârșit, împlinită. 
Avem o dispensă de la Sanctitatea Sa din Roma, care permite 
căsătoria lui Margaret cu prințul Edward de Caernarfon, fiul și 
moștenitorul regelui. 

Preţ de o clipă după ce contele de Surrey rosti aceste cuvinte, 
fu liniște. Apoi mulţimea izbucni într-o furtună de strigăte de 
uimire și protest. 


Capitolul 13 


— Ştiai despre asta, mărite Intendent? 

Intrebarea contelui de Menteith răsună pe deasupra vocilor 
ridicate ale celorlalţi. Unul câte unul, bărbaţii așezați în jurul 
mesei se întoarseră să-l privească pe James Stewart, ţinta 
acestei întrebări. 

Intendentul Coroanei întâlni privirea cercetătoare a mai 
vârstnicului conte. 

— Nu, Walter. A fost o surpriză la fel de mare și pentru mine 
ca și pentru tine. 

— Dar tu, sir Robert? Menteith se întoarse către lordul de 
Annandale. Ai fost în Salisbury la semnarea tratatului. Contele 
de Surrey și episcopul Bek nu ţi-au pomenit despre această 
propunere? Sau vouă, Excelenţă? îl întrebă el pe episcopul de 
Glasgow, care avea un aer îngândurat, cu bărbia împinsă în faţă, 
odihnită pe mâinile împreunate. 

— Nimeni n-a știut de ea, spuse James cu fermitate. 

— Crede cineva de-aici că Maiestatea Sa Alexander i-a făcut o 
asemenea propunere lui Edward? întrebă un tânăr bărbat cu păr 
negru și cârlionţat și cu o expresie intensă. Nu-mi pot închipui că 
ar fi propus o căsătorie regală fără să o discute cu curtea sa. 


101 


— Vrei să spui că englezii mint, John? 

Bărbatul mai tânăr se rezemă de spătar, ridicând sfidător din 
umeri. 

— Poate. 

Câteva voci se ridicară ca răspuns, dar Robert, stând alături 
de fratele lui la marginea estradei sălii, își menţinu privirea 
asupra bărbatului cu păr creț care vorbise. Îl cunoscuse pe sir 
John cu un an în urmă, la puţin timp după ce tânărul moștenise 
titlul de conte de Atholl. Contele, care era și șerif al 
Aberdeenului, avea faima de a fi iute din fire, dar Robert găsise 
că francheţea lui îndrăzneață era o schimbare plăcută prin 
comparaţie cu comportamentul precaut al celorlalţi lorzi pe 
care-i știa. John era însurat cu fiica unuia dintre cei mai apropiaţi 
camarazi ai bunicului său, bravul conte de Mar. 

Donald însuși fu acela care se întoarse către ginerele său, cu 
vocea ridicându-se deasupra celorlalte. 

— John, păzește-te să faci asemenea acuzaţii îndrăzneţe fără 
dovezi. Maiestatea Sa Alexander era tulburat în mod firesc de 
moartea celui din urmă fiu al său. Chiar și după ce i-a 
determinat pe oamenii de neam să-i jure credință lui Margaret, 
era preocupat de dorinţa de a găsi un moștenitor mai potrivit, 
de aceea și-a și căutat o nouă soţie. Nu putem ști ce va fi promis 
sau cui în acele vremuri nesigure. 

Robert îl simţi pe Edward aplecându-se și șoptindu-i la ureche: 

— Se pare că regii Scoției promit multe. 

Robert ghici că fratele lui se referea la angajamentul luat de 
tatăl lui Alexander când îl numise pe bunicul lor moștenitor 
prezumtiv. Ochii i se îndreptară către bătrânul lord, care părea 
scufundat în gânduri. Robert luă o gură de bere din cupa pe care 
i-o oferise unul dintre servitorii lui sir Patrick. La întoarcerea din 
Birgham, fuseseră conduși în sala conacului contelui odată cu 
ceilalți bărbaţi. Pe băncile din jurul meselor puse pe căpriori nu 
existase suficient loc, așa că fraţii se așezaseră direct pe 
estradă. Robert se așteptase să le ceară cineva să plece, dar 
toți păreau prea preocupaţi ca să le observe prezenţa, așa că 
stătuseră tăcuţi, ascultându-i pe bărbaţii care se certaseră pe 
tot parcursul acelei după-amiezi umede. 

— Orice o fi promis Maiestatea Sa Alexander, nu scuză gestul 
lui Edward de a-l consulta pe Papă în privinţa acestei căsătorii 
pe la spatele nostru. Vocea lui John de Atholl era categorică. 


102 


Este încă un exemplu al dorinţei regelui Angliei de a-și extinde 
graniţele. Nu uitaţi ce-a făcut în Țara Galilor. Acolo războiul s-a 
terminat abia acum șapte ani, prin subjugarea poporului și 
moartea prinţului. Poate vrea să facă același lucru și aici, dar 
mai degrabă prin legăturile căsătoriei decât cu puterea fierului. 

— Vorbești despre lucruri despre care nu știi mai nimic, îl 
întrerupse cu grosolănie contele de Carrick. 

Robert își privi tatăl, care luptase într-o campanie alături de 
regele Angliei împotriva lui Llywelyn ap Gruffudd, cel din urmă 
prinţ al Țării Galilor. În anii dinainte, familia sa plătise necesara 
taxă de scutire de serviciul militar cu care era datoare pentru 
pământurile deținute de familia Bruce în Essex și Yorkshire. Dar, 
în urma unei revolte în Țara Galilor, tatăl său alesese să 
servească cu cota sa de cavaleri și scutieri. Robert avea opt ani 
când contele plecase însoțit de oamenii săi, dintre care numai 
doi se mai întorseseră acasă. Robert își amintea de schimbarea 
survenită în firea tatălui său la întoarcerea în Carrick: nesomnul, 
faptul că bea mai mult între mese, furia. Tatăl lui nu vorbise 
niciodată despre război, dar Robert înţelesese de la bunicul său 
că acesta luase parte la unele dintre cele mai grele lupte din 
campanie, una dintre multele din lungul război purtat, cu 
intermitențe, de decade întregi între prinții Ţării Galilor și regii 
Angliei. 

— Cu tot respectul, sir Robert, continuă John de Atholl, cred 
că serviciul tău loial în slujba regelui Angliei îţi influențează 
opiniile în această privință. 

Contele de Carrick miji ochii. 

— Sper că-i voi servi cu loialitate pe toți cei cărora le-am jurat 
credinţă. 

— Credinţa ca vasal e una, răspunse John, ridicându-și vocea 
ca să-l acopere pe James Stewart care încerca să se alăture 
discuţiei, dar intimitatea ta cu regele Angliei e bine cunoscută. 
Ţi-ai botezat chiar cel de-al doilea fiu după el. Îl indică pe 
Edward, care stătea pe estradă alături de Robert. Abia cel de-al 
treilea fiu al tău a primit numele de Alexander. 

Robert își privi fratele, care, în faţa atenţiei ce i se acorda, 
stătea mai drept. 

— Nu mi-am dat seama că există o regulă despre cum să-ți 
botezi propriii copii, mârâi contele. 


103 


— N-ajungem nicăieri așa, zise James Stewart, cu vocea 
tensionată. John de Warenne și episcopul Bek așteaptă 
răspunsul nostru peste două zile. Trebuie să luăm o hotărâre. 

— Nu vorbeşti în numele tuturor Protectorilor, mărite 
Intendent, îl preveni contele de Mar. Orice decizie luăm noi aici, 
va trebui să fie aprobată de Comyni și de ceilalţi. 

— Lasă-ne pe mine și pe episcopul Wishart să ne facem griji în 
privinţa asta, Donald, răspunse James. Deocamdată, haideţi să 
încetăm cearta și să tragem o concluzie. Se întoarse către lordul 
de Annandale, care stătea încovoiat și tăcut. Ai fost foarte tăcut, 
prietene. Vreau să știu ce gândești. 

Câţiva dintre ceilalți dădură aprobator din cap. 

Se făcu liniște. John din Atholl se foi pe scaun în timp ce 
tăcerea se prelungea. Robert crezu că bunicul său avea de gând 
să nu răspundă. 

În cele din urmă, bătrânul lord își înălță capul leonin. 

— După părerea mea, sunt două întrebări la care trebuie să 
răspundem înainte să ajungem la orice concluzie. Prima este ce 
câștigăm acceptând propunerea. A doua este ce am putea 
pierde dacă o refuzăm. Răspunsul la cea de-a doua poate fi 
rezumat prin ceea ce ne-a oferit regele Edward celor mai mulţi 
dintre noi. Puţini nu deținem pământ sau funcţii în Anglia sau n- 
am primit măcar anumite beneficii din partea regelui. Cred că e 
foarte probabil ca aceste daruri să ne fie retrase dacă 
respingem căsătoria. Am fost întotdeauna în relaţii bune cu 
regele, dar știu la fel de bine ca oricine că, pe cât de iute 
răsplătește, pe atât de rapid pedepsește. 

Contele Patrick de Dunbar își exprimă acordul cu un aer 
sumbru. 

— Dar e ceva ce mă îngrijorează mai mult decât pierderea 
propriei averi, continuă lordul după o tăcere grea. Și acesta este 
costul pentru regatul nostru. Margaret e tânără. Și-a trăit puţinii 
ei ani la o curte străină și va fi prima femeie care a stat 
vreodată pe Piatra Destinului. Vreme de mulţi ani, va avea 
nevoie de un regent sau de un consiliu care să domnească în 
numele ei. Mi-amintesc bine cum a fost când Alexander a luat 
coroana, la vârsta de opt ani. Am fost martor la manevrele 
Comynilor și la încercările lor agresive de a-l controla, punând 
mâna pe el și ţinându-l captiv împotriva voinței sale. Alexander 
și-a petrecut tinereţea ca un pion, folosit și disputat. Numai 


104 


când a devenit bărbat și-a putut impune voinţa în faţa celor ce 
încercau să-l domine. Margaret nu va putea face asta niciodată. 
Poziţia ei nu va fi asigurată decât prin căsătorie. Într-o zi, cu 
voia Domnului, va purta un fiu și prin el va reveni puterea 
noastră. 

— Atunci să se mărite cu un scoţian, zise John de Atholl. Dacă 
Margaret se mărită cu fiul lui Edward, el va deveni, prin ea, rege 
al Scoției și regatul nostru își va pierde libertatea. Când prinţul 
va prelua tronul tatălui său, Scoţia va deveni numai o parte a 
trupului din ce în ce mai umflat al Angliei, cu el în frunte. Sir 
James, se rugă John, întorcându-se către Intendent, vrei ca 
înalta ta funcţie să fie luată de un englez? Și Voi, Excelenţă, 
gesticulă el către Wishart, care se încrunta, vreţi ca Biserica 
Scoției să fie supusă eparhiei din York și Canterbury? Și voi, 
ceilalți? Vreţi să vi se pună taxe până veţi ajunge să flămânziți 
ca galezii? 

— Îţi înţeleg temerile, John, zise lordul de Annandale, 
înfruntând privirea  pătimașă a tânărului cu ochii săi 
convingători. Dar nu se compară cu situaţia din Țara Galilor. 
Englezii sunt aici ca să negocieze, nu ca să se războiască. Putem 
decide în ce condiţii va avea loc căsătoria. Bătrânul Bruce se 
aplecă înainte. Punându-și mâinile mari pe masă, îi privi pe 
ceilalți. Ne putem hotărî viitorul. 

e 

John Comyn intră călare în tabără când soarele apunea în 
spatele unei mulțimi de nori purpurii. Un vânt dinspre apus se 
înteţise pe parcursul după-amiezii și corturile din poiană fâlfâiau 
sălbatic în jurul stâlpilor și funiilor. Uriașii copaci ai Pădurii se 
legănau de jur împrejur, cu ramurile lor străvechi trosnind. 
Venea furtuna. 

Lăsând scutierii ce veniseră cu el de la Birgham să aibă grijă 
de cal, lordul de Badenoch se îndreptă prin apusul bătut de vânt 
către cel mai mare dintre corturi, cu jerbe de conuri de pini 
trosnindu-i sub cizme. Dădu la o parte perdeaua cortului și intră. 

John Balliol se ridică repede de pe canapeaua joasă și 
acoperită cu blănuri pe marginea căreia stătuse. Privindu-l pe 
Comyn, se schimbă la față. 

— Lăsaţi-ne, se răsti el la paji. 

Inainte ca servitorii să iasă din cort, se și apropiase de 
Comyn. 


105 


— Au făcut-o, nu-i așa? Ti se citește pe faţă. Chiar și când 
spunea aceste cuvinte, în vocea lui își făcea loc speranţa, de 
parcă ar fi putut interpreta greșit expresia cumnatului său. 

Comyn i-o zdrobi printr-o înclinare din cap. 

— N-am avut destule voturi. 

Balliol se lăsă să cadă pe canapea. 

Comyn continuă. 

— Ceilalţi s-au întâlnit în după-amiaza asta cu englezii ca să le 
comunice consimţământul cu privire la căsătorie. 

Balliol ridică spre el o privire prostită. 

— Nu-mi vine-a crede că lordul din Annandale a fost de acord 
cu-așa ceva. 

— De ce nu? În felul ăsta primeşte ceea ce a cerut tot timpul: 
fecioara Norvegiei va ocupa tronul, așa cum a intenţionat 
Alexander. 

— Dar prin această căsătorie Bruce și ceilalți au renunțat la 
suveranitatea noastră! 

— Protectorii au acceptat ca această căsătorie să aibă loc 
numai dacă vor fi respectate niște condiții foarte stricte. Comyn 
înșiră condiţiile cu o voce inexpresivă: Libertăţile și obiceiurile 
Scoției trebuie păstrate. Funcţiile oficiale vor fi deţinute numai 
de scoțieni. Taxele vor fi mărite numai în funcție de necesităţile 
regatului nostru. Niciun scoţian nu se va supune decât legilor 
țării și niciun parlament străin nu se va amesteca în afacerile 
noastre. Regatele noastre, deși unite prin căsătorie, vor rămâne 
independente, conduse în mod separat de rege și de regină. 

Când Comyn termină, se lăsă liniștea, întreruptă numai de 
vântul care se lovea de pereţii cortului. 

— Stau aici de câteva ore, temându-mă de ce-i mai rău, zise 
Balliol în cele din urmă. Dar în acest timp am întrevăzut o rază 
de speranţă. Se ridică în picioare. Hai să mergem la socrul meu. 
Hai să-i cerem lui sir John de Warenne să-i vorbească regelui 
Edward, să-l convingem pe conte să încerce să-l facă pe rege să 
se răzgândească folosind glasul rațiunii. 

— N-ai văzut bula papală pe care a scos-o episcopul Bek? Era 
datată cu patru ani în urmă. Edward pune asta la cale de când a 
aflat de moartea lui Alexander. Niciun fel de argumente nu-l vor 
face să se răzgândească. 

Balliol se înfurie. 


106 


— Și gata? întrebă el, înfruntând ochii întunecaţi ai 
cumnatului său. Nici n-o să încerci? 

— N-are rost. Lucrurile s-au pus în mișcare. 

Balliol făcu un pas către el, ridicându-și mâinile de parcă ar fi 
fost gata să și le încleșteze în jurului gâtului lui Comyn. 

— Am renunţat la tot pentru șansa asta! O șansă pe care tu 
m-ai convins s-o urmez. Făcând asta am devenit vulnerabil la 
atacuri din partea dușmanilor și mi-am pătat bunul nume. Mama 
a intrat în mormânt după atacul asupra Buittle. Sunt sigur că ar 
mai fi trăit încă mult dacă nu s-ar fi întâmplat asta! Acum te 
aștepți să mă resemnez la o viaţă de... de... 

Balliol se întoarse pe călcâie, căutându-și cuvintele, apoi le 
găsi și, întorcându-se, i le scuipă în faţă lui Comyn: 

— De disperare mută! O roșeaţă aprinsă îi păta obrajii ciupiţi 
de vărsat. Ei bine, frate, poţi să fii sigur că, indiferent ce condiţii 
vor fi stabilit Protectorii și englezii, s-a zis cu poziţia familiei tale 
din umbra tronului. Chipul îi căpătă o expresie preocupată de 
sine și pizmașă. Oi fi eu ruinat, dar n-o să fiu singur în beznă, 
căci îmi voi împărţi declinul cu puternicii Comyni! 

John Comyn își păstră calmul în fața mâniei lui Balliol. 

— Nu cred că trebuie neapărat ca vreuna dintre familiile 
noastre să fie ruinată. 

— Ce-ai putea să faci ca să te asiguri de asta? fumegă Balliol. 
Ce? O s-o iei ostatică pe tânăra regină, cum a făcut familia ta 
mai demult cu Alexander? Să ceri ca recompensă pentru ea 
anumite condiţii? Scutură din cap. Până la urmă, răpirea aia n-a 
mers chiar atât de bine pentru Comynii Roșii. Au avut grijă cei 
din familia Bruce. Mă îndoiesc că acum vei avea ocazia să 
recurgi la un asemenea gest. 

— Dacă mâine începe o luptă pentru tron, poziția noastră va fi 
alta decât acum patru ani. Castelele ne-au fost returnate și sunt 
considerabil întărite. N-am stat degeaba în acest interregnum și 
nici Comynii Negri sau Comynii din Kilbride. Toţi am încheiat 
alianţe și ne-am consolidat poziţiile și teritoriile. 

Balliol lăsă să-i scape o exclamaţie de frustrare. 

— De ce vorbeşti în continuare de luptă? Fecioara navighează 
spre Scoţia spre a se logodi cu moștenitorul Angliei. S-a 
terminat, ascultă-mă pe mine! 


107 


Pereţii cortului se umflară în vânt scoțând un plesnet și 
Comyn se uită în jur. Ascultă zgomotele taberei de-afară. Se 
întoarse și îl privi pe Balliol în ochi. 

— Nu și dacă fata nu pune piciorul pe țărm. 

Balliol dădu să vorbească, să-și reverse în continuare furia 
asupra lui Comyn. Se opri, schimbându-se la faţă, când înţelesul 
spuselor lui Comyn i se dezvălui cu o claritate de cristal înaintea 
ochilor minţii. 

— Sper, murmură el, că nu te referi la ce cred eu. 

— E singurul mod în care regatul poate să supraviețuiască, 
indiferent ce spun Protectorii, indiferent ce condiţii pun ei pentru 
căsătorie. Pentru numele lui Dumnezeu, prințul are șase ani! N-o 
să aibă treabă cu ocârmuirea regatului ani de-acum încolo și, 
până când o să aibă, taică-su o să ne lege cu niște noduri legale 
atât de strâmte, că n-o să ne mai eliberăm nicicând. Nu te 
păcăli, regele Edward plănuiește să preia controlul asupra 
Scoției prin fiul său. Comyn se opri, cu chipul sumbru. Eu unul 
așa aș face. 

Balliol se apropie de el. 

— Vorbești de infanticid, nu, de regicid! Nu vreau să iau parte 
la o asemenea netrebnicie. 

— E o netrebnicie să protejezi regatul și libertăţile lui? Pentru 
că asta fac. Fata o să fie o pagubă de război. Un sacrificiu 
necesar. O viaţă în schimbul viitorului ţării noastre. E un preţ 
Mic. 

— Un preţ mic? Atâta costă să ajungi în iad? 

— Protectorii au stabilit ca o escortă de cavaleri scoțieni să 
navigheze către Norvegia și să se întoarcă împreună cu copila. 
Pot să mă asigur că unul dintre oamenii noștri face parte din 
acea escortă. 

— Ascultă-te ce spui! Balliol trecu pe lângă Comyn 
îndreptându-se către ieșirea din cort. 

— Nu, John, tu să mă asculţi, zise Comyn din spatele lui 
Balliol, cu vocea căpătând duritatea fierului. Dacă fata aia pune 
piciorul pe ţărmul Scoției, tu n-o să te așezi niciodată pe Piatra 
Destinului. Spune-mi, vrei să renunţi la unica ta șansă de a 
deveni rege? 

Balliol apucă marginile perdelei cortului, cu capul plecat între 
brațele întinse, învăluit în lumina roșiatică a focurilor de tabără. 


108 


Capitolul 14 


Galera spinteca marea, cu capul ei de dragon săltând pe 
valuri, cu patruzeci de vâsle ridicându-se și coborând de o parte 
și de alta ca niște aripi. Soarele după-amiezii târzii scotea în 
evidenţă poleiala de pe solzii pictaţi ai fiarei și aurul se reflecta 
pe suprafaţa apei, formând o imagine străbătută de vălurelele 
care navigau dedesubtul vasului care brăzda Marea Nordului 
înspre vest. 

Episcopul Navre din Bergen stătea ghemuit la pupa, 
transpirând în blănurile sale. Era o vreme blândă pentru luna 
septembrie, chiar și în largul mării, deși știa că avea să fie 
bucuros că le are atunci când soarele avea să apună și el avea 
să fie silit să se culce pe punte, alături de restul echipajului. La 
patru zile și jumătate de când părăsiseră coasta Norvegiei încă 
se mai simţea întors pe dos, nesfârșita goană și fierbere a 
valurilor făcându-i capul să se învârtă și genunchii să se 
înmoaie. Privind în lungul corăbiei, peste capetele celor optzeci 
de oameni care se înșirau pe bănci, Navre încercă să-l zărească 
pe căpitan, nerăbdător să știe când credea omul că vor ajunge 
la Orkney”. Regele Eric îi spusese că drumul spre insulele 
norvegiene n-ar fi trebuit să dureze mai mult de cinci zile cu un 
vânt prielnic, dar briza abia umflase pânzele de când plecaseră 
din Bergen, silindu-i să se bazeze în cea mai mare parte a 
drumului pe vâăslași. 

Episcopul se lăsă la loc, nereușind să-l vadă pe căpitan 
dincolo de pânzele lăsate care-i blocau vederea și nedorind să 
întreprindă călătoria nesigură până la prova, peste coastele de 
lemn ale navei și peste picioarele și scuturile atâtor oameni. 
Galera, numită Ormen Lange, Marele Șarpe în limba alor săi, era 
înţesată nu numai cu membrii echipajului, ci și cu cavaleri 
scoțieni și englezi care sosiseră la curtea Norvegiei la câteva 
săptămâni unii după alţii, ambele părți insistând să însoţească 
preţiosul lor transport. Episcopul se alesese cu o oarecare 
satisfacţie de pe urma refuzului aspru cu care regele Eric 
întâmpinase galera plină cu daruri pentru copilă trimisă de 
Edward al Angliei. Poate că scoţienii câștigau o regină, iar 
englezii o soţie pentru prinţul lor, dar ea avea să le fie trimisă 


24 Arhipelag din nordul Scoției, stăpânit în acel moment de regatul Norvegiei. (n. tr.). 
109 


într-o corabie norvegiană, în onoarea tatălui ei și a regatului în 
care se născuse. Nu trecuseră decât douăzeci și șapte de ani de 
la înfrângerea Norvegiei în bătălia de la Largs și douăzeci și 
patru de la semnarea Tratatului de la Perth, prin care insulele 
vestice și insula Man fuseseră cedate scoţienilor. Pentru un 
popor ce fusese stăpânul mărilor timp de decenii, această 
călătorie pe corabia cu fiorosul ei dragon în frunte marca 
încheierea unei ere printr-un ultim act de sfidare și mândrie. 

Auzind un râs de copil venind dinspre structura de lemn 
ridicată la pupa, Navre privi în jur. Construcţia era abia mai mult 
de o colibă în care puteau să încapă un copil și un adult, dar 
fusese clădită frumos din lemn de tisă, cu o mică ușă boltită și 
un acoperiș înclinat. Galera nu avea o cală care să ofere 
adăpost, iar regele își dorise ca fiica lui să călătorească cu tot 
confortul. Ușa se deschise și Margaret ţâșni afară cu mâinile 
pline de turtă dulce. Avea firimituri în jurul gurii. Îi zâmbi 
episcopului, apoi se cocoţă pe o bancă și privi apa de dincolo de 
copastie. ingrijorat că fata se înclina atât de mult în afară, dădu 
să se ridice de la locul său, dar servitoarea ei ieșise deja din 
adăpost și o făcea să se așeze. Se lăsă la loc, în timp ce 
Margaret arăta, râzând încântată, un pește. Era bucuros s-o 
vadă veselă, pentru că plânsese amarnic când o luaseră de la 
tatăl ei și o conduseseră pe corabie. Zâmbetul lui Navre se 
stinse când se gândi din nou spre ce anume se îndrepta copila 
aceasta, pe care o știa de când se născuse. In acest moment 
chiar, lorzii Scoției se adunau la Scone, străvechiul loc al 
întronării. Avea șapte ani și pe umerii ei apăsau speranțele unui 
întreg regat. 

Copila traversă către babord ca să se uite la apă și o aromă 
puternică de turtă dulce ajunse până la episcop. Stomacul i se 
revoltă. 

— N-ar trebui să-i mai dai, îi spuse el cameristei. O să i se 
facă rău. 

— Maiestatea Sa a spus... 

— Știu ce-a spus tatăl ei, îi tăie Navre vorba femeii. Ar fi zis 
orice numai s-o facă să nu mai fie nefericită. Dar un cufăr cu 
acadele n-o să rezolve asta. 

Episcopul privi îngreţoșat cum copila își vâri în gură ultima 
bucată de turtă dulce. Deși regele Eric trimisese îndărăt corabia 


110 


engleză, acceptase darurile pe care scoţienii le aduseseră fetei 
în onoarea mamei ei moarte, fiica răposatului Alexander. 

— Când ajungem la Orkney? întrebă Margaret, așezându-se 
lângă el și scuturându-și firimiturile de pe rochie. 

— În curând, copilă. 

Margaret începu să îngâne un cântec pe care-l auzise de la 
vâslași, iar episcopul își dădu capul pe spate și închise ochii, 
lăsând ultimele raze ale soarelui să-i încălzească fața. 

Navre se deșteptă simțind mâna cuiva pe braţ. Deschizându- 
și năuc ochii, episcopul o văzu pe servitoare privind în jos, către 
el. Dincolo de ea, cerul era un cearșaf alb, ușor vălurit. După o 
clipă, își dădu seama că vela fusese ridicată pentru noapte și că 
galera se legăna la ancoră într-un amurg albăstrui. 

— Ce-i? zise el, săltându-se cu un geamăt în capul oaselor. 
Gâtul îl durea din cauza poziţiei nefirești în care dormise. 

— Vă rog, veniţi, Sfinţia Voastră! 

Navre se ridică nesigur și o urmă pe cameristă către adăpost. 
Se aplecă, opintindu-se să-și strecoare trupul masiv prin intrarea 
îngustă. Primul lucru care-l izbi fu mirosul amar al bolii. Margaret 
era ghemuită pe patul ei acoperit de blănuri, cu faţa pământie în 
lumina singurei lămpi. Își încleșta mâinile pe stomac. Se aplecă 
deasupra ei și îi atinse fruntea. Era lipicioasă, iar părul îi era 
umed. Pe bărbie și pe rochie se vedeau pete de vomă cafenie. 
Navre se întoarse către servitoare, care șovăia îngrijorată în 
pragul ușii. 

— Ti-am spus să nu-i mai dai dulciuri, murmură el furios. 

— Nu i-am mai dat, Sfinţia Voastră, șopti camerista. 

Navre se întinse și ridică un castron de pe podea. Pe marginile 
acestuia se întărea o fiertură pe jumătate mâncată. O adulmecă. 

— Mâncarea era proaspătă, zise slujnica cu indignare în glas. 
l-am gătit-o chiar eu. O fi mâncarea străinilor. Sau o fi având 
febră. 

Fata scânci arcuindu-și capul pe spate, cu chipul schimonosit 
de durere. Vene albăstrui i se desenau sub piele. Ochii i se 
îngustaseră ca două crăpături. Episcopul puse castronul jos și 
ieși pe lângă slujnică. 

Aproape frângându-se de mijloc pe sub velă, parcurse toată 
lungimea navei, în timp ce aceasta se clătina pe valuri. Se 
împiedică de un scut și își continuă drumul. Își lovi fluierul 
piciorului de o scândură, se îndreptă tresărind de durere și se 


111 


izbi cu capul de pânza întinsă de deasupra sa. Își reluă drumul, 
împiedicându-se de picioarele văslașilor, sprijinindu-se cu mâna 
de capetele lor. Nava intră în tangaj. Căzu pe-o parte și cineva îl 
prinse de braț. 

— Ai grijă! 

Navre murmură o mulţumire către umbra aglomerată. În cele 
din urmă ajunse la prova, unde găsi un grup de bărbaţi care 
beau mied râzând la auzul unei povești pe care o spunea 
căpitanul. 

Zărindu-l pe episcop, căpitanul se opri brusc. 

— Sfinţia Voastră? 

— Cât de departe de uscat ne aflăm? 

— Dacă ridică pânzele în zori, o să ajungem la Orkney până la 
amiază. 

— Trebuie să ajungem mai devreme. Navre își cobori vocea. 
Prinţesa este bolnavă. 

Căpitanul se încruntă, apoi încuviinţă. 

— O să trezesc oamenii. O să vâslim toată noaptea. Făcu 
semn către un membru al echipajului. Svein e tămăduitor. O să 
vadă copila. 

In timp ce episcopul și vindecătorul se întorceau, un clopot 
începu să sune și căpitanul strigă echipajului să ridice pânzele. 
Pe navă se răspândi o șoaptă. „Prinţesa e bolnavă.” 

Unul dintre cavalerii englezi, deșteptat de zgomot, îl opri pe 
episcop din drumul său către pupa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el în latină, limbă pe care o știau 
amândoi. Se aude că fata e bolnavă. Ce putem face? 

— Vă puteţi ruga, zise Navre, aplecându-se să intre în 
adăpost. 

Bărbaţii trăgeau și împingeau văslele, propulsând nava prin 
beznă, cu capul de dragon strălucind în lumina stelelor. In 
adăpost, fata se zvârcolea și transpira învelită în blănuri, 
strigându-și din când în când tatăl, dar cel mai adesea suferind 
în tăcere, cu fața cenușie și chinuită în lumina lămpii. 
Vindecătorul încercă să-i dea apă sărată ca să-i provoace greață 
și să-i curețe trupul de orice stricăciune ce va fi fost în mâncare, 
în ciuda insistențelor slujnicei care susținea că hrana fusese 
proaspătă. Dar copila era prea slăbită ca să bea. In cele din 
urmă, bărbatul se mulțumi să-i pună o cârpă udă pe frunte, 
încercând să-i mai scadă febra. Navre îngenunche alături. Işi 


112 


luase crucifixul din cufărul cu bunurile sale și-l ținea deasupra 
capului ei, ca să alunge orice demoni care i-ar fi putut da 
târcoale, rugându-se în tot acest timp pentru sufletul fetei. 

Câteva ore mai târziu, o linie mai întunecată apăru spre vest. 
Cerul, presărat de stele, se lumina încet. Văslașii, epuizați și 
acoperiţi de sudoare, găsiră noi puteri la vederea pământului și, 
după un timp, galera se apropie de o fâșie pustie de nisip de pe 
insula Orkney. 

Echipajul sări peste bord în apă și apucă funiile. Cu ajutorul 
fluxului, trase corabia cea largă pe nisip. Navre se aplecă s-o 
ridice pe Margaret în braţe. Răsuflarea ei era stinsă și de ceva 
vreme nu mai plânsese. Temându-se de apropierea morţii, el îi 
pusese cele șapte întrebări și-i administrase ultima 
împărtășanie. Pielea ei era palidă ca marmura, semn că 
ajunsese deja pe tărâmul umbrelor. O scoase afară, în lumina 
zorilor, unde vântul răcoros îi flutură părul. Svein și slujnica 
dădură să-l ajute, dar episcopul refuză să-i dea drumul fetei, 
pășind grijuliu pe schelă. 

Oamenii amuţiră când episcopul de Bergen înaintă prin 
valurile puţin adânci, cu marea trăgându-l de poalele mantiei. 
Cavalerii scoțieni și englezi se îmbulziră în urma lui, cu chipurile 
încordate. Când episcopul o culcă pe fată pe nisipul uscat, capul 
ei îi căzu pe braţ. O privi. Ochii lui Margaret erau deschişi, 
aţintiţi către cerul palid. 


Capitolul 15 


Lordul de Annandale înainta către biserică și mantia 
împodobită cu blazonul leului albastru flutura în jurul său în 
bătaia brizei. În lumina muribundă, clădirea din gresie avea o 
nuanţă sângerie. Dinspre târgul regal Scone, aflat dincolo de 
terenul mănăstirii, o aromă de fum se ridica în aerul răcoros. În 
curând era Ziua Morților. Alături de Bruce se zoreau doi 
călugări, cu sutanele fâlfâind în efortul de a ţine pasul cu el. În 
urma lor venea contele de Carrick, însoţit de zece cavaleri, toți 


25 All Souls’ Day, care cade pe data de 2 noiembrie, este o zi de comemorare a 
tuturor morților, în care catolicii se roagă pentru sufletele acestora. (n. tr.). 


113 


înarmaţi. Contele își ţinea mâna pe mânerul spadei și cămașa 
de zale îi sclipea pe sub tunică și mantie. 

— Sir Robert, vă rog, repetă unul dintre călugări adresându-i- 
se lordului de Annandale, nu intrați înarmaţi în casa Domnului. 

Bătrânul Bruce, însă, continuă să mărșăluiască hotărât în 
direcţia bisericii. Ușile erau închise, dar ferestrele boltite erau 
pline de lumina pâlpâitoare a torţelor. 

Robert privi în jur, în timp ce mergea alături de Edward pe 
urma tatălui și a bunicului său. Fraţii purtau spade vârâte în teci 
la șold și aveau amândoi pieptare de piele îmbibate cu ulei și 
ceară ca să le întărească. Dincolo de clădirile mănăstirii, Robert 
zări panta Dealului Sfatului înălțându-se în amurgul roșiatic. 
Vârfurile copacilor ce încercuiau vechiul loc de întronare ardeau 
arămii în lumina muribundă. Unul dintre cavalerii tatălui său îi 
distrase atenţia de la deal. 

— Staţi în spatele nostru, îi preveni bărbatul, întorcându-se 
către cei doi fraţi, în timp ce trupa se apropia de biserică. 

Ignorând rugăminţile călugărilor, lordul de Annandale împinse 
ușile în lături. Afară se revărsă un tumult de voci, odată cu 
lumina febrilă a torțelor. Când ușile se izbiră de perete, vocile se 
întrerupseră. 

Înaintând în urma cavalerilor, Robert zări vreo douăzeci de 
oameni întorcându-se să-i privească. Pe cei mai mulţi îi cunoștea 
de la adunarea din Birgham, ce avusese loc cu cinci luni în 
urmă: episcopii de Glasgow și St Andrews, contele Patrick de 
Dunbar, contele Walter de Menteith și alţii. Restul erau călugări 
augustinieni din mănăstire, îmbrăcaţi în sutanele lor. În spatele 
acestui grup se întindea naosul încadrat de îngeri și sfinţi, cu 
chipurile de piatră întoarse către altar. 

— E adevărat? întrebă Bruce cu voce biciuitoare. Chipul îi era 
îmbujorat și coama lui de păr, ciufulită de călăria până la 
mănăstirea Scone, i se zburlea sălbatic în jurul capului. 

Robert nu-și văzuse niciodată bunicul atât de mânios. Era 
surprins, până acum bătrânul păruse destul de liniștit, în ciuda 
întâmplărilor nefericite din ultimele luni. 

Familia Bruce era pe drum spre Scone ca s-o întâmpine pe 
prinţesa Margaret, când veștile despre moartea copilei 
ajunseseră până în sud și la urechile lor. Zvonurile povesteau că 
galera care o adusese pe fată la Orkney se întorsese de îndată, 
traversând Marea Nordului pentru a-i duce trupul acasă, nava 


114 


matrimonială transformată acum în corabie funerară. Brucii se 
despărțiseră imediat, lordul călărind aprig către Annandale 
pentru a se asigura că cetăţile sale de la Annan și Lochmaben 
erau fortificate, iar tatăl lui Robert revenind la Carrick pentru a 
întări Turnberry și a-și preveni vasalii. Atmosfera optimistă care 
se răspândise în întreaga Scoţie pe timpul verii, când oamenii se 
pregătiseră pentru o urcare pe tron și o logodnă, se risipise. 
Succesiunea la tron era din nou deschisă. 

Robert se afla cu bunicul său la Lochmaben, când sosiseră 
vești încă și mai rele, de această dată din Galloway. Chiar și 
atunci bunicul său își păstrase calmul, așteptându-și fiul să 
revină înainte ca trupa, întărită cu cavalerii lor, să se îndrepte cu 
toată iuțeala spre Scone, unde se adunau restul nobililor. 

Acum calmul lordului dispăruse. 

— Spuneți-mi, i-adevărat? mârâi el iarăși, măturând cu 
privirea mulțimea tăcută. John Balliol s-a proclamat rege? 

— Da, zise o voce. 

Robert o recunoscu pe dată și, înaintând din spatele 
cavalerilor, îl zări pe James Stewart ieșind din mulţime. 

— Dar nu e susţinut de toţi cei de-aici. 

— Susţinut? se auzi vocea aspră a lui John Comyn. Mărite 
Intendent, vorbeşti de parcă succesiunea la tron ar putea fi 
decisă de un sfat. E un drept al sângelui! 

— Mai sunt și alții în afară de lordul de Galloway care au un 
drept al sângelui, replică James neînduplecat. Cum altfel decât 
prin vot se va decide a cui pretenţie e mai îndreptăţită? 

— Lordul John Balliol e cel mai îndreptăţit, răspunse Comyn. Și 
noi toţi cei de-aici o știm. Dreptul de primogenitură... 

— Regatul nostru urmează legi mai vechi decât dreptul de 
primogenitură, îi tăie vorba contele de Carrick. După acele vechi 
obiceiuri, tatăl meu e cel care are dreptul la tron. Li se adresă 
celorlalți bărbaţi, cu vocea răsunându-i imperios în naosul înalt. 
Odată linia lui Alexander încheiată, succesiunea se întoarce la 
stră-străbunicul său, regele David, fiul cel mai tânăr al lui 
Malcolm Canmore. Urmașul cel mai apropiat al lui David a fost 
contele de Huntingdon. Ca fiu al uneia dintre cele trei fiice ale 
contelui de Huntingdon, tatăl meu este cel mai apropiat de linia 
regală ce s-a născut din casa Canmore. 

— Dar este fiul celei de-a doua fiice, îl contrazise Comyn. Ca 
nepot al celei dintâi născute a lui Huntingdon, John Balliol ar 


115 


trebui să fie rege. Prin dreptul de primogenitură pe care contele 
de Carrick preferă să-l dea uitării când îi vine bine, deși în toate 
celelalte privinţe e cu încăpățânare normand, linia cea mai 
veche e cea care are întâietate. 

Contele dădu să-l contrazică, dar lordul din Annandale 
interveni. 

— Trăim vremuri grele și întunecate. Privirea lui se plimbă pe 
deasupra adunării. Am pierdut un rege și acum ne-am pierdut și 
speranţele de-a avea o regină. Regatul are nevoie de forță și de 
unitate. Alegeţi-l pe Balliol și o să aveţi parte de-un om slab, 
condus de alţii. 

— Și dacă te-ar alege pe tine? întrebă Comyn. Se întoarse 
către nobili. Nu uitaţi că acest bărbat, care intră înarmat într-un 
lăcaș de rugăciune, e acela care, în timpuri de restriște, a 
invadat Gallowayul. Acum vorbește despre unire? Trupul regelui 
Alexander nici nu se răcise bine în pământ când familia Bruce și- 
a atacat vecinii! Vreţi să aveţi un rege tiran? 

La auzul acestor cuvinte, Robert, care urmărise schimbul de 
replici, făcu un pas, cu mâna încleștată pe mânerul spadei. 
Fâșiile de piele ce-l înfășurau erau fierbinţi sub degetele sale. 
Câţiva dintre cavalerii bunicului său înaintară și ei, cu fețele 
întunecate de furie la auzul insultei aduse lordului lor. Câţiva 
nobili se retraseră îngrijoraţi, dar Comyn rămase locului, 
aruncându-i lordului de Annandale o uitătură războinică. La 
vederea amenințării din ochii întunecați ai lui Comyn, Robert își 
trase puţin spada din teacă. 

— Vă rog! strigă unul dintre călugări, căutând din priviri 
sprijinul celorlalţi nobili. Nu e locul potrivit! 

— Am dreptul să fiu ascultat, zise lordul de Annandale 
fierbând de furie, în timp ce dădea să-l ocolească pe James 
Stewart, care i se așezase în cale. Dreptul meu nu poate trece 
neluat în seamă. 

— Încetează, frate, spuse James. 

— N-ai niciun drept, Bruce, îi răspunse Comyn. S-a terminat. 

— Ba nu s-a terminat, pe numele lui Dumnezeu! fumegă 
contele de Carrick, deschizându-și drum prin mulţime și 
înaintând prin naos cu ochii arzând. 

Robert văzu că tatăl său se îndrepta către altar, pe care se 
afla un bloc mare de piatră. Era de culoare crem și un soi de 
nisip cristalin prins înăuntru scânteia în lumina torţelor. Avea 


116 


fixate la capete două inele de fier și era așezată pe o țesătură 
de mătase aurită pe care zări, mototolite, ghearele și capul unui 
leu roșu. Robert știu de îndată că era Piatra Destinului, vechiul 
tron ce avea să fie cărat sus pe Dealul Sfatului pentru instalarea 
unui nou rege. Fusese adusă în Scone cu mai bine de patru sute 
de ani în urmă de cel dintâi rege al scoţienilor, Kenneth Mac 
Alpin, dar originile ei se pierdeau în negura timpului. Era tronul 
pe care șezuse Macbeth? înainte să fie detronat de marele său 
rival, Malcolm al III-lea din casa Canmore, al cărui sânge curgea 
prin vinele lui Robert. 

— O să iau cu forța ceea ce i se cuvine familiei mele! 

Lordul de Annandale strigă după fiul său, care se repezea 
către Piatră. Alţi nobili scoaseră la rândul lor strigăte de protest. 
Profitând de agitaţie, Comyn se apropie de lord, ducând mâna la 
cuțitul pentru hrană pe care-l purta la centură. 

Robert se avântă înainte, trăgându-și spada. Urmă un șuierat 
de metal frecat de piele și o scânteiere de oţel. Toţi bărbaţii se 
întoarseră către tânărul cu ochi mânioși ce stătea între lordul de 
Annandale și lordul de Badenoch, cu spada aţintită asupra 
beregatei lui Comyn. Contele de Carrick se oprise pe culoar, 
între șirurile de îngeri de piatră, și-și privea uluit fiul. 

Robert, cu inima bătându-i nebunește, înfruntă privirea lui 
Comyn, cu vârful spadei tremurând la două degete de beregata 
acestuia. Voia să le spună celorlalţi că lordul n-avea niciun drept 
să-l acuze pe bunicul său, care fusese îndreptăţit să se 
împotrivească planului secret al lui Comyn de a-l pune pe tron 
pe Balliol, sfidând dorinţa regelui Alexander. Voia să le strige că 
bunicul său era mai bun și mai înțelept decât ei și că ar fi fost o 
onoare să-l aibă ca rege. Dar, înainte să apuce, simţi o mână pe 
umăr. 

— Lasă spada, Robert, îi zise bunicul, cu o voce joasă și 
implacabilă. 

Robert îi dădu ascultare, încet, simțind că îi iau foc obrajii 
când își dădu seama că atenţia tuturor celor aflaţi în biserică era 
aţintită asupra sa. În rândurile cavalerilor din Carrick își zări 
fratele privindu-l uluit. 


26 Rege al Scoției între 1040 și 1057, care este subiectul piesei cu același nume de 
William Shakespeare, deși evenimentele prezentate în piesă nu sunt în cea mai mare 
parte atestate istoric. (n. tr.). 


117 


— Nu putem decide nimic în seara asta, zise James Stewart, 
cuprinzând din priviri mulțimea amuţită. E o hotărâre la care 
trebuie să ia parte toţi oamenii de rang. Propun să ne adunăm 
din nou când o să ne mai răcorim capetele și când toţi vor fi 
prezenţi și-și vor face auzită vocea. 

— Sunt de acord, zise Robert Wishart. Consimţământul său fu 
urmat de altele. 

Adunarea începu să se împrăștie, murmurând agitată. Contele 
de Carrick parcurse culoarul înapoi, cu fața întunecată ca o 
furtună. Când lordul de Annandale se întoarse să plece, John 
Comyn îl prinse de braț, apropiindu-și fața de a lui. Robert, prins 
între cei doi, simţi un miros amar dinspre lord, a cărui mantie 
neagră era tivită cu blană de lup. Îl auzi șuierând: 

— Tata ar fi trebuit să te ucidă în chilia aia din Lewes, când a 
avut prilejul. O să descoperi că eu nu-s atât de binevoitor. 

Lordul de Annandale se smulse din strânsoarea lui Comyn. 
Împingându-l pe Robert înaintea lui, porni spre ieșirea bisericii, 
trecând pe lângă episcopul de St Andrews, care îi vorbea 
insistent lui Wishart. 

— O să se lase cu vărsare de sânge, spunea episcopul. Doar 
dacă nu lămurim chestiunea cât mai iute. 


Capitolul 16 


leșind în înserarea de afară, Robert își auzi tatăl strigându-i 
numele cu asprime. Nu privi însă înapoi, ci se strădui să ţină 
pasul cu bunicul său. 

— Ce a vrut să spună Comyn? Despre Lewes? Se încruntă. 
Bunicule! 

Lordul se opri brusc. ` 

— Nu ridica vocea la mine, băiete! Il apucă brutal pe Robert 
de bărbie. Și nu trebuia să tragi spada. Nu împotriva unui nobil. 
M-ai auzit? 

— Am crezut că vrea să te atace, zise Robert, smulgându-se 
din strânsoarea de fier a bunicului său. Ce-ţi pasă c-am tras 
spada împotriva lui? Doar îl urăști! 


118 


— Da! se răsti bătrânul lord. Și ura asta are puterea să rupă 
ţara-n două. Il zări pe conte apropiindu-se de ei cu pași furioși și 
se opri. Întorcându-i spatele lui Robert, porni către caii lor. 

Robert îl urmă cu încăpățânare, nevoia de a primi răspunsuri 
depășind respectul pe care-l simţea faţă de leul acesta de 
bărbat. 

— M-ai învățat să călăresc și să vânez, m-ai pregătit să lupt. 
M-ai luat la Salisbury și la Birgham și m-ai prezentat celor mai 
puternici oameni din regat. Dar, ori de câte ori te-am întrebat, 
nu mi-ai povestit mai nimic despre trecutul tău sau despre ura 
ta faţă de Comyni. Vreau să aflu adevărul, bunicule! 

— Ești prea tânăr ca să-l știi. 

Robert se opri locului. 

— Dacă devii rege, o să fiu moștenitorul tronului. Dreptul ăsta 
nu-i determinat de vârstă. Adevărul de ce-ar trebui să fie? 

Lordul din Annandale se răsuci, cu chipul său brăzdat 
schimbându-și expresia, furia transformându-se în surprindere. 
După o clipă, lordul se apropie de el și-l apucă de umăr. 

— Vino. Privi în jur și-l zări pe tatăl lui Robert apropiindu-se 
însoțit de ceilalţi cavaleri și de Edward. Înșeuaţi caii. O să venim 
și noi. Până să apuce contele să răspundă, lordul îl îndrumă pe 
Robert să traverseze curtea. 

Când ieșiră dintre clădiri, Robert își dădu seama că bunicul 
său îl conducea către Dealul Sfatului. Împreună, urcară panta 
până în vârful pleșuv. Soarele apusese și umbrele se adunau în 
jurul lor. Când ajunseră în vârf, respiraţia lor era o ceaţă în aer. 
In mijlocul inelului de copaci, o plintă de piatră se înălța din 
pământ. Robert ghici că acolo era plasată Piatra Destinului în 
timpul ceremoniilor de încoronare. Lordul din Annandale o privi, 
cu faţa încordată, apoi se răsuci către Robert. 


LEWES, ANGLIA 
1264 


Consiliul de război se încheiase și fuseseră schimbate scrisori 
ostile. Vremea cuvintelor se terminase. Acum numai săbiile 
aveau să mai facă declarații, exprimându-se în carnea 
dușmanului. 

Una câte una, cele trei divizii ale armatei regale părăsiră 
siguranța zidurilor oraşului, călărind fiecare în urma 


119 


comandantului său. Nori albi se fugăreau pe cerul dimineții, 
măturând cu umbrele lor vaste dealurile calcaroase ce 
înconjurau Lewesul. Flori de mai cădeau ca o ninsoare, 
scuturându-se din copaci peste capetele cavalerilor, cailor și 
pedestrimii ce venea în urma lor. Lumina soarelui apărea și 
dispărea, scânteind pe vârfurile lăncilor și strălucind pe 
suprafețele mișcătoare ale zalelor. Călărind pe un teren mai 
ridicat și mai ferm, cu stindardele fluturând, lăsară dedesubt 
orașul. Turnul castelului se mai zări o vreme, răsărind de pe 
movila sa ierboasă dincolo de care pământul cobora abrupt 
către o vale străbătută de un râu. Inaintea lor, din ce în ce mai 
aproape, se aflau oamenii pe care veniseră să-i înfrunte. 

Dușmanul era aliniat pe panta dealului în forma a trei 
contingente ce se intindeau pe o jumătate de milă. Aveau 
avantajul terenului mai ridicat și zona din spatele lor era 
presărată la nord și la vest cu copaci. In fruntea uneia dintre 
companii se înălța un stindard pe jumătate alb, pe jumătate 
roșu, despărțit la mijloc printr-o linie zdrențuită. Era o imagine 
cum nu se poate mai potrivită a divizării țării, care îi adusese pe 
acești oameni, cândva frați și tovarăși, fată în față pe dealurile 
englezești încununate de nori. Cavalerii armatei regale, care 
sosiseră călare din Lewes, priveau acel stindard ca arcașii care 
nu-și iau ochii de la o țintă, cu toată atenția concentrată asupra 
pânzei ce unduia în depărtare, ce concentra asupra ei atâta ură 
și era motivul pentru care se aflau acolo: blazonul lui Simon de 
Montfort, conte de Leicester. 

Sir Robert Bruce, lord de Annandale, șerif al Cumberlandului și 
guvernator de Carlisle, urmărea liniile dușmane nemișcate care 
se apropiau cu fiecare pas al calului său. Oamenii săi călăreau în 
jur, unsprezece lănci cu totul și un purtător de steag care să-i 
ducă stindardul. Zgomotul harnașamentului lor i se părea prea 
sonor, acoperind larma tunătoare a companiei numărând trei 
mii de oameni și condusă de regele Angliei în mijlocul căreia se 
afla. Dincolo de cercul cavalerilor lui se aflau compatrioții, care, 
ca și el, traversaseră granita convocați de regele Henric pentru 
a-l servi în luptă ca preț pentru pământurile deținute în Anglia. 
Printre ei se aflau John Balliol, lord de Barnard Castle, și John 
Comyn de Badenoch. Amândoi erau trecuți de cincizeci de ani, 
cu zece ani mai bătrâni ca el, cărunti și burtoși, dar erau gata de 
luptă și oamenii lor se aliniaseră în jur cu lăncile ridicate. 


120 


Bruce nu se mai aflase atât de aproape de John Comyn de la 
sosirea sa în Anglia. Până acum, cei doi bărbaţi păstraseră 
distanța, dar antipatia lor clocotea, nevăzută, între ei. Nu 
trecuseră decât șapte ani de când Comynii îl răpiseră pe regele 
Alexander, într-o încercare de a câștiga controlul asupra Scoției. 
Deși de atunci Alexander fusese repus pe tron și se ajunsese la 
un acord de pace, pentru Bruce nu trecuse suficient timp ca să 
ierte trădarea comisă impotriva tânărului rege pe care-l privea 
ca pe un fiu. Nici pentru Comynii Roșii nu trecuse suficient timp 
ca să uite că Bruce îi susținuse pe dușmanii lor pe parcursul 
acestei crize și avusese un rol de seamă în restaurația lui 
Alexander, act care aproape că le distrusese familia. 

Astfel, neliniștit și cu ochii în patru, călărea lordul de 
Annandale pe dealurile măturate de umbre, conștient că 
dușmanul de alături putea fi mai periculos decât cel aliniat pe 
coasta dealului. O lovitură de sabie în spate. O săgeată rătăcită. 
Asemenea lucruri ar fi încălcat toate codurile cavalerești, căci 
nobilii nu ucideau deliberat alți nobili, nici măcar în luptă. Dar 
Comynii aveau prea puțin sânge nobil în vine, în ciuda poziției 
lor înalte. Asta era evident chiar și acum, una dintre ramurile 
familiei lor, Comynii din Kilbride, se afla în rândul forțelor rebele. 
Luptând pentru Simon de Montfort, sperau fără îndoială să 
obtină o felie din gloria deja deținută de ramurile mai influente 
ale Comynilor Roșii și Negri. 

Auzind sunetul strident al unui corn, Bruce privi către locul 
unde stindardul regelui Henric indica poziția acestuia, în fruntea 
flancului stâng al armatei regale. Primele rânduri ale companiei 
regelui începeau să încetinească. Bruce trase de frâiele calului și 
oamenii săi se strânseră alături. Prin pădurea de lănci vedea 
alte două contingente întinzându-se pe panta dealului. Centrul 
era comandat de fratele lui Henric, contele de Cornwall, iar 
flancul drept de fiul regelui, prințul Edward. Prințul se vedea 
până și de la această distanță, inconfundabil în veșmintele sale 
stacojii și aurii. Se întorsese din Franța cu un an în urmă în 
fruntea unei armate de nobili gasconi, cu intenția de a-și elibera 
pământurile din Tara Galilor de sub Llywelyn ap Gruffudd. În 
schimb, se pomenise antrenat în conflictul dintre tatăl și nașul 
său, care ajunsese acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit. La război 
civil. 


121 


Vreme de șase luni, prințul îi urmărise pe Montfort și pe 
susținătorii săi prin toată țara, prin teritoriile Lorzilor Hotarelor și 
de acolo chiar și în Țara Galilor, înfruntând munţii și 
amenințarea lui Llywellyn. Bruce, care fusese în serviciul regelui 
de la începutul anului, contribuind la înfrângerea forțelor lui 
Montfort la Northampton și la păstrarea Celor Cinci Porturi”, 
auzise multe despre isprăvile lui Edward. In ciuda rezervei pe 
care i-o inspirau firea impetuoasă și temperamentul agresiv al 
prințului, fusese impresionat. 

Privind silueta îndepărtată, în stacojiu și auriu, punându-și 
coiful, Bruce îşi imagină nerăbdarea lui Edward, setea lui de 
luptă. Nu mai văzuse niciodată un bărbat atât de încrezător 
înainte de o bătălie, atât de avid. Regele Henric îi poruncise 
unuia dintre baronii săi să conducă șarja flancului stâng, iar 
contele de Cornwall îl pusese pe fiul său cel mare în fruntea 
atacului centrului. Prințul Edward, însă, avea să îşi conducă el 
însuși oamenii. Contele de Leicester putea să aibă avantajul 
terenului mai înălțat. Dar cam atât. Armata regelui, numărând 
Zece mii de oameni, depășea fortele rebele cu doi la unu. 
Montfort ajunsese la jumătatea vieții și nu luptase în nicio 
bătălie pe viață și pe moarte. Edward avea douăzeci și patru de 
ani, era plin de hotărâre și de un simt al invulnerabilității 
specific tinereții și primise botezul sângelui cu o vară în urmă, în 
turnirurile din Franta. 

În ambele tabere, curelele scuturilor erau strânse, coifurile 
trase peste glugile căptușite, apărătoarele gambelor și scările 
ajustate, chingile verificate. Cavalerii își luau lăncile din mâinile 
scutierilor, strângând cozile din lemn de frasin în pumnii 
înmănușați. Nici urmă de capete bifurcate care să redistribuie 
forța loviturii, nici de vârfuri tocite. Erau lănci făcute pentru 
război. În spatele rândurilor cavaleriei regale, contingentele mai 
mici, printre care și al lui Bruce, se pregăteau, fără să-și pună 
deocamdată coifurile. Aveau să facă parte din al doilea val de 
atac. În urma lor, pedestrimea acoperea pantele cu un hătis de 
lănci, ciocane și spade. Rândul ei nu venise încă. Primii erau 
cavalerii. 


27 Cinque Ports, confederație de cinci porturi care avea însărcinarea să ţină la 
dispoziția Coroanei Angliei o flotă pentru caz de nevoie. Acestea - Hastings, Rye, 
Hythe, Dover și Sandwich - erau în schimb scutite de taxe și aveau jurisdicție proprie. 
(n. tr.). 


122 


Cornul sună iarăși, limpede și puternic, dinspre rândurile lui 
Henric, urmat de un sunet mai profund, ca un răspuns, venit 
dinspre liniile inamice: două fiare, urlând una la alta pe 
deasupra dealurilor înverzite. Cavalerii armatei regale porniră 
atacul. Incepură la pas, călărind unul lângă altul. Pe deal, forțele 
rebele ale lui Montfort rămaseră nemișcate, stăpânindu-și caii. 
Acești oameni purtau crucile albe ale Cruciaților, un semn că 
slujeau o cauză sfântă, cauza cea dreaptă. Regaliștii se aplecară 
înainte în şei ca să-și ajute caii pe panta ascendentă. Mersul se 
transformă în trap, cu clopoțeii valtrapurilor cântând. Pe măsură 
ce se apropiau de dușman, distanțele dintre cele trei companii 
deveniră mai mari, flancul stâng al lui Henric îndreptându-se 
către cel drept al lui Montfort, iar centrul năpustindu-se asupra 
centrului. Forțele lui Montfort continuau să aștepte. Dinspre 
regaliști se înălțară strigăte de bătălie, țâșnind din gâtlejuri: 
sunete sălbatice, scoase de niște oameni care știau că aceasta 
putea fi ultima lor șarjă. Acum trapul se transformă în galop și 
pământul se cutremură. În ultima clipă, ca şi cum ar fi vrut să-și 
cruțe cât mai mult forțele pentru lupta ce urma, Montfort dădu 
drumul cavaleriei sale. Cavalerii lui îşi îimboldiră caii și plonjară 
în josul dealului în întâmpinarea oștii ce se apropia. Caii 
deschiseră răni albicioase în iarbă, brăzdând cu copitele calcarul 
de dedesubt. Lăncile fură îndreptate către dușman și tone de 
oțel și mușchi se năpusteau unele asupra altora. 

Când armatele se izbiră, lordul de Annandale, care privea 
împreună cu restul flancului regal, simti venerație în fața șarjei 
cavaleriei grele engleze. Lănci se sfărâmară, cai se ridicară în 
două picioare, bărbați căzură din șa. Sângele țâșni din răni ce se 
deschideau sub muchiile sau vârfurile ascuțite ce spintecau 
căptușeala și armurile. Doborârea, rănirea și capturarea 
dușmanului erau de dorit, cadavrele nu aduceau cine știe ce 
răscumpărare, dar, în haosul orb al atacului, moartea era o târfă 
căreia nu-i păsa pe cine atrăgea în bezna ei, cavaler 
experimentat sau tânăr necopt. 

Compania prințului Edward pătrunse prin flancul stâng al 
dușmanului ca un pumn prin pergament, deschizând găuri mari 
în rândurile inamice. Lăncile, frânte sau făcute tăndări, erau 
azvârlite în lături pe măsură ce rândurile se întrepătrundeau, 
trăgându-și săbiile și lovindu-le unele  într-altele. Trosnetul 
oțelului izbind scuturile și strigătele oamenilor și cailor se 


123 


contopeau într-o larmă cumplită. Mai căzură și alți cavaleri, cei 
doborâți de pe cal ridicându-se și trăgându-i pe cei aflați călare 
în încăierarea de dedesubt. Acolo, jos, le smulgeau spadele din 
mâini și-și trăgeau pumnalele. În îmbulzeală, toate noţiunile de 
cavalerism erau date uitării. Arme împungeau și tăiau, căutând 
orice deschidere a pavezei. Brate și degete se frângeau sub 
copite, spinări erau rupte, pântece spintecate cu lovituri de 
pumnal. 

În focul luptei, duhoarea de sânge devenea din ce în ce mai 
puternică, în timp ce compania lui Edward o presa pe cea a 
rebelilor, jumătate dintre oamenii prințului angajând flancul 
stâng într-o luptă cruntă, iar ceilalți dând ocol și încercând să-l 
înconjoare. Oamenii lui Montfort se luptară cu înverșunare, dar 
în curând fură împresurați. Cei încă în șa se pomeniră că le sunt 
atacați caii, doborâti cu lovituri de lance sau cu picioarele din 
spate tăiate de spade. Oamenii prințului lansară strigătul său de 
luptă, o chemare ce atrăsese mulți tineri cavaleri ambitioși sub 
stindardul lui, de pe terenurile de turnir din Franța la războiul 
din Țara Galilor. Încet, dar sigur, rândurile inamice începură să 
se risipească sub atacul hotărât al forțelor lui Edward. Oamenii 
erau separați de camarazii lor, trasi de pe cal și doborâți. Corni 
sunau a încurajare, pe când prințul și cavalerii săi pătrundeau 
adânc în rândurile destrămate ale flancului stâng al armatei lui 
Montfort. 

Celelalte două contingente ale armatei regale erau angajate 
într-o luptă mai putin aprinsă cu flancul drept și centrul armatei 
lui Montfort. Rebelii folosiseră mai puțină energie în atacul 
initial, permitând terenului superior pe care se aflau să-și facă 
efectul, obosind fortele regale pe parcursul asaltului lor la deal. 
Montfort însuși și cavalerii săi cei mai experimentati erau 
concentrați în centru, împotriva contelui de Cornwall. Fiul lui 
Cornwall condusese o șarjă mai degrabă neglijentă, oamenii săi 
răsfirându-se tocmai în clipa crucială a impactului. Prin contrast, 
Montfort își ținuse rândurile strânse, formând o barieră de 
netrecut, de care cavalerii lui Cornwall se izbiseră ca valurile de 
stânci. De atunci, bătălia pentru centru se întinsese pe toată 
panta. În câteva rânduri, fortele lui Cornwall încercaseră să-i 
înconjoare pe rebeli, dar cornii lui Montfort chemaseră arcașii 
să-i respingă pe cavaleri cu o ploaie de săgeți care îi orbiseră și 
îi dezorientaseră. 


124 


Regele Henric și baronii săi, în fruntea flancului stâng, duceau 
o luptă mai lentă și mai tradițională. Chemând și contingentele 
mai mici, înregistrau progrese impotriva aripii drepte a armatei 
lui Montfort, dar, spre deosebire de atacul feroce al lui Edward, 
ce spulberase liniile dușmane, ei nu reușeau decât să ciobească 
apărarea rebelilor care, îndârjiți, refuzau să cedeze. 

De cealaltă parte a pantei, deasupra haosului din aripa stângă 
a lui Montfort, oamenii prințului Edward ridicară un stindard 
stacojiu având în centru un dragon, o teroare învăluită în flăcări 
aurii, un semn că nu avea să existe îndurare. Nobilii care 
supraviețuiseră bătăliei urmau să fie luati prizonieri și 
răscumpărați, dar oastea pedestră din spatele lor nu avea să 
aibă parte de un asemenea tratament cavaleresc. Era compusă 
mai ales din lucrători londonezi, care n-aduceau cine știe ce 
recompensă. Nu reprezentau decât o ocazie de a da frâu liber 
setei de sânge, nu erau decât hrană pentru viermi și păsări. 
Ocolind rămășițele călărimii care încă se mai lupta, cavalerii lui 
Edward se năpustiră asupra lor. Când infanteria, incapabilă să 
facă fată unei asemenea forțe brute, se întoarse și o rupse la 
fugă către siguranța pădurii din spate, oamenii lui Edward o 
urmară, concentrați ca niște câini care au prins un miros. 
Avântându-se în susul dealului într-un galop tunător, dispărură 
de partea cealaltă. 

Inainte se afla o masă de lănci în mișcare, flancul drept al lui 
Montfort presând cu încăpățânare compania regelui Henric. 
Lordul de Annandale își apucă lancea, ținând-o nemișcată în 
timp ce calul de sub el era îmbrâncit și dezechilibrat. Coiful îi 
reducea vederea la două despicături prin care irupea haosul, iar 
genunchiul îi era strivit, prins între şaua sa și armăsarul altcuiva. 
Abia avea loc de manevră, iar căldura înăbușitoare dinăuntrul 
coifului său și mirosul sudorii erau sufocante. Uneori, când 
apărea vreo deschidere, Bruce răcnea către oamenii lui, strânși 
în continuare împrejuru-i, și își îmboldeau cu toții caii înainte ca 
s-o închidă, împungând și lovind pe oricine incerca să treacă. 
Compania prințului Edward dispăruse demult, la fel și 
pedestrașii pe care-i urmărise. Numai centrul și aripa dreaptă a 
lui Montfort rămăseseră, dar, dacă efectivele lor erau inferioare, 
curajul nu le era. Dispariția prințului lăsase trupele lui Cornwall 
expuse unui atac din lateral și Montfort se folosea din plin de 


125 


acest avantaj, conducându-și cavalerii veterani să înconjoare 
forțele contelui. 

Gloata dinaintea lui Bruce se despărți din nou și prin ea 
pătrunse încă unul dintre oamenii lui Montfort. Era împroșcat de 
sânge, cu scutul infundat și crăpat în centru. Se repezi drept 
spre Bruce, o siluetă fără chip învelită în oțel, având numai 
însemnele de pe tunică şi ailette:? care să ofere vreun indiciu 
despre identitatea sa. Ambele îi erau necunoscute lui Bruce, 
care își repezi lancea spre el. Aceasta izbi coiful omului din 
lateral. Vârful de fier scrâșni pe obrăzarul de metal, apoi alunecă 
mai departe. Bărbatul se clătină sub impact și își roti spada, 
lovindu-l pe Bruce în cap. Lordul de Annandale simti lovitura ca 
pe un ciocan în creștet. Cu capul bubuind din cauza impactului, 
mârâi Împotrivindu-se durerii și îşi repezi lancea, dar cavalerul 
dispăruse deja, tras jos de pe cal de unul dintre oamenii lui 
Bruce, pentru a fi făcut una cu mocirla compusă din noroi, iarbă 
și sânge ce se învolbura sub copitele cailor. În jurul lui, Bruce 
auzea țipete și gemete, punctate ici-colo de nechezatul cailor 
răniți. Tot mai mulţi dintre oamenii lui Montfort reușeau să 
pătrundă, deschizând cu sulițele lor spărturi în rândurile oștii lui 
Henric. 

Alături de Bruce, un cal se ridică în două picioare, trimițându- 
și călărețul grămadă peste acesta și smulgându-i lancea din 
mână. Smucind frâiele armăsarului său panicat și nepermițându- 
i să întoarcă, Bruce îşi recăpătă echilibrul și-și smulse spada din 
teacă taman când un alt rebel se repezea la el. Deși calul bătea 
din picioare și se cabra sub el, îl nimeri pe om în gât cu o 
lovitură nimicitoare, a cărei forță făcu armura acestuia să 
plesnească. Lama se înfipse în carne și lordul o eliberă într-o 
ceață de sânge întunecat. Undeva suna un corn. 

Contele de Cornwall fusese înconjurat de forțele lui Montfort. 
Descoperindu-se prins în mijlocul unei mări de soldați inamici și 
văzându-și cavalerii incapabili să ajungă la el, fratele regelui se 
luptă cu disperare să se elibereze. Smulgându-se din încăierare, 
dădu pinteni calului, gonind de-a latul câmpului. Trupele casei 
sale il urmară sunând din corni retragerea și bătălia pentru 
centru se dezintegră. Fără comandant și lovită de panică, restul 
armatei contelui începu să se împrăștie, iar rebelii urlară cu 


28 Piesă dreptunghiulară din lemn sau piele fiartă care se atașa pe umărul armurii și 
decorată cu însemne heraldice. (n. tr.). 


126 


încântare, repezindu-se pe urmele ei. Centrul, dezintegrându-se 
pe pantă, lăsă flancul regelui expus atacului. Văzând forțele 
regelui într-o asemenea dezordine, oamenii lui Montfort, 
încurajați, își întețiră asaltul și, cu iuțeală, noi spărturi apărură în 
primele rânduri ale companiei lui Henric, ai cărui cavaleri fură 
siliți să se retragă. Simon de Montfort proclamase un Război 
Sfânt împotriva regelui. Acum, se pare, Dumnezeu era de partea 
lui. 

Strigătul se înăltă. „Retragerea! Retragerea!” 

Regele Henric și cavalerii regali conduseră retragerea, cu 
stindardul regelui fluturând roșu în urma sa, pe când acesta îşi 
îmboldea armăsarul în josul dealului, către Lewes. Retragerea se 
transformă în panică Lordul de Annanaale se pomeni luat pe sus 
și purtat pe pantă în iîmbulzeala oarbă ce urmă. Inaintea lui, un 
bărbat se prăbuși, cu calul izbind pământul într-un nor de praf. 
Bruce îi îmboldi armăsarul și sări pe deasupra, iar copitele 
potcovite ale calului izbiră calcarul dealului când ateriză cu forță 
pe cealaltă parte. Stegarul său îi era alături, cu mâinile 
încleștate pe stindard. Unii dintre oamenii săi veneau în urmă. 
Putea doar să-i întrezărească prin fantele coifului. Tot restul era 
confuzie,  pedestrimea regelui  împrăștiindu-se pe pantă 
dinaintea iureșului propriilor cavaleri. 


În tot orașul Lewes ardeau torte. Flăcările pâlpâiau în amurg, 
eliberând o ceață cu miros acru de fum care plutea peste 
acoperișuri. În jurul unei clădiri aflate la o oarecare distanță de 
castel și având propria sa curte, torțele alcătuiau o constelație 
densă în umbra ce se adâncea. 

Într-o chilie din abația din Lewes așteptau patru oameni. Unul 
se așezase pe unicul pat din încăpere, cu capul în mâini, altul se 
rezumase de peretele de lângă ușă, cu ochii închiși și un al 
treilea ședea pe podea, cu genunchii la piept. Cel de-al patrulea 
stătea la fereastră, privind pe deasupra contururilor întunecate 
ale acareturilor mănăstirii, către punctele tremurânde de foc ce 
luminau o mulțime. 

Prin aerul înserării Bruce auzea tipetele cailor care, prea grav 
răniți în luptă ca să mai poată fi salvați, erau uciși. Pe deasupra 
acestor sunete jalnice se ridicau râsete brutale și cântece. 
Oamenii lui Montfort nu șovăiseră să-și sărbătorească victoria. 
Bruce îi vedea prin fereastra acoperită cu pânze de păianjen a 


127 


chiliei. Auzind un scâncet, se uită în jur. John Comyn, aflat lângă 
ușă, îşi ținea în continuare ochii închiși, iar Balliol şedea cu capul 
în mâini. Bruce înțelese că sunetul venea de la cea de-a treia 
siluetă, ghemuită pe podea. Scutierul nu putea să fi avut mai 
mult de optsprezece ani, nu cu mult mai tanăr decăt fiul său cel 
mare, aflat acasă, în Scoția. În beznă, ochii îi erau ca două 
băltoace. Bruce mârâi privindu-l pe Balliol, stăpânul scutierului, 
care nu-și ridicase privirea. După o clipă se reintoarse către 
fereastră, nevrând să ofere alinare omului altcuiva. În plus nici 
nu avea mare lucru de oferit, ce alinare exista în fața capturării 
și a înfrângerii? 

Cu câteva ore mai devreme, după ce bătălia de pe dealuri se 
transformase în haos, forțele regelui Henric fugiseră spre 
siguranța reședinței călugărilor, care fusese tabăra regelui de la 
sosirea în Lewes. Alți membri ai cavaleriei ajunseseră în oraș, 
dar se adăpostiseră altundeva. Pedestrașii, probabil, nu fuseseră 
atât de norocoși. Neputând să țină pasul cu retragerea rapidă a 
cavalerilor, vor fi constituit tinte ușoare pentru urmăritorii din 
rândurile armatei lui Montfort. Sfârșitul lor, deși brutal, va fi fost 
măcar rapid. Umilința de a fi închis, așteptând ca un altul să-i 
decidă soarta, i se părea lui Bruce mai rău decât moartea. In 
luptă, un bărbat avea mai multe alegeri privind felul în care 
lupta, felul în care murea. Era încă liber. Aici nu exista nicio 
alegere. Ura să-și vadă moartea controlului, de care se temea 
mai tare decât de moartea cărnii. 

Nu trecuse mult de când regele și oamenii săi se baricadaseră 
în mănăstire, că trupele lui Montfort năvăliseră în oraș. Abatia 
fusese înconjurată și Montfort făcuse să defileze pe afară câțiva 
dintre prizonierii luaţi pe câmpul de luptă, inclusiv contele de 
Cornwall. În mod limpede, lui Montfort îi făcuse plăcere să-i 
strige lui Henric că lașul de frate-său fugise de pe câmpul de 
luptă și se ascunsese într-o moară. Apoi amenințase că il va 
executa pe conte în fata abației dacă regele refuza să accepte 
conditiile capitulării sale. O asemenea amenințare părea 
incredibilă, în Anglia niciun conte nu mai fusese executat de mai 
bine de două secole și era împotriva tuturor codurilor războiului. 
Dar Montfort nu era angajat într-o luptă oarecare. El purta război 
împotriva regelui său, încercând să preia controlul țării. Montfort 
ceru ca Henric să renunțe la luptă și să se lase la mila lui. 
Regele avea să accepte prevederile stabilite de parlamentul de 


128 


la Oxford și să lase un consiliu al baronilor să domnească în 
locul său. Avea să rămână rege doar cu numele, orice urmă de 
autoritate fiindu-i smulsă și dată consiliului. 

Bruce se aflase în refectoriu cu cavalerii săi, dintre care doi 
erau răniți și îngrijiţi de călugări, când înăuntru năvăliseră cinci 
persoane. Unul, grav rănit, era sprijinit de doi dintre tovarășii 
săi. Toti erau acoperiți de sânge și murdărie și îi însoțea o 
duhoare năucitoare. În fruntea lor se afla prințul Edward. Bruce 
ascultase alături de ceilalţi în timp ce prințul îi povestea unuia 
dintre baronii regelui cum nimicise pedestrimea pusă pe fugă a 
lui Montfort, urmărind-o mile întregi, numai pentru a se întoarce 
și a descoperi că bătălia se terminase. Compania sa fusese 
atacată când încerca să intre în oraș. Reușise să scape si, 
dându-și seama că tatăl său se retrăsese în abație, se târâse 
printr-un canal colector, nevăzut de forțele lui Montfort. La putin 
timp după aceea, regele intrase și-și croise drum prin sala 
aglomerată către fiul său. Îngrijorarea și usurarea ce inundaseră 
chipul ridat al lui Henric se transformaseră iute în mânie, pe 
când îl ocăra pe prinț întrebându-l de ce părăsise câmpul de 
luptă. Edward se menţinuse pe poziții, dominându-și părintele 
de la înălțimea sa. Spusese cu aroganță în glas că își crezuse 
tatăl în stare să-și apere singur flancul. Se lăsase tăcerea, iar 
Henric păruse să se dezumfle, cu furia părăsindu-l laolaltă cu 
curajul și-i spuse fiului său că nu aveau de ales decât să se 
predea. Edward se împotrivise, replicând că aveau provizii și 
puteau să-i reziste lui Montfort săptămâni întregi. Dar acum era 
rândul regelui să se țină tare. Montfort amenința să-i execute 
fratele dacă nu accepta prevederile de la Oxford. Se terminase. 

— Ne-ai pecetluit soarta când ai părăsit câmpul de luptă, 
încheie Henric. Vei indura amărăciunea capitulării. Se întorsese 
către mulțimea amuțită: Toti o veti îndura. Asta este decizia 
mea. 

Negocierile dintre forțele regale și rebelii de afară mai 
continuaseră un timp, dar nu erau decât o formalitate. La 
ordinul lui Montfort, oamenii dinăuntrul abației fuseseră împărțiți 
în funcție de rang și regiune, predând armele. Abația, sanctuarul 
lor, devenise închisoarea unde aveau să aștepte ca Montfort să 
le decidă soarta. Edward avea să devină ostatic, în timp ce 
regele urma să se întoarcă la Londra, umilit dinaintea baronilor. 


129 


Avea să poarte în continuare o coroană pe cap, dar putea la fel 
de bine să fie una de spini. 

Bruce strânse din fălci la auzul unui nou scâncet înăbușit de-al 
scutierului. În fond, dintre cei patru aflaţi în chilie, tânărul avea 
cele mai mari șanse să scape nevătămat. Nu era un pedestraș 
de condiție modestă, așa că, dacă Montfort nu-și punea în cap 
să-i execute pe nobili, nu avea să fie ucis, iar răscumpărarea 
pentru eliberarea lui avea să fie neglijabilă. Pentru lordul de 
Annandale perspectiva unei răscumpărări era una hidoasă. Era 
unul dintre demnitarii regelui Henric și un lord influent al Scotiei. 
Montfort n-avea să-l lase să scape prea ușor. Asta putea 
însemna ruina familiei sale pret de câteva generații. Închise 
ochii și cuvintele mânioase ale Sfântului Malachy străbătură 
deceniile până la el ca o dâră de foc, pârjolindu-i neamul de la 
strămoși până la fii. 

Zăngănitul unui zăvor îi făcu pe toți patru să ridice privirile. 
Balliol se opinti să se salte în picioare, crispat de durere, cu o 
hotărâre încăpățânată pe chipul său îmbătrânit și încruntat. Ușa 
se deschise și se ivi un bărbat ce ținea o torță. Bruce îl 
recunoscu. Îl mai văzuse înainte, în Edinburgh. Era William 
Comyn, capul Comynilor din Kilbride. 

John Comyn rupse tăcerea cu o voce morocănoasă. 

— Ei vere, se pare că ai ales și tu o dată tabăra bună. 

William Comyn zâmbi sumbru. 

— Comynii Roșii și-au avut vremea lor în care au fost la 
putere și ne-au condus familia cu mână de fier. Poate că acum 
ne-a venit și nouă rândul. 

— Dacă ai venit aici ca să te bucuri, poți să-și economisești 
suflul, mârâi John. Orice-mi va face mie Montfort, Comynii Roșii 
vor continua. Fiul și moștenitorul meu o să aibă grijă de asta. 

În spatele cuvintelor se ascundea o amenințare. 

Zâmbetul lui William Comyn păli. 

— Din contră, vere, am venit să te eliberez. 

La auzul acestor vorbe, Balliol pufni dispretuitor, deși scutierul 
său se ridicase plin de speranță. 

— Nu mi-am dat seama că măreţul conte de Leicester 
primește ordine de la un scotian. 

— Sir Simon îi răsplătește pe cei care-i sunt loiali. l-am cerut 
eliberarea rudelor mele și mi-a dat dreptul la trei prizonieri în 
schimbul serviciilor mele. 


130 


— Și de ce ai face una ca asta? murmură John. 

— Poate nu ne înțelegem noi întotdeauna, vere, dar dincolo 
de ambițiile fiecăruia suntem toți Comyni. Nici mie, nici 
Comynilor din Kilbride nu ne-ar folosi la nimic să te vedem 
ruinat de o răscumpărare. În schimbul eliberării tale, vreau o 
felie mai mare din influența familiei noastre. O poziție la curtea 
regelui. 

Totuși John nu părea convins. 

— Numai răscumpărarea mea și l-ar îmbogăți pe Montfort. De 
ce să elibereze trei oameni? 

— Montfort are destui prizonieri cu sânge nobil, inclusiv pe 
prințul Edward, ca să-și umple cuferele de patru ori și în plus pe 
el nu aurul îl interesează. Înțelege că tu nu făceai decât să-ţi 
îndeplinești obligațiile de vasal. Ar prefera să fiti cu totii liberi ca 
aliați cooperanți, decât ca prizonieri care-l urăsc, adăugă 
William privindu-i pe Bruce și pe Balliol. 

Balliol dădu aprobator din cap. 

— Ei bine, poate fi sigur de asta. La fel și Comynii din Kilbride. 
Familia Balliol îți rămâne îndatorată, sir William. 

— Domnule? întrebă înspăimântat tânărul scutier, în timp ce 
Balliol se îndrepta către ușa deschisă. 

Balliol privi indărăt. 

— Răscumpărarea ta va fi plătită, zise el disprețuitor. 

— Domnule, vă rog, nu mă lăsați aici, îl imploră scutierul. 

— Haideţi, zise William Comyn făcându-i nerăbdător semn 
lordului de Annanaale. 

Bruce înaintă, dar John Comyn se așeză în ușă. 

— Nu el, spuse, înfruntând privirea lordului de Annandale cu 
ochii ce-i sticleau întunecați în lumina torțelor. 

— Vere? 

John Comyn nu-și luă ochii de la Bruce. 

— Bruce rămâne aici. 

— Sir Simon de Montfort mi-a promis eliberarea a trei oameni. 

— A spus care să fie aceia trei? 

— Nu, dar... 

— Atunci el este al treilea, zise John, făcând semn către 
scutier, al cărui chip fu năpădit de ușurare. 

— Recompensa unui scutier e o nimica toată, vere. Nu merită. 

— Pentru mine merită, replică John Comyn. Coltul gurii i se 
arcuise, strâmbându-i fața, iar în zâmbetul său nu era nici urmă 


131 


de umor. Íti amintesti, sir Robert, cum a venit familia mea la tine 
și ti-a cerut sprijin împotriva dușmanilor noștri, atunci când 
Alexander a urcat pe tron la o vârstă atât de fragedă? Trebuie 
să-ți amintesti, pentru că erau vremuri disperate și nimeni n-a 
simtit-o mai tare ca familia mea, averea și influența pe care le- 
am obținut prin decenii de muncă grea și loialitate fată de 
coroană păreau să ne alunece printre degete. Erai singurul care 
ne-ar fi putut ajuta, care ar fi putut să mențină echilibrul puterii 
pe perioada în care regele era minor, și n-am mai fi fost siliți să 
trecem la fapte cum am făcut-o mai târziu, în încercarea de a 
supraviețui. 

— Să supraviețuiți? șuieră Bruce făcând un pas înainte. Ne-aţi 
tinut regele captiv împotriva voinței lui! 

— Dar îti aduci aminte ce mi-ai spus? îl întrerupse John 
Comyn. Că preferi să-l servești pe Diavol decât pe niște fii de 
funcționari dintr-un neam de rând? Ti-am spus că într-o zi o să 
plătești decizia care aproape mi-a ruinat familia. Ziua aceea a 
sosit. 

După ce William Comyn păși în lături, iar Balliol și scutierul 
său îl urmară afară din chilie, John Comyn închise ușa. Ultimul 
lucru pe care-l zări lordul de Annandale fu chipul lui Comyn 
strălucind în lumina torțelor. 


Capitolul 17 


Orașul Lincoln era potopit de ploaie. Norii se îngrămădeau pe 
cer, revărsând un puhoi nesfârșit de apă peste capetele mulţimii 
adunate dinaintea catedralei. Mame și copii, breslași și fermieri, 
hangii și cerșetori, pioși și gură-cască, toţi stăteau adunaţi 
laolaltă în ploaia torențială, așteptând să mai arunce o privire 
asupra procesiunii regale ce pătrunsese în bezna boltită a 
catedralei cu o oră în urmă. Deasupra, clopotul continua să 
bată, sunetul reverberând peste capetele mulţimii tăcute, peste 
piața îmbibată de apă și pe străzile pustii de dincolo de aceasta. 

În interiorul cavernos al catedralei, o adunare sumbră ședea 
cu capetele plecate în rugăciune, umplând stranele până la 
Corul Îngerilor. Lorzi și doamne, baroni și cavaleri, slujnice și 
oficiali regali, toţi erau îmbrăcaţi în negru, cu feţele acoperite de 


132 


glugi sau voaluri. Cavalerii arborau scuturi învelite în pânză care 
le ascundea culorile și blazoanele, făcându-i anonimi, egali în 
fața durerii. Și catedrala era decorată de doliu, cu fâșii de 
mătase neagră, fină, atârnate de bolți. O lumină palidă 
pătrundea prin ferestrele trilobate și cvadrilobate de la nivelul 
mediu, iluminând vârtejuri fantomatice de tămâie și fuioare de 
fum de lumânare. Ploaia înceţoșa marea fereastră dinspre est, 
bătând în vitraliu un ritm al ei ce putea fi auzit printre dangătele 
rare de clopot. 

Pentru Edward, care stătea dinaintea altarului principal, 
îndurerat, în catifeluri negre precum cerneala, sunetul acela de 
clopot era ca bătaia unei inimi pustii. In spatele său se afla 
pluteul??, dincolo de care se întindeau până departe arcade 
solide, arcuindu-se rând pe rând deasupra naosului ca niște 
coaste grotești din calcar de Purbeck zgrunţuros și marmorat cu 
vinișoare. In fața regelui, plasat pe o năsălie și înconjurat de 
aura luminii lumânărilor, era un coșciug. Fusese acoperit cu un 
giulgiu de mătase venețiană, brodat cu sute de flori mici, de aur, 
așa că prin el nu i se zărea decât forma: întunecată, cu muchii 
ascuțite, de mărimea unui trup omenesc. lnăuntrul acelui 
coșciug era soția sa. 

Edward era năucit de iuţeala cu care viaţa îi fusese făcută 
țăndări de pumnul morții. La numai câteva zile după ce aflase că 
Margaret a Norvegiei, viitoarea soție a fiului său, murise în drum 
spre Scoţia, Eleanor se îmbolnăvise. In Gasconia suferise de o 
boală care o lăsase slăbită și medicul bănuia că aceasta fusese 
pricina febrei vorace care o copleșise cu atâta iuțeală. Edward 
pusese ca Eleanor să fie mutată la Lincoln, pentru a fi mai 
aproape de altarul Sfântului Hugh din Avalon, dar nimic, fie 
rugăciuni sau promisiuni, fie leacuri sau miracole, nu reușise s-o 
salveze. 

Eleanor, regina lui spaniolă, îi fusese alături timp de treizeci și 
șase de ani. În ziua căsătoriei lor, ce avusese loc în regatul 
Castiliei, el avea cincisprezece ani, iar Eleanor doar doisprezece. 
În tot acest timp, arareori îl părăsise, alăturându-i-se în timpul 
Cruciadei de pe Pământul Sfânt, susținându-l pe parcursul 
campaniilor din Țara Galilor și al revoltei sângeroase a lui Simon 
de Montfort. Îi fusese alături la boală și înfrângere, în exil și în 


29 Panou de marmură sau de lemn care protejează altarul, corul sau prezbiteriul 
bisericilor catolice. (n. tr.). 


133 


triumf, la nașterea a șaisprezece copii și moartea a unsprezece 
dintre ei. Fusese raţiunea și cugetul lui, compasiunea și 
înţelepciunea lui. Acum era un cadavru într-o ladă de lemn, 
organele interne îndepărtate pentru a fi păstrate în raclă în 
Lincoln, iar trupul urmând să fie transportat la Londra cu tot 
ceremonialul pe care i-l putea oferi Edward. Plătise deja 
credincioși care să fie trimiși în toată ţara să răspândească 
anunţul morții ei și în curând toate orașele din Anglia aveau să 
răsune de dangătul funerar al clopotelor, din Winchester până în 
Exeter și din Warwick până în York. 

Episcopul intona un psalm din Breviar și regele auzi lângă el 
un plânset. Privi în jur și-și zări fiul, pe prințul Edward de 
Caernarfon, stând alături de cele patru surori mai mari. Băiatul 
plângea cu faţa în palme și umerii i se zgâlțâiau. Regele se 
întoarse fără o vorbă. Propria lui durere era zăgăzuită înlăuntrul 
lui, întrețesută cu mușchii și tendoanele, ghemuită în stomac și 
în piept. S-o elibereze ar fi însemnat să se prăbușească și să se 
sfarme. Nu voia să facă una ca asta. Poate că-și pierduse 
iubirea. Dar nu-și pierduse țelul. 

Când episcopul intonă ultimele cuvinte ale recviemului, 
congregația începu să se foiască. În timp ce acoliţii stropeau 
coșciugul cu apă sfinţită picurând din mănunchiuri de isop, lorzii 
și episcopii din strana corului înaintară pentru a-și prezenta 
omagiile în fața soţiei sale moarte și a lui. Edward nu voia nici 
simpatia, nici mila lor, care, în cazul unora, nu era decât 
prefăcătorie. Câţiva dintre baronii săi cei mai rebeli fuseseră 
nemulţumiţi de șederea lui prelungită în Franţa și își făcuseră 
cunoscute aceste nemulțumiri ceva mai devreme, în parlament. 
Lui Edward expresiile lor întristate i se păreau doar niște măști și 
nu putea suporta să le vadă chipurile imobile, la fel cum nu 
putea privi coșciugul inform. Făcându-i un semn brusc lui John 
de Warenne, aflat în primul rând, regele se îndreptă către o ușă 
aflată în transeptul de nord și pătrunse în pasajul ce ducea către 
mănăstire. Contele de Surrey îl urmă un moment mai târziu, cu 
pași largi, sonori. 

Edward ajunse în mănăstire, unde ploaia cădea stăruitoare pe 
pătratul înierbat încadrat de galeriile cu arcade. Inchise ochii și 
trase în piept aerul rece de noiembrie, revigorant după mirosul 
sufocant al tămâii. Privi în jur tocmai când John de Warenne îl 
ajungea din urmă. Îmbătrânit, contele, care era cu câteva 


134 


degete mai scund decât el, făcuse de curând puţină burtă. 
Hălcile de mușchi dezvoltați în anii de antrenamente și lupte se 
înmuiau, transformându-se în grăsime și amplificând statura 
deja masivă a lordului. Regele fu izbit de schimbarea suferită de 
cel mai abil dintre comandanții săi de oști și se întrebă dacă 
aceasta nu era cumva o metaforă a întregii sale domnii. Se 
înmuia și el? Devenea bicisnic? De asta oare toate planurile sale 
merseseră atât de prost? Gândul îl făcu să strângă din fălci. 

— Spune-mi încă o dată ce a zis episcopul de St Andrews în 
mesajul său. 

John de Warenne șovăi, părea să se gândească ce anume să 
răspundă. 

— Ei? zise Edward. 

Contele își drese glasul. 

— lertaţi-mă, Maiestate, e oare momentul pentru o asemenea 
discuţie? N-aţi vrea mai degrabă să așteptați și... 

— Dimpotrivă, zise Edward cu răceală, vreau să încep să-mi 
plănuiesc următoarea mișcare înainte ca scoţienii să strângă 
rândurile și să ne lase pe dinafară. Răspunde-mi la întrebare. 

— Episcopul spune că sir John Balliol s-a proclamat rege după 
moartea lui Margaret, dar că sir Robert Bruce de Annandale i-a 
contestat pretenţiile. Nobilimea este divizată între cei doi și 
episcopul se teme că această ruptură va face să izbucnească un 
război. Vă imploră să veniţi în nord și să-i ajutaţi la reinstaurarea 
păcii. Crede că magnații Scoției vă vor asculta. Vrea să luați 
parte la alegerea unui succesor la tron. 

Edward privi dincolo de iarba muiată de ploaie, contemplând 
apa ce șiroia pe arcade. 

— Situaţia nu-i la fel ca aceea cu care s-a confruntat tatăl 
meu când Alexander a preluat tronul? 

John de Warenne mormăi. 

— Sunt asemănări, dar n-aș zice că e la fel, Maiestate. 

— Dar scoţienii au cerut intervenţia tatălui meu după ce 
Alexander a moștenit tronul fiind copil încă, zise Edward 
nerăbdător. Și, prin-această intervenţie, tatăl meu a reușit să 
aranjeze căsătoria surorii mele cu regele. 

Contele dădu din cap. 

— Da, deși căsătoria i-a dat Maiestăţii Sale Henric prea puţin 
control asupra tronului Scoției. Stăpânirea lui asupra ținutului a 
fost în cel mai bun caz nesigură. 


135 


— Tata n-a știut niciodată cum să întoarcă o situaţie în 
avantajul său, răspunse Edward. Ce zici de Balliol și Bruce? Ce 
fel de rege ar fi fiecare dintre ei? 

— Păi, întrucât omul e însurat cu fiica mea, pe sir John îl 
cunosc mai bine decât pe Bruce. Warenne își mișcă umerii lați. 
Balliol e un om maleabil, aș zice. Nu e un conducător înnăscut. 
Se simte mai bine când primește ordine decât când le dă. Bruce, 
pe de altă parte, este viclean și cu o voinţă tare, deși a fost 
întotdeauna un aliat loial al Maiestăţii Voastre și pământurile pe 
care le deține în Anglia îl fac în egală măsură supusul Domniei 
Voastre, ca și al lui Alexander. 

Incruntarea de pe fruntea lui Edward se adânci. 

— Când Alexander a vorbit despre posibilitatea unei căsătorii 
între casele noastre, am crezut că am găsit o cale să-mi ating 
telul fără mari cheltuieli și fără pierderi de vieţi omenești. Ştii 
cât m-au costat războaiele din Țara Galilor. Nu-mi pot permite o 
campanie militară atât de costisitoare. Nu acum, când baronii 
fierb de supărare din pricina îndelungatei mele absente. Edward 
se întoarse către Warenne. Dar nici n-o să permit ca eforturile 
mele să fi fost în van. Tata s-o fi dovedit orb faţă de ocazia 
oferită de apelurile scoţienilor care-i cereau să intervină. Eu nu- 
s. De îndată ce trupul soției mele va fi înmormântat, o să 
pornesc spre nord, să termin ceea ce am început cu șase ani în 
urmă. Cred că Profeţia poate fi îndeplinită fără război. 

e 

Affraig își strânse mantia pe lângă trup și ieși afară în seara 
târzie de decembrie. Vântul îi mușcă pielea și-i făcu ochii să 
lăcrimeze. Cerul era cenușiu și dealul se înălța cafeniu și 
sumbru. Doar câteva frunze se mai agăţțau de ramurile dezgolite 
ale stejarului, iar dedesubt solul era acoperit cu crenguţe și cu 
un covor ruginiu, sfărâmicios. Affraig observă că alte două 
destine căzuseră în timpul nopţii, smulse de pe ramuri de vijelia 
care dansase ca diavolul prin vale, lovind cu pumnii în pereţii ei. 
Mai târziu avea să le aducă înăuntru, să ardă crengile și funiile 
ce le legau și să îngroape obiectele, oferindu-le ţărânii. 

Ingenunchind, Affraig lăsă deoparte piua și pisălogul pe care 
le adusese cu ea și își plimbă degetele pe pământ. Era dur ca 
stânca. Apucând pisălogul cu amândouă mâinile, îl înfipse în sol 
și dădu deoparte țărâna neagră. Se încălzi în timp ce muncea, 
oprindu-se din când în când să-și îndepărteze părul din ochi. Pe 


136 


măsură ce pământul de la picioarele ei se sfărâma în bulgări, 
aerul se umplea de un miros umed. Puse pisălogul în piuă și 
scoase o punguţă de la brâu. Vedea deja un vierme gras 
târându-se afară dintr-un bulgăre de lut, cercetător și orb. ÎI 
apucă, smulgându-i din noroi trupul lung și trandafiriu. Se 
zvârcoli între degetele ce-l ţineau, în timp ce ea îl îndesa în 
pungă. Mâinile ei întoarseră bulgării, căutând și alţii. Astfel, 
adună șapte râme. inchise punga, își luă piua și se ridică. 

Când intră în casă, câinii o priviră plini de speranţă. Fără să-i 
ia în seamă, se îndreptă către spaţiul ei de lucru, unde puse jos 
piua și punga. Femeia avea să ajungă în curând. Scuturând în 
piuă un pumn de orz cu un iz mucegăit, Affraig scoase râmele, 
una câte una, și le așeză deasupra boabelor. Viermii se târâră 
unul peste altul, cu trupurile segmentate lucind în lumina unicei 
lumânări. Affraig își puse palma peste gura vasului, lăsând 
suficient loc ca să poată manevra pisălogul prin despărțitura 
dintre degetul ei mare și arătător, apoi înfipse vârful rotunjit al 
instrumentului de piatră în piuă. Acesta alunecă și jucă preţ de 
câteva clipe, până când trupurile râmelor plesniră și ea găsi un 
punct de sprijin, începând să manevreze pisălogul cu mișcări 
energice. Închise ochii și murmură o înșiruire de cuvinte, înainte 
să scoată pisălogul și să-l lovească de marginea piuei. Înăuntru 
era un amestec crud și lunecos, pe care orzul îl îngroșa. Se 
întrebă dacă n-ar fi fost cazul să presare pe deasupra flori 
uscate de levănţică, dar decise să n-o facă. Femeia n-o plătea 
îndeajuns pentru asta. 

Affraig tocmai curăța piua când câinii săriră în sus și porniră 
să latre. Șuieră către ei în timp ce traversa camera înghesuită și 
ei se potoliră de îndată. Deschizând ușa, zări două femei care 
coborau panta dealului, cu vântul agitându-le mantiile de 
postav. Auzi un hohot de râs venind dinspre cea mai solidă 
dintre ele. Sunetul o înfurie pe Affraig. Fusese o vreme când 
oamenii veneau la ea într-o tăcere respectuoasă, cu ochii plini 
de spaimă și venerație. Acum femeile râdeau și se tachinau una 
pe alta când făceau coadă la ușa ei pentru poţiuni de dragoste 
și alte farmece. Într-un sens, ea se îndoia că ele chiar credeau 
cu adevărat, în ciuda banilor pe care i-i dădeau. Era ceva ce 
făceau doar pentru că n-avea cum să strice, o șansă în plus în 
cazul în care Dumnezeu nu le-ar fi ascultat rugile. Uitaseră zilele 
de odinioară, când femei războinice invocau blesteme care-i 


137 


loveau pe dușmanii lor ca trăsnetul din cer, zilele când druizii 
pășeau pe pământul Britaniei și toți își plecau ochii, neavând 
voie să-i privească pe oamenii cei sfinţi. Vechea magie se 
stingea. Se stingea de foarte multă vreme. 

Cele două femei intrară în casă, lipite una de alta, cu ochii pe 
câini. Affraig se apropie de polita ei și luă o pungă de pânză 
legată cu sfoară în care pusese amestecul de viermi și orz. Se 
apropie de femeia mai solidă. 

— E gata. 

— Ce trebuie să fac? întrebă femeia, apucând cu nerăbdare 
punga cu degetele ei boante. 

— Pune-i-o în mâncare săptămâna viitoare, când e lună plină. 
Trebuie să te asiguri că o mănâncă pe toată. Când o va face, va 
fi gata să se îndrăgostească. 

Femeia își linse buzele privind punga. 

— Și o să mă ceară de nevastă? 

— O să tânjească după tine, asta sigur. 

— Cum o să i-o pui în mâncare? o întrebă cealaltă femeie 
privind peste umărul dolofan al tovarășei sale. 

— O să mă asigur că sunt în bucătărie înainte să se servească 
cina în sala gărzilor. 

— Să faci bine să te asiguri că primește porția care trebuie, 
chicoti tovarășa ei, altfel o să te pomenești curtată de ţapul ăla 
bătrân de Yothre. 

Femeia se încruntă la prietena ei, apoi îi aruncă o căutătură 
neliniștită lui Affraig. 

— Și dacă n-o mănâncă până la următoarea lună plină? 

— Atunci n-o să meargă. Vraja o să-și piardă puterea. 

Femeia solidă se încruntă. 

— E încă în Annandale, slujindu-l pe lordul Robert. Crezi că se 
va întoarce la timp? o întrebă ea pe cealaltă. 

— Trebuie să vină dintr-o zi într-alta sau cel puţin așa mi-a zis 
lady Marjorie. 

— Contele de Carrick este în Annandale? le întrerupse Affraig. 

— Da, răspunse femeia cea grăsană, cu ochii însufleţindu-i-se, 
nerăbdătoare să bârfească. N-ai auzit? O să se facă un mare sfat 
ca să decidă cine se va urca pe tron, acum că biata prințesă 
Margaret a murit. Lady Marjorie spune că regele Angliei 
plănuiește să vină în nord la primăvară și să ţină un parlament. 
A fost de acord să-i ajute pe Protectori să aleagă un urmaș la 


138 


tron. Contele Robert urmează să revină la Turnberry să-și 
pregătească pledoaria. 

— Pledoaria? Vocea lui Affraig era încordată. Nu e dreptul 
contelui, ci al tatălui său, lordul de Annandale, să urce pe tronul 
regatului nostru. 

Femeia mai solidă nu părea convinsă. 

— Lordul e bătrân ca dealurile astea. N-o să poarte mult timp 
coroana. Contele îi va urma în scurt timp. Zâmbi satisfăcută. lar 
cavalerii lui vor avea de profitat de înălţarea lui în rang. 

— Și la fel și tu, dacă te vei mărita cu unul, murmură tovarășa 
ei, ciupind-o de braţ și făcând-o să chicotească. 

Grăsana își întinse braţul liber către Affraig. 

— Uite-ţi plata. 

Affraig simți monedele fierbinți  căzându-i în palmă. 
Învingându-și impulsul de a le azvârli în obrazul păstos al femeii, 
își încleștă degetele reci peste metalul lipicios și se îndreptă 
spre ușă. O deschise fără o vorbă, cu chipul sumbru. Cele două 
femei se zoriră să iasă pe lângă ea în vântul tăios de afară. 
Affraig le privi cum urcau dealul, cea dolofană ţinând punga 
ridicată și cântând cu o voce de fetișcană, în timp ce cealaltă 
chicotea. Ochii lui Affraig se îndreptară către stejarul ce se înălța 
deasupra ei, cu ramurile profilându-se ca niște coarne pe cerul 
alburiu. Privirea ei călători către împletitura uzată ce atârna de 
una dintre crengile de sus, cu nodul zvelt legănându-se 
înăuntru. În mintea ei, se revăzu cum o ţesea și fredona o 
incantaţie împotriva blestemului aruncat la mânie de Malachy. 
Își aminti mâna lordului așezându-i-se pe umăr, șuierul focului, 
răsuflarea lui pe ceafă și, afară, stelele căzând ca o ploaie de 
foc. Privirea ei se îndreptă spre apus, către Turnberry. Când se 
gândi la conte, amintirile-i deveniră mai întunecate, dar apoi 
gândurile i se întoarseră către fiul acestuia și mintea i se 
limpezi. Și în noaptea în care se născuse el căzuseră stele. și 
aminti că-l zărise pe Marte, plin și roșu, ca un ochi însângerat 
clipind în beznă. 


Capitolul 18 


Albia largă a râului Tweed șerpuia printre pajiști și ogoare. 
Malul sudic marca locul unde se sfârșea regatul Angliei, iar 
dincolo de apa ciufulită de vânt începea regatul Scotiei. 

O meandră largă și leneșă a râului adăpostea, pe partea 
engleză, mica așezare numită Norham. Orăşelul, toropit de 
căldura densă ca melasa a unei după-amiezi de vară, era 
dominat de un castel de piatră, una dintre principalele fortărețe 
ale lui Anthony Bek, episcopul de Durham. Zidurile sale simple, 
văruite, reflectându-se pe suprafaţa sticloasă a râului, erau pline 
de guri de tragere, toate orientate către malul nordic tivit cu 
trestii. Pe cel mai înalt turn era arborat un stindard stacojiu, 
împodobit cu trei lei auriţi. 

Între zidurile castelului era adunată o mulţime. Grinzi se 
încrucișau în spaţiul abrupt de deasupra capetelor lor, iar pereţii 
vopsiți erau împodobiţi cu tapiserii. Pe o jumătate de perete, 
tapiseriile înfățișau scene ale mântuirii. Cealaltă era dominată 
de judecata păcătoşilor. În fundul încăperii, un vitraliu îl înfățișa 
pe arhanghelul Mihail cântărind sufletele oamenilor, cu chipul 
sumbru compus din sute de cioburi de sticlă roșie. Sub 
fereastră, în centrul unei estrade, se afla un tron. Pe el ședea 
regele Angliei. În jurul lui Edward se aflau principalii săi 
dregători, printre ei numărându-se contele de Surrey și 
episcopul Bek. Pe platformă li se mai alăturaseră alţi 
treisprezece oameni. 

Robert, stând alături de fratele său în mulţimea de magnați 
scoțieni, privea, împreună cu restul adunării cum, pe rând, cei 
treisprezece traversau estrada pentru a îngenunchea dinaintea 
regelui. În sală domnea o tăcere nefirească. Acesta ar fi trebuit 
să fie un eveniment crucial și într-adevăr era, dar nu așa cum își 
imaginaseră scoţienii. Robert observă că singurii din toată 
adunarea care păreau mulţumiţi de această ceremonie erau 
englezii. Și aveau și de ce, dat fiind că regele lor era, acum, 
Suzeran al Scoției. 

Doar cu o lună în urmă, așteptaseră sosirea lui Edward cu 
nerăbdare. Adevărat, unii îndemnaseră la prudenţă, mai ales 
episcopul de Glasgow, care își exprimase îngrijorarea faţă de o 
intervenţie străină, dar în cea mai mare parte atmosfera fusese 


140 


una plină de speranţă. După cinci ani de frământări, în sfârșit 
problema succesiunii lui Alexander avea să fie decisă. Protectorii 
și nobilimea rămăseseră împărţiţi între Balliol și Bruce, în ciuda 
sfaturilor ţinute la Scone, așa încât regele Edward urma să 
acţioneze ca mediator între cei doi. La finele lui aprilie, magnații 
începuseră să se adune în târgul regal Berwick, pe malul nordic 
al Tweedului, în așteptarea regelui. Dar când Edward sosise în 
cele din urmă, nu venise în chip de frate sau prieten, ci sub 
înfățișarea unui viitor cuceritor, înconjurat de o armată de 
avocați și sfetnici și însoţit, pe coastă, de o flotă de război, iar pe 
uscat de șase sute de arbaletrieri și cinci sute de cavaleri. Aici, 
în castelul Norham, Edward îi anunţase că le va alege un rege, 
dar că, mai întâi, trebuia să-l recunoască drept suzeranul lor. Le 
spusese că a adus dovezi sub forma unui maldăr de documente 
cu care erau înarmaţi funcţionarii săi și care dovedeau că are un 
drept străvechi la o asemenea poziţie. Protectorii, conduși de 
episcopul Wishart, protestaseră vehement faţă de această 
cerere, dar regele păstrase o atitudine sfidătoare și rece pe 
parcursul disputelor încinse ce urmaseră și, în tot acest timp, 
armata sa își menţinuse prezența amenințătoare pe malurile 
Tweedului. 

In cele din urmă, neputând să respingă pretenţiile regelui, 
magnații scoțieni se văzuseră siliţi să se dea bătuţi. Protectorii 
fuseseră obligaţi să își cedeze autoritatea, după care Edward îi 
reinvestise, adăugând în rândurile lor un reprezentant al Angliei, 
iar conetabilii cedaseră controlul castelelor regale. Exista totuși, 
printre aceste condiţii, una la care Protectorii refuzaseră să 
consimtă. Edward fusese silit să jure că va acţiona ca suzeran 
numai până când va fi desemnat un nou rege. În două luni de la 
întronare, avea să redea controlul castelelor regale și să renunţe 
la autoritatea lui în favoarea regelui Scoției, urmând ca, după 
aceea, să nu mai ridice nicio pretenţie. Edward fusese de acord, 
punându-și sigiliul pe înţelegere, apoi îi anunţase pe magnații 
tăcuţi că era un om onest și că aceasta avea să fie o judecată 
cinstită, ceea ce însemna că toți așa-zișii pretendenți aveau 
dreptul să-și pledeze cazul. 

Robert văzu un bărbat în haine extravagante, care sosise în 
Berwick cu o săptămână în urmă, cu o suită numeroasă, 
traversând estrada ca să îngenuncheze înaintea regelui Angliei. 


141 


Vocea episcopului Bek bubui din nou în sala mare a 
Norhamului. 

— Sir Florence, conte de Olanda, accepţi judecata celui mai 
luminat dintre principi, prin gloria Domnului ilustru Rege al 
Angliei, Înalt Lord al Ţării Galilor și al Irlandei și Suzeran al 
ținutului Scoției? Și accepţi, în faţa tuturor celor prezenţi, că el 
are dreptul legal de a-ţi judeca pretenţia la tronul acestui regat? 

Contele cel plin de culoare se înclină adânc în faţa tronului și, 
asemeni celorlalți nouă bărbați dinaintea sa, răspunse afirmativ. 
Acum în partea stângă a estradei mai stăteau în așteptare 
numai trei bărbaţi. 

Apoi fu rândul lui John Comyn să străbată platforma până 
înaintea tronului. Când lordul de Badenoch îngenunche, Robert 
observă că nu-și înclinase capul la fel de adânc precum ceilalți. 
De fapt, trupul țeapăn al lordului abia de păruse să se aplece. 
Robert simţi un ghiont și își privi fratele. Edward îi făcu semn din 
cap în lungul șirului de bărbaţi de lângă ei, dincolo de tatăl lor, 
înspre un tânăr palid cu părul negru și lins. Era fiul cel mai mare 
și moștenitorul lui John Comyn, cel care avea același nume ca 
lordul. Robert îl văzuse de câteva ori după adunarea din 
Bingham, de la care trecuse un an, dar nu-și vorbiseră niciodată. 
Privirea tânărului părea pironită asupra siluetei îngenuncheate a 
tatălui său și o roșeaţă îi împestrița obrajii palizi. Avea pe chip o 
expresie de mândrie. 

— Chiar crede că există vreo speranţă ca tatăl său să fie ales? 
murmură Edward. 

— Probabil știe că n-are, murmură Robert ca răspuns. Comyn 
nici măcar nu stăruie asupra pretenţiei lui. Tot îl mai vrea pe 
Balliol ca rege. Bunicul crede că voia pur și simplu să i se 
înregistreze cererea, o formalitate. 

Tânărul John se uită în jur și mândria de pe chipul său se 
transformă în ostilitate, întâlnind privirile fraţilor Bruce. 

Atenţia lui Robert reveni asupra bărbaţilor adunaţi la dreapta 
regelui, cărora acum li se alăturaseră contele de Olanda și John 
Comyn. Cei mai mulţi dintre ei, așijderi lui Comyn, nu păreau să 
creadă cu adevărat că pretenţiile lor erau suficient de 
întemeiate ca să le aducă tronul. În ciuda promisiunii regelui 
privind o judecată dreaptă, toţi știau că era doar un spectacol. In 
realitate, existau numai doi oameni în această competiţie. Cei 
doi erau ultimii rămași să înainteze și să se supună autorității 


142 


regelui. Primul fu John Balliol, cu ochii nerăbdători și zâmbetul 
pe buze. 

— Dacă se înclină mai tare, o să se rupă, șopti Edward. 

Urmă lordul de Annandale și fu rândul lui Robert să simtă 
mândria învăluindu-l. Bunicul său îngenunche încet, cu o 
expresie chinuită, cu trupul său masiv protestând faţă de poziţia 
stânjenitoare la care era silit. Dar, chiar și plecându-se, lordul 
nu-și pierdu nicio câtime din autoritatea sa. 

În timp ce episcopul Bek i se adresa bunicului său, Robert îl 
examina pe regele Angliei, încercând să citească pe chipul 
acestuia care avea să-i fie decizia. Dar nu putu distinge nicio 
emoție în ochii aceia cenușii, cu excepţia poate a unei tristeți 
îndepărtate. Și poate că și pe aceea doar și-o imagina, pentru că 
veștile despre moartea reginei Eleanor îl precedaseră pe rege și 
toată lumea auzise că Edward le poruncise zidarilor să înalțe 
cruci imense, care să marcheze locurile unde trupul soţiei sale 
poposise pe parcursul procesiunii dinspre Lincoln spre Londra. 
Robert își imaginase aceste jaloane ale durerii presărate de-a 
lungul Angliei. Auzise multe despre omul ce ședea pe tron 
dinaintea lui: cruciat valoros, luptător abil și neînfricat, om de 
stat viclean, vânător pasionat și iubitor de turniruri. Fusese 
surprins de purtarea rece și amenințătoare a regelui, căci 
păruse a nu se potrivi cu omul despre care tatăl lui vorbise 
adesea cu admirație. 

Bunicul său se ridică, adus de spate, ca să li se alăture 
celorlalţi pretendenți - Rivalii, cum fuseseră porecliţi. In timp ce 
episcopul Bek se adresa adunării, Robert simţi un val de 
nerăbdare, dar și-o domoli, știind că judecata avea să dureze 
câteva luni sau poate chiar mai mult. După ziua de astăzi, când 
petiția bunicului său fusese înaintată, aveau să se întoarcă la 
casele lor, la fel ca toţi ceilalţi, pentru a aștepta decizia noului 
suzeran al Scoției. 


Capitolul 19 


— Se uită la tine. 
Robert luă o gură din vinul de un purpuriu întunecat, pe când 
Edward se apleca spre el, cu o veselie poznașă în voce. 


143 


— Serios? 

Robert se rezemă cu nonşalanţă de perete, dar ochii i se 
furișară peste capetele săltăreţe ale dansatorilor, către partea 
opusă a sălii. 

Fratele său îi văzu privirea și râse. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Potaie, mârâi Robert. Măsură din priviri mulțimea, căutând 
vălul stacojiu care fusese acolo cu numai câteva minute în 
urmă. Sala era plină de muzică, plânsetul cimpoaielor înălțându- 
se peste tropăitul ritmic al bărbaţilor și femeilor. Mesele puse pe 
capre, pe care fusese servit ospăţul ceva mai devreme, fuseseră 
împinse deoparte pentru a le face loc dansatorilor. Un șir de 
femei traversa râzând sala în întâmpinarea bărbaților, blocând 
vederea lui Robert. Işi întoarse privirea și, făcând-o, surprinse o 
străfulgerare stacojie pe estradă. Era ea. 

O chema Eva și era fata contelui Donald de Mar, unul dintre 
cei mai fideli aliaţi ai bunicului său. Robert o întâlnise de câteva 
ori în ultimul an, tatăl ei călătorise adesea spre Annandale ca să- 
| susțină pe lord pe parcursul judecății. Nu era prima femeie 
care-i atrăgea privirea. Existau una sau două fete în Lochmaben 
care-i reţinuseră atenţia pe parcursul șederii sale, inclusiv 
nepoata unuia dintre vasalii bunicului său, ea îl făcuse bărbat 
într-un hambar plin de pânze de păianjen de la marginea 
pădurii. Dar Eva era altfel. Era de rangul său și, fiind o tânără 
educată și de neam, era mai sigură pe sine decât fetele de la 
oraș. Robert se temea că se va dovedi greu de impresionat. 

Sub ochii săi, Eva se aplecă asupra tatălui ei, punându-și 
brațul cu un gest prietenos în jurul umerilor laţi ai bătrânului 
conte. Faldurile mătăsoase ale voalului ei stacojiu, ţinute locului 
de o cununiţă împletită, îi alunecară peste umeri, încadrându-i 
fața. Câteva șuvițe de păr blonde ca mierea îi fluturau în jurul 
obrajilor înroșiţi de căldură și de vin. Zâmbi când lordul de 
Annandale se înclină și-i spuse ceva contelui. Desprinzându-se 
de zid cu un gest hotărât și ignorând zâmbetul fratelui său, 
Robert își croi drum prin mulţime. În foșnet de fuste și râzând în 
hohote, o femeie se învârti pe dinaintea lui și apoi îndărăt în 
braţele bărbatului ce o aștepta. Robert își duse pocalul la buze și 
dădu pe gât ce-i mai rămăsese din vinul tare, înainte să i-l 
înmâneze unui servitor aflat m trecere. În noaptea aceasta nu 


144 


era paj. În noaptea aceasta era fiul unui conte și nepotul unui 
bărbat ce putea să ajungă rege. 

Trecuse un an de când cei treisprezece bărbaţi 
îngenuncheaseră înaintea regelui Edward în castelul Norham. Un 
an de când regele Angliei preluase controlul Scoției. Judecata 
începuse în târgul regal Berwick vara trecută, cu petiţii scrise, 
înaintate de fiecare pretendent, însoţite de suluri de pergament 
care le prezentau genealogia. Fusese ales un tribunal compus 
dintr-un număr de o sută patru bărbaţi, dintre care optzeci 
fuseseră aleși de cei doi pretendenți principali, lordul de 
Annandale și Balliol, iar ceilalți de Edward însuși. Regele 
trimisese genealogiile în Franţa, să fie examinate în detaliu de 
savanții de la Sorbona. Acum aproape că se terminase. Regele 
urma să-și anunţe verdictul de la o zi la alta și lordul de 
Annandale pregătise acest ospăț în Lochmaben pentru a le 
multumi unora dintre cei care-l susținuseră. Bătrânul Bruce, 
intrat de acum în cel de-al șaptezecilea an, era încrezător, 
Robert o știa. Și avea motive. Lordul avea un drept prin sânge 
egalat numai de cel al lui Balliol și era un vasal fidel al regelui 
Angliei, servind sub comanda lui Edward în Țara Sfântă și 
luptând pentru Henric împotriva lui Simon de Montfort. Și, mai 
important decât toate, lordul avea susţinerea a șapte dintre cei 
treisprezece conți ai Scoției, care, în virtutea legii strămoșești, 
puteau alege un rege. 

Robert se apropia de estradă, cu ochii pe Eva, când se auzi 
strigat pe nume. Se întoarse și-și zări mama. Părul negru ca 
pana corbului al lui lady Marjorie, presărat cu șuvițe argintii, 
curgea de sub o plasă de păr căptușită, din mătase albastră, de 
aceeași culoare cu rochia. În ochii lui Robert arăta ca o regină, 
frumoasă și cu ţinuta dreaptă. Numai când se apropie de ea Îi 
zări cercurile vineţii din jurul ochilor și pielea întinsă pe oase. 
Realizând că bunicul său nu era singurul împovărat de această 
judecată, se rușină că nu se gândise deloc la ea în lunile ce 
trecuseră. Robert aruncă o privire spre tatăl său, aflat sus pe 
estradă. Contele strângea un pocal cu băutură în pumn și faţa, 
întunecată în umbrele adânci aruncate de torţe, îi era 
posomorâtă și încruntată. Se îndoia că omul se dovedise ușor de 
suportat. 


145 


— Fiule, zise contesa, examinând apreciativ statura înaltă a 
lui Robert, în pantaloni negri și tunică încheiată la nasturi. Ești 
atât de chipeș. 

Auzind un chicotit, Robert își zări una dintre surori trăgând cu 
ochiul de după fusta contesei. Era cea mai mică, Mathilda. 
Chicotind în continuare, alergă către restul surorilor, care 
stăteau alături de dădaca lor. Nu-i venea să creadă cât de mult 
se schimbaseră de când le văzuse ultima oară. Mary avea șapte 
ani și era nesupusă și, s-ar părea, gata să dea mereu de bucluc 
ca Edward. La nouă ani, Christian, cu părul ei blond și bucilat, 
era serioasă și sensibilă, iar Isabel devenise o mândreţe de 
tânără. Își dori ca și ceilalţi fraţi ai săi să fi putut să participe la 
banchet în această seară, dar Niall și Thomas erau sub tutelă în 
Irlanda, iar Alexander se pregătea să intre în rândurile clerului. 
Se vorbea că va merge la Cambridge să studieze teologia. 

— Nu te-am văzut încă să dansezi, continuă contesa, 
punându-și o mână răcoroasă pe obrazul lui înfierbântat. 

— E încă devreme, zise Robert, cu privirea întorcându-se 
către estradă. 

Lady Marjorie îi aruncă o privire cunoscătoare. 

— Invit-o, murmură ea, înainte să se piardă din nou în 
mulţime. 

Descumpănit de perspicacitatea mamei sale, Robert urcă 
estrada, ridicându-se deasupra capetelor mulţimii. Se apropie 
de masă, pe care erau împrăștiate rămășițele ospăţului, trecu 
pe lângă tatăl său cel morocănos și se apropie de bunicul său și 
de contele de Mar. Contele de Atholl, sir John, era și el acolo 
împreună cu soţia sa, o fiică mai vârstnică a contelui Donald, 
îmbrăcată, ca și sora ei, în roșu. Robert se apropie de bărbaţi, 
încercând să ignore strălucirea stacojie care ameninţa să-i 
asalteze vederea. Deschise gura, sperând ca din ea să iasă ceva 
suficient de curtenitor, dar bunicul său i-o luă înainte. 

— A, Robert, tocmai vorbeam de tine. Chipul lordului era pătat 
și vinișoare purpurii îi brăzdau nările. 

— Da, chiar vorbeam, zise John de Atholl. Bunicul tău ne 
povestea despre isprăvile tale de la vânătoarea de azi. Tânărul 
și aprinsul conte se înclină spre Robert cu un zâmbet avid, cu 
părul ondulându-i-se în jurul frunţii. Am auzit că tu ai dat lovitura 
ucigașă. Îmi pare rău c-am ratat-o. 


146 


— Un cerb cu șaisprezece ramificații, zise lordul de 
Annandale, lăsându-se pe spate cu un geamăt de satisfacţie și 
apucându-și pocalul. Cel mai bun și cel din urmă din sezonul 
ăsta. 

Robert nu se mai putu abține. Privirea îi fulgeră către pata 
stacojie ce-i asedia coada ochiului. Ochii lui îi întâlniră pe ai 
Evei. Și ea zâmbea, dar era un zâmbet mai distant și mai 
calculat decât ale bărbaţilor, ca și cum încă l-ar mai fi cântărit și 
n-ar fi fost impresionată. Ochii ei erau de un albastru mai palid 
decât ai lui. Culoarea cerului primăvara, decise el. 

— Eva. 

Ea se întoarse către una dintre surorile mai tinere, o fată 
subţire al cărei păr era mai degrabă cafeniu șoriciu decât auriu 
ca mierea și care urca șovăitoare treptele. 

— Da, Isobel? 

— Vrei să dansezi cu mine? 

Strângând încă o dată umerii tatălui ei, Eva cobori ușoară de 
pe estradă, de mână cu surioara ei. Îi aruncă lui Robert o scurtă 
privire peste umăr, înainte să dispară în aglomeraţie, lăsând o 
dâră stacojie să stăruie pe dinaintea ochilor lui. 

Contele de Atholl se ridică și luă braţul drăgălașei sale soții. 

— Cred că o să le urmăm. John zâmbi larg. Fii atent, Robert. 
Dacă nu, cele mai bune fete vor fi în curând luate. 

Tânărul le făcu cu ochiul contelui de Mar și lordului de 
Annandale, care chicoteau amândoi într-un fel ce-l făcu pe 
Robert să înțeleagă că discutaseră și despre altceva decât 
despre abilităţile lui de vânător. Dornic să schimbe subiectul, își 
fixă privirea asupra frunzei uscate de palmier prinse de mantia 
bunicului său. 

— Crezi că regele Edward va răspunde chemării Papei la 
Cruciadă? 

Văzând că expresiile celor doi bărbaţi devin serioase, Robert 
își dori să se fi gândit la un subiect mai puţin sumbru de 
conversaţie. Trecuseră șase luni de când sosiseră veștile despre 
căderea cetăţii din Acra, ultima fortăreață a Cruciaţilor în Țara 
Sfântă. Zvonurile vorbeau despre bărbaţi și femei care se 
aruncaseră în mare ca să scape de spadele sarazinilor, de haos 
și foc, de străzi pe care sângele curgea în voie și de nave 
târându-se în toate porturile creștinătății, pline până la copastie 


147 


cu refugiați zdrenţăroși. De atunci, Papa chemase la o nouă 
Cruciadă, dar nu se stabilise nimic. 

— Poate, când pe tronul nostru va sta cineva, vom reuși cu 
toţii să răspundem chemării sale, zise bunicul său cu o voce 
joasă. Își goli pocalul. 

Contele Donald dădea din cap a aprobare. ` 

— Ne trebuie sânge nou pentru Războiul Sfânt. Inclină din cap 
către Robert. Dacă un tânăr prinț va lua Crucea, și alții îi vor 
urma. 

Din cealaltă parte a mesei se auzi un șuierat. Se răsuciră și-l 
zăriră pe contele de Carrick încruntându-se la ei, cu ochii 
întunecați presăraţi cu vinișoare sângerii. 

— Un tânăr prinţ! 

Se ridică în picioare clătinându-se și își împinse scaunul 
îndărăt cu un scârţâit. Întinse braţul către Robert, strângând în 
continuare pocalul în pumn. Vinul împroșcă masa. 

— Dacă asta e speranţa ta pentru recucerirea Pământului 
Sfânt, Domnul să ne aibă în pază! 

Cuvintele îi erau împleticite, dar destul de clare ca să răsune 
în urechea lui Robert ca un dangăt de clopot. 

— Ajunge! mârâi lordul de Annandale. 

— Spun doar adevărul. N-a fost în niciun război. Ştie numai 
cum să ucidă fiare, nu și oameni. Sânge proaspăt? Contele se 
strâmbă. Sângele curge subțiat prin vinele fiilor noștri. Subţiat 
ca vinul îndoit cu apă. Cum o să facem cruciați dintr-o 
asemenea turmă slabă? Contele își continuă șuvoiul veninos al 
vorbelor, dar Robert nu stătu să-l mai asculte. 

Se întoarse și cobori treptele, pătrunzând în mulţime. 
Ignorând protestele oamenilor, își făcu drum cu brutalitate până 
ajunse la uși și ieși în noapte, lăsând muzica și glasurile să se 
stingă în urma sa, înghiţite de beznă. Traversă curtea fortificată, 
trecând pe lângă capelă și bucătării, pe lângă grajduri și pe 
lângă cuștile câinilor, clădirile conturându-se în lumina palidă a 
unei luni în primul pătrar. Înaintea lui, deasupra acoperișurilor, 
se înălța cocoașa întunecată a dâmbului, cu laturile sale abrupte 
învelite în lut. Deasupra movilei de pământ fortificat, un turn 
rotund aţintea un deget bont către stelele îndepărtate. In loc să 
urce dâmbul spre turn, unde locuia alături de bunicul său, 
Robert se îndreptă către palisada care înconjura perimetrul 
castelului. Ajunsese aproape de poartă când se auzi strigat pe 


148 


nume. Se întoarse și o văzu pe Eva apropiindu-se, cu vălul ei 
stacojiu înnegrit în lumina lunii. 

— Nu mai stai la petrecere? 

— Aveam nevoie de o gură de aer. Nevrând să mai rămână în 
castel nicio clipă, nici măcar de dragul ei, Robert își continuă 
drumul către palisadă. 

— Pot să vin și eu? 

Robert nu se întoarse, dar făcu semn că da. Eva își potrivi 
pasul după al lui, cu poalele rochiei foșnind pe pământul 
îngheţat. Era toamna târziu și copacii se răsfirau goi pe cer. 
Paznicii palisadei îl salutară pe Robert când acesta se apropie. 
Unul deschise poarta, cu privirea stăruind asupra Evei. 

— Fii atent cum umbli, domnișorule Robert, îi strigă el cu un 
zâmbet cunoscător în voce. E ud acolo jos la /och în noaptea 
asta. 

Robert o conduse printre copaci de-a lungul cărării întunecate 
către /och-ul Kirch. Niciunul nu vorbea. Mintea lui Robert 
devenise ciudat de calmă, încremenită la jumătatea drumului 
între furie și o speranță ce înmugurea. Intr-o clipă, copacii le 
dispărură din cale și o mică suprafaţă lichidă se ivi înaintea lor, 
sclipind în lumina lunii, mărginită jur-împrejur de trestii. Castelul 
bunicului său, reședința familiei lui de peste un secol, fusese 
înălţat, strategic, în apropierea apei, dar spre deosebire de 
fortăreaţa strămoșească din Annan, dâmbul și curtea fortificată 
erau la o distanţă sigură de malul lacului, familia Bruce aflase 
între timp preţul blestemului lui Malachy. 

Robert se opri, privind dincolo de apă. Alături de el, Eva se 
înfioră în aerul rece. 

— E frig, suspină ea, cuprinzându-se în brațe. 

Robert știa ce ar fi trebuit să facă, știa chiar și ce aștepta ea 
de la el, dar fața schimonosită a tatălui său i se ivi din nou în 
minte, cu vorbele scurgându-i-se din gură ca veninul. Incleștă 
din fălci. Eva, însă, se trase mai aproape. După un minut, Robert 
simţi ceva în mână și realiză că erau degetele ei, împletindu-se 
cu ale sale. Undeva în pădure ţipă o bufniţă. Inima lui Robert își 
iuţise bătăile, iar răsuflarea îi ieșea de pe buze în nori albi. 
Imaginea tatălui său se ștergea, gonită de căldura concretă a 
mâinilor ei. Îi simţea pulsul, rapid și puternic ca al său. Se 
întoarse brusc către ea, nerăbdător să alunge ce mai rămăsese 
din gândurile sale. Când îi căută gura, ea se trase îndărăt, 


149 


părând surprinsă de nerăbdarea lui, apoi se lipi de el, moale. 
Avea gust de vin. 

Robert auzi un duruit îndepărtat de tobă și presupuse că era 
sângele bubuindu-i în tâmple, până când sunetul crescu în 
intensitate și el își dădu seama că era un zgomot de copite. Trei, 
poate patru călăreţi. Se trase de lângă Eva. 

— Alţi oaspeți? murmură ea. Buzele-i străluceau umede în 
lumina lunii. 

Vederea lor îi trimise un spasm în tot trupul și când vorbi 
vocea-i era înecată. 

— Nu. Işi drese glasul. Toată lumea e aici. 

Ezită. Voia să rămână acolo, cu ea, dar tropotul acela îl 
distrăsese. Era o oră prea târzie pentru călători. 

— Vino. 

O luă de mână și o conduse înapoi prin pădure, lăsând /och-ul 
amuţit și netulburat în urma lor. 

Apropiindu-se de palisadă, Robert își dădu seama că nu mai 
auzea cimpoaiele. Intrând pe poartă, auzi voci ridicate răsunând 
dinspre sală. Işi iuți pasul și Eva fu silită să alerge alături de el, 
strângându-și fustele cu mâna liberă. În curte erau cai și 
mirosea a bălegar proaspăt. Robert se îndreptă către sala de 
ospeţe, ale cărei uși fuseseră date de perete. Vedea oameni 
îngrămădindu-se, o masă de fețe. Edward se ivi din mulţime. 
Zărindu-l pe Robert, se apropie. Robert nu-l mai văzuse 
niciodată pe fratele său arătând atât de sumbru. 

— Ce este? 

— S-a anunţat, frate. John Balliol va fi rege. 


Capitolul 20 


Robert călca pe poteca întunecată din pădure cu capul plecat 
și cu degetele mari vârâte la centură. Vântul zgâlțâia ramurile 
dezgpolite ale copacilor și-i împrăștia la picioare frunze moarte. 
Cățelușa sa, Uathach, unul dintre ultimii pui ai lui Scâthach, le 
fugărea descriind cercuri nebunești și clănţănind din fălci către 
covorul lor învârtejit. De obicei, comportamentul tinerei căţele îl 
amuza, dar în acea zi abia o lua în seamă. Mintea lui Robert, 


tulburată de gânduri, era pierdută în sine, iar dispoziţia îi era la 
fel de întunecată ca după-amiaza de noiembrie. 

Trecuse o săptămână de la ospăț și atmosfera din Lochmaben 
nici că putea să fi fost mai diferită decât cea de dinaintea sosirii 
veștii. Mulţi dintre cei care-l susținuseră pe bunicul său cât timp 
durase judecata se scuzaseră și plecaseră, luând distanţă de 
parcă familia ar fi contractat o boală contagioasă. Robert știa că 
probabil aceste gânduri erau nedrepte, fără îndoială conții de 
Mar, Atholl și Dunbar, fuseseră uluiţi și mâniaţi de decizia 
regelui Angliei. Dar castelul era neobișnuit de tăcut în ultimele 
șapte zile și nu se putea nega că, în calitate de dușman al noului 
rege al Scoției, poziţia familiei Bruce stătea acum sub semnul 
întrebării. 

Tatăl și mama lui Robert rămăseseră la Lochmaben, deși 
prezența mânioasă a contelui nu contribuise la dispariţia 
tensiunii. Bătrânul lord își petrecuse cea mai mare parte a 
săptămânii singur în camerele sale, părăsindu-le numai ca să 
meargă la capelă și să se roage. Cu două nopţi în urmă, Robert 
își găsise bunicul prăbușit în genunchi dinaintea unei mări de 
lumânări ce străluceau pe altar, repetând cu înflăcărare o 
rugăciune, iar și iar, cu răsuflarea mirosind a băutură. 
Blestemul, mormăise el, în timp ce Robert îl ajuta să se ridice. 
Trebuie să ne căim. 

Robert se ţinuse deoparte, ocupându-și zilele cu plimbări prin 
pădure, evitându-l până și pe fratele său. Ținutul din jurul 
Lochmabenului era tăcut, acum că sezonul de vânătoare se 
sfârșise. Ploile toamnei șterseseră urmele lăsate de cai și 
oameni, pădurea reclamându-și teritoriul. Robert nu-și dăduse 
seama cât suflet pusese în lupta pentru tron până când nu 
auzise verdictul regelui. Avea optsprezece ani, viitor cavaler cât 
de curând și moștenitorul averii familiei. Dar ce avea să devină 
acum acea avere cu un dușman pe tron și cu Comynii promovați 
în dregătorii și mai înalte? Aveau să fie în siguranţă Annandale și 
Carrickul sau poate că Balliol avea să-și ia revanșa faţă de cei 
care îi invadaseră pământurile cu șase ani în urmă? Auziseră că 
acesta îl numise de curând pe Dungal MacDouall căpitan al 
armatei din Galloway. Robert știa că tatăl lui MacDouall fusese 
ucis de tatăl său în timpul atacului asupra Buittle. Fără îndoială 
că oamenii din Galloway cloceau de mult timp o dorinţă de 
răzbunare. E adevărat, dacă se ajungea aici, familia sa deţinea 


151 


proprietăţi bogate în Anglia, dar asta era o slabă consolare 
ținând cont de decizia regelui Edward, care încă nu fusese 
explicată. Poate să se retragă pe pământurile lor din Irlanda? 
Asta ar fi arătat prea tare a înfrângere și, în timp ce ieșea dintre 
copaci, Robert goni ideea. 

Castelul Lochmaben domina peisajul dinaintea sa, cu turnul 
înălțându-se pe dâmbul său deasupra curţii fortificate și a 
orașului. Plasat strategic între două lacuri, alcătuia poarta către 
vestul Scoției. Fumul se întindea în fuioare zdrenţuite, smuls de 
pe acoperișuri de vântul lacom. Ziua era pe sfârșite și mirosul de 
mâncare ce venea dinspre oraș făcu stomacul lui Robert să 
ghiorțăie.  Fluieră către Uathach, care fugărea un stol 
croncănitor de ciori, și se îndreptă către poarta de sud, săpată în 
zidul de pământ al orașului. Era mai rapid să străbaţi așezarea 
decât să-i dai ocol. Paznicii îl salutară, dar fără obișnuitele lor 
glume sau discuţii. Îndepărtându-se, Robert simţi în spinare 
privirile lor îngrijorate și întrebătoare. 

Se apropia de piață, plină de negustori ce plecau după ziua de 
târg, când zări o figură cunoscută pe treptele bisericii. Era 
bunicul său. Coama lui argintie era prinsă sub o tocă de fetru și 
spinarea-i era dureros de adusă, cu umerii parcă prea grei 
pentru silueta sa. Lordul vorbea cu cineva și această a doua 
figură îi reţinu atenţia lui Robert. Era o bătrână într-o mantie 
cafenie, murdară, sprijinită într-un toiag noduros. Era departe de 
el, dar îi vedea limpede chipul. 

Affraig. 

S-o vadă era un șoc, ca și cum o parte din copilăria sa ar fi 
apărut deodată într-un colț din viaţa lui de adult, copleșindu-l cu 
amintiri și sentimente de mult uitate. Robert era prea departe 
ca să audă ce-și spuneau, dar expresiile lor erau încordate. 
Păreau să se certe. Vântul smulse gluga lui Affraig, dându-i la 
iveală părul, acum mai mult alb decât negru. Robert înaintă 
printre grupurile de negustori care-și împachetau mărfurile, pe 
lângă cai și căruțe. Își zări bunicul dându-și capul pe spate și 
privind cerul. Apoi bătrânul făcu un semn afirmativ din cap. 
Affraig își ridică mâna și-i atinse obrazul, cu un gest familiar și 
afectuos care îl surprinse și-l tulbură pe Robert, apoi se depărtă 
sprijinindu-se în toiag. După o clipă, dispăru pe după biserică. 
Robert porni către bunicul său. Bătrânul se îndrepta spre poarta 
ce ducea la castel. Inainte ca Robert să-l ajungă din urmă, 


152 


cineva îi tăie calea. Era unul dintre vasalii bunicului său, un 
cavaler de pe o moșie învecinată. 

— Domnișorule Robert, îl salută bărbatul cu stânjeneală în 
voce. De câteva zile am tot vrut să-i cer o audienţă lordului. 
Vreau să-i prezint regretele mele pentru că n-a fost ales să fie 
regele nostru. Îl rog pe sir Robert să-mi ierte întârzierea, dar, cu 
furtunile astea, am fost ocupat până peste cap cu o inundație și 
cu tot soiul de... 

— O să-i transmit regretele domniei voastre, îl întrerupse 
Robert, ocolindu-l. De cealaltă parte a pieţei se opri, dându-și 
seama că bunicul său dispăruse, apoi se repezi către biserică. 
Ocolind clădirea, pătrunse pe străzi înguste ca o vizuină, 
căutând-o pe Affraig. Dar după câteva minute de căutări 
infructuoase, se întoarse și porni din nou pe unde venise, către 
castel. 

Robert traversa curtea când auzi voci ridicate venind de la 
etajul superior al casei de oaspeţi. Recunoscând mărâitul 
mânios al bunicului său, apoi răspunsul lătrat al tatălui, se 
apropie de ușă. Aceasta se deschise tocmai când întindea mâna 
spre ea și două slujnice ieșiră, ducând coșuri cu rufărie. Se 
dădură în lături, înclinând politicos din cap. Robert simţi un 
miros acru și pe unul dintre cearșafuri zări ceva ce părea o pată 
de sânge diluat, apoi pătrunse înăuntru și urcă scările către etaj. 
Poposi pe holul din fața încăperii unde fuseseră găzduiţi părinţii 
săi. Vocile tatălui și bunicului se auzeau limpede prin ușă. 

— Nu pot să cred că ai ascultat-o pe cotoroanţa aia! Eşti un 
nătâng afurisit! Vocea contelui se auzea plină de furie. O relicvă 
a trecutului, crezând încă în blesteme și în magie, ca o babă 
puţină la minte. Nici nu-i de mirare că Edward l-a ales pe John 
Balliol și nu pe tine. Cel puţin fiul ăla de curvă se poartă ca un 
normand! 

— Cândva și tu credeai în astea, din câte-mi amintesc. 

— Am fost beat când am căutat-o pe scorpia aia, șuieră 
contele. Beat de sângele pe care-l văzusem vărsat pe dealurile 
din Țara Galilor, beat de morțile oamenilor mei. Nu eram stăpân 
pe mintea mea. 

Vocea bunicului lui Robert se frânse, pradă unei emoţii bruște. 

— Ţi-ai trimis omul după ea fiindcă ţi-a fost rușine? Ai vrut s-o 
pedepsești pentru că a făcut ce i-ai cerut? 

— N-am avut de-a face cu asta, mârâi contele. 


— Dar nici nu i-ai făcut dreptate așa cum merita. 

— Dreptate? Urmă un hohot de râs plin de cruzime. O femeie 
care trăiește singură și-i duce pe oameni de nas cu șarlataniile 
ei o să capete ceea ce merită, mai devreme sau mai târziu. 

Urmă un moment de tăcere. Când bătrânul lord vorbi din nou, 
glasul îi era rece ca marmura. 

— Singurul lucru care contează acum este ca pretenţia 
noastră la tron să fie păstrată. 

— N-avem niciun drept, blestemat să fii! 

Bunicul lui Robert continuă ca și cum contele nici n-ar fi 
vorbit. 

— O să-ţi cedez acest drept ţie astăzi, dar mâine tu o să i-l 
cedezi lui. 

Robert făcu un pas înapoi, încruntând din sprâncene. 

— Nu vreau să am de-a face cu nebunia asta! 

Se auzi un zgomot de pași apropiindu-se de ușă. 

— Imi vei da ascultare! bubui vocea lordului de Annandale. 
Sau mă jur pe Dumnezeu că o să te las fără nimic! 

Pașii se opriră brusc. 

— Știu că m-ai trădat și că l-ai informat pe regele Edward 
despre atacul nostru asupra Gallowayului. Știu că de atunci ai 
ținut legătura cu regele, informându-l despre planurile noastre. 

Robert fu șocat de dezvăluire, dar și de furia clocotitoare din 
vocea bunicului său. 

— In Carrick există oameni care-mi sunt loiali mie, continuă 
lordul. Sunt scârbit că a trebuit să-mi iscodesc propriul fiu, dar 
niciodată nu mi-ai dat motive de încredere. N-am spus nimic 
despre trădarea ta. Am lăsat de la mine, la fel cum am făcut cu 
multe alte fărădelegi ale tale, dar asta mi-a demonstrat în cele 
din urmă că, dacă familiei ăsteia i-a mai rămas vreo speranță, 
aceasta nu e în tine. 

— O fi în tine, atunci? O să porţi giulgiu înainte s-ajungi să 
porţi coroana! Eu sunt cel care s-a asigurat că familia asta are 
putere când m-am însurat cu Marjorie! 

— Grăbit mai ești să uiţi că, însurându-te cu Marjorie fără 
consimțământul regelui Alexander, ai atras mânia regelui 
asupra capetelor amândurora. A fost cât pe ce să pierzi tot! 
Numai la rugămintea mea regele te-a iertat și i-a redat soției 
tale Carrickul. 


154 


— Și mereu m-ai urât din pricina asta, nu? N-o să renunţ la 
ceea ce-mi aparţine pe drept! 

— Dacă n-o faci, n-o să moștenești Annandale și titlul de lord. 
N-o să capeţi nici pământurile mele din Anglia, nici averea mea. 
La moartea mea n-o să capeţi nimic. 

— N-o să faci una ca asta. Te-am salvat din închisoarea aia 
din Lewes. Dacă n-aș fi fost eu, nici n-ai fi avut ce moștenire să 
oferi. 

— Așa-i, fiule, și îți promit că o să ai un trai îmbelșugat până 
la sfârșitul zilelor tale. Refuză-mă și mă jur pe Domnul c-o să te 
las fără nimic. 

Scările trosniră. Robert se întoarse tresărind și o zări pe 
mama sa. Tinea o lumânare și, în lumina ei, fața îi era pământie. 

— Ce faci aici, Robert? 

Vocile de cealaltă parte a ușii amuţiră la auzul întrebării ei 
severe. Un zgomot de pași fu urmat de zăngănitul unei 
încuietori. Ușa se deschise și Robert întâlni privirea bunicului 
său. 

Bătrânul lord deschise ușa mai larg. 

— înăuntru, băiete! 

Robert îi aruncă o privire mamei sale, apoi intră. Bunicul său 
nu-i mai zisese „băiete” de ani de zile. Asta-l făcea să se simtă 
tânăr și nervos. Tatăl lui stătea în centrul camerei, alb la față de 
furie. În spatele lui, un pat domina încăperea. Cearșafurile de pe 
el fuseseră luate. Robert se gândi la petele de sânge din coșul 
de rufe, apoi auzi în spate vocea bunicului său. 

— Tatăl tău are ceva să-ţi spună. 

Contele se îndreptă către ușă. Trecând fără o vorbă pe lângă 
Robert, se opri alături de tatăl său. 

— Îmi doresc pe ce-am mai sfânt să te fi lăsat în Lewes, 
murmură el înainte să iasă din încăpere. 

Falca lordului zvâcni. Vru să vorbească, dar umerii i se lăsară 
și traversă în schimb încăperea către patul dezgolit, pe care se 
lăsă să cadă. Robert își privi bunicul în tăcere. Părea din cale- 
afară de fragil. Mâinile sale, încleștate pe genunchi, erau 
noduroase și tremurau, iar pielea-i era subţire ca pergamentul. 
Ridurile vârstei deveniseră brazde adânci, încreţite în jurul 
ochilor și gurii. Robert auzise odinioară un poet proclamând că 
era mai bine ca bărbaţii să moară în luptă, tineri și în plină 
glorie, decât să-și vadă tinerețea și puterea jefuite de Timp, 


155 


acest mare tâlhar. Își privi propriile mâini cu pielea elastică, 
brăzdată numai de vene solide, albăstrui. 

— Nu știu cât anume ai auzit, zise bătrânul lord, dar ar trebui 
să știi că am de gând să renunţ la pretenţiile mele la tron în 
favoarea tatălui tău. Este un drept de sânge al familiei noastre 
și nu poate fi ignorat, indiferent ce ar decide regele Edward sau 
altcineva. Vreau să fie ţinut viu de cineva care-i demn de 
această onoare. 

Se ridică încet și traversă încăperea către Robert. 

— In schimb, tatăl tău va renunţa la acest drept în favoarea ta 
și, odată cu el, la titlul de conte de Carrick. Lordul de Annandale 
îl apucă pe Robert de umeri. Mâine vei fi făcut cavaler și învestit 
ca unul dintre cei treisprezece conți ai Scoției. Ochii de șoim ai 
lordului se afundară într-ai lui Robert. Promite-mi că o să 
respecţi pretenţia familiei noastre la tron și că o s-o afirmi cu 
demnitate și cinste în anii ce vor veni, indiferent de impostorii 
ce stau pe tronul acela sfidând dreptul nostru. 

— Promit, domnule, murmură Robert. Vocea îi suna ciudat, de 
parcă altcineva ar fi vorbit în locul lui. Mintea i se învârtea. 

Ochii bunicului său se umplură de tristețe. 

— Imi pare rău, Robert, că-ţi încredinţez această povară. Să 
știi însă că nu ţi-aș trece-o ţie dacă nu te-aș crede capabil s-o 
porți. 

— Nu-i o povară, bunicule. E o onoare. 

Bunicul său nu zise nimic, dar îi strânse și mai tare umerii. 

e 

Procesiunea înainta încet pe Dealul Sfatului prin ploaia de 
iarnă, doamnele ridicându-și fustele ca să le apere de noroi, 
lorzii și cavalerii pășind atenţi pe pământul îmbibat de apă. 
Copacii se legănau, biciuind cu stropi grei mulţimea ce se aduna 
pe culmea dealului de lângă abație. Din rândurile lor ieșiră doi 
bărbaţi purtând un drug solid de fier, de care era atârnată prin 
inele de fier o piatră uriașă, de culoare crem. Feţele bărbaţilor 
erau roșii și încordate în timp ce cărau Piatra între ei pe 
pământul mocirlos, până pe soclul ce se afla în centrul cercului 
de copaci. Călugării abației din Scone priviră neliniștiţi cum 
Piatra era coborâtă pe soclul larg și acoperită cu o țesătură 
aurită, brodată cu un leu roșu. Restul adunării se concentra 
asupra bărbatului uscăţiv, îmbrăcat în robe stacojii muiate de 


156 


ploaie și purtând la brâu o sabie dezgolită, care se ivise și 
înainta către piatră. 

Îl urmau James Stewart, episcopul de St Andrews și abatele 
din Scone. John Balliol nici nu-i așteptă bine să ajungă înainte să 
se așeze pe Piatra Destinului, privind mulţimea, cu ploaia 
lipindu-i de creștet părul ce se rărea și scurgându-i-se în șuvoaie 
pe obrajii ciupiţi de vărsat. Intendentul înaintă, purtând un 
sceptru încrustat cu nestemate. În tăcere, îi înmână acest 
simbol al autorităţii lui Balliol, a cărui față se crispă într-un 
zâmbet. Apoi, fragilul episcop de St Andrews așeză pe umerii lui 
Balliol o mantie peste care abatele puse o stolă din blană de 
hermină albă ca zăpada. Cei trei bărbaţi pășiră îndărăt, 
așezându-se dinapoia tronului, în timp ce genealogia lui John 
Balliol era citită cu solemnitate mulțimii înmuiate de ploaie. 

Așezat la dreapta soclului, sub un baldachin ţinut de paiji, 
regele Edward îl privea pe clericul care intona numele unor regi 
și prinți de mult trecuți. Vântul ridică un colț al stofei brodate pe 
care şedea Balliol, dând la iveală un colț palid de piatră. 

John de Warenne se aplecă spre urechea lui Edward. 

— Când intenţionaţi să treceţi la fapte, Maiestate? 

— În curând, replică Edward, fără să-și ia ochii de la Balliol. 


157 


Partea a lIll-a 


1294-1295 


„=.  Și-atunci a apărut o stea 
strălucitoare și măreață din care izvora o 
singură rază. Și la capătul razei era o 
minge de foc ce se-ntindea luând formă 
de dragon. 

(Uther) a luat în păstrare coroana 
insulei. Cu acordul tuturor celor prezenti, 
a fost uns rege. (...) Din acea clipă, a fost 
numit Utherpendragon, ceea ce în limba 
britanilor înseamnă „cap de dragon”. I s- 
a dat acest titlu pentru că printr-un 
dragon a profeţit Merlin că el va ajunge 
rege.” 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 21 


Săptămânile și lunile de după primirea lui Robert în rândul 
cavalerilor se dovediră unele întunecate pentru membrii familiei 
Bruce, ocoliţi de aliați și ameninţaţi de dușmani. Soarta lor nu 
mai fusese atât de lovită de dezastru de pe vremea Sfântului 
Malachy și bătrânul lord își petrecu multe nopți în genunchi în 
capela din Lochmaben, rugându-l pe sfânt să-și ia îndărăt 
blestemul și ura. Robert i se alătură uneori, îngrijorat de 
dispoziția schimbătoare a bunicului său și chinuit de gânduri 
despre Affraig și copacul destinelor. Căzuse oare împletitura ce 
conţinea nodul sau atârna încă de copac, bătută de vremuri, la 
fel de încăpățânată ca sfântul care le blestemase neamul? 
Sfâșiat între dorinţa de a pleca acasă, în Carrick, acum moșia sa, 


158 


și cea de a sta cu bătrânul la Lochmaben, hotărârea îi fusese 
smulsă în acel decembrie îngheţat de mâna rece a morţii. 

La puţin timp după întronarea lui John Balliol, când susţinătorii 
lor se îndepărtau, nedoritori sau temându-se să ia apărarea 
dușmanilor juraţi ai noului rege al Scoției, lady Marjorie căzuse 
la pat în Turnberry. Sănătatea contesei fusese de câtva timp 
fragilă, nu reușise să-și revină după nașterea Matildei, dar 
treptat starea ei se înrăutăţise, accesele de rău și febră 
devenind din ce în ce mai dese, până ce, într-o noapte tristă, se 
stinsese din viață. Când vestea despre moartea ei ajunsese la 
Lochmaben, Robert se dusese la Carrick și stătuse, în haine 
negre, lângă mormântul ei, confruntat cu tăcerea îngheţată a 
tatălui său. Moartea ei îi despărţise. Era de parcă ea ar fi fost 
legătura care ţinea familia laolaltă și acum, că murise, nu 
puteau să nu se îndepărteze. 

După numai câteva săptămâni, tatăl lui Robert, privat de titlul 
său și lovit de această pierdere, o luase pe fiica sa cea 
vârstnică, Isabel, și navigase spre Norvegia, unde rămăsese ca 
oaspete al regelui Eric. La scurt timp de la plecarea sa, Robert 
primise prima sa însărcinare ca proaspăt cavaler, bunicul său 
poruncindu-le lui și lui Edward să viziteze proprietăţile familiei 
Bruce din Yorkshire și Essex și să adune dările anuale. Robert, 
rămas singur între zidurile bătute de valuri ale casei copilăriei 
sale, unde se străduia să facă faţă morții mamei lui și 
complexităţii rolului de conte, acceptase bucuros. Și, la 
începutul noului an, lăsând Carrickul pe mâinile unui vasal 
capabil, el și fratele său, însoţiţi de doi scutieri, traversară 
Granița către Anglia. 

e 

Calul de luptă își smuci capul masiv, cu ochii măriți și albi 
rostogolindu-se prin  deschizăturile  cioltarului negru ce-i 
acoperea trupul uriaș. Când cavalerul din șa se întinse să ia 
lancea de la scutierul său, tunica îi flutură, dând la iveală 
scânteierea de solzi de pește a armurii. Strunindu-și armăsarul 
cel aprig, trase frâiele cu mâna stângă, adăpostită de scutul 
prins în curele pe braț. Scutul, plat în partea de sus și ascuţit la 
nivelul genunchiului, era negru, având în centru o harpă roșie. 
Ailettele de lemn de pe umeri purtau același însemn, singura sa 
distincţie, restul fiind ascuns de armura greoaie și de coiful de 
oţel. 


159 


Uralele mulțimii ce se îngrămădea pe terenul de turnir de la 
Smithfield atinseră culmea când, de cealaltă parte a arenei, un 
al doilea cavaler își luă lancea. Acesta era înveșmântat în 
albastru, cu o dungă diagonală ce-i brăzda tunica printre șase lei 
auriți. Scutul său avea un desen izbitor. Era vopsit într-un roșu 
intens, sângeriu, cu un dragon auriu în mijloc. 

Răsună un corn. Cavalerii înfipseră pintenii în pântecele cailor, 
care țâșniră înainte dinspre părţi opuse ale arenei, avântându-se 
în galop prin noroi și peste așchii de lănci sfărâmate. Cavalerul 
cu dragon pe scut fu cât pe ce să piardă controlul calului și să se 
abată de la linia dreaptă, dar îl readuse la ordine cu o smucitură 
a frâului chiar la timp ca să-și coboare lancea. De-a lungul și de- 
a latul câmpului, mulțimea se îmbulzea să vadă ciocnirea. Vârful 
de fier izbi lemnul scutului și coada lăncii zbură în ţăndări. 
Impactul fu brutal. Cavalerul cu harfa roșie pe scut fu împins 
îndărăt, cu propria lance fluturând prin aer, și căzu pe spate din 
şaua înaltă, în timp ce calul își continua galopul. Izbi pământul în 
scrâșnet de metal, împroșcând în jur apă noroioasă. Mulțimea 
urlă. 

Apropiindu-se de capătul arenei, cavalerul cu dragon pe scut 
își încetini calul la trap, iar privitorii se poticneau ferindu-se din 
calea animalului în armură. Răsucindu-se în ultimul moment, își 
trase din teacă spada și-și îndemnă calul înapoi, spre locul unde 
adversarul său zăcea pe spate. Se opri, gata să descalece și să 
continue lupta pe jos. Cavalerul căzut rămase nemișcat. Un corn 
sună și trei scutieri purtând blazonul harfei roșii pătrunseră pe 
câmp în fugă, unul alergând să prindă frâiele calului, ceilalți doi 
să își îngrijească stăpânul căzut. Cavalerul cu dragon pe scut 
aşteptă pe calul său care bătea din copite. Mulțimea se 
scufundase într-o tăcere plină de nerăbdare. Bărbatul era leșinat 
sau tocmai asistaseră la o moarte, aici, în această dimineaţă 
londoneză de mai bătută de o ușoară briză? Era o priveliște 
obișnuită în turniruri, deși în prezent lăncile aveau vârfuri cu trei 
dinți menite să redistribuie forța impactului, iar săbiile erau din 
os de balenă. 

Pe jos se văzu mișcare, întrezărită printre picioarele 
scutierilor, un braţ ridicat, niște degete descleștându-se. 
Scutierii se traseră înapoi, iar cavalerul se ridică cu greu în 
picioare, cu scutul zgâriat ţinându-i-se pe braţ doar într-o curea, 
cu lancea, nefrântă, zăcând pe jos. Clătinându-se pe picioare, își 


160 


scoase coiful, dând astfel semn că nu avea de gând să continue 
lupta. Cavalerul cu dragon pe scut își înălță spada în aer și dădu 
pinteni calului de-a lungul terenului, într-un iureș de mătase 
albastră, însoţit de urale dezlănţuite. 

Robert, așezat alături de fratele său în tribuna regală, aplaudă 
aprobator în timp ce cavalerul rănit era condus de pe câmp și 
alți doi adversari pătrundeau în arenă în trapul cailor. Era de- 
abia a treia confruntare a zilei și deja asistase la o desfășurare 
de abilitate și forță cum nu mai văzuse. Participase la câteva 
turniruri în Scoţia, dar niciunul nu se compara cu această 
demonstraţie luxoasă. Totul aici era mai mare: caii mai solizi, 
veșmintele cavalerilor mai fine, de la fanioanele de mătase de 
pe lănci până la panașele ce le împodobeau coifurile. Și publicul 
era mai numeros. Robert încă mai vedea oameni care 
pătrundeau în împrejmuire printre șiruri de corturi dungate, 
controlaţi de cavalerii regelui ca să nu aibă arme, care erau 
interzise la turniruri. Era o lege destul de veche, dată după ce 
nu doar un turnir se transformase într-o încăierare cu zeci de 
victime. De atunci, luptele individuale deveniseră mai populare 
decât încăierările* și turnirurile se transformaseră în întreceri 
rafinate, cu judecători și premii, la care puteau să participe 
numai cavalerii de neam, fiecare trebuind să plătească o taxă 
însemnată. Chiar și așa, cavalerii regelui păreau să fi adunat o 
recoltă de pumnale și cuțite. 

Robert își întoarse privirea către arenă și atenţia i se abătu 
asupra gazdei turnirului. Aflat la câteva rânduri mai în faţă, 
regele Edward stătea drept pe un tron așternut cu perne, cu 
tunica brodată pe spate și pe piept cu trei lei auriţi, cu părul său 
cenușiu încreţit cu grijă la vârfuri. În jurul lui, loja regală era 
plină de la un capăt la altul de baroni și lorzi de vază din toată 
Anglia, însoţiţi de doamnele lor în veșminte presărate cu 
nestemate și podoabe de cap instabile, ale căror mătăsuri 
fluturau ca niște stindarde în vântul înviorător. Paji în tunici de 
un albastru strălucitor așteptau pe margini precum canarii, gata 
să se repeadă să îndeplinească orice ordin. Privirea lui Robert 
stărui asupra regelui. Nu-i vorbise încă lui Edward, deși sosise în 
Londra de aproape o săptămână, chemat să participe la 
parlamentul ce urma să fie ţinut peste două zile, pentru a 


3% Așa-numitele me/se, confruntări în arenă între două tabere de cavaleri care luptau 
pe jos. (n. tr.). 


161 


discuta planurile regelui privind o nouă Cruciadă. Reţinerea lui 
Edward îi aducea o oarecare ușurare lui Robert, fiindcă nu știa 
cum anume să i se adreseze după evenimentele de anul trecut 
și încă îi mai purta pică regelui care, alegându-l pe John Balliol, îi 
lipsise familia de tron. Ştia însă că nu se cuvenea să lase să i se 
vadă sentimentele. Nu aici, în măreţia și agitația Londrei, a cărei 
curte regală părea plină de lupi. 

Robert își mută atenţia către noii adversari ce înaintau în trap 
pe câmp, urmaţi de scutierii care le duceau lăncile. Simţi un 
junghi de invidie, dorindu-și să se afle el acolo, pe cel mai bun 
armăsar pe care-l putea cumpăra, adorat și admirat. Dificultăţile 
gestionării moșiilor din Anglia - să asculte plângerile arendașilor 
și să pună capăt unor gâlcevi mărunte - îl apăsaseră greu în 
anul ce trecuse. Ca băiat, își imaginase că a fi cavaler era o 
experienţă mai exaltantă. Realitatea se dovedise oarecum 
dezamăgitoare. Dar acum încântarea turnirului și spectacolul 
Londrei îl redeșteptaseră, vorbindu-i despre alte posibilităţi ce 
existau dincolo de povara responsabilităţii. 

Aplaudă odată cu restul mulţimii când cavalerii înconjurară 
arena, ridicându-și pumnii în aer ca să obţină urale mai asidue. 
Unul avea ca blazon un leu argintiu, în timp ce celălalt purta 
mătase galbenă împodobită cu un vultur verde. Robert ezită în 
aplauzele sale, văzând că și cavalerul cu vulturul verde purta un 
scut roșu sângeriu cu un dragon aurit în centru. Se aplecă spre 
fratele său. 

— Vezi scutul ăla? zise el ridicându-și vocea deasupra larmei. 
E la fel ca al câștigătorului de adineauri. 

— Poate că aparțin aceleiași case? își dădu Edward cu 
părerea, pe când cavalerul își îmboldea calul și trecea pe lângă 
loja regală, făcându-i regelui o plecăciune. 

— Atunci de ce au blazoane diferite pe tunici? 

Edward clătină din cap a neștiinţă. În timp ce cavalerii se 
îndreptau la trap spre locurile lor, fiecare la un capăt al 
câmpului, arătă către marginea arenei, unde alți bărbaţi 
așteptau alături de scutierii lor. 

— Uite! Mai sunt și alţii acolo! 

Robert zări treisprezece cavaleri, diferind între ei prin 
blazoane, dar purtând cu toţii același scut decorat cu dragon. Nu 
mai văzuse nicicând așa ceva. De obicei, scutul unui cavaler era 
pictat cu blazonul casei sale. Privi în jur, gândindu-se să-l 


162 


întrebe pe vreunul dintre lorzii din tribune, dar toți se ridicau în 
picioare să vadă confruntarea. Nevrând să piardă spectacolul, 
Robert se ridică alături de ei, iar cavalerii își coborâră lăncile 
într-un vârtej de noroi și tropote. 

e 

Procesiunea regală șerpuia pe drumul prăfuit, precedată de 
sunetul tobelor. În frunte călărea regele Edward alături de 
dregătorii săi, printre care contele de Surrey, sir John de 
Warenne, și Anthony Bek, episcopul de Durham. În urma lor 
veneau cavalerii ce participaseră la turnir, majoritatea după ce- 
și schimbaseră coifurile și cămășile de zale cu cămăși de olandă 
și mantii brodate. Călăreau îmbujorați și triumfători pe armăsarii 
lor de luptă. Câţiva încă mai arborau favorurile de la doamne pe 
care le purtaseră pe timpul turnirului, fâșii smulse din văluri și 
mâneci, fine ca aripile de fluture. Buna lor dispoziţie era o 
schimbare plăcută după cele câteva zile mohorâte în care 
curtea fusese preocupată de tensiunile crescânde din Franţa, 
unde fratele regelui Edward ducea tratative, ca urmare a unei 
bătălii navale ce avusese loc cu o vară în urmă între corăbiile 
englezești de mărfuri și flota franceză. 

În urma cavalerilor veneau scutierii, purtând rămășițele 
turnirului: lănci și spade frânte, scuturi sfărâmate și un bărbat 
năucit și însângerat pe o targă. Cai de povară transportau restul 
echipamentelor. Copii cu chipuri cenușii alergaseră un timp pe 
lângă ei, de-a lungul străzilor noroioase de dincolo de Smithfield, 
cerșind câţiva bănuţi. Acum procesiunea pătrundea în Libertăţile 
Exterioare”, trecând prin livezi liniștite și răcoroase, unde flori 
albe cădeau din pomi ca o ninsoare. 

Robert, călărind alături de fratele său și de cei doi scutieri ai 
lor, privi în jos, către amestecul noroios de petale strivite de 
prea multe picioare și copite. El și fratele său se aflau aproape 
de coada procesiunii, alături de alţi nobili străini și de aceia 
poate cândva apropiaţi regelui care se pomeniseră în dizgrație. 
Așa fuseseră crescuți și ei, în acest sistem de ranguri și 
favoritisme, în care masa principală sau apartamentele cele mai 
bune dintr-un castel erau folosite ca momeală pentru a ţine în 
frâu vasalii recalcitranţi sau pentru a recompensa supușii 


31 Terenuri ale Coroanei aflate în administrarea Conetabilului Turnului Londrei și aflate 
la exteriorul acestuia, spre deosebire de Libertăţile Interioare, aflate între zidurile 
Turnului. (n. tr.). 


163 


credincioși. Dar aici, în Londra cea înțesată de nobili care, 
începând de la cei mai puternici dintre conți și până la cei mai 
lacomi cavaleri, erau veșnic nesătui de pământ sau avere, 
aceste simboluri ale rangului erau numai o parte dintr-un labirint 
năucitor de etichetă și abilităţi sociale pe care Robert nu era 
sigur că-l va înţelege vreodată. În Scoţia tocmai începuse să fie 
în largul său printre cei ce constituiau elita regatului. Aici se 
simţea stângaci ca un paj nou-sosit, împiedicat și nesigur. 

Răsunară urale când din coloana de cavaleri se desprinse un 
bărbat îmbrăcat în albastru, cu o dungă albă îndrăzneață trasată 
pe spate. Era câștigătorul turnirului, cel care își doborâse cel 
dintâi adversar și continuase, frângând paisprezece lănci. Işi 
înălţă trofeul, un pumnal frumos modelat, și noi urale răsunară. 
Robert fusese surprins la sfârșitul turnirului, când cavalerul își 
dăduse jos coiful și se înfăţișase dinaintea lojei regale ca să-și 
primească premiul, pentru că acel cavaler cu obrazul proaspăt 
n-avea cum să fie cu mult mai vârstnic decât el. Se mai văzu o 
străfulgerare roșiatică, venită de la rubinul încastrat în mânerul 
pumnalului, apoi tânărul cavaler victorios dispăru, absorbit din 
nou în rândurile celorlalţi. Procesiunea ieși de sub coroanele 
pomilor și la stânga se ivi Turnul Londrei. Zidurile masive ale 
citadelei regelui Edward se întindeau către cer și coborau 
vertiginos spre șanțul de dedesubt. Construit de Cuceritorul 
însuși, turnul suferise noi adăugiri de-a lungul secolelor din 
ordinul unui lung șir de regi, dar nimeni, i se spusese lui Robert, 
nu făcuse câte făcuse Edward, care, în cei douăzeci de ani ai 
domniei sale, îl transformase dintr-o fortăreață sumbră într-un 
centru prosper ce cuprindea Monetăria Regală, armoreria, mai 
multe capele, livezi de viță-de-vie și mori. 

Fruntea procesiunii ajunsese deja pe podul de piatră de la 
buza șanțului de apărare și în curând Robert și Edward călăreau 
printre cele dintâi dintre fortificațiile care vegheau la fiecare pas 
drumul de intrare în fortăreața regelui. Odată ce trecură peste 
pod, pătrunseră într-un turn semicircular, înconjurat de apă și 
păzit de soldaţi. Urmă turnul celei dintâi dintre porţi, la care se 
ajungea prin poduri mobile, vegheate de grilaje de fier și de 
deschizăturile întunecate ale gurilor de tragere. Dedesubt, în 
apele verzui, foșgăiau umbrele neliniștite ale peștilor. Dincolo de 
docurile regale care îngrădeau șanțul, Tamisa curgea leneșă de- 


164 


a lungul zidurilor sudice, unde apartamentele regelui, încoronate 
cu turnuri zvelte ca niște fluiere, erau construite deasupra apei. 

Trecură de cea de-a doua poartă și străbătură apoi curtea 
exterioară printre două rânduri de ziduri. Procesiunea încetini ca 
să se strecoare printr-o arcadă, cu zgomotul tobelor ricoșând din 
ziduri. Străbătând alături de ceilalți o arcadă, apoi o a doua, 
Robert și Edward trecură pe lângă poarta-ecluză unde barja 
regală era trasă dedesubtul apartamentelor regelui. Aici se 
pomeniră în umbra unei alte porți colosale, cea din urmă și cea 
mai impresionantă dinainte să pătrundă în curtea interioară. 
Înaintară prin întunericul prelungit, ieșind în lumina de pe 
cealaltă parte, și Turnul Alb se ridică dinaintea lor. Perla 
strălucitoare din inima coroanei lui Edward. 

O cale largă, flancată de ziduri, îi conduse către imensul turn, 
ale cărui dimensiuni îi făcură să se simtă ca niște pigmei. Robert 
se gândi la castelul tatălui său din Lochmaben, cu dâmbul și 
curtea sa fortificată, o casă de jucărie prin comparaţie. Incă o 
poartă, aceasta înţesată cu stindarde, și se aflau în curtea 
centrală, în care o scară imensă de piatră se înălța până la 
intrarea Turnului. Cavalerii și lorzii descălecară, iar rândașii 
duseră caii la grajduri, în vreme ce slujitorii călăuzeau nobilimea 
către Turn. 

Robert îi dădu frâiele scutierului său, Nes, un tânăr liniștit, al 
cărui tată, un cavaler din Annandale, era vasalul bunicului său. 
În timp ce Nes, însoţit de scutierul lui Edward, conducea caii 
către grajduri, cei doi fraţi porniră nerăbdători către marea 
scară. Larma tobelor se estompase și spre ei pluteau sunete mai 
dulci de fluier și liră. Apropiindu-se de ușile imense, auziră 
oamenii din jurul lor murmurând surprinși. Pătrunseră împreună 
într-un hol imens. Şiruri de stâlpi de marmură încadrau spaţiul 
vast, cu pereţi acoperiţi de tapiserii, dar nu arhitectura fusese 
cea care-i împietrise pe fraţi, ci mai degrabă șirurile de plante și 
copaci ce umpleau încăperea cu o verdeață atât de abundentă, 
încât ai fi spus că înăuntru răsărise o pădure. Tulpini întunecate 
de iederă șerpuiau în jurul stâlpilor și parfumul covorului de 
petale ce acoperea pardoseala înmiresma aerul. Edward șuieră 
admirativ printre dinţi, când un șir de fete îmbrăcate în 
veșminte eterice se ivi înaintea lor dintre copaci. Erau vânate de 
bărbaţi ţopăitori, ce purtau măști grotești din care ieșeau coarne 
de cerb. 


165 


Muzica se auzea mai tare. O scară de lemn aflată înaintea lor 
suia din pădurea fermecată către etajul de deasupra. Robert era 
atât de preocupat de ceea ce se afla dincolo de scară, încât nu 
văzu ce stătea de pază la piciorul acesteia, până când Edward 
nu-l apucă de braț, arătând cu degetul. Acolo, ţinută de trei paji, 
se afla o fiară imensă cu o coamă neagră, lăţoasă. Lanţuri 
groase erau fixate de zgarda de fier ce înconjura gâtul creaturii, 
dar chiar și așa se vedea că paijii făceau eforturi să ţină locului 
animalul care se smucea și mârâia la mulţimea ce trecea. 
Mușchii îi jucau sub pielea ocră, brăzdată de cicatrici palide, 
dezgolite, lăsate de bice. Robert nu mai văzuse decât imagini 
ale acestei făpturi, pe scuturi și tunici. Leul era de departe mai 
ameninţător decât își imaginase. Mărâitul său era ca un tunet 
care-i vibra în piept și în stomac, iar mirosul de fiară îl făcea să 
fie cu toți nervii în alertă. Ajunși în capătul scării, de unde 
Robert mai privi o dată peste umăr la auzul unui urlet de-al 
fiarei, intrară în Marea Sală. 


Capitolul 22 


În timp ce regele Edward și dregătorii săi se îndreptau către 
podiumul sălii, slujitorii îi conduseră pe oaspeți la locurile lor. 
Locurile cele mai apropiate de platformă erau rezervate pentru 
cavalerii ce participaseră la turnir. Robert și fratele său se aflau 
pe la mijlocul sălii, la o distanţă politicoasă, dar evidentă de 
masa regelui. 

Mesele erau încărcate cu pocale și carafe smălţuite și cu 
lighenașe pline cu apă și petale de trandafiri în care oaspeţii să 
se spele pe mâini. In timp ce în jurul său lorzii și doamnele se 
așezau, cu mantiile și rochiile foșnind pe banchete, Robert își 
privi hainele și se simţi stânjenit. Pieptarului său negru îi lipsea 
un nasture, iar pantalonii erau scămoșaţi acolo unde se 
frecaseră de șa. Servitorii intrară aducând lebede fripte cu 
carnea sfârâind de fierbinte ce era. Mai erau somoni muraţi din 
Irlanda, cu garnitură de lămâi dulci de Spania, castroane cu unt 
galben, brânză de Brie cu miros puturos și smochine zbârcite. 
După ce toată lumea se așeză, episcopul Bek dădu tonul 
rugăciunii. Degustătorul regelui încerca felurile de mâncare de 


166 


la masa principală pentru a se asigura că nu sunt otrăvite, iar 
servitorii începuseră să toarne vinul. 

— Sunteţi sir Robert Bruce? 

Robert își ridică privirea către un bărbat subţire și bine 
îmbrăcat care i se adresa de pe cealaltă parte a mesei, peste 
zăngănitul cuţitelor. Îl salută cu o înclinare din cap. 

Bărbatul, aplecându-se să taie o felie de brânză din calupul 
aflat între ei doi, nu-și spuse propriul nume, adresându-se în 
schimb femeii grase de alături, care purta o rochie mult prea 
strâmtă, ale cărei flancuri legate cu panglici stăteau să 
plesnească. 

— E din Scoţia. 

— Adevărat? Femeia se holbă la Robert. Am auzit că e un loc 
foarte sălbatic. Se înfioră. Un tărâm sărac și dezolant, pradă 
frigului și ploii nesfârșite. 

Înainte să apuce Robert să răspundă, Edward dădu din cap cu 
un aer serios. 

— Așa este, doamnă. De fapt este atât de frig, încât nu putem 
face baie decât timp de trei zile, în luna iunie, când gheaţa care 
acoperă /och-urile se topește suficient de mult. 

În timp ce tăia brânza ordonat în feliuţe, bărbatul cel slab se 
încruntă neîncrezător. 

Femeia clătină din cap. 

— Cât de mult trebuie să vă bucuraţi că vă aflaţi în Anglia! 

Edward zâmbi larg. 

— Ei bine, nu mai duhnesc ca un porc! 

Femeia scoase un ţâţâit nervos și se concentră asupra feliei 
de friptură de vită din farfuria ei, din care se prelingeau dâre de 
sânge. Bărbatul privi în altă parte, strângând din buze. 

În timp ce cuplul începea o conversaţie cu altcineva, Robert 
se înclină către fratele său. 

— N-o să-ţi faci prea mulţi prieteni dac-o ţii așa! 

Zâmbetul lui Edward se șterse. 

— Ai auzit cum vorbesc despre regatul nostru! Singurul lucru 
bun este că ne consideră civilizaţi și nu barbari ca pe galezi sau 
pe irlandezi. 

— Poţi să-i acuzi că orice nu-i ca asta li se pare inferior? 
Robert își luă pocalul și gesticulă cu el către opulența a Sălii 
Mari. Să nu-mi spui că nu ești impresionat. 


167 


— Oi fi impresionat, dar asta nu înseamnă că îmi place să fiu 
tratat ca un mocofan. Edward își îngustă provocator ochii. 
Regele nici măcar nu te-a primit încă în audienţă, frate. Suntem 
aici de aproape o săptămână. Ar trebui să fii primit și onorat ca 
un oaspete de seamă. 

— Nu cred că regele a avut vreme să stea de vorbă cu mulți 
dintre cei prezenţi aici, răspunse Robert, iritat de adevărul din 
spusele fratelui său. Se simţise ușurat că nu fusese silit să îl 
întâlnească pe rege imediat, dar așteptarea prelungită nu mai 
era un răgaz, ci începea să aducă a insultă. Presupun că 
problemele cu Franţa i-au ocupat timpul. 

— Franța? 

La auzul acelei voci morocănoase, Robert privi în jur și zări un 
bărbat mai vârstnic, purtând o mantie de brocart prinsă la gâtul 
său ridat cu o pafta împodobită cu pietre preţioase. Gura lui 
mânjită de mâncare era arcuită într-un rânjet batjocoritor. 

— Deci până și vecinii noștri îndepărtați din Scoţia au auzit de 
nebunia regelui? 

Robert auzise despre bătălia de la care începuse totul chiar în 
vara precedentă, la puţin timp după ce aceasta avusese loc. 
Flota franceză atacase câteva nave comerciale cu echipaje 
compuse din marinari englezi și gasconi, în aparenţă fără să fi 
fost provocată, dar în încăierarea ce urmase, englezii fuseseră 
cei victorioși, capturând trei corăbii și punându-le pe celelalte pe 
fugă. Înainte ca Robert să apuce să explice că se afla în Anglia 
de un an, bătrânul nobil continuă. 

— Ține minte ce-ţi spun, hârâi bărbatul, gesticulând cu cuțitul 
din capătul căruia o felie de carne se desprinse și alunecă pe 
masă, turnirurile și ospeţele n-o să-i menţină pe baroni 
binedispuși prea multă vreme. Moralul o să li se scufunde ca un 
pietroi de îndată ce va începe parlamentul. Pe rege îl așteaptă o 
reuniune dificilă. Bătrânul dădu din cap cu entuziasm. O, da! 

Bărbatul slab și bine îmbrăcat din faţa lui Robert își drese 
glasul în mod semnificativ, aruncând avertismente din priviri. 

— Ştii că am dreptate, mârâi bătrânul către el. Maiestatea Sa 
Edward n-ar fi trebuit să-l trimită pe idiotul lui de frate să ducă 
tratative cu Philippe în numele său. Dacă s-ar fi dus el însuși, nu 
s-ar mai confrunta acum cu ieșirea Gasconiei de sub stăpânirea 
engleză. Pierderea asta noi o s-o suferim. De unde o să-și ia 
arendele anuale dacă nu le mai încasează de la gasconi și viile 


168 


lor? Din cuferele noastre, îți spun eu, zise el ciocănind cu 
degetul în masă. Din niște taxe și mai mari! 

— Din câte am auzit eu, spuse Robert privind de la unul la 
altul, cedarea terenurilor regale din Gasconia este numai 
temporară, până când se va încheia un tratat de pace cu regele 
Philippe al Franței. A fost un gest menit să demonstreze buna- 
credinţă. 

— Așa este, spuse cu emfază bărbatul cel subțire. Maiestatea 
Sa Edward trebuia să înapoieze navele capturate și să cedeze 
ducatul. Când se va duce în Franţa să facă pace cu Philippe, 
Gasconia îi va fi redată. Aceștia sunt termenii la care a convenit 
prinţul Edmund la Paris. 

— Bah! exclamă bătrânul nobil. Nu te-ai întrebat cum se face 
că vreo două copăi englezești au reușit să înfrângă flota 
franceză? 

Bărbatul cel slab se încruntă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Spun că a fost o cursă și că regele nostru a intrat direct în 
ea! Incă de la începutul domniei sale, Philippe a arătat limpede 
că nu dorește niciun rege englez care să domnească peste vreo 
parte a Franţei. Le-a spus căpitanilor corăbiilor ălora să se lase 
capturați ca să-i dea un motiv să ceară să-i fie predată 
Gasconia. 

— Ridicol! îl luă peste picior bărbatul cel slab, dar în tonul lui 
se simţea o ușoară neliniște. 

— Și știu de ce regele Edward a fost atât de repede de acord 
cu condiţiile lui Philippe, zise bătrânul, arătând cu cuțitul către 
podiumul unde regele ședea înconjurat de dregătorii săi. Își 
arcui sprâncenele stufoase. A fost ispitit cu cărniţă proaspătă! 

Robert se înclină nerăbdător înainte. Auzise zvonuri despre un 
contract de căsătorie ca parte a negocierilor privind cedarea 
Gasconiei, dar acestea nu fuseseră confirmate. 

— Sora regelui Philippe, prințesa Marguerite, murmură cu 
încântare bătrânul, dând din cap către Robert. Numai 
treisprezece anișori. Tine minte ce-ţi spun. Își înfipse cuțitul într- 
o bucată însângerată de friptură și o înfulecă de pe lamă. Regele 
nostru și-a cedat vastele lui moșii franţuzești pentru o găurică 
strâmtă de franţuzoaică. 

Acestea fiind spuse, își linse cuțitul ca să-l curețe și împinse 
deoparte platoul cu mâncare. Ignorând privirile celor care îi 


169 


auziseră tirada, se îndepărtă de masă târșâindu-și picioarele și 
se pierdu în mulţime. 

Slăbănogul începu să șușotească la urechea unui ins aflat 
alături. 

Robert își privi fratele. 

— După cum spuneam, murmură el, regele a fost ocupat. 

Edward se lăsă pe spate, scobindu-se în dinţi. 

— Eu tot sunt de părere că ar fi trebuit să te întâmpine așa 
cum se cuvine, indiferent cât de ocupat e. Ești conte și nu cu 
mult timp în urmă bunicul nostru ridica pretenţii la tron. 

Robert se întoarse la mâncarea sa într-o tăcere tensionată. La 
început, mânia faţă de pierderea tronului fusese înăbușită de 
suferința provocată de moartea mamei sale, dar, în ultimele 
câteva luni, înconjurat de prosperitatea nobilimii engleze, 
aceasta se trezise din nou și nu-i dădea pace. Singura consolare 
palidă era aceea că domnia noului rege al scoțienilor nu era una 
fericită. 

În ultimele luni, câteva cazuri fuseseră judecate în afara 
jurisdicției Scoției, contrar angajamentelor luate de Edward 
privind garantarea libertăţilor pe perioada interregnumului. Din 
motive cunoscute numai de avocaţii englezi, reușise să rămână 
suzeran al Scoției și după încoronarea lui Balliol ca rege și acest 
fapt punea la grea încercare autoritatea regelui John. Din câte 
știa Robert, John Comyn era în fruntea protestelor față de 
permanentul amestec al regelui Angliei în treburile Scoției, dar 
Edward nu dăduse niciun semn că ar ceda. Regele John, în doliu 
după recenta moarte a reginei, soţia sa, fusese chiar chemat la 
Westminster pentru a fi judecat într-unul dintre aceste cazuri, 
fiind tratat nu ca un rege în deplinătatea prerogativelor sale, ci 
ca omul lui Edward în Scoţia. Acestei insulte i se adăugase încă 
una când, neputând să facă față interogatoriului avocaților lui 
Edward, Balliol fusese condamnat să i se confiște trei orașe cu 
tot cu castelele lor. 

Fratele lui Robert comentase că Balliol era silit să soarbă 
dintr-o cupă otrăvită și că lor le era mai bine lipsiţi de ea, dar 
Robert nu putea să nu-și spună că bunicul lor ar fi fost capabil 
să i se opună mai ferm regelui Angliei. De atunci, gândurile sale 
făcuseră loc bănuielii sumbre că acesta era temeiul de căpătâi 
pentru care nu bunicul său fusese cel ales. În ultimele câteva 
luni, Robert își amintise nu doar o dată spusele episcopului 


170 


Wishart de Glasgow și ale aprigului conte John de Atholl: că 
regele Edward era interesat numai să-și extindă propriile 
graniţe, pe socoteala vecinilor săi. Bunicul lui îl însărcinase să 
onoreze pretenția familiei Bruce la tronul Scoției, indiferent cine 
ședea pe el și le sfida drepturile. Dar se părea că lupta pentru 
controlul acestui tron era deja în plină desfășurare și el nici 
măcar nu se număra printre competitori. 

Robert își termină vinul și împinse farfuria deoparte, iar 
servitorii se apucară să strângă masa. Menestrelii începură o 
melodie vioaie și un șir de bărbaţi și femei se aliniară în centrul 
sălii, gata de dans. Oamenii începură să bată din palme, în timp 
ce cele două șiruri se întrepătrundeau. Edward vorbea din nou 
cu femeia cea grasă, povestindu-i despre monștrii care 
cutreierau dealurile Scoției răpind copiii de prin sate. 

— Domnule, domnia ta ești contele de Carrick? 

Auzind întrebarea, Robert strânse din fălci. Privi în jur, fără 
niciun chef de conversație, și descoperi un bărbat într-o mantie 
albastră cu o dungă albă, îndrăzneață. De aproape, cavalerul 
arăta chiar mai tânăr decât în arena de turnir. Avea un păr 
castaniu care îi cădea în ochii de un verde izbitor, plasați pe un 
chip lat, sincer. lritarea lui Robert pieri. 

— Da, eu sunt. Domnia ta ești sir Humphrey de Bohun, conte 
de Hereford și Essex? 

Humphrey zâmbi făcând o gropiţă în obraz. 

— Nu chiar. Tatăl meu e contele. Dar întrucât sunt 
moștenitorul său, presupun că titlul nu-i chiar greșit. 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe... Robert vru să-l indice pe 
fratele său, dar Edward se ridicase și o conducea pe femeia cea 
grasă înspre centrul sălii, de unde dansatorii le făceau semne 
oaspeților să li se alăture. Robert se întoarse către interlocutorul 
său. 

— Felicitări pentru victoria de azi. A fost binemeritată. Voia să 
continue spunându-i lui Humphrey că nu mai văzuse o 
asemenea demonstraţie, dar se opri, nedorind ca tânărul 
cavaler să-l creadă lipsit de sofisticare. 

— Eu ar trebui să te felicit, sir Robert. Decizia domniei tale în 
disputa dintre cei doi lorzi de la granița moșiei din Essex a 
părintelui tău i-a luat tatei o povară de pe umeri. Șerifii lui au 
fost hărțuiţi de cei doi luni în șir. Tata m-a rugat să-ţi vorbesc. A 
spus că nu știe cum anume ai făcut, dar că i-ai adus mai multă 


171 


pace în viață și că pentru asta îţi trimite mulţumirile sale 
sincere. 

— Am pus pur și simplu să se taie câţiva copaci pentru ca 
reclamantul să aibă mai mult spaţiu pe pășunea ce-i revenea. N- 
a fost mare lucru. 

— Pentru tata a fost. S-a interesat de familia domniei tale. 

— S-a interesat? Păi fratele meu Alexander este la Cambridge 
studiind teologia, iar sora mea Christian urmează să se mărite 
cu fiul și moștenitorul contelui de Mar. Robert se gândi la Mary și 
Mathilda în Lochmaben și la Niall și Thomas, aflaţi în Irlanda, 
pregătindu-se să devină cavaleri, dar presupuse că tânărul 
cavaler era pur și simplu politicos și nu l-ar fi interesat. Și cred 
că tata e bine, zise el cu răceala strecurându-se în voce. Este în 
Norvegia, la curtea regelui Eric. 

— Ah, da, noul vostru cumnat. 

Robert fu uluit. Cu câteva luni în urmă, primise un mesaj cu 
anunţul surprinzător că sora sa urma să se mărite cu regele 
Norvegiei. Scrisoarea fusese scurtă, de complezenţă, fără nicio 
urare din partea tatălui său. Robert îi trimisese lui Isabel o broșă 
de argint în formă de trandafir, sperând că era un cadou potrivit 
pentru o femeie care urma să devină regină, dar de dincolo de 
mare nu-i mai parvenise nicio veste. Nu se așteptase să se știe 
deja despre logodnă. 

Văzându-i surpriza, Humphrey râse. 

— O să descoperi în curând că aici treaba ta e treaba tuturor. 

— Sunt puţin în urmă. 

— O să prinzi pasul. Ține ochii deschişi și păzește-ţi spatele. 
Zâmbetul binevoitor al lui Humphrey nu se potrivea cu 
avertismentul. Bucură-te de serbare. 

Robert se ridică. 

— Poate am putea vorbi mai târziu? Ard de nerăbdare să știu 
cum m-aș putea înscrie la turnir. 

— Adevărat? Humphrey păru interesat, apoi clătină din cap cu 
regret. Altă dată. Mă tem că în această seară trebuie să particip 
la o întrunire. 

— Firește, zise Robert încercând să-și ascundă dezamăgirea. 
Comportamentul degajat al lui Humphrey era ca o gură de aer 
proaspăt după rezerva arogantă a majorităţii nobililor pe care-i 
cunoscuse. Așezându-se jos în timp ce cavalerul se îndepărta, își 
făcu de lucru cu pocalul și-și privi fratele învârtindu-se cu femeia 


172 


cea grasă până ce acesteia i se tăie răsuflarea. Poate că dacă 
nu ar fi fost fiul de care atârnau toate speranțele familiei Bruce, 
ar fi fost și el la fel de lipsit de griji. Singur, la sute de mile 
depărtare de casă, se simţea de parcă soarta întregii familii ar fi 
stat pe umerii săi. Fiind fiul cel mai mare, Robert știuse că ziua 
va sosi, dar, la nouăsprezece ani, aceasta venise mult mai 
devreme decât se așteptase. Până la această vârstă, bunicul 
său fusese desemnat moștenitor la tron și se căsătorise cu fiica 
unui conte englez, asigurându-și astfel în Anglia proprietăţi ce 
puteau rivaliza ca întindere cu moșiile lui din Scoţia. Avea multe 
de confirmat și nici cea mai mică idee de unde să înceapă. 

Privirea lui Robert căzu asupra lui sir Humphrey, care revenea 
la masa lui. 

Tânărul cavaler avea un aer șovăitor, dar zâmbea. 

— Vrei să vii cu mine? 

După o clipă, Robert se ridică, simțind că în faţa acestei oferte 
precaute o acceptare tăcută era mai bună decât recunoștința. 
Urmându-l pe Humphrey prin sala aglomerată, încercă să prindă 
privirea fratelui său, dar Edward era prea absorbit de dans ca 
să-l observe și apoi se deplasau prin înghesuiala de trupuri, 
ieșind pe o ușă ce dădea într-un coridor îngust. 

Humphrey îl conduse pe lângă gărzile vigilente, pe un culoar 
care se întindea pe toată lungimea meterezelor curții centrale. 
Ziua se transformase în seară și o mulțime de nori sosiseră 
dinspre est, întunecând cerul. Un vânt răcoros le flutura mantiile 
pe când înaintau de-a lungul parapetului și coborau pe treptele 
de piatră către un turn uriaș, rotund. 

— Acestea sunt fostele apartamente ale regelui Henric, zise 
Humphrey și trecură pe lângă gărzile de la intrarea turnului. 
Maiestatea sa Edward ne lasă să le folosim din când în când. 

Intrebându-se cine erau acei „noi”, Robert dădu din cap, dar 
nu zise nimic. Simţea nerăbdarea înghiontindu-l. Urcând în urma 
lui Humphrey scările spiralate dinăuntrul turnului, auzea voci și 
râsete venind de sus. Humphrey deschise ușa cu arcadă din 
capătul scărilor și Robert îl urmă într-o cameră spațioasă, cu 
tavanul boltit, ai cărei pereţi erau vopsiți într-un verde închis 
presărat cu stele galbene. Canapele acoperite cu blănuri 
fuseseră plasate de o parte și de alta a unei vetre imense. In 
încăpere se aflau zece bărbaţi, câţiva dintre ei fiindu-i cunoscuţi 
lui Robert din timpul turnirului. Înainte să încerce să asocieze 


173 


chipurile tinerilor cu un nume sau altul, atenţia îi fu atrasă de un 
stindard mare, atârnat în suporţi pe un perete. Materialul era ros 
și fusese cârpit ici și colo, dar, deși pălise, culoarea era un 
stacojiu inconfundabil, iar broderia, chiar și descusută, înfățișa 
un dragon auriu învăluit în flăcări. Robert ar fi vrut să-l întrebe 
pe Humphrey ce semnificaţie avea simbolul, același care le 
decora scuturile, dar bărbaţii din încăpere amuţiseră și-l priveau. 

— Ce-i asta, Humphrey? 

Cel care vorbise era un bărbat cu braţe și picioare lungi, bine 
făcut, cu părul negru pieptănat pe spate dezgolind un chip dur, 
colțuros. Vorbea în franceza nordică, asemeni multora de la 
curtea Angliei, dar accentul său era mai precis, ca și cum 


aceasta ar fi fost limba lui maternă. Îl indică pe Robert cu 
pumnul în care strângea un pocal de cositor. 
— Cine este? 


— Ţi-ai lăsat bunele maniere în arena de turnir? îl întrebă 
Humphrey și tonul său, deși glumet, avea în el un avertisment. E 
un oaspete. 

Cavalerul cu păr negru continuă să-l privească pe Robert. 

— Asta-i o reuniune privată. 

Ignorându-l, Humphrey li se adresă celorlalţi. 

— Vi-l prezint pe sir Robert Bruce, conte de Carrick. 

— Desigur, zise un cavaler, înclinând din cap spre Robert de 
pe canapeaua pe care se tolănea. Era îndesat, cu un păr blond și 
des și un zâmbet leneș care nu se răsfrângea însă și în ochii săi 
de un albastru rece. Familia ta deține pământuri lângă a mea, în 
Yorkshire. Tatăl meu îl cunoaște bine pe tatăl tău. Eu sunt Henry 
Percy, baron de Alnwick. 

În tonul bărbatului era o semeţie înnăscută, care-i era deja 
familiară lui Robert. Recunoscuse numele și știa că tânărul 
baron era nepotul contelui John de Warenne. 

Un alt tânăr, abia ieșit din adolescenţă și arborând un zâmbet 
îndrăzneț, își ridică mâna în semn de salut. 

— Thomas. 

Robert înclină din cap. Ceilalţi își reluaseră discuţiile ca și cum 
el n-ar fi fost acolo. Chiar și cavalerul brunet își întorsese 
privirea ostilă în altă parte. 

— Nu-l lua în seamă pe Aymer, murmură Humphrey, 
conducându-l pe Robert către un servitor care aștepta cu o 


174 


carafă de vin. La un semn al lui Humphrey, servitorul le umplu 
două pocale. E pur și simplu supărat că l-am înfrânt astăzi. 

— Aymer? 

Humphrey luă o gură de vin. 

— Aymer de Valence. ÎI indică discret pe cavalerul cu părul 
negru. Fiul și moștenitorul lui sir William de Valence, contele de 
Pembroke. Trebuie să fi auzit de el. 

Robert auzise. Bunicul lui luptase alături de William de 
Valence în bătălia de la Lewes și, mai târziu, tatăl său îl însoțise 
pe acesta în campania din Țara Galilor. Familia Valence sosise în 
Anglia pe parcursul domniei regelui Henric, fratele vitreg al lui 
William, și fusese una dintre cauzele războiului dintre Simon de 
Montfort și rege, care cuprinsese toată ţara nu după mult timp. 
Dacă Aymer era fiul lui William, asta însemna că era vărul 
regelui Edward. 

— Cunosc familia Valence după reputaţie, zise el prudent. 

Humphrey chicoti, părând să înțeleagă sensul ascuns al 
spuselor lui, apoi arătă către tânărul care se prezentase drept 
Thomas. 

— Cel de colo e Thomas de Lancaster, fiul prințului Edmund și 
nepotul regelui. 

— Nu cred că l-am văzut azi în turnir. 

— N-aveai cum. N-are decât șaisprezece ani. Humphrey 
strânse din buze cu un aer apreciativ. Dar o să participe de 
îndată ce va fi învestit cavaler. N-am mai pomenit pe cineva 
care să fie atât de bun de tânăr. Terminându-și vinul și 
întinzându-i servitorului pocalul ca să-i fie umplut, Humphrey 
arătă, pe rând, către ceilalţi bărbaţi din încăpere. 

Robert ascultă  sorbind vinul tare, copleșit de lista 
impresionantă de titluri, căci toţi erau lorzi, baroni și moștenitori 
ai comitatelor Angliei. Fără îndoială, fratele său ar fi subliniat că, 
în calitate de conte nu prezumtiv, ci cu drepturi depline, rangul 
lui Robert era mai mare decât al tuturor, dar nu puteai nega 
puterea ostentativă deţinută de acești tineri care se întreţineau 
în apartamentele fostului rege. 

Înainte ca Humphrey să fi terminat prezentările sale discrete, 
ușa se dădu de perete și un băiat năvăli înăuntru. Trântind-o în 
urma lui, plonjă în spatele unei canapele. 

Câteva clipe mai târziu, ușa se deschise din nou și apăru un 
bărbat mai vârstnic. 


175 


— Domnii mei, gâfâi el, cuprinzând grupul din privire, l-aţi 
văzut cumva pe tânărul stăpân? 

— A venit și a plecat, zise Thomas de Lancaster, făcând semn 
către o ușă aflată de cealaltă parte a camerei. 

— Vă mulţumesc, domnișorule Thomas, gâfâi omul, pornind în 
direcţia indicată. O seară bună, domnii mei! 

După ce bătrânul dispăru și zgomotul pașilor săi se stinse, 
băiatul se săltă peste spătarul canapelei, făcându-și loc între 
Thomas, care zâmbea larg, și Henry Percy. Era subţire, cu un 
păr blond și pufos și un chip foarte familiar. Robert realiză că se 
holba de-a dreptul abia când Humphrey se aplecă spre el. 

— Seamănă mult cu tatăl său, nu? 

Robert înţelese pe dată de unde venea acea impresie de 
familiaritate. Semăna cu regele însuși. Băiatul era probabil fiul 
său, prinţul Edward de Caernarfon, moștenitorul tronului Angliei. 
Robert își aminti de întrunirea ce avusese loc cu ani în urmă, 
după Birgham, cea la care atâţia bărbaţi discutaseră despre 
viitorul acestui băiat și despre căsătoria lui cu regina Scoției. 
Părea straniu să se afle acum în prezenţa acestuia. 

Thomas, vărul prințului, pocni din degete către servitor, care 
umplu un pocal cu vin. 

— Dacă îi spui tatălui tău, n-o să recunosc nimic, îl avertiză el 
pe Edward, căruia servitorul îi înmâna pocalul. Vinul nu-i pentru 
cei mici și prostuţi, intonă el, ca și cum ar fi citat ceva ce 
spusese cândva un adult. E pentru bărbați. 

Incruntându-și fruntea palidă, prinţul luă pocalul și bău, 
pătându-și buzele cu vin. 

— Tatei nu-i pasă ce fac, atâta timp cât n-o fac în văzul lui. 
Ridică din umeri. Cel puţin așa e de când a murit mama. ÎI zări 
pe Robert și încruntarea i se adânci. El cine este? 

Humphrey dădu să răspundă în locul lui Robert, dar se opri la 
auzul sunetului unor pași zoriţi, venind de afară. Ridică dintr-o 
sprânceană. 

— Câţi preceptori vă caută în noaptea aceasta, tinere prinţ? 

Ușa se deschise și apăru un bărbat înveșmântat într-o mantie 
galbenă pe care era brodat un vultur verde. Robert recunoscu 
blazonul pe care-l văzuse în timpul turnirului. 

Bărbatul aruncă o privire iute prin cameră. Zărindu-l pe 
Humphrey, traversă încăperea către el. 


176 


Zâmbetul cu care îl întâmpinase Humphrey păli la vederea 
expresiei sumbre a bărbatului. 

— Ralph, ce s-a întâmplat? 

— Prinţul Edmund s-a întors din Franța. 

La auzul numelui tatălui său, Thomas de Lancaster se ridică în 
picioare. 

— Regele Philippe și-a încălcat cuvântul și a confiscat 
Gasconia. Și-a retras invitaţia făcută regelui Edward pentru 
încheierea unui acord de pace și și-a trimis armatele în ducat. 
Cavalerul își plimbă privirea peste bărbaţii tăcuţi din încăpere. E 
o declaraţie de război. 


Capitolul 23 


Duse erau muzica și dansatorii, platourile de argint încărcate 
cu delicatese și carafele cu vin. Dusă era și veselia. Tot ce mai 
rămăsese din ospăț erau un miros stăruitor de carne arsă și 
câteva petale strivite de trandafir, uitate de măturile servitorilor. 
Sala Mare era plină de bărbaţi și răsuna nu de cântece sau de 
râsete, ci de voci mânioase. Parlamentul de primăvară, 
convocat de rege să discute despre speranţa lui de a elibera 
Țara Sfântă, fusese deturnat către problema Franţei. Regele 
Philippe însuși promisese, nu cu mult timp în urmă, că va oferi 
susținere unei noi Cruciade și își construise o flotă pentru 
deplasarea spre răsărit. Acum, se pare, acele corăbii întorceau 
armele spre Anglia. 

Regele Edward se afla pe estradă deasupra adunării de nobili, 
cu degetele încleștate pe braţele tronului. În această dimineaţă, 
cei cincizeci de ani ai săi îl apăsau greu, iar lumina palidă ce se 
strecura prin ferestrele înalte ale sălii îi transforma părul în 
argint brut și îi scotea în evidență pleoapa căzută, defect 
moștenit de la tatăl său. John de Warenne și Anthony Bek i se 
alăturaseră pe platformă, împreună cu câţiva funcţionari în 
haine negre. Ceilalţi erau înghesuiți pe bănci așezate cu faţa la 
tron, cu capetele întoarse către seneșalul Gasconiei, care 
vorbea. 

— După ce am primit ordin din Anglia să cedăm temporar 
orașele, am așteptat ca oamenii regelui să vină să ne ia locul. 


177 


Seneșalul își ridică privirile spre Edward. Dar n-au venit numai 
dregătorii, sire. A venit o armată. Vocea i se înăspri. Oamenii 
regelui ne-au spus că Philippe a decretat că ducatul e confiscat 
și că el va fi noul conducător. Cavalerii regelui care au intrat în 
Bordeaux și Agenais, în Bayonne și în Blaye, le-au spus șerifilor 
noștri același lucru. Au spus că Gasconia nu mai este teritoriu 
englezesc și că, dacă ne vom mai întoarce, pământul se va 
îmbiba de sânge englez. 

— Nu înțeleg cum de s-a întâmplat asta, zise contele de 
Arundel, ridicându-se de cum terminase seneșalul de vorbit. 
Maiestate, spuse el întorcându-se către Edward, nimeni dintre 
cei de față nu putea ști că regele Philippe nu avea intenţia să vă 
returneze Gasconia odată intrat în posesia ei sau că acordul de 
pace și contractul de căsătorie nu erau decât niște șiretlicuri 
menite să vă determine să predați ducatul fără luptă. Dar nu pot 
înțelege cum se face că minciunile lui au fost crezute cu atâta 
ușurință? Privi roată prin sală. Și de ce niciunul dintre noi nu a 
fost consultat asupra condiţiilor cu care s-a întors prinţul 
Edmund de la Paris? Cred că vorbesc în numele mai multora 
când spun că am fi insistat pentru a grăbi semnarea tratatului 
de pace înainte de cedarea ducatului. 

Robert, aflat ceva mai în spate, își întinse gâtul ca să-l 
zărească pe prinţul Edmund, care ședea tăcut pe una dintre 
bănci. Mai întâi fusese surprins să-l vadă pe fratele regelui 
așezat în sală împreună cu lorzii și cavalerii și nu pe estradă, dar 
poate că aceasta era o pedeapsă pentru felul în care se achitase 
contele de Lancaster de tratativele de la Paris, încheiate cu 
acest dezastru. Dacă Edward intenţionase într-adevăr să facă un 
exemplu din fratele său mai mic, nu părea să-i meargă, căci 
prea puţini dintre nobilii prezenţi îl învinuiau pe prinţul cel 
retras, mânia lor fiind în schimb îndreptată asupra tronului. 

— Maiestatea Sa Edward s-a consultat cu dregătorii săi, zise 
cu asprime John de Warenne. 

Contele de Surrey, cu părul său cenușiu precum cremenea 
tăiat foarte scurt și cu privirea belicoasă, părea mai agresiv 
decât și-l amintea Robert. Se întrebă dacă această schimbare de 
temperament fusese provocată de moartea recentă a fiicei sale, 
soția și regina lui John Balliol. 

Contele de Gloucester, unul dintre Lorzii Hotarelor, un bărbat 
vânjos cu un păr arămiu ce începea să se rărească, se ridică în 


178 


picioare. Robert îl zări pe bancă, alături de conte, pe nobilul mai 
în vârstă care îl criticase pe rege la ospăț cu o seară în urmă. 

— Poate că i-a consultat, zise Gloucester cu vocea sa 
stridentă și sonoră, dar, din câte am auzit, domnul și stăpânul 
nostru nu a ţinut cont de sfatul apropiaților, preferând să facă 
după voia sa. Cancelarul l-a sfătuit să refuze termenii propuși la 
Paris, așa cum am fi făcut și noi, ceilalți, dacă ne-ar fi fost 
înfăţișaţi. Își întoarse privirea războinică spre rege. Întrebarea 
mea, Maiestate, e de ce. Dacă nu cumva cunosc deja răspunsul. 

In timp ce cuvintele contelui de Gloucester răsunau acuzator, 
Robert își păstră privirea aţintită asupra regelui. Nu-și imaginase 
niciodată că bărbatul ce ședea pe acel tron, mai presus de toţi 
în afară de Dumnezeu, atât de privilegiat, atât de puternic, 
putea să pară vulnerabil, dar Edward așa arăta, vulnerabil și 
singur, ţeapăn ca un catarg deasupra unei mări de chipuri 
acuzatoare. Robert recunoscu ceva ce întrezărise uneori la tatăl 
sau bunicul său și își dădu seama că vedea singurătatea ce 
venea odată cu puterea. Poate că neamul Comynilor știa mai 
bine ce făcea, stând suficient de aproape de tron ca să-l 
controleze, dar nu atât de aproape încât să devină ţinta 
nemulțumirii oamenilor. 

— Lord Gilbert, îl preveni John de Warenne, te-aș sfătui să 
păstrezi un limbaj civilizat. 

— De ce? întrebă Gloucester. De ce, când va fi nevoie de 
spada mea ca să recâștigăm ducatul? De oamenii mei care vor fi 
chemaţi la luptă? Dacă noi toţi cei de-aici am fi fost la rândul 
nostru trădaţi de Franţa, am fi stat alături de regele nostru, uniţi 
în mânia și ura noastră. Dar nouă nu ni s-a dat ocazia să 
respingem termenii lui Philippe. Nici nu ni s-a fluturat prin față 
ca momeală mâna unei franțuzoaice virgine. Nu noi am fost cei 
duși de nas. De ce ar trebui atunci să-i fim serviţi pe tavă lui 
Philippe? 

Un cor de voci, unele indignate, altele luându-i partea, izbucni 
în sală, iar Robert se uită la contele de Gloucester. Era surprins 
de această izbucnire, bătrânul conte tocmai se căsătorise cu 
una dintre fiicele regelui. Dar poate acesta și era motivul acestei 
căsnicii. Regele Edward, descoperi Robert, părea să prefere să-și 
țină baronii cei mai importanţi aproape, îmblânzindu-i cu funcţii, 
pământuri sau căsătorii. Amintindu-și poveștile bunicului său 
despre războiul dintre Simon de Montfort și regele Henric, 


179 


Robert bănuia că Edward învățase prea bine din experiența 
tatălui său că un baron nefericit era un baron periculos. 

Și alţi conți se ridicară în picioare, unii exprimându-și acordul 
faţă de acuzaţiile lui Gloucester, alţii sărind în apărarea regelui. 
Robert observă că unul dintre susținătorii regelui, care acum se 
ridicase să-l mustre pe contele de Gloucester, stătuse lângă 
Humphrey de Bohun. Comportarea prietenoasă a tânărului 
cavaler dispăruse și acesta privea solemn în sus, către bărbatul 
care vorbea și a cărui faţă lată semăna atât de mult cu a lui, 
încât Robert ghici că trebuia să fie tatăl său, conte de Essex și 
Conetabil al Angliei. Hereford nu era singurul care-l apăra pe 
Edward. Vocea lui Anthony Bek răsună, spunând că Gloucester 
nu merită decât dispreţ din cauza lipsei lui de respect faţă de 
rege, care își pierduse de curând soţia mult iubită și acum 
fusese înșelat, nu din cauză că tânjea după o nouă mireasă, ci 
din pricina vicleniei nelegiuitului său de văr care, ca un lup în 
piele de oaie, propusese pace, dar le oferise în schimb ticăloșie. 
Franţa, și nu regele lor, le merita mânia, fumegă el, înălțându-și 
pumnul către adunare de parcă ar fi fost în amvon. 

Edward se ridică de pe tron. 

— Ajunge! 

Ordinul rostit cu asprime îi făcu pe toţi să amuţească, iar cei 
aflaţi în picioare începură, unul câte unul, să se așeze. Un timp 
regele nu spuse nimic, mulțumindu-se să stea neclintit, în roba 
lui neagră, ca un stâlp întunecat de mânie. Apoi, deodată, furia 
păru să îl părăsească și își lăsă capul în jos. 

— Lord Gilbert are dreptate. 

Oamenii schimbară priviri nedumerite. Mulţi se uitară la 
Gloucester, care se holba la Edward cu neîncrederea și 
stânjeneala crescându-i pe chip. 

Edward își ridică privirile. 

— Am fost un prost să mă încred în Philippe. 

Preţ de o clipă, Robert avu impresia că îl vede pe rege 
luptându-se cu mânia, apoi aceasta dispăru, lăsând în urmă o 
expresie de remușcare. 

— Recunosc că oferta unei căsătorii mi s-a părut o 
binecuvântare. Majoritatea copiilor mei au murit. Nu am decât 
un moștenitor de parte bărbătească, și unul nu-i de-ajuns. 

Robert se pomeni dând aprobator din cap, cu gândul la regele 
Alexander. 


180 


— Nu poftele, ci datoria faţă de această ţară și faţă de supușii 
mei m-a îmboldit să acţionez astfel. Pripit cum voi fi fost, 
imprudent cum voi fi fost. 

Baronii amuţiseră cu toţii. Gloucester părea stingherit și nu-l 
mai putea privi pe rege în ochi. Edward se depărtă de tron și 
cobori treptele estradei. Stătu o clipă în faţa adunării, apoi se 
lăsă în genunchi dinaintea șirurilor de bănci. Robert se ridică 
pentru a-l vedea mai bine pe monarhul îngenuncheat. Cu părul 
lui ca oţelul în lumina dimineții, cu roba învolburându-se în jurul 
lui ca o băltoacă întunecată, Edward arăta mai regal ca oricând. 

— Vă cer iertare. Vocea regelui răsuna în toate cotloanele 
sălii. Nu ca rege al vostru, ci mai degrabă ca om supus greșelii, 
ca oricare altul născut din neamul lui Adam. Işi înălță capul. Și la 
fel cum vă implor iertare pentru nebunia mea, făcută de dragul 
regatului, vă implor și ajutorul pentru a lua înapoi ceea ce ne-a 
fost furat nouă tuturor. Staţi alături de mine, bărbaţi ai Angliei, 
și nu vă voi mai dezamăgi! 

Contele de Hereford se ridică. 

— Vă voi urma, Maiestate, în viaţă și în moarte. 

Alături de tatăl lui, Humphrey de Bohun se ridică și el, cu 
capul sus și cu privirea plină de mândrie aţintită asupra regelui 
său. 

Încet îi urmară și alţii, ridicându-se și jurându-i susţinere lui 
Edward. 

— Cavaleri ai Angliei, încălecaţi-vă caii! tună de pe podium 
Anthony Bek. Luaţi-vă lăncile! Să mergem să recâștigăm 
pământurile regelui nostru! 

Robert privi în jur și văzu cum conții de Norfolk și de Arundel 
și alţii care îi ceruseră socoteală regelui începeau să se ridice și 
ei în picioare, fie sincer mișcaţi de cuvântarea uluitoare a lui 
Edward, fie prea stânjeniţi să facă parte din minoritatea care 
rămăsese așezată. Robert se ridică în tăcere odată cu ei. Când 
contele de Gloucester se sculă și el în picioare, posomorât, dar 
înfrânt, regele se ridică, dominându-i, cu capul și umerii 
înălțându-se deasupra lor. Robert, stând în picioare în mijlocul 
cavalerilor și lorzilor, știu, cu un fior de neliniște, ce însemna 
acest gest. Tatăl său era vasalul regelui și el se afla aici ca să-l 
reprezinte. Venise în Anglia ca să scape de problemele familiei 
sale. Acum urma să plece la război. 


181 


Capitolul 24 


Apusul învăluia munţii într-o lumină albăstruie. Stelele 
încununau cerul boltit deasupra masei de stâncă și pante 
acoperite de grohotiș ce alcătuia Snowdonul. În umbra celor mai 
înalte piscuri, un pârâiaș iute curgea în josul spinării unei culmi, 
printre maluri năpădite de copaci și tufișuri ţepoase. De-a lungul 
cursului său alergau doi bărbaţi, se cocoțau pe bolovani și 
plescăiau pe prundișul tăios, cu zgomotul apei asurzindu-i. 
Pârâul era rece ca gheața până și acum, la sfârșitul lui august, 
când câmpurile Gwyneddului, aflate mult dedesubt, erau aurii și 
arse de soare. Țipătul unei păsări de noapte îl făcu pe unul 
dintre bărbaţi să-și ridice privirea. Se opri o clipă să-și tragă 
sufletul, cu apa rece ca gheaţa curgându-i peste picioare, apoi, 
la o privire peste umăr aruncată de însoţitorul său, își continuă 
drumul, înfigându-și sulița în fundul pârâului ca să se sprijine. 

Ajunși la o veche bornă de piatră ce ieșea din apele 
învolburate, bărbaţii urcară malul, pătrunzând într-un hăţiș de 
copaci pe care noaptea-i făcea să pară și mai deși. În jur se 
înălța un miros de pământ și de ierburi sălbatice și fluturi de 
noapte se izbeau moale de fețele lor. După un timp, unul dintre 
ei se opri brusc, înălțând mâna pentru a-l împiedica pe celălalt 
să înainteze. Tufișurile foșniră abia perceptibil și din întunericul 
ceţos se iviră câteva siluete. 

— Cine-i? 

— Rhys și Hywel din Caernarfon, răspunse unul dintre bărbaţi. 
Trebuie să-l vedem pe Madog. 

După o pauză, siluetele întunecate se dădură la o parte și cei 
doi trecură. 

Copacii se răriră și terenul se înălţă abrupt către un platou 
ierbos, dominat de silueta Snowdonului. În lumina lăptoasă a 
stelelor, fortăreața care se ridica pe un dâmb stâncos părea 
argintie și netedă. Rhys și Hywel știau că, la lumina zilei, 
cicatricile sale nu ar fi fost la fel de ușor de ascuns, petele lăsate 
de foc și spărturile din zid stând mărturie trecutului ei violent. 
Timp de opt ani de la căderea sa, castelul rămăsese în ruine, 
locuit numai de păianjeni harnici și de șoimii pelerini care vânau 
pe înălţimi. Restaurarea lui fusese un proces anevoios și schele 
încă mai stăteau într-un echilibru precar pe stâncile din jurul 


182 


fațadei vestice, unde pietrele acoperite de mușchi, culese din 
grămezile de sfărâmături unde zăcuseră mucegăind, erau puse 
la loc cu încetineală. 

Suind grăbiţi cărarea ce șerpuia în jurul stâncilor, cei doi se 
apropiară de poarta castelului. Torte pâlpâiau pe parapetele pe 
care se mișcau siluete de bărbaţi. După ce dădură socoteală, 
străbătură zoriţi curtea, unde behăiau zgomotos capre și oi. 
Bărbaţi în mantii de lână și tunici scurte treceau din mână în 
mână căni cu bere. De-a lungul zidurilor se înșirau colibe din 
turbă și lemn și mirosul de mâncare se amesteca în mod 
neplăcut cu duhoarea dezgustătoare a latrinei. Urcând treptele 
exterioare ale turnului principal, pe lângă și mai multe gărzi, cei 
doi bărbaţi pătrunseră într-o sală slab luminată, cu crăpăturile 
din podea și tavan înverzite de licheni. Un foc trosnea într-o 
vatră săpată în centru și fumul se înălța către tavanul plin de 
găuri. Șuviţele de fum se învârtejeau prin spărturi către etajul 
de deasupra, apoi către acoperișul care se deschidea într-o 
parte spre cerul semănat cu stele. Pe bușteni în jurul focului se 
aflau câţiva bărbaţi. li priviră pe Rhys și Hywel când aceștia 
intrară. 

Unul dintre ei, cel mai tânăr, cu ochi ageri sub un breton de 
culoarea funinginii, se ridică în picioare. 

— Nu trebuia să vă părăsiţi postul pentru încă două luni. 

Hywel înaintă. 

— Dafydd, unde este lord Madog? 

— Aici. 

Un bărbat lat în umeri cobora treptele scârțâitoare de lemn 
dinspre etajul de sus. Părul lui negru era ciufulit de somn, iar 
bărbia acoperită cu ţepi aspri. Cobori ultimele câteva trepte și 
traversă sala înspre ei, strângându-și mai bine pe trupul 
musculos mantia tivită cu blană. Îi aruncă o privire tânărului de 
lângă foc. 

— Stai jos, frate, zise el înainte să-și întoarcă privirea către cei 
doi bărbaţi. De ce-aţi venit? 

— Madog, englezii pleacă, zise Hywel. Gâfâia din cauza 
efortului pe care i-l ceruse urcușul îndelungat, dar ochii îi 
străluceau. Se opri să-și dreagă vocea. 

Madog făcu un semn către unul dintre bărbaţii de lângă foc. 

— Dă-le ceva de băut. 


— A început de mai bine de-o săptămână, zise Hywel, 
acceptând recunoscător cana cu bere care îi fusese întinsă. 
Sorbi din ea cu lăcomie, apoi i-o trecu lui Rhys. A venit veste din 
Anglia că regele Franţei a confiscat ducatul Gasconiei, așa că 
regele Edward i-a declarat război. Garnizoana din Caernarfon a 
fost chemată la oaste. 

— La fel s-a întâmplat și în Conwy și Rhuddlan, din câte ne 
spun oamenii noștri de acolo, interveni Rhys. În întreg 
Gwyneddul și în cele Patru Cantrefuri, pretutindeni, soldaţii 
englezi pleacă. Numai câţiva mai rămân în castele. Madog, asta- 
i șansa noastră! 

— Dar orașele sunt în continuare pline de englezi stabiliţi aici, 
zise Dafydd, apropiindu-se de fratele său mai mare. 

— Fără soldaţi care să-i apere sunt ca mieii la tăiere. Ochii lui 
Madog se înălțară către tavanul fisurat, concentrați. 

— Mai e ceva, zise Hywel. Regele Edward a dat dispoziţii care 
sunt citite în tot Gwyneddul de oficialități. Bărbaţii din Țara 
Galilor trebuie să lupte. Am fost cu toţii chemaţi la oaste ca să 
servim sub comanda lui în Franţa. 

In penumbră, chipul lui Madog deveni aspru. 

— Adună oamenii, zise el, apoi se întoarse către Dafydd. Și tu 
adu-mi cufărul vărului meu. 

Bărbaţii din jurul focului, căpeteniile sale, se ridicaseră cu toţii 
în picioare. 

Madog dădu aprobator din cap, ca răspuns la întrebarea 
nerostită de pe fețele lor. 

— A sosit clipa. 

Torte ardeau de jur împrejurul curții, scântei învârtejindu-se în 
întuneric înainte să se stingă în nimicnicie. Madog stătea pe 
treptele donjonului, înfășurat în mantia lui căptușită cu blană, cu 
turnul brăzdat de cicatrici înălțându-se în spatele lui. Lângă el se 
aflau căpeteniile sale, inclusiv fratele său mai mic, Dafydd, la 
picioarele căruia se afla un cufăr de lemn pe care erau gravate 
cu argint cuvinte în vechea limbă a britanilor. Dedesubt, fețele 
oamenilor săi erau roșietice în lumina torțelor. Toţi amuţiseră în 
așteptare. Madog le privi chipurile ridicate spre el, văzând 
speranţă și teamă, foame și nerăbdare. 

Unii dintre ei îl însoţiseră în sălbăticie ani întregi, de la 
moartea lui Llywelyn ap Gruffudd, al cărui sânge se scursese, 
printr-o ramură îndepărtată a familiei, în venele lui Madog. Mult 


184 


timp stătuseră ascunși, lingându-și rănile făcute de englezi în 
ultima bătălie, cu mai bine de zece ani în urmă, lupta în care 
speranţele lor privind eliberarea Ţării Galilor fuseseră spulberate 
de cavaleria de fier a englezilor. Alţii, refuzând să trăiască sub 
jugul oficialităților engleze și al legilor lor străine, li se 
alăturaseră pe dealuri de-a lungul anilor, pe măsură ce coloniștii 
străini umpluseră orașele și porturile ca o maree, amenințând să 
înece tot ce mai rămăsese din poporul lor. Alungați în vestul 
muntos cu secole în urmă de romani și de saxoni, britanii își 
întemeiaseră aici un trai care, deși nu la fel de îmbelșugat ca al 
vecinilor lor stabiliţi pe pășunile netede ale Angliei, era totuși 
îndestulător. Englezii care  pătrunseseră în orașele lor, 
preluându-le comerţul și afacerile, fermele și ogoarele, îi 
împinseseră și mai adânc în citadela neospitalieră a Snowdoniei. 
Nu mai aveau unde se duce. Erau cu spatele la munţi. 

Madog începu să vorbească. 

— Jos, la adăpostul zidurilor orașelor și castelelor, în sălile 
îmbelșugate ale oficialităților străine, ni se spune nelegiuiţi. Dar 
nu asta suntem, doar legea englezilor nu o respectăm, urmăm 
însă legile regatului Gwynedd. Unii dintre voi vă credeţi 
prizonieri, închiși în citadela noastră din munți. Eu spun că nu 
suntem nici nelegiuiți, nici prizonieri. Aici sus, în libertate, 
suntem regi! 

Cuvintele sale fură urmate de exclamaţii răzlețe de aprobare. 
Unul sau doi oameni râseră apreciativ. 

Madog continuă. 

— Mult timp am așteptat șansa de a ne recâștiga pământurile. 
Acum a sosit. Orașele lui Edward au rămas fără apărare, soldaţii 
lui au fost chemați la război. Am fost și noi convocați să luăm 
parte la lupta lui de către acest rege ai cărui funcţionari ne-au 
gonit din casele și de pe pământurile noastre, care ne-au luat 
mijloacele de trai și ne-au sărăcit cu taxele lor. Dar nu o să ne 
ridicăm suliţele pentru un tiran! 

Strigătele oamenilor răsunară mai tare. 

— O să le ridicăm împotriva lui! 

Aceste cuvinte fură urmate de un urlet și oamenii loviră 
pământul cu cozile sulițelor. 

Vocea lui Madog se înălţă deasupra tunetului glasurilor lor. 

— Avem aliați în munţii de la sud și vest, oameni care se vor 
alătura acestei cauze. Avem arme. Avem voinţă. 


185 


Strigătele continuară, mai aprige acum, fără urmă de umor. 

— Vreme de secole, oamenii noștri au tot vorbit despre mab 
darogan: războinicul care ne va conduce la victorie împotriva 
cotropitorilor străini, bărbatul care ne va călăuzi către o nouă 
eră. Profeţii spun că el va veni însoţit de semne și minuni. 
Madog îl făcu atent pe fratele său. Eu spun că acesta-i semnul 
nostru! Minunea noastră! 

Dafydd îngenunche lângă cufărul din lemn gravat și îl 
deschise. Cu mișcări grijulii și pline de respect ridică o coroană 
subţire de aur, al cărei metal era îndoit și zgâriat. În timp ce i-o 
înmâna fratelui său, strigătele bărbaţilor se răriră și se stinseră. 

Madog stătea dinaintea lor, cu vântul nopţii fluturându-i părul 
negru în jurul feţei. 

— Această coroană a fost purtată de un bărbat al cărui sânge 
îmi curge prin vine. Înainte să cadă în luptă, Llywelyn mi-a dat-o 
mie. Am ascuns-o de regele Edward când a venit s-o caute, îi 
dorea puterile pentru sine. 

Madog înălță coroana, cu inima bătându-i nebunește. Viaţa 
lui, de mai bine de zece ani, dusese către acest moment. 

— Acum a venit vremea să ieșim din adăpostul nostru dintre 
dealuri, vremea să aţintim dușmanul cu sulițele noastre. Și eu 
vă voi conduce, nu ca Madog ap Llywelyn, ci în calitate de prinţ 
al vostru, fiindcă ţin în mână Coroana lui Arthur, și oricine o 
poartă, spune profeția cea străveche, va fi prinţul Ţării Galilor. 


CAERNARFON, ȚARA GALILOR 
1284 


Afară, păsările cântau anunțând dimineaţa, de parcă erau 
mesagerii lui Dumnezeu, cele dintâi care să-l audă ordinul de a 
se trezi atunci când acesta cobora din ceruri. Pescăruși și gâște 
sălbatice, bâtlani și cormorani cu aripi zdrențuite, mici dragoni 
cum le spuneau unii dintre soldații englezi care nu mai văzuseră 
niciodată marea. 

Edward stătea culcat în tăcere, ascultându-le tipetele 
înăbușite și privind, prin despărțitura perdelelor patului, peretele 
pe care un petic de lumină tot creștea de vreo oră. Cearșaful de 
olandă de sub spinarea lui era umed, iar mirosul înțepător al 
sudorii, care îmbibase salteaua de puf, se ridica în jurul lui. 
Dormise poate numai două ore toată noaptea, dar nu era obosit. 


186 


Nu mai simţțise oboseală de săptămâni întregi și în fiecare 
noapte dormea tot mai puțin. 

Corului păsărilor i se adăugă o nouă tânguire, disperată şi 
flămânadă, răsunând pe coridor și pătrunzând pe sub ușa 
dormitorului. Edward îşi privi soția, al cărui trup cald era întins 
alături, cu părul negru presărat cu fire albe răsfirat pe pernă. Ea 
nu se clinti. După o clipă, el se ridică în capul oaselor, făcând 
învelitoarea căptușită cu blană să-i alunece până la talie. Dădu 
în lături perdelele roșii și se ridică în picioare. Podeaua de sub 
tălpile sale era îmblânzită de un covor moale, unul dintre 
multele pe care Eleanor insistase să le ia cu ei, odată cu patul și 
cu restul mobilierului. Patul și covoarele acestea călătoriseră de- 
a lungul tuturor comitatelor Angliei, peste Hotar și în inima 
muntoasă a Snowdoniei. 

Edward traversă camera cu pielea înfiorându-se în răcoarea 
zorilor. Își luă pantalonii până la genunchi de pe o lavită cu 
pernute unde-i lăsase împăturiţi servitorul său și și-i puse. 
Prinzându-i sus cu un șnur subţire care să-i țină locului, rulă 
materialul peste acesta până ce pantalonii i se ajustară comod 
pe solduri. Când întindea mâna după cămașă, îşi surprinse 
imaginea în oglindă. În penumbră stătea o siluetă înaltă, cu 
picioarele lungi, cu mușchi ca niște lespezi, cu pieptul larg și cu 
brațele conturându-se distinct din întuneric. Campania îl oțelise, 
călindu-i trupul și transformându-l în muntele de forță care 
fusese în tinerețea sa, întărind mușchii moi ai abdomenului și 
fălcile lăsate, provocate de confortul proprietăților sale regale. 
Nu-i putea însă șterge cenușiul din păr și nici ridurile de pe 
frunte, care, dimpotrivă, se adânciseră. Isi aniversase cea de-a 
patruzeci și cincea zi de naștere cu două luni în urmă și anii 
aceștia se vedeau în colturile ochilor și în asprimea pielii, 
cafenie și tăbăcită de soare și vânt. Intorcând spatele oglinzii, 
Edward iși puse cămașa, apoi o robă de pânză albastră pe care 
și-o prinse la mijloc cu o curea și, în cele din urmă, o pereche de 
cizme de piele zgâriate și prăfuite în ciuda lustrului zdravăn pe 
care li-l dăduse pajul său. leșind din cameră, porni pe coridor. 

Tânguitul era mai sonor acum și i se alăturase un cântec 
discret de leagăn. Edward se opri în fața ușii închise, cu urechile 
asaltate de plânsetele flămânde, ascuţite, care străbăteau 
lemnul și i se înfigeau în minte. Auzi pașii doicii pe podea, în 
intervalul în care bebelușul amuţi cât să tragă aer în piept, 


187 


înainte să urle din nou din rărunchi. Edward închise ochii și-și 
puse mâna pe lemnul ușii, lăsând sunetul să vibreze în jurul lui. 
Numai cu o săptămână în urmă, mesageri sosiseră din Londra 
anunțându-l că fiul său cel mai mare murise la Westminster, 
fără de veste, ca atâția alți copii ai săi de-a lungul anilor. 

Primul lui născut fusese mort în pântece, fără nicio șansă la 
viață. Cel de al doilea, dulcea lui Katherine, născută în Gasconia, 
murise la șase luni după bătălia de la Lewes, în vârstă de trei 
ani. Joan nu reușise să trăiască decât opt luni, John ajunsese la 
cinci ani, iar Henry la șase. Zece în total, morți unul câte unul, și 
acum Alfonso, frumosul său băiat, despre care fusese atât de 
sigur că va trăi și va purta coroana, li se alăturase. Copilul furios 
de dincolo de ușă, cel de-al șaisprezecelea, născut în timpul 
unui război și botezat după el însuși, era acum singurul său fiu și 
unicul moștenitor al tronului Angliei. Ţipetele lui pline de forță 
erau liniștitoare și Edward mai rămase câteva momente să le 
asculte, înainte să coboare scările apartamentelor regale, ieșind 
în Zorii de afară. 

Cerul de deasupra munților îndepărtați era năpădit de o 
lumină aurie și trandafirie, iar deasupra apelor strâmtorii Menai 
și a cocoașei înguste a insulei Anglesey era de un albastru rece, 
încă luminat de o lună albă ca laptele. Păsările pluteau, ocolind 
țărmurile nămoloase ale estuarului care curgea pe lângă zidurile 
de sud ale castelului, vărsându-se în strâmtoare. Edward simţea 
mirosul sărat al râului pe deasupra izului dulceag de talaș ce 
venea dinspre clădirea pe care tocmai o părăsise. 
Apartamentele improvizate fuseseră construite pentru el și 
pentru regina lui însărcinată în anticiparea sosirii lor la 
Caernarfon, în primăvară. Aici, Eleanor îl născuse pe fiul lor, așa 
cum dorise el. o dovadă adusă unei națiuni îngenuncheate că 
acest pământ îi aparținea acum lui și moștenitorilor lui. Castelul 
masiv de piatră care se înălța treptat în jurul apartamentelor lor 
din bârne era încă la început, dar deja putea vedea măreția 
construcției ce avea să devină. 

Santul fusese săpat și căptușit, temeliile marilor turnuri și 
Ziduri așezate de sute de săpători, piatra scoasă din carierele de 
Anglesey și transportată cu barca peste strâmtoare. Zidurile 
castelului și orașul de dincolo de ele se ridicau piatră cu piatră. 
Fiecare punct al imensului șantier era înțesat de schele, iar aerul 
era încețoșat din pricina prafului. In anumite locuri se vedea 


188 


deja baza zidurilor, groase de douăzeci de picioare. Cadre de uși 
se deschideau spre nicăieri, porți dosnice găureau ziduri 
nefinisate, scări șerpuiau spre niciunde. Numai un turn, cel mai 
mare, care se înălța în fața lui dominând strâmtoarea, ajunsese 
până la primul etaj. Edward văzuse planurile pe care le 
desenase meșterul zidar, James din St George, și în mintea lui 
putea umple albastrul gol al cerului cu un turn ce se înălța pe 
trei etaje, încununat cu trei turle ascuțite, având în vârf vulturi 
de piatră în mărime naturală. 

Clădit pe locul unde, cu o mie de ani mai devreme, un castru 
roman se încruntase pe deasupra strâmtorii către fortăreața 
druidă de pe insula Anglesey, Caernarfon trebuia să devină cel 
mai mare castel din inelul de fier pe care îl crease de-a lungul 
coastei prezența sa fixată în piatră. Măreţia Romei se năruia, 
acoperită de mușchi, dincolo de zidurile noului oraș, dar Edward 
nu ignorase puterea acelei istorii și noua lui fortăreață, 
construită să semene zidurilor romane ale Constantinopolului, 
avea să emane forță imperială în inima cuceritei Ţări a Galilor. 

Indreptându-se către turnul neterminat, Edward zări semne 
de viață în jurul său, pe măsură ce muncitorii și soldații 
începeau să se deștepte. Rândașii se îngrijeau de cai, servitorii 
se zoreau de colo colo ducând coșuri cu provizii, iar scutierii 
ațâțau focurile de tabără sau ședeau și curățau armurile 
stăpânilor lor. Un șir de femei cu coșuri de rufe pe umeri se 
îndreptau spre poarta dinspre râu, cu vocile acoperite de 
tipetele pescărușilor. Unii oameni se înclinară când le zăriră 
traversând curtea noroioasă, în timp ce alții își văzură de 
treburi, neștiind că alături de ele trecea regele lor, o siluetă 
singuratică în umbrele diluate de lumina zorilor, mai înalt decât 
mulți, cu ochii bântuiţi de lipsa somnului. Pășind printre șirurile 
de corturi aparținând comandanților săi, a căror pânză grea era 
îmbibată de rouă, Edward observă butoaiele golite de bere și 
simţi izul amar al vomei. Sărbătoarea pe care o organizase în 
orașul Nefyn, la sud de Caernarfon, era, se pare, încă în 
desfășurare. Nu le putea reproșa asta, pentru că fusese o 
campanie grea, cea de-a treia pe care o dusese în aceste 
tinuturi neimblânzite ce dăduseră naștere atâtor rebeliuni 
împotriva lui și-l siliseră să bage mâna adânc în pungile 
supușilor săi. 


Cu doi ani mai înainte, Llywelyn ap Gruffudd, Prinț al Ţării 
Galilor și blestemul domniei sale, se ridicase din nou la luptă și 
oamenii se uniseră la chemarea lui împotriva coloniștilor 
englezi. Citând istoria așa cum fusese ea consemnată de 
Geoffrey de Monmouth, Llywelyn ceruse să i se restituie cele 
Patru Cantrefuri, pretinzând că acestea făceau parte dintre 
pământurile date în vechime moștenire unuia dintre fiii lui 
Brutus, fondatorul Britaniei, al cărui sânge ajunsese, de-a lungul 
secolelor, până în vinele lui Llywelyn. Mâniat de proclamațiile 
prințului cu privire la profetiile și drepturile străvechi, înfuriat 
peste poate de acest rebel și de coroana faimoasă pe care o 
purta pe frunte, Edward pătrunsese în regiune cu o mare 
armată, decis să termine ceea ce incepuse cu ani în urmă. 

Aici, în Gwynedd, suferise unul dintre cele mai mari dezastre 
din viața sa. Cei mai buni dintre comandanții săi, trimiși în 
recunoaștere, conduseseră un asalt pripit asupra coastei 
nordice, contând pe o victorie rapidă în fata forțelor inferioare 
ale galezilor. Luati prin surprindere pe terenul nefamiliar, 
fuseseră copleșiți de oamenii lui Llywelyn și astfel se pierduseră 
sute de vieți de englezi. Când Edward aflase despre triumful 
rebelilor, ecourile cântecelor pe care le cântau galezii despre el, 
pe vremea când era prinț și armata sa fusese anihilată de 
Llywelyn, se întorseseră peste timp să-l sfideze. Posomorât și 
decis, cu reputația din nou în joc, Edward purtase război pe 
parcursul întregii ierni galeze, hărțuit de furtuni și de viclenia 
adversarilor. Armata sa devenise un mecanism pe care îl 
mânase cu neinduplecare de-a lungul ținutului, înaintând greoi 
printre dealurile sterpe, prin vânt și ninsoare. Castele și așezări 
căzuseră în fața puterii sale, rând pe rând, după lupte 
înverșunate, până când rebelii fuseseră puși pe fugă și voința lor 
sfărâmată. 

Ajuns la baza Turnului Vulturilor, dedesubtul unui labirint 
îngust de schelărie, Edward trecu pe lângă gărzile care-l 
salutară, intră în hol şi urcă scările spre primul etaj. Camera 
imensă, cu zece laturi, care i se deschise înainte, era încețoșată 
de praful ce stăruia în aer în straturi mișcătoare. Aici fuseseră 
puse la păstrare cele mai multe dintre posesiunile regale, astfel 
încât de-a lungul pereților se înșirau cufere şi mobile. În centru 
se afla o masă rotundă, cu lemnul negeluit încă proaspăt, de 
culoare deschisă. 


190 


Edward se apropie de ea, urmărind cu ochii săi palizi 
inscripțiile în latină de pe margini, unde fiecare cioplitură 
măiestrită a dulgherului însemnase un nume în lemnul de stejar. 
Kay, Galahad, Gawain, Mordred, Bors, Perceval. Douăzeci și 
patru de nume, douăzeci și patru de cavaleri. Ceruse să-i fie 
făcută pentru serbările de la Nefyn, ca să marcheze astfel 
sfârșitul războiului și începutul unei noi ordini, o ordine a 
oamenilor care îl urmaseră în iad, loialitatea lor contopită cu el 
în cercul nesfârșit al Mesei. Dincolo de aceasta, fixat pe zidul de 
piatră netedă, se afla stindardul cu dragon pe care îl purtase 
cândva în turniruri în Gasconia, cu peste douăzeci de ani în 
urmă. Atunci fusese Arthur doar cu numele, o strategie de turnir 
menită să inspire teamă dușmanilor și respect partizanilor săi. 
Acum era Arthur după faimă, pământurile sale se întinseseră, 
domnia sa asupra Britaniei era pe cale de a deveni absolută. 
Realizase ceea ce atâția regi ai Angliei, printre care şi tatăl său, 
plănuiseră și doriseră, dar niciodată nu reușiseră: cucerirea și 
subjugarea Țării Galilor. Llywelyn căzuse în luptă și, odată cu el, 
se sfârșise și cea din urmă împotrivire. În timp ce lumina aurie 
ce se strecura în încăpere deveni mai vie, strălucind de-a 
curmezișul mesei și pe stindard, pentru Edward victoria avea 
gust de cenușă. 

Capul tăiat al lui Llywelyn ap Gruffudd împodobea acum 
parapetul Turnului Londrei. Cel din urmă din neamul său fusese 
nimicit, iar oamenii săi prinși sau uciși. Poeţii cântau acum 
cântece de jale, rugându-l pe Dumnezeu ca marea să le acopere 
țara, scutindu-i de această soartă, pe când coloniștii englezi se 
revărsau în orașe, alungându-i pe galezi. Se făceau legi pentru 
șerifii și vătafii lui Edward, care urmau să guverneze regiunea 
sub conducerea unui judiciar, iar castelele din piatră ale lui 
Edward răsăreau de-a lungul coastei, înlocuind fortărețele 
rebelilor. Dar, pentru el, o piesă vitală, una dintre ultimele 
cioburi ale rezistenței pe care o sfărâmase, încă lipsea. 

Apropiindu-se de unul dintre cuferele înșirate de-a lungul 
Zidului, Edward se aplecă să recupereze un obiect înfășurat în 
mătase neagră. Apropiindu-se de masă, il așeză pe lemnul 
acesteia și desfăcu stofa, dând la iveală o carte. Lumina soarelui 
străluci pe scrisul de pe copertă. 


CEA DIN URMĂ PROFEȚIE A LUI MERLIN 


191 


Răsfoind paginile moi, simți mirosul cernelii făcute din pietre 
prețioase măcinate și amestecate cu ou și vin. Culorile erau vii, 
glorioase. Pe margini, animale fabuloase erau încolăcite printre 
flori și păsări și pe câteva pagini imaginile ilustrau drama 
povestită de cuvinte. Le-o arătase cavalerilor săi la Nefyn, locul 
unde fuseseră găsite Profetțiile lui Merlin, pe care Geoffrey de 
Monmouth le tradusese lumii întregi. Pe o pagină, un bărbat 
stătea dinaintea unei cetăți măreţe, în spatele căreia se înăltau 
niște munţi imenși. În mâinile sale ridicate ținea o coroană 
simplă din aur. Era imaginea pe care Edward o vedea de luni 
întregi, ori de câte ori se culca și distracțiile zilei se risipeau în 
tăcere. Íi întrebase pe acei partizani ai lui Llywelyn pe care îi 
prinsese și îi torturase, dar aceștia fie nu ştiuseră, fie refuzaseră 
până și în fața morții să spună unde se afla lucrul pe care 
Edward jurase să-l găsească în urmă cu douăzeci de ani: 
obiectul care îi unise pe galezi împotriva lui. Coroana lui Arthur. 


Capitolul 25 


Focul se înteți când paznicul scormoni în tăciuni. Cu ochii 
mijiţi din pricina căldurii, bărbatul luă doi bușteni din coș și îi 
aruncă în flăcări. Focul se întinse de-a lungul lemnului și insecte 
fugiră din crăpăturile scoarţei. Aprinzându-se, arseră cu o 
strălucire vie, dispărând în flăcări. 

— Hugh. 

Paznicul se întoarse și-l zări pe Simon, care-i întindea o cană 
cu bere. Cel mai bătrân dintre ei, Ulf, ședea pe un butoi, cu 
piciorul scrântit în urma unei căzături întins înaintea sa. Toiagul 
îi era rezemat de perete și în mâinile lui noduroase strângea o 
cană. 

— Câte una de fiecare? întrebă Hugh ridicându-se cu o 
tresărire și ștergându-și pe pieptar cenușa de pe mâini. Nu 
împărțim? 

— De ce să împărţim? se interesă Simon, scuturând cana în 
direcţia lui. Ne-au rămas mai multe raţii, acum că ceilalţi au 
plecat. 


192 


Zâmbi dezvăluind cioturile cafenii ale dinţilor și Hugh luă 
cana. 

— Numai să nu ne vadă comandantul, îi preveni Hugh, 
așezându-se la loc pe scaunul de lângă vatră. 

— Poate să ne vadă de la o jumătate de milă distanță? întrebă 
Simon, înghițind berea care îi lăsă o spumă albă pe mustață. 

În lumina focului, Hugh sorbi încet din lichidul dulceag cu gust 
de malț. Poate că erau niște avantaje în a te număra printre cei 
lăsaţi în urmă. 

Simon se aplecă cu un râgâit umed, rezemându-și brațele de 
coapse. 

— Crezi că am fi primit mai mulţi bani în Franţa? cugetă el, 
încruntându-se spre Hugh. 

Înainte să apuce Hugh să răspundă, Ulf mârâi din umbră. 

— La vârsta noastră? Regele Edward a vrut armăsari de luptă, 
nu mârţoage. 

— Sunt cu zece ani mai tânăr ca tine, mărâi Simon. 

Ignorând gâlceava lor, Hugh dădu pe gât restul de băutură. 

— Mă duc să mă mai uit o dată. 

— Și în curând, culcarea, bombăni Ulf rezemându-și capul de 
perete. Mă jur pe Dumnezeu că straja durează din ce în ce mai 
mult de la o noapte la alta. 

— E toamnă și se întunecă mai iute, zise Hugh, trecând pe 
lângă șirul ordonat de săbii, arcuri și scuturi rezemate de zid și 
înclinându-se pe sub arcada ce ducea către vârful turnului porții. 

Curentul care sufla pe scara spiralată de piatră era rece și 
Hugh se înfioră pe măsură ce căldura focului i se scurse din faţă 
și din mâini. Când se apropie de vârf, vântul îi suflă praf în ochi, 
silindu-l să lase capul în jos. Trecuseră câţiva ani de când 
fuseseră terminate turnul porții duble și zidurile orașului din 
care acesta se înălța, și totuși praful încă umplea aerul. Mult 
timp, Hugh simţise mirosul oţetului ce fusese turnat peste calcar 
ca să facă mortarul cel cenușiu. Unul dintre ucenicii zidarului îi 
spusese că se proceda astfel ca să apere zidurile de proiectilele 
aprinse aruncate de mașinăriile de asediu, dar Hugh nu știa 
dacă era adevărat. 

leșind pe meterezele bătute de vânt ale turnului, își trase mai 
bine pe urechi boneta de pâslă. Cu respiraţia aburind, privi pe 
deasupra orașului Caernarfon. Cerul nocturn era acoperit de nori 
înceţi, dar prin deschizăturile lor zdrenţuite vagi sclipiri albăstrii 


193 


anunțau zorii. Încă o oră și se putea duce la culcare. Dedesubtul 
lui se întindeau șiruri de străzi tăcute, mărginite de case și 
ateliere. Își plimbă privirea peste livezile întunecate, către 
peticele grădinilor de legume, majoritatea lipsite de roadele 
puse la conservat pentru iarna ce urma. Punctuleţe 
tremurătoare de lumină indicau locurile unde oamenii se 
treziseră și ațâțau focul sau aprindeau lumânările, dar acestea 
erau puţine. Orașul fusese tăcut în ultima lună, după ce 
majoritatea garnizoanei și mulţi dintre bărbaţii mai tineri 
plecaseră, luaţi la oaste să lupte în Gasconia. 

Privirea lui Hugh se deplasă spre zidurile din sud-vest, care se 
întindeau de-a lungul apelor strâmtorii Menai, cu focurile din 
turnurile de gardă presărate la intervale mari, pentru că 
garnizoana era întinsă cât se putea de-a lungul zidurilor orașului 
și castelului, care se înălța în distanţă ca o umbră colţuroasă. 
Turnurile dinspre mare ale castelului erau terminate, dar 
schelăria încă mai înconjura zidurile dinspre oraș, care, în 
anumite locuri, nu erau mai înalte de douăzeci de picioare. 
Șanțul și baricada de lemn care apăraseră clădirea în cei zece 
ani de când începuseră lucrările rămăseseră încă pe loc, dar 
erau mai degrabă inutile de când construcția zidurilor orașului 
se încheiase. În curând avea să vină Ziua Morților și lucrul la 
castel să se oprească până în primăvară, mulţi muncitori 
întorcându-se la casele lor. Hugh se gândi în treacăt la propria 
lui casă, departe, în Sussex, apoi privi castelul întrebându-se 
cum o fi să se construiască ceva atât de măreț la un simplu 
ordin de-al tău. Era ceva ce te făcea să fii deopotrivă cu 
Dumnezeu, dar regele Edward, creatorul său, nici nu văzuse 
construcţia terminată. 

Auzind behăitul oilor, Hugh traversă vârful turnului ca să 
scruteze pe deasupra șanțului ce încercuia orașul peisajul 
întunecos, copaci zgribuliți și câmpuri ceţoase care se ridicau 
treptat câtre munţii din zare. Behăiturile agitate ale oilor 
răsunau acum mai tare. Hugh se încruntă, scormonind bezna cu 
privirea și întrebându-se ce anume le deranjase. Era prea 
devreme pentru lupi. Puteau fi hoţii, dar păstorii și câinii lor îi 
puneau de obicei pe fugă. Le vedea: o turmă mare împrăștiindu- 
se pe câmpia largă. Ochii săi surprinseră altă mișcare în locul 
dinspre care fugeau oile. Forme întunecate mișcându-se iute de- 
a lungul lizierei. Ochii lui Hugh alergară de colo-colo, distingând 


194 


alte umbre, de cealaltă parte a copacilor, sute chiar. Fugeau 
toate în aceeași direcție: către șanț, către oraș. Pielea lui Hugh 
se încrâncenă de șoc. Desprinzându-se de parapet, se năpusti în 
jos pe scara în spirală, strigând în timp ce cobora: 

— Ridicaţi puntea! 

În coborârea sa nebunească se poticni și fu cât pe ce să se 
rostogolească de-a berbeleacul pe scările abrupte, zgâriind cu 
degetele pereţii prăfuiți. Recăpătându-și echilibrul, își reluă 
drumul continuând să strige. Aproape de capătul scărilor se 
ciocni de Simon, care se repezea în sus să vadă ce se întâmpla. 

— Ridicaţi puntea! îi strigă Hugh în faţă, împingându-l înaintea 
lui. 

În camera gărzilor, Ulf era în picioare, cu ochii ceţoși și 
confuz. 

— Suntem atacați? 

— la! zise Hugh, apucând două săbii și aruncându-i una. 

Simon păli, dar luă un scut și o sabie din teancul ordonat de 
arme. 

— Câţi sunt? 

— Sute sau poate mai mulți, se răsti Hugh. 

— Doamne Dumnezeule! gâfâi Ulf cu privirea limpezindu-i-se 
în timp ce îi urma pe Hugh și Simon prin arcada ce ducea, pe 
niște trepte strâmte, către catul de jos al turnului, unde o 
cămăruţă săpată în grosimea zidului adăpostea vinciul, atașat la 
capătul unui lung pod de lemn care traversa șanțul. 

În zilele de început ale construcţiei, la puţin timp după război, 
când zidurile și turnurile orașului se înălţau lent, podul fusese 
întotdeauna ridicat pe timpul nopţii. Dar în ultimii ani, cu 
muncitorii tot ducându-se și venind, se bazau de obicei doar pe 
grilaj ca să împiedice intrarea hoţilor și cerșetorilor. 

Când Hugh ajunse jos, îi strigă peste umăr lui Ulf, care cobora 
șchiopătând chinuit pe piciorul lui rănit. 

— Dă alarma. Ne ocupăm noi de vinci. 

De dincolo de apă se auziră zgomote înăbușite, tropăitul surd 
al mai multor picioare pe pământul acoperit cu gheață. 

Hugh și Simon pătrunseră în camera vinciului, iar Ulf se 
poticni pe ultimele trepte, ieșind în tunelul boltit dintre turnuri, 
închis cu grilajul. O torţă ardea într-un suport din zid. Ulf se opri 
în lumina ei, privind printre gratiile de fier ale grilajului, dincolo 
de pod, către celălalt mal al șanțului. O maree de oameni se 


195 


scurgea dintre copaci, vizibilă în lumina crescândă a zilei. Ulf 
făcu ochii mari. Zări scările cărate de șiruri de oameni și armele 
din mâinile lor ridicate, care nu erau spade sau sulițe, ci securi, 
ciocane și târnăcoape, de parcă ar fi fost o ceată de lucrători 
nebuni repezindu-se să-și înceapă ziua de lucru. Funiile podului 
suspendat se încordară și scândurile se clătinară, iar Ulf îi auzi 
pe Hugh și Simon gemând de efort, în vreme ce vinciul, nefolosit 
de mult, protesta scrâșnind. Primul val de atacatori se înghesui 
pe pod. 

Ulf, încremenit în strălucirea torţei, nu văzu cum un bărbat de 
pe mal trage o săgeată de la centură și o potrivește în arcul pe 
care-l ducea, ţintind și eliberând apoi coarda. Săgeata străbătu 
bezna, invizibilă până în ultima secundă, când Ulf, care se 
întorcea către turnul unde se afla clopotul, îi zări străfulgerarea. 
Prea târziu. Soldatul cel vârstnic fu azvârlit îndărăt când săgeata 
i se înfipse în trup, străpungându-i pieptarul. Nu apucă să ţipe, 
forța aceea teribilă îl sfâșie, răpindu-i suflul. Dincolo de grilaj, 
podul se ridica încet, dar cei dintâi atacatori săreau pe 
scândurile sale și greutatea lor îl forţa să se coboare la loc. 

— Ulf! În numele lui Cristos! ţipă Hugh luptându-se cu vinciul. 
Alarma! Neauzind decât bubuitul pașilor, îl lăsă pe Simon să se 
lupte cu mânerul și ieși în fugă. Se azvârli îndărăt și o săgeată 
șuieră pe lângă el. Ulf zăcea la pământ, la câţiva pași distanţă. 
Hugh blestemă și se lăsă pe vine, privind pe după marginea 
deschizăturii. Dincolo de ea se afla o mare de oameni care 
murmurau ațâţaţi. Galezii nu veneau în Caernarfon decât pe 
timpul zilei, pentru negoţ. Cei mai mulţi fuseseră alungaţi când 
regele Edward stabilise că acesta avea să fie sediul noii sale 
guvernări, casele fiindu-le dărâmate ca să facă loc fundațiilor 
orașului, iar lemnul lor folosit la construcţii. Hugh nu le înțelegea 
limba. Aici, în acest oraș englezesc din inima Țării Galilor, nu 
avusese nevoie s-o știe. 

Și mai mulţi oameni se înghesuiau pe pod. O scară fusese 
coborâtă pe malul mlăștinos care se întindea în jurul zidurilor de 
apărare. Hugh auzi plescăituri, în timp ce oamenii dispăreau 
dincolo de margine, coborând în nămolul puţin adânc. Simon se 
lupta cu vinciul strigând după ajutor. N-avea niciun rost. Nu-l 
mai puteau ridica. Singura lor speranţă era să prevină restul 
garnizoanei că erau atacați. Hugh se trase îndărăt. 

— Lasă-l, îi zise el lui Simon. Sunt prea mulţi. Ulf a murit. 


Simon se mai agăţă o clipă de vinci, apoi îi dădu drumul și 
funia se descolăci la loc cu iuţeală. Il privi pe Hugh care-și 
înălțase scutul. 

— Ce faci? 

— Trebuie să ajung la clopot. 

Hugh se opri în ușă, privind pe deasupra fâșiei înguste de 
teren luminat de torţe către arcada de la intrarea celuilalt turn. 
Aplecându-se, cu scutul ridicat ca să-și apere flancul stâng și 
capul, trase aer în piept, refuzând să se uite la Ulf, care zăcea 
pe spate cu piciorul rupt sub el. Hugh murmură o rugăciune, 
apoi se avântă în spaţiul deschis dintre turnuri. Deasupra 
rumorii de dincolo de grilaj se ridică un strigăt, urmat de un șoc 
în braţul său stâng, în clipa când ceva se lovi de scut. Hugh se 
poticni sub impact, apoi simţi o altă lovitură, de data aceasta în 
gambă, urmată de o durere feroce. Se prăbuși ţipând, cu scutul 
căzând peste el. În timp ce zăcea urlând, o altă săgeată i se 
înfipse în coapsă. Pe sub marginea scutului, cu ochii îngustațţi de 
durere, zări mai mulţi bărbaţi sărind de pe pod pe mal. Privirea 
lui înceţoșată poposi asupra unui ins aflat în mijlocul lor, un 
bărbat cu umeri largi și păr negru purtând o mantie căptușită cu 
blană. Tinea în ambele mâini un ciocan masiv și purta pe cap o 
bandă de aur zgăriată și îndoită. Arăta ca un rege războinic 
venit dintr-un trecut întunecat și îndepărtat. Hugh simţi cum 
cineva îl apucă de subţiori și se suci, zărind chipul schimonosit 
al lui Simon. Săgeţi zburau pe lângă ei, în timp ce soldatul îl căra 
înapoi în siguranţa turnului. 

Hugh strânse din dinţi, lăsându-și capul pe podeaua de piatră 
a cămăruţei vinciului și simţindu-și trupul scăldat în sudoare. 
Îngheța, cu excepţia celor două fulgere de durere ce-i sfâșiau 
gamba și coapsa. 

— Sus, șuieră el printre dinţi. Alertează castelul. 

Simon șovăi o clipă, cu ochii la el, apoi dispăru pe scările 
turnului. Hugh rămase întins, gâfâind, și-i ascultă pașii cum se 
sting. De mai aproape se auzeau bubuiturile înăbușite ale 
ciocanelor izbind piatra. Sunau de parcă uneltele ar fi fost 
înfășurate în cârpe. 

Ajungând în camera gărzilor, Simon se opri, privind înnebunit 
împrejur. Să alerteze castelul, dar cum? Putea să strige, însă era 
puţin probabil să-l audă cineva. Văzu focul. Se apropie, privind 
pierdut strălucirea flăcărilor, apoi zări toiagul lui Ulf, rezemat în 


197 


continuare de zid. Își descheie cureaua cu mâini tremurătoare, 
își scoase pieptarul căptușit cu fân și-și trase peste cap cămașa. 
Apucând toiagul lui Ulf, înfășură cămașa în jurul capătului 
acestuia, apoi sfâșie pieptarul. Ghemuindu-se lângă coșul cu 
bușteni, cu căldura arzându-i pieptul dezgolit, îndesă fân și 
așchii de lemn în cutele cămășii. Vâri capătul toiagului în foc și 
acesta se aprinse într-o învolburare gălbuie. Simon se ridică și 
goni pe scări spre vârful turnului, înjurând când vântul abătu 
flacăra către el, amenințând s-o stingă. Ajunse în vârf și se 
ghemui, legănând torța încolo și încoace, în timp ce crenguțele 
și fânul se aprinseră și materialul începu să ardă, acoperindu-i 
pieptul și umerii cu o ploaie de scrum. 


Capitolul 26 


Cerul de deasupra Londrei era jos și plumburiu, amenințând 
să reverse peste străzile noroioase ale orașului și mai multă 
ploaie. În curtea interioară a Turnului, pe o fâșie lată de teren de 
lângă livezi, se adunase un grup numeros de bărbaţi, ducându-și 
cu ei caii. Mantiile de iarnă cu glugi erau înfășurate în jurul 
trupurilor, cizmele lungi de călărie și pantalonii le erau năclăiţi 
de noroi, fețele le erau pătate din cauza frigului. Câţiva duceau 
păsări de pradă priponite, care își încleștau ghearele pe mâinile 
lor înmănușate. Cavalerii purtau șoimi sacri pestriţi din Țara 
Sfântă, scutierii, șoimi estici fumurii. Printre tinerii bărbaţi se 
aflau și câteva fete, cu poalele rochiilor îmbibate de noroi. 
Vântul le smucea mantiile și împrăștia rafale de frunze de 
culoarea ruginii din grămezile pe care servitorii aflaţi în livezi 
încercau în van să le adune. 

Toamna se pogorâse din seninul cerurilor liniștite ale lunii 
septembrie, vânturile precedând cu urletul lor potopul care 
inundase comitatele Angliei vreme de o săptămână. Tamisa 
crescuse și ieșise din albie, inundând un șir de măcelării și 
acoperind străzile cu o mocirlă însângerată. Zidarii Turnului 
fuseseră ocupați până peste cap să astupe infiltrațţiile din grajd 
și din dormitorul regelui, unde apa de ploaie distrusese un covor 
ce-i aparținuse lui Eleanor. Covorul distrus era cea din urmă 
grijă a regelui Edward, pentru că furtunile loviseră coasta de sud 


198 


tocmai când prima jumătatea a flotei sale își ridica pânzele către 
Gasconia. Vântul cel trădător purtase înapoi în Portsmouth 
jumătate dintre corăbiile pornite la drum, silindu-le pe celelalte 
să se adăpostească în josul coastei, la Plymouth. Vremea aspră 
nu fusese de altfel singurul factor care stânjenise deplasarea lui 
Edward către Franţa și către vărul său cel dornic de război. 

După parlamentul de primăvară, regele se apucase să adune 
bani pentru campanie și numai suma necesară pentru corăbiile 
ce urmau să transporte oamenii, caii și proviziile era enormă. Se 
adresase mai întâi bancherilor italieni din oraș, care îi 
finanţaseră Cruciada cu douăzeci de ani mai înainte, dar aceștia 
îl refuzaseră. Atunci se întorsese către Biserică. Mai întâi, preoţii 
nu fuseseră dispuși să-și deschidă cuferele pentru cauza lui, dar 
umbla zvonul că un Edward mânios ameninţase să-i scoată în 
afara legii și, în cele din urmă, decanul de la Sfântul Paul se 
înmuiase în faţa solicitărilor lui furioase. Nu era nicio îndoială că 
această amânare îi permisese lui Philippe să-și consolideze 
stăpânirea asupra Gasconiei, iar oamenii lui Edward, mulţi dintre 
ei neputând să se întoarcă pe moșiile lor cât durase așteptarea, 
deveniseră agitaţi. 

La auzul unui hohot de râs, Robert își ridică privirea de la 
scara pe care o ajusta. In spatele lui, două fete priveau un 
servitor care fugărea frunzele hoinare înarmat cu o mătură. Una, 
abia mai mult decât o copilă, purta o rochie cenușie ca penele 
de porumbel, sub o mantie căptușită cu blană de hermină 
adunată în jurul gâtului ei palid. Elizabeth, fiica cea mai mică a 
regelui, moștenise picioarele lungi ale tatălui ei și părul negru al 
mamei, ale cărui șuvițe se eliberaseră de sub glugă și îi fluturau 
pe obraz. Robert o văzu dându-și cu un gest nerăbdător o 
asemenea șuviță după ureche și aplecându-se să-i șoptească 
fetei mai vârstnice de alături, Helena, care avea un păr roșcat, 
ondulat, și o piele ca laptele, îmbujorată provocator în obraji și 
pe buze. Pe mâna ei înmănușată se afla un șoim de iarnă cu 
aripile ciufulite de vânt. Fata cu părul ca focul, una dintre fiicele 
contelui de Warwick, era logodită cu un cavaler din suita regelui, 
dar de ceva timp Robert nu reușea să-și ia ochii de la ea, în 
ciuda avertismentelor discrete ale lui Humphrey. Observă cu 
coada ochiului un tânăr care-l privea. Cavalerul cel înalt, cu 
părul roșu și expresia sumbră, era fratele Helenei, Guy de 


199 


Beauchamp, moștenitorul lui Warwick. Robert se întoarse către 
calul său, scurtându-i scara dintr-o smucitură zdravănă. 

— Sir Robert, ești gata? îi strigă Humphrey îndreptându-se 
către el. 

Cavalerul cel înalt avea un burduf de vin într-o mână. 
Gesticulă către întinderea de pământ noroios, unde fuseseră 
ridicaţi doi stâlpi. Intre ei atârna o frânghie subţire pe care se 
legăna un mic inel de fier, invizibil de la această distanţă. 

— Ai două șanse, da? 

Robert răspunse zâmbetului provocator al cavalerului. 

— O să am nevoie deci de una mai puţin ca tine, sir 
Humphrey. 

Humphrey, care nu reușise să prindă inelul în vârful lăncii din 
cele două încercări ale sale, își îngustă ochii la auzul provocării 
și câţiva cavaleri râseră. 

Edward îl bătu pe Robert pe spate când acesta își vâri piciorul 
în scară. 

— Arată-le sudicilor ăstora din ce material sunt croiţi scoţienii, 
frate, murmură el. 

Robert se ridică în șa și apucă frâiele, în timp ce Nes, scutierul 
său, strângea chinga. Calul, un armăsar dereș*? splendid numit 
Vânătorul, era unul dintre cele mai iuți și mai cooperante 
animale pe care le avusese Robert, o adevărată plăcere să-l 
călărești. Dar această fire plăcută îl costase, caii din rasa 
Vânătorului nu erau ieftini și cele șaizeci de mărci pe care i le 
plătise geambașului i se păruseră o avere. Forțat să intre în 
arendele pe care le adunase, își reproșase un timp decizia, dar 
în cele din urmă se convinsese că îi trebuia un cal bun, care 
urma oricum să-l poarte în curând în războiul cu Franța. 
Ignorase insinuările fratelui său, care spunea că asta avea mai 
mult de-a face cu faptul că iapa solidă provenită din grajdurile 
tatălui său părea modestă în comparaţie cu armăsarii 
franțuzești și spanioli ai cavalerilor englezi. După aceea, Robert 
băgase din nou mâna în banii din arendă, pentru a cumpăra 
haine noi pentru el și pentru Edward. 

Nes îi dădu lui Robert lancea, pe care și-o prinse cu mâna 
înmănușată. Pielea fină a mănușii era încă alunecoasă, nefiind 
purtată, așa că trebui să strângă pumnul mai tare ca să ţină 
sulița locului. 


32 Cal roșcat cu blana înspicată cu fire albe și negre. (n. tr.). 
200 


— Sir Robert, așteaptă! se auzi din mulţime o voce de copilă. 

Robert privi în jur și o zări pe prinţesa Elizabeth, căreia i se 
spunea cu afecţiune Bess, întinzându-i un pumn de mătase albă. 
Părea să fi făcut cândva parte dintr-un văl. Sub ochii săi, 
prinţesa îndesă țesătura mototolită în mâna Helenei, cu un 
zâmbet fugar. Obrajii Helenei se îmbujorară și mai tare și îi 
aruncă prinţesei o căutătură furioasă, dar se desprinse 
stingherită din mulţime. Robert simţi că i se taie respiraţia când 
ea ridică țesătura și-i întâlni privirea. Când Robert se aplecă să 
ia favorul, șoimul de pe mâna ei își desfăcu aripile așteptând să- 
și ia zborul, iar Bess aplaudă în glumă. Apucând mătasea, 
degetele lui le atinseră în treacăt pe ale Helenei și își dori din tot 
sufletul să nu fi purtat mănuși. Ea se retrase zorită în mulţime, 
cu capul plecat, în timp ce el înfășură fâșia fluturândă de 
mătase în jurul lăncii, ignorând privirea mânioasă pe care știa că 
i-o arunca Guy de Beauchamp. Liniștindu-se, Robert se întoarse 
către stâlpii îndepărtați și-și înfipse călcâiele în burta 
Vânătorului. 

Servitorii din livadă se opriră din măturat ca să-l privească pe 
Robert care se avântă de-a lungul curții cu lancea ridicată în 
timpul trapului, gata s-o coboare când avea să-și îmboldească 
animalul la galop. Noroiul se împrăștie, stropindu-i cizmele cele 
noi. Inelul de fier se apropia cu iuţeală și își concentră atenţia 
asupra lui. Degetele lui Robert se încleștară pe lance, mănușa 
alunecându-i pe lemn când se năpustea către stâlpi cu mătasea 
favorului fluturând în urma sa. Mintea lui se umplu cu imaginea 
Helenei, cu brațul ridicat și cu mâneca alunecând și 
dezvăluindu-i pielea. Îi străfulgerase prin gânduri numai o clipă, 
dar destul ca să-l distragă. Lovi o secundă prea devreme. Vârful 
lăncii atinse fugar cercul de fier, dar nu pătrunse prin el. Lăsând 
inelușul să se legene nebunește în urma lui, Robert zbură 
dincolo de stâlpi, înjurând. Încetinindu-l pe Vânător, descrise un 
cerc larg pe câmpul plin de noroi răscolit, revenind la tovarășii 
săi. 

Humphrey ridică burduful cu vin. 

— Mai ai una! strigă el râzând. 

— Fac pariu că a doua oară reușește, zise Edward cu ochii 
sclipind provocator, întorcându-se către cavalerul care zâmbea. 

Humphrey chicoti binevoitor și clătină din cap, dar Henry 
Percy, nepotul contelui de Surrey, înclină din cap către Edward. 


201 


— Accept pariul, zise baronul cel îndesat și blond cu zâmbetul 
lui leneș. Pe braţ avea un uliu șorecar splendid, care-și încleșta 
ghearele pe o mănușă groasă. Henry gesticulă către Robert și 
uliul scoase un țipăt. 

— Pe zece șilingi că nu ia inelul. 

La auzul sumei uriașe, Robert își privi fratele și clătină discret 
din cap. Regele îi ordonase să se prezinte la războiul din Franţa 
cu trei cavaleri și nouă scutieri, taxa datorată regelui pentru 
moșiile deţinute de familia Bruce în Essex. Îi convocase pe 
cavalerii aflați pe proprietate, iar fratele său, încă neînvestit 
cavaler, avea să ia parte și el, împreună cu cei doi scutieri 
scoțieni ai lor, dar restul oamenilor trebuiau aduși din Essex. Era 
datoria lui Robert să le asigure întreținerea pe timpul campaniei 
și, după cheltuielile făcute recent, era decis să ţină bine strânse 
băierile pungii. Un pariu nesăbuit era ultimul lucru de care avea 
nevoie. 

Edward, însă, nu-i luă în seamă privirea. 

— Bine, îi spuse el cu răceală lui Henry Percy. 

Alţi câţiva cavaleri aplaudară, dornici de distracţie. Se 
antrenau de luni întregi, pe tot parcursul amânării din vară, și 
savoarea adăugată antrenamentelor era binevenită. 

Nemaiputând să dea înapoi, acum, că pariul fusese făcut, 
Robert întoarse calul și își ocupă poziția, strângând din dinţi și 
înălțând lancea. Alungând orice altceva din minte, se aplecă 
înainte, așteptând acel moment unic, perfect, în care toate, 
calul de sub el, lancea din mână, privirea lui aţintită asupra 
inelului aflat la distanţă se aliniară. Când aceasta se petrecu, se 
simţi parcă propulsat înainte. Își înfipse pintenii și Vânătorul 
țâșni, galopând prin mijlocul câmpului către stâlpi și către 
deschizătura dintre ei. Vântul se năpusti asupra lui smulgându-i 
lacrimi din ochi și biciuindu-i obrajii, dar Robert nu-și desprinse 
privirea înceţțoșată de la inel. In plin galop, se aplecă înainte, 
coborând lancea. O străfulgerare albă îi tăie calea. Zărind 
mișcarea, Vânătorul își smuci capul. Calul rată următorul pas, 
una dintre copitele din faţă îi alunecă în noroi și căzu zdravăn. 
Se lovi de pământ cu toată viteza, contorsionându-se în cădere 
și azvârlindu-l pe Robert din șa. 

Robert căzu și se rostogoli, în timp ce în urma lui se auzea 
nechezatul de durere al Vânătorului. Nu purta armură, ci numai 
un pieptar căptușit. Căptușeala de pâslă mai absorbi din forța 


202 


impactului, dar chiar și așa se simţi de parcă o mână uriașă ar fi 
dat cu el de pământ. Se opri cu bruscheţe și rămase întins, 
gemând, simțind durere în tot trupul. Ca de la distanţă, auzi 
strigăte și pași apropiindu-se în fugă, iar mai aproape răsuna 
nechezatul Vânătorului. Robert se rostogoli și se propti în brațe, 
clătinându-se și scuipând sânge și noroi. Simţi cum cineva îl 
cuprinde și-l ajută să se ridice. Chipul lui Humphrey se ivi 
înaintea lui ca din ceaţă. 

— Eşti rănit? 

Robert se desprinse din mâinile lui și făcu câțiva pași nesiguri, 
cu vederea începând să se limpezească. Își vedea calul 
chinuindu-se să se ridice. Nes luase frâiele și încerca să 
liniştească animalul îngrozit. Edward alerga către ei cu fața 
exprimând nu îngrijorare, ci mânie. Preţ de o clipă, Robert crezu 
că fratele său era furios din pricina căzăturii lui, apoi văzu că 
Edward nu se uita la el. Atenția fratelui său era fixată asupra 
unor persoane care apăruseră la marginea câmpului, doi bărbați 
și o tânără femeie. Unul dintre ei era mai înalt decât ceilalți, cu 
părul dat pe spate dezvăluind un chip colţuros. Pe încheietura 
lui Aymer de Valence, înghițind o bucată de carne, se afla un 
șoim de un alb imaculat. Robert își aminti străfulgerarea albă 
care îl speriase pe Vânător și își dădu seama că fusese fâlfâitul 
aripilor unei păsări. 

— Ce-ai avut în cap, Aymer? întrebă Humphrey, în timp ce 
Robert își ștergea sângele izvorât din buza plesnită. 

— Credeam că astăzi ne scoatem păsările la un zbor. Tonul lui 
Aymer era calm, dar când vorbea, îl privea pe Robert și ochii îi 
străluceau amuzaţi. Imi cer iertare, sir Robert. N-am vrut să-ţi 
distrag atenţia. 

Alături, sora lui, Joan de Valence, înaltă și brunetă ca și el, 
avea pe chip un mic zâmbet arogant, pe jumătate ascuns în 
dosul mâinii. Privirea lui Robert trecu de la Joan la tânărul de 
lângă ea, cu piele palidă și păr negru, lins: noul ei soț, John 
Comyn. Acesta nici măcar nu se ostenea să-și ascundă veselia. 
Era întinsă pe tot chipul lui îngust sub forma unui rânjet larg. 

Fiul lordului de Badenoch sosise la Londra cu două luni în 
urmă, împreună cu fratele său și cu alți magnați scoțieni, 
convocați de regele Edward să lupte în Franţa ca serviciu pentru 
moșiile lor din Anglia. Se spunea că la sosire, lordul John, 
susținut de tovarășii săi scoțieni, îi dăduse regelui un ultimatum, 


203 


spunând că niciunul dintre ei nu va servi în acest război străin 
lor, decât dacă Edward va respecta prevederile convenite la 
Birgham și îl va lăsa pe Balliol să-și conducă regatul fără 
amestecul Angliei. Robert și ceilalți cavaleri nu știau dacă regele 
acceptase aceste condiţii. Ce știau era că, la puţin timp după 
sosirea scoţienilor în Turn, avusese loc o nuntă pripită între fiul 
și moștenitorul de optsprezece ani al lui Comyn și tânăra 
verișoară a lui Edward, fata contelui de Pembroke. Apropierea 
tot mai mare dintre cei doi cumnaţi accentuase răceala dintre 
Robert și Aymer, care nu-l plăcuse de altfel niciodată. Robert 
simţea că pe cavaler îl nemulțumea prietenia crescândă dintre 
el și Humphrey, dar până atunci Aymer își manifestase 
dezaprobarea doar prin comentarii sarcastice și manifestări 
arogante care fuseseră ușor de ignorat. 

Edward se apropie de cei trei, mâniat din pricina trucului ieftin 
care îi rănise fratele și îl făcuse pe el să piardă pariul. 

— Ţi-ai asmuţit pasărea aia intenţionat, Valence. Oricine o 
poate spune. Îi aruncă o privire lui John. Șterge-ţi zâmbetul ăla 
dezgustător de pe faţă, Comyn, sau ţi-l şterg eu. 

Fruntea lui Aymer se încruntă dispreţuitor. 

— Și oamenii acuză familia mea că e neonorabilă. Vocea îi era 
imperioasă, părând să i se adreseze lui Humphrey, care se 
încruntă. 

Henry Percy se apropie, mângâind leneș pieptul bălţat al 
uliului său. 

— Eu zic că-i cinstit, spuse el, privind de la Aymer la Robert. 
Ne pregătim de război. Crezi că pe câmpul de bătălie n-o să fie 
lucruri care să te distragă? 

Alţi câţiva oameni dădură aprobator din cap, dar Humphrey 
scutură din cap cu încăpățânare. 

— Aici nu suntem pe câmpul de luptă. Există reguli. 

Robert privi în jur la chemarea lui Nes. Scutierul îngenunchea 
lângă Vânător. 

— Cred că o să șchiopăteze, domnule, zise îngrijorat tânărul. 

Robert privi chipul preocupat al scutierului, gândindu-se câţi 
bani plătise pentru acest animal splendid, cea mai bună armă a 
sa în războiul ce urma. Întorcându-se spre Aymer, simţi că îl 
năpădește mânia. Își duse mâna la spadă, gata să-l provoace pe 
cavalerul francez, dorind o reparaţie pentru pierderea banilor și 


204 


a mândriei, dar, înainte s-o facă, dinspre livadă se auzi un 
strigăt. 

Un tânăr se apropia de ei alergând printre copaci. Era Thomas 
de Lancaster. 

— Tocmai am aflat de la tata, gâfâi el oprindu-se înaintea lor. 
E o rebeliune în Țara Galilor. 

— O rebeliune? întrebă iute Humphrey. Condusă de cine? 

— De un bărbat pe nume Madog. Tata spune că e un văr de-al 
lui Llywelyn ap Gruffudd. 

— Toţi cei din neamul lui Llywelyn au fost prinși și executați în 
ultimul război, zise Henry Percy. Regele Edward s-a asigurat de 
asta. 

Thomas respinse argumentul cu o ridicare din umeri. 

— Oricine-o fi, regele are de gând să împartă armata. 
Jumătate va merge în Gasconia. Cealaltă jumătate o va conduce 
el însuși în Țara Galilor. 

Toţi bărbaţii începură să vorbească deodată, dar vocea 
arogantă a lui Aymer le domină pe celelalte. 

— Regele n-o să lase Gasconia pe mâna nimănui după toate 
pregătirile pe care le-a făcut. 

Încântarea sclipi în ochii lui Thomas. 

— Ba da, pentru Coroana lui Arthur. 

Humphrey se întoarse pe dată, făcându-i semn lui Aymer și 
altor câţiva cavaleri să-l urmeze. Micul grup se îndepărtă 
vorbind încet și lăsând în urmă restul luptătorilor care 
murmurau nedumeriţi. Robert o surprinse pe Helena privindu-l. 
Ochii ei se abătură asupra lăncii rupte în cădere și a favorului de 
mătase ce fâlfâia pleoștit într-o băltoacă. În timp ce fratele ei îi 
punea o mână pe umăr, luând-o cu sine, Robert îl auzi pe Nes 
strigându-l. 


Capitolul 27 


Robert luă o înghiţitură din burduf, savurând căldura vinului 
care-i inundă gâtlejul. Atât de departe în nord-vest era mai frig 
și iarna se apropia. Cerul de deasupra umbrarului zdrenţuit al 
copacilor era de un albastru îngheţat. Limpezimea aerului îi 


amintea de cel din Carrick, atât de diferit de atmosfera 
londoneză înţesată de duhoarea mulțimilor sale foșgăitoare. 

Punând burduful la loc în desagi, Robert se lăsă înapoi în șa, 
dându-i voie Vânătorului să-și găsească singur drumul pe 
cărarea răscolită. Ramurile stejarilor și mestecenilor alb-argintii 
erau aproape goale, iar pământul era acoperit de frunze 
putrede. În jurul lui, oameni, cai și căruţe înaintau printre 
copaci, târșâind picioare, tropăind din copite sau zdruncinându- 
se pe roți de-a lungul făgașelor adânci făcute în sol de cei 
dinaintea lor. 

Părăsiseră Chesterul de șase zile și Robert era surprins de 
pacea ținutului prin care călătoreau. Auzind poveștile tatălui său 
despre munţi neîmblânziţi și plaiuri stâncoase, dealuri măturate 
de furtuni și o coastă bătută de ploi, își imaginase ceva cu totul 
diferit de tărâmul verde cu coline blânde ce li se deschidea lent 
dinainte. Nici urmă de piscuri dezolante sau de cascade 
ameţitoare, ci doar de dealuri răsărind din ceața îndepărtată a 
terenului împădurit ca încheieturile unor degete. 

La fiecare pas se deschidea o groapă noroioasă acolo unde un 
copac fusese scos din rădăcini de sutele de tăietori de lemne și 
căruțași pe care regele Edward îi angajase să deschidă calea 
armatei. Acea forță de muncă masivă i se păruse exagerată lui 
Robert, dat fiind că pădurea era destul de rară, dar nu se 
plângea, căci, deși Vânătorul se vindecase de pe urma rănii sale 
și era mai puternic decât îndrăznise el să spere, era încă 
prudent și nu forţa animalul. Mânia față de festa răutăcioasă pe 
care i-o jucase Aymer de Valence pe terenul de antrenament nu 
i se diminuase, în ciuda vindecării Vânătorului, dar nu avusese 
ocazia să-i dea frâu liber, nu-l mai văzuse pe cavaler din ziua 
căderii, când șocul cu care fuseseră întâmpinate știrile din Țara 
Galilor era îndreptat de regele Edward către pregătiri de război 
ce absorbiseră cu totul curtea regală. 

Intensitatea cu care regele se concentra asupra Ţării Galilor 
era vizibilă în modul în care își împărţise forțele, redirecționând 
pe dată mulţi dintre comandanții, infanteria și proviziile din 
Portsmouth destinate inițial să pornească spre Franţa. Lăsându-l 
pe seneșalul Gasconiei în fruntea unei flote mult împuţinate, 
regele își stabilise bazele înaintării, una la Cardiff, celelalte la 
Brecon și Chester, un atac cu trei vârfuri menit să-i lovească pe 
rebeli din toate părțile. Conform rapoartelor care începură să 


206 


curgă în curând, fiecare mai disperat decât cel dinainte, 
pretutindeni în Țara Galilor castelele englezești erau asediate, 
orașele arse și oficialităţile ucise, revolta începută de Madog ap 
Llywelyn în nord întinzându-se în toată regiunea, din Conwy și 
Caernarfon până în Gwent și Glamorgan. 

Robert, care primise chemarea la arme odată cu ceilalți vasali 
ai lui Edward, fusese plasat în divizia regelui, alături de cei trei 
cavaleri și șase scutieri de pe proprietăţile sale din Essex. Spre 
satisfacția sa, nici Aymer de Valence, nici John Comyn nu erau 
de faţă. William de Valence, veteran al multora dintre 
campaniile lui Edward, conducea divizia din Cardiff și fiul său îl 
însoțea. În schimb, John Comyn fusese trimis la luptă în Franţa, 
alături de alţi nobili scoțieni. Pe drumul dinspre Westminster, 
fratele său își imaginase cu încântare diversele moduri în care 
tânărul cavaler și-ar fi putut afla moartea pe câmpul acela ostil 
de luptă, pe meleaguri străine. 

La Chester, compania regelui, numărând mai mult de șase 
sute de lăncieri, fusese sporită cu șiruri de pedestrași ce soseau 
dinspre Shropshire și Gloucestershire. Erau urmaţi de șaptezeci 
de arbaletrieri îndemânatici, conduși de un funcţionar regal 
îngâmfat şi dezgustător de gras, pe nume Hugh de 
Cressingham, care deja fusese silit să schimbe trei cai, epuizați 
sub greutatea lui. De aici, principala sa forță, numărând câteva 
mii de oameni, trecuse frontiera în vechiul regat galez Powys, 
masa de oameni transformându-se, pe cărările deschise de 
tăietorii de lemne, într-un șir lung care se ţâra încet și întunecat 
ca o dâră de ulei pe faţa ținutului. 

Compania era împărţită în contingente mai mici, fiecare 
mișcându-se în ritmul său, așa încât se împrăștiase de-a lungul 
drumului. Robert și oamenii lui fuseseră plasați sub comanda 
comună a lui John de Warenne și a contelui de Lincoln, care 
avusese parte de prima acţiune a acestei campanii când galezii 
din districtul său din Denbigh se răsculaseră, silindu-l să se 
retragă spre graniţă. Henry Percy se afla și el în această 
companie, la fel și Humphrey de Bohun. Robert fusese surprins 
de prezența cavalerului, dat fiind că tatăl lui Humphrey se afla 
în sud, conducând înaintarea dinspre Brecon, dar, în timp ce 
mărșăluiau, Humphrey îi mărturisise că tatăl său și regele voiau 
să le dovedească de ce era capabil. Era așadar capul unui steag 
de oaste, având dreptul să arboreze propriul său stindard 


207 


dreptunghiular și să câștige patru șilingi pe zi. În calitate de 
conte, Robert avea voie să arboreze propriul său stindard cu 
blazonul Carrickului și i se alocase o indemnizație de patru 
șilingi, de două ori mai mult decât primea un cavaler și o avere 
în comparaţie cu plata pedestrașilor. Mulţi dintre magnații mai 
vârstnici refuzaseră banii regelui, considerând în continuare că 
trupele plătite erau mercenari, așa cum scria în Magna Carta. 
Respectau tradiția, efectuându-și cele patruzeci de zile de 
serviciu militar obligatoriu ca să-și păstreze onoarea și 
drepturile feudale, dar mulţi dintre cei mai tineri acceptaseră 
banii fără ezitări, printre ei fiind și Robert, nerăbdător să 
recupereze ceea ce plătise pentru Vânător. 

Robert auzi înaintea lui tonul arogant al lui Henry Percy și îl 
zări pe baron potrivind pasul calului lângă cel al lui Humphrey. 

— Bunicul o să poruncească un popas. Mai încolo terenul 
devine mai accidentat. 

Trăgând de frâul Vânătorului, Robert îndemnă calul să 
iuțească pasul, lăsându-și fratele să se încrunte în urma lui. 
Când ajunse lângă ei, cavalerii își ridicară ochii, întrerupând 
discuţia. 

— Ne oprim pe vârful dealului ăstuia, îi zise Humphrey 
indicând din cap cărarea care urca printre copacii dinaintea lor. 

— Ai zis că mai încolo devine mai accidentat? 

— Așa spune bunicul, răspunse Henry. 

Humphrey făcu semn către Vânător. 

— Cum îi merge? 

— Cred că mai rezistă câteva ore. Robert mângâie gâtul 
calului și-l văzu pe Henry privind în altă parte, cu ochii albaștri și 
reci exprimând o totală lipsă de interes. In mod clar nu-i păsa de 
cal, acum că-și primise cei zece șilingi datoraţi de Edward după 
pierderea pariului. Robert încă mai era supărat pe fratele său 
din această pricină. Îndrăzneala lui Edward îl amuzase când 
fuseseră copii, dar aici i se părea o nechibzuinţă inutilă. 

Terenul începu să urce și caii să facă eforturi la suiș. Stejarii 
noduroși făcură locul mestecenilor și frasinilor. Solul era mai 
uscat și mai tare, dar se vedeau mai multe adâncituri unde 
copacii fuseseră scoși din rădăcini, făcuţi surcele și îndepărtați. 

— În ritmul ăsta o să ajungem la Conway abia de Crăciun, zise 
Humphrey, așezându-se mai bine în șa și adulmecând aerul 
rece. 


208 


— Și, cu voia Domnului, până de Paște vom fi înapoi în 
Westminster, cu coroană cu tot, zise Henry cu un zâmbet 
dușmănos. 

Humphrey îi aruncă o privire, dar baronul nu păru s-o ia în 
seamă. 

— Majestatea Sa Edward speră să găsească la rebeli coroana? 
întrebă Robert pe un ton nepăsător care-i ascundea curiozitatea. 
E valoroasă? 

Înaintea lui, voci bărbătești răsunară când avangarda ajunse 
pe coama dealului. 

— E momentul să ne odihnim, zise Humphrey. 

Robert își stăpâni impulsul de a insista pe lângă cavaler. În 
călătoria prin pădurea nesfârșită avuseseră multe ocazii să 
vorbească și, de câteva ori, auzise pomenindu-se despre 
Coroana lui Arthur. Îl întrebase pe Humphrey ce era cu această 
coroană și de ce regele părea gata să-și riște victoria împotriva 
Franței de dragul ei, însă cavalerul schimbase de fiecare dată 
subiectul, politicos, dar ferm. Acesta stăruise în mintea lui 
Robert, care bănuia acum un motiv mai însemnat în spatele 
campaniei precipitate, în plin decembrie. La beție, tatăl său 
povestise despre perioada când luptase în Țara Galilor pe timp 
de iarnă: furtunile și frigul cumplit care puteau ucide un om pe 
parcursul nopţii, lupii care se adunau după o bătălie, furișându- 
se pe câmpul de luptă încă dinainte ca învingătorii să plece și 
înfigându-și dinţii în carnea caldă înainte ca aceasta să îngheţe. 
Părea să fie vorba despre ceva mai important decât potolirea 
unei rebeliuni, o chestiune mai degrabă personală, care îi 
determina pe rege și pe cavaleri să riște în asemenea condiţii. 
Ceva care îi făcuse pe bărbaţii mai vârstnici să devină tăcuţi și 
îngânduraţi, iar pe fiii lor - agitaţi și nerăbdători. 

Auzind un murmur de surprindere înaintea lor, Robert își luă 
privirea de la Humphrey ca să vadă care era cauza. Inaintea lor, 
dealul cobora abrupt, plonjând într-o vale unde copacii 
deveneau o perdea impenetrabilă, ramuri dezgolite de 
mesteacăn și salcie întrețesute cu tisă deasă și ilice și pini 
enormi. Lui Robert i se părea că seamănă cu Pădurea Selkirk, a 
cărei vastitate întunecată se întindea de la Granițele Scoției 
până în Carrick la vest și până în Edinburgh la est. De fiecare 
parte a văii, dealurile se ridicau în valuri, mantia copacilor 
urcând până aproape de vârf, unde lăsa loc unor muchii de 


209 


granit. Pădurea deasă, întinsă cât vedeai cu ochii, era destul să- 
ţi taie răsuflarea, dar și mai izbitoare era cărarea largă ce fusese 
croită prin mijlocul ei de tăietorii regelui: o cicatrice cenușie, 
largă, ce brăzda peisajul. 

— Poate nu chiar până la Paște, murmură Henry, 
contemplând priveliștea cu ochii îngustați. 

Oamenii descălecară, răsfirându-se printre copacii de pe 
culmea dealului ca să le facă loc celor ce veneau din urmă. 
Butoaie de bere fură descărcate dintr-o căruţă și, scoțându-și 
cupele din desagi, cavalerii se apropiară să-și ia raţia, conții, 
baronii și stegarii primindu-și primii porţia. Lăsându-l pe Vânător 
în grija lui Nes, Robert îi urmă pe Humphrey și pe Henry către 
căruţă, croindu-și drum prin mulţimea de oameni, mulţi cu 
privirile aţintite asupra întinderii de copaci încâlciţi. John de 
Warenne se afla lângă căruță alături de doi bărbaţi purtând 
pieptare jumătate galbene, jumătate roșii. Apropiindu-se, Robert 
zări un șir de cruci aurii brodate pe piepturile lor. Recunoscu și 
culorile, și blazonul. Îi aparţineau contelui de Warwick. Alături, 
contele de Lincoln se încrunta privind pe deasupra pădurii. 
Robert se îndreptă către căruță curios. Compania lui Warwick 
plecase din Chester înaintea lor, iar oastea mai mare și mai 
înceată a lui Warenne și Lincoln nu o mai zărise de câteva zile. 
In acea companie se aflau soţia și fiii lui Warwick și fiica 
acestuia, Helena. 

Mulți dintre baronii și cavalerii de rang înalt își aduseseră 
familiile cu ei, neștiind cât de mult putea dura campania. Cei 
care refuzaseră banii îi datorau lui Edward numai cele patruzeci 
de zile de serviciu militar, dar de obicei la sfârșitul termenului 
erau încheiate noi contracte și nimeni, indiferent de drepturile 
sale, nu-și abandona cu ușurință regele în plin război. Alături de 
femei și copii mai erau bucătari, croitori, medici și preoți, toţi 
instalaţi în Conway. Alţi însoțitori ai armatei, neinvitaţi de 
nimeni, dar bine-veniţi pentru mulți, erau vânzătorii de 
indulgențe, menestrelii și târfele pentru care armata era un 
convoi mișcător de bani. 

John de Warenne vorbea cu unul dintre oamenii lui Warwick. 
Când nepotul său se apropie, însoțit de Robert și Humphrey, se 
întoarse către el. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă Henry, întinzându-i 
cupa unuia dintre oamenii de lângă butoi ca să-i fie umplută. 


210 


— Oamenii lui Warwick au văzut fum în pădurea din față. 
Compania lor era prea departe ca să se mai întoarcă, așa că ne- 
au așteptat. Henry, vreau să mergi în recunoaștere. Warenne 
făcu semn din cap către Humphrey și Robert. Mergeţi și voi cu 
el. Probabil nu-i nimic, doar braconieri sau tâlhari. Dar nu 
suntem departe de Denbigh și acolo a fost atacat Lincoln. 

Contele de Lincoln dădu din cap cu seriozitate. 

— Mi-am pierdut mulţi oameni uciși de mâna rebelilor. Era o 
forță însemnată, înarmată mai ales cu sulițe, dar unii știau să 
folosească arcul scurt. 

— Ar trebui să fim recunoscători măcar pentru asta, murmură 
Warenne. Pembroke se va confrunta cu cei din Gwent, cu 
arcurile lor lungi. lisus știe că nu există armă mai precisă și mai 
ucigătoare. Nici măcar arbaleta. Se răsuci din nou câtre nepotul 
său: Intoarce-te și raportează-mi ce descoperi, Henry. Dacă 
dușmanul e aici, o să-l atacăm. Nu vrem să ni se taie retragerea 
spre casă. 

Humphrey, Robert și Henry își goliră cupele de bere, 
ascultându-i pe cercetașii lui Warwick care descriau locul unde 
văzuseră fumul. După o scurtă odihnă, cei trei se întoarseră la 
caii și oamenii lor. Edward bombăni când Robert îi explică 
misiunea pe care o aveau, dar își dădu băutura pe gât și săltă în 
șa. Nes desfășură stindardul lui Robert și cele trei trupe, 
compuse din patruzeci și opt de cavaleri și scutieri, își călăuziră 
caii printre pâlcurile de soldaţi către cărarea ce tăia o dâră lată 
prin vale. 


Capitolul 28 


Soarele iernatic le bătu neînduplecat în ochi cât timp coborâră 
pe cărarea curățată cu cele trei stindarde pocnind în bătaia 
vântului. Leul albastru pe fond auriu al lui Henry Percy era în 
frunte, urmat de steagul lui Humphrey, albastru și brăzdat cu 
alb între șase lei aurii, și de V-ul răsturnat pe fond argintiu al lui 
Robert. Mirosul de rășină umplea aerul și copacii se pierdeau în 
umbre din ce în ce mai întunecate pe măsură ce înaintau. 
Robert îi lăsă frâu liber Vânătorului, permițându-i calului să se 
uite după cioturi și rădăcini ieșite din pământ, dar drumul era 


211 


ușor de străbătut, poteca deja bătătorită de sute de picioare și 
copite, frunzele amestecate cu noroiul, crengile, moarte și 
uscate, adunate pe margini ca niște grămezi de oase. Chiar 
dacă era obosit după dimineața de călărie, Robert se simţi 
ușurat de schimbarea ritmului, grupul mai mic fiind capabil să 
se miște mai iute acum decât în coloana ce abia se târa, 
îngreunată de căruţe și de infanterie. Privindu-l pe Humphrey, 
care îi răspunse cu un zâmbet, văzu că și moralul celorlalţi se 
ridicase. Până acum nu-și dăduse seama cât de apatici 
deveniseră din pricina corvezii marșului. 

După vreo două mile, pe fundul văii, unde terenul devenea 
plat, compania ajunse la o potecă ce se pierdea printre copaci 
de o parte și de alta a drumului tăiat pentru ei. O zdreanţă roșie 
și galbenă flutura legată de o creangă, lăsată acolo de cercetașii 
lui Warwick ca să însemneze drumul. 

— Asta este. Humphrey își întinse gâtul ca să privească linia 
copacilor, care începea să urce. Au spus că au văzut fum dincolo 
de dealul ăsta. 

— Trebuie să ducă spre vreun cătun, zise Henry examinând 
poteca. Pare veche. 

— Dar nu prea folosită, adăugă Robert, privind covorul de 
ferigi cafenii. Cărarea era largă doar cât să treacă un cal, iar 
ramurile atârnau deasupra ei periculos de joase. 

Henry făcu semn către doi dintre cavalerii săi. 

— Voi sunteţi avangarda. 

Bărbaţii ieșiră de pe drumul curăţat și călăriră unul în spatele 
altuia prin penumbră, aplecându-se pentru a se feri de crengi, 
dar pânzele de păianjeni tot li se lipeau de feţe. Terenul urca 
abrupt și păsări protestau în desișuri, mâniate de intruziune. 
Bărbaţii erau distrași de un freamăt constant, de la foșnetul 
tufișurilor și până la străfulgerările roșietice întrevăzute vag, 
când, în depărtare, cerbii ţâșneau printre copaci. Ramurile se 
îndeseau, ascunzând cerul și transformând ziua într-un amurg 
verzui. Dacă în acei copaci se aflau oameni, era îndoielnic că i-ar 
fi putut zări prin frunzișul sufocant. Erau dezorientaţi, până când 
nu mai știură în ce direcţie mergeau, ci numai că dealul 
continua să urce înaintea lor, chinuitor, și că tânjeau cu 
disperare după cer și lumină. În curând, dorinţa li se îndeplini. 
Când ajunseră în vârful dealului, copacii se răriră treptat, 
permițându-le cavalerilor să călărească doi câte doi într-un trap 


212 


susținut, cu zgomotul copitelor înăbușit de pământul acoperit de 
mușchi. 

Robert era aproape de capul coloanei, alături de Humphrey, 
când unul dintre oamenii lui Henry șuieră un avertisment. 
Oprindu-și calul, Robert îl văzu pe cavaler arătând printre copaci 
către două forme mari, atârnate de ramurile unui stejar. Erau 
cerbi, cu gâturile lungi bălăbănindu-se moi. Pântecele le 
fuseseră golite și buzele rănilor vineţii, tivite cu grăsime gălbuie, 
atârnau desfăcute. În aer se simţea mirosul sângelui stătut. 

— Poate ar fi mai bine să continuăm drumul pe jos? zise 
Robert. Ușurarea adusă de libertatea de a călări îi dispăruse la 
vederea cerbilor. Simţea aceeași schimbare și în ceilalţi, unii 
punând mâinile pe mânerele săbiilor, cu chipurile încordate. 

— Nu, zise Henry. Putea să-i fi ucis oricine. Nu vreau să 
pierdem vremea abia târându-ne prin pădure din pricina unor 
braconieri. O să mai mergem o milă, apoi ne întoarcem. Fumul 
n-avea cum să fie mult mai departe, altminteri iscoadele nu l-ar 
fi văzut. 

Fără să aștepte răspunsul lor, Henry își îndemnă calul înainte, 
urmat de oamenii săi. 

Nu mergeau decât de puţin timp, când simţiră mirosul: aroma 
subtilă a lemnului ars. Departe, dincolo de labirintul copacilor, 
pădurea se deschidea către panta goală a unui deal, 
chihlimbarie în lumina soarelui după-amiezii târzii. În centrul 
acestei suprafeţe dezgolite se aflau ruinele unei așezări. 
Grămezi năruite de pietre și scânduri rupte, unele mai păstrând 
încă forma vagă a unui zid sau a unui cadru de ușă, se înălţau 
din pământ. Frunze uscate de ferigă ascundeau pe jumătate alte 
construcții, acoperind dovezile existenței oamenilor într-un 
giulgiu sfărâmicios, portocaliu și cafeniu. S-ar fi părut că nimeni 
nu mai locuise în acel loc de zeci de ani, dacă nu ar fi existat 
urme evidente de viaţă. În mijlocul clădirilor ruinate, un foc 
trosnea și scânteia într-o groapă imensă, înălțând spre cer o 
pală de fum cenușiu. Adăposturi provizorii făcute din crenguțe și 
iarbă se sprijineau de cochiliile prăbușite ale clădirilor, vizuini 
întunecate ce abia puteau adăposti câţiva oameni. La o 
oarecare distanță de așezare, pădurea se închidea din nou, 
pierzându-se într-o altă vale înțesată de frunze și umbre. 


Cavalerii se aliniară în liniște, mulţi concentrându-și atenţia 
asupra taberei dintre copaci, ceilalţi scrutând prudenţi umbra 
împestrițată cu pete de soare. 

— Nu văd pe nimeni, murmură Humphrey. 

— Nici eu, dar focul ăla a fost aţâţat de curând. N-au cum să fi 
ajuns prea departe. 

Henry apucă frâiele ca și cum ar fi vrut să-și îndemne calul 
înainte, dar Humphrey îl opri. 

— Ce faci? 

— Trebuie să ne uităm mai îndeaproape. 

— Cel mai probabil, după dimensiunile taberei, e compania 
care l-a atacat pe contele de Lincoln. Trebuie să-l anunţăm pe 
sir John înainte să fim văzuți. 

— De ce să mai pierdem încă o oră, când putem să ne 
ocupăm acum de potăile astea? O să se întunece înainte să mai 
putem aduce alţi oameni aici sus și, dacă plecăm, până 
dimineaţă pot să dispară. 

— Se pare că au stat aici ceva vreme, zise Robert, apropiindu- 
se de Humphrey. Mă îndoiesc că o să se ducă altundeva. 

Henry îl privi iritat. 

— N-ai de unde să știi. Se concentră asupra lui Humphrey, 
vorbindu-i cu insistenţă. Voiai să arăţi de ce ești în stare în 
această campanie. Ei, asta-i șansa ta. A noastră. Taţii și bunicii 
noștri s-au umplut de glorie sub comanda regelui Edward. 
Trebuie să le arătăm că suntem demni să le luăm locul. Că 
suntem niște demni urmași ai lor. Vocea sa deveni și mai 
pătimașă. Știi ce vrea el, Humphrey. Nu-ţi dorești un loc la Masa 
Regelui când Profeţia va fi îndeplinită? Nu vrei o parte din noul 
său regat? 

— Ai grijă, murmură Humphrey, indicându-i din ochi pe 
ceilalţi. 

Când privirea sa o întâlni pe a lui Robert, acesta se încruntă 
întrebător, dar Humphrey nu spuse nimic. 

Baronul continuă neabătut. 

— lrosești o șansă, poate unica pe care o s-o avem în 
campania asta. 

— Contele de Lincoln a spus că grupul care l-a atacat avea cel 
puţin o sută de oameni. Dacă ăștia sunt, ne depășesc cu 
aproape doi la unu. Nici măcar n-avem toată armura pe noi. 


214 


— Lincoln e bătrân ca dealurile astea și moale ca oile care-l 
pasc. S-a lăsat luat prin surprindere. Noi avem un avantaj. 

Humphrey privi în depărtare, părând să se lupte cu alegerile 
sale. În cele din urmă, îngustă ochii și-și trase spada. 

Henry zâmbi, cu ochii albaștri sclipind în soare. 

— Hai să ne ocupăm de scursorile astea, mâărâi el, 
îndemnându-și calul înainte. 

— Humphrey, strigă Robert, în timp ce cavalerul dădea să-l 
urmeze pe celălalt. Își privi tovarășul. Nu astea au fost ordinele 
noastre. 

Chipul lui Humphrey se înăspri. 

— Atacăm, zise el și-și înfipse pintenii în coastele calului. 

Robert privi peste umăr către Nes, care îi ducea stindardul, și 
către Edward, care se încrunta nedumerit. Cum ar fi arătat dacă 
ar fi refuzat să-și conducă oamenii înainte, dacă Henry și 
Humphrey s-ar fi întors la Warenne triumfători, după ce i-ar fi 
lichidat pe rebeli în timp ce el se ascundea printre copaci? Dacă 
aceasta era șansa celor doi de a-și demonstra valoarea în faţa 
regelui, atunci pentru el era o ocazie să le arate lor ce putea. 
Până acum, acești tineri moștenitori ai conților Angliei îl ţinuseră 
la distanță, dar văzuse puterea pe care o aveau și și-o dorea 
pentru sine. Tatăl și bunicul său serviseră amândoi în război sub 
comanda unor regi ai Angliei și fuseseră recompensaţi cu titluri 
și pământuri. Robert venise în Anglia nu numai ca să adune 
arendele, ci și în speranţa de a recupera o parte din influenţa pe 
care familia Bruce o pierduse odată cu întronarea lui Balliol. Dar, 
în loc să sporească averea destrămată a familiei sale, nu făcuse 
decât s-o cheltuiască. 

Cuvintele rostite de tatăl său în noaptea în care aflaseră că 
Balliol avea să fie rege îi răsunară în minte la fel de limpezi ca în 
clipa în care fuseseră rostite: 

„Sângele curge subţiat prin vinele fiilor noștri. Subţiat ca vinul 
îndoit cu apă. Cum o să facem cruciați dintr-o asemenea turmă 
slabă?” 

Suferise multă vreme din pricina acestor cuvinte, ultimele 
simțăminte pe care le exprimase tatăl său înainte să plece în 
Norvegia. O parte din el se revoltase împotriva lor, spunându-i 
că fuseseră inspirate de furia provocată de băutură și că nu 
aveau nici urmă de adevăr, ci doar de fiere amară, ca de obicei. 
Altă parte, mult mai convingătoare, îi spunea că aceste cuvinte 


215 


erau adevărate. Nu putea trăi la nivelul cruciaților dinaintea sa, 
el, crescut pe timp de pace, având numai o ţintă mobilă de peo 
plajă părăsită pe care s-o nimerească cu lancea. Aceasta era 
șansa lui să-i demonstreze bunicului că putea să ducă la 
îndeplinire ceea ce se aștepta de la el. Şansa să-i demonstreze 
tatălui său că se înșela. 

Făcându-le semn fratelui și oamenilor săi să fie prudenţi, 
Robert îl îmboldi pe Vânător. 

Henry nu se oprise la lizieră, ci călărise cu îndrăzneală dincolo 
de ea, pe panta luminată de soare, apropiindu-se la trap de 
așezare. Orice avantaj al surprizei pe care l-ar fi avut dispăruse 
și oamenii săi îl urmară, trăgându-și spadele. Henry călări 
printre șirurile de colibe și grămezile de pietre, cu Humphrey și 
Robert pe urmele sale. Focul cel imens strălucea în mijlocul 
taberei, răspândind valuri de căldură. Cavalerii se împrăștiară 
prin așezare, însoţiţi de trosnetul flăcărilor. Pământul era 
acoperit cu grămezi de ferigi uscate, care fuseseră tăiate de pe 
pantă și presărate prin toată tabăra. Lângă foc erau plasați 
câţiva bușteni, poate în chip de scaune, și cercul de cenușă era 
presărat cu oase carbonizate de animal. Două sulițe fuseseră 
înfipte în noroi la mică distanţă de adăposturi și câteva butoaie 
și lăzi uzate erau stivuite în apropiere. Cu excepţia acestora, 
locul părea părăsit. 

Henry își îndemnă calul către unul dintre adăposturi și lovi cu 
spada acoperișul fragil, împletit din rămurele. Acesta cedă într-o 
ploaie de ferigi și frunze. Înăuntru, o piele prăpădită de cerb 
acoperea podeaua de pământ. Aplecându-se, înfipse vârful 
spadei în blană și o ridică, legănând-o în vârful lamei înainte s-o 
azvârle cât colo cu o strâmbătură. 

Humphrey descălecă și se apropie de foc. Două străchini de 
lemn zăceau trântite în iarbă și pe un ciot de copac se afla o 
oală mare de fier. Îngenunchind, luă una dintre străchini și o 
adulmecă. O aruncă strâmbându-se. 

— Probabil ne-au auzit venind, zise el ridicându-se și privindu- 
| pe Henry. Robert avea dreptate. Când am văzut cerbii, ar fi 
trebuit să continuăm drumul pe jos. 

Robert rămăsese în șa și măsura din priviri așezarea. Să nu fi 
fost focul acela bine alimentat, ai fi spus că nimeni nu mai 
călcase pe acolo de mult. 

— Nu e cine știe ce tabăra asta. 


La auzul vocii lui, Humphrey privi în jur, dar unul dintre 
cavalerii săi îi distrase atenţia. 

— Domnule, nu i-am putea urmări prin pădure? Să încercăm 
să le dăm de urmă? 

Câţiva dintre cavalerii lui Henry descălecaseră și doborau 
adăposturile cu lovituri de picior, căutând obiecte de valoare. 

Humphrey scutură din cap, studiind copacii ce-i înconjurau. 

— Am putea să căutăm zile în șir și să nu-i găsim. 

Robert îl îndemnă pe Vânător către cele două sulițe înfipte în 
noroiul de dincolo de adăposturi. Cozile acestora erau ciobite de 
folosință, cu lemnul tocit și lucios în locurile de unde fuseseră 
ținute. Apucă una și o smulse din pământ, întrebându-se de ce o 
lăsase acolo stăpânul ei. Pe jos se vedeau găuri de unde 
fuseseră desprinse alte sulițe și urme de pași imprimate în 
noroi, dar solul era, în cea mai mare parte, acoperit de grămezi 
de ferigi. Plimbându-și privirea peste frunzișul mort, Robert 
observă că frunzele sclipeau. Se uită mai bine și văzu că erau 
acoperite de o substanţă. Dâre din aceasta, cenușii și vâscoase, 
mânjeau tufișurile din jur. Robert străpunse câteva frunze cu 
vârful lăncii, apoi o întoarse ca să se uite mai de aproape. Luă 
câteva între degetul mare și arătător. Erau lipicioase și miroseau 
a grăsime de animal. Se întoarse, presupunând că ferigile 
fuseseră folosite ca să curețe de grăsime vreo oală, apoi 
observă că și alți cavaleri, încă cercetând așezarea, murmurau 
scârbiţi. Robert îl zări pe unul dintre ei mirosindu-și degetele. 
Altul își ștergea mâinile pe pieptar. Unul ţinea în mâini o mantie 
pe care se vedea grăsimea strălucind în lumina soarelui. Robert 
simţi un fior. Prin minte îi fulgerară amintiri ale vânătorilor la 
care participase alături de bunicul său: cum pregăteau 
capcanele și cursele, cum lăsau dâre de sânge și atârnau de 
copaci cadavre de oi ca să atragă lupii. 

Ținând în continuare lancea cu vârful muiat în grăsime, 
Robert îl întoarse pe Vânător: 

— Humphrey! 

Cavalerul se răsuci tresărind la auzul strigătului, dar chiar în 
clipa când acesta părăsea buzele lui Robert, cerul se umplu de 
stele căzătoare ce țâșneau din pădurea din jurul lor. Acestea își 
continuară o clipă traiectoria ascendentă, se arcuiră aproape 
leneș pe deasupra lor, apoi se năpustiră asupra taberei. Oamenii 
apucară să-și dea seama că erau săgeți aprinse înainte ca 


217 


proiectilele să aterizeze pretutindeni în jurul lor. Cavalerii și 
scutierii își ridicară scuturile deasupra capetelor sau se aruncară 
în dosul adăposturilor, dar săgețile nu fuseseră ţintite asupra lor. 
Când vârfurile ascuţite se înfipseră în grămezile de ferigi uscate, 
câlţii aprinși fixaţi în spatele capetelor săgeţilor pâlpâiră câteva 
clipe, apoi izbucniră în flăcări. Oriunde loveau, pământul 
acoperit cu grăsime se aprindea imediat, focul izbucnind în dâre 
strălucitoare care se întindeau pe sol. Caii se cabrară în timp ce 
focul se răspândea și căldura izbucnea, bruscă și intensă. 
Câteva animale se întoarseră și o rupseră la fugă. 

Mai multe săgeți căzură și cavalerii strigară alarmaţi, iar cei 
care descălecaseră alergară către animalele lor cuprinse de 
panică. Edward își ridică scutul înaintea unei săgeți ce se 
năpustea către el. Aceasta se înfipse cu putere în lemn, cu 
flăcările lingând centrul pictat. Calul lui Humphrey necheză 
îngrozit văzând fumul ce se ridica și, sărind pe deasupra unei 
dâre subţiri de foc, porni în galop spre pădure. Humphrey strigă 
în urma lui, dar fu silit să se ferească de o altă grindină de 
săgeți. Câteva dintre acestea nimeriră în vatră și focul se 
învolbură, înghiţindu-l pe unul dintre scutierii lui Henry. Bărbatul 
se împletici îndărăt, cu mantia în flăcări. Trase de paftaua 
acesteia, dar flăcările îl învăluiră în îmbrăţișarea lor arzătoare. 
Unul dintre cavalerii lui Humphrey se chinuia să încalece când fu 
lovit de o săgeată în spate. Vârful acesteia nu-i străpunse 
pieptarul, dar se înfipse în țesătura acestuia. Omul își zgârie 
spatele cu mâinile, în timp ce săgeata aprinsă îi pârlea gâtul. 
Părul i se aprinse, arzând ca o torţă, iar calul o rupse la fugă cu 
piciorul omului încă în șa. Cavalerul căzu și impactul cu solul 
făcu săgeata să se înfigă în material și în plămân. Se zvârcoli cu 
sângele curgându-i din gură, iar calul îl târa mai departe în 
goana sa. 

Robert se chinui să păstreze controlul asupra Vânătorului, 
privind pe cer după săgeți. Țipă la fratele său și la oamenii lui, 
încercând să-i ţină aproape. Edward și Nes erau alături. In scutul 
lui Edward se vedea o despicătură înnegrită pe margini, de unde 
smulsese săgeata. Oamenii din Essex fuseseră împrăștiați prin 
tabără când începuse atacul, dar acum călăreau spre el, 
îndemnându-și caii să ocolească flăcările, căutând o cale. Auzind 
un vuiet, Robert își ridică privirea și zări sute de siluete 
năpustindu-se în susul dealului către ei, cu sulițe în mâini. La 


218 


vederea lor, Henry strigă și-și chemă la el cavalerii, dar puţini 
reușiră să-i asculte ordinul, caii erau prea panicaţi ca să li se 
supună. 

Robert se luptă cu Vânătorul, care se ridicase în două 
picioare. Pentru o clipă rămase suspendat în mijlocul haosului, 
sfâșiat între dorinţa de a fugi și cea de a lupta. Suliţa pe care o 
smulsese din pământ era încă în mâna lui și simţi impulsul de a- 
și îndemna calul în josul dealului, către hoarda ce năvălea. Dar 
în aceeași clipă înţelese că era inutil. Nu puteau să se regrupeze 
și să atace, fiind despărțiți de flăcări. Câţiva dintre ai lor fugiseră 
în pădure fie din proprie iniţiativă, fie ca urmare a voinţei cailor. 
Aruncând sulița deoparte, Robert îi dădu pinteni Vânătorului, 
sărind peste o grămadă fumegândă de ferigi care împrăștie 
scrum încins în urma lui. 

— Retragerea! strigă el întinzând un braţ către copaci. 

Henry, cu obrazul roșu de căldură și furie, îl auzi. Işi arcui 
buzele într-un rânjet de frustrare, dar își întoarse calul și-și 
conduse oamenii după Robert. Unul câte unul, fugiră, iar în 
urma lor rebelii ajungeau la marginile taberei și-și aruncau 
sulițele pe deasupra flăcărilor. Un scutier căzu la pământ cu o 
suliță înfiptă în coaste. O alta străpunse crupa unui cal, făcând 
animalul să tresară violent și să-și arunce călărețul din șa. 
Cavalerul ateriză pe acoperișul unui adăpost aprins, într-o ploaie 
de scântei. 

Robert era aproape de linia copacilor, pe urma fratelui și a 
oamenilor săi, când auzi un strigăt mai puternic decât răcnetele 
nedeslușite ale rebelilor. Se răsuci și-l zări pe Humphrey 
alergând peste pajiște, cu flăcările luminând panta din spatele 
lui. Cavalerul fugea pe viață și pe moarte, urmărit de o mulţime 
de bărbaţi care chiuiau însufleţiţi de o bucurie ucigașă. Robert îl 
făcu pe Vânător să se întoarcă. Işi auzi fratele strigând un 
avertisment, dar nu-i dădu ascultare. Lovind brutal coastele 
calului cu călcâiele, galopă către cavaler și-l opri brusc pe 
Vânător. Humphrey se agăţă de partea din spate a șeii și calul 
se poticni sub greutatea suplimentară. Robert îl apucă pe 
Humphrey de spatele tunicii, încercând să-l ajute. Humphrey îl 
prinse de mijloc și se propulsă în sus până când ajunse să stea 
într-o parte, în spatele lui. Robert dădu să-l îmboldească pe 
Vânător, apoi zări o altă siluetă alergând către ei. Era unul dintre 
scutierii de pe moșia din Essex. In urma lui veneau rebelii. 


219 


Tânărul scoase un țipăt disperat, cu chipul schimonosit de 
groază. 

— Mișcă! ţipă Humphrey. 

Robert șovăi o clipă. Chipul scutierului se umplu de speranță 
și reuși să alerge și mai iute. Câţiva rebeli se opriră, trăgându-și 
brațele îndărăt. Robert strigă un avertisment chiar când sulițele 
lor se avântau prin aer. Scutierul se arcui străpuns în spate de 
una dintre ele. Pieptul îi fu împins înainte și brațele îi fluturară, 
pe când vârful ascuţit îi ieșea prin pieptar. 

— Robert! îi strigă Humphrey la ureche. 

Robert îl îmboldi pe Vânător și, în spate, scutierul se prăbuși. 
Alţi rebeli se opriră să ţintească, dar suliţele lor se înfipseră în 
iarbă, iar calul îi purtă pe cei doi bărbaţi către copaci, lăsând 
așezarea să ardă în urma lor. 


Capitolul 29 


Robert stătea rezemat de parapet, privind pe deasupra 
estuarului scăldat în lumina lunii. Dincolo de canal, cocoașa 
promontoriului se ridica deasupra mării îndepărtate ca o fiară 
ghemuită, cu spinarea argintie în lumina fantomatică. Apele 
estuarului, brăzdate de fâșii lungi de nămol, scânteiau ca niște 
cioburi de sticlă. 

Era târziu, dar orașul Aberconwy, care se învecina cu castelul, 
era scăldat în lumina torțelor, ce se deplasau pe străzi pe 
măsură ce soldaţii erau îndrumați către cazărmile lor, iar cei 
care urmau armata se instalau în noile lor locuințe. Oamenii 
șerifului aveau să fie ocupați până târziu în noapte. De cealaltă 
parte a râului care tivea zidurile de nord și est ale castelului, 
alte băltoace de lumină, unele mai aproape, altele mai departe, 
arătau unde poposiseră companiile care nu reușiseră să ajungă 
la bărci înainte de căderea întunericului. Fără îndoială, oamenii 
aveau să se scurgă peste râu zile în șir, bărcile cărând oameni, 
cai și provizii. 

Compania contelui de Surrey ajunsese la mal cu câteva ore 
mai devreme, când soarele apunea. Pe aflorimentul său stâncos, 
profilându-se pe cerul întunecat, de culoarea vinului, castelul 
Conwy le păruse soldaților epuizați ca ieșit dintr-un vis, cu 


220 


pereţii săi văruiţi albi precum chiciura, coborând către râu să se 
oglindească în adâncurile de culoarea cernelii, cu șirurile de 
torte de pe parapete scânteind pe suprafața apei ca niște 
diamante. Compania regelui sosise deja și în vârfurile a patru 
turnuri zvelte de pe donjoanele dinspre nord-est flutura 
stindardul său roșu cu blazonul compus din trei lei. Scuturi cu 
același blazon decorau crenelurile și altele, în culori și cu 
blazoane diferite, atârnau de diverse turnuri, indicând unde 
fuseseră găzduiţi numeroșii conți și baroni. Dincolo de castel și 
de orașul fortificat, presărat cu douăzeci și unu de turnuri, 
dealurile se ridicau abrupt unul după altul și se pierdeau în 
înălțimile întunecate ale Snowdonului, înveșmântat în nori și în 
întunericul ce se lăsa. 

Vederea castelului provocase ușurare în rândurile companiei 
lui Warenne, făcându-i pe oameni să zâmbească și să 
pălăvrăgească pentru prima oară după zile întregi. Asaltul de pe 
panta dealului dovedise că pădurea cea întinsă adăpostea un 
dușman care nu numai că știa bine terenul, dar avea și viclenia 
de a-l folosi, așa că oamenii deveniseră încordați și prudenţi. In 
timp ce bărcile îi purtau dincolo de râu, până la un debarcader 
de lemn, ducând către un drum de piatră ce se arcuia printre 
stânci până la o poartă, câţiva începuseră chiar să fredoneze un 
cântec. 

Robert nu zâmbise și nici nu se alăturase conversațiilor 
oamenilor înveseliți. Pe parcursul traversării râului, se pomenise 
așezat în fața unuia dintre cavalerii din Essex, tatăl scutierului 
care murise în ambuscadă. Cavalerul nu-i spusese nimic despre 
moartea fiului său, ducând pur și simplu la îndeplinire ordinele 
zilnice într-o tăcere sumbră. Imaginea tânărului scutier, 
alergând cu disperare prin poiană în timp ce în spatele lui rebelii 
ținteau, nu se dădea dusă din mintea lui Robert când privea fața 
dură a bărbatului mai vârstnic, vrând să spună ceva, dar 
neputându-și găsi cuvintele. 

După ce părăsiseră în fugă așezarea în flăcări, goniseră pe 
poteca acoperită de vegetaţie până găsiseră cărarea, cu 
Humphrey agăţându-se de Robert. O vreme auziseră zgomotele 
urmăririi, dar chiotele rebelilor se stinseseră cu mult înainte să 
ajungă pe cărarea curățată și să se alăture restului companiei 
lor. Acolo, Humphrey, Henry și Robert fuseseră siliţi să-i explice 
unui foarte furios conte de Surrey cum de se năpustiseră direct 


221 


în capcană. În dimineaţa următoare, Warenne și Lincoln își 
conduseseră pe dealuri cavalerii veterani, iar cei trei tineri, 
mustraţi și ocărâţi, fuseseră siliţi să rămână în urmă. În ziua 
următoare, cavalerii reveniseră  însângerațţi și satisfăcuți. 
Oamenii lui Warenne luaseră urma rebelilor, de la așezarea arsă 
în care fuseseră momiţi tinerii cavaleri până la adevărata lor 
bază, aflată în pădure câteva mile mai la nord. Aici, galezii 
fuseseră făcuţi să plătească pentru îndrăzneala lor, fiind 
măcelăriți până la unul. Contele de Surrey le refuzase însă 
oamenilor lui orice victorie, arătându-i cu degetul pe cei trei 
comandanţi a căror pripeală dusese la pierderea a doi cavaleri, 
patru scutieri și șase cai. Humphrey recunoscuse în fața contelui 
mânios că Robert îi prevenise să nu intre în tabără, dar Warenne 
nu manifestase decât prea puţină înțelegere și le reținuse solda 
pe șase zile. Patru șilingi pentru fiecare viaţă pierdută. 

Desprinzându-se de zid înțepenit de frig, Robert porni de-a 
lungul culoarului ce străbătea meterezele ce înconjurau curtea 
interioară, pe deasupra acoperișurilor plumbuite și a hornurilor 
ce râgâiau fum. In curtea interioară aglomerată, cu pavaj de 
piatră și clădiri învelite în scânduri, domnea haosul. În lumina 
torțelor, scutierii ridicau desagi pe umeri, urmându-și cavalerii 
către apartamentele acestora, iar servitorii se zoreau de colo 
colo cărând stive de pături și găleți cu apă. Coborând câteva 
trepte de pe metereze, Robert se apropie de turnul unde fusese 
cazat împreună cu oamenii săi, când se auzi strigat pe nume. Se 
întoarse și-l zări pe Humphrey. 

— Te-am strigat de trei ori, zise cavalerul. 

— Nu te-am auzit. Robert îi întâlni privirea, apoi se uită pe 
deasupra curţii interioare ce fierbea de activitate. Nu vorbise 
prea mult cu Humphrey de când cu atacul, cu excepţia 
momentului când cavalerul, palid la faţă, își exprimase 
recunoştinţa pentru că-i salvase viaţa. Pe Henry îl evitase cu 
totul. Nu fusese greu. Toţi trei se izolaseră, având senzaţia 
palpabilă că restul membrilor companiei îi acuză. 

— Voiai ceva? 

— Vreau să vii cu mine. 

Robert își întoarse privirea spre el și se încruntă. În acea 
noapte era ceva diferit în privința lui Humphrey. Chipul îi era 
încordat nu de teamă, ci de nerăbdare. 

— Ar trebui să mă ocup de oamenii mei. 


Humphrey îl prinse de braţ. 

— Te rog, Robert. 

— Unde să merg cu tine? Vocea lui Robert era mai aspră 
decât voise. 

Humphrey ezită, apoi îl privi stăruitor. 

— Ai încredere în mine? 

Robert nu răspunse imediat. Avusese încredere în Humphrey, 
dar amintirea felului în care cavalerul pătrunsese în așezarea 
părăsită, închizându-se în sine, gonind cu încăpățânare vocea 
rațiunii, îl făcea să ezite. Nu mai văzuse până atunci această 
latură a camaradului său și îl surprinsese. Dar încă îi mai plăcea 
tânărul, asta nu se schimbase, și ca să fie sincer, îi cam lipsise 
compania acestuia în ultimele zile. 

— Am. 

— Vino atunci. 

Cavalerul îl conduse de-a lungul meterezelor, pe lângă 
turnurile dinspre nord-est care se înălțau deasupra unor grădini 
și livezi împrejmuite, dedesubtul cărora drumul de piatră șerpuia 
în jos către debarcaderul de lemn unde proviziile erau 
descărcate din ultimele bărci sosite. De-a lungul parapetului, 
străji ghemuite ca să se apere de vânt îi priviră trecând. În cele 
din urmă, ajunseră la un turn ce privea pe deasupra 
acoperișurilor orașului către dealurile scăldate în lumina lunii. 
Humphrey deschise ușa, iar Robert observă stindardul albastru 
al cavalerului atârnat de o fereastră deasupra sa. 

Încăperea rotundă de dincolo de ușă era, la fel ca propriile lui 
apartamente, complet goală, cu excepţia unei vetre imense și a 
câtorva perniţe decolorate de pe locul de la fereastră, încadrat 
de stâlpi de piatră. Fereastra era din sticlă plumbuită, ale cărei 
pătrăţele mici reflectau focul din vatră, iar pe lângă pereţi se 
înșirau saci și cufere deocamdată nedesfăcute. Singura 
diferenţă între camera lui Robert și cea a lui Humphrey era 
grupul numeros care o umplea. 

La fereastră, cu tunica galbenă decorată cu un vultur verde, 
se afla Ralph de Monthermer, unul dintre cavalerii ce formau 
garda personală a regelui și care, spre deosebire de alţi vasali 
care erau convocați la nevoie, se aflau în permanenţă în slujba 
regelui. Așezat pe perniţe alături de Ralph era tânărul Thomas 
de Lancaster, care se alăturase campaniei în chip de scutier pe 
lângă prinţul Edmund. Lângă vatră ședea Henry Percy, cu trupul 


223 


îndesat luminat de foc și cu privirea rece aţintită asupra lui 
Robert. Alături de el se zărea silueta musculoasă a lui Guy de 
Beauchamp, fratele Helenei. Mai erau de față încă un cavaler al 
regelui, un bărbat curtenitor și discret pe nume Robert Clifford, 
și alte trei persoane. Toţi amuţiră când Humphrey închise ușa. 
Robert observă că fiecare avea câte un scut pe podea, la 
picioare. În umbre, stacojiul părea aproape negru, dar dragonii 
din aur lichid străluceau orbitor în lumina focului, siluetele lor 
pictate pe lemn părând să șerpuiască însufleţite. Observă că în 
centrul încăperii fusese plasat un scut fără proprietar. La 
vederea lui simţi un fior de nerăbdare. 

— Vrem să ni te alături. 

Robert se întoarse către Humphrey, a cărui față lată părea 
mai aspră în penumbră. Cavalerul le făcu semn celorlalţi, care 
își luară scuturile și formară un cerc în jurul scutului solitar. La 
început, după turnirul din primăvară de la Smithfield, Robert 
presupusese că scuturile făceau parte din recuzită, ceva de 
purtat pe parcursul unor isprăvi îndrăznețe. În lunile ce 
urmaseră, văzând acest grup aparte în mijlocul curții, gravitând 
în jurul lui Humphrey, începuse să creadă că această trupă avea 
un țel mai vast. Bănuiala se transformase în certitudine pe 
parcursul marșului din Țara Galilor, când auzise conversațiile lor 
ferite despre Coroana lui Arthur și o anumită profeție. Robert 
voia să fie parte a acestui cerc nu numai din curiozitate, ci și 
fiindcă văzuse stima de care se bucurau acești tineri la curte și 
în ochii regelui. 

Odată cu întronarea lui John Balliol, familia sa pierduse, dintr- 
o lovitură devastatoare, dominaţia asupra Scoției. Vreme de 
decenii, cei din neamul Bruce se aflaseră în cercurile cele mai 
înalte ale puterii, favorizați de regi și respectaţi de egalii lor. Nu 
mai era cazul. Acum parcă erau leproși, dispreţuiți și ponegriţi. 
Alianţele lor se sfărâmaseră, iar averile li se împuţinau. Regele 
Edward fusese cel care provocase această prăbușire alegându-l 
pe Balliol și Robert îi purta pică pentru asta, dar, realizând ce i 
se oferea în această cameră înroșită de lumina flăcărilor, 
resentimentul îi păli. Avea șansa de a recâștiga influenţa familiei 
sale, dacă nu în Scoţia, atunci în Anglia, unde perspectivele de a 
acumula avere și putere erau mult mai mari. Nu era oare mai 
bine să fie vasalul favorizat al unui rege extraordinar decât 
marioneta aceluiași rege pe un tron încătușat? 


224 


Fără o vorbă, Robert păși în mijlocul cavalerilor și Humphrey 
închise cercul în urma lui. 

— Ridică scutul, începu Humphrey. Când Robert se aplecă, 
acesta ridică mâna într-un gest de avertisment. Dar numai dacă 
vrei să devii una cu întregul, o parte din acest cerc care ne 
unește în loialitatea față de rege și cauza lui. 

Simţind că ar fi fost bine să asculte mai întâi, Robert se 
îndreptă, în timp ce Humphrey continua. 

— Acum zece ani, după înfrângerea lui Llywelyn ap Gruffudd, 
regele Edward a creat un ordin de cavaleri cărora le-a 
încredințat cea mai mare cunoaștere a vremurilor noastre. După 
căderea lui Llywelyn, regele nostru se afla la Nefyn, un sat nu 
foarte îndepărtat de locul unde suntem acum, unde Profeţiile lui 
Merlin au fost descoperite și mai târziu traduse de Geoffrey de 
Monmouth. Acolo, în fortăreaţa lui Llywelyn, Maiestatea Sa 
Edward a găsit cea din urmă dintre aceste profeții. Una care nu 
fusese tradusă de Monmouth. Una care a rămas ascunsă timp 
de secole, ţinută secret de prinții galezi ai Gwyneddului. 

Robert știa despre Monmouth și scrierile sale. Fratele său 
Alexander avusese o copie a /storiei regilor Britaniei, pe care o 
frunzărise și el o dată, dar nu citise Profețiile și nu avea nicio 
idee că încă una fusese descoperită de curând. 

— Regele Edward a pus ca Ultima Profeţie să-i fie tradusă de 
un galez care îi era loial și le-a înfăţișat-o cavalerilor săi, care s- 
au jurat să-l ajute să o ducă la îndeplinire. Ca simbol al ţelului lor 
comun, regele a pus să fie cioplită o Masă Rotundă 
asemănătoare celei de la curtea lui Arthur. Cavalerii aceia au 
fost taţii, bunicii și fraţii noștri, continuă Humphrey, plimbându- 
și privirea peste bărbaţii ce stăteau tăcuți în jurul lui Robert. 
Acum, noi le călcăm pe urme. Telul nostru este să dovedim că 
suntem demni să ne servim regele așa cum au făcut-o ei și, într- 
o zi, să ne luăm locurile în jurul mesei sale, împărtășind gloria 
domniei lui. 

— Suntem Cavalerii Ordinului Dragonului, zise Henry Percy cu 
vocea sa puternică venind din spatele lui Robert, numiţi astfel 
după semnul care i s-a ivit în vis lui Utherpendragon, semnul 
prin care Merlin a profeţit că Uther va fi rege, iar fiul său, Arthur, 
va domni asupra întregii Britanii. 

Henry amuţi și Thomas de Lancaster preluă firul povestirii, cu 
o voce tânără și limpede. 


225 


— Geoffrey din Monmouth ne povestește despre ruina care s- 
a abătut asupra Britaniei după moartea lui Arthur, pe parcursul 
invaziei saxonilor. Spune că în acele vremuri Dumnezeu a trimis 
o voce angelică pentru a le spune britanilor că nu vor mai fi 
stăpânii regatului lor. Dar într-o zi din viitor, într-un moment 
prevestit de Merlin, dacă relicvele Britaniei vor fi adunate 
împreună, ea ar putea fi din nou unită, un regat al păcii, 
binecuvântat cu bogății. 

— In cea din urmă profeție, găsită acum zece ani la Nefyn, 
aceste relicve sunt desemnate ca fiind un tron, o spadă, un 
toiag și o coroană, zise Ralph de Monthermer. Ele sunt 
însemnele Britaniei, folosite prima oară de întemeietorul acestei 
țări, Brutus din Troia. La moartea lui, cele patru relicve și regatul 
au fost împărțite între fiii săi. Această împărțire a fost începutul 
lungului declin al Britaniei prin război, foamete și sărăcie. Cea 
din urmă profeție ne spune că pământurile noastre vor fi 
confruntate cu distrugerea finală dacă, în momentul ales de 
Dumnezeu, aceste relicve nu vor fi adunate din nou în mâna 
unui singur rege. 

Humphrey vorbi din nou: 

— Coroana din profeție este diadema purtată de însuși Brutus 
și trecută apoi de la un rege al Britaniei la altul. Este coroana 
purtată de Arthur, care i-a trecut-o vărului său la Camblam, de 
unde aceasta a căzut în uitare, până când Llywelyn ap Gruffudd 
s-a folosit de puterea ei pentru a-i uni pe galezi sub conducerea 
sa. Această coroană noi trebuie s-o aflăm. Dacă vrei să te dedici 
acestei căutări și să te dovedești într-o zi demn să fii primit la 
Masa Rotundă, atunci ridică scutul. 

Când Humphrey amuţi, Robert știu că venise rândul său. 
Gândurile la comori și aventuri cavalerești îi umpleau capul, 
deopotrivă cu poveștile eroice pe care le ascultase cât fusese 
sub tutelă în Irlanda. Nu păreau reale, dar chipurile bărbaţilor 
gravi și tăcuţi din jurul său exprimau un adevăr și o solemnitate 
care-i făcură pielea de pe gât să se înfioare ca de frig. Ezită o 
clipă, conștient că făcea un jurământ. Dar cuvintele lui 
Humphrey îi răsunau în minte: „să ne luăm locurile în jurul 
mesei sale, împărtășind gloria domniei lui”. Aplecându-se, 
Robert ridică scutul. 

Atmosfera se însenină pe dată, bărbaţii dând aprobator din 
cap și zâmbind. 


226 


Humphrey se apropie. 

— Fii binevenit, zise el și-l îmbrăţișa. 

Robert ezită, nevrând să întineze solemnitatea momentului, 
dar trebuia să întrebe. 

— Am fost acceptat de toți? 

Aflase destule ca să știe că Aymer de Valence făcea parte din 
Ordin. 

— Celorlalţi li se va spune mai târziu. Humphrey păru să 
înţeleagă la ce se referea. Dar nu te pot refuza. Regele a fost de 
acord. 

— Regele Edward știe? 

— Am vorbit cu sir John de Warenne, care i-a înaintat personal 
o petiție regelui, cerând admiterea ta. 

Ralph de Monthermer se apropie de ei cu două pocale de vin 
pe care li le înmână. 

Robert luă unul. 

— Dacă una dintre relicve este Coroana lui Arthur, care sunt 
celelalte trei? 

— Se crede că una dintre ele este Curtana, zise Ralph înainte 
să apuce Humphrey să răspundă. Cunoscută și ca Spada 
Indurării*. Spada a fost mânuită cândva de Sfântul Edward 
Confesorul**, dar adevăratele ei origini nu i se cunoșteau până la 
găsirea Profeţiei. Regele o ţine la Westminster. 

— Și toiagul? Tronul? Le are și pe acestea? 

— Nu încă, răspunse Humphrey, ridicând pocalul. Acum bea, 
frate! 

Robert ridică pocalul și bău, cu privirea intensă a lui 
Humphrey aţintită asupra lui. 


Capitolul 30 


— Unde-ai fost azi noapte? 
La auzul întrebării, Robert se întoarse brusc. Fratele său, 
Edward, era ghemuit lângă zidul armurăriei ce mărginea curtea 


33 Spadă folosită la ceremonialul de întronare a regilor Angliei, Curtana era socotită în 
acea epocă a-i fi aparținut legendarului cavaler Tristan. (n. tr.). 

34 Edward de Wessex, zis Confesorul (1033-1066), unul dintre ultimii regi anglo-saxoni 
ai Angliei, ocupată apoi de Wilhelm Cuceritorul. Având reputaţia unui rege pios, a fost 
canonizat la un secol după moartea sa. (n. tr.). 


227 


exterioară, cu mâinile pe genunchi. Un sunet aspru, hârșâit, 
umplea văzduhul: era Nes, care rostogolea încolo și-ncoace un 
butoi cu nisip unde se afla armura lui Robert, ca să curețe 
rugina de pe metal. Împrejur se mai aflau și alţi bărbaţi, 
reparând zale și curățând săbii. Curtea era străbătută de rafale 
de vânt înghețat care le azvârleau nisip în ochi. Săptămâna 
trecută, la puţin timp după Crăciun, o pală de ninsoare sosise pe 
aripile acestui vânt, dar nu durase. Judecând însă după cerul 
ameninţător, cenușiu ca ardezia, n-avea să treacă mult până să 
cadă alta. 

— Noaptea trecută? Robert privi în altă parte. Am fost cu 
Humphrey. 

— Abia dacă te-am văzut în ultimele zece zile. Ce-ai făcut? 

Robert ridică din umeri, îndepărtând întrebarea. 

— M-am antrenat. 

Nu era chiar o minciună. În cele zece zile de când armata 
regelui ajunsese la Conwy, nu prea avuseseră altceva de făcut 
decât să aștepte, în timp ce trupe de cercetași fuseseră trimise 
să adune informaţii despre poziția dușmanului. Până acum, de la 
încăierarea cu rebelii din pădure, nu mai zăriseră pe nimeni, cu 
excepția unor ţărani ce-și munceau ogoarele, ţinutul părând 
nefiresc de liniștit. Antrenamentele îi mai ţineau ocupați. Dar 
aceasta nu era singura cauză a absenţelor lui Robert. 

Edward se ridică, schimbat la față. Scrâșnetul butoiului îi 
acoperi murmurul vocii: 

— Ți-am văzut scutul cel nou, frate. 

Realizând că Edward nu ghicise adevăratul secret, Robert se 
simţi ușurat. Apoi vinovat. Humphrey îl convinsese că era 
necesar ca secretul Profeţiei să rămână în interiorul Ordinului, 
dar îi spusese că are libertatea de a se intitula Cavaler al 
Dragonului și de a purta scutul la turnir și în război. Totuși, 
Robert ţinuse secretă primirea sa în rândurile lor, având reţineri 
în a i se confesa lui Edward. Simţea o rușine stranie, știind în 
sinea sa că fratele lui nu avea să aprobe jurământul pe care îl 
făcuse alături de acești bărbaţi. Işi mască sentimentele în 
spatele mâniei: 

— Mi-ai umblat prin lucruri?! N-aveai dreptul! 

— Eram în camera ta. L-am văzut din întâmplare. 

— Era sub pat. Înfășurat în pânză de sac. 


228 


Nes le aruncă o privire și Robert se îndepărtă, făcându-i semn 
fratelui său să-l urmeze. Când nu mai puteau fi auziţi, se 
întoarse spre el: 

— Nu tot ce fac eu e treaba ta! 

Edward strânse din buze. 

— Sunt unul dintre oamenii tăi. Crezi că nu e de datoria ta să- 
mi spui ce planuri ai în campania asta? 

— Fiind unul dintre oamenii mei, ar trebui să mi te supui și să 
nu pui întrebări ca orice alt scutier, zise Robert cu asprime. 

Zărind expresia ofensată a fratelui său, se uită în altă parte. 

— Vreau să spun că... 

— Mi-a fost clar ce-ai vrut să spui, i-o tăie Edward. Acuma 
sunt mai prejos decât tine?! Nu sunt demn fiindcă nu-s cavaler 
ca noii tăi tovarăşi?! 

Robert se rezemă de peretele armurăriei scoțând un oftat. 
Știuse că trebuia să se întâmple una ca asta. Prima oară 
observase schimbarea la fratele său imediat ce devenise 
cavaler. Pe parcursul călătoriei în Anglia apropierea dintre ei 
crescuse datorită faptului că se aflau pe un tărâm străin, 
nefamiliar, și resentimentul pe care-l simţise venind dinspre 
Edward păruse să scadă. Dar în timpul verii petrecute la Londra 
și al prieteniei sale tot mai strânse cu Humphrey, acesta ieșise 
din nou la iveală. Se întrebase care era cauza comportamentului 
din ce în ce mai nesupus al lui Edward: felul în care îi înfrunta pe 
cavaleri de parcă i-ar fi fost egali, maniera dispreţuitoare în care 
vorbea despre unii dintre baroni, plăcerea sa de a provoca 
anumiţi oameni, atât în conversații, la ospețe, cât și pe câmpul 
de antrenament, cu lancea. Indiferent de motiv, Robert era din 
ce în ce mai enervat de comportamentul fratelui său și mai 
puţin dispus să facă tocmai ceea ce voia Edward cel mai mult. 

— De ce nu mă învestești? 

lat-o: întrebarea la care Robert se aștepta. 

— Am spus c-o să discutăm despre asta după ce ne întoarcem 
acasă. 

— Asta a fost înainte de război. Suntem deja plecaţi de 
optsprezece luni și nu știi cât o să dureze campania asta. 
Edward păși în faţa lui Robert, silindu-l pe acesta să-l privească. 
Frate, tu ești conte. Poţi să mă faci cavaler și mâine, dacă așa 
vrei tu. 


229 


— Numai dacă-l vând pe Vânător. N-ai idee cât costă: cal nou, 
armură nouă, spadă nouă. 

— O să ţi-i dau înapoi din solda regelui. Robert, fac 
nouăsprezece ani la anul! 

— Asta înseamnă că ești încă tânăr ca să fii făcut cavaler. Ai 
răbdare. Robert își puse mâna pe umărul lui Edward. Hai să 
terminăm ce-am venit să facem aici și pe urmă îţi promit că o să 
am grijă să fii făcut cavaler. Își înteţi strânsoarea. Nu te-am 
considerat niciodată mai prejos de mine. i 

Edward șovăi, luptându-se cu propria încăpățânare. In cele din 
urmă, dădu aprobator din cap. 

În clipa când Robert îi dădu drumul, clopotul orașului începu 
să bată, anunțând slujba de seară. La auzul sunetului, simţi o 
încleștare în stomac, o încordare plină de nerăbdare, ca atunci 
când dădea pinteni calului îndreptându-se către o ţintă. 

— Trebuie să plec, îi spuse fratelui său. 

Strigă către scutier: 

— Vezi ce face Vânătorul după ce termini, Nes. 

— Desigur, domnule. 

— Antrenament plăcut, strigă Edward în urma lui cu o voce 
tăioasă, sarcastică. 

Robert nu privi înapoi, traversând în schimb aglomerata curte 
exterioară către treptele ce duceau spre metereze. Până când 
ajunse sus, clopotul încetase să mai bată, lăsând ecoul 
dangătelor sale să se împrăștie pe deasupra estuarului. In timp 
ce se zorea pe culmea zidului, având ca ţintă turnul dinspre 
nord-vest, o voce dinăuntrul lui îl acuza că lucrează cu două 
măsuri: cu numai câteva clipe mai înainte blestemase 
nechibzuinţa fratelui său și iată-l acum, nesăbuit ca un copil 
care se dă huţa pe cea mai înaltă creangă a unui copac, fără să 
îi pese ce se află dedesubt sau de la ce înălțime ar cădea. 
Robert alungă glasul acela, lăsând emoția să-l stăpânească, să-l 
poarte dincolo de punctul în care raţiunea sau precauţia mai 
conta. 

Trecând pe lângă turnul ce se înălța deasupra porţii 
principale, văzu o companie de câteva sute de oameni 
îndreptându-se către castel. Cei mai mulţi erau călare, sub 
stindarde ce păreau stridente în lumina furtunoasă. Oamenii tot 
sosiseră în ultimele două săptămâni, parte a unor divizii ce 
fuseseră trimise în sud să elibereze castelele asediate de rebeli. 


230 


Aceasta era cea mai mare de până acum. Robert se întrebă 
dacă aduceau vești despre mișcările inamicului. Ar fi fost în 
multe privințe o ușurare să părăsească granițele din ce în ce 
mai înghesuite ale castelului. Dar era ceva ce avea să-i 
lipsească. 

Robert ajunse lângă turnul ce se înălța deasupra estuarului 
vast. Un miros de canal se ridica din locul unde jgheaburile 
latrinelor se deschideau deasupra stâncilor. Pescăruși ţopăiau 
pe pietrele lucioase, certându-se pe pradă. Robert deschise ușa 
turnului și pătrunse în bezna unei scări ce spirala în jos, urmând 
linia peretelui. Ajuns la etajul de dedesubt, înaintă cu prudenţă 
printr-o încăpere largă, rotundă, a cărei unică lumină pătrundea 
prin gurile de tragere tăiate în pereţi. Se opri în penumbră, 
zărind pe podeaua prăfuită urme vagi de pași ce duceau către 
un șir de saci de grâne puși unii peste alţii. Acum erau mai 
puţini decât la începutul săptămânii, când descoperise locul. 
Podeaua din jurul lor era pudrată cu făină în care se vedeau și 
mai multe urme de pași. Afară răsunau ţipetele pescărușilor. 
Printre ele, surprinse o voce șoptită care-i rosti numele. 

Robert înaintă, strecurându-se printr-o deschizătură dintre 
sacii îndesați, mai strâmtă acum că aceștia fuseseră deranjaţi. 
Frecându-se de materialul aspru, se împinse înăuntru, simțind 
cum boabele se mișcă la atingerea lui ca mușchii sub piele. 
Mirosul de mucegai îi aminti de vremea recoltei pe ogoarele din 
Carrick, de mâinile lui zgâriate până la sânge după ce încărcase 
snopi de ovăz în căruță alături de oamenii tatălui său, cu fața 
cafenie arsă de soarele sfârșitului de august. Dintr-odată se afla 
de partea cealaltă, dinaintea unui loc de șezut la fereastră cu 
două banchete de piatră așezate una în fața alteia. Se terminau 
în dreptul unei deschizături ce se îngusta, formând o gură de 
tragere. În picioare între cele două băncute, cu silueta 
conturându-se în fâșia îngustă de lumină, se afla Helena de 
Beauchamp, cu părul adunat în vârful capului ca o aureolă 
înflăcărată. 

Fetele din Lochmaben fuseseră drăgălașe și cooperante, dar 
nu-l satisfăcuseră, ca și cum ar fi lovit o ţintă cu lancea de pe 
loc, fără furia călăriei. Eva, pe care o sărutase pe malul /och-ului 
în noaptea în care familia sa pierduse tronul, fusese altfel și îi 
stăruise în memorie ispititoare, dar evenimentele ce urmaseră 
puseseră capăt acestei vânători. Helena, fiica unui conte englez, 


231 


în vârstă de șaisprezece ani și logodită cu alt bărbat, era o ţintă 
și mai necugetată, dar asta nu făcuse decât să-i sporească 
dorinţa lui Robert. | se pusese dinainte. Ce putea el să facă 
altceva decât să atace? 

Helena purta o rochie de un albastru închis, strânsă pe talie 
cu o centură împletită și căzând în falduri ample până la podea. 
În acest veșmânt întunecat, cu silueta ei subţire, părea aproape 
băieţoasă, dar Robert știa că moliciunea maleabilă de sub haine 
nu era nicidecum masculină. Ea îi zâmbi, dar nu vorbi. Întâlnirile 
lor de până acum nu avuseseră de-a face cu cuvintele. Lui 
Robert îi convenea. Aici, în această vizuină umedă, dincolo de 
sacii de grâne, exista un singur scop. Un scop de la care până 
acum fusese abătut și la care râvnea cu și mai mare înflăcărare 
în fiecare după-amiază. 

Se apropiară unul de altul și Robert luă chipul Helenei în 
mâini, cu palmele arzând pe marmura obrajilor fetei, în timp ce- 
și punea buzele peste ale ei. Simțea parfumul de acum familiar 
de ulei de măsline care, din câte-i spusese ea, era de la săpunul 
pe care-l folosea, adus tocmai din Spania. Gura ei era caldă și 
răsuflarea fierbinte se contopea cu a lui ori de câte ori își 
desprindeau buzele. Mâinile ei urcară timid spre gâtul lui, 
încolăcindu-și degetele în părul negru, în timp ce ale lui îi 
părăsiră obrazul, alunecându-i pe umeri și apoi în josul spinării. 
Când mâinile lui călătoriră tot mai jos, furișându-se către acea 
curbă suplă unde trupul ei încordat devenea surprinzător de 
moale și de plin, Helena se trase îndărăt cu răsuflarea 
poticnindu-i-se. Robert se încordă, luptându-se cu o frustrare ce 
amenința să învingă buna-cuviinţă. Asta era. Punctul de unde 
începea provocarea. Aveau să stea aici o vreme, el readucându- 
și mâinile la baza spinării ei, ea cedând din nou, pasiunea 
întețindu-se, mâinile lui mutându-se iarăși și ajungând poate 
puţin mai departe, înainte ca ea să se tragă înapoi și întreaga 
luptă s-o ia de la capăt. 

Ceva mai târziu, când Robert abia își găsise locul, cu mâinile 
poziţionate cu încredere, ușa încăperii se deschise. La auzul 
vocilor și pașilor, Robert și Helena se smulseră ca fripţi unul de 
lângă altul. Întrezărind mișcare prin deschizătura dintre saci, 
Robert o trase îndărăt. Ea privi dincolo de el, cu ochii mari, 
obrajii în flăcări și părul în dezordine. Inima lui galopa și își 


232 


imagină că o simţea și pe a ei, îngânându-i pulsaţia rapidă a 
sângelui. Dincolo de saci, două voci masculine își vorbeau. 

— Asta ar trebui să fie de ajuns pentru oamenii Domniei 
Voastre, domnule. Puteți lua camera de deasupra. Mă tem că 
suntem cam nepregătiţi. Regele nu vă aștepta atât de devreme. 
Va trebui să mutăm imediat sacii care-au mai rămas. 

— Așa să faci. Cavalerii mei sunt osteniți. 

Robert se încruntă la auzul acelei voci aspre cu accentul ei 
apăsat. Inţelese dintr-odată. Era bătrânul conte de Pembroke, 
William de Valence. 

— Desigur, domnule. 

Pașii se îndepărtară și ușa se trânti. Robert așteptă o clipă, 
ascultând vocile ce se stingeau, apoi se întoarse către Helena. 

— O să plecăm separat. Eu mă duc primul să mă asigur că 
drumul e liber. 

Când dădu să plece, Helena îl prinse de mână. 

— Unde o să ne întâlnim de acum, sir Robert? șopti ea. 

— O să găsesc eu un loc. 

Robert se aplecă și o sărută, de data asta cu tandrețe, înainte 
să-și croiască drum printre saci cu Helena pe urmele lui. Ascultă 
la ușă, apăsându-și umărul de lemn. Neauzind nimic, o 
întredeschise puţin. Scara de dincolo era goală. Se întoarse și-i 
aruncă un zâmbet liniștitor Helenei, apoi ieși, lăsând ușa 
deschisă pentru ea. Urca scările, mulțumindu-i lui Dumnezeu 
pentru sacii în dosul cărora se adăpostiseră, când auzi două 
perechi de picioare coborând. Vru să se întoarcă, dar nu era 
timp și trebuia să-i dea Helenei o șansă să plece. Dacă auzea 
voci, ea avea să-și dea seama că trebuia să coboare și nu să 
urce. 

Cizmele celui dintâi ins apărură cenușii de praf. O tunică în 
dungi albastre și albe, pătată de noroi și decorată cu mici păsări 
roșii, flutura deasupra lor în ritmul coborârii. Pentru o clipă, 
zărind blazonul, Robert crezu că era Pembroke însuși, apoi, când 
apăru fața dură și colţuroasă, înțelese că era fiul acestuia. 

La vederea lui, Aymer de Valence se opri. Falca îi era 
întunecată de tuleie și pe obraz avea o rană zimţată ce fusese 
cusută de curând. In urma lui se afla scutierul cu desagii 
atârnaţi pe umăr și ducând în braţe o boccea de haine pătate de 
sânge. Și mai mult sânge se vedea pe tunica lui Aymer, mari 
pete care înghițeau păsările cele roșii. 


233 


— Mi s-a spus că acesta este adăpostul nostru, zise cu 
asprime Aymer, privind peste umăr către scutierul său. 

— Așa este, domnule, răspunse bărbatul, privindu-l nesigur pe 
Robert. 

Câteva trepte mai sus era un palier, unde o gură de tragere 
dădea deasupra estuarului. Robert urcă într-acolo și se dădu la o 
parte. 

— Continuaţi, zise el cu nonșalanţă, neluându-și ochii de la 
cavaler. 

Aymer ezită o clipă, apoi continuă să coboare, însoţit de 
scutier și urmat de mirosul coclit al sângelui. Robert își văzu de 
drum fără să privească îndărăt, până când ieși pe ușă afară și 
vântul tăios îi atacă obrazul înfierbântat. 


Capitolul 31 


Revenit în camera sa, Robert se spălă pe mâini în ligheanul 
aflat la fereastră. Se aplecă și-și stropi fața cu apă, apoi își 
propti palmele pe polița de lemn și închise ochii. 

Aproape că se întunecase și norii lunecau peste turlele 
castelului. Camera, cu salteaua ei de paie, era scufundată în 
penumbră, cu excepţia unui singur ciot de lumânare. Robert 
auzea dedesubt vocile fratelui său și ale celorlalţi oameni care 
ședeau împreună la masă. Printre crăpăturile podelei se vedea o 
lumină portocalie, caldă. Edward spunea o poveste sau o glumă, 
ridicându-și vocea deasupra râsetelor celorlalți. De obicei Robert 
li se alătura, dar în această noapte nu voia companie. 
Intreruperea întâlnirii sale cu Helena și neașteptata sosire a lui 
Aymer de Valence îl făcuseră încordat și iritabil. 

Cineva ciocăni la ușă. La auzul acelui zgomot brusc, Robert 
deschise ochii. Traversând camera, deschise ușa. Inaintea lui 
stătea Humphrey, cu chipul pe jumătate luminat de strălucirea 
palidă a lumânării. Nu zâmbea. 

— Ce e? întrebă Robert, care, văzând faţa gravă a tovarăşului 
său, își închipui că poate iscoadele trimiseseră veste despre 
poziţiile inamice. 

— la-ţi spada. 


234 


Recomandarea păru să confirme bănuielile lui Robert, dar în 
comportarea sumbră a lui Humphrey era ceva care lăsa loc 
îndoielii. Totuși, își luă spada. 

— A fost văzut inamicul? întrebă el, prinzând în jurul taliei 
centura de care era atașată teaca armei. Suntem atacați? 

Robert întinse mâna după pieptar, dar Humphrey îi făcu 
semn. 

— Ala nu, zise el inexpresiv, doar spada. 

Porni pe culoar de parcă s-ar fi așteptat ca Robert să-l 
urmeze. După o clipă, Robert o făcu. 

— Ce s-a întâmplat, Humphrey? 

Humphrey nu-i răspunse, conducându-l în sus pe trepte către 
o ușă ce dădea pe meterezele castelului. 

Robert se strâmbă când ieși în aerul rece. Nu purta decât 
pantaloni și o cămașă de lână desfăcută la gât. O pulbere de 
ploaie, purtată de vântul înghețat, îi umezi părul. In timp ce 
Humphrey îl conducea către turnurile dinspre nord-est, căută 
semne ale atacului iminent, dar castelul era liniștit, iar jos în 
curți torţele licăreau luminând mici grupuri de străjeri. Dincolo 
de ziduri, străzile Aberconwyului erau scufundate în beznă. 
După câteva momente în care Humphrey continuă să meargă 
înaintea lui în tăcere, Robert decise că-i ajunsese. 

Humphrey se întoarse când Robert se opri. 

— Vino! 

— Numai după ce-mi spui încotro mergem. Nici măcar nu ești 
înarmat. 

Chipul împietrit al lui Humphrey se mânie. Se apropie de 
Robert cu pași mari, până când ajunseră faţă în față. 

— De ce-ai făcut asta? Ți-am spus să n-o faci! 

— Ce să fac? întrebă Robert, simțind cum nedumerirea i se 
transformă în furie. 

— Helena. 

Robert amuţi șocat, cu ecoul numelui plutind între ei. 

— Cum...? Vocea i se înecă. Cum de-ai știut? 

— Aymer, zise Humphrey mușcător. A văzut-o părăsind turnul. 

— Și ea i-a spus? murmură Robert, nevenindu-i să creadă. 
Helena risca să aibă necazuri la fel de mari ca el dacă era 
prinsă. 

— Aymer a bănuit ceva după ce v-a văzut pe amândoi 
plecând din turn. Pur și simplu a făcut-o să-i confirme. 


235 


— A făcut-o? zise Robert cu asprime. 

— A ameninţat-o că o să-i povestească totul tatălui ei dacă 
nu-i spune adevărul. Ce-a fost asta, Robert? Vreun soi de joc ca 
acelea pe care le joacă fratele tău? Așa se fac lucrurile în familia 
voastră? În Scoţia? 

Robert îl privi fix. În toate lunile de când îl cunoștea pe 
Humphrey, nu surprinsese niciodată în tonul acestuia vreo urmă 
de dispreţ față de ţinutul său natal, spre deosebire de alţii. 
Dincolo de șoc, se simți jignit. 

Humphrey păru să-și dea seama că mersese prea departe, 
tonul său își mai pierdu din vehemenţă. 

— Nu te-ai gândit că aţi putea fi surprinși? 

— Aymer i-a spus tatălui ei? 

Acum că șocul iniţial se risipise, realitatea se impunea, 
îngheţându-l pe Robert. Contele de Warwick se bucura de 
favoarea regelui. Era posibil să-și fi riscat poziţia pe care tocmai 
și-o asigurase prin primirea sa în rândurile Ordinului. Îngrijorarea 
în sine nu era una nouă: o simţise din primele momente 
înfrigurate petrecute cu Helena, dar se convinsese că nimeni nu 
le va descoperi secretul. Era așadar adevărat ce spuneau poeţii 
și preoţii: o femeie putea distruge un bărbat mai temeinic decât 
o spadă. Se gândi la Eva cu mărul ei și la tatăl lui, căsătorindu- 
se cu mama sa fără permisiunea regelui: această pasiune fusese 
cât pe ce să-l coste pământurile. 

— Nu, răspunse Humphrey încet. l-a spus fratelui ei. 

Simţind greutatea solidă a spadei pe coapsă, Robert își dădu 
seama către ce anume îl conducea Humphrey. 

— N-am putut să împiedic asta, zise Humphrey, citindu-i 
schimbarea de pe chip. Am încercat, dar ceilalți... Trase aer în 
piept. Guy face parte din cercul nostru de patru ani, iar tatăl său 
este unul dintre membrii Mesei Rotunde. A cerut să se facă 
dreptate într-o manieră care să nu distrugă reputaţia surorii lui. 
S-a căzut de acord că așa trebuie procedat. 

Robert avu o senzaţie de greață în stomac, dar își strânse 
mâna pe mânerul spadei și hotărârea îl făcu să lărgească pasul. 
Era greșeala lui, era adevărat. Dar nu avea de gând să 
plătească pentru ea cu viaţa. Nu de bunăvoie. 

Humphrey îl conduse în jos, prin interiorul turnului din colţ, 
către grădinile amenajate pe o terasă aflată între zidul interior și 
cel exterior al castelului, acesta din urmă înălțându-se deasupra 


236 


stâncilor de lângă râu. Trecând pe lângă patru gărzi, dintre care 
una îl salută pe Humphrey, ieșiră pe poartă și își continuară 
drumul pe calea pietruită care șerpuia printre stânci până la 
debarcaderul de lemn. O clipă, Robert crezu că Humphrey voia 
să ia o barcă, dar după ce ocoliră un stâlp de piatră zări pe dig 
un grup de oameni luminat de torţe. Unul dintre ei, aflat în 
centru, învârtea o spadă. Robert privi peste umăr și-și dădu 
seama că, exceptând cele patru gărzi de la poartă și o mică 
secţiune a coamei zidului, aflată mult deasupra, digul era 
invizibil. Nu așa se lupta de obicei în dueluri, fără arbitru și fără 
judecată. 

Creste albe, ridicate de vânt, alergau pe suprafaţa râului. 
Robert își suflă în pumni, încercând să-și încălzească degetele 
amorțite. Guy avusese probabil timp să facă încălzirea, dar 
mușchii lui erau ţepeni. Humphrey o luă înainte pe dig. Sunetul 
cizmelor lui pășind de pe piatră pe lemn era sonor în tăcerea 
încordată, fiind întrerupt numai de apa care clipocea în jurul 
stâncilor. Bărbaţii se întoarseră și îi priviră. Guy renunţă să-și 
mai învârtă spada și încremeni, cu părul roșu ca al surorii sale 
poleit în bătaia torțelor ce luminau digul. La capăt, o barcă goală 
se legăna în sus și-n jos, frecându-se de scânduri. Privirea 
cavalerului era umbrită, mânia ţinută în frâu, gata să fie 
eliberată în luptă. De faţă mai erau Thomas și Henry, alături de 
Ralph și de alţi câţiva. Robert îi măsură pe toţi din priviri și ochii 
i se opriră asupra lui Aymer de Valence. La vederea chipului 
cavalerului se simţi copleșit de dispreţ. Aymer părea nerăbdător, 
ca și cum ar fi flămânzit după așa ceva, ca și cum s-ar fi putut 
hrăni cu asta. 

Humphrey înaintă și-i blocă vederea. 

— Sir Guy, ești pregătit? 

Guy făcu semn că da, fără ca privirea lui să părăsească chipul 
lui Robert. Purta o cămașă neagră, lungă până la coapse, pe sub 
care avea pantaloni de lână și cizme de piele înfășurate în cruciș 
și în curmeziș cu fâșii de piele care să ţină locului materialul 
moale. Centura sa cu ţinte de metal era petrecută de două ori în 
jurul taliei și purta mănuși de piele. 

Humphrey se întoarse către Robert. 

— Regulile sunt acelea ale duelului, sir Robert. Vă veţi lupta 
până când unul dintre voi este înfrânt, fie prin predare, fie prin 


237 


rănire. Atunci, învingătorul va decide în ce termeni va avea loc 
predarea. 

Vorbise tare, ca să fie auzit de întregul grup, apoi își cobori 
vocea și-și scoase mănușile. 

— Uite, zise el întinzându-i-le lui Robert, astea ar trebui să-ți 
fie de folos. 

In timp ce Robert își trăgea mănușile mototolite ce păstrau 
căldura mâinilor lui Humphrey, cavalerul regelui, Robert Clifford, 
înaintă ducând două scuturi rotunde. Robert luă unul dintre 
micile scuturi pe care i le întindea Clifford, apucând mânerul din 
centrul discului, a cărui parte din față avea o formă rotunjită, ca 
de castron. Nu mai folosise un scut rotund din vremea când se 
antrena cu Yothre. In comparaţie cu scuturile largi cu un capăt 
ascuţit pe care le purta când era călare, acesta părea incredibil 
de mic, lăsând cea mai mare parte a trupului expusă loviturilor. 
Și-l aminti pe Yothre răstindu-se la el pe plaja din Turnberry 
după ce fusese doborât pe spate, scutul rotund zăcând pe nisip, 
lângă el, și bărbatul cel certăreţ strigându-i că oricare dintre 
surorile lui l-ar fi mânuit mai bine. De câte ori îi străpunsese 
maistrul său apărarea? Robert alungă gândul și-l înfruntă pe 
Guy. 

Dacă se aplicau regulile duelului, atunci Beauchamp n-ar fi 
trebuit să încerce să-l ucidă, dar era greu de zis după expresia 
de pe chipul cavalerului. Burniţa devenise mai grea, perlând 
părul bărbaţilor și umezindu-le hainele. Picături de apă 
bolboroseau și șuierau în contact cu flăcările torțelor. 

Robert își trase spada cu lama străbătută de un șanț central”. 
Lungimea acesteia era echilibrată de o măciulie rotundă de 
bronz, albăstrită de atâta folosință, iar mânerul din piele 
înfășurată pe os era tocit. Primise arma când fusese făcut 
cavaler de bunicul său, care o purtase în bătălie în Țara Sfântă. 
Oţelul era de Damasc, cel mai puternic din lume, și spada, îi 
spusese bunicul său, fusese botezată cu sângele sarazinilor. 
Spada lui Guy părea mai nouă, lama era mai lungă, iar măciulia 
în formă de lacrimă a mânerului mai largă, pentru a compensa. 
Mânerul era înfășurat cu un șiret roșu și albastru, culorile 
familiei Beauchamp. Tinea arma confortabil în mâna dreaptă, iar 
scutul rotund îi proteja braţul stâng. Robert își răsuci spada de 


35 Rolul acestuia era de a face arma să fie mai ușoară, fără să reducă rezistența 
metalului. (n. tr.). 


238 


câteva ori, folosindu-și degetul mare ca pivot, învârtind-o întâi 
într-o direcţie, apoi într-alta, cu încheietura moale. Fandă de 
vreo două ori, deprinzând echilibrul pe scândurile digului și 
întinzându-și mușchii încordaţi ai coapselor. Apoi se trase 
îndărăt și rămase nemișcat, cu ochii aţintiţi asupra lui Guy. 

Răsună vocea lui Humphrey: 

— Duelul poate începe. Dumnezeu să vă aibă în pază! 

Guy nu așteptă, ci se repezi asupra lui, avântându-și spada 
într-un arc teribil ce ţintea gâtul lui Robert. Robert își ridică iute 
spada ca să blocheze lovitura și cele două lame se ciocniră în 
zăngănit de oţel. Robert presă, îndepărtând spada lui Guy și 
recâștigându-și spaţiul de manevră. Cavalerul fu împins îndărăt 
câţiva pași, dar trecu imediat la represalii, dându-i lui Robert 
prea puţin timp să se redreseze. Guy lovi ţintind flancul lui 
Robert și armele li se ciocniră din nou. 

Continuară astfel preţ de câteva minute, Guy ataca rapid și 
furios, Robert se apăra viguros. Torţele străluceau pe chipurile 
privitorilor, făcând să sclipească dinţii albi ai lui Aymer, care 
zâmbea savurând asaltul mânios al lui Guy. Nici Robert, nici Guy 
nu-i vedeau, concentrându-și fiecare atenţia asupra celuilalt, în 
timp ce se împungeau și loveau și parau, cu ploaia lovindu-i în 
obraz. 

Robert scutură apa care îi lipise părul de creștet și i se 
scurgea în ochi. Scândurile docului deveneau alunecoase sub 
picior. Guy atacă din nou, ţintindu-i pieptul. Robert abătu lama 
printr-o lovitură cu scutul, care scoase un trosnet aspru. Făcând- 
o, simţi cum îl cuprinde un iureș fierbinte care goni orice 
scrupule ce-i mai rămăseseră. ll mai simţise înainte, la 
antrenamente, izbucnirea a ceva feroce care sfârâia înăuntrul 
lui: dorinţa de a învinge. Erau în joc mândria lui, reputaţia lui, 
poate chiar viaţa. Guy era furios, asta îl mâna în luptă, dar furia 
îi făcea pe oameni să se pripească. Nu puteai folosi mânia prea 
mult într-o asemenea luptă. Te făcea să cheltuiești la fiecare 
lovitură mai multă energie decât era necesar, obosind iute. 
Dacă Robert folosea asta împotriva lui, îl putea învinge. Putea 
câștiga. 

Revenindu-și, îl presă pe Guy cu un atac propriu, silindu-l să 
riposteze. Cavalerul roșcat mârâi printre dinţii încleștaţi și-i 
respinse atacul. Buzele lui Robert se traseră înapoi într-un rânjet 
care nu făcu decât să-l aţâţe și mai tare pe celălalt, până când 


239 


ajunse să blesteme în timp ce se ciocneau din nou și din lame 
săreau scântei, mici așchii de metal încinse până la 
incandescenţă în urma impactului. Robert fentă spre stânga. 
Guy își repezi spada în întâmpinarea sa, iar Robert reveni 
presându-l. Fandă, dar cizma îi alunecă pe scândurile ude, 
făcându-l să-și piardă echilibrul la jumătatea mișcării. Văzând 
deschiderea, Guy își repezi spada îndărăt, spre el. Lamele se 
întâlniră în scrâșnet de metal. Guy înaintă, folosindu-și 
greutatea trupului ca să încline spada lui Robert în jos, pe când 
lovea cu scutul. Robert apucă să vadă cercul de fier apropiindu- 
se de fața lui și se feri într-o parte, își ridică scutul și lovi cu el 
mâna lui Guy. Marginea pavezei îl nimeri pe Guy în încheietură, 
azvârlindu-i mâna cât colo și făcându-l să scoată un strigăt de 
durere. Acesta se împletici îndărăt, unii dintre privitori se 
retraseră, apoi, repunându-și în poziţie spada și scutul, se 
năpusti din nou, decis să-l facă pe Robert una cu pământul. 

Robert își ridică spada și pară un rever aţintit asupra capului 
său și lamele se încrucișară în aer. Guy mârâi și-și abătu spada 
în jos cu toată forța. Robert se eschivă brusc. Strecurându-se pe 
sub lovitura în gol a lui Guy, își repezi scutul în stomacul 
acestuia. Guy se îndoi sub impact. Cu răsuflarea tăiată, se 
prăbuși în genunchi pe scândurile ude, scăpând spada. Gâfâind, 
își ridică scutul, așteptându-se la o lovitură în cap, dar Robert nu 
lovi. În schimb dădu îndărăt, lingându-și sarea de pe buze și 
îndepărtându-și părul ud din ochi. Ceilalţi amuţiseră. După o 
clipă, Guy își înhăţă spada și se ridică cu greu, strâmbându-se 
de efort. Amândoi erau uzi leoarcă și obrajii le erau brăzdaţi de 
dâre de apă și sudoare. 

Tăcut acum, cu excepţia respirației lui șuierătoare, Guy 
înaintă. Atacă din nou, trei lovituri aprige, rapide, menite să 
străpungă apărarea lui Robert. Dar Robert era pregătit. In ciuda 
bătăilor și insultelor de pe plaja din Turnberry, Yothre îl 
pregătise bine, ca și bunicul lui. Vedea înfrângerea în ochii 
adversarului, oboseala aceea groaznică, durerea sfâșietoare din 
braţ și umăr. Și el le simţea, dar nu-și consumase atâta energie 
în primele atacuri, așa cum făcuse Guy. Loviturile lui mai lente și 
mai chibzuite îi lăsaseră suficientă putere ca să termine. La cea 
de-a patra lovitură, prinse spada lui Guy între propria sa lamă și 
scut, apoi smuci în lateral, trăgându-l pe Guy cu sine. In timp ce 
erau amândoi aplecaţi, lovi cu piciorul, nimerindu-l pe cavaler 


240 


deasupra genunchiului. Piciorul lui Guy se îndoi și cedă, 
trimiţându-l grămadă pe scândurile docului. De această dată, 
Robert își puse cizma pe spadă, zdrobind sub talpă degetele lui 
Guy, apoi își apropie propria armă de beregata lui, unde aceasta 
rămase vibrând, cu ploaia scurgându-se pe lamă. Îngenuncheat, 
Guy privi de-a lungul spadei și întâlni ochii albaștri ca furtuna ai 
lui Robert. Și-i închise pe ai săi înfrânt. 

Robert dădu înapoi, îl lăsă pe Guy să gâfâie îngenuncheat și 
își ridică spada în aer, respirând cu nesat. 

— Gata, spuse Humphrey cu respect în glas. Sir Robert de 
Carrick e învingător. Trebuie să decizi acum termenii predării lui 
sir Guy. 

Robert scutură din cap, chinuindu-se să vorbească printre 
două respirații. 

— Nu vreau nimic de la el. 

Câţiva dintre cavaleri se încruntară surprinși. Guy respira 
printre dinţi, cu privirea aţintită asupra lui Robert, de parcă tot 
ce și-ar fi dorit ar fi fost să continue lupta, deși de-abia se ţinea 
pe picioare. 

— Robert, ai câștigat duelul, zise Humphrey. E dreptul tău. 

— Nu-mi datorează nimic. Dar asta s-a încheiat, zise Robert, 
adresându-i-se lui Guy. Se referea la dispută, dar și la întâlnirile 
lui cu Helena. 

Guy îl privi. După o clipă, dădu aprobator din cap, părând să fi 
înţeles. Aymer de Valence se apropie de el cu chipul încordat, 
dar Guy îl împinse mânios la o parte și se ridică, dându-i scutul 
său lui Clifford. Întâlnind privirea lui Aymer, Robert înţelese că 
duelul fusese ideea acestuia. Infruntând căutătura răutăcioasă a 
cavalerului, îi zâmbi rece, triumfător. 


Capitolul 32 


Coloana șerpuia lent printre dealurile sterpe. La dreapta, iarba 
sfărâmicioasă acoperea câmpiile cafenii ce coborau spre mare, 
iar la stânga, terenul urca abrupt către piscurile acoperite de 
copaci încâlciți. 

Aproape de fruntea coloanei călărea regele Edward, 
armăsarul său călcând cu pas sigur pe pământul îngheţat. 


241 


Bayard, favoritul lui, era un cal de luptă imens și musculos, lucru 
necesar ţinând cont de povara pe care o purta. Un valtrap vătuit 
acoperea animalul de la cap la coadă și ascundea cămașa de 
zale ce i se legăna ţeapănă în jurul picioarelor. Pe deasupra 
acestei învelitori, care avea nevoie de doi rândași ca să fie 
săltată pe spatele animalului, se afla șaua de lemn în care 
regele stătea comod, calul preluând cea mai mare parte din 
greutatea armurii sale: o cămașă de zale cu mâneci lungi peste 
care purta un pieptar din plăci metalice încheiat în curele la 
spate. Mănuși de piele, acoperite și acestea cu plăcuţe de oţel, îi 
apărau mâinile, iar jambiere din zale îi protejau picioarele, în 
timp ce capul îi era apărat de o scufie căptușită și de o glugă de 
zale al cărei obrăzar atârna desfăcut la gât. Gradele superioare 
din armata lui Edward, care călăreau alături de el în avangardă, 
erau îmbrăcate similar, deși nu cu tot atâta bogăţie, în timp ce 
cavalerii mai mărunți și scutierii se descurcau cu tunici din piele 
fiartă, iar pedestrașii cu pieptare căptușite cu fân. Dar toţi, fie 
de rang sau nu, purtau un soi sau altul de armură, fiindcă 
pătrunseseră adânc pe teritoriul inamicului, iar undeva pe 
aceste dealuri îngheţate se furișau Madog și oamenii săi. 

Cu patru zile mai devreme, iscoadele lui Edward îi aduseseră 
veștile pe care le așteptase cu nerăbdare. Dușmanul fusese 
văzut la sud de Caernarfon, nu departe de satul Nefyn. 
Adunându-și cavalerii în jurul Mesei, regele își anunţase decizia 
de a înainta. Câţiva îl sfătuiseră să n-o facă, temându-se că 
vremea s-ar fi putut înrăutăţi de la o clipă la alta și că ninsoarea, 
care ameninţa de câteva săptămâni să cadă, avea în cele din 
urmă să se pornească. Mai mulţi ar fi preferat să aștepte sosirea 
celorlalte companii dinspre sud, ca să poată conta pe forţa 
numărului. Contele de Pembroke, proaspăt revenit după reușita 
atacului asupra unei facțiuni rebele ce asediase un castel 
deţinut de englezi lângă Cardiff, sporise trupele cu ale sale, dar 
încă vreo câteva divizii urmau să li se alăture. 

Edward tratase cu dispreț ideea că armata sa, compusă 
predominant din cavalerie grea, nu putea să se opună forțelor 
inferioare ale insurgenților, înarmate cu sulițe și arcuri scurte. 
Reticenţa lor îl înfuria, le vorbise despre îngrijorările sale cu zece 
ani în urmă, în jurul aceleiași mese, cu numele cavalerilor lui 
Arthur proaspăt cioplite în lemn. Atunci aproape aceleași feţe îl 
priviseră când le explicase că era necesar să pună mâna pe 


242 


coroana ce alimentase rebeliunea lui Llywelyn și unise Țara 
Galilor. Nu-i împărtășiseră întrutotul îngrijorarea, nici măcar John 
de Warenne sau William de Valence. Acum se dovedise că 
temerile sale fuseseră îndreptăţite. Coroana lui Arthur apăruse 
pe capul altuia, așa cum fusese prevestit, și ţara era cuprinsă de 
flăcările revoltei. Madog trebuia ucis, da. Dar mai important de- 
atât, coroana trebuia capturată. 

În ziua următoare, compania regelui părăsise Conwyul, 
coborând fâșia subţire de coastă dintre Snowdonia și mare. 
Primul oraș important la care ajunseseră fusese Caernarfon. 
Edward știa că rebelii atacaseră cel mai mare dintre castelele 
sale. Toate rapoartele i-o spuseseră. Se oțelise pentru această 
perspectivă neplăcută, așteptându-se să fie întâmpinat de 
distrugere, dar nu fusese pregătit pentru devastarea totală care- 
i ieșise în cale. Orașul devenise vizibil cu câteva mile înainte ca 
armata engleză să pătrundă în el și dezastrul se dezvăluise lent 
dinaintea lor, în timp ce oamenii amuțeau nevenindu-le să 
creadă. Pe alocuri, zidurile Caernarfonului se prăbușiseră în 
ruină, linia fortificațiilor fiind întreruptă de spărturi, ca și cum ar 
fi sfârtecat-o niște gheare gigantice. Orașul de dincolo de ele 
era de nerecunoscut. Casele erau cochilii arse, iar copacii din 
livezi fuseseră reduși la cioturi înnegrite și contorsionate. 
Mirosul amar de fum încă mai persista în aer. 

Edward călărise printre ruine cu ochii asupra castelului: locul 
unde i se născuse fiul și moștenitorul și a cărui construcţie îl 
costase o treime din venitul său anual, mărețul său vis pe care 
nu-l văzuse nicicând realizat. Zeci de trupuri zăceau în șanțul de 
la baza zidurilor, cu carnea sfâșiată de prădătoare dând la iveală 
oase cenușii. Ciori dădeau ocolul crenelurilor, umbre ale morii 
plutind pe cerul iernii. Două forme scheletice, purtând 
rămășițele  zdrenţuite ale unor tunici ce aparținuseră 
conetabilului și judiciarului, atârnau de unul dintre turnuri. 
Păsările croncănitoare ţopăiau pe parapetul din apropiere, 
atente la oamenii ce se mișcau dedesubt, dar râvnind la 
ultimele fâșii din cina lor. 

În curtea castelului, terenul era acoperit de dărâmături: 
zidărie sfărâmată, săgeți frânte și mai multe cadavre de cai și 
oameni. Acolo unde acoperișurile clădirilor se prăbușiseră în 
flăcări se vedeau grămezi de lemnărie arsă. Lui Edward i se 
păruse că ultima oară când stătuse aici fusese într-o altă viață. 


243 


Atunci pătrunsese călare în castel, însoţit de larma tobelor și 
trompetelor, și pe buzele oamenilor era un cântec victorios. 
Pământul fusese auriu în apogeul verii și soţia sa îi fusese 
alături, cu parfumul ei îndulcind aerul. Țara Galilor se afla sub 
controlul său, dușmanii lui erau morţi sau împrăștiați. Fiul său 
Alfonso era în viaţă, la Londra, și gândurile sale erau ocupate cu 
planuri de viitor, iar tâmplarul dobora deja copacii pentru Masa 
lui. Stând aici, în mijlocul ruinelor fumegânde, castelul năruit i se 
părea că simbolizează prăbușirea întregii sale domnii. Rămăsese 
mai puţin de o oră printre dărâmături, înainte să întoarcă 
spatele priveliștii și să se îndrepte spre sud, către Nefyn, cu 
mintea plină de gânduri ucigașe. 

Râsete îl smulseră pe rege din amintirile sale mohorâte. 
Întorcându-se să vadă ce se petrecea, Edward îi zări pe 
Humphrey de Bohun și Henry Percy, aflaţi chiar în spatele lui, în 
fruntea unui grup de tineri cavaleri. Humphrey vorbea, zâmbind 
larg. Buna lor dispoziţie era o priveliște încurajatoare, dar una 
care avea totuși un iz amar. Ziua părea să se încheie pentru el și 
oamenii lui, amurgul rece se apropia. Amiaza îndrăzneață era 
pentru cei cu sânge tânăr, acești cavaleri care urmau să ia în 
curând locul taților lor în jurul Mesei sale sau a Mesei fiului său. 
Pe chipurile lor nebrăzdate de griji, Edward văzu viitorul și 
trecutul: trecutul lui și viitorul lor. Erau bărbați bravi, loiali și 
energici, dar netestați încă în bătălie, ca metalul topit într-o 
matriţă de sabie, numai foc și pară, dar fără formă, necălit, 
netransformat încă în oțel. 

Privirea calculată a lui Edward se îndreptă asupra lui Robert 
Bruce, care călărea lângă Humphrey. In ultimul timp, contele 
părea inseparabil de fiul lui Hereford. Regele cântărise cu grijă 
decizia de a-l accepta în Ordin la propunerea lui John de 
Warenne, pentru că în Londra Bruce îi păruse reticent, poate 
chiar neprietenos. Dar tatăl tânărului fusese întotdeauna 
maleabil și cooperant, iar aliaţii scoțieni aveau să se dovedească 
fără îndoială importanţi în lunile ce urmau. După toate 
dificultăţile ce urmaseră morţii lui Alexander - sarcina Yolandei, 
pierderea lui Margaret și procesul prelungit pentru desemnarea 
succesorului -, lucrurile făceau în sfârșit progrese în nord. 
Comyn părea să se fi lăsat îmbunat de căsătoria fiului său cu 
fiica lui Pembroke, iar Balliol pierdea teren rapid înaintea 
avocaţilor lui Edward. În curând, omul avea să-și piardă și cea 


244 


din urmă rămășiță de credibilitate. Când asta avea să se 
întâmple, Edward avea să lovească. Nu se hotărâse încă pe cine 
să numească în poziţia de ajutor al regelui părăsit, poate pe 
John de Warenne, deși acesta detesta Scoţia, sau poate pe Hugh 
de Cressingham, funcţionarul. Cressingham era un broscoi, dar 
un broscoi ambițios și servil. Mai avea, însă, timp să se 
gândească la toate acestea. Câte o campanie pe rând. 

— Maiestate. 

Edward privi în jur și John de Warenne își apropie calul de al 
lui. 

— Ar trebui să ajungem la Nefyn înainte de lăsarea 
întunericului, dar căruțele cu provizii sunt la câteva mile în 
urmă. Warenne făcu semn din cap și-i indică drumul dinaintea 
lor, unde trei dealuri se înălţau din câmpia mohorâtă. Suișul 
către sat le va încetini și mai tare. Să găsim un loc de mas mai 
apropiat în noaptea asta? 

Coloana de bagaje nu conținea numai lucrurile lui Edward, ci 
și corturi, lemn de foc, fân și butoaiele de bere și carne și sacii 
de cereale care-i aprovizionau armata. Aveau puţine ocazii să 
găsească mâncare în sălbăticie, iarna, și aproape totul fusese 
luat de la Conwy ca să-i hrănească în această campanie. La 
Nefyn i-ar fi așteptat o noapte de foame dacă ar fi întârziat 
căruțele, dar regele clătină din cap, cu nerăbdarea mai 
puternică decât apetitul. Nefyn era așezarea cea mai apropiată 
și avea să fie o bază numai bună de unde să trimită iscoade în 
căutarea dușmanului. 

— Suntem prea expuși aici. Continuăm drumul. 

Lungul șir de bărbaţi își continuă târâiala nesfârșită pe terenul 
ce urca încet, cu fiecare milă îngheţată pe care o străbăteau. 
Aerul mirosea a zăpadă, norii coborâseră apăsători. In curând 
pierdură marea din vedere, ocolind pantele inferioare ale 
dealurilor unde se deschideau văi largi prin care șuiera vântul. 
În urma lor, în depărtare, Snowdonul se încrunta sub un cer 
verzui, ameninţător. Urcușul la deal era lent pentru grosul 
armatei lui Edward și încă și mai lent pentru convoiul cu bagaje, 
bicele plesnind necontenit ca să îndemne boii osteniți să 
înainteze pe solul aspru. Avangarda mergea prin bezna tot mai 
deasă, deschizând drumul printr-o serie de defileuri din ce în ce 
mai înguste, tivite de praguri stâncoase. Apoi, deodată, marea 


245 


se învolbură înaintea lor într-un golf vast, plin de brizanţi imenși 
și albi ce se năpusteau vuind asupra uscatului unul după altul. 
e 

Descălecând în satul Nefyn, Robert privi în jur, încercând să-și 
imagineze așezarea aceea părăsită ca fiind leagănul Profeției. 
Câteva case dărăpănate se ghemuiau în jurul unei biserici, într-o 
despărțitură de pământ aflată între două pante împădurite ce se 
ridicau la est și la sud. Pe drumul din urma lor, dincolo de 
pantele abrupte și de marea agitată, o dâră pâlpâitoare de 
lumină de torţe marca restul companiei regelui care încă 
înainta, ca un colier de foc încolăcit în jurul dealurilor. 

Oamenii din avangardă se împrăștiau, unii ca să cerceteze 
casele părăsite, alţii în căutare de apă proaspătă pentru cai, și 
mai mulți coborând pe țărm ca să adune lemn pentru foc. Pe o 
fâșie de nisip, scăldată în lumina albastră a înserării, se vedeau 
câteva bărci, lăsate astfel de cei care își abandonaseră 
locuinţele la începutul războiului, îndreptându-se către pădure și 
mânându-și vitele dinaintea lor ca să nu cadă pradă englezilor 
ce înaintau. Lăsaseră în urma lor un ţinut bântuit de ecouri în 
tăcerea înghețată a iernii. Cavalerii erau tăcuți, trăgeau cu 
degete amorţite de chingile harnașamentului și de desagi, cu 
aburii respiraţiilor ridicându-se în aer, cu mușchii chinuiţi de 
marș. 

— Unde să ne facem culcuș? 

La auzul vocii fratelui său, Robert privi în jur. Edward purta o 
mantie groasă peste tunica și cămașa de zale, dar faţa lui avea 
o nuanţă albăstrie și buzele-i erau crăpate până la sânge. Aerul 
era rece ca gheața. 

— Acolo, lângă copacii ăia. 

Robert indică un pâlc de stejari acoperiţi de chiciură, aflaţi 
lângă o casă dărăpănată. 

— O să facem un foc. 

Jumătate de oră mai târziu, se rezema de trunchiul unui stejar 
ale cărui ramuri de jos erau luminate pe dedesubt de foc. Trupul 
i se dezghetța lent în căldura ce înmugurea, în timp ce se 
odihnea ascultând numai pe jumătate murmurul conversațiilor, 
punctat ici-colo de nechezatul cailor. Oamenii săpau gropi 
pentru foc și alegeau crengi uscate din stiva de lemne ce 
începea să se înalțe în centrul orașului. Nes și ceilalți scutieri se 
duseseră să mai adune lemne. Privindu-i pe oameni cum își 


246 


împărțeau drojdia de pe fundul burdufurilor, frângând pâine 
veche, pe care o înghiţeau cu greutate, Robert simţi o durere de 
stomac. Nu mai avea nimic în desagi, iar până la sosirea 
căruțelor cu provizii aveau să mai treacă încă vreo câteva ore. 
Humphrey se afla în apropiere, la fel ca alţi câţiva care 
călăriseră în avangardă. 

De când cu duelul, Robert se ţinuse departe de ei, nu voia ca 
animozitatea ce persista între el și Guy să fie observată de cei 
din afara cercului lor, dar și pentru că se simţea jignit de faptul 
că sfârșitul flirtului său cu Helena fusese decis de alţii, că 
alegerea nu-i aparținuse. Duelul cu Guy nu părea să-i fi periclitat 
statutul în cadrul Ordinului, ba chiar Humphrey, Thomas și Ralph 
îl respectau și mai mult, dar ruptura care existase înainte 
devenise mai limpede, liniile trasate, de neșters. Dușmănia 
dintre el și Aymer, care mai înainte fusese abia ceva mai mult 
decât o antipatie adolescentină, se transformase în ceva solid, 
matur și periculos. 

— Ai încredere în el? 

La auzul întrebării, Robert își privi fratele, dându-și seama că 
acesta îl surprinsese cum se uita la Humphrey. Edward stătea 
de cealaltă parte a vetrei, cu focul zvârcolindu-se între ei și 
luminându-i faţa. Erau singuri, cavalerii din Essex plecaseră să 
aibă grijă de cai. Cum Robert nu răspunse, Edward continuă, cu 
vocea lui joasă abia auzindu-se peste trosnetul flăcărilor. 

— Știu că nu vrei să vorbești despre grupul ăsta sau ce o fi el 
în care ai fost acceptat, dar mă întrebam dacă te-ai gândit vreo 
clipă din ce anume faci parte. 

Edward ridică o așchie de lemn care sărise din foc și fumega 
pe iarbă. O azvârii din nou în flăcări, cu fața încordată în 
strălucirea chihlimbarie. 

— Acești cavaleri îi sunt loiali unui om care ne-a lipsit familia 
de tronul ce i se cuvenea, frate. Să nu uiţi asta. 

— Este ușor să dai vina pe rege pentru ghinioanele noastre, 
murmură Robert privind în jur. Îmi închipui că, dacă lucrurile ar 
fi stat altfel, acum Balliol ar fi fost cel care ar fi avut această 
conversaţie. Regele Edward nu ne-a lipsit de nimic. În cele din 
urmă a avut de ales și a ales. Balliol avea o pretenție la fel de 
îndreptăţită la tron ca familia noastră. Așa au căzut zarurile. 

— Sunt surprins să te aud că spui una ca asta, dat fiind că tu 
ai moștenit dreptul de a pretinde tronul. Bunicul nostru te-a ales 


247 


pe tine pentru această onoare, peste capul tatălui nostru chiar. 
Edward tăcu o clipă, cu privirea dură. Să fi fost eu cel ales, nu 
mi-aș fi uitat jurămintele așa curând. 

— Dar n-ai fost, zise Robert cu asprime. Și n-ai fost de faţă 
când am depus jurământul. A fost o demonstraţie. Bunicul nu se 
gândea cu adevărat că eu o să iau tronul. Cum ar fi putut? A fost 
o demonstraţie, menită să le arate tuturor că nu acceptă 
alegerea regelui. Asta a fost tot. 

— Dacă e așa și devii un luptător pentru regele care a făcut 
acea alegere, nu arăţi că ai acceptat-o? 

Robert privi dincolo de el și-i zări pe Nes și pe ceilalţi care se 
apropiau cărând legături de lemne. Îşi privi din nou fratele. 

— Nu tu ești cel de care depinde viitorul familiei noastre. 
Dacă ai fi fost, poate ai fi înțeles că fac asta pentru noi toți. 

Amuţi când ceilalţi se așezară în jurul focului. Edward acceptă 
înclinând din cap un burduf de vin pe care i-l întindea un scutier, 
cu privirea stăruind asupra lui Robert, care se rezemă din nou 
de trunchi și închise ochii. 

e 

Ceva mai târziu, Robert fu deşteptat din ceața unui vis 
neliniștitor de sunetul unor voci răstite. Se ridică ametit, 
simţindu-și gâtul teapăn. Fratele lui era în picioare, privind în 
întuneric, dincolo de băltoaca de lumină a focului lor. Ridicându- 
se, Robert zări oameni zorindu-se pe lângă el, cu chipurile 
tulburate în lumina flăcărilor. Vocile ridicate deveniră mai 
sonore, mai urgente, întrezări silueta solidă a lui John de 
Warenne îndreptându-se spre biserica în care fusese adăpostit 
regele. Robert se apropie de fratele său. 

— Ce-i? 

— Uită-te, murmură Edward. 

Urmărindu-i privirea înapoi către dealurile de unde veniseră, 
Robert zări o vagă strălucire portocalie în spatele unei culmi. Era 
un foc mare, aflat la câteva mile distanţă. Atenţia îi fu distrasă 
de câţiva bărbaţi care ieșiră din bezna dinaintea lui. Cărau între 
ei o a treia figură, iar aceasta își apăsa pe gât un ghem de 
cârpă. Când trecură pe lângă el, Robert văzu că era pătat de 
sânge. 

— Atac! strigă cineva. Suntem atacați! 

— Trezește-i pe ceilalţi, îi zise Robert fratelui său, aplecându- 
se să-și ia cămașa de zale. Işi trăgea gluga de luptă când 


248 


Humphrey se apropie de el, îmbrăcat și înarmat. Scutul de pe 
brațul său nu purta blazonul lui, ci pe cel cu dragonul auriu. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Robert. 

— Coloana cu provizii a fost atacată. Regele vrea să vii cu noi. 

— Nes, pune șaua pe Vânător, îi strigă Robert scutierului său 
care înclină din cap și se făcu nevăzut. Au fost forțele lui Madog? 
întrebă el, întorcându-se spre Humphrey. 

— Nu știm. Câţiva dintre bărbaţii care au supravieţuit asaltului 
au ajuns până aici, dar relatările lor sunt neclare. Humphrey îl 
privi pe Robert, care își scotea spada din desagi. la-ţi scutul. Ne 
întâlnim lângă cai. Vino doar tu, adăugă el, aruncându-i o privire 
lui Edward. Regele vrea ca toți ceilalți să rămână aici, în caz că-i 
doar o diversiune care să ne abată atenţia de la un atac major. 
Contele de Warwick va comanda. 

Humphrey se pierdu în agitația taberei ce se deștepta, iar 
Robert îngenunche lângă sacul cu scutul. Șovăi o clipă, apoi îl 
scoase afară, simțind o gheară în piept când stacojiul acestuia 
înflori însângerat în lumina flăcărilor. Ridicându-se, întâlni 
privirea lui Edward. 

Nes îl strigă: 

— Vânătorul e pregătit, domnule! 

Aruncându-și mantia pe umeri, Robert porni pe urma 
scutierului. 

— Frate, zise Edward prinzându-l de braţ. 

— Warwick îţi va spune ce să faci, zise Robert, trecu pe lângă 
el și se pierdu în beznă. 

Regele Edward încălecase deja pe Bayard și în jurul lui se 
adunase un grup numeros. Torțe ţinute de câţiva cavaleri 
ardeau, reflectându-se pe dragonii de pe scuturile lor. Chipul 
regelui era plin de mânie, o mânie îndreptățită și arzătoare ce 
nu avea să fie potolită decât cu vărsare de sânge. Dușmanul îi 
lovise fără avertisment, nu om la om pe câmp deschis, ci în 
beznă, exploatându-le slăbiciunea, într-un atac hoţesc, laş, cum 
nu se poate mai străin cavalerilor englezi și codurilor lor de 
război. 

Regele își înfipse pintenii în coastele lui Bayard și trupa, 
numărând câteva sute de oameni, îl urmă cu hotărâre afară din 
Nefyn. Robert, călărind alături de Humphrey, își zări fratele 
singur, lângă foc, încingându-și spada. Strângând scutul, îi dădu 
pinteni  Vânătorului, în mijlocul celorlalţi cavaleri, toate 


249 


dușmăniile lăsate pe moment la o parte, toată ura adunată la un 
loc și îndreptată în afară, către inamicul invizibil de pe coasta 
dealului. Pentru prima oară pe parcursul acestei campanii lungi, 
Robert simţi exaltare. Era într-adevăr parte din compania regelui 
acum, ales și de încredere. Fratele său nu înţelegea. 

Urcară panta, cu valurile spărgându-se zgomotos dedesubtul 
lor. Robert vedea crestele albe rostogolindu-se de-a lungul 
țărmului, vagi în lumina cenușie ce se insinua dinspre răsărit. 
Încă o oră şi ceva și aveau să sosească zorii. Simţi o moliciune 
pe obraz și-și dădu seama că era zăpadă. 

După două mile, timp în care strălucirea de la orizont 
crescuse treptat, ocoliră o pantă abruptă și zăriră flăcările 
răbufnind dintr-o vale stâncoasă aflată între două culmi. 
Ninsoarea se îndesise. Trupa încetini și oamenii priviră înălțimile 
umbrite aflate de o parte și de alta, așteptându-se la un atac. 
Devastarea se distingea în lumina flăcărilor, pe când călăreau 
printre rămășițele convoiului cu provizii. Pe jos erau presărate 
cadavre, pudrate cu un strat ușor de zăpadă. Dintr-unele ieșeau 
săgeți, iar altele fuseseră în mod evident implicate într-o luptă 
corp la corp cu un adversar înarmat cu arme primitive: securi și 
sulițe mai ales, fapt pentru care stăteau martore rănile adânci și 
zdrenţuite de pe trupurile lor. Gâturi fuseseră sfârtecate, feţe 
sfâșiate, capete crăpate până la creier, membre retezate. Cei 
mai mulţi morți erau căruţași sau scutieri ale căror armuri nu 
fuseseră pe măsura forțelor ce îi atacaseră. 

Cavalerii companiei regelui descălecară și loviră cu piciorul 
trupurile câtorva galezi pe ale căror veșminte mohorâte de lână 
strălucea sângele. Mirosul puternic al morţii era anihilat de 
fumul care se ridica învolburat deasupra focului ce cuprinsese 
un grup mare de căruțe. Boii morți erau forme mătăhăloase 
printre cadavrele oamenilor. Unul, rănit, mugi jalnic la 
apropierea cavalerilor. Se ridică cu greutate, cu măruntaiele 
atârnându-i prin tăietura din pântece. La apropierea oamenilor, 
animalul făcu câţiva pași împleticiţi, cu un șirag de intestine 
alunecând afară odată cu mișcarea, apoi se prăbuși în genunchi. 

Din șa, regele Edward contemplă tăcut distrugerile. Câţiva 
cavaleri se împrăștiaseră la ordinul lui John de Warenne, 
cercetând panta după vreo urmă de-a dușmanului, dar era 
limpede că acesta dispăruse, topindu-se din nou în bezna care-i 
slujise de acoperire. Mai rămăseseră câteva butoaie împrăștiate 


250 


prin vale și altele vizibile printre flăcări ca niște forme 
încețoșate, dar majoritatea proviziilor lor fuseseră fie distruse 
sau arse, fie luate. 

— Ticăloșii, murmură Humphrey. 

În lumina cenușie, Robert văzu neaua așternându-se pe 
umerii cavalerului. 

— Aici e unul viu, sire! 

Regele se întoarse cu repeziciune, în timp ce doi bărbați 
săltau în picioare o siluetă dintre două butii de bere sfărâmate. 
Omul era îmbrăcat într-o mantie de lână cafenie și o tunică. 
Gemu de durere când oamenii îl târâră spre rege. O parte a 
trupului îi era scăldată în sânge. 

Edward vorbi, cu vocea tăioasă răsunând în văzduhul plin de 
fum. 

— Unde-i Madog? 

Cum bărbatul nu răspunse, unul dintre cavaleri îl lovi cu 
pumnul în coaste. 

— Răspunde-i regelui tău! zise el cu asprime, retrăgându-și 
pumnul înroșit. 

Bărbatul scoase un strigăt și se înmuie între cei doi cavaleri, 
cu sudoarea și zăpada sclipindu-i pe obraz. Își linse buzele și 
înfruntă privirea lui Edward. Schimonosindu-se, șuieră printre 
dinți cuvinte în galeză, înainte să-și ferească ochii. 

Edward îl privi o clipă. 

— Aruncaţi-l în foc! 

Când cavalerii care îl ţineau începură să-l târască spre 
căruțele în flăcări, bărbatul ţipă și se zbătu în strânsoarea lor, cu 
sângele ţâșnindu-i din rană. 

— Nu! Vorbesc! Vorbesc! 

Engleza lui avea un accent pronunţat. 

Edward ridică un braț. 

— Unde-i Madog? repetă el când cavalerii se opriră. 

— Snowdon, gâfâi rebelul, smucind din cap către întunecimea 
zimţată din zarea îndepărtată. Munte. 

— Unde pe Snowdon? întrebă unul dintre cavaleri. 

— Nu știu unde. Dinas tomen... Omul clatină violent din cap, 
izbucnind într-un șuvoi de cuvinte în galeză. Nu știu! încheie el. 

— A zis ceva despre o fortăreață, spuse încruntându-se unul 
dintre cavaleri. O fortăreață ruinată de pe un deal de la poalele 
Snowdonului. Nu cred c-a fost acolo. 


251 


— Sunt câteva fortărețe la poalele Snowdonului, dar numai 
două ruinate. Tonul lui Edward era calm. 

Omul își încordă buzele și schiță un zâmbet chinuit. 

— Milă, rege, zise el timid. 

Privirea lui Edward nu se desprinse dintr-a lui. 

— Pe foc cu netrebnicul! 

Cavalerii îl ridicară pe bărbat, unul apucându-l de glezne și 
altul de încheieturi. Câţiva privitori izbucniră în urale răgușite în 
timp ce era cărat către foc. Omul urlă, dându-și capul pe spate 
și zvârcolindu-se în strânsoarea lor, dar, rănit, nu era pe măsura 
celor doi. Cavalerii începură să-l legene înainte și-napoi, mărind 
treptat arcul pe care trupul lui îl descria prin aer. 

Robert, privind alături de ceilalţi, își aminti de un joc pe care-l 
jucase împreună cu fraţii săi când erau copii. Intr-o vară, la 
Turnberry, făcuseră cu schimbul azvârlindu-se unii pe alţii în 
mare. Aceeași acţiune, aici, între cadavre și căruțe sfărâmate, 
cu bărbatul din mijloc urlând și scuipând sânge din gură, părea 
obscenă. 

În cele din urmă, cavalerii îi dădură drumul și omul fu 
proiectat în mijlocul rugului. O clipă dădu din braţe urlând, un 
lucru ce se zvârcolea în inima focului, apoi părul și hainele i se 
aprinseră, iar pielea i se zbârci și se bășică. 

— Vreau să fie găsit Madog, zise Edward, acoperind urletele 
înnebunite ale muribundului și se întoarse spre John de 
Warenne. 

— Toţi vrem, Maiestate, zise Warenne posomorât, dar 
deocamdată trebuie să ne întoarcem la Conwy. Contele clipi în 
zăpada ce se învârtejea în jurul lor. Nu putem rezista aici pe o 
așa vreme și fără provizii. 

Pe când oamenii regelui se întorceau către Nefyn ca să adune 
restul armatei, începu să ningă de-a binelea, acoperind trupurile 
morților și înăbușind focul. 


Capitolul 33 


Apele strâmtorii Menai erau înțesate de bărci, umpleau cu 
zecile canalul îngust prin care apa cafenie fierbea urmându-și 
cursul iute. Oamenii se opinteau la vâsle și bărcile săltau pe 


252 


crestele valurilor. Duruitul tobelor și strigătele bărbaţilor 
umpleau aerul. De pe punți, sulițe se înălțau ca sute de catarge 
fără pânze, cu soarele incandescent sclipind pe vârfurile lor de 
fier. De-a lungul unei punți era întins un trunchi de copac înţesat 
cu ţepi și înfășurat în lanţuri. Pedestrași ședeau ghemuiţi de-a 
lungul lui și-și înfășurau fâșii de cârpă în jurul palmelor. 

Înaintea bărcilor, din strâmtoare se înălța un pinten de 
pământ deasupra căruia cerul era un amestec de nuanţe apoase 
de albastru și cenușiu. Se încheiaseră furtunile care învăluiseră 
nordul Țării Galilor într-un linţoliu începând de la jumătatea lui 
ianuarie, dar înălțimile încă mai erau presărate cu petice de 
zăpadă, prin albeaţa căreia solul se ivea întunecat, asemeni 
unor cicatrice. Pe o culme ce se ridica dincolo de fâșia țărmului 
ardeau slab torţe, avertizându-i pe cei de pe câmpurile de 
dedesubt ce se apropiau. 

Robert se apucă de parapet în timp ce barca se clătina urcând 
și coborând culmea unui val. Răcoarea lui aprilie îi crispa pielea 
feței, dar restul trupului, îmbrăcat în armură, era protejat de 
frig. ÎI făcea să fie stângaci, prea masiv în spaţiul îngust al 
punţii. Jambiere de zale îi acopereau pantalonul, prinse de o 
centură, iar pe deasupra purta o tunică, un pieptar căptușit, o 
cămașă de zale și un surtuc. Pe durata campaniei, pieptarul 
căptușit devenise roșu de la rugină. li simţea mirosul metalic. In 
jurul lui, oamenii săi stăteau ghemuiţi printre văslași, alături de 
alți cavaleri. Scutierii erau aliniaţi în spate, într-un echilibru 
precar, ţinând caii. Mulţi dintre ei își fixaseră atenţia asupra 
insulei ce se înălța înaintea lor. În jurul lui Robert erau acum mai 
multe feţe necunoscute. Mulţi li se alăturaseră în ultima lună, 
venind dinspre sud când trecătorile prin bariera reprezentată de 
munţii Cader Idris și Snowdon fuseseră eliberate de râurile care, 
dezghețându-se, se scurseseră în torente din înălțimi. Alţii, 
oameni pe care îi știuse de la începutul războiului, erau greu de 
recunoscut după slăbiciunea care îi lovise pe parcursul iernii. 
Feţe cândva plesnind de sănătate erau acum scofâlcite, cu 
pielea atârnând și ochii pustii. 

După atacul asupra convoiului cu provizii de lângă Nefyn, 
regele Edward voise să pornească în căutarea lui Madog, dar 
galezii, deplasându-se mai repede pe jos pe terenul stâncos, 
dispăruseră. Zăpada se așternuse groasă, ștergându-le orice 
urmă, până când numai săgețile răzleţite și cadavrele pe care le 


253 


lăsaseră în urmă mai dovedeau că aceștia fuseseră acolo. 
Iscoadele trimise înainte de rege, în timp ce armata se pregătea 
să se pună în mișcare, reveniră din albeaţța năucitoare fără să 
aibă ce raporta. Mâniat, umilit, Edward se văzu silit să își 
conducă oastea înapoi la Conwy. Mărșăluind fără provizii, forțele 
le slăbiseră rapid. În a doua zi începuseră să bea zăpadă topită. 
In a treia surveniseră primele morți, ale celor care nu dormiseră 
suficient de aproape de foc. In furtună, caii fuseseră ologiți și 
cavalerii se văzuseră siliţi să abandoneze puţinele căruțe care 
supraviețuiseră asaltului, animalele nemaifiind în stare să le 
tragă prin troienele tot mai mari. 

Conwy, apărându-le înainte în cea de-a patra zi, cu zidurile 
aproape invizibile în albul ce le înconjura, li se păruse o 
binecuvântare. Bucuria nu durase mult. Oamenii regelui 
număraseră puţinii saci cu grâne și butoaiele rămase în 
magaziile castelului într-o tăcere plină de neliniște. În ziua 
următoare, vântul se înteţise și devenise furtună, urlând dinspre 
marea unde valurile descriau linii rostogolinde la gura 
estuarului. Ninsoarea roia pe cerul de un verde bolnăvicios, 
orbindu-i pe cei de pe parapete, care vegheau orizontul 
învolburat în căutarea navelor dinspre Cele Cinci Porturi și 
Irlanda, care ar fi trebuit să sosească aducând provizii. Vântul se 
dezlanţuia, marea se umfla, iar corăbiile nu apăreau. 

lanuarie se transformă într-un februarie amar și înfometat. 
Copacii din livezile din Conwy fură doborâţi și mobila fu 
despicată și pusă pe foc. Cele din urmă oi fură tăiate. Vinul și 
berea se terminară repede și în curând toţi, inclusiv regele, fură 
siliţi să bea apă amestecată cu miere. Cei bolnavi și cei foarte 
tineri muriseră primii, iar taţii săpară pământul îngheţat ca să-și 
îngroape copiii. 

Abia pe la sfârșitul lui februarie, când furtunile se potoliseră 
lăsând în urma lor un ţinut învăluit în alb, marea se liniștise și 
creștetele ninse ale munţilor deveniseră vizibile prin spărturile 
norilor. Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază plumburie, 
primele corăbii fuseseră zărite în estuar. De pe creneluri, 
oamenii începuseră să chiuie de bucurie și când zâmbeau, 
buzele uscate li se crăpau. In urma proviziilor veniseră și oameni 
dinspre sud, inclusiv tatăl lui Humphrey, care îi nimicise pe 
insurgenții cu care se confruntase în Brecon. Regele primise cu 
încântare aceste vești, dar nerăbdarea nu i se potolise, prezența 


254 


forțelor lui Madog undeva în munţii de deasupra Conwyului îl 
sâcâise cât ţinuseră furtunile. Agitaţia sa mai avea și alte 
motive, vremea proastă însemna că nu avea vești din Anglia 
sau, și mai important, din Franţa, unde se purta un alt război în 
numele lui. 

De îndată ce zăpezile se retrăseseră, Edward trimisese o 
armată numeroasă sub comanda conților de Hereford și de 
Warwick. Bazându-se pe mărturisirea galezului pe care regele îl 
arsese lângă Nefyn, se îndreptaseră către sălbăticia muntoasă a 
Snowdoniei, în căutarea fortăreței lui Madog. Deghizându-și 
oameni sub mantii albe ca să nu se distingă din zăpadă, conții 
își conduseseră neobservaţi forţele până sub zidurile ruinate ale 
fortăreței din umbra Snowdonului. Acolo, la crăpat de ziuă, 
răzbunarea avusese loc. Sute de rebeli galezi pieriseră în asaltul 
brutal, englezii invadând rapid curtea presărată cu ruine unde 
erau ţinute multe dintre posesiunile regelui, furate pe parcursul 
atacului asupra convoiului cu bagaje. Numai când sângeroasa 
bătălie luase sfârșit, oamenii lui Hereford observaseră în zăpadă 
urme ce se pierdeau în pădure și își dăduseră seama că unii 
dintre rebeli fugiseră în timpul luptei. Căutând printre morți și 
interogându-i cu brutalitate pe supraviețuitori, descoperiseră că 
printre fugari se aflase și Madog. 

Numai câteva zile mai târziu, iscoadele englezilor aduseseră 
la Conwy vești despre locul unde se afla Madog. Liderul rebel și 
căpeteniile sale se refugiaseră cu bărcile la Anglesey. Il 
puseseră pe fugă, strângându-și plasa în jurul forţelor sale 
risipite. La mai puţin de o lună după ce s-ar fi zis că regele și 
armata lui urmau să-și afle pieirea între zidurile asediate de 
ninsoare ale Conwyului, roata se întorsese. 

Toboșarii iuţiră ritmul și Robert zări pe plajă oameni care se 
întoarseră și o rupseră la fugă, pierzându-și curajul în fața flotei 
ce se apropia. Dincolo de ei, în spatele unui șanț și al unui val de 
pământ încununat cu o palisadă de lemn, se afla un oraș mare. 
Bărbaţii alergau către porţile sale, prin care se scurgea înăuntru 
un șuvoi de oameni și animale, traversând un pod de lut. Unii 
dintre soldaţii din bărci râseră batjocoritor, dar vocile le erau 
lipsite de veselie. Oamenii începură să-și pună coifurile și Robert 
le simţi tensiunea. El însuși se simţea ca o coardă de arc. La fel 
ca mulţi alţii, nu avusese parte de luptă în timpul campaniei, 
spre deosebire de forţele lui Pembroke, Hereford și Warwick, 


255 


care primiseră deja botezul sângelui, arătând din ce material 
erau făcute. Aceasta era șansa pe care toţi ceilalţi o așteptaseră 
pentru a-i demonstra regelui valoarea lor. Dar, în ciuda 
nerăbdării, frica le încleșta gâtlejurile și le strângea stomacurile. 

Primele bărci acostară pe prundișul țărmului. Oamenii 
strânseră vâslele și săriră în apele reci ca gheaţa, trăgând 
bărcile prin valurile spumegânde. Arcașii săriră în urma lor, 
aliniindu-se pe nisip în timp ce debarcau cavalerii și caii. 
Armăsarii se înghesuiră pe schelele coborâte și fură conduși pe 
plajă, cu copitele scufundându-se în noroi. Cavalerii încălecară 
cei dintâi, coborându-și vizierele și înălțând lăncile. Și mai multe 
bărci trăgeau la țărm, completând șirul. Trunchiul de copac 
înțesat cu ţepi fu ridicat de șaisprezece oameni, care îl cărară 
până pe plajă cu ajutorul unor lanţuri. Regele îl încălecă pe 
Bayard și, în strigătele căpitanilor săi, el și oamenii lui înaintară 
călare, în timp ce arcașii se dădeau la o parte ca să le facă loc, 
pornind apoi în urma lor. După ei veneau cei șaisprezece 
oameni cu berbecele, roșii la față și cu mușchii încordațţi. Ultimii 
erau pedestrașii, purtând lănci, ciocane și săbii scurte. 

Robert călărea sub stindardul Carrickului, cu scutul împodobit 
cu dragon pe braţul stâng. Acum arbora cu mândrie pentru 
cauza comună acest simbol al lui Arthur, regele războinic. Prinse 
privirea lui Humphrey și cavalerul își înălță pumnul cu un gest 
sfidător pe care Robert i-l întoarse. Astăzi, cu voia Domnului, 
această campanie avea să se încheie. Voia să se întoarcă acasă 
având botezul sângelui, ca să-i poată spune bunicului său că și 
el își meritase pintenii de cavaler luptând în slujba regelui. 

Avangarda se apropie de porţi. La un semn al lui John de 
Warenne, cavalerii și scutierii încetiniră, rămânând la distanţă 
de valul de pământ, iar bărbaţii cu berbecele înaintară. Arcașii 
se aliniară pe un rând, gata să trimită rafale de săgeți peste 
palisadă. In timp ce cei șaisprezece soldaţi cărau berbecele 
către porți pe deasupra malului de nămol care forma un soi de 
pod, câteva proiectile fură lansate de dincolo de baricadă. O 
săgeată nimeri un om în ceafă. Se prăbuși și alţi doi soldați fură 
trimiși, ambii mergând îndoiţi și aruncând priviri prudente către 
palisadă. Unul îl trase la o parte pe rănit, iar celălalt îi luă locul, 
apucând lanţul. Impreună, cei șaisprezece se împleticiră înainte, 
repezind berbecul cu toată greutatea în porţi. Acestea se 
cutremurară sub lovitură, dar nu cedară. Bărbaţii îl traseră 


256 


îndărăt și se repeziră din nou, crispaţi de efort. Cavalerii priveau 
de pe caii lor care băteau agitaţi din picioare. De sus căzură alte 
săgeți. Le urmară legături de fân aprins care se împrăștiară 
peste bărbaţi și peste berbec, făcându-i să-și piardă ritmul și 
silindu-i pe câţiva dintre ei să stingă resturile arzânde. La un 
semnal, arcașii englezi eliberară un val de săgeți pe deasupra 
porţilor. De dincolo de ele răsunară câteva ţipete, unele de 
avertizare, altele de durere. 

Capul berbecului se lovi din nou de barieră, iar și iar, și porțile 
începură să dea semn că cedează cu fiecare impact. In cele din 
urmă se auzi un trosnet și capul berbecului străpunse lemnul. In 
strigătele panicate ale celor de dinăuntru, berbecul fu eliberat, 
cu ţepii sfâșiind lemnul porții. În timp ce bărbaţii cărau berbecul 
înapoi peste podul de lut, soldaţii se năpustiră cu ciocane și 
târnăcoape să spulbere rămășițele porţii. Lemnul se despică, 
dând la iveală siluete care se împrăștiau. Sunară trompetele și 
cei dintâi cavaleri dădură pinteni cailor, ale căror copite 
împrăștiară noroi și fân încă fumegând. Regele Edward însuși 
călărea în avangardă, cu lancea pregătită, iar Bayard conducea 
neînfricat atacul. Din poziţii defensive de pe străzi zburară către 
ei săgeți. Vârfurile ascuţite se înfipseră în scuturi și cioltare. 
Lovit, un cal se ridică în două picioare și copitele îi alunecară 
făcându-l să se prăbușească în șanț, strivindu-și călărețul sub 
greutatea sa. 

La porţi era înghesuială. Robert se pomeni în mijlocul ei, 
printre oameni ţipând și cai mușcând, apoi deodată intra 
înăuntru, într-o furtună de zgomot și mișcare, cu vederea 
îngustată de coif. Ceva, probabil o săgeată, îi șterse creștetul 
înainte să fie purtat de-a lungul străzii, cu casele din lut și bârne 
străfulgerând pe lângă el. Rebelii și orășenii care apăraseră 
porțile fugeau dinaintea mareei cavaleriei. Cavalerii din faţa lui 
Robert își repeziră lăncile către cei care alergau și dintre care 
prea puţini purtau armură. Vârfurile lăncilor erau ascuţite brutal, 
în stare să treacă și prin zale, nu numai prin postav și piele. Un 
bărbat se prăbuși, prins între doi cai. Dispăru sub copitele 
potcovite cu fier ale celor ce veneau din urmă. Robert îl simţi pe 
Vânător călcând pe ceva moale înainte să fie absorbit în siajul 
lui sir John de Warenne și al oamenilor săi, purtat de elanul 
cailor acestora. Fratele său și cavalerii din Essex fuseseră chiar 
în spatele lui la intrarea prin porţi, dar nu-și putea da seama 


257 


dacă mai erau cu el, furia atacului nepermițându-i decât să-și 
ațintească privirea înainte și să se asigure că nu se lovește de 
cei din faţa sa. În spaţiul strâmt al coifului își auzea răsuflarea 
iute și profundă. 

În timp ce călăreau pe strada principală acoperită de noroi și 
pătrundeau într-o livadă cu pământul cenușiu din pricina zăpezii 
topite, Robert zări cavaleri care ieșeau din rânduri ca să arunce 
torte pe acoperișurile de paie ale clădirilor. Galezii se 
împrăștiară printre copaci, încercând cu disperare să lase în 
urmă șarja. Un bărbat își luă avânt, prinzându-se de o creangă 
joasă, și se săltă într-un pom. Un cavaler își îmboldi calul spre el. 
Aplecându-se înainte de parcă ar fi luat la ochi o ţintă de turnir, 
își înfipse lancea în spinarea omului. Vârful ieși prin stomacul 
bărbatului, într-o izbucnire de sânge și măruntaie. Omul alunecă 
de pe creangă și cavalerul galopă mai departe, trăgându-și 
spada. Un alt bărbat, cu spatele lipit de un copac, ridică mâinile 
cerând milă. Un cavaler îl lovi din galop cu lancea, al cărei vârf îl 
străpunse pe galez, ţintuindu-l de trunchi și lăsându-l să se 
zbată, tușind sânge care îi înroși pieptul. Alţii fură spintecaţi în 
jerbe scurte de sânge. 

Robert îl urmă pe contele de Surrey și în spatele lui alți 
cavaleri se revărsau pe străzi. li zări despărțindu-se, conducând 
trupe pe alei lăturalnice în urmărirea locuitorilor printre care se 
aflau și resturile oștii lui Madog. Surprinse chipuri palide la 
ferestrele caselor și auzi țipete, iar mirosul de fum deveni din ce 
în ce mai puternic. Felul în care scriau istoricii despre războaie 
era greșit. Nu era nimic simplu sau decisiv, nu existau cuvinte 
care să poată consemna groaza ce cuprinsese acest oraș. Toate 
simţurile se pierdeau în haos. Comandanții răcneau prin gratiile 
de fier ale coifurilor și oamenii urlau ca diavolii, ucigând sau 
fiind uciși. Oroarea se manifesta pe fiecare stradă, la fiecare 
împunsătură de spadă și lance, la fiecare lovitură de ciocan sau 
târnăcop. Carnea, viața, sufletul, tot ce însemna un om fuseseră 
reduse la ţinte ce puteau fi nimicite fără remușcări. 

Robert se ţinu îndărăt, lăsându-i pe alţii să-i urmărească pe 
rebelii ce fugeau dinaintea șarjei. Ordinele fuseseră să-i ucidă 
pe toți cei găsiţi pe străzi, provocând astfel o predare cât mai 
rapidă, după care cei rămași în viață aveau să fie iertați. Mai 
văzuse moartea și altă dată, dar duelul pe care-l avusese cu Guy 
fusese singurul moment în care se aflase aproape de a pune 


258 


capăt vieţii cuiva, și acolo fuseseră niște reguli. Aici nu existau 
asemenea constrângeri. Libertatea de a ucide era un sentiment 
ameţitor, îmbătător. Dar cavalerii veterani veneau din spate 
împingându-l, obligându-l să decidă. Mărâind de iritare în faţa 
propriei șovăieli, Robert alese un bărbat care se năpustise într-o 
alee și își scoase calul din înghesuială, pornind pe urma lui. 

Lumina fulgera în băltoace care se împrăștiau sub copitele 
calului său. Prin spaţiile dintre clădiri zări alţi oameni fugind ca 
șobolanii peste gunoaie și noroi. Pedestrașii se revărsau pe alei 
și spărgeau ușile în căutarea rebelilor. Fumul se învolbura, 
ridicându-se odată cu ţipetele. Omul era aproape, mișcându-și 
cu disperare braţele și picioarele. Robert își cobori lancea, 
simțind un bubuit nebunesc în cap. Omul coti brusc pe o altă 
stradă și Robert trecu cu viteză pe alături. Înjurând, îl opri pe 
Vânător. Smucind frâul spre stânga și lovind flancul drept cu 
pintenul, întoarse animalul și reîncepu urmărirea. 

Bărbatul se afla deja la o oarecare depărtare. Robert îl zări 
cum încearcă să pătrundă într-o casă, dar ușa era zăvorâtă. 
Disperat, continuă să alerge. Robert călări iute în urma lui, 
micșorând distanța. Işi pregăti lancea, aţintind-o spre spatele 
omului și se încordă, pregătindu-se să ucidă așa cum făcuse de 
sute de ori la vânătorile de lupi, mistreți sau cerbi. Impactul îi 
trimise un șoc nu doar în braţ și umăr, ci și în stomac și piept, ca 
și cum o parte din el ar fi fost străpunsă de lovitură în clipa în 
care aceasta pătrunsese în carnea omului. Nu era deloc ca 
atunci când loveai un animal. Dădu drumul lăncii și auzi în 
spatele lui un zgomot. Oprindu-l pe Vânător, se întoarse, gâfâind 
înăuntrul coifului. Omul zăcea cu faţa în jos într-o băltoacă, cu 
lancea înfiptă în spinare. Robert îi dăduse drumul prea repede 
pentru ca aceasta să-l străpungă cu totul. Îl făcu pe Vânător să 
se apropie la pas. Știa că ar fi trebuit să călărească în căutarea 
alor lui și să continue măcelul. Dar nu putea. Nu până nu se 
asigura că îl ucisese cu adevărat. 

Părul galezului plutea în apa împuţită. Mâinile îi erau 
încleștate în pumni de o parte și de alta a capului, cu 
încheieturile zgâriate. Privirea lui Robert poposi asupra cozii 
lăncii. Aceasta sclipea însângerată, dar hainele bărbatului nu 
lăsau să se vadă rana. Robert își scoase coiful, simțind aerul 
rece ca pe o palmă pe obrajii lui muiaţi în sudoare. Pe buze avea 
gust de sare și de oţel. Descălecând cu un bufnet, își lăsă jos 


259 


coiful și îngenunche, în zgomotul luptei ce răsuna pe străzile din 
jur. Zgomotul de metal lovit îl înștiință că galezii se adunaseră 
undeva și opuneau rezistenţă. Se întinse și apucă părul omului, 
ridicându-i capul. 

Se ivi faţa unui tânăr. Apă cafenie i se scurgea pe piele, iar 
nasul, rupt în cădere, era astupat cu noroi. Ochii omului se 
deschiseră brusc. Se sufocă, scuipând sânge pe gură. Robert 
scoase un țipăt de scârbă, lăsând capul să cadă. Icni năpădit de 
greață, proptindu-și mâinile înmănușate în mocirla aleii. Mai icni 
de câteva ori, fără rezultat. Cu ochii înlăcrimaţi, văzu că galezul 
încetase să se mai zbată și zăcea nemișcat. Ridicându-se 
nesigur pe picioare, Robert își luă scutul și își puse coiful. 

e 

Pe străzi, lupta se concentrase în jurul pieței orașului. Madog 
ap Llywelyn și restul rebelilor se baricadaseră pe o stradă ce 
pleca din piaţă, cu ajutorul unor căruţe abandonate și a 
mobilierului adunat de prin case. Li se alăturaseră câteva zeci 
de orășeni înarmaţi cu cuțite de bucătărie și arcuri de 
vânătoare, dar cei mai mulţi renunţaseră la luptă, rupând-o la 
fugă îngroziţi dinaintea cavalerilor și pedestrașilor ce invadaseră 
orașul și alergaseră spre case ca să-și apere familiile. 

Pentru Madog și ai săi predarea nu era o opţiune. Nu era 
numai o chestiune de mândrie. Printre alte crime, se făceau 
vinovaţi de trădare față de regele Angliei și cei mai mulţi își 
aminteau ce li se întâmplase căpeteniilor galeze cu zece ani în 
urmă, la sfârșitul războiului de dinainte. Llywelyn ap Gruffudd 
căzuse în luptă pe un deal din Țara Galilor: o moarte de 
războinic. Căpeteniile sale de încredere nu avuseseră un 
asemenea noroc. Capii rebeliunii, inclusiv membrii familiei lui 
Llywelyn, suferiseră ceea ce regele Angliei numea sfânta 
măcelărire. Atârnaţi în spânzurătoare până când ajunseseră să 
se lupte pentru cea din urmă răsuflare, fuseseră daţi jos încă vii 
pentru a fi trași între patru cai, apoi dezmembrați și tăiați în 
patru. Cadavrele lor mutilate fuseseră lăsate să sufere 
umilințele  putreziciunii în aer liber, refuzându-li-se o 
înmormântare creștinească. Părți din trupurile lor fuseseră 
atârnate pe turnuri sau parapete ca să slujească drept 
avertisment și trofeu. 

Galezii ghemuiţi în noroi în dosul baricadei, care își urmaseră 
prinţul până la acest sfârșit cumplit, știau că era mai bine să 


260 


moară de spadă, cu onoarea și sufletele nepătate, decât să 
trăiască astfel de orori pentru amuzamentul englezilor. Conduși 
de ordinele răstite ale lui Madog, rezistaseră până acum celor 
două șarje trimise de Edward, scoțându-și lăncile dincolo de 
barieră și respingând atacul cavalerilor. Unii orășeni aclamaseră 
la vederea cavalerilor ce se retrăgeau, ţinuţi la respect de zidul 
de lănci. Rebelii și Madog, care purta coroana lui Arthur peste o 
glugă de zale, rămaseră posomorâţi și ultimele urale se stinseră 
când regele își alinie arbaletrierii dinaintea baricadei. 

Vreme de decade, bărbaţii din Gasconia deveniseră pricepuţi 
în utilizarea acestei arme proscrise de o parte a creștinătății, 
condamnate de papi și considerate de cei mai mulţi ca fiind 
demnă doar de mercenari. Regele Edward profitase de iscusința 
lor, înrolând gasconi în garda lui personală și punându-i să-i 
instruiască și pe soldaţii săi. Acum, aceștia intrau în joc. 

De pe acoperișurile din preajmă se răspândiră flăcări, 
trimițând nori de fum în spaţiul dintre arbaletrieri și blocada 
galezilor. Oamenii din Gwynedd și Powys nu aveau de ce să se 
teamă de arcașii englezi, care foloseau arcuri scurte ca și ei. 
Numai oamenii din sudul Ţării Galilor știau să tragă cu 
puternicele și ucigașele arcuri lungi. Săgeţile plecate din arcurile 
scurte puteau orbi sau dezorienta inamicul, dar, dacă nu 
nimereau pielea neprotejată, arareori ucideau un om, zăngănind 
neputincioase în contact cu armura sau rămânând prinse în 
pieptarele căptușite. Arcurile lungi și arbaletele erau cu totul 
altfel. O săgeată bine trasă dintr-un asemenea arc sau dintr-o 
arbaletă putea să străpungă pantalonul de zale al unui cavaler, 
piciorul, șaua și calul de dedesubt. Pentru un războinic galez 
îmbrăcat cel mult cu o tunică de piele întărită era vestitoarea 
unei morți brutale și imediate. 

Cu mișcări iuți, îndemânatice, fiecare arbaletrier își vâri 
piciorul în scărița arbaletei și o trase înapoi, fixând coarda peste 
trăgaci. Luând câte o săgeată din chivăra atașată la centură, 
fiecare o potrivi în lăcaș, ridică arma, ţinti și trase. Săgețile 
străpunseră baricada, făcând găuri în căruţe, roţi și lavițe. 
Oameni se prăbușiră, proiectilele străpungând umeri, gâtlejuri, 
fețe, abdomene. Madog, care se ghemuise în dosul unei stive de 
saci de grâu, tipa ordine pe deasupra haosului, dar săgețile 
veneau atât de iute, că întunecau aerul, arbaletrierii reîncărcând 
și trăgând din nou în câteva secunde. 


261 


Rebelii se azvârliră la pământ, unii dintre ei folosind ca scuturi 
trupurile tovarășilor lor răniți sau pe moarte. Orășenii, scoși din 
minţi la vederea măcelului, o rupseră la fugă. Mulţi se prăbușiră 
cu săgeți înfipte în spate. Profitând de confuzie și panică, regele 
Edward le ordonă cavalerilor săi să atace. Odată ultima săgeată 
trasă, călărimea se năpusti către baricada. Madog și rebelii săi, 
mulţi dintre ei răniţi, restul ghemuiţi ca să se apere, nu avură 
nicio șansă să-și întoarcă lăncile asupra dușmanului. Cavalerii își 
îmboldiră caii peste baricadă sau pe lângă ea și bătălia pentru 
Anglesey se reduse la o luptă corp la corp. Aceasta se dovedi 
scurtă și sângeroasă. Madog se prăbuși răcnind când John de 
Warenne îi reteză sulița din mână. 


Capitolul 34 


Robert se sprijini de peretele unei case, scoțând cu dinţii 
dopul burdufului de vin. Scuipându-l, bău până când burduful se 
goli. Strada din jurul lui era presărată cu cadavre și sângele 
decora pereții caselor cu jerbe sinistre. Un bărbat ce zăcea în 
apropiere avea ţeasta crăpată și o substanță roz-cenușie se 
scurgea prin despicătura largă din părul său încâlcit. Poate îl 
călcase în picioare un cal sau poate era o rană de secure. Robert 
nu credea că el o făcuse, dar era greu de spus. Amintirea 
momentelor petrecute în acest abator era deja înceţoșată, 
nefamiliară, ca și cum ar fi aparținut unui trecut îndepărtat. 

În apropiere se aflau și alţi cavaleri și scutieri, dând băuturi pe 
gât și trăgându-și sufletul, fiindcă ordinul privind încetarea luptei 
sosise abia de câteva minute. Unii sărbătoreau deja victoria, dar 
chiotele lor erau stridente și forțate. Alţii erau tăcuţi, ferindu-și 
privirile de scena sângeroasă ce li se desfășura dinainte. Robert 
se simți mulțumit în sinea lui văzând câţiva bărbaţi 
îndepărtându-se cu pași clătinaţi de îndată ce descălecaseră, 
smulgându-și coifurile și vomitând. 

Desprinzându-se de zid, se îndreptă către locul unde-l lăsase 
pe Vânător, legat de o căruţă abandonată în spatele căreia își 
pusese spada și coiful. Ridicându-și scutul mai sus pe braț și 
tresărind când mușchii i se contractară dureros, Robert îndesă 
burduful în desagi și-și luă spada. Arma era încleiată de sânge, 


262 


mirosind ca monedele vechi ţinute prea mult în mână. 
Strângând din fălci, își vâri coiful în desagi. Pe parcursul luptei 
pierduse urma lui Edward și a oamenilor lui. Se simţea 
dezorientat, iar fumul care umpluse cerul făcea imposibil de 
stabilit ora sau momentul zilei. Puteau să fi trecut numai câteva 
minute de când pătrunsese în oraș. Puteau să fi trecut ore. 
Pedestrașii înaintau pe strada dinaintea lui, ucigând muribunzii 
și poruncindu-le supravieţțuitorilor să iasă din casele ale căror 
acoperișuri continuau să ardă. În urma lor soseau și mai mulţi 
cavaleri, umplând văzduhul cu tropot de copite. Printre ei se 
vedeau culorile casei Pembroke, păsările roșii pe fundalul cu 
dungi albastre și albe stăruind pe retina lui Robert. Întorcând 
spatele companiei ce se apropia, luă frâiele Vânătorului și se 
îndreptă către o alee lăturalnică, decis s-o ia îndărăt pe propriile 
urme în căutarea fratelui său. 

Nu ajunsese prea departe când, în urma lui, străduţa se 
umplu de tropot de copite. Robert se răsuci și zări un cavaler 
năpustindu-se către el. Avu timp doar să vadă o străfulgerare de 
dungi albastre și albe, să zărească o spadă învârtită de o mână 
și să înțeleagă că bărbatul nu avea de gând să încetinească. Cu 
sângele încă ațâțat după bătălie, reacţionă iute. Lovind crupa 
Vânătorului și trimițând calul în galop de-a lungul aleii, Robert se 
izbi de zidul unei clădiri, ferindu-se din calea armăsarului și a 
traiectoriei spadei. Călărețul și calul trecură în goană pe lângă 
el, apoi opriră brusc la o oarecare distanţă pe strada noroioasă. 
Cavalerul întoarse calul cu o smucitură a frâielor și un urlet 
fioros. În timp ce-și înhăţa coiful care căzuse din desagi când 
Vânătorul o luase la fugă, Robert îl zări pe cavaler ridicându-și 
viziera. Dincolo de apărătoarea de metal, ochii lui Aymer de 
Valence erau sălbatici și sclipeau de ură. Omul era îmbătat de 
sânge. Tunica îi era acoperită de sânge închegat, la fel și 
învelitoarea calului. Dădu pinteni armăsarului, repezindu-se din 
nou asupra lui Robert, cu intenţii limpezi. 

Robert se azvârli în ușa unei clădiri părăginite aflate pe 
cealaltă parte a străzii. Pătrunse prin ea chiar în timp ce Aymer 
se apropia șarjând, cu sunetul potcoavelor de fier umplând 
aleea. Ușa se dădu de perete sfărâmându-se și Robert se 
împletici în întunericul de dincolo de ea. Recăpătându-și 
echilibrul, descoperi că se afla într-o bucătărie mucegăită, 
dominată de o masă pe căpriori pe care se găseau resturile unui 


263 


prânz. De o parte și de alta a ușii sparte, fâșii de lumină se 
furișau prin crăpăturile  obloanelor. Prin încăpere erau 
împrăștiate câteva scaune și o strălucire ștearsă venea dinspre 
o vatră, dar de ocupanţii casei nu se vedea nici urmă. Robert 
auzi afară fornăitul unui cal și zornăitul pintenilor atingând solul. 
Dădu drumul coifului și-și potrivi scutul, strângându-i curelele cu 
stânga în timp ce cu dreapta ridica spada însângerată. 

Silueta lui Aymer se ivi în ușă, întunecând lumina. Avea arma 
în mână și, la rândul lui, purta scutul cu dragon pe braţul stâng. 
Cavalerul intră în încăpere cu ochii plini de ură aţintiţi asupra lui 
Robert, care îl aștepta, cu pieptul ridicându-i-se și coborând sub 
tunică. 

— Încă un ţărănoi ascuns într-un bordei, așteptând să fie 
măcelărit. Accentul lui Aymer era acid, franceza lui plină de 
maliție. Cine o să mai observe un cadavru în plus printre atâtea 
sute? 

Robert își linse buzele înfrigurat. 

— Bună idee, având în vedere că e la fel de valabilă și pentru 
tine, zise el, ridicând spada. 

Aymer râse scurt. 

— Eu nu-s Guy. N-o să fiu atât de ușor de învins. Ochii i se 
opriră pe scutul de pe brațul lui Robert, pe care dragonul sclipea 
stins în lumina din vatră. Crezi că ești demn pentru că te-a ales 
Humphrey? șuieră el brusc. Ești o alegere convenabilă. Cineva 
cu putere și pământuri, care îl poate ajuta să avanseze el însuși. 
De fapt ești un străin pentru ei. Un exclus. 

— Și asta te roade, nu? Faptul că suntem amândoi străini, dar 
că în mine au avut încredere. Asta-i diferenţa dintre noi, motivul 
pentru care Humphrey m-a ales pe mine, iar tu ai fost silit să 
aștepți trei ani înainte să fii invitat să te alături Ordinului. N-are 
încredere în tine. Robert făcu un pas către Aymer și simţi 
disprețul străbătându-l și aprinzând în el acea sete de sânge pe 
care în bătălie n-o putuse regăsi. Gelozia ta e jalnică! 

Aymer se repezi brusc asupra lui, spintecând aerul cu spada. 
Cavalerul atacă în forţă, silindu-l pe Robert să pareze zorit. In 
camera înghesuită, zgomotul spadei izbind scutul era asurzitor. 
Robert simţi șocul loviturii transmițându-i-se prin umăr, dar 
reacţionă imediat, respingând arma lui Aymer printr-o lovitură 
cruntă cu scutul. Cavalerul dădu îndărăt, poticnindu-se sub forța 
loviturii lui Robert și piciorul i se agăţă de un scaun care zbură în 


264 


lături. Atenţia îi fu distrasă numai o secundă, suficient însă ca 
Robert să atace, repezindu-și scutul în obrazul lui Aymer. Coiful 
lui Aymer preluă greul loviturii, dar acesta fu proiectat în spate 
cu atâta putere că-și pierdu echilibrul. Se prăbuși pe podea și 
impactul făcu spada să-i zboare din mână. Aymer se ridică în 
grabă, în timp ce Robert îl ataca din nou. Se aplecă, evitând o 
lovitură cumplită a spadei lui Robert și fu silit să se îndepărteze 
înainte să-și poată recupera arma căzută. Işi înălță scutul pentru 
a abate o a doua lovitură, care-i ţintise capul. Lama lui Robert 
izbi lemnul pictat, trasând o linie adâncă de-a curmezișul 
dragonului. Sub forța impactului, Aymer șuieră printre dinţi, apoi 
lovi furios cu scutul și îndepărtă spada lui Robert. Abătând arma, 
Aymer se năpusti asupra lui. 

Luat prin surprindere de forța cavalerului, Robert se pomeni 
împins în masa care scrâșni pe pardoseală. Se lăsă pe spate, 
până când se pomeni pe jumătate întins pe masă, cu Aymer 
țintuindu-l sub scut și rânjind. Gemând de efort în timp ce-și 
pierdea suflarea, Robert își ridică spada și-l lovi pe Aymer în 
coaste. Lovitura nu fusese puternică și armura cavalerului o 
absorbi, dar acesta își pierdu echilibrul, oferindu-i lui Robert 
deschiderea de care avea nevoia ca să-l respingă și să ia din 
nou poziţie. Se repezi asupra lui Aymer, nepermiţându-i 
cavalerului să-și recupereze spada. Aymer îngenunche și înhăţă 
coiful lui Robert de pe podea, unde acesta îl lăsase să cadă. 
Cavalerul își luă avânt și-l lovi cu el în vintre. Robert se prăbuși, 
cu aerul ieșindu-i din plămâni. Îngenuncheat, îl zări pe Aymer 
târându-se pe lângă el, apoi auzi un zăngănit și un hârșâit când 
cavalerul abandonă coiful și își luă spada căzută. Dincolo de 
durerea cumplită, desluși zornăitul pintenilor pe podeaua de 
piatră. Imaginea spadei lui Aymer despicându-i ţeasta deșteptă 
în el suficientă frică pentru a-l face să se ridice cu greu în 
picioare și să se întoarcă să se apere. 

Cu o spadă în mână, Aymer era iute și furia îi dădea avânt. 
Robert nu-l mai văzuse niciodată până atunci luptând pe jos. 
Trupul musculos și umerii largi ai cavalerului dădeau forță 
loviturilor sale. Părea să nu se teamă, nu ezită să atace din nou 
și din nou, mânuind spada ca un tăietor de lemne și lovind cu 
scutul ca un luptător. Crimă, necinste, tortură: acestea erau 
temeliile pe care se clădise reputaţia familiei de Valence și, prin 
cruzimea cu care lupta, Aymer se arăta la fel de demn de ea ca 


265 


tatăl și unchii săi. Durerea din vintrele lui Robert aproape că se 
potolise, dar simţea că obosește cu repeziciune. Își calculă 
greșit o lovitură, permițându-i lui Aymer să pătrundă din lateral 
și să-și repeadă măciulia spadei în obrazul său. Robert simţi un 
plesnet când nasul i se rupse și gâtlejul îi fu năpădit de sânge. 
Orbit și sufocându-se, se îndepărtă cu pași poticniţi. Prin ochii 
înlăcrimațţi îl văzu pe Aymer rânjind. Mânia îl făcu să-și dorească 
să atace, dar dădu îndărăt, ocolind masa, dându-și timp să-și 
revină și scuipând sânge printre dinţi. 

— Lașule! șuieră Aymer schimonosindu-se. Nu meriţi scutul 
ăla, potaie! 

Concentrându-se asupra chipului cavalerului, Robert simţi 
furia cuprinzându-l. Se aplecă, împinse masa în Aymer și-l 
trimise cât colo. Cavalerul ateriză pe un scaun care se rupse sub 
el și-l făcu să se prăbușească zgomotos pe podea, printre așchii. 
Spada îi căzu dintre degete și coiful lui lovi cu un zăngănit de 
podeaua de piatră, cu atâta forță încât i se rupse curelușa. 
Inainte să se poată mișca, Robert ocoli în goană masa și se 
aruncă asupra lui, încălecându-i pe stomac. Azvârlind spada 
deoparte, smulse coiful de pe capul cavalerului. Aymer, încă 
năucit de cădere, începu să se zbată, dar Robert îl lovi în față, 
strivindu-i buzele cu pumnul său în mănușă de zale. Capul 
cavalerului fu proiectat într-o parte de lovitură și el lovi iar și iar. 

Sânge ţâșni din nasul și din gura lui Aymer. Unul dintre dinţii 
din faţă cedă, apoi un altul. Pielea din jurul ochiului i se sfâșie, 
nasul i se rupse, apoi și falca. În timp ce Robert, gâfâind și 
scăldat în sudoare, își retrăgea pumnul gata să mai lovească o 
dată, auzi afară strigăte și zgomot de copite. Șovăi, 
recunoscându-și numele. Erau Edward și oamenii lui. La auzul 
vocii fratelui său, Robert își cobori pumnul însângerat. 

— Aici! strigă el răgușit, ridicându-se de pe trupul lui Aymer. 
Aplecându-se să-și ia spada, cu tâmplele zvâcnind, se opri și-l 
privi pe Aymer care gemea slab printre dinţii însângeraţi. Lama 
șovăi în strânsoarea sa, deasupra siluetei culcate a cavalerului. 

— Data viitoare, șuieră el, o să te omor. 

Lăsându-l pe Aymer în nesimţire pe podeaua bucătăriei, 
Robert se împletici afară, în lumina mânijită de fum a zilei. 

e 

Englezii își așezaseră tabăra pe dealul împestrițat de zăpadă 

de deasupra orașului. Focuri încă mai ardeau în voie în ruinele 


266 


de dedesubt cu flăcări ce păreau stridente în lumina înserării. 
Cei din urmă supraviețuitori erau escortaţi de cavaleri. Formau o 
adunătură nefericită, copii plângând, bărbaţi și femei palizi din 
pricina șocului, unii răniţi. Dar li se dăduseră vin și pături și 
răniții erau îngrijiţi de medici și preoți. Edward făcuse dovada 
cruzimii sale când ocupase orașul. Acum urma să-și arate marea 
mărinimie față de cei înfrânți. Acești oameni erau supușii lui și 
aveau să fie trataţi ca atare. 

Robert stătea deoparte, cu mușchii îndureraţi, cu nasul spart 
pulsând. Ceilalţi cavaleri erau veseli, mulțumiți de ușurința cu 
care îi învinseseră pe rebeli. Cei mai tineri erau potoliți, mulţi 
dintre ei reduși la tăcere după ce simţiseră pentru prima oară 
gustul sângelui la care tânjiseră atât. Printre ei se număra și 
Aymer, de nerecunoscut cu faţa umflată și cu cei doi dinţi lipsă. 
Ceva mai devreme, Robert îl auzise povestindu-i lui Humphrey 
că fusese atacat de trei rebeli. Robert se îndoia că Aymer avea 
să spună cuiva adevărul. 

Sub privirile lui Robert, Madog ap Llywelyn îi fu înfățișat 
regelui Edward, rănit, dar în viaţă, dinaintea cavalerilor în 
așteptare și a supraviețuitorilor. Mâinile îi fuseseră legate la 
spate, dar pășea drept între cei doi cavaleri care-l ţineau cu 
capul ridicat sfidător. Coroana de aur pe care o purtase în luptă, 
cu metalul deformat lipicios de sânge, îi rămăsese pe cap. 

Madog fu silit să îngenuncheze dinaintea regelui, care se 
desena înalt pe cerul sumbru, cu tunica sa stacojie fâlfâind în 
bătaia vântului. În spatele lui Edward se înălţau două steaguri, 
stindardul cu blazonul regal al Angliei și stindardul decolorat 
împodobit cu dragonul. La un semn din cap al regelui, un preot 
în sutană neagră se apropie pentru a lua coroana de pe 
creștetul lui Madog. Rebelul galez scuipă un șir de cuvinte 
amenințătoare, dar cavalerii îl ţinură strâns și acesta nu-l putu 
împiedica pe preot să ia Coroana lui Arthur și să i-o înfăţișeze 
regelui Angliei. 

Edward privi un timp cercul de aur încrustat cu sânge care 
unise o naţiune împotriva sa. Apoi, părând mulțumit, făcu semn 
cu mâna să fie luat. 

— Vom pune s-o curețe și s-o reîntregească. Clericul o luă, iar 
privirea regelui poposi asupra lui Madog. 

— Ai incitat la rebeliune, te faci vinovat de crimă și trădare, 
asalt și tâlhărie. Ai distrus proprietatea, ai provocat tulburări și 


267 


ai tulburat pacea regelui tău. Pedeapsa pentru aceste crime 
este moartea. 

Madog nu tresări, ci își păstră ochii aţintiţi asupra lui Edward. 

Robert, care asista alături de ceilalți, se întrebă dacă Madog 
sau vreunul dintre supraviețuitori înţelegea măcar ce spunea 
regele. 

Edward cobori glasul: 

— Dar n-o să creez un martir aici și acum. În schimb vei fi dus 
în Turn, să-ți petreci acolo restul zilelor. Regele tăcu și nu se 
auzi decât vântul care flutura stindardul cu dragon. Dar cineva 
trebuie să plătească pentru crimele tale. Zece ani înseamnă 
multă vreme. Oamenii au uitat care-i preţul rebeliunii. 

Edward făcu semn îndărătul său, unde erau adunaţi John de 
Warenne și conții Angliei. 

— Trebuie să le reamintim. 

Robert auzi un strigăt, apoi grupul se despărţi și el zări o 
siluetă târâtă la vedere. Era un tânăr cu părul negru ca 
funinginea. 

Madog scoase un răcnet și încercă să se ridice în picioare. 

— Ni s-a zis că acesta este fratele tău, Dafydd, zise Edward. 

Chipul acoperit de vânătăi al lui Dafydd era îngrozit, dar 
scuipă când cavalerii îl târâră pe lângă Edward, către locul unde 
așteptau doi cai ţinuţi de scutierii regelui. Unul dintre cavaleri 
ridică pumnul să-l lovească, dar regele clătină din cap. Madog se 
luptă cu cei care-l ţineau, dând drumul unui șuvoi de strigăte 
incoerente în galeză înspre rege și fratele său, a cărui față 
palidă era îndreptată către cei doi cai ce aveau atașate la 
oblâncurile șeilor funii groase, cu capetele libere ţinute de 
soldați. 

Cavalerii traseră braţele lui Dafydd în lături. Soldaţii cu funiile 
înaintară și i le legară în jurul încheieturilor, verificând fiecare 
nod ca să se asigure că erau bine strânse. Caii fornăiră în timp 
ce scutierii îi aduceau de o parte și de alta a lui Dafydd, al cărui 
piept se înălța și cobora precipitat. Funiile legate de 
încheieturile lui Dafydd și de oblâncurile șeilor își descolăciră 
ușor inelele pe care le formau pe pământ, continuând însă să 
atârne moi. Cavalerii îi îndemnară pe privitori să se dea îndărăt 
din calea cailor. Unii dintre supraviețuitori se întorseseră cu 
spatele, femeile ascunzând feţele copiilor în șorțurile lor, 


268 


bărbaţii închizând ochii. Cei mai mulţi priveau amuţiţi. Edward 
stătea în mijlocul dregătorilor săi cu chipul impasibil. 

Doi soldaţi se înghesuiră pe lângă Robert, cu ochii la Dafydd, 
care stătea singur, cu mâinile pe lângă trup. 

Unul dintre soldaţi îi zâmbi celuilalt: 

— Odată am văzut brațele unui om smulse din umeri. 

Robert îi lăsă pe cei doi să treacă în faţa sa, iar regele le făcu 
semn scutierilor, care își ridicară bicele și loviră flancurile cailor. 
Animalele ţâșniră în direcţii opuse, funiile se întinseră brusc, 
smucind braţele lui Dafydd în aer. Urletul de durere al lui Madog 
se alătură ţipătului fratelui său. 

După ce brațele dislocate ale lui Dafydd fură dezlegate, 
execuţia continuă, trupul lui inert fiind săltat pe o capră de lemn 
unde călăul îl evisceră cu lovituri scurte de cuţit. În cele din 
urmă fu tăiat în patru și bucăţile însângerate fură vârâte în 
butoaie pentru a fi trimise de jur împrejurul regatului ca să arate 
care era preţul trădării. Coroana purtată de Brutus și de însuși 
Artur avea să fie dusă la Westminster, ultimul cui în sicriul 
libertăţii galezilor. 

— Divina Providenţă, prin Graţia Sa, a transformat acum 
întregul pământ al Ţării Galilor într-o guvernare a noastră. 

In sunetul cuvintelor lui Edward, Robert se îndepărtă în josul 
dealului. 

Aproape de zidurile orașului, un grup de bărbaţi desenau în 
țărână planuri cu ajutorul unor bețe. Regele se pregătea deja să 
construiască una dintre fortărețele sale pe locul orașului distrus. 
Soldaţii cărau morții pe plajă. Cadavrele erau aruncate în apă și 
valurile se zoreau să le acopere. Robert vedea deja contururile 
spinărilor și capetelor rotindu-se în apa canalului, hrană pentru 
pești și păsări. Voia să părăsească acest ţinut rece care se 
revărsase în amintiri incoerente, la beţie, de pe buzele tatălui 
său. Simţind pe cineva apropiindu-se din spate, se întoarse și-l 
zări pe Humphrey. Cavalerul purta scutul cu dragon, cu sabia în 
teaca de la șold. Avea sânge pe față și un jet îi pătase tunica. 

— S-a terminat. Eliberând aerul din plămâni, Humphrey privi 
pe deasupra apei care se umplea treptat cu cadavre. În curând 
o să putem pleca acasă. Cum Robert rămase tăcut, continuă: Fii 
sigur, prietene, că vei fi răsplătit când Coroana lui Arthur va fi 
așezată alături de Curtana în Abația Westminster. Acum nu mai 
avem de găsit decât două relicve. 


269 


Robert citi o hotărâre de nestrămutat pe chipul lui Humphrey. 
Părea atât de sigur, atât de convins că era pe drumul cel bun și 
că, atunci când cerinţele Profeţiei aveau să fie îndeplinite, totul 
avea să fie bine în regat. Nu avusese vreme să afle care era 
telul final al Ordinului sau dacă ceilalţi credeau în viziunile lui 
Merlin, pericolele războiului și iernii constituind preocupări mai 
urgente, dar acum, cu morții plutind în canalul dinaintea lor, 
Robert se pomeni gândindu-se la asta. li reveniră în minte 
cuvintele fratelui său din noaptea în care fusese atacat convoiul 
cu provizii lângă Nefyn: „Ai încredere în el?” 

— Tot nu mi-ai spus care sunt celelalte relicve sau ce va face 
regele Edward când le va avea pe toate patru. 

— Nu ne încredințează toate planurile lui, Robert, ţi-am spus 
doar. Numai bărbaţii de la Masa Rotundă știu cu adevărat ce 
pune la cale. Noi trebuie să dovedim că suntem la fel de demni 
de încredere ca ei. 

— Dar nu te întrebi? 

Humphrey șovăi. 

— Știu doar că regele meu va face ce e mai bine pentru regat. 

Robert nu zise nimic. Se gândi la propriul său regat, asediat 
de intervenţiile lui Edward, și presimţirea vagă a unui pericol i se 
strecură în minte. Dar o izgoni de îndată ce se ivi. Scoţia era un 
regat cu propriul său rege. Nu era ca Țara Galilor sau Irlanda, 
fracturată și izolată. Oricât de mult își dorise Edward Coroana lui 
Arthur, el venise aici în primul rând ca să potolească o 
rebeliune. 

Și totuși, pe ţărmul acela posomorât, alături de Humphrey, 
Robert avu senzaţia că se află la o răscruce, cu multe drumuri 
întinzându-i-se înainte. În mintea lui, toate duceau în beznă. 


Capitolul 35 


Răsuflările oamenilor umpleau cu zgomotul lor capela din 
inima abației Westminster. Luminile lumânărilor îmbrăcau 
șirurile lor într-o aureolă, reflectându-se în ochi și în 
ornamentele aurite de pe mormintele din jur. Capela era 
dominată de un altar a cărui bază de piatră avea scări ce se 
înălțau către niște firide. Altarul, ridicat de regele Henric pentru 


270 


a adăposti oasele Sfântului Edward Confesorul odată cu abația 
ce se înălța în jurul său, fusese construit abia cu douăzeci și 
șase de ani în urmă, dar deja treptele fuseseră roase și lustruite 
de genunchii pelerinilor. Așezată la baza altarului, o raclă de aur 
conţinea rămășițele sfântului, deasupra cărora se afla o boltă de 
piatră decorată cu scene biblice. Dincolo de el, umbrele se 
pierdeau în bezna copleșitoare a cupolei. 

Regele Edward îngenunchea sub privirile sfinţilor pictaţi, cu 
veșmintele stacojii răsfirându-se în jurul lui pe treptele altarului. 
Avea capul plecat. În spate, în șiruri ce radiau dinspre el, 
stăteau oamenii săi, cu fețele pierzându-se în bezna blândă de 
dincolo de flăcările lumânărilor. În fruntea lor se aflau cei care 
se bucurau de încrederea regelui, membrii Mesei Rotunde: John 
de Warenne și Anthony Bek, conții de Lincoln, Warwick, Arundel, 
Pembroke și Hereford și fratele regelui, Edmund de Lancaster, 
printre alţii. În spatele acestora erau Cavalerii Dragonului, 
ținându-și scuturile neclintite dinaintea lor. 

Robert, aflat între Humphrey de Bohun și Ralph de 
Monthermer, simţi privirea cuiva asupra sa. Uitându-se de-a 
lungul șirului de oameni, întâlni ochii lui Aymer de Valence. 
Vânătăile căpătate de cavaler la Anglesey se șterseseră, dar 
avea o cicatrice pe obraz, unde fusese rănit în campanie. Robert 
văzuse că cei doi dinţi pe care i-i spărsese în timpul luptei 
fuseseră înlocuiţi cu alţii. Potriviţi bine în spărturi, aceștia 
fuseseră prinși de propriii dinţi cu sârme subţiri de argint, ceea 
ce făcea ca zâmbetul său să fie straniu, strălucitor. Robert se 
întrebase de unde făcuse cavalerul rost de noii lui dinţi. Aymer îi 
susținu privirea, apoi se întoarse și-și aţinti ochii asupra regelui. 
Trecuseră luni de când Robert nu-l mai văzuse. După cucerirea 
Angleseyului, armata fusese despărțită, mulţi nobili fiind 
eliberați din serviciul regelui ca să se întoarcă pe moșiile lor 
înainte de începerea recoltatului, iar Aymer plecase în Pembroke 
alături de tatăl său. Răutatea din ochii lui spunea însă limpede 
că timpul nu-i îmblânzise ura. Robert nu simţea însă niciun 
regret pentru bătaia pe care i-o trăsese cavalerului sau pentru 
ziua răfuielii ce urma să vină cândva. Chiar și acum simţea o 
bucurie răutăcioasă când își amintea cum lovise cu pumnii fața 
lui Aymer: o faţă care zâmbise la vederea necazurilor sale și 
care îi privise cu aviditate suferințele și umilinţele. Ticălosul o 
meritase. Ar fi făcut-o din nou într-o clipă. 


271 


Când regele Edward părăsise insula unde construcţia noului 
său castel, numit Beaumaris, începuse deja, Robert rămăsese în 
compania sa împuţinată. Fusese alături de rege, care călătorise 
mai întâi spre Caernarfon pentru a superviza planurile privind 
reconstrucţia acestuia, apoi către sud, o procesiune regală prin 
orășele pierdute de coastă și porturi bătute de valuri, pe lângă 
formidabilele sale castele de la Cricieth și Harlech. Madog ap 
Llywelyn fusese trimis în lanţuri în Turn, condamnat la 
închisoare pe viaţă. Spiritul rebelului galez fusese frânt odată cu 
execuția sângeroasă a fratelui său și, în disperarea sa, păruse să 
întrupeze însăși esenţa ținutului căruia îi fusese prinţ pentru atât 
de scurtă vreme. 

In fiecare așezare, Edward primea declaraţii oficiale de 
predare din partea galezilor și le accepta jurămintele de 
supunere. Oriunde mersese, pe parcursul acelor luni înflorite de 
mai și iunie, Coroana lui Arthur îl însoţise, simbol al autorității 
sale supreme. Oamenii, rămași fără prinţ și jelind moartea 
atâtor bărbaţi, fuseseră supuși și înspăimântați. Dar Edward, 
care cu câteva săptămâni mai devreme pusese ca fratele mai 
mic al lui Madog să fie făcut bucăţi într-o demonstraţie de 
brutalitate, era îngăduitor, lăsând un corp de avocaţi să 
organizeze audieri privind plângerile pe care galezii le aveau 
împotriva funcţionarilor lui hrăpăreţi, plângeri care fuseseră de 
fapt cauza rebeliunii. Le permise chiar multor rebeli să se 
întoarcă la familiile lor fără să sufere vreo pedeapsă. Robert, 
surprins de această demonstraţie de iertare, ajunse în curând 
să-i înţeleagă logica. Acești oameni erau acum supușii regelui. 
Aveau să li se ia taxe și să fie chemaţi la război, asemeni celor 
din Anglia, Irlanda, Scoţia sau Gasconia care îi juraseră credinţă. 
Edward avea nevoie ca ei să fie mulţumiţi de domnia lui dacă 
voia ca aceste obligaţii să fie respectate și alte rebeliuni 
prevenite. 

În ciuda succesului repurtat de rege în Țara Galilor, acesta nu 
avusese o vară lipsită de griji. Odată cu retragerea zăpezilor și 
cu sosirea primăverii, din Anglia începuseră să sosească vești. 
Știrile iniţiale, care spuneau că în Gasconia oamenii lui Edward 
capturaseră trei orașe importante de la francezi, fuseseră 
binevenite, dar când rapoartele începuseră să arate că de atunci 
nu se mai făcuse niciun progres, regele căzuse pe gânduri. Cele 
două războaie, laolaltă cu costurile enorme pentru construirea 


272 


Beaumarisului și reconstruirea  Caernarfonului îi secaseră 
periculos cuferele și nu avea o idee prea clară cum anume le-ar 
fi putut reumple. Robert, mișcându-se prin cercurile cele mai 
înalte de la curte, auzise multe conversații pline de îngrijorare 
pe parcursul șederii la Londra, baronii întrebându-se cum va 
putea regele să-și menţină armata în Franţa și unde va căuta 
mai mult aur. 

Dar astăzi, la Westminster, acele voci neliniștite amuţiseră, 
atenţia tuturor fiind îndreptată asupra regelui și a altarului de 
dinaintea raclei Confesorului. 

Pe altar, care fusese acoperit cu o țesătură roșie și aurie, se 
aflau trei obiecte. Unul era o spadă. Curtana, șoptise Humphrey 
când aceasta fusese adusă în capelă. In loc să se ascută la 
capăt, lama, mânuită odinioară de sfântul ale cărui oase zăceau 
în mormântul lor aurit, avea vârful plat. Fusese prezentă la 
fiecare încoronare din ziua de Crăciun a anului 1066, când 
Cuceritorul fusese uns rege al Angliei. Humphrey murmurase o 
frază din Ultima Profeţie în timp ce, alături de Robert, o urmărea 
cum trece purtată de un preot. 

— Spada unui sfânt, purtată de regi, frântă de milă. 

Alături de spadă se afla o casetă neagră, simplă, sclipind în 
lumina lumânărilor. Intrebat ce era, Humphrey îi spuse lui 
Robert că aceasta conţinea Profeţia originală, pe care regele 
Edward o găsise la Nefyn la sfârșitul războiului anterior cu 
galezii. După acea carte conţinând viziunile lui Merlin, atât de 
veche că nu putea fi scoasă din cutie pentru a nu se spulbera, 
regele pusese să i se facă o traducere ale cărei cuvinte îl 
îndemnaseră să caute cele patru relicve împărţite între fiii lui 
Brutus, pentru a împiedica ruina prevestită Britaniei. Acestora li 
se adăuga acum Coroana lui Arthur, reparată de aurarii regelui. 
Luând-o de pe perniţa de mătase de la picioarele altarului, 
Edward se ridică. 

Robert văzu unii oameni întinzându-și gâturile în timp ce 
regele plasa coroana pe altar. Câţiva îngenuncheară în 
rugăciune. Alături de el, ochii lui Humphrey străluceau. Alţii 
păreau mai puţin intimidaţi de ocazie, chipurile lor exprimând 
nerăbdare sau plictiseală. El însuși se simţea oscilând între 
respect și îndoială. O parte din el voia să creadă, să se arunce 
cu toată făptura în această căutare, alături de Humphrey și de 
ceilalți, să câștige onoare și glorie pentru familia sa. O altă parte 


273 


din el stătea retrasă. Cuvintele spuse de fratele său la Nefyn 
scoseseră la suprafaţă un adevăr neplăcut, reamintindu-i că îi 
făcuse un jurământ bunicului său, indiferent cât de nesigură 
părea această cale în comparaţie cu cealaltă, care sclipea de 
comori. Odată cu amintirea aceasta, veniră și cuvintele pe care 
le spusese adesea bunicul său. 

„Un om care-și încalcă jurământul nu merită aerul pe care-l 
respiră.” 

Regele Edward se întoarse dinspre altarul sfântului și 
ceremonia se încheie. La un semnal al lui sir John de Warenne, 
conții și baronii porniră către paravanul pictat ce împărțea 
capela, nerăbdători să ajungă la ospăţul pe care regele îi 
pregătise la palat, unde aveau ocazia să bombăne despre 
conflictul din Gasconia și despre banii pe care încă li-i datorau 
unora dintre cavalerii lor care luptaseră în Țara Galilor. Regele 
nu li se alătură, ci se apropie încet de unul dintre mormintele de 
lângă altarul Confesorului. Avea deasupra efigia de bronz a unei 
femei. Inscripţia de pe el spunea: 


Aici se odihneşte Eleanor, de al cărei suflet Domnul, 
în mila sa, se va îndura. 


Oamenii trecură pe dinaintea lui Robert, împiedicându-l să-l 
mai vadă pe rege îngenunchind singur, așa că îl urmă pe 
Humphrey afară din inima mănăstirii și în pântecele ei cavernos. 
Ferestrele ce se întindeau de-a lungul culoarelor erau din rubin 
și safir șlefuit, decorate cu scuturi, iar pereţii dintre coloanele de 
marmură sculptată erau aurii și purpurii. 

Robert era la jumătatea drumului către strana corului, când 
zări un bărbat, un mesager regal judecând după tunica sa 
dungată, vorbind cu Ralph de Monthermer. Ralph se întoarse, 
căutând din priviri. Zărindu-l pe Robert, arătă cu degetul. La 
apropierea mesagerului, Robert se opri, Humphrey oprindu-se și 
el nedumerit alături. 

— Sir Robert de Carrick. Mesagerul îi întinse un pergament 
făcut sul. Un mesaj din Scoţia, domnule. A ajuns acum câteva 
luni, dar nu v-a putut fi înmânat până acum. 

Robert își săltă scutul mai sus pe braţ și derulă sulul, dându-și 
seama că era de la bunicul său. Înainte să plece în Țara Galilor 
trimisese un mesaj în Scoţia, spunându-i lordului că fusese 


274 


chemat să-l servească pe rege, dar că, de îndată ce va putea, se 
va întoarce cu banii de pe moșiile lor din Anglia. Zâmbi văzând 
sigiliul bunicului său, apoi începu să citească, în timp ce oamenii 
îl atingeau în treacăt, îndreptându-se către cor. Zâmbetul îi păli 
pe măsură ce citea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Humphrey, văzându-l că se 
schimbă la față. 

Robert nu-i răspunse, dar reciti scrisoarea. Când Humphrey 
repetă întrebarea, își ridică ochii năucit, întâlnind privirea 
curioasă a prietenului său. 

— Trebuie să mă întorc acasă. Se opri, alungându-și nodul din 
gât. Ca să mă-nsor. 

— Să te însori?! 

— Cu o fiică a lui sir Donald, contele de Mar. Robert se poticni, 
privind prostește scutul de pe brațul său. Trebuie să-i cer voie 
regelui cât de curând posibil. Ezită, apoi îi întinse lui Humphrey 
scutul cu dragon. Ar trebui să-ţi dau ăsta înapoi. Nu știu cât o să 
lipsesc. 

Humphrey nu făcu niciun gest să ia scutul. 

— Odată ce ești Cavaler al Dragonului, ești pe vecie. E al tău 
Robert, păstrează-l. Dădu drumul printre dinţi unui șuierat care 
se încheie cu un râset. Ei, va trebui să facem din ospăţul regelui 
ceva de ţinut minte dacă e menit să fie ultimul la care iei parte 
ca burlac. Insurat? Clătină din cap și râse din nou. Cred că asta e 
o povară pe care o s-o purtăm cu toții în curând. 

Ralph li se alătură, însoţit de Thomas de Lancaster, vrând să 
știe ce vești adusese mesagerul. Humphrey le spuse. Ralph îi 
bătu solemn pe Robert pe spate, spunându-i că-i pare rău. 

— Ai cunoscut-o? întrebă Thomas. 

În mintea lui Robert se ivi imaginea unui lac la miezul nopţii, 
respiraţia sa ridicându-se ca o ceaţă în aer în timp ce se apropia 
de Eva, părul ei argintat de lumina lunii. Își aminti discuţia din 
acea noapte dintre bunicul său și contele de Mar. Presimţise că 
plănuiau o asemenea alianţă. 

— E frumoasă? insistă Ralph. 

— Ca Fecioara și îngerii, zise Robert în cele din urmă, cu un 
zâmbet nesigur întinzându-i-se pe faţă. 

Râsul lor răsună, înălțându-se pe lângă chipurile de marmură 
ale sfinților și regilor, până în bezna boltită a bisericii. 


275 


Capitolul 36 


John Balliol stătea pe zidurile castelului Stirling, cu apusul 
soarelui orbindu-l. Pe câmpiile mlăștinoase de sub stânca pe 
care se înălța castelul, băltoace îndepărtate de apă reflectau 
lumina. Stoluri de păsări umpleau cerul stacojiu. Formaţiile lor în 
ascensiune sugerau un înțeles ascuns, un limbaj al zborului 
necunoscut omului. Aerul era înmiresmat de aroma ierburilor din 
grădina unde servitorii lucrau în lumina apusului, culegând 
legume pentru bucătărie. Regele vedea alţi oameni deplasându- 
se prin curtea castelului și pe palisada ierboasă de dincolo de 
ziduri, unde stâncile formau un platou înainte să plonjeze abrupt 
către pajiștile presărate cu flori ce coborau până pe malul 
Forthului. Marele râu curgea spre est, dinspre munții îndepărtați 
către Edinburgh, unde castelul regal stătea cocoţat pe propriul 
său pinten de stâncă, de parcă ar fi fost geamănul Stirlingului. 
Acolo, apa care aproape că despica Scoţia în două se lărgea, 
transformându-se în mare. În lumina amurgului, Balliol abia 
reușea să deslușească dedesubt podul de lemn aruncat peste 
apele întunecate, paftaua ce prindea laolaltă cele două jumătăţi 
ale regatului său. Ani de zile, castelul Stirling purtase numele de 
cheia spre nord, căci oricine controla castelul ce păzea podul 
controla singura rută viabilă către ţinuturile muntoase. 

Era o seară calmă, plină de leneveala verii, dar întunericul ce 
se insinua dinspre est în dosul dealurilor sterpe numite Ochii i se 
părea lui Balliol a vesti mai mult decât căderea nopţii. Nu voia 
să piardă acest pământ din ochi, să-l vadă alunecând în beznă. 
Voia să întindă mâna, să prindă soarele aflat la orizont și să-l 
țină la piept, orbindu-și inamicii cu strălucirea lui. Dar aerul se 
răcea pe obrajii lui ciupiţi de vărsat și la răsărit primele stele 
sfredeleau cerul. 

— Maiestate. 

La auzul vocii, Balliol se răsuci. Pe culmea zidului, apropiindu- 
se de el, se afla John Comyn, cu fața ca de bronz în lumina 
muribundă. Lordul de Badenoch îmbătrânise prea puţin în cei 
patru ani de când Balliol fusese pus pe tron la Scone și regele 
Scoției îi purta pică cumnatului său pentru aspectul lui sănătos. 
Ştia că aceiași ani își lăsaseră din plin pecetea asupra lui, care, 
de când câștigase tronul, își pierduse soţia și aproape întreaga 


276 


sa autoritate. Senzaţia trecerii timpului îl făcu să se gândească 
la taţii lor luptând la Lewes sub conducerea regelui Henric, 
momentul în care fuseseră puse bazele alianței dintre familiile 
lor. Balliol se întrebă: dacă William Comyn nu i-ar fi oferit tatălui 
său eliberarea din chilia aceea mănăstirească din Lewes, ar mai 
fi stat el aici, acum, confruntat cu o asemenea pierdere? S-ar fi 
tors altfel firul sorții dacă Balliolii și-ar fi urmat propriul lor drum, 
în loc să ajungă îndatoraţi Comynilor? Gândul și amintirea tatălui 
său îi făcură sângele să fiarbă. 

— Sunteţi gata, Maiestate? Oamenii sunt adunaţi în sală. 

— Nu-mi vine să cred că asta-i singura noastră opţiune, zise 
Balliol, întorcând spatele priveliștii care se întuneca și știind că 
sugestia avea să-l înfurie pe cumnatul său. 

Când vorbi, vocea lui Comyn era rigidă: 

— Aţi acceptat, sire. Toţi am acceptat. 

— Nu, tu ai acceptat. A fost planul tău, nu al meu. 

— Am avut de ales? întrebă Comyn cu vocea înăsprită de 
mânie. Când l-ai lăsat pe regele Edward să te intimideze și să te 
manevreze? Când i-ai permis să rămână suzeran al Scoției în 
ciuda acordurilor semnate? Te-a condamnat la confiscarea a trei 
orașe în comedia aia de proces pe care l-a prezidat anul trecut. 
Când i-am acordat unui rege străin asemenea libertăţi? 

— Poate ar fi trebuit să-l fi întrebat chiar pe el asta cât timp ai 
fost în Londra, căsătorindu-ţi fiul cu fiica unuia dintre aliaţii lui. 

Comyn nu se lăsă intimidat de acuzaţia lui taioasă. 

— Am datoria de a-i alege moștenitorului meu o soţie demnă 
de el. La fel cum și tu ai îndatoriri ca rege al nostru. Trebuia să 
ne aperi drepturile. Când colo, l-ai lăsat pe Edward să le calce în 
picioare. 

— Trebuie să existe o altă cale. Doisprezece oameni care să 
domnească în locul unuia singur? Asta nu-i un atac adus 
integrităţii regatului? 

— Au mai existat șase Protectori care au guvernat, în 
perioada interregnului. Acest consiliu va fi practic o extensie a 
aceluia. Chipul lui Comyn se încordă. Nobilimea ţării a venit aici, 
în această noapte, pentru acest scop. Patru conți, patru 
episcopi, patru baroni. Nu ne poţi refuza. Ș 

— Și dac-o fac? Ce-o să se întâmple, frate? In lumina roșiatică, 
muribundă, chipul lui Balliol era chinuit. O să pui să fiu ucis, cum 
ai făcut cu nepoata predecesorului meu? 


277 


Vorbele lui Balliol răsunară în aerul serii și Comyn privi în jur. 

— la seama, Maiestate, murmură el. N-am fost singurul 
implicat în conspirația aceea. Vocea i se schimbă, devenind mai 
blândă. În zilele ce vor veni nu poţi fi singura noastră voce. 

Regele privi în altă parte și Comyn păși în fața lui. 

— O să fii rege în continuare, John. Dar trebuie să le cedezi 
autoritatea nobililor. Lasă consiliul să aibă de-a face cu Edward. 
Când vom controla din nou destinul Scoției, îţi vom reda 
puterile. 

— Și cât o să dureze asta? Balliol știa că pierduse, i-o spunea 
propria voce slabă și obosită. 

Comyn își puse mâinile pe zidul de piatră și privi în depărtare, 
pe deasupra câmpiilor mlăștinoase ce se întindeau dincolo de 
fundația castelului, în jurul căreia se înghesuia târgul regal 
Stirling. 

— Depinde ce mișcare va face regele Edward când va afla că 
am încheiat o alianță militară cu dușmanul său. S-ar putea să 
dea înapoi și să ne redea libertăţile. Războaiele din Țara Galilor 
și Gasconia l-au costat scump. O nouă campanie este probabil 
ultimul lucru pe care și-l dorește. 

— Și dacă nu dă îndărăt? 

Comyn tăcu un timp, dar când vorbi, vocea îi era hotărâtă. 

— Atunci va dura mai mult. 

— Ne va susţine regele Philippe? 

— Cred că da, ţinând cont de discuţiile noastre iniţiale. Este 
foarte posibil să avem o alianţă trainică cu Franţa înainte de 
sfârșitul verii. 

Regele șovăi, privind cum razele soarelui dispar în dosul 
muntelui. Când lumina pieri, Balliol se întoarse spre cumnatul 
său. 

— Atunci hai și să terminăm cu asta. 

e 

Ziua era pe sfârșite când Robert și Edward, însoţiţi de Nes, 
trecură Granița. Primind permisiunea regelui de a părăsi 
Westminsterul, lui Robert îi luase mai mult decât se așteptase 
să-și pună afacerile în ordine și, după aproape două săptămâni 
pe drum, această ultimă etapă a călătoriei lor i se păruse cea 
mai lungă. De câteva ore, după ce ocoliseră orașul fortificat 
Carlisle, ultimul din Anglia, călărise într-o tăcere agitată, cu 


278 


mintea fixată asupra destinaţiei lor, aflată ispititor de aproape, 
dincolo de mlaștinile singuratice ale estuarului Solway. 

Lui Robert i se părea straniu să revină în ţinutul său natal 
după ce lipsise atâtea luni, mai ales pentru că locurile nu păreau 
să se fi schimbat deloc, în timp ce el simţea că se întoarce acasă 
fiind alt om, la trup și la minte. Plecase ca un tânăr de 
optsprezece ani, dar revenea ca un bărbat de douăzeci și unu, 
călit în război, călărind un armăsar bun și cu saci de bani pe 
care să i-i înmâneze bunicului său. Se bucura de favoarea 
regelui și își făcuse prieteni influenţi în Anglia. Amestecată cu 
mândria față de aceste realizări era o dorinţă crescândă de a 
discuta cu bunicul său despre toate cele ce se petrecuseră în cei 
doi ani cât fusese plecat. Decisese deja să-i destăinuie 
bătrânului primirea sa în rândurile Cavalerilor Dragonului și 
fidelitatea jurată regelui Edward și era sigur că bunicul său avea 
să-i spună dacă făcuse bine sau nu. Insă, dincolo de această 
nerăbdare, Robert își simţea nervii încordaţi la gândul căsătoriei 
care-l adusese acasă. Avea să fie și asta o schimbare, una 
pentru care spera să fie pregătit. Eva era frumoasă, desigur, dar 
avea să fie o soţie bună? O mamă potrivită pentru copiii săi? 
Gândul îl făcu să se simtă și mai neliniștit și îl goni din minte, 
urmând drumul familiar ce ocolea dealurile blânde din 
Annandale îndreptându-se către Lochmaben. 

În amurgul trandafiriu, ajunseră la periferia orașului. La 
vederea fortăreței greoaie de piatră răsărind din dâmbul ei, 
Robert își simţi inima zvâcnind. Se întoarse să-i zâmbească 
fratelui său și zări aceeași încântare oglindită pe chipul lui. 
Îndemnându-și caii obosiţi la trap, străbătură orașul către porţile 
din palisada castelului. Din hornurile de dincolo de aceasta se 
ridica fum. Robert se întrebă dacă vreunul dintre fraţii sau 
surorile sale erau acasă. Pe măsură ce se apropiase de Scoţia, 
se pomenise gândindu-se tot mai des la râsul vesel al lui Niall și 
la tăcerea încăpăţânată a lui Thomas, la dulceaţa și timiditatea 
lui Christian, la sălbăticia lui Mary, până și la studioșenia lui 
Alexander. Îi fusese dor de toţi, dar nu atât cât de bunicul său. 

Robert nu-i recunoscu pe bărbaţii cu fețe posomorâte de pe la 
poartă, dar gărzile îi lăsară înăuntru de îndată ce își spuse 
numele. Curtea de dincolo era tăcută, cu câteva torţe pâlpâind 
în aerul înmiresmat. Robert descălecă și îi dădu lui Nes frâiele 


279 


Vânătorului, întrebându-se de ce nu le ieșise nimeni în 
întâmpinare. 

— Poate că bunicul nu-i aici? zise Edward privind curtea 
pustie. 

Privirea lui Robert se deplasă către dâmbul ce se ridica 
deasupra curții. Fortăreaţa se desena solidă pe cer. 

— Lipsește stindardul, murmură el. 

— Ce? 

— Stindardul bunicului nu e ridicat pe turn. Ai dreptate. N-are 
cum să fie aici. 

Robert simţi dezamăgirea copleșindu-l. La Westminster, 
primind scrisoarea bunicului, îl trimisese înainte pe scutierul 
fratelui său ca să-l anunţe pe bătrân că aveau să se întoarcă 
acasă într-o lună. Se întrebă dacă nu cumva ceva făcuse să 
întârzie scutierul cu mesajul, sigur bunicul lui n-ar fi plecat dacă 
ar fi știut că urmau să sosească. Auzind zgomotul unei uși ce se 
deschisese, Robert se întoarse. O tânără femeie ieși ducând o 
găleată și el îi făcu semn. 

— Unde e lordul de Annandale? 

Camerista se opri, privind de la Robert la Edward. 

— Vă așteaptă, domnule? 

— Nu, dar o să mă primească. 

Nervoasă, slujnica strânse mai bine găleata. 

— A spus că nu mai vrea alți vizitatori, domnule. 

Robert își simţi enervarea sporind. Era obosit după călătoria 
lungă și nerăâbdător să-și vadă bunicul. Tăcerea curții și 
personalul necunoscut îl nedumereau. Se petrecuse ceva în 
lipsa lui? 

— Sunt sir Robert Bruce, conte de Carrick. Nepotul său, îi 
spuse el femeii. După cum am spus, o să mă primească. 

Ochii ei se mariră, dar altminteri păru să șovăie și mai tare. 

— Domnule... începu ea. 

— Spune-mi unde-i lordul. 

— A murit. 

La auzul acelei voci reci, care îl străbătu ca un cuţit, Robert se 
întoarse brusc. 

In ușa clădirii principale stătea tatăl său. Silueta lui solidă, 
înfășurată într-o mantie neagră tivită cu blană, umplea 
deschizătura. Faţa sa dură era îmbătrânită, marcată de riduri 
adânci și amare, săpate de vârstă și de resentimente. Părul îi 


280 


era aspru și presărat cu fire cenușii. Când șocul apariţiei lui se 
risipi, cuvintele pe care le rostise umplură mintea lui Robert. 

— Mort? murmură el, cuvintele alunecându-i printre buze. 

— Bunicul tău a murit în aprilie. M-am întors din Norvegia 
acum două luni să preiau moșia. Presupun că ai dările pe care 
te-a trimis să le aduni? 

Ochii reci și albaștri ai lui Bruce se plimbară de la Robert la 
Edward, apoi la Nes și la cai. Stărui cu privirea asupra 
Vânătorului, încruntându-se. 

Robert simţi doar vag durerea pricinuită de indiferența tatălui 
său, abia o înţepătură de ac în mijlocul agoniei pe care i-o 
provoca moartea bunicului. În mintea lui se iviră chipul acela 
leonin, coama argintie, ochii de pasăre de pradă. Îl auzi vag de 
alături pe Edward, care îl saluta pe tatăl lor cu o voce răgușită. 
Robert nu putea vorbi. Cuvintele i se opreau în gâtlej. Încărcate 
de tristeţe, se transformau în sunete incoerente, umflate. Le 
simțea zbătându-se să izbucnească. Făcu un efort și reuși să 
murmure: 

— Trebuie să mă spăl. 

Se întoarse și dădu să plece, decis să nu-și arate durerea în 
faţa tatălui său. N-ar fi suportat sarea dispreţului acestuia pe 
rana lui deschisă. 

— O să ai timp mai târziu pentru asta, zise tatăl său cu 
asprime. Mai întâi trebuie să faci cunoștință cu cineva. Când am 
aflat că vii, i-am trimis un mesaj contelui Donald. A sosit 
săptămâna trecută ca să finalizăm aranjamentele pe care le 
discutase cu bunicul tău. Căsătoria va merge mai departe cât 
mai curând, acum, că ești aici. 

Bruce se întoarse către clădirea principală și Robert zări o altă 
siluetă șovăind în pragul ușii. La un semn al tatălui său, ieși în 
lumina torțelor, care-i aruncă umbre vinete peste trăsăturile 
delicate. Era slăbănoagă, într-o rochie verde, simplă și, 
apropiindu-se, își înfășură nervoasă braţele în jurul trupului. 
Părul ei cenușiu ca de șoricel fusese împletit și fixat bine pe cap 
cu ace de păr, accentuându-i și mai mult chipul ascuţit, flămând. 
Nu era Eva. Era sora ei mai mică. Robert nu-și amintea numele 
ei. O privi năucit. 

— Ea este Isobel, zise tatăl lui. Soţia ta. 


Partea a IV-a 


1296 


„... VOr ocupa din nou insula cândva în 
viitor, odată ce momentul va sosi. 
Aceasta nu se poate însă petrece până 
ce relicvele ce au aparținut cândva 
britanilor nu vor fi adunate...” 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 37 


Toamna acelui an sosi în Scoţia însoţită de ceruri întunecate, 
pline de furtună, și de duruitul tobelor de război. Semnele rău 
prevestitoare abundau, de la nașterea unui copil cu două capete 
până la un pescar care pretindea că văzuse stafia regelui 
Alexander bântuind pe falezele de lângă Kinghorn și înălțând o 
mână spectrală către Edinburgh. De-a lungul ţării, în orașe și la 
sate, se răspândi iute vestea că John Balliol fusese înlocuit de 
Consiliul celor Doisprezece. Oamenii discutau cu voci îngrijorate, 
întrebându-se ce avea să se întâmple. Câţiva erau mulţumiţi de 
schimbare, punând pe seama slăbiciunii regelui faptul că Scoţia 
își pierduse libertăţile în fața regelui Edward și crezând că 
instituirea unui Consiliu avea să le redea drepturile. Cei mai 
mulţi erau însă îngrijoraţi, mai ales după sângeroasa cucerire a 
Țării Galilor de către Edward. Când se zvoni că cei doisprezece îi 
trimiseseră regelui Franţei o delegaţie, căutând să încheie un 
tratat cu dușmanul Angliei, toți începură să aștepte sosirea 
anului nou cu sufletul la gură. 

Pe parcursul acestor zile rău-prevestitoare, Robert, a cărui 
revenire în Scoţia fusese întâmpinată de sunetul clopotului de 
nuntă, fusese absorbit, deplângând pierderea bunicului și 


282 


încercând să se împace cu sosirea tatălui său. Dar până și el 
auzise bubuitul tot mai ameninţător al conflictului. Sărbătoarea 
Zilei Morților veni cu vijelii care loviră coasta de est, făcând să 
se dărâme noul zid al catedralei St Andrew și ucigând cinci 
zidari. In ziua următoare se află că delegaţia scoțiană încheiase 
cu regele Philippe o alianţă militară împotriva lui Edward și a 
permanentului său amestec în Franţa și Scoţia. Războiul, spunea 
lumea, stătea probabil să înceapă. Robert, a cărui tânără 
nevastă era însărcinată, se așteptase ca regele Edward să 
încheie vreo înțelegere cu Consiliul celor Doisprezece. Știa cât 
de mult îl costase pe Edward victoria din Țara Galilor și se îndoia 
că pe rege sau pe baronii lui îi trăgea inima să înceapă un nou 
conflict, mai ales atâta timp cât soldaţii englezi rămâneau 
angajaţi în luptă în Gasconia. Răspunsul lui Edward îl 
surprinsese. 

Aflând despre încheierea alianţei, regele ceruse să i se cedeze 
trei castele din Scoţia și le interzisese tuturor francezilor să intre 
pe teritoriul scoţian. Acolo unde Balliol ar fi cedat, Consiliul, însă, 
se menţinu pe poziţii și, condus de Comyni, refuză ambele 
solicitări. Drept represalii, Edward le confiscă moșiile și 
proprietăţile din Anglia și le porunci șerifilor săi să aresteze orice 
scoțian găsit pe teritoriul lui. În curând deveni clar că acestea 
erau ultimele demersuri dinainte ca inevitabilul să se producă. 
Ridicându-se prin gâtul de sticlă al negocierilor, tensiunea nu 
putea decât să erupă. 

Inainte de Crăciun, la Lochmaben sosiră porunci în numele 
regelui John, purtând sigiliul Comynului Roșu, ca reprezentant al 
celor Doisprezece. Mesajul cerea ca lordul de Annandale și fiul 
său să fie pregătiţi pentru o inspecţie a trupelor în noul an. Era o 
alegere dezolantă: să lupte pentru regele pe care îl urau și să-și 
piardă moșiile din Anglia sau să își trădeze regatul și să piardă 
teritoriile din Scoţia. Pentru tatăl lui Robert, cel puţin, alegerea 
părea clară. Fu caustic, spunându-le mesagerilor regelui că 
prefera să-și piardă pământurile și viața decât să ridice arma 
pentru impostorul aflat pe tron. Robert, tulburat de răzvrătirea 
tatălui său, nu știuse că acesta se afla deja în legătură cu aliatul 
său de odinioară, regele Edward. Inainte să fie silit să suporte 
consecințele declaraţiei sale, Bruce își luă familia și oamenii și 
părăsiră Annandale. Luând cu ei tot ce puteau căra și cu Isobel, 
soția lui Robert, ajunsă în a cincea lună de sarcină, trecură 


283 


Granița până în Carlisle, unde tatăl său fu numit guvernator al 
orașului în numele regelui Angliei. 

În săptămânile ce urmară le parveniră rapoarte răzlețe, dar 
niciunul atât de clar ca un mesaj trimis chiar de regele John, 
anunţându-i pe Robert și pe tatăl său că pământurile lor din 
Carrick și Annandale fuseseră confiscate și plasate în grija 
vărului lui John Comyn, contele de Buchan, capul Comynilor 
Negri. Cei doi Bruce nu erau singurii nobili scoțieni care 
suferiseră asemenea pierderi. Vechiul lor tovarăș și membru al 
alianţei de la Turnberry, contele Patrick de Dunbar, refuzase și 
el să lupte pentru Balliol, la fel ca și contele de Angus și, 
alegând să-i rămână loiali lui Edward, fuseseră amândoi 
deposedați de proprietăţi fără nicio ceremonie. Asta însă nu-l 
ajuta pe Robert să îndure mai ușor pierderea pământurilor din 
Carrick, meleagurile lui natale, care-i fuseseră dăruite de bunicul 
său. 

Când zăpezile lui februarie se retraseră și, sub ploile de 
martie, gheaţa de pe drumuri se transformă în mocirlă, de-a 
lungul regatelor Scoției și Angliei începură să se miște șiruri de 
oameni. Căruţe cu grâne și bere, cu pietre și bușteni pentru 
construcţia mașinăriilor de asediu, fură urmate de companii de 
cavaleri și de escadroane de pedestrași, mărșăluind cu toţii spre 
Caddonlee și Newcastle, punctele în care cele două oștiri urmau 
să se adune. 

Venea războiul. 

e 

Robert călărea pe străzile întunecate din Carlisle, cu copitele 
Vânătorului alunecând pe caldarâmul ud. În depărtare, castelul 
se ghemuia pe dealul său jos, cu zidurile roșii părând 
însângerate în lumina torţelor. Norii se fugăreau pe dinaintea 
unei luni galbene și umflate, a cărei strălucire fantomatică 
umplea băltoacele de pe jos. Deasupra orașului, un clopot 
continua să bată. 

Alături de Robert călărea fratele său, Edward, devenit cavaler 
la începutul anului, într-o ceremonie ţinută în pripă. Erau însoțiți 
de doi cavaleri din Carrick și de doi dintre vasalii tatălui lor. 
Focuri ardeau iluminând grupuri de oameni ghemuiţi sub 
streșinile clădirilor din care apa picura monoton. Pe fețele 
bărbaților și femeilor se citeau frica și nesiguranța, pe ale 
copiilor se amestecau somnul și nedumerirea. Mulţi aveau roabe 


284 


pline cu saci și pături, unelte, oale și câte o neașteptată farfurie 
de argint sau sfeșnic, poate nu obiecte de strictă necesitate, dar 
de care nu se putuseră despărţi în goana lor către siguranţa 
zidurilor de piatră ale orașului. Hanurile, bisericile și grajdurile 
erau pline ochi cu acești refugiaţi din ţinuturile din jur, ultimii 
sosiți fiind siliți să doarmă în stradă. 

— Faceţi loc! strigă Edward în timp ce se îndreptau la trap 
către strada principală luminată de focuri, care ducea către 
piaţă. Faceţi loc pentru contele de Carrick! Faceţi loc pentru 
oamenii guvernatorului! 

Ajunși în piaţa înţesată cu vite aflate în ţarcuri, cotiră pe 
strada ce ducea spre zidul de nord-est, unde o poartă veghea 
asupra drumului spre Scoţia. Clopotul se auzea de-acum mai 
tare, dangătul său haotic venind din turnul aflat înaintea lor. În 
timp ce se apropiau, Robert zări oameni care descărcau dintr-o 
căruță coșuri cu săgeți și saci de nisip. Oprindu-l pe Vânător, 
descălecă lăsând calul în grija cavalerilor săi. Turnul pătrat al 
porţii se ridica deasupra unui pasaj cu câte o arcadă la fiecare 
capăt. Porţile de la capătul pasajului erau închise și dinaintea lor 
se aflau alţi bărbaţi, bătând în cuie scânduri de-a curmezișul 
lemnului. Bufniturile răsunau în spaţiul strâmt în care Robert 
pătrunse însoţit de fratele său. Trecură grăbiţi pe lângă camera 
gărzilor de la nivelul de jos, aflată în fierbere, apoi urcară scările 
neregulate până la etaj, unde o deschidere dădea spre zidul 
orașului. 

Pe culmea zidului se aflau trei bărbaţi cu veșmintele fluturând 
în bătaia vântului. Se întoarseră la ivirea lui Robert și a lui 
Edward. Fumul se învolbura deasupra unei torţe ce le lumina 
chipurile preocupate. 

— Slavă Domnului, îi salută unul dintre ei, căpitanul, 
apropiindu-se de Robert. Purta zale pe sub mantie și ţinea un 
coif sub braţ. Engleza lui cu accent suna mai degrabă ca aceea 
vorbită de oamenii din Annandale, care se afla la mai puţin de 
zece mile, dincolo de zidul roman năruit și de mlaștinile 
înșelătoare ale estuarului Solway. Căpitanul se văzu silit să-și 
ridice vocea pe deasupra dangătului monoton al clopotului. 

— Eram cât pe ce să-mi trimit un om la castel. 

— Am auzit alarma de la Poarta Engleză, zise Robert. Ce se 
întâmplă? 


— Tom i-a văzut primul, zise căpitanul, indicându-l din cap pe 
unul dintre soldaţi, a cărui faţă era sumbră sub borul pălăriei 
sale de fier. 

Tom arătă printr-o gură de tragere: 

— Acolo, domnule. Vedeți și dumneavoastră. 

Robert traversă culmea și, ajungând alături de bărbat, privi 
afară. Simţea mirosul de carne fiartă din răsuflarea celuilalt. Jos, 
departe, torțele de pe ziduri se reflectau în șanțul ce înconjura 
orașul. Dincolo de el, terenul se pierdea în beznă. Robert 
distingea vag râul Eden și contururile fantomatice ale dealurilor 
din depărtare, dar cam atât. 

— Nu văd nimic. 

— Înspre nord, insistă soldatul, privind încruntat norii fugari ce 
acopereau luna. 

Simţind în ochi praful zidului, Robert privi către nord. 
Deasupra lui, clopotul își continua dangătul dogit. Pentru 
moment nu văzu nimic, apoi luna se ivi din nori. Când lumina ei 
bolnăvicioasă inundă pământul, Robert zări ceea ce părea să fie 
un râu îngust sclipind în depărtare, numai că nicio apă nu 
curgea în locul asupra căruia își aţintise el privirea. Nu era 
lumina lunii căzând pe unde, ci pe metal: vârfuri de sulițe și 
coifuri, scuturi și armuri. Robert simţi că i se strânge stomacul. 
O mică parte din el, care sperase pe tot parcursul zilelor tulburi 
de toamnă și iarnă, și chiar și pe parcursul frământărilor din 
ultimele câteva luni, că acest conflict putea fi totuși soluționat, 
muri la vederea armatei ce înainta. 

— Vino, îi zise el încordat lui Edward. Trebuie să-l anunţăm pe 
tata. 

— Care sunt ordinele guvernatorului? strigă în urma lui 
căpitanul. 

— Le vei afla laolaltă cu noi toţi, răspunse Robert, grăbindu-se 
de-a lungul culmii zidului. 

— Nu se poate una ca asta, frate, zise Edward, apucându-l pe 
Robert de braț în timp ce ieșeau din turn îndreptându-se spre 
cai. Contele Donald? Și Atholl? 

— Doar ai văzut cu ochii tăi c-așa-i, zise Robert fără chef. 

— Socrul tău vine să facă orașul ăsta una cu pământul. 
Edward își întinse braţul către castel, un bloc roșiatic în 
depărtare. Fiica lui îţi poartă copilul în pântece! Cum s-a ajuns 
aici? 


286 


— Ştii cum. Comynii. 

— Oamenii ăștia nu ne sunt doar compatrioți. Ne sunt rude. Ar 
trebui să luptăm alături de ei. 

Robert înfruntă privirea fratelui său. Știa ce simţea Edward. 
Ceea ce ar fi simţit și el dacă și-ar fi dat voie: senzaţia că era 
rupt în două. O alungă. 

— Ai primit aceleași rapoarte ca și mine. Oamenii ăia de 
acolo, inclusiv socrul meu și John de Atholl, ne-au făcut 
pământurile scrum. Nu ne mai sunt nici tovarăși, nici rude. Sunt 
dușmani. Vrei să li te alături? 

Edward nu răspunse. Privi spre cer, unde norii goneau prin 
beznă. 

— Bunicul nostru n-ar fi permis să se ajungă aici. Ar fi găsit o 
altă cale. Una care să nu ne facă să ne trădăm ţara. 

— Bunicul nostru e mort, zise Robert cu asprime. Și am jurat 
să apărăm acest oraș. Trecând pe lângă frate, se îndreptă către 
cavalerii tatălui său, care așteptau ţinând caii. 

Edward strigă după el, dar Robert încălecă și fratele său nu 
putu decât să îl urmeze. 

În timp ce călăreau, alte clopote își adăugară dangătul celui 
din turnul de nord-est. Larma lor umplu orașul, făcându-i pe 
cetățeni să dea în lături obloanele și să se împleticească afară 
ameţiți de somn și îngroziţi. Câţiva oameni strigară după 
cavalerii care goneau pe Strada Castelului, dar niciunul nu 
răspunse întrebărilor lor îngrijorate. Călărind cu iuțeală, se 
îndreptară spre podul ce traversa șanțul orașului, ducând, 
printre livezi, către o a doua traversare peste șanțul de sub 
zidurile castelului. 

Trecând prin două porţi cu efective numeroase, unde căpitanii 
strigau ordine, fraţii intrară în curtea interioară, care era plină 
de oameni. Unii purtau V-ul roșu inversat al Carrickului pe tunici 
și pieptare și erau sub comanda lui Robert, dar cei mai mulţi 
arborau culorile tatălui său. Nici urmă de leul albastru, vechiul 
simbol al stăpânilor din Annandale, preferat de bunicul său. 
Acești cavaleri purtau toţi blazonul noului lor stăpân: o cruce 
diagonală de culoare roșie pe fundal galben, cu capetele de sus 
unite printr-o bandă. Unii cărau saci de grâne din căruţe în 
magazii. Cei mai mulţi dădeau arme din mână în mână. Robert 
descălecă în mijlocul haosului. Își dăduse seama că tatăl său era 


287 


deja conștient de primejdie, dar tot trebuia să-și primească 
ordinele. 

După ce-l întrebă pe unul dintre cavaleri, care îi spuse că 
guvernatorul se afla alături de căpitanii săi în sala castelului, 
Robert tocmai își făcea drum prin mulţime, când zări o tânără 
femeie luptându-se să ajungă la el prin înghesuială. Era 
Katherine, camerista soţiei sale. Era agitată, cu obrajii 
îmbujorați. 

— Sir Robert! Vocea ei răsună pe deasupra hărmălaiei 
soldaților. 

Robert se apropie de ea, simțindu-se năpădit de îngrijorare. 

— S-a întâmplat ceva? Unde-i Isobel? Privi dincolo de 
Katherine, către fereastra încăperii unde își mutase soţia în 
ultima săptămână, când iscoadele zăriseră fum înălțându-se 
dincolo de frontieră. De după perdele se vedea licărirea torțelor. 

— Au început chinurile facerii, domnule. M-a rugat să vă 
găsesc. 

— Copilul nu trebuie să vină cel puţin o lună de acum încolo. 

— Moașa crede că vine mai devreme din cauză că și-a facut 
griji pentru tatăl ei. 

— Frate, zise Edward din spatele său, apropiindu-se. 

Robert se întoarse distrat către fratele său, care-i indică din 
cap ușile conacului pe care ieșiseră tatăl lor și trei comandanți. 

Lordul de Annandale, dominator într-o cămașă strălucitoare 
de zale primită de la noul său ginere, regele Norvegiei, stătea pe 
treptele conacului privind în jos înspre curtea aglomerată. 
Tunica sa împărțită în roșu și galben, cu crucea roșie în dreptul 
inimii, era strânsă pe talia lui groasă cu o centură de care atârna 
o spadă lată. Incepu să vorbească, cu vocea răsunând peste 
capetele soldaţilor de dedesubt, care tăcură ca să-l asculte, 
oamenii care goleau căruța cu provizii punând jos sacii de 
grâne. 

— Toţi cei de-aici am plătit un preţ mare pentru onoarea 
noastră. Eu mai mult ca oricine sunt conștient de marele 
sacrificiu făcut în aceste luni în numele loialității. 

Robert simţi că nu mai are aer la auzul acestor cuvinte. Mare 
sacrificiu? își zise el cu amărăciune. Tatăl său deţinea în 
continuare pământurile bogate din Essex și Yorkshire, mulțumită 
loialității sale neîntrerupte faţă de regele Edward. El, Robert, era 
cel căruia nu-i mai rămăsese nimic. 


288 


— Iscoadele mele mi-au dat de veste că oastea Comynilor ne- 
a pustiit pământurile. Toţi cei care suntem aici am pierdut 
lucruri dragi inimii noastre. Toţi avem de ce să-i urâm pe 
oamenii care acum ne atacă pe întuneric, ca niște fii de curve 
lași ce sunt! 

Câţiva dintre soldații din curte scoaseră strigăte vehemente 
de aprobare. 

— Annandale e în flăcări și Comynii Negri și rudele lor vor să 
construiască pe cenușa lui. Dacă îi lăsăm. Dar eu spun să-i 
sfidăm! Spun că trebuie să ne opunem celor șapte conți și 
regelui lor fals! Spun să le arătăm din ce sunt făcuţi oamenii din 
Annandale și Carrick și cei din Carlisle! 

Din mulţime se ridică un urlet de aprobare, răsunând de jur 
împrejurul curții. 

— Maiestatea Sa Edward așteaptă la est, în Newcastle, 
împreună cu oastea engleză. Suntem momeala și, în timp ce 
ticăloșii o să atârne în cârligul nostru, el o să-i atace acolo unde 
sunt vulnerabili. Luptaţi alături de mine și vă veţi revedea 
căminele! Luptaţi alături de mine și veţi fi răsplătiți! 

Lordul de Annandale își scoase sabia, înălțând-o în aer. 

Soldaţii își traseră propriile arme din teci și începură să 
lovească în scuturi cu latul lor. 

Robert se întoarse către Katherine. Camerista își dusese 
mâinile la urechi. 

— Ai grijă ca soţia mea să aibă tot ce-i trebuie, ţipă el prin 
zăngănitul de săbii ce se înălța în aer. O să vin când o să pot. 


Capitolul 38 


Deasupra Carlisleului, ultimul oraș din Anglia, se crăpa de 
ziuă. Un văl de fum plutea în aer deasupra oștilor adunate pe 
câmpia din jur. In lumina rece pâlpâiau focuri de la care 
pedestrașii aprindeau torţe, cărându-le apoi peste șanț până la 
poarta de nord-est, unde se adunase o masă de oameni. Aveau 
deasupra capului scuturi ţinute astfel încât să formeze un 
paravan și pe sub această boltă protectoare pătrundeau soldaţii 
care purtau torțele aprinse. 


289 


Sus, apărătorii se înghesuiau pe coama îngustă a zidului, 
atenţi la săgețile ce ţțâșneau de pe malurile șanțului de 
dedesubt. Pentru ei, fețele scuturilor, întoarse, erau un amestec 
de culori agitându-se ca o mare neliniștită odată cu mișcările 
mareei de oameni de sub ele. Cu fetele presate pe gurile de 
tragere, oamenii din Carlisle îi priveau pe soldaţii ce pătrundeau 
sub protecţia acoperișului de scuturi. Îi urmară alţii, ducând 
grămezi de fân și lemn. Fumul se strecura printre marginile 
scuturilor pe măsură ce torţele dispăreau dedesubt, răsărind 
apoi drept în faţa porţilor de la picioarele turnului. 

Robert își croi drum de-a lungul zidului. 

— Apă! strigă el în josul scărilor turnului, printre arcașii care 
urcau în fugă cu arcurile în mâini. Era deja răgușit și asediul de- 
abia începuse. Ceea ce pornise ca o desfășurare lentă a trupelor 
sale pe metereze se transformase în haos, cornii inamicilor 
sunând și săgeți înălțându-se ca să se lovească de ziduri sau să 
zboare pe deasupra lor către străzile de dedesubt. 

Tatăl său îi dăduse comanda porţii de nord-est, alături de 
fratele său și de soldaţii din Carrick. Cu rândurile întărite de 
oameni din Carlisle, formau o companie de douăzeci și cinci de 
cavaleri și de două ori mai mulți scutieri și pedestrași. Robert, 
care comandase numai un număr mic de oameni în Țara Galilor, 
descoperise de îndată ce greu era să păstrezi controlul unor 
efective atât de mari. Era cu atât mai greu cu cât oamenii din 
Carrick fuseseră supușii tatălui său atâta vreme. Mulţi și-l 
aminteau de la Turnberry ca pe un băieţel și, adunându-i pe 
acești veterani hârșiţi în lumina zorilor, Robert avusese 
sentimentul că îi îndeplineau ordinele numai dintr-un simţ al 
datoriei și nu din respect. Nu avusese timp să se gândească însă 
la asta cu dușmanii care înaintau și umpleau câmpia cu masa lor 
întunecată. 

Robert și Edward, stând împreună pe zid, le urmăriseră 
apropierea cu ochii aţintiţi asupra stindardelor familiilor Mar, 
Ross, Lennox, Strathearn, Atholl și Menteith, care veneau în 
urma unui stindard negru cu trei snopi de grâu, blazonul 
Comynului Negru, contele de Buchan, care le luase pământurile. 
Poziţia de conte de Menteith, deținută cândva de aliatul lor, sir 
Walter Stewart, fusese preluată de fiul său cu păr roșcat. Robert 
și-l amintea de la adunarea de la Turnberry, așezat în faţa lui la 
masa tatălui său. Cine s-ar fi gândit că acum avea să-l privească 


290 


pe Menteith de pe zidurile unui oraș de-al englezilor, pe el sau 
pe aprigul conte John de Atholl, care-i era cumnat? Dintre toate, 
cel mai greu îi venea să se uite la stindardul familiei Mar. 
Contele Donald fusese unul dintre tovarășii cei mai apropiați ai 
bunicului său și spada lui îl învestise pe Robert în ziua când 
devenise cavaler. El era însurat cu fiica lui Mar și sora lui, 
Christian, era măritată cu moștenitorul contelui. Părea de 
necrezut că acest om în vârstă, la care se gândise întotdeauna 
cu multă afecţiune, îi voia acum moartea. Dar adevărul era 
acolo, în acel stindard luminat de strălucirea focului. 

Pe măsură ce trupele inamice se răsfirau, ocolind orașul și 
mărșăluind către celelalte porţi, Robert se văzuse confruntat cu 
ceea ce estimase a fi în jur de șapte sute de oameni sub 
stindardele caselor Buchan, Mar și Ross. În rândurile lor zărise și 
blazonul Comynilor Roșii, purtat de fiul lordului de Badenoch, 
căsătorit atât de recent cu sora lui Aymer de Valence. John cel 
Tânăr, care supraviețuise războiului din Gasconia, îl părăsise pe 
regele Edward ca să lupte alături de tatăl său împotriva Angliei. 
In ciuda întristării pe care i-o pricinuise vederea atâtor foști aliaţi 
adunaţi acum împotriva lui, lui Robert i se păruse că armata 
scoțiană nu putea face mare lucru pentru că nu avea mașinării 
de război cu care să asalteze zidurile. Apoi apăruseră oamenii 
cu torţele și cu paravanul lor de scuturi și calmul trupelor sale 
lăsase loc îngrijorării. 

— Domnule, ne mai trebuie săgeți! 

Robert se întoarse și-l zări în spatele său pe unul dintre 
oamenii din Carlisle. Pe scara turnului se iviră câţiva soldaţi, 
cărând gălețile cu apă după care ţipase el mai devreme. 

— Sir Robert? îl întrebă unul așteptând ordine cu brațele 
încordate sub greutatea găletții. 

Robert îl vedea pe fratele său dedesubt, în stradă, descărcând 
împreună cu cavalerii din Carrick coșuri cu săgeți dintr-o căruţă 
care tocmai sosise de la castel. 

— Săgeţile vin, îi spuse el bărbatului din Carlisle, du-te la 
postul tău. Soldatul își lăsă capul în jos și se îndepărtă zorit prin 
norul de fum care-i făcea să tușească pe oamenii de pe culmea 
zidului, iar Robert se uită printr-o gură de tragere. Fumul era 
mai des în faţa porţilor, unde pedestrașii dăduseră foc 
legăturilor de fân și lemn pe care le căraseră peste pod. 


— Suiţi-vă în vârful turnului, le porunci el oamenilor cu 
găleţile. Vărsaţi apa peste margine. Faceţi așa până vă spun eu 
să vă opriţi. 

După ce oamenii dispărură, se iviră Edward și cavalerii din 
Carrick, ducând coșuri cu săgeți care fură împărţite arcașilor de 
pe coama zidului. Fratele lui Robert era sumbru și leoarcă de 
sudoare, dar reţinerile sale păreau să fi dispărut în haosul 
asediului și se implicase în apărarea orașului Carlisle cu aceeași 
energie ca membrii garnizoanei locale. Era greu să simți 
scrupule faţă de niște oameni care încercau să te omoare. 
Robert privi cum arcașii săi luau săgețile cu pene în cozi, le 
potriveau în arcuri și trăgeau în cei aflaţi jos. Înjură printre dinţi 
văzând că multe proiectile se înfigeau inutile în scuturile de 
dedesubt, care deja arătau ca o miriște de săgeți. Văzu un scut 
căzând când omul care-l purta fu lovit în umăr, dar golul lăsat de 
acesta fu imediat umplut de cei din jur. Robert înghiţi și simţi 
fumul zgâriindu-i gâtlejul. Trebuia să străpungă zidul acela de 
scuturi dacă voiau să ajungă la oamenii de sub ele. Apa șiroia 
din vârful turnului. Fumul se îndesise, dar mare parte din lichid 
se împrăștia pe scuturile care protejau fânul aprins. 

In mijlocul haosului și al strigătelor răgușite ale oamenilor, 
Robert mătură din priviri străzile de dedesubt căutând o idee. 
Zări numai șiruri de femei dând din mână în mână găleți de apă 
până la bărbaţii din turn și preoţi care apăruseră în zori înarmaţi 
cu Biblii și rugăciuni. Privirea i se abătu asupra unei grămezi de 
dărâmături de lângă zidul turnului. Temându-se că va fi atacat 
de oastea scoțiană, tatăl său ordonase repararea fortificațiilor 
orașului, acordând mare atenţie zonelor de lângă porţi. Zidăria 
veche, sfărâmată pe alocuri, fusese dărâmată de lucrătorii 
orașului, care peticiseră zidul cu piatră nouă și cu mortar. 

— La mine, strigă Robert, chemând câţiva cavaleri și scutieri 
în timp ce părăsea grăbit zidul. Afară, pe stradă, alergă către o 
căruţă încărcată cu saci de nisip pentru stingerea focului. Apucă 
unul și-l trase jos. 

— Trebuie să golim ăștia, le zise el oamenilor, scuturând sacul 
ca să cadă nisipul. Umpleţi-i cu pietre. 

Cavalerii păreau nedumeriţi, dar îi urmară ordinele. Robert 
dădu fuga către grămada de zidărie și începu să arunce bucăţi 
sfărâmate în sacul gol. Continuă să strige la cavalerii ce se 
înghesuiau în jurul lui. 


292 


— Nu prea multe! Nu vrem să se rupă sacii! 

Sudoarea îi picura din vârful nasului, armura îi îngreuna 
mișcările. Era obișnuit ca un cal să preia o parte din această 
povară, iar spada de la șold era ţeapănă și îl stânjenea. 
Îndreptându-se de șale, îl căută din priviri pe Nes, undeva pe 
zidurile aglomerate de deasupra. Nevăzându-l, se uită în jur și 
privirea i se opri asupra unui tânăr zvelt cu păr blond, care se 
cocoța pe grămada de moloz. Scutierul era fiul unui cavaler din 
Yorkshire, unul dintre vasalii tatălui său. 

— Christopher te cheamă, nu? strigă el, descheindu-și 
centura. 

— Da, domnule, răspunse tânărul cel blond poticnindu-se 
către el. Christopher Seton. 

— Ține-mi asta! 

Christopher luă spada pe care i-o întindea Robert. 

Câţiva orășeni veneau către ei în grabă. 

— Putem să vă ajutăm? strigă unul. 

— Aduceţi-mi saci și găleți, răspunse Robert. Orice în care să 
putem pune pietrele astea. 

— Ce doriţi să faceţi cu ele, domnule? întrebă unul dintre 
cavaleri, respirând greu pe când arunca de zor pietre într-un sac 
pe care un altul îl ţinea deschis. 

— O să le golim în capul ticăloșilor ălora. Robert făcu semn 
către sacii umpluți. Duceţi ăștia sus pe zid. 

Luând un coș pentru săgeți pe care îl adusese unul dintre 
oamenii din Carlisle, continuă să adune pietre în el. Christopher 
se ținea aproape, strângând bine spada lui. Când umplu coșul, 
Robert se strădui să-l ridice, dar era prea greu pentru un singur 
om, iar ceilalţi cavaleri erau deja încărcați. Injurând, dădu să 
scoată câteva pietre, când două mâini apărură apucând coșul de 
cealaltă margine. Ridică privirea gata să mormăie o mulţumire 
și zări o femeie. Era scurtă și îndesată, cu mânecile rochiei 
suflecate până la coate. Robert era cât pe ce să-i spună să se 
ducă să cheme un bărbat, dar zări hotărârea de pe obrazul ei 
încins și își dădu seama că era mai mult decât capabilă să facă 
față. Alte femei și fete ce căraseră apă li se alăturau, ajutând la 
încărcarea pietrelor în coșuri. Unele le adunau chiar în poala 
rochiei. Era o priveliște stranie, femeile acestea în haine de 
postav care umblau printre cavalerii în armuri, dar în timp ce el 
și oamenii lui erau aici ca să apere o înjghebare de pietre și 


293 


mortar, ele își apărau soții și fiii. Femeia ridică de partea ei de 
coș, Robert de a lui și împreună cărară povara în interiorul 
turnului. Christopher îi urmă ducându-i spada. 

Pe parapet, Robert ordonă ca sacii să fie distribuiţi de-a lungul 
meterezelor pe ambele părţi ale turnului și în vârful acestuia. 
Fumul devenise des și sufocant, deși apa aruncată peste zid 
stânjenea eforturile soldaţilor de dedesubt. Robert le strigă 
arcașilor să nu mai tragă, dar să fie pregătiţi, apoi, explicându-le 
fratelui său și cavalerilor din Carrick care era planul lui, se 
îndreptă grăbit către vârful turnului. De aici avea o vedere 
ameţitoare dincolo de ziduri, către scoţienii de peste șanț, care 
trimiteau alți bărbaţi cu fân și alte feluri de combustibil cu care 
să dea foc porţilor. Robert vedea și în spatele lui, în oraș. 
Undeva lângă castel se dezlănțuise un incendiu puternic, 
azvârlind spre cer o coloană întunecată de fum. Se întrebă dacă 
dușmanul reușise cumva să pătrundă înlăuntru pe undeva, dar 
nu avea de unde ști. 

La ordinul lui Robert, cavalerii și orășenii ridicară coșurile și 
sacii plini cu pietre, sprijinindu-i de genunchi sau de parapeti. 
Când fură gata, el își dădu capul pe spate, scoțând un răcnet. La 
unison, oamenii deșertară sfărâmăturile peste parapet. Femeile 
se aflau printre ei, aruncând pietre cu mâinile goale. Christopher 
Seton, care își încinsese la mijloc spada lui Robert, se apropie 
să-l ajute să ridice un sac. Il săltară împreună pe parapet. 
Prinzând privirea lui Robert, scutierul englez își dezgoli dinţii 
într-un zâmbet aprig și, amândoi deodată, lăsară sacul să cadă. 

Dedesubt sunară cornii. Prea târziu. Inainte ca oamenii de sub 
scuturi să înțeleagă ce se petrecea, cerul se prăbuși asupra lor 
într-o ploaie zgomotoasă de bolovani, lemne și pietriș. Oamenii 
țipară, scăpând scuturile. Unii soldați, loviți de bucăţile mai 
grele, se prăbușiră. Cei mai mulţi doar se poticniră sub șocul 
loviturilor, dar asta era deschiderea de care avea nevoie Robert 
și, la al doilea ordin pe care-l răcni, arcașii se strecurară printre 
cavaleri și începură să tragă în haosul de jos, înfigându-și 
săgețile în umeri expuși, în gâturi și în spinări. Oamenii de 
dedesubt erau pedestrași și nu purtau cine știe ce armură. 
Câteva săgeți se agăţară în pieptarele căptușite, dar cele mai 
multe găsiră drumul câtre carne. Răsunară ţipete de durere și 
groază. Oamenii din față, care se ocupaseră să aţâţe snopii de 
fân aprins, fură răsturnaţi de tovarășii lor peste grămezile 


294 


fumegânde, împrăștiind fum și tăciuni. Arși sau sufocându-se, se 
traseră îndărăt, făcând panica să se întindă în rândul soldaţilor 
și oferindu-le arcașilor și mai multe deschideri. Unii căzură în 
calea altora, care se împiedicară de ei numai ca să fie apoi 
nimeriți ei înșiși. Dinspre armata scoțiană se auzi sunet de corni 
și comandanții de dincolo de șanț le strigară propriilor arcași să 
răspundă tirului. 

Săgetțile se înălţară și de pe zidul orașului răsunară ţipete. 
Femeia care îl ajutase pe Robert să care coșul cu pietre fu 
nimerită în faţă și se prăbuși de pe metereze răsucindu-se prin 
aer. Se izbi de o căruţă aflată pe strada de dedesubt, speriind 
caii care o rupseră la fugă, răsturnând vehiculul. Christopher 
ridica un alt sac pe zid, când o grindină de săgeți se avântă 
către vârful turnului. Văzându-le, Robert strigă un avertisment. 
Apucându-l pe scutier, îl trase în jos. Silit să se lase la adăpostul 
zidului, Christopher scăpă sacul, care se rupse trimițând cât colo 
nisip și bucăţi de piatră. Un soldat din Carlisle care stătuse 
alături nu fu la fel de norocos. Lovit de o săgeată în gât, se 
prăbuși sufocându-se și zvârcolindu-se. Christopher, ghemuit 
lângă Robert, cu mâinile în grămada de moloz, îl privea gâfâind 
pe muribund. 

In ciuda pierderilor, arcașii din Carlisle continuară să tragă și 
oamenii lui Robert să arunce pietre peste zid și în curând 
dezordinea de dedesubt se transformă în debandadă în timp ce 
soldații dușmani se retrăgeau dincolo de șanț. Alergând, lăsară 
la vedere clăile de fân aprins clădite la baza porţilor și Robert, 
răgușit, se pomeni strigând din nou după apă. Grămezile aprinse 
sfârâiră când găleţile fură golite peste ele. Printre pietre, noroiul 
era presărat cu săgeți, scuturi și cadavre. Unii dintre răniţi se 
târau spre pod. Alţii dădură să-i ajute, dar fură ţinuţi la distanţă 
de săgețile pe care apărătorii continuau să le tragă de pe ziduri. 
In sunetul cornilor, cei din urmă pedestrași se retraseră, lăsând 
morţii și muribunzii în urmă. Pe ziduri, lumina aurie a dimineţii 
strălucea pe feţele înmuiate în sudoare ale apărătorilor 
triumfători. 


Capitolul 39 


Scoţienii ce atacau poarta de nord-est se retraseră pe la 
amiază. Făcuseră încă trei încercări să pătrundă prin porți și să 
ducă la capăt incendiul pe care-l porniseră, dar pe terenul plin 
de cadavre și bolovani nu puteau să înainteze ca mai-nainte. 
Grămezile de fân ud refuzau cu încăpățânare să ia foc la 
atingerea torțelor, iar după primul lor succes apărătorii erau și 
mai hotărâți să reziste. In cele din urmă, pedestrimea se retrase 
cu pierderi grele și oastea se regrupă pe câmp în huiduielile 
locuitorilor din Carlisle. Armata rămase pe loc câteva ore, 
oamenii îngrijindu-și camarazii răniţi, în timp ce li se alăturau și 
celelalte companii care până atunci împresuraseră orașul. 

Robert și oamenii săi se odihneau, prudenţi, împărțind între ei 
vin și pâine caldă adusă de localnici. Preoţii ajutau răniții și le 
dădeau ultima împărtășanie când era nevoie. Cadavre de 
bărbaţi și femei erau așezate unele lângă altele și vești soseau, 
încet, din alte părţi ale orașului. Porţile și zidurile rezistaseră: 
scoțienii nu reușiseră să treacă de ele. Focul cel mare de lângă 
castel, care înghiţise câteva clădiri, inclusiv un depozit de vinuri, 
ardea neîmblânzit. Fusese pus de o iscoadă de-a Comynilor care 
venise s-ar părea în oraș odată cu valul de refugiaţi și se 
ascunsese, așteptând atacul. Omul fusese prins de cavalerii din 
Annandale și spânzurat de zidurile orașului. 

In cele din urmă, armata scoțiană plecă înfrântă de lipsa 
mașinăriilor de asediu și de apărarea impenetrabilă a orașului. 
După o oră, devenise o ceață în depărtare, ciorile dând târcoale 
rândurilor ce abia se mișcau, cu ochii după viermii răscoliți de 
trecerea lor. 

Robert se așeză pe marginea parapetului. Dând pe gât 
ultimele picături de vin din burduf, închise ochii în bătaia 
soarelui după-amiezii. Fumul și praful din aer îi ardeau gâtlejul și 
pe o latură a capului avea o tăietură care nu se oprise din 
sângerat. Nu-și amintea de unde o căpătase. În jurul lui, ceilalţi 
sărbătoreau, cu vocile stridente de ușurare, dar el nu-și putea 
găsi voinţa să li se alăture. Aceasta fusese doar prima bătălie. 
Carlisle era acum o insulă înconjurată de o mare de soldaţi 
inamici. Nord, sud: nicăieri nu era sigur. Tatăl său era convins că 
regele Edward va câștiga războiul și le va da înapoi pământurile, 


296 


dar gândul la această victorie îl îngrijora pe Robert. Cu câteva 
zile mai înainte îl auzise pe tatăl său spunându-i unuia dintre 
cavalerii săi că regele plănuia să-l dea jos de pe tron pe 
trădătorul de Balliol. Lordul vorbise de tronul care trebuia 
reocupat pe un ton nerăbdător și plin de speranţă, fără să 
pomenească măcar o dată numele lui Robert, cel căruia i se 
trecuse acest drept. 

— Domnule. 

Robert privi în jur și-l zări pe Christopher Seton îngenunchind 
alături. Scutierul cel blond, a cărui faţă era mânjită de funingine, 
îi întinse lui Robert spada pe care i-o păstrase pe timpul 
asediului. 

— Poftim. 

Robert luă arma și în mintea lui se ivi, vie, amintirea bunicului 
său încingându-l cu ea în ziua în care fusese făcut cavaler. 
Amintirea deșteptă în el o senzație intensă de pierdere, nu doar 
a omului în sine, ci și a unor timpuri când lucrurile fuseseră 
limpezi și drumul de urmat clar. Acum, oriîncotro se întorcea, 
drumul părea umbrit și obscur. Simţea că în dimineaţa aceea 
fratele său rostise un adevăr când spusese că bunicul lor nu ar fi 
luptat împotriva scoţienilor, dar ce ar fi făcut bătrânul în această 
situaţie dificilă era greu de ghicit. 

— Voiam să vă mulţumesc, zise Cristopher în dialectul englez 
aspru din nord. Dacă nu m-aţi fi tras în jos, aș fi... Scutierul își 
privi încruntat mâinile, rănite și însângerate după ce aruncase 
sacii peste zid. Vă datorez viaţa, sir Robert, încheie el. 

Robert dădu să nege, nevrând povara recunoștinţei sincere a 
tânărului, dar își auzi fratele strigându-l. Cercetând strada de 
dedesubt, îl zări pe Edward. Îl însoțea Katherine. La vederea 
slujnicei, Robert se ridică în picioare. Grija faţă de soţia sa, 
ținută la distanţă pe parcursul tumultului asediului, îl copleși. 
Lăsându-l pe Christopher pe metereze, cobori grăbit din turn. 

— Cum îi este? strigă el, apropiindu-se de Katherine. Cum îi e 
soției mele? S-a născut copilul? 

Katherine respira precipitat, dar reuși să-i răspundă: 

— E o fată, sir Robert. Lady Isobel a născut o fată. 

La auzul cuvintelor, un zâmbet larg se întinse pe fața lui 
Robert și acesta izbucni într-un râs în care se amestecau bucuria 
și epuizarea. Edward zâmbea și el. Dar fața îmbujorată a 


297 


Katherinei rămânea crispată. Clătină din cap la auzul râsului lui, 
cu teamă în ochi. Veselia lui Robert pieri. 

— Ce-i? 

— Trebuie să vă duceţi la ea, domnule. 

Robert îi privi figura gravă, apoi se întoarse către fratele său. 

— Du-te, zise Edward. Păzesc eu porţile. 

Fără să mai aștepte alt îndemn, Robert alergă către locul 
unde era legat Vânătorul. Incălecă și-l îndemnă în galop către 
castelul de pe deal, ale cărui ziduri străluceau învăluite de 
soarele după-amiezii. 

Călări în susul străzilor, pe lângă grupuri de oameni care 
aclamau, pe lângă o căruţă ce se mișca lent, încărcată cu 
cadavre, pe lângă șiruri de bărbaţi care turnau apă peste 
clădirile în flăcări din apropierea castelului. Când trecea în 
goană pe lângă ele, un butoi de vin aflat undeva în depozit 
explodă, trimițând o minge de foc pe cerul negru. 

Curtea castelului era destul de liniștită, majoritatea oamenilor 
aflându-se încă jos la ziduri. Trecându-și piciorul peste șa, 
Robert sări jos, strigându-i unui pedestraș aflat în trecere să 
aibă grijă de calul lui. Urcă în goană treptele și pătrunse în 
interiorul umbros, simţindu-și armura grea ca plumbul. În timp 
ce tropăia pe scările către încăperile care i se dăduseră lui și 
soției lui, auzi un plânset. 

Robert năvăli în camera soției și fu șocat de căldură și de 
mirosul coclit de sânge. Pe pat, înconjurată de cearșafuri 
mototolite și pătate, zăcea Isobel, cu cămașa albă lipită de trup. 
Un preot era îngenuncheat alături de ea, cu crucea în mână. 
Moașa ședea lângă fereastră ţinând în braţe o boccea de pânză. 
Din acea boccea ieșeau plânsetele. Robert se apropie de soția 
sa, aruncându-i o privire ostilă preotului, care se ridică și dădu 
îndărăt. Faţa lui Isobel strălucea de sudoare. Transpiraţia îi 
sticlea în clavicule și pe oasele pieptului. Rămăsese slabă pe 
parcursul sarcinii, numai pântecele îi crescuse. Avea între 
picioare un sul de pânză roșu la mijloc, pe care pata creștea. 
Sângele îi acoperise cămașa și palmele îi erau lipicioase. 
Ingenunchind ţeapăn din pricina armurii, Robert își scoase una 
dintre mănușile de fier și îi luă o mână însângerată într-a lui. 

Pleoapele lui Isobel fluturară și se deschiseră. Pupilele i se 
mișcară de colo colo până când privirea i-o găsi pe a lui. 
Gemând, îi rosti numele. 


298 


— Sunt aici, murmură el. 

— Tata, zise ea cu privirea îndepărtându-se și apoi revenind la 
el. A...? 

— Au plecat, zise el atingându-i fruntea pe care o simţi 
arzându-i sub palmă. S-a terminat. 

Ea își linse sudoarea de pe buze. Când vorbi din nou, 
cuvintele abia i se auziră, ușoare ca o respirație. 

— Știu că pe sora mea o voiai. 

Robert avu senzaţia că încasase o lovitură. Clătină din cap, 
încercând să nege, dar ea continuă. 

— Nu contează. Ai fost un soţ blând. Robert îi sărută palma și 
Isobel strânse din ochi, cu lacrimi pe obraji. 

Respirația îi era mai slabă acum. Pata roșie acoperise aproape 
de tot cârpa albă. Robert îi simţi degetele înmuindu-se într-ale 
lui. Preotul se apropie și murmurul rugăciunilor sale umplu 
liniștea, iar Robert se aplecă deasupra patului, atingând cu 
fruntea pieptul soţiei sale. _ 

După un timp se ridică sleit și se apropie de moașă. li întinse 
braţele și, fără un cuvânt, ea i-o dădu pe fiica sa. Robert lipi de 
raceala aspră a armurii forma ei micuță, ale cărei țipete 
umpleau aerul. Stând la fereastră în încăperea încinsă, cu fumul 
ca o vânătaie pe cerul de afară, în minte i se ivi o amintire a 
mamei lui ţinând-o în braţe pe una dintre surori. 

— Marjorie, șopti Robert. O să te cheme Marjorie. 


Capitolul 40 


Un miros înțepător de fum încă mai stăruia în aer deasupra 
ruinelor Berwickului. Focurile arseseră neîncetat zile în șir, 
luminând nopţile cu flăcări vizibile de la mile depărtare, până 
când ploile lunii aprilie transformaseră incandescenţa lor în 
coloane de fum ce acopereau orașul cu nori sufocanţi. Cochiliile 
caselor și prăvăliilor se înșirau de-a lungul străzilor presărate cu 
dărâmături, de la valul de pământ ce înconjura orașul și până la 
docurile dincolo de care Marea Nordului se deschidea cenușie ca 
uitarea. Bușteni arşi se ițeau din zidurile dărâmate, ca oasele 
prin piele. Hala Roșie, cartierul general al neguţătorilor flamanzi, 
al căror comerț statornic transformase Berwickul în cel mai 


299 


bogat târg al Scoției, era o grămadă contorsionată de lemn 
înnegrit și piatră. Clădirea se prăbușise, îngropând sub ea 
cadavrele a patruzeci de neguțători care încercaseră s-o apere 
când englezii invadaseră orașul. Încadrat între mare, viaţa sa, și 
râul Tweed, Berwick fusese un port plin de forfotă. Cu mai puţin 
de patru săptămâni în urmă, aici trăiseră douăsprezece mii de 
oameni, un amestec de scoțieni și de coloniști din Ţările de Jos. 
Din ei nu mai rămăsese nici urmă, cu excepţia cadavrelor pe 
care apa râului le arunca pe mal. 

După ce oastea englezilor străpunsese fortificațiile ineficiente, 
măcelul continuase preţ de două zile. Pentru morţi se sapaseră 
gropi comune, dar acestea, oricât de adânci, nu îi putuseră 
înghiţi pe toți. Restul fuseseră căraţi cu căruţa la râu și aruncaţi 
în apă. Acum mareele primăverii aduceau unele cadavre înapoi 
la țărm, umflate și mutilate de crabi și pești. Pe malurile 
acoperite de noroi fuseseră trimiși oameni care să le scoată din 
apă și să le îngroape pentru a preveni izbucnirea vreunei 
molime. Muște zburau pe deasupra băltoacelor gelatinoase de 
resturi umane și zdrenţe. Câţiva soldaţi norocoși găsiră inele în 
degete și butoni pe manşete putrede, o compensație pentru 
însărcinarea cumplită ce li se dăduse. 

La o milă de râu, dincolo de rămășițele sfărâmate ale porţii 
Berwickului, al căror lemn putred se dovedise a nu conta pentru 
armata engleză, un alt grup de muncitori aștepta să-și înceapă 
ziua de lucru. La poalele valului de pământ ce înconjura orașul 
se afla un șanț îngust, plin de sfărâmăturile palisadei de 
deasupra. Oameni se înșirau pe marginile acestuia, ţinând 
târnăcoape sau proptiţi în lopeţi, tușind și trăgându-și nasul din 
pricina umezelii. Erau nerăbdători să înceapă, să-și alunge frigul 
din oase, dar mai întâi trebuia să aibă loc o ceremonie. 

Regele Edward înainta printre rândurile lor, în mantia ţeapănă 
de brocart auriu. Mai înalt decât majoritatea lucrătorilor care-l 
priveau, domina silueta lătăreaţă a lui Hugh de Cressingham, 
care se chinuia să ţină pasul cu el. Lăcomia triplase bărbiile 
funcţionarului regal și faţa sa rotundă era palidă și lucioasă 
precum ceara topită. Dinspre el venea un miros ca de carne 
stricată și Edward mări pasul în timp ce funcţionarul cel gras se 
legăna pufăind alături de el. Decisese deja ca, atunci când el se 
va întoarce în Anglia, Cressingham să rămână în urmă, în 


300 


calitate de trezorier regal al Scoției. Omul era un dregător 
competent, dar prezenţa sa era departe de a fi plăcută. 

— Aici, Maiestate, gâfâi Cressingham, îndrumându-l pe rege 
către o roabă ce fusese așezată la marginea șanțului. Era plină 
cu o grămadă ordonată de pământ negru. Am ajuns. 

Edward trase în plămâni aerul umed și se îndreptă grăbit spre 
roabă, nerăbdător să termine cu această demonstraţie și să se 
întoarcă să-și plănuiască înaintarea spre nord în confortul 
castelului, una dintre puţinele clădiri rămase nevătămate în 
urma atacului. Acolo erau încartiruiţi el și dregătorii săi, adunați 
acum la o oarecare distanţă de lucrători alături de o mână de 
prizonieri, inclusiv un lord irascibil și spurcat la gură pe nume sir 
William Douglas, care  comandase garnizoana oraşului. 
Prizonieratul lui Douglas fusese o condiţie pentru capitularea 
Berwickului, pe care Edward o aprobase numai după ce mai bine 
de șapte mii de oameni muriseră. Femeile și copiii care 
supravieţuiseră, precum și restul garnizoanei, avuseseră voie să 
plece, păstrându-și viețile și nimic altceva. leșiseră șiruri-șiruri 
pe poarta sfărâmată, palizi și tăcuţi. Privindu-i de pe parapetul 
castelului, lui Edward nu-i prea fusese milă. Locuitorii 
Berwickului, care le dăduseră cu tifla lui și cavalerilor lui din 
spatele palisadei lor putrede, îl ajutaseră să dea o lecţie 
nepreţuită restului Scoției. Incăpăţânarea scoţienilor avea să 
slăbească, acum că știau care era preţul rebeliunii. Avea să-i 
înfrângă mai ușor. Și, mai mult ca orice, Edward avea nevoie ca 
această campanie să se termine iute. 

După războiul din Țara Galilor, se întorsese în Anglia ca să 
descopere că scoţienii se aliaseră cu regele Philippe împotriva 
lui. Edward îi trimisese pe William de Valence și pe fratele său, 
Edmund de Lancaster, în Franţa, cu un contingent de cavaleri, 
pentru a-și întări prezenţa în Gasconia, apoi își convocase 
vasalii. In ciuda presimţirilor negre legate de acest nou război, 
baronii și cavalerii răspunseseră chemării lui la arme și la 
Newcastle îl întâmpinaseră mai mult de opt mii de oameni, 
inclusiv arcași din recent cucerita Țară a Galilor, experți cu arcul 
lung. In vreme ce oastea scoțiană înainta asupra orașului 
Carlisle, lăsând graniţa estică a regatului nepăzită, Edward 
traversă Tweedul prin satul Pârâul Rece și înaintă spre nord, 
ajungând la Berwick înainte de Paști. De-a lungul coastei îl 
urmaseră patruzeci și patru de galere care ridicaseră ancora din 


301 


Anglia de Est, transportând provizii și pietre pentru mașinăriile 
de asediu. In timp ce cavalerii lui Edward atacau valul de 
pământ, galerele pătrunseseră în estuar ca să lovească dinspre 
apă. In ciuda unor pierderi, inclusiv trei corăbii care eșuaseră pe 
uscat și fuseseră incendiate de oamenii lui Douglas, englezii 
pătrunseseră în oraș. 

Edward avea puţine fonduri pentru această campanie, dar 
ceea ce-i lipsea în materie de bani compensa prin hotărârea sa. 
Intr-un fel, rebeliunea scoțienilor, venind atât de aproape după 
cea din Țara Galilor, fusese o binecuvântare. Mașinăria sa de 
război era bine unsă și gata să se pună în mișcare. Victoria din 
Țara Galilor și găsirea Coroanei lui Arthur îi câștigaseră 
respectul oamenilor săi, iar pământurile oferite baronilor îi 
asiguraseră susţinerea lor. Edward nu se așteptase niciodată să 
supună Scoţia prin forţă, ca pe Irlanda sau Țara Galilor. De când 
pusese prima oară ochii pe acest regat, sperase întotdeauna să 
găsească o ușă deschisă prin care să-și atingă ţinta. Cea dintâi, 
căsătoria fiului său cu micuța Margaret, îi fusese trântită în nas 
odată cu moartea prematură a fetiţei. Cea de-a doua, controlul 
asupra regelui John, fusese închisă de Comyn când nu era atent. 
Acum avea s-o dărâme prin foc și sabie. 

Dincolo de Berwick, ispititor de aproape, se afla inima 
regatului. Edward trebuia doar să-și întindă mâna ca s-o apuce. 
Nu se îndoia că, odată ce scoţienii aveau să fie învinși și 
simbolul suveranităţii lor se va fi aflat în posesia lui, rezistența 
avea să înceteze, ca în Țara Galilor. Atunci aspiraţiile sale la un 
regat unit sub conducerea lui aveau să fie cu un pas mai 
aproape de a se îndeplini și avea să-și pună funcţionarii la 
treabă, dezvăluindu-le Ultima Profeţie și celorlalţi supuși ai săi, 
astfel ca ei să cunoască adevărata lui măreție. Scoţienii nu erau 
galezi, oţeliți în decadele de lupte crunte și frământări. Numai 
nobilii, cei care luptaseră sub tatăl său împotriva lui Simon de 
Montfort și cei care îl însoţiseră în Țara Galilor și în Cruciadă, 
aveau cât de cât experiența războiului. Prea puţini dintre 
oamenii liberi care constituiau grosul unei armate feudale 
luaseră parte la vreo luptă, și cu atât mai puţin ţăranii care 
constituiau pedestrimea. Un ghiont mai zdravăn și războiul avea 
să se termine. Berwick era doar cea dintâi fundaţie a noului 
regat al lui Edward, aflat la nord de graniţă, o temelie care avea 
să fie începută acum ca s-o vadă toată lumea. 


302 


Edward se apropie de roaba cu pământ, sub privirile 
muncitorilor și ale cavalerilor armatei sale. Faptul că această 
demonstrație fusese ideea lui Cressingham îl făcea și mai 
nerăbdător să termine odată, deși fusese de acord cu ideea 
când funcţionarul i-o propusese cu o săptămână în urmă, după 
ce planurile privind fortificarea Berwickului fuseseră terminate. 
În final, acest val de pământ avea să fie înlocuit cu ziduri de 
piatră și turnuri de veghe: un bastion al forței imperiale pe 
măsura fortărețelor sale din Țara Galilor. Până atunci, Edward 
poruncise ca șanțul existent să fie lărgit până la o lăţime de 
optzeci de picioare și o adâncime de patruzeci. 

Mânerele roabei fuseseră curățate cu grijă de pământ, 
observă el. Întinzându-se să le apuce, se întrebă dacă declaraţia 
pe care o făcea astfel o să fie anulată de sterilitatea 
demonstrației, o cacealma vizibilă cu ochiul liber. Gândul îl făcu 
să șovăie. Făcuse efortul de a ieși din castel, lăsând deoparte 
planurile sale ca să ofere acest spectacol. Trebuia să merite. 

Privind în jur, regele zări în apropiere un muncitor proptit în 
lopată. Se apropie de om, lăsându-l pe Cressingham să-l cheme, 
nedumerit. Muncitorul cu lopata se îndreptă imediat și privi 
îngrijorat în jur, întrebându-se în mod evident ce anume greșise. 
Când Edward se apropie, omul își înclină capul, iar degetele i se 
încleștară pe coada lopeţii până se albiră. Sub ochii curioși ai 
celorlalţi lucrători, regele luă lopata din mâna omului rămas cu 
gura căscată și se apropie de marginea șanțului. Infipse unealta 
în pământul umed, înfundând-o adânc prin lut până în stratul de 
argilă de dedesubt. În timp ce lucra, tivul auriu al mantiei i se 
târa prin noroi. Strângând coada lopeţii, lustruită de mâinile 
lucrătorului, desprinse un bulgăre de pământ. Ridicând 
încărcătura, Edward se îndreptă către roabă și, sub privirile 
uluite ale tuturor, o deșertă peste grămada îngrijită de pământ 
pusă acolo de altcineva. Dacă ziua de azi însemna punerea 
bazelor noii sale stăpâniri a nordului, atunci era important ca el 
și nu altul să fie primul care să-și murdărească mâinile cu 
pământ la începerea acestei construcţii. Mulțumit de gestul său, 
Edward se întoarse să ia o nouă lopată de pământ din șanț. 
Regele era atât de absorbit de munca sa, încât nu văzu grupul 
de călăreţi ce se apropia de porţile orașului venind pe drumul 
dinspre nord. 


După încă trei lopeţi, sub ochii uluiţi ai dregătorilor săi, 
Edward înfipse unealta în pământ și apucă mânerele roabei. 
Cressingham zâmbi și dădu din cap aprobator, încântat că 
regele făcea, în sfârșit, ceea ce se aștepta de la el. Edward 
împinse roaba pe lângă oamenii aliniaţi și o răsturnă acolo unde 
se stabilise, înconjurat pe dată de un miros puternic de pământ. 
Muncitorii aplaudară din toată inima. 

Cressingham se apropie de rege gâfâind. 

— Ei bine, asta ar trebui să le dea aripi, Maiestate, zise el cu 
hotărâre, în timp ce muncitorii, luându-și propriile lopeți și 
roabe, începeau să coboare în șanț la săpat. 

Edward nu-i răspunse. Își privea mâinile cu degete lungi, cu 
palmele murdare de pământ. 

— Maiestate. 

La auzul vocii aceleia viguroase, regele își ridică privirea și-l 
zări pe John de Warenne apropiindu-se de el prin mulţimea de 
muncitori. Era însoţit de contele scoţian Patrick de Dunbar, care 
îl ajutase la prădarea Berwickului. Contele purta o mantie pătată 
în urma călătoriei și faţa sa, încadrată de un păr negru și 
unsuros, era tulburată. In spatele lor, Edward zări un grup de 
călăreți care descălecaseră și vorbeau cu Anthony Bek. 
Scuturându-și ţărâna de pe mâini, le ieși în întâmpinare celor doi 
conți, cu Cressingham pe urme. 

— Maiestate, îl salută Patrick de Dunbar făcând o plecăciune. 

— Ai vești despre dușman? Vocea lui Edward era tăioasă. 
Fierbea de nerăbdare să aibă vești de când primise rapoarte 
conform cărora armata scoțiană năvălise peste graniță în 
Northumberland, arzând și jefuind. Conta pe vasalii săi locali 
asemeni contelui Patrick de Dunbar și al Brucilor aflaţi în 
Carlisle, care, cunoscând bine ţinutul, puteau fi ochii și urechile 
lui, dar fiindcă nu primise nicio veste de la căderea Berwickului 
începuse să-și piardă răbdarea. 

— Scoţienii au trecut graniţa acum cinci zile, Maiestate. Acum 
sunt la treizeci de mile de-aici, tăindu-vă drumul spre nord. Și-au 
pus tabăra pe pământurile mele. Chipul contelui Patrick era 
posomorât. După ce am primit permisiunea Maiestăţii Voastre, 
m-am întors la castel și l-am găsit împresurat. Dunbar a căzut în 
mâinile Comynului Negru și ale oamenilor săi. 

— Cum? întrebă Edward, mâniat de veștile nedorite. Alesese 
acest drum spre nord în parte și fiindcă Dunbar, aflat sub 


304 


controlul aliatului său, îi oferea un adăpost sigur în mijlocul 
teritoriului dușman: un loc fortificat unde se putea retrage la 
nevoie. Mi-ai spus că era bine apărat! 

Sir Patrick nu se grăbi să răspundă. Pe chipul său se războiau 
emoţiile. 

— Soţia mea le-a dat drumul, sire. Vocea-i era sugrumată. M-a 
trădat. 

Regele îl fixă îndelung cu privirea. 

— Și Balliol? 

— Regele este cu grosul armatei. 

Edward tăcu, cugetând. In zilele de după căderea Berwickului, 
primise din partea regelui John o renegare oficială a 
jurământului de supunere. Tonul sfidător și hotărât era complet 
nepotrivit cu bărbatul pe care-l știa el. Edward bănuia că John 
Comyn fusese vocea din spatele său. Lordul de Badenoch părea 
mai viclean decât îl crezuse. Regele sperase că prin căsătoria 
dintre fiul acestuia și fiica lui William de Valence omul avea să 
se dea pe brazdă. În mod limpede, Comyn avea nevoie de o 
demonstraţie mai clară a puterii lui. Toţi aveau. 

Edward își întoarse atenţia către John de Warenne. 

— Vreau să conduci o companie către nord și să te ocupi de 
țărănoii ăia. la castelul și prinde-i pe tâlharii care l-au ocupat. Nu 
vreau să-mi stea nimic în calea către nord. la-i pe tineri cu tine, 
zise el, aruncând o privire către Humphrey de Bohun și Cavalerii 
Dragonului. 

— Da, Maiestate. 

Edward dădu să plece, apoi se opri, cu privirea revenind 
asupra contelui Patrick. 

— Dunbar, ar fi trebuit să-ţi ţii nevasta mai din scurt! 


Capitolul 41 


Sir John de Warenne ieși din cort în ceața de afară, 
strângându-și mantia în jurul umerilor și trăgându-și zdravăn 
nasul. Era aproape luna mai și totuși dimineţile erau reci, cu 
ceturi dese ca o supă albă. Contele de Surrey ura mohoreala 
acestei coaste de nord-est, cu marea ei neprietenoasă și cu 
pantele de culoarea ruginii. De fapt, dispreţuia întreaga Scoţie. 


305 


Niciun drum cumsecade, întinderi dese de pădure și munţi 
brăzdaţi care-ţi tăiau înaintarea, zăpezile iernii, aerul umed în 
care, vara, roiau tot soiul de insecte ciupitoare. Tânjea să se 
întoarcă în ţinuturile blânde și împădurite ale moșiilor sale din 
Anglia. În curând avea să înceapă sezonul de vânătoare. Cu voia 
Domnului, războiul o să se termine până atunci. 

Înaintea sa, în ceaţă, siluete de oameni se mișcau printre 
șirurile de corturi. Warenne și cavalerii săi ajunseseră în Dunbar 
cu o zi mai-nainte și iscoadele îl înștiințaseră pe conte că, deși 
castelul era ocupat de o companie de soldaţi dușmani, armata 
scoțiană nu se vedea nicăieri. Pătrunzând în orașul părăsit, 
oamenii lui Warenne își așezaseră tabăra la o distanţă sigură de 
castel, care era cocoțat într-un echilibru instabil pe o faleză 
stâncoasă ce se înălța deasupra unui port. 

Pășind peste odgoanele corturilor, contele trecu pe lângă caii 
cărora rândașii le dădeau tainul de dimineaţă. Focuri de tabără 
își trimiteau fumul în întuneric, amestecându-și mirosul amar de 
lemn ars cu aromele mai dulci și mai puternice ale ovăzului și 
ierburilor. Bucătarii se treziseră deja de o oră. Inaintea lui 
Warenne, patru structuri cu muchii ascuţite se ridicau în aerul 
ceţos. Se apropie, văzând cu mulţumire că inginerii lucrau din 
greu, pregătind dispozitivele. Erau catapulte manuale, mai 
ușoare decât uriașele catapulte cu contragreutate pe care 
Warenne le văzuse folosite în alte campanii în lungul timp de 
când îmbrăţișase cariera armelor. Constau dintr-o grindă zveltă, 
mobilă, cu o curea la un capăt și patru frânghii la celălalt, 
pivotând deasupra unui cadru înalt de lemn. Catapultele cele 
mari funcționau pe principiul contragreutăţii, în timp ce acestea 
erau acţionate de oameni, care, trăgând de cele patru funii, 
înclinau grinda, făcând astfel celălalt capăt să se înalțe brusc, 
lansând un proiectil, de obicei o piatră special cioplită. Erau ușor 
de transportat și de construit, dar nu erau la fel de eficiente 
precum catapultele cu contragreutate, care puteau azvârli 
pietre de până la trei sute de pfunzi la o distanţă de patru sute 
de yarzi. 

Unul dintre ingineri, bătând un cui în cadrul de lemn, ridică 
ochii când Warenne se ivi din ceaţă. 

— Domnule, îl salută el. Mașinăriile ar trebui să fie gata să 
tragă într-o oră. 


Warenne mâărâi privind castelul. Terenul se înălța către 
zidurile acestuia, greu vizibile prin negură. Simţea mirosul mării 
și auzea țipetele pescărușilor, dar nu vedea mai nimic. 

— Dacă nu se împrăștie ceața asta, n-o să tragem deloc. 

Dar în mai puţin de două ore soarele, înălțându-se, goni ceața 
și pe la jumătatea dimineţii nu mai rămaseră din ea decât 
câteva fuioare târându-se zdrenţuite peste zidurile castelului 
Dunbar. 

Când prima piatră își nimeri ţinta, păsări se împrăștiară în aer. 
În clipa impactului răsună un trosnet asurzitor și se înălţă un nor 
de praf. Piatra căzu la pământ într-o ploaie de moloz și se 
rostogoli pe malul ierbos de la poalele zidului. Câteva clipe mai 
târziu, alte trei o urmară, toate nimerind cam în același loc, în 
apropiere de poarta castelului. Ţăndări de piatră și bucăţi de 
mortar se desprinseră din zidul împrejmuitor la fiecare lovitură. 

John de Warenne privi inginerii care încărcau și lansau 
metodic catapultele, trăgând de funii ca niște clopotari în 
biserică. Grinzile se înălțau una după alta, azvârlindu-și 
proiectilele către fortăreaţa din cărămidă roșie de pe pantă. 
Drept represalii, de pe parapete se revărsară săgeți, dar 
inginerii înălţaseră o palisadă și își vedeau de treabă la 
adăpostul ei. Pe măsură ce pietrele continuau să se lovească de 
ziduri, de-a lungul parapetului răsunară strigăte. Warenne 
întrezări mișcare dincolo de gurile de tragere, dar, dacă nu 
aveau de gând să lanseze un atac ieșind de la adăpostul 
porţilor, scoţienii nu puteau face mare lucru ca să împiedice 
asediul. Aveau, însă, un aliat de partea lor. Timpul. 

Câţiva dintre cavalerii englezi izbucniseră în urale la primele 
lovituri, dar ploaia aceea de pietriș și praf părea mai 
impresionantă decât era. De fapt, Warenne știa că putea să 
dureze mult până când o mașinărie de asediu, fie și o catapultă, 
reușea să deschidă în zid o breșă suficient de mare pentru ca 
atacatorii să pătrundă prin ea. Regele Edward voia capturarea 
cât mai rapidă a castelului Dunbar și Warenne înţelegea de ce, 
dar nu știa cât de lesne era de îndeplinit dorința regelui. Calea 
cea mai rapidă de a ocupa castelul ar fi fost să aibă sprijinul 
cuiva dinăuntru, dar asta deja se petrecuse o dată și era puţin 
probabil să se mai întâmple, acum castelul era ocupat de 
soldaţii Comynului Negru, susţinător fidel al lui John Balliol. 


307 


Privirea lui John de Warenne se îndreptă către silueta solidă a 
lui Patrick de Dunbar, aflat în apropiere. Contele își privea 
castelul asediat tăcut și cu chipul încremenit. Fără îndoială, soţia 
lui cea trădătoare se afla înăuntru. Warenne simţi o oarecare 
milă pentru om, gândindu-se cât de sfâșiat trebuia să se fi simţit 
privindu-și căminul atacat de mașinăriile de asalt. Cu trei ani în 
urmă, fiica lui Warenne murise. Fusese regină abia câteva luni, 
dar lui John Balliol îi fusese soție timp de zece ani, timp în care îi 
dăruise regelui Scoției un fiu și un moștenitor. Singurul lucru 
care îl consola pe Warenne la gândul morţii ei era că nu apucase 
să vadă acest război. Se întrebă dacă o parte din Dunbar nu-și 
dorea ca sediul să eșueze. Dacă reușea, soţia lui avea să fie 
judecată laolaltă cu restul trădătorilor. Putea contele să îndure 
una ca asta? se întrebă Warenne. El ar fi putut? 

Un alt bolovan lovi zidul de apărare, spulberându-se în clipa 
impactului. Un grup de pedestrași târa o roabă plină cu pietre 
câtre  mașinării, unde grămezile de proiectile deja se 
împuţinaseră. Aduseseră cu ei două căruţe pline cu pietrele 
rotunjite care fuseseră transportate la Berwick cu corăbiile, dar 
acestea aveau să se termine în curând și trebuia să caute altele. 
Plaja de dedesubtul falezei ar fi putut să le ofere o recoltă 
generoasă, dacă Warenne putea trimite niște oameni până 
acolo. 

Auzi pe cineva apropiindu-se din spate, își întoarse privirea și 
îl zări pe Humphrey de Bohun. Tânărul cavaler respira precipitat, 
dar chipul îi era liniștit, în ciuda bubuitului statornic al 
bolovanilor, care îi făcea pe alţi soldaţi să tresară. 

— Ai găsit un copac potrivit? îi strigă Warenne pe deasupra 
larmei. 

— Da, domnule. Oamenii îl taie chiar acum. Am lăsat șase 
cavaleri care să-l aducă aici de îndată ce-o să fie doborât. 

Warenne dădu aprobator din cap. După dezastrul survenit 
când cu ambuscada de pe drum din Țara Galilor, moștenitorul 
lui Hereford se dovedise un comandant priceput. El și ceilalți își 
câștigaseră pintenii la Berwick. Toţi primiseră botezul sângelui și 
încercările războiului îi căliseră. Humphrey, mai ales, arăta un 
mare potenţial. Warenne știa că regele avea mari speranţe în 
privinţa lui. 

— O să-l folosim pe post berbec pentru porţi după ce e 
curățat de ramuri și întărit, îi spuse el cavalerului. 


308 


Auzind zgomot de copite, cei doi se întoarseră și zăriră patru 
oameni călări înaintând cu repeziciune prin tabără. Warenne se 
încruntă nerăbdător, văzând că era una dintre trupele pe care o 
trimisese cu o zi înainte în recunoaștere. Lăsând inginerii să-și 
continue tirul asupra zidurilor castelului, le ieși în întâmpinare, 
urmat de Humphrey. Una dintre iscoade îl strigă. 

— Domnule! Descălecând, iscoada se grăbi să se apropie de 
conte. Scoţienii se apropie dinspre vest. 

— Conduși de cine? întrebă grăbit Warenne. Câţi sunt? 

— Toţi, domnule, toată armata scoțiană, condusă de Comyni 
și de regele John. Ar trebui să fie vizibili din clipă în clipă. 
Cercetașul se întoarse și arătă spre vest, unde terenul urca, 
transformându-se în mlaștini largi, presărate cu copaci. Pe 
coama dealului de colo. 

Warenne privi dealul, simțind cum nerăbdarea îi iuțea bătălie 
inimii. Bătrânului conte îi plăcea mai mult ideea războiului 
deschis decât perspectiva plictisitoare a unui asediu prelungit, 
cu oamenii demoralizaţi de așteptare și expuși nenumăratelor 
pericole ce amenințau o armată asediatoare: provizii pe 
terminate, raiduri surpriză dinspre castel sau atacuri din partea 
grosului armatei dușmane, care le putea tăia retragerea. Pentru 
războiul în câmp deschis se antrenaseră el și cavalerii săi în 
fiecare zi de când erau copii. La asta se pricepeau cel mai bine. 

Câteva clipe mai târziu, Warenne zări crescând pe dealul 
îndepărtat o linie întunecată formată din oameni călare. 
Stindardele înălțate le înveseleau rândurile cu străfulgerări 
colorate. De pe zidurile castelului Dunbar se ridică un strigăt. 
Scoţienii zăriseră și ei armata care venea să-i salveze. 

Warenne se întoarse către Humphrey, ridicându-și vocea ca 
să acopere uralele asediaţilor. 

— Apără tabăra, ordonă el. Nu trebuie să le permitem 
oamenilor lui Comyn să iasă din castel și să mă înconjoare. 

— Da, domnule, zise Humphrey, înclinându-se onorat. 

Lăsându-l pe cavaler să-i adune pe ceilalţi tineri, Warenne 
străbătu tabăra în grabă, chemându-și căpeteniile. Căpitanii 
cavaleriei și pedestrimii trecură la acţiune, aliniindu-și trupele. 
Acești oameni erau veterani ai campaniilor lui Edward în Țara 
Galilor, toţi războinici căliți. Scutierii și rândașii se ocupau de 
cai, punând șeile, potrivind cataramele chingilor și frâiele. 
Pregătiţi pentru eventualitatea unui atac, cei mai mulţi cavaleri 


309 


aveau o parte din armură pe ei, dar acum își puneau piesele 
cele mai stânjenitoare: mănușile din zale sau din plăci de metal, 
coifurile și scuturile. Pedestrașii își strângeau centurile spadelor 
și apucau ciocanele și lăncile, aliniindu-se în companiile lor. 
Mașinăriile de asediu trăgeau în continuare asupra zidurilor 
castelului, dar în curând cavalerii încălecară și bubuitul pietrelor 
fu acoperit de strigătele lor și de nechezatul cailor. 

Părăsiră tabăra în galop, înspre vest, îndreptându-se către 
dealul îndepărtat și către oastea scoțienilor, și strigătele 
sfidătoare ale apărătorilor se stinseră în urma lor. Petice 
albastre de cer se iviră între stindardele albe ale norilor ce 
goneau iute pe deasupra capetelor. Lumina soarelui pătrunse 
prin spărturi ca o lance, încălzind chipurile cavalerilor și 
pedestrașilor ce veneau în urma lor. John de Warenne călărea în 
avangardă, cu ochii aţintiţi asupra oștirii din depărtare. Scoţienii 
erau avantajaţi, aflându-se pe teren mai înalt, dar nepotul 
Mareșalului nu era îngrijorat. Oamenii săi călăreau alături de el 
în rânduri bine definite, cu fanioane fâlfâind pe lănci, cu crestele 
coifurilor fluturând. Pedestrașii încheiau coloana, înaintând cu 
pași mari pe terenul noroios ce începea să urce treptat. 

Culorile steagurilor inamice deveniră mai limpezi. Printre ele 
se afla stindardul regal al Scoției, leul roșu ridicându-se în două 
picioare pe un fundal auriu. La vederea englezilor, scoţienii 
începură să strige și răcnetele lor purtate de vânt ieșeau în 
întâmpinarea trupei ce se apropia. Warenne presupuse că acele 
scandări îndepărtate erau strigăte de răzbunare. Se îndoia că în 
Scoţia mai rămăsese vreun om care să nu fi aflat despre 
măcelul de la Berwick. O asemenea sete de răzbunare era un 
lucru bun. Avea să-i facă pe scoțieni pripiţi. Prin contrast, 
oamenii săi rămaseră tăcuţi, concentrându-se să acopere 
distanţa dintre ei și dușmani, cruțându-și forţele pentru bătălie. 

Când cavalerii englezi ajunseră în vârful primului deal, 
Warenne ridică mâna, ordonând o oprire. Comandanții săi se 
apropiară în timp ce examina terenul. Înaintea lor, solul cobora 
abrupt formând o vale năpădită de copaci și tufișuri, mai deși în 
defileu, acoperind parțial un pârâu sclipitor. Dincolo de cursul lui 
îngust, copacii se răreau iarăși, pe măsură ce terenul se ridica 
formând o pantă prelungă, în trepte, până pe culmea unde se 
afla oastea scoțiană. Dându-le ordine comandanților săi, care se 
împrăștiară ca să le transmită oamenilor, Warenne îi conduse pe 


310 


englezi în josul pantei abrupte. Cavalerii se înclinară în spate în 
șei, lăsându-și caii să aleagă cel mai bun drum. Vocile crunte ale 
scoţienilor ajungeau în continuare până la ei. Pedestrimea îi 
urmă, ajutându-se la coborâre de cozile suliţelor. Soarele 
dispăru după un nor și o umbră mătură iarba. Inaintea lor, 
printre copaci, apele pârâului se întunecară de la bronz la 
plumburiu în lumina schimbătoare. 

Cei dintâi cavaleri ajunseră la pârâu, Warenne fiind unul 
dintre ei. Pe alocuri, malurile erau înalte și oamenii fură siliţi să 
se împrăștie căutând vaduri sigure. Rupseră rândurile, înaintând 
printre copaci, unii întorcându-se chiar pentru a găsi căi mai 
ușoare pe unde să-și îndemne caii. Alţii călăriră atenţi prin apa 
rece și repede către locuri unde malul era mai jos și mai nisipos. 
Nămolul din albie, stârnit de copitele armăsarilor, întunecă 
suprafaţa apei. Înghiontind cu putere flancurile cailor, oamenii îi 
siliră să urce pe celălalt mal, cu apa picurându-le de pe picioare. 
Câteva animale alunecară și se panicară, dar călăreţii le 
stăpâniră cu ordine scurte. In urma lor soseau alți și alți cavaleri, 
urmându-și tovarășii de cealaltă parte a apei. 

Warenne și oamenii săi se aliniară printre copacii de pe 
celălalt mal. Se întoarse, dând ordine repezite în timp ce 
cavalerii continuau să se împrăștie de-a lungul malului. In urma 
lor se înghesuiau soldaţii, așteptând să traverseze pârâul. 
Deodată, Warenne auzi venind din susul dealului sunetul 
pătrunzător al mai multor corni. Acesta fu urmat de tunetul de 
neconfundat al copitelor. Dând pinteni calului și înaintând ca să 
vadă mai bine, contele de Surrey zări armata scoțiană călărind 
de-a valma pe pantă, către pârâu. O clipă rămase năucit la 
vederea ei, surprins de șarja aceasta neașteptată. Apoi, printre 
sunetele cornilor, le desluși cuvintele: 

— Pe ei! 

— Pe ei! Lașii fug! 

Warenne îi cuprinse dintr-o privire pe oamenii săi, răsfiraţi de- 
a lungul văii sau luând-o îndărăt printre copaci în căutarea unui 
loc pe unde să traverseze. Işi dădu seama că ruperea rândurilor 
pentru a trece pârâul le dăduse scoţienilor impresia că armata 
sa se destrăma. Apoi începu să urle ordine, cerându-le 
oamenilor să treacă apa cum or ști. Cei din urmă cavaleri își 
îmboldiră caii în apă. Cei mai mulţi urcau sau urcaseră, dar 
câţiva căzură, răsturnându-se pe mal, cu caii ţipând și zbătându- 


311 


se în timp ce alunecau îndărăt. În urma lor, pedestrașii coborâră 
cu sutele malul alunecos, ţinându-și armele ridicate în timp ce 
traversau apa și se târau la deal pe cealaltă parte. 

Lăsându-și viziera și smulgându-și lancea din mâinile 
scutierului, Warenne își îndemnă calul și ieși dintre copaci urmat 
de oamenii săi. 

Scoţienii care se năpusteau orbește în josul pantei, într-o 
grămadă dezordonată, zăriră un șir de cavaleri ivindu-se dintre 
copacii dinaintea lor și aliniindu-se pe măsură ce ieșeau în 
rânduri strânse, cu scuturile ridicate. Ceea ce luaseră drept o 
ceată îngrozită de fugari devenise deodată un bine disciplinat 
zid de oțel care galopa în susul pantei în întâmpinarea lor. 
Câţiva dintre scoţienii aflaţi în fruntea acestui asalt haotic, cei 
care îi zăriră primii pe cavaleri, încercară să-și înfrâneze caii, să 
încetinească sau să întoarcă. Dar nu aveau altă cale de-acum și, 
cu setea de sânge pierindu-le, fură mânați de mulţimea care 
venea din urmă direct în rândurile cavaleriei grele a englezilor. 
Scoţienii care mai participaseră la lupte îi îndemnară pe ceilalți 
cu strigăte, încercând să strângă rândurile pe cât posibil, dar 
prea târziu. Cavalerii englezi intrară în ei în plin. 

Oameni căzură la pământ, aruncaţi din șei de impactul 
violent. Unii își pierdură cunoștința, alţii se prăbușiră sub 
copitele cailor, care-i făcură una cu ţărâna. Odată cavalerii 
englezi pătrunși în mijlocul oștirii scoțiene, în rândurile căreia 
dezordinea se transformase într-o panică  nestăpânită, 
pedestrimea se revărsă în urma lor. Roiau ca lăcustele în jurul 
oamenilor și cailor prăbușiţi, înconjurând conții și cavalerii, care 
fură dezarmaţi și luaţi prizonieri. Unii nobili se prăbușiră luptând 
în zadar când infanteria îi acoperi, scoțându-i din luptă cu 
lovituri date cu ciocanul sau cu măciulia spadei. 

Warenne, care-și pierduse lancea, învârtea spada sfărâmând 
scuturi și înfundând coifuri cu lovituri cumplite. Oamenii cădeau 
doborâţi de pe cai de loviturile lui teribile sau răsturnaţi de 
cavalerii săi. Warenne înaintă, conducându-și soldații mai adânc 
în rândurile zdrenţuite ale scoţienilor, până ajunse la 
pedestrimea aflată în spatele acestora, unde măcelul se 
dezlănțui fără cruţare. Caii de luptă în armurile lor măturau 
oamenii din cale de parcă ar fi fost mlădițe sau se ridicau în 
picioare, lovind cu copitele, spărgând capete și frângând spinări 
sub greutatea lor masivă, așa cum fuseseră dresați. Cavalerii lui 


312 


Warenne își traseră spadele și începură să măcelărească 
oamenii ce se împrăștiau pe panta dealului, tăind membre și 
despărțind capete de corpuri. În curând, câmpul fu scăldat în 
sânge, pedestrașii gemând în timp ce se târau peste trupurile 
tovarășilor lor. Nu putură însă scăpa de infanteria engleză, care 
veni să-i termine cu lovituri brutale de spadă. 

John de Warenne, transpirând înăuntrul coifului, lovi un alt 
cavaler. Omul se dezechilibră din pricina loviturii și Warenne își 
întoarse calul cu o smucitură a frâielor, făcând animalul să intre 
în armăsarul scoțianului și azvârlindu-l pe om din șa. Acesta se 
prăbuși în zornăit de armură, scoțând un strigăt. In timp ce 
încerca să se ridice, fu înconjurat de trei pedestrași. Unul îl lovi 
cu ciocanul în stomac, făcându-l să se îndoaie de mijloc, iar 
ceilalți dădură în el cu pumnii și picioarele până când se lăsă 
dezarmat. Pretutindeni pe câmpul de luptă aveau loc scene 
asemănătoare. Pretutindeni, scoţienii se străduiau să scape, 
bătălia lor fiind acum una pentru supraviețuire. Warenne zări 
stindardul regal al Scoției dispărând în susul pantei, urmat de 
cel al Comynilor Roșii. Între el și ei, dealul era înțesat de 
pedestrași morţi și muribunzi, făcând urmărirea imposibilă. 
Șuierând un blestem prin vizieră, Warenne continuă lupta. 

În mai puţin de o oră, bătălia se terminase. Panta ierboasă era 
presărată cu cadavre de oameni și cai. Unii dintre nobilii scoțieni 
muriseră, dar asta nu era nimic în comparaţie cu soarta 
pedestrașilor, care căzuseră cu sutele. In unele locuri erau atât 
de mulţi morţi încât sângele lor se aduna în băltoace, 
prelingându-se în josul pantei și înroșind apele pârâului. 
Infanteria engleză umbla printre aceste grămezi ucigându-i pe 
cei răniţi. 

Warenne contemplă câmpul de luptă din șaua armăsarului 
său stropit de sânge, simțind puternic în gură și în nări mirosul 
morţii. Era dezamăgit că regele Scoției nu se afla în rândul 
nobililor scoțieni înfrânți pe care cavalerii săi îi încercuiseră, dar 
chiar și-așa, bătălia fusese câștigată. Și ce victorie! Fuseseră 
capturați mulţi magnați scoțieni, inclusiv un număr de conți și 
baroni, majoritatea alcătuind conducerea ţării de când Balliol le 
cedase autoritatea sa. Era o zi sumbră pentru Scoţia. Dintr-o 
singură șarjă, contele de Surrey scosese din luptă mare parte 
din armata regatului și pe cei mai mulţi dintre conducătorii săi. 


313 


Capitolul 42 


Soarele amiezii ardea deasupra capetelor companiei. Insecte 
zumzăiau în tufișurile aflate de o parte și de alta a drumului și 
iarba uscată fâșâia în bătaia vântului fierbinte care arunca praf 
în ochii călătorilor și purta pe aripile lui mirosul sărat al mării. 

Robert, călărind în urma tatălui său, simţea soarele arzându-i 
pielea între gluga căptușită a coifului și gulerul cămășii de zale. 
Alături de el călăreau fratele său și cavalerii din Carrick. 
Călătoreau de ore în șir și caii începuseră să dea semne de 
oboseală, lăsând capetele să le atârne în timp ce se târau de-a 
lungul drumului. Zvâcneau tot timpul din cozi ca să alunge 
muștele care se îndesiseră devenind adevărați nori pe măsură 
ce se apropiau de mare, o foaie strălucitoare de metal aflată la 
distanță. 

În urma cavalerilor, pe cai de rând sau buiestrași, călăreau 
scutierii, rândașii și servitorii, alături de soțiile și copiii unora 
dintre oamenii din Carrick sau Annandale. Printre ei se afla 
slujnica lui Isobel, Katherine, călare pe iapa castanie, blândă, 
care îi aparținuse stăpânei sale. Robert ar fi putut să vândă 
animalul, dar calul era unul dintre lucrurile la care Isobel ţinuse 
foarte mult și era mai practic, își spusese el, să îi dea iapa 
servitoarei care devenise cel dintâi paznic al fiicei sale. Voise să 
caute o îngrijitoare mai potrivită, o guvernantă dintr-o casă 
nobilă poate, dar nu avusese timp pentru asta de la moartea 
soţiei și începerea războiului. În plus, până în prezent, Katherine 
se dovedise mai mult decât capabilă să aibă grijă de copil. În 
urma ei, pe un ponei îndesat, călărea o fetișcană slăbănoagă de 
cincisprezece ani, doica fiicei sale. Katherine o găsise pe Judith 
în Carlisle, la puţin timp după moartea lui Isobel. Fiica unui 
cavaler din garnizoana orașului, Judith, născuse cu câteva 
săptămâni mai devreme, dar copilul fusese mort. Nimeni nu 
pomenise ceva despre vreun soț, iar tatăl păruse ușurat s-o 
vadă primită în gospodăria lui Bruce. Era o făptură posacă, dar 
avea laptele care îi trebuia copilului său, așa că Robert îi suporta 
prezenţa. 

Încheiau coloana două căruțe, trase de cai de povară și pline 
cu provizii: hrană pentru oameni și cai, corturi, armuri și 
echipament, toate necesare pentru această călătorie. In Scoţia, 


314 


familiei Bruce îi rămăseseră prea puţine locuri unde să stea, 
puţini prieteni care să-i ofere un pat peste noapte. Se întorceau 
acasă învingători. Și urâţi de toată lumea. 

Înfrângerea armatei scoțiene la Dunbar fusese semnalul că 
scurtul război cu Anglia se încheiase. Cu majoritatea 
conducătorilor capturați și cu armata pe jumătate distrusă, 
rezistenţa scoțienilor se frânsese. Alianţa lor cu regele Philippe 
nu se dovedise de folos, niciuna dintre promisele corăbii cu 
soldați din Franța nu venise în ajutorul lor. După Dunbar, 
castelele din Roxburgh, Dumbarton și Jedburgh se predaseră 
unul după altul, iar Edinburghul căzuse după o săptămână de 
asediu. Aflat în Perth la sfârșitul lui iunie, Edward primise un 
mesaj de la regele John, care se refugiase în nord alături de 
Comyni. Regele Scoției, cu acordul consiliului său cel 
împresurat, se predase fără condiţii. 

Pentru Robert, trecerea graniţei înapoi în Scoţia, la capătul 
unui război de patru luni, fusese o binecuvântare și un blestem. 
Regele Edward își respectase promisiunea și, după victorie, 
restituise familiei Bruce pământurile confiscate de Comyni 
înaintea izbucnirii luptelor. Pe drumul de întoarcere, lordul și 
oamenii din Annandale și Carrick fuseseră triumfători, dar, în 
ciuda ușurării simţite odată cu recăpătarea domeniilor sale, la 
intrarea în Annandale, Robert descoperise că-i venea greu să 
sărbătorească. Recoltele zăceau nimicite, cele pe care nu le 
distrusese oastea scoțiană erau lăsate să se ofilească și să se 
usuce fără să aibă cine se ocupa de ele. Orașele și satele erau 
tăcute, mulți dintre bărbaţii și femeile din regiune fugiseră când 
oastea Comynilor venise cu foc și sabie. Cel puţin Lochmaben 
era încă în picioare, armata mulţțumindu-se să ardă și să 
jefuiască pământurile din jurul castelului. Era însă o priveliște 
tristă, castelul prădat de tot ce era de valoare, tapiseriile 
sfâșiate, mobilele ce nu putuseră fi transportate sfărâmate sau 
mânjite, magaziile golite de grâne și de vin. Un miros de urină 
îmbibase întreg locul, care era acoperit de gunoaie, oase de 
animal, saci azvărliţi și butoaie goale, de parcă un grup mai 
mare de oameni ar fi stat aici o scurtă perioadă înainte să-și 
vadă de drum. 

Nu avusese însă timp să pună să fie curățat, căci în curând 
venise un mesaj de la regele Edward, care îi chema pe lordul de 


315 


Annandale și pe Robert să i se înfăţișeze în orașul Montrose, 
aflat în nord-est. 

— Stăpâne, n-ar trebui să ne odihnim? 

Auzindu-l pe unul dintre cavaleri adresându-i-se tatălui său, 
Robert ridică ochii. Avusese de gând să facă și el aceeași 
propunere. Căldura amiezii devenise de neîndurat și Vânătorul, 
observă el, era disperat să bea apă. Marjorie, legată cu o eșarfă 
la pieptul Katherinei, începea să scâncească. 

— Nu, aproape c-am ajuns. Lordul îl privi pe cavaler cu un aer 
plin de sine. Vreau să dau ochii cu Maiestatea Sa Edward cât 
mai curând posibil. Mă aștept să aibă vești importante pentru 
mine. 

Privirea lui Robert stărui asupra tatălui său, a cărui tunică 
galbenă împodobită cu o cruce diagonală roșie strălucea în 
lumina soarelui și a cărui cămașă de zale fusese lustruită până 
sclipea. În ciuda căldurii, purta peste tunică și armură o mantie 
de postav flamand fin, căptușită cu mătase roșie. Transpira din 
plin, cu șiroaie de sudoare picurându-i pe faţă. Deasupra lui se 
înălța stindardul din Annandale. ÎI silise pe stegarul său să-l 
poarte prin toate orașele și satele pe unde trecuseră, din 
Lochmaben și până pe coasta de nord-est, ca într-o procesiune 
regală. Robert purta o tunică având blazonul Carrickului, dar nu 
înălțase stindardul, înfășurat în jurul cozii lui și pus într-una 
dintre căruțe. Când tatăl rosti aceste cuvinte, Robert simţi că 
fratele său încerca să-i prindă privirea, dar, știind ce anume voia 
să-i transmită Edward, rămase cu ochii aţintiţi înaintea sa. 

Pe măsură ce înaintau, iar soarele trecu de amiază, înaintea 
lor se deschise o lagună uriașă. Intre această lagună și Marea 
Nordului se afla orașul Montrose, ridicat pe o limbă de nisip, cu 
un castel îndesat înălțându-se deasupra celorlalte clădiri. In fața 
zidurilor castelului, unde câmpiile presărate cu tufe se învecinau 
cu niște dune cenușii, fuseseră așezate mai multe corturi, 
formând o mare multicoloră de pânză. În mijlocul lor era o 
platformă de lemn arătând ca o scenă. 

Străzile din Montrose erau pline de cavaleri englezi și scutierii 
lor. Călărind prin mulţime, Robert observă după vorbă că 
majoritatea oamenilor erau englezi, accentele lor indicând o 
varietate de localități din care veniseră pentru a se aduna în 
acest port scoțian. Câţiva vorbeau irlandeza, fapt ce-l făcu să-și 
amintească vag de timpul petrecut la Antrim, învățând să 


316 


călărească alături de neastâmpăraţii săi fraţi adoptivi și 
ascultând poveștile tatălui lor despre Finn MacCool. Alţii vorbeau 
galeza, trezindu-i alte amintiri, mai recente și mai puțin plăcute. 
O încăierare izbucni în faţa unui han prăpădit pe lângă care 
treceau, un soldat lovindu-l pe altul și fiind apoi copleșit. Câţiva 
oameni se apropiară să pună capăt bătăii, în timp ce mult mai 
mulți o aclamau. Soldaţii care se înghesuiau pe străzi aveau un 
aer indolent, îndopându-se cu mâncare și bere și cerând răstit 
menestrelilor sau bufonilor să le cânte cântece anume. Aceștia 
nu erau oameni osteniţi după o campanie grea, sărbătorind o 
victorie binemeritată. Erau petrecăreţi la o serbare. Era o scenă 
cu totul diferită de ceea ce văzuse Robert după campania din 
Țara Galilor. Cum de se petrecuse atât de repede? Cum de 
căzuse Scoţia atât de ușor? Gândul era șocant. 

Urmându-și drumul pe străzi, ajunseră în cele din urmă la 
castel, pe turnul căruia flutura un stindard stacojiu cu trei lei 
aurii. Porţile erau închise și patru străjeri purtând culorile regelui 
stăteau afară, proptiţi în sulițe. Când lordul de Annandale se 
apropie, unul înaintă, traversând podul care se întindea pe 
deasupra șanțului. 

— Bună ziua, strigă el, cu ochii pe stindardul înălțat deasupra 
companiei. Cu ce treburi veniţi? 

La un semn de-al tatălui său, unul dintre cavalerii acestuia 
înaintă. 

— A sosit sir Robert Bruce, lord de Annandale. Dorește să-i 
vorbească regelui Edward. 

— Maiestatea Sa e la sfat, răspunse străjerul. 

Robert observă grimasa de enervare de pe chipul tatălui său. 
Bruce își îndemnă iapa sa albă către paznic. 

— Maiestatea Sa Edward m-a chemat într-o chestiune 
urgentă. Sunt sigur că mă va primi. 

— Am primit ordin să le permit intrarea numai celor al căror 
nume mi s-a dat. Al dumneavoastră, domnule, nu este printre 
ele. Vă propun să vă așezați tabăra alături de ceilalți oameni pe 
care regele i-a convocat aici. Fără îndoială, regele Edward va 
trimite după Domnia Voastră când va fi gata. 

Spunând acestea, straja se întoarse și străbătu podul 
întorcându-se de unde venise. 

Lordul își întoarse brutal iapa și Robert observă cu satisfacţie 
umilinţa de pe chipul tatălui său. Bruce își vărsă supărarea pe 


317 


cavalerii săi, care se încruntau nedumeriţi, apoi porni către 
tabăra de corturi cu o strâmbătură schimonosindu-i faţa înroșită. 

Pe câmpia de sub zidurile castelului nu mai rămăsese prea 
mult loc, corturile întinzându-se până la dunele nisipoase, așa că 
fură siliți să se așeze pe un petic de pământ aflat în apropierea 
malului nămolos și fetid al lagunei, unde ţipetele păsărilor 
umpleau aerul. In timp ce cavalerii descălecau, servitorii se 
apucară să dea jos din căruțe corturile și echipamentul. Câţiva 
plecară să caute apă pentru cai, în timp ce ceilalţi săpară vetre 
pentru foc și latrine. Robert se apropie de spatele unei căruțe, 
lăsându-l pe Vânător în paza lui Nes, care fusese ars atât de rău 
de soare încât i se cojea pielea de pe nas și obraji. Doi servitori 
coborau o cușcă mare de lemn. lnăuntru era căţeaua lui Robert, 
Uathach. În vara de dinainte, după întoarcerea din Scoţia, își 
redescoperise afecțiunea pentru tânăra căţea, puiul favoritei 
bunicului său. 

— Adu-mi lesa, îi spuse unui servitor. O s-o iau cu mine când o 
să merg să caut lemne. 

Servitorul păru surprins de idee, dar cotrobăi printr-o desagă 
după lesa cățelei, în timp ce un altul deschise ușa cuștii. 
Uathach se descolăci și se strecură afară ca un șarpe. Era înaltă, 
ajungându-i aproape până la șold, cu membre lungi și fumurie 
ca mama ei. Se îndreptă direct spre Robert, gâfâind, cu limba 
scoasă. El luă lesa din mâinile servitorului și i-o fixă de zgardă. 
Spre deosebire de câinii tatălui său, care aveau lese de mătase, 
cea a lui Uathach era din piele moale, cafenie. Bunicul său își 
bătuse întotdeauna joc de cei care-și împodobeau câinii cu 
zgărzi dichisite, spunând că asemenea zorzoane erau pentru 
nesăbuiţii cu mai mult aur decât minte. Înfășurându-și lesa de 
mână ca să ţină cățeaua aproape, Robert porni printre rândurile 
de corturi, lăsându-i pe servitori să despacheteze și pe 
Katherine să o pună pe fiica lui, care plângea, în braţele lui 
Judith, pentru a fi hrănită. Nu ajunsese prea departe când 
Edward îl prinse din urmă, alergând. 

— Unde te duci, frate? 

— Pe plajă, să caut lemne. 

Fratele său i se așeză în cale. 

— De când e asta treaba unui conte? 

— Uathach trebuie să-și facă nevoile. Și eu la fel. Ar trebui să 
pun servitorii să se ocupe de asta în locul meu? 


318 


Fără să aștepte un răspuns, Robert își văzu de drum. Nu-și 
dorea o altă ceartă. 

— N-ai de gând să vorbeşti cu el, nu? O să-l tot ocolești până 
o să fie prea târziu și nu va mai depinde de tine. 

Robert se opri. Întorcându-se, întâlni privirea provocatoare a 
fratelui său. 

— De ce nu poţi s-o lași baltă? 

Edward clătină din cap, incredul. 

— S-o las baltă? întrebă el, apropiindu-se de Robert. Vorbim 
de viitorul regatului nostru! Ai o șansă să îndrepţi greșelile din 
ultimele luni. Pentru numele Domnului, de ce nu profiţi de ea? 

— Nu știm ce intenţii are regele Edward. Invitaţia a fost 
neclară. Cum aș putea să profit de ceva care nu-i concret? Cum 
să...? 

— Mâine, îl întrerupse Edward, John Balliol va fi detronat în 
mod oficial. Tata crede că îi va lua locul ca rege al Scoției. De 
asta a venit încoace. Dar dreptul la tron ţi-a fost trecut de 
bunicul ţie, în ziua când ai moștenit Carrickul. De ce nu l-ai 
înfruntat? O să-l lași să ia ce ţi se cuvine? 

— Ce-ţi pasă? întrebă Robert, căldura și oboseala făcându-l 
să-și iasă din fire. Pentru tine e mai bine dacă ajunge el rege. 
Dacă mor înaintea ta, o să-i fii moștenitor. 

Edward clătină din cap și se întoarse. Zise, cu glas scăzut: 

— Vreau să văd din nou pace în regatul nostru, frate. Nu 
vreau să mă mai lupt cu concetățenii mei. Războiul ăsta m-a 
scârbit. Tata... Se opri, încruntându-se. S-o fi născut el scoţian, 
dar în vinele lui curge sânge de normand. ÎI privi din nou pe 
Robert. Limba mamei noastre deja dispare de pe pământurile 
noastre, iar obiceiurile și tradiţiile strămoșilor noștri, atât de 
preţuite de bunicul, se sting. Tata nu va face decât să le 
grăbească pieirea. Adu-ţi aminte c-a pus-o pe mama să înveţe 
franceza fiindcă ura galeza. O să ţină o curte regală normandă 
în Edinburgh și în curând o să fim un soi de Anglie. 

Robert își privi fratele. Niciodată nu-l mai auzise vorbind atât 
de sincer și deschis. 

— Și de ce crezi că eu aș fi altfel? 

Edward zâmbi fin. 

— Te cunosc mai bine decât crezi, frate. Cu toate greșelile pe 
care le-ai făcut în trecut, în inima ta ești scoţian. 


Robert înţepeni, vinovat, știind că fratele lui se gândea la 
implicarea sa în ordinul Cavalerilor Dragonului. 

— Nu știm ce pune la cale regele Edward și nici dacă are 
măcar de gând să ofere tronul cuiva. Chipul i se înăspri. N-o să 
rup familia împotrivindu-mă tatei pentru niște firimituri de la 
masa regelui care nici măcar nu ne-au fost aruncate. 

De data aceasta, când se îndepărtă fratele său, nu făcu niciun 
gest să-l urmeze. Robert își văzu de drum, pe lângă grupuri de 
soldați care leneveau în căldura soarelui, bând sau dormind. Alţii 
se înghesuiau în jurul unor mese pe căpriori instalate sub 
baldachine, în timp ce servitorii le aduceau de mâncare. Văzu 
atârnate de laturile corturilor câteva stindarde pe care le știa și 
se întrebă cine era acolo. Chipul lui Aymer de Valence i se ivi 
rânjind în minte până când îl alungă, străbătând cu pași hotărâți 
dunele de nisip în direcția mării, cu Uathach pășind alături. 

În lumina soarelui după-amiezii, marea era aurie și valurile 
șopteau pe nisip. Briza venită din larg zvântă sudoarea de pe 
fruntea lui Robert, care se așeză, eliberând-o pe Uathach din 
lesă. Căţeaua se repezi în salturi spre apă, sărind prin valuri ca 
un cerb. Pe nisip erau trase câteva bărci de pescuit. Ceva mai 
departe de ele, câţiva copii se fugăreau unul pe altul în apa de 
la țărm. După vocile lor ascuţite, Robert își dădu seama că erau 
englezi, cel mai probabil copii de cavaler sau de conte. Uathach 
alergă încântată înspre ei, dar Robert o chemă la el cu un 
fluierat. Căţeaua, ascultătoare, se trânti alături, iar el înclină 
înainte, punându-și coatele pe genunchi. Privi în largul mării, a 
cărei seninătate albastră distona cu furtuna din mintea lui. 

De când fusese recompensat cu funcţia de guvernator de 
Carlisle, tatăl lor făcuse aluzii la perspectiva ca, dacă regele 
Edward câștiga războiul, să îl facă rege. Acum Edward câștigase 
și a doua zi Balliol avea să fie detronat. Robert era recunoscător 
că li se restituiseră pământurile familiei, îl mulțumea soarta lui 
Balliol și îi ura pe Comyni, dar călărind pe pământurile natale și 
văzându-și compatrioţii supuși și umiliţi se simţise ca un 
invadator, la fel de disprețuit ca regele Edward și soldaţii lui. 
Voia el să fie regele unui popor care-l ura? Și cum ar fi fost 
domnia însăși? Văzuse cu ochii lui încercările lui Edward de ao 
controla în ultimii șase ani, mai întâi propunând căsătoria dintre 
Margaret și moștenitorul său, apoi amestecându-se în domnia 
regelui John. Acum, că Edward preluase controlul regatului prin 


320 


forță, orice om pe care l-ar fi pus în locul lui Balliol n-avea să fie 
decât un vasal supus, aflat la capătul unei lese foarte scurte. 
Robert nu simțea nicio dorinţă să fie el acela. Încercând să facă 
asta, și-ar fi distrus familia, s-ar fi transformat într-un șerb al 
regelui Angliei și ar fi fost urât de supușii săi. 

Stând astfel, îi răsună în minte tonul aspru al bunicului său, 
întrebându-l dacă secole de istorie aveau să se sfârșească odată 
cu el: dacă Alexander și David și Malcolm Canmore luptaseră și- 
și vărsaseră sângele numai pentru ca el să renunţe fără 
împotrivire. Jurase să respecte pretenţia la tron. De ce nu putea 
găsi voinţa s-o facă? 

— Sir Robert? 

Auzindu-se strigat, se întoarse și zări un tânăr bărbat înalt, 
într-o tunică din mătase albastră, venind spre el de-a curmezișul 
dunelor, cu un zâmbet larg pe faţa arsă de soare. La vederea lui 
Humphrey de Bohun, Robert se simţi năpădit de ușurare și norii 
îndoielilor și grijilor i se împrăștiară din minte. Se ridică să-și 
întâmpine prietenul, râzând fericit, și se îmbrăţișară. 

— Ti-am văzut stindardul pe câmp, zise Humphrey. Fratele 
tău mi-a spus unde ești. Se uită la Uathach care îl adulmeca. E 
ogarul tău? E frumos! 

— De când ești în Montrose? se interesă Robert. Sperase să-l 
găsească aici pe cavaler, pentru că îi lipsise foarte tare prietenia 
acestuia. Văzându-l pe Humphrey, era ca și cum ar fi fost din 
nou la Londra, în acea vară, antrenându-se pe teren și 
participând la ospeţe în Sala Mare. Ca și cum ultimul an nu ar fi 
existat. 

— Doar de câteva zile. Am venit din Perth. 

— Ai fost la Berwick? 

Zâmbetul lui Humphrey păli. Privi spre larg, apoi se întoarse 
către Robert cu un surâs forțat. 

— Hai să nu vorbim de bătălii. Războiul s-a terminat. Vreau să 
aud totul despre tine. Unde este frumoasa ta soţie? E aici? Abia 
aștept să-o cunosc. 

— Isobel a murit acum patru luni, în Carlisle, când i-a dat 
naștere fiicei noastre, zise Robert după o pauză. 

Chipul lui Humphrey se întristă. Puse mâna pe umărul lui 
Robert. 

— Prietene, îmi... 


321 


Robert flutură din mână, respingând scuzele încă dinainte de 
a fi rostite. Nu simţea că merită compătimire, fiindcă jelise 
destul de puţin. 

— A fost o femeie de treabă. O soţie bună. Dar n-am fost 
împreună decât un an și, cu toate frământările care-au fost și cu 
războiul, nici nu ne-am văzut prea des. De fapt n-am cunoscut-o 
prea bine. îi... 

Robert se poticni. Nu-i mai vorbise nimănui despre asta. 

— Îi simt lipsa, recunoscu el, dar mai mult de dragul copilului 
decât din alte motive. 

Humphrey dădu din cap: 

— Înţeleg. 

Rămaseră tăcuţi, unul lângă altul, privind copiii care săreau 
peste valuri. După atâtea zile petrecute pe drum, amândoi 
aveau feţele arse de soare și aspre din cauza tuleielor. După un 
timp, Robert dădu să spună ceva, dar cavalerul i-o luă înainte. 

— Mă bucur că ești aici, se întoarse Humphrey spre el. Mi-ar 
prinde bine ajutorul tău. 

— Sigur că da. În ce privinţă? 

— Regele Edward dorește un anumit lucru pe care Cavalerii 
Dragonului îl pot îndeplini. O însărcinare specială. Vreau să ni te 
alături. 

— Ce fel de însărcinare? 

Auziră un strigăt, se întoarseră și îl văzură pe Edward care se 
apropia de ei traversând dunele. 

— O să vorbim mai târziu, zise Humphrey, privindu-l din nou 
pe Robert. Zâmbi cu căldură și îi strânse umărul. Îmi pare bine 
să te văd. 

Robert îi zâmbi la rândul său. 

— Și mie, prietene. 

e 

Robert stătea culcat în cort, ascultând respirația fratelui său, 
aflat alături. Era epuizat din pricina călătoriei îndelungate, iar în 
acea seară, atmosfera din tabăra lor, cu tatăl său fierbând de 
nemulțumire că regele nu-l întâmpinase, îl obosise și mai mult. 
La fel și întrebarea crucială și rămasă fără răspuns: ce se va 
întâmpla mâine după ce regele John avea să fie detronat? Dar, 
în ciuda oboselii, nu putea dormi. 

O adiere fierbinte ridică perdelele cortului, dezvăluind o lună 
grasă și roșiatică ce plutea jos pe cer. Robert se întrebă dacă 


322 


era un semn rău. Gândul îl purtă înapoi, prin amintirea 
înceţoșată a unei veri din Carrick, până la o casă dintre dealuri 
și la un copac cu colivii. Era oare bătrâna tot acolo, în locuinţa ei 
înghesuită, plină de cărți și oase, împletind destinele oamenilor? 
Acum Affraig era probabil foarte bătrână sau moartă. Gândul la 
Carrick îl făcu să tânjească după copilăria lipsită de griji, când 
mama și bunicul său trăiau și sălile erau pline de prieteni și 
râsete. De când moștenise comitatul petrecuse atât de puțin 
timp în el, folosindu-se de unul dintre vasalii săi ca să-i adune 
arendele anuale și să rezolve orice probleme, încât nici nu 
simțea că acesta i-ar aparţine. Acum că războiul se terminase, 
avea să se întoarcă. 

Robert auzi voci afară și zări pe cineva apropiindu-se, o 
siluetă stacojie în lumina focului. Recunoscu glasul unuia dintre 
cavalerii tatălui său, care ședea de pază, apoi vocea joasă, dar 
insistentă a lui Humphrey. Atent să nu-și trezească fratele, 
Robert se ridică și se strecură afară din cort. Se apropie de 
Humphrey, făcându-i semn omului tatălui său să se întoarcă la 
post. 

În timp ce-l saluta pe Humphrey, trecându-și mâna prin părul 
ciufulit de somn, observă că acesta purta zale dedesubtul unei 
mantii simple de călătorie. 

Ochii lui Humphrey sclipeau în lumina focului. 

— Trebuie să te îmbraci repede. 

— Unde mergem? 

— Să împlinim Profeţia. 

Humphrey mai vorbi câteva momente, spunându-i ce să 
aducă și unde urmau să se întâlnească. După ce cavalerul 
termină, Robert vru să ceară mai multe amănunte despre 
această misiune misterioasă, dar se abţinu. Senzaţia de 
apartenenţă la un grup, încercată la vederea lui Humphrey, era 
o binevenită ușurare după izolarea pe care o simţise de când se 
întorsese în Scoţia. Nu voia s-o diminueze punând sub semnul 
întrebării motivele cavalerului și, la drept vorbind, ideea de a 
părăsi Montrose era o binecuvântare. Obosise să fie prins la 
mijloc între tatăl și fratele său, obosise să nu știe pe ce drum s-o 
apuce. 

„O să-l tot ocolești până o să fie prea târziu și nu va mai 
depinde de tine.” 

Fratele său avea dreptate. Și lui nici nu-i păsa. 


După plecarea lui Humphrey, Robert îl trezi pe Nes ca să pună 
șaua pe Vânător și reveni în cort să se îmbrace. Trăgându-și 
pieptarul peste cămașă, auzi plânsul neostoit al fiicei sale. 
Acesta fu urmat de șoapta somnoroasă a unei femei. Robert ieși 
cu scutul în mână tocmai în clipa în care Katherine se strecura 
din cortul pe care-l împărțea cu Judith și cu alte trei femei. 
Slujnica o ţinea pe Marjorie în braţe și-i șușotea cu tandrete. 
Ridicându-și privirea, îl zări pe Robert traversând tabăra. Se 
încruntă la vederea spadei din mâna lui. El nu scoase niciun 
cuvânt, urmându-și drumul până la căruţă, de unde scoase la 
iveală cufărul larg în care își ţinea armura. In spatele lui, plânsul 
lui Marjorie continua, în timp ce Robert își scotea afară cămașa 
de zale, Katherine începu să cânte. Atunci când cânta avea o 
voce joasă, puternică, părând să aparţină altcuiva, unei femei 
mai bătrâne. Liniștea copilul, ale cărui scâncete se transformară 
într-o răsuflare tremurată. Robert își dădu seama că se oprise s- 
o asculte și că zalele începeau să-i atârne grele în mâini, așa că 
își puse armura, apoi își căută scutul pe care Humphrey îi 
spusese să-l ia cu el. Pavăza cu dragon era înfășurată în pânză 
ca să nu se deterioreze. Robert n-o mai privise de când plecase 
din Anglia, cu mai bine de un an în urmă. În lumina focului, 
observă cât de zgâriat era lemnul. Tocmai își punea o mantie 
simplă de călărie, cum îi spusese Humphrey, când auzi o voce în 
spatele lui. 

— Plecaţi, sir Robert? 

Se întoarse și privi fața Katherinei, înălţată către a lui. Șaua 
nasului îi era presărată cu pistrui de la soare și părul ei 
întunecat era încâlcit, căzându-i lung și liber pe umeri. O 
strângea pe Marjorie la piept. Robert zâmbi privindu-și fiica 
adormită. Se aplecă și o sărută cu blândeţe, apoi se ridică și 
întâlni privirea Katherinei în timp ce-și strângea centura spadei 
în jurul mijlocului. 

— Mă întorc repede. 

Ridicându-și scutul, îi adresă câteva cuvinte cavalerului aflat 
de pază lângă foc, apoi, luând frâiele Vânătorului din mâna lui 
Nes, care, din fericire, îl cunoștea suficient de bine ca să nu 
pună întrebări, Robert traversă tabăra. 

Urmând indicaţiile lui Humphrey, zări înălțându-se înaintea sa 
platforma de lemn pe care o văzuse la intrarea în Montrose. În 
lumina lunii roșietice arăta mai degrabă ca un eșafod decât ca o 


324 


scenă. Dincolo de ea, la o oarecare distanţă, văzu un grup de 
bărbaţi călare, luminați de torţe. li însoțea o căruţă trasă de cai 
și mânată de doi cavaleri regali. Apropiindu-se, Robert îl zări pe 
Humphrey și alte chipuri cunoscute. Erau de faţă Henry Percy, 
mai solid decât și-l amintea, și Guy de Beauchamp, care nu-i 
adresă niciun zâmbet. Printre ei se afla Thomas de Lancaster, 
mai matur și mai înalt, pe punctul să devină bărbat, alături de 
Robert Clifford, care îl salută curtenitor și de Ralph de 
Monthermer, care îi zâmbi. Apoi, în final, Robert îl privi pe 
Aymer de Valence. Mânia de pe chipul acestuia îl duse deodată 
înapoi în Anglesey: o bucătărie întunecoasă și umedă, ochii 
întunecați ai lui Aymer umplându-se de ură în timp ce se apropia 
să-i dea lovitura decisivă. Robert trecu pe lângă el fără o vorbă. 

Când încălecă, Humphrey le făcu semn celorlalţi: 

— Să pornim. Ne așteaptă trei zile de călărit. 

— Trei zile? întrebă Thomas. O să pierdem ceremonia de 
mâine. 

— Frate, tot nu ne-ai spus unde mergem și de ce, adăugă 
Ralph. Robert se simţi mulțumit aflând că nu era singurul pe 
care Humphrey îl lăsase în ceaţă. Mintea îi fu din nou străbătută 
de un fulger de îndoială, dar îl ignoră. Oricare va fi fost planul, 
era în mod sigur de preferat decât să stea aici, confruntându-se 
cu o alegere ce i se părea imposibilă. 

— O să vă explic pe drum, răspunse Humphrey ferm. 

Îmboldindu-și calul, cavalerul conduse trupa afară din tabără 
și apoi pe drumul de ieșire din Montrose. Căruţa hurduca în 
urma lor, iar luna imensă de nuanţa sângelui le lumina calea. 


Capitolul 43 


Mulțimea privea tăcută silueta însingurată ce înainta printre 
rândurile sale, îndreptându-se spre platforma din centrul 
taberei. Fuioare de ceaţă acopereau apele lagunei și, încă de la 
primele ore ale dimineții, umezeala fierbinte din aer promitea o 
nouă zi sufocantă. La est, cerul era de aur lichid și lumina se 
reflecta pe fețele sutelor de oameni ce se îngrămădeau în 
spaţiul din jurul estradei. În faţa platformei fuseseră aliniaţi 
câţiva bărbaţi, cu fața spre mulţimea în așteptare, sub 


325 


supravegherea cavalerilor regali. Stăteau laolaltă, supuși și 
palizi, mărunți pe lângă structura de lemn ce se ridica în spatele 
lor. Numai câţiva îl priveau pe omul singuratic ce înainta 
inexorabil spre ei. 

Robert Bruce, lord de Annandale, aștepta în rândurile nobililor 
englezi, cu privirea aţintită asupra lui John Balliol care se 
apropia cu încetineală. Regele Scoției era tras la faţă și cu ochii 
înfundaţi în cap. Chipul îi era cenușiu în pofida căldurii, tunica 
aurie cu blazonul regatului Scoției fund singura sa pată de 
culoare. 

După înfrângerea de la Dunbar, Balliol fugise împreună cu 
Comynii, dar marșul lui Edward către nord fusese de neoprit, 
castelele și orașele îi căzuseră la picioare și pentru regele John 
și ultimii oamenii ce-i mai rămăseseră nu existase niciun 
adăpost sigur. Cele trei săptămâni petrecute pe drumuri erau 
vizibile pe chipul și trupul său ofilit. In iunie îi scrisese lui 
Edward, renunțând la tratatul încheiat cu Philippe al Franţei și 
oferindu-i capitularea sa necondiționată. Acum, încetinit de 
umilinţă, îngreunat de disperare, părea la fel de nefericit ca un 
condamnat ce se apropie de butucul călăului. 

Când Balliol se târî pe lângă el, Bruce își întinse gâtul, 
încercând să-și facă dușmanul să se uite în direcţia lui. Să-l vadă 
stând acolo și asistând la ultimele lui clipe ca rege. Dar Balliol 
nu-și abătu ochii de la estrada dinaintea sa. În urma lui, 
mulțimea se închise. 

Balliol ajunse lângă prizonierii adunaţi înaintea platformei și 
aceștia se văzură siliți să se dea la o parte, permițându-i să urce 
treptele. Un bărbat înaintă de parcă ar fi vrut să-i spună ceva 
regelui, dar săbiile cavalerilor lui Edward îl siliră să dea îndărăt. 
Bruce, privind pe deasupra capetelor dinaintea sa, își dădu 
seama că era John Comyn. Lordul de Badenoch bătu în 
retragere, dar nu-și luă ochii de la cumnatul său, care urca acum 
treptele. Alături de (Comyn era moștenitorul acestuia, 
dizgraţiatul soț al lui Joan de Valence, împreună cu Comynul 
Negru și cu conții de Atholl, Menteith și Ross. Privirea ageră a lui 
Bruce îi măsură pe toți. Mulți fuseseră tovarășii tatălui său. Ca și 
în cazul bătrânului, ziua lor trecuse. Locul trecutului era în 
pământ, alături de oasele morţilor. Era timpul ca în Scoţia să 
înceapă o nouă eră. 


Auzindu-l pe fiul său, Edward, murmurându-i ceva unuia 
dintre vasali, Bruce se întoarse spre el cu o încruntare menită 
să-l amuţească. În zori, aflând că Robert plecase peste noapte 
într-o misiune dată de rege, Bruce luase foc. Il luase la întrebări 
pe Edward, dar fie fiul său era un mincinos mai bun decât îl știa, 
fie chiar nu avea idee de ce dispăruse fratele său mai mare fără 
nicio explicaţie. De atunci furia i se domolise, transformându-se 
într-o mânie surdă, și treptat lordul simţise o senzaţie de 
ușurare. 

Nicio clipă de la începutul războiului și al alianţei sale cu 
regele Edward nu recunoscuse deschis că fiul său era cel care 
avea dreptul să pretindă tronul, dar acest adevăr îl arsese pe 
dinăuntru. Bântuit de teama că Robert ar fi putut să-și afirme 
acea pretenţie, se îndepărtase și mai tare de fiul și așa 
înstrăinat. Poate, își spuse el, lipsa lui Robert în ajunul unui 
moment atât de important pentru lupta familiei lor însemna că 
era dispus să cedeze fără împotrivire. Bruce spera că așa era, el 
unul n-avea de gând s-o facă. Tatăl său trecuse peste el numai 
ca să-i facă în ciudă. Acum avea să corecteze această greșeală. 
Spera că ticălosul se răsucea în mormânt. 

Privind către platformă, lordul de Annandale văzu că Balliol 
ajunsese sus și înainta către centru, unde silueta formidabilă a 
socrului său, John de Warenne, aștepta ţinând un sul de 
pergament. În spatele contelui de Surrey se îngrămădeau 
funcţionari englezi, avocați și dregători ai regelui, printre care se 
distingea masivitatea episcopului Anthony Bek. Stăteau de o 
parte și de alta a tronului pe care era așezat regele Edward. 
Regele era ușor înceţoșat din cauza depărtării, vederea lui Bruce 
nemaifiind ce fusese odată, dar părea limpede că acesta se 
concentra asupra lui Balliol. Vocea aspră a contelui de Surrey 
răsună când desfășură pergamentul și citi acuzaţiile la adresa 
lui Balliol, ale cărui fapte trădătoare în calitate de vasal al 
regelui Edward duseseră la confiscarea fiefului său. Așa cum se 
convenise cu prilejul capitulării sale, acesta avea să cedeze 
regatul și funcția sa regală suzeranului său. 

Când termină de citit, John de Warenne se dădu înapoi, cu 
privirea aţintită undeva departe de nefericitul său ginere. O 
clipă, Balliol rămase singur. Privi în jur nesigur, tresărind când 
doi cavaleri regali se apropiară de el. Fiecare avea un pumnal. 
Câţiva dintre magnații scoțieni de dedesubt începură să 


327 


protesteze, dar oamenii regelui nu voiau să-i facă rău. Începură 
în schimb să descoasă fiorosul leu roșu ce împodobea tunica lui 
Balliol. Expresia prostită și înfrântă de pe chipul lui Balliol în 
timp ce aceștia își vedeau de treabă arăta că știuse ce urma. 
Când capul leului cusut se desprinse, unul dintre oamenii regelui 
îi dădu pumnalul camaradului său și apucă fâșia de țesătură. O 
smuci cu putere în jos, smulgând blazonul regal de pe tunică. 
Din mulţime se ridicară aplauze și urale răzlețe, care însă 
amuţiră iute. Dezechilibrat, Balliol făcu câţiva pași împleticiţi, 
dar cavalerul îl sprijini, ţinându-l drept dinaintea adunării, cu fire 
roșii atârnându-i din tunica aurie. 

Regele Edward îl făcuse pe John Balliol rege al Scoției. Acum 
tot el îl desfăcea. Bruce nu putea fi sigur, dar în lumina aurie a 
zorilor i se păru că zărește lacrimi sclipind pe obrazul însemnat 
de vărsat al lui Balliol. 

În timp ce Balliol era condus în jos pe treptele estradei, pentru 
a fi escortat către Turnul Londrei împreună cu ceilalți nobili 
scoțieni, regele Edward se ridică. Văzându-l pe rege că părăsea 
platforma înconjurat de dregătorii săi, Bruce își croi cu hotărâre 
drum prin mulţime. Tot nu i se acordase o audienţă cu regele 
Angliei, care îl convocase să asiste la acest moment. Simţea 
nerăbdarea ca pe un pinten în coaste. 

— Maiestatea Voastră! 

Bruce ignoră protestele pe care înaintarea sa energică le 
atrăgea din partea celor care-i stăteau în cale, strigând din 
mers, încercând să atragă atenţia regelui. Aproape că-l ajunsese 
pe Edward, care înainta prin tabără însoţit de John de Warenne 
și de principalii săi dregători, când doi cavaleri regali îi tăiară 
calea, împiedicându-l să înainteze. Văzând că nu glumeau, 
Bruce strigă zadarnic către regele care se îndepărta: 

— Maiestate, vă implor. Trebuie să vă vorbesc! 

Edward se întoarse și privirea sa îl găsi pe Bruce încadrat de 
doi dintre cavalerii săi, cu obrazul înroșit după lupta cu 
mulțimea. Demnitarii lui Edward se întoarseră odată cu el, 
curioși să vadă cine avusese îndrăzneala de a-l acosta pe rege. 

— Maiestate, spuse Bruce, oprindu-se ca să-și recapete 
calmul și făcând o plecăciune. Voiam să vă vorbesc despre o 
chestiune importantă. Când Edward continuă să-l privească, de 
parcă ar fi așteptat să-l audă spunând pe loc ce voia, Bruce 
adăugă: Intre patru ochi. 


328 


Privirea lui Edward nici nu șovăi, nici nu-și pierdu răceala: 

— Nu am foarte mult timp. Mă voi întâlni cu toți vasalii mei în 
Berwick, luna viitoare, după ce-mi voi termina înaintarea spre 
nord. Acolo voi accepta omagiul poporului scoţian. Imi poţi vorbi 
atunci despre această chestiune, sir Robert de Annandale. 

Dădu să plece. 

Văzând lucrul după care tânjea, aflat acum chinuitor de 
aproape, alunecându-i printre degete, lordul de Annandale uită 
de sine. 

— Insist, Maiestate! strigă el către spatele regelui și vocea lui 
spintecă aerul. 

Auzind ordinul, dregătorii părură uluiţi, iar cavalerii care-i 
tăiaseră calea lui Bruce apucară mânerele spadelor, în mod 
evident hotărâți să le tragă din teacă dacă avea să mai facă 
vreo mișcare. 

Edward se întoarse încet, cu ridurile adânci de pe chip 
accentuate de lumina soarelui. Ochii săi cenușii se îngustară 
concentrându-și toată forța și hotărârea asupra lui Bruce, 
țintuindu-l cu privirea lor oțelită. 

Bruce dădu zorit înapoi. 

— Voiam să spun, Maiestate, că această problemă nu poate 
aștepta. Ignorând privirile dregătorilor, continuă. Odată cu 
detronarea regelui John, tronul Scoției a rămas gol. Tata avea 
dreptul la el, după Balliol, fapt determinat de dreapta voastră 
judecată, dar odată cu moartea sa anul trecut, acest drept mi-a 
fost trecut mie. Voi înșivă aţi recunoscut acest lucru când am 
acceptat postul de guvernator al Carlisle. 

Un timp, regele nu vorbi. Când o făcu, vocea-i era 
mușcătoare: 

— Chiar îţi imaginezi, sir Robert, că n-am altceva mai bun de 
făcut decât să câștig regate pentru tine? 

Fără să aștepte să primească un răspuns după această 
remarcă devastatoare, regele se îndepărtă însoţit de dregătorii 
săi. Cavalerii se întoarseră și-l urmară, lăsându-l pe lordul de 
Annandale singur, încremenit în mijlocul mulţimii, de parcă ar fi 
fost transformat în stană de piatră. 


Capitolul 44 


După ieșirea din Montrose, cavalerii călăriseră tot într-un 
galop, oprindu-se numai ca să se odihnească preţ de câteva ore 
când caii nu mai puteau înainta. Acum, în amurgul celei de-a 
treia zile, în timp ce coborau panta unui deal, Robert își dădu 
seama că vedea în depărtare orașul fortificat Perth pe malul 
marelui râu Tay. Cam la o milă mai aproape se afla târgul regal 
Scone, unde el și bunicul său urcaseră pe Dealul Sfatului și unde 
bătrânul îi povestise despre bătălia de la Lewes și despre 
motivele pentru care îi ura pe Comyni. 

Când se apropiară de marginea târgului, îndemnându-și caii 
pe un drum bătătorit, cu căruţa duruind în urma lor, Humphrey 
le făcu semn să încetinească. Coti la dreapta, făcându-i să se 
abată de pe cărare printr-o pădure rară. Roţile căruței săltară pe 
terenul denivelat și crenguţe trosniră, frângându-se. În jurul lor 
copacii șopteau, împletindu-și ramurile pe fundalul cerului violet 
pe care scânteiau cele dintâi stele. După ce mai merseră puţin, 
ajunseră într-o poiană. Humphrey privi în jur și, părând 
satisfăcut, decretă oprirea. 

— Facem tabăra, sir Humphrey? îl întrebă Robert Clifford, 
scrutând umbra copacilor. 

— Nu, spuse Humphrey, descălecând cu o tresărire de durere, 
cu zalele clinchetindu-i sub mantie. Aduceţi scuturile, le spuse el 
celor doi cavaleri regali care mânaseră căruța. 

Ceilalţi se dădură jos de pe cai, încruntându-se întrebător unul 
la altul și la Humphrey, care înfășurase căpăstrul armăsarului 
său în jurul unei crengi și aștepta în mijlocul luminișului. După 
câteva clipe i se alăturară, singurul sunet fiind scrâșnetul de 
lemn făcut de cavalerii care scoteau scuturile din căruţă. 

Lăsându-l pe Vânător să pască tufele, Robert se apropie de 
Humphrey. Pe parcursul îndelungatei  călării, Humphrey 
rămăsese secretos și rezervat și Robert fusese cuprins de o 
încordare crescândă. Ușurarea pe care o simţise la început când 
plecase din Montrose pălise în faţa întrebărilor tot mai insistente 
cărora, până în prezent, Humphrey refuzase să le răspundă. 

— Gata cu secretele, zise el înainte să apuce altcineva să 
vorbească. Ce facem aici, Humphrey? Călărim de trei zile fără să 
știm încotro ne îndreptăm și cu ce scop! 


330 


— Și-mi pare rău, zise Humphrey, înfruntând privirea lui 
Robert, dar regele Edward mi-a dat o poruncă. M-am legat prin 
jurământ s-o urmez. Îi privi pe ceilalţi. Poate aţi observat că ne- 
am întors pe propriile noastre urme. Dincolo de această pădure 
se află orașul regal Scone, pe lângă care am trecut când ne-am 
îndreptat spre Montrose. Aceasta este destinaţia noastră. 

Cei doi cavaleri începură să le înmâneze scuturile cu dragoni. 
Pe când ceilalţi le luau, Robert simţi cum încordarea i se 
spulberă sub șocul revelaţiei. Aceasta îl inundă ca o apă 
înghețată. 

— Piatra, zise el, privindu-l pe Humphrey drept în faţă. Despre 
ea e vorba, nu? Ai venit pentru Piatra Destinului? 

Alţi câţiva începură să vorbească deodată, cu vocile vibrând 
de nerăbdare. 

— Tronul, murmură Guy de Beauchamp. Cea de-a treia 
relicvă. 

Robert abia de-l auzi. 

Humphrey făcuse semn că da. 

— Piatra este una dintre cele patru relicve pomenite în Ultima 
Profeţie a lui Merlin. 

— Eu de ce n-am știut de asta? întrebă Robert, simțindu-se 
trădat și furios. De ce nu mi-ai spus? 

Vocea lui Humphrey se înăspri: 

— Nu ţi-am spus pentru că te-ai întors în Scoţia la numai 
câteva luni după ce ai fost primit în ordin. N-am avut timp să-ţi 
spun, să-ţi explic. 

— Ce să-mi explici? Că aveai de gând să-mi iei tronul? 

— Familia ta a pierdut tronul când l-a luat Balliol, îi răspunse 
calm Humphrey. Regele Edward nu are de gând să aleagă pe 
altcineva, nu acum. S-a terminat, Robert. Scoţia va deveni parte 
din Anglia, la fel ca Țara Galilor și Irlanda. Nu mai e nevoie de 
Piatră aici. N-o să mai fie întronat un nou rege pe ea. 

— Țara Galilor și Irlanda sunt altfel. Vocea lui Robert se înălță 
în luminiș. Scoţia e un regat suveran cu propriile sale libertăţi. 
Stau dovadă patru sute de ani de istorie. Nu puteţi să-i măturați 
deoparte pur și simplu. 

Ralph de Monthermer se amestecă, pe un ton rezonabil. 

— Invazia noastră a demonstrat cât de slabă e Scoţia de una 
singură. Unită cu Anglia va fi cu mult mai puternică. Ambele 
regate vor avea de profitat de această unire. Acum că tratatul 


331 


va fi denunţat, vom lupta împreună în Franţa și vom recâștiga 
pământurile regelui nostru. Totul are sens, sir Robert. Dacă n-ai 
fi crezut în cauza regelui Edward, n-ai fi luptat pentru el 
împotriva propriilor tăi compatrioți. 

Înainte ca Robert să poată răspunde, Humphrey interveni: 

— Profeţia spune că, dacă cele patru relicve ale lui Brutus nu 
sunt adunate la un loc, sub un singur domnitor, Britania va fi 
distrusă. Asta înseamnă că Scoţia va suferi la fel de mult ca 
Anglia. Trebuie să luăm Piatra ca să ne asigurăm că nu se va 
întâmpla una ca asta. 

— De unde știți că Profeţia e reală? îl înfruntă Robert, 
privindu-i pe rând. Aţi văzut vreunul cartea după care s-a făcut 
traducerea regelui? Nu. E pusă în mod convenabil sub lacăt, nu? 
Prea fragilă, chipurile, ca să poată fi arătată. 

— Sir Robert, îl preveni Ralph, eu aș avea grijă la insinuările 
astea. 

— Chiar dacă e reală, continuă Robert, întorcându-se către 
Humphrey, nu înseamnă că se referă la vremurile de acum. 
Dacă pericolul prevăzut de Ultima Profeţie a fost acum sute de 
ani? Sau poate înseamnă că Britania va fi confruntată cu 
pericolul peste alte câteva sute de ani. Am citit istoria lui 
Monmouth în copilărie și am recitit-o la întoarcerea în Scoţia. 
Da, vorbește despre un moment în care anumite relicve ar 
trebui adunate la un loc, dar nu spune când e. 

— Ultima Profeţie nu explică doar despre ce relicve vorbește 
Geoffrey de Monmouth, răspunse Humphrey. Se referă și la 
niște întâmplări anume care vor anunţa că dezastrul Britaniei se 
apropie. Semne care trebuie urmărite. Ezită, de parcă ar fi stat 
pe gânduri, apoi continuă: Unul dintre semne e moartea regelui 
Alexander. 

Robert îl ascultă în tăcere. Până acum, o mare parte din el 
tratase Profeţia cu reţinere, necrezând în ea. Știa că nici alţii, 
printre care Aymer și Henry Percy, nu credeau cu adevărat și 
păreau să fi privit primirea în ordin, ca și el, drept o ocazie de a 
intra în grațiile regelui Edward. Pe fețele din jur, Robert zări 
surprindere. Humphrey, se pare, știa mai multe decât ei despre 
Profeţie. 

— Se referă la rege explicit? 

— E ca și cum ar face-o. Când cel din urmă rege al Albanului 
va muri fără moștenitori, intonă Humphrey, regatul va fi pradă 


332 


frământării. Şi în acea zi fiii lui Brutus vor plânge pe unul cu 
nume mare. 

— Alexandru? întrebă Robert. Alexandru cel Mare? 

— Cum ar fi putut cineva să știe că se va întâmpla una ca asta 
dacă n-ar fi fost profet? răspunse Humphrey. 

— De ce nu ni s-a spus? spintecă tăcerea vocea lui Aymer. 

— E un lucru pe care oamenii de la Masa Rotundă îl știu, 
răspunse Humphrey. Vi s-ar fi spus și vouă, la momentul 
potrivit, dacă ați fi fost aleși să vă alăturaţi Mesei. 

— Și tu de când faci parte dintre membrii Mesei Rotunde? 

Humphrey nu luă în seamă întrebarea lui Aymer. 

— Robert, trebuie să ai încredere în mine și în Maiestatea Sa 
Edward, cum ai făcut în ultimul an. Ceea ce facem, facem 
pentru binele acestor insule. Când Robert nu răspunse, vocea i 
se înăspri: Le-ai jurat Cavalerilor Dragonului să devii una cu ei în 
acest cerc care ne leagă în loialitatea faţă de regele nostru și de 
cauza lui. Aceasta e cauza lui, Robert. Câte o relicvă din fiecare 
colț al vechiului regat, Anglia, Scoţia, Irlanda, Țara Galilor, 
trebuie adunate sub stăpânirea lui ca să prevină distrugerea 
tuturor. Și dacă nu-ţi vei încălca acum jurământul, asta e și 
cauza ta. Regele mi-a spus unde este ţinută Piatra. Pot s-o 
găsesc și singur, dar ar merge mai repede dacă ne-ai conduce 
tu. Am sperat să nu se ajungă la vărsare de sânge, adăugă el. 
Dar, dacă suntem stânjeniţi în telul nostru, moartea unor 
nevinovați s-ar putea să fie inevitabilă. 

Robert îl privi pe Humphrey, al cărui chip era decis. Putea să- 
și încalce jurământul, să refuze să-l ajute și să-și facă un 
dușman din fiecare bărbat prezent și din regele însuși sau putea 
face ceea ce îi ceruse Humphrey și să ajute la îndeplinirea 
Profeţiei. Se simţea rupt în două, loialitatea față de regatul său 
opunându-se loialității faţă de acești oameni. În confuzia lui, un 
gând deveni din ce în ce mai limpede. Nu putea nega ceea ce 
spusese Ralph despre ușurința cu care invadaseră englezii 
Scoţia. El însuși fusese uluit. Lucrurile nu merseseră bine în 
regat de la moartea lui Alexander. Dacă era adevărat? Dacă 
Profeţia era adevărată? Avea nevoie de timp să se gândească la 
toate astea, să le înțeleagă. Dar toţi îl priveau așteptându-i 
răspunsul. Nu avea timp. 

Robert nu scoase o vorbă, dar întinse braţul către unul dintre 
cavalerii care înmânau scuturile. 


333 


Cavalerul se apropie de Robert și-i dădu cel din urmă scut cu 
dragon, iar Humphrey se întoarse către ceilalți. 

— Trebuie să facem totul repede. Sir Robert Clifford și sir 
Henry Percy o să mă ajute să iau Piatra din biserica abației. 
Odată ce am pus-o bine în căruță, plecăm. Nu ridicați spada 
împotriva nimănui decât dacă sunteți atacați, adăugă el. Ochii 
lui îl aţintiră pe Aymer de Valence, care se încruntă și strânse 
mânerul spadei. 

Cavalerii încălecară cu toţii. leșind dintre copaci, se aliniară 
pe drum, îndreptându-se spre abația Scone. Robert călărea în 
față cu Humphrey, cu scutul greu pe braţ, cu inima bubuindu-i în 
piept. 

Cotind pe un drum mai îngust ce traversa râul peste un pod, 
ajunseră înaintea abației, ale cărei clădiri se înălţau în faţa lor în 
lumina amurgului. Dincolo de copacii ce înconjurau curtea 
abației, fumul se ridica prin coșuri deasupra târgului regal 
Scone. Incinta abației nu era înconjurată de ziduri și cavalerii 
pătrunseră în ea călare, traversând curţile. Locul era liniștit. 
Luminile torţelor ardeau în ferestrele unei clădiri joase, cel mai 
probabil refectoriul călugărilor. In depărtare, Robert desluși 
cercul de copaci din vârful străvechiului Deal al Sfatului. 
Humphrey își struni calul și cei din urma lui încetiniră. Auzindu-și 
numele, Robert își dădu seama că prietenul său îi cerea să-i 
conducă spre biserica abației. Trecuseră ani de când fusese 
ultima dată aici, urmând pașii bunicului său prin curte, cu mult 
înainte de război, înainte să intre în rândul Cavalerilor 
Dragonului. Dând pinteni Vânătorului, îi conduse pe lângă 
locuinţe și grădini către biserica profilată în penumbra violetă. 
Trecură pe lângă câteva mogâldeţe care tresăriră speriate când 
ei se iviră călare din întuneric. Una, purtând rasă, scoase un 
strigăt alarmat, cerându-le să spună cine sunt, dar cavalerii 
galopară pe alături fără să răspundă. Humphrey îl depăși pe 
Robert, gonind către biserică. In urma lor, Robert auzi ţipete și 
uși trântindu-se pe măsură ce călugării auzeau tropotul 
copitelor. Undeva câinii începură să latre. Nu aveau prea mult 
timp. 

Cavalerii își opriră caii în faţa bisericii, cu roţile căruței 
alunecând prin praf. Săriră jos din șei, iar unii dintre ei își traseră 
spadele, îndreptându-se cu pași grăbiţi spre biserică. La 
comanda lui Humphrey, vreo câţiva rămaseră lângă uși, în timp 


334 


ce el, Percy și Clifford intrară. În biserică stăruia o aromă 
cețoasă de tămâie și ceară topită. Sticla ferestrelor sclipea 
mohorât în lumina lumânărilor. Robert îi urmă, ridicându-și 
gluga mantiei ca să-și ascundă chipul. Era mulţumit de 
veșmintele simple pe care le purta. Aici, în această noapte, V-ul 
întors al Carrickului ar fi fost ca un stigmat. 

Înmânându-i scutul său lui Ralph, Humphrey înaintă prin naos, 
sub privirile severe ale îngerilor ce se aplecau în jos de pe stâlpi. 
Se îndreptă către altar, dinaintea căruia, pe o fâșie de brocart, 
era așezat un bloc palid de piatră. Dintr-odată, pe Robert îl 
copleși o amintire. Își văzu tatăl înaintând prin același naos, în 
timp ce vocile magnaţilor Scoției se înălțţau protestând în urma 
lui. Se gândi la aviditatea cu care tatăl său își dorea acest 
trofeu, această Piatră străveche de care își legase ambiția vieţii 
sale. Ce soartă crudă îl adusese aici pe el, un Bruce, nu ca să 
stea pe tron, ci ca să-l captureze pentru un invadator? _ 

Henry Percy și Clifford îl urmaseră pe Humphrey. Impreună, 
cei trei ridicară Piatra, Clifford și Percy apucând inelele de fier 
aflate de fiecare parte, Humphrey susţinându-i greutatea pe 
dedesubt. Reveniră cu pași împleticiţi de-a lungul naosului. 
Robert auzi zgomotele de afară apropiindu-se. Cavalerii care 
păzeau ușile îi strigară lui Humphrey să se grăbească. Când 
Percy și Clifford se apropiară, Robert trase spada. Privirea-i era 
ațintită asupra Pietrei Sacre pe care o duceau cei doi și a cărei 
suprafață palidă sticlea în lumina lumânărilor. Dincolo de uși, o 
mulţime se apropia de biserică. Vreo câţiva duceau torţe. Cei 
mai mulţi purtau rase călugărești, dar unii păreau a fi lucrători 
sau servitori. Aveau cuțite și bețe. Unul, solid ca un taur, avea o 
secure. 

Cavalerii înaintară formând un cerc protector, cu Humphrey și 
ceilalți venind în urma lor. Aymer de Valence era în frunte. 
Robert li se alătură, Percy și Clifford se împleticeau către căruță. 
Humphrey lăsase Piatra și își luase scutul din mâinile lui Ralph. 
Înaintă să-i înfrunte pe oamenii ce se apropiau. 

Călugării din Scone erau conduși de un bărbat mai vârstnic, 
adus de umeri, fără îndoială abatele, judecând după sutana lui 
tivită cu blană. La vederea lui Percy și Clifford cărând între ei 
Piatra, chipul său luă o expresie șocată. 

— În numele Domnului, ce-nseamnă asta? strigă el răgușit, 
oprindu-se dinaintea cercului făcut de cavaleri. Cine sunteţi? 


335 


— Suntem Cavalerii Dragonului, răspunse Humphrey. Am 
venit să luăm Piatra Destinului, din ordinul Maiestăţii Sale 
Edward, Rege al Angliei, Duce al Gasconiei, Înalt Lord al Irlandei 
și Suveran al Ţării Galilor și Scoției. Daţi-vă în lături și nu veţi fi 
răniţi! 

— Pe Dumnezeu, n-am s-o fac, murmură abatele înaintând, 
urmat de omul cu securea. Vocea îi tremura, dar în lumina 
torțelor fața lui ridată era neînduplecată. N-o să mă dau în 
lături! 

Percy și Clifford se opinteau să ridice Piatra în căruţă. Ralph 
se apropie să-i ajute. 

— Niciunul dintre noi nu se va da în lături, continuă abatele, 
ridicând vocea. Ca răspuns, călugării se îngrămădiră și mai 
aproape. Cei mai mulţi păreau îngroziți. 

— Atunci o să muriţi, mârâi Aymer de Valence. 

Humphrey strigă la el cu asprime, dar Aymer nu-l luă în 
seamă, năpustindu-se asupra abatelui care dădu înapoi îngrozit. 
Inainte ca Aymer să lovească, Robert se repezi, cu spada 
aţintită spre beregata lui Aymer. Își înfrână mâna în ultima clipă, 
dar lama atinse pielea lui Aymer, imediat deasupra gulerului 
cămășii de zale. Cavalerul încremeni, cu capul tras pe spate ca 
să evite muchia de metal care îi apăsa gâtlejul. 

— Lasă arma sau te omor, zise Robert printre dinți. 

Ochii lui Aymer fulgerară către Guy, care stătea în spatele lui 
Robert. 

— Fă-o, șuieră el, și o să mor uitându-mă cum ești spintecat. 

Robert simţi vârful spadei lui Guy apăsându-i spinarea. 

Bărbatul cu securea se apropiase, plimbându-și privirea între 
Aymer și Robert, arcuindu-și umerii de parcă se pregătea să 
lovească. Câţiva călugări înaintau, cu mâinile încleștate pe bețe 
și cuțite. Undeva începu să sune un clopot și în amurg se 
înălţară strigăte îndepărtate, din direcția orașului. Veneau noi 
ajutoare. 

Humphrey interveni. 

— Robert. Când Robert nu făcu nicio mișcare, cavalerul își 
puse mâna înmănușată pe spada sa cu o mișcare fermă și o lăsă 
în jos. N 

Eliberat, Aymer dădu îndărăt. In aceeași clipă, bărbatul cu 
securea îl atacă. Aymer se întoarse iute ca un șarpe și îl 
străpunse, pufnind din pricina efortului, în timp ce își răsucea 


336 


spada în pântecele omului. Ochii bărbatului ieșiră din orbite, iar 
gura i se crispă. Securea îi căzu dintre degete cu un zăngănit. 
Abatele ţipă când Aymer își eliberă spada făcând să ţâșnească 
un șuvoi de sânge, iar bărbatul se prăbuși în genunchi, 
ghemuindu-se împrejurul rănii deschise, încercând să-și ţină 
pântecele laolaltă cu mâinile. 

Tovarășii săi începură să ţipe. Unii dintre ei se retraseră 
îngroziţi, alţii dădură năvală înainte. Unul dintre călugări se 
repezi la Humphrey, ridicând cuțitul, și cavalerul îl lovi cu 
pumnul în față. Nasul bărbatului se frânse cu un trosnet de os și 
acesta dădu îndărăt clătinându-se, cu sângele scurgându-i-se 
printre degete. Ceilalţi cavaleri se apropiară, formând un zid 
care să oprească înaintarea călugărilor, iar Percy și Clifford 
săltară Piatra în căruță. Cavalerii înaintară hotărâți, cu scuturile 
ridicate, și Robert fu prins în mijlocul lor. Aymer, cu sângele 
picurând de pe spadă, era în frunte. Doi călugări îl apucară pe 
abate și-l traseră din calea lor. 

— Să mergem! strigă Ralph. 

Printre copaci se zări strălucirea unor torţe: erau orășenii, 
zorindu-se să afle cauza agitaţiei de la abație. Ralph încălecă și 
porni în față, iar cavalerii de pe capra căruţei pocniră din bice, 
îndemnând caii la trap. 

— Plecați! strigă Humphrey, alergând către calul său. 

Căruţa săltă pe terenul prăfos, purtată de cai drept prin 
mijlocul mulțimii de călugări. Aceștia se împrăștiară. Doi 
încercară să oprească vehiculul când trecea pe lângă ei. Unul fu 
aruncat cât colo, lovit de o roată. Celălalt reuși să se ţină agăţat 
câteva clipe, până când căruţa hurducă peste o piatră și-l azvârli 
în lături. 

Cavalerii încălecară și dădură pinteni cailor, lăsând în urmă 
trupul omului ucis de Aymer care-și revărsa sângele pe 
pământul din faţa bisericii. În încăierare, gluga lui Robert 
alunecase și, în timp ce prindea căpăstrul și se sălta în șa, 
întâlni privirea abatelui. Pe chipul omului nu era nici urmă de 
recunoaștere, ci numai o furie neputincioasă. 

Robert călări în urma Cavalerilor Dragonului. Înaintea sa, 
blocul de piatră din căruţă se zgâlţăia ori de câte ori aceasta 
trecea peste făgașele drumului. În mintea lui, Robert văzu chipul 
bunicului său, cu ochii negri arzând. 


Partea a V-a 


1297 


„Estimp, Taliesin venise să-l vadă pe 
Merlin, profetul, care trimisese după el 
pentru a afla ce soi de vânt sau potop se 
pregătea, căci amândouă se apropiau și 
norii se îndesiseră.” 


Viața lui Merlin, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 45 


Justiţiarul englez al Lothianului, William Ormesby, stătea la 
fereastra conacului contemplând târgul regal Scone. Fumul se 
ridica prin coșuri și se pierdea în albeaţa cerului. Soarele se afla 
acolo sus, undeva, luptându-se să ardă în ciuda ceţii. Ormesby 
simțea sudoarea gâdilându-i subţiorile. Roba sa tivită cu blană i 
se părea sufocantă ca o armură și tânjea s-o lepede, dar mai 
avea multe întrevederi în această dimineaţă. Fusese informat că 
următorul om îl aștepta în încăperea de jos. Ormesby voia să-l 
facă sa mai aștepte puţin. Era bine ca oamenii să fie neliniștiţi 
sau agitaţi când ajungeau să i se înfăţișeze. Descoperise că asta 
îi făcea mai puţin capabili să-și formuleze obiecțiile. 

Dedesubtul său mulţimea își vedea de treburi, umblând de 
colo colo prin noroiul străzilor. Ormesby privi un porcar slăbănog 
care își mâna din urmă porcii. Mai în josul străzii își târa 
picioarele un călugăr bătrâior de la mănăstire. Se opri când o 
femeie cu un şal zdrențăros îi tăie calea, ieșind pe ușa 
măcelăriei cu un pachet mic strâns în mâini. Împrăștiaţi printre 
localnici se vedeau soldaţi, cu spadele atârnate la șold. In 
hainele lor militare, ieșeau în evidenţă printre locuitorii mohorâţi 
din Scone și fiecare purta pe braţ o fâșie de cârpă decorată cu 


338 


crucea roșie a Sfântului Gheorghe. Regele impusese portul 
acestor banderole, astfel ca soldaţii englezi să se poată 
recunoaște unul pe altul. Crucile roșii se mișcau în grupuri de 
câte doi sau trei sau se învârteau în jurul tribunalului, odihnindu- 
și mâinile pe mânerele spadelor. Erau mai mulți în aceste zile, 
întăriri trimise din Berwick de când începuseră să circule vești 
despre tulburările crescânde. Majoritatea necazurilor păreau să 
aibă loc în regiunile muntoase, la nord, departe de Scone, și în 
vest, unde MacRuarii capturaseră, prădaseră și arseseră trei 
corăbii engleze aflate în patrulare în zona Insulelor. MacRuarii 
erau un clan faimos, mercenari și bandiți cu toţii, în stare să 
captureze orice vas care s-ar fi aventurat pe teritoriul lor, 
indiferent ce culori arbora. Oficialităţile engleze din Berwick nu 
voiau să riște și întăriseră toate garnizoanele importante. 

Sub ochii lui Ormesby, doi dintre soldaţii din faţa judecătoriei 
se desprinseră de grup și se îndreptară către un pâlc de 
cerșetori ce se iviseră dintr-o alee lăturalnică și se ţineau după 
trecători cu mâinile întinse. Păreau mai degrabă animale decât 
oameni, cu trupurile învăluite în blănuri și piei zdrenţuite, cu 
părul încâlcit, cu chipurile acoperite de jeg. Și ei erau mai mulţi 
zilele-astea. De când Ormesby preluase postul de judiciar, 
vederea călugărilor cerșetori în zdrenţe sau a leproșilor bătând 
în castroanele lor fusese înlocuită de apariţia neliniștitoare a 
unor foști oameni liberi, cu case și afaceri, ajunși acum să 
cerșească pe străzi. Deși mai bine îmbrăcaţi, arătau semne clare 
ale mizeriei care avea să-i înfășoare în următoarele câteva luni 
în giulgiul cenușiu al anonimatului. Ormesby era tulburat de 
faptul că un om cu un statut oricât de umil putea să decadă atât 
de tare. 

Soldaţii gesticulau către cerșetori, poruncindu-le să plece. 
Unul dintre ei îmbrânci un bărbat care se mișca prea încet după 
părerea sa. Altul își trase sabia din teacă ameninţător. Întorcând 
spatele scenei, Ormesby se apropie de masa sa de scris, 
acoperită cu suluri de pergament. Incăperea spațioasă, plină cu 
mobilă elegantă și cu tapiserii, era ocupată de patru funcționari 
aplecaţi deasupra unor mese mai mici și de doi dregători ai 
regelui care discutau în șoaptă examinând un pergament. Unul 
dintre funcţionari, aflat mai aproape de Ormesby, ridică privirea. 
O pereche de ochelari cu rame groase de lemn îi ședeau călare 


339 


pe nas, dându-i lui Ormesby impresia unui pește cu ochi mari 
care-l privea clipind. 

— Să cer să-l trimită pe următorul, maestre Ormesby? 

Ormesby trase aer în piept și-l eliberă pufnind. 

— Da. 

Se așeză la masă în timp ce funcţionarul traversa sala. 

După un scurt schimb de replici cu soldaţii de afară, 
funcţionarul se așeză din nou la locul lui, aplecat peste un 
pergament nou, cu pana de gâscă pregătită între degete. 
Câteva clipe mai târziu, doi soldaţi escortară înăuntru un bărbat 
care-și frământa pălăria în pumni. 

Când îi fu adus dinainte, Ormesby observă că pălăria de pâslă 
era mototolită de parcă bărbatul ar fi strâns-o în mâini de ceva 
timp. Satisfăcut, îi adresă un zâmbet arogant. 

— O zi bună să ai, meștere Donald. 

— Domnule, murmură bărbatul privind prudent în jur la 
soldaţii ce se retrăgeau. 

— Am fost informat de șerif că ai refuzat să platești taxele 
pentru pământul tău în sezonul ăsta. 

— Nu, domnule, zise Donald cu fermitate. N-am refuzat. N-am 
putut. 

— Nu-i totuna? A 

Donald clătină scurt din cap, dar nu zise nimic. In tăcerea ce 
se lăsă se auzi pana funcţionarului scârțâind pe pergament, 
înregistrând rezumatul discuţiei lor. 

Ormesby se simţi cuprins de nerăbdare. Era clar că ţărănoii 
ăștia nu pricepeau cu cine aveau de-a face. Era al patrulea într-o 
lună de zile care îi dăduse acest răspuns, aproape cuvânt cu 
cuvânt. Își dădu seama că omul îl privea în ochi, în ciuda faptului 
că încă își mai frământa pălăria în mâini. Aerul acela de sfidare 
amestecată cu neliniște tulbură calmul lui Ormesby. Era acesta 
un complot împotriva lui, pus la cale de deţinătorii de 
pământuri? Nu putea accepta una ca asta. Hugh de 
Cressingham, aflat în Berwick, insistase ca arendele să fie 
plătite la timp. Unii lorzi importanţi, ca sir Henry Percy, care în 
urma ocupaţiei căpătase Gallowayul și Ayrul, nu-și luaseră 
soldele încă și se pare că aceasta era o prioritate. Se auzea că 
nici măcar sir John de Warenne nu primise ce i se cuvenea. Lui 
Ormesby nu-i părea din cale-afară de rău pentru asta. Contele 
de Surrey fusese numit toamna trecută locotenent al Scoției, dar 


340 


la numai câteva săptămâni după ce regele trecuse granița 
înapoi în Anglia, Warenne îl urmase, preferând să-și petreacă 
timpul pe proprietăţile lui din Yorkshire. Cressingham însă era 
un adevărat tiran și nu era cazul să-l înfurie pe acest om care, în 
lipsa lui Warenne, devenise practic suzeranul Scoției. Cu 
imaginea cerșetorilor de afară încă în minte, Ormesby se ridică 
ţeapăn. 

— Banii aceștia ni-i datorezi prin lege, meștere Donald. 
Refuzând să-i plătești, încalci această lege. E un delict pentru 
care poți fi pedepsit. 

Donald clipi, dar clătină din nou din cap. 

— Domnule, nu am bani. Arenda e prea mare ca s-o pot plăti. 
Ezită o clipă, apoi continuă, dintr-o suflare: E prea mare pentru 
toată lumea. Oamenii pierd tot ce au. Familii întregi flămânzesc 
și copiii se îmbolnăvesc. Se taie animalele degeaba, numai 
pentru că nu pot fi hrănite. Bisericile noastre cad în ruină, preoţii 
sunt siliți să-i dea tot ce au Trădătorului. 

Se opri brusc, dându-și seama de greșeala făcută. 

Trădatorul. Ormesby mai auzise numele acesta, deși nu 
pronunțat atât de deschis. Așa îi spuneau scoţienii lui 
Cressingham. În sinea lui mai degrabă îi făcea plăcere faptul, 
nu-l simpatiza pe obezul trezorier regal care domina centrul 
administrativ al regatului, Berwickul. Dar, lăsând deoparte 
sentimentele personale, avea o treabă de făcut aici și nu avea 
de gând să permită ca nereușitele sau obrăznicia câtorva 
nefericiți să îi stea în cale. Ormesby își puse palmele pe masa 
aglomerată, făcând să cadă câteva suluri de pergament. 

— Cel care pune banii mai presus de libertatea sa e un 
nesăbuit, meștere Donald. Fiindcă asta-i în joc aici. Libertatea 
ta. 

Omul se înroși, dar nu-și desprinse privirea de a lui Ormesby. 

— Libertate? zise el încet. Așa se cheamă asta? 

Afară răsunară strigăte. Nici Ormesby, nici Donald nu le luară 
în seamă. 

— Am autoritatea să bag la închisoare pe oricine refuză să-și 
plătească dările la timp. O să mi-o exercit. Nu mă pune la 
încercare! 

Strigătele se auziră mai tare, însoțite de ţipete și de duduit de 
pași alergând. Funcţionarul încetă să mai zgârie pergamentul și- 
și ridică privirea, cu lumina zilei reflectându-i-se în lentile. 


341 


Ormesby se opri în mijlocul tiradei, răsucindu-se brusc, când 
afară răsună un urlet care se amplifică, umplând camera cu un 
torent fioros de sunete. Dincolo de acest zgomot incoerent se 
auzi un tropot de copite. Oficialităţile scăpaseră pergamentul pe 
care-l consultau, iar funcţionarii se ridicaseră în picioare. 
Ormesby se duse la geam și privi afară. 

Dinspre pădurile ce înconjurau târgul venea o gloată de 
bărbaţi. Unii erau călare, alţii alergau. Toţi aveau arme, în 
principal securi și sulițe. Câţiva purtau cămăși de zale și mantii, 
dar cei mai mulţi nu aveau decât niște tunici de piele. Printre ei 
se afla o mână de bărbaţi îmbrăcaţi în tunicile scurte preferate 
de munteni. Erau dezgoliți de la coapse până la glezne, o 
priveliște neliniștitoare pentru Ormesby care auzise numai 
zvonuri despre acești oameni sălbatici din nord. Apropiindu-se, 
răcneau variate strigăte de bătălie. În acea larmă, Ormesby 
desluși un nume, rostit de un grup de călăreţi înzăuaţi ce urmau 
un bărbat masiv pe un cal cu un valtrap elegant. 

— Pentru Douglas! urlau ei. Pentru Douglas! 

Pe străzile de dedesubt, orășenii se împrăștiau. Soldații 
englezi formaseră un ghem strâns în faţa clădirii, cu spadele 
trase, dar sub ochii lui Ormesby grupul de cerșetori își azvârli 
pieile și blănurile jerpelite, dând la iveală niște războinici 
musculoși. Aceștia se năpustiră asupra soldaţilor, scoțând urlete 
sălbatice și lovind cu pumnalele. 

Pe scările clădirii se auziră pași. Ușa sări în lături și se iviră doi 
soldați. 

— Trebuie să plecăm, domnule! 

Funcţionarii și demnitarii traversau deja camera zoriţi. Donald 
fugea alături de ei. 

Ormesby rămase țintuit locului. 

— Cine sunt? întrebă el cu voce stridentă, întorcându-se iarăși 
către fereastră, prin care zări oastea năvălind în oraș. Ochii îi 
rămaseră aţintiţi asupra unui bărbat uriaș care înainta aproape 
în salturi în primul rând. Mai înalt decât toţi cei din jur, agil, 
purta o tunică simplă de un albastru închis și un coif de fier cu 
bor larg. Ceilalţi păreau să alerge în jurul lui într-o formaţie 
neregulată. Dar ochii lui Ormesby fuseseră atrași de spada din 
mâna bărbatului. Nu mai văzuse niciodată una la fel, atât de 
lată și de lungă încât, alergând, uriașul trebuia s-o ţină cu 
ambele mâini. 


342 


În urletul mulţimii se auzi un alt nume: 
— Wallace! Wallace! 


Capitolul 46 


Compania pătrunse călare pe porţile orașului Carlisle și 
sentinelele se dădură la o parte ca s-o lase să treacă, închizând 
imensele bariere în urma ei. Robert, aflat în fruntea a opt 
cavaleri, observă că erau mai multe gărzi decât cu patru zile în 
urmă, când plecase. Chipurile lor, umede de bura dimineţii, erau 
încordate. 

Ajungând în curtea interioară, Robert și cavalerii descălecară, 
cu ploaia scurgându-li-se pe glugi. Locul forfotea de activitate, 
de servitori umblând de colo colo prin ploaie cu coșuri de 
legume și lemne pentru bucătărie. Trecându-i frâiele Vânătorului 
unui scutier care venise în grabă dinspre grajduri, Robert fu 
întâmpinat de unul dintre oamenii tatălui său. 

Apropiindu-se, cavalerul înclină curtenitor din cap, fără însă să 
zâmbească. 

— Domnule, guvernatorul a cerut să vă vadă de îndată ce 
sosiți. 

Robert era ostenit și ud până la piele, dar în aceste zile era de 
preferat să se supună. Cu cât îl vedea mai repede pe tatăl său, 
cu atât mai repede se putea retrage în apartamentele lui să 
doarmă, înainte de a fi trimis într-o altă misiune. Făcând semn 
oamenilor săi, îl urmă pe cavaler de-a latul curții și pe treptele 
ce duceau în sală. 

După ce bătu în ușile sălii, anunţându-i prezenţa, cavalerul îl 
lăsă să intre singur. Robert își scoase mănușile de călărie, 
îndoindu-și degetele țepene în timp ce înainta pe sub grinzile 
încăperii. Era spre sfârșitul lui mai, dar anul acesta primăvara nu 
părea să vrea să se transforme în vară și focul ardea în ambele 
vetre. Tatăl său era aplecat deasupra mesei ce ocupa estrada și 
a cărei suprafaţă era un haos de pergamente. În mod 
neconvențional, lordul prefera să se ocupe de treburile sale aici 
și nu în solarul său personal sau la etajul de sus, unde Robert 
era arareori invitat. Sala ca o peșteră, cu stindardul decorat cu 
blazonul din Annandale, i se părea lui Robert sforțarea unui 


343 


bărbat decis să-și determine vizitatorii să-l creadă mai mare 
decât era. Traversând podeaua, așternută cu fân în locul unde 
dormea garnizoana, Robert se gândi la bunicul său, un om atât 
de impunător că ar fi putut să acorde audienţe în cocina porcilor 
și toți cei prezenţi i-ar fi sorbit cuvintele. 

Lordul de Annandale își ridică privirea la apropierea lui 
Robert, dar nu-și salută fiul până când acesta nu urcă treptele 
estradei, stând înaintea lui, despărţit numai de masă. 

— Ai ceva de raportat? 

Robert se oţeli înainte să răspundă. Așa reușea să îndure 
aceste întâlniri. Ingropându-și adânc ostilitatea, avea să 
răspundă doar cu vorbe. 

— In district e liniște, tată, din câte mi-am dat seama. 

Ochii albaștri ai tatălui său îl sfredeliră. 

— Cât de departe spre nord ai ajuns? 

— Până la graniță, cum mi-ai poruncit. 

— Și n-ai văzut nimic? Niciun semn de tulburare? 

— Nimic. 

După o tăcere încordată, lordul dădu aprobator din cap. 

— Bine. Poate c-am supraviețuit noi ultimului atac asupra 
orașului, dar dacă mai vine vreunul, vreau să fiu prevenit din 
timp. 

— Credeam că tulburările se petrec numai în ţinuturile 
muntoase, zise Robert. 

Tatăl său nu-i răspunse, aplecându-se și frunzărind printre 
pergamentele de pe masă. Robert simţi aroma acră a vinului din 
respiraţia lui și privi către pocalul și carafa ce răsăreau ca două 
insule argintii din marea agitată a pergamentelor. Întrebându-se 
cât băuse tatăl lui de dimineață, își plimbă privirea peste sulurile 
pătate de vin, dintre care unul avea un mare sigiliu decorat cu 
blazonul regal al Angliei. Robert îl privi curios. El unul nu mai 
primise vești de la curtea regală din septembrie, când Edward și 
armata sa trecuseră granița, scoțând din Scoţia Piatra Destinului 
și, odată cu ea, pe John Balliol și restul prizonierilor. 

— Ai primit un mesaj de la rege? își întrebă tatăl, surprins și 
simțind o oarecare pică. 

Lordul privea o hartă a graniţelor, apăsându-și palmele pe ea 
ca s-o ţină desfăcută. 

— Deși Maiestatea Sa Edward mi-a poruncit să am grijă de 
apărarea orașului Carlisle, regele e convins că rebelii care îi 


344 


tulbură pacea vor suferi o înfrângere decisivă. Înclin să-i dau 
dreptate. Conducătorul  mocofanilor ăstora e un cavaler 
neimportant și neînstărit, un fiu mai tânăr al unuia dintre vasalii 
Înaltului Intendent. Tonul dispreţuitor al lordului se schimbă. 
Dar, dacă tâlharul ăsta de William Wallace nu e o ameninţare 
gravă pentru stăpânirea regelui, unii dintre susţinătorii lui ar 
putea fi. 

Robert rămase tăcut. Rebelul, Wallace, o fi fost un individ 
neimportant, dar revolta lui împotriva guvernării regelui Edward 
fusese ca o piatră aruncată într-un lac, ale cărei unde se 
răspândiseră până departe. Robert nu știa mare lucru despre el, 
doar că nu se supusese ocupaţiei engleze, refuzând să-i aducă 
omagiu regelui. Wallace, fiul unui cavaler mărunt, avusese o 
ciocnire cu oamenii regelui în orașul Lanark și fusese proscris. 
Povești despre atacurile lui continue asupra localităţilor ocupate 
de englezi se strecurau dincoace de graniţă odată cu veștile 
despre valul de violenţă ce cuprindea Scoția. 

— Lordul Edward, continuă tatăl său, e tulburat de trădarea 
lui sir William Douglas. Deși a fost eliberat din Berwick și i-a 
jurat credinţă regelui toamna trecută, omul i s-a alăturat lui 
Wallace și conduce revolta. Răscoala a câţiva bandiți e una, dar 
când un nobil influent ca Douglas trece în tabăra dușmanului e 
cu totul altceva. Regele Edward se teme că răzgândirea 
acestuia i-ar putea inspira și pe alţii. Va veni și vremea lui 
Wallace, dar Douglas este prioritatea. După recenta moarte a 
prinţului Edmund în Gasconia, regele Edward e complet prins de 
războiul cu Franţa. Nu are timp să se ocupe personal de această 
problemă și mi-a cerut mie să o rezolv. In timp ce Douglas se 
află peste graniță cu grosul cavalerilor săi, castelul lui e apărat 
de soţia sa și de o mică garnizoană. Trebuie să îi arestez soția și 
fiul. Vor fi preluaţi de englezi și folosiţi ca să-l convingă pe 
Douglas să-și bage minţile-n cap. 

— Când pleci? întrebă Robert, simțind cum cuvintele tatălui 
său se afundă în el ca o piatră. Asta erau ei acum? Copoii lui 
Edward? Cum ajunsese nobila familie Bruce să fie redusă la 
atât? 

Lordul întâlni privirea lui Robert cu ochii plini de dispreț. 

— Am destule de făcut aici, lucru care ar trebui să fie evident. 
Tu o s-o faci. Fără să aștepte un răspuns, continuă: O să pleci 
mâine la prima oră, o să te duci la Lochmaben și o să-i aduni pe 


345 


oamenii din Annandale. Castelul lui Douglas o fi apărat doar de 
o mică garnizoană, dar e nevoie de forțe care s-o înfrângă. Adu- 
mi-i pe soţia și copilul lui Douglas. 

Când Robert nu se clinti, lordul se încruntă. 

— Ei? 

Emoțiile lui Robert găsiră o gură de aerisire și izbucniră ca un 
val de aburi, brusc și acid. 

— Și dacă-i aduci la picioarele lui Edward pe femeia asta și pe 
copilul ei, tată, cum o să-ţi răsplătească el supunerea? Crezi c-o 
să-ți dea un tron? Sau poate doar o să te mângâie pe cap? 

Bruce înțepeni și culoarea îi fugi din obraji. Mâna îi zvâcni, 
făcând ordinul regelui să cadă de pe masă. Acesta se lovi de 
scândurile estradei și marele sigiliu se crăpă în două. 

— Ori îţi faci datoria, ori îţi pierzi pământurile, zise lordul cu 
vocea încordată. Orice faci, piei din ochii mei! 

e 

Boarea răcorea pielea lui Robert, în timp ce contempla zorii 
albăstrui. Era scăldat în lumina palidă a lunii, care făcea 
sudoarea să-i sclipească pe muchiile și adânciturile coastelor și 
torsului. Peste o lună avea să-și sărbătorească ziua de naștere. 
Acești douăzeci și trei de ani se vedeau pe trupul său, care 
devenise înalt ca al bunicului, modelat și călit de mai bine de un 
deceniu de antrenamente. Umerii largi se îngustau spre spatele 
prelung, acoperit de mușchi, și venele i se desenau pe brate. 
Anul trecut, un păr negru, fin, începuse să-i apară pe piept, 
coborând într-o dâră vagă până la vintre numai pentru a se 
îndesi din nou. Ici și colo cicatrice îi brăzdau pielea, multe dintre 
ele de la răni suportate în timpul antrenamentelor, altele 
căpătate în lupte. Era de-acum un trup de bărbat, nu de băiat. 
Dar, cu toată puterea acestuia, el unul se simţea mai 
neputincios ca oricând. 

Dedesubt, dâmbul castelului Lochmaben cobora către clădirile 
dezordonate din curtea interioară. Dincolo de palisadă, copacii, 
aducând cu norii în lumina lunii, se întindeau către Kirk Loch 
care sclipea ca o oglindă. Amintiri ale acestui loc, în alte 
vremuri, îl asaltară ca o maree în creștere. Venise aici când era 
un băiat de treisprezece ani, eliberat de prezenţa întunecată a 
tatălui său. Aici, în Lochmaben, învățase să vâneze și stătuse la 
sfat alături de oamenii de neam. Aici se culcase pentru prima 
dată cu o femeie, aici deplânsese familia sa pierderea tronului și 


346 


aici îi încredinţase bunicul său dreptul de a-l revendica. Aici, în 
inima Annandaleului, spada contelui de Mar îl făcuse cavaler. 
Aici se căsătorise cu Isobel și o concepuse pe fiica sa. 

Dar în ciuda firelor vieţii sale care îl legau de acest loc, Robert 
se simţea ca un străin. Peisajul nu-l mai recunoștea și nici 
spiritele trecutului. Așa se simţise de când ajutase la răpirea 
Pietrei Destinului din altarul Abației Scone. Bunicul său, cândva 
o prezență atât de clară în mintea lui, pălea, de parcă până și 
propriile sale amintiri l-ar fi abandonat, furișându-se cât mai 
departe de teribilul adevăr. larna, când plecase din Scoţia și se 
dusese la Carlisle, se simţise ușurat. Sosirea în Lochmaben, cu 
zece zile în urmă, ca să adune vasalii tatălui său pentru asaltul 
asupra castelului lui Douglas, îl apăsa ca o piatră pe inimă. 

Auzind îndărătul său scârţâitul patului, Robert se întoarse de 
la fereastră. Camera în care locuise odinioară bunicul său era în 
umbră, focul din vatră radiind o strălucire stinsă, arămie. 
Camera rotundă de la primul etaj al castelului era goală, în 
ciuda eforturilor servitorilor de a o face cât mai confortabilă 
pentru noul ei locatar. Vechiul pat, reparat după stricăciunile 
suferite pe timpul ocupaţiei Comynilor, fusese acoperit cu 
cearșafuri de olandă și pături de lână. Puținele cufere conţinând 
lucrurile sale - hainele, armura, armele - fuseseră stivuite lângă 
un perete sub o tapiserie zdrențuită care înfățișa un grup de 
bărbaţi pe cai negri vânând un cerb alb. Perne zăceau aruncate 
pe podea și așternuturile erau mototolite. Dintre cearșafuri, un 
picior zvelt se strecurase afară. Pătura de lână se mototolise pe 
coapse, îngrămădindu-se la nimereală în jurul mijlocului, înainte 
să alunece dezvăluind curba unui spate și doi omoplaţi netezi, 
pe jumătate ascunși sub o masă de păr întunecat. Un braţ întins, 
îndoit sub o pernă, dădea la iveală curba unui sân lipit de saltea. 
Foindu-se, Katherine își întorsese fața către el, dar ochii îi 
rămăseseră închiși. După o clipă, răsuflarea îi deveni din nou 
regulată. 

Neștiind cât avea să dureze asediul castelului Douglas și 
nedorind să-și lase fiica în Carlisle, Robert le adusese cu el la 
Annandale pe Katherine și pe doică, Judith, împreună cu o 
escortă de cavaleri și scutieri. Cu trei nopţi în urmă, după un 
ospăț pe care îl dăduse în cinstea unora dintre vasalii tatălui său 
și în timpul căruia stătuse bând în tăcere, Robert o chemase pe 
Katherine în camera lui. Servitoarea nu se împotrivise când, cu 


347 


degete tremurând de prea mult vin și cu respiraţia fierbinte, el o 
luase în pat. În noaptea următoare, se întorsese de bunăvoie. 

Robert, cu fălcile încleștate, privi silueta adormită a 
Katherinei, apoi traversă încăperea descult până la hainele sale 
îngrămădite pe podea. Își trase izmenele, pantalonii și cămașa 
pe tăcute, nedorind s-o trezească. În acea noapte, ea îi oferise 
tot ce-și dorise. Luându-și cizmele de piele, mantia și spada, 
deschise ușa și înaintă prin turnul întunecat. 

Ajuns jos, fu întâmpinat de silueta zveltă a blondului 
Christopher Seton, căruia îi venise rândul să păzească fortăreaţa 
pe parcursul gărzii de noapte. Scutierul era unul dintre cei care-l 
însoţiseră la venirea din Carlisle, excepţia notabilă fiind fratele 
său, rămas să apere zidurile în locul tatălui lor. Edward, care la 
sfârșitul războiului voise să rămână în Annandale, nu se 
acomodase în oraș. Posomorât și mânios, începuse să-și 
petreacă majoritatea nopţilor în taverne, aruncând banii pe 
luptele de cocoși și dând tonul încăierărilor. li evita cât putea pe 
Robert și pe tatăl său, învinovăţindu-i pentru exilul său în Anglia. 

— Bună ziua, domnule, zise Christopher, deschizându-i ușa. 

Robert înclină din cap către scutier. Nevrând să fie atras într-o 
discuţie, porni pe cărarea abruptă ce înconjura dâmbul, 
încheindu-și cureaua spadei. Greutatea armei era familiară. O 
purta de-acum pretutindeni. Trecând pe lângă cuștile câinilor, 
auzi un scâncet și o văzu pe Uathach strecurându-se din cușca 
ei de lemn ca să-l salute prin gardul din pari. Plescăi ușor din 
limbă către ea, dar își continuă drumul către poarta palisadei, 
care dădea în oraș. Nu avea o destinaţie în minte, tânjind doar 
după singurătatea zorilor. Castelul urma să se trezească în 
curând, ocupat cu treburile unei noi zile și încă și mai mulţi 
vasali aveau să sosească, pregătiţi de luptă. Își dorea claritatea 
ce venea odată cu liniștea. A doua zi urma să plece către 
Douglasdale în fruntea oamenilor tatălui său, ca să răpească un 
copil și o femeie. Până atunci, trebuia să amuţească vocile 
trecutului. E 

leși pe poartă și porni pe străzi. In aerul răcoros stăruia miros 
de fum de la focurile aprinse peste noapte. În ciuda orei 
matinale, câţiva oameni se treziseră deja. Trecu pe lângă o 
siluetă învăluită într-o mantie cu glugă, ghemuită în faţa unei 
fierării, cu un câine negru, bătrân, tolănit alături. Mai departe 
văzu un bărbat și o femeie încleștaţi într-o îmbrăţișare în umbra 


348 


unei uși. De undeva din faţă se auzi duruitul roţilor unei cotigi. În 
piață, biserica arunca o umbră lătăreaţă în lumina palidă a lunii. 
Robert se opri în acest spaţiu gol, asaltat de amintirea neclară a 
unor zile strălucind de soare și de promisiuni, când bunicul său 
era o prezenţă solidă alături. Işi aminti că nu putea merge zece 
yarzi prin această piaţă fără ca bunicul său să nu fie salutat de 
cineva, cel mai adesea cu un zâmbet, și-și aminti ce mândru se 
simţise auzind respectul din vocile oamenilor. 

Robert își continuă drumul de-a curmezișul pieței. Mersul în 
sine era plăcut și se pomeni că mișcarea îl calmează. O dată sau 
de două ori i se păru că aude pași în urma lui, dar când se 
întoarse, nu văzu pe nimeni. În curând nu mai era conștient 
decât de ritmul propriilor pași și ajungând la marginea orașului 
nu se opri, ci își continuă drumul prin pădure, care răsuna de 
cântecul păsărilor. Parcurgând cărările bătătorite de oameni și 
animale, ajunse la marginea /och-ului, cu toate gândurile 
ocupate de bunicul său. 

„Un om care-și încalcă jurământul nu merită să respire.” 

Bătrânul spusese asta adeseori. Robert îi jurase supunere 
regelui Edward și le jurase lui Humphrey de Bohun și Cavalerilor 
Dragonului să apere cauza regelui. În ciuda conflictului ce se 
dezlănţțuise în el de când cu furtul Pietrei, nu putea nega faptul. 
Un adevărat cavaler, un om de onoare, nu și-ar fi încălcat 
cuvântul. Bunicul lui îl învățase asta înainte de orice altceva. Dar 
dacă un om făcuse jurăminte care se băteau cap în cap? Ce 
trebuia să facă? 

Luna se micșorase în înaltul cerului și strălucirea îi pălea pe 
măsură ce lumina zilei înainta. Loch-ul era sticlos, tulburat 
numai de umbrele păsărilor ce zburau pe deasupra oglinzii sale. 
Dincolo de apă, donjonul castelului se înălța deasupra copacilor. 
Robert vedea pale de fum ridicându-se din curte. Servitorii erau 
probabil treji, pregătind micul dejun, aprinzând focul în vetre, 
hrănind animalele. Îndărătul lui, șase ciori se înălţară în aer din 
liniștea pădurii. 

În tăcerea de după dispariţia păsărilor, Robert închise ochii și 
respiră adânc. Atunci auzi zgomotul: un trosnet de crengi și 
foșnetul tufișurilor. Duse mâna la spadă și se răsuci trăgând-o 
din teacă, sfredelind bezna cu ochii. Privirea îi căzu asupra unei 
siluete aduse de spate, purtând o mantie cenușie cu glugă, care 
se apropia de el. Zărind marele câine negru ce sălta alături, își 


349 


dădu seama că îi văzuse pe amândoi la poarta castelului. 
Crezuse că ființa cea cocoșată era un cerșetor. Când aceasta 
ieși din umbra copacilor, văzu că, oricine-o fi fost, se sprijinea 
într-un toiag, înaintând cu pași chinuiţi. Un păr lung, cenușiu, 
cădea în lațe de sub gluga trasă pe ochi. Robert întrevăzu un 
gât ridat, o bărbie lăsată și o gură cu colţurile căzute. 

— Cine ești? 

Silueta își dădu gluga pe spate. 

Robert privi chipul acela aspru și brăzdat de vârstă. N-o mai 
văzuse de mulţi ani, dar o recunoscu imediat. 

— Affraig? murmură el, coborându-și spada. 

— Te-am urmărit de la castel. Vocea-i era răgușită. Mi-am dat 
seama că ești tu după haine. 

Robert își privi mantia, decorată cu blazonul Carrickului. 

— Altfel nu te-aș fi recunoscut. Vocea aspră a lui Affraig se 
îndulci și în ea își făcu loc uimirea. Băiatul pe care-l știam eu nu 
mai e. În locul lui stă un bărbat în toată firea. 

Galeza ei era ca un cântec demult uitat. De la moartea mamei 
sale, Robert vorbise cel mai ades în franceză sau scoțiană. 
Scutură din cap uimit de vederea ei. 

— De ce-ai venit? Se gândi la călătoria dinspre Carrick, câteva 
zile de mers pe jos, poate chiar mai mult pentru o femeie de 
vârsta ei. De ce? 

— M-a vizitat Brigid. În drum spre Edinburgh, soțul ei a auzit 
că ești aici. A spus că a venit contele de Carrick și că adună 
oamenii din Annandale. 

— Brigid? Amintirea unei fete zvelte ca o nuia, cu un păr 
șoriciu, se ivi în mintea lui Robert. 

— Ridici oamenii tatălui tău pentru Carrick? întrebarea era 
plină de speranţă, dar tonul ei era de cremene. 

— Carrick? Robert se încruntă. Ştia bătrâna ceva ce vasalii lui 
nu-i spuseseră? Nu e nicio luptă în Carrick. 

— Luptă, nu. Dar suferinţă, da. Multă suferință. 

Șchiopătă către el, urmată de câinele cel negru. 

Robert văzu că ochii animalului erau albi, orbi. Se întrebă 
dacă era unul dintre câinii pe care-i avusese când o întâlnise el, 
cel care-l mușcase pe fratele său Alexander. 

— Ne-a fost greu, prinși între Ayr și Galloway. Faţa ei trasă 
avea o expresie sumbră. Soldaţii baronului ăluia englez, ăl de-i 
spune Percy, ne-au înghesuit din amândouă părţile. Plângerilor 


350 


împotriva lor li se pune căluș dinainte să se audă, prin mită sau 
prin violenţă. Și dincolo de hotarele noastre e și mai rău. Brigid 
îmi aduce vești din Ayrshire și mulţi alţii vin la mine după ajutor, 
cerându-mi să le ușurez suferințele. Și multă suferință e în 
orașele pline de oamenii lui Percy și în satele unde dările au luat 
pâinea de la gura copiilor. Am auzit de oameni spânzurați fără 
proces sau judecată, de case prădate, de femei... Se opri brusc. 
Când continuă, vocea-i era joasă. E mai rău de când cu revolta 
lui William Wallace, dar el măcar le aduce oamenilor o speranţă. 
Am venit, sir Robert, să văd dacă ne putem pune speranţa în 
tine. Seniorul nostru. 

Pentru o clipă, Robert nu știu ce să spună. Mai mult decât 
orice, se simţea mâniat: pe ea pentru că-i aducea vești pe care 
ar fi trebuit să i le spună vasalii săi și pentru că îndrăznise să 
creadă că avea dreptul s-o facă, dar și pe el însuși, care nu știa 
că propriii lui oameni sufereau. 

— Sunt aici la ordinele tatălui meu, zise el scurt. Dar am de 
gând să mă întorc în Carrick de îndată ce voi îndeplini 
însărcinarea pe care am primit-o. Îl cunosc pe sir Henry Percy. O 
să vorbesc chiar eu cu el. 

— Să vorbeşti? Încruntarea de pe chipul lui Affraig se adânci. 
Când am auzit că te-ai aliat cu englezii și cu regele lor la 
începutul războiului, mai întâi nu mi-a venit să cred. Tatăl tău, 
da. Dar tu? Bunicul tău ar fi plâns dac-ar fi trăit să vadă zilele- 
astea. 

Robert își îngustă ochii, luptându-se să-și ţină mânia în frâu. 

— Uiţi că bunicul i-a slujit atât pe Edward, cât și pe Henric. Nu 
sunt cel dintâi Bruce care se aliază cu un rege al Angliei. 

— l-o fi slujit, dar nu pe socoteala ţării sale. Niciodată n-ar fi 
încheiat o asemenea alianţă dacă asta ar fi însemnat să-i facă 
rău poporului său. Îl ţintui cu degetul ei osos. Tu și tatăl tău v-aţi 
lăsat pământurile de izbeliște. De mai bine de trei ani, oamenii 
din Carrick n-au mai avut senior. 

Câinele, auzind-o cum șuieră cuvintele printre dinţi, începu să 
mârâie. 

Robert se ţinu ferm, dominând-o pe Affraig, cu nările năpădite 
de mirosul de pământ și descompunere ce venea dinspre ea. 
Mantia ei era plină de noroi. 

— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? Nu știi nimic despre 
viaţa mea! 


351 


Ea nu tresări la auzul tomului lui, nici la vederea spadei care-i 
răsărise în mână. 

— Știu că ţi s-a încredinţat o moștenire solemnă căreia i-ai 
întors spatele. Asta știu. 

El dădu să spună ceva, apoi trecu pe lângă ea, nevrând să-i 
mai asculte dojenile amare. 

— Cum rămâne cu tronul neamului tău, aflat la o curte 
străină? strigă ea în urma lui, cu vocea aspră ca un croncănit de 
cioară. Cum rămâne cu dealul care-acum e gol? 

El se răsuci, copleșit de spaimă și rușine, crezând că ea aflase 
cumva despre participarea lui la acel furt. 

— De patru sute de ani, regii Scoției au fost încoronați la 
Scone. N-o să mai stea niciunul pe Dealul Sfatului și să audă 
numele strămoșilor săi citite din paginile istoriei? Regatul nostru 
și-a pierdut sufletul, Robert! 

Nu mai vedea nici urmă de acuzare pe faţa ei, ci doar tristețe. 
N-avea de unde ști ce făcuse el. Dac-ar fi știut, l-ar fi blestemat 
atunci și-acolo. O parte din el asta și voia. 

— Familia ta are dreptul la tron de mai bine de jumătate de 
secol. Nu înţeleg de ce nu te lupţi pentru el, așa cum ar fi dorit 
bunicul tău. Sau de ce te aliezi cu omul care ţi-a luat dreptul 
tău? 

O imagine străfulgeră prin mintea lui Robert. Își aminti de ziua 
în care bunicul său îi spusese că urma să fie făcut cavaler, ziua 
în care tatăl său fusese forţat să renunţe la poziţia de conte de 
Carrick. În ziua aceea o văzuse pe Affraig la Lochmaben, vorbind 
cu bătrânul. Îi atinsese obrazul cu o tandreţe stranie. Cum 
putuse să uite asta? 

— Tu ai fost? Tu i-ai spus bunicului să-mi treacă mie dreptul la 
tron? 

Buzele ei se întinseră într-o linie subțire. 

— Nesăbuita de mine! Ar fi trebuit să-mi dau seama că ai fost 
făcut din același aluat ca tatăl tău. 

Robert se înroși. 

— Pleacă. N-ai de-a face cu mine sau cu familia mea. Nu de- 
acum încolo. 

În timp ce se îndepărta cu pași furioși printre copaci, 
împingând crengile la o parte, vocea ei îl ajunse din urmă. 

— De plecat o să plec. Aici nu-i nicio speranță. 


Capitolul 47 


Băiatul se agăţă de pietrele acoperite de mușchi ale 
parapetului și se săltă pe zid, cu respiraţia tăiată din cauza 
urcușului. În spatele lui, stindardul tatălui său flutura în bătaia 
vântului. Ingustându-și ochii de un albastru palid, privi, pe 
deasupra meterezelor, în lumina soarelui ce se reflecta pe 
suprafaţa micului /och de dincolo de zidurile castelului. Din 
adâncurile verzi ale pădurii ce înconjura fortăreața se ivea încet- 
încet o armată, oameni și cai aliniindu-se dinaintea apei 
strălucitoare, cu coifurile și lăncile sclipind. Ochii băiatului 
poposiră asupra unui stindard aflat în fruntea companiei. Un V 
întors de culoare roșie, pe fond alb. 

— Lașii, murmură el. Lăsându-se jos de pe parapet, se 
întoarse către stindardul tatălui său, trei stele albe pe albastrul 
fâlfâind. Vederea steagului îl umplu de curaj. 

— N-au decât să vină, murmură el, aplecându-se pe sub 
pragul de sus al ușii turnului și coborând în fugă treptele 
rudimentare. 

Ajungând la etajul inferior, văzu că ușa camerei părinţilor săi 
era dată de perete. Lumina vetrei umplea deschizătura și 
dinăuntru se auzeau voci. Băiatul se opri, ţinându-și respiraţia 
ca să nu fie auzit. Glasul mamei lui era dulce și tulburat. 

— O să le vorbesc. In mod sigur vor vrea să trateze cu mine. 

— Doamnă, în fruntea lor se află contele de Carrick. Tânărul 
Bruce e o marionetă a regelui Angliei, din câte se spune. V-ar 
putea omori pe loc. Nu vă pot permite să faceţi una ca asta cu 
conștiința împăcată. 

Băiatul se trase mai aproape. Era Dunegall, căpitanul pe care 
tatăl său îl lăsase să comande garnizoana. Omul era fidel, dar la 
fel de bătrân ca dealurile și suferind de gută. 

— O să le vorbesc din poartă, stăpână, și o să le cer să-mi 
spună de ce încalcă pământurile lordului Douglas. 

— Cred că e limpede de ce-au venit, Dunegall. Întrucât soţul 
meu se află alături de William Wallace, au venit după James și 
după mine. Vor să-l pedepsească folosindu-se de noi. N-am nicio 
îndoială. 

La auzul numelui său și al amenințării din cuvintele ei, băiatul 
păși înapoi, încruntându-se. 


353 


— Nu vă temeti, doamnă, zidurile astea sunt solide. 

— După tot ce ne-a luat Trădătorul, magaziile noastre sunt 
aproape goale. Nu putem sta aici la nesfârșit. Bruce și oamenii 
lui o să ne înfometeze, asta dacă nu dărâmă porţile și nu intră 
cu forța. Nu, o să merg să le vorbesc. 

Lady Douglas păru să șovăie, dar când vorbi din nou vocea-i 
era inexpresivă. James recunoscu hotărârea din tonul ei. 
Avusese de-a face cu ea în multele ocazii când nu fusese 
cuminte. 

— O să le spun că James nu-i aici. Poate dacă mă predau eu o 
să fie mulţumiţi cu-atât. Dunegall, orice mi s-ar întâmpla, 
trebuie să-mi promiţi că o să ai grijă ca James să ajungă în 
siguranţă alături de tatăl lui. De mine nu-mi pasă, dar pentru 
el... 

James se îndepărtă împleticindu-se de ușă, cu sângele 
bubuindu-i în tâmple. Fără să aștepte să mai audă ceva, o luă la 
fugă, coborând din turn. Dacă tatăl lui ar fi fost aici, ar fi ieșit 
călare pe armăsarul lui, scoțând un răcnet care ar fi zgâlțâit 
fundaţiile castelului și s-ar fi năpustit asupra dușmanilor ca furia 
iadului, neoprindu-se decât când pământul ar fi fost scăldat în 
sângele lor sau al lui. În orice caz, nu și-ar fi lăsat soţia să 
înfrunte o armată. Ei bine, James nu putea ieși călare - oamenii 
tatălui său luaseră toți caii, mai puţin poneiul mamei sale și 
câteva mârţoage - dar arme avea. Își ţinea spada, cea cu care 
se antrena de un an încoace, în camera unde dormea, dar 
camera gărzilor era mai aproape. Și, oricum, voia o armă de 
bărbat. 

(J 

De cealaltă parte a /och-ului, Robert îi alinie pe oamenii din 
Annandale, în timp ce pedestrașii încă mai ieșeau dintre copacii 
din spatele său. Robert era încadrat de Nes și de Walter, un 
cavaler din Carrick care-l servise bine în Carlisle și pe care-l 
desemnase să-i fie stegar. Walter ţinea înălțat stindardul său, pe 
care V-ul răsturnat era o săgeată roșie, luând la ţintă, cu 
îndrăzneală, cerul. Copitele cailor se înfundau în terenul 
mlăștinos din jurul /och-ului, ale cărui maluri ierboase erau pline 
de păsări de apă. Robert întrezări străfulgerări de bronz și argint 
când soarele lumină pe dedesubt aripile păsărilor care ţâșneau 
dintre trestii, deranjate de oamenii ce se adunau. Dincolo de 
apă, castelul lordului Douglas se înălța pe o movilă ierboasă. 


354 


Semăna cu Lochmaben: o fortăreață de piatră clădită pe un 
dâmb întărit cu lut și bușteni și o curte înconjurată de o 
palisadă. Singura diferenţă o constituia terenul, care era mai 
împădurit. 

Robert își condusese trupa mile în șir prin aceste păduri din ce 
în ce mai dese, urmând râul Annan spre nord, pe domeniul 
tatălui său, înainte să o ia spre dealurile ce se înălțau la vest. 
Terenul urcase, dând naștere unor dealuri mândre, stâncoase, 
acoperite cu mesteceni și stejari, unde râuri șerpuiau prin văi și 
cascade tăcute trasau linii argintii de-a lungul pantelor mai 
abrupte. In depărtare se întrezărea umbra albăstruie a piscurilor 
mai înalte, cele dintâi jaloane ale munţilor ce tăiau drumul către 
nord și vest. Douglasul, cuibărit într-o vale aflată în inima 
pădurii, era un decor pașnic, iar mirosul de ierburi sălbatice 
umplea aerul. 

Stând călare pe Vânător la marginea pădurii, cu căldura 
soarelui pe faţă, Robert privea peisajul tăcut dinaintea lui. Ar fi 
trebuit să fie ţărani la muncă, fermieri mânând vitele către 
pășunile de vară, fete îndreptându-se către pârâu să spele rufe, 
lorzi și fiii lor vânând primii cerbi, înarmaţi cu arcuri. În schimb, 
locul era părăsit, iar porţile castelului, închise și încuiate. Fumul 
ce venea dinspre clădiri și zgomotele animalelor panicate de 
dincolo de palisadă erau singurele semne de viaţă. Vedea 
stindardul lui Douglas fluturând în vârful turnului. Robert nu-l 
întâlnise niciodată pe sir William Douglas și familia sa, dar știa 
că soţia lui era una dintre surorile vechiului aliat al bunicului 
său, James Stewart. Fiul și moștenitorul lui Douglas fusese 
botezat după Intendentul Coroanei, care-i era unchi și naș. 

— Așezăm tabăra? 

La auzul întrebării directe, Robert se uită în jur și zări un 
cavaler cu ochii de culoarea cremenii care-l privea. Gillepatric 
era unul dintre cei mai devotați vasali ai tatălui său, un bărbat 
dur și viclean ce contribuise la apărarea orașului Carlisle. Robert 
se întrebase adesea cum de le inspira tatăl său loialitate unor 
oameni ca acesta, care-i păstraseră credinţă și luptaseră pentru 
el chiar și când casele le erau arse de Comyni. Probabil că 
decizia tatălui său de a-l sprijini pe regele Edward se dovedise în 
final a fi cea corectă, căci oamenii din Annandale erau printre 
puţinii din Scoţia care-și păstraseră lordul și pământurile, în timp 
ce mulți alţii ajunseseră supuși ai unor baroni englezi ca 


355 


Warenne și Percy. Totuși, prin comparaţie, lui Robert tatăl său îi 
inspira atât de puţin devotament. Îl izbi gândul că acești bărbaţi 
nu constituiau o ameninţare pentru ambițiile părintelui său. ÎI 
urmau, loiali pentru că așa trebuia să fie, nu doar de dragul 
lordului, ci și al lor. El era cel care aștepta în umbră să-i ia locul 
și averea tatălui său. Se trecuse deja peste capul acestuia când 
fusese silit să renunțe la titlul de conte. Oricât de mult și-ar fi 
admirat Robert bunicul, nu putea să nege că dezamăgirea 
bătrânului faţă de fiul său și afecțiunea pe care i-o arătase lui 
fuseseră cauza rupturii dintre el și tatăl său. Pentru prima oară 
avu impresia că înţelege oarecum pica pe care i-o purta acesta. 
El era ca o oglindă în care bărbatul își privise viaţa trecând. 

— Nu încă, zise Robert, răspunzând întrebării lui Gillepatric. O 
să-i vorbesc mai întâi comandantului garnizoanei. 

Se îndoia că soţia și fiul lui Douglas aveau să i se predea de 
bunăvoie, dar voia să negocieze cu ei înainte să treacă la luarea 
zidurilor cu asalt. 

Ordonându-le celorlalți căpitani de cavalerie să le spună 
oamenilor să se odihnească și punând pedestrașii să păzească 
drumul din spatele lor, Robert alese șase bărbaţi care să-l 
însoțească înspre castel, inclusiv pe Walter, pe Gillepatric și pe 
scutierul din Yorkshire, Christopher Seton. In lunile ce trecuseră, 
Robert începuse să ţină la el. Tânărul avea o fire plăcută, îi 
amintea de fratele său cel mai mic, Niall, care pe parcursul 
războiului rămăsese în Irlanda, alături de Thomas. Christopher 
avea aceeași dispoziţie veselă și o dorinţă de a plăcea fără a fi 
lingușitor. Christopher era însoţit în această misiune de vărul 
său scoţian Alexander, un baron din Lothian cu zece ani mai 
vârstnic. Alexander Seton nu era un om simpatic de la prima 
vedere, mai retras și mai agresiv, dar era un luptător agil, așa 
că Robert îi făcu semn să-l urmeze în timp ce se desprindeau de 
grosul oștirii. 

Micul grup se apropie de poarta castelului, urmând o cărare 
prăfuită care ocolea marginea lacului. Nerăbdarea îl îmboldea 
pe Robert. O alungă, știind că era periculos să se pripească, dar 
nu putea ignora faptul că voia ca totul să se termine cât mai 
repede. Affraig nu-i ieșise din gând, acuzaţiile ei nedându-i pace 
pe tot parcursul drumului spre Douglasdale. Fusese bântuit de 
viziuni ale lui Henry Percy și ale cavalerilor săi vânând în 
pădurile din Carrick, luând ce voiau din magazii și cămări, 


356 


disprețuind protestele oamenilor. Robert nu fusese niciodată un 
apropiat al baronului blond, cu zâmbetul lui rece, dar îl cunoștea 
suficient ca să știe că locuitorilor din Ayrshire și Galloway n-avea 
cum să le meargă bine sub conducerea acestuia. Și nici 
oamenilor din comitatul său, prinși la mijloc. 

— Domnule! 

La auzul strigătului lui Christopher, Robert trase de frâiele 
Vânătorului. La dreapta lor, dincolo de pajiște, o poartă îngustă 
se deschidea în palisadă. Robert încetini zărind o siluetă solitară 
care se strecură afară. Era incredibil de subţire și de scundă 
pentru un bărbat, dar hainele-i erau chiar mai ciudate decât 
alcătuirea. Purta doar o tunică albă, încinsă cu o curea, și niciun 
fel de armură, cu excepţia unui coif cu viziera lăsată. Metalul era 
ruginit și coiful nu i se potrivea, stându-i strâmb pe cap. Silueta 
strângea în ambele mâini o spadă, ţinând-o întinsă dinainte în 
timp ce se poticnea orbește spre ei în josul pantei ierboase. 
Oamenii din jurul lui Robert se încruntau, plimbându-și privirile 
de la siluetă la castel, bănuind vreo înșelătorie. Făcându-le 
semn să stea pe loc, Robert îl îndemnă pe Vânător către 
bărbatul cu coif, punând mâna pe spadă fără s-o scoată încă din 
teacă. 

— Sunt sir Robert Bruce, contele de Carrick. Vin din ordinul 
regelui Edward al Angliei pentru a-i lua în custodie pe soţia și fiul 
lordului William Douglas, ca represalii pentru rebeliunea lui 
împotriva Coroanei. 

Cuvintele erau forțate și găunoase. Robert își auzea dezgustul 
din glas. Imaginea lui Affraig, învăluită în umbrele copacilor, i se 
ivi în minte. ÎI privea cu ochi umbriţi, ţintindu-l cu degetul ei 
osos. Robert strânse din fălci. Bărbatul nu răspunse. Repetă 
cuvintele mai tare, oprindu-l pe Vânător la o oarecare distanţă. 

— O să mă lupt cu orice om din oastea ta, îi strigă silueta cu 
glas aprig. Dar, dacă o să câștig, trebuie să-i acorzi libertatea lui 
lady Douglas. 

Vocea se auzea înăbușită de coif, dar îi aparţinea în mod 
limpede unui băiat. 

În spatele lui, Robert auzi izbucnind râsetele cavalerilor tatălui 
său la auzul acestei provocări făcute cu un glas piţigăiat. 

Ca răspuns, personajul cu coif pe cap înaintă hotărât spre 
Robert. 

— N-aveţi de gând să acceptaţi, lașilor?! 


357 


Râsetele încetară brusc și Gillepatric își trase mârâind spada 
din teacă. 

În clipa aceea, porţile principale ale castelului se deschiseră și 
se ivi o femeie. Văzând băiatul cu coiful pe cap ajuns deja la 
jumătatea pantei ierboase, înfruntându-l pe Robert, aceasta 
scoase un țipăt. 

— James! strigă ea alergând către ei. Doamne Dumnezeule, 
James! 

— E băiatul! strigă triumfător Gillepatric, îmboldindu-și calul 
către copil. E fiul lui Douglas! 

Alte strigăte răsunară și garnizoana castelului se revărsă pe 
poartă în urma femeii, cu spadele trase. Cavalerii lui Robert își 
îndemnară și ei caii către aceștia. Dincolo de /och sună un corn: 
armata văzuse și ea soldaţii. Femeia ajunse lângă băiat și îl 
apucă, trăgându-l îndărăt. El se împotrivi și coiful mult prea 
mare îi căzu zăngănind la pământ, dând la iveală chipul palid al 
unui băiat nu mai mare de doisprezece-treisprezece ani, cu un 
păr lucios și negru ca pana corbului. 

Robert îi zări pe Gillepatric și Christopher năpustindu-se către 
femeie și copil. Ceilalţi cavaleri se răsfirau, îndreptându-se către 
soldaţi. În mijlocul haosului, băiatul se lupta cu femeia, 
strângând în continuare spada, cu buzele rânjite și ochii de un 
albastru palid sclipind în lumina soarelui. Robert era uluit de 
curajul ieșit din comun al băiatului. Gura i se uscase și inima îi 
bubuia în piept. Dintr-odată ceva se rupse înăuntrul lui, ceva 
strălucitor și ascuţit, în același timp dureros și eliberator. Fără să 
se gândească, fără să ezite, își înfipse pintenii în coastele 
Vânătorului. Îndemnând calul înainte, se interpuse între femeie 
și băiat și cavalerii tatălui său. Trăgându-și spada, răcni la 
oamenii săi să se oprească. Gillepatric și Christopher veneau 
direct spre el. Ca să evite ciocnirea, Gillepatric se văzu silit să 
tragă atât de tare de frâie, că armăsarul se ridică în două 
picioare, lovind aerul cu copitele. Christopher Seton făcu un ocol 
strâns față de care calul său protestă cu un nechezat ascuțit. 

Femeia reușise să-l târască pe James după ea și gărzile 
castelului ajunseseră lângă ei. Înconjurându-i cu un inel de 
spade, oamenii îi conduceau înapoi pe pajiște, către porți. 

Gillepatric recăpătă controlul calului. 

— Pe numele lui Cristos, ce faci? urlă el la Robert, arătând cu 
spada către grupul care se retrăgea. Puteam să-i prindem! 


358 


Robert înfruntă privirea de cremene a omului. 

— Nu. 

— Ai ordin să capturezi soția și fiul! 

— Şi tu ai ordin să-mi dai ascultare. 

In spatele lui Robert, gărzile ajunseseră la porţile castelului și 
dispăreau înăuntru odată cu femeia și copilul. De-a lungul cărării 
de pe malul /och-ului veneau în goană alți călăreţi. Oamenii din 
armata lui Robert reacţionau în fața amenințării. 

Privirea lui Christopher fugi de la Gillepatric la Robert și 
îndărăt. 

— Ce s-a întâmplat, sir Robert. De ce ne-aţi oprit? 

Auzind cum se trântesc porţile castelului, Robert privi în jur. Îi 
venea să zâmbească, având senzaţia că repurtase o victorie. 

— N-o s-o arestăm nici pe femeie, nici pe fiul ei. 

Gillepatric îl privi fix. Oamenii se apropiau călare, încetinind 
după ce văzuseră cum se închid porţile castelului. Tropotul 
copitelor umplea văzduhul. 

Robert dădu să spună ceva, dar șovăi, nesigur ce anume. Ce 
făcea? Alungând întrebarea, se adresă cercului din ce în ce mai 
mare de cavaleri: 

— V-am adus aici la ordinele tatălui meu. Dar acum eu... 

Se poticni, zărind toate acele chipuri care-l priveau. 

— Acum, că sunt aici, simt că nu pot îndeplini aceste ordine. 

Vocea îi deveni mai puternică. 

— Am fost trimiși să-i luăm ostatici pe soţia și copilul unui 
bărbat care luptă pentru regatul nostru. Poate cineva de-aici să 
spună că e de acord cu aceste ordine? 

— Nu-i treaba noastră să punem sub semnul întrebării 
ordinele care vin de la rege, zise Gillepatric cu asprime. Ci 
numai să le îndeplinim. 

— Edward nu-i regele nostru, răspunse Robert, întorcându-și 
privirea spre Gillepatric. Îi suntem datori numai cu jurământul 
de vasalitate pentru pământurile deţinute în Anglia. 

— Și cu acel jurământ pe care fiecare proprietar de pământuri 
din Scoţia i l-a făcut la terminarea războiului, interveni un alt 
cavaler. 

— Poporul Scoției i-a adus omagiul său așa cum o face 
învinsul înaintea învingătorului. N-a avut de ales. Cei care au 
refuzat au fost proscriși. 


Vocea lui Robert era mai puternică acum, mai clară. Se 
simțea de parcă ar fi dormit luni în șir și acum s-ar fi trezit 
brusc. Era o senzație ameţitoare, volatilă. 

— Asta-i o nebunie, izbucni Gillepatric. Refuzând să 
îndeplinești ordinele tatălui tău, îl dezonorezi și pe el, și numele 
familiei. De fapt, ne pătezi onoarea tuturor. Tatăl tău și-ar putea 
pierde pământurile. Și noi la fel! 

— Nu dacă e văzut ca neavând de-a face cu asta. 

— Nu poţi da îndărăt, sir Robert, zise un alt cavaler. Dacă nu 
te supui ordinelor regelui, nu te poți întoarce la Carlisle sau la 
Annandale. O să ajungi la închisoare în Anglia, laolaltă cu restul 
nobililor Scoției. 

— N-am de gând să mă întorc. 

Spunând acestea, Robert simţi o profundă ușurare. Pentru 
prea multă vreme se simţise ca la închisoare în casa tatălui său. 
Strivit sub autoritatea lordului, neputând să vorbească sau să ia 
propriile sale decizii, fusese tratat mai degrabă ca un soldat 
decât ca un conte, iar drepturile sale fuseseră încălcate fără o 
vorbă. Dar odată îndepărtată îndoiala, gânduri mai întunecate îi 
luară locul. Se gândi la perspectiva de a ajunge la închisoare și 
a-și pierde pământurile. Se gândi că își trăda jurămintele faţă de 
rege și de Cavalerii Dragonului și se simţi copleșit de vinovăţie 
când chipul larg și zâmbitor al lui Humphrey i se ivi în faţa 
ochilor. Dar nu putea permite ca o prietenie să determine soarta 
regatului. 

— Puteţi să vă întoarceţi la Annandale, în serviciul tatălui 
meu, le spuse el cavalerilor. Sau, dacă vreți, puteţi veni cu mine. 
Dar indiferent ce alegeţi, vom părăsi pământurile lui lord 
Douglas. 

Privi de jur împrejur, oprindu-și în cele din urmă ochii asupra 
lui Gillepatric. 

— Ăsta-i ordinul meu! 

Gillepatric mărâi: 

— Eşti un nătâng! N-o să te urmeze nimeni! 

O clipă, cavalerul păru gata să dea pinteni calului și să se 
îndepărteze dezgustat, apoi se întoarse brusc, ridicând spada. 

Robert, care și-o coborâse deja pe-a lui, nu avea nicio șansă 
să se poată apăra. Christopher Seton, însă, zărise ostilitatea de 
pe chipul lui Gillepatric și-și îndemnă calul între ei, avântându-și 
spada cu intenţia de a abate lovitura lui Gillepatric. Cavalerul 


360 


mai vârstnic se dovedi însă mai iute. Schimbând în ultima clipă 
direcţia loviturii, se răsuci și-și repezi măciulia spadei în obrazul 
scutierului. Forța ei îl proiectă pe Christopher îndărăt și acesta 
căzu din șa, prăbușindu-se în iarbă cu sângele ţâșnindu-i din 
nas. Mai multe lucruri se petrecură deodată. Robert își ridică 
spada urlând fioros către Gillepatric. Buiestrașul lui Christopher, 
panicat de căderea stăpânului, o rupse la fugă, făcându-i pe 
ceilalți cai să bată din copite și să se bulucească, iar potcoavele 
Vânătorului ratară la mustață capul lui Christopher care se 
ridicase în genunchi. Dintre toţi, însă, cel mai iute se dovedi 
Alexander Seton. Croindu-și drum prin încăierare, se întinse 
înainte în șa și înconjură cu braţul gâtul lui Gillepatric. Se trase 
îndărăt și spori strânsoarea, făcându-l pe cavaler să se sufoce. 
Câţiva dintre tovarășii lui Gillepatric întoarseră  spadele 
împotriva baronului, în timp ce Christopher se ridica în picioare 
clătinându-se, cu o mână la nasul însângerat. Gillepatric lăsă 
spada să-i cadă și încercă să desfacă braţul lui Alexander din 
jurul gâtului său. Nes și Walter înaintară, deciși să-l apere pe 
Robert. 

— Ajunge! Vocea lui Robert spintecă aerul pe deasupra 
tuturor. Tremurând de furie și din pricina șocului produs de 
atacul neașteptat, se strădui să-și păstreze calmul. 

— Înapoi! Toţi, îi zise el lui Alexander, care nu-l eliberase pe 
Gillepatric. Acesta se făcuse stacojiu la faţă. N-o să permit să se 
verse sângele nimănui aici. Nu în numele meu, bată-vă 
Dumnezeu! 

Încet, Alexander își desfăcu strânsoarea din jurul gâtului lui 
Gillepatric. Christopher se ridicase în picioare și pufnea, 
eliminând sângele adunat în nări. Eliberat, Gillepatric se lăsă 
moale în șa, respirând cu lăcomie. Tovarășii săi își păstrară 
spadele îndreptate către Alexander, dar nu făcură nicio mișcare, 
privind de la Gillepatric la Robert. Unul dintre cavaleri descălecă 
prudent și recuperă spada bărbatului mai vârstnic. 

Gillepatric își duse mâna la gât, nedezlipindu-și ochii de la 
Robert. 

— Nu ești fiul tatălui tău, șuieră el. Smulgând spada din mâna 
celui care i-o recuperase, își întoarse calul, îmboldindu-l cu 
cruzime de-a latul pajiștii. Oamenii săi îl urmară, călărind înapoi 
pe poteca de lângă /och. Și alţii se desprinseră din cercul din 
jurul lui Robert. Doi dintre ei încercară să-l facă să se 


361 


răzgândească, dar el rămase într-o tăcere sfidătoare, refuzând 
să se lase convins. In doar câteva minute, alături de el 
rămăseseră numai Nes, Walter și cei doi Setoni. 

Robert înclină recunoscător din cap către cei doi veri. 

— Vă mulțumesc. Îl privi pe baron. Dar tu ai o proprietate 
bogată, sir Alexander. Cel mai probabil o s-o pierzi dacă mi te 
alături. 

— Mă tem că o să-mi pierd proprietatea fie că stau cu tine, fie 
că nu, răspunse Alexander. Regele Edward modelează regatul 
nostru după bunul lui plac. În curând n-o să mai rămână picior 
de scoţian într-o funcţie de autoritate. Zâmbi cu răceală. Dar, 
dacă rebeliunea lui William Wallace câștigă, am putea fi cu toţii 
răsplătiți că am ales partea corectă încă de pe acum. ÎI privi pe 
Christopher. 

Scutierul își șterse nasul însângerat cu dosul palmei și dădu 
afirmativ din cap. 

— Sunt alături de dumneavoastră, sir Robert, indiferent 
încotro vreţi s-o apucați. 

Robert rămase tăcut. Decizia sa de a nu-i captura pe lady 
Douglas și pe fiul ei fusese mai degrabă o revoltă împotriva 
tatălui său decât o dorinţă de rebeliune, dar luând-o se plasase 
de partea insurgenților. Robert îl privea pe William Wallace cu 
precauţie. Din câte știa el, liderul rebel lupta în numele exilatului 
John Balliol, ceea ce nu-l transforma neapărat într-un aliat. 
Vocea moale a lui Nes îl trezi din gânduri: 

— Încotro o pornim, domnule? 

— Poate spre Carrick, zise Robert după o clipă. Da, continuă el 
mai ferm, la oamenii mei. Înainte să-l mai întrebe ceilalţi ceva, 
adăugă: Vreau să vă întoarceţi în tabără. Aducetți-le încoace pe 
fiica mea, pe fata în casă și pe doica ei și ce puteţi căra din 
provizii. 

— Am doi oameni buni cu mine, zise Alexander. Amândoi 
cavaleri. Ni se vor alătura. 

Privirea lui Robert se îndreptă către /och, unde armata sa 
începea deja să plece. Apoi, dându-i pinteni Vânătorului, înaintă 
spre porți. Ajungând dinaintea palisadei, sări jos din șa. Auzea 
voci ridicate de cealaltă parte. 

— Vreau să vorbesc cu lady Douglas, strigă el. Vocile amuţiră 
de îndată. Sunt singur. Armata mea pleacă. 


Vocile se porniră din nou. Printre ele, distinse glasul unei 
femei: 

— Deschide poarta, Dunegall. O să vorbesc cu el. 

Încet, porţile castelului Douglas se deschiseră și Robert se 
pomeni faţă în față cu un șir de gărzi înarmate. Femeia se afla în 
mijlocul lor, cu mâinile pe umerii băiatului, James. Înţelese ceea 
ce până atunci doar bănuise, că era mama lui, lady Douglas. Era 
tânără și atrăgătoare, cu ochi căprui și solemni ca ai fratelui ei. 

— Nu înțeleg, sir Robert, zise ea cu vocea încordată. Ce 
intenţii aveți? 

— Doamna mea, oamenii mei nu vă vor face niciun rău, dar 
trebuie să plecaţi de-aici. Tatăl meu urmează ordinele regelui 
Edward și, chiar dacă el n-ar mai trimite alţi oameni care să vă 
aresteze pe dumneavoastră și pe fiul dumneavoastră, regele cu 
siguranţă o va face. Vrea să facă un exemplu din soțul Domniei 
Voastre pentru a-i descuraja pe alţi nobili să i se alăture lui 
Wallace. 

Ea încuviință. 

— James are un unchi la Paris. 

— Mamă, începu băiatul, uitându-se când la ea, când la 
Robert. 

Ea îl întrerupse: 

— Acolo o să fie în siguranţă. Eu am rude în vest și pot să mă 
duc la ele. 

— Ar trebui să plecaţi de îndată ce puteţi. Robert înclină din 
cap: Doamnă. 

În timp ce dădea să plece, lady Douglas înaintă printre 
spadele paznicilor. 

— Și dumneavoastră, sir Robert, încotro o s-o apucaţi? Regele 
vă va pedepsi neîndoielnic pentru asta. 

El se întoarse către ea. 

— Spre Carrick, deocamdată. 

— Ar trebui să-l căutați pe fratele meu. 

— Intendentul Coroanei? se încruntă Robert. Ştia că James 
Stewart rămăsese în Scoţia după ce-i prezentase omagiul său 
regelui Edward, dar de multe luni nu mai auzise nimic despre 
Înaltul Intendent sau despre locul unde se afla acesta. Omul 
părea să se fi topit. Tot ce știa Robert era că anul trecut, înainte 
de izbucnirea războiului, se căsătorise cu o soră a lui sir Richard 
de Burgh, contele de Ulster. 


363 


— William Wallace e fiul unuia dintre vasalii lui sir James. Doar 
nu credeațţi că a izbutit să stârnească o revoltă atât de vastă și 
atât de iute de unul singur, nu? Lady Donald zâmbi ușor. 
Viteazul meu soţ nu-i singurul lui aliat. 

— Doamnă, o preveni unul dintre gardieni. 

Ea nu-l luă în seamă. 

— Duceţi-vă la el, sir Robert. Cred că veţi găsi în el un prieten, 
la fel ca bunicul dumneavoastră odinioară. Ultimele vești despre 
fratele meu spuneau că se află pe pământurile lui din Kyle 
Stewart. Poate dacă se vor găsi destui oameni de rang nobil 
care să se opună, regele Edward va fi silit să-și retragă ocupaţia. 

— Poate, zise Robert cam neconvins. 

Dar, în timp ce se îndepărta, lăsând porțile castelului să se 
închidă în urmă-i, în minte îi răsări o speranță timidă. Dacă el, 
un conte, se alătura rebeliunii, poate că avea să conteze? Poate 
că gestul lui avea să-i inspire și pe alţii, oameni care îl 
susținuseră în trecut pe bunicul său. Dacă suficienți dintre 
aceștia s-ar fi alăturat cauzei, lui Edward i-ar fi fost dificil, dacă 
nu chiar imposibil să păstreze controlul asupra Scoției fără să 
recurgă la o nouă campanie militară. Știa mai bine ca alţii că 
regele nu-și prea putea permite să înăbușe o revoltă extinsă 
când războiul cu Franţa era în plină desfășurare. Cu toată lipsa 
de scrupule a monarhului, Robert știa că acesta putea fi convins 
să asculte de glasul raţiunii când avea motive s-o facă. Poate că 
el era cel care putea sta între cele două regate, aducând ambele 
tabere la masa negocierilor. Până acum, nimeni nu vorbea cu 
nimeni. Rebelii luptau și oamenii regelui li se împotriveau. 

Pe când își våra piciorul în scară și se sălta în șa, Robert simți 
decizia întărindu-se înăuntrul lui. Orice s-ar întâmpla, el n-avea 
să se mai întoarcă în Carlisle. 


Capitolul 48 


Robert Wishart stătea în mijlocul haosului ce domnea în sală. 
Era înconjurat de mobile răsturnate, bănci doborâte, mese 
dărâmate de pe caprele lor. Patru dintre cele opt tapiserii de 
mătase înfățișând viața Sfântului Kentigern, patronul orașului, 
care împodobiseră pereţii de dinainte să ajungă el episcop de 


364 


Glasgow, dispăruseră. Wishart luă act de lipsa lor dând mânios 
din cap. Peste tot în jurul său erau semne ale ocupaţiei recente: 
mâncarea întărită în castroane și vinul din pocale, acoperit cu o 
peliculă de praf. 

Episcopul înaintă prin sala de mese, în timp ce preoţii din 
catedrală se zoreau să facă ordine. Banchete scrâșneau sonor 
pe podea, ridicate în picioare de oameni tăcuţi. Un pocal 
alunecă de pe o masă, izbind podeaua cu un zgomot ca de 
clopot și făcându-i pe câţiva dintre ei să tresară. La sosirea sa, 
Wishart simţise tensiunea dinăuntrul tuturor. Il făcuse să se 
îndoiască de hotărârea lui de a pleca atunci când Anthony Bek 
se instalase în palatul episcopal, alegând orașul Glasgow să fie 
reședința sa în Scoţia, fapt acceptat de regele Edward. 
Majoritatea preoților scoțieni rămăseseră, dar cei care 
ocupaseră demnități înalte fuseseră înlocuiți de apropiații 
episcopului de Durham, iar Wishart, cu palatul invadat și poziţia 
ameninţată, se retrăsese din dioceza sa în conacul din Stobo, 
adânc în Pădurea Selkirk. Nu, își spuse episcopul, plimbându-și 
privirea peste preoţii zeloși: decizia fusese corectă, indiferent ce 
umilinţe suferiseră oamenii săi cât lipsise. Nu se compara cu ce 
înduraseră alţii și pe deasupra n-ar fi putut face nimic din ceea 
ce făcuse dacă ar fi rămas sub ochii de vultur ai războinicului 
Bek. 

Îndreptându-se spre una dintre ferestre, Wishart privi livezile 
ce umpleau incinta palatului. Coroanele copacilor erau pline și 
verzi, frunzele scânteiau după răpăiala de ploaie din acea 
dimineaţă. Dincolo de zidurile palatului, catedrala din Glasgow 
se înălța deasupra râului Clyde, pe malul căruia se întindea 
prosperul târg Glasgow. În ciuda împrejurărilor, era nespus de 
fericit să se afle din nou în reședința sa episcopală. 

Auzind niște pași discreți în spate, Wishart se întoarse și văzu 
un acolit. 

— Vizitatorul pe care-l așteptați a sosit, Sfinţia Voastră. 

Wishart zâmbi sumbru. 

— Bine. 

Adresându-i câteva cuvinte decanului, părăsi sala pe urmele 
acolitului. Afară, curtea era dominată de câteva căruțe. Spaţiul 
era plin de servitori și alţi membri ai anturajului episcopului, 
despachetând unele lucruri pe care acesta le adusese cu el de la 
Stobo. Le poruncise să mute mobila în palat, dar ceruse ca 


365 


obiectele personale, inclusiv proviziile, să fie puse într-o căruţă 
separată. Dacă totul mergea bine, avea să pornească din nou la 
drum în câteva zile. 

Dincolo de agitația din curte se afla un mic grup de bărbați și 
cai, adunaţi lângă poartă. Wishart își miji ochii în lumina zilei, 
fixându-și privirea asupra unuia aflat în mijlocul lor, un bărbat 
înalt, brunet. Cobori treptele palatului, cu silueta sa uriașă 
stângace pe treptele lunecoase de ploaie, refuzând braţul pe 
care i-l oferise acolitul. 

— Sir James, strigă el, îndreptându-se către bărbatul cu părul 
negru, care se întoarse și-l privi apropiindu-se. 

— Sfinţia Voastră. Înaltul Intendent al Coroanei se aplecă să 
sărute mâna pe care i-o întindea episcopul. E o bucurie să vezi 
un tovarăș Protector în aceste zile întunecate. 

Wishart mârâi aprobator. După ce-i spuse acolitului să-i 
conducă pe oamenii Intendentului către grajduri, îi făcu semn lui 
James să-l urmeze. 

— Vino, prietene, hai să facem câţiva pași împreună. O să cer 
să se pregătească mâncare și băutură pentru cavalerii tăi. 

Cei doi bărbaţi traversară curtea. Intendentul era îmbrăcat 
într-o mantie de călătorie udă leoarcă, episcopul în robe tivite cu 
blană de hermină și coturni năclăiţi de noroi. 

James aruncă o privire către căruțele care erau descărcate. 

— Abia aţi sosit? 

— Acum două zile. Am venit de îndată ce am aflat că 
episcopul Bek a abandonat locul. Wishart zâmbi fioros. Preoții 
mi-au povestit că și-a ridicat poalele și-a zbughit-o ca o femeie 
când a auzit că se apropie Wallace. Tâlharul a luat tot ce a putut 
căra și a plecat spre sud, spre Anglia. Zâmbetul lui Wishart 
dispăru. Jumătate din bunurile mele s-au dus odată cu el. 
Wallace a trecut pe-aici două zile mai târziu, îndreptându-se 
spre vest. 

judecând după lipsa surprinderii de pe chipul lui James 
Stewart, episcopul își dădu seama că omul auzise deja 
majoritatea acestor lucruri. Intorcându-se către livadă, strânse 
din buze și privi încruntat cerul alb. Pătura de nori era joasă, dar 
soarele se străduia s-o străpungă. Cu voia Domnului, aveau să-l 
vadă înainte de sfârșitul zilei. 

— Știu că ai sprijinit revolta lui Wallace, zise el de-a dreptul, 
nevrând să dea târcoale subiectului. 


366 


James îi aruncă o privire. Preţ de o clipă, calmul îi dispăru, 
apoi reveni, transformându-i chipul într-o mască. Nu răspunse. 

Wishart se opri la umbra unui măr noduros. Pomul se afla 
acolo de ani în șir, cu mult înainte să ajungă el episcop, poate 
chiar cu mult înainte să se fi născut, prin furtună și potop, 
secetă și război. Toamna, făcea cele mai dulci mere. 

— James, Bek a dat probabil alarma. Englezii o să vină în 
curând pe urmele noastre. Iscoadele mele îmi spun că regele 
Edward deja i-a poruncit lui Bruce din Carlisle să adune oameni 
și să atace pământurile lui Douglas. Wallace și armata lui se 
îndreaptă spre Irvine. Acolo au de gând să lupte împotriva 
dușmanilor noștri. Vreau să ne alăturăm lui. 

James privi în altă parte, tăcând în continuare. 

— Armata lui Wallace și Douglas crește pe zi ce trece, 
continuă neabătut Wishart. De când l-au gonit pe Ormesby din 
Scone și mai mulţi li s-au alăturat. În nord, clanul Moray a ridicat 
stindardul rebeliunii. În vest a izbucnit războiul între clanurile 
MacDonald și MacDougall. Pretutindeni, oficialităţile engleze și 
susținătorii lor sunt contestaţi. Prietene, ești cumnatul lordului 
Douglas și seniorul feudal al lui Wallace. N-ai de gând să li te 
alături deschis? 

In cele din urmă, James vorbi: 

— Majoritatea oamenilor conduși de Wallace sunt proscriși. 
Oricare ar fi sentimentele mele, sunt Intendentul acestui regat. 
Nu pot fi văzut susținând acţiunile unor asemenea oameni. 

Wishart insistă, auzind încordarea din vocea lui James. 

— Știi la fel de bine ca mine că sunt proscriși pentru că s-au 
împotrivit abuzurilor comise de soldaţii englezi în orașele lor. Știi 
ce i-a făcut lui Wallace șeriful din Lanark. 

— Da, știu. 

— Regele Edward este ocupat cu războiul cu Franţa și 
încearcă să-și potolească baronii, nemulțumiți că luptele lui 
nesfârșite le golesc cuferele. Dacă acţionăm acum, putem 
învinge. 

— O luptă? La Irvine? James clătină din cap. Chiar dacă aș 
ridica toţi oamenii din Renfrew, Kyle Stewart și Bute pentru 
cauza lui Wallace, tot nu i-am putea învinge pe englezi pe 
câmpul de luptă. Trupele lui Wallace sunt înarmate cu sulițe și 
bețe. Cei mai mulți nu au armuri și cu-atât mai puţin experienţă. 
Cavaleria engleză o să treacă prin ei cum trece coasa prin grâu. 


367 


Toată oastea noastră feudală n-a putut-o înfrânge la Dunbar. 
Cum ar putea spera la victorie o armată de ţărani? 

Wishart zâmbi, cu ochii strălucindu-i. 

— Avem un plan, James. Dar trebuie să ai încredere în mine. 


Capitolul 49 


Soarele era un glob aprins ce se scufunda în mare în clipa în 
care trupa intra călare în portul Irvine și caii aruncau umbre 
diforme pe iarbă. Chipul lui Robert era bronzat de soarele 
sfârșitului de iunie, iar tunica și mantia îi erau acoperite de praf 
după ce călăriseră prin lanurile de ovăz. Avea la șold spada cu 
măciulie de bronz și deasupra lui se înălța stindardul Carrickului, 
purtat de Walter. Uathach alerga la pas cu trapul lent al 
Vânătorului, cu limba atârnându-i de căldură. Alături de Robert 
erau Nes, cei doi Setoni și cei doi cavaleri din baronia lui 
Alexander din estul Lothianului cu caii încărcaţi cu desagii ce 
conţineau proviziile lor. De la plecarea din Douglasdale, Robert 
se sfătuise cu ei și îi ţinuse aproape și, în aceste săptămâni 
petrecute pe drumuri, ajunsese să-i cunoască bine pe cei doi 
veri. Era bucuros să-i aibă alături: pe Christopher ca să-l 
binedispună și pe Alexander ca să-i apere spatele. 

In urma bărbaţilor venea Katherine, pe iapa castanie care-i 
aparținuse soției lui Robert. Slujnica purta una dintre rochiile lui 
Isobel, dezgropată din lucrurile lui de la Lochmaben. Robert nu- 
și amintea să fi păstrat hainele soţiei sale până când, 
strecurându-se jos din pat după ce de-a doua noapte petrecută 
împreună, Katherine îi arătase rochia, întrebându-l dacă nu 
putea s-o poarte, dat fiind că hainele ei începeau să se 
tocească. Robert o privise stând în fața lui goală, cu obrajii 
îmbujoraţi și încinși după ce făcuseră dragoste, apoi consimţise 
dând din cap fără o vorbă. Rochia de un albastru palid, strânsă 
la spate cu o panglică argintie, împletită, fusese puţin cam 
lungă, Katherine era mai scundă ca Isobel, și strâmtă pe piept, 
unde era mai amplu înzestrată, dar servitoarea o pusese pe 
Judith s-o modifice. Rochia albastră care se învolbura în urma ei 
pe crupa iepei încă mai era cam fixă pe piept. Un lucru care, știa 
Robert, nu trecuse neobservat în rândurile bărbaţilor. 


368 


Alături de Katherine călărea Judith, privind posomorâtă de sub 
boneta ei, cu faţa ascuţită înroșită de soare. Fata era o scroafă 
nefericită, dar atâta timp cât avea lapte era la fel de prețioasă 
pentru Robert precum cavalerii cu spadele lor. In spatele doicii 
se afla Marjorie, într-un scăunel fixat pe șa, făcut de Nes dintr- 
un vechi scaun și acoperit cu o pătură din lână de miel. Fiica lui 
de aproape șaisprezece luni începuse să gângurească primele ei 
cuvinte, spre încântarea lui Robert. 

Înaintea lor, dincolo de Irvine, tabăra rebelă se întindea pe o 
fâșie de teren părăginit de pe malul unui râu. Veniţi din toate 
colţurile Scoției, oamenii alcătuiau o companie pestriță: baroni și 
lorzi, preoți și oficialități și, sporindu-le rândurile, o mulţime de 
proscriși și de ţărani. Acopereau terenul cu o panoplie de 
echipamente, de la corturi bine mobilate la pături așternute pe 
pământ, de la armăsari în armură la cai de povară slăbănogi și 
catâri. Se vedeau vetre unde servitorii se îngrijeau de focuri și 
ruguri pâlpâinde în jurul cărora se îmbulzeau bărbaţi aspri în 
tunici de lână. Printre ei se aflau și femei: soţii și iubite care-și 
urmaseră bărbaţii până în acest port de pe coasta de vest a 
Scoției. Erau chiar și câţiva copii, jucând baba oarba în lumina 
înserării. larba dintre corturi era violetă din pricina ciulinilor. 
Robert miji ochii în amurgul fumuriu, căutând stindardul 
Intendentului. 

Părăsind Douglasdale, o luase spre sud-vest prin dealurile 
blânde dinspre Kyle Stewart, dând ascultare sfatului lui lady 
Douglas. Intendentul devenise un soi de far, o speranţă aflată 
undeva la orizont. Omul era un politician abil și un vorbitor 
iscusit și Robert știa că bunicul său îl numărase printre cei mai 
apropiaţi confidenţi ai lui. Era sigur că omul putea să-i dea un 
sfat. Speranţele i se  spulberaseră când ajunseseră și 
descoperiseră că Intendentul lipsea, plecase de curând să se 
întâlnească cu episcopul de Glasgow, din câte le spusese un 
soldat prudent. Trupa lui Robert stătuse câteva zile într-o tabără 
în pădurile din Kyle Stewart, Robert neștiind ce să facă. 

Decizia de a sfida ordinele tatălui său devenise și mai fermă 
pe drumul către vest și se convinsese că fusese o hotărâre 
înţeleaptă. În calitate de conte, se putea dovedi de neprețuit în 
efortul de eliberare al scoţienilor. Dar mai mult de-atât, ca fost 
membru al elitei regelui, vocea sa, vocea raţiunii, avea în mod 
sigur să fie ascultată de englezi, nu ca Wallace, a cărui voce era 


369 


vuietul mulţimii și a cărui singură ambiţie părea a fi să ucidă toți 
englezii din regat. Nu putea să aștepte la nesfârșit întoarcerea 
Intendentului, asta sigur, căci pe zi ce trecea veneau noi zvonuri 
despre război. 

Oamenii vorbeau despre luptele ce aveau loc în insulele 
vestice între clanurile MacDonald din Islay și MacDougall din 
Argyll. Primii, prieteni vechi ai familiei Bruce, îl susținuseră pe 
regele Edward de când cu ocupaţia, fapt ce atrăsese răzbunarea 
celorlalţi, aliaţi tradiţionali ai Comynilor. Zvonurile povesteau 
despre orașe în flăcări și familii forţate să ia calea pribegiei, în 
timp ce bande de oameni înarmaţi hoinăreau prin ţinut puse pe 
jaf și crimă. Pretutindeni, rebeliunea lua proporții, pe măsură ce 
familiile își schimbau alianțele și își alegeau tabăra, iar vechi 
dușmănii  redeșteptate dădeau naștere la noi conflicte. 
Garnizoanele engleze se retrăgeau în spatele zidurilor 
castelelor, trimițând spre sud mesaje disperate și solicitări de 
ajutor pe drumurile din ce în ce mai periculoase. Astfel află 
trupa lui Robert că scoţienii se adunau la Irvine. Veștile erau 
neclare, unele spuneau că însuși regele Edward venea în nord 
să lupte cu rebelii, altele că Wallace avea de gând să invadeze 
Anglia, dar un lucru asupra căruia toate aceste povești cădeau 
de acord era că rebeliunea avea doi susţinători noi, episcopul 
Wishart și sir james Stewart, și că și ei se îndreptau către port. 

Acum, apropiindu-se de tabăra rebelilor în lumina muribundă, 
Robert simţi din nou cum îi cresc speranţele la gândul sfaturilor 
Intendentului. Înainte să ajungă însă la marginea taberei, trupa 
sa fu întâmpinată de o patrulă înarmată. 

Grupul care le tăie calea era compus din pedestrași și unul 
dintre ei îi opri printr-o ridicare a mâinii. Uriaș și musculos, cu 
capul chel și stacojiu din pricina soarelui, purta haine nepotrivite 
între ele: pantaloni până la gambă ţinuţi de o curea pe stomacul 
său proeminent și o mantie elegantă, tivită cu blană, pe care o 
purta deschisă, dezvăluind un piept acoperit de cicatrice. 
Strângea o secure cu coada lungă și cu o lamă curbată, 
amenințătoare. Cei șase bărbaţi care-l însoțeau purtau un 
amestec ciudat de veșminte, indicând o mulţime de localități. 
Unul, cu picioarele goale și cu o tunică scurtă de muntean, 
ducea în mâini o suliță lungă. Altul îmbrăcase o cămașă scurtă și 
demodată de zale care-i era prea mare, indicând că fusese 
făcută pentru altcineva, iar alţi doi purtau pieptare pătate și 


370 


aveau arcuri scurte, cu chivere de pânză atârnate la cingători. 
Aveau ţinuta îndrăzneață a unor inși încrezători și agresivi și 
păreau să fi luat parte de curând la luptă, tăieturi și vânătăi le 
împodobeau pielea, iar hainele le erau acoperite de pete de 
sânge. 

Bărbatul chel în mantia cu blană fixă cu privirea stindardul lui 
Robert. 

— Cine sunteți? întrebă el cu o voce ca mormăitul unui urs. 

Când își spuse numele, Robert observă o schimbare imediată 
în comportarea grupului. Chelul îi aruncă o privire cu înțeles 
munteanului cu tunica scurtă, care încuviință tăcut și traversă 
pajiștea în direcţia taberei în fierbere. 

Bărbatul cel chel se întoarse cu o expresie aspră. 

— Așteptaţi aici. 

— Am venit să-l văd pe sir James Stewart, continuă Robert, 
înghițind insulta. Ținând cont de toate, nu se putea aștepta 
decât la o primire rece, dar să fie tratat cu atâta impoliteţe de 
asemenea oameni era o jignire adusă rangului său. 

Chelul nu spuse nimic, ci continuă să-l privească pe Robert, 
strângând securea în pumni. 

Robert se lăsă în șa cu un aer indiferent, în timp ce în sinea sa 
se întreba îngrijorat dacă nu făcuse o greșeală venind aici, și 
încă una periculoasă. Prinse privirea lui Alexander Seton, al 
cărui chip exprima o îngrijorare similară și a cărui mână era pe 
mânerul spadei. 

După o așteptare tensionată, apărură câţiva bărbaţi, 
înaintând prin tabăra aglomerată pe urmele munteanului 
desculț. Robert se îndreptă, recunoscând banda cu pătrăţele 
albastre și albe pe fond auriu ce le decora scuturile: blazonul 
Intendentului. Mulţumit de dovada că totuși putea întâlni aici o 
față prietenoasă, fu tulburat văzând că oamenii Intendentului îl 
întâmpinau cu aceeași asprime ca bărbatul cel chel, neluându-și 
mâinile de pe arme, în timp ce îi invitau pe el și pe oamenii lui 
să descalece. Dându-i lui Nes frâiele Vânătorului, Robert urmă 
escorta în susul dealului. Privind îndărăt, văzu că bărbatul cel 
chel și oamenii lui veneau după ei. 

Trecând printre corturi luminate de felinare, prin fumul 
învolburat al focurilor, Robert văzu oamenii privindu-i stindardul. 
Chipurile unora se înăspriră la vederea V-ului roșu. Putea să le 
facă vreo vină? Petrecuse doi ani la curtea regelui Edward și în 


371 


ajunul războiului familia sa luase partea englezilor. 
Blestemându-și naivitatea, dar decis să le schimbe părerea 
despre el, Robert își aţinti ochii asupra unui șir de corturi ce se 
înălţau înaintea sa. În faţa lor se aflau cai priponiţi de pari înfipţi 
în pământ, un amestec de armăsari solizi și cai de rând. Mirosul 
de bălegar și de mâncare se contopea cu aroma de lemn ars 
dinspre un foc ce se înălța în înserarea îmbujorată. In jurul lui 
erau mai mulţi bărbaţi care-și împărțeau mâncarea și băutura, 
unii râzând, alţii discutând cu voci scăzute. Câţiva se 
mulțumeau să privească în flăcări, cu pielea arsă de soare 
acoperită de răni livide. Între foc și corturi Robert îl zări pe 
James Stewart. Stătea de vorbă cu un bărbat îndesat, cu o față 
acoperită de pete și o tonsură preoțească, purtând robe tivite cu 
hermină. Era Robert Wishart, episcopul de Glasgow. Când se 
apropie, cei doi își ridicară ochii. Robert le zâmbi, dar nici 
Intendentul, nici episcopul cu ochi aprigi nu-i răspunseră. 

Alexander și ceilalţi, inclusiv Katherine și Judith, care o ţinea 
pe Marjorie cea agitată, fură înconjurați de escorta lor de 
cavaleri. 

— Sir Robert, zise Intendentul pe un ton rece. A trecut ceva 
timp. 

— Așa-i, sir James. Mă bucur să vă văd. Oamenii mei și cu 
mine am venit tocmai de la Kyle Stewart, unde speram să vă 
găsesc și să ne sfătuim. 

— M-am întrebat dacă n-o să te vedem apărând aici în scurt 
timp. Intendentul măsură din priviri trupa lui Robert. Am aflat ce 
s-a întâmplat la castelul lui lord Douglas. 

— Aţi aflat? Robert era surprins. Văzu cu coada ochiului că 
bărbatul cel chel se apropiase de foc și vorbea cu cineva, un ins 
înalt care stătea cu spatele. 

— Sora mea a ajuns aici acum o săptămână, în drum către un 
loc mai sigur. Intendentul șovăi. Îţi datorez recunoștință pentru 
că ai lăsat-o să plece, pe ea și pe nepotul meu. Dacă ar fi ajuns 
în mâinile regelui Edward, nu sunt sigur că i-aș mai fi văzut 
vreodată. 

Deși păreau sincere, vorbele-i erau rigide. 

Robert observă că unii dintre bărbaţii din jurul focului îl 
priveau. În faţa amenințării din căutăturile lor neprietenoase, își 
înăbuși impulsul de a se trage mai aproape de fiica lui. Un 
bărbat se apropia cu o ţintă precisă. Era solid, cu părul negru și 


372 


zburlit și îmbrăcat mai bine decât majoritatea, într-o armură pe 
măsura sa și o mantie albastră. Chipul lui îi era vag familiar. 
Văzând trei stele albe pe pieptul mantiei, își dădu seama de ce îi 
părea cunoscut. Bănuiala că acesta era tatăl lui James Douglas i 
se confirmă de îndată ce bărbatul vorbi. 

___— Sir Robert de Carrick? Am aflat că mi-aţi salvat soţia și fiul. 
Inainte să apuce Robert să răspundă, lordul Douglas continuă cu 
asprime. Inainte să vă mulţumesc, aș vrea să știu de ce-ați 
făcut-o. 

— Toţi am vrea să știm. 

Vocea, sonoră, venea dinspre o siluetă înaltă care se apropia 
cu pași mari dinspre foc. Mergea alături de bărbatul cel chel, 
care, pe lângă el, părea deodată mic. Robert îl contemplă pe 
uriașul ce se apropia, presupunând că măsura probabil mai mult 
de șase picioare, poate chiar șapte. Avea mâini și picioare mari 
ca niște lopeţi, dar proporţionate cu restul staturii lui zdravene. 
Robert nu era nici el scund, dar pe lângă acest colos se simţi 
mărunt. Nici regele Edward, admirat și temut din pricina staturii 
lui înalte și cunoscut sub porecla nepoliticoasă de Craci-Lungis, 
nu era atât de înalt. Bărbatul avea o față pătrată, brutală, al 
cărui nas părea să fi fost spart de câteva ori. O vânătaie îi 
umbrea fruntea, ascunsă pe jumătate sub părul castaniu, 
ciufulit. Braţele lui musculoase erau brăzdate de cusăturile unor 
răni recente, dintre care una i se întindea de la încheietură până 
la cot. Cel mai surprinzător lucru erau însă ochii, de un azuriu 
uimitor și plini de o inteligenţă pătrunzătoare. Purta niște 
pantaloni pătaţi, cizme uzate, legate în cruciș și-n curmeziș cu 
fâșii de piele, și o tunică de un albastru închis sub care se 
distingeau contururile unei armuri din plăci de metal. 

Uriașul se opri dinaintea lui Robert. 

— De ce-ai venit în tabăra mea? 

O clipă Robert nu scoase niciun cuvânt. El era deci. Omul care 
refuzase să-i aducă omagiu regelui Edward și îl înjunghiase pe 
fiul unui cavaler englez care îl insultase, punându-i apoi pe fugă 
pe cinci dintre tovarășii acestuia înarmat numai cu un cuțit 
ruginit. Omul care fusese închis, bătut și înfometat până i se 
oprise răsuflarea și temnicerii englezii îl aruncaseră odată cu 
gunoiul și care, două zile mai târziu, răsărise din morți. Omul 
care îl alungase pe justițiarul englez din Scone și îl pusese pe 


36 în engleză, Edward Longshanks. (n. tr.). 
373 


fugă pe episcopul Bek din Glasgow și care își croise drum prin 
jumătate din garnizoana orașului ca să-l ucidă pe șeriful din 
Lanark în patul său și, prin această lovitură, să înceapă revolta. 

Robert era surprins pentru că, deși statura tânărului gigant se 
potrivea descrierilor, William Wallace nu părea cu mult mai 
matur decât el. Atribuise toate aceste fapte îndrăzneţe unui 
comandant mult mai vârstnic. Văzu că Wallace purta un colier 
straniu. Privind mai atent, Robert își dădu seama că era alcătuit 
din dinţi omenești. Smulgându-și privirea de la acele trofee 
grotești, întâlni ochii inteligenţi ai tânărului. Pe drumul către 
Irvine, gândindu-se ce va spune când avea să ajungă, plănuise 
un discurs despre faptul că nu-și putea uri propriul neam și că 
voia să lupte pentru regatul unde se născuse. Dar în faţa 
acestor oameni cu feţe aspre și acoperiţi de cicatrice acele 
cuvinte i se părură pompoase și nesincere. 

— Am venit, spuse el în cele din urmă, privind către James, 
să-mi ofer sprijinul celor care se ridică împotriva ocupaţiei 
regelui Edward. Îl privi din nou pe Wallace, care nu părea deloc 
convins. Pentru că sunt la fel de scoţian ca voi. 

Chelul sforăi batjocoritor. Auzindu-l, Nes se zburli și mâna lui 
Alexander Seton, care se odihnea pe măciulia spadei, se mișcă, 
încolăcindu-se în jurul mânerului. 

Wallace îl privi pe Robert cu ochii îngustaţi. 

— Oare chiar ești? Când tatăl tău încă apără orașul Carlisle în 
numele regelui Angliei? Când ai refuzat să ridici arma pentru 
regele John și ai ridicat-o pentru englezi? După părerea mea, tu 
ești scoțian doar după locul nașterii, nu și după fapte. N-am 
nevoie de un om care s-a născut pur și simplu în Scoţia. Am 
nevoie de oameni care sunt scoțieni în sufletul lor. 

Robert înaintă, fierbând de furie. Voia să întrebe cum 
îndrăznea acest barbar, cu numai o dâră de sânge nobil în vine, 
să îi vorbească astfel, dar își înghiţi cuvintele, simțind în ele o 
asemănare dezgustătoare cu tonul sarcastic al tatălui său. 

— Familia mea a refuzat să lupte, spuse el, străduindu-se să- 
și păstreze un ton echilibrat, pentru că omul care ne-a poruncit 
să luăm armele nu era decât o marionetă cu sforile trase de 
dușmanii noștri, Comynii. 

Privi în jur sfidător la auzul murmurelor de indignare pe care 
le provocaseră cuvintele lui. Ochii i se opriră asupra 
Intendentului și a lui Wishart. 


374 


— Mulţi dintre voi aţi susţinut pretenţia bunicului meu la tron, 
ați chezășuit cu numele și cu reputaţia voastră dreptul lui. Unde 
ați fost când cerința sa a fost ignorată? Aţi dat bir cu fugiţii, 
temându-vă să vă riscaţi poziţiile sub domnia lui Balliol. E de 
înțeles. Și tot asta a făcut și familia mea când a avut de ales 
între a jura supunere unui dușman sau a păstra credinţa față de 
regele care ne-a neglijat cererea, dar în serviciul căruia ne aflam 
în continuare. Își întoarse din nou privirea către Wallace. Orice 
credeți despre faptele mele, am rămas loial în toți acești ani 
singurului rege căruia familia mea i-a jurat supunere. Se opri. 
Dar această loialitate a fost greu pusă la încercare. 

James Stewart sări în apărarea lui Robert. 

— Nimeni nu poate nega spusele lui sir Robert. Spre rușinea 
mea, m-am îndepărtat de familia lui după judecata regelui, deși 
îi promisesem bunicului său că-l voi sprijini. Ochii lui căprui îl 
priviră pe Robert. E un regret care încă mă roade, mai ales de la 
moartea bunicului tău. 

James îl privi pe Wallace. 

— Numai un om viteaz luptă în numele familiei sale când atât 
de mulți îi sunt împotrivă, meștere William. Și numai unul și mai 
viteaz poate să părăsească acea familie de dragul regatului său. 

Wallace clătină din cap. 

— Aș fi de acord cu Domnia Voastră, sir James, dar mă tem că 
nu-i decât o iscoadă trimisă de tatăl său să ne afle planurile. Cel 
mai probabil acţiunile lui în Douglas au fost o înșelătorie menită 
să ne facă să ne încredem în el. Nu se uită la Robert în timp ce 
vorbea, direct și fără menajamente: A fost omul lui Edward mai 
bine de trei ani. Nu-i de încredere. Cu aceste cuvinte, Wallace se 
întoarse și se îndepărtă, pașii săi largi purtându-l înapoi către 
foc. 

Văzând că oamenii aprobau, unii chiar cu zâmbete sumbre, 
spusele lui Wallace, Robert dădu să pornească pe urma lui, 
decis să respingă acuzaţiile. 

James Stewart îl opri. 

— Ai făcut o călătorie lungă și e târziu. Vino să vorbim între 
patru ochi, sir Robert. Le făcu semn cavalerilor săi: Aveţi grijă să 
li se aducă de mâncare oamenilor lui. Cum Robert continua să 
privească spinarea lui Wallace, care se îndepărta, James 
adaugă: Sunt sigur că fiica ta are nevoie de odihnă. 


375 


Capitolul 50 


Fără tragere de inimă, Robert îl urmă pe Intendent în cort. 
Strecurându-se prin perdeaua acestuia, se pomeni într-un 
interior cald, mobilat cu un pat, o masă și câteva scaune. 
Așternut cu covoare decolorate, era luminat de felinare. 
Înăuntru se aflau doi servitori. Intendentul îi porunci celui mai 
vârstnic să toarne vin. 

Robert, al cărui sânge încă mai fierbea din pricina spuselor lui 
Wallace, fu gata să refuze, dar chipul calm al Intendentului 
Coroanei, care stătea în așteptare, îl îmblânzi și, pe deasupra, îi 
era sete. Luă pocalul și bău, dar când James îi făcu semn să se 
așeze, refuză. 

— De ce îi permiteţi unei brute ca Wallace să vă poruncească? 
E fiul unuia dintre vasalii Domniei Voastre. Nici măcar nu-i 
cavaler! Mai rău chiar, e un sălbatic. În numele lui lisus, aţi 
văzut ce poartă la gât? 

James sorbi din pocalul său așteptându-l să termine. 

— E o chestiune delicată. Da, sunt mai presus de William ca 
rang, la fel ca tine. Dar pentru mulţi dintre cei care-l urmează el 
a devenit un soi de salvator. Nu-l ascultă decât pe el, și ei sunt 
grosul armatei. James întinse un braţ către tabăra ce se vedea 
dincolo de marginile cortului, sub forma unui triunghi de apus 
roșiatic plin de fum și umbre: Așa cum e ea. 

— Am auzit ce fel de lucruri face, zise Robert, decis să 
termine ce-avea de spus. Tortură, Crimă. Sunt acestea faptele 
unui om de onoare? Ale unui om care ar trebui să fie vocea 
Scoției? 

— Nu. Sunt faptele unui om disperat în niște vremuri 
disperate. Dar - James se opri - îl înțeleg. Intendentul se așeză 
pe un scăunel, cu mantia sa galbenă adunându-i-se în jur. Ce știi 
despre el? îl întrebă pe Robert cu intensitate, încolăcindu-și 
degetele în jurul pocalului. 

— Nu mare lucru. 

— Pentru William, războiul a început acum șase ani, când 
regele Edward a pătruns pentru prima oară în regatul nostru, pe 
parcursul judecății menite să-l aleagă pe urmașul regelui 
Alexander. Îţi amintești, nu-i așa, că regele a preluat controlul 
orașelor și castelelor strategice, promițând că ni le va reda după 


376 


încoronare? Robert făcu semn că da și Intendentul continuă: 
Soldați englezi au fost trimiși să întărească anumite garnizoane, 
inclusiv pe cele din Ayr și Lanark, în apropiere de locul unde 
William și familia sa trăiau sub stăpânirea mea. Tatăl său era... 
ei, era un om de treabă, dar mândru și sfidător. A refuzat să-i 
jure supunere lui Edward ca suzeran al nostru, în ciuda 
avertismentelor mele. Reacția regelui n-a întârziat. Ca exemplu 
pentru toți, Wallace a fost scos în afara legii și silit să-și trimită 
soția în exil și fiii la fratele său, în Ayr. Am făcut ce-am putut 
pentru el, dar și ca fugar părea decis să sfideze noul regim. In 
perioada aceea au avut loc niște încăierări între garnizoanele 
engleze și localnici, de obicei abia ceva mai mult decât biete 
bătăi prin taverne, dar de data asta câţiva copii au fost omorâți 
din greșeală. Tatăl lui William stătuse ascuns. S-a întors în 
fruntea unei mulţimi ca să razbune aceste morii, iar el și 
tovarășii săi au fost răspunzători de uciderea a cinci soldaţi. 
Englezii și-au trimis forțele după ei și le-au ieșit înainte lângă 
dealul Loudon. 

Robert își aminti că bunicul lui vorbise despre o bătălie ce 
avusese loc acolo. 

— Tatăl lui William a fost doborât în luptă, cu picioarele tăiate. 
L-au lăsat să sângereze acolo, pe deal. E groaznic să mori așa. 
James expiră și luă o gură de vin. La puţin timp, soţia lui a murit 
în sărăcie și cei doi fii au fost despărțiți. Cum William era cel mai 
tânăr dintre ei, s-a luat decizia ca el să devină preot. 

Lui Robert îi veni să râdă imaginându-și-l pe tânărul uriaș în 
chip de preot, dar își ascunse amuzamentul, prefăcându-se că 
soarbe din pocalul gol. 

— A fost trimis la o școală parohială din Dundee. Câţiva ani 
mai târziu, după ce John Balliol a urcat pe tron, s-a întors să 
locuiască cu unchiul său, care fusese numit șerif de Ayr. Trebuie 
să înţelegi că Wiliam le purta pică soldaţilor englezi, 
responsabili direct și indirect de moartea părinţilor săi. Școala 
parohială nu reușise să-i vindece această ură. Ba chiar e posibil 
ca anii de tăcere și studiu s-o fi făcut să crească în el ca o 
tumoare otrăvită. 

Când a sosit el în Ayr, în regiune erau încă trupe engleze, deși 
regele Edward promisese că ne va reda libertăţile. William... mă 
rog, ai văzut cum bate la ochi într-o mulțime. Soldaţii din 
garnizoana Ayrului păreau să-l fi luat la ochi, atât din cauza 


377 


reputației tatălui său, dar și pentru că el le căuta pricină. Îmi 
aduc aminte de un soldat englez, un luptător care provoca 
localnicii în piaţă, cerându-le să-i plătească patru penny de 
argint ca să vadă dacă-i puteau rupe un par pe spinare. William 
a acceptat invitaţia și a plătit cele patru pence, dar, în loc că 
rupă parul, i-a rupt nătângului spinarea. Tovarășii omului s-au 
repezit la el și el i-a bătut pe toți trei. Au fost mai multe 
întâmplări de acest soi. Unii spun că pentru William era un joc, 
fie el și unul crud și periculos, dar aș face pariu că era al naibii 
de serios și că pentru el fiecare nas însângerat și fiecare falcă 
ruptă a unui soldat englez erau o victorie. Drept represalii, 
unchiul lui William a fost jefuit și prietenii lui au fost bătuți. Ba 
chiar i-au tăiat coada calului. În cele din urmă, lucrurile au 
scăpat de sub control și fiul unui cavaler englez a fost ucis, 
înjunghiat de cuțitul lui William. 

William a fost proscris și forțat să se ascundă, împreună cu 
prietenii care îl apărau. Alţi flăcăi le aduceau hrană și vești. În 
acel moment, pentru că protestele noastre nu erau luate în 
seamă de regele Edward, Comynii, în fruntea Consiliului celor 
Doisprezece, au preluat controlul Scoției și au declarat război. 
După cumplita înfrângere a armatei noastre la Dunbar și după 
detronarea regelui John la Montrose, regele Edward a trimis 
oficiali englezi să-i înlocuiască pe localnici pretutindeni în regat. 
Unul dintre ei a fost noul șerif din Lanark, un bărbat pe nume 
Hesilrig. 

William n-a stat degeaba în timpul războiului. Văzând ocazia, 
el și tovarășii săi au strâns rândurile și-au pornit lupta pe cont 
propriu, au atacat convoaiele de provizii ale englezilor, au 
asaltat trupele aflate pe drum, au dat foc magaziilor 
garnizoanelor engleze. Când s-a sfârșit războiul și noi am fost 
siliți, prin ameninţări sau închisoare, să ne supunem autorității 
regelui, William a refuzat să plece capul. Lipsit de proprietăţi și 
eliberat de obligaţii, dar cu pregătirea militară potrivită unui fiu 
de cavaler, era probabil singurul care-o putea face. Cu Hesilrig 
la putere, eforturile sale trebuie să fi fost stânjenite din cale- 
afară, dar în perioada aceea mai mulţi soldaţi englezi au fost 
uciși cu brutalitate, toate omorurile au avut loc în Lanark, după 
ora stingerii. Nu mă îndoiesc că în spatele lor se afla William. Tot 
pe el îl bănuia probabil și șeriful, fiindcă a triplat preţul pus pe 
capul lui. 


378 


În ciuda recompensei puse pe capul său, William nu se ţinea 
departe de dușmani. Venea adesea în Lanark deghizat în 
călugăr, cocheta cu pericolul dată fiind statura lui neobișnuită. 
Mi s-a spus că avea câteva amante, dar că era o anume fată, 
fiica unui bogătaș din Lanark, de care se îndrăgostise până 
peste cap. Nu știu prea multe. William nu vrea să vorbească 
despre Marion, iar tovarășii lui își ţin gura, dar știu că s-au 
căsătorit în secret și că Marion i-a născut o fiică. Oamenii 
șerifului l-au surprins într-o zi când se aventurase în oraș ca să 
le viziteze. William era însoțit de câţiva prieteni care au încercat 
să-l protejeze, dar au fost depășiți numeric și siliți să se 
baricadeze în casa lui Marion. Hesilrig în persoană a venit și-a 
cerut să fie lăsat să intre. William și oamenii săi au scăpat în 
vreme ce Marion îl ţinea de vorbă pe șerif ca să tragă de timp. 

Nu sunt sigur ce s-a întâmplat după aceea. Unii spun că 
șeriful, descoperind că femeia îl ajutase să fugă, a pus să fie 
încuiată în casă împreună cu copilul și le-a ordonat oamenilor 
să-i dea foc. Oricare-ar fi amănuntele, în ziua aceea Marion și 
fiica ei au murit, iar William a supravieţuit. Se învinovăţește 
pentru asta. 

Intendentul dădu peste cap pocalul și servitorul cel vârstnic 
luă recipientul gol. După o clipă de tăcere, James se ridică și-l 
privi pe Robert. 

— Dintre noi toţi, el a pierdut cel mai mult în lupta asta. Nu-i 
putem nega autoritatea în acest loc. Oamenii care-l urmează pe 
el nu ne-ar urma pe noi. William a realizat ceva ce puțini dintre 
noi ar fi reușit. A adunat laolaltă oameni din întregul regat, de la 
cerșetori la lorzi. Acești oameni n-au nicio obligaţie faţă de el și 
nici el nu i-a silit și nu i-a plătit. Îi stau alături din loialitate. 

Gândindu-se la asemănările cu prinţul galez Llywelyn ap 
Gruffudd, Robert se pomeni încuviințând. Nu știuse nimic despre 
asta, despre suferinţele pe care oamenii de rând le înduraseră 
chiar dinainte să izbucnească războiul. II făcu să se gândească 
la locuitorii din Carrick. Avuseseră parte unii dintre ei de chinuri 
ca ale lui Wallace? Simţi vina, o povară ce-i devenise atât de 
familiară în aceste zile. james știa atâtea despre vasalii săi. El 
unul nu fusese conștient că bărbații și femeile din Annandale se 
confruntau cu greutăți până când nu-i tăiase Affraig calea. Işi 
privise poziţia de conte ca pe un drept ce i se cuvenea, nu ca pe 


379 


o răspundere. Străduindu-se să respecte jurămintele pe care le 
făcuse, încălcase atâtea altele. 

— Vreau să-mi repar greșelile, spuse el deodată, privindu-l pe 
James. Știu că n-am motive să mă aștept la încrederea voastră, 
dar în amintirea prieteniei cu bunicul meu vă cer să mă lăsaţi s- 
o câștig. Pot să vă ajut. 

James îl cântări un timp. 

— Cred că poţi. Privirea sa scrutătoare păru să se 
îmblânzească și făcu semn către ieșirea cortului: Haide să-ţi 
găsești un loc pentru tine și ai tăi. O să vorbesc cu William. O fi 
conducând el armata, dar îmi va asculta sfatul. Intendentul se 
opri la intrare: Să știi, Robert, că îmi dau seama că nu ţi-a fost 
ușor în ultimii câţiva ani, sub comanda tatălui tău. Știu că lordul 
de Annandale spera să câștige tronul după ce regele John a fost 
închis. Mai știu și că nu era dreptul său să și-l revendice. 

Robert dădu aprobator din cap, stânjenit că vicleanul 
Intendent părea să fi văzut adevăratul motiv pentru care 
abandonase cauza regelui. Tatăl său. 

e 

Robert ieși din cort și Intendentul Coroanei îl privi plecând. 
Văzu ușurarea de pe fețele oamenilor contelui, aflaţi la oarecare 
depărtare. Grupul acela strâns nu se atinsese de mâncarea care 
i se oferise, așteptând în mod limpede întoarcerea lui Robert. 
James revăzu ultimele cuvinte pe care le spusese. Voise ca ele 
să fie un soi de test, dar tânărul păruse pur și simplu rușinat. 

O umbră uriașă se decupă în amurg și Wishart se ivi la 
intrarea cortului. James se dădu în lături, făcându-i loc să treacă. 

— Ei? întrebă episcopul. 

— Cred că ar trebui să-l lăsăm să stea, Sfinţia Voastră, 
răspunse James, retrăgându-se în căldura din interiorul cortului. 

— S-ar putea ca meșterul William să aibă dreptate, mârâi 
Wishart urmându.-l. Putea să fi fost trimis încoace ca iscoadă. 

— E posibil. Dar nu cred că-i cazul. 

— James, știu că l-ai respectat pe bunicul lui, ca și mine, dar 
sângele nu face un om să fie merituos. Uită-te la tatăl lui. 

James îi întoarse spatele, cu ochii închiși, cugetând. 

— Dar avea dreptate, nu-i așa? murmură el. Am susţinut 
partida bunicului său și nu pe a lui Balliol. Cum Wishart nu 
răspunse, se uită îndărăt. Și acum luptăm în numele unui rege 
pe care nu ni l-am dorit. 


380 


— Orice reţineri vom avea, și tu, și eu i-am jurat credinţă lui 
Balliol. 

James se gândi să mai adauge ceva, dar n-o făcu. Nu era 
momentul potrivit pentru o astfel de discuţie. În schimb îi oferi 
episcopului vin. 

— O să-mi susţineți decizia de a-i permite să rămână? 

Wishart primi băutura oferită de servitorul Intendentului. 

— Cu o condiţie, zise el luând o sorbitură. Nu-i împărtășim 
planul. 

— Ar putea fi de mai mare ajutor dacă l-ar cunoaște. 

Wishart era neînduplecat. 

— Nu. Nu până nu știm sigur că ne putem încrede în el. Cuo 
mișcare a capului, episcopul dădu vinul pe gât. Vom afla cât de 
curând. Iscoadele noastre spun că englezii se apropie de-a 
lungul văii Nithsdale. Lord Henry Percy și sir Robert Clifford pot 
să ajungă dintr-o zi într-alta. 


Capitolul 51 


Un vânt puternic domolea fierbinţeala zilei, făcând iarba de pe 
câmpuri să se înfioare în mari valuri argintii. Pe malul râului 
Irvine, copacii se legănau. Dincolo de canalul navigabil, pe 
drumul larg ce ducea către port se înghesuia o oaste, ale cărei 
stindardele se desenau livide pe cerul mohorât. 

Robert stătea tăcut, plimbându-și privirea pe deasupra 
cavaleriei, către rândurile de infanterie ce veneau în urmă, 
mărșăluind lent, vizibile din pricina nivelului solului. Apreciind că 
erau șapte sute de călăreţi și de trei ori mai mulţi pedestrași, își 
întoarse atenţia către fruntea coloanei, unde se înălțau cele 
două stindarde. Stărui asupra leului albastru pe fond auriu al 
casei Percy, care devenea din ce în ce mai clar. 

Când i se spusese că aceia care se apropiau de port erau 
Henry Percy și Robert Clifford, Robert nu fusese surprins. Lui 
Percy i se acordase guvernarea Gallowayului și a Ayrului și, 
odată episcopul Bek plecat și șeriful din Lanark mort, devenise 
principalul comandant englez din vestul Scoției. Ținând cont că 
Percy putea strânge repede o armată de pe pământurile sale din 
Yorkshire, aflate în apropiere, asta sporea probabilitatea ca el să 


381 


fie omul trimis de regele Edward să se confrunte cu rebelii. În 
ciuda emoţiei pe care o simțea la gândul reîntâlnirii cu foștii săi 
camarazi, în sinea lui Robert se simţea încrezător. Luptase 
alături de ei, înfruntaseră moartea împreună, fusese acceptat ca 
unul de-al lor. Îl consideraseră un frate. 

Alături de Robert stătea episcopul de Glasgow, cu picioarele 
depărtate și cu mâinile la spate, înfipt în pământ ca o plantă 
încăpăţânată. Intendentul se afla la stânga, cu chipul de 
nepătruns. Îi mai însoțeau brutalul lord Douglas și William 
Wallace, înălțându-se deasupra tuturor. Postura lui Wallace era 
cea mai relaxată, dar ochii săi albaștri trădau o nerăbdare 
cumplită. Purta prinsă la spate o spadă imensă. Lama zgâriată și 
fără teacă avea o lungime de cinci picioare“ și mânerul 
înfășurat în piele de deasupra plăselelor avea încă un picior 
lungime. Îl însoțeau două dintre căpeteniile sale. Unul era 
bărbatul chel cu mantia îmblănită despre care Robert aflase că 
era vărul lui Wallace. Omul, pe nume Adam, purta și acum acea 
nepotrivită mantie, pare-se un trofeu pe care îl luase din sediul 
justiţiarului din Scone. 

Avangarda oștirii engleze părăsea drumul intrând în câmp, cu 
caii tăind cărări prin iarba înaltă. Se desfășura pe măsură ce 
sosea,  dezvăluindu-le  scoţienilor în așteptare  șirurile de 
cavalerie din spate. Toţi erau călare pe armăsari în armuri, 
ținând lăncile ridicate în pumni cu mănuși de zale. Mărșăluind în 
urma cavalerilor, pedestrimea din ţinuturile din nordul Angliei 
părea pe măsura oștii lui Wallace, dar în privinţa cavaleriei 
scoțienii erau mult depășiți numeric. Robert își dădu seama cu o 
neliniște crescândă că, dacă se ajungea la luptă, aveau să 
piardă. 

La sunetul cornului, oastea engleză se opri, caii tropăiră și se 
frământară în loc. Un mic grup se desprinse din rândurile ei, 
dând pinteni armăsarilor înspre scoțieni. Chiar și fără stindardele 
lor distinctive, Robert i-ar fi recunoscut pe Henry Percy și pe 
Robert Clifford după culorile tunicilor și după postura familiară a 
lui Percy în șa. Baronul, a cărui lance era purtată de un scutier, 
avea o mână pe frâie și cealaltă i se odihnea pe coapsă, iar 
trupul său îndesat se mișca leneș în pasul calului. Un coif 
împodobit cu trei pene de lebădă albe ca neaua îi acoperea 


37 peste 1,50 m. (n. tr.). 


capul, dar viziera era ridicată, dând la iveală o faţă roșie, mai 
cărnoasă în aceste zile, și o gură strâmbată dispreţuitor. 

Grupul se opri, dar bărbaţii nu descălecară, rămânând în șa și 
uitându-se de sus la scoțieni. Armăsarul de luptă al lui Percy 
bătea din copite fornăind. Privirea arogantă a baronului se 
plimbă de la unul la altul, stăruind asupra lui Wallace și oprindu- 
se asupra lui Robert. 

Robert simți cum se crispează sub uitătura aceea 
amenințătoare, dar înfruntă privirea lui Percy cu hotărâre. 

Wishart vorbi primul. 

— O zi bună Domniilor Voastre. Sunt Robert Wishart, prin voia 
Domnului episcop de Glasgow și fost Protector al Scoției. Sunt 
aici ca să duc tratative cu Domniile Voastre, alături de nobilii 
mei tovarăși. 

Îi prezentă și pe ceilalţi. 

Percy nu-și luă ochii de la Robert. ` 

— Am auzit că ţi-ai trădat regele. Sperjurule. Inainte ca Robert 
să-i răspundă, Percy se întoarse către episcop: Nobilii tăi 
tovarăși? Nu văd decât un popă, trei trădători și un proscris. 

Lordul Douglas mârâi o înjurătură, dar Wishart interveni cu 
iuțeală: 

— Suntem aici să ducem tratative ca bărbaţii, nu să facem 
schimb de insulte ca școlarii. 

Clifford, ai cărui ochi stăruiseră de asemenea asupra lui 
Robert, îi răspunse: 

— Am venit la porunca regelui Edward. Ordinele noastre sunt 
să-i arestăm pe toţi cei care au tulburat pacea regelui și au 
ridicat armele împotriva lui. Clifford aţinti un deget înzăuat 
asupra lui Wallace, care îi întâlni privirea fără teamă. Pe capul 
acestui om s-a pus un preț. Toţi v-aţi pierdut pământurile când 
ați încălcat jurământul de vasalitate pe care i l-aţi făcut regelui. 
Nu vor fi niciun fel de tratative. Vă veți preda nouă sau vă vom 
răspunde prin forță. 

Robert se pregăti pentru un refuz dârz și o declaraţie plină de 
mânie și sfidare din partea lui Wishart. 

În schimb, episcopul înfruntă calm privirea lui Clifford. 

— Nu e nevoie de una ca asta, lord Clifford. Ne predăm. 

e 

Robert dădu în lături perdelele cortului, intrând în urma 

Intendentului. Pereții cortului unduiau agitați de vânt. 


383 


— Știaţi că episcopul o să facă asta? Pentru numele Domnului, 
de ce acceptaţi așa ceva? 

James își îngustă privirea la auzul tonului său nepoliticos. 

— Credeam c-o să opunem rezistenţă. Credeam că de-aceea 
ați venit la Irvine. Am riscat totul când am sfidat ordinele tatălui 
meu. Pământurile, familia, probabil și moștenirea. Și pentru ce? 
Robert se răsuci pe călcâie. N-am venit să mă supun condiţiilor 
lor de la primele negocieri. 

— Nu, așa e, credeam c-ai venit să repari lucrurile, zise James 
cu asprime. Ca act de căință față de acţiunile tale din timpul 
razboiului, nu? Nu ca să-ți salvezi proprietăţile. 

— Pământurile și titlurile noastre nu înseamnă doar confort. 
Înseamnă putere. Un om sărac nu poate să adune o armată sau 
să negocieze cu lorzii și... 

Robert se opri, dându-și seama că bărbatul pe care tocmai îl 
descrisese se afla afară, vorbindu-le oamenilor săi. 

— Mi s-a spus că aţi venit aici ca să vă împotriviţi ocupaţiei 
regelui Edward, încheie el. Așa am crezut. 

— Om fi noi niște oameni bravi, dar nu suntem pregătiţi să-i 
înfruntăm pe englezi pe câmpul de luptă. Știi la fel de bine ca 
mine. Mai bine chiar, pariez. Ai luptat alături de ei în Țara 
Galilor. Trebuie că le cunoști tăria. Spune-mi, poate o oaste de 
pedestrași indisciplinaţi să învingă în luptă cavaleria grea a 
englezilor? 

Robert nu răspunse. N-avea rost. Intendentul spunea ceea ce 
el însuși înţelesese când îi văzuse pe englezi pătrunzând călare 
pe câmp. 

— Nu trebuia să ne confruntăm în luptă. Puteam să negociem. 
Aș fi putut vorbi cu Percy, să-i ofer niște condiţii pe care să i le 
transmită regelui. În cel mai rău caz am fi câștigat niște timp. Aș 
fi putut să fortific Carrickul. Acum... Blestemă umblând cu pași 
mari prin cort, ridicând tonul. Acum nu am timp să-mi adun 
vasalii ca să-l apăr! 

— Ai fi putut să negociezi? întrebă James, în timp ce-l privea 
umblând de colo colo ca un leu în cușcă. Te-ar fi ascultat? 
Dușmănia lui lord Percy faţă de tine este limpede. 

Robert se lăsă să cadă pe un scăunel și-și trecu mâinile prin 
păr, întrebându-se dacă nu făcuse o prostie venind aici. Ar fi 
trebuit să-și dea seama că trădarea sa faţă de rege era mai 
gravă decât a altora. În loc să fie o punte între două părti, 


384 


prezența lui putea să fi înrăutățit lucrurile. Se întrebă dacă nu ar 
fi făcut mai bine să i se adreseze direct lui Edward, implorându-l 
pe rege să-l asculte, dar își dădu seama imediat ce ridicolă era 
ideea. Nici măcar cei mai apropiaţi sfetnici ai regelui nu-l puteau 
convinge să facă un lucru pe care nu-l voia. 

— Nu-mi vine să cred că Wallace a fost de acord cu asta, zise 
el, amintindu-și acceptarea de pe chipul rebelului când Wishart 
îi dăduse lovitura. 

Percy și Clifford păruseră la fel de surprinși ca el când 
episcopul anunţase capitularea, dar înainte să poată răspunde, 
Wishart le propusese să se întoarcă a doua zi ca să discute 
condiţiile. Le sugerase un loc unde să facă tabăra, aflat la o milă 
distanță. Cam în silă, pierzându-și o parte din elan odată cu 
capitularea subită a adversarilor, lorzii englezi fuseseră de 
acord. Conducându-și oamenii de pe câmp, acceptaseră să se 
întâlnească cu scoțienii a doua zi, când avea să fie finalizată 
predarea. 

Robert își ridică privirile spre James, surprins la gândul 
reacției calme a lui Wallace. 

— După tot ce mi-aţi povestit, aș fi crezut că Wallace ar fi fost 
mai degrabă gata să moară cu spada în mână decât să li se 
predea englezilor fără luptă. 

Văzând că Intendentul se uită în altă parte, Robert se ridică, 
în expresia celuilalt fusese ceva, scânteia unei recunoașteri. 

— Sir James? 

Intendentul se întoarse către el. Își păstră o clipă expresia 
impasibilă, apoi aceasta fu înlocuită de resemnare. 

— Mi s-a cerut să nu-ţi spun. 

— Ce? întrebă Robert, tăindu-i calea. 

— Ce plan avem. Wishart și Wallace l-au pus la cale acum 
câteva săptămâni. Sperau să atragă încoace forțele pe care 
erau siguri că regele Edward le va trimite să potolească revolta. 
Irvine este destul de aproape de Galloway și Ayr ca să fim siguri 
că Percy avea să descopere intenţia noastră de a lupta aici, dar 
suficient de departe de coasta de est și de principalele noastre 
fortărețe. 

— Suficient de departe? Departe pentru ce? 

— Robert Wishart are de gând să îi ţină ocupați cu negocierile 
pentru predarea noastră și să-i dea lui William șansa să-și 
continue nestingherit campania în est. El și oamenii lui au fost 


385 


momeala care i-a atras pe englezi. Acum noi o să-i ţinem pe loc, 
în timp ce Wallace va pleca pe furiș să termine ce a început. 
Plănuiește să li se alăture celorlalți oameni ai săi în Pădurea 
Selkirk și apoi să se întâlnească cu forțele lui Moray din nord. 
Scopul lui este să ocupe suficiente cetăți ca, atunci când regele 
va reuși să lanseze o ofensivă, să fim în stare să-i opunem 
rezistență. Se zvonește că regele Edward are parte de tot mai 
multă nemulțumire, ba chiar de ostilitate pe față din partea 
baronilor săi, care suportă costurile acestor războaie. Din câte 
am auzit, și noul arhiepiscop de Canterbury este adversarul său. 

— Cum o să se strecoare Wallace de-aici? N-o să-l vadă 
englezii când pleacă? 

— Tabăra noastră e suficient de mare ca să creăm impresia 
că-i pe deplin ocupată. Wishart a aranjat să ne întâlnim cu 
englezii în tabăra lor pentru negocieri, la care Wallace nu e 
așteptat să ia parte. 

Robert era uluit. Încercă să își dea seama ce însemna asta 
pentru el, dar Intendentul continua să vorbească. 

— O să-l anunţ pe Wishart că ţi-am zis. Nu puteam să-ţi 
ascundem secretul la infinit. În plus, după părerea mea, reacţia 
lui Percy ţi-a dovedit nevinovăția. Ar fi greu să se prefacă un om 
că simte atâta ură câtă am văzut la el. James tăcu o clipă. 
Trebuie să fii atent, Robert. 


Capitolul 52 


Vântul murise în cursul după-amiezii, lăsând în urma lui un 
calm sufocant. În ultima oră, nori de furtună se adunaseră 
înspre vest. În lumina posomorâtă, Robert și oamenii săi stăteau 
tăcuţi mâncându-și cina, un porridge mocirlos și fără gust 
amestecat cu afine amărui. Raţiile erau pe terminate și Robert 
știa că va trebui să facă rost de altele. Poate că Nes ar fi putut 
încerca să pescuiască. 

Robert își plimbă lingura prin terciul cenușiu din castron, 
simțind cum foamea, mai devreme ca o durere surdă în stomac, 
i se oprește în gât. Își ridică privirea și-l zări pe Christopher 
scotocind prin desagii săi și scoțând un flaut zvelt. Era cel mai 
iubit dintre bunurile scutierului din Yorkshire, cumpărat de tatăl 


386 


acestuia din Castilia. Tânărul se dovedise talentat, înveselind 
trupa posomorâtă în multe nopţi pe parcursul drumului. Duse 
fluierul la buze și suflă câteva note de încălzire, care 
reverberară în aerul înserării. Uathach, ghemuită lângă foc, își 
înălță capul și scânci. Mai devreme, Robert le povestise 
scutierului și lui Alexander despre mărturisirea Intendentului 
privind planul pus la cale de Wishart și Wallace. Alexander 
avusese dubii cu privire la reușita înșelătoriei și atât el, cât și 
Christopher fuseseră nemulţumiţi că lui Robert nu i se spusese 
despre asta, deși fusese invitat să facă parte din grupul care îi 
întâmpinase pe Percy și Clifford. 

— Mi se pare că a fost un test al loialității tale, zise Alexander. 
Voiau să fii acolo ca să vadă reacția englezilor. 

Robert le înţelegea îngrijorarea. Cei doi bărbaţi, și mai ales 
Alexander, aveau mult de pierdut urmând acest drum periculos. 
In sinea lui încercă să se convingă că nu era responsabilitatea 
sa: în fond, puteau să se fi întors la Annandale cu Gillepatric și 
ceilalți. Dar adevărul era că, oferindu-le un loc în compania sa, 
făcându-i oamenii lui, devenise răspunzător de soarta lor. 

Așa cum stătea cu privirea aţintită asupra castronului și cu 
notele flautului învăluindu-l, toate drumurile din mintea lui 
duceau la prăbușire, toate căile posibile păreau să se îndrepte 
spre nicăieri. Scoţienii nu-l voiau aici și nu aveau încredere în el. 
Nu trebuia să-i spună Alexander asta. Chiar dacă printr-un 
miracol Wallace și oamenii săi ar fi câștigat și regele John ar fi 
fost repus pe tron, el, fiind un Bruce, n-ar fi găsit niciun ajutor în 
regatul condus de Balliol. Cavalerii englezi îl urau pentru 
dezertarea lui și tatăl său în mod sigur îl detesta. 

Cu coada ochiului, Robert își văzu fiica venind spre el, cu 
mânuțele întinse ca să-și păstreze echilibrul. Zâmbetul lui 
Marjorie era ca o rază de soare, înseninând lumea. Se pomeni 
zâmbindu-i la rândul său și întinse o mână către ea. Înainte să 
ajungă însă la el, ea căzu, așezându-se în fund cu un bufnet. 
Zâmbetul îi dispăru și începu să plângă. Christopher își 
întrerupse cântecul. Imediat, Judith își lăsă jos castronul și o 
săltă în braţe. Marjorie se zvârcoli plângând și mai tare și 
întinzându-și pumnișorii spre Robert, care nu mai zâmbea, 
pierdut în gânduri. Ignorând protestele copilei, Judith se ghemui 
în cortul pe care-l împărțea cu Katherine, trăgându-și deja în jos 
veșmântul cu mâna liberă, gata de alăptat. Mai existau alte 


387 


două corturi, unul pentru Robert și altul împărţit de Setoni și de 
oamenii lor. Nes și Walter dormeau afară, pe pături întinse lângă 
foc. Deasupra acestei mici tabere se înălța stindardul 
Carrickului. Robert se întrebase dacă era înțelept să-l arboreze, 
dar în cele din urmă decisese să-și afirme prezenţa în loc să 
încerce s-o ascundă. 

Plânsetele lui Marjorie conteniră, iar ceilalți își terminară cina 
lipsită de gust. Lingând ultimele urme de porridge de pe lingură, 
Nes se ridică și se îndreptă către caii priponiţi în apropiere. 
Îngenunche, luă o ţesală din desagi și începu să perie blana 
Vânătorului. Muncind, fredona melodia pe care o cântase 
Christopher. La auzul ei, Robert se simţi alinat. Scutierul cel 
discret fusese unica prezenţă constantă în viaţa lui în ultimii ani. 
Katherine se apropie de el, strâmbând din nas faţă de mirosul 
de cal. 

— Nes, când termini, trebuie să repari scăunelul de călărie al 
lui Marjorie. Are o așchie în spate, ţi-am zis de ieri. 

Întorcându-și capul, Robert îl văzu pe Alexander aruncându-le 
celor doi o privire. Pe chipul baronului era ceva, mânie parcă, își 
zise el, apoi atenţia îi fu atrasă de un grup de oameni ale căror 
voci se ridicau sonore deasupra murmurului general al taberei. 
Unul dintre ei era Adam. Vărul lui Wallace îi aruncă o privire 
ostilă când trecu pe lângă el. 

După plecarea lor, Robert își lăsă jos mâncarea de care nu se 
atinsese și, aplecându-se, intră în cort. Se așeză pe pătură și 
începu să-și scoată cizmele. Capul îl durea din pricina 
întrebărilor care i se frământau la nesfârșit în minte, fără să 
ducă la nicio concluzie. A doua zi devreme, înainte de 
negocierile cu Percy și Clifford, avea să coboare la râu cu 
Alexander și să-și dezmorțească mușchii făcând antrenamente 
cu spada, ca să-și limpezească gândurile. 

În spatele lui o pală de fum pătrunse în cort și, privind în jur, 
Robert o zări pe Katherine intrând. Ea nu zise nimic. Nici el nu 
scoase o vorbă, continuând să tragă de cizmă, când ea 
îngenunchea în spatele lui. Ea îi puse mâinile pe spinare și 
mișcările lui încetiniră. Își simţea cămașa lipicioasă pe piele în 
timp ce ea îi frământa cu degetele mușchii încordați, masându-i. 
Închise ochii, simțind cum tensiunea îl mai părăsește. După un 
timp, ea se aplecă și sânii ei îi apăsară ușor spinarea. Dându-i la 
o parte părul umed de sudoare, îl sărută pe gât. Buzele-i erau 


388 


uscate de soare și foșneau pe pielea lui, trimițându-i un fior pe 
șira spinării. Norii din mintea lui se împrăștiară, până când nu 
mai rămase decât prezenţa ei, mirosul ei umplând aerul, un 
amestec teluric de fum, sudoare și afine. 

Ea se prelinse pe trupul lui până când ajunse să-i stea 
dinainte, îngenuncheată. El îi împinse deoparte boneta, 
eliberându-i părul care se rostogoli peste braţele lui. Inchizând 
ochii, își lăsă mâinile să alunece pe spinarea ei și, trăgând-o mai 
aproape, îi căută buzele cu ale lui. Prin materialul rochiei ce-i 
aparținuse lui Isobel, simţi sfârcurile Katherinei, tari ca sâmburii, 
apăsându-i pieptul. Mâinile ei îi cuprinseră obrazul acoperit de 
tuleie aspre, iar limba ei, mai întâi jucăușă și zburdalnică, i se 
strecură în gură. 

El trase în jos umărul rochiei, dar aceasta refuză să coboare, 
așa că o cuprinse cu bratele ca să se lupte cu șireturile. 
Deschizându-și ochii ca să vadă ce făcea, Robert observă că ai 
ei erau larg deschişi și aţintiţi asupra lui cu o căutătură fixă. 
Desfăcând nodul, slăbi șireturile rochiei cu degetele până când 
aceasta se lărgi suficient cât s-o poată trage în jos. Ea își eliberă 
brațele, ajutându-l să-i împingă veșmântul către talie, 
dezgolindu-i pieptul. El o contemplă, în timp ce ea își dădea pe 
spate coama de păr negru, lăsându-l să se bucure de priveliște. 
Atunci, copleșit de o dorinţă insuportabilă, se lipi de ea. Nu voia 
să mai gândească. 

Afară răsunară strigăte de alarmă, însoţite de nechezatul 
panicat al unui cal. Robert se trase de lângă Katherine chiar în 
clipa în care perdeaua cortului se dădu la o parte și Alexander își 
vâri capul înăuntru. Servitoarea își încrucișă brațele peste sânii 
goi, încruntându-se la cavaler. Dar acesta nu avea ochi pentru 
ea, ci numai pentru Robert, care, blestemând, tocmai se ridica. 

— Ce dracu...? 

— Vino să vezi. 

Lăsând-o pe Katherine să se lupte cu rochia, Robert îl urmă pe 
Alexander afară din cort, dorința risipită fiind înlocuită de furie. 
Christopher și Walter, cu spadele trase, priveau în bezna de 
dincolo de foc, alături de cavalerii lui Alexander. Nes liniștea 
caii, iar Judith încremenise, cu ochii măriţi, strângând-o pe 
Marjorie la piept. Pe pământ, în apropierea stindardului său, 
Robert zări un obiect strălucitor. Mai întâi îl luă drept un buștean 
rătăcit, alunecat din foc, apoi își dădu seama că era o săgeată. 


389 


Câțiva bărbaţi se zoreau către ei din direcția celorlalte corturi. 
Vocile lor răsunau în văzduhul înserării. 

— Ce-a fost asta? 

— Suntem atacați? Chemaţi-l pe Wallace! 

Robert se lăsă pe vine lângă săgeata arzândă. Fânul muiat în 
smoală de lângă vârf pâlpâia în bătaia vântului. 

— Aţi văzut dincotro a venit? întrebă el, privindu-l pe 
Alexander, care clătină din cap. 

La mijlocul cozii era legat ceva, un sul de pergament înfipt în 
săgeată. Robert călcă pe vârf, înăbușind flăcările și făcând tija 
să se rupă. Ridicând săgeata frântă, desprinse pergamentul 
împăturit și-l desfăcu. 


TRĂDĂTORULE 


Cuvântul era scris cu litere mari și apăsate, cu o substanţă 
întunecată. 

— Englezii? murmură Alexander citind peste umărul lui. 

Robert privi în beznă. Norii de furtună alcătuiseră un strat 
negru de-a lungul cerului, ascunzând stelele. Clătină din cap, cu 
chipul încordat. 

— Nu știu. 

— Ar trebui să-i spui Intendentului. 

— Nu, zise Robert cu asprime aruncându-i o privire baronului. 
Ne purtăm de grijă singuri. 

Aruncă pergamentul în foc, ignorând privirile curioase ale 
oamenilor care veniseră să vadă ce se petrecuse. 

— Pune doi oameni de pază în noaptea asta. 

Se întoarse spre cort și Alexander îl urmă. 

— Mai e ceva, Robert, zise el când ceilalți nu-i mai puteau 
auzi. Ar trebui să ai grijă să nu dai nimănui vreo impresie 
greșită. Baronul făcu semn către cort, înăuntrul căruia silueta 
Katherinei se întrevedea ca o umbră. Păstrează-ţi patul pentru o 
femeie de același rang cu tine, prietene, măcar de ochii nobililor 
noștri aliați. 

— Cu cine împart patul nu e treaba nimănui, ci doar a mea. 

Întorcându-se, Robert intră în cort, lăsând pergamentul să se 
răsucească și să se chircească în flăcări în urma lui. 


390 


Capitolul 53 


— După cum am spus, noi intenţionăm să ne predăm, dar nu 
putem vorbi în numele întregului regat. Tonul Intendentului era 
ferm. 

— Și, după cum am spus noi, i-o tăie Clifford, asta e de 
neacceptat. Regele vrea o capitulare completă a fiecărui om 
implicat în această rebeliune și vrea ca lordul Douglas și 
proscrisul William Wallace să fie trimiși în Turn, unde vor fi 
judecați pentru crimele lor împotriva Coroanei. 

La auzul acestor vorbe, gura lui Douglas se strâmbă 
batjocoritor. Apucându-și pocalul, se uită încruntat în el, apoi 
aruncă o privire către servitorii lorzilor englezi. 

— Ce trebuie să faci ca să mai capeți ceva pișat d-ăsta pe 
care voi ăia din sud îl numiţi vin? 

Clifford nu-l luă în seamă. 

— Excelenţa Voastră, de câte ori trebuie s-o luăm de la capăt? 
Faţa cavalerului regal era îmbujorată. Baldachinul de pânză 
ridicat deasupra mesei în jurul căreia ședeau cei șase bărbaţi îi 
apăra de soare, dar nu putea face nimic împotriva căldurii care 
le afecta tuturor dispoziţia și făcea transpiraţia să le șiroiască în 
dâre lucioase pe obraji. 

— Cum am putea să vorbim în numele altora? întrebă Wishart 
cu un oftat. V-am putea oferi o capitulare completă și apoi ne- 
am putea pomeni că ne încălcăm angajamentele, dacă revolta 
va continua altundeva. 

— Treaba asta a durat destul, mărâi Percy, proptindu-și 
palmele pe masă. Ar trebui să-i arestăm pe cei pe care-i avem 
aici, îi spuse el lui Clifford, și să lăsăm pe altcineva să-și facă 
griji în privinţa lui Moray și a rebelilor din nord. 

— Aţi putea-o face, lord Percy, zise Wishart înainte să 
răspundă Clifford, dar dacă ne arestaţi acum, tot mai rămâne 
problema armatei noastre. In mod sigur nu-i puteţi aresta pe 
toţi, nu? 

Tonul îi era provocator, dar ochii îi scânteiau. Părea să se 
distreze. 

— Nu, răspunse Percy cu răceală, dar putem să-i facem bucăţi 
pe câmpul de luptă. Spre deosebire de voi, pe ei n-o să-i tratăm 
cu onoruri. 


391 


— Ei bine, mă îndoiesc că o să dea ochii cu Domniile Voastre 
pe câmpul de luptă. Mai degrabă se vor furișa în Pădure și n-o 
să mai auziți de ei până nu se vor ridica la luptă altundeva. 

Robert îi aruncă episcopului o privire, neliniștit de jocul 
periculos pe care-l juca acesta. Nu trebuia ca englezii să 
descopere că exact asta se și petrecuse. Nu crezuse că aveau 
să poată menţine păcăleala atâta vreme, dar tabăra engleză era 
la o milă depărtare de a lor și trebuia să admită că, de la 
distanţă, tabăra scoțiană dădea impresia că e plină. Wallace își 
lăsase câţiva oameni în urmă ca să contribuie la păcăleală, iar 
corturile rămăseseră la locul lor. Douglas și Intendentul aveau o 
suită numeroasă și aceasta, împreună cu niște localnici pe care-i 
convinseseră să-i ajute, făcea ca la o privire mai puţin atentă să 
nu se vadă nicio schimbare. Totuși, nu era cazul să se dea de 
gol, în momentul în care Percy și Clifford ar fi aflat că Wallace și 
majoritatea alor lui plecaseră din Irvine cu nouă zile în urmă, ei 
toţi ar fi ajuns în fiare, în drum spre Turn. 

James Stewart îi aruncase la rândul său o privire de 
avertisment lui Wishart. 

— V-am arătat toată politeţea posibilă în aceste discuţii, zise 
el, întorcându-se către belicoșii cavaleri englezi. Nu e cazul să 
ne ameninţaţi. Noi patru v-am dat cuvântul nostru că ne vom 
încredința milei regelui, dar pentru a preveni alte violenţe 
trebuie să rămânem aici. Rebelii ne vor da ascultare. Își desfăcu 
palmele ca să-și demonstreze sinceritatea. Este în interesul 
tuturor. 

— Arestaţi-ne, adăugă Wishart, și nu veţi opri rebeliunea. 

Discuţia continuă la fel ca în cele zece zile ce trecuseră, 
printre furtunile ce anunțau începutul lui iulie și pe parcursul 
zilelor cumplit de fierbinţi care-i făcuseră pe oamenii din tabăra 
scoţienilor să se arunce în râu ca să se răcorească. 

Robert simţi că nu mai e atent. Privi tabăra englezilor, care se 
întindea către mare. Dincolo de ea, coasta se ridica spre Ayr și 
Carrick, formând câmpii uscate și faleze sfărâmicioase. Nu se 
mai aflase atât de aproape de locul copilăriei sale de când 
avusese nouăsprezece ani și vizitase Turnberry înainte să plece 
în Anglia, unicul timp petrecut în comitatul lui de când îl primise. 
Affraig i se furișă în gânduri. 

„Multă suferinţă e. Am venit să văd dacă ne putem pune 
speranţa în tine. Seniorul nostru.” 


392 


Cel puţin, atâta timp cât englezii erau prinși cu discuţiile aici, 
nu aveau cum să-i hărțuiască pe oamenii lui. Robert își întoarse 
privirea către masă, unde Clifford continua să vorbească. Henry 
Percy îl privea. Amenințarea din ochii bărbatului îl făcu să se 
foiască pe scaun, cu mintea leneșă alertată deodată. 

Robert tăcuse pe parcursul negocierilor, până cu o zi înainte, 
când căldura înăbușitoare și aroganţa lui Percy depășiseră 
măsura și când, acuzându-l pe baron că îi încălcase pământurile, 
ceruse reparaţii. Percy mușcase momeala, răspunzând cu 
insulte și ameninţări. Amândoi se ridicaseră, cu mâinile pe 
spade, până când Intendentul și Clifford puseseră capăt 
conflictului. Robert se întorsese înapoi în tabăra scoţienilor, 
călărind înaintea lui James și a celorlalţi, dându-i pinteni 
Vânătorului într-un galop furios, până când ajunseseră amândoi 
să gâfâie scăldaţi în sudoare. Pe tot drumul de întoarcere 
mintea îi înfăţișase imaginea lui Percy și Clifford târând Piatra 
Destinului de pe altarul ei din Scone. Și pe el alături, cu spada 
scoasă ca să-i apere. 

— Suntem în continuare în impas, spunea James extenuat. 
Haideţi să reluăm discuţiile mâine dimineaţă. 

— Nu, zise Percy, mutându-și privirea de la Robert la 
Intendent. Regele Edward dorește ca treaba asta să se termine 
înainte de sfârșitul lunii. Vreau să încheiem negocierile astea. 
Azi. ` 

Robert văzu că James era îngrijorat. Ințelegea de ce. Percy și 
Clifford aveau să fie siliți în cele din urmă să-i aresteze, în ciuda 
riscurilor prelungirii rebeliunii, ca să îndeplinească ordinele lui 
Edward. Dacă asta nu se întâmplase deja era numai din cauză 
că ambii cavaleri erau niște comandanți încă neexperimentați. 
Un veteran ca John de Warenne sau ca tatăl lui Humphrey de 
Bohun n-ar fi avut ce alege din argumentele lui Wishart. In plus, 
n-avea să mai treacă mult până să le parvină primele rapoarte 
arătând că Wallace conducea un atac asupra Dundee. Când asta 
avea să se întâmple, micul lor complot avea să se încheie. 

Clifford se ridică și-i făcu semn lui Percy. Cei doi se 
îndepărtară de masă, la o distanţă sigură, ca să nu poată fi 
auziti. Douglas se strâmbă în pocalul său gol, în timp ce Wishart 
îi privea cu intensitate pe englezi. Când cei doi se întoarseră, 
Robert observă zâmbetul neplăcut de pe fața lui Percy. 


393 


— Acceptăm termenii predării voastre, zise Clifford. Cu 
anumite condiţii. Veţi rămâne aici sub pază, ca să-i determinaţi 
pe rebeli să înceteze violențele. Când vom avea dovezi clare că 
așa se întâmplă, îi vom trimite veste regelui Edward, împreună 
cu oamenii pe care a poruncit să-i luăm prizonieri, adică lord 
Douglas și Wallace. Pământurile vă vor fi confiscate până când 
regele va hotărî altceva. 

James dădu aprobator din cap, dar înainte să poată vorbi, 
Clifford își ridica mâna: 

— Ca dovadă a bunei voastre credinţe și a faptului că vă veţi 
respecta cuvântul odată ce am pecetluit acest acord, avem 
nevoie de un ostatic. 

— Cine? întrebă Wishart. 

Ochii lui Percy se îndreptară spre Robert. 

Văzându-i privirea, James răspunse pe dată: 

— Nu. În calitatea de conte, recompensa lui sir Robert e prea 
mare. 

— Nu el, zise Percy cu asprime. Fiica lui. Știm că a luat-o cu el 
când a plecat din Carlisle. Ne-a spus tatăl lui. Ochii albaștri ai lui 
Percy sclipeau. Lordul de Annandale ne-a spus multe lucruri. 
Cum ar fi cât de mult îl urăște pe trădătorul de fiu-său și cât de 
tare îi dorește moartea. 

Robert simți căldura  fugindu-i din obraji. Se ridică, 
răsturnându-și scaunul. 

e 

Cei trei bărbaţi se priveau, mânioși, frustrați și îngrijorați. 
Afară, seara se apropia, promițând o nouă noapte sufocantă. În 
cortul Intendentului, felinarele eliberau o căldură unsuroasă. 

— Dacă suntem de acord cu condiţiile lor, mai obţinem ceva 
timp. 

Wishart era cel care vorbise. 

— Știam că va trebui să facem concesii, poate chiar sacrificii. 
Trebuie să-i ţinem pe englezi ocupați aici dacă vrem ca Wallace 
să reușească în est. 

— Robert n-o să permită să-i fie folosită fiica în felul ăsta, 
răspunse James. Și nu-l învinovăţesc. Nu vrea să spună ce e 
între el și lord Percy, dar eu nu le-aș da englezilor copilul ăsta pe 
mână. 

Wishart expiră șuierător. 


— Trebuie să le dăm răspunsul până mâine dimineaţă. Dacă 
nu le dăm ostaticul, o să ne atace. 

— Las’ să vină fiii ăia de târfă, mârâi Douglas, agitând pocalul 
de vin pe care i-l turnase servitorul Intendentului. Obrajii îi erau 
pătaţi, iar cuvintele neclare și mustind de violenţă. Mi-ar plăcea 
să le văd sângele. Să-i văd cum sângerează pentru ce-au făcut 
în Berwick. Ajunge cu vorbăria! Ajunge cu așteptatul, bată-i 
Dumnezeu să-i bată! 

Intendentul rămase concentrat asupra episcopului. 

— Vorbești despre un copil, Sfinţia Voastră. Ar putea s-o ucidă 
când vor descoperi înșelătoria noastră. 

— Vorbesc despre regatul nostru! 

— Atunci haideţi să oferim un alt ostatic. Pe unul dintre noi. 

— De ce nu pe copila lui Bruce? întrebă Wishart cu privirea 
îngustată. Nu e vorba de sentimentalism aici, nu? E altceva. L-ai 
ținut aproape de tine de când a sosit. 

— Chiar Domnia Voastră aţi zis că nu putem să avem 
încredere în el. 

— Și totuși încă din prima noapte i-ai spus ce planuri aveam, 
deși îți cerusem să n-o faci. Haide, James, văd eu că pui ceva la 
cale. Vreun plan pe care nu mi l-ai împărtășit. 

O clipă, James rămase tăcut. Când vorbi, vocea îi era joasă, 
prudentă. 

— Este nepotul lui Robert Pretendentul. 

Wishart se  încruntă nedumerit. Apoi îl privi uluit, cu 
înţelegerea ivindu-i-se pe chip. 

e 

Robert stătea lângă foc, privind tabăra. Cele dintâi stele 
apăruseră, presărate în adâncul cerului. Sub ochii săi, una 
străbătu bolta căzând, o vagă dâră de lumină dispărută într-o 
clipită. În Carrick, spre sfârșitul verii, când era copil, se întindea 
pe pante sub bolta cerului privind stelele căzătoare. 

În cortul Intendentului se zărea sclipirea felinarelor. Erau 
înăuntru acum, Wishart și ceilalţi, discutând soarta lui și a fiicei 
sale. Ei bine, n-aveau decât să vorbească. El unul terminase cu 
vorbăria. 

Mintea sa avea acea claritate rece ce însoțește furia în stare 
pură. Alungase nehotărârea și îndoielile lui Robert, luminând o 
singură cărare înaintea sa. Nu mulţimea de drumuri ce i se 
deschiseseră în faţă în aceste ultime săptămâni - ba nu, în 


395 


acești ultimi ani ci o singură direcţie, la capătul căreia era o 
singură destinaţie. Era un drum aspru și periculos și nu știa ce 
va găsi de-a lungul lui. Dar era un drum. Un drum înainte. 

Se auziră pași și Alexander se ivi în spatele lui. 

— Totul e gata, murmură baronul. Ne-am strâns bagajele. 

— Femeile sunt pregătite? întrebă Robert fără să se întoarcă. 

— O să coboare de îndată la râu. Oamenii mei le vor însoți. 
Alexander cobori și mai mult vocea, în timp ce prin apropiere 
treceau trei cavaleri purtând culorile lordului Douglas. N-o să 
pară ciudat că-s însoţite, nu după săgeata aia. Nes și Walter o 
să aștepte la râu cu caii. O să se întâlnească acolo. Alexander 
șovăi. Ești sigur? 

— Da. 

— O să-și dea seama încotro ai plecat. O să te urmărească. 

— Nu atâta timp cât au de încheiat negocierile. Nici măcar 
Percy n-o să riște continuarea rebeliunii numai ca să îmi dea mie 
de urmă. Până când pornește careva pe urmele noastre, 
Turnberry va fi sigur și o să ridic suficienţi vasali ca să apărăm 
Carrickul. Robert se întoarse către Alexander. Vreau să știu dacă 
sunteți alături de mine. 

Alexander zâmbi. Avea o expresie dură, dar Robert se simţi 
reconfortat. 

— Suntem alături de tine. 

— O să fim siliţi să lăsăm corturile aici, zise Robert privind în 
jur. Dar nopţile sunt călduroase și avem destule pături. 

Le văzu pe Katherine și pe Judith ieșind din cortul lor. 
Servitoarea o ţinea pe fiica lui pe un șold și ducea găleata de 
care se foloseau ca să ia apă din râu. Judith o însoțea cu un aer 
speriat. Și ea ducea o găleată, în care se aflau câteva lucruri de- 
ale lor. Toată seara desfăcuseră tabăra cu grijă și vigilenţă, 
expediind părţi din echipament către malul râului, unde Ness se 
dusese cu Uathach și cu caii. Ca să le găsească un loc mai bun 
de păscut, cum îi poruncise Robert în auzul tuturor. 

In timp ce femeile se îndepărtau în josul dealului, Katherine 
jucându-și rolul și pălăvrăgind cu doica, Robert îi făcu semn lui 
Alexander. 

— Ne întâlnim la râu. 

Indepărtându-se, trecu printre oamenii adunaţi roată în jurul 
focurilor, pe lângă corturile goale, prin liniștea nefirească a 
taberei. În urmă, micul lor cerc de foc fu înghiţit de întuneric. În 


396 


fața lui, în depărtare, pământul se înălța urmând rotunjimile 
dealurilor. Deasupra, în întuneric, stelele ardeau ca niște faruri. 


Capitolul 54 


Oamenii se opinteau sub greutatea Pietrei, umplând capela cu 
sunetul respirației lor. Ploaia se scurgea pe ferestrele înalte de 
dincolo de paravanul pictat care înconjura altarul Confesorului. 
Interiorul abației Westminster era răcoros. Săgeţi de lumină 
palidă se strecurau prin arcadele stranelor, furișându-se în 
capele tăcute, unde episcopi și sfinți își dormeau somnul lor 
liniștit, înmormântați și acoperiţi cu aur, așteptând Ziua 
Judecăţii de Apoi. In lumina palidă, Piatra Destinului sclipea 
discret, ca o chiciură sau ca lumina stelelor. 

Regele Edward privi bărbaţii care coborau Piatra pe jilțul 
bogat sculptat, cu un gol acolo unde ar fi trebuit să fie șezutul. 
In apropiere se aţinea pictorul său, care decorase jilțul destinat 
încoronării cu imaginea unui rege așezat și înconjurat de păsări 
mitice și de flori căţărătoare. Doi dintre bărbaţi se traseră 
îndărăt și cel de-al treilea luă fundul de lemn care urma să 
acopere Piatra, închizând-o înăuntru. Acum Scoţia se afla cu 
adevărat sub stăpânirea Angliei. 

Edward nu avea să stea niciodată pe acest tron. Era pentru 
moștenitorul său și pentru neamul lui, care avea să se întindă 
până departe în timp, domniile tuturor regilor viitori având ca 
temelie moștenirea lăsată de el. Cu ani în urmă, la Bordeaux, 
pusese să se picteze o frescă înfățișând un rege înconjurat de 
cavaleri ce purtau simbolul dragonului. Regele din pictură era 
așezat pe un tron de piatră, purtând o diademă de aur și ţinând 
în mâini o spadă ruptă și un toiag aurit. Acum, această imagine 
era aproape o realitate. La fel ca Brutus și Arthur înaintea sa, 
amintirea numelui său avea să dăinuie o mie de ani. Tronul 
Scoției, coroana lui Arthur și spada Confesorului, aceste 
străvechi simboluri ale monarhiei Britaniei, erau expuse în inima 
regatului său, dinaintea altarului tizului său. Aceasta ar fi trebuit 
să fie cea mai măreaţă zi din viaţa lui. Ar fi trebuit să marcheze 
îndeplinirea jurământului pe care îl făcuse cu douăzeci și trei de 


ani mai înainte, când venise în această biserică desculț, călcând 
pe un covor de flori, încă mai auzea bubuitul tobelor. 


ABAȚIA WESTMINSTER, ANGLIA 
1274 


Lent și solemn ca bătaia unei inimi, sunetul reverbera din 
Zidurile Palatului Westminster. Pasul lui Edward urma ritmul 
tobelor, strivind sub picioarele goale catifeaua trandafirilor 
stacojii și crinii albi ca mătasea. Florile, de pe tulpinile cărora 
țepii fuseseră îndepărtați cu grijă, au fost înmânate de 
dimineață mulțimii ce se înghesuia pe drumul dinspre palat spre 
biserică. Femeile îi aruncau florile dinainte și se închinau când 
trecea. Bărbații iși plecau capetele, iar copiii erau ridicați în 
brațe pentru ca în anii ce urmau să le poată spune fiilor și 
fiicelor lor că fuseseră acolo, că văzuseră ziua când regele lor 
fusese încoronat. 

Pe albastrul nețărmurit al cerului de august fluturau stindarde 
de mătase aurie, prinse pe balustrade și arcade Toată Londra 
fusese împodobită cu prilejul încoronării lui, cea dintâi pe care o 
vedeau mulți dintre supușii lui. Numai bărbații cărunți și femeile 
bătrâne își mai aminteau încoronarea tatălui său, cu jumătate 
de secol mai înainte 

Alături de Edward pășea Eleanor, strălucitoare într-o rochie de 
brocart alb împodobită cu perle. Se întorseseră în Anglia numai 
cu o săptămână în urmă și pielea ei era de culoarea scorțișoarei, 
păstrând în continuare căldura soarelui deșertului. Il însoțise 
când ridicase crucea, pornind în Cruciadă, și-i stătuse alături în 
toate acele luni în Palestina, luni care fuseseră martore 
războiului împotriva sarazinilor, nașterii fiicei sale și unui atentat 
la viața lui ordonat de sultanul mamelucilor, Baybars. Fusese 
alături de el când mesagerii din Anglia sosiseră să-l anunțe că 
tatăl său murise. 

Vălul lui Eleanor flutura dinaintea ei în timp ce pășea alături 
de el pe strada presărată cu flori. Edward îi prinse privirea și ea 
îi zâmbi încântată. Era o zi însemnată și pentru ea. Avea să intre 
în biserica dinaintea lor ca sotie a sa. Avea să iasă fiindu-i 
regină. 

Episcopi și preoți în robe ceremoniale deschideau drumul, unii 
legănând cădelnițe ce iîmprăștiau nori de tămâie, altii purtând 

398 


cufere ce conțineau simbolurile spirituale ale credintei. În urma 
lui Edward și Eleanor venea o procesiune maiestuoasă de conti 
și baroni, lorzi și cavaleri, călare pe cai în armuri, toti cu 
blazoanele caselor lor pe tunici și scuturi, fanioane și cioltare. 
Contii din fruntea procesiunii purtau simbolurile monarhiei: 
Curtana, toiagul și sceptrul și coroana împodobită cu nestemate. 
Când preoțimea pătrunse prin ușile bisericii, urmată de cuplul 
regal, călăreții nu se opriră, ci îşi îndemnară caii în interiorul 
cavernos. Biserica strălucea în lumina a o mie de lumânări ale 
căror flăcări se reflectau pe pereții auriți și pe vitraliile 
ferestrelor, pe mormintele de marmură și Onix, pe mozaicuri și 
paravane pictate. Steaguri de mătase aurie fluturau pe stâlpi. 

Edward păși în lungul naosului, pe lângă șirurile de bărbați şi 
femei ce umpleau stranele, până la crucea bisericii, unde fusese 
ridicat un podium de lemn atât de înalt că pe dedesubtul lui 
putea trece un cal cu călăreț cu tot. Pe platforma împodobită cu 
steaguri stacojii aștepta arhiepiscopul de Canterbury. Înaintea 
treptelor podiumului, perechea regală se opri. Aerul răsuna de 
Clinchetul harnașamentelor și de fornăitul îndrăzneț al cailor. 

Edward se opri înainte să urce pe platformă, întorcând ochii 
spre Eleanor. Ea îi zâmbi prin transparența vălului. Răsucindu- 
se, urcă singur treptele, sub bolta bisericii Westminster. 

De când așteptase această zi? 

Noaptea trecută își petrecuse ultimele ore ca prinț, ca simplu 
muritor, singur în încăperea somptuoasă din palat unde tatăl 
său iși dăduse ultima suflare. Dormitorul era împodobit cu 
fresce, dintre care cea mai spectaculoasă înfățișa încoronarea 
lui Edward Confesorul. In acea cameră pictată, înconjurat de 
chipurile unor bărbați demult morti și de fantoma tatălui său, 
Edward fusese năpădit de amintiri. Copilăria îi apăruse 
încețoșată, sub forma brațului mamei lui strângându-i umerii, în 
timp ce îşi privea tatăl ridicând pânzele din Dover și 
îndreptându-se spre Franța fără el. Pe urmele acestei amintiri se 
ivise ca în oglindă imaginea tatălui său pe docurile palatului, 
posomorât și tăcut, privindu-l cum navighează spre exil. Edward 
își amintise de sosirea fraților Valence și de demonstrația 
nesăbuită de afecţiune a tatălui său față de frații săi vitregi 
francezi, toate acele daruri luxoase și proprietăți care îi 
mâniaseră și îi îndepărtaseră pe nobilii englezi. Îşi amintise 
nemulțumirile crescânde din Țara Galilor, gurile roșii și pumnii 


399 


încleștați ai baronilor în parlament, pe Henric ofilindu-se sub 
ofensiva lor. Și-l amintise pe nașul său, Simon de Montfort, 
înălțându-se ca un semizeu carismatic și dominându-l pe 
neghiobul său tată și chipul schimonosit de durere al regelui la 
auzul veștii despre alianța dintre Edward și cel care-l trădase, 
alianță ce-l costase pe prinț pământurile. 

Treptat, amintirile se destrămaseră, lăsând în urmă o singură 
imagine, cea a tatălui său ieșind cu un mers șchiopătat pe 
porțile mănăstirii din Lewes, în timp ce Montfort și oamenii săi 
Zâmbeau în lumina torțelor ca niște lupi a căror pradă 
neștiutoare se îndrepta către ei. Se împinseseră unii pe alții, 
nerăbdători să vadă umilința regelui. Tatăl său fusese silit să se 
aplece dinaintea câștigătorului războiului civil, războinicul lui 
Dumnezeu, omul care-i luase lui Henric regatul și-l lipsise de 
autoritate. Atunci mai mult ca oricând, mai mult chiar decât în 
timpul exilului său în Gasconia sub stindardul dragonului sau pe 
câmpurile de luptă muiate de ploaie ale Țării Galilor, Edward se 
temuse că nu avea să trăiască suficient cât să poarte coroana. 

Ziua aceasta se lăsase îndelung așteptată. 

Edward se apropie de arhiepiscopul care-l aștepta pe podium. 
Acolo, stând dinaintea mulțimii învăluit într-o rază de lumină, 
depuse jurământul regal. Vocea sa răsună puternică în timp ce 
promitea că va ocroti Biserica, va face dreptate și va apăra 
drepturile Coroanei. Când termină, episcopul îl conduse pe 
treptele podiumului, printre valuri de fum de tămâie, până la 
altarul principal. Aici, pe când vocile pure ale corului se înălțau, 
revărsându-se într-un șuvoi, mantia lui Edward fu scoasă, dând 
la iveală o cămașă simplă de pânză. Luând vasul cu ulei sfințit 
de la episcopul Londrei, arhiepiscopul se apropie să înceapă 
ungerea care avea să-l transforme pe Edward din bărbat în 
rege. Cântând în latină, arhiepiscopul îşi înmuie degetul în ulei. 
Șovăi, cu degetul în dreptul pieptului prințului. 

Privind în jos, Edward iși dădu seama ce anume îl făcuse să 
ezite. Deasupra inimii, vizibilă prin cămașa deschisă la gât, o 
rană urâtă, noduroasă, se desena pe pielea lui ca un ecou al 
violenței: rana făcută de asasinul pe care îl trimisese sultanul 
Baybars. 

Atacatorul venise deghizat în camerele sale din orașul Acra, 
aducând daruri și un mesaj din Cairo. Când bărbatul îl atacase, 
Eleanor era cu el. Edward îl respinsese pe asasin, izbindu-l de 


400 


perete și lovindu-l cu pumnii până când cavalerii îl trăseseră 
îndărăt și-l străpunseseră pe bărbat cu spadele. Numai când se 
întorsese  împleticindu-se către Eleanor și văzuse groaza 
umplându-i chipul își dăduse Edward seama că fusese 
înjunghiat. Pumnalul, pătruns pe jumătate în piept, nu-i atinsese 
inima, dar asta nu conta: lama unui asasin însemna otravă. 
Căzuse în genunchi, simțind că i se oprește răsuflarea și Eleanor 
alergase spre el. Mâna ei fusese cea care scosese pumnalul din 
rană, făcând sângele să-i țâșnească fierbinte pe piept. Ultimul 
lucru pe care și-l amintea era gura ei pe rana deschisă și buzele 
ei pătate cu roșu în timp ce încerca să sugă otrava. Când își 
revenise, Eleanor, plină de sânge, plângea în brațele cameristei 
ei, iar cavalerii săi priveau sumbri cum un chirurg arab priceput 
tăia carnea din jurul rănii ca să oprească otrava să se împrăștie, 
trimițându-i în tot trupul valuri crunte de durere. 

Arhiepiscopul se întinse și unse cu ulei pieptul lui Edward. 
Apoi, ceremonia ungerii fiind încheiată, luă un flacon cu mir. 
Edward îngenunche și vocile corului se înălțară. Închise ochii, 
lăsându-se învăluit de melodia în latină, și simti ceva răcoros 
când mirul îi fu picurat pe creștet. 

Odată ungerea terminată, se întoarse pe podium. Când urcă 
treptele, rege în trup și în suflet, transformat ca însuși lisus, din 
rândurile mulțimii ce privea se ridică un suspin. Conţii și baronii 
ce purtau simbolurile regalității înaintară să îşi învestească 
regele cu însemnele regale ale țării: o tunică și o mantie aurită, 
Curtana și sceptrul și toiagul. Ultima era coroana, împodobită cu 
rubine, safire și smaralde cât ochii lui de mari. După ce îi fu 
plasată pe cap, Edward se ridică să primească uralele poporului 
său. 

— Aleluia! Trăiască regele! 

În mintea sa, îşi văzu tatăl îndreptându-se cu pași târșâiţi 
către Simon de Montfort și baronii rebeli. 

„În fata Domnului, mă jur că nu mă voi pleca în fata niciunui 
dușman. Și ei o vor sti.” 

„O vor şti.” 

În timp ce uralele încă mai răsunau în biserica Westminster, 
întinse brațele și-și luă coroana de pe cap. Mai dură câteva 
Clipe, dar, în cele din urmă, elogiile și exclamațiile se stinseră și 
oamenii se priviră unii pe alții, întrebându-se ce anume făcea el. 

— Stau dinaintea voastră ca rege. 


401 


Cuvintele îi fură întâmpinate cu aplauze care însă amuțiră 
când Edward îi înmână coroana lui John de Warenne ce şedea pe 
estradă alături de ceilalți nobili. 

Regele se întoarse către mulțime. 

— Dar jur înaintea Domnului și a celor de fată că nu voi purta 
coroana regatului până ce nu voi recâștiga pământurile pierdute 
de tatăl meu. 


Fusese tânăr și încăpățânat pe-atunci, mânat de ambiţie. 
Edward se îndoia că baronii mai vârstnici, care îl serviseră pe 
tatăl lui, îl luaseră în serios. Cel mai probabil priviseră 
jurământul ca pe o declaraţie îndrăzneață cu care să-și înceapă 
domnia. Dar de-a lungul anilor le arătase că vorbise serios, mai 
întâi cu Țara Galilor și Irlanda, apoi cu Gasconia și Scoţia, 
pământuri pe care tatăl său și regii de dinaintea lui le lăsaseră 
să le alunece printre degete. Nu mai rămăsese de găsit decât o 
relicvă și oamenii trimiși pe urmele ei întorceau Irlanda pe dos, 
și-atunci domnia lui avea să fie completă. Acum, că avea 
Coroana lui Arthur și Piatra Destinului, nu mai era nevoie să ţină 
amănuntele Profeţiei numai la dispoziţia Ordinului, așa că 
funcționarii săi fuseseră ocupați în ultimele câteva luni, 
răspândind în popor vestea despre realizările lui. Deja poeţii îl 
proclamau salvatorul Britaniei, un nou Arthur, care îi salva de 
dezastrul prevestit într-o Profeţie pierdută a lui Merlin. 

„O, Doamne! Ades Merlin zise-adevărul în profeţii”, scrisese 
cronicarul Peter Langtoft. „Alban adus sub semnele puterii, sub 
Edward care-i rege și stăpân.” 

Și aici, pe altar, dinaintea moaștelor lui Edward Confesorul, se 
aflau acele însemne ale puterii. Curtana pentru Anglia, Coroana 
lui Arthur pentru Țara Galilor, iar pentru Alban - Scoţia - Piatra 
Destinului. Făcuse ceea ce-și propusese cu atâţia ani în urmă, în 
timpul exilului său din Gasconia, când fusese semănată sămânţa 
ambiţiei sale. Dar, la înfățișarea Pietrei, cea mai promițătoare 
dintre ceremonii, Edward era singur. Aceasta ar fi trebuit să fie o 
zi mare pentru el și pentru Anglia, dar în loc să-i slăvească 
numele, baronii i-l blestemau. 

Revenit din Scoţia anul trecut, își îngropase fratele, pe 
Edmund, al cărui trup fusese adus din Gasconia, unde războiul 
se tara înainte. Prin căsătoria fiicei sale Bess cu contele de 
Olanda, încheiase o alianţă cu Țările de Jos. Dar nu era de-ajuns 


402 


ca să câștige războiul. Mai mult decât de soldaţi și mai mult 
decât de pacte, avea nevoie de bani. Edward se întorsese mai 
întâi către biserică, dar noul arhiepiscop de Canterbury, un ins 
îndărătnic pe nume Robert Winchelsea, îl refuzase. Drept 
represalii, regele îi declarase în afara legii pe oamenii bisericii și 
își trimisese cavalerii regali să confiște proprietăţi și cirezi, 
gândindu-se că o abordare mai dură avea să-i facă să cedeze, 
ca de obicei. Winchelsea, însă, se dovedise dintr-un material 
mai dur și îi prevenise pe preoţi că oricine îi va plăti regelui 
taxele de bunăvoie va fi excomunicat. În timpul acestor 
amânări, războiul din Franţa continuase, forțele lui Edward 
suferind lângă Bayonne o înfrângere soldată cu pierderi mari, 
printre care și unchiul său vitreg, William de Valence. 
Formidabilul conte de Pembroke se numărase printre aliaţii săi 
cei mai statornici încă de când cu exilul din Gasconia și 
pierderea lui fusese o lovitură cruntă pentru Edward, ai cărui 
aliaţi deveneau puțini și rari. Acest adevăr amar ieșise la iveală 
într-un parlament ţinut la Salisbury. 

La acest parlament, unde le ceruse baronilor săi taxe mai 
mari și să-l servească în luptele din Gasconia, Edward fusese 
confruntat cu refuzul lor brutal și unanim. Acest parlament, unul 
dintre cele mai umilitoare momente ale domniei sale, se 
încheiase cu baronii plecând unul după altul. Chiar și cei mai 
fideli suporteri ai săi, oamenii Mesei Rotunde, îl înfruntaseră. 
Edward crezuse că rebeliunea de la curtea sa se încheiase odată 
cu moartea bătrânului conte de Gloucester. Plecarea sfidătoare 
a baronilor fusese o șocantă trezire la realitate. Șocul se 
transformase în frică atunci când spionii îi spuseseră că lorzii 
Hotarelor se întâlneau în secret. Unul câte unul, Norfolk, 
Warwick și Arundel își rechemaseră oamenii pe care-i avuseseră 
pe câmpul de luptă, netrimiţțând bani în schimb. Până și 
Hereford era împotriva lui. Deși nu-l sfidau în mod deschis, 
tinerii Cavaleri ai Dragonului nu-l susțineau din toată inima, ca 
mai-nainte, prinși între devotamentul faţă de rege și cel față de 
taţii lor, ale căror proprietăţi și titluri aveau să le moștenească în 
curând. Edward crease Masa Rotundă ca să le insufle vasalilor 
săi setea de glorie și un simţ al unităţii, ca războinicilor mitici ce 
împodobiseră curtea lui Arthur. Acum, aproape în clipa în care 
planurile lui erau pe punctul de a se îndeplini, Masa se 


403 


destrăma. Fantoma războiului civil se înălța întunecată înaintea 
lui. N-avea de gând să mai treacă prin asta. 

Cu un efort suprem, își înghiţise mândria și făcuse pace cu 
Winchelsea. Acum avea să facă la fel cu baronii. Nu avea de 
ales. Războiul din Franţa, care se dovedise atât de dăunător 
domniei sale, cerea să fie încheiat. În Scoţia erau încă tulburări, 
dar nu se putea concentra pe două fronturi deodată. Mâine, pe 
treptele bisericii unde fusese încoronat ca rege, avea să stea 
dinaintea vasalilor lui recalcitranţi și să-i implore să aibă 
răbdare. Pleca la război în Franţa. Dacă nu avea să se întoarcă, 
fiul său, prinţul Edward de Caernarfon, trebuia să ia tronul. 
Coroana lui Arthur nu era de ajuns. Era necesar să le 
demonstreze că încă mai era regele lor războinic. 

Auzind zgomot de pași răsunând în biserică, Edward se 
întoarse și-l zări pe unul dintre cavalerii săi regali. 

— Maiestate. Am adus prizonierii. Vă așteaptă în navă. 

Edward trecu dincolo de paravan, lăsând muncitorii să fixeze 
deasupra Pietrei Destinului fundul de lemn al jilțului destinat 
încoronării. 

În navă, încadraţi de șase cavaleri regali, se aflau trei bărbaţi. 
Erau palizi la chip, deși era sfârșitul verii, pentru că nu le 
permisese să-și părăsească încăperile decât ca să se plimbe în 
fiecare dimineaţă prin curtea interioară, umbrită de ziduri înalte. 
În afară de asta păreau sănătoși. Edward nu-l tratase rău pe 
niciunul dintre prizonierii scoțieni, nici măcar pe trădătorul de 
John Balliol, care era închis într-o încăpere mică, dar bine 
mobilată din Turnul de Sare, cu servitori care să-l îngrijească. În 
ciuda acestui fapt, cei trei Comyni îl priveau apropiindu-se cu 
ură în ochi. 

Când ajunse dinaintea lor, contele de Buchan și lordul de 
Badenoch îi înfruntară privirile, dar în curând Badenoch se uită 
în altă parte. 

— Am o propunere, le spuse Edward. Sunt dispus să vă iert 
trădarea și rolul pe care l-aţi jucat în încheierea alianţei cu 
Franța. Sunt chiar dispus să vă restitui pământurile. 

Edward îl privi pe tânărul John Comyn, a cărui soţie, Joan de 
Valence, se întorsese din porunca lui în Anglia la începutul 
războiului: 

— Și să-ţi redau soţia și copilul. 


404 


John se foi de pe un picior pe altul și contele de Buchan se 
încruntă intrigat. Lordul de Badenoch, capul Comynilor Roșii, 
rămase impenetrabil. 

Regele continuă, cu vocea încordată. Nu voia să facă asta, dar 
având în vedere că puţini dintre propriii săi magnați voiau să-l 
servească în Scoţia sau în Franţa, nu prea avea de ales. 

— O să fac toate astea în schimbul serviciului vostru. 

Contele de Buchan păru gata să vorbească, dar lordul de 
Badenoch se dovedi mai iute: 

— Serviciu, seniore Edward? 

— În Scoţia, împotriva rebelilor. Oamenii mei s-au întâlnit cu 
Douglas și Wallace în Irvine, dar în nord violențele continuă sub 
stindardul lui Moray. Dacă veţi accepta condiţiile mele, vă veți 
alătura forțelor lui John de Warenne și Hugh de Cressingham la 
Berwick. De acolo, vă veţi ridica vasalii și îi veţi conduce spre 
nord să-l înfrângeţi pe Moray. Odată ce se termină rebeliunea și 
îi am în puterea mea pe instigatorii ei, o să onorez înţelegerea 
dintre noi. 

Când niciunul dintre ei nu răspunse, Edward zise cu asprime: 

— Ei? Ce-aveţi de spus? 

Badenoch îl privi pe Buchan, care făcu un semn afirmativ din 
cap. Întorcându-se către rege, John Comyn se lăsă într-un 
genunchi. 

— Jurăm, Maiestate. 


Capitolul 55 


La marginea pădurii, cei patru bărbaţi își înfrânară caii. Sărind 
în iarba înaltă, Robert îi dădu hăţurile lui Nes, care le luă tăcut. 

— Ar trebui să te însoțim, propuse Alexander. 

Christopher se arătă și el de aceeași părere. 

Robert se întoarse către ei și soarele înserării îi turnă aur în 
ochi. Își ridică braţul ca să-și apere faţa de strălucirea lui. Simţea 
în aer mirosul sărat al mării și auzea foșnetul îndepărtat al 
valurilor pe plaja din Turnberry. 

— Trebuie să merg singur. 

Lăsându-i la marginea pădurii, păși în umbra ei verde. 


405 


La început drumul se dovedi ușor, poteci făcute de cerbi și 
alte animale formau cărări naturale prin hăţiș. Mirosul dulce de 
rășină și de pin îl învăluia, iar soarele înserării împestrița solul 
pădurii. Auzi undeva bolborositul unor pâraie ascunse și 
chicotitul apei aduse cu sine amintirea unor râsete de copii. li 
revăzu cu ochii minţii pe fraţii săi, Thomas și Niall, alergând prin 
pădurea dinaintea lui, lovind cu bețele ferigile și scoțând 
strigăte războinice. El se afla în faţă, alergând iute, sărind fără 
teamă peste crengile căzute. In urma tuturor venea Alexander. 
După toţi acești ani, pădurile îi erau dureros de familiare, dar 
Robert le străbătea acum simțind cu totul altceva, o senzaţie de 
posesiune și de responsabilitate. 

Terenul se înălță treptat și respiraţia i se iuți în timp ce 
escalada ridicătură după ridicătură de pământ, ţinându-se de 
crengi noduroase și rădăcini încolăcite. Se lăsă să alunece pe cel 
din urmă dâmb și copacii se răriră, deschizându-se într-o vale la 
capătul căreia se înălța un deal presărat cu grozamă. La poalele 
dealului era o locuinţă, în umbra unui stejar. leșind dintre 
copaci, Robert se gândi îngrijorat că se putea ca ea să nu fie 
acolo, dar când se apropie, zări un fir subţire de fum ridicându- 
se din horn. 

Casa avea un aer părăsit. Buruieni și tufișuri creșteau pe 
lângă pereţi și umpleau ţarcul golit de animale. Scândurile 
fațadei erau putrede și pragul de deasupra ușii se încovoiase. 
Aproape că se aștepta să vadă doi câini negri ieșind în fugă, dar 
locul era tăcut. De aproape Robert observă că stejarul era 
înţesat de împletituri din crenguţe, conţinând fiecare alt obiect, 
de la o panglică împletită până la un buchet de flori uscate, de 
la o păpușă de lemn până la o casetă conţinând un pergament. 
Erau mai multe destine acum, unele bătute de vreme, altele noi. 
Un copac plin de rugăciuni. Ajungând la ușă, ridică privirea spre 
crengile din vârf. Crezu pentru o clipă că nu era acolo, apoi o 
zări: o împletitură de crengi albe ca osul, adunate laolaltă pe o 
bucată de frânghie pătată de mușchi, în formă de nod. Sfoara 
trecută în jurul crengii de deasupra era zdrenţuită, făcând 
împletitura să atârne de un fir. 

In timp ce întindea braţul către ușa ce se cojea, vocea aspră 
și disprețuitoare a tatălui său îi umplu mintea. Alungând-o, 
Robert își strânse pumnul gata să bată. Bunicul său crezuse în 
magia bătrânei și doar asta conta. Acesta era un mod de a-l 


406 


cinsti pe bătrân și o șansă de a face din nou jurământul pe care 
îl încălcase. 


LOCHMABEN, SCOȚIA 
1292 


Frigul îi făcea lui Robert pielea de găină cum stătea în fata 
altarului, cu picioarele amorțindu-i pe lespezi. Lumânările se 
luptau să rămână aprinse în curentul care sufla pe sub uși. 
Auzea vântul văicărindu-se printre clădirile din curtea castelului. 
În cuștile lor, câinii lătrau, iar porțile palisadei se trânteau din 
pricina rafalelor. Toată noaptea aceea nesfârșită ascultase 
mărâitul furtunii și grindina ce bătea în ferestrele capelei. Zorii 
se iviseră în urmă cu două ore, dar cerul era negru ca noaptea. 

Preotul din altar citea un psalm din Breviarul său, cuvintele 
Domnului ridicate pavăză Împotriva furtunii. În afară de preot şi 
de Robert doar cinci oameni mai erau prezenți la ceremonia 
care ar fi trebuit să fie o ocazie mult mai măreață. Bunicul său 
se înălța deasupra celorlalți, cu coama de păr argintiu biciuindu- 
i chipul în bătaia vântului. Alături de lord se aflau trei dintre 
vasalii acestuia și mai vârstnicul conte Donald de Mar, pe a cărui 
fiică o sărutase Robert pe malul loch-ului cu o săptămână mai 
înainte, în noaptea în care aflaseră că John Balliol avea să fie 
rege. Era bine că Donald rămăsese, numai un conte putea 
învesti un cavaler și nu existase o altă variantă. Lipsa tatălui lui 
Robert era palpabilă, o fantomă pe care toti se prefăceau că n-o 
văd. Lui Robert i se spusese că își pusese sigiliul pe acordul prin 
care renunța la titlul de conte de Carrick și totodată la dreptul 
de a pretinde tronul. La puțin timp după aceea, plecase. 

Când preotul termină psalmul, unul dintre vasalii bătrânului 
Bruce se apropie de altar, unde se afla o carafă de lut. Ridicând- 
o, omul se apropie de Robert, care îngenunche, la un semn al 
bunicului său. Se simtea neplăcut de expus astfel, numai cu o 
pânză în jurul șalelor. În timp ce cavalerul stătea aplecat 
deasupra lui, iar preotul vorbea, Robert își înclină capul și 
strânse din dinţi, știind ce urma. Apa i se revărsă în creștet și i 
se scurse pe umeri, șocul ei făcându-l să tresară. Fusese adusă 
caldă la capelă, dar se răcise iute pe parcursul rugăciunilor 
rostite cu  încetineală de preot. Ceremonialul complet 
presupunea o baie, dar nu avuseseră timp s-o pregătească. 


407 


Șiroaie înghețate i se prelinseră pe spinare și brate, formând o 
băltoacă pe lespezile din jur. Cavalerul se retrase și Robert văzu 
prin ochii încețoșați de apă un alt bărbat ce se apropia ducând o 
bucată de pânză. 

Se ridică în picioare, cu respirația făcând aburi în aerul rece, 
permițându-i cavalerului să înfășoare pânza albă, curată, în jurul 
umerilor săi. Giulgiul care îi usca trupul purificat era un semn că 
intrase în paradis și renăscuse. Când cel de-al treilea cavaler se 
apropie purtând un surtuc, o tunică și o pereche de cizme, o 
rafală de vânt deschise ușile capelei, trântindu-le de perete. 
Câteva lumânări pâlpâiră și se stinseră. Unul dintre cavaleri 
porni zorit prin naos, în timp ce Robert se imbrăca. Trase peste 
tunică surtucul împodobit cu blazonul Carrickului, care fi 
aparținuse cândva tatălui său. Era pătat și prea larg în talie și la 
umeri. Robert nu voise să fie făcut cavaler în hainele altcuiva, și 
cu-atât mai puțin într-ale tatălui său, dar nu avusese prilejul să 
pună să i se croiască altele. Avea să fie unul dintre primele 
lucruri de care urma să se ocupe. 

Era rândul bunicului său să înainteze, purtând o spadă. Pe 
parcursul veghii lui Robert, aceasta fusese așezată pe altar. 
Măciulia era o minge de bronz, iar mânerul era înfășurat în piele. 
Nu vedea lama, aflată în teacă, dar își dădea seama că era 
lungă, mai lungă cu câteva degete bune decât oricare altă 
spadă de-a sa. O armă de bărbat. O armă pentru un cavaler. 
Punând-o pe altar noaptea trecută, bunicul îi spusese că venea 
din Țara Sfântă. Făcută din oțel de Damasc, vărsase sângele 
necredincioșilor pe nisipurile pe unde călcase lisus Hristos. 
Teaca era atașată de o centură ce se încolăcea în mâinile 
bunicului său. 

Robert luă spada, întâlnind privirea bătrânului. Rezistând 
impulsului de a o scoate din teacă și a-i verifica echilibrul, 
încinse cureaua în jurul mijlocului și o încheie, potrivind spada 
astfel încât să-i atârne la șold făcând un unghi ușor, cu mânerul 
de-a curmezișul ca s-o poată trage. După ce o pereche de 
pinteni îi fură fixati pe cizme, era învestit și gata să depună 
jurământul de cavaler. Bunicul păși deoparte, cu prezența 
stăruind la periferia vederii lui Robert, permițându-i contelui de 
Mar să înainteze. 

Robert îngenunche, simțind spada țeapănă la șold, iar contele 
își trase propria armă din teacă. 


408 


— Juri să-ți aperi regatul întrebă contele Donald, străduindu- 
se să acopere cu vocea sa urletul vântului. Juri să-l slujești pe 
Dumnezeu? Și juri să aperi pământurile ce ti s-au încredințat, 
îndeplinind orice îndatoriri la care ești obligat fată de fieful tău? 

— Jur, zise Robert înclinând capul în timp ce contele îşi înălța 
spada, coborând-o pe umărul său drept, unde greutatea ei 
rămase pentru o clipă înainte să se îndepărteze. 

Robert îl aşteptă pe conte să-i spună să se ridice, dar Donald 
dădu înapoi și lordul de Annandale îi luă locul. Robert ridică 
privirea spre chipul brăzdat al bunicului său. Ochii aceia negri și 
feroci, sclipind în penumbră, îl sfredeliră. 

— Vreau să juri, Robert, ca unul născut din sângele lui 
Malcolm Canmore, ca un Bruce și ca nepot al meu, că vei apăra 
dreptul familiei noastre la tronul acestui regat, indiferent cine va 
sta pe el sfidându-ne. Vocea îi era poruncitoare. Jură-mi înaintea 
acestor martori, în această casă a Domnului. 

Robert ezită, apoi răspunse: 

— Jur. 

O clipă privirea bunicului său continuă să-l sfredelească, apoi 
chipul aspru al lordului fu luminat de un zâmbet rar și acesta îi 
făcu semn contelui Donald să încheie ceremonia. 

— Atunci ridică-te, sir Robert, prin acest jurământ și încingâna 
sabia ai devenit cavaler. 

Când Robert se ridică, ochii bunicului său străluceau. 

— Haideţi, le zise el celorlalti, să cinăm și să ne încălzim 
inimile cu vin în camerele mele. Avem multe pentru care să fim 
recunoscători. Îl privi din nou pe Robert: Domnul mi-a dat un alt 
fiu. 

Când ceilalți porniră către uși, Robert rămase pe loc, cu 
mintea bântuită de o întrebare care îl tulbura încă de cu o zi în 
urmă, când bunicul îi spusese că va fi făcut cavaler. 

— Ce e? îl întrebă bătrânul, încruntându-se la vederea 
șovăielii lui. 

Când cavalerii deschiseră ușile capelei, vântul năvăli înăuntru, 
stingând restul lumânărilor și împrăștiind frunze moarte pe 
podea. 

— lartă-mă, bunicule, zise încet Robert, dar cum să apăr 
dreptul nostru? In clipa în care John Balliol se va așeza pe Piatra 
Destinului, va deveni rege, el și toți urmașii săi. Nu văd cum aș 
putea împiedica asta. 


409 


Bunicul îi puse o mână pe umăr. 

— Nu fti cer să Împiedici asta. Robert, Piatra Destinului nu te 
face rege, așa cum un cal de rasă sau o spadă bună nu te fac 
cavaler. Oricine poate să se așeze pe Piatră, nu? E parte din 
ritualul regalității, o parte importantă, așa-i, dar e numai un 
ritual. Balliol poate să se așeze pe Piatră, poate să i se spună 
rege, dar asta nu schimbă faptul că sângele din vinele lui e mai 
subțire ca al meu. Poate să treacă un an, pot trece o sută, dar 
atâta timp cât pretenția noastră la tron nu e uitată, eu cred că 
timpul va demonstra că linia noastră de sânge era cea mai pură. 
Bunicul îl conduse prin naos, afară, în furtună: Și-acum, hai să 
mâncăm! 


Robert întinse brațul și bătu în ușa cojită a colibei. După o 
clipă, auzi zăngănitul unui zăvor. Ușa se deschise și Affraig 
apăru în prag. Expresia ei surprinsă făcu loc pe dată uneia 
bănuitoare, dar în loc să vorbească, deschise ușa mai larg și se 
dădu în lături, lăsându-l să intre. După o pauză, el o făcu, dându- 
și seama, în timp ce se vedea silit să se aplece pe sub pragul 
strâmb de sus, cât de mult crescuse de când venise aici ultima 
oară. Interiorul înghesuit, unde mănunchiuri de ierburi atârnau 
de grinzile acoperite cu pânze de păianjeni, nu oferea decât 
prea puţin loc. Încăperea duhnea. Robert simţi mirosul 
pătrunzător de sudoare și urină dincolo de aroma amară a 
plantelor. 

În mijlocul camerei ardea un foc, sub hornul din tavan. Pe 
patul ei în dezordine era lungit un câine negru. Robert privi în 
jur, Affraig închise ușa și trecu pe lângă el, așezându-se pe un 
scăunel, cu rochia cafenie așternându-se în jurul ei. Luă un 
castron plin cu un lichid închis la culoare, îl duse la buze și bău, 
leorpăind cu gura ei ridată. Robert se lăsă pe vine incomod 
dinaintea focului. Lângă el se aflau stivuiți câţiva bușteni. Luă 
unul și-l aruncă în flăcări, foarte conștient că ea nu încetase să-l 
fixeze cu privirea. Se așteptase să-l întrebe ce căuta acolo. Avea 
un răspuns în minte, dar nicio întrebare căreia să-i răspundă. 
Liniștea crescu până când el n-o mai putu suporta. 

— Vreau să faci ceva pentru mine. 

Affraig lăsă castronul în poală și se șterse la gură cu mâna. 
Pielea îi era palidă, aproape străvezie, întinsă peste pomeţi și 
peste fruntea ei proeminentă. Părul alb-cenușiu îi era tras spre 


410 


spate și prins cu fâșii de piele, căzându-i des pe spinare. Era în 
continuare ceva izbitor la ea, în osatura puternică a feței, dar 
efectul era stricat de rochia ponosită ce-i atârna fără formă pe 
trup, de unghiile ei negre, de mătreaţa presărată în părul 
încâlcit și de petele cafenii de pe mâinile ei strâmbe. Trezea în 
Robert un amestec straniu de dezgust și fascinaţie, de dispreţ și 
venerație. 

Nu-i răspunsese. 

Ochii lui Robert reveniră asupra focului. 

— Când am depus jurământul de cavaler, bunicul m-a pus să 
promit că voi apăra dreptul familiei noastre la tron. Nu mi-am 
dat seama atunci cum aș fi putut îndeplini această promisiune. 
Am luat-o ca pe un gest de sfidare, o demonstraţie din partea lui 
că nu se va pleca dinaintea lui Balliol. Dar cred că el vorbea 
serios. Voia ca familia noastră să ia tronul, oricât ar fi durat. 
Ambiţia aceea a ars în el timp de aproape șaizeci de ani, de 
când a fost numit moștenitor al regelui Alexander al II-lea. În 
Anglia, la curtea regelui Edward, am fost... Robert șovăi, 
privindu-și mâinile. Am fost distras de la acest jurământ, momit 
cu promisiunea averii și a puterii pe care am crezut că familia 
mea și-ar fi dorit să le obţin. Asta m-a făcut să fac lucruri. 
Lucruri pe care nu le pot schimba. Privi în flăcări. Mi-am încălcat 
jurămintele de cavaler. Nu mi-am apărat regatul, nu mi-am 
protejat oamenii și nu mi-am îndeplinit obligaţiile de conte și-am 
trădat promisiunea făcută bunicului meu. Când tata a început să 
negocieze cu regele Edward, încercând să ia el tronul, prin 
încălcarea dreptului meu, l-am lăsat. Cum puteam lua tronul 
unui regat la distrugerea căruia contribuisem? 

Affraig lăsase castronul pe podea. În lumina flăcărilor, ochii îi 
străluceau. Nu vorbi. 

— La negocierile de la Irvine, după ce mi-am părăsit tatăl, mi- 
am dat seama că nu pot alege nicio tabără. Englezii mă 
disprețuiesc și compatrioţii mei n-au încredere în mine. Wallace 
și ceilalți se răscoală în numele lui Balliol. Nu pot lupta alături de 
ei. Ar însemna o trădare la fel de mare a jurământului meu ca 
atunci când am luptat pentru Anglia. 

Robert, pe punctul de a spune cuvintele, se simţi stânjenit. În 
mintea sa, vocea tatălui îl muștruluia. 

— Nu știu cum am s-o fac, dar știu ce vreau. Vreau să-mi 
împletești un destin, încheie el. Cum ai făcut pentru bunicul. 


411 


Îi întâlni privirea și orice urmă de șovăială sau ezitare 
dispărură: 

— Vreau să fiu regele Scoției. 

Un zâmbet se ivi în colţurile gurii ei. Nu era un zâmbet blând. 
Era dur și periculos. 

— O să am nevoie de ceva de-al tău, zise ea, ridicându-se. 

Robert înjură în sinea lui. Adusese bani s-o plătească, dar 
nimic altceva. Ar fi trebuit să-și reamintească de obiectele 
dinăuntrul împletiturilor. Se căută, dar nu avea decât hainele de 
pe el: o tunică albastră, o pereche de pantaloni, cizmele și un 
pumnal pe care și-l strecurase la centură pentru orice 
eventualitate. Dar un pumnal nu i se părea cel mai potrivit 
simbol al regalității. 

— N-am nimic. 

Affraig se încruntă îngândurată, apoi traversă camera către 
un raft presărat cu ierburi și frunze. Un pisălog pătat zăcea 
alături de o piuă. Întinzându-se, luă o mână de flori uscate de pe 
grinda de deasupra bufetului. Mijind ochii în penumbră, mai 
dădu jos alte două legături. Când reveni în băltoaca de lumină 
de lângă foc, Robert văzu că prima legătură pe care o luase era 
iarbă-neagră. Cea de-a doua era grozamă, iar pe cea de-a treia 
n-o recunoștea. 

Ea se așeză pe scăunel răsfirând plantele pe genunchi. Robert 
se așeză cu picioarele încrucișate lângă foc, privind-o la lucru. 
Affraig descâlci rădăcinile încurcate, făcând camera să se umple 
de mirosul dulce de iarbă-neagră. Când fiecare tulpină stufoasă 
fu separată, alese trei și începu să le împletească. In timp ce 
lucra, căpșoare uscate de flori se împrăștiau din poala ei pe 
podeaua din jur. Terminând o împletitură, luă alte trei tulpini și 
începu din nou, cu degete agile. După o vreme avu nouă 
împletituri ţepene și începu să le adune în cerc, unindu-le. In 
fiecare ochi strecura tulpini de grozamă și fire din cea de-a treia 
plantă. 

— Pelin, murmură ea. Coroana regilor, așa i se spunea în 
vremurile de odinioară. 

Degetele ei neliniștite aveau un efect hipnotic, iar mirosul de 
ierburi și fum era ameţitor. Robert simţi că pleoapele îi 
deveneau grele. Nu dormise cum trebuie de când plecase din 
Irvine, cu o săptămână în urmă. Își simţea membrele ca de 
plumb. 


412 


Se deșteptă cu o tresărire și-o descoperi stând deasupra lui, 
ținând în mâini o coroană de ierburi, destinul lui transfigurat 
într-un cerc de iarbă-neagră și grozamă. Aplecându-se, ea i-o 
puse pe cap, murmurând cuvinte pe care el nu le recunoscu, un 
amestec ciudat de latină și galeză. 

Când termină, Affraig duse obiectul pe raftul de lucru. Vârând 
mâna într-un sac aflat la picioarele ei, scoase un mănunchi de 
crengi uscate, curățate de coajă. Erau suple în mâinile ei, care le 
îndoiau și le răsuceau, legându-le cu sfoară ca să creeze o 
colivie diformă, abia suficient de mare ca să încapă în ea 
coroana, pe care o vâri înăuntru înainte să termine, fixând-o de 
împletitura de crenguţe cu o bucată de sfoară. 

În cele din urmă, se întoarse spre el: 

— S-a făcut. 

Robert se ridică și privi țesătura destinului său cu îndoială și 
curiozitate. Putea acest cerc din buruieni și crenguțe să-l aducă 
pe tron? Se gândi la vraja bunicului său, atârnând în copac după 
atâţia ani, încă neeliberată. 

— Când o s-o pui în copac? 

— Trebuie să petreacă o noapte lângă foc, alta lângă apă, cea 
de-a treia în aer și ultima noapte pe pământ. Abia atunci va fi 
gata să fie atârnată. 

Robert duse mâna la punga cu bani de la centură, dar Affraig 
îl opri. 

— N-o fac pentru bani, zise ea mânioasă. 

Robert își depărtă mâna. Nu mai părea să fie nimic de spus și 
ea îl însoţi către ușă. leșind afară, Robert văzu că soarele 
apusese și că valea zăcea în umbră. Pădurea de dincolo de ea 
era întunecată. Se întoarse brusc, cu o întrebare în minte. 

— Cum o s-o sui în stejar? 

Affraig zâmbi și de această dată chipul i se îmblânzi. Făcu 
semn către un par lung de lemn rezemat de o latură a casei, 
despicat la un capăt, formând două ţepușe. 

Robert zâmbi larg, amintindu-și că, odinioară, crezuse că ea 
zbura până sus. Apoi veselia i se stinse. 

— Nu știu de unde să încep. 

— Vei ști. 


413 


Capitolul 56 


leșind din pădure, Robert reveni la tovarășii săi, care așteptau 
acolo unde-i lăsase, împărțind un burduf de vin. La vederea lui 
părură  ușuraţi. Răsărise o jumătate de lună, mare și 
strălucitoare. 

— Ai găsit ce căutai? întrebă Alexander. 

— Da. Robert se pregăti să respingă orice alte întrebări; nu le 
spusese de ce se dusese în pădure. Nu voia să mărturisească. 
Dar Alexander se mulțumi să dea din cap și să încalece alături 
de el. 

În timp ce călăreau tuspatru înapoi pe câmpiile mlăștinoase, 
castelul Turnberry se ridica pe cerul ca turcoazul, pe muchia 
falezei sfărâmicioase. Dincolo de el, marea sclipea, aurie și 
argintie în lumina lunii. Erau la castel de o săptămână, dar 
vederea sa încă-l mai întrista pe Robert, reamintindu-i de familia 
pe care o pierduse. Lăsată în grija unuia dintre vasalii săi, 
bătrâna clădire era în bună stare și el începuse să ţină aici 
întruniri cu ceilalţi vasali, dar în ciuda acelui du-te-vino din 
ultimele zile, i se părea în continuare pustie și părăsită, doar cu 
o mână de servitori și cavaleri necunoscuţi pe culoarele ce 
răsunau de zgomotul mării. 

Robert, pierdut în gânduri, își dădu seama că era ceva în 
neregulă abia când ceilalţi încetiniră. Strângând frâiele 
Vânătorului, îi așteptă să-l ajungă: 

— Ce-i? 

— Porțile castelului, zise Alexander, cu ochii aţintiţi asupra 
fortăreței îndepărtate. Erau închise când am plecat. 

Într-adevăr, Robert văzu că porţile fuseseră larg deschise. Nu 
așteptau musafiri și nu exista motiv pentru ca vreunul dintre cei 
dinăuntru să plece, în mod sigur nu pe ambele porți, a căror 
deschidere nu era necesară decât pentru mai mult de patru 
călăreți. 

— Ar trebui să staţi aici, sir Robert, zise Christopher, 
trăgându-și spada. 

Robert își scoase spada, făcând oţelul să șuiere în contact cu 
pielea tecii. 

— E casa mea, zise el cu asprime. Dându-i pinteni 
Vânătorului, străbătu câmpia până la cărarea ce ducea spre 


414 


castel, urmat îndeaproape de oamenii săi. Încă de când plecase 
din Irvine avusese un sentiment protector din ce în ce mai 
puternic faţă de pământurile lui. Îl simţi năpădindu-l acum, cu 
atât mai mult cu cât în spatele acestor ziduri se afla fiica lui. 

Înaintea sa, dincolo de porţi, zări un grup mare de oameni 
adunaţi în curtea castelului, mulţi dintre ei călare sau stând 
alături de caii lor. Dincolo de darabana copitelor Vânătorului 
auzi voci ridicate. Întorcându-se, îi zări pe Setoni și pe Nes 
imediat în urma lui. Întorcându-se către porţi, Robert observă că 
deasupra mulţimii se ridica un stindard, cu culorile vii în 
sclipirea arămie a torţelor. Îl recunoscu de îndată, căci era 
decorat cu blazonul contelui de Mar, socrul său. Aproape în 
aceeași clipă, zări o siluetă care se sfădea cu comandantul 
garnizoanei castelului. Era un tânăr bărbat cu păr negru și o faţă 
atât de asemănătoare cu a lui de parcă s-ar fi privit într-o 
oglindă. Vederea fratelui său în curtea unde copilăriseră îi 
smulse lui Robert un strigăt de bucurie. Câţiva dintre oamenii 
din curte auziră zgomotul copitelor și se întoarseră, privindu-l 
cum se apropie. Edward se întoarse odată cu ei și expresia lui 
nemulțumită se topi într-un zâmbet larg, în timp ce-și făcea 
drum printre oameni ca să-l întâmpine pe Robert, care intra 
călare pe porţi. 

Sărind jos din șa, Robert își îmbrăţișă cu putere fratele. Nu 
trecuseră decât câteva luni de când nu se mai văzuseră, dar 
ținând cont de câte se petrecuseră, timpul părea mult mai lung. 
Făcu semn garnizoanei castelului că totul era în regulă, pe când 
Alexander și ceilalți intrau călare și încetineau văzându-l că-și 
îmbrățișează fratele. Peste umărul lui Edward, Robert zări cu 
uimire o altă siluetă familiară înaintând prin mulţime. Robert o 
văzuse ultima oară pe sora lui, Christian, cu trei ani în urmă, 
înainte de nunta ei cu fiul și moștenitorul lui Donald de Mar. 
Atunci, solemnă și timidă, abia își lăsase copilăria în urmă. 
Acum, la aproape cincisprezece ani, era o femeie în toată firea, 
cu ţinuta dreaptă, care îi luă mâinile într-ale ei și se ridică pe 
vârfuri ca să-l sărute pe obraji. Părul ei blond ca al fratelui lor 
Thomas era împletit de-a lungul spatelui și împodobit cu fir de 
aur, iar mantia îi era prinsă la gât cu o broșă frumoasă. 

În urma ei venea soţul său, Gartnait, fiul cel mare al contelui 
Donald. Era cumnatul lui Robert atât prin căsătoria lui cu 
Christian, cât și prin căsătoria lui Robert cu Isobel. Pe chipul 


415 


subţire și serios al lui Gartnait, Robert văzu ceva ce-i aminti de 
soția sa. Avea de două ori vârsta lui Christian, un păr șoriciu 
retrăgându-i-se de pe frunte și riduri la colţurile ochilor, dar 
când Christian se întoarse către el, Robert văzu între cei doi o 
afecțiune sinceră care-l bucură. 

Gartnait îl îmbrăţișă cam ţeapăn. 

— Frate, îl salută el și se trase îndărăt, alături de tânăra sa 
soţie. 

Robert vru să vorbească, să-i întrebe ce-i adusese acolo, dar 
în mulţime se mai afla o ultimă surpriză, celălalt cumnat al său, 
sir John, aprinsul conte de Atholl, soțul alteia dintre fiicele 
contelui Donald. John înaintă, cu chipul încadrat de păr negru 
având o expresie intensă în lumina torțelor. Robert se simţi 
alertat la vederea lui, deși îi plăcea contele cel sincer, omul 
fusese unul dintre comandanții forțelor conduse de Comynii 
Negri care atacaseră Carlisle la începutul războiului. John întinse 
mâna. După o clipă, Robert i-o luă. 

— Mă bucur să te văd din nou în ţinutul tău de baștină, sir 
Robert, fu tot ce spuse contele. 

Era de ajuns. 

Robert îl salută pe John, recunoscător pentru armistițiul 
evident. 

— Am auzit că ai fost închis. 

— Norocul a fost de partea mea. În Turnul Londrei nu era loc 
pentru toți cei capturați de armata lui Warenne la Dunbar, așa 
că am fost trimis sub pază la o mănăstire de lângă Chester, 
împreună cu sir Andrew Moray. Într-o noapte, oamenii lui au 
venit și ne-au eliberat. Moray și eu am trecut granița împreună. 

Robert se întoarse spre Edward: 

— Cum de-ai știut c-o să fiu aici? 

— Când am aflat că ai dezertat, i-am scris lui Christian pe 
ascuns. M-am gândit că sir Gartnait ar putea să te ajute sau să-ți 
asigure măcar sanctuar. 

— Tata a murit acum două luni, îi spuse Gartnait lui Robert. L- 
am moștenit. 

Robert își privi fratele, copleșit de recunoștință. Nu-și 
imaginase că după plecarea din Carlisle s-ar mai fi gândit cineva 
la protecția lui, și în special nu Edward, care îl învinovăţise 
pentru exilul său în Anglia. Sentimentul fu înlocuit de tristeţe la 
vestea morții bătrânului Donald, bărbatul care-l făcuse cavaler. 


416 


Robert îi prezentă condoleanţe lui Gartnait, care le acceptă în 
tăcere. 

— Sir John și soţia lui erau cu ei, continuă Edward, făcând 
semn către Atholl. Am aranjat să ne întâlnim în Lochmaben. 
Acolo am auzit că te-ai dus în Irvine, alături de capii rebeliunii. 
Până să ajungem noi, negocierile se încheiaseră. Se pare că 
englezii au prins de veste că Wallace a asediat Dundee și au 
început să-i aresteze pe conducători. l-au luat prizonieri pe 
lordul Douglas și pe episcopul Wishart. 

— Și James Stewart? întrebă Robert cu un gol în stomac. 

— Noi credem că Intendentul a scăpat. Edward clătină din 
cap. De fapt nimeni nu pare să știe mare lucru, doar că tu ai 
dispărut cu o zi înainte să înceapă arestările. Am presupus c-o 
să vii aici. 

— Te-a trimis tata să mă găsești? Odată cu întrebarea, 
bucuria lui Robert față de neașteptata lor apariţie păli, înlocuită 
de bănuială. De aia ai venit? 

— Nu. Edward privi îndărăt, spre mulţimea de cavaleri și 
scutieri, majoritatea purtând culorile caselor Mar și Atholl. Își 
cobori glasul: Tata a fost demis din postul de guvernator de 
Carlisle, frate. Regele Edward a poruncit-o când a aflat c-ai 
dezertat. Regele i-a făcut oferta de a se retrage la moșiile lui din 
Essex cu o mică suită și el a acceptat. Nu se simțea bine când a 
plecat. 

Robert privi în altă parte. 

— Presupun că mă urăște. 

Edward nu-i răspunse. Privi dincolo de Robert, către locul 
unde așteptau Alexander și Christopher, alături de Nes. 

— Văd că ţi-ai făcut prieteni. Înclină din cap prudent către 
tineri, care îl salutară la rândul lor. 

— Prieteni buni, zise Robert cu fermitate. Trase aer în piept. Și 
m-am hotărât și încotro să pornim de-aici. 

— Ar trebui să pornim spre est, către Dundee și să ne 
alăturăm forţelor lui Wallace și Moray, zise John de Atholl înainte 
ca Robert să continue. La Irvine am auzit zvonul că englezii se 
apropie de Scoţia. Forțele sunt conduse de contele de Surrey și 
de Trădător. Ar trebui să ne unim împotriva lor. 

Câţiva dădură aprobator din cap. 

Gartnait, însă, era mai prudent. 


417 


— Forţa lui Wallace este compusă în principal din pedestrime. 
Nu poate câștiga pe câmpul de luptă. Ar trebui să negociem, nu 
să ne luptăm. 

— Ca Wishart și Douglas? întrebă John. 

Cumnaţii săi începură să se contrazică, dar Robert ridică 
vocea acoperindu-i. 

— N-o să mă alătur lui William Wallace. Ei amuţiră și el 
continuă. Știţi cu toţii istoria familiei mele cu Balliol și cu 
Comynii. Ura dintre noi nu-i un secret și nici faptul că bunicul a 
mers în mormânt convins că dreptul său la tron e mai puternic 
decât al lui Balliol. Acum cinci ani am făcut un jurământ și acum 
am de gând să-l îndeplinesc. 

Vocea i se înălţă în tăcerea celorlalți: 

— De aici, o să adun oamenii din Carrick și o să-i conduc spre 
nord, către Ayr și Irvine. În timp ce Wallace și Moray îi înfruntă 
pe englezi în est, eu mă voi ocupa de vest. Vreau să eliberez 
ținuturile învecinate nouă de sub Henry Percy. Și apoi... Se opri, 
nu avusese timp să-și pregătească discursul. John Balliol a fost 
omul regelui Edward, zise el privindu-i pe bărbaţii tăcuți ce-l 
înconjurau. Tara noastră are nevoie de un rege care să-i apere 
drepturile și libertăţile. De un rege în vinele căruia curg sângele 
și tăria lui Malcolm Canmore. Sângele acela curgea în vinele 
bunicului meu. Curge și-ntr-ale mele. 

Terminând de vorbit, Robert își dădu seama că n-o spusese 
deschis, dar privind chipul lui Edward își dădu seama că nici nu 
trebuia. Chipul fratelui său strălucea de mândrie. După 
expresiile celor din jur era limpede că înţeleseră ce voise să 
spună. Unii dădeau aprobator din cap, alţii se încruntau 
îngânduraţi. Dar niciunul nu-l mustră și nimeni nu râse cu 
dispreț sau neîncredere. În mijlocul mulţimii, Robert o văzu pe 
Katherine cu Marjorie în braţe. În mod limpede servitoarea 
auzise spusele lui, își ţinea capul sus și pe chipul ei se citea 
aprobarea. Dispăru când bărbaţii se strânseră în jurul lui, plini 
de întrebări la care cel mai probabil el nu avea răspuns. 

Robert ridică mâinile înainte să apuce cineva să vorbească. 

— Haideţi să mai discutăm despre astea după ce vom avea 
dinainte vin și mâncare. Se adresă comandantului garnizoanei 
din Turnberry: O să folosim conacul pe post de cazarmă și o să 
facem loc și în grajduri. 


418 


În timp ce curtea se transforma într-un haos gălăgios, 
Christopher și Nes dând o mână de ajutor la îndrumarea 
oamenilor către grajduri, iar Alexander prezentându-se sigur pe 
sine lui John și Gartnait, Robert se întoarse către Edward: 

— Ai grijă ca oaspeţii noștri să aibă tot confortul, îi spuse încet 
fratelui său. O să vorbim imediat, dar trebuie să fac ceva mai 
întâi. Se opri, strângând umărul lui Edward: Imi cer iertare că nu 
ţi-am urmat sfatul mai devreme. Știu că n-ai vrut să lupţi pentru 
Anglia. 

— Acum ești aici, frate. Edward zâmbi. Numai asta contează. 

Lăsându-și fratele să-i îndrume pe cei cincizeci și ceva de 
bărbaţi și femei prin clădirea principală, Robert străbătu 
culoarele ce duceau către camera sa. 

Încăperea în care stătea le aparținuse mai înainte părinţilor 
săi. Vechiul lor pat domina camera, cu draperiile roșii roase de 
molii și decolorate. Se simţise straniu în prima lui noapte aici, 
făcând dragoste cu Katherine în patul în care se născuse, adus 
pe lume de mâinile zbâărcite ale lui Affraig. 

În vatră, focul aprins de dimineaţă se transformase în cenușă, 
dar luna, strălucind prin ferestre, îi oferea suficientă lumină ca 
să traverseze camera până la grămada de lucruri ce-i 
aparţineau. O formă compactă, acoperită cu o bucată de pânză 
de sac, era rezemată de desagii cu pătura și hainele de schimb. 
Îl pusese pe Nes să-i care scutul, acoperit, din primăvară, când 
plecaseră de la Lochmaben. Părăsind Douglasdale, Robert vru 
să-l abandoneze, dar nu-i venise s-o facă, gândindu-se că poate 
într-o zi disperată aveau să fie siliți să-l vândă. Acum știa ce 
avea de făcut. Trase în jos pânza de sac și stacojiul acestuia îi 
umplu ochii. Luând scutul, Robert părăsi camera și străbătu 
culoarul, trecând pe lângă camera pe care o împărţise odinioară 
cu fraţii săi, până la ușa ce ducea pe metereze. 

Afară cerul era de un albastru pur, sidefat. Atrași de mișcările 
din curtea castelului, pescărușii pluteau în tării, cu aripile 
reflectând lumina lunii. Marea sticlea, fiecare val scânteind, în 
timp ce se încovoia în sine și se spărgea de stâncile aflate 
dedesubt. O clipă, Robert ţinu scutul dinaintea sa, strângându-l 
în mâini. Se gândi la Humphrey. Apoi, alungând imaginea 
prietenului său, azvârli scutul de lemn dincolo de parapet. In 
cădere, dragonul auriu străfulgeră rotindu-se prin aer, până se 
sfărâmă de stânci. Următorul val îl luă cu sine. Se mai zări o 


419 


clipă pe suprafața spumegândă, apoi alunecă în adâncuri și 
dispăru. 


Capitolul 57 


Cerul de deasupra Stirlingului se întunecase, ascunzând 
castelul ce se înălța deasupra pajiștilor. Flăcări se ridicau 
dinspre pod în izbucniri stacojii, printre coloane de fum, și 
strălucirea lor se reflecta pe suprafaţa Forthului. Scântei se 
împrăștiau prin aer pe măsură ce scândurile și stâlpii de lemn 
plesneau de căldură. Norii de fum înăbușeau câmpia 
mlăștinoasă ce se adăpostea într-un cot larg al râului, unde un 
drum pietruit se întindea de la pod până la poalele Țancului 
Mănăstirii, un pisc semeț aflat la o milă depărtare. Sub 
zăbranicul fumului se petrecea o scenă de iad. 

Pe pajiștile aflate de o parte și de alta a drumului zăceau 
trupurile a mii de oameni morţi sau pe moarte. larba fusese 
strivită și transformată într-o mocirlă cenușie, brăzdată de 
pârâiașe fetide de fluid și materie. Oameni și cai zăceau de-a 
valma, într-un amestec de membre și veșminte zdrenţuite. 
Stindarde desfășurate căzuseră la pământ, unde se înecau în 
sânge. Cavaleri, scutieri, pedestrași și arcași erau îngrămădiţi 
laolaltă indiferent de rang, despicaţi în modele înspăimântătoare 
de carne și os, unii abia aducând a oameni. Ochi fuseră scoși, 
nasuri despicate și fălci spintecate până la dinţi. Coifuri fuseseră 
înfundate pe capete, cu metalul îndoit și zgâriat de lovituri de 
ciocan sau de secure. Pieptarele erau sfâșiate, cu umplutura de 
pâslă ieșind din piepturi și abdomene. Spade și săgeți răsăreau 
din trupuri ca sute de exclamaţii ale morții. Duhoarea ar fi întors 
pe dos până și stomacul celui mai călit veteran. 

Ici-colo, bărbaţi se zbăteau și zvâcneau în agonie. Gemete 
stinse și urlete chinuite se înălțau spre cerul de culoarea fumului 
pe care ciorile dădeau târcoale în așteptare. Unii răniţi se târau 
prin țărână, trăgând după ei membre inutile și sufocându-se din 
cauza putorii trupurilor sfârtecate pe lângă care treceau. Nu 
ajungeau departe. Pedestrași scoțieni umblau printre cadavre ca 
niște îngeri ai morții, cu pumnale strânse în mâini, atrași de 
mișcare și de gemetele muribunzilor. Oriunde un bărbat se 


420 


zbătea sau striga, ei se iveau, înjunghiindu-l până-și dădea 
ultima suflare. În acest măcel le era imposibil să spună cine erau 
cei cărora le făceau de petrecanie: englezi sau scoțieni, galezi 
sau irlandezi. Numai rangul putea fi deslușit, vizibil în haine și 
arme. Cavalerii, cel mai ușor de identificat dintre toţi, nu erau 
cruţați de aceste morți rapide și brutale. Wallace poruncise să 
nu rămână supraviețuitori. Nu aveau să existe răscumpărări. Nu 
avea să existe milă. 

Alţi scoțieni, majoritatea ţărani, cercetau cadavrele căutând 
nu semne de viaţă, ci prăzi. Oameni care luptaseră desculți 
scoteau bucuroși cizmele din picioarele morților. Unii tăiau 
sforile pungilor de la centuri sau trăgeau burdufuri de vin afară 
din desagi. Mulţi alţii luau coifuri și spade căzute sau piese de 
armură. În jurul cavalerilor, cei mai bogaţi dintre morţi, se 
strângeau mici gheme de prădători și izbucneau încăierări 
pentru cele mai bune prăzi. 

Pe câmpul de bătălie rămăseseră focare de luptă mai intensă, 
locuri unde bărbaţi înnebuniţi de durere și groază se sfârtecau 
unii pe alţii. Un scoţian se prăbuși în noroi cu gâtul străpuns de 
o săgeată. Arcașul galez care trăsese fu doborât o clipă mai 
târziu de lama unei securi care îi frânse spinarea. Un pedestraș 
scăldat în sânge, pe punctul de a leșina de oboseală, își înfipse 
pumnalul în stomacul altuia. Îl răsuci în rană gemând de efort și 
căzură amândoi în genunchi. În apropiere, un scutier englez urla 
lovind înnebunit cu spada în scoțienii care îl înconjurau. și 
repezi scutul în faţa unuia, făcându-l să se clatine cu sângele 
țâșnind din nas și gură, înainte ca un alt scoţian să-i apuce 
braţul înarmat, îndepărtând lama și dându-i altuia prilejul să se 
apropie și să înfigă un pumnal în coastele scutierului. 

Un cavaler englez, unul dintre puţinii încă pe cal, încercă să-și 
croiască drum prin masa de scoțieni, îmboldindu-și armăsarul 
de-a lungul drumului către Tancul Mănăstirii, unica ieșire de pe 
câmpul de luptă, acum că podul era în flăcări. Oamenii se 
împrăștiară din calea lui și câţiva fură doborâţi cu violență la 
pământ. Una dintre căpeteniile lui Wallace se feri, pregătindu-și 
spada la apropierea cavalerului. Proptindu-se bine în loc, lovi cu 
lama piciorul dindărăt al animalului care trecea pe lângă el. 
Avântul îi smulse arma din mână, dar răul se produsese. Calul 
ţipă și se prăbuși pe picioarele din față, frângându-și-le sub 
propria greutate. Cavalerul fu azvârlit cu violenţă din șa, 


421 


rostogolindu-se pe drum. În timp ce încerca să se salte în 
picioare, trei scoțieni se repeziră asupra lui. Unul urlă victorios, 
smulgând coiful cavalerului și își trecu pumnalul peste gâtlejul 
bărbatului, trăgând o linie lată, roșie, dedesubtul gurii lui care 
tipa. 

În aer se înălţară alte ţipete, însoțite de plescăiturile 
oamenilor care cădeau sau erau împinși în apele Forthului, 
înțesate deja cu trupuri de pedestrași englezi și de arcași galezi. 
Doar Dumnezeu știa cât de aproape de fundul râului ajungea 
stratul de cadavre. Pe parcursul bătăliei, sute de englezi se 
prăbușiseră în apă, copleșiți de mulţimea de scoțieni. Cavalerii 
căzuseră primii și greutatea zalelor îi trăsese la fund. Alţii, 
neîngreunaţi de armură, pluteau la suprafață. La capătul 
podului, unde stivele de cadavre erau cel mai înalte, unele 
trupuri fuseseră deja consumate de foc, contururile lor 
carbonizate fiind vizibile prin flăcări. Podul Stirling, cheia 
nordului, cu care englezii plănuiseră să descuie regatul, fusese 
pieirea lor. 

In acea dimineaţă, după ce William Wallace refuzase cu 
brutalitate oferta de a negocia, avangarda oștii engleze 
traversase podul sub comanda lui Hugh de Cressingham. 
Trezorierul era însoţit de câteva sute de cavaleri, de un 
contingent numeros de arcași galezi înregimentaţi din Gwent și 
de numeroase companii de infanterie engleză sporită cu trupe 
irlandeze. Pe pod nu era loc decât pentru doi călăreţi unul lângă 
altul, așa că restul forțelor engleze, sub comanda lui John de 
Warenne, așteptase pe cealaltă parte să treacă avangarda. 

Wallace și Moray îi priviseră din vârful Țancului Mănăstirii pe 
englezii care se întinseseră pe drumul pietruit lung de o milă 
într-un șir imens, strălucitor, în duruitul ameninţător al tobelor. 
La poale aștepta cavaleria scoțiană. Numărând doar câteva sute 
de oameni, erau toţi pe cai ușori, nicidecum pe măsura 
armăsarilor englezilor, dar ceea ce le lipsea în materie de 
cavalerie prisosea în privința pedestrimii care acoperea pantele 
de jos ale Dealurilor Ochii cu o masă imensă, înarmată în mare 
parte cu sulițe lungi. Totuși englezii nu dăduseră niciun semn de 
emoție, călărind plini de încredere pe terenul stabil oferit de 
drumul pietruit, îndreptându-se direct către scoţienii care-i 
așteptau. Cressingham călărea în mijlocul cavalerilor, un melc 


422 


strălucitor în cămașă de zale lustruită, robe de mătase și 
mantie, cu calul împleticindu-se sub greutatea lui enormă. 

Traversaseră vreo șapte mii și primele rânduri nu erau 
departe de cavaleria lui, când Wallace dăduse semnalul. 
Scoțând un sunet de corn care răsunase până la trupele lui 
aflate dedesubt și îi făcuse pe cavalerii englezi să ridice privirile, 
tânărul proscris își îndemnase calul de-a lungul cărării abrupte 
ce cobora de pe Pisc. Intâlnindu-se la poale cu oamenii săi, el și 
Moray conduseseră cavaleria scoțiană de-a lungul drumului, 
călărind aprig către oastea engleză. În același timp, pedestrașii 
scoțieni porniseră la atac de pe pantele mai joase. Se 
năpustiseră în luptă scoțând un răcnet ce se rostogolise pe 
deasupra pajiștilor ca un val cutremurător, speriind caii 
englezilor.  Cressingham  îndemnase cavalerii să iasă în 
întâmpinarea călăreţilor ce se apropiau, în timp ce arcașilor 
galezi li se ordonase să se întoarcă și să tragă în masa de 
pedestrași ce se îndreptau direct spre ei. 

Sute de scoțieni se prăbușiseră sub asaltul săgeților, mulți 
fiind ridicaţi în aer în clipa impactului și azvârliți peste cei din 
spate. Dar și mai mulţi veneau, sărind peste camarazii lor 
căzuți. O mare parte a acestei forțe cotise către gura podului și 
acolo închisese capcana pregătită de Wallace, tăind armata 
engleză în două. Până când Warenne și oamenii săi, aflaţi de 
cealaltă parte a podului, își dăduseră seama ce se petrecea, era 
prea târziu. Scoţienii își croiseră cu hotărâre o cărare prin 
infanteria engleză împrăștiată de la capul podului, care nu 
avusese timp să organizeze o apărare. Ocupând cu iuţeală 
podul, formaseră un zid ucigaș de sulițe care nu putuse să fie 
străpuns nici măcar de cavalerii trimiși de Warenne să-i 
doboare. Dacă arcașii galezi nu s-ar fi aflat în avangardă, 
scoţienii n-ar fi fost atât de norocoși, dar așa Warenne și grosul 
armatei engleze nu putuseră decât să privească neputincioși 
cum forțele lui Cressingham erau măcelărite pe pajiștile de 
lângă apa cea largă. In cele din urmă, Warenne poruncise să se 
dea foc podului. La puţin timp după aceasta, forţele lui 
începuseră să se retragă, cavalerii și pedestrașii mișcându-se 
încolonaţi către dealurile împădurite dinspre sud. 

Bătălia fusese purtată și câștigată în mai puţin de două ore. 
Acum se apropia cumplitul ei sfârșit. 


423 


William Wallace se afla alături de căpeteniile sale pe drumul 
presărat cu corpuri. Liderul rebel era ghemuit în noroi, respirând 
chinuit, cu fiecare părticică a trupului vibrând de durere. Pielea 
și hainele îi erau acoperite de sânge, cheaguri întunecate i se 
întăreau în păr și îmbrăcau pe toată lungimea spada lui, acum 
prinsă la spate. Pe pământ dinaintea lui zăcea Andrew Moray. 
Tânărul cavaler care-i condusese pe rebelii din nord gâfâia 
printre dinţi, cu chipul schimonosit, în timp ce unul dintre 
oamenii lui se străduia să curețe o rană căscată într-o parte, 
prin care Wallace îi zărea coastele. Până în acea zi nu mai 
văzuse niciodată atât de mult din interiorul unei fiinţe omenești: 
un amestec lunecos de părți ţinute laolaltă într-un mod atât de 
nesigur de țesătura fragilă a pielii. O tăietură aici, o despicătură 
dincolo și totul cădea afară. Era ceva necurat în asta. Ceva care- 
i reamintea unui om că, până la urmă, nu era decât hrană 
pentru viermi. 

Ochii sticloși de durere ai lui Moray îl găsiră pe Wallace. 

— S-a terminat? 

— Da. 

Moray zâmbi fioros. 

— l-am bătut pe ticăloși. Capul îi căzu la loc și zâmbetul i se 
transformă într-o grimasă: Slavă Domnului, i-am bătut. 

Wallace îi privi pe oamenii din jurul lor, unii ai lui, alţii ai lui 
Moray. Mulţi erau răniţi, toţi erau epuizați, dar, cu toată durerea, 
ochii le străluceau de triumf. Făcuseră ceea ce nobili ca sir 
James Stewart și episcopul Wishart spuseseră că era imposibil: îi 
învinseseră pe englezi într-o bătălie aprigă, abia având un 
cavaler sau o armură. 

Adam se ivi alături de Wallace și puse un burduf cu vin în 
mâna vărului său. Mantia sa cu blană era de mult dispărută și 
capul lui chel, plin de sudoare, era împroșcat cu sânge. Wallace 
luă burduful și bău, dându-și capul pe spate, până când îl goli. 
Vinul îi înţepa gâtlejul uscat, dar i se părea mai dulce ca 
niciodată. Când termină, privi burduful. Pielea acestuia era 
încrustată cu pietre preţioase. 

Adam zâmbi și nu era un zâmbet plăcut: 

— L-am luat de la Trădător. 

— Cressingham? zise Wallace aspru. L-ai găsit? 

Adam făcu semn către un cerc de scoțieni aflat în apropiere. 

— Colo-șa, vere. 


424 


Lăsându-l pe Moray în grija oamenilor săi, Wallace se îndreptă 
către bărbaţii așezați în cerc, urmat de Adam. La apropierea sa 
oamenii se dădură la o parte și el zări pe jos cadavrul unui 
bărbat dezgustător de gras. Era gol și faldurile cărnii sale 
fleșcăite, încălecate unele peste altele, erau atât de pline de 
răni, încât ar fi fost greu să spui care anume îl ucisese. Faţa îi 
rămăsese în mare parte neatinsă, deși unul din ochi era plin de 
sânge. Dar privirile lui Wallace fură atrase de gura bărbatului 
sau mai bine zis de bucata însângerată de carne care îi fusese 
îndesată înăuntru. Coborându-și privirea pe trupul umflat al lui 
Cressingham, Wallace își dădu seama ce anume era. Abia 
vizibilă între coapsele lui fleșcăite și presărate cu vinișoare se 
afla o rană întunecată acolo unde ar fi trebuit să-i fie bărbăţia. 

— Un sfârșit pe măsură, mârâi Adam de alături. 

Câţiva bărbaţi râseră. Dădeau din mână în mână un alt burduf 
împodobit cu nestemate. Wallace observă că unii dintre ei 
aveau veșminte de mătase, fără îndoială ale Trezorierului, 
atârnate pe umeri sau îndesate la centură. _ 

Deodată, un bărbat se ghemui, scoțând un pumnal. li ridică 
ochii spre Wallace. 

— Meștere William, pot să iau o bucată din el? Privi din nou 
cadavrul lui Cressingham, strângând pumnalul în mână. Vreau 
să le arăt bunilor oameni din Lanark că am ajutat la doborârea 
Trădătorului. 

— la ce vrei, zise Wallace, n-o să-i trebuiască acolo unde se 
duce. 

Bărbatul zâmbi. Ridicând una dintre mâinile îndesate ale lui 
Cressingham, se apucă de treabă, tăind arătătorul. Alţi câţiva îl 
priviră un moment, apoi se apropiară să ia fiecare câte o bucată, 
o amintire care să le arate tovarășilor și familiilor lor că îl 
doborâseră pe tiranul care le secătuise regatul. 

Wallace îi lăsă să-și vadă de treabă. Le dădea voie să ia câtă 
pradă voiau, iar când aveau să se sature, urma să-i împingă din 
nou înainte. Nu se terminase. Nu încă. 

— Adună-i pe Gray și pe ceilalţi, îi spuse el lui Adam. Plecăm 
într-o oră. 

— Vere? 

Printre fuioarele mișcătoare de fum, Wallace privi de-a lungul 
Forthului, către spatele coloanei lui Warenne, încă vizibil, 
îndepărtându-se spre sud. 


425 


— O să traversăm vadurile Dripului când e mareea joasă și o 
să-i urmărim. Au cu ei în continuare coloana de provizii. Putem 
să facem rost de hrană și să omorâm cât de mulţi putem. Ochii 
lui albaștri rămaseră aţintiţi asupra armatei ce se retrăgea: Toţi 
vor duce cu ei în Anglia amintirea groazei acestei zile. 

În timp ce scoţienii își serbau victoria lângă ruinele 
fumegânde ale podului Stirling, ciorile se adunară într-un nor 
negru, rotindu-se deasupra ospățului sângeriu de dedesubt. 


426 


Partea a Vli-a 


1298-1299 


„Va uni părţile separate într-un întreg 
și va fi încoronat cu un cap de leu. 
Inceputurile vor sta sub semnul firii sale 
schimbătoare, dar sfârșitul îl va înălța 
către cei de pe culmile cele mai de sus.” 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 58 


Cât ţinură ploile și vânturile toamnei, în timp ce forțele 
scoțiene își sărbătoreau victoria de la Stirling asupra englezilor, 
Robert călători în lungul și-n latul Carrickului, ridicând la luptă 
oamenii din comitatul său și fortificând castelul Turnberry. 

Mai întâi, în ciuda picii pe care le-o purtau englezilor, mulţi se 
temură să-l susțină, îngrijoraţi de represaliile lui Percy și Clifford. 
Robert ar fi putut să le ordone să-l servească, dar, convins că 
niște oameni temători și plini de îndoieli nu i-ar fi fost de cine 
știe ce folos, îi luase doar pe cei care voiau. Majoritatea erau 
tineri ambiţioși, cavaleri fără pământuri și fii mai mici, dintre 
care doar puţini serviseră și sub tatăl lui și care ardeau cu toţii 
de nerăbdare să-i intre în graţii. Gartnait de Mar și John de Atholl 
rămăseseră la Turnberry cu oamenii lor și cu nevestele și, 
avându-i acolo pe Edward și Christian, castelul plin de lume îi 
amintea lui Robert de zilele în care familia lui și suita acesteia 
umpleau zidurile pătate de apa mării. 

La finele lui octombrie, când oamenii erau ocupați pe câmpuri 
strângând ultimele recolte și tăind vitele în plus, se dusese la 
Affraig și se oferise să pună capăt exilului pe care i-l impusese 


427 


tatăl lui. Dar bătrâna refuzase, preferând să rămână în sălbăticie 
decât să se întoarcă în sat. 

Treptat, pe măsură ce treceau săptămânile, tot mai mulţi 
oameni se adăugară trupelor lui Robert. Era o muncă grea și 
uneori trebuia să-și înghită mândria, dar în curând descoperi că 
a câștiga încrederea unui om era doar o chestiune de timp și de 
răbdare. Când vasalii săi văzură că avea de gând să stea și să le 
întărească fortificațiile, și mai mulţi dintre ei începură să-l 
susțină. Odată cu oștirea, îi creștea și renumele. Descoperi că 
avea un dar înnăscut pentru diplomaţie, învăţat alături de 
bunicul său. Un leu când era provocat, un miel când era nevoie, 
bătrânul lord fusese atât temut, cât și admirat de supușii lui, 
trăsături care, înţelegea Robert acum, erau esenţiale ca să 
conduci oamenii. Tatăl său fusese un stăpân rigid, care își 
tratase oamenii mai degrabă ca pe niște servitori decât ca pe 
niște supuși. Hotărârea lui Robert și faptul că era dispus să 
asculte îi câștigară în curând respectul vasalilor săi. Ştia că 
acesta era primul pas pe drumul ce avea să-l ducă la destinaţie. 

In Irvine, când luase hotărârea să pretindă tronul Scoției, 
Robert înţelesese enormitatea, imposibilitatea poate, a sarcinii 
pe care și-o asumase. Avea de partea lui sângele și 
recunoașterea pretenţiei bunicului său la tron, dar cam atât. Cei 
mai mulţi nobili nu aveau încredere în el, mulţi îi purtau chiar 
pică pe faţă. Rebelii conduși de Wallace luptau pentru revenirea 
lui John Balliol, nu pentru alegerea unui nou rege, iar Piatra 
Destinului era închisă la Westminster. Ca să poată măcar să 
înceapă, avea nevoie de o susținere mai largă. Pentru asta 
trebuia să demonstreze de ce este în stare: să facă ceea ce 
făceau Wallace și ceilalţi și să câștige inimile poporului, 
recucerind teritoriile pierdute. Și, în timp ce furtunile toamnei 
făceau loc unei ierni reci, trecu la fapte. 

Cu o oaste de mai mult de cincizeci de cavaleri și două sute 
de pedestrași, Robert traversă Carrickul spre nord și pătrunse în 
Ayrshire. Henry Percy plecase în Anglia, însoţindu-i pe prizonierii 
luaţi la Irvine și lăsând orașul port Ayr apărat doar de o mică 
garnizoană. Într-o dimineaţă îngheţată de noiembrie, Robert și 
oamenii săi năvăliră în oraș, copleșind garnizoana lui Percy și 
croindu-și drum către barăcile englezilor. Șase dintre oamenii lui 
Percy muriră în timpul atacului, iar restul scăpară cu o barcă 
acostată pe râul Ayr, dar, odată cu asaltul, dominaţia engleză 


428 


asupra Ayrului luase sfârșit. Aici, în acest oraș eliberat, Robert 
își stabili baza operaţiunilor, spre încântarea și ușurarea 
localnicilor. Asta însemna că-și putea ţine familia în siguranţă în 
josul coastei, la Turnberry, în timp ce se concentra pe 
organizarea de raiduri în Irvine și în alte localități pentru a 
alunga restul soldaților lui Percy. 

Câteva săptămâni mai târziu, Robert află preţul revoltei sale. 
Henry Percy o fi fost ocupat în Anglia, dar Clifford rămăsese în 
Galloway și-și întoarse pe dată atenţia asupra pământurilor lui 
Bruce, arzând zece sate și terorizând oamenii ca represalii. 
Castelul Lochmaben, cu o garnizoană alcătuită din vasali ai 
tatălui lui Robert, rezistase, dar așezările din jur suferiseră 
pagube uriașe și aveau să treacă luni înainte să fie reparate. 
Pentru Robert fusese o lovitură grea. Poate că Annandale îi 
aparţinea tatălui său, dar era casa lui și gândul că ardea în 
flăcări era devastator. 

Asaltul avusese, însă, și un avantaj neașteptat. Faptul că un 
conducător englez cu greutate atacase pământurile lui Robert 
din Scoţia le dovedise multora dintre cei care se îndoiau că 
dezertarea lui Robert era sinceră. Îl făcuse un dușman al 
englezilor, fapt pe care capii rebeliunii nu întârziară să-l 
remarce. La începutul noului an veniră mesageri, cerându-i lui 
Robert să ia parte la un mare sfat din inima Pădurii Selkirk, 
leagănul rebeliunii. 

e 

Pădurea era plină de noi mlădiţe verzi când Robert și trupa sa 
pătrunseră printre copaci. Pini de două ori mai groși ca un 
trunchi de om se înălțau spre paliere de ramuri asemeni norilor. 
Pământul era acoperit cu ace și conuri ce trosneau sub picior. 
Oamenii spuneau că fortăreaţa încâlcită a Pădurii Selkirk nu era 
decât o rămășiță a unei păduri străvechi ce acoperise odinioară 
tot regatul. Chiar și așa, era în continuare vastă și de 
necunoscut, plină de umbre și de luminișuri ceţoase. Era baza 
perfectă pentru o armată care voia să stea ascunsă și Robert 
era sigur că, dacă nu i s-ar fi spus după ce semne să se uite, el 
și oamenii săi s-ar fi pierdut din prima zi. 

— Uite altul, zise Edward foindu-se în șa și arătând către un 
trunchi noduros pe care era pictat un cerc alb cu o cruce 
înăuntru. Probabil că ne apropiem. E al patrulea pe care l-am 
văzut de azi dimineaţă. 


429 


Robert privi dincolo de trunchiul pictat, către o poiană ce se 
întrezărea printre copaci. Auzea apa curgând. 

— Spune-le celorlalţi, zise el, întorcându-se către Christopher 
Seton, care călărea în urma lui, că o să ne odihnim, apoi o să 
continuăm să mergem toată după-amiaza. Vreau să ajungem în 
tabără înainte de lăsarea nopţii. 

Scutierul încuviinţă, dar, în timp ce acesta se îndepărta 
călare, Robert îi ghici neliniștea. Îl înțelegea. Tânărul, născut și 
crescut în Yorkshire, era pe punctul de a pătrunde în tabăra unei 
armate care plănuia să își elibereze pământul de englezi o dată 
pentru totdeauna. Robert îl asigurase pe scutier că se afla sub 
protecţia lui, dar adevărul era că nu-i putea garanta siguranța 
lui Christopher sau a altcuiva. În timp ce scutierul le transmitea 
ordinele sale celorlalţi, care se răsfiraseră printre copaci, Robert 
îl îndemnă pe Vânător înspre poiană. De cealaltă parte a 
luminișului era un râu larg, curgând rapid peste pietre cafenii și 
netede. Malurile erau suficient de joase ca să le permită cailor 
să se adape. 

Robert descălecă, în timp ce ceilalţi începuseră să apară 
dintre copaci, ridicând glasurile, recunoscători că luaseră o 
pauză de la marș. Cu cei patruzeci de cavaleri și scutieri pe 
care-i adunase din Carrick, erau șaizeci și șapte de oameni, sub 
comanda lui Mar și Atholl. Christian îl însoţise pe Gartnait și 
soția lui John călărea alături de ei împreună cu fiul lor de 
șaisprezece ani, David, care era bucăţică ruptă din tatăl său. 
Osteniţi și ţepeni după atâta călărie, cavalerii scoaseră din 
desagi burdufuri de vin și carne sărată, iar scutierii se ocupară 
de cai. 

Katherine se lăsă să alunece de pe iapa sa, scuturându-și 
praful de pe fuste, iar Judith o ridică pe Marjorie din scăunelul ei. 
Făcând semn unui servitor să ducă animalul la râu, Katherine se 
întinse, crispându-se. 

— Adu-mi ceva de mâncare după ce o hrănești pe Marjorie, îi 
strigă ea lui Judith. 

Robert observase că în ultimele luni fata devenise în egală 
măsură servitoarea ei și nu doar doica lui Marjorie. Celelalte 
femei, Christian și soţia lui John, care aveau propriile lor 
cameriste, se ţineau la distanţă de cele două. Christian mai ales 
era foarte rece cu Katherine. Oricare o fi fost motivul, Robert nu 
avea nici timpul, nici dorinţa de a-i da de capăt. Era obosit de 


430 


politică și de jocuri. Toţi acești bărbaţi și femei aveau propriile 
lor planuri, chiar dacă îl urmau către țelul său. Ştia că Gartnait 
nu susținea întrutotul decizia lui de a lua tronul, sfătuindu-l în 
schimb să încheie un armistițiu cu englezii. John de Atholl îl 
sprijinea din toată inima, dar era bănuitor față de Setonii care 
rămăseseră alături de Robert de la plecarea din Irvine, cu opt 
luni în urmă. In ceea ce-i privea, Alexander și Christopher își 
păzeau cu zel poziţia de căpetenii ce se bucurau de încrederea 
sa. Numai Edward părea să se simtă în largul lui cu toți. 

Robert porni de unul singur printre copaci, dornic să-și 
dezmorțească picioarele. Pădurea care îi înconjura de zile în șir 
devenise sufocantă și, pe măsură ce se înfundau tot mai adânc 
în ea, tensiunile din trupa lor se amplificaseră. Nu numai 
Christopher era neliniștit. John și Alexander fuseseră tulburaţi de 
invitaţie, întrebându-se de ce, după atâtea luni în care nu 
dăduseră niciun semn, rebelii voiau ca Robert să ia parte la 
sfatul lor. In mod clar era un risc. Nu știa de ce primire va avea 
parte sau cine îl dorise prezent la adunare, mesagerii spunând 
doar că veniseră în numele regatului. Dar, de la înfrângerea 
englezilor la Stirling, în toamnă, zvonurile se înmulţiseră și 
oamenii spuneau că regele Edward venea către nord în fruntea 
celei mai mari armate care se văzuse de zeci de ani încoace. 
Robert voia să știe ce urma. 

Ceva mai în josul râului, se ghemui pe malul ierbos. Se aplecă 
deasupra apei și imaginea lui se învolbură dedesubt. Nu se mai 
răsese de câteva zile și barba îi crescuse deasă și întunecată, 
acoperindu-i falca. Ochii îi erau umbriţi sub breton. Robert își 
înmuie mâinile în apa rece și imaginea dispăru. Cu palmele 
căuș, își stropi faţa. In timp ce apa i se scurgea pe obraji, o altă 
imagine se ivi, unduitoare, dedesubt. O femeie stătea în spatele 
lui, cu trupul vălurind în curenţi, cu părul curgându-i pe umeri. 
Se ridică iute și o zări pe Katherine. Năvala apei îi ascunsese 
pașii. 

Ea zâmbi. 

— N-am vrut să te sperii, dragostea mea. 

EI își șterse fața cu mâinile, iar ea se apropie. 

— Lasă-mă pe mine. Işi adună manșeta în pumn și îi tamponă 
fruntea cu ea. 

Rochia de culoarea vinului avea mâneci lungi, cu volănașe. O 
purta de când îi ieșise înainte la porţile castelului Turnberry, cu 


431 


cinci zile în urmă. Nu știa de unde apăruse. Încinsă cu o curea 
din zale de argint, ar fi fost demnă de o contesă, dacă n-ar fi 
avut corsajul atât de strâmt la piept. Robert o apucă brusc de 
încheietură, iritat fără să știe de ce. 

Ea făcu ochii mari. 

— Ce-i? 

La vederea expresiei sale, Robert își relaxă strânsoarea și își 
desprinse mâna de pe încheietura ei, împletindu-și degetele reci 
cu ale femeii. 

— Nimic. 

Departe, printre copaci, auzea vocile oamenilor vorbind, 
râzând. Capul îi pulsa și apa i se usca rece pe chip. 

Katherine îi mângâie obrazul. 

— Spune-mi. 

— Sunt sătul de vorbe. Robert oftă, ridicându-și privirea spre 
țesătura ramurilor. | se părea că nu mai văzuse cerul de 
săptămâni întregi. Poate greșise venind încoace. Poate că asta 
era un semn de slăbiciune, faptul că se arătase dispus să 
accepte o convocare din partea unui rebel? 

— Atunci nu vorbi. 

O privi din nou, neatent, pe când ea își strecura brațele pe 
după gâtul lui și se lipea de el. 

— Katherine, murmură el. 

Ea privi peste umăr. 

— N-au cum să ne vadă. Îl privi cu cochetărie, ridicându-se pe 
vârfuri și gura aproape i-o atinse pe a lui. Ești ca un mistreţ 
rănit, zise ea pe un ton jos, tachinându-l. Atât de iritat. Îl sărută 
pe buze și zâmbi: Și-ar trebui să te razi. 

Neputând să-și împiedice dorinţa ce se trezise în el, Robert o 
lipi de trunchiul unui copac și își apăsă gura de a ei. Brațele ei i 
se încolăciră în jurul gâtului, în timp ce-i răspundea la sărut cu 
entuziasm. 

Auzind un bărbat care-și dregea glasul, Robert se trase 
îndărăt și îl zări pe Alexander apropiindu-se. 

Katherine își azvârli părul pe spate. 

— Sir Alexander! Ce noroc pe Robert că are pe cineva care-i 
păzeşte spatele. Râse. Sunetul era fals. S-ar zice că oriîncotro ar 
lua-o, Domnia Ta ești acolo. La pândă. 

— Pădurea are multe pericole, răspunse Alexander, privind-o 
fix. 


432 


Katherine fu cea dintâi care se uită în altă parte. 

— O să mă duc să văd de fiica ta, Robert. 

Işi adună fustele și plecă prin iarba înaltă. 

Baronul o așteptă să dispară. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

Robert oftă. 

— Ți-am spus. Ea nu-i treaba ta. 

— Voiam să vorbim despre tabără. Despre pericolul către care 
ne îndreptăm. Alexander se opri. Dar adevărul e, prietene, că și 
ea e parte din discuţie. Nu ţi-ai anunţat încă intenţiile nimănui 
din afara cercului nostru, decizie pe care o cred înțeleaptă, dar 
va veni un moment când va trebui să stai dinaintea oamenilor și 
să revendici tronul. Cum te aștepți ca nobilii să-ţi ia în serios 
solicitarea dacă tu însuţi n-o faci? 

— Nu crezi c-o iau în serios? După tot ce-am făcut în ultimele 
luni, după toate câte m-ai ajutat să le fac? îmi risc viaţa și vieţile 
alor mei ca să revendic tronul! 

— Va fi Katherine soţia ta? Regina ta? 

Robert se întoarse cu spatele. 

— Nu. Bine-nţeles că nu. 

— Atunci nu-ţi lua drept tovarășă de viaţă o slujnică. 
Alexander îi dădu ocol, silindu-l pe Robert să-l privească. Ceilalţi 
nu-ţi vorbesc despre asta, dar toți au văzut că s-a urcat mult 
mai sus decât i se cuvine. Și-a croit drum de la servitoarea 
doamnei la doamna casei și tu ai lăsat-o. Înţeleg că vrei o 
femeie care să-ţi încălzească patul, ca orice bărbat. Puteai s-o fi 
făcut în secret, nimeni nu te-ar fi învinovăţit după moartea soției 
tale, dar s-a ajuns mult mai departe. Nu vezi cât de jignit este 
contele Gartnait? Sau soţia contelui John? Lady Isobel era sora 
lor. Ai transformat-o pe servitoarea ei în mama copilului ei. În 
numele lui lisus, Robert, poartă până și hainele lui Isobel! 

Robert simţi că-i ardeau obrajii. 

— N-am de gând să vorbesc despre asta! 

Porni de-a lungul malului, dar Alexander se ţinu cu 
încăpățânare după el. 

— N-ar trebui să ai încredere în ea. Ești prea ocupat ca să auzi 
ce vorbesc oamenii, dar îi aud eu destul de bine. Când ești în 
Ayr și ea face pe stăpâna cu servitorii de la Turnberry, crezi că 
lasă patul să i se răcească? A avut-o jumătate din garnizoană 
sau cel puţin așa am auzit. 


433 


Robert se întoarse brusc. Își repezi pumnul, lovindu-l cu 
putere pe Alexander în falcă. Acesta se împletici îndărăt și 
Robert înaintă, gata să lovească din nou. De cealaltă parte a 
apei o siluetă se ridică din tufișuri, îmbrăcată complet în verde, 
cu un arc încordat în mâini. Văzând mișcarea, Robert se repezi 
asupra lui Alexander, silindu-l să se lase în jos. Căzură zdravăn 
la pământ în timp ce o săgeată se înfigea în copacul din spatele 
lor. 

Alexander, care nu văzuse silueta, se luptă să se elibereze de 
Robert, dar încremeni la auzul unei voci: 

— Ala a fost un avertisment. Următoarea vă va ucide dacă nu 
spuneţi ce treburi aveţi aici. Omul potrivise altă săgeată în arc 
și-i lua la ţintă. 

Robert se ridică în picioare. Întinzându-i mâna lui Alexander, 
dar ţinând ochii asupra arcașului de pe celălalt mal, îl ajută pe 
baron să se ridice. 

— Am venit să mă întâlnesc cu William Wallace. Sunt sir 
Robert Bruce. 

De cealaltă parte a râului alţi bărbaţi se iveau din tufișuri. Toţi 
aveau arcuri și erau îmbrăcaţi în verde și cafeniu. Alexander îi 
privea prudent, masându-și falca. Din spatele lor se auziră 
strigăte de alarmă, pe măsură ce oamenii lui Robert, observând 
primejdia, se apropiau grăbiţi printre copaci. In frunte se aflau 
Edward și Christopher, urmaţi de John de Atholl. Robert îi opri cu 
un strigăt, apoi se uită din nou către oamenii de pe mal, care își 
ridicaseră cu toţii arcurile. 

— Nu vrem răul nimănui. Wallace ne așteaptă. 

Cel care vorbise primul își cobori încet arcul. 

— Adună-ţi oamenii, zise el după o pauză. De aici vă 
conducem noi. 


Capitolul 59 


Trei ore mai târziu, în vreme ce întunericul serii se adâncea, 
Robert și oamenii săi fură escortaţi în tabăra rebelilor. Arcașii cei 
sprinteni îi conduseseră fără șovăială cu toată lumina ce se 
împuţinase. Trecând pe lângă alte semne albe după traversarea 
râului, trupa întâlnise cinci patrule înarmate. Aceste grupuri 


434 


discutaseră cu voce scăzută cu arcașii, nepierzându-i din ochi pe 
Robert și compania sa. În ciuda faptului că baza lor era ascunsă 
în adâncul pădurii, intrușii erau în mod clar o preocupare pentru 
rebeli. 

Din pădurea dinaintea lor se auzea murmurul mai multor voci, 
întrerupte de lătrat de câini și de nechezat de cai. Aerul era 
încețoșat de fum. Printre copaci se aflau oameni care stăteau de 
vorbă lângă focuri sau se mișcau de colo colo cu treburi. Purtau 
o varietate de veșminte, de la pantalonii și saboţii de lemn ai 
țăranilor până la tunicile până la coapsă preferate de munteni și 
cămășile de zale ale cavalerilor. Câţiva se opriră din lucru 
pentru a se holba la trecerea trupei lui Robert, alţii nu-i dădură 
mare atenţie. 

Existau adăposturi făcute din crengi sprijinite de trunchiuri și 
baldachine de pânză întinse de la un copac la altul, cu pături 
așternute pe solul acoperit de mușchi de dedesubt. Acolo se 
odihneau oameni, unii dintre ei răniţi. Robert zări un preot, cu 
capul său cu tonsură aplecat, îngenuncheat lângă un bărbat al 
cărui picior fusese retezat de la genunchi și înfășurat într-o 
cârpă pătată de sânge. Urmându-și escorta pe lângă o poiană 
înfrunzită de unde răsuna bubuitul ciocanelor, Robert întrezări 
siluetele colțuroase ale mașinăriilor de asediu ridicându-se în 
umbră, înainte să fie condus de-a lungul unui râu larg unde 
femeile spălau rufe și copiii se jucau pe prundiș. Pe mal, bărbaţii 
formaseră două cercuri largi, strângând în mâini sulițe 
îndreptate în afară. Păreau să repete o manevră, rândul din față 
se lăsa în genunchi la strigătul unuia dintre ei și repezind 
sulițele înainte. Dincolo de ei, Robert zări o poiană largă, plină 
de corturi. 

Lăsându-i în urmă pe sulițași, pătrunseră în luminiș. Cioturi de 
stejar și arin arătau locurile unde copacii fuseseră doborâţi ca să 
facă mai mult loc. În centrul poienii era un rug în jurul căruia se 
ridicau vreo douăzeci de corturi, alături de care se aflau căruțe 
pline de provizii. Robert zări două căruţe cu stive de butoaie de 
bere, o alta cu saci de cereale și, într-o a patra, o grămadă 
sclipitoare de farfurii de argint, sfeșnice, blănuri și cufere, pradă 
luată probabil în timpul incursiunilor lui Wallace în nordul 
Angliei. Oricât de departe se ţinuse Robert de rebeli, n-avusese 
cum să nu audă despre isprăvile proscrisului, cărora li se dusese 
vestea în tot regatul. 


435 


După lupta de la Stirling, rezistenţa crescuse. Toţi vorbeau cu 
venerație despre tânărul erou care condusese o armată de 
țărani la victorie împotriva cavalerilor englezi, care îi scăpase de 
mult detestatul trezorier, Cressingham, și care îl gonise peste 
graniţă pe preaputernicul conte de Surrey, ucigându-i oamenii 
unul câte unul și jefuindu-i convoiul cu provizii. Armata lui 
Wallace, formată din păstori, văcari și vânători, crescu în 
curând, înglobând mulţi oameni liberi: târgoveţi, cavaleri și 
scutieri, chiar și lorzi. După moartea lui Andrew Moray, care se 
stinsese la puţin timp după bătălie, Wallace devenise singurul 
lider al rebeliunii și, cu oamenii încă îmbătaţi de sângele vărsat 
la Stirling, tânărul și ferocele scoţian își condusese oastea în 
Anglia. 

La începutul toamnei, trecuseră Granița în Northumberland, 
revărsând teroare asupra oamenilor din nord. Recoltele fuseseră 
distruse, vitele măcelărite, bărbaţii și femeile trecuți prin sabie. 
Se spunea că violențele fuseseră atât de cumplite, că Wallace și 
căpeteniile sale se văzuseră siliți să-și spânzure câţiva oameni 
pentru crime prea dezmăţțate ca să rămână nepedepsite. Fie că 
o fi fost așa sau ba, oamenii din Northumberland se refugiaseră 
cu miile spre sud, lăsând case și biserici, școli și pășuni arzând 
în zare în urma lor. Abia în miezul iernii, când veniseră zăpezile, 
prădătorii trecuseră Tweedul îndărăt. Până atunci Wallace 
căpătase deja un alt nume. William Cuceritorul. 

Descălecând în poiană, Robert îl zări pe rebel lângă căruța cu 
prăzi. Capul și umerii lui Wallace se înălțau deasupra oamenilor 
din jur, cei mai mulți dintre ei nobili, judecând după veșminte. 
Cu tunica sa simplă de lână purtată peste armură, părea 
nelalocul lui în mijlocul mantiilor lor fine, al tecilor ornate și al 
zalelor lustruite. Grupul discuta preocupat, dar unul dintre arcași 
se apropie de Wallace și ochii acestuia se întoarseră către 
Robert. Wallace îl cântări din priviri cu o expresie calmă, înainte 
să-i facă semn arcașului și să se întoarcă pentru a i se adresa 
unui bărbat chel în care Robert îl recunoscu pe vărul său, Adam. 
Simţi un junghi de enervare când Wallace se îndepărtă fără să-l 
salute măcar, dar înainte să apuce să rumege insulta, o figură 
cunoscută se ivi din mulțime. 

James Stewart se apropie de el. 

— Sir Robert, îl salută el întinzându-i mâna. 


436 


Robert îl salută distrat pe Intendent, cu privirea încă aţintită 
asupra spatelui lui Wallace. În timp ce oamenii săi începeau să 
descalece, James îi făcu semn să-l urmeze undeva unde să nu 
fie auziţi. 

— Mă tem că nu ne-am despărțit în cei mai buni termeni la 
Irvine. Sper că știi că n-aș fi acceptat niciodată propunerea lui 
Henry Percy de-a o lua ostatică pe fiica ta. 

Robert nu zări urmă de minciună pe chipul Intendentului. 

— În ceea ce mă priveşte, îmi pare rău de ceea ce s-a 
întâmplat. 

— Asta e trecutul. Mă bucur că ai venit, Robert. James părea 
pe punctul de a mai spune ceva, când o siluetă largă îi 
întrerupse. Era episcopul de Glasgow. 

— Sir Robert, îl salută Wishart cu bruscheţe. 

— Am auzit că aţi fost închis, Sfinţia Voastră, zise Robert, 
surprins și în gardă la vederea lui. 

— Am fost un timp, dar i-am cerut arhiepiscopului Winchelsea 
eliberarea mea și el mi-a acordat-o. Nu cred c-aș fi avut un 
asemenea noroc dacă regele Edward ar fi fost prezent, dar era 
în Flandra și la curtea lui domnea neorânduiala. Arhiepiscopul 
de Canterbury a considerat că închiderea mea era o încălcare a 
libertăţilor bisericii. N-a fost nimeni care să-l contrazică. 

— Și lord Douglas? 

Intendentul și episcopul schimbară o privire. _ 

— Lord Douglas a fost dus în Turn, zise Wishart. Inainte să 
plec din Londra, am auzit un zvon cum că ar fi murit acolo. De 
atunci zvonul s-a dovedit a fi adevărat. Pământurile lui i-au fost 
date lui Robert Clifford. 

Robert se gândi la lady Douglas și la tanărul și viteazul ei fiu, 
James. 

— Alt războinic căzut în slujba Domnului, continuă Wishart 
mohorât. Dar rebeliunea continuă, în ciuda pierderilor noastre. 
Am aflat despre reușitele tale din vest, eliberarea Ayrului și a 
orașului Irvine. 

Suna ca o laudă, dar era greu să-ţi dai seama, dat fiind tonul 
aspru al episcopului. 

— A fost o victorie minoră în comparaţie cu faptele lui 
Wallace, recunoscu Robert. 

Wishart mârâi aprobator. 


437 


— Într-adevăr, meșterul William este motivul pentru care ne- 
am strâns aici. Merită din plin marea distincţie ce i se va acorda 
mâine. 

— Distincție? întrebă Robert, aruncându-i o privire lui James. 

— Alegerea sa ca Protector al Scoției, răspunse episcopul. 

Robert îl privi fix. 

— Până când tronul va fi ocupat din nou, interveni James. 

— În această clipă, Scoţia are nevoie de un războinic mai 
degrabă decât de un rege, replică Wishart, aruncându-i lui 
James o privire cu subiînţeles. William Wallace va fi numit 
Protector al ţării mâine și, cu voia Domnului, ne va conduce la 
victorie. Englezii mărșăluiesc spre nord chiar acum, în timp ce 
noi stăm de vorbă. În curând va sosi o zi a răfuielii pentru noi 
toţi. 

Odată cu confirmarea faptului că războiul se apropia, mintea 
lui Robert se umplu de întrebări privind semnificaţia pe care o 
avea alegerea lui Wallace pentru planurile sale. Inainte să poată 
afla mai multe, apăru fratele său. 

— Avem companie, zise Edward încordat, făcând semn din 
cap către copaci. A 

Robert se întoarse și zări un alt grup care intra în poiană. li 
recunoscu pe dată pe cei doi bărbaţi din frunte. Unul era de 
vârstă mijlocie, cu păr aspru și cărunt, iar celălalt era de-o 
vârstă cu el. Amândoi aveau chipuri prelungi și palide și erau 
îmbrăcaţi în negru, iar scuturile lor roșii erau decorate cu trei 
snopi albi de grâu. Robert îi privi, simțind cum ani întregi de 
ostilitate irup la suprafaţă. 

— Mi s-a spus că pe Comyni i-au capturat la Dunbar, murmură 
el. 

— Au fost eliberaţi de regele Edward, cu condiţia să îl ajute să 
potolească rebeliunea, răspunse Wishart. Au fost cu forțele lui 
John de Warenne la Stirling, dar după victoria lui William au 
părăsit compania contelui în timpul fugii acestuia peste graniţă 
și au trecut de partea noastră. 

— Wallace are încredere în ei? 

— Luptă pentru același ţel, răspunse Wishart cu bruscheţe. 

Robert îl privi pe episcop, care traversa poiana ca să-i 
întâmpine pe nou-veniţi. A doua zi, William Wallace avea să 
devină cel mai puternic om din regat. Wishart avea dreptate, 


438 


liderul rebel lupta pentru același lucru pe care îl voiau Comynii: 
revenirea lui John Balliol. Lucru care lui i-ar fi năruit planurile. 

— Pune oamenii să așeze tabăra, îi spuse fratelui său, 
neluându-și ochii de la lordul de Badenoch și de la fiul acestuia. 

Edward dădu sumbru din cap și se îndepărtă, dar Intendentul 
se așeză în calea lui Robert. 

— Trebuie să vorbim. 

— După ce mă adresez oamenilor mei, se arătă Robert de 
acord. 

— Acum, sir Robert. E important. 

Robert se încruntă: 

— Despre ce-i vorba? 

— Nu aici. La două sute de yarzi mai în josul râului este un 
iaz. Vino singur. 

e 

În aval de tabăra principală, râul cobora pe o serie de platouri 
stâncoase, înainte să se adune într-un iaz adânc, sticlos. Acesta 
era în mod evident folosit de armată ca să se îmbăieze și câteva 
torţe stăteau înfipte în malul noroios, arzând în umbra înserării. 
Robert și Intendentul stăteau pe un pinten de stâncă deasupra 
iazului, unde cascada apei le-ar fi ascuns cuvintele de oricine ar 
fi trecut pe mal. Departe printre copaci, contururile focurilor 
jucăușe de tabără erau întrerupte de siluetele oamenilor. Râsete 
și muzică pluteau în aer odată cu mirosul de mâncare. 

— Voiam să-ţi vorbesc încă din Irvine, spunea Intendentul. 
Stătea pe marginea aflorimentului privindu-l pe Robert, cu ochii 
întunecați în lumina torțelor. Dar întâmplarea n-a fost de partea 
noastră. Episcopul Wishart are dreptate. Reușitele lui William 
Wallace au depășit orice ne-am fi așteptat. Nu e nicio îndoială că 
omul merită titlul care i se va acorda la sfatul nostru de mâine. 

Robert nu-i răspunse. 

— Dar trebuie să privim dincolo de victoriile din prezent, către 
un timp în care stabilitatea noastră ca regat va putea fi 
asigurată fără bătălii și vărsare de sânge. James părea să-și 
aleagă cuvintele cu grijă. Înţeleg entuziasmul lui Wishart, dar m- 
am gândit mult la viitor în ultimele luni și asta mă îngrijorează 
cel mai tare, mai mult decât actualele strategii de război sau 
onorarea eroilor. Cobori vocea, până când Robert se chinui să-l 
audă dincolo de ropotul apei. Nu avem nicio certitudine că 
regele John se va întoarce vreodată să îndeplinească acest rol, 


439 


oricât i-ar cere-o William și oamenii săi lui Edward, oricâte bătălii 
ar câștiga. E răspunderea mea, ca Intendent al regatului, să iau 
în calcul această posibilitate. Se opri, examinându-l pe Robert. 
Mulţi, inclusiv eu, au crezut că bunicul tău era candidatul 
potrivit. După părerea mea, regele Edward a văzut și el asta și s- 
a temut că nu va fi la fel de maleabil ca Balliol. 

Robert încuviință. 

James îi întâlni privirea cu ochii săi negri, intenși. 

— Privind în viitor, Robert, tu ești omul pe care l-am văzut ca 
fiind cel ce poate umple golul lăsat de Balliol. Ai dreptul de 
sânge și ai, cred eu, virtuțile necesare. 

La auzul acestor cuvinte solemne, Robert simţi un val de 
ușurare. În ciuda a tot ce făcuse în aceste luni ca să-și realizeze 
ambiția, nu fusese în stare să-și înăbușe îndoielile care-l 
asaltaseră. Dacă un om cu înţelepciunea și experienţa 
Intendentului credea în el, atunci în mod sigur era posibil. Stând 
lângă râul învolburat, cu copacii pierzându-se în umbră în jurul 
lui, aproape că auzea vocea aspră a bunicului spunându-i că așa 
era. 

Robert începu să vorbească, povestindu-i Intendentului 
despre hotărârea pe care o luase la Irvine. 

— Este un drum lung, știu, încheie el. Piatra Destinului se află 
în Westminster și nu știu cum să câștig încrederea oamenilor 
noștri. Se poticni. Și acum, când Wallace va fi făcut Protector, 
mă tem că toate micile victorii pe care le-am obţinut în vest nu- 
mi vor fi de mare folos. Nu pot să stau lângă Wallace și să mă 
aștept ca oamenii să mă respecte ca pe el, indiferent cât de 
puternic este dreptul meu la tron. 

James Stewart  încuviinţă, dar nu părea descurajat de 
provocare, ci nerăbdător. 

— Sunt de acord că n-o să fie ușor. Nu pot vedea încă acest 
drum înainte, dar am idee de unde putem începe. Ai putea face 
ceva la sfatul de mâine. Ceva care să îi facă pe toţi cei prezenţi 
să te remarce pe tine și devotamentul tău față de regat. 


440 


Capitolul 60 


Soarele, răsărind deasupra luminișului, poleia vârfurile pinilor 
din jur. Pânze de păianjen împodobeau ramurile ca niște șiraguri 
de perle minuscule. Dedesubt, oamenii se adunau, acoperind 
cântecele păsărilor cu murmurul vocilor lor. In centrul 
luminișului se afla o căruţă având în spate câteva trepte de 
lemn. Pe această platformă improvizată, episcopul de Glasgow 
discuta cu James Stewart. 

Robert înaintă către căruţă, croindu-și drum prin mulțimea 
care se înghesuia deja la marginea poienii. Oamenii din tabără 
erau nerăbdători să fie martori la această ceremonie, un prilej 
măreț pentru comandantul lor și pentru lupta pe care o purtau. 
Atmosfera era una optimistă, rebelii erau clar încântați de 
alegerea lui Wallace. Setonii se aflau ceva mai în faţă, alături de 
Walter și de câţiva cavaleri din Carrick, deschizându-i calea pe 
cât puteau. Christopher, prudent, își ţinea mâna aproape de 
spadă. Alexander era tăcut, o vânătaie îi înnegrea falca acolo 
unde-l lovise Robert. Cei doi bărbaţi se împăcaseră cu o noapte 
în urmă, dar o răceală mai stăruia între ei. De o parte și de alta 
a lui Robert se aflau cumnaţii săi, John și Gartnait, iar imediat în 
urma lui venea Edward. In timp ce se apropia de căruță 
împreună cu suita lui, ignorând privirile ostile pe care le provoca 
prezența sa, prinse privirea lui James Stewart. Intendentul îi făcu 
un semn din cap. Luându-și locul în primul rând, Robert trase 
aer în piept, încordându-se la gândul a ceea ce urma. 

William Wallace se afla la mică distanță, înconjurat de 
căpeteniile sale: Adam, un bărbat brutal și plin de cicatrice pe 
nume Gray și câţiva lorzi, printre care Gilbert de la Hay, baron 
de Erroll, clădit ca un pin de Caledonia, cu un ciuf de păr blond 
și o faţă îmbujorată și jovială, și Neil Campbell din Lochawe, care 
mersese la școală cu Wallace în Dundee și i se alăturase 
prietenului său după ce rebelii eliberaseră orașul. Mai aproape 
de Robert se afla fratele Intendentului, John, care stătea alături 
de soția lui James, Egidia de Burgh, o soră a contelui de Ulster 
cu care Intendentul se însurase înainte de izbucnirea războiului. 
Deși fratele ei era cel mai de încredere comandant al regelui 
Edward în Irlanda, Egidia alesese să rămână alături de James pe 
parcursul conflictului și era însărcinată cu primul lor copil. Dintre 


441 


ceilalți oameni adunaţi Robert cunoștea prea puţini după nume 
și conta pe contele de Atholl să-i suplinească lipsa de cunoștințe 
cât timp așteptau să înceapă sfatul. 

Alături de James Stewart se afla Malcolm Lennox, un tânăr cu 
o faţă remarcabil de frumoasă și cu un păr negru, lins, pe care îl 
purta prins în coadă și legat cu o rețea de argint. Era înconjurat 
de bărbaţi de-o vârstă, toți îmbrăcați la fel ca el, în tunici și 
pantaloni de culoare neagră. Robert îl văzuse pe Malcolm alături 
de tatăl său, contele de Lennox, la câteva adunări pe parcursul 
judecății pentru alegerea regelui Scoției, dar nu-și vorbiseră 
niciodată. Malcolm, care îi urmase de curând tatălui său în 
poziţia de conte, fusese unul dintre comandanții forţei armate 
ce atacase Carlisle în ajunul războiului. Privi înspre Robert, 
studiindu-l o clipă înainte să-și întoarcă ochii. 

De cealaltă parte a focului de tabără înconjurat de un inel de 
cenușă se afla cel mai mare grup de oameni. În fruntea lor erau 
John Comyn și fiul său, alături de contele de Buchan. În spatele 
capilor Comynilor Roșii și Negri se aflau Comynii din Kilbride, 
acea ramură a familiei care luptase pentru Simon de Montfort în 
bătălia de la Lewes. li înconjurau mulți dintre deposedații din 
Galloway, toţi foști vasali ai lui John Balliol, ale căror moșii 
fuseseră confiscate de Henry Percy. Robert zări un chip 
cunoscut printre ei. O clipă mai târziu își aminti și numele: 
Dungal MacDouall, comandantul armatei din Galloway și un 
vechi dușman al tatălui său. Cea mai surprinzătoare apariţie era 
o femeie cu păr castaniu și un chip aspru și mândru. Eleanor 
Balliol, soţia lui John Comyn și sora regelui exilat, stătea dreaptă 
în mijlocul bărbaţilor, un simbol al puternicei susțineri de care se 
bucura fratele ei în rândul acestei adunări. 

Wishart începu să vorbească de pe platformă și murmurele 
bărbaţilor adunaţi făcură loc liniștii. 

— Nobilii mei lorzi, ne-am adunat aici ca să fim martorii 
alegerii unui tânăr bărbat care și-a riscat viaţa și trupul de 
dragul regatului nostru. Un om care, prin foc și sabie, i-a gonit 
pe adversarii noștri și ne-a redat libertatea! 

Cuvintele lui Wishart fură urmate de aplauze, cele mai 
viguroase fiind ale bărbaţilor care-l înconjurau pe Wallace. În 
timp ce episcopul continua, vorbind despre victoria repurtată de 
Wallace împotriva englezilor la Stirling, Robert observă că 


442 


tânărul gigant părea stânjenit de atenţia primită. Ședea țeapăn 
în mijlocul tovarășilor săi zâmbitori, cu mâinile la spate. 

— Timp de doi ani, regatul nostru n-a avut un rege sau o 
căpetenie care să ne conducă. Azi, aici, norocul nostru se va 
schimba. Azi îl alegem pe meșterul William Wallace, eroul de la 
Stirling, în funcţia de Protector al neamului. Suntem cu adevărat 
binecuvântaţi, William este un erou în care Domnul și-a pus 
încrederea. Un războinic cu inima Sfântului Andrew și harul 
Sfântului Kentigern. 

Uralele și aplauzele făcură păsările să se împrăștie din 
coroanele copacilor. 

__ Privirea lui Robert se mută de la Wishart la James Stewart. 
Incordarea îi crescu, se întreba când îi va da Intendentul 
semnalul. 

— Dar, în ciuda acestei ocazii fericite, trebuie să ne gândim la 
zilele negre ce vin, continuă Wishart pe un ton grav. Războiul nu 
s-a încheiat, ci doar s-a oprit. Înainte ca meșterul William să-și ia 
locul ca Protector, îl invit să vorbească pe lordul John Comyn de 
Badenoch, care aduce vești din captivitatea sa în Anglia. 

Robert îl fixă cu privirea pe John Comyn pe când acesta 
înainta prin mulţime. Chipul lui slab, de lup, avea falca 
proeminentă și părul cărunt i se rărea în creștet, dar în ciuda 
vârstei sale înaintate Comynul cel Roșu arăta la fel de sigur pe 
sine ca de obicei. Trecu pe lângă William Wallace, înclinând din 
cap cu un respect nu tocmai sincer, apoi urcă treptele căruţei în 
timp ce Wishart se retrăgea alături de James. 

— In ciuda acestor zile negre pe care ni le prevestește 
episcopul, pot să vă aduc o undă de speranţă. Lordul Edward îl 
ține pe regele nostru prizonier în Turn, dar, cât am stat acolo, i- 
am vorbit de câteva ori. Ar trebui să știți că regele John este 
sănătos și optimist cu privire la eliberarea sa. Privirea lui Comyn 
o prinse pe a lui Robert, aflat dedesubt. Sunt convins că vă veți 
alătura toţi rugilor mele pentru întoarcerea sa cât mai iute pe 
tronul regatului nostru. 

Noi aplauze întâmpinară cuvintele sale. Wallace dădu 
aprobator din cap. Robert strânse din fălci. 

— După cum știu unii dintre voi, nemulțumirea multora dintre 
baronii săi l-a silit pe regele Edward să plece în Franţa vara 
trecută ca să continue războiul împotriva regelui Philippe. Acolo 
a suferit o înfrângere umilitoare în fața francezilor. 


443 


Răsunară râsete sumbre. 

— Din păcate, strigă Wishart cu vocea lui profundă croindu-și 
drum prin veselia lor, triumful meșterului William la Stirling a 
pus capăt opoziţiei baronilor. Au fost nespus de șocați de 
înfrângerea oștirii lui Cressingham și Warenne. Din câte am 
aflat, nobilimea Angliei s-a unit sub conducerea regelui lor. În 
plus, am auzit zvonuri că Edward a început discuţii de pace cu 
regele Philippe, pentru a se putea concentra pe răzbunarea 
pierderilor suferite aici. 

O rumoare se răspândi prin luminiș. 

Cea mai sonoră fu vocea lui John de Atholl: 

— Ar trebui să-i trimitem o delegaţie regelui Philippe ca să ne 
asigurăm că alianța dintre Scoţia și Franța mai e în picioare. 
Dacă-i angajat într-adevăr în tratative cu englezii, trebuie să fim 
siguri că nu ne dă uitării. 

Wishart dădu să răspundă, dar alţi bărbaţi își adăugară în cor 
acordul față de propunerea lui Atholl. 

Wallace se desprinse din mulţime și veni înaintea căruţei. Nu 
trebuia să se urce în ea, căci toată lumea îl vedea. 

— Ne ocupăm de asta. Când episcopul de St Andrews a murit 
vara trecută, episcopul Wishart și cu mine am decis ca decanul 
de Glasgow, maestrul William Lamberton, un bărbat onorabil și 
devotat, să ocupe locul vacant. De atunci alegerea sa a fost 
confirmată și Lamberton e pe drum spre Roma pentru a fi 
consacrat. Pe drum se va întâlni cu regele Philippe și va reîntări 
alianţa noastră. Fiţi siguri că Lamberton va face tot ce poate 
pentru cauza noastră. 

— Dar în timp ce căutăm sprijin de la străini trebuie să ne 
strângem rândurile, zise Wishart, adresându-se adunării. Știm că 
regele Edward a adunat o armată numeroasă. A înregimentat 
arcași cu arcul lung din Țara Galilor și pedestrime din Irlanda. 
Am mai aflat că are sprijinul Cavalerilor Templieri din Anglia și 
că va folosi comanderia** scoțiană de la Temple Liston ca punct 
de pornire a campaniei. Datorită eforturilor maestrului William, 
multe dintre garnizoanele regelui au fost puse pe fugă, dar 
principalele cetăţi, Edinburgh, Stirling, Roxburgh și Berwick, 
rămân în mâinile englezilor. Până acum, aceste cetăți au fost ca 
niște insule, izolate și înconjurate de forțele noastre, cu 
aprovizionarea ameninţată. Dacă regele reușește să le elibereze 


38 Diviziune a Cavalerilor Templieri. (n. tr.). 
444 


pe parcursul campaniei sale și recâștigă controlul districtelor din 
jur, va avea o bază puternică în sud de unde să lanseze viitoare 
atacuri către nord. Nu putem permite să se întâmple asta. 

— Planul nostru, zise Wallace cu voce hotărâtă, este să 
pustiim pământurile aflate de-a lungul graniţelor, prin care 
trebuie să mărșăluiască regele și oamenii lui. O să ardem 
recoltele și o să mânăm vitele în pădure. Bărbaţilor și femeilor 
din comitatele sudice li se va spune să plece spre nord, luând cu 
ei toate proviziile. Nu trebuie să le lăsăm englezilor nimic cu 
care să se hrănească. Cu cât rămân mai mult pe câmpul de 
luptă, cu atât mai greu îi va fi regelui să-și aprovizioneze 
armata. 

— Trebuie să fim pregătiţi când vor veni, zise Wishart. Trebuie 
să lăsăm deoparte dușmăniile trecutului și să lucrăm împreună, 
sub conducerea Protectorului nostru. 

Oamenii dădeau din cap viguros, adăugându-și susținerea 
faţă de propunerile lui Wallace și de sentimentele exprimate de 
episcop. 

În acea clipă, Robert îl văzu pe James Stewart întorcându-se 
către el. Intendentul îi făcu semn din cap și el se înfioră. Inainte 
să înceapă altcineva să vorbească, se desprinse din mulţime 
apropiindu-se de Wallace, iar oamenii săi îl priveau surprinși. 

— Am ales să-l numim pe acest om Protectorul nostru. Vocea 
lui Robert era răgușită în timp ce îl arăta pe Wallace. Dar este în 
continuare doar un fiu de cavaler. 

— Îndrăznești să contești alegerea lui? întrebă Adam. 

Alte strigăte de furie sau batjocură se alăturară protestului 
său. 

— Dimpotrivă, răspunse Robert. Propun ca un om cu 
realizările lui William Wallace, un om care va fi singurul 
Protector al Scoției, să aibă un titlu pe măsura bravurii sale. Se 
întoarse către mulţime. Eu, sir Robert Bruce, conte de Carrick, îi 
ofer lui William Wallace onoarea de a fi cavaler. Se întoarse 
către Wallace: Dacă vrea să îngenuncheze acum. 

Protestele fură înecate de uralele oamenilor lui Wallace. 
Liderul rebelilor nu-și desprinse privirea de cea a lui Robert. O 
clipă nici nu păru să aibă de gând să se miște. In cele din urmă, 
când aplauzele se stinseseră într-o tăcere plină de așteptare, 
Wallace făcu un pas către Robert cu chipul încordat. Făcând-o, 
murmură ceva. Robert abia auzi cuvintele: 


445 


— Asta nu-nseamnă că sunt omul tău. 

Dar trăgându-și spada ca să-l învestească pe William Wallace 
cavaler, în timp ce acesta stătea într-un genunchi dinaintea lui, 
Robert știa câtă forță avea gestul. Și prinzând privirea mânioasă 
a lordului de Badenoch, care stătea deasupra lui, în căruță, văzu 
că și Comynul o știa. 


Capitolul 61 


Pe toată durata primăverii și pe parcursul zilelor dogoritoare 
ale unei veri uscate, Anglia se pregăti de război. Trimiși plecară 
de la curtea regală să cheme bărbaţii la oaste, de la marii conți 
și membrii suitei lor și până la cel mai sărman pedestraș cu 
tunica lui de lână și cuțitul lui de vânătoare. Arbaletrierii erau 
convocați, la fel și arcașii din pădurea Sherwood. Cavalerilor 
casei regale li se dădură însărcinări și vătășei ai armatei porniră 
prin comitatele recent cuceritei Țări a Galilor, alegând oameni 
care să ia parte la luptă. Mai mult de douăsprezece mii primiră 
ordinul să servească în infanterie, căreia i se adăugă un 
contingent de arcuri lungi din Gwent. 

Fermierii își lăsară plugurile, iar fierarii ciocanele și luară în 
mână uneltele războiului. Bărbaţii mai tineri, atrași de 
promisiunea unei plăţi, veniră de bunăvoie, nerăbdători, 
strângând în mâini arcurile și săgețile. Pieptarele fură cârpite, 
coifurile curățate de rugină, zalele drese, spadele ascuţite. Vara 
dădea în pârg când pedestrașii porniră la drum mărșăluind în 
șiruri lungi pe coastă, prin trecătorile muntoase din Cader Idris 
și Snowdon, prin teritoriile Lorzilor Hotarelor, mișcându-se lent și 
inexorabil către Carlisle și către graniţa de nord. 

Funcţionarii regelui călăriră spre grânare, berării și pieţe ca să 
adune saci de grâu și ovăz și butoaie cu vin, bere și carne de 
oaie. În timpul campaniei, mâncarea avea să fie vândută cu un 
profit baronilor ce aveau s-o folosească pentru rațiile oamenilor, 
fie vânzând-o căpitanilor pedestrașilor, fie deducând-o din 
soldele trupelor. Comercianţii maritimi din Cele Cinci Porturi 
erau ocupați, pregătind la Dover, Rye și Hythe corăbiile pentru 
transportul acestor provizii, iar pe Canal se instituise o blocadă 
pentru a împiedica navele franceze să vină în ajutorul 


446 


scoţienilor. După campania dezastruoasă din Franţa, Edward 
încheiase un armistițiu temporar cu regele Philippe, dar nu voia 
să-și asume riscuri. În fond, vărul său cel războinic mai încălcase 
acorduri și înainte. 

În vreme ce se adunau provizii și oamenii erau luaţi la oaste, 
preoții regelui nu stăteau degeaba, ațâţând focul urii. În orașele 
și satele din întreaga Anglie, numele lui William Wallace era 
rostit cu dispreţ de oamenii scandalizaţi de zvonurile că acest 
căpcăun din nord viola călugărițe și tortura preoţi pentru propria 
lui plăcere. Povești despre raidurile sale din Northumberland, 
care la momentul când avuseseră loc trecuseră aproape neluate 
în seamă de cei din sud, se răspândeau acum până departe, 
spunând că scoțienii cei setoși de sânge încuiaseră două sute de 
băieți într-o școală din Hexam și puseseră foc clădirii. Apoi 
Wallace, se povestea, râsese în timp ce-i privea pe copii arzând. 
Îl numeau laș, tâlhar, fiu de curvă și ucigaș. În Londra, o momâie 
a lui Wallace, îmbrăcată într-o tunică scurtă de muntean, fusese 
arsă în uralele aprinse ale mulţimii adunate să privească. 

Odată chemarea la oaste devenită un simbol al ţelului comun 
și al mândriei naţionale, regele Edward își mută sediul 
administrativ în York. Aici, tăcut și împietrit la chip, se puse pe 
așteptat. Vocile baronilor săi, atât de îndrăznețe și de sfidătoare 
cu un an mai devreme, erau armonioase în acordul lor ferm. 
Orice adversitate faţă de el, orice dezacord faţă de razboiul 
prelungit din  Gasconia fuseseră măturate în lături de 
înfrângerea forțelor lui Warenne și Cressingham. Bărbaţii Angliei 
erau uniţi în hotărârea lor de a-l nimici pe Wallace și armata lui 
de țărani, răzbunând moartea prietenilor și rudelor care 
căzuseră pe pajiștile de lângă podul Stirling. Rebelii și 
rebeliunile veneau și treceau. Nu era prima oară când o forță 
engleză era înfrântă în luptă. Proporţiile înfrângerii, însă, îi 
șocaseră până și pe veterani. Mii de pedestrași și arcași 
pieriseră, dar și sute de cavaleri. Nu existaseră cereri de 
răscumpărare, nici schimb de prizonieri. Nobilii, cărora arareori 
le era sortită o moarte anonimă pe câmpul de luptă, se văzuseră 
deodată confruntaţi cu perspectiva de a fi lichidaţi ca niște 
soldaţi de rând. Asta îi mâniase crunt. 

Pentru Edward mai ales pierderile erau dureroase. Cucerirea 
Scoției fusese una dintre cele mai rapide și mai ușoare dintre 
campaniile sale. Luând Piatra Destinului, obținând omagiul forțat 


447 


sau închizând nobilii scoțieni și detronându-l pe John Balliol, 
crezuse că totul se încheiase și se bucurase de reușita sa. Dar 
William Wallace, pe care îl considerase un zurbagiu lipsit de 
importanță, îl bântuia ca o fantomă, prevestindu-i repetarea 
istoriei din Gasconia: un alt conflict prelungit care avea să-i 
înstrăineze și înfurie baronii. Erau alături de el acum, Masa 
Rotundă unită sub conducerea sa, Cavalerii Dragonului 
nerăbdători să verse sânge, dar aveau să-i mai fie alături și 
peste cinci luni sau peste un an? Edward nu voia să afle. Era 
decis să îi vină de hac lui Wallace și celor ce i se alăturaseră o 
dată pentru totdeauna. 

La începutul lui iunie sosi ordinul de adunare la Roxburgh. Pe 
iarba îngrijită vegheată de zidurile castelelor, cavalerii se 
strânseră dinaintea lorzilor lor, înconjurați de scutieri, stegari și 
căruţe încărcate cu corturi și echipament. În orașele și satele din 
ținuturile nordice, bărbaţii își sărutară nevestele de rămas bun 
înainte să plece să se alăture grupurilor de soldați ce se 
înghesuiau în pieţele principale. Oamenilor li se înmânau fâșii 
albe de pânză decorate cu crucea roșie a Sfântului Gheorghe și 
ei le legau mândri de braţ. Nervoși și agitaţi, mai ales că mulţi 
nici nu mai luptaseră în vreun război, își făceau de lucru cu 
tunicile și își potriveau chingile coifurilor la ordinele strigate de 
vătășei și șerifi. Tropăind pe drumurile prăfuite, transpirând și 
bombănind sub cerul de un albastru oțelit, aceste trupe se 
îndreptară către nord ca să se alăture armiei de pedestrași 
galezi ce se aduna la graniţă. 

Dinspre sud, corăbiile cu proviziile oștii porniră la drum, 
vâslind pe un calm plat pentru a înainta cu încetineală în susul 
coastei estice a Angliei. Departe, în largul Mării Nordului, nori 
imenși pulsând de fulgere târau după ei trene ceţoase de ploaie. 
Marinarii priveau cu îngrijorare cerul mânios, în timp ce dădeau 
la vâsle în atmosfera sufocantă. 

(J 

Flămânzi și osteniţi, cu capetele plecate, pășeau pe pământul 
secat, simțind solul uscat și întărit sub picioarele lor bășicate. 
Era în zori, de Sfânta Maria Magdalena“, și cerul la răsărit pălea 
vestind apropierea zilei. Oamenii din armata engleză simțeau 
deja căldura adunându-se în aer și promiţându-le o nouă zi 
toridă. 


39 22 iulie (n. tr.). 
448 


Humphrey de Bohun călărea în suita tatălui său, conte de 
Hereford și Essex și conetabil al Angliei. In lumina palidă, abia 
distingea fețele cavalerilor tatălui său și, dincolo de ele, pe ale 
camarazilor săi, tanărul Thomas, conte de Lancaster de la 
moartea prinţului Edmund, Aymer de Valence, care își pierduse 
și el tatăl în războiul din Franţa, dar care nu putea primi titlul de 
conte de Pembroke până la moartea mamei lui, Robert Clifford, 
Henry Percy, Ralph de Monthermer și Guy de Beauchamp. Țepii 
bărbilor le împodobeau feţele trase de lipsa mâncării și arse de 
soare până la un roșu furios, dar, în ciuda oboselii, pe chipul lor 
se citea în acea dimineaţă o hotărâre sumbră, pe care 
Humphrey n-o mai văzuse de săptămâni. Aceasta îl însufleţea și 
pe el, îi dădu curaj când cerul cenușiu se lumină lăsând vederii 
un peisaj scrumit, cu dâre de fum încă ridicându-se deasupra 
câmpiilor înnegrite, pe care recoltele arseseră, lăsând în urmă o 
miriște țepoasă. 

Din Roxburgh, prin Lauderdale și până în Edinburgh, armata 
engleză mărșăluise printr-un ţinut pârjolit și tăcut. Pe lângă sate 
părăsite ale căror cămări erau goale și pe lângă puțuri otrăvite 
de carcasele bântuite de muște ale oilor trecuse oastea, cu 
cheful de luptă pălind în faţa căldurii apăsătoare și a peisajului 
dezolant. Pedestrașii fuseseră trimiși prin așezări în căutarea 
vreunui locuitor, dar nu găsiseră niciunul. Nici de armata lui 
Wallace nu era vreo urmă. Și, tot timpul, hăţișurile întunecate 
ale Pădurii Selkirk se întindeau cât vedeai cu ochii spre vest, cu 
adâncimea lor nesfârșită ascunzând pericolul unei ambuscade 
sau al unui atac, în timp ce spre est cerul se învineţea din ce în 
ce mai tare, promițând furtună. 

Furtuna venise dinspre larg într-o seară târzie, când fulgerele 
transformaseră noaptea în zi. Ploaia se revărsase din ceruri 
udându-i pe toţi până la piele și transformând câmpurile în 
mlaștini. În dimineaţa următoare, cu tunetul mârâind în 
continuare în jurul ei, armata pornise la drum, cu rugina 
înmugurind pe zale și cu valtrapurile îmbibate ale cailor 
bălăbănindu-se grele. Un noroi urât mirositor se uscase pe piele 
și pe haine făcând o crustă, iar oamenii și animalele erau 
hărțuiți de muște ce le dădeau târcoale gurilor și îi ciupeau de 
colţurile ochilor. Toate acestea fuseseră, firește, un chin, dar 
numai când englezii ajunseseră la periferia Edinburgh-ului 


449 


aflaseră adevăratele costuri ale furtunii, căci corăbiile cu provizii 
care urmau să-i întâlnească în portul Leith nu se vedeau nicăieri. 

Lăsându-i pe cavalerii regali să aștepte vasele, regele Edward 
poruncise restului armatei să se odihnească pe domeniul 
cavalerilor templieri din Temple Liston, aflat la nord de oraș. Aici 
oamenii așezaseră tabăra în fața comanderiei ordinului cruciat, 
așteptând încordaţi și flămânzi sosirea proviziilor, dar și vești cu 
privire la poziţiile inamice de la iscoadele trimise de rege. 
Fuseseră culese câteva mere necoapte din livezile templierilor și 
câţiva pumni de mazăre de pe un ogor care scăpase de 
incendiere, dar nu se găsise nimic altceva care să suplimenteze 
rațiile ce se micșorau tot mai tare. Zilele se târau una după alta 
fără urmă de nave și fără vești de la iscoade. Galezii, 
nemulțumiți de la început de rațiile lor sărăcuţe, se plânseseră 
că armăsarii cavalerilor mâncau mai bine decât ei. Oameni 
flămânzi și pe jumătate înnebuniţi de sete se încăierau în jurul 
băltoacelor cu apă de ploaie sau pentru câte un trupușor 
slăbănog de pasăre sau iepure. Când o corabie care se 
adăpostise de furtună în josul coastei se târâse în cele din urmă 
în Leith, încărcătura ei fusese trimisă armatei înfometate, dar 
aceasta nu consta decât în vin. Într-un moment de nebunie, 
regele pusese ca butoaiele să fie distribuite pedestrimii 
nemulţumite și încăierarea ce urmase între soldaţii englezi și cei 
galezi se transformase într-o revoltă încheiată cu câteva sute de 
morţi. Ceea ce începuse ca un marș hotărât spre nord, pentru a 
ataca și distruge dușmanul, devenise o luptă cruntă și epuizantă 
pentru supravieţuire. 

In cele din urmă, tocmai când se părea că armata engleză va 
pieri sau se va distruge singură, căruţe pline cu grâne, carne și 
bere pătrunseseră greoi în tabără, venind dinspre Leith, în 
uralele răgușite ale oamenilor. Mai târziu în acea zi, când 
moralul se ridicase, iar burţile erau pline, sosise o trupă condusă 
de contele Patrick de Dunbar și contele de Angus. Cei doi 
scoțieni care-i rămăseseră loiali lui Edward aduseseră vești 
despre locul unde se afla dușmanul. Wallace și forțele sale erau 
la mai puţin de zece mile distanță, lângă orașul Falkirk. 

Privind înainte, peste capetele oamenilor tatălui său, 
Humphrey văzu stindardul stacojiu al regelui înălțându-se în 
zorii palizi. Regele Edward și cavalerii săi conduceau avangarda, 
cu copitele cailor ridicând praful într-un giulgiu gălbui. Noaptea 


450 


trecută, după ce părăsiseră Temple Liston, armata engleză 
așezase tabăra în câmp și, în beznă, calul regelui, Bayard, 
călcase peste stăpânul său, rupându-i două coaste. Zvonul 
despre rănirea sa se răspândise iute, pe șoptite, provocând 
îngrijorare. Regele însă le luase în râs temerile și, după ce pajul 
său îl închingase într-o platoșă, încălecase spre admiraţia 
trupelor care-l priveau. Humphrey vedea cât de țeapăn se ţinea 
regele Edward în șa și cum i se strâmba de durere chipul ori de 
câte ori Bayard se zgâlțâia pe terenul denivelat, dar era limpede 
că nimic nu-l putea abate pe rege de la țelul său. 

În spatele avangardei călăreau conții cu suitele lor. Sir John de 
Warenne era greu de remarcat printre ei. Contele de Surrey 
fusese umilit de înfrângerea suferită la Stirling și, Cressingham 
fiind mort, îndurase întreaga nemulţumire a regelui. In urma 
contelui erau cincizeci de templieri cu mantiile lor albe 
împodobite cu cruci roșii. După ei veneau arcașii: arbaletrieri din 
Gasconia, vânători din pădurea Sherwood și arcași din sudul 
Țării Galilor, îndemânatici cu arcul lung. Îi urma un șir imens de 
căruțe trase de cai de povară, cu roţile tunând pe solul întărit. 
Coloana o încheiau douăsprezece mii de pedestrași mărșăluind 
în șiruri nesfârșite. 

Era o armată vastă, cum Humphrey nu mai pomenise 
niciodată. Vederea ei, întinzându-se în urmă cu stindardele și 
lăncile zburlindu-se până departe, îl făcu să se simtă copleșit de 
mândrie și își ridică mai sus pe braţ scutul cu dragon. Teama că 
nu va trăi suficient ca să-i întâlnească pe scoțieni pe câmpul de 
luptă pierise, înlocuită de o hotărâre neabătută. Rebeliunea le 
lăsase tuturor un gust amar, dar mai ales lui Humphrey, care se 
învinovățea că avusese încredere într-un om ce se dovedise a fi 
cel mai mare trădător. Se întrebase mohorât dacă avea să-și 
întâlnească fostul prieten pe câmpul de luptă, dar, conform 
rapoartelor contelui de Dunbar, Robert Bruce se retrăsese în 
baza sa din Ayr. Humphrey fusese mirat de absenţa acestuia, 
din câte se spunea, majoritatea nobililor scoțieni erau alături de 
forțele lui Wallace, inclusiv Comynii, pe care regele Edward îi 
dorea prinși în mod special după ce îi eliberase și fusese 
răsplătit prin trădare. Totuși, dacă ieșeau victorioși azi, n-avea 
să treacă multă vreme până când toți cei care-l sfidaseră pe 
rege aveau să fie aduși în faţa justiţiei, inclusiv Robert Bruce. 


451 


Auzind strigăte în preajma sa, Humphrey se smulse din 
gânduri. Oamenii din jur arătau înainte. Acolo, pe un deal 
îndepărtat, sclipind în lumina palidă a zorilor, se vedeau mii și 
mii de sulițe. 

e 

Braţul băiatului tremura sub greutatea sulițtei lungi de 
douăsprezece picioare a cărei coadă era lunecoasă de sudoare 
și al cărei capăt inferior se înfunda tot mai adânc în pământ. 

— Ține-o sus, Duncan! 

Duncan tresări și văzu că Isaac întorsese capul către el. Vine 
albăstrii ieșeau în evidență pe gâtul bărbatului mai vârstnic. 
Mâna dreaptă, în care strângea sulița, părea puternică, dar 
stânga, cu cioturi în locul a două degete, părea să-i provoace 
suferinţă, iar pielea din jurul rănilor rămase după amputaţia 
recentă era neagră și umflată. 

Isaac își dezgoli dinţii prin barbă, pe jumătate zâmbind, pe 
jumătate strâmbându-se. 

— Hai să le arătăm javrelor ăstora din sud că scoţienii au oţel 
în parii lor, strigă el pe deasupra larmei de pe câmpul de luptă. 

Câţiva dintre oamenii din înghesuiala scutului uman râseră 
grosolan, dar majoritatea rămaseră tăcuţi, concentrându-se să- 
și ţină sulițele în poziţie și așteptând următoarea șarjă a 
cavaleriei grele engleze. În depărtare, armăsarii întorceau și 
cavalerii se regrupau după o nouă încercare eșuată de a 
străpunge  șirurile țepoase de bărbaţi. Cornii răsunară și 
comandanții răcniră ordine, cu vocile lor aspre răsunând în 
văzduhul încremenit. 

William Wallace își dispusese cele patru scuturi umane, 
schiltromuri cum le numea el, pe un teren mai înalt, între 
pădurea  Callendar și malurile mlăștinoase ale pârâului 
Westquarter, lângă orașul Falkirk. Fiecare scut uman era 
compus din două mii de oameni, așezați cu fața spre exterior 
într-un cerc imens. Cei din față îngenuncheau, cu sulițele 
înclinate. Cei de deasupra stăteau în picioare, cu vârfurile 
ascuţite ale lăncilor răsărind pe deasupra capetelor camarazilor 
lor. Între schi/tromuri, Wallace amplasase grupuri strânse de 
arcași sub comanda lui James Stewart. Dincolo de ei, lângă 
liziera întunecată a pădurii, se afla cavaleria scoțiană. Dacă își 
răsucea capul, Duncan putea vedea călăreţii pe coama dealului, 
așteptând semnalul intrării în luptă. Englezii se răsfiraseră pe 


452 


pantele de dedesubt. Duncan nu-și dădea seama cât de mulţi 
erau, dar avea impresia că dinaintea lui se aliniaseră toate 
oștirile iadului. Deasupra vastului câmp de bătălie, cerul era de 
culoarea cenușii. 

Ridicându-și cu un efort sulița, Duncan expiră printre dinţi. 
Pământul era lunecos din pricina noroiului vâscos care îi 
împroșcase pantalonii și tunica. Toţi cei din jurul său erau 
acoperiţi de substanţa aceea care răspândea în jur o duhoare de 
pământ și putregai. Duncan își imagină că așa trebuia să 
miroasă în mormânt. La acest gând, privirea i se abătu către 
cadavrele împrăștiate pe pământul frământat din faţa sa, unde 
o palisadă joasă din pari legaţi între ei înconjura protector 
schiltromul. Un cal de luptă enorm era prăbușit peste palisadă, 
cu ochii morți înceţoșaţi și cu spumă picurându-i din nări. Incă 
ținându-se în șa, cavalerul care călărise animalul către pieirea 
sa se încovoiase asupra cozii suliței care-l ucisese. Mai aproape 
se aflau câteva cadavre de scoțieni. Unul, un flăcău mai tânăr ca 
Duncan, zăcea cu fața în jos în noroi, cu capul crăpat de o 
lovitură de spadă. Arma era încă adânc înfiptă în capul lui, cu 
sângele prelingându-se pe lângă lamă. 

Silindu-se să se uite în altă parte, Duncan murmură o 
rugăciune care să-i dea curaj. 

— Vin! 

În timp ce strigătul făcea ocolul scutului uman, acoperind 
sunetul cornilor, Duncan își îndreptă privirea înainte, în josul 
pantei, către șirul de cavaleri ce se apropia. 

Porniseră la pas, fără să lase distanţă între armăsarii masivi, 
acoperiți cu valtrapuri colorate al căror legănat greoi trăda 
zalele de dedesubt. Apoi mersul se transformă în trap și în ochii 
scoțienilor caii părură să se mărească. Mai iute acum, și bubuitul 
copitelor, la început ca un sunet regulat de tobă, se transformă 
într-un duruit rapid. Pământul începu să se cutremure. Duncan îi 
simţi vibrația sub picioare. De-a latul pantei, alţi călăreți se 
îndreptau către celelalte trei scuturi, dar abia de-i zări. Frica îi 
umplea pântecele ca un lichid. iși încleștă mâinile cu forță în 
jurul suliței și fiecare părticică din el se încordă în așteptarea 
loviturii. „Dumnezeule atotputernic, cruță-mă!” 

O grindină de săgeți se avântă în aer dinspre stânga, unde 
erau  arcașii lui Wallace, descriind arcuri în văzduh și 
revărsându-se asupra cavalerilor ce se apropiau. Majoritatea 


453 


săgeţilor zăngăniră lovindu-se de coifuri și pieptare de zale. Un 
cal purtând un valtrap cu dungi albastre și albe se panică și 
schimbă direcţia, deviind către un alt scut uman, dar cavalerul îl 
întoarse cu o mișcare expertă. In timp ce alţi călăreţi veneau cu 
iuțeală din urmă, trecând de la trap la galop, acesta se lăsă 
absorbit în rândurile lor, lovind zdravăn calul cu pintenii ca să 
țină pasul cu goana lor furioasă. Lumea părea să se cutremure 
sub asaltul lor. Potcoave de fier izbeau pământul noroios, 
capetele imense ale armăsarilor se plecau înainte, animalele la 
fel de neînfricate ca bărbaţii care le dădeau pinteni. Acum, în 
ultimele clipe, cavalerii coborâră lăncile sau ridicară spadele, 
repezindu-se asupra scoţienilor într-un galop sălbatic. Duncan 
mai degrabă simţi decât auzi răcnetul oamenilor din jurul său, 
un val de sunete învolburate și incoerente. Sângele îi bubuia în 
cap. li simţi pe Isaac și pe ceilalţi lipindu-se de el, cu disperarea 
și hotărârea greu de deosebit pe chipurile lor cu dinţi încleștațţi 
și ochi sălbatici. Scoase și el un strigăt când cavalerii englezi se 
repeziră în susul pantei către ei, cu lăncile gonind spre rândurile 
de sulițe. 

Impactul fu copleșitor. 

Un scoţian aflat lângă Duncan zbură îndărăt, cu pieptul 
străpuns de o lance engleză care-l azvârli peste oamenii din 
spatele său. Urmă o învălmășeală de membre, însoţită de 
strigăte răgușite. Oamenii se grăbiră să închidă spărtura. Alţi 
scoțieni se prăbușiră de jur împrejurul cercului, când unii dintre 
cavaleri azvârliră spade scurte și securi în șirurile apărătorilor, 
întorcând apoi caii. Majoritatea rebelilor purtau numai tunici de 
lână sau piele și aceste arme, aruncate cu tot elanul dat de 
șarjă, erau mortale. 

Duncan abia auzea ţipetele celor ce mureau. Urla agăţându- 
se de sulița sa, al cărei vârf se înfipsese adânc în gâtul unui cal. 
Animalul se ridicase în două picioare nechezând de durere, în 
timp ce călărețul său trăgea de frâie. Pe măsură ce armăsarul se 
zbătea tot mai tare, cu vârful suliței înfipt în carne, Duncan avu 
senzaţia că i se desprind brațele din încheieturi. Deodată 
animalul se prăbuși pe picioarele din faţă, iar coada suliţei se 
rupse, lăsându-și vârful de fier în carnea sa. Duncan se poticni, 
mânat de inerție. Cavalerul fu azvârlit din șa în parii ascuţiţi ai 
palisadei, cu suficientă forță ca unul dintre aceștia să-i 
străpungă armura. Se zvârcoli înfipt în par, tușind sânge prin 


454 


viziera coifului. În jurul schi/tromurilor, alţi oameni, aruncaţi de 
cai în desișul de sulițe sau zdrobiţi de armăsarii în cădere, 
zăceau pe moarte. Restul, rămași fără lănci și aruncându-și 
armele, își întoarseră caii și se îndepărtară în galop, lăsând zeci 
de trupuri de scoțieni presărate pe pământ în urma lor. 

Dar pentru fiecare rebel care căzuse un altul era gata să-i ia 
locul, rândurile reformându-se în jurul deschizăturilor ce 
apăruseră. Răniţii fură târâţi în centrul sch;/tromurilor pentru a fi 
îngrijiţi de camarazi sau uciși cu o lovitură de pumnal și o 
rugăciune. Englezii știrbiseră prea puţin cercurile și pierduseră 
un număr important de oameni și cai în această încercare, ca un 
leu care atacă un arici, retrăgându-se de fiecare dată însângerat 
și din ce în ce mai furios. 

Duncan își strângea sulița frântă de care mâinile păreau să i 
se fi lipit. Cavalerul pe al cărui cal îl lovise se zbătea înfipt în 
par, înecându-se cu sânge. Duncan vedea o umflătură pe 
spinarea omului, sub tunică, unde parul îl străpunsese dintr-o 
parte într-alta. Își înăbuși nevoia de a vomita și închise ochii, 
trăgând lacom în piept aerul împuţit. Alături de el, Isaac își puse 
sulița jos și se desprinse din rând. Aplecându-se, scoase coiful 
cavalerului, dezvăluind chipul palid și scăldat în sudoare al unui 
tânăr. Avea ochii îngustaţi de durere, dar șuieră ceva către Isaac 
printre dinţii însângeraţi. Bătrânul scoţian trase un pumnal de la 
centură cu mâna sănătoasă. Postându-se dinaintea cavalerului, 
ascunzându-i faţa de privirea lui Duncan, Isaac lovi. Duncan zări 
trupul cavalerului zvâcnind și sângele țâșnind, apoi omul se lăsă 
moale pe palisadă. Isaac smulse un burduf de la centura 
cavalerului, apoi își vâri pumnalul însângerat în teacă și reveni 
în formaţie, scoțând dopul și adulmecând bănuitor. Satisfăcut, 
bău cu lăcomie, făcând ochii mari a apreciere, apoi îi înmână 
burduful lui Duncan, care îl luă recunoscător. Vinul era tare și 
dulce. Duncan reuși să-și desprindă burduful de la gură și să i-l 
treacă omului de lângă el. Zâmbind, cu barba înspicată cu roșu, 
Isaac își reluă sulița. 

De dincolo de schi/trom răsună vocea lui William Wallace, 
racnind la oamenii săi să se ţină pe poziţii. 

— V-am adus la horă, le strigase liderul rebel în acea 
dimineaţă, în timp ce formau rândurile. Acum să vedem dacă 
știți să dansaţi! 


455 


Și dansaseră. După luni de opresiune sub jugul englezilor, 
ploconindu-se înaintea oficialităților și ferindu-se de soldați, luni 
petrecute ca proscriși trăind în păduri, asta era șansa lor de a-și 
recâștiga libertatea. Wallace îi condusese la victorie pe pajiștile 
de lângă Stirling, în ciuda sorţilor potrivnici. Acum, noul 
Protector al Scoției părea decis să câștige iarăși. 

Însufleţit de încurajările lui Wallace, Duncan aruncă sulița 
ruptă și smulse una întreagă din pământul noroios. Cornii 
englezilor încă mai sunau, dar, în loc să se alinieze pentru o 
nouă șarjă, cavalerii călăreau îndărăt către corpul principal al 
armatei, unde se înălța stindardul regelui Edward. 

— l-am pus pe fugă, mârâi Isaac. Nu pot s-o ţină tot așa. Pierd 
prea mulţi cavaleri. 

Duncan rămaseră tăcut, privind alături de ceilalţi un șir lung 
de oameni care alergau pe câmp în urma cavalerilor. Ochii i se 
îngustară când zări armele curbate din mâinile lor. 

— Arcași, murmură cineva de alături. 

Zâmbetul lui Isaac se ofili. 

Duncan auzise zvonuri despre arcașii galezi și ucigătoarele lor 
arcuri lungi. Se ghemui instinctiv, strângându-și brațele pe lângă 
corp. Nu avea scut, niciunul dintre ei nu avea: era nevoie de 
ambele mâini ca să manevreze sulițele și, ca majoritatea 
oamenilor din schi/tromuri, nici el nu purta cine știe ce armură, 
cu excepția unor apărători de gambe prea mari, luate de pe 
cadavrul unui soldat englez după lupta de la Stirling. Işi dorea 
acum să fi ales o cămașă de zale sau o platoșă. 

Arcașii se aliniară. În ciuda distanţei, Duncan vedea că unii 
dintre ei aveau niște arme diferite, mai late și mai pătrăţoase 
decât marile curbe ale arcurilor lungi. 

— Arbalete, murmură Isaac. Ticăloșii au arbalete. 

Oamenii potriviră săgețile. La un sunet de corn, braţe se 
traseră îndărăt, întinzând arcurile. Când traseră, cerul dinaintea 
scoţienilor se întunecă, apoi se năpusti asupra lor. Duncan 
închise ochii și se făcu ghem, cu sulița îndreptată inutil înainte. 
Simţi forța săgeţilor pretutindeni în jur și văzduhul se umplu de 
strigăte de durere. O zguduitură violentă într-o parte îl făcu să 
cadă la pământ. Pentru o clipă crezu că fusese lovit și strânse 
din dinţi, pregătindu-se pentru durerea despre care știa că 
trebuie să vină. Când aceasta nu se ivi, deschise ochii și-și dădu 
seama că Isaac fusese cel pe care-l lovise. Bătrânul scoțian 


456 


primise o săgeată de arbaletă în faţă. Îi străpunsese obrazul, 
chiar sub ochi. Duncan ţipă când Isaac se zbătu și greutatea lui 
îl făcu să se înfunde și mai tare în noroiul moale. Alte săgeți 
aterizau în jurul lui și oamenii cădeau ţipând. Cercul alăturat se 
sfărâma sub asaltul lor. Duncan se zvârcoli sub trupul lui Isaac, 
dar altcineva zăcea pe piciorul lui, imobilizându-l. Nu se putea 
mișca. Faţa i se înfunda în pământ, noroiul se ridica rece și gros 
către buzele sale. Cu ochi panicaţi zări cavalerii englezi 
aliniindu-se, îi zări începând să călărească, simţi tremurul 
pământului sub el. 


Capitolul 62 


Călare pe armăsarul său cenușiu, în mijlocul cavaleriei 
scoțiene, James Stewart îi privi cu o groază crescândă pe arcașii 
galezi care ţinteau. Cel dintâi val de săgeți sfâșie rândurile 
exterioare ale schiltromurilor, lovind oamenii cu atâta forță că îi 
propulsară peste cei din spatele lor. Imediat apărură breșe, unii 
morți, alţii răniţi, și mai mulţi azvârlind suliţele și aruncându-se 
la pământ pentru a evita grindina ucigașă. 

— lisuse, ajută-ne, murmură cineva. 

James abia dacă-l auzi. Se ridică în scări și-i văzu pe arcașii 
scoțieni aflaţi sub comanda fratelui său răspunzând potopului 
mortal cu tirul propriilor arcuri. Dar era clar încă de la primul val 
de săgeți că acestea nu aveau să afecteze foarte tare inamicul, 
ale cărui arcuri puternice îi permiteau să stea în afara bătăii lor. 
Un corn suna, ridicându-se deasupra ţipetelor îndepărtate. 
James recunoscu sunetul acela profund, cavernos. Era cornul lui 
Wallace, semnalul că venise momentul cavaleriei să intre în 
luptă. Cei din jur îl auziră și ei, bărbaţii lăsându-și vizierele și 
strângând frâiele în pumni. 

— Staţi! strigă John Comyn deodată, arătând cu sabia în josul 
dealului, unde cavaleria engleză forma rândurile sub stindardele 
cornilor de Lincoln, Hereford, Norfolk și Surrey. Unul dintre 
stindarde era mai mare decât celelalte. De un roșu șters, avea 
în centru un dragon auriu care-și pierduse strălucirea. Arcurile 
lungi nu mai trăgeau. Acum cavalerii, sub comanda conților, se 


457 


năpusteau asupra schiltromurilor, care nu mai erau niște inele 
impenetrabile de sulițe, ci un haos lipsit de disciplină. 

— Trebuie să călărim în ajutorul lor! ţipă James. 

— Nu putem câștiga aici, mârâi lordul de Badenoch, privind o 
trupă de cavaleri englezi care dădeau pinteni în susul dealului, 
spre ei. Două schiltromuri fuseseră împrăștiate de prima șarjă a 
cavaleriei engleze, scoţienii risipindu-se care-ncotro. Cornul lui 
Wallace suna imperativ. Ridicând glasul, Comyn li se adresă 
celor din jur: 

— Bătălia e pierdută! N-avem altă speranţă decât să fugim! 

— Nu putem să-i lăsăm să moară! protestă James. Alte voci i 
se alăturară exprimându-și acordul, dar unii își îmboldeau deja 
caii către pădure, departe de englezii ce se apropiau. 

— Pui de curvă lași! urlă unul dintre oamenii lui Wallace. 

leșind din rând, își avântă calul nebunește în josul pantei, 
urmat de o mână de comandanți de-ai lui Wallace. Din goană, 
lansară un strigăt de luptă disperat. Câţiva cavaleri englezi se 
desprinseră din rânduri ca să contracareze această trupă 
vitează care galopa către schi/tromurile ce se destrămau pe 
coasta dealului, mulţi scoțieni fugind spre pădure. Infanteria 
galeză se revărsa pe terenul mlăștinos din jurul pârâului, 
urmărindu-i. 

In timp ce cavalerii englezi își îmboldeau deciși caii în susul 
dealului, către cavaleria scoțiană, John Comyn își întoarse calul, 
urmat de fiul său. Plecarea sa constitui semnalul unui exod de 
proporții din rândurile cavalerilor, mulți fiind rude sau susţinători 
ai lordului de Badenoch. 

Chipeșul conte de Lennox, îmbrăcat în negru ca și cavalerii 
săi, îl privi pe James. 

— De ce folos îi veți fi regelui vostru, sir James, strigă el, dacă 
o să ajungeţi în celula învecinată? 

Lennox și cavalerii săi dădură pinteni cailor, galopând către 
pădurea Callendar, dar James șovăi, căutându-și cu disperare 
din priviri fratele, aflat undeva în haosul de dedesubt. 

— Domnule? îl întrebă unul dintre oamenii săi, plimbându-și 
privirea de la Intendent la cavalerii englezi care se apropiau tot 
mai mult. 

James știa că Lennox avea dreptate. Nu-i putea fi de niciun 
folos regelui dacă ar fi fost prins sau ucis astăzi. Dar în timp ce- 
și întorcea brutal calul cenușiu cu un strigăt de frustrare, nu 


458 


avea înaintea ochilor chipul lui John Balliol, ci pe acela al lui 
Robert. 
e 

Orice control pe care-l avusese William Wallace asupra 
forţelor sale dispăruse, spulberat de groaza oştii ce se 
dezintegra. Săgeți și sulițe frânte erau presărate pe pantă, unde 
mulţi scoțieni zăceau morți. Țipetele răniților se ridicau, 
contopindu-se într-un urlet inform. Supraviețuitorii tirurilor de 
săgeți ce-și croiseră drum prin schi/tromuri se târau printre 
trupurile sfârtecate ale tovarășilor lor, încercând să scape de 
atacul cavalerilor. Unii alergau către pădure, alţii goneau 
orbește în josul dealului, către malurile pârâului. Aici nămolul 
era gros și lipicios ca un clei și pe alocuri trădător de adânc. 
Câmpul de luptă ales de Wallace datorită protecţiei naturale pe 
care o oferea pârâul se întorcea acum împotriva scoţienilor. Cei 
care ajunseră la apă se aruncară în ea, înotând disperaţi către 
celălalt mal, dar mulţi nu ajunseră atât de departe, rămânând 
prinși în mlaștinile dimprejur. Prizonieri, zbătându-se în noroiul 
mirositor, erau ţinte ușoare pentru arcașii galezi. 

Cavalerii Dragonului călăreau prin haos, cu monstrul învăluit 
în flăcări de pe scuturile lor sclipind în dimineaţa cenușie. 
Călăreau alături de taţii lor și de bărbaţii Mesei Rotunde, 
călăreau pentru regele lor. 

Aymer de Valence se afla în fruntea oamenilor din Pembroke, 
dintre care mulți îi serviseră și tatălui său preţ de decade. Cu 
stindardul lui cu dungi albastre și albe fluturând deasupra 
capului, conduse un asalt brutal asupra arcașilor lui Wallace, 
străpungându-le rândurile. Aymer fu acela care-și înfipse lancea 
în pieptul lui John Stewart, ridicându-l și azvârlindu-l la pământ 
pentru a fi călcat în picioarele cailor, până ce una dintre copitele 
armăsarului lui Aymer zdrobi capul scoțianului făcându-l una cu 
țărâna. Lăsând în urmă trupul inert al fratelui Intendentului, 
Aymer își continuă drumul, scoțându-și spada ca să lovească în 
spinările și gâturile arcașilor puși pe fugă. Călărind, scoase un 
urlet sălbatic de bucurie. 

Henry Percy, însufleţit de șansa de a răzbuna umilinţa suferită 
de bunicul său la Stirling, călărea în luptă alături de cavalerii de 
pe moșiile sale din Yorkshire. Câţiva scoțieni se întoarseră să li 
se împotrivească. Un bărbat reuși să-și înfigă sulița în coastele 
unui cal și animalul căzu la pământ azvârlindu-și cavalerul din 


459 


șa. O clipă mai târziu, scoţianul primi o lovitură de lance în gât 
de la unul dintre oamenii lui Percy, iar ceilalţi fură măcelăriți cu 
cruzime, împroșcând jeturi enorme de sânge. Nobilimea 
scoțiană părăsise câmpul, lăsând oastea de ţărani să fie nimicită 
fără șanse de răscumpărare sau predare. Singura speranţă a 
acestor oameni era să scape sau să aibă parte de o moarte 
rapidă. Regele Edward voise ca William Wallace și capii 
rebeliunii să fie prinși vii, dar într-un asemenea haos era 
imposibil să garantezi soarta unui singur om. 

Humphrey de Bohun, cu faţa șiroind de sudoare înăuntrul 
coifului, șarja împreună cu suita tatălui său de-a lungul pantelor 
inferioare, unde scoţienii fugeau către pârâu. Știa că bătălia era 
câștigată. Acum sarcina lor era să-i nimicească pe toţi cei de pe 
câmpul de luptă. Humphrey își pierduse lancea și strângea în 
pumn spada. Și-o înfipse cu cruzime în gâtul unui bărbat ce 
alerga înaintea lui, simţi șocul loviturii și apoi lama își continuă 
drumul. Scoţianul se prăbuși în urma lui, decapitat. Tatăl lui 
Humphrey era ceva mai înainte, urmărind un grup de lăncieri ce 
se poticneau către pârâu. Contele se ţinea cu încăpățânare pe 
urmele lor, coborându-și lancea. Deodată, calul de sub el se 
prăbuși. 

Humphrey scoase un strigat când își văzu tatăl căzând. 
Armăsarul masiv, a cărui greutate era sporită de valtrapul său 
de zale, de șa și de Hereford în armura lui, se scufundase într-un 
ochi de noroi. Strigându-le oamenilor săi să-l urmeze, Humphrey 
își îmboldi calul către tatăl său, care lăsase lancea și încerca să- 
și scoată animalul afară din noroiul gros. Calul necheza ascuțit, 
smucindu-și capul, și agitația sa îl făcea să se scufunde și mai 
adânc. Trei dintre lăncierii scoțieni pe care îi vânase contele se 
întoarseră împotriva lui. Mai ușori și mai sprinteni, fără armură 
care să-i îngreuneze, nu intrau în noroi decât până la genunchi. 
Humphrey strigă un avertisment care îi reverberă nebunește în 
interiorul coifului, în timp ce doi lăncieri îi atacau tatăl. 

Contele reuși să rupă una dintre lănci cu scutul, dar cealaltă îl 
nimeri într-o parte, sub coaste. Forţa loviturii rupse zalele, 
înfundându-le în carne laolaltă cu țesătura de dedesubt. Nu era 
o rană fatală, armura anulându-i mult din putere, așa încât 
numai vârful pătrunsese în trup, dar în momentul impactului 
calul se scufundă și mai adânc, aproape până la gât, 
dezechilibrându-l pe conte. Hereford se înclină în șa și mișcarea 


460 


îl făcu să se înfigă în suliță, care îi străpunse mușchii dintre 
coaste și-i pătrunse în plămân. 

Humphrey scoase un urlet în timp ce tatăl său se încovoia, 
alunecând din şaua calului ce se îneca. Scoţianul lăsă lancea și 
se împletici pe urmele tovarășilor săi către apele pârâului. 
Trăgând brusc de frâiele armăsarului, Humphrey sări cu 
stângăcie din șa. Smulgându-și coiful, înaintă cu greutate prin 
nămol, ignorând strigătele oamenilor lui. Noroiul îl asaltă de 
îndată, terciul acela cenușiu urcând cu un plescăit pe pantalonii 
săi de fier până la coapse. Tatăl său era ceva mai în faţă, pe 
jumătate scufundat, cu lancea ieșindu-i din coaste, cu chipul 
aplecat spre mocirlă. Humphrey gâfâi de efort, luptându-se să 
înainteze prin mlaștină. Pământul cedă brusc sub el, făcându-l 
să se afunde până la piept. Tatăl său se afla la câţiva yarzi mai 
în față, cu chipul pe deplin scufundat, numai cu rotunjimea 
capului și a spinării vizibile. Nămolul sugea cu lăcomie și 
Humphrey se simţi tras la fund, iar panica îl făcu să se zbată. 
Niște mâini îl apucară din spate, dar cavalerul urlă și se 
împotrivi, văzându-și tatăl absorbit dedesubt. O fâșie de mătase 
albastră cu o dungă albă mai flutură o clipă la suprafaţă înainte 
ca pământul s-o înghită și pe ea. 


Capitolul 63 


Roţile căruţei plescăiau pe solul îmbibat de apă. Boii își plecau 
capetele încornorate sub potop, cu copitele scufundându-se în 
lutul roșcat. Robert îi privi apropiindu-se, cu ploaia caldă 
șiroindu-i pe obraz, cu ochii pe căruțele pline cu bușteni 
destinaţi noii palisade a Ayrului. 

— Mai sunt patru de venit astăzi, domnule. Restul o să fie aici 
înainte de sfârșitul săptămânii. 

Robert îi aruncă o privire omului care se zgribulea în ploaie 
alături de el, un zidar de-al locului pe care îl numise șef peste 
lucrări. 

— Vreau ca lucrul la cazărmi să înceapă mâine, zise el, 
întorcându-se către clădirile de lemn ce se înălțau în spatele lui, 
pe malul râului ce străbătea leneș partea de nord a orașului 
pentru a se vărsa în mare. Fuseseră ridicate pentru oamenii lui 


461 


Henry Percy, dar eliberând orașul, Robert le ocupase el însuși. 
Când termini, să te apuci de apărarea orașului. 

Șeful lucrărilor dădu din cap în semn că înţelesese. Ridicându- 
și mâna să-i salute pe vizitii, se duse să-i îndrume prin noroiul 
frământat al curții. 

Privirea lui Robert pluti pe deasupra râului răscolit de ploaie 
către malul celălalt, unde pășteau vitele. In aerul umed, pe sub 
mirosul mai pătrunzător de apă sărată și lemn ars, surprinse un 
iz acru de bălegar și urină venit dinspre o tăbăcărie din 
apropiere. Fumul se ridica deasupra caselor de nuiele, ale căror 
acoperișuri din papură și paie erau vizibile dincolo de barăci. 
Ayrul revenea încet la viaţă după alungarea oamenilor lui Percy 
și în atmosferă se simțea o speranţă timidă. Noua palisadă avea 
să fie întâmpinată cu bucurie de toată lumea, viitorul regatului 
rămânea nesigur și nu venise nicio veste despre soarta bătăliei 
dintre William Wallace și armata sa și englezi. 

Robert era din ce în ce mai nerăbdător, nu mai avea vești de 
când părăsise Pădurea Selkirk. În săptămânile ce urmaseră 
întoarcerii sale la Ayr, se întrebase dacă nu ar fi fost mai bine să 
fi rămas alături de noul Protector al Scoției, i se părea inutil să fi 
făcut gestul semnificativ de a-l învesti cavaler pe Wallace numai 
ca să se retragă din nou în anonimat. Intenţionase să se implice 
în campania scoţienilor, să-și demonstreze valoarea ca lider și 
să-și arate o dată pentru totdeauna devotamentul faţă de cauza 
regatului. James Stewart fusese cel care-l convinsese de 
contrariu. Intendentul îl prevenise să nu se amestece prea tare 
în treburile lui Wallace și ale Comynilor, sfătuindu-l în schimb să 
continue să-și construiască propria sa bază și să-și adune 
susținători până când venea momentul potrivit să-și dezvăluie 
intenţiile în faţa oamenilor regatului. Robert se simţise frustrat, 
dar nu putuse să nege că sfatul Intendentului era de bun-simţ. 
Pentru a exista fie și o speranţă ca planul său să se înfăptuiască, 
trebuia să-și păstreze integritatea, ceea ce însemna să se ţină la 
distanţă faţă de cei care încă mai doreau reîntoarcerea lui John 
Balliol. 

În timp ce căruțele se opriseră, iar vitele mugeau în ploaie, 
Robert se auzi strigat pe nume. Se întoarse și-l zări pe 
Christopher Seton apropiindu-se grăbit. 


462 


Părul blond al scutierului era întunecat de ploaie și-i stătea 
lipit de cap, iar de-a lungul nasului i se scurgeau picături de apă. 
Avea un aer grav. 

— Robert, vărul meu vrea să te vadă. La tine acasă. 

Robert se încruntă. Christopher își ţinea ochii în pământ, 
incapabil să-i întâlnească privirea. 

— De ce? 

— A spus că-i important. Domnule, vrea să mergi la el. 
Degrabă. 

Christopher încetase să-i mai spună „domnule” cu ceva timp 
în urmă. Sonoritatea oficială a cuvântului îl făcu pe Robert să se 
simtă neliniștit. 

— Bine. 

Se opri să vorbească cu șeful lucrărilor, apoi părăsi malul 
râului însoţit de Christopher, plescăind cu cizmele prin noroi. 

Cazarma era în plină activitate, toată compania lui Robert, 
inclusiv soțiile și copiii cavalerilor, venise aici după plecarea din 
pădure. Rândașii munceau în grajdurile aglomerate, scoțând 
fânul murdar și umplând jgheaburile cu apă. Un grup de cavaleri 
de-ai lui John de Atholl se adăpostiseră sub streșinile picurânde 
ale unei clădiri și jucau zaruri. Il salutară pe Robert când acesta 
trecu pe lângă ei îndreptându-se către conacul lung din bușteni 
care-i era adăpost. 

Alexander stătea afară lângă ușa conacului, cu mantia 
leoarcă. 

— Ce s-a întâmplat, prietene? îi strigă Robert apropiindu-se. 
Dinăuntrul casei auzi plânsul înăbușit al fiicei sale. Baronul avea 
o expresie atât de sumbră, încât primul gând al lui Robert la 
auzul plânsetelor lui Marjorie fu că avea de-a face cu ea. Simţi o 
gheară îngheţată încleștându-i inima. 

— În numele lui Hristos, Alexander, răspunde-mi! E vorba de 
Marjorie? Trecu pe lângă baron, care-l apucă de braţ. 

— Nu e vorba de fiica ta, Robert. Vocea lui Alexander era abia 
un murmur. Trebuie să vezi ceva. 

Din ce în ce mai nedumerit, Robert îi permise omului să-i 
deschidă ușa. Intră, măturând din priviri interiorul. Cea dintâi 
încăpere era o cameră mică de primire. Cu excepţia câtorva 
scaune, era goală. Nu avusese nici timpul, nici dispoziţia s-o 
mobileze mai bine, nu-și propusese să rămână la nesfârșit în 
acest orășel izolat de coastă. In plus, arareori dădea pe aici, 


463 


doar când venea să doarmă, conducerea orașului și cerințele 
poziției sale de conte îi ocupau toată ziua, din zori până la apus. 

Cel dintâi lucru pe care-l zări Robert fu Judith. Când ușa se 
deschisese, dădaca se ridicase iute în picioare. O strângea la 
piept pe fiica lui cu un aer îngrozit, cu fețișoara ei îngustă 
stacojie. Marjorie plânse mai tare când își văzu tatăl, întinzându- 
și mânuţele către el. Judith bâigui ceva, dar înainte să înțeleagă 
ce spunea fata, Robert auzi un alt țipăt, venind de data aceasta 
de dincolo de ușa ce dădea spre dormitorul său. Trecând pe 
lângă Judith, Robert intră. 

Camera de dincolo de ușă era cea mai mare dintre cele trei 
încăperi ale conacului. Se întindea înaintea lui înceţoșată în 
lumina lumânărilor. lnăuntru se aflau o masă și o laviţă unde 
mânca, lângă un foc ce șuiera într-o vatră de lut. Creţușcă îi 
foșni sub cizmele murdare de noroi, iarba acoperind podeaua de 
pământ cu un covor aromat. Haine, ale lui și ale Katherinei, 
atârnau într-un cui. Se mai aflau câteva cufere conţinându-i 
armura, iar spada lui era agăţată de două suporturi înfipte în 
zid. O carafă acoperită cu smalţ albastru stătea pe masă alături 
de două cupe și de resturile unei mese care nu se aflase acolo 
când plecase el de dimineaţă. Flăcările lumânărilor pâlpâiau la 
capătul cioturilor topite. Robert observă toate aceste amănunte 
familiare într-o clipită, apoi auzi un nou țipăt și privirea îi căzu 
asupra patului lipit de peretele din fund. Avea perdele groase ce 
atârnau de o grindă aflată deasupra, ascunzându-l vederii. 
Țipetele deveniră mai ascuţite, mai dese, însoțite de gemete 
joase ce nu puteau aparţine decât unui bărbat. Zgomotele 
acoperiră sunetele pașilor lui Robert în timp ce traversa 
podeaua presărată cu ierburi. 

Ajungând la pat, apucă perdelele și le dădu la o parte. Primul 
lucru pe care-l zări fu spinarea musculoasă a unui bărbat. 
Ingenunchea pe pat, cu sudoarea sclipindu-i pe trupul dezgolit. 
Călare pe el, încolăcindu-i mijlocul cu picioarele goale, cu 
brațele pe după gâtul lui, era Katherine. Avea ochii închiși și fața 
îmbujorată, iar trupul ei moale se arcuia lipit de al lui. Când 
perdeaua fu trasă, deschise brusc ochii. Gura ei întredeschisă de 
plăcere se căscă de groază și se zbătu să se elibereze din 
strânsoarea bărbatului, care se întoarse și înjură la vederea lui 
Robert. Katherine se trase îndărăt, apucând cearșaful mototolit 
de olandă ca să-și acopere goliciunea. Bărbatul, în care Robert îl 


464 


recunoscu pe unul dintre localnicii pe care-i angajase să lucreze 
la ridicarea apărării orașului, se împletici jos din pat și-și apucă 
pantalonii aruncaţi pe podea. Nu avea mai mult de optsprezece 
ani, tânăr și cu chipul proaspăt. Bărbăţia umedă și erectă i se 
înmuia deja. Își trase pantalonii, legându-le șiretul în jurul 
mijlocului său subţire, în timp ce Robert îl privea tăcut. 
Katherine respira precipitat. Ochii ei trecură dincolo de Robert, 
până spre Alexander. 

Văzându-i privirea veninoasă, Robert se întoarse. Uitase că 
baronul se aflase în urma lui. Cristopher îl însoțea. 

— Ştiai. 

Vocea-i era plată, nefiresc de calmă. 

— Îmi pare rău, prietene, dar trebuia să vezi cu ochii tăi. 

Privirea aspră a lui Alexander se mută asupra Katherinei, al 
cărei chip se schimonosi de ură: 

— Șarpe! șuieră ea. M-ai spionat? 

Zărind o grămadă de stofă șifonată ce atârna pe marginea 
patului, Robert se aplecă și o ridică. Era una dintre noile rochii 
ale Katherinei. Camerista plătise un croitor din oraș ca să-i facă 
haine cu banii lui. Rochia era decoltată și strâmtă, ca toate 
celelalte. l-o aruncă. 

— Imbracă-te. 

— Robert, te rog, murmură ea și tonul i se schimbă. lartă-mă! 

El se întoarse în timp ce ea își punea rochia, ridicându-și 
vocea rugătoare în spatele lui. 

— Te rog. Trăgând în jos poalele rochiei, ea dădu ocol patului 
și se apropie de el cu obrajii uzi. Mă simţeam singură, Robert. 
Atâta tot. Singură. Tu nu ești niciodată aici. li atinse timid braţul. 
Te rog. 

— leși afară! 

Ea își încleștă mâna pe braţul său. 

— Robert, te implor... 

— Am zis să pleci. 

— Sunt însărcinată, suspină ea brusc. 

— Însărcinată? Vocea lui era rece ca marmura. Și-al cui 
bastard este? 

Katherine păli. După o clipă, chipul i se înăspri. 

— Cine o să aibă grijă de fiica ta? O privi pe Judith, care stătea 
în prag strângând-o la piept pe Marjorie. Doar nu crezi că ea-i în 


465 


stare, nu? Fata aia ar cădea în fund dacă n-aș fi eu s-o ţin pe 
picioare. 

— Fiica mea nu mai e treaba ta. 

— Unde să mă duc? îl imploră ea cu lacrimile șiroind pe obraji. 
Din ce-o să trăiesc? 

— Sunt convins că-ţi poţi practica meseria în majoritatea 
orașelor. _ 

Katherine îl privi cu suspinele oprindu-i-se în gât. Inghiţind în 
sec, se întoarse și-și luă mantia din cuiul cu haine. Respirând cu 
greutate, își vâri picioarele în pantofi, apoi mai adună câteva 
lucruri și le îndesă într-un sac de piele. Robert n-o opri. Tanărul 
rămăsese în continuare lipit de peretele de lângă pat. Își trăsese 
tunica pe el și părea să caute o altă cale de a ieși din încăpere. 

Katherine se îndreptă spre ușă, trecând pe lângă Alexander. 

— Ticălosule, șuieră ea printre buzele încleștate înainte să 
iasă în ploaie. 

Câteva clipe mai târziu, tanărul, cu cizmele în mână, se furișă 
pe alături bâiguind o scuză. Robert îi aruncă o privire. O clipă fu 
cât pe ce să-l lase să plece, apoi furia izbucni înăuntrul lui. ÎI 
înhăţă pe tânăr de gât. Alexander ţipă la el, dar Robert nu-i 
dădu ascultare, târându-l pe bărbatul ce se zbătea pe lângă 
Judith și fiica sa care plângea, afară, în curte. Alexander și 
Christopher se zoriră în urma lui. Tanărul ţipa, implorând iertare. 
Robert îl azvârli în noroiul roșu și-i trase un șut în stomac. 
Tanărul se îndoi, cu faţa schimonosită de durere. Văzând lupta, 
câţiva dintre cavalerii lui Atholl veniră în goană, împroșcând prin 
băltoace. Neluând în seamă strigătele lor nedumerite, Robert îl 
apucă pe tânăr de tunică și-l ridică în picioare, repezindu-și 
pumnul în fața lui. Când sângele ţâșni din nasul spart, simţi o 
plăcere sălbatică. Când Alexander îl prinse de umăr, Robert îi 
dădu drumul tânărului, care se lăsă moale în noroi, și se 
întoarse către tovarășul său cu pumnul ridicat. Alexander se feri, 
dar, în loc să-l lovească, Robert se întinse după spada baronului. 
Înainte ca Alexander să-l poată opri, apucă mânerul și o trase 
din teacă. Dar când se repezi la tânărul care zăcea în noroi 
înaintea lui, sângerând și paralizat de groază, Alexander îl apucă 
zdravăn de braţ, oprindu-l locului. 

— Robert, flăcăul a luat ce i s-a oferit pe gratis. N-ar fi trebuit. 
Dar asta nu înseamnă că merită să moară. 


466 


Tânărul se ridică, cu tunica lipită de picioare. Lăsând cizmele 
acolo unde le scăpase, o luă la goană de-a latul curții, cu mâna 
la faţă. Doi dintre cavalerii lui Atholl se urniră să-l prindă, dar 
Alexander strigă la ei, cerându-le să-l lase să plece. 

Mânios, Robert îl înfruntă pe baron. 

— Cine te crezi? 

— Unul dintre oamenii care au renunţat la tot ca să te sprijine, 
replică energic Alexander. Cred în cauza ta. Cred că poţi fi rege. 
Dar ar trebui să începi și tu să crezi asta. 

Înainte ca Robert să-i răspundă, curtea se umplu de sunetul 
unor voci ridicate. Își întoarse privirea și-i zări pe fratele său și 
pe John de Atholl, care se apropiau urmaţi de Walter și de câţiva 
cavaleri din Carrick. Văzându-le fețele încordate, Robert se 
gândi că fuseseră alertaţi de scandal, dar presupunerea sa se 
spulberă la auzul vorbelor lui John. 

— Au venit vești. Armata lui Wallace a fost învinsă la Falkirk. 
Mii de oameni au murit. 

— Și Wallace? întrebă Alexander, dându-i pe dată drumul lui 
Robert. 

— Nu se știe dacă a scăpat de pe câmpul de luptă, interveni 
Edward. Încă mai vin vești de la cei care au reușit să scape. Își 
privi fratele. Cavaleria condusă de Comyni a fugit fără ca măcar 
să-și tragă săbiile din teacă. Ticăloșii și-au salvat pielea și i-au 
lăsat pe toţi ceilalți să fie măcelăriți. 

— Și regele Edward? îl întrebă Robert pe John. Vrei să spui că 
englezii dețin controlul regatului? Că Scoţia e pierdută? 

— Nimic nu-i sigur. Dar știm că englezii avansează la vest de 
Stirling. Se îndreaptă încoace. 

Robert ascultă totul, cu ploaia înmuindu-l până la piele. 

— Vine după mine. 

Cumnatul său făcu semn că da. 

— Odată armata lui Wallace distrusă și nobilimea împrăștiată, 
tu rămâi singurul pericol real pentru el. Regele știe probabil că 
ai transformat Ayrul în baza ta și că ţi-ai adunat oamenii aici. 

Christopher vorbi cu vocea gâtuită. 

— Dar nici n-a fost ridicată noua palisadă. 

— Ce propui să facem? Edward se întoarse către scutier. Să 
fugim ca niște lași? Să lăsăm orașul ăsta și pe toţi cei din el la 
mila puiului de curvă care ţi-e rege? 

Alexander interveni, ţintuindu-l pe Edward cu privirea. 


467 


— Vărul meu face parte din această companie la fel ca tine, 
camarade. Indiferent unde s-a născut. 

Robert rămase tăcut, iar ceilalți începură să vorbească unul 
peste altul. Ploaia se scurgea de-a lungul spadei din mâna sa și 
picura pe pământ. In spatele lui se auzea, venind dinspre conac, 
plânsul urgent al fiicei sale. Dincolo de acoperișurile barăcilor, 
fumul caselor se ridica spre cer. Se gândi la optimismul 
crescând din ultimele câteva luni. Apoi se gândi la căruțele 
încărcate cu bușteni așteptând pe malul râului. 

— Îi dăm foc. 

Oamenii încetară să se mai certe la auzul vocii lui joase. 
Robert îi privi. Tonul său se înăspri. 

— Dăm foc orașului și ne retragem pe dealuri, unde armata 
regelui Edward nu ne poate urma. O să-l căutăm pe Intendent 
dacă a scăpat de pe câmpul de luptă. 

— Să fugim? zise Edward, clătinând din cap. 

Robert întâlni privirea fratelui său. 

— Nu-i putem înfrânge pe englezi pe câmpul de luptă, nu 
deocamdată. Singurul lucru pe care-l putem face este să nu le 
lăsăm nimic cu care să se hrănească și nicio bază unde să se 
adăpostească. Cu cât liniile lor de aprovizionare devin mai lungi, 
cu atât le va fi mai greu să supravieţuiască. 

John de Atholl dădu aprobator din cap. 

— O să le spun alor mei. Incepem evacuarea orașului pe loc. 

Fără o vorbă, Robert îi înmână spada lui Alexander și plecă 
împreună cu Atholl. 

e 

În timp ce toți ceilalți se îndepărtau prin ploaia torențială, 
Alexander rămase în urmă cu Christopher. Urmărindu-i cum 
pleacă, își vâri spada în teacă, apoi scoase o punguță din 
săculețul de la cingătoare și i-o dădu vărului său. 

— Asigură-te că flăcăul o primește. N-are cum să fi ajuns prea 
departe. 

Christopher scutură mânios din cap. 

— Tot te mai gândești la asta, după tot ce am aflat?! 

Dădu să plece, dar Alexander îl prinse de braţ. Christopher se 
încruntă la el. 

— N-am vrut să am de-a face cu asta. Știi bine. Nu trebuia s-o 
fi făcut. Alexander îl strânse mai tare, în chip de avertisment, și 


468 


el își cobori vocea: Robert mi-a salvat viața! L-am trădat 
amândoi! 

— Nu noi l-am trădat. Katherine l-a trădat. Noi doar i-am 
deschis omului ochii ca s-o vadă drept ceea ce era. N-a fost greu 
deloc s-o facem să se tăvălească cu primul armăsar pe care-a 
pus ochii, nu? Nu i-a luat mult flăcăului să ajungă cu ea în pat, 
nu-i așa? Robert n-avea de gând să înțeleagă de vorbă bună. 
Trebuia să vadă cu propriii ochi că iubita lui nu-i decât o târfă. 
Ea n-a fost decât o altă sfoară care trebuia tăiată dacă vrem ca 
el să devină rege. Când o să se întâmple, o să-mi mulțumești 
pentru ce-am făcut azi. Nu uita, vere, că avem de pierdut la fel 
de mult ca Robert dacă el nu reușește să ia tronul. Trebuie să 
facem tot ce putem ca să ne asigurăm că se va întâmpla. 

Alexander îndesă punguţa în mâna lui Christopher. 

— Și-acuma: i-am promis flăcăului că o să-l răsplătim pentru 
fapta lui. Eu îmi respect promisiunile. 


Capitolul 64 


Simţiră fumul cu mult înainte să ajungă în oraș, vântul 
purtând până la ei duhoarea lui amară, zarea fiind de un cenușiu 
murdar. Coloana masivă de oameni, presărată cu căruțe și cai 
de povară, se târî către el și inimile soldaților deveniră la fel de 
grele pe cât le erau picioarele când înțeleseră că sfârșitul 
călătoriei avea să le ofere prea puţină hrană sau confort. 
Proviziile aduse la Leith pe calea apei se împuţinau și se aflau în 
inima teritoriului dușman. Câmpurile goale erau presărate cu 
ciulini ţepoși și grozamă ghimpată, iar vântul uscat le azvârlea 
ţărână în ochi. 

Humphrey de Bohun călărea în avangardă, alături de oamenii 
tatălui său. Era tăcut, cu privirea aţintită asupra depărtării 
mânjite de fum, unde marea se vedea ca o lamă de argint 
apăsată pe marginea pământului. De câteva săptămâni, sufletul 
îi era chinuit de o durere surdă, sâcâitoare, ca și cum ar fi uitat 
sau rătăcit ceva. Ştia că era vorba despre tatăl său, al cărui 
cadavru, recuperat din nămolul câmpului de luptă, era purtat 
spre sud, către Anglia, de o companie de cavaleri de-ai săi. 
Cunoașterea motivului nu-l împiedicase să simtă ce simţea. 


469 


Dimpotrivă, senzaţia devenise din ce în ce mai puternică, de 
parcă trupul tatălui său ar fi fost o coardă smucind ceva 
dinăuntrul lui pe măsură ce era purtat tot mai departe. 

Victoria englezilor la Falkirk fusese completă. Până la amiază, 
câmpul de luptă devenise mormântul a mai bine de zece mii de 
scoțieni. Prin comparaţie, armata regelui pierduse numai un 
număr mic de oameni, cei mai mulţi fiind cavaleri care căzuseră 
în atacurile asupra scuturilor umane. Singurele pierderi 
importante fuseseră tatăl lui Humphrey și maestrul templierilor 
englezi, care avusese parte de o soartă asemănătoare în 
mlaștinile trădătoare din jurul pârâului. In ciuda acestui succes, 
fusese o luptă mai cruntă în comparaţie cu cea dintâi campanie, 
marșul chinuitor prin peisajul mort ucigând la fel de mulţi 
oameni ca bătălia în sine. Pe deasupra, William Wallace 
scăpase. Conform martorilor, fugise de pe câmpul de luptă la 
finalul bătăliei, îndreptându-se spre nord, către Stirling, pe 
urmele cavaleriei scoțiene. Regele Edward credea că liderul 
rebelilor și nobilii se ascunseseră fie în nordul muntos, fie în 
pădure. Mânia faţă de fuga acestora îi era domolită numai de 
faptul că în acest moment scoţienii nu mai erau cine știe ce 
ameninţare, majoritatea forțelor lor armate fiind spulberate pe 
câmpul de la Falkirk. Nu, pericolul cu care armata engleză se 
confrunta în continuare venea sub forma împuţinării proviziilor. 
Speranţa pe care o avuseseră pornind spre vest, către Ayr, baza 
lui Robert Bruce, murea pe buzele lor pline de bășici. 

Câmpurile de la periferia satului, care ar fi trebuit să fie 
acoperite de grâu înalt, strălucind dolofan și auriu în soarele 
târziu de august, erau presărate cu movile înnegrite, recolte 
culese numai ca să li se dea foc. Fumul încă se mai înălța din 
câteva grămezi, aburii târându-se pe deasupra pământului 
carbonizat. Trecând, oamenii priveau în jurul lor și vederea 
acestor distrugeri absurde era un chin pentru stomacurile lor 
îndurerate. 

— Mă rog la Dumnezeu ca ticăloșii să flămânzească la iarnă, 
mârâi Henry Percy. 

Humphrey îl privi pe baron, a cărui faţă înroșită se ițea 
mânioasă deasupra obrăzarului. Percy, căruia regele îi dăruise 
Ayrshire la începutul ocupaţiei, fusese cel mai vehement 
partizan al ideii de a-l hăitui pe Robert Bruce, probabil pentru că 
el și Clifford se simțeau responsabili că acesta le scăpase la 


470 


Irvine. Humphrey rămăsese tăcut, nealăturându-se 
conversațţiilor războinice purtate seara în jurul focurilor, apăsat 
de moartea tatălui său. Dar în timp ce pătrundeau în ruinele 
portului Ayr, gândurile sale se abătură către fostul său prieten. 

Auzind zvonurile despre dezertarea lui Robert, Humphrey 
sperase un timp că acestea se vor dovedi mincinoase, dar după 
întâmplările din Irvine nu mai putea nega adevărul: omul cu 
care se împrietenise și în care se încrezuse era un trădător. Se 
învinovățea că nu-i spusese mai devreme lui Robert că Piatra 
Destinului era una dintre cele patru relicve menţionate în 
Profeţie. Poate ar fi reușit să-l convingă de necesitatea de ao 
captura, pentru că, privind în urmă, i se părea limpede că acel 
furt fusese momentul în care Robert se abătuse de la cauza lor. 
O parte din Humphrey înţelegea asta și poate chiar simpatiza cu 
el. În fond, Piatra era un simbol al dreptului acestui bărbat la 
tronul Scoției, drept care fusese practic revocat prin capturarea 
ei. În timpul marșului spre nord, fusese decis să-l ia pe Robert 
prizonier nu de dragul dreptăţii, ci ca să-l poată privi în ochi și să 
știe că acesta îi trădase din dragoste pentru regatul său, și nu 
din ură față de al lor. Astfel, măcar, ar fi știut că nu greșise chiar 
atât de tare, că nu fusese chiar atât de orb când îl atrăsese pe 
Robert în cercul lor, ci poate doar naiv. Acum însă, în timp ce 
străbăteau străzile pustii printre ruinele carbonizate ale caselor, 
Humphrey știu că nu mai putea spera la asta. Omul care dăduse 
foc orașului își dorise ca ei să sufere la vederea vitelor 
măcelărite în piaţa principală, un rug de oase carbonizate. Voise 
ca ei să înnebunească la vederea butoaielor de bere sparte în 
fața berăriei, pătând pământul prăfos cu conţinutul lor lipicios, 
acoperit de nori de muște. Omul care făcuse asta, care nu le 
lăsase nimic de mâncare, voia ca ei să moară în război. 

Regele, cu vocea rigidă, le porunci cavalerilor regali să 
cerceteze unele clădiri mai puţin vătămate, dar era limpede ca 
lumina zilei că în oraș nu rămăsese niciun suflet care să le 
spună încotro o luaseră Bruce și oamenii lui. Englezii nu aveau 
să găsească aici nici dreptate, nici hrană. Pe când cavalerii 
descălecară înaintând printre ruine, Humphrey se lăsă să 
alunece fără vlagă de pe cal și scoase burduful de vin din 
desagi. Își simţea faţa fierbinte și încordată, iar vinul îi înţepa 
buzele arse. Le linse și simţi gust de sânge. 

— Maiestate! 


471 


Humphrey îl văzu pe sir Robert Clifford chemându-l pe rege. 

Cavalerul ieșise dintr-un conac lung de bârne, al cărui exterior 
era înnegrit pe alocuri, dar a cărui structură părea în general 
neafectată. 

— Ar trebui să vedeţi asta, Maiestate. 

Clifford, de obicei atât de calm, părea răvășit. 

Humphrey îl urmă pe rege care, lăsându-l pe Bayard în seama 
pajului, se îndreptă către clădire. Aymer și Henry veneau după 
el. Aplecându-se pe sub tocul ușii, străbătură o cameră de 
primire goală, cu cizmele de zale clinchetind pe podeaua de 
pământ. Pe rând, pătrunseră în încăperea principală, unde 
lumina ștearsă se strecura printr-o singură fereastră. Mobile 
sfărâmate zăceau împrăștiate pe podea, care era acoperită cu 
creţușcă. De peretele din fund era lipit un pat parţial ascuns de 
o perdea. 

Pe măsură ce ochii lui Humphrey se obișnuiră cu penumbra, 
văzu ce văzuse Robert Clifford. Toţi văzură. Pe peretele din fund 
fusese zugrăvită o imagine cu vopsea roșie. Era stângace, dar 
înţelesul ei era clar: un leu roșu, agresiv, ridicându-se pe 
picioarele din spate deasupra unui dragon, cu o labă imensă pe 
capul răsucit al șarpelui. g 

La vederea lui, Humphrey se simți copleșit de furie. Il privi pe 
rege, a cărui față era contorsionată în penumbră. 

— Maiestate, îmi cer iertare. Am ales omul nepotrivit. Am 
lăsat un şarpe printre noi. 

Edward se întoarse să-l privească: 

— Amândoi am făcut-o. 

Feţele lui Aymer și Henry oglindeau aceeași mânie. 

Întorcând spatele desenului stângaci, regele îi scoase 
mănușile de fier. 

— Îngenunchează, sir Humphrey, zise el, a venit momentul. 

Humphrey știa la ce se referea regele. Ințelegea și motivul 
pentru care acest act trebuia să se desfășoare aici, printre 
aceste ruine. Un gest simbolic în fața insultei, care îi va obliga 
pe el și pe ceilalţi să-i hăituiască pe autorii ei. Ingenunchind 
țeapăn, își scoase propriile mănuși. Punându-și mâinile în 
mâinile regelui, îi jură supunere pentru pământurile sale din 
Essex și Hereford și pentru postul ereditar de conetabil al 
Angliei, trecut de la tatăl său la el. Când jurământul de 


472 


vasalitate se încheie, se ridică și jură loialitate, promițând să-și 
păstreze credinţa și să-i rămână fidel regelui și stăpânului său. 

— Cândva o să marcăm cum se cuvine această ocazie, îl 
asigură Edward. Deocamdată o să mă întorc în Anglia. Nu putem 
înainta, nu fără provizii. Scoţienii au fost serios slăbiţi de 
înfrângerea de la Falkirk și la momentul potrivit o să mă întorc 
după trădătorii care ne-au scăpat. Până atunci, sir Humphrey, 
vreau să pornești spre sud cu oamenii tăi, către Annandale. 
Distruge castelul din Lochmaben și arde fiecare așezare prin 
care treci. Nu vreau să mai rămână din căcăstoarea aia nici cât 
să umpli un degetar. 

Humphrey se înclină. 

— La ordinele voastre, Maiestate. 

Regele și cavalerii săi ieșiră afară, în aerul înţesat de fum, 
lăsând leul roșu al Scoției să se cabreze în urma lor. 

e 

Sub un cer fără lună, cele trei corăbii pluteau spre nord pe 
apele ca de cerneală ale Canalului. Pânze negre fluturau pe 
catarge și numai trosnetul scândurilor și plescăitul ritmic al 
vâslelor le trădau prezenţa. Două erau galere de război, lungi și 
zvelte, fiecare cu câte optzeci de vâslași. Cea de-a treia era un 
vas solid de mărfuri, mai larg și mai rotunjit, cârmit de două 
vâsle plasate la pupa. De pe greementul aflat mult deasupra 
punţii răsunară trei fluierături pătrunzătoare. 

La auzul lor, căpitanul traversă către babord. Privi în 
depărtare, pe deasupra cearșafului întunecat și mototolit al 
mării. Vag în distanţă întrezări strălucirea stinsă a focurilor 
presărate de-a lungul orizontului. 

— Maestre Pietro! 

Căpitanul se răsuci și-l văzu pe Luca, unul dintre cei mai 
vârstnici membri ai echipajului. În umbră, trăsăturile omului 
erau neclare. 

— Navele se întind cât vezi cu ochiul, domnule. Nu cred că 
putem trece neobservaţi de blocada englezilor. 

Pietro făcu semn că a înţeles. 

— Du-te și anunţă-l! 

e 

Două ore mai târziu, când cerul se schimbase din negru în 
albastru, cele trei corăbii se apropiară de blocadă. Vasele erau 
așezate la mare distanţă unele de altele, legănându-se la 


473 


ancoră, dar era limpede că nimic mai mare de o barcă 
pescărească nu ar fi putut să treacă neobservat. Chiar și așa, 
ajunseră destul de aproape înainte să fie zăriţi. 

Nava ce se înălța înaintea lor era o corabie englezească 
solidă, cu un catarg gros și un castel lătăreţ de lemn la prova. 
Din vârful castelului se ițea silueta colţuroasă a unei catapulte, 
iar din bompres ţâșnea ca un pumn un berbece cu vârf de fier. 
Când cele trei galere fură observate, voci aspre răsunară pe 
deasupra apei și de-a lungul parapetţilor apărură oameni 
iluminaţi de felinare, cu arbalete încordate în mâini. Pietro 
porunci echipajului său să încetinească, ordin retransmis și 
galerelor de război. Vâslașii se opintiră la lopeţi, până când cele 
trei vase se apropiară unele de altele și ancore fură azvârlite 
peste bord, scufundându-se în adâncuri. Echipajul vasului 
englezesc aruncă funii către cea dintâi galeră și, cu un scrâșnet 
de lemn, cele două nave se lipiră. 

Pietro stătea lângă parapet, cu Luca alături, privind cum 
soldații englezi urcau la bordul galerei de război. Unii erau 
înarmaţi cu spade, alţii cu arbalete și unii aveau felinare. Un ins 
era îmbrăcat mai bine decât ceilalţi, într-o tunică tivită cu 
brocart galben. Pietro presupuse că era căpitanul. Căpitanul 
vorbi pe scurt cu comandantul navei de război, în timp ce 
oamenii săi inspectau corabia și echipajul. Nu trecu mult până 
când englezii, cu ajutorul unor schele, începură să urce la bordul 
corăbiei de mărfuri. 

Pietro îi ieși în întâmpinare căpitanului, care sări pe punte 
încadrat de doi oameni înarmați cu arbalete. Pietro ridică 
mâinile într-un gest pașnic. 

— Aţi pătruns în apele engleze și vă veți supune unei inspecții 
a vasului din ordinul regelui Edward. Căpitanul făcu semn către 
nava de război. Escorta voastră spune că ați plecat din Geneva. 
Alţi soldaţi urcau la bord, împrăștiindu-se printre băncile pe care 
vâslașii lui Pietro se foiau neliniștiți. Lung drum, nu? 

Pietro naviga de zece ani pasajul nordic dificil, de la Geneva 
până la Bruges și Dover, și înţelegea suficientă engleză ca să 
prindă sensul cuvintelor căpitanului. Replică după o scurtă 
pauză, accentul său făcându-l pe căpitan să se încrunte 
concentrat. 

— Lung, da. Dar mai sigur ca pe uscat pentru încărcătură 
prețioasă. 


474 


Căpitanul englez măsură din priviri corabia, cu ochii stăruind 
asupra deschiderii ce ducea spre puntea de dedesubt. 

— Ce încărcătură? 

— Hârtie, răspunse Pietro. De la o moară din munți, lângă 
orașul nostru. Livrăm la portul vostru, Dover. 

Căpitanul dădu lent din cap, părând să nu-l asculte decât pe 
jumătate, măturând cu ochii punţile aglomerate ale corăbiei. 

— De ce navigaţi sub /upo? întrebă el indicând pânzele negre. 
S-ar putea crede că aveți ceva de ascuns. 

— Da, răspunse Pietro, încărcătură prețioasă. Asta ascundem. 
Marea între Anglia și Franța e periculoasă de când regatele 
voastre sunt în război. Trebuie să fim prudenţi. Dușmanii voştri 
ar putea ataca. Să împiedice încărcătura noastră să ajungă pe 
țărmurile voastre. 

— Nu cred că hârtia o să ne ajute să câștigăm războiul, 
replică rece căpitanul. Arată-mi cala. 

Pietro și Luca îl conduseră pe căpitan sub punte, pe scările 
scârțâitoare. Opt soldaţi englezi îi urmară, cu spadele trase. 
Jumătate din cală era ocupată de șiruri de lăzi de lemn stivuite, 
între care se afla un culoar îngust. In cealaltă jumătate, care 
constituia dormitoarele echipajului, erau înșirate pături. Jos se 
aflau vreo douăzeci și ceva de oameni, ale căror siluete 
cufundate în somn erau luminate de două felinare ce se legănau 
pe o grindă. 

— Controlaţi locul, ordonă căpitanul făcându-le semn 
soldaților. 

— Și lăzile, domnule? întrebă unul încruntându-se către stive. 

— Deschide șase. 

Pietro începu să protesteze, dar căpitanul englez se răsuci 
spre el. 

— Corabia ta a intrat în apele englezești și este supusă 
autorităţii regelui nostru. Suntem în război. Ai putea să le duci 
arme sau bani dușmanilor noștri scoțieni. E dreptul nostru să 
vedem dacă-i așa sau nu, înainte să vă permitem să vă 
continuaţi drumul spre țărmurile noastre. 

Pietro nu înţelese decât jumătate din spusele căpitanului, dar 
pricepu destul de bine tonul ca să știe că orice opoziţie ar fi fost 
periculoasă. După o ezitare, le făcu semn englezilor să continue, 
privind cum aceștia se plimbau printre lăzi, alegând șase, din 
diferite părţi ale stivelor, pe care să le deschidă pentru 


475 


inspecţie. Îl simţi pe Luca înțepenind alături. Alţi englezi coborau 
să li se alăture, terminând de controlat putea superioară. La 
ordinele căpitanului, începură să scotocească printre păturile din 
spaţiul de dormit, trezind oamenii și ciocănind în carena navei în 
căutare de ascunzători. Căpitanul se apropie, în timp ce ceilalți 
deschideau capacele lăzilor, dând la iveală foi moi de hârtie 
făcute din pastă de bumbac. Căpitanul cotrobăi înăuntru, 
ridicând foile, fiecare decorată cu un filigran. 

— Hârtie, domnule, strigă unul dintre soldați aflat mai afund 
în cală. Toate sunt pline cu hârtie. 

Căpitanul li se adresă celor care controlau zona echipajului: 

— Aţi găsit ceva? Când ei clătinară din capete, se întoarse 
către Pietro. M-am lămurit. Făcându-le oamenilor semn să-l 
urmeze, urcă scările spre puntea de deasupra. 

Pietro îl însoți. Cerul spre est era de un albastru viu. Căpitanul 
englez se opri lângă parapet, cu ochii pe pânza neagră. 

— O să-ţi arborezi propriile culori de-aici încolo. Nu mai 
trebuie să te ascunzi, acum că ai intrat în apele noastre. 

Trecu din nou la bordul galerei de război și apoi pe propria 
navă. 

Pietro îl privi îndepărtându-se. Tensiunea se scurse încet din 
el, în timp ce echipajul ridica ancorele și văslașii înfigeau văslele 
în apă. Numai când vasul englezesc se făcu mic în depărtare i se 
adresă cu voce joasă unuia dintre membrii echipajului. 

— Acum e sigur. Anunţă-l pe Luca. 

Când îi parveni mesajul, Luca, aflat în cală, desprinse unul 
dintre felinare de pe grinda de deasupra spaţiului echipajului și 
înaintă printre stive, numărând lăzi până ajunse la cea de-a 
șasea din dreapta. Se afla lângă una dintre cele pe care soldații 
le deschiseseră. Luca murmură o rugăciune în timp ce 
desprindea capacul lăzii și-l punea pe podea alături de felinar. 
Scoase teancurile de hârtie și le așternu grijuliu pe capac. 
Acestea umpleau numai treimea superioară a lăzii. Dedesubt se 
afla un alt capac de lemn. Apucă muchiile acestuia și scoțându-l, 
auzi șuieratul unei răsuflări. 

— Sunteţi în siguranță, murmură Luca. Am trecut de blocadă. 

Din partea inferioară a lăzii se descolăci un tânăr bărbat 
musculos, tresărind de durere. Avea un chip remarcabil, cu 
trăsături bine desenate, încadrate de un breton întunecat 
deasupra căruia se afla o tonsură. Creștetul chel sclipea de 


476 


sudoare în lumina felinarului. Dar ochii săi erau cei care-i 
atraseră din nou privirea lui Luca. O pupilă era albastră precum 
cerul, cu o privire intensă, cercetătoare. Cealaltă era de un alb 
perlat, privind în gol. 

— Când o să ajungem în Scoţia? 

Vocea bărbatului era răgușită din pricina aerului sufocant, dar 
în ea era o fermitate care impunea un răspuns rapid. 

— În șapte zile dacă avem vânt bun, Sfinţia Voastră. 


Capitolul 65 


Era septembrie și frunzele cădeau, descriind spirale și 
acoperind pământul cu o mantie de aramă și argint. Pretutindeni 
plutea în aer senzaţia unor lucruri aflate în mișcare, a unei 
schimbări în desfășurare, atât a pământului, cât și a oamenilor 
săi. 

Pe parcursul ultimelor zile ale verii, Scoţia deplânsese 
pierderea atâtora dintre fiii săi. În orașele și satele de dincolo de 
Forth, unde englezii nu reușiseră să pătrundă, numele 
Falkirkului devenise sinonim cu durerea și, ori de câte ori era 
rostit, bărbaţii și femeile spuneau o rugăciune. Dar, pe măsură 
ce vara cea dulce pălea și se apropia o toamnă rece, durerea 
începu să se pietrifice înăuntrul lor. O purtau cu ei, aproape de 
inimi, o amintire călită în focurile suferinţei, care se 
transformase într-o hotărâre neclintită. 

La începutul războiului și pe parcursul întregii ocupații 
engleze, mulţi avuseseră senzaţia că totuși conflictul putea fi 
soluționat și că regele lor avea să le fie redat. Această credință 
își atinsese apogeul după Stirling, când totul păruse posibil sub 
conducerea lui William Wallace. Chiar și aceia care spuneau că 
războaiele nu pot fi câștigate pe câmpul de luptă credeau că 
măcar consiliile și alianțele îi puteau salva. Ani în șir Anglia le 
fusese vecină și prietenă, ostilitățile trecutului uitate de cei 
acum în viaţă, zidul roman care separa cele două regate - doar 
o barieră aparţinând unor vremuri îndepărtate. Odată cu Falkirk, 
mai bine de un secol de prietenie fusese nimicit. În locul 
baricadei ruinate a unui împărat, scoţienii construiseră un alt 


477 


zid, invizibil, din hotărâre și curaj, cu temeliile scufundate adânc 
în solul granițelor. 

În acest timp, în vreme ce supraviețuitorii se retrăgeau în 
pădure ca să-și revină și să se regrupeze, regele Edward își 
conduse oamenii înapoi în Anglia. Victoria de la Falkirk fusese 
una costisitoare și forțele care intrau șchiopătând pe porțile din 
Carlisle în acea toamnă erau mult împuţinate, boala și 
dezertarea arătându-și efectele. Oamenii se îmbolnăviseră și 
muriseră cu sutele pe parcursul marșului foamei făcut dinspre 
ruinele Ayrului, cavalerii fiind siliţi să-și ucidă și să-și mănânce 
caii ca să supraviețuiască. Regele distrusese grosul armatei 
scoțiene, dar nu reușise să preia controlul deplin. Regatul era 
împărţit, pământurile de la sud de Forth fiind în mâinile 
englezilor, castelele din Edinburgh, Roxburgh, Bewick și Stirling 
încă ocupate de oamenii regelui, în timp ce tot ce se afla la 
nordul marelui râu rămăsese în mâinile scoţienilor. După ce-și 
întărise garnizoanele și-l numise pe contele Patrick de Dunbar 
Protector al Scoției de sud, Edward se întorsese în sediul 
guvernării sale din York ca să-și planifice următoarea campanie. 

Deocamdată, războiul se oprise. 

e 

În luminiș se înălţau voci aspre. Printre oamenii strânși în cerc 
se vedeau pumni încleștațţi și ridicați și fețe îmbujorate de mânie 
și frustrare. Unii dintre ei purtau cicatricele ultimei bătălii, fâșii 
de pânză și zdrenţe murdare acoperind răni supurânde. Și mai 
mulţi erau copleșiți de oboseală după săptămânile petrecute 
cutreierând sălbăticia sau ascunzându-se în păduri, trăind de azi 
pe mâine. În centrul agitat al mulţimii se aflau Intendentul și 
episcopul de Glasgow, William Wallace și Robert Bruce. Se 
adunaseră să decidă viitorul regatului. Era un viitor asupra 
căruia nu păreau să cadă de acord. 

— Nimeni nu poate nega reușitele lui sir William. Niciun lord 
sau baron, ba nici măcar un episcop n-a făcut atâtea pentru 
regat! bubui pe deasupra tuturor vocea aprigă a lui Wishart. Are 
dreptul să rămână Protector al Scoției! 

Câţiva oameni se porniră să vorbească toți deodată, dând să-i 
răspundă. 

Cel mai sonor fu glasul lui James Stewart: 


478 


— Nu neagă nimeni asta, Sfinţia Voastră. Dar împrejurările s- 
au schimbat și trebuie să ne schimbăm și noi odată cu ele. Cred 
că o nouă direcție în materie de ocârmuire ne-ar prii tuturor. 

John de Atholl și Alexander Seton se grăbiră să-l susţină. 
Chipeșul conte Malcolm de Lennox, stând înconjurat de cavalerii 
săi înveșmântațţi în negru, își adăugă și el părerea: 

— După moartea regelui Alexander am avut șase Protectori în 
perioada interregnumului. Revenirea la un echilibru de putere ar 
fi în mod sigur mai avantajos decât vocea unui singur om, nu? 

— Și Consiliul celor Doisprezece a fost un echilibru de putere, 
răspunse Gilbert de la Hay. Asta nu ne-a fost de prea mare folos 
în cele din urmă. 

Neil Campbell, aliat fidel al lui Wallace, ca și Hay, își exprimă 
și el acordul pe un ton hotărât. 

Robert privi către William Wallace, care ședea în mijlocul 
mulțimii agitate. Braţele lui musculoase, goale până la umeri, 
erau acoperite de răni căpătate în bătălia de la Falkirk. O 
cicatrice provenită probabil de la o lovitură piezișă de spadă 
desena o linie zdrenţuită pe faţa sa, de la frunte la gură. Lui 
Robert i se păru că tanărul bărbat era la capătul puterilor: o 
oboseală nu atât a trupului, cât a spiritului. 

— Nu e momentul să ne schimbăm liderul, mârâi Gray, altul 
dintre comandanții lui Wallace. Trebuie să ne strângem forțele, 
nu să le împărţim. Englezii se vor întoarce să termine ce au 
început. Trebuie să fim pregătiţi să-i întâmpinăm. 

— Știm acum că zvonurile privind încheierea armistiţiului 
dintre Anglia și Franţa sunt adevărate, zise Gartnait de Mar. 
Propun să trimitem o delegaţie care să înainteze o petiție curiei 
papale. Delegaţia aceasta ar trebui să arate că deţinem în 
continuare controlul asupra regatului nostru, că suntem uniți 
împotriva tiraniei regelui Edward. Cred că Intendentul are 
dreptate. Haideţi să mai alegem și alţi oameni care să-i fie 
alături lui sir William. Făcu semn către James și Wishart. Poate 
Intendentul și Domnia Voastră, Excelenţă? Aveţi cea mai mare 
experienţă dintre noi toți. Sfinţia Sa va asculta cuvintele voastre 
înțelepte. 

Se auziră strigăte aprobatoare și James ridică mâinile. 

— Eu unul cred că a venit vremea să mai primenim sângele. 
Privi spre Robert, dar înainte să continue, un bărbat posomorât, 


479 


cu un ciot urât acolo unde ar fi trebuit să se afle mâna sa 
dreaptă, vorbi: 

— Sir William a sacrificat totul ca să ne conducă în luptă! Și-a 
pierdut vărul și mulţi oameni dragi lui la Falkirk. De ce?! Pentru 
că nobilii au fugit de pe câmpul de luptă și ne-au lăsat să 
murim! Oamenii ăștia nu pot vorbi în numele nostru! 

Un murmur ameninţător de aprobare se ridică dinspre mulți 
dintre cei aflaţi la periferie, toți soldați. 

— Voi aţi pierdut războiul, nu noi! tună bărbatul cel mohorât, 
încurajat de reacţia lor. Acum vreți să ne pedepsiţi pe noi pentru 
propria voastră lașitate? 

James Stewart se întoarse către el. _ 

— Ajunge! Toţi ne-am pierdut rude și tovarăși. In cuvintele 
Intendentului se simţea durerea provocată de pierderea fratelui 
său. N-are nimeni monopolul suferinţei! 

În liniștea tensionată ce urmă se auzi un glas: 

— Eu am decis ce să fac. 

Atenţia mulțimii se întoarse către William Wallace, cei de la 
margine întinzându-și gâturile ca să-l vadă. 

— Cea mai mare parte a armatei noastre a fost distrusă. Dacă 
mâine s-ar declanșa o campanie, nu ne-am putea opune 
englezilor. Trebuie să ne recuperăm forțele. 

Ochii albaștri ai lui Wallace se plimbară pe deasupra lor. 
Stăruiră asupra lui Robert. 

— Sir Gartnait are dreptate. E timpul să căutăm ajutor din 
partea altora dacă vrem ca lupta noastră să continue. O să mă 
retrag din poziția de Protector al Scoției și o să plec în Franţa. 
Nu trebuie să-i permitem regelui Philippe să uite de alianța cu 
noi, indiferent ce pact face cu Anglia. De la Paris o să mă îndrept 
spre Roma și o să mă adresez personal papei. 

Întorcându-se pe călcâie, părăsi cercul, în timp ce oamenii 
dădeau îndărăt ca să-l lase să treacă. Pentru o clipă mulţimea 
amuţi, apoi un cor de voci izbucni deodată, unele rugându-l pe 
Wallace să se răzgândească, celelalte încercând să se facă 
auzite. 

În mijlocul confuziei, Robert îşi făcu drum prin mulţimea 
agitată. Wallace se zărea înaintea sa, îndepărtându-se cu pași 
largi printre copaci. În cele câteva zile de la sosirea sa în Pădure, 
Robert avusese mai multe consfătuiri private cu James Stewart 
cu privire la problema protectoratului. Știa că, propunând ca 


480 


Wallace să renunţe la acesta, Intendentul îi netezea lui cărarea 
pentru a ocupa poziţia. Voia să fie generos. 

— Sir William! 

Wallace privi în jur, dar continuă să meargă. 

Robert ţinu pasul cu el, cu frunzele moarte scrâșnindu-i sub 
cizme. 

— Tu și eu n-am fost totdeauna de acord, dar nu pot să neg 
ce ai realizat în ultimul an. Ai creat o armată din păstori și 
fermieri, toţi devotați ţie. l-ai antrenat să fie luptători, le-ai pus 
sulițe în mâini și foc în sânge. Te-au urmat de bunăvoie în luptă. 
La Stirling a fost o victorie incredibilă. 

Wallace se opri brusc, întorcându-se către el. 

— Și la Falkirk a fost o înfrângere incredibilă. Privi îndărăt 
către mulţimea de oameni care vorbeau pe un ton ridicat. Nu m- 
au ales să le fiu rege sau dregător. M-au ales să le fiu general și 
un general valorează doar cât ultima lui victorie. Acum când 
oamenii se uită la mine nu văd decât dealurile acelea presărate 
cu morții noștri. Triumful de la Stirling le-a înflăcărat inimile, dar 
Falkirkul li le-a frânt. N-o să devin simbolul dezastrului nostru. 

— Ceea ce-ţi propui este totuși riscant. Călătoria către Franţa 
va fi periculoasă, mai ales acum când atâţia dintre dușmani știu 
cum arăţi. Eşti sigur măcar că regele Franței îți va acorda o 
audienţă? 

Wallace făcu semn printre copaci, către un bărbat mai 
vârstnic, cu păr întunecat, care ședea la periferia mulțimii 
urmărind discuţia încinsă. 

— Omul meu de colo a fost cândva templier. A rupt-o cu 
ordinul, dar încă mai are aliaţi în Templul din Paris, care ne-ar 
putea fi de folos. El crede că regele mă va primi. Wallace se uită 
din nou la Robert, ţintuindu-l cu privirea sa pătrunzătoare. Știu 
că sir James Stewart vrea să fii ales ca Protector al nostru. Mi-a 
spus episcopul Wishart. Îmi închipui că vor mai fi și alţii care să 
susțină această propunere. Wallace tăcu, apoi întinse o mână 
acoperită de cicatrice. 

Robert o luă într-a lui. 

William Wallace dădu aprobator din cap. Întorcându-se, se 
îndepărtă printre bătrânii pini, ale căror ace se cerneau în jurul 
lui. 


481 


Trecuseră patru zile de când Wallace se retrăsese din postura 
de Protector al Scoției. În acest timp, disputa cu privire la 
succesorul său continuase, cu argumente și de o parte, și de 
alta. Noi grupuri de oameni apăreau în tabăra din pădure, 
răspunzând mesajelor care îi convocau la adunare. Toţi își 
adăugau vocile la dispută. 

În ziua de după plecarea lui Wallace, James Stewart își 
dezvăluise propunerea ca Robert să fie cel ales. Unii o 
susținuseră de îndată, în frunte cu Gartnait, John și Alexander. 
Împreună cu Intendentul, cei doi conți și baronul alcătuiau un 
vot puternic în favoarea lui Robert. Dar asta nu îi descurajă pe 
alţii fie să conteste candidatura, fie să se propună pe ei înșiși. 
Mulți alţii încă le mai cereau lui James și Wishart să candideze 
ei. 

Pe la finele după-amiezii celei de-a patra zile, Intendentul se 
afla în fața adunării, prezentându-și pentru ultima oară 
argumentele pentru numirea lui Robert. Bărbaţii din primele 
rânduri ale mulţimii ședeau pe pământul acoperit cu mușchi sau 
se cocoțaseră pe bușteni și buturugi, iar ceilalţi se răsfiraseră 
printre copacii din jur. Vocea Intendentului se ridica deasupra 
rândurilor lor tăcute, reamintindu-le că în ultimele șaisprezece 
luni Robert se demonstrase nu doar o dată un partizan 
credincios al eliberării Scoției de sub jugul regelui Edward. Ca 
Wallace și Moray înaintea sa, tânărul conte de Carrick ridicase 
steagul revoltei și-l ridicase sus. Eliberase Ayrshire de sub 
dominaţia lui Henry Percy și pusese pe fugă garnizoanele 
engleze. Atrăsese alături de el o trupă de oameni loiali, 
dovedindu-se un comandant îndrăzneţ și chibzuit, și spada sa 
fusese cea care atinsese umărul lui William Wallace, acordându- 
i eroului lor rangul de cavaler. 

— În plus, continuă Intendentul, privindu-l pe Robert, care se 
afla în apropiere împreună cu oamenii săi, a pierdut mult în 
slujba acestei cauze. Rupând cu tatăl său, sir Robert a suferit 
pierderea familiei sale și a unei moșteniri bogate. Luptându-se 
cu oamenii regelui, și-a atras mânia lui Edward și a îndurat 
pârjolirea pământurilor familiei Bruce din Annandale nu o dată, 
ci de două ori. Am auzit că în marșul său spre sud regele a 
ordonat distrugerea completă a Lochmabenului. 

Robert își încleștă pumnii în fața năvalei de sentimente pe 
care le deșteptaseră în el vorbele Intendentului. Abia când 


482 


pătrunsese în tabăra din pădure cu o săptămână înainte aflase 
despre nenorocirea abătută asupra Lochmabenului. 
Dimensiunile dezastrului nu erau cunoscute încă, dar umblau 
zvonuri că orașele din Annandale fuseseră lăsate să ardă, iar 
bărbaţii și femeile fuseseră măcelăriți fără cruțare. Un nume 
continua să se repete în toate aceste relatări răzlețe. Bohun. 
Distrugerea moșiilor familiei lui de mâna fostului său prieten îl 
scosese din minţi pe Robert. Proprietăţile erau încă pe numele 
tatălui său, dar se îndoia că regele Edward îi acordase vreun 
gând bătrânului lord, retras în Anglia. Nu, atacul îi fusese 
dedicat în întregime lui, menit să-l lovească unde durea mai 
tare. 

— Sir Robert Pretendentul a fost unul dintre cei mai nobili 
oameni cu care pământul nostru a fost binecuvântat, continuă 
James. Un cruciat aprig, dar și un om iubitor de pace, căruia doi 
dintre regii noștri i-au acordat încrederea lor. În nepotul lui 
există aceleași virtuţi, ceea ce, cred eu, îl face să fie cel mai 
potrivit pentru a conduce regatul nostru în următoarea etapă a 
acestei lupte. 

Când lIntendentul termină, Robert văzu o schimbare în 
rândurile mulțimii, pe măsură ce oamenii reacţionau la cuvintele 
lui. Unii dădeau din cap, îngânduraţi sau exprimându-și acordul, 
alţii se aplecau șușotind către vecinii lor, iar vreo câţiva 
scuturau din capete. Era imposibil de spus ce avea să decidă 
votul. 

Wishart păși în centru, cu faţa lui largă posomorâtă, dar 
decisă. Se luptase pentru rămânerea lui Wallace, dar, odată 
această posibilitate înlăturată, se dedicase alegerii unui nou 
protector cu aceeași energie ca și Intendentul, deși nu-și făcuse 
cunoscută propria preferinţă. 

— Am auzit păreri pentru și împotriva numirii lui sir Robert. 
Propun să ne întoarcem într-o oră și să ne dăm... 

Printre copaci se auziră strigăte și zgomot de căpestre. 
Întrerupt, episcopul Wishart se întoarse încruntându-se. Alţi 
oameni priviră în jur. Robert se întoarse odată cu ei și văzu 
apropiindu-se o trupă de călăreţi. Caii le erau stropiţi cu noroi, 
cu nările vibrând după un galop epuizant. Privirea lui Robert se 
fixă asupra bărbatului din frunte, un tânăr zvelt cu păr negru, 
lins, și o faţă ca de lup. Era John Comyn, fiul lordului de 
Badenoch. Îl însoțeau în jur de treizeci de bărbaţi, purtând pe 


483 


tunici și scuturi un amestec de blazoane, multe decorate cu cele 
trei mănunchiuri de grâu pe fond roșu, altele cu leul alb al 
Gallowavyului. Robert îl zări printre ei pe Dungal MacDouall. 
Cuprins de îngrijorare la vederea dușmanilor săi, întrezări 
aceeași preocupare răsfrântă pe chipul Intendentului. 

John Comyn descălecă de pe armăsarul său acoperit de 
sudoare și înaintă prin mulţime, cu cavalerii săi înghesuindu-i-se 
pe urme. Ajungând în centru, îi aruncă lui Robert o privire plină 
de ostilitate și dispreţ, înainte să se întoarcă spre Wishart și 
James. 

— S-a luat o decizie? întrebă el cu vocea sa ascuţită și 
arogantă ridicându-se deasupra murmurului adunării. 

Wishart se încruntă surprins. 

— Am primit de veste despre adunare acum o săptămână, 
continuă John văzând expresia episcopului. Tata e ocupat 
fortificând cetăţile noastre din nord și m-a trimis pe mine în locul 
lui. leri am întâlnit una dintre patrulele voastre și mi s-a spus că 
sir William a renunţat la protectorat și că au loc alegeri pentru a- 
i desemna un înlocuitor. Oamenii mei și cu mine am călărit toată 
noaptea ca să ajungem aici. 

James îl înfruntă pe tanărul războinic. 

— Numele lui sir Robert a fost avansat pentru această poziţie. 

— A fost numit? întrebă Comyn. 

— Nu, spuse Wishart înainte să răspundă Intendentul. Încă nu. 

— Atunci vreau să fiu și eu luat în calcul. John Comyn se 
întoarse, ridicându-și glasul ca să acopere exclamaţiile de mânie 
și protest dinspre oamenii lui Robert. Am dreptul să fiu ascultat. 

— Sir Robert este conte, strigă Alexander Seton. Tu nu ești 
decât cavaler. Rangul chiar nu are precedenţă aici? 

John Comyn se răsuci spre el: 

— Sunt fiul și moștenitorul unuia dintre cei mai puternici nobili 
ai regatului și nepotul regelui. Îi mătură pe toţi cu privirea. Poate 
cineva s-o nege? Când nimeni nu răspunse, ochii întunecațţi ai lui 
John Comyn se îngustară satisfăcuţi. Dacă tata ar fi știut cât de 
importantă e această adunare, ar fi venit el însuși, dar mă ofer 
eu ca Protector în locul lui. 

— Susţin propunerea. 

Odată cu vocea aceea severă, un bărbat uriaș cu pieptul ca 
un butoi și o claie de păr alb își croi drum printre rândurile trupei 
lui Comyn. Era bătrânul și războinicul conte de Strathearn. Omul 


484 


fusese un susținător al lui William Wallace, alăturându-i-se cu un 
an mai înainte în raidul acestuia din Northumberland. Era 
însurat cu o soră a contelui de Buchan, capul Comynilor Negri, și 
era o forţă de luat în seamă în vechea ordine a regatului. 

Robert îl privi pe James Stewart și înţelese, după frustrarea de 
pe chipul lui, că trebuia să-i permită lui Comyn să vorbească, 
mai ales că acesta era susținut de un bărbat cu reputația lui 
Strathearn. 

— Atunci ar trebui să-ţi declari intenţiile de îndată, sir John, 
zise în cele din urmă Intendentul. Nu mai putem prelungi 
dezbaterile. Cât timp noi pierdem vremea, poţi fi sigur că regele 
Edward își plănuiește noua campanie. 

John Comyn păru mâniat de cerința Intendentului de a se 
grăbi, dar se întoarse către adunare. 

— Prea bine. 

Tăcu o clipă, adunându-și gândurile, apoi luă cuvântul. 

Vorbea clar și cu șir, fapt ce-l surprinse pe Robert, care îl 
considerase întotdeauna pe tânăr o umbră palidă a puternicului 
său tată. 

John vorbi despre poziţia tatălui său ca justiţiar al 
Gallowayului și ca unul dintre cei șase Protectori aleși după 
moartea regelui Alexander. Pomeni și despre vechimea familiei 
lui pe aceste meleaguri și despre sprijinul ei neechivoc pentru 
reîntoarcerea unchiului său, regele John Balliol. Era un discurs 
inteligent și unul care stârni interesul multora dintre cei din 
poiană, în mare parte și fiindcă această declaraţie despre 
susținerea lui Balliol fusese un subiect pe care James Stewart îl 
omisese cu bună știință când susţinuse candidatura lui Robert. 

— Candidez în numele regelui John, încheie Comyn. Așa cum 
ar trebui să facă oricine își propune să ne fie conducător. Zicând 
acestea, îl privi pe Robert cu o provocare în ochi. 

Surprinzător, cel care contestă aroganţța acestei declarații fu 
unul dintre oamenii lui Wallace, vânjosul Gilbert de la Hay, 
baron de Erroll. 

— Cuvintele astea ar suna mai bine în gura ta dacă n-ar fi fost 
Comynii cei care au dat tonul fugii de pe câmpul de luptă din 
Falkirk, lăsându-i pe sir William și pedestrașii săi să înfrunte 
singuri cavaleria engleză. 


485 


Robert, ale cărui aspirații începuseră să se năruie, simţi o 
scânteie de speranţă văzându-i pe Gray, locotenentul lui 
Wallace, și pe Neil Campbell încuviințând din cap. 

John Comyn se înroși, dar îl înfruntă de îndată pe lordul 
Gilbert: 

— Măcar tata a fost la Falkirk, alături de concetăţenii săi. Îmi 
acuzi familia de lașitate, dar cel pe care l-aţi propus voi ca 
Protector nici măcar n-a fost pe câmpul de luptă! Arătă către 
Robert. Poate că Bruce s-a ţinut departe de frică sau poate că 
supunerea pe care i-a jurat-o regelui Edward l-a oprit să pună 
mâna pe spadă? 

Intendentul și alţi câţiva protestară, dar pe deasupra lor se 
ridică vocea lui Robert. 

— Dacă supunerea pe care i-am jurat-o în trecut regelui 
Edward este în defavoarea mea, atunci ar trebui luată în calcul 
și implicarea ta de acum. Ești însurat cu o verișoară a regelui, în 
fond, și ai fost în solda lui până mai de curând decât mine. 

— Eu mi-am periclitat căsnicia când tata și cu mine nu ne-am 
supus ordinelor regelui, așa cum și intenţionam să facem din 
clipa în care am fost eliberaţi din Turn. John Comyn își ridică 
vocea acoperind huiduielile disprețuitoare ale lui Edward Bruce. 
Joan și fiicele mele sunt în Anglia. De dragul regatului, mi-am 
pierdut soţia și copiii. Tu ce-ai sacrificat? 

Cearta continuă să ia proporții, radiind dinspre Robert și John 
și cuprinzând toată adunarea. Intendentul și Wishart se 
străduiră să păstreze ordinea, ţipând pe deasupra larmei până 
răgușiră, dar nimeni nu le dădu ascultare. Robert, smulgându-și 
privirea furioasă de la Comyn, zări guri căscate și pumni ridicați. 
Oamenii lui Comyn se înfruntau cu ai săi. Fratele său își 
încleștase o mână pe mânerul spadei, la fel și John de Atholl. 
Dungal MacDouall și-o scosese pe a sa din teacă. Cu coada 
ochiului, Robert observă o siluetă zveltă, vânoasă, înveșmântată 
într-o rasă neagră, înaintând prin mulţime. Purta veșminte 
călugărești și gluga îi ascundea parţial chipul. Sub umbra ei, 
Robert întrezări falca netedă și proaspăt rasă a unui bărbat 
tânăr. Ajungând în centrul adunării, bărbatul își dădu pe spate 
gluga, dezvăluind o față ascuţită, remarcabilă și un cap cu 
tonsură. Un ochi îi era albastru, iar celălalt de un alb lăptos, 
ciudat. Trecură câteva clipe până să-l mai observe altcineva. 


486 


Wishart, care discuta aprins cu Strathearn, se opri în mijlocul 
frazei. Se schimbă la faţă, rămânând cu gura căscată de 
surpriză. 

— Domnul fie lăudat, Lamberton, te-am crezut mort! 

Auzind izbucnirea exuberantă a episcopului și alţii amuţiră. 
Treptat, toţi ochii se întoarseră către nou-venitul în rasă 
călugărească. La auzul numelui, Robert înțelese că acesta 
trebuia să fie William Lamberton, omul pe care Wallace și 
Wishart îl aleseseră să fie episcop de St Andrews, cea mai 
importantă dioceză a regatului. 

— Călătoria mea la Roma a fost mai lungă decât m-am 
așteptat, replică Lamberton. Nu-și ridicase glasul, dar acesta 
avea o sonoritate care făcu să se stingă și ultimele murmure de 
nemulțumire din poiană. Dar mă întorc la voi consacrat în ochii 
Domnului de mâna Sfinţiei Sale Papa Bonifaciu. Și, se pare, 
adăugă el măsurând adunarea cu privirea lui intensă, că vin la 
vreme de nevoie. 

Wishart îl măsură pe Lamberton din cap până în picioare. 

— În numele lui lisus, de ce ești îmbrăcat în haine călugărești, 
prietene? Și cum de ni te-a adus norocul? 

— Bune întrebări și una, și alta, răspunse Lamberton cu un 
zâmbet scurt și aspru, dar răspunsurile pot să mai aștepte. Privi 
în jur. Am auzit câte ceva din ceea ce s-a propus aici. Aș sugera 
atât alegerea lui sir Robert Bruce, cât și a lui sir John Comyn ca 
Protectori. Dacă oamenii regatului sunt divizați în această 
problemă, și e evident că sunt, atunci de ce să nu eliminăm 
motivul discordiei, unindu-i pe cei doi bărbaţi pe care-i susțineți 
cu toţii? Când nimeni nu spuse nimic, Lamberton continuă, cu 
vocea înăsprindu-se: Avem nevoie de unitate. Am reușit să obţin 
sprijinul Sfinţiei Sale din Roma pentru cauza noastră, dar la Paris 
am descoperit că s-a căzut de acord în mod oficial asupra 
încheierii armistiţiului dintre Anglia și Franța. 

— Și noi am auzit asta, Sfinţia Voastră, zise James Stewart. 

— E mai rău decât știți, Înalte Intendent, răspunse Lamberton. 
Armistițiul urmează să se transforme într-o alianță permanentă, 
întărită în anul ce vine prin două căsătorii, cea dintâi între 
regele Edward și Marguerite, sora regelui Philippe, căsătorie 
care a fost propusă și înainte de război. Cea de-a doua, logodna 
dintre prinţul Edward de Caernarfon și fiica lui Philippe, Isabella, 
încă o copiliţă, care va avea loc când fata va ajunge la vârsta 


487 


potrivită. Prin această alianţă, regatul nostru este lăsat pe 
dinafară. Tratatele noastre cu regele Philippe vor fi abrogate. 
Scoţia a rămas singură. 


Capitolul 66 


Robert se ghemui în valea împădurită, cu veșmântul de zale 
răsfirându-se în jurul său. Ridicând o crenguță de pe jos, își dădu 
pe spate gluga mantiei sale de un verde cafeniu ca să vadă mai 
bine. În jurul său stăteau în cerc o duzină de bărbaţi în haine 
similare, vopsite în verde și cafeniu, purtate peste zale ca să 
ascundă  sclipirea oţelului. Din baldachinul de frunze de 
deasupra răsuna flecăreala mierlelor și sturzilor tulburaţi de 
intruși. Dincolo de țesătura ramurilor, cerul era incandescent de 
căldură. Copacii îi adăposteau pe bărbaţi de ferocitatea soarelui, 
dar aerul era sufocant din pricina umezelii și insectele îi 
chinuiau: muște și musculiţe, căpușe care li se îngropau în piele 
și păduchi care puteau înnebuni omul ciupindu-l de scalp și de 
vintre. 

— Din câte știm, căruțele vor veni dinspre nord, zise Robert 
trăgând cu crenguţa o linie pe solul uscat. Se vor îndrepta spre 
Roxburgh. Arătă cu crenguța către o piatră așezată pe jos la 
capătul liniei, apoi desenă un cerc la celălalt capăt. Sir James și 
oamenii lui vor pândi apariţia lor aici, unde terenul este mai 
înălţat și pot vedea clar poteca. Între timp, forţele noastre vor 
aștepta aici. Desenă două cruciuliţe în praf de o parte și de alta 
a liniei. Nu știm precis când vor sosi englezii, dar iscoadele cred 
că în după-amiaza aceasta, aproape sigur înainte de căderea 
nopții. Sir John și oamenii săi au străbătut cărarea. Privi către 
cumnatul său care aprobă din cap. 

Părul negru, cârlionţat, al lui Atholl era ascuns sub glugă. 
Părea nerăbdător. 

— Apreciem că va dura cam zece minute până să ajungă 
convoiul în dreptul nostru, odată ce a trecut de compania 
Intendentului. 

Robert întâlni privirea întunecată a lui John Comyn. 

— Înţeleg că ai pus pe cineva să pândească semnalul lui sir 
James? 


488 


Chipul lui Comyn era palid și posomorât. 

— Da, pe Fergus, bombăni el, smucind din cap în direcţia 
unuia dintre oamenii săi, un scoţian vânos și atletic, care stătea 
cu braţele încrucișate pe piept. 

Robert îi privi pe ceilalți bărbaţi care-l înconjurau pe Comyn, 
majoritatea cavaleri de-ai săi și câţiva bărbaţi din Galloway. 
Chipurile lor aveau toate o expresie mohorâtă, despre care știa 
că avea mai puţin de-a face cu dușmanul ce se apropia și mai 
mult cu oamenii săi, cu care se aflau faţă în faţă. Dintre ai lui, 
Atholl părea singurul care se concentra asupra planului. Gartnait 
se încrunta, Alexander Seton era rece și rezervat, Christopher, 
nervos, stătea cu ochii pe grupul de oameni încordaţi din jurul 
lui Comyn, Neil Campbell, nonșalant, se scobea în dinţi cu un 
bețigaș pe care-l ascuţise cu pumnalul, iar Edward îl fixa cu 
privirea pe John Comyn, cu ochii săi albaștri plini de dispreț. 

— Bine, zise Robert sumbru, revenind la linia pe care o 
trasase în praf. Intendentul le va permite englezilor să intre în 
capcană, apoi va înainta și le va tăia retragerea, în timp ce noi o 
să închidem cursa și... 

Robert se opri auzind un glas ce bodogănea. Ochii săi se 
aţintiră asupra lui Dungal MacDouall, care ședea de-a dreapta 
lui Comyn purtând o cămașă de zale până la coapse pe sub 
mantia cafenie. 

— Ai ceva de zis? 

Privirea omului îl înfruntă fără să clipească. 

— Cred că e riscant să organizăm o ambuscadă atât de 
aproape de castel. Dacă garnizoana din Roxburgh prinde de 
veste despre atac, ar putea să organizeze o ieșire. De ce să nu 
lăsăm forțele Intendentului să atace și să călărim în ajutorul 
său? 

Înainte să apuce Robert să răspundă, Edward luă cuvântul, 
încins: 

— Am discutat deja obiecțiile tale, MacDouall. N-ai ascultat 
nimic din ce s-a vorbit? 

Robert îi aruncă fratelui său o privire de avertisment, apoi 
ridică o mână, în timp ce Dungal spunea ceva pe sub mustață. 

— Acesta este cel mai bun loc pentru o ambuscadă. Işi 
desfăcu braţele și arătă pădurea din jurul lor. Terenul e bun 
pentru caii noștri și putem ataca în același timp din ambele 
flancuri. Știm că e un convoi bine apărat. Iscoadele spun că sunt 


489 


treizeci de soldaţi călare și cam de două ori pe-atăţia pedestrași, 
plus vizitiii. Nu. Asta e locul unde vom lupta. Dacă ne mișcăm 
iute, putem să le distrugem proviziile și să ne retragem în 
pădure cu mult înainte ca garnizoana din Roxburgh să aibă timp 
să organizeze vreo ofensivă. 

Dungal murmură ceva la urechea lui John Comyn, iar Robert 
goni iritat o muscă ce-i băzâia prin dreptul feţei. Căldura era 
sufocantă ca melasa, făcând aerul greu de respirat. Işi imagină 
un deal galez învăluit în beznă și ninsoare, cadavre împrăștiate 
în jurul căruțelor, boi răniţi zăcând în genunchi și mugind jalnic. 
Plănuise ambuscada cu gândul la Nefyn, dar nu putea nega că 
situația era diferită, mai periculoasă decât fusese pentru galezi, 
care se puteau retrage înapoi în munţi. În primul rând că acum 
era ziuă, iar terenul, deși le ușura atacul, le ușura și adversarilor 
urmărirea, dacă lucrurile nu ar fi mers conform planului. 
Cuvintele lui Dungal făcură șarpele îndoielii să se descolăcească 
înăuntrul său. Castelul Roxburgh era înțesat de soldaţi englezi 
flămânzi, ce așteptau cu disperare sosirea proviziilor. Își alungă 
grijile. Avea să meargă. Ridicându-se, aruncă beţișorul și 
înfruntă privirea celuilalt Protector. 

— Ești alături de mine, John? Trebuie să știu. 

După o pauză, Comyn strânse din fălci și aprobă scurt din cap. 

— Pentru Falkirk, zise Robert întinzând mâna. 

John i-o luă. Mâinile lor se strânseră scurt, apoi se desprinseră 
iute una de alta. 

Cele două grupuri părăsiră valea, Comyn și cavalerii săi 
îndreptându-se către potecă, dincolo de care, la o oarecare 
distanţă, îi aștepta restul companiei, împreună cu caii. Robert și 
oamenii săi se înfundară mai adânc în pădure, făcând păsările 
să se înalțe precipitat deasupra lor, spre cerul decolorat. 
Aproape de drum, pădurea era mai puţin deasă, neoferindu-le 
cine știe ce ascunziș, o problemă dacă englezii ar fi trimis 
înaintea convoiului iscoade care i-ar fi putut vedea și da alarma. 
Robert decisese ca ambele trupe să se ascundă departe de raza 
vederii și să aștepte semnalul Intendentului. 

În timp ce se îndepărtau, Edward privi îndărăt peste umăr. 

— Mă jur că potaia aia de MacDouall are de gând să se opună 
oricărei decizii pe care o iei. 

Robert îi aruncă o privire. 


490 


— Nu poți să-i reproșezi ura pe care ne-o poartă. Tatăl nostru 
l-a omorât pe al lui. 

Edward ridică din umeri cu nepăsare: 

— Taică-su l-a atacat pe al nostru. La ce se aștepta? Și-n plus, 
asta a fost demult. 

Robert nu-i răspunse, recăzând în tăcere în timp ce împingea 
crengile din drumul lui. Într-o poiană aflată înaintea sa îl aștepta 
restul companiei, formată în principal din cavaleri din Carrick, 
inclusiv Ness și Walter, și sporită de oameni de-ai lui Atholl și 
Mar. Erau șaizeci cu totul, ceea ce, împreună cu forțele lui 
Comyn, avea să fie pe măsura celor optzeci și ceva de englezi. 

— Observatorul e la post? întrebă Robert apropiindu-se de 
Walter și acceptând cupa de bere pe care i-o înmâna Ness. 

Walter făcu semn către înălțimile înfrunzite ale unui stejar 
bătrân, prin desimea căruia Robert zări picioarele unui bărbat 
atârnând de o parte și de alta a uneia dintre cele mai de sus 
ramuri. 

Terminând berea, Robert se așeză să aștepte. Puteau să 
treacă ore până la sosirea semnalului. Avea să se odihnească 
atât cât putea. Pretutindeni în jurul lui, copacii se întindeau într- 
o masă înverzită, iar lumina pătrundea necruțătoare oriunde 
găsea o breșă în frunziș. Desișurile acestea alcătuiau marginea 
sudică a Pădurii Selkirk. Aici, pe graniţă, copacii erau 
predominant stejari, aluni și mesteceni, mai degrabă decât pinii 
înalţi ce alcătuiau inima întunecată a pădurii. Zona împădurită 
era presărată cu dealuri acoperite cu tufe de iarbă-neagră și cu 
văi abrupte din care clopotnițele mănăstirilor și turnurile 
castelelor răsăreau pe neașteptate, construite toate din aceeași 
piatră trandafirie. 

Rezemându-se cu spatele de un trunchi, Robert își privi 
oamenii care își împărțeau berea și vorbeau între ei. Toţi erau 
murdari și scăldaţi în sudoare, cu hainele murdare după lunile 
de trai în Pădure și de călătorit dintr-un loc într-altul. Mulţi își 
lăsaseră bărbi, nemaiavând timp să se radă. Robert își frecă 
ţepii aspri de pe bărbie, dându-și seama că și el arăta la fel. 

In ultimele zece luni, de când el și John Comyn deveniseră 
amândoi Protectori, fuseseră angajaţi într-un război prelungit de 
hărțuială împotriva castelelor încă deţinute de englezi, lăsate să 
se apere singure când regele Edward își condusese armata 
flămândă dincolo de granițe. Neavând mașinării de asediu, nu 


491 


putuseră lansa asalturi la scară mare asupra Berwickului, 
Edinburghului,  Stirlingului sau  Roxburghului, așa că se 
concentraseră pe privarea garnizoanelor de mult așteptatele 
provizii. Se zvonea că englezii din Stirling erau deja în pragul 
înfometării. Cu voia Domnului, dacă aveau să reușească astăzi, 
Roxburghul avea să aibă aceeași soartă. O victorie ar fi fost cu 
adevărat binevenită, castelul reprezenta un punct strategic 
extrem de important, aproape de graniţă, și fusese baza de 
unde regele Edward își lansase campania militară cu un an mai 
devreme. 

În vreme ce Robert își plimba ochii pe deasupra oamenilor săi, 
Christopher Seton îi prinse privirea și dădu aprobator din cap. 
Robert îl făcuse cavaler de Crăciun, ca recompensă pentru 
loialitatea sa din ultimii doi ani. Scutierul păruse la început 
stânjenit de această onoare, fapt care-l nedumerise pe Robert, 
dar Christopher începea să se obișnuiască treptat cu poziția sa 
de cavaler. Ceilalţi se adaptaseră cum putuseră dificultăţilor 
războiului de asediu, unii mai bine decât alţii. Fratele său și 
Alexander Seton păreau să se simtă în pădure ca acasă, 
plănuind ambuscade și raiduri, trăind de pe o zi pe alta. La fel și 
John de Atholl, al cărui tanăr fiu, David, îi servea drept scutier, 
deși contele ducea în mod evident dorul soţiei sale, rămasă în 
tabăra din pădure alături de alte femei și copii. Acolo o lăsase și 
Robert pe Marjorie, în grija lui Christian și a lui Judith. Doica se 
schimbase de la plecarea Katherinei, sincer încântată să se 
ocupe de fiica lui. Gartnait părea să se adapteze mai greu, în 
parte și fiindcă dezaproba soiul de război în care erau angajaţi. 
Era calea lașului, să ataci fără avertisment, îi spusese el nu doar 
o dată lui Robert. Dar nici măcar Gartnait nu susţinea că aveau 
de ales sau că s-ar fi putut angaja într-o bătălie nobilă, cu două 
armate faţă în față. Nu de când cu Falkirk. Nu aveau nici forța, 
nici determinarea lui William Wallace, aflat acum peste graniță, 
luptând pentru cauza lor cu vorbe, la curțile regelui și papei. 

Atenţia lui Robert se mută asupra lui Neil Campbell care 
ședea lângă fratele lui. Tanărul, care fusese unul dintre cei mai 
fideli locotenenţi ai lui Wallace, îi reamintea de Edward. Avea 
aceeași nesupunere, combinată cu un umor hâtru. Robert nu era 
surprins că aceștia doi deveniseră apropiaţi. In parte din cauza 
comportării sale nebunatice și în parte din pricina fidelității lui 
faţă de Wallace, Robert îi acordase cu greu încrederea sa lui 


492 


Campbell, dar văzuse curajul și abilităţile de luptător ale 
bărbatului și din conversațiile în jurul focului aflase că aveau în 
comun mai multe decât ar fi crezut. Neil se alăturase taberei lui 
Wallace la începutul rebeliunii, după distrugerea proprietăţilor 
familiei sale din Lochawe de către clanul MacDougall. În vest și 
în insule, războiul izbucnit cu doi ani în urmă continua neabătut 
între familiile MacDonald, care încă mai acționau ca 
reprezentanţi ai regelui Edward, și MacDougall, aliaţi ai 
Comynilor și ai lui Balliol. Alexander MacDonald care, împreună 
cu bătrânul său tată, făcuse parte din adunarea de la Turnberry, 
fusese ucis de șeful clanului MacDougall, iar fratele său mai 
tanăr, Angus Og, care îi dăduse lui Robert lingura lui cu mulţi ani 
în urmă, la ospăț, îi urmase ca lord de Islay. Faptul că Neil 
îndurase distrugerea propriilor pământuri și-și pierduse 
moștenirea îi unea în exil pe el și pe Robert, care încă mai 
suferea după nimicirea Lochmabenului. Era un lucru care-i unea 
pe mulţi dintre ei. 

Regele Edward nu se întorsese să-și continue distrugerile, 
deși se răspândeau zvonuri despre o campanie iminentă. Se 
ocupase, însă, de problemă de la distanţă, oferind bucăţi din 
pământurile confiscate baronilor lui. Contele de Lincoln primise 
domeniile lui James Stewart, Clifford, castelul Caerlaverock, aflat 
în sud-vest, iar lui Percy i se oferiseră și alte cetăți din Galloway 
ce-i aparținuseră lui John Balliol. În prezent însă și până când 
englezii aveau să-și consolideze stăpânirea asupra regatului, 
baronii nu puteau profita de pământurile lor, fiind în continuare 
ameninţaţi de scoțieni. 

(J 

Soarele își urmase traiectoria pe cer și-i ardea ceafa lui 
Fergus. Pielea îl mânca, iar transpiraţia i se scurgea pe spinare. 
Goni o viespe care îi dădea târcoale obrazului bâzâind neostoită. 
Insecta cea mare se refugie dincolo de atingerea sa. Lumina 
juca pe trunchiul scorburos al stejarului, sclipind pe spinările de 
un albastru strălucitor ale gândacilor ce alergau pe scoarță. 
Printre crengile de sub el întrezărea capetele oamenilor și 
crupele cailor. Din locul unde stătea, avea o vedere bună, 
ramurile stejarului deschizându-i-se înainte către sud și est, pe 
deasupra copacilor acoperiţi cu frunzișul luxuriant al verii. Ici și 
colo întrezărea cărarea ce șerpuia în depărtare, unde terenul se 


493 


ridica. În spatele său, dacă își sucea gâtul, putea zări un petic de 
piatră trandafirie: crenelurile castelului Roxburgh. 

Fergus miji ochii în sus, frecându-și gâtul. Soarele fierbinte ce 
pătrundea printre ramurile de deasupra îi rănea ochii. | se păru 
că de sus ar fi avut o vedere tot la fel de bună, dar că printre 
frunzele acelea ar fi fost mai umbră. Căldura îi făcea tâmplele să 
zvâcnească. După o clipă, se ridică, până când se pomeni stând 
în picioare pe creanga pe care încălecase în ultimele două ore. 
Picioarele îl furnicau sub năvala sângelui. O voce se ridică de 
dedesubt: 

— Fergus? A venit semnalul? 

— Nu, răspunse el, privind chipul ridicat al unuia dintre 
oamenii lui Comyn. Trebuie să mă mișc. O să urc mai sus. 

— Continuă să veghezi, veni răspunsul cu bruschețe. 

Bombănind pe sub mustață, Fergus își încolăci mâinile pe 
creanga de deasupra sa și porni să se cațere încet, păstrându-și 
privirea aţintită asupra cocoașei împădurite din depărtare, unde 
se aflau oamenii Intendentului. Un zumzăit îl anunţă că viespea 
revenise, dar n-o luă în seamă, trăgându-se în sus creangă cu 
creangă. La o bifurcaţie, trecu de cealaltă parte a copacului. 
Atât de sus, ramurile erau mai înguste, dar suficient de solide ca 
să-i susțină greutatea. Alegând una ale cărei frunze îi ofereau o 
vedere clară către est, dar îl apărau de soare dinspre vest, 
Fergus o încălecă și se târî de-a lungul ei. De undeva se auzea 
un băzâit surd. Mai multe viespi. Două îi dădură târcoale, 
zumzăind tare. Lovi în direcția uneia, blestemând. Aceasta se 
feri. Fergus o urmări cu ochii mijiţi, gata s-o strivească pe mica 
ticăloasă dacă se întorcea. Se opri, îngustându-și ochii și mai 
tare. Erau câteva duzini de viespi, roind în jurul unei ramuri 
lungi și subţiri aflate înaintea lui. Prin frunziș zări un sac mare, 
de culoare deschisă. 

La vederea cuibului, Fergus se încordă. Mai multe viespi se 
apropiau în zbor de el. Una i se așeză pe picior și el o goni. 
Reveni, plutindu-i în dreptul ochilor, cu zumzăitul ei furios 
umplându-i auzul. Fergus scutură cu sălbăticie din cap, 
blestemând. Nu putea să stea acolo. Afurisitele i-ar fi distras 
atenția de la veghea sa. Dorindu-și să nu se fi mutat, apucă 
ramura de deasupra și se ridică în picioare, intenţionând să se 
întoarcă din nou către bifurcația trunchiului și să coboare până 
la locul său de mai-nainte. Cuprinzând creanga cu cealaltă mână 


494 


ca să-și recapete echilibrul, simţi o înţepătură ascuţită. Își 
desfăcu instinctiv strânsoarea și, desprinzându-și mâna, zări 
rămășițele unei viespi strivite agăţându-i-se de palmă. In 
aceeași clipă, simţi o altă înţepătură în ceafă. Fergus se plesni 
cu un geamăt. Făcând asta, își pierdu echilibrul. Mâna îi alunecă 
de pe creanga de deasupra și se pomeni proiectat înainte, 
lovindu-se zdravăn de creanga zveltă de sub el. Cu un trosnet și 
o furtună de frunze, aceasta cedă. Simţind-o că se rupe sub el, 
se aruncă înainte. Prinzându-se de o ramură aflată deasupra, 
rămase atârnat în timp ce creanga ruptă cădea printre copaci, 
iar zumzăitul grav devenea un bâzâit ascuţit. Fergus strigă un 
avertisment, dar era prea târziu. Lovind solul acoperit de 
mușchi, sacul sfărâmicios se sparse și din el năvăli un nor de 
viespi. Câteva clipe mai târziu, liniștea fu spulberată de cele 
dintâi ţipete ale oamenilor și cailor. 

Departe, trei săgeți se avântară pe cerul albastru, una după 
alta, deasupra pădurii ce domina drumul spre Roxburgh. 

De cealaltă parte a drumului, în străfundul umbrei verzi a 
copacilor, un fluierat răsună din coroana largă a unui velniș. La 
auzul lui, Robert se ridică în picioare, cu toropeala spulberându- 
i-se. O privire aruncată spre copacul de deasupra și un semn de- 
al omului său îl anunţară că venise vremea. La un semn de-al 
lui, membrii companiei, tolăniţi pe solul acoperit de mușchi, 
dădură pe gât cănile de bere și încetară conversațiile. 
Ridicându-se degrabă în picioare, se îndreptară spre locul unde 
le erau priponiţi caii. Vreo doi se opriră să se ușureze în tufișuri, 
în vreme ce scutierii le dezlegau armăsarii. Păsările, aţipite de 
calmul după-amiezii, zburară ciripind printre copaci, tulburate 
de animația subită a taberei. 

Indreptându-se spre Vânător, Robert își trase coiful peste 
gluga de zale și peste gluga vătuită de dedesubt și simţi oţelul 
încingându-i strâns creștetul. In depărtare se auzea nechezatul 
cailor din tabăra lui Comyn. 

— Ţărănoii ăia nu-s în stare nici măcar să-și țină caii liniștiți? 
întrebă Edward. Avântându-se în șa, își scoase sabia din teacă. 

— Englezii o să ne audă de la o milă, mărâi Alexander. 

Infigându-și piciorul în scară, Robert încălecă alături de ei, cu 
chipul hotărât. Auzea vag duruitul roţilor căruțelor. Mai 
călătorise alături de convoaie de provizii și știa ce larmă făceau 
acestea pe un drum bătătorit. 


495 


— N-o să audă mai nimic din cauza zgomotului pe care-l fac 
căruțele lor, le zise el celorlalți, adunând frâiele Vânătorului într- 
un pumn, în dosul scutului, și trăgându-și spada cu cealaltă 
mână. Cu voia Domnului, asta o să acopere zgomotul nostru 
până când o să ajungem aproape de ei. 

Strânse coastele Vânătorului între coapse, îndemnând calul să 
înainteze. Oamenii se aliniară în șir în jurul lui, răspândindu-se 
printre copaci. John din Atholl îi întâlni privirea și-i zâmbi 
sumbru, scoțând spada din teacă. Așteptară împreună, cu 
respiraţiile precipitându-se prin coifuri și obrăzare. 

Duruitul se apropia, însoţit de clămpănitul mai multor copite. 
Robert nu mai auzea nechezatul cailor lui Comyn. Lăsând 
deoparte orice alt gând, își concentră mintea asupra unui singur 
lucru, ca un arcaș care ia la ochi o țintă. Cavalerii și cumnatul 
său îi erau alături, scutierii și mulţimea de pedestrași în spate, 
ținând pregătite săbiile scurte și securile. Ness părea nervos, 
dar își scosese spada din teacă, gata să-l urmeze pe Robert și în 
iad dacă era cazul. Walter înălțase V-ul răsturnat al Carrickului. 
Scutierul aflat de strajă, a cărui însărcinare era să socotească 
timpul de la primirea semnalului și până când estimaseră că va 
ajunge convoiul în dreptul lor, se lăsă să alunece din copac 
făcând semn din cap. 

Robert îl îndemnă pe Vânător la pas și ceilalţi porniră odată cu 
el, rupând rândurile pe măsură ce pătrundeau în vegetaţia 
încâlcită de sub copaci. Simţind tensiunea stăpânilor, unii cai 
scuturară nervos din capete, dar bărbaţii îi ţinură sub control. 
Strecurându-se printre coloanele stejarilor și ulmilor, Robert îl 
lăsă pe Vânător la trap, urmat de ceilalţi. Zgomotul căruțelor și 
cailor părea să umple pădurea. Copacii se răriră și oamenii 
dădură pinteni cailor, îndemnându-i la un galop ușor. Ramuri 
zburară pe lângă ei, crenguţe se rupseră, tufișuri fură smulse 
din rădăcini. Lumina soarelui fulgera printre frunze. Ochii cailor 
erau mării, arătându-și albul, iar nările le vibrau. Înaintea lor, 
printre copaci, oamenii zăriră formele masive ale căruţelor și 
fâșii colorate de tunici. 

Când ieșiră din pădure năpustindu-se spre drum, Robert rânji 
și strigă: 

— Pentru Scoţia! 

La vederea lor, englezii își întoarseră brutal caii, smulgându-și 
spadele din teci cu strigăte răgușite. Pedestrașii, care purtau 


496 


crucea roșie a Sfântului Gheorghe, traseră armele și se adunară 
în faţa căruțelor, gata să apere preţioasa încărcătură. Caii de 
povară înhămaţi la cele zece căruțe încărcate cu lăzi, saci și 
butoaie, nechezară speriaţi în timp ce vizitiii se chinuiau să-i 
stăpânească. Trupa lui Robert îi lovi cu putere în flancul drept, 
cavalerii scoțând urlete furioase, pe când își îmboldeau caii în 
susul micii pante ce ducea spre drum. 

Robert se repezi către un cavaler aflat în fruntea convoiului, 
îmbrăcat în negru, cu o cruce albastră pe scut. Lovi cu spada, 
făcând oţelul să scânteieze în înserarea aurie. Cavalerul își 
înălță scutul și lama lui Robert se izbi cu putere de lemnul 
acestuia. Omul nu avusese timpul să-și ridice obrăzarul și chipul 
îi era schimonosit de hotărâre când, îndepărtând dintr-o lovitură 
spada lui Robert, fanda către coastele acestuia. Spada zgârie 
scutul lui Robert, trăgând o linie peste V-ul roșu. Cavalerul 
scuipă printre dinţi și atacă din nou. Spada sa o întâlni pe alui 
Robert în aer, zgomotul metalului lovit abia auzindu-se în 
tumultul ce izbucnise în jurul lor. Robert forță spada celuilalt să 
coboare, în scrâșnet de metal. Caii se izbiră unul de altul, 
scrâșnind din dinţi. Când garda sa întâlni lama celuilalt, Robert 
răsuci arma, smulgând spada bărbatului și dezechilibrându-l. 
Retrăgându-se rapid, în vreme ce cavalerul încerca să se 
redreseze, își eliberă piciorul din scară și-l lovi cu toată forța în 
coaste. Cavalerul, deja înclinat în șa, se prăbuși într-o parte cu 
un țipăt. Capul calului său fu smucit cu violență, în timp ce 
cavalerul cădea trăgând cu el și frâiele. 

Călărețul căzu în zornăitul armurii, iar armăsarul se eliberă, 
ridicându-se în două picioare și lovind aerul cu copitele lui 
potcovite cu fier. Una îl nimeri pe Vânător în gât și calul se 
împletici, ţipând de durere. Robert, care avea piciorul încă scos 
din șa, fu proiectat înainte peste capul plecat al Vânătorului. 
Atinse solul și se rostogoli la timp ca să evite copitele unui cal 
de povară. Cu respiraţia șuierând, apucă spada, trăgând-o către 
el prin praful drumului, iar cavalerul, care se ridicase cu greu în 
picioare, se repezi la el mărâind, cu sângele țâșnindu-i din nas. 
Dincolo de acesta, Robert întrezări un haos de mișcare și 
culoare. De-a lungul drumului, oamenii săi îi atacau pe englezi. 
Avu o secundă să-și dea seama că nici Comyn și nici compania 
sa nu se vedeau de-a lungul flancului stâng al coloanei, o 
secundă de surpriză care-i îngheţă sângele, apoi cavalerul îl 


497 


atacă și el se împletici înainte într-un contraatac, răsucindu-și 
spada deasupra capului și avântând-o în jos, către dreapta, într- 
o lovitură brutală, dată cu mânie. 

Bătălia era cruntă, scoţienii pierduseră avantajul iniţial al 
surprizei, iar englezii, care își formaseră repede rândurile, erau 
angajaţi complet în luptă. Cavalerii tăiau și împungeau, cu caii 
izbindu-se între ei. Pedestrașii se năpusteau unul la altul, 
încleștându-se cu încăpățânare în luptă, rostogolindu-se corp la 
corp pe jos, călcând pe degete, lovind cu măciuliile săbiilor în 
pometi, înfigând pumnale în gâtlejuri și coaste. Sângele ţâșnea 
și caii nechezau strident. Oamenii lui Robert erau hotărâți, dar în 
lipsa trupei lui Comyn erau depășiți numeric. În câteva clipe 
soarta bătăliei începu să se schimbe, câţiva dintre cavalerii 
scoțieni văzându-se siliți să lupte cu doi adversari deodată. John 
de Atholl răcnea prin coiful său, parând loviturile unui cavaler 
aflat alături, în timp ce încerca să ţină la distanţă un pedestraș 
care îl ataca de jos. Unul dintre cavalerii englezi îi strigă 
vizitiului căruţei din frunte să fugă și să se îndrepte spre castel. 
Dându-i ascultare, omul plesni cu biciul spinările late ale cailor și 
aceștia se năpustiră înainte, făcând căruţa să hurducăie pe 
drumul denivelat către Roxburgh. 

Robert se lupta cu cavalerul în negru când zări cei doi cai 
gonind către el. Se aruncă în lături și căruţa trecu huruind 
printre ei. Pentru o clipă se pomeni singur pe partea stângă a 
convoiului, toată lupta concentrându-se în dreapta acestuia. Se 
întoarse gâfâind înspre copaci și urlă numele lui John Comyn. 
Pentru o clipă i se păru că aude strigăte în depărtare, apoi o altă 
căruță trecu pe lângă el gonind nebunește. 

Edward Bruce tocmai își înfipsese spada în gâtul unui 
pedestraș care-l înjunghiase în picior, când zări căruțele 
punându-se în mișcare și vizitiii plesnind din bice ca să-și 
zorească animalele. Își înfipse călcâiele în burta calului și 
strecură animalul pe urma uneia dintre căruțele ce goneau prin 
învălmășeală. Ajungând la același nivel cu caii de povară, 
Edward lovi cu spada curelele harnașamentului, tăind pielea. 
Țipă când vizitiul șfichiui din bici în direcţia lui, nimerindu-i calul 
în crupă, deschizând o brazdă roșie în pielea acestuia și 
făcându-l s-o ia la galop. Calul eliberat se abătu printre copaci, 
trăgând după el harnașamentul și lăsând căruţa să-și continue 
drumul cu un singur animal. Văzând planul lui Edward, Neil 


498 


Campbell își îmboldi propriul său armăsar pe urmele acesteia, 
lovind harnașamentul de pe cealaltă parte. Câţiva pedestrași 
scoțieni își croiseră drum printre englezi și se cățărau în căruţe, 
sărind peste lăzi și butoaie ca să-i doboare pe vizitii. Două 
căruțe întorseseră și goneau în josul drumului, de unde 
veniseră. Unii dintre cavalerii englezi călăreau alături de ele, 
fără să știe că se îndreptau către forțele lui James Stewart. 

Deodată, din stânga se ivi o linie neregulată de călăreți. 
Robert, care se săltase în spatele uneia dintre căruțele ce se 
îndreptau către castel, îi zări venind printre copaci, cu John 
Comyn în frunte. Țipă la Comyn să captureze căruțele, apoi 
escaladă sacii ca să doboare vizitiul. Căruţa sălta nebunește pe 
drum. Se poticni, se apucă blestemând de una dintre laturi, apoi 
se ridică și se aruncă asupra vizitiului. Acesta se împotrivi, dar o 
lovitură brutală a spadei lui Robert îl făcu să cadă de pe capră și 
să se izbească de pământ, rupându-și gâtul. In timp ce caii 
îngroziţi continuau să alerge, Robert lăsă spada și apucă frâiele. 
Până reuși să oprească vehiculul, restul forțelor lui Comyn 
ieșiseră din pădure și-i atacaseră pe englezii rămași. Dintre cele 
zece căruţe, șase scăpaseră, patru îndreptându-se către 
Roxburgh, iar două înapoi de unde veniseră. 

Leoarcă de sudoare, Robert sări din căruță și alergă înapoi 
către oamenii săi. Coborându-și obrăzarul, scuipă sânge și praf. 
Drumul dinaintea lui era presărat cu cadavre. Printre oameni 
zăceau și câţiva cai morți și unul care mai zvâcnea slab. O clipă 
lui Robert i se păru că era Vânătorul, apoi își văzu armăsarul, 
ținut de Nes, care era călare pe propriul său cal, cu spada 
însângerată în mâna liberă. Îndreptându-se direct către Comyn, 
care descălecase pe drumul acoperit de cadavre, Robert trecu 
pe lângă stindardul lui, fâlfâind moale pe jos, murdar de praf și 
sânge. Era încă în mâna lui Walter. Robert se opri și-l privi pe 
tanărul cavaler din Carrick, care-l urmase de când cu Carlisle. 
Îngenunche. Un pumnal ieșea dintr-o latură a gâtului lui Walter 
și gulerul tunicii îi era scăldat în sânge. Ochii săi priveau 
inexpresivi cerul. 

Robert își întoarse privirea către Comyn, năpădit de furie. Alţi 
bărbaţi se ridicau clătinându-se în picioare sau se lăsau să 
alunece din şei. Membrii companiei sale le cereau deja 
socoteală oamenilor lui Comyn, Atholl răstindu-se fioros la 
Dungal MacDouall și cerând să știe de ce aceștia nu veniseră. 


499 


Mânia lui Robert în timp ce se apropia de Comyn era atât de 
mare, că nu observă umflăturile roșii de pe fețele și mâinile 
bărbaţilor din trupa acestuia sau faptul că vreo câţiva oameni 
lipseau. Cu sângele încă fierbându-i după bătălie, făcu un efort 
să nu se azvârle asupra lui Comyn. În schimb își apropie obrazul 
de al celuilalt, scuipându-și cuvintele printre dinţi: 

— Unde-ai fost? Am pierdut doisprezece oameni, pui de cățea 
ce-mi ești! 

Comyn îl privi mânios pe Robert, cu ochii întunecați reduși la 
două despicături. 

— Și eu am pierdut zece! 

Dungal MacDouall îl dădu cu forţa la o parte pe Atholl și se 
apropie de Comyn. Faţa îi era acoperită de umflături livide. 

— Nu-i vina noastră. Am fost atacați de viespi. 

— Viespi? zise Edward, ivindu-se alături de fratele său. Dacă 
erau lei, poate v-aș fi compătimit. Se întoarse către ceilalți 
membri ai companiei lui Robert: Noi ne luptam cu niște bărbaţi, 
iar ei hărțuiau niște insecte! Îl privi din nou pe Comyn. E tipic 
pentru familia ta să evite lupta cu orice preţ. La Falkirk ce-au 
fost? Furnici? 

Unii dintre oamenii lui Robert râseră cu cruzime, Comyn roși, 
iar Dungal înaintă cu arma scoasă din teacă, înjurându-l pe 
Edward când se năpustea asupra lui. Edward evită lovitura 
strecurându-se pe sub spadă și repezindu-se în Dungal, pe care- 
| trimise grămadă la pământ. Oamenii lui Comyn strigară și se 
repeziră la atac, în timp ce Edward îl încălecase pe căpitanul 
Gallowayului și-l pocnea din toate puterile. Oamenii lui Robert 
interveniră, iar cei care-și vârâseră spadele în teci dădură din 
nou să și le scoată. De-a lungul drumului se auzi tropot de 
copite și se iviră James Stewart și oamenii săi. Unii dintre ei 
duceau torţe aprinse, mici ecouri ale soarelui înserării, inundând 
drumul în urma lor. La vederea Intendentului, Edward se ridică 
de pe Dungal, care se sculă clătinându-se în picioare. Căpitanul 
se năpusti orbește la Edward, cu sângele țâșnindu-i din gură, 
dar Comyn îl reţinu. 

James aruncă o privire în jur oprindu-și brusc calul. 

— În numele lui Hristos, ce s-a întâmplat aici? întrebă el, 
plimbându-și privirea de la Robert la Comyn. Privirea i se mută 
pe deasupra cadavrelor de pe drum către cele patru căruțe, 
dintre care două rămăseseră fără cai. Unde-s celelalte căruţe? 


500 


Robert clătină din cap. 

— Au reușit să ajungă la Roxburgh. 

James părea gata să izbucnească, dar le făcu semn oamenilor 
care duceau torțele aprinse. 

— Daţi-le foc! In timp ce cavalerii se îndreptau către căruțe, 
Intendentul îl privi din nou pe Robert. Trebuie să ne grăbim, zise 
el cu vocea vibrând de mânie. Garnizoana o să fie alertată. Nu 
putem să ne luptăm cu toți. 

Oamenii se puseră în mișcare și Robert îl apucă de braţ pe 
Comyn. 

— Pe capul tău să cadă moartea oamenilor mei, murmură el. 

Comyn se eliberă dintr-o smucitură. 


Capitolul 67 


Pe o pajiște presărată cu flori de lângă orașul Canterbury 
avea loc un mare turnir. Costisitorul eveniment era binecuvântat 
de auriul soarelui înserării, care își revărsa lumina lichidă asupra 
fetelor sutelor de spectatori ce înconjurau arena, reflectându-se 
în rochiile acoperite de nestemate ale doamnelor și în armura 
lustruită și coifurile cu creste ale cavalerilor. 

De fiecare parte a terenului se ridicau eșafodaje învelite în 
pânză stacojie și pline de bărbaţi și femei de rang înalt. Oamenii 
mai de rând se îngrămădeau dedesubt, întinși pe iarba caldă, cu 
chipurile îmbujorate de soare și de bere, sau în picioare, 
urmărind atacurile furtunoase al cavalerilor. La capătul 
câmpului, ridicându-se deasupra arenei, se afla loja regală, 
construită să semene cu crenelul unui castel, decorat alternativ 
cu scuturile regelui și ale noii sale regine. 

Edward, măreț și sumbru în robele sale negre tivite cu 
împletitură grea de aur, privea cavalerii întrecându-se de pe 
tronul său cu pernițe confortabile. Luptele aprige ce însuflețiseră 
după-amiaza se încheiaseră și acum avea loc un concurs de 
îndemânare care constituia finala. La un capăt al terenului 
fusese fixată o cumpănă de care atârna o siluetă umană din 
lemn și pe ea erau pictate turbanul și veșmintele unui sarazin și 
o inimă roșie, imensă, desenată pe piept. Pe rând, cavalerii 
atacau sarazinul cu lancea. Ralph de Monthermer se avântă de- 


501 


a lungul câmpului, cu mantia sa galbenă cu vulturul verde 
fluturând în urmă, cu lancea îndreptată spre ţintă, urmărit de 
privirile mulţimii. Cavalerul regelui lovi inima în centru, făcând 
sarazinul să se învârtă violent, contrabalansat de sacul cu nisip 
de la celălalt capăt al țintei. Ralph plonjă pe lângă el, cu copitele 
potcovite cu fier ale armăsarului său azvârlind bulgări de 
pământ. Privitorii îl aclamară cu generozitate. 

Privirea lui Edward se deplasă de-a lungul șirului de cavaleri 
călări aflaţi la celălalt capăt al arenei, așteptându-i pe paji să 
pună ţinta din nou în poziţie. Îndărătul lor, întunecat pe cerul 
portocaliu, se ridica stindardul decolorat cu dragon ce fusese 
cândva înălţat deasupra câmpurilor de turnir din Gasconia. Ochii 
lui Edward se plimbară pe deasupra cavalerilor: Humphrey de 
Bohun, eroul turnirului, Aymer de Valence, cu faţa sa dură 
umbrită de distanţă, Henry Percy, Guy de Beauchamp, Robert 
Clifford, Thomas de Lancaster. Acești tineri, crescuţi la curtea lui 
și însângeraţi pe câmpurile lui de luptă, atinseseră maturitatea 
într-un deceniu al războiului. Ucenicia lor se încheiase. Toţi își 
urmaseră taţii. Nu mai erau Cavaleri ai Dragonului, luându-și 
locurile ca Gawain și Perceval, Mordred și Lancelot, numele 
acelor cavaleri nemuritori săpate în lemnul de stejar al Mesei 
sale. Dintre veterani mai rămăseseră numai bătrânul John de 
Warenne, conții de Lincoln și Norfolk și războinicul episcop Bek. 
Amiaza îndrăzneață era aici, în zelul arzător al celor mai tineri. 

Auzind alături o bătaie delicată din palme, Edward privi în jur 
și-și zări soția aplaudând îndatoritoare demonstraţia lui Ralph de 
Monthermer. La șaisprezece ani, modestă și timidă, Marguerite 
fusese supranumită de poporul ei Perla Franţei. Și o nestemată 
era, cu părul întunecat ca al fratelui ei, regele Philippe, cu pielea 
albă ca laptele, cu silueta delicată învăluită într-o rochie de 
damasc stacojiu, încinsă cu o centură bătută cu rubine lucioase, 
cu părul prins într-o plasă căptușită care-i încadra fața în formă 
de inimă. Era începutul lui septembrie și aerul era blând, dar 
regina își înfășurase în jurul umerilor o stolă de hermină care să 
țină la distanţă cea dintâi răcoare a serii. Fiică a regilor 
războinici din dinastia capeţiană a Franţei, Marguerite sosise cu 
corabia la Dover cu o săptămână în urmă, un tandru simbol al 
păcii, nervoasă, dar fermă, însoţită de un alai măreț de servitori 
și cameriste. La două zile după ce corabia ei trăsese la țărm, 
Edward o luase de soţie în faţa catedralei de la Canterbury. 


502 


Ceremonia solemnă, oficiată de  ferocele arhiepiscop 
Winchelsea, fusese urmată de trei zile de turnir și ospețe. 

Edward nu precupeţise nicio cheltuială cu prilejul nunţii sale. 
Dincolo de terenul de turnir se aflau șiruri de corturi vărgate, 
decorate cu șuvoaie colorate de steaguri. Fumul se ridica 
deasupra focurilor pe care carcase lucioase de mistreți se 
roteau în frigări. Mesele din pavilioane erau acoperite cu farfurii 
din aur și argint și cu jerbe de flori. Aveau să fie tăvi pline cu 
turtă dulce proaspătă și aromată, mere cu coaja crocantă 
coapte în miere, șarlote fine ca norii, vânat suculent care 
aluneca de pe os, migdale zaharisite și vin cât să umple albia 
unui râu. În afara corturilor, servitorii atârnau lampioane de 
ramurile copacilor. La căderea serii, fiecare dintre aceștia urma 
să fie încoronat de o aureolă de stele strălucitoare. 

Simţind privirea regelui asupra ei, Marguerite își arcui buzele 
trandafirii într-un zâmbet timid. Edward îi zâmbi la rândul lui, 
curtenitor, înainte ca atenţia să-i revină la turnir. Căsătoria era 
prilej de bucurie, celebrând sfârșitul războiului de cinci ani dintre 
Anglia și Franța și asigurând, prin medierea papei Bonifaciu, 
restituirea Gasconiei lui Edward și moștenitorilor săi. Dar 
sărbătoarea nu putea goni senzaţia profundă de pierdere care 
crescuse în el în ultima săptămână, lăsându-l să tânjească, 
năpădit de amintiri despre Eleanor. Marguerite era dulce ca 
miedul și știa că în anii ce urmau avea să aibă parte de plăcere 
alături de ea, dar nu avea să-i ajungă niciodată la suflet. Acea 
parte din el murise odată cu regina lui spanioloaică. 

Edward auzi un hohot de râs dinspre fiul său, Edward de 
Caernarfon, așezat cu câteva rânduri mai în spate alături de 
prietenii săi. La cincisprezece ani, prinţul era leit el în 
adolescenţă, cu păr blond și înfoiat și un chip prelung, ascuţit. 
Trupul i se lungise în ultimul an, indicând că băiatul avea să-i 
moștenească și statura înaltă. Alături de prinţ, cu un braţ 
odihnindu-se languros pe marginea tribunei, se afla un scutier 
chipeș de șaisprezece ani pe nume Piers Gaveston. Tanărul din 
Gasconia, cu ochii precum cărbunele, era fiul unui cavaler care-l 
servise pe rege cu credinţă pe timpul războiului. La moartea 
omului, Edward îl făcuse pe Piers pupil al casei sale regale, iar 
scutierul și prințul se împrieteniseră imediat. Edward fusese 
oarecum îngrijorat de tendința prinţului de a-și pierde timpul pe 
afară cu Piers și amicii săi în loc să se antreneze sau să 


503 


studieze, dar știa că vremea maturizării tânărului avea să vină 
destul de iute, mai ales acum că logodna sa cu fiica regelui 
Philippe, Isabella, fusese bătută în cuie. Căsătoria urma să aibă 
loc abia peste câţiva ani, prințesa fiind doar o copilă, dar până 
atunci regele avea alte planuri cu fiul său. Intenţiona să-l implice 
din plin pe prinţ în următoarea sa campanie în Scoţia, plănuită 
pentru următorul an. Auspiciile erau favorabile, sfârșitul anului 
avea să însemne venirea unui nou secol. Era un moment al 
schimbărilor și, cu voia Domnului, momentul să-și încheie 
cucerirea. 

Trimisese oameni sub comanda locotenentului său, sir 
Richard de Burgh, conte de Ulster, să caute cea de-a patra 
relicvă în Irlanda. Când avea s-o găsească, avea s-o plimbe în 
paradă pe dinaintea oamenilor, cum făcuse cu coroana și cu 
piatra, mărturii ale autorităţii sale supreme asupra unei Britanii 
unificate. Apoi, când relicva avea să fie adusă la Abația din 
Westminster, dinaintea altarului Confesorului, Cea din Urmă 
Profeție avea să fie împlinită. Oamenii simțeau nevoia de 
legende, de ceva la care să aspire dincolo de truda și plictiseala 
vieţii de zi cu zi, ceva aurit și strălucitor, mai presus de cenușiul 
existenţei lor lumești. Asta le punea sângele în mișcare. Dacă 
salva regatul de prăbușirea prevestită de Merlin, supușii săi o 
să-l venereze, dar, și mai important, își asigura credinţa tinerilor 
bărbaţi ale căror taxe îi aprovizionau cuferele și care-și trăgeau 
spada din teacă în războaiele sale. Cavalerii lui Arthur se 
certaseră între ei și avuseseră uneori dezacorduri chiar și cu 
regele lor, dar în final cercul Mesei îi legase cu o loialitate care 
depășise graniţele timpului. Asta era ceea ce își dorea Edward, 
decis să nu mai vadă nicicând un alt Lewes, regatul sfâșiat de 
lăcomia baronilor săi și de slăbiciunea regelui. Nu. Cercul său 
avea să fie făcut din aur. Lustruit. De nefrânt. 

Fusese cât pe ce cu Gasconia, când amenințarea războiului 
civil nu-i părăsise mai deloc mintea, dar bătălia de la Falkirk, 
deși crâncenă la final, îi unise pe oameni în victorie. Dar nu se 
terminase. Trofeele nu-i erau de ajuns ca să-și consolideze noua 
stăpânire. Scoţia rămânea împărţită, iar rebelii nu stăteau 
degeaba. Rapoarte despre convoaie cu provizii atacate și 
garnizoane izolate îi parveneau în fiecare lună. Winchelsea 
continua să protesteze față de invadarea unei alte ţări creștine 
și Edward descoperise de curând că William Wallace străbătuse 


504 


blocada de pe Canal și acum era oaspete la curtea regelui 
Philippe. Se îngrijorase că rebelul ar fi putut strica armistițiul, 
dar deocamdată nimic nu se schimbase. Urma să se ocupe de 
banditul ăla la vremea potrivită, dar acum exista un inamic mai 
urgent de care trebuia să aibă grijă, unul aflat mai aproape. Și 
avea să aibă grijă de el, în acea seară chiar. 

Odată ce cavalerii își zdrobiseră lăncile de inima sarazinului, 
turnirul se apropie de final, iar judecătorii se retraseră să 
delibereze asupra câștigătorului, căruia urma să i se ofere 
premiul - un coif de argint cu un dragon în vârf - la ospăţul de 
după. Profitând de pauza ivită în festivități, un mesager se 
strecură de-a lungul băncilor și-i șopti regelui ceva la ureche. 
Edward se ridică scuzându-se față de tânăra sa regină și cobori 
din tribună pe treptele din spate. Nobilii vorbeau între ei, 
încheind pariuri. 

Evitând mulţimea, Edward se îndreptă către corturi, urmat cu 
discreţie de doi cavaleri regali. Lumina se stingea iute și 
felinarele din copaci scânteiau. Un servitor mâna cinci păuni 
înăuntrul celui mai mare dintre corturi și zece menestreli își 
ciupeau lăutele acordându-le. Acolo, așteptând între aripile 
pavilionului magnific al regelui, privind servitorii care acopereau 
mesele cu brocart, se afla un bărbat cu o mantie albastru închis 
și o cămașă scurtă de zale. Arăta mai bătrân și mai plin de 
cicatrice ca în Gasconia, când Edward îl văzuse ultima oară. 
ignorând plecăciunile respectuoase ale servitorilor agitaţi, 
regele le făcu semn cavalerilor regali să rămână în urmă și se 
apropie singur de bărbat. 

La apropierea lui Edward, Adam se întoarse. Își înclină capul: 

— Maiestate. 

— Înţeleg că te-ai instalat? 

— S-a avut grijă de mine, stăpâne. Vă mulțumesc. Adam 
ezită. Am fost oarecum surprins să primesc chemarea Maiestăţii 
Voastre atât de curând după încetarea războiului. Mi-am lăsat 
compania la Bayonne să întărească garnizoana locală, cu unul 
dintre locotenenţii mei la comandă. Sunt pe mâini bune. 
Presupun că doriţi să vă mai pregătesc și alți oameni? Știu că în 
ultimii ani v-aţi folosit cu mare succes de arbaletă în războaiele 
de pe-aici. 

— Nu. Edward trase aer adânc în piept, cu ochii la servitorii 
ocupați cu aranjarea mesei. Am o însărcinare specială pentru 


505 


tine. Își întoarse privirea către Adam. Oarecum asemănătoare cu 
aceea pe care ţi-am dat-o acum treisprezece ani în Scoţia. 

— Înţeleg, zise Adam aprobând lent din cap. Cine e ţinta? 

— Sir Robert Bruce. Contele de Carrick. 


Capitolul 68 


Robert Bruce și John Comyn ședeau faţă în față încremeniţi, 
fixându-se cu priviri în care ardea mânia. În jurul lor, oamenii 
umpleau sala circulară a castelului din Peebles până la pereţii 
săi din bârne, iar atmosfera era încărcată și instabilă. Ploaia 
bătea neostenită în acoperișul boltit, iar tunetul mârâia între 
scăpărările fulgerelor ce izbucneau albe prin crăpăturile 
ferestrelor oblonite. Aerul era încărcat de sudoare și de 
răsuflările fierbinţi ale oamenilor, ca și de izul de piele udă 
emanat de mantiile lor leoarcă de apă. 

— L-am prevenit pe Bruce. Vocea lui Comyn se înălţă 
deasupra furiei furtunii. L-am prevenit să nu atacăm atât de 
aproape de zidurile Roxburghului, dar n-a vrut să mă asculte. 

— Așa că ai sabotat atacul numai ca să demonstrezi că ai 
dreptate? întrebă Edward. 

John Comyn scoase un râs aspru, lătrat. Se întoarse către 
cavalerii din Badenoch și Galloway, înșiraţi în spatele lui. 

— N-am știut că neamul Bruce mă crede atât de puternic 
încât să chem viespile să coboare din copaci! 

ÎI privi din nou pe Robert și ironia sa batjocoritoare dispăru. 

— Tu și fratele tău știți foarte bine ce s-a petrecut. De ce am 
întârziat. Le aruncă o privire Intendentului și episcopilor Wishart 
și Lamberton, care încercau să menţină ordinea. Am pierdut 
zece oameni și cinci cai, pentru Dumnezeu! Spune-mi, ce 
trebuia să fi făcut? 

— Ai fi putut să-ţi alegi o iscoadă mai iscusită, zise cu răceală 
Alexander Seton. Poate dacă omul tău și-ar fi cercetat mai bine 
poziţia ar fi zărit cuibul și și-ar fi ales un loc mai sigur. 

— Fergus și-a plătit greșeala cu viaţa, replică mânios Comyn. 

— La fel și o duzină dintre oamenii mei, contraatacă Robert, 
fără să-și ia ochii de la celălalt Protector. 


— Cred că ar trebui să cădem de acord că nu-i nimeni de vină 
pentru eșecul atacului și să trecem mai departe, zise James 
apăsat. Intendentul părea ostenit de discuţie, care continua de 
aproape o oră fără să ajungă la nicio concluzie. 

— Nu sunt de acord, Preaînalte Intendent, zise Dungal 
MacDouall de lângă Comyn. Dacă am fi făcut așa cum 
propuseserăm sir John și cu mine și am fi atacat căruțele cu 
provizii ale englezilor mai în josul drumului, atunci, chiar dacă ni 
s-ar fi întâmplat aceeași nenorocire, le-am fi putut prinde din 
urmă. Așa însă eram prea aproape de zidurile Roxburghului ca 
să riscăm să le urmărim. Privirea sa se îndreptă asupra lui 
Robert. Toate acestea i-au fost explicate lui Bruce, dar el a 
refuzat să lupte atâta timp cât nu procedam conform planului 
său. N-am avut de ales decât să-l urmăm. 

— Pui de cățea mincinos! mârâi Edward înaintând către 
MacDouall. Din mers, duse mâna la spadă, dar degetele nu 
găsiră decât aerul. 

Intendentul, văzând cât de tare se încinseseră spiritele după 
atacul eșuat, ordonase ca la sfat să nu fie adusă nicio armă. 

Robert se puse în calea lui Edward, aruncându-i o privire atât 
de cruntă, încât acesta dădu de îndărăt, dar fălcile fratelui său 
rămaseră încleștate în timp ce îl aţintea cu privirea pe 
MacDouall, care părea să tânjească după o încăierare. Alţi 
bărbaţi se amestecară și ei în discuţie, aruncându-și insulte pe 
deasupra săli înțesate de oameni. Afară fulgerul pulsa. 

— Cer ca Robert Bruce să fie îndepărtat din funcţie, strigă pe 
deasupra larmei MacDouall. Nu e capabil să fie Protector! 

Mulţi dintre bărbaţii ce-l înconjurau își exprimară cu 
entuziasm aprobarea. 

Cea mai sonoră fu însă vocea lui Gilbert de la Hay. Chipul lat 
al lordului, încadrat de un ciuf de păr blond, era neînduplecat. 

— Mie mi se pare limpede că nici sir Robert, nici sir John nu 
pot continua să lucreze împreună, nu fără ca ţara să aibă de 
suferit. Cred că ar trebui să luăm legătura cu sir William Wallace 
și să-i cerem să se întoarcă. Știm că armistițiul dintre Anglia și 
Franţa a lăsat Scoţia pe dinafară, zise el privind către 
Lamberton, care tăcea. Le ce ne folosește acum că sir William 
se află la o curte străină? Haideţi să-l chemăm acasă, unde e 
nevoie de el! In anul care vine, englezii ne vor ataca. Trebuie să 
ne unim împotriva lor. 


507 


— Armistițiul ăla este exact motivul pentru care William 
trebuie să rămână unde se află, răspunse James. Dacă vrem să 
obținem sprijin străin pentru cauza noastră, trebuie să avem o 
prezenţă puternică peste hotare. Alianţele se pot schimba. Am 
văzut cu toții. N-am pierdut orice speranţă. Nu încă. 

John Comyn nu părea să fi auzit acest schimb de vorbe, cu 
privirea sclipind de ură încă aţintită asupra lui Robert. 

— Sunt de acord cu căpitanul MacbDouall. Bruce ar trebui 
înlocuit. Nu numai că planul său nesăbuit ne-a făcut să pierdem 
oameni valoroși, dar a permis ca jumătate dintre proviziile 
englezilor să ajungă la garnizoana din Roxburgh. O să 
supraviețuiască asediului mult mai mult timp, poate chiar până 
când regele Edward va veni în nord și-i va elibera. Cine știe, 
continuă el cu vehemenţă, ridicându-și vocea deasupra 
huiduielilor batjocoritoare dinspre tabăra lui Robert, poate a și 
vrut ca asaltul nostru să nu reușească? Poate că a vrut să ajute 
garnizoana, așa încât vechiul său aliat, regele Edward, să aibă o 
bază de unde să-și lanseze următoarea invazie asupra regatului 
nostru? 

În mijlocul vociferărilor ce urmară spuselor acestuia, se 
distinse vocea lui Robert: 

— Acuzaţiile tale jalnice sunt o mască nereușită a propriilor 
tale ambiţii, John. Vrei să scapi de mine ca să deţii tu controlul. 

Deși puternică, vocea sa era calmă, dar în sinea lui nu-și 
dorea decât să se arunce asupra bărbatului dinaintea sa, ale 
cărui blestemate de acuzații nu ţineau seama de moartea atâtor 
oameni buni, printre care și Walter, căzuţi pe parcursul atacului. 

— Mă scârbește să văd ce absurdităţi poţi să susţii ca să-ţi 
deschizi drumul către putere, costul fiind regatul nostru. 

— Absurd, zise John agăţându-se cu nerăbdare de cuvânt. E 
chiar atât de absurd să te acuz de una ca asta când ai făcut 
parte din elita regelui, devotat cauzei lui printr-un jurământ de 
nedesfăcut? Un jurământ pe viață și pe moarte? 

Robert clătină cu dispreţ din cap, dar la auzul acestor cuvinte 
protestele se stinseră. Câţiva bărbaţi îl priviră, încruntând 
întrebător din sprâncene. 

Înainte ca Robert să apuce să răspundă, John Comyn 
continuă, gesticulând către rivalul său și privind în jur: 

— E unul dintre aceia pe care regele Edward îi numește 
Cavalerii Dragonului. Știu asta pentru că Aymer de Valence, 


508 


cumnatul meu, e unul dintre ei. Mi-a povestit mai demult că 
Bruce a fost acceptat în acest ordin al regelui. Cum să ne 
încredem într-un asemenea om? Cum să riscăm viitorul 
regatului nostru în speranța că și-a sfărâmat cu adevărat orice 
legături cu foștii săi aliaţi? 

Robert simţea acum privirile multora asupra lui. Câtă vreme 
ascunsese Comyn această informaţie, ca o pasăre nerăbdătoare 
clocind un ou, ţinând-o la cald, așteptând momentul potrivit ca 
s-o dea la iveală? În afară de cei apropiaţi lui - fratele său, cei 
doi Setoni, Atholl și Mar -, Robert nu încredințase nimănui taina 
admiterii sale în ordin. Dat fiind că se decisese să obţină tronul 
Scoției, nu i se păruse important. Văzu că James îl privea, cu 
riduri adânci săpate pe frunte. Dădu să se apere, dar Dungal 
MacDouall i-o luă înainte. 

— Bruce este un trădător! exclamă cu duritate căpitanul 
Gallowayului în liniștea așternută. Un înșelător, ca potaia de tac- 
su și trădătorul de bunică-su! Blestem pe numele lor! 

Furtuna ce se cocea în sală se dezlănţui. Edward se năpusti 
asupra lui Dungal MacDouall. Apucându-l pe tanărul căpitan de 
gât, îl îmbrânci îndărăt, făcându-l să se lovească zdravăn de 
peretele de lemn. Bărbaţi din ambele tabere se repeziră unii la 
alţii. Wishart își croia drum spre mijlocul încăperii, urlând să se 
facă ordine. 

Robert se lupta să ajungă prin înghesuială la fratele său, când 
cineva îl apucă din spate, cuprinzându-i cu putere pieptul cu un 
braţ. Auzind glasul ce-i șuiera în ureche, își dădu seama că era 
John Comyn. O clipă mai târziu, o sclipire de metal se ivi la 
periferia vederii sale, în timp ce Comyn îi apropia un pumnal de 
gât. Robert simţi apăsarea oţelului pe piele. De cealaltă parte a 
încăperii aglomerate îl zări pe John Stewart. Chipul Intendentului 
se golise de culoare și acesta își ridicase mâinile într-un gest de 
protest. Într-o clipă, Robert înţelese intensitatea devotamentului 
pe care Intendentul îl avea pentru cauza sa, apoi lama îi apăsă 
mai tare gâtlejul și revelaţia se pierdu într-o pâclă fierbinte de 
indignare și frică. Comyn avea să-l ucidă. Ticălosul avea să-l 
ucidă aici și acum, în fața tuturor. 

— În numele Domnului, opriţi-vă! 

Glasul puternic al lui William Lamberton fu cel care-i făcu pe 
toți să încremenească. Episcopul de St Andrews stătea în 


509 


mijlocul lor, întunecat și mânios ca un trăsnet, cu ochii, unul 
albastru și unul alb, arzând. 

— Lasă arma, John Comyn, sau mă jur pe Domnul lisus Hristos 
că o să-ți văd toată familia în străfundurile iadului! 

Comyn nu se mișcă. Robert simţea pieptul bărbatului lipit de 
spatele său, gâfâind la fiecare răsuflare. După o ezitare, acesta 
își retrase pumnalul de la gâtul lui Robert, eliberându-l din 
strânsoare. In cealaltă parte a sălii, Edward îi dădu drumul lui 
Dungal MacDouall când Neil Campbell îl apucă de umăr. 
MacDouall se lăsă să alunece de-a lungul peretelui din bârne, 
trăgând convulsiv aer în piept. Robert păși într-o parte, 
ducându-și mâna la gât, cu ochii asupra lui John Comyn. 

— Sfatul acesta s-a încheiat, zise James Stewart. Retrageţi-vă 
cu toţii în camerele voastre. Vom reveni când vom avea 
judecata mai limpede. Vocea Intendentului era gâtuită. 

e 

Robert își croi drum prin mulțime, ieșind în potopul de afară. 
Oamenii săi i se buluciră pe urme, părăsind sala rotundă, cu 
vocile ridicate ca să se audă dincolo de vuietul ploii. Deasupra 
acareturilor de lemn ale castelului, care încununau un dâmb 
larg, cerul era ca o vânătaie, iar lucirea fulgerului lumina pe 
dinăuntru norii umflaţi. Furtunile sfârșitului de vară veniseră 
dinspre est cu două zile în urmă și solul era îmbibat de apă, care 
transformase denivelările și gropile în băltoace adânci. Robert 
trecu prin ele ridicându-și gluga mantiei și se îndreptă spre 
cărarea abruptă ce cobora dâmbul. 

Dedesubtul său se înghesuiau clădirile ce formau târgul, la 
care se adăugau corturile și caii numeroșilor bărbaţi ce veniseră 
în Peebles pentru sfat. Orașul era situat la vreo treizeci de mile 
de Roxburgh, într-o vale abruptă din interiorul pădurii a cărei 
întunecime apăsătoare îi înconjura din toate părţile. Zgâlțăiţi de 
furtună, copacii străvechi erau ca o mare verde, agitată și 
dezlănțuită. Robert își auzea vag oamenii sfădindu-se în jurul lui 
când cobora dâmbul castelului, dar cuvintele lor erau neclare, 
inconsistente ca vântul, mintea sa roia de imagini care 
împiedicau orice altceva să pătrundă. Văzu chipul lui John 
Comyn, livid, hotărât să-l distrugă. Viziunea fu urmată de 
îndoiala pe care o zărise în ochii lui James Stewart când Comyn 
dezvăluise jurământul său faţă de regele Edward. Pășind prin 
furtună către orașul de dedesubt, departe de sfat și de 


510 


acuzațiile lui Comyn, gândurile îl asediară, purtându-l dincolo de 
momentul nașterii sale, invocând imagini pe care nu le văzuse 
niciodată. 

Zări un câmp de luptă răscolit, ceţos și abia întrevăzut, de 
lângă un oraș numit Lewes și cavaleri murind sub un stindard 
stacojiu care, în mintea lui, se învolbură întunecând cerul, cu 
trei lei aurii plutind ca niște mesageri ai prăpădului. Sub ochii 
lui, fiarele se contopiră într-o singură formă aurie, un șarpe 
teribil ce se înălța înflăcărat, umbrind soarele. Când dragonul 
pieri, Robert întrevăzu patru bărbaţi înghesuindu-se într-o chilie 
de călugăr, apoi pe bunicul său încleștându-și neliniștit mâinile, 
în timp ce tatăl Comynului Roșu trântea ușa lăsându-l în urmă. 

Străbătând bezna anilor către un timp pe care-l cunoștea, 
Robert și-l aminti pe bunicul său stând în sala castelului 
Turnberry, alături de marii magnați. Ochii bătrânului erau negri 
și aprigi și lovea cu pumnul scândurile mesei, decidea să le 
declare război Comynilor și lui Balliol, să înconjoare Gallowayul 
cu un inel oţelit și să-i împiedice să reclame tronul. Apoi văzu un 
castel ocupat prin forţă, un leu alb cuprins de flăcări și sânge pe 
pământ, picurând roșu de pe spada tatălui său. Tatăl său 
rămase în gândurile lui și Robert îl privi, ani mai târziu, pășind 
pe culoarul bisericii Abației din Scone, către strălucitoarea Piatră 
a Destinului, îl zări pe lordul John Comyn înfruntându-l pe 
bunicul lui și ducându-și mâna la cuțitul de la cingătoare și se 
văzu pe sine înălțându-și spada către gâtlejul bărbatului. li 
răsunară în minte propriile lui cuvinte pe când se vedea 
însoţindu-și bunicul afară din biserică, cerându-i să-i explice de 
ce-l dojenea pentru ceea ce făcuse, când el însuși îi ura atât de 
tare pe Comyni. Apoi, în final, își zări bunicul întorcându-se spre 
el în umbra Dealului Sfatului, cu faţa sa brăzdată și leonină, cu 
coama ei de păr argintiu, învăluită de ultima lumină a zilei. 

„Și ura asta are puterea să rupă ţara-n două.” 

Cufundat în acest vârtej de amintiri, Robert nu zări cele șase 
siluete ce se apropiau pe cărare până când nu se pomeni faţă în 
faţă cu ele. Patru dintre oameni erau cavaleri din Carrick. 
Aceștia escortau cu brutalitate între ei două siluete ce se 
poticneau orbite de glugile care le fuseseră aruncate peste cap 
și prin care se auzeau proteste înăbușite. La vederea lor, Robert 
se opri, iar Edward, Alexander și ceilalţi se opriră și ei. 


511 


— Sir Robert, spuse unul dintre cavaleri, în timp ce tunetul 
bubuia pe deasupra. l-am găsit pe acești doi inși încercând să 
intre în apartamentele tale. Când i-am prins, au declarat că te 
cunosc, dar au refuzat să spună cine sunt. 

La aceste cuvinte, cei doi prizonieri începură să se zbată. 

În vocile lor înăbușite, Robert își auzi propriul nume. 

— Scoateţi-le glugile, porunci el. 

Cavalerii se supuseră, îndepărtându-le și dând la iveală feţele 
înroșite și mânioase a doi bărbaţi tineri. Aveau tunici și mantii 
de stofă de un albastru viu, murdare de ploaie și noroi, dar în 
mod evident de calitate bună. Ambii purtau centuri, dar fără 
spade, fără îndoială confiscate de cavaleri. Unul dintre ei, care 
părea cu câţiva ani mai mare decât celălalt, era scund și 
îndesat, cu o față pătrată încadrată de o barbă roșcată și de un 
păr blond, buclat. Cel mai tanăr era înalt și vânos, cu un păr 
negru până la umeri și o faţă proaspătă. Ambii îl priviră pe 
Robert și mânia lor se topi într-o expresie de încântare. 

O clipă Robert se uită la ei nedumerit, apoi auzi, alături de el, 
exclamaţia lui Edward, care nu părea îngrijorat, ci bucuros. Și 
dintr-odată îi recunoscu. 

Cavalerii din Carrick se îndepărtară șovăitor de prizonieri când 
Robert și Edward se repeziră la ei și toți cei patru tineri se 
îmbrăţișară, râzând și exclamând, cu ochii sclipind de ploaie și 
de încântare. Alexander Seton întâlni privirea întrebătoare a lui 
Christopher și clătină din cap, la fel de nedumerit ca și vărul 
său, iar John de Atholl și Gartnait de Mar priveau surprinși, 
alături de Neil Campbell și de ceilalţi. 

Robert se îndepărtă de tanărul cu păr negru, măsurându-l din 
cap până în picioare cu uimire. 

— În numele lui Hristos, Niall, ești aproape la fel de înalt ca 
mine! Privi către Thomas, care se retrase din îmbrățișarea 
energică a lui Edward, râzând stânjenit de entuziasmul primirii. 
Robert nu-și mai văzuse fraţii mai mici de câţiva ani, pe toată 
durata războiului aceștia rămăseseră sub tutelă pe pământurile 
familiei Bruce din Antrim, din porunca tatălui lor. Îi privi pe rând, 
uimit cât de chipeș se făcuse Niall: frumusețea oacheșă a 
mamei sale se reflecta în pomeţii puternici și ochii adânci, plini 
de bună dispoziţie și gentilețe. Thomas se împlinise și arăta mai 
mult ca tatăl lor, lat la chip și la trup. 


512 


Robert se întoarse către bărbaţii din spatele lui, zâmbind cu 
gura până la urechi. 

— Veniţi să-mi cunoașteţi fraţii! 

John din Atholl înaintă, clătinând din cap la vederea lui Niall. 

— Erai abia un flăcăiaș de opt-nouă ani când te-am văzut 
ultima dată, domnișorule Niall. Câţi ani ai acum? Șaisprezece? 
Șaptesprezece? 

— Optsprezece, răspunse Niall cu mândria unui tanăr ajuns în 
pragul bărbăţiei. 

Setonii și Neil Campbell îi întâmpinară pe cei doi cu curtenie. 

Odată prezentările făcute, Robert făcu semn în josul cărării. 

— Haideţi să continuăm undeva unde e uscat. Li se adresă 
celor patru cavaleri care-i aduseseră fraţii: Vedeţi să se 
pregătească de mâncare pentru oaspeţii mei de onoare. 
Cavalerii porniră iute pe cărare și grupul îi urmă. 

Din mers, Robert tot trăgea cu coada ochiului la Niall, uimit 
cât de mult se schimbase fratele său și copleșit de bucurie. Voia 
să-și petreacă braţul pe după umerii tânărului, dar îl oprea o 
anumită stânjeneală, mulţii ani petrecuţi separat și toate 
celelalte ce se întâmplaseră despărţindu-i. Avea o mie de 
întrebări să-i pună, dar una, cea mai ușoară, îi veni prima în 
minte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu le-aţi spus 
oamenilor mei cum vă cheamă? Dacă le-aţi fi explicat cine 
sunteti, n-aţi fi fost trataţi atât de brutal. 

— Nu știam în cine ne puteam încrede, răspunse Niall 
aruncându-i o privire lui Thomas care mergea între Robert și 
Edward. Am auzit atâtea zvonuri în ultimii ani, încât a fost greu 
de zis cine pentru cine luptă. 

Îi aruncă o scurtă privire lui Robert, cu o întrebare în ochi. 
Robert bănuia că fraţii săi vor avea și ei multe să-l întrebe. 
Unele răspunsuri, știa, erau greu de dat. 

— De unde aţi știut că o să fim în Peebles? 

— Când corabia cu care am venit a tras la țărm, ne-am dus 
mai întâi la Turnberry, răspunse Thomas cu o voce profundă și 
morocănoasă. Unul dintre vasalii tăi ne-a recunoscut și ne-a 
spus că ești în pădure, luptându-te cu englezii. De ce ne-am 
apropiat mai tare, de aia ne-a fost mai ușor să-ţi dăm de urmă. 

Continuând să vorbească, străbătură curtea. Robert și 
oamenii săi fuseseră încartiruiţi într-un han aflat chiar dincolo de 


513 


palisada castelului și îi călăuzi către clădire de cum trecură de 
poartă. 

— Nu-mi vine să cred că sunteți amândoi aici, zise el râzând și 
clătinând din cap. 

— Mie nu-mi vine să cred că ești Protector al Scoției, zise 
Niall. De ce nu ne-ai dat de veste? 

Veselia lui Robert păli. Ajunși la hanul din bârne de lemn, se 
opri, permițându-i unuia dintre cavaleri, care stătea de strajă, 
să-i deschidă ușa. 

— În anul care-a trecut s-au întâmplat multe. N-am avut timp 
să mă gândesc la prea multe în afara apărării granițelor și nici 
oameni de prisos cu care să trimit un mesaj. 

— Ai primit vești de la tata? întrebă Thomas urmându-l pe 
Robert care pătrunse în clădire. Unde este? Și Alexander? E tot 
la Cambridge? 

— Ajunge, interveni binedispus Edward, înainte să apuce 
Robert să răspundă. Insist să ne ziceţi voi primii ce vești aveţi. 

Pătrunzând în încăperea largă unde se adăpostise împreună 
cu oamenii săi, Robert înclină discret din cap către Edward, 
recunoscător pentru diversiunea creată. Descotorosindu-se de 
mantia udă, i-o înmână lui Nes, care, la intrarea lor, se ridicase 
de pe scăunelul său de lângă foc. 

— De ce-aţi venit? îi întrebă el. Niall îl privi pe Thomas și 
Robert observă ceva grav trecând de la unul la altul și înţelese 
că nu doar devotamentul fratern îi adusese la el. 

— Proprietatea tatălui nostru adoptiv a fost distrusă, zise Niall 
și chipul său frumos deveni sumbru. Făcută una cu pământul de 
cavalerii lui sir Richard de Burgh. 

— Contele de Ulster? întrebă Robert, în timp ce veștile 
sumbre îi invocau în minte imaginea unui conac de piatră aflat 
lângă un râu, înconjurat de câmpii cu iarba verde și moale 
perlată de ploaie. Văzu, de cealaltă parte a camerei, chipul lui 
Edward întunecându-se și bănui că și el retrăia aceleași amintiri 
despre casa jovialului lord irlandez, un vasal din Antrim de-al 
tatălui său, care îi ţinuse sub tutelă timp de mai bine de un an. 
De ce a făcut contele una ca asta? Când? 

— Oamenii aflaţi sub comanda lui sir Richard au jefuit nordul 
Irlandei în ultimul an, răspunse Thomas, deși abia în ultimele 
luni, când au început să controleze Antrimul, am aflat despre 
asta. Când au sosit, stăpânul casei a refuzat să le permită 


514 


intrarea, dar au recurs la forţă. Am fost siliți să plecăm sub 
amenințarea cu moartea, pe când ei cercetau conacul. N-au 
găsit nimic și i-au dat foc. 

— Ca să știe în ce locuri au căutat deja, așa au spus, murmură 
Niall cu fața încordată. 

— Ce căutau? se interesă Edward. 

— O relicvă pe care o dorește regele Angliei sau cel puţin așa 
ni s-a spus. 

Robert simţi un ghiont în stomac. Îl văzu pe Edward privindu-l 
cu aceeași cunoaștere în ochi. 

— Despre ce relicvă e vorba? 

Niall răspunse după o pauză. 

— Ei îi spun Toiagul lui Malachy. 

e 

Se întuneca în vreme ce Robert urca din nou cărarea. Furtuna 
se risipise pe parcursul după-amiezii, dar norii joși se luau la 
întrecere, gonind pe deasupra clădirilor castelului. Băltoacele 
care acopereau solul se înfiorau în penumbra vântoasă. 
Strălucirea roșiatică a torţelor lumina silueta boltită a conacului 
circular, pe ai cărui pereţi din bârne șiroia ploaia. Cavaleri 
purtând culorile Intendentului stăteau afară, de pază, cu fețele 
poleite de flăcări. Câţiva dintre ei îl salutară pe Robert când se 
apropie, cu vântul sălbatic șfichiuindu-i părul negru în jurul feței 
și smucindu-i mantia și tunica împodobite cu V-ul roșu al 
Carrickului. Unul dintre cavaleri îi deschise ușa și Robert intră. 

Sala era primitoare și caldă. Torțele de pe zid luminară mai 
viu în bătaia rafalei care-l urmă înăuntru. Când ușa se închise cu 
un bufnet, Robert zări trei bărbaţi așezați în jurul mesei puse pe 
căpriori la unul din capetele încăperii cavernoase. Conversaţia 
lor încetă în timp ce el traversa camera apropiindu-se, cu pașii 
răsunând pe podeaua de lemn. 

— Presupun că fratele tău și-a retras ghearele? întrebă cu 
asprime Wishart. Episcopul clătină din cap, inflexibil. Sir Robert, 
lucrurile nu pot continua în felul ăsta! Pur și simplu nu se poate! 
Edward ar fi trebuit biciuit pentru că l-a atacat pe MacDouall. La 
fel și Comyn pentru atacul asupra ta! 

— Robert, îl salută James Stewart, ridicându-se pe jumătate și 
aruncându-i lui Wishart o privire menită să-l domolească. Făcu 
semn către masa pe care se aflau o carafă de vin și câteva 
pocale. Te rog să ni te alături. 


515 


Robert clătină din cap. 

— Nu, mulțumesc! 

— Am discutat despre posibilitatea ca episcopul Lamberton să 
acţioneze ca al treilea Protector, zise Wishart, părând să nu 
remarce încruntarea lui James în faţa refuzului lui Robert. Ca să 
medieze între voi doi. 

Robert îl privi pe William Lamberton, așezat alături de 
episcopul de Glasgow. Tanărul cleric îl studia cu ochii lui stranii. 

— Cred că e o decizie înțeleaptă, Sfinţia Voastră, răspunse el. 
Dar eu unul o să mă retrag. 

James înţepeni la auzul declaraţiei. 

— Să te retragi? Expresia sa oscila între surprindere și mânie. 

— Nu pot lucra cu John Comyn. Robert îi privi pe rând pe cei 
trei. Sir Gilbert de la Hay avea dreptate: este în detrimentul ţării. 
La urmă întâlni privirea încordată a lui James. Nu puteţi nega 
asta, sir James. Atacul eșuat de la Roxburgh? Sfatul de astăzi? 
Între noi există o ură care nu va face decât să crească. Nu e 
ceva ce poate fi domolit prin negocieri sau mediere. E mult prea 
adâncă. 

— Robert, te rog, murmură James. Te implor să te mai 
gândești. Gândește-te la viitor. Gândește-te ce riști făcând asta. 

— Viitorul, mă tem, nu ne va aduce altceva decât înfrângeri 
cu mine și Comyn ca Protectori. O fac de dragul regatului 
nostru. Robert făcu o pauză. Comyn avea dreptate într-o 
privinţă: legătura mea cu regele Edward. Este o legătură pe care 
cred c-o pot folosi în avantajul nostru. Poate aţi aflat deja, dar 
fraţii mei au sosit în această seară de pe pământurile noastre 
din Antrim. Au adus vești care-mi dau speranţă. Mă voi întoarce 
în Irlanda cu ei cât de curând voi putea. 

— În Irlanda? îl întrebă Wishart. Pentru numele Domnului, ce 
poţi să găsești acolo care să servească Scoţia? 

— Ceva ce regele își dorește. 

Înclinând respectuos din cap către Intendent și către cei doi 
episcopi, Robert se întoarse și traversă sala, îndreptându-se 
către uși și către cărarea de dincolo de ele. 

e 

Affraig ieși afară în dimineaţa senină, cu ochii apoși clipind în 
lumina puternică a soarelui. Furtunile care năvăliseră dinspre 
est cu câteva zile în urmă, făcând ploaia să șiroiască râuri-râuri 
de pe dealuri, se împrăștiaseră noaptea trecută târziu. De 


516 


atunci, urletul vântului se redusese la o șoaptă, iar norii se 
destrămaseră dând la iveală niște zori limpezi și albaștri, în timp 
ce rămășițele zdrenţuite ale furtunii înaintau spre vest, către 
Arran. 

Solul scânteind de rouă era acoperit de crenguţe și paie de pe 
acoperișul ei, smulse de vijelie, deși dealul care se ghemuia 
deasupra casei ei o adăpostise de ce era mai rău. Murmurând 
mulțumiri adresate zeilor aerului, se aplecă să ridice găleata pe 
care o lăsase afară să adune apa de ploaie. Făcând-o, ochii ei 
zăriră ceva ce zăcea pe pământul de sub stejar, pe jumătate 
ascuns de gunoaiele lăsate de furtună. Era un destin, căzut 
peste noapte. 

Indreptându-se, Affraig străbătu iarba udă, cu frunzele 
sfărâmicioase înţepându-i picioarele goale. Îngenunche, cu 
oasele ei bătrâne trosnind și protestând, cu mantia zdrenţuită 
înconjurând-o. Cu grijă, mătură deoparte frunzele ruginii, 
scoțând la iveală o întreţesere de crenguţe albe ca osul. Funia 
pătată de mușchi dinăuntru era încolăcită ca nodul unei 
spânzurători: rădăcina blestemului Sfântului Malachy. Degetele 
ei se întinseră să atingă lemnul bătut de vreme, cu răsuflarea 
iuțindu-se când zări sfoara zdrenţuită care susţinuse destinul 
bătrânului lord cu încăpățânare atâta vreme. Ochii i se ridicară 
către frunzele foșnitoare și zări un capăt de funie legănându-se 
în gol printre crengile aflate mai sus. Alături, alte împletituri de 
rămurele se legănau ușor în bătaia brizei. Privirea lui Affraig se 
opri asupra uneia dintre ele, ale cărei membre erau cafenii și 
solide. lnăuntru, o coroană de iarbă-neagră și grozamă se 
legăna încolo și-ncoace în lumina aurie, atârnând de-un fir. 


virtual-project.eu