Conn Iggulden — [War of the Roses] 02 Treimea

CELOR DOUA 


O7E 


Stretmea 


CONN IGGULDEN 


Seria: Războiul celor Două Roze 
Volumul 2 


TREIMEA 


Original: Trinity (2015) 


Traducere din limba engleză: 
SILVIU GENESCU 


7 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2018 


VP - 


2 


Lista personajelor 


e Master Allworthy: Medicul regelui Henric al VI-lea 

e Alphonse: Servitorul mut al Vicontelui Michael Gascault 

* Margaret de Anjou/Regina Margaret: Fiica lui René de Anjou, 
soţia lui Henric al VI-lea 

e james Tuchet, Baronul Audley: Soldat veteran și comandant 
al Cavalerilor Reginei 

e Saul Bertleman (Bertle): Mentorul lui Derihew Brewer 

e Derihew (Derry) Brewer. Șeful spionilor lui Henric al VI-lea 

* Humphrey Stafford, Duce de Buckingham: Susţinător al lui 
Henric al VI-lea 

e Carter. Cavaler în suita lui Richard Neville, Conte de 
Salisbury 

e Carol al VII-lea: Regele Franţei, unchiul lui Henric al VI-lea 

* John Clifford, Baronul Clifford: Fiul lui Thomas de Clifford 

e Thomas de Clifford, Baronul Clifford: susţinător al lui Henric 
al VI-lea 

e William Crighton, Lordul Crighton: Nobil scoţian, cel care a 
aranjat căsătoria lui lacob al II-lea și Mary de Guelders 

e Ralph Cromwell, Baronul Cromwell: Șambelan al Casei lui 
Henric al VI-lea 

e Maud Cromwell (născută Stanhope):  Nepoata și 
moştenitoarea Baronului Cromwell 

e Sir Robert Dalton: Spadasin și partener de antrenament al 
lui Eduard, Contele de Hotar 

e Andrew Douglas: Moșier scoţian și aliat al lui Henric al VI-lea 

e Thomas Percy, Baronul Egremont: Fiul lui Henry Percy, 
conte de Northumberland 

e Henry Holland, Duce de Exeter. Ginerele lui Richard, duce 
de York 

e John Fauceby.:. Medicul regelui Henric al VI-lea 

e William Neville, Lordul Fauconberg: Fratele Contelui de 
Salisbury 

e Sir John Fortescue: jJudecătorul-șef al Tribunalului Regal 

e Fowler. Soldat în bătălia de la St Albans 

e Vicontele Michel Gascault: Ambasadorul francez la curtea 
engleză 


VP-3 


e Sir Howard Gaverick: Cavaler jurat în serviciul Contelui de 
Warwick 

* Godwin cel Tăcut: Călugăr franciscan 

e Edmund Grey, Baronul Grey de Ruthin: susţinător al regelui 
Henric al VI-lea 

e Mary de Guelders: Soţia lui lacob al II-lea al Scoției 

e William Hatclyf. Medicul regelui Henric al VI-lea 

e Henric al VI-lea: Regele Angliei, fiul lui Henric al V-lea 

e Hobbs: Ofiţer al gărzii personale la Windsor 

e Cavalerul James: iscoadă a armatei lui Henric al VI-lea în 
bătălia de la St Albans 

e Jameson: Fierar și partener de antrenament al lui Eduard, 
Conte de Hotar 

e Eduard Plantagenet, Conte de Hotar. Fiul lui Richard, Ducele 
de York 

e John Neville: Fiul lui Eduard de Salisbury, fratele lui Warwick 

e John de Mowbray, Ducele de Norfolk: Susţinător al lui Henric 
al VI-lea 

e Henry Percy, Conte de Northumberland: Capul familiei Percy 
și apărător al graniţei cu Scoţia 

e Eleanor Neville, Contesă de Northumberland: Soţia lui Henry 
Percy, sora Contelui de Salisbury 

e William Olaball: Cancelar și sprijinitor al lui Richard, Ducele 
de York 

e Jasper Tudor, Conte de Pembroke: Fratele vitreg al regelui 
Henric al VI-lea 

e Fratele Peter. Călugăr franciscan 

e Rankin: Slujitor al lui Richard Neville, Conte de Salisbury 

e Edmund Tudor, Conte de Richmond: Frate vitreg al lui 
Henric al VI-lea 

e Edmund Plantagenet, Conte de Rutland: Fiul lui Richard, 
Duce de York 

e Richard Neville, Conte de Salisbury: Capul familiei Neville, 
nepot al lui John de Gaunt 

e Alice Montacute, Contesă de Salisbury. Soţia lui Richard 
Neville, Conte de Salisbury 

e Thomas de Scales, Baronul Scales: Comandantul 
garnizoanei regale din Turnul Londrei 

e Michael Scruton: Chirurgul-șef al lui Henric al VI-lea 


VP -4 


e Edmund Beaufort, Duce de Somerset: Susţinător al lui 
Henric al VI-lea 

e Henry Beaufort, Duce de Somerset: Fiul lui Edmund 
Beaufort, susținător al lui Henric al VI-lea 

e William de la Pole, Duce de Suffolk: Soldat și curtean, a 
aranjat căsătoria lui Henric al VI-lea cu Margaret de Anjou 

e Wilfred Tanner. Contrabandist și prieten al lui Derry Brewer 

e Sir William Tresham: Conducătorul Camerei Comunelor 

e Andrew Trollope: Comandant al garnizoanei din Calais, a 
Contelui de Warwick 

e Trunning:  Spadasin al lui Henry Percy, Conte de 
Northumberland 

e Owen Tudor. Cel de-al doilea soț al Catherinei de Valois 
(văduva lui Henric al V-lea) 

e Richard Neville, Conte de Warwick: Fiul Contelui de 
Salisbury, ulterior cunoscut sub numele de Inscăunătorul 
Regelui 

e Eduard de Westminster. Prinţul de Wales, fiul regelui Henric 
al VI-lea rezultat din căsătoria lui Henric al VI-lea cu Margaret de 
Anjou 

e Richard Plantagenet, Duce de York: Capul Casei de York, 
strănepot al lui Eduard al III-lea 

e Cecily Neville, Ducesă de York: Soţia lui Richard, duce de 
York, nepoata lui John de Gaunt 


VP-5 


PROLOG 


Vicontele Michel Gascault nu era, cu siguranţă, un spion. Ar fi 
luat în râs o astfel de scorneală la adresa lui. Desigur, nu mai 
era nevoie să se spună că ambasadorul francez la Curtea Angliei 
raporta orice lucru de interes pentru monarhul lui la întoarcere. 
Era, de asemenea, adevărat că vicontele Gascault dobândise o 
experienţă considerabilă prin palatele regale din Europa, la fel și 
pe câmpurile de bătălie. Ştia ce ar fi vrut să știe regele Carol al 
Franței și, având asta în minte, observa cu atenţie tot ceea ce 
se întâmpla în juru-i, indiferent cât de nesemnificativ i s-ar fi 
părut. Spionii erau oameni abjecţi și de joasă speţă, obișnuiți să 
se ascundă prin ganguri și rostind în șoapte șuierate parole 
secrete unii către alţii. Vicontele Gascault, de l'autre côté - sau 
„pe de altă parte”, cum ar spune englezii - era un nobil al 
Franţei, mult deasupra unor asemenea lucruri, tot așa cum 
Soarele se înalţă deasupra Pământului. 

Cu astfel de gânduri și altele asemenea se distra el în orele 
sale de repaus. Era sigur că-i va relata regelui Carol cum fusese 
el cu totul ignorat preț de trei zile, lăsat să bată pasul pe loc 
într-o încăpere somptuoasă din Palatul Westminster. Servitorii 
trimiși să se ocupe de el nici macar nu se spălaseră ca lumea, 
remarcase el, cu toate că dădeau dovadă de destulă 
promptitudine. Unul dintre ei puţea de te trăsnea a cal și urină, 
de parcă îndeletnicirea lui de bază era rănitul prin grajdurile 
regale. 

Totuși, era adevărat că nevoile trupești ale lui Gascault au 
fost astâmpărate, chiar dacă cele ambasadoriale, nu. Fiecare zi 
începea cu propriii săi servitori care-l îmbrăcau în cele mai 
arătoase straie, alegându-le dintre hainele înghesuite în cuferele 
enorme aduse cu el din Franţa. Incă nu fusese obligat să repete 
combinația de culori și, când îl auzise pe unul dintre ticăloșii de 
englezi referindu-se la el ca la „păunul francez”, nu-i păsase 
câtuși de puţin. Culorile vii îl bine dispuneau și oricum nu prea 
avea altceva de făcut. Nu-i plăcea să se gândească la mâncarea 
pregătită pentru el. Era destul de limpede că tocmiseră un 
bucătar francez; după cum era la fel de clar că omul nu-i avea la 


VP-6 


suflet pe compatrioţii săi. Gascault se înfioră la gândul felurilor 
de mâncare scârboase care apăruseră pe masa lui. 

Orele se târau ca un cortegiu de înmormântare și citise deja 
de multă vreme fiecare frază din documentele sale oficiale. În 
cele din urmă, reveni la lumina opaiţului cu feștilă, la cartea de 
o culoare mohorâtă, presărată peste tot cu însemnările sale. De 
Sacra Coena de Berengarius devenise favorita lui Gascault. 
Lucrarea despre Cina cea de Taină fusese desigur interzisă de 
Biserică. Un argument care se abătea de la doctrina oficială 
privind tainele trupului și sângelui atrăsese atenţia dulăilor 
papali. 

Gascault luase de mult obiceiul de a căuta acele cărți 
destinate rugului, ca să-și aprindă propriile lui gânduri mai 
degrabă. Işi frecă mâinile pe deasupra învelitorilor. Coperta 
originală fusese ruptă și arsă cu totul, iar cenușa, împrăștiată cu 
grijă pentru ca niciun curios să nu poată ghici vreodată ce a fost 
cândva. Pielea aspră și pătată era o necesitate tristă într-o 
vreme când oamenii se denunţau unul pe altul în faţa stăpânilor 
lor. 

Convocarea, când aceasta surveni în cele din urmă, îi 
întrerupse lectura. Gascault era obișnuit cu sunetul asurzitor al 
clopotului care bătea din jumătate în jumătate de oră, trezindu-l 
din somn și tulburându-i digestia cel puţin la fel de mult ca bieţii 
porumbei zăcând atât de flasci pe farfurie. Nu mai ţinuse 
socoteală, dar știa că era deja târziu când slujitorul din grajduri, 
după cum îl considera el, dădu buzna în cameră. 

— Viconte Gas-cart, sunteţi chemat, zise flăcăul. 

Gascault nu dădu niciun semn de enervare pentru felul în 
care-i schimonosise mândrul său nume. Desigur, băiatul era un 
prostănac, iar bunul Dumnezeu se aștepta să-ţi fie mila de 
acești sărmani indivizi, aduși printre cei mai buni decât ei ca să-i 
înveţe ce înseamnă compasiunea, ori  așa-i spusese 
dintotdeauna mama lui Gascault. Cu grijă, lăsă cartea pe brațul 
scaunului și se ridică. Servitorul său, Alphonse, era cu doar un 
pas în urma flăcăului. Gascault își lăsă privirea să alunece înapoi 
spre carte, știind că era un semn suficient pentru ca servitorul 
său să se îngrijească de ea în lipsa lui. Alphonse dădu repede 
din cap, făcând o plecăciune adâncă, în vreme ce grăjdarul se 
zgâia nedumerit la semnele nedeslușite făcute de cei doi 
bărbaţi. 


VP -7 


Vicontele Gascault se încinse cu sabia și-i îngădui lui Alphonse 
să-i așeze pe umeri mantia galbenă. Când privirea-i zăbovi din 
nou asupra scaunului, cartea dispăruse ca prin minune. Intr- 
adevăr, servitorul său era întruchiparea discreţiei, iar asta nu 
pentru că-i lipsea limba. Gascault înclină din cap în semn de 
mulțumire și îl urmă pe băiat, trecând prin celelalte încăperi și 
ajungând în holul îngheţat. 

Acolo îl aștepta un grup de cinci bărbaţi. Patru dintre ei erau 
în mod clar soldaţi, înveșmântaţi cu livreaua regală peste 
cămașa de zale. Ultimul purta o mantie și o tunică peste 
pantaloni, toate groase și meșteșugit confecţionate, ca ale sale. 

— Vicontele Michel Gascault? întrebă bărbatul. 

Gascault remarcă pronunția impecabilă și zâmbi. 

— Am onoarea. Cu cine am plăcerea...? 

— Sunt Richard Neville, conte de Salisbury și lord cancelar. 
Trebuie să-mi cer iertare pentru ceasul atât de târziu, dar 
sunteți așteptat, domnule, în apartamentele regale. 

Gascault își potrivi cu ușurință pasul alături de el, ignorându-i 
pe soldaţii care zăngăneau în urma lor. Văzuse el lucruri și mai 
ciudate la viaţa lui decât o întâlnire în miez de noapte. 

— Mă întâlnesc cu regele? întrebă el cu șiretenie, privindu-l cu 
atenţie pe conte. 

Salisbury nu mai era tânăr, cu toate că, în ochii francezului, 
părea vânjos și sănătos tun. N-ar fi lăsat să se vadă cât știa 
Curtea franceză despre starea jalnică a regelui Henric. 

— Îmi pare rău să spun că Maiestatea Sa regele Henric suferă 
de fierbințeală, o afecţiune trecătoare. Nădăjduiesc că nu vă 
veți simţi ofensat, însă am să vă conduc la ducele de York astă- 
noapte. 

— Lord Salisbury, îmi pare nespus de rău să aud un astfel de 
lucru, răspunse Gascault cu emfază. 

Văzu ochii lui Salisbury mijindu-se pentru o clipită și trebui să- 
și reprime un zâmbet. Știau amândoi că la Curtea engleză se 
aflau familii cu legături puternice cu Franța, fie de sânge, fie 
prin titluri. A se preface că regele francez n-ar cunoaște în toate 
detaliile prăbușirea regelui Henric era doar un joc acceptat tacit 
de amândoi, nimic altceva. Monarhul englez era de luni bune 
aproape lipsit de cunoștință, căzut atât de adânc în apatie, încât 
nu putea fi readus în simţiri. Nu degeaba lorzii săi îl numiseră pe 
unul dintre ai lor drept „Protector și Apărător al Regatului”. 


VP-8 


Richard, duce de York, era rege din toate punctele de vedere, îi 
lipsea doar titlul, și, într-adevăr, vicontele Gascault nu avea 
niciun interes să se vadă cu un suveran pierdut în lumea viselor. 
Fusese trimis să evalueze forța Curţii engleze și dorința ei de a- 
și apăra interesele. Gascault își îngădui ca plăcerea să-i 
licărească în ochi pentru o clipă, înainte de a și-o înăbuși. Dacă 
povestea că erau slabi și pierduţi fără regele Henric, numai 
cuvintele lui Gascault puteau aduce o sută de corăbii din Franţa, 
să atace și să ardă toate porturile Angliei. Englezii făcuseră 
același lucru în Franța multă vreme, își aminti el. Poate că 
venise, în sfârșit, vremea ca diavolul să se ocupe și de ei. 

Salisbury conduse micul grup de-a lungul unor coridoare 
nesfârșite, apoi urcă două rânduri de trepte, spre apartamentele 
regale aflate la etajele superioare. Chiar și la această oră târzie 
din noapte Palatul Westminster era iluminat de lămpile așezate 
la doar câţiva pași distanţă una de alta. Totuși, Gascault putea 
adulmeca umezeala din aer, duhoarea mucegaiului străvechi, 
cauzat de vecinătatea râului. Când ajunseră la ultima ușă, 
păzită, trebui să-și stăpânească pornirea de a-și netezi mantia și 
gulerul pentru ultima dată. Alphonse nu l-ar fi lăsat să plece 
îmbrăcat cu ceva mototolit. 

Soldaţii fură trimiși de-acolo, iar ușa fu deschisă de gărzile 
dinăuntru. Salisbury își întinse mâna pentru a-i permite 
ambasadorului să intre înaintea lui. 

— După dumneata, viconte, zise el. 

Avea o privire pătrunzătoare, își dădu seama Gascault, pe 
când făcu o plecăciune și intră. Omului nu-i scăpa nimic și-și 
reaminti să fie cu băgare de seamă în preajma lui. Englezii 
puteau fi multe lucruri: lipsiţi de scrupule, arțăgoși, hrăpăreţi, un 
întreg șir de păcate. Însă nimeni nu-i considerase vreodată 
proști, în întreaga istorie a lumii. Dacă i-ar fi făcut Dumnezeu 
așa... regele Carol ar fi pus mâna pe orașele și castelele lor în 
numai o singură generație. 

Salisbury închise ușa cu grijă în urma lui, iar vicontele 
Gascault se trezi într-o încăpere mai mică decât s-ar fi așteptat. 
Poate că asta se întâmpla doar pentru că „Protectorul și 
Apărătorul” nu-și îngăduia capcanele unei curți regale. Cu toate 
acestea liniștea din această încăpere îi trimise lui Gascault un 
fior pe șira spinării. Ferestrele erau negre de întunericul nopţii 
de afară, iar cel care se ridică pentru a-l întâmpina era 


VP-9 


înveșmântat în aceeași culoare, aproape pierdut între umbrele 
lăsate de opaiţele cu flacără mică atunci când ieși la iveală. 

Richard, duce de York, făcu un semn cu mâna, aducându-l pe 
Gascault mai adânc în încăpere. Francezul simţi cum i se ridică 
părul de pe ceafă, cuprins de o teamă superstiţioasă, cu toate 
că nu vădea niciun semn de tulburare. În vreme ce înainta, 
aruncă o căutătură înapoi, dar nu-l văzu decât pe Salisbury, care 
îl urmărea cu privirea. 

— Viconte Gascault, eu sunt York. Îmi revine plăcerea de a-ţi 
ura bun venit, însă am o mare strângere de inimă, căci sunt 
nevoit să te trimit acasă atât de repede. 

— Domnule? făcu Gascault nedumerit. 

Se așeză acolo unde-i arătase York și încercă să-și păstreze 
calmul în timp ce bărbatul se așeză de cealaltă parte a mesei 
late. Ducele englez avea bărbia pătrată proaspăt rasă. Arăta 
suplu în veșmintele sale negre. Înclină capul și își înlătură o 
șuviță căzută pe frunte, dar ochii lui nu se abătură nicio clipă de 
la cei ai lui Gascault. 

— Mă tem că nu înţeleg, domnule York. lertați-mă, însă n-am 
deprins încă termenul corect de adresare înaintea unui Protector 
și Apărător. 

Gascault se uită de jur-împrejur, căutând vreo urmă de vin 
sau mâncare, însă nu se vedea nimic, doar masa din stejar 
auriu-închis, întinzându-se în toată goliciunea ei înaintea lui. 

York îl privea fără să clipească, încruntat. 

— Am fost locotenentul regelui în Franţa, viconte Gascault. 
Sunt sigur că ţi s-a spus acest lucru. Am luptat pe pământ 
francez și-am pierdut proprietăţi și titluri în favoarea regelui 
vostru. Ştii toate acestea. Ți le pomenesc doar spre a-ți reaminti 
că, la rândul meu, și eu cunosc Franța. Îl cunosc pe regele 
vostru... Și, Gascault, te cunosc și pe dumneata. 

— Domnule, pot doar presupune... 

York îl ignoră. 

— Regele Angliei doarme, viconte Gascault. Se va trezi 
vreodată? Sau va muri în pat. Așa se vorbește prin târg pe aici. 
Nu mă îndoiesc că la fel și la Paris. Să fie asta șansa plănuită și 
așteptată atât timp de regele vostru? Voi, care nu sunteţi destul 
de puternici să ne luaţi Calais, îndrăzniţi să visaţi la Anglia? 

Gascault clătină din cap, pregătindu-se să dezmintă. York îl 
opri. 


VP - 10 


— Poftește, Gascault, aruncă-ţi zarul! Încearcă-ţi norocul câtă 
vreme regele Henric moţăie. Am să străbat din nou pământurile 
care erau ale mele. Aș mărșălui din nou cu o armată pe 
pământul Franţei, dacă aș avea ocazia. Te rog, ia aminte la 
invitaţia mea. Canalul Mânecii e doar cât un fir. Regele-i doar un 
om. Un soldat, dar cu toate că-i un soldat englez, e doar un om, 
nu? Poate da greș. Poate cădea. Veniţi împotriva noastră cât 
regele nostru doarme, viconte Gascault. Căţăraţi-vă pe zidurile 
noastre. Punetți piciorul în porturile noastre. Am să salut asta, 
după cum ai noștri vă vor întâmpina pe toţi. S-ar putea să fie 
niște urări de bun venit cam aspre, îți garantez asta. Suntem 
niște oameni aspri. Însă avem niște datorii de plătit și suntem 
generoși cu dușmanii noștri. Pentru fiecare lovitură primită de 
noi, le dăm trei și nu ne pasă de cost. Mă întelegi, viconte 
Gascault? Fiul lui Julien și Clémence? Frate cu André, Arnaud și 
Francois? Soţul lui Elodie? Tatăl a doi fii și a unei fiice. Să le 
spunem numele, Gascault? Să-ţi descriu casa familiei, cu prunii 
roșii care străjuiesc poarta? _ 

— Ajunge, monsieur! spuse Gascault încet. Înţelesul acestor 
vorbe este cât se poate de clar. 

— Mă întreb și eu, zise York. Sau să trimit un ordin ca vântul și 
ca gândul, mai repede decât ai putea tu călări, mai repede 
decât ai putea traversa cu corabia, astfel încât să pricepi ce 
vreau să spun la fel de bine și din plin, așa cum doresc eu, 
atunci când ajungi acasă? Eu sunt dispus, Gascault. 

— Vă rog, nu, domnule! răspunse Gascault. 

— Mă rogi?! spuse York. 

Avea un chip împietrit, întunecat în lumina scăzută a 
opaiţelor, umbre jucându-i pe bărbie. 

— Am să mă hotărăsc după ce pleci. Te așteaptă o corabie, 
Gascault, și oameni care te vor duce pe coastă. Indiferent ce 
vești îi duci regelui tău, îţi doresc întregul noroc pe care-l meriţi. 
Noapte bună, viconte Gascault! Drum bun! 

Gascault se ridică pe picioarele-i tremurânde și se îndreptă 
spre ușă. Salisbury își ţinu capul plecat pe când îi deschidea. Cu 
frica în sân, francezul trase adânc aer în piept când văzu soldaţii 
adunaţi dincolo de ea. In întunecimea aceea, aveau un aspect 
ameninţător și aproape că ţipă când îi făcură loc să iasă și se 
răsuciră pe loc ca să-l conducă de-acolo. 

Salisbury închise ușa cu grijă. 


VP -11 


— Nu cred că vor veni... cel puţin, nu în acest an, zise el. 

York pufni: 

— Jur că nu mă pot hotărî. Avem corăbiile și oamenii de 
trebuinţă, dacă m-ar urma. Și totuși, așteaptă ca niște dulăi, să 
vadă dacă s-o trezi Henric. 

La început, Salisbury nu răspunse. York îi văzu ezitarea și 
zâmbi plictisit. 

— Încă nu-i prea târziu, cred. Trimite și după spaniol. Am să-i 
spun și lui povestea. 


VP - 12 


PARTEA ÎNTÂI 


SFÂRȘITUL VERII 1454 


„Oamenii zdrobiţi de lege nu au altă 
speranţă decât cea oferită de forță. Dacă 
legile sunt dușmanii lor, aceștia vor deveni 
dușmanii legilor”. 


EDMUND BURKE 


1. 


Castelul reveni la viață sub lumina încă rece și cenușie. Caii 
fură scoși din grajduri și ţesălaţi; câinii lătrau și se încăierau, 
izgoniți din drum de cei care-i întâlneau în cale. Sute de tineri 
erau ocupați cu strângerea harnașamentelor și armelor, 
grăbindu-se prin curtea interioară, purtând în mâini 
echipamentul. 

Aflat în turnul cel mare, Henry Percy, conte de 
Northumberland, urmărea de la fereastră forfota de pe pajiștea 
din jurul fortăreței sale. Dalele castelului erau calde în zăduful 
lunii august, însă bătrânul purta o mantie și o capă din blană, și 
chiar și așa o ţinea strânsă la piept. Era încă înalt și zdravăn, cu 
toate că vârsta îl cam cocârjase. Cei șaizeci de ani ai săi se 
simțeau în articulaţii, făcând ca toate mișcările să-i fie 
dureroase, iar pe el iute la mânie. 

Contele privi încruntat prin sticla în armătură de plumb. 
Orașul se trezea. Lumea răsărea odată cu soarele, iar el era 
gata să acționeze, după ce trăsese de timp atât de mult. Privea 
cum se adunau cavalerii în armură, slujitorii lor aducând scuturi 
vopsite în negru ori acoperite în pânză de sac, cusută cu sfoară. 
Culorile lui Percy, albastru și galben, nu mai erau de văzut 
nicăieri, ascunse privirilor. Soldaţii care-i așteptau ordinul aveau 
o înfățișare sumbră. O vreme, vor fi niște anonimi, cavaleri 


VP - 13 


rătăcitori, fără casă sau familie. Oameni lipsiţi de onoare, dacă 
onoarea era un lanţ care-i lega. 

Bătrânul pufni, frecându-se cu mâna la nas. Această 
înșelătorie nu va păcăli pe nimeni, însă după ce măcelul se va fi 
terminat, tot va putea să pretindă că niciun cavaler sau arcaș 
de-ai lui Percy nu luase parte la asta. Și, cel mai important lucru, 
cei care ridicaseră glasul împotriva sa vor fi morți și îngropați. 

Stând acolo, adâncit în gânduri, îl auzi pe fiul său apropiindu- 
se, pintenii tânărului scrâșnind și zăngănind pe dușumea. 
Contele își mută privirea, simţindu-și inima bătrână tresărind de 
nerăbdare. 

— Dumnezeu să-ţi dea o zi bună! zise Thomas Percy, făcând o 
plecăciune. 

Și el își îngădui ca privirea să-i alunece spre fereastră, spre 
agitația de la poalele castelului. Thomas înălţă din sprâncene 
într-o întrebare mută, iar taică-su mârâi, iritat de pașii 
servitorilor ce răsunau în jurul său. 

— Vino cu mine! 

Fără să aștepte răspunsul, contele se strecură de-a lungul 
coridorului, forța autorităţii sale trăgându-l pe Thomas după el. 
Ajunse la un hol care ducea spre camerele sale private și 
aproape că-l trase pe fiul său înăuntru, trântind ușa în urma lor. 
În vreme ce Thomas stătea și privea, bătrânul străbătu 
încăperile, izbind ușile de perete. Neîncrederea i se citea în 
vinețiul tot mai intens al feței, pielea devenind mai întunecată 
din cauza petelor făcute de venele sparte, întinse pe chipul său, 
peste obraji și pe nas. Contele n-ar fi putut păli niciodată având 
acea culoare. Dacă fusese dobândită din cauza licorilor tari de 
pe la granița Scoției, asta se potrivea de destul de bine cu 
starea lui de spirit. Vârsta nu-l înmuiase pe bătrân, cu toate că-l 
uscase și-l înrăise. 

Multțumit că erau în sfârșit singuri, contele se întoarse la fiul 
său, acesta încă așteptând răbdător cu spatele la ușă. Thomas 
Percy, baron Egremont, nu era mai înalt decât fusese cândva 
tatăl lui, însă acum putea privi peste capul bătrânului gârbovit 
de ani. La cei treizeci și doi de ani, Thomas era în floarea 
vârstei, cu părul negru și braţele pline de tendoane și mușchi, 
dobândiţi după cele mai bine de șase mii de zile de 
antrenament. Acum părea aproape că strălucește de sănătate și 
putere, pielea sa arămie nefiind atinsă de cicatrici sau urme de 


VP - 14 


boală. În pofida diferenţei de vârstă dintre ei, amândoi aveau 
măreţul nas al familiei Percy, care putea fi văzut prin zeci de 
tarine și sate din jurul Alnwickului. 

— Acum suntem numai noi, zise contele în cele din urmă. 
Maică-ta are urechi peste tot. Nu pot nici măcar să-i vorbesc 
propriului fiu fără ca oamenii ei să nu-i spună fiecare cuvinţel. 

— Atunci, care-s noutăţile? răspunse fiul lui. Am văzut 
oamenii luându-și săbiile și arcurile. E granița? 

— Nu astăzi. Afurisiţii ăștia de scoțieni sunt liniștiți acum, deși 
nu mă îndoiesc că acest Douglas dă mereu târcoale pământului 
meu. Vor veni la iarnă, când dă foamea, încercând să-mi fure 
vitele. Și o să-i punem pe fugă când se-arată. 

Fiul lui își ascunse nerăbdarea, știind prea bine că tatăl lui 
putea bate câmpii despre „viclenii scoțieni” o oră-n șir, dacă i se 
dădea ocazia. 

— Cu toate acestea, tată, oamenii au acoperit culorile. Cine 
ne ameninţă, de trebuie doborât de cavalerii rătăcitori? 

Tatăl său se apropie de el, înșfăcând cu o mână osoasă 
muchia platoșei din piele. 

— Familia Neville, a mamei tale, băiete, întotdeauna și pentru 
totdeauna niște Neville. Oriunde mă întorc la restriște, iată-i că- 
mi ies în cale! 

Contele Percy își ridică cealaltă mână în timp ce vorbea, 
ținând-o sus, cu degetele unite ca într-un cioc. Sfâșie aerul cu 
ea, aproape de faţa fiului său. 

— Fiind atât de mulţi, nu pot fi niciodată numărați. Căsătoriţi 
prin toate familiile nobile! Intraţi în toate casele! Îi am pe 
blestemații de scoțieni care-și înfig ghearele în coastele mele, 
jefuind Anglia, arzând satele de pe pământurile mele. Dacă nu 
mă împotrivesc, dacă las să treacă măcar un anotimp fără a-i 
ucide pe tinerii trimiși la mine ca să mă pună la încercare, o să 
vină în sud ca un puhoi revărsat dintr-un stăvilar rupt. Ce s-ar 
face Anglia atunci, fără brațul lui Percy care să o slujească? Dar 
familiei Neville nu-i pasă câtuși de puţin de toate astea. Nu, își 
aruncă puterea și bogăţia spre York, cățe/anarul acela. Se ridică, 
ținut în palme de Neville, în vreme ce titlurile și proprietăţile 
noastre sunt furate. 

— Păzitor al Hotarului de Vest, murmură plictisit fiul său. 

Auzise jelaniile tatălui său de multe ori înainte. O furie adâncă 
se citea în privirea contelui. 


VP -15 


— Unul dintre multe. Un titlu care ar fi trebuit să aparţină 
fratelui tău, odată cu o mie cinci sute de lire pe an, până când i- 
a fost dat acelui Neville, Salisbury. A trebuit să înghit și asta, 
băiete. Am înghiţit-o și când a fost făcut cancelar, în vreme ce 
regele meu visează și doarme, iar Franţa a fost pierdută. Am 
înghiţit atât de multe din partea lor, încât m-am săturat deja. 

Bătrânul îl trăsese pe fiul său atât de aproape, încât feţele lor 
aproape că se atingeau. Îl sărută pe Thomas scurt, pe obraz, 
dându-i apoi drumul. Dintr-un vechi obicei, verifică încă o dată 
încăperea, deși erau singuri. 

— Prin vene îţi curge sânge de Percy, Thomas. Cu timpul, va 
copleși ceea ce ai moștenit de la mama ta, după cum și eu îi voi 
scoate pe Nevilli de pe pământul meu. Mi s-au dat mie pe mână, 
Thomas, înţelegi? Prin voia Domnului, mi s-a oferit o șansă de a 
lua înapoi tot ce au furat. Dacă aș fi cu douăzeci de ani mai 
tânăr, l-aș lua pe Windstrike și i-aș izgoni chiar eu, dar... acele 
vremuri s-au dus. 

Ochii bătrânului erau aproape febrili când privi în sus spre fiul 
lui. 

— Trebuie să fii mâna mea dreaptă acum, Thomas. Trebuie să 
fii spada și biciul meu. 

— E o onoare pentru mine, murmură Thomas, cu glasul frânt. 

Fiind doar cel de-al doilea fiu, ajunsese în floarea vârstei 
bucurându-se de puţină afecțiune din partea bătrânului. Fratele 
său mai mare, Henry, trecuse hotarele Scoției, în fruntea a o 
mie de oameni, ca să atace și să pârjolească și să slăbească 
toate clanurile sălbatice. Thomas se gândi la el și-și dădu seama 
că absența lui Henry era singurul motiv pentru care tatăl său îi 
dăduse atenţie. Nu mai avea pe cine să trimită. Cu toate că 
această concluzie îl umplea de amărăciune, nu putea rezista 
ispitei de a arăta de ce era în stare singurului om căruia îi 
permitea să-l judece. 

— Henry are cei mai buni dintre luptătorii noștri, zise tatăl lui, 
în ton cu gândurile sale. Și trebuie să ţin niște oameni puternici 
la Alnwick, în caz că vicleanul de Douglas îi scapă fratelui tău și 
vine în sud să siluiască și să fure. Piticania asta nu are plăcere 
mai mare decât să fure ce-i al meu. Jur că... 

— Tată, n-am să dau greș, zise Thomas. Câţi vin cu mine? 

Tatăl său se opri, iritat că fusese întrerupt. Apoi continuă: 


VP - 16 


— Şapte sute, ceva pe-acolo. Două sute de soldați, dar restul 
sunt cărămidari, fierari și oameni simpli, înarmați cu arcuri. II vei 
avea pe Trunning alături, iar dacă ai ceva minte, îl vei lăsa să te 
sfătuiască și să-l asculţi cu luare-aminte. Cunoaște împrejurimile 
York-ului și-i cunoaște și pe oameni. Poate, dacă nu ţi-ai fi 
petrecut atât de mult din tinerețe cu băutura și târfele, nu m-aș 
fi îndoit de tine. Fir-ar! N-o pune la suflet, băiete. Trebuie să mă 
reprezinte fiul meu, să le dea curaj oamenilor. Insă aceștia sunt 
oamenii mei, nu ai tăi. la-te după Trunning. N-o să te ducă într-o 
direcție greșită. 

Thomas se înroși, înfuriindu-se tot mai mult. Gândul că doi 
bătrâni puseseră la cale vreo șmecherie împreună îl umplu de 
nervi, iar tatăl său observă asta. 

— Ai înțeles? se răsti contele Percy. Tine seama de Trunning. 
Acesta-i ordinul meu pentru tine. 

— Am înțeles, zise Thomas, străduindu-se din greu să-și 
ascundă dezamăgirea. 

Pentru o clipă, se gândise că tatăl său i-ar fi putut încredința 
comanda, în loc să-l pună pe fratele lui sau altcineva să vegheze 
asupra sa. Simţea pierderea a ceva ce nu avusese niciodată. 

— Îmi spui atunci unde trebuie s-o iau la drum pentru tine sau 
trebuie s-o aflu de la Trunning? spuse Thomas cu încordare în 
glas. 

Gura tatălui său se ţuguie ca răspuns, amuzat și dispreţuitor: 

— Ti-am spus să n-o pui la suflet, băiete. Ai o mână dreaptă 
bună și ești fiul meu, însă nu ai experienţă la comandă, în afară 
de vreo câteva încăierări. Oamenii nu te respectă așa cum o fac 
cu Trunning. Cum ar putea? A luptat douăzeci de ani, atât în 
Franța, cât și în Anglia. O să aibă grijă de tine. 

Contele aștepta un semn că fiul său acceptase acest punct de 
vedere, însă Thomas se încruntă, rănit și furios. Contele Percy 
clătină din cap și continuă: 

— Mâine are loc o căsătorie Neville, Thomas, la Tattershall. 
Clanul mamei tale se lăcomește să mai prindă pe cineva în 
mreje. Cocoșelul acela băgăreţ, Salisbury, va fi și el acolo, să-și 
vadă fiul căsătorindu-se. Vor fi liniștiți, încântați să ducă o nouă 
mireasă pe moșia lor, la conacul Sheriff Hutton. Omul meu mi-a 
povestit tot, riscându-și pielea să ajungă la mine la timp. L-am 
plătit bine pentru asta, fii sigur. Acum ascultă. Vor fi călare și pe 
jos, grup vesel de nuntaşi, mergând încet, înapoi spre ospăț, 


VP - 17 


într-o zi frumoasă de vară. lar tu vei fi acolo, Thomas. Îi vei 
dobori la pământ, nelăsând pe niciunul în viaţă. Asta-i porunca 
mea pentru tine. Ai priceput? 

Thomas înghiţi cu noduri în timp ce tatăl lui îl privea. Contele 
Salisbury era fratele mamei sale, fiii acestuia fiind verișorii lui. 
Thomas se gândise că va fi trimis peste vreo ramură mai 
măruntă a familiei Neville, nu chiar peste însăși rădăcina și 
capul întregului clan. Dacă înfăptuia lucrurile așa cum i s-a spus, 
își făcea mai mulţi dușmani de sânge într-o singură zi decât în 
întreaga sa viață de până atunci. Dar chiar și așa, dădu din cap, 
nefiind în stare să se încreadă în vocea lui. Gura tatălui său se 
strâmbă cu acreală, la vederea slăbiciunii și nehotărării fiului 
său. 

— Băiatul lui Salisbury se însoară cu Maud Cromwell. Știi că 
unchiul ei deţine conacele Percy, refuzându-mi revendicările 
asupra lor. Se pare că-și închipuie că poate să dea moșiile mele 
ca dotă pentru Nevilli, că au ajuns atât de puternici încât voi fi 
obligat să renunţ la plângerile și procesele mele împotriva lui. 
Te trimit ca să le arăţi dreptatea. Să le arăţi autoritatea 
nesocotită de Cromwell, în timp ce caută o pulpană mai mare 
după care să se ascundă! Ascultă-mă acum. l-ai pe cei șapte 
sute de oameni ai mei și ucide-i pe toţi, Thomas. Asigură-te că 
nepoata lui Cromwell se numără printre morţi, ca să-i pot 
pomeni numele când l-oi întâlni pe unchiul ei îndoliat la Curtea 
regelui. Ai priceput? 

— Bineînţeles că am priceput! răspunse Thomas cu asprime. 

Cu mâinile tremurând, privea cu ură la tatăl său, însă nu mai 
suporta să vadă disprețul bătrânului la primirea unui refuz. 
Strânse din dinţi, hotărârea era luată. 

Se auzi o bătaie în ușă, în spatele lui Thomas, făcându-i pe 
amândoi să tresară ca niște complotiști prinși asupra faptului. 
Thomas se dădu la o parte pentru a o lăsa să se deschidă, 
pălind la vederea mamei sale stând în ușă. 

Contele se îndreptă de spate, umflându-și pieptul. 

— Du-te acum, Thomas! Onorează-ţi familia și numele! 

— Rămâi, Thomas! spuse repede mama lui, cu o expresie 
glacială. 

Thomas ezită, apoi își băgă capul între umeri, strecurându-se 
pe lângă ea și îndepărtându-se. Rămasă singură, contesa 
Eleanor Percy se răsuci brusc spre soţul ei. 


VP-18 


— Văd cum gărzile tale și soldaţii se înarmează, acoperind 
culorile familiei Percy. lar acum, fiul meu fuge de mine ca o 
potaie biciuită. Atunci, vrei să întreb? Ce plan mizerabil îi mai 
șopteai acum la urechi, Henry? Ce-ai făcut? 

Contele Percy inspiră adânc, aerul lui triumfal fiind foarte 
vădit. 

— Deci nu ascultai la ușă ca o slujnică? Sunt surprins. Ce-am 
făcut eu nu-i treaba ta! 

Dădu să treacă pe lângă ea și să iasă pe coridor. Eleanor îi 
aținu calea, punându-i mâna-n piept. Drept răspuns, contele i-o 
strânse cu putere, presându-i degetele atât de tare, încât ea 
scoase un strigăt. El răsuci și mai mult, controlând-o cu o mână 
pusă pe cot. 

— Te rog, Henry. Mă doare braţul..., spuse ea icnind. 

El răsuci și mai tare, făcând-o să ţipe de durere. Pe coridor, 
văzu un servitor grăbindu-se într-acolo și contele închise ușa cu 
o lovitură de picior. Ignorând urletele contesei, bătrânul o aplecă 
înainte, aproape încovrigând-o, ţinându-i palma și braţul într-o 
strânsoare puternică. 

— N-am făcut nimic altceva decât mi-ar face mie Nevillii tăi 
dacă aș ajunge vreodată la cheremul lor, îi rosti în ureche. 
Credeai că i-aș permite fratelui tău să se ridice deasupra 
numelui de Percy? Cancelar al ducelui de York acum, ameninţă 
tot ceea ce sunt, tot ceea ce trebuie să protejez. Înţelegi? Te-am 
luat ca să-mi dăruiești fii, o mireasă Neville fertilă. Ei bine, ai 
făcut asta. lar acum să nu mă întrebi la mine-n casă ce treburi 
am. 

— Mă rănești, spuse ea, chipul schimonosindu-i-se de mânie și 
durere. Vezi dușmani acolo unde nu-i niciunul. lar dacă-l cauţi 
pe fratele meu, te va omori, Henry. Richard te va ucide. 

Cu un mărâit de furie, soţul ei o azvârli pe pat. Ajunse la ea 
înainte să apuce să se ridice în picioare, sfâșiindu-i rochia și 
strigând la ea, roșu de furie. Ea se luptă să se elibereze, însă el 
era infernal de puternic în furia sa, neluând în seamă unghiile ei, 
care-i lăsau dăre roșii pe faţă și pe braţe. O ţintuia de pat cu o 
mână, dezgolind fâșia lungă și palidă a pielii spatelui ei în timp 
ce-și scotea cureaua pantalonilor, făcând din ea o buclă, 
transformând-o într-un bici scurt. 

— N-o să-mi vorbeşti mie într-un asemenea fel, în propria mea 
casă! 


VP -19 


Îi dădu lovitură după lovitură, cu niște plesnete la fel de 
puternice precum ţipetele ei disperate. Nu veni nimeni, cu toate 
că bătaia continuă până când rămase nemișcată. Crestăturile 
lungi lăsau să se prelingă sângele care păta stofa fină, în vreme 
ce el icnea și gâfâia, broboane mari de transpiraţie picurându-i 
de pe nas și frunte pe pielea ei. Simţind o satisfacție sumbră, 
contele se încinse din nou cu centura și-și lăsă soția să 
scâncească mai departe pe cuvertură. 

e 

Servitorii deschiseră poarta curții de instrucție în vreme ce 
Thomas Percy, baron Egremont, ieşi afară. Zarva a sute de 
bărbaţi se prăvăli asupra lui sub cerul senin, făcându-i inima să 
bată mai repede. Constată cu iritare că propriii oameni erau 
deja acolo, asmuţiţi de tatăl său și așteptându-l răbdători. li 
duceau armura și armele, în timp ce alți oameni se ocupau de 
Balion, armăsarul imens și negru, pe care dăduse o adevărată 
avere în urmă cu un an. Se părea că tatăl său n-avea nicio 
îndoială asupra efectelor discuţiei lor. Thomas se încruntă, 
apropiindu-se de un grup din adunarea aceea dezordonată, 
începând să înţeleagă complexitatea întregii scene. Departe, 
sus, deasupra tuturor, o putea auzi pe mama sa ţipând ca o 
scroafă măcelărită, bătrânul dându-i iarăși, fără nicio îndoială, o 
mamă de bătaie. Thomas era doar mânios că-i pătrundea astfel 
în gânduri. Era obligat să lase privirea-n jos, evitând astfel ochii 
curioșilor. Cu fiecare nou vaiet, ei fie rânjeau, fie tresăreau, în 
vreme ce furia punea stăpânire pe el. Ascensiunea socială a 
familiei Neville îl rodea pe taică-său, distrugându-l cu suspiciuni 
și accese de furie, când contele ar fi trebuit să se bucure de anii 
de tihnă și să-și lase fiii să se ocupe de moșii. Când gălăgia 
dispăru în cele din urmă, Thomas ridică privirea spre fereastra 
încăperilor private ale tatălui său. Era ceva tipic ca bătrânul să- 
și pună planurile în mișcare zile sau săptămâni în șir, fără măcar 
să catadicsească să-i spună ceva propriului său fiu despre cele 
ce intenţiona să facă. 

Cu mișcări rapide, precise, Thomas își scoase platoșa de piele 
și mantia, dezbrăcându-se în curte la pantaloni și tunica de corp, 
dezvăluind deja pete întunecate de transpiraţie. Acolo sfiala nu- 
și avea locul și zeci de tineri glumeau și strigau unul la altul, în 
timp ce ţopăiau cu câte-o cizmă de armură ori strigau după 
câte-o piesă din echipamentul lor, care-și găsise sălaș în 


VP - 20 


grămada altcuiva. Thomas se așeză pe un scaun înalt, 
așteptând răbdător în timp ce servitorii lui se străduiau să-i lege 
vestonul matlasat de sub armură și să-i așeze fiecare piesă a 
armurii sale. | se potrivea foarte bine, iar dacă cicatricele și 
urmele proveneau de la antrenamentele din curte, mai degrabă 
decât din luptă, tot arătau bine, adecvat purtate. Ridicându-și 
brațele pentru fixarea pieptarului, se uită pieziș la urmele lăsate 
de răzuitoare, metalul fiind frecat de vreo fată de la bucătărie 
care-l manevrase ca pe una dintre oalele ei. Blazonul albastru și 
galben fusese acoperit. Căută spada din priviri. Thomas înjură 
încet, văzând că blazonul fin, smălţuit, fusese scos cu dalta de 
pe gardă. Desigur, la ordinele tatălui său, dar avea spada de 
când împlinise doisprezece ani și-l durea s-o vadă deteriorată. 

Armura-i fu pusă, bucată cu bucată, trezindu-i un sentiment 
minunat de forță și invincibilitate. Lordul Egremont se întinse 
după coiful pe care i-l întindea respectuos servitorul său. Pe 
când și-l punea pe cap, Thomas auzi vocea maestrului spadasin 
al tatălui său răsunând prin toată curtea de paradă: 

— Când se deschid porţile, am plecat, strigă Trunning 
oamenilor adunaţi. Fiţi gata, pentru că nu ne vom întoarce 
precum domnișoarele de companie ale doamnei, după vreo 
mănușică pierdută. Niciun slujitor personal în afara celor călare, 
care pot mânui spada sau arcul și ţine pasul. Carne de vită 
uscată și ovăz simplu, puţină bere și vin, nimic altceva! Provizii 
pentru șase zile, dar călăriţi fără bagaje, ori veţi fi lăsaţi în urmă. 

Trunning se opri, privirea plimbându-i-se peste cavaleri și 
oameni, pregătindu-se să rostească și alte instrucțiuni. Dădu cu 
ochii de fiul lui Percy și se puse imediat în mișcare, venind 
alături de el. Asta-i oferi lui Thomas o mică satisfacţie, să-l poată 
privi de sus pe bărbatul mai scund ca el. 

— Ce s-a întâmplat, Trunning? întrebă el, păstrând dinadins 
un ton rece. 

Trunning nu răspunse, doar rămase locului, privindu-l și 
mestecându-și mustata albă care-i cădea peste buze. Maestrul 
spadasin al tatălui său îi antrenase pe amândoi băieţii lui Percy 
în lupta cu armele și în tactici, începând atât de devreme în 
viaţa lor, încât Thomas nu-și putea aminti o vreme în care să nu 
fi fost acolo, strigând înfuriat de o lovitură greșită ori cerând să-i 
spună unde învățase el să ţină scutul „ca o slujnică scoțiană”. 
Fără niciun efort de memorie, Thomas își putea aminti cum 


VP -21 


piticul cu fața roșie îi rupsese cinci oase în decursul anilor: două 
la mâna dreaptă, două crăpate la antebraţe și unul mic, la 
picior, pe care sărise Trunning în timpul unei încăierări. Fiecare 
oscior însemnase săptămâni de durere în atele și reproșuri 
aprige pentru fiecare geamăt scos când acestea-i erau legate. 
Thomas nu-l ura și nici măcar nu se temea de omul tatălui său. 
Ştia că Trunning era foarte credincios Casei Percy și 
Northumberlandului, ca un câine bătrân și deosebit de rău. 
Totuși, din pricina atâtor divergențe avute în timpul 
antrenamentelor, Thomas, Lord Egremont, nu-și putea imagina 
omul acceptându-l măcar ca pe un egal, darămite ca superior. 
Chiar simplul fapt că tatăl său îl pusese pe Trunning la comanda 
atacului era o dovadă. Cei doi ticăloși bătrâni erau croiţi din 
aceeași pânză aspră, fără nicio picătură de bunătate sau milă în 
niciunul dintre ei. Nici nu era de mirare că se înțelegeau atât de 
bine. 

— Deci a vorbit taică-tău cu tine, ai? Ti-a spus cum stau 
lucrurile? zise Trunning în cele din urmă. Ţi-a zis să ţii cont de 
ordinele mele în toate, ca să te aduc acasă întreg, cu vreo două 
zgârieturi noi în armura aia a ta frumoasă? 

Thomas își reprimă un fior la auzul glasului pătrunzător. Poate 
că era rezultatul atâtor ani de zbierete pe câmpuri și străzi, 
aruncate celor pe care-i antrena, însă Trunning era în 
permanenţă răgușit, cuvintele sale amestecându-se cu gâfâieli 
adânci și șuierătoare. 

— Da, mi-a spus că vei comanda tu, Trunning. Până la un 
punct. 

Trunning clipi leneș, cântărindu-l din priviri. 

— Și care-ar fi punctul ăla, nobilul meu lord Egremont? 

Spre stupoarea sa, Thomas simţi cum inima-i bătea să-i sară 
din piept și răsuflarea-i deveni tot mai sugrumată. Spera că 
maestrul spadasin să nu-i simtă încordarea, deși aproape că 
putea să bage mâna în foc, la cum îl cunoștea el de bine de 
atâţia ani. Cu toate acestea, rosti cu fermitate, hotărât să nu se 
mai lase dominat de omul tatălui: 

— Până la punctul când tu și cu mine nu mai suntem de 
acord, Trunning. Mie îmi revine datoria de a feri și proteja 
onoarea Casei. Tu poţi da ordine de marș și de atac și așa mai 
departe, însă rămâne ca eu să stabilesc politica, scopul misiunii 
noastre. 


VP - 22 


Trunning se holbă la el, înclinându-și capul și frecându-și o 
pată de deasupra ochiului drept. 

— Dacă-i spun tatălui tău că deja începi s-o freci, o să te pună 
să vii ca băiat la toate, dacă te-ar mai lăsa, spuse el zâmbind 
deloc plăcut. 

Fu surprins când tânărul se aplecă spre el, înfruntându-l 
direct. 

— Dacă te duci cu tot felul de povești să i le spui bătrânului, 
nu mai plec de aici. Să vedem cât de departe ajungi dincolo de 
poartă fără vreun fiu al familiei Percy în frunte. Și, în afară de 
asta, Trunning, ţi-ai făcut un dușman din Egremont. Acum ţi-am 
spus ce-am avut de spus. Tu faci ce vrei. 

Thomas se întoarse apoi dinadins la servitorii săi, făcându-le 
semn să ajusteze și să pună o picătură de ulei la viziera sa. 
Simțea privirea lui Trunning și inima-i continua să bată cu 
putere, însă acum era sigur de el și de un lucru. Nu se uită când 
maestrul spadasin plecă de-acolo, nici măcar ca să vadă dacă 
Trunning intra în castel, ca să-și spună păsul tatălui său. Lordul 
Egremont cobori viziera pentru a-și ascunde fața. Tatăl său și 
Trunning erau amândoi oameni în vârstă și, cu toată hotărârea 
și îndărjirea lor, bătrânii tot se dădeau la o parte până la urmă. 
Thomas va prelua arcașii și spadasinii pentru atacul asupra 
nuntașilor unchiului său, iar dacă Trunning îi stătea alături sau 
nu, conta câtuși de puţin. Privi din nou spre mica armată 
adunată de tatăl său în slujba Casei Percy. Sute dintre ei nu 
erau decât niște târgoveţi, chemaţi de stăpânul lor feudal. 
Totuși, chiar dacă lucrau ca fierari, măcelari sau pielari, fiecare 
dintre ei se antrenase să lupte cu toporul sau arcul încă din 
fragedă tinereţe, dobândind niște deprinderi care-i făceau 
folositori unui om precum contele Percy din Alnwick. Thomas 
zâmbi în sinea sa, ridicându-și din nou viziera. 

— Adunaţi-vă la poartă! le porunci. 

Cu coada ochiului, văzu silueta măruntă a lui Trunning, însă 
Thomas îl ignoră. Bătrânii se dădeau la o parte, își zise el din 
nou, cu satisfacţie. Sosise vremea ca tinerii să domnească. 


VP - 23 


2. 


Derry Brewer era în toane proaste. Ploua cu găleata, șiroaiele 
biciuindu-i chelia. Nu-și dăduse niciodată seama până atunci cât 
de bine te ferește de ploaie părul. Cu creștetul atât de nedrept 
expus, plesnetul îngrozitor al ploii îi provoca dureri de cap și 
mâncărimi de urechi. Și pe lângă toate acestea, spre neplăcerea 
sa, purta o robă maronie, udă leoarcă, plesnindu-l peste 
gambele dezgolite, frecându-i-se de piele. Capul îi fusese ras de 
o mână destul de iscusită chiar în acea dimineaţă, așa că simţea 
chelia ca pe ceva cu totul nou și sensibil, incredibil de expus 
elementelor naturii. Călugării care mergeau târșâindu-și 
picioarele alături de el erau tunși cu toţii, cercurile albe ale pielii 
de pe creștet lucind umede în lumina slabă. Niciunul dintre ei nu 
luase vreo îmbucătură de la ivirea zorilor, cu toate că merseseră 
și psalmodiaseră toată ziua. 

Zidurile măreţe ale castelului regal se întindeau în faţă, în sus 
pe strada Peascod, în vreme ce ei dăngăneau din clopot, pentru 
milostenii, și se rugau cu glas tare, singurii destul de proști ca să 
stea în ploaie când se putea găsi un adăpost. Windsor era un 
oraș avut; castelul pe care-l servea se afla la numai treizeci și 
doi de kilometri de Londra, precum alte câteva aflate în jurul 
capitalei, fiecare la o zi de marș distanţă. Prezenţa Casei regale 
adusese din capitală pe unii dintre cei mai buni aurari, bijutieri, 
cârciumari și negustori de mătăsuri, nerăbdători să-și vândă 
marfa. Cu însuși regele la reședință, mai mult de opt sute de 
bărbaţi și femei aflaţi în serviciul lui se adăugaseră mulţimii și 
duseseră la creșterea prețurilor la toate, de la pâine și vin la cel 
al unei brățări din aur. 

Cu umorul lui negru, Derry presupunea că franciscanii vor fi și 
ei atrași de șuvoiul banilor. Nu era sigur dacă nu cumva soioșii 
săi companioni nu erau altceva decât niște cerșetori isteţi. Era 
adevărat că Fratele Peter facea morală mulțimilor pentru 
nelegiuirile și lăcomia lor, însă restul călugărilor cărau cu toţii 
cuțite de vânzare, la fel și castroane pentru cerșit. Un nefericit 
cu umerii laţi părea resemnat cu rolul său printre ei, acela de 
cărător al unei mari roţi de tocilă. Godwin Tăcutul o ducea în 
cârcă, legată cu sfoară, atât de aplecat încât abia dacă vedea 
pe unde merge. Ceilalţi spuneau că îndura asta ca penitenţă 


VP - 24 


pentru un păcat din trecut, iar Derry nu îndrăznise să întrebe 
care fusese acesta. 

La momentul serviciilor divine ale abației, în timpul zilei, 
grupul se oprea și se ruga, acceptând ofertele de apă sau de 
bere de casă ce li se aduceau când montau pedala și puneau 
piatra  tocilei să se  învârtească,  ascuţind cuțite și 
binecuvântându-i pe acei care le dădeau un ban, indiferent de 
valoarea lui. Derry simţi un fior de vinovăţie din cauza pungii 
burdușite din piele, pe care o dosise în nădragi. Era acolo destul 
argint cât să-i hrănească pe toţi până la îmbuibare, dar dacă-l 
scotea la iveală, avea bănuiala că Fratele Peter l-ar fi dat de 
pomană cine știe cărui nătărău care nu-l merita, lăsându-i pe 
călugări să flămânzească. Derry își umflă obrajii, ștergându-și 
ploaia de pe ochi. I se prelingea pe faţă în șiroaie, așa că trebuia 
să clipească cu ochii înceţoșaţi. 

Păruse o idee bună să li se alăture, cu patru nopţi înainte. Ca 
urmare a umilului lor comerț, grupul de paisprezece călugări 
erau cu toţii înarmaţi. De asemenea, erau obișnuiți cu nopţile pe 
drum, când hoţii ar fi putut încerca să fure chiar și de la cei care 
nu aveau nimic. Derry se ascundea prin grajdurile unei taverne 
ieftine când îl auzise pe Fratele Peter vorbind despre Windsor, 
unde voiau să se roage pentru însănătoșirea regelui. Niciunul 
dintre ei nu se arătase surprins că un alt drumeţ dorea să facă 
la fel acum, când sufletul regelui se găsea în primejdie, iar ţara 
era împresurată de oameni violenți. 

Derry oftă în sinea lui, ștergându-se pe faţă. Strănută cu 
putere și se trezi deschizând gura să arunce o sudalmă. Fratele 
Peter sărise cu bățul la un morar chiar în dimineaţa aceea, 
pentru că strigase o blasfemie în strada mare. Fusese plăcerea 
lui Derry să-l vadă pe blajinul conducător de grup aplicând o 
pedeapsă care i-ar fi adus un oarecare renume prin ringurile de 
lupte din Londra. Îl lăsaseră pe morar pe drum, cu urechile 
sângerând din cauza bătăii primite, cu căruciorul răsturnat și 
sacii de făină sparti cu toţii. Derry zâmbi la amintirea aceasta, 
uitându-se spre direcţia în care mergea Fratele Peter, 
dăngănindu-și clopotul la fiecare al treisprezecelea pas, astfel că 
răsuna din zidurile de piatră de pe coama dealului. 

Castelul se prefigura masiv prin ploaie, nu exista o altă cale 
de a-l descrie. Zidurile groase și meterezele rotunjite nu 
fuseseră niciodată străpunse de la construirea lor. Cetatea 


VP -25 


regelui Henric se înghesuia peste Windsor, aproape un alt oraș 
înăuntrul primului, căminul a sute de oameni. Derry îi măsură 
înălțimile. Simţea piatra de pavaj sub tălpile dureroase. 

Aproape că venise vremea să părăsească micul grup de 
călugări, iar Derry se gândea cum era mai bine să abordeze 
subiectul. Fratele Peter fusese uimit de cererea lui de a fi ras în 
cap, la fel ca ceilalţi. Deși acceptau asta pentru ei, ca pe o 
respingere a vanităţii, nu era deloc nevoie ca și Derry să adopte 
stilul. Derry își folosise întreaga sa putere de convingere faţă de 
bărbatul mai vârstnic, înainte ca acesta să accepte că era 
treaba lui ce face cu propriul său cap. 

Tânărul călugăr care pusese briciul în părul des al lui Derry 
izbutise să-l cresteze de două ori pe scalp și să-i radă o bucăţică 
de piele de mărimea unui penny chiar de pe creștet. Derry 
îndurase totul și abia dacă scosese un mâărâit ca să se plângă, 
fiind gratulat în cele din urmă cu o bătaie pe spate de către 
Fratele Peter. 

Sub ploaia torențială, Derry se întrebă dacă meritase deranjul. 
Era deja sfrijit și obosit. Îmbrăcat într-o robă veche, ar fi putut 
trece neobservat și cu capul ras, dar sorţii-i erau potrivnici și 
oamenii care-l vânau deja își dovediseră, mai mult decât o dată, 
hotărârea și cruzimea. Oftând, își zise din nou că era un preţ 
care merita plătit, că nu-și putea aminti când mai fusese el 
vreodată, în toată viața sa, cu moralul atât de la pământ. 

Să fie cu legământ dușmanul lui Richard Plantagenet, duce de 
York, nu era ceva ce-și dorise. Când făcuse o recapitulare a 
acțiunilor sale, Derry constatase că ar fi putut fi mai conciliant. 
Cel care-l antrenase și-ar fi agitat degetul spre el în semn de 
reproș pentru trufia pe care o arătase. Bătrânul Bertie i-ar fi 
ținut morală ore în șir, spunând că dușmanii nu trebuie niciodată 
să-ţi descopere forța, niciodată. Derry aproape că auzea vocea 
exasperată a bătrânului pe când își târșâia picioarele pe deal în 
sus. Dacă te considerau slab, nu trimiteau oameni duri și 
necruţători, ucigași din Londra, ca să-ţi adulmece urmele. N-ar 
oferi arginţi oricărui bârfitor pentru vești despre locurile unde te- 
ai afla. N-ar pune un preţ pe capul tău, Derry! 

Dacă intrarea în rândul franciscanilor pentru o vreme i-a 
salvat viața sau, pur și simplu, l-a făcut să piardă câteva zile n- 
avea să ştie niciodată. Însă era sigur că Derry trecuse de grupuri 
de indivizi cu aspect ostil, în vreme ce mergea împreună cu 


VP - 26 


călugării, oameni care râdeau și-i batjocoreau, întorcându-se cu 
spatele când Fratele Peter le ceruse un ban. lar dacă unul dintre 
ei, sau poate o întreagă duzină, s-ar fi putut afla în solda lui 
York, Derry n-avea habar. Își ţinuse privirea-n pământ, 
târșâindu-și pașii împreună cu ceilalți. 

Ploaia încetă o vreme, cu toate că tunetele bubuiau nu 
departe și norii întunecaţi încă goneau pe cer. Fratele Peter 
alese acel moment de acalmie pentru a-și pune o palmă pe 
limba clopotului său. Apoi și-o ridică pe cealaltă, pentru a opri 
grupul înfrigurat. 

— Fraţilor, apune soarele și pământul e prea ud ca să putem 
dormi afară noaptea asta. Cunosc o familie în cealaltă parte a 
orașului, la aproape doi kilometri mai departe, peste Dealul 
Castelului. Ne vor lăsa să folosim hambarul ca să dormim și să 
mâncăm, în schimbul binecuvântării casei lor, și ni se vor 
alătura la rugăciune. 

Călugării se înseninară vizibil la auzul vorbelor sale. Derry își 
dădu seama că dobândise o oarece urmă de respect pentru 
viaţa aceea ciudată. Cu excepţia lui Godwin Tăcutul, cu 
masivitatea lui de taur, niciunul dintre ei nu arăta puternic. 
Bănuia că unul sau doi considerau viața de milog mai bună 
decât munca, însă își luau sărăcia în serios, într-o vreme când 
aproape fiecare al doilea om lucra ca să scape din această stare 
mizerabilă. Derry își drese glasul, înăbușindu-și o tuse cu care se 
alesese de pe undeva, din cauza umezelii și frigului. 

— Frate Peter, pot să vorbesc ceva cu tine? zise el. 

Conducătorul micului lor grup se întoarse imediat, având o 
expresie liniștită. 

— Bineînţeles, Derry, răspunse el. 

Buzele bătrânului erau albastre. Derry se gândi din nou la 
punga lui plină, băgată la căldurică, lângă testiculele sale. 

— Eu... hm... n-am să vin cu voi, spuse Derry, preferând să 
privească la picioare decât să vadă dezamăgirea de pe chipul 
călugărului. Este cineva cu care trebuie să mă văd la castel. Am 
să rămân acolo o vreme. 

— Ah! făcu Fratele Peter. Păi, atunci, Derry, măcar du-te cu 
binecuvântarea Domnului. 

Spre surprinderea lui Derry, bătrânul întinse mâna și și-o puse 
pe creștetul pleșuv sensibilizat, plecându-i capul cu o apăsare 
blândă. O îndură, înduioșat de credinţa bătrânului, când Fratele 


VP - 27 


Peter îi invocă pe Sfântul Christopher și pe Sfântul Francisc să-i 
călăuzească pașii în încercările prin care va trece. 

— Mulţumesc, Frate Peter. A fost o onoare pentru mine. 

Bătrânul îi zâmbi atunci, îndepărtându-și mâna. 

— Nădăjduiesc doar ca acelora de care cauţi să te ferești să le 
intre soarele-n ochi, Derry. Mă rog ca ei să fie la fel de orbi 
precum Saul din Tars când treci tu. 

Derry clipi surprins, făcându-l pe Fratele Peter să chicotească. 

— Nu prea mulţi dintre cei care ni se alătură insistă pentru 
tonsură după numai o zi sau două de drum, Derry. Totuși, aș 
îndrăzni să spun, nu ţi-a stricat, cu toată neîndemânarea fratelui 
John cu briciul. 

Derry îl privi amuzat, în pofida stânjenelii sale. 

— M-am tot întrebat, Frate, cum se face că unii dintre voi au 
un cerc de nu mai mult trei degete în lățime pe creștet, în 
vreme ce se pare că eu am fost ras până aproape de urechi? 

Atunci ochii întunecaţi ai Fratelui Peter licăriră. 

— Aceasta a fost decizia mea, Derry. M-am gândit că dacă 
cineva este atât de dornic să primească tonsura, poate că ar 
trebui să ne dăm toată străduinţa de a-i face pe voie. lartă-mă, 
fiule. 

— Desigur, Frate Peter. M-ai adus până aici teafăr și în 
siguranţă. 

Dintr-o pornire, Derry își suflecă roba și-și băgă mâna adânc 
între faldurile ei, ridicând punga. O împinse în palmele Fratelui 
Peter, închizându-i degetele peste pielea umedă. 

— Asta-i pentru voi. E destul acolo cât să vă ajungă o lună 
întreagă, poate mai mult. 

Fratele Peter cântări gânditor punga, apoi i-o întinse. 

— Dumnezeu ne dă întotdeauna cele necesare, Derry. la-o 
înapoi, dar bunătatea ta este mișcătoare. 

Derry clătină din cap, retrăgându-se cu mâinile ridicate. 

— Este pentru voi, Frate Peter, te rog. 

— Bine, bine, spuse bătrânul, vârând-o într-un buzunar. Sunt 
sigur că-i vom găsi noi o întrebuințare ori pe cineva cu nevoi 
mai mari decât noi. Mergi cu Dumnezeu, Derry! Cine știe, poate 
că va veni vremea când te vei hotărî să ni te alături pentru mai 
mult timp decât două zile. Mă voi ruga pentru asta. Veniţi, 
fraţilor, iar începe să plouă! 


VP - 28 


Fiecare din grup veni să-i strângă mâna lui Derry și să-i facă 
urări de bine, chiar și Godwin Tăcutul, care-i strivi mâna în pumn 
și-l bătu pe umăr, cocârjat sub piatra de tocilă de pe spatele lui. 

Derry stătea singur pe strada din vârful dealului, din 
apropierea castelului, privind grupul de călugări mergând pe 
drum în jos. Într-adevăr, ploaia începuse din nou și îl străbătu un 
fior. Se întoarse spre postul de gardă de la intrarea în cetatea 
regală. Simţea priviri aţintite asupra sa și se puse în mișcare 
luând-o repede la pas, îndreptându-se spre adăpostul zidurilor și 
apropiindu-se de silueta întunecată a soldatului de gardă. Derry 
miji ochii prin întuneric pe când se apropia. Omul era ud până la 
piele, la fel ca el, stând acolo pe vreme rea, cu o halebardă și un 
clopot, ca să dea alarma. 

— Seara bună, fiule! zise Derry, ridicând o mână spre a face 
semnul crucii prin văzduh. 

Soldatul îl privi. 

— Nu-i voie să cerșești aici, părinte, spuse străjerul îmbufnat, 
adăugând un „iertăciune”, după o clipă de gândire. 

Derry zâmbi, dinţii dezvelindu-i-se albi, în contrast cu faţa lui 
arsă de soare. 

— Anunţă-l pe comandantul tău. O să vrea să coboare ca să 
mă vadă. 

— Nu și pe ploaie, părinte, ăsta-i adevărul, răspunse omul cu 
sfială. 

Derry aruncă o privire scurtă în susul și-n josul drumului. Nu 
era nimeni prin jur și era obosit și flămând. 

— Spune-i „podgorie” și o să vină. 

Străjerul îl privi intrigat o vreme, în timp ce Derry aștepta, 
încercând să arate pe cât de multă încredere putea scoate la 
iveală. După o vreme, voinţa soldatului slăbi și dădu din umeri, 
scoțând un fluierat ascuţit. O ușă se deschise la postul de gardă 
din spatele lui, iar Derry auzi un glas suduind ploaia și frigul 
năvălite înăuntru. 

Bărbatul care ieși de acolo avea niște mustăţi grozave, 
tremurând deja în ploaie. Era pe cale să-și șteargă mâinile cu o 
pânză, urme de ou proaspăt rămânând neobservate pe buzele 
sale. Îl ignoră pe călugărul oprit în ploaie și i se adresă gărzii: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Călugărul acesta, domnule. Mi-a zis să vă chem afară. 


VP - 29 


Derry simţi cum îl apucau pandaliile în vreme ce comandantul 
gărzii continua să-i ignore prezența. Vorbi repede, cu toate că 
dinţii-i clănţăneau și-i era greu să rostească cuvintele: 

— Mi-e frig, sunt ud și flămând, Hobbs. Cuvântul este 
„podgorie”, iar regina va dori să mă vadă. Lasă-mă să intru. 

Căpitanul Hobbs tocmai își deschise gura spre a răspunde 
furios pentru că era interpelat pe un asemenea ton, când își 
dădu seama că i se pomenise numele, la fel și cuvântul despre 
care i se spusese că trebuia să-l ţină minte, cu niște săptămâni 
înainte. Rămase nemișcat, comportamentul său schimbându-se 
într-o clipă. Îl cercetă mai cu luare-aminte pe călugărul sordid 
dinaintea sa. 

— Master Brewer? Doamne sfinte, omule, ce s-a întâmplat cu 
capul dumitale? 

— Sunt deghizat, Hobbs, dacă tot vrei să știi. Acum mă lași să 
trec? Mă dor picioarele și e atât de frig, încât aș putea pica 
secerat chiar aici. A 

— Da, domnule, desigur. Te duc la regină. lnălţimea Sa 
întreba de tine chiar cu câteva zile în urmă. 

Ploaia se înteți, căzând peste nefericitul de gardă, lăsat afară, 
și intrară la căldură. 

e 

Deși era obosit și ud leoarcă, Derry remarcă aura de tăcere pe 
măsură ce Hobbs îl conducea spre camerele regelui. Spre 
deosebire de alte dăți, servitorii vorbeau în șoaptă, și asta doar 
dacă erau nevoiţi. Când Hobbs îl conduse la ușa potrivită și le 
spuse o altă parolă celor doi oameni care o păzeau, Derry era 
deja sigur că starea regelui nu se îmbunătăţise cu nimic. 
Trecuseră aproape paisprezece luni de când regele Henric 
căzuse într-o stare de letargie atât de adâncă, încât nu putuse fi 
trezit. Anul 1454 avansase spre sfârșitul verii fără niciun monarh 
pe tronul de la Londra, doar cu ducele de York la domnie în locul 
său, ca „Protector și Apărător al Regatului”. Anglia avea o istorie 
îndelungată de regenti pentru copiii regali; chiar Henric însuși 
avusese nevoie de oameni de nădejde care să domnească în 
locul lui, atunci când moștenise tronul, copil fiind. Cu toate 
acestea, nu exista un precedent pentru nebunie, moștenită, fără 
îndoială, de la mama lui Henric, o boală ascunsă în familia ei 
regală franceză. 


VP - 30 


Derry îndură o percheziţie amănunţită asupra propriei sale 
persoane. Când gărzile se declarară mulţumite că nu avea 
asupra lui nicio armă, sau cel puţin nu găsiseră niciuna, îi 
anunţară prezenţa și-i deschiseră ușa spre încăperile interioare. 

Se deplasă repede, fiind întâmpinat de priveliștea reginei, 
așezată la cină împreună cu soţul ei. În prima clipă, regele 
Henric părea ca și cum ar fi șezut normal, aplecat deasupra unui 
castron cu supă. Derry dibui sforile care-l ţineau legat de scaun, 
în așa fel încât să nu cadă, la fel și pe servitorul care ridică 
privirea când își făcu el apariţia, acesta ţinând o lingură cu supă 
ca să-și hrănească stăpânul. Pe când Derry se apropia, văzu că 
Henric avea o bavetă care adunase cam la fel de multă supă pe 
cât intrase și în el. Fiertura groasă aluneca de pe buzele lăsate 
în jos ale regelui și când se lăsă în genunchi și-și plecă fruntea, 
Derry putu auzi zgomote stinse, înăbușite, venind dinspre el. 

Căpitanul Hobbs nu trecuse dincolo de prag. Ușa se închise în 
urma lui Derry și-o văzu pe tânăra regină ridicându-se de pe 
locul ei, cu o expresie de oroare pe faţă. 

— Vai, capul tău, Derry! Ce ţi-ai făcut la păr? 

— Înălţimea Voastră, am preferat să vin aici fără ca mișcările 
mele să fie observate și raportate la fiecare pas. Vă rog, nu 
înseamnă nimic. Cu siguranţă părul va crește la loc, sau cel 
puţin așa mi s-a spus. 

Remarcă exasperat că regina se străduia să nu pufnească în 
râs. 

— E ca un ou, Derry! Aproape că nu i-au lăsat niciun fir de 
păr pe cap. 

— Da, Înălţimea Voastră, franciscanul care a mânuit briciul a 
fost neașteptat de insistent. 

Ridicându-se din genunchi, simţi că se clătina ușor, 
combinaţia dintre căldura încăperii și foame potopindu-l cu un 
val de slăbiciune. Regina-i văzu starea de vlăguire și zâmbetul îi 
dispăru. 

— Humphrey! Ajută-l pe master Brewer să se așeze înainte să 
cadă. Repede, e gata să leșine! 

Derry se uită ameţit în jur după omul căruia i se adresase ea, 
simțind cum era apucat de subsuoară și lăsat într-un jilt mare și 
lat, din lemn. Clipi, încercând să se dezmeticească. O asemenea 
slăbiciune era stânjenitoare, mai ales că știa că Fratele Peter era 


VP - 31 


tot acolo, afară, în ploaie, îndreptându-se spre hambarul în care 
să se odihnească. 

— Voi fi bine într-o clipită, Înălţimea Voastră, zise Derry. Am 
fost pe drum multă vreme. 

Nu mai spuse că fusese vânat, că-și folosise isteţimea și 
relaţiile la maximum, doar ca să fie înaintea celor care-l căutau. 
Fusese zărit și urmărit de trei ori în luna precedentă, de două ori 
în săptămâna de dinainte de a se alătura călugărilor. Știa că va 
veni o vreme când îl vor lăsa picioarele dacă n-avea să mai 
ajungă într-un loc sigur unde să se ascundă. Oamenii ducelui de 
York strângeau laţul. Aproape că putea simți funia aspră în jurul 
gâtului. 

Derry ridică privirea ca să-i mulțumească celui care-l ajutase, 
făcând ochii mari la vederea ducelui de Buckingham. Humphrey 
Stafford era roșu la față și masiv, un bărbat cu o imensă poftă 
de mâncare. Îl manevrase pe Derry ca și cum ar fi fost un copil, 
iar șeful spionilor nu putea decât să se întrebe cât de mult 
slăbise pe drumuri. 

Ducele se aplecă să-l cerceteze mai bine, nasul lui mare și 
umflat strâmbându-se dezgustat. 

— Aproape că a murit în picioare, anunţă Buckingham. 

Spre neplăcerea lui Derry, se aplecă și mai tare și-l adulmecă. 

— Respirația îi este dulceagă, lnălțimea Voastră, ca de 
putreziciune. Orice are de zis, l-aș pune să vorbească acum, 
înainte să-și dea duhul în fața noastră. 

Derry privi și el chiorâș spre chipul de deasupra lui. 

— Voi supraviețui, domnule. Așa cum fac de obicei. 

Nicio clipă nu se uită niciunul din ei direct spre regele Henric. 
Stătea amuţit la masă, fără să vadă sau să simtă ceva. Derry 
riscă o privire pe sub sprâncenele coborâte și-și dori să n-o fi 
făcut. Regele era slab și palid, însă asta nu era atât de ciudat. 
Ochii-i erau deschiși și cu totul goi. Derry l-ar fi putut lua drept 
un cadavru dacă n-ar fi respirat, capul ridicându-se ușor cu 
fiecare inspirare. 

— Supă fierbinte pentru master Brewer, o auzi Derry spunând 
pe regina Margaret. Și pâine, unt, mai aduceţi friptură rece de 
vită cu usturoi, orice puteţi găsi. 

Își închise ochii în semn de mulţumire, lăsând chinurile și 
durerile să se îndepărteze în timp ce se lăsa învăluit de căldura 
odăii. Nu mai stătuse aproape de un foc zdravăn de multă 


VP - 32 


vreme. Ușurarea și istovirea puseră stăpânire pe el și aproape 
că adormise când farfuriile îi fură puse sub nas. Mirosul îl stârni 
și se repezi la mâncare cu o poftă neașteptată, ceea ce aduse 
un licăr de amuzament în ochii lui Margaret. Putea simţi cum 
supa fierbinte îl readucea la viaţă, răspândind energie prin toate 
mădularele și pătrunzându-i până-n măduva oaselor. Derry 
plescăi din buze și smulse o halcă de pâine atât de proaspătă, 
încât nici nu mai trebuia s-o bage în supă ca s-o înmoaie. 

— Cred că va supravieţui, zise Buckingham pe un ton mucalit, 
de la capătul celălalt al mesei. Eu aș fi cu ochii pe fața de masă, 
dacă aș fi în locul dumneavoastră, Inălțimea Voastră. S-ar putea 
s-o înfulece, după cum își îndeasă mâncarea pe gât. 

Derry-i aruncă o privire rece, dar mai bine își mușcă limba 
decât să-și facă încă un dușman. Un duce care încerca să-l 
doboare era, probabil, suficient, cel puţin pentru moment. 

Se cuibări înapoi în scaunul său, știind că regina-l răsfăța mai 
mult decât pe majoritatea celor care o serveau. li era 
recunoscător pentru asta. Derry se șterse la gură cu un șervet, 
în acest timp zâmbindu-i lui Buckingham. 

— Înălţimea Voastră, vă mulţumesc pentru răbdare. Mi-am 
revenit destul cât să pot spune ce vești aduc. 

— Ai dispărut două luni, Derry! Ce te-a ţinut atât timp la 
distanţă de rege? 

Derry se îndreptă de spate, dând la o parte farfuria, tocmai la 
timp ca să fie dusă de acolo de un servitor. 

— Înălţimea Voastră, am întărit rândurile celor care-mi dau 
raportul. Am bărbaţi și femei în fiecare casă nobilă, credincioși 
regelui Henric. Unii dintre ei nu mai sunt, fie pentru că au fost 
descoperiţi și eliminaţi, fie că au fost nevoiţi să fugă. Alţii s-au 
mutat pe poziții mai influente, ceea ce pare să însemne pentru 
ei ca eu să-i plătesc mai mult. Mi-am îngăduit să le explic că 
loialitatea față de rege nu poate fi măsurată în argint, cu toate 
că unii ar cere cei treizeci de arginţi din când în când. 

La cei douăzeci și ceva de ani ai ei, regina Margaret era o 
tânără femeie foarte frumoasă, cu o piele curată și un gât suplu. 
Pe când Derry vorbea, ea-și miji ochii către soţul ei, de parcă ar 
fi putut răspunde, după atâtea luni de tăcere. Inima lui Derry era 
alături de ea, soața unui bărbat care n-o cunoscuse deloc. 

— Ce-i cu York, Derry? Ce știi despre el. 


VP - 33 


Derry ridică privirea spre tavanul ornat, rămânând așa pentru 
o clipă, încercând să se decidă cum era mai bine să descrie 
Protectoratul fără a-i frânge speranţele. Simplul adevăr era că 
York nu eșuase în activitatea de conducere a ţării. Dintre toate 
acuzaţiile pe care Derry i le-ar fi putut aduce lui Richard 
Plantagenet, neîndemânarea nu era una dintre ele. În adâncul 
sufletului său, știa că ducele controla vasta și complexa 
conducere a statului cu mai multă pricepere și înţelegere decât 
reușise vreodată regele Henric. Acestea nu erau genul de lucruri 
pe care i le-ar fi putut spune tinerei soții a regelui, disperată 
după vești bune. 

— Nu-și tăinuiește sprijinul faţă de familia Neville, Înălțimea 
Voastră. York și contele de Salisbury dobândesc moșii și conace 
peste tot în țară. Am auzit de zeci de cazuri aduse la judecată, 
unde la mijloc se afla luarea cu japca a vreunei proprietăţi de 
către un Neville. 

Pe fruntea reginei apărură cute și făcu un gest de nerăbdare 
cu mâna. 

— Vorbește-mi despre tulburări, Derry! Despre ratările lui. 
Spune-mi că populaţia din Anglia nu-l sprijină pe acest om. 

Derry ezită o clipă, înainte de a continua: 

— Garnizoana din Calais a refuzat ordinele, Înălțimea Voastră. 
Acest lucru este ca un ghimpe în talpa lui York, cu care trebuie 
să se obișnuiască. Sunt cea mai mare armată aflată la dispoziția 
Coroanei și soldaţii spun că n-au mai primit nicio plată de la 
căderea provinciilor Maine și Anjou. Ultimul lucru auzit de mine 
a fost că au confiscat toată lâna de sezon și ameninţă să o 
vândă pentru propriile lor cufere. 

— Asta-i ceva mai bine, Derry, mult mai bine. L-ar putea 
trimite pe contele Somerset să trateze cu ei, dacă nu și-a 
pierdut sprijinul acestui om de treabă, din cauza atacurilor 
asupra soţului meu. Soldaţii l-ar asculta pe Somerset, sunt 
convinsă. Știi că York a restrâns chiar și Casa regală? Oamenii 
lui au apărut cu ordonanţele și peceţile lor, dând afară 
personalul nostru credincios fără ca măcar să le fie acordată o 
pensie, luând caii din grajdurile de aici, să fie împărţiţi între 
susținătorii stăpânului lor. Rase care nu mai pot fi niciodată 
adunate la un loc. Totul în numele arginţilor lui blestemaţi, 
Derry! 

— Am auzit de asta, Înălţimea Voastră, zise Derry stânjenit. 


VP - 34 


Se întreba când mai apuca York să doarmă, după ce realizase 
atât de multe lucruri într-un singur an. Problemele cu 
garnizoana din Calais erau numai una dintre petele negre 
minore de pe obrazul Protectoratului York. Țara se descurca 
destul de bine și, cu toate că unii ridicau glasul împotriva 
reducerilor de personal al Casei regale, York fusese necruţător 
în adunarea dărilor către stat, apoi cheltuise câștigurile cu 
înţelepciune pentru a dobândi chiar și mai mult sprijin. Derry 
putea vedea bine că va veni timpul când ţara va prefera ca 
regele Henric să nu se mai trezească niciodată, dacă lucrurile 
mergeau în continuare tot așa. El și Margaret aveau nevoie ca 
York să sufere un dezastru, ori ca regele să-și vină din nou în 
fire. Aveau nevoie de asta, înainte să fie prea târziu. Derry privi 
din nou spre monarhul cu chipul golit de expresie, moţăind în 
scaunul său, simțind cum îl străbate un fior și cum i se face 
pielea de găină pe mâini. Era ceva malefic ca un bărbat în viaţă 
să ajungă într-o asemenea stare. 

— Nu s-a petrecut nicio îmbunătăţire în privinţa regelui? 
întrebă el. 

Margaret se îndreptă de spate, îndârjindu-se împotriva durerii 
când răspunse: 

— Sunt doi doctori noi care se ocupă de el, acum că smintitul 
de Allworthy a plecat. Am îndurat tot felul de oameni pioși, 
veniţi să-l împungă și să-l înghiontească și să se roage deasupra 
soţului meu. A suferit mult mai mult, dar nu vreau să-ţi mai 
descriu astfel de practici oribile. Niciuna nu i-a adus spiritul 
înapoi în trup. Buckingham a fost o mare mângâiere pentru 
mine, dar chiar și el ajunge uneori la disperare, nu-i așa, 
Humphrey? 

Ducele scoase un sunet nelămurit, preferând să soarbă din 
castronul de supă așezat dinaintea lui. 

— Și fiul dumneavoastră, Înălţimea Voastră? întrebă Derry pe 
cât putea de blând. Când i l-aţi arătat regelui Henric, a existat 
vreun răspuns? 

Gura lui Margaret se strânse. 

— Vorbești precum acel Abbot Whethamstede, cu întrebările 
sale iscoditoare. Henric a ridicat privirea când i-am arătat 
bebelușul. Și-a ridicat ochii o clipă, și sunt sigur că știa ce i se 
spune. 

In ochii ei licăreau lacrimile, stârnindu-l s-o contrazică. 


VP - 35 


Derry își drese glasul, începând să-și dorească să nici nu fi 
venit aici. 

— Consiliul lorzilor se va întruni luna viitoare, Înălţimea 
Voastră, pentru a vă numi fiul, Eduard, atât ca moștenitor al 
Coroanei, cât și ca Prinţ de Wales. Dacă York își bagă coada în 
asta, ambițiile sale de domnie vor fi dezvăluite. Cu toate că va fi 
o lovitură brutală, aproape că sper la ea, astfel încât ceilalţi să 
cunoască adevărata faţă a Protectoratului său și ce are de gând 
să facă. Acei nobili care încă mai fac zarvă și refuză să vadă 
adevărul nu vor mai putea să-l nege atunci. 

Margaret privi spre soţul ei, suferinţa citindu-i-se pe chip. 

— Nu pot doar spera, Derry. Fiul meu este moștenitorul. 
Pentru micuțul Eduard, am suferit umilința lui York și a lui 
Salisbury, prezenţi la naștere, pândind pe lângă patul meu și 
chiorându-se pe sub cuverturi pentru a fi siguri că era copilul 
meu! Lordul Somerset aproape că a ajuns să-i lovească pentru 
a-mi proteja atunci onoarea, Derry. Există momente când îmi 
doresc să-l fi străpuns pe Plantagenet atunci, pe loc, pentru 
nerușinarea și insultele lui. Nu, master Brewer. Nu! Nu trebuie 
nici să mă gândesc că acei lași i-ar putea refuza fiului meu 
dreptul primului născut. 

Derry se înroși din cauza celor îndurate de ea, cu toate că mai 
auzise povestea înainte, mai mult decât o dată. O parte din el 
putea să admire mintea întortocheată a lui York, pentru că doar 
se gândise la falsificarea nașterii și prezentarea altui copil. Cel 
puţin, această chestiune fusese lămurită, cu toate că mai 
existau unele zvonuri despre un alt tată al copilului - era șoptit 
numele lui Somerset - aduse cu grijă la urechile ciulite ale lui 
Derry. Cunoscând însă cât era de sensibilă onoarea lui 
Somerset, se îndoia că aceasta era ceva mai mult decât o 
minciună indecentă, chiar dacă era una isteaţă. 

Pe când stătea și se gândea, Derry se trezi picotind aproape 
în același fel ca regele, oboseala dovedindu-l din nou. Ar fi putut 
s-o binecuvânteze pe Margaret când văzu că nu mai era atent 
și-l trimise de-acolo, să fie îngrijit și să se odihnească. 
Ingenunche înaintea ei și se plecă spre ducele de Buckingham 
când ieși, aruncând o ultimă privire spre rege și spre starea sa 
de stupoare, orb și surd la tot ce se petrecea în jurul lui. Derry 
se poticni în urma unui servitor, până când fu condus într-o 
odaie care mirosea a umezeală și a praf. Fără măcar să se mai 


VP - 36 


obosească să-și dea jos roba udă, se trânti pe pat cât era de 
lung și adormi. 


3. 


Atmosfera era veselă când nuntașii se treziră. Cei cu capul 
greu, după noaptea de dinainte, stăteau răbdători la coadă 
pentru castronul de tocană de vită și găluşte, o fiertură sățioasă 
și grasă, care-i va trezi și care le va astâmpăra stomacurile. 
Pentru că nu era nicio miercuri, vineri sau sâmbătă, nu exista 
niciun motiv să nu se mănânce carne, cu toate că puţini dintre 
ei și-ar fi umplut stomacul dimineaţa atât de devreme. Totuși, o 
nuntă era un prilej de excese, unde invitaţii, și cei din suită de 
asemenea, puteau spune că fuseseră ospătaţi doar după ce se 
ameţțeau bine și cingătorile lor pocneau. 

În calitate de cap al familiei Neville, Richard, conte de 
Salisbury, se afla într-o stare exuberantă în vreme ce-și golea 
vezica într-o tufă, privind cum se ridica aburul și simțind ceva 
asemănător cu mulțumirea. Nunta se desfășurase cu bine, fiul 
său, John, făcând o bună impresie și achitându-se cu demnitate 
de îndatoriri. Salisbury zâmbi încheindu-se și legând șnurul, 
căscând până când îi pocni falca. Băuse mai mult decât era 
sănătos pentru un om de vârsta lui, așa că transpira până și în 
răcoarea dimineţii, dar dacă un tată nu putea sărbători nunta 
fiului său, asta însemna că lumea nu merge cum trebuie. Nu era 
deloc rău că Maud era o frumuseţe rară, cu coapse late și 
puternice, cu mici cratere pe obrazul drept, care arătau că 
supravieţuise acelei năpaste deosebite și nu va aduce vărsatul 
de vânt în familia lui. Contele avusese parte de momente 
plăcute ridicând un cort al căsătoriţilor pe solul acoperit cu 
mușchi, hohotind și strigând instrucţiuni împreună cu ceilalți, iar 
tânăra pereche se înroși până-n vârful urechilor. Cortul se 
zgâlțâia de fervoare amoroasă și chicotelile ei nervoase. Propria 
lui soţie, Alice, îl trăsese de acolo la sfârșit, izgonindu-i pe 
bărbaţii din jur, să le ofere tinerilor măcar un dram de intimitate. 

Nuntașii lui Neville se duseseră la băut după asta, golind 
burdufurile de bere și cel de sherry alb, aduse cu trăsurile 
pentru drumul prin ţară. Numai câţiva erau treji ca să 


VP - 37 


ovaţioneze, în dimineaţa următoare, când John atârnă un 
cearșaf pătat de sângele feciorelnic. Tânărul însuși și-a făcut 
apariţia ceva mai târziu, bătut pe spate în timp ce pășea țanţoș 
printre oameni. Mama sa a stricat puţin distracţia, oprindu-l ca 
să-i șteargă petele de pe faţă în văzul tuturor. 

Fusese o zi pe cinste și vremea se menținea frumoasă. Un 
grup mai mic s-ar putea să-și fi petrecut noaptea într-un han de 
la marginea drumului, dar Salisbury avea mai mult de două sute 
de soldaţi și arcași cu el, în deplasarea spre nord. În anul 
precedent, fuseseră prea mulţi oameni uciși peste tot în ţară ca 
să riște pe undeva viața soţiei și a copiilor, mergând fără cei mai 
buni oameni din gardă în apropierea sa. 

Servitorul său îi adusese un mic scaun de lemn și o masă 
pentru bărbierit, așezând-o pe iarbă, împreună cu un ștergar 
alb, briciul, o sticluţă de ulei și un lighean cu apă fierbinte, 
aburindă. Salisbury își frecă alene ţepii de pe bărbie, 
încruntându-se la gândul a ceea ce avea de făcut mai departe. 
Fusese o adevărată binecuvântare să-și ia câteva zile libere de 
la treburile legate de proprietăţile sale și titluri, și nu în ultimul 
rând de cel de Protector. Pentru un timp foarte scurt, fusese 
doar un tată mândru, la fel ca oricare altul, călăuzind o tânără 
pereche în siguranţă spre casă. Zilele petrecute pe drum vor fi 
singura învoire de la îndatoririle sale din anul acesta, era sigur 
de asta. Sheriff Hutton era una dintre reședințele sale favorite, 
acolo unde el și soția sa și-au petrecut o parte din luna de 
miere. Știa că lui Alice i-ar plăcea să revadă vechiul conac, cu 
toate că nu va putea sta acolo mult. Fiul său și Maud se vor 
bucura de încă o săptămână, aranjând administrarea conacelor 
aduse de ea ca zestre familiei Neville. 

Salisbury zâmbi ușor la acest gând, lăsându-se pe scaun și 
îngăduind așezarea ștergarului în jurul umerilor, pe când 
servitorul îi împrăștia pe față ulei călduț și ascuțea briciul pe 
curea. Ştia că la granitele cu Scoţia, un loc pe care și-l 
imaginase întotdeauna înghețat sau bătut de ploaia 
șfichiuitoare, vechiul său tovarăș de rang, contele Percy, 
spumega de furie. Acest gând îi oferi o nouă satisfacție pentru o 
dimineaţă de vară deja perfectă. 

Servitorul său înălţă briciul și Salisbury își ridică mâna. 

— Hai s-o facem interesant, da, Rankin? O vergea pe spatele 
tău pentru fiecare tăietură, o jumătate de coroană dacă reușești 


VP - 38 


să faci asta fără niciuna. Cum îţi cade asta la sufletul tău de 
cartofor? 

— Foarte bine, domnule, răspunse Rankin. 

Era un vechi joc între ei doi. Cu toate că era adevărat că 
servitorul fusese biciuit de vreo șase ori în decursul anilor, 
câștigase destul cât să le dea o zestre cumsecade celor trei fiice 
ale sale, lucru pe care era sigur că îl cunoștea foarte bine și 
contele. Mâna lui Rankin era sigură pe când îi bărbierea lui 
Salisbury ţepii de pe gât. Stând în preajma stăpânului și 
slujitorului, soldaţii lui Neville își dădeau coate și rânjeau, 
făcând, pe tăcute, propriile lor pariuri, în vreme ce strângeau 
tabăra și se pregăteau de plecarea spre nord. 

Alice, contesă de Salisbury, ieși din cort fără să-și fi încălţat 
pantofii, frământând iarba cu picioarele goale și inspirând adânc 
aerul dimineţii. Văzu că soţul ei era supus bărbieritului și se 
decise să nu-l strige. Ştia că Rankin preţuia banii câștigați pe 
deasupra lefii sale obișnuite. O vreme, Alice rămase pe loc, 
privindu-și soțul cu o afecțiune vizibilă, încântată că rămăsese 
atât de puternic și viguros, în pofida anilor săi. Aniversarea celor 
cincizeci și cinci de ani de viață venea peste câteva luni, își 
reaminti ea, gândindu-se deja ce dar i-ar putea face. 

Sunetul unor pași în fugă îi făcură pe unii dintre soldaţi să se 
întoarcă de la scenă, cu toate că Rankin continua să netezească 
și să radă, concentrându-se asupra sarcinii și recompensei sale. 
Salisbury ridică încet și prudent capul, văzând pe unul dintre 
băieţii care participaseră la ospățul de la nuntă. Avea o amintire 
vagă a flăcăului de noaptea trecută, bând îndelung dintr-un 
burduf cu vin, înainte de a i se face foarte rău, spre distracţia 
celorlalți. 

— Domnule! strigă băiatul în goana mare, oprindu-se cu o 
derapare. 

Căsca ochii la vederea unui bărbat bărbierit pe câmp. 

— Ce-i? zise Salisbury calm, ridicându-și bărbia ca să-i ofere 
lui Rankin spaţiu liber pentru briciul său. 

— Vin niște oameni, domnule. Soldaţi și arcași, cu toţii gonind 
încoace. 

Salisbury tresări și apoi înjură pe când lama briciului îi mușcă 
bărbia. Se ridică brusc în picioare, smulgându-și ștergarul de pe 
gât pentru a-și șterge uleiul și pata de sânge de pe față. 


VP - 39 


— Toată lumea pe cai! răcni Salisbury spre oamenii uluiţi din 
jurul său. 

O rupseră la fugă, gonind spre caii și armele lor. 

— Aduceţi-mi calul aici! Rankin, nătărău neîndemânatic, m-ai 
tăiat! Calul! Alice! Pentru Dumnezeu, pune-ţi încă/țări/le în 
picioare! 

Întreaga scenă somnoroasă se spulberă, iar acum oamenii 
alergau în toate direcţiile, împiedicându-se și strigând după 
ofițerii care-i comandau. În momentul când Salisbury încălecase, 
între stăpânul lor și oricine se apropia de ei se formaseră deja 
șiruri de călăreţi. Cei cu privirea cea mai ageră strigară: 

— Arcași! iar și iar, pentru ca scuturile să le fie aruncate 
călăreţilor și arcașii lui Neville alergară înainte, încordându-și 
arcurile din mers. 

— Domnule, armura! zise Rankin. 

Omul înșfăcase o grămadă de metal, cu un braț petrecut 
printr-o apărătoare circulară, atârnând pe jumătate deschisă în 
balamalele sale. Alerga pe lângă scări, pe când contele își 
îmboldea armăsarul înainte. Slujitorii care să-l îmbrace pe 
stăpânul lor nu se vedeau pe niciunde. Rankin îi întinse o sabie 
lungă și aproape că nimeri sub copitele calului când se 
împiedică. 

— Nu-i vreme, Rankin. Totuși, apărătoarea pentru gât, asta 
am s-o iau. Și adu-mi un scut, da? Este unul atârnat acolo, pe 
copacul acela, îl vezi? 

Se întinse când Rankin îi aruncă gulerul metalic, înșfăcându-l 
din aer și prinzându-l în jurul gâtului. În faţă, o sută cincizeci de 
pedestrași și șaizeci de arcași îl așteptau răbdători să li se 
alăture. Salisbury privi în urma sa, ca să vadă dacă nevasta și 
fiul său își găsiseră caii. Și proaspăta mireasă era acolo, 
gesticulând cu mânuţele ei albe. O expresie îngrijorată poposi 
pe chipul contelui la vederea micului grup atât de vulnerabil. Se 
întoarse, iar fiul lui ridică privirea la zgomotul copitelor. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? Cine vine? 

— Încă nu știu, spuse Salisbury. Va trebui doar să las vreo doi 
în viață ca să-i întreb, nu? Misiunea ta este să le duci pe mama 
ta și pe Maud la adăpost. Asta nu-i problema ta, John, nu astăzi. 

Nu mai spuse că dacă tinerii căsătoriți erau uciși, exista 
probabilitatea ca acele proprietăţi valoroase din zestre să fie 
înapoiate lordului Cromwell sau chiar să cadă din nou în mâinile 


VP - 40 


lui Percy; era exact genul de dispute care-i ţineau pe judecătorii 
de la Curtea Regelui ocupați cu lunile sau chiar cu anii. Nu asta 
puteai spune înaintea noii soții, cu toate că Salisbury fu încântat 
s-o vadă pe Maud sărind în șa, la fel de sprintenă ca orice fătucă 
zdravănă de la ţară. Fustele ei lungi i se ridicară sus pe picior și, 
în prezența nevestei sale, Salisbury își mută privirea. Fiul lui se 
înroși și descălecă să îndrepte straturile de veșminte. 

— Las-o baltă, John! Am mai văzut și înainte picioare de fete. 
Alice, ia-l pe fiul tău cu tine. Vreau să fiţi în siguranță. Țineţi-vă 
departe de orice luptă, până la sfârșitul zilei. Apoi fugiţi spre 
sud, înapoi la Tattershall. 

— Sheriff Hutton e mai aproape... și-i al nostru, zise soția sa, 
fără să mai piardă vremea, arzând de nerăbdare să plece de- 
acolo. 

— Nu știm ce-i în faţă, Alice, doar ce-avem în urmă. Du-te cu 
John. Sudul e sigur, iar Cromwell vă va ţine cu siguranță la 
adăpost, până când vine cineva din familie ca să se răzbune. 
Asta dacă eu cad. Ăștia sunt cei mai buni oameni ai mei, Alice. 
Aș paria și ultima mea leţcaie pe ei. 

— Vrei să plecăm acum? îl întrebă soţia. 

O iubi în clipa aceea, pentru expresia ei serioasă și lipsa totală 
de frică. Salisbury o putea vedea pe Maud privind-o pe femeia 
mai în vârstă și învățând, în ziua aceea, câte ceva despre cum 
să fie o Neville. 

— Numai când ai auzit că am căzut sau că ziua-i pierdută. Vei 
fi mai în siguranță aici, cu oamenii mei prin apropiere, decât 
dacă pleci! 

Se opri, dându-și seama că dușmanul s-ar fi putut să-i 
încercuiască încă de cu noapte, gata să captureze pe oricine 
încerca să scape spre sud. 

— Carter! Vino aici! îi strigă el unui călăreț solid, care trecea 
pe lângă ei. 

Omul se smuci în șa, răsucindu-se cu totul să vadă cine-l 
chemase pe nume, apoi își întoarse calul pe loc, cu mare 
măiestrie. 

— Bine, Carter, zise contele pe când acesta se apropia. Am 
nevoie de câţiva oameni care să iscodească ce se petrece spre 
sud, să verifice linia de retragere. la patru oameni, apoi te 
întorci și-i raportezi contesei. 


VP - 41 


— Da, domnule, răspunse bărbatul, ridicându-și viziera și 
fluierând ascuţit pentru a atrage atenţia unui grup de călăreţi. 

— Destul de bine, spuse Salisbury. 

Îi zâmbi soţiei și fiului său. 

— Au nevoie de mine acum. Dumnezeu să vă binecuvânteze 
pe toţi. Doamnelor, John, mult noroc. 

Salisbury își lăsă viziera jos și-și îmboldi calul cu călcâiele, 
regretând lipsa cizmelor sale cu pinteni, care l-ar fi făcut pe 
armăsar să țâșnească înainte, indiferent de cine sau ce-i stătea 
în cale. Totuși, avea o spadă în mâna dreaptă, un scut în stânga, 
și fier de calitate în jurul gâtului. Îi vor folosi. 

Galopa spre șirurile de călăreţi ai lui Neville, apoi trecu printre 
ei pe când se despărțeau pentru a-i face loc să vină înaintea lor. 
Salisbury putea vedea un mare număr de soldați călărind și 
mărșăluind fără nicio grabă spre poziţia lui. Își miji ochii 
scrutând la distanţă, dorindu-și să aibă ochii ageri ai tânărului 
care-i zărise prima dată. Indiferent cine erau, nu purtau nicio 
culoare, nu aveau stegari înaintea lor. Înghiţi cu noduri văzând 
numărul lor, erau de trei ori mai mulţi decât propriile sale forţe. 

— Soţia mea spunea că nici n-aș avea nevoie de atâţia dintre 
voi, nu pentru o plimbare la nuntă, îi zise el omului de lângă el, 
făcându-l să rânjească. Dacă vreunul dintre noi supraviețuiește 
acestei lupte, fii drăguţ te rog și dă-i de veste că n-a avut 
dreptate, da? Va fi recunoscătoare pentru asta, sunt convins. 

Cei din jurul lui chicotiră și lui Salisbury îi plăcu această 
încredere a lor. Fiecare dintre cei de aici luptase împotriva 
hoardelor de scoțieni sălbatici de la graniţe, pe când fusese 
Păzitorul regelui. Își cunoșteau meșteșugul și erau bine 
împlătoșaţi, cămașă de zale sau pieptar, sprijiniți de șaizeci de 
arcași buni, capabili să doboare pasărea din zbor, dacă le dădeai 
o carafă de bere ca recompensă. 

— Avangarda! Terminaţi-i! răcni Salisbury, făcându-și arcașii 
să sară între buruienile din faţă. 

Putea vedea trupele care se apropiau despărțindu-se de 
marginea  rândului din față, făcând același lucru, șiruri 
întunecate de arcași desprinzându-se în goană din grosul 
formațiunii pentru a provoca pierderi și distrugeri. Se vor întâlni 
pe pajiștile uscate de soare de la mijloc, trimițând săgeți pe 
gâtul celor din fața lor. Numărul va conta, și-și încordă privirea 


VP - 42 


pentru a vedea câți le stăteau împotrivă. Armăsarul său pufni la 
această oprire și zăbavă, așa că întinse mâna și-l bătu pe gât. 

— Ușurel, băiete. Lasă-i pe arcași să ne curețe calea. 

Ambele tabere se opriseră deja, în vreme ce arcașii, la pas 
întins, trăgeau printre copaci și buruienile înalte dintre ei, 
stârnind praf și fluturi în drumul lor. Era o dimineaţă aurie și, cu 
toate că era depășit numeric, Salisbury strânse mânerul spadei, 
auzind şaua din piele scârțâind când se aplecă înainte. Avea mai 
mult de câteva zeci de dușmani, însă numai unul singur ar fi 
putut să riște o astfel de confruntare și avea banii și oamenii 
pentru a-i trimite împotriva sa. 

— Percy, mormăi Salisbury pentru el. 

Nu mai spera decât că bătrânul se afla și el acolo, în 
persoană, pentru a-l vedea doborât. Era prea târziu pentru a se 
blestema că nu se așteptase la un asemenea atac. Salisbury 
adusese la nunta fiului său o trupă mai mare decât crezuseră 
toți că ar fi fost nevoie, dar cu toate acestea, înaintea lor se afla 
o adevărată oștire năvălind împotriva lor. Își zise că ar fi trebuit 
să-și dea seama că Percy nu va sta liniștit la Alnwick, în vreme 
ce pierdea moșii. Salisbury cunoștea fiecare detaliu al 
proprietăţilor oferite ca zestre de Cromwell. Un motiv pentru 
care fusese atât de încântat să le primească era că-l înjosea pe 
bătrânul plin de venin care domnea în nord. 

Clătină din cap, lepădându-se de regrete și îndoieli. Oamenii 
lui erau bine antrenați și loiali până la fanatism. Vor lupta. 

e 

Thomas, Lord Egremont, privea șirurile ordonate de arcași 
îndepărtându-se cu pas grăbit. In decursul verii îndelungate, 
buruienile se uscaseră până aproape de albire, cu toate acestea 
crescuseră atât de înalte, încât unui om nu-i rămânea altceva de 
făcut decât să se lase într-un genunchi pentru a dispărea cu 
totul. Avusese parte de momente ca un blestem, până izbutise 
să găsească grupul de nuntași ai lui Neville într-un teritoriu pe 
care nu-l cunoștea prea bine. Cu o noapte înainte, Trunning 
trimisese iscoade în toate direcţiile, așezându-și plasa tot mai 
departe, până când una dintre ele se întorsese într-o goană 
înapoi, cu faţa roșie și strigându-și vestea. Maestrul spadasin al 
lui Percy își sculase oamenii, pregătindu-i de marș, în vreme ce 
Thomas încă mai căsca și se holba în jurul lui. 


VP - 43 


El și Trunning își vorbiseră foarte puţin de când au fost trasate 
liniile în curtea de la Alnwick. Thomas își spusese că nu avea 
nevoie de ticălosul bătrân și acrit, însă adevărul era că Trunning 
știa cum să organizeze o campanie. Bătrânii oșteni și târgoveţii 
așteptau de la el ordine, pentru că era mereu acolo ca să le dea. 
Nu era cine știe ce pricepere, din câte putea vedea Thomas. Tot 
ce-ţi trebuia era să ai ochi pentru lucrurile mărunte și o vorbă 
aspră. Thomas se întreba dacă-și imagina doar, sau chiar 
disprețul lui era acolo de fiecare dată când li se încrucișau 
privirile. Dar chiar și așa, nu conta. Găsiseră grupul de nuntași ai 
lui Neville, și cu toate că acolo erau mai mulţi soldaţi decât se 
așteptaseră amândoi, ei erau destul de numeroși ca să-i 
măcelărească pe toţi. 

Thomas se trase spre centrul liniei de călăreţi, formând aripa 
dreaptă a celor cinci sute de oameni cu topoare și săbii, deja 
acoperiţi de broboane de transpiraţie din cauza marșului forţat 
de dinaintea zorilor. În timp ce arcașii înaintau, era o șansă 
pentru acești oameni să-și mai tragă sufletul. Cel puţin, zăduful 
din timpul zilei nu era încă decât o ameninţare. Mai târziu, va fi 
mult mai greu, ţinând cont de greutatea armurii și armelor și 
oboseala năucitoare provocată de folosirea lor. Lordul Egremont 
rânji la acest gând, o expresie care păli întrucâtva când îl văzu 
pe Trunning oprindu-și brusc armăsarul și băgându-l în linia de 
așteptare. Omul nu stătea nicio clipă locului, iar Thomas îi putea 
auzi vocea răgușită răcnind ameninţări spre vreun nefericit care 
se abătuse de pe poziţia sa. 

În fata lor, șase arcași pricepuţi dispărură între tufișuri, fiecare 
singur, avansând în căutarea unor ţinte. Thomas nu avea nicio 
idee dacă Nevillii aduseseră arcași cu ei. Dacă nu, acei o sută 
douăzeci ai lui vor începe masacrul cu săgețile lor, făcându-i 
bucăţi, fără să piardă nici măcar un singur om din mica sa 
armată. 

Thomas ridică brusc capul, auzind pe cineva urlând, o siluetă 
îndepărtată, ieșind la iveală de acolo de unde se ascunsese. Și 
mai multe urlete răsunară, și de-a lungul celor aproape doi 
kilometri de teren deschis, Thomas putea vedea oameni care 
goneau oprindu-se, părând că se smucesc și apoi se pun iar în 
mișcare, trimițând săgeți înaintea lor. Se înfioră, imaginându-și 
arcașii gâfâind și încercând să privească în toate direcțiile, 
așteptându-se întotdeauna la o scurtă suferință atunci când 


VP - 44 


erau descoperiţi și străpunși cu vreo săgeată. Era o treabă urâtă 
și era deja limpede că Neville aveau propriii lor băieţi cu arcuri, 
pregătiţi să-i întâmpine. 

Thomas inspiră, privind împietrit înainte mai degrabă decât să 
caute aprobarea lui Trunning. 

— Apropiaţi-vă de ei! Împreună cu mine, în bună ordine! 
strigă el de-a lungul liniei. 

Soldaţii călare strânseră mai tare spadele și topoarele în 
mână, plesnind cu limbile în interiorul obrajilor, făcându-și caii 
să o ia la pas înainte. Arcașii vor ajunge la liniile Neville, aceștia 
fiind în raza lor de acţiune și putând fi doborâţi. 

Înaintea sa, Thomas văzu doi bărbaţi vânjoși ridicându-se 
brusc, apărând din grozamă și tufișuri. li văzu trăgând de 
arcurile lungi și-și ridică scutul cu o smucitură, dând înapoi în 
clipa când o săgeată îl lovi cu o pocnitură puternică. Cealaltă 
dispăru dincolo de el, provocând urletul de durere sau șoc al 
cuiva din spatele lui. Trunning răcni un ordin, însă linia se 
pusese deja în mișcare. Arcașii trebuiau atacați printr-o șarjă de 
cavalerie, iar frontul de călăreţi ţâșni înaintea celor pedeștri, cu 
scuturile ţinute sus și vizierele coborâte, săbiile gata să 
lovească. Thomas simţi cu urcă exaltarea în el pe când îi dădea 
pinteni calului său negru, uriaș, trimiţându-l într-un galop 
vijelios. 

Cei doi arcași încercară să se ferească, aruncându-se la 
pământ când primii călăreţi se apropiară. Thomas îi văzu într-un 
nor de praf, străduindu-se disperaţi să se ferească de copite și 
de lovitura unei spade când un cavaler galopă spre ei. Apoi 
rămaseră în urmă, fiind lăsaţi în spate, la cheremul oamenilor 
înarmaţi cu topoare, care să-i hăcuiască, în vreme ce ei o luară 
la galop. 

Călărea din greu deja, linia de cavaleri înzăuați devenind tot 
mai fragmentată pe când întâlneau tot felul de obstacole 
naturale de pe teren. Thomas simţi cum armăsarul dă înapoi și-l 
dirijă peste o tufă de mărăcini, rupând-o cu potcoavele, astfel că 
planta se legănă în urma lui. Își potrivi scutul și se lăsă pe spate, 
încetinind pasul, pentru a nu înainta prea mult. Neville erau 
acolo, la aproape opt sute de metri distanţă, părând mici și 
neajutoraţi în faţa cavalcadei de călăreţi. 

— Lord Egremont! Încetinește, prostănacule... 


VP - 45 


Thomas privi furios în jur când calul lui Trunning îi tăie calea. 
Omul avu impertinenţa de a-i apuca frâul și trase de hăţuri. 

— l-aţi mâinile de pe el! mârâi Thomas. 

Privi în jur și văzu că-și lăsase forțele principale mult în spate. 

Trunning îşi descleștă mâinile, ridicându-și viziera și 
stăpânindu-și cu greu furia. 

— Domnule, îi vei istovi pe toţi, după ce vor încerca să nu te 
piardă din vedere. Peste opt sute de metri este mult prea mult 
ca să alergi în cămașă de zale. Unde-ţi sunt minţile? Ti-au tăiat 
curajul arcașii ăștia? La naiba, omule, nu mai sunt atât de mulţi 
acum. 

Thomas aproape că simţea o poftă nestăvilită de a-l dobori 
din șa pe Trunning. Dacă ar fi crezut că omul tatălui său ar fi 
putut fi luat prin surprindere, ar fi încercat, însă Trunning era un 
veteran, oricând pregătit să se ferească sau să atace. Chiar și 
calul maestrului spadasin părea să se ferească făcând pași mici, 
dintr-o parte într-alta, bătrânul armăsar fiind la fel de obișnuit cu 
ciocnirile armate ca și stăpânul său. Thomas își dădu seama 
atunci că Trunning avea dreptate oprindu-l, însă vorbele încă-l 
mai făceau să sângereze și abia putea vedea de furie. 

— Vezi de oameni, Trunning. Urlă un ordin spre ei, după cum 
îți place, însă am să-ți înfig capul într-o suliță dacă mai 
îndrăznești vreodată să te atingi de hățurile mele. 

Spre dezgustul său, Trunning abia dacă scoase un rânjet, apoi 
arătă cu mâna spre forțele lui Neville. 

— Dușmanul se află acolo, lord Egremont, dacă nu ești sigur 
de asta. Nu aici. 

— Uneori mă întreb asta, pitic bombastic și fiu de curviștină, 
se răsti Thomas. 

Cel puţin, i-o spusese omului tatălui său. Faţa lui Trunning se 
întunecă și-și deschise gura să răspundă, apoi se lăsă dintr- 
odată în jos, acţionând din instinct, când săgețile începură să 
zboare în jurul lor, trimise de ambele tabere. Thomas înjură, 
văzând doi arcași în vestoanele lor roșii-argintii căzând cu săgeți 
înfipte în piept. Ridică o mână în semn de mulţumire spre doi 
dintre oamenii săi care-i doborâseră. Își atinseră zulufii de pe 
frunte spre el, sărind înainte. 

— Adunaţi-vă! răcni Trunning. Grupaţi-vă lângă Egremont! 
Aici! 


VP - 46 


Liniile se refăcură în jurul lui Thomas în timp ce el stătea în șa 
și fumega. Putea auzi respiraţia întretăiată a călăreţilor când 
ajungeau la el. Gâfâiau în zăpușeala grea a dimineţii și era 
enervant să-și dea seama că Trunning avusese dreptate, ca 
întotdeauna. 

— Staţi aici și odihniţi-vă, le strigă Thomas, văzându-i cum 
respiră ușuraţi. Beţi apă și așteptați. Suntem de trei ori mai 
mulţi ca ei, nu vedeţi? 

După ce-și mai reveniră, îi conduse pe toți înainte, bidiviul lui 
pășind cu grijă peste trupurile arcașilor morţi, când ajunseră la 
ei, fiecare zăcând singur, cu săgeți ițindu-se ca niște ţepi din 
carne. Thomas încă putea auzi zvâcnetul arcurilor peste fâșia tot 
mai mică de teren dintre cele două tabere, însă credea că erau 
mai multe trupuri căzute în culorile Neville decât cele 
înveșmântate în cenușiu ale oamenilor săi. 

In tot timpul cât el gonise pe pajiști împreună cu călăreţii săi 
și cu Trunning, oamenii lui Neville rămăseseră neclintiți, 
așteptându- |. În vreme ce oamenii săi încetiniră până la mersul 
la pas, văzu cum primele lor rânduri făcură un salt brusc înainte, 
începând să gonească. Thomas clipi. Oamenii lui Neville erau 
atât de mult depășiți numeric, încât era o adevărată sinucidere 
să iasă în teren deschis, unde-i putea înconjura și distruge. 
Crezuse că Salisbury o să-și consolideze poziţia și o să-și apere 
tabăra cât putea de mult, poate în acest timp să trimită călăreţi 
pentru a aduce ajutoare. Să atace așa, nu avea niciun sens. 

— Arcași! Ochiţi rândurile din față! îl auzi strigând pe 
Trunning. 

Asta făcu să-i crească moralul lui Thomas, văzând zeci de 
oameni ascunși, ţâșnind dintre buruieni, abandonând jocul 
sălbatic, cu arcașii lui Neville răspunzând ordinului lui Trunning. 
Imediat ce-și părăsiră ascunzișul, arcașii lui Neville săriră la 
rândul lor și săgețile-și luară din nou zborul: lovituri scurte, 
mușcătoare, care-i doborâră la pământ. Numărul morţilor era 
uluitor în ambele tabere, însă Thomas putea vedea că șase sau 
opt dintre propriii săi arcași supraviețuiseră și puteau lua la ochi 
linia lui Neville. Era prea târziu acum pentru ei s-o ia la fugă, și 
arcașii traseră valuri de săgeți după valuri de săgeți, până când 
fură copleșiți. 

Cu un vuiet mare, cavalerii lui Salisbury năvăliră asupra celor 
care-i loviseră, cai și oameni ciocnindu-se laolaltă, căzând în 


VP - 47 


spate. Nici două sute de metri nu-i mai despărţeau acum, iar 
Thomas simţi cum i se usucă gura și cum i se umflă bășica 
udului. Se mișcau bine acești călăreţi Neville. Thomas înghiţi cu 
noduri, înțelegând, în sfârșit, că se confrunta cu garda personală 
lui Salisbury. O privire scurtă la stânga și la dreapta îl 
îmbărbătă. Avea un front larg. Avea numărul de oameni. 
Thomas Percy, Lord Egremont, își ridică braţul pentru un 
moment glorios și apoi Trunning dădu ordinul de șarjare înainte 
s-o poată face el, micul ticălos înșelător. 


4. 


Richard de York se găsea într-o stare de spirit minunată și 
plină de efuziune. Ziua era toridă și în aer plutea iz de tencuială 
și praf. Camera Pictată din Palatul Westminster era veche de 
secole, având un tavan de un roșu-închis, crăpat pe întreaga sa 
lungime și umed aproape în permanenţă. Acum se uscase însă, 
iar mirosul era destul de plăcut. 

York se lăsă pe spetează. In vremea asta un pergament, lung 
cât braţul său, fu trecut de la unul la altul în jurul mesei. Fiecare 
dintre bărbaţii așezați stărui reverenţios asupra lui când îl primi, 
recitind cuvintele prin care Eduard de Westminster era 
consacrat atât ca prinţ de Wales, cât și ca moștenitor al tronului 
Angliei. Cel puţin unul dintre lorzii adunaţi acolo aruncă spre 
York priviri furișe pe sub sprâncene, încercând să-i deslușească 
planurile ascunse. Edmund de Beaufort, contele Somerset, 
zăbovi asupra declaraţiei oficiale, citind-o de la capăt, căutând 
ceva ce poate-i scăpase. 

Tăcerea deveni tot mai apăsătoare. Cu toţii îl așteptau pe 
Somerset să apuce pana de scris și să semneze. In apropiere, 
clopotul de la Westmister bătu de amiază, dangătul răsunând pe 
coridoare. York își drese glasul, făcându-l pe Somerset să ridice 
brusc privirea. 

— Ai fost prezent când s-au scris toate acestea, domnule, zise 
York. Te mâhnește scopul înscrisului? Urmarea sa? 

Somerset își țuguie buzele. Era clar că nu exista nicio clauză 
subtilă, niciun fel de vorbe meșteșugite care să-i refuze fiului 
regelui Henric dreptul la tron și la moștenire. Și totuși nu-i dădea 


VP - 48 


pace bănuiala că-i scăpase lui ceva. York în mod sigur nu 
câștiga nimic îngăduind familiei Lancaster să-și continue drumul 
pentru încă o generaţie. Dacă se aștepta vreodată prilejul ca 
tronul să fie revendicat, Somerset era convins că acel moment 
sosise acum. Regele Henric zăcea tot într-o stare letargică, 
neștiind ce se petrecea în jur, învăluit ca într-o ceaţă. York 
domnise în numele regelui pentru mai bine de un an, fără 
dezastre, fără vreo invazie din partea Franţei, cu excepţia 
obișnuitelor atacuri asupra navelor comerciale și orașelor de 
coastă. Somerset știa prea bine că popularitatea lui York era în 
creștere. Și iată, totul era acolo, pe hârtiile avizate de Parlament 
și trecute Camerei Lorzilor și desigur și lui York, pentru semnat, 
pecetluit și transformat în lege. Bărbaţii din acea încăpere 
aveau să desemneze un bebeluș drept viitor rege al Angliei. 
Somerset clătină iritat din cap când alţi doi baroni își dreseră 
glasul, atrăgând atenţia că era ora prânzului și începea 
programul de amiază. 

— Patru luni i-au fost necesare pentru a fi alcătuită, zise 
Somerset fără a-și ridica privirea. Mai puteţi aștepta încă o clipă 
până o citesc încă o dată. 

York oftă ostentativ, sprijinindu-se de speteaza scaunului și 
privind spre tavanul înalt. Vedea, printre grinzi, cuibul din noroi 
uscat al unei rândunici, o pasăre mică și foarte curajoasă, sau 
poate proastă, care alesese acea încăpere pentru a-și crește 
puii. Lui York i se păru că vede o urmă de mișcare la intrarea în 
cuib și rămase cu privirea fixată acolo, dispus să aștepte. 

— Micul Eduard va fi investit la Windsor, spuse Somerset cu 
glas tare. Nu există nicio menţiune aici despre regenţi în timpul 
creșterii lui. 

York zâmbi: 

— Tatăl lui este încă rege, Edmund. Numirea unui regent ar fi 
o dublă eroare. Am căzut de acord să protejez și să apăr regatul 
pe durata bolii regelui Henric. Vrei să numesc un al treilea om, 
ori poate un al patrulea? Poate că ai vrea să ne pui pe toţi să 
domnim în Anglia până termini tu de citit? 

Vorbele sale stârniră chicoteli în jurul mesei. Somerset privi 
încruntat. 

— Regele Henric se va trezi din starea care-l apasă, răspunse 
el. Și-atunci unde te vei situa, dragul meu domn York? 


VP - 49 


—Mă rog pentru asta, zise York, în ochi citindu-i-se 
amuzamentul. În fiecare zi spun câte o rugăciune ca să pot să 
mă eliberez de această povară îngrozitoare a autorităţii mele. S- 
o fi trăgând familia tatălui meu din regele Eduard, însă fiii lui 
John de Gaunt se află înaintea alor mei. Nu mi-am dorit tronul, 
Edmund. Tot ceea ce-am făcut a fost cu scopul de a menține 
Anglia în siguranţă și întreagă, câtă vreme regele ei visează. 
Atât și nimic mai mult. Nu eu sunt tatăl acestui copil, ci doar 
protectorul său. 

În ultimele sale cuvinte exista o accentuare discretă, iar 
Somerset își dădu seama că York încerca să-l îmboldească. Se 
zbârii fie și numai la acest gând, strângând pumnul drept pe 
masă. Auzise niște zvonuri care circulau prin Camera Lorzilor și 
a Comunelor. Astfel de vorbe șoptite erau dincolo de dispreţ, 
izvorâte din dorința nemernică de a o ruina pe regina Margaret 
și de a-i refuza fiului ei locul de drept. Mormăind un blestem, 
Somerset înșfăcă o pană și-și scrise numele cu înflorituri, 
îngăduind slujbașilor aflaţi în așteptare să ia pergamentul de la 
el și să usuce cerneala cu fire de nisip, înainte de a i-l înmâna, în 
cele din urmă, lui York. 

Poate doar ca să-l înfurie pe bătrân, York își lăsă la rându-i 
privirea să treacă cu încetineală peste rânduri. O făcea fără 
grabă și se scărpina pe gât în timp ce citea, simțind nerăbdarea 
celorlalţi, precum și furia gata să dea în clocot a ducelui ce-i 
stătea înainte. De fapt, York luase în considerare amânarea pe 
mai departe a discuţiilor de trecere a documentului prin 
Parlament. Dacă regele Henric se ducea de pe lumea aceasta 
înainte de semnarea și pecetluirea lui, York devenea, în acel 
moment, moștenitorul tronului. Ajunsese la acest statut cu patru 
ani înainte, când se părea că regina era stearpă ori că regele nu 
era capabil să-și facă datoria. 

Gândul acesta era ca o pișcătură în mintea lui, chiar și acum, 
că numai propria lui semnătură lipsea să umple distanţa dintre 
el și Coroană. Totuși, Salisbury îl convinsese. Capul familiei 
Neville știa mai bine decât oricine cum să stăpânească puterea 
și să o asigure pentru cei de-un sânge cu el. Era încântător să 
vezi toată acea înţelepciune și dibăcie de Neville folosite în 
avantajul său, cugetă York în timp ce citea. Când se căsătorise 
cu Cecily Neville, casa de York dobândise puterea unui clan și o 
tradiţie de familie atât de vaste și de variate, încât în mod sigur 


VP - 50 


vor ajunge să și domnească, indiferent de numele de căsătorie 
ori de un anumit blazon. Era doar recunoscător că se hotărâseră 
ca York să fie luptătorul lor. Oricine se ţinea aproape de clanul 
Neville putea ajunge departe, din câte se părea. Să li te 
împotrivești însemna ca bieţii ticăloși, precum Somerset, să nu 
ajungă nicăieri. _ 

În cele din urmă, York dădu din cap, satisfăcut. Își luă pana, o 
înmuie în călimară, adăugându-și numele la capătul listei, și 
continuă cu câteva înflorituri decorative, vădindu-și plăcerea. 

Era prea devreme să revendice tronul, Salisbury îl convinsese 
asupra acestui lucru. Prea mulţi dintre nobilii regelui ar pune 
mâna pe arme fără nicio ezitare, în momentul când un uzurpator 
ar scoate capul la iveală. Încet, încet, drumul i se așternea 
înaintea sa dacă prefera să-l străbată la pas. Viaţa unui nou- 
născut era ceva foarte delicat. York însuși pierduse cinci prunci 
din cauza bolii și răcelilor. 

Zâmbi spre grămăticul care așeza greutăţile de plumb la 
colțurile pergamentului. În calitatea sa de protector, Marele 
Sigiliu al tronului Angliei îi stătea la dispoziţie spre a fi folosit, 
era stadiul final. Patru oameni de rând stătuseră în picioare pe 
toată durata discuţiilor, cu capetele plecate, așteptând partea în 
care trebuiau să-și intre în rol. Când York le făcu semn, se 
apropiară de masă, așezând cele două jumătăţi ale Sigiliului din 
argint și aducând un castron cu ceară, ţinut la cald pe un mic 
vas cu jeratic. Toţi cei prezenţi priviră cum jumătăţile Sigiliului 
Regal se îmbucă păcănind, iar imaginea Regelui Henric, așezat 
pe tron, fu acoperită de ceară albastră. Unul dintre slujitori, 
Tăietorul-de-ceară, folosi un cuţitaș pentru a reteza resturile de 
la marginea discului format, ce începea să se răcească, în timp 
ce un altul potrivi bucăţile de panglică pe document. Era muncă 
făcută de lucrători iscusiţi, iar cei prezenți priviră cu interes 
când discul de ceară caldă fu răsturnat și presat pe pergament, 
pătând hârtia cu ulei. Cele două jumătăţi fură ridicate, 
dezvăluind o pecete de ceară, groasă de zece centimetri, 
presată peste panglici până când nu mai putea fi dezlipită fără a 
se sfâșia hârtia sau a sparge pecetea însăși. 

Se terminase. Purtătorii Sigiliului își făcură de lucru 
strângându-și uneltele de pe masă, puseră cele două jumătăţi 
din argint înapoi în săculeţul din mătase, apoi într-o cutie 


VP -51 


ferecată, din același metal lustruit. După ce făcură o plecăciune 
în faţa Protectorului, ieșiră în tăcere, rolul lor încheindu-se acolo. 

York se ridică, împreunându-și mâinile cu zgomot. 

— lată un copil, făcut Prinţ de Wales, moștenitor al tronului. 
Domnilor, sunt mândru astăzi de Anglia, la fel de mândru ca un 
tată de propriul său fiu. 

Privi spre Somerset cu ochii strălucind. Chiar și atunci, 
Somerset l-ar fi ignorat dacă unul dintre cei prezenţi n-ar fi 
hohotit atât de tare. Ofensat, contele își lăsă mâna pe mânerul 
spadei, înfruntându-l pe York, aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Explică tâlcul acestor vorbe, Richard! Dacă ai curajul de a 
acuza un om de necinste și trădare, fă asta limpede, fără vorbe 
meșteșugite! 

York zâmbi și mai larg, clătinând din cap. 

— Mă judeci greșit, Edmund. Lasă mânia deoparte! Aceasta-i 
o zi de bucurie, linia genealogică a regelui Henric fiind asigurată. 

— Nu! răspunse Somerset cu asprime. 

Avea patruzeci și opt de ani, însă era în putere și nici nu se 
gârbovise, deși părul îi încărunţise. Se ridică încet din scaun, cu 
umerii laţi, furia făcându-l să continue: 

— Cred că-ţi voi cere satisfacţie, Richard. Dacă împrâăștii 
zvonuri false, trebuie atunci să le și aperi. Dumnezeu și mâna 
mea dreaptă vor hotărî cu siguranţă ce se va întâmpla. Acum, 
cere-ţi iertare și mila mea, altfel ne vedem mâine în zori, în 
curtea de-afară. 

Dacă n-ar fi existat masa dintre ei, ar fi tras spada și l-ar fi 
lovit pe York acolo, în acel moment. Ceilalţi din încăpere își 
atinseră nervoși mânerul propriilor săbii, gata să acţioneze. York 
își ţinuse mâinile departe de sabie, știind că era în raza de 
acțiune a oricărei fandări bruște și că Somerset era al naibii de 
iute. Prudent, se ridică în picioare. 

— ÎI ameninţi pe Protectorul și Apărătorul Regatului, răspunse 
York. 

Glasul i se înmuiase, cu toate că încă-și mai păstra zâmbetul, 
incapabil să-și ascundă încântarea față de cursul luat de 
evenimente. 

— la-ţi mâna de pe spadă! 

— Am spus că vreau să mi se dea satisfacţie! mârâi Somerset 
ca răspuns, roșu la faţă. 


VP - 52 


York chicoti, deși în atmosfera tensionată din încăpere, suna 
un pic cam fals. 

— Greșești, însă ameninţarea ta constituie o ofensă pe care 
nu pot s-o iert. Gărzi! 

Ridicase vocea la sfârșit, surprinzându-i pe toţi din jur. Doi 
bărbaţi solizi intrară într-o clipită, trăgând săbiile când dădură 
cu ochii de scena încordată dinaintea lor. York li se adresă 
soldaţilor Parlamentului, fără a-și dezlipi nicio clipă privirea de la 
Somerset: 

— Arestaţi-l pe lordul Somerset! A ameninţat persoana 
Protectorului. Sunt sigur că cercetările vor dezvălui o uneltire 
mai ascunsă împotriva Tronului și a celor care-l servesc. 

Cu o mișcare îndelung exersată, Somerset trase spada și se 
năpusti peste tăblia mesei. Asaltul său a fost atât de 
surprinzător, încât York sări iute înapoi, lovindu-se de peretele 
din spatele său, astfel că tencuiala uscată căzu de pe tavan în 
spirale largi. Uimit, își ridică o mână la faţă și-și privi degetele, 
aproape așteptându-se să vadă sânge. Totuși, gărzile se 
repeziră la Somerset, chiar când se pusese în mișcare, 
înșfăcându-l și împiedicându-i lovitura. In ciuda zbaterilor sale, 
lordul fu dezarmat, cu braţul răsucit la spate, făcându-l să 
geamă de durere. 

— Edmund, smintit ce ești! zise York furios. Te vor duce de-a 
lungul Tamisei până la Turn. Nu cred că ne vom mai vedea pe 
toată perioada pregătirii rechizitoriului. Voi trimite reginei 
vestea arestării tale, la Windsor. Nu mă îndoiesc că va fi 
afectată de pierderea unuia dintre cei mai dragi slujitori. 

Somerset fu târât de acolo, încă răcnind și zbătându-se. York 
își șterse transpiraţia de pe frunte. Făcu un semn spre 
pergamentul de pe masă. 

— Trimiteţi asta la Windsor, să fie citit și înmânat regelui 
Henric. Dumnezeu știe că nu va auzi niciun cuvânt, dar așa cere 
legea. 

York își regăsi calmul și ieși, cu capul sus și cu pași mari, în 
aerul cald din Palatul Westminster. Ceilalţi lorzi se adunară încet 
în spatele lui, fără niciun cuvânt. 

e 

Lordul Egremont călărea din greu în mijlocul trupelor lui 
Neville, conștient de faptul că era musai să nimicească grupul 
de nuntași. Chiar dacă blazonul Percy fusese răzuit sau acoperit, 


VP-53 


arcașii lui trăseseră primii și uciseseră vreo șase cavaleri și 
călăreți de-ai lui Neville. Nu va fi îngăduită niciun fel de 
retragere pe tăcute după una ca asta, niciun fel de o a doua 
șansă. Putea vedea furia contelui Salisbury întipărită pe chip, 
când galopă într-acolo. Contele Neville era înconjurat de cei mai 
buni luptători ai săi, împungând aerul cu spada și răcnind ca să 
rearanjeze formațiunea. Thomas își dirijă calul direct spre 
bărbatul mai vârstnic, simţindu-și scutul și spada ușoare în 
mâini. Se antrenase pentru asta. Adusese șapte sute de oameni 
împotriva a mai puţin de o treime. Îi va dobori înainte ca soarele 
să se ridice pe cerul amiezii. 

Călăreţii lui Percy și Neville se năpustiră unii asupra celorlalţi, 
reușind pe alocuri să rupă rândurile. Era un moment 
înspăimântător pentru cavalerii lui Percy, unii dintre ei luându-și 
prea mult avânt și ieșind din formaţie. Caii încetiniră înaintea 
masei compacte de oameni ai lui Neville și, dintr-odată, soldații 
lui Percy se opriră în loc, hăcuind și parând, armăsarii lor lovind 
cu copitele pe oricine se nimerea prin preajmă. 

Thomas se repezi cu sălbăticie asupra primului cavaler Neville 
care-i apăru înainte. Omul se feri atât de brusc, încât sabia lui 
alunecă de-a lungul unei platoșe, scrijelind o spirală de metal 
strălucitor. Thomas urlă când primi o lovitură zgomotoasă în 
piciorul stâng, care-i amorti pe dată. Reuși să se strecoare 
dincolo de cel pe care intenţionase să-l omoare. Auzi cum 
cavalerul răcni un blestem, însă niciunul din ei nu se putea 
întoarce. Alţi doi îi tăiară calea și, dincolo de ei, îl zări pe Richard 
Neville, conte de Salisbury. 

— Balion, lovește în față! răcni Thomas, simţindu-și armăsarul 
uriaș încordându-se sub el, urmându-i comanda. 

li trebuise aproape un an ca să antreneze calul să nu cabreze 
ridicându-se cu totul, cum ar fi făcut un armăsar obișnuit. Balion 
se înălță pe picioarele din spate, izbind în același timp, aproape 
fără a părăsi pământul, când copitele lui din faţă loviră caii 
dinaintea lui. 

Dumnezeu știa, Balion ar fi putut conduce orice herghelie în 
sălbăticie. Armăsarul masiv nu avea nevoie de niciun fel de 
imbold, iar pericolul stătea numai în posibilitatea pierderii 
controlului când el începea să izbească din copite. Thomas 
sesiză mișcare în urma lui și, în vreme ce para cu scutul o 
lovitură, răcni: 


VP - 54 


— Lovește înapoi! 

Auzi un țipăt secerat, când Balion izbi puternic cu copitele din 
spate într-un atacator nevăzut. Thomas se trezi hohotind în 
coiful său, jubilând la dezastrul provocat cu o singură comandă. 

— Ușurel! îi strigă el bidiviului agitat, cu toate că Balion încă 
mai sălta și gonea, fornăind la dorinţa de a mai cabra o dată. 

Pe când uriașul armăsar se potolea, Thomas primi o lovitură 
puternică în platoșa ce-i apăra spinarea. Se săltă în scări, pentru 
a câștiga înălţime, pregătindu-se să lovească la rândul lui cu 
toată forța. Urlă triumfător când spada sa grea lăsă o tăietură 
mare în coasta cavalerului, făcând ca sângele să ţâșnească 
peste marginile de metal sfâșiat. Nu era o rană mortală, însă 
omul lui Neville căzu într-o parte, neizbutind să se mai ţină în șa, 
răsturnat într-o parte, cu un picior în aer și cu celălalt blocat în 
scară răsucită. Lordul Egremont privi cu încântare cum omul cu 
care se confruntase în luptă era târât în afara câmpului de 
armăsarul său speriat. 

Chiar în acel moment ceva îi izbi cu putere coiful. Thomas 
gemu de durere, lovind și el din reflex, iar vederea i se încețoșă. 
Auzea zarva din jur și, cu o oarecare doză de vinovăţie, nădăjdui 
că Trunning era prin preajmă, cu mintea limpede. Nu exista 
nicio posibilitate de a supraveghea luptele, nu din mijlocul lor. 
Cei din jurul său se împingeau cu sălbăticie, ciobindu-i și 
zgâriindu-i armura, încercând să străpungă metalul pe la 
îmbinări ori să-l înjunghie și să-l lovească pe Balion, astfel ca 
doborârea calului să-i aducă și lui căderea. 

O vreme, se părea că nu se puteau atinge de el. Armura sa 
era mai bună, mai groasă și mai dură decât cea făurită din 
bucăţi de fier forjat, purtată de cavalerii mai săraci. Numai 
Dumnezeu știa, dar era dureros când erai lovit, însă Thomas era 
acoperit peste tot, ferit, în vreme ce alţii cădeau sub spada sa 
hăcuitoare. Salisbury părea să fi dispărut în învălmășeală, dar 
Thomas îl zări din nou și-și înfipse pintenii ca niște lame în burta 
cu tăieturi însângerate a lui Balion, provocându-i noi răni. 
Armăsarul o zbughi înainte, strivind doi oameni înarmaţi cu 
topoare, care veniseră pe furiș pe flancurile calului. Nici n-avură 
vreme să-și ridice topoarele, când fură doborâţi și călcaţi în 
picioare. In acel moment, Thomas avea ochi numai pentru 
unchiul său, cu o expresie crâncenă pe faţa ascunsă de vizieră. 
Incă-i mai suna capul după lovitura primită și putea simţi în gură 


VP-55 


gustul de sânge, însă, dacă l-ar dobori chiar el pe conducătorul 
clanului Neville, vestea ar ajunge la urechile tatălui său. Poate 
că familia Percy nu va putea trâmbiţa victoria cavalerilor 
rătăcitori, dar tatăl său va ști că-l trimisese acolo pe fiul său cel 
capabil. 

— Salisbury! răcni Thomas. 

Bărbatul mai vârstnic se răsuci în șa, să vadă cine-l striga pe 
nume. 

Neville nu purta nici pieptar, nici armură, în afară de o 
apărătoare de fier pentru gât. Scutul lui era încă neatins, pentru 
că nimeni nu reușise să treacă de garda lui. Poate pentru că 
stăpânul lor era atât de prost echipat, oamenii aceia se 
adunaseră în jurul lui, vreo șase dintre ei plătind cu viața. Totul 
era spre bine. Thomas vedea că numărul lor începea să fie 
grăitor. De undeva în dreapta sa, glasul fioros al lui Trunning 
poruncea oamenilor să atace flancurile. Thomas își dădu seama 
că nu va trece mult timp și va fi stăpânul câmpului de bătălie și 
va aduce victorie Casei sale. 

— Percy! îi răspunse cu dispreț Salisbury. 

Thomas, șocat, aproape că trase de hăţuri, o ezitare care 
aduse un rânjet pe chipul lui Richard Neville. 

— Bineînţeles că ești odrasla lui Percy! Cine altcineva ar ieși 
la luptă fără stindard și să atace o nuntă? Care dintre voi, 
năpârci fără onoare? Henry? Thomas? Ridică-ţi viziera, omule, 
ca să-mi pot înfige spada în clonţul acela pocit, de Percy! 

Scoțând un strigăt sălbatic, Thomas își înfipse din nou pintenii 
și Balion ţâșni ca o săgeată. Îl putea auzi pe lordul Neville 
râzând când înaintarea-i fu oprită. Pentru prima dată, Thomas se 
găsi în fața unor oameni la fel de pricepuţi în luptă ca și el. Nu, 
își dădu el seama, era chiar depășit de măiestria lor cu sabia. 
Nu-și putea croi drum cu forţa printre ei. In tot acest timp 
bătrânul ticălos hohotea, iar întreaga lume răsuna de batjocura 
tatălui său. Ochii i se împăienjeniră, căci sângele i se urcase la 
cap și urechile îi vâjâiau precum valurile mării ce se sparg de 
țărm. Thomas clipi prin sângele scurs de undeva, dintr-o rană de 
pe creștetul capului. Coiful îi era căptușit bine, însă o lovitură de 
ghioagă grea îi provocase o îndoitură tăioasă, proptită în 
scăfârlia lui de parcă era trepanat. Răsuflarea-i era grea și 
fierbinte printre fantele vizierei, și totuși încă-l mai strunea pe 


VP - 56 


Balion și-i striga să lovească, cu toate că animalul scotea spumă 
pe bot și-și pierdea forţa din cauza sângerărilor de pe coaste. 

Printre cavalerii încleștați în luptă, oameni înarmați cu 
topoare, cu îmbrăcăminte cenușie, participau la măcel. Rănile 
provocate de ei erau oribile, lovind picioarele cailor pentru a-i 
dobori pe călăreţi odată cu animalele în agonie. La pământ, 
cavalerii înzăuaţi erau ametțiţi și vulnerabili, până reușeau din 
nou să se ridice în picioare. Lupta devenise o încăierare 
sălbatică, niciuna din tabere nedorind să cedeze. Soldații lui 
Percy încă năvăleau în număr mare, însă Thomas văzuse mulţi 
dintre ei doborâţi de oamenii lui Salisbury. Garda personală a lui 
Neville era formată din bărbaţi vânjoși și agili, legaţi prin 
jurământ să-și apere stăpânul, și erau la fel de bine înzăuaţi ca 
și Thomas. Când acești oameni s-au pornit împotriva fierarilor și 
măcelarilor înarmaţi cu topoare, au trecut prin ei cu lovituri 
repezi, hăcuitoare. 

Lupta se închegase în jurul unei zone centrale, alcătuite din 
acei oameni crescuţi și antrenați pentru așa ceva, care-și 
întăriseră puterea și mușchii pentru a putea lupta întreaga zi. 
Armura era vitală pentru a rezista loviturilor aducătoare de 
moarte, căzute de peste tot în vreme ce oamenii luptau, 
retezând tendoane, zdrelind membre și încheieturi, izbind 
dușmanii cu frenezie. Cei care nu aveau o asemenea protecţie, 
cădeau ca spicele sub seceră, buruienile uscate fiind bătătorite 
de oamenii aflaţi pe moarte. În tot acest timp, soarele se 
ridicase deasupra lor, aducând dogoarea care-i făcea pe cavaleri 
să icnească precum animalele, cu gurile căscate în coifurile lor, 
astfel că dinţii clănţăneau și se spărgeau de fier atunci când 
erau loviți. 

După mai puţin de o oră, înfruntarea își pierduse ritmul turbat 
și frenetic. Doar rezistenţa începea să fie hotărâtoare în privinţa 
celor care vor trăi sau vor pieri, după ce fiecare doi sau trei 
luptători se întâlneau în luptă și se împleticeau. Majoritatea 
târgovetților lui Percy fuseseră uciși la acea oră ori erau vătămaţi 
cu asemenea răni îngrozitoare, încât nu mai puteau decât să 
șchiopăteze și să rătăcească, dând înapoi, ţinându-se de braţele 
și de burțile sfâșiate și însângerate. Gărzile lui Neville fuseseră 
reduse la un mai mult de optzeci de oameni, înconjurați de cel 
puţin de două ori mai mulţi, în armuri bune. 


VP - 57 


Thomas abia izbutea să-și ridice capul pe când îl lăsa pe 
Balion să stea mai în urmă, observând desfășurarea luptei și 
încruntându-se văzând energia aparent inepuizabilă a lui 
Trunning. Îl urmărea pe maestrul spadasin cum călărea de-a 
lungul liniei formaţiunii sale, îmboldindu-i pe cei istoviţi să facă 
eforturi și mai mari. Thomas încercă să-și strângă pumnul drept 
în mănușa armurii, de unde picura sânge dintr-o rană nevăzută. 
Durerii sale sfredelitoare din creștetul zdrelit îi luase locul una 
difuză, bătând ritmic. Chiar și măreţul cap înzăuat al lui Balion 
se afunda între buruienile înalte și, din câte-și putea da seama 
Thomas, Salisbury era încă în viaţă. Strânse din fălci de 
supărare. Nu-l văzuse pe fiul acestuia, mirele, în niciun stadiu al 
luptelor. Morţii zăceau peste tot pe câmp, dar cei care căzuseră 
erau cu toții slujitori, fără niciun nume. 

Thomas încercă să-și adune puterile pentru a intra din nou în 
luptă, trebuind doar să-și imagineze disprețul tatălui său ca să-și 
revină din lâncezeala nevrednică. Îl putu vedea pe Trunning, cu 
coada ochiului, gesticulând spre el și doar urmările întrevăzute 
din frică îi dădură voinţa de a ataca din nou. Să-l cheme la el, ca 
pe un școlar nesilitor! Thomas nu-și dorea decât ca vreun 
Neville să-i zboare lui Trunning capul pocit de pe umeri. lată pe 
cineva pe care i-ar face mare plăcere să-l lase pe câmpul de 
luptă, chiar dacă ar fi fost singurul. 

Galopând înapoi în vâltoare, Thomas simţi cum Balion se 
împleticește, redresându-se prea încet, astfel că armăsarul 
aproape că se prăbuși. Luă rapid o hotărâre, văzând cât de 
puţini dintre oamenii lui Neville mai erau călare. Ridicându-și 
viziera, fluieră spre doi răniți care priveau înfruntarea 
ucigătoare, verificând mai întâi dacă purtau culori sau nu. li 
luară hăţurile și-l ajutară să descalece. Picioarele îi erau ciudat 
de slăbite când atinse pământul, arătându-i cât de mult fuseseră 
afectate. Thomas se clătina ușor, însă în afară de vânătăi și 
puţin sânge era încă în putere, încă destul de iute, era sigur. Il 
mângâie pe Balion pe gât, bucuros că bravul armăsar nu va 
muri de istoveală. 

— Găsiţi-i niște apă, dacă puteţi! Mă aştept să fie țesălat și 
rănile să-i fie acoperite cu grăsime de gâscă, atunci când mă 
întorc după el. 


VP -58 


Ostașilor le părea bine să părăsească pajiștea însângerată. 
Duseră mâna la frunte, făcând o plecăciune adâncă înaintea 
lordului Egremont și ducându-i calul de acolo. 

Thomas se întoarse, primind dulcea adiere pe chip. Doamne, 
era o binecuvântare să simtă aerul atingându-i faţa după ce 
fusese ascunsă atâta timp. O luă tiptil înainte, trecând pe lângă 
un petic de flori albastre, înălțate deasupra buruienilor 
îngălbenite. Armura-i pocnea și scârțâia, neunsă. Işi legănă 
spada din mers, slăbind apărătorile de umăr și piept, la fel și 
mușchii încordaţi de sub ele. 

— Egremont! strigă Thomas, apropiindu-se de luptă, 
anunţându-și oamenii cine era și unde se găsea. Înjură și-și lăsă 
viziera jos o clipă mai târziu, surprins să-l vadă pe Salisbury 
dând îndărăt printre oamenii săi, începând să se retragă din 
încleștare. Se îndepărtau împreună cu stăpânul lor, iar Thomas 
își dori să-l fi ţinut pe Balion cu el. Cei aflaţi călare încă hărțuiau 
formațiunea lui Neville, dar nu era nicio îndoială că aceștia se 
retrăgeau. 

— Nu! se răsti Thomas la ei. Rămâneţi și luptaţi cu noi! 

Silueta doborâtă a lui Balion devenea tot mai mică în urma sa, 
dar merse mai departe cu pas grăbit, neștiind ce altceva ar mai 
fi putut face. 

Unul dintre cavalerii lui Neville dădea disperat din mâini, în 
încercarea de a-și chema oamenii înapoi. Cu o forță sălbatică, 
Thomas lovi din mers gâtul bărbatului, trântindu-l în iarbă. O luă 
la fugă, pufnind atât de tare încât trebui să-și ridice din nou 
viziera. Atunci Trunning galopă spre el. Maestrul spadasin avea 
chipul mai roșu decât de obicei. Işi rodea mustaţa pleoștită, cu 
privirea pironită asupra lui Thomas Percy. 

— Trunning! făcu Thomas ușurat. Dă-mi calul tău! Trebuie să-i 
prindem din urmă și să-i călcăm în picioare. Balion e prea istovit. 
Repede, omule, descalecă! 

— Acesta ar fi un ordin de luptă, lordul meu Egremont. Aici nu 
este vorba despre politica și scopurile Casei tatălui tău, ci 
despre care dintre noi este călare și care pe jos. Mă tem că 
prefer să fiu călare, domnul meu. 

— Trădătorule! pufni Thomas spre el. 

Întinse mâna spre hăţurile lui, însă bătrânul bidiviu al lui 
Trunning se retrase din strânsoarea lui. 

— O să pun să fii spânzurat pentru nesupunere faţă de mine! 


VP - 59 


— Asta crezi, domnule? Am simțământul că tatăl tău va fi 
mult mai preocupat de pierderile de vieţi din rândul ostașilor săi, 
fără să-i fi adus în schimb nici măcar un cap de Neville. Sau 
poate ai găsit vreunul, lord Egremont? Ai găsit vreun cap de 
Neville, bun de legat de păr la șaua ta? N-am văzut niciunul. 

Thomas rămase tăcut, refuzând să răspundă sarcasmelor sale 
cu vreo altă vorbă. Nici el, nici tatăl lui n-ar fi avut de unde să 
știe că Salisbury adusese cu el atâţia dintre cei mai buni 
spadasini ai săi. Thomas oftă din greu. Au luptat bine oamenii 
mamei lui. Trupa lui Neville reușise totuși să supraviețuiască 
atacului său. Thomas știa că el și ai lui măcelăriseră peste o 
sută dintre cei mai buni ostași ai lui Salisbury, însă cei mai 
înverșunați, cei în armuri, se îndepărtau tot mai mult, 
retrăgându-se în bună ordine. Câteva zeci de arcași i-ar fi putut 
dobori, dacă și-ar fi păstrat o rezervă. Thomas nu putea decât să 
privească mohorât cum unchiul său scăpa din capcana întinsă 
de el. Sudui, gâfâind. Ar fi vrut să-și scoată coiful, însă părul 
năclăit de sânge i se lipise de piele și își înfrână intenţia. 
Trunning era tot acolo, uitându-se la el și molfăindu-și mustata, 
de parcă era un ospăț pentru un flămând. 

— Îi poţi spune tatălui tău că ai luptat bine, domnule. N-aș 
minţi despre asta. Aproape că l-ai ajuns pe bătrânul diavol. Am 
fost martor. 

Thomas își ridică surprins privirea, aproape întrebându-se 
dacă nu cumva și asta era tot vreo batjocură subtilă. Nu văzu 
niciun fel de zeflemea pe faţa lui Trunning și dădu din umeri. 

— N-am fost destul de dur, nu? 

— Nu astăzi, răspunse Trunning. Oamenii mai alunecă și cad 
în bot, așa merg lucrurile. Nu contează. Cine rămâne în picioare 
la sfârșit, asta contează. 

Fruntea i se încreţi de mirare văzând că Trunning nu părea 
prea afectat de lipsa victoriei. Clătină din cap, făcându-l pe 
omuleț să zâmbească. 

— Am să-ţi aduc calul, domnule, zise Trunning. Ti-am spus 
când l-ai adus că-i prea mare, dar ăsta-i un viteaz. Istovit sau 
nu, tot te duce acasă. 

Adierea se înteţi, iar Trunning se îndepărtă în galop. 

Thomas simți zeci de dureri ascuţite, ca și cum carnea ar fi 
înţeles că nu va mai lupta din nou și că putea începe să-l doară 
și să se tămăduiască. Nu învinsese, dar se pusese la-ncercare. 


VP - 60 


Spre surprinderea sa, nu-i era rușine. Ridică mâna spre toţi cei 
care o puteau vedea, descriind în aer un arc de cerc, indicând 
locul de unde veniseră, cu o dimineaţă și un veac mai înainte. 


5. 


Thomas vedea cum castelul Alnwick se înalţă tot mai mult 
înaintea lui, imensa fortăreață de un galben spălăcit dominând 
peisajul. Priveliștea nu-l entuziasma. După trei zile petrecute pe 
drum, îl dureau toate și era murdar, duhnind a transpiraţie 
stătută și a sânge închegat. Coiful îi fusese scos în cele din 
urmă, cu ulei și apă fierbinte, însă avea o rană cusută, 
dureroasă, lungă de-un deget, pe creștet și se minunase de 
urma adâncă pe care i-o provocase. Moralul îi scădea cu fiecare 
pas făcut de Balion. Avea o mie de amintiri din copilărie cu acele 
ziduri de un auriu spălăcit, însă prima și cea mai importantă o 
reprezenta întâlnirea cu tatăl său, căci în mintea lui Alnwickul 
era bătrânul. 

Indepărtându-se de câmpul de luptă, starea de spirit a 
oamenilor să-i fusese, la început, una bună. Era adevărat, 
Salisbury le scăpase, însă asta era problema fiului lui Percy. Însă 
ceilalți - pentru Dumnezeu! - erau supraviețuitori. Trecuseră 
prin teroarea confruntării, fiecare dintre ei putând depăna zeci 
de povești despre luptă sau răni îngrozitoare. Scăpaseră ca prin 
urechile acului. Prima noapte petrecută pe drum fusese 
gălăgioasă, soldaţii masivi și bărboși râzând și mimând câte-o 
lovitură cu care se desfătaseră sau se feriseră de ea. Unul dintre 
ei avea un fluier din trestie, cu găuri scobite chiar de el. Omul 
cânta o melodie veselă și câțiva ostași săriră în picioare și 
dansară de parcă erau beţi. Thomas se gândise să poruncească 
să se facă liniște, după apusul soarelui. Din câte știau ei, 
oamenii lui Neville îi căutau. Părea o nebunie să lălăie trădându- 
și poziţia sub cerul nopţii. 

Poate că Trunning îi ghicise gândurile, din expresia lui 
întunecată. Omuleţul o luă din loc ţanţoș, conducându-l pe 
Thomas deoparte, să vorbească în liniște. 

— Se vor potoli, domnule, zise Trunning încet, privind apusul. 


VP-61 


Glasul său răgușit ajunsese acum aproape ca un tors de pisică 
și lui Thomas i se făcu pielea de găină. 

— Am pus iscoade să vadă dacă încearcă cineva să se 
strecoare spre noi. Nu vom fi luaţi prin surprindere, îţi promit. 
Băieţii sunt doar... bucuroși că au rămas în viață, domnule, cu 
toate degetele întregi. Lasă-i să cânte puţin, dacă vrei. 
Fierbinţeala sângelui se va potoli destul de curând. Se vor trezi 
puţin cam mohorâţi, poate puţin cam morocănoși, dar o să fie 
drepţi ca ploaia dimineaţa. 

Thomas îl privi mut de uimire. Pe fața roșie și ciupită a lui 
Trunning se așezase o anume blândețe. Thomas era mai mult 
decât surprins. Nu l-ar fi mirat mai mult dacă soarele ar fi apărut 
din nou deasupra orizontului. Și totuși, asta era, un licăr de 
afecţiune pentru soldăţoii cu feţe roșii, răcnind un cântecel 
siropos, oameni care ar frânge spinarea oricui ar sugera că erau 
făcuţi și din altceva decât piatră de Alnwick, sânge, oase și 
jurământul lor. Thomas dădu scurt din cap spre Trunning, iar 
maestrul spadasin al tatălui său se îndepărtă. Acesta nu-l privise 
drept în faţă nici măcar o singură dată. Întregul discurs fusese 
rostit în văzduh, de parcă s-ar fi pișat împreună, umăr la umăr. 

Cei răniţi rămaseră departe de lumina focului. În timp ce 
părăseau câmpul de luptă, Trunning „găsise” câteva căruţe în 
primul sat aflat în drumul lor, cu toate că nu erau nici pe 
departe destule pentru șaizeci și ceva de oameni cărora le-ar fi 
fost necesare. Maestrul spadasin îi aliniase pe toţi înaintea lui 
pentru a fi cercetaţi, verificând fiecare rană cu mâini 
neiertătoare și zicând: „căruţă” sau „pe jos”, înainte de a trece 
la următorul. Unul sau doi erau pe moarte, albi la față și cu 
trupul chircit. Trunning se oprise înaintea fiecăruia dintre ei, cu 
ochii întunecați și clătinând din cap. Știau, la fel ca el. Totuși îi 
lăsase în căruţe, ca să moară în pace. 

Prima seară ar fi putut deveni ușor un ospăț, dacă ar mai fi 
fost ceva de mâncat în afară de fâșiile de carne uscată din 
desagile lor. La răsăritul lunii, Trunning consideră că venise 
vremea să pună capăt vorbăriei, apărând din beznă și răstindu- 
se la oameni să-și pună capul jos și să prindă ceva puteri pentru 
a doua zi. Thomas se întrebase atunci dacă venirea zorilor nu-i 
va scoate la vedere pe pândarii lui Neville. În beznă, toate 
temerile sale cele mai oribile erau posibile. Probabil că Salisbury 
avea să se înarmeze de război imediat ce ajungea la castelul 


VP - 62 


său. Numai timpul va spune câţi soldați avusese contele în 
apropierea sa. Adevărul curat era că Thomas aruncase o suliță 
spre bătrânul mistreţ, însă îl ratase. 

Niciun soldat Neville nu le călcase pe urme în dimineaţa 
următoare, nici în cea de după ea. Trunning stabilise gărzile și 
verificase fiecare schimb, părând că nu-i trebuiau decât scurte 
ațipeli înainte de a se ridică și a o lua din nou la picior, în 
inspecție. Fuseseră șapte sute, cu doar o săptămână mai 
înainte. Cu răniţi cu tot, doar două sute și patruzeci de oameni 
mai rămăseseră să mărșăluiască sau să revină călare la Alnwick. 

Apropierea de fortăreață în cea de-a treia zi provocă un 
simțământ ciudat, pentru că lipseau toboșarii sau stindardele 
purtate cu mândrie înaintea lor. Desigur, oamenii din oraș îi 
auziră venind și ieșiră din casele lor. Femeile își suflecară fustele 
ca să dea fuga spre drumul principal, mijind ochii spre soarele 
de la apus și căutând să vadă dacă bărbaţii lor se întorseseră. 
Thomas își ţinea gura strânsă, încleștându-și fălcile pe când 
treceau pe lângă ele. Nu-și putea acoperi urechile să nu audă 
chemările de peste tot, pe măsură ce nevestele întrebau 
disperate de soții lor, iar copiii începură să se tânguie după taţii 
lor. Priveliștea celor din căruțe îi făcu pe târgoveţi să se repeadă 
spre ei. La ora aceea, răniții erau o adunătură jalnică, 
înfierbântaţi de febră, unii morți de vreo două zile și umflaţi de 
vânturi și putreziciune. 

Fără a privi la dreapta sau la stânga, Thomas intră în oraș 
călare pe Balion, înfiorându-se ușor pe când trecea de treptele 
arcașilor de deasupra capului său. În acea seară, acolo lucrau 
constructori, aplecaţi periculos de mult în timp ce întindeau 
stratul de mortar și așezau pietre noi. 

Thomas văzu că bidiviul slăbănog al lui Trunning încearcă să-l 
depășească și-și apăsă călcâiele ceva mai tare, astfel încât 
Balion al lui o luă la un galop ușor. Nu se uită înapoi când 
Trunning mormăi ceva în barbă. Era unul dintre fiii lui Percy și 
era un Egremont. Ar fi fost caraghios să fi lăsat pe altcineva să 
intre în Alnwick înaintea sa. Fără nicio îndoială, tatăl lui privea 
de la ferestrele de sus. Thomas își ridică bărbia sus, simțind cum 
îi pulsează cicatricea de pe creștet, în vreme ce lăsa în urmă-i 
bocetele mulţimii și intră în fortăreața principală. 

Slujitorii se repeziră să apuce hățurile armăsarului său de 
luptă, umplând tăcuta curte interioară cu zăngănituri și gălăgie. 


VP - 63 


Oamenii dădeau răspunsuri sumbre, clătinând din cap, iar și iar. 
Thomas își simţi inima bătându-i cu putere și ridică privirea spre 
turn, văzând bătrânul corb învelit în blănurile sale, holbându-se 
în jos. 

— Ai grijă de oameni, Trunning! strigă Thomas. Am să-i duc 
vestea tatălui meu. 

e 

Salisbury călărea cu mâinile atât de încleștate pe hățuri, încât 
îi provoca o durere surdă în braţe. Să fie nevoit să fugă de 
dușmanul Percy era o umilinţă care-l ardea atât de tare încât îi 
era greu să mai gândească în vreun fel. Cu o săptămână înainte, 
baronul Cromwell îi adunase pe oamenii din oraș la Tattershall 
pentru a o ovaţiona pe nepoata sa, Maud, care pleca împreună 
cu noul ei soț și două sute de soldaţi. Șase zile mai târziu, se 
întoarseră, șchiopătând, mai puţin de jumătate dintre cei 
plecați, cu multe răni bandajate cu pânză ordinară. Era de 
datoria lui Salisbury să explice ce s-a întâmplat și să-l asigure că 
nepoata lui era nevătămată. Așa cum își imaginase Salisbury 
reacţia lui Cromwell, acesta începu să mărâie încet, clătinând 
din cap ca și cum ar fi avut spasme, fiecare dintre ele o 
împunsătură amară a rușinii care-l potopise. 

Simţea în ceafă privirile soţiei și fiului, pe când îi conducea pe 
soldaţii înfrânți spre sud, spre castelul Tattershall. Băietanii 
localnici goneau înaintea lor, aducând vestea întoarcerii. N-avea 
cum să-i împiedice. Venea abătut, cu capul plecat și respiraţia 
grea. Salisbury știa că se frământa mult când evenimentele-i 
erau potrivnice. Tatăl său fusese un om capabil să dea la o parte 
cele mai rele gânduri și să continue, trezindu-se odihnit și 
proaspăt și în stare să-și râdă și de cele mai negre simţăminte 
ale sale. Richard, conte de Salisbury, era croit din altă stofă, 
mult mai morocănos. Cunoscuse mari bucurii în viață, dar chiar 
și în aceste momente de triumf existau întotdeauna nuanţe mai 
profunde, schimbându-se subtil, răsucindu-i mușchii și gândurile 
în întunecime. 

Orașul se întindea la nordul castelului de cărămidă, înălțându- 
se ca o lance roșie pe un deal tăiat cubic, pentru a o susţine. 
Salisbury privi dincolo de feţele șocate ale negustorilor și 
târgovetților, oprindu-se în loc cu toţii și începând să șușotească, 
clătinând din cap și făcându-și cruce. Era de lucru, ceva ce nu-i 
făcea plăcere își spuse, însă era, fără îndoială, vital. Nu putuse 


VP - 64 


să adune morții Neville de pe câmpul de luptă. Ca să se salveze, 
pe el și oamenii rămași, Salisbury ordonase retragerea. Unii 
dintre răniţi ţipaseră, fără să-și creadă ochilor că sunt părăsiţi. 
Își ridicaseră braţele, de parcă văzându-le așa, asta l-ar fi adus 
înapoi, ca și cum n-ar fi trebuit decât să-i facă un semn cu mâna 
ca să-l aducă pe Salisbury înapoi. Toate astea îl mistuiau pe 
dinăuntru, un acid care se umfla și-i îneca pieptul, gata să-i 
țâșnească pe gură și să ardă găuri în haina matlasată, purtată 
de el pe sub armură. 

Furie. Nu mai simţise de ani buni plăcerea adevăratului 
sentiment, acea văpaie curată și fierbinte care-ţi întărea brațul 
și-țţi aducea încrederea în sine la un nivel periculos. Călărind, se 
străduia să ajungă la calmul de care va avea nevoie pentru a 
chibzui și pentru a se pregăti, însă nu-l putu afla. Furia îl umplea 
ca apa o carafă. Își va aduna oamenii. Va aduna o armată și va 
urmări cum cetăţile lui Percy se transformă în cenușă. Salisbury 
își făcu jurăminte, în vreme ce Tattershall creștea înaintea sa. 

Nu fu deloc surprins să vadă călăreţi ieșind pe poarta 
principală înainte ca el să ajungă pe deal, galopând pe panta 
abruptă care separa terenul castelului de cel al orașului. 
Cromwell se bizuise pentru siguranța nepoatei sale pe capul 
familiei Neville. Omul se aștepta la cele mai rele vești posibile. 

Salisbury își ridică mâna, oprindu-i pe cei care-l urmau, când 
cei trei călăreţi se apropiară și-l înfruntară. Ralph Cromwell nu 
era un om prea sănătos, având pielea umflată la gât și faţa de 
un roșu mult prea întunecat, cu toate că Salisbury știa că 
doctorii-i scoteau frecvent sânge. La șaizeci de ani, părul îi era 
alb ca laptele și rar, ca al unui prunc, legănându-se înainte și- 
napoi în bătaia vântului pe creștetul său pleșuv. Omul ieșise pe 
poartă fără stegari, încă purtând o tunică pătată cu sosul a ceea 
ce mâncase înainte. 

— Domnule Salisbury! strigă Cromwell, deși privirea lui trecu 
peste Richard Neville, cătând spre ceilalți. 

Când ochii lui umezi se opriră asupra nepoatei sale, Salisbury 
îl văzu lăsându-se în șa, ușurarea citindu-i-se pe chip. Işi dădu 
seama atunci că Cromwell nu făcea parte din complot. Deși 
baronul nu avea copii, se știa prea bine că se îngrijise de dota 
fiicei surorii sale de parcă ar fi fost a lui. Salisbury era aproape 
sigur că nu i-ar fi primejduit niciodată viața. Totuși, acest 
„aproape” mai că-l făcuse să-l lase mort pe Cromwell. Nu mulţi 


VP - 65 


știau că Richard Neville fusese la Tattershall. Pentru Salisbury, 
descleștarea mâinii de pe mânerul spadei necesita efort, atât de 
tare o strânsese. 

Cromwell reveni cu privirea la Neville, poate după ce sesizase 
vreo ameninţare în fețele întunecate ale grupului vlăguit. 
Salisbury înclină capul într-un salut mohorât. 

— Maud este în viaţă, lord Cromwell. La fel și soţia și fiul meu. 
Și eu. Tâlharii lui Percy au dat greș, cu toate că raportul a fost 
de trei la unu. 

Cromwell ascultă cu atenţie, îndreptându-se ușor de spate, în 
timp ce păru-i flutura în vânt ca un steag alb. 

— Percy? 

Salisbury îl văzu cum își strânge buzele. 

— Deci au fost moșiile de dotă. Domnule, am știut că ne urau, 
însă nimic despre aceste intenţii. Jur pe onoarea casei și 
numelui meu. 

— Te consider nevinovat, domnule. Dacă n-ar fi fost așa, nu 
m-aș fi întors la Tattershall. 

Baronului îi mai scăzu din încordarea trăsăturilor. Richard 
Neville nu era un om pe care să-l înșeli, nu când urechea 
Protectorului se pleca spre el. Cromwell se șterse pe frunte, 
unde începuseră să-i strălucească broboane de sudoare. 

— Deocamdată însă, continuă Salisbury, trebuie să te rog ca 
oamenii mei să fie îngrijiţi aici, în vreme ce eu trimit vestea. 

— Să trimiţi vestea, domnule? întrebă Cromwell. 

Ochii săi holbaţi erau în permanenţă umezi, din câte se părea, 
conturaţi cu roșu, și-i licăreau în timp ce-i săgetau pe cei care-l 
priveau. 

— Lui Richard de York, baroane. Protectorul Regelui. Fiului 
meu, contele Warwick. 

În pofida străduinței sale de a se calma, Salisbury își auzi 
propria voce răsunând mai tare și mai aspră: 

— Tuturor cavalerilor din serviciul Casei Neville din Anglia, 
fiecărei case loiale nouă, prin sânge sau prin căsătorie. Am să-i 
chem pe toţi, baroane. Am să distrug familia Percy, din rădăcini, 
cu toate ramurile ei, și-am să le arunc în foc! 

Ar fi fost un gest de curtoazie să-l lase pe Cromwell să-i 
conducă înapoi la castelul său, dar Salisbury era mai mare în 
rang decât el și, în acel moment, nu-i mai păsa de astfel de 
politeţuri. Își înfipse călcâiele și calul său se smuci la galop, 


VP - 66 


trecând de baronul uluit, urmat într-o clipită de optzeci de 
oameni vătămaţi și încruntaţi. Fiul său, John, îl urmă, stând 
lângă tatăl său. Doar Maud și nevasta lui Salisbury, Alice, 
rămaseră în urmă, femeia mai vârstnică ridicându-și mâna 
pentru a o împiedica pe Maud să galopeze conștiincioasă după 
soțul ei. 

— Baron Cromwell! strigă ea. Richard ar vrea să-ţi mulţumesc 
pentru că ne îngădui să tragem din nou la Tattershall. 

Nu-și putea cere scuze pentru bădărănia soțului ei, așa că-și 
chibzui cuvintele pentru a îndupleca mândria șifonată a 
bărbatului vârstnic. 

— Poţi fi sigur că numele-ţi va fi pomenit la Londra, ca al unui 
om de încredere, și-l prețuim. 

Cromwell lăsă capul între umeri, străbătut de un fior la 
vederea oaspeţilor săi. 

— Sunt convinsă că Maud va aprecia sfaturile tale, baroane, 
continuă Alice. Am s-o las cu dumneata, în grija ta, în locul unde 
a fost mereu bine îngrijită... 

— Ajunge, Alice! zise Cromwell cu un amuzament mohorât. 
Soțul tău năvălește în cetatea mea fără a-mi cere permisiunea, 
dar cine l-ar putea învinovăţi după ceea ce-a trăit? Dacă aș fi 
mai tânăr, aș suna și eu adunarea după cele îndurate de el. Să 
lăsăm asta acum, dar ai mulțumirile mele pentru amabilitatea 
ta. 

Alice înclină din cap, zâmbindu-i acelui om pe care-l plăcea 
foarte mult. Era mare păcat că soaţa lui Cromwell murise înainte 
să-i ofere un fiu, lăsându-l să bântuie prin Tattershall de unul 
singur. Dădu pinteni calului și se duse după soțul ei, lăsându-i 
singuri pe baron și pe nepoata acestuia. 

— Soacra ta este o femeie de treabă, spuse Cromwell, 
uitându-se după ea. Mulţumesc Domnului că te-ai întors în 
siguranță, Maud. Dacă aș fi știut... dacă aș fi auzit măcar o 
șoaptă despre vreo ameninţare la adresa ta... 

— Știu, unchiule, nu m-ai fi trimis de-aici, nici chiar cu două 
sute de gărzi de-ale lui Neville. Fii liniștit, am văzut foarte puţin 
din luptă. John și contesa Alice m-au dus de acolo înainte ca 
adevărata bătălie să înceapă de-a binelea. 

În timp ce vorbea, tânăra femeie se înfioră, pe braţe făcându- 
i-se pielea de găină, dovadă că minţea. 


VP - 67 


— Te-am dat ca să devii o Neville, Maud, spuse Cromwell, 
urmărind cum soldaţii intrau călare în cetatea sa. Salisbury 
vorbea de casele aliate cu a sa și nu se lăuda. Sunt prezenţi în 
toate familiile, fiecare Casă care contează, cel puţin acum și a 
mea |i s-a alăturat. 

Zâmbi la propria sa idee și fu răsplătit prin gropiţele apărute 
în obrajii ei, înainte ca atitudinea lui să devină din nou sobră. 

— Dacă este să fie un război, Maud, ne-am ales tabăra prin 
căsătoria ta. Nu-i pizmuiesc pe cei care se împotrivesc acestui 
om, nu avându-l pe Richard Plantagenet de-o parte și pe contele 
Warwick de cealaltă. Aceștia trei împreună ar putea rupe ţara în 
două, dacă așa li se năzare. 

— Poate că nu se va ajunge la asta, unchiule. Odată mi-ai 
spus că aurul pornește și sfârșește războaiele. Poate că așa 
contele Percy va plăti o despăgubire pentru rănile pe care le-a 
provocat. 

Unchiul ei clătină din cap. 

— Nu cred că există destul de mult aur pe lume ca să 
împiedice lupta de acum. Mă voi ruga pentru pace, Maud, dar 
vin vremuri când trebuie spart buboiul, când trebuie stors 
puroiul pentru a se curăța rana. Draga mea, acesta ar putea fi 
un asemenea moment. 

e 

Thomas Percy mergea singur pe coridoarele castelului 
Alnwick. Poate că slujitorii îl evitau pe bătrân, când prin aer 
plutea un zvon rău. Indiferent de motiv, castelul părea gol 
acum, când îl străbătea, iar pintenii lui mânjiţi de sânge 
zornăiau. Își golise vezica în timpul luptei, nu de frică, ci pur și 
simplu pentru că nu exista posibilitatea de a găsi un loc ferit 
unde să-și scoată armura, în timp ce încleștarea continua. De 
atunci, lăsase de patru ori urina fierbinte să i se scurgă pe picior 
în jos și de acolo prin vârfurile deschise ale cizmelor, în timp ce 
câlărea. Căptușeala interioară a armurii sale era leoarcă de 
urină, iritându-i pielea de pe coapse până i se jupuise. Iși simţea 
propria duhoare, dar slavă Domnului că matele nu au vrut și ele 
să se golească. Au existat bătălii când întregi formaţiuni de 
cavaleri călare se întorseseră cu dâre maronii scurse pe coastele 
cailor lor. Cu toate că era un rău necesar, oamenii făceau spirite 
și comentarii împungătoare când vedeau așa ceva. Va fi însă 
scutit de astea, când se va întâlni cu tatăl său. 


VP - 68 


Încă din curtea de paradă îl văzuse pe contele Percy stând la 
fereastra turnului bibliotecii. Thomas urcă treptele de acolo fără 
a întâlni ţipenie de om. Absența mamei sale era cel mai ciudat 
lucru dintre toate și se întrebă dacă nu cumva tatăl său o 
trimisese de acolo într-un alt castel Percy, pentru a nu fi de faţă 
la întoarcerea lui, ori să întrebe ce se întâmplase. 

Ajunse la ușă și o găsi crăpată ușor, deschizând-o cu o mână 
în mănușa înzăuată. Tatăl său era înăuntru, stând tot la 
fereastră, uitându-se afară. Thomas își drese glasul, simțind 
brusc un val de furie pentru că se înfăţișase înaintea bătrânului 
în acest fel, de parcă ar fi fost un băiat trimis să-și ia pedeapsa 
după vreun furtișag. În copilăria lui avuseseră loc multe astfel 
de biciuiri, pe când omul de la fereastră era mai tânăr. Thomas 
descoperi că inima-i bătea cu putere în piept și-și imagină cât de 
bine s-ar simţi dacă l-ar împinge pe tatăl său prin geamul din 
sticlă în armătură de plumb, privindu-l cum se zdrobește de 
pământ. Gândul la mutra lui Trunning văzând asta aproape că-i 
smulse un zâmbet, când tatăl său se întoarse spre el. 

— Te-am trimis acolo cu șapte sute de oameni! zise contele 
Percy. 

Faţa bătrânului se umflă deodată, păienjenișul de vinișoare de 
pe obraji și nas părând aproape negru pe pielea cărămizie. 
Ochii-i erau tăioși când își adună blănurile mai bine pe umeri. 

— Sunt surprins că ai îndrăznit chiar să te întorci acasă cu 
atât de puţini rămași în urma ta. Văd după privirea ta 
înspăimântată că nu mi-ai adus nicio victorie. Oamenii din curte- 
și lasă capul jos, așa cum se și cade când șapte sute nu pot 
măcelări un tânăr însurăţel cu slujitorii săi. Ei bine? Spune-mi 
adevărul, băiete! M-am săturat să aștept. 

— Salisbury avea cu el garda personală. Două sute sau mai 
mult dintre oamenii lui cei mai buni, cu șaizeci de arcași printre 
ei. Am ucis și hăcuit două treimi dintre ei, mai mult chiar, dar 
Neville a scăpat, cu fiu-său și cu mireasa din neamul Cromwell. 

Bătrânul traversă încăperea cu pași sacadaţi, oprindu-se să-l 
cântărească de jos în sus cu o privire întunecată și iscoditoare. 

— Te-ai întors la Alnwick cu mâna goală? Dacă-l trimiteam pe 
fratele tău, Henry, crezi că mi-ar fi stat aici cu aceeași mutră 
bosumflată, spunându-mi că a dat greș? 

— Nu știu, se răsti Thomas, cu glasul hârâit din cauza furiei 
sale crescânde. Salisbury avea cu el cei mai buni oameni. Au 


VP - 69 


făcut treabă foarte bună, și totuși am omorât mai bine de 
jumătate dintre ei înainte să se fi putut retrage. Nu cred că 
Henry ar fi putut face mai mult de atât! 

Ridicase vocea în timp ce-i răspundea, iar bătrânul se năpusti 
la el și-l plesni peste faţă. Thomas tresări, instinctele și 
amintirile din copilărie copleșindu-l. În clipa următoare, simţi 
furia și rușinea faţă de propria reacţie. Işi puse mâna pe spadă, 
hotărât brusc să o tragă din teacă și să-l taie pe tatăl său în 
două. 

Mâna contelui Percy i-o apucă, o gheară care-o ţinea 
nemișcată. 

— Of, stăpânește-te! se răsti Percy. Controlează-ţi furia, 
obrăznicătură! Ai dat greș, cu toate că, de fapt, s-ar putea să fi 
învins. Cunoșteam riscurile, atunci când te-am trimis acolo. 
Neville e viclean și nu mi-am închipuit că va muri așa ușor. 
Totuși, a meritat vieţile pierdute de tine ca să fac încercarea, 
pricepi? A meritat să-mi încerc norocul, cu oameni și cu fiul meu, 
pentru câștigurile pe care ai fi putut să le obţii. 

Thomas își încordă braţul din nou ca să tragă spada iarăși. 
Simţi cum strânsoarea bătrânului scade și știu că era mai 
puternic, că ar fi putut să scoată sabia din teacă și să-l taie, 
dacă ar fi vrut asta și că tatăl său n-ar fi putut face nimic ca să-l 
oprească. Concluzia era atât de surprinzătoare, încât își lăsă 
mâna să-i cadă pe lângă trup. 

Tatăl său mormăi satisfăcut. 

— Stăpânește-ţi pornirile, Thomas, înainte ca ele să te 
stăpânească pe tine. A fost un eșec al casei Percy, cu toate că 
putem să-l dregem destul de bine. 

Thomas văzu un licăr metalic printre faldurile mantiei tatălui 
său. Căscă ochii la gândul că acolo stătea un pumnal, ascuns 
atât de repede, încât n-ar fi putut fi niciodată sigur. Făcu un pas 
înapoi, iar contele Percy își înclină capul, privindu-l amuzat. 

— Nu pot face un pas îndărăt, Thomas. Nici măcar unul. Ai dat 
greș, pentru că Neville e suspicios și prudent și are de ce să fie. 
Nu contează. M-am pregătit și pentru asta. Mama ta este la 
mănăstire, legată de ordinele sfinte. Am cerut stareţei să-i 
impună un legământ al tăcerii, însă târfa bătrână mi-a zis că nu 
așa procedează ei. Cred că va ajunge să-i pară rău de asta. 

Spre surprinderea lui Thomas, bătrânul chicoti și clătină din 
cap. 


VP - 70 


— Totuși, e bine că e departe de mine, că altfel ori o omoram 
eu, ori m-ar fi atacat ea cu un pumnal în somn. Suntem precum 
focul și uleiul, băiete, mama ta și cu mine, fiecare a devenit tot 
mai rău din cauza celuilalt. 

Observă nedumerirea fiului său și-l strânse de umăr. 

— Acum deschide-ţi urechile! Ai lovit și-ai ratat inima clanului 
Neville. Vor veni după noi, anul acesta sau la primăvară. Tot 
ceea ce-am realizat, tot ce-am adunat pentru numele Percy este 
în pericol acum. Totuși, mai bine m-aș duce la groapă știind că 
am încercat dar n-am reușit, decât că n-am îndrăznit să fac asta, 
înţelegi? Ne vom război cu Neville, cu York dacă va trebui, acest 
șarpe de Plantagenet este atât de strâns încolăcit în jurul regelui 
și fiului lui! Niciun Percy nu mai cântărește șansele, nici nu-și 
face socoteli atunci când este să ridicăm steagurile. Salut asta, 
Thomas. Salut șansa de a merge la luptă, pentru ultima dată. La 
ce-mi folosesc aceste bătrâne încheieturi, dacă nu pot ieși 
călare înaintea dușmanilor mei? Când vor veni, îi vom întâmpina 
în numele Regelui Henric. Vom fi împreună cu zeci de conți și de 
duci, mai credincioși regelui decât acestui blestemat de 
Protector York, căsătorit cu o Neville. Pricepi? Am jucat să 
termin totul într-o zi, dar o aruncare proastă la zaruri nu 
înseamnă sfârșitul, Thomas. Înseamnă începutul! 


6. 


În anul acela frigul se pogori năvalnic asupra întregii ţări. 
Decembrie începuse cu ceţuri reci, care înghețaseră iazurile cu 
pește de pe lângă orașe și mănăstiri, acoperind crapii grași, 
lăsaţi la fund, în beznă, aceștia abia mișcându-și aripioarele. 

Windsor era mai norocos decât majoritatea, multe gospodării 
putându-și permite să cumpere cărbuni sau suficiente lemne de 
foc pentru a asigura căldura în case. Muncile continuară, chiar și 
în cele mai friguroase luni, cu toate că, pe măsură ce se îngroșa 
înghețul, bărbaţi flămânzi apăreau la colț de stradă cerând 
pomană de Crăciun. Cum recolta din toamnă fusese adunată și 
depozitată, încă mai erau slujbe răzlețe, de reparat obloane și 
țigle, pentru cei cu pricepere. Alte câteva sute pribegeau pentru 
ospeţele regale și sărbătorirea nașterii lui Hristos, cu o mie 


VP -71 


patru sute cincizeci și nouă de ani înainte. La castel, erau 
pregătite banchete cu zeci de feluri de mâncare, știindu-se că 
unele dintre ele erau date săracilor. Era o tradiţie în jurul 
reședințelor regale, iar cele mai bune locuri de pe stradă, cele 
din apropierea bucătăriilor regale, erau toate ocupate, deși o 
noapte proastă se putea termina cu găsirea a unu-două cadavre 
îngheţate, zăcând prin mocirlă în dimineaţa următoare. 

Adunătorii de rahat luau câţiva oameni aflaţi în căutare de 
muncă, preferând să sape în canalele caselor bogate, câtă 
vreme conţinutul acestora era încă îngheţat bocnă. Cel puţin, 
acelor oameni le era cald când coborau cu cârpe înfășurate pe 
faţă prin măruntaiele pământului. Unii erau întotdeauna 
doborâți de putoare și trebuiau să fie scoși de-acolo legaţi de-o 
frânghie. Era o muncă grea, însă un bun săpător prin canale 
putea primi într-o singură zi leafa pe o săptămână întreagă a 
altui lucrător. 

Pe măsură ce se apropia Crăciunul, drumurile din jurul 
castelului se umplură cu cei invitaţi de familia regală pentru 
douăsprezece zile de tihnă și celebrări. Se părea că regina 
Margaret era hotărâtă să nu lase ca boala soţului ei să strice 
festivitățile. Jongleri, scamatori și cântăreţi se întreceau pentru 
câţiva bănuţi prin hanuri, în vreme ce fiecare încăpere din oraș 
fusese tocmită din timp, astfel încât chiar și prin grajduri sforăia 
câte-o familie. Trupele de actori soseau cu mare hărmălaie, 
provocată de propriii slujitori, făcându-și intrarea în oraș în 
procesiuni dichisite, toate nădăjduind să ajungă să joace pentru 
regină. Eclipsând chiar Paștele și Duminica Rusaliilor, Crăciunul 
era cel mai mare festival al anului și momentul cel mai 
aglomerat la Windsor. 

Cum regele Henric era tot pierdut în visele sale, nu era 
prevăzută în acel Crăciun nicio vindecare publică, atunci când 
cei cu tot felul de boli puteau veni să-i atingă mâna. Cei mai 
disperaţi suferinzi se arătară chiar și așa, neavând unde să se 
ducă în altă parte. Leproși și ologi sunau din clopote pe străzi, 
adunându-se laolaltă pentru a se apăra, deoarece unul singur ori 
doi puteau fi atrași în capcană și bătuţi de localnici. 

Cei cu sânge nobil treceau călare pe lângă prăvălii, iar 
jonglerii își făceau numărul pentru câţiva bănuţi, îndreptându-se 
spre răsfățurile ce numai la castel puteau fi oferite. Poate că 
ducele de York domnea el în ţară, din Londra, însă nu-i putea 


VP- 72 


ademeni pe conții regelui, pe duci și pe baroni la sărbătoarea 
Crăciunului. Alegerea invitaţilor la castelul Windsor era singura 
competență adjudecată de regina Margaret și nu era o 
întâmplare că invitaţiile trimise celor patruzeci și patru de case 
nobile îi omiseseră pe York, Salisbury și încă vreo șase alţii, 
legați de familia Neville. Margaret se gândise să-i trimită una 
contelui Warwick, mai tânărul Richard Neville. Îl întâlnise în 
timpul desfășurării asediului asupra Londrei, când Jack Cade 
venise cu o armată în oraș. Warwick o impresionase atunci, însă 
cancelarul York era tatăl său și, cu tot regretul, considerase că 
loialităţile lui erau dincolo de influenţa ei. 

Unul sau doi dintre invitaţi trimiseseră mesajele lor de regret, 
pentru că erau prea bătrâni sau bolnavi ca să facă o asemenea 
călătorie. Totuși, în decurs de trei zile, treizeci și opt de lorzi și 
suitele lor veniseră la Windsor, un spectacol al respectului solid 
pentru rege, care-i oferi lui Margaret o enormă satisfacţie. 
Avusese grijă să-i întâmpine personal pe toţi cei de al căror 
sprijin avusese cea mai mare nevoie, onorându-i public. Nu era 
ceva de colea că nu-i obligase să vină la ea, iar plăcerea le era 
trădată de roșeaţa obrajilor și de zâmbetele mândre ale soțiilor 
lor. 

Derry Brewer fusese un ajutor de nepreţuit mai ales la sosirea 
fiecărei Case în parte. Purta o tunică simplă și închisă la culoare 
și pantaloni strâmţi, pierdut printre oamenii din personalul regal. 
Zâmbea vag la tot ceea ce vedea, însă privirea sa era 
pătrunzătoare și nu-i scăpa nimic. 

La ivirea zorilor, servitori în livrele în culorile marilor Case 
sosiră la galop, anunțând venirea stăpânilor și soțiilor acestora 
cu mult înainte ca ei să se arate la faţă. Unii trimiteau înainte 
servitorii să pregătească toate cele necesare. La timpul când 
capii marilor case nobiliare intrau călare pe porțile mari, Derry 
șoptise deja un șuvoi de informaţii în urechile reginei. Nu căra 
după el niciun registru, abia schiţând un gest când Margaret își 
exprima surprinderea sau se înroșea din cauza celor știute de el. 

Va păstra multă vreme în minte amintirea baronului Grey. Nu 
trimisese pe nimeni înaintea sa, sosind călare alături de soţia sa 
firavă și de doi băieţi imberbi care se străduiau să ţină pasul cu 
el în tunicile lor identice, cărând o cutie grea. Margaret se 
însenină instinctiv la vederea lui, expresia ei îngheţând însă 
când Derry îi șopti: 


VP-73 


— Sodomit și pederast, precum grecii. Foarte atașat de soție, 
dar mi s-a spus că poftește la băieţii sărmani. Destul de discret. 
Mândru precum diavolul și cam la fel de crud. 

Margaret îi aruncă o căutătură șefului spionilor pe când 
baronul Grey se apropia. 

Derry descrisese unele ciudăţenii ale nobililor oaspeţi, de la 
bănuieli asupra unei hoţii vechi, până la încălcarea promisiunilor 
de căsătorie și o fată nenorocită, plătită ca să-și țină gura. 
Regina sesizase o undă de umor în glasul lui, nu o dată, dar fără 
urmă de acuzații, ci doar un recital sec al unor vechi păcate și 
slăbiciuni. Și totuși, în ochii lui Derry apăru ceva neplăcut când 
lordul Grey se apropie. Margaret surprinse acest lucru înainte să 
dispară, ceva tern și monoton și ucigător. 

Baronul Grey îi făcu o plecăciune adâncă. Ochii se potriveau 
cu numele său!, mici și duri, pe o faţă cărnoasă, rozalie. Soţia sa 
se înclină într-o reverență amplă, capul fiindu-i ascuns în 
întregime sub o bonetă complicată. Cuvintele o părăsiră pe 
Margaret și doar îi întinse mâna. Înainte de ziua aceea, n-ar fi 
putut spune cu certitudine ce era, de fapt, un pederast. Scurta 
descriere a lui Derry îi umpluse mintea cu imagini neplăcute, 
care o făceau să se înfioare la atingerea buzelor lui umede. 
Baronul trecu apoi mai departe, baronesa privind înapoi cu 
buzele strânse a mândrie în timp ce erau conduși de acolo. 
Margaret se sforţă să inspire, concentrându-se asupra lui Derry 
care-i spunea ceva despre minele de cositor și despre un baron 
bătrân, plecându-se ca un maestru de dans, cu toate că avea de 
două ori vârsta ei. 

Pe la amurg, Margaret se retrase, în sfârșit, căci se simţea 
epuizată de atâta stat în picioare. Se odihnise pentru scurte 
perioade în timpul zilei, chemată de la masă sau ridicată de pe 
vreun scaun de primire, să întâmpine un alt oaspete. Sesizase 
încântarea acestora și, cu toate că era foarte obosită, nu regreta 
timpul pierdut. În decursul celor douăsprezece seri care urmau, 
va cunoaște toți bărbaţii și femeile din castel. 

Cu ajutorul lui Derry, reușise să-i plaseze pe vechii dușmani 
departe unii de alţii. Se asigurase chiar că irascibilitatea unei 
contese sus-puse nu va fi inflamată de vederea unei verișoare 
tinere și drăguţe, atunci când se trezea dimineaţa. La sugestia 
lui Derry, Margaret făcu mare tam-tam la apariţia baronului 


1 Grey - „cenușiu” (n.tr.). 
VP - 74 


Audley, un bătrân soldat cu barba albă, care se înroși de 
încântare la atenţia reginei. Și totuși, la sosirea baronului 
Clifford, șeful spionilor se îmbăţoșă când se aplecă spre ea, 
astfel că îl trată cu spatele pe omul care se apropia de amândoi. 

— Dacă-i cedaţi numai un pic, va lua asta drept slăbiciune, 
doamnă, murmură Derry. Lordul Clifford vede peste tot fie lupi, 
fie căprioare, nimic altceva. Fără a mai spune că el nu respectă 
căprioarele. 

La auzul acestor cuvinte, Margaret își înălță bărbia, hotărâtă 
să nu se piardă cu firea. Expresia ei era deja îngheţată când îi 
ură bun venit baronului Clifford. Bărbatul îi răspunse cu aceeași 
atitudine rigidă, urmând apoi servitorii spre încăperi situate 
departe de sălile principale. 

Absența unui singur nume a fost cauza unei amărăciuni 
persistente. Margaret îl socotea un bun prieten pe Somerset și 
nu suporta gândul că era ţinut prizonier. Rangul contelui îi 
permitea unele libertăţi prin Turn, chiar dacă se afla în arest în 
vederea judecății. Cu toate astea, York refuzase să permită 
eliberarea lui pe cuvânt de onoare în sezonul sărbătorilor, 
răspunzând solicitării lui Margaret printr-o scrisoare pompoasă 
despre crimele grave comise împotriva ofițerilor statului. York 
trimisese misiva cu scrisul lui fin, pecetluită cu sigiliul propriului 
ei soț. Nu era nevoie să se gândească prea mult la plăcerea pe 
care o resimțea contele. Dacă se lăsa dusă de val și atenţia îi 
era îndreptată prea mult sau prea adesea spre York, avea să-și 
înfășoare șuviţele de păr în jurul degetului atât de strâns, până 
când acesta s-ar învineți. Deja îl jelise pe Somerset, pierderea 
lui fiind încă o ramură cu ghimpi pusă pe focul dinlăuntrul ei, o 
flacără constantă, pe care se străduia s-o ţină ascunsă. 

Castelul Windsor era mai aglomerat decât fusese în tot timpul 
anului. Pentru oaspeţi se organizau partide impresionante de 
vânătoare, precum și piese de teatru, spectacole de magie sau 
serate muzicale. Starea de spirit generală era destul de bună, în 
pofida prezenţei atâtor însoțitori și slujitori înarmaţi, o reflectare 
a vremurilor tulburi. Chiar și în castelul regal, benchetuirile se 
desfășurau sub semnul fricii. 

În zorii Crăciunului, Margaret se întoarse în apartamentul său, 
chiar la timp spre a-și vedea fiul hrănit de doică, sugând cu 
nesaţ din sfârcul trandafiriu. Doica îl ajută apoi să scoată aerul, 
pregătindu-l de culcare. Micul Eduard avea un an și descoperise 


VP -75 


că se putea târî, așa că nu mai putea fi lăsat singur cu speranţa 
că ar putea rămâne în același loc, ori măcar în aceeași cameră. 
Doica îi șterse un firicel de lapte de la gură și puse o cârpă pe 
umărul lui Margaret înainte de a-i da copilul. Margaret îi simţi 
căldura în timp ce se agita și se foia, frecându-și feţișoara 
pentru că-l irita ceva. Ea zâmbi, iar dădaca răspunse la fel 
expresiei ei sincere, înainte de a se pleca într-o reverență 
adâncă, părăsind încăperea. 

Margaret rămase singură. Se pomeni căscând și clătină 
amuzată din cap, gândindu-se la toate acele lucruri care 
trebuiau făcute înainte de marele ospăț de mai târziu. La capelă 
va fi ţinută o slujbă religioasă și în timp ce se rugau cu toţii 
pentru sănătatea regelui, bucătăriile vor fi la fel de agitate ca un 
câmp de bătălie. Cei de acolo deja dichiseau și înțepau fripturile, 
condimentau și fierbeau bucatele, pentru a-i impresiona pe 
nobilii soţului ei, toţi cu bucătari proprii. Margaret insistase 
asupra folosirii unor condimente franțuzești, știind că bucatele 
din Anjou erau aproape necunoscute pentru majoritatea 
oaspeților. Desigur, aveau gâște, fripte cu zecile, dar mai aveau 
sitari, potârnichi și porumbei, tarte dulci, delicate și produse de 
patiserie, peltele savuroase, turnate în uriașe forme din cupru, și 
supe, prune umplute, prăjituri, ţipari în saramură, o sută de 
feluri de mâncare pentru ospăţul de Crăciun. 

Începu să-i cânte încet pruncului ţinut pe umărul ei, simţindu-l 
foindu-se și privind în jur înainte de a-și pleca din nou capul. 
Sânii o duruseră îngrozitor o vreme, după ce născuse, dar 
obiceiul de a folosi o doică pentru alăptat îl adoptase bucuroasă 
de la englezi. 

Margaret își luă privirea de la copilul care se foia, auzind 
tropăitul de cizme din apropiere. O striga cineva, întrebând tare 
unde ar putea fi găsită. Țistui enervată, privind spre Prinţul de 
Wales care-și sugea degetul, deschizând ochii o clipă. Erau 
foarte albaștri. Indiferent ce vedea, părea că-l mulțumea și-i 
închise la loc, însă strigătele nu încetaseră. Margaret se 
încruntă. Clipele petrecute singură, alături de fiul ei erau 
preţioase și prea rare. Nădăjduia doar că nu fusese nimeni rănit 
în vastul parc de vânătoare. Unul dintre servitorii ducelui de 
Buckingham își rupsese glezna cu o zi înainte și nu voia ca 
nobilii să-și amintească de vreun potop de ghinioane în timpul 
sărbătorii. 


VP - 76 


Doica intră din nou, cu o faţă inexplicabil de îmbujorată. Din 
instinct, tânăra femeie se întinse spre pruncul adormit și 
Margaret i-l dădu, simțind un spasm adânc în pântece când 
greutatea-i dispăru de pe umăr. 

— Doamnă..., începu doica, atât de agitată, încât abia putea 
vorbi. 

Mișcările ei erau făcute din reflex și-l puse din nou pe prințul 
Eduard în scobitura brațului. Bineînţeles, el alese chiar acel 
moment pentru a începe să ţipe, dând din pumnișorii lui spre 
întreaga lume într-un acces de furie. 

— Ce s-a întâmplat, Katie? Nu ţi-am spus să mă lași o oră? O 
singură oră într-o zi întreagă, e prea mult? 

— D... d... doamnă, Înălţimea Voastră... 

Glasurile și zgomotul cizmelor se apropiau tot mai mult. 
Margaret simţi un spasm brusc de frică, închipuindu-și asasini 
sau crimă. 

— Spune odată! Ce te face să te agiţi atâta, Katie? 

— Soţul vostru, regele, doamnă. Zice lumea că s-a trezit. 

Margaret făcu un pas înapoi, atât de tare o loviseră aceste 
cuvinte. Cu ochii mari de uimire, se grăbi spre ușă, ridicându-și 
poalele rochiei ca să se deplaseze mai ușor. În momentul când 
ajunse la ea, servitorii de cameră ai regelui intrau deja înăuntru, 
gâfâind. 

— Regele, Înălţimea Voastră! exclamă unul dintre ei. 

Prezenţa lui parcă nu-i dădea voie să gândească și rămase 
încremenită. 

— Așteaptă! răspunse Margaret. 

Ea dădu să-l împingă din calea ei, însă omul îi făcu loc 
degrabă. Ea trecu și-i închise ușa-n nas. Uluit, se întoarse spre 
doică, rămasă și ea cu gura căscată. 

Margaret își cultivase niște maniere demne de o regină de 
când sosise la Curtea Angliei, la vârsta de cincisprezece ani. 
Pentru onoarea lui Henric, încercase să-și merite poziţia socială, 
o lebădă nobilă, atât prin maniere, cât și prin simbolul Casei 
sale. Invăţase tot ce se putea, însă a fi soția unui rege însemna 
mult mai mult decât să reţină numele caselor și proprietăţilor 
sau legile engleze și, în mod deosebit, acele mici tradiţii care 
păreau să se împletească cu ele. Inainte de toate, fiind regina 
unui rege neajutorat însemna ca Margaret să chibzuiască bine 


VP - 77 


înainte de a se zori. Însemna că trebuia să guste înainte de a 
mânca și să soarbă înainte de a bea. 

Henric fusese slăbit și în pericol pentru mai bine de un an. 
Ardea de nerăbdare să alerge la el, împiedicându-se în jupe, 
gonind cât o ţineau picioarele pe coridoare, ca un puști prin 
piaţă. În schimb, chibzui și iar chibzui, în cele din urmă deschise 
ușa. Apoi o luă la pas. 

Vestea îi împlinea toate speranţele, însă realitatea aducea cu 
sine propriile-i temeri. Mulţi se vor veseli la vestea trezirii lui 
Henric, în vreme ce alţii vor turba de mânie, se vor panica și vor 
blestema. Nu se îndoia că unii dintre seniori se așteptaseră să 
moară, pregătindu-se pentru un astfel de deznodământ. 
Margaret ajunse repede la intrarea în apartamentul lui Henric. 
Trânti ușa de perete, zdrelind mâinile celor care se repeziseră să 
i-o deschidă. Soarele răsărea în spatele soțului ei. Margaret își 
duse mâna la inimă, incapabilă să spună ceva când văzu că 
stătea - stătea în picioare, pentru Dumnezeu! - și o privea. 
Regele Henric era slab, numai piele și os. Purta o cămașă de 
noapte lungă și albă, care-i ajungea până la glezne. Se ţinea cu 
o mână de un stâlp al patului. Doi bărbaţi se agitau pe lângă el, 
atingând încheieturile regelui și aplecându-se pe dinaintea 
privirii sale. Doctorii John Fauceby și William Hatclyf erau medicii 
regali, având ca asistenţi trei yeomeni? din garda regelui și pe 
Michael Scruton, ofițerul-chirurg al regelui. Ligheane cu urină și 
sânge abureau pe mesele de lângă pat, doi dintre oameni 
scrutându-le și spunându-și observaţiile asupra limpezimii și 
sedimentărilor, pentru a fi consemnate de către un grămătic. 
Sub ochii lui Margaret, Hatclyf își înmuie un deget și gustă din 
urină, făcând un semn cu capul către grămătic și comentând că 
era prea dulce. Recomanda plante verzi, amărui, care să fie 
adăugate la masa regelui. Colegul său adulmecă sângele regal 
și atinse la rându-i lichidul din lighean, frecându-și degetele 
pentru a verifica urmele de grăsime, înainte să pună limba. 
Glasurile lor se amestecară și se răstiră unul la altul, fiecare 
dintre ei străduindu-se să fie auzit și ca observaţiile sale să fie 
scrise cu întâietate. 

Era o scenă agitată, însă în centrul ei era regele, treaz, 
neclintit și foarte palid. Avea privirea limpede. Pe Margaret o 


2 Yeoman - halebardier din garda regală britanică (n.tr.). 
VP - 78 


podidiră lacrimile când se duse la el. Spre uimirea ei, regele o 
opri cu un semn. 

— Margaret?! Sunt înconjurat de străini. Acești oameni îmi 
spun că am un fiu. Este adevărat? Pe rănile Domnului, cât timp 
am zăcut aici? 

Margaret deschise gura, uimită să-și audă soțul vorbind de 
cele sfinte pentru prima dată de când își putea aminti. ÎI 
cunoscuse ca pe un om copleșit, doborât de fierbinţeli și vise, 
pierdut în lumea lui. Cel care o privea intens acum nu clipea și 
nici nu-și muta privirea. | se puse un nod în gât, intimidată. 

— Ai un fiu. Eduard are puţin peste un an. Ti l-am arătat când 
ai fost lovit de boală. Nu-ţi amintești nimic de el? 

— Nu, de asta, nu, nici de altceva, nu... momente, clipe, nu 
pot nimic... un fiu, Margaret! 

Își miji brusc ochii, cu o expresie bănuitoare, întunecată. 

— Când s-a născut acest Prinţ de Lancaster? 

Margaret roși, dar apoi își ridică privirea, dintr-odată înfuriată. 

— În cea de-a treisprezecea zi a lui octombrie, anul Domnului 
1453. La șase luni după ce-ai căzut la pat. 

Henric rămase o clipă pe gânduri, frecându-și unul de altul 
degetele mâinii drepte. Margaret nu putea decât să aștepte, 
răsuflând ușurată când el dădu din cap și părea satisfăcut de 
explicații. 

— Și totuși, încă mai ești acolo! Adu-mi-l, Margaret. Vreau să- 
mi văd moștenitorul. Nu, pentru Dumnezeu, trimite pe altcineva. 
Trebuie să aflu tot ce s-a întâmplat. Nici nu pot să cred că am 
pierdut atâta vreme. E ca și cum mi-ar fi fost furat un an din 
viaţă. 

Margaret făcu un semn spre una dintre cameriste, care plecă 
degrabă să-l aducă pe Prinţul de Wales. 

— Mai mult de un an, Henric. Ai fost... plecat, nu, bolnav 
pentru mai bine de optsprezece luni. M-am rugat și-am pus să 
se facă slujbe în fiecare zi. Eu... nici nu-ţi dai seama ce 
înseamnă să te văd treaz. 

Buzele îi tremurau și lacrimile îi curgeau pe obraji. Le șterse 
cu repeziciune. Privi cum expresia soţului său devine 
gânditoare, o cută încrețindu-i fruntea. 

— Cum merg treburile în Anglia mea, Margaret? Ultimele 
lucruri de care-mi amintesc... nu, nu mai contează. Tot ce-mi 


VP - 79 


amintesc s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Zi-mi repede! 
Am pierdut atât de multe! 

— Richard de York a fost făcut Protector, Henric, un regent 
care să domnească în ţară cât timp tu erai... indisponibil. 

Privi surprinsă cum pumnii soţului ei se încleștează, aproape 
într-un spasm. Nici măcar o dată nu mulțumise Domnului pentru 
revenirea sa, el, care se rugase ore în șir, zilnic, de când îl 
cunoștea. 

— York? Cât de încântat trebuie să fi fost când coroana mea i- 
a picat în poală. 

Regele-și răsuci un inel de pe deget aproape cu ură. 

— Care dintre lorzii mei și-au uitat onoarea într-un asemenea 
hal? Desigur, nu Percy? Nici Buckingham? 

— Nu, Henric. Nu au participat la vot, la fel și mulţi alții. lar 
Somerset a fost trimis în Turn pentru refuzul său de a accepta 
autoritatea lui York. 

Regele Henric se întunecă la față, valul de sânge care-i urcase 
în obraji apărând ca un stindard pe pielea lui albă. 

— Atâta măcar aș putea schimba astăzi. Unde-i Sigiliul meu, 
ca să pot semna ordinul lui de eliberare? 

Majordomul regelui folosi acel moment ca să intervină, cu 
ochii încă lucind umezi, după ce fusese martor la trezirea 
regelui. 

— Maiestatea Voastră, ducele de York deţine Sigiliul Regal, se 
află la Londra. 

Henric se împletici puţin, întinzându-și mâna spre stâlpul 
patului. Braţul îi era prea nevolnic ca să-l ţină și-i dădu drumul, 
astfel că se lăsă greu pe pat, ceea ce stârni agitația medicilor 
săi, care bolboroseau în continuare ceva despre culoarea și 
despre dispoziţia lui, zumzăind ca un roi de albine dând ocol 
regelui. Doctorul Fauceby se întinse să-i atingă încă o dată 
gâtul, pentru a verifica puterea bătăilor inimii sale, dar Henric îi 
împinse mâna cât colo. 

— Pentru numele lui Cristos, sunt slab ca un fânc! se răsti 
Henric, întunecându-se și mai mult de necaz și furie. Prea bine. 
Îmi voi vedea fiul, iar servitorii mă vor îmbrăca. Apoi mă voi 
duce la Londra să-l înlătur pe York de pe locul meu. Acum, unul 
dintre voi să mă ajute din nou. Vreau să fiu în picioare când îmi 
voi vedea fiul pentru prima dată. 


VP - 80 


— Înălţimea Voastră, sunteţi foarte slăbit! zise Hatclyf pe cât 
de apăsat putea. Trebuie să vă recomand să vă odihniti. 

Doctorul tremura, constată Margaret. Timp de mai bine de un 
an, Henric nu fusese altceva decât un cadavru palid, care 
trebuia îmbăiat și îmbrăcat, ciocănit și măsurat ca un vițel orb. 
Oamenii din jurul regelui Henric erau foarte familiarizați cu 
trupul lui, însă nu-l cunoșteau niciun pic. Se întrebă dacă era la 
fel și în cazul ei. 

Margaret văzu cum Fauceby schimbă o privire cu Hatclyf. 
Amândoi doctorii aveau un aer monastic, cu degetele lor subțiri 
și obrajii supţi. Totuși, Fauceby era mai înalt în rang, iar când 
vorbea, glasul îi era ferm și jos. 

— Înălţimea Voastră, colegul meu are dreptate. Aţi fost bolnav 
pentru multă vreme. Transpiraţi, un semn că ficatul și 
măruntaiele sunt încă slăbite. Dacă vă agitaţi, riscați să vă 
prăbușiţi, o reîntoarcere a bolii. Ar trebui să vă odihniţi acum, 
Înălţimea Voastră, cu un somn normal. Hatclyf și cu mine vom 
pregăti o supă de varză neagră, cu tuberculi de ciclamă și pelin, 
pentru când vă veţi trezi. Vă vor curăța și reface umorile, pentru 
ca astfel însănătoșirea voastră să fie durabilă. 

Henric chibzui, uitându-se într-o parte pe când își aprecia 
propria forţă. Era uluit de slăbiciunea care se cuibărise în el, dar, 
dacă judeca bine timpul pierdut, avea treizeci și trei de ani. 
Dându-și seama că avea aceeași vârstă ca a lui Cristos când 
fusese răstignit, asta îi întări voința. Se trezise în ziua de 
Crăciun, de vârsta lui Cristos la moartea Sa. Acesta era un 
semn, era convins. Nu se va pierde cu firea, nici nu va petrece 
nicio clipă pe patul în care bolise, indiferent cât îl va costa asta. 

— Nu, zise el. Voi doi de colo. Ajutaţi-mă să mă ridic. 

Cei doi yeomeni reacționară într-o clipă. ÎI luară pe Henric de 
subsuori și-l ridicară din nou în picioare, retrăgându-se apoi cu 
capetele plecate, pe când Henric își recăpăta echilibrul pe 
picioarele tremurânde. Puteau auzi cu toţii pași apropiindu-se și 
doica intră în cameră în acel moment, străduindu-se să facă o 
reverență și să ţină prinţișorul în braţe în același timp. Nu-l 
putea privi pe rege câtă vreme se găsea încă îmbrăcat în 
cămașa de noapte. 

— Adu-l aici! zise Henric cu un zâmbet. 

Luă copilul și-l ridică, deși mâinile-i tremurau de efort. 


VP - 81 


Margaret își acoperi gura cu palma, înăbușind un suspin de 
ușurare și de bucurie. 

— Tu! zise Henric băieţelului care-și ţinea ochișorii asupra lui. 
Pentru Dumnezeu, te văd, propriul meu fiu! Fiul meu! 


7. 


Regele Henric tremura tot când ajunse la cotul larg al 
Tamisei. Deși se zarea palatul Westminster, tot se afla la 
aproape un kilometru distanță la vest de Londra. Se spunea că 
cele două localităţi se apropiau tot mai mult în fiecare an, din 
cauză că negustorii construiau ateliere și magazii pe terenul 
ieftin din apropierea piețelor londoneze, iar orașul se întindea 
dincolo de zidurile sale romane. 

Bezna doar întărea frigul năprasnic, mușcător. Odată cu 
apusul soarelui, vântul aducea rafale de gheaţă, însă tremurul 
regelui venea din interior. Henric era uimit de cât de slăbit 
devenise, iar cei treizeci și ceva de kilometri străbătuţi în şaua 
calului îi provocaseră tot soiul de dureri de toate felurile, cu 
transpiraţii reci pe sub armură. Se gândea din când în când că 
numai fierul îl împiedica să cadă. 

Nu intenţionase să călărească până la palatul Westminster cu 
alai, însă la Windsor erau peste patruzeci de lorzi credincioși în 
așteptare. Când se răspândi vestea că regele se ridicase din pat 
și dorea să vină la Londra, începură să strige urale și să joace de 
bucurie, zarva pornind în valuri prin castel până când ajunse pe 
străzile din apropiere și fu amplificată de mii de glasuri, 
devenind un vuiet ce se putea măsura cu urgiile iernii. 

Înainte să plece, regele Henric îndurase slujba de Crăciun din 
capela St George, palid și nemișcat, în vreme ce toţi cei prezenţi 
înălțară mulțumiri Domnului pentru milostenia Sa. Festinul cel 
mare, pregătit pentru ei, fusese stricat de oamenii în trecere, 
agitându-se să aducă bidivii și slujitori, pentru a se alătura 
regelui când acesta porni la drum. Soarele de iarnă deja se 
pregătea să apună pe cerul roșiatic la vremea când Henric ieși 
pe drum împreună cu mai bine de o sută de oameni, cu toţii 
înarmaţi și cu armuri, cu stindardele cu stema leului regal 
fluturând în vântul înghețat. 


VP - 82 


Palatul Westminster fusese construit în amonte faţă de oraș, 
departe de miasmele puturoase, aducătoare de boli în fiecare 
vară. Henric merse de-a lungul fluviului, avându-l pe 
Buckingham de-o parte, contele Percy de alta, iar Derry Brewer 
îi urma împreună cu restul oamenilor, dispuși în rânduri strânse 
în spatele lor. La acea vreme regele călărea la pas, străduindu- 
se doar să-și conserve forţa. Deja drumul de la Windsor luase 
peste cinci ore și Henric se temea că voinţa sa fusese mai mare 
decât puterea lui trupească. Ştia că, dacă leșina și cădea, i-ar fi 
fost chiar fatal. Și totuși Somerset era încă închis la ordinele lui 
York. Henric știa că, dacă mai întârzia mult, contele ar putea fi 
făcut să dispară. Chiar și fără aceste frământări, tot își voia 
înapoi Sigiliul Regal luat de York. Nu avea de ales decât să 
continue și să nu ia în seamă palpitaţiile din piept, nici durerile 
din fiecare încheietură sau tendon. Nu-și putea aminti să mai fi 
trăit o asemenea istovire trupească înainte, însă își tot spunea 
că și Cristos căzuse de trei ori pe drumul său spre Golgota. El nu 
va cădea, dar, dacă se întâmpla asta, se va ridica, va încăleca și 
își va continua drumul. 

Având Westminsterul înaintea lor, Henric simțea așteptările 
celor care călăreau în spatele său, greutatea loialității tuturor 
celor dați la o parte de favoriţii lui York în timpul anului 
precedent. Plângerile lor împotriva lui Neville răsunaseră 
neauzite, cauzele lor la tribunal neluate în seamă de judecătorii 
aflaţi în plata Protectorului. Și totuși regele își revenise și acum 
jubilau, aproape beţi de bucurie. Satele din jurul Londrei se 
goliseră și se mutaseră la marginea drumului ca să-l vadă pe 
Henric trecând. Işi lăsaseră bunătăţile de Crăciun și slujbele la 
biserică pentru a aclama, recunoscând stindardele și înțelegând 
că regele se întorsese în cele din urmă în lume. Sute de oameni 
alergară de-a lungul drumului, acolo unde mai era loc, încercând 
să nu-l scape din ochi pe rege, în vreme ce Henric nu voia decât 
să se odihnească. Picioarele-i tremurau în armură și nu o dată își 
întinsese mâna ca să-și șteargă transpiraţia iritantă de pe ochi, 
numai pentru a vedea cum mănușa de fier se freacă scrâșnind 
cu zgomot tot de fier. 

Crezuse, la început, că va intra în oraș și-l va traversa spre 
Turn, pentru a-l elibera pe Somerset din închisoarea sa. Durerea 
cutremurătoare îl făcu să se răzgândească, astfel că Palatul 
Westminster deveni singurul loc unde putea ajunge în astă 


VP-83 


noapte. Mergând la trap, se ruga lui Dumnezeu să fie în stare 
să-și revină acolo, măcar pentru o vreme. 

Henric intră călare, între palatul regal și Westminster Abbey, 
conducându-și calul într-un cerc strâns pentru a descăleca. 
Buckingham își dădu seama că regele său era cât pe ce să se 
prăbușească și sări din propria șa pentru a sta lângă Henric, 
ferindu-l cât putea de bine de privirile hămesite. Henric se 
aplecă înainte și se strădui să se lase jos, rămânând un moment 
cu mănușile de fier pe cornul șeii, până când se asigură că-l 
țineau picioarele. Heralzii regali sunară din trâmbiţe prin 
întreaga curte, cu toate că solii alergând aduseseră deja vestea 
sosirii regelui. 

Henric stătea drept, simțind că avea vlagă în el. Întinse mâna 
și și-o lăsă, preț de-o clipă, pe umărul lui Buckingham. 

— Mulţumesc, Humphrey. Dacă vrei să mă conduci înăuntru, 
aș vrea să mi se aducă Sigiliul meu. 

Pieptul lui Buckingham se umflă, făcând să-i scârțâie armura. 
Se lăsă în genunchi dintr-o pornire de moment. Contele Percy 
descălecă și el, azvârlind hăţurile spre unul dintre oamenii aduși 
cu el. Cu toate că vântul era aprig și genunchii bătrânului 
protestau, și el se lăsă încet pe pietrele de pavaj, strângându-și 
blănurile în jurul umerilor. Toţi ceilalţi, nobili și cavaleri, făcură la 
fel, până când singurul rămas în picioare era Henric. Luă o gură 
de aer proaspăt și privi peste capetele lor, spre poarta cea mare 
a palatului Westminster. 

Trecuse prea multă vreme. 

— Ridicaţi-vă, domnilor! E prea rece să stăm aici, în beznă. 
Condu-mă înăuntru, Buckingham, du-mă înăuntru! 

Buckingham se ridică cu bucuria citindu-i-se pe faţă și o luă 
înainte la pas. Ceilalţi îl urmau pe Henric ca un regiment gata de 
orice. 

e 

Lui Henric îi venea să-și binecuvânteze armura în vreme ce 
pășea pe coridorul central, lung, al palatului Westminster. 
Greutatea ei în mod sigur lua toată vigoarea, însă îi conferea 
masivitate, făcându-l să pară cel care ar fi putut deveni. Slujitorii 
palatului aveau cu toţii ochii roșii de plâns, de bucuria revenirii 
lui, mergând înainte să conducă alaiul regelui spre apartamentul 
regal, unde-și făcuse York reședința. Cel puţin, bine că 
Protectorul nu plecase prin altă parte, în nord, dar asta ar fi 


VP - 84 


făcut unele aspecte ceva mai ușoare. Sigiliul consta din două 
piese din argint într-un săculeţ și o cutie, însă nicio proclamaţie 
regală și nicio lege nouă nu se puteau da fără el. Pentru 
majoritatea, nu era decât un simbol, oricine deţinea Sigiliul avea 
și puterea în ţară. 

Era ceva mai cald aici, la adăpost de bătaia vântului, pentru 
că palatul Westminster era un loc rece și umed majoritatea 
timpului. Henric încă mai transpira de pe urma drumului călare, 
pășind cu capul descoperit într-o armură zăngănitoare, spre 
apartamentul său de deasupra râului. In timp ce mergea, se 
chinuia să găsească acele cuvinte potrivite de spus Protectorului 
și Apărătorului regatului său. Știa deja că Richard Plantagenet 
nu ruinase regatul, că nici nu-l adusese în zdrenţe din cauza 
războaielor. Din cele spuse de lorzii săi, se pare că York nu 
suferise de pe urma unor răscoale sau revolte, nici alte 
asemenea, în vreme ce Henric era potopit de boală și de vise la 
Windsor. Era greu de explicat de ce astfel de vești stârniseră 
mânia regelui, însă și această emoție avea rostul ei, indiferent 
de cauză. Nu-și va îngădui să șovăie până când nu-l va revoca 
pe cel care domnise în numele său. 

După ce urcă un lung șir de trepte, Henric fu nevoit să se 
oprească și să-și tragă sufletul, așteptând să-și revină mușchii 
săi tremurători. Ca să-și ascundă parțial nevoia de a se odihni, îi 
dădu poruncă lui Buckingham să pregătească niște călăreți iuți, 
care să ducă ordinul de eliberare din Turn a lui Somerset, în 
clipa când Sigiliul ajungea în mâinile sale. Instrucţiuni să fie 
aduși din camerele lor păzitorii Sigiliului fură spuse din om în om 
între cei din suita regelui. 

Lui Henric i se uscase gura. Se atinse pe gât și tuși, apoi 
acceptă de la Derry Brewer o ploscă, întinsă de șeful spionilor 
fără nicio vorbă. Regele se făcu roșu la față și se înecă, 
descoperind că era whisky. Amuzat, Derry își înclină capul, 
zâmbind șmecherește. 

— E mai bun decât apa. Vă va da putere, Înălţimea Voastră, 
zise el. 

Regele Henric aproape că-i aruncă o replică furioasă, apoi 
descoperi că băutura avea efect, așa că mai luă o înghiţitură 
înainte de a i-o da înapoi. Prin unele locuri, se chema „apa 
vieții”. Putea simţi căldura împrăștiindu-se înăuntrul său. 


VP - 85 


Încă un șir lung de trepte îl aduse la apartamentul regal. 
Henric își potrivi pasul pe când servitorii-i deschideau ușile. Işi 
amintea de judecata bietului Suffolk în acest loc, William de la 
Pole, care fusese condamnat la exil, apoi ucis pe mare, după ce 
plecase din Anglia. Își reamintea ca prin ceață aceste 
evenimente, amintirile unui alt om, parcă, unul care era potopit 
încă de atunci. Henric își dădu seama că mintea-i era limpede, 
ca și cum vălul acoperitor ar fi fost sfâșiat în bucăţi. Gândul de a 
se pierde din nou era o spaimă grea și teribilă, ca și cum un 
marinar izgonit de pe mare s-ar uita înapoi, la valurile 
întunecate care fremătau încă la picioarele sale. 

— Dumnezeu să-mi dea voinţa, murmură Henric intrând în 
încăpere, privirea căzându-i asupra celor doi oameni aflați deja 
acolo, spre a-l întâmpina. 

Richard de York se îngrășase puţintel, de când îl văzuse 
ultima dată regele Henric, pierzând și ultimele urme ale 
tânărului sprinten care fusese cândva. Era proaspăt bărbierit și 
cu părul negru, forța lui vădindu-se prin umerii laţi și talia 
musculoasă. Richard, conte de Salisbury, era mai vârstnic decât 
York cu o generaţie, cu toate astea, rămăsese vânos, un om de 
la Hotare, cu o îmbujorare sănătoasă în obraji. Henric văzu că 
expresia lui Salisbury se întunecă atunci când dădu cu ochii de 
contele Percy, dar apoi amândoi, York și Salisbury, se lăsară 
într-un genunchi, cu capul plecat. 

— Înălţimea Voastră, sunt peste măsură de bucuros să văd că 
sunteți sănătos! zise York când Henric le făcu semn să se ridice. 
M-am rugat pentru această zi și voi pune să se facă slujbe de 
multumire în toate bisericile de pe domeniul meu. 

Regele-i aruncă o căutătură piezișă, dându-și seama că o 
parte din mânia sa se datora faptului că acest om fusese mult 
prea priceput în funcţia pe care și-o atribuise. Desigur, era sub 
demnitatea lui să-i găsească lui York, sau cancelarului său, vreo 
vină, dar apoi Henric își aminti de Somerset, închis pentru 
judecată și execuţie, la ordinele lui York. Voința i se aspri. 
Ranchiuna de orice fel îi era străină, însă pentru o clipă se 
delectă cu avantajul rangului său. 

— Richard, Duce de York, am poruncit să mi se aducă Sigiliul 
Regal în această cameră a mea, spuse Henric. Mi-l vei da în 
mână. După ce faci asta, ești eliberat din rangul de Protector și 
Apărător al Regatului. Cancelarul dumitale, contele Salisbury, 


VP - 86 


este eliberat din acest post. Prin ordinul meu, cei pe care i-ai 
închis vor fi puși în libertate. Cei pe care i-ai pus în libertate, vor 
fi închiși. 

York păli, simțind biciul mâniei regelui. 

— Înălţimea Voastră, am acţionat numai în interesul ţării, în 
vreme ce dumneavoastră... 

Își alese vorbele cu grijă, să înlăture orice urmă de ofensă. 

— ... eraţi bolnav. Maiestatea Voastră, loialitatea este 
absolută. 

Ridică privirea pe sub sprâncene, încercând să vadă efectele 
vorbelor sale. Henric, cel cunoscut de el înainte, era slab în 
gândire și trup, un om fără năzuinţe proprii, în afară de iubirea 
de rugăciune și liniște. Totuși, regele aflat înaintea sa părea mai 
puternic în voinţă, deși era alb ca ceara lumânărilor. 

Indiferent cum ar fi răspuns regele, toţi cei din încăpere se 
întoarseră spre ușă când purtătorii Sigiliului intrară în spatele 
suveranului, aducând cutia din argint aflată în paza lor. Toţi 
gâfâiau după îndelungata goană prin coridoarele palatului regal 
cu cutia în braţe, mâinile Tăietorului-de-Ceară tremurând când o 
puse pe masă. 

— Deschide-o, Richard! porunci Henric. Predă-mi efigia, 
Sigiliul meu! 

York inspiră adânc, făcând ceea ce i se ceruse, cu toate că 
nici nu-i venea să creadă că stătea înaintea aceluiași om, 
capabil să dea porunci cu atâta limpezime. Unde dispăruse 
băiatul imberb, ca să revină atât de aspru și de mânios? York 
deschise cutia, scoțând la iveală săculeţul din mătase, 
conţinând cele două jumătăţi din argint zornăitor. Trase de 
șnurul săculeţului și scoase piesele din metal, punându-le în 
mâna regelui. 

— Primeşti mulțumirile mele, Richard Plantagenet, duce de 
York. Acum, ești liber să pleci din prezenţa mea, până te voi 
convoca din nou. Amândoi. Lăsaţi-mă să mă odihnesc. lar dacă 
vă rugaţi, rugați-vă ca lordul Somerset să fie sănătos și 
nevătămat în Turn. 

York și Salisbury făcură o plecăciune adâncă, unul lângă altul, 
păstrând o urmă de demnitate mândră când plecară din 
cameră. Contele Percy îi urmări ieșind, cu o satisfacţie enormă 
întipărită pe chip. 


VP - 87 


_ — Aceasta-i o zi pe care am să mi-o amintesc multă vreme, 
Inălțimea Voastră! zise Percy. Este ziua când v-aţi întors acasă 
ca să domniţi, alungând șerpii și ticăloșii. 


8. 


Margaret numără clopotul de la Westminster bătând de șapte 
ori, în timp ce se apropia de palatul regal. Răsăritul era ascuns 
de un val uriaș de nori întunecați, întinși peste oraș, și abia se 
întrezărea o lucire firavă. Stătuse până la amurg la Windsor, 
într-un castel dintr-odată golit de întreaga viaţă și freamătul de 
Crăciun. Sosise miezul nopţii și apoi trecuse, iar ea tot aștepta 
vești. Se hotărî până la urmă să nu mai stea cu mâinile-n sân. 
Soţul ei plecase la Londra, împreună cu cei mai credincioși 
dintre lorzi, însă ţi-l puteai lesne imagina cum se chinuie sau se 
prăbușește sau își pierde cunoștința. lar ea stătea aici în 
siguranţă, lângă un foc zdravăn, și număra orele nopții. Deși știa 
că nu are dreptate, totuși plecarea lui Derry Brewer alături de 
soțul ei o resimțea ca pe o trădare. Locul lui era lângă Henric, 
știa asta, totuși ajunsese să se obișnuiască cu prezenţa lui. În 
absenţa sa, dădea roată odăii, în cercuri tot mai strânse. 

li sculase pe slujitori din patul lor pentru a o însoţi. Nu numai 
pe cei care rămâneau de veghe noaptea sau pe străjerii de pe 
zidurile castelului. Cele douăsprezece zile de Crăciun erau, după 
tradiţie, o vreme a armistiţiilor. Nu avu nicio strângere de inimă 
în a văduvi castelul pe mai departe, luând cu ea douăzeci și 
patru de străjeri pentru a o păzi de tâlharii de la drumul mare. 
Cei trei oameni care supravegheaseră îngrijirile acordate lui 
Henric în timpul bolii o rugară s-o însoțească. În lipsa regelui, 
fără să se mai poată ocupa de el, nu aveau nimic de făcut și 
putea vedea că Hatclyf, Fauceby și Scruton erau încântați de 
posibilitatea de a observa mai îndeaproape însănătoșirea lui 
Henric. 

Fiul ei, Eduard, va fi în siguranță împreună cu doica sa, la 
căldură, își spuse ea din nou. Nu trecuse nicio noapte fără a fi 
împreună, încă de la nașterea sa, și era dureros să ţi-l închipui 
pufnind și privind în jur după mama lui și apoi plângând pentru 
că nu era acolo. Strânse din buze sub frigul înţepător și se 


VP - 88 


înfășură mai bine în mantia imensă, cu glugă, ale cărei falduri 
erau suficient de largi încât să acopere și crupa calului. 

Drumul era mult prea întunecat pentru a putea călări la galop, 
însă chiar și la trap reușiseră să străbată kilometri întregi, timp 
în care fața îi amorţise, sprâncenele-i licărind din cauza micilor 
cristale de zăpadă sau gheaţă. Călărise până în zori și cu toate 
acestea nu simţea oboseală, nu și la gândul de a-l revedea pe 
Henric. Această bucurie nu începuse să pălească. Îi umplea 
fiecare respiraţie, o căldură lăuntrică pentru înfrângerea frigului 
iernii. 

De asemenea, avea și resentimente, indiferent cât de mult 
încerca să nege asta. În tot timpul cât soţul ei fusese neajutorat, 
se îngrijise să-i menţină autoritatea vie, totuși în momentul când 
s-a trezit, a plecat cu oameni ca Buckingham și Percy, pe ea 
lăsând-o în urmă. Pentru ea, asta era ca o rană, un loc dureros, 
pe care îl tot împungea, revenind mereu la el, fără alinare. 

Marea sală a palatului Westminster semăna cu o cazarmă 
când sosi ea, cu cai aduși înăuntru pentru a sta și necheza, loc 
unde în timpul zilei intrau numai avocaţi și parlamentari. 
Fuseseră aprinse lămpile, astfel că le putea vedea lumina de 
afară. Margaret descălecă acolo și-și urmă gărzile în timp ce-i 
duceau calul în clădirea boltită, unde vrăbiile zburau în bucle 
sus, pe sub tavan, în întuneric. Işi simţea faţa ca pe o scândură, 
ca și cum i-ar fi putut crăpa dacă zâmbea. Ferită de vânt, găsi 
un moment să-și frece obrajii cu palmele înmănușate, aducând 
puțină culoare și viaţă în pielea îngheţată. În sală era liniște, 
însă în afară de caii care se plimbau sau erau priponiţi, zeci de 
oameni dormeau oriunde își găsiseră un loc, fără deosebire de 
rangul lor. Unul dintre majordomii regelui Henric o văzu venind 
și se grăbi spre ea, lăsându-se neîndemânatic într-un genunchi, 
peste paie. 

— Unde-i sotul meu? șopti Margaret. 

— Doarme, Înălţimea Voastră. În apartamentul regal. Urmati- 
mă, vă rog! 

Fără nicio vorbă, cei doi medici regali și ofiţerul-chirurg se 
aliniară în spatele ei, ducând cu ei genţile din piele neagră. 
Margaret se simţea ca o fantomă pe când pășea printre bărbaţii 
adormiţi pe cât de tiptil putea, zâmbind când mormăiau și 
tresăreau în somn. Acești oameni veniseră aici pentru regele 
Henric și simțea afecţiune pentru toți. 


VP - 89 


Ştia drumul destul de bine, însă majordomul soțului ei părea 
bucuros să conducă micul grup pe coridoare și pe cele două 
șiruri de trepte spre camerele regelui. Oamenii de acolo erau 
mult mai alerţi, inclusiv cele două gărzi aflate la ușă, pregătiţi și 
cu săbiile trase la apropierea zgomotului de pași, până când o 
recunoscură pe tânăra regină. 

In timp ce intra în salon, Margaret auzi o conversaţie 
înăbușită, întreruptă când se deschise ușa. Buckingham și 
contele Percy se ridicară amândoi în tăcere, făcând o plecăciune 
adâncă. Margaret văzu că fața lui Henry Percy era împestriţată 
de venele sparte și părea iritat de întrerupere. Nu spuse nimic 
când Buckingham veni în întâmpinarea ei. 

— Inălțimea Voastră, nu mă aşteptam să vă văd astăzi! Cred 
că ați călărit toată noaptea și încă pe frigul ăsta! Contele Percy 
și cu mine ne gândeam la câte-o cupă de mied fierbinte, pentru 
a alunga frigul din oasele noastre bătrâne. Nu doriţi să vă 
alăturaţi nouă? 

Buckingham nu-i luă în seamă pe medicii din spatele ei. În 
ceea ce-i privea, rămăseseră cu capul plecat. 

Margaret clătină din cap, simțind că nu era bine-venită în 
încăpere și displăcându-i expresia ursuză a lui Percy în timp ce 
se uita la ea. 

— Unde-i soțul meu, Humphrey? zise ea, atingându-l pe braţ. 

— Doarme dincolo de ușa aceea, dar doarme bine, Înălţimea 
Voastră. Doar voinţa puternică l-a ţinut în șa, iar acum e istovit. 

Tonul lui se muie binișor, devenind mai blând: 

— Dacă asta vrei, am să pun să fie trezit, dar Margaret, cred 
că regele are nevoie de odihnă. Acești oameni nu mai pot 
aștepta până nu-i iau sânge și-l înțeapă? 

Margaret se întoarse spre doctori, care rămăseseră cu gentile 
lor strânse la piept, cu capul plecat, ca niște copii pedepsiţi. 

— Așteptaţi afară, domnilor! Voi pune să fiți chemaţi când se 
va trezi regele. 

leșiră unul după altul, închizând ușa după ei și lăsând-o pe 
Margaret singură cu cei doi bărbaţi vârstnici. Cu o demnitate 
studiată, se așeză pe scaunul capitonat, aranjându-și rochia și 
nedând niciun semn că o chinuiau picioarele, încă dureroase 
după atâta călărit. 

— Luaţi loc, amândoi. Dacă Henric doarme, nu-i nicio grabă, 
master Brewer s-a culcat? 


VP - 90 


— Era istovit, doamnă, răspunse Buckingham. E nespus de 
fericit de când soțul dumneavoastră i-a expediat pe York și 
Salisbury. Este pe undeva prin apropiere, dacă vreţi, pun să vă 
fie adus. 

Margaret deschise gura să accepte, dar se răzgândi, hotărâtă 
să nu le arate celor doi nicio urmă de slăbiciune. 

— Nu, nu cred că este nevoie. Lăsaţi-l să doarmă! Îmi puteţi 
povesti însă tot ce s-a întâmplat, apoi poate că ne gândim la o 
alegere. 

Buckingham zâmbi în sinea lui, așezându-se pe o bancă de 
stejar sculptat, întinsă pe lungimea camerei. Contele Percy 
rămase în picioare, sprâncenele sale stufoase și șaua mare a 
nasului păreau să-i confere în permanenţă o expresie 
încruntată. Sub privirea întrebătoare a lui Buckingham, contele 
scoase un sunet din gâtlej și se lăsă pe-un scaun aflat vizavi de 
amândoi, trei puncte ale unui triunghi, având un foc care 
trosnea în spatele lui Margaret. 

Buckingham repetă ce făcuse regele de când sosiseră la 
Westminster cu o noapte înainte, o listă scurtă de porunci date, 
cu toate că Margaret îl făcu să reia fiecare detaliu al mătrășirii 
lui York, împreună cu Salisbury. Contele Percy se foi în scaunul 
său în timp ce Buckingham vorbea, nereușind să-și ascundă 
nerăbdarea. Văzând un asemenea comportament provocator, 
Margaret era tentată să-l pună pe Humphrey să repete totul din 
nou, fie și numai din plăcerea de a auzi poruncile hotărâte ale 
soțului ei. Totuși, îi îngădui ducelui să tacă. Buckingham se 
aplecă peste genunchi și se holbă fără nicio ţintă în foc, în 
vreme ce ea chibzuia asupra cuvintelor lui. 

— Am așteptat atâta vreme să aud astfel de lucruri, zise încet 
Margaret. Să aflu că York și Salisbury au fost nevoiţi să plece și 
să-și lingă rănile, departe de-aici. Să știu că soţului meu i-a 
revenit spiritul. Mă rog pentru siguranţa contelui Somerset și 
nădăjduiesc că nu a fost înfrânt de închiderea sa în Turn. 
Loialitatea sa este o piatră de hotar, acolo unde alţii au dat greș. 
Am încredere în el, Humphrey. Nu mă îndoiesc că Somerset va 
avea un rol în cele ce trebuie să se întâmple. 

— Și ce trebuie să se întâmple, Înălţimea Voastră? zise 
Buckingham încet. 

— Nu-i destul ca Henric să-și schimbe odăile! Ce știe țara 
despre revenirea sănătăţii soțului meu, în afara celor câţiva care 


VP-91 


l-au văzut venind călare aici? Nu, trebuie să fie văzut. În Londra, 
desigur, dar și prin toată ţara. Trebuie ca toţi să-i vadă pe rege 
și pe nobilii săi, să se știe că York nu mai deţine puterea, că 
adevăratul Protector și Apărător al Regatului este din nou regele 
Henric de Lancaster. 

Buckingham ar fi vrut să răspundă, dar contele Percy vorbi 
primul, glasul său fiind marcat de respiraţia șuierătoare a unui 
om bătrân, care-i făcu lui Margaret pielea de găină. 

— Regele Henric îi are pe capii familiilor nobile pentru a-l 
sfătui când se trezește, Inălţimea Voastră. Cât despre felul și 
amănuntele privind revenirea sa la viaţa publică, este mai bine 
să fie lăsate pe mai târziu. Nu trebuie să vă temeţi pentru soțul 
dumneavoastră. Inălţimea Sa îi are de partea lui pe toţi englezii 
loiali, care nu-i iubesc pe York ori pe Neville ori pe Salisbury. 
Vom străbate calea care trebuie străbătută. Vom secera 
neghina, dacă așa trebuie făcut. 

Margaret simţi cum culoarea-i revenea în obraji. Timp de un 
an și jumătate, fusese izolată, uitată la Windsor împreună cu 
soțul ei cufundat în visare. Contele Percy nu o vizitase nici 
măcar o singură dată în acel timp. Inţelesul celor spuse de el era 
destul de clar, însă în lumina focului ea simţi o lehamite imensă 
faţă de corbul gheboșat în blănurile lui, dorindu-și cu ardoare să 
zboare lângă soțul ei acum, că se înzdrăvenea. La început 
păstră tăcerea, apoi glăsui tărăgănat, cântărindu-și fiecare 
cuvânt: 

— Am fost vocea soțului meu atunci când nu avea una, 
domnule. Această loialitate de care pomenești este un lucru 
iubit de bărbaţi, nu? l-am auzit folosind acest cuvânt de multe 
ori de când Henric a fost lovit de boală. Poate că-l preferă mai 
mult ca pe un ideal decât ca realitate, când se cere muncă grea 
și durere. 

Contele Percy se scărpină într-o parte a nasului când își 
întoarse privirea spre ea. ; 

— Văd că v-am ofensat oarecum, Ilnălţimea Voastră. Nu am 
intenționat așa ceva. Regele Henric... 

— Trebuie să fie văzut, conte Percy, îl întrerupse Margaret. 

Fu răsplătită printr-o îmbujorare profundă pe sub reţeaua de 
vinișoare vinețţii de pe obrajii și nasul său. 

— Ce noroc că unii dintre noi au plănuit deja ce trebuie făcut 
când se va întoarce Henric. N-am avut nicio îndoială de asta, 


VP - 92 


conte Percy. Am avut credinţă și rugăciunilor mele li s-a 
răspuns, fiecăreia dintre ele. 

— După cum spuneţi, Înălţimea Voastră, răspunse contele 
Percy, cu gura pungită. 

Margaret dădu scurt din cap. 

— Când se trezește regele, voi începe demersurile pentru o 
Procesiune Judiciară. Am trecut prin Westminster Hall acum o 
oră, domnule. Am văzut jumătate dintre băncile juriștilor sub un 
strat gros de praf, nefolosite de mult prea mult timp. A trecut 
deja peste un an de când judecătorii Curţii Regelui n-au mai fost 
prin ţară, să asculte plângerile și să facă judecăţile. Ce alt mod 
mai bun de a fi văzut decât aducerea dreptăţii pentru poporul 
englez? Să le asculţi plângerile și să vadă că se face dreptate și 
criminalii sunt pedepsiţi? O mare Procesiune Regală, cu 
douăzeci și patru de judecători, șerifii de comitate, o mie de 
soldați, toate casele nobile în suita regelui! De la cel mai mare 
la cel mai mic vor ști că Lancaster s-a întors să domnească. O 
Casă cu un moștenitor și cu sprijinul celor mai puternici lorzi ai 
regelui. Aceasta-i calea pe care trebuie să pășească acum soţul 
meu. 

Contele Percy își întoarse capul să privească spre lumina 
zorilor, licărind dincolo de ferestre. Buckingham îi aruncă o 
privire piezișă, care conţinea mai mult decât o nuanţă de 
amuzament. În lunile petrecute la Windsor, Buckingham se 
obișnuise cu accentul franțuzesc al lui Margaret, o încântare 
pentru urechi, care putea contrasta numai cu forța cuvintelor ei. 
Contele Percy descoperea dintr-odată fermitatea tinerei regine, 
o îmbucătură poate puţin cam prea condimentată ca să-i placă. 

— Inălţimea Voastră încearcă să aducă pacea prin porunca 
regală, zise, în cele din urmă, contele Percy. 

Incheieturile degetelor i se albiseră când strânse pumnii pe 
sub blănurile sale, în pofida focului dogoritor. 

— Crede Înălţimea Voastră că un om ca York va reveni spăsit 
gudurându-se? Unul ca Salisbury? Îi va face Înălţimea Voastră să 
se alinieze în spatele regelui la pas mărunt? 

Bătrânul ezita, în timp ce-i veni un gând, uitându-se mai cu 
atenţie spre tânăra femeie cu părul întunecat, așezată atât de 
comod în jilț, cu capul ridicat, ascultând. 

— Sau poate că Înălţimea Voastră crede că vor răspunde 
acelei chemări, transformându-i în sperjuri, ca apoi să poată fi 


VP - 93 


doborâți ca trădători? Aceasta ar fi... calea pe care aș păși eu, 
doamnă. 

Margaret îl privi la rândul ei, simțind iarăși o aversiune 
instinctivă faţă de bătrânul dinaintea sa. Ochii lui erau plini de 
cruzime, își dădu ea seama, însă era de partea soţului ei, 
indiferent de motivele avute. Asta conta cel mai mult. 

— Dacă soţul meu îi cheamă pe acei lorzi, iar ei nu vin, asta ar 
însemna un război care ar sfâșia Anglia. Nu, nu cred că aceste 
răni pot fi oblojite și uitate. Dacă facem un pas greșit, vor 
putrezi și vor strica tot ce-i bun în trup. 

Vorbea cu o siguranţă calmă, cuvintele ei ţinându-i nemișcaţi 
pe cei doi bărbaţi. 

— Domnilor, nu am nicio intenţie de a-i invita pe York, 
Salisbury ori Warwick să-l acompanieze pe soţul meu. Să-i lăsăm 
să-și muște degetele și să se îngrijoreze, în vreme ce regele 
Angliei adună în juru-i pe cei mai înfocați susținători ai săi. Să-l 
lăsăm pe York să vadă forța aliniată împotriva sa, dacă 
îndrăznește să ridice fie și un singur steag. 

Margaret se aplecă înainte, fără să clipească măcar. 

— Nu mă îndoiesc că York rămâne o amenințare, domnule. 
Oamenii care au dat de gustul puterii vor tânji mereu după ea. 
Am văzut asta la propriul meu tată, cu toate coroanele pe care 
le-a revendicat și n-a reușit să le câștige. Totuși, soțul meu n-are 
decât o zi de la trezirea sa. Trebuie să-și arate forța și să 
galopeze sub stindardul celor trei lei”. Trebuie să fie văzut, pe 
îndelete, e vital, înainte de a ne întoarce să facem față 
amenințării lui York și Salisbury. Warwick ar mai putea fi salvat, 
nu știu. Înţelegi? Mă urmărești*, domnule? _ 

Dublul sens al cuvântului nu-i scăpă bătrânului. Işi mișcă gura 
ca și cum ar fi încercat să-și scoată un sâmbure dintre măselele 
din spate. În tăcere, își plecă fruntea, uitându-se pe sub 
sprâncene. 

— Desigur, Înălţimea Voastră. Cred că dorim același lucru. 
Regele puternic. Pieirea clanului Neville îi atinge pe toţi cei care 
oploșesc trădarea la sân. Regele Henric are sprijinul meu, pe 
onoarea mea și a Casei mele. 


3 Blazonul monarhilor britanici (n.tr.). 
4 To follow - „a înţelege”, „a urmări”, dar și „a urma” pe cineva cu autoritatea 
necesară (n.tr.). 


VP - 94 


Margaret se lăsă pe spetează. S-ar putea foarte bine ca 
bărbatul să o desconsidere. El l-ar urma pe Henric, nu dorinţele 
reginei sale franceze. Ea-și înclină capul, ca și cum ar fi acceptat 
spusele sale, cu toate că, înăuntrul ei, spumega. 

Buckingham scoase un căscat, larg și îndelungat, până când 
Margaret trebui să și-l înăbușe pe alei. 

— Am impresia că regele se va trezi târziu astăzi, zise 
Buckingham, ridicându-se în picioare. Mă duc să trag un pui de 
somn, să-mi recapăt puterile înainte să mă lase de tot. 

Contele Percy se ridică la rându-i, amândoi bărbaţii făcând o 
plecăciune și cerând permisiunea să se retragă din preajma 
reginei. Îi privi plecând, bănuind că-și vor continua discuţia În 
altă parte în palat, unde nu-i putea asculta și întrerupe. Işi 
încleștă strâns pumnii, privind în foc. Avea nevoie de contele 
Somerset. De Derry Brewer. Mai presus de toţi, avea nevoie de 
soţul ei și de lorzii lui pentru a fi ascultată. Era destul de limpede 
că voiau cu toţii să se tocmească și să manevreze fără 
amestecul ei. Simțea cum o apucă furia, însă nu va da înapoi. 
Henric era soțul ei. Ea era soaţa lui. Îi va sta în cale, indiferent 
care va fi aceea. 

Rămasă singură, Margaret se ridică și păși pragul ușilor 
interioare, spre dormitorul soţului ei. Îl găsi acolo, sforăind ușor 
sub păturile groase, cu pletele lungi și întunecate în dezordine, 
încâlcite pe pernă. Părea netulburat, având o culoare sănătoasă 
în obraji. Margaret simţi oboseala nopţii lungi potopind-o și-și 
desfăcu mantia, întinzându-se lângă el, trăgându-și o singură 
pătură peste ea și răsucindu-și trupul în așa fel încât să-i simtă 
căldura. Henric murmură ceva la atingerea ei, cu toate că nu se 
trezi, iar ea adormi imediat lângă el. 


9. 


York își lăsă mâinile pe o balustradă din lemn, mândria fiindu-i 
cât se putea de vădită în timp ce-l privea pe băiat luând poziţie. 
Fiul său cel mai mare, Eduard, Conte de Hotare, avea 
treisprezece ani, dar era mai înalt și de departe mai puternic 
decât băieții din oraș, mai mari decât el cu trei ani sau chiar mai 


VP - 95 


mult. Ridică spada spre tatăl lui, înainte de a folosi mânerul ei 
pentru a-și cobori viziera coifului. 

— la uite la el! zise York în barbă. 

Salisbury zâmbi, rezemându-și umărul de un stâlp de piatră. 
El și cu York își petrecuseră cea mai mare parte a lunii la 
castelul Ludlow, făcându-și planuri și potrivind lucrurile după 
neașteptata schimbare a sorții lor. Din fortăreaţa masivă, de 
piatră, cei doi au trimis călăreţi spre toate domeniile lor, 
poruncind venirea comandanților și a celor mai destoinici 
bărbaţi, până când satul și terenurile din jur începură să semene 
cu o tabără militară. Erau puţine șanse de atacuri dinspre Țara 
Galilor în acel an, odată ce vestea se dusese peste hotar, spre 
apus. Ludlowul devenise cea mai mare concentrare militară din 
țară, și încă mai veneau. Asta-l făcea pe Salisbury să afle o 
oarecare plăcere în a se detașa o vreme de îndeletnicirea 
complicată de aprovizionare cu mâncare, bere și arme pentru 
atâţia oameni, doar pentru a-l privi luptând pe fiul favorit al lui 
York. 

Doi oameni îl înfruntau pe Eduard în curtea de instrucţie, 
înconjurată din toate părţile de arcade din piatră cenușie, 
îmbrăcaţi în armuri bune, și aceștia ridicară săbiile spre York, 
plecându-și capul. Jameson era un individ masiv, fierar de 
meserie. Era cu un cap mai mare decât băiatul și era cam de 
două ori mai lat în umeri și-n piept. Într-un contrast deliberat, Sir 
Robert Dalton era subțire și se mișca cu agilitate și într-un 
echilibru perfect, picioarele fiindu-i mereu bine înfipte în ţărână. 

La semnalul lui York, băiatul cu toba, aflat într-un colț al curții, 
începu să măsoare un ritm marţial, făcând să-i bată inima în 
piept mai iute oricui auzise acel sunet pe câmpul de luptă. 

Toţi trei aveau scuturi legate de braţul stâng. Băiatul se mișca 
ușor cu al său, deși Salisbury văzu că-i era puţin cam prea mare. 
Contele Eduard făcu doi pași în dreapta sa, ţinând scutul sus și 
anulând șansa ca amândoi să-l atace deodată. Spada și-o ţinea 
dreaptă înainte, o limbă de viperă în așteptare. 

Bărbatul mai masiv se mișcă primul. Jameson scoase un 
răcnet feroce, care reverberă în toate părțile, menit să-l 
surprindă și să-l înspăimânte pe tânărul său oponent. Sabia 
fierarului veni din stânga lui Eduard, lovind repede, izbindu-se 
de scutul ţinut la distanţă de corp, pentru a amortiza lovitura. 
Bărbatul și băiatul provocară o furtună de lovituri, izbindu-se 


VP - 96 


unul pe altul, reacționând la orice slăbiciune a apărării celuilalt. 
Nu dură mai mult de douăsprezece clipe și ambele scuturi erau 
ciocnite și zgâriate, iar bărbatul masiv dădu îndărăt. 

— Mai mult, Jameson! se auzi provocarea dinlăuntrul coifului 
băiatului. Deja ai rămas fără suflu? 

Înainte ca matahala să poată răspunde, companionul său se 
strecură cu pași agili și grăbiţi. Sir Robert se baza pe viteză și 
pricepere mult mai mult decât fierarul. Fanda și se răsucea, 
mișcându-și mereu picioarele pentru a găsi cel mai bun punct de 
unde putea face un salt, apoi ferindu-se ori parând o lovitură cu 
propria spadă, când aceasta venea prea aproape. Această 
încleștare era mai mult ca un dans, însă lorzii privitori se 
strâmbară când contele Eduard primi un mâner de spadă în 
burtă, făcându-l să se clatine. Sir Robert îl urmă imediat, 
încolțindu-l și obligându-l să se retragă, lovind tot mai repede, 
până când mâna în care ţinea scutul îi amorţi până la umăr. Sub 
ochii tatălui lui Eduard, care privea totul cu răceală, Sir Robert îl 
lovea pe băiat doborându-l la pământ, cu ochii pe scut și piciorul 
drept întins înaintea lui. Aproape ghemuit, băiatul atacă piciorul, 
lovindu-l chiar deasupra gleznei. Sir Robert urlă de durere. Era 
destul de rapid ca să-și revină înainte de a cădea, dar tot mai 
șchiopăta când se retrase. 

Eduard de Hotare se ridică cu totul, pe jumătate orbit de 
transpiraţia înţepătoare, însă pe cât de furios în acel moment pe 
cât putea fi un băiat de treisprezece ani. Cu un strigăt, sări 
înainte la rându-i, forțând cavalerul zvelt să-și readucă propriul 
scut în acțiune. Eduard ridică spada pentru a-l lovi și apoi, dintr- 
odată, o zbughi într-o parte, sărind spre marele fierar în timp ce 
acesta-i dădea târcoale. Mișcarea îi luă prin surprindere pe 
amândoi bărbaţii mai vârstnici, iar spada lui Eduard izbi 
apărătoarea pentru gât din armura lui Jameson, năucindu-l. 
Dacă ar fi fost un bărbat în putere, aceasta ar fi fost o lovitură 
mortală. 

În momentul de șoc, încă șchiopătând, Sir Robert Dalton făcu 
un pas înainte, punând propria sa spadă la gâtul băiatului. 

— Ești mort, zise el, tare și răspicat. 

Toţi trei își ridicară vizierele, deși cea a tânărului conte fusese 
îndoită spre interior la prima ciocnire și se chinuia cu ea. Fierarul 
își rotea gâtul cu greutate în timp ce pășea și strânse marginea 
vizierei, trăgând de ea până când o deschise. 


VP - 97 


— Deci, ce-a fost asta? întrebă Jameson. Te repezi la gâtul 
meu, când ai pe cineva drept în faţa ta? 

Tânărul conte dădu din umeri încântat, în văzul tuturor. 

— Te-am terminat și știi asta, Jameson. Și-am să am oameni 
cu mine care-mi vor păzi spatele când mă duc la luptă. Și tu, 
poate, dacă nu ești prea bătrân până atunci. l-ai fi crăpat capul 
lui Sir Robert, dacă i-aș fi dat o deschidere ca asta, în vreme ce 
eu l-aș fi doborât pe altul. 

Fierarul chicoti, zâmbetul punând stăpânire pe faţa lui lată și 
pătrată. 

— AȘ fi putut, da. Am petrecut destul timp antrenându-te. N- 
am să las pe altul să-și bată joc de mine, nu după atâta 
ciomăgeală încasată. 

Era destul de limpede că era neatins de întreaga tărășenie, cu 
toate că-și mișca gâtul învinetțit înainte și înapoi. 

— Bravo! strigă York dintr-o parte a curţii. Depășește-ţi 
maeștrii, Eduard. Ești tot mai puternic și mai rapid de fiecare 
dată când te văd. 

Ambii spadasini se înclinară adânc la auzul lui York, în vreme 
ce Eduard se înroși de plăcere din pricina laudelor tatălui său, 
întinzându-și cu mândrie spada. 

— Gândeşte calm, zise Salisbury, amuzat la vederea plăcerii 
copilărești a prietenului său. Un bun echilibru, primele semne de 
viteză. A fost bine antrenat. 

York încercă să nu bage asta de seamă, însă bucuria de a-și 
vedea fiul cel mare luptând cum se cuvine se împrăștia din el ca 
dogoarea focului. 

— Eduard are curaj, iar Jameson și Sir Robert se pricep să-l 
stârnească. Nu va întâlni în luptă prea mulți atât de puternici ca 
fierarul, iar Sir Robert a fost antrenat prima dată în Franţa, apoi 
în Anglia. Am văzut puţini spadasini mai buni decât el. In doar 
câţiva ani, cred că băiatul va fi unul la care să iei seamă. 

Amândoi se întoarseră când se auziră pași venind din partea 
cealaltă a arcadelor. Salisbury văzu că era sora sa, ducesa 
Cecily, soţia lui York și mama băiatului entuziasmat care se 
războia acum în curtea de instrucţie cu o armată de dușmani 
imaginari. Pe Salisbury îl făcea să se simtă bătrân să vadă o 
astfel de tinerețe, în timp ce adevăratele bătălii erau încă 
departe. 


VP - 98 


— Am urmărit antrenamentul lui Eduard, Cecily, îi strigă 
Salisbury surorii sale în timp ce aceasta se apropia. Promite 
mult, dar având în vedere ce sânge are în vine, cum să fie 
altfel? Mă întreb dacă tizul lui, regele Eduard, a fost la fel de 
înalt la vârsta lui. Băiatul ăsta crește ca spicul, cu o palmă de 
fiecare dată când nu te uiţi la el. Va fi mai înalt decât soţul tău, 
n-am nicio îndoială. 

Salisbury își văzu sora strângându-l la piept pe cel mai mic 
dintre copii, acesta lăsându-se pe eșarfa brodată prinsă de ea 
pe umeri. Copilul plângea cu o forţă uluitoare, un sunet furios, 
pe o notă înaltă, deja enervant de la numai câţiva pași distanţă. 
Salisbury sesiză o întunecare a stării de spirit a lui York când ea 
se îndreptă spre el. 

— Și ce mai face nepotul meu? întrebă Salisbury, forțând o 
notă de veselie în glas. 

— Încă mai suferă. Am văzut că doctorul încerca să-l întindă, 
însă urla atât de tare încât n-am putut suporta. Făcea asta la 
porunca ta? 

Privirea ei tăioasă îl pironea pe soțul ei, așa că York preferă 
să-și mute privirea decât să se confrunte cu ea. 

— l-am sugerat să încerce asta, Cecily, asta-i tot. Omul părea 
să creadă că un soi de atele din lemn l-ar putea ajuta să 
crească, doar pentru câţiva ani. Am meșteșugari care ar putea 
face un astfel de lucru, dacă ai fi de acord. 

Pe măsură ce gălăgia urca pe noi culmi, York se înfioră și-și 
băgă un deget în ureche. 

— Doamne Dumnezeule, ascultă-l acum! Copilul ăsta nu 
doarme niciodată pentru că plânge! Mi-am zis că dacă-i poate fi 
îndreptat spatele, i-ar putea aduce alinare. 

— Sau să fie rupt, astfel să moară! se răsti Cecily. Nu voi mai 
discuta despre atele. De grija lui Richard mă voi ocupa numai 
eu, de acum înainte. Nu voi lăsa să fie torturat de smintiţi care-l 
vor răsuci ca pe o cârpă. 

Confruntat cu neplăcerea de a fi martorul unei asemenea 
certe între soț și soţie, Salisbury se îndepărtă spre a urmări 
instrucţia din curte, făcând în mod intenţionat câţiva pași în jurul 
unui stâlp, pentru a le oferi un simulacru de intimitate. Işi mușcă 
interiorul buzei când York glăsui din nou, jenat să vadă doi 
oameni căsătoriţi, mult prea nervoși ca să le mai pese. 


VP - 99 


— Cecily, zise York tare, să fie auzit peste tipetele copilului, 
dacă i-ai fi arătat oarece milă, l-ai fi scos afară într-o noapte de 
iarnă și-ai fi lăsat frigul să se ocupe de el. Are doi ani și tot urlă 
ziua și noaptea! lţi spun eu că spartanii aveau dreptate cu asta. 
Doctorul meu spune că spinarea i se îndoaie și va fi tot mai rău. 
Nu va scăpa toată viaţa lui de durere și nu-ţi va mulțumi deloc 
dacă va ajunge un olog. Imi vei face Casa de ocară cu un fiu 
diform? Va înnebuni din cauza asta, abandonat pe undeva într-o 
casă izolată, să fie îngrijit de servitori, ca un câine turbat sau un 
prostănac? Nu-i niciun păcat în a-l lăsa să moară, scoțându-l în 
frig. Părintele Samuel m-a asigurat că așa-i. 

Când Cecily răspunse, vocea-i era un șuierat, făcându-l pe 
fratele ei să-i fie jenă faţă de prietenul său: 

— Nu te atingi de niciun fir de păr din capul lui, Richard 
Plantagenet! M-ai înțeles? Am pierdut cinci copii pentru Casa ta 
și numele tău. Am născut șase vii și sunt din nou grea. Cred că 
am făcut destule pentru York. Așa că, dacă am hotărât să-l țin 
pe acesta în pază bună, chiar dacă nu va merge vreodată, nu te 
privește. Am făcut destul, am născut destui. Acest copil are 
nevoie de mine mai mult decât toţi ceilalți și-l voi îngriji singură 
dacă va trebui. Promite-mi că nu vei spune doctorilor tot felul de 
vorbe șoptite, Richard. Că nu va trebui să veghez ca nu cumva 
să-i strecoare vreun hap nemernic. 

— Bineînţeles că nu va trebui, mârâi el. Jur că acest copil ţi-a 
sucit minţile, Cecily. Copiii mor, aceasta-i firea lucrurilor. Unii 
ajung să crească puternici, iar alte biete suflete suferă ca 
acesta, prinși între viaţă și moarte. Aș vrea acum să nu-i fi dat 
propriul meu nume. Dacă aș fi știut că va fi un mic boţ urlător 
de... 

— Nu! îi răspunse Cecily, ochii lucindu-i de lacrimi. 

Soţul ei inspiră adânc. 

— Când ești grea, devii o altă femeie, Cecily. Nu te înţeleg 
deloc. Continuă! Fă ce vrei cu el! Am alţi fii. 

Apoi se întoarse și privi mânios spre curtea de antrenament, 
unde băiatul cel mare ataca un stâlp de lemn îmbrăcat în pânză 
și piele, lovindu-l și provocând tăieturi mari. York putea simţi 
privirea furioasă a soţiei sale aţintită asupra lui. Refuză să se 
întoarcă și să se uite spre ea și, după o vreme, Cecily se 
îndepărtă, pășind băţoasă. 


VP - 100 


Revenind lângă York, Salisbury își lăsă prietenul să-și 
recapete tihna, amândoi privind în curte, în vreme ce tânărul 
Eduard despică stâlpul în două, strigând triumfător la căderea 
acestuia. Contrastul dintre cei doi fii nici n-ar fi putut fi mai mare 
în acel moment. 

— Va fi o teroare pe câmpul de luptă, comentă Salisbury, 
nădăjduind să revadă ceva din mândria și bucuria amicului său. 

În loc de asta, York privea încruntat dincolo de curte, în 
depărtare. 

— Poate că nu va trebui să fie așa, zise cu o voce iritată. Dacă 
mai reușesc să cad la pace cu Henric. L-ai văzut, Richard, 
arătând ca omul care se cuvenea să fie, în sfârșit. Pentru prima 
oară mi-a amintit de tatăl lui. Poate că a fost cel mai ciudat 
moment din viaţa mea. Regele m-a izgonit din preajma lui ca pe 
un câine bătut, totuși, ca răspuns, inima mi-a crescut în piept 
văzând o asemenea forţă în el. 

York clătină din cap, încă surprins de o asemenea amintire. 

— Dacă reușesc să-l fac pe Henric să înţeleagă că nu sunt o 
amenințare pentru el, fiul meu s-ar putea să nu mai trebuiască 
să lupte în timpul vieţii sale. Casa mea și numele sunt motive de 
îngrijorare pentru mine, datoria mea constă în păstrarea în 
siguranţă a titlurilor și proprietăţilor, ca să aibă Eduard ce 
moșteni. 

— Mi-ar face o mare bucurie să asist la împăcarea voastră, 
răspunse Salisbury, ascunzându-și nedumerirea. Totuși, ai spus- 
o chiar tu că regele are prea mulţi oameni în juru-i fără nicio 
prețuire pentru York, care-i tot șoptesc pe la urechi, și nevasta 
lui franțuzoaică, deloc prietenă ţie. Am înţeles și că nici nu ai 
fost chemat la marele lui Consiliu, la această Procesiune? 

— Chiar ai aflat asta? întrebă York. N-am nicio veste. Ducii, 
conții și baronii de doi bani îl vor însoţi pe rege, dar nu tu și cu 
mine. Oameni pe care-i cunosc de ani buni, nu-mi mai răspund 
la scrisori. Ce-i cu fiul tău, Warwick? 

Salisbury dădu din cap. 

— Și el a căzut în dizgrație, se pare. Fratele meu, William, a 
fost chemat la Londra. Contele Percy are o nevastă din neamul 
Neville și, cu toate astea, stă bine mersi pe lângă rege. Ce crezi 
că ar trebui să însemne asta? 

Ceva din cearta avută cu Cecily încă mai persista în glasul lui 
York când răspunse: 


VP - 101 


— Înseamnă că se toarnă otravă în urechile regelui Henric. 
Toată această vorbărie despre „apărarea regatului împotriva 
celor care-i ameninţă pacea”, despre cine altcineva ar putea fi 
vorba decât de York și Salisbury? Da, și Warwick la fel, dacă ni 
se alătură. Pare să fie o acţiune mârșavă, pentru a-mi mânji 
numele după tot ce-am făcut pentru tronul Lancaster. Pentru 
Dumnezeu, tu și cu mine i-am făcut fiul Prinţ de Wales! În vreme 
ce regele dormea, noi am apărat Anglia de toţi care puseseră 
ochii pe ea. Poate că ar fi trebuit să-i las pe francezi să 
controleze Canalul Mânecii și să ne atace coastele ori să nu iau 
în seamă mita și corupţia lorzilor venali, când am fost chemat să 
fac ordine în comportamentul lor. Pe rănile Domnului, am 
dușmani, prea mulţi pentru a fi numărați. Unul câte unul, toți cei 
așa-ziși prieteni s-au îndepărtat, luaţi sub aripile protectoare ale 
reginei Margaret. l-am scris lui Exeter, Richard. În pofida 
divergenţelor dintre noi, omul s-a căsătorit cu fiica mea cea 
mare. Mă gândeam că dacă se va ajunge să alegem, el și cu 
mine... mă rog, nu contează. N-am primit niciun răspuns de la 
el. Casa fiicei mele s-a închis pentru mine. 

— Nici nu te puteai aștepta la altceva. A fost obligat să 
locuiască la Pontefract, la porunca ta, Richard. Exeter nu va uita 
asta prea ușor. Nu, Exeter este de partea lui Percy, iar aceștia 
zac în mocirlă. Și totuși, ai aliaţi, răspunse Salisbury. Am promis 
sprijinul meu. Numele meu este legat de al tău în toate felurile, 
așa că ne vom ridica sau vom cădea împreună. Fiul meu, 
Warwick, tot va veni la Ludlow cu mai mult de o mie de soldați și 
călăreţi de pe domeniile sale. 

Chiar și în inima fortăreței de piatră, Salisbury rosti cu glas 
abia șoptit: 

— Vom avea destui oameni să punem mâna pe arme și să ne 
ridicăm împotriva lor, dacă vor să ne transforme în trădători. 

— Pentru Dumnezeu, nu, nu așa ceva vreau, zise York. Mi-ai 
spus în ziua căsătoriei mele cu Cecily că cei din neamul Neville 
sunt cu mine, îți amintești? Te-ai ţinut de cuvânt, atunci când a 
contat, și-ţi sunt recunoscător. 

Mâna i se încleștă de balustradă, încheieturile pumnilor 
albindu-se. 

— Tatăl meu a fost executat pentru trădare, Richard. Poţi să 
înţelegi de ce nu aș apuca această cale cu inima ușoară? Dacă 
tronul ajunge la mine, nu l-aș refuza, bineînţeles că nu. Totuși, 


VP - 102 


mi-am trăit întreaga copilărie sub tutelă, cu acea pată pe 
onoarea Casei mele. Ai vrea ca numele de York să fie înnegrit cu 
totul? 

Se aplecă mai tare la urechea cumnatului său, rostind hărâit: 

— Îți spun așa: n-am să ridic armele împotriva lui. Nu pot, așa 
cum este acum. Când Henric era bolnav și oamenii spuneau că 
va muri, era altceva. Acum s-a trezit... și nu-i cel care-a fost. Ai 
fost acolo, l-ai văzut. Poate că spiritul său s-a refăcut cu totul cât 
a dormit, nu știu. Poate că Dumnezeu, în infinita Sa milostenie, 
i-a redat minţile. 7otu/ s-a schimbat, acum că mielul s-a trezit pe 
deplin, acum că a devenit bărbat. Totul este altfel. 

In curte, Eduard de Hotare își aduna echipamentul, 
pregătindu-se să plece. Işi scosese coiful, iar părul îi era negru și 
umed de transpiraţie. Salisbury văzu cum băiatul privește spre 
arcade, căutând aprecierea tatălui său, însă York nu avea ochi 
pentru el. 

— Dacă aș putea sta doar o oră cu regele, continuă York, 
palmele sale strângând balustrada de parcă ar fi vrut s-o frângă 
în două, dacă aș putea fi sigur că mi-a citit scrisorile sau dacă aș 
putea să-i înhaţ și să-i înlătur de acolo pe toţi acei ciripitori, aș 
putea sparge acest buboi. Somerset! Ai auzit că l-au făcut duce 
acum? Și Comandant la Calais? Titlul meu s-a dus! Cel pe care l- 
am închis a fost declarat „un supus sincer și credincios” la toate 
colțurile de stradă din Londra, eu fiind în schimb bătaia lor de 
joc. Somerset, Percy, Exeter, Buckingham și Derry Brewer. Câtă 
vreme trăiesc acești oameni și le priește, precum buruienile, 
șansa de a trăi a regelui meu este furată. Ți-o spun, se va duce 
din nou, cu toţi cei din jurul lui. 

Vorbele lui York nu făceau decât să-l irite pe Salisbury. Omul 
fusese înainte ca o stâncă de care să ancorezi ambițiile clanului 
Neville. O singură întâlnire cu regele trezit din morţi și stânca 
York crăpase, pare-se, până-n miezul ei. Salisbury nu îngădui să 
i se vadă niciun semn de dezamăgire când răspunse: 

— Orice se spune împotriva noastră, niciun rege nu poate 
domni fără cei mai puternici trei lorzi ai săi. Cu timpul, Henric va 
vedea asta, sunt sigur. Însă, prietene, știi că nu ne putem duce 
la el fără oameni înarmaţi, altfel am fi legaţi, înhăţaţi ca peștii 
prinși într-un năvod rezistent. Venim cu soldaţii tăi și ai mei, 
pentru a ne garanta siguranţa, regele Henric va trebui să 
asculte plângerile noastre justificate. Nu voi sta cu mâinile-n 


VP - 103 


sân, așteptând ca indivizi precum contele Percy să mă declare 
dușman al Coroanei. Nici tu nu ar trebui să faci asta. Trebuie să 
acţionăm cu hotărâre și forță pentru a ne susține cauza. Pe la 
vară, toate astea vor rămâne în urma noastră și pacea va fi 
restabilită. De ce nu? N-a fost făcut nimic care să nu se poate 
desface. Nu încă. 

Salisbury simţea că vorbele sale se izbeau de un zid. York nu-l 
asculta, rece și dur, după cum stătea acolo, încă furios din cauza 
nevestei. 

— Îmi pare rău să aflu că fiul tău e... prost alcătuit, zise 
Salisbury. 

York dădu din umeri, clătinând din cap. 

— Am mai îngropat eu copii și înainte. Am s-o fac din nou. Nu 
contează ce i se întâmplă unuia bolnav, cu toate că mă tem 
pentru apăsarea la care va fi supusă maică-sa. 

Privi direct spre prietenul său, durerea citindu-i-se în ochi. 

— Cecily a devenit obsedată de el. Sunt momente când îmi 
doresc ca micuțul să fie... nu mai contează. Hai, cred că ţi-e 
foame! Să-i zicem bucătăresei să-ţi pregătească ceva ce-ţi 
place. Poate face minuni cu ceva pește fiert. 

York îl prinse de umăr pe prietenul său și se deplasară spre 
sala de ospeţe, ceva din încordarea amândurora risipindu-se la 
gândul unei mese bune. 


10. 


După primele înghețuri năprasnice, iarna se dovedi a fi 
aproape blândă în acel an. Apartamentul regal din Turn era 
învăluit în căldura focului aprins în fiecare vatră, uneori, pe 
ambele laturi ale aceleiași încăperi, în strădania de a încălzi 
bătrâna fortăreață sub asaltul frigului și umezelii, venite dinspre 
fluviul care curgea nu departe de ziduri. 

Derry Brewer pusese la loc o parte din greutatea pe care o 
pierduse. Păru-i crescuse și-i fusese tuns de bărbierul personal 
al regelui, iar pielea lui pierduse aspectul pământiu, de ceară, 
dobândit din cauza lipsei de hrană și a prea multor griji. Din 
dispoziția doctorilor Hatclyf și Fauceby își umpluse pântecele 
până la plesnire cu castroane de supă de vacă și varză neagră, 


VP - 104 


în fiecare dimineaţă, urmate de trei pinte? de bere slabă, 
aceasta fiind aproape aceeași dietă îndurată de rege pentru a-și 
reface sângele. Derry se săturase până peste cap de varză, o 
legumă care părea că-l urmărește ca o fantomă, cu toate că-și 
clătea gura cu un coniac franțuzesc dintr-o ploscă. li plăcea să 
simtă cum îi reveneau forţele, la fel ca Samson când îi crescuse 
părul. 

Și regelui îi revenise puţin culoarea în obraji, remarcă Derry. 
Henric stătea destul de tăcut, dar ochii-i erau atenţi, iar faţa lui 
nu mai era ca o mască. Această simplă manifestare de interes 
era uluitoare pentru toţi cei care-l știau de dinainte de colaps. 
Stând la numai câţiva pași distanţă de rege, lui Derry îi venea 
greu să nu se mire. Omul pe care-l cunoscuse era doar o umbră 
a celui revenit acum, nu exista un alt mod de a descrie asta. 
Știa că Margaret simţea că în el încă se mai afla o oarecare 
fragilitate, ca și cum Henric ar fi fost un vas care s-ar fi putut 
sparge la prima lovitură. Totuși, somnul cel mare îl refăcuse, 
cumva, pe rege, tămăduindu-i lipsa de voință de toate fisurile 
ramase la suprafaţă. 

Henric simţi evaluarea tăcută făcută de Derry și-i aruncă o 
ocheadă întrebătoare tocmai când spionul său șef își cobora 
privirea spre cizmele sale. Derry mai văzuse nebunia și înainte, 
în multe forme, adusă de furie sau de suferință, ori băutură, sau 
venită de nicăieri, pe aripile vântului de vară. Ştia că mintea 
avea propria ei lume, cu stelele și planetele nu mai complicate 
decât gândul omului. Orice demon sau infirmitate sleise voința 
regelui și-l transformase într-un copil nu mai era acum în el. 
Omul ascuns până acum putea, în sfârșit, vorbi. 

Derry oftă, simţindu-și ochii înlăcrimaţi, ceea ce-l luă prin 
surprindere. Cu capul plecat și le șterse înainte să le poată 
vedea cineva, gândindu-se în schimb la munca sa, cu toate 
acele mici neplăceri. Deja fusese nevoit să înăbușe zvonurile 
potrivit cărora personalitatea regelui fusese coruptă în altă 
parte. Londonezii aveau un talent pentru tot felul de șoapte, se 
gândea uneori. Dacă li se oferea și cea mai mică șansă, își vor 
acoperi gura cu mâna, șușotind despre draci sau ticăloși ori 
jidovi ascunși, aflaţi în funcţii înalte. Lansase și el câteva 
minciuni din acestea și era mult mai greu să te păzești de ele. 
Uneori, Derry era cu mintea în altă parte, gândindu-se că 


5 1,42 litri (n.tr.). 
VP - 105 


oamenii aveau nevoie fie de un bun păstor, fie de un șut 
zdravăn tras în dos. 

Pe când Derry stătea cu capul plecat, Somerset se plimba în 
sus și-n jos prin încăpere, nervozitatea fiind o consecinţă a 
captivităţii sale. Edmund Beaufort petrecuse multe luni închis în 
Turn, cu toate că rangul său presupunea arestul în două camere 
mari, cu un pat moale, o masă de scris și servitori care să se 
ocupe de el. Derry ridică privirea și observă cu un oarecare 
interes nervozitatea palpitândă a omului, văzând cum calmul lui 
Somerset pierise, în pofida confortului întemniţării sale. Cel 
puţin, vrăjmășia lui faţă de York era sigură. Îi conferea lui Derry 
o anumită plăcere să audă acest nume întinat și ponegrit fără 
teama de represalii. Lui Somerset i se dăduse un titlu de duce 
pentru sprijinul și loialitatea sa, un semn de susținere din partea 
regelui, care nu putea fi irosit pe cei care-i favorizau pe York și 
pe Salisbury. Derry zâmbi în sinea lui la acest gând. 

— Inălţimea Voastră, zise Somerset, am judecători și oamenii 
lor în încăperile tuturor tavernelor din oraș. Turnul însuși este 
plin de soldaţi, cei mai buni din gardă, ca să vă însoţească în 
nord. Acum nu așteptăm decât câteva nume, Henry Holland, 
Duce de Exeter, fiind cel mai important dintre ei. 

— Vărul Exeter avea înainte vreo patru sute de oameni, zise 
încet regele Henric. 

„Înainte” ajunsese să însemne perioada când căzuse în starea 
aceea de stupoare. 

— Un instigator, din câte mi-l amintesc pe tânărul Holland. L-a 
primit pe mesagerul meu? 

— Cu siguranță, lnălţimea Voastră, răspunse Somerset. 
Scrisoarea i-a fost înmânată. Cred că a rămas foarte slăbit după 
întemnițarea lui în Țara Galilor, însă jură că va veni. Nu-l iubește 
pe York. 

— Chiar și așa, e căsătorit cu fiica lui York, zise Margaret. 

Stătea lângă soțul ei, susținându-l prin apropierea ei. Derry 
privi spre ea în timp ce vorbea. 

— Această alianţă ar putea încă să-l desființeze. 

— Nu, răspunse Henric. York l-a pedepsit pentru că s-a dat de 
partea casei Percy. Loialitatea lui Exeter este clară. Tot ce este 
el mi se datorează. N-am să-l pun la îndoială din cauza nevestei 
sale Plantagenet, nu mai mult decât m-aș îndoi de contele Percy 


VP - 106 


din cauza nevestei lui Neville. Totuși, n-am să aștept după el. 
Altceva? 

Somerset se întoarse să parcurgă încă o linie de pe covorul 
din faţa vetrei. Oferindu-i-se șansa, Derry alese să răspundă el 
întrebării regelui. 

— Înălţimea Voastră, mă preocupă faptul că încă n-am făcut 
niciun demers pentru a-i aborda pe York sau pe Salisbury. 
Somerset și cu mine avem propriile noastre nemulțumiri față de 
acești oameni, dar dacă nu sunt aduși la Londra să depună un 
jurământ de credinţă, eu m-aș teme de armatele lor. Impreună 
cu tânărul Warwick, au mai multe domenii și oameni decât orice 
altă facțiune în afara Casei regale înseși. York singur este cel 
mai bogat lord din Anglia, Înălţimea Voastră. Poate un astfel de 
om să fie ignorat? 

Derry știa că în anii anteriori, regele ar fi dat din cap la 
sfârșitul vorbelor sale, zicând „după cum spui tu, Derry”, 
aproape înainte să termine ce avea de zis. Era ciudat de 
tulburător să-l vezi acum cântărind un răspuns, în loc să-i scape 
o învoială. Totuși, Margaret vorbi prima, înaintea soțului ei: 

— Suntem între noi aici, master Brewer, da? 

— Bineînţeles, Înălţimea Voastră. În jurul acestei încăperi am 
oamenii mei cei mai de încredere. Nimeni nu poate trage cu 
urechea și auzi nici măcar un cuvinţel. 

— Atunci am să spun cu glas tare la ce m-am tot gândit de 
multă vreme. Nu va fi pace cât timp trăiește York. Râvnește la 
tronul soţului meu și-l va lua, dacă-i vom acorda vreo șansă. Am 
numit această mare convocare drept Procesiune Judiciară, și 
asta și este, dar este și o demonstraţie de forţă. Lorzii care se 
duc în nord împreună cu regele lor vor vedea câţi alţii se vor 
ridica în sprijinul Casei Lancaster. Vor vedea că regele este 
refăcut și gata să domnească, vindecat prin Mila Domnului. 
Dacă York și Salisbury ne provoacă, împotriva lor se vor ridica 
armate, mii de oameni le vor sta în cale. Cel puţin, chestiunea 
va fi rezolvată. 

Derry se încruntă ascultând acestea. 

— Doamnă, dacă York și Salisbury trădează, dacă ridică 
steagurile împotriva regelui Angliei, nu cred că am putea fi 
siguri de rezultat, miza fiind prea mare ca să fie îngăduit chiar și 
un pas greșit. York și Salisbury au dușmanii lor, desigur, dar 
sunt prea mulți și alţii care șușotesc că au fost prost răsplătiți 


VP - 107 


pentru loialitatea lor. Nu am de unde să cunosc gândurile 
secrete ale tuturor lorzilor, Înălțimea Voastră, doar atât că unii 
dintre ei simpatizează cu cei doi. Mai știu că alţii ar vrea mai 
degrabă ca ei să fie răsfățați și aduși înapoi la Curte, chiar și 
răsplătiți pentru buna lor activitate. 

Își lăsă din nou capul jos când privirea lui Margaret deveni 
tăioasă, mutându-și ochii de la ea și privind în foc. 

— Doamnă, aș fi bucuros să aud că intenţia noastră este 
aceea de a ataca Ludlow, să-l asediem și să-l înfometăm pe York 
sau să-i dărâmăm zidurile. Cealaltă chestiune, această 
Procesiune Regală spre nord nu-i mai mult decât o simplă 
manevră, fără niciun rezultat decent asigurat. York este un om 
subtil, Inălțimea Voastră, un om subtil și răzbunător, atât bogat, 
cât și cu soldaţi la dispoziţie. Mai degrabă, l-aș vedea falit decât 
ignorat. 

— Cred că-l cunosc mai bine decât tine, master Brewer, zise 
regele Henric, rupând tăcerea. Cu toate că nu am cum să-i 
cunosc „gândurile secrete”, știu că Richard de York nu poate fi 
cumpărat cu daruri și promisiuni, așa cum spui, nici nu poate fi 
atras cu altele, având în vedere toate titlurile sale și averea. 
Dacă l-aș chema aici, ar fi ca și cum aș ţine o viperă la piept, cu 
blânde rugăminţi fierbinţi să nu-și înfigă colții în mine. Nu, soţia 
mea are dreptate, master Brewer. O armată loială se află la 
Londra și-am să călăresc spre nord, spre Leicester, împreună cu 
ea. Dacă York își poate mânji sufletul dincolo de orice șansă de 
mântuire, dacă-și încalcă jurământul și poate accepta inevitabila 
anatemă, îi voi răspunde... 

Spusele regelui se stinseră ca duse de vânt și rămase cu 
privirea fixată în gol, în vreme ce ceilalţi așteptară, devenind tot 
mai neliniștiţi. În cele din urmă, Henric scutură din cap, părând 
zăpăcit, în vreme ce o roșeață puternică îi împânzi chipul. 

— Despre ce vorbeam? 

— Despre York, Înălţimea Voastră, zise Somerset tulburat. 

Ducele pălise, expresia lui fiind oglindită atât de regină, cât și 
de Derry Brewer, ei temându-se pentru spiritul împovărat al 
regelui. Derry își reprimă un fior la gândul că nevolnicia regelui 
se întorcea, încă încolăcită ca un cârcel întunecat înăuntrul 
tânărului, urmându-l peste tot. 

— York... da, continuă Henric. Dacă-și aduce susținătorii 
împotriva mea, ţara se va revolta la o asemenea trădare. 


VP - 108 


Fiecare dintre conții din suită, fiecare duce, fiecare baron, 
cavaler și soldat va lua spada, arcul și lancea pornind împotriva 
lui. Fiecare sat, fiecare târg, oraș! Regele nu poate fi atins, 
Somerset. Regele este intangibil, este unsul Domnului. Orice om 
care se ridică împotriva mea va arde în focul iadului. Acesta-i 
răspunsul pentru niște oameni precum York și Salisbury. Mă voi 
duce în nord în pace, dar am să-i răspund prin război dacă face 
un singur pas din fortărețele sale. 

Regele Henric se opri să-și maseze tâmplele pentru a alunga 
durerea de-acolo, închizând ochii. 

— Margaret, ai fi atât de bună să-l chemi pe Hatclyf? Face un 
întăritor excelent împotriva durerii, iar mie-mi crapă capul de 
durere. 

— Desigur, zise Margaret ridicându-se. 

Derry se ridică și el, iar ea-i zori pe bărbaţii din încăpere să se 
ocupe de soțul ei, strigând din ușa deschisă după doctor. Un 
servitor fugi degrabă să-l aducă. 

In timp ce ușa se închidea în urma sa, Derry se pomeni pe un 
coridor mult mai rece, aruncându-i o căutătură scurtă lui 
Somerset și văzând că propria sa îngrijorare se oglindea pe faţa 
acestuia. Niciunul din ei nu va pomeni de revenirea subită a bolii 
regelui, era sigur de asta. Gândul că în scurtă vreme Henric ar 
putea recădea în starea lui de prostraţie onirică era foarte 
dureros, o oroare care-l făcu pe Derry să se înfioare. Să descrii 
această spaimă în cuvinte ar fi însemnat să-i dai substanţă. In 
tăcere, amândoi își puteau spune că doar li se năzărise. 

— Putem evita un război, Brewer? zise dintr-odată Somerset. 

— Desigur, domnule. Intrebarea este oare ar trebui să-l 
evităm? Sunt pe jumătate convins că tânăra și nerăbdătoarea 
noastră regină are dreptate. Poate că ar trebui să sfâșiem toate 
falsele veșminte ale acestei Procesiuni Judiciare și să punem 
armatele regelui să mărșăluiască împotriva lui York. O parte a 
oricărei victorii este momentul ales pentru atac. Nu vreau să 
ratăm cea mai bună șansă pe care am putea-o avea. 

Somerset îl urmărea cu atenție. 

— Dar..., făcu el. 

Derry se apucă și enumeră: 

— Dar... o, sunt sute de „dar” acolo, domnule! „Dar” regina 
Margaret are dreptate spunând că regele trebuie să fie văzut 
după o absenţă atât de îndelungată din viaţa regatului. „Dar” 


VP - 109 


nici York nu este încă trădător, indiferent cât de tare îl detestă 
regina. Dumnezeu știe că nu-i sunt prieten, însă l-a făcut pe fiul 
lui Margaret prinț de Wales și a domnit cu diplomaţie și 
pricepere, cât timp a fost îndreptăţit s-o facă. Totuși, nu m-aș 
încrede în Salisbury dacă ar sta la două sute de kilometri 
distanţă de contele Percy. Se urăsc de moarte. York, un dur? Nu- 
| văd punând mâna pe tron. Cu toate că-mi displace acest om, 
are totuși onoare. Dacă se ajunge la săbii și arcuri și topoare, 
încă mai putem pierde, domnule, neavând o a doua șansă de a 
reveni la această zi și de a alege o cale mai bună. 

— Regina Margaret îl consideră pe York o ameninţare la 
adresa soțului și fiului ei, spuse Somerset. Nu cred că va fi 
mulțumită cu orice soluţie care să nu includă și capul lui înfipt 
într-o suliță. 

— Și regele o ascultă, zise Derry, întorcându-și gânditor 
privirea. Cei ca mine - oameni ca dumneata sau contele Percy - 
pot să strige și să se certe din zori și până-n seară, dar ea va fi 
lângă el noaptea și poate să-i șoptească orice, oftă Derry 
zgomotos. Dacă am putea să intervenim între York și Salisbury, 
ori între Salisbury și fiul său, am putea pierde numai pe unul și 
recâștiga doi, readuși în grațiile regelui. Știu că regina Margaret 
îl admiră pe tânărul Warwick și n-ar prea vrea să fie doborât 
odată cu tatăl său. l-aș putea scrie, domnule, dacă aș găsi 
cuvintele potrivite. Acele cuvinte potrivite sunt întotdeauna la 
îndemână, dacă cineva-i destul de isteț să le poată vedea. 

— Contele Percy zicea că ar trebui să ne gândim la fiul lui 
York, Eduard de Hotare, rosti încet Somerset. Se tot întreabă, cu 
glas tare, dacă nu cumva moartea lui York, din cauza bolii sau a 
vreunei alte nenorociri, n-ar putea pune capăt tuturor acestor 
ameninţări. 

Derry-l privi în ochi, văzându-i încordarea. 

— Și cum i-ai răspuns, milord? 

— Păi, i-am zis să se ducă dracului, Brewer. Sper că și tu ai 
spune la fel dacă ar pomeni de asemenea prostii în fața ta. 

Derry răsuflă ușurat. li plăcea de Somerset, un om care nu 
adăpostea niciun fel de nuanţe de gri în judecăţile sale. Işi 
înclină capul. 

Doctorul Hatclyf tocmai venea în goană pe coridor, îmbujorat 
la faţă și transpirat din pricina alergării pe întinderea terenului 
de lângă Turn. 


VP - 110 


— Scuzaţi-mă, domnule, master Brewer, zise el. Regele m-a 
chemat la el. 

Amândoi se dădură la o parte, iar doctorul năvăli înăuntru, 
închizând ușa cu putere în urmă-i. 

După plecarea lui, Derry se întoarse din nou spre Somerset. 

— York trimite scrisori, domnule. Am văzut câteva dintre ele, 
copiate pentru mine de către cei care n-au încredere în el. 

— Trădare? întrebă ducele, cu ochii licărind. 

— Nici pe departe. Il cinstește pe rege în toate cuvintele sale, 
însă se plânge cu amărăciune de dumneata și de Percy și de alți 
lorzi din jurul regelui. Nu-l cunoaște pe noul Henric. Cred că, în 
parte, el încă-l mai vede pe rege așa cum era: mielușelul, 
băiatul imberb. Numai Dumnezeu știe, dar vreau ca York să 
cadă, domnule. Tot ce-mi doresc este să-i văd hoitul răcit, pe 
vreun câmp, undeva. Câtă vreme este în viaţă, îl ameninţă pe 
regele meu, pur și simplu prin puterea sa și susținerea pentru 
neamul Neville, indiferent dacă încearcă sau nu să ajungă pe 
tron. 

Frustrat și iritat, Derry dădu cu piciorul într-o pietricică de pe 
podeaua din piatră, azvârlind-o cât colo. 

— Cred că am spus adevărul mai înainte. Dacă se trag săbiile, 
nu sunt sigur cine va ieși victorios. Trebuie să mai fie o cale, o 
soluţie a problemei York. Fie vorba între noi, o vom găsi. Până 
când vor răsuna trâmbiţele, domnule. Până în acel moment, mai 
există șansa de a-l aduce pe York la ascultare. Și dacă vor 
răsuna înseamnă că n-am reușit s-o găsim. 

— Și dacă vor răsuna? întrebă Somerset, cu toate că amândoi 
cunoșteau răspunsul. 

— Atunci dumneata și cu mine vom munci să-l distrugem pe 
York și pe oricine îi este alături. Ne vom da viața pentru asta 
dacă vă va fi necesar. Dacă diplomaţia dă greș, milord 
Somerset, trebuie să vină războiul, iar, dacă se întâmplă asta, 
nu-l văd pe York triumfând, atâta vreme cât trăiesc eu. 

Apoi zâmbi amar. 

— De fapt, nici el n-ar lăsa pe vreunul dintre noi să rămână în 
viaţă prea mult timp. 

Somerset dădu gânditor din cap. 

— Ştii, Derry, când eram băietan, m-am furișat într-o vară 
afară, ca să văd un târg de la ţară, să fugăresc localnice, să 
beau și să mi se ghicească. Tatăl meu n-a aflat niciodată că 


VP - 111 


fugisem din camera mea. Și tu trebuie să fi făcut același gen de 
lucruri. 

Derry rânji larg la aceste spuse, dând din cap. 

— Copilăria mea a fost ceva mai puţin... nobilă, domnule, dar 
continuă. 

— Am băut prea mult mied și bere, și-mi amintesc că 
orbecăiam împreună cu o fată care pretindea să fie plătită 
înainte de a o pune jos. Noaptea mi-a rămas înceţoșată în mare 
parte, dar îmi amintesc de o ţigancă cu cortul ei înflorat. Mi-a 
citit în palmă, pe întuneric, în vreme ce cortul ei se învârtea cu 
mine și eu făceam tot ce puteam ca să nu vomit. 

Ochii lui priveau printre amintiri, iar Derry își încrucișă 
braţele. 

— Și aţi fost prădat? Sau ea era fata cea pârdalnică? completă 
el. 

— Doamne sfinte, n-am fost chiar atât de beat! Nu, mi-a zis că 
Somerset va muri la castel, nu pe câmpul de bătălie, nu de la 
vreo răceală sau o boală. Nu i-am spus numele tatălui meu, 
Derry, deși oricum îl cunoștea. 

Derry aruncă o ocheadă spre inelul cu sigiliu care împodobea 
mâna ducelui, purtând blazonul familiei sale. 

— Meșteșugul lor este acela de a căuta semne, milord. Sunt 
convins că ţi-a luat banii pentru promisiunile ei și a spus cam 
aceleași lucruri și următorului client. 

— Nu crezi în astfel de lucruri? De atunci, am luptat în zeci de 
campanii și n-am fost rănit niciodată, Derry. Nici măcar o 
zgârietură. N-am fost nici bolnav niciodată, deși cunosc o 
mulțime de oameni care au murit înainte de vreme, nu, au fost 
cu zecile, transpirând până la moarte din cauza vreunei 
suferințe a cărnii. Pricepi? Am dus o viață minunată, pe când 
alții mureau cu toții în jurul meu. Și știi de ce? 

Atunci Somerset se aplecă foarte aproape de el, cu ochii 
strălucitori, făcându-l pe Derry părtaș la tainele sale. 

— Nu m-am dus niciodată la Windsor, nici măcar o dată în 
treizeci de ani. Ce alt castel ar putea fi acel „castel”, înţelegi? 

Derry râse brusc, slobozind sunetul în așa fel încât ducele 
tresări surprins. 

— Îmi pare rău, milord, spuse Derry, scoțând un sunet 
șuierător, spre amuzamentul său. Eşti un om pe care-l respect și 


VP - 112 


ai ales să-mi împărtășești mie această chestiune personală. N-ar 
trebui să... 

Se opri din nou, incapabil să-și controleze pornirea veselă. 

Somerset părea ofensat și expresia lui rănită îl lăsă pe Derry 
fără aer. Se rezemă de perete pentru susţinere. 

— Aveam de gând să spun că York nu va fi sfârșitul meu, în 
pofida oricăror neplăceri, continuă Somerset băţțos. Mi-a fost 
teamă o vreme în timp ce mă aflam în Turn. Prezicerile pot fi 
niște chestiuni foarte vagi și mi-am zis că acela ar putea fi locul 
în care mi-aș putea găsi sfârșitul, dar am fost eliberat, trimis din 
nou să-mi servesc regele. Nimic altceva nu mă va mai 
înspăimânta vreodată, nici York, nici Salisbury... nimeni. 

— Imi pare rău, domnule. Nu ar fi trebuit să râd, zise Derry, 
ștergându-și ochii și revenindu-și. Aș dori să am un talisman 
vrăjit sau promisiunea vreunei cerșetoare care să mă ajute 
dincolo de putinţele mele, chiar aș vrea asta. Aș vrea să pot ști 
cu siguranţă dacă ameninţarea este York sau Salisbury sau 
vreun alt diavol pe care nici măcar nu l-am observat încă, 
ascunzându-se în vreun loc întunecat. 

Somerset era departe de a se fi domolit, mușchii maxilarului 
său fiind încordaţi. 

— Există unii oameni cu puteri reale, Derry, fie că acestea le 
vin de la demoni sau îngeri, fie că alegi să crezi asta sau nu. Am 
vrut să-ţi aduc o mică liniștire, nu să mă transform în ţinta 
batjocurii tale. Noapte bună! 

Ducele înclină din cap și plecă, lăsându-l pe Derry într-o stare 
de amuzament. 


11. 


Richard de Warwick ajunse la castelul Ludlow pe la sfârșitul lui 
aprilie, aducându-l pe fratele său, John, și ceva peste o mie două 
sute de oameni la fortăreață, adăugându-i trupelor campate în 
jurul ei. Șase sute dintre cei care-l însoțeau erau arcași de primă 
mână, care-și cunoșteau valoarea și mergeau pe străzi cu o 
încredere în sine infatuată. În scurt timp, ridicară pe terenurile 
de lângă castel butucii pentru tragerile cu arcul, antrenându-și 
dibăcia cât era ziua de mare. Restul era format din bărbaţi cu 


VP - 113 


topoare și ghioage, înrolați și înarmaţi din dările plătite de 
domeniul lui Warwick și moșiile lui din nord, chemați la arme de 
către lordul lor feudal. Spre distracţia lui York și a tatălui său, 
Warwick îmbrăcase fiecare om în tunici de un roșu-aprins, peste 
cămășile lor de zale, vopsindu-le în această culoare a sângelui 
cu rădăcină de roaibă. Cum era ofiţerul lor comandant, purta și 
el tunica, traversată de o dungă albă. 

Starea de spirit a lui York se mai îmbunătăţise după ce văzuse 
că forțelor din Ludlow li se adăugaseră atât de mulţi. Işi tot 
făcuse griji în săptămânile de inactivitate, scriind misive și 
trimițând mesageri, încercând să adune aliaţi în vreme ce 
regele-și recăpăta puterea și pregătea Marea Procesiune din 
Londra. York insistă asupra sărbătoririi sosirii fiilor lui Salisbury 
printr-un ospăț, chiar în acea primă seară, golind pivnițele 
fortăreței de vinul din butoaiele vechi, franţuzești, pentru a se 
asigura că fiecare om va avea o cupă să toasteze în cinstea 
conducătorilor. 

Dimineaţa următoare l-a găsit pe York sforăind în odaia sa. 
Warwick și fratele său erau mai puţin afectați, ambii tineri 
trezindu-se în zori pentru a pleca să vâneze împreună cu tatăl 
lor. Trecură călare printre șiruri întinse de corturi și soldaţi, care 
dejunau lângă mici focuri aprinse. Oamenii se  ridicară 
respectuoși la vederea nobililor, după care se așezară din nou la 
masă sau își reluară activitatea, șlefuind, reparând sau ascuţind 
armele. În pofida durerii de cap năucitoare de a doua zi, sosirea 
lui Warwick dusese la creșterea încordării în tabără. Armatele nu 
se adunau într-un asemenea număr pentru a se delecta cu 
soarele primăvăratic. 

— Oamenii tăi în roșu alcătuiesc o priveliște destul de 
încântătoare, îi spuse Salisbury fiului său în timp ce călăreau pe 
un drum de ţară. Cred că pe câmpul de luptă dușmanii noștri 
vor da îndărăt numai la vederea măreției lor. 

Warwick își dădu ochii peste cap de dragul fratelui său, John. 
Amândoi fiii lui Salisbury se bucurau de ieșirea din această 
dimineaţă. Soarele era sus pe cer și ei erau sănătoși tun, cu o 
armată întreagă la cheremul lor. 

— Vreau să-i fac să simtă că sunt o singură oștire, că se 
întrevede o bătălie serioasă, tată. Tunicile înseamnă că se vor 
vedea unii pe alţii pe câmpul de luptă, că vor deosebi un prieten 


VP - 114 


de un dușman doar dintr-o privire. Vei vedea, când se va ajunge 
la asta. 

Salisbury pufni ironic, deși mândria pentru fiul său era 
evidentă pentru amândoi. 

— Imi imaginez că orice arcaș se va bucura și el de atâtea 
ținte ţipătoare, zise Salisbury. 

— Arcașii mei poartă același roșu, răspunse Warwick. Vor 
răspunde oricărei batjocuri cu propriile lor săgeți. Vopselele și 
pânza m-au costat o avere, dar se simt mai mândri într-o 
singură culoare, tată, o jur! 

Cei trei Neville trecură călare dincolo de santinele și de 
cercetașii din jurul castelului lui York, dar nu se îndepărtau atât 
de mult încât să nu se poată întoarce în galop dacă ar fi fost 
zăriți și atacați de vreun dușman. Drumurile din jurul cetăţii 
Ludlow erau lipsite de tâlhari și de briganzi anul acesta, după ce 
plecaseră în apropierea unor orașe care nu aveau o armată 
întreagă campată la intrare. Totuși, primejdiile existau 
întotdeauna. Londra se afla la mai bine de o sută șaizeci de 
kilometri distanţă de Ludlow. Cu toate acestea, doi dintre Neville 
fuseseră de față la atacul lui Percy asupra nuntașilor lui John și 
numai un smintit s-ar fi avântat călare fără să-i pese sau din 
imprudenţă. 

Salisbury își struni calul, intrând pe un mic pod de lemn 
așezat peste un râu, făcându-le semn lui Richard și John, astfel 
că veniră destul de aproape ca să li se adreseze în liniște. Ziua 
se încălzea, și libelule galbene și verzi ţâșneau pe deasupra 
apei, atrăgând privirea când înșfăcau alte insecte din zbor. 

— Suntem singuri aici, zise Salisbury, privind roată în jurul 
său, și nu vom mai avea alt prilej să vorbim în familie. 

Cei doi fii ai săi schimbară o privire, încântați să fie incluși în 
planurile tatălui lor. 

— Prietenul nostru, York, nu mai este atât de nerăbdător. 
Cred că poate fi convins să intre în luptă cu regele Henric, 
împreună cu oamenii săi, dar el încă mai speră pentru o 
rezolvare fără vărsare de sânge. 

— Și tu, tată? întrebă John. 

La douăzeci și patru de ani, era cel mai scund dintre ei, cu 
părul închis la culoare și talia zveltă, deși avea umerii lați. 
Acasă, nevasta lui, Maud, era grea cu primul lor copil. John 
venise la Ludlow dintr-un singur motiv, iar tonul său rece lăsa să 


VP - 115 


se înţeleagă că nu se bucura să audă de îmblânzirea niciunui 
plan. 

— Fii liniștit, John! Ştii bine că nu trebuie să te îndoiești de 
mine. N-am fost acolo? Știu prea bine că avem o datorie de 
plătit celor din familia Percy. Al bătrân va fi lângă rege și cu cel 
puţin unul dintre fiii lui alături. Mă aștept să-l fi lăsat pe băiatul 
cel mare la Alnwick. Egremont se va duce, desigur, călare 
împreună cu tatăl său și este omul pe care-l vrem cel mai mult 
dintre ei, dar nu mă îndoiesc că ordinul a fost dat de contele 
Percy. 

— Și dacă York este hotărât să meargă mai departe cu 
planurile de pace? zise John. Am făcut un drum lung de acasă, 
tată. Mi-am lăsat familia și moșiile pentru asta și-am jurat că-i 
voi vedea pe câinii de Percy doborâţi. N-am să stau cu braţele 
încrucișate în timp ce York și Lancaster cad la pace, cu noi 
legăminte și cupe închinate întru sănătatea lor. 

— Ai grijă, John! zise Warwick încet. 

Fratele său era doar un simplu cavaler și nu adusese cu el 
decât șase servitori. Armatele fratelui său mai mare și ale tatălui 
său îi confereau mai multă autoritate decât ar fi putut revendica 
singur, cu toate că nemulțumirea sa era mai mare. Poate tocmai 
din această cauză John Neville îi aruncă fratelui său o privire 
mânioasă, înainte ca tatăl lor să ia din nou cuvântul. 

— Avem două mii de oameni ai familiei Neville față de o mie 
ai lui York. Intenţia mea este să fac un exemplu din acești 
dușmani ai Casei noastre și nimeni n-o să-mi stea în cale. Ti-e 
destul de limpede, John? Lasă-l pe York să-și facă griji despre 
cum șușotește ducele de Somerset în urechea regelui. 
Preocuparea noastră sunt lorzii Percy. Dacă se duc în nord cu 
regele, nu vor supraviețui întâlnirii cu noi. Jur! 

Salisbury întinse mâna și cei doi fii i-o strânseră pe rând, 
pecetluind înţelegerea dintre ei. 

— Noi trei suntem bărbaţii Neville, zise Salisbury cu mândrie. 
Sunt unii care mai trebuie încă să afle ce înseamnă să ai de-a 
face cu acest nume, dar vor afla, vă promit asta amândurora. 
Vor afla, chiar dacă regele Henric însuși ni se pune în cale. 

Îl apucă de umeri prima dată pe Richard, apoi pe John, 
întinzându-se spre ei în vreme ce caii lor tropăiau pe loc și se 
mușcau în joacă. 


VP - 116 


— Acum, scotociți prin tufișuri și găsiţi ceva vânat pentru 
bătrânul vostru tată, ca să-și înfigă sulița în ceva. Trebuie să ne 
întoarcem cu ceva la Ludlow. Ar fi o bună pregătire pentru voi 
amândoi. Dacă e să-i scoatem din bârlog pe Percy, trebuie să ne 
punem în marș în curând, să-l așteptăm pe rege în drumul lui 
spre nord. 

e 

Margaret stătea înaintea soțului ei, trecând o cârpă îmbibată 
cu unsoare peste apărătorile de umăr ale armurii sale, în așa fel 
încât să strălucească în razele soarelui de primăvară. Erau 
singuri, deși peste tot în jurul palatului Westminster se aflau 
oameni înarmaţi și cai, adunaţi în sute de grupuri mici. Fratele 
vitreg al regelui Henric, Jasper Tudor, venise cu o săptămână 
înainte, aducând vești despre o armată campată în nord-vest, în 
jurul castelului Ludlow. Era tocmai imboldul ce le lipsise până 
atunci. Mai erau încă mulţi oameni importanţi care refuzau să 
creadă că York sau Salisbury ar ridica steagurile împotriva 
regelui, însă procesiunea începuse să semene cu o armată 
pregătită să se pună în mișcare, din ce în ce mai mulţi lorzi 
aducându-și cei mai buni oameni ai lor să le fie prin preajmă. 

— Margaret, vei avea grijă ca fiul nostru să fie în siguranţă la 
Windsor, indiferent de ce se va întâmpla în continuare, zise 
Henric, privind în jos spre ea. 

— Aș prefera să aștepți încă o lună, două. Te întremezi tot 
mai bine, cu fiecare zi, și mai există și garnizoana de la Calais. 
Dacă i-ai chema, cu siguranţă că i-ar smulge dinţii lui 
Plantagenet, indiferent ce pune la cale. 

Henric chicoti, dând din cap. 

— Și să las deschise porțile Calais-ului? Am pierdut destul din 
Franța ca să nu-mi las de izbeliște și ultima fortăreață de acolo. 
Am două mii de oameni, Margaret - și sunt regele Angliei, aflat 
sub paza Domnului și a legii. Te rog, am tot vorbit până acum. 
Am s-o iau pe Marele Drum de Nord, spre Leicester. Vin călare și 
trebuie să fiu văzut - iar lorzii mei care stau în cumpănă vor fi 
făcuţi de ocară. Ducele de Norfolk nu mi-a răspuns. Exeter încă 
se pretinde a fi bolnav. Pe rănile Domnului, trebuie să fiu văzut, 
Margaret, după cum ai spus chiar tu de nenumărate ori. După ce 
voi fi dezvăluit rândurile strălucitoare ale celor care-mi sunt 
alături, atunci am să-i declar pe York și Salisbury trădători. Voi 


VP - 117 


pune semnul lui Cain pe capul lor și vor descoperi că sprijinul pe 
care se bazau ei se va topi precum chiciura vara. 

Margaret îi atinse fruntea cu cârpa, îndepărtând o dâră. 

— Nu vreau să te aud blestemând, Henric. Nu făceai asta 
înainte, din câte-mi amintesc. 

— Eram un alt om, spuse Henric cu asprime. 

Ea-l privi în ochi și întrevăzu frica, aproape ascunsă. 

— Eram în prostrație, Margaret, umflat de apă și incapabil să 
urlu. Nu i-aș dori așa ceva nimănui, indiferent care-i sunt 
păcatele. 

— Ești mai puternic acum, rosti Margaret. Nu trebuie să 
vorbești despre asta. 

— Mă îngrozește, murmură el. O simt în mine, această 
slăbiciune, ca și cum mi-ar fi fost îngăduit să ies și eu la soare 
doar pentru o vreme, știind că trebuie să mă întorc. E ca și cum 
te-ai lupta cu marea, Margaret, prea vastă, verde și rece. 
Construiesc... ziduri și tot năvălește înăuntru, încercând să mă 
înșface. 

Pe frunte-i înfloreau broboane de transpiraţie, iar Margaret i le 
șterse. Soţul ei se înfioră, deschizând din nou ochii și silindu-se 
să zâmbească. 

— Dar n-am s-o las să răzbată, îţi promit. Am să construiesc o 
fortăreață ca s-o ţin la respect. Acum, dacă ai terminat să mă 
lustruiești ca pe o trompetă, ar trebui să plec și să încalec. Am 
în faţă un drum lung de străbătut, înainte de a mă putea odihni 
la noapte. 

Se aplecă brusc și o sărută, simţindu-i buzele reci sub ale lui. 

— Uite! Asta o să-mi ţină de cald, zise el zâmbind. Păzește-l 
pe micul Eduard, Margaret. Anglia va fi a lui să domnească, 
atunci când eu am să dispar. Însă astăzi este a mea. 

e 

York conducea oastea de la Ludlow, călărind împreună cu fiul 
său, Eduard, în fruntea procesiunii de oameni care înaintau cu 
greu, sporovăind și râzând când o luară pe cărări neînsemnate, 
ajungând în cele din urmă pe marele drum roman de pe Ermine 
Street, încă pavat cu pietre, străbătând întregul ţinut de la nord 
la sud. Pe o asemenea suprafaţă, își puteau potrivi pasul la cel 
al vechilor legiuni romane, străbătând cu ușurință treizeci și doi 
de kilometri pe zi. Trei mii de oameni mâncau mult mai mult 
decât se putea găsi prin hanurile de la marginea drumului, 


VP - 118 


golindu-le cămările. York cheltuise averi întregi din propria 
vistierie pentru convoiul de aprovizionare care urma oamenii și 
caii în marș, astfel că, ori de câte ori opreau, o armată de 
slujitori aprindeau focurile și făceau tocane și puneau carnea 
sărată la fiert, pentru a potoli foamea oamenilor istoviţi. 

Ajunseră prima dată la Royston, apoi la Ware, în ziua 
următoare, unde York opri trupele pentru odihnă. Salisbury și fiii 
lui plecară în sat, să caute niște camere, în vreme ce York 
rămase o vreme să supravegheze tabăra, lăudându-și 
comandanții și notând starea lor de spirit. 

Cei trei Neville formau un grup strâns când și-au adăpostit caii 
într-un grajd și apoi s-au îndreptat spre singura tavernă. 

— Cât mai avem până ajungem la Procesiunea regelui? îl 
întrebă John Neville pe tatăl său. Știm măcar pe ce drum o 
apucă? 

— Nu suntem aici la vânătoare de fazani, răspunse Salisbury. 
Când pleacă din Londra, regele o va lua pe Marele Drum de 
Nord, cu toți lorzii săi și judecătorii. Nu va fi greu de găsit. 
Singura problemă este cum va reacţiona York, când nu va mai 
avea altceva de făcut decât să ridice armele împotriva regelui? 

— Crezi că-i atât de sigură povestea? întrebă Warwick. 

Taverna era pustie, dar el tot își ţinea glasul scăzut. 

— Nu cred că cei aflați în preajma regelui ne vor lăsa pe York 
sau pe mine să ne întoarcem acasă. Se tem de el și se tem de 
noi. Clanul Percy nu va îngădui nicio pace, băiete. Bătrânul 
adulmecă aerul la această oră, pregătindu-se pentru ultima lui 
șansă de a-i înfrânge pe Neville. lar mie-mi convine. Pacea nu 
înseamnă nimic înaintea acestei posibilități. 

— Nu cred că milord York este pregătit pentru bătălie, spuse 
Warwick. Mie mi se pare onest, cu toate discuţiile lui despre 
vindecarea rănilor. 

Salisbury clătină din cap, sorbind dintr-o halbă de bere cu 
capac și plescăind din buze în semn de apreciere. 

— Fără nicio îndoială, zise el încet. 

e 

Câmpiile verzi și fermele de la Kilburn se întindeau peste tot 
în jurul taberei regale. Dincolo de Londra, regele Henric 
poruncise să se facă o oprire și să fie pregătite tribunale timp de 
trei ore, pe la amiază. Cei douăzeci și patru de judecători ai săi 
au audiat un număr de plângeri în acel timp, eliberând șase 


VP - 119 


oameni, care zăcuseră la închisoare luni bune, dând amenzi la 
mai mult de treizeci de oameni și ordonând execuţia altor 
unsprezece. Dreptăţii îi trebuise o veșnicie până să ajungă la 
Kilburn, însă, odată sosită, fu iute și neabătută. Regele Henric 
lăsă în urma lui eșafoade în construcţie, trecând prin mulțimile 
care-l aclamau, ieșite să admire alaiul regal, pus pe împărțit 
dreptatea. 

Starea de spirit printre cei două mii de oameni era una de 
sărbătoare, cu o demonstraţie a priceperii la arme și călărie, 
săvârșită, spre încântarea regelui, de către cei care nădăjduiau 
la vreo recunoaștere a meritelor. Thomas, lord Egremont, a fost 
învingătorul în două lupte demonstrative, dând asemenea 
lovituri adversarilor săi, încât a fost nevoie, mai târziu, să fie 
legaţi de caii lor, altfel ar fi căzut. In timp ce procesele 
continuau, târgurile au oferit bere, pâine și carne, pentru care 
au fost plătite în argint. 

Prima zi a Procesiunii a decurs bine și moralul regelui Henric 
era ridicat, el poruncind heralzilor să iasă de pe drum și să caute 
locuri de înnoptat prin împrejurimile orașului Watford. La lăsarea 
întunericului, a fost instalat în conacul local, bucurându-se de 
compania fratelui său vitreg, Jasper Tudor, la fel și de cea a 
contelui Percy și lordului Egremont. Henric descoperi că băuse 
puţin cam mult din miedul local și, cu toate că medicii lui erau 
prin apropiere, gata să fie chemaţi, se simţi în putere, încântat 
de perspectiva de a petrece alte douăsprezece zile 
asemănătoare înainte de a ajunge în Leicester. 

Se duse la culcare târziu, știind că se va resimţi în dimineața 
următoare, în vreme ce Procesiunea Regală se punea în mișcare 
spre St Albans. Se va opri și se va ruga în abația de acolo, la cel 
mai vechi altar creștin din ţară. | se spusese că starețul 
Whethamstede fusese unul dintre cei care veniseră la Windsor 
să-l împungă și să-l cerceteze în timp ce el zăcuse fără simtire. li 
surâdea gândul să-l întâmpine pe stareţ stând în picioare, un om 
care-l cunoscuse numai zăcând întins pe spate. Inainte să-l 
cuprindă somnul, se imagină apucând mâna stareţului și 
strângându-i-o cu putere când acesta avea să îngenuncheze 
înaintea regelui Angliei și a lorzilor săi cei mai credincioși. 

După ce regele și majoritatea oaspeţilor să i se retraseră la 
culcare, contele Percy rămase la masă împreună cu fiul său, 
Thomas, și mai tânărul Tudor. Era surprinzător de greu să 


VP - 120 


găsești un loc dosnic pentru a avea o discuţie în liniște, iar 
contele spera că fratele vitreg al regelui, galez, va merge în 
camera lui. Jasper Tudor, conte de Pembroke, era toropit de 
băutură, însă în acea stare o oră putea trece aproape pe 
nesimţite. Contele Percy trebui să-și înăbușe căscatul aproape 
din minut în minut, prea conștient că la șaizeci și trei de ani nu 
se putea întrema după numai câteva ore de somn. Se juca cu 
pocalul de vin de pe masa lungă, privindu-l pe conte cum aruncă 
boabe de strugure în aer și le prinde în gură. Tânărul galez își 
dădea capul pe spate, cât pe ce să-și piardă echilibrul. 

— Am cunoscut-o bine pe mama ta, Pembroke, zise brusc 
contele Percy. A fost o mare doamnă și o soaţă minunată pentru 
bătrânul rege Henric. Am fost maestrul de ceremonii la 
încoronarea ei, știai asta? 

Jasper Tudor își îndreptă scaunul cu o grijă exagerată înainte 
de a răspunde: 

— Ştiam, domnule. Cu toate că eram doar un copil când s-a 
săvârșit din viaţă. N-aș putea spune că am cunoscut-o, deși mi- 
aș fi dorit. 

Contele Percy mârâi. 

— Totuși, pe tatăl tău nu-l cunosc deloc. Că-i un soldat galez 
este tot ce-am auzit vreodată de Owen Tudor, cu toate că s-a 
căsătorit cu o regină, iar fiii lui sunt conți. Crescuţi ca pâinea, în 
doar o generaţie. 

Jasper Tudor era scund, cu un păr negru, des și buclat. 
Galezul se îndreptă de spate pe când contele Percy vorbea cu 
el, simțind ceva ostil în cuvintele bătrânului. Mânuia în joacă 
pumnalul, scrijelind lemnul. 

— Incă mai trăiește, un om strașnic, zise, închizând un ochi și 
strângându-l când se uită spre masă. 

— Şi-i norocos pentru un galez, zise contele Percy, golindu-și 
cupa. Acum, iată-te, fiul lui, în prezenţa regelui Angliei și a Curţii 
sale. 

— M-a chemat fratele meu, și-am venit să-mi reprezint 
ramura familiei, răspunse Jasper prudent. Și-am adus cu mine o 
sută dintre arcașii galezi care și-au câștigat un renume în Anglia, 
în ultimii ani. 

Ridică mâna, ca și cum ar fi anticipat o întrerupere. 


VP - 121 


— Te rog, domnule, nu sunt necesare niciun soi de mulţumiri. 
Deși am văzut puţini arcași în această măreaţă Procesiune. Știu 
că băieţii mei își vor face treaba dacă sunt chemați. 

— Nădăjduiesc că-i ţii în frâu, spuse contele Percy degajat. 
Am cunoscut câţiva bărbaţi de prin Țara Galilor, care erau doar 
ceva mai răsăriţi decât sălbaticii. Este un ţinut întunecat și 
anumite persoane nerușinate le spun hoţi, deși eu n-am să mă 
număr niciodată printre ele. 

— Câtă ușurare să aflu asta, domnule! zise Jasper. 

Cei care-l cunoșteau știau că glasul său devenise periculos de 
blând, un murmur înaintea furtunii. 

— Și noi, în nord, spunem același lucru despre englezi. 

— Păi, o faceţi, de ce n-aţi face-o? spuse contele Percy. Cu 
toate astea, mă bucur să te avem în preajma regelui. Poate îi 
cade vreun flecușteț din mână și-l prinzi tu. Regele Henric este 
foarte generos, căci provine dintr-o familie foarte generoasă. 

Jasper Tudor se ridică dintr-odată, clătinându-se și aruncând o 
privire ucigătoare. 

— Cred că mi-a ajuns pentru astăzi. Am să mă duc la culcare. 
Noapte bună, milord Northumberland, baron Egremont! 

Se împletici, ieșind din încăpere spre trepte și la scurtă vreme 
se auzi căzând pe scări. 

Contele Percy zâmbi în sinea lui, privindu-și fiul, acesta fiind 
aproape la fel de moleșit de băutură ca și tânărul galez. 

— Nădăjduiesc că servitorii vor număra lingurile mâine, spuse. 
Galezii ăștia sunt ca niște coțofene. 

Thomas se amuză, cu ochii pe jumătate închiși și capul plecat. 

— Ar trebui să te duci și tu să te odihnești, Thomas. Această 
procesiune seamănă prea mult cu un târg de primăvară. Voi, 
tinerii, ar trebui să fiți mai iuți când știți că Neville se pregătește 
de război. Pricepi? Doamne, băiete, cât ai băut în seara asta? 

— Înţeleg, se plânse Thomas fără a-și deschide ochii. 

— M-aș mira. N-am încredere într-un Neville nici când îl văd, 
darămite când e cine știe pe unde, făcând Dumnezeu știe ce. 
Du-te, dormi și revino-ţi, să te trezești limpede ca să-ţi protejezi 
regele și pe tatăl tău! Noapte bună! Trunning se va deștepta în 
zori, îti garantez asta. Am să-l pun să arunce o găleată cu apă 
peste tine dacă nu te trezești. Du-te! Domnul fie cu tine! 

Cu un mârâit, Thomas se ridică în picioare, apucându-se de 
masă ca să se echilibreze. 


VP - 122 


— Noapte b'nă! zise el clătinându-se, după ce lăsă în urmă-i 
reazemul mesei. 

Rămas singur, contele Percy își folosi cuțitul ca să taie felii de 
brânză de pe un fund pătrat, din lemn. Nemaifiind și altcineva 
care să-l vadă, trăsăturile sale își reveniră la asprimea lor 
obișnuită. Marea Procesiune a regelui începuse destul de bine, 
însă nu se putea bucura de revenirea sănătăţii lui Henric atâta 
vreme cât Salisbury și fiii lui erau pe-acolo, prin cine știe ce 
coclauri, împreună cu York. Însănătoșirea regelui fusese 
răspunsul la rugăciunile familiei Percy. Clanul Neville pierduse 
baza puterii lor, dar contele Percy știa că asta-i făcea și mai 
periculoși. Cu o grimasă, mai bău o cupă de vin, simțindu-se 
plutind. Fără asta, somnul nu i-ar veni niciodată. 


12. 


În dimineaţa următoare, mulţi dintre însoțitorii regelui își 
simțeau capul greu de mahmureală, suferinţa citindu-li-se pe 
chipul palid. Zorii zilei veniseră limpezi și reci, iar atmosfera din 
tabără era una degajată. Jumătate dintre cei prezenţi erau 
călare, așa că bidiviii nechezau și fornăiau în hergheliile lor 
uriașe, ridicându-și capul la prima atingere a căpăstrului 
zornăitor și a hăţurilor. Judecătorii care nu aflaseră niciun loc de 
dormit prin oraș se ridicară înțepeniţi din corturile lor, în vreme 
ce servitorii se ocupau de ei. 

Fiecare dintre lorzii care călătoreau împreună cu regele își 
alesese un loc în jurul orașului Watford, marcat de stindardele 
propriei Case, astfel că sute de flamuri viu colorate fluturau în 
adierea dimineţii. Această adunare în aparenţă haotică era bine 
ordonată după nume, statut și loialităţi, în grupuri de familie. 
Focurile bucătăriilor provocau o ceață care plutea pe deasupra 
câmpurilor ca un val de nori. Pe la ora opt își adunaseră convoiul 
de bagaje și încălecaseră armăsarii. Grupul Percy era cel mai 
aproape de linia de marș, mai bine de șase sute de cavaleri și 
soldaţi înarmaţi cu topoare, de departe cel mai amplu 
contingent. Nimeni nu-i contesta contelui dreptul de a conduce. 
Atât Somerset, cât și Buckingham îl depășeau în rang, însă ei 
abia dacă aveau împreună vreo două sute de soldaţi veterani, o 


VP - 123 


forță masivă și investiţii irosite, fără îndoială, în armata regelui. 
Alţi nobili se băteau pentru locuri, cele mai aproape de rege 
fiind jucate adesea la zaruri ori vândute. Coloana se formă, iar 
iscoadele fură trimise grabnic înainte, scotocind toate locurile în 
căutarea vreunei ameninţări, mișcările lor fiind trădate de ciorile 
stârnite de prin copacii îndepărtați. 

La conac, regele Henric îmbrăcase o armură completă, 
trezindu-se înainte de răsăritul soarelui și ducându-se la o 
capelă din zonă. Strălucea călărind de-a lungul flancului armatei 
încolonate, marele său armăsar galopând ţanţoș. Coiful lui din 
oțel era împodobit cu o cunună de spini din aur, semn că 
regalitatea se împletea cu statutul unui om de rând. Venea 
înconjurat de cavaleri și mesageri, ţinând stindardele cu cei trei 
lei, în vreme ce-și îndrepta calul pe marile lespezi de piatră din 
alcătuirea drumului spre nord. 

Henric se simţea plin de vigoare, îmbărbătat la vederea atâtor 
ochi curioși. Oamenii îl aclamau, cuprinși brusc de un val de 
mândrie și plăcere. Era ceva neplanificat și discordant, totuși, pe 
Henric îl încânta spectacolul. Ajunse în fruntea coloanei și-și 
ocupă locul în spatele primelor trei rânduri, acolo unde călăreau 
lorzii Percy și Buckingham. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi! strigă Henric. 

Amândoi zâmbiră și-și lăsară capul jos pe cât de mult le 
îngăduia mersul călare, simțind și ei starea de spirit a regelui și 
băgând de seamă că-i mobiliza pe toţi cei din jur. 

Henric se așeză comod, pipăind mai multe locuri din armură și 
desagii pe măsură ce-și inspecta echipamentul. De fapt, era 
doar de dragul spectacolului, mintea fiindu-i distrasă subtil în 
timp ce bătea cu palma gâtul măreț al calului și-i mângâia 
urechile. Încă nu se încredea cu totul în însănătoșirea lui și-și 
făcuse obiceiul de a profita de orice moment de singurătate, 
pentru a respira îndelung și încet, punându-și la încercare 
încheieturile și mintea, căutând părticelele stricate. Cu 
siguranţă, prin oasele și mușchii lui se cuibăriseră dureri, încă 
slăbiţi după atâta boală. Totuși, gândurile-i erau limpezi. 
Strângea hăţurile cu nădejde, mulțumit. Se uită înapoi, de-a 
lungul coloanei întinse, simțind asupra sa ochii soldaților aflați în 
așteptare. Pentru mulţi, acesta era un moment despre care vor 
povesti copiilor lor, când regele Angliei s-a uitat direct la ei și le- 
a zâmbit. Henric le făcu tuturor un semn cu capul, apoi își 


VP - 124 


întoarse privirea înainte. Soarele era sus pe cer și el era 
pregătit. Și-ar fi dorit ca Margaret să-l vadă așa, în deplinătatea 
puterilor sale. 

— Lorzii mei, domnilor! zise el tare. Să mergem! 

Șirurile de cavaleri și de soldați cu topoare se puseră în marș, 
coloana fiind mult prea lată pentru drumul roman, revărsându- 
se pe câmp de ambele părți. Era un gând răzleț, însă Henric știa 
că tatăl său călărise în fruntea unei oști tot atât de mari când îi 
spulberase pe francezi la Azincourt. Îi crescu inima-n piept, 
purtând în minte imaginea celui pe care nu-l cunoscuse 
niciodată, simţindu-l mai aproape în aceste momente decât o 
făcuse vreodată. Închise ochii, încercând să perceapă spiritul 
tatălui său. Regele-războinic sigur îl putea vedea pe fiul său. 
Poate că era doar o Procesiune Judiciară, având în urmă juzi, 
aprozi și avocați cu fața ciupită, dar mai era și o armată în marș, 
oferindu-i lui Henric un sentiment de bucurie la gândul că face 
ceea ce trebuie. 

Fără apăsarea provocată de marșul printr-un teritoriu ostil, 
oștenii se strigau și sporovăiau, purtând conversații la fel de 
variate ca ale unor spălătorese. Primii zece kilometri trecură sub 
soarele dimineţii, aducând zilei senine o căldură primăvăratică. 

Aflat în spatele zidului de cavaleri ai lui Percy, regele Henric 
nu a observat imediat că un cercetaș galopa înapoi spre 
coloană, agitându-și mâna liberă în timp ce-și forţa bidiviul să 
gonească pe un teren accidentat, riscând să-și rupă gâtul. Omul 
era unul dintre cei ai casei regale a lui Henric, așa că el nu luă în 
seamă întrebările cavalerilor, trecând furios printre ei în vreme 
ce aceștia încercau să-l prindă de tunică și de mantie. Contele 
Percy schimbă o privire cu fiul său și amândoi, el și Egremont, 
traseră de hăţuri și opriră, lăsând coloanele aflate în marș să-i 
depășească, întorcându-se în preajma regelui. 

— Scutier James! Apropie-te! strigă Henric când îl recunoscu 
pe tânăr. 

lar iscoada făcu o plecăciune adâncă în șa, trebuind să-și 
domolească răsuflarea înainte de a putea vorbi. 

— Înălţimea Voastră, la St Albans se află o armată. Am văzut 
trandafirul alb al Casei de York, vulturul lui Salisbury și ursul lui 
Warwick, toţi purtând tunici roșu cu alb. Și-au așezat tabăra la 
est de oraș, dar nici urmă de ei pe străzile orașului. 


VP-125 


Contele Percy își adusese calul suficient de aproape ca să 
audă fiecare cuvinţel, bătrânul părând să dea pe afară de 
indignare în locul regelui său. 

— Pot să-l întreb ceva, Înălţimea Voastră? zise Percy, 
plecându-și fruntea. 

Henric dădu din cap, preferând să-i lase pe ceilalţi să discute 
câtă vreme el chibzuia. 

— Cât de mulţi sunt? tună contele Percy spre iscoadă. Câţi 
sunt? Ai dovedit că ai ochii destul de ageri. 

— Erau adunaţi laolaltă, domnule. Stăteau unii lângă alţii 
precum trestiile. Aș zice că sunt mai mulţi decât noi aici, dar nu 
pot fi absolut sigur, pentru că o coloană se întinde, iar ei stăteau 
pe loc. 

— În ce formaţie? se răsti Percy. 

Tânărul începu să se bâlbâie, conștient că vorbele sale puteau 
însemna că se îndreptau spre o bătălie. Abia dacă avea 
șaisprezece ani și-i lipsea experienţa răspunsurilor bine ticluite. 

— Eu... nu, domnule... eu... 

— Spune-o de-a dreptul, băiete! Au venit să lupte, sau nu? Ai 
văzut lănci la purtător sau înmănuncheate, cu vârful spre cer, 
gata să fie înșfăcate? Aveau caii înșeuațţi? Focurile erau aprinse 
ori stropite cu apă? 

Când tânărul cercetaș deschise gura, Thomas, lord Egremont, 
adăugă propriile întrebări: 

— Ai văzut bagaje pe-acolo? Trimise în spate? Care dintre 
stindardele nobililor erau cele mai aproape de oraș? 

— Cred că... aveau sulițele la-ndemână, domnilor. Nu-mi 
amintesc de focuri ori dacă aveau caii înșeuaţi. Nu, staţi puţin, 
am văzut unii cavaleri în față, care aveau armurile pe ei și erau 
în scări. Nu toţi, domnilor. 

— Destul, domnilor Percy și Thomas! le zise regele Henric 
tatălui și fiului. Lăsaţi-l pe băiat în pace! Vom vedea destul de 
curând cu ochii noștri. Cât mai avem acum, vreo patru, cinci 
kilometri până-n oraș? O să aflăm totul într-o oră sau pe-acolo. 

Contele Percy se încruntă la vorbele regelui, ștergându-și fața 
cu mâna înainte de a răspunde. 

— Înălţimea Voastră, ar trebui să opriţi și să vă gândiţi la 
formațiunea noastră. Dacă ne pregătim de bătălie, eu i-aș 
aranja pe oameni într-un aliniament mai lat, cu călăreţi în 
fiecare flanc. Aș aduce în față arcașii galezi ai lui Tudor și... 


VP - 126 


— Am spus că ajunge! îl întrerupse Henric. 

Avea o voce fermă și limpede, reducându-l la tăcere pe conte, 
de parcă l-ar fi lovit. Henric putea simţi cum fiecare om din jurul 
lui își ciulea urechile și bătu darabana pe cornul șeii. 

— Dacă trandafirul, vulturul și ursul se află pe câmp pentru 
luptă, domnul meu Percy, fii sigur că n-am să-i dezamăgesc. 
Avem destul timp să ne aliniem pentru bătălie când vom vedea 
la ce să ne așteptăm. N-am să-mi las caii să fie doborâţi de istov 
în glod, în vreme ce aici avem un drum bun spre orașul din faţa 
noastră. 

Privirea-i căzu asupra iscoadei, care privea și asculta cu gura 
căscată, precum prostul satului. 

— Du vorba mai departe în coloană, scutier James! Spune-le 
oamenilor ce vom face și la ce să ne așteptăm în această 
dimineaţă! Și găsește-l pe Derry Brewer, oriunde se furișează 
acum! Vreau să-i aflu părerea. Adu-mi-l aici și apoi folosește-ți 
din nou ochii ageri! Ai mulțumirile și binecuvântarea mea pentru 
serviciul adus. 

Scutierul se făcu stacojiu la faţă de plăcere amestecată cu 
stânjeneală, aproape căzând din șa când făcu plecăciunea. 
Neîncrezându-se în știința vorbelor sale, își scoase calul din 
formaţie și-i dădu pinteni, galopând spre capătul coloanei. 

e 

Richard de York călărea de-a lungul marginii unui ogor arat, 
evitând brazdele adânci, pe când cerceta cu privirea oraşul, cu 
turnul abației înălțat deasupra sa. La dreapta lui, trei mii de 
oameni umpleau Key Field dintr-o parte în alta, așteptând 
ordine. Privi peste capetele lor în vreme ce galopa de-a lungul 
hotarului vestic al orașului, tăinuind pe cât era în stare propriile 
îngrijorări. Nu știa încă ce-i va aduce ziua, dacă i se va întoarce 
norocul sau îi va fi spulberat de-a dreptul. Salisbury și Warwick 
rămăseseră în urmă pe măsură ce el mărise pasul, cu toate că 
fiul lui, Eduard, rămăsese lângă el, privindu-și tatăl cu o bucurie 
sinceră. Ei patru călăreau de-a lungul zidurilor din spate ale 
caselor încadrate cu bârne, zărind feţele celor care se zgâiau de 
la ferestrele deschise. 

Pe York îl irita faptul că nici Salisbury, nici Warwick nu păreau 
să-i împărtășească îngrijorările. Regele călătorea spre nord cu 
un mare număr de oameni. York știa că provocarea cea mai 
periculoasă era să aduni o oștire în calea regelui Henric. Cu 


VP - 127 


toate acestea, fusese nevoit să accepte sfatul lui Salisbury, 
repetat de nenumărate ori în decursul lunilor trecute. Nu se 
puteau apropia de rege fără o prezență armată. York avea 
propriii săi spioni la Westminster și, până la ultimul om, 
raportaseră cu toţii doar o creștere a ostilităţii față de el și cauza 
lui. Informatorii lui Salisbury susțineau încă și mai mult: că 
oameni precum ducele de Somerset și regina se ciorovăiau 
deschis asupra pieirii lui. Tresări, cuprins de un fior. Dacă el și 
cei doi Neville galopau singuri, puteau fi capturați și aduși la 
judecată acolo, pe loc. Regele-i avea cu el pe judecătorii săi și 
Sigiliul regal, de asemenea și nobilii regatului. Nu-i mai trebuia 
nimic altceva. 

York era îngrijorat când își opri calul, privind spre intrările 
dinspre est ale orașului. In față se întindeau trei cărări, la fel de 
clare precum cele trei intrări spre St Albans. Una dintre alegeri 
fusese deja făcută, din moment ce se decisese să nu rămână la 
Ludlow cu capul plecat. York fusese locotenentul regelui în 
Franța și Irlanda și nu putea să stea cu mâinile-n sân și să 
aștepte ca soarta să-i fie decisă de alţii. Știa că dacă ar fi ales 
calea lașităţii, regele ar fi ajuns netulburat în Leicester și i-ar fi 
declarat imediat trădători pe York și Salisbury. Oamenii lui 
Salisbury, în special, erau foarte convinși. Indiferent de situaţie, 
York nu putea îngădui să se întâmple una ca asta. 

York își scoase mănușa armurii, lăsând-o pe cornul șeii, și-și 
șterse transpiraţia de pe faţă, privind spre sud, la drumul de 
piatră care se întindea peste dealuri. Avea forța armată 
necesară pentru a ataca, o alegere fără niciun rezultat sigur, o 
alegere care ar însemna că era cu adevărat un trădător al 
Coroanei. Ar fi obligat să mărturisească sub jurământ și osândit 
în fața fiului său cel mare, un gând care-l îngreţoșa. Un astfel de 
act ar atrage furia întregii ţări împotriva trădătorului, furie pe 
deplin justificată. N-ar mai cunoaște niciodată tihna și nici n-ar 
mai dormi de frica celor trimiși să-l ucidă în miez de noapte. 
York se zgribuli, înălțându-și umerii în armură. Astfel de oameni 
existau, o știa prea bine. Cu două veacuri înainte, regele Eduard 
| fusese înjunghiat de un nebun cu pielea închisă la culoare, 
luptându-se cu el în propriile sale încăperi. Nu era genul de 
soartă pe care s-o preferi. 

Nu putea fugi și nu îndrăznea să lupte. Alegerea pe care o 
făcuse nu era cea mai bună dintre toate, cu doar o câtime mai 


VP - 128 


puţin probabil să se termine cu un prăpăd. York își întoarse 
calul, să fie cu faţa spre Salisbury și Warwick, întâlnind ochii 
bătrânului, care îl fixară, privind și cumpănindu-i fiecare 
schimbare de expresie. 

— Când sosește regele, zise York, nu vor exista niciun fel de 
mișcări bruște printre oamenii noștri, s-a înțeles? Trebuie să fie 
pregătiţi pentru atac. Trupele regale vor veni și oamenii se vor 
înfuria când vor vedea cât de mulți sunt aliniaţi împotriva lor. E 
suficient să fie doar un singur smintit între noi - doar o singură 
insultă azvârlită la momentul nepotrivit - și tot ce am plănuit și 
ne-am rugat să se întâmple se va spulbera. 

Cu toate că erau patru, discuţia se purta între cei doi taţi din 
grup. York și Salisbury se confruntau unul cu altul pe pământul 
întunecat, în vreme ce fiii lor asistau tăcuți. 

— Am fost de acord cu toate acestea, Richard, răspunse 
Salisbury. Vrei șansa ta de a înțepa buboiul. Ințeleg asta. 
Oamenii mei mă ascultă destul de bine, ai cuvântul meu. 
Trimite-ţi mesagerul la rege, prezintă-i doleanţele pe care le-am 
discutat. Cred că vorbele nu-l vor atinge pe Henric sau, dacă se 
va întâmpla asta, nu le va asculta, dar mi-am mai exprimat 
obiecțiile și înainte. Joci pe muzica ta, Richard. Oamenii mei nu 
vor începe să lupte decât dacă sunt atacați. Dar atunci nu-i voi 
mai putea stăvili. 

York își scărpină pielea tăbăcită a obrazului. Era foarte 
conștient că fiul său asculta fiecare cuvânt rostit și, pentru 
prima dată, își dori să nu-l fi adus cu el de la Ludlow. lnălţimea și 
masivitatea lui Eduard îl făceau să pară un tânăr cavaler, mai 
ales când își lăsa viziera jos. Totuși, avea treisprezece ani. 
Băiatul încă mai credea că tatăl lui nu putea greși, în vreme ce 
York vedea numai căi înfundate înaintea sa. Enervat pe el însuși, 
York își înghiţi flegma și-și puse mănușa armurii înapoi, trăgând 
de ea până când degetele-i ajunseră la capăt, apoi strânse 
pumnul. 

— Regele Henric mă va asculta, spuse el pe cât de încrezător 
putea. Dacă va îngădui un rămășag ori un armistițiu, mă voi 
duce la el înainte de amiază. Am să îngenunchez și-am să fac 
orice legământ de fidelitate va voi să fac, ca regele meu de 
drept. Așa aș dori să se termine asta, dragul meu Salisbury. In 
pace și cu toate drepturile noastre restabilite, cu tine Cancelar, 
iar fiul tău, Comandant la Calais. 


VP - 129 


— Și tu? întrebă Salisbury. Ce titlu vrei să-i ceri regelui? 

York înălță din umeri cu nepăsare. 

— Primul Consilier, poate, ori Șeful Poliţiei din Anglia, 
indiferent ce-o fi însemnând asta, i-aș sta din nou la dispoziţie. 
Nu-i mai mult decât mi s-ar cuveni pentru serviciile mele. 

York privi spre sud, mijind ochii, în strădania de a desluși 
primele semne ale armatei regelui. Vântul se înteţea, furând 
câte ceva din căldura zilei. Nu-i văzu pe Salisbury și Warwick 
schimbând priviri, amândoi uitându-se repede în altă parte. 

— El mă va asculta, zise York din nou. 

(J 

Derry Brewer alerga de-a lungul coloanei, zorit de tânărul 
cercetaș care nu înţelegea de ce refuzase un cal. Decât să 
piardă timpul explicând că nu avea habar cum să călărească, 
dacă ar fi reușit să încalece măcar, Derry alesese să alerge după 
rege. Nu pusese la socoteală faptul că trupele se aflau în 
mișcare, iar distanța de peste un kilometru și jumătate până la 
coada coloanei devenise aproape dublă. În momentul când 
ajunse la rândurile din față, gâfâia din greu și era leoarcă de 
transpiraţie, astfel încât cu greu mai putea rosti o vorbă. 

Edmund, duce de Somerset, privi în jos spre șeful spionilor, 
îmbujorat la faţă, cu o expresie amuzată. Până și mohorâtul 
conte Percy își pierdu încruntarea la această priveliște. 

Derry gâfâia atât de tare, încât trebui să se întindă și să-și 
pună mâna pe scările regelui ca să rămână în rând cu el. 

— Înălţimea Voastră, am venit, gâfâi el. 

— Pe jumătate mort și cu întârziere, mormăi Buckingham din 
dreapta sa, alegându-se în schimb cu o căutătură aspră. 

— Aș fi dorit sfatul dumitale cu ceva timp în urmă, master 
Brewer, zise regele Henric înţepat. Învață să călărești, acesta 
este un ordin! Împrumută un cal de rezervă și pune pe unul 
dintre cercetași să-ţi arate cum se face! 

— Da, Înălţimea Voastră. Îmi pare rău, răspunse Derry printre 
respiraţii șuierătoare. 

Era furios pe el însuși, foarte conștient că ar fi putut cândva 
să alerge o distanţă de trei ori mai mare și tot să fie gata de 
luptă sau să o ia la goană din nou. 

— York și Salisbury se află înaintea noastră, master Brewer, 
împreună cu Warwick. Iscoadele mele vorbesc despre o armată 


VP - 130 


cel puțin la fel cât această coloană. Trebuie să aflu intenţiile lor, 
Brewer, înainte să-mi conduc oamenii în oraș. 

Derry auzise veștile de zeci de ori pe când alerga spre vârful 
coloanei. Avusese timp să le rumege, cu toate că niciodată n-ar 
fi fost destul cu atât de puţine informaţii care să-l ajute. 

— Înălţimea Voastră, este imposibil să știm ce gândește York 
în acest moment. N-am crezut că va pleca din Ludlow, dar a 
făcut-o și ameninţarea nu poate fi ignorată. S-a plâns de 
influenţa lui Somerset și Percy asupra persoanei dumneavoastră 
regale. S-ar putea să profite de ocazie ca să-și susţină pledoaria, 
dacă-i garantaţi un armistițiu. Însă eu nu m-aș încrede în el, 
Înălţimea Voastră. Mai mult, eu l-aș trimite pe contele Percy în 
capătul coloanei. 

— Poftim? se răsti Percy imediat. N-ai să mă trimiti pe mine 
nicăieri, ticălos impertinent! Cum îndrăznești să-l sfătuiești pe 
rege astfel de lucruri? Am să pun să fii dezbrăcat și biciuit, tu... 

— L-am chemat pe master Brewer pentru sfaturile sale, zise 
regele Henric, acoperind furia bătrânului. Ți-aș fi recunoscător 
dacă ai rămâne tăcut atât timp cât vorbesc cu el. Eu am să 
stabilesc valoarea celor spuse. 

Contele Percy se retrase fără nicio eleganţă, ochii săi 
făgăduind o răzbunare cumplită, continuând să-l privească 
pieziș pe șeful spionilor. 

Rasuflarea lui Derry prinse a se linişti. 

— Nu e niciun secret dușmănia dintre Percy și clanul Neville, 
Înălţimea Voastră. Indiferent ce intenţionează să facă York, 
soldaţii pe care-i comandă ei nu trebuie să ajungă sub nicio 
formă aproape unii de alţii. Dulăii se vor încăiera, Inălţimea 
Voastră. Loialitatea față de stăpânii lor ar putea stârni baia de 
sânge, în vreme ce aceștia ar vrea doar pace. 

— Atunci crezi că York a adus o întreagă oaste doar ca să fie 
văzuți? zise regele, uitându-se pe drum înainte. 

Primele case din oraș se dezvăluiau privirii, la mai puţin de 
opt sute de metri în față, forțându-i mâna. 

— Cred că ne-ar aștepta în câmp deschis dacă intenţia lui ar fi 
cea de a lupta, răspunse Derry. Bătăliile nu se dau în orașe, 
Înălţimea Voastră, cel puţin, n-ar fi prea bine. Eram la Londra 
când Jack Cade a intrat în oraș și-mi amintesc de haosul din 
acea noapte. Tânărul Warwick era și el acolo și amintirile sale 
nu-s mai blânde decât ale mele. N-au existat tactici atunci, 


VP - 131 


niciun fel de manevre pe câmp, doar goană și panică și crime 
sângeroase pe aleile dosnice. Dacă York are de gând să atace, 
nu va îngădui ca această coloană să pătrundă în St Albans. 

— iți mulţumesc, master Brewer, răspunse regele. 

O amintire ieși la iveală și zâmbi ușor, continuând: 

— Și, cu toate că nu ai bere, ai toată încrederea mea. 

Derry clipi auzind acest ecou al unui alt moment, o umbră pe 
jumătate uitată. Regele pe care-l vedea acum clar nu mai 
aducea decât vag cu cel pierdut în prostraţie. 

— Vă mulțumesc, Maiestatea Voastră, spuse el. Mă onorați. 

Derry privi spre contele Percy, acesta încă se uita pieziș la el, 
sperând că bătrânul remarcase relaţia pe care o avea cu regele. 
Avea destui dușmani. 

— Orașul se află acolo și nu-i niciun semn că soldații lui York 
ar veni în marș spre a ne ieși în întâmpinare, spuse Henric. 

Işi strânse pumnul drept pe hăţuri, iar Derry văzu furia 
crescându-i, împestrițând fața regelui. 

— Totuși, în faţa mea se află o armată, o piatră în cale-mi. Nu 
voi răbda una ca asta, domnilor. Nu eu. Nu vom pleca din St 
Albans până când nu voi fi mulțumit... iar dacă sunt trădători și 
blestemaţi, voi alinia de-a lungul drumului spre Londra capetele 
lor, toţi acei fii ai mamelor celor care ne așteaptă. Toţi! 

— Să mă retrag în spate, Înălţimea Voastră? îl întrebă contele 
Percy, căutătura lui fiind încă aţintită cu răutate asupra lui Derry 
Brewer. 

— Nu, răspunse Henric fără nicio ezitare. Deschide drumul 
spre oraș, conte Percy. Să sune trompeţii, iar steagurile să fie 
înălțate. Să-i lăsăm pe cei din faţă să știe că sunt aici și nu sunt 
intimidat de prezenţa lor. Să-i lăsăm să se teamă de 
condamnare și de moarte, dacă ridică mâna sau sabia împotriva 
regelui lor de drept. 


13. 


Clopotele Abației St Albans bătură de zece ori când trupele 
încolonate ale regelui intrară în oraș. Despre orologiul de acolo 
se spunea că era o minune a acestor vremuri, capabil să prezică 
eclipsele și să anunţe orele, cu ajutorul călugărilor care nu fac 


VP - 132 


decât să ridice greutăţile aflate în coborâre lentă și să-i întoarcă 
mecanismul. 

Notele sale răsunau deasupra străzilor pustii, deși toate 
ferestrele erau pline de fețe nervoase. Nimeni dintre cei care 
locuiau în oraș nu plecase din casă în acea zi, să muncească ori 
să cumpere de mâncare. Tarabele și prăvăliile erau fie goale, fie 
cu marfa încă nedesfăcută sub prelată, proprietarii lor dând bir 
cu fugiţii. 

Mărșăluind în oraș de pe drumul deschis, oamenii regelui 
Henric tăcură, aproape rând pe rând, intimidaţi de șirurile de 
case de pe ambele părți în timp ce pătrundeau tot mai mult în 
târg. Pe partea dreaptă, dincolo de casele înalte, știau cu toţii că 
pe Key Field se afla o armată uriașă, în așteptare. În fiecare 
dintre ei se cuibărise teama, dar și hotărârea. Veneau călare sau 
urcau dealul pe jos împreună cu regele, iar el putea fi văzut în 
capul coloanei, flamurile sale fiind aurii, cu roșu și alb. Când un 
rege era prezent la luptă, se pierdeau sau se câștigau averi. 
Fiecare oștean de rang inferior considera, chiar și într-o clipă de 
cumpănire, că s-ar putea să fie binecuvântat în acea zi, poate 
chiar făcut cavaler pentru cine știe ce act de curaj, ori făcut 
chiar nobil de mâna regelui. Pentru unii, această posibilitate era 
singura lor șansă de a dobândi atât avere, cât și putere. 

In centrul orașului se afla o piaţă deschisă, un triunghi alungit, 
înconjurat din toate părţile de casele unor negustori bogaţi, într- 
un colț aflându-se biserica St Peter. Rândurile din faţă ajunseră 
acolo înainte ca orologiul de la abație să bată din nou, iar regele 
trase de frâu. Din ce în ce mai mulţi dintre lorzii săi se adunară 
în jur, până când soldaţii din urmă trebuiră să fie opriţi să mai 
înainteze. Imediat ce descălecară pe strada pavată cu dale de 
piatră, Somerset și Percy trimiseră oameni afară din oraș, să 
observe pozițiile dușmanului. Ofițerii superiori se duseră să bată 
pe la ușile cârciumilor din apropiere, să-și păzească berea de cei 
care ar prefera să dispară în vreo pivniţă pe parcursul zilei. Alţii 
dădură buzna în casele particulare, în tipetele înspăimântate ale 
proprietarilor, în vreme ce mulţi alţii preferară să-și aleagă câte 
un loc curat pe strada mare, instalând bucătăriile de campanie 
și împrumutând lemne sau cărbuni și oale pentru a-și pregăti 
masa de prânz. Fără prezenţa armatei lui York în afara orașului, 
ar fi putut fi o dimineaţă veselă, însă ameninţarea violenței îi 
făcea pe oameni nervoși în vreme ce-și vedeau de treburile lor. 


VP - 133 


În jurul taberei regelui, aflată la deal, pietrele de pavaj fură 
scoase și ţărușii înfipţi în pământ, pentru ancorarea unui mare 
cort pentru ca Henric să se poată odihni și să aibă parte de 
intimitate. Regele descălecă, așteptând răbdător în timp ce fură 
aduse băncile și o masă de la căruțele aflate mai departe la 
vale, cărate ca niște țestoase de un șuvoi de soldați zeloși. In 
foarte scurt timp, Henric și lorzii săi cei mari avură un loc unde 
să stea și prelată ca să-i apere de vânt și de privirile celor de 
rând. 

Când armăsarul său fu luat spre a fi ţesălat și hrănit, Henric îi 
chemă pe Percy, Somerset, Buckingham și Derry Brewer să-i 
țină companie. Işi scoase mănușile de zale și le făcu semn 
servitorilor, care așezară dinaintea lui o cupă, o butelcă de vin și 
un platou cu friptură rece. Cei patru oameni convocați intrară și 
rămaseră în tăcere, așteptând porunca sa. 

Regele Henric sorbi adânc din vin, plescăind din buze. Îi zări 
pe doctorii săi, așteptând dincolo de primul rând de gărzi, și se 
încruntă în sinea lui, cercetându-se singur încă o dată. Nu, se 
simțea bine, se linişti el. Știa că existau momente de neclaritate, 
când își pierdea șirul gândurilor, dar veneau și se duceau 
repede. Nu avea nevoie să-i cheme pe păianjenii aceia bătrâni și 
să le îndure înțepăturile și poţiunile lor dulcege. 

— Domnilor, master Brewer, nu cred că vom asculta plângeri 
astăzi. Adunătura aceea de trădători din afara orașului este 
singura noastră preocupare. Ce informaţii avem? Ce propuneţi? 

Somerset luă cuvântul înaintea tuturor. Își trimisese iscoadele 
călare prin oraș înainte ca regele să fi ajuns la marginea lui. 
După expresia sa, nimic din cele aflate de el nu-l încânta. 

— Înălţimea Voastră, există trei intrări înspre est. Două sunt 
drumeaguri înguste, mai degrabă niște poteci. Am trecut pe 
lângă tufele de mărăcini din afara orașului, cu puţin efort 
acestea două pot fi închise împotriva celor mai aprige atacuri. 
Cea de-a treia cale de intrare este mai lată și mai greu de 
apărat. Trebuie să scoatem mesele de prin case, grinzi ori chiar 
și un jgheab pentru cai. 

Nu mai spuse că deja dăduse ordinele și că patruzeci de 
oameni lucrau din greu la asigurarea acelei părți a orașului. 
Unele lucruri erau prea urgente pentru a fi lăsate la o parte și 
Somerset abia aștepta un semn al regelui. 


VP - 134 


— M-ai pune să mă ascund pe după mărăcini? întrebă Henric 
încet. Eu... asta nu-mi face plăcere, domnule Somerset. La nici 
patruzeci și opt de kilometri distanţă de Londra, regele Angliei... 

Tăcu și încetă să bată darabana pe tăblia mesei. 

După un moment de tăcere stânjenitoare, Derry înghiţi 
nervos, cu noduri. Bănuia că regele trecea printr-unul din acele 
episoade de amorţire și preferă să-l acopere vorbind, fie că 
Henric îl auzea sau nu: 

— Inălțimea  Voastră, oricât ar fi ofensa adusă onoarei 
voastre, nu trebuie să uităm că avem trei lupi în câmp. Nimeni 
nu-și lasă ușa casei deschisă cu astfel de priviri hămesite 
îndreptate în interior. 

Se opri, iar regele clipi, clătinând din cap ca într-un spasm și 
dovedind începuturile unei tulburări. 

__— Până nu știm ce intenţii au York, Salisbury și Warwick, 
Inălțimea Voastră, este înțelept să batem ușa-n cuie înaintea lor. 

— Da, desigur, Derry, zise Henric. Cum spui tu. Mă încred în 
judecata ta. 

Ochii regelui se înflăcărară și-și înălță capul, descoperindu-l 
pe contele Percy privindu-l ciudat. 

— Ei bine, conte Percy? Vrei să rămâi acolo ca un stâlp? 
întrebă Henric, răspunzându-i bătrânului cu o privire piezișă. 
Câţi dintre ei se află acolo, pe Key Field? Poţi să-ți răspunzi 
acum singur, în locul meu, la întrebările pe care i le-ai pus mai 
devreme scutierului James. 

Contele Percy își strânse buzele într-o linie subţire. Dumnezeu 
îl pusese pe cel mai periculos dușman al său în opoziţie față de 
rege, însă încrederea sa tremura ca flacăra unei lumânări în 
vânt, din cauza comportamentului ciudat al tânărului. 

— Oamenii mei spun că sunt trei mii, Înălțimea Voastră. Au 
raportat că sunt cel puţin patru sute de arcași printre oamenii lui 
Warwick, cu toţii în roșu. Poate că alți două mii sunt sulițași și 
oameni cu topoare, restul fiind călare. Nu-i o oştire mică, 
lnălţimea Voastră, și mai sunt și trădători, după cum spuneți. 
Salisbury e acolo, împreună cu fiul său, doi oameni vicleni care 
n-au arătat altceva decât dispreţ pentru autoritatea voastră 
regală. Pentru mine-i destul de clar că intrarea lor în dizgrație i-a 
lăsat răniți și furioși. Nu poate fi un alt motiv să fie acolo și să-l 
amenințe pe rege. 


VP - 135 


Henric luă încă o înghiţitură de vin, cupa fiindu-i reumplută 
instantaneu de către un servitor care stătea la umărul său. 

— Trei mii? repetă el. Pe Dumnezeu, atunci e adevărat. 
Averile unor oameni precum York și Salisbury au crescut prea 
mult dacă-și permit să înarmeze și să hrănească atâţia. 

Regele privi tăios spre șeful spionilor. 

— Brewer! Fără oamenii din Casa regală și judecători, avocaţi, 
slujitori, mesageri și alţii asemenea, câţi oameni înarmaţi se află 
azi cu mine? 

Era o întrebare la care Derry reflectase împreună cu 
Somerset, făcând o numărătoare aproximativă pe când se 
apropiau de oraș. _ 

— Nu mai mulţi de o mie cinci sute, lnălțimea Voastră, cu 
toate că am putea înarma și o sută dintre servitori, dacă ar 
trebui s-o facem. 

— Cei care sunt cu noi sunt soldaţi de cea mai bună calitate, 
adăugă Percy. Gărzile personale ale lorzilor dumneavoastră, 
Înălțimea Voastră. Fiecare dintre ei face cât doi sau mai mulţi 
dintre cei ai clanului Neville, fără îndoială, tremurând la gândul 
de a-l asedia pe propriul lor rege. 

— Și York, lord Percy, zise Somerset iritat. Pari să te gândești 
numai la Neville, tatăl și fiul, în vreme ce York este cel care 
comandă, York, fostul Protector și Apărător. Ceea ce ne 
preocupă pe noi este loialitatea lor pentru York, nu disputele 
voastre mărunte. 

Înainte de-a a apuca Percy să dea o replică furioasă, Somerset 
i se adresă din nou regelui: 

— Înălţimea Voastră, am permisiunea de a închide cele trei 
drumuri spre interior? Nu putem porni împotriva atâtor oameni, 
dar îi putem face să se încurce în mărăcini dacă atacă. 

— Da, dă ordinul! răspunse Henric, încă mohorât după ce 
chibzuise asupra numărului potrivnicilor săi. 

Somerset își întări spusele, chemându-l pe unul dintre 
oamenii săi și dându-i instrucţiuni. Omul știa foarte bine că 
baricadele erau deja în construcţie și Somerset îl trimise fără 
menajamente afară, înainte ca nedumerirea lui să devină o 
problemă. Când reveni în apropierea regelui, Henry se ridicase 
de pe scaun. Obrajii-i erau puţin îmbujoraţi din cauza vinului, dar 
părea hotărât și pe deplin conștient. 


VP - 136 


— Puneţi un om în turnul bisericii de la capătul pieţei, gata să 
bată clopotul și să dea de veste despre un atac din orice direcţie 
ar fi acesta. N-am să mă las flancat, acum, că am ajuns în acest 
loc. Rugaţi-vă, domnilor, pentru ca acei care au zăcut în 
așteptarea mea să nu-și fi dat seama încă de scopul și rezultatul 
acţiunilor lor. Nu voi pleca de aici până când această 
amenințare nu va fi anihilată sau spulberată. Să-i lăsam să vină, 
dacă vor. Vom transforma acest oraș într-o fortăreață în fața lor, 
de care să se izbească. Mergeţi și vedeţți-vă de treburi! 
Indiferent ce-or avea de gând să facă York și Salisbury... 

Regele Henric se opri la auzul zarvei crescânde de lângă 
cortul său. Un mesager, îmbrăcat în haine negre, însemnate cu 
un trandafir alb prins pe umăr, încerca să treacă de o grămadă 
de soldaţi, cu toate că era asaltat și îmbrâncit la fiecare pas. 
Deja o dâră de sânge i se prelingea dintr-o tăietură de pe scalp 
și avea ochii holbaţi, părând înspăimântat când îl strigă pe rege. 

— Lăsatţi-l să treacă! Vino aici! se răsti Henric, destul de tare 
pentru ca soldaţii să se retragă într-o clipită. Daţi-vă la o parte! 

În spaţiul ticsit de oameni se căscă un culoar. Mesagerul 
gâfâia și era palid când îngenunche pe pietrele de pavaj, 
ridicând un sul pecetluit cu ceară albă, de forma trandafirului lui 
York. Cu mâna liberă, își atinse rana de la cap, holbându-se 
neîncrezător la degetele mânjite de sânge. 

Cu toate că omul nu părea să fie o ameninţare, Somerset fu 
acela care luă sulul și rupse pecetea, nelăsând niciun dușman 
potenţial să se apropie suficient de mult încât să-l poată lovi pe 
rege. Solul năucit fu dus de-acolo, cât să nu poată asculta ce se 
vorbește, în vreme ce ducele citi repede, cu o expresie tot mai 
încruntată. 

— Ei? făcu regele nerăbdător. 

— York mă cere pe mine, Înălţimea Voastră, zise Somerset cu 
acreală. Că să-i fiu adus la el, împreună cu contele Percy. 
Susţine că exercităm o influenţă negativă asupra Maiestăţii 
Voastre și că am răspândit minciuni despre serviciul său, 
credinţa și loialitatea sa. Vă cere îndurare și iertare pentru 
prezenţa sa împreună cu soldaţii, însă... - continuă să citească 
mișcându-și buzele - ... cere doar să se remarce că nu vrea 
nimic pentru sine, în afară de judecata dreaptă a acestor 
„uneltitori netrebnici” în tribunalul dumneavoastră. 

— Sunt pomenit și eu? întrebă Derry Brewer. 


VP - 137 


— Nu, spuse Somerset fără a-și ridica privirea. 

— O, atunci poate să se ducă dracului! zise Derry pe dată. Am 
fost un ghimpe în talpa lui ani la rând și nici măcar nu mă trece 
pe listă? Poate cel mai rău este să fii ignorat, domnule! 

Indignarea șefului spionilor îl făcu pe Somerset să zâmbească 
ușor, în timp ce continua să citească. La rândul său, Derry îl 
privea pe rege, sperând că declanșase o răbufnire de furie. 
Henric rămase împietrit și palid când Somerset citi cu glas tare. 

— N-am să permit vreunuia dintre lorzii mei să ridice astfel de 
pretenţii înaintea mea! zise Henric, glasul său fiind aproape o 
șoaptă. Răspunde-i, Somerset! Pune-l pe mesager să proclame 
în auzul tuturor că York și Salisbury și Warwick vor fi consideraţi 
trădători, condamnaţi și legaţi prin jurământ, dacă nu pleacă 
imediat din acest loc. Trebuie să aștepte judecata mea și să se 
roage pentru mila mea. Spune-le asta, nimic altceva! Și-atunci 
vom vedea. 

Contele Percy era radios, observă Derry. Ziua furtunoasă de 
primăvară nici n-ar fi putut fi mai potrivită pentru el, furia 
regelui fiind în creștere față de dușmanii lui Percy. Somerset 
făcu o plecăciune și ieși. Derry se opri doar ca să-i ceară regelui 
permisiunea de a pleca, înainte de a ieși după el, luându-l de 
braț pe solul încă însângerat al lui York și ţinându-l într-o 
strânsoare încleștată, pe când micul grup se îndrepta spre 
baricade. 

e 

Oamenii lui Somerset se puseseră pe treabă din prima clipă a 
sosirii lor în oraș, își dădu seama Derry. În afară de tufele de 
mărăcini smulse din pământ, zeci de mese grele și scaune 
fuseseră legate împreună peste cele trei porţi de intrare dinspre 
est. Nu era o baricadă inexpugnabilă - orice era făcut de mâna 
omului putea fi distrus de om -, totuși, Jasper Tudor își adusese 
arcașii săi galezi în acele puncte, din proprie iniţiativă: oameni 
scunzi, întunecaţi, cu arcuri lungi din lemn de tisă, pentru 
apărarea baricadelor. Ba chiar se cățărau pe ele spre a avea cea 
mai bună perspectivă. Derry se înfioră la gândul de a lua cu 
asalt o astfel de poziţie. Nu-i invidia pe cei din forțele lui York, 
dacă ajungeau să se pună cu regele. 

Somerset îl ajută pe mesagerul lui York să urce mormanul de 
lemne și tufe de mărăcini, neluând în seamă niciun protest pe 
când veșmintele omului se agăţau și se sfâșiau. Chiar în timp ce 


VP - 138 


era scos afară, Derry putu vedea că mesagerul era atent la 
toate amănuntele așezării arcașilor. Nu părea prea încântat de 
ceea ce vedea. 

O piatră se abătu de undeva, din afară, străbătând văzduhul 
cu boltă și făcându-l pe unul dintre arcași să înjure în galeză 
când trebui să se ferească. Derry își strânse buzele furios. 

— Domnule Tudor! strigă el. Oamenii dumitale știu că regele 
Henric a dat poruncă să rămână aici și să nu atace? 

Nu era chiar adevărat, însă atenţionarea era pentru cei care 
și-ar fi putut lăsa furia, ori vreo durere neașteptată, să 
gândească în locul lor. Arcașul care se ferise de piatră îl privi 
pieziș din vârful baricadei, însă contele Jasper Tudor dădu din 
cap, vorbind în galeză și arătând spre sol până când acesta lăsă 
capul jos și se întoarse să mai privească o dată. O altă bucată 
mare de cremene se sparse de lemn, iar Derry șuieră o 
sudalmă. Somerset era ocupat cu propriul lui mesager, dar 
problema era că nu te puteai încrede în oameni înarmaţi aflați 
sub ameninţare. Îl auzi pe unul dintre galezi azvârlind o insultă 
batjocoritoare spre cineva nevăzut, din afara baricadei. 
Companionii omului râdeau și huiduiau cu toţii, iar starea de 
spirit a lui Derry se înnegură. Baricada era făcută din lemn 
uscat, în cea mai mare parte. Văzu că existau găleți cu apă 
pregătite în caz de incendiu, însă scânteile puteau fi și de alt fel. 

Mesagerul lui Somerset dădu din cap la auzul instrucțiunilor 
sale, ajutat de galezi să urce pe baricadă, urmându-l pe omul lui 
York. Solul păli în mers, deloc încântat de perspectiva de a trece 
printre soldaţii huiduind, aflaţi de partea cealaltă a baricadei. 

Somerset veni acolo de unde se uita Derry, printre golurile 
dintre mărăcini, părând mohorăt. 

— Dacă York are minte, și-ar retrage oamenii înainte ca 
vreunul să încaseze o săgeată în gât sau să strige vreo insultă 
nepotrivită, zise el. 

— Aceștia sunt oamenii lui Salisbury, domnule. Și e ca și cum 
s-ar încălzi pentru luptă. Milord, dacă auzi despre contele Percy 
că ar avea intenţia să vină până aici, poate că ar fi bine să-l 
convingi să n-o facă. Între Percy și Neville există niște socoteli 
de încheiat, iar eu n-aș vrea să și le rezolve astăzi, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. 

În timp ce Derry vorbea, alte pietre zburară prin aer, lovindu-l 
în spate pe unul dintre arcași, iar acesta se prăbuși ţipând între 


VP - 139 


spini, căzând între două mese mari, din stejar. Cei din 
apropierea lui strigară furioși și Derry îl văzu pe unul coborându- 
și arcul, dezvelindu-și dinţii într-un rânjet, în vreme ce sângele-i 
curgea pe faţă. Jasper Tudor răcni un ordin, însă arcașul își 
slobozi săgeata și apoi scoase un urlet de triumf. Alţi șase luară 
asta drept un semnal de atac, iar ordinele lui Tudor se pierdură 
în mugetul iscat de ambele părti. 

Derry auzi un strigăt de durere acoperind gălăgia și apoi 
aproape că se dezechilibră când întreaga baricadă se zgudui, 
legănându-se înainte și-napoi. Auzea topoarele hăcuind lemnul 
și-și trase pumnalul din teaca de la șold. 

— Doamne! murmură el. Lord Somerset, avem nevoie de mai 
mulți oameni aici! 

Răspunzând rugăciunilor sale, o trupă de soldaţi goneau deja 
spre drumul închis, cu săbiile trase și pregătite. Somerset le 
ordonă să se alinieze și Derry se dădu înapoi ca să observe 
lucrările de apărare. Baricada era un obstacol primitiv, 
indiferent dacă în spatele ei se aflau câţiva oameni furioși ori 
primele rânduri ale asaltului dezlănţuit de forțele lui Salisbury. 
Va rezista o vreme, cu ajutorul arcașilor lui Tudor, trăgând o 
ploaie de săgeți, strigându-și unul altuia numărul celor puși pe 
răboj în vreme ce-și alegeau ţintele apropiate. Spre uimirea lui 
Derry, unul dintre ei declama asta în versuri, strigături și 
răspuns, iar arcașii galezi i se alăturară. 

Somerset îl văzu pe Derry aproape ţopăind de pe un picior pe 
altul, nehotărât. 

— Mă descurc aici, Brewer! zise el. Du-te! 

Derry o luă la goană, dând ocol casei din lemn a vreunui 
negustor bogat și de-a lungul celei de-a doua și a treia baricade. 
Acestea erau ceva mai adunate decât prima, aleile mai mici 
fiind închise la două staturi de om și năpădite de soldaţi care 
urcau pe grinzile caselor de pe ambele părţi ca să-și vadă 
dușmanul. 

— Menţineţi poziţia! strigă Derry când ajunse la ei, fără să-i 
pese dacă putea sau nu să dea ordine. Să nu treacă de voi! 

Baricadele erau destul de solide, își dădu el seama, zbughind- 
o pe colină, spre piaţă, acolo unde se aflau încă adunaţi 
grămadă regele și grosul coloanei regale. Cu fiecare pas, Derry 
trecea de oameni care-și abandonau mâncarea și locurile de 
odihnă, îndreptându-se ca un șuvoi împotriva direcţiei sale de 


VP - 140 


mers, spre locul de unde se auzea zarva luptei. Era un haos, 
fără niciun om la comandă. Derry îi blestemă în barbă pe York și 
Salisbury în timp ce urca panta, până când își simţi respiraţia ca 
un foc în plămâni. 

e 

York îşi ţinea pumnii strânși la spate, cu privirea ațintită 
asupra mesagerului lui Somerset. Omul căzuse în genunchi în 
fața ducelui și contelui Salisbury, dar faptul că era îmbrăcat în 
livreaua lui Somerset, și nu în cea a regelui însemna că York știa 
ce va spune înainte chiar ca mesagerul să deschidă gura. 
Trăsăturile lui York se întunecară și mai mult în timp ce omul, 
neliniștit, se bâlbâia cu mesajul cu care fusese însărcinat. 
Vorbele rostite de regele Henric în timp ce era înconjurat de 
lorzii săi credincioși răsunau mult mai dur în cortul lui York: 

— ... atunci trebuie să p... plecaţi din acest loc pentru a 
aștepta judecata regelui și... 

Solul își drese glasul și se frecă la ceafă, sub căutătura rece a 
lui York. 

— ... Și să vă rugaţi pentru îndurarea sa. 

Închise gura și-și lăsă capul jos, rugându-se la rândul lui să nu 
fie bătut sau ucis pentru că adusese un astfel de mesaj. Inapoi 
în oraș, începuse o oarecare zarvă, glasuri ridicate de furie. In 
acel moment, totul părea foarte departe și mesagerul înghițea 
cu noduri. 

— Condamnat și pus la jurământ? repetă York cu mirare, 
clătinând din cap. Regele Henric nu-mi oferă altceva decât 
damnațiune? 

— Mi s-a spus doar să repet cuvintele regelui, domnule. Eu... 
eu nu am permisiunea de a adăuga nimic. 

Strigătele deveniseră muget și York ridică privirea de la 
nefericitul subiect al furiei sale. 

— Salisbury! Trimite pe cineva să vadă ce... nu, mă duc chiar 
eu. 

Trecu pe lângă mesager fără a catadicsi să-i dea drumul. 
Salisbury îl urmă și omul fu lăsat în cortul de comandă pustiu 
acum, să-și șteargă transpiraţia de pe frunte. 

York sudui când privi peste câmp și văzu că baricada care tăia 
Noul Drum se legăna înainte și-napoi, strigăte și urlete răsunând 
peste tot. Putea să-i vadă pe arcași bâjbâind pe construcţia 


VP - 141 


improvizată, lansând săgeți pe când se străduiau să-și menţină 
echilibrul. 

— Retrage-ţi oamenii din bătaia arcurilor! se răsti York. Apoi 
cheamă comandanții! 

Salisbury înclină din cap fără un cuvânt, având grijă să nu 
dezvăluie niciun semn al propriei sale satisfacţii. Şansa de a 
cădea la pace apăruse și se dusese în cele câteva vorbe aspre 
trimise de rege. Lui Salisbury îi venea greu să-l binecuvânteze 
pe regele Henric în acea clipă. 

Soarele era încă în urcare pe cer, când treizeci și doi de 
oameni se adunară în jurul lui York. Fiecare dintre ei era 
veteran, bine înarmat și suficient de experimentat să ajungă la 
comandă luptând pentru nobilii lor protectori. Le citi îndârjirea 
întunecată, astfel încât își alese vorbele pe măsură. 

— L-am primit pe solul regelui Henric, începu York, făcându-și 
glasul să rezoneze cu furia și revolta colective. 

Sute de soldaţi începură să tropăie apropiindu-se de grupul 
restrâns de comandanţi, după ce-și dădură seama că li se 
decidea soarta. Cei de la baricade fură lăsaţi în urmă, pentru ca 
arcașii galezi să huiduie soldaţii în retragere. Zeci de trupuri 
zăceau moarte lângă baricadele din lemne și ghimpi. 

— Cu toate că dorinţa mea a fost acea de a rezolva disputa 
fără să recurgem la arme, continuă York apăsat, am fost refuzat. 
Regele Henric are oameni ticăloșiţi în jurul său, care nu se 
gândesc la altceva decât să târască în mocirlă numele de York și 
Salisbury. Precum și cel al lui Warwick. 

Din cauza furiei, glasul său părea un muget: 

— Să nu mă înţelegeţi greșit! Problemele mele nu-s din cauza 
regelui! Nu sunt trădător, deși sunt niște nenorociţi care-mi spun 
așa... și le-ar spune la fel tuturor celor de aici. Nu cred că 
rugămintea mea pentru dreptate a ajuns la urechile regelui, însă 
în loc de asta am fost atacat de mincinoși și mișei. Dacă regele 
mi-ar fi ascultat pledoaria, mi-ar fi acordat o întrevedere în 
răstimpul unui armistițiu. 

Se opri pentru a arunca o privire spre oamenii din jur, văzând 
că vorbele sale adunaseră o mulțime mare. Se îmbățoșă, în 
vreme ce Salisbury tăcea, privind cum mânia prietenului său îi 
cuprindea pe toţi, indiferent unde ducea asta. 

— În schimb, am fost tratat cu dispreţ! Aruncat în dizgraţia 
regelui de oameni de nimic. Toţi cei adunați pe Key Field vor fi 


VP - 142 


vânaţi și spânzurați ca trădători, dacă nu punem punct astăzi. 
Aceasta-i alegerea care mi s-a oferit. Trebuie să ajung să vreau 
să mă furișez de-aici? Trebuie să-mi abandonez regele în 
ghearele trădătorilor cu clevetelile lor, să aștept judecata care 
ar însemna sfârșitul numelui York? 

Era prea mult pentru oamenii aflaţi în spatele comandanților 
lor. Răcneau spre a-și arăta susţinerea, un mormăit nearticulat. 
Mulţi dintre ei erau născuţi în Yorkshire, loiali Casei sale, dincolo 
de toate pretențiile lor. Chiar și printre susţinătorii în livrea roșie 
ai lui Warwick se vedeau pumni ridicaţi și glasuri strigând să fie 
doborâți consilierii regelui. 

— Deja au vărsat sângele unor oameni de nădejde, care nu 
voiau decât pace! răcni York spre ei, arătând spre baricade și 
trupurile presărate acolo. Vor primi acum răspunsul meu. Vor 
primi un răspuns care le va spulbera tufele lor de mărăcini și-l 
va elibera pe rege din strânsoarea lor. 

II aclamau din ce în ce mai mulţi, ascultându-l cu răsuflarea 
tăiată, stând plini de curaj pe pământul frământat. 

— Siguranţa regelui Henric este misiunea voastră și a mea, îi 
avertiza York pe toţi. Nu va avea de suferit nici măcar o 
zgârietură, pe sufletul și onoarea fiecăruia dintre voi. Nu sunt 
trădător! Și nu văd niciunul nici aici. 

Zarva creștea cu fiecare clipă care trecea, așa că York trebuia 
să urle din toți bojocii ca să se facă auzit. 

— Comandanți! Întoarceţi-vă la oamenii voştri! Vom face o 
breșă ca să pătrundem în oraș și să-l salvăm pe regele Henric de 
cei care-l ţin captiv. Duceţi-vă, domnilor, cu mânia voastră! York 
este pe flancul stâng, Salisbury în centru, Warwick pe cel drept. 
Acum, formaţi rândurile pentru mine! Cuceriţi această cetate în 
numele meu! Salvaţi-l pe rege! Dumnezeu să-l aibă în pază! 

Pe când ultimele sale cuvinte răsunau cu ecou, comandanții 
alergară spre poziţiile lor, urmați de sute de ostași, astfel că 
mulțimea părea să erupă din locul unde se afla York. Nu trecură 
decât câteva momente, pentru ca trei grupuri de luptă de o mie 
de oameni să-și ia armele și armurile și să se grăbească spre a 
se aduna în fața orașului. 

Salisbury, Warwick și fiul lui York, Eduard, așteptau în liniște. 
York se întoarse spre ei, cu faţa roșie de atâta strigat. Salisbury 
dădu din cap cu admirație. 


VP - 143 


— Pentru Dumnezeu, Richard! L-am văzut acum pe stră- 
străbunicul tău în tine. Cred că sângele apă nu se face. 

— Amintește-ţi că am căutat pacea, zise York, privirea 
căzându-i asupra fiului său. 

Îți ţinu ochii aţintiţi asupra lui Eduard, dorindu-și ca acesta să 
înțeleagă. 

— Am să-l eliberez pe regele Henric de la cei care-l ţin ostatic, 
nimic altceva. Acesta-i ordinul meu. Ei mă consideră trădător. N- 
am să fiu așa ceva. 

Eduard înghiţi în sec și încuviință, mândria citindu-i-se 
limpede pe chip. 

— Stai lângă mine, băiete! zise York, îndulcindu-și tonul. 

Își înălță capul spre a da ordinul formal. 

— Conte Salisbury, dacă-mi faci onoarea, poziţia ta este în 
centrul câmpului. Conte Warwick, a ta este pe aripa dreaptă. 
Există trei căi de intrare în oraș, domnilor. Toate păzite și 
baricadate. Pun rămășag că voi urca acest deal înaintea voastră. 

Zâmbiră, așa cum își dorea și el, numai că expresia lui deveni 
una serioasă. 

— Protejaţi-l pe rege, domnilor! Mai presus de orice și chiar cu 
viaţa voastră, dacă trebuie. Sfada noastră e doar cu Somerset, 
Buckingham și Percy, nu cu Henric de Lancaster. Daţi-mi 
cuvântul vostru! 

Toţi trei se legară prin jurământ, pe onoarea lor, iar York 
încuviință mulțumit. 

— Dimineaţa asta este deja pe sfârșite, zise el. Să folosim 
lumina zilei. 


14. 


Jasper Tudor își împărţise arcașii galezi între cele trei 
baricade, trimițând câte treizeci de oameni și un comandant 
experimentat la fiecare dintre ele. Știuse că erau oameni de 
valoare pentru Procesiunea regelui, dar nu și că vor fi absolut 
vitali pentru apărarea lui. Casa așezată cu spatele spre Key Field 
avea una sau două ferestre, care erau numai bune pentru 
această misiune, așa că galezii lui continuau să trimită o ploaie 
de săgeți asupra forțelor atacatoare. Tudor simţea o satisfacţie 


VP - 144 


amestecată cu teamă când baricadele se clătinară și se 
zguduiră. Acesta nu era un simplu atac ori vreo încăierare, de 
bună seamă. Trei armate se adunaseră pe pământul reavăn, 
apoi se avântaseră cu mare zarvă și zăngănituri. 

Baricada gemea, legănându-se înainte și înapoi. Tudor auzi 
ceva trosnind în mijlocul ei, un trosnet diferit de bufniturile 
arcurilor, răsunând peste tot. Ostașii lui York foloseau niște 
cângi lungi pentru a agăța frânghiile și a le trage înapoi. Alţi 
oameni apărau echipele cu ajutorul scuturilor și ar fi făcut 
baricadele bucăţi într-o clipită dacă n-ar fi fost băieţii lui. De la o 
distanţă de aproape doisprezece metri, arcașii săi luau la ţintă 
războinicii încordaţi, râzând și anunțând cu glas tare numărul 
celor răpuși. Unul dintre comandanții săi intona versuri din Y 
Gododdin, poemul marţial, înflăcărând spiritul celor cunoscători 
ai limbii și enervându-i pe ceilalți. 

Tudor îl văzu pe fiul lui Percy, lordul Egremont, coborând în 
goană dealul, cu vreo câţiva oameni înarmaţi cu topoare pe 
urmele sale. Egremont înţelese situaţia dintr-o ocheadă și rânji 
către Tudor, un semn de apreciere pentru eforturile sale, pe 
când își aranjă propriii oameni să respingă orice pătrundere 
bruscă. Fără arcași, baricada ar fi căzut înainte să fi ajuns el 
acolo, dar tot plăteau un tribut îngrozitor, golindu-și tolbele până 
când le tremurau umerii de efortul repetat. 

Tudor se dădu înapoi când bucăţi de cărămizi din lut căzură în 
jurul său. Câţiva dintre băieţii lui intraseră în casa înălțată 
deasupra drumului și făcuseră o gaură în perete, la etaj. Unul 
dintre ei se aplecă în afară, ţinut strâns de mână de unul dintre 
camarazii lui din interior, căutând cel mai avantajos loc de 
tragere. Tudor se uita la el când o săgeată veni dinspre câmp și 
trecu prin jiletca arcașului, smulgându-l din strânsoarea 
prietenului său, căzând la pământ cu capul înainte. Tudor îl auzi 
pe Egremont înjurând de groază la această priveliște, dar știau 
că și York avea arcași. Acești oameni fuseseră aduși acum, iar 
misiunea de apărare a drumului de acces devenise și mai grea, 
un joc de priviri repezi și lansări și mai repezi. Arcașii lui Tudor 
nu îndrăzneau să ochească mai mult de-o clipă, nu după ce 
arcașii ceilalţi abia așteptau să le vadă capul ițindu-se pe 
undeva. Ca urmare, precizia lor avea de suferit, iar echipele cu 
cângi ale lui York traseră de părțile mai slabe ale baricadelor, 
îndepărtându-le, ovaţionând fiecare mică reducere a grămezii 


VP - 145 


de mărăcini, frânghii și lemn care le stăteau în cale. Pe partea 
dinspre stradă, Tudor îi văzu pe oamenii lui Egremont aducând 
și mai multe mese și trăgând tufe cu ghimpi, dezrădăcinate, 
luate dintr-un mare morman pentru a le acoperi. Baricada se 
întărea și creștea aproape la fel de repede pe cât era 
dezmembrată. 

Jasper Tudor se întoarse când Egremont se apropie de el. 
Tudor era un conte aflat faţă în faţă cu un baron oarecare, așa 
că Egremont făcu o plecăciune adâncă, spre încântarea 
lăuntrică a galezului. Egremont era mai înalt și mai zdravăn 
decât el, cu un piept masiv și umerii unui spadasin antrenat încă 
de la o vârstă fragedă. Pe de altă parte, Jasper Tudor era fratele 
vitreg al regelui. Zâmbi în semn de salut. 

— Am trimis un mesager la tatăl meu, zise Egremont. Cred 
că-i putem ţine aici. Vom avea nevoie de mai mulţi oameni ca 
să-i punem să menţină baricadele. 

Se încruntă în timp ce vorbea, iar Jasper Tudor înţelese pe 
dată. Oamenii precum Egremont erau antrenați pentru manevre 
pe câmpul de bătălie, nu să apere mesele și tufele de ghimpi de 
pe vreo alee lăturalnică. Dacă soldaţii lui York treceau mai 
departe, luptele vor deveni crâncene, dar până atunci, se aflau 
într-un impas blestemat. 

— Ai vești despre vreun alt plan în afară de apărarea 
drumurilor? întrebă Tudor. 

Egremont se încruntă, clătinând din cap. 

— Nimic încă. Dumnezeu știe, nu-l putem lăsa pe rege să 
rămână pe veci într-un oraș oarecare. Cred că am văzut soli 
galopând spre sud și m-am gândit că, dacă s-au dus după 
întăriri, o să stăm aici o săptămână întreagă, așteptându-le. 

— lar alţii pot veni să îngroașe rândurile lui York, făcu Tudor, 
frecându-și fața. 

— Tatăl meu spune că voi, galezii, sunteţi toţi niște vicleni, ca 
scoţienii, zise Egremont cu un zâmbet nesigur. Puteţi găsi acele 
abilități pentru a descoperi o cale de a-i învinge? Am o dorinţă 
arzătoare de a vedea azi capul lui Salisbury înfipt într-o suliță, 
laolaltă cu fiii săi. Familia lui va fi devastată după trădarea lui. 
Cel puţin, asta mi-ar ţine de cald. 

— Tatălui tău nu-i plac compatrioţii mei, am observat asta, 
rosti Tudor prudent. 


VP - 146 


— Nu, vă zice troli, răspunse Egremont cu voioșie, deși îi plac 
arcurile voastre destul de mult. Rămâne doar să ajung la 
propriile mele concluzii. 

— Despre arcuri sau despre oameni? 

— Despre oameni. Aș putea oferi un conac destul de măricel 
pentru mai mulţi dintre arcașii tăi de aici. Cel puţin, știu asta. S- 
ar putea să fure lingurile, dar pe Dumnezeu, știu să tragă. 

Contele Tudor se uită cu atenţie la tânărul baron arcuindu-și 
surprins sprâncenele. După un moment, își dădu seama că omul 
îl tachina spre propriul său amuzament și chicoti. 

— Mi-au tot spus că nu pot ajunge la linguri. De fiecare dată 
când ajung într-o casă, una dintre fecioarele voastre englezoaice 
le pune într-un dulap. Cred că veţi folosi lingurile alea ca să-i 
hrăniți pe câţiva din ticăloșii ăștia de galezi anul viitor. 

— Da, așa vă mai numește, zise Egremont. 

ÎI strânse pe Tudor de umăr și amândoi chicotiră, încordarea 
dispărând. Thomas întinse mâna și Jasper Tudor i-o apucă scurt, 
fiecare strângându-i-o pe a celuilalt suficient de tare cât să i-o 
zdrobească. 

În timp ce ei dădeau mâna, trei sute de cavaleri apărură în 
galop coborând panta dealului, purtând tunicile albastru-cu- 
galben ale Casei Percy și ducând flamuri. Egremont se uită spre 
ei, încântat să vadă oamenii tatălui său. 

— Rezistăm aici... toată ziua sau toată săptămâna, dacă va 
trebui. Cu toate că mă roade că nu pot să dau înapoi, putem să-i 
facem să plătească la baricadele noastre. Oricum ar fi, cel puțin 
regele este în siguranţă. Pentru toată aroganţa lor afurisită de 
Dumnezeu, York și clanul Neville și-au ales greșit orașul pe care 
să-l atace... și felul nepotrivit să o facă. 

e 

Preţ de o oră întreagă, Warwick privi rece cum un zid de 
scuturi și oameni cu căngi atacau o baricadă la fel de înaltă pe 
cât era și el pe cal. Își ascunsese furia întreaga dimineaţă. Atât 
tatăl său, cât și York aveau motivele lor să se afle aici, însă 
împreună reușiseră să-i submineze pe comandanții aflaţi la 
ordinele lor. York intenţionase să se întâlnească cu regele sub 
protecția unui armistițiu, iar tatăl lui Warwick nu dorise altceva 
decât să se apropie de lorzii Percy. Drept urmare, își risipiseră 
orice șansă de a folosi oștirea mult mai mare adusă de ei la St 
Albans. Dacă Warwick ar fi fost capabil să facă să dea timpul 


VP - 147 


înapoi, știa că l-ar fi așteptat pe rege pe drum, pe teren deschis. 
Regele Henric ar fi fost obligat să se dea prins, altfel i-ar fi 
măcelărit întreaga coloană, covârșind-o prin numărul lor de 
luptători și de arcași. In schimb, tatăl său și York izbutiseră să se 
pună în poziţia în care trei mii de oameni trebuiau să se 
strecoare în oraș pe trei alei înguste. Avantajul copleșitor al 
numărului de ostași era aproape nefolositor, iar Warwick nu 
putea decât să mulțumească Domnului că arcașii săi erau acolo 
să contracareze săgețile galezilor de cealaltă parte. Fără tunicile 
roșii, ar fi fost un adevărat măcel, dar baricadele rămăseseră în 
picioare, fiecare tabără agitându-se lângă ele. 

Warwick strânse din dinţi. Respinsese ideea de a pune foc 
imediat ce văzuse casele din bârne de cealaltă parte. Întregul 
oraș ar fi devenit un cuptor și apoi mormântul unui rege. York 
spusese foarte clar că nu va aproba o asemenea acţiune, ceea 
ce-i lăsa pe soldaţi să forţeze și să se lupte și să moară, fără 
nicio cale de pătrundere. 

Dând pinteni, Warwick își duse calul mai departe de-a lungul 
șirului de ziduri din spate. Vedea turnul bisericii St Peter înălțat 
deasupra orașului și simţi că era la rându-i observat. Mijirea 
bruscă a ochilor era singurul semn al interesului său, invizibil 
pentru oricine ar fi privit. St Albans era un târg străvechi, întins 
în toate direcţiile, dincolo de străzile principale. Unele dintre 
case aveau grădini în spatele lor și văzuse un soi de gard scurt, 
din lemn, pe lângă o casă mare, albă. Dincolo de el, părea să fie 
teren liber, iar spaţiul gol se întindea pe o latură a casei. 

Oamenii regelui încinseseră drumurile, așa că, desigur, tatăl 
său și York atacaseră baricadele acelea. Cu cât se uita mai mult 
Warwick, cu atât mai mult se mira dacă nu cumva ignoraseră 
alte căi de intrare în oraș. Luptase la Londra, când oamenii din 
Kent ai lui Jack Cade atacaseră capitala. Poate că acea goană 
nebună pe drumurile laterale și întoarcerea prin beznă îl 
făcuseră să caute o altă rută în jurul obstacolelor din calea sa. 

Un cavaler din garda sa venea la galop, urmat de vreo zece 
bărbaţi în cămăși de zale, înarmaţi cu topoare. Warwick îl 
întâmpină: 

— Gaverick! Sir Howard! strigă Warwick, simțind un fior de 
entuziasm. 


VP - 148 


Când cavalerul își ridică viziera și privi în jur, Warwick îi făcu 
semn să se apropie. Grupul se opri, destinzându-se imediat, la 
cea mai mică ocazie de odihnă. 

— Am nevoie de trei sute de oameni odihniţi. O sută dintre 
tunicile mele roșii, iar restul cu topoare și scuturi. Oameni iuți, 
Sir Howard... care pot fugi și face prăpăd dacă răzbatem 
dincolo. Nu sunaţi din corn! La fiecare fereastră din oraș sunt 
ochi ageri și picioare iuți, gata să alerge cu veștile la susținătorii 
regelui. Adună oamenii la mine și apoi fii gata să mă urmezi! 

O clipă privirea cavalerului se abătu asupra locului de unde 
York și Salisbury priveau asaltul baricadelor. Warwick clătină din 
cap înainte ca Sir Howard să rostească întrebarea. 

— Nu! N-am să-l deranjez pe York cu așa ceva decât după ce 
pui totul la cale. 

Warwick avea douăzeci și șase de ani și moștenise serviciile 
unor oameni precum Sir Howard cu doar șase ani mai înainte. 
Vorbea cu întreaga convingere pe care și-o putea mobiliza, 
depinzând de loialitatea cavalerului față de culorile și rangul 
său. 

— Prea bine, domnule! zise băţos sir Howard, plecându-se din 
șold. Voi, băieţi, rămâneţi aici, cu lordul Warwick. Nu faceţi 
necazuri! 

Spusese ultima propoziţie arătând spre o brută cu aspect 

sinistru, care se așezase pe pământul negru și se căuta prin 
desagi după ceva de mâncare. Omul îi aruncă la rându-i o 
căutătură crâncenă, mușcând dintr-o bucată de carne uscată. 
Warwick îl văzu pe Sir Howard cum deschide gura să 
comenteze, apoi se răzgândi, întorcându-și bidiviul și luând-o la 
galop spre grosul trupelor. 
__ Warwick îl urmări cum se îndepărtează, dus pe gânduri. 
Insoţitorii lui se așezară în locul în care se opriseră, încurajați de 
exemplul oferit de primul dintre ei. Warwick șovăi, apoi îi 
cuprinse mânia atât la adresa lui, cât și a celorlalți. 

— Ridicaţi-vă! Daţi-i drumul, toți! Vreau să fiţi pregătiți de 
marș și de luptă! 

Niciunul dintre ei nu răspunse, deși unii săriră în picioare. Alții 
se ridicară mai încet, arătându-și chiar iritarea. Warwick le 
întoarse privirile până când văzu că doar primul dintre ei mai 
rămăsese așezat, cu un zâmbet nesigur. 


VP - 149 


— Cum te cheamă, de refuzi un ordin pe câmpul de luptă? 
întrebă Warwick. 

Omul se ridică imediat, arătându-și înălţimea și masivitatea, 
cu fața ascunsă de favoriţi negri. 

— Fowler, domnule. N-am auzit ordinul, domnule. Am să fac 
ce trebuie, nu vă faceți griji, domnule. 

Bărbatul vorbea cu o insolenţă studiată, cu toate că toţi cei 
din jurul lui erau doar stânjeniţi. Warwick își dădu seama că nu 
era prea popular, poate că era unul dintre cei care stârneau 
animozitate peste tot pe unde mergeau. Totuși, avea nevoie de 
oameni furioși pentru ceea ce avea de gând să facă. 

— Ai fost încet la ridicat, Fowler! Vei merge primul, împreună 
cu mine, în oraș. Rămâi în urmă și vei fi spânzurat, ori luptă cum 
trebuie și te-ai scos! 

Warwick dădu din umeri dinadins, ca și cum nici n-ar fi contat. 

— Alege acum și-am să fiu cu ochii pe tine! 

Fowler îi înfruntă privirea preț de ceea ce păru o veșnicie, 
abia dezvăluindu-și ranchiuna în ochii săi întunecaţi. 

— Voi lupta bine, domnule! Să înfig un oţel de calitate în burta 
nobililor regelui? N-aș rata o asemenea ocazie nici pentru un al 
doilea Crăciun pe anul ăsta. Dacă ne conduceţi, așa va fi, 
domnule. 

— Numai uită-te la mine! răspunse Warwick, enervat. 

Fu salvat de la continuarea unui schimb de replici de 
reîntoarcerea lui Sir Howard, acesta aducând sute de oameni 
care să-l înconjoare pe tânărul conte călare pe armăsarul său de 
luptă. 

— Cum stau cu ochii pe noi, n-am să vă arăt calea, le strigă 
Warwick pe când se grupau, așteptându-i ordinele. Scopul meu 
este să pătrundem prin grădinile caselor și să ne croim drum 
sus, pe deal, spre poziţia regelui. Toţi cei cu ciocane de luptă 
veniți în față! Doborâţi orice ne stă în cale! Eu unul nu ne văd 
căţărându-ne pe garduri, ca niște băietani după ce au furat 
mere. 

Se opri, iar bărbaţii adunaţi chicotiră. 

— Dacă există vreo cale de pătrundere, nu ne oprim. Dacă au 
ridicat și alte baricade dincolo de astea, ne tragem într-o parte 
și cădem peste apărătorii din prima linie. Acestea sunt ordinele 
mele. Strigătul de luptă este „Warwick”, dar numai după ce am 
pătruns înăuntru. E limpede? 


VP - 150 


Trei sute de voci mormăiră, „da, domnule”, când Warwick 
descălecă. 

Văzu că sprâncenele lui Fowler se arcuiră, însă calea pe care 
spera să o ia nu era accesibilă decât pedestru. Insă nu-și va da 
jos armura, indiferent cât îi lua din viteză. Încă o dată, Warwick 
își aminti aleile întunecoase din timpul rebeliunii lui Cade și-și 
reprimă un fior. Trase spada și lăsă jos scutul, strângându-i 
legăturile. 

— Urmaţi-mă! Ciocanele și topoarele în faţă! 

Nu era posibil să alergi îmbrăcat într-o armură completă. 
Warwick mergea cât putea de repede, cu trei sute de oameni 
tropăind în urma lui. La prima vedere, părea că intenţia lor era 
aceea de a întări zidul de scuturi de la baricade, dar mai apoi 
cotiră la dreapta, de-a lungul zidurilor din spatele caselor. 
Zgomotul făcut de ei nu era deloc un zornăit plăcut, ci tropăitul 
și zăngănitul unor oameni înarmaţi, gata să măcelărească pe 
oricine li se punea în cale. 

e 

Warwick ajunse la casa pe care o zărise mai înainte, făcând 
semn oamenilor să se oprească. Numitul Fowler se ţinuse de 
cuvânt, stând atât de aproape de umărul lui Warwick, încât 
tânărul conte se întrebă dacă nu cumva insul nu reprezenta o 
ameninţare. Fowler era pregătit, cu o sprânceană ridicată. 

— Apucă-mă de cizmă și ridică-mă, Fowler! îi porunci 
Warwick. Trebuie să mă uit. 

Matahala scoase un mărâit și-și lăsă toporul lângă gard, 
apucându-l pe conte și ridicându-l atât de mult încât aproape că 
zbură peste gard, în grădină. 

Warwick răsuflă ușurat când se prinse de bârna gardului. 
Dincolo de el, se întindea o mică alee, abia de lăţimea umerilor 
unui bărbat, pe întreaga lungime a casei. Putea vedea o poartă 
ascunzând vederea străzii, însă părea promițătoare. 

— Pune-mă jos, Fowler! zise Warwick. 

Omul părea dispus să-l ţină acolo toată ziua, însă îl lăsă jos și 
Warwick ajunse la pământ cu un zornăit metalic. Ridică privirea 
furios, enervat de atâta apropiere, doar ca să-și dea seama că 
nu-i ajungea omului decât până la barbă. Văzând că Warwick 
este impresionat de statura lui măreață, Fowler zâmbi larg. 

— Mulţumirile mele, zise Warwick, primind o ridicare din 
umeri când se întoarse spre ceilalți. Acest gard trebuie dărâmat. 


VP - 151 


După aceea vom intra în oraș. Dacă putem ajunge la strada 
mare, misiunea noastră este să răcnim „Warwick” și să bagăm 
frica de Dumnezeu în oamenii regelui. Majoritatea sunt aici, să 
apere Key Field, însă regele va fi protejat. O să știu mai multe 
când ajungem pe coama dealului. Nădăjduiesc că sunteţi în 
stare să alergați. 

— Dacă și tu ești, domnule, mormăi Fowler. 

— Tacă-ţi gura, Fowler! îl repezi Warwick. 

Matahala părea să-l acopere în momentul următor, dar unul 
dintre soldaţii cu topoare îl îmbrânci pe Fowler la o parte cu un 
avertisment dur: 

— Aye, ţine-ţi clanța, malacule! Ori ai de gând să ne trimiţi 
acolo să tragem de baricadele alea? Îmi e mai bine aici. 

Warwick văzu că omul care vorbise era unul dintre arcașii săi 
în tunică roșie și zâmbi în sinea sa, văzând că postavul era curat 
și periat, un strai purtat cu mândrie. 

Fowler pufni și-și lăsă capul jos cu încăpățânare, deși vedea 
limpede că erau porniţi împotriva lui. Warwick nu mai stătu pe 
gânduri. 

— Dărâmaţi gardul! strigă el. Topoare și ciocane! 

Spaţiul fiind îngust, doar câteva persoane puteau îndeplini 
sarcina. Gardul era o construcţie veche, ulucile fiind făcute din 
lemn solid de stejar. Chiar și așa, fu făcut surcele în câteva 
clipe, iar în primul val de oameni se numărau Warwick și Fowler, 
acesta ţinându-se încă de umbra lui. 

Doar greutatea cămășii de zale și a armelor ar fi fost 
suficiente pentru spargerea porţii șubrede de la celălalt capăt al 
micii alei. Cei din rândul din faţă folosiră ciocanele împotriva ei 
și poarta fu făcută bucăţi. In stânga lor, se auzea zarva de la cea 
mai apropiată baricadă, mugetul și strigătele bărbaților furioși, 
prinși în luptă. In faţă, se întindea o cărare îngustă între 
rândurile de case înșirate pe deal. 

— Continuaţi să mergeţi! Nu se oprește nimeni! strigă 
Warwick peste umăr. 

Surprinse cu coada ochiului doi soldați îmbrăcaţi în culorile lui 
Percy, rămași stană de piatră. Amândoi au fost doborâţi cu 
lovituri crunte de către cei cu topoarele, înainte să apuce să 
strige, apoi înjunghiaţi și călcaţi în picioare de către cei veniţi 
din urmă. 


VP - 152 


Soarele era aproape de zenit și ziua devenea tot mai caldă, 
iar cei trei sute de oameni ai lui Warwick goneau unul după 
altul, pe deal în sus. Niciunul dintre ei nu cunoștea prea bine 
orașul, însă era sigur că regele își adjudecase pentru sine cel 
mai înalt loc. Câtă vreme erau în urcare, îl vor găsi. 

Undeva mai jos, Warwick auzea răsunând cornii de alarmă, 
dar și strigătele de avertizare vestind pătrunderea lor. Rânji la 
gândul că tatăl său și York aflau că era deja în oraș. Cei de la 
baricade trebuiau să-și lase poziţiile și să le oprească înaintarea. 
Avantajul numeric al lui York își va spune atunci cuvântul. 

Spre uluirea sa, Warwick se pomeni că gâfâia puternic, inima 
bătându-i nebunește, iar transpiraţia sărată îi ardea ochii. Işi 
ținea viziera ridicată, însă urcarea dealului în pas alert, în 
armură, era un exerciţiu crâncen și se întrebă dacă nu cumva, 
odată ajuns, îi va crăpa inima de la atâta efort. 

Femeile strigau îngrozite de la ferestrele de sus și, cu toate 
astea, cei trei sute de oameni intrară în oraș ca o lovitură de 
pumnal, dar abia dacă văzură vreun alt om înarmat. La capătul 
aleii, Warwick putea vedea o stradă mare, întinsă de-a lungul 
coamei dealului, și nu exista nimic mai sus. Nici nu-i venea să 
creadă că norocul îl ţinuse atâta timp. Aproape că i se tăiaseră 
picioarele de oboseală când se opri înaintea  răscrucii, 
aplecându-se pentru a se sprijini de un zid și smulgându-și coiful 
de pe cap, ca să poată respira. Sir Howard privi o clipă, apoi 
arătă spre omul aflat în apropierea lui Warwick. 

— Fowler! zise el. Scoate-ţi capul pe afară și spune-mi ce vezi. 

Fowler își țuguie buzele, dar nu trebuia să privească spre cel 
care-l urmărea încruntat pentru a ști că nu se putea lua la hartă 
cu el. Se strecură după colț și se uită de jur-împrejur. 

— Ei? îi strigă Warwick din spate. 

— Nici ţipenie pe o distanţă de o sută de metri, spuse Fowler, 
întorcându-se. 

Avea ochii căscaţi cât cepele și clătina din cap, nevenindu-i să 
creadă. 

— L-am văzut pe rege acolo! 

— Flamurile sale? întrebă Sir Howard, aplecându-se el însuși 
să arunce o privire după colț. _ 

— Nu, e regele însuși, n-am nicio îndoială! inconjurat de sute 
de oameni și lângă un cort de mărimea unei case, împrăștiați cu 
totii. 


VP - 153 


Warwick își trăgea sufletul când Sir Howard se întoarse la el 
pentru noi ordine. Toţi oamenii de acolo și cei din josul străzii 
așteptau cuvântul său, oricare ar fi fost acela. Warwick își 
scoase o mănușă de armură pentru a-și șterge transpiraţia de 
pe faţă. Nu avea niciun drept la norocul care i se arătase, dar îl 
folosea fără probleme. Pătrunseseră direct în oraș și era mult 
prea târziu să-și dorească să fi adus o mie de oameni în loc de 
trei sute. 

— Aşteptăm, domnule? 

Era limpede că Sir Howard gândea la fel. 

— AȘ putea trimite un mesager după întăriri. 

— Nu. Grădina aceea din spate poate fi baricadată la fel de 
ușor ca și celelalte, zise Warwick. Am fost văzuți și zece oameni 
pot ţine cărarea până vine întregul regat. Nu, Sir Howard, o să 
facem zarvă aici. Vom ataca. Cei de pe baricade vor veni în 
goana mare, urcând pe deal, pentru a-l apăra pe rege. Nu vor 
avea de ales. Și atunci, aceste baricade vor fi doborâte și-i luăm 
din două părți. 

Perspectiva de a ridica armele împotriva Casei regale și a 
nobililor regelui constituia un gând tulburător pentru 
majoritatea. Arcașii și cei cu topoare schimbară priviri 
contrariate și mulţi își făcură cruce, temându-se de judecata 
divină pentru acțiunile lor. Totuși, nimeni nu dădu înapoi, iar 
Fowler strălucea, de parcă tocmai fusese numit primar pentru o 
zi. 

— Arcașii să treacă de partea cealaltă a drumului! zise 
Warwick cu glasul sugrumat. Formaţi un șir pe cât de întins 
puteţi! Nu vreau să-mi trageţi din spate, așa că veţi avea o 
singură șansă de a-i năuci și după aceea atacăm. Trebuie să 
menţineţi această poziție în cazul în care ne confruntăm cu prea 
mulţi și trebuie să ne întoarcem aici. 

— Domnule, aș putea să spun ceva? interveni Sir Howard 
dregându-și glasul. 

Vădit iritat, Warwick se lăsă dus mai departe de urechile 
indiscrete. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Warwick. N-am să ratez această 
ocazie doar ca să stau la discuţii! Dă-i drumul, omule! 

— Dacă-ţi pui arcașii să tragă de pe stradă, regele ar putea fi 
ucis, domnule. Te-ai gândit la asta? O săgeată nu face deosebire 
între sângele albastru și cel al unui om de rând. 


VP - 154 


Warwick făcu ochii mari. La moartea socrului și cumnatului 
său, moștenise o seamă de castele și peste o sută de conace, 
întinzându-se din Scoţia și până-n Devon. Odată cu această 
avere considerabilă, primise și mai bine de o mie de soldați în 
serviciul său, în calitate de conte de Warwick. Sir Howard era 
supusul său feudal și Warwick știa că-i putea cere obediență 
totală. Putea vedea că omul tremura ușor, pe deplin conștient 
că își risca legământul și onoarea fie și numai punându-i la 
îndoială capacitatea de a comanda. Sir Howard Gaverick nu era 
prost, însă Warwick știa că răgazul era prea scurt, avantajul 
căzut în braţele lor fiind prea firav spre a fi discutat. Un clopot 
de la o biserică începu să bată prin apropiere, spulberând 
momentul de tăcere. 

— Te poți retrage, Sir Howard, dacă crezi că nu poţi sta alături 
de mine. Mi s-a dat această șansă şi-mi voi asuma 
responsabilitatea pentru orice se va întâmpla. Te absolv de orice 
vină în această chestiune. Cade pe umerii mei. Dacă preferi să 
pleci, nu mă voi atinge de tine și de oamenii tăi după bătălie. Ai 
cuvântul meu, dar dacă alegi să rămâi sau să pleci, hotărăște-te 
repede. 

Warwick îl lăsă acolo pe bărbatul mai în vârstă, cu gura 
căscată, mut de uimire. Când tânărul conte privi înapoi, îl văzu 
pe Sir Howard coborând singur în jos pe deal, printre șirurile de 
oameni în așteptare. 

— Arcași! strigă Warwick. Povestea trebuie să se încheie 
astăzi. L-aţi auzit cu toţii pe milord York. Dacă dăm greș acum, 
vom fi vânaţi ca trădători. Rangul sau averea nu sunt o pavăză, 
nu aici, în acest oraș. Vă poruncesc să vă trimiteţi săgețile de-a 
lungul străzii acesteia! Acum! Strigaţi-mi numele și lăsaţi-i să 
afle că suntem aici! 

Trei sute de glasuri strigară „Warwick!” din toţi rărunchii, 
acoperind zgomotul a o sută de arcași aliniindu-se în șiruri, cu 
tolbele lăsate pe șold. Trecu o clipă și apoi strada St Peter se 
umplu de sunetul săgeților lansate. Răspunsul veni neîntârziat: 
strigăte și urlete și panică în piaţă, acolo unde se afla regele. 


VP - 155 


15. 


Toţi cei aflaţi în cortul regal încremeniră în clipa când auziră 
urlându-se numele „Warwick”. Sunetul dur era destul de 
aproape pentru a înspăimânta și sugruma orice discuţie. Regele 
tocmai revenise în cort, când se întoarse brusc spre direcţia 
urletului. Buckingham trase aer în piept ca să răcnească un 
ordin, dar nu se mai auzi nimic când săgețile ajunseră la grup, 
făcând găuri prin pânză și doborându-l pe majordomul regelui în 
genunchi, cu o săgeată în piept. 

Derry Brewer se aruncă la pământ. Buckingham văzu ceva 
lucind și-și ridică mâna, prea încet însă spre a se putea proteja. 
O săgeată lovi apărătoarea de umăr a unui cavaler în armură și 
ricoșă, înfigându-se în obrazul lui Buckingham. Acesta scoase un 
sunet grav, sfâșietor, ridicând mâna spre săgeată și o găsi 
împlântată în os, străpungându-l nu mult deasupra dinţilor. 
Sângele-i năvălea în gură, astfel că trebuia să scuipe în 
continuu. Incapabil să vorbească, Buckingham se clătină spre 
regele Henric, știind că supraviețuise doar pentru că săgeata își 
pierduse mare parte din forţă la primul impact. 

Tânărul rege stătea perfect nemișcat, cu chipul la fel de palid 
ca întotdeauna. Prin ochii săi plini de lacrimi, Buckingham văzu 
că și regele Henric fusese lovit. O săgeată trecuse direct prin 
articulaţia metalică dintre gâtul și umărul său. Săgeata era încă 
acolo, de cealaltă parte ițindu-se un vârf însângerat. 
Buckingham abia mai răsufla, fața umflându-i-se pe când scuipa 
încă o încărcătură de sânge întunecat și izbuti să se 
împleticească, așezându-se între rege și săgețile care sfârtecau 
cortul precum niște fulgere ţiuitoare. Buckingham își ridică 
fruntea, aproape incapabil să vadă, și așteptă. 

Contele Percy ridicase scutul său albastru și galben în direcţia 
atacului și se repezise și el să-l protejeze pe regele Henric. 
Contele strânse din buze la vederea sângelui lui Buckingham, 
apoi ţipă când Henric se împletici și căzu. Derry Brewer se 
repezi spre el, ţinându-se aplecat în tot acest timp, acoperind 
trupul regelui cu al său. 

— Doctorii! răcni Percy. 

Chirurgul regelui, Scruton, năvăli înăuntru, înfruntând curajos 
săgețile care tot mai găureau pânza groasă a prelatei. Și mai 


VP - 156 


multe scuturi au fost ridicate deasupra regelui, formând o 
carapace în jurul său. 

— Lasă-mă să văd! mârâi Scruton spre Derry Brewer, acesta 
dând din cap și trăgându-se la o parte. 

Apărat de scuturi, spionul-șef al regelui se ghemui, gâfâind, și 
urmări cum Scruton examinează rana. 

Buckingham privea cu un sentiment de groază bolnavă. Gura- 
i rămăsese căscată, de parcă se topea de căldură, și fiecare 
mișcare-i provoca un hârșâit al osului. Işi simțea fața ca o 
gogoașă peste tot în jurul rănii, iar buzele umflate se umpleau 
de sângele ce dădea pe afară. Se străduia să nu intre în panică 
și să tragă de lucrul acela înfipt în el. Cu o răsucire sălbatică, își 
smulse unul dintre dinţii slăbiţi din față, apoi se chinui să scoată 
săgeata, neluând în seamă sângele care se scurgea în jos pe 
jiletcă, până când îl atinse un val de ameţeală. Incet, 
Buckingham se lăsă într-un genunchi și apoi se rostogoli pe 
spate. 

In vreme ce Scruton se ocupa de rege, doctorul Hatclyf apăru 
lângă duce fără să spună niciun cuvânt și deschise geanta sa de 
piele în căutarea instrumentelor. Hatclyf îndepărtă mâinile 
ducelui, reteză coada săgeții folosindu-se de o mică foarfecă și-i 
puse o mână pe frunte, pentru a-l ţine nemișcat, în vreme ce 
scoase săgeata cu un brici și clești de fier. Doctorul își termină 
treaba cu o smucitură bruscă, ceea ce-i scoase ducelui încă un 
dinte slăbit și crăpă cerul gurii lui Buckingham până jos spre gât. 
Buckingham începu să tușească, înecându-se. Se înclină și 
vomită pe pământ. Era prea mult sânge de scuipat, iar Hatclyf 
nu putu face altceva decât să apese un ghemotoc de pânză pe 
buzele sfâșiate ale ducelui, iar Buckingham leșină. 

Un singur om din cort fusese omorât pe loc, o lovitură 
uluitoare, reușită în pofida tuturor șanselor potrivnice. Toţi 
ceilalți priviră cu teamă când se auziră pași în fugă, 
îndreptându-se spre ei. În afara cortului, erau mulţi alţi răniţi. 
Cavalerii șchiopătau grăbindu-se să-l apere pe rege, având 
săgețile încă înfipte în armuri, ori zăceau grămadă, răsuflând tot 
mai greu. Ploaia de săgeți se oprise, fiind înlocuită de strigătele 
„Warwick”, răsunând din nou și auzindu-se tot mai tare. 

— La mine, oamenii lui Percy! Apăraţi-vă regele! urla contele 
Percy din toți rărunchii. 


VP - 157 


Stegarii și cavalerii goneau din toate direcţiile, începând să se 
bulucească sus pe deal. Impasul de la baricade se spulberase în 
momentul în care Henric fusese lovit, nimeni neștiind încă dacă 
fusese o rană mortală sau nu. 

— Domnule Percy, cineva trebuie să trimită ordinele să se 
menţină poziţiile la poalele cetăţii! strigă dintr-odată Derry 
Brewer. Cu regele rănit, toţi oamenii noștri vor veni aici. York și 
Salisbury îi vor urmări. Te rog, milord! Dă ordinul! 

Contele Percy nu-l luă în seamă, de parcă Derry n-ar fi rostit 
niciun cuvânt. Șuierând un blestem, Derry o luă la fugă, 
căutându-l pe Somerset. În urma lui, cortul zdrenţuit se prăbuși 
cu un pocnet, când unul dintre stâlpii de susţinere cedă. Mari 
fâșii de pânză îi acopereau pe rege și pe medicul său, omul 
străduindu-se să taie coada săgeții și s-o scoată fără a sfâșia 
venele fine aflate atât de aproape de gâtul regelui. Mâinile 
chirurgului fiind mânjite de sângele regal, degetele îi alunecară 
când încercă să apuce săgeata tăiată. Henric tot încerca să-și 
atingă rana și Scruton îl înhăţă pe unul dintre șambelani, 
poruncindu-i să-l imobilizeze. Omul rămase înmărmurit când 
dădu cu ochii de stăpânul său căzut, iar Scruton trebui să-l 
zgălţăie bine ca să-l scoată din stupoare, astfel încât acesta să 
facă ce trebuie și să-l lase pe chirurg să-și vadă de treaba lui. In 
jurul lor, cavalerii tăiau sau înlăturau fâșiile grele de pânză, 
scoțându-l pe rege la iveală. 

Soldaţii lui Warwick goneau pe strada St Peter cu săbiile și 
scuturile ridicate, răcnind cu o veselie sălbatică din pricina 
haosului pe care-l provocaseră. Gărzile regelui veniră să-i 
întâmpine, formând o linie de scuturi pentru a face faţă primului 
impact. Tot mai mulţi oameni se revărsau spre acel loc și cele 
două tabere se ciocniră. 

Derry Brewer se pomeni luptând împotriva puhoiului omenesc 
pe când cobora dealul în goană, strigându-le oamenilor să 
menţină poziția. Dumnezeu știa, viaţa regelui era în pericol, însă 
dacă-și abandonau baricadele, ziua se va termina cu o 
înfrângere. Pe măsură ce se îndepărta de piaţă, Derry începea 
să deslușească o trupă de soldaţi croindu-și drum pe deal cu 
repeziciune. La poalele orașului se auzi un muget mare când 
York și Salisbury nu găsiră pe nimeni la baricade. Forţele regelui 
se retrăgeau din calea lor, lăsând baricadele să cadă. 


VP - 158 


Derry Brewer se opri împietrit în stradă, un obstacol în calea 
celor care încercau să treacă. Se rezemă de o clădire și fu lăsat 
în pace. Nimeni nu mai gândea limpede când monarhul era în 
pericol. Soldaţii loiali, aproape scoși din minţi de furie, erau 
hotărâți să respingă pe oricine ar amenința persoana regelui. 
Derry înghiţi în sec, cu gura uscată. Știa că va fi de puţin ajutor 
în marșul spre nord. Un șef al spionilor regelui opera în secret, 
dezvăluind trădătorii ori tăind gâtlejuri prin beznă. In acea 
dimineață senină, pe străzile largi nu era decât încă un 
oarecare, fără armură care să-l apere. 

Derry observă că oamenii lui York treceau deja de baricadă, 
înlăturând cu sârg mărăcinii și scândurile. Unii dintre cei care 
fugeau de la baricade priveau în urma lor, conștienți de pericol. 
Aleseră să continue fuga spre coama dealului, poate în speranţa 
de a se reuni acolo pentru relua lupta. Derry clătină scârbit din 
cap. De departe, York avea o armată mai mare, de două ori mai 
mulţi oameni decât cei care luptau în jurul regelui Henric. 
Urmarea nu putea fi decât una singură, mai ales că regele era 
rănit. Mai mult ca sigur, Dumnezeu clipise atunci când acel 
arcaș își trimisese săgeata, pentru că făcuse un asemenea 
prăpăd. 

Derry se strădui să-și domolească respiraţia, simțind cum îi 
bate inima nebunește și cum îi tremură mâinile. Putea ieși din 
oraș, era aproape convins. Se gândise la o cale de scăpare 
atunci când intraseră în oraș prima oară, după cum îi era 
obiceiul în astfel de cazuri. Abația se ridica deasupra orașului St 
Albans și Derry știa că ar fi putut fugi într-acolo. Nu i-ar fi fost 
prea greu să găsească vreo rasă călugărească, să și-o pună, fie 
pentru a se ascunde printre fraţii din dormitoare, fie pentru a 
apuca o cale afară din oraș, pe la vest, înainte ca York și 
Salisbury să ajungă în piaţă. Dacă ar face asta, Derry știa că va 
trăi să ducă vestea reginei. Işi spuse că cineva trebuia să iasă 
de aici. Cineva trebuia să supravieţuiască acestui dezastru încă 
în desfășurare și s-ar putea foarte bine ca tocmai el să fie acela. 
Văzu o străduță care tăia drumul principal, continuând pe deal 
în jos. Ar putea s-o traverseze prin valul de oameni și să-și 
piardă pur și simplu urma. O mai făcuse el și altă dată. York nu l- 
ar fi lăsat în viaţă, de asta era la fel de sigur ca de apusul 
soarelui. Derry putea vedea primele rânduri de ostași ai lui York, 
care urcau dealul, spre locul unde se afla el. Drumul se eliberase 


VP - 159 


între cele două oștiri, întreaga piaţă fiind plină până la refuz de 
oamenii regelui. York și Salisbury veneau însetaţi de sânge, iar 
Derry stătea singur între ei. 

— Fugi, pur și simplu! mormăi ca pentru sine. Fugi, ticălos 
fără minte! 

Poate că regele Henric murise deja. Derry auzea zăngănitul 
armelor în piață și tropăitul pașilor în marș pe piatră, apropiindu- 
se tot mai mult, până când întregul oraș parcă se cutremura sub 
el. Clanurile Neville și Percy erau lăsate din lesă să se poată 
măcelări unii pe alţii, ziua în amiaza mare, iar Derry știa că nu 
avea de ales. Era omul regelui. Totul se rezuma la asta și la 
nimic altceva. Cu pași târșâiţi, se trezi întorcându-se pe drumul 
pe care venise. 

e 

York observase șirul de soldaţi în tunici roșii, grăbindu-se să 
urce dealul spre strada St Peter. De pe Key Field nu putea vedea 
piaţa, deși i se păruse că aude numele lui Warwick strigat 
înainte de a fi fost luat și dus de vânt. Soarele era acum la 
amiază, deasupra capului, când oamenii de la baricade începură 
să strige în semn de victorie, azvârlind în lături porțiuni mari, tot 
mai repede, pe măsură ce trupele regelui le abandona. York nu 
înţelegea motivul real al acestei bruște absenţe a apărării, dar 
profită din plin, mobilizându-și soldaţii. Oamenii săi se năpustiră 
asupra obstacolului alcătuit din scânduri și mărăcini, făcându-și 
loc fără a întâmpina rezistență. 

Forțele lui York se mișcau mai repede decât cele ale lui 
Salisbury, așa că ajunse primul pe străzile orașului, strunindu-și 
armăsarul și privind spre valul de oameni care fugeau din calea 
lui. Încă o dată, York auzi strigându-se „Warwick” în apropierea 
pieţei și nu-i mai rămase de făcut nimic altceva decât să le 
indice direcţia comandanților săi, iar aceștia le ordonară 
ostașilor să pornească în urmărire. Dumnezeu trebuie că 
binecuvântase acel moment, iar York era hotărât să nu 
irosească șansa. Îl văzu pe fiul său trecând cu calul prin spărtură 
și-l chemă pe băiat lângă el. 

În dreapta sa, oamenii lui Salisbury năvăliră în grabă, 
făcându-i pe cei ai lui York să fluiere și să-i huiduie pentru că 
veniseră la luptă cu întârziere. York nu-l zărea nicăieri pe 
Salisbury, însă contele-și va croi el drum spre rege. Își îmboldi 
calul la galop, pe deal în sus, spre bătălie, răsucind umărul drept 


VP - 160 


și strângând cu fermitate scutul. Își lăsă viziera jos și se uită 
spre lume printr-o fantă îngustă. Cavalerii săi stegari călăreau 
alături, de-o parte și de alta. Oamenii lui strigară „York!” în timp 
ce urcau, gata să se răzbune pe mizerabilii care abandonaseră 
baricadele. 

Pe măsură ce se apropiau de strada St Peter, York vedea în 
jurul lui numai haos. Se duceau lupte la o margine a pieţei. De 
unde se afla, constată că soldaţii regelui băteau în retragere, 
fără ca nimeni să fie la comanda lor. Își aduse calul până în 
prima linie. Nu de puţine ori văzu oameni din trupele regelui 
aruncându-le priviri fioroase, după care le întorceau spatele, 
grăbindu-se să se îndepărteze. Situaţia deveni limpede în 
momentul în care zări înaintea sa trei soldaţi înarmați cu 
topoare. 

— Pentru Dumnezeu, plecaţi din calea mea și păziţi-l pe rege! 
le strigă York. 

Zâmbi nesigur și surprins când și ei se întoarseră și o luară la 
sănătoasa spre iureșul din faţă. York se minună de haosul din 
jur. Comandanții lui dăduseră ordine stricte, iar oamenii lui o 
luaseră pe drumuri lăturalnice, astfel încât acum înconjurau deja 
piaţa triunghiulară. În cale dăduseră peste oamenii lui Salisbury, 
care făceau același lucru, răcnind numele stăpânilor lor, să nu 
se atace unii pe alţii din greșeală. 

La marginea pieței, York constată că ultimii bărbaţi destoinici 
din garda regelui rămăseseră în apărare. Îngrijorat pentru fiul 
său, mulțumi Domnului că printre ei nu se aflau și arcași, una 
din întâmplările norocoase din această zi de pomină. Privi cu 
precauţie zidul de scuturi, însă oamenii lui îl atacau fără ezitare, 
comandanții săi ţinând sub control asaltul. York îi auzi strigând 
ca să-i facă loc, iar el și Eduard înaintară la pas cu armăsarii lor, 
indiferenți la strigătele de agonie ale răniților din ambele tabere. 
In zidul de scuturi se făcu o breșă. York văzu atunci săgeți 
căzând cu boltă asupra mulţimii. Descălecă repede, pentru a nu 
deveni o ţintă prea evidentă. Eduard de Hotare și cavalerii săi 
stegari descălecară și ei, lăsându-și caii să fie înghiţiţi în 
vâltoarea oamenilor în luptă. Fiul lui York privea uluit în jurul 
său, ținând spada întinsă înaintea lui. 

Era ca și cum ar fi pășit printr-un vis. Din când în când, 
soldaţii încercau să ajungă la micul grup al lui York, dar erau 
măturaţi de alţii purtând culorile lui, doborâţi de grupuri care 


VP - 161 


suduiau și-i copleșeau prin numărul lor. Pășiră neatinși în spaţiul 
liber, pe drumul pietruit, până când, spre uluirea sa, ajunse la 
movila de prelată sfâșiată și la regele însuși, întins la pământ. 

York îl privi, înțelegând în cele din urmă confuzia și panica 
disperată a oamenilor regelui. Îl reperă pe Salisbury la dreapta 
sa, încă în șa, luptând din greu cu trupele lui Percy. Şi el avansa 
pe drumul său, spre același loc, pe cât putea de bine. 

Și mai multe săgeți zbârnâiră pe deasupra capetelor, una 
dintre ele lovind pavajul, nu departe de locul unde era îngrijit 
regele. Eduard se feri la timp. York nu putea decât să admire 
curajul doctorului, care, calm, înfășura bandaje în jurul gâtului 
regelui în vreme ce Henric încerca fără vlagă să riposteze. 

Henric ridică privirea când umbra lui York căzu pe faţa lui. 
Făcu ochii mari, apoi se feri de atingerea chirurgului. Scruton 
înjură încet, văzând că bandajele se înroșeau din nou, fără a-și 
da seama de prezenţa ducelui sau a oricui altcuiva, singura lui 
preocupare fiind a salva viața regelui. Henric căzu într-un leșin. 
York rămase câteva clipe nemișcat, cu sabia trasă și ținută inutil 
în mână. Peste tot în jur, lupta dintre soldaţii în culorile lui Percy 
și cei ai lui Salisbury, între care erau amestecate în viespar și 
tunicile roșii ale lui Warwick, se intensificase. York luă o decizie, 
întorcându-se spre cavalerii săi stegari. Indiferent ce-și dorise 
sau așteptase de la această zi, nu se potrivea cu realitatea. 

— Duceţi-l pe rege la abație, în sanctuar! Păziţi-l bine pe 
pământul sfinţit, cu prețul vieţii voastre și cu onoarea voastră! 
Eduard? Te duci cu ei! 

York însuși se întinse și-l atinse pe Scruton pe umăr, 
întrerupându-l din treabă. 

— Dă-te de lângă rege, domnule! Îl vei însoţi la abație, dar 
trebuie dus de aici. 

Scruton ridică privirea pentru prima dată și încremeni de frică 
la vederea lui York în armură completă, așezat înaintea lui. 
Chirurgul știuse că ziua se va termina rău pentru trupele regelui, 
însă văzându-l pe cel răspunzător de toate acestea, stând cu 
sabia scoasă lângă el, dădu într-o bâlbâială jalnică. 

— Nu trebuie... nu poate... domnule, nu poate fi mișcat. 

— Nu. Trebuie să fie. Dă-te la o parte și lasă-i pe oamenii mei 
să-l ducă în siguranță! Nu permit să fiu refuzat, domnule! N-am 
să las să-mi văd regele călcat în picioare de oameni fugind ca 
apucaţii pe aceste străzi. 


VP - 162 


Scruton se ridică, ștergându-și mâinile însângerate de șorţul 
său, apoi își adună instrumentele și fâșiile de pânză, punându-le 
înapoi în geantă. Unul dintre cavalerii lui York îl luă pe Henric 
strâns pe după subsuori, iar altul îl apucă de picioare, purtându-l 
departe de haosul și strigătele din jur. Regele gemu, prea 
vlăguit ca să se poată împotrivi. York chemă încă doi dintre 
comandanții săi și vreo zece soldați vânjoși ca să asigure 
transportarea regelui, dând ordin să fie omorât oricine le stătea 
în cale, indiferent de culoare sau de loialităţi. Se asigură că 
ordinele sale vor avea întâietate. Dar cel mai important, fiul său 
va fi la adăpost. Chirurgul regelui își veni în fire și se duse după 
ceilalți când micul grup îl luă pe Henric de pe câmpul de luptă, 
îndreptându-se spre abație. York urmări cum fiul său se 
îndepărtează de tumultul încleștărilor. 

Salisbury ori descălecase, ori calul îi fusese omorât sub el. 
Contele își croise drum spre ce mai rămăsese din cortul regelui 
și gâfâia din greu, roșu la față și transpirat. Sir John Neville îi 
păzea spatele tatălui său, privind crâncen spre oricine ar fi 
încercat să-l ia pe Salisbury prin surprindere. 

— Unde-i regele? strigă Salisbury. 

York se răsuci spre el, ridicându-și viziera ca să-i răspundă. 

— Am pus să fie dus la abație. Era rănit foarte tare, însă acum 
e în mâna mea, în viaţă. 

Conștientizarea victoriei lor îl făcu să se umfle în pene. 

— Am să pun cornii să sune și am să proclam un armistițiu. 
Acum nu mai avem pentru ce lupta. 

— Nu! se răsti Salisbury. N-ai să faci așa ceva. Eu mai am 
niște lucruri de rezolvat înainte de a termina povestea. De 
dragul prieteniei noastre, fă-mi o promisiune. Nu suna din corn, 
Richard! Percy și Egremont trăiesc. Treaba mea încă nu s-a 
încheiat. 

York își miji ochii în faţa agresivităţii tatălui și fiului. 

— Bătălia s-a terminat! spuse York apăsat. Nu m-ai auzit când 
am spus că-l avem pe rege? 

Cum capul familiei Neville nu răspunse, York arătă spre 
pieptul său. 

— Ai jurat să mă urmezi, Salisbury! 

Bătrânul se încruntă. Fiul său, John, încercă să vorbească, însă 
York îi aruncă o privire îngheţată. 

— Tacă-ţi gura, băiete! 


VP - 163 


Furios, Sir John Neville privi într-o parte. 

— Jurământul meu rămâne valabil, spuse Salisbury înţepat, 
iritat de umilirea fiului său, la fel și de reamintirea datoriei sale 
de onoare. Lasă-mă o oră. Asta-i tot. Dacă nu-i pot aduce la 
supunere pe câinii ăștia, atunci am să sun din trâmbiţe chiar eu. 
Îmi dau cuvântul. 

— O oră, atunci. Am să le spun heralzilor mei, zise York, 
preferând să nu insiste mai mult. 

Salisbury evaluă dintr-o privire stadiul luptelor din jurul pieţei, 
iar York continuă neclintit să-l privească, văzând dintr-odată 
lucrurile într-o altă lumină. Nici soarta Casei York și nici soarta 
regelui nu făcuseră niciodată obiectul preocupărilor lui 
Salisbury. York se gândea la cea a oamenilor săi, care așteptau 
peste tot în jur comanda sa. 

— Croiţi o cale spre abație! le spuse el. Să dea Domnul ca 
Henric să mai fie încă în viaţă, ca să pot vorbi cu regele meu! 


16. 


În vreme ce York părăsea piaţa, Salisbury preluă comanda, 
răcnind ordine să fie atacați soldaţii lui Percy. Atât contele 
Percy, cât și lordul Egremont fuseseră nevoiţi să coboare și mai 
mult pe strada St Peter printr-o acţiune în viteză, departe de 
dezastrul din piață. Salisbury apucă să vadă steagul lui 
Somerset aproape de același grup, înainte ca omul care-l ţinea 
să fie ucis și să dispară pe undeva, pe jos. Soldaţi în tunici roșii îi 
înghesuiau cu cruzime și Salisbury observă cu sânge rece 
inutilitatea culorilor pe care le purtau, când toate celelalte 
steaguri fuseseră rupte sau călcate în picioare. 

ÎI strânse de umăr pe fiul său, John. 

— Ține-te aproape de mine! zise el oftând. 

Aflaţi în formaţie, soldaţii lui Neville înaintară după ei. Cu 
fiecare pas, Salisbury își putea simţi povara anilor, însă 
slăbiciunea cărnii era ţinută la distanţă de șansa de a-și încheia 
disputa o dată pentru totdeauna. York și regele fuseseră scoși 
din centru. Atunci bătălia se dădea între Neville și Percy, trupele 
lui Neville fiind de două, trei ori mai numeroase decât cele ale 
dușmanilor săi. 


VP - 164 


Salisbury și fiul său mărșăluiau pe strada St Peter după ei, 
tocmai la timp ca să-l vadă pe Somerset și gărzile acestuia 
croindu-și drum cu forța într-o cârciumă. La vreo sută de metri 
mai încolo, Warwick ţinea la înghesuială trupele lui Percy, 
nedându-le niciun răgaz să răsufle, nici să plănuiască ceva. Cu 
toate astea, Somerset se prinsese singur în capcană, iar 
Salisbury întrevăzu o șansă de a și-l face pe York îndatorat. Se 
opri din goana sa, adunându-și oamenii în jurul ușii sparte a 
hanului și trimițând mai mulţi în spatele clădirii, ca să nu mai fie 
nicio cale de scăpare. Înăuntru era beznă și liniște și nimeni nu 
se grăbea să se avânte spre săbiile și topoarele celor care-i 
așteptau. 

— O pungă cu aur oricărui cavaler, rangul de cavaler oricărui 
om de rând! anunţă Salisbury. Oricine-l doboară pe Somerset își 
va putea alege recompensa dorită! 

Era suficient cât să-i momească pe cei nehotărâţi, care se 
repeziră spre ușă, patru dintre ei pătrunzând înăuntru. Salisbury 
așteptă până când se auziră mormăieli, urmate de zăngănitul de 
metal pe armuri. Mai mulţi dintre oamenii săi intrară și 
bufniturile și urletele de durere se auziră și mai tare, pe când 
Salisbury își mușca iritat buzele. Voia să meargă mai departe, 
să-i vadă pe oamenii lui Percy doborâți. 

— Repede, acum! Și mai mulți dintre voi! se răsti el. 

În timp ce vorbea, o siluetă se arătă la ușă și pe stradă se 
pogori tăcerea. Armura lui Somerset era roșie de sângele care 
se prelingea de pe toate suprafețele unse, astfel că șiroia tot pe 
când stătea acolo în prag. Răsufla cu greutate, însă când îl văzu 
pe Salisbury își ridică toporul greu cu ambele mâini, ochii 
scăpărându-i. Nu era nici urmă de cei intraţi să-l atace, nici de 
gărzile sale. 

Somerset era singur. 

— Neville! strigă el, făcând un pas la lumină. 

Părea să nu-i pese defel de oamenii înarmaţi, aflaţi peste tot. 

— Neville, trădătorule! mugi el. 

Unul dintre cavalerii lui Salisbury se repezi înainte și Somerset 
se răsuci să-i facă faţă, înfigându-și toporul în gâtul omului cu o 
forță înspăimântătoare, înainte ca acesta să apuce să lovească. 

— Vino la mine, Neville! urlă Somerset cu un glas răgușit. 
Vino, trădătorule! 


VP - 165 


Era ceva înspăimântător la ducele însângerat, așa cum stătea 
acolo și le făcea semn tuturor. Oștenii rămăseseră muţi de 
uimire. Salisbury se pregăti de apărare când Somerset se 
aventură mai departe pe stradă. Incă un yeoman vajnic făcu doi 
pași repezi și lovi cu sabia în coastele lui Somerset, îndoind 
puternic platoșa armurii și făcându-l să icnească. Lovitura de 
răspuns înfipse toporul în sus, în coastele omului, tăindu-i 
cămașa de zale în așa fel încât zeci de verigi se împrăștiară pe 
pietrele pavajului cu un sunet ca de monede împrăștiate pe jos. 
Yeomanul se prăbuși cu faţa jos, iar Somerset ridică din nou 
toporul, făcând un efort imens. Luându-și avânt ca să-i dea 
omului lovitura de graţie, atinse firma cârciumii. Salisbury îl 
văzu pe Somerset privind în sus, pe când smulgea toporul dintre 
oase. 

Numele cârciumii era „Castelul”, și o imagine rudimentară a 
unei cetățui, pictată cu gri pe negru. Somerset păli la vederea ei 
și închise o clipă ochii, forţa și furia sa dispărând cu totul și 
lăsându-l vlăguit. 

Salisbury făcu un semn și doi cavaleri se repeziră înainte, 
lovind cu spadele legăturile de la genunchi ale armurii lui 
Somerset. Acesta ţipă și căzu la pământ. Urletul de durere fu 
întrerupt când un al treilea om îl izbi cu toporul în gât, trecând 
prin metal și carnea de dedesubt. 

O clipă, nimeni nu mai mișcă, jumătate dintre oamenii de 
acolo așteptându-se să-l vadă pe Somerset ridicându-se din nou. 
ÎI văzuseră pe ducele regelui omorât și un sentiment de groază îi 
cuprinse pe toţi. Nu puţini își făcură cruce, privind spre Salisbury 
pentru a-i vedea reacția. 

— Asta-i pentru York! zise Salisbury. Acum căutaţi-l pe Percy! 
Abia apoi am terminat! 

Lăsând hoitul în urmă, Salisbury și fiul său, John, o luară de-a 
lungul străzii St Peter pentru a i se alătura lui Warwick. Omenii 
lui Salisbury îl urmară în tăcere, fiecare privind în jos spre 
cadavrul însângerat al consilierului regelui. 

Trupele tot mai împuţinate ale lui Warwick îl hărţuiseră pe 
dușman, scoţându-l afară din piață pas cu pas, luptându-se cu 
cei mai hotărâți dintre soldații contelui Percy, în timp ce aceștia 
îl duceau de acolo pe nobilul lor stăpân. Nu exista niciun preget 
sau răgaz oferit niciuneia dintre tabere, însă numărul oștenilor 
lui Warwick era mai mic și numai îngustimea străzii i-a salvat de 


VP - 166 


la a fi flancaţi și copleșiți. La vremea când tatăl său ajunsese la 
el, Warwick îi înghesuise pe contele Percy și pe baronul 
Egremont, aducându-i cu spatele lipit de un alt han, Cheile 
Crucii. Un drum lăturalnic se întindea dincolo de el, iar oamenii 
lui Warwick se luptau să ajungă la Percy înainte ca ciocnirea să 
ia amploare și să-i ofere șansa de a scăpa. 

La zgomotul de pași în marș, Warwick se uită înapoi cu 
teamă, apoi răsuflă ușurat când văzu vulturii, crucile și careurile 
roșii de pe scuturile cavalerilor tatălui său. Îl întrevăzu și pe 
fratele său, John, iar mai tânărul Neville îi făcu un semn cu 
capul, un moment de satisfacție personală prin haosul acelei 
zile. Se confruntau cu oamenii care-l atacaseră pe John și 
nuntașii săi, iar Warwick lăsă capul jos, recunoscând dreptatea 
fratele său. 

Salisbury adusese de-a lungul străzii două, trei sute dintre 
oamenii săi cei mai buni, lăsând restul să se descurce cum știau 
ei mai bine. Cornii răsunau în depărtare, însă Salisbury nu le luă 
în seamă, strigând noi ordine în timp ce se alăturau tunicilor 
roșii ale lui Warwick și își croi drum printre ele ca să ajungă la 
dușman. 

Confruntându-se cu un nou val de soldaţi, Henry Percy, conte 
de Northumberland, era istovit. Fusese nevoit să se retragă de-a 
lungul drumului principal, atacat iar și iar. Coiful îi fusese zburat 
de pe cap, iar pletele lui albe atârnau precum cozile de șobolan, 
ude de transpiraţie. Cu faţa cenușie, arăta de parcă abia mai 
putea ridica spada ţinută cu ambele mâini. El și fiul său, 
Thomas, se aflau în cel de-al doilea rând al trupelor sale, 
înveșmântaţi frumos în albastru și galben. Capul Casei Percy ar 
fi căzut cu mult înainte dacă n-ar fi fost un bărbat mic de statură 
și vânjos, în cămașă de zale, care folosea un pumnal ca pe un 
vârf de ac. Trunning nu permitea nimănui să se apropie de 
stăpânul său fără să-l atace și să-l străpungă prin fanta vizierei, 
sau printr-o încheietură cu o precizie uimitoare. Era deja 
responsabil pentru șase cadavre ce zăceau pe caldarâm, iar 
Warwick și-ar fi dat și dinţii din gură pentru un singur arcaș 
dintre cei lăsaţi în urmă în iureșul goanei spre piaţă. 

Pe când forțele lui Percy se retraseră și mai mult, drumul 
lăturalnic li se deschise în flancul stâng. Warwick îl auzi pe 
contele Percy anunţțându-și soldaţii că se luptau cu cei care-l 
omorâseră pe rege. Se albi la față auzind asta. Cuvintele 


VP - 167 


bătrânului dădură noi puteri celor din jurul lui, așa că-i împinseră 
înapoi și câștigară câţiva metri. Sângele curse din nou din 
cavalerii înzăuaţi și se împrăștie pe strada rece. 

Warwick nu putea face altceva decât să urmărească cum 
oamenii tatălui său loveau cu suliţele dincolo de scuturi, tăind și 
străpungând până când vârfurile erau retrase roșii de sânge, 
apoi erau împinse din nou. Il zări pe contele Percy certându-se 
cu Egremont, vârstnicul îmbrâncindu-și fiul și arătând spre 
drumul liber. Egremont era roșu la faţă, nedorind să plece, dar 
tatăl său îl îmbrăţișă și-l împinse apoi. 

Sosi și Salisbury, găâfâind din greu când ajunse lângă fiul său. 

— Regele Henric e doar rănit, deși s-ar putea să fi murit de 
acum, zise el. Te-ai descurcat de minune! Datorită acţiunilor tale 
s-a ajuns la victorie. A fost doar meritul tău! 

— Unde-i York? întrebă Warwick, fără a-și dezlipi nicio clipă 
privirile de la Percy și Egremont. 

Cei doi păreau că ignoră bătălia din jurul lor, Percy arătând 
din nou spre strada liberă. Câţiva din garda contelui plecară 
capul când li se dădu ordinul de a-l însoţi pe fiul lui Percy. Cel 
mai dur dintre ei îl luă pe Thomas, lord Egremont, de mâini și-l 
duse de-a-ndărătelea, în ciuda încercărilor acestuia de a scăpa 
din strânsoare și de a-l îndupleca pe tatăl său. Bătrânul îi 
întoarse spatele, revenind la confruntarea cu oamenii lui Neville. 
Warwick blestemă încet în barbă. Poate că-și imaginase doar, 
însă contele Percy părea să-i fi surprins privirea și ridicase 
fruntea, având o expresie de mândrie amară. 

— York s-a dus la abație, fără îndoială ca să-l bocească sau să 
se roage pentru rege, zise Salisbury. Nu contează. Treaba 
noastră este aici. 

Inspiră adânc, umplându-și plămânii pentru a răcni niște 
ordine: 

— Doborâţi-i!  Strigaţi  „Salisbury”!  Strigaţi  „Warwick”! 
„ Neville”! Și omorâţi-i pe toţi! 

Lupta se intensifică, ajutată și de plecarea soldaţilor lui Percy 
odată cu Egremont. Warwick văzu omuleţul cu pumnalul ca un 
ac ţâșnind printre doi cavaleri, găsind cu precizie locul prin care 
să se strecoare. Maestrul spadasin al lui Percy trecea ca o 
umbră printre bărbaţii care se luptau, fentând în stânga și 
trecând de un al doilea rând când un soldat se întoarse în 
direcţia greșită. În numai o clipită, trecu printre oameni 


VP - 168 


ajungând înaintea lor. Trunning se lansă spre Salisbury, dar atât 
Warwick, cât și John Neville sesizaseră primejdia. Îi întâmpinară 
lovitura cu spadele întinse, iar Trunning fu străpuns. Dar chiar și 
atunci, își rânji spre ei dinţii însângeraţi, întinzându-se ca să-și 
înfigă pumnalul îngust în articulaţia de la umăr a armurii lui John 
Neville. John urlă de durere, în timp ce omul răsucea pumnalul 
râzând și un șuvoi de sânge curse peste metalul șlefuit. Warwick 
își retrase spada smucind și-i tăie gâtul lui Trunning, lăsându-l 
să se prăbușească. 

Salisbury răcni triumfător când îl văzu pe contele Percy 
căzând într-un zăngănit de armură. Unul dintre oamenii din 
garda bătrânului îi apăra trupul prăbușit, folosind spada și scutul 
cu o mare îndemânare pentru a-i ţine la distanţă pe soldaţii lui 
Neville. Cavalerul fără nume se mișca bine, vigoarea sa părând 
nesfârșită. Totuși, nu putea face niciun pas de lângă stăpânul 
său. Ori de câte ori se răsucea, un soldat își găsea sfârșitul 
năprasnic, totul până când un voinic îi zdrobi genunchiul cu o 
lovitură amplă de topor, astfel încât și acesta înmulţi rândurile 
celor ce aveau să fie călcațţi în picioare. 

Trupele lui Percy fură separate de bătrân, astfel că Warwick și 
Salisbury ajunseră la el. Contele Percy încă mai trăia, dar buzele 
sale erau deja vineţii. Cu o ultimă sforțare, bătrânul dădu să se 
ridice, sprijinindu-se de coatele sale înţepenite. 

— John! Vino aici! porunci Salisbury. 

Braţul fiului său atârna fără vlagă, având mușchiul secţionat. 
Smulsese pumnalul lui Trunning cu mâna stângă. Era alb la faţă 
de durere, însă ochii-i erau crânceni când ajunse înaintea 
dușmanului său. 

— Moartea mea nu te face mai puţin trădător! zise contele 
Percy, răsuflând cu greu. 

Cuvintele și căutătura bătrânului îi erau adresate lui Salisbury. 

John Neville clătină din cap. Cu pumnalul încă plin de propriul 
său sânge, întinse mâna și străpunse carnea de sub bărbia 
bătrânului. Contele Percy se crispă, scoțând un șuierat de 
agonie. Capul îi fu ridicat de lamă, pe când i se afunda în gât. Un 
șuvoi învolburat de sânge apăru când John trase pumnalul afară 
și-i tăie gâtul. Cei trei Neville priviră cum contele căzu într-o 
rână, cu ochii stingându-i-se în timp ce gura mimă un cuvânt 
nerostit. 

— Unde-i Egremont? îi întrebă Salisbury pe fiii săi. 


VP - 169 


Warwick arătă spre drumul liber, se vedea un grup de cavaleri 
îndepărtându-se repede. Cornii răsunară din nou în depărtare. 
La auzul lor, Salisbury încleștă fălcile. Îi dăduse cuvântul lui York 
și, după toată lupta aprigă, simțea cum istovirea îl copleșește. 
Salisbury se întoarse spre fiul său, John, și-și lăsă mâna pe 
umărul lui. 

— Aceasta-i victoria noastră, John. Egremont nu poate fugi 
atât de departe încât să nu-l ajungem din urmă. Gata! Ziua de 
azi s-a încheiat! 

— Lasă-mă să iau o sută de oameni și să mă duc după el! 
răspunse John Neville. 

Pentru o clipă, crezu că tatăl său i-ar putea îngădui asta, însă 
capul contelui se lăsa în jos de oboseală, nu din lipsa voinţei. 

— Nu! Ascultă-mă! Vei avea din nou ocazia. 

Contele trase adânc aer în piept, cu privirea încă aţintită 
asupra leșului celui mai vechi dușman al său. 

— Ajunge! strigă Salisbury. 

În stânga sa, încleștarea era în toi, însă în depărtare cornul lui 
York suna pentru a treia oară. Ora lui trecuse și avusese parte 
de răzbunare. 

— Sunati și voi din corn! Ajunge, am zis! Lăsaţi spadele! Acum 
nimeni nu mai trebuie să moară. Dacă vreţi să trăiţi, lăsaţi-vă 
săbiile deoparte! 

Gâfâind, oameni însângerați îl auziră și cedară cu speranţa că 
totul se va opri, că s-ar putea să treacă și de ziua asta. Pe cât de 
departe se auzise glasul lui Salisbury, soldaţii lăsară armele jos 
și se retraseră pe măsură ce comandanții lui Neville îi repetară 
ordinele și mai mulţi corni răsunară prin oraș, până când larma 
și strigătele de pace puteau fi auzite pe fiecare stradă și în 
fiecare casă. 

e 

Richard de York păşi peste lespezile late spre porțile 
exterioare, masive, ale abației. În urma sa, se auzeau zgomotele 
încăierării și strigătele a mii de oameni străduindu-se să se 
omoare unul pe celălalt, pe străduțele înguste unde abia dacă 
aveau loc să rotească sabia. Se uită îndărăt când un vuiet 
răsună dintr-un motiv necunoscut. Vorbele lui Salisbury îl 
tulburau, punând lunile precedente într-o lumină nouă. Scopul 
lui York fusese întotdeauna acela de a-i înlătura pe clevetitori de 
lângă regele Henric, înainte ca aceștia să distrugă Casa regală. 


VP - 170 


Își dădu seama că intenţia lui Salisbury fusese aceea de a-l 
distruge pe Percy, în pofida oricăror alte consideraţii. Se părea 
că drumul lor fusese același, amândoi ajungând la St Albans. 
York clătină din cap, încercând să alunge îngrijorarea și 
nehotărârea. Era obosit și flămând, însă regele Henric zăcea în 
abația care se înălța atât de mândră înaintea sa. Nu știa nici 
măcar dacă mai trăia încă. 

Oamenii trimiși de el să-l ducă pe regele Henric în siguranţă 
rămăseseră lângă porţile abației, preferând acel loc liniștit 
oricărui gând de a se reîntoarce la primejdii. Eduard de Hotare 
stătea stânjenit împreună cu ei, rangul său și tinereţea 
constituind o opreliște prea mare pentru a putea fi depășită. 
Oamenii luară poziţie de drepţi când York se apropie târșâindu- 
și picioarele, soldaţi învineţiţi și loviți, care deja luptaseră în 
acea zi, dar încă părând rușinaţi de faptul că fuseseră găsiţi atât 
de departe de bătălie. York nici nu le acordă vreo atenție, 
preocupat fiind de ce anume va găsi între zidurile masive din 
piatră. Abatele nu se vedea pe nicăieri, însă abația sa era, fără 
nicio îndoială, un pământ sacru. York se înfioră pe sub armură 
când oamenii săi deschiseră poarta cea mare și trecu pragul. 
Fiul său făcu atunci un pas spre el, având o expresie 
încrezătoare. York clătină din cap. Nu știa ce va găsi în abație, 
nici ce va face. 

— Nu, Eduard, stai aici! 

York trecu de intrare și așteptă în timp ce porţile fură închise 
în urma sa. Ridică privirea. 

O mare văpaie de culoare i se înfăţișă ochilor din toate părțile, 
solicitându-i atenţia prin fiecare coloană pictată și perete. O 
imagine uriașă a lui Cristos pe cruce îi atrase privirea, 
împodobită în nuanţe de roșu, albastru și auriu, atât de 
strălucitoare de parcă ar fi fost pictată cu câteva zile înainte. 
Alte scene din Biblie se amestecau pentru a crea o vastă 
armonie de nuanțe vii, întinzându-se departe. Era copleșitor și 
York deveni conștient că stătea în armura sa mohorâătă, privind 
de-a lungul naosului, spre catapeteasma de piatră. In faţa ei, era 
altarul, unde zăcea regele ca o păpușă dezarticulată. Impreună 
cu Henric mai erau doar doi oameni, siluete îndepărtate, care-și 
întoarseră feţele albe spre cel intrat ca un lup în ţarcul oilor. 

York se opri chiar puţin după prag, rezemându-și scutul de o 
coloană din piatră care urca spre tavanul incredibil de înalt. Cu 


VP - 171 


mâinile cuprinse de dureri, își desprinse spada și teaca, punând 
arma lângă scut și îndreptându-și spatele. Capul Casei de 
Lancaster zăcea neajutorat înaintea sa, un văr descendent al 
aceluiași rege războinic al Angliei, cu tronul obţinut la un fiu 
distanţă. York își ridică fruntea, refuzând să se lase intimidat de 
frescele cu cei blestemaţi, căzând în iadul înspăimântător. 
Armura-i scârţâi, iar pașii-i răsunară zgomotos pe când 
străbătea toată lungimea bisericii, urmând linia lungă a crucii 
latine. 

Parcurse o sută de metri ca să ajungă la regele Angliei. Henric 
trăia. Stătea cu spatele sprijinit de altar, pe podeaua rece, cu un 
genunchi îndoit. Regele-l privea cum se apropie, faţa tânărului 
fiind atât de albă și lipsită de sânge, încât pielea lui arăta 
precum o pânză fină de in. Gulerul armurii lui Henric și 
apărătorile de umăr fuseseră scoase, astfel că bandajele se 
puteau vedea înfășurate în jurul gâtului și sub una din subsuori. 
Chirurgul, Scruton, se dădu la o parte când York se apropie, 
plecându-și capul și împreunându-și mâinile în rugăciune. 

Pe partea scurtă a altarului se odihnea ducele de 
Buckingham, suficient de aproape de Henric ca să-l atingă. 
Ducele răsufla cu icnete scurte și grele, având asemenea dureri 
groaznice încât nu putea face nimic altceva decât să îndure. Se 
întoarse ca să-l privească venind și York simţi cum îl trec fiorii la 
vederea gurii lui sparte și supurând. Ochii injectaţi și aprinși ai 
lui Buckingham erau încă înlăcrimaţi, iar York nu-și putea da 
seama dacă din cauza rănii ori pentru că pierduse bătălia. 

Se opri, scrutându-i pe cei doi bărbaţi dinaintea sa. Deși își 
lăsase spada în urmă, încă mai avea pumnalul la șoldul drept. 
Ştia că dacă ar fi luat hotărârea de a lovi, niciunul dintre cei trei 
nu l-ar fi putut opri. 

Privi o clipă în sus, atenţia fiindu-i atrasă de un fâlfâit. Văzu 
păsărele zburând prin spaţiul vast, deschis, de deasupra, cea 
mai apropiată reprezentare a bolţii paradisului pe pământ. Işi 
făcu cruce, reamintindu-și că se afla pe pământ sacru. Simţea 
prezența lui Dumnezeu în acea eternitate îngheţată din jur, ca o 
apăsare subtilă care-l făcu să-și plece din nou capul. 

York se lăsă într-un genunchi în faţa regelui. 

— Maiestatea Voastră, mă îndurerează să vă văd rănit, spuse. 
Vă cer iertare pentru tot ce-am făcut, milostenia voastră. 


VP - 172 


Henric se strădui să se așeze mai drept, împingându-se cu 
mâinile lipite de piatra albă ca să stea mai sus. Ochii lui păreau 
să rătăcească fără ţintă, întorcându-și capul puţin în spate și în 
faţă pentru a-l privi pe omul care adusese un astfel de prăpăd. 

— Și dacă nu-ţi dau ceea ce-mi ceri? șopti el. 

York închise ochii o clipă. Când îi deschise din nou, avea o 
expresie aspră și dură. 

— Atunci trebuie să vă oblig. lertarea dumneavoastră totală 
pentru tot ce s-a întâmplat azi. Pentru mine și pentru toţi cei 
alături de mine. Am fost făcut trădător, Înălţimea Voastră. Nu mi 
se va mai spune așa din nou. 

Henric se prăvăli, platoșa sa de la spate scrijelind piatra pe 
când aluneca înapoi, unde zăcuse mai înainte. Ştia că viața-i 
atârna ca de un fir de păr, depinzând de răbdarea unui singur 
om, iar voința i se risipea, o piatră înghițită de marea în 
creștere. 

— Atunci, fie așa cum spui, Richard! N-am să te învinovățesc 
pentru nimic din ce-ai făcut. Desigur, ai dreptate. Cum spui tu. 

Pleoapele regelui clipiră și se închiseră, iar York văzu cum 
chirurgul făcu jumătate de pas spre ei, dar îi făcu semn să se 
oprească. York se întinse și atinse cu mâna înmănușată obrazul 
regelui. Henric deschise ochii brusc, încă o dată, când simți 
metalul rece pe piele. 

— Cine-i? zise el. Tot tu, Richard? Ce vrei de la mine? 

— Eşti regele meu, vorbi York încet. Nu cer decât să-ți stau 
alături. Ai nevoie de un bun sfătuitor, vere. Ai nevoie de mine. 

— După cum spui tu, răspunse Henric cu un glas doar ceva 
mai mult decât un oftat, după ce istovirea îngrozitoare-i năpădi 
voinţa. 

York dădu din cap mulţumit. Se ridică în picioare, încă 
incapabil să-și desprindă privirea de la rege. Buckingham 
încercă să spună ceva, cuvintele lui fiind o bolboroseală care-i 
provocă un nou val de sânge ieșit din gură. 

— Regele-i un om bun. Mult prea bun, Richard. Eu am să-ţi 
spun că ești trădător, dacă el n-o va face. 

York abia putea înțelege cuvintele acestuia. L-ar fi putut 
ignora pe ducele rănit, dar dădu din cap. 

— Vorbele tale sunt vorbe goale și pălăvrăgeli, Buckingham! 
Vei fi arestat. Bănuiesc că plata pentru eliberarea ta îmi va 
acoperi cheltuielile. 


VP - 173 


Buckingham se înroși în jurul rănii și pe fața tumefiată, 
încercând să vorbească limpede. 

— De ce crimă m-ai putea acuza, cea de a-l fi slujit pe regele 
meu? 

— Te-ai ridicat împotriva lorzilor săi credincioși, Buckingham. 
Te-ai ridicat împotriva lui York și Salisbury, pe când noi încercam 
să-l salvăm pe rege de consilierii săi veninoși. Cred că nu vei 
mai vorbi niciodată cu limpezime. O limbă bifurcată-i destul de 
bună, dar vorbește-mi mie prea urât și suferințele tale nu se vor 
sfârși astăzi. 

Buckingham încercă să-l blesteme, însă un nou val de sânge 
se împrăștie din cerul spart al gurii sale și cuvintele nu puteau fi 
înțelese. 

— Regele trăiește și va trăi, zise York tare. Sunt credincios 
Casei de Lancaster. 

ÎI gratulă pe bolborositorul duce de Buckingham cu un zâmbet 
rece, apoi se răsuci pe călcâie și plecă spre oamenii săi. 

e 

Stând rezemat de coloana din transept, Derry Brewer se holba 
îndurerat. Intrase în abație printr-o ușă dosnică, strecurându-se 
într-o încăpere unde rasele călugărilor atârnau de cuiere și se 
hotărâse, într-o clipită, să-și pună una peste haine. După 
experienţa cu franciscanii, o rasă benedictină nu mai avea 
secrete pentru el. 

Întorcându-se să plece, își trăsese gluga pe cap, să-și ascundă 
fața, când auzi glasul lui York, unul pe care-l cunoștea la fel de 
bine ca oricare altul. Derry observase întreaga întâlnire din locul 
unde era pitit, degetele strângând mânerul pumnalului, atârnat 
sub robă, la cingătoare. Se gândise, o vreme, că va fi martorul 
uciderii lui Henric. Totuși, York își stăpânise mâna și Derry 
privise cu tristețe umilirea regelui. 

Când York se întoarse înapoi în naos, Derry știu că totul se 
prăbușise. Îl văzuse pe Somerset răpus, într-o baltă de sânge. 
Derry încercase să rămână cu regele. Se luptase să ajungă la el 
în șuvoiul de oameni. Văzându-l pe Somerset măcelărit, 
revenise cu picioarele pe pământ. Ziua era pierdută. Cauza era 
pierdută. Regele era pierdut. Orbit de lacrimi și mut de durere, 
Derry fugise atunci din abație, gândindu-se doar la scăpare. 

Ridică gluga, plecându-și capul. York și Salisbury și Warwick 
triumfaseră, obţinând tot ce-și doriseră. 


VP - 174 


Derry simţi o nouă mâncărime la ochi, și-i frecă cu mâneca 
robei, furios pe el însuși pentru slăbiciunea sa. Își strânse 
mâinile la piept și adoptă pasul umil al deghizării sale, 
îndepărtându-se de regele căzut. 


17. 


Londra se simțea precum inima întregii lumi. Cei care 
muriseră aici erau deja îngropaţi, iar rănile celor rămași în viaţă 
se cicatrizaseră. Temerile și amintirile întunecate păleau deja, 
izgonite și măturate de mugetul gâtlejurilor celor care aclamau. 

Mulţimi uriașe se adunaseră cu mult înainte de venirea zorilor 
pentru șansa vieţii lor de a-i vedea pe regele și regina Angliei. 
Niciunul dintre ei nu luptase la St Albans. Cu toate că orașul se 
afla la nici treizeci și cinci de kilometri distanţă, macelarii, 
tăbăcarii și consilierii vârstnici din Londra nu fuseseră acolo ca 
să vadă căderea lui Henric, nici baricadele dărâmate și 
spulberate. Știau doar că dihonia dintre case ajunsese la final, 
că pacea se reîntorsese și că regele Henric îi iertase pe lorzii săi 
rebeli. 

Întregul oraș părea că se adunase de-a lungul traseului 
străbătut de procesiunea regală pe drumul mare și lat din 
Cheapside, spre St Paul. Mulțimea se împingea în cordonul de 
soldaţi în culori vii, cu fețele încordate de importanţa misiunii. 
Ici-colo, apăreau și încăierări - momente când câte-o pungă era 
tăiată ori derbedeii o luau razna prin gloată, ţipând -, însă, în 
cea mai mare parte, starea de spirit era una veselă. 

Cu o zi înainte plouase, spălând întregul oraș, mai bine ca altă 
dată. In acea dimineaţă de iulie, răsăritul fusese limpede și cald, 
sute de căruţe troncănind pe străzi odată cu răsăritul soarelui, 
pentru a pregăti drumul regelui. Din snopii uriași de pe 
platformele deschise, femeile împrăștiaseră, pe locul unde vor 
păși mai târziu Henric și Margaret, mănunchiuri uscate și curate 
de rogoz. Mâzga umedă de dedesubt va ieși la suprafaţă din 
nou, însă, pentru o vreme, drumul era curat și ca nou. 

Trădarea și măcelul de la St Albans au fost în mod deliberat 
date uitării, pe când orașul se pregătea pentru momentul când 
regele și regina se vor plimba printre locuitorii capitalei. Nu vor 


VP - 175 


mai fi discuţii despre trădători și război civil, nu după această zi. 
Tot ceea ce vedeau mulțimile era parada triumfătoare, 
desfășurată în inima orașului, deschisă de bidivii frumoși, 
țesălaţi și lucind în rânduri perfecte. Steagurile a numeroase 
case nobiliare venite în sprijinul regelui erau ţinute sus, pentru a 
flutura în vânt, depășite doar de cele ale caselor Lancaster și 
York, aduse împreună la pace. 

În spatele a zeci de rânduri de cavaleri, veneau sute de 
slujitori regali, înveșmântaţi în livrelele lor colorate, aruncând 
flori ori chiar bani prin mulţime. Mâini rugătoare se înălțau spre 
ei și femeile trimiteau bezele bărbaţilor chipeși. Trecerea lor iscă 
larma cea mai mare și apoi, în continuare, fiecare pâlc din 
mulțime păru că-ţi ține răsuflarea, urmând un lung moment de 
înfiorare și șușoteli, înainte ca aplauzele și uralele să 
izbucnească din nou, destul de tare cât să trepideze toate 
casele situate pe ambele părți ale strazii. 

Regele Henric al Angliei pășea singur peste firele albe de 
rogoz. Purta o mantie, tunică și pantaloni strâmţi, albastru- 
închis, aproape negru, pe piept având brodaţi cei trei lei aurii, 
passant guardant, șezând neclintiţi, dar pregătiţi pentru orice. 
Mantia-i era prinsă cu o pafta din argint. 

Nu se uita nici în stânga, nici în dreapta și nici nu avea grijă să 
ocolească mormanele de bălegar lăsat de caii de luptă care 
trecuseră înaintea lui. Pentru cei capabili să vadă printre 
lacrimile de bucurie, regele era foarte palid, însă avea spatele 
drept și-și ţinea capul sus. Veștile despre bătălia de la St Albans 
zburaseră peste tot în ţară. Zvonurile despre rana lui Henric, sau 
chiar despre moartea sa, se răspândiseră și se consolidaseră, 
devenind niște relatări fantasmagorice. Trebuia să fie văzut în 
viață și în putere, poruncise York. Regele deschisese deja 
Parlamentul în acea dimineaţă, primind noi jurăminte de 
credinţă față de el, conduse de Richard de York, cel mai înfocat 
susținător al său. Lorzii spirituali” și cei laici? veniseră să 
îngenuncheze și să sărute mâna lui Henric, jurând pe viaţa lor și 
pe onoare înaintea regelui. Regele privea în jur cu ochii goi. 


ê Cei trei lei de pe blazonul Angliei (n.tr.). 

7 Arhiepiscopii de Canterbury și York, episcopii Londrei, Durham și Winchester, 
precum și anumiţi episcopi din Biserica Anglicană, aflați în Camera Lorzilor (n.tr.). 

3 Lorzii laici sunt pairii pe viaţă, Contele Mareșal, Lordul Mare Șambelan, pairii 
ereditari, desemnaţi prin lege (n.tr.). 


VP - 176 


În spatele lui Henric, regina Margaret mergea alături de 
ducele de York, pieptul acestuia umflându-se de plăcere pe când 
o ţinea strâns de mână. York nădăjduia ca Henric să ia mulțimea 
în seamă. Era ceva tulburător ca regele alb la față să străbată 
țeapăn traseul pregătit, ca și cum nu l-ar fi animat niciun 
grăunte de viaţă. York și Margaret se aflau cu trei pași mai în 
urmă, prea departe pentru el să schimbe măcar o vorbă. In 
schimb, York saluta cu mâna stângă chipurile înșirate pe lângă 
care treceau, bulucite unul lângă altul și la fiecare fereastră de 
sus. Văzu cum florile de pe jos erau călcate în picioare de 
mulțimile care se înghesuiau și presau rândurile de soldaţi. Unii 
dintre oamenii săi își încrucișaseră toiegele la nivelul șoldurilor, 
formând o barieră din ele în vreme ce londonezii se împingeau 
tot mai abitir să vadă și să păstreze o amintire pe care o vor 
savura pentru tot restul vieţii lor. 

— Vezi cât de mult îl iubesc pe rege? zise York, întorcându-se 
spre Margaret. 

Ea nu-i răspunse și el se aplecă mai tare spre ea, astfel că 
buzele lui îi atinseră urechea. 

— Oamenii îl iubesc pe soțul tău! strigă el peste întreaga 
zarvă. 

Atunci Margaret îi aruncă o privire glacială, ceea ce-l făcu să 
se întoarcă pe dată spre oamenii care ovaţionau. Marea defilare 
prin Londra fusese ideea lui Salisbury, acum aflat pe undeva mai 
în spate, împreună cu cei doi fii. Poate că sugestia apăruse ca 
un soi de recompensă pentru cuvintele arțăgoase schimbate 
între ei în piaţa din St Albans, își spunea York. Locuitorii Londrei 
vor vedea Casa de York readusă în chiar miezul graţiei regale. 
Nu vor mai fi șușoteli despre numele său sau familia sa. York 
simţi mâna reginei mișcându-se într-a sa, palmele amândurora 
fiind năclăite de transpiraţie după ce fuseseră atâta timp 
împreunate. Își întări strânsoarea, temându-se că ea și-ar putea- 
o retrage. Nu văzu nici grimasa, nici felul în care reușise să 
afișeze o mască de indiferență. 

Aceasta era ziua lui York, Margaret nu se putea îndoi de asta. 
Soțul ei mergea ca un întemnițat înaintea călăilor săi și-și dorea 
cu ardoare să i se alăture. Nu avea de ales și trebuia să fie în 
spatele lui, dar nu-l pierdea din ochi, ca și cum l-ar fi putut 
consola doar cu dragostea și gândurile ei. 


VP - 177 


St Paul's se înălța înaintea lor, străvechea catedrală, unde o 
mulțime chiar și mai numeroasă se adunase cu mult înainte de 
venirea zorilor, să-l vadă pe rege acceptându-și coroana din 
mâinile lui York. Nu mai exista un alt simbol mai mare al puterii, 
iar York simţea cum starea de spirit i se înalță pe măsură ce 
clădirea masivă se vedea tot mai bine. Dumnezeu și norocul 
fuseseră cu el și casa lui. Dacă rana lui Henric ar fi fost cu puţin 
mai aproape de gât, prinţul Eduard ar fi devenit rege. După cum 
stăteau lucrurile, regele Henric trăia, însă York era cel care 
domnea. Îi mulţumi Domnului pentru asta, amintindu-și că 
pusese să se facă slujbe, ziua și noaptea, în semn de mulţumire 
pentru marele său noroc. 

Lui Warwick i se dăduse Căpitănia Calais-ului, acel port bogat, 
ca recompensă pentru partea lui de acțiune la salvarea regelui 
la St Albans. Salisbury era din nou lordul cancelar al regelui, cu 
toate că adevărata sa răsplată fusese moartea contelui Percy, 
iar triumful său, cel în sfada dintre familia lui și Northumberland. 
York ceruse și i se acordase titlul de Conetabil al Angliei, cu 
împuternicirea de a comanda în numele regelui. Poate mai 
important ca orice, Henric semnase docil amnistia pentru toţi cei 
implicaţi în bătălie, absolvindu-i de orice vină sau pată pe 
onoarea lor. Casele York și Lancaster renăscuseră, împreună, 
într-o zi de vară cu cerul albastru. 

Margaret îl privea cu suficientă vrăjmășie pe cel pe care-l ura, 
încât să acrească și laptele. Când farsa se va termina, odată cu 
spectacolul de păpușar al coroanei dată regelui de mâini 
nevrednice, atunci va vedea cine va mai rămâne de partea ei și 
a lui Henric. Când oamenii din mulţime se vor întoarce pe la 
casele lor și se vor linişti toate și atunci va vedea. Invăţase o 
mulțime de lucruri de la sosirea ei în Anglia, pe când era doar o 
copilă. Nu se va mișca repede, nu se va grăbi. Când va veni 
vremea, atunci se va urni. 

York îi simţi privirea asupră-i. Când se întoarse spre regina 
care pășea alături de el, răsuflă ușurat să vadă că Margaret 
zâmbea. 


VP - 178 


PARTEA A DOUA 


1459 


„Regatul englez nu mai avea nicio 
guvernare... pentru rege era simplu... nu 
avea Casă regală, nu întreținea niciun fel de 
război”. 


Anonim [cronicar englez din secolul al XV- 
lea] 


18. 


Derry Brewer stătea în ploaia copleșitoare și privea coloana 
de soldaţi înarmaţi venind călare pe drumul cel mare, spre 
castelul Kenilworth. În câmp deschis, nu se puteau adăposti 
niciunde de ploaia care răpăia peste ei. Călăreau cu capul 
plecat, șapte grupuri de câte douăzeci de oameni, cu platoșe 
complete de armură, ducând flamuri atât de ude, încât se 
înfășuraseră în jurul beţelor. Dar chiar și așa, erau atenți, 
pregătiţi pentru orice atac. In pofida a patru ani de pace, 
întreaga ţară clocotea, sfădindu-se și zăngănind ca un capac de 
oală pusă la foc. _ 

Derry le ieși în cale, așezându-se în mijlocul drumului. Își 
alesese șase flăcăi zdraveni să stea cu el, pentru a forma un 
grup cu aspect cât de cât acceptabil. Doi cai albi, de tracţiune, 
erau puși să închidă drumul, animalele enorme fiind de două ori 
mai musculoase și mai grele decât un armăsar de luptă. După 
cum stăteau lucrurile, Derry se îndoia că vreunul dintre nou- 
veniţi s-ar fi oprit la vederea unui singur om. Vremea rea nu 
ajuta, nici faptul că Kenilworth se afla la vedere, cu toate 
promisiunile sale de căldură și siguranţă. Făcu un semn cu 
palma ridicată, neînfricat și cu câtă convingere putea da dovadă 
pe ploaia aceasta aprigă. Alături de el, prietenul său, Wilfred 


VP - 179 


Tanner, ridică flamura regală bicoloră, în roșu și auriu, care 
putea fi zărită de departe. Contrabandistul mărunţel și slab ca 
vai de el fremăta de mândria de a-i fi fost îngăduit să ţină 
culorile regelui. 

Abia dacă trecuse o oră de la amiază, însă umbra norilor 
plumburii pictase în cenușiu măreţul drum. Derry urmărea 
călăreţii care se apropiau, observând momentul când îl reperară 
și-l strigară pe ducele aflat sub paza lor. Derry nu putea vedea 
dincolo de primele două rânduri, însă undeva, între soldaţi, se 
afla omul la care trebuia să ajungă. 

— În numele regelui, opriţi! strigă Derry urlând ca să acopere 
urgia. 

Mormăi niște înjurături în lipsa unui răspuns. Coloana se 
apropia la trap, zornăind spre el fără a da semn că vrea să se 
oprească. Dacă cel care conducea nu dădea niciun ordin, Derry 
știa că vor trece direct prin grupul său jalnic, împrăștiindu-i pe 
toți. Dumnezeu îi era martor că în Anglia acelui an exista 
destulă neîncredere. Toţi baronii mărunți, toţi cavalerii și vecinii 
lor păreau să adune oameni și să cumpere arme. Fiertura din 
cazan era gata să dea în clocot cu atâta dogoare dedesubt. 

Când primii călăreţi ajunseră la doar câţiva pași de el, Derry 
auzi o altă voce răcnind un ordin și aceștia se opriră chiar 
înainte să fie doborât la pământ. După ce-și încetară înaintarea, 
Derry s-ar fi putut întinde și să atingă boturile umede ale cailor 
cei mai apropiaţi, dar se hotărî să nu facă una ca asta. Niciunui 
călăreț nu-i plăcea să vadă cum un alt om se întinde după 
hăţurile sale. 

Ploaia torențială se intensifică, fără tunete, dar turnând cât 
pentru o lună întreagă. Pe pământ, erau sumedenie de șuvoaie 
și mari întinderi de apă lucitoare, răspândite peste tot în jurul 
lor. Ploaia răpăia peste trupa încolonată de oameni înzăuaţi, un 
muget slab, crescând sau scăzând în volum cu fiecare pală de 
vânt. 

— Cine sunteţi voi, să ne staţi în drum? strigă un cavaler din 
rândul al doilea. V-aţi pus în calea ducelui de Somerset. Daţi-vă 
la o parte. 

Derry era conștient că oricând cavalerii din faţa lui puteau sări 
la atac. Veniseră înarmați ca pentru război și erau agitaţi și 
irascibili. Cum niciunul dintre ei nu-și ridicase viziera, era greu 
să-ți dai seama cine vorbise. Ar fi putut foarte bine să fie niște 


VP - 180 


statui argintii, pe jumătate ascunse în mantii albastre, leoarcă 
de apă și aproape negre. 

— Discut numai cu Henry Beaufort, duce de Somerset, spuse 
Derry tare și limpede, pe al cărui tată l-am cunoscut foarte bine 
și-l consideram cândva un prieten. Vorbesc în numele regelui 
Henric și al reginei Margaret. Vedeţi că nu am oameni care să 
reprezinte o ameninţare pentru voi, însă, la ordinele regelui, 
trebuie să discut cu Somerset înainte să intraţi în castel. 

Oamenii din primul rând îl fixau cu privirea prin fantele 
vizierelor lor. Cei din spate își întoarseră capul, iar Derry își 
întinse gâtul văzând pe unul dintre ei, purtând culorile Casei 
Somerset pe sub mantie, o tunică udă, cu dungi albastre și albe, 
cu flori de iris aurii, laolaltă cu leii Angliei. Derry își opri privirea 
asupra acestui personaj zvelt, simțind o strângere de inimă la 
amintirea tatălui său. Unul dintre cavaleri se aplecă spre 
stăpânul lor și-i șopti ceva ce Derry nu putea auzi. Spre ușurarea 
lui, îl văzu pe tânărul duce clătinând din cap și îmboldindu-și 
calul cu călcâiele, făcându-și armăsarul acoperit de armură să 
treacă până în rândul din faţă. La fel ca stăpânul său, enormul 
animal era îmbrăcat în platoșe de fier pe piept și pe cap, părți 
care se mișcau în ritmul mersului bidiviului și ar fi putut rezista 
aproape oricărei lovituri. Împotriva unui om neînarmat, armura 
însăși era o armă și Derry înghiţi cu noduri, știind că un pas 
greșit îl putea face să fie strivit. 

Noul duce de Somerset își ridică viziera, dezvăluindu-și ochii 
și mijindu-i din cauza ploii. 

— Alteța Voastră, numele meu este Derry Brewer. L-am 
cunoscut pe tatăl dumneavoastră. 

— Vorbea de tine, răspunse Henry Beaufort în silă. Zicea că 
ești un om de încredere, deși o să trag propriile mele concluzii. 
Ce vrei de la mine? 

— Doar o vorbă între patru ochi, domnule, pe cuvântul meu 
de onoare, cu jurământul meu de fidelitate și cu funcţia mea de 
slujitor al regelui. 

Derry așteptă sub privirea rece a tânărului, însă un alt cavaler 
vorbi înainte ca Somerset să fi putut răspunde: 

— Domnule, mie nu-mi miroase a bine. Să fii oprit în drum, pe 
o ploaie crâncenă? Haideţi să intrăm în castelul reginei. Vom 
auzi ce-i de auzit acolo. 


VP - 181 


— Este urgent, domnule! adăugă Derry ca răspuns, 
așteptând. Nu sunt înarmat. 

Sugestia că Somerset ar putea ezita de frică sau din prudență 
era suficientă să-l facă să ia foc imediat. Descălecă, pășind către 
Derry, periculos de aproape, dominându-l. Ca răspuns, Derry se 
întoarse și-l conduse pe tânăr vreo zece pași distanță de 
oamenii săi. Aceștia zbârlindu-se cu fiecare pas făcut, care-l 
ducea pe stăpânul lor tot mai departe de ei, fiind gata să-și 
îmboldească bidiviii pentru o șarjă ucigătoare la primul gest 
greșit. 

— Ce vrei? șuieră Somerset spre Derry, aplecându-se mai 
aproape. Am fost convocat aici de un sigiliu regal, prin care mi 
se cere prezența. Ce trebuie să-mi spui de mă ţii aici, în ploaie? 

Derry răsuflă ușurat. 

— Există un om în suita dumitale, domnule, cineva care i-a 
adus niște hârtii contelui Salisbury, acum nicio lună. Oamenii 
mei l-au văzut făcând-o și apoi l-au urmărit pe cel cu care s-a 
întâlnit. 

— Un trădător?! zise Somerset surprins. Atunci de ce nu mi-ai 
adus veștile astea mai înainte? 

Derry își simţi obrajii cuprinși de văpaie, în pofida ploii reci. 

— Uneori este mai folositor să știm care oameni sunt 
prefăcuţți, domnule, fără a-i aduna pe toţi. In acest fel, ei pot fi 
făcuţi să dea informaţii greșite stăpânilor lor, dacă mă 
înțelegeți. 

— Și totuși, mă oprești acum, sări Somerset, aruncându-i o 
căutătură mânioasă șefului spionilor, ud leoarcă înaintea sa. 

— Veţi auzi planuri la Kenilworth care nu sunt pentru urechile 
lui. Am crezut că ar fi mai ușor și mai discret să facem ca 
problema să dispară pe drum, în loc să o facem în prezența 
reginei. 

— Inţeleg. Și cum îl cheamă pe acest om, să fie osândit numai 
de cuvântul tău? 

Derry se strâmbă la auzul tonului suspicios al tânărului lord. 

— Sir Hugh Sarrow, domnule. Și nu există nicio îndoială cu 
privire la asta, niciuna. Trimiteţi-l înapoi, dacă doriţi, deși atunci 
își va da seama și se va duce la dușmanii dumneavoastră dacă o 
faceți. 

Somerset aruncă o ocheadă înapoi, spre soldaţii săi încruntați. 


VP - 182 


— Sir Hugh? Era unul dintre oamenii tatălui meu! ÎI cunosc de 
pe când eram copil! 

— Chiar și așa, domnule. Nu poate intra în castel și să-i fie 
îngăduit să asculte ceea ce numai dumneavoastră trebuie să 
știți. Tatăl dumneavoastră a avut încredere în mine, domnule. 
Regele Henric și regina Margaret se încred și ei în mine. 
Aceasta-i slujba mea, să-i găsesc pe trădători, să-i folosesc sau 
să-i spulber. 

— Poate că tatăl meu te cunoștea, master Brewer. Eu nu. Și 
dacă refuz? 

— Cu părere de rău trebuie să spun că veţi fi întors de la 
porțile castelului. 

Cu chiu, cu vai, Derry își ţinu răsuflarea sub control, știind că 
oameni precum Henry Beaufort erau obișnuiți să li se facă orice 
toană cu o supușenie absolută. 

— Nu puteți intra cu acel om liber ca pasărea, domnule. La 
ordinul dumneavoastră, poate fi legat fedeleș, dus într-o celulă 
în timp ce dumneavoastră vorbiţi cu regina. Aș fi încântat de 
posibilitatea de a-l interoga, dar este omul dumneavoastră. Și 
alegerea dumneavoastră. 

Derry tresări când Somerset se întoarse și răcni către oamenii 
săi: 

— Sir Hugh Sarrow! Vino aici! 

Rândurile fremătară și zăngăniră, când un singur om ieși în 
faţă și descălecă, mergând rigid spre stăpânul lui și Derry 
Brewer. 

— Scoate-ti coiful, Sir Hugh, zise Somerset. 

Cavalerul își arătă fața îngustă și îngrijorată, parţial ascunsă 
de mustață, pe când ochii lui căprui priveau când la unul, când 
la altul dintre cei doi bărbaţi. Somerset se aplecă destul de 
aproape încât Derry să-i simtă căldura respirației. 

— Sunt credincios regelui, master Brewer. Moartea tatălui 
meu încă mai strigă după răzbunare și n-o să mi-o refuze 
nimeni. Dacă aceasta este o încercare a loialității mele, ai 
răspunsul meu. 

Fără niciun avertisment, își scoase spada și se răsuci din șold, 
punând toată forța sa într-o lovitură la gâtul dezgolit al 
cavalerului. Lama izbi marginea apărătorii armurii înainte de a 
tăia în carne, stârnind o scânteie măturată imediat de sânge și 
ploaie. Sir Hugh se clătină sub forţa loviturii. Păli și-și duse o 


VP - 183 


mână la gât, cu ochii holbaţi din cauza șocului, apoi căzu în 
mocirlă cu un zăngănit. 

Derry se zgâi la tânărul din fața lui, descifrând o mânie 
ascunsă perfect până atunci. 

— Totul are un sfârșit, zise Somerset. Dacă nu mai ai și 
altceva pentru mine, master Brewer, sunt leoarcă și mi-e frig. Și 
cu toate acestea vreau să aflu ce mă așteaptă la Kenilworth. 

— Vă mulţumesc pentru încredere, domnule, zise Derry 
zguduit. 

Le făcu semn însoțitorilor săi și aceștia se dădură la o parte 
din calea coloanei. Somerset se întoarse la calul său și încălecă. 
Coloana trecu de Derry, zeci de coifuri de armură aveau viziera 
îndreptată spre el, ascunzând neîncrederea și dezgustul. Se 
trase prudent pe margine, misiunea lui fiind îndeplinită. 

Apoi Derry le ordonă oamenilor săi să lege cadavrul în armură 
la caii de tracţiune. îl lăsară să fie târât prin mocirlă, 
îndreptându-se înapoi spre castel. 

e 

Când Derry Brewer intră în sală însoţit de un bărbat, Margaret 
îi întâmpină nerăbdătoare. Părul șefului spionilor era năclăit de 
ploaie, cu toate că se schimbase în haine uscate înainte de a se 
înfățișa înaintea ei. Indiferent de avertismentul pe care l-ar fi 
putut da Derry, companionul său era în mod clar înspăimântat 
de a se găsi sub privirile cercetătoare ale reginei Angliei. Omul 
de lângă Derry era slab ca un ţâr, cu o claie de păr castaniu 
nepieptănat, arătând de parcă ar fi încercat să-l netezească cu 
salivă și cu palma. Tremura pe când încerca să copieze gesturile 
lui Derry, punându-și un picior pe dinaintea sa și plecându-se 
adânc. Deși nu lăsa să se vadă, Margaret se amuză când Derry 
întinse mâna să-l sprijine, evitând astfel o cădere jenantă. 

In pofida furtunii care biciuise zidurile castelului în acea zi, 
vara îndelungată a anului '59 încinsese castelul Kenilworth, 
crăpându-i mortarul și transformând pășunile verzi în terenuri 
maronii, aride, cât vedeai cu ochii. Lui Margaret îi plăcea locul. 

Cu trei ani mai înainte, douăzeci și șase de tunuri-serpentine? 
fuseseră ridicate pe zidurile de piatră și în turnuri, cât să 
acopere totul pe o rază de cinci sute de metri cu ghiulele din fier 
și carne sfârtecată și metal, dacă vreun dușman ar fi îndrăznit 


? Tunuri cu ţeavă lungă, având o ornamentaţie spre vârf cu motive serpentine pentru 
a marca tipul lor (n.tr.). 


VP - 184 


să se apropie. Margaret nu le dăduse niciun avertisment asupra 
intenţiilor ei lui York sau Salisbury, niciun semn că n-ar fi fost pe 
deplin mulțumită de cei din jur. Numai pe Derry Brewer îl făcuse 
confident, singurul în care avea încredere. Împreună, aranjaseră 
ca Henric să iasă din palatul Westminster, mituindu-i pe doctorii 
săi cu necesitatea aerului proaspăt, al aerului de la ţară. 
Imediat după părăsirea Londrei, Margaret îl duse de grabă în 
nord, înainte să-și dea seama cineva ce puneau la cale. Primise 
sute de scrisori de indignare și heralzi în cei trei ani scurși, dar 
ce-ar fi putut face York? Nicio nouă adunare parlamentară nu 
putea avea loc fără rege. Legea și ordinea în ţară începură să 
eșueze, și totuși, Kenilworth era o fortăreață. Nici măcar York nu 
îndrăznea să adune o armată și să-l ia pe regele Henric de lângă 
propria lui soţie. 

— Apropie-te, master Brewer! zise Margaret. Și adu-l pe... 
companionul dumitale cu tine, astfel încât să pot aprecia 
calitatea oamenilor tocmiţi de tine în numele soțului meu. 

Derry își îndreptă spatele, zărind o sclipire de ghidușie în ochii 
reginei. Zâmbetul îi apăru cu ușurință. 

— Această pușlama deosebită este Wilfried Tanner, Înălțimea 
Voastră. Mi-a fost de folos anul trecut. Cândva, a fost 
contrabandist, deși unul nu prea bun... 

— Derry! șuieră Tanner spre el, înspăimântat că se vorbea cu 
glas tare despre fosta sa ocupație. 

— ... însă acum se află în serviciul regal, continuă Derry 
neabătut, călătorind cu mine prin ţară pentru adunarea 
contractelor. 

Ridică o geantă din piele, plină până la refuz cu pergamente. 

— Incă cincizeci aici, Inălţimea Voastră. Declaraţii semnate 
ale celor care se vor alătura Bravilor, prin jurământul și onoarea 
lor. 

— Știu că mă slujești cu credinţă, master Brewer. Soţul meu 
vorbește adesea despre loialitatea ta. Dacă ar fi aici, știu că și- 
ar exprima recunoștinţa pentru tot ceea ce-ai făcut în acești ani. 

Pomenirea regelui Henric îi aduse o cută între ochi, observă 
Derry. Margaret nu avea încă nici treizeci de ani și devenise 
extraordinar de frumoasă. Părul ei era negru, o coadă împletită, 
strălucitoare, lungă până aproape de șold. Pe când o privea, 
Derry se întrebă, într-o doară, dacă Margaret era conștientă de 
efectul avut asupra bărbaţilor. Bănuia că era, până la ultimul 


VP - 185 


detaliu. Ședea pe un scaun din lemn sculptat, înveșmântată într- 
o rochie albastră de mătase, care-i sublinia talia. Croiul acela nu 
fusese tulburat de venirea unui al doilea copil, nu în cei șase ani 
de la nașterea prinţului Eduard. Derry își înclină discret capul pe 
spate, s-o poată observa pe regină, fără a fi încercat de vreun 
zvâcnet de pasiune, ci doar din plăcerea, aproape uimirea, pe 
care o simțea un bărbat privind o femeie frumoasă. Lumina 
provenită de la una dintre ferestrele mari cădea asupra reginei, 
făcându-i ochii să strălucească și să umple aerul din jurul ei cu 
fire de praf aurii. 

— Acești oameni noi pentru cauza noastră, întrebă Margaret, 
sunt Bravii Reginei sau ai soțului meu? 

— Acești patruzeci și șase de oameni vă sunt juraţi vouă, 
doamnă. Wilfred a înmânat insignele cu lebede! și pot să vă 
spun că sunt purtate cu mare mândrie. Cred că va trebui să îmi 
împrospătez rezerva când ies din nou pe teren. In unele locuri, 
au devenit o culme a modei, mulţi bărbaţi oferindu-le cadou 
soțiilor. 

— Când îi vom chema, master Brewer, trebuie să poarte 
însemnul meu ori antilopa soţului meu, da? Indiferent cum o fi 
moda, Bravii noștri trebuie să se recunoască după însemnele 
lor. 

Derry făcu un gest neglijent. _ 

— Bravii Reginei sau ai Regelui, ei servesc Coroana, Inălțimea 
Voastră. Pentru mine a fost o bucurie să văd fervoarea din orașe 
și sate. Sunt tratat de parcă aș fi eu însumi un nobil aflat în 
vizită, oricând sunt văzut călare pe Răzbunare. 

— Văzut unde...? Ah! Nu cumva acesta-i un nume cam bizar 
pentru un cal, master Brewer? 

— De fapt, este un animal răzbunător, doamnă. | se potrivește 
foarte bine, iar mie-mi convine. Wilfred, aici cu mine, s-a ales cu 
mai multe iubite doar cărându-mi geanta cu hărtii și insigne. 

Margaret râse și Wilfred Tanner se înroși puternic, dându-i un 
cot lui Derry, cu toate că se afla în afara razei sale de acţiune. 
Unul dintre majordomii reginei intră în camera de audienţe prin 
spatele celor doi, strecurându-se fără zgomot printre cele două 
uși mari cu pantofii lui din pâslă. Când i se adresă stăpânei sale, 
Derry și Wilfred Tanner tresăriră amândoi surprinși. Margaret 


10 însemne ale curajului, decoraţii desprinse din heraldica regală a Casei de 
Lancaster; puteau fi purtate și alături de însemnele nobiliare, dar și separat (n.tr.). 


VP - 186 


știa că în prezenţa ei erau interzise orice fel de arme, așa că nu 
fu lipsit de interes să-i vadă pe amândoi cum își duc mâinile 
spre locurile în care ar fi trebuit să se afle armele. Dar își dădură 
seama de situaţia ridicolă și schimbară o privire rușinată. 

— Înălţimea Voastră, Henry Beaufort, duce de Somerset, și sir 
John Fortescue, Conducătorul Tribunalului Curţii Regelui! anunță 
majordomul, după care se dădu un pas înapoi, pentru a le 
permite celor doi să se apropie de regină. 

Ca răspuns, Derry făcu din nou o plecăciune. 

— Pot rămâne, doamnă? l-aș asculta în calitate de sfetnic al 
dumneavoastră. 

Margaret înclină capul, îngăduindu-i lui Derry să-l conducă pe 
Wilfred Tanner deoparte. Rămaseră docili acolo, cu toate că 
Brewer privea totul pe sub sprâncenele încruntate. Işi făcură 
apariţia doi bărbaţi foarte diferiţi unul faţă de altul. 

Henry Beaufort, ducele de Somerset, avea doar douăzeci și 
trei de ani. Ca unul care-i cunoscuse bine tatăl, Derry putea 
distinge unele trăsături moștenite de la bătrânul duce, însă știa 
că expresia lui placidă ascundea o mânie îngrozitoare, încă 
arzând puternic și după patru ani. Beaufort era poate cu câteva 
degete mai înalt decât fusese tatăl său, Edmund. Se apropie de 
regină cu un pas vioi. Bărbile reveniseră la modă în cei patru ani 
de după bătălia de la St Albans, iar tânărul Somerset părea că-și 
lăsase și el una, cu un succes moderat, o combinaţie de 
castaniu-închis și roșcat, iar vârfurile mustăţii se curbau ușor în 
sus, deasupra gurii. 

— Înălţimea Voastră! spuse Somerset, cu o plecăciune mult 
mai elegantă decât cea a lui Derry. 

Privirea ducelui poposi o clipă asupra lui Derry în timp ce se 
îndrepta de spate, băgând de seamă prezența șefului spionilor. 

— Domnule Somerset, mă bucură venirea dumitale, zise 
Margaret. Mai ai răbdare un moment până când îl salut pe 
însoţitorul tău. 

Derry văzu o roșeaţă cuprinzând obrajii tânărului și înălță 
sprâncenele cu interes când Somerset se dădu la o parte. 
Ducele nu-și găsise o soaţă, iar Derry se întrebă dacă n-ar trebui 
să-l sfătuiască pe tânăr să aibă grijă, să nu se apuce să-i facă 
ochi dulci reginei atunci când alții ar putea vedea asta. Işi aminti 
de actul de violenţă bruscă la care asistase la intrarea în castel 
și se hotărî să-și vadă de treabă. Presupunea că tânărul era 


VP - 187 


destul de chipeș, într-un mod banal însă. Derry se pomeni 
netezindu-și propriile bucle, apoi scutură din cap, amuzat la 
sminteala bărbaţilor în general. 

Intrând în urma tânărului nobil, Sir John Fortescue era 
îmbrăcat cu totul în negru, de la roba amplă, strânsă la piept, și 
până la cei câţiva centimetri care se zăreau din pantalonii 
strâmţi din lână și la cizmele din piele neagră. La cei șaizeci și 
doi de ani, chipul său nu era deloc ridat. Lui Derry îi amintea de 
membrii unui anume ordin monahal, care-și petreceau atât de 
mult timp din viaţa lor în rugăciuni, cu feţe inexpresive, încât nu 
îmbătrâneau ca alți oameni. Deși Fortescue nu avea barbă, 
purta totuși o mustață subțire, neagră la mijloc și albă spre 
colțurile gurii sale late. Cumva, reușea să ascundă lipsa dinţilor 
de sus și de jos într-o parte a gurii, acest lucru oferindu-i o 
expresie ironică, chiar și atunci când era apatic. Dinţii care-i mai 
rămăseseră erau puternici și îngălbeniţi, dar întreaga jumătate a 
maxilarului său era doar gingia. Derry îl surprinse pe Fortescue 
aruncându-i o ocheadă scăpărătoare. Judecătorul-șef al regelui 
era faimos pentru spiritul său de observaţie și, în acel unic 
moment, Derry simţi că fusese evaluat și eliminat, în timp ce 
Tanner încă se mai ploconea pe lângă el. Fără îndoială, 
Fortescue observa semnele de infatuare ale lui Somerset cu 
aceiași ochi reci și zâmbet strâmb. 

— Pot să mă apropii, Înălţimea Voastră? spuse Fortescue. 

Avea o voce puternică și apăsată, după cum se potrivea unui 
om care se adresa curţii în calitate de Conducător al 
Tribunalului. Derry remarcă sâsâitul fin al sunetelor șuierătoare, 
scoase atunci când limba lui găsea spaţiul gol acolo unde 
fuseseră cândva dinţii. 

— Desigur că puteți, Sir John, răspunse Margaret. 

Îl văzu pe Fortescue aruncând ocheade spre ceilalţi din 
încăpere și vorbi înaintea lui: 

— De asemenea, poţi avea încredere și în cei aflaţi în acest 
loc. Sau în niciunul dintre ei. S-a înțeles? Indiferent cât de puțin 
cunoscuti sunteţi unii pentru alţii, eu știu că toţi sunteţi loiali. 

Cei patru oaspeți petrecură un moment de tăcere, fiecare 
gândindu-se la celălalt. Atât ducele, cât și judecătorul Fortescue 
se încruntară la Wilfred Tanner, care se scărpina în barbă și 
părea că ar fi vrut să fie oriunde în altă parte, dar nu în această 


VP - 188 


încăpere. Tanner se mai întâlnise cu câte-un judecător, doi în 
decursul vieţii sale. 

Margaret își pierdu răbdarea cu tensiunea dintre ei. 

— Domnule Somerset, domnilor, prieteni. În numele regelui, 
fiecare dintre voi joacă un rol într-o acţiune mai amplă. Master 
Brewer, aici de față, și-a petrecut doi am pe drumuri pentru 
mine, adunând oameni credincioși, tulburaţi de purtarea 
bicisnică a celor mai puternici dintre lorzi la adresa regelui. York, 
Salisbury și Warwick și-au bătut joc de tron, au batjocorit Anglia 
și Coroana. lată, declar sus și tare că au ridicat armele pentru a 
săvârși o crimă sângeroasă împotriva nobililor sfetnici ai regelui 
și, cu toate astea, cerurile nu i-au trăsnit. Încă mai prosperă, 
țopăind ţanţoși precum cocoșii, în vreme ce oameni mai buni 
decât ei zac în pământ. 

Margaret își dădu seama că strânsese pumnul și-l desfăcu, 
văzându-și degetele-i albe deschizându-se precum o floare. 

— N-am dormit nicio noapte de atunci fără a mă gândi la o 
pedeapsă pentru acești oameni. Sir John a venit la mine pentru 
a-mi explica legea, dar ce este legea, chiar și legea din Anglia, 
dacă nu poate fi aplicată? Câţi oameni ai recrutat în rândurile 
Bravilor Reginei, master Brewer? Câţi sunt acum? 

Derry clipi. Femeia, atât de neclintită când le ţinea prelegeri, 
își pierduse orice urmă de gingășie. O vedea din nou pe tânăra 
regină care primise vestea rânirii soțului ei și ridicarea lui York în 
toate. Nu era vorba de durere, ci de o furie mocnită. Cu toate că 
fusese, cu siguranţă, sfâșiată de durere, bucățile erau destul de 
ascuţite ca să taie. 

— Nouă mii de oameni vor purta lebăda, Înălţimea Voastră. 
Nu... nu vă pot răspunde cu privire la calitatea lor, în ceea ce-i 
privește pe cei mai mulți. Totuși, opt sute de cavaleri vă jură 
credinţă, restul sunt ţărani, fierari și boiernași. Au nevoie de 
oameni destoinici ca să-i conducă, însă au jurat să lupte pentru 
cauza voastră. 

— lar cea de-a doua din marea noastră iniţiativă, master 
Brewer? Spune-i lui Sir John cât de mulţi oameni vor purta 
antilopa soțului meu, când regele este ameninţat de dușmanii 
săi. 

— Opt mii, Înălţimea Voastră. Din Dorset și până-n 
Northumberland, s-au antrenat pentru marș și pentru luptă. Nu 
așteaptă decât porunca regelui. 


VP - 189 


— Mulţumesc, master Brewer! zise Margaret. Ei bine, Sir John? 
Sunteţi satisfăcut de asta? Vă bucură astfel de cifre? 

Sir John Fortescue ascultase totul fascinat. Mai făcu o 
plecăciune, un zâmbet îngânându-i-se pe la buze. 

— Înălţimea Voastră, sunt copleșit. Cred că este suficient. Nu, 
sunt sigur. 

Judecătorul poate că ar mai fi continuat, însă Henry Beaufort 
își drese glasul. O fi fost el duce de numai patru ani, însă după 
cum vedea Derry, Somerset avea deja ceva din aroganta 
familiei. Tânărul ridică un singur deget și, ca răspuns, cel mai 
important judecător al regelui închise gura cu un pocnet. 

— Înălţimea Voastră, acestea-s niște vești bine-venite, zise 
Somerset. Sunt onorat să fiu inclus în acest cerc. 

Apoi aruncă o căutătură spre Wilfred Tanner, îngăduindu-și o 
expresie de îndoială. 

— Aș accepta orice funcţie de autoritate într-o astfel de... cum 
i-aţi spus, doamnă? O astfel de „mare iniţiativă”. Puteţi conta pe 
fidelitatea mea până la răsunetul ultimului corn. 

— O, chiar așa, domnule Somerset? răspunse Margaret cu 
răceală. Nu există nicio cale de mijloc aici. Planurile s-au făcut 
de prea multă vreme. Chiar în această dimineață, i-am văzut pe 
lorzii Buckingham, Clifford, Grey și Audley. Nobilii soțului meu 
vor sta fie alături de el, fie în calea lui. Iti spun acum, nu va 
îngădui să fie arătată nicio milă faţă cei care fac alegerea 
greșită. 

Spre plăcerea personală a lui Derry, Henry Beaufort își ridică 
din nou degetul pentru a cere încuviințarea de a vorbi. Gura lui 
Margaret se strânse, dar îi făcu semn cu capul. 

— Înălţimea Voastră, dacă aceste oștiri se vor pune în mișcare 
doar când regele este ameninţat, trebuie să întreb, care-i 
amenințarea? Chiar și fără un parlament, York pare mulţumit de 
ceea ce-a obținut. Warwick se află la Calais. Salisbury o ţine 
numai într-un ospăț și vânătoare, însă despre niciunul dintre ei 
nu s-ar putea spune că-l ameninţă direct pe Maiestatea Sa. 

Margaret se întuneca pe măsură ce vorbea Somerset, căldura 
cu care îl primise dispărând cu totul. 

— Da. Ei consideră toate bătăliile câștigate. Este un punct de 
vedere îngust, care m-a deranjat. Am crezut că n-o să-l 
depășesc niciodată, până când Sir John mi-a explicat cum 
funcţionează Anularea Drepturilor Civile. Aceasta-i scânteia 


VP - 190 


care-i va scoate din bârlog, domnule. Aceasta-i piatra care le va 
sparge capetele. 

Somerset dădu din cap, atingându-și buzele cu degetul. 
Pentru Derry, era destul de limpede că tânărul duce nu avea 
nicio cunoștință asupra acestei chestiuni. Toţi cei prezenţi se 
întoarseră spre Fortescue, când acesta începu să molfăie din 
gura lui pe jumătate golită de dinţi, vădit încântat de atenţia 
primită. 

— Este o lege făcută pentru trădători, zise Fortescue. 
Îndelung pomenită prin anale, însă rar folosită, poate și pentru 
prerogativele permise prin ea. Cu sigiliul regelui pe Legea 
Anulării Drepturilor, un nobil devine om de rând. Titlurile sale 
sunt anulate, succesiunea lui este respinsă. Toate proprietăţile 
sale trec în posesia regelui. Este, pe scurt, moartea și 
prefacerea în cenușă a unei case nobiliare. 

— York nu va îngădui niciodată să fie promulgată, zise Derry 
imediat, la fel cum se exprimase și într-o întrevedere privată cu 
regina. 

Spre exasperarea lui, Sir John agită un deget în direcţia sa, 
zâmbind. 

— Legea a fost creată împotriva celor mai grave ameninţări 
asupra Casei Regale, master Brewer. Cei care au trecut-o în 
legea engleză au înţeles că vor fi ocazii când nu mai este timp și 
trădătorii ajung periculos de aproape de o izbândă. Nu sunt 
necesare prea multe probe. Cu toate că, la un moment dat, totul 
trebuie să ajungă înaintea Parlamentului, poate fi declarată lege 
validă și acțiunea poate începe după un cvorum al lorzilor și cu 
acordul regelui. 

Pentru ochii lui Somerset, Derry se scărpină pe frunte, de 
parcă ar fi căzut pe gânduri, prefăcându-se că ar fi auzit asta 
pentru prima dată. 

— Sir John a pregătit dispoziţia legală, rosti Margaret. Soţul 
meu este de acord să pună sigiliul său. Lorzii Percy și Egremont 
au pierdut la fel de mult ca și ceilalți prin moartea taţilor lor. 
Împreună cu dumneata, domnule Somerset, ei îi vor comanda 
pe Bravii soţului meu. 

Tonul reginei nu-i oferea nicio șansă de a refuza și Somerset 
își plecă fruntea. 


VP-191 


— Odată iniţiată, Legea Anulării Drepturilor nu mai poate fi 
împiedicată. Este o chemare la arme. Casa de York va cădea. 
Sau va lupta și totva cădea. 

Vocea-i tremura, și-așa și trebuia, își zise Derry. York va ieși la 
iveală ca un câine turbat când va auzi de asta, era convins. 
Regina va porni un război cu doar o foaie de pergament. 

Margaret continuă plină de entuziasm, căci după luni și ani de 
pregătiri sosise în sfârșit momentul mult așteptat. 

— Soţul meu va convoca un consiliu al lorzilor loiali, la 
Coventry, pentru citirea legii. Nu la Londra, domnilor. Coventry 
se află la opt kilometri și ceva de acest loc. Va fi în inima 
teritoriului nostru. Master Brewer, dumneata îi vei chema pe 
oamenii care și-au pus serviciul și viaţa în slujba Coroanei. 
Spune-le ce vrei, dar adu-i pe toţi, până la unul, pe teren și 
pune-i la antrenamente. Am un comandant pentru propriii mei 
Bravi, pe James Tuchet, baron Audley. Soțul meu va pleca la 
luptă el însuși, împreună cu armata sa. 

— || cunosc pe lordul Audley, răspunse Derry. Este un 
veteran, îmbătrânit sub arme, Înălţimea Voastră. Nu am nimic 
împotriva deciziei dumneavoastră. Totuși, trebuie să întreb dacă 
regele Henric se simte destul de bine pentru cele ce vor urma? 

Derry vorbea cu capul plecat, stânjenit. El și Margaret 
căzuseră de acord că va pune întrebarea cu toate că nu-i plăcea 
această parte a rolului său, nici minciunile pe care, cu siguranță, 
le va spune regina. Suveranul se remarca cel mai bine prin 
absenţa sa, astfel de chestiuni importante fiind hotărâte în lipsa 
lui. Derry aproape că simţea tăișul privirii lui Margaret. 

— Soțul meu e nerăâbdător, master Brewer. Starea sănătății 
sale a fost nestatornică, dar se înzdrăvenește pe zi ce trece. Să 
n-ai nicio frică pentru el. 

Dădu din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge ideea. 

— Am adus încă o încărcătură de lăncii și ghioage cu plumb 
pentru Bravii mei, depozitate sus, în magaziile din Kenilworth. 
Aș vrea să le vezi și să aranjezi ca lucrurile să fie duse acolo 
unde este nevoie de ele. intr-o lună, răspândește vestea acestei 
Legi de Anulare pentru York. li pui pe spionii tăi să-și facă 
treaba, pentru ca York și Salisbury să afle și ei. Atunci vor veni. 
Și vor fi așteptați. 

— Înălţimea Voastră! spuse Derry, acceptându-și ordinele. 


VP - 192 


Amintirile îl purtară către ultimul mare plan al Casei Regale, 
perfectarea unui armistițiu și găsirea unei soţii în Franţa, la 
schimb pentru teritoriile provinciilor Maine și Anjou. Derry fusese 
unul dintre arhitecţii planului, iar regina dinaintea sa era parte 
din rezultatul acestuia. Totuși, lordul Suffolk fusese ucis, Londra 
fusese invadată și aproape toate teritoriile engleze din Franța 
fuseseră pierdute. Îl străbătu un fior la gândul unei noi mișcări, 
menite să mute ţări și case nobiliare ca piesele pe o tablă de 
șah. Valurile provocate de catastrofa anterioară conduseseră 
spre locul unde se aflau acum. Și se tot împrăștiau. 

Punând deoparte îndoielile sale de moment, Derry se lăsă 
într-un genunchi, gest copiat instantaneu de Wilfred Tanner, în 
vreme ce Somerset și Sir John îl urmăreau cu atenţie. 

Margaret se însenină din nou la faţă, alungând expresia rece 
a autorităţii. 

— S-a pregătit o masă pentru voi toţi. Aș fi bucuroasă dacă aţi 
veni să-mi ţineţi companie. N-am nicio îndoială că aveți întrebări 
de pus. Vă rog, urmaţi-l pe majordomul meu și mă voi alătura 
vouă la masă. 

e 

În acea seară, după ce clopotele au bătut de vecernie în 
capela castelului, Margaret l-a trimis acasă și pe ultimul dintre 
cei veniți să o viziteze în acea zi. Văzuse cel puţin douăzeci de 
soldați și de seniori, precum și negustori, cărora li se dăduse 
însărcinarea de a procura arme și provizii pentru cele două 
oștiri. Fetele lor roiau parcă pe dinaintea ei pe când mergea cu 
un mic opaiț de-a lungul coridorului, spre apartamentul soţului 
ei, sus, în turnul dinspre răsărit al castelului. 

Murmură un salut către gărzile de la ușile lui Henric, 
strecurându-se înăuntru și trecând prin camerele din faţă. 
Singurul sunet auzit era fâșâitul rochiei sale și bătaia ușoară a 
pantofilor ei din piele pe dalele din piatră. 

— Cine-i acolo? întrebă Henric din interior. 

Margaret zâmbi obosită auzindu-i vocea. Era o zi bună dacă 
era treaz și atent. Regele Henric avea un somn extraordinar de 
îndelungat și putea ajunge ușor să fie cu totul nesimţitor pentru 
o zi întreagă. Cele câteva ore de trezie și le petrecea adesea în 
capelă, cu mâinile împreunate strâns înaintea sa. Puteau trece 
săptămâni și luni întregi fără să se vadă mai mult decât un licăr 
de viaţă în afara acelor mișcări, când mâncarea și băutura erau 


VP - 193 


consumate fără niciun semn de recunoaștere, iar ochii-i erau 
orbi. Momentele mai bune veneau încet, precum un om 
trezindu-se după un somn adânc. Pierduse șirul ocaziilor când 
vigoarea-i revenise, iar ea își făcuse speranţe, doar pentru a 
dispărea din nou. Oricând îl putea găsi îmbrăcat și vivace, 
vorbind cu însufleţire despre planurile lor. Astfel de episoade de 
revenire ţineau o zi, o săptămână ori chiar o lună înainte ca 
starea de prostraţie să-l copleșească din nou, și-atunci se 
îndepărta iarăși și rămânea pierdut. Regina nu știa niciodată ce 
va găsi noapte de noapte. 

Încă mai jelea moartea dragostei pentru el. Nu-i dispăruse 
într-o singură noapte și erau momente când mai simţea niște 
scântei de afecțiune în mijlocul tristeţii tot mai reci. Din câte-și 
amintea, îi fusese mai mult ca o mamă decât o soție. Poate că 
acesta era și tâlcul lucrurilor. La fel ca mai toate, dragostea ei 
pentru Henric fusese lăsată să piară în decursul anilor, deșirată 
și scoasă fir cu fir, până când nu mai rămăsese nimic. Lucrul 
ciudat era că nu conta. Fie că-i era o mamă sau o soață, știa că 
nu se va odihni decât după ce dușmanii lui se răceau în 
mormânt. York nu-i mai lăsase altceva și-l învinuia pentru că-i 
băgase lui Henric capul din nou sub apă. Când își amintea cum 
fusese Henric înainte de St Albans, promisiunea strălucitoare din 
ochii lui de atunci, inima i se frângea din nou de durere. | se 
dăduse o șansă să trăiască, să fie în viaţă, iar York i-o furase, 
ținându-l în necazul lui până nu mai rămăsese nimic. 

— Henric! Sunt eu, Margaret! zise ea. 

Spre surprinderea sa, era așezat pe pat, în capul oaselor, cu 
cărți și hârtii împrăștiate în dezordine în juru-i. 

— Ceva mai devreme am auzit voci bărbătești. Am vrut să mă 
ridic și să ies afară, dar... 

Clătină din cap, incapabil să explice letargia care-i îngropase 
voinţa și făcuse ca o îndeletnicire simplă să dureze un veac. 

Margaret își aranjă rochia sub ea și se așeză lângă el, uitându- 
se peste hârtiile din jurul lui, de pe cuvertură. El îi pricepu 
interesul și făcu un semn cu mâna asupra lor. 

— Legi ale Anulării Drepturilor, draga mea. Și Marea Cartă, 
lângă piciorul meu. Am pus să mi se aducă, deși nu-mi amintesc 
când le-am cerut. 

Margaret își ascunse iritarea începând să le adune. Jură că-l 
va pedepsi pe slujitorul care-i adusese soţului ei documentele. 


VP - 194 


Poruncise ca, în condiţii de maximă confidenţialitate, un mare 
număr de hrisoave să fie luate din arhivele din Londra, 
ascunzându-le pe cele pe care le voia cu adevărat între alte 
câteva sute. Pentru ca, în cele din urmă, actele vitale să ajungă 
în mâinile lui Henric, și nu ale sale. 

— Eu le-am cerut, Henric. N-am vrut să mai fii deranjat cu 
niște hârtii oarecare, atât timp cât încă nu te simţi bine. 

— Nu, mi-au stârnit interesul, spuse el cu voioșie. Mi-am 
petrecut ziua citindu-le. Aceste Legi ale Anulării Drepturilor 
alcătuiesc adevărate poveşti de groază, draga mea. Încă mă 
trec toți fiorii gândindu-mă la consecințele lor. Ai citit 
consemnările execuțiilor Despenserilor!!? Tatăl a fost tăiat în 
bucăți și mâncat de câini, fiul... 

— Nu doresc să ascult asta, Henric, răspunse Margaret. Sunt 
convinsă că au meritat tot ce s-a abătut asupra lor, dacă s-au 
ridicat împotriva regelui lor de drept. 

— Cred că au fost de partea lui, Margaret. Despenserii l-au 
sprijinit pe cel de-al doilea rege Eduard, dar după ce a fost 
promulgată împotriva lor Legea Anulării Drepturilor, fiul a fost 
înșfăcat, apoi pielea i-a fost crestată cu cuțitul cu versuri 
împotriva păcatului, apoi... 

— Henric, te rog! Ajunge! Mă faci să mă treacă fiorii când aud 
astfel de lucruri. Ar trebui să te odihnești, nu să-ţi stârnești 
gândurile cu închipuiri îngrozitoare. Cum vei dormi acum, cu 
astfel de imagini în minte? 

Regele părea abătut. 

— Cum spui tu, Margaret. Îmi pare rău. N-am vrut să te 
amărăsc. Am să le pun deoparte. 

Margaret continuă să adune hârtiile într-un teanc mare, 
luându-le sub braţ. Unul din teancuri era prins într-o clemă 
veche, de fier și-i ciupi degetul, făcând-o să suspine de durere. 
Picături roșii de sânge se scurseră de pe vârf și-l văzu pe soţul ei 
oftând și privind în altă parte. Își supse degetul, mâniată pe ea 
însăși, observând o pată roșie rămasă pe cuvertura albă. După 
St Albans, soțul ei dezvoltase o spaimă teribilă la vederea 
sângelui. El nu observase încă pata, dar, când se va întâmpla 
asta, nu va mai dormi. 


11 Războiul Despenserilor (1321-1322) a fost o răscoală a baronilor împotriva regelui 
Eduard al II-lea al Angliei, fiind alimentată de opoziția față de Hugh Despenser cel 
Tânăr, favoritul regelui (n.tr.). 


VP-195 


Luând hârtiile cu ea, Margaret scormoni prin cufărul așezat la 
capătul patului ei și scoase pături și o altă cuvertură, matlasată 
și groasă, rezistentă la frig. 

— Stai așa, dragule! spuse ea, mișcându-se cu o iuțeală 
neșovăitoare. Îi scoase cuverturile și le înlocui, zărindu-i 
picioarele dezgolite pe sub așternut. Henric se întinse, cutele 
încordării dispărând de pe faţa lui. Căscă, iar Margaret se lăsă 
încă o dată jos ca să-l mângâie pe frunte. 

— Vezi? Te-ai istovit singur, zise ea. 

— Dar n-ai să-mi iei lumina, nu, Margaret? Nu-mi place să mă 
trezesc în întuneric. 

— Am s-o las aici, lângă patul tău. Servitorii tăi sunt mereu 
gata să-i chemi. 

Ea continuă să-i mângâie fruntea și ochii lui se închiseră. 

— Te iubesc, Margaret, murmură el. 

— Știu, spuse ea. 

Și, fără niciun motiv, ochii i se umplură de lacrimi. 

Când respiraţia lui deveni uniformă și era acum sigură că 
adormise, regina duse hârtiile în altă cameră, unde așeză o 
lampă în apropierea mesei și se apucă să citească cu atenţie 
despre soarta familiei Despenser și rezultatele aplicării Legii 
Anulării Drepturilor Civile împotriva lor. Când citi că documentul 
vital fusese cerut de o regină franceză, sosită în Anglia pentru a 
se mărita cu regele Eduard al Il-lea, Margaret își îndreptă 
spatele. Istoria avea unele lecţii de predat și ea aproape că 
putea să-i audă vocea compatrioatei sale, venind din alt secol. 
Margaret nu se clinti din acel loc până-n zori, vrăjită și fascinată. 


19. 


Salisbury își tamponă faţa proaspăt bărbierită cu o bucată de 
pânză umedă, rece, închizând porii pielii și alinând înţepăturile 
provocate de briciul lui Rankin. În dimineaţa asta, nu mai făcuse 
niciun rămășag cu slujitorul său, îndurând în schimb bărbieritul 
într-o liniște deplină, până când se putu ridica și trimite 
servitorul la plimbare. La cei șaizeci de ani ai săi, Richard Neville 
își simţea vârsta. Petrecea o oră în fiecare dimineaţă nădușind 
în timp ce făcea mișcare, pentru a menţine puternic braţul cu 


VP - 196 


care mânuia spada. Nu fusese niciodată un bărbat corpolent și 
cu toate că pielea de pe fălcile sale se lăsase, formând riduri 
adânci, nu exista grăsimea care să le rotunjească. Chiar și așa, 
vârsta era ceva istovitor, indiferent cât de mult se străduia să-i 
încetinească avansul. A fost o vreme când fiecare decizie era 
limpede și când putea vedea până departe, știind precis ce voia 
și care era cea mai bună cale de a obţine asta. Acum nu putea 
decât să clatine din cap în amintirea tinereţii. Viaţa fusese mai 
simplă, cândva, pe când sarcina sa era să-și menţină familia 
puternică și să-și ramifice arborele genealogic Neville prin 
casele nobiliare ale Angliei. 

Soaţa sa, Alice, dădu buzna în încăpere, iar Rankin se strecură 
afară, ea observând starea de spirit a soţului ei în vreme ce 
așeza pe un dulap un castron cu mere proaspete. Castelul 
Middleham era binecuvântat cu niște livezi frumoase, iar cidrul 
preparat acolo era destul de bun pentru a putea fi vândut. Insă 
era ceva tipic la soțul ei să nu facă asta, lăsându-și servitorii să 
folosească după bunul-plac butoaiele cu cidru prin tainiţele 
castelului. 

Alice îl urmări pe Salisbury cum își șterge fața și gâtul. Putea 
vedea că era distras de ceva, căutând în jur un loc unde să pună 
pânza, până când se apropie și-o luă ea. 

— Pari tulburat, zise ea, întinzând mâna și atingându-l pe 
braţ. 

Erau căsătoriţi de aproape patruzeci de ani și îmbătrâniseră 
împreună în ceea ce el numea „hăţurile blânde”. Folosea 
această expresie de multe ori - una dintre multele menite s-o 
amuze - doar ca s-o vadă zâmbind. Umorul poate că-l părăsise 
în decursul anilor, însă amintirea glumelor și afecțiunea 
rămăseseră. 

— Este, oare, de mirare, cu atâtea lucruri care mă apasă? 
murmură Salisbury. 

Stând lângă fereastră, putea vedea ogorul auriu din jurul 
Middleham-ului, întinzându-se până la orizont, populat de 
siluetele mici ale bărbaţilor și femeilor și cailor, tăind și adunând 
snopii de grâu auriu de pe pământul contelui. Într-o altă zi, 
priveliștea i-ar fi plăcut probabil, o imagine a lumii care-și vedea 
de muncă, așa cum și trebuia, cu bărbaţi scoțând roadele 
pământului și jinduind după câte-un clondir de bere, băut pe la 


VP - 197 


apusul soarelui. Primele semne ale toamnei colorau copacii în 
arămiu, dar privea prin toate acestea și mult mai departe. 

Nu era nevoie ca Alice să se întrebe care era sursa acestor 
frământări ale soţului ei. De când sosise mesagerul, cu două zile 
înainte, în castel se iscase zarva, alţi zeci de oameni ieșind din 
castel pe cai repezi spre a-i chema pe cavaleri și soldaţi, 
indiferent unde s-ar fi aflat. 

— Richard de York este lordul înaintea căruia m-am legat prin 
jurământ, spuse Salisbury. 

Vorbea aproape ca pentru sine, deși își întoarse capul și-i 
atinse obrazul soţiei sale. 

— Eu l-am ajutat să se ridice, destul de sus cât să poată lua 
tronul. lar la sfârșit, nu s-a întins după el. Dacă ar fi făcut-o, 
acum n-ar fi nicio ameninţare asupra noastră, nici șoapte despre 
această lege care ne-ar putea distruge pe toți. Blestemată să-i 
fie nehotărârea, Alice! De câte ori trebuie să-i fie înmânată 
coroana unui om înainte de a pune mâna pe ea? York s-ar fi 
putut înscăuna singur ca rege la St Albans, iar cu asta s-ar fi 
terminat totul. A fost prea sfios sau prea intimidat de zidurile 
abației din jurul lui. lar acum? Au trecut patru ani de pace și tot 
ce-am obţinut a fost să-l lăsăm pe rege să prindă puteri din nou, 
ori, mai bine zis, s-o lăsăm pe regina aceasta să-și întărească 
influența. Și-acum asta! Casa de York este zguduită până-n 
temelii prin Sigiliul regelui, iar eu nu am de a/es, Alice! Niciun fel 
de alegere. Trebuie să merg la luptă din nou. Trebuie să iau 
armele și să risc tot ce-am realizat, când asta ar fi trebuit 
rezolvat cu mult timp înainte. 

— N-ai să dai greș, Richard, spuse Alice cu convingere. N-ai 
dat greș niciodată. Din toate acţiunile tale, clanul Neville a 
prosperat, prin mâna ta și cu isteţimea ta. Ai fost un bun păstor 
pentru toată lumea... da, chiar și pentru cei care nu poartă 
numele nostru. Ai spus chiar tu că ai adunat mai mulți soldaţi 
decât și-ar fi permis orice altă Casă. N-ai stat cu mâinile în sân 
în anii de pace. Asumă-ţi toate astea, pentru precauţiunea care 
te-a făcut să aduni atâţia sub flamura noastră, în vreme ce alţii 
au picotit leneși. 

Salisbury mormăi, încântat că soţia sa îi spunea astfel de 
lucruri. Nu fusese niciodată un lăudăros, dar se bucura de 
aprecierea talentelor sale, chiar dacă astfel de lucruri erau 
rostite doar între patru ochi. 


VP - 198 


— Tatăl meu mi-a spus să nu lupt niciodată în aceeași bătălie 
de două ori, Alice. M-a avertizat că dacă înving, să mă asigur că 
mi-am zdrobit cu totul dușmanii, ca să nu se mai poată ridica 
vreodată. 

— Și dacă pierzi? întrebă ea. 

Salisbury zâmbi amintirii. 

— l-am pus și eu aceeași întrebare. A zis că dacă am pierdut, 
mi-am lăsat soarta în mâinile altora. Răspunsul a fost să nu 
pierd niciodată. 

Oftă, apoi dădu din cap. 

— Și iată-mă acum, gata să-l susţin pe York în război, când o 
singură lovitură sau o săgeată ar putea sfârși totul. Sunt prea 
bătrân pentru astea, Alice. O simt în încheieturile mele 
înţepenite, în gândurile mele încete. Asta-i o cale pe care pot 
păși doar oamenii mai tineri. Eu mai degrabă aș rămâne aici, în 
pace, să privesc cum sunt culese grânele. 

Alice îl cunoștea suficient de bine pe soţul ei ca să-și aleagă 
cuvintele cu grijă, zgândărindu-i vanitatea ca să-l scoată din 
această stare de spirit sumbră. 

— Poate că atunci ar trebui să-l lași pe fiul tău să-i conducă pe 
oameni. Ai vești despre întoarcerea lui Richard de la Calais? 
Dacă ar fi aici, știi că n-ar refuza, dragule. Ar duce flamurile 
Neville, împreună cu ale lui Warwick. 

Alice observă încruntarea de pe chipul soţului său. 

— Este un bun comandant, zise el. Îmi crește inima când îmi 
amintesc cum și-a condus oamenii la St Albans. 

— Și ai tăi, dragule. L-au urmat când a pus să se sune din 
trâmbiţe. Mi-ai spus cât de bine-i stătea în roșu. 

Salisbury își mușcă buza de jos la această amintire, 
semeţindu-și ușor bărbia atunci când ridică privirea. 

— Totuși, e încă foarte tânăr... și poate nu destul de abil în 
tinereţea lui, spuse el. 

Alice își ascunse zâmbetul și dădu din cap. 

— Și a petrecut trei ani în Franţa, în vreme ce am ţinut sub 
ochi toate uneltirile de pe la curtea acestui Lancaster. Nu, eu ar 
trebui să comand, Alice. Va veni și vremea lui Warwick, nu peste 
multă vreme. Dar nu el a venit la mine cu veștile despre acești 
Bravi ai Reginei, care mărșăluiesc și se antrenează. Despre 
acești Bravi ai Regelui, călărind prin nord și adunând arcuri și 
lănci și ghioage de fier. Unde-am fi fără oamenii plătiţi de mine 


VP - 199 


să-mi spună despre aceste lucruri? Am fi pierduţi, Alice! Numai 
Dumnezeu știe dacă regele-și va mai părăsi vreodată patul. De 
vreun an, n-am pe nimeni la Kenilworth să-mi spună cum o 
duce. Doi tineri zdraveni, uciși amândoi în accidente? Tânărul 
John Donnell a fost găsit spânzurat, de mâna lui, când eu îl 
știam drept un suflet vesel, fără toane rele de niciun fel? Sir 
Hugh Sarrow, găsit mort într-o casă de proastă reputaţie? A fost 
ciudat ca un astfel de om să se aleagă cu o asemenea rană în 
patul său, Alice. Am știut cu doi ani înainte că trebuia să adun 
cavaleri și soldați bine înarmați, indiferent cât de mult a costat. 
Au încercat să-mi scoată ochii. Cu toate astea, am știut. Dacă 
mă voiau orb, asta însemna că era ceva ce nu trebuia să văd. 
Nu, regina-i de vină, această scorpie, ea se află în spatele 
acestei primejdii, nu Henric. Bietul om e terminat și se află la 
cheremul ei și la cel al curtenilor și consiliului. N-am nicio 
îndoială că pe fiii lui Percy încă-i mai roade moartea tatălui lor. 
Au plănuit asta, iar eu trebuie să le răspund, ori îmi voi vedea 
munca de-o viaţă pusă pe foc. 

— Prea bine, Richard, spuse Alice. Mă bucur că ai spus-o. 
Nădăjduiesc că vei avea grijă de fiul nostru, nu? 

— Pe cât de bine voi putea, răspunse el. Cu voia Domnului, o 
vom scoate la capăt. 

Işi plecă ușor fruntea, astfel că umbrele-i jucară prin ochi. 

— lţi spun, Alice, dacă Henric trebuie să cadă, n-am să mă 
dau în lături, așa cum a făcut York. Nu când casa și titlurile mele 
sunt în pericol. Voi lovi ca să pun capăt acestui război al 
șușotelilor și secretelor. Pentru că dacă York e zdrobit, Salisbury 
va fi următorul... și apoi Warwick. O Lege a Anulării o va urma 
pe alta și vom fi nimiciţi în Anglia. Mai bine mor decât să îngădui 
una ca asta! 

— Vulpe bătrână, zise ea, cuibărindu-se în îmbrăţișarea lui, 
astfel că el o cuprinse cu braţele, rezemându-și bărbia pe 
creștetul capului ei. Întoarce-te cu bine înapoi, după ce se 
termină totul. Asta-i tot ce-ţi cer. 

— Așa am să fac, făgădui el, respirând adânc, cu buzele lipite 
de părul ei. 

O putea simţi tremurând sub atingerea sa. 

— Sst! Nu te teme, dragostea mea! Am trei mii de oameni... 
iar York, încă două mii. Fiul nostru va aduce o mie două sute de 
oșteni în tunicile lor roșii, aproape jumătate din garnizoana sa 


VP - 200 


de la Calais. Șapte mii de oameni, Alice! Și nu-i vorba de țărani, 
obișnuiți cu mânuitul secerii și săpăligilor, ci de soldaţi 
adevăraţi, în zale. Un cuţit din fier, dragă, pentru a lovi sau opri 
forțele reginei. N-am fost chemaţi noi la Marele Consiliu din 
Coventry? Prin ordinul direct al regelui, am permisiunea de a-mi 
conduce armata peste tot, prostindu-i și mai mult prin 
îngăduirea acestui lucru. Nu ne vom deplasa noaptea, ci ziua în 
amiaza mare, adunându-ne la porunca regelui. iți spun, înainte 
să dea prima brumă am să-i nimicesc pe acești dușmani. Am să- 
i pun pe fugă și-am să-i împrăștii ca pe seminţele proaste din 
familia proastă din care se trag. Pe onoarea mea, Alice, așa am 
să fac! 
e 

Lăsase marea cu vreo treizeci de kilometri în urmă, dar 
Warwick încă îi mai simţea mirosul impregnat în hainele sale, 
acel amestec de umezeală și sare, care, cumva, reușise 
întotdeauna să-i ridice moralul. Pielea-i fusese biciuită de stropii 
de apă în timpul traversării din Franţa și putea simţi încă gustul 
ei amar pe antebraţul dezgolit. Aflat în cercul de torţe, ridică o 
carafă de cositor și toastă împreună cu oamenii, pe când Eduard 
de Hotare trimitea la podea, pe spate, încă un cavaler 
bombănitor. Prima lor seară pe teritoriul englez, după aproape 
patru ani, fusese mult mai lungă pentru cei șase sute de oameni 
din Calais. Unii dintre ei vărsaseră lacrimi sau începuseră să 
danseze odată ajunși pe pământul strămoșilor lor, aplecându-se 
să-l atingă sau să-l bată cu palma sau să ia o mână de țărână ca 
s-o pună într-o pungă. Suferiseră la căderea Franţei, cu zece ani 
înainte, precum și în anotimpurile când rămăseseră fără plată, 
când întreaga Anglie părea că luase foc. Nu erau tineri, niciunul 
dintre ei, ci niște veterani încărunţiţi, unul și unul, cărora li se 
refuzase de prea multă vreme confortul unui cămin ca să-și mai 
amintească de orice urmă de tihnă. Comandantul lor, Andrew 
Trollope, fusese nevoit să-și șteargă lacrimile din ochi când 
Warwick îi spusese că, în sfârșit, se va duce acasă. 

Warwick privi încântat când fiul lui York se lăsă jos, ferindu-se 
de un ciomag răsucit frenetic și apucă piciorul omului cu mâna 
sa liberă, răsturnându-l și trimițându-l clătinându-se și lovindu- 
se de alţi doi. Într-o luptă exista întotdeauna un pericol, chiar și 
într-una cu bâte în loc de ghioage sau săbii. Totuși, la numai 
câteva luni după ce împlinise optsprezece ani, Contele de 


VP - 201 


Hotare îi făcea pe cavalerii mult mai experimentați să pară niște 
copii, iar privitorii îl iubeau pentru asta, aclamând la fiecare 
lovitură. Warwick îl putea auzi pe Eduard râzând în coiful său, 
surprinzător de puternic și de grav pentru cineva atât de tânăr. 
Nu era pentru prima dată când Warwick era nerăbdător să vadă 
faţa lui York, când va da ochii cu fiul său. Având peste un metru 
nouăzeci, o statură de uriaș, Eduard îl depășea în înălțime chiar 
și pe tizul său legendar, regele cunoscut sub numele de 
„Picioare-lungi”!?. Warwick fusese nevoit să-i tocmească pe cei 
mai buni meșteri de armuri din Franţa doar pentru a-l îmbrăca 
pe conte în fier, pe măsură ce creștea. Totuși, dacă alţi flăcăi s- 
ar fi vlăguit din cauza unei astfel de creșteri, contele ajunsese la 
maturitate crescând printre veteranii din Calais, antrenându-se 
cu ei în fiecare zi și învățând toate trucurile parșive pe care i le 
puteau arăta ei pentru câmpul de luptă. 

Warwick vedea cum doi dintre cei mai loiali însoțitori ai 
contelui îl aclamau împreună cu ceilalţi, privind fiecare mișcare 
cu ochi de cunoscători. Fierarul, Jamieson, era unul dintre cei 
câţiva uriași pe care îi cunoscuse vreodată Warwick, totuși și 
acesta trebuia să se uite în sus la conte când se întâlneau. Sir 
Robert Dalton preluase organizarea exerciţiilor cu spada pentru 
întreaga garnizoană din Calais, susținând că nu văzuse în viaţa 
lui atâta rugină și lenevie. Loialitatea lor faţă de fiul lui York era 
vizibilă și evidentă, amestecată cu mândrie când îl priveau 
luptând. Contele va fi o adevărată teroare pe câmpul de luptă, 
Warwick era sigur de asta. Era mai înalt decât majoritatea 
bărbaţilor în putere și prima lovitură venea cu o asemenea forță 
încât nu mai era nevoie de încă una. 

Aflat lângă Warwick, căpitanul Trollope rânjea bucuros, deja 
beat din cauza berii și miedului, găsite în prima tavernă de pe 
coastă din acea dimineață. Oamenii din Calais apăruseră și ei 
destul de repede ca să rostogolească butoaiele de-a lungul 
străzii, lăsând marea în urma lor. 

— Nimeni nu mai pune rămășag împotriva lui, zise Trollope, 
ridicându-și stacana și ciocnind-o de a lui Warwick. In sănătatea 
ta, domnule! Am câștigat un rămășag pe cinstite, din prima, dar 
acum? Nici măcar când se ia de piept cu trei sau patru deodată. 


12 Eduard |, cunoscut sub această poreclă pentru statura sa mare și membrele lungi, 
dar și sub numele de „Ciocanul Scoţienilor”, a fost regele Angliei din 1272 și până în 
1307 (n.tr.). 


VP - 202 


Ultimul dintre cavalerii care mai luptau văzu ocazia de a-l 
prinde de picior pe tânărul conte. Se aruncă asupra lui, doar 
pentru a se trezi azvârlit cu totul în aer și căzând cu un zăngănit 
metalic care-l lăsă ameţit. Mâinile i se mișcau nevolnice, precum 
picioarele unui gândac întors pe spate. Mulțimea de soldaţi 
izbucni în urale, iar Warwick se amuză când contele de Hotare 
veni clătinându-se spre ei pentru a se lăsa cu zgomot pe iarbă, 
lângă el. Gâfâia, căldura ieșind din el în valuri, ca și cum ar fi 
stat cu toţii aproape de un cuptor. Warwick îi văzu pe Sir Robert 
și pe Jamieson ridicându-se de la locul lor, în cercul de torţe, și 
alăturându-se tânărului lor comandant. El făcu semn să li se 
aducă noi carafe cu bere celor trei. 

Fiul lui York se luptă cu coiful său și se plânse cu un glas 
înăbușit că obiectul se strâmbase. Se chinui să-l dea jos, până 
când metalul scârțâi și ceva pocni, descoperindu-i fața roșie și 
coama de păr negru. 

— Pentru Dumnezeu, am crezut că n-o să-mi mai iasă 
niciodată! Trebuie să-mi pun armurierul să-l verifice înainte să-l 
port iar. Ai văzut, Richard? Căpitane Trollope? Ah, Sir Robert! 
Șezi lângă mine, dacă poftești! Ai văzut ultima rundă? Aș fi 
putut să-l arunc peste hambar. Aproape că mi-a luat piciorul, 
dar n-a fost destul de puternic să-l ridice. 

Warwick simţi berea în respiraţia contelui, dulceagă și 
puternică. Lăsă o carafă plină în mâinile înzăuate, privind 
amuzat cum Eduard o sorbi până la ultima picătură și apoi își 
tuguie buzele să nu lase spuma să se scurgă. Era ciudat să 
privești spre el, când ședeau amândoi. De la ultima sa creștere 
iute, Eduard începuse să pună mușchi pe el, iar asta-i făcea pe 
luptătorii experimentați să prefere să-și privească cizmele în 
prezența lui. Laolaltă cu tinereţea sa, asta l-ar fi transformat în 
ceva înspăimântător, dacă n-ar fi fost natura sa bună. Trollope îl 
comparase nu de puţine ori cu buldogii din Calais, niște câini 
uriași, aduși acolo din Anglia, de prăsilă, cu un veac și ceva în 
urmă. Dihaniile masive n-aveau niciun dram de răutate în ei, 
poate și pentru că niciun alt câine nu-i putea face să le fie frică. 

În vreme ce pe Warwick îl rodeau scrisorile trimise de tatăl 
său, care-l chemase acasă, fiul cel mare al lui York părea să 
considere că totul era doar o aventură măreaţă, având în esenţă 
dorinţa de a-și vedea iar tatăl și mama. Warwick clipi când 
Hotare scoase un râgâit zgomotos, întrebându-se dacă nu 


VP - 203 


cumva ar trebui să-i amintească faptul că manierele de 
garnizoană nu puteau fi tolerate în cercurile nobile. Warwick 
clătină din cap cu un zâmbet ironic. La cei treizeci de ani ai săi, 
nu era tatăl lui Eduard, nici tatăl vreunui alt tânăr, cu toate că 
poate și-ar fi dorit asta. Avea două fiice, de care avea grijă soţia 
sa, iar când privea la măreţul cal de tracţiune al fiului lui York, 
era greu să nu simtă o undă de regret. Lăsă tristețea deoparte. 
Avea destul timp să facă un ciopor de băieţi și, de fapt, Eduard 
se purta ca un frate mai tânăr, căutând aprobare pentru tot 
ceea ce făcea. 

Warwick și căpitanul Trollope schimbară o privire amuzată pe 
când contele goli alte două carafe la fel de mari ca prima, berea 
scurgându-i-se pe bărbie și pe piept. 

— Eduard, ne trezim și plecăm în marș mâine, în zori, zise 
Warwick. Îţi va fi greu să rămâi în șa cu atâta bere în tine. 

— Am o sete de pomină, asta-i tot, răspunse el, făcând semn 
să-i fie adusă o a patra. Ți se usucă gâtul când tot trebuie să 
ridici bărbaţi în aer. 

Warwick chicoti, renunțând. Din experienţa sa, știa că a doua 
zi îl va găsi pe conte văicărindu-se și întrebând de ce nu-l 
opriseră, pe când, de fapt, nu era niciodată ușor de oprit. Cu 
toată veselia lui nestăvilită, Eduard avea un temperament bine 
echilibrat și strunit. Oamenii simțeau asta și se ţineau la 
distanţă. La fel ca buldogii din Calais, nimeni întreg la minte nu- 
și dorea să vadă acea stăpânire de sine scăpată de sub control. 

Spre surprinderea lui Warwick, Eduard își vărsă în iarbă cea 
de-a patra carafă cu bere și-l izgoni pe servitorul gata să i-o 
reumple. 

— Prea bine, destul! Mi se învârte capul deja și n-am să fiu eu 
mocăitul care să-i ţină-n loc pe toţi mâine-dimineaţă. Câte zile 
de drum sunt până la Ludlow, când îl pot vedea pe tata? 

— Opt sau nouă, depinde de cum e drumul, răspunse 
Warwick. Drumurile sunt bune și am putea face vreo treizeci și 
doi de kilometri pe zi, dacă o tăiem spre vest, trecând de 
Londra. 

— Atunci o să fie opt, zise tânărul, închizând ochii o clipă, 
ameţit de la bere. Tatăl meu are nevoie de acești oameni și-i voi 
sta alături. Eu am să stabilesc ritmul, Warwick! Va trebui să-ţi 
potrivești pasul după al meu! 


VP - 204 


Warwick acceptă lăudăroșenia fără să comenteze, știind că 
Hotare era mai mult decât în stare să se ţină de cuvânt. 
Arhivarii de la Calais îi explicaseră ce însemna Legea Anulării 
Drepturilor Civile. Amenințarea asupra Casei de York putea fi 
făcută să-l includă pe Contele de Hotare laolaltă cu tatăl său. 
Proprietăţile și averea deținute deja de Eduard îi puteau fi 
confiscate și se putea alege cu suferința și mai atroce de a-i fi 
refuzat numele de York și titlul la duce, la care aspira și 
nădăjduia să-l moștenească. 

Căpitanul Trollope se foi, mișcându-și picioarele amorţite. La 
cei cincizeci de ani ai lui, se simţea bătrân și aproape la fel de 
mult acoperit cu mușchi precum un munte, în comparație cu 
Warwick și cu fiul lui York. Totuși, cei doi tineri îl aduseseră 
acasă în Anglia și le era profund recunoscător pentru asta. 

— Mă rog, domnilor, ca legea să poată fi anulată fără să fie 
nevoie să recurgem la arme. Am auzit de St Albans, chiar și 
acolo, în Franţa, cum l-a salvat York pe rege dintre sfătuitorii lui 
întunecaţi, smulgându-l din strânsoarea lor și aducându-l la 
abație pentru a primi sanctuar. A fost o faptă nobilă. Tatăl 
regelui l-ar fi iubit pe cel care i-a salvat fiul, nu mă îndoiesc de 
asta. 

— ÎI cunoșteai pe regele Henric? zise Warwick arcuindu-și 
sprâncenele. 

Căpitanul dădu din cap. 

— Eram doar un copil când a murit, domnule, dar mi-aș fi 
dorit să-l cunosc. N-a mai existat niciodată un om mai de 
nădejde decât bătrânul rege Hal, care a cucerit Franţa pentru 
noi. 

— Deși e la fel de sigur că oameni precum Somerset și Suffolk 
au pierdut-o, răspunse Warwick. Adevărul este așa cum ţi-am 
spus eu. Regele Henric este doar un băietan, cu toate că arată 
ca un bărbat. Este înconjurat de curteni și lorzi care acţionează 
în numele său, fiecare închipuindu-se rege. Tatăl meu, Salisbury, 
cunoștea acest adevăr când i-a zdrobit pe Percy și Somerset. 
Acum S-au înfoiat iarăși, niște îngâmfaţi stârniţi și ridicaţi de o 
regină franceză. 

Căpitanul Trollope se înroși și privi în altă parte, evitând 
răspunsul. În vremuri normale, regina Margaret era ţinută în 
afara oricăror învinovăţiri sau critici, considerându-se că se afla 
mult prea departe de manevrele sordide ale lorzilor și curtenilor 


VP - 205 


din Anglia. Chiar și sugestia de critică îl făcu pe căpitan să se 
simtă  stânjenit. Înainte ca Warwick să-i poată netezi 
sensibilităţile sale șifonate, Eduard vorbi. După atât de multă 
bere băută, vorbea cam tare, cu toate că nu-și deschisese 
pleoapele. 

— Dacă se vor promulga legile, acestea ar trebui îndreptate 
împotriva lui Percy, Egremont și Somerset. Taţii noștri au retezat 
capetele șerpilor, însă odraslele lor le-au luat locul. Mai bine să 
ștergem aceste nume din Anale, ca să nu se mai ridice 
niciodată. Nu voi face această greșeală, când totul se va fi 
terminat. 

Atunci își deschise ochii înroșiţi și privi mânios la cei din jurul 
său. 

— Tatăl meu l-a salvat pe rege și-ar face-o din nou, însă a 
arătat milă faţă de Casele care ar fi trebuit să fie 
desproprietărite și desființate. Eu n-o să am îndurare. 

Urmă un moment de tăcere, iar Warwick strânse tare din 
buze, cu toate că discursul arogant al tânărului îl iritase până 
peste poate. Spre surprinderea sa, căpitanul Trollope îi 
răspunse: 

— Englezii din Calais vor sta alături de voi, domnilor. Am făcut 
acest legământ. Nu împotriva regelui, desigur, fapt el însuși unul 
de trădare, ci cu siguranţă împotriva celor care se folosesc de 
numele lui. 

Warwick observă preocuparea bărbatului vârstnic, copleșit de 
aceste discuţii despre politică și Case nobiliare. Nimic nu era 
mai simplu decât un dușman clar, pe care să-l înfrunţi și să-l 
zdrobești. 

— Regele Henric nu va fi pe câmpul de luptă, spuse Warwick 
apăsat. E ca un copil, sau călugăr, dedicat rugăciunilor și 
somnului de la răsăritul soarelui și până noaptea. Nu trebuie să 
vă temeţți pentru loialitățile voastre sau legămintele voastre, cât 
timp regele Henric doarme în pace la Kenilworth. Tot ceea ce ne 
așteaptă este să-i înfruntăm și să-i spulberăm pe cei care 
domnesc în numele lui, după cum spuneţi. Vom merge la Ludlow 
și atunci vor veni la noi. Va fi o treabă aprigă și sângeroasă, dar 
rămânem în picioare după ce o facem. 

— Îi vom distruge, adăugă Eduard, așezându-se la loc pe 
pământ și căscând. Și York va merge mai departe. Atunci am să- 
mi amintesc de prietenii și... dușmanii mei. 


VP - 206 


Mesagerul ajunse la Kenilworth la miezul nopţii, ridicând în 
picioare castelul și scoțând-o pe regina Margaret din patul ei. 
Încă îmbrăcată în cămașa de noapte, îl primi pe tânăr în sala de 
audiențe, cu părul legat și fața îmbujorată de somn. 

— Înălţimea Voastră, am un mesaj de la baronul Audley. Mi s- 
a spus să vă spun cuvântul „Răzbunare”. _ 

În pofida tensiunii, Margaret chicoti. Își dăduse seama că 
numai Derry Brewer ar fi putut sugera numele mârţoagei sale 
dragi pentru o chestiune atât de serioasă. Mesagerul îi adresă o 
privire tâmpă. 

— Atunci, vorbește, zise ea. Am înțeles. 

Călărețul era un om cu experienţă. Își închise ochii și recită 
cuvintele pe care i se spusese să le memoreze, să nu riște 
interceptarea mesajului dacă acestea ar fi fost scrise. 
Necunoscut lui, un alt mesager va apărea în decurs de o oră, 
aducând același mesaj, măsura de siguranţă a lui Derry dacă 
vreunul dintre ele se pierdea. 

— Înălţimea Voastră, Salisbury s-a pus în mișcare. A început 
să mărșăluiască spre sud, spre Ludlow. Bravii Reginei i se vor 
pune în cale, împiedicându-l să-și unească forțele cu cele ale lui 
York. Lordul Audley solicită respectuos ca Buckingham, Percy, 
Egremont și Somerset să fie informaţi, iar Bravii Regelui să fie 
pregătiţi pentru bătălie. Dumnezeu să vă binecuvânteze și mult 
noroc! 

Mesagerul își deschise ochii, transpiraţia curgându-i în valuri 
de ușurare după ce-și îndeplinise misiunea. 

— Te întorci la lordul Audley? întrebă Margaret. 

Tânărul dădu din cap, ţinându-se drept, în pofida oboselii sale. 

— Atunci spune-i că Percy și Somerset se află cu Bravii 
Regelui, în apropiere de Coventry, înarmaţi și gata de marș. 
Buckingham și cu soțul meu vor pleca la rândul lor la luptă. 
Transmite-i lui Audley binecuvântările Domnului și multe urări 
de bine și noroc. Asta-i tot! Am să pun să fii hrănit și să te 
odihnești, însă timpu-i scurt. Majordomul meu va găsi ceva 
pentru tine, să-ţi dea ca hrană de drum. 

— Sunteţi prea bună, Înălţimea Voastră, răspunse mesagerul 
obosit, închizându-și din nou ochii în timp ce repeta mesajul 
murmurând, spre ţinere de minte. 


VP - 207 


Părăsi încăperea aproape în fugă, lăsând-o pe Margaret 
mușcându-și buza și gândindu-se la ce-ar trebui să spună ca să-l 
stârnească pe soțul ei. Henric era cheia tuturor lucrurilor și nu 
mai îmbrăcase armura de la St Albans. 


20. 


Bravii Reginei erau un grup pestriţ, își zicea în sinea lui 
baronul Audley. Mulţi dintre ei fuseseră crescuţi în comitatul 
său, Cheshire, dar și în Shropshire și în comitatele din 
împrejurimi, aduși de prin sate, câte doi, câte trei, cu zecile. Unii 
dintre ei erau cavaleri rătăcitori, fără blazon sau livrea, având 
doar lebăda argintie a reginei prinsă la piept. Cel puţin acești 
oameni erau antrenați pentru bătălie, chiar dacă erau prost 
echipați. Ceilalţi erau ţărani și fierari, zidari, măcelari și 
boiernași. Erau veniţi din toate categoriile sociale, loiali doar 
regelui, având în comun ura faţă de York. 

Derry Brewer era legătura dintre ei, toţi, chibzui Audley, 
privindu-l pe șeful spionilor galopând pe bidiviul său osos pe 
câmp, îndreptându-se spre el. Brewer mersese prin sate și 
pusese la punct posturile sale de recrutare, chemându-i pe cei 
de încredere să-i apere pe rege și regină. Împreună cu Wilfred 
Tanner, Derry călărise până la fermele izolate, acceptând 
crestăturile pe răboj ale fiilor și fraţilor și taţilor, ale oricui voia 
să-și facă o reputație primind în schimb insigna de argint. 
Misiunea lui Audley în lunile trecute fusese aceea de a-i 
transforma pe băietani și pe boiernași în soldați. Unii dintre ei 
fuseseră în grija sa pentru mai bine de jumătate de an sau chiar 
mai mult, în vreme ce majoritatea recruţilor nu știau încă de 
care capăt se prinde o suliță. Ceea ce nu putea duce decât la 
haos, dar, pe măsură ce și-au adunat forţele în săptămânile de 
dinainte, Audley descoperise că Brewer putea fi un sfetnic 
destul de folositor. Păcat că toate amintirile sale despre marile 
bătălii erau atât de personale, cu puţină știință despre tacticile 
curajoase de pe câmpul de luptă. Pe vremea tinereţii sale, 
Brewer fusese pedestraș, fără a avea o perspectivă asupra 
bătăliei mai bună decât rândurile de dinaintea și dinapoia lui în 
timpul marșului. Poate că din acest motiv refuzase Derry o 


VP - 208 


funcție oficială în rândurile Bravilor, spunându-i lui Audley că își 
asumase deja prea multe roluri și nu mai putea îndeplini încă 
unul. Baronul zâmbi, amintindu-și de obrăznicia lui, când Brewer 
își struni bidiviul lângă el. 

— Progresează destul de bine, domnule, zise Derry 
descălecând. N-am mai văzut atât de mulţi laolaltă din Franța. 
Mi s-a spus că armele și cămășile de zale ale reginei au ajuns la 
dumneata. Ești mulțumit? 

— Nu. Nu voi fi mulțumit decât atunci când văd capul lui 
Salisbury zăcând la pământ, răspunse Audley. 

Era pe deplin conștient că mulţi oameni se aflau nu departe și 
ridică glasul spre a fi auzit: 

— Insă vor rezista acești Bravi. Avem de trei ori mai mulți 
decât cei care mărșăluiesc pentru Salisbury și nici nu știe ce-l 
așteaptă. Îmi pun viaţa chezășie pentru acești oameni. 

Cei care l-au auzit rânjeau spre comandantul veteran, cu 
mustățile lui albe și barbă, repetându-i spusele celor din jurul 
lor. 

— De fapt, mai degrabă i-aș aduce pe acești oameni 
împotriva castelului Ludlow și a lui York însuși, continuă Audley, 
pe un ton mult mai scăzut. 

Ridică o mână pentru a preîntâmpina obiecțiile lui Derry, 
înainte ca acestea să fi fost exprimate. 

— Da, înţeleg, ar ajuta strategiei de a-l spulbera pe Salisbury 
înainte ca el să-și unească eforturile cu cele ale lui York și 
Warwick. Ar fi cea mai simplă concluzie. Dar, chiar și așa, mă 
calcă pe nervi. York este adevărata ameninţare la adresa regelui 
meu. El este cel pe care-l văd toţi așezat pe tron, în locul 
ocupantului său de drept. York este inima acestei facţiuni rebele 
și-aș vrea să fie pedepsit și dezonorat. Într-adevăr, aștept de 
patru ani să văd asta. 

Dacă în faţa lui s-ar fi aflat un alt comandant, Derry l-ar fi 
putut strânge de umăr, însă Audley era un bătrân rigid, nedorind 
niciun fel de manifestare de entuziasm sau de apropiere. Astfel 
că Derry se mulțumi cu o simplă încuviinţare. 

— Și vei vedea, domnule, nu mă îndoiesc de asta. Imediat ce-l 
vom fi zdrobit pe Salisbury, ne putem întoarce spre sud și să ne 
alăturăm Bravilor Regelui. Inainte să se sfârșească anul, vom fi 
smuls ghimpele. 


VP - 209 


— Asta-i nesăbuinţă, master Brewer! spuse Audley, clătinând 
dezaprobator din cap. Nu-i vorba de o plimbare de plăcere prin 
ținut. Oamenii lui Salisbury sunt îndelung antrenați și înarmaţi 
cu arme de calitate. Dacă nu i-am depăși atât de mult ca număr, 
n-aș fi atât de încrezător. 

— Dar îi depășim. Și ești încrezător, zise Derry cu ochii 
sclipind. 

Bătrânul mârâi. 

— Da, în fine. Vom vedea. Salisbury nu poate ajunge la 
Ludlow fără să treacă de noi. Totuși, individul este viclean, 
Brewer. Am văzut ce-a făcut departe, în nord, și nu-i prost deloc. 
Am stabilit ca regulă să nu număr niciodată steagurile luate 
decât după sfârșitul bătăliei. Asta-i tot ce am să-ţi spun. 

In vreme ce cei doi discutau, marea armată a Bravilor Reginei 
se aliniase în trei grupuri mari, căpitanii și sergenţii îmboldindu-i 
să-și ocupe locul. Pentru ochii lui Audley, asta încă era o treabă 
de mântuială, prea mulţi oameni rătăcind dincolo de poziţiile lor. 
Totuși, marea oștire formată pe Blore Heath era măcar plină de 
încredere și bine hrănită, nouă mii de băieți tineri și puternici 
depuseseră jurământ în fața reginei înseși. Fervoarea lor îl 
surprinsese pe Derry la început. Insigna ei cu lebăda de argint 
avusese mai mult rolul de a deosebi cele două armate, de a le 
distinge una de cealaltă. Era mult prea greu să desparți două 
oștiri mari în miezul campaniei, iar un război putea aduce 
necesitatea mișcărilor ample și ripostei. Totuși, insignele cu 
lebăda fuseseră luate cu entuziasm și mândrie. Tinerilor din 
satele și orașele englezești le plăcuse ideea de a lupta pentru 
regina împresurată, tratând cauza ei ca pe o luptă a lor proprie. 
Derry fusese nevoit să refuze sute de oameni care ceruseră să o 
poarte, dându-le-o în schimb pe cea cu antilopa regelui. 

O mie două sute de Bravi duceau arcuri bune din lemn de 
tisă, fiecare armă potrivindu-se cu înălţimea proprietarului ei și 
valorând în arginţi simbria pe jumătate de an sau mai mult 
chiar. Probabil Derry ar fi preferat niște arcași precum Thomas 
Woodchurch, însă nu-i avea. Totuși, arcașii de o calitate mai 
slabă puteau fi găsiţi în orice cătun englezesc, cu butuci de 
tragere la ţintă cu arcul făcuţi bucăţi în fiecare duminică. Arcașii 
Bravilor puteau umple cerul cu săgeți la vremea cuvenită, apoi 
iar și iar, într-o clipă numai. Mai mult de șapte mii purtau 
cămașă de zale și aveau topoare sau ghioage de fier: ciomege 


VP - 210 


pentru spart coifuri și săbii grele pentru omorât oamenii când 
erau doborâţi. La urmă, opt sute de cavaleri călăreau la pas 
domol. Derry ar fi vrut să fie de trei sau patru ori mai mulţi, însă 
a întreține caii de luptă te costa o avere și numai oamenii bogaţi 
plecau călare la bătălie. Pe rege și pe regină îi costaseră sume 
uriașe să le pună cai la dispoziţie cavalerilor rătăcitori, oameni 
pricepuţi, care nu-și permiteau costurile războiului. Derry se 
uitase peste chitanţele primite cu un an înainte și refuzase să 
facă așa din nou, în vreme ce un puhoi de argint încă se mai 
scurgea din vistieriile regale. Numai cămășile de zale și coifurile 
erau ruinător de scumpe. Il lua cu nădușeală numai gândindu-se 
la costuri, însă nu puteau exista jumătăţi de măsură. Bogăția lui 
York era legendară și, fără îndoială, nu se zgârcea când era 
vorba de dotarea oamenilor săi. 

Audley le făcu un semn servitorilor să-i și aceștia îi aduseră 
scara pentru încălecat și calul său, un roib castrat, care fornăia 
și lovea cu copitele în pământ. Derry era bucuros că animalul 
era mult mai tânăr decât stăpânul său, încălecând la rându-i, 
încântat din nou să stea în șa pe Răzbunare. 

— Am ales cu grijă acest loc, master Brewer, strigă Audley. 
Blore Heath se află în calea lui Salisbury, spre Ludlow. Vezi ce-i 
în faţă? Cam la aproape un kilometru, dealul acela cu fâșia lui 
de stejari și grozamă? Vom aștepta la adăpostul pâlcului de 
arbuști și, când ieșim la vedere, îi vom înconjura pe cei trei mii 
de oameni ai lui Salisbury și-i vom face bucăți. 

— Asta sună puţin cam pripit, domnule, răspunse Derry. 

Audley își ridică ochii spre cerul palid al toamnei. 

— Chiar și așa. Am așteptat multă vreme clipa asta. Onoarea 
regelui a fost pătată de către trădători, fiind obligat să se 
retragă la Kenilworth, când toată Anglia este a sa. Sunt bucuros 
să fiu buzduganul său, master Brewer, unealta sa. Cu voia 
Domnului, îi vom opri aici. 

Baronul dădu pinteni calului, preferând să călărească de-a 
lungul rândurilor de Bravi în marș și să fie văzut. 

e 

La castelul Ludlow, York privea peste metereze, spre nord, 
unde spera să zărească armata lui Salisbury venind în sprijinul 
său. Spre apus, putea vedea năvalnicul râu Teme, șerpuind în 
jurul castelului, cu satul și podul Ludford traversându-l spre sud. 
Se întoarse cu totul, inspirând adânc aerul umed și încercând 


VP - 211 


să-și găsească liniștea. Castelul fusese cuprins de zarvă de când 
sosiseră scrisorile de la Salisbury. York strânse piatra suficient 
de tare cât să-l doară, în vreme ce se gândea la trădarea Casei 
și a numelui său. Regele Henric nu avea niciun amestec în asta, 
era sigur. Nu putea fi decât regina franţuzoaică, cea care stătea 
și trăgea sforile de mătase făcându-i pe toţi să danseze după 
cum poftea. Știa că era dușmanul său încă de când pusese 
mâna pe rege și-l ascunsese departe, în Kenilworth. Aceasta era 
o supărare veche, o mișcare atât de iute încât n-ar fi putut-o 
prevedea niciodată. Nu putea fi decât influenţa ei cea care le 
conferea oamenilor mai slabi curajul de a acţiona împotriva lui. 
Privarea de drepturi! Chiar și numai aceste cuvinte erau o 
otravă, o ameninţare căreia trebuia să-i răspundă fără nicio 
milă, indiferent cine începuse primul pe această cale. Adierile 
răcoroase ale serii îl ajutau să se controleze, dar nu se va mai 
înfrâna, așa cum făcuse la St Albans. Dacă regele-i cădea din 
nou în mână își zise el, spada lui va vorbi pentru el, răspunzând 
cu o singură lovitură tuturor celor care îndrăzniseră să-i 
amenințe numele și Casa. York încă mai putea simţi teroarea 
pogorâtă asupra sa când grămăticii scotociseră prin arhivele lor 
și descriseseră consecinţele îngrozitoare ale acelui singur 
document, pecetluit de rege. Era sfârșitul genealogiei regale, 
sfârșitul strănepotului unui rege, ca să nu mai pomenim de 
titlurile pe care York nu ar mai putea să le dea mai departe. 

Acest gând îi aduse aminte de fiul său extraordinar, reîntors 
împreună cu Warwick acum două nopți. York crezuse că 
plesnește de mândrie, dând cu ochii de masivitatea bărbatului 
în care se transformase Eduard. Niciunul dintre ceilalţi fii ai săi 
nu ajunsese la o asemenea înălţime și lățime-n umeri. Cel mai 
mic dintre ei, încă strâmb în mod hidos, cu toate că la cei șapte 
ani ai săi tânărul Richard învățase, în sfârșit, să-și strângă 
buzele tare pentru a-și înăbuși tipetele. Contrastul dintre fiii lui 
York nu fusese niciodată mai bătător la ochi, iar York se 
grozăvise cu Eduard la un ospăț, zărind pentru o clipă cum îi 
privea Richard pe amândoi. Il trimisese numaidecât de acolo pe 
băieţelul încruntat, având atâtea lucruri importante de discutat. 
Casa de York nu fusese niciodată mai puternică, având un astfel 
de războinic ca moștenitor, într-un moment când primejdia era 
cea mai mare. 


VP - 212 


York se întinse după urciorul cu vin de Malmsey, așezat de el 
cu grijă pe meterezele de piatră. Era beat, știa asta, totuși, 
pentru doar o noapte simțea că se cuvenea să-și mai potolească 
ascuţișul temerilor sale, să le lase să se îndepărteze de el, în 
vreme ce stătea în frig și golea pocal după pocal. Se părea că 
garnizoana din Calais adusese o mulţime de lucruri bune înapoi. 
Și Warwick părea că se întărise în acest timp petrecut departe. 
Fiul lui Salisbury își petrecuse vremea cu folos, atacând corăbiile 
străine de prin Canalul Mânecii, corăbii din Spania și Lubeck, ori 
ale altor ţări, ale căror căpitani îndrăzneau să-și riște 
ambarcațiunile navigând de-a lungul coastei. După estimările lui 
York, Warwick se întorsese să conducă, mai degrabă decât să fie 
doar un moștenitor de titlu, dobândit prin căsătorie. Nimeni 
dintre cei care-l vedeau acum n-ar mai pune la îndoială dreptul 
său de a conduce din nou. 

— lar împotriva noastră sunt doar niște lebede și antilope, 
mormăi York. 

Cei două mii de oameni ai lui Warwick zăriseră niște coloane 
în marș, pe când se apropiau de ţinuturile din jurul Ludlowului. 
Nu fuseseră provocaţi, din moment ce erau atâţia, însă adevărul 
era că ţara luase armele, iar York nu avea nicio idee despre 
numărul celor care i se opuneau. Mulţumi Domnului că el și 
Salisbury adunaseră și antrenaseră atâţia în anii de pace. Odată 
ce sosea Salisbury, vor avea șapte mii de soldaţi, suficienți 
pentru a sta împotriva unei armate de „Bravi”, formate din 
smintiţi cu idealuri romantice și prin favorurile reginei. 

Pe măsură ce beţia lui devenea tot mai amară, York se întreba 
dacă Margaret îl va lega pe soţul ei de un cal și va defila cu el, în 
uralele gloatei. Îl rodea că Kenilworth-ul era o fortăreață 
interzisă spionilor și mesagerilor deopotrivă. Din câte știa York, 
regele-și revenise din boală și era în stare să călărească. Gândul 
era ca un cuțit îngheţat, strecurându-se printre coastele sale, și 
bău din nou, terminând urciorul și simțindu-se amețit. Putea 
avea încredere în Salisbury și Warwick. Se putea încrede în fiul 
său și în oamenii din Calais, aduși de el la Ludlow. Restul țării 
vedea doar că regele era din nou sub ameninţare. Acuzaţia de 
trădare va fi șuierată în urechile lui York la tot pasul, afară doar 
dacă le îndeplinea cele mai negre șușoteli și prelua singur 
tronul. Dădu din cap și privi în depărtare, spre nordul luminat 
numai de stelele de pe cer. 


VP - 213 


— Vino, vechi prieten! mormăi el, ridicând cupa spre Salisbury 
și împleticindu-și limba. Vino și lasă-mă să fac ceea ce-ar fi 
trebuit să fac înainte! De data asta, n-am să mai dau înapoi. 

(J 

Regele plângea, orbit de lacrimi, în vreme ce Margaret și doi 
servitori se luptau să-i pună armura. Margaret se înroșise deja și 
era jenată de reacţia soţului ei, cu toate că oamenii aflaţi lângă 
ea îl îngrijiseră pe Henric de ani buni, la Windsor și Kenilworth. 
Ea era mai dură decât ei, trăgând înainte și-napoi de membrele 
regelui și închizând cataramele una câte una. 

— Lăsaţi-ne acum! zise ea, dând iritată deoparte o șuviță 
rebelă. 

Cei doi servitori se grăbiră să iasă fără să arunce nicio privire 
în urmă, lăsându-i pe rege și regină singuri. Armura lui Henric 
scârțâi când se așeză înapoi pe pat. Margaret îngenunche 
înaintea lui și îl dezmierdă pe obraz, alinându-l ca pe un copil. 

— Nu va curge sânge, Henric, ţi-am spus! 

În frustrarea ei, trebuia să lupte împotriva tentaţiei de a-l 
pălmui. 

— E necesar să ieși cu Bravii tăi. Trebuie să fii văzut în armură 
și cu flamurile fâlfâind. Somerset și Buckingham vor comanda, 
împreună cu contele Percy și baronul Egremont. Voi fi acolo 
lângă tine, tot timpul. 

— Nu pot, murmură Henric, clătinând din cap. Nu știi ce-mi 
ceri. 

— Îţi cer doar să te porţi ca un rege al Angliei! se răsti 
Margaret. 

Vorbele tăioase își atinseră ţinta, însă ameţeala îl copleșea și 
faţa îi amorțise, licărul de conștiință stingându-se în întunecimea 
ochilor săi. Margaret își pierdu atunci cu totul răbdarea, 
zgâlțâindu-și soțul atât de tare, încât capul i se bălăngănea. 

— Fii tare, Henric! Am pus în mișcare o ţară întreagă să te 
aduc în acest loc. Am înșirat Anglia în jurul Kenilworth-ului, ca pe 
o mărgea pe șnur. Am mituit și am făcut promisiuni și-am 
amenințat oameni periculoși, dar, până la urmă, trebuie să ai 
voință, altfel vei pierde tot. Și atunci ce va mai valora viaţa fiului 
tău? Nici măcar cât o ceapă degerată, Henric. Nici măcar atât. 
Fă asta pentru mine acum! Ridică-te și stai drept în armura ta! 
la-ţi spada! 


VP - 214 


Henric nu se mișcă din locul unde zăcea culcat, holbându-se 
în gol. Margaret se ridică în picioare, privindu-l furioasă și 
disperată. Opt mii de oameni se legaseră cu jurământ să lupte 
pentru rege. Șase mii de oameni erau soldații aduși de lorzii săi. 
Veniseră cu toții, de la Somerset și Northumberland până la 
zecile de lorzi mărunți, precum John Clifford, făcut baron după 
moartea tatălui său, la St Albans. Totuși, un sfert din armata 
regelui o constituiau recruţii neinstruiţi de prin orașe și sate, nu 
mai experimentați decât propriii ei Bravi. Doar prin faptul că era 
prezent, Margaret știa că Henric le va întări voinţa, îi va face să 
rămână pe loc când tunurile vor trage și săgețile vor zbura, iar 
matele lor se vor goli de frică. Se agăţase de speranța că, 
îmbrăcându-l pe Henric în armură, l-ar putea însufleţi, indiferent 
în ce stadiu era boala care-l ţinea în ghearele ei. Doctorii regelui 
discutaseră despre ascunderea poţiunilor lor în brandy, ceea ce 
i-ar pune sângele în mișcare și l-ar scoate din locul unde se 
pitise. Ea sperase să nu recurgă la ei, dar poate că nu avea de 
ales. 

— Of, atunci să zaci acolo! Să-ţi ruginească armura de atâtea 
lacrimi! zise ea, furia strecurându-i venin în glas. Am să fiu 
plecată pentru trei zile, cel mult patru. Când mă întorc, doctorii 
tăi îţi vor turna foc în vene. Te vor face ei să te ridici! Mă auzi, 
Henric? Chiar dacă-ţi petreci restul vieţii în această stare de 
prostraţie, tot vei porni împotriva lui York în această lună. 
Pentru mine și pentru fiul tău, dacă nu pentru tine. 

Soţul ei privi spre ea, cu ochii căscaţi și nevinovaţi. 

— Am s-o fac, dacă asta-mi ceri, Margaret. Cum spui tu, dacă 
trebuie, am s-o fac. 

Ea-și simţi furia crescând, până când ajunse să fie sigură că-l 
va pălmui. Fără niciun alt cuvânt, ieși din încăpere. Servitorii din 
dormitorul regelui așteptau, mai departe pe coridor, iar 
Margaret se îndreptă spre ei. 

— Voi fi plecată pentru câteva zile. În afară de voi, nimeni 
altcineva nu va vorbi cu regele cât timp lipsesc eu. Nici măcar o 
singură persoană, până mă întorc. Doctorul Hatclyf să-i facă o 
purgaţie și să-i dea medicamentul în următoarea marţi 
dimineaţă. Atunci se va ridica, să li se alăture lorzilor săi și 
Bravilor Regelui. S-a înțeles? 

Oamenii făcură o plecăciune și bâiguiră un consimţământ, 
simţindu-i furia, intimidaţi. Margaret plecă de lângă ei, 


VP - 215 


îndreptându-se spre grajdurile unde fuseseră înșeuați și 
pregătiţi trei cai. Propriii ei Bravi vor porni curând la luptă, prima 
armată legată prin jurământ înaintea ei pe care o avusese 
vreodată. Toate celelalte puteau aștepta, în vreme ce ea asista 
la bătălie, văzând și prima victorie a Casei Lancaster, atât de 
îndelung mocnită. Era vineri seara și se va grăbi să-i vadă 
zdrobindu-l pe Salisbury la Blore Heath. Nici măcar Derry Brewer 
nu știa că va fi și ea acolo, plecând cu doar doi spadasini pentru 
a o păzi de briganzii de pe drum. 


21. 


Blore Heath era un ţinut vast, împestrițat de grozamă pitică și 
buruieni maronii. Cei trei mii de oameni ai lui Salisbury au 
înaintat rapid în ultimele șase zile, traversând meleagul și 
folosind drumurile principale numai când acestea se potriveau 
cu direcţia sud-vest, spre castelul Ludlow. Cu pedestrași și 
cavalerie, ar fi putut străbate distanţa în patru marșuri forțate, 
însă căruțele sale îi încetiniseră înaintarea prin terenul 
mlăștinos. Bănuise încă de la bun început că nu va fi doar o 
incursiune ori o simplă ciocnire armată. Din câte știa Salisbury, 
nu va mai avea parte de pace și nici nu-și va mai vedea casa din 
nou pentru un an și mai bine, așa că se mișca cu viteza celui 
mai încet dintre atelajele sale, care duceau mâncare și 
harnașamente, unelte, cai de rezervă și mici forje, tot ce trebuia 
pentru o campanie. Alternativă ar fi fost să se grăbească spre 
bătălie nepregătit ori să depindă de York pentru ajutor. In 
fiecare dimineață, Salisbury se înfuria din cauza timpului 
pierdut, apoi lua din nou hotărârea și continua laolaltă cu 
căruțele de la coada coloanei. Jumătate din ziua precedentă 
fusese risipită împingând căruțele grele în jos și peste albia unui 
râu, cu toate că sutele de oameni făcuseră treaba mai ușoară. 

Cel puţin landa era un teren uscat, cu dealuri domoale, 
maronii, întinzându-se până în sud. Salisbury avea hărţi bune cu 
el. Alesese calea cea mai scurtă spre Ludlow și se grăbiseră cu 
iuţeala cea mai mare de care puteau da dovadă. Când una 
dintre iscoadele sale din avangardă se întoarse în galop, 
coloanele sale de marș erau deja la jumătatea distanţei prin 


VP - 216 


landa deschisă, împrăștiind oile și îndreptându-se spre un braţ 
de râu fără niciun pod marcat. Salisbury se gândea la 
traversarea acestui obstacol și privi încruntat când călărețul se 
opri lângă el. Alţi doi galopau aproape și-și simţi inima bătând 
mai repede. 

— Oameni înarmaţi înainte, domnule! Am văzut lănci și 
steaguri într-o văiugă din landă. 

— Câţi erau? întrebă Salisbury, privind în depărtare de parcă 
dealurile dinaintea lui ar fi fost străvezii. 

— N-am putut vedea, domnule, dar erau în număr mare. l-am 
zărit și m-am întors cu vestea. 

Amândoi se întoarseră spre următorul călăreț sosit. Gâfâia 
când își atinse zuluful de pe frunte. 

— Câţi erau? se răsti Salisbury din nou. 

Cel de-al treilea călăreț venea în plin galop și veștile deja se 
răspândiseră printre rândurile celor aflaţi în marș. 

— De două, trei ori mai mulţi oameni decât ai noștri, domnule. 

Cel de-al doilea cercetaș arătă cu mâna în timp ce vorbea. 

— Sunt ascunși pe dealul acela, în spatele tufelor de grozamă 
și al copacilor pe care îi puteți vedea acolo. 

Atunci Salisbury ceru oprirea, ordinul său fiind trimis din 
comandant în comandant până când întreaga oaste se opri 
nemișcată printre buruienile landei, cu toţii fiind pe deplin 
conștienți de poziţia lor descoperită de jur-împrejur. Ce-a de-a 
treia iscoadă confirmă numărul oamenilor și Salisbury înjură în 
barbă. Sperase că n-aveau dreptate, că o asemenea armată n-ar 
fi putut fi adunată de cei care i se împotriveau. 

— Prea bine. Pleacă din nou și purică terenul dintre noi. 
Găsește-mi un loc de trecere peste gârlă. 

Salisbury se întoarse spre ceilalţi cercetași. 

— Voi doi... apropiaţi-vă cât puteţi, dar dacă pornesc în 
urmărirea voastră ţineţi-vă departe de ei. Am nevoie de ochii 
voştri ca să-i văd ce fac. Plecaţi! 

Cei trei călăreţi o luară la galop din nou, iar Salisbury rămase 
singur să se agite și să-și facă griji. Fără iscoade, ar fi intrat 
acum drept într-o ambuscadă destul de amplă ca să ducă la 
uciderea sa. Voia să se retragă dinaintea unei asemenea 
armate, însă își încleștă fălcile la acest gând, știind că nu putea 
face asta. Dacă nu ajungea la York ca să-l sprijine, armatele 
regelui îl vor asedia și-l vor distruge pe cel mai apropiat aliat al 


VP - 217 


său. Apoi nu va trece mult până când vor veni și în Middleham, 
cu Actul lor de Privare de Drepturi. Salisbury își ciupi șaua 
nasului, gânditor. Fiul său, Warwick, ajunsese probabil deja la 
Ludlow, iar toate posibilităţile lui Salisbury se risipiseră ca 
vântul. Indiferent de sorții potrivnici, trebuia să lupte. Mormăi în 
barbă o rugăciune, una care părea mai mult o blasfemie, apoi își 
chemă comandanții. 

Șaizeci de oameni galopară spre poziţia contelui în 
avangardă, cu chipuri încrâncenate și sumbre. Veștile se 
răspândiseră deja și Salisbury văzu pe unii dintre soldaţii de 
rând aplecându-se să atingă ţărâna. Se încruntă, văzând 
superstițiile celor care spuneau pământului să fie pregătit 
pentru sângele lor. 

— Aduceţi căruțele în faţă, pentru flancul drept! porunci el cu 
siguranţă în glas. Am descoperit capcana la timp. 

Își aminti de ospăţul de la nunta fiului său și de armata lui 
Percy, care încercase să-l nimicească atunci. In acea zi, 
învinsese prin retragere, făcându-i să dea greș împotriva lui. Se 
mai destinse puţin. N-avea nevoie să zdrobească oștirea cu care 
se confrunta. Nu trebuia decât să supraviețuiască încleștării și 
să-i ocolească. Căruţele sale puteau fi abandonate și știa că 
putea întreţine o retragere spre Ludlow luptând, nu mai mult de 
două zile de mers spre sud. Dacă-și trimitea iscoadele înainte, 
York ar porni în marș cu întăriri spre a-l întâlni. Exista o cale de 
trecere, dacă prindea exact momentul propice. 

Căruţele apărură huruind din urmă, patruzeci și două de 
căruțe grele, încărcate-ochi cu arme și armuri, mâncare și 
potcoave, cu tot ce crezuse el că i-ar fi fost necesar. Acum, cea 
mai bună folosinţă a lor era să alcătuiască o barieră cu ajutorul 
căreia să-și poată proteja flancul, dar Salisbury știa că nu se 
putea fortifica în câmp. Trebuia să ajungă la Ludlow. Trebuia să- 
și continue drumul. Totuși, își văzu oamenii luminându-se la faţă 
când barajul solid, format din căruţe, începu să prindă contur. li 
fugărise pe scoțieni până la istovire prin mlaștinile din nord, ani 
la rând. Salisbury luptase în zeci de încleștări în decursul vieții 
sale, destul cât să știe că doar numărul mare al oștenilor nu 
asigura victoria. Disciplina și tacticile contau tot atât de mult. 
Poate că venise vremea să vadă ce fel de oameni luptau pentru 
rege. 


VP - 218 


— Arcașii înainte! răcni el. Înaintaţi încet până vă intră în 
bătaie. Le vom arăta acestor ţărănoi cum luptă o armată 
adevărată. 

Oamenii aclamară supuși, cu toate că, pe când își reluau 
mersul, încă-i mai vedea pe unii aplecându-se pentru a atinge 
ierburile uscate și făcându-și cruce în timp ce mormăiau 
rugăciuni. Caii de la atelaje erau aduși laolaltă prin învăluire, 
păzindu-le flancul cu lemn, roți și fier. Arcașii lui își încordau 
arcurile și-și pregăteau tolbele cu săgeți, pipăind penele albe, de 
gâscă, și legănându-și brațele libere pentru a-și destinde 
mușchii. Salisbury își dezlegă scutul de unde zăcea pe crupa 
calului, prinzându-l de antebraţul său înzăuat, fiind mulţumit de 
greutatea lui. Nu trebuia să învingă, își reaminti el. Trebuia doar 
să treacă. După asta, ticăloșii n-aveau decât să pună mâna pe 
căruțele lui și să-l vâneze pe tot drumul spre Ludlow, pentru că 
nu-i păsa. Râul se lățea pe măsură ce se apropiau, până când fu 
nevoit să ceară din nou oprirea, înjurând apăsat. Râul mâncase 
din maluri și numai Dumnezeu știa de câtă vreme, astfel că 
înălțimea malului era de vreun metru și jumătate, apoi urma 
încă un mal abrupt de urcat. Ar fi fost un obstacol dificil dacă ar 
fi fost singuri prin landă. Salisbury își ridică apoi privirea, zărind 
un nor de săgeți ridicându-se precum niște stoluri de vrăbii 
dinspre copacii și dealul din față. 

e 

Audley era satisfăcut. Trupele cu care se confrunta abia dacă 
erau o treime cât ale sale. Ba mai mult, alesese cel mai bun loc 
de apărare pe o distanță de kilometri întregi. Chiar și numai ca 
să ajungă la poziția sa, Salisbury trebuia să treacă de cotul 
râului, să urce dealul abrupt și să facă asta în vreme ce săgețile 
cădeau ca o ploaie asupra forțelor sale. Audley privi cum 
săgețile se ridicau din ambele părţi, părând să plutească la 
început, apoi să-și mărească viteza când cădeau și loveau. Multe 
cădeau prea scurt, iar cele câteva ajunse în poziţia lui, pe 
coama dealului, dispăreau prin tufele de grozamă fără ca 
dinspre oamenii săi să se fi auzit nici măcar un țipăt de durere. 
Un zâmbet de mulţumire sumbră apăru pe buzele lui Audley. 
Mai avea doar o singură carte de jucat și descoperise locul cel 
mai potrivit unde s-o pună jos. 

— Echipajele de tunuri! Trageţi asupra dușmanului! strigă 
Audley peste umăr. 


VP - 219 


Se întoarse imediat să vadă, tresărind fără să vrea când 
bubuiturile se auziră în stânga și-n dreapta sa. Văzu cele două 
ghiulele negre, neclare, licărind o clipă spre trupele lui Salisbury, 
dispărând între rândurile oamenilor înzăuaţi aflați dincolo de 
râu. Una nu păru să aibă niciun efect, în vreme ce celălalt 
proiectil trebuie că ricoșase și săltase, azvârlind oameni la 
pământ, astfel că traseul său putea fi văzut prin prăbușirea lor 
bruscă. Audley fluieră ca pentru sine, dorindu-și doar să fi avut 
zece tunuri în loc de două. 

— Din nou! Trageţi din nou! răcni el. Ochiţi spre centru! 

Echipele se agitau în jur ca niște furnici pe un cadavru și le 
privea mânios în vreme ce minutele treceau, iar ei nu erau gata. 

Salisbury nu stătuse cu mâinile în sân, odată ce văzuse cât 
erau de expuși în raza lor de acţiune. Intreaga secțiune din 
mijloc a forțelor sale se retrăgea, lăsând leșurile morților în 
urmă, arătând unde căzuse ghiuleaua sau loviseră săgețile. 

Audley rânji când tunurile traseră din nou, bubuind în aerul 
nemișcat. Cea de-a doua salvă a fost mai puţin norocoasă, una 
dintre ghiulele dispărând în pământ, iar cea de-a doua omorând 
un singur om, când acesta se întorsese ca să fugă. Trupele lui 
Salisbury se retrăgeau în viteză, începând să intre în panică. 
Audley sări ca ars când Bravii Reginei izbucniră în urale 
sălbatice, cuprinși de frenezie la vederea dușmanilor fugind 
dinaintea lor. 

— Staţi pe loc acolo! răcni Audley spre ei. Căpitani! Țineţi-i pe 
loc! 

Spre furia sa, comandanții lui nu puteau face nimic. Unii 
dintre oamenii săi deja alergau peste marginea crestei, gonind 
pe pantă în jos, de partea cealaltă, spre râu. Audley înjură și 
răcni cu glas răgușit spre restul oamenilor să stea pe poziţia lor. 

Mii de oameni trecură de el, cu fețele aprinse de pofta de 
bătălie și entuziasm. 

— Fir-ar să fie! zise Audley. Aduceţi-mi calul, repede! 

Era înghiontit de gloata în care se transformaseră trupele 
sale, azvârlind cât colo toate avantajele oferite de teren doar din 
dorinţa lor de a-l ucide pe dușmanul pus pe fugă. Audley era 
înnebunit de furie din cauza prostiei și neascultării Bravilor, însă 
nu avea ce face. Avea nouă mii de oameni, față de numai trei 
mii ai dușmanului și nu-i putea lăsa să se spulbere ca paiele în 
ciocnirea cu soldaţii bine antrenați. Încălecând, îi văzu pe primii 


VP - 220 


dintre ei aruncându-se în râu, sărind de pe mal și căzând în 
apele repezi și înspumate. 

Inaintea lor, pe terenul ridicat de deasupra râului, trupele lui 
Salisbury se opriră și-și refăcură formațiunea în bună ordine. 
Audley își simţi inima palpitând de frică atunci când trupele 
începură să mărșăluiască la pas constant spre oamenii săi, încă 
zbătându-se prin apă și urcând pe mal. 

Printr-o singură goană nesăbuită, Bravii săi se descotorosiseră 
de toate avantajele lor, în afară de unul singur. Încă-i mai 
depășeau numeric pe dușmani, însă trupele lui Salisbury 
coborau dealul spre oameni obosiţi. 

Audley dădu pinteni bidiviului său pe pantă în jos, ajungând la 
râu și lansându-se în el cu o viteză periculoasă. Strigă către 
soldaţi să stea pe loc și să-l aștepte, însă râul era mai lat și mai 
adânc decât credeau ei, iar oamenii se luptau cu apa, istovindu- 
se singuri în vreme ce numărul lor creștea. Sute dintre ei 
stăteau tremurând, strigându-le celor din faţă să se miște, în 
vreme ce așteptau și ei să urce pe mal. 

Prima linie a trupelor lui Salisbury lovi - un zid de săbii și de 
oameni cu topoare, ţinând scuturile la înaintare. Pe flancuri, 
Audley vedea călăreţi în formaţie, pregătiţi să-i înfrunte pe 
propriii săi cavaleri și sergenţi. Ajunseseră la râu într-o 
procesiune lentă, oamenii cu experienţă fiind imuni la pofta de a 
interveni. Audley nu-și putea lăsa cavaleria să rămână deoparte, 
cu toate că-și blestema ghinionul și lipsa de disciplină a tinerilor 
smintiţi pe care-i conducea. 

Desprinse cornul din locul unde i se tot bălăbănea lângă 
genunchi și scoase semnalul dublu al șarjei. Sunetul domoli 
spiritul pedestrașilor, aceștia întorcându-se și văzându-l pe 
baronul Audley la comandă. 

Forţele lui Salisbury înaintau pas cu pas, ocupând dealul de 
pe acel mal al râului și omorându-i pe toţi cei care reușiseră să 
traverseze pentru a le înfrunta. O vreme, măcelul fu 
înspăimântător și un val de groază trecu prin rândurile Bravilor 
Reginei, aceștia văzând numai moarte în fața ochilor. Mii de 
oameni erau încă pe uscat, incapabili să ajungă nici măcar la 
râu, împinși de alţii care strigau furioși. Audley își condusese 
armăsarul printre ei și adunase o duzină de comandanţi, patru, 
cinci sute de oameni reușind să se stăpânească și să rămână pe 
loc, în timp ce restul ieșeau din râu. Salisbury sesiză pericolul și 


VP - 221 


cornii săi puteau fi auziţi răsunând peste landă, pe când oamenii 
săi îi asaltau neîndurători pe Bravi, iar arcașii săi trăgeau 
dinspre flancuri până când râul ajunse roșu din cauza cadavrelor 
căzute. 

Oamenii din jurul lui Audley erau seceraţi de soldații în 
cămașă de zale, ucigând cu o eficienţă înspăimântătoare. Auzi 
tropotul copitelor când cavaleria lui Salisbury o atacă pe a sa, 
ciocnirea fiind atât de violentă, încât se zguduia pământul. Un 
grup de călăreți trecu direct printre cavalerii lui rătăcitori și se 
întoarse împotriva flancului Bravilor, doborându-i până când 
ajunseră chiar la Audley însuși. Abia avu timp să-și ridice scutul 
și spada înainte să primească din plin o lovitură de topor, 
provocând o îndoitură zdravănă în platoșă și făcându-l să scuipe 
sânge. Își încordă brațele, atacând cu toată forța rămasă. Sabia 
lui lăsă o rană adâncă în grumazul adversarului, doborându-l de 
pe cal. Alţi doi se repeziră spre el și Audley văzu o ghioagă 
amenințătoare. Nu-și putu ridica spada la timp și ghioaga grea, 
din fier, îl pocni peste coif, îndoindu-l, zdrobindu-i capul și 
azvârlindu-l la pământ. 

Bravii Reginei erau atacați din toate părțile, continuând să fie 
loviți de săgeți. Cei care încă nu trecuseră râul își pierduseră 
dorinţa de a mai face încă un pas împotriva unui dușman atât de 
îngrozitor și începură să se retragă. Două mii de Bravi încă mai 
luptau în jurul trupului lui Audley, unii dintre ei strigând în 
disperare la cei din spate, văzându-i cum se risipeau care- 
ncotro. Știau deja că vor fi măcelăriți dacă fugeau înapoi la râu, 
așa că luptau mai departe, căzând sub săgeți sau fiind secerați 
de oameni mai bine înarmaţi. În furia lor, făcură breșe în 
rândurile lui Salisbury, dar nu era nicicum destul, iar găurile 
erau acoperite cu scuturile, iar și iar, până când fură măcelăriți 
și ultimii dintre ei. 

Apa rece a râului absorbi sângele scurs din toate trupurile, 
atât de multe, încât în unele locuri alcătuiau o adevărată punte 
între cele două maluri. Oamenii lui Salisbury nu trecură râul, 
mulțumindu-se cu masacrarea tuturor celor care se aflau pe 
acel mal și ignorându-i pe ceilalți. 

Când luptele încetară, Salisbury veni chiar la marginea apei. 
Soarele cobora spre asfinţit. Privi peste râu, spre dealul înălţat, 
întrebându-se într-o doară dacă tunurile se mai aflau încă acolo. 
Nu exista nici urmă de vreun Brav pe-acolo. Fugiseră cu toții. 


VP - 222 


Își dezmorţi gâtul din înţepeneală, cu toate că nu dăduse nici 
măcar o singură lovitură în timpul luptei. Poate că fuseseră uciși 
vreo mie dintre oamenii săi, o pierdere pe care nu și-o putea 
permite, deși ieșise victorios. De trei ori mai mulţi dușmani 
zăceau morți în jurul râului și în el. Oamenii lui deja adunau 
braţe întregi de insigne din argint, cu lebede, râzând satisfăcuţi 
și zbierând la camarazii lor să vină să mai adune. 

Își chemă comandanții, scrutându-i cu o expresie aspră, dar 
închise ochii la pungile umflate ale acestora. 

— Treceţi-mi căruțele peste blestematul ăsta de râu înainte să 
se lase noaptea! Vom cerceta tabăra Bravilor, dar trebuie să ne 
grăbim. 

Ştia că așteptau laude, însă-și pierduse o treime din oştire, 
oameni de care el și York aveau o nevoie disperată. Așadar nu-i 
venea să se bucure. 

— Domnule, ne veţi acorda un răgaz să ne îngrijim de răniţi? 
întrebă unul dintre comandanții săi. 

Salisbury îl săgetă cu privirea, mânios că era nevoit să ia 
unele decizii. i 

— Nu văd niciun Percy pe-aici, nici vreun Somerset. In ținut se 
mai află o armată, iar eu trebuie să ajung la Ludlow. Dacă pot 
merge, ne pot urma deplasându-se mai încet. Lăsați-le câte un 
cuțit bun celor care nu vor rezista peste noapte. Am pierdut aici 
jumătate de zi, domnilor. Nu ne mai putem permite nicio 
întârziere. Fiți gata de marș! 

Comandanții săi dădură din cap, renunțând la rânjete și 
preluând din nou responsabilitatea rangului lor. Se întoarseră 
unul câte unul, privind abatorul în care fusese transformată 
landa și râul roșu de sânge, rămas așa zile în șir după aceea. 

e 

Margaret se ridică în picioare de unde stătuse ghemuită, 
perfect nemișcată atât de multă vreme. Trecuseră ore de când 
se așezase în acel loc, un deal din estul landei, care-i dădea o 
bună priveliște asupra trupelor lui Audley și apoi asupra armatei 
lui Salisbury pe când traversa ţinutul. Era albă la faţă de oroare 
din cauza celor văzute, o viziune de cruzime și violență care 
continua să-i fulgere imagini în minte. Și-ar fi dorit să le alunge 
ca pe muşte. În imaginaţia ei, se așteptase în dimineaţa aceea 
ca formațiunile ordonate să fie așezate faţă-n faţă, nu la haosul 
și la urletele demenţiale ale oamenilor zdrobiţi și înecându-se în 


VP - 223 


râu, hăcuiţi și săgetaţi de la mică distanță de dușmani râzând 
batjocoritori. Clătină din cap, încercând în van să-l golească de 
amintiri. Acei bărbaţi depuseseră un jurământ înaintea ei și-i 
purtaseră lebăda. Ajunseseră în acest loc încrezători și cu un 
avânt războinic, gata să lupte pentru rege și pentru regină 
împotriva ticăloșilor trădători. Își mută privirea, dar încă mai 
putea vedea petele întunecate din apă, pe când râul se adăpa 
cu sângele vieţii lor. Margaret se înfioră, simțindu-se mică și 
înfrigurată pe când ultima geană de lumină se stingea ușor. Nu 
știa ce se va întâmpla după bătălie, dacă Salisbury se va opri 
sau nu să îngroape cadavrele ori dacă-și va continua drumul 
spre Ludlow. Zeci de călăreţi cutreierau peste tot în jurul 
coastelor dealului și o lovi brusc teama ca nu cumva vreunul 
dintre ei s-o vadă și să înceapă urmărirea. 

Simţi un nod în gât, dar încercă să alunge gândul. Doi oameni 
o așteptau la poalele dealului. Nu-i lăsase s-o însoțească, știind 
că a fi zărită de cineva însemna pierzania. În acea dimineaţă, îi 
văzuse puternici și periculoși, dar pe când cobora i se păreau la 
fel de firavi ca oricare dintre cei ce-și pierduseră viaţa în acea zi. 

Margaret încălecă fără niciun cuvânt, neîndrăznind să 
vorbească. În urmă, auzi un corn răsunând din nou și se chirci în 
șa, umbrele tot mai lungi făcând-o să se simtă ca și cum era 
deja încolţită de vânători. Lăsând landa în urmă, galopară 
aproape doi kilometri și atunci se mai uită o dată în urmă. 

În primul sat prin care trecură, Margaret văzu lumina forjei 
unui fierar, încă lucrând în atelierul său cu toate că ora era 
târzie. Mintea îi era la ameninţarea urmăririi și la încântarea pe 
care ar simţi-o Salisbury la prinderea ei. Aproape că intră călare 
înăuntru și apoi își struni calul la auzul cuielor de potcoavă 
bătute la locul lor. 

— Aduceţi-l pe fierar! zise ea, ușurată să-și audă glasul hârâit 
mai sigur decât s-ar fi așteptat. 

Bărbatul care ieși la porunca ei își ștergea mâinile de o cârpă 
soioasă. Băgă de seamă mantia fină a frumuseţii care-l fixa cu 
privirea și făcu o plecăciune adâncă. 

— Vă trebuie o potcoavă, domniţă? întrebă el. 

Întinse mâna să bată cu palma pe gâtul calului ei și încremeni 
când unul dintre oamenii din gardă scoase sabia, un sunet bine 
cunoscut lui. 

— Vreau să fie scoase toate și puse invers, spuse Margaret. 


VP - 224 


Mama ei se plânsese de braconierii care făceau același lucru 
pe când era ea mică, în Saumur. Oricine s-ar fi luat după ei, 
găsea niște urme care duceau în direcţia greșită. Era un truc 
destul de simplu, deși fierarul se holba surprins, privind spre 
drumul din spatele lor. Margaret își dădu seama că ghicise că 
veneau din bătălia dată în acea zi, nedumerirea și teama fiind 
clar întipărite pe faţa lui întunecată de funingine. 

— Răsplătește-l pe om cu un ban de aur! zise Margaret. 

Fierarul făcu ochii mari, dar prinse din aer moneda, pe care o 
băgă apoi în buzunar. Margaret descălecă și fierarul își văzu de 
treabă în tăcere, ridicând fiecare copită și scoțând cuiele cu o 
iuţeală sigură, azvârlindu-le pe cele îndoite într-o pungă, spre a 
fi îndreptate, și le înlocui cu altele, bătute cu putere. Nu se 
mocăia, pus pe jar de ocheadele aruncate spre drumul din 
spatele micului grup. În scurt timp, caii fură potcoviţi invers și 
cei trei încălecară din nou. Inainte s-o pornească la galop, 
Margaret i se adresă fierarului: 

— Mulţumesc pentru râvna de care ai dat dovadă, meștere 
fierar, spuse ea. În numele regelui, îţi cer ca nimeni să nu afle 
ce-ai făcut astă-noapte! 

Fierarul era cât se poate de conștient de oamenii înarmaţi 
care-l priveau. Se dădu îndărăt, cu capul plecat și mâinile 
ridicate până când ajunse în siguranţă în fierărie, la căldura 
forjei. 

Margaret dădu pinteni calului. Se înnoptase, dar cerul era 
senin și luna le lumina calea. Galopă spre Kenilworth, unde 
spera să-și găsească un adăpost sigur. 


22. 


Oamenii lui Salisbury intrară în Ludlow șchiopătând, cu bășici 
în tălpi și istoviţi dincolo de orice închipuire. Contele îi 
condusese într-un marș forţat pe o distanţă de optzeci de 
kilometri, mânaţi de spaima îngrozitoare că vor găsi castelul lui 
York în plin atac. Au sosit aproape incapabili să mai stea în 
picioare, darămite să mai și lupte, însă nu era nici urmă de vreo 
oștire asediatoare. Salisbury le mulțumi comandanților săi, 


VP - 225 


îngăduindu-le să-și ridice tabăra alături de cei patru mii de 
oameni aflați deja acolo. 

Soldaţii lui York priveau pe când cei ai lui Salisbury, 
înfometați, se înghesuiau în jurul ceaunelor pe foc sau se lăsau 
pur și simplu în iarbă ca să doarmă. Nou-veniţii nu aveau căruţe 
cu ei după marșul forțat. La lumina lunii, sute dintre sergenții lui 
York se duseră la grupurile adunate de oameni istoviţi, oferindu- 
le pături și apă, bere și carne și orice altceva mai aveau, în 
schimbul veștilor despre bătălie. 

Sosirea armatei lui Salisbury contribui din plin la atmosfera 
încordată din tabăra din jurul Ludlowului. Fură înfipte în pământ 
rânduri noi de țepușe din lemn și mulți dintre oameni 
binecuvântară râul care curgea la vest și sud de castel, forțând 
orice dușman să vină numai dinspre răsărit. 

In ziua următoare, sosiră și căruțele lui Salisbury, îngăduind 
astfel oamenilor săi să ridice corturi și să înapoieze câte ceva 
din ceea ce primiseră cu împrumut. Răniţii din landă, capabili să 
meargă, apărură după încă o zi, împleticindu-se și lăsându-se la 
pământ, ușuraţi la vederea nenumăratelor corturi din jurul 
cetăţii lui York. In total, opt sute de oameni lipseau de la apel, în 
vreme ce mulţi alţii reprezentau o pierdere de timp și resurse 
pentru medici. 

In seara celei de-a treia zile, iscoadele lui York se întoarseră 
cu veștile așteptate. Bravii Regelui fuseseră zăriţi la treizeci și 
doi de kilometri distanţă. Fiecare dintre cei șase mii de oameni 
de la Ludlow mâncă pe săturate, își repară orice avea de reparat 
și-și ascuţi armele. Cei care aveau cai se ocupară de ei, în 
vreme ce armata de arcași luă poziţii sus, pe flancurile 
castelului. Căruţele lui Salisbury fură din nou transformate în 
baricadă, blocând calea dinspre sud, de la Ludford, peste pod. 

La căderea nopţii, oamenii lui York încercară să profite de 
câteva ore de somn, întrerupt totuși de câte un țipăt stingher 
sau de coșmaruri. Ludlow era fortăreața, însă râul îi proteja la fel 
de bine precum zidurile de piatră din spatele lor. Fiecare soldat 
știa că, în cele din urmă, își va găsi adăpost în spatele zidurilor, 
însă dacă se ajungea la asta, bătălia va fi fost pierdută și 
castelul, sortit cuceririi. Erau scutul și spada, nu meterezele 
Ludlowului. Garda se schimbă la miezul nopţii, când o 
promoroacă ușoară făcu tabăra să sticlească. Gărzile tropăiau 
pe loc și-și suflau în mâini, așteptând zorii. 


VP - 226 


Luna dispăru spre sud, strălucirea ei pierind cu repeziciune. În 
timp ce lumina stelelor și întunecimea cerului cedau în fața 
zorilor, Salisbury și Warwick urcară scările spre cel mai înalt 
punct de observaţie spre răsărit. York și Eduard de Hotare se 
aflau deja acolo, vorbind în șoaptă, pe când cei doi Neville, tatăl 
și fiul, ajunseră pe ultima treaptă. 

— Haideţi aici și-i veţi vedea! zise York făcându-le semn. 

Salisbury își miji ochii, scrutând întunecimea, zărind la 
distanţă niște puncte mici de lumină, mișcându-se de colo până 
Colo. 

— Câţi sunt? întrebă Salisbury, atât pe cei mai tineri, cu ochii 
mai buni că ai lui, cât și pe York însuși. 

— Cam tot atâţia câți ai lăsat tu în viaţă, în landă, și trupele 
regelui, răspunse York. 

Spumegase și răcnise în prima seară, după ce aflase cât de 
mulţi lăsase Salisbury să-i scape. Prietenul său îndurase tirada, 
știind că izvora din frică. Era adevărat că Salisbury ar fi putut să 
pornească în urmărirea Bravilor Reginei și să-i măcelărească. 
Dar la fel de posibil ar fi fost să fie copleșit de aceștia după ce s- 
ar fi regrupat și ar fi ripostat. În schimb, alesese să urmeze 
planul său iniţial și să întărească forțele de la Ludlow. Nu avea 
niciun rost să-ţi dorești să fi fost luate alte hotărâri. 

Departe, linia de torţe creștea tot mai mult, la orizont. Cei 
patru bărbaţi urmăreau scena într-o tăcere deplină. York 
cunoștea terenul dinspre est mai bine decât oricine. Foarte 
îngrijorat, se frecă la ceafă și clătină din cap. 

— Totuși, s-ar putea să fie un truc, zise el. Oameni plasați la 
distanţă între ei, cu torţe în mâini, pot da impresia unei armate 
mai mari decât este cu adevărat. 

Nici el nu credea așa ceva, iar însoțitorii lui nu-i răspunseră 
nimic. Soarele va dezvălui mărimea armatei regelui, adunată 
lângă Ludlow. 

— Zidurile cetăţii Ludlow n-au fost niciodată sparte, spuse 
York după o vreme. Aceste ziduri vor rămâne în picioare multă 
vreme după moartea noastră, indiferent câţi tăbăcari și 
boiernași au tocmit ei să mărșăluiască împotriva noastră în 
acest an. 

Cerul din spatele armatei se lumina încet, limpede și albicios. 
York încremeni când începu să distingă formele întunecate ale 
tunurilor rostogolindu-și roțile împreună cu oștirea. Odată ce știa 


VP - 227 


unde să le caute, scrută depărtarea, aplecându-se peste 
metereze până când Salisbury îl luă de braţ înainte să cadă. O 
duzină de tunuri grele erau trase spre Ludlow, fiecare dintre ele 
fiind capabil să arunce prin văzduh o bilă de fier pe o distanţă de 
peste un kilometru și jumătate. Puteau provoca distrugeri 
îngrozitoare unor ziduri de cetate, chiar și celor din Ludlow. 

— Au venit să ne spulbere! murmură Salisbury. 

Simţi furia lui York la aceste cuvinte ale sale, însă lumina de 
dinaintea răsăritului era destul de puternică încât să poată 
vedea cu toţii amploarea forțelor regelui. Aproape că nici nu 
puteau distinge flamurile nobiliare în cenușiul palid, însă 
numărul lor era copleșitor, cel puţin de două ori mai multe decât 
cele ale oamenilor adunaţi în numele lui York. 

— Văd culorile lui Percy, zise Eduard, arătând într-acolo. 
Lordul Grey este acolo. Exeter. Buckingham. Somerset la 
stânga, vedeți? Acela nu-i steagul lui Clifford? 

— Așa-i, răspunse York. O ceată de bădărani și băieți fără 
tată, din câte se pare. Ar fi trebuit să-l omor pe Buckingham la 
St Albans, pe când zăcea cu faţa crăpată în două. Uitaţi-vă după 
flamurile cu lei ale regelui. Sau după lebăda reginei. Lupoaica 
asta va fi printre ei, sunt sigur. 

La distanţa de opt sute de metri, armata regală se opri, 
sunând din corn de trezeau și morţii, sau cel puţin orice soldat al 
lui York care ar fi putut dormi cu toată larma din jur. Șirurile de 
torţe fură stinse la ivirea zorilor. York și Salisbury urmăreau 
consternaţți cum zeci de cavaleri înzăuaţi galopau în prima linie, 
purtând flamurile fluturânde ale Caselor reprezentate de ei, în 
frunte cu stindardul regelui: trei lei aurii pe fond roșu. Era o 
defilare menită să intimideze și să impresioneze... și-și făcuse 
treaba foarte bine. 

În prima linie, echipajele tunurilor ridicară imensele ţevi 
negre, din fier, așezând butuci din lemn sub ele. York strânse 
pumnul drept când văzu vetrele aprinse și oamenii agitându-se 
cu sacii încărcaţi cu praf de pușcă. Fuioare subțiri de fum se 
ridicau în văzduhul limpede chiar peste armata regelui. Oamenii 
de pe metereze auziră ordinul, o singură voce, căreia i se 
răspunse printr-un bubuit tunător și o astfel de explozie de fum 
încât jumătate din armata regală dispăru în spatele ei. 

Nicio ghiulea de fier nu se năpusti înghițind distanţa dintre ei. 
Flacăra și fumul fuseseră un avertisment și o demonstraţie de 


VP - 228 


forță. Toţi cei care au văzut asta nu mai aveau vreo îndoială că 
următoarea salvă va spulbera oameni și va lovi zidurile 
castelului. Și, cu toate astea, întârzie să apară. În locul ei, un 
singur mesager se desprinse călare din rândurile celorlalţi, 
însoțit de șase oameni. Doi dintre ei sunară din corn, în vreme 
ce restul duceau steagurile regale, leii fluturând. Se apropiară 
de trupele lui York, iar heraldul declamă cu glas puternic. Puţine 
din vorbele sale ajunseră la metereze, cu toată strădania celor 
patru bărbaţi de sus de a auzi ceva. York privi mohorât cum 
solul își termină discursul și se îndreaptă spre castel. | se va 
permite să intre, pentru a-și prezenta mesajul stăpânului 
castelului Ludlow. 

York se întoarse spre conții așezați lângă el și rămase cu 
privirea asupra fiului său, care-i domina pe toţi, îmbrăcat în 
armura sa. La fel ca toţi ceilalţi, York era palid, încrederea lui 
fiind spulberată. Ştia că solul regelui va fi adus sus la el și spuse 
repede, cât timp erau încă singuri: 

— N-am crezut că Henric însuși va porni împotriva mea, zise. 
Oricum, au făcut-o și nu știu dacă oamenii vor mai rezista, în 
niciun caz acum. 

Tortura sufletească încercată de grupul de pe metereze se va 
răspândi la fiecare soldat de jos. Una era să ridici armele 
împotriva unui lord, mai ales împotriva celor acuzaţi de York că 
erau trădători și manipulatori ai regelui și ai reginei, și cu totul 
alta să-l înfrunţi pe câmpul de bătălie pe însuși regele Angliei. 
Puteau vedea cu toții pavilionul de steaguri și flamuri ridicat în 
mijlocul trupelor. 

— Jumătate dintre ei sunt fii de fermieri, zise Eduard rupând 
tăcerea. Pot fi dovediţi, tot așa cum au fugit la Blore Heath. 
Lăsaţi-ne, pe Warwick și pe mine, să le atacăm flancul cu cei 
două mii de oameni. li vom zăpăci, în timp ce restul va lovi 
centrul. Oamenii noștri sunt veterani, Sir. Fiecare face cât doi 
dintre ai lor sau chiar mai mult. 

Chiar în timp ce vorbea, contele de Hotare putea simți 
disperarea cuibărindu-se în Salisbury și tatăl său. Se uită spre 
Warwick, căutând sprijin, dar chiar și el clătină din cap. 

Salisbury privi spre capătul treptelor, încercând să aprecieze 
dacă putea fi auzit. 

— Tatăl meu a suferit de pe urma multor atacuri pe 
pământurile sale, spuse el dintr-odată, toate fiind conduse de 


VP - 229 


același moșier scoţian. Ralph Neville era un om prevăzător, dar 
la un moment dat s-a trezit depășit numeric, prins în câmp 
deschis. Știa că dacă rămâne să lupte va pierde tot. 

Cei trei oameni ascultau, iar Salisbury se uită din nou spre 
trepte. 

— Și-a trimis servitorii înainte, trei băieţi zdraveni, cu două 
cufere cu argint, lăsându-i singuri pe pajiște, în vreme ce 
oamenii clanului se apropiau tiptil, ca niște lupi ce erau. Poate 
că norocul lor neașteptat îi făcea prudenţi sau, pur și simplu, 
pentru că învăţaseră deja că în conte aveau un dușman viclean. 
Oamenii moșierului se așteptau la o capcană și la ora la care-și 
dăduseră seama că aceasta nu exista, tatăl meu se retrăsese la 
cetate și nu mai era la-ndemâna lor. 

— Și ce s-a întâmplat cu argintul și cu oamenii lui? întrebă 
Eduard. 

Salisbury dădu din umeri. 

— Au fost luați cu toţii. Oamenii au fost uciși, iar argintul dus 
la conacul moșierului. Au băut până n-au mai știut de ei din 
cauza averii dobândite și încă dormeau când oamenii tatălui 
meu s-au aruncat din beznă asupra lor. Adusese destui însoțitori 
pentru treaba asta, și s-au luat după urmele lăsate de oamenii 
clanului cărând cuferele grele, pe câmp și prin pădure. Oamenii 
tatălui meu l-au ucis pe moșier în casa lui și i-au măcelărit pe cei 
aflaţi în slujba acestuia, înainte ca ei să apuce să se apere. 
Dimineaţa, și-au luat înapoi cuferele și s-au întors peste graniţă. 
A fost o amintire pe care tatăl meu o preţuia foarte mult în 
ultimii lui ani. Îi ţinea de cald în zilele friguroase, spunea el, când 
își amintea de surprinderea scoţienilor. 

Se auziră pași pe trepte și Salisbury le făcu semn să tacă. 
Mesagerul regelui era înveșmântat în roz și albastru, o gaiță 
printre ciorile de pe acel acoperiș. Gâfâia și făcu o plecăciune 
simandicoasă către cei trei conți și spre York, ultimul dintre ei. 

— Domnilor, vorbesc în numele Maiestăţii sale Regele Henric 
al Angliei, Irlandei și Franţei, Protector și Apărător al Regatului, 
Duce de Lancaster și Cornwall, Dumnezeu să-l binecuvânteze! 

Mesagerul se opri, înghițind stânjenit sub privirile reci ale 
celor cărora li se adresase. 

— Domnilor, trebuie să vă spun că regele îi va ierta pe toți 
care au ridicat armele împotriva sa. Va arăta milă oricui îi 
acceptă amnistia fără întârziere. 


VP - 230 


Trebui să-și adune toate puterile pentru a putea continua, un 
luciu de transpiraţie apărându-i pe frunte. 

— Cu excepţia însă a ducelui de York, a contelui de Salisbury 
și a contelui de Warwick. Acești oameni au fost declarați 
trădători și trebuie predaţi forțelor regale și autorităţii personale 
a regelui. 

— Și ce-i cu contele de Hotare? întrebă Eduard, sincer ofensat 
că nu fusese pomenit. 

Solul privi nervos spre matahala de om, clătinându-și capul. 

— Nu mi s-a spus să pronunţ acest nume, domnule... eu... nu 
pot... 

— Pleacă, domnule! spuse York deodată. Am să trimit 
răspunsul la amiază, cu propriul meu om. Te vei întoarce la 
rege? 

— Da, domnule. Înălţimea Sa așteaptă ce răspuns i se va 
trimite. 

— Regele Henric se află deci împreună cu armata? E prezent 
pe câmpul de luptă? 

— L-am văzut cu ochii mei, domnule. Jur! Atunci am să aștept 
răspunsul dumneavoastră, dacă doriţi asta. 

— Nu! zise York, alungându-l cu un gest brusc. Întoarce-te la 
stăpânul tău! 

Heraldul făcu din nou o reverență și dispăru de-acolo, escortat 
până jos și prin castel de oamenii lui York. 

Salisbury vedea că York se pregătea să urle niște ordine 
furioase. După ce solul plecă, spuse repede: 

— Povestea tatălui meu este cheia acestei încuietori. Nu ne 
putem împotrivi astăzi. Nu avem atâţia oameni sau ziduri 
capabile să reziste unei asemenea armate. 

— Vrei să fug? întrebă York, răstindu-se la cel mai vechi 
prieten al său. 

— N-a oferit regele amnistia? răspunse Salisbury imediat. 

Fără s-o știe, mesagerul îl ajutase. Totuși, Salisbury încă mai 
trebuia să găsească vorbele care să măgulească onoarea lui 
York. 

— Spune-le comandanților tăi să-ţi aștepte întoarcerea! 
Spune-le că regele este doar o marionetă a clanului Percy ori un 
pion al reginei sale franceze. 

Ridică atât mâna, cât și vocea când York dădu să protesteze. 


VP - 231 


— Spune-le că te întorci la primăvară și că un conducător își 
alege singur locul înfruntării, nelăsându-și dușmanii să aleagă ei 
pentru el! Dumnezeu știe, regele nu-i deloc popular. Abia dacă a 
părăsit Kenilworth-ul... cât timp e de atunci? Niciun parlament 
convocat timp de trei ani, niciun fel de ordine prin ţară. E foarte 
puţin iubit... mai mult ești tu. Lasă-ţi oamenii, la fel și ai mei, să 
aibă parte de amnistie, Richard! Lasă-i să se întoarcă la casele 
lor, știind că acesta-i doar un răgaz între lovituri, înainte să 
spulberăm în bucăţi această gloată regală, lord cu lord, om cu 
om! 

York căsca ochii, cu gura ușor întredeschisă. Arăta de parcă s- 
ar fi luptat cu trădarea. Fiul lui Salisbury se amestecă în 
ciorovăială: 

— Nu putem ieși învingători aici, zise Warwick încet. Știi că 
acesta-i adevărul. Putem muri aici, asta-i absolut sigur, însă mai 
degrabă le-aș lăsa mica victorie și apoi m-aș întoarce și m-aș 
arunca asupra lor când dormitează și sunt beţi de succes. 
Victoria finală este cea care contează, domnul meu York, nu 
cum survine aceasta. 

Furia mustea în pieptul lui York și-și lăsă capul jos, 
rezemându-se de meterezele de piatră. Ignorându-l pe Warwick, 
ochii lui îl implorau pe Salisbury. 

— Crezi că ne putem întoarce după o astfel de înfrângere? 
zise cu glasul îngroșat de suferinţă. 

— Ne-au luat aici ca din oală. Și noi, la rândul nostru, vom 
face la fel. Nu există nicio dezonoare în aceste circumstanțe, 
Richard! Dacă ar fi, aș pune să sune din corn împreună cu tine și 
să tranșăm totul astăzi, într-un fel sau altul. Ai vrea să-mi 
irosesc viaţa în acest loc? 

Salisbury își semeţi bărbia. 

— Dacă poruncești, vom lupta până la ultimul om. Vom lovi 
crâncen armata regelui... 

Tropăitul și zornăitul oamenilor în cămăși de zale îi 
întrerupseră pledoaria și toți patru priviră peste metereze spre 
armatele adunate jos, departe. Warwick tresări la vederea 
culorilor soldaților în marș. 

— Ce fac acolo? spuse el contrariat. Acela-i căpitanul Trollope 
cu oamenii mei! Ce face...? 

Rămase fără grai când rândurile celor șase sute de veterani 
din Calais înălţară steagul alb și se apropiară de trupele regelui. 


VP - 232 


Fură întâmpinați cu vârfuri de lance, dar și de cavaleri și lorzi 
care galopară spre ei. În vreme ce Warwick privea dezgustat, 
șirurile se despărțiră pentru a permite coloanei în marș să 
treacă. 

— Pe rănile lui Cristos, acesta-i sfârșitul! spuse Salisbury. 
Aveam nevoie de acei oameni! 

Se întoarse spre York. 

— Nu-i un lucru simplu să te ridici împotriva regelui, prietene! 
Dacă pleci de-aici, ne putem pregăti comandanții pentru 
întoarcerea noastră. N-am să stau cu mâinile în sân, jur. Am să-i 
trimit fiecăruia câte o scrisoare în care voi jura loialitate regelui 
și cerând doar ca ei să-l apere pe rege de acei oameni diabolici. 

— Nu pot să plec! strigă York, reducându-l la tăcere. Nu 
pricepi? Dacă plecăm la noapte, vom fi dezonoraţi, fiecare dintre 
noi! York și Salisbury, terminaţi! Warwick, terminat! Hotare, 
terminat! Munca mea de-o viață, Casa mea, numele meu, 
ponegrite de legile lor, distruse și spulberate! Să vă ia naiba! 
Blestemat să fie regele Henric și târfa lui franțuzoaică! Mai bine- 
aș muri aici, având aceste ziduri în spate. 

— Eu mai degrabă aș trăi, zise Warwick, vorbind apăsat peste 
durerea lui York. Aș trăi doar ca să pot răsturna orice lege ar 
face ei. Aș trăi ca să pot să ţin Parlamentul în mâinile mele și să- 
i fac să rupă aceste Acte ale Anulării Drepturilor Civile. Și aș mai 
trăi ca să pot să mă răzbun pe dușmanii mei, cu oameni care 
înțeleg și ei că York este de sânge regal. Eu asta aș face, 
domnule! Totuși, tatăl meu avea dreptate. Dacă dorești, am să 
rămân cu tine, în vreme ce soldații îți pângăresc casa și pe cei la 
care ţii. Voi rămâne alături de tine când vor fi lăsaţi liberi să 
siluiască și să tortureze, să ardă și să distrugă tot ce contează 
pentru tine. Acesta-i legământul meu și puterea cuvântului meu. 
Soarta mea este legată de tine. 

York privi în jur, la cei trei oameni care-i așteptau decizia. Era 
prins în lat, la răscruce de drumuri, fiecare la fel de înfricoșător. 
După un timp îndelungat, spuse: 

— Mai am încă prieteni în Irlanda. Oameni cărora nu le pasă 
câtuși de puţin de Acte și care m-ar proteja pe proprietăţile 
mele. Veniţi cu mine? 

— Eu nu, zise Salisbury. Calais mă va ţine departe de 
ghearele ofițerilor regelui, dar este aproape de Kent. Destul de 


VP - 233 


aproape cât să sar până acolo înapoi, într-o noapte întunecoasă, 
anul viitor. 

— Warwick? întrebă York. 

— Calais, spuse Warwick cu convingere. 

— Eduard? zise York, întorcându-se și privind în sus, spre fiul 
său, care se înălța ca un copac deasupra tuturor. Tânărul se 
strâmbă, prins între două loialităţi care se băteau cap în cap. 

— Dacă vei îngădui, tată, mai degrabă m-aș întoarce în 
Franţa. Nu există un loc mai bun unde să strângi o armată și să 
traversezi înapoi. 

Dacă alegerea făcută de fiul său însemna încă o lovitură, York 
nu arătă asta în niciun fel. Lăsă o mână pe umărul lui Eduard: 

— Există o cărare și un pod peste luncă, la vest de Ludlow. 
Este un drum liniștit și ne va duce departe de-aici. Trebuie să 
vorbesc cu soața mea înainte de a pleca, la fel și cu căpitanii 
mei. Trebuie să li se spună la ce să se aștepte. Ce-aţi zice de 
aprilie, peste șase luni, ca să ne întoarcem? 

— Dă-mi nouă luni, domnule, răspunse Warwick. Nouă luni, și- 
am să strâng destui oameni cât să recâștig tot ce-am pierdut 
noi. 

York încuviință, prefăcându-se încrezător, deși își pierduse 
orice speranță. 

— Foarte bine! Atunci mă aştept să aflu că aţi debarcat în 
prima zi din luna iulie, pe onoarea voastră, toți. Juraţi-mi că veți 
pune piciorul pe pământ englez în iulie, anul viitor, ori veți fi 
cunoscuți drept cei mai perfizi oameni, sperjuri. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu, le vom plăti cu vârf și îndesat această ofensă. 

Cei trei conți făcură legământ, atingând brațul lui Richard de 
York și îngenunchind pe metereze. Apoi, într-o stare de spirit 
sumbră, părăsiră turnul pentru a-și pregăti fuga. 

e 

Când se lăsă seara, torțele fură aprinse atât în castel, cât și 
prin sat. Marile porți se deschiseră, iar primele rânduri de 
cavaleri în armură intrară călare, ducând flamurile caselor 
nobiliare reprezentate de ei. Ducesa Cecily de York stătea să-i 
întâmpine în curtea largă de dincolo de porți, rigidă și neclintită 
când călăreţii înarmaţi trecură pe lângă ea, căutând vreun semn 
despre soțul ei sau despre vreo capcană. Tropăiră și goniră 
peste tot prin castel, lovind ușile și îngrozindu-i pe servitori, în 


VP - 234 


vreme ce aceștia tremurau cu capul plecat, așteptând în orice 
moment să fie loviți de sabie. 

Trecură două ore până când regina Margaret intră în Ludlow, 
însoţită de o sută dintre Bravii ei. Călărea așezată într-o parte în 
șa, iar Thomas, lord Egremont, fu cel care o ajută să coboare. 
Faţa ei era îngheţată într-o mască a dispreţului când ajunse în 
dreptul soaței lui York, privind-o pe femeia vârstnică cu o 
fascinaţie rece. 

— Așadar, viteazul tău soţ a dat bir cu fugiţii, spuse Margaret. 
Până la urmă, a fost un laș. 

— lar al tău nu e de văzut pe nicăieri. Doarme ori e la 
rugăciune? răspunse Cecily cu dulceaţă-n glas. 

Margaret își miji ochii, iar Cecily continuă: 

— Ai câștigat în seara asta, draga mea, însă soţul meu va 
cere ceea ce i se cuvine. Să nu te îndoiești niciodată de asta. 

— Nu va pune mâna pe acest loc! zise Margaret, arătând spre 
zidurile de piatră din jur și zâmbindu-i femeii mai vârstnice, 
care, cândva, o intimidase. Ludlow va fi vândut, din moment ce 
acum York a devenit un om de rând, laolaltă cu fiecare piatră și 
palmă de pământ pe care le-a avut vreodată. Unde-ai să-ți mai 
odihnești capul, Cecily? Fără servitori să aibă grijă de tine sau 
orice alt titlu în afară de cel de soţie a unui trădător? Am văzut 
pravilele, cu pecetea mândră a soţului meu pe ele. Nu vei afla 
adăpost la Salisbury ori Warwick după ce trece luna. Sunt și ei 
supuși privării de proprietăţi și titluri, iar acest triumvirat bolnav 
a fost spulberat. 

Cecily de York se înfioră, lovită parcă de vorbele reginei. Nu 
departe, amândouă puteau auzi ţipete și strigăte pe măsură ce 
soldaţii regelui devastau satul Ludford, fără opreliști, respectând 
ordinele de a-l căuta pe York. 

— M-am măritat cu un bărbat, dragă, zise Cecily, nu cu un 
copil. Poate, dacă ai fi făcut și tu la fel, ai putea înţelege de ce 
nu mi-e frică. 

— Eu m-am măritat cu un rege, se răsti Margaret, înfuriată de 
superioritatea calmă a femeii. 

— Da, te-ai măritat. lar el a pierdut Franţa în schimb. Nu cred 
că a fost cel mai bun târg, dragă, tu nu? 

Îi venea să o snopească în bătaie pe Cecily de York. Poate că 
ar fi făcut-o, dacă nu ar fi fost de faţă copiii acesteia. Cel mai 
mare, Edmund, le cuprindea cu brațele pe cele două surori mai 


VP - 235 


mici ale sale. La cei șaisprezece ani, avea aproape înălţimea 
unui bărbat în toată firea, deși purta haine de copil și nu era 
înarmat. Edmund îl ducea în brațe pe cel mai mic dintre băieți. 
Richard arăta stânjenitor așa, agăţându-se de fratele său ca o 
mâţă speriată și privind de jur-împrejur cu ochii căscaţi. 

Cecily se întoarse spre ei și-și deschise brațele. 

— Vino aici, la mine, Richard! zise ea, zâmbind când el 
aproape că sări de la fratele său în brațele ei, astfel că Cecily se 
clătina sub greutatea lui. 

Băieţelul se chirci în timp ce se căţăra într-o poziţie sigură, 
scoțând un mârâit slab, până când Cecily îl sărută pe frunte. 
Femeia se întoarse apoi spre Margaret, arcuindu-și sprâncenele 
într-o întrebare mută. 

— Acum trebuie să-mi duc copiii de-aici, dacă nu cumva mai 
ai și altele să-mi spui? 

Una dintre fetițe începu să plângă la vederea atâtor soldaţi 
necunoscuţi în casa lor. Cecily o făcu să tacă, așteptând ca 
regina să-i îngăduie să plece. Margaret își mușcă buza, însă nu 
avu niciun fel de bucurie în a-i da drumul soției lui York. Rămase 
privind în urma lor, pe când treceau de porţi, nedumerită de 
propria sa invidie și tristețe. 


23. 


Margaret trase adânc aer în piept, înfruptându-se cu 
mirosurile care umpleau Palatul Westminster. Crăciunul trecuse 
de numai trei zile și, cu toate că la douazeci și opt decembrie 
era ziua lui lrod, când bătrânul tiran poruncise uciderea 
pruncilor, era și cea când în bucătăriile regale erau gătite 
placinte din resturile de carne de căprioară. Luau „rămâșițele”: 
ficatul și inima, creierul și picioarele și urechile, le fierbeau la foc 
mic până când deveneau o pastă, pe care o înveleau în aluat. 
Personalul bucătăriilor regale le duceau apoi afară în strigătele 
de triumf ale celor adunaţi lângă palat. Plăcintele din resturi 
erau tăiate în felii groase și aduse, încă aburind, spre bucuria 
familiilor. Margaret gustase o felie și descoperise că umplutura 
este destul de consistentă. 


VP - 236 


Privea în jos, spre mulţime, de la fereastra înaltă, mulţumită 
să le observe tuturor bucuria când bucătarii ieșiră în curte, 
fiecare dintre ei purtând o tavă de plăcintă și cuțite la șold, să 
taie porțiile. În mulţime nu erau copii, remarcă ea. De Ziua lui 
lrod, copiii erau adesea bătuţi în amintirea cruzimii regelui 
aceluia, iar băieţii și fetele din Londra se ascundeau cât de bine 
puteau, ţinându-și capul plecat și văzându-și de treabă în liniște, 
preferând să nu le amintească stăpânilor lor de vechea tradiţie. 
Acolo erau numai bărbaţi și femei, zâmbind bine dispuși pe când 
se adunau în preajma bucătarilor. Mulţi aduseseră propriile 
ștergare și coșuri, ca să ducă și acasă o bucată de plăcintă. 

Margaret își plimbă mâna pe burtă, resimţind greutatea 
bucatelor cu care se înfruptase în zilele anterioare. Participase 
la slujba de Crăciun de la Westminster Abbey, împreună cu soţul 
ei. Colindătorii se adunaseră afară să danseze și să cânte pentru 
Nașterea lui Cristos, fiindu-le interzis să intre în biserici pentru a 
nu deranja congregația. Începuseră o încăierare, își aminti ea, 
bătându-se pe stradă până când gărzile sale ieșiseră la ei și-i 
alungaseră de acolo cu lovituri de picior și de bâtă. 

Derry Brewer își drese glasul în spatele ei, iar Margaret se 
întoarse, zâmbind la vederea lui, îmbrăcat în cele mai bune 
haine ale sale, curățate. Era greu să împaci imaginea celui care 
tocmai a intrat cu cea a călugărului slab și înfrigurat, care 
venise la ea, la Windsor, cu cinci ani în urmă. Derry pusese pe el 
între timp, talia și umerii i se îngroșaseră. Totuși, încă arăta 
puternic, ca un vier care nu-și pierduse din agilitate odată cu 
vârsta. Fără să vrea, gândul acesta o făcu să-și atingă 
pântecele. Necazurile și frământările o ajutaseră să evite 
aceeași soartă, poate și pentru că pântecele ei rămăsese 
neumplut, după nașterea lui Edward. Mâhnită de acel gând, se 
sili să-i zâmbească șefului spionilor ei. 

— Ce vești ai, Derry? Intendentul meu mi-a spus că în această 
amiază vor fi bătuţi copiii prin Londra. Cred că se distra pe 
seama mea, știind că mi-am petrecut copilăria în Franța. E 
adevărat? 

— S-a mai întâmplat, doamnă, când calfele și-au luat nasul la 
purtare și stăpânii lor și-au pierdut răbdarea. Au fost și 
răzmerițe înainte, cu această ocazie. Totuși, nu în fiecare an. 
Dacă vreţi să vedeți așa ceva, cu siguranţă că pot aranja asta 
pentru dumneavoastră. 


VP - 237 


Margaret râse și clătină din cap. 

— Mi-ar plăcea ca toate dorințele să-mi fie satisfăcute în acest 
fel, Derry. Așa mi-am imaginat eu că este să fii regină, pe când 
eram fată, traversând Canalul Mânecii pentru prima dată. 

Işi aduse aminte de bărbatul care o adusese în Anglia, William 
de la Pole, duce de Suffolk, și o copleși tristețea. 

— Cum merg treburile tale, Derry? Flota-i pregătită? 

— Toţi constructorii de nave de pe Coasta de Sud lucrează zi 
și noapte. Cu corăbiile noi și cu cele vechi reparate, doamnă, 
flota va fi gata la primăvară. Vom avea navele care să ducă o 
armată cum n-a mai văzut Franţa de prin '46. Va fi suficient de 
mare cât să-i izgonească pe Salisbury, Warwick și Hotare afară 
din Calais, sunt sigur. lar dacă pătrund mai mult în Franţa, sunt 
pierduţi. Regele Franţei n-ar permite niciodată soldaţilor englezi 
să mărșăluiască sau să-și ridice tabăra în teritoriul său. Vom 
apăra Calais pentru Coroană, doamnă, să nu vă îndoiţi niciodată 
de asta. Le vom interzice această punte dușmanilor regelui, 
indiferent ce intenţionează. 

— lar după asta, York în Irlanda, zise Margaret. 

Remarca fusese spusă aproape ca o întrebare, iar Derry 
răspunse așa cum o mai făcuse de zeci de ori înainte. 

— Doamnă, știți că am spus că Irlanda este un loc sălbatic... 
iar York este foarte apreciat acolo, de pe vremea când era 
Locotenentul Regelui. 

Işi drese stânjenit glasul. 

— Are prieteni în Irlanda care cred că această Casă de York... 
ei bine, că ar trebui să fie ea familia regală. Vor opune 
rezistență, oamenii lor împreună cu ei. Doamnă, ca să duci o 
flotă peste douăzeci de mile pe mare, până la Calais, nu este 
cine știe ce pas important. Putem face o blocadă asupra acestui 
port și să debarcăm o armată, tunuri, tot ce ne trebuie, deși 
sper că se vor preda înainte de a fi nevoiţi să spargem zidurile. 
Nu vreau ca regele francez să profite de pe urma ciorovăielilor 
noastre. Irlanda... este ceva oarecum altfel, doamnă. Ca să 
aduci o armată pe această coastă sălbatică din est, asta ar 
însemna o adevărată campanie, un an sau mai mult departe de 
Anglia, când acei oameni ar putea fi folosiți mai bine acasă. 
Irlandezii sunt oameni ursuzi. Lorzii lor vor lua în nume de rău 
orice provocare la adresa autorităţii lor și doar o scânteie ar 
putea stârni o răzmeriţă. Am spus că nu pot recomanda un 


VP - 238 


astfel de curs al acțiunii, cel puţin nu în acest an. Vă rog, 
îngăduiţi-mi să mă gândesc din nou la York când avem Calais în 
mâna noastră. Dumnezeu îi iubește pe cei care fac planuri prea 
îndrăzneţe, doamnă. li place să le arate costul ambițiilor lor. 

Margaret strânse buzele, neputincioasă. 

— Nu pot lăsa pasărea asta să-și tragă sufletul, spuse ea. A 
scăpat când l-am avut în mână, desconsiderându-mi toţi Bravii. 
Poţi înţelege asta, Derry? L-am văzut pe Salisbury măcelărind 
oameni cumsecade, care veniseră la luptă purtând insigna mea, 
pentru că mă iubeau. Unde-i pedeapsa pentru acea zi 
nenorocită? Unde-i dreptatea, cu Salisbury și fiul său în Franţa, 
York în Irlanda? Vreau să fie aduși acasă în lanţuri, Derry! Pentru 
cât m-au costat și pentru tot ce-au pus în pericol. 

— Inălţimea Voastră, știu asta. Ar fi din nou Crăciunul dacă i- 
aș vedea pe York și pe Salisbury aduși înapoi pentru judecată. 
Am fost la St Albans, doamnă. Știu ce datorii au lăsat acolo, care 
rămân valabile. Ele vor fi plătite, jur. Cu șaizeci de corăbii pline 
de oameni și tunuri, îi vom scoate afară, ca pe vulpi din vizuină. 
Nu vă cer decât să aveţi răbdare. 

Margaret dădu ţâfnoasă din cap, făcându-i semn să plece. 
Derry făcu o plecăciune atât de adâncă, încât simţi un junghi în 
spinare. Doamne, îmbătrânea! Se gândi la toate lucrurile pe 
care le avea de făcut în acea zi și dacă putea găsi o oră de 
antrenament cu spada, cu unul dintre soldaţii din garda regelui. 
In cele din urmă, învățase să călărească precum un cavaler. Se 
hotărâse să înveţe și să lupte ca unul, deși își simţea orgoliul 
rănit, să fie lovit ca un copilandru neascultător. Luase o 
hotărâre, indiferent de efort sau costuri. 

Margaret se întorsese la fereastră la plecarea lui, zâmbind din 
nou la priveliștea mulțimii de londonezi. Până la Anul Nou nu 
mai erau decât câteva zile și avea mari speranțe de la el, mult 
mai mari decât cele de dinainte. Mai întâi Calais, apoi York, 
oriunde se ascunsese acesta. Dușmanii soţului ei vor fi vânaţi, 
iar Henric va putea trăi ani de pace. Anglia va fi mai puternică 
după aceste suferinţe, Margaret era sigură de asta, tot așa cum 
devenise și ea mai puternică în focul luptei. Încă își amintea cât 
de inocentă fusese, o fătucă vorbind o engleză stricată, abia o 
idee din femeia care devenise. 


VP - 239 


Pentru o noapte întunecată de ianuarie, marea era liniștită. 
Trebuia să fie așa, pentru ce intenţii avea Warwick. Timp de trei 
zile, el și oamenii lui trecuseră printr-o furtună îngrozitoare 
peste Canalul Mânecii, consolându-se totuși la gândul că flota 
regală nu va putea să iasă niciodată din port pe o mare atât de 
agitată. 

Anul 1460 era încă la început, după ce trecuseră doar trei luni 
de la fuga lor din Ludlow. În vreme ce York se îmbarcase pentru 
Irlanda, Salisbury, Warwick și Edward de Hotare se strecuraseră 
în Franţa la bordul unui vas de pescuit. Acesta fusese momentul 
cel mai stânjenitor pentru toţi trei. Apoi însă, imediat ce au pus 
piciorul în fortăreaţa Calais, au început să-și plănuiască 
reîntoarcerea. Fratele lui Salisbury, William, lordul Fauconberg, îi 
vizitase ceva mai târziu, aducând cu el o sută de oameni și două 
caravele solide, să fie ancorate în docurile ferite. Ca unul care 
fusese favorizat printre sprijinitorii lui Henric, Fauconberg 
adusese și vești despre flota lancasteriană adunată în Kent, 
corăbii capabile să debarce mai bine de zece mii de oameni, la 
primăvară. Dacă mai existase vreo îndoială în mintea lor despre 
făgașul viitorului, cuvintele lui o spulberaseră. Actul Privării de 
Drepturile Civile fusese promulgat și avea să se ţină cont de 
acesta chiar și în exil. 

Portul Sandwich era tăcut și neclintit la primele ore ale 
dimineţii îngheţate de iarnă. Warwick și Salisbury mergeau 
împreună de-a lungul cheiului pustiu, avându-l pe Eduard de 
Hotare la numai un pas în spatele lor. Alţi vreo patruzeci de 
oameni îi urmau în grupuri separate de câte șase sau 
doisprezece laolaltă. În total, două sute de soldaţi veterani 
veniseră din Anglia în acea noapte, purtând haine simple, din 
lână și piele. Armurile sau cămășile de zale n-ar fi fost decât o 
piedică pentru acest gen de acţiune silenţioasă pe care o 
plănuiseră. În beznă, aveau șansa să treacă drept echipajele 
regelui ori drept pescari din Kent. Totuși, Sandwich fusese 
atacat de către francezi de nenumărate ori în decursul secolelor. 
Corăbiile dușmane se mai strecuraseră și înainte prin Marea 
Mânecii, iar Warwick era surprins că nu se auzeau încă bătând 
clopotele bisericilor din tot orașul. 

Norocul lor ţinu o vreme. Legaseră patru ambarcaţiuni mici 
printre cele ale neclarei flote regale, vreo patruzeci de corăbii la 
ancoră, cu doar câteva lămpi legănându-se printre ele. Orașul 


VP - 240 


însuși se profila întunecat pe cerul nopţii, mulți dintre locuitorii 
lui trezindu-se înaintea zorilor. Warwick și tatăl său își 
potriviseră traversarea ca să sosească la vremea când 
echipajele pescărești încă dormeau, iar marinarii regelui erau 
toropiţi de berea băută de cu seară. 

Warwick se întoarse brusc când un strigăt sugrumat de pe 
unul dintre vasele comerciale, cu toate trosnind în danele lor. N- 
ar fi putut spune care era sursa. Toate ambarcaţiunile amarate 
de-a lungul docului erau atât de apropiate, încât oamenii săi au 
sărit de la una la alta. Pentru cele ancorate ceva mai departe, 
patru ambarcaţiuni mici i-au dus pe oamenii lui Warwick la 
scările lăsate pe pereţii din lemn, strecurându-se apoi la bord pe 
pe furiș. În acel moment, alergau peste punţile întunecate cu 
tălpile goale, lovindu-i cu măciuca sau înjunghiindu-i, pe cât 
puteau fără zgomot, pe sărmanii lăsaţi să le păzească. 
Echipajele regelui erau cu toate pe țărm și pe fiecare navă se 
aflau doar câţiva tineri cărora li se dăduse misiunea de a 
menţine lămpile aprinse și să fie cu ochii-n patru la francezi. 

Atent la ce se petrecea pe mare, Warwick tresări când tatăl 
lui îl apucă de braţ. Lumina unei lămpi se apropia de-a lungul 
drumului lăturalnic care ducea spre faleză. Poate că, din cauza 
prezenței în oraș a atâtor soldaţi ai regelui, paznicii locali erau 
mai puţin atenţi decât ar fi trebuit să fie. Pe măsură ce Warwick 
și Hotare înaintau, pe la urechi le treceau crâmpeie de râsete și 
conversații, vreo poveste despre Crăciunul care tocmai trecuse. 
Warwick îi simţea prezența impresionantă a lui Eduard de 
Hotare, aflat la dreapta sa. Îmbrăcarea uriașului în hainele de 
lână pescărești fusese o cauză pierdută. Oricine îl privea își 
dădea seama că era soldat. 

Un grup de șase oameni apăru la cotitură. Warwick observă 
clopotul de avertizare din mâna unuia dintre ei. | se puse un nod 
în gât. Cele două grupuri rămaseră încremenite, holbându-se 
unul la altul. 

— Francezii! șuieră unul dintre paznici, ridicând clopotul. 

— Taci, nesăbuitule! zise Warwick răstindu-se. Arătăm noi a 
francezi? 

Omul ezită, gata să o ia la sănătoasa. Cel care-i conducea 
ridică apărătoarele lămpii sale, raza de lumină dezvăluind câte 
ceva din oamenii aproape nevăzuţi care tropăiau în urma lui 


VP - 241 


Warwick. Paznicul își drese glasul cu prudenţă, știind că un 
singur cuvânt greșit l-ar ucide cu siguranţă. 

— Nu vrem necazuri, oricine aţi fi, zise el, pe un ton autoritar, 
dar încordat și tremurat. 

Ochii lui licăriră către Eduard, simţindu-i dispoziția pentru 
violenţă. 

— Conţii Warwick, Salisbury și de Hotare, răspunse Warwick. 

Nu-i păsa dacă auzea cineva că era aici. Tot ceea ce voia era 
să scoată corăbiile și să fie plecat la ceasul când răsărea 
soarele. Nu că echipajele regale i-ar fi putut urmări cu vasele lor 
de pescuit. 

Paznicul se aplecă mai aproape, holbându-se. Spre surpriza lui 
Warwick, zâmbi. Fără să se întoarcă, murmură un ordin spre cei 
din grupul lui să nu fugă. 

— Atunci va trebui să ne legaţi, zise el. Ori oamenii regelui vor 
avea grijă să ne spânzure dimineața. 

— Las-o baltă, Jim! șuieră spre el cel cu clopotul. Oricum, ne 
vor biciui. 

— Vei supravieţui, se răsti paznicul. Dacă suni din clopotul 
ăla, Pete, te ciomăgesc chiar eu! 

Warwick se încruntase la auzul schimbului de cuvinte. Se 
așteptase la o încăierare scurtă, brutală, cu paznicii, apoi poate 
o goană spre ultimele ambarcaţiuni ancorate în doc, pe când 
orașul se trezea să-i alunge pe invadatori. În vreme ce șușotelile 
furioase continuau, Warwick aruncă o ocheadă în jur, la 
Salisbury și Hotare. Fiul lui York dădu din umeri. 

Frustrat, cel cu lampa se întoarse brusc spre companionul 
său, întinzându-se după limba clopotului, pe care o smulse cu un 
clinchet înfundat. 

— lată, domnule! Nu vă vom da niciun fel de bătăi de cap. 

— Te cunosc de undeva? întrebă Warwick. 

— Jim Wainwright, domnule. Nu ne-am cunoscut, cu toate că- 
mi amintesc de dumneavoastră gonind după mine pe niște alei, 
acum vreo câţiva ani. 

Apoi Wainwright rânji ciudat, arătându-și dinţii lipsă. 

— Eram cu Jack Cade pe atunci. 

— Aha! răspunse Warwick prudent, înțelegând în sfârșit. 

Mii de bărbaţi din Kent se întorseseră acasă cu prada după 
aceea noapte îngrozitoare. Se întrebă câţi dintre ei își aminteau 
cu mândrie de răzmeriţă. 


VP - 242 


— Nu-i corect ce i-au făcut lui Cade și tovarășilor lui, zise 
Wainwright, ridicându-și bărbia. Băieţii ăștia nu știu cum a fost, 
dar eu știu. Am fost iertaţi de regină, domnule, totul pecetluit și 
aranjat... și cu toate astea l-au trimis pe șeriful Iden să ne 
vâneze. Am pierdut prieteni buni din cauza ticălosului ăstuia. 
Oameni care fuseseră iertaţi, la fel ca mine. 

Găsi un prilej să le arunce o ocheadă companionilor săi, 
asigurându-se că nu încercau s-o șteargă. 

— Am tot auzit de la echipajele regelui vorbindu-se de rebelii 
din Calais. Cred că aţi fost de partea greșită odată, dar poate că 
ați mai învățat de atunci, nu? 

— Poate că da, spuse Warwick încet, făcându-l pe om să 
chicotească înfundat. 

— Asta cred și eu, domnule. 

Wainwright privi spre stânga lui, tocmai când o corabie 
neagră se desprinse din doc, pânzele fiind înălțate pe catarg. 

— E vorba de corăbii, așa-i? Vreţi corăbiile regelui? 

Warwick dădu din cap, surprins să-l audă pe Wainwright 
chicotind tare. 

— Vor fi furioși dimineaţa, atâta știu și eu. Mie mi se pare, 
totuși, că nu voi fi de partea echipajelor regelui. Nu când am 
șansa de a le plăti pentru Cade. 

Wainwright se scărpină pe bărbie, chibzuind. 

— Și dacă vă trebuie oameni, domnule, nu-i nevoie să-i 
căutați prea mult prin Kent, eu asta vă zic. Nu sunt singurul care 
are pică pe ei pentru noaptea aceea. Mai sunt și unii cărora nu 
le-a plăcut nici ce s-a petrecut la Ludlow. 

— Ce-i cu Ludlow? zise Warwick încet. Am plecat atunci când 
n-a mai fost nicio speranţă, nu înainte. 

Văzu că paznicul părea stânjenit. 

— Umblă vorba că faimoșii Bravi ai regelui au fost lăsaţi să 
zburde prin satul de acolo, zise Wainwright. Mai răi decât tâlharii 
francezi. Toată ţara vorbea de asta la Crăciun. Siluirea și 
uciderea nevinovaţilor. Lucruri îngrozitoare. Regele Henric n-a 
oprit asta, nici măcar n-a încercat, așa se spune. Vă spun, 
domnule. Doar strigaţi „Kent” când sunteți gata și apoi vedeţi ce 
se întâmplă, asta-i tot. Nu ne place să auzim că oamenii regelui 
omoară femei și copii, ăsta-i adevărul. Veţi aduna destui 
voluntari pentru o mică răzbunare... iar noi suntem cei care am 
spart Turnul, nu uitaţi asta. S-ar putea să nu avem noi cămăși 


VP - 243 


de zale și toate alea, dar un bărbat din Kent nici n-are nevoie. 
Intră și iese repede. 

Salisbury ascultase schimbul de replici fără să spună niciun 
cuvânt. Se uită spre stelele strălucind pe cer și-l bătu pe umăr 
pe fiul său. 

— Ar trebui să plecăm, șopti el. Leagă-i pe oamenii ăștia și să 
luăm ultima dintre corăbii. 

Chiar pe când vorbeau, șirul întunecat de ambarcaţiuni și 
caravele se împuţinase precum dinţii scoși unul câte unul, din ce 
în ce mai multe din ele ajungând cu parâmele atârnând, plecând 
spre apele mai adânci din depărtare. Nu mai rămăseseră decât 
vreo șase, cu lămpile stinse și punţile curățate. 

Warwick încuviinţă. Se așteptase la o luptă pe docuri și era 
încă pregătit să audă clopotele bătând prin tot orașul. Sosise 
vremea să plece. 

— Mulţumesc, master Wainwright! zise el. Și-am să-mi 
amintesc ce mi-ai spus. 

— Așa să faceţi domnule! Kent-ul se va ridica pentru o cauză 
bună. Poa’ că și pentru una rea, da una bună-i mai bine. 

În scurt timp îi legară pe cei șase paznici. Cu scuzele de 
rigoare, Warwick puse doi dintre soldații lui să adauge vreo 
câteva vânătăi pe faţa a doi dintre ei, deși îl scuti pe Wainwright 
de asta. Nu mai era decât o oră, două până-n zori și știa că 
paznicii vor fi găsiţi la prima geană de lumină, cu un nas, două 
sparte. 

Warwick îi trimise pe tatăl său și pe Hotare pe corăbii diferite, 
fiecare dintre ei preluând comanda unui mic echipaj. Așteptă 
până-n ultima clipă să sară pe ultima corabie și luă loc la 
timonă, pentru a o cârmi în afara docului. Venea fluxul și nu 
trebuiră decât vreo șase oameni să ridice pânza unică și să 
prindă briza dimineţii. Lăsară în urma lor un doc lung și pustiu, 
Warwick privi vesel înapoi. 

Valurile erau mai puţin liniștite dincolo de adăpostul oferit de 
port. Oamenii din Calais erau prea puţini pe vasele capturate, 
așa că se folosiră de ambarcaţiuni mai mici să le lege cu parâme 
între ele. O singură corabie bine condusă putea remorca o alta 
destul de ușor. În lumina dimineţii, Franța se vedea limpede 
dincolo de Marea Mânecii. 

Cu pânzele sus și vântul bătând, Warwick simţi dorința de a 
intona un cântec marinăresc de care-și amintea din tinerețe. 


VP - 244 


Vocea sa răsună deasupra valurilor și cei care-o auziră începură 
să cânte voioși împreună cu el, fie ei la pânze sau la timonă, 
ducându-și capturile înapoi spre Calais. 


24. 


Primăvara sosi pe coastele franceze, aducând briza blândă și 
cerul albastru, străbătut de cormorani și pescăruși rotindu-se în 
zbor. Flota furată se dovedise a fi vitală pentru apropierea de 
coasta Angliei, pentru adunarea soldaților și lorzilor loiali cauzei 
yorkiste. Prin iunie, fortăreaţa de la Calais gemea de soldați 
englezi, înghesuiți în fiecare spaţiu și grajd disponibil. Două mii 
dintre ei vor traversa marea și vor debarca, alţi opt sute 
rămânând în urmă. Fiind ultima palmă de pământ englezesc din 
Franţa, nici Salisbury, nici Warwick nu voia să fie cunoscut drept 
cel care  îngăduise pierderea fortăreței în absența lor. 
Meterezele din Calais trebuiau să fie bine păzite, indiferent care 
ar fi fost miza. 

Warwick nu stătuse cu mâinile-n sân în lunile trecute de la 
mica sa plimbare prin Kent. Cuvintele paznicului îi stârniseră 
interesul și rar era câte-o noapte fără ca vreo mică 
ambarcaţiune să nu alunece pe apele întunecoase, plină cu cei 
mai buni oratori pe care-i putea găsi. Când primăvara trecu, 
oamenii lui Warwick puteau fi găsiți în toate orașele și satele din 
Kent, chemându-i pe cei care voiau să-l răzbune pe Jack Cade și 
să pedepsească îngrozitoarele cruzimi de la Ludford. In urmă cu 
zece ani, Cade intrase în Londra cu cincisprezece mii de oameni. 
Cu toate că unii erau din Essex sau de prin alte părți, regele și 
ofițerii lui nu erau mai populari prin Kent decât fuseseră cu un 
deceniu mai înainte. O nouă generaţie de băieţi crescuse sub 
jugul unor pedepse crâncene și dijme uriașe. După veștile 
întunecate despre Actul Privării de Drepturile Civile, aplicat lui 
York, Salisbury și Warwick, toate rapoartele primite de Warwick 
reușeau, întrucâtva, să-i refacă moralul. 

Pe la sfârșitul lui iunie, erau pregătiţi. Numai vremea rea îi 
mai ţinea atunci în port, marea fiind prea agitată pentru a risca 
o traversare. Presat de legământul făcut înaintea lui York, 
Warwick se îngrijora pentru fiecare zi pierdută, însă furtunile 


VP - 245 


aveau să se termine. Flota lui, formată din patruzeci și opt de 
ambarcațiuni, îi putea duce pe toţi cei două mii de oameni 
odată, cu jumătate din garnizoana de la Calais ocupându-se să 
aducă navele înapoi în Franţa. După dezertarea căpitanului 
Trollope în tabăra regelui, acei oameni nu puteau face destule 
pentru a-i ajuta pe conți. 

Pe când mărșăluiau spre bărci, vâslind apoi spre corăbii, pe 
Warwick îl duse gândul la Cezar, care alcătuise o flotă pentru a- 
și aduce legiunile în Kent, cu o mie cinci sute de ani înainte, 
având aceeași ţintă: Londra. La fel ca o garnizoană regală, pe 
care nu îndrăzneau s-o lase în spatele lor, Londra însemna 
Parlamentul, singura instituţie cu puterea de a revoca Actul 
Privării de Drepturile Civile. Londra era cheia cu care puteau fi 
descuiate porţile Angliei, așa cum fusese întotdeauna. 

Vântul bătea aprig spre coasta engleză când se porni flota. 
Norii cenușii pluteau jos pe cer și o burniță constantă îi îngheţa 
pe oamenii îngrămădiţi pe corăbii. Totuși, era doar un singur 
transport și puteau vedea deja locul debarcării la o oră sau mai 
mult de drum pe mare. Una câte una, corăbiile veneau și ridicau 
pânzele pe cât puteau îndrăzni. Căpitanii nu puteau acosta de 
teamă să nu se sfărâme corăbiile. Trecu ceva vreme până când 
oamenii putură debarca cu ajutorul bărcilor, în tot acest timp 
milițiile locale putând fi văzute grăbindu-se pe cheiuri și docuri, 
adunând oameni pentru respingerea invaziei. Erau prea puţini 
ca să poată ţine la respect dușmanii veniţi pe mare, debarcând 
cu toţii odată. Avu loc o mică încăierare, înainte ca miliția locală 
să renunţe, abandonând cadavrele pe chei. 

Warwick ajunse pe țărm puţin mai departe, pe coastă, 
stabilind o poziţie defensivă pe o plajă lungă, cu pietriș, 
răspândindu-și arcașii. Fără a fi incomodaţi de cineva, el și 
oamenii lui mărșăluiră înapoi spre portul Sandwich și-l ocupară, 
privind cum corăbiile virau, înălțând pânzele, avântându-se pe 
marea agitată și în vântul care se înteţea. Chiar și așa, erau sute 
de mici ambarcaţiuni împinse de vâsle spre țărm, într-un număr 
atât de mare încât săltau împreună precum resturile de lemn. 
Unii avură ghinion, fragilele ambarcaţiuni răsturnându-se când 
le lovea vreun val. Oamenii căzuţi în apă, îmbrăcaţi în cămășile 
de zale, nu mai fură văzuţi niciodată. 

Aproape de locul unde Warwick atinsese pământul ţării unde 
se născuse, două vase de pescari se îndreptau direct spre 


VP - 246 


pietrișul plajei. Când acostară direct pe plajă, căpitanii lor 
întinseră pasarele din scânduri din locul cel mai de jos al punţii, 
ca să poată duce pe uscat o duzină de armăsari de luptă, cu 
ochii acoperiţi. Aceste ambarcaţiuni aveau să putrezească 
abandonate pe uscat, dar oameni precum Salisbury erau prea 
bătrâni ca să străbată pe jos aproape o sută de kilometri câţi 
erau până la Londra. 

Soarele apunea la vremea când ultimele nave ale flotei 
dispărură în cețurile și norii de pe Marea Mânecii, lăsându-i 
singuri. Oamenii se așezară, sub burniţa fină, în jurul focurilor 
aprinse pe plajă sau pe docuri. Mâncau și beau și se acopereau 
pe cât de bine puteau, încercând să fure câteva ore de somn. 

Când soarele-și făcu din nou apariţia, o coloană de bărbați 
trecu în marș prin oraș. Soldaţii săreau peste tot în jurul lui 
Warwick, gata pentru un atac. Totuși, miliția locală nu se 
întoarse să-i respingă pe oamenii săi, nici măcar o parte a 
trupelor regelui. Deja se răspândise vestea debarcării și sute de 
localnici din Kent veniseră cu topoarele și lăncile și satărele. Se 
opriră lângă docuri, iar Warwick nu putu decât să zâmbească, 
acceptându-l pe paznicul Jim Wainwright în serviciul său, plătit 
cu patru pence pe zi. Armata contelui începu să se miște spre 
vest și sutele deveniră mii, îngroșându-se numărul lor în fiecare 
oraș prin care treceau. 

Călare amândoi, Warwick și tatăl său acceptară ovaţiile 
mulțimilor de prin târguri și sate, familiile din Kent 
întâmpinându-i ca pe niște salvatori mai degrabă decât ca pe 
dușmani ai Coroanei. Era ceva ametitor, iar lui Warwick nici nu-i 
venea să creadă ce succes avuseseră recrutorii săi. Oamenii din 
Kent se ridicaseră încă o dată și, de data asta, e/era scânteia. 
Se întreba câţi dintre ei știau că luptase împotriva lor în ultima 
noapte întunecoasă când intraseră în capitală. 

Ironia acestor lucruri nu-i scăpase. Călcând chiar pe urmele lui 
Jack Cade, i-ar aduna pe toţi în Southwark și-ar traversa Podul 
Londrei, îndreptându-se spre Turn, singura forță capabilă să-i 
oprească înaintarea. 

e 

Ajunseră la cheiul sudic al fluviului londonez în după-amiaza 
celei de-a treia zile, după trei marșuri aprige. Warwick poruncise 
o numărătoare și descoperi că mai bine de zece mii de oameni 
din Kent i se alăturaseră. Poate că erau ei fără armuri și 


VP - 247 


neinstruiți, dar Cade folosise destul de bine asemenea oameni. 
Warwick își amintea mult prea bine de noaptea aceea de sânge 
și haos. 

Împreună cu tatăl său și cu Eduard de Hotare, Warwick se 
duse direct la capătul sudic al Podului Londrei, ignorând 
mulțimile de orășeni care căscau gura de parcă era zi de târg. 

— Nu-i văd pe oamenii regelui, zise Salisbury. Ai noștri sunt 
istoviţi, cu toate că cei mai slabi au rămas cu o zi în urmă. Eu i- 
aș aduce înăuntru. 

Își privea cu mândrie fiul, acceptând că decizia va fi a lui 
Warwick. 

Adunarea unei oștiri atât de mari în Kent se datora muncii de 
convingere duse de oamenii lui Warwick. Aceștia se orientaseră 
spre tânărul conte în căutarea unui comandant, nu spre tatăl lui. 
Fiul lui York făcuse la fel, iar Salisbury avusese parte de o 
revelație când văzuse grupurile debarcate. Putea avea încredere 
în fiul său că le va conduce, deși nu-i era deloc ușor să renunte, 
nu era nici nesăbuitul care să se agațe de putere cu orice preț, 
când vremea lui trecuse deja. Cu toată experienţa în luptă a lui 
Salisbury, acum trebuia să se dea la o parte, însă îi ceda locul 
chiar moștenitorului său și nimănui altcuiva. 

Warwick simţi satisfacția tatălui său și mulțumi în sinea sa 
pentru anii petrecuţi la Calais. Fiecare părinte își amintea când 
fiul său furase sau minţise ori se făcuse de râs cu vreo iubire 
tinerească. Însă Warwick avusese șansa să trăiască mai mult 
timp departe de acei ochi necruţători. 

— Cele mai bune rapoarte pe care le avem stabilesc că 
garnizoana din Turn ar avea cam o mie de oameni, zise 
Warwick. S-ar putea să se predea, deși am slabe speranţe la așa 
ceva. Știu doar că nu-i putem lăsa să iasă din Londra pe la 
spatele nostru. Ori forțăm intrarea, ori îi blocăm între propriile 
ziduri. Știți amândoi planul. Viteza înseamnă totul, dacă este să 
avem vreo șansă de succes. Fiecare zi pierdută de noi aici este 
una în plus pentru înmulţirea și pregătirea trupelor regelui. 

Nu pomeni de proiectul Actului Privării de Drepturile Civile, 
care devenise lege. În acel moment, în ziua de cinci iulie 1460, 
toate titlurile și proprietăţile lor le fuseseră luate. Cu toate că 
niciunul dintre ei nu vorbea de asta, simțeau pierderea ca pe o 
rană deschisă, golindu-i de sânge. Totuși, după Ludlow, armata 
regelui se dispersase la ferme și conace. Warwick și tatăl său 


VP - 248 


jucau totul pe cartea unei singure lovituri: trebuiau să ajungă la 
regele Henric înainte ca lorzii săi să se regrupeze. După aceea, 
orice lege se putea abroga, odată ce puneau mâna pe rege și pe 
Sigiliul Regal. 

Eduard de Hotare ascultase, remarcând mândria reciprocă a 
celor doi. Stătea ca o statuie în armura sa, fără a purta coif. Și el 
călărise de pe coastă, calul său fiind mult mai potrivit pentru 
tragerea plugului decât pentru susținerea unui om. Animalul 
păscuse pe drumul înapoi, în vreme ce puhoiul de bărbaţi din 
Kent se călcau în picioare și așteptau printre rândurile de 
cavaleri în armură. Toţi erau cuprinși de nerăbdare. Odată 
trecuţi de podul acela, marșul lor încântător prin peisajele 
campestre se cam termina. 

— Nu-mi mai petrec încă o noapte pe pământul rece, când aș 
putea să mă odihnesc într-un pat cumsecade și să mă înfrupt 
din carne și bere, zise Eduard. Oamenii au ajuns azi până aici. 
Obosiţi sau nu, o să mai mărșăluiască ei încă vreo doi kilometri. 

În comparaţie cu Salisbury, Eduard era neobosit, puterea și 
vigoarea sa erau aproape nelimitate. In fiecare dimineaţă, în 
zori, era primul care se trezea, ridicându-se în picioare și 
urinând fericit înainte de a-și pune la loc armura, și strigând 
după servitori să-i aducă de mâncare. Warwick nu-l putea 
admonesta pentru entuziasmul său, deși adevărul era că 
energia tânărului conte putea fi agasantă, dacă rămâneai prea 
mult timp în compania sa. 

— Prea bine, zise Warwick. Văd că voi doi nu sunteţi mulţumiţi 
până nu ajungem în oraș. Pune cavalerii și oamenii în armură în 
faţă, Eduard. Cade s-a confruntat cu arcași și vreau ca scuturile 
să fie pregătite. 

— Totul pare destul de pașnic, spuse Eduard, scrutând spaţiul 
dintre case și prăvăliile de pe partea lor a podului. Aș putea 
traversa chiar acum. 

Făcu câţiva pași, iar expresia lui Warwick se întunecă. 

— Când vei fi tu la comandă, va fi după voia ta, Eduard. Până 
atunci însă, vei face ce naiba-ţi spun eu să faci! 

Tânărul conte îi înfruntă privirea fără nicio sfială, lăsând să se 
lungească momentul de tăcere. 

— Atunci să-i aducă altcineva pe cavalerii aceia. Eu vreau să 
fiu primul care intră în oraș. În onoarea tatălui meu. 


VP - 249 


Warwick se încordase sub privirea uriașului. Se îmbujoră ușor, 
încleștându-și fălcile și fluierând după un mesager să-i ducă 
ordinul. Autoritatea lui fusese pusă la încercare în fața tatălui 
său, însă știa că, dacă și-a pus în cap să facă ceva, nu putea fi 
oprit decât cu forţa reunită a mai multor viteji. Nu era momentul 
pentru ciorovăieli și Warwick preferă discreţia, cu toate că avea 
vocea înăsprită când dădu ordinele de adunare. 

Cavalerii veniră în fugă cu scuturile și armele pregătite. În 
spatele lor, oastea de susţinători din Kent se adună fremătând, 
veteranii armatei lui Cade spunând povești despre evenimente 
oricui voia să-i asculte. Oamenii erau veseli și doar Warwick 
pășea ţeapăn când cornii răsunară și primele rânduri porniră pe 
strada largă, ce străbătea Podul Londrei. 

Intraseră în oraș și mulțimile încă mai aclamau și le făceau 
semne când traversară râul și ajunseră pe străzile de dincolo. 
Warwick răcni un ordin și avangarda de oameni înzăuaţi o luă la 
dreapta, îndreptându-se spre Turn și garnizoana regală. 


25. 


Lordul Scales era foarte îmbujorat, deși încerca să-și 
mascheze emoţiile pe când măsura cu pași mari meterezele 
Turnului Londrei, urmărind mișcările străzii. De la mare înălțime, 
putea vedea armata adunându-se la aproape doi kilometri 
distanţă, peste râu. Simţi un fior la auzul cornilor, anunțând că 
intraseră în Londra. In acel moment, ar fi dat orice pentru încă o 
mie de oameni. 

Amintirile răzmeriţei lui Jack Cade erau încă proaspete, pentru 
că povestea avusese loc cu numai zece ani în urmă. Se tot 
gândise, multă vreme, la eșecul apărării orașului și mai ales la 
partea lui de vină. Scales își amintea perfect, fiind martor la sute 
de omoruri, când răsculații transformaseră orașul într-un abator. 
Ordinea se spulberase cu totul în acea noapte înspăimântătoare. 
Gândul de a mai vedea încă o dată așa ceva îi făcu biata inimă 
să bată îndurerată, iar pumnii să i se încleșteze. Știa că atâtea 
griji îl pot duce la pierzanie. Doctorul său îl avertizase cu privire 
la culoarea lui, că umorile-i erau dezechilibrate, pe când vârsta 


VP - 250 


înaintată îi secătuia vlaga. Și totuși, numai furia îi ţinea sub 
control frica îngrozitoare care provoca valuri de sudoare. 

Răsplata lui pentru acea noapte de acum zece ani fusese o 
rentă de o sută de lire pe an și dreptul de folosinţă a unei nave 
comerciale regale. Scales se îmbogăţise din negoț, cumpărând 
și vânzând mici încărcături de pânză și lână. Comanda 
garnizoanei Turnului era ultimul său serviciu de dinainte de 
pensionare, o sinecură cu o retribuție generoasă și o casă cu 
servitori. La cei șaizeci și trei de ani ai săi, Scales știa că nu mai 
era un bărbat pregătit să iasă la luptă și să înfrunte o răzmeriţă 
zgomotoasă cu o spadă și un scut. Işi simțea slăbiciunile în 
încheieturile dureroase și în fiecare respiraţie gâjâită. 

De-a lungul meterezelor, echipajele  tunurilor-serpentine 
așteptau la comanda lui. Singura sa mângâiere era că lucrările 
de apărare fuseseră mult întărite de la răzmeriţa lui Cade. Dacă 
vreo armată dușmană încerca să spargă poarta, avea tunuri 
grele să măture strada de ticăloșii zdrențăroși. Catapulte de 
torsiune, de un model pe care orice legionar roman l-ar fi 
recunoscut, erau și ele așezate pe metereze, gata să arunce 
peste ziduri cea mai teribilă armă aflată sub comanda sa, mult 
mai cumplită decât tunurile din bronz și fier. Scales își făcu 
cruce, sărutând inelul de pe degetul său, care avea blazonul 
familiei. Nu va permite ca Turnul să sufere vreo breșă. Aproape 
zâmbi la gândul a ceea ce putea dezlănțui, de data asta, 
împotriva oamenilor din Kent. 

— Lăsaţi-i să vină! mormăi el, cu ochii la ceața întunecoasă de 
dincolo de râu, unde erau încă atât de mulţi care așteptau să 
traverseze. 

De la o distanţă de aproape doi kilometri, gloata din Kent se 
zărea ca o pată pe câmp, tot micșorându-se, pe măsură ce 
intrau în orașul său. Locuitorii Londrei nu mișcau un deget, se 
gândi spumegând de furie. Ar fi fost de așteptat să-și 
amintească de teroarea și distrugerile provocate cu ultima 
ocazie, dar nu, putea auzi acum ovaţiile aduse de vânt, smintiţi 
fluturându-și tichiile spre oamenii care vor aprinde capitala. Ei 
bine, Turnul nu-l vor avea, chiar dacă Londra ardea în jur. Scales 
își jură asta în sinea lui. 

Era o slabă consolare. Misiunea sa era să apere cetăţenii 
cumsecade în faţa gloatei, iar el nu și-o putea îndeplini. În afară 
de câţiva consilieri orășenești și de garda lor personală, știa că 


VP - 251 


avea sub comandă singurii soldaţi din Londra. Încleștă fălcile, cu 
ochii reci și calmi. Nobilii regelui erau cu toţii în nord, fie pe la 
întinsele lor moșii, fie pe lângă Coventry. Scales avea prea 
puţini oameni ca să poată ieși afară, indiferent ce orori va vedea 
de pe metereze. Tot ce putea face era să onoreze până la 
ultimul cuvânt angajamentul pe care și-l luase și să apere Turnul 
până când ajungeau întăririle în oraș. Din nou, se uită spre șirul 
de tunuri îndreptate spre străzile din zona vestică. Râul curgea 
de-a lungul zidurilor sudice, fără ca vreun pod pe-acolo să-l facă 
să se teamă că i-ar putea veni din flancuri. Turnul era o 
fortăreață și va vorbi cu limbi de foc împotriva oricui s-ar fi 
apropiat. 

— Fiţi gata la ordinul meu! răcni el, auzindu-și glasul răsunând 
între pietrele străvechi. 

Opt sute dintre oamenii săi așteptau încordaţi, gata de atac. 
Echipele de la tunuri își verificară vetrele și fitilurile pentru 
ultima oară, ghiuleaua de fier și sacii cu praf de pușcă, turnat în 
coarne. Turnul alb se înălța deasupra tuturor și Scales își aminti 
măcelul și pământul înecat în sânge pe care le văzuse pe-aici 
înainte. Clătină din cap. Asta nu se va mai întâmpla. 

e 

Warwick, Salisbury și Hotare călăreau umăr la umăr de-a 
lungul Străzii Tamisei, îndreptându-se spre est, spre Turn. 
Înaintarea lor lentă reuși întrucâtva să oprească mulțimile din 
spatele lor, cu toate că din ce în ce mai mulți oameni se 
strecurau pe sub cai sau pe lângă ei, luând-o la goană. Toţi trei 
aveau spadele scoase și pregătite, purtaţi de un val de 
londonezi care strigau și se părea că așteptaseră o șansă de a-și 
dezlănțui propria lor mânie, indiferent ce voiau conții sau 
oamenii din Kent. Warwick văzu sute dintre ei înarmaţi cu bâte 
sau cuțite lungi, gonind din stradă în stradă. Armăsarul său era 
înghiontit de cei care încercau să-i depășească și tânărul se 
străduia să înţeleagă ce se întâmplă. Voise să fie scânteia 
declanșării răzmeriţei, asta era adevărat. Nu știa că şedea pe un 
butoi cu pulbere, atunci când aprinsese chibritul. 

Nu avea cum să ţină sub control o asemenea gloată. Toată 
lumea știa unde se află garnizoana regelui și se îndreptau 
puhoaie spre Turn, laolaltă cu armata lui Warwick, făcându-le 
semn să li se alăture. Femei și copii alergau împreună cu 
mulțimea și ritmul de mers creștea clipă de clipă, până când 


VP - 252 


Warwick și tatăl său se pomeniră mergând la trap pentru a-l ţine 
pe Eduard de Hotare sub privirile lor. Sir Robert Dalton și silueta 
mătăhăloasă a lui Jameson se înălțau de fiecare parte a 
tânărului conte, având grijă să nu apară niciun pericol. Eduard 
călărea nepăsător, luat de val, în mod clar încântat de haosul 
creat. 

Parlamentul nu mai fusese convocat de mai bine de trei ani. 
Departe, în urma lor, Palatul Westminster era cu obloanele trase 
și jilav, neîncălzit de foc sau de vorbele oamenilor. Warwick știa 
că regele Henric fusese ascuns prin Kenilworth, dar nu și cum se 
descurcase restul ţării în absenţa inimii neobosite a guvernului 
său. Se pare că ofiţerii regelui se purtaseră cu cruzime când 
fuseseră lăsaţi să aplice legile după capul lor. Peste tot în jurul 
său exista o mânie oarbă, iar Warwick se întreba dacă mai 
putea măcar să stăpânească ceea ce începuse. Când Cade 
intrase în Londra, cetăţenii cumsecade se baricadaseră în casele 
lor. De data asta, ei deschideau drumul. 

Mulțimea se îngroșa tot mai mult, umplând fiecare stradă 
lăturalnică și alee cu personaje care se tot zbăteau, cu toţii 
îndreptându-se spre Turn și garnizoana lui de soldaţi detestați ai 
regelui. Terenul era dezgolit în jurul zidurilor de acolo, un vast 
spaţiu de lespezi din piatră în care Warwick recunoscu locul unui 
măcel, chiar dacă era forţat să intre acolo. Mulțimea scanda și-și 
urla mânia spre meterezele Turnului, privindu-i pe oamenii din 
Kent de parcă s-ar fi așteptat să-i vadă mărșăluind direct spre 
poartă și s-o dărâme. 

Warwick își struni calul, laolaltă cu tatăl său, formând un ochi 
de nemișcare în vârtejul celor care se repezeau mai departe, 
înainte de a fi împinși chiar spre Turn. Dar chiar și așa, caii de 
luptă tropăiau pe loc și se smuceau în dreapta și-n stânga, 
agitaţi din cauza gălăgiei și a oamenilor care-i înghionteau din 
toate părțile. 

Salisbury cercetă cel mai înalt punct al zidurilor exterioare, 
mijindu-și ochii la vederea unor siluete întunecate și la fuioarele 
de fum. Gurile negre ale tunurilor se înălțau deasupra mulțimii, 
aţintite asupra ei. Cu toate astea, oamenii continuau să vină 
puhoi, din ce în ce mai mulți, într-o dezordine cruntă, umplând 
spaţiul deschis până când abia de mai era loc să te miști. 

— Vezi tunurile? strigă Salisbury spre fiul său, arătându-i-le. 


VP - 253 


Warwick dădu din cap, zgomotul fiind prea intens pentru a 
putea răspunde. Era haos și putea vedea unii dintre comandanții 
săi lovind oamenii cu bâtele doar pentru a-și face loc în jur. 
Curând teama puse stăpânire pe gloată din pricina înghesuielii 
tot mai mari. Deja aveau feţele congestionate și erau răgușiți de 
atâta urlat, împingând oamenii la o parte. 

— Daţi-le topoare acestor londonezi! strigă Salisbury din toți 
rărunchii. 

O parte din gloată îl auzi și izbucni în urale. 

— Lăsaţi-i să-și facă loc spre poartă! 

Warwick putea auzi numai un cuvânt din trei, însă le făcu 
semn oamenilor săi să avanseze spre cel mai vulnerabil loc din 
fortăreaţa Turnului. Cade își făcuse și el drum acolo cândva. O 
vor face din nou. 

Sus, la înălțime, Warwick auzi un singur glas strigând un 
ordin, alte câteva zeci răspunzând. Se uită în sus, cu spaima în 
suflet. 

e 

Scales privea cu ură nemăsurată mulţimea care tot creștea pe 
terenul deschis din jurul Turnului. Vedea o adevărată gloată, 
oameni de rând, aduși la sminteală de posibilitatea de a sparge 
și a distruge. Intreaga lui viaţă luptase pentru ordine și 
stabilitate, iar acum iată-i, o hoardă de nebuni cu ochii holbați 
veniţi să spulbere tot. Soldaţii înarmaţi, în cămașă de zale, se 
zbăteau să-și facă loc printre ei precum pietrele aruncate în râu. 
Sute de bărbați din Kent răcneau numele lui Cade, ca și cum l-ar 
fi putut scula din morţi numai cu furia lor turbată. 

Veneau tot mai mulţi, iar Scales simțea cum îi curge 
transpiraţia de la subsuori, pe sub tunică. Simțea ura acelor 
dezmoșteniți ai sorții adunată într-un singur glas. Oameni care 
nu vedeau nicio valoare în legea regelui, care o vor azvârli cât 
colo într-o violență fără margini. Se temuse de stricăciunile pe 
care le puteau face în condiţiile în care el se afla în 
imposibilitatea de a interveni. În loc de asta, veniseră ei la el. 

Se aplecă în față, apucându-se de zidul de piatră și holbându- 
se în jos. Zeci de oameni cu topoare se adunau într-o formaţiune 
de săgeată, intenţia lor fiind cât se poate de clară în timp ce 
mărșăluiau prin mulţime, îndreptându-se spre porțile Turnului. 
Scales înjură când dădu cu ochii de cei doi oameni călare, aflaţi 
în urmă, o insuliță în întreaga nebunie învârtejită. Simţea 


VP - 254 


privirile  călăreţilor aţintite asupra sa. Clătină din cap, 
nevenindu-i să creadă când recunoscu culorile tunicilor lui 
Salisbury și Warwick. Îl străbătu un zvâcnet de furie la o 
asemenea trădare din partea conților regelui. Nu, își aminti el 
brusc. Fuseseră aduși la statutul de oameni de rând. 

Trei dintre tunurile de pe metereze nu fuseseră încărcate cu 
ghiulele. In vreme ce gloata umplea terenul deschis de jos, 
Scales trase aer în plămâni. 

— Foc de avertizare! Fără ghiulea! strigă el, vocea sa 
reverberând cu ecou în zidurile Turnului Alb, aflat în spatele lui. 

Răsună un triplu bubuit, urmat de limbi lungi de foc, ieșite din 
ţevile tunurilor și învăluind echipajele într-un fum înţepător. 
Scales nu mai văzu mulţimea de jos când trecu norul de fum. 
Auzi urlete, dar când fumul se risipi, mulțimea se buluci înainte 
ca într-un spasm. Topoarele se ridicau și cădeau peste poarta 
exterioară și înjură cu glas tare, fără să-i pese cine-l putea auzi. 

Nu! Nu va pierde Turnul! Scales se albise la față când privi 
sus, văzând chipurile echipajelor de la tunuri așteptând ordine. 
Se temeau și aveau toate motivele s-o facă. Niciunul dintre ei nu 
ar supravieţui dacă mulțimii frenetice i s-ar permite să pătrundă 
înăuntru. 

— Aduceţi vasele cu naftă! porunci Scales. 

Oamenii o luară în jos, pe treptele late de lângă zid, 
traversând magaziile și întorcându-se mult mai încet. Fiecare 
ducea o oală mare, de lut, împreunându-și ambele mâini în junii 
ei. O purtau ca pe niște prunci și transpirau, îngroziţi să nu le 
scape pe pietre. 

Scales își putea simţi inima săltându-i în piept, atât de tare 
încât i se înceţoșase vederea și-l apucase ameţeala. Se aplecă 
peste metereze și strigă mulţimii să se ducă de-acolo. Mărâiau 
spre el și-l blestemară. Bufniturile topoarelor și ciocanelor 
continuau, iar el se trase de lângă margine, incapabil să vadă. 

— Tunuri! Încărcaţi ghiulea! Trageţi! zise el, dar prea încet. 

Echipajele tunurilor nu-l puteau auzi și el o luă de-a lungul 
meterezelor, repetând ordinul. Nu privi în jos, când primele 
tunuri bubuiră, urmate imediat de urlete. Tot mai multe tunuri 
de pe metereze traseră în mulţimea adunată jos, spulberând-o. 

Scales se opri lângă una dintre catapultele mici, lăsându-și 
mâna pe coarda împletită din păr de cal, mai groasă decât 
coapsa unui bărbat. Bilele din lut erau la locul lor, cu cârpe 


VP - 255 


atârnând din gura fiecăreia. Trei dintre ele erau așezate cu 
distanță între ele, pe metereze, iar Scales își făcu cruce, 
mormăind o rugăciune în timp ce dădu din cap spre oamenii 
care-l priveau. 

Fu aprins fiecare fitil atârnat, iar catapultele lansară aproape 
instantaneu. Nimeni de pe metereze nu voia să fie prin preajma 
acelei substanțe periculoase, odată ce era aprinsă. Chiar și 
echipajele tunurilor se traseră înapoi de la armele lor, gata să 
fugă dacă vreuna din oale se spărgea și se împrăștia. 

Fumul stăruia încă gros în aer și Scales privi cum bilele grele 
de lut își luară zborul, căzând repede, ca niște dâre strălucitoare 
în ceaţă. Își închise ochii. 

Zarva mulţimii părea că se risipise într-o tăcere surprinsă într- 
o singură clipită. Apoi urletele reîncepură, de data asta crescând 
tot mai mult, într-un vuiet al nebuniei. Flăcările luminau fumul 
tunurilor și intensificau căldura de cuptor, arzând orice fiinţă vie 
pe care o atingea. Scales se cutremură. Supraveghease chiar el 
fabricarea focului, un amestec oribil de naftă și salpetru, sulf și 
var stins. Se lipea de orice atingea și mistuia toată carnea. Apa 
chiar hrănea flăcările și nu puteau fi stinse. Crezu că putea auzi 
plescăiturile când oameni arzând se aruncau în Tamisa, apoi 
urlau pe când se înecau, aflând că flăcările iadului încă le mai 
mâncau pielea. 

Scales își semeţi bărbia. Echipajele tunurilor se uitau spre el, 
așteptând noi ordine. Nu le înfruntă privirile și se duse înapoi la 
locul său de pe metereze. Strânse pumnul drept la vederea 
multimii fugind precum șobolanii. Unii din gloată încă mai 
ardeau, clătinându-se și urlând, aprinzându-i și pe alţii cu 
atingerea lor, până când glasurile lor erau sugrumate de flăcări. 
Mirosul era oribil, iar Scales putea auzi cum unii dintre tunari 
vomitau, când își dădeau seama ce era de fapt. Satisfacţia era 
deplină. Pe cât fusese de oribilă, gloata aflase deja, în nebunia 
ei, ce-o aștepta. Turnul va fi apărat cu foc și fier. Nu va cădea. 

e 

Warwick văzu primele flăcări împrăștiindu-se peste capetele 
mulţimii. Se uită din nou la numărul de tunuri dinaintea lor și se 
întoarse, alb la față, spre tatăl său: 

— Retrage oamenii! Nu trebuie să spargem poarta, ci doar să 
ținem garnizoana în Londra. Dacă vor trage asupra propriilor 
concetățeni, n-avem ce face. 


VP - 256 


Salisbury rămăsese uluit văzând câte femei și copii se aflau în 
acea mulţime clocotitoare. Se uită dezgustat spre metereze, 
nevenindu-i să creadă că acel comandant era gata să-i 
măcelărească pe oamenii pe care jurase să-i protejeze. 

Din ignoranță sau spaimă, imensa mulţime se împingea chiar 
și mai tare în zidurile Turnului. Salisbury vedea oameni cu 
topoare atacând poarta și-și dădu seama că trebuiau chemaţi 
înapoi. Lipi cornul de buze și se trezi că gâfâia prea tare pentru 
a-l putea folosi. În loc de asta, i-l azvârii fiului său și privi cum 
Warwick sună o notă ca un vaiet, repetând ordinul de retragere. 

Deasupra lor, vălătuci de fum alb se ridicară și se auzi tunetul 
bubuitor. Ghiulelele de fier, capabile să străbată aproape doi 
kilometri prin văzduh, fură trase asupra mulţimii, ucigând zeci 
de oameni deodată. Larma se transformă în gemete, apoi într- 
un urlet animalic de suferinţă când începură să se împingă 
pentru a se îndepărta de Turn, căutând orice cale de ieșire din 
acel spaţiu deschis. Seriile de bubuituri continuau să răsune și 
niciunde nu erai în siguranţă. 

Warwick tresări când ceva îl atinse, lăsându-i o dâră de sânge 
pe obraz, ca și cum ar fi fost lovit de sabie. O ghiulea de fier 
trecuse prin mulţimea din apropierea lui, mult prea repede 
pentru a putea fi văzută. Mulţumi Domnului pentru norocul său 
când calul său tuși, împrăștiind sânge din bot. Warwick 
descălecă în clipa în care animalul se lăsă în genunchi. Ori de 
câte ori o ghiulea lovea pavajul, așchiile de piatră se împrăștiau 
prin mulţimea înghesuită. În disperare, Warwick sună din nou 
retragerea și aproape că fu doborât când un bărbat și o femeie 
se repeziră orbește pe lângă el. 

Peste zgomotul de durere și furie, nimeni nu auzi catapultele. 
Warwick văzu trei bile negre săltând dinspre metereze, 
deplasându-se mult mai încet decât ghiulelele trase de tunuri, 
astfel că ochii săi le urmăriră nedumeriţi. Le văzu dispărând în 
mulțime și atunci un val de căldură se întinse în spaţiul deschis. 
Izbucniră trei focuri, flăcări lichide sărind și împroșcând 
mulţimea care se zbătea. 

O rupeau la goană, într-o panică totală, și urletele celor 
cuprinși de flăcări erau îngrozitoare, de-ți stârneau mila auzindu- 
le. Warwick se ţinu aproape de calul tatălui său, însă amândoi 
erau împinși înapoi. Îl zări pe Eduard de Hotare, pe jos, în 
puhoiul de oameni în fugă. Deși Jameson și Sir Robert încă-l 


VP - 257 


păzeau, nici chiar cei trei nu puteau rezista valului uman care 
căuta scăpare. Hotare lovea peste tot în jurul său, făcând loc. 
Nimeni dintre cei căzuţi în acea goană smintită nu avea să se 
mai ridice vreodată, trupurile lor fiind călcate în picioare și 
strivite în vreme ce mulțimea se scurgea de lângă ziduri. 

Vocile groase urlau furioase pe la marginile pieței, strigându- 
le celorlalți să-i urmeze. Din câte își dădeau seama Warwick și 
tatăl său, erau chiar londonezii, gesticulând spre pod. Mii de 
oameni o luară la fugă după ce lăsaseră Turnul în urma lor, și tot 
ce putea Warwick să facă era să se lipească de un zid împreună 
cu calul tatălui său și să-i lase să treacă. Locul măcelului se goli 
la fel de repede pe cât se umpluse, rămânând în urmă bucăţi de 
carne sfârtecată, trupuri arzând și fum negru. Deasupra lor, 
străjerii se aplecau peste metereze, arătând și strigând. 

Warwick îl văzu pe Eduard de Hotare trecând pe lângă el, 
clătinându-se. Fierarul, Jameson, era în spatele lui, iar Sir Robert 
Dalton se pierduse pe undeva prin înghesuială. Warwick întinse 
mâna ca să apuce platoșa lui Eduard, trăgându-l afară din 
strânsoarea mulţimii. Jameson veni cu el, sprijinindu-se cu o 
mâna de zid și răsuflând din greu. 

Hotare dădu din cap spre Warwick, în semn de mulţumire, cu 
ochii căscaţi. Marea sa forţă nu mai însemna nimic în gloata 
aceea și i se făcuse frică pentru prima dată în viaţă. Cei trei 
conți priveau neputincioși la mulțimea care încă mai gonea pe 
lângă ei. Mai mulți dintre oamenii lor se luptau să ajungă acolo, 
până când vreo patruzeci dintre ei se adunaseră lipiţi de ziduri. 
Zeci dintre ei se aflaseră chiar la baza Turnului când văpaia se 
împrăștiase. Flăcările acelea încă ardeau, jucând peste cadavre 
și piatră ca niște fiinţe vii. 

— Ar trebui să ne retragem mai departe, zise Salisbury. 

Era alb la față și arăta istovit, măcinat de frică și de 
înghiontelile mulțimii. 

Un drum lăturalnic se așternea la numai câţiva zeci de metri 
distanță de spaţiul deschis din jurul Turnului, iar cei trei conți își 
croiră loc spre el, văzând Tamisa cenușie în depărtare. Oamenii 
lor veniră cu ei, aruncând ocheade nervoase în urmă în timp ce 
mergeau. 

— Daţi-i drumul, zise Salisbury, conducându-și calul de-a 
lungul drumului. 


VP - 258 


Cel puţin, acum erau la adăpost de tunurile din Turn. După 
șase sau șapte case, mica stradă se termina la râu și, oprindu- 
se, putură vedea cu toţii cadavrele înnegrite plutind la suprafaţa 
apei. Câţiva dintre soldaţi începură să arate și Warwick privi în 
direcţia aceea văzând o gloată în mișcare pe malul celălalt. 
Londonezii traversaseră deja podul și-și croiau drum pe malul 
opus. Se gândi că încă mai fugeau îngroziţi, dar nu avea nicio 
noimă. 

Pe malul celălalt al râului erau multe clădiri negustorești și 
locuinţe, care se răspândiseră dinspre oraș, ocupând teren de 
valoare în jurul singurului pod. Magaziile și pieţele de carne 
prosperau acolo. Warwick surprinse crâmpeie din puhoiul de 
bărbaţi pe când treceau printre casele din lemn și cărămidă. 

— Ce fac ăia acolo? îl auzi pe Hotare întrebând. 

Warwick ridică din umeri. Londonezii își cunoșteau orașul mai 
bine decât a făcut-o el vreodată. Putea vedea oameni alergând, 
adunându-se într-un loc, folosindu-se de arme ca să intre într-o 
clădire din cărămidă, pătrată și joasă, înfiptă în malul Tamisei. 

— Cred că se adună pentru arme, zise Salisbury. E vreo 
armurărie pe-acolo? 

Unul dintre soldaţii din apropiere înjură. Warwick își aminti că 
era londonez și-l chemă în faţă. 

— Cunosc clădirea, domnule, zise omul cu o figură îngrijorată. 
Este un depozit regal, unde se fac tunurile. 

Toţi se întoarseră într-acolo, uimiţi, chiar la timp pentru a 
vedea un afet negru de tun, dus de-a lungul malului pe cărăruie, 
împins de o ceată de londonezi. Lungimea tunului cărat de ei 
trebuie să fi fost aidoma celui cu care se trăsese asupra 
mulţimii. În pofida greutăţii sale considerabile, gloata, icnind, îl 
împingea de zor până când ajunse înaintea zidului de la miazăzi 
al Turnului, unde să nu se aflau tunuri. 

Găsiseră saci cu pulbere și alți oameni mergeau clătinându-se 
de-a lungul malului cu câte-o ghiulea în mâini. Warwick își 
întinse gâtul cât putea de mult, trăgând cu ochiul spre siluetele 
grăbite de pe meterezele înalte ale Turnului. Fluviul avea o 
lăţime de vreo patru sute de metri, însă apa vijelioasă nu putea 
oferi nicio protecție. 

Prima ghiulea trosni, izbind zidurile Turnului, antrenând în 
cădere bucăţi de piatră și din zidărie, rostogolindu-se pe cărări 
în jos. Apa fluviului se văluri când căzură mii de bucăţi mai mici. 


VP - 259 


Urale sălbatice se ridicară de pe acel mal al râului, însă nu era 
un sunet vesel, ci mai degrabă un urlet de lupi, menit să 
înspăimânte. Răstimpul dintre trageri luă o veșnicie, însă de la 
depozitul regal fu adus un al doilea tun și aţintit peste râu. 
Ghiulelele de fier izbiră din greu pietrele vechi, iar și iar, până 
când o crăpătură uriașă apăru și o parte din zidul exterior se 
prăbuși în afară. 

Warwick privi uluit cum londonezii își ajustau cătarea și 
spulberară încă o bucată din zid, de mărimea unui cal, dintr-o 
singură lovitură. Fumul și praful ascunseră o vreme amploarea 
distrugerii, dar, când se risipiră, priveliștea îi încântă pe autorii 
faptei. 

Abandonară tunurile și începură să se scurgă puhoi de-a 
lungul malului, spre Podul Londrei. Warwick nu avea nicio 
îndoială că se vor întoarce în acel loc și clătină din cap, 
închipuindu-și măcelul care va urma cu siguranţă. 

— Gata! îi spuse tatălui său. Au spart zidul! Vrei să rămâi și să 
ţii ordinea? Am pierdut destul timp pe aici și obiectivul meu este 
mai mult decât un Turn sau chiar Londra. 

— Pentru Dumnezeu, du-te! spuse Salisbury, mutându-și 
privirea de la fiul său la Eduard de Hotare. 

La drept vorbind, Salisbury era încântat de ocazia de a 
rămâne pe loc, decât să-și supună oasele bătrâne la încă un 
marș de o sută patruzeci și cinci de kilometri până la Coventry. 

— Lasă-mi câteva sute de soldaţi și-am să ţin gloata sub 
supraveghere, deși cred că mânia lor va arde tot atât de mult ca 
și focul grecesc. Zău că n-aş fi crezut niciodată că voi vedea 
mizeria asta mârșavă folosită împotriva propriului meu popor. 
Cineva trebuie să răspundă pentru asta! 

Contele mai vârstnic se așeză la locul său când Warwick și 
Hotare o luară la goană cu douăzeci de oameni după ei, ridicând 
deja cornii pentru a-i aduna și pe ceilalţi. Salisbury știa că va 
dura o veșnicie să-i încoloneze pe flăcăii din Kent și apoi să-i 
conducă pe drumul spre nord. Era mândru de fiul său. In tot acel 
haos, Warwick nu se abătuse de la calea sa. Indiferent ce orori 
văzuseră, Londra era doar primul pas. 

e 

Întunericul era tot mai aproape când Warwick și Hotare își 
adunaseră din nou armata în partea de nord a zidurilor orașului. 
În răstimpul orelor de la apus, un calm aparent se instaurase 


VP - 260 


printre ei, deși câţiva bărbaţi din Kent furaseră butoaie cu bere, 
iar alţii duhneau a fum și rămăseseră năuciţi de ceea ce 
văzuseră. 

Comandanții fuseseră ocupați cu adunarea oamenilor și 
trebuiseră să ciomăgească vreo câţiva înainte ca aceștia să fie 
de acord să plece din oraș. Asistaseră la tot felul de violente, 
comise împotriva nevinovaţilor, ceea ce-i făcuse să strige după 
răzbunare. În acea mulţime de lângă Turn arseseră femei și 
copii și acum voiau să vadă sânge la rândul lor. Warwick le 
făcuse morală înaintea a zeci de grupuri de oameni îndărătnici, 
reamintindu-le că veniseră să dea o lovitură împotriva regelui 
însuși. Cuvintele avuseseră efectul scontat și Warwick vedea 
cum strângeau cozile topoarelor și-și închipuiau că le folosesc, 
plătind câte ceva din ceea ce văzuseră. Nu se îndoia de 
ardoarea celor din Kent, înspăimântătoare în intensitatea ei. 

Cam pe la vremea aceea, clopotele bisericilor băteau peste 
tot prin Londra, conduse de dangătul înăbușit al Bătrânului 
Eduard, de la Palatul Westminster, la aproape doi kilometri 
depărtare. Aerul era călduţ și bezna groasă, căzută în jurul celor 
zece mii de oameni. Drumul se așternea la picioarele lor, pietre 
romane de bună calitate. Warwick regreta că nu putuse lua cu el 
câteva dintre tunurile acelea din Londra, însă astfel de lucruri 
grele i-ar încetinit. Viteza era cheia, știa asta. Oamenii săi 
găsiseră doi cai de tracţiune într-un grajd din apropierea 
zidurilor oraşului. Animalele  fornăiseră şi  nechezaseră, 
nemulțumite de greutatea oamenilor în armuri încălecaţi pe 
spinările lor. 

— O sută treizeci de kilometri! răcni Warwick brusc, spre 
oamenii din jurul lui. Doar o sută treizeci de kilometri de drumuri 
bune... și veţi vedea chiar armata regelui, tremurând de frică. 
Oameni care mi-au luat tot ce aveam și care vă vor lua totul. 
Strigaţi Warwick, strigaţi Hotare! Strigaţi York și Jack Cade! 
Veniţi cu mine? 

Mormăiau și tropăiau pe loc în semn de răspuns, iar el îi 
conduse spre nord. 


VP - 261 


26. 


Thomas, lord Egremont, preferă să se uite în jos, la cizmele 
sale, decât să înfrunte furia reginei. Stătea sub o fâșie uriașă de 
prelată, conștient de prezenţa prinţului în vârstă de șase ani, 
trăgând de rochia mamei sale și cerându-i atenţia, punând 
întrebări peste întrebări, în vreme ce Margaret îl săgeta cu 
privirea pe Egremont, ignorându-și fiul. 

— Înălţimea Voastră, încercă Thomas din nou. Mi-am trimis 
cele mai iuți iscoade la fratele meu. Nu le pot pune aripi, dar 
deja va fi în marș cu armata lui, îndreptându-se spre noi spre a-l 
sprijini pe soţul dumneavoastră. In afară de asta, mai am 
oameni cu mine și am garda mea personală. 

— Nu este destul! zise Margaret. . 

Se întoarse brusc spre Eduard, apucându-l de braț. Işi dădu 
seama că-și bruscase fiul și își îmblânzi tonul, făcând un efort 
vizibil. 

— Eduard, dragule, ai putea, te rog, să-ţi găsești altceva de 
făcut în afară de a pune toate aceste întrebări? Du-te și caută-l 
pe lordul Buckingham. Voia să-ţi arate noua sa armură. 

Băieţelul o zbughi încântat, lăsând-o pe Margaret să se 
confrunte cu vlăstarul mai tânăr al Casei Percy. Thomas deja îi 
ducea dorul pentru distragerea foarte folositoare care se 
dovedise a fi. 

— Domnule Egremont, dacă nu-mi poţi promite numărul de 
oameni pe care l-am avut la Ludlow, atunci nu am de ales. 
Trebuie să-l duc pe soțul meu înapoi la Kenilworth și să aștept 
să fim atacați. Este regele Angliei, Thomas! Obligat să fugă de o 
gloată de trădători! 

Egremont dădu din cap. Bănuia că Margaret spusese astfel de 
lucruri pentru a-l contraria sau a-l face de ocară, cu toate că îi 
împărtășea părerea. Iscoadele regale goniseră spre nord, din 
Londra, cu vestea unei armate a lui Neville, imediat ce aceasta 
fusese zărită pe malul sudic al Tamisei. Călăreţii istoviţi au ajuns 
în tabăra regală de lângă Northampton două zile mai târziu. 
Numai Dumnezeu știa cât timp câștigaseră astfel, chiar 
schimbând caii pe la taverne și aproape omorând animalele 
călărite. Chiar dacă nobilii lui York au pierdut doar puțină vreme 
în capitală, tot trebuiau să se potrivească la ritmul oamenilor lor 


VP - 262 


în marș. Tabăra regală intrase în panică încă de la sosirea 
veștilor, fiecare călăreț disponibil fiind trimis în grabă să adune 
soldaţi și nobili înapoi de pe moșiile lor. 

— Doamnă, vă înţeleg mânia, dar dacă v-aţi retrage la 
Kenilworth, asta ar da suficient răgaz să aducem mai mulţi Bravi 
înapoi de pe la fermele și casele lor. Fratele meu și lordul 
Somerset sunt deja pe drum. In două, poate trei zile, ne vom 
dubla numărul de oameni aflaţi acum cu noi. Nu va conta dacă 
aceste forțe ale lui York v-au asediat castelul. Asediile pot fi 
spulberate din afară. 

— Atunci, acesta-i sfatul dumitale, lord Egremont? spuse 
Margaret neîncrezătoare. După Actul Privării de Drepturile 
Civile, aplicat lui York, Salisbury și Warwick? După moartea 
acestor case nobiliare și spulberarea titlurilor și proprietăţilor 
lor? După marea victorie regală de la Ludlow și după ce i-ai 
văzut pe dușmanii regelui fugind în noapte, îmi spui să mă 
retrag? 

Thomas privi în altă parte. 

— Doamnă, spuse el în cele din urmă. Nu, nu vă spun asta. 
Avem vreme... și avem cinci mii de oameni. Lordul Buckingham, 
baronul Grey și cu mine putem asigura protecţia regelui, pe 
câmpul de luptă. Totuși, dacă aţi decide să-i duceţi pe fiul 
dumneavoastră și pe regele Henric la adăpost, aș fi mai fericit. 
Nu pot prevesti ce va fi, după cum stau lucrurile. Salisbury și 
Warwick mărșăluiesc deja spre nord. Nu știm cât timp au 
petrecut la Londra sau dacă nu s-au dus la vechile lor moșii ca 
să-și îngroașe rândurile. Nu știm câţi sunt, nici calitatea 
oamenilor lor, deși mă aştept să fie jalnică. Imi este jenă să 
sugerez asta, însă Kenilworth se află la nici cincizeci de kilometri 
distanță. N-aș mai fi atât de îngrijorat dacă aș ști că familia 
regală se află în siguranţă. 

Inainte ca Margaret să poată răspunde, în cortul-pavilion intră 
lordul Grey, din spatele lui Egremont, făcând o plecăciune 
adâncă spre regină. Mai în vârstă decât fiul lui Percy, îl salută pe 
acesta cu o scurtă înclinare a capului. Margaret nu știa dacă 
lordul Egremont cunoștea poftele supărătoare ale lui Grey. 
Indiferent de motiv, cei doi împărtășeau o antipatie reciprocă. 

— Înălţimea Voastră, lord Egremont, călăreţii mei aduc vești 
despre forțele lui Warwick și Hotare! 


VP - 263 


Grey se opri o clipă, socotind cam pe unde se găseau 
iscoadele sale, galopând înapoi cu vestea. 

— Se află la circa... șaisprezece kilometri spre sud, mișcându- 
se iute. Dorește regele Henric să-mi dea ordinele? 

In pofida șocului resimțit la această veste, Margaret se uită 
peste umăr, acolo unde stătea Henric, rezemat cu spatele pe o 
canapea aflată în capătul celălalt al cortului. Avea ochii deschiși 
și purta platoșă, pentru bătălie, dar nu se clintea și nici nu era 
conștient de interesul lor. O grimasă de dezgust străbătu chipul 
lui Grey, când ochii reginei erau îndreptaţi în altă parte. Venise 
să-l slujească pe un rege care-și revenise din slăbiciunea sa. În 
loc de asta, Grey găsise un copil năucit, cu totul neștiutor 
despre cele ce se întâmplau în jurul lui. 

Margaret simţi iritarea baronului și rosti mult mai aspru decât 
și-ar fi dorit: 

— Șaisprezece kilometri?! 

Privi spre Egremont și văzu că era la fel de uluit ca și ea. 

— Câţi oameni vin, lord Grey? Știi măcar atât? 

— Între opt și douăsprezece mii de oameni, Înălţimea Voastră. 
Unii dintre ei în cămașă de zale și armură, majoritatea, nu. 
Băieţii mei mi-au spus că este o gloată, condusă de soldaţi 
dubioși. 

— Atunci înseamnă că ordinele dumitale nu s-au schimbat, 
domnule. Apără-l pe rege. Menţine poziţiile. Este destul de 
limpede acest lucru pentru tine? 

Grey își încleștă fălcile, dând ţeapăn din cap. Încă o privire 
spre personajul așezat dincolo de ei, armura regelui lucind în 
umbră. 

— Da, doamnă! Foarte limpede! Mulţumesc, zise el, 
răsucindu-se pe călcâie și dispărând în lumina soarelui. 

— Un bătrân ticălos, mormăi Egremont în barbă. 

Cu privirea pierdută și mușcându-și buza inferioară, încă se 
mai gândea cum ar putea fi înfruntați atâţia oameni. 

— Ei, Thomas? întrebă Margaret. Ce trebuie făcut? Să-mi pun 
servitorii să-l aducă pe Buckingham? 

— Sunt mult mai aproape decât am crezut, doamnă, zise el. 
Trebuie că au făcut un marș forţat pe Marele Drum de Nord, fără 
să piardă aproape deloc vremea prin oraș. Vor fi, pur și simplu, 
istoviţi, ceea ce e spre binele nostru. Totuși, numărul lor... 

Glasul i se stinse și dădu din nou din cap. 


VP - 264 


— Oștirea aceasta aproape că ne cade-n cap. Nu va mai fi 
timp ca fratele meu să vină cu oamenii lui, ori Exeter, ori 
Somerset sau oricare altul. Dacă nu vin într-o oră, atunci nu-i 
avem decât pe cei aflaţi cu noi în acest moment... și doamnă, 
nu sunt destui. 

Voia să-l cheme pe Grey înapoi, să-l întrebe câţi dintre cei din 
oștirea care se apropia erau călare, mâna-i apucând văzduhul 
pe când chibzuia la iuțeală. 

— Ar trebui să plecaţi acum, Înălţimea Voastră. Luaţi-vă fiul și 
soțul și plecați spre Kenilworth. 

— Când soțul meu nu se simte bine, Thomas, nu poate călări. 

Incordarea se ivi în răspunsul lui Egremont, valul său de 
mânie descumpănind-o. 

— Atunci,  salvaţi-vă, pe dumneavoastră și pe fiul 
dumneavoastră, doamnă. Salvaţi ceva! Luaţi una dintre căruțele 
de provizii și așezaţi-l pe regele Henric în ea! Înţelegeţi? Ne 
depășesc ca număr pe câmp deschis. Putem înfige lănci și, da, i- 
am putea ţine pe loc o vreme, dar va fi o confruntare aprigă și 
sângeroasă, nimeni neștiind care-i rezultatul până când nu se va 
fi terminat totul. Aţi vrea să-l lăsaţi pe prinţul Eduard să asiste la 
toate acestea? Sunt omul dumneavoastră, Înălțimea Voastră... și 
am propriile mele socoteli de încheiat cu clanul Neville. Lăsați- 
mă să lupt pentru dumneavoastră și pentru rege! 

Margaret pălise în timp ce el vorbea, neobișnuită cu un 
asemenea ton. Privea înmărmurită teama și încordarea ce se 
citeau pe chipul tânărului. 

— Foarte bine, Thomas. Găsește-l pe fiul meu și pune să mi-l 
aducă! Avem nevoie de trei cai înșeuațţi. Eu am să mă îngrijesc 
de soțul meu. 

Ca și cum ar fi fost eliberat dintr-un lat, lordul Egremont o luă 
la goană. Margaret se duse repede la Henric. Se lăsă încet lângă 
el, uitându-se adânc în ochii lui. Dintr-o pornire, îi luă braţul 
simțind metalul rece alunecându-i sub degete. 

— Ai auzit? Te poţi ridica, Henric? Nu suntem în siguranță 
acum. Trebuie să plecăm. 

— Cum spui tu, șopti el, aproape la fel de încet ca o răsuflare 
care-i părăsea buzele. 

Nu se clinti. 

— Henric! se răsti ea, scuturându-l. Ridică-te acum, să 
călărești! Să mergem! 


VP - 265 


— Lasă-mă aici! murmură el, trăgându-se de lângă ea. 

Un licăr de viață reveni în ochii săi, iar ea se întrebă din nou 
cât de mult pricepuse el cu adevărat. 

— N-am să te las! spuse ea. 

Răsunetul cornului în depărtare o făcu să tresară. O cuprinse 
panica. Cum de puteau fi atât de aproape? Lordul Grey spusese 
că erau la șaisprezece kilometri! Işi părăsi soțul și ieși afară, în 
soare, mijindu-și ochii spre trupele încolonate, aflate la orizont, 
care se apropiau de tabăra regală. Ori Grey greșise cumva, ori 
oamenii din Kent străbătuseră ultimii kilometri în fugă. Margaret 
clătină nedumerită din cap și tot mai înspăimântată, privind 
înapoi spre întunecimea din cort. Tremura stând acolo, captivă 
între trebuinţele care o sfâșiau în două. 

Zgomotul copitelor și harnașamentelor anunţa un servitor 
sosit cu caii în apropierea cortului. Lui Margaret îi veni să plângă 
de ușurare când fiul ei, Eduard, alergă înăuntru, cu ochii 
strălucitori. 

— Bucky spune că vine o armată! ţipă băietelul, sărind la 
fiecare pas. Zice că sunt niște ticăloși afurississi! 

Poci intenţionat ultimul cuvânt, imitând vorbirea împiedicată a 
celui care suferise o despicătură în falcă la St Albans și nu mai 
putea vorbi deslușit. 

— Eduard! îl admonestă Margaret imediat. Lordul Buckingham 
n-ar fi trebuit să-ţi spună un astfel de cuvânt și nu-i un om pe 
care să-l poţi lua în râs. 

Vorbi aproape fără să gândească, preocupată de siguranţa 
soțului ei. Închizând ochii pentru o clipă, Margaret își dădu 
seama că tremura. Afară, zgomotul oamenilor în marș devenea 
tot mai puternic, cu zornăieli și tropăieli. Glasuri strigau peste 
câmp, avertizând trupele regelui să fie gata. Se întoarse în fugă 
înapoi la soţul ei și-l sărută tare pe obraz. 

— Te rog, Henric! Ridică-te acum! Vin soldații și va fi luptă. Te 
rog, hai cu mine! 

Ochii lui se închiseră, cu toate că ea credea că încă o mai 
putea auzi. Nu mai era timp. Alese între soțul ei și fiul lor, cu 
inima sfâșiată. : 

— Atunci, să nu fie, zise ea. Imi pare rău. Trebuie să-l duc pe 
Eduard în siguranță. Dumnezeu să te aibă în pază, Henric! 


VP - 266 


Calul lui Warwick suferise sub greutatea unui om în armură. Îl 
biciuise și împintenase până la sânge pentru a ajunge la 
Northampton, și știa că va trebui să descalece ca să lupte. 
Animalul era mai obișnuit să tragă la căruța încărcată cu orz 
transformat în malț, pentru berarii londonezi. Zăngănelile 
armelor și mirosul de sânge în mod sigur l-ar fi făcut s-o 
zbughească. 

Alături de el, Eduard de Hotare călărea un animal chiar și mai 
nefericit. Decât să-și vadă calul prăbușindu-se, Hotare fusese 
nevoit să-și scoată armura. Fiecare piesă fusese demontată cu 
mândrie de către oamenii din jurul său, împărțindu-și greutatea 
fierului între ei, în vreme ce tânărul conte călărea doar în haine 
de lână maro. Faţa lui era atât de roșie, încât nimeni nu 
îndrăznise să spună nimic despre asta. 

Un strigăt răsună dinspre rândurile din faţă, când zăriră 
armata regelui. Mărșăluiseră din greu o bună bucată de drum, 
însă acum își puteau vedea răsplata. Steagurile cu lei ale regelui 
Henric fluturau pe câmpul deschis, pe pământul unei abaţii. 
Armata regală părea mică în comparaţie cu marea coloană care 
venea dinspre nord, însă Warwick observă că soldaţii regelui 
aveau cămăși de zale și inima i se strânse în piept la vederea a 
sute de călăreţi și arcași. Oamenii lui din Kent nu aveau sulițe să 
se poată pune cu cavaleria, iar numărul lor nu va însemna foarte 
mult înaintea unor soldaţi bine antrenați. Simţi cum îl năpădea 
iarăși transpiraţia și, măcar atunci, își dori ca tatăl său să fie 
prezent. Avea hotărâri de luat, care puteau duce la victorie sau 
la distrugerea totală. Soarele nu ajunsese încă la amiază și nu 
putea scăpa de senzaţia de nenorocire care-l cuprinsese. 

— ÎI crezi pe cuvânt pe baronul Grey? zise Eduard de Hotare, 
venind cu calul mai aproape. 

Fiind cel important dintre lorzi, comanda armatei era a lui 
Warwick. Nu uitase răzvrătirea bruscă a lui Eduard pe Podul 
Londrei, însă nu mai avea pe altcineva. 

— Acesta-i afurisitul de ghimpe, Eduard! îi răspunse el 
tulburat. Cum să am încredere în el? 

Iscoadele lordului Grey îi urmăriseră întreaga dimineaţă și o 
parte din ziua precedentă. Unul dintre ei venise la ei cu mâinile 
ridicate sus, goale, ca să le arate că nu intenţiona niciun 
vicleșug. A adus o propunere extraordinară, iar Warwick bănuia 


VP - 267 


vreun șiretlic, să-l atragă înaintea celei mai puternice aripi a 
armatei regelui. 

— Ce-avem de pierdut? răspunse Hotare dând din umeri. A 
vrut să ridicăm un stindard roșu, așa că hai să i-l ridicăm. Ori se 
ține de cuvânt, ori îl măcelărim împreună cu ceilalți. 

Warwick se abţinu să-și dezvăluie iritarea. Eduard era foarte 
tânăr și încă nu văzuse toată ticăloșia oamenilor. 

— Dacă se ţine de cuvânt, îi vom ataca trupele din flanc. Le 
vezi acolo? Dar dacă omul lui a minţit și nu-i decât un soi de 
capcană, Buckingham își va fi plasat cei mai buni soldaţi în 
acest loc, gata să ne spulbere. 

Spre exasperarea sa, Eduard de Hotare chicoti: 

— Lasă-i! Am să conduc eu atacul, după ce-mi pun armura. 
Într-un fel sau altul, trecem noi prin ei. 

Warwick ordonă oprirea și descălecă, ducându-și calul epuizat 
deoparte, în vreme ce coloana se lățea. Își puse comandanții să 
instaureze o oarecare disciplină în rândul recruţilor din Kent. 
Puteau fi auziţi strigând ordine din toţi bojocii, conștienți că cei 
doi conți îi urmăreau. Incet, încet, formațiunea de marș dobândi 
o nouă structură prin șiruri lungi și careuri, orientate spre 
armata regelui, aflată la mai puţin de opt sute de metri în câmp 
deschis. Warwick putea auzi cornii de alarmă răsunând în tabăra 
cealaltă, cu servitori și călăreţi gonind în toate părțile. Îi 
despărțţeau vreo opt sute de metri, suficient cât să zărească în 
centru flamurile late ale lui Buckingham. O abație se afla prin 
apropiere și putea vedea siluetele întunecate ale călugărilor 
privindu-le manevrele. 

In spatele trupelor regelui, curgea un râu cu apele repezi și 
umflate de ploaia de vară. Warwick nu avea nicio idee dacă 
exista vreun pod acolo, dar asta mai însemna că oamenii lui 
Buckingham nu se vor putea retrage cu ușurință. Steagurile 
regelui încă mai fluturau pe pavilionul său, iar dacă această 
prezenţă nu era suficientă, râul îi va obliga să rămână acolo și 
să lupte până la ultimul om. Warwick se pomeni întrebându-se 
dacă regina se afla prin apropiere. Amintirile lui despre ea erau 
mult mai blânde decât orice simţea pentru regele care-i 
dezmoștenise familia. Clătină din cap, amintindu-și certitudinea 
tatălui său că regina era șarpele încolăcit în jurul lui Henric, mai 
mult decât oricare dintre lorzii lui. 


VP - 268 


— Marş lent până la patru sute de metri! porunci Warwick 
când erau cu toții gata. 

Le trebuise îngrozitor de mult timp până reușiseră să intre în 
formaţie, dar acum erau pregătiţi și nerăbdători să-i atace pe 
oamenii regelui. Pășeau înainte, frații și fiii Kent-ului, cu toţii în 
șiruri. O mie șase sute de soldați în cămăși de zale formau 
primele două rânduri, un ciocan de fier cu mânerul din lemn de 
stejar erau rebelii din Kent care urmau. Warwick simţea în ei 
nerăbdarea lansării într-o șarjă. Le-o reteză cu câteva ordine 
tăioase, ținându-i în formaţie și mergând la pas lent. Trebuia să 
se apropie pentru a observa poziţiile dușmanului. 

Gândul îi dăinuia în minte, făcându-l să clipească. Mărșăluia 
spre regele Angliei și, cumva, omul îi era dușman. Cu doar un an 
înainte, ar fi râs de oricine și-ar fi imaginat o asemenea scenă. 
Totuși, Actele Anulării Drepturilor fuseseră adoptate și nu mai 
exista niciun Warwick. Oamenii lui foloseau titlul cu prudenţă 
atunci când i se adresau, dar îl pierduse cu totul, împreună cu 
Salisbury și York. Eduard de Hotare mergea alături de el, 
strângând mânerul spadei și era limpede că-și imagina măcelul 
făcut cu mâinile pline de sânge. 

Se opriră din nou, abația fiind mult mai aproape de flancul lor 
drept. Dincolo de râu, Warwick putea vedea chiar orașul 
Northampton, zidurile și bisericile sale fiind neclare. Işi încordă 
privirea în toate direcţiile, văzând o pădure de ţăruși în jurul 
trupelor regale, la fel și arcașii de pe flancuri. Intr-o liniște 
îngrozitoare, Eduard de Hotare se așeză pe iarbă, îngăduindu-i 
lui Jameson să-i fixeze și ultima piesă din armură. Sir Robert 
Dalton nu mai fusese văzut de la Londra. Hotare își amintea 
cum acesta fusese smuls de mulţime, dispărând deodată fără 
măcar un strigăt. Tânărul conte îi resimțea absenţa, ceea ce-l 
călca pe nervi. 

Warwick vedea fumul ridicându-se din vetrele din mijlocul 
soldaților regelui și înjură în barbă. Oamenii lui văzuseră 
efectele tunurilor grele asupra mulţimii, amintirile fiindu-i încă 
proaspete și îngrozitoare în minte. Ca să înfrunţi asemenea 
arme fără să clipești, îţi trebuia un anumit fel de nebunie, 
combinată cu convingerea tuturor tinerilor că întotdeauna cei 
care cădeau erau cei de lângă ei. Nu avea nicio noimă, însă 
putea vedea că flăcăii din Kent desconsiderau trupele din faţa 
lor. Nu aveau niciun fel de teamă! Warwick se uită mai cu 


VP - 269 


atenție la bărbaţii din Kent și văzu că erau gata să dea năvală, 
la primul cuvânt, mulţi dintre ei așteptând nerăbdători să-l vadă 
deschizând gura. Voiau să o ia la goană și să înceapă să ucidă. 
Avu o înțelegere bruscă a motivului pentru care francezii 
eșuaseră de atâtea ori în a spulbera astfel de oștiri. Putea vedea 
în sudălmile și mișcările zvâcnite ale lui Eduard, în felul în care 
bărbaţii din Kent strângeau cozile topoarelor, frecând lemnul ca 
și cum ar fi sugrumat copii. Voiau să lupte. Voiau să înceapă. O 
să le facă pe plac. 

— Înainte! strigă Warwick. 

Toţi comandanții săi cunoșteau prima manevră executată 
împotriva oamenilor regelui. Cu armatele atât de aproape una 
de alta, nu trebuia ca ordinele sale să fie strigate peste câmp, 
alertându-l pe Buckingham în legătură cu intenţiile sale. În loc 
de asta, Warwick se duse direct în centrul dispozitivului, 
străbătând distanţa la pas grăbit. 

Săgetțile se înălţau ca niște nori din ambele flancuri și Warwick 
simţi o groază nebună din cauza lor. Numai primele lui rânduri 
aveau scuturi și arcașii regelui trăgeau foarte sus deasupra 
capetelor lor, rănind și omorând zeci de oameni cu fiecare salvă. 
Aproape și mai rele erau bubuiturile ca de tunet, când tunurile 
scuipau foc. Ghiulele îi doborau pe oameni, iar câteva săgeți se 
înfipseră în pământ, la picioarele sale. Zburau tot mai multe, 
bâzâind și bufnind apoi în carne și fier. În spate, se auzeau 
urlete de groază și de suferinţă, dar nu se uită într-acolo. La 
două sute de metri, toate instinctele sale urlau să șarjeze și să 
ucidă. Rândurile sale din faţă începură să se deplaseze tot mai 
alert, răsuflând din greu. 

— Steagul roșu! strigă Warwick, așteptând până când 
mesagerul său ridică o pânză stacojie într-un vârf de suliță, 
ținând-o ridicată preţ de zece pași, azvârlind-o apoi. Pentru 
Buckingham, asta nu însemna nimic, însă era semnul cerut de 
lordul Grey. Warwick va afla, doar peste câteva clipe, dacă omul 
își bătuse joc de el sau nu. 

La o sută de metri, Warwick dădu ordine noi, să se cotească la 
stânga. Săgetțile ciopârțeau deja oamenii aflaţi la mică distanţă, 
străpungând cămășile de zale și izbind scuturile. Warwick se 
simțea ușurat că nu era călare, să fie o ţintă atât de vizibilă. 
Avangarda sa își dovedea experienţa la atac, menţinând însă 
formațiunea. Flăcăii din Kent le călcau pe urme, traversând 


VP - 270 


câmpul pe diagonală către flancul lui Buckingham. Lăsară în 
spatele lor o dâră de morţi și de răniţi care urlau. 

Arcașii regelui erau apăraţi de un câmp de ţepușe, care ar fi 
putut opri cavaleria, însă nu și pedestrașii, aceștia pășind pur și 
simplu printre ele. Arcașii nu erau pregătiţi să întâmpine soldaţi 
cu experiență dintr-o armată de zece mii de oameni care îi luă 
cu asalt. Se pomeniră înconjurați de dușmani, în timp ce trăgeau 
și încercau să se ferească. Inaintarea sub tirul de săgeți fusese 
înspăimântătoare, tributul de morţi și de răniţi numărându-se cu 
sutele, dacă nu cu miile. Arcașii fură înghiţiţi de un val de furie 
roșie, sfârtecaţi de spadasini și de cei înarmaţi cu topoare, mult 
prea copleșiți de furie ca să mai aibă vreo urmă de prudență. 

Oricine era la comanda cavaleriei de pe celălalt flanc preferă 
să se retragă mai degrabă decât să-și lase oamenii să înfrunte 
atacul. În vreme ce arcașii erau hăcuiţi, intenţia ofițerului era să- 
i ocolească și apoi să lovească împotriva flancului lui Warwick, 
blocându-l între forțele principale ale regelui și caii în armuri. 
Fără cavaleri călare, Warwick nu-i putea ţine pe loc. Oamenii lui 
trebuiau să nu ia în seamă caii în mișcare, izbindu-și scuturile de 
rândurile oprite pe loc, presând spre centru. 

Warwick își ţinuse cuvântul. Așteptă, iar oamenii săi rămaseră 
pe poziţie, pentru noi ordine. O vreme, fură mulţumiţi să 
împingă înainte cu o linie de scuturi. Unii erau uciși, în ambele 
tabere. În iureșul ciocnirii, luptătorii erau cuprinși de frenezie. 
Totuși, cele două rânduri din faţă mențineau disciplina și linia de 
scuturi rezista. 

Înaintea sa, Warwick îl văzu pe lordul Grey întorcându-și calul 
direct în mijlocul oamenilor săi, gesticulând să se îndepărteze de 
trupele lui Warwick și semnalând un atac în centru. Un cor de 
urlete de luptă se auzi pe întregul câmp. Oamenii lui Warwick 
strigau într-un triumf sălbatic, în vreme ce fortele lui 
Buckingham răcneau îngrozite la vederea trădării. Centrul căzu 
și Warwick se pomeni gonind înainte în mare grabă, aproape 
căzând în locul gol lăsat de cei împotriva cărora oamenii săi 
exercitaseră presiunea. Și lordul Grey se ţinuse de cuvânt. 

Eduard de Hotare străbătu în goană mai multe rânduri de 
trupe aliate pentru a se arunca asupra centrului cuprins de 
vâltoare, zdrobind scuturi în bucăţi cu lovituri puternice. 
Warwick aproape că se opri să privească uluit priveliștea 
masivului războinic azvârlind oameni în stânga și-n dreapta, 


VP - 271 


transformându-se, el și Jameson, într-un vârf de lance pentru 
soldaţi, pătrunzând adânc în rândurile celor din jurul lui 
Buckingham. 

Warwick se uită înapoi după cavaleria de care încă se mai 
temea și o văzu stând într-un grup compact, undeva departe. 
Erau oamenii lui Grey, își dădu el seama, respirând ușurat. Nu 
se vor băga. 

Confruntându-se cu trădarea lordului Grey, soldaţii lui 
Buckingham rupseră rândurile. Încercară să se retragă în ordine, 
împiedicându-se unii pe alţii și murind cu zecile în vreme ce 
erau hărțuiţi și tăiaţi la fiecare pas. Warwick îi văzu pe oamenii 
săi din Kent dând năvală, atacând pe oricine ajungeau și băgând 
topoarele în cei care se întorceau să fugă. Era un masacru și o 
nebunie, însă cei zece mii de oameni nu mai puteau fi stăpâniți. 
Făcuseră o cale lungă pentru a se lupta cu soldaţii regelui și 
știau că ieșiseră învingători. 

In centrul armatei regelui, Warwick îl văzu pe Buckingham 
descălecat. Eduard de Hotare se repezi într-acolo, izbindu-se de 
un grup de cavaleri cu spada și scutul său. Cu privirea aţintită 
asupra ducelui căzut, Hotare îi azvârli pe toți cât colo cu lovituri 
puternice și necruțătoare, doi sau trei căzând pe spate. Aceștia 
încercând să se redreseze, având niște priviri ucigătoare, dar 
Jameson era acolo, lângă Hotare, cu spada pregătită și nimeni 
nu l-a înfruntat pe tânărul uriaș care-i tratase cu atâta nepăsare. 
Warwick se afla la vreo doisprezece pași distanţă când 
Buckingham se ridică în picioare, înălțându-și încă o dată spada. 
Faţa hăcuită a ducelui era ascunsă sub vizieră, deși Warwick 
observă că își ținea mâna stângă lipită de corp, protejându-și 
coastele rupte. 

Eduard de Hotare dădu din cap spre el, așteptând cu ambele 
mâini pe mânerul spadei. 

— Eşti pregătit, domnule? spuse Hotare cu glas oțelit. 

Abia apucă Buckingham să încuviinţeze, că în clipa următoare 
își dădu duhul. Hotare își înfipsese marea sa spadă între 
omoplaţii ducelui, crăpând fierul și pătrunzând adânc. Warwick îl 
lăsă trăgându-și spada afară și proptindu-și cizma de pieptul lui 
Buckingham. Unii dintre oamenii regelui încercau să se predea, 
însă Warwick văzuse flamurile lui Percy, albastru cu galben, și 
nu se atinse de cornul atârnat la șoldul său. Măcelul continuă 
peste tot în jurul său și Hotare reveni alergând lângă Warwick, 


VP - 272 


cu armura acoperită de sânge, iar companionul său zâmbea cu 
o mândrie sumbră. Tânărul conte își scoase coiful și-și trecu o 
mână prin păr. 

— M-ai văzut cum l-am ucis pe Buckingham? întrebă Hotare. 

— Te-am văzut, zise Warwick. 

Îl plăcuse pe Humphrey Stafford și se gândi că omul ar fi 
meritat un sfârșit mai onorabil, pentru că servise cu credinţă. 
Totuși, așa mergeau lucrurile. Nu credea că ar fi existat vreun 
om în Anglia care să i se fi putut opune lui Hotare cu sabia în 
mână. 

— Egremont este al meu! făcu Warwick. 

Hotare făcu un gest cu mâna, ca și cum l-ar fi poftit să iasă 
primul pe ușă, apoi se răsuci brusc când Jameson lovi cu spada 
un om care gonea spre ei, străpungându-i cămașa de zale. 
Hotare râse, bătându-l pe umăr pe fierarul uriaș și făcându-l pe 
Warwick să se gândească din nou la buldogii din Calais. Ar fi 
putut spune ceva, însă traversase o sută de metri de trupuri și 
drept înaintea să culorile lui Percy se clătinară deodată și 
căzură. Warwick blestemă, împingându-se printre oamenii din 
Kent. 

— Egremont! E al meu! strigă Warwick din mers, temându-se 
dintr-odată că-i va fi refuzată răzbunarea asupra dușmanului 
familiei sale. 

Oamenii lui se traseră înapoi, dezvăluind șase cavaleri 
înarmaţi, dispuși în jurul stăpânului lor. 

Thomas Percy stătea cu mâinile așezate pe mânerul spadei, 
furând un moment de răgaz pentru a-și trage sufletul. Își ridică 
viziera. 

— Richard Neville! strigă el. Cel care-a fost cândva conte. 
Cine-i creatura aia uriașă de lângă tine, Richard? 

— Lasă-mă să-l ucid! mârâi Hotare. 

— Dacă eu cad, da. Nu mai devreme! răspunse Warwick. 

Era încă neistovit, ferit de luptă de către avangarda sa. işi 
dădu seama că-și pierduse scutul pe undeva și acceptă altul pe 
care i-l dădu unul dintre oamenii săi, prinzându-și-l de braț. Işi 
simțea armura ușoară și era încrezător, cu toate că Thomas, 
lord Egremont, era cunoscut pentru priceperea lui. 

Lordul Percy păși înainte spre a-l înfrunta. Cavalerii loviți de 
lângă el nu păreau să se grăbească să continue lupta, fiind 
înconjurați. Nemișcarea din acel punct central se lățea peste 


VP - 273 


câmp, astfel că luptătorii se îndepărtau unul de celălalt și 
oamenii regelui își aruncau armele ca să nu fie uciși. 

— Te dai prins, Thomas? zise Warwick. Se pare că suntem 
victorioși. 

— Ai îngădui asta, dacă aș face-o? 

Warwick zâmbi și clătină din cap. 

— Nu, Thomas, n-aș face-o! Am vrut doar să văd dacă ai 
încerca asta. 

Ca răspuns, Egremont își cobori viziera, pășind înainte. Prima 
sa lovitură căzu asupra scutului lui Warwick și apoi fu urmată de 
alte trei, forțându-l să dea înapoi. Lordul Percy era iute, cu toate 
că celei de-a patra lovituri părea să-i lipsească vlaga și se 
clătina. Warwick îi zbură scutul cât colo și provocă o îndoitură 
mare în coaste. 

Egremont se lăsă într-un genunchi, gâfâind zgomotos în coif. 
Warwick aşteptă. Când Egremont se ridică, spada sa se înălţă 
iute, din poziţia coborâtă, lovind marginea scutului lui Warwick 
și aproape că i-l smulse de pe braţ. Lovitura sa de răspuns se 
abătu asupra aceluiași loc din coastele omului, spărgându-i 
platoșele. 

Încă o dată, Egremont își lăsă genunchiul jos, respirând cu 
greutate. Scoţând un geamăt, se sforţă să se ridice a doua oară, 
protejându-și coastele, când Warwick își abătu spada asupra sa, 
lovindu-l la gât. Thomas Percy se prăbuși moale, cu faţa în jos, 
cu coiful în iarbă. Și pentru prima dată Warwick putu vedea 
mânerul îmbrăcat în piele al unui pumnal, care îi fusese înfipt în 
spate, între plăcile platoșei. Sângele se scursese din el cu 
fiecare mișcare făcută în luptă și Egremont simţise în mod sigur 
că-l părăsesc puterile. Nu se mai ridică de jos și Hotare fu acela 
care-i smulse coiful, dezvăluindu-i chipul lipsit de viaţă, lovit și 
palid. 

Warwick se uită în jurul său, la săbiile aruncate jos și la 
leșurile de peste tot. Își simţea sângele pulsând și-și scoase 
coiful, aruncându-l în văzduh și strigându-și triumful. Mii de 
bărbaţi din Kent îl imitară, într-un glas, putând fi auziţi cale de 
kilometri întregi. 

Warwick se întoarse spre Hotare, simțind pentru prima dată 
că nimic din ceea ce-ar fi spus tânărul conte nu i-ar fi putut 
umbri starea de spirit. 

— Și regele? zise Hotare, chicotind. 


VP - 274 


— Da. Și regele, răspunse Warwick. 
Cei doi se porniră spre cortul regal din spatele lor. 
e 

ÎI găsiră pe regele Henric stând în întunecimea cortului său. Își 
scosese armura și era doar într-un postav negru, o tunică lungă 
și pantaloni strânși pe picior, ambele în aceeași culoare, fără 
inele sau bijuterii în afara unui blazon regal, brodat cu fir de aur 
pe pieptul său. Când Hotare se aplecă să intre sub pavilion, se 
înfioră la gândul că regele șezuse tot timpul aici, în tăcere, în 
vreme ce mii de oameni mureau în apropiere. 

— Maiestatea Voastră? zise Warwick. 

Își băgă spada în teacă după ce văzuse că nu erau gărzi prin 
apropiere, nici măcar servitori care să se îngrijească de el. 
Fugiseră cu toţii. Henric ridică privirea, încruntându-se la ei. 

— Mă veţi ucide? spuse. 

Warwick observă că tremura. 

— Va curge sânge? 

— Așa ar trebui, făcu Hotare, pășind înainte. 

Se uită furios în jur când Warwick îl apucă strâns de braţ. Era 
ca și cum ar fi pus mâna pe o creangă și amândoi știau că 
Hotare ar fi putut s-o dea jos. 

Warwick vorbi repede, cu o voce scăzută: 

— Dacă regele moare aici, fiul său, Eduard de Lancaster, 
moștenește tronul. Un băiat care nu ne va avea deloc la suflet. 

Hotare mârâi iritat, iar Warwick descoperi cu uimire că tânărul 
conte ţinea în mâna dreaptă un pumnal cu lamă lungă. 

— De ce mi-ar păsa mie de asta? mormăi Hotare, zgâindu-se 
la bărbatul slab, care-i privea pe amândoi. E o familie slabă! Nu 
mă tem de ea! 

Warwick simţi cum îl copleșește mânia. 

— Atunci să-ţi pese de tatăl tău! Nu va fi un York decât după 
ce este anulat Actul Privării de Drepturile Civile. Cu regele 
Henric în viaţă, Sigiliul său și Parlamentul vor înapoia familiilor 
noastre tot ceea ce au pierdut. 

Spre ușurarea lui Warwick, Hotare scoase un mormăit adânc 
și puse pumnalul la loc. 

— Prea bine! zise el. Totuși, cred că voi putea face asta. Nu- 
mi e de niciun folos un rege care îmi ia moștenirea. 

Warwick își lăsă mâna să cadă, nevenindu-i să creadă cât de 
aproape fusese Hotare să-l ucidă pe cel care încă îi urmărea, cu 


VP - 275 


ochii lui mari și întunecaţi. Totuși violența unui act necugetat 
era vădită în privirea întunecată a tânărului conte. 

— Misiunea a fost îndeplinită, Eduard! spuse Warwick încet. 

Îi vorbea ca unui dulău periculos care putea sări la atac în 
orice moment. 

— ÎI vom duce pe rege înapoi la Londra și ne vom întâlni acolo 
cu tatăl tău. Fii pe pace! Am învins! 


27. 


York își plimbă mâna peste un pătrat alb, neted, curat și gata 
de a fi revopsit. Lambriurile din acea încăpere fuseseră cândva o 
neîntreruptă feerie de culori, blazonul fiecărei case nobiliare din 
Anglia. Era una dintre plăcerile tinereţii sale, să vină la Palatul 
Westminster și să vadă blazonul Casei sale așezat laolaltă cu 
toate celelalte. Nu mai era cazul. Lambriurile pictate se 
întindeau pe cei patru pereţi ai încăperii, embleme și istorii 
scrise în simbolurile străvechilor Case. Trei pătrate albe stricau 
etalarea neîntreruptă. Trei, care fuseseră desprinse de acolo și 
apoi retencuite într-un crem foarte deschis. Blazoanele York, 
Salisbury și Warwick fuseseră îndepărtate de către heralzii 
regelui. Constituia o oarecare consolare faptul că titlul de Conte 
de Hotare se afla încă acolo, împărţit în patru pătrate: albastru, 
galben, roșu și alb. Se părea că agenţii Curţii Regale nu fuseseră 
siguri dacă titlul putea sau nu să fie inclus în Act, ţinând cont de 
faptul că fusese deja promulgat. 

Salisbury îl privi pe duce ștergând cu palma tencuiala goală, 
pierdut în gânduri. 

— Vor fi refăcute acum, Richard, zise el. Sigiliul personal al 
regelui a spulberat toate minciunile reginei sale. Mi-a făcut o 
mare plăcere să-i văd pe toţi acei neînsemnaţi parlamentari 
grăbindu-se să ne susţină. 

York suflă aerul, ţuguindu-și buzele. 

— A fost o ticăloșie și nici n-ar fi trebuit încercat așa ceva. 
Familiile noastre sunt Anglia, până-n măduva oaselor. Totuși, 
am văzut blazonul tău și al meu răzuite din piatră și lemn, 
îndepărtate pe îndelete cu pila și cu dalta. Heralzii ăia 
blestemați au avut grijă să-și facă treaba, în timp ce eu mă 


VP - 276 


aflam în Irlanda. Ai auzit, castelul Ludlow a fost prădat? Castelul 
Sandal avea tapiţerii și statui vechi precum Roma, însă au 
dispărut toate, duse de-acolo în vreme ce eu nu le puteam 
ocroti. Îmi va trebui o viaţă întreagă ca să repar prăpădul făcut 
de acest Act. 

— Și eu am văzut destule, cu toate că mi-a făcut o oarece 
plăcere să-mi recapăt proprietăţile de la cei care le-au 
cumpărat. Unele dintre moșiile mele sunt acum în mâinile lui 
Percy, ca să vezi! Cel puţin, tu ai putut să le revendici pe toate 
ale tale. Câtă vreme Henry Percy trăiește și mă scuipă pentru 
moartea tatălui și fratelui său, n-am să primesc niciodată ce-i al 
meu, nu fără vărsare de sânge. 

York se întoarse spre el: 

— Am avut încredere în tine la Ludlow. lar tu te-ai ţinut de 
cuvânt. N-am să uit asta. Tu și cu fiul tău m-aţi scos din 
disperare și dezastru, simțământ pe care n-am să-l mai îndur 
niciodată, pentru nimeni. Îţi voi fi mereu îndatorat. 

Ridică mâna și Salisbury i-o luă, apucându-i antebraţul și 
aliniindu-și cotul și braţul. 

Clopotele din întreaga Londră începură să bată atunci de 
amiază, un dangăt lung, care-i făcu atât pe York, cât și pe 
Salisbury să se întoarcă spre ușă. 

— Cum îi merge regelui? întrebă Salisbury când ieșiră pe 
coridor. 

— Destul de bine, răspunse York. Episcopul Kempe spune că 
este cel mai agreabil oaspete pe care l-a avut vreodată. Henric 
își petrece timpul în capelă, ori citind, așa am auzit. Trebuie să i 
se amintească să mănânce. 

— Te-ai mai gândit la ce vei face cu el, acum că Actul Privării 
de Drepturile Civile a fost anulat? 

— M-am gândit la asta de multe ori, răspunse York înţepat. 
Încă nu am ajuns la o hotărâre. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre niște trepte, trecând de sala 
unde se reunea Camera Comunelor și intrând în cea aflată la 
capătul celălalt. Se lăsă tăcerea când York își făcu apariţia. 

Camera Albă era doar ceva mai mult decât o sală de 
dezbateri, mult mai mică decât cea în care se reuneau, mai jos, 
membrii Parlamentului. Avea bănci așezate de-a lungul fiecărei 
laturi și un pupitru de unde te puteai adresa celor prezenţi. Intr- 
o parte, amplasat în așa fel încât să domine încăperea, locul 


VP - 277 


regelui era gol, un simplu jilț din lemn de stejar, cu trei lei 
sculptați și aurit pe margine. 

Lui York încă-i stătea mintea la propriile pierderi și abia dacă 
luă în seamă adunarea lorzilor. Erau destul de puţini la număr și 
de rang mic. Nu venise niciun Percy, niciun Somerset, niciun 
Clifford, niciunul dintre ceilalţi care luptaseră pentru rege. York 
recunoscu o mulțime de lorzi mărunți, Cromwell numărându-se 
printre ei. Se opri pe treapta ridicată și-și înclină capul spre 
lordul Grey. Baronul luase ceva în greutate de la bătălia din 
apropiere de Northampton, observă York, dobândind bărbie 
dublă și niște fălci mai potrivite unui episcop. York aflase în 
detaliu de la fiul său și de la Warwick despre intervenţia lui Grey 
în victoria aceea. Îi făcuse plăcere să-și imagineze momentul 
când trupelor regelui li se spusese că dușmanul se afla la zeci 
de kilometri distanță când, de fapt, acesta era aproape în 
bătătura lor. Dar și mai important, Grey se ţinuse de cuvânt și-și 
întorsese oamenii împotriva lui Buckingham chiar la momentul 
potrivit. Îngrășându-se din noua lui avere și fiind desemnat ca 
Trezorier al Angliei, acestea erau doar niște firimituri primite în 
schimbul unei trădări atât de importante. 

Pe când York rămase lângă pupitru, Salisbury plecă, 
alăturându-li-se lui Warwick și Eduard de Hotare și altor 
douăzeci de oameni. Priviră spre duce, iar Salisbury căscă ochii 
atunci când York puse mâna pe jilţul regal, ca și cum l-ar fi 
revendicat. Dădu scurt din cap și York zâmbi. 

Expresia dăinui doar o clipită, cât să vadă și ceilalți prezenţi în 
încăpere unde-și pusese mâna și ce-ar fi putut însemna asta. 
York se încruntă când cineva șuieră și altcineva mormăi niște 
vorbe furioase. Privi spre grupul de feţe ostile și văzu că doar 
Hotare, Grey, Salisbury și Warwick își ridicaseră mâna în 
sprijinul său. Erau prezenţi patru dintre Lorzii Spirituali și, spre 
iritarea sa, îl văzu pe episcopul Kempe clătinând încet din capul 
său mare. York se gândea să se așeze în jilţul regal, sfidând 
vociferările. 

York ridică mâna. Încordarea din încăpere  dispăru 
instantaneu, iar cancelarul traversă sala pentru a lua cuvântul, 
glasul său fiind abia un murmur, pe când restul trăncăneau ca 
niște gaite. 

— Domnule York, regele trăiește, murmură Oldhall la urechea 
sa. La fel și moștenitorul său. Acești oameni nu îndrăznesc să te 


VP - 278 


accepte atâta vreme cât lucrurile stau așa, dar fii sigur că 
munca mea a dat roade. Oamenii noștri din Parlament au 
discutat despre cea mai bună soluţie. Dacă-ţi vei lua locul, 
domnule, îți promit că vei fi bucuros de rezultat. 

În silă, York părăsi pupitrul și jilțul regal și coborî spre bănci. 
Salisbury făcu un mare spectacol întâmpinându-l, ca și cum nici 
n-ar fi văzut nimic nepotrivit. 

Oldhall îi dirijă pe toţi în timpul rugăciunii de început, apoi 
oferi mulțumiri înflorate pentru abrogarea Actului Privării de 
Drepturile Civile impus Caselor de York, Salisbury și Warwick. 
Anunţul oficial smulse ovaţii lorzilor reuniți, reușind întrucâtva 
să mai risipească încruntarea lui York. 

— Domnilor, am plăcerea să aduc la cunoștință vrerea 
Camerei Comunelor în această chestiune. Membrii Camerei au 
căutat unele căi pentru a-și arăta recunoștinţa faţă de Richard 
Plantagenet, duce de York, pentru serviciile sale aduse regelui, 
pentru că l-a păzit pe regele Henric și pentru că l-a salvat pe 
Înălțimea Sa de trădători. A fost propus Actul de Consimţământ, 
numindu-l pe York drept moștenitor al tronului Angliei. Votul se 
va ţine pe la asfinţit, în seara asta. Dacă va fi pentru, noua lege 
va fi întocmită mâine, pentru Sigiliul regelui. 

Fruntea lui York se netezi și se ridică, abia luând în seamă 
felicitările tuturor celor care se încruntaseră spre el cu numai 
câteva clipe în urmă. Lașii din ambele Camere nu-i vor permite 
să revendice tronul, însă erau destul de dispuși să pună soarta 
lui Henric în mâinile sale și să-l lase să facă ce voia. In acel 
moment, simțea doar dezgust pentru toți aceștia, deși îi 
îndepliniseră acum cea mai mare dintre aspiraţiile sale. Se uită 
înapoi la banca din spatele lui, atrăgând atenţia fiului său. 
Eduard știa ce însemna asta și zâmbea fericit, strângând lemnul 
cu mâinile sale mari. 

York se așezase înapoi pe locul său, simțind un val de 
vitalitate și forţă. Fusese nevoit să fugă de la Ludlow. Își văzuse 
castelele și pământurile date pe degeaba sau vândute unor 
oameni care nu ar fi avut dreptul să le ia. Chiar numele său și 
blazonul fuseseră curățate de pe tapiserii și speteze, scobite din 
lemn și răzuite din fier și piatră peste tot în ţară. Și totuși, va fi 
rege în cele din urmă, iar toate acestea nu vor fi decât o 
amintire amară. Ştia că prezența în Londra a unei armate 
invadatoare era principalul motiv pentru care oamenii din 


VP - 279 


Parlament erau dintr-odată atât de docili și de îndatoritori. 
Lordul Scales  supravieţuise spargerii zidului Turnului, 
baricadându-l din interior și scăpând de răzbunarea sângeroasă 
a mulţimii londoneze. Scales rezistase suficient timp ca să se 
predea lui Warwick, atunci când l-au adus pe rege înapoi. Dar 
asta nu l-a salvat de răzbunarea pe care o merita. După numai 
două zile de ședere în Turn, cineva îi făcuse felul. York văzuse 
cadavrul, deși nu avea nicio simpatie pentru acest om, având în 
vedere ordinele pline de cruzime pe care le dăduse. Pe străzi 
era încă sânge. Și mai important, în Londra în acea zi nu mai era 
decât o singură armată și toţi îi erau loiali lui York. Regele și 
orașul se aflau în mâinile sale, iar Parlamentul știa asta. 

Închise ochii o clipă, simțind o veche durere. ÎI vizitase pe 
Henric la Palatul din Fulham, în susul Tamisei, rugându-se ore în 
șir împreună cu el și încercând să-l înțeleagă pe tânăr și 
slăbiciunea lui. În toţi anii disputei lor, York nu petrecuse 
niciodată destul timp împreună cu Henric ca să poată să 
înţeleagă cu adevărat caracterul regelui. Îl supăra gândul de a-l 
ucide. Ar fi vorba de uciderea unui nevinovat, cel mai îngrozitor 
dintre păcate, oricum ar fi luat-o. Fără nicio îndoială blestemul 
ar cădea asupra lui, chiar dacă asta l-ar face rege. Încercând să 
găsească voinţa de a face asta, își amintise din nou cum 
milostenia aproape că-l costase viaţa și Casa. York deschise din 
nou ochii, hotărârea fiind luată. Pentru revendicarea proprietăţii 
nu va face nimic deocamdată. Parlamentul îl va desemna ca 
moștenitor și, înainte să se termine anul, Henric se va cufunda 
liniștit în somn, fără a se mai trezi vreodată. York va fi rege, tot 
așa cum fusese și stră-străbunicul său, Eduard. Fiul său îl va 
urma la tron. 

Un alt gând îi veni pe când trăgea aer în piept, ceea ce-l 
înveseli. Fiul său nu va fi blestemat pentru uciderea unui 
nevinovat. Eduard va conduce Casa de York și întreaga Anglie, și 
care tată ar refuza să facă un astfel de dar, indiferent de cost? 
York își zise că-i va scrie lui Cecily chiar în această zi, ea fiind 
ocupată la Ludlow cu reparaţiile și supravegherea a sute de 
muncitori. Zâmbi când își imagină reacţia ei. Încă un Act al 
Parlamentului și vor avea tot ceea ce-și doriseră vreodată. 
Lumea va fi așezată pe făgașul cuvenit, după mult prea mulţi 
ani cu o dinastie slabă pe tron. Ba chiar s-ar putea să 
recupereze teritoriile pierdute în Franţa. Cine i-ar putea refuza 


VP - 280 


acest drept, când va fi rege? Mintea îi fu invadată de imagini 
glorioase, iar Salisbury trebui să-i tragă un ghiont zdravăn în 
coaste, pentru a-l readuce la realitate și a-l face să-l asculte pe 
William Oldhall și continuarea dezbaterii: 

— ... nu există încă vești despre regina Margaret ori despre 
fiul ei, nu, lord Grey. Am un raport cum că ar fi fost văzuţi 
trecând prin Țara Galilor, însă locul unde s-ar afla acum nu este 
cunoscut. 

Oldhall își arătă stânjeneala, aruncând o ocheadă spre York. 

— Astăzi avem câţiva absenţi în băncile astea, spaţii goale, 
care vorbesc de la sine. Dacă domnul York este desemnat ca 
moștenitor, nu am nicio îndoială că vom auzi despre acei nobili 
lorzi, care n-au venit la Londra, în această sală. 

York privi în jos, fără să-i pese de cele auzite. Cunoștea destul 
de bine numele acelor susținători ai reginei: Percy, Somerset, 
Clifford, Exeter. li făcea mai mare plăcere să se gândească la 
oameni precum Buckingham și Egremont, cei care nu-l mai 
puteau deranja. 

Vestea despre noul moștenitor al tronului o va face pe 
Margaret să-și smulgă părul din cap de furie când va auzi. 
Imaginea ei îi arcui buzele, după toate cele îndurate de el din 
cauza Actului Privării de Drepturi. Era o plăcere la fel de simplă 
ca o vară din copilărie, să se gândească la torţionarii săi, puși să 
sufere la rându-le. Margaret își pierduse soțul. După ce se va 
vota, ea va pierde și moștenirea fiului ei. Chicoti tare la acest 
gând, întrerupând un baron bătrân, astfel că acesta se opri 
nedumerit. Salisbury râse la rândul său. Il privise pe York cu 
atenţie în timp ce acesta chibzuia, fiind aproape gata să-i 
urmărească meandrele gândurilor, bucurându-se de fiecare 
moment. 

(J 

Margaret se înroși, încântată de atenţie și de complimente. 
Poate că Jasper și Edmund Tudor au fost ei făcuţi conți de către 
soțul ei, dar încă mai păstrau o tăcere încărcată de respect în 
prezenţa tatălui lor. 

Owen Tudor o luă de mână pentru a o conduce înăuntru, 
zâmbind cu o maliţiozitate atât de insinuantă, încât ea putea 
foarte bine să creadă că mai fermecase și altă dată o regină 
franţuzoaică. Avea cu treizeci de ani mai mult decât ea, în ciuda 
cheliei și a părului alb, își păstrase vitalitatea atât de rară, 


VP - 281 


starea sa de sănătate văzându-se prin pielea bronzată, ochii 
limpezi și strânsoarea fermă a mâinii. Arăta ca un gentleman 
fermier, dând puţine semne din soldatul care fusese cândva. 

Prinţul Eduard alergă pe lângă ei, strigând de încântare la 
ospăţul așezat dinainte. Sălta și se legăna prin jur, pe când 
Margaret fu așezată în capul mesei, venind cu mare greutate să 
se așeze pe locul lui. Avea aproape șapte ani și văzuse goana 
prin Ţara Galilor ca pe un soi de aventură. Ca unul crescut la 
Kenilworth, nu se lăsase prea impresionat de Castelul 
Pembroke.  Petrecuse  dimineţile alergând peste tot și 
pisălogindu-i pe servitori, care deja păreau că-l îndrăgiseră la 
nebunie. 

Pembroke fusese darul regelui Henric pentru Jasper Tudor, 
însă el luă loc la un scaun distanţă de capul mesei, supunându- 
se tatălui său cu o bună-cuviinţă voioasă. Margaret putea vedea 
că cei trei galezi ţineau unul la altul și încordarea îi dispăru pe 
când sorbea din vin, privind pulpa aburindă de miel, adusă ca 
felul principal al mesei. 

— Îmi face mare plăcere să văd o familie ai cărei membri nu- 
și pun gheara-n gât unul altuia, zise ea. Dacă n-aș fi putut veni 
aici, nu știu ce m-aș fi făcut. 

Owen Tudor ridică privirea spre ea, cu ochii mijiţi de încântare 
la vederea unei asemenea frumuseți în prezenţa sa. Nu se putu 
abţine să nu-i zâmbească tinerei regine, în pofida dezastrelor 
care o aduseseră pe pământurile fiului său. 

— Înălţimea Voastră..., începu el. 

— Margaret, te rog! 

— Foarte bine. Margaret. Mă bucur că ţi-ai amintit că ai 
prieteni aici. Familia mea are o mare datorie față de soțul tău. 
Nu poate fi plătită doar cu vin și miel... chiar dacă-i miel galez, 
adică cel mai bun din întreaga creaţiune. 

Ea zâmbi și făcu semn să-i fie pusă în farfurie încă o felie 
groasă de carne, mustind de sosuri. 

— Margaret, când soţia mea a murit, vestea s-a răspândit și 
băieţii mei au plecat. Am fost prins, știai asta? O, da. Am fost 
ținut o vreme la închisoarea Newgate, la ordinele conducătorului 
Camerei Comunelor, William Tresham. A durat doar câteva luni, 
dar pot să-ţi spun că n-am fost niciodată mai fericit să simt 
razele soarelui pe pielea mea, atunci când m-au eliberat. 


VP - 282 


— Dar de ce te-au arestat? zise Margaret, interesată, în pofida 
propriilor ei probleme. 

Owen Tudor dădu din umeri. 

— Erau furioși din cauza căsătoriei mele cu mireasa regelui 
Harry”. Asta a fost suficient să trimită soldaţi după mine. Cred 
că aș fi putut să dispar printre dealuri, însă cu greu puteam 
înțelege de ce m-ar închide pentru că mă căsătorisem cu o 
regină, după ce primul ei soț ajunsese la groapă. Totuși, cred că 
încă aș zace acolo dacă soţul tău n-ar fi semnat ordinul pentru 
eliberarea mea, Dumnezeu să-l binecuvânteze. Mi-a făcut 
dreptate și nu i-a purtat pică celui care-i iubea mama la fel de 
mult ca și el. 

Bătrânul clătină din cap la această amintire. 

— Ea a fost cea mai bună parte a vieţii mele. Catherine a mea 
mi i-a dăruit pe acești pezevenghi ca fii, iar soțul tău i-a făcut 
conți. Am fost binecuvântat mai mult decât aș fi putut eu visa 
pe când eram tânăr și prost, dar tot mi-e dor de ea. 

Spre surprinderea ei, Margaret văzu lacrimile licărind în ochii 
lui, dar și le șterse în mare grabă. Era greu să nu-l simpatizezi. 

— Mi-ar fi plăcut s-o cunosc, spuse ea. 

Owen Tudor dădu din cap. 

— Şi eu aș fi vrut ca soţul tău să-și fi păstrat vlaga. Îmi pare 
foarte rău să aflu despre boala sa. In fiecare an apar vești tot 
mai rele. Este un lucru groaznic ce-a îndurat el, greu pentru 
orice om, dar mult mai rău pentru un rege. Știu, Margaret, cum 
se vor aduna câinii în jurul cerbului rănit. Pot fi foarte cruzi. 

Era rândul lui Margaret să simtă lacrimi usturătoare. Privi într- 
o parte, jucându-se cu o cupă de vin, încercând să nu se lase 
copleșită de durere și de milă. 

— Au fost, zise ea încet. Henric a fost capturat și oameni de 
nădejde și-au dat viaţa pentru apărarea lui. E la mâna lui York 
acum, ascuns. Mi se rupe inima... 

Se opri, înainte ca durerea s-o copleșească de tot. 

— Și totuși, ai fi putut sta la Kenilworth, doamnă, continuă 
Owen. 

Margaret văzu că fiii săi așteptau cu nerăbdare răspunsul. 

— Sunt bucuros și mai onorat decât ai putea crede că ai venit 
aici, la noi, dar încă nu știu de ce. 


13 Henric; Harry mai poate semnifica și diavolul (n.tr.). 
VP - 283 


— Ba știi, spuse Margaret, tamponându-și ușor ochii cu o 
batistă. Dacă aș fi rămas acolo unde eram în siguranță, asta ar fi 
însemnat să renunţ. Ar fi fost sfârșitul. În schimb, am venit la 
tine pentru o armată, Owen. Este ca și cum mi s-ar pune pe 
piele un fier înroșit ca să cer asta, dar dacă te simţi îndatorat, 
trebuie să-ţi cer această datorie. 

— Ah, aici este miezul problemei! murmură Owen Tudor, 
privind neabătut. Cu toate că nu am deloc de ales, pentru mine 
ori pentru fiii mei, doamnă. Am mai vorbit și înainte și n-a 
existat niciodată vreo îndoială, dacă ai fi cerut asta. Există vreo 
îndoială, băieţi? 

— Nicidecum! răspunse Jasper Tudor apăsat. 

Fratele său, Edmund, îi repetă declaraţia, cei trei bărbaţi 
devenind împovăraţi de suferinţa ei. Prinţul Eduard rămăsese 
tăcut, privind mirat în jurul său în sunetul glasurilor sobre de 
adulţi. Unul dintre servitori păși înăuntru aducându-i felii de 
fructe, iar el o trase de mânecă pe maică-sa ca să-i arate. 
Margaret îi zâmbi printre lacrimile care nu mai conteneau. 

— Vă sunt recunoscătoare tuturor, zise ea. La asta am sperat 
când m-am gândit să vin aici, dar trebuie să știți că York, 
Salisbury, Warwick și Hotare, cu toţii mi-au amenințat familia. 
Va trebui să găsesc și să ridic la luptă toţi bărbaţii din Anglia și 
Țara Galilor... și mai departe, pentru a le putea rezista. 

— Mai departe, doamnă? întrebă Owen Tudor. 

— Dacă-mi dai o corabie, m-am gândit să plec în Scoţia și să 
discut cu regele lacob. A sprijinit cauza lui York în trecut, dar 
cred că am să-i fac o propunere pe care îi va fi greu s-o refuze. 

Fiii lui Tudor așteptau ca tatăl lor să ia în consideraţie această 
întorsătură a lucrurilor. În cele din urmă, vorbi: 

— N-aș vrea să-i văd pe scoțieni coborând din munţii lor, 
doamnă. Sunt o rasă sălbatică, destul de corecţi și, cu siguranţă, 
vor fi o teroare pe câmpul de luptă. Totuși, trebuie să știi că 
regele lor se va târgui cumplit pentru ajutorul său. Orice ai în 
gând - și n-am să întreb despre astfel de chestiuni private - va 
vrea tot și încă ceva pe deasupra, dacă mă înţelegi. 

— Nu există niciun preț prea mare ca să-i văd spulberaţi pe 
dușmanii soțului meu, răspunse Margaret. 

— Eu nu i-aș spune asta, doamnă, altfel regele lacob o să 
ceară Londra și încă ceva pe deasupra, răspunse Owen Tudor. 


VP - 284 


Îi văzu licărul din ochi și-i zâmbi înapoi, în pofida voinţei sale. 
Nu avu atunci nicio îndoială că regina Catherine îl iubise pe 
galezul acesta sincer și solid, care-i alinase durerea provocată 
de moartea primului ei soț. 

— Am să pun să se pregătească o corabie pentru tine, 
doamnă, zise Jasper Tudor. Furtunile pot fi îngrozitoare iarna, 
dar pe la sfârșitul verii vei fi destul de în siguranţă. Am să trimit 
cu tine douăzeci dintre străjerii mei, ca să-i impresionezi pe 
scoțieni. 

— Bun băiat! făcu tatăl său. Nu-i putem lăsa pe regină și pe 
prințul nostru să apară în sălbăticia Scoției singuri. Regele lacob 
se va aştepta la un spectacol grandios. Nu te teme! Îmi voi 
chema sub arme galezii, doamnă. S-ar putea chiar să ies călare 
împreună cu ei, să le arăt cățelandrilor ăstora ce poate face un 
dulău bătrân. 

Jasper pufni și Margaret fu mișcată de afecțiunea vizibilă ce 
și-o purtau reciproc. Era ceva ce ea nu cunoscuse niciodată și 
aproape că o făcea să lăcrimeze în fiecare moment, ceea ce o 
exaspera. Probabil, nu i-ar fi afectat șansa de a obţine sprijinul 
lor dacă ar fi plâns la masa lor, ar fi înțeles perfect asta. Unii 
bărbaţi vor face totul pentru a ajuta o femeie la necaz. 

— Îmi dai speranţe, Owen, spuse ea, răsuflând întretăiat. Mă 
rog ca soțul meu să fie în stare să-ţi mulţumească așa cum 
meriţi. 

— Ar fi o onoare pentru mine, răspunse Owen Tudor. E un om 
bun. Lumea nu are nevoie de diavoli și mai vicleni, Margaret. 
Avem destui din aceștia. Mă asculţi, băiete? 

Ultimele cuvinte fuseseră pentru prințul Eduard, care dădu din 
cap ca răspuns, cu ochii mari. p 

— Am zis că avem nevoie de oameni buni să domnească. Intr- 
o bună zi, tu vei fi rege, știai asta? 

— Bineînțeles! răspunse băiatul cu obrăznicie, făcându-l pe 
bătrân să rânjească. 

Margaret întinse mâna și răsuci urechea lui Eduard până când 
acesta urlă. 

— Fii respectuos, Eduard! spuse ea. Ești oaspete. 

— lertare, domnule! spuse băiatul, frecându-și urechea și 
uitându-se urât la mama sa. 


VP - 285 


28. 


Derry Brewer se întreba dacă nu cumva pe contele de 
Northumberland îl va lovi damblaua. Vântul se întețea și 
scâncea în jurul castelului Alnwick, fluierând pe note grave, ca 
un corn care suna retragerea. Aflat în capul mesei de ospăț, 
Henry Percy devenise tot mai întunecat, fața umflându-i-se ca a 
unui copil care-și ţinea răsuflarea până leșina. 

— Lord Percy, avem o cauză comună, îi reaminti Derry. 
Regina trebuie să-și găsească o armată acolo unde poate, dacă 
vrem să mai vedem vreodată instaurată pacea. 

— Dar chiar scoţienii!? La fel de bine ar putea să trateze și cu 
dracul însuși! spuse Henry Percy. 

Gura-i rămase deschisă pe când clătina din cap, acest lucru 
dându-i un aspect de smintit, și Derry se amuză în sinea lui. 
Așteptă însă ca tânărul conte să se calmeze. Spre surpriza sa, 
Somerset luă cuvântul, un om care abia dacă putea înțelege 
resentimentul străvechi al celor care păzeau hotarele. 

— Domnilor, master Brewer, aș accepta orice armată, ba chiar 
și pe francezi, dacă aceasta ne-ar da o șansă să îndreptăm 
lucrurile. Accept partea mea de vină pentru Northampton. Dacă 
aș fi știut că forțele lui York veneau dinspre nord, m-aș fi aflat 
acolo să-i spulber. Cu toţii suntem datori pentru această zi, 
purtăm responsabilitatea capturării regelui Henric. 

— Fratele meu, Thomas, a murit acolo, se răsti Henry Percy. 
Nu crezi că mă doare asta? Din cauza lui York mi-am pierdut 
tatăl. Din cauza acestor trădători dezmoșteniţi mi-am pierdut și 
fratele. 

Se opri. 

— Poate că am suferit destul ca să-i îndur și pe scoțieni în 
Anglia, master Brewer. Totuși, sunt recunoscător că tatăl meu n- 
a apucat să vadă așa ceva. 

Clătină din cap cu amărăciune. 

— Cred că asta l-ar fi omorât pe bătrân. 

— Nu știu nici dacă vor veni măcar, spuse Derry. Cu toate că 
aș discuta și cu diavolul dacă aș crede că... 

Spre iritarea sa, baronul Clifford aruncă o replică, 
întrerupându-l înainte să termine ce avea de spus. 


VP - 286 


— Să nu spui asta, Brewer! Nici măcar în glumă ori dintr-o 
lăudăroșenie prostească! Diavolul ascultă astfel de făliri și 
promisiuni... și acţionează conform lor. 

Derry încleștă fălcile. 

— ... dacă m-aș fi gândit că asta ne-ar aduce victoria. 
Domnilor, i-am văzut pe York, Salisbury și Warwick 
transformând dezastrul în triumf. Am trăit să-l văd pe regele 
Henric capturat și ţinut prizonier. 

Derry își mută privirea de la unul la altul. 

— Voi trei v-aţi pierdut taţii la St Albans... și frații sau prietenii 
de atunci încoace. Intre timp, puterea acestor trădători a tot 
crescut, fiecare zar aruncat căzând bine pentru ei. Actul Privării 
de Drepturile Civile a fost anulat de Parlament. York s-a făcut 
singur moștenitor al tronului. Și cât timp credeţi că va mai trăi 
regele Henric, acum că a devenit o piedică pentru York? Vă 
spun, domnilor, aceasta-i problema cea mai amară. Vom avea 
nevoie de fiecare om loial și, dacă dăm greș, Casa de York va 
domni pentru vecie. Nu vor mai fi Northumberland, Somerset ori 
Clifford. Nu vor uita Actul alcătuit împotriva lor, dacă veţi ajunge 
la cheremul lor. Mila nu este o caracteristică a vreunui Neville, 
domnilor, atunci când sunt pe cai mari. Știţi că acesta-i 
adevărul. Așa că i-aș primi pe aceste țărmuri pe scoțieni și 
galezi, chiar și pe francezi... pe Dumnezeu, ba chiar și pe 
irlandezi, dacă i-ar putea readuce pe tron pe regele de drept și 
pe regină. Mi-aș pune sufletul în primejdie și ultima mea 
răsuflare ca să-l văd pe York înfrânt. Pentru nimic altceva n-aș 
face asta! 

Cei trei lorzi urmăreau muţi cum bărbatul din faţa lor își 
dezvăluia emoția puternică. Derry Brewer era murdar, după 
săptămâni întregi petrecute pe drum. Știau că se dusese până în 
Țara Galilor și peste tot prin ţară, trimițând vorbă pentru 
adunarea bărbaţilor. Fusese politicos și amuzant în timpul 
discuţiilor, însă, pentru o clipă, le îngăduise să-i descopere furia 
și hotărârea. 

— Ştii unde-l ţin pe rege? îl întrebă Somerset. 

— Nu în Turn, răspunse Derry. Încă este în reparaţii, după ce 
prostănacul de Scales a lăsat gloata să-i dărâme un zid. Sunt 
doar surprins că Salisbury i-a permis să se predea, având în 
vedere că întreaga Londră îi voia sângele. Există un singur om 
de a cărui moarte nu-mi pare rău, cu toate că am luptat de 


VP - 287 


partea lui, cândva. A folosit nafta și tunul pe oamenii din Londra! 
Mi s-a povestit că Scales a fost găsit cu gâtul tăiat în celula lui. 
Le-aș face cinste cu câte-o halbă de bere celor care au făcut-o, 
dacă-i vor găsi vreodată. 

Clătină dezgustat din cap. 

— Nu, domnul meu, îl ţin pe rege pe undeva prin apropiere. 
Am oameni care-l caută, însă există mii de case și nicio cale de 
a afla unde anume. 

Își aminti cum gonise prin Palatul Westminster, căutându-l pe 
William de la Pole, cu ani în urmă. Nu le împărtăși celor prezenţi 
acest gând, știind că nu ar înţelege și nici nu le-ar păsa. 

— Domnilor, uneori cred că mi-am oferit întreaga mea viaţă 
mielului, să-l păzesc pe Henric de dușmanii săi. Faptul că-l ţin 
prizonier și că viaţa lui este fragilă precum sticla îl resimt ca pe 
un ghimpe în talpă. 

Închise ochii pentru o clipă, încreţindu-și fruntea. 

— Poate că nu-l putem salva acum, dar o să am grijă ca York 
să-și găsească sfârșitul, chiar dacă va trebui să-i escaladez 
turnurile și să-l înjunghii în timpul somnului. 

Contele Percy chicoti în pofida expresiei lui Derry. Oglindea 
perfect propriile sale simțăminte asupra chestiunii și-l strânse de 
braț pe șeful spionilor regelui, pentru a-i arăta sprijinul. In jurul 
lor se ridică un nor de praf de pe drum. 

— Avem douăsprezece mii de oameni, master Brewer. Soldaţi 
adevăraţi, cu lănci și cavalerie, tunuri. Dacă regina ar putea 
aduce și ea ceva scoțieni păroși și mătăhăloși, nu cred că vor 
veni la tine cățărându-se pe turnuri. O să înfigem căpăţâna lui 
York pe unul din zidurile orașului. 

— Mă rog pentru asta, domnule, răspunse Derry. 

e 

Margaret își strânse mantia mai tare în jurul umerilor, simțind 
cum o mușca vântul, așa cum nu se mai întâmplase înainte. La 
început, călătoria pe mare fusese aproape plăcută, sub soarele 
verii târzii, o săptămână de navigat de-a lungul coastei, 
neavând nimic altceva de făcut decât să plănuiască și să-l 
vegheze pe prinţul Eduard, care gonea pe punte cu tălpile goale. 
Pielea lui se înroșise și apoi devenise aurie din cauza expunerii 
la soare, cu toate că ea și-o păstrase pe a ei bine acoperită. Pe 
măsură ce navigau spre nord, se făcea tot mai rece cu fiecare 


VP - 288 


milă marină străbătută. Margaret fu uimită să vadă lapovița 
atingând valurile când ajunseră în doc. 

Descoperi o ţară îndoliată, fără niciun pic de veselie la sosirea 
ei. Căpeteniile a trei clanuri o așteptau la docuri, plecându-se 
adânc, explicându-i că regele lacob tocmai fusese ucis cu numai 
o săptămână înainte. Nu-i mai spuseră și alte detalii, pe când o 
însoțeau în teritoriul de șes, împreună cu soldaţii lui Jasper 
Tudor, îmbrăcaţi în zale strălucitoare, încheind coloana. Scoţienii 
nu păreau impresionați de acei oameni, deși ea considera că nu 
era o întâmplare faptul că depășeau numeric mica sa forță cu 
patru la unu, un grup de mai mult de o sută de oameni călărind 
de la frontiera cu Anglia. 

Le trebuiră trei zile să ajungă la un castel uriaș, aflat încă în 
construcție pe coastă, flancat pe o parte de stânci negre și 
supravegheat de pescăruși gălăgioși. Margaret se simțea mai în 
putere, cu toate că o durea spatele de la atâta drum făcut 
călare. Mâncase împreună cu căpeteniile în fiecare seară, la 
hanuri de la marginea drumului, luând parte la discuţii lejere, 
care nu se abăteau niciodată spre motivele venirii ei. O priveau 
cu milă, ceea ce o scotea din sărite. Din când în când, mai 
întrebase de regele lacob, fiind pusă la locul ei cu blândețe, cu 
oftaturi și ridicări de umeri, în timp ce căpeteniile tăceau și apoi 
chemau să li se aducă whisky, să închine pentru cei dragi, 
plecaţi dintre ei. 

Când începu să picure, Margaret descălecă înțepenită. Își 
trase pe cap gluga mantiei și se grăbi la adăpost, îmboldindu-l 
pe Eduard, aflat în faţa ei. La poartă erau gărzi și la fiecare ușă 
din interior oameni îmbrăcaţi în tunici negre, care o priveau 
fascinaţi. Margaret își ținea capul sus și fu urmată de căpetenii 
până când ajunse într-o încăpere cu aspect confortabil, aflată în 
centrul castelului. Acea zonă fusese mobilată, cu toate că aripi 
întregi, precum și ziduri nu erau gata încă. Prinţul Eduard alergă 
la o fereastră compusă din mici ochiuri de geam, ţinute laolaltă 
cu plumb. Se zgâia spre mare, în vreme ce mama lui își netezea 
rochia, fixându-și apoi în păr un ac slăbit. 

Nu avusese nicio idee la ce trebuia să se aștepte, însă nu la 
tânăra femeie, frumoasă, cu părul negru, care intrase în 
încăpere și se grăbea spre ea fără nicio prezentare formală. 
Margaret se ridică repede și se trezi apucată de mâini. 


VP - 289 


Mary de Guelders era portugheză, după tenul ei, cu toate că 
atunci când vorbi, accentul ei avea o ușoară inflexiune scoțiană. 

— Mi-ar fi plăcut să ne întâlnim în vremuri mai fericite, spuse 
ea. Dar oricum sunt lucrurile, ești bine-venită aici. Acest băiețel 
minunat este fiul tău? 

— Eduard, zise Margaret total dezarmată. 

Se așteptase la conducători scoțieni câinoși, nu la o femeie 
mai tânără decât ea, cu ochii încă roșii de plâns. 

— Ce băiat! Ce băiat frumos și drăgălaș! exclamă Mary, 
îngenunchind și deschizându-și brațele. 

Eduard veni la ea fără nicio tragere de inimă, lăsându-se 
strâns în brațe. 

— Eduard, o să-l găsești pe băiatul meu, dacă fugi jos, până la 
bucătării. Tânărul lacob este cam de vârsta ta și să nu te baţi cu 
el, ai auzit? Bucătăreasa vă va da de mâncare, dacă o rugaţi 
frumos. 

Eduard zâmbi, încântat de perspectivă. Rămase neclintit când 
ea-l sărută pe obraz și apoi fugi din cameră. 

— lacob va avea grijă de el, spuse Mary, zâmbind la auzul 
pașilor lui tot mai îndepărtați. la loc, Margaret! Trebuie să-mi 
spui tot. 

Margaret se așeză pe canapeaua lungă, adunându-și 
gândurile de pe unde se împrăștiaseră. 

— Am aflat trista veste de la căpetenii, doamnă. Am... 

— Să-mi spui Mary! Nu suntem amândouă regine? Soţul meu 
a fost mult prea îndrăgostit de tunul său, Margaret. L-am 
avertizat de multe ori asupra acelor lucruri smintite, dar n-a 
ascultat. Le-ai văzut? Sunt făcute pentru ucidere și arată 
groaznic. Și pot exploda fără veste, secerând de pe lumea asta, 
prea curând, oameni buni. 

Ochii ei se umplură de lacrimi și, fără a se gândi, Margaret 
întinse mâna și o trase într-o îmbrăţișare. Mary suspină pe 
umărul ei, controlându-se cu greutate, dar, în cele din urmă, se 
retrase și-și șterse lacrimile. 

— In faţa oamenilor soţului meu trebuie să fiu rece, înţelegi? 
Nu-i pot lăsa să mă vadă plângând, când se întreabă dacă sunt 
destul de puternică pentru a asigura regența câtă vreme cresc 
cei doi fii ai mei. Ai cunoscut și tu asemenea durere, Margaret. 
Bietul tău soț, capturat de dușmanii lui. Nu cred că aș putea 
suporta una ca asta, chiar că n-aș putea. 


VP - 290 


Margaret clipi spre ea, surprinsă, vinovăția ridicându-i-se 
până-n gât. Nu putea vorbi de simţământul de părere de rău 
care o mușca în fiecare clipă, ca o muscă de vară. Îl salvase pe 
fiul ei în locul soțului. Nu, se salvase pe sine și-l părăsise. Nu-și 
permitea nicio mângâiere din minciuni. Existase și obidă 
împotriva celui care nu se putuse ridica, oricât de mult îl 
implorase. Regretele și rușinea o făceau pe Margaret să-și 
dorească cu disperare să-l scoată pe Henric din ghearele 
dușmanilor să-i știa că va întreprinde orice, va da orice pentru a- 
| vedea din nou. 

Margaret avea senzaţia că pereţii se prăbușesc în vreme ce 
simţea atingerea reginei. Se gândise să fie dură și rece, însă nu 
avea nicio apărare împotriva bunătăţii acestei femei stranii, care 
putea trece de la lacrimi la hohote de râs într-o clipită, de pe 
buze ieșindu-i un șuvoi neîncetat de vorbe. Mary o văzu 
tremurând și făcu un gest cu mâna, ca și cum ar fi vrut să 
izgonească tristeţea. 

— Am aflat tot, draga mea. Soţul meu era în favoarea lui York, 
însă n-am fost niciodată de acord cu el. Cred că lacob ar fi 
cântat un cântecel cu totul diferit dacă vreunul dintre lorzii /u; s- 
ar fi răsculat împotriva lui, nu-i așa? Nu, tu și cu mine suntem la 
fel. Aduse în casă nouă, spre a fi regine, măritate și vândute 
pentru o dotă frumoasă. Îmi amintesc cât de mândră eram când 
William Crighton a venit în peţit pentru mine, propriul meu 
războinic scoţian, aducându-mă lui lacob. Of, fir-aș eu să fiu, iar 
mă apucă plânsul! E prea sfâșietor! 

— Pe mine a venit să mă ia William de la Pole, spuse Margaret 
încet. 

O podidiră și pe ea lacrimile. Și le șterseră amândouă cu dosul 
palmelor. Văzându-și propriile gesturi oglindite în gesturile 
celeilalte, asta le stârni dintr-odată râsul. 

— Uită-te la noi, cum bocim! spuse Mary. Oamenii soţului meu 
și-ar smulge bărbile de dezgust dacă ar ști asta. Ei bine, nici n-o 
să le spunem. Vom zice că ne-am înfruntat una pe alta și-am 
vorbit de parcă am fi avut gheaţă în sânge. N-o să creadă, dar o 
s-o spunem oricum. O regină franceză a Angliei, o portugheză, 
regină a Scoției. Suntem două flori rare, Margaret: două fire de 
iarbă neagră. 


VP - 291 


— Atunci nu mi-e rușine să spun că nădăjduiesc la ajutorul 
tău, Mary, răspunse Margaret. Am nevoie de oameni să vină în 
sud cu mine, în speranța că-mi voi elibera vreodată soțul. 

Mary suspină și dădu din cap, trecând cu palma peste părul ei 
legat. 

— Am știut asta când omul tău, Brewer, i-a trimis lui lacob 
vestea venirii tale. Cred că soțul meu te-ar fi trimis înapoi cu 
mâna goală, Margaret, dar nu și eu. N-am să întorc spatele unei 
surori, cu toate că va trebui să am ceva în schimb de arătat 
căpeteniilor mele. 

Margaret dădu din cap, întrebându-se în sinea ei dacă nu 
cumva lacrimile și afecțiunea ei erau doar de faţadă. Îndoielile 
sale i se citeau pe chip, pentru că Mary se aplecă și-o atinse pe 
braţ. 

— N-am să mă târguiesc cu tine să număr paralele. Te vo; 
ajuta cu orice voi putea. Cred că te-ai gândit la termenii 
ajutorului în timpul călătoriei încoace. Spune-mi ce vrei să faci, 
Margaret, și-am să fiu de acord cu totul. Vei primi patru mii de 
oameni, o armată de tineri chipeși care să lupte pentru tine. 

Incă o dată, Margaret era pusă la încercare de îndoieli și 
suspiciuni: dacă asta era o negociere, ori era prea simplă, ori 
mult mai complicată decât se așteptase. Mai degrabă, ar fi 
preferat în acel moment onestitatea oțărâtă a lui Owen Tudor 
decât toate acele sentimente de prieteșug și simpatie care i se 
arătaseră. 

— Speram ca soțul tău să fie de acord cu o logodnă dintre fiul 
meu și una dintre fiicele tale. Copiii lor ar ocupa tronul Angliei. 

— De acord! zise Mary, tăind cu mâna aerul dintre ele. lată! 
Numele fetei mele este Margaret, după tine. Are cinci ani și va fi 
o bună regină pentru băiatul tău când va fi mare. 

— Numită după mine? zise Margaret făcând ochii mari. 

— Regina franceză a Angliei, care și-a protejat soțul înaintea 
lupilor atâta vreme. Ce alt nume mai bun ar fi putut primi fiica 
mea? Imi pare rău că nu ne-am cunoscut mai înainte. Te-aș fi 
putut ajuta, dacă lacob al meu m-ar fi lăsat. Era un om deosebit. 
N-am să mai întâlnesc niciodată vreunul ca el. 

Faţa i se umbri la amintirea soțului ei. Lăsă capul într-o parte, 
ca și cum aproape că-i auzea vocea. 

— Imi amintesc că mereu vorbea despre un loc, era ca un 
spin înfipt în laba lui mare. Un loc pe care și-l dorea și nu-l putea 


VP - 292 


avea. Poate, ca să-i cinstesc amintirea, ar trebui să-l adaug în 
înțelegerea noastră, dar nu, n-am s-o fac! Am zis că am să te 
sprijin cu patru mii de oameni și logodna este suficientă, poate 
mai mult decât suficientă. 

— La ce loc te referi? spuse Margaret șoptit. 

— Berwick, pe râul Tweed. Este aproape în Scoţia, zicea el. 
Chiar la hotare. Asta ar însemna să fie mutată graniţa cu doi 
kilometri, dar asta i-ar face plăcere umbrei lui și-ar trebui să-l 
cinstesc. Căpeteniile lui m-ar considera isteaţă dacă le-aș putea 
spune că am dobândit asta. 

— Sunt convinsă că deja cred asta, murmură Margaret. 

Deja era convinsă și că tânăra femeie adusese discuţia exact 
acolo unde-și dorise, însă chiar și așa, nu era un preţ prea mare. 
Pierderea lui Henric era o vinovăţie și o rușine pe care n-o mai 
putea îndura, indiferent de cost. Doar la gândul că oameni 
precum York îl puteau vătăma simţi o gheară în stomac. 
Margaret lăsă capul jos. 

— Berwick este al tău, Mary. Soţului meu nu i-ar păsa de 
pierderea a doi kilometri, în comparaţie cu întregul său regat. 

Încă o dată, Mary de Guelders o apucă de mâini, strângându- 
le cu putere. 

— Atunci ne-am înţeles. Vei primi cei mai buni luptători din 
Scoţia, care vor veni în sud cu tine. Soțul meu era Șef de Clan, 
înţelegi? Cuvântul este C/anna, „copii”. Erau toţi copiii lui și le 
era un tată minunat. Îi voi alege eu, personal, după bărbi, 
mușchi și priceperea cu spada. M-ai făcut aliatul tău, Margaret, 
de parcă n-aş fi fost înainte. Vom anunţa logodna imediat. Stai 
acum la masă cu mine? Vreau să aflu mai multe despre Londra 
și Franța. 

e 

York putea auzi ploaia răpăind pe la ferestrele palatului 
episcopal. Camera regelui era luminată de un foc care ardea 
încet și de o singură lampă de cupru și fier lustruit, plasată 
lângă cotul regelui, ca să poată citi. Dincolo de zgomotul ploii, 
singurele sunete erau foșnetul mâinii lui Henric plimbându-se pe 
hârtie și murmurul blând al vocii sale, atunci când rostea 
cuvintele cu glas tare, buzele sale mișcându-se constant. 

Erau singuri. Servitorii episcopului fuseseră trimiși în josul 
fluviului, spre Londra, în această seară, escortându-și stăpânul, 
astfel că nimeni nu-l văzuse pe York sosind și lepădându-și 


VP - 293 


mantaua șiroind de apă. Ușa principală se deschisese la 
atingerea lui și traversase coridoarele pustii cărându-și singur 
lampa, auzindu-și doar propriii pași. 

York se așeză lângă scaunul regelui, înaintea focului, și destul 
de aproape pentru ca orice observator să creadă că erau 
adânciţi într-o discuţie personală. Cu toate că buștenii ardeau 
mocnit, încăperea era călduroasă, pereţii fiind acoperiţi de 
lambriuri din lemn vechi de stejar. York se întrebă cine era rege 
când au fost doborâți acei copaci. Scândurile din stejar au fost, 
cu siguranţă, tăiate lungi înainte de invazia normanzilor, fiind 
vechi încă de pe atunci. Athelstan? Poate că un rege încă de 
dinaintea lui. Puteau fi uscate și șlefuite înainte ca regatele 
Wessex și Mercia să se fi unit sub un singur tron englez. York 
simţea greutatea istoriei în această încăpere. Inspira mirosurile 
de ceară și fum de parcă ar fi fost cel mai fin parfum. 

Între ei se găsea o măsuţă rotundă, având pe ea o singură 
cupă, un clondir de vin și un șip mult mai mic, astupat cu un dop 
din sticlă. Privirea lui York era atrasă de această etalare de 
obiecte, privind cum picăturile de ploaie de pe mantia sa se 
împrăștiaseră în jurul ei, licărind în lucirile tăciunilor aidoma 
unor picături de aur, risipite peste tot. 

Murmurul se opri și York înălță capul încet, văzând că Henric îl 
privea cu un oarecare interes. 

— Știu de ce ești aici, spuse Henric dintr-odată. Am îndurat 
această boală, această nebunie pentru atât de multă vreme, 
încât cred că ani întregi mi-au fost furaţi. Dar nu sunt prost. N- 
am fost niciodată un prost. 

York își mută privirea la dușumeaua lustruită, aplecându-se și 
mai mult pe coatele sprijinite de genunchi. Nu-și înălță capul 
când regele vorbi din nou: 

— Ai vești despre soţia și fiul meu, Richard? Servitorii se 
mișcă în jurul meu cu feţe goale, de parcă aș fi o fantomă, de 
parcă ar fi cu toţii surzi. Mă vezi, nu? Mă auzi? 

— Vă aud, Maiestatea Voastră. Vă văd, spuse York dintr-o 
răsuflare. Soţia voastră și fiul sunt bine, sunt sigur. 

— Margaret i-a pus numele Eduard, tot așa cum ai făcut tu cu 
al tău, Richard. E un băiat bun, vesel. Câţi ani are băiatul tău 
acum, treișpe ani? Mai mulţi? 

— Are optsprezece ani, e mai înalt decât majoritatea 
bărbaţilor. 


VP - 294 


— Ah, iertare! Am pierdut atât de multe! Se spune că un fiu 
este mândria cea mai mare a unui tată, iar o fată este alinarea 
lui, zise Henric. Mi-ar fi plăcut să am fiice, Richard, deși poate 
încă s-ar putea să le am. 

York aruncă o ocheadă spre sticlele de pe masă. 

— Poate că da, Maiestatea Voastră. 

— Propriul meu tată a murit înainte să-l fi putut cunoaște, 
spuse Henric, privind în lumina slabă, aurie, din încăpere. N-a 
fost deloc mândru de mine, n-a avut ocazia. Uneori, îmi doresc 
să-l fi putut cunoaște. Aș vrea să mă fi cunoscut și el. 

— Tatăl vostru a fost un om mare, Maiestatea Voastră, un 
rege mare. 

Capul lui York se aplecă și mai mult. 

— Dacă ar mai fi trăit vreo doisprezece ani, totul ar fi acum 
atât de diferit. 

— Da. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Totuși, trebuie să fiu 
mulțumit. Am să-l văd din nou, împreună cu mama mea. Asta-mi 
aduce alinare, Richard, atunci când boala mă încolţește. Va veni 
și ziua când mă voi arăta înaintea lui. Am să-i spun că am fost 
rege, pentru o vreme. Am să-i descriu pe Margaret și pe fiul 
meu, Eduard. Crezi că va fi dezamăgit, Richard? N-am câștigat 
niciun război, așa ca el. 

Ochii săi erau mari în lumina slabă, cu pupilele ca niște bălți 
negre, de amărăciune, atunci când se întoarse spre York. 

— Cum o să mă recunoască? Eram doar un copil când a murit 
el. 

— Vă va recunoaște, Maiestate. Vă va îmbrățișa. 

Henric căscă, se uită prin jur după servitorii care nu erau 
prezenți și se încruntă. 

— E târziu, Richard. Acum mă trezesc foarte devreme. Am 
citit prea mult timp și mă doare capul. 

— Să vă torn niște vin, Maiestatea Voastră? 

— Da, te rog. Mă ajută să dorm fără vise. Nu trebuie să visez, 
Richard. Văd lucruri atât de îngrozitoare! 

York rupse sigiliul de ceară al sticlei de vin și scoase dopul de 
hârtie, umplând cupa cu un lichid de un roșu-închis, care în 
lumina slabă arăta ca negru. Henric părea că-l uitase deja, 
atenţia fiindu-i atrasă de tăciunii ce ardeau cu ultimele licăriri. 
York era ca și singur. Tăcerea umplea încăperea precum aerul 
cald, groasă și leneșă, în vreme ce mâna lui York se întinse după 


VP - 295 


cea de-a doua sticlă. Deschise dopul din sticlă, legat de o 
balama minusculă, însă nu le combină conţinutul. Faţa lui Henric 
era scăldată în lumini și în umbre, privind fascinat tăciunii din 
vatră. 

York închise ochii, apăsându-și fruntea cu podul palmei. Avea 
încă în mână sticla deschisă. Se ridică brusc, făcându-l pe Henric 
să tresară și să se uite spre el. 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, Maiestatea Voastră! zise 
York cu o voce aspră. 

— Nu rămâi cu mine? întrebă Henric, privirea sa căzând 
asupra cupei cu vin. 

— Nu pot. În nord s-au adunat oștiri. Armate pe care trebuie 
să le atac și să le zdrobesc. Servitorii dumneavoastră se vor fi 
întors când vă veţi trezi. 

Henric luă cupa și o duse la buze, înclinând-o tare. Ochii-i 
rămaseră asupra lui York în timp ce bău, punând-o apoi jos 
golită. 

— Îţi doresc mult noroc, Richard! Eşti un om mai bun decât te 
crede lumea. 

York scoase un hărâit din gât, aproape ca un țipăt de durere. 
leşi din încăpere, cu sticluța încă strânsă în pumn. Henric se 
întoarse înapoi spre foc, punându-și capul pe învelitoarea de 
pânză a jilțului și simțind cum îl fura somnul. Pașii lui York 
răsunară îndelung în palatul pustiu, până când nu se mai auziră 
deloc. 


29. 


larna se întindea nemiloasă peste tot, iar York călărea înapoi, 
de-a lungul râului, spre palatul Westminster. Ploaia-i biciuia 
pielea și ajunse să-și simtă faţa ca o mască. Sub stratul gros de 
nori întins deasupra orașului nu se vedeau nici luna, nici stelele, 
așa că York fu nevoit să-și ducă armăsarul de căpăstru peste opt 
kilometri, încălzit doar de o furie clocotitoare. Nici chiar asta nu-l 
ajută să suporte frigul năprasnic, așa că ajunse în apartamentul 
regal ud leoarcă și înțepenit, cu dinţii clănțănindu-i și chiar și 
gândurile sale reduse la cioburi de gheaţă, plutind la întâmplare 
prin mintea sa. Ajunse lângă focul care trosnea și rămase tăcut 


VP - 296 


înaintea lui, iar pe covoarele de la picioarele sale se lățeau 
băltoace de apă. Zorii erau încă destul de departe și era istovit 
până-n măduva oaselor. Se clătină ușor când închise ochii și-și 
întinse mâinile spre căldură. 

Salisbury intră în încăpere tocmai când din mantia lui York 
începuseră să se ridice aburi. Era însă limpede că fusese sculat 
din pat, cu părul răvășit în smocuri cenușii, făcându-l să arate cu 
zece ani mai bătrân. Dar, chiar și așa, ochii-i erau ageri când 
privi spre silueta înaltă, întunecată, care stătea lângă foc. 
Salisbury știa foarte bine unde se dusese în acea noapte și 
ardea de nerăbdare să afle amănunte. Când York se întoarse 
spre el, ochii lui erau tiviţi cu roșu și furioși, iar întrebările se 
înecară în gâtlejul lui Salisbury. 

— Ce-i nou? întrebă York. 

Mâinile i se făcuseră roșii și i se umflaseră de la căldura 
focului. Salisbury se trezi că privea spre degetele lui întinse. 

— Nimic nou despre câți oameni au adunat. Pe vremea asta, 
prea mulţi stau cuibăriți prin corturi ori între zidurile orașelor. 

York se încruntă la el. 

— Trebuie să aflăm. 

— Nu pot face minuni, Richard, zise Salisbury, înroșindu-se. 
Am șase oameni de nădejde în Coventry, trei în orașul York, dar 
numai doi în întreaga Țara Galilor... și n-am aflat vești de la ei 
de o lună. 

Fuseseră necesari ani buni pentru plasarea informatorilor în 
principalele case ale dușmanilor lor. După bătălia de la St 
Albans, Salisbury se apucase de asta cu toată râvna, hotărât să-l 
ajungă pe Derry Brewer la nivelul și profunzimea informaţiilor. 
După o vreme, Salisbury simţi pe pielea lui greutăţile înfiinţării 
unui asemenea grup și calitatea informaţiei adversarului său, 
mult mai experimentat. Mult prea adesea, oamenii săi erau 
găsiţi uciși, aproape întotdeauna ca și cum ar fi suferit un 
accident îngrozitor. Totuși, unii au supraviețuit, păstrând 
tăcerea și rămânând nedescoperiţi, până când putuseră să 
raporteze asupra adunării unei forțe masive în nord. 

Nu avea aproape nicio noimă. Nimeni nu lupta iarna. Armatele 
în marș nu puteau căuta hrană în timpul deplasării. Ploaia 
distrugea arcurile și-i făcea pe oameni să alunece prin noroiul 
cleios, distanţa pe care o puteau străbate în fiecare zi 
înjumătăţindu-se. Mâinile înghețate scăpau armele și oștiri 


VP - 297 


întregi puteau să treacă una pe lângă alta, în nopţile 
întunecoase și cu vânt, și să nu afle niciodată cât de aproape 
fuseseră una de cealaltă. 

În pofida acestor lucruri, o seamă de lorzi influenţi își aduceau 
toți soldaţii în același loc, înfigându-și stindardele în mocirlă și 
pe un frig mușcător. Mai rău chiar, oamenii lui Salisbury 
veniseră să povestească despre recrutori în Țara Galilor, sute de 
oameni adunându-se sub steagurile leoarcă de apă ale 
Tudorilor. Nimeni nu lupta iarna. Numai faptul că regele Henric 
era prizonier i-ar fi putut aduce pe toţi să mărșăluiască spre 
Londra, disperaţi să-l salveze pe rege. 

— Ai mai auzit ceva de la fiul tău, Warwick? întrebă York. 

Salisbury clătină din cap, iritat. 

— Este încă prea devreme. Una este să-ți chemi oamenii din 
Kent în plină vară, și cu totul altceva să-i scoţi afară de prin 
satele lor, Crăciunul nefiind departe. 

— Londra este atât de departe în sud, mormăi York, 
întorcându-se înapoi spre foc. Mult prea departe pentru mine să 
țin sub ochi ceea ce se întâmplă acolo. 

Îl văzu pe Salisbury înroșindu-se, de parcă ar fi fost 
muștruluit, și dădu din cap. 

Fusese ideea lui Salisbury ca Londra să fie transformată în 
fortăreaţa lor, în vreme ce Actele Privării de Drepturi erau pe 
cale să fie anulate. O vreme, asta avea noimă, atât de mulţi 
dintre londonezi dorind să vină sub steagurile lor, să fie 
antrenați și echipați. După apărarea feroce a Turnului de către 
lordul Scales, mii dintre flăcăii Londrei se oferiseră să li se 
alăture, de la familiile avute din casele mari de pe Wych Street, 
până la băieţii din inima periferiilor. Și-au petrecut toamna 
mărșăluind prin câmpiile din sud, de dincolo de fluviu, învățând 
să folosească lâncile și scuturile. 

York încleștă pumnii și apoi își rășchiră din nou, larg, 
degetele, simțind cum căldura-i ușura durerea, pe măsură ce 
sângele i se punea în mișcare. În vreme ce el și Salisbury 
strângeau o armată, se pare că regina plecase și ea pe drum, 
picurând venin în urechile unor oameni precum conții Tudor. Ar 
fi putut chiar s-o admire pe femeie, dacă n-ar fi fost atât de 
pornită împotriva lui încă de la bun început. Cât trăia Margaret, 
cât trăia fiul ei, știa că nu va fi niciodată în siguranţă. 


VP - 298 


York se întrebă unde se găsește în acel moment și dacă aflase 
de eforturile lui de a deveni moștenitor al tronului. Era o mică 
alinare, în dispoziţia întunecată care-l cuprinsese. Imaginaţia sa 
reveni la regele Henric și la încăperea din palatul episcopal, 
temându-se de momentul când Salisbury va pune întrebarea. 

— Vom pleca în marș, spuse York brusc, rupând tăcerea. Nu 
vreau să-i aştept să vină ei la mine. Vom lua toţi oamenii în 
nord. Vom lăsa aici trei mii. Dacă adună armate, vreau să le 
văd. Vreau să știu câţi oameni au. Din câte știm noi, așteaptă 
primăvara și s-ar putea să-i surprindem nepregătiţi. Da. Mai bine 
așa, decât să așteptăm aici ca alţii să ne decidă soarta. 

— Trei mii pot sa menţină ordinea destul de bine, răspunse 
Salisbury. 

Ridică încă doi bușteni pentru a-i pune pe foc, făcându-și de 
lucru cu un vătrai. 

— Posibil, dar nu mă pot lipsi de ei, spuse York. N-am să las la 
Londra soldaţii buni. Avem nevoie de o oştire puternică în calea 
Tudorilor, să-i facă să se răzgândească în privinţa plecării din 
Țara Galilor. Fiul meu poate așeza trei mii de oameni la Ludlow, 
pentru apărarea hotarului. Cunoaște terenul de acolo. Vom 
menţine un număr de călăreți între noi, pentru ca orice mesaje 
să fie duse cu iuțeală. O altă linie de călăreţi spre Warwick, în 
Kent, când își aduce oamenii în nord. Nu avem nevoie de Londra 
acum. Oricum, cârciumile sunt secate toate. 

York zâmbi șmecherește, bucuros să vadă că expresia 
bărbatului mai vârstnic se însenina. 

— AȘ vrea să plec acasă, spuse York încet. Am petrecut mult 
prea mult timp în sud și m-am săturat de asta. In câteva luni, voi 
împlini cincizeci de ani și sunt obosit. Nu simţi asta? Aș vrea să- 
mi văd moșiile din nou, chiar dacă acolo se află o armată a 
reginei așteptându-mă. 

— Înţeleg. De fapt, și eu mă simt la fel. Anul ăsta au pierit 
șase mii de oameni. Prea multe grâne au putrezit pe loc, pe 
ogoare, fără oameni care să adune recolta. Pâinea costă de 
două ori mai mult acum, știai? Berea este la doi pence o halbă, 
orzul fiind atât de puţin acum. S-au dus și s-au milogit în nord. În 
unele locuri, oamenii flămânzesc, toate astea din cauza 
bătăliilor pierdute. Cred că Bravii aceia au învăţat costul 
promisiunilor frumoase și al unei insigne din argint. Nu-și mai 
pot permite încă un an ca acesta. 


VP - 299 


În timp ce discutau, printre gândurile lui Salisbury licărea o 
singură întrebare. Bănuia deja răspunsul, dacă ţinea cont de 
dispoziția sumbră a lui York, însă, chiar și așa, preferă să-și 
rostească gândul cu glas tare: 

— În regele Henric au un talisman pentru a se aduna în 
sprijinul lui, un nume care să atragă oamenii, care, altfel, și-ar 
petrece iarna în jurul vetrelor lor. L-ai găsit... în suferință? 

York își supse dinţii din faţă, pipăind cu limba o gaură care-l 
durea. 

— Era destul de bine când l-am părăsit. 

Nu-și desprinse privirea de la foc când Salisbury oftă 
bombănind iritat: 

— Cel mai bolnav om din Anglia este „destul de bine”? Nimeni 
n-ar fi fost surprins dacă Henric ar fi trecut în somn la cele 
veșnice, dar tu pari totuși convins că este bine? Pentru 
Dumnezeu, Richard! Eşti moștenitorul tronului! Vrei să aștepți 
să moară de bătrâneţe? 

— Nu pricepi? se răsti York la el. Câtă vreme trăiește, păstrăm 
o aparenţă, cum că am acţiona în numele său. Mai sunt destul 
de mulţi, chiar foarte mulţi care luptă alături de noi doar pentru 
că-l apărăm pe rege. Ai fost la Ludlow. L-ai văzut pe Trollope 
conducându-și oamenii din Calais de partea regelui, imediat ce a 
văzut flamurile cu lei! Dacă Henric ar fi murit, am fi azvârlit cât 
colo o parte a armatelor noastre. Cu Henric în viaţă suntem de 
partea cea dreaptă. 

Salisbury îl privi derutat pe mai tânărul său prieten, auzind 
minciuna, dar fără s-o priceapă. Se întrebă dacă nu cumva York 
se minţea singur. 

— Dacă Henric ar fi murit cumva astă-noapte, așa cum 
discutaserăm și ne temeam că se va întâmpla, ai fi rege. Mâine, 
ai fi fost încoronat la Londra și ai fi putut arbora același stindard 
cu lei. Toţi lorzii și oamenii de rând care simt o asemenea 
venerație față de regele Henric ar îngenunchea înaintea ta... și 
ar lupta pentru tine! Doamne lisuse, am știut că asta era când 
ţi-am văzut încruntătura. 

În pofida mâniei sale, Salisbury privi în jur, prin cameră, 
verificând ca niciun servitor să nu fi intrat în cameră și să-i 
asculte. Glasul său deveni o șoaptă hârâită: 

— Tu ai fost cel care a insistat că nu trebuie să o facă 
altcineva. Ai zis că nu vei îngădui vreunui hoț să pătrundă în 


VP - 300 


încăperea lui. Spuneai că nu se putea face cu vărsare de sânge. 
Mai ai încă sticla ori ai lăsat-o alături de el, s-o găsească doctorii 
lui și s-o adulmece și să-și dea seama? 

Lovit aprig de mânia prietenului său, York căută brusc în 
punga de sub mantia sa și azvârli sticluța în foc, unde rămase 
nevătămată, înnegrindu-se încet. Auziră amândoi cum începea 
un sfârâit în interiorul ei și o limbă de foc verde licări în jurul 
dopului. 

— E ca un copil, zise York, un nevinovat. Cred că a înțeles ce 
urma să fac și m-a iertat pentru asta. Ar fi fost ceva monstruos, 
mi-aș fi blestemat sufletul pentru un băiat ca el. 

— Ai fi fost rege acum, spuse Salisbury cu amărăciune. Tu și 
cu mine ne-am fi chivernisit viitorul, familiile noastre și Casele 
noastre pe un secol. Pentru asta aș fi condamnat o mie de 
suflete, și al meu printre ele, apoi aș fi dormit ca un prunc. 

— Of, ţine-ţi pentru tine acest dispreț! ripostă York. Asta nu-i 
vreo urzeală a tronurilor, ci este vorba de un sfârșit adevărat și 
de sânge adevărat. Mă întreb cum se face că vrei să mă ungi 
rege și totuși încerci să-mi fortezi mâna. Să fie oare atât de 
îngrozitor că n-am putut ucide un copil? Să nu te cunosc chiar 
deloc? 

Sub privirea necruțătoare a lui York, Salisbury lăsă capul jos, 
suflând aerul afară până când se goli cu totul. 

— Mă cunoști, spuse el în cele din urmă. Și nu este atât de 
îngrozitor. Aș fi simţit pierderea dacă mi-ai fi adus vestea morții 
sale, nu numai pentru admiraţia mea faţă de tatăl lui. 

Își ridică ambele mâini, cu palmele în sus, goale. 

— Foarte bine, Richard! N-am să mai întreb asta. Trimite-l pe 
Eduard în Țara Galilor și-am să vin în nord cu tine, cu toate că 
oasele mele bătrâne se plâng numai la acest gând. Vom găsi o 
altă cale, care să nu depindă de moartea lui Henric. 

e 

Margaret se uită peste umăr, ochii ei strălucind când își zări 
fiul. Băieţelul călărea atât de mândru printre scoţienii care se 
plimbau agale în juru-i! Căpeteniile îl urcaseră pe cal ca să ţină 
pasul cu ei, cu toate că ei mergeau pe jos. În primii kilometri 
parcurși, Margaret se temuse pentru siguranţa lui. Totuși, atunci 
când alunecase prima dată, un tânăr l-a prins cu ușurință, 
aducându-l înapoi în șa, râsul băiețelului răsunând tare. 


VP - 301 


S-ar putea s-o fi înspăimântat acești conducători de clan, pe 
care Mary îi alesese să-i trimită în Anglia. Cu doar câteva 
excepţii notabile, nu erau bărbaţi masivi. Aveau bărbi dese, roșii 
sau negre sau castaniu închis, uneori împletite în șuviţe, cu 
amulete prinse în păr. Vorbeau între ei limba lor ciudată, deși 
unii dintre ei păreau să știe franceză. Foarte puţini dintre ei 
vorbeau engleză, sau cel puţin așa susțineau, deși puteau rânji 
și să se uite într-o parte unii la alţii la cea mai mică întrebare, 
izbucnind brusc în râs fără vreun motiv pe care ea putea să-l 
înțeleagă. 

Erau destul de fioroși, de asta-și dădea seama și singură. 
Mary de Guelders nu minţise când spusese că-i va alege pentru 
puterea și priceperea lor. Fiecare om purta o /éine, o tunică 
galbenă, care-i lăsa braţele dezgolite, lungă până la genunchi. 
Aflase repede, din cauza mirosului, care dintre ei își permisese 
vopsea de șofran și care se folosise de urina de cal. Deasupra 
tunicii, purtau o pânză fără formă - o „pelerină”, cum îi spuneau 
ei - prinsă cu o agrafă la gât, ca să închipuie o mantie, sau chiar 
o pătură în care să poată dormi. Unele dintre ele erau de un 
albastru-închis, sau roșii, în vreme ce altele erau tesute cu 
modele ciudate de maro și verde. 

Fusese surprinsă cât de mulţi dintre ei aveau picioarele goale 
sub /6ine și „pelerine”. Unii dintre ei purtau pantaloni, precum 
compatrioţii ei din Franţa, mulaţi pe picioare, după ani de 
folosinţă, și cu toată unsoarea pe care o puteau pune pe pânză 
pentru a se feri de frig. Ceilalţi mergeau cu picioarele lor 
păroase, dezvelite aproape până la șold și se încingeau cu 
curele peste pelerine, la talie, adunând pânza în cute pentru a 
putea păși. 

Zilele deveniseră scurte și întunecoase când ajunseră să 
treacă graniţa. Mergeau pe lumina zilei, apoi se odihneau și 
mâncau, cu patru mii de oameni înveliți în pânzele lor ca în niște 
coconi, pe pământul reavăn. Mâncarea era puţină, cu toate că 
goleau toate prăvăliile din satele și orașele prin care treceau și 
plasau câţiva arcași buni în faţă, să vadă de iepuri sau 
căprioare. Margaret se simţea mai slabă după câteva săptămâni 
împreună cu ei, cu toate că energia ei părea să fie în creștere, în 
pofida tuturor aparenţelor, după regimul sărac, alcătuit din 
cereale și câteva felii de carne uscată. 


VP - 302 


Decembrie se instalase bine de tot când au ajuns în orașul 
York și o armată uriașă se adunase în jurul lui. Scoţienii păreau 
că se învioraseră la vederea corturilor și cavalerilor în armură 
care-i așteptau, făcând-o pe Margaret să se îngrijoreze. Adusese 
în Anglia un vechi dușman, deși i se promisese că o vor servi cu 
credinţă. Era mult prea ușor să-ţi imaginezi vreun gest grosolan 
sau vreo insultă strigată, și apoi pe tinerii scoțieni luptând chiar 
cu armata pe care veniseră să o ajute. 

Iscoadele goneau călare înaintea celor patru mii de oameni ai 
săi, aducând vești. Margaret își spuse că nu trebuia să se 
îngrijoreze, însă îl văzu pe șeful de cian pe care-l urmau toți 
îndreptându-și calul de-a lungul coloanei de oameni în marș și 
venind spre ea. 

Andrew Douglas putea vorbi și franceză, și engleză, cu toate 
că mormăia și în scoțiană în același timp, aproape ca și cum ar fi 
purtat o conversaţie cu sine însuși. Nu-i cunoștea rangul oficial 
de la Curtea regelui Scoției, însă Mary spusese că avea 
încredere în el. Șeful de clan era masiv și solid, unul dintre 
puţinii care aleseseră să vină călare, deși își strunea calul prin 
forţă brută și nu cu eleganță și delicateţe. Părea să o privească 
mânios, aceasta fiind expresia lui obișnuită, cu toate că 
Margaret știa că, parţial, asta se datora și aspectului său hirsut. 
Avea o barbă în care s-ar fi putut ascunde și un cuib de pasăre, 
combinată cu părul negru de pe umerii lui și sprâncenele 
stufoase. În afară de nas și un petic de piele expusă de pe 
pometi, Douglas privea de după desișuri, ochii săi albaștri fiind 
mereu umbriți. Era destul de respectuos în prezenţa ei, deși 
mormăielile lui scoțiene s-ar putea să nu fi fost. 

— Doamnă, e mai bine să opresc oamenii, înainte să sperie 
câinii, dacă mă înţelegetți, zise el, adăugând câteva cuvinte 
mormăite pe care nu le cunoștea. Trebuie să le găsesc un loc 
bun unde să se odihnească, lângă râu, mai în aval de băieţii 
ăștia de jos, astfel încât să nu le bea pișatul. 

Margaret clipi spre el, simțind că s-ar putea să nu fi înţeles 
exact ce voia să spună, dar nedorind să-i ceară să repete. 
Pentru cineva a cărui limbă maternă era franceza, găsea uneori 
accentul scoţian aproape imposibil. Acceptă ideea, iar el strigă 
la cei din jurul lui în propria limbă, astfel încât se opriră și-și 
scoaseră spadele și topoarele. Margaret începu din nou să se 
îngrijoreze. 


VP - 303 


— De ce se înarmează, Andrew? Nu sunt dușmani aici. 

— Așa le este felul, doamnă. Le place să fie cu fierul în mână, 
când sunt englezii prin apropiere. Asta le este obiceiul, nu le dați 
atenție. 

Margaret își chemă fiul, privind cu drag cum își îmboldea 
armăsarul, cu faţa roșie sub privirile atâtor oameni, până când 
ajunse la ea, găâfâind și zâmbind. La distanţă, erau poate treizeci 
de bărbaţi care se adunaseră la marginea armatei încolonate 
care-i aștepta, ridicând stindardele pe când se apropiau la trap 
uşor. 

— Cel de acolo este ducele de Somerset, zise Margaret, 
întorcându-se spre căpetenie. _ 

— Aye, și contele Percy, răspunse el. li cunoaștem destul de 
bine steagurile. 

— Sunt recunoscătoare că onoarea reginei voastre și a fiului 
ei înseamnă că nu vor exista lupte între voi, zise apăsat 
Margaret. 

Spre surpriza ei, el râse. 

— O, înţelegem un armistițiu... și cine ne sunt aliaţii. Dacă ați 
ști ceva mai multe despre clanuri, aţi înțelege că puteţi avea 
încredere în acești băieți. 

In pofida asigurărilor sale, Margaret descoperi că era tot mai 
agitată, pe măsură ce se apropiau călăreţii. Simţi un val de 
ușurare să-l vadă pe Derry Brewer gonind alături de ei, 
încântarea lui fiind vizibilă. 

In calitatea sa de cel mai înalt în rang dintre lorzi, Somerset fu 
primul descălecat, lăsându-se într-un genunchi înaintea lui 
Margaret, urmat îndeaproape de contele Percy și baronul 
Clifford. Ceilalţi bărbaţi rămaseră tăcuţi, în vreme ce stăpânii lor 
îi salutau pe regină și pe fiul ei, privind rândurile de războinici 
scoțieni cu niște expresii reci și cu o mână pe mânerul spadei. 

— lnălțimea Voastră, este o bucurie să vă vedem! spuse 
Somerset când se ridică. Prinţe Eduard, vă spun bun venit! 

— Nu pot decât să mă întreb care-a fost prețul pe care l-aţi 
plătit pentru un asemenea număr de oameni, doamnă, adăugă 
Henry Percy, încruntându-se. Mă rog să nu fie o povară prea 
mare. 

Tânărul conte avea nasul lui Percy, observă Margaret, acel 
nas mare și triunghiular care-i domina fața, făcându-l să arate 
ca o versiune mai tânără a tatălui său. 


VP - 304 


— Cred că aceasta-i o problemă a Coroanei, domnul meu 
Percy, răspunse ea cu acreală, făcându-l să roșească. Acum 
trebuie să vi-l prezint pe lordul Douglas, comandantul acestor 
războinici minunati. 

Contele Percy simţi ostilitatea când Andrew Douglas se 
apropie. Scoţianul avu grijă să-și arate palma goală, apoi dădu 
mâna cu Percy ca și cum i-ar fi făcut o mare concesie. După ce- 
și retrase mâna, contele îi întoarse spatele, privind dezaprobator 
mulțimea de scoțieni, gura ţuguindu-i-se pe când mușca dintr-o 
aftă de pe partea interioară a buzei. Margaret putea vedea că 
Derry Brewer urmărea momentul amuzat. 

— Am însemnat un loc pentru tabără, doar puţin mai departe 
de forţa principală, zise Somerset. Lord Douglas, dumneata și cu 
oamenii dumitale veţi ocupa flancul stâng, dacă suntem atacați, 
aproape de Clifford și oamenii mei. 

— Și unde vei sta tu, lord Percy? întrebă cu nevinovăție 
Andrew Douglas. 

— Pe flancul drept, răspunse Percy imediat, culoarea 
aprinzându-i-se și mai tare în obraji. Oamenii mei și ai tăi au un 
trecut lung împreună și probleme care nu se vor rezolva aici. 

Glasul său și expresia i se aspriseră subtil. 

— Nu mă aștept să avem necazuri... le-am spus același lucru 
și comandanților mei. Trebuie, desigur, să interzic intrarea în 
oraș a oricui altcuiva decât oamenii mei. Am dat deja asigurările 
necesare consiliului orășenesc. 

— Acceptăm termenii voștri, domnule, răspunse Douglas. Să 
nu dea Dumnezeu să-i speriem vreodată pe locuitorii York-ului! 

Scoţianul mai mormăi ceva în barbă, care-l făcu pe Percy să 
se întunece până ajunse aproape vânăt. 

Margaret se întrebă dacă contele înțelegea acea limbă 
ciudată, curgătoare, după ce păzise hotarele atâta vreme, 
tocmai împotriva scoţienilor. Își îngădui o clipă să rostească o 
rugăciune tăcută, ca nu cumva să fi adus lupii în Anglia. 

— Înălţimea  Voastră! spuse Somerset,  întrerupându-i 
gândurile. Cu permisiunea dumneavoastră, deja v-am pregătit 
camere, ca să vă odihniţi în oraș, pe o stradă bună. Baronul 
Clifford s-a învoit să le arate acestor oameni locul lor. 

Andrew Douglas chicoti auzind asta, bucurându-se de un 
înţeles care se putea sau nu să fie cel intenţionat. Înainte să fie 
condusă de acolo, Margaret descălecă și-l îmbrăţișă pe scoţian, 


VP - 305 


surprinzându-i pe toţi, astfel că toți oamenii încremeniră, muţi 
de uimire. 

— Mulţumesc pentru că m-ai adus acasă, Andrew. Indiferent 
care au fost motivele tale, îți sunt recunoscătoare, ţie și 
oamenilor tăi. Sunt băieţi buni. 

Îl lăsă pe scoţian aproape la fel de roșu la faţă ca și contele 
Percy, holbându-se în urma ei. Derry Brewer o ajută pe regină să 
încalece din nou. Rânjea când se săltă în șaua bidiviului său, 
Răzbunare, și o luară la trap, ducând cu ei jumătate dintre 
nobilii adunaţi și stegarii. Ploaia începuse din nou să cadă, 
destul de tare cât să piște feţele celor care mormăiau în barbă. 


30. 


Crăciunul venise și trecuse, unul dintre cele mai bizare 
petrecute vreodată de York și Salisbury, departe de familiile lor. 
Cu toate că mărșăluiau spre nord, la război, niciunul dintre ei nu 
putuse să ignore ziua nașterii Domnului, chiar dacă oamenii lor 
le-ar fi trecut-o cu vederea și n-ar fi considerat un astfel de act 
drept cel mai rău semn posibil. 

Prezenţa a opt mii de soldați abătându-se asupra diocezei 
sale îl uluise pe episcopul de Lincoln și aceștia se dovediseră a fi 
mult prea mulţi, chiar și pentru măreaţa sa catedrală de pe deal. 
Un număr uriaș de oameni se alăturase congregaţiei locale, în 
vreme ce restul se înghesuiau afară, privind cu uimire la cea 
mai înaltă turlă din Anglia. Măcar atunci ploaia le dădea pace 
oamenilor. Nu bătea deloc vântul și frigul se înteţea, astfel că 
orașul începu să scânteieze din cauza gheții, iar cei rămași afară 
tremurau de zor și-și suflau în pumni. Preţ de câteva ore de 
liniște și imnuri cântate înăbușit părea că întreaga lume-și ține 
respirația. 

Pierduseră aproape două zile tăind-o prin ţară spre catedrală, 
însă York observă că experienţa-i înviorase pe oameni, astfel că 
mergeau cu mai puţine poveri pe umeri. Fără îndoială, mulţi 
dintre ei își mărturisiseră păcatele în încremenirea vastă și 
înghețată, cerând să fie iertaţi astfel încât, dacă mureau, aveau 
cel puţin șansa de a ajunge în cer. Făcuse și el la fel și în acel 
moment, pe când îngenunchea, mulțumea că moartea regelui 


VP - 306 


nu-i apăsa lui sufletul. Ar fi fost mult prea mult de îndurat, mult 
prea mult de iertat. 

Pe York îl surprinsese să descopere că-i plăcea călătoria lentă 
spre nord. Drumurile romane erau niște lespezi solide din piatră, 
străbătând landele și pădurile dese de stejar, mesteacăn și 
frasin. Soldaţii în marș mergeau pe culmea dealurilor și puteau 
vedea kilometri întregi de-a lungul peisajului de un verde-închis, 
înainte de a cobori în văile împădurite. 

Ploaia și vântul care vuia bătuseră aproape fără încetare, 
scurgându-se prin copacii de pe marginea drumului, înnegurând 
starea de spirit a oamenilor și făcându-le hainele și mantiile la 
fel de grele precum armurile. Cu toate astea, York inspira adânc, 
era aerul cunoscut și înainte, uneori luându-i cu asalt plămânii. 
Toate chestiunile politice și problemele de la Londra rămăseseră 
în urmă și se bucura de tovărășia lui Salisbury, fără să aibă o 
altă preocupare decât să străbată în fiecare zi un număr cât mai 
mare de kilometri. Hrana se împuţinase și, după opt zile de 
mâncat frugal, York se putea mândri cu mușchii supli, care-și 
pierdeau ceva din grosimea care nu-i dădea pace de câţiva ani. 
Se simțea puternic și agil, atât de mult încât era aproape păcat 
să-și ducă oamenii împotriva unei armate vrăjmașe. În pofida 
întregii sale bunăvoințe, aceasta-i învăluia ca într-un giulgiu cele 
mai înălțătoare dispoziţii ale sale. 

El și Salisbury mai luară încă patru sute de oameni de pe 
propriile domenii, pe când treceau prin apropierea lor. Adesea, 
de pe la hanurile singuratice, aparţinând de multă vreme 
familiilor lor, retrocedate după revocarea Actelor de Privare de 
Drepturile Civile. Cel de-al doilea fiu al lui York, Edmund, conte 
de Rutland, se număra printre ei. In vârstă de șaptesprezece ani 
și mândru ca un drac, avea șansa de a lupta alături de tatăl său. 
Edmund nu avea statura și masivitatea fratelui mai mare, însă-i 
semăna tatălui său cu părul negru și ochii întunecaţi și era cu o 
palmă mai înalt decât York. Tatăl său îi salută apariţia cu un 
strigăt de bucurie, cu toate că, între patru ochi, îi spusese lui 
Salisbury că se simţea ca și cum Cecily îl avea sub ochi prin 
intermediul băiatului. 

York și Salisbury foloseau orice cal disponibil pentru iscoade, 
plasând oamenii înapoi pe drumurile spre Londra și înspre vest, 
spre frontierele cu Țara Galilor. Alţii călăreau cu șaisprezece 
kilometri înaintea lor, în trei grupuri a câte trei oameni, pentru 


VP - 307 


ca, în acest fel, măcar unul să supraviețuiască unei ambuscade 
și să fie în stare să galopeze înapoi. Într-un teritoriu ostil, cel mai 
înțelept lucru era să trimiţi călăreţi înainte, precum niște libelule 
zburând de colo-colo, ducând ordine și aducând vești. Fiecare zi 
extindea spaţiul, astfel că atunci când Warwick se întoarse la 
Londra prin sud, veștile aduse aveau o vechime de șase zile 
când ajunseră la Salisbury. Warwick venea spre nord, în spatele 
lor, cu oamenii din Kent, luaţi de lângă familiile lor și bombănind 
tot drumul, judecând după cele câteva rânduri succinte trimise 
tatălui său. 

Eduard de Hotare era chiar și mai laconic, atunci când 
mesajul său ajunse la ei. Nu spunea nimic despre castelul 
Ludlow, afirmând doar că era pe poziţie și-i trimitea mai departe 
dragostea mamei sale. York zâmbise în sinea sa când citise 
singurul rând scris, semnat „E. Hotare”, imaginându-și-l pe fiul 
său prins între responsabilităţile de a conduce o armată, în tot 
acest timp îndurând instrucţiunile dictate de mama sa. Fără 
îndoială, York era satisfăcut. leșiseră cu toţii la arme. In pofida 
ploii, întunericului și frigului, avea trei armate pe teren, gata să 
zdrobească orice forțe va fi adunat regina Margaret. Era cât pe 
ce să-și binecuvânteze dușmanul, pentru că se grupase într-un 
singur loc, chiar și iarna, acolo unde-i putea spulbera pe toţi 
dintr-o lovitură. Anul era pe terminate și York simţea cât de bine 
se potriveau lucrurile. La vremea primăverii, va avea întreaga 
Anglie în mâinile sale. 

Apoi se gândi la tânărul singuratic din palatul episcopului, fără 
îndoială, citind sub lampa lui. York clătină din cap pentru a 
scăpa de această imagine. Soarta lui Henric era un nod 
nedesfăcut și știa că nu terminase încă cu regele. Totuși, pe 
moment, va privi numai înainte. 

Trimiţând iscoade atât de departe însemna că era imposibil ca 
York și Salisbury să fie luaţi prin surprindere. Niciunul dintre ei 
nu văzu nimic neobișnuit la un scutier în galop, trăgând de 
hățuri pentru a-și conduce calul istovit înapoi în rândurile lor. Pe 
când treceau de orașul Sheffield, citadela contelui de 
Shrewsbury, York pătrundea într-un teritoriu pe care-l cunoștea 
foarte bine încă din copilărie. Marele oraș York se afla la doar 
două zile de mers spre nord și simţi că sosise acasă. Oamenii lui 
îl lăsară pe mesager să treacă, așa cum făcuseră de 
nenumărate ori înainte. Majoritatea iscoadelor nu aveau nimic 


VP - 308 


nou de raportat, iar York îl primi cu un zâmbet pe când tânărul 
descălecă și făcu o plecăciune. Cercetașul era ciudat de palid și 
ud de transpiraţie, însă York abia dacă înălță sprâncenele, 
așteptându-l să-și tragă sufletul. 

— Milord, lângă orașul York, în faţă, se află o mare armată. O 
oștire așa cum n-am mai văzut niciodată. 

Treceau printr-o întindere de pădure întunecoasă, drumul 
fiind doar o cale întreruptă pe alocuri, având lipsă jumătate din 
pietrele de pavaj. Copacii acaparaseră ambele părţi ale 
drumului, uneori crescând direct printre lespezile romane. York 
îl văzu pe Salisbury întorcându-și calul, apropiindu-se suficient 
de mult cât să poată auzi. 

— Se pare că acest tânăr ne-a descoperit prada, zise York, 
forțându-se să aibă un ton lejer. Unde-ţi sunt companionii? 

— Domnule, n... nu știu. Am văzut că și ei au propriile 
iscoade, ieșite la drum, și după aceea a fost doar un galop 
îndrăcit. l-am pierdut din vedere. 

Fără să-și dea seama, tânărul, cu o mână tremurândă, bătu 
cu palma pe gâtul armăsarului său, animalul fiind împroșcat cu 
șiroaie lungi de spumă desprinse de pe botul său. 

— Cât de mult v-aţi apropiat înainte de a vă întoarce? întrebă 
York. 

Spre surprinderea sa, tânărul se înroși, ca și cum curajul i-ar fi 
fost pus la încercare. 

— Spune-mi doar ce-ai văzut! 

El și Salisbury se îngrijiseră să aleagă doar iscoade dintre 
oamenii care puteau număra sau cel puţin să poată estima un 
număr mare. York privea nerăbdător cum tânărul zvâcnea din 
degete și mormăia în barbă. 

— Acolo erau trei oștiri, domnule. Trei careuri mari, cu tabăra 
lângă oraș. Fiecare număra aproape ș... șase mii de oameni, 
dacă e să-mi dau cu părerea. Poate ceva mai puţin, dar aș zice 
că erau cam optsprezece mii de oameni cu totul. 

York înghiţi în sec, simțind un frison brusc coborându-i pe șira 
spinării. Se confruntase cu aproape toţi atâţia la Ludlow, însă 
nobilii regelui pierduseră mii de oameni de atunci, precum și 
comandanţi precum Buckingham și Egremont. Simţi o boare de 
disperare la gândul unei astfel de armate. Regina și nobilii ei 
păreau să adune oștiri ca pe niște roiuri de lăcuste, oriunde se 
duceau. York privi spre Salisbury și văzu bărbatul mai în vârstă 


VP - 309 


încruntându-se spre el. Numele regelui era o unealtă foarte 
folositoare pentru recrutări, în absența sa, sau poate chiar din 
cauza asta. York evită privirea lui Salisbury, chibzuind intens. 

— Vor ști că suntem pe drum dacă iscoadele lor ne-au 
reperat, zise Salisbury dintr-odată. Când a fost asta? 

Tânărul scutier păru ușurat că putea să-și desprindă privirea 
de la faţa îndurerată a lui York. 

— l-am văzut ieri-dimineaţă, domnule. A trebuit să fac un ocol 
larg ca să trec de călăreţii trimiși după mine, însă nu-i o distanţă 
mai mare de vreo patruzeci, poate cincizeci de kilometri. Nu m- 
am dus mai departe. 

— Și-au avut o zi întreagă să vină spre sud, dacă s-au pus în 
marș imediat ce-au văzut iscoadele noastre. 

— Nu, spuse York. Avem alte iscoade și la zece, și la douăzeci 
de kilometri distanţă. Niciunul dintre ei nu s-a întors spunând că 
ar fi văzut ceva. Armata reginei nu s-a urnit din loc sau, cel 
puţin, nu așa de repede. 

— Sunt prea mulţi, Richard, chiar și așa, zise încet Salisbury. 

York îi aruncă o căutătură încruntată, trimițându-l la plimbare 
pe cercetașul care gâfâia și porunci ca altul să-i ia locul pe 
traseul lui. În acel moment, avea nevoie de libelulele sale mai 
mult decât oricând, având atât de mulți potrivnici în calea sa. 

— Nu, nici vorbă, rosti York apăsat. Chiar dacă iarna le-a răpit 
curajul la jumătate dintre oamenii din Kent, Warwick vine cu 
șase mii de oameni, sau chiar mai mulţi. Fiul meu are trei mii de 
oameni cu el. 

York vorbea monoton, gândindu-se la șansele avute. 

Dacă-l chema pe Eduard înapoi, nu mai era nimeni la hotarul 
cu Țara Galilor, să se împotrivească Tudorilor. Totul depindea de 
câţi oameni veneau cu Warwick și cât de departe erau. York 
sudui în barbă. 

— Avem nevoie de o cetate, zise Salisbury. Unde să așteptăm 
în siguranţă. Castelul Middleham e prea departe și neîncăpător 
pentru opt mii de oameni. 

— Atunci Sandal, propuse York. Este la un mai mult de 
nouăsprezece kilometri distanță, faţă de unde ne aflăm noi. 

— Și s-ar putea ca deja să fi fost depășit de armata reginei, 
zise Salisbury. Eu mai degrabă aș lua-o spre vest sau nord, 
poate chiar înapoi la Ludlow. 

— Ne-ar încolţi înainte de a ajunge acolo. 


VP - 310 


York își frecă fața cu strășnicie, de parcă ar fi vrut să readucă 
puţină viaţă în ea. 

— Și n-am să-mi încerc soarta, pentru a se repeta. Nu! 
Niciuna dintre celelalte iscoade nu s-a mai întors. Putem ajunge 
la castelul Sandal. Este aproape o insulă, o fortăreață pe deal și 
ușor de apărat. E tot ce ne trebuie. 

— Nu-mi place riscul, spuse Salisbury apăsat. Mă faci să mă 
îndrept direct spre un dușman de două ori mai numeros decât 
noi. 

Rămase surprins când York râse și inspiră adânc, umflându-și 
pieptul. 

— Sunt acasă. M-au făcut să mărșăluiesc prin furtuni și ploi, 
și-acum sunt și mai puternic pentru toate astea. In acest an se 
termină totul... și odată cu asta și această ultimă și măreață 
hăituială. Sandal se află la doar câţiva kilometri distanţă. Nu mă 
tem de „riscurile” tale, ori de manevrele dușmanilor mei, 
indiferent cât de mulţi au adus. 

York clătină din cap cu un amuzament morocănos. 

— Și n-am să fug. Nu astăzi și în nicio altă zi. Fiind forțat să 
părăsesc Ludlowul, mi-a fost de ajuns pentru o viaţă întreagă. 
Atâta-ţi spun, nu-mi vor mai vedea încă o dată spatele. 

Ochii săi erau reci în vreme ce aștepta un răspuns, 
întrebându-se dacă Salisbury va continua sau nu disputa în 
ciuda presiunii timpului. 

— Patru leghe până la Sandal? Eşti sigur? Nouăsprezece 
kilometri? zise în cele din urmă Salisbury. 

York îi zâmbi prietenului său. 

— Nu mai mult de atât, jur! În copilărie obișnuiam să mă duc 
călare de la York până la târgul din Sheffield, călătorind 
împreună cu tatăl tău. Cunosc aceste teritorii. Vom fi în 
siguranţă între zidurile Sandal-ului, înainte chiar ca soarele să-și 
înceapă coborârea. 

— Atunci, mărește ritmul! răspunse Salisbury. Nu putem face 
soarele să stea pe loc. 

e 

Oștirea care-și ridicase tabăra în afara orașului York era cea 
mai mare văzută vreodată de Derry Brewer. Chiar și așa, 
continua să-și facă griji, din pricina unei zgârieturi infectate la 
un deget. Apăsase cu dinţii țesutul fierbinte și scuipase când 
amăreala îi pătrunsese în gură. Nori de furtună tronau deasupra 


VP - 311 


vastei întinderi de corturi și oameni, cu toții suferind din cauza 
umezelii constante. Săpaseră tranșee pentru propriile lor fecale, 
doar pentru a se vedea inundaţi de ele într-o singură noapte de 
ploaie torențială, aducătoarea unui puhoi de mizerie care trecu 
prin întreaga tabără, amestecându-se cu apa stătătoare. Boala 
se împrăștie și printre ei, astfel că în orice moment existau 
câteva sute de oameni gemând, în vreme ce-și goleau 
măruntaiele cu pantalonii lor sau nădragii galezi lăsaţi în vine. 
Dintr-un anumit motiv, scoţienii sufereau mai abitir decât alţii, 
doborâţi de ciudata lepădare și nevolnici ca niște ţânci, câtă 
vreme aceasta-i ardea pe dinăuntru. 

Derry descălecă lângă pavilionul reginei, cea mai mare 
construcție de pe câmpie. Trecu hăţurile Răzbunării în mâinile 
unui servitor, îngăduindu-și o clipă să-i explice pofta disperată a 
calului pentru un măr de iarnă, zbârcit, dacă așa ceva ar putea fi 
găsit. Derry îi arătă băiatului un penny de argint ca o promisiune 
și intră în consiliul de război, auzind glasurile lui Margaret și ale 
lorzilor ei încă de la câţiva pași distanţă. g 

Înăuntru, zgomotul ploii era mult mai puternic. În cort, apa 
picura prin zeci de locuri, scurgându-se în oale cu un sunet 
monoton și făcând ca aerul să fie încărcat de umezeală. Vetrele 
de câmp zăceau pe prelatele întinse pe jos, ridicând fuioare 
încețoșate și adăugând mirosul pătrunzător de fum de cărbune 
și lemn verde, pocnind, atmosferei din interior. Derry își întinse 
mantia pe o bancă, aproape nebăgat în seamă, lăsând-o să se 
usuce, și veni să asculte. 

Lordul Clifford, aflat în toiul unei discuţii, era un bărbat scund, 
cu o osatură delicată și o mustață fină, care necesita îngrijire în 
fiecare zi pentru a-i menţine forma. Cu toate că era doar unul 
dintre zecile de baroni minori, Clifford se folosise cu nerușinare 
de moartea tatălui său la St Albans, împreună cu oameni 
precum Somerset și Percy. Pentru această pierdere comună, îl 
acceptaseră să șadă la masa lor și-i dăduseră o autoritate mult 
mai vastă decât orice i s-ar fi cuvenit numai pe baza rangului 
său. 

Lui Derry nu-i plăcea individul, deloc. Tânărul baron avea 
tendinţa de a vorbi peste el, ca și cum opinia lui ar fi fost cu 
totul nesemnificativă. Întotdeauna era greu să respecţi un 
asemenea om, dar, după cum stăteau lucrurile, Derry nu făcuse 
un efort deosebit de a se deprinde cu așa ceva. 


VP - 312 


Stând la margine, Derry se întrebă dacă era ceva intenţionat 
faptul că grupul de nobili erau cu toții înaintea reginei, ca și cum 
ea ar fi fost văpaia care-i încălzea pe toți. Il remarcă pe 
scoțianul enorm, cu barbă roșcată, stând la umărul ei, ca și cum 
ar fi fost garda ei. Omul era impasibil, însă îi asculta cu 
suficientă atenţie pe cei care-i vor mâna în luptă, în cele din 
urmă, pe camarazii săi. 

Derry notă fiecare detaliu dintr-o privire scurtă, acomodându- 
se și ignorând mirosul de boală și pântecăraie care plutea prin 
aer, dimpreună cu cel de lână udă și piele putredă. Cel puţin, 
aici era cald, se gândi el bucuros. 

— Dacă York l-a dus pe rege în nord, e acolo ca prizonier, 
spunea Clifford. Mi-am instruit comandanții să nu ia în seamă 
niciun stindard regal, dacă-l văd. Ei știu că regele Henric n-ar 
ieși niciodată la luptă împotriva soției sale și fiului său, așa că nu 
mă tem de dezertare. Astfel de oameni sunt mai bucuroși dacă 
le dai instrucţiuni simple, după cum știți. Totuși, hotărâți, 
doamnă! Cred că vederea leilor pe câmpul de luptă le va ridica 
moralul, confirmându-le că-l salvează pe regele Henric. Să ne 
rugăm ca York să-l fi adus în faţă. Le va înflăcăra oamenilor 
spiritul. 

Margaret îl văzu pe Derry Brewer apropiindu-se tot mai mult. 
Îi făcu semn, ignorând mormăitul exasperat al lui Clifford, în 
vreme ce Somerset și Percy îi îngăduiră să ajungă în fața 
grupului lor. 

— Ce-i nou, master Brewer? 

— În tabără persistă o boală, doamnă, însă sunt mai puţini 
oameni afectați azi decât ieri. Am mai văzut astfel de lucruri prin 
Franța, dar până acum am pierdut doar vreo câţiva dintre cei 
mai slabi. Cred că mai degrabă boala se va istovi decât să se 
răspândească, cu voia Domnului. Am trimis în oraș, să se refacă, 
vreo șaizeci și ceva dintre cei mai grav loviți, cu poruncă să li se 
dea fiertură și bere. A trebuit să insist asupra măsurii „unul 
înăuntru, unul afară”, altfel ne-am fi trezit cu întreaga armată 
retrăgându-se la căldurică. 

Își ridică privirea spre înfățișarea impresionantă a scoţianului 
de lângă ea. 

— Băieții scoțieni au refuzat să plece, doamnă. Se pare că 
preferă să-și trateze singuri indispoziţiile. 


VP - 313 


Lipsit de orice expresie, matahala dădu din cap spre el, 
aproape imperceptibil, făcându-l pe Derry să zâmbească. 

— Acest om nu are nimic altceva mai important de raportat? 
zise lordul Clifford brusc, prea răstit pentru un spaţiu atât de 
mic. Știm că e o boală în tabără, Brewer. Cred că sunt și hoţi, 
furând lucrurile prietenilor lor. Și ce-i cu asta? 

Se uită în jur la ceilalţi, de parcă s-ar fi așteptat să-l azvârle 
pe Derry afară, în ploaie. 

Somerset clătină din cap, preferând să ignore răbufnirea în 
favoarea unor lucruri mult mai urgente. 

— Aşteptăm ordinul de marș, doamnă. Va fi dat astăzi? Este 
necesar un anumit timp pentru a aduna tabăra și lumina este 
deja în scădere. Aș vrea ca oamenii să fie gata de plecare. 

În cort se lăsă tăcerea, fiecare om aflat acolo așteptând să 
audă răspunsul lui Margaret. Două cute de încruntare îi apărură 
între ochi și Derry băgă de seamă că se scărpina nervos pe 
degetul mare cu arătătorul de la mâna dreaptă. li înțelegea 
îngrijorările, având în preajmă atâţia lorzi importanţi care o 
priveau. /nsistase asupra obedienţei lor, folosindu-se agresiv de 
rangul ei pentru a le-o impune. Acesta era prețul: trebuia să dea 
ordinul care-i putea trimite pe toţi la moarte. Toţi cei de acolo 
aveau anumite motive personale pentru care porniseră la luptă 
împotriva lui York, însă responsabilităţile erau ale ei, pentru 
soțul și fiul ei. 

Margaret deschise gura să vorbească, dar imediat sugrumă 
sunetul pe cale să iasă, acesta transformându-se într-un oftat 
prelung. Fusese martoră la măcelul îngrozitor de la Blore Heath 
și văzuse oștiri întregi spulberate la Northampton, de către 
Warwick și Hotare. Străbătuse sute de kilometri pentru a aduna 
destui oameni ca să se pună în marș spre Londra și să-l salveze 
pe rege. Cu mult timp înainte de a fi gata, York apăruse în nord. 

Decizia fusese impusă de prezenţa lui. Margaret trebuia să 
riște totul. Degetul care-i scărpina degetul mare își grăbi 
acțiunea, astfel că Derry putea auzi cum pocnește poticnindu- 
se. Era cu inima alături de ea când tăcerea se prelungi. Făcuse 
înțelegeri cu Tudorii și cu scoţienii pentru a le obţine sprijinul. 
Propriul ei fiu fusese promis, propriul ei viitor fusese pus în joc la 
o singură mână. Derry putea înţelege că se temea să-și întindă 
mâna și să arunce din nou zarurile. Dacă York mai repurta încă o 
victorie asupra celor din cort, nu mai avea ce să ofere. 


VP - 314 


— Domnul Somerset îmi spune că prudenţa nu câștigă 
războaiele, zise în cele din urmă Margaret. 

Avea o oarecare destindere în expresie, o apăsare 
îngrozitoare dispăruse din ființa ei. Degetele sale rămaseră 
nemișcate. Inspiră adânc, aproape icni. 

— Daţi ordinul să se strângă tabăra, domnilor! Vom pleca la 
luptă împotriva armatei lui York și a oricui îi stă alături. Țineţi 
minte că luptaţi ca să-l salvaţi pe regele Angliei, ţinut prizonier 
de niște trădători ticăloșiţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Și 
multțumirile mele tuturor! 

Înclină din cap după ce sfârși de vorbit, apriga-i înverșunare 
pierind în mare parte, astfel că arăta din nou obosită și tristă. 
Lorzii adunaţi se plecară și mulțumiră într-un cor de voci 
răgușite, eliberaţi de opreliște și deja ducându-se la oamenii lor. 

Derry fu lăsat aproape singur cu regina, deși scoțianul rămase 
și el, privindu-l cu atenţie. După înțelegerea făcută peste 
graniţă, era clar că hotărâseră să o protejeze atâta timp cât era 
necesar s-o vadă realizată. Derry îi făcu cu ochiul, făcându-l să- 
și lase mâna pe mânerul cuţitului cu lamă lungă aflat la 
cingătoare, drept răspuns. 

— AȘ fi vrut să întreb dacă aveți vreo instrucțiune specială 
pentru mine, doamnă, dar poate că nu suntem chiar între patru 
ochi. 

Își plecă fruntea într-un gest teatral spre asprul războinic. 

Omul îl privi impasibil. 

Margaret își răsuci între degete o șuviță de păr, din ce în ce 
mai tare. Răspunse pe un ton sumbru: 

— Întotdeauna ai zis că munca ta se termină când începe 
lupta. Mi-ai fost de mai mare ajutor decât aș putea spune, însă 
lupta a venit. Presupun că va fi hotărâtă de arcași, de cavaleri și 
de soldați. 

O clipă, închise ochii strâns. 

— Derry, l-am mai văzut pe Salisbury la comandă și înainte. L- 
am văzut distrugând o armată de trei ori mai mare decât a lui la 
Blore Heath. Nu știu destule cât să mă tem de York pe câmpul 
de bătălie, însă mi-e frică de Salisbury. Îmi vei sta în preajmă? 

— Bineînțeles! Cât despre restul, Somerset și Percy sunt 
bărbaţi destoinici, doamnă. Nu trebuie să vă faceţi griji. 
Somerset este un bun comandant. Tatăl său l-a învăţat bine, iar 
băieții au încredere în el. Din câte-mi dau seama, are chemare 


VP - 315 


pentru asta... și nu se ferește să primească sfaturi. Niciunul 
dintre ei nu-l are pe York la inimă, Margaret. Știu toţi care-i miza 
și nu vor șovăi, îţi promit. Probabil, nici scoţienii. 

Uriașul de lângă Margaret scoase un mormăit iritat, făcând-o 
să chicotească. 

— Nu-l stârni, Derry! Te-ar putea rupe în două. 

— Păi, are jumătate din anii mei și-i aproape de două ori mai 
înalt decât mine, spuse Derry. Deși, cred că aș putea să-i 
pricinuiesc oarece probleme la început. 

Scoţianul zâmbi, arătând că se gândea la această sugestie. 

— Ar trebui să mi se aducă bidiviul, Derry, zise Margaret. Al 
tău e pe-aproape? 

— Răzbunare? Aproape că nici n-am nevoie să-l priponesc, 
atât de mult mă îndrăgește. E credincios ca un câine, doamnă. 

Margaret zâmbi, apreciindu-i eforturile de a o înveseli. 

— Atunci, să sperăm că numele său este unul de bun augur. 


31. 


Castelul Sandal se afla în mijlocul unei proprietăţi de o sută 
douăzeci de mii de acri, mai bine de patru sute optzeci și cinci 
de kilometri pătraţi de teren. În afară de ferme și păduri, pe 
cuprinsul domeniului se aflau orașe întregi și zeci de parohii, 
fiecare biserică, fermă sau negustorie plătind dări seniorului lor. 
Era adevărat că York prefera castelul Ludlow, însă și aici se 
simțea confortabil, când el și Salisbury ajunseră la marginea 
proprietăţii și călări cei câţiva kilometri de drum spre fortăreață. 

Așa cum se întâmpla cu toate domeniile sale, Sandal era 
condus în absenţa sa de un vechil de încredere, fortăreața fiind 
pregătită pentru el în permanenţă. York luase de multă vreme 
obiceiul de a vizita fiecare dintre marile sale reședințe, de cel 
puţin două ori pe an, petrecând acolo destul timp cât să facă 
socoteala veniturilor și să evalueze costurile cu personalul și 
proviziile, interesându-se de tot, de la grajduri noi, până la 
săparea albiei vreunui râu local, pentru a preveni inundațiile. 
Aproape imediat ce oștirea avându-i în frunte pe York și 
Salisbury trecu de hotarul domeniului, veștile se răspândiră în 
grabă înaintea lor, iar Sir William Peverill fu înștiințat degrabă, 


VP - 316 


astfel că vechilul își făcu apariţia cu noi ordine. Peverill era 
departe de a fi un om tânăr și, cu toate astea, rutinele privitoare 
la revenirea ducelui erau stabilite de multă vreme și nu-i 
provocau cine știe ce bătăi de cap. In cel mai apropiat sat, 
Sandal Magna, servitorii plecaţi acasă pentru Crăciun fură 
chemaţi să vină cât puteau de repede, grăbindu-se de-a lungul 
drumului spre castel în grupuri mari, pentru a fi gata să-l 
întâmpine pe York. 

Înainte ca ducele să urce dealul, care ducea direct la Sandal, 
Peverill revizui de trei ori estimările pentru carnea necesară, 
răcnind întrebări înapoi spre cei care-i aduceau veștile în graba 
mare, pe un ton tot mai neîncrezător. Măcelarii și calfele lor au 
fost trimiși cu satărele lor în grajdurile aflate la mare distanţă de 
zidurile principale. Porci în ţarcuri acoperite cu paie, pui și chiar 
și gâște adormite erau adăpostite acolo de frigul iernii. Cum se 
vorbea de mii de soldaţi aflați în marș, toate animalele trebuiau 
să fie măcelărite pentru a fi puse la frigare. Mai aveau încă 
douăsprezece zile până la Crăciun, iar Sir William știa că York se 
aștepta la un soi de ospăț. Administratorul castelului pusese să 
se facă focurile în bucătăria principală, la fel și în celelalte două, 
aflate în beciurile boltite, folosite doar la sărbători. Peste tot în 
castel, slujitorii și slujnicele alergau în toate direcţiile, ștergând 
praful și făcând curățenie, spălând ferestrele și străduindu-se 
să-și îmbrace cele mai bune straie. 

York și Salisbury călăreau împreună în fruntea coloanei, însă 
își trimiseseră iscoadele la kilometri întregi în toate direcţiile, 
chiar și acolo. Salisbury nu mai vizitase Sandalul niciodată și 
descoperi că era impresionat de ordinea tihnită din castel, așa 
cum se vedea din exterior. Nu vedea frenezia pregătirilor din 
spatele zidurilor. Cărările și ţarinele erau bine întreținute și zeci 
de cărbunari ieșeau din colibele lor de iarnă din pădure pentru a 
privi coloana și a-și ridica șepcile înaintea lordului lor. 

Pe când rândurile de soldaţi mărșăluiau încet, în sus pe deal, 
vântul părea să se înteţească cu fiecare pas făcut, mușcându-le 
mâinile și feţele până când le amorțiră și tremurau. Salisbury 
vedea mici siluete la catul cel mai înalt al castelului. Făcu o 
grimasă la gândul de a-și petrece o noapte acolo, de strajă, 
pentru a repera dușmanii. Terenul fusese curăţat în jurul 
Sandalului pe o distanţă de vreo opt sute de metri în toate 


VP - 317 


direcțiile. Dincolo de aceste câmpuri deschise începea pădurea 
deasă, întinsă pe dealuri, până departe în toate părţile. 

In castel, exista doar o singură intrare, peste un șanț de 
apărare adânc, menit să împiedice cavaleria sau pedestrimea în 
marș. York privi cu interes în adâncimea lui pe când se apropiau 
de intrare, zărind câţiva metri de apă depusă în urma ploilor de 
iarnă neîncetate. Podul basculant era lăsat jos ca să poată intra 
pe sub flamuri, iar el și Salisbury pășiră pe calea cea îngustă 
împreună, trecând pe sub poartă și prin tunelul ce traversa 
zidurile groase de trei metri și șaizeci la baza lor. 

Salisbury își dirijă calul într-o parte, împreună cu York, iar 
rândurile aflate în marș trecură de poartă și păreau că nu se mai 
terminau. Spaţiul de dincolo avea forma unei potcoave, nu mai 
mare de doi acri!*, înconjurând o nouă pantă abruptă spre un 
prim turn de pază masiv, din piatră cenușie, aflat la zece metri 
mai jos de curtea principală. In vreme de război, acesta ar fi 
constituit un al doilea obstacol, plin de soldaţi și legat de castel 
prin propriul său pod basculant. Turnul veghea asupra singurei 
căi de acces în sus, spre fortăreață, înălțată deasupra tuturor. 
Fusese construit pe coama propriului său deal, ultima apărare 
dacă vreodată castelul ar fi suferit o breșă. Chiar și numai 
pentru a ajunge la el, orice forţă atacatoare trebuia să treacă 
peste două șanțuri de apărare și apoi să urce dealul și să ajungă 
la un al treilea pod basculant. Când era tras podul, fortăreața 
rămânea total izolată de restul lumii. 

Sandalul nu avea nimic din eleganța văzută de Salisbury la 
Ludlow sau în propriul său cămin, la Middleham. Fusese 
construit pentru război, cu toate că nimeni nu se așteptase 
vreodată ca opt mii de oameni să se înghesuie între zidurile 
sale. La capătul celălalt al potcoavei, se afla un șir de clădiri din 
lemn, aproape de zidurile exterioare, cu ușile deschise și 
servitori așezați în rânduri pentru a-l întâmpina pe seniorul lor. 
Soldaţii treceau dincolo de ei, pășind iute ca să scape de vânt și 
frig, astfel că ultimii veniţi găsiră toate camerele și coridoarele 
pline-ochi și trebuiră să se lupte pentru a-și găsi câte-un locșor 
în restul curții. Și încă mai veneau, până când nu mai era niciun 
spaţiu în castel neocupat de oameni flămânzi și înfriguraţi. Mult 
deasupra capetelor, flamurile Casei de York fură înălțate pe 
castel, fluturând în rafalele vântului și arătând că stăpânul se 


14 89,97 m? (n.tr.). 
VP - 318 


afla din nou la reședință. York privi cum se înălțau flamurile și 
mormăi o sudalmă, trimițând un om în turn și pe locul cel mai 
ridicat pentru a le da jos. 

Când veni noaptea, fură aprinse lămpi și opaițe de-a lungul 
zidului interior și fură aduse un număr de coșuri pentru jar, 
pentru ca oamenii zgribuliţi să se adune unii lângă alţii în curte. 
La fel ca hălcile de carne cărate înăuntru în castel de către 
măcelarii mânjiţi de sânge, toate magaziile din pivnițe și 
rezervele pentru iarnă fură golite de șunci, bere, bucăţi enorme 
de jambon verzui, cu câte-un capăt de os vizibil, ba chiar și 
ulcele cu miere și fructe conservate, tot ce putea cât de cât să 
satisfacă apetitul atâtor soldaţi flămânzi. 

Salisbury era unul dintre cei cărora li se dăduseră un număr 
de camere. Fiul lui York, Edmund, preluă el sarcina de a-i arăta 
drumul, făcând o conversaţie politicoasă și stângace cât timp îl 
conducea de-a lungul coridoarelor și sălilor nesfârșite. Doi 
servitori veneau împreună cu ei, oprindu-se de fiecare parte a 
unei uși și rămânând așa nemișcați. 

— Aceasta este neocupată, domnule, zise Edmund. Cei doi 
servitori vor spăla sau repara orice vă trebuie. 

— Trebuie doar să știu unde am să dorm, răspunse Salisbury. 
Lasă-mă un moment și-am să mă alătur tatălui tău. 

Dispăru înăuntru și Edmund așteptă nerăbdător, obligat de 
cerințele curtoaziei faţă de un oaspete, chiar și în astfel de 
circumstanţe neobișnuite. 

Căruţele cu bagaje încă mai erau descărcate în afara 
castelului, așa că Salisbury avea puţine lucruri cu el. Ținându-se 
de cuvânt, reveni în scurt timp. Își lăsase spada și cingătoarea, 
la fel și haina lui groasă. In mod clar găsise destul timp ca să-și 
spele mâinile într-un lighean cu apă, apoi și le trecu prin păr în 
vreme ce el și Edmund se întoarseră pe același drum. 

— Imi amintești de tatăl tău, pe când era tânăr, spuse 
Salisbury dintr-odată. 

Edmund zâmbi. 

— Deși cred că sunt mai înalt, domnule. 

Amândoi se gândiră la Eduard în acel moment, iar Salisbury 
observă cu surprindere încruntarea tânărului. 

— Fratele tău, Eduard, este al doilea om atât de înalt pe care 
l-am văzut vreodată, după Sir John de Leon, când am luptat în 


VP - 319 


Franţa. Sir John nu era însă atât de bine făcut și nu... hm... atât 
de arătos. 

— Arătos, domnule? întrebă Edmund cu un zâmbet abia 
schițat. 

Salisbury dădu din umeri, prea bătrân pentru a fi deranjat. 

— Da, aș spune așa. Sir John era atât cel mai înalt, cât și cel 
mai pocit dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. Un 
om nefericit, până la urmă. Putea arunca în sus un butoi cât 
greutatea lui, de la două ori înălţimea sa. O probă la care nu l- 
am văzut niciodată dovedit. Din nefericire, în pofida forței sale, 
nu putea alerga. Își târșâia picioarele, Edmund, mult prea încet 
după cum s-a dovedit, cel puţin atunci când a fost vorba de 
focul tunurilor franceze. 

— Ah! Îmi pare rău să aud asta, domnule. Mi-ar fi plăcut să-l 
văd pe fratele meu întâlnind pe cineva care să-l facă să 
privească în sus. 

Edmund vorbea cu un umor ironic, iar Salisbury își dădu 
seama că-i plăcea băiatul. 

— Sunt sigur că ai auzit deja vorba, dar știi, nu contează 
mărimea câinelui într-o luptă... 

— ... ci amploarea luptei pentru câine, răspunse Edmund 
încântat. Da, domnule. Am auzit-o. 

— Să știi, Edmund, că aceste vorbe sunt adevărate. Tatăl tău, 
spre exemplu, nu este un om înalt, uriaș, însă nu renunţă, 
indiferent de cât de potrivnici sunt sorții. Este un lucru bun că 
are camarazi bătrâni, așa ca mine, să-l sfătuiască, nu? 

— Te admiră mult, domnule. Asta o știu. 

Ajunseră la ușa spre sala principală și Edmund o împinse, 
deschizând-o. Sala era mult mai bine luminată decât coridorul și 
auzi glasul tatălui său, brusc mai sonor. 

— Am să te las aici, domnule. Trebuie să mă ocup de oamenii 
de la bucătărie, dacă vrem să fie adusă mâncarea pe masă. 

Salisbury se opri în prag. 

— Dacă se va... întâmpla să dai peste ceva friptură de pui 
rece sau chiar și o bucată de pâine ori vreo budincă de orez, îţi 
vei aminti pe unde sunt? 

Edmund chicoti, dând din cap. 

— Am să văd ce găsesc, domnule. 

Salisbury intră, simțind căldura focului uriaș și a mulţimii de 
bărbaţi din interior. Coșul nu funcţiona prea bine și fumul dens 


VP - 320 


plutea prin încăpere, provocându-le accese de tuse celor care 
stăteau în preajma lui. Trei căţei se zbenguiau prin jur cu 
frenezie, unul dintre ei oprindu-se să urineze pe piciorul unui 
bărbat. Tovarășii acestuia scoaseră un urlet puternic, în vreme 
ce el răcni și încercă să-i tragă un șut. Salisbury era bucuros de 
căldură și se trase aproape de foc, făcându-și drum spre York. 

— Fiul tău e un flăcău de nădejde, zise Salisbury. 

York își ridică privirea de la masa plină de hărți. 

— Cine, Edmund? Da, cu toate că aș fi dorit ca maică-sa să nu 
mi-l fi trimis pe cap. Sunt tentat să-i poruncesc să se întoarcă la 
Ludlow, până se termină cu toate acestea. 

— El... ăăă... nu cred că i-ar plăcea asta. Vrea să te 
impresioneze. 

— Toţi fiii fac așa, spuse York, pe un ton ceva mai răstit decât 
ar fi vrut. Îmi pare rău. Mintea-mi stă la zeci de lucruri. Hai să-ţi 
torn niște vin! 

Imediat ce Salisbury bău o cupă întreagă, York trasă o linie cu 
degetul pe pergament. 

— lată! Am trimis un călăreț spre sud, la Warwick, pe un 
bidiviu iute. 

— Și la vest? Indiferent ce intenţionează să facă Tudorii, am 
putea folosi cei trei mii de oameni ai lui Eduard. 

York aranjă cupele și le umplu din nou. 

— Nu, nu încă. Cea de-a doua oştire ni se va alătura peste... 
trei zile, cel mult patru. Dacă Warwick aduce șase mii de 
oameni, da, poate că va trebui să luăm toţi oamenii din Țara 
Galilor. Totuși, ar putea aduce douăsprezece mii de oameni sau 
chiar cincisprezece. Băiatul tău este foarte popular în Kent, 
Richard... iar Scales le-a oferit noi motive de a-și regla conturile. 
Vor înfrunta ei o armată regală, cred. Chiar și iarna. 

Ochii lui York erau circumspecţi, iar Salisbury se întrebă dacă 
nu cumva ducele intenţiona să-și ţină moștenitorul departe de 
pericol. Cu atâtea urechi ciulite în jurul lor, Salisbury nu putea 
întreba așa ceva. Chiar când încerca să pună cu delicateţe 
această întrebare, ușile se deschiseră și tăvi uriașe cu mâncare 
fură aduse înăuntru de servitori transpiraţi. Mulțimea de bărbați 
adunaţi acolo ovaţionă, uralele răsunând peste tot în castel și 
împrejur, cei de la bucătărie găsind gurile care trebuiau hrănite. 

Mărșăluiseră peste trei sute de kilometri, având parte de o 
hrană sărăcăcioasă, și se repeziră acum asupra felurilor de 


VP - 321 


mâncare ca niște flămânzi ce erau, hăpăindu-le pe toate și apoi 
curățând cu degetele tăvile goale, căutând ultimele urme de 
unsoare. Salisbury privea scena consternat, până când simţi o 
atingere pe umăr și-l văzu pe Edmund. Pe un tocător de lemn 
adusese câteva felii de friptură rece și o jumătate de franzelă. 

— Fără budincă de orez? întrebă Salisbury. Glumesc. Fii 
binecuvântat, băiete, pentru că ţi-ai amintit! 

Îi chiorăiau matele. 

Edmund zâmbi și făcu o plecăciune, întorcându-se la propria 
lui porţie de mâncare din bucătărie. 

York abia dacă băgă de seamă schimbul de replici, fiind 
adâncit în studierea hărților. Salisbury i se alătură, împărțind cu 
el friptura de pe tocător, iar el și York mâncară și băură 
rămânând în picioare. Ploaia răpăia pe acoperiș, intensificându- 
se până când deveni un huruit ascuțit. 

— Nu-i invidiez pe cei de afară, zise York mohorât, dar Sandal 
este prea mic pentru atâţia oameni. Warwick va trebui să-și 
așeze tabără pe terenul gol, când o veni. Nu cred că mai pot să 
înghesui și alţi ostași între aceste ziduri. 

— Nu le va strica prea mult celor din Kent să vadă cum arată 
vremea cu adevărat rea, spuse Salisbury înveselit. Nu sper 
decât că aduc cu ei hrană în nord. 

Arătă spre tăvi, observând atunci că fuseseră golite toate. 

— Doamne, Richard! Sper că ai cămările pline pentru iarnă. 
Acești dulăi îţi vor hăpăi tot din casă și castel. 

Se întoarse, așteptându-se ca prietenul său să-i zâmbească. 
Spre surprinderea sa, York părea încurcat. 

— Le-am spus bucătarilor să hrănească pe cât pot de mulţi, 
dar opt mii de oameni? Chiar și o singură masă s-a soldat cu 
golirea tuturor dulapurilor și cămărilor. Mâine, am să trimit 
oameni la vânătoare, dacă se mai domolește ploaia asta. 

Salisbury se pomeni căscând și zâmbind în același timp, așa 
că fălcile-i trosniră. 

— Ar trebui să dormi puţin, Richard. Flămând sau sătul, tot 
trebuie să te odihnești. Tu și cu mine nu mai suntem tineri, cum 
eram cândva. 

— Ai câţiva ani mai mulţi decât mine, bătrâne, răspunse York. 
Oricum, mă cam îndoiesc că aș putea dormi având atâtea griji. 

— Păi, eu nu mai pot de somn, zise Salisbury, căscând din 
nou, zdravăn. 


VP - 322 


Mâna ridicată la gură fu imitată peste tot în încăpere și mulţi 
dintre bărbați își făcură culcuș acolo unde se aflau, împingând și 
suduind pentru a prinde cele mai bune locuri lângă foc. Câinii se 
încovrigaseră deja și castelul se liniștise în jurul lor, astfel că 
nemișcarea nopţii de iarnă se pogori asupra tuturor. 

— Atunci mă duc la culcare, spuse Salisbury. Dacă nu mă dor 
prea tare oasele mâine, am să aduc un cerb zdravăn pentru 
tine. Vom face o friptură în curte, pentru toți cei care au ratat 
porția de astăzi. 

York ridică o clipă privirea de pe hărţile sale, zâmbind când 
bărbatul mai în vârstă îi făcu cu ochiul și-și croi drum prin sala 
aglomerată. 

e 

În întuneric, Derry Brewer înjură în barbă în timp ce își târșâia 
picioarele prin stratul de frunze moarte, simțind cum mantia i se 
agăța prin rugii de mure pentru a mia oară. Ținea lampa sus, 
însă cu apărătoarele trase îi dădea doar atâta lumină cât să-și 
vadă picioarele. Mantia îl strângea la gât, sugrumându-l. Într-un 
acces de furie, se opinti înainte, ca un cal prins în hamuri, până 
când pânza se sfâșie, iar el se împiedică, pierzându-și echilibrul. 
Una din cizme i se afundă într-o băltoacă până la gleznă. 

Pădurea era un loc înspăimântător pe timpul nopţii, mai ales 
pentru cei născuţi și crescuți la oraș. Derry nu fusese niciodată 
la braconat, doar dacă se punea la socoteală jefuirea unei 
măcelării. Copacii nu erau atât întunecaţi, cât de-a dreptul 
invizibili, cu ferigi și ghimpi adunați atât de mult împrejurul lor, 
încât își simţea deja pielea făcută ferfeniță. Se oprise, de zeci de 
ori, să-și sugă câte-o tăietură la mâini. De mai multe ori găsise 
mici ghimpi înfipţi acolo, să-și facă griji cu nemiluita. Cel mai rău 
a fost când a dat peste un animal adormit, speriindu-l, acesta 
aruncându-se asupra picioarelor lui, tot numai o groază și blană 
udă, ochii căscaţi, abia vizibil în lumina lămpașului său, înainte 
ca jivina, ce-o fi fost ea, să o zbughească și să urle printre tufe. 
Derry nu reușea să înţeleagă nici cum de păsările cuibăreau pe 
pământ, speriindu-l cu bătăile de aripi bruște, când trecea pe 
lângă ele. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat periferiile 
Londrei. 

Privi în stânga și-n dreapta, verificând încă o dată să ţină 
pasul cu șirul de felinare de dinaintea lui. Acesta se întindea pe 
cât de departe putea vedea, în ambele direcţii, oștirea 


VP - 323 


pătrunzând tot mai adânc în pădure. Somerset poruncise să se 
facă liniște pe marginile ei, însă oamenii tot mai suduiau din 
cauza crengilor care-i pocneau peste faţă, îndoite de cei care 
trecuseră înainte. Cei care erau în armură erau singurii care 
puteau merge prin rugii cei mai încâlciţi, cu toate că și lor li se 
mai putea poticni câte-un picior, iar când cădeau, asta făcea 
destul zgomot cât să trezească și morţii. Derry își ridică privirea 
dezgustat când unul dintre ei chiar făcu asta, la nici patruzeci de 
pași distanţă, un cavaler răcnind un blestem din toţi rărunchii, 
după ce-și sucise glezna. Dacă ceea ce făceau ei n-ar fi fost o 
treabă atât de serioasă, Derry ar fi gustat umorul situaţiei. Dar 
așa cum stăteau lucrurile, se clătină mai departe împreună cu 
restul lumii, simțindu-se ca și cum fiecare ghimpe sau creangă 
împungătoare, fiecare groapă ori frunzele ude, bătute de vânt, îi 
luau o parte din vlagă. Doar ce trecuseră de mijlocul iernii și 
nopţile erau cele mai lungi, însă aceasta părea să nu se mai 
sfârșească niciodată. 

Șirul de felinare continua să se deplaseze. Din copaci cădeau 
picături bogate, făcându-i ciuciulete. Ploaia se oprise o vreme, 
însă sub frunziș răpăitul apei continua, asta adăugându-se 
chinurilor îndurate de ei. Singura urmă de plăcere simțită de 
Derry Brewer era că oameni precum dobitocul acela scilifosit, 
Clifford, fuseseră nevoiţi să descalece și să se târșâie împreună 
cu toţi ceilalți. Spera ca individul să fi căzut în vreo vizuină de 
bursuci ori, chiar mai rău, să fi fost mușcat de ceva veninos. 

Nu dintr-o întâmplare norocoasă fuseseră plasate iscoade în 
jurul castelului Sandal, în așteptarea forțelor lui York. Derry 
Brewer trimisese oamenii aceia cu zile în urmă și totuși, când 
sugerase asta, Clifford abia dacă pufnise spre el și-l privise de 
sus. La vremea când iscoadele se întorseseră cu veștile despre 
armata lui York, baronul parcă se dăduse la fund, iar Derry nu se 
putuse bucura la vederea stânjenelii individului. 

Norii groși făceau imposibilă vederea lunii sau a stelelor, chiar 
dacă ar fi putut zări ceva printre coroanele copacilor, care 
arătau la fel și înainte de venirea romanilor. Pe măsură ce-l 
copleșea oboseala, Derry se temea că s-ar putea ca oamenii să 
treacă de fortăreață cu totul, nevăzând-o pe întuneric sau, chiar 
mai rău, să iasă în câmp deschis la răsăritul soarelui. De fapt, nu 
văzuse niciodată castelul Sandal și era greu să faci planuri fără 
a avea cunoștințe amănunțite despre el. 


VP - 324 


Găsi un răgaz să se uite în felinarul său, verificând ca 
lumânarea din interior să nu fie pe ducă. Văzu că fitilul zăcea 
într-o baltă de seu și căută prin pungi una de rezervă. Era mult 
mai lesne să aprinzi un fitil nou de la cel vechi decât să încerci 
să faci foc de la iască, pe întuneric, ori să iei de la omul cel mai 
apropiat. Fără a se opri, Derry deschise cu grijă ușiţa cutiei din 
cositor, căutând înăuntru. În timp ce făcea asta, îi putea vedea 
pe cei din jurul lui mult mai limpede, privind un șir de scoțieni în 
marș, cu toţii întorcându-se să vadă cine-i lumina. Apoi, bătu o 
pală de vânt și lumânarea i se stinse, iar lui îi scăpă o sudalmă. 

— Mai încet acolo! zise cineva cu asprime, la vreo douăzeci de 
pași mai în spate. 

Derry recunoscu glasul lui Clifford și, în bezna nopţii, era 
tentat să se dea înapoi și să-l croiască pe individ cu cureaua, 
atâta vreme cât nu putea fi văzut. Dar încleștă fălcile, mergând 
de-a lungul șirului spre următorul felinar care se legăna. Sute de 
oameni, pășind cu greu, îi călcau pe urme, având nevoie de 
lumina lui pentru a nu se abate de la drum. Fără ea, s-ar rătăci 
și-ar dispărea în pădure, fără a mai fi văzuţi vreodată. 


32. 


Când se trezi, Salisbury își simţi povara anilor. Șoldul și partea 
de jos a șalelor păreau înțepenite de-a binelea, astfel că trebui 
să se rezeme cu spatele și să se întindă, gemând încet când 
durerea surdă deveni una ascuţită, pentru ca apoi să mai scadă 
în intensitate. Bagajele lui fuseseră descărcate cu o noapte 
înainte, servitorii din Sandal trebăluind multă vreme după ce 
restul lumii din castel se dusese la culcare. Nu-și amintea dacă-i 
intrase cineva în cameră, însă un lighean cu apă proaspătă și o 
pereche nouă de pantaloni, precum și lenjerie de corp, fuseseră 
pregătite pentru el. Se folosi de o cârpă din lână să se șteargă 
din cap până-n picioare, curăţându-și pielea de transpiraţia 
stătută și de mirosul de cal. Mâinile sale cercetătoare dădură 
peste o oală groasă din lut, aflată sub pat, și o puse cu grijă pe 
comodă ca să-și ușureze vezica, oftând, cu ochii închiși. 

O bătaie timidă în ușă și Salisbury strigă: 

— Intră! lăsând înăuntru doi servitori. 


VP - 325 


Unul ducea o legătură din piele cu lucruri pentru bărbierit, iar 
celălalt, un lighean cu apă fierbinte, încălzită în bucătăriile 
castelului. Își frecă bărbia, simțind ţepii albi. Alice spunea că-l 
făceau să arate ca un moșneag, când îi lăsa să crească. Băiatul 
care ascuţea briciul pe cureaua de piele părea să aibă mâna 
destul de sigură, însă lui Salisbury tot îi părea rău că Rankin nu 
era acolo. Avea nevoie de o anumită încredere pentru a-l lăsa pe 
altul să i se apropie de beregată cu un brici. Salisbury bombăni 
în sinea lui, dând ochii peste cap, amuzat, la atâta prudenţă din 
partea sa când se așeză pe un scaun. În timp ce bărbierul îi 
frecă pielea cu ulei cald, Salisbury îi putu auzi maţele chiorăind, 
aproape ca un glas care-l făcu să chicotească. Opt mii de 
oameni se trezeau cu aceleași crampe din cauza foamei și nu se 
mai găsea nimic de mâncare pentru ei. 

Soarele era încă la răsărit când Salisbury ajunse în curtea 
principală, oprindu-se la ușă și privind spaţiul ticsit de oameni, 
aflat încă la umbra zidurilor, astfel că promoroaca lucea peste 
tot. Mulţi dintre oameni erau în picioare și activi, legănându-și 
braţele, suflând în pumni și bătând pasul pe loc, făcând tot ceea 
ce puteau pentru a-și pune în mișcare membrele amorţite. Alţii 
zăceau încovrigaţi, gemând și sforăind în grupuri strânse, 
precum câinii adormiţi. Un căpitan întreprinzător bruftuluia sau 
ademenea afară un grup dintre cei care dormiseră înăuntru, 
ignorând sudalmele lor somnoroase și trimițând șase băieţi să-și 
facă încălzirea. Salisbury era de acord cu asta. Ofițerii buni 
aveau grijă de oamenii lor. 

Contele se înfioră la gândul de a-și petrece noaptea afară. 
Erau cu toții bărbaţi tineri, desigur, dar cum decembrie era 
aproape pe sfârșite, gerul era, pur și simplu, crâncen. Gândul îl 
făcu pe Salisbury să-și ridice ochii spre fortăreaţa deja învăluită 
într-o lumină aurie. Trei oameni se aflau în punctul cel mai înalt, 
privind terenul defrișat din jurul fortăreței, bătuţi de un vânt 
care îi îngheţase până-n măduva oaselor. Nu li se permitea nici 
măcar un coș cu jeratic înainte de răsăritul soarelui, de teamă 
ca nu cumva acest lucru să le micșoreze abilitatea de a vedea 
dușmanul. Oamenii se întoarseră încet la apariţia lui Salisbury, 
apoi își reluară activitatea, fără a da niciun semn de alarmare. 

Contele înhăță un căpitan în trecere și-l însărcină cu 
responsabilitatea adunării unei expediţii de vânătoare. Unul 
dintre avantajele rangului său era acela că nu trebuia decât să 


VP - 326 


stea și să aștepte, suflând îndelung în pumni, în vreme ce omul 
trimise ștafete la grajduri și chemă voluntari, dacă aceștia voiau 
să-și aleagă primii porţiile de carne din animalele vânate. În jur 
de treizeci de oameni se oferiră, numărul lor mărindu-se repede, 
pe măsură ce se răspândea vestea vânătorii. 

Salisbury traversă terenul deschis, legându-și mantia la gât și 
înfofolindu-se în faldurile groase, în vreme ce oamenii începeau 
să se adune la poartă. Când era tânăr, îi considera pe cei care 
se plângeau de frig ca fiind mai nevolnici decât el. Pe atunci nu 
simţea frigul, cu toate că trecerea anilor îi slăbise acest avantaj. 
Vântul părea să ajungă la ei peste ziduri, aproape doborându-i 
pe străjeri. Cel puţin, cerul era senin, o mică binecuvântare, 
înainte ca soarele să lumineze curtea castelului, Salisbury 
încălecase împreună cu trei cavaleri-comandanţi și alţi două 
sute de pedestrași așteptau să înceapă vânătoarea. Era bucuros 
să vadă că o parte dintre ei duceau arcuri și tolbe. Ca să 
hrănească mulţimea din castel era bun orice, de la păsări și 
iepuri, până la vulpi și chiar lupi, suficient de ghinioniști să le 
iasă în cale. Pe frigările de la bucătării puteau fi puse orice 
vietăţi, deși Salisbury spera să fie mai cu seamă ciute minunate 
sau cerbi. 

Soldaţii de la porți fluierau spre cei din fortăreață. Oamenii 
aceia înfriguraţi mai scrutară împrejurimile pentru ultima dată 
înainte de a striga spre cei de jos: 

— Liber! 

Poarta din lemn masiv fu împinsă spre exterior și grilajul 
metalic tras sus. Șase soldaţi scoaseră podul basculant, 
coborându-l peste șanț. 

Salisbury privi spre câmpul umed de dincolo de șanțul 
exterior de apărare, băltoace de apă lucind în lumina soarelui de 
dimineaţă. Încălecă pe când primul rând de arcași se puse în 
mișcare, sporovăind și râzând împreună în timp ce mergeau. 
Pădurea se afla chiar în faţa lor, la capătul celor opt sute de 
metri de teren defrișat, o graniţă artificială făcută de păzitori cu 
secole în urmă și pădurii nu i se îngăduise niciodată să crească 
prea aproape de castel. 

Cu poarta deschisă, toți cei din interior păreau neliniștiți, 
ajunși, dintr-odată, vulnerabili așa că mâinile se lăsară pe 
mânerul spadelor și sute de oameni dintre cei așezați pe jos, se 
ridicară. Salisbury galopă afară, simţindu-și inima bătând tot 


VP - 327 


mai tare cu bucuria frustă adusă de efortul care-i puse sângele 
în mișcare în membrele amorţite. Coapsele îl dureau din nou, 
însă ignoră durerea, privind înainte spre cel mai bun loc prin 
care putea intra în pădure. Lângă el și în urmă-i, două sute de 
oameni o luară la pas repejor, răsuflând tot mai abitir pe când își 
încordau arcurile și-și chemau prietenii. În urma lor, podul 
basculant fusese ridicat, lăsând să se caște spaţiul gol până la 
șanțul de apărare. Grilajul fu coborât la locul său, prin șanțurile 
sale din piatră, iar poarta castelului fu închisă și zăvorâtă la loc. 
Salisbury privi înapoi spre castel, văzând una din străjile de pe 
fortăreață ridicând mâna spre el. Răspunse cu același gest, pe 
când trupa lui de vânători traversa terenul defrișat și se apropia 
de liziera pădurii, încă aflată într-o umbră adâncă. 
(J 

York se trezi brusc, întrebându-se într-o doară ce-l smulsese 
din somn. Stătuse în picioare până târziu, însemnându-și hărțile 
și încercând să pună la cale un plan pentru orice posibilă 
combinaţie de forţe potrivnice. Pentru moment, se răsuci și 
începu să alunece înapoi pe tărâmul viselor, apoi răsună un alt 
corn, la mare înălțime deasupra lui. 

Fortăreaţa. 

Se aruncă din pat, dezbrăcându-se de cămașa de noapte și 
punându-și o tunică și pantaloni, fără a se gândi, înjurând când 
descoperi că una din cizmele sale dispăruse, cumva, sub pat în 
timpul nopţii. Mantia-i atârna de un scaun și o înșfăcă, împreună 
cu spada și centura, repezindu-se afară pe coridor și legându-și 
arma la umăr și cingătoare din mers. Cornul răsună iar și iar, o 
chemare la arme, ridicarea întregii fortărețe împotriva unei oștiri 
dușmane. York începu să alerge, aranjându-și părul în 
neorânduială. 

Alunecă pe pietrele îngheţate când ajunse în curte. Pe 
acoperișul fortăreței, străjile arătau spre exteriorul zidurilor. 
Soldaţii se adunau, deja, la porţi, pregătindu-și armele și 
punându-și cămășile de zale peste tunici. York traversă cel de-al 
doilea pod basculant de peste șanțul de apărare interior, gonind 
spre turnul de pază și auzind strigăte semnalând ameninţarea. 
Contele Salisbury se afla în afara castelului, atât reușise să 
înțeleagă. Încă nu avea mintea limpede și se străduia să 
priceapă ce se întâmpla. 


VP - 328 


Tropăi pe treptele de piatră și intră în fortăreață, urcând 
treptele din interior, spre acoperiș, unde sosi gâfâind. York privi 
peste câmpul acoperit de iarbă, spre linia întunecată a 
copacilor, la distanță. Era o scenă liniștită și se întoarse 
nedumerit spre gărzile care-l priveau. 

— Ce-aţi văzut? întrebă el. 

Comandantul gărzii strânse din fălci, privirea sa scăpărând 
spre tânărul care nu-și dezlipea privirea de la cizmele sale. 

— Domnule, mă uitam spre sud. Tânărul Tennen, aici de față, 
a zis că vede o vânzoleală printre copaci, când vânătorii au 
intrat în pădure. S-ar putea să nu fi fost nimic altceva decât 
vânatul fugind din ascunzișuri, însă ordinele mele... 

— Nu, avea dreptate, răspunse York. Mai degrabă aș prefera 
să fiu sculat din somn degeaba, decât să fiu luat prin 
surprindere în patul meu. Uită-te la mine, băiete! Spune-mi ce-ai 
văzut! 

Tânărul se bâlbâi când trebui să răspundă, evitând ochii 
ducelui de York. 

— Primele rânduri au intrat în pădure și n-au scos nici pâs, 
milord. Totul era liniștit. Apoi au scos un strigat și cred că am 
auzit zgomot de luptă. Restul oamenilor s-au repezit înainte 
imediat și apoi au dispărut, iar eu am sunat din corn. Asta-i tot 
ce știu, domnule. Dar a fost zgomotul, mai mult decât orice am 
văzut. Vânătorii nu strigă, domnule, eu așa știu. 

York se întoarse, încercând să răzbată cu privirea în adâncul 
pădurii, care dintr-odată păru să reprezinte o ameninţare 
sumbră. 

— Câţi au ieșit din castel? 

li răspunse comandantul gărzii: 

— l-am văzut regrupându-se la poartă, domnule. Două sute 
de oameni, cel puțin. Unii cu arcuri. 

— Deci nu briganzi. Două sute de soldați ar fi mult prea mulți 
pentru niște hoţi zdrențţăroși. 

Încheieturile degetelor lui York pocniră când strânse pumnii. 

— Și de atunci n-ai mai auzit nimic? i se adresă el soldatului 
tânăr. 

Omul clătină din cap fără a spune nimic. 

— Atunci, rămâi aici și continuă-ţi garda. Anunţă jos orice 
vezi. La o zi de marș de acest castel se află o armată întreagă. 
Dacă sunt în pădure, vreau să... 


VP - 329 


Se opri când un mic grup de oameni veniră în fugă, ieșind din 
pădure, alergând peste terenul defrișat. Erau poate vreo 
patruzeci, gonind mâncând pământul. York căscă gura, văzând 
că erau cu toţii cu ochii pe fortăreață și gesticulau. Unii dintre ei 
arătau în urmă, spre copacii în umbră din spatele lor. 

— Doamne! icni York, alergând înapoi jos cât putea de 
repede. lzbuti să rămână pe picioare, cu toate că treptele se 
înceţoșaseră sub el, tropăind în timpul traversării podului 
basculant interior, spre curtea principală. 

— Adunaţi-vă la poartă! răcni el peste terenul defrișat. 
Pregătiţi-vă de atac! Calul meu! La mine. 

Parcă trecuse nu mai mult de o clipă de când era la căldurică 
și adormit sub pături. York clătină din cap, impunându-și să 
rămână calm, pentru că panica l-ar fi distrus. Salisbury era acolo 
și fusese atacat. Singurul răspuns era să copleșească pe oricine 
se lupta prin pădure, să arunce spre ei toţi oamenii din castelul 
Sandal. 

York dădu cu ochii de fiul său, Edmund, printre cei care erau 
pe cale să treacă prin poarta principală. Inima-i bătea destul de 
tare cât să simtă că-l ia cu leșin. Se întinse și-l trase pe tânăr 
lângă el, aplecându-se să-i vorbească. 

— Edmund, ieși pe la ușa îndrăgostiţilor, la aripa dinspre 
apus! Ştii unde este. Du-te cât poţi de departe de-aici și 
așteaptă o zi afară! 

Mica ușă era ascunsă destul de sus, pe zidul exterior, 
invizibilă oricărui atacator. Totuși, York le-o arătase fiilor săi, 
despărțind iedera deasă ca să le arate pe unde puteai scăpa 
dacă ieșea pe acolo câte un om odată. Sub numele de „ușa 
îndrăgostiților” se ascundea adevăratul său scop, o cale secretă 
afară din fortăreață, când aceasta era pe cale să cadă în mâinile 
dușmanilor. 

Sugestia tatălui său îl lăsă înmărmurit. 

— Este un atac deci? Trupele reginei? 

— Nu știu, se răsti York. Oricum ar fi, tu nu iei parte la asta, 
Edmund. la doi oameni cu tine și folosește ușa. Nu trebuie să-mi 
mai fac griji și cu tine astăzi. 

Se întinse și-l sărută pe obraz pe fiul său, îmbrăţișându-l o 
clipă. 

— Du-te! 


VP - 330 


Poate că Edmund ar mai fi spus ceva, dar tatăl său îi întoarse 
spatele când servitorii aduseră calul și armura. York se așeză pe 
un scaun înalt, în vreme ce servitorii îi puseră apărătorile pentru 
șold și le legară și-l încălţară cu cizmele cu pinteni. Văzu că fiul 
său încă mai stătea acolo, privind cu ardoare spre poarta 
principală în timp ce aceasta se deschidea, scoțând la iveală 
oamenii disperaţi care încercau să se întoarcă înăuntru. 

— Du-te! răcni York spre el, făcându-l să tresară și să se pună 
în mișcare. 

York cobori de pe scaun printr-o mișcare bruscă, pe când 
vânătorii treceau în grabă pe lângă el. Il înșfăcă pe unul dintre ei 
apucându-l de veston, aproape doborându-l prin oprirea 
violentă. 

— Cine ne atacă? întrebă York. 

— N-am văzut niciun fel de culori, domnule. Cred că i-am auzit 
strigând „Percy”, însă veneau din toate direcţiile și eram... 

— Câţi erau? Unde-i Salisbury? strigă York, făcându-l pe om să 
se chircească de frică. 

— N-am văzut, domnule! Erau mulţi, însă copacii... Nu știu... 

Scoțând un mârâit, York îi făcu vânt cât colo. Oamenii lui se 
revărsau peste podul basculant în afara fortăreței precum 
semințele răspândite peste ogor, ferindu-se la o parte ca să 
permită tot mai multora să iasă la lumină. 

York se duse la ei imediat ce fu îmbrăcat în armură, trecând 
cu armăsarul prin mulţime și ținându-și coiful și spada cu o 
mână. În afara zidurilor, putea simţi vântul bătând peste câmpul 
defrișat, aducând cu el mirosul gheţurilor. Își trase coiful pe cap, 
legându-și cureaua de gât. Dădu din cap spre soldatul care se 
oferise să-și împreuneze mâinile, punându-și cizma metalică pe 
ele și încălecând dintr-o mișcare rapidă. Îl auzi înjurând când 
unul dintre pinteni îi tăie buricul degetului mare, însă York nu 
privi în jos. În loc de asta, ridică mâna și o cobori brusc. 

Comandanții răcniră ordinul de marș în vreme ce jumătate 
dintre ei erau încă în fortăreață. Sandal-ul nu fusese construit 
pentru ca mii de oameni să se bulucească la ieșire, însă York își 
închipuia cum Salisbury fusese doborât ca un urs de o haită de 
câini. Putea simţi fiecare clipă care trecea ca pe un junghi de 
frică și de furie și nu mai voia să aștepte. Işi conduse calul odată 
cu linia de luptă, scrutând arborii întunecaţi cu ceva apropiat de 


VP - 331 


teamă. Tresări la auzul unui corn răsunând pe undeva în acea 
umbră a desișurilor, un sunet slab și pricăjit, îndepărtat. 

— La mine! răcni York de-a lungul șirului. 

Își înfipse pintenii în burta calului și acesta porni la trap, cu 
hățurile ţinute ca niște drugi de fier lângă gâtul său. 

Oamenii-și grăbiră pasul, mergând repejor peste câmp 
împreună cu el, lăsând castelul și siguranţa în urma lor. 

e 

Salisbury ţipă de durere când ceva trecu zbârnâind pe 
dinaintea ochilor săi, lovindu-l în umăr și dispărând între tufișuri. 
Calul său se cabră pe picioarele din spate, lovind pe cineva de 
jos când îi apucară hăţurile. Pădurea se trezise la viaţă, plină de 
oameni alergând în tăcere din toate direcţiile. Salisbury se tot 
întorsese de nenumărate ori, mulţumind Domnului că își 
adusese spada și răsucind-o în cercuri largi, ceea ce ţinuse 
dușmanii la respect. Oamenii veniţi cu el luptau cu sălbăticie ca 
să rămână în viaţă, ei și contele. În acel moment, nu mai era 
sigur nici măcar pe unde se afla castelul Sandal, însă știa că 
trebuia să scape de-acolo, dacă voia să aibă vreo șansă. 

Nici nu intraseră bine în adâncul pădurii când începuse atacul. 
Salisbury încă nu avea idee dacă dușmanii îl așteptau sau 
căzuse într-o ambuscadă înainte ca ei să fie pregătiţi. Nimic din 
toate acestea nu mai conta dacă nu se putea întoarce, totuși 
șansele dispăreau văzând cu ochii, pe măsură ce soldaţii din 
jurul său erau doborâţi. Majoritatea celor din grupul de 
vânătoare purtau cămăși de zale, echipament atât de valoros 
încât nu putea fi lăsat în urmă cu niciun chip. Dar nu aveau 
scuturi și doar câteva spade, pumnale și toporiști, de ţinut la 
cingătoare. Cei care se repeziseră la ei din întunecimea 
copacilor roteau topoare de luptă și săbii lungi, purtau coifuri și 
cămăși de zale. 

Cei aflaţi la liziera pădurii, oamenii lui Salisbury rupseră 
rândurile și o luară la goană, blestemaţi de cei lăsați în urmă. 
Putea înţelege asta, Dumnezeu știa că putea înțelege. Oriunde 
se uita, oamenii se furișau spre el și braţul cu spada îi obosea 
tot mai mult. Păreau să se ridice dintre ferigile dese, cu feţele 
zgâriate și sfâșiate și mânjite cu verde, cu dinţii dezveliţi, 
înșfăcându-i pe oamenii lui și lovindu-i repetat, până când 
ajungeau să scoată clăbuci de sânge și cădeau. 


VP - 332 


Unul dintre vânătorii săi încercase să sune din corn și sunetul 
abia începuse, când o săgeată i se înfipsese în piept și el se 
prăbușise. Un altul înșfăcase cornul, încercând să fugă și să 
sune din corn în același timp. A fost oprit de un braț înzăuat, 
ținut ca o rangă, astfel că a căzut la pământ pe spate, aruncând 
cornul unui al treilea om. Acesta a suflat un sunet lung, dar apoi 
s-a pierdut cu firea, rupând-o la goană printre tufișurile dese, 
având soldaţii dușmani pe urmele sale. 

Salisbury privi în jur, cu groază în suflet și având senzaţia de 
neajutorare. Nu se mai terminau, iar oamenii săi erau omorâţi 
peste tot în jur. Dădu pinteni calului, iar acesta țâșni peste un 
tufiș, pufnind și icnind cu răsuflarea întretăiată. Contele văzu un 
om gonind între doi copaci și se lansă într-un salt măreț asupra 
lui. Ridică spada și simţi lama lovind înainte de a fi azvârlit de-a 
rostogolul pe spate. Calul său o luă la sănătoasa și Salisbury, 
neputincios, îl urmări cum se îndepărtează, cu scările 
bălăngănindu-se aprig. 

Un bărbos se lăsă pe el, apărut de nicăieri. Salisbury se zbătu, 
însă era mult prea vlăguit. Omul mârâia în galica scoțiană, 
ridicând toporul deasupra capului. 

— Pax! Răscumpărare! strigă Salisbury, văzând fiecare por și 
zgârietură de pe faţa sălbatică a omului. 

Spre ușurarea sa, atacatorul cobori de pe el și se trase 
îndărăt, răsuflând din greu și rezemându-se de mânerul lung al 
toporului, privindu-l. Când Salisbury se ridică în șezut și încercă 
să spună ceva, tânărul scoţian se întinse cu o iuțeală 
surprinzătoare și-l lovi, lăsându-l lat. 

(J 

York auzi calul înainte de a-l vedea. Propriul lui armăsar se 
opintea prin pădurea lipsită de cărărui, nevoit să stea departe 
de potecile lăsate de animalele rătăcitoare din necesitatea de a 
rămâne în rând cu oamenii săi. Își struni calul, însă zgomotul 
făcut de copite și vederea bidiviului lui Salisbury gonind 
nebunește, zdrelit de crengi și ghimpi, îl făcu să-i îngheţe inima- 
n piept. Animalul panicat nu văzu nicio cale de ieșire prin 
rândurile de oameni, iar aceștia-și ridicară scuturile spre el, 
forțându-l să se oprească, alunecând și rotindu-se pe loc, dând 
din copite. 

— Lăsaţi-l să treacă! le strigă York, înaintând. Nu pot fi 
departe de noi. 


VP - 333 


Putea vedea urmele lăsate de cal și încercă să se ia după ele, 
cu toate că făcuse atâtea ocoluri și se întorsese de atâtea ori 
încât era aproape imposibil. Percepu un zgomot înaintea lui și-și 
ridică braţul sus, drept, până-l văzură toți comandanții și 
repetară gestul, oprind în tăcere șirurile de oameni. 

Pădurea deveni neclintită, toate animalele și păsările fiind 
izgonite de mult de prezența lor. York își întinse gâtul încercând 
să-și dea seama de direcţia în care trebuia să meargă, apoi auzi 
larma unor oameni în marș, chemările și glasurile dușmanilor 
aflaţi în pădurea lui. Pe pământul său. Arătă spre sursa 
zgomotelor și oamenii săi se puseră din nou în mișcare, apoi 
văzură pădurea mișcându-se înaintea lor, un lanţ de soldaţi care 
părea că se întindea pe cât de departe vedeai cu ochii. Oamenii 
aflaţi cu el fură zăriți în același timp și un urlet de luptă se iscă 
în ambele tabere. York își ridică scutul și-și trase viziera, 
înălțând spada pentru prima lovitură. 

Oștile se ciocniră, însă nu era loc pentru manevre sau 
formaţiuni. În acea încleștare, fiecare moarte era o crimă 
nădușită și mormăită, fiind cu toţii suficient de aproape cât să 
respire același aer și să fie împroșcaţi de sângele celui doborât. 
York lovea, iar și iar, pe oricine la care putea ajunge, folosindu- 
se de înălţimea armăsarului său și de spada sa lungă pentru a 
obține efecte îngrozitoare. Totuși, în momentele dintre fiecare 
lovitură, putea vedea o armată întreagă de soldaţi venind din 
stânga și din dreapta. Era flancat de o forță mult mai vastă. Deși 
i se rupea sufletul pentru Salisbury, York nu avea de ales. 

— Retrageţi-vă în ordine! Staţi cu faţa la ei, dar ţineţi-vă 
spatele spre castel! 

Răcni ordinul din nou și-i auzi pe comandanții săi repetându-l 
strigat din toţi rărunchii, deja dând înapoi. Era o treabă dificilă și 
unii dintre ei erau doar flăcăi de prin Londra, instruiți la 
repezeală și copleșiți de violenţa confruntării. 

Soldaţii dușmani îi auziră ordinul și continuară înaintarea. 
York își încleștă fălcile când văzu că unii dintre ei purtau culorile 
albastru cu galben. Oamenii lui Percy, veniţi să se răzbune 
pentru toţi stăpânii pierduţi. Se retrase în cercuri, rotindu-și 
calul și mergând la trap vreo douăzeci de pași, înainte de a se 
întoarce din nou cu faţa spre cei care-i presau. Nu-și putea 
aminti cât se îndepărtase de castel, nu era deloc sigur. Fiecare 
pas era făcut din greu, cu oameni rotindu-și topoarele, 


VP - 334 


repezindu-se la ei cu răcnete, manevrând săbiile de parcă ar fi 
fost la secerat de orz. Soldaţii lui York cădeau și se ridicau în 
grabă pe când se retrăgeau, încercând să menţină un zid de 
scuturi, dar tot cu ochii la picioare, încercând să evite rădăcinile 
și tufele de măceș. Nu se puteau opri să nu se tot adune în 
centru, căutând sprijin în numărul lor, cu toate că asta făcea ca 
oamenii de pe flancuri să se rărească și să fie doborâţi. 

York dădu iarăși ocol în urmă și văzu o lumină înainte. Se rugă 
Domnului ca asta să nu fie doar o simplă spărtură în frunziș. Își 
făcu cruce și dădu ordinul dorit de toată lumea: 

— Acum! Fugiţi și regrupaţi-vă în câmp deschis! 

Oamenii săi o zbughiră în timp ce încă mai striga și trebui să o 
ia la galop ca să poată ajunge înaintea lor, calul său făcând 
salturi peste tufișuri și ieșind sub lumina soarelui de iarnă și în 
calea vântului. Nu greșise deloc. Castelul Sandal se ridica 
înaintea lor și erau mii de oameni grăbindu-se să se așeze în 
formaţie pe câmpul gol, gâfâind, cu mâinile pe genunchi și cu 
fețele furioase. 

Vântul proaspăt și spaţiul deschis le readuse încrederea, 
pregătiţi acum să-i întâlnească pe cei care-i îngroziseră în 
pădurea întunecată. Își ridicară armele și scoaseră un urlet 
impresionant și provocator când dintre copacii aflaţi chiar la 
capătul câmpului ieșiră la iveală soldaţii. 

Primii au fost întâmpinați cu zăngănitul unui șir de scuturi și 
cu săbii ascuţite, însă ieșeau tot mai mulţi, flancând chiar și 
rândurile masate, adunate înaintea Sandal-ului și continuând să 
se scurgă în jurul lor. York își întoarse calul pe loc, văzând 
războinicii scoțieni gonind peste câmp, ţinându-și săbiile jos 
când săreau, căzând peste scuturile și zalele oamenilor săi. li 
îngheţă inima când zări arcași mergând la trap pe flancuri, 
protejaţi de alţi câteva sute așezați cu săbii și scuturi lângă ei, 
astfel că nu puteau fi atinși. 

Săgețile începură să zboare o clipă mai târziu și bătălia se 
dezlănţui, când înainte, când dând înapoi în faţa castelului. 
Toate trupele lui York erau angajate, neavând nicio rezervă, 
niciun alt fel de a întrerupe puhoiul de soldaţi, care încă se 
revărsa dintre copaci în număr din ce în ce mai mare. Erau uciși 
sute de atacatori, însă mereu apăreau și mai mulţi care să-i 
hăcuiască rândurile, răcnind și îmbrâncind. Săgeţile zburau 
precum stolurile de păsări, doborând oameni sau obligându-i să- 


VP - 335 


și ridice  scuturile, fiind astfel vulnerabili la loviturile 
evisceratoare venite de jos. 

York era forțat să dea tot mai mult înapoi împreună cu 
oamenii săi, până când ajunse cu capul la cel de-al treilea rând, 
la nici cincizeci de metri distanţă de porţile Sandalului. Nu se 
putea retrage peste micul pod basculant. Tot așa cum le 
încetinise plecarea, intrarea îngustă ar ajunge să fie astupată cu 
cadavre dacă ar fi încercat să-și găsească siguranţa dincolo de 
ziduri. Inspiră adânc, închizând ochii și umplându-și pieptul cu 
aerul pe care-l cunoștea de o viaţă întreagă. Când deschise 
ochii, o văzu pe Margaret. 

Regina călărea o iapă de culoare castanie, cu câteva zeci de 
scoțieni bărboși drept gardă personală. Formau un pâlc chiar la 
capătul câmpului de luptă, abia ieșiți dintre copaci, iar ea se 
uita. York nu era la mai mult de trei sute de pași de ea și o văzu 
zâmbind. Credea că-l recunoaște pe Derry Brewer alături de ea 
și clătină din cap. 

York cercetă îndelung cu privirea câmpul de bătălie, căutând 
fie și cea mai mică speranţă. Lupta continua în jurul lui și fiecare 
clipă trecută îi aducea pe oamenii săi mai aproape de 
înfrângerea totală. Era finalul și-și plimbă limba prin gură, 
adunând atâta salivă cât să poată vorbi. Cu prudenţă, își băgă 
spada în teacă și-și ridică mâna dreaptă. 

— Pace! Mă dau prins! În numele lui York, puneţi săbiile jos! 

Trebui să repete strigând din răsputeri ca să poată fi auzit. 

Oamenii săi se holbau la el cu mirare, poate mai mult cu 
ușurare. Puteau vedea și ei felul în care decurgea bătălia. Cei 
din spate își lăsară armele jos, pe pământ, ridicându-și mâinile 
pentru a dovedi fapta. York auzea același ordin repetat și de 
cealaltă tabără. Zgomotele de luptă pieriră încet, pentru a le fi 
luat locul de urletele răniților și muribunzilor, dintr-odată 
ascuţite și șocante în tăcerea care se lăsase. 


33. 


Nu era un lucru ușor să dezarmezi o oștire. Oamenii care ani 
buni purtaseră săbii și topoare căpătaseră un soi de afecțiune 
pentru ele. Proprietarii lor șovăiau în a renunţa la ele, doar ca să 


VP - 336 


fie azvârlite într-un morman și să ruginească ori să fie date cine 
știe cărui prostănac și nevrednic de ele. Vântul bătea cu putere, 
făcându-i să tremure, acum că nădușeala luptei trecuse. 

Lordul Clifford luă cu el un grup de călăreți și merseră prin 
împrejurimile fortăreței Sandal, căutând oameni înarmaţi de-ai 
lui York ca nu care cumva să pregătească o ambuscadă. Pe 
câmpul înghețat, soldaţi din ambele tabere, doborâţi de efort, se 
inspectau, pe ei și echipamentul lor, căutându-se de răni. Mulţi 
dintre ei blestemau când găseau tăieturi sau chiar găuri făcute 
de săgeți, holbându-se la ele uimiţi și rupând fâșii din tunici 
pentru a le bandaja. 

Toţi oamenii lui York fură controlaţi să nu aibă pumnale. Când 
rămaseră fără arme, Somerset își trimise soldaţii înapoi pentru a 
le lua și cămășile de zale. Desigur, mormăiră și suduiră, dar 
știau că era mai bine să nu refuze. Mormanele de echipament 
creșteau sub copaci: coifuri și scuturi, cămăși de zale, armuri și 
topoare, azvârlite toate laolaltă. Morţii erau lăsaţi fără niciun 
lucru de valoare, fiind descălțaţi chiar și de cizme, aruncate într- 
un morman. După o vreme, toate cadavrele erau desculţe și 
înșirate pe pământul tare, cu mâinile încrucișate pe piept. 

Munca aceasta dură ore întregi și soarele coborâse dincolo de 
orizont la vremea când primilor supraviețuitori li se permise să 
plece. În grupuri de câte doisprezece, cei care puteau merge se 
îndreptară spre sud. Unii dintre ei purtau măști de sânge 
închegat ori aveau carnea sfâșiată și umflată. Alţii își apăsau 
mâna pe găurile supurânde ori își îngrijeau cioturile și se 
legănau pe unde se aflau, palizi și bolnavi de durere. Cei care nu 
puteau merge fură lăsaţi să moară în bătaia vântului aprig, cu 
privirile goale. 

Derry Brewer puse lucrurile la punct vorbind cu câţiva dintre 
comandanții lui York, pe când aceștia se pregăteau să plece. 
Mulţi dintre ei erau oameni sfârșiți, tremurând, care aveau să 
meargă pe jos tot drumul până acasă, furând sau flămânzind 
până când ajungeau departe de Sandal și de toate amintirile 
înfrângerii. Nu se îndoia că unii dintre supraviețuitori vor fi găsiţi 
morţi pe drum în luna următoare, în timp ce câţiva vor fi prinși 
furând mâncare și spânzurați. Derry pomeni în treacăt că cei 
puternici, fără nicio rană, s-ar putea să prefere să aștepte prin 
împrejurimile Sheffield-ului. Le spuse că ar putea avea șansa de 
a se alătura armatei reginei, venind spre sud. l-au râs în faţă, 


VP - 337 


însă era un drum lung spre casă și nu aveau de mâncare. Derry 
știa că unii dintre ei își vor aminti și vor aștepta. Nu-i plăcea să 
vadă oameni capabili irosindu-se, nu după ce armatele conduse 
de Hotare și Warwick rămăseseră încă nedescoperite. 

Soarele, ascuns după dealurile de la apus, colora în roșu 
cerul. Spada lui York îi fusese luată, dar i se lăsase armura. 
Rămas fără cal și cu mâinile legate strâns la spate, era păzit de 
doi soldaţi care îi îndepărtau pe toţi cei care se apropiaseră să-l 
scuipe sau să-i tragă vreo lovitură. Nu-i spuseră nimic și-l lăsară 
să aștepte, în vreme ce dușmanii săi curăţau terenul. 

Privi crepusculul auriu până începură să-l usture ochii. Peste 
tot în juru-i, ultimele rămășițe ale armatei sale se furișau pe 
drumul spre sud, o coloană imensă de siluete cocârjate, care-i 
aminteau de refugiații din Franţa, cu zece ani în urmă. Işi ţinu 
capul ridicat cu semeţie, alb la față și drept pe când oștenii 
treceau pe lângă el. Unii dintre ei mormăiau blesteme la adresa 
lui, în timp ce mulţi alţii bâiguiau câte-o scuză. Nu răspunse 
nimănui, întorcând spatele soarelui, cu fața spre regină și lorzii 
ei. 

Când câmpul de dinaintea Sandal-ului se goli aproape cu 
totul, Derry Brewer veni spre el la pas lejer. 

— E cineva care ar vrea să discute cu tine. Vino! 

ÎI luă pe York de braţ și-l trase peste câmp, spre regină. 

York se strâmbă la această atingere. 

— Sunt de sânge nobil, Brewer. Ai grijă! 

Derry chicoti. Îl trase pe York chiar până la marginea pădurii, 
unde o seamă de nobili și regina însăși se întoarseră să le 
privească sosirea. York își ridică fruntea, refuzând să fie dominat 
de ei. Ochii-i căzură asupra unui personaj legat cobză, 
îngenuncheat și clătinându-se pe pământ. York zâmbi ușurat la 
vederea lui Salisbury, în viaţă, cu toate că bătrânul era 
însângerat și avea ochii apatici. 

Derry îl duse pe duce direct lângă Salisbury, bătându-l pe 
umăr pentru a-i spune să îngenuncheze. Pentru o clipă, York 
rămase neclintit, dar putea simţi sfoara aspră de la încheieturile 
sale și-și dădu seama că nu avea de ales. 

Se lăsă în genunchi pe pământul mocirlos, apa rece 
pătrunzându-i în armură. Pe când se așeza, Margaret veni lângă 
el, cu capul înclinat, privindu-l cu o intensitate nefirească. 


VP - 338 


Somerset și Henry Percy erau lângă ea, arătând aproape la fel 
de zgâriat și de ud precum York însuși. 

— Să vă felicit, doamnă? zise York. Se pare că vă sunt 
prizonier. 

— Nu trebuie să-mi spui tu asta, spuse Margaret. 

Ochii ei scăpărau de răutate pentru cel care-l capturase pe 
soțul ei și-i dezmoștenise fiul. 

— Unde este regele, domnule? Asta-i tot ceea ce doresc să 
aud de la tine. 

— Departe... și la loc sigur, răspunse York. 

Chibzui o clipă. 

— Dacă aveţi intenţia de a cere răscumpărare pentru noi, 
poate că regele Henric ar putea fi preţul. 

Margaret închise ochii, cu o mână strânsă în pumn. 

— Nu, domnule York. Nu. Am tot vorbit și vorbit în acest an. 
Nu am de gând să cad la o altă înţelegere acum. S-a terminat. 
Dacă nu-mi spui unde-i ţinut soţul meu, nu-mi mai ești de niciun 
folos. 

Se întoarse spre Somerset, stând în armură, cu spada scoasă 
din teacă. 

— Taie-i capul lui Salisbury, domnule! Am să găsesc un loc 
unde să-l așez. 

York înmărmuri de uimire și furie. 

— Cum ar putea servi moartea lui cauzei tale? Nu te apropia 
de el, Somerset! 

Se întoarse disperat și văzu că Salisbury îl privea, tendoanele 
de pe gâtul său ițindu-se proeminent, ca niște sfori. Când 
privirile li se întâlniră, Salisbury dădu din umeri. Faţa-i era 
umflată și lovită. Contele privi în sus când Somerset trase spada 
și se așeză lângă el. 

— Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu! murmură 
Salisbury. 

Închise ochii și-și întinse gâtul înainte, tremurând. 

Somerset ridică spada cât putu de sus și apoi lovi cu toată 
puterea, tăind capul contelui, care căzu în mocirlă. Trupul i se 
prăbuși, căzând într-o parte, iar York icni de oroare și durere. 
Ridică privirea spre Margaret și-și văzu propria moarte, 
oglindindu-se în ochii ei. 

Un strigăt răsună în apropiere și nobilii din jurul reginei puseră 
mâinile pe spade, apoi le retraseră văzând că lordul Clifford se 


VP - 339 


întorcea călare. Baronul zâmbi dând cu ochii de trupul lui 
Salisbury și de York legat și în genunchi. Işi conduse calul la trap 
spre ei și descălecă, mergând câţiva pași să se poată uita de sus 
la York. 

— Mă bucur să te văd pus cu botul pe labe, zise Clifford. Și 
mulțumesc Domnului că m-am întors la timp. Am prins un tânăr 
pe lângă ziduri, cu vreo doi băieţi cu el. Zicea că-i fiul tău, 
înainte de a-l ucide. 

York se holbă când Clifford ridică mâna dreaptă, arătându-i un 
pumnal cu sânge proaspăt pe el. 

Plăcerea răutăcioasă afișată de Clifford părea să-i strice clipa 
lui Margaret. 

— Du-te înapoi la oamenii tăi! îi spuse ea tăios. 

Clifford părea rănit în amorul propriu, dar se supuse. 

Margaret clătină din cap, ostenită și sătula. 

— Ai provocat atâta durere, Richard, zise ea. Atât de mulţi taţi 
și fii au murit și asta numai pentru că nu l-ai acceptat pe Henric 
pe tron. 

— Era un loc prea bun pentru el, rosti York. Crezi că ai 
câștigat o victorie? 

Glasul îi devenea tot mai apăsat cu fiecare cuvânt spus. 
Moartea lui Salisbury și uciderea bietului Edmund îl năuciseră pe 
moment. Ceva din ura jalnică și abjectă a lui Clifford i-a 
deșteptat mândria precum un vin tare, făcându-i inima să bată 
cu putere. York își îndreptă spatele când ducele de Somerset 
veni lângă el. Putea simţi spada însângerată ridicată deasupra 
lui și văzu semnul din cap făcut de Margaret. 

— Tot ce-ai făcut n-a fost decât să le stârnești ura fiilor noștri! 
strigă York. Dumnezeu să-mi miluiască sufletul! 

Spada căzu și capul lui York se rostogoli. Margaret scoase un 
oftat lent și tremurat. 

— lată și sfârșitul, șopti ea. Oamenii de treabă au fost 
razbunați. 

Își ridică vocea spre lorzii din jurul ei. 

— Luaţi capetele și înfigeţi-le în sulițe pe zidurile din York. 
Privi cu o satisfacţie bolnavă cum cele două capete sinistre fură 
adunate laolaltă, picurând sânge pe braţul celui care le ţinea. 
Margaret se duse foarte aproape, întinzând mâna spre a atinge 
trăsăturile moarte ale lui York. Mâna-i tremura ca lovită de 
boală. 


VP - 340 


— Faceţi o coroană de hârtie pentru ăsta, el, care poftea să 
poarte coroana adevărată. Lăsaţi-i pe oamenii din York să vadă 
care este preţul ambițiilor sale. 

Soldatul se înclină, ducând cele două capete. 

Contele Percy se apropie de Margaret, alb la față din cauza 
celor văzute. 

— Ce urmează acum, doamnă? 

— Acum? spuse ea întorcându-se spre el. Acum mergem la 
Londra, să-mi recuperez soţul. 


VP - 341 


EPILOG 


Eduard de Hotare cugeta amar. Armura-i era împroșcată cu 
sânge și noroi uscat și era istovit, cu toate că braţele sale 
dureroase se simțeau bine folosite. Se lăsa bezna și putea auzi 
urletele răniților peste tot pe câmpul întunecat, reduși la tăcere 
când erau găsiţi și le era tăiat gâtul. Oamenii lui tropăiau în 
șiruri și rânduri, armurile și cămășile de zale zornăind. Nu 
răsunau strigăte victorioase, nici râsete. Starea de spirit sumbră 
a contelui îi molipsise pe toţi. Tăceau când treceau pe lângă 
locul unde se odihnea pe un copac doborât, privind în depărtare, 
cu spada lungă pe genunchi. 

Tatăl său și Edmund erau morţi, seceraţi de câini și de 
neisprăviți. Veștile fuseseră aduse de mai mulţi călăreţi, cu doar 
câteva zile mai înainte, când oștirea galeză se apropiase 
suficient cât să atace. Hotare se pierduse atunci cu firea, o 
vreme. Își amintea cum le poruncise oamenilor săi să formeze 
coloane. Își amintea și felul în care-l priveau, îngroziţi. 
Înfruntaseră patru mii de soldaţi, cu cei mai buni arcași din 
lume, însă, chiar și așa, le ordonase asta. Rezultatul se afla 
peste tot în jurul său, un câmp de cadavre, duhnind în mocirlă. 
Le irosise viaţa într-un acces de furie. Lovise fără încetare, până 
când tăișul spadei sale se tocise și tot continua să zdrobească și 
să spulbere cu fiecare lovitură. Când furia i se domolise, bătălia 
era câștigată, ultimii dintre dușmani fugind de uriașul în armură, 
care plângea, măturându-i ca pe frunze. 

Nu știa câți dintre oamenii lui zăceau printre morți. Nu-i păsa 
nici dacă i-ar fi pierdut pe toţi. Owen Tudor fusese ucis, armata 
lui de galezi, măcelărită, fiii lui nevoiţi s-o ia la sănătoasa. 
Aleseseră să-l înfrunte și pierduseră. Asta era tot ceea ce conta. 

Eduard se ridică în picioare, simțind zeci de junghiuri și de 
vânătăi pe care nu le observase până atunci. Sângele i se 
scurgea dintre platoșele laterale și făcu o grimasă când apăsă 
locul și coastele se mișcară nefiresc. Noaptea va fi lungă și se 
întoarse cu faţa către cerul întunecat, tânjind să simtă din nou 
lumina soarelui. Trăia, se gândi cu uimire. Patimile sumbre îl 


VP - 342 


devoraseră, golindu-l până nu mai rămăsese nimic. Plătise 
prețul de sânge pentru tatăl lui. 

Trase adânc aer în piept, amintindu-și ciudata viziune pe care 
o avusese în dimineaţa de dinaintea bătăliei. Privise răsăritul 
soarelui, cu toate că nu mai era nicio bucurie în asta. Pe când se 
itea pe după orizont, apăruseră alţi doi sori, câte unul de fiecare 
parte, ca niște ochi strălucitori din aur, care aruncau umbre 
ciudate și oribile peste oamenii aflați în așteptare. Oamenii săi 
arătau într-acolo și icneau, temători. Bezna încă se mai cuibărea 
înăuntrul său. Privise atât de mult, încât ajunsese să creadă că 
va orbi, simțind căldura pe faţa sa dezgolită. 

Nu știa dacă acea viziune nu fusese cumva ultima 
binecuvântare pentru el, dată de tatăl său. Eduard parcă 
renăscuse sub lumina acelui ciudat triumvirat. Acum era ca nou. 
Avea optsprezece ani. Era Ducele de York. Era moștenitorul 
tronului. 


VP - 343 


NOTĂ ISTORICĂ 


Partea Întâi: 1454-1455 


Ambuscada celor aproximativ șapte sute de oameni și 
servitori ai lui Percy asupra nuntașilor lui Neville a avut loc ceva 
mai devreme decât am scris eu aici, în august 1453 - cam în 
același timp când regele Henric al VI-lea a alunecat în starea sa 
de inconștienţă. A fost un eveniment crucial în anii de lupte fără 
importanță între familii, pe când se străduiau să pună nordul 
sub controlul lor și să-și mărească domeniile. 

Acel atac organizat de Thomas Percy, baronul Egremont, a 
fost una dintre acţiunile cele mai brutale în acel război privat, 
stârnit de căsătoria fiului lui Salisbury cu nepoata lui Ralph 
Cromwell, o uniune care a pus moșiile revendicate de către 
familia Percy în mâinile lui Neville. 

„Bătălia de la Heworth Moor” a ratat obiectivul său principal, 
uciderea lui Richard Neville, contele de Salisbury. Nu am mai 
inclus aici zecile de lupte nesemnificative, însă vrajba a jucat un 
rol aparte în decizia asupra locului unde se vor afla familiile 
Neville și Percy în prima bătălie de la St Albans, în 1455, precum 
și rezultatul acesteia. 

Din teama de a nu include prea multe personaje principale, 
am micșorat rolul lui Exeter în nord, un aliat puternic și violent 
al familiei Percy, cu toate că era căsătorit cu fiica mai mare a lui 
York. Acesta a fost cu adevărat un război civil, cu famili 
sfărâmate între cele două tabere. Unul dintre primele acte ale 
lui York în calitate de Protector a fost să-l închidă pe ginerele 
său, Exeter, la castelul Pontefract, dându-i cheile lui Salisbury. 
Când regele Henric și-a revenit în 1455, Exeter a fost eliberat 
din Pontefract. Somerset a fost și el eliberat din Turn și a revenit 
rapid lângă rege, în calitatea de șef al consilierilor acestuia. 

e 

Nu există niciun document despre cei prezenţi la nașterea lui 
Eduard de Lancaster, singurul fiu al lui Margaret și al regelui 
Henric. Însă, până nu demult era o practică destul de comună să 
ai numeroși martori la nașterile regale. Spre exemplu, fiul 
reginei Victoria, Albert, s-a născut în prezenţa arhiepiscopului de 


VP - 344 


Canterbury, doi duci și alţi șapte lorzi. În cazul lui Eduard de 
Lancaster (numit, uneori, și Eduard de Westminster, unde s-a 
născut) au existat într-adevăr zvonuri că Somerset ar fi fost tatăl 
său, cu toate că era mai mult decât plauzibil ca aceasta să nu fi 
fost decât o calomnie răspândită de susținătorii yorkiști. Există 
puţine dubii că Somerset și York s-ar fi urât cu o intensitate 
amară. 
e 

Când Henric al Vl-lea și-a revenit din stupoare, în ziua de 
Crăciun a anului 1454, el fusese într-o stare de semiconștienţă 
pentru aproape optsprezece luni. Nu-și amintea nimic din cele 
petrecute în acel timp, cu toate că nu se aflase în comă, ci mai 
mult într-un vis disociativ, o stare apatică. Nu-și amintea să-i fi 
fost arătat fiul său, Eduard, prinţul de Wales. Deși, teoretic, 
fusese treaz și prezent pentru sărutul de recunoaștere a 
loialității dat de noul arhiepiscop de Canterbury, nu-și amintea 
nici de asta. 

În realitate, au trecut alte două luni din 1455 înainte ca regele 
Henric să se simtă suficient de bine ca să călătorească la 
Londra. Acolo, i-a eliberat din funcţii pe York și pe Salisbury și a 
început să se ocupe de recâștigarea autorităţii asupra ţării 
printr-o masivă Procedură Juridică la nord de Londra. A fost o 
perioadă unică de vitalitate pentru rege, complet diferit de 
personalitatea sa înainte de prăbușire. York și Salisbury s-au 
deplasat la castelul Ludlow. 

York domnise cu cumpătare și eleganţă pentru acea perioadă 
în calitatea sa de Protector și Apărător al Regatului. Cu toate că 
nu și-a favorizat aliaţii din clanul Neville, a limitat mărimea 
Casei Regale, reducând numărul mare de servitori, cavaleri și 
chiar și de cai, tăindu-i de la cheltuieli. Este adevărat că l-a 
confirmat pe Eduard de Lancaster ca moștenitor regal, poate 
pentru că simpatiile populare erau încă de partea regelui 
bolnav. Poate că în secolul douăzeci și unu este puţin cam dificil 
să înţelegem nivelul loialității incredibile față de regele Henric, 
inspirată, pur și simplu, de genealogia sa și de prestaţia sa. Un 
rege era uns al Domnului, având dreptul divin de a domni 
asupra celor mai prejos decât el. Să ataci asta ar fi fost de-a 
dreptul blasfemie și o cale pe care trebuia, într-adevăr, să 
pășești în vârful picioarelor. 


VP - 345 


Notă asupra titlurilor: deși este adevărat că formula 
„Maiestatea Voastră” nu era termenul comun pentru regalitate 
în timpul domniei regelui Henric al Vl-lea și că acela de 
„Inălţimea Voastră” sau „Alteța Voastră” ar fi fost mai uzitate, 
era folosită, așa cum se subliniază în scrisoarea lui York, din mai 
1455, unde se plângea regelui de zvonurile răspândite de către 
dușmanii lui cu privire la „loialitatea, legământul de credință și 
devoţiunea” sa, „sub aripa Majestății Voastre Regale”. 

e 

Notă asupra Contelui de Warwick, cunoscut ulterior drept 
„Făcătorul de regi”: nu se ştie nimic despre copilăria lui sau 
despre felul cum arăta. Mai tânărul Richard Neville a reușit o 
căsătorie extraordinar de norocoasă, însurându-se cu Anne 
Beauchamp, fiica contelui de Warwick. Când contele a murit, fiul 
său, Henry, a devenit conte, apoi a murit la vârsta de numai 
douăzeci și trei de ani, lăsând în urmă o fiică de trei ani, care a 
decedat și ea. 

Drepturile asupra titlului au trecut apoi la Anne și soţului ei, 
Richard Neville. La vârsta de aproape douăzeci și unu de ani a 
devenit conte de Warwick, Newburgh și Aumarle, baron de 
Elmley și Hanslape, lord de Glamorgab și Morgannoc. Noile sale 
proprietăți erau acestea: pământ în South Wales și 
Herefordshire, inclusiv castele din Cardiff, Neath, Caerphilly, 
Llantrussant, Seyntweonard, Ewyas Lacy, Castle-Dinas, Snochill, 
Whitchurch și Maud's Castle. Numai Caerphilly era o fortăreață 
capabilă să reziste unui asalt purtat de zece mii de oameni. In 
Gloucestershire, alte șapte conace bogate. În Worchestershire, 
trei conace mari, castelul din Elmley și alte douăzeci și patru de 
conace. In Warwickshire, în afară de castelul incredibil și orașul 
însuși, alte nouă conace, inclusiv Tamworth. În Oxfordshire, cinci 
conace precum și moșii în Kent, Hampshire, Sussex, Essex, 
Hertforshire, Suffolk, Norfolk, Berkshire, Wiltshire, Somerset, 
Devon, Cornwall, Northampton, Stafford, Cambridge, Rutland și 
Nottingham - și alte patruzeci și opt de conace în total. În nordul 
îndepărtat, o singură proprietate: Bernard's Castle on the Tees. 
Așadar: douăsprezece castele importante, o sută patruzeci de 
conace, de la frontiera cu Scoţia până-n Devon, făcând mariajul 
său cu Anne Beauchamp unul dintre cele mai satisfăcătoare din 
punct de vedere material din întreaga istorie engleză. Poate că 
nu este surprinzător că, prin testament, tatăl său i-a lăsat numai 


VP - 346 


două farfurii întinse, alte douăsprezece mai mici, un urcior și un 
lighean din argint, un pat și patru cai nedresaţi. 
e 

Bătălia de la St Albans, din 1455, a fost precedată de un 
număr de scrisori trimise regelui de către Richard de York, cel 
puțin două dintre ele fiind primite pe drum. Cu toate că York n-a 
îndrăznit să pomenească numele reginei Margaret, el l-a 
implorat să reziste influenței maligne a „trădătorilor din preajma 
regelui” - oameni precum ducele de Somerset. York era convins 
că regele Henric era înconjurat de cei animați de intenții rele. Și- 
a prezentat din nou legământul său de loialitate, însă fără niciun 
rezultat. 

Împreună cu forţele lui Salisbury și Warwick, aproximativ trei 
mii de soldaţi își așezaseră tabăra pe Key Field, la est de St 
Albans, pentru a-l aștepta pe rege. Trupele lui Henric au sosit în 
jurul orei nouă sau zece dimineaţa și au traversat râul Halywell 
pentru a urca dealul spre piaţa deschisă. S-a făcut un schimb de 
mesageri și Henric a refuzat toate cererile lui York. Nu se știe cu 
certitudine când a început lupta, dar forțele regale au avut în 
mod clar vreme suficientă să blocheze toate cele trei drumuri 
dinspre est. 

Există multe exemple în istorie când două forţe aflate faţă-n 
față vor interacţiona și începe un conflict sângeros, indiferent de 
dorinţa conducătorilor lor. În schimb, Salisbury s-ar putea să fi 
dat el ordinul. El, cel puţin, avea o dorință foarte clară pentru un 
conflict, atât cu Henry Percy, conte de Northumberland, cât și cu 
Thomas, baronul de Egremont, ambii aflați, în sfârșit, la o 
aruncătură de băț. Pentru Salisbury, venise momentul să 
riposteze pentru atacul asupra nuntașilor fiului său și să 
lichideze vechile socoteli. 

Tânărul conte de Warwick, în vârstă de douăzeci și șase de 
ani, a fost cel care a trecut prin grădinile din spate cu o mică 
trupă și au urcat dealul în fugă, până la locul pieţei. Arcașii lui 
Warwick au tras la distanță, de-a lungul străzii St Peter și atât 
regele Henric, cât și ducele de Buckingham au fost loviți încă din 
primele momente. Este adevărat că Buckingham a fost nimerit 
în obraz, dar a supraviețuit. 

Odată cu străpungerea făcută de Warwick, impasul de la 
baricade se sfârșise. York și Salisbury au pătruns repede în oraș, 
imediat ce apărătorii baricadelor le-au abandonat spre a-l apăra 


VP - 347 


pe rege. Într-un timp foarte scurt, piaţa și drumurile din jur erau 
ticsite cu peste cinci mii de oameni aflaţi în luptă, zdrobiţi și 
cuprinși de panică. Descrierea scenei de către abatele 
Whethamstede, scrisă după luptă, este deosebit de vie: „... un 
bărbat cu creierul scos afară, un altul cu brațul retezat, un al 
treilea cu gâtul tăiat, un al patrulea cu pieptul străpuns și peste 
tot locul din jur este plin de cadavrele celor măcelăriți”. 

York însuși a dat ordinul ca regele rănit să fie dus la abație. 
Bătălia s-ar fi terminat dacă actanțţii cei mai importanţi ar fi fost 
Lancaster și York. Desfășurarea exactă a evenimentelor până în 
acel punct este necunoscută. Am urmat ceea ce-am considerat 
eu că a fost scenariul cel mai plauzibil, acela că odată ce regele 
a fost dus la abație, motivul real al bătăliei a fost atins: moartea 
lui Somerset și a contelui Percy. 

Este adevărat că Somerset a murit sub tăblia hanului Castelul, 
îndeplinindu-se o profeție făcută cu ani înainte, cum că „va muri 
sub castel”. Ani la rând, nu trecuse pe la castelul Windsor, 
pentru a evita îndeplinirea profeţiei. O relatare despre bătălie 
spune că Somerset a ieșit din hanul Castelul și-a ucis patru 
oameni cu un topor de luptă, înainte de a fi doborât. Ca o 
adnotaţie, contele de Whiltshire, trezorierul lui Henric, a decis 
să-și găsească scăparea din capcană aruncându-și armura, 
îndreptându-se spre abație și deghizându-se în călugăr. N-am 
putut rezista să nu-i ofer acest episod lui Derry Brewer. 

e 

Procesiunea prin Londra, unde York a mers la braţ cu regina 
Margaret, în urma regelui, și dându-i lui Henric coroana la 
Catedrala St Paul, este o combinaţie a două evenimente reale. 
Istoricește vorbind, prima procesiune a avut loc la numai câteva 
zile după bătălia de la St Albans, în 1455, și a constat în 
traversarea călare a Londrei de către Henric, cu York de-a 
dreapta sa și Salisbury la stânga, iar Warwick în faţă, ducând 
spada regelui. Această procesiune „veselă” s-a terminat la 
Catedrala St Paul, unde regele, în aparenţă, a insistat să-i fie 
dată coroana de către York. Presupunând că înțelegea cele ce se 
petreceau, umilinţa trebuie să fi fost deosebit de dureroasă 
pentru Henric. Cea de-a doua procesiune s-a petrecut mai 
târziu, când York a mers braţ la braţ prin Londra cu regina 
Margaret, ca o expunere publică a rănilor vindecate. Adevărul 
trist este că regele era doar o marionetă a lui York în acel 


VP - 348 


moment. Lorzii săi cei mai puternici fuseseră uciși la St Albans și 
vor trece încă patru ani până când Casa de Lancaster va ajunge 
din nou în posibilitatea de a riposta. 


Partea a doua: 1459-1461 


Anii lipsă din acest roman nu au fost în întregime feriți de 
incidente. Regele Henric a suferit încă o cădere, împreună cu 
dobândirea unei fobii la vederea sângelui, care n-avea să-l mai 
părăsească niciodată. York a fost desemnat ca Protector pentru 
a doua oară - și tot pentru a doua oară regele a revenit la 
Londra și l-a destituit din acest post. Repetarea nu oferă povești 
prea bune, cu toate că, adevărul este că diferenţa a fost că 
Henric nu era în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Cu toate 
că York a fost demis, i s-a permis să aibă diferite roluri în 
guvernare și autoritate. La un moment dat, York a fost trimis în 
nord să trateze cu scoţienii răsculați în sprijinirea lui, ca rege de 
drept! Doar prezenţa lui a fost suficientă ca să pună capăt 
răzmeriţei, după cum se poate imagina. 

Regele Henric și-a petrecut mare parte din acești ani fie 
dormind, fie rugându-se, iar starea sănătăţii sale era mereu 
proastă. Lui Margaret i-a revenit sarcina de a face față 
amenințării la care era supusă familia sa și în această perioadă 
a devenit cunoscută drept maestră a manipulărilor, o acuzaţie și 
viziune istorică pe care am considerat-o întotdeauna nemiloasă. 
Este adevărat că l-a dus pe soțul ei la Kenilworth și a pus să fie 
întărită apărarea castelului cu douăzeci și șase de tunuri 
serpentine și o culevrină?. Aceste arme (extrem de imprecise) 
aveau o bătaie de aproximativ un kilometru șase sute de metri, 
însă efectele lor erau devastatoare la o distanţă de patru sute 
de metri, făcând castelul să fie inexpugnabil la acea vreme. 
Totuși, ce altceva să fi putut face Margaret decât să lupte 
pentru protejarea soțului și a fiului său? 

e 

Estimările numărului de oameni recrutaţi de regina Margaret 
ca „Bravi ai Reginei” variază. Armata de la Blore Heath avea 
efective între șase și douăsprezece mii. Un număr similar de 
oameni trecuţi pe răboj erau de acord să lupte pentru regele 
15 (înv.) Tun de tip vechi, cu ţeava foarte lungă - din Ib. fr. couleuvrine (n.tr.). 

VP - 349 


Henric, dacă acesta era ameninţat. Singura problemă era deci 
să apară o primejdie. Actul Privării de Drepturile Civile, folosit 
pentru a le forța mâna lui York și Salisbury, a fost utilizat pentru 
acest scop, un mecanism incredibil de puternic și rareori folosit 
în legea engleză, care putea duce la sfârșitul unei case nobiliare 
și să anuleze toate protecțiile și titlurile. Consiliul format din 
oamenii de încredere ai lui Margaret îl includea și pe Sir John 
Fortescue, judecătorul cel mai important din Anglia. A fost vital 
în crearea Actului. Doar posibilitatea ca un asemenea mecanism 
legal să ajungă să fie folosit a fost suficientă pentru a-i aduce pe 
York, Salisbury și Warwick înapoi pe câmpul de luptă, așa cum 
dorea Margaret. 
e 

Notă despre Blore Heath: descrisă uneori drept adevărata 
bătălie de începere a Războiului celor Două Roze, Bravii Reginei 
au fost înfrânți prin folosirea mult mai eficientă de către 
Salisbury a tacticilor și a terenului. Iscoadele sale au dibuit 
ambuscada lordului Audley, astfel că s-a oprit și și-a asigurat 
flancul drept cu ajutorul unei tabere circulare apărate de căruţe. 
Râul Hempmill Brook curgea între ei și Salisbury a înscenat o 
falsă retragere, pentru a-i momi pe călăreţii Bravilor Reginei să 
înainteze, apoi a atacat, ucigând sute dintre ei. Baronul Audley a 
condus contraatacul, doar pentru a sfârși omorât în luptă. Se 
spune că trei mii de oameni ai Casei Lancaster și-au pierdut 
viaţa, față de vreo mie dintre ai lui Salisbury, deși să 
supraviețuiești unei astfel de armate nu era în niciun caz o 
distracţie. Salisbury și-a continuat marșul spre sud, spre Ludlow, 
dar a plătit un călugăr local să tragă toată noaptea cu un tun 
asupra câmpului, ca să inducă în eroare potenţialele întăriri 
lancasteriene. Există o legendă potrivit căreia regina Margaret 
ar fi urmărit bătălia și nu există niciun motiv real de îndoială, 
mai ales că include și detaliul interesant, referitor la faptul că a 
pus un fierar să-i potcovească invers toţi caii, pentru a-i deruta 
pe posibilii urmăritori. Bravii Reginei erau prima armată loială ei, 
în fond și la urma urmei. Avea sens să-i vadă intrând în acţiune 
împotriva dușmanilor ei. 

e 

Notă despre Eduard, conte de Hotare: în vremurile moderne, 
înălţimea de 1,93 metri nu este ieșită din comun și exemple pot 
fi găsite în adunările de sute de oameni și mai mari. Înălţimea 


VP - 350 


medie a bărbatului modern (inexplicabil de mică, în opinia mea) 
este în jur de un metru șaptezeci și doi. Pentru secolul al XV-lea, 
când, după cum se crede, înălțimea medie pentru bărbaţi se 
situa între un metru șaizeci și un metru șaptezeci, contele de 
Hotare, în vârstă de optsprezece ani, ar fi fost ca un Goliat pe 
câmpul de luptă. Echivalentul său astăzi ar fi un războinic în 
armură cu înălțimea de 2,05-2,10 metri (apropo, aceasta era 
înălţimea lui Michael Crichton), și totuși un om care ar putea 
lupta și să se miște cu mare viteză și forță. Efectul unui astfel de 
războinic într-o luptă corp la corp aproape că nici nu poate fi 
estimat. 

Este socialmente interesant de observat că regimul alimentar 
este un factor important pentru înălțime. Nobilimea medievală 
consuma pește și carne mai adesea decât oamenii de rând. Ca 
grup distinct, erau mai înalţi decât cei din alte clase sociale din 
țară, un avantaj în forță și putere, amplificat prin antrenamentul 
constant, încă de timpuriu. 

e 

Eduard de Hotare s-a reîntors în Anglia din Calais, împreună 
cu Warwick, pe la sfârșitul verii anului 1459, răspunzând 
amenințării reprezentate de Actul Privării de Drepturile Civile, 
mărșăluind rapid pentru a se întâlni cu forțele lui York și 
Salisbury. Se vor întoarce în dezastrul total de la Ludlow, cu 
toate speranțele spulberate și toţi oamenii importanţi nevoiţi să 
fugă. Este adevărat că numitul căpitan Andrew Trollope a 
refuzat să lupte împotriva unei armate conduse de rege. 
Dezertarea sa, împreună cu șase sute de oameni ai garnizoanei 
din Calais, a fost punctul de cotitură al bătăliei și cauza 
înfrângerii lui York. Ulterior, Trollope a fost înnobilat pentru 
serviciul său. 

După dezertare, „bătălia” de la Podul Ludford a devenit, 
practic, una fără vărsare de sânge. Armata regelui înconjurase o 
forță mult mai mică și abia dacă s-au încăierat cu apărătorii. 
York, Salisbury și Hotare au luat decizia nemaivăzută de a pleca. 
Poate că merită comentat faptul că ideea de a-i măcelări pe 
soția lui York și copiii săi nu părea prea plauzibilă. York a plecat 
în Irlanda, iar Salisbury, Warwick și Hotare au scăpat întorcându- 
se la Calais, unde au sosit în noiembrie 1459. După toate 
regulile, a fost un dezastru total și asta ar fi trebuit să însemne 


VP - 351 


și sfârșitul luptei lor. Astfel, aceasta trebuie considerată drept o 
dovadă a energiei și abilităţilor lor că nu s-a întâmplat așa. 
e 

Când te documentezi pentru o operă de ficțiune istorică, una 
dintre bucuriile întâlnite apare atunci când dai peste scene care 
sunt pur și simplu minunate - mai ales când acestea nu sunt 
prea bine cunoscute. Într-o acțiune care ar fi înfrumusețat orice 
episod din Hornblower®, Warwick a furat o flotă regală ancorată 
pe țărmul Kent-ului, legând navele împreună și ducându-le 
înapoi în Franţa, în ianuarie 1460. 

În ziua de 2 iulie, el s-a folosit de acea flotă pentru a debarca 
o armată întreagă pe ţărmul englez, la Sandwich. Împreună cu 
tatăl său și Eduard de Hotare au mărșăluit o sută doisprezece 
kilometri prin Kent, atrăgând din mers în jur de zece mii de 
oameni din comitat. Unii dintre ei în mod sigur mai străbătuseră 
acest drum împreună cu Jack Cade. 

Este o chestiune certificată istoric că lordul Scales a 
comandat garnizoana regală din Turn și că atât tunurile, cât și 
nafta au fost folosite împotriva mulţimii de londonezi când 
aceștia s-au răsculat. Un depozit regal de arme, aflat pe malul 
celălalt al râului, a fost jefuit și au fost aduse tunuri pentru 
spargerea zidurilor exterioare ale Turnului, acestea fiind 
dărâmate. Este adevărat că Scales a reușit să baricadeze zidul 
spart și a supraviețuit destul cât să se poată preda. A fost apoi 
ucis în timp ce se afla după gratii. 

Lăsând o mică trupă în Londra, sub comanda lui Salisbury, 
Warwick și Hotare s-au grăbit spre nord. Viteza lor a meritat, 
pentru că l-au interceptat pe regele Henric, având numai cinci 
mii de oameni cu el, înainte ca grosul trupelor regale să poată 
întări poziția monarhului. Atacul a fost favorizat și de trădarea 
surprinzătoare a baronului Grey de Ruthin. Acesta a schimbat 
taberele într-un moment vital, abandonându-l pe regele Henric 
și sprijinindu-i pe Warwick și Hotare în schimbul promisiunii că 
va fi desemnat Trezorier Regal. 

La numai opt zile și două sute patruzeci și unu de kilometri 
străbătuţi după debarcarea în Kent, Henric a fost capturat și 


16 Hornblower este titlul generic pentru un serial britanic de televiziune de ficțiune 
istorică, având la bază cele zece romane cu același titlu, scrise de C.S. Forester, 
personajul principal fiind Horatio Hornblower, ofiter din Marina Regală britanică în 
timpul Revoluţiei Franceze și războaielor napoleoniene (n.tr.). 


VP - 352 


Margaret, nevoită să fugă în Țara Galilor, împreună cu fiul ei, 
Eduard de Lancaster. A fost o etalare extraordinară de tactici, 
arme și rezistenţă. Este adevărat că Warwick și Hotare l-au găsit 
pe Henric singur în cortul său. 

e 

A fost interesant să-l includ și pe Owen Tudor în această 
poveste, mai mult pentru descendenții săi faimoși. S-a căsătorit 
cu Catherine de Valois, văduva regelui Henric al V-lea. Cei doi fii 
ai săi, Jasper și Edmund, și-au jucat și ei rolurile în Războiul celor 
Două Roze și în perioada Tudor de după acesta. 

Este adevărat că regele lacob al II-lea al Scoției a murit în 
august 1460, când un tun a explodat în timpul unui asediu. Fiul 
său avea zece ani și regina Mary de Guelders a trebuit să o 
primească pe Margaret și să negocieze cu ea fără el, ea fiind 
recent îndoliată. Margaret a obţinut sprijinul ei, poate și pentru 
că a avut de-a face cu o regină străină care suferise o mare 
pierdere. 

Numărul exact de scoțieni care s-au reîntors în sud nu este 
cunoscut, cu toate că trebuie să fi fost cu miile ca să merite 
făcut tot ce-au făcut. Ințelegerea a fost ca prinţul Eduard să se 
căsătorească cu prințesa Scoției, iar Berwick-upon-Tweed să fie 
predat ca formă de plată. Margaret avea armata ei și în acea 
iarnă, în preajma orașului York, s-a adunat o forță imensă. Este 
adevărat că lunile reci făceau, de obicei, ca bătăliile să nu fie 
posibile. Numai circumstanţele excepţionale ale capturării lui 
Henric ar fi putut aduna atâţia oameni pe câmp la sfârșitul 
anului. 

e 

Pe la finele lui decembrie 1460, York și Salisbury au 
descoperit că erau depășiți numeric atunci când au ajuns în raza 
de acţiune a trupelor lancasteriene. Cele mai bune estimări sunt 
că aveau în jur de 8 000 de oameni, în comparaţie cu cei 16-18 
000 de sub comanda lui Somerset, Northumberland și Clifford. 
Aceștia trei și-au pierdut taţii la St Albans. 

York şi Salisbury s-au adăpostit în castelul Sandal în 
așteptarea întăririlor, înghesuindu-și oamenii în mica fortăreață. 
Motivul pentru care au pornit la drum nu este cunoscut. Ținând 
cont de dimensiunile modeste ale Sandal-ului, poate că au 
făcut-o pentru că rămăseseră fără mâncare, sau pentru că au 
fost atrași de vederea unei armate mici și apoi atrași într-o 


VP - 353 


ambuscadă. Oricum s-a întâmplat, au plecat din castel și au fost 
înfrânți în ziua de 30 decembrie 1460. York a fost omorât în 
bătălie. Salisbury a fost capturat și decapitat, iar fiul lui York, 
Edmund, a fost ucis de lordul Clifford, pe când încerca să fugă 
de pe câmpul defrișat. 

Nimeni nu știe dacă Margaret a fost cu adevărat prezentă la 
bătălia de la Wakefield, însă există ceva foarte personal în 
legătură cu capul lui York, împodobit cu o coroană de hârtie. 
Shakespeare a preferat să o aducă la bătălie în Henric al V/-lea, 
Partea a 3-a. 

Margaret de Anjou a obţinut răzbunarea dorită. A supravieţuit, 
în pofida tuturor sorților potrivnici, ca să-și vadă doi dintre cei 
mai puternici dușmani ai săi înfrânți și decapitaţi. Totuși, am fost 
impresionat de tragedia lui York. Pentru ambițiile lui York, regele 
Henric era cu totul neajutorat și ţinut la mâna lui timp de luni 
bune, adăpostit la Fulham Palace, reședința episcopului Londrei. 
Nu vom afla niciodată motivele ascunse ale lui York, dar este 
cert că nu l-a făcut pe Henric să dispară din cadru, cu toate că, 
procedând astfel, York ar fi dobândit coroana. Era un om 
complex și nu neapărat un ticălos. Cred că nici York, nici Casa 
de Lancaster, în mod deosebit, nu-și doreau conflictul. Ambele 
Case au fost împinse la război, fiecare de frica celeilalte. 

Odată cu moartea lui York și a lui Salisbury la castelul Sandal, 
se pare că Margaret a învins. Totuși, în cele din urmă, ceea ce-a 
reușit cu adevărat a fost să-i aţâţe pe fiii lor. 

Fenomenul la care a asistat Eduard de Hotare, devenit apoi 
ducele de York și moștenitor al tronului, în februarie 1461, este 
cunoscut drept „parhelie”!”. Presupune reflexia soarelui, astfel 
că se pare că sunt trei sori care răsar. Aceștia mai sunt 
cunoscuţi și drept „câinii soarelui”. În acel moment, Eduard și-a 
convins oamenii că acesta a fost un semn al Sfintei Treimi și un 
semn bun pentru bătălia de la Mortimer's Cross, unde a fost 
omorât Owen Tudor. Eduard își va adjudeca ulterior simbolul, 
înconjurând trandafirul alb al Casei de York cu razele soarelui. 

Conn Iggulden 
Londra, 2014 


17 Sau soare fals (n.tr.). 
VP - 354 


VP - 355 


virtual-project.eu 


VP - 356