Bernard Knight — [Mistere medievale] 01 Dincolo de liman

PAI PAVA Pia 
TATA TAYAT TAIA ZAPATA PATATA PATATA ? ] 


PATAPATA TATATATA 


BERNARD KNIGHT 


DINCOLO DE LIMAN 


O enigmă medievală 


Traducerea din limba engleză: 
MADALINA MONICA BADEA 


Nota autorului 


Orice încercare de a-i da limbii engleze moderne „un iz 
vechiu“ în romanele istorice este, în egală măsură, 
imprecisă şi inutila. În locul şi în vremea acestei povestiri - 
ţinutul Devon, la sfârşitul secolului al XII-lea - majoritatea 
oamenilor vorbeau engleza medievală timpurie, pe care 
noi, astăzi, nu am înţelege-o deloc. Mulţi alţii vorbeau 
velşa de apus, care mai târziu s-a numit cornică, iar clasele 
conducătoare vorbeau franceza normandă. Limba vorbită 
în biserică şi cea folosită în aproape toate scrierile oficiale 
era latina. 

Catedrala din Exeter, aşa cum este descrisă în paginile 
ce urmează, nu este aceeaşi clădire cu aceea pe care o 
putem vedea astăzi, cu excepţia celor două turle mari, care 
erau aceleaşi şi pe vremea lui Crowner John. 


Mulţumiri 


Autorul le mulţumeşte următorilor pentru consultanţa pe 
care i-au oferit-o în probleme istorice şi îşi asumă în 
întregime vina pentru eventualele inadvertenţe legate de 
complexităţile vieţii şi ale sistemului juridic din Devon-ul 
veacului al doisprezecelea: doamnei Angela Doughty, 
arhivist al Catedralei din Exeter; personalului Biroului de 
Evidenţă Devon şi al Bibliotecii Centrale din Devon; 
domnului Stuart Blaylock, Direcţia pentru Arheologie 
Exeter; reverendului canonic Mawson, Catedrala Exeter, 
domnului Thomas Watkin, Facultatea de Drept din Cardiff, 
Universitatea Ţării Galilor; domnului profesor Nicholas 
Orme, Universitatea Exeter şi lui Clare Ledingham, 
director editorial al Simon & Schuster, pentru interesul şi 
sprijinul ei nepreţuit. 


CAPITOLUL UNU 


În care se vorbeşte despre călătoria lui Crowner 
John până la Widecombe 


Cei trei călăreţi înaintau cu greu pe poteca brăzdată cu 
făgaşe. Copitele cailor împroşcau apa noroioasă din 
pârâiaşele ce şerpuiau spre râul Webburn, aflat cam la o 
milă. În fruntea celor trei, Crowner! John blestema simțind 
cum ploaia începe să i se scurgă de pe marginea glugii de 
piele pe sub gulerul mantiei. După cât de multe îndurase în 
timpul cruciadelor şi al campaniilor din Irlanda, tot nu 
putea rămâne nepăsător în faţa acestui purgatoriu - o 
toamnă ploioasă în Ţinutul de Vest. 

Chiar în spatele armăsarului mare şi cenuşiu al acestuia 
păşea o iapă maronie, pe care se vedea silueta deşirată a 
scutierului coronerului, al cărui păr roşcat era înfăşurat ca 
un turban sub o bucată de pânză de sac, de pe care apai 
se scurgea pe cuirasa de piele zdrenţuită. 

— Credeam că în noiembrie e ceaţă în mlaştinile astea 
nenorocite, nu că plouă întruna, a mormăit acesta. 

Deşi cunoştea destul de bine engleza saxonă, Gwyn din 
Polruan vorbise în graiul său matern, din Cornwall, mai 
ales ca să-l irite pe cel de-al treilea membru al grupului. 

— Nu te mai văicări, dacă asta făceai în limba ta 
barbară! a zis pe un ton tânguitor cel care încheia coloana. 

Era pe jumătate cât ceilalţi doi şi îşi călărea catârul pe o 
parte, ca femeile. Thomas de Peyne fusese preot, dar 
fusese caterisit şi acum îndeplinea slujba de copist pe 
lângă coroner; Gwyn era de părere că o lighioană mai 
ticăloasă nu călcase nicicând pe pământul ținutului Devon. 

Vremea ploioasă îi făcuse mai irascibili decât de obicei, 
deşi oricum erau un grup cam certăreţ. Trecuseră deja mai 
bine de trei ore de când plecaseră din Exeter şi ploaia 
torențială nu contenise cât timp călăriseră de-a lungul 
hotarului de răsărit al ținutului Dartmoor - aşa că nu era 


1 Crowner (engleză, în original) - trimisul coroanei (n.tr.). 


de mirare că cei trei ajunseseră la capătul puterilor. 

În cele din urmă, calul coronerului a ajuns pe culmea ce 
mărginea Rippon Tor şi, uşurat, Sir John de Wolfe a văzut 
în vale cătunul mizerabil pe care îl căutau. Şi-a şters 
picăturile de ploaie de pe sprâncene şi de pe nasul coroiat, 
strunindu-şi armăsarul. John era un bărbat înalt şi oacheş, 
bine făcut. Ochii pătrunzători şi adânciţi în orbite erau 
trăsătura predominantă a feţei sale cu pomeţi înalţi. Era 
un chip pe care nu se citea prea multă voioşie - dar viaţa 
de soldat nu oferă multe prilejuri de râs. 

Ceilalţi doi călăreţi se opriseră şi ei, iar acum toţi trei 
aşteptau unul lângă altul, privind mai mult în silă peisajul 
rural, murat de ploaie. La dreapta, o coastă pleşuvă de 
teren mlăştinos urca până la stâncile de granit de la 
Chinkwell Tor şi Hameldown Beacon, ce se profilau clar pe 
cer. Spre stânga, pământul cobora şi se vedeau pâlcuri de 
copaci din ce în ce mai dese, care formau o pădure în 
depărtare, unde terenul mlăştinos se termina şi începea 
valea Dart. Înaintea celor trei se vedeau brazde cultivate şi 
o mână de case dărăpănate, adunate în jurul unei biserici 
de lemn. Mai departe era o fâşie de pădure deasă, de după 
care se ridicau fuioare de fum - acolo se afla următorul 
sat, probabil Dunstone, după socoteala coronerului, deşi 
puţinele hărţi ale regiunii Dartmoor erau un amestec de 
adevăr şi speculaţii. 

— Încă un loc uitat de Dumnezeu, s-a auzit vocea 
ascuţita şi supărătoare a copistului cocoşat, pe un ton 
plângăreţ. 

Îşi făcea cruce întruna, agitat, atunci când un altul s-ar fi 
scobit în nas sau ar fi râgâit. 

John a lovit uşor cu călcâiul în burta calului şi a zis: 

— Haideţi, să vedem ce găsim aici! 

Cobori panta în fruntea celor trei; caii păşeau cu grijă pe 
cărarea înecată în noroi alunecos şi plină de pietre ce 
ducea la cătunul Widecombe. 

Cam la o sută de paşi de movila noroioasă folosită ca 
pajişte a satului, celor trei le-a venit în întâmpinare un om 
care ţinea în mână toiagul de reeve, ieşind ţanţoş din cea 


mai apropiată colibă acoperită cu stuf. Avea o înfăţişare 
aspră, iar părul ciufulit i se lipise de cap din cauza ploii. 
Ducându-şi mâna la frunte într-un salut prea puţin 
prietenos, s-a apropiat de calul cenuşiu: 

— Matale eşti coronerul, vasăzică? 

Călărețul i-a aruncat o privire aspră pe sub sprâncenele 
negre şi stufoase, de aceeaşi culoare cu barba nerasă ce îi 
acoperea obrajii - cu totul altfel decât se obişnuia, John nu 
purta nici barbă, nici mustață. Cu gluga neagră şi mantia 
de călărie închisă la culoare, părea un corb uriaş suit pe 
cal. 

— Pentru tine, băiete, sunt Sir John de Wolfe! Trimisul 
Coroanei în acest ţinut - aşa că ar fi bine să fii mai 
respectuos, ai înţeles? 

Fără să fie un om vanitos, John era conştient de 
importanţa funcţiei pe care o primise de curând, chiar 
dacă majoritatea locuitorilor din marginea de apus a 
regatului lui Richard Inimă-de-Leu nu ştiau despre ce e 
vorba. 

Reeve-ul manorului? a simţit imediat asprimea din glasul 
coronerului şi a devenit dintr-o dată mult mai curtenitor: 

— Am înţeles, sir, vă rog să mă iertaţi. Eu sunt Ralph, 
administratorul. Poftiţi la adăpost, sirs, nu mai staţi în 
ploaie! 

Cei trei l-au urmat, călcând apăsat prin noroiul bătătorit 
de vite, spre casă. Deşi cea mai arătoasă din tot cătunul, 
locuinţa reeve-ului era o cocioabă joasă şi dărăpănată din 
împletituri de nuiele, cu un acoperiş zdrenţuit de stuf, din 
care creştea iarbă şi muşchi. Intr-o parte era staulul; de 
aici se auzea mugetul vitelor, dintre care majoritatea 
aveau să fie tăiate în curând. Nutreţul nu ajungea decât 
pentru câteva pe timp de iarnă. 

Cealaltă jumătate a clădirii era o locuinţă fără ferestre. 
Pe sub streşinile joase ale acoperişului de paie se 
prelingeau firişoare de fum. Un băietan plăpând s-a grăbit 
să ia caii de dârlogi şi i-a dus să-i hrănească. 

Cei trei călători l-au urmat pe starostele satului. John şi 


2 Manor - denumirea domeniului feudal în Anglia (n.tr.). 


Gwyn, amândoi înalţi, au fost nevoiţi să se aplece, ca să nu 
dea cu capul de prag când au intrat în casă. În lumina 
slabă, au văzut o odaie goală cu pământ pe jos. În soba din 
lut aflată în mijlocul odăii ardea potolit un foc ce scotea 
mult fum. Deasupra focului atârna un ceaun mic, agăţat de 
pirostrii. O uşă negeluită dădea spre staul şi o alta spre 
luxul nesperat al unei odăi de locuit, unde se aflau doi 
copii mucoşi şi desculți, care îi priveau cu ochii mari pe 
aceşti vizitatori dintr-o lume necunoscută. 

— Staţi jos, sirs, i-a poftit reeve-ul, trăgând lângă foc o 
băncuţă joasă şi un scăunel folosit la mulsul vitelor, care 
păreau a fi singurele mobile din casă. 

A strigat apoi aspru la o femeie care-şi făcea de lucru în 
partea mai întunecoasă a încăperii: 

— Martha, adu bere, pâine şi nişte castroane pentru 
fiertura asta. 

Avea un puternic accent local. 

Trimişii oficiali şi-au dat jos mantiile muiate de ploaie şi 
reeve-ul le-a agăţat în cârligele de lemn fixate în pereţi. Se 
întreba ce rol aveau Gwyn şi mărunţelul. Cel din Cornwall 
(accentul îl trăda) era mai înalt şi în mod evident mai solid 
decât coronerul, dar părul şi mustaţa roşcate îl făceau să 
pară exact opusul lui Sir John, atât de întunecat şi sumbru. 
Deşi nu purta barbă, mustaţa îi era atât de bogată, încât 
vârfurile stufoase îi atârnau de o parte şi de alta a gurii şi 
bărbiei până aproape de piept. Claia de păr i se continua 
pe obraji cu nişte favoriţi ce se uneau cu mustaţa. 

Gwyn avea patruzeci şi doi de ani; tatăl său lucrase într- 
o mină de cositor, dar acum era pescar şi locuia pe coastă, 
la Polruan, pe malul opus faţă de intrarea dinspre râu în 
Fowey. Gwyn se îndeletnicise şi el cu pescuitul până la 
şaptesprezece ani, după care se mutase în Exeter şi se 
făcuse măcelar la Shambles. Datorită staturii sale de uriaş, 
primise propunerea să fie străjerul unui cavaler din partea 
locului care pleca la război. Cu paisprezece ani în urmă, în 
1180, intrase în slujba lui Sir John de Wolfe şi cei doi 
rămăseseră împreună de atunci, în luptele şi în călătoriile 
din Irlanda şi din cea de-a treia Cruciadă. 


Copistul coronerului, a observat Ralph, era un omuleţ 
ascuns, având un umăr mai jos decât celălalt din cauza 
unei boli mai vechi la coloană şi nişte ochi vii care 
scotoceau peste tot şi cărora nu le scăpa nimic. 

Femeia cea tăcută le-a servit musafirilor o masă simplă; 
era palidă şi ştirbă, deşi probabil că nu avea mai mult de 
treizeci de ani. În timp ce sorbeau din fiertura cu carne din 
castroanele de lemn şi clefăiau pâinea tare, coronerul l-a 
ascultat pe Ralph reeve-ul. 

— Ieri dimineaţă, înainte de muls, l-am găsit, a început 
supraveghetorul satului, cu un aer morbid de încântare. 

Prea puţine se întâmplau în Widecombe şi găsirea unui 
cadavru era o variaţie interesantă pe lângă ologeala oilor 
şi mucegaiul ovăzului, singurele subiecte de conversaţie 
prin partea locului. i 

— Zăcea pe mal, vă zic, cu capul în apă. În pârâiaşul de 
se varsă în Webburn, înspre Dunstone, la o bucată bună de 
drum după vechea fântână saxonă. 

Gwyn cel roşcovan urmărea relatarea cu mare atenţie, 
pe când copistul cel mărunţel şi agitat ca o vrabie cerceta 
neliniştit încăperea cu ochii lui ca nişte mărgele. 

Crowner John a ridicat palma lui mare, având în cealaltă 
mână castronul cu fiertură din care mâncase jumătate: 

— Stai aşa, omule! Pe care parte a pârâului l-aţi găsit - 
pe a voastră sau pe a satului vecin? 

Reeve-ul s-a uitat cu viclenie de la John la Gwyn, apoi şi 
la copist. 

— Spune adevărul, omule! s-a răstit coronerul. 

S-a văzut o tresărire pe faţa pătată de acnee a lui Ralph, 
care şi-a arătat singurul dinte pe care îl mai avea în partea 
de sus a gurii, ca un piron, într-un zâmbet slab: 

— Pe partea noastră era, sir... da’ vă jur că blestemaţii 
ăia din Dunstone l-au trecut pârâul peste noapte. 

Uriaşul din Cornwall a mârâit la auzul acestor vorbe: 

— De ce să facă aşa ceva? Şi tu de unde ştii că aşa a 
fost? 

Reeve-ul îşi scărpină viguros păduchii, de parcă asta l-ar 
fi putut ajuta să gândească: 


— Ca să scape de toată bătaia asta nouă de cap, cu 
coronerul şi celelalte... mă iertati, sirs, a adăugat el grăbit. 
Leşul ăla nu era acolo aseară, porcarul de la noi din sat a 
fost acolo, pe pajişte, până la asfintit. 

— Poate că a ajuns acolo şi a murit peste noapte, 
netotule! a miorlăit Thomas. 

Ralph nu era de acord: 

— Avea burta umflată. E mort de ceva vreme - pe puţin 
câteva zile, aş zice, după cum e vremea. 

— Poate l-a adus apa? a încercat John. 

Reeve-ul a făcut din nou semn că nu: 

— Nu-i decât un firicel de apă până unde se varsă în 
celălalt pârâu. N-ar duce la vale niciun bursuc, ce să mai 
vorbim despre leşul unui om! Nu, vă spun eu că ăia din 
Dunstone ni l-au adus pe cap, ca să nu fie ei primii care l- 
au găsit. 

Legea îi obliga pe cei care descopereau un cadavru, aşa- 
numiții „primi găsitori”, să înceapă urmărirea vinovatului, 
anunțând imediat cele mai apropiate patru gospodării, 
precum şi autorităţile. Această obligaţie putea aduce 
pedepse dacă nu era îndeplinită bine şi de aceea oamenii 
se fereau din răsputeri să fie implicaţi în aşa ceva. 

Coronerul a terminat de mâncat, a pus castronul pe 
podea şi s-a ridicat; aproape că atingea cu capul grinzile 
grosolane din acoperiş. S-a apropiat de foc ca să-şi mai 
usuce pantalonii de lână şi haina gri, ce-i ajungea până la 
genunchi, despicată în faţă şi în spate, ca să poată călări. 

— Şi bănuieşti cine e mortul? s-a răstit el la reeve. 

John, care purta ca amintire numeroase răni din 
campaniile îndelungate din Irlanda, Franţa şi Palestina, 
era un om dur şi direct. Vorbea puţin şi nu făcea niciodată 
risipă de cuvinte; în schimb, aştepta să i se răspundă la fel 
de scurt, fără întorsături de frază şi explicaţii încâlcite. 

Ralph a negat din nou: 

— Nu e din părţile noastre, Crowner! Nu e nici şerb, nici 
vilans. După veşminte, s-ar zice că e gentilom. 

John a ridicat uşor din sprâncene, iar cicatricea de pe 


3 Vilan - ţăran care cultiva o virgate, cca 30 de acri (n.red.). 


frunte, pe care o căpătase de la o spadă de sarazin lângă 
Acre, i s-a încreţit: 

— Un gentilom, zici? Măi, să fie... Unde e? 

Tonul aspru al vocii sale grave l-a făcut pe Ralph să se 
grăbească să ia mantiile celor trei, din care încă mai 
picura apă. 

— În hambarul pentru zeciuială, chiar lângă intrare. Ce 
să zic, a cam început să miroasă. 

leşind cu toţii afară, au descoperit că ploaia se mai 
potolise, transformându-se într-o burniţă măruntă. Satul 
îmbibat cu apă zăcea în părăsire pe vale şi acum se 
aşternuse un văl de ceaţă alburie pe mlaştina de pe deal, 
sporind sentimentul de izolare faţă de restul lumii. Câţiva 
curioşi priveau pe furiş din pragul bordeielor procesiunea 
ce ieşea acum din locuinţa reeve-ului. 

— Pe aici, sirs! a strigat Ralph, tăind-o de-a dreptul prin 
băltoace spre biserica mică şi hambarul ceva mai mare ce 
se aflau chiar sub culmea păşunii satului. 

Cătunul, a observat John, era aşezat într-o vale, pe un 
teren accidentat, plin de pante şi movile, dar fertil, 
datorită solului adus de ploi din mlaştini de-a lungul a 
milioane de ani. 

— Am trimis după domnia ta imediat, Crowner, aşa cum 
scrie la carte, zise Ralph afectat. 

Părăsise de mult atitudinea brutală de la început, 
înțelegând că, potrivit noii legi, Sir John de Wolfe era o 
autoritate demnă de luat în seamă. 

Abia dacă trecuse o lună de când seniorul său, Hugh 
FitzRalph, îi adunase pe cei şase reeve-i manoriali şi le 
vorbise despre multe legi nou-venite de la curtea regală, 
unde  Justiţiarul regelui, arhiepiscopul Hubert Walter, 
conducea Anglia acum, după întoarcerea lui Richard în 
Franţa. 

Curtea de Judecată Generală ltinerantă din comitatul 
Kent dăduse o lege nouă: în luna septembrie se instituise 
iarăşi vechea funcţie saxonă de coroner. 

Pentru reeve-ii ignoranţi, printre care se număra şi 
Ralph, comitatul Kent ar fi putut la fel de bine să se afle pe 


Lună, şi nici despre coroneri nu ştiau mai multe. 
Pricepuseră că aceşti nou-trimişi ai coroanei aveau să 
noteze orice încălcare a legii şi că vor face anchete ori de 
câte ori apărea un cadavru, dar altceva nu mai reţinuseră 
din vorbăria monotonă a copistului lui FitzRalph, singurul 
din manor care ştia carte. Ralph ţinuse minte doar că, în 
cazul unei morţi violente sau suspecte, trebuia trimis 
imediat la Exeter un curier, ca să-l anunţe pe sheriff şi pe 
această nouă oficialitate - coronerul, pentru că altfel satul 
urma să fie amendat, ceea ce însemna plata unei sume 
mari de bani. În timp ce se chinuia să deschidă uşa 
şubredă a hambarului, Ralph s-a gândit că, dacă vrea să nu 
piardă avantajele funcţiei de reeve al satului, va trebui 
probabil să afle mai multe despre coroneri şi să respecte 
regulile: dacă îl supăra pe lunganul ăsta agresiv, putea să 
se trezească, de fapt, cu o sumedenie de necazuri pe cap. 

Luptându-se în continuare cu uşa, Ralph l-a privit pe 
furiş pe Sir John de Wolfe; neîndoielnic, chipul grav şi 
palid al acestuia, cu riduri adânci ce-i ajungeau până la 
colţurile gurii, era semnul unei firi neînduplecate. Statura 
înaltă şi umerii uşor aduşi îl făceau să semene cu o pasăre 
de pradă, gala să se năpustească asupra oricărui 
răufăcător. Şi totuşi, privindu-i buzele, Ralph s-a întrebat 
dacă nu cumva noul coroner era mai plăcut femeilor decât 
bărbaţilor: erau foarte senzuale, în contrast cu înfăţişarea 
altfel împietrită. 

Ralph s-a scuturat de gândurile ce îl cuprinseseră şi a 
împins uşa, încercând în acelaşi timp să-i pocnească pe 
nişte băieţaşi care se luaseră după ei. Au mai apărut încă 
trei bărbaţi, păstrând o distanţă respectuoasă faţă de 
grupul celor patru. 

— Aici e, Crowner, am aruncat eu sacul ăsta peste el, 
din bună-cuviinţă. 

Reeve-ul a tras deoparte cu o mişcare bruscă pânza 
aspră de sac şi s-a oprit la căpătâiul mortului, cu un aer 
aproape posesiv. 

John de Wolfe şi Gwyn au trecut de o parte şi de alta a 
cadavrului şi s-au aplecat ca să-l cerceteze mai de aproape, 


iar copistul s-a crucit şi a rămas mai departe, acoperindu- 
şi nasul cu o cârpă murdară. 

— Cam miroase, nu? murmură Gwyn, pe un ton neutru. 

— V-am zis doar că a început să putrezească, zise reeve- 
ul, triumfător. E limpede că omul n-a murit la noi în pârâu 
alaltăieri noapte. 

John şi-a dat într-o parte teaca şi s-a lăsat pe vine lângă 
cadavru. 

Tunica şi cămaşa erau rupte în faţă şi pe burta umflată 
se vedeau vene roşii cu o tentă verzuie, care îi dădeau un 
aspect de marmură. Faţa era uşor buhăită, iar ochii 
deschişi, dar fără vedere, erau înfundaţi în orbite şi ceţoşi. 

— Trăsăturile sunt încă destul de clare, ar putea fi 
recunoscut dacă ar avea cine să o facă, a observat Gwyn. 

— Da, dar nu pentru mult timp. Dacă mai stă câteva zile 
neîngropat, n-o să-l mai recunoască nici maică-sa. 

Coronerul se pricepea foarte bine la cadavre; văzuse cu 
miile, în diverse stadii de descompunere, în Ţara Sfântă şi 
în celelalte campanii la care luase parte. A împuns cu 
degetul corpul în lateral, simțind rezistenţa gazelor 
dinăuntru. 

— Ai avut dreptate, reeve, hainele sunt bune. Sunt rupte 
şi murdare, e adevărat, dar țesătura e fină. Croiala pare 
franţuzească. 

— De ce-a murit? mormăi Gwyn, practic ca întotdeauna, 
lăsându-se şi el în jos lângă stăpânul său. 

Drept răspuns, reeve-ul s-a aplecat şi a apucat mortul de 
umeri, fără să ţină seama de valul de duhoare care s-a 
răspândit când l-a întors pe burtă: 

— Uitaţi-vă aici, pe spate. Am văzut şi noi asta când l-am 
adus înăuntru. 

Aplecându-se şi mai mult, John a văzut o pată de sânge 
diluată de ploaie pe tunica verde. În mijloc era o ruptură 
mică, îngusta şi nu mai lungă de un ţol“, aşezată oblic între 
omoplaţii mortului. 

— l-aţi dat jos hainele ca să cercetaţi rana? tună el către 
reeve. 


11 tol = 2,54 cm (nitr.). 


Ralph a făcut semn că nu. 

— Am aşteptat să vină domnia ta, sir, aşa cum ni s-a 
spus, zise el, cu slugărnicie. 

Coronerul a apucat cu mâna lui osoasă, dar puternică 
marginea de jos a tunicii şi a tras-o în sus, însă n-a reuşit 
să o ridice decât până la mijloc. 

— Gwyn, ajută-mă să ridicăm haina asta! 

Uriaşul cel roşcovan s-a mutat pe partea cealaltă, ca să 
ridice braţele inerte, reuşind să-i scoată tunica şi să-i 
ridice cămaşa până la subsuori. Era bine cel puţin că, fiind 
într-un stadiu incipient de putrefacție, cadavrul nu mai era 
în rigor mortis, ceea ce ar fi îngreunat considerabil aceste 
cercetări. 

Gwyn a dat drumul mâinii stângi a mortului şi a mormăit 
iar; părea că aceasta e metoda lui favorită de a comunica: 

— Ia uite... e tăiat la degete. 

A ridicat din nou mâna şi a desfăcut degetele încovoiate, 
arătându-le palma şi buricele degetelor. Intre degetul 
mare şi arătător era o despicătură până la os, iar de-a 
lungul primei încheieturi a degetelor carnea era tăiată 
până la tendoane. 

Până şi Thomas de Peyne, care se scârbea atât de 
repede, s-a arătat intrigat: 

— Asta cum a mai căpătat-o? a chiţăit el. 

— A apucat o lamă cu mâna, încercând să se apere. O 
lamă de cuţit sau de spadă, i-a răspuns scurt John. 

— Poate aceeaşi lamă a făcut şi asta, zise Gwyn, arătând 
spre spatele acum gol al cadavrului, pe care se vedeau 
pete roşiatice acolo unde sângele se coagulase sub piele. 

În dreptul rupturii din tunică şi cămaşă era o rană 
adâncă şi clară, lungă de un ţol, îngustă în partea de jos şi 
mai lată sus. În timp ce o priveau, din rană au început să 
iasă încet băşicuţe de sânge amestecat cu gaze. 

Fără să clipească, coronerul a băgat degetul arătător în 
rană şi a împins; degetul i-a intrat până la încheietura cu 
palma. 

— O rană adâncă prin înjunghiere. Fără îndoială, i-a 
atins inima şi bojocii. 


Coronerul şi-a scos degetul din rană; s-a auzit ceva ca o 
sorbitură şi John s-a şters de finul de pe podeaua 
hambarului. Thomas copistul scoase un sunet care arătă că 
era cât pe ce să vomite, la auzul căruia John s-a întors şi l-a 
privit încruntat: 

— Dacă ţi se întoarce stomacul pe dos atât de repede, n- 
o să-mi fii de nicio trebuinţă. Adună-te, omule, că, dacă nu, 
scap eu de tine, chit că eşti nepotul arhidiaconului! 

Thomas s-a căznit să înghită la loc fierea care îi venise 
pe gât, şi-a făcut o cruce şi a dat din cap în semn de 
încuviinţare. De când cu necazurile cu călugărițele novice 
de la Winchester, nu mai avusese nicio slujbă şi dacă era 
acum copistul coronerului, aceasta se datora numai 
intervenţiei arhidiaconului de Exeter. 

Coronerul s-a ridicat în picioare şi s-a uitat gânditor la 
cadavru: 

— E limpede cum a murit. Trebuie acum să aflăm unde 
şi când a murit... şi cine e. 

Gwyn şi-a trecut mâna prin părul încâlcit, ce mai tot 
timpul semăna cu o claie de fân peste care a trecut 
furtuna: _ 

— A fost omorât, fără urmă de îndoială. Înjunghiat în 
spate, mişeleşte, cu un pumnal sau cu o spadă scurtă, lată 
cât rana. 

Gwyn nu-i spunea niciodată stăpânului său nici 
„Crowner”, nici „Sir John“. Şi totuşi, îi era întru totul 
credincios, fără să fie slugarnic; fiind din Cornwall, îi arăta 
respectul cuvenit acestui om, în venele căruia curgea 
sânge saxon, normand şi celtic laolaltă. 

Încruntat, coronerul nu-şi lua ochii de la mort: 

— Aşa e, înjunghiat în spate... Dar a apucat să prindă 
lama cu mâna stângă şi poate aşa a scăpat de o a doua 
lovitură. 

Gwyn a încuviinţat. Şi el ştia multe despre atacuri şi 
despre morţile violente. 

— Se poate să nu fi murit pe loc de la rana asta. Deşi ea 
l-a ucis, a mai avut poate timp să se întoarcă şi să se lupte. 
l-am văzut pe unii care aveau trei răni mai grave decât 


asta luptând cu sabia cinci minute înainte să cadă. 

John l-a privit pe reeve: 

— N-aţi găsit vreo pungă sau vreun sac de călătorie? N- 
avea nimic la el ca să ştim cine e? 

Cu un aer de tristeţe adâncă, Ralph a făcut semn că nu: 

— Dacă l-au atacat tâlharii, i-au luat ei tot ce avea de 
valoare. Nu are nici inel, nici pafta. 

Coronerul a ridicat din umeri şi s-a întors spre ieşire: 

— Copistule, zise el, fă-ţi datoria şi scrie toate astea pe 
sulul tău de pergament! Să-i descrii îmbrăcămintea, ce 
culoare are şi din ce material e. Vârsta - aş zice douăzeci 
şi cinci sau poate mai mult, ce ziceţi? Ochii par să fie 
căprui, deşi după atâta timp de la moarte e greu de spus. 
Părul e foarte deschis la culoare, dar asta e ceva obişnuit 
în părţile astea. 

Incă se uita atent la cadavru, cu buzele strânse, 
gânditor: 

— Cam de cât timp zici să fi murit, Gwyn? 

Scutierul a strâns şi el din buze şi a rămas pe gânduri 
puţin. Nu era omul care să se grăbească să-şi dea cu 
părerea. 

— Suntem în noiembrie; vremea e umedă, dar nu e frig. 
Aş zice pe puţin o săptămână, poate mai mult cu vreo 
câteva zile. 

Coronerul l-a aprobat; tot aşa socotise şi el: 

— Ai dreptate - nu a făcut încă viermi, dar suntem 
aproape de iarnă. 

Gwyn a făcut un gest spre cadavru: 

— Mai are şi asta, zise el. 

„Asta“ era o aluniţă mare, cafenie, ce se afla pe partea 
dreaptă a gâtului, destul de jos, şi din care ieşea un smoc 
de fire lungi de păr. 

— Poate cineva cunoaşte semnul ăsta - îţi sare în ochi. 

Crowner John a încuviinţat din cap: 

— E un semn din naştere, aşa că membrii familiei vor şti 
de el cu siguranţă - asta dacă îi găsim. Scrie şi asta acolo, 
copistule! 

Thomas şi-a scos pana, călimara, un sul de pergament 


din piele de oaie şi şi-a improvizat o masă de scris dintr-un 
sac mai plat la gură. În acest timp, Gwyn se uita la 
încălţările solide din picioarele mortului. S-a mai aplecat o 
dată şi şi-a trecut un deget peste tălpi, în dreptul 
călcâielor. 

— Cu siguranţă avea cal. Pe pielea cizmelor sunt urme 
de pinteni. 

John strânse din buze: 

— Îmbrăcăminte fină, avea şi cal... Nu-i un ţăran 
oarecare. Va fi mai uşor să aflăm cine e dacă se trage 
dintr-o familie bună. Numai să fie de pe aici. 

— Şi să nu fie francez, cum s-ar zice după haine; ai spus- 
o chiar domnia ta, interveni copistul, acum ocupat cu 
scrisul. 


Ancheta avea să se ţină în aceeaşi după-amiază, în 
hambarul unde se afla mortul. 

Cum putrefacţia avansa rapid, Crowner John s-a hotărât 
că nu are rost să se întoarcă la Exeter, căci a doua zi ar fi 
trebuit oricum să revină aici. Ar fi însemnat să călărească 
mile întregi fără rost şi, în plus, starea cadavrului s-ar fi 
înrăutățit şi mai mult cu fiecare oră scursă. 

— Adună un juriu până la prânz - şi cheamă şi preotul. O 
să-l îngropăm pe sărmanul om înainte de căderea 
întunericului, i-a ordonat coronerul reeve-ului. 

— Ai grija, adună-i pe toţi bărbaţii şi pe băieţii mai mari 
de doisprezece ani din patru sate, cele mai aproape de aici, 
lătră şi copistul, împrumutând servil din autoritatea 
coronerului. 

Ralph i-a privit, din nou agresiv: 

— N-am cum să fac aşa ceva! Mulţi lucrează la câmp, 
taie lemne, se îngrijesc de oi şi de vite; unii sunt departe 
de satele din susul mlaştinii. 

Thomas de Peyne a început să gesticuleze: 

— Ai să faci ce ţi se spune, omule! Legea spune că toţi 
bărbaţii din Sută trebuie să vină să vadă cadavrul şi apoi 
să facă parte din juriu. 

Reeve-ul însă continua să obiecteze, îmbufnat: 


— Da' nu se poate, sirs! Până mâine la prânz n-am cum 
să anunţ nici pe toată lumea de aici din sat, darămite Suta. 
Şi-apoi, cine mai rămâne să aibă grijă de animale, să se 
ocupe de moară? Oile o să ajungă aproape de Exmoor până 
stă lumea aici să caşte gura la mort. 

Văzând că Thomas cel mărunţel se pregăteşte să 
continue cu cicăleala, John l-a dat la o parte cu mâna lui 
mare: 

— Fă tot ce poţi, reeve; străduieşte-te să aduni cât mai 
mulţi oameni în timpul pe care îl ai. Cheamă-l pe porcar, 
pe primii găsitori şi pe oricine ştie ceva despre cum a fost 
găsit leşul. Pune să se sape o groapă în cimitir. Va trebui 
să-l îngropăm aşa, fără nume, dar măcar cheamă preotul 
să spună o rugăciune. 

Ralph s-a îndepărtat, uşurat că lunganul nu voia să 
aplice la sânge legea asta nouă şi supărătoare. 

Gwyn a închis uşa hambarului şi cei trei s-au îndepărtat 
şi ei, prin noroi, spre locuinţa reeve-ului: 

— Dacă tot aşteptăm, haideţi măcar să ne uscăm cum 
trebuie la focul amărâtului ăstuia, a murmurat coronerul, 
aruncând o privire spre norii joşi care învăluiau mlaştinile 
de pe deal. 

Deocamdată ploaia se oprise, dar stătea parcă aninată în 
văzduh, gata în orice clipă să înceapă iar. 

Nevasta cea tăcută a reeve-ului le-a mai dat fiertură şi 
pâine şi, încetul cu încetul, cei trei s-au uscat la focul, 
acum ceva mai viu, căci cineva mai pusese nişte lemne. 
După aceea, ca un veteran ce era, Gwyn din Polruan s-a 
înfăşurat în mantie şi s-a întins cât era de lung pe podeaua 
tare. Nu se dădea în lături niciodată de la mâncare, odihnă 
sau petrecere, pe principiul că nu se ştie când va mai avea 
din nou prilejul să se bucure de acestea. 

Coronerul îi dădea din nou instrucţiuni noului său copist, 
pe care nu-l preţuia prea mult: 

— Să scrii toate astea, fără greş: numele reeve-ului, 
numele primilor găsitori şi al celor care aduc mărturii 
folositoare. Notează şi că satul va fi amendat, orice s-ar 
întâmpla mâine la anchetă. 


— De ce? mormăi Gwyn, care nu adormise încă, de pe 
podea. 

— Pentru că sătenii nu au dovedit că mortul e englez. Şi 
nici nu au cum, pentru că nu ştiu cine e şi de unde se trage 
- în plus, poţi să juri că omul e un gentilom normand, după 
cum arată. 

Deşi trecuseră aproape o sută treizeci de ani de la 
invazia normanda, încă se presupunea, când se găsea un 
om ucis mişeleşte, că acesta e un normand ucis de saxoni. 

— Şi vor fi siliţi să plătească? a întrebat Gwyn. 

— Depinde ce hotărâse judecătorii regelui. Dacă îl găsim 
pe adevăratul ucigaş, atunci vina sătenilor va trece asupra 
lui. Dacă nu, mă tem că vor plăti. 

Gwyn a pufnit dezaprobator. Era de părere că sistemul 
acesta nou, introducerea funcţiei de coroner, nu e altceva 
decât un nou mijloc de a stoarce bani de la săraci pentru a 
umple vistieria regală. Numai datorită loialității care îl 
lega de cavalerul său nu spunea pe faţă ce gândea, însă, 
prin mormăieli şi pufneli ocazionale, îşi exprima destul de 
bine independenţa, o trăsătură proprie celor din Cornwall. 

John de Wolfe ştia prea bine ce gândeşte scutierul său, 
dar s-a hotărât să spună nimic în acest sens. 

— Cel puţin, bine că sătenii au trimis imediat după mine 
- mai ales că presupun că au dreptate când spun că 
oamenii din satul vecin le-au adus leşul pe cap, zise el. În 
fine, Thomas, scrie toate astea, frumos, aşa cum ştii tu, că 
doar ai fost popă. Va trebui să le prezentăm judecătorilor 
Curţii Itinerante când vin la Devon. 

Gwyn a pufnit iarăşi: 

— Când or veni, numai Dumnezeu ştie. Le-au trebuit 
cinci ani să ajungă la Bodmin data trecută. 

Copistul cel mărunţel şi crăcănat n-a putut rezista 
imboldului de a-l lua puţin în zeflemea: 

— Asta pentru că ţinutul Cornwall e atât de departe de 
civilizaţie. O peninsulă plină de sălbatici celți, plini de păr. 

Cu o precizie uimitoare, Gwyn a aruncat un cărbune 
stins din vatră spre copist şi l-a lovit în cap. Fostul preot cu 
faţă de pasăre scoase un țipăt de durere. 


— Potoliţi-vă! s-a răstit John la ei. Parcă aţi fi nişte 
blestemaţi de copii, nu oameni în toată firea! 

S-a aşezat greoi pe scaun, aplecat deasupra focului, în 
timp ce din pieptarul de piele ieşeau aburi. 

S-a lăsat apoi liniştea pentru o vreme. După ce coronerul 
şi scutierul său au tăcut, cuprinşi de somn, Thomas de 
Peyne s-a sprijinit cu spatele de perete, înfăşurat în mantia 
lui veche. l-a venit din nou în minte ameninţarea 
coronerului că are să-l dea afară dacă nu poate să se 
acomodeze cu slujba, chiar dacă se bucura de protecţia 
arhidiaconului. Părea că îi este sortit să nu fie niciodată 
fericit prea mult timp: de vreo două luni încoace era destul 
de mulţumit, căci avea cel puţin un ţel în viaţă şi cei câţiva 
bănuţi pe care îi primea de la coroner îi erau mai mult 
decât suficienţi pentru nevoile sale mărunte. Bănuia 
instinctiv că ameninţarea coronerului nu fusese decât pe 
jumătate serioasă, dar nesiguranta îl chinuia pe Thomas în 
fiecare clipă. Ghemuit pe podeaua jilavă de pământ, cu 
spatele cocoşat lipit de peretele aspru, se gândea cu jale la 
viaţa lui cea tristă. Nu era un credincios prea fervent, în 
ciuda fostei vocaţii, dar credea în Dumnezeu şi spera că, 
după moarte, va avea parte de o soartă mai bună decât 
până acum. 

Era cel de-al patrulea fiu al unui mărunt cavaler din 
Hampshire. Pământul micului domeniu pe care îl avea 
acesta lângă Eastleigh nu ajunsese şi pentru Thomas, aşa 
că la doisprezece ani ai lui l-au dat la şcoala de pe lângă 
Catedrala din Winchester. Deşi nu era un băiat prea 
înzestrat şi mai era şi mezinul unei familii sărace, a intrat 
totuşi în acest vestit colegiu datorită intervenţiei vărului 
tatălui său, John de Alecon, care ajunsese acum arhidiacon 
de Exeter, dar pe atunci era canonic la Catedrala de la 
Winchester. Stând aşa şi frecându-şi genunchii îndureraţi 
pe sub mantaua subţire, Thomas se gândea la anii lui de 
şcoală, când nu-şi văzuse casa vreme de cinci ani. Pe când 
era copil mic avusese o infecţie în partea de sus a coloanei, 
provocată de ftizia de care suferea maică-sa şi de care 
unul dintre fraţii lui mai mari murise. Deşi boala lui se 


vindecase în cele din urmă, el rămăsese uşor cocoşat şi 
strâmb, făcând astfel obiectul batjocurii colegilor de la 
şcoală. Insă Thomas supravieţuise, ba mai mult, 
persecuțiile repetate îi întăriseră voinţa. Era foarte bun la 
carte, poate ca o compensație la defectul fizic de care 
suferea. Curând învățase să citească şi să vorbească în 
latină şi în franceza normandă, pe lângă engleza pe care o 
ştia de acasă, o limbă dispreţuită de aristocrații normanzi 
din acele timpuri - nici măcar regele Richard nu-şi dăduse 
vreodată osteneala să înveţe o boabă de engleză. Înclinaţia 
sa spre studiu i-a adus lui Thomas laude până şi din gura 
înăsprită a profesorilor săi călugări, care erau extrem de 
severi; însă acest talent, singurul de altfel pe care îl avea, 
nu putea să-i deschidă decât o singură cale: aceea a 
bisericii. Thomas de Peyne nu era interesat în mod 
deosebit de teologie, de canoanele liturgice sau de curia 
pastorală, în schimb îi plăceau foarte mult cărţile şi 
manuscrisele, la care se adăuga o curiozitate de nestăpânit 
legată de treburile celorlalţi - probabil pentru că viaţa lui 
era atât de monotonă. 

La timpul cuvenit, după ani întregi de studiu al logicii, al 
matematicilor şi al limbii latine, a devenit diacon junior la 
Winchester. Treptat, în următorii zece ani, devenise un 
factotum în activităţile administrative ale catedralei şi ale 
capitulului. Muncea mai ales în vistierie; nu participa 
decât foarte puţin la viaţa religioasă a aşezământului: se 
ducea doar la cele câteva slujbe care erau obligatorii în 
fiecare zi - dar ajunsese şi dascăl de citire şi de scriere, 
ceea ce a contribuit la prăbuşirea lui de mai târziu. 

Odată ajuns arhidiacon, John de Alecon se mutase la 
Exeter - se împlineau opt ani de atunci - şi acum era unul 
dintre apropiații episcopului. Înainte totuşi de a pleca din 
Winchester, îi mai făcuse un bine lui Thomas, aranjând să 
fie hirotonisit. Curând după aceea, Thomas a fost numit 
canonic al uneia dintre cele mai mici parohii de la 
marginea oraşului, deşi îşi îndeplinea în continuare 
îndatoririle de administrator al catedralei şi de dascăl. 

Şirul amintirilor lui Thomas a fost întrerupt o clipă de un 


sforăit asurzitor al lui Gwyn, care l-a deranjat chiar pe 
autorul lui suficient de mult încât să-l facă să bălmăjească 
ceva nedesluşit şi să mârâie, după care s-a întors pe partea 
cealaltă şi a adormit la loc. Crowner John părea că moţăie 
în linişte, aşezat pe scaun, şi gândurile copistului s-au oprit 
pentru a mia oară asupra întâmplării care dusese la 
căderea sa în dizgrație. 

De-a lungul anilor, boala care îi afectase coloana se 
agravase: deşi infecția  tuberculoasă se  vindecase, 
tendoanele şi oasele coloanei i se contractaseră, astfel că 
avea capul uşor înclinat într-o parte şi cocoaşa îi devenise 
mai proeminentă. Pielea i se înăsprise şi, cu toate că nu se 
putea spune că e grotesc, nu era nici atrăgător. Deşi 
canonicii erau obligaţi să păstreze celibatul, mulţi dintre ei 
aveau amante sau chiar familii ilicite - unii aveau o droaie 
întreagă de bastarzi, adesea cu mai multe femei - şi, deşi 
în incinta catedralei, unde locuiau mulţi canonici, femeile 
nu aveau voie să intre, regula aceasta era încălcată pe 
faţă. 

În ciuda defectelor sale de ordin trupesc, Thomas de 
Peyne avea porniri sexuale fireşti. Îi plăceau femeile, le 
dorea şi, dacă ar fi semănat celorlalţi canonici, ar fi putut 
foarte uşor să-şi satisfacă poftele. Dacă măcar s-ar fi 
mulţumit cu cocotele care împestriţau Winchesterul - ca, 
de altfel, orice alt oraş aglomerat - viaţa şi-ar fi urmat 
cursul monoton, dar lesnicios. Dar cu doi ani în urmă îşi 
întâlnise soarta, în persoana uneia dintre elevele lui la 
citire din şcoala de zi a catedralei, o fetişcană grasă de 
paisprezece ani. 

Ghemuit lângă peretele colibei, simțind cum scândurile 
grosolane îi învineţesc spatele, Thomas se întreba acum 
dacă obezitatea ei şi gheboşenia lui îi făcuseră să se simtă 
atraşi unul de celălalt - sau dacă fata pur şi simplu voise 
să-şi bată joc de el. De ademenit, îl ademenise, asta era 
sigur - cu rugăminţi să mai stea cu ea să exerseze citirea 
încă o oră după ce restul elevilor plecau, cu priviri sfioase, 
cu fluturări de gene şi vorbe sugestive. Fie că el 
interpretase greşit semnele şi înţelesese ceea ce voia să 


înţeleagă, fie că fusese atras în capcană de către fată, în 
cele din urmă eforturile lui stângace de a o seduce în sala 
de clasă întunecoasă de lângă schitul catedralei au fost 
întâmpinate cu nişte ţipete ce ar fi acoperit lesne dangătul 
clopotelor catedralei. Paracliserii veniseră în goană şi 
Thomas a petrecut următoarea săptămână închis într-o 
carceră aflată la subsolul capitulului. Din fericire, întreaga 
poveste de amor - întreruptă - avusese loc pe domeniul 
episcopiei, aşa că nu au fost chemate ajutoarele de sheriff. 
Dacă s-ar fi întâmplat aşa, probabil că l-ar fi spânzurat în 
câteva zile pentru încercare de siluire. 

Aşa stând însă lucrurile, Thomas a rămas cu viaţă, dar a 
pierdut în rest aproape totul. După amânări peste amânări, 
a fost târât în faţa curţii de consistoriu a diocezei, a fost 
găsit vinovat pe baza mărturiilor (mincinoase, după 
părerea lui) depuse de fată şi de familia acesteia, i s-au 
luat însemnele preoţeşti de către episcopul mânios şi a fost 
alungat din incinta catedralei. 

Faptul că nu mai era preot nu l-a afectat prea tare pe 
Thomas, dar pierderea prebendei, a locuinţei şi a traiului 
ecleziastic atât de comod a însemnat pentru el o adevărată 
catastrofă. A fost dat afară din comunitatea religioasă şi 
puţin a lipsit să nu ajungă să cerşească; a scăpat totuşi de 
această ruşine ocupându-se cu scrierea de scrisori şi poliţe 
pentru negustori şi cu lecţii particulare pentru copiii unor 
oameni bogaţi. 

Aşa şi-a dus viaţa vreme de un an şi jumătate, după care 
a început să aibă din ce în ce mai puţin de lucru, pentru că 
era tot mai neîngrijit şi disperarea i se adâncea. Nu mai 
ţinea legătura nici cu familia, din cauza ruşinii care se 
abătuse asupra lui; pentru o vreme l-a chinuit gândul 
sinuciderii, dar, în cele din urmă, şi-a adunat ultima 
fărâmă de curaj pe care o mai avea şi a plecat la Exeter, ca 
să-i ceară ajutorul rudei sale sus-puse. Cu greu, 
arhidiaconul a fost, până la urmă, de acord să-l ajute, dacă 
şi când va putea. Apoi, peste câteva luni, la introducerea 
noului sistem şi a funcţiei de coroner, l-a convins pe John 
de Wolfe să-l ia pe Thomas în slujba de copist, lăudându-i 


cu tărie talentul la scris. 

Şi iată-l acum, se gândi Thomas: un fost popă cocoşat, 
fără bani şi căruia se părea că viitorul nu-i rezervă decât 
privilegiul de a bate ţinutul în lung şi în lat, scriind acte şi 
spionând pentru noul reprezentant al legii, numit de regele 
Richard. 

A scos un oftat adânc şi s-a cuibărit mai bine, învelit în 
manta, încercând să-şi înlocuiască grijile care nu-l mai 
părăseau cu uitarea somnului. 


CAPITOLUL DOI 


În care Crowner John deschide o anchetă 


Ca prin minune, ploaia nu a reînceput până la prânz, 
când a avut loc ancheta în faţa hambarului pentru 
zeciuială. Uşile erau acum deschise şi se vedea înăuntru 
cadavrul bărbatului ucis, aşezat pe o năsălie făcută la 
repezeală. Singurul scaun bun din tot satul fusese adus din 
biserică şi aşezat la câţiva iarzi de intrare. Era un jilţ 
simplu cu spătar înalt, pe care sătenii îl păstrau în altarul 
mic pentru o eventuală vizită a episcopului de Exeter - 
canon pe care acesta reuşise până acum să îl evite. 

Sir John de Wolfe şedea, cu un aer de augustă 
bunăvoință, pe scaunul episcopului. O adunătură pestriță 
de vreo treizeci de bărbaţi şi băieţi stătea în faţa lui, într- 
un semicerc aproximativ. Erau de toate vârstele - de la 
băietani slăbănogi până la bunici chinuiţi de artrită. 
Singurul lucru pe care îl aveau în comun era teama 
respectuoasă şi mirarea legată de „afacerea asta nouă cu 
coronerul“. Priveau cu interes amestecat cu frică silueta ca 
o pasăre de pradă aşezată în jilţ. Le părea întunecat şi 
ameninţător, un mesager aproape diavolesc sosit din 
lumea din afară, pe care ei o înțelegeau prea puţin. 

Nici John nu se simţea de fel ca un înger al mântuirii - îi 
era frig, avea hainele umede şi ar fi făcut orice pentru un 
foc bun şi o masă asemenea. Era omul cel mai puţin 
înclinat spre introspecţie pe care ţi-l puteai imagina - avea 
un pronunţat simţ practic şi aproape deloc pe cel al 
imaginaţiei. Spre deosebire de cumnatul său, sherifful, nu 
avea deloc conştiinţa propriei importanţe; nu-şi dorea 
decât să slujească drept mijlocitor al păcii regale. Era, pe 
scurt, un om simplu, lipsit de subtilitate şi de romantism. Îi 
era de ajuns să se ştie devotat conducătorului său, regele 
Richard; acest devotament era regula de bază a unui cod 
al onoarei şi al credinţei, pe care îl urmase din clipa în 
care plecase prima oară la luptă, cu mai bine de douăzeci 


de ani înainte. Acum avea patruzeci de ani şi era deja prea 
bătrân pentru câmpul de luptă, aşa că socotise binevenită 
această ocazie de a apăra regatul lui lInimă-de-Leu 
contribuind, cu tenacitate şi devoțiune, la respectarea 
legilor regale, aşa cum putea el mai bine. Deşi unii, ceva 
mai îndrăzneţi într-ale gândirii, ştiau prea bine că 
picioarele Regelui erau, cel puţin în parte, alcătuite tot din 
lutul muritorilor de rând, John de Wolfe îl privea pe acesta 
cu aceeaşi adoraţie pe care alţii o păstrau pentru cele 
sfinte: era convins că regelui i se datorează cinstire şi 
supunere oarbă. Şi totuşi, în clipa aceasta nu se gândea la 
nimic din toate astea, aşezat cum era pe scaunul 
episcopului, dorindu-şi să se afle la căldură, în taverna 
Bush din Exeter, cu o bărdacă de bere bună alături, şi să 
scape de cătunul ăsta nenorocit, cu pământul său mocirlos 
şi cu localnicii înmuiaţi de ploaie. 

Gwyn cel mătăhălos a început ceremonia strigând cu o 
voce care s-ar fi auzit şi din vârful dealului: „Cine are ceva 
de spus înaintea coronerului regelui din ţinutul Devon să 
se apropie şi să participe!” 

Câţiva s-au foit şi s-au mai apropiat, târşâindu-şi 
picioarele, iar mulţimea aştepta acum atenta să se 
întâmple ceva. Femeile din sat, care nu erau primite în 
adunarea bărbaţilor, se aţineau ceva mai în spate, 
comentând pe şoptite şi cu mâinile la gură acest spectacol 
neaşteptat, ce apăruse în viaţa lor cenușie. 

— Primii găsitori - cei care au găsit leşul - să vină în 
faţă! a poruncit coronerul. 

Inghiontit de cei din jurul lui, a ieşit în faţă, cam fără 
voie, un tânăr blond şi creţ, care a înclinat din cap - cam 
sfidător - către coroner. Era răcit rău şi îi curgea nasul 
abundent. Era îmbrăcat cu o cămaşă grosolană din pânză 
de sac, fără mâneci şi legată la mijloc cu o sfoară. Pe braţe 
şi pe faţă era plin de zgârieturi de la rugii de mure, dintre 
care unele încă sângerau. 

— Spune-i copistului cum te cheamă şi câţi ani ai. 

Thomas şedea ghemuit pe un scăunel pentru muls vite în 
dreapta lui John şi-şi aşezase sulurile de pergament şi 


călimara pe o măsuţă în faţa lui. Pana aluneca repede pe 
pergament. 

— Cerdic, de-aici din sat, sir, a mormăit băiatul, trăgând 
de nas. Îs englez, a adăugat el - o informaţie inutilă, de 
altfel, căci numele spunea de la sine că băiatul nu poate fi 
nici normand, nici celt. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Şaptesprezece... cred, a adăugat el cu îndoială. 

Femeile au început să chicotească înfundat, dar 
Crowner John nu le-a luat în seamă: 

— Spune-ne cum ai găsit leşul de acolo. 

Băietanul şi-a şters nasul, care începuse iar să curgă, cu 
un braţ vânjos: 

— Mă duceam în pădure să tai nişte răchită. Pe cărarea 
de lângă pârâu, am văzut leşul de acolo zăcând cu faţa în 
jos, în apă, cu capul pe partea noastră. 

Copistul scria febril, iar coronerul a încercat să mai afle 
nişte amănunte: 

— Ce oră era, băiete? 

— Era puţin după revărsatul zorilor, sir! Am îmbucat 
ceva şi am pornit-o la drum. Cred că nu se mai trezise 
nimeni în tot satul. 

— Şi după aceea ce ai făcut, băiete? zise John aspru. 

Cerdic şi-a mai trecut o dată braţul pe la nas, apoi a 
scuipat cu zgomot pe jos: 

— M-am întâlnit cu Nebba pe când fugeam înapoi spre 
sat. I-am zis ce-am văzut şi a venit şi el cu mine să vadă 
mortul. După aia ne-am dus amândoi să-l căutăm pe Ralph. 

John i-a mai pus băiatului câteva întrebări despre poziţia 
cadavrului şi despre ce răni văzuse, dar nu a aflat nimic 
nou. L-au lăsat atunci pe tânăr să se întoarcă printre 
săteni, ceea ce el a făcut cu vizibilă uşurare. 

Următorul martor a fost un băieţel, care se dusese cu 
porcii în seara dinainte. L-a târât în faţă maică-sa, o femeie 
imensă, de o îngrozitoare urâţenie. Ţinându-l de umăr pe 
băieţelul care se împotrivea, aceasta îl împinse în faţa 
scaunului de episcop. Cu ochii mari cât cepele şi aproape 
sugrumat de teamă, copilul a reuşit cu greu să spună, 


printre bâlbâieli, că nu văzuse niciun mort în pârâu cu o 
seară înainte când, aproape de înnoptat, căutase pe acolo 
un porc rătăcit. 

După ce copilul a fost târât înapoi de maică-sa, John s-a 
întors către reeve-ul manorului: 

— Cine e Nebba ăsta de care a pomenit primul martor? 

Ralph nu părea prea în largul lui; s-a lăsat de câteva ori 
de pe un picior pe celălalt, bătucind pământul ud: 

— E străin de satul nostru, Crowner! E aici de vreo lună. 

— Păi să-l auzim şi pe el ce are de spus, a zis John, 
repezit. 

Mulțimea a început să murmure şi să se foiască mai tare 
decât până atunci; mulţi s-au întors şi au privit spre islazul 
satului. Un bărbat, pe care coronerul îl observase mai 
devreme în rândurile din spate ale mulţimii, se îndepărta 
repede. 

Gwyn i-a strigat să se întoarcă şi, văzând că omul nu-l 
bagă în seamă, s-a luat după el. În aceeaşi clipă, străinul a 
rupt-o la fugă, dar picioarele lungi ale lui Gwyn erau mai 
iuți. Deşi avea constituţia unui taur, cel din Cornwall era 
foarte rapid pe distanţe scurte şi, înainte ca fugarul să fi 
apucat să se îndepărteze cincizeci de iarzi, Gwyn îl şi 
prinsese de gât şi acum îl aducea înapoi la anchetă, cu 
călcâiele târându-i-se pe pământ. 

Gwyn i-a împins la o parte pe câţiva săteni, ca să-şi facă 
loc şi l-a îmbrâncit pe fugar în faţa coronerului. 

John l-a privit încruntat: 

— Ce se petrece aici? De ce-ai fugit, pungăşiile? 

Nebba era slab, avea părul blond, încâlcit, şi purta 
mustață. Era îmbrăcat într-o tunică ruptă şi murdară ce-i 
ajungea până la genunchi, prinsă la mijloc cu o curea 
veche de piele, care părea să fi fost frumoasă odinioară. Pe 
chip i se citea sfidare mai degrabă decât teamă: 

— Nu vreau să am de-a face cu legea. N-am făcut decât 
să mă duc să mă uit la un amărât de leş, pentru că m-a 
chemat prostovanul ăla de băiat. 

Gwyn, care îl ţinea în continuare de umăr, l-a apucat 
dintr-o dată de mâna dreaptă şi a ridicat-o ca să o vadă şi 


coronerul. 

Aplecându-se în faţă, John a văzut că degetul arătător şi 
cel mijlociu lipseau, iar cioturile erau acoperite cu nişte 
cicatrice vechi, vindecate. 

— O, maestre arcaş, unde ţi-ai pierdut degeţelele? zise 
el, printre dinţi. 

Era obiceiul timpului ca unui arcaş prins, dacă scăpa de 
moarte prin spânzurătoare sau tăierea capului, să i se 
reteze cele două degete cu care trăgea coarda, ca să nu-şi 
mai poată practica în veci meseria ucigaşă. 

Nebba s-a încruntat, fără să scoată un cuvânt, până când 
Gwyn l-a scuturat de i-au clănţănit dinţii galbeni în gură: 

— Răspunde-i coronerului, lua-te-ar naiba! 

— La Le Mans, în optzeci şi opt, a mârâit el sumbru. 

Cicatricea de pe fruntea coronerului s-a încreţit, când 
acesta a ridicat surprins din sprâncene: 

— Ai luptat pentru bătrânul rege? 

Bătălia pomenită fusese una dintre cele de pe urmă duse 
de Henric al Il-lea, în care doi dintre fii săi, Richard şi 
John, răzvrătiți împotriva tatălui lor, îşi uniseră forţele cu 
Filip al Franţei şi reuşiseră să-l înfrângă pe Henric, 
zdrobindu-i totodată şi inima. 

Nebba a încuviinţat: 

— De asta nu voiam să am de-a face cu tine. Eşti unul 
dintre oamenii lui Richard. 

John începu să râdă, ceea ce făcea foarte rar. Râsul de 
acum semăna mai degrabă cu un muget; părea că nu-i vine 
să creadă ce aude: 

— Nesăbuitule, crezi că pentru mine credinţa faţă de 
Henric e un păcat? s-a răstit el. Nici eu nu sunt mândru că 
Richard s-a întors împotriva tatălui său, chiar dacă l-a 
provocat indulgenţa pe care bătrânul i-o arăta lui John. 

Multimea tăcuse, în principal pentru că nu pricepea 
nimic din discuţia dintre Nebba şi coroner, însă Thomas şi 
Gwyn înţeleseseră că Nebba nu era un ţăran oarecare. Era 
mai degrabă un ostaş care fugea din calea justiţiei. 

— Nu ştiu nimic despre mortul ăsta, sir! Nu vă pot spune 
decât că zăcea în pârâul ăla nenorocit, cu faţa în apă. 


— Nu l-ai mai văzut niciodată înainte? 

— Niciodată. Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu nimic 
despre el. Vreau doar să mă lăsaţi în pace! 

John l-a privit lung, cu sentimente împărţite de bănuială 
şi de respect faţă de un ostaş care fusese mutilat pentru că 
luptase pentru regele său. 

— Acesta nu e satul tău, nu-i aşa? Ai un accent ciudat. 

Nebba şi-a scuturat laţele murdare: 

— N-am sat. Am nimerit aici şi muncesc la câmp pentru 
plinea de fiecare zi, dorm în staulul vitelor, asta până când 
oi pleca mai departe. 

Ca şi Gwyn, coronerul bănuise că Nebba e vreun 
nelegiuit care se săturase de viaţa de fiară sălbatică din 
pădure şi încerca să se întoarcă la traiul obişnuit, chiar cu 
riscul de a fi decapitat dacă era prins. 

l-au mai pus câteva întrebări lui Nebba, dar acesta a 
susţinut în continuare, încăpățânat, că nu ştie nimic despre 
cadavrul găsit în pârâu. Coronerul s-a mai străduit o vreme 
să scoată ceva de la el, dar în acelaşi timp nu vedea niciun 
motiv pentru care un fost arcaş ar fi fost implicat în 
uciderea unui tânăr normand, cu excepţia jafului. Dar dacă 
se întâmplase aşa, cugetă în continuare John, de ce-ar mai 
fi rămas tâlharul prin părţile acestea? 

L-a chemat lângă el pe Gwyn şi i-a spus pe un ton 
scăzut: 

— Ce zici de el? E limpede că e un nelegiuit fugar. 

Şi Gwyn simţea aceeaşi simpatie morocănoasă faţă de 
un fost ostaş care o ducea de azi pe mâine: 

— Fără îndoială că e un om al codrului acum, nu e legat 
de vreun senior sau domeniu. Am putea lesne să-i luăm 
capul, dar la ce bun? Mai sunt poate o mie ca el în codrii 
din Devon. 

John a încuviinţat. Ca de obicei, mâna lui dreaptă 
gândea la fel ca şi el: 

— Presupun că încearcă să ajungă mai aproape de vreun 
târg, probabil Exeter, ca să petreacă cele douăsprezece 
luni între zidurile unei cetăţi. 

Şerbii şi vilanii puteau să-şi ceară dreptul la libertate 


dacă scăpau de pe manorul de care aparţineau şi stăteau 
într-un târg vreme de un an şi o zi, fără să fie prinşi de 
senior. Câteodată cei care încălcaseră legea se dădeau 
drept vilani fugari şi unii dintre aceştia reuşeau chiar să 
redobândească avere şi poziţii cu greutate. Dacă Nebba 
avea să reuşească aceasta, coronerul nu dorea să-i stea în 
cale, atâta timp cât nu exista nicio dovadă că fusese 
implicat în omorul pe care îl cerceta. 

John i-a dat drumul şi arcaşul saxon s-a pierdut în 
mulţime. Dându-şi seama că ancheta nu ducea nicăieri, 
coronerul începuse să se foiască pe scaun. N 

Gwyn i-a făcut semn lui Ralph reeve-ul să se apropie. In 
cinstea ocaziei, acesta se spălase pe față şi îşi legase părul 
negru şi lung la spate, cu o bucată de sfoară. 

— Cerdic şi cu Nebba m-au chemat după ce au găsit 
mortul. Am luat cu mine vreo doi oameni şi l-am scos pe 
mal. Apoi l-am adus aici în hambar şi am trimis vorbă la 
bailivul manorului de la North Hall. 

Crowner John l-a aprobat din cap; părul negru şi lung îi 
învăluia gâtul: 

— Şi cu acest Nebba ce e? De unde a venit? 

Reeve-ul avea o expresie care sugera că are ceva de 
ascuns: 

— Pare a fi un om bun, sir; a venit la noi în sat la vremea 
culesului şi s-a oferit să muncească pentru de-ale gurii şi 
un adăpost. Aveam nevoie de braţe de lucru şi 
administratorul seniorului a zis că omul poate să rămână la 
noi peste iarnă. 

Era un lucru neobişnuit ca un domeniu seniorial să 
găzduiască un străin; singurii care erau primiţi de regulă 
erau meşteşugarii rătăcitori aflaţi în trecere. Probabil că la 
mijloc fusese o mită, poate nişte argint furat, dar John, deşi 
ar fi trebuit să-l dea pe acest fugar pe mâna sheriftului, nu 
dorea să se amestece într-o problemă de ordine interioară 
a satului. 

S-a oprit cu întrebările pentru o vreme, ca Thomas să 
apuce să noteze totul pe pergament. 

— Şi nu ai idee cine ar putea fi mortul acesta, reeve? 


Ralph a scuturat din cap: 

— Nu, sir! Dar cred eu că omul n-a murit acolo unde l- 
am găsit noi - prea era putrezit, deci a murit mai demult. 
L-am fi găsit cu mult înainte dacă ar fi fost acolo în tot 
timpul ăsta. Pot să jur că oamenii din satul vecin l-au adus 
şi l-au lăsat acolo. 

S-a produs atunci o oarecare agitaţie în rândurile celor 
prezenţi; cineva se străduia să vină în faţă. 

— E o minciună sfruntată! Nici nu l-am văzut vreodată! 

Un bărbat voinic, roşu la faţă, îmbrăcat într-o tunică de 
un albastru spălăcit, l-a împins la o parte pe Ralph şi s-a 
oprit sfidător în faţa lui John. Avea buză de iepure, ceea ce 
dădea trăsăturilor lui aspre o expresie şi mai răuvoitoare. 

— Să înţeleg că tu eşti din Dunstone? a întrebat 
coronerul. 

Omul a mormăit aprobator: 

— Sunt Simon, reeve-ul manorial de acolo. Aţi trimis 
după mine, Crowner! Dar nu ştim nimic de toată povestea 
asta. Ăştia din Widecombe încearcă să scape de amendă şi 
dau vina pe noi. Trebuia să-mi închipui că Ralph o să 
încerce o şmecherie de felul ăsta. 

Lui John i-a venit să râdă auzind aşa ceva. Era ceva 
obişnuit ca satele - chiar dacă ţineau de acelaşi domeniu 
seniorial - să se certe între ele când venea vorba de 
evitarea unei amenzi. 

Ralph l-a contrazis gălăgios pe reeve-ul din satul vecin: 

— Nu era acolo în seara dinainte, Simon! Cum crezi tu 
că a apărut în pârâul nostru, peste noapte, un leş vechi de 
mai bine de o săptămână, ai? 

— Nu ştiu şi nici nu mă priveşte. N-ai decât să afli, dar 
nu mai da vina pe noi, cei din Dunstone. 

— Poate l-ai omorât chiar tu sau unul de la tine din sat, 
mârâi Ralph. 

Fierbând de furie, Simon cel îndesat s-a apropiat şi a 
încercat să-i dea una lui Ralph, care însă a făcut un salt în 
lături, ferindu-se. 

John i-a făcut semn lui Gwyn, care a pus capăt disputei, 
apucându-l pe Simon cu mâna lui cât o lopată şi 


împingându-l înapoi printre cei care priveau. 

Coronerul îşi mângâia acum gânditor bărbia prelungă, 
acoperită cu barbă nerasă de culoare închisă, şi cântărea 
ce are de făcut. Ajunsese la concluzia că nu poate avea 
încredere în niciunul din cei doi reeve-i şi i-a inclus hotărât 
în cercul său de suspecți, alături de Nebba. 

— Susţineţi amândoi că nici în Widecombe, nici în 
Dunstone nu se ştie nimic despre acest mort; totuşi, nici 
chiar în acest anotimp ploios leşul n-ar fi putut fi dus la 
vale de pârâiaşul vostru. Şi n-aş crede că s-au întors 
ucigaşii după zece zile ca să mute corpul în altă parte. Aşa 
că unul din voi minte cu siguranţă. 

S-a lăsat o tăcere care nu prevestea nimic bun. 

— Prin urmare, voi amenda amândouă satele cu câte 
zece mărci, dacă nu cumva mi se oferă o altă explicaţie în 
curând. 

Mulțimea a început să murmure. O marcă valora două 
treimi dintr-o liră, peste treisprezece şilingi. Erau foarte 
mulţi bani de plătit pentru nişte cătune atât de mici - şi 
era puţin probabil ca FitzRalph, seniorul domeniului, să 
contribuie cu ceva la plata amenzii. Singura consolare era 
că plata nu avea să se facă decât după ce judecătorii 
regelui aveau să confirme verdictul, ceea ce putea să 
dureze un an şi chiar mai mult, adică până când Tribunalul 
General Itinerant ajungea la Exeter. 

Simon însă nu era omul care să lase lucrurile aşa: 

— Crowner, nimeni din Dunstone sau din Widecombe n-a 
avut a face cu omorul ăsta, vă spun eu! Pădurile de pe aici 
sunt pline de nelegiuiţi. 

Incruntat, s-a uitat în jur după Nebba, care însă 
dispăruse: 

— Ne fură vitele şi mânjii an de an. E plină pădurea de ei 
pe la Spitchwick şi Buckland - criminali evadați, abjuranţi 
şi şerbi fugari. De ce să plătim noi pentru faptele lor? 

S-a auzit un murmur de aprobare din partea juraţilor, 
deşi niciunul nu dorea să se declare deschis împotriva 
hotărârii coronerului. 

Încurajat de vorbele celuilalt reeve, Ralph a adăugat: 


— Mai sunt şi alţi nelegiuiţi, sus, în mlaştini. Trăiesc din 
tâlhării - şi nu se dau în lături nici de la omor, dacă e 
nevoie. 

— Mda, oameni ca Nebba, pe care l-aţi auzit mai 
devreme. De unde a apărut, dacă nu din rândurile 
nelegiuiţilor? Pe ăsta puteţi foarte uşor să-l bănuiţi de 
omor, nu? a sugerat Simon. 

A izbucnit atunci o nouă ceartă, căci Ralph îi luase 
apărarea lui Nebba. Gwyn a pus capăt gâlcevii, 
despărţindu-i brutal pe cei doi şi aşezându-se între ei. 

John de Wolfe i-a ameninţat pe cei doi reeve-i cu degetul 
lui lung: 

— Amenda pe care v-o dau nu are legătură cu omorul; 
nu am dovezi în această privinţă. Vă amendez pentru că aţi 
încercat să mă păcăliţi şi pentru că mi-aţi dat de lucru mai 
mult decât era cazul; trebuia să începeţi urmărirea 
vinovatului mult mai devreme. Unul din voi ştia de cadavru 
înainte ca băiatul să-l fi găsit în pârâu. Chiar dacă vinovaţi 
de omor sunt nelegiuiţii din pădure, aceştia n-ar fi ţinut la 
ei un leş putrezit vreme de două săptămâni, pentru ca apoi 
să-l aducă la hotarul dintre satele voastre. Unul din voi 
încearcă să arunce asupra celuilalt răspunderea pentru 
acest om înjunghiat. 

La asta nimeni nu a mai avut niciun răspuns şi, cum nu 
mai erau alţi martori care să fie ascultați, coronerul a 
coborât uşurat de pe scaunul tare al episcopului şi a intrat 
încă o dată în hambar. 

Juraţii l-au urmat răzleţi, încă exprimându-şi, cu 
jumătate de gură, nemulţumirea pentru amenda primită. 
După ei, au venit femeile şi copii. Thomas şi-a adunat 
instrumentele de scris şi s-a grăbit să-i urmeze. 

După ce mulţimea s-a adunat de jur-împrejurul năsăliei, 
formând un cerc larg, John s-a dus la căpătâiul mortului, 
cu mâinile la spate. Cu silueta sa înaltă şi adusă de spate, 
semăna cu un profesor pe cale să susţină o prelegere 
despre disecţia umană. 

A prezentat concluziile anchetei, rar şi tare, spre a fi 
notate de copist: 


— Eu, John de Wolfe, cu rangul de cavaler, coronerul 
regelui Richard în ţinutul Devon, am cercetat în satul 
Widecombe, în a treia zi din noiembrie a anului Domnului 
nostru o mie o sută nouăzeci şi patru, cadavrul unui bărbat 
necunoscut, găsit ieri într-un pârâu aflat între satul acesta 
şi Dunstone. 

S-a aplecat mai aproape de mort, fără să-i pese de 
miasma de putrefacție, şi a urmat: 

— Victima pare să aibă între douăzeci şi cinci şi treizeci 
de ani, e bine clădit, de înălţime mijlocie. Are părul blond, 
care nu a fost tăiat de curând. Are mustață blondă, fără 
barbă. Ochii sunt înfundaţi în orbite; nu se poate spune ce 
culoare aveau. 

I-a făcut apoi un semn lui Gwyn, care a ridicat mâinile 
inerte ale mortului. 

— După mâini, nu pare să fi fost şerb, nici să se fi 
îndeletnicit cu vreun meşteşug greu, dar nu are nici 
mâinile fine ale unui curtean, a adăugat John, cu o urmă de 
sarcasm în voce. 

Gwyn, ajutat de Ralph, a început să dezbrace mortul, pe 
când coronerul îşi urma observaţiile: 

— Purta o tunică verde de bună calitate şi pe dedesubt 
avea cămaşă şi rufărie de olandă. Pantaloni negri, ciorapi 
de lână, legaţi în cruce. Nu are manta, deşi suntem în 
anotimpul rece. 

„Probabil că aceia care l-au atacat i-au luat şi mantaua”, 
a socotit John, apoi a urmat: 

— Are o curea de piele, împodobită cu reliefuri, în stil 
levantin. Mai are o teacă de spadă goală, de formă curbată 
- tot orientală. La spate, are prinsă de curea o teacă cu 
pumnal. 

Aici, Gwyn a scos pumnalul din teacă; era o armă bună, 
dar obişnuită: 

— Nu sunt urme de sânge pe pumnal, a mormăit Gwyn, 
băgându-l înapoi în teaca de piele. 

— Cizme de călărie, de piele, şi ele cu model; aş spune 
că provin de la Jaffa sau Acre, a continuat John, care nu 
putea să reziste nici unei ocazii de a arăta cât de multe ştie 


despre Levant. Picioarele sunt înfăşurate în feşe, ceea ce 
ne arată că omul era un călăreț cu experienţă, obişnuit să 
străbată distanţe lungi. Pe cizme sunt urme de pinteni, dar 
pinteni nu sunt. 

„Probabil că şi ei au fost furaţi”, a urmat el în gând. 

Gwyn, care se obişnuise deja bine cu metodele 
coronerului, a ridicat tunica, apoi cămaşa şi rufăria, şi le- 
au privit de aproape. Toate aveau câte o tăietură clară, 
cam de un ţol, în dreptul zonei aflate sub omoplatul stâng. 
Se mai vedeau nişte tăieturi în partea de jos a mânecii 
stângi şi în partea de sus a celei drepte. 

Hainele, care miroseau a putreziciune din cauza 
bucăţilor de piele care se lipiseră de ele, şi erau îmbibate 
în lichidele scurse din corpul mortului, au fost strânse într- 
o legătură şi date în grija sătenilor, care au primit ordinul 
să le spele şi să le păstreze cu grijă până când aveau să fie 
cerute de familia victimei. 

Oamenii s-au apropiat, târşâindu-şi picioarele, de corpul 
acum gol al mortului care avea burta umflată de gaze şi 
zăcea pe năsălie. 

— Faţa şi braţele sunt bronzate puternic, deşi bronzul 
începe să se şteargă. Cadavrul e într-un stadiu de 
putrefacție care, date fiind anotimpul şi vremea, arată că 
moartea s-a produs acum cel puţin o săptămână, poate 
aproape două. 

Gwyn a ridicat încă o dată braţele mortului şi John a 
urmat: 

— Pielea şi carnea sunt adânc tăiate între încheietura şi 
cotul mâinii stângi. Sub umărul drept e o rană de trei țoli. 
Rana a fost primită în timpul unei lupte cu sabia; a ridicat 
mâna stângă ca să se apere şi a lovit cu dreapta încercând 
să nimerească braţul celui care avea sabia. 

Gwyn a întins un deget butucănos spre mâna stângă a 
mortului, ca să-i reamintească lui John ce văzuseră. 

— De asemenea, pe degetele şi palma mâinii stângi sunt 
răni care arată că victima a apucat cu această mână o 
lamă ascuţita, încercând să se apere. 

John a aşteptat un timp, ca Thomas să apuce să scrie tot, 


apoi i-a cerut lui Gwyn să rostogolească leşul pe burtă. 
După ce l-a întors, astfel că acum zăcea cu braţele 
atârnând de o parte şi de alta a năsăliei, au observat că 
sângele închegat sub piele în dreptul rănii de pe spate era 
acum înconjurat de o reţea vizibilă de vene închise la 
culoare, în putrezire, care contrastau puternic cu paloarea 
verzuie a pielii de pe restul spatelui. 

Coronerul a explicat semnificaţia  tăieturilor din 
îmbrăcăminte, arătând martorilor rana prin înjunghiere de 
sub omoplat, din care curgea sânge acum, formând o 
băltoacă pe lemnul de stejar din care fusese improvizată 
năsălia. 

Gwyn s-a aplecat şi s-a mai uitat o dată, cu mare atenţie, 
la rană; aproape că atingea leşul cu vârfurile mustăţii. 

În clipa următoare, Gwyn a auzit o voce lângă el: 

— Asta e rană de pumnal, nu de spadă. Un pumnal cu 
două tăişuri, uitaţi-vă ce subţiri sunt amândouă marginile 
tăieturii. Când a scos pumnalul din rană, ucigaşul l-a tras 
în jos - uitaţi-vă la tăietura asta uşoară de dedesubt. 

Cel care vorbise era Nebba. Revenise, neobservat, în 
rândul privitorilor; Gwyn s-a întors şi i-a aruncat o privire 
încruntată, iritat că se găsise cineva să comenteze pe 
marginea cunoştinţelor atotcuprinzătoare despre răni pe 
care le aveau el şi coronerul. Se auziră pe dată murmure 
printre cei care, fiind mai în faţă, îl auziseră pe Nebba. 

— Aşa deci, înjunghiat în spate... urâtă treabă, zise 
Simon din Dunstone grav. 

Ralph l-a privit bănuitor, dar n-a mai zis nimic, ca să nu 
înceapă o nouă ceartă. 

Coronerul s-a apropiat şi el şi a cercetat rana atent. 
Buzele i s-au strâns de indignare şi dezgust: 

— E limpede că omul n-a fost ucis în luptă dreaptă. Se 
lupta cu cel din faţă, care l-a lovit de două ori cu sabia, dar 
în acelaşi timp un al doilea l-a înjunghiat în spate, între 
umeri. Atunci s-a întors şi a prins lama cu mâna; aşa s-a 
tăiat în palmă. 

Nu mai era nimic de văzut, aşa că, după ce i-a spus lui 
Thomas să noteze că mortul avea acel neg păros, John s-a 


îndreptat iarăşi spre scaunul episcopal, în timp ce 
mulţimea se îmbulzea să ajungă în faţa scaunului: 

— În urma acestei anchete nu pot decât să declar că 
mortul a fost victima unui omor şi că identitatea lui este 
necunoscută. E limpede că nimeni nu-mi poate aduce 
dovada că mortul este englez, aşa că satul Widecombe va 
plăti şi suma de zece mărci ca amendă pentru omor. 

Iarăşi s-a auzit un freamăt al mulţimii, care primea 
această nouă povară pentru mai târziu. 

— De asemenea, nu am de unde să ştiu unde a murit 
acest om sau dacă voi îmi spuneţi tot adevărul. Am mari 
bănuieli în ceea ce-i priveşte pe unii dintre voi, dar va mai 
trebui să fac nişte cercetări, a continuat John, apoi s-a 
uitat acuzator la cei doi reeve-i. Cu toate acestea, cei din 
Widecombe au păzit cadavrul şi au trimis după coronerul 
regelui fără întârziere, respectând astfel legea cea nouă. 
Aceeaşi lege îmi cere ca, dacă pot, să aflu numele 
mortului, dacă este străin şi să consemnez unde şi-a 
petrecut ultima noapte înainte de a muri. Cum nu pot face 
niciunul din aceste două lucruri acum, voi întrerupe 
ancheta deocamdată. 

Apoi, întorcându-se spre copist, spuse: 

— Ai grijă să scrii totul, pentru sheriff şi pentru 
judecători, când vor veni. 

John a ridicat braţul ca să arate că spectacolul se 
sfârşise: 

— Dacă mai aflaţi lucruri noi între timp, voi relua 
ancheta tot aici. 

Dar, aruncând o privire de jur-împrejur, prin satul mizer, 
adăugă cu jumătate de glas: 

— Doamne fereşte! 

Ridicându-se de pe scaun, le-a dat ordin lui Ralph, 
bailivului şi preotului paroh să îngroape mortul în cimitir, 
cu cinstirea cuvenită, şi să ridice şi o cruce de lemn lângă 
mormânt. 

— Nu ştim prea multe despre el, dar ştim cu siguranţă 
că a fost un gentilom care a luptat şi sunt aproape singur 
că era cruciat; aşa că îi datorăm respect. 


Silueta înaltă a lui John de Wolfe s-a îndepărtat apoi 
printre săteni, urmat de Gwyn şi de Thomas, îndreptându- 
se către locul unde li se aflau caii. Peste câteva minute, cei 
trei o apucaseră din nou pe cărarea spre Exeter, aflat la 
vreo şaisprezece mile. 


CAPITOLUL TREI 


În care Crowner John se ceartă cu nevasta 


Zilele erau scurte acum şi, cum cerul era plumburiu de 
nori, când John a ajuns acasă era aproape întuneric. Cei 
trei zăboviseră vreun ceas la o tavernă în Fulford pe 
drumul de întoarcere de la Widecombe, unde se 
ospătaseră cu mâncare şi bere mai bună decât le dăduse 
nevasta reeve-ului. 

Se despărţiseră la intrarea în Exeter; copistul a luat-o 
spre cămăruţa lui, aflată în incinta catedralei - pe care o 
obținuse în ciuda faptului că fusese expulzat din tagma 
sfântă a preoţilor. Gwyn s-a dus acasă, la nevastă şi la 
copii; locuiau într-o colibă acoperită cu stuf, aflată afară 
din oraş, în dreptul Porții de Răsărit. Iar coronerul, cu o 
lipsă vădită de chef, a luat-o încet spre casă, un lot de 
staroste aflat pe strada St Martin's Lane, care făcea 
trecerea între High Street şi catedrală. 

Şi-a lăsat calul la un potcovar din apropiere şi, după ce 
animalul a primit hrană şi apă, a pornit-o prin şanţurile 
noroioase lăsate de roţile căruţelor, către casa de lemn ale 
cărei ferestre dădeau spre străduţa extrem de îngustă. 
Casa era prea mare pentru el - nu avea copii cu care să o 
împartă - dar soţia lui nici nu voia să audă de posibilitatea 
mutării într-o locuinţă mai mică. 

— Eşti cavaler şi coronerul regelui în această regiune, 
iar eu sunt sora sheriffului! trâmbiţa ea, cu vocea-i 
ascuţită şi supărătoare. Ce-ar spune cei de-un rang cu noi 
dacă ne-am muta într-o cocioabă prăpădită? 

Matilda avea patruzeci şi şase de ani, cu şase mai mult 
decât John. Deşi odinioară fusese o femeie frumoasă, acum 
îşi arăta pe deplin vârsta, cu toate că fata în casă, o 
franţuzoaică pe nume Luciile, se străduia din răsputeri să 
mai îndulcească ravagiile timpului, folosindu-se de pudră şi 
de fierul de încreţit părul. 

Cu şaisprezece ani în urmă, coronerul fusese împins de 


către tatăl său să facă această căsătorie împotriva voinţei 
lui; acum trecut în lumea drepţilor, Simon de Wolfe fusese 
foarte ambițios şi considerase că o alianţă cu familia de 
Revelle era cea mai bună cale de urmat pentru ca fiul său 
cel mare să urce pe scara socială. După mai puţin de 
optsprezece luni petrecute alături de scorpia de nevastă- 
sa, John reuşise să scape de ea plecând la război în 
Irlanda, şi mai apoi în Palestina, împreună cu regele 
Richard. La drept vorbind, pasiunea lui pentru războaie nu 
pleca atât din patriotism şi din intenţia de a-i alunga pe 
sarazini de pe Pământurile Sfinte, cât din dorinţa de a fi 
cât mai departe de Matilda. 

Uşa de la intrare era întredeschisă; împingând-o, John l- 
a văzut pe Brutus, câinele său, şezând în vestibul. Bătrânul 
ogar, cu urechile trase înapoi, dădea din coadă în semn de 
bun venit. 

— Bine că măcar cineva se bucură că am venit acasă, 
murmură coronerul, aplecându-se ca să mângâie câinele 
pe cap. 

În timp ce îşi scotea mantaua umedă şi îşi desfăcea apoi 
centura, s-a deschis o uşă din spatele casei şi a mai intrat 
cineva care părea, de asemenea, să se bucure de venirea 
lui: 

— Te-ai întors, stăpâne! la să scoatem noi cizmele astea 
murdare. 

John s-a aşezat pe prag şi a privit-o pe Mary în timp ce 
aceasta îi scotea cizmele de călărie; şuviţe blonde de păr îi 
ieşeau de sub basmaua de in pe care o purta pe cap. 

Mary era servitoarea: o fată frumoasă, deşi cam 
vânjoasă, de douăzeci şi cinci de ani. Plesnea de sănătate 
şi era sprintenă şi fermă, reuşind să rezolve îndată orice 
problemă. Reuşea de fiecare dată să-l bine dispună pe John 
când acesta era supărat - ceea ce se întâmpla adesea. 

Mary era fiica din flori a unei femei saxone din Exeter cu 
un moşier normand. Slujindu-le acestor doi soţi care nu se 
înțelegeau, Mary alesese cu fermitate, dar şi cu discreţie, 
să fie aliata lui John împotriva Matildei şi a lui Luciile. 
Stăpânul îi dăduse această slujbă trecând peste dorinţele 


soţiei lui şi Mary, care avea o judecată extrem de 
sănătoasă, o preţuia prea mult ca să rişte să o piardă din 
cauza unor conflicte conjugale - totuşi, cu excepţia 
situaţiilor în care în casă se declara război deschis, îl ajuta 
şi-l încuraja cum putea pe coroner în campania lui de 
supravieţuire alături de femeia lui cea gălăgioasă. Acum, 
aducându-i o pereche de papuci moi de casă, i-a şoptit 
conspirativ: 

— Iar a venit fratele ei, stăpâne! Sunt în salon amândoi 
şi te bârfesc, aşa cum fac întotdeauna. 

John scoase un geamăt. Blestematul ăsta de cumnat al 
lui părea să petreacă mai mult timp la el în casă decât John 
însuşi şi, dacă Matilda n-ar fi fost atât de îngrozitoare, l-ar 
fi bănuit poate pe Richard de Revelle că are porniri 
incestuoase. 

Fără chef, s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre 
cealaltă uşă din vestibul. Aceasta dădea în salon, care 
ocupa toată partea din faţă a casei, la ambele nivele. În 
spate, la catul de sus, se afla un solariu, iatacul şi 
dormitorul soţilor, la care se ajungea pe o scară exterioară, 
aflată în spatele casei. Aici stătea Matilda când cosea şi tot 
aici îi aranja Luciile părul. În curticica din spatele casei se 
aflau dependinţele în care locuiau cele două servitoare şi 
în care se gătea, se pregătea berea şi se spălau rufele. 

Mary a luat cizmele acoperite cu un strat gros de noroi: 

— Mă duc să spăl şi să lustruiesc cizmele astea; şi... 
mult noroc, a adăugat ea complice. 

John i-a ciufulit cu drag părul blond. Avuseseră, mai 
demult, câteva întâlniri clandestine de alcov, dar Mary îl 
refuzase în ultimele luni, de teamă ca stăpâna, avertizată 
de nesuferita de Luciile, să nu bănuiască ceva. 

Mary a ieşit şi s-a îndreptat spre dependinţe, iar John a 
ridicat cârligul din fier forjat de pe uşa salonului şi, cu un 
oftat, a intrat pe propriul teritoriu. 

Incăperea era înaltă, sumbră şi rece, în ciuda unui foc 
mare de buşteni, ce ardea în şemineul mare cât o peşteră 
aflat pe peretele din faţa uşii. Lemnăria de pe pereţi era 
acoperită în mare parte cu tapiserii şi flamuri, dar şi 


acestea erau grave şi nu prea aveau darul să te- 
nveselească. În mijlocul camerei se afla o masă lungă de 
stejar, cu câte un scaun masiv la cele două capete şi cu 
bănci pe laturi. 

De o parte şi de alta a şemineului se afla câte un scaun 
dublu de lemn, cu spătar înalt şi cu apărători pe lateral 
împotriva curentului; chiar în faţa focului erau două jilţuri 
de călugăr, care aveau spătarele curbate şi terminate cu 
un fel de glugă, ca un stup de albine, care apăra de frig. 

Inaintând pe lespezile goale - Matilda nu voia să aibă pe 
jos, cum se obişnuia, pământ bătătorit acoperit cu papură, 
pe motiv că e un obicei al „oamenilor de rând“ - John a 
auzit murmur de voci, amplificat de pereţii înalţi. 

— Matilda, am ajuns! strigă el. 

De după spătarul unuia din scaunele din faţa focului 
apăru un chip: 

— Mda, văd! Mă mir că te mai oboseşti să vii acasă. De-o 
săptămână nu te-am mai văzut pe lumină. 

Pe faţa pătrată a nevestei coronerului era întipărită 
mereu o expresie de dispreţ, de parcă tot timpul îi mirosea 
urât. Deşi fusese o femeie frumoasă odinioară, acum avea 
o urmă de mustață, pungi vizibile sub ochii albaştri şi 
obrazul buhăit - toate acestea te făceau să bănuieşti un stil 
de viaţă leneş şi o poftă de mâncare prea sănătoasă. Părul 
încreţit cu grijă îi era parţial acoperit cu o bonetă de 
brocart, asortată cu rochia groasă, îmbrăcată din cauza 
frigului de noiembrie. 

John s-a apropiat de şemineu şi s-a întors cu spatele la 
foc, atât ca să-şi încălzească turul pantalonilor, dar şi ca să 
arate cine e stăpânul casei. 

Două perechi de ochi l-au fixat îndată. 

— Ei, cum a fost călătoria noului meu om al legii în 
văgăuna de-i zice Widecombe? 

Buzele subţiri ale cumnatului lui John păreau făcute 
anume pentru sarcasm. El era ocupantul celui de-al doilea 
jil; deşi era fratele Matildei, avea faţa pe atât de prelunga 
şi de netedă pe cât de lată era a ei. Nu semănau decât la 
ochi, pe care amândoi îi aveau reci şi albaştri. 


— Bună ziua, Sir Sheriff, deşi nu sunt omul tău. Eu 
răspund în faţa regelui, care m-a numit în slujbă. 

Sir Richard de Revelle a oftat şi buzele i s-a lungit într- 
un zâmbet indulgent, de parcă încerca să se înţeleagă cu 
un copil neastâmpărat: 

— Sigur că da, John, e aşa cum spui tu. Deşi mă cam 
îndoiesc că o să apuci să-i dai raportul regelui nostru drag 
- n-aş băga mâna în foc nici că o să-l mai vezi vreodată. 
Din Franţa am primit veşti de la oameni de încredere că 
regele n-are de gând să mai pună piciorul în Anglia. 

Matilda pufni: 

— Şi foarte bine face. Dacă ar fi după mine, n-aş mai sta 
o zi în ţara asta nenorocită, murată de ploaie şi plină de 
saxoni şi de cornwall-ezi. 

În tinereţe, Matilda petrecuse câteva luni la rudele ei 
din Normandia şi de atunci juca mereu cu încăpățânare 
rolul unei martire normande în exil, deşi era născută în 
Exeter şi trăise aproape toată viaţa în Devon. 

John auzise poezia aceasta de sute de ori, dar tot îl 
scotea din minţi: 

— Doar pentru că nu se află la Winchester sau la Londra 
nu înseamnă că regele nu e suveranul acestei ţări, 
Richard! Şi oriunde ar fi, noi suntem datori să-l slujim. 

De pe chipul sheriffului, cu mustaţa neagră şi subţire şi 
cu barbişonul ascuţit, nu se ştersese zâmbetul de 
superioritate: 

— Aşa e, frate, şi sunt convins că nu e nevoie să ţi se 
reamintească faptul că eu sunt reprezentantul regelui în 
acest ţinut. Nu pricep nici să mă tai la ce s-a gândit 
Justiţiarul când, în septembrie, s-a încurcat cu afacerea 
asta, a coronerilor. 

John nu era într-o dispoziţie din cale-afară de răbdătoare 
şi, cu toate că mai purtaseră de multe ori aceeaşi discuţie, 
în clipa de faţă tonul zeflemitor al celuilalt avea efectul 
unei cârpe roşii fluturate în faţa unui taur: 

— Păi să-ţi mai spun eu o dată, cumnate, la ce s-a gândit. 
S-a gândit că sheriffii băgau prea mult în propriul buzunar 
din venitul datorat Vistieriei. Hubert Walter s-a dovedit 


destul de luminat ca să trimită nişte oameni de încredere 
în fiecare comitat - pe coroneri - ca să se ţină astfel 
evidenţa datoriilor. 

Cu o mişcare molatică a mâinii, de Revelle şi-a arătat 
nepăsarea faţă de spusele coronerului: 

— Ce prostii vorbeşti, John! Şi când te gândeşti că tu ar 
trebui să ştii cel mai bine care e adevărul, că doar luptai 
alături de Richard când a fost prins în Austria. Trebuie 
strânsă suma uriaşă pe care Henric al Germaniei a cerut-o 
ca răscumpărare pentru el. Vulpea asta de Hubert a pus la 
cale această şmecherie ca să stoarcă şi mai mulţi bani de 
la amărâţii din ţară. 

Spusele sheriffului erau în mare parte adevărate şi l-au 
atins pe John exact acolo unde îl durea: avea şi acum 
mustrări de conştiinţă că nu reuşise să-şi scape regele 
când acesta fusese luat prizonier, cu doi ani înainte, lângă 
Viena. Pe atunci era cavaler în armata lui Richard şi 
părăsise Pământurile Sfinte în octombrie 1192, ca membru 
al suitei regale; Hubert Walter, care acum era Justiţiar 
Suprem şi arhiepiscop de Canterbury, rămăsese pe loc, în 
fruntea restului armatei engleze. În timpul călătoriei 
presărate cu peripeții - naufragiu, atacuri ale piraţilor - 
John se dovedise un apărător atât de destoinic al regelui, 
încât Richard l-a luat în garda personală. Regele hotărâse 
să se întoarcă acasă parcurgând Adriatica de la sud la 
nord, urmând apoi să traverseze Boemia pe uscat. Reuşise 
de câteva ori să scape de pericolul de a fi capturat, dar, în 
cele din urmă, a fost prins în capcană într-un han din 
Erdberg, chiar lângă Viena. Când s-a întâmplat 
nenorocirea, John ieşise împreună cu Gwyn să caute nişte 
cai odihniţi şi de atunci încoace nu încetase o clipă să se 
învinuiască pentru că nu fusese la datorie, că nu luptase 
pentru regalul său stăpân. Richard fusese ţinut prizonier 
vreme de un an şi jumătate, mai întâi de către Leopold de 
Austria, care l-a vândut apoi lui Henric al Vl-lea al 
Germaniei. În cele din urmă, s-a căzut de acord asupra 
unei răscumpărări de o sută cincizeci de mii de mărci, o 
povară îngrozitoare pentru Anglia, deja sărăcită de 


Richard, care storsese bani de la oameni pentru armata cu 
care pornise în cea de-a treia cruciada şi apoi în campania 
împotriva lui Filip al Franţei. 

Şi totuşi, credinţa lui John faţă de Richard Inimă-de-Leu 
îl obliga acum să-l contrazică pe cumnatul său, deşi acesta 
spunea adevărul; cei doi s-au mai ciondănit preţ de câteva 
minute, fără ca vreunul din ei să recunoască faptul că şi 
celălalt are dreptatea lui. 

Matilda se saturase de aceste dueluri pe teme politice la 
care ea nu putea participa: 

— Te foloseşti de slujba ta de coroner ca scuză ca să stai 
mereu plecat, John! şi-a dat ea glas nemulțumirii. Nu eşti 
niciodată acasă, aşa cum ar trebui, ca să-ţi rezolvi 
treburile de aici şi ca să-mi ţii de urât. 

Obrazul tras al lui John - atât cât se vedea deasupra 
bărbii nerase - s-a înroşit: 

— Tu m-ai împins de la spate să cer slujba asta, femeie! 
Sau ai uitat cum aţi pus la cale, tu cu frate-tău şi cu 
episcopul, să-l convingeti pe Hubert Walter să mă 
numească? 

Sherifful i-a privit pe rând, cu o expresie de îngâmfare 
aşternută pe trăsăturile-i regulate. Ii plăcea grozav să-şi 
vadă rudele certându-se între ele. 

— Normal că am vrut să primeşti numirea asta, 
mototolule ce eşti! Ce credeai, că o să vreau să fii toată 
viaţa un oştean necioplit, care se vântură prin ţară cu 
sabia în mână? 

Se ridică greoaie de jos şi se proţăpi amenințătoare în 
faţa bărbatului ei, cu mâinile în şoldurile-i masive: 

— Îţi trebuia o ocupaţie respectabilă - precum aceea de 
om al legii, aici în comitat, unde nu mă poţi face de ruşine 
cu apucăturile tale soldăţeşti. Iţi trebuia ceva pe măsura 
poziţiei noastre - tu eşti cavaler al regelui, iar eu, sora 
sheriffului! zise ea şi mai făcu un pas înainte, la care până 
şi neînfricatul John simţi nevoia să se dea puţin înapoi. Pe 
Sfânta Fecioară! John de Wolfe, fii mulţumit că ai slujba 
aceasta! Pentru nimic în lume nu vreau să te văd că 
mucezeşti prin vreun colţ, ca un scutier fără stăpân, 


aşteptând să mai înceapă vreun război - sau, şi mai rău, să 
te apuci de neguţătorie. Cum mi-aş mai ţine capul sus 
atunci, hai? 

Venele de pe fruntea coronerului s-au umflat de furie şi 
a trântit o palmă grea pe piatra şemineului: 

— Tu, tu, şi iarăşi tu. Nu te aude omul o dată spunând şi 
altceva! a strigat el. Ce-mi doresc eu? Ce aş vrea eu să fiu? 
La naiba cu toate astea - ce contează e ca tu să poţi apărea 
într-o rochie nouă în suita portreeve-ului sau a 
judecătorului, etalându-ţi aerele şi farmecele! 

Trase o lovitură puternică unui buştean, din care ieşi o 
salvă de scântei înghiţite repede de coşul larg al 
şemineului, şi urmă furios, fără să bage în seamă rânjetele 
lui Richard: 

— Hotărăşte-te odată, nevastă! Ba vrei să fiu coronerul 
comitatului, ba te plângi că slujba îmi ia prea mult timp! 

Obrajii plini ai Matildei s-au înroşit sub stratul de pudră: 

— Ia fă bine şi nu mai tipa la mine! De ce ai acceptat să 
fii coroner dacă nu-ţi convine slujba? 

— N-am zis că nu-mi convine... deşi Dumnezeu ştie cât 
de greu îmi e câteodată. Am acceptat ca să-ţi fac pe plac - 
sau, mai bine zis, ca să scap de cicăleala ta care mă scoate 
din minţi. În plus, am şi eu ceva de făcut, dat fiind că tu nu 
vrei cu niciun chip să mă duc la război - acolo unde ar 
trebui să se afle orice bărbat adevărat, a adăugat el, 
aruncându-i o privire critică lui Richard. 

Vesela superioritate a sheriffului s-a topit brusc: 

— Ştii bine că am o rană veche în coastă, pe care am 
căpătat-o slujindu-l pe regele Henric - şi mă chinuie 
neîncetat. Altfel, aş fi alături de Inimă-de-Leu acum, în 
Normandia. 

John ştia el mai bine, dar o ceartă în familie, chiar 
încinsă ca aceasta, nu era suficientă ca să-l facă să spună 
mai mult - aştepta să se ivească un alt prilej, care să-i 
aducă mai multe satisfacţii. 

Cât despre Matilda, aceasta spumega. Se lăsase să cadă 
la loc în jilţ, ca un bolovan, dar îşi ameninţa în continuare 
soţul furios cu degetul pe care purta un inel: 


— Ţi-am propus slujba de coroner ca să ai şi tu o 
mândrie şi o poziţie mai bună în Exeter, John! Nu mi-am 
închipuit că o să iei în primire aproape tot ţinutul Devon şi 
că o să foloseşti asta ca scuză ca să poţi alerga peste munţi 
şi văi de dimineaţa până seara, în toate zilele lăsate de 
Dumnezeu! 

Furios, John s-a întors şi s-a aplecat deasupra nevesti-sii: 

— Ştii foarte bine ce s-a întâmplat, Matilda, ba chiar ai 
fost foarte mulţumită când ai auzit, căci ai început şi tu să 
fii mai bine văzută şi în ţinut, şi în oraş. 

Legea dată de Curtea de Judecată lItinerantă cerea ca în 
fiecare comitat să fie numiţi trei cavaleri şi un copist, 
alcătuind o echipă completă de coroneri. John de Wolfe 
fusese ales imediat coroner al oraşului, având în vedere 
bunele relaţii în care se afla atât cu regele cât şi cu Hubert 
Walter, relaţii pe care le stabilise în vremea cruciadelor. 
La drept vorbind, slujba de coroner nu era prea dorită, 
fiind o muncă neplătită. Mai mult, un coroner trebuia să 
aibă un venit personal de cel puţin douăzeci de lire pe an - 
se considera că un om bogat nu era predispus la corupţie, 
aşa cum erau sheriffii. În aceste condiţii, nu mai reuşiseră 
să găsească decât un singur coroner, pe Robert FitzRogo; 
însă acesta căzuse de pe cal la două săptămâni după 
numire, paralizase şi murise. Aşa că John rămăsese singur 
cu răspunderea întregului ţinut, până când avea să mai fie 
convins cineva - într-un fel sau altul - să accepte încă un 
post de coroner. 

Matilda s-a făcut că nu înţelege: 

— Luacţi-ar naiba scuzele! Ce ştiu e că stai plecat toată 
ziua şi toată noaptea, vezi doamne, ca să-ţi îndeplineşti 
îndatoririle de coroner şi, de fapt, sprijini stâlpii 
cârciumilor sau stai la taclale cu tovarăşii tăi de prin 
războaie - şi te mai culci şi cu toate spurcăciunile de 
fetişcane peste care dai! 

John s-a înroşit iar, arătând o demnă indignare, deşi 
acuzaţiile Matildei nu erau foarte departe de adevăr. Şi 
totuşi, astăzi călărise prin ploaia deasă încă din zori, 
parcursese treizeci de mile bine măsurate şi de-abia dacă 


vorbise cu vreo femeie. 

Richard de Revelle s-a băgat şi el în discuţie: 

— Eşti un om al legii, John, ca şi mine. Dar vezi că eu nu 
alerg prin tot ţinutul după toţi nelegiuiţii; pentru asta am 
ajutoare şi soldaţi. De ce nu vrei să rămâi în Exeter, de 
unde să-i organizezi pe oameni şi să te poţi întoarce acasă 
în fiecare zi? 

— Sigur, zise Matilda, poţi să-l trimiţi în locul tău pe 
sălbaticul ăla din Cornwall şi pe nefericitul de copist. Ţi-ai 
mai păstra şi tu din demnitate; şi, pe deasupra, ai avea şi 
cizmele mai curate. 

John i-a privit lung, dispreţuitor: 

— Dar oare eu am un castel plin cu soldaţi care să-mi 
aştepte ordinele, Sir Sheriff! Cum să-mi trimit singurii 
slujitori să ţină anchete la treizeci sau patruzeci de mile de 
aici? Mai găseşte un coroner care să răspundă de nordul şi 
de sudul Devonului, şi o să stau bucuros aici, în oraş; o să 
vin acasă seara în fiecare zi - ba o să iau şi prânzul tot aici. 

Apoi a urmat, cu ochii scăpărând: 

— Ce să zic, halal primire mi se face când vin acasă! 
Dacă n-ar fi slujnica, aş rămâne flămând, că tu, Matilda, nu 
te prea osteneşti să vezi dacă bărbatul tău, când se 
întoarce obosit şi nemâncat, găseşte ceva de-ale gurii la 
bucătărie. Am parte numai de cicălelile tale şi de rânjetele 
blestematului de frate-tău! 

Cei doi l-au privit lung, uimiţi de amărăciunea cu care 
vorbise. E drept că se certau mai mereu, dar de data asta 
John de Wolfe părea într-adevăr supărat. 

La rândul lui, îşi ameninţă nevasta cu degetul lui cel 
lung: 

— Ai grijă, femeie, dacă mă acuzi pe nedrept o să fac 
exact ce spui, ca măcar să ai un motiv! zise el, gândindu-se 
că totuşi cea mai bună apărare e atacul. 

Apoi, îndepărtându-se de sobă, a aruncat o ultimă 
săgeată, în chip de la revedere: 

— Mă duc la han; acolo măcar ştiu că voi găsi o vorbă 
bună, nişte bere... şi, cine ştie, poate şi vreo fetişcană 
voioasă! 


leşind, trânti uşa grea, al cărei bubuit l-a uns la suflet. 


John şedea acum lângă un foc mare de buşteni, la o 
masă geluită, aflată într-o firidă separată de încăperea 
principală a hanului printr-un perete din chirpici. In faţa 
lui, pe masă, zăceau împrăştiate oasele de la o jumătate de 
pui, nişte coaste de porc şi firimiturile rămase de la o 
pâine mică - resturile cinei îmbelşugate pe care i-o oferise 
amanta lui cu vreo oră înainte. 

Hanul Bush era recunoscut drept cel mai bun din 
Exeter; era pitit pe Idle Lane, în josul oraşului, nu departe 
de Poarta de Vest şi de râu. Deocamdată, John era singur. 
Nesta era în bucătăria aflată afară, în spatele hanului, şi îl 
certa pe bucătar care întârziase prea mult cu pregătirea 
cinei pentru un alt muşteriu. Edwin, cel care servea 
băutura, un bătrân şchiop care îşi pierduse un ochi şi nişte 
degete de la picior în bătălia de la Wexford, cu mai bine de 
douăzeci de ani înainte, spăla nişte căni de tablă într-o 
găleată plină cu o apă maronie, apoi turna în ele bere din 
două butoaie negeluite, aflate în fundul încăperii. Vreo 
şapte-opt orăşeni, pe care John îi cunoştea bine, şedeau pe 
bănci, bând şi tăifăsuind. 

Începea să-l cuprindă o stare vecină cu mulţumirea, 
datorată berii şi căldurii din han. Intrase aici plin de necaz 
şi de mânie pe nevastă-sa şi pe fratele ei, dar afecțiunea şi 
judecata sănătoasă a  Nestei îl calmaseră repede. 
Mâncarea bună, băutura aşijderea şi locul ferit de curent 
unde şedea, în faţa buştenilor de platan care pârâiau în 
foc, îl liniştiseră complet şi acum i se făcuse cam somn. 

A mai luat un gât zdravăn din berea în care se punea 
ghindă ca să fie mai amară şi privirea i s-a pierdut în jocul 
aproape hipnotic al flăcărilor. „Oare avea dreptate 
afurisita aia de femeie?” se întreba. Îşi dorea cu adevărat 
postul de coroner, care îi atârna ca o piatră de moară în 
jurul gâtului, sau îl folosea doar ca pretext ca să scape de 
nevastă şi să se vadă cu celelalte? Era coroner doar de 
două luni; şi totuşi, stând aşa, în bătaia flăcărilor, John şi-a 
dat seama că slujba îi place într-adevăr. 


— De ce-ai căzut aşa pe gânduri? Nu cumva berea mea e 
prea tare pentru tine? 

Nesta se întorsese de la bucătărie şi stătea acum în 
spatele lui John, cu o mână pe umărul lui. John a întins 
mâna şi a acoperit cu ea degetele femeii: 

— Mă gândeam că poate sunt prea bătrân ca să mai 
alerg pe la războaie, Nesta, iubito! Braţul meu nu mai 
mânuieşte sabia destul de repede; duşmanii m-ar dovedi la 
prima încăierare. 

Nesta i-a apăsat umărul cu drag şi s-a aşezat apoi lângă 
el, pe bancă. Era cu doisprezece ani mai tânără decât el şi 
era de loc din Ţara Galilor. Avea părul roşu-închis şi, un 
lucru neobişnuit pentru o femeie de vârsta ei, dinţii perfect 
sănătoşi. Faţa rotundă, fruntea înaltă şi fină, şi nasul cârn 
îi dădeau o înfăţişare mai degrabă drăguță decât frumoasă. 
Era mică de înălţime şi bine făcută, iar rochia simpla cu 
guler înalt nu-i ascundea câtuşi de puţin forma generoasă 
a pieptului. 

— John, eşti un bărbat puternic şi chipeş, în floarea 
vârstei. Eşti puternic ca un armăsar şi pot să depun 
mărturie că şi în pat tot ca un armăsar te porţi! Aşa că fă 
bine şi termină cu prostiile astea, „săracul de mine, ce 
bătrân şi neputincios am ajuns”! Eşti doar prost dispus, ca 
întotdeauna după ce te cerţi cu scorpia aia de-i spui 
nevastă. 

Nesta s-a întins după cana lui John şi a luat o înghiţitură 
de bere, iar acesta şi-a petrecut braţul în jurul ei într-o 
îmbrăţişare drăgăstoasă: 

— Drăguţa de tine, zău că nu ştiu ce m-aş face dacă n-ai 
fi tu! 

Nesta i-a zâmbit destul de trist auzind aceasta: 

— Ai fi cu altă drăguță de-a ta, Sir Crowner. Nu-mi fac 
eu iluzii că mi-ai fi credincios, deşi cred că pe mine mă 
placi cel mai tare - aşa că mă mulţumesc şi cu atât; mai 
mult oricum nu voi primi. 

A sorbit şi ultima înghiţitură de bere, apoi i-a strigat 
fostului soldat chior să mai aducă una şi a schimbat 
hotărâtă subiectul discuţiei: 


— Ţi-a plăcut puiul, John? Bucătarul ăsta nou s-a gândit 
să-l facă umplut cu pâine şi frunze de salvie. 

— Da, a fost bun, foarte bun, a răspuns John şi, luând cu 
degetul nişte grăsime rămasă pe masă, a lins-o cu poftă. 

La Bush nu se adoptase moda cea nouă de a servi 
mâncarea pe platouri; se foloseau funduri groase de lemn, 
puse direct pe mesele geluite, iar sosul se încadra cu coji 
de pâine, ca să nu curgă. 

Bătrânul Edwin a venit şontâcăind până la masa lor şi a 
pus o cană de un sfert plină ochi în faţa lui John: 

— Poftim, căpitane! Sănătate! 

I se adresa coronerului cu titlul militar. Deşi nu luptase 
niciodată sub comanda acestuia, avea o admiraţie 
respectuoasa pentru faptele de arme ale lui John. 

— Uite că mai e cineva care nu crede că zilele tale de 
războinic s-au sfârşit, a zis Nesta şmechereşte, pe când 
Edwin se îndrepta spre sobă ca să mai pună nişte lemne pe 
foc. Haide, John, nu mai fi supărat! Spune-i Nestei la ce te 
gândeşti! 

După şase căni de bere, John nu mai era nici pe departe 
atât de mâhnit ca atunci când venise. A tras-o pe Nesta 
mai aproape de el, cu mâna liberă căuş în jurul sânului ei, 
sorbind şi din bere în acelaşi timp. 

— Nevastă-mea zice că am acceptat postul de coroner 
doar ca să am o scuză să scap de ea. Dar, fir-ar a dracului 
de treabă, chiar ea a fost aceea care m-a împins de la 
spate la început - ca să poată să mai urce un pas sau doi în 
rândul nobilimii. 

Degetele lui John se jucau acum cu sfârcul Nestei care a 
început să se foiască: 

— Mai las-o încolo pe nevastă-ta un pic, John! Spune-mi 
mai bine ce-ai făcut azi de pari pe cale să adormi, deşi te 
afli alături de cea mai drăguță femeie din Devon. 

John şi-a lăsat capul pe al ei şi preţ de câteva clipe 
şuviţele lui negre s-au amestecat cu cele roşii ale ei: 

— Am plecat călare în zori; am fost până la Widecombe 
şi înapoi... 

I-a povestit apoi şi ei despre cadavrul găsit în pârâu şi 


despre posibilitatea ca mortul să fi fost un cruciat. 

Nesta luă o înghiţitură din cana de bere: 

— Nu-i rea berea asta, chiar dacă sunt eu cea care o 
spune... Ei, şi cum era cruciatul ăsta? Tânăr şi frumos? 

John a zâmbit şi trăsăturile de obicei serioase i s-au 
luminat: 

— Bravo! Sunteţi nişte fluşturatice toate, voi, femeile! 
Numai la asta vă gândiţi! a tachinat-o el. Poate să fi fost 
chipeş odată, dar n-am auzit ca un mort de zece zile să mai 
poată fi numit frumos. 

Nesta s-a strâmbat şi s-a apropiat şi mai mult de trapul 
lui mare: 

— Şi cine crezi că l-a omorât, Sir Crowner! 

Inainte de a răspunde, John a golit cana cu bere şi Nesta 
i-a făcut semn lui Edwin să mai aducă una, din cea mai 
bună. 

— Nu ştiu. De cele mai multe ori e foarte uşor de stabilit 
de ce a murit cineva la sat - de fapt, şi la oraş; fie că eo 
ceartă la beţie, o tâlhărie, o femeie siluită şi apoi 
sugrumată, o nevastă bătută, în general se ştie cine e 
vinovatul şi nici nu e nevoie să fie urmărit. Dar de data 
asta... 

John a tăcut; bătrânul Edwin i-a pus în faţă încă o cană. 
Povestind, John uitase să o mai mângâie pe Nesta, care i-a 
pus iarăşi mâna pe sân, prefăcându-se supărata: 

— Şi zici că părea nobil, da? a întrebat ea. 

— Cu siguranţă, nu era un soldat oarecare. Avea haine 
bune, cizme fine, centură şi teacă de spadă aduse foarte 
probabil din Levant. Fără îndoială că s-a întors de curând 
din Outremer. 

Nesta l-a privit din profil; focul revărsa o lumină 
trandafirie pe maxilarul lui prelung: 

— Dar cum o fi ajuns tocmai la marginea ținutului 
Dartmoor? Am auzit că Widecombe e un loc sălbatic. 

Ca pentru majoritatea orăşenilor, şi pentru Nesta zona 
rurală era un loc îndepărtat şi ciudat. Abia dacă ieşise de 
vreo două ori din Exeter în cei cinci ani de când sosise aici, 
din sudul Ţării Galilor. Soţul ei, un arcaş galez pe nume 


Meredydd - acum mort - se întorsese de la bătălia de la 
Touraine cu o recompensă neaşteptată şi cu ceva pradă de 
război, pe deasupra. Debarcase la Exmouth, îi plăcuse 
regiunea şi cumpărase hanul Bush, trimiţându-i vorbă 
nevestei sale, aflată la Gwent, să vină şi ea. În mai puţin de 
un an însă murise de gălbinare, iar Nesta continuase 
afacerea de una singură - şi reuşise neobişnuit de bine 
pentru o văduvă. 

John s-a gândit o vreme înainte să-i răspundă: 

— Avea urme de pinteni pe cizme, dar i-au fost furaţi, 
împreună cu toate celelalte lucruri pe care le mai avea, în 
afară de pumnal. Sigur a fost vorba de un jaf şi, având în 
vedere rănile pe care le are, probabil că l-au atacat cel 
puţin doi oameni. 

— Aşadar, un jaf şi atât - dar ce căuta un cruciat de unul 
singur la marginea Dartmoor-ului? a insistat ea, pe deo 
parte ca să arate că e interesată de munca lui John, iar pe 
de altă parte ca să-l facă să nu se mai gândească la cearta 
cu soţia. 

— Depinde încotro se îndrepta - unii o iau prin mlaştini 
spre Tavistock şi Plymouth, ca să nu mai ocolească pe la 
şes. Sau poate că se ducea la vreun manor în apropiere de 
Okehampton; poate şi mai departe, în nordul Cornwall- 
ului. Şi nu ştim dacă era singur. Poate că avea cu el un 
tovarăş sau un slujitor - poate că şi aceştia zac morţi pe 
undeva, prin pădure. 

Nesta începuse să-şi piardă răbdarea, dar simţea că 
omul de lângă ea are nevoie să vorbească pentru a se 
linişti: 

— Crezi că l-au omorât nişte tâlhari? 

— Aşa se pare. E plin de fugari în pădure şi în mlaştinile 
de pe acolo. Cei doi reeve-i manoriali dădeau vina unul pe 
altul, dar cred că singurul lor păcat în afacerea asta e că 
au încercat să mute leşul; n-au avut de-a face cu omorul în 
sine. 

Rămase pe gânduri o clipă şi sprâncenele groase i s-au 
împreunat: 

— Mai era acolo şi un anume Nebba. Nu era din sat şi 


pot să jur că a fost soldat. Îi lipsesc două degete. 

Asta a părut s-o intereseze pe hangiţa cea arătoasă: 

— Un arcaş deci ca bietul meu Meredydd! Ce obicei 
barbar, să le taie degetele oamenilor cu cuțitul! 

— Mai rău ar fi să le taie alte părţi, iubito, a mormăit 
John şi a prins-o de coapsă într-un mod cât se poate de 
sugestiv. 

După câteva clipe de tăcere, bărbia i-a căzut în piept şi 
John a ridicat brusc capul; Nesta a tresărit şi ea: 

— Haide, Sir Crowner, e timpul să mergi la culcare, că 
altfel o să adormi aici, pe masă. 

Nesta s-a desprins din îmbrăţişare şi s-a ridicat: 

— O să dormi aici în noaptea asta, John, la mine în pat - 
deşi, dacă mă uit la tine, cred că n-o să am parte decât de 
sforăieli. Vino! 

L-a tras spre scara de lemn din spate, urmat de privirile 
amuzate ale negustorilor şi de un cor de urări de „Noapte 
bună, Sir John!“ 

Impleticindu-se pe scări în spatele ei, John se simţea 
uşor neliniştit: 

— N-am mai stat niciodată o noapte întreagă la tine, 
Nesta! 

Cu o lumânare în mână, Nesta s-a întors şi i-a zâmbit: 

— Ce-i, ţi-e teamă că o să mă transform la miezul nopţii 
într-o vrăjitoare? Te-ai bucurat în multe după-amiezi şi seri 
de ospitalitatea mea, John! 

— O să afle toţi unde sunt, a murmurat el. 

Dar Nesta a pufnit nepăsătoare: 

— Asta nu mai e de mult un secret în Exeter, nici măcar 
pentru nevastă-ta. Aşa că nu-ţi mai face griji, las-o să 
fiarbă până mâine dimineaţa. Fii fără teamă, n-o să-i ceară 
Papei să vă anuleze căsătoria - asta ar însemna să nu mai 
fie Madam coroner în comitatul Devon! 


CAPITOLUL PATRU 


În care coronerul face o vizită unei doamne, apoi 
unui cadavru 


În ciuda letargiei care îl cuprinsese, Crowner John a 
reuşit să se trezească suficient ca să se descurce onorabil 
în pat, în braţele focoasei sale amante. După aceea s-a 
rostogolit într-o parte şi a adormit buştean. 

Cu câteva ceasuri înainte de răsăritul soarelui, pe Nesta 
a trezit-o o bătaie grăbită în plăcile de lemn negeluit de pe 
uşa dormitorului. Etajul hanului se prelungea deasupra 
curţii; dedesubt, se aflau bucătăria şi o căsuţă în care 
dormeau cei doi servitori. Etajul era împărţit în două: într- 
o parte se afla micul iatac în care locuia Nesta, iar în 
cealaltă era o cameră mai mare, cu patru paturi grosolane 
şi cu nişte saltele de paie pe jos, unde dormeau muşteriii 
hanului. În noaptea aceea nu era însă niciunul, aşa că 
Nesta şi-a dat seama că ciocănitul nu poate fi al vreunui 
oaspete care vrea să ajungă la ea în pat, aşa cum se mai 
găseau câteodată. 

Fără chef, s-a dat jos de sub pătura de lână şi pieile de 
oaie de pe pat. S-a învelit mai bine cu cămaşa de noapte, 
ca să se apere de frigul muşcător al dimineţii de 
noiembrie, apoi s-a îndreptat pe bâjbâite către uşă şi şi-a 
lipit gura de o crăpătură din tăblie: 

— Cine e? 

— Edwin, stăpână! E un om aici care are treabă cu 
coronerul. 

— Un om? Ce om? 

Edwin s-a foit puţin în faţa uşii şi Nesta l-a auzit 
mormăind: 

— Zice că e Gwyn, ajutorul lui. Vrea să-i spună ceva lui 
Sir John. 

— Aşteaptă acolo, da? 

Oftând, Nesta a bâjbâit înapoi până în pat şi l-a scuturat 
pe John. Ca un soldat ce era, acesta s-a trezit imediat şi s-a 


îndreptat împleticindu-se către uşă. A ridicat drugul de 
lemn, a scos capul afară şi a văzut silueta scutierului său în 
lumina pâlpâitoare a unei lumânări; bătrânul Edwin se 
învârtea şi el prin apropiere. 

— Cer iertare pentru deranj, a mormăit Gwyn, fără urmă 
de zâmbet pe faţă şi fără să arunce vreo privire în 
încăperea unde Nesta se băgase la loc sub pături. Cineva a 
fost omorât şi încă cineva rănit în timpul nopţii. Oamenii 
sheriff-ului au prins doi indivizi în faţă la Sarazinul. 

Sarazinul era o tavernă mai dubioasă decât Bush. Deşi 
nu era departe, pe Stripcote Hill, era vizitată mai ales de 
marinarii care veneau de pe chei şi de negustorii de vite 
aflaţi în trecere. 

— De unde ai ştiut unde sunt? a întrebat John. 

Gwyn a ridicat din umeri: 

— Toată lumea ştie. Nu e un secret, dar nici nu e treaba 
nimănui. 

Pe John l-a trecut un fior. Frigul pătrundea repede prin 
cămaşa în care dormise: 

— Cât mai e până în zori? 

— Vreo două ceasuri, după clopotul catedralei. 

— O să vin la castel la răsăritul soarelui. Acolo au dus 
cadavrul? 

— Da - dar cel rănit e încă la tavernă. Se numeşte 
Eadred şi e din Dawlish; venise la Exeter ca să-şi vândă 
porcii la târgul de ieri. S-ar putea să moară, s-ar putea să 
scape, adăugă omul din Cornwall, filosofic. 

— O să vin şi eu la Sarazinul mai încolo. Adună oameni 
pentru juriu - toţi cei care au fost martori la luptă. 

Gwyn a încuviinţat şi s-a întors să plece. 

— Şi scoală-l şi pe blestematul ăla de copist! Dacă noi 
ne-am trezit, el de ce să mai doarmă? 

A trântit uşa şi a pus la loc drugul de lemn. Strecurându- 
se fericit la loc sub pături, un trup gol l-a prins imediat în 
îmbrăţişare: Nesta îşi dăduse jos cămaşa de noapte, pe 
când John discuta cu Gwyn. Femeia şi-a apăsat buzele pe 
ale lui şi mâna ei l-a mângâiat pe coapsă, apoi mai sus. 

— E şi o parte bună în faptul că ne-am trezit aşa 


devreme, John; mai avem timp de-o tăvăleală înainte să 
răsară soarele! 

Nesta s-a urcat pe el şi l-a călărit cu aceeaşi pasiune cu 
care el îşi îmboldea armăsarul cenuşiu la galop. Când 
deveniseră amanți, faptul că ei îi plăcea atât de mult să-l 
călărească îl cam deranjase pe John; ca bărbat, simţea 
nevoia să fie el cel care domină. Şi totuşi, Nesta reuşise să- 
l scoată din obiceiurile de o viaţă, cu o insistenţă voioasă, 
şi până la urmă începuse şi lui să-i placă felul ei de a face 
dragoste. Adesea însă, gemând de dorinţă, John o 
rostogolea dedesubt şi o pătrundea sălbatic, mai-mai să 
ajungă amândoi pe podea. Când au sfârşit, extenuaţi, au 
rămas întinşi în linişte unul lângă celălalt, John ţinând-o pe 
Nesta într-o îmbrăţişare drăgăstoasă. 

O vreme n-a spus niciunul nimic. În cele din urmă, John 
a întrebat: 

— Ai auzit clopotul de la episcopie bătând de şase? 

Cel mai apropiat ceas de acele locuri se afla la o 
mănăstire cu călugări inventivi din Germania, aşa că 
timpul se măsura în catedrală, cu ajutorul unor lumânări 
marcate sau cu o clepsidră cu nisip, şi ora se anunţa în 
oraş prin bătăi de clopot. 

— Nu; dar cu tine gemând la urechea mea, n-aş fi auzit 
nici acoperişul căzând! Dar cred că mai avem ceva vreme 
până când Edwin face focul pentru dejun. 

Peste alte câteva minute de tăcere plăcută, Nesta l-a 
întrebat iar despre omul din Widecombe, mângâindu-i 
blând pe stomac: 

— Şi zici că n-ai idee cine e? 

— Nu, deloc. Ştiu doar că e normand şi că e de familie 
bună. 

— Şi atunci cum o să continui ancheta? Uciderea unui 
cavaler sau a unui om de rang mare nu poate să rămână 
nepedepsită. Dacă era şerb sau vilan - ei, viaţa ăstora e 
ieftină; dar cu un gentilom e altă poveste. 

Uneori, John nu-şi dădea seama dacă Nesta îl pune la 
încercare sau chiar vorbeşte serios. Acum bănuia că e 
serioasă, ştiind că galeza e împotriva sistemului feudal al 


normanzilor. Dacă el însuşi n-ar fi fost pe jumătate celt, 
moştenind sângele mamei sale, de loc din Cornwall, bănuia 
că Nesta nu l-ar fi primit niciodată în patul ei. 

— Va trebui să întreb pe cât mai multă lume din comitat; 
poate că ne vom întinde cu cercetările chiar şi mai 
departe. O să le spun lui Gwyn şi neisprăvitului ăluia de 
copist să-i pună pe pristavii şi pe crainicii din toate oraşele 
să-i anunţe pe oameni în legătură cu înfăţişarea mortului şi 
să afle dacă l-a văzut cineva. Dar o să pierd aproape toată 
ziua cu gâlceava asta de pe Stripcote Hill, fir-ar să fie! 

Nesta l-a muşcat uşor de umăr: 

— Mi se pare că îndatoririle unui coroner sunt prea 
multe pentru un singur om. 

Nu şi-au mai continuat conversaţia, pentru că de jos s-a 
auzit un trosnet puternic. Edwin aruncase un maldăr de 
lemne pe podea. Imediat după aceea au auzit glasul 
limpede al unui clopot de aramă bătând undeva, în 
depărtare. Au numărat şase bătăi şi atunci Nesta a dat la o 
parte cuverturile, fără milă, şi a sărit din pat, lăsându-l pe 
John întins, cu cămaşa adunată în jurul gâtului. 

— Haide, Sir Crowner! Până când te hrănim şi te 
adăpăm, o să se facă lumină. 


Cu burta plină, după ce luase un mic dejun alcătuit din 
şuncă prăjită în unt, trei ouă proaspete şi câteva felii mari 
de pâine albă, coronerul înainta mulţumit pe străzile din 
Exeter, plecat din colţul de sud-vest şi îndreptându-se 
către castel, aflat pe culmea unui povârniş. 

În drumul lui, trecea pe lângă negustori care îşi ridicau 
dughenele în lumina zorilor, aşezând la vedere coşuri cu 
legume proaspete, carne şi peşte, gata să-i servească pe 
locuitorii din Exeter care obişnuiau să se trezească 
devreme. La abatorul aflat mai sus de Dealul Clopotului, 
pe South Gate Street, măcelarii tăiau vitele pe pietrişul 
pătat cu sânge, iar porcii ţipau în agonia morţii - erau 
zgomotele matinale obişnuite ale unui oraş. 

Pe oriunde trecea, oamenii îl salutau pe coroner - fie din 
cap, fie cu glas tare, fie ducând mâna la frunte şi trăgându- 


se de o şuviţă de păr. Chiar dacă, după spusele lui Gwyn 
din Polruan, cu toţii ştiau unde îşi petrecuse el noaptea, nu 
a văzut nicăieri vreun zâmbet cu subînţeles sau vreun 
rânjet afectat - ceea ce era foarte bine, pentru că, 
altminteri, l-ar fi doborât cu pumnul lui cât o cărămidă, 
fără să stea pe gânduri, pe cel care ar fi îndrăznit. 

Silueta lui înaltă, uşor adusă de spate, a urcat povârnişul 
care ducea spre poarta deschisă a castelului. John îşi ţinea 
în mână pălăria cu boruri largi, iar părul negru, lung până 
la umeri, flutura în ritmul paşilor săi. Purta o manta scurtă 
şi neagră peste haina cenuşie de in care îi ajungea până la 
gambe, o pereche de pantaloni negri legaţi cu şireturi sub 
genunchi şi pantofi cu vârful ascuţit. Spera că Mary i-a 
curăţat cizmele, căci bănuia că după-amiază va pleca din 
nou călare. 

În oraş nu simţea nevoia să se încingă cu sabia, care era 
destul de grea, de altfel, dar avea pumnalul prins la 
centură - deşi, la drept vorbind, în ultima vreme îl folosea 
mult mai des la masă decât în scopuri războinice. 

Castelul, care primise numele Rougemont după stânca 
de culoare roşie pe care era construit, domina oraşul de la 
înălţime. John primise şi el o cămăruţă la etajul întâi al 
turnului de intrare, departe - atât ca distanţă cât şi ca 
însemnătate - de încăperile din interiorul castelului unde 
locuia şi lucra cumnatul său. Spre deosebire de 
majoritatea castelelor normande, acesta nu avea un 
rambleu central; în mijlocul curţii interioare se înălța un 
turn scund şi pătrat. Fusese prima fortăreață de piatră 
construită de Wilhelm Bastardul în Anglia. Se povestea că 
în 1068 acesta făcuse el însuşi, cu pasul, măsurătorile 
pentru fundaţie. În curtină mai erau câteva clădiri 
fortificate, majoritatea construite la marginea stâncii 
scunde care cobora spre Northemhay, câmpul împrejmuit 
cu gard viu de sub zidurile cetăţii. 

Ajuns la poartă, cele două gărzi în zale l-au salutat pe 
coroner lovind cu mânerele suliţelor de pietriş. Ca 
majoritatea soldaţilor, şi aceştia îl respectau pe John 
pentru renumele de războinic pe care şi-l câştigase, 


precum şi pentru numirea lui drept cel de-al doilea om al 
legii din ţinut. 

A trecut pe sub arcada principala a turnului de intrare şi 
a luat-o la stângă, pe o uşă scundă, spre scara în spirală 
care ducea în camera lui. Nu era nevoie de prea multă 
pază - erau suficienţi doi oameni care să nu-i lase să intre 
pe cerşetori, pe copii şi pe nebuni. Trecuseră mai bine de 
cincizeci de ani de la ultima luptă dată aici, la castel; 
atunci, Baldwin de Redvers, în numele împărătesei 
Matilda, rezistase unui asediu al oamenilor regelui timp de 
trei luni, dar în cele din urmă fusese învins deoarece se 
terminaseră proviziile de apă. 

Camera de lucru a lui John era o încăpere întunecoasă 
aflată deasupra camerei de gardă; lumina nu pătrundea 
aici decât prin două fante menite trasului cu arcul, care 
dădeau spre oraş, şi printr-o fereastră îngustă, aflată pe 
peretele de alături. Lumina zorilor pătrundea acum prin 
una din aceste deschizături şi arunca un dreptunghi palid 
pe tăblia unei mese sprijinite pe căpriori, acoperite cu 
suluri de pergament scrise de Thomas de Peyne. Coronerul 
s-a aşezat la masă, pe un taburet, şi a luat cel mai apropiat 
sul, mijindu-şi ochii la ceea ce era scris pe partea de 
dinafară, fără să dezlege şnurul cu care era legat. S-a 
trudit să citească numele scris în latină, mişcându-şi 
buzele sârguincios. 

John cunoştea destul de bine alfabetul şi lua lecţii în 
secret în fiecare săptămână de la un tânăr diacon de la 
stăreţie. Era totuşi prea mândru - sau prea arogant - ca 
să-l roage pe propriul copist să-l înveţe, chiar dacă Thomas 
ştia oricum că stăpânul său e aproape analfabet. 

John şi-a dat seama despre cine e vorba în sulul de 
pergament: un ţăran din Cheriton pe care îl amendase 
pentru că îşi îngropase nevasta care se spânzurase de un 
măr, fără să-l anunţe pe coroner. 

S-au auzit paşi pe scara de piatră şi imediat după aceea 
s-a iţit capul lui Gwyn de după uşa deschisă; sub claia de 
păr roşu care se unea cu favoriţii i se vedeau ochii 
strălucind: 


— Mortul e în şopronul pentru căruţe, dacă vrei să-l 
vezi. 

— Şi omul din Dawlish care a fost rănit? 

— E tot la Sarazinul, în pat, sângerează. Cred că se 
simte prea rău, ca să se poată mişca. Willem, hangiul, 
spumegă de furie; întreabă cine o să-i plătească lui 
salteaua şi pătura. 

John şi-a urmat ajutorul jos, în curtea interioară; aceasta 
era un spaţiu larg, în spatele zidului împrejmuitor, care 
servea drept loc de paradă, ţarc pentru cai şi drum 
principal în interiorul fortificaţiei. De jur-împrejurul zidului 
erau şoproane de toate formele şi dimensiunile. La unele - 
bucătării, fierării sau potcovarii - se vedea fum ieşind pe la 
streşini. Altele erau cazărmi în care se aflau trupele 
conetabilului castelului. Pe lângă acestea se învârteau 
femei şi copii, cu toate că locuinţele celor căsătoriţi erau 
cu un nivel mai jos. 

Pe pământ nu mai creştea decât foarte puţină iarbă - era 
un amestec de noroi bătătorit, balegă de cal şi gunoi. Deşi 
era atât de devreme, locul zumzăia de activitate, ca un 
stup - se lua masa de dimineaţă afară din colibe, se 
înşeuau sau se înhămau cai; tot soiul de căruţe trase 
ieşeau sau intrau pe poarta principală. 

Obişnuit de o viaţă cu acest gen de spectacol, John abia 
dacă a aruncat o privire în jur; şi-a croit drum prin noroi, 
urmându-l pe Gwyn spre un şopron mare şi dărăpănat, 
aflat în interiorul zidului de la apus. Uşile căzuseră de mult 
şi locuitorii castelului le folosiseră ca lemn de foc. Ilnăuntru 
erau adăpostite cele şase căruţe cu roţi mari cu care se 
transportau proviziile şi nutreţul. În spate de tot, lângă 
peretele din gresie roşiatică, se vedea o siluetă lungă şi 
lugubră, acoperită cu o învelitoare veche. 

— Le-am spus bailivilor să-l aducă aici. N-avea rost să-l 
lăsăm în stradă, ca să se holbeze toată lumea la el. 

— Se ştie cine e? a întrebat coronerul. 

— Willem, hangiul, îl cunoştea. E Osric, un căruţaş din 
Rock Lane. 

Gwyn s-a aplecat şi a dat la o parte prelata, descoperind 


cadavrul; acolo unde ar fi trebuit să se afle capul, nu mai 
era decât o formă nedefinită, plină de sânge. 

John a ridicat din sprâncenele lui negre, şocat să vadă în 
ce hal fuseseră măcelărite faţa şi întreaga ţeastă a omului: 

— Cu ce l-au bătut, cu un bici de luptă? 

Gwyn a încuviinţat, mândru în sinea lui de repeziciunea 
şi precizia cu care stăpânul său pusese diagnosticul: 

— Un buzdugan cu lanţ, cu măciulia cât o sfeclă. I-au 
făcut capul chisăliţă. 

Gwyn a acoperit la loc îngrozitoarea privelişte şi şi-a 
şters mâna de sânge pe buruienile care creşteau la baza 
zidului. 

Au ieşit împreună în curte, în lumina cenuşie a zorilor. 

— Şi celălalt? 

— Cineva i-a înfipt un pumnal în spate, în dreptul 
umărului. A pierdut foarte mult sânge. Dacă rana se 
infectează, o să moară şi el. 

Coronerul a făcut un semn spre şopron: 

— Să aduci aici câţiva dintre juraţi, ca să vadă leşul. N- 
are rost să chemăm jumătate de oraş; zece sunt destui. 
Răufăcătorii să fie trimişi la Sarazinul - asta dacă sherifful 
găseşte nişte paznici care să nu-i piardă pe drum, a 
adăugat el ironic. 

John s-a întors în camera lui de lucru, ca să mai facă 
exerciţii de citire, iar Gwyn a plecat să-i îndeplinească 
ordinele, una dintre sarcini fiind să-l ia pe copist din 
refectoriul catedralei, unde îşi lua micul dejun, şi să-l 
trimită la castel. 

O vreme, John a stat cu un sul de pergament în mână, 
dar se gândea la cu totul altceva decât la vorbele latineşti 
de pe el. Revedea în minte noaptea trecută şi îşi amintea 
de tovărăşia calmă, dar şi de apetitul sexual sănătos al 
Nestei; cât de diferite erau acestea faţă de răceala 
arţăgoasă a Matildei! Apoi, gândurile i s-au îndreptat către 
necunoscutul din Widecombe. 

Aproape toate cazurile pe care le avea de rezolvat 
coronerul erau simple: dacă întâmpina greutăţi, acestea 
plecau fie din ignoranţa sau încăpăţânarea gloatei, fie din 


faptul că sherifful şi oamenii lui îi puneau beţe-n roate. În 
primele sale două luni ca şi coroner nu dăduse peste nicio 
enigmă, ceea ce făcea ca situaţia de acum să fie cu atât 
mai neobişnuită şi mai ciudată, mai ales că mortul părea să 
fie un cruciat. John a început să-şi facă în minte un plan de 
acţiune şi, nu pentru prima oară, şi-a dorit să fi ştiut să 
scrie destul de bine ca să poată trece pe pergament 
lucrurile la care se gândea, în loc să trebuiască să le ţină 
minte pe toate. 

Şirul gândurilor i-a fost însă întrerupt de un zgomot de 
paşi pe scară; de după uşă s-a iţit capul copistului. Cu o 
reverență curtenitoare, fostul preot a intrat şi s-a aşezat pe 
un scăunel, în faţa coronerului. 

— Am fost ocupat azi-noapte, Thomas, a zis John repezit; 
celălalt nu avea cum să priceapă dublul sens al acestor 
vorbe. Un omor şi o rănire aproape mortală. O să ţinem o 
anchetă la prânz, dar ai face bine să începi să scrii ceea ce 
ştim despre rănit, pentru ca atacatorul să poată fi adus cât 
mai repede în faţa justiţiei. 

Thomas a căutat prin sacul diform de pânză pe care îl 
avea totdeauna cu el şi a scos un pergament nou şi 
instrumentele de scris. Pe când aranja toate acestea pe 
masă, coronerul l-a privit atent, de parcă acum îl vedea 
pentru prima oară. Deşi Thomas era mai tot timpul ţinta 
săgeţilor batjocoritoare - care veneau nu de puţine ori 
chiar de la John şi de la Gwyn din Polruan - John avea 
ocazional accese de milă faţă de el, deşi i se părea un om 
de nimic. Mai era şi urât pe deasupra; probabil că fusese 
cel mai nereuşit plod din familie, aşa mic şi cocoşat cum 
era, cu bărbia lui minusculă şi cu nasul mare apărând 
dintre ochii mici ca nişte mărgele, dintre care unul era 
uşor saşiu. Părul rar îi era la fel de lipsit de strălucire ca 
un morman de frânghii vechi, iar faţa îi era ciupită de 
vărsat. „Nici nu era de mirare, se gândi John, că încercase 
să siluiască pe cineva; era greu de imaginat vreo femeie 
care să i se dea de bunăvoie.” 

— Scrie ce-ţi spun cât poţi de bine, cu cuvintele tale. Eu 
o să-ţi povestesc pe scurt despre ce e vorba. 


S-a ridicat şi a început să se plimbe prin încăpere: 

— În a patra zi din noiembrie, anul Domnului o mie o 
sută nouăzeci şi patru, Eadred, fiul lui Oswald, proprietar 
liber din Dawlish, a fost rănit aproape mortal - ceea ce 
încalcă pacea regelui; i s-a înfipt un cuţit în spate într-o 
încăierare ce s-a întâmplat după miezul nopţii, în faţa 
hanului Sarazinul, de pe Stripcote Hill, Exeter, în comitatul 
Devon; presupusul atacator este... aici, John a ezitat o 
clipă, apoi s-a încruntat, iritat; fir-ar să fie, mi-a spus Gwyn 
cine e atacatorul, dar am uitat. În fine, lasă loc liber şi o 
să-l întrebi pe Gwyn când ajungem în oraş. 

A urmat povestea rănirii şi a crimei, aşa cum o auzise 
John de la ajutorul său. Din când în când se oprea, ca să-i 
lase timp copistului să traducă în latină şi să scrie tot. În 
curţile de judecată inferioare, conduse de sheriffi şi de 
orăşeni, se vorbea în engleză sau în franceza normandă; 
însă toate documentele scrise, mai ales cele folosite în 
curţile de judecată ale regelui, trebuiau redactate în latină. 

Thomas lucra încet, dar John trebuia să recunoască 
faptul că pergamentele scrise de el erau adevărate opere 
de artă, chiar şi pentru cei care nu ştiau aproape deloc să 
citească. Caligrafia regulată, spaţiile perfecte şi rândurile 
drepte erau o dovadă că până şi cei mai puţin atrăgători 
dintre oameni pot avea înzestrările lor. 

Când au terminat, câteva raze palide ale soarelui de 
dimineaţă reuşiseră să străpungă perdeaua de nori de 
ploaie şi, prin crăpăturile înguste din pereţi, luminau 
încăperea. 

Bătuse de nouă când s-a întors şi Gwyn, care aducea cu 
el o pâine mare luată de la o brutărie din drum şi o bucată 
de brânză tare. Cei trei s-au aşezat roată la masă şi au 
împărţit bucatele între ei; de băut, John le-a dat nişte bere 
dintr-un urcior de pământ de două galoane”, pe care îl 
tinea într-un colţ, acoperit cu o bucată de pânză. S-a lăsat 
liniştea o vreme; cei trei mestecau sârguincios pâinea 
proaspătă şi brânza puternic mirositoare, şi luau din când 
în când câte un gât de bere din cănile ciobite de lut ce 


51 galon = 4,54 litri (nutr.). 


făceau parte din dotarea odăii sărăcăcioase. 

Până şi Gwyn părea că uitase pentru moment să-l mai 
necăjească pe copist, ocupat cum era să-şi savureze 
gustarea cea simplă. Uriaşul avea nevoie de alimentare la 
răgazuri nu prea rare - pentru el, să aştepte de la un mic 
dejun luat înainte de revărsatul zorilor până la masa de 
prânz era prea mult. Era un demn reprezentant al 
oamenilor liberi din Cornwall; soţia lui era tot de acolo şi 
avea un alai întreg de rude rămase la Polruan. În urmă cu 
douăzeci de ani, nevoia îl făcuse să plece la război ca 
mercenar; împreună cu John de Wolfe care, până să-l 
întâlnească pe Gwyn, nu avusese niciodată un scutier 
adevărat,  călătorise prin jumătate din toată lumea 
cunoscută, ajungând până în Palestina. Şi atunci când, în 
sfârşit, cavalerul terminase cu războaiele, Gwyn rămăsese 
alături de el, în chip de ajutor. 

Odată înghiţite ultimele îmbucături, iar cănile cu bere, 
acum goale, puse la loc - nespălate - în firida din perete, 
John s-a întors la îndatoririle slujbei sale: 

— L-ai spus crainicului oraşului să anunţe că vrem să 
aflăm tot ce se poate despre cruciatul găsit mort? l-a 
întrebat el pe Thomas. 

— Încă de aseară, Crowner! O să anunţe în oraş în 
dimineaţa asta. O să strige de cinci ori, pe străzi diferite. 

— Dacă până mâine nu aflăm nimic, vreau să te duci 
călare la Cullompton, Crediton, Tiverton şi Honiton, şi să 
le spui crainicilor sau bailivilor de acolo să facă acelaşi 
lucru. 

Copistul a scos un oftat: 

— Stăpâne, dar asta o să-mi ia mai bine de o zi, cu 
sărmanul meu catâr. 

Dar coronerul se arătă nemilos: 

— Asta ţi-e slujba, copistule! Ai o locuinţă pentru care 
plăteşte arhidiaconul şi mai primeşti şi patru pence pe 
săptămână de la mine, pentru ale traiului. Ai prefera să te 
dau afară? 

Thomas, nemaiavând ce să zică, a tăcut; însă deja 
începuse să-l doară spatele la gândul unei zile şi jumătate 


petrecute în spinarea catârului. 

— Dacă trec câteva zile fără să aflăm nici aşa nimic, vom 
merge şi mai departe cu cercetările. De la Okehampton 
până la Barnstaple, apoi până la Yeovil, şi poate că va 
trebui să te duci până la Southampton, Gwyn, unde ajung 
corăbiile care vin din Palestina. 

— Şi dacă a debarcat la Plymouth? a întrebat copistul, 
sperând că poate călătoria lui Gwyn se va prelungi. 

— Şi asta se poate - aşa că, Thomas, gură-spartă ce eşti, 
s-ar putea să ajungi şi pe acolo, i-a întors-o coronerul. Dar 
nu încă. Deocamdată, hai să vedem dacă nu vor afla ceva 
crainicii din oraşe. 

Gwyn s-a ridicat şi şi-a tras pe umeri pelerina zdrenţuită 
de piele: 

— Ar trebui să mergem la Sarazinul, să vedem rănitul. 
Poate reuşim să auzim ce are de spus înainte să moară. 


CAPITOLUL CINCI 


În care Crowner John vizitează un rănit şi asistă la 
două spânzurări 


Pe când se îmbrăcau în mantale - căci soarele dispăruse 
din nou, făcând loc norilor şi vântului rece - Gwyn i-a 
reamintit coronerului că mai au de îndeplinit o sarcină în 
acea dimineaţă: 

— Am amânat ancheta cu un ceas; la prânz trebuie să 
asişti la două spânzurări. 

John şi-a amintit atunci că era marţi - una din cele două 
zile din săptămână în care aveau loc execuţii. Pedeapsa cu 
moartea putea fi dată de curtea de judecată a comitatului, 
condusă de sheriff de cea a notabililor oraşului, în fruntea 
căreia se afla primarul, precum şi în rarele ocazii când se 
aflau în oraş judecătorii regelui. Şi curţile baroniale şi 
manoriale aveau drept de viaţă şi de moarte asupra celor 
pe care îi judecau. 

— Cine o mierleşte azi, Gwyn? a întrebat John, în timp ce 
se îndreptau spre High Street. 

— Un cerşetor bătrân care l-a doborât pe un negustor de 
peşte şi i-a furat punga, şi un băietan de treisprezece ani 
care a furat o cană de cositor. 

John a oftat, nu din milă faţă de condamnaţi - execuțiile 
prin spânzurare erau ceva foarte frecvent - ci de ciudă că 
trebuie să asiste şi el, deşi răufăcătorii nu aveau bunuri 
care să fie înregistrate şi confiscate pentru vistieria regală. 

— Doi sărăntoci - n-aş da pe ei niciun petic din 
pergamentul pe care Thomas o să scrie ce s-a întâmplat. 
Dar legea e lege. 

Au luat-o la dreapta şi au ajuns pe High Street, artera 
principală a oraşului, care forfotea de lume şi era înţesată 


S Funcţia de primar a fost introdusa ceva mai târziu, la începutul 
secolului al XIII-lea; cei responsabili cu administrarea oraşului 
înainte de aceasta erau portreeve-ii, un fel de ajutoare de 
primar (n.tr.). 


cu dughene. Majoritatea clădirilor erau de lemn, dar 
începuseră să apară şi câteva noi, din piatră, majoritatea 
locuinţe sau prăvălii aparţinând orăşenilor mai înstăriți. Pe 
măsură ce oraşul se îmbogăţea, erau refăcute din piatră şi 
bisericile, în număr mare în oraş. Toate clădirile aveau 
acoperişul foarte ascuţit, din cauza ploilor dese şi 
abundente ce cădeau în ţinutul de vest; ca urmare, apa de 
ploaie se scurgea în stradă unde, amestecată cu gunoiul 
provenind de la dughenele unde se vindeau de-ale gurii şi 
cu apa menajeră aruncată din pragul caselor şi al 
prăvăliilor, forma un strat de glod care nu dispărea 
niciodată. 

Cel puţin High Street era pietruită, spre deosebire de 
uliţa St Sidwell, unde locuia Gwyn. Pe cele câteva străzi 
pavate, noroiul aluneca spre şanţul săpat pe mijloc şi de 
acolo se scurgea la vale şi se vărsa în Exe; însă pe toate 
celelalte, gunoiul şi balega de cal musteau pe loc, formând 
o clisă vâscoasă. 

Taverna care-şi luase numele de la duşmanii cruciaților 
se afla în apropiere de poarta de vest, pe o uliţă 
lăturalnică, paralelă cu High Street. Nivelul de jos era 
clădit din piatră, deasupra căruia se adăugase o structură 
de lemn ieşită în afară, terminată cu un acoperiş ascuţit de 
paie. În han se intra pe o uşă joasă, centrală, care avea de 
o parte şi de alta câte două ferestre oblonite. Deasupra uşii 
era o placă bătută în cuie, pe care era zugrăvită stângaci, 
în câteva culori ţipătoare, o figură - încercând să închipuie 
un războinic mahomedan. 

In faţa hanului aştepta un grup de curioşi, pe care Gwyn 
i-a dat la o parte ca să intre; ca să încapă pe sub pragul 
scund, a trebui să se aplece mult, aproape îndoindu-se de 
mijloc. Şi coronerul a făcut la fel, dar copistul cel sfrijit a 
intrat lesne, ba mai rămăsese şi loc. 

Inăuntru era întuneric; singura sursă de lumină era un 
foc zdravăn din soba aflată în încăperea principală a 
hanului, care ocupa tot parterul. În mijlocul camerei, în 
picioare, se afla proprietarul, un bărbat cu o înfăţişare 
dură, de origine flamandă. Deşi locuia în Exeter de 


douăzeci de ani, i se spunea tot Willem din Bruges. Îi 
privea încruntat pe nou-sosiţi, cu mâinile în şolduri; avea 
pieptul şi burta acoperite cu un şorţ de piele, care îl 
proteja atunci când aducea butoaiele cu bere din curtea 
din spate - lucru pe care îl făcea cu tot atâta uşurinţă, ca şi 
cum butoaiele ar fi fost nişte căni. Avea pungi sub ochi, iar 
restul feţei îi era acoperit aproape în întregime cu barbă 
nerasă, cenuşie - ca şi părul încâlcit. 

— Aha, aţi venit să-l vedeţi pe oaspetele meu nepoftit? a 
zis el aspru. Cine o să plătească patul în care zace, pe care 
l-aş oferi altfel unui călător, pentru un penny şi jumătate 
pe noapte? 

John nu l-a luat în seamă: 

— Unde e omul, Willem? A fost spiţerul să-l vadă? 

Flamandul cel solid a arătat cu degetul spre treptele de 
lemn care duceau la etaj: 

— E sus, îmi umple mie salteaua de sânge. A venit şi 
doftorul acu' vreo două ceasuri de i-a pansat rana, dar a 
zis că nu poate face nimic mai mult şi că numai Dumnezeu 
îl poate ajuta. 

— O să supravieţuiască? 

Willem a ridicat din umeri, nepăsător: 

— Mai întrebaţi-mă peste o săptămână, deşi n-o să-l ţin 
eu aici atâta timp fără să mi se plătească. Găseşte familia 
omului, Crowner, ca să-mi dea banii de găzduire! 

A ridicat de jos un boloboc şi l-a dus la uşa din spate. 

— Ucigaşii sunt aici, dacă vrei să-i vezi - asta dacă nu 
cumva oamenii lui de Revelle le-au dat drumul. 

Era o glumă obişnuită prin partea locului - de fapt, cam 
peste tot în Anglia - căci cheltuielile cu hrana şi paza 
prizonierilor aflaţi în închisoare cădeau în seama 
comunităţii locale. Majoritatea oamenilor ar fi preferat ca 
răufăcătorii să fugă în pădure şi să se facă bandiți decât să 
tot plătească la taxe pentru întreţinerea acestora până 
când erau spânzurați sau până ajungeau în faţa Curţii de 
Judecată Generale Itinerante. Se întâmpla adesea ca 
paznicii, temnicerii şi soldaţii să primească mită pentru a 
închide ochii şi a-i lăsa pe prizonieri să scape. 


Cu butoiul în braţe, Willem a împins uşa din spate, care 
s-a trântit în urma lui, lăsându-i pe Sir John şi pe Gwyn să 
urce singuri scările - de fapt, o scară de lemn mai solidă, 
sprijinită de deschizătura din tavan. 

Aici era altfel decât la Bush; etajul de sus era împărţit în 
cămăruţe, separate prin paravane din papură sau din rafie. 
Despărţiturile dădeau toate spre centrul încăperii; cele mai 
bune aveau câte o saltea umplută cu ferigi uscate şi în 
câteva se găseau chiar şi cadre joase de pat. Majoritatea 
însă, la un penny pe noapte, nu aveau decât un morman de 
paie pe jos. 

Una singură dintre despărţituri era ocupată; coronerul s- 
a îndreptat într-acolo. Pe salteaua aşezată pe podea zăcea 
nemişcat un bărbat, acoperit cu o pătură aspră, gri. Lângă 
el, aşezată pe un scăunel cu trei picioare, era o călugăriţă 
destul de în vârstă, care îl ţinea de mâna-i palidă, 
apăsându-i în acelaşi timp o cârpă umedă pe frunte. 
Auzindu-l pe John apropiindu-se, a ridicat privirea; figura 
ei bătrână, plină de cute, era calmă; i se citea pe chip 
resemnarea, după ce o viaţă întreagă se lovise de 
câinoşenia oamenilor. A 

— Bună ziua, Sir Crowner! Încă nu ştiu dacă acest om va 
putea să fie prezent la vreuna dintre anchetele tale. Aş 
spune mai degrabă că nu. 

John avea un profund respect pentru călugărițele din 
sute de bolnavi şi răniţi în campanii, şi acasă, şi în alte ţări. 

— Domnul fie cu tine, soră! Cum l-ai găsit aşa de repede 
pe acest om? 

— Uriaşul tău, Gwyn, a trimis un băiat de la cârciumă la 
stăreţie la puţină vreme după încăierare. Au trimis imediat 
după noi, dar pierduse deja mult sânge înainte să ajung eu 
aici. 

Tăcu o vreme, apoi urmă, ca în treacăt: 

— Mi-a spus mai devreme că se numeşte Eadred, că e 
proprietar liber din Dawlish şi că a venit aici să-şi vândă 
porcii. 

John a trecut de partea cealaltă a saltelei. S-a aplecat, 


apropiindu-şi capul de victimă. 

Omul avea ochii închişi; pielea îi era întinsă, pomeţii 
obrajilor, palizi. 

— E treaz, soră? 

Cel care a răspuns a fost chiar rănitul, cu o voce şoptită 
ce părea să vină din podea, nu din gâtlejul lui: 

— Cine-i aici? Cine eşti? 

— Sunt coronerul; am venit să văd cum te simţi şi dacă 
poţi să-mi spui câte ceva. Spune, cine te-a rănit? 

Fără să răspundă, celălalt a început să gâfâie, aproape 
neauzit. 

— Soră, vrei să-mi arăţi rana? 

Cam fără voie, călugăriţa a tras pătura la o parte, 
dezvelind umărul stâng şi partea de sus a pieptului celui 
culcat. La subsuoară avea un bandaj curat, dar plin de 
sânge la mijloc; de altfel, sângele pătase şi salteaua. 

Când îngrijitoarea cu sutană a rănitului a dat la o parte 
bandajul, cei de faţă au văzut o gaură mică, aproape 
circulară, cam cât o ghindă, pe pieptul bărbatului, puţin 
mai jos de subsuoară; pielea din jurul rănii era mânjită cu 
sânge. 

— Cred că i-a atins partea de sus a plămânului. I-a curs 
mult sânge în afară, dar mă tem că tot atât de mult s-a 
scurs înăuntru. 

Coronerul privea rana cu detaşarea omului care are o 
datorie de îndeplinit şi nimic mai mult: 

— Gwyn, uite ce rană ciudată; n-ai zice că a fost făcută 
de pumnal. E o gaură rotundă, nu o tăietură. 

Uriaşul din Cornwall s-a aplecat peste umărul lui John ca 
să vadă şi el: 

— Pare să fi fost o pilă de ascuţit, nu un cuţit. Dar am 
văzut arme de felul ăsta, mai ales italieneşti. 

Era vorba despre nişte pumnale groase, pe care le 
purtau războinicii nobili şi care erau folosite pentru a 
străpunge o armură la încheieturi sau pentru a da lovitura 
de graţie unui duşman învins. Interesul celor doi pentru 
forma rănii nu era pur academic; de fapt, o rană provocată 
de o armă neobişnuită putea să ajute la găsirea celui care 


lovise cu acea armă. 

— S-a trezit iarăşi, a spus călugăriţa, acoperind rana la 
loc. 

John a început să-i vorbească din nou rănitului: 

— S-ar putea să mori, omule, deşi poate că femeia asta 
şi Dumnezeul pe care îl slujeşte te vor salva. Dar dacă nu 
se întâmplă aşa, trebuie să îmi răspunzi la întrebări ca să 
fii răzbunat, să se facă dreptate... şi familia ta să 
primească despăgubiri. 

Cu greu, de pe buzele rănitului au început să iasă 
cuvinte: 

— Ne-au jefuit... după ce am plecat din han. Ne-au 
atacat doi oameni. 

Şirul vorbelor îi era întrerupt de câte o răsuflare adâncă: 

— Unul era păros - avea o barbă creaţă şi neagră şi 
părul lung şi încâlcit. Era foarte păros. 

Trase aer în piept şi tăcu vreo câteva clipe, apoi urmă: 

— Acesta l-a doborât pe prietenul meu când am dat 
colţul. Cel care m-a înjunghiat pe mine era mai tânăr şi 
avea părul blond - trebuie să fi fost saxon. 

John i-a făcut semn copistului să noteze tot ce se spunea: 

— Îi cunoşti, ştii cum îi cheamă? 

— Pe cel păros l-am mai văzut prin oraş, dar nu ştiu cum 
îl cheamă. 

Iarăşi vorbele i-au fost întrerupte de un gâfâit 
spasmodic: 

— Pe cel tânăr nu îl cunosc deloc. 

Vlăguit, omul şi-a lăsat capul pe spate şi ochii i s-au dat 
peste cap. Respira din ce în ce mai greu, şi coronerul şi-a 
dat seama că nu mai poate afla nimic de la el. Călugăriţa l- 
a acoperit iarăşi cu pătura. Luându-şi rămas-bun de la 
bătrână, John a ieşit din despărţitură şi a aşteptat ca 
Thomas să termine de scris, apoi a spus: 

— Haideţi să vedem cine e jos! 

Proprietarul flamand le-a deschis uşa din spate şi au 
ieşit într-o curte mizerabilă, unde nişte pui şi câteva rațe 
se bălăceau în noroi, la întrecere cu bucătarul, care 
pregătea mâncarea servită în han într-un şopron cu un 


acoperiş zdrenţuit de paie. În faţa bucătăriei se aflau un 
grajd descoperit, unde muşteriii hanului îşi priponeau caii, 
şi o cocină, de unde veneau guiţături stridente şi o 
duhoare îngrozitoare. 

Faţă în faţă cu uşa din spate a hanului era o poartă 
dărăpănată care dădea în uliţa din spatele hanului. De ea 
erau legaţi doi bărbaţi cu o înfăţişare deznădăjduită; aveau 
mâinile prinse la spate cu funii, legate la rândul lor de unul 
din stâlpii porţii. În dreptul celuilalt stâlp, doi paznici de la 
castel stăteau întinşi pe jos; aveau pe cap coifuri cu 
apărători pentru nas, dar nu purtau cămăşi de zale, dat 
fiind că regimul militar din oraş nu era foarte strict. S-au 
ridicat alene, văzându-l pe coroner că iese din han. Ştiau 
că Sheriff-ul de Revelle nu dă prea multe parale pe munca 
acestuia şi se auzeau zvonuri despre rivalitatea şi 
întrecerea dintre cei doi, aşa că, de fapt, cei doi paznici nu 
prea ştiau cât de respectuoşi ar trebui să se arate. 

John însă nu i-a lăsat să se îndoiască prea mult: 

— Aşa staţi voi de pază? se răsti el. Atâta timp cât vă 
primiţi solda, se cheamă că sunteţi soldaţi, aşa că faceţi 
bine şi staţi în picioare, mai ales când se află prin preajmă 
un om al regelui. 

Cei doi l-au privit încruntaţi, dar s-au îndreptat totuşi de 
spinare şi au dat cu cozile lăncilor de pământ, în ceea ce se 
voia a fi un salut. 

— Dacă şi în Palestina v-aţi fi mocăit tot aşa, s-ar fi găsit 
încă din prima zi un mahomedan care să vă ia gâtul, a 
mormăit John, însă deja atenţia îi fusese atrasă de cei doi 
nenorociţi legaţi de celălalt stâlp al porţii. 

Unul dintre aceştia era un bărbat înalt şi solid, între 
două vârste, cu părul negru, încâlcit, şi cu o barbă 
stufoasă. Purta o cămaşă lungă, ruptă până aproape de 
mijloc, iar pe pieptul rotund ca un butoi avea păr negru şi 
des ca o perie; văzându-l, John şi-a adus aminte de 
maimuţele pe care le văzuse pe continent, legate cu 
lanţuri, aduse din Africa de şarlatani fără suflet şi arătate 
gloatei pe la iarmaroace. Cel de-al doilea era mult mai 
tânăr şi, în contrast cu primul, avea părul blond, tipic 


pentru un saxon. Se uitau amândoi la coroner ca nişte 
animale care aşteaptă să fie măcelărite - şi era aproape 
sigur că asta aveau să păţească. 

— Sunt coronerul regelui şi sunt însărcinat să cercetez 
nelegiuirile pe care le-aţi comis. 

Cel păros a scuipat dispreţuitor în noroi, foarte aproape 
de picioarele lui Gwyn. Cel din Cornwall a mormăit 
ameninţător, dar John l-a oprit cu o mână. 

— Rănitul jură că i-ai ucis tovarăşul. Ce ai de spus? 

— Nu-i adevărat. Nu ştiu nimic, a zis părosul. 

În faţa primejdiei spânzurătorii, care îl ameninţa 
negreşit, nu putea decât să nege orice acuzaţii. 

— Mincinosule! Sunt şase oameni care pot depune 
mărturie că te-au văzut cum ai lovit victima cu un 
buzdugan cu lanţ! 

Gwyn nu era prea răbdător cu tâlhari de teapa acestuia, 
care îi mai şi scuipau la picioare, aşa că, fără vreo urmă de 
remuşcare, exagerase grosolan: nu apăruseră decât doi 
martori ai încăierării. 

Bărbosul şi-a ferit atunci privirea, morocănos, tot 
trăgând de legăturile de la mâini. 

Coronerul s-a întors către cel mai tânăr: 

— Tu ce ai de spus? 

Mai puţin obraznic decât complicele său, blondul 
tremura la gândul ştreangului, dar încerca totuşi să-şi 
păstreze mândria: 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Mă aflam în mijlocul unei 
mulţimi de oameni, în faţa hanului, când a izbucnit o 
încăierare. 

Gwyn l-a împins brutal în umăr, făcându-l să se clatine 
pe picioare: 

— Aha, avem, aşadar, doi mincinoşi! Ni s-a făcut o 
declaraţie pe patul de moarte de la un om care spune că tu 
l-ai înjunghiat în piept. 

Şi de data asta Gwyn spunea ceva mai mult decât 
adevărul, dar şi-a atins astfel scopul. Saxonul, care nu avea 
mai mult de nouăsprezece ani, s-a prăbuşit în noroi; nu-l 
mai susțineau decât legăturile de la mâini, prinse de 


stâlpul din spate. 

— N-am vrut, aşa s-a întâmplat, a început el, printre 
sughiţuri. Cineva l-a împins pe omul ăla şi el a căzut în 
pumnalul meu; îl tineam în mână doar ca să mă apăr. 

— Da, vezi să nu te credem, a zis Gwyn printre dinţi. 

S-a auzit atunci, din depărtare, clopotul de la catedrală, 
lucru care l-a făcut pe Gwyn să-i aducă aminte coronerului 
că aveau şi alte îndatoriri de îndeplinit. 

John a strigat către cei doi soldaţi care pierdeau vremea 
de partea cealaltă a porţii: 

— Duceţi prizonierii la castel şi închideţi-i! Străduiţi-vă 
să nu-i pierdeţi pe drum! 

Cei trei au luat-o înapoi prin han, pe urmă pe Butcher's 
Row, către South Gate Street; au cotit pe Milk Lane şi şi- 
au croit cu greu drum prin mulţimea de muşterii, hamali, 
căruţe şi animale care roiau pe străduţele înguste. 

— Cel păros o să atârne în ştreang, fără îndoială, a 
chiţăit Thomas şi şi-a făcut anticipat cruce, grăbindu-se să 
ţină pasul cu cei doi uriaşi. 

— Dacă martorii lui Gwyn depun într-adevăr mărturie la 
anchetă, îl voi da în grija plină de gingăşie a cumnatului 
meu, care îl va duce în faţa judecătorilor regali; iar aceştia 
îl vor condamna cu siguranţă. 

— Şi băiatul? a întrebat Gwyn. 

— Depinde de îngrijirea pe care măicuţa i-o dă rănitului 
- şi de voia Dumnezeului ei. Dacă moare, şi băiatul va fi 
spânzurat. Dacă supravieţuieşte vreme de un an şi o zi, s- 
ar putea să fie acuzat doar de atac cu arma. 

Thomas a cântărit spusele coronerului; treceau acum 
prin Piaţa Serge, în drumul lor spre poarta de sud. 

— O să stea, aşadar, în temniţă vreme de un an? a 
întrebat copistul, crucindu-se iarăşi. 

John s-a gândit puţin înainte să-i răspundă: 

— Cred că o să-i dau drumul, dacă are familie care să 
garanteze pentru el. Rănitul are şanse mai mari să 
supravieţuiască dacă îngrijirea lui cade în sarcina 
atacatorului; dacă moare, la fel se va întâmpla şi cu 
saxonul - numai că acesta va atârna în ştreang. 


Gwyn avea îndoieli cu privire la acest mod optimist de 
desfăşurare a lucrurilor: 

— Dacă-i dai drumul din temniţa castelului, într-un ceas 
o să-şi piardă urma în codru - asta dacă nu cere adăpost în 
vreo biserică. 

John însă cântărea altfel lucrurile: 

— S-ar putea să-i convină mai mult să spere că rănitul va 
trăi, decât să fugă în pădure şi să fie urmărit de lege. Şi, 
orice ar alege, locuitorii din oraş vor fi scutiţi de plata 
cheltuielilor necesare ţinerii a încă unui prizonier în 
temniţa castelului. 

— Şi mai ieftin ar fi să li se taie gâtul la amândoi şi să fie 
aruncaţi în râu, a mormăit Gwyn. 

Trecuseră deja de Biserica Sfânta Treime şi se apropiau 
de poarta de sud. Un număr destul de mare de orăşeni se 
îndreptau către una din principalele ieşiri din oraş, aceea 
care dădea spre drumurile către Londra şi Winchester. 
Insă oamenii nu mergeau atât de departe - ţinta lor era 
locul unde se afla spânzurătoarea, la câteva sute de iarzi 
de zidul oraşului. Dincolo de poartă, drumul se bifurca în 
Holloway Street şi Magdalene Street, care ocolea câmpul 
Southemhay - o fâşie lată, acoperită cu păşuni, grădini şi 
copaci, aflată pe povârnişul de sub zidurile cetăţii. Prima 
bucată a drumului spre Londra, imediat după Magdalene 
Street, se numea Dealul Taurului; după ce treceai de cele 
câteva case, se vedea clar spânzurătoarea, la marginea 
drumului. 

Structura era de o simplitate care îţi dădea fiori - doi 
stâlpi groşi, înalţi de douăsprezece picioare”, uniţi în 
partea de sus cu o bară transversală mai lungă. În 
apropiere se aflau şi câţiva stâlpi singuratici, cu un braţ 
scurt în partea de sus, de care atârnau furci de 
spânzurătoare - cadre din fier, curbate, având 
dimensiunile şi forma unui corp omenesc. În interiorul 
acestor cadre se aflau rămăşiţele putrezite ale celor 
spânzurați, răspândind o miasmă fetidă care avea menirea 
de a reaminti gloatei cât de scurtă e viaţa şi cât de repede 


71 picior = 30,4 cm (n.tr.). 


se poate pierde - adică, începând cu furtul oricărui obiect 
mai scump de douăsprezece pence. 

Când John de Wolfe şi oamenii săi au ajuns acolo, se 
strânseseră deja vreo sută şi ceva de oameni în jurul 
spânzurătorii. Cei care aveau un ceas de pierdut marţea şi 
vinerea găseau spânzurările un spectacol interesant. Era 
un fel de întrunire socială, unde oamenii se întâlneau, 
stăteau la o bârfă sau chiar încheiau afaceri, în timp ce 
aşteptau execuţia răufăcătorilor. 

Erau acolo şi negustori ambulanți, cu tăvi pline cu 
dulciuri şi fructe, lăudându-şi marfa în faţa femeilor cu 
copii în braţe. Bătrânii şi schilozii îi alungau pe copiii şi pe 
puşlamalele care alergau de colo-colo zbierând, jucându-se 
de-a v-aţi ascunselea prin tufişurile de la marginea 
drumului. Gloata se liniştea doar atunci când se apropia 
clipa morţii, pentru a savura din plin momentul în care, în 
agonia finală a strangulării, încă un suflet pierea în 
văzduh. 

Lui John nu-i plăceau spânzurările, deşi nu ştia nici el 
prea bine de ce. Pe când se apropia de spânzurătoarea 
liberă, l-a cuprins un uşor sentiment de nelinişte. Era atât 
de obişnuit cu morţile violente, încât nu se mai gândea 
deloc la ele - de ani întregi, pe câmpul de bătaie, se 
învățase să vadă trupuri mutilate; ba chiar omorâse şi el 
destui oameni - cu mâinile goale, cu sabia, cu buzduganul 
sau cu pumnalul. Şi totuşi, ritualul acesta crud prin care se 
lua viaţa civililor îl deranja, deşi nu găsea niciun motiv 
raţional pentru aceasta. Trebuia să se facă dreptate, ştia 
asta; soarta răufăcătorilor prinşi trebuia să servească 
drept pildă gloatei, care altfel şi-ar fi făcut de cap... Şi 
totuşi... 

John s-a scuturat de gândurile care îl cuprinseseră şi i-a 
făcut semn copistului să-şi pună uneltele de scris pe o 
cotigă din apropiere, care avea să fie împinsă de sub 
picioarele condamnaților după ce li se atârna ştreangul de 
gât. 

— Thomas, scrie cum se numesc şi de unde sunt 
răufăcătorii - deşi astăzi ne pierdem timpul. Aştia n-au un 


penny măcar. 

Cădea în sarcina coronerului să noteze toate execuțiile 
care aveau loc şi să ia în stăpânire averea spânzuraţilor, 
care revenea de drept coroanei. Însă majoritatea 
vinovaţilor erau nenorociţi fără un ban; singura avere a 
acestora erau hainele zdrenţuite pe care le purtau, care nu 
puteau decât să fie arse sau îngropate o dată cu 
proprietarul - dacă acesta nu ajungea să putrezească în 
lanţuri sau în furca spânzurătorii. 

Gwyn plecase să cumpere o plăcintă şi coronerul s-a 
aşezat pe marginea cotigii, în aşteptarea ceremonialului. 
În curând a apărut o mică procesiune dinspre poarta de 
sud, la care mulţimea a început să fremete, nerăbdătoare; 
oamenii s-au dat la o parte pentru a face loc unei căruţe, 
escortată de o duzină de soldaţi de la castel. În timp ce 
căruţa se apropia, John a observat o femeie care alerga 
alături, repezindu-se la cei dinăuntru la fiecare câţiva iarzi. 
Pe măsură ce se apropia, coronerul auzea din ce în ce mai 
limpede tipetele şi tânguielile femeii care încerca să se 
prindă cu mâinile de bârnele grosolane. Căruţa, trasă de o 
iapă nepăsătoare, s-a apropiat încet de spânzurătoare, în 
timp ce mulţimea fremăta în spate ca un talaz uman. 

Inăuntru, cu mâinile legate de bârna din faţă, obligaţi 
astfel să stea în picioare, se aflau victimele ritualului din 
acea zi. Primul era un bătrân cu părul sur, care îi cădea în 
şuviţe neîngrijite pe cămaşa ruptă; nepăsător, acesta îşi 
lăsase bărbia în piept, căci speranţa îl părăsise. John a 
simţit că, pentru acest om, moartea va fi un sfârşit 
binecuvântat al unei vieţi lungi şi nenorocite. 

Spre deosebire de bătrân, celălalt condamnat însă 
tremura înspăimântat; teama îi era sporită şi de ţipetele 
isterice ale mamei lui, care se învârtea disperată pe lângă 
căruţă. Era un băiat slăbănog de treisprezece ani, cu părul 
roşu, care făcea ca acum să-i iasă şi mai mult în evidenţă 
paloarea feţei - o mască albă, cu ochii înroşiţi de plâns, din 
care îi curgeau întruna lacrimi pe obrajii livizi. 

Bălmăjeala şi ţipetele femeii, ea însămi având mai puţin 
de treizeci de ani, erau aproape de neînțeles, dar John a 


auzit totuşi, de câteva ori, cum îl implora pe Dumnezeu să-i 
salveze singurul fiu. 

De îndată ce s-a oprit căruţa, unul dintre soldaţii care 
veneau în spatele ei a tras-o pe femeie la o parte. 

— Haide, măicuţo, nu ai ce să-i mai faci! 

Femeia a căzut în genunchi pe pământul noroios şi a 
îmbrăţişat picioarele soldatului, ridicând spre el chipul 
desfigurat de groază, pradă unei agonii mai chinuitoare 
decât cea prin care avea să treacă fiul ei: 

— E băiatul meu! Salvaţi-l! Daţi-i drumul, sir! 

Mai mult jenat decât furios, comandantul paznicilor şi-a 
tras picioarele din îmbrăţişare şi femeia a căzut cu faţa în 
noroi. Un ţăran, care se vedea limpede că e bărbatul ei, a 
ridicat-o uşurel şi a condus-o către rândurile din spate ale 
gloatei, în timp ce ea continua când să suspine, când să 
urle deznădăjduită. 

Soldatul a făcut semn să se aşeze căruţa chiar sub 
spânzurătoare, iar el s-a îndreptat spre coroner şi l-a 
salutat formal, ducând mâna la piept: 

— Să-ţi spun cum se numesc aceşti răufăcători, Sir John? 

— Da, şi unde locuiesc, dacă ştii. 

Coronerul s-a întors şi a arătat înspre Thomas, care era 
în acelaşi loc, sprijinit de cotigă: 

— Spune-i-le copistului, o să le scrie el pe pergament. 

Soldatul a ezitat o clipă: 

— Am şi un mesaj pentru tine, Crowner. Pristavul a aflat, 
se pare, ceva despre omul găsit mort la Widecombe. 

În comunitatea restrânsă din Exeter, veştile se 
răspândeau iute; aici, fiecare era răspândac de profesie. 
Ştiau deja cu toţii despre omul înjunghiat, care fusese 
găsit într-un pârâu, la cincisprezece mile de oraş. 

— Ce-a aflat, ia zi? a întrebat John. 

— Nu ştiu, sir. Este însă un zidar zilier care i-a spus 
pristavului că vrea să-ţi vorbească. Lucrează la catedrală. 

Zicând acestea, oşteanul s-a întors pe călcâie şi s-a dus 
în treburile lui. 

Pe când John cântărea în minte cursul pe care îl lua 
întâmplarea din Widecombe, a început şi ultimul act al 


spectacolului la care asista. 

Călăul care, în zilele săptămânii când nu avea de lucru 
aici, ţinea o măcelărie în zona abatorului, s-a căţărat pe o 
scară grosolană, sprijinită de traversa spânzurătorii, şi a 
desfăcut două cârlige dintre cele înfăşurate cu funii în 
jurul lemnului. Apoi a aşezat cu îndemânare o scândură de- 
a latul căruţei, pe sub bârnele laterale, şi s-a urcat pe ea. 
John a auzit cum zarva făcută de mulţime scade în 
intensitate, pe când călăul dezlega funiile cu care cele 
două victime erau legate de căruţă, lăsându-le doar 
încheieturile prinse la spate. Pe bătrân l-a ajutat să se 
caţere pe scândură, iar pe băiat l-a luat pur şi simplu în 
braţe, urcându-l în căruţă. Copilul plângea încetişor, cu 
ochii la părinţii săi, aflaţi la marginea mulţimii, cu o 
expresie de rugă amestecată cu uimire. 

O dată cu soldaţii venise şi un preot, care a început să 
bălmăjească o slujbă de înmormântare, în latină, citind 
dintr-o carte pe care cineva i-o ţinea în faţă; din tonul său 
puteai să-ţi dai seama că îndeplineşte o sarcină ce-i era 
nesuferită, dar care cădea pe capul câte unui preot de la 
dioceză în fiecare marţi şi vineri. Călăul i-a pus bătrânului 
ştreangul de gât şi a tras cu putere, apoi a trecut la băiat, 
care a început îndată să tipe; mama sa îi ţinea isonul cu 
urlete sfâşietoare. Mulțimea tăcea acum, dar, când călăul a 
sărit jos din căruţă şi i-a dat bici iepei, din rândurile 
gloatei s-a auzit un mârâit surd, animalic. 

Iapa, obişnuită şi ea, ca şi preotul, cu ceea ce avea de 
făcut, s-a opintit, apoi a luat-o din loc. Zgomotul mulţimii a 
crescut în intensitate; apoi, când victimele au căzut de pe 
scândură, pe urmă din căruţa ce se îndepărta de 
spânzurătoare, un geamăt paroxistic s-a înălţat din toate 
piepturile. 

Ţipătul pătrunzător al băiatului s-a transformat într-un 
orăcăit gutural când ştreangul i s-a strâns în jurul 
gâtlejului, şi a început să se zbată violent, la început rapid, 
apoi doar convulsiv. Cu un strigăt disperat, tatăl băiatului 
s-a desprins din mulţime alergând şi a îmbrăţişat 
picioarele băiatului, trăgând în jos cât putea de tare, ca să- 


i scurteze chinurile; nu-şi văzuse soţia prăbuşindu-se într- 
un leşin adânc. 

Vagabondul cel bătrân a murit tot aşa cum şi trăise - 
liniştit şi nebăgat în seamă. Preţ de câteva minute, s-a 
zbătut intermitent; în cele din urmă, sufletul s-a înălţat din 
nenorocitul trup care îl adăpostise vreme de şaizeci de ani. 

Coronerul privise întregul spectacol fără să tresară, însă 
cu aceeaşi senzaţie de nelinişte rău-prevestitoare care îl 
cuprindea negreşit în astfel de împrejurări. Care era rostul 
spânzurării în public a unui băietan acuzat că furase o 
cană de douăsprezece pence? Aveau oare să vină vremuri 
mai bune în Anglia, când se va găsi o metodă mai potrivită 
de pedepsire a unor pungaşi mărunți atât de tineri? John 
le-a făcut semn lui Thomas şi lui Gwyn, pe când trupurile 
celor doi spânzurați încă mai tresăreau spasmodic. 

— Haide, Thomas; şi tu, Gwyn! Avem o anchetă de ţinut; 
şi o să vorbim şi cu zidarul ăsta, care zice că ştie ceva 
despre leşul necunoscutului de la marginea ținutului 
Dartmoor. 


CAPITOLUL ŞASE 


În care Crowner John stă de vorbă cu un zidar 


Multimea, satisfăcută de spectacol, se îndepărta acum în 
dezordine spre porţile oraşului; negustorii tot mai încercau 
să-şi vândă marfa, iar copiii încă nu-şi încheiaseră joaca. 

Coronerul s-a îndepărtat cu pas mai hotărât prin glodul 
de pe drum, trecând în fruntea gloatei; copistul cel 
mărunţel aproape că alerga pentru a putea ţine pasul. 
Ajunşi în oraş, au urcat uliţa în pantă care pleca de la 
poarta de sud şi au cotit la dreapta pe Bear Lane, care 
ducea către incinta catedralei. Această zonă a Exeterului 
era o insulă de independenţă episcopală, aflată în afara 
sferei de influenţa a sheriffului şi a portreeve-ilor. O 
poartă îngustă din cele şase pe care se putea intra în 
incinta catedralei, numită Poarta Ursului, era reprezentată 
de o uşă din lemn de stejar înnegrită de vreme şi plină de 
piroane grosolane şi de zăvoare de fier. Ziua, uşa aceasta 
era deschisă şi prin ea se intra pe teritoriul lui Henry 
Marshall, episcop de Exeter, a cărui dioceză ţinea de la 
marginea ținutului Somerset până la hotarul cu Cornwall. 

Dincolo de Poarta Ursului, zona era înţesată cu clădiri 
construite pe nişte ulite întortocheate. Aici locuiau cei 
douăzeci şi patru de canonici rezidenţi în Exeter, ceilalţi 
prelați din orânduirea catedralei, precum şi servitorii, 
familiile şi lingăii din jurul acestora; cu totul, populaţia din 
centrul religios al oraşului era în număr considerabil de 
mare. Uliţele erau la fel de împuţite ca şi în restul oraşului, 
pline de noroi şi de gunoaie. Coronerul, împreună cu 
copistul care ţopăia, şontâc-şontâc, pe urmele lui, şi-au 
făcut loc printre trecătorii gură-cască şi au trecut de 
clădirile din apropierea mănăstirii, aflată undeva la 
dreapta. Au ajuns astfel în dreptul aripii de vest a 
catedralei, o zonă ceva mai liberă. 

Între aripa de nord a catedralei şi îngrămădirea de 
clădiri aflate mai jos, pe High Street, se întindeau câţiva 


acri acoperiţi cu iarbă, buruieni, şi chiar pământ gol. 
Singurul lucru bun al acestei zone erau cei câţiva copaci 
mari, care aruncau o umbră binevenită pe potecile atât de 
umblate. Coronerul a înaintat fără să privească nici la 
stângă, nici la dreapta, într-atât era de obişnuit cu incinta 
catedralei; poate că dacă ar fi avut o fire mai înclinată spre 
frumos, i s-ar fi părut nepotrivit ca un locaş al Domnului, 
atât de măiestrit realizat, să fie înconjurat de o combinaţie 
alcătuită din gunoaie, o pajişte, un cimitir, o arenă de lupte 
şi o piaţă. 

Cărările din jur erau mărginite de prăvălii şi locul era 
plin de tinerei gălăgioşi care se jucau cu nişte mingi 
grosolane de piele. Peste tot erau morminte, unele mai 
vechi, altele proaspete, având deasupra movile de pământ 
roşiatic clădite de gropari, şi pe lângă ele se puteau vedea 
oseminte vechi găsite în pământ, pe care tot groparii le 
duceau la osuarul aflat lângă Biserica Mare a Sfintei 
Fecioare, în partea cealaltă a incintei. Un şanţ traversa 
zona, ducând apa menajeră din casele prelaţilor până la 
râu. Mirosul pătrunzător de gunoi era la fel de prezent aici 
ca şi în restul Exeterului. Insă John de Wolfe nu vedea şi 
nu simţea nimic din toate astea; mai avea acum doar câţiva 
iarzi de parcurs pe lângă zidul catedralei ca să ajungă la 
Turnul de Nord, unul din cele două blocuri masive de 
piatră care străjuiau nava şi altarul. 

— Aici trebuie să-l găsim pe omul nostru, nu? i-a aruncat 
coronerul peste umăr lui Thomas. 

Gâfâind din cauza efortului făcut ca să se ţină pe urmele 
lui John, Thomas a încuviinţat: 

— Oşteanul zicea că-l cheamă Cenwulf - maistru zidar 
din Lincoln. 

Cei doi s-au oprit la poalele turnului, unde munceau vreo 
doisprezece oameni. Unii, cu ajutorul unui scripete instalat 
pe schele, la o înălţime ameţitoare, ridicau blocuri de 
piatră până la zidarii care munceau la o sută patruzeci de 
picioare înălţime. Alţii, jos, descărcau pietre neşlefuite 
dintr-un car tras de boi, iar alţii se ocupau cu finisarea şi 
şlefuirea pietrelor care aveau să fie folosite la construcţie. 


Erau şi câţiva bătrâni care doar priveau; dar, având în 
vedere că procesul de construcţie începuse cu aproape un 
veac în urmă - în 1114, când episcopul William Warelwast 
începuse înlocuirea vechii biserici saxone - spectacolul în 
sine nu prea mai era interesant pentru nimeni. 

John s-a apropiat de primul om care i-a ieşit în cale: 

— Unde pot să-l găsesc pe Cenwulf din Lincoln? a 
întrebat el. 

Meşterul s-a lăsat pe călcâie, sprijinindu-şi pe pământ 
dalta de fier şi ciocanul greu. Trupul îi era acoperit, de la 
gât până la genunchi, cu un şorţ gros de piele, plin de 
zgârieturi şi găuri făcute de unelte. 

— Cine întreabă? a spus meşterul la rândul său. 

Era de vârstă mijlocie şi pielea de pe faţă îi era aproape 
la fel de tăbăcită precum cea a şorţului; însă ochii albaştri 
şi vii îi mai înseninau întrucâtva chipul. 

— Coronerul regelui, spuse John direct. 

Zidarul a dat drumul uneltelor şi s-a ridicat încet. 
Maiştrii zidari nu erau slugarnici defel, căci erau 
meşteşugari căutaţi, bine plătiţi, organizaţi într-o ghildă 
puternică. Însă pomenirea regelui atrăgea după sine 
respectul şi atenţia acestora. 

— Ai nimerit unde trebuia, Crowner, eu sunt Cenwulf... 
şi ştiu de ce mă cauţi. 

Lui John îi plăcu felul direct al omului; îl simţea onest şi 
dornic să dea o mână de ajutor, ceea ce nu se putea spune 
despre majoritatea oamenilor, care evitau pe cât puteau 
orice contact cu reprezentanţii legii. 

— Atunci spune-mi ce ştii despre omul care acum zace 
mort în Widecombe, zise el, sprijinindu-se cu spatele de un 
bloc de piatră colţuroasă şi încrucişându-şi braţele la 
piept, gata să asculte. 

— Nu ştiu prea multe, sir! Dar am auzit ce striga 
pristavul oraşului azi-dimineaţă, pe când trecea pe lângă 
incinta catedralei; printre multe altele, a pomenit că sunt 
aşteptaţi să vorbească aceia care ştiu ceva despre un om 
ucis în apropiere de Widecombe. Se poate ca pe omul ăsta 
să-l fi întâlnit eu acum douăsprezece zile la Honiton. 


Coronerul i-a făcut din cap un semn de încurajare şi 
părul lung i s-a învârtejit pe gulerul tunicii gri. 

— Şi de ce crezi că era acelaşi om, meştere? 

— Era blond, cam de vârsta pe care a spus-o pristavul; 
dar asta nu înseamnă prea mult. Mai avea însă şi pielea 
bronzată, şi avea o spadă musulmană pe care o ţinea într-o 
teacă încovoiată, la brâu. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

— Când l-am văzut eu, avea pe el o manta de ploaie din 
moleschin şi pe dedesubt o tunică sau o haină verde - nu 
ştiu exact ce era. Pe cap, purta o glugă roşie. Avea şi nişte 
cizme de călărie ciudate, lungi. 

Thomas, care pândea în spatele stăpânului său, i-a şoptit 
acestuia la ureche: 

— Pare să fie tocmai mortul nostru. 

Fără să-l ia în seamă, John a urmat: 

— Şi unde zici că l-ai văzut? 

— Ne-am certat; mă mir că nu ne-am luat şi la bătaie. 

John deveni pe dată şi mai interesat. Oare omul din faţa 
lui era un alt suspect? Părea totuşi ciudat, în acest caz, ca 
omul să fi spus de bunăvoie şi chiar de la început că se 
certase cu cel care fusese mai pe urmă ucis. 

— Mă întorceam, călare pe poneiul meu, de la Salisbury, 
unde îmi terminasem lucrul la catedrală; mă îndreptam 
încoace, unde îmi găsisem de lucru pe trei luni. În ultima 
dimineaţă a călătoriei mele, m-am oprit să beau o bere şi 
să mănânc ceva la un han din Honiton, aflat la vreo 
cincisprezece mile distanţă de Exeter, pe drumul de la 
răsărit. Şedeam în voie pe o bancă din curtea hanului, cu 
mâncarea şi băutura în faţă, când a apărut omul de care vă 
spun, şi-a scos calul din grajd şi pe urmă a încălecat. 
Hangiul s-a dus să-i ureze drum bun, aşa că fără îndoială 
omul dormise acolo. 

John şi-a scărpinat barba nerasă: 

— Şi de ce v-aţi certat? 

Zidarul şi-a trecut degetul pe piatra uriaşă, într-o 
atingere aproape drăgăstoasă a materialului cu care lucra 
de o viaţă: 


— Şi-a încălecat fugarul şi i-a dat pinteni. Animalul a 
ţâşnit ca o săgeată şi a trecut în goană pe lângă mine, 
împroşcându-mă din cap până-n picioare cu noroi şi baligă. 
Mi-a spurcat pâinea de pe masă şi mi-a murdărit hainele. 

— Dar sigur că omul n-a vrut să facă asta, nu? l-a 
întrebat coronerul. 

— Pe naiba n-a vrut! Tinerelului nici că i-a păsat; n-avea 
pic de respect pentru un om mai în vârstă. 

— Şi ce-ai făcut? s-a băgat în vorbă şi copistul. 

— Am strigat după el, arătându-i pumnul. S-a întors, m-a 
văzut, apoi a îndemnat calul şi a venit înapoi. M-am gândit 
că poate are să-şi ceară iertare... da' de unde! S-a apucat 
să-mi spună vorbe urâte pentru că strigasem şi-l 
ameninţasem cu pumnul. 

Pe John nu-l interesa cearta celor doi - nu părea deloc 
genul de gâlceavă care ar fi putut să ducă la crimă. Voia să 
afle mai multe despre tânărul acela: 

— Ştii cum se numea sau de unde venea, sau încotro se 
îndrepta? 

Cenwulf a scuturat din cap: 

— Nu m-a interesat câtuşi de puţin; stăteam şi eu ca 
omul, la soare, cu o bere în faţă, cât se poate de liniştit, 
până când a venit ăsta şi m-a acoperit cu noroi din cap 
până-n picioare. 

Undeva, în apropiere, s-a auzit a bufnitură puternică: un 
bloc de gresie alunecase din legătura cu care era prins pe 
scripete şi căzuse la pământ. Din fericire, nu se aflase 
nimeni dedesubt, pentru că altfel coronerul ar mai fi avut 
încă ceva de lucru în ziua aceea. Cenwulf, care era 
maistrul echipei de muncitori, trase o înjurătură cu voce 
tare şi continuă să-i blesteme cu glasul scăzut: 

— Nişte proşti neîndemânatici! Nu se mai găsesc oameni 
ca odinioară. 

John însă îşi urma cursul întrebărilor, netulburat: 

— Şi zici că avea cal? 

— Da, unul cenuşiu, de talie mijlocie, pătat cu negru. 
Avea un cerc negru în jurul unuia din ochi... şi copitele 
pline de noroi! a adăugat Cenwulf, cinic. 


— Văd că ai un simţ al observaţiei ascuţit, Cenwulf, zise 
John pe ton de laudă. Altceva nu-ţi mai aminteşti? 

Fruntea omului s-a încreţit, gânditoare: 

— Eram prea furios ca să iau seama prea mult. Omul 
părea gata-gata să mă lovească şi pe mine cu biciul de 
piele cu care îşi îmboldea calul, dar, din fericire, 
Dumnezeu i-a dat mai multă minte. 

— Cum adică? 

— Păi, dacă făcea asta, l-aş fi tras jos de pe cal, aşa 
gentilom cum era, şi i-aş fi tras o bătaie să mă ţină minte, a 
zis Cenwulf sigur pe el. Însă n-a făcut decât să mormăie 
ceva, pe urmă şi-a îmboldit iapa cenuşie şi a luat-o din loc. 
Şi nici că l-am mai văzut de atunci. L-am întrebat pe 
hangiu cine e, dar nici el nu ştia cum îl cheamă; mi-a zis 
doar că a dormit acolo o noapte şi că venise de la 
Southampton, dar nu pomenise încotro se îndreaptă. 

Gânditor, John îşi freca barba neagră: 

— Ai spus că era gentilom. Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Avea haine bune, deşi păreau străine. Nu vorbea ca 
un soldat de rând. Deşi vorbea engleza la fel de bine ca şi 
mine, era normand, fără îndoială. 

John, care şi el era pe jumătate normand, nu ştia dacă să 
considere asta un compliment: 

— Altceva nu-ţi mai aduci aminte? 

— Avea nişte desagi plini şi două coşuri de nuiele legate 
de şa, în faţa lui. Ţin minte că m-am gândit că omul se 
întoarce probabil acasă după o lipsă îndelungată, ducând 
cu el daruri şi toate bunurile sale. 

L-au mai cercetat pe zidar preţ de câteva minute, până 
când şi-au dat seama că nu mai au ce afla de la el; le-a mai 
spus totuşi cum se numea hanul din Honiton - Plugul. 
Cenwulf avea să rămână la Exeter până la începutul 
primăverii, aşa că John ştia unde să-l găsească dacă ar mai 
fi avut nevoie de el. 

Coronerul i-a mulţumit politicos lui Cenwulf şi l-a lăsat 
să se întoarcă la treabă. 

Pe când cei doi se întorceau către mijlocul curţii 
interioare a catedralei, John a început să-i dea ordine 


ferme copistului: 

— Înşeuează-ţi catârul, Thomas, şi pleacă imediat la 
Honiton! Chiar şi cu animalul tău amărât ar trebui să 
ajungi acolo înainte de căderea nopţii. Ia de aici trei pence, 
să ai pentru casă şi masă. Trage la Plugul şi află tot ce poţi 
- iar mâine dimineaţă să te întorci cât poţi de repede. 

A scos monedele promise din punga pe care o purta la 
brâu şi i le-a dat. 

O singură privire a aruncat Thomas spre chipul hotărât 
al coronerului, dar a fost de ajuns să-şi dea seama că e 
zadarnic să protesteze; aşa că a luat banii, şi-a făcut cruce 
şi a pornit-o spre locuinţa lui. 

Coronerul urma, aşadar, să conducă ancheta legată de 
încăierarea de la Sarazinul fără scrib; dar s-a hotărât pe 
dată să ţină minte toate numele celor implicaţi şi să-i 
dicteze a doua zi lui Thomas ceea ce trebuia să scrie. 

De deasupra s-a auzit, bubuitoare, bătaia de ora unu a 
clopotului catedralei; John a grăbit pasul, luând-o spre 
castel. Trebuia să treacă prin faţa casei sale, căci strada 
care ducea din curtea interioară a catedralei până în 
strada principală era chiar St Martin. Dacă Matilda era 
acasă, nu exista primejdia ca aceasta să-l vadă şi să-l 
oprească din drum, pentru că niciuna dintre ferestrele 
casei nu dădea în stradă. În plus, camera ei, solariul, era în 
spatele casei. 

Şi totuşi, abia dăduse colţul pe strada principală când a 
văzut două siluete cunoscute, proţăpite în drum. Cei doi 
erau adânciţi în discuţie, dar s-au întors să-l salute pe John 
de îndată ce acesta s-a apropiat: 

— John de Wolfe, ce mai faci? Cum te mai înţelegi cu 
morţii? 

Hugh de Relaga era un bărbat trupeş, trecut de vârsta 
mijlocie, care avea bonomia binevoitoare a unui negustor 
cu un venit peste medie. Era neguţător de lână; avea rude 
în Devon şi în Bretagne, şi era unul din cei doi portreeve-i 
ai Exeterului. Cu banii câştigaţi în campaniile din Irlanda, 
John cumpărase o parte din afacerea acestuia şi venitul pe 
care îl primea îi asigura un trai destul de lesnicios, chiar 


dacă nu se scălda în bănet. 

Celălalt era cu totul diferit faţă de Hugh, însă era un 
prieten la fel de bun al lui John. Era prelat şi avea un trup 
subţire, de ascet, aproape bolnăvicios. Dacă portreeve-ul 
cel durduliu purta o tunică de brocart şi o mantie scurtă de 
mătase, prinsă pe umăr cu o broşă mare de aur, John de 
Alecon, arhidiacon de Exeter, era îmbrăcat cu o sutană 
obişnuită, din pânză ordinară de sac, de culoare bej, era 
încins cu sfoară şi la gât avea, legată cu un şnur de piele, o 
cruce de lemn. Părul cenuşiu şi rar era pieptănat în faţă, 
formând un breton neregulat care îi acoperea fruntea plină 
de riduri. Însă, ca şi în cazul lui Cenwulf, înfăţişarea gravă 
a preotului era îndulcită de ochii strălucitori, de un 
albastru mai închis, aproape violet - o moştenire de la 
strămoşii vikingi ai normanzilor. 

Deşi nu era prea zâmbăreţ de fel, John şi-a îngăduit de 
data asta un surâs voios. Avea în faţă doi prieteni şi în 
Exeter avea mare nevoie de aşa ceva, căci duşmani se 
găseau din belşug. 

— Haideţi cu mine, dacă vreţi să vedeţi cum lucrează 
coronerul, a răspuns el. Chiar acum mă îndrept spre 
Rougemont, ca să ţin o anchetă. 

Hugh de Relaga l-a bătut prieteneşte pe umăr: 

— Chiar aşa o să fac, prietene; vreau să văd cum 
funcţionează cea mai nouă şi mai strălucită idee a lui 
Hubert de Walter. Şi tu, părinte? Vii cu noi? 

John de Alecon a scuturat din cap, făcând o grimasă: 

— Unii dintre noi au datorii de îndeplinit, portreeve! Nu 
avem toţi timp de pierdut, ca voi, notabilii oraşului. 

Cu un gest de binecuvântare, preotul s-a îndepărtat spre 
incinta catedralei, iar de Relaga şi coronerul au luat-o în 
sus, pe povârnişul care ducea la castel. Au discutat un 
timp despre preţul linii şi despre pierderea încărcăturii 
unei corăbii care mergea de la Exmouth spre Flandra. Au 
trecut de poarta aflată în dreptul zăgazului curbat, ce 
separa colţul de nord-est al oraşului, alcătuind astfel un fel 
de spaţiu de apărare exterior al castelului; într-o parte era 
o carieră de piatră, iar în cealaltă locuiau soldaţii şi 


familiile lor, aceştia îşi ridicaseră colibe pe lângă zidurile 
cetăţii. 

— Ancheta asta are legătură cu omorul de azi-noapte de 
la Sarazinul, John? a întrebat portreeve-ul, pe când cei doi 
terminaseră de urcat panta abruptă şi treceau acum podul 
mobil pentru a ajunge în camera de gardă a castelului. 

— Da, are - pe lângă omor, a mai fost şi o rănire, de pe 
urma căreia victima s-ar putea să moară. 

De Relaga gâfâia niţel din cauza efortului făcut; 
picioarele lui scurte ţinuseră cu greu ritmul impus de pasul 
mare al coronerului. 

— Mai demult sherifful se ocupa de astfel de treburi. Nu 
zice nimic că te amesteci? 

John s-a strâmbat: 

— Nu e prea fericit, ce să zic, dar n-are încotro. E prins 
la mijloc între antipatia faţă de mine, plus ciuda că am fost 
numit în funcţia asta, şi dorinţele sorăzsii, draga de 
Matilda, căreia îi place tare mult că are de bărbat un om al 
legii. 

De Relaga a dat din cap cu tristeţe: 

— Păzeşte-te de Richard de Revelle, John! E un om 
viclean şi duşmănos - am aflat-o pe propria-mi piele. 

— O să mă păzesc, fii fără grijă, i-a răspuns John 
sumbru. N-o să facă el ce vrea cu mine - am prieteni 
influenţi de când am luptat pe Pământurile Sfinte. 

— Dar prietenii aceştia nu se află în Exeter, John! 

Cei doi ajunseseră deja în curtea interioară plină de 
oameni şi trecuseră de micuța capelă închinată Fecioarei 
Maria, aflată în dreapta camerei de gardă. Drept în faţă 
era Shire Hall, clădirea principală a comitatului, o 
construcţie simplă, acoperită cu piatră. Era alcătuită dintr- 
o cameră mare, cu geamuri oblonite pe fiecare perete, şi 
două uşi mari. Înăuntru nu era nimic, în afară de o 
platformă de lemn cu câteva scaune pe ea, într-o parte. 
Aici convoca sherifful Curtea de Judecată a comitatului, o 
dată la două săptămâni. Curtea orăşenească, alcătuită din 
oamenii de frunte ai cetăţii şi condusă de portreeve-i, se 
întrunea în clădirea ghildelor, aflată pe High Street, iar 


curtea ecleziastică, în capitulul vechi de lemn din 
catedrală; se vedea deci limpede cât de atent era împărţită 
puterea în oraş. 

In sala goală începuse deja să se adune lumea. Gwyn din 
Polruan îi organiza cât putea de bine, strigând instrucţiuni 
cu o voce care ar fi spart un vas de lut aflat la douăzeci de 
iarzi. li adunase aici pe toţi cei care se aflaseră în 
apropiere de Sarazinul cu o seară înainte, precum şi câte 
şase bărbaţi şi băieţi din fiecare dintre cele patru zone ale 
oraşului. Veniseră şi câţiva dintre notabilii oraşului, pe de 
o parte din curiozitate, pe de alta dintr-un simţ al datoriei 
cetăţeneşti. Unul dintre aceştia era cel de-al doilea 
portreeve, Henry Rifford, un personaj gras, roşu la faţă şi 
plin de importanţă, care avea o casă în oraş şi o moşie 
mare la Clyst St Mary, pe drumul spre Exmouth. Rifford 
era prieten la cataramă cu sherifful şi se împotrivise 
numirii lui John; coronerul se ferea de el în aceeaşi măsură 
ca şi de episcop, care era şi el tot omul lui de Revelle. De 
fapt, din punctul de vedere al lui John, atât autorităţile 
orăşeneşti cât şi cele bisericeşti se împărțeau în două 
tabere. 

Mulțimea s-a dat la o parte ca să facă loc pentru doi 
soldaţi care trăgeau un căruţ cu două roţi, pe care se afla 
un leş acoperit cu o pânză murdară de sânge. Potrivit noii 
proceduri, juraţii trebuiau să vadă cadavrul victimei. 

John s-a urcat pe platformă şi cei doi portreeve-i l-au 
urmat, deşi nu aveau nicio îndatorire oficială aici, 
aşezându-se pe câte un scaun pentru a asista la 
desfăşurarea anchetei. 

Pe cealaltă uşă au intrat patru soldaţi purtând coifuri 
conice de fier, cu apărători pentru nas; aceştia îi aduceau 
cu ei pe cei doi răufăcători, cu mâinile strâns legate la 
spate. În strigătele batjocoritoare ale juraţilor, soldaţii i-au 
târât pe cei doi de mâini şi de picioare şi i-au forţat să stea 
în picioare în faţa platformei. 

Când John era pe cale să înceapă, de afară s-a auzit un 
sunet de goarnă şi au intrat alţi doi oşteni, urmaţi de 
Richard de Revelle şi de încă doi, în chip de ariergardă de 


ceremonie. Chiar în spatele sheriffului era Ralph Morin, 
conetabilul castelului Rougemont, numit de rege. Acesta 
era un bărbat înalt şi solid, cu o coamă de păr sur şi o 
barbă stufoasă pe măsură. John luptase alături de el în 
Irlanda şi ştia că e cinstit şi imparţial. 

Sheriff-ul, deşi nu era în armură, era îmbrăcat cu 
strălucitoarea lui haină cu blazon, din pânză albă de in, 
având şi pe faţă, şi pe spate, câte un grifon purpuriu. S-a 
urcat pe platformă şi s-a oprit drept la mijloc, mai-mai să-l 
împingă la o parte pe coroner. 

Cei de faţă au tăcut. Sherifful nu era câtuşi de puţin un 
personaj popular, nici ca slujbaş, nici ca om. Era 
responsabil cu strângerea taxelor, un judecător sever şi cel 
care orânduia amenzile şi pedepsele cu moartea. 

Richard de Revelle s-a uitat la cumnatul său şi chipul cu 
trăsături regulate i s-a strâmbat într-un rânjet, care 
exprima un amestec de amuzament şi dispreţ: 

— Te rog, continuă, Sir Crowner! 

John s-a încruntat, dar n-a zis nimic. Sherifful avea 
dreptul să fie de faţă dacă dorea, deşi prezenţa lui nu era 
necesară pentru desfăşurarea anchetei. 

După ce Gwyn a terminal de făcut introducerea, cu 
vocea lui tunătoare, coronerul şi sherifful s-au aşezat, mai 
ales ca să sublinieze statutul pe care îl aveau - toţi cei care 
nu erau pe platformă erau obligaţi să stea în picioare. 
Ralph Morin, fără să iasă în evidenţă, a rămas în spatele 
platformei, dar nu-i scăpa nimic. 

Ca şi la Widecombe, toţi juraţii trebuiau să vadă 
cadavrul. Au trecut pe rând, mai împingându-se, mai 
împiedicându-se, prin faţa căruciorului; unul dintre paznici 
dăduse pânza la o parte, astfel că acum rămăşiţele 
ciopârţite ale capului erau la vedere. Deşi vremea era rece, 
câteva muşte prinseseră ocazia şi îngălbeniseră ochii şi 
gura mortului cu grămăjoare de ouă. 

John s-a ridicat şi a prezentat pe scurt ceea ce se 
întâmplase cu o seară înainte. Rănitul, Eadred din Dawlish, 
se simţea prea rău ca să poată fi adus la castel, chiar şi pe 
targă, şi coronerul a descris rănile pe care le primise. 


Gwyn alesese dinainte câte o persoană din toate cele patru 
zone ale oraşului, care să joace rolul de purtători de 
cuvânt pentru întregul juriu şi se dusese cu ei la Sarazinul, 
ca să vadă cu toţii rănitul. Aceştia le-au spus celorlalţi 
juraţi ce văzuseră acolo. 

Doi oameni din St Sidwell - o zonă cu câteva case aflată 
dincolo de poarta de răsărit - au depus mărturie că mortul 
era fratele lor, Osric, un căruţaş care locuise pe o uliţă în 
apropiere de Rock Lane, lângă Watergate. Era limpede că 
toată familia e saxonă şi nu s-a pus deci problema unei 
amenzi pentru omor. Au urmat mărturiile câtorva oameni 
care asistaseră la încăierare şi Gwyn a prezentat mărturia 
lui Eadred, potrivit căreia părosul îl atacase pe mort cu 
scopul de a-l jefui. 

Peste câteva minute, juriul a dat verdictul unanim: 
Osric, căruţaşul, fusese ucis de către Tostig, cel care se 
afla acum în faţa lor, încălcându-se astfel pacea regelui. 

John a prezentat atunci concluziile: 

— Nu e nicio îndoială că omul a fost ucis, fiind lovit cu 
buzduganul în cap şi, de asemenea, nu e nicio îndoială că 
vinovatul e Tostig, zise el arătând spre derbedeul păros 
aflat între doi soldaţi. 

Omul se zbătea, înjura şi a tras un scuipat violent în 
direcţia platformei; pentru obrăznicia lui, unul dintre 
paznici l-a lovit în cap cu coada suliţei. 

— Totuşi, cei care vor hotărî vinovăția şi soarta acestui 
om vor fi judecătorii regelui, la următoarea sosire a Curţii 
de Judecată Itinerante. Până atunci, hotărăsc ca Tostig să 
stea în temniţă, în custodia oraşului. 

Înainte să apuce să mai spună ceva, Richard de Revelle 
s-a ridicat în picioare: 

— Crowner, acest lucru nu e necesar. Tribunalul a fost 
aici abia acum trei luni; s-ar putea să mai dureze un an sau 
doi până când vine din nou - poate şi mai mult. De ce să 
irosim bani ca să-l ţinem pe acest... pe această creatură la 
mine în temniţă atâta timp? 

John l-a privit furios pe cumnatul său: 

— Potrivit legii celei noi, coronerul trebuie să ţină 


evidenţa judecăților Coroanei, adică să-i cerceteze pe 
răufăcători şi apoi să-i aducă în faţa judecătorilor regelui. 
Tu ce-ai vrea, să-l duci chiar acum la spânzurătoare? 

Sheriff-ul a scuturat nişte fire imaginare de praf de pe 
grifonul cel roşu, pe care îl avea pe piept: 

— Asta ar fi cea mai eficientă soluţie; e limpede doar că 
omul e vinovat. Dar nu pot să cer asta - sunt un om drept. 
Ce aş vrea este să fie dus în faţa curţii de judecată a 
comitatului, condusă de mine, care se întruneşte tot aici, 
săptămâna viitoare - şi pe urmă putem să-l spânzurăm. 

S-au auzit atunci câteva hohote de râs înăbuşite din 
partea asistenţei, pe care însă John le-a potolit repede cu o 
privire încruntată; apoi i s-a adresat iarăşi sheriffului: 

— Prin voia regelui, transmisă de primul jude prin 
intermediul membrilor Curţii de Judecată Itinerante, astfel 
de cazuri anchetate de coroneri trebuie prezentate 
judecătorilor Curţii. 

Henry Rifford s-a ridicat şi el de pe scaun: 

— Sunt de acord cu sherifful. E ridicol să trimitem toţi 
hoţii şi ucigaşii în temniţa castelului; ar însemna să o 
umplem într-o lună. Hrana neisprăviţilor ăstora costă 
aproape jumătate de penny pe zi; de ce să prăpădim astfel 
banii oraşului? 

Înainte ca John să apuce să deschidă gura, de Revelle a 
început iarăşi să turuie: 

— Depinde numai de voia sorții cine îi găseşte primul pe 
răufăcători. Dacă ajutoarele mele şi oamenii lor ar da 
peste o încăierare în care cineva e ucis şi i-ar aresta pe 
vinovaţi, aceştia ar fi aduşi în faţa curţii mele de judecată 
şi totul s-ar rezolva cât se poate de repede. Până şi curţile 
manoriale - ca şi curţile orăşeneşti conduse de voi, 
portreeve, bineînţeles, au dreptul de a-i judeca pe cei care 
se fac vinovaţi de crime grave şi de a-i trimite la 
spânzurătoare. Şi atunci, vă întreb, de ce să acceptăm 
aceste întârzieri şi cheltuieli pe care voi, coronerii, le 
numiţi noua lege? 

Rifford, cu chipul îmbujorat de o sfântă indignare, a 
încuviinţat hotărât; dar John nu se lăsa: 


— De ce? Pentru că noua lege este legea. Datoria 
noastră este să o respectăm, nu să o schimbăm după cum 
ne convine. Dacă e vorba de crimă, atunci, Sir Sheriff 
oamenii tăi nu trebuie să treacă peste capul coronerului. 
Crimele trebuie să-mi fie aduse mie la cunoştinţă şi eu voi 
lua măsurile cerute de rege. Şi, chiar dacă sunt noi şi greu 
de îndeplinit, aceste măsuri reprezintă legea. 

Richard de Revelle a făcut un gest nerăbdător de 
concediere, însă Hugh de Relaga a intervenit şi el, luându-i 
partea coronerului: 

— Sunt de acord cu Sir John. Chiar dacă lucrurile 
acestea noi ne sunt necunoscute şi câteodată par 
supărătoare, cei care au introdus acest sistem nou sunt cei 
de la Winchester, oameni cu minţi mai luminate decât ale 
noastre; şi avem datoria de a respecta hotărârile lor. 

Sherift-ul a ridicat braţele la cer, arătându-şi disperarea: 

— Foarte bine, atunci, mai vedem noi. Nu e cazul să 
discutăm politică în clădirea comitatului. In orice caz, 
câinele ăsta trebuie aruncat în temniţă până când îl 
spânzură cineva! 

Zicând acestea, le-a făcut semn paznicilor să-l ia pe omul 
cel păros, a coborât de pe platformă şi s-a îndepărtat către 
încăperile sale din castel, urmat de conetabilul tăcut şi de 
Henry Rifford, care a arătat astfel limpede că nu doreşte 
să rămână în preajma colegului său disident şi a 
coronerului. 

După ce s-a potolit murmurul juraţilor şi al privitorilor 
care comentau cearta aceasta la nivel înalt, tânărul cel 
blond a fost târât de paznici în faţa lui John. Coronerul a 
descris rănile lui Eadred şi i-a cerut primului jurat să 
confirme că văzuseră şi ei rana de la piept. John le-a spus 
juraţilor că rănitul, în primejdie de moarte fiind, l-a acuzat 
pe atacatorul său că i-a făcut acea rană cu pumnalul. 

In acest caz nu era nevoie de verdict, dar John i-a spus 
tânărului următoarele, pe un ton sever: 

— Mai întâi, buzduganul şi cuțitul se declară a fi 
deodand-e, aşa că se confiscă şi vor fi vândute în beneficiul 
familiei lui Eadred. În al doilea rând, nu e nicio îndoială că 


tu l-ai rănit pe Eadred din Dawlish ca să-l jefuieşti, deşi nu 
ai apucat să-i iei nimic. Omul s-ar putea să moară, la fel de 
bine cum s-ar putea şi să trăiască. Dacă moare în decurs 
de un an şi o zi, vei fi adus din nou înaintea mea şi acuzat 
de crimă, aşa cum s-a întâmplat adineauri cu complicele 
tău. Dacă trăieşte, vei fi adus aici şi acuzat de rănire, dar 
s-ar putea ca în acest caz să scapi de spânzurătoare. 

Arătând cu degetul spre tânăr, coronerul urmă: 

— De aceea vi-l dau în grijă pe Eadred, ţie şi familiei 
tale; e cea mai bună şansă pe care o are de a supravieţui. 
Pun gajul de cinci mărci asupra ta şi a neamului tău, ca să 
vii la următoarea întrunire a Curţii Generale de Judecată - 
şi, dacă Eadred moare, nu am nicio îndoială că sherifful te 
va arunca iar după gratiile temniţei Rougemont, cu cea 
mai mare plăcere. 

Tremurând de uşurare, tânărul a fost dezlegat de paznici 
şi s-a alăturat rudelor sale neliniştite, aflate undeva mai în 
spate. Erau încântați cu toţii că băiatul scăpase de 
spânzurătoare, dar şi îngroziţi de suma imensa pe care ar 
fi trebuit s-o plătească dacă acesta fugea în pădure şi se 
făcea tâlhar. 

Pe când juriul şi ceilalţi privitori plecau rând pe rând, 
Hugh de Relaga a venit să stea de vorbă cu John: 

— Legea asta nouă o să aducă o grămadă de necazuri. 
Sheriff-ul s-a învăţat să fie el cel care pune sechestru pe 
bunurile oamenilor, confiscă deodand-e le şi stabileşte 
amenzile şi gajurile. Pun rămăşag că, deşi mare parte din 
aceşti bani ajungeau în vistieria comitatului, se mai 
rătăceau ceva gologani şi prin punga lui personală. 

Cei doi au luat-o înapoi spre camera de gardă şi John s-a 
arătat întru totul de acord cu spusele lui de Relaga: 

— De asta, zise el, ar fi vrut să fie numit coroner un om 
moale, ca Giles de Mandeville, pe care l-ar fi putut 
manipula cu uşurinţă. 

De Revelle, episcopul şi Henry Rifford îl favorizaseră pe 
de Mandeville pentru numirea în postul de coroner şi mai 
că nu înnebuniseră de ciudă când planurile le-au fost date 
peste cap de relaţiile pe care John de Wolfe le avea cu 


primul judecător şi cu însuşi regele. 

Ajunşi la camera de gardă, John şi-a luat rămas-bun de 
la prietenul său, nerăbdător să ajungă în odaia lui de lucru, 
unde Gwyn îl aştepta cu bere, pâine şi brânză. 

— Păzeşte-te, John! Nu umbla pe uliţe întunecoase 
noaptea, că s-ar putea să te pândească duşmanii noştri! 
zise portreeve-ul luând-o către podul mobil, cu un zâmbet 
ştrengăresc pe faţă. 

John s-a uitat o vreme după el, cu o oarecare afecţiune 
în priviri, apoi s-a întors şi a urcat scările spre încăperea 
cea întunecoasă. 


CAPITOLUL ŞAPIE 


În care se vorbeşte despre călătoria lui Thomas de 
Peyne la Honiton 


Catârul era un animal mic, dar curajos, şi ţinea un trap 
întins. Deşi poziţia nu era deloc confortabilă pentru spatele 
copistului, mergeau totuşi cu patru mile pe oră. La 
atingerea acestei viteze respectabile contribuia şi calitatea 
drumului - mergeau pe cărarea principală de la răsărit, 
cea mai umblată ieşire din Exeter. 

Cum nu mai plouase de o zi, pământul se uscase aproape 
în întregime - rămăseseră doar băltoacele mari - aşa că, 
de data asta, cărarea nu era nici mlăştinoasă, nici prăfuită. 
O parte din drum era chiar pavată, căci pe aici trecea 
vechiul drum roman, care era încă folosit, după aproape o 
mie de ani. 

Fostul preot a ajuns la Honiton cu mult înainte de 
căderea întunericului; aici drumul se ramifica, ducând spre 
Ilchester şi spre Dorchester, fostele castre romane. Satul 
era în drumul multor călători, aşa că se aflau aici câteva 
hanuri, unde cei care se mişcau între Exeter, Cornwall, 
Southampton şi bogatele târguri Winchester şi Londra 
găseau de-ale gurii şi loc de mas peste noapte. Unul dintre 
aceste hanuri era şi Plugul, aflat aproape de mijlocul 
satului, unde drumul cobora uşor. Era o clădire largă, 
având un singur nivel şi un acoperiş ascuţit, de paie; în 
spate, de o parte şi de alta, se aflau grajduri şi colibe, 
îngrămădite unele în altele. Deasupra uşii de la intrarea în 
han, pe o consolă, era aşezat un plug de lemn în miniatură, 
lucrat cam din topor. 

Copistul şi-a îndemnat animalul la pas până în curtea 
hanului, unde a descălecat, i-a încredinţat frâiele catârului 
unui băiat de grajd de vreo zece ani şi, luându-şi desaga cu 
el, a intrat; după ce s-a tocmit cu hangiul, a obţinut, pentru 
un penny, un pat pentru noapte şi o masă. 

Mai târziu, cu burta plină de carne grasă de oaie, pâine 


şi brânză, şi aşezat lângă foc cu o cană de cidru în faţă, îi 
mai trecuse supărarea că fusese nevoit să plece din 
Exeter. La fel cum păţise stăpânul său cu o seară înainte la 
Bush, şi pe Thomas îl cuprinsese acum o stare plăcută de 
reverie, datorată deopotrivă căldurii, mâncării şi cidrului. 
Dacă avea noroc şi reuşea a doua zi dimineaţă să ţină post 
şi să scutească astfel banii de mâncare, s-ar fi ales cu două 
pence, mulţumită generozităţii pripite a lui Sir John. A dat 
însă la o parte acest gând şi s-a hotărât în schimb să se 
bucure din plin de băutura pe care o avea în faţă şi de 
atmosfera din jur. 

După vreun ceas, s-a îndepărtat cam fără chef de focul 
care duduia şi s-a dus în spatele încăperii principale. Aici 
hangiul tocmai dădea cep unui butoi cu bere, împingând 
apoi repede o canea în deschizătură, înainte să apuce să 
curgă în găleata de dedesubt mai mult de două-trei căni. 
Copistul, gândindu-se că n-ar fi bine să-şi dezvăluie poziţia 
oficială, a început să pună întrebări despre cel care 
murise, dându-se drept prieten al acestuia. 

Degeaba însă; proprietarul cel mătăhălos, ocupat să nu 
verse berea, părea că nu-şi aminteşte nimic despre cel 
care-i fusese muşteriu: 

— Între Exeter şi Bridport n-ai să găseşti han mai căutat 
decât al meu. Nu ţin minte niciun sfert din oamenii care-mi 
calcă pragul, zise el, cu convingere. 

— Nici măcar pe unul care avea o spadă curioasă, de 
sarazin, curbată şi cu o teacă de aceeaşi formă? Cu un cal 
gri pătat, cu un cerc negru în jurul unui ochi? 

Celălalt a rămas pe gânduri o clipă, sprijinind cu grijă 
butoiul pe proptele. Apoi a scuturat din cap: 

— Nu, am văzut la viaţa mea şi spade, şi cai de felul 
acesta, dar nu în ultima vreme. Mai bine întreabă-i pe 
băieţii de la grajduri - ei îi văd mai mult pe muşterii şi caii 
lor decât mine. 

Thomas n-a avut încotro şi a trebuit să se mulţumească 
şi cu atât. Cu un oftat, dar rezistând imboldului de a-şi face 
cruce, s-a îndreptat spre uşă şi s-a oprit în prag. Afară era 
întuneric beznă şi, deşi aici nu erau clopote de catedrală, 


Thomas a ghicit că mai erau probabil câteva ceasuri până 
la miezul nopţii. După ce ochii i s-au obişnuit cu 
întunericul, a observat o luminiţă tremurătoare venind din 
dreapta, de după colţul hanului, unde se afla o torţă din 
trestii cu vârful înmuiat în smoală, pusă în faţa grajdului. 
S-a hotărât atunci să urmeze sfatul hangiului şi a luat-o 
într-acolo. 

Poate că alţii în locul lui s-ar fi gândit de două ori înainte 
să se aventureze singuri, noaptea, în jurul unui han aflat la 
drumul mare, dar Thomas, după anii de linişte petrecuţi în 
preajma catedralei, nu-şi mai dădea seama ce primejdii îl 
pândesc. Nu dăduse bine colţul când s-a pomenit că îl ia de 
gât un braţ apărut de nicăieri; în aceeaşi clipă a primit o 
lovitură atât de grozavă în stomac, încât cea mai mare 
parte din cidrul şi mâncarea pe care le înghiţise i-au ţâşnit 
pe gură ca o săgeată. Aşa ameţit, şocat şi îngrozit cum era, 
şi-a dat totuşi seama că ceea ce-i ieşise din stomac îl 
nimerise în plin pe unul din atacatori; oricum, triumful lui 
Thomas a fost de scurtă durată. 

— Nenorocit mizerabil ce eşti, a mârâit cineva în 
engleză şi i-a dat imediat şi răsplata: un pumn în faţă, care 
i-a spart buza lui Thomas şi l-a făcut să-i dea sângele pe 
nas, la fel de abundent ca berea din butoiul cu robinet al 
hangiului. 

Dezorientat, dar înțelegând că până aici i-a fost, copistul 
cel mărunţel s-ar fi prăbuşit la pământ dacă n-ar fi fost 
susţinut de braţul care îl strângea încă de gât, mai-mai să-l 
sugrume. În clipa următoare, a simţit cum o altă mână îi 
smulge săculeţul de la brâu, în care avea câteva pene de 
scris, o piatră norocoasă şi toată averea lui, adică trei 
pence întregi şi câteva jumătăţi şi sferturi. Cel care-i luase 
punga a golit-o în palmă şi i-a cercetat conţinutul în lumina 
slaba a torţei. Apoi i-a mai tras una lui Thomas, de data 
asta după cap. 

— Trei amărâte de pence! lIdiotule, cum de găseşti 
întotdeauna numai sărăntoci pe care să-i jefuieşti? i-a 
zbierat el complicelui. 

Inainte însă ca nelegiuitul care-l ţinea de gât pe Thomas 


să apuce să răspundă, s-a produs o schimbare bruscă şi 
dramatică de împrejurări. 

S-a auzit un strigăt şi, ameţit de durere şi de teamă, 
copistul a remarcat scrâşnetul metalic al unei spade 
scoase din teacă şi a văzut străfulgerarea slabă a unui tăiş 
în semiîntunericul care-i înconjura. Tâlharul care îi luase 
punga a scos un urlet de durere, braţul care-l ţinea de gât 
s-a îndepărtat brusc şi Thomas a alunecat în jos. 

— Hai, luptaţi-vă acum, târâturilor! zise cu voce aspră 
nouvenitul, însă cei doi dispăruseră deja în întuneric. 

Venindu-şi în fire, Thomas a văzut în faţă o umbră mare. 
S-a auzit din nou un scrâşnet: sabia fusese vârâtă înapoi în 
teacă. 

— Măcar pe unul din nenorociţi l-am rănit cu siguranţă. 
Dacă mai rămânea, îi luam capul! zise umbra, cu o urmă 
de regret în glas. 

S-a aplecat şi l-a ridicat pe Thomas, fără prea multe 
menajamente: 

— la să vedem - cred că n-ai nimic rupt sau lipsă. Dar 
haide mai bine înăuntru, să te văd la lumină. Ne-ar prinde 
bine la amândoi ceva de băut. 

Un sfert de oră mai târziu, copistului nu-i mai 
clănţăneau dinţii de groază, se ştersese pe faţă de sânge şi 
de mizerie şi şedea acum la o masă simplă, în faţa 
salvatorului său; acesta, nepăsător, îşi molfăia cina. Era un 
bărbat lat în umeri şi musculos, de vreo treizeci de ani, ars 
de soarele Levantului. Avea faţa încadrată de o fâşie 
îngustă de barbă castanie şi o mustață groasă, precum cea 
a lui Gwyn. Purta o calotă conică din piele, cu urechi, şi o 
cuirasă groasă din acelaşi material - un costum aflat 
undeva la mijloc între îmbrăcămintea obişnuită şi armură. 
La brâu, îi zăngăneau un paloş uriaş şi un pumnal 
înspăimântător. Ceea ce i s-a părut cel mai ciudat lui 
Thomas erau însă încălţările: o pereche de cizme 
împodobite, asemănătoare cu cele pe care le purta 
necunoscutul găsit mort la Widecombe. Copistul îl privea 
pe celălalt cum mănâncă, uimit de felul nonşalant în care 
acesta dăduse uitării jaful de mai adineauri. 


Nici hangiul nu se arătase prea îngrijorat de faptul că la 
el în curte se petreceau asemenea fapte: 

— Ce vrei să fac eu? răspunsese acesta. Pădurea e plină 
de nelegiuiţi, care trăiesc din crime şi din jafuri. Eu am 
treabă aici, în han. Doar n-ai vrea să ies afară tot la cinci 
minute, ca să-i gonesc pe răufăcători. 

Încă înspăimântat, copistul încercase să-i mulţumească 
salvatorului său, însă acesta nu-l prea luase în seamă. 
Gândindu-se că recunoştinţa unuia care n-are decât trei 
pence nu poate să valoreze prea mult, Thomas i-a dezvăluit 
celuilalt că e trimisul coronerului regelui, care ar fi putut 
să dovedească mult mai mărinimos, drept mulţumire. 
Auzind aceasta, Alan Fitzhai - căci aşa îl chema - a părut 
mai interesat: 

— Sir John de Wolfe, spui? Cel care l-a însoţit pe rege la 
Acre şi în marşul spre Ierusalim? zise el şi scoase un 
fluierat. Eu am ajuns acolo ceva mai târziu, chiar înainte 
ca Inimă-de-Leu să plece înapoi spre casă, dar ţin minte că 
l-am văzut pe de Wolfe de câteva ori. Era foarte apreciat în 
Palestina, mai ales de Hubert Walter, care a rămas la 
comanda armatei engleze după ce regele s-a îmbarcat şi a 
plecat. 

Bănuielile lui Thomas se adevereau, aşadar: şi Fitzhai 
era un cruciat şi, prin urmare, s-ar fi putut să ştie câte 
ceva despre leşul necunoscut. S-a apucat să-i povestească 
de ce venise la Honiton şi de ce alesese acest han. 

Fitzhai, care tocmai hăcuia o pulpă de pasăre cu 
pumnalul, s-a oprit şi l-a fixat îndelung pe Thomas: 

— Un bărbat blond, cu o haină verde şi cu o spadă 
musulmană? 

Copistul a încuviinţai: 

— Avea un cal cenuşiu, cu un inel negru în jurul unui 
ochi. A dormit o noapte aici, la han. 

— Acum vreo zece zile? 

— Mda, peste două zile se fac două săptămâni. 

Fitzhai se pregătea să muşte din pulpa de pui, dar s-a 
oprit iarăşi: 

— Îl cunosc. Zici că a murit? 


— A fost înjunghiat în spate, într-o luptă cu spada. 

Thomas a simţit cum celălalt se închide în sine. Din 
nepăsător şi încrezător în sine, devenise prevăzător, 
privindu-l atent pe copist. 

— Îl cunoşteai, aşadar? a insistat Thomas. 

Fitzhai a aruncat osul gol pe masă: 

— Ce să zic, s-ar putea să-l fi văzut pe undeva, a răspuns 
el, evaziv. După cum mi l-ai descris, fără îndoială că omul 
era un cruciat, la fel ca şi mine. Dar cruciați sunt cu sutele. 

— Nu-i ştii numele? 

— Sigur că nu! Cum aş putea să-i cunosc pe toţi cavalerii 
care vin valuri-valuri, de trei ani încoace, de când a plecat 
regele? 

Thomas şi-a dat seama că Fitzhai nu-i spune adevărul. 

— Dar tu când te-ai întors? a întrebat el. 

Aici bărbatul cel solid părea mai sigur pe el: 

— Acum cinci săptămâni. Am plecat de la Harfleur şi am 
ajuns cu corabia la Southampton la începutul lui 
octombrie. Mi-a luat două luni să traversez Franţa, de la 
Marsilia. 

Rămase pe gânduri o clipă, apoi urmă: 

— Cu mult timp înainte ca omul tău să fie ucis. 

Copistul se întreba de ce Fitzhai găsise cu cale să spună 
asta. A încercat să-l mai descoasă, sugerând că poate îl 
cunoscuse pe cel ucis pe pământurile sfinte sau în timpul 
lungii călătorii spre casă, dar celălalt devenea din ce în ce 
mai posac şi părea chiar iritat. 

În cele din urmă, Fitzhai a dat pe gât ceea ce-i mai 
rămăsese din bere şi s-a ridicat atât de brusc încât banca 
pe care şezuse s-a răsturnat cu zgomot: 

— Ascultă, ţi-am salvat pielea; haide să ne oprim aici! 
Nu vreau să am de-a face cu legea şi n-am timp de pierdut 
cu juraţi sau cu mărturii. Prefer să mă ţin departe de 
sheriffi, coroneri şi alţii asemenea. Aşa că îţi spun noapte 
bună şi te sfătuiesc să stai înăuntru în nopţile întunecate. 

Zicând acestea, şi-a luat centironul de pe masă, cu care 
s-a încins în timp ce-şi croia drum spre ieşire. 


CAPITOLUL OPI 


În care se vorbeşte despre disputa lui Crowner 
John cu sheriff-ul 


A doua zi la prânz, John aflase deja ce se petrecuse la 
Honiton. Întorcându-se, cam la jumătatea dimineţii, de la 
lecţia de citire pe care o lua în schitul catedralei, îi găsise 
pe Thomas şi pe Gwyn aşteptându-l în camera de gardă de 
la castel. 

Copistul, care aşteptase înfricoşat să se facă lumină de-a 
binelea şi abia după aceea scosese nasul din han, 
cercetase apoi locul unde fusese atacat înainte să plece din 
Honiton. Spre bucuria lui, îşi găsise măruntele monede 
îngropate pe jumătate în noroi, alături de o pată vizibilă de 
sânge provenind din rana pe care sabia lui Fitzhai i-o 
făcuse unuia din atacatori la braţ. 

John, aşezat la masă, a ascultat în tăcere povestea lui 
Thomas, care a înflorit mult detaliile privind atacul şi, mai 
ales, curajul cu care el se împotrivise celor pe puţin patru 
bătăuşi. Terminând de povestit în cele din urmă, şi-a făcut 
semnul crucii şi a rămas într-o aşteptare încordată, 
sperând să vadă vreun semn de îngrijorare pe chipul 
celuilalt. 

Insă chipul întunecat, care semăna cu al unei păsări de 
pradă, îl privea încruntat: 

— Şi l-ai lăsat pe omul acesta să plece fără să ştii despre 
el decât cum îl cheamă? 

Thomas a încercat să-şi compună o mină de om jignit, 
însă cocoaşa şi privirea crucişă nu-l prea ajutau să obţină 
efectul scontat: 

— S-a ridicat şi a plecat de îndată ce am început să-i pun 
întrebări. A zis că nu vrea să aibă de-a face cu legea. Dar 
sunt sigur că îl cunoştea pe mort - doar singur a spus asta, 
la început. 

Ghemuit pe o cutie în partea cealaltă a încăperii, Gwyn a 
mormăit semnificativ: 


— Eu ar fi trebuit să mă duc la Honiton, nu el. Oricum, 
ţin minte numele Fitzhai de la Ascalon; l-am întâlnit în 
ultimele săptămâni petrecute în Palestina, dar nu mai ştiu 
cum arăta. 

John s-a ridicat nerăbdător, s-a îndreptat spre fereastra 
oblonită, care era întredeschisă, şi a aruncat o privire în 
curte: 

— Ce căuta acest Fitzhai la Honiton? Stătea la han? 

Copistul a început să se foiască pe scaun: 

— L-am întrebat pe hangiu, dar n-a vrut să-mi spună 
nimic pe motiv că fiecare ar trebui să-şi vadă de treaba lui. 

John s-a întors de la fereastră şi s-a oprit în dreptul 
mesei,  dominându-l pe  mărunţel cu statura lui 
impunătoare: 

— Vasăzică, l-am pierdut, nu-i aşa? Singurul nostru 
martor a dispărut pur şi simplu fără urmă. 

Se întoarse spre Gwyn; o rază de soare răzleaţă lumina 
coama roşcovană a acestuia: 

— Ştii să locuiască în regiunea aia cineva cu numele 
Fitzhai? 

Gwyn a ridicat din umerii săi masivi: 

— Pe aici, prin împrejurimi, n-am auzit. Dar nu ştiu eu 
toate familiile normande. 

Accentuase uşor cuvântul „normande” - o subtilă 
mărturie a  resentimentelor încă treze în populaţia 
băştinaşă, atât saxonă cât şi celtă, faţă de cuceritori. 

John s-a sprijinit de tăblia mesei, care a scos un scârţâit 
de protest. 

— Înseamnă că va trebui să cer ajutorul sheriffului. El 
trebuie să-i ştie pe toţi seniorii din ţinut. Credeam că îi ştiu 
şi eu, dar de Fitzhai n-am mai auzit până acum. 

S-a îndepărtat de masă, ducându-se spre uşă: 

— Să scrii numele pe care ţi le-am spus, din ancheta de 
ieri, Thomas, în stilul obişnuit. Tostig va sta în temniţă în 
aşteptarea judecății, iar Eadred din Dawlish va fi dat în 
grija atacatorului său, de îndată ce măicuţa spune că poate 
fi deplasat. 

Ajuns în capul scării, s-a întors să-i mai spună ceva: 


— Mai scrie şi că hangiul, Willem din Bruges, poate să-i 
ceară familiei atacatorului plata datorată de rănit pentru 
găzduire. Mă duc să vorbesc cu Richard de Revelle. 


Pe John îl ispitea gândul de a se abate din drum pe la 
Bush, să stea vreun ceas cu Nesta, să bea nişte bere şi să 
mănânce ceva. Însă la gândul că va trebui să stea iar la 
tocmeală cu sherifful, care avea să-i pună beţe-n roate cu 
siguranţă, s-a hotărât să facă altă oprire, mult mai puţin 
plăcută. Aflat pe strada principală, a cotit pe uliţa St 
Martin şi a intrat la el acasă. 

Era bine cel puţin că noaptea trecută dormise acasă şi 
se mai şi dusese de dimineaţă la lecţia de citire - ceea ce 
nevastă-sa socotea că e o metodă de a-şi ascuţi mintea şi 
de a-şi îmbunătăţi statutul social - şi răceala Matildei faţă 
de el se mai domolise. A traversat coridorul de la intrare şi 
a ieşit în curtea din spate, unde Mary arunca apă cu leşie 
pe nişte tufişuri pe care voia să le usuce. L-a scărpinat pe 
Brutus după ureche şi a mângâiat obrazul fetei, apoi a 
urcat scara de lemn din spatele casei care ducea la solariu. 
Sus se afla o uşă grea care dădea în camera pătrată, 
susţinută de stâlpi de lemn. 

Înăuntru, Matilda broda - ocupaţia cea mai obişnuită 
pentru femeile de rangul ei. Era aşezată lângă fereastră, 
singura din casă care era din sticlă - un lux inutil, după 
părerea lui John, căci prin suprafaţa groasă şi curbată, 
care deforma, nu se vedea altceva decât curtea lor şi 
acoperişurile caselor din vecini. Încăperea avea drept 
singure mobile un pat lat şi jos şi o masă cu două scaune. 
Cea mai mare parte a pereţilor de lemn era acoperită cu 
tapiserii în culori întunecate; singurul loc liber era pe 
peretele opus celui cu fereastra, unde se afla o 
deschizătură oblonită care dădea în salonul de jos. 

Cei doi s-au salutat, reţinut, dar politicos şi John s-a 
aşezat pe scaunul liber. 

— Am nevoie de un sfat de la tine, a început el 
şovăielnic. 

Matilda a ridicat din sprâncene şi şi-a luat ochii de pe 


broderie: 

— De când ai început să ţii seama de părerea mea? De 
şaisprezece ani de când ne ştim n-ai făcut decât ce te-a 
tăiat capul. 

Înghiţindu-şi un răspuns usturător, dimpreună cu 
mândria, John a încercat să-şi compună o mină 
împăciuitoare: 

— E vorba despre fratele tău, Matilda. Trebuie să ne 
înţelegem şi să lucrăm împreună, de dragul păcii regelui, 
dacă nu pentru altceva. 

— Şi de dragul păcii acestei familii, sper, zise ea răstit, 
dându-şi seama că, de data asta, îl avea la mână pe 
bărbatul ei. 

— Nu-mi face nicio plăcere să mă cert inutil cu sherifful, 
minţi el. Vezi tu, totul se leagă de împărţirea autorităţii şi 
îndatoririlor între noi. 

Matilda l-a privit bănuitoare, cu broderia uitată pe 
genunchi: 

— Cum adică, autoritate şi îndatoriri? 

John şi-a întins picioarele lungi; partea din spate a hainei 
sale gri atârna pe podea: 

— Legea cea nouă cere ca toate morţile violente şi 
suspecte să fie anchetate de coroneri. 

Matilda a încuviinţat fără chef. 

— În plus, trebuie să facem relatări scrise despre astfel 
de întâmplări - şi despre multe altele - pe care să le 
prezentăm judecătorilor regelui, când vin. 

— Bineînţeles - toată lumea ştie asta. 

John nu era de acord, dar n-a spus nimic. 

— Fratele tău are impresia că legea cea nouă este o 
încălcare a autorităţii lui. 

„Şi un atac la propria pungă“, a urmat el, în gând însă. 

Matilda a înfipt acul în pânza pe care broda şi şi-a făcut 
de lucru cu aţa. Se găsea în faţa unei dileme: deşi devotată 
fratelui ei, fusese şi o susținătoare ferventă a numirii 
soţului în postul de coroner. Însă la vremea respectivă, 
atât ea cât şi sherifful crezuseră că slujba va fi o sinecură 
şi nu-şi imaginaseră că John îşi va îndeplini îndatoririle cu 


atâta zel. 

— Şi ce sfat vrei să-ţi dau? a întrebat ea, nesigură. 

John s-a lăsat pe spate, cu mâinile la ceafă, înfundându- 
şi degetele în părul negru şi des. I-a spus apoi întreaga 
poveste a cruciatului găsit mort şi a firului care-i dusese la 
Honiton; femeia l-a ascultat, aruncându-i din când în când 
câte o privire fugară. 

Oare ce simţea pentru acest om care semăna cu o 
pasăre de pradă, alături de care îşi petrecuse aproape 
jumătate din viaţă? Dragostea era pentru cei tineri şi 
pentru  hârjonelile ilicite de după căsătorie; scopul 
căsătoriei era unirea pământurilor şi a averilor celor două 
familii, naşterea de fii sau câştigarea unor avantaje 
politice. Dragostea nu-şi prea avea locul în aceste socoteli. 
Căsătoria ei cu John fusese pusă la cale de familiile celor 
doi, care urmăriseră unirea a două familii normande - cu 
toate că mama lui John era din Cornwall, lucru cu care 
Matilda nu se împăcase nici până acum. 

Clanul de Revelle era vestit, cu avere potrivit de mare; 
Simon de Wolfe, tatăl lui John, fusese cel avantajat din 
căsătoria copiilor. Ce-i drept, familia de Wolfe avea două 
manoruri la Stoke-in-Teignhead, dar nu erau nici pe 
departe personaje importante în ţinut. Cât despre naşterea 
de fii, Matilda eşuase lamentabil - asta dacă nu cumva vina 
era a lui. Dragostea lor sporadică şi lipsită de entuziasm 
din primii ani de căsnicie nu dăduse rezultate; cu timpul, 
cei doi îşi pierduseră interesul şi ajunseseră la situaţia de 
acum, în care căsnicia lor era complet platonică. Matilda 
ştia bine că soţul ei îşi satisface poftele prin alte părţi, aşa 
cum făceau de altfel majoritatea bărbaţilor; ea însăşi 
avusese câteva legături amoroase pe vremea când John 
fusese plecat în Irlanda, apoi în Levant, însă de câţiva ani 
încoace nu se mai ostenise să farmece vreun bărbat. 

Şi iată că acum bărbatul ei cel înalt şi brunet îi spunea o 
poveste interminabilă despre un cadavru putrezit, găsit 
într-un pârâu din Dartmoor. 

— Matilda, am nevoie de ajutorul lui de Revelle ca să-l 
găsesc pe Fitzhai. 


Nevastă-sa nu înţelegea însă ce vrea de la ea: 

— Păi n-ai decât să-i ceri lui Richard să-l caute. 

John şi-a ascuns cu greu nerăbdarea: 

— Nu mai departe decât ieri ne-am certat în public, în 
legătură cu unul care trebuie spânzurat şi cine ar trebui s- 
o facă. Richard şi nenorocitul ăla de portreeve care-i ţine 
partea au susţinut sus şi tare că e o pierdere de vreme şi 
de bani să se ţină seama de coroneri şi că sheriffii ar 
trebui să aibă în continuare autoritatea supremă în ţinut, 
în ciuda poruncilor regelui. 

Matilda şi-a dat seama că, dacă lucrurile ieşeau după 
voia fratelui ei, slujba cea nouă a bărbatului ei n-are să 
ţină prea mult. 

— Şi ce-ai vrea să facă Richard, spune? a întrebat ea, 
repede. 

— Să dea poruncă să fie căutat acest Alan Fitzhai, în 
Honiton sau prin împrejurimi. Eu n-o să reuşesc niciodată 
să-l găsesc, nu-i am decât pe Gwyn şi pe copistul ăla 
prăpădit. Thomas a reuşit să dea de el, dar după aceea i-a 
pierdut urma. N-are rost să-l mai trimit încă o dată tot pe 
el. 

— Păi trimite-l pe bădăranul ăla din Cornwall, atunci! se 
răsti Matilda. 

— N-are cum să-l aducă singur încoace pe Fitzhai, dacă 
acesta nu vrea să vină de bunăvoie - şi, din câte am înţeles 
de la copist, nu vrea. E nevoie de un sergent şi de doi 
soldaţi care să-l aducă încoace pe sus. De lucrurile astea 
se ocupă sherifful. 

Matilda l-a privit cu neîncredere; de sub boneta albă îi 
ieşeau câteva şuviţe ţepoase de păr: 

— Şi eu cum vrei să te ajut? 

— Nu mă îndoiesc că Richard mă va refuza, aşa că aş 
vrea să vii cu mine şi să-l convingi să facă ceea ce legea 
regală îl obligă. Altfel îţi spun drept că numirea asta a mea 
nu mai valorează doi bani. 

Matilda s-a oprit o clipă din brodat. Nu mai avea nicio 
îndoială că trebuie să-şi susţină bărbatul, căci altfel ar fi 
pierdut bătălia câştigată o dată cu numirea lui. 


S-a ridicat fără veste şi a pus broderia pe masă: 
— Hai, bărbate; să nu lăsăm pe mâine ce se poate face 
azi. 


CAPITOLUL NOUĂ 


În care Alan Fitzhai dezvăluie cine era cruciatul 
mort 


La vremea amiezii, în ziua de vineri, a şaptea din 
noiembrie, la aproape două zile după întâlnirea 
coronerului cu sherifful, o procesiune jalnică urca pe 
podul mobil de la castelul Rougemont, oprindu-se apoi 
chiar după poartă. Trei soldaţi au descălecat şi unul dintre 
ei, sergentul, s-a îndreptat către cel de-al patrulea cal şi a 
dezlegat o frânghie de la oblâncul şeii; celălalt capăt era 
legat în jurul mijlocului lui Alan Fitzhai. Acesta avea 
mâinile libere ca să poată ţine frâiele, dar călărea pe cel 
mai prost dintre cai şi era legat fedeleş de şa, deci nu prea 
avea cum să fugă. 

De altfel, Fitzhai se afla într-o dispoziţie mânioasă, dar 
nu îl încerca dorinţa disperată de a evada. După un drum 
călare de douăzeci şi şapte de mile, de la Lyme, timp în 
care plouase aproape neîntrerupt, furia îi mai scăzuse, 
transformându-se într-o indignare reţinută. Petrecuseră 
noaptea într-unul din grajdurile hanului Plugul din 
Honiton; aici, căpetenia soldaţilor îl întrebase pe hangiu 
dacă omul pe care îl duceau cu ei era cel care dormise 
acolo cu câteva nopţi înainte. 

Fitzhai a descălecat şi s-a uitat în jur: 

— Uite că n-au trecut trei zile şi am ajuns iar în 
blestematul de Exeter, s-a plâns el înciudat. 

Folosise toate blestemele şi înjurăturile pe care le ştia - 
şi nu erau puţine - pe când parcurgeau primele cinci mile 
din drum; acum, resemnat şi cinic, nu se mai împotrivea la 
nimic. 

Sergentul, un oştean încercat, în slujbă de treizeci de 
ani, îl compătimea pe Fitzhai, pe care îl recunoscuse ca 
fiind un vechi tovarăş de arme. Cei doi stătuseră de vorbă 
în timpul călătoriei şi, cu toate că Fitzhai era, ca poziţie 
socială, deasupra sergentului, faptul că şi-au adus aminte 


împreună de ceea ce trăiseră în campaniile din Franţa a 
creat o legătură între ei. Sergentul a aflat că Fitzhai se 
dusese până la Plymouth în acea săptămână, dorind să 
plece ca mercenar într-un război local, care ameninţa să 
izbucnească în Bretagne, dar că ajunsese prea târziu: 
corăbiile plecaseră deja, şi atunci se hotărâse să treacă 
prin Bridport, unde avea o iubită, urmând ca după aceea 
să se îndrepte spre Southampton, ca să-şi încerce şi acolo 
norocul. 

— Hai să mergem sus, la coroner! După cum îl ştiu eu pe 
Gwyn din Polruan, ar trebui să găsim acolo ceva de 
mâncare şi nişte bere, a spus binevoitor cel care-l luase în 
captivitate. În plus, de Wolfe vrea să-i spui dacă recunoşti 
centura şi teaca mortului. 

Au intrat în camera de gardă şi sergentul l-a trimis 
înainte pe un soldat să-l anunţe pe sheriff de întoarcerea 
lor, iar celălalt a dat fuga în uliţa St Martin, după John. 

Ajunşi sus, Gwyn l-a recunoscut pe Fitzhai ca fiind cel pe 
care-l văzuse la Ascalon. I-a arătat obiectele din piele care 
îi aparținuseră mortului de la Widecombe. Mercenarul 
părea convins că acestea seamănă cu cele pe care le 
văzuse la omul întâlnit la Honiton, dar ştiau cu toţii că 
mulţi dintre cei care se întorceau din Palestina aduceau cu 
ei astfel de piese maure. 

După cum prevăzuse sergentul, Gwyn le-a dat bere, 
pâine şi brânză; cei trei oameni de arme au început să-şi 
povestească aventurile, în timp ce aşteptau sosirea 
coronerului. 

Thomas de Peyne stătea ascuns într-un colţ, aşezat pe 
scaunul lui de scris, nebăgat în seamă de cei trei războinici 
voinici, şi îi privea cu obişnuita-i uimire, fascinat să vadă 
cum încăperea întunecoasă prinde viaţă, însufleţită de 
bărbăţia impunătoare a celor trei. Alan Fitzhai vorbea 
aprins; barba lui castanie şi îngustă se făcuse ţepoasă din 
cauza ploii, iar mustaţa stufoasă i se mişca întruna, pe 
când vorbea şi mesteca. 

După vreo douăzeci de minute, cei din încăpere au tăcut 
dintr-o dată. Sherifful şi coronerul se întâlniseră jos, şi 


John îl urmase pe de Revelle până aici. Sergentul s-a 
îndepărtat de peretele de care se sprijinea şi a luat poziţie 
de drepţi, scuturându-şi grăbit firimiturile de pe barba 
sură. 

De Revelle s-a aşezat pe banca tare de lângă masa 
sprijinită pe căpriori, iar John, deşi se afla în propria 
cameră de lucru, a rămas în picioare. Thomas s-a ridicat ca 
să-i facă loc, dar coronerul s-a dus la capătul mesei şi s-a 
aşezat pe colţ. 

— Alan Fitzhai, sir, aşa cum aţi ordonat, zise sergentul 
calm. 

Deşi nu-l prea simpatiza pe sherifful de Revelle 
rămânea totuşi stăpânul lui: îi datora credinţă şi respect. 

— Cum l-aţi găsit, sergent? a întrebat Crowner John. 

Bătrânul soldat s-a tras de un colţ al mustăţii: 

— N-a fost greu deloc, sir. Hangiul de la Honiton ne-a 
spus că plecase şi că se îndrepta spre Bridport, pe coastă. 
Aşa că am luat-o călare într-acolo şi, după ce am căutat 
prin taverne preţ de vreun ceas, l-am găsit pe Alan Fitzhai. 

— Şi Alan Fitzhai e al naibii de supărat, Sir Sheriff! a zis 
tare  războinicul cel mustăcios. Ajunsesem deja la 
jumătatea drumului spre Southampton când aceşti oameni 
m-au târât înapoi aici, legat de şaua unei mârţoage, ca pe 
ultimul nelegiuit. 

De Revelle şi-a înălţat privirea spre coroner, ridicând 
dintr-o sprânceană. John pricepu semnalul: era limpede că 
Fitzhai n-avea să se lase dus de nas ca un ţăran de rând 
sau ca un şerb de la oraş. Era normand şi prin vene îi 
curgea cu siguranţă sânge nobil. În plus, se întorsese de 
curând din cruciadă şi cei care luptau pentru pământurile 
sfinte erau iubiţi de toată lumea şi meritau respect. Acest 
om avea dreptul să fie tratat ca egalul lor, cel puţin până 
când îi găseau vreo vină bine ascunsă. 

John a început prin a-i cere iertare lui Fitzhai pentru 
modul în care fusese adus la Exeter, sugerând oarecum - 
pe nedrept - că sergentul făcuse exces de zel atunci când îl 
legase de şa. 

— Dar mortul găsit era normand şi aproape sigur 


cruciat, ca şi noi, a continuat el cu glas răsunător; aşa ca 
sunt convins că vrei să faci tot ce poţi pentru a ne ajuta să 
stabilim cine e acest om, ca să-i putem face un mormânt 
aşa cum îl merită. 

Fitzhai a încuviinţat încet: 

— Nimeni nu se bucură de moartea unui războinic dintre 
ai noştri - în afară de duşmani. 

— Spune atunci, cine e omul nostru? a întrebat John 
direct. 

Fitzhai s-a uitat de la acesta la sheriff şi înapoi, încă 
ezitând să se amestece într-o situaţie fără de ieşire, din 
care putea prea bine să nu se aleagă cu nimic bun. 

— Haide, omule! îl repezi de Revelle. Ce nelegiuire 
ascunzi? 

Jignit, Fitzhai n-a mai rezistat şi i-a răspuns: 

— Nu ascund nicio nelegiuire, sheriff - însă o limbă 
slobodă nu i-a adus niciodată vreun folos celui care n-o ştie 
stăpâni, a adăugat el, misterios. 

Sheriff-ul s-a încruntat: 

— S-ar putea ca tocmai tăcerea să te învinuiască, 
Fitzhai! continuă să te pui împotriva legii şi vom începe să 
te bănuim de tot ce poate fi mai rău. 

Mercenarului i-a năvălit tot sângele în obraji la auzul 
acestor vorbe, dar şi-a menţinut poziţia: 

— De ce să-mi sap singur groapa, Sir John? N-am nicio 
legătură cu afacerea asta - de aceea nici n-am vrut să-i 
răspund la întrebări copistului tău băgăcios. De altfel, dacă 
nu-i salvam eu pielea de tâlharii ăia în faţa hanului, n-aţi fi 
auzit de mine în vecii vecilor, aşa e? 

Vorbea acum pe un ton certăreţ, agresiv chiar, dar 
dincolo de aparenţe, John simţea o notă de nelinişte, chiar 
teamă, în vocea lui. Bănuia că motivul pentru care Fitzhai 
nu voia să fie implicat în cercetarea unei crime era că 
văzuse la viaţa lui prea mulţi oameni spânzurați. Îl 
înţelegea, de altfel, dar nu avea încotro. 

Sheriff-ul nu se arăta la fel de îngăduitor: 

— Omule, tu ştii mai multe decât ne-ai spus. Ori ne spui 
tot ce ştii, ori rămâi peste noapte în temniţa de sub 


pământ. Ce alegi? 

John a văzut că Fitzhai e pe cale să cedeze; într-adevăr, 
acesta spuse: 

— Bine, recunosc că l-am întâlnit pe acest om. 

— Spune cum îl cheamă, pentru numele lui Dumnezeu! 
izbucni coronerul. 

Fitzhai s-a uitat pe rând la cei din jurul lui. De 
pretutindeni îl întâmpinau priviri îngheţate, aşa că s-a dat 
bătut: 

— După descrierea pe care am auzit-o, cred că e vorba 
de Hubert de Bonneville, zise el repede, pe un ton de 
sfidare. 

John şi-a privit cumnatul; pentru moment, interesul 
trezit de ceea ce tocmai aflaseră i-a făcut pe cei doi să dea 
uitării animozitatea dintre ei. 

— De Bonneville? Nu e o familie cu numele ăsta lângă 
Tavistock? a întrebat el. 

De Revelle ştia mai bine familiile normande din comitat. 

— Ba da, la Peter Tavy; bătrânul Arnulph de Bonneville a 
luat în stăpânire manorul de la familia de Redver. Am auzit 
că bătrânul e foarte bolnav, însă. 

John l-a privit pătrunzător pe Alan Fitzhai: 

— Cât de bine l-ai cunoscut pe acest om? Aţi fost 
împreună în Palestina? 

Mercenarul a scuturat din cap, dar fără să scoată niciun 
cuvânt. 

Fără veste, Gwyn rupse tăcerea morocănoasă în care 
şezuse până atunci: 

— Alan Fitzhai! Acum îmi amintesc de unde ştiu acest 
nume. Ai intrat într-o belea la Ascalon, după retragerea din 
Ierusalim! 

Richard Inimă-de-Leu ajunsese de două ori foarte 
aproape de Oraşul Sfânt, dar nu reuşise să intre în el. 
Apoi, înainte ca regele să plece înapoi cu corăbiile în 
Europa, cetatea de coastă Ascalon fusese refortificată, 
urmând să fie folosită ca bază pentru trupele engleze care 
rămâneau pe loc. 

— Ce belea? a întrebat sheriff-ul. 


John i-a răspuns pe dată: 

— Acolo se petreceau tot felul de scandaluri şi 
încăierări. Gândeşte-te, erau douăzeci de mii de soldaţi şi 
cavaleri care nu aveau mai nimic de făcut, pe când regele 
şi Saladin discutau tratatul de pace. Braţele care n-au de 
lucru se apucă întotdeauna de rele. 

Gwyn a continuat şi el: 

— La un moment dat, au fost ucişi două sute de 
prizonieri mauri, deşi fuseseră promişi ca răscumpărare 
pentru nişte prizonieri de-ai noştri. Iar tu ai fost acuzat că 
ai luat parte la acest măcel - şi că ai tâlhărit şi violat femei 
din nişte familii de localnici din Ascalon. 

— Toate astea erau minciuni sfruntate, a protestat 
Fitzhai; dintr-o dată necazurile lui prezente fuseseră 
umbrite de zvonuri din trecut. 

Dar Gwyn ştia şi alte amănunte: 

— Hubert Walter i-a judecat pe capii răzvrătiţilor. 
Douăzeci de oameni au fost spânzurați, pe baza mărturiei 
altor cruciati. 

— Aha, şi poate că acest Hubert de Bonneville a depus 
mărturie împotriva ta? a întrebat sherifful. 

Mercenarul avea pe chip o expresie de sinceră uimire: 

— Pe naiba! Nu l-am văzut pe omul ăsta în Palestina nici 
măcar o dată. Recunosc că am avut nişte necazuri, însă am 
fost găsit nevinovat. Nu înţeleg de ce vă mai interesează 
acum lucrurile astea. 

Discuţia a mai continuat puţin pe acelaşi ton, dar Fitzhai 
a negat cu încăpățânare că ar fi avut ceva de împărţit cu 
de Bonneville în Palestina sau că măcar s-ar fi întâlnit cu 
acesta acolo. 

— Atunci, dacă nu l-ai cunoscut în Ţara Sfântă, cum de l- 
ai recunoscut la Honiton? a întrebat de Revelle. 

— Dar n-a fost deloc aşa! a strigat Alan Fitzhai. 

— Păi spune-ne cum a fost, pentru numele lui 
Dumnezeu! l-a repezit coronerul. 

— Nu l-am cunoscut acolo, ci în timpul călătoriei de 
întoarcere, zise Fitzhai. Acum trei luni am debarcat la 
Marsilia şi m-am alăturat unui grup de cruciați englezi, 


care se îndreptau spre porturile de la Canalul Mânecii. De 
Bonneville era unul dintre aceştia, dar nu l-am cunoscut 
bine - eram, în total, mai mult de patruzeci de oameni. 

Sheriftul l-a privit bănuitor: 

— Ce înseamnă „nu l-am cunoscut bine“? Cam cât de 
bine, totuşi? Ce erati, prieteni, tovarăşi de arme? 

Fitzhai nu se simţea deloc în largul lui, fixat cum era cu 
privirea de doi oameni ai legii însemnați, precum şi de un 
sergent flegmatic, un ajutor de coroner şi un copist curios. 
S-a lăsat o tăcere grea. 

— Hai, spune odată! a lătrat de Revelle, lungindu-şi 
gâtul într-un gest ameninţător. 

Fitzhai s-a lăsat de pe un picior pe altul şi şi-a încrucişat 
braţele la piept: 

— Ei, dacă vreţi neapărat să ştiţi, nu mi-a plăcut deloc 
acest om, fie iertat! Prea îi plăcea să-şi bage nasul unde 
nu-i fierbea oala. 

Sherift-ul, pe lângă multele sale defecte, avea şi o mare 
calitate: era un fin cunoscător al caracterului uman şi 
acum se simţea foarte mândru că mirosise dinainte 
adevărul. 

— Aha! Aşadar te-ai certat cu de Bonneville, pe care nu-l 
cunoşteai aproape deloc. Poate că l-ai şi omorât? 

Fitzhai s-a aplecat şi, de indignare, a tras un pumn în 
masă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu, nu l-am omorât! 
Abia dacă-l cunoşteam. M-am ţinut departe de el în Franţa 
şi, după ce am ajuns la Harfleur, nu l-am mai văzut, viu sau 
mort, niciodată. 

— V-aţi despărţit în Normandia? a întrebat John. 

— Da, eu m-am îmbarcat pe o corabie care a plecat spre 
Southampton după două zile, căci vântul a fost prielnic. 
Naiba ştie ce-a făcut el! De ce mi-ar fi păsat? Nu aveam 
nimic de împărţit. 

Coronerul a rumegat o vreme răspunsul primit, dar 
Richard de Revelle l-a luat iar la întrebări pe Fitzhai: 

— Bun, şi dacă nu-l cunoşteai aproape deloc, atunci cum 
de eşti aşa sigur că el e mortul despre care vorbim, doar 


auzind o descriere sumară? 

— Doar i-am văzut centura şi teaca spadei, nu? a replicat 
Fitzhai. 

— Lucrurile astea ar fi putut să-i fie furate - şi, de altfel, 
sunt destul de comune. 

— Mai ştiu că purta mereu ceva verde - ori haina, ori 
mantaua. Şi mai avea şi aluniţa aia păroasă. Câţi bărbaţi 
blonzi se mai găsesc cu un semn exact ca acela descris de 
omul vostru? 

John a încercat să-l iscodească pe altă parte: 

— Ştii ceva despre de Bonneville? Despre familia lui, de 
unde venea, încotro se îndrepta? 

— V-am spus deja că nu ştiu nimic! Nici nu m-a interesat 
să aflu ceva. Imi pare rău că omul şi-a găsit sfârşitul în 
acest fel, dar mie, unuia, aşa puţin cât l-am cunoscut, nu 
mi-a plăcut defel. 

De Revelle, cu coatele pe masă, şi-a împreunat mâinile: 

— Şi de ce îţi era aşa de nesuferit, ai? Trebuie că aţi 
avut voi ceva de împărţit! 

Alan Fitzhai a scuturat din cap, încăpățânat: 

— A fost ceva personal între noi, Sheriff. Nu-ţi fie cu 
supărare, dar asta nu vă priveşte! Omul era plin de aere şi 
se purta de parcă ar fi fost cel mai important om din tot 
grupul, tot timpul cât am traversat Burgundia şi Aquitania. 

Trecându-şi mâna peste mustaţa bogată, urmă: 

— Era un înfumurat şi un făţarnic, care se credea mult 
mai grozav decât era de fapt. 

— Se pare că l-ai cunoscut mai bine decât vrei să 
recunoşti, a remarcat sherifful. 

Dar, deşi l-au mai pisat cu întrebări alte câteva minute, 
s-a văzut că Fitzhai ori nu mai ştia nimic, ori, dacă ştia, nu 
mai voia să vorbească. 

— Nu pleci din Exeter fără învoirea mea, Fitzhai! a 
ordonat atunci sherifful. Sabia şi calul îţi vor fi confiscate 
şi vei rămâne între zidurile cetăţii până când o să-ţi dau eu 
voie să pleci. Ai înţeles? 

Barba ţepoasă a lui Fitzhai s-a înfoiat de indignare: 

— Adică sunt arestat? Şi bănuit de omor? 


John s-a dat jos de pe colţul mesei unde şezuse şi l-a 
privit de sus: 

— Eşti singurul care l-a cunoscut pe mort, care ştie cum 
se numeşte acesta. Tu singur ai mărturisit că nu puteai să-l 
suferi, iar noi vom continua cercetările la timpul cuvenit şi 
vom afla tot ce mai e de aflat. Şi te mai miri că nu vrem să 
te scăpăm din ochi? 

De Revelle a intervenit şi el cu un avertisment: 

— Dacă n-ai fi un războinic normand întors de curând 
din Palestina, te-am arunca de îndată în temniţa castelului; 
aşa că fii mulţumit că ne arătăm îngăduitori. 

I-a făcut un semn sergentului, care l-a luat pe Fitzhai de 
braţ ca să-l scoată din încăpere. Ajuns în dreptul boitei 
înguste din capul scării, acesta s-a întors ca să-şi manifeste 
încă o dată indignarea: 

— Şi din ce aţi vrea să trăiesc aici, în Exeter, până când 
vă hotărâți voi ce aveţi de făcut? Cu ce să plătesc casa, 
masa şi berea? 

John i-a aruncat un rânjet cinic: 

— Ştiu şi eu câte ceva despre cruciații întorşi acasă; 
sunt sigur că ai câteva monede de aur cusute în tivul 
hainei. Lasă că nu mori tu de foame! 

Sergentul l-a scos pe Fitzhai din încăpere, lăsându-i pe 
John şi pe cumnatul său să discute noua întorsătură pe 
care o luaseră lucrurile. 

— John, trebuie să recunosc că am colaborat cu succes, 
deşi m-aş fi descurcat şi singur la fel de bine; tot nu înţeleg 
ce nevoie avem de amestecul coronerilor. 

John se înfurie pe dată: 

— Dacă n-aş fi făcut eu cercetări, nici n-ai fi auzit de 
Alan Fitzhai. Omul ăsta a apărut numai pentru că eu m-am 
gândit să-l trimit pe copist la Honiton! 

Sheriff-ul însă s-a hotărât să nu ia în seamă acest adevăr 
evident. Ridicându-se de la masă, a schimbat vorba: 

— Oare el să fie omul pe care-l căutăm? N-am deloc 
încredere în el - nu l-aş lăsa să se apropie de mine la mai 
puţin de o lungime de spadă. 

Aici Thomas a prins curaj şi a intrat şi el în vorbă: 


— Fitzhai părea dornic să vorbească despre omul în 
verde, dar numai până când i-am spus că acesta e mort. 
Cred că, dacă ar fi avut vreun amestec în omor, n-ar fi 
adus vorba despre el de la bun început, nu? 

John a încuviinţat: 

— N-aş vrea să-l judecăm pripit, Richard! În primul rând, 
trebuie să obţinem confirmarea că mortul este, într- 
adevăr, Hubert de Bonneville. S-ar putea foarte bine ca 
spusele lui Fitzhai să nu fie decât minciuni. 

— Mă cam îndoiesc, coronere! De ce s-ar fi băgat în 
afacerea asta dacă leşul nu e al lui de Bonneville? Deşi fără 
voie, Fitzhai a recunoscut totuşi că ştie cine e omul. Pariez 
o liră la un penny că tot el e vinovat şi de omor. 

— Nu voi presupune în anchetă că mortul este acest 
Hubert de Bonneville înainte să am confirmarea unui 
membru al familiei, zise John încruntat. Acesta va fi pasul 
următor. 

Pregătindu-se de plecare, Richard de Revelle şi-a pus o 
pereche de mănuşi elegante, cu manşete late: 

— Nu mă interesează câtuşi de puţin anchetele tale, 
John! Mie nu-mi trebuie decât un vinovat, o judecată şi o 
spânzurătoare. 

John a mârâit - un obicei pe care îl împrumuta din ce în 
ce mai des de la Gwyn. Avea o părere cât se poate de 
proastă despre simţul dreptăţii pe care îl manifesta sheriff- 
ul, chiar şi în acele vremuri deloc renumite pentru 
corectitudinea cu care erau judecaţi oamenii. 

De Revelle s-a gândit că pierduse deja destul din timpul 
său preţios ca să-i facă pe plac coronerului, aşa că a ieşit, 
urmat de sergent, lăsându-l pe John şi pe oamenii lui să-şi 
vadă de treburile lor. 

Uriaşul cel taciturn s-a ridicat să toarne restul de bere în 
căni, după care, luându-şi şi el una, s-a aşezai iar pe 
pervazul ferestrei. 

John s-a aşezat pe scaunul lui, pe care îl încălzise sheriff- 
ul: 

— Va trebui să ne ducem la Peter Tavy, ca să stăm de 
vorbă cu familia de Bonneville, apoi să-i ducem la 


Widecombe ca să vadă cadavrul. 

Pe Thomas îl trecu un fior şi îşi făcu semnul crucii: 

— Dar e deja îngropat şi probabil că a şi putrezit, a 
chiţăit el, cu chipul schimonosit de scârbă. Cum i se poate 
cere unui frate sau oricărui alt membru al familiei să vadă 
un om drag într-o astfel de stare? Şi, de altfel, vor mai 
putea oare să-l recunoască, dacă e mort de atâta vreme şi 
putrezit? 

— Nu poate să se fi descompus prea tare - nu au trecut 
decât câteva zile şi leşul a stat în pământul umed şi rece, 
zise Gwyn, pe care nu-l impresionau deloc astfel de lucruri, 
considerate de alţii înfiorătoare. 

Coronerul era de aceeaşi părere: 

— Da, vremea a fost umedă şi rece, şi în mormânt 
procesul de putrezire avansează mai încet. Chiar dacă 
trăsăturile feţei nu mai pot fi recunoscute, măcar după 
trup, după păr, şi mai ales după semnul acela din naştere 
îşi vor putea da seama dacă e el sau nu, o dată ce le 
arătăm hainele şi arma pe care le-am găsit. 

Copistul nu părea prea convins, dar oricum celorlalţi nu 
le păsa ce crede el. 

Gwyn a dat pe gât şi ultima înghiţitură de bere şi şi-a 
şters cu dosul palmei mustaţa bogată: 

— Mai avem încă multe de aflat de la acest Alan Fitzhai. 
Nu ne-a spus povestea decât pe jumătate. 

Thomas a dat din cap a încuviinţare, semănând grozav 
cu o pasăre care ciuguleşte grăunţe: 

— Ne ascunde ceva care îl pune într-o lumină proastă. 

Dând din umeri, John s-a ridicat de pe scaun: 

— S-ar putea să aveţi dreptate amândoi, dar trebuie să 
le luăm pe rând. Mâine-dimineaţă în zori plecăm spre 
Dartmoor. Thomas, tu o să te opreşti la Widecombe şi o să 
dai acolo ordinele necesare ca să fie deshumat cadavrul. 
Gwyn şi cu mine o să ne continuăm drumul până la valea 
Tavy, o să dăm familiei vestea cea rea şi o să ne întoarcem 
împreună cu cineva care să recunoască mortul. 

Coronerul a părăsit încăperea, lăsându-l pe copist 
nesigur dacă să se bucure că nu va mai trebui să facă un 


drum suplimentar în spinarea catârului sau să-şi facă 
gânduri negre, legate de cadavrul care urma să fie 
dezgropat la Widecombe. 


CAPITOLUL ZECE 


În care se vorbeşte despre călătoria lui Crowner 
John în ţinutul Dartmoor 


Armistițiul încheiat de John cu nevastă-sa a fost de 
scurtă durată. Deşi îl ajutase să-l convingă pe sheriff să 
trimită oameni la Honiton după Alan Fitzhai, o enerva în 
continuare faptul că John o neglija, preferind să-şi vadă de 
slujbă. Când a ajuns acasă imediat după prânz şi a 
anunţat-o că pleacă pentru vreo două zile, Matilda a 
început de îndată să-l atace cu săgeți înveninate. Aşezată, 
ca de obicei, în solariu, cu Luciile cea acră învârtindu-se în 
jurul ei şi încreţindu-i părul cu fierul, Matilda i-a aruncat o 
privire cruntă soţului ei de sub pleoapele grele. 

— Ai mai găsit o scuză să mă laşi singură, ca să poţi 
hoinări în voie prin ţinut! Te întreb iar: de ce nu îl trimiţi în 
locul tău pe nătărăul ăla mare din Cornwall sau pe 
depravatul ăla de popă? 

Îndelung-încercata răbdare a lui John a cedat: 

— Aşa deci, hoinăresc în voie prin ţinut! Un drum călare 
de opt ore de-a curmezişul Dartmoor-ului, prin ceaţă şi 
prin ploaie, ca să ajung la un cavaler bătrân şi bolnav, şi 
pe urmă încă cinci ceasuri până la Widecombe, împreună 
cu o familie îndurerată, ca să vedem un leş putreziit. 
Grozavă distracţie, n-am ce zice, nevastă! 

Însă Matilda nu se dădea bătută: 

— Cârciumi, tovarăşi de arme neciopliţi şi târfe - astea 
sunt lucrurile care te interesează; şi tărăşenia asta 
durează de ani întregi. 

John s-a apropiat de ea ameninţător, semănând cu un 
şoim negru, care pândeşte un porumbel gras: 

— Dar ce-ai vrea să fac, femeie? Să stau cu tine şi să 
brodez? zise el, sardonic. 

— Să te porţi ca şi ceilalţi oameni de seamă din oraş, i-a 
replicat Matilda. Să stai la foc, să ai prieteni influenţi, pe 
care să-i inviţi la cină, pentru ca şi noi la rândul nostru să 


fim invitaţi la ei. Să-ţi joci aşa cum se cuvine rolul în viaţa 
cetăţii. 

— Sigur, zise John îndepărtându-se, să vorbesc ceasuri 
întregi despre preţul cărnii de oaie sau despre ultimele 
scandaluri de la Winchester! Nu, mulţumesc, Matilda! 
Poate că o să fac şi asta când o să fiu bătrân, o să trăiesc 
din dotă şi-mi voi fi pierdut părul, dinţii şi agerimea minţii; 
dar nu acum, cât încă mai pot să călăresc şi să arunc cu 
sulița. 

Matilda a azvârlit la o parte lucrul de mână. 

— Călărit, vânătoare, suliţi şi spade! Să ştii că mai sunt 
şi alte lucruri în viaţă, bărbate! De ce nu te duci niciodată 
la Sfânta Liturghie, decât dacă nu ai încotro? Nu te rogi 
niciodată, nu cunoşti Sfintele Scripturi, iar pe preoţi îi 
dispreţuieşti. 

John a lovit cu piciorul un scaun, care s-a dus învârtindu- 
se până în partea cealaltă a încăperii: 

— Nu-i adevărat, Matilda! John de Alecon şi John de 
Exeter îmi sunt buni prieteni şi se numără printre cei mai 
de seamă preoţi din catedrală. 

Dar nevastă-sa a scos un sunet care nu exprima nici 
urmă de admiraţie: 

— Vistiernicul capitulului şi arhidiaconul! Ce să zic, halal 
pereche! Toată lumea ştie că ăştia doi nu fac decât să le 
pună beţe-n roate episcopului şi cantorului. Dar aşa faci tu 
întotdeauna - nu te aliezi decât cu disidenţii! 

Logica Matildei era însă cam sucită; de fapt, episcopul, 
cantorul şi propriul frate, sherifful, erau cei care îl 
sprijiniseră pe prinţul John să vină la putere în Anglia, pe 
vremea când fratele acestuia, regele, era plecat în 
cruciadă, apoi prizonier în Germania. E adevărat că puţini 
se mai aşteptaseră ca regele să se întoarcă viu acasă, însă 
graba lui John de a pune mâna pe tron echivala cu o 
revoltă trădătoare în ochii celor rămaşi credincioşi lui 
Richard, printre care John de Wolfe şi cei doi John-i din 
catedrală,  pomeniţi de acesta. Când Inimă-de-Leu 
debarcase fără veste în Kent în martie trecut, acesta 
înăbuşise rapid rebeliunea şi îşi iertase fratele mai tânăr 


pentru trădarea lui, deşi mulţi gândiseră că n-ar fi trebuit 
să se arate atât de mărinimos. 

La aceste ultime cuvinte ale Matildei, John şi-a pierdut 
de tot cumpătul: 

— Fir-ar a naibii de treabă, femeie! Tot timpul mă critici 
şi mă cerţi. N-o să înţeleg niciodată de ce te-am luat de 
nevastă. 

Fără să ezite o clipă măcar, femeia s-a răstit: 

— M-ai luat de nevastă pentru că taică-tău voia să ai şi 
tu o poziţie mai bună - şi grozav i-ai mai îndeplinit visul, n- 
am ce zice! 

— Cel puţin recunoşti şi tu că nu te-am luat din 
dragoste! 

— Nu, dragostele ţi le potoleşti tu la hanul Bush - şi în 
multe alte locuri, bănuiesc! i-o trânti Matilda, la care John 
s-a uitat în jur după vreo piatră pe care s-o arunce în ea. 

— Oi avea eu multe păcate, dar cel puţin familia mea n-a 
încercat să-mi rotunjească punga prin orice mijloace - 
legale sau nu! 

— Ce vrei să spui cu asta, sir? ţipă femeia, cu faţa roşie 
ca focul, în ciuda stratului gros de pudră cu care o dăduse 
Luciile mai adineauri. 

Fata în casă se trăsese lângă perete, încercând să nu 
rânjească; acesta era cel mai spectaculos episod pe care-l 
văzuse până acum din certurile celor doi. 

Lucille era o tovarăşă cum nu se poate mai potrivită 
pentru stăpâna ei - îi plăcea grozav să bârfească şi rareori 
auzeai de la ea vreo vorbă bună despre cineva. Era o 
femeie palidă şi lipsită de farmec, de vreo treizeci de ani, 
cu dinţi galbeni şi ieşiţi în afară, cu părul negru şi lins. Era 
de origine francă, din ţinutul Vexin, la nord de Paris. 
Venise în Anglia fugind dintr-un sat pustiit de războaiele 
fără sfârşit între normanzi şi franci, care trecuseră de 
nenumărate ori prin acea regiune. Mânia Matildei 
împotriva lui John o ungea pe inimă, căci era duşmana 
stăpânului ei în aceeaşi măsură în care Mary îi ţinea 
acestuia partea. 

— Haide, spune, ce înseamnă vorbele astea? a întrebat 


iarăşi stăpâna, pe un ton bătăios. Iar te iei de fratele meu? 

— Fratele tău e mereu în căutare de mijloace prin care 
să fure din argintul vistieriei regale. 

Furioasă, Matilda se legăna înainte şi înapoi pe scaun: 

— Asta e o calomnie neruşinată! 

John i-a tras iarăşi un picior scaunului, care s-a 
rostogolit pe podea. 

— Ce s-a întâmplat atunci cu averile atâtor răufăcători 
condamnaţi la moarte anul acesta? Ce s-a întâmplat cu 
banii obţinuţi din vânzarea obiectelor confiscate înainte să 
ajung eu coroner? Şi de ce a fost destituit din funcţie 
frăţiorul tău iubit în ziua de Buna-Vestire? 

Richard de Revelle fusese numit sheriff cu un an înainte, 
deoarece era de partea prinţului John şi îl sprijinea pe 
episcop, fratele Mareşalului Curţii Angliei. De Crăciun, în 
1193, îşi preluase atribuţiile, dar rebeliunea lui John 
începuse deja să se clatine, căci mama sa, straşnica regină 
Eleanor, se întorsese împotriva lui. În numai câteva luni, 
mulţi dintre susţinătorii sheriffului căzuseră în dizgrație, 
iar în martie, când regele s-a întors şi i-a masacrat pe 
ultimii rebeli din castelul Nottingham, s-a zis şi cu de 
Revelle. Fusese îndepărtat din slujbă, iar în locul lui a fost 
numit provizoriu Henry Fumellis. 

Pe de o parte, fiindcă acest Henry se dovedise şi mai 
corupt decât Richard, dar şi pentru că Inimă-de-Leu îşi 
iertase fratele, pe John, Hubert Walter îl numise iarăşi 
sheriff pe Richard de Revelle, concomitent cu numirea lui 
John ca şi coroner. 

— Dar l-au numit la loc de ziua Sfântului Mihail; a fost o 
neînțelegere la mijloc, a zis Matilda, pe un ton defensiv. 

— Da, o neînțelegere îngrozitoare! Dacă regele nu s-ar fi 
arătat atât de îngăduitor şi dacă frate-tău nu s-ar fi 
bucurat de sprijinul episcopului şi al fratelui său, William, 
mareşalul, ar fi atârnat în unul dintre propriile ştreanguri. 

— Vrei să spui că fratele meu e corupt? şuieră Matilda. 

— Coruptie? Asta nici măcar nu e cea mai mare vină a 
lui. Toată lumea ştie că Richard a fost implicat în trădarea 
pusă la cale de prinţul John. Dacă mai e încă în slujbă, asta 


se datorează unor voci cu influenţă de la Winchester şi de 
la Rouen. 

Deja lui John nu-i mai păsa de nimic; niciodată până 
acum nu se certase atât de tare cu nevastă-sa. 

— Dacă îl acuzi pe reprezentantul regelui în comitat, 
asta se cheamă trădare. Nu-i destul că eşti mincinos, John, 
mai eşti şi nesăbuit pe deasupra! 

— La naiba cu trădarea! strigă el. Ştiu eu bine ce părere 
are Inimă-de-Leu despre familia voastră blestemată - 
sunteţi toţi părtaşi la uneltirile prinţului John! 

Asta era deja prea mult pentru Matilda care, de furie, 
începuse să scoată sunete nearticulate. S-a ridicat şi a 
aruncat broderia la care lucra, cu ramă cu tot, în soţul ei: 

— leşi afară, hulitorule! Du-te la hanul tău blestemat şi 
la desfrânata aia vopsită, şi mâine n-ai decât să alergi prin 
mlaştină până o să ţi se lipească dosul de şa! 

Vorbele acestea urâte, pe care Matilda nu le folosea de 
obicei, arătau cât de tare se înfuriase, aşa că, deşi era şi el 
mânios, John s-a gândit că ar fi mai bine s-o lase să se 
liniştească. 

Scăpând un ultim blestem printre dinţi, a ieşit valvârtej 
şi a coborât bocănind treptele scării de afară, îndreptându- 
se către locul său de linişte şi de refugiu - hanul Bush. 


Cu toate că niciodată până atunci nu se certase atât de 
rău cu nevasta, John s-a hotărât să nu rămână peste 
noapte cu Nesta. E drept că, după ce primise de mâncare, 
de băut şi vorbe încurajatoare, petrecuse şi vreo două 
ceasuri foarte plăcute la ea în dormitor, şi-a ascultat 
intuiţia şi s-a întors acasă seara. Când a ajuns, câinele l-a 
întâmpinat bucuros, dar Matilda s-a făcut că nu-l vede, 
părăsind ţâfnoasă solariul în clipa în care el a intrat pe 
uşă. 

A cinat singur la masa cea lungă din camera 
întunecoasă; Mary s-a grăbit să-i aducă şuncă rece şi pâine 
atunci scoasă din cuptor. După ce a adunat platourile de 
lemn şi i-a pus în faţă o cană cu vin fiert aromat, fata a 
aruncat o privire sugestivă spre etaj. Cu glasul scăzut - 


prin deschizătura de deasupra lor se auzea ce se vorbea 
jos - i-a spus stăpânului ei: 

— De data asta chiar că ai făcut-o lată. Buzele stăpânei 
s-au făcut subţiri ca un tăiş de spadă - şi tot ca sabia îi vor 
fi de tăioase vorbele când o deschide gura! 

John, care după cele câteva ceasuri petrecute la Bush îşi 
recăpătase buna dispoziţie, i-a făcut cu ochiul: 

— Oricum strâmbă din nas la tot ceea ce fac, aşa că n- 
am nimic de pierdut. Nu mai am nimic de împărţit cu 
Matilda de acum încolo, Mary - dar asta nu mă deranjează 
prea tare, atâta timp cât te am pe tine aici, ca să-mi dai de 
mâncare şi să-mi spui câte o vorbă bună. 

Fata l-a sărutat uşor pe ceafă şi s-a dus la bucătărie cu 
platoul gol şi cu cana de cositor. 

John a suflat în lumânare şi a urcat încetişor până în 
solariu, unde şi-a petrecut noaptea pe marginea saltelei 
late, umplute cu fân; de partea cealaltă, Matilda era 
trează, dar tăcută şi l-a ignorat cu desăvârşire. 


În dimineaţa următoare, Matilda sforăia tare atunci când 
John s-a trezit, înainte de zorii zilei. După un dejun copios 
pregătit de Mary, coronerul a plecat să-şi ia armăsarul 
masiv, pe Bran - un cal de război încă în putere - şi a ieşit 
din oraş pe poarta de apus, o dată cu cea dintâi geană de 
lumină. Croindu-şi drum prin mulţimea de negustori treziţi 
cu noaptea în cap, care îşi ofereau deja mărfurile spre 
vânzare, s-a întâlnit cu Gwyn dincolo de zidurile oraşului, 
în apropiere de vadul râului. Se construia un nou pod de 
piatră, sub conducerea lui Nicholas Gervase, dar iarăşi se 
terminaseră banii, iar pe podul cel vechi de lemn nu se 
putea trece decât pe jos sau cel mult ducând de dârlogi un 
ponei cu desagi în spinare. Căruţele, carele şi animalele 
mari treceau prin vadul pietros, care devenea 
impracticabil atunci când apele râului Exe se revărsau. 

Cei doi bărbaţi s-au oprit unul lângă altul, privind 
mulţimea de oameni care intra în oraş. 

— Unde e imbecilul ăla de copist? a mormăit Gwyn. 

Vremea nu mai era umedă, însă se făcuse frig; în aerul 


de noiembrie se simțeau primele sufluri iernatice. Gwyn 
era înfăşurat într-o manta uriaşă, maro şi zdrenţuită, pe 
care o purtase prin jumătate din lumea cunoscută. Cu 
părul roşcat şi sălbatic ieşindu-i de sub coiful conic de 
piele şi cu faţa pe jumătate ascunsă de perciunii roşii ca 
focul, semăna cu una dintre acele lighioane mitologice 
zugrăvite adesea pe basoreliefurile de pe acoperişul 
bisericilor. 

John purta hainele lui obişnuite, negre şi cenuşii, dar 
astăzi îşi legase în jurul capului un turban verde-deschis, al 
cărui capăt îi flutura pe umăr. S-a întors în şa, ca să mai 
privească o dată înspre poartă: 

— Uite-l că vine, călare pe nenorocirea aia de catâr. 
Poate că ar trebui să cheltuiesc o parte din averea 
confiscată a următorului răufăcător prins şi să-i iau lui 
Thomas un ponei ca lumea. 

Copistul cel mărunţel se căznea, fără prea mult succes, 
să treacă prin mulţimea de ţărani care se înghionteau să 
intre pe poarta îngusta, încărcaţi cu coşuri, cutii şi păsăret 
viu şi gălăgios. In cele din urmă, a reuşit să scape de 
îmbulzeală şi s-a grăbit să-i ajungă pe cei doi. 

Au luat-o apoi toţi trei spre apus, trecând vadul, şi au 
depăşit zona cu clădiri construite în afara zidurilor de 
apărare ale Exeterului. De-a lungul drumului care ducea 
spre Cornwall erau tot felul de case şi cocioabe, pe o 
distanţă de câteva sute de iarzi. Noroiul care se formase în 
urma ploilor recente se uscase între timp în bătaia vântului 
rece şi se călărea destul de bine pe aici. Chiar şi catârul 
cel atât de disprețuit ţinea vioi pasul cu ceilalţi şi 
parcurgeau cam cinci mile pe oră. 

Deşi în această parte a ţării erau păduri mari care se 
întindeau de multe ori până aproape de marginea 
drumului, solul câmpiei era roditor, aşa că întâlneai şi 
multe sate. În curând au început să se vadă, prin 
luminişurile dintre copaci, dealurile mai golaşe ale 
ținutului Dartmoor; pe câteva dintre acestea se aflau 
ciudate vârfuri stâncoase, din rocă granitică. 

Cei trei au trecut de cătunurile Kennford, Little Bovey şi 


Ashburton, apoi au cotit spre nord-vest către pustietatea 
care, dimpreună cu Exmoor, acoperea aproape jumătate 
din ţinutul Devon. 

În apropiere de Buckland, Thomas, cam temător, s-a 
desprins de ceilalţi doi şi s-a îndreptat spre Widecombe, 
iar Sir John şi Gwyn şi-au urmat drumul către Tavistock şi 
Peter Tavy, aflate în apropiere de graniţa cu Cornwall. 

Drumul cel mai drept o lua de-a dreptul prin mlaştină, 
urmând apoi poteca bătută de vânturi care şerpuia printre 
dealurile şi vârfurile stâncoase ale podişului golaş. Pe 
pantele mai înalte se vedeau copaci pitici din loc în loc, iar 
în rest erau acoperite cu iarbă, tufărişuri şi stânci. 

Coronerul şi scutierul său au călărit în tăcere aproape 
tot drumul. Cei doi parcurseseră împreună mii de mile de-a 
lungul anilor şi, firi taciturne cum erau, nu prea mai aveau 
ce să-şi spună; vorbeau doar despre ceea ce aveau de 
rezolvat în fiecare zi. Însă tăcerea asta nu era una 
încordată: era o acceptare reciprocă a caracterului reţinut 
al celuilalt. Deşi erau stăpân şi slujitor, îi lega o tovărăşie 
frăţească: John spunea ce trebuie făcut şi Gwyn îi ducea la 
îndeplinire poruncile, de obicei, fără să protesteze. 
Câteodată însă, se întâmpla ca omul din Cornwall să-l 
privească fix când îi dădea câte o poruncă şi atunci John 
ştia că trebuie să se gândească la altceva. Dacă totuşi 
coronerul insista să-i fie ascultată porunca, Gwyn făcea 
negreşit acest lucru, dar afişând un aer de dezaprobare 
atât de evident, încât John începea să se îndoiască şi el de 
justeţea hotărârii pe care o luase. 

La prânz, în lumina aurie a soarelui blând de toamnă, s- 
au oprit pe un petic acoperit cu iarbă aspră şi cu afini, ca 
să mănânce; drept masă s-au folosit de un bolovan plat, 
acoperit cu licheni. Gwyn a scos din desagă un urcior de 
piatră plin cu cidru acru, din care au băut amândoi, şi o 
bucată de pâine tare, făcută dintr-un amestec de cereale. 
Coronerul a scos şi el o ulcică plină cu unt galben şi o 
halcă de jambon fiert, o parte din merindele pe care i le 
pusese Mary, căci Matildei - pe care nu o preocupaseră 
niciodată prea tare aceste chestiuni gospodăreşti - nu-i 


mai păsa defel ce mănâncă bărbatu-său. 

Aşezându-se pe piatra pătată ca să mănânce şi să bea, 
cei doi au rupt şi lunga tăcere. Trecându-i celuilalt urciorul 
cu cidru, Gwyn s-a şters cu dosul palmei pe mustață şi a 
început: 

— Am vorbit cu vecinii mei aseară - unii dintre ei sunt 
căruţaşi şi merg des la Tavistock. Insă n-au ştiut să-mi 
spună prea multe despre familia de Bonneville; am aflat 
doar că au cumpărat manorul de la Peter Tavy de la familia 
de Redver şi că au luat cu chirie nişte păşuni de la abatele 
din Tavistock. 

John a luat un gâtlej de cidru şi a pus urciorul pe piatră: 

— Şi eu am încercat să aflu câte ceva despre ei, la Bush. 
Cred că Nesta cunoaşte pe toată lumea între Dorchester şi 
Bodmin. Se pare că bătrânul senior, Arnulph, are şaptezeci 
de ani. A avut un atac de apoplexie acum vreo şase luni, a 
căzut la pat şi de atunci trage să moară. 

— Şi despre băiatul lui, cel care s-ar putea să fie mortul 
nostru, ai aflat ceva? 

John şi-a tăiat cu pumnalul o bucată groasă de şuncă şi 
s-a uitat gânditor la ea: 

— Sheriff-ul spunea că bătrânul are trei fii, dintre care 
doi sunt încă acasă, se ocupă de moşii - pe lângă Peter 
Tavy, familia mai are încă un manor mare, la Lamerton. 

— Şi cel mare? 

— Cel mare a plecat în Palestina acum doi ani şi 
jumătate; s-a făcut cruciat, fără voia tatălui său. 

Coronerul a băgat în gură bucata de şuncă şi, în timp ce 
o mesteca, a continuat: 

— Pe lângă acestea, nu se mai ştie despre ei decât că 
sunt bogaţi şi că se ţin departe de scandaluri şi de gura 
lumii. 

Cu aceasta, cei doi au terminat de vorbit, aşa că, după 
ce n-a mai rămas nimic de mâncare pe masa improvizată, 
au încălecat şi au luat-o iarăşi la trap prin ţinutul pustiu. 
Singurii oameni pe care i-au văzut au fost oierii cu turmele 
lor uriaşe, care reprezentau principala sursă de venit a 
Angliei, căci din lâna acestor oi se îmbrăca toată Europa. 


Norii nu s-au lăsat deloc în jos şi până seara vremea a 
rămas uscată. Înainte de căderea întunericului, cei doi au 
coborât de pe dealuri în valea largă a râului Tavy. Aceasta 
reprezenta hotarul de apus al ținutului Dartmoor; de aici 
începea un alt podiş, asemănător cu primul, dar mai puţin 
întins - podişul Bodmin din Cornwall. Caii osteniţi ai celor 
doi călători i-au dus până în micul târg Tavistock, unde au 
fost adăpostiţi apoi în grajdurile abației; aici, în schimbul 
unei donaţii, John şi scutierul său au primit obişnuita 
găzduire de o noapte pe care călugării o ofereau pe atunci 
călătorilor. După o cină simplă, dar consistentă, servită în 
camera de oaspeţi, John i-a făcut o vizită stareţului. 
Abatele lipsea, un lucru obişnuit pentru prelaţii cu funcţii 
importante, care petreceau mai mult timp plecaţi, 
ocupându-se de probleme administrative sau politice, 
decât la biserică, îndeplinindu-şi îndatoririle religioase. 

Starețul Wulfstan era un călugăr binevoitor şi gras, cam 
aiurit, împrăştiat, şi care spunea numai fleacuri. Nu ştia 
despre familia de Bonneville decât unde locuieşte şi că 
este bogată. John începea să creadă că această familie era 
atât de comună, încât nu conta aproape deloc în 
orânduirea socială a ținutului. 

Mai târziu, John, cuprins de osteneală, s-a dus la 
salteaua tare care îi fusese rezervata într-una din 
despărţiturile dormitorului comun şi s-a cufundat repede 
într-un somn adânc, fără să-i audă pe călugării care s-au 
trezit la miezul nopţii pentru slujba de utrenie, şi nici 
bătaia clopotelor sau cântările religioase. 

Cei doi călători şi caii lor se simțeau pe deplin refăcuţi a 
doua zi dimineaţa; după un mic dejun simplu, au încălecat 
şi au luat-o la trap prin ceața rece de noiembrie. 
Proprietatea Peter Tavy se afla la vreo două mile în susul 
văii şi se întindea pe pantele din dreapta ce urcau până 
sus, pe dealuri. 

— E bun pământul pe aici. Cred că n-o duc rău aceşti de 
Bonneville, a remarcat Gwyn, cu ochii la luminişurile 
întinse din pădurile ce mărgineau râul. 

Cei doi au părăsit cărarea principală, care ducea la 


Okehampton, şi au luat-o pe o potecă umblată care urca 
paralel cu valea râului. Au trecut pe lângă un văcar şi 
turma lui de vite grase; acesta le-a spus că mai era doar o 
jumătate de milă până la conacul manorial. Peste câteva 
minute au ajuns la un spaţiu deschis, aflat pe coasta 
dealului. Înconjurată de un şanţ adânc şi noroios, se afla o 
împrejmuire ovală de pământ, delimitată de un gard solid 
de scânduri. Împrejmuirea avea cam o sută cincizeci de 
iarzi în diametru, dar gardul era neîngrijit: câţiva stâlpi 
lipseau şi într-o parte era rupt cu totul şi ars. Peste şanţ 
era lăsat un pod mobil care ducea la singura poartă a 
împrejmuirii. Podul însă era acoperit cu pământ la capăt şi 
probabil că nu mai fusese ridicat de ani întregi. 

Cei doi au cuprins totul dintr-o privire. 

— Se pare că acestor oameni nu le pasă prea mult cât de 
bine le e apărată proprietatea - au avut traiul uşor vreme 
de prea mulţi ani, a mormăit Gwyn. 

John i-a privit pe cei câţiva ţărani care treceau pe acolo 
şi i-a dat dreptate lui Gwyn: cu toţii aveau o înfăţişare 
înfloritoare şi mulţumită. 

— Cred că nu au a se teme de războaie pe aici - asta 
dacă nu cumva vă hotărâți voi, cei din Cornwall, să 
traversaţi Tamarul şi Tavy-ul şi să porniţi la prădăciune. 

În anii din urmă ai domniei lui Henric al II-lea, cea mai 
mare parte a Angliei se bucurase de stabilitate şi de pace. 
Excepţie făceau doar nordul ţării şi hotarele cu [ara 
Galilor, aşa că multe dintre fortificațiile ridicate în 
vremurile tulburi ale domniei lui Ştefan şi ale împărătesei 
Matilda se prefăcuseră în ruine. E drept că, în urma 
uneltirilor recente ale prinţului John, care începuseră după 
capturarea regelui Richard, mulţi găsiseră de cuviinţă să-şi 
refacă structurile de apărare, dar în locurile îndepărtate, 
cum era şi Peter Tavy, oamenii nu se preocupau de aceste 
lucruri. 

Nu era nimeni de pază la poartă, aşa că au descălecat 
amândoi şi, ţinând caii de dârlogi, au pătruns în 
împrejmuirea conacului manorial. În centru se afla o 
clădire din piatră, fortificată, bine construită. La parter 


avea un beci boltit şi o scară de lemn ducea la primul etaj, 
pe unde se intra în casă. Aici era o singură uşă arcuită şi 
câteva despicături înguste în pereţi. 

— Cel puţin casa e lesne de apărat, chiar dacă au lăsat 
gardul în părăsire, zise John, uitându-se aprobator la 
crenelurile din jurul acoperişului ascuţit. 

— Şi e acoperită cu piatră, nu cu paie, a comentat Gwyn. 
Săgeţile aprinse n-ar fi de niciun folos aici. 

În curtea împrejmuită se afla obişnuitul amalgam de 
colibe şi şoproane din chirpici, plus două hambare din care 
câţiva muncitori le aruncau priviri curioase. Sosirea a doi 
bărbaţi cu o înfăţişare amenințătoare şi destul de 
militărească nu avea cum să fie întâmpinată cu bucurie pe 
un domeniu liniştit de la ţară, aşa cum era Peter Tavy. 

Nu i-a întrebat nimeni de sănătate pe când se îndreptau 
către piciorul scării, care ducea la uşa de intrare în conac. 
În beciul boltit se deschideau firide folosite ca depozite şi 
grajduri; când cei doi s-au apropiat, de aici a ieşit în goană 
un băiat care le-a luat caii de dârlogi. Coronerul şi 
scutierul său au descălecat, iar băiatul a luat cu el 
animalele ca să le hrănească şi să le adape. 

În acelaşi timp, în cadrul uşii de deasupra a apărut o 
siluetă, care a venit până în capul scărilor şi s-a uitat la cei 
doi. Era un bărbat bine clădit, cu gâtul scurt, de vreo 
treizeci de ani, îmbrăcat cu haine sobre, dar de bună 
calitate; părea pe cale să plece la vânătoare, căci avea pe 
el o haină maro-închis, despicată şi în faţă, şi în spate, iar 
pe dedesubt, o tunică groasă de lână. Nu avea spadă, însă 
pe umăr îi atârna o tolbă cu săgeți. Văzându-l, John şi-a 
adus aminte îndată de Alan Fitzhai, căci cei doi semănau 
bine la conformaţia corpului; însă, spre deosebire de 
Fitzhai, părul şi barba celui de aici erau negre, ca şi ale 
coronerului. Bărbatul a coborât treptele ca să-i întâmpine: 

— Bună ziua. Aţi venit să-l vedeţi pe stăpânul de 
Bonneville? 

Cei doi au înţeles din aceste cuvinte că omul din faţa lor 
nu era un membru al familiei, iar John bănuia că e scutier - 
era prea bine îmbrăcat şi prea sigur de el, ca să fie un 


simplu bailiv sau seneşal. 

— Da, însă am înţeles că Sir Arnulph e foarte bolnav. 

Bărbosul a încuviinţat cu tristeţe şi le-a spus cu glasul 
scăzut: 

— Da, e foarte bolnav şi n-are să se mai facă bine. 

Zicând acestea, a aruncat o privire grăbită spre una 
dintre ferestrele de mai sus, parcă temându-se ca 
pesimismul lui să nu fi ajuns în iatacul bolnavului. 

— Sunt Sir John de Wolfe din Exeter, coronerul regelui 
în acest comitat, iar acesta este Gwyn din Polruan, ajutorul 
meu. Spune-mi, te rog, tu cine eşti? 

Pe dată, atitudinea celuilalt a devenit mai curtenitoare, 
dar şi mai precaută. Sosirea unui om al legii de o 
asemenea importanţă nu putea să însemne nimic bun, mai 
ales că se spunea că aceşti coroneri nu aduc niciodată 
veşti bune. 

— Sunt Baldwyn din Beer, scutierul lui Gervaise de 
Bonneville, al doilea fiu al seniorului, pe umerii căruia a 
căzut povara de a conduce manorul Peter Tavy, de când s- 
a îmbolnăvit tatăl său. Sir, puteţi să-mi spuneţi de ce aţi 
venit? 

John şi-a scos mânuşile groase şi le-a prins de centură: 

— E vorba de o problemă gravă şi personală, pe care 
trebuie să o discut urgent cu membrii familiei. 

Baldwyn a ezitat o clipă, ca şi cum nu era obişnuit să nu 
fie luat în seamă atunci când era vorba de problemele 
familiei de Bonneville, dar omul sever din faţa lui era atât 
de hotărât, încât şi-a dat seama că nu are rost să mai stea 
la tocmeală. S-a dat deci la o parte şi a făcut un semn cu 
mâna spre scară: 

— Intraţi, vă rog, în casa noastră şi veţi primi de 
mâncare şi de băut, ca să mai prindeţi puteri. Gervaise, 
împreună cu fratele lui mai mic, Martyn, sunt în iatacul 
bătrânului. Le voi spune de îndată că sunteţi aici. 

Au intrat cu toţii în salon, o încăpere bine construită, 
care ocupa mai bine de jumătate din conac. Era aproape 
gol, cu excepţia câtorva servitori care strângeau masa. 
John şi Gwyn au fost conduşi la o masă şi li s-au pus în faţă 


carne, pâine şi bere. Baldwyn cel oacheş, al cărui nume 
indica faptul că provenea din sătucul de coastă Beer, aflat 
în apropiere de hotarul cu Dorset al comitatului, a trecut în 
iatacul de alături, aflat în dosul unei uşi acoperite cu o 
draperie. 

Gwyn a început să mănânce cu poftă, dar John abia dacă 
s-a atins de bucate, şi asta doar ca să nu fie nepoliticos: nu 
trecuseră nici două ore de când luaseră micul dejun la 
abație. 

— Baldwyn pare să aibă foarte multă autoritate, ţinând 
seama că e doar scutierul unui tânăr. Poate că e şi 
slujitorul de încredere al bătrânului. 

Draperia s-a dat la o parte şi în salon au intrat doi 
bărbaţi, urmaţi de Baldwyn. Pe John l-a izbit asemănarea 
celor doi cu cadavrul de la Widecombe: erau amândoi 
blonzi, cu nasurile alungite. Şi ei purtau costume de 
vânătoare şi păreau neliniştiţi de sosirea neaşteptată a 
coronerului. John şi cei doi de Bonneville au făcut câte o 
plecăciune scurtă, în timp ce Baldwyn şi Gwyn au rămas 
mai în spate. 

S-au făcut prezentările şi John a apreciat că fraţii au 
probabil douăzeci şi ceva de ani, iar între ei părea să fie o 
diferenţă de câţiva ani. Martyn avea un aer inocent, pe 
care John îl mai întâlnise la câţiva călugări pe care îi 
cunoştea; părea nu aparţină decât pe jumătate acestei 
lumi. Gervaise era mai energic şi mai cu picioarele pe 
pământ; fără îndoială că reuşea să se ocupe cum se cuvine 
de proprietăţi în lipsa fratelui mai mare şi în condiţiile în 
care tatăl lor era atât de bolnav. Părul lui era uşor mai 
închis la culoare decât cel al lui Martyn. El a fost cel care a 
început discuţia: 

— Sunt fiul mijlociu, Sir John! Fratele meu mai mare, 
Hubert, e plecat în cruciadă. 

Coronerul a încuviinţat grav: 

— Din pricina lui am venit. Aş dori să vorbesc mai întâi 
cu tatăl vostru - sau boala lui e de aşa natură încât acest 
lucru e imposibil? 

Chipul frumos al lui Gervaise s-a schimonosit de durere: 


— De când a avut atacul, vara trecuta, are braţul şi 
piciorul drept paralizate; nu se mai înţelege ce vorbeşte şi 
nici nu se mai poate controla. Dar, câteodată, pare să 
înţeleagă ceea ce îi spunem noi. 

Fratele cel mic a intervenit şi el: 

— Starea lui variază mult de la o zi la alta. Câteodată, 
fără veste, reuşeşte să dea din cap în semn că da sau nu. 

John i-a privit pe rând pe cei doi: 

— Simt că e de datoria mea să încerc să vorbesc mai 
întâi cu tatăl vostru, în semn de respect faţă de el, capul 
familiei. 

Gervaise de Bonneville nu-şi mai putea stăpâni 
nerăbdarea: 

— Sir John, te rugăm să ne spui despre ce e vorba! Tata 
e foarte bolnav, poate să moară în orice clipă şi aş vrea să-l 
scutim, dacă se poate, de aflarea unor veşti triste. 

John a pus o mână pe umărul tânărului, protector: 

— Am datoria de a încerca măcar să-i aduc la cunoştinţă 
tatălui vostru o problemă gravă, care s-ar putea să fie 
legată de fiul lui cel mare. 

Surprinşi, cei doi de Bonneville s-au uitat unul la altul, 
apoi la coroner. y 

— Ce-a mai făcut de data asta? Intotdeauna a fost o fire 
iute! exclamă Martyn. 

John a reţinut această remarcă; i-a luat de braţ pe cei 
doi frați şi i-a condus spre uşa care dădea în iatac. 

— Dacă într-adevăr e aşa de grav bolnav, n-o să-l tulbur; 
însă trebuie să-l văd, ca să-mi îndeplinesc datoria pe care o 
am faţă de el. 

Aruncându-i lui Gwyn o privire prin care îl îndemna să 
rămână acolo, împreună cu Baldwyn, coronerul a trecut în 
iatac, care era mult mai slab luminat decât salonul; 
singura sursă de lumină era o fereastră foarte îngustă care 
dădea în afară. Încăperea mirosea a urină, căci nefericitul 
care zăcea în pat nu-şi mai stăpânea băşica udului. 
Undeva, mai în spate, era o femeie în vârstă, care-şi făcea 
de lucru cu un lighean şi cu nişte cârpe. Ghicind parcă la 
ce se gândea John, Gervaise a murmurat: 


— Mama a murit acum cinci ani. 

S-au apropiat de pat - o saltea mare întinsă pe jos, 
acoperită cu o piele grea de urs. Ghemuit pe ea, în 
diagonală, cu capul aplecat pe umărul stâng, era un om 
extrem de slab, cu părul sur şi cu barba nerasă. Avea unul 
din colţurile gurii lăsat în jos şi de pe buzele inerte i se 
scurgea un firicel de salivă. Îşi ţinea braţul stâng deasupra 
aşternutului şi apuca întruna blana cu degetele lui 
descărnate. 

Arnulph de Bonneville, acum abia o umbră a ceea ce 
fusese odată, stătea să moară în propriile excreţii. John s-a 
gândit că, dacă unul dintre servitorii credincioşi i-ar fi 
ţinut o pernă pe faţă, acesta n-ar fi fost decât un gest de 
milă creştină, ajutându-l pe nefericit să scape de chinul 
interminabil care nu se mai putea numi viaţă. 

— Să-l lăsăm în pace pe bietul om, a murmurat el şi s-au 
întors în salon. 

Gervaise i-a condus spre nişte bănci aflate în apropierea 
focului ce mocnea; îndată servitorii s-au grăbit să le aducă 
vin cald. 

— Preotul paroh stă foarte mult timp aici, cu tata, ca să-i 
dea ultima împărtăşanie atunci când răsuflarea i se va 
opri, a zis Martyn cu un oftat adânc. 

Luând o gură de vin, John a început: 

— Am o tristă îndatorire de îndeplinit. Până să vă văd pe 
voi doi, încă mai credeam că e loc de îndoială, însă 
asemănarea mă face să fiu aproape sigur că fratele vostru 
e mort. 

S-a lăsat o tăcere adâncă. 

— Aşadar, aţi primit veşti din Palestina? a întrebat 
Gervaise, cu glasul gâtuit. Dar de ce nu am aflat noi 
primii? 

Coronerul a clătinat din cap: 

— Nu a murit în Palestina, ci în Devon, la nici douăzeci 
şi cinci de mile de aici, în satul Widecombe. 

Fratele cel mic avea o expresie de uluire pe chipul tânăr 
şi inocent; părea să nu înţeleagă prea bine ceea ce auzise: 

— Dar Hubert nu e în ţară. Am primit veşti de la el după 


Paşti, de la un soldat care se întorsese de la Jaffa şi era în 
drum spre Plymouth. 

— Da, aşa e - ne-a spus că Hubert e bine, sănătos, a 
adăugat Gervaise, şi că speră să se întoarcă acasă peste 
vreun an şi ceva. 

— Şi de atunci n-aţi mai primit veşti de la el? 

— Niciun cuvânt, a răspuns fratele cel mare sumbru. 
Dar nici nu ne aşteptam. Niciunul dintre noi nu ştie să 
scrie şi să citească, aşa că veştile din asemenea locuri 
îndepărtate nu ne pot veni decât prin viu grai. 

— Dar ce s-a întâmplat cu el? insistă Martyn. Ce e 
povestea asta cu Widecombe? 

Crowner John le-a spus tot ce ştia; cei doi fraţi loviți de 
nenorocire l-au ascultat în tăcere, în timp ce Baldwyn se 
apropia din ce în ce mai mult de ei, vrând parcă să audă 
mai bine, dar şi să le fie sprijin stăpânului său şi lui 
Martyn. 

Şocul primirii acestor veşti era mai mare decât durerea, 
dar John şi-a dat seama că totuşi cei doi fraţi suferiseră o 
grea lovitură. Gervaise s-a apropiat de fratele său mai mic 
şi l-a luat pe după umeri, apoi cei doi s-au privit lung în 
ochi. Scutierul Baldwyn a venit şi el mai aproape, ca 
pentru a-i consola cu prezenţa lui care răspândea forţă. O 
clipă mai târziu, Gervaise s-a întors iarăşi cu faţa la 
coroner: 

— Ce trebuie să facem noi acum, sir? Ai văzut că n-are 
rost să încercăm să-i spunem asta tatei. Dacă nu-şi mai 
revine, ceea ce e foarte probabil, nu va înţelege nimic. 

Coronerul şi-a desfăcut braţele într-un gest de regret: 

— Omul ucis trebuie recunoscut. Ca să se poată termina 
ancheta, trebuie să fim siguri că e vorba de fratele vostru, 
deşi mă tem că nu mai am aproape nicio îndoială. Va 
trebui să veniţi cu noi la Widecombe ca să vedeţi leşul, 
oricât de greu v-ar fi. 

Cei doi fraţi au început să vorbească pe un ton scăzut, 
iar Baldwyn s-a băgat şi el în discuţia lor. Apoi Gervaise i-a 
spus lui John: 

— Voi merge eu şi scutierul meu. Martyn o să rămână 


aici; tata e atât de bolnav, încât trebuie să fie tot timpul 
cineva din familie în preajmă, căci ar putea să moară în 
orice clipă; în plus, cineva trebuie să vadă şi de treburile 
zilnice ale manorului. 

John a încuviinţat: 

— Eu trebuie să fiu înapoi la Exeter până mâine 
dimineaţă, aşa că ar fi bine să plecăm spre Widecombe 
chiar acum; astfel va mai fi încă destulă lumină când 
ajungem pentru ceea ce avem de făcut. Văd că sunteţi 
îmbrăcaţi în costume de călărie, aşa că haide să nu mai 
zăbovim! 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


În care Crowner John asistă la o exhumare 


În curtea bisericii din Widecombe se afla o movilă de 
pământ proaspăt, ceea ce arăta că Thomas de Peyne 
îndeplinise porunca stăpânului său. După-amiază, când au 
ajuns coronerul şi însoțitorii săi, Ralph, la îndemnul 
copistului, pusese doi şerbi să sape şi tot pământul din 
mormântul cel nou era deja scos afară. 

Inainte de a-i duce pe Gervaise de Bonneville şi pe 
scutierul acestuia în curtea bisericii, John a poposit la 
coliba mare, aflată de partea cealaltă a păşunii satului, 
care servea drept tavernă. Aici, văduva unui ţăran liber 
ucis de un taur cu doi ani înainte făcea bere şi vindea turte 
de ovăz, câştigând astfel pâinea pentru ea şi cei trei copii. 
Chiţimia acoperită cu paie în care locuia femeia era chiar 
lângă poteca ce venea dinspre mlaştină şi ducea la 
Dunstone. Pajiştea era înclinată, ca de altfel cea mai mare 
parte a terenului din jurul satului: de o parte a pantei era 
biserica, de cealaltă, taverna, iar dealul înverzit se ridica 
abrupt, în spate. 

Călătorii s-au aşezat în faţa uşii, pe un buştean folosit pe 
post de bancă, şi văduva fără dinţi le-a adus pâine şi bere; 
John a completat masa cu restul de şuncă pe care i-o 
dăduse Mary şi cu nişte brânză tare. Au mâncat cu toţii în 
tăcere; Gervaise şi Baldwyn erau neliniştiţi, gândindu-se la 
momentul adevărului prin care aveau să treacă în curând, 
odată ajunşi la mormânt. 

John privea zidul scund care înconjura curtea bisericii, 
de unde se auzeau zgomotele făcute de cei care scoteau 
sicriul din groapă. Fiindcă biserica era aşezată după deal 
faţă de locul unde se aflau ei, nu puteau vedea ce se 
petrece acolo. În timp ce mesteca o bucată din pâinea tare, 
John a zărit trei rogojini de paie, prinse în vârful unor 
stâlpi verticali înfipţi în pământ, aflaţi în partea cealaltă a 
pajiştii. 


— Văd că oamenilor de pe aici le place să tragă cu arcul, 
i-a spus el lui Gwyn. 

Femeia, turnându-i iarăşi bere în cana golită, şi-a arătat 
gingiile într-un zâmbet ştirb: 

— E bine pentru negoţul meu. Trasul la ţintă le face 
sete. Seniorul manorului nostru, Fitz Ralph, vrea ca toţi 
bărbaţii peste paisprezece ani să exerseze trasul cu arcul 
cel puţin o dată pe săptămână. Vrea să aibă arcaşi buni, 
dacă va avea vreodată nevoie de o armată. 

Când au terminat de mâncat, coronerul a trecut la 
îndatoririle lui. 

— Arată-le lucrurile mortului, Gwyn! a ordonat el. 

Cel din Cornwall s-a dus până în locul unde îşi avea 
priponit calul şi s-a întors aducând cu el o legătură învelită 
în pânză de sac. A desfăcut-o în faţa lor şi a scos la iveală 
centura împodobită, teaca goală şi pumnalul aflat în 
învelitoarea lui. 

Cei doi s-au aplecat să privească obiectele, apoi le-au 
ridicat de jos. Gervaise s-a aşezat la loc, pe buştean. 

— N-am mai văzut lucrurile astea până acum, dar sunt 
străine, aşa că asta nu înseamnă prea mult. Dacă au fost 
ale lui Hubert, probabil că le-a căpătat din drumurile sale 
la Răsărit. 

Baldwyn a încuviinţat din cap, fără să spună nimic. 

— Dar asta? a întrebat John, desfăcând o tunică verde 
din legătură. 

Cineva spălase haina, dar se vedea limpede gaura de la 
spate. 

Gervaise şi Baldwyn s-au privit întrebător. 

— Hubert avea cu siguranţă haine verzi - îi plăcea 
culoarea asta. Dar jumătate din englezi poartă verde, zise 
Gervaise. 

— Haina asta nu e deosebită prin nimic, a adăugat 
Baldwyn. E adevărat că i s-ar potrivi ca mărime, dar li s-ar 
potrivi şi altor câtorva mii de oameni. 

John i-a făcut semn lui Gwyn să strângă la loc obiectele 
şi s-au ridicat cu toţii. 

— Atunci nu ne mai rămâne decât să mergem ca să 


vedeţi cadavrul, oricât de greu v-ar veni să faceţi asta. 

A luat-o înainte pe pajişte, conducându-i către biserică. 
Aceasta era o clădire veche şi şubredă din lemn; varul alb 
de pe pereţi se cojea. Fusese construită pe vremea 
saxonilor, dar în ultimii zece ani i se adăugase o turlă 
nouă, din piatră - probabil, un dar din partea seniorului 
manorial. 

Thomas îi aştepta în dreptul deschizăturii din gard, cu 
capul plecat şi cu mâinile împreunate în faţă; când au 
ajuns, s-a întors şi i-a condus solemn până lângă mormânt, 
de parcă ar fi fost încă preot şi ar fi avut de ţinut o slujbă 
de înmormântare. Ajuns la movila de pământ - cel de aici 
era cenuşiu, nu roşu ca la Exeter - Thomas s-a întors şi şi-a 
făcut cruce. 

— Sicriul poate fi deschis, Crowner, zise el răsunător. 

Cei doi săteni, din care unul îndeplinea de obicei rolul de 
cioclu, aşteptau lângă coşciugul din lemn negeluit, ce 
fusese scos şi aşezat la căpătâiul mormântului. Preotul 
paroh, o fiinţă slabă, cu o privire hăituită, se ţinea la 
distanţă, lângă zidul bisericii, vrând parcă să arate că nu ia 
parte la aceste lucruri ciudate ce se petreceau în curtea 
bisericii sale. 

— Deschide-l, omule! s-a repezit John, după ce 
formaseră cu toţii un semicerc în jurul mormântului gol. 

Cioclul a apucat o spadă veche şi ruginită, cu lama 
ruptă, şi a înfipt-o sub capacul coşciugului, apoi a ridicat. 
Lemnul a scârţâit, au sărit nişte aşchii şi, în cele din urmă, 
capacul din scânduri a cedat şi a sărit în lături. Thomas a 
ţopăit înapoi, ca o vrabie înspăimântată, ducându-şi mâna 
la gură, dar ceilalţi priveau liniştiţi; doar lui Gervaise îi 
pierise sângele din obraji. 

O miasmă dulce-acrişoară de putrefacție s-a ridicat din 
sicriu, dar briza uşoară a risipit-o repede. Înăuntrul 
coşciugului se afla o cruce rudimentară de lemn, făcută din 
două bețe legate cu o sfoară, aşezată pe pânza murdară 
care acoperea leşul. Se vedeau pete verzi-gălbui acolo 
unde giulgiul se lipise de faţă, de piept şi de stomac. Fără 
gesturi ceremonioase şi fără întârziere, Gwyn a făcut un 


pas înainte, a scos crucea şi a tras deoparte pânza, scoțând 
la iveală trupul gol al victimei. 

In ciuda temerilor lui Thomas, cadavrul nu se schimbase 
prea mult faţă de cum arăta în ziua anchetei. Pielea era 
mai întinsă, umedă şi lipicioasă, şi pe alocuri începuse să 
se cojească. Se formaseră băşici mari, pline cu lichid, de-o 
parte şi de alta a trunchiului, iar abdomenul şi organele 
genitale se umflaseră mult şi căpătaseră o culoare verde. 
Faţa însă era doar uşor umflată şi pătată. 

— Acoperiţi-l, pentru Dumnezeu! a zis Baldwyn aspru, cu 
vocea gâtuită. 

Ascultându-l, Gwyn a pus pânza la loc, acoperind partea 
de jos a cadavrului, şi l-a privit apoi întrebător pe Gervaise 
de Bonneville. 

— Ei bine, sir, e sau nu fratele vostru? 

Gervaise fixa cu o privire pierdută leşul aflat în 
putrefacție din coşciugul deschis. A rămas o vreme la fel 
de nemişcat ca însuşi cadavrul, apoi s-a întors încet cu faţa 
la coroner, cu faţa şi mai palidă decât înainte: 

— Este Hubert, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, a 
zis, apoi i s-a pus un nod în gât. 

Scutierul l-a luat de braţ. 

Thomas a păşit în faţă, a făcut semnul crucii în aer 
deasupra coşciugului deschis şi a început să murmure 
nişte incantaţii în latină. 

Coronerul s-a întors spre Baldwyn din Beer: 

— Cred că l-ai cunoscut bine. Zici şi tu la fel, că acesta 
este fratele stăpânului tău? 

Baldwyn şi-a luat mâna de pe umărul stăpânului său, a 
făcut un pas în faţă şi s-a aplecat să vadă mai bine 
cadavrul. Ca şi John sau Gwyn, părea imun la priveliştea şi 
la mirosurile morţii: 

— Fără urmă de îndoială, sir! Deşi faţa e umflată şi ochii 
sunt strâns închişi, este cu siguranţă Hubert. Trupul, 
părul, trăsăturile feţei şi mai ales semnul acela pe care îl 
are din naştere, toate o dovedesc. 

Zicând acestea, Baldwyn arătă spre semnul maro şi 
proeminent de pe gâtul mortului, care nu-şi schimbase nici 


culoarea, nici forma; numai pielea de dedesubt era acum 
lipicioasă, întinsă şi pătată. 

John îi făcu un semn poruncitor cioclului: 

— Închide sicriul şi îngropaţi-l la loc! 

S-a întors apoi spre Thomas şi i-a murmurat: 

— Ai grijă ca totul să se facă aşa cum se cuvine - şi 
spune-i popii ăluia să spună o rugăciune la mormânt. 

Când grupul se pregătea de plecare, Gwyn i-a făcut 
semn coronerului, arătând spre coşciug: 

— Ultima dată când am văzut mortul, nu avea pe braţe 
vânătăile alea, mormăi el. 

John s-a lăsat pe vine, ca să vadă mai de aproape zona 
dintre cot şi umăr, de pe ambele braţe ale mortului. Se 
vedeau acum bine, în ambele părţi, pe pielea lucioasă, trei- 
patru urme roşietice, bătând în violet. 

— Sunt vânătăi, urmele unor degete care l-au ţinut de 
braţe, zise el. 

— Un om l-a ţinut, iar altul i-a înfipt cuțitul în spate; 
fusese deja dezarmat de tăietura pe care o primise în 
braţul cu care ţinea sabia, a completat cel din Cornwall. 

Coronerul s-a ridicat şi a dat din umeri: 

— Ştiam deja toate astea, dar mai avem o confirmare a 
faptului că n-a fost atacat de un singur om. 

I-a condus pe ceilalţi afară din curtea bisericii, apoi spre 
taverna, cu mantaua neagră fluturându-i în ritmul paşilor. 

L-au găsit pe Ralph reeve-ul aşteptându-i; acesta fusese 
plecat la câmp la sosirea lor, ocupat fiind cu 
supravegherea unor vilani care arau o parte din miriştea 
rămasă după  seceriş, pregătind pământul pentru 
semănăturile de anul următor; restul ogorului era lăsat să 
se odihnească un an, conform sistemului de rotaţie a 
culturilor de care trebuia să se îngrijească reeve-ul. 

John i-a dat imediat o nouă însărcinare: 

— Adună cât mai mulţi oameni în sat, ca să formăm un 
juriu de anchetă. Încearcă mai ales să-i găseşti pe cei care 
au luat parte la prima anchetă, acum câteva zile. 

De surprindere, Ralph a rămas cu gura căscată: 

— Ce, acum? 


John s-a lăsat greoi pe buşteanul din faţa tavernei şi şi-a 
pus mâinile pe genunchi, ameninţător: 

— Da, acum! Grăbeşte-te, peste două ceasuri are să fie 
întuneric - nu mai avem timp să ajungem nici la Exeter, 
nici la Peter Tavy, aşa că va trebui să dormim aici în seara 
asta. Să ne folosim cel puţin de ceasurile de lumină 
rămase, ca să încheiem formalităţile anchetei şi să putem 
pleca devreme mâine dimineaţă. 

Mormăind nemulţumit, Ralph a plecat grăbit, strigând 
după toţi sătenii pe care îi vedea să se adune la hambarul 
pentru zeciuială, aflat chiar în spatele bisericii. In timp ce 
reeve-ul se îndepărta, ochii albaştri iscoditori ai lui Gwyn 
au observat ceva, undeva mai departe; l-a bătut pe umăr 
pe John: 

— Ia priveşte acolo, în ograda reeve-ului, zise el. 

John s-a uitat în direcţia indicata cu degetul de celălalt şi 
a văzut un cal ce păştea mulţumit iarba firavă de toamnă 
târzie, priponit pe bucata de pământ din spatele colibei. 
Îndată după aceea l-a strigat pe reeve, cu o voce care s-ar 
fi auzit până sus, în mlaştini: 

— Vino înapoi, lua-te-ar naiba! 

Ralph, care tocmai le poruncea unor săteni să adune 
oameni pentru juriu, s-a întors, târşâindu-şi picioarele, şi s- 
a oprit în faţa lor. 

John l-a apucat de mâneca aspră a tunicii şi l-a întors, 
destul de brutal, cu faţa înspre propria casă. 

— Acolo locuieşti, în casa aia? l-a întrebat el cu glas 
tunător, arătând direcţia cu mâna cealaltă. 

Ralph l-a privit surprins: 

— Da, bineînţeles - doar aţi mâncat şi aţi dormit acolo 
săptămâna trecută. 

— Şi ograda din spate e tot a ta? zise John, arătând spre 
peticul de iarbă din spatele casei, care se întindea până la 
ogorul cultivat. 

— Da, a mea e... zise reeve-ul, mai uimit decât oricând, 
acum însă şi cu o undă de teamă în glas. 

— Şi calul de acolo e al tău? 

Aici Ralph a ezitat puţin, dar a trebuit să recunoască 


faptul că animalul priponit de un ţăruş în ograda din 
spatele casei sale era al lui. 

— O iapă cenuşie, pătată, cu un inel negru în jurul unuia 
din ochi! a recitat John, cu o notă ascuţită de triumf 
acuzator în voce. 

— Şi ce dacă? E doar un cal, a răspuns Ralph sfidător, 
dar cu vocea tremurătoare. 

— Şi ce dacă? Şi ce dacă, omul lui Dumnezeu? tună 
John. Calul de acolo a fost al mortului găsit în pârâu şi 
pentru asta pot depune mărturie cei care l-au văzut ultima 
dată, la Honiton. 

Gervaise de Bonneville şi Baldwyn ascultaseră cu atenţie 
acest schimb de replici, la fel ca şi Gwyn, Thomas şi juraţii 
cei curioşi, care se adunaseră între timp. Reeve-ii din sate 
nu erau mai iubiţi decât sheriffii sau coronerii; lucrau 
pentru seniorul manorial şi îi puneau la treabă pe şerbi din 
zori şi până seara. 

Ralph dădea din colţ în colţ, dar coronerul nu-i lăsa nicio 
portiţă de scăpare. 

— Nu ştiu de unde a apărut animalul, a murmurat el 
disperat. 

— Sigur, a rânjit John, a intrat singurel la tine în ogradă 
şi s-a priponit de ţăruş, nu? Îndrăzneşti adică să spui că, 
după ce s-a găsit un om ucis aici în sat, calul lui a venit tot 
aici, din pură întâmplare? 

Ralph îşi ţinea capul în jos. 

— Am găsit-o, mormăi el, fără să poată spune mai mult. 

— Vorbeşte, omule! Haide, vrem să auzim tot ce ai de 
spus! a strigat coronerul. 

— V-am spus doar, am găsit-o! Se plimba liberă prin 
pădurea care ţine de aici până la Dunstone, păscând. Nu 
avea stăpân - m-am gândit că poate acesta a fost aruncat 
din şa, rănit sau ucis, poate la mile întregi distanţă, aşa că 
am adus iapa aici, ca să fie în siguranţă până când va fi 
revendicată. 

— Ha! Vezi să nu te credem! Ai încercat în vreun fel să-l 
găseşti pe stăpân? Pe omul care zăcea poate rănit sau 
mort pe undeva? 


Reeve-ul n-a mai zis nimic. 

— Şi când ai „găsit” iapa? 

— Ăă... cam acum o săptămână... duminică a fost 
săptămâna. Mă duceam liniştit până la Dunstone, ca să-l 
văd pe reeve-ul de acolo. 

— Să-i faci o vizită, da? Data trecută când v-am văzut pe 
amândoi era cât pe-aci să vă luaţi la bătaie! 

Incruntat, Ralph rămăsese iarăşi fără replică. 

— Şi calul era înşeuat, avea căpăstru? 

— Nu, nu avea nimic pe el - cum vă spun, se plimba de 
colo-colo printre copaci şi mai rupea cu dinţii câte un smoc 
de iarbă când şi când. Dumnezeu ştie de unde venise. 

— Şi nu te-ai gândit deloc că apariţia din senin a acestui 
cal neobişnuit ar putea să aibă legătură cu găsirea leşului 
unui războinic la voi în pârâu? l-a întrebat John, sarcastic. 

— De ce m-aş fi gândit la asta? Am găsit iapa cu câteva 
zile înainte să apară cadavrul. N-am avut de ce să fac vreo 
legătură între cele două întâmplări. 

— Nu, sigur că n-ai avut... Doar Widecombe e un loc atât 
de plin de activitate, încât se întâmplă mai în fiecare zi să 
apară câte un nobil ucis sau câte un cal scump să se 
rătăcească pe aici, nu? 

Nici de data asta reeve-ul n-a mai ştiut ce să-i răspundă. 

— Minţi, Ralph, a tunat coronerul, dar eu voi verifica tot 
ce mi-ai spus. Înainte de asta însă, vreau să vorbesc şi cu 
celălalt ticălos, Simon, reeve-ul din Dunstone, să văd ce 
are el de spus în această privinţă. 

Ralph s-a dat atunci bătut: 

— Simon nu ştie nimic despre toată povestea asta. Nu eu 
am găsit iapa, ci Nebba, care mi-a vândut-o pe şase şilingi. 
Avea nevoie de banii ăştia ca să plece din sat. 

— Aha, deci auzim din nou numele lui Nebba... zise John 
aspru. Şi unde e el acum? Vrei să spui că a plecat? 

— Da, a plecat chiar în ziua anchetei, Crowner! A 
dispărut pur şi simplu; aşa cum n-am ştiut de unde venise, 
nu ştim - şi nu ne pasă - nici încotro s-a dus. Omul ăla n-a 
adus decât necazuri în acest sat din ziua în care a apărut 
din pădure şi s-a oprit aici. 


John s-a întors către de Bonneville şi scutierul acestuia: 

— Iapa de colo se cuvine de drept coroanei, ca bun al 
unui om ucis - dar cred că ar trebui s-o luaţi cu voi acasă, 
la Peter Tavy. Deşi nu poate micşora durerea pierderii 
fratelui tău, a fost totuşi a lui şi e bine să o păstraţi voi. 

Zicând acestea, l-a privit iarăşi pe Ralph: 

— lar cu tine n-am terminat de vorbit. 

Reeve-ul, încruntat, a rămas cu privirea aţintită în 
pământ. 

— Îmi vine să te iau cu noi şi să te arunc în temniţa din 
Exeter, sub bănuiala de crimă, dar cei din oraş nu-mi vor fi 
deloc recunoscători dacă le aduc încă o gură de hrănit pe 
cheltuiala lor. De altfel, ştiu unde să te găsesc şi pun pe 
capul tău un gaj de zece mărci, pe care sătenii îl vor plăti 
dacă pleci de aici; astfel pot să stau liniştit că n-o să-ţi 
pierzi urma în pădure de îndată ce mă întorc cu spatele la 
tine. 

Gervaise de Bonneville şi scutierul său discutau pe un 
ton scăzut, cu frunţile apropiate, când John i-a întrerupt 
din nou: 

— Vă rog să mă iertaţi, dar legea trebuie îndeplinita. Va 
trebui să va iau mărturiile în scris. Uciderea unui gentilom 
normand e o chestiune gravă, fără să mai vorbim de 
durerea pricinuită familiei voastre. 

Gervaise era tras la faţă, dar parcă îi mai revenise 
culoarea în obraji. John şi-a dat seama că băiatul nu 
participase niciodată la vreo luptă sau la vreo campanie de 
război, aşa că îi venea cu atât mai greu să aibă de-a face 
cu o moarte violentă. 

— Cine oare a făcut acest lucru îngrozitor? a întrebat el. 
Şi cum să-i spun tatei? Şi Martyn - îl iubea atât de mult pe 
fratele lui cel mare! 

John l-a prins de umăr, înţelegător: 

— In ceea ce-l priveşte pe ucigaş, mai avem multe 
cercetări de făcut până să-l găsim - ancheta nu a fost 
decât punctul de plecare. Pădurea e plină de nelegiuiţi, 
dintre care mulţi sunt oameni disperaţi şi primejdioşi; şi 
totuşi fratele tău era un războinic înarmat care se întorcea 


din campanie şi s-ar fi putut apăra foarte bine dacă n-ar fi 
fost atacat de mai mulţi oameni. 

S-a întors atunci şi Thomas, iar reeve-ul cel înnegurat a 
adunat un juriu format din mai bine de o duzină de săteni. 

La uşa hambarului, John a ascultat mărturia lui Gervaise 
şi a lui Baldwyn, care au declarat fără urmă de îndoială că 
îl recunosc pe cel ucis, iar Thomas a scris toate acestea pe 
pergament. Cum nu s-a mai prezentat niciun alt martor în 
urma chemării răsunătoare lansate de Gwyn, coronerul a 
declarat că moartea survenise ca urmare a unui atac cu 
cuțitul, că nu se ştie cine sunt cei vinovaţi şi astfel s-au 
încheiat formalităţile. 

Inainte ca membrii juriului să fi apucat să plece în 
treburile lor, Ralph l-a interpelat pe coroner: 

— Şi cum rămâne cu amenda de data trecută, Crowner? 

S-a auzit un murmur de aprobare şi mulţi dintre ţăranii 
aflaţi acolo au început să dea din cap, căci banii de 
amendă, dacă aceasta rămânea valabilă, ar fi fost strânşi 
de la ei. 

— Rămâne, bineînţeles, zise John. Nu mi-aţi putut 
prezenta dovezi că omul e englez la prima anchetă, iar 
acum ştim deja că era normand, aşa că manorul vostru are 
şi mai multe necazuri decât înainte. 

Privind roată la feţele din jur, încruntat, urmă: 

— Amenda se transformă acum în amendă pentru omor, 
pentru că s-a găsit pe pământul vostru un normand ucis, 
dar nu l-aţi prins pe făptaş. 

Sătenii s-au împrăştiat, mormăind nemulţumiţi, şi Gwyn 
a observat că reeve-ul fusese ţinta câtorva îmbrânceli şi 
chiar a unei lovituri destul de puternice în coaste. 

Aşteptând ca Thomas să termine de trecut totul în scris, 
John şi-a strâns însoțitorii şi i-a condus în susul văii, să 
ceară găzduire pentru noapte acasă la Hugh FitzRalph, 
seniorul manorului, care nu se amestecase până acum în 
această istorie a cruciatului găsit mort pe pământurile lui, 
deşi cu siguranţă era la curent. 


A doua zi dimineaţa, la revărsatul zorilor, cei doi bărbaţi 


de la Peter Tavy au plecat, nerăbdători să ajungă acasă şi 
să-i dea vestea cea tristă lui Martyn. 

După o masă luată foarte devreme, coronerul şi oamenii 
lui s-au pregătit de plecare în direcţia opusă. John îi 
mulţumise deja lui FitzRalph pentru ospitalitate. Însă 
speranţele de a ajunge cât mai repede acasă, pentru a 
scăpa de alte certuri cu Matilda, i-au fost spulberate în 
curând. Pe când li se aduceau caii şi catârul, priponiţi pe 
iarba din spatele grajdului, a apărut pe potecă, 
îndreptându-se către ei în trap susţinut, un călăreț 
singuratic, purtând un coif conic şi o platoşă de piele care 
indicau că face parte din trupele de la castelul Rougemont; 
ajuns în faţa coronerului, s-a aruncat cu agilitate jos din şa. 
John l-a recunoscut pe dată: era unul dintre soldaţii care îl 
aduseseră pe Alan Fitzhai de la Honiton. Omul a salutat şi 
s-a căutat în punga de la brâu. 

— Reeve-ul din sat mi-a spus că sunteţi aici, Sir John! M- 
a trimis sherifful aseară încoace. Am dormit pe marginea 
drumului. 

Zicând acestea, i-a întins coronerului o bucată de 
pergament mototolita, pe care John, cam ruşinat, i-a întins- 
o lui Thomas să o citească. 

Fostul preot a desfăcut-o şi a parcurs repede cu privirea 
cele câteva propoziţii: 

— E scrisă de copistul sheriffului, la porunca acestuia. 
Zice că nişte păstori au mai găsit un cadavru, sus, în 
mlaştini, la Heckwood Tor; se pare că şi acesta a fost 
înjunghiat cu cuțitul. Se ştia de asta de ceva vreme, dar 
ştirea a ajuns la Exeter abia ieri, printr-un căruţaş. Sheriff- 
ul vrea să ştie dacă te vei ocupa acum de asta, având în 
vedere că eşti atât de aproape, sau... 

Thomas s-a oprit o clipă, uitându-se oarecum pe furiş la 
coroner. 

— Hai, continuă! Ce scrie la sfârşit? întrebă John, plin de 
nerăbdare. 

Thomas şi-a dres vocea, apoi a urmat: 

— Zice aşa: „vrei să te ocupi tu sau îi laşi pe oamenii 
sheriffului să facă treaba cum se cuvine?“ 


John trase un scuipat pe jos, încercând parcă să scape 
de gustul lui Richard de Revelle. Apoi a pus un picior în 
scară şi s-a săltat pe spinarea lată a lui Bran: 

— O să-i arăt eu cum se cuvine, lua-l-ar naiba să-l ia! a 
mormăit el. Gwyn, află precis unde e locul ăsta; cât despre 
tine, soldat, rămâi aici, la conacul manorial, ca să mănânci 
ceva şi să te odihneşti, că doar ai călătorit toată noaptea. 
Spune-i bailivului că ai adus un mesaj de la sheriff. 

Câteva minute mai târziu, John Gwyn şi Thomas 
mergeau înapoi spre Widecombe, urmând ca de acolo să o 
ia spre vest, către Dartmoor, în urma celor doi care 
plecaseră cu un ceas înainte. Gwyn aflase de la bailivul 
manorial că Heckwood Tor se afla la jumătatea distanţei 
faţă de Tavistock, în apropiere de drumul pe care veniseră 
în ajun. Cel mai apropiat sat era Sampford Spiney. 

Aveau de făcut un drum călare de trei ceasuri, căci 
catârul lui Thomas părea mai puţin dornic de alergătură 
decât se arătase la plecarea din Exeter. John se întreba 
acum dacă n-ar fi fost mai bine să confişte iapa cenuşie 
pentru copist, în loc să se fi grăbit s-o înapoieze familiei - 
dar se îndoia că nevrednicul de Thomas ar fi fost în stare s- 
o stăpânească. 

Când au ajuns în locul descris de bailiv, cei trei au 
bănuit că măgura pomenită în bilet trebuie să fie cea mai 
înaltă, dar nu se vedea nici picior de om înjur, aşa că nu 
aveau pe cine să întrebe dacă aşa e. 

— Şi-acum ce facem? a întrebat Gwyn, cercetând cu 
privirea ţinutul pustiu. 

John era furios să vadă cât de ignoranţi sau nepăsători 
se arătau oamenii din partea locului, în ceea ce-i privea pe 
nou-numiţii în slujba regelui. Şi nu era vorba că lua 
această atitudine ca pe un afront personal, ci că, în 
credinţa lui nestrămutată faţă de regele Richard, i se 
părea că apatia aceasta atât de răspândită e o formă de 
trădare, chiar dacă minoră. N-a zis nimic, aşa că Gwyn a 
sugerat: 

— Haide să urcăm şi să căutăm singuri. 

Şi-au întors fugarii şi au început să urce dealul cel mai 


înalt, îndepărtându-se de cărare înspre miazăzi. Pe măsură 
ce urcau, au început să zărească, dincolo de creasta 
dealului, pe dreapta, o vale adâncă, unde se afla o turmă 
de câteva sute de oi, păzită de doi ciobani şi de câinii lor. 

— Coboară şi vezi ce poţi să afli! a poruncit John. 

Gwyn şi-a îndemnat calul, a trecut de culmea dealului şi, 
peste puţin timp, John a văzut că îl ia pe unul din ciobani 
cu el pe cal. Cei doi s-au întors acolo unde îi aşteptau 
coronerul şi copistul. 

— Ştie unde se află leşul. L-au lăsat pe loc, e sus, printre 
steiurile de colo. 

Cu tânărul păstor agăţat de şaua lui Gwyn şi spunându- 
le pe unde să o ia, au urcat cu toţii până aproape de vârful 
dealului; aici pământul era plin de lespezi de granit ce 
zăceau împrăştiate. Păstorul, care avea pe el nişte ţoale 
din lână fără formă, cam zdrenţuite, a coborât de pe cal şi 
a parcurs în goană ultimii iarzi, dispărând în crăpătura 
dintre două stânci mari cât nişte colibe. 

Descălecaseră şi ceilalţi, iar John i-a spus lui Thomas să 
rămână pe loc, ca să aibă grijă de cai. Când coronerul şi 
Gwyn au ajuns la el, păstorul se ghemuise lângă o moviliţă 
aflată la piciorul unei stânci. Impungea grămăjoara cu un 
băț şi mormăia ceva ca pentru sine, ceea ce l-a făcut pe 
John să presupună că băiatul e întârziat mintal. 

— Ce-avem aici, băiete? a mormăit Gwyn, împingându-l 
la o parte cu piciorul. 

Era  leşul unui bărbat, în stare avansată de 
descompunere, şezând sprijinit de stâncă. Spre deosebire 
de cadavrul descoperit la Widecombe, acesta era parţial 
mumificat. Pielea de pe faţă era aproape neagră, foarte 
tăbăcită şi bine întinsă pe pomeţi, semănând cu o mască 
aşezată pe un craniu. Orbitele i se uscaseră şi în locul lor 
rămăseseră găuri adânci, iar buzele, uscate şi ele, 
rămăseseră deschise în formă de „0“, sugerând un strigăt 
întru eternitate al mortului. Mâinile, atât cât ieşeau din 
mânecile hainei maro de piele, semănau cu nişte bețe; 
pielea se uscase pe oasele subţiri ale degetelor, iar la 
vârfuri îi atârnau, inerte, unghiile. 


— Din cauza soarelui şi a vântului s-a uscat în loc să 
putrezească, aşa cum ar fi fost normal, a observat John, 
arătând obişnuitul său interes detaşat. 

— Oare de cât timp să fi murit? zise Gwyn gânditor, 
ciocănind cu degetul pielea întărită de pe fruntea mortului. 

— În pustiu, bătut de soarele puternic, în aerul uscat de 
acolo, un cadavru poate să rămână în această stare chiar şi 
ani întregi, a răspuns coronerul, în lumina experienţei sale 
din Palestina, însă aici sunt coţofene, vulpi şi rozătoare - 
aşa că n-ar rezista mai mult de câteva luni. Aş zice căe 
mort de cinci-şase săptămâni. 

John s-a întors spre păstor, un băiat de vreo 
cincisprezece ani, care şedea ghemuit în apropiere, 
căscând ochii şi gura la aceşti vizitatori din altă lume: 

— Când a fost găsit leşul, băiete? 

— Acu' vreo două săptămâni, sir! Nu prea ştiu eu să 
număr timpul, da' de atunci au trecut două zile de mers la 
biserică. Will Baggot l-a găsit, pe când îşi căuta o mioară 
pierdută pe aici. Câteva zile mai târziu, s-a întâlnit cu 
reeve-ul la Sampford Spiney şi i-a spus şi lui. 

— Câteva zile mai târziu! explodă John. N-aţi urmărit 
făptaşul, nu s-a gândit nimeni să-l înştiinţeze pe sheriff sau 
pe mine? Mă înnebuneşte nepăsarea acestor oameni! 

Dar nu avea rost să-şi verse amarul pe cioban, care nu 
avea habar de nimic din ceea ce depăşea hotarele strâmte 
ale propriului univers. 

— Haide să ne uităm mai bine la el, Gwyn! Sunt sigur că 
şi acesta e soldat. 

Au cercetat pieptarul gros de piele, care avea apărători 
la umeri şi ţinte prinse în lateral. Mai avea încă pe cap o 
beretă strimtă, ca un castron, din piele groasă, cu o clapă 
lungă, ce-i proteja gâtul. În partea de jos avea o pereche 
de pantaloni din pânză tare şi cizme lungi, cu pinteni. 

— Nu are nici bandulieră, nici centură de spadă, dar 
găicile de la pantaloni îi sunt rupte. Presupun că totuşi 
cineva i-a smuls centura, cu spadă, teacă şi pumnal cu tot, 
spuse Gwyn. 

Coronerul privea cizmele mortului: 


— Şi acestea provin din Orient, sunt sigur. Cusătura asta 
e lucrătură musulmană; seamănă cu cele ale lui Hubert de 
Bonneville. Încă un cruciat. 

Gwyn s-a ridicat şi a privit cadavrul din cap până-n 
picioare: 

— Şi totuşi, ăsta nu e gentilom. Hainele îi sunt mai aspre 
şi mai puţin valoroase. Poate să fi fost scutier sau chiar 
mercenar. 

John a încuviinţat: 

— Dar întrebarea e - cum a murit? Şi ce caută aici, în 
locul ăsta uitat de Dumnezeu? De când o fi aici? 

Insă Gwyn nu putea să răspundă la aceste întrebări. 
Ceva i-a atras însă privirea şi s-a aplecat, băgând mâna în 
deschizătura de la piept a hainei mortului. A scos de acolo 
un mic crucifix dintr-un metal nepreţios - tinichea sau 
cositor - dar cu un desen complicat şi frumos lucrat. În 
jurul stâlpului crucii erau înfăşurate fire subţiri de metal, 
ceea ce făcea obiectul să pară lucrat în filigran. Crucea era 
prinsă la gâtul mortului pe un şiret de piele şi Gwyn a 
încercat să i-o scoată, ca să o vadă mai bine. Capul stafidit 
înţepenise cu bărbia în piept; Gwyn l-a ridicat ca să scoată 
şiretul. 

— Ia uite aici, pe gât, zise coronerul. 

Gwyn a scos şiretul de piele, apoi a ţinut capul mortului 
ridicat, ca să poată vedea partea din faţă a gâtului. Pielea 
de acolo, nebătută de ploaie şi de vânt, era albă, cu uşoare 
tente verzui. De-a curmezişul beregatei, aproape de la o 
ureche la cealaltă, era o tăietură atât de adâncă, încât se 
vedeau mărul lui Adam, muşchii şi venele gâtului. 

— Aha, să trecem la catastif, pentru început, că i s-a 
tăiat beregata, zise John întunecat. 

Toţi cei care călătoriseră până pe Pământurile Sfinte şi 
participaseră la lupta împotriva pângăritorilor 
Ierusalimului se simțeau puternic legaţi unii de alţii, şi 
John nu putea decât să se întristeze la gândul că doi dintre 
aceştia, după ce trecuseră cu bine de greutăţile şi de 
primejdiile, mortale pentru mulţi, ale călătoriei şi ale 
războiului, îşi găsiseră sfârşitul aici, acasă, înjunghiaţi ca 


nişte animale. 

Pe când ciobănelul îi privea cu ochii mari, John şi Gwyn 
s-au chinuit să dezbrace cadavrul, ca să caute şi alte 
indicii. Pe ambele braţe şi de-a curmezişul pieptului se 
vedeau dungi subţiri, cicatrizate - probabil vechi răni 
vindecate, căpătate în război; şi Gwyn, şi coronerul aveau 
semne asemănătoare pe membre, amintiri din luptele pe 
care le duseseră cu sabia sau cu lancea. 

Mişcând corpul, au găsit dedesubt o teacă goală de 
pumnal, dar nici urmă de armă. L-au rostogolit, ceea ce le- 
a fost destul de uşor, având în vedere că, uscat cum era, 
leşul nu mai cântărea decât jumătate din greutatea din 
timpul vieţii. Pe pielea maronie şi ridată de pe spate, cei 
doi au văzut ceva care i-a făcut să ridice sprâncenele, 
surprinşi. Chiar în stânga coloanei, care ieşea proeminentă 
prin pielea întinsă, se afla o tăietură de un tol, ascuţită în 
partea de jos, teşita şi uşor crestată la extremitatea de sus. 
John s-a uitat lung la rană, apoi la Gwyn: 

— Aceeaşi rană, în acelaşi loc, a remarcat el. 

Au dat drumul leşului şi Gwyn i-a dat un răspuns 
precaut: 

— Mulţi oameni sunt înjunghiaţi în spate - şi lamele de 
cuţit seamănă toate între ele până la urma, şi deci şi 
rănile. 

John şi-a îndreptat spatele, care începuse să-l doară: 

— Doi oameni ucişi în Dartmoor, amândoi având obiecte 
de origine levantină şi amândoi au fost înjunghiaţi în spate, 
la distanţă de câteva săptămâni. Se mai poate numi asta 
coincidenţă? 

Gwyn nu i-a răspuns. 

Hainele acestui om, spre deosebire de cele ale lui de 
Bonneville, păreau neatinse, deşi, pe dinăuntru, pieptarul 
de piele, tunica şi cămaşa erau murdare de sânge uscat, 
provenind din rana adâncă de la gât. Mai găsiră o tăietură 
mică în haine, la spate, în dreptul locului unde fusese înfipt 
pumnalul; rana aceasta părea să nu fi sângerat prea mult. 

Sub beretă au descoperit o porţiune de scalp zdrobită şi 
însângerată, deşi nu pătrunsese niciun obiect prin aceasta. 


Părul blond al mortului era tuns scurt. 

— Cineva i-a tras o lovitură puternică în cap cu un obiect 
neascuţit, şi-a dat John cu părerea. Asta trebuie să fi fost 
destul ca omul să-şi piardă cunoştinţa şi să nu se mai poată 
opune atunci când i-au tăiat gâtul... deşi poate că înainte 
de asta primise şi lovitura de cuţit în spate. 

— Tot un atac mişelesc, prin surprindere? a sugerat 
Gwyn. 

John a ridicat din umerii săi aduşi, exprimându-şi astfel 
nesiguranța: 

— Omul ăla, Fitzhai, spunea că de Bonneville era singur 
atunci când l-a întâlnit la Honiton. Şi nici nu ştim de când 
zace leşul ăsta aici, deşi nu am nicio îndoială că a murit cu 
câteva săptămâni înaintea lui de Bonneville. Ce legătură ar 
putea fi între ei? 

Roşcovanul din Cornwall s-a uitat iarăşi înspre cadavru: 

— Cu siguranţă că omul ăsta nu mai poate fi recunoscut 
după trăsăturile feţei. Şi dacă hainele şi celelalte lucruri 
sunt aduse din Outrenier, nimeni de pe aici nu are cum să 
le recunoască. 

— Mai rămâne totuşi crucifixul... Pare să fie din cositor 
de Cornwall. 

Coronerul a strâns şnurul şi a băgat podoaba la el în 
pungă: 

— E cel mai bun indiciu pe care îl avem. S-ar putea să-l 
recunoască cineva. Strânge tu hainele şi teaca de pumnal 
într-o legătură - bine măcar că astea nu miros, precum 
celelalte. 

Pe când se îndreptau spre locul unde Thomas păzea caii, 
coronerul a început să organizeze treburile administrative 
pe care le avea de îndeplinit: 

— Trebuie să ţinem o anchetă chiar azi, că doar n-o să 
batem şi mâine tot drumul până aici. 

Cerul era înnorat, dar John s-a uitat totuşi în sus, ca să 
descopere porţiunea mai luminoasă, unde se ascundea 
soarele, şi a apreciat că nu era încă amiază. 

— Thomas, ia-i pe păstori şi du-te cu ei îndată până în 
sat - cum ziceaţi că se numeşte? 


— Sampford Spiney, aşa a zis slujitorul de la North Hall. 

— Spune-le celor de acolo să urce cu o căruţă, să ia leşul 
de acolo şi să-l ducă la biserica din sat. Spune-i preotului 
să adune douăsprezece suflete pentru juriu şi după o 
anchetă scurtă o să îngropăm rămăşiţele bietului om - 
deşi, la idioţii care locuiesc pe aici, cred ancheta n-o să fie 
decât o pierdere de vreme. N-avem ce să aflăm de la ei, 
sunt sigur. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
În care Crowner John se întâlneşte cu episcopul 


În noaptea aceea, coronerul a dormit pe podeaua 
salonului său de acasă, din uliţa St Martin. Ajunsese în 
oraş în amurg, chiar înainte să se închidă porţile, după ce 
călărise zorit tot drumul; ancheta legată de cel de-al doilea 
cadavru descoperit nu dusese la niciun rezultat. Odată 
ajuns, Mary i-a adus cina la masa cea lungă din salon, 
spunându-i pe şoptite că stăpâna nu ieşise din iatac toată 
ziua. 

Frânt de oboseală, a urcat anevoie scara exterioară, 
resemnat la gândul că va trebui să îndure bosumflarea 
îngheţată a Matildei, dar când a împins uşa solariului, 
aceasta nici nu s-a clintit. A împins atunci mai tare, dar uşa 
fusese baricadată pe dinăuntru. A început să bată cu 
pumnul în uşă, din ce în ce mai furios. A strigat şi a bubuit 
atât de tare în scândurile uşii, încât vecinul, Godfrey 
Fitzosbern, meşter argintar şi cap al ghildei sale, a ieşit în 
pragul iatacului său de la etaj. 

Spumegând de furie, John a coborât înapoi treptele şi s-a 
dus după Mary la bucătărie: 

— M-a încuiat afară, blestemata! 

Slujitoarea a ridicat din umeri: 

— De zile întregi cocea asta; lipsa ta de acasă vreme de 
trei zile şi două nopţi a înfuriat-o peste măsură. 

— Ce să fac, să o părăsesc, Mary? 

Fata din casă a scuturat însă din cap, rămânând calmă: 

— Nu, o să-i treacă ei, fii fără grijă! li place prea mult 
statutul de nevastă a coronerului regelui. De altfel, n-ar 
suporta batjocura celorlalte doamne din lumea buna. Ai 
răbdare puţin, stai cuminte şi o să se dea ea pe brazdă. 

— Şi unde să dorm eu la noapte, dacă la mine în pat nu 
mă lasă nevasta? s-a plâns el. 

Mary, cu o mână în şold, l-a luat la rost ca pe un copil 
care miorlăie: 


— Nu cu mine, asta e sigur! Ai de ales. Poţi să te duci la 
Bush şi să te strecori în patul amantei tale sau să-ţi aşterni 
un culcuş în salon. Cel puţin ai un acoperiş deasupra 
capului. Şi, la cât de supărată ţi-e nevasta, eu ţi-aş sugera 
să rămâi acasă, asta dacă nu cumva vrei să-ţi prelungeşti 
pedeapsa cu încă vreo săptămână-două. 

John şi-a dat seama că Mary are dreptate; fata i-a adus o 
saltea de paie din magazie şi a aşternut-o în faţa sobei. A 
mai pus un braţ zdravăn de lemne pe foc şi a aşezat pe 
saltea o pătură şi o manta făcută sul, în chip de pernă. 

— Cred că ai dormit tu şi în locuri mai rele, prin 
Palestina şi prin Austria, zise ea. 

Deşi remarca i s-a părut lui John cam lipsită de suflet, 
acesta s-a întins recunoscător în patul improvizat, s-a 
învelit cu pătura şi după numai câteva minute începuse 
deja să sforăie. 


A doua zi dimineaţa, a simţit că e cazul să stea de vorbă 
cu sherifful. Deşi nu-l putea suferi, John era conştient că e 
de datoria lui să-i aducă la cunoştinţă ceea ce descoperise 
în legătură cu cea de-a doua crimă, mai ales că era posibil 
să fie şi acesta tot un cruciat. După ce a mâncat singur, a 
urcat până la castel şi a traversat curtea interioară, plină 
de noroi ca de obicei, îndreptându-se spre donjon. A urcat 
treptele de deasupra beciului boltit, care duceau la 
intrarea principală; soldaţi şi diverşi oameni de ordine 
grăbiţi îi făceau loc să treacă, respectuoşi. 

Sergentul care făcea de gardă la uşa de la cabinetul 
sheriffului i-a spus lui John că Sir Richard avea deja un 
vizitator de la catedrală; înciudat, coronerul a început să 
măsoare în lung şi-n lat podeaua de piatră. 

În sala cea mare, plină de lume, activităţile cele mai 
felurite se desfăşurau cu râvna de fiecare zi; aşezaţi la 
mesele de lângă pereţi, copiştii scriau după dictare diverse 
petiţii, fie cerând aducerea vreunei dispute în faţa curţii de 
judecată a comitatului, fie solicitând o favoare personală 
de la sheriff. Cavalerii se învârteau de colo-colo, fără rost, 
acum că nu mai era niciun război, nici măcar o cruciadă, la 


care să se gândească; scutierii lor, seniorii locali, 
neguţătorii şi capii ghildelor căutau în acest timp să 
încheie înţelegeri, se linguşeau unii pe alţii sau bârfeau. 
Printre aceştia, John şi-a zărit şi vecinul, un om între două 
vârste, căruia i se dusese vestea că-i plac băutura şi 
femeile. John îl găsea profund antipatic şi îl evita, spre 
enervarea Matildei, căreia Godfrey Fitzosbern îi şoptea 
complimente lascive ori de câte ori se întâlneau în faţa 
casei. Era o persoană cu greutate în Exeter, fiind în 
fruntea ghildei argintarilor. Când l-a văzut pe John, i-a 
adresat nişte cuvinte care nu i l-au făcut cu nimic mai 
simpatic: 

— Ce-a fost cu strigătele de azi-noapte, de Wolfe? Şi-a 
adus cumva nevastă-ta cea durdulie amantul acasă? 

John i-a spus câteva de dulce, fără însă a se face auzit, şi 
i-a întors spatele lui Fitzosbern - un bărbat cu trăsături de 
o frumuseţe aspră, care însă începuse să-şi arate vârsta. 
Coronerul s-a îndepărtat, enervat de faptul că trebuia să 
aştepte atât de mult, şi şi-a făcut loc cu coatele prin 
mulţime; la un moment dat, l-a zărit pe Ralph Morin, 
conetabilul castelului. Morin fusese numit de rege şi slujba 
sa nu avea nicio legătură cu politica locală. Castelul 
Rougemont era controlat de coroană - o mişcare 
inteligentă făcută cu câţiva ani în urmă, atunci când 
întregul Ţinut de Vest îi fusese dăruit, cu nesăbuinţă, 
prinţului John, ca acesta să aibă propriul regat. Castelul 
însă fusese lăsat în afara acestei înţelegeri, iar când Inimă- 
de-Leu, cu un an înainte, îl iertase cu atâta mărinimie pe 
John pentru trădare, Primul Justiţiar îl convinsese să 
păstreze el controlul asupra castelelor mari. 

Aşteptându-l pe de Revelle, John a pălăvrăgit puţin cu 
conetabilul castelului Rougemont; aşa, cel puţin, timpul 
trecea mai uşor. La un moment dat însă, Morin a spus ceva 
care i-a atras atenţia coronerului: 

— ÎL ştii pe omul ăla pe care l-a adus sergentul de la 
Honiton acum câteva zile? Văd că l-ai şi băgat în temniţă. 

John l-a privit fix: 

— Vorbeşti despre Alan Fitzhai, cel care s-a întors din 


Palestina? 

— Da, despre el. Nu tu ai dat ordin să fie închis? 

— Nu, nu eu. Am fost plecat din oraş zilele astea. 

Conetabilul a ridicat din umeri: 

— Atunci probabil că sherifful a fost. Poţi să-l întrebi 
chiar tu - se pare că a terminat, în sfârşit. 

Încruntat, John s-a îndreptat către uşa cabinetului lui de 
Revelle, căci paznicul îi făcuse semn că poate să intre. 

A început să vorbească înainte să fi ajuns la masa în 
spatele căreia şedea cumnatul său. 

— De ce l-ai băgat pe Fitzhai în temniţă? întrebă el. 

— Pentru că e suspectul principal în omorul acesta 
mişelesc, i-a răspuns Richard mieros. 

— Nu sunt dovezi în acest sens, i-a retezat-o coronerul. 
N-am aflat nimic nou de când am stat de vorbă cu el acum 
două zile. De ce l-ai închis tocmai acum? 

De Revelle a oftat teatral şi a început să se joace cu o 
foaie de pergament de pe masă. 

— Dragul meu John, tu eşti războinic de formaţie - şi nu 
mă îndoiesc că eşti un foarte bun războinic - dar, când 
vine vorba de politică, eşti cât se poate de naiv. 

Cu o privire amenințătoare, coronerul şi-a aplecat 
fruntea mai aproape de sheriff: 

— Nu mă lua de sus, cumnate! Ce vrei să spui? 

— Că a conduce un ţinut - sau chiar o ţară - seamănă cu 
un joc de şah sau cu un dans. Adică trebuie făcute anumite 
mişcări şi figuri fixe, în funcţie de situaţia dată. 

— Ce dracu' mai înseamnă şi asta? Vorbeşte pe înţeles! 

— Mda, aşa el Unui om simplu ca tine trebuie să-i 
vorbeşti simplu şi pe înţelesul lui, John! Ce vreau să spun e 
că atunci când persoane influente vor ceva, e bine să te 
prefaci măcar că vei face acel lucru. 

— Şi ce legătură are asta cu faptul că Fitzhai e în 
lanţuri? 

— Nu e în lanţuri - deocamdată. Se bucură doar de 
ospitalitatea noastră, aici, la subsol. 

Mângâindu-şi barba îngustă, sheriftul urmă: 

— Uite ce se întâmplă - şi eu am aflat asta abia ieri: 


Arnulph de Bonneville, seniorul cel bolnav, este un prieten 
apropiat al episcopului nostru. Şi, cu toate că de obicei 
Henry Marshall e plecat din cetate, săptămâna asta se 
întâmplă să fie aici, pentru că se fac hirotonisiri. A auzit de 
omor şi insistă ca răufăcătorul care l-a ucis pe fiul lui 
Arnulph să fie prins şi spânzurat cât mai repede. 

Coronerul a înţeles totul: 

— Aha! Cu alte cuvinte, îţi trebuie un tap ispăşitor şi 
Fitzhai e cel mai la îndemână. 

— E cel mai bun pe care îl avem, zise de Revelle, 
ridicând uşor din umeri. 

Exasperat, John a ridicat braţele în sus: 

— Dar nu ai nici cea mai mică dovadă împotriva lui. 

Sheriff-ul a zâmbit uşor, de parcă încerca să convingă un 
copil: 

— Când e vorba de îndeplinirea dorințelor celor 
puternici, acesta nu e un obstacol. Cred că nu e nevoie să- 
ţi aduc eu aminte că episcopul Henry e fratele lui William, 
mareşalul întregii Anglii... şi, în plus, există destule 
mijloace de a procura dovezi, pe care am de gând să le 
folosesc. 

John şi-a dat seama că discuţia cu Richard pe această 
temă nu ducea nicăieri, aşa că s-a hotărât să-i dea acestuia 
veştile despre celălalt omor pe care îl aveau acum de 
cercetat. Deşi chiar oamenii sheriffului îi transmiseseră 
coronerului ştirea că s-a găsit un cadavru la Heckwood 
Tor, aceştia nu ştiau că omul avea gâtul tăiat şi nu găsiseră 
de cuviinţă să-l informeze şi pe Richard despre ceea ce ei 
socotiseră a fi un fapt banal. Sherifful părea oarecum 
interesat de ceea ce-i spunea John acum şi l-a întrebat 
când bănuieşte că a avut loc crima. 

— În urmă cu patru până la şase săptămâni, aş zice. N- 
avem de unde şti precis, i-a răspuns John. 

— Cam tot pe atunci se întorsese Alan Fitzhai în Anglia 
şi se afla în drum spre Plymouth - poate că a luat-o chiar 
pe acel drum, prin Dartmoor. Să vedem dacă nu-l putem 
face să mărturisească ambele crime. 

John nu se simţea deloc în largul lui: şi el se gândise la 


acelaşi lucru însă, în lipsa dovezilor care să-l acuze pe 
Fitzhai, nu voia să-l sacrifice pe acesta pe altarul politicii 
locale. 

Însă sherifful nu terminase ce avea de spus: 

— Mă bucur că ai venit să mă vezi, John, oricum aveam 
de gând să trimit după tine! 

— De ce? zise John aspru, iritat de tonul superior cu 
care îi vorbea şi acum sherifful. 

— După cum îţi spuneam, episcopul s-a arătat preocupat 
de uciderea fiului prietenului său. Ei bine, ne-a chemat pe 
amândoi la el, ca să discutăm acest lucru, după întrunirea 
capitulului de azi. Trebuie să fim la catedrală la ora trei 
după-amiază. 

John s-a încruntat şi mai tare: 

— Aşa de repede te învoieşti să joci cum îţi cântă 
blestemaţii ăştia de popi? întrebă el. 

Orăşenii nu-i iubeau deloc pe reprezentanţii bisericii şi 
nici nu se prea străduiau să ascundă acest lucru. Pe 
notabilii din Exeter îi deranja autonomia de care se bucura 
incinta catedralei în cadrul oraşului. Chiar şi autoritatea 
sheriff-ului şi a coronerului se reducea la patrularea 
străzilor care traversau această incintă. 

Dar de data asta Richard de Revelle părea dispus să 
accepte tot ce i se cerea, de dragul propriilor scopuri 
politice. Episcopul şi cantorul îl sprijiniseră pe prinţul John 
în conflictul cu regele Richard şi coronerul ştia că şi de 
Revelle se aflase de aceeaşi parte a baricadei. John de 
Wolfe îi considera pe toţi nişte trădători şi nu înţelegea de 
ce Richard îi iertase atât de grabnic, ba chiar, în loc să-l 
arunce în temniţă pe fratele lui, îl încărcase de favoruri. 

— Sper că vei veni, John, a continuat sheriftul. 
Episcopul se sfătuieşte adesea cu arhiepiscopul de la 
Canterbury. 

Cu aceste cuvinte, de Revelle voia să-i aducă aminte lui 
John, cu brutalitate, că Hubert Walter fusese cel care-l 
numise în slujba de coroner. 

— O să vin, nu-ţi fie teamă, a zis el printre dinţi. Măcar 
şi numai ca să mă asigur că nu faci exces de zel în 


aplicarea legii. 


Henry Marshall, episcopul de Exeter, trăia în umbra 
faimei fratelui său, William, dar avea şi el multe însuşiri 
lăudabile, şi era, fără îndoială, un preot mai cucernic decât 
mulţi purtători de mitră. Nu era genul de prelat care să se 
fi făcut remarcat prin fapte de arme, ca Hubert Walter, 
care luptase cu sabia în mână în cruciade. Henry Marshall 
era un ascet, care tânjea după adevărata preoţie din 
timpurile celților. Deşi ducea o viaţă relativ îndestulată, 
prin comparaţie cu ceilalţi episcopi se putea spune că 
trăieşte chiar modest. O dovadă a iubirii pe care o avea 
pentru Biserică fusese introducerea unei danii obligatorii 
către catedrală, pe care fiecare gospodărie trebuia să o 
facă de Rusalii, în valoare de jumătate de penny - un act 
de milostenie la fel de popular printre enoriaşi ca zăpada 
căzută în august. 

Acesta era omul pe care urmau să-l viziteze Crowner 
John şi cumnatul său, în acea după-amiază. Când au ajuns, 
tocmai se terminase întâlnirea capitulului, iar canonicii se 
împrăştiau pe la treburile lor. Odată plecaţi aceştia, 
precum şi vicarii şi acoliţii, a apărut şi silueta înaltă a 
episcopului, urmat de arhidiaconul John de Alecon. La 
rândul lui, acesta era urmat de Thomas de Boterellis, 
cantorul. Procesiunea a părăsit incinta capitulară şi s-a 
îndreptat spre schitul din apropiere, iar arhidiaconul le-a 
făcut semn coronerului şi sheriffului să-i urmeze în 
încăperea dreptunghiulară, mărginită de coloane. 

După obişnuitul schimb de saluturi, cei doi vizitatori au 
îngenuncheat şi au sărutat inelul episcopului - Richard de 
Revelle ostentativ şi teatral, coronerul, resemnat, dar 
morocănos. 

Episcopul Henry, îmbrăcat în veşmintele de fiecare zi - o 
sutană albă, iar pe deasupra o manta închisă la culoare, cu 
glugă - s-a oprit câteva clipe între două bolți şi a aruncat o 
privire spre peticul de iarbă de jos. Spre deosebire de 
restul incintei catedralei, zona aceasta era curată şi 
îngrijită. 


— Nu e bine deloc, Richard, începu el, cu vocea-i slabă şi 
ascuţită, fără să-l ia în seamă, deocamdată, pe coroner. 
Arnulph de Bonneville mi-e prieten vechi. Familiile noastre 
se trag din acelaşi oraş din Normandia şi amândoi mai 
avem încă moşii acolo. 

De Revelle, plin de înţelegere, se arăta la fel de 
îngrijorat: 

— Aşa e, preasfinţia voastră, e o adevărată nenorocire 
pentru toată lumea. Din câte înţeleg, lordul Arnulph e pe 
patul de moarte; şi pentru un om în această stare, să afle 
că fiul cel mare i-a fost ucis în felul acesta mişelesc e o 
lovitură cu atât mai puternică. 

„Ipocritule, se gândea în acest timp John. Nu-ţi pasă 
câtuşi de puţin de familia de Bonneville! Nu vrei decât să-ţi 
asumi meritul de a fi trimis un suspect la spânzurătoare - 
oricine ar fi el.“ 

John de Alecon s-a întors cu faţa la coroner, hotărât să-l 
implice şi pe el în discuţie şi să-i atragă astfel episcopului 
atenţia asupra lui: 

— Am înţeles că l-ai văzut pe Arnulph de Bonneville când 
ai fost la Peter Tavy. Cum ţi s-a părut? 

— Era mai mult mort decât viu şi Dumnezeu S-ar arăta 
milostiv dacă ar isprăvi mai repede ce a început. Nu-şi mai 
stăpâneşte nici mintea, nici trupul; zace doar în propriile 
mizerii - cine şi-ar mai dori să trăiască astfel? 

— Facă-Se voia Domnului, zise episcopul cu pioşenie. Nu 
ne e dat să ne alegem clipa trecerii în lumea drepţilor. 

John n-a mai zis nimic, gândindu-se că n-ar fi tocmai 
potrivit să pomenească de ideea lui de a-i pune 
muribundului o pernă pe faţă. 

Henry Marshall a schimbat vorba fără veste, adresându- 
i-se iarăşi sheriffului: 

— Ce-i de făcut, Richard? Nu putem sta deoparte când 
gentilomii normanzi sunt măcelăriți chiar la ei în ţinut. 
Trebuie să le dăm oamenilor o lecţie - una aspră şi rapidă. 

De Revelle îşi lovea uşor cu degetul una din nări. 

— Am deja un suspect în temniţă, preasfinţia voastră. 
Cred că nici nu mai trebuie să căutăm vinovatul, zise el, 


omiţând să precizeze că şi presupusul vinovat e tot 
normand. 

— A mărturisit crima? s-a repezit prelatul. 

— Încă nu - dar am de gând să-l supun ordaliei, ca să 
aflăm cât mai repede adevărul. 

Auzind aceasta, coronerul s-a înfuriat pe dată - lui nui 
se pomenise nimic din acest plan: 

— la stai puţin, sheriff! Moartea lui Hubert de 
Bonneville a fost cercetată şi trecută la catastif de un 
coroner, urmând a fi prezentată în faţa judecătorilor din 
Curtea de Judecată lIntinerantă, la următoarea sosire a 
acestora în Exeter. Un caz atât de grav nu poate fi sustras 
de la judecata regelui. 

Episcopul şi-a întors chipul cadaveric, cu ochii lui mari şi 
lăcrimoşi, spre John, de parcă abia atunci îl vedea pentru 
prima oară. 

Sheriftul şi-a luat expresia obişnuită de om chinuit: 

— Dragul meu coroner, ştiu că ai pasiunea asta ciudată 
pentru cadavre, comori ascunse, naufragii şi alte lucruri de 
felul acesta, însă nu tu hotărăşti soarta celor bănuiţi de 
nelegiuiri. 

— Ce tot vorbiţi voi acolo? a întrebat episcopul, 
bănuitor. 

De Revelle s-a grăbit să-i răspundă tot el: 

— John de Wolfe are impresia că face singur cercetările 
legate de decese, acum că arhiepiscopul Walter a înfiinţat 
acest sistem al coronerilor, care, de altfel, nu foloseşte la 
nimic. Ei bine, n-are decât să se distreze ţinând socoteala 
cadavrelor găsite, dacă pofteşte, dar prinderea şi 
pedepsirea răufăcătorilor rămâne în sarcina mea. 

Episcopul a încuviinţat: 

— Bineînţeles, doar tu eşti reprezentantul suveranului în 
Devon. Nu pricep cum ar putea cineva să-şi închipuie 
altceva. 

Aici însă arhidiaconul a intervenit, şiret: 

— Şi totuşi, preasfinţia voastră, însuşi fratele nostru de 
la Canterbury a numit coroneri în toate comitatele din ţară 
abia de două luni. N-ar fi prea înţelept din partea noastră 


să ne grăbim a trece cu vederea un sistem instituit atât de 
recent. 

Henry Marshall s-a înfăşurat mai bine în mantie, 
privindu-l încruntat pe John de Alecon - era un fapt bine 
cunoscut că nu se prea aveau la inimă cei doi, mai ales din 
cauza deosebirilor de convingeri politice. Episcopul îşi 
primise numirea în scaun în acelaşi an, în timp ce 
arhidiaconul făcea parte din capitul de opt ani şi fusese 
numit în scaun de patru. Dacă ar fi fost după voia noului 
episcop, John de Alecon n-ar fi fost astfel ridicat în rang 
niciodată; lui Henry Marshall i-ar fi plăcut grozav să poată 
scăpa de el acum, însă deocamdată nu găsise niciun 
pretext pentru asta. 

— În ceea ce priveşte cercetarea fărădelegilor, sherifful 
are primul şi ultimul cuvânt, a mugit el. Şi dacă sheriftul e 
de părere că omul acesta trebuie supus ordaliei, atunci eu, 
chiar dacă nu am nicio autoritate în astfel de probleme 
laice, sunt gata să-i dau binecuvântarea morală pentru 
aceasta. Trebuie să aflăm cine se face vinovat de omor - şi 
asta repede, de dragul prietenului meu, aşa grav bolnav 
cum este. 

— Voi face întocmai, sfinţia voastră, fără întârziere, zise 
de Revelle, sigur pe el. Ar fi bine, poate, să trimiteţi un 
preot la castel mâine dimineaţă, la un ceas după revărsatul 
zorilor. 

Ritualul  ordaliei îşi avea obârşia într-o practică 
religioasă, creştină şi păgână deopotrivă. Felul în care se 
săvârşea era următorul: bănuitul era supus unor probe de 
natură fizică, de obicei chinuri mortale, aşteptându-se un 
semn supranatural care dovedească dacă acesta e vinovat 
sau nu. În trecut, cei care îndeplineau acest ceremonial 
erau reprezentanţii bisericii şi totul se petrecea pe pământ 
sfinţit; mai apoi însă, biserica începuse să se limiteze la a 
trimite un preot care să binecuvânteze desfăşurarea 
ceremonialului - şi asta deoarece la Vatican începuseră să 
se ridice voci care susțineau că acest ritual barbar trebuie 
să înceteze. Episcopul Henry nu-şi terminase încă 
poveţele: 


— Certurile şi neînțelegerile acestea între voi, oamenii 
legii, trebuie să înceteze. Aş vrea să vă reamintesc că 
arhiepiscopul Walter, cel de la care au pornit schimbările 
acestea din ultima vreme, va sosi în curând în dioceza 
noastră. Sunt sigur că va dori atunci să se convingă nu 
doar de sănătatea duhovnicească a turmei sale, ci şi de 
buna orânduială a sistemului legal, pe care chiar el l-a 
înfiinţat; aşa că voi doi trebuie să vă înţelegeţi ceva mai 
bine unul cu altul, e limpede? 

Fără a mai aştepta vreun răspuns, s-a întors şi s-a 
îndepărtat ceremonios. Întrevederea luase sfârşit. Cei doi - 
sherifful rânjind ironic, coronerul, înnegurat ca cerul 
înainte de furtună - au luat-o fiecare pe drumul său. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


În care Crowner John ia parte la o ordalie 


Cu toată împotrivirea lui John, ordalia urma să aibă loc 
şi el, vrând-nevrând, trebuia să fie de faţă. Nemulțumirea 
coronerului nu se datora unor convingeri umanitare, nici 
scepticismului firesc pe care îl avea cu privire la 
eficacitatea procedeului; îl rodea însă cumplit să vadă cu 
câtă uşurinţă reuşise cumnatul lui să se amestece în 
treburile lui de coroner. Din nefericire, aşa cum îi spusese 
şi lui Gwyn în timp ce se întorceau de la Dartmoor, 
judecătorii regelui nu dăduseră încă un verdict ferm în 
legătură cu modul în care trebuia împărţită autoritatea 
între coroner şi sheriff. 

Deşi în silă, John recunoştea că e de datoria sheriffului 
să-i aresteze pe suspecți, să cerceteze fărădelegile comise 
de aceştia şi să-i ducă în faţa curţii de judecată a 
comitatului sau să-i ţină în custodie, până la venirea 
judecătorilor regelui. Pentru cazurile de furt, atac, trădare 
şi altele asemenea, lucrurile erau clare - autoritatea îi 
aparţinea exclusiv sheriffului; însă dacă la mijloc era un 
cadavru, coronerul avea însărcinarea de a trece la catastif 
toate faptele şi dovezile pe care trebuia să le prezinte apoi 
Curţii de Judecată Itinerante, chiar dacă el însuşi nu avea 
căderea de a da un verdict. De asemenea, coronerul 
trebuia să facă cercetări în cazurile de siluire şi de atac 
foarte violent şi să prezinte faptele în scris - dur nu se ştia 
prea bine dacă aceasta înseamnă şi că sherifful nu mai are 
dreptul să judece aceste cazuri, aşa cum se întâmplă de 
sute de ani, de pe vremea regelui saxon Aethelstan, dacă 
nu cumva chiar şi mai dinainte. 

În orice caz, fără a ţine seama de toate acestea, de 
Revelle era hotărât să-l supună pe Alan Fitzhai ordaliei, cât 
mai repede posibil, adică a doua zi dimineaţă. 

Ajuns acasă, coronerul a aflat de la Mary că nevasta lui e 
tot închisă în solariu; cum nu avea chef de încă o ceartă, 


John s-a dus la Bush, în căutare de bere şi de înţelegere. A 
fost oarecum surprins să-l găsească pe Gwyn acolo, aşezat 
la una dintre mese, muncindu-se de zor cu un picior de 
oaie, pus, împreună cu nişte bucăţi de ceapă, pe o felie 
groasă de pâine. 

— Şi pe tine te-a dat afară nevasta? a întrebat John, 
aşezându-se pe un scaun în faţa lui Gwyn. 

Acesta, oprindu-se din ronţăit pentru o clipă, a scuturat 
din cap: 

— Unul dintre fraţii nevesti-mii, căruţaşul, venind de la 
Taunton, a trecut pe la noi, în drum spre casă, la Polruan; 
aşa că femeia a luat copiii şi s-au dus şi ei ca s-o vadă pe 
maică-sa. O să stea acolo vreo două săptămâni sau chiar 
mai mult - până când pleacă iar la drum frate-său. 

Nesta a venit într-un suflet ca să-i aducă nou-sositului un 
sfert de bere; punând cana pe masă, l-a prins de umăr pe 
John, în grabă: 

— Am multă treabă acum, John! Vin să stăm de vorbă de 
îndată ce-i instalez pe muşteriii ăştia în paturile lor de un 
penny. 

Vreo şase pelerini, purtând pălării cu boruri largi şi 
toiege lungi, tocmai poposiseră la han; călătoreau de la 
Truro spre Canterbury, iar hangiţa cea pricepută la negoţ 
alerga grăbită la treburi, strigându-i slujnicei să mai ducă 
saltele de paie sus, în dormitor, şi bucătarului să mai pună 
carne în oală. 

John şi-a aruncat mantaua neagră pe o bancă din 
apropiere şi a luat o înghiţitură zdravănă de bere: 

— Aşadar, Gwyn, amândoi putem spune că pentru o 
vreme suntem văduvi. Slavă Domnului că mai există şi 
cârciumi pe lumea asta, că altfel am muri amândoi de 
foame şi am înnebuni de urât. Nu pot să-mi închipui ce 
face neisprăvitul ăla de copist cât e ziua de lungă, că în 
han nu intră decât atunci când călătorim. 

Gwyn a mormăit cum îi era obiceiul şi s-a întors la 
piciorul lui de oaie. Când a terminat de smuls toată carnea 
de pe os, şi-a şters mustata de grăsime cu dosul palmei: 

— Am auzit vestea despre Alan Fitzhai, zise el. 


Tovărăşia dintre sergenţii şi oştenii de la Rougemont era 
atât de strânsă, încât răspândirea zvonurilor părea că se 
face aproape instantaneu. 

— Ce-ai auzit, că e în temniţă sau că va fi supus ordaliei? 
a întrebat John. 

— Şi una, şi alta. Dar nu ştiu dacă scopul e să-l facă să 
vorbească - dacă mai are ceva de spus - sau să se 
stabilească dacă e vinovat sau nu. 

Coronerul a dat pe gât, dintr-o înghiţitură, cam jumătate 
de pintă? de bere: 

— Cică se foloseşte pentru a arăta dacă bănuitul e 
vinovat sau nu. Se spune că toate astea ar fi fost închipuite 
de nişte preoţi de demult, dar eu, unul, nu le pricep deloc 
rostul. 

Gwyn s-a apucat să rupă pâinea înmuiată în sos în bucăţi 
mari, pe care şi le îndesa în gură; în cele din urmă, i-a dat 
un răspuns coronerului: 

— Presupun că e cam ca atunci când bănuiţii de omor 
sunt puşi să atingă o năsălie. 

John s-a încruntat şi cutele de pe faţă i-au devenit şi mai 
pronunţate: 

— Ce spui tu acolo? Asta i s-a întâmplat regelui nostru, 
la moartea bătrânului Henric, la Chinon, în 1189. 

Se povestea că, atunci când Richard Inimă-de-Leu se 
apropiase de trupul tatălui său, care murise de curând, în 
abația de la Fontrevault, leşul începuse să sângereze pe 
nas şi pe gură. Richard căzuse atunci în genunchi şi 
vărsase lacrimi amare, ştiindu-se în parte vinovat de 
moartea tatălui său. 

Lui John nu-i venea să ia drept minciuni toate aceste 
legende, chiar dacă nu-i făceau cinste regelui său iubit, 
Richard Inimă-de-Leu. 

— Dar Richard nu l-a omorât, nu? nu se dădu bătut 
Gwyn. 

— I-a frânt inima bătrânului, laolaltă cu toţi fiii lui, când 
i s-au pus cu toţii împotrivă. Mă aşteptam la aşa ceva din 
partea ticălosului de John, dar nu şi de la Richard, seniorul 


8 1 pintă = 0,568 I (nutr.) 


meu. 

O vreme, cei doi au tăcut, amintindu-şi de trecute 
bătălii. Apoi John s-a întors la problemele cotidiene: 

— Dacă sherifful îl obligă pe Fitzhai să meargă pe nouă 
brăzdare de plug înroşite în foc sau îl trece prin orice alt 
fel de ordalie, trebuie să stoarcem cât mai multe de la el 
despre Hubert de Bonneville înainte de asta. 

Cu un gest hotărât, Gwyn a şters ultima dâră din sosul 
cu ceapă de pe masă cu ceea ce-i mai rămăsese din pâine, 
vârându-şi apoi îmbucătura în gură: 

— Şi asta cât mai repede, zise el cu gura plină. Din câţi 
oameni am văzut eu supuşi ordaliei, jumătate dintre ei au 
murit în aceeaşi zi, din cauza şocului sau a arsurilor. 

Nesta îşi terminase între timp treburile, aşa că a venit 
zorită la masa lor şi a încercat să-l dea la o parte pe Gwyn 
de pe scaun: 

— Haide, du-te de aici, că doar te-am săturat! Ia-ţi berea 
şi du-te lângă foc; vreau să vorbesc cu John. 

Binevoitor, Gwyn s-a dus să stea de vorbă cu nişte 
cunoscuţi adunaţi în jurul focului ce ardea cu vâlvătăi, 
lăsând-o pe Nesta singură cu coronerul. 

— Rămâi aici la noapte? l-a întrebat ea, direct. 

Privindu-i chipul frumos şi senin, John şi-ar fi dorit să 
poată spune da. 

— Slujnica mea zice că nu e prudent să fac asta, zise el 
cu un zâmbet strâmb. 

— Lua-o-ar naiba atunci! a explodat roşcata, care avea o 
fire la fel de înfocată ca şi părul. De când hotărăşte ea cu 
cine te culci? 

Cu răbdare, John i-a explicat Nestei prin ce criză 
conjugală trece, iar mânia iubitei lui s-a potolit la fel de 
repede cum şi izbucnise. Ba chiar a râs când a auzit cum 
fusese el nevoit să doarmă pe podea, învelit cu mantaua, şi 
l-a sărutat fugar pe obraz: 

— În cazul ăsta, dacă nu cumva ai de gând să pleci de 
tot de acasă şi să te muţi aici, pe post de coroner-şi- 
hangiu, ar fi bine să nu mai mişti în front, băiete! 

lată că şi Nesta îi dădea acelaşi sfat ca şi Mary. Edwin, 


paharnicul cel chior, a venit şchiopătând până la masa lor, 
cu un urcior de bere proaspăt scoasă din butoi, şi le-a 
aruncat celor doi o privire lacomă. 

— Mă bucur să te văd din nou pe la noi, căpitane, a 
croncănit el, făcându-i cu ochiul Nestei. 

Aceasta i-a tras un şut zdravăn în piciorul cu beteşug şi 
i-a spus, cu asprime, să-şi vadă de treabă. 

— Ce se mai aude cu cruciatul cel mort, John? a întrebat 
ea după aceea. Că nu te-am mai văzut nici eu zilele astea, 
cum nu te-a văzut nici drăguţa de nevastă-ta. 

Nesta ţinea morţiş să fie la curent cu toate bârfele din 
ţinut. De obicei făcea ea singură cât un întreg serviciu de 
spionaj, căci la hanul ei era un du-te-vino neîntrerupt, dar 
de data asta nu ştia ce se petrece. 

John i-a povestit tot ce aflase şi el în ultima vreme, 
spunându-i şi ce-l aştepta pe Alan Fitzhai a doua zi 
dimineaţa. 

— Crezi că el l-a omorât? a întrebat ea, luând o 
înghiţitură din berea lui. 

— De unde să ştiu? Omul ascunde ceva, asta e sigur. 
Ceva s-a petrecut între Fitzhai şi cel mort, dar asta nu 
înseamnă nici pe departe că trebuie să-l bănuim de crimă. 

Nesta a încuviinţat, gânditoare: 

— Ceea ce trebuie să afli tu este motivul pentru care s-a 
săvârşit acest omor, zise ea, cu înţelepciune. Şi cu 
cadavrul celălalt, pe care l-aţi găsit pe culmile din 
Dartmoor, ce e? Crezi că are vreo legătură cu primul? 

— E limpede că amândoi erau întorşi din Palestina; în 
plus, pe leşul găsit acum, deşi era descompus, am observat 
răni de spadă, vindecate, vechi de mai puţin de un an. Dar 
asta nu înseamnă că are legătură cu de Bonneville; sigur, 
mai sunt şi rănile din spate ale celor doi, perfect 
asemănătoare, a adăugat John gânditor. 

Aproape că se auzea cum lucrează mintea ascuţită a 
Nestei. 

— Ce-ar fi să întrebi la Southampton? zise ea. Poate 
găseşti pe cineva pe acolo care s-a întors din Franţa o dată 
cu cel găsit la Widecombe. Fitzhai ăsta îl cunoştea; poate 


că o mai fi cineva care l-a văzut. La Honiton era singur, nu- 
i aşa? 

John a acceptat să-l trimită pe Gwyn a doua zi, ca să facă 
cercetări prin diversele porturi de pe coasta Dorset-ului, şi 
apoi la Southampton, principalul loc de debarcare din 
Normandia. 

— Ai văzut? Aveai nevoie de o mână de femeie în 
trebuşoara asta, glumi Nesta. Voi, bărbaţii, nu aveţi 
destulă imaginaţie. 

Lui John i-a alunecat o mână sub masă, cu care a strâns- 
o de coapsă pe Nesta. Parcă începea să simtă că în viaţă 
mai sunt şi alte lucruri care merită făcute, nu doar să stai 
să discuţi despre omoruri. 

— Ia hai să mergem noi sus şi să mai discutăm puţin 
despre asta, între patru ochi, drăguţo, zise el încetişor. 
Chiar dacă nu pot să stau toată noaptea aici, sunt sigur că 
n-o să-mi ducă nimeni dorul acasă dacă mai întârzii un 
ceas-două. 


A doua zi dimineaţă, la un ceas după revărsatul zorilor, 
s-au adunat în groaznica încăpere aflată sub donjonul 
castelului Rougemont. Era pe jumătate subterană şi se 
ajungea acolo pe nişte scări ce plecau din curtea interioară 
plină de noroi - era un loc sumbru, în care strălucea 
mohorât lumina roşiatică a torţelor fixate pe pereţi, în 
inele de fier. Dincolo de această încăpere, la acelaşi nivel, 
se afla temniţa. Din încăperea principală se desprindea un 
coridor străjuit de o parte şi de alta de uşi grele din stejar; 
acestea dădeau în celule, în care nu se aflau decât lanţuri 
şi paie murdare. John de Wolfe a coborât treptele, urmat 
de Thomas. Gwyn plecase deja spre porturile de la răsărit, 
ca să-şi ducă la bun sfârşit însărcinarea primită. 

În încăperea umedă şi plină de umbre se adunaseră deja 
sheriff-ul, bailivul acestuia şi conetabilul Ralph Morin, 
precum şi Thomas de Boterellis, cantorul catedralei, trimis 
de episcop ca reprezentant al bisericii la ceremonie. De 
jur-împrejurul odăii stăteau, cu ochii în patru, sergentul şi 
câţiva ostaşi. 


Intrând, John a văzut că toţi cei de faţă stăteau în jurul 
unei găleți mari de fier, înaltă de vreo trei picioare, 
aşezată pe patru pietroaie puse pe podeaua de pământ. 
Sub găleată ardea, într-o vatră de humă, un foc de cărbuni 
şi lemne, de care se ocupa Stigand, temnicerul, o fiinţă 
murdară şi grotesc de obeză, care, ciucit pe podea, punea 
întruna lemne pe foc, ca apa să nu contenească din fiert. 

Richard de Revelle şi-a salutat cumnatul cu prefăcută 
voioşie, de parcă se întâlniseră să ia micul dejun şi să mai 
stea la taclale, şi nu să supună un om sănătos unei torturi 
din care avea să iasă mutilat. Chiar dacă sheriffului îi 
ajunseseră la urechi veştile privind cearta dintre John şi 
sora lui, s-a ferit să pomenească ceva despre asta, trecând 
direct la ceea ce aveau de făcut în dimineaţa aceea. 

— Eşti de acord că Fitzhai ăsta, aşa normand cum e, ne- 
a minţit cu neruşinare? a zis Richard. 

Mai mult în silă, John a recunoscut totuşi că omul le 
ascunde ceva, cu siguranţă: 

— Dar asta nu înseamnă că el e ucigaşul. Ce legătură 
are una cu alta? 

Richard, elegant ca întotdeauna, îmbrăcat cu tunica lui 
albastră, a făcut un gest de nepăsare: 

— O să vedem noi ce ne spune când i s-o încinge mintea 
de la micul nostru ceremonial, ce zici? 

Coronerul s-a încruntai furios: 

— Atunci mai lasă-i posibilitatea de a mărturisi tot ce are 
de ascuns înainte de a începe ordalia. Poate că ne va spune 
tot ce vrem să ştim şi nu va mai trebui să-l mutilăm. 

Richard s-a bătut uşor cu degetul pe una din nări; făcea 
gestul acesta cu o frecvenţă aproape egală celei cu care 
Thomas de Peyne îşi făcea cruce. 

— Da, dar s-ar putea să obţinem şi o mărturisire. Ar 
însemna să omorâm două vrăbii cu o singură piatră; o 
piatră tare fierbinte, de altfel! 

Începu să ridă de propria glumă, iar cantorul, un preot 
mai mult decât bine hrănit, cu o faţă rotundă şi albă ca de 
ceară, s-a lăsat şi el cuprins de veselie. 

— În plus, prin ordalie vom afla şi dacă omul e vinovat 


sau nu - aşa că putem vorbi chiar de trei vrăbii, rânji el. 

John nu găsea nimic hazliu în toate astea, dar, înainte să 
apuce să mai riposteze, s-a auzit scârţâitul porţii cu gratii 
de fier a temniţei. 

Doi oşteni i-au dat brânci în odaie lui Alan Fitzhai, care 
avea hainele pline de noroi. Mâinile îi erau libere, dar 
gleznele erau încătuşate cu nişte fâşii ruginite de metal, 
astfel că nu putea să se deplaseze decât împleticit, 
târşâindu-şi picioarele, înghiontit cum era de paznici. 
Arăta mult mai jalnic faţă de ultima dată când îl văzuse 
John. Purta aceleaşi haine, însă acestea erau acum boţite 
şi murdare; avea părul şi barba încâlcite, obrajii supti, şi 
clipea chiar şi în lumina aceea slabă - care, prin 
comparaţie cu bezna de infern din celule, era de-a dreptul 
orbitoare. Dând cu ochii de sheriff de coroner şi de 
conetabil, Fitzhai a început să vocifereze, arătându-şi 
indignarea şi strigând sus şi tare că e nevinovat, până când 
unul dintre paznici i-a dat un brânci care l-a făcut să se 
împleticească, mai-mai să cadă, din cauza lanțurilor de la 
glezne. 

De Revelle a făcut un pas înainte şi s-a proţăpit în faţa 
prizonierului. 

— Toate dovezile arată că tu eşti autorul acestui omor 
mişelesc, a minţit el, dar ai acum ocazia de a-ţi dovedi 
nevinovăția, înaintea bisericii şi a oamenilor regelui. 

Alan l-a privit uluit: 

— Regele Richard! Dacă ar şti prin ce trec acum, şi-ar 
pune cuvântul pentru mine fără şovăire. Am luptat pentru 
el la Acre, la Arsuf şi la Jaffa... şi iată care-mi e răsplata! 

Sheriftul, care fusese cel mai aproape de Pământurile 
Sfinte atunci când vizitase Aquitania, a făcut un gest de 
nepăsare: 

— Nu despre asta vorbim acum, Fitzhai! Un cruciat ca şi 
tine zace mort, plus încă un om întors de pe Pământurile 
Sfinte - şi e foarte probabil ca ucigaşul să fii chiar tu. 

Fitzhai, deşi înspăimântat, n-a renunţat la tonul trufaş: 

— Alt cruciat mort? Cine e? Despre asta nu ştiu nimic. 

John şi-a schimbat locul, privindu-l în ochi pe cel care 


avea să se transforme în victimă peste scurt timp: 

— E limpede că ne-ai ascuns nişte lucruri în ziua când ai 
fost adus de la Honiton. Dacă ne spui totul şi ne ajuţi, s-ar 
putea să-ţi fie şi ţie mai uşor. 

Mercenarul se uita când la coroner, când la de Revelle: 

— Despre Hubert de Bonneville? 

— Tot ce ştii... vorbeşte chiar acum! a încuviinţat John. 

Fitzhai a mai ezitat preţ de câteva clipe, apoi a aruncat o 
privire către temnicerul care aţâţa focul sub ceaunul ce 
clocotea şi s-a hotărât să vorbească: 

— Dacă v-aş fi spus asta zilele trecute, aţi fi luat-o drept 
o dovadă în plus că între mine şi de Bonneville era dihonie. 

John s-a gândit că nici mărturisirea de acum n-avea cum 
să îmbunătăţească prea mult situaţia, dar n-a spus nimic, 
lăsându-l pe Fitzhai să continue: 

— Când am debarcat la Marsilia, cum v-am spus deja, s- 
a format un grup de cruciați englezi şi galezi, printre care 
şi eu, şi ne-am hotărât să călătorim împreună. Am purces 
să traversăm Franţa, ca să luăm o corabie spre 
Southampton. 

Fitzhai s-a uitat o clipă în jos, apoi şi-a mişcat picioarele; 
cătuşele de la glezne au zăngănit. Apoi a urmat: 

— Ca toţi ostaşii, şi noi beam mult şi chefuiam... erau şi 
femei, bineînţeles. Nu mai văzusem femei de luni de zile - 
poate chiar ani. Aşa că, în câteva nopţi, spiritele şi patimile 
s-au încins. 

De Revelle, cuprins de nerăbdare, îl îmboldi: 

— Hai odată, omule, spune unde vrei să ajungi! 

— Cu toţii tăvăliserăm câte o femeie-două în timpul 
călătoriei, unii prin hanuri, alţii în câte un hambar cu fân. 
Toţi, în afară de înfumuratul ăla de Hubert, bineînţeles! 
Asta ar fi trebuit să se facă popă, adăugă Fitzhai, privindu-l 
acru pe cantor. 

— Şi ce legătură are asta cu cearta dintre voi? zise 
sheriftul, tăios. 

— Pe undeva prin Touraine m-am îmbătat şi m-am dus 
cu o fată la han. Beam cu toţii cot la cot pe atunci, inclusiv 
femeile. După aceea fata a venit la mine cu taică-su şi m-a 


acuzat că o siluisem. 

A urmat cu vocea dintr-o dată ascuţită şi puternică: 

— Dar n-a fost deloc aşa! Fata a mers cu mine de 
bunăvoie, dar după aia i s-a făcut frică să nu rămână grea, 
aşa că şi-a minţit familia. 

John auzise de multe ori astfel de istorii - uneori erau 
adevărate, alteori nu: 

— Făţarnicul de Hubert de Bonneville a luat partea 
tatălui fetei şi mi-a cerut să-mi recunosc vina şi să-i plătesc 
cu aur pe fată şi pe tatăl ei. l-am spus atunci să-şi vadă de 
treaba lui şi ne-am luat la bătaie. 

Le-a aruncat o privire obraznică celor doi oameni ai 
legii, apoi a urmat: 

— Am câştigat eu, fireşte. L-am făcut terci pe nesăbuitul 
ăla. De aici însă a început o încăierare în toată regula în 
han, între prietenii lui şi ai mei. În ziua următoare a plecat, 
blestemându-mă şi jurând că se va răzbuna într-o zi. De 
atunci nici nu l-am mai văzut, până în ziua aceea, la 
Honiton. A fost o bătaie ca oricare alta; am uitat cu totul 
de povestea asta după aceea. 

S-a lăsat tăcerea preţ de câteva clipe; nu se auzea decât 
trosnetul lemnelor ce ardeau. 

— Ai vrea probabil să te şi credem! a rânjit sherifful. Zi 
mai bine că el te-a bătut măr şi că de atunci ai aşteptat 
ocazia să te răzbuni. 

— Ai vreun martor care să sprijine această poveste? a 
întrebat coronerul. 

Fitzhai a clătinat din cap: 

— Toți cei care au luat parte şi-au pierdut de mult urma 
în cele patru zări ale regatului. Dar e adevărat, vă spun... 
Pe Sfânta Fecioară, cât îmi doresc acum să nu-l fi văzut 
deloc la Honiton! 

John era oarecum înclinat să-l creadă: istoria asta, 
despre o ceartă tipică între oşteni care se întorc acasă, 
părea veridică. Dar nu existau niciun fel de dovezi şi nici 
nu-i venea în minte vreo modalitate de a face rost de ele. 
Intorcându-se spre sheriff zise: 

— Omul ăsta ne-a spus totul. Ce rost are să mergem mai 


departe sau chiar să-l mai ţinem în custodie? 

De Revelle şi-a înfipt degetul mare în centura lui cea 
împodobită. 

— Eu zic că minte. Dar ce importanţă mai are ce credem 
noi? Avem mijlocul prin care putem afla adevărul, zise, 
arătând cu degetul mare al celeilalte mâini spre apa 
clocotită. 

Răcnind, Fitzhai a încercat să se tragă înapoi, însă, 
îmbrâncit iarăşi de unul din paznici, s-a împiedicat şi a 
căzut cât era de lung pe podea. 

Cantorul, care avea un stihar alb pe sub sutana lungă şi 
neagră, şi-a trecut pe după gât un patrafir brodat, a scos 
de undeva o carte de rugăciuni şi a început să intoneze o 
poliloghie fără de sfârşit în limba latină, pe care n-o 
înţelegea, dintre cei de faţă, decât Thomas de Peyne; 
acesta a început să-şi facă cruci peste cruci, cu frenezie. 

John a simţit că-şi pierde răbdarea cu totul: 

— Vă pregătiţi pentru un ritual fără rost, al cărui singur 
scop este de a-i arăta episcopului că se face ceva pentru a-i 
mulţumi pe cei din familia de Bonneville. 

De Boterellis şi-a întrerupt brusc monologul în latină şi 
s-a încruntat cu furie la coroner: 

— Ai grijă, de Wolfe! Ce spui tu se apropie periculos de 
mult de sacrilegiu. Ceremonialul ordaliei e sfinţit de 
orânduiala creştină şi e aprobat de Sfântul Părinte de la 
Roma. Să spui despre el că e un ritual fără rost, asta s-ar 
putea numi blasfemie. 

Sfârşind de spus acestea, cantorul şi-a reluat lectura 
întreruptă, iar sherifful s-a îndreptat tacticos către 
cazanul sprijinit deasupra flăcărilor: 

— Piatra e deja înăuntru? l-a întrebat el pe Stigand. 

— Da, sir, o piatră de prundiş de vreo două livre”, cea pe 
care o folosim întotdeauna la această încercare. 

Ralph de Morin, în calitatea sa de conetabil al castelului, 
era şi comandantul gărzilor; le-a făcut, aşadar, semn 
oştenilor din odaie să înceapă ceea ce aveau de făcut. 

Alan Fitzhai se zbătea violent, încercând să scape din 


? 1 livră = 453,6 g (nitr.). 


strânsoarea celor doi paznici, dar aceştia l-au târât spre 
cazanul cu apă clocotită. Printre aburii groşi care îi 
înconjurau acum capul, Fitzhai a ţipat: 

— De ce îmi faceţi asta? V-am spus doar tot ce voiaţi să 
ştiţi! 

Richard de Revelle şi cantorul l-au privit impasibili, dar 
coronerul nu se simţea deloc în largul lui: 

— Omul ăsta nu mai are ce să ne spună! 

Sherift-ul s-a întors cu faţa spre cumnatul său: 

— Orice ai crede tu despre îndatoririle pe care le ai, aici 
te afli numai în calitate de martor, aşa că fă bine şi ţine-ţi 
gura! 

Neavând cum să-l contrazică, John a privit în silă cum îl 
duceau pe Fitzhai din ce în ce mai aproape de cazanul 
înalt. 

Cantorul a mormăit încă un pasaj din cartea lui de 
rugăciuni, după care a închis-o şi a ridicat mâna dreaptă, 
cu două degete în sus, iar restul strânse în podul palmei. A 
început să intoneze un fel de predică de neînțeles, pe un 
ton ascuţit de falset, pe când sherifful i se adresa lui 
Fitzhai, care nu contenea cu zbaterile şi blestemele: 

— Ai noroc, în parte şi pentru că ştim că eşti normand şi 
că te-ai făcut cruciat şi ai luptat pe Pământurile Sfinte. 

Fitzhai a tras un scuipat de dispreţ în direcţia cazanului; 
saliva, atingând metalul încins, s-a vaporizat instantaneu, 
cu un sfârâit. 

— Noroc! Al naibii de ciudat fel mai aveţi de a-mi 
răsplăti meritele! 

De Revelle nu l-a luat în seamă. 

— Am fi putut să te obligăm să duci fierul încins sau să 
mergi pe brazdele de plug. Ordalia aceasta, cu apă 
clocotită, e cea mai blândă dintre toate. 

Apoi, arătând spre apa ce fierbea în clocot, urmă: 

— Sunt sigur că ştii foarte bine ce ai de făcut. Trebuie să 
bagi braţul drept în cazan, până la umăr, şi să cauţi piatra 
care se află la fund. Când o găseşti, o scoţi şi o laşi să cadă 
pe pământ. 

Fitzhai, pe măsură ce vedea că trece timpul şi nimeni nu 


mai pomenea nimic de graţierea lui, se făcea din ce în ce 
mai palid. A rămas totuşi destul de curajos până la sfârşit; 
o singură rugă a avut la călăii lui: 

— Vă implor, nu braţul drept! Lăsaţi-mă să folosesc 
stângul! 

Richard de Revelle l-a privit lung, cu surprindere: 

— Mai contează ce braţ foloseşti, omule? 

Preotul s-a oprit din psalmodiere şi a zis: 

— Dreptul trebuie să fie. Întotdeauna e dreptul. 

John de Wolfe, el însuşi soldat, ştia foarte bine motivul 
cererii pe care le-o făcuse victima. 

— E războinic de meserie; îşi câştigă pâinea prin luptă. 
Dacă îi distrugem braţul cu care ţine sabia, n-o să mai aibă 
din ce trăi. 

Fitzhai i-a aruncat o privire de recunoştinţă coronerului; 
iată că unul dintre călăi părea totuşi ceva mai omenos. 

Sherifful nu mai avea răbdare să asculte toate aceste 
banalităţi: 

— N-ai decât să te foloseşti de care braţ pofteşti! Acum, 
haide, dă-ţi jos mai repede tunica şi cămaşa! 

Simţind apropierea agoniei, Fitzhai şi-a pierdut iarăşi 
cumpătul şi a început să se zbată; gărzile, ţinându-l strâns, 
i-au scos îmbrăcămintea din partea de sus a corpului, 
lăsându-i trunchiul gol în lumina pâlpâitoare a torţelor, cu 
muşchii încolăcindu-i-se ca nişte şerpi. A rămas atunci 
nemişcat, în aşteptare, tremurând însă din toate 
încheieturile; preotul s-a oprit iarăşi din citit şi a început 
să-i vorbească: 

— Vei scoate piatra din apă, aşa cum e orânduiala 
Sfintei Biserici. Vom afla dacă te faci sau nu vinovat de 
crima pentru care eşti bănuit cercetându-ţi braţul. Dacă 
eşti nevinovat, Dumnezeu te va apăra; dacă nu, braţul îţi 
va fi opărit, şi asta se va vedea limpede. 

Cu toate că John mai asistase şi la alte ordalii, ritualul i 
se părea atât de lipsit de sens, încât nu s-a putut abtine: 

— Cum ar putea să nu se vadă limpede că s-a opărit, 
dacă omul trebuie să bâjbâie cu braţul într-o găleată plină 
cu apă clocotită? 


De Boterellis l-a privit cu răceală: 

— Pui la îndoială înţelepciunea hotărârii Sfântului 
Părinte, legată de un obicei creştin mai vechi decât însăşi 
istoria? 

Din fericire, John şi-a dat seama că ar fi bine să nu mai 
continue cu comentariile - nici măcar coronerul regelui nu 
era imun în faţa unei învinuiri de blasfemie. 

— Gata, am tărăgănat destul lucrurile, zise sherifful, 
tăios. Daţi-i drumul! 

S-a dat la o parte şi cantorul a făcut semnul crucii 
deasupra cazanului cu apă fiartă; Thomas, care pândea 
ceva mai în spate, s-a grăbit să-l imite. 

Paznicii l-au împins pe Fitzhai până lângă cazan; iarăşi - 
pentru ultima dată - victima a început să blesteme şi să se 
zbată, încercând să se îndepărteze de marginea hârdăului. 
Unul dintre oşteni i-a apucat braţul stâng şi i l-a dus forţat 
către apă. În cele din urmă, văzând că nu mai are nicio 
scăpare, cruciatul a zbierat: 

— Lăsaţi-mă, o fac singur! 

Cu un strigăt sălbatic de sfidare disperată, şi-a vârât 
braţul în lichidul care bolborosea şi scotea aburi. Urlând 
de durere printre dinţii încleştaţi, s-a aplecat până când 
aproape a atins apa cu umărul, bâjbâind disperat la fundul 
cazanului, ca să găsească piatra. 

În fine, scoțând un urlet agonizant de triumf, s-a aruncat 
într-o parte, iar piatra a zburat din mâna lui, a străbătut 
toată odaia, a ricoşat într-un perete şi a căzut în cele din 
urmă, fumegând, pe podeaua murdară. 

Fitzhai s-a prăbuşit la pământ, gemând de durere şi 
încercând să-şi apere braţul opărit cu cel sănătos. Thomas 
de Peyne vomita în tăcere lângă perete, asta până când 
John i-a spus cu răceală să-şi vină în fire şi să scrie ce se 
întâmplase. 

Sherifful şi cantorul îşi vorbeau pe un ton scăzut, iar 
oştenii l-au ridicat de la podea pe Fitzhai, pe cât de blând 
au putut, fără să atragă atenţia lui Ralph Morin sau a 
sheriff-ului. Temnicerul a venit grăbit spre el - oştenii îl 
sprijineau, ca să poată sta în picioare - aducând câteva 


mâini de fân proaspăt şi nişte cârpe. Familiarizat de mult 
cu aceste ordalii din care oamenii ieşeau mutilaţi, 
temnicerul a cercetat braţul ars, manifestând un interes 
clinic; s-a uitat la pielea roşie ca focul, care începuse deja 
să se umfle şi să formeze băgşici, iar stratul de deasupra se 
desprindea de carne. 

A pus apoi fânul pe braţul lui Fitzhai, ceea ce n-a făcut 
decât să sporească durerea îngrozitoare şi a legat totul cu 
cârpele murdare pe care le adusese. 

Thomas de Boterellis, terminând de vorbit pe şoptite cu 
coronerul, i s-a adresat lui Fitzhai, care era deja alb ca 
varul la faţă şi se sprijinea greoi de unul dintre oşteni: 

— La prânz îţi vom cerceta braţul şi soarta îţi va fi 
hotărâtă. Se va accepta roşeaţa braţului, care este 
inevitabilă şi nu indică vinovăția. Dar dacă Atotputernicul 
face ca pe braţ să apară băşici, pielea să se cojească sau să 
supureze, atunci vina ţi se va fi dat în vileag. 

— Şi vei fi spânzurat, a adăugat sherifful, hotărât. 

— După ce va fi judecat de Curtea de Judecată 
ltinerantă, zise John tăios, pentru că omorul de care îl 
acuzaţi pe acest om a fost înregistrat în documentele mele, 
înainte să-l fi luat voi în custodie. 

De Revelle a scos un oftat plictisit, aşa cum făcea 
adesea: 

— Va fi dus înapoi în celulă, indiferent ce hotărâre se ia 
în legătură cu data spânzurării. 

— Te cam grăbeşti cu verdictul, nu-i aşa, Richard? tună 
coronerul. Braţul nu a fost încă examinat. Cine ştie, poate 
că vom asista la miracolul nevinovăţiei. 

În privirea pe care i-a aruncat-o sherifful coronerului 
drept răspuns, se citea limpede că nici el nu crede în 
eficienţa  ordaliei mai mult decât John şi că de-abia 
aşteaptă să-l vadă pe Fitzhai atârnând în ştreang. 

— O să vedem noi, Crowner, o să vedem! 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


În care Crowner John primeşte veşti de la 
Southampton 


Lunga palisadă din zid cu turele domina cheiul 
aglomerat. Corăbii de toate dimensiunile, cu velele strânse 
pe vergi, agăţate sus, pe catarge, erau ancorate una lângă 
alta la docuri. Tot soiul de butoaie, baloturi şi cutii erau 
trecute în grabă peste o sumedenie de schele de 
debarcader care coborau o dată cu refluxul. 

Gwyn din Polruan rătăcea dintr-o cârciumă în alta, dintr- 
un han în altul, pe toată lungimea de o jumătate de milă a 
docurilor. Pe mal, împrăştiate printre casele solide ale 
armatorilor şi neguţătorilor de lână, se găseau o 
sumedenie de colibe, cocioabe şi magazii. Gwyn ajunsese 
cu o seară înainte, după ce, călătorind de-a lungul coastei, 
trecuse prin celelalte porturi, mai mici: Lyme, Bridport, 
Weymouth şi Poole. Nicăieri nu găsise însă pe nimeni care 
să-l fi văzut pe Hubert de Bonneville, aşa că ultima 
speranţă rămânea Southampton-ul. Era puţin probabil ca, 
în drumul său spre casă, cruciatul să fi debarcat mai la 
răsărit, având în vedere că grupul din care făcea parte şi 
Fitzhai intenţionase să ajungă la Harfleur, pe coasta 
Normandiei, şi de acolo să traverseze Canalul Mânecii. 

Dimineaţa era pe jumătate trecută şi uriaşul din 
Cornwall vizitase deja cam o duzină de cârciumi şi hanuri 
de pe chei; până şi el, cu constituţia de fier pe care o avea, 
începea să se resimtă: băuse câte o cană cu bere în 
aproape toate locurile în care intrase. S-a aşezat să se 
odihnească o clipă pe un bolard - o buturugă fixată în 
docul pietruit, brăzdată de şanţuri săpate de odgoanele 
miilor de corăbii care fuseseră legate acolo. Era şi acum o 
corabie ancorată aici; parâmele care o ţineau legată de 
bolard scrâşneau, căci coca vasului se legăna uşor, purtată 
de hula ce venea dinspre marea aflată dincolo de Insula 
Wight. 


Era o corabie flamandă, pe care hamalii urcau balot 
după balot de lână englezească, învelită strâns în pânză de 
sac şi legată cu sfoară. Unii după alţii, hamalii urcau 
schela de debarcare doi câte doi, ţinând fiecare câte un 
capăt al sacilor mari. 

Câteva clipe mai târziu, mintea lui Gwyn s-a mai 
limpezit; şi-a dat seama dintr-o dată că îi e foame: avea 
nevoie de ceva solid care să absoarbă potopul de bere care 
îi pleoscăia în burtă. S-a ridicat de pe buturugă şi a 
traversat în diagonală cheiul aglomerat, făcându-şi loc 
printre roabe, hamali grăbiţi, marinari şi neguţători. De-a 
lungul docului se deplasau încet cărucioare scârţâitoare 
trase de boi sau cai de povară, încărcate până la refuz cu 
baloturi de lână, butoaie şi urcioare cu vin, butoiaşe pline 
cu fructe uscate, provenind din sudul Franţei, sau cu carne 
şi peşte uscat, merinde destinate trupelor regelui aflate în 
Normandia. Aerul era încărcat cu nenumărate şi felurite 
mirosuri, de la miresmele plăcute ale încărcăturilor de preţ 
până la nelipsita duhoare de baligă, dat fiind că docul era 
plin de animale de tracţiune. 

Gwyn îşi croia drum printre bălțile urât mirositoare, 
păşea peste funii, chitit să ajungă la următoarea cârciumă, 
o chiţimie cu structura de rezistenţă din lemn, cu pereţii 
tencuiți şi acoperită cu şindrilă. Avea o sigură intrare, 
deasupra căreia era atârnată o coroană grosolană din 
metal, suflată cu aur. Inăuntru era fum şi gălăgie, şi la fel 
de multă aglomeraţie ca pe docuri. Gwyn, cu silueta lui 
impunătoare, a reuşit să-şi facă loc în mulţime şi să se 
aşeze pe o bancă din scânduri, chiar sub fereastră, de fapt, 
o simplă gaură în zid, cu zăbrele verticale de lemn. 

Intr-un târziu, o fetişcană şleampătă, care vorbea cu un 
accent ciudat - Gwyn s-a gândit că pare a fi din nordul 
îndepărtat al regatului -, a reuşit să înţeleagă graiul lui din 
Cornwall şi i-a adus pâine neagră, brânză, carne de oaie şi 
încă o cană cu bere. În timp ce mânca, Gwyn şi-a cercetat 
punga să vadă cum stă cu banii. Era pe drum de două zile 
şi îi mai trebuiau încă două ca să ajungă înapoi la Exeter. 
Toată călătoria avea să coste pe puţin opt pence; Gwyn s-a 


întrebat iarăşi, cum o mai făcuse şi altă dată, de unde 
făcea rost jupânul John de atâţia bani. 

Ştia că un venit frumuşel îi revenea cavalerului din 
negoţul cu lână, dar Gwyn bănuia că mai reţine, ca să 
acopere aceste cheltuieli profesionale, şi o parte din 
valoarea bunurilor şi armelor confiscate de la răufăcători. 

În timp ce Gwyn era ocupat cu mâncarea din faţă şi cu 
aceste consideraţii legate de aranjamentele financiare ale 
stăpânului său, omul de lângă el s-a ridicat şi a plecat. 
Aproape în aceeaşi clipă, s-a aşezat pe locul liber un 
bărbat mai mare decât cel care plecase; lăsându-se greoi 
pe bancă, nou-venitul s-a lovit de Gwyn, făcându-i să-i 
tresară mâna care tocmai ducea la gură o bucată de 
brânză: 

— Îţi cer iertare, fârtate - dar zău că-i tare plin locul 
ăsta! Cum omul avusese buna-cuviinţă să-şi ceară iertare, 
Gwyn a murmurat ceva pe un ton neutru, după care, 
uitându-se mai bine la cel de alături, care avea părul tuns 
scurt şi gâtul gros ca de bivol, i s-a părut că ar fi vorba de 
un oştean. Purta o vestă de piele asemănătoare cu a lui 
Gwyn, precum şi o centură grea, de care era prins un 
pumnal care, după model, se vedea clar că provine de 
undeva din Orient. Când i-a făcut semn fetei care servea, 
sperând să fie observat, Gwyn a mai remarcat şi un inel lat 
de aur, având gravată o semilună. 

În numele tovărăşiei care îi lega pe toţi oştenii, Gwyn a 
intrat în vorbă cu omul şi astfel a aflat o sumedenie de 
lucruri folositoare. Se numea Gruffydd, era galez, de loc 
din Gwent, aşa că amândoi s-au înţeles destul de bine în 
limba cornică. Gruffydd stătuse aproape doi ani în 
Palestina, ca arcaş mercenar; fusese acolo şi în perioada 
pe care Gwyn şi John de Wolfe o petrecuseră în 
Pământurile Sfinte. Aşa că aveau despre ce vorbi; fuseseră 
doar în aceleaşi locuri, cunoscuseră aceiaşi oameni, 
participaseră la aceleaşi bătălii. 

— Abia de două luni m-am întors şi acum sunt angajat să 
recrutez oameni pentru campania regelui împotriva lui 
Filip al Franţei. 


Gwyn l-a întrebat atunci dacă nu cumva mai cunoaşte şi 
alţi cruciați întorşi acasă, şi în special pe Hubert de 
Bonneville sau pe Alan Fitzhai. Auzind asta, Gruffydd 
scoase un răcnet afirmativ şi lăsă o palmă grea pe umărul 
lui Gwyn. 

— De unde naiba îi cunoşti pe ăştia doi? a întrebat el, 
voios. Au trecut amândoi pe aici, dar nu în acelaşi timp. 
Lui Fitzhai i-am propus să plece iar ca mercenar, în 
Franţa, dar a zis că vrea să-şi vadă mai întâi femeia şi că, 
dacă nu găseşte pe nimeni la apus care să aibă nevoie de 
el, se întoarce - dar nu l-am mai văzut de atunci. 

Gwyn şi-a clătinat barba deasupra cănii cu bere: 

— Şi nici n-o să-l mai vezi, dacă nu cumva ai trebuinţă 
de un spadasin ciung. 

Îi spuse celuilalt toată povestea, încheind cu faptul că 
Fitzhai urma să fie supus ordaliei. 

Galezul s-a arătat îngrijorat; îi plăcuse Fitzhai, cu felul 
său deschis de a fi: 

— Şi toate astea din pricina lui de Bonneville? Zici că 
ăsta a fost ucis? 

— Fitzhai zace în temniţă, e primul bănuit - deşi dovezi 
nu sunt mai deloc. 

Gruffydd a clătinat din capul lui mare: 

— Nu mi-l închipui deloc ca pe un criminal - ştie şi poate 
să ucidă, bineînţeles, dar numai la război şi numai dacă e 
angajat ca mercenar. 

Gwyn a terminat de mâncat şi a luat o înghiţitură de 
bere: 

— Sherifful e de altă părere; dar e drept că şi ăsta vrea 
să găsească un vinovat cu orice preţ. Spune-mi mai bine ce 
mai ştii despre de Bonneville! 

Fără să se lase rugat, galezul a început să vorbească. I-a 
povestit lui Gwyn ce zvonuri auzise legate de bătaia celor 
doi în Franţa; cel din Cornwall nu ştia nimic despre asta, 
căci plecase din Exeter înainte ca Fitzhai să facă 
dezvăluirea. Şi totuşi, Gruffydd nu părea să pună prea mult 
preţ pe povestea asta; considera, ca şi coronerul, că e 
vorba de o ceartă cât de poate de comună, între doi oşteni, 


scandalagii de felul lor. l-a mai spus însă lui Gwyn că 
Hubert de Bonneville avea şi un scutier, un saxon pe nume 
Aelfgar din Totnes. Cei doi se cunoscuseră în Palestina şi 
traversaseră Franţa împreună, în drumul lor spre casă, cu 
grupul din care făcea parte şi Alan Fitzhai. Gwyn l-a rugat 
pe Gruffydd să i-l descrie pe Aelfgar, dar acesta n-a ştiut 
să-i spună altceva decât că era înalt, solid şi blond - ceea 
ce era însă valabil pentru jumătate dintre saxonii din 
Anglia. 

— Au plecat împreună de aici, din port, în drumul lor 
spre Devon? a întrebat Gwyn; însă nu prea spera el să mai 
afle ceva. 

Spre uimirea lui, celălalt a clătinat din cap: 

— Nu. Am încercat să-l trimit pe Aelfgar la luptele din 
Franţa - primesc un penny pentru fiecare om recrutat, 
explică el, dar acesta a zis că vrea să meargă întâi la 
Totnes, să-şi vadă familia. De altfel, stăpânul lui l-a trimis 
înainte spre manorul său, aflat undeva dincolo de 
Dartmoor, dacă ţin bine minte. 

— De ce nu au plecat împreună? 

— De Bonneville avea cu el şase oşteni. Veniseră cu toţii 
de la Marsilia şi de Bonneville voia să le dea solda pe care 
le-o datora aici, la Southampton. Când i-am propus să 
plece la luptă în Franţa, Aelfgar mi-a spus, în chip de 
scuză, că stăpână-său vrea să vândă nişte aur, pradă de 
război din Outremer. Îi trebuiau bani ca să-şi plătească 
oamenii şi pentru nevoile sale, aşa că avea de gând să dea 
câteva raite pe la meşterii aurari, tocmindu-se pentru un 
preţ cât mai bun. 

Gruffydd a rânjit şi i-a făcut semn cu cotul lui Gwyn: 

— Dar eu cred că voia mai degrabă să dea o raită prin 
lupanarele din Southampton, timp de-o săptămână. 

Gwyn a cântărit o vreme în minte ceea ce aflase, 
gândindu-se şi la leşul găsit sus, pe Heckwood Tor. 

— Aşadar, scutierul a plecat înaintea lui de Bonneville. 
Şi stăpânul când a plecat - ai idee? 

Dar Gruffydd îşi epuizase toate informaţiile: 

— Nu, îmi pare rău, dar asta nu mai ştiu. L-am mai văzut 


prin port, de departe, la mai bine de două săptămâni după 
ce vorbisem cu Aelfgar, care a plecat în aceeaşi zi. Nu ştiu, 
de Bonneville s-ar putea să fi rămas chiar şi mai mult pe 
aici. 

Gwyn a mai luat câte o cană de bere pentru fiecare şi s- 
au apucat s-o bea, într-o plăcută tovărăşie. După un timp, 
Gwyn a mai încercat o întrebare, de data asta aproape 
sigur că nu va primi niciun răspuns folositor: 

— Presupun că nu-l cunoşti pe un oştean saxon căruia îi 
lipsesc două degete? 

Galezul izbucni într-un râs răsunător şi îl bătu pe Gwyn 
pe spate, prieteneşte: 

— Cu două degete lipsă! Cunosc pe puţin douăzeci- 
treizeci de oameni care au fost pedepsiţi astfel fie în 
Franţa, de armata lui Filip, fie în Anglia, de nobili. Dintre 
aceştia, nu puţini arcaşi, majoritatea din Gwent, şi-au 
pierdut degetele pentru că s-au dat de partea cui nu 
trebuia anul trecut, când prinţul John a încercat să preia 
puterea. 

— Pe ăsta de care te întreb îl cheamă Nebba. 

Voioşia lui Gruffydd spori: 

— Nebba! Ticălosul ăla! N-am încredere în el nici cât 
negru sub unghie! 

Sprâncenele roşcate ale lui Gwyn s-au ridicat de uimire. 
Omul ăsta părea să-i ştie pe toţi oştenii din lumea creştină. 

— Spune-mi ce ştii despre el, pentru numele lui 
Dumnezeu! Doar nu era şi el în grupul ăsta, care a venit pe 
mare de la Harfleur? 

Mercenarul a clătinat din cap: 

— Nu, Nebba nu! Nu-i el omul care să devină cruciat, 
deşi s-ar vinde fără să clipească oricărei armate care l-ar 
plăti suficient. S-a întors de la Vexin acum câteva luni - 
luptase de partea lui Richard, dar l-au prins nişte francezi 
şi i-au retezat degetele. A avut noroc că a pierdut doar 
atât; putea să rămână fără organele intime sau chiar fără 
cap. 

— Şi după aceea ce s-a mai întâmplat cu el? 

Gruffydd chicoti şi răspunse: 


— Îl înrolasem şi urma să plece în Normandia, ca suliţaş, 
având în vedere că nu mai putea să tragă cu arcul. În timp 
ce aştepta plecarea corăbiei, a rămas fără bani şi a jefuit 
casa unui neguţător, aici, în Southampton. Neguţătorul l-a 
prins însă asupra faptului, iar Nebba l-a înjunghiat, 
omorându-l. 

— L-a înjunghiat, zici? întrebă Gwyn, trecându-şi 
degetele prin barba încâlcită. 

— Păi cam aşa se omoară oamenii pe vreme de pace, 
râse galezul. În orice caz, când s-a dat strigarea pentru 
prinderea răufăcătorului, Nebba era deja departe. A ajuns 
la biserica St Mihail, unde a cerut sanctuar. 

Gruffydd s-a oprit şi a luat o înghiţitură zdravănă de 
bere. Gwyn l-a privit nerăbdător, aşteptând urmarea: 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— Păi, a fugit din biserică după câteva zile şi a tulit-o în 
New Forest. Orăşenii care păzeau biserica nu erau prea 
încântați - aveau lucruri mai bune de făcut decât să stea să 
păzească un tâlhar, şi ziua, şi noaptea. Aşa că Nebba s-a 
făcut bandit şi a luat calea codrului. Pentru că nu s-a mai 
îmbarcat pe corabia ce pleca în Franţa, nici eu nu mi-am 
primit plata de un penny. Numai Dumnezeu ştie pe unde o 
mai fi acum! 

Gwyn a mormăit, cu nasul în cana cu bere: 

— Pot să-ţi spun eu unde e. Se ascunde într-un sat, în 
apropiere de Dartmoor. 

A rămas apoi pe gânduri un timp. Oare să fi avut vreun 
amestec acest Nebba în moartea lui de Bonneville? Acesta 
murise înjunghiat - şi iată că şi Nebba obişnuia să ucidă în 
acelaşi fel. Pe de altă parte Gruffydd avea dreptate, 
mureau oameni înjunghiaţi cam la fel de des cât îşi făcea 
cruce Thomas de Peyne. Şi totuşi, era ciudat cum arcaşul 
acesta apăruse în două locuri diferite, şi ambele aveau 
legătură cu Hubert. Nemaiştiind ce să creadă, Gwyn a 
hotărât să nu se mai gândească la asta, deocamdată, şi a 
luat o înghiţitură de bere. 

— Pe coroner îl vor interesa grozav veştile despre 
Nebba, dar eu, unul, nu sunt sigur că omul are vreo 


legătură cu problema noastră de acum. 

Gwyn nu mai avea ce să afle de la Gruffydd şi, după ce i- 
a mai cumpărat galezului încă o halbă de bere şi a mai stat 
niţel la taclale cu el, aducându-şi aminte de vremea 
cruciadelor, s-a hotărât să plece spre casă. Acum, cel 
puţin, aflase că de Bonneville avusese un scutier, cum se 
numea acesta şi că plecase cu cel puţin două săptămâni 
înainte de moartea lui de Bonneville. În plus, numele lui 
Nebba apărea din nou în poveste. 

S-a întors, aşadar, la hanul unde dormise ca să-şi ia calul 
şi a pornit-o pe drumul cel lung spre Exeter. 


Două zile mai târziu, cel din Cornwall a ajuns acasă şi i-a 
spus întreaga poveste lui Crowner John, după-amiaza 
târziu, pe când se aflau amândoi în odaia de deasupra 
camerei de gardă a castelului. Ostenit, Gwyn a urcat 
treptele înguste; din capela Sfintei Fecioare, aflată chiar 
după poarta principală, se auzeau cântările slujbei 
religioase. 

Ralph Morin era deja la coroner şi Gwyn a ascultat ce 
spunea acesta: 

— Mă tem pentru viaţa lui - s-ar putea să nu mai reziste 
nici până la spânzurătoare. Tot braţul îi supurează, de la 
umăr până în vârful degetelor. Cred că finul cu care îi 
leagă ăştia rana nu face decât să înrăutăţească lucrurile. 
Sunt sigur că iarba mucegăită conţine o otravă care 
produce puroi. 

— Tot în celula aia mizerabilă îl ţin? a întrebat John. 

— Tot acolo - şi imbecilul ăla umflat de Stigand habar n- 
are cum se îngrijeşte un bolnav. Fitzhai delirează, a făcut 
febră mare din cauza infecţiei de la braţ. O să moară într-o 
zi-două, asta dacă nu cumva se întâmplă o minune. Şi, 
bineînţeles, de Revelle şi cu cantorul zic că ăsta e semnul 
lui Dumnezeu care arată că omul e într-adevăr vinovat. Am 
totuşi impresia că sherifful ar prefera să-l spânzure, nu să 
moară singur din cauza infecţiei. 

Conetabilul a dat să iasă, iar John i-a strigat că va 
încerca să-l transfere pe prizonier în grija călugăriţelor, 


care cel puţin aveau noţiuni de igienă. 

— Ia zi, Gwyn, ce veşti îmi aduci? Spune-mi, până 
termină prichindelul nostru să facă exerciţii de latină. 

Thomas, aşezat la masă, trecea pe pergament ultimele 
detalii referitoare la spânzurările ce avuseseră loc în 
dimineaţa aceea. În mod excepţional, unul dintre cei 
executaţi fusese un neguţător de grâne destul de bogat, 
care avea ceva pământuri dincolo de zidurile cetăţii, la 
Southernhay, precum şi o moşie la Teignmouth. Fusese 
prins cu înşelăciune - ceva cu nişte greutăţi false folosite şi 
la cumpărarea, şi la vânzarea cerealelor. Se zvonea că mai 
mulţi notabili din oraş îi fuseseră părtaşi la înşelăciune, 
dar, datorită puterii politice pe care o aveau, numele lor nu 
fuseseră dezvăluite, singurul ţap ispăşitor rămânând 
neguţătorul. John îl bănuia pe Godfrey Fitzosbern, vecinul 
lui nesuferit din uliţa St Martin, dar nu putea dovedi nimic. 
Oricum, curtea de judecată a comitatului, aţâţată de 
urletele de indignare ale membrilor ghildelor, îl trimisese 
pe neguţător la spânzurătoare; fără îndoială că mulţi 
orăşeni de frunte răsuflaseră uşuraţi aflând că gura lui 
avea să fie închisă pentru totdeauna. Coronerul voia să se 
asigure că averea şi pământurile neguţătorului, care 
treceau de drept în proprietatea Coroanei, ajung în 
vistierie, nu în pungile şi-n patrimoniul altora. Din acest 
motiv îl pusese pe Thomas să facă un inventar amănunţit al 
averii neguţătorului şi totul se trecea acum pe pergament. 

Pe când copistul îşi vedea de treaba lui, Gwyn i-a 
povestit lui John despre fericita întâlnire cu galezul de la 
Southampton: 

— Cel puţin, acum ştim că a existat şi un scutier, care a 
fost trimis înainte de către de Bonneville, ca să anunţe 
venirea acasă a stăpânului său, a încheiat ajutorul 
coronerului. Cât despre Nebba, se pare că ne tot iese în 
cale, dar zău dacă ştiu ce amestec ar putea avea în 
povestea asta cu omorul! 

John a cântărit o vreme în minte toate lucrurile pe care 
le aflase; ridurile de la colţurile gurii îi deveneau din ce în 
ce mai pronunţate, pe măsură ce se adâncea în gânduri. În 


cele din urmă, zise: 

— Avem de răspuns la o întrebare, din care se desprind 
şi alte nelămuriri. Mai întâi: omul cel înjunghiat şi cu gâtul 
tăiat pe care l-am găsit e, într-adevăr, Aelfgar? Şi, pe de 
altă parte, de ce n-a întrebat nimeni dintre cei de la Peter 
Tavy despre scutierul lui Hubert? 

Ghemuit în locul lui preferat, pe pervazul ferestrei, cel 
din Cornwall îşi pieptăna cu degetele mustaţa roşcată: 

— La ultima întrebare e uşor de răspuns. Din câte ştiu 
eu, cei de la manor nu ştiau de existenţa lui Aelfgar. Când 
a plecat în cruciadă, acesta s-a alăturat câtorva oameni de 
pe lângă Tavistock, care se făcuseră cruciați şi se 
îndreptau cu toţii spre coastă, ca să găsească vreo corabie 
cu care să traverseze Canalul Mânecii. Hubert ar fi putut 
să-l întâlnească pe Aelfgar oriunde, de aici până la Acre. 

John a acceptat explicaţia scutierului: 

— Dar asta înseamnă că toţi cei din familia de Bonneville 
nu pot nici să recunoască leşul, nici măcar dacă i s-ar fi 
văzut şi acum trăsăturile feţei. Cum naiba aflăm noi dacă e 
vorba de unul şi acelaşi om? 

— E de loc din Totnes, zise Gwyn, cumpănit. Putem să 
mai întrebăm şi acolo ca să vedem dacă e într-adevăr aşa. 
Problema e că, spre deosebire de Hubert, leşul e atât de 
descompus, încât nu mai poate fi recunoscut. Nici maică-sa 
n-ar mai şti să spună cine e. 

— lar hainele şi lucrurile sale nu ne sunt de niciun 
ajutor, dacă a stat un an sau doi în Levant... Dar ia stai aşa 
- mai e şi crucifixul ăla ciudat. 

Gwyn s-a ridicat şi s-a dus până în colţul odăii, unde, 
într-un cufăr simplu din lemn, se păstrau lucrurile rămase 
de la cei ucişi. A cotrobăit înăuntru o vreme şi s-a întors 
apoi cu podoaba ieftină pe care mortul o purtase la gât şi 
cu teaca goală de pumnal. 

— Dar şi asta ar putea să fie adusă tot din Palestina, a 
obiectat el. 

John i-a luat cruciuliţa din mână şi a privit-o lung, 
răsucind-o între degetele lui puternice: 

— Nu, e făcută din cositor aproape pur. Marea parte a 


cositorului din lumea asta provine din Devon sau din 
Cornwall - aşa că s-ar putea ca omul nostru să fi luat 
cruciuliţa cu el în Outremer ca să-i amintească de casă. S- 
ar putea să o recunoască cineva - eu, unul, n-am văzut 
niciodată ceva asemănător. 

Pocni apoi din degete în direcţia copistului: 

— Să faci bine şi să te trezeşti în zori, Thomas! Îţi iei 
catârul ăla răpciugos şi te duci până la Totnes, apoi până 
la Dartmoor, ca să vezi ce poţi afla despre acest Aelfgar. 

Thomas a scos un oftat, iar Gwyn, amuzându-se copios 
pe seama întristării copistului, i-a smuls pana de scris 
dintre degete şi i-a pus-o după ureche: 

— Haide, fii mai vesel, măi, popă! Se ştie doar ce fete 
drăguţe sunt la Totnes. O să dai lovitura pe-acolo - e mai 
bine aşa decât să tăvăleşti călugăriţe novice, nu? 

Dacă ochii saşii ai copistului ar fi putut ucide, Gwyn din 
Polruan ar fi căzut mort în clipa şi pe locul acela. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


În care Thomas de Peyne face pe spionul la 
Dartmoor 


În ziua următoare, deşi un vânt rece venit de la răsărit 
învârtejea frunzele veştede căzute din copaci, în casa din 
ulița St Martin atmosfera începuse parcă să se mai 
încălzească. În timp ce John îşi lua micul dejun de unul 
singur în salonul întunecos, Matilda a apărut fără veste şi 
s-a aşezat la locul ei obişnuit, la capătul celălalt al mesei 
lungi de stejar. 

Cei doi nu şi-au vorbit, iar Matilda l-a ignorat complet pe 
bărbatu-său, dar se dăduse totuşi primul semnal de pace, 
după ostilități ce ţinuseră o săptămână încheiată. Mary a 
intrat şi, fără o vorbă, a pus ceva de mâncare şi o cupă de 
vin fiert în fața stăpânei, făcându-i apoi cu ochiul lui John 
pe deasupra pliurilor albe ale bonetei pe care o purta 
Matilda. 

Coronerul a murmurat un salut, pe care nevastă-sa a 
părut că nu-l aude, şi apoi s-a cufundat într-o tăcere 
discretă, încercând să evite astfel vreo remarcă nesăbuită 
care ar fi dus la reînceperea bătăliei. 

La sfârşitul mesei acesteia tensionate, Matilda s-a 
ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. John, cu o curtenie ce nu-i 
prea stătea în fire, s-a grăbit să-i deschidă uşa, primind 
drept răsplată un murmur pe care el l-a luat drept 
mulțumire, apoi femeia a plecat iar spre solariul cel retras 
şi liniştit. 

— Se îndreaptă lucrurile, Sir John, a remarcat Mary cu 
voioşie, intrând grăbită să strângă de pe masă. 

— Se pare că stăpânei tale îi trece, încet-încet, 
supărarea, a şoptit el, conştient ca întotdeauna că 
fereastra de sus dă drept în solariu. 

Slujnica a strâns cele două platouri şi căni şi a aruncat 
cojile de pâine care rămăseseră pe podea, pentru Brutus. 

— Ai fost cuminte zilele astea; ai venit acasă în fiecare 


seară şi n-ai stat prea mult pe la Bush, murmură ea. Cred 
că diseară o să ai iarăşi voie să dormi la tine în pat şi nu 
vei mai fi nevoit să te cuibăreşti în faţa sobei. 

Pe când Mary dădea să iasă pe uşă cu vasele, John s-a 
întins, încercând să-i mângâie fundul bombat şi atrăgător, 
dar fata s-a ferit şi l-a dojenit cu degetul. 

Coronerul a zâmbit, ceea ce i se întâmplase destul de rar 
în ultimele zile, apoi s-a încins cu centura cu pumnal, şi-a 
luat mantaua cea scurtă din vestibul şi a ieşit în vântul 
muşcător, îndreptându-se spre odaia lui de la castel. 


Acelaşi vânt, ce aducea din când în când şi câte o rafală 
de burniţă, îl înfrigurase pe Thomas aproape toată ziua, în 
călătoria lui de la Exeter la Totnes, şi apoi mai departe, în 
pustietatea mohorâtă a regiunii Dartmoor. 

Deşi Gwyn din Polruan îşi bătea joc fără contenire de 
catârul lui Thomas - şi până şi coronerul se gândise să-i 
facă rost de un cal - animalul cel încăpățânat mersese 
toată ziua într-un trap susţinut. Deşi se deplasa încet, prin 
comparaţie cu animalele mari ale celorlalţi, catârul părea 
să nu obosească niciodată, aşa că ajungea să parcurgă 
zilnic o distanţă aproape la fel de mare ca şi un cal. 

Thomas a ajuns la Totnes la vreo trei ceasuri după 
răsărit şi şi-a rezolvat repede prima îndatorire primită. 
Deşi răspopit, se înţelegea totuşi bine cu preoţii, mai ales 
cu cei care nu-i ştiau nefericita poveste, aşa că, de obicei, 
oriunde s-ar fi dus, se oprea mai întâi la casa parohială. 

Stând la un pahar de bere slabă - care nu-i plăcea lui 
Thomas, dar altceva oricum nu se găsea, în afara de cidru 
şi apă - a aflat în curând că, într-adevăr, Aelfgar era de loc 
din Totnes. Se născuse acolo, iar mama şi sora lui lucrau şi 
acum ca spălătorese în conacul manorial. Erau saxoni get- 
beget, iar bunicului după mamă al lui Aelfgar îi fusese 
luată averea, destul de însemnată, la puţin timp după 
recensământul  Domesday! care urmase cuceririi 


10 Domesday Book (engleză, în original) - Cartea Judecaţii de 
Apoi: registru cadastral întocmit în Anglia în anul 1086, la 
ordinul lui Wilhelm Cuceritorul (n.tr.). 


normande. Preotul, şi el pe jumătate saxon, i-a spus toate 
astea lui Thomas cu amărăciune; însă cea mai importantă 
informaţie pe care i-a dat-o a fost că Aelfgar, oştean de 
profesie, plecase cu vreo cinci ani în urmă şi că nu se mai 
aflase nimic despre el de atunci. Cei de pe aici 
presupuneau că ori murise în război, ori se afla printr-un 
tărâm îndepărtat, luptând ca mercenar. Preotul n-a ştiut 
să-i spună despre înfăţişarea lui decât că „e blond“, ceea 
ce nu-i folosea lui Thomas câtuşi de puţin; însă când s-a 
căutat în traistă şi a scos crucifixul de cositor, preotul a 
scos un țipăt uşor de uimire: 

— Chiar eu i-am dat asta! Mi-a făcut un bine nu cu mult 
timp înainte de a pleca. Căzusem de pe măgar în timp ce 
mă duceam la Paignton şi mi-am luxat glezna. Aelfgar m-a 
găsit şi m-a adus acasă, aşa că i-am dat cruciuliţa asta 
drept răsplată. Tata lucrează în minele de cositor de la 
Chagford şi în timpul liber obişnuia să confecţioneze 
obiecte de felul acesta. 

Aflând, aşadar, fără urmă de îndoială, că leşul mumificat 
de pe Hackford Tor era al lui Aelfgar, copistul coronerului 
a plecat spre Sampford Spiney, mulţumit de felul în care 
îşi îndeplinise prima parte a misiunii. Sătucul acesta era 
cel mai apropiat de locul în care zăcuse cadavrul şi 
coronerul îi ordonase copistului să întrebe în stânga şi-n 
dreapta, fără a spune cine e, dacă îl văzuse cineva pe 
Aelfgar pe acolo de curând. 

Thomas l-a întrebat pe preotul din Totnes pe unde să o 
ia; a mers spre miazănoapte până la Buckfastleigh, unde a 
mâncat la abație, şi pe urmă a cotit spre nord-vest, luând-o 
prin cea mai pustie regiune din sudul Dartmoor-ului. 
Urmând sfatul chelarului de la abație, un călugăr de prin 
partea locului, a luat-o pe o potecă veche, cunoscută drept 
Calea Abatelui, care şerpuia printr-o pustietate cenuşie şi 
tristă, formată din ferigi uscate, iarbă-neagră şi stânci. 
Mititelul cel singuratic şi-a petrecut întreaga după-amiază 
călare, urcând şi coborând coline, străbătând văi acoperite 
cu lăstăriş şi platouri pleşuve, pe care nu era decât iarbă 
veştedă, urmând poteca abia vizibilă, străbătută doar de 


păstori şi de rarii călători asemenea lui. 

Inainte ca poteca să se intersecteze cu drumul care 
venea dinspre Widecombe, prin mlaştini, şi ducea la 
Tavistock, Thomas, tot după sfatul chelarului, a luat-o spre 
vest ca să dea în Walkhampton Common. Nu erau pe 
nicăieri niciun fel de semne sau indicatoare, cu excepţia 
câtorva movile de hotar acolo unde se intersectau cărările 
şi era aproape la fel de greu să te orientezi în această 
pustietate ca şi pe mare, deşi vremea era senină. Thomas a 
avut de două ori norocul să dea peste câte un păstor care i- 
a dat indicaţii, destul de imprecise de altfel, căci 
majoritatea celor care locuiau în această regiune nu 
treceau niciodată în viaţă dincolo de hotarele manorului de 
care aparţineau. 

Vântul care şuiera fără încetare dinspre răsărit, aducând 
cu el pale de aer rece de la marea din nord, pătrundea 
nemilos prin mantaua uzată a lui Thomas şi prin rufăria 
obişnuită pe care o avea pe dedesubt. Îşi legase cu sfoară 
o traistă în jurul gâtului, dar mâinile şi picioarele îi 
degeraseră când a trecut de culmea Ingra Tor şi a ajuns la 
marginea unei văi de unde se vedea, pe partea cealaltă, 
cătunul Sampford Spiney. 

Era aproape de înserat, iar Thomas călărise toată ziua, 
cu cele două scurte opriri la Totnes şi la Buckfastleigh. 
Oboseala îi ajunsese până la oase şi spatele îl durea după o 
zi întreagă petrecută în spinarea catârului, cu picioarele 
atârnându-i într-o parte. 

S-a oprit o clipă, apoi şi-a îmboldit animalul la vale; a 
traversat micul râu Walkham şi a urcat pe partea cealaltă, 
ajungând în sat. „Ce caut eu aici?” s-a întrebat copistul în 
sinea lui, nemulţumit. Un om înzestrat cu minte din belşug, 
care ştia să scrie şi să citească bine, care fusese hirotonisit 
preot şi promitea să ocupe, cu timpul, funcţii înalte în 
ierarhia bisericească, rătăcea acum, înfrigurat şi murdar, 
pe spinarea unui catâr plin de purici, prin una dintre cele 
mai sălbatice regiuni din Anglia. Şi toate din pricina unei 
slăbiciuni de o clipă, a căinii, petrecută demult, la 
Winchester; atunci, pofta de nestăpânit ce-i cuprinsese 


părţile cele mai ascunse şi trădarea unei femei îi 
distruseseră, într-o singură clipă, întreaga viaţă. Ştia 
foarte bine că, trupeşte vorbind, era plin de neajunsuri: 
spatele cocoşat, ochiul saşiu, picioarele crăcănate; şi poate 
că tocmai de aceea se întreba de ce Dumnezeu îi hărăzise 
să aibă parte numai de nenorociri pe toate planurile. Oare 
nu avea nimic în el care să fie demn de laudă sau, cel 
puţin, să-i aducă puţină mulţumire în suflet? De ce era 
întotdeauna ţinta glumelor tuturor, terorizat de Gwyn şi 
trimis încoace şi-ncolo, cu asprime, de John de Wolfe? 

Era un copist bun - cine mai ştia oare să scrie atât de 
repede şi atât de citeţ? Nu era rău la suflet, în ciuda 
înfăţişării de neisprăvit pe care o avea. Ura violenţa, îl 
iubea pe Dumnezeu şi biserica, deşi nu excesiv. Îi plăceau 
până şi copiii şi animalele, o virtute rară în acele timpuri 
atât de crude şi de violente - şi totuşi, dintre toţi oamenii 
care îl cunoşteau, cei mai mulţi îl tratau ca pe un lepros 
sau ca pe un cerşetor. 

Uneori îi trecea prin minte să-şi pună capăt zilelor, dar 
ştia că n-are să facă niciodată asta - şi nu numai pentru că 
ar fi însemnat să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi să 
aibă parte de chinurile veşnice ale iadului, ci şi pentru că 
era prea fricos ca să fie în stare de vreun act de violenţă. 

Toate aceste gânduri îi erau familiare, căci îi veneau în 
minte aproape în fiecare zi. Incercă să fie mai încrezător şi 
să privească partea bună a lucrurilor. Cel puţin Crowner 
John acceptase să-l ia pe lângă el în slujba de copist, aşa că 
nu rămăsese pe drumuri, să moară de foame. Şi se mai 
bucura şi de privilegiul de a avea casă şi masă în incinta 
catedralei, mulţumită influenţei arhidiaconului. 

Oftând, Thomas a îmboldit bătrânul catâr, lăsându-l să-şi 
croiască singur drumul printre copaci, apoi să traverseze 
râul, ajungând în cele din urmă la Sampford Spiney, 
următoarea etapă a cercetărilor. 


A doua zi după-amiază, o siluetă îmbrăcată în rasa alb cu 
gri a călugărilor cistercieni a intrat, fără grabă, în satul 
Peter Tavy. Avea un toiag lung, tăiat de curând dintr-un 


aluniş, iar când a cerut de-ale gurii şi un adăpost pentru 
noapte la conacul manorial a declarat că se întoarce la 
Sutton, în apropiere de Plymouth, după un pelerinaj până 
la biserica St David, aflată în Ţara Galilor. 

Seneşalul, adică bailivul care răspundea de gospodărie, 
l-a trimis la unul din şoproanele clădite lângă palisada 
dărăpănată, unde se afla bucătăria. I s-a părut lui cam 
ciudat ca un călugăr să ceară găzduire într-un conac 
manorial, când uriaşa mânăstire St Mary şi St Rumon se 
afla la doar un ceas de mers pe jos, mai la vale de 
Tavistock, dar şi-a dat repede uitării nedumerirea, 
gândindu-se că poate cistercienii or fi certaţi cu 
benedictinii. 

În bucătărie se aflau un tânăr şchiop şi două fete care 
chicoteau, pregătind cina. S-au arătat destul de binevoitori 
şi i-au oferit călugărului porţii generoase de legume fierte, 
pâine neagră şi felii de jambon, iar ca să-şi ude gâtlejul i- 
au dat o cană din obişnuita bere apoasă. 

Curioşi, ca mai toată lumea în preajma călătorilor, şi 
dornici să afle veşti din lumea care depăşea hotarele 
satului lor, bucătarul şi bucătăresele i-au pus o sumedenie 
de întrebări despre călătoria pe care o făcuse. Înzestrat 
cum era cu o imaginaţie bogată, el le-a turnat o înşiruire 
interminabilă de minciuni, ca să le astâmpere curiozitatea; 
de fapt, locul cel mai apropiat de biserica St David în care 
fusese vreodată era Glastonbury. 

Stând aşa la taclale cu cei trei, omuleţul în rasă cenușie 
a reuşit să strecoare şi el câteva întrebări; iar mai târziu, 
când Thomas - căci el era, desigur - s-a cuibărit să doarmă 
pe nişte paie curate, într-un colţ al odăii aflate dedesubtul 
locuinţei seniorilor, s-a felicitai în gând pentru abilitatea 
cu care reuşise să afle ceea ce voia. Stătea întins, înfăşurat 
în veşmântul gros de călugăr, pe care îl îmbrăcase peste 
celelalte haine, şi îi era cald şi bine, aşa cum nu prea îi 
fusese de două zile încoace, mai ales că în mijlocul odăii 
ardea un foc vioi de cărbuni. Pe lângă el se mai aflau încă 
vreo duzină de bărbaţi, plus câţiva copii, dintre care unii 
dormeau, iar alţii stăteau la taclale; majoritatea erau 


servitori la conac sau muncitori pe moşie, care nu aveau 
propriile locuinţe. 

Printr-o deschizătură din zid, Thomas privea cerul senin 
şi înstelat al primei nopţi îngheţate din acel an şi îşi repeta 
în minte ce avea să-i spună lui Crowner John mâine, când 
va ajunge la Exeter. 

La Sampford Spiney, îl căutase pe preot: un om gras şi 
indolent, pe care îl interesa în primul rând berea şi cidrul, 
şi mai puţin îndatoririle lui bisericeşti. Thomas se dăduse 
drept preot şi declarase că se îndreaptă spre parohia pe 
care i-o încredinţase episcopul de Exeter, aflată într-o 
regiune îndepărtată din Cornwall. Cum ştia toate 
personajele importante din lumea bisericii şi era învăţat cu 
practicile preoţeşti, minciuna i s-a prins uşor, mai ales că 
aşa-zisul său confrate era tare ignorant şi cu desăvârşire 
neinteresat. 

A primit găzduire peste noapte la casa parohială, iar 
cina a constat din puţină mâncare, dar foarte multă 
băutură, ceea ce a dezlegat limba gazdei într-un mod cât 
se poate de mulţumitor, înainte ca amândoi să se întindă 
pe saltelele umplute cu fân din casa parohială cu o singură 
încăpere, lipită de biserica de lemn, Thomas aflase deja tot 
ce se ştia în Sampford Spiney despre mortul pe nume 
Aelfgar. 

— A ajuns aici acum mai bine de o lună, a zis preotul, cu 
limba  împleticindu-i-se şi râgâind mulţumit, după ce 
dăduse pe gât trei halbe de cidru. A venit seara târziu, 
călare pe un cal mare şi puternic; pe atunci zilele erau mai 
lungi. A zis că se îndreaptă spre Peter Tavy şi a întrebat pe 
unde s-o ia. Şi-a dat seama că nu mai poate ajunge acolo 
pe lumină, întrucât calul căpătase beteşug la un picior. E o 
babă aici care face bere şi care ţine un fel de cârciumă - şi 
are şi o saltea de paie pentru puţinii călători care ajung 
aici, aşa că omul nostru a tras la ea. 

— De ce nu i-a spus nimeni, mai ales reeve-ul, toate 
astea coronerului când a trecut pe aici după ce s-a găsit 
leşul? a întrebat Thomas. 

Preotul era prea ameţit de băutură ca să cadă la bănuieli 


auzind ce bine ştie musafirul său ce i se spusese 
coronerului şi ce nu. John de Wolfe se oprise în treacăt 
prin sat, împreună cu copistul, pentru o anchetă pripită, 
dar preotul nu fusese de faţă, aşa că nu avea cum să-l 
recunoască pe Thomas. 

— Ce vorbeşti? Şi să primească satul amendă pentru că 
nu îi dădusem ştire mai demult? Da’ de unde! Reeve-ul a 
tăcut mâlc, a zis că n-are habar de nimic, răspunse el 
rânjind printre aburii alcoolului. Omul a plecat două nopţi 
mai târziu, viu şi nevătămat. De unde era să ştim noică a 
mierlit-o la câteva mile mai sus, pe cărare? 

— Dar când păstorii au găsit leşul, nu şi-au dat seama 
cine e? Şi cu calul ce s-a întâmplat? 

Preotul cel gras a mai luat un gât zdravăn din cidrul 
tulbure şi a răspuns: 

— Numai Dumnezeu ştie unde a ajuns calul ăla - noi nu 
l-am mai văzut de atunci. Cât despre găsirea leşului, noi nu 
ştiam nimic despre orânduiala asta nouă, cu coronerul, că 
nu ne-a spus nimeni. Morţii cu morţii şi viii cu viii, zic eu, 
n-am dreptate? 

Chicotind tare, alunecase primejdios de pe scăunelul pe 
care şedea, singura mobilă din cameră, în afară de o masă 
şubrezită. 

În continuare, stând aşa întins pe aşternutul de paie din 
odaia de la conac, Thomas şi-a adus aminte de călătoria de 
azi de la Sampford Spiney până la Peter Tavy. Deşi 
oamenii din sate diferite nu prea comunicau între ei, n-ar fi 
fost totuşi prudent să se oprească şi de data asta tot la 
preot ca să afle ce voia, aşa că, ajuns la câteva mile de sat, 
şi-a dus catârul în adâncul pădurii şi l-a priponit acolo cu o 
frânghie lungă, ca animalul să aibă destul loc de păscut 
pentru o zi. A scos apoi din desagă rasa de care făcuse rost 
cu mult timp în urmă, la înmormântarea unui călugăr 
cistercian, în Winchester. Şi-a tăiat şi un toiag dintr-un 
desiş şi, astfel echipat, a intrat pe jos în Peter Tavy, 
sperând să nu-l întrebe nimeni de ce băţul lui e proaspăt 
tăiat - sau de ce nu are tonsură de călugăr. Dacă l-ar fi 
întrebat cineva de ce are părul lung, îşi pregătise deja un 


răspuns: părul îi crescuse în timpul celor trei luni de 
pelerinaj şi făcuse legământ să nu-l tundă la loc decât după 
ce ajunge la mânăstirea lui, în apropiere de Plymouth. 
Sătenii nu-l întrebaseră însă absolut nimic din toate astea; 
erau curioşi să afle cât mai multe lucruri din lumea aflată 
dincolo de orizontul lor îngust. 

Privind cerul întunecat, Thomas a recapitulat în minte 
informaţiile pe care reuşise să le stoarcă de la cei din 
bucătărie, de la grăjdari şi de la câţiva bătrâni care şedeau 
în jurul focului, aici în odaie; aceştia din urmă nu mai 
puteau lucra la câmp din cauza artritei. 

De la toţi aflase acelaşi lucru: că Aelfgar din Totnes nu 
ajunsese la Peter Tavy, deşi, plecând de la Stampford 
Spiney, spusese foarte clar că aici vrea să ajungă. Distanţa 
era de numai cinci mile, adică o călătorie de cel mult o oră, 
chiar şi pe cel mai nevolnic dintre cai; iată însă că lui 
Aelfgar îi putreziseră ciolanele pe Heckwood Tor, cam la 
jumătatea distanţei între cele două sate. Nimeni de la 
moşie nu auzise vreodată de Aelfgar, ceea ce se potrivea 
cu spusele preotului din Totnes, şi anume că acesta nu se 
cunoştea cu Hubert de Bonneville atunci când plecase din 
satul natal. Dacă tot nu reuşise să afle nimic despre 
scutierul de origine saxonă, copistul ascultase în schimb 
toate bârfele din partea locului. Se părea că seniorul 
manorului, Sir Arnulph, care trăgea acum să moară, fusese 
iubit de şerbi şi de oamenii liberi deopotrivă. Ca stăpân, 
fusese destul de prietenos, ferm, dar corect, iar satul 
prosperase vreme de ani întregi, fără să sufere vreodată de 
foamete şi fără certuri sau lupte. Cât despre restul familiei 
seniorului, cei cu care vorbise nu mai păreau atât de 
mulţumiţi. 

— Amarnic om mai era şi Hubert, i s-a destăinuit un 
bătrân, între două accese de tuse de la o bronşită, care îi 
scuturau trupul la fiecare câteva minute. Se credea 
seniorul manorului cu mult înainte ca bătrânul lord să fi 
căzut la pat; făcea pe stăpânul cu noi şi voia să schimbe 
toate obiceiurile noastre vechi de ani de zile. 

Un alt bătrân reumatic a încuviinţat spusele celui dintâi: 


— Era un om rece şi vorbea întruna numai despre religie 
şi morală. Ar fi trebuit să se facă popă - îţi cer iertare, 
frate! De asta s-a hotărât să ajungă cruciat şi să plece la 
luptă în Pământurile Sfinte, călcând voia tatălui său. 

— Călătorie sprâncenată, aşa am zis când a plecat, a 
adăugat celălalt bătrân; părea că, dată fiind vârsta lui 
înaintată, nu-i mai pasă de nimic. Nu i-am dorit niciodată 
moartea, mai ales în felul acesta, dar am răsuflat uşuraţi 
când a plecat. Deşi în urma lui a rămas o liotă de fraţi şi de 
veri, care o duc cum nu se poate mai bine de când cu 
atacul de apoplexie al lui Sir Arnulph. 

Thomas a aflat în continuare că Gervaise de Bonneville 
era mai iubit de oameni decât fratele său ucis şi că pe 
fratele cel mic, Martyn, sătenii îl considerau un copil, mai 
puţin important, în orice caz, decât Gervaise. Dar mai erau 
şi trei veri, adulţi cu toţii, fiii unui frate mai mare al lui 
Arnulph, decedat. Verii aceştia aveau şi ei oarecare 
pretenţii asupra celor două manoruri şi încercau să obţină 
de la Winchester dreptul de proprietate asupra unei părţi 
din pământ la moartea lui Arnulph - toate problemele de 
acest fel intrau sub autoritatea Coroanei, proprietarul 
absolut. 

— Tare le-ar mai plăcea verilor ăstora să moară şi 
ceilalţi doi fraţi, aşa cum a murit şi Hubert, cârâi al doilea 
bătrân. Nu m-ar mira să păţească şi Gervaise ceva, când s- 
o mai duce în pădure. 

La asta, toţi bătrânii din jurul focului au început să 
discute aprins, unii ocărându-i pe veri, alţii luându-le 
apărarea; însă Thomas nu mai avea ce afla de la ei. S-a 
învelit mai bine cu haina în care se deghizase şi s-a 
pregătit de somn. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 


În care Crowner John face o arestare 


Pe când copistul său rătăcea prin pustietăţile friguroase 
ale regiunii Dartmoor, Sir John de Wolfe îşi consolida 
bunele relaţii cu nevastă-sa. După cum prevăzuse slujnica, 
în seara dinainte găsise uşa solariului descuiată, aşa că îşi 
reluase locul în patul conjugal, chiar dacă ghemuit pe 
margine, departe de Matilda în seara următoare a venit 
acasă devreme, după ce în timpul zilei asistate la trei 
spânzurări şi avusese de făcut o anchetă în legătură cu un 
copil care se înecase într-o fântână, la St Sidwell. Matilda 
şedea lângă foc când a ajuns el şi l-a salutat cu glas scăzut, 
dar civilizat. Prudent, John a început o conversaţie neutră, 
din care au ajuns să vorbească despre o donaţie pe care 
Matilda dorea ca el să o facă bisericii ei preferate, St 
Olave. John era de părere că aceste manifestări excesive 
de pietate şi devotament faţă de biserică erau mai mult o 
faţadă pentru societate, având mai puţin legătura cu 
credinţa adevărată; însă, ca să aibă linişte în casă, ar fi fost 
în stare să facă donaţii şi pentru vestita moschee a lui 
Saladin. Când a intrat Mary cu cina, cei doi soţi discutau 
pe un ton cam ceremonios, dar de bună înţelegere. 

Cum lucrurile păreau să meargă neobişnuit de bine, 
John s-a gândit să consolideze armistițiul, cerându-i 
părerea Matildei despre cercetările pe care le avea de 
făcut. I-a povestit tot ce se întâmplase în decursul ultimei 
săptămâni, evitând cu grijă orice critică la adresa fratelui 
ei. 

— Aşadar, acum ştim cel puţin cine sunt cei doi morţi - 
fiul cel mare al unui senior normand şi scutierul acestuia, 
şi mai ştim că amândoi se întorseseră de curând de pe 
Pământurile Sfinte. Întrebarea e: de ce au fost ucişi? 

Matilda a privit flăcările jucăuşe, de parcă acolo ar fi 
stat scris răspunsul: 

— Crezi că au murit amândoi de mâna aceluiaşi om, 


John? l-a întrebat, cu o politeţe studiată; amândoi vorbeau 
pe acelaşi ton reţinut. 

John, aşezat pe scaunul lui călugăresc, s-a aplecat în 
faţă, cuprinzând în palme cupa cu vin cald amestecat cu 
mirodenii: 

— Au fost mai multe mâini ucigaşe, asta e sigur. 
Amândoi au fost atacați de cel puţin doi asasini. Şi rănile 
erau asemănătoare - amândoi înjunghiaţi în spate. Dar 
mulţi sunt ucişi în acest fel, aşa că asta nu înseamnă mare 
lucru. Unul din ei avea şi gâtul tăiat, iar celălalt, răni la 
mână căpătate într-o luptă cu sabia. 

— Şi ce deduci de aici? 

— Nu prea multe, din păcate, i-a răspuns John, cu părere 
de rău. 

Matilda, înfrigurată de curentul de aer rece venit fără 
veste pe la picioare, adus de vântul muşcător de răsărit de 
afară, şi-a strâns mai bine fusta groasă în jurul ei: 

— Dacă acest cavaler şi scutierul său ar fi călătorit 
împreună, ar fi putut fi lesne vorba despre un jaf obişnuit, 
pus la cale de nelegiuiţii din păduri, a remarcat ea, cu 
prudenţă. Dar cei doi au fost atacați la distanţă de câteva 
săptămâni şi nici măcar în acelaşi loc. Pare deja prea mult, 
ca să se mai poată numi coincidenţă. 

— Sunt de aceeaşi părere, zise John, bucuros să se poată 
arata de acord cu nevastă-sa. 

Dacă tot trebuia să trăiască împreună cu ea - iar 
alternativa la aceasta era mult prea complicată -, era mai 
bine să încerce să evite certurile fără de sfârşit. 

— Cine ştia că amândoi plecaseră spre apus de la 
Southampton? a întrebat Matilda şi pieptu-i voluminos a 
început să tresalte, cuprins de febra misterului şi a jocului 
de-a detectivii. 

— Cred că mulţi dintre cei întorşi din Palestina, i-a 
răspuns el rar. Şi acest Nebba, de care tot auzim. Şi, 
bineînţeles, Alan Fitzhai. 

Femeia şi-a împreunat degetele, cu o atitudine de 
judecător: 

— Să ştii că Fitzhai pare cel mai probabil candidat. Se 


ştie doar că avea ceva de împărţit cu de Bonneville, iar 
despre când anume s-a întors de la Plymouth nu ştii decât 
ce ţi-a spus chiar el; iar drumul ăsta trece foarte aproape 
de Widecombe. 

Coronerul a clătinat din cap aprobator, deşi nu-i venea 
să renunţe la convingerea lui, lipsită de orice sprijin 
raţional, că nu Fitzhai e ucigaşul pe care-l căutau. 

— E adevărat că ar fi putut să se afle în acea zonă când a 
fost ucis cavalerul, dar dacă moartea scutierului are 
legătură cu cea a lui de Bonneville, Fitzhai nu avea cum să 
fie la Heckwood Tor cu atâtea săptămâni înainte; se ştie 
doar că era la Southampton pe atunci. 

Însă nici Matilda nu renunţa atât de uşor la teoria ei: 

— Poate că a trimis pe cineva să-l urmărească pe scutier 
şi să-i facă de petrecanie - Dumnezeu ştie că în zilele 
noastre se găsesc ucigaşi plătiţi pe toate drumurile. Nu 
ştiu, zău, unde o să ajungem cu atâta violenţă în jur. 

John scoase un mormăit; ezita între imboldul de a o 
contrazice şi dorinţa de a avea linişte în casă. 

— Dar mai e şi arcaşul ăsta, Nebba, a sugerat el, în cele 
din urmă. 

— Are vreun alibi măcar pentru una din cele două 
crime? a întrebat Matilda, care nu voia deloc să accepte că 
Fitzhai ar putea să nu fie principalul suspect. 

John a clătinat din cap; şuviţele negre îi mângâiau gâtul. 

— Nu ştim suficient de precis când au avut loc crimele, 
ca să putem vorbi de aşa ceva. Arcaşul ăsta galez pe care l- 
a găsit Gwyn la Southampton nu ştia exact când a dispărut 
Nebba, aşa că acesta ar fi putut fi implicat în oricare din 
cele două omoruri. Dar de ce Dumnezeu s-o fi făcut? 

— E mercenar şi nelegiuit, parcă aşa spuneai. Exact 
genul de om care poate fi plătit să omoare pe cineva. Dacă 
Fitzhai ăsta i-a dat nişte bani ca să-l urmărească pe scutier 
şi să-i facă de petrecanie? 

— N-a fost un singur ucigaş. Scutierul ştia bine să lupte, 
că doar nu demult se întorsese de la război. 

— Ei, şi? Sunt destui scandalagii în stare să ucidă pentru 
un bănuţ-doi. 


Tonul Matildei devenea din ce în ce mai triumfător, iar 
senzaţia lui John că Fitzhai e nevinovat pierdea treptat 
teren - pentru că nevastă-sa părea să aibă câte un 
contraargument pentru fiecare obiecţie a lui. 

— Cred că răspunsul se află la marginea Dartmoor-ului, 
nu la Southampton şi nici în Franţa, zise John, încăpățânat. 

— S-ar putea ca răspunsul să fie în toate aceste locuri, 
bărbate! Cei doi au fost ucişi acolo, la apus, asta e 
adevărat; dar cauza morţii lor poate fi în altă parte. Dacă 
Nebba a vândut calul lui de Bonneville reeve-ului din 
Widecombe, chiar crezi că a găsit animalul rătăcind prin 
pădure? 

Apoi, netezindu-şi cochetă fusta, urmă: 

— În locul tău, l-aş găsi pe arcaşul ăsta cu opt degete şi 
l-aş supune şi pe el ordaliei. 


Cum Thomas de Peyne lipsea de aproape trei zile, 
cercetările în cazul cruciaților ucişi au fost suspendate 
temporar, iar coronerul şi-a reluat activităţile obişnuite de 
zi cu Zi. 

Gwyn i-a adus vestea că, în ciuda previziunilor mai 
pesimiste, Alan Fitzhai trăia încă, iar febra chiar îi mai 
scăzuse, deşi îngrijirile temnicerului ignorant îi făceau mai 
mult rău decât bine. 

John încercase să-l transfere la mânăstire, dar sherifful 
interzisese acest lucru fără drept de apel. Coronerul se 
gândea, cu cinism, că probabil cumnatu-său speră ca 
Fitzhai să moară de infecţie a sângelui, rezolvându-se 
astfel de la sine dilema lui Richard: să-l ducă în faţa curţii 
de judecată a comitatului şi apoi să-l spânzure sau să 
aştepte venirea Curţii de Judecată Itinerante şi apoi să-l 
spânzure? 

Tot Gwyn i-a mai spus şi că Eadred din Dawlish, 
porcarul înjunghiat în faţa Cârciumii Sarazinul, murise, în 
ciuda îngrijirilor stăruitoare pe care i le dăduse tânărul lui 
atacator, care se străduise din răsputeri să-l menţină în 
viaţă. Urma deci să mai aibă loc o arestare, apoi o 
spânzurare. 


În cea de a treia zi, după-amiaza târziu, coronerul şi 
ajutorul lui se aflau în odaia de deasupra camerei de gardă 
când Thomas, ostenit de drum, a urcat şchiopătând 
treptele, după ce-şi lăsase catârul, şi mai ostenit decât el, 
în grajdurile castelului. 

John şedea la masa sprijinită pe căpriori, făcându-şi, 
destoinic şi pe tăcute, exerciţiile de latină pe care i le 
dăduse în acea dimineaţă profesorul lui de la catedrală. 
Gwyn îşi ascuţea leneş pumnalul de piatra roşiatică din 
care era făcut pervazul ferestrei, dar s-a oprit când l-a 
văzut pe copistul cel ud şi murdar de noroi cum apare în 
pragul uşii, neputând scăpa ocazia de a face un comentariu 
deochiat pe seama lui. Insă faptele i-au contrazis de data 
asta vorbele, căci s-a ridicat şi i-a adus omuleţului o bucată 
de pâine şi nişte brânză de pe raft; apoi, împingându-l să 
şadă pe un taburet, i-a turnat o cană de cidru, ştiind că nu- 
i place berea. 

— lată că s-a întors şi călătorul nostru! a strigat 
coronerul, uimit şi el de bucuria pe care o simţea văzându-l 
întors acasă, viu şi nevătămat, după ce rătăcise trei zile de 
unul singur printr-o regiune unde se părea că la tot pasul 
dai de leşul câte unui om ucis. 

Cei doi au ascultat cu atenţie relatarea lui Thomas, fără 
să-l întrerupă; până şi Gwyn s-a abținut de la obişnuitele 
lui poante, iar coronerul, strângându-şi pe furiş tema, ca să 
o ferească de privirile curioase ale copistului, a rămas pe 
gânduri un timp. 

— Aşadar, ştim acum că de Bonneville şi scutierul lui au 
fost ucişi la mai puţin de douăsprezece mile unul de 
celălalt, amândoi pe când se îndreptau spre Peter Tavy - 
unde niciunul din ei n-a mai ajuns în viaţă. 

Gwyn, care părea dornic să despice firul în patru, a spus 
că, deşi leşurile fuseseră găsite într-adevăr la acea 
distanţă unul de altul, era posibil să nu fi fost omorâţi tot 
acolo. 

— Nimeni nu cară leşuri după el prea departe, omule, l-a 
repezit John, enervat că firul gândurilor îi fusese întrerupt. 
Dar de ce a trecut atât de mult timp între cele două crime? 


Din câte a aflat Thomas, acest Aelfgar a plecat din 
Sampford Spiney cu câteva săptămâni înainte de moartea 
lui Hubert. 

Gwyn şi-a scărpinat de purici ţeasta roşcovană: 

— Mie mi s-a spus la Southampton că de Bonneville a 
mai rămas o vreme acolo, ca să-şi vândă prada de război şi 
să-şi plătească oştenii, aşa că l-a trimis înainte pe scutier 
ca să-i anunţe familia că soseşte. 

— Cum a anunţat loan Botezătorul venirea Domnului 
lisus Hristos, a adăugat Thomas cucernic, făcându-şi cruce 
cu o bucată de brânză. 

A mai îndrăznit apoi să facă încă o remarcă, repetând 
parcă vorbele spuse de Matilda cu o seară înainte: 

— Situaţia asta nu prea se mai poate numi coincidenţă; 
stăpân şi slujitor, ucişi în aceeaşi regiune, cam în acelaşi 
stil, dar la câteva săptămâni distanţă. Pe de altă parte, prin 
smârcurile alea blestemate abia dacă am văzut picior de 
om. Acolo nu sunt decât vulpi, oi şi ciori. 

— Dacă au fost prinşi într-o ambuscadă, înseamnă că 
ucigaşul ştia când urmează să vină, a remarcat coronerul, 
meditativ. 

S-a adresat apoi copistului: 

— Cât a stat Aelfgar în Sampford Spiney? 

— Două nopţi, aşa a zis preotul. Calul începuse să-i 
şchioapete şi l-a lăsat să se odihnească o zi, înainte să 
plece mai departe. 

— Şi satul se află la doar câteva mile de Peter Tavy? 

— Pe jos, ai putea ajunge acolo în mai puţin de două ore, 
a răspuns Thomas. De asta m-am îmbrăcat în călugăr 
cistercian, ca nu cumva cineva din Peter Tavy să fi aflat 
deja că dădusem târcoale prin Sampford. 

John a cugetat câteva clipe: 

— Şi Aelfgar ăsta le-a spus oamenilor de acolo că e 
scutierul lui Hubert? 

— Da, cred că toată lumea din Sampford ştia asta. 

— Aşadar, vestea asta ar fi putut să ajungă la Peter Tavy 
a doua zi, dusă poate de vreun meşter sau vreun 
marchitan? 


— De ce nu? 
John i-a aruncat o privire lui Gwyn şi, aproape la unison, 
amândoi au scos câte un mormăit. 


Sherifful nu şi-a ascuns disprețul faţă de bănuielile lui 
John şi nici n-a vrut să audă de propunerea acestuia de a-i 
interoga pe cei din familia de Bonneville. 

— Ai înnebunit, cumnate? spumegă el, pe când şedeau 
amândoi la masă în odaia lui din fortăreaţa castelului. 
Episcopul e un prieten apropiat al acestei familii. Deja ne-a 
mustrat pe amândoi - mai ales pe tine - pentru că nu l-am 
găsit pe cel vinovat de moartea lui Hubert. Şi iată că acum 
Dumnezeu ne-a arătat, prin intermediul ordaliei, că 
ucigaşul e omul ăla îngrozitor, Fitzhai! 

Richard trase un pumn răsunător în masă, apoi urmă: 

— Îţi închipui cum ar fi să mă duc la palatul episcopului 
şi să-i spun lui Henry Marshall că bănuim de crimă pe 
cineva din familia prietenului său bătrân şi bolnav? Cred 
că ai cam luat-o razna, John! 

Coronerul şi-a dat seama că sherifful era de neclintit în 
convingerile lui şi că nu servea la nimic să încerce să-i 
demonstreze raţional contrariul, aşa că s-a ridicat în 
picioare şi a tras şi el un pumn în masă. 

— Foarte bine. Dar n-ai niciun fel de autoritate asupra 
anchetelor pe care le fac eu. O să mă duc la Peter Tavy şi 
văd eu ce mai descopăr acolo, zise el îndreptându-se 
hotărât spre ieşire. 

De Revelle a strigat după el: 

— Episcopul o să te răstignească pentru treaba asta, 
nesăbuitule! Şi mai vine şi Hubert Walter încoace peste o 
săptămână două. Să fii mulţumit dacă o să rămâi cu capul 
pe umeri după isprava asta, că la slujba de coroner ar 
trebui nici să nu te mai gândeşti! 

Dar John coborâse deja scările, blestemând printre dinţi 
întregul clan de Revelle, de parte bărbătească şi femeiască 
deopotrivă. 


A doua zi după-amiaza, coronerul şi ajutorul lui au ajuns 


la îngrăditura ce împrejmuia manorul Peter Tavy, după ce- 
şi îndemnaseră caii la galop tot drumul de la Exeter, 
oprindu-se numai ca să-şi hrănească fugarii şi pe ei înşişi. 

Neavând nevoie de copist, John îl lăsase acasă, să-şi mai 
revină după cele trei zile petrecute în şaua catârului. 
Problema mai mare fusese însă Matilda: John se temea ca 
nu cumva reintrarea lui în grațiile nevestei să fie 
primejduită de încă o noapte petrecută departe de casă 
atât de curând după împăcare. Aşa că, la cină, a abordat 
subiectul cu maximă prudenţă, insistând asupra necesităţii 
de a rezolva acest dublu omor, de dragul episcopului 
Marshall care, pentru Matilda cea obsesiv de cucernică, 
trebuia adorat într-o măsură doar cu puţin mai mică decât 
Papa sau chiar Dumnezeu. John a avut grijă să nu 
pomenească nimic despre împotrivirea pe care fratele 
Matildei o arătase faţă de planul său, rugându-se în sinea 
lui ca nu cumva să apară Richard în vizită la soră-sa 
înainte să apuce el să plece spre Peter Tavy, dimineaţa 
devreme. 

John a fost destul de uimit să vadă cât de calmă a primit 
Matilda vestea plecării lui. Încă distantă - cu atitudinea ei 
obişnuită, de politeţe formală, lipsită de căldură - a 
murmurat, pufnind de vreo două ori în batistă, că datoria e 
datorie şi trebuie îndeplinită. 

A doua zi, aşadar, John descăleca la baza scării care 
ducea în salonul de primire de la conacul Peter Tavy şi 
arunca o privire în jur. Locul părea liniştit şi mult mai 
puţin activ decât la ultima lor vizită. leşea şi acum fum pe 
sub streşinile de la bucătărie, dar nu era mai nimeni prin 
preajmă - se vedeau doar câteva siluete în depărtare. N-a 
venit nimeni să ia caii celor doi şi, până la urmă, Gwyn a 
început să strige în direcţia bolților încăperii de jos, până 
când a venit un băietan slăbănog care a luat animalele de 
dârlogi. 

— Ce se întâmplă aici? l-a întrebat el pe băiat. 

— A murit stăpânul, sir. Lord Arnulph a murit azi- 
dimineaţă. 

Înarmat cu vestea aceasta, Sir John a urcat treptele 


până la intrarea în salon; înăuntru a găsit câteva grupuri 
tăcute de oameni, care discutau încetişor între ei. Erau 
câţiva clerici, dintre care unul avea însemne de abate - 
John a bănuit că venise de la bogata abație St Mary şi St 
Rumon, aflată la Tavistock. L-a mai recunoscut şi pe 
stareţul Wulfstan, călugărul cel gras cu care se întreţinuse 
la prima lui vizită la abație. S-a îndreptat către acesta şi a 
turuit banalităţile potrivite tristelor împrejurări. A aflat că 
Arnulph de Bonneville se simţise din ce în ce mai rău în 
ultimele zile, totul culminând cu un nou atac care-i 
adusese moartea în numai câteva ore. 

— Şi fiii lui ce fac? a întrebat coronerul, precaut. 

— Gervaise a preluat deja puterea de senior, aşa cum 
era de aşteptat. Oricum, de luni întregi el conducea de fapt 
ambele manoruri. 

— Va trebui să primească încuviințarea regelui, ca să-i 
poată urma la putere tatălui său, a spus John. Mai ales că, 
de când prinţul John a pierdut şase comitate, acestea sunt 
domeniile coroanei! 

— Asta e o simplă formalitate, zâmbi Wulfstan, 
binevoitor. Arhiepiscopul de Canterbury va face în curând 
o vizită în ţinutul de vest, aşa că poate face el confirmarea. 
De altfel, e puţin probabil ca regele să se mai întoarcă în 
ţară şi nu-l văd eu pe Gervaise alergând prin toată Franţa 
în căutarea lui Richard, decât poate dacă se hotărăşte să-şi 
ia armele şi să plece la război. 

John a aruncat o privire în jur, la oamenii abătuţi din 
încăpere: 

— Unde e Gervaise? Văd că nu-i aici. 

— Se roagă la căpătâiul tatălui său, împreună cu fratele 
lui, Martyn, şi cu verii lor - care vor şi ei să capete ceva 
din avere. 

— Trebuie să vorbesc cu el cât mai repede. Moartea asta 
mi-a cam dat planurile peste cap. 

Chipul gras al lui Wulfstan s-a încreţit într-un surâs trist: 

— Moartea încurcă mai întotdeauna nişte planuri, mai 
ales pe cele ale mortului. 

Dar coronerul nu avea timp pentru genul acesta de 


comentarii filosofice, aşa că a mai aruncat o privire în jur. 
Draperia care dădea în iatac s-a dat atunci la o parte şi de 
după ea a apărut silueta masivă a lui Baldwyn din Beer. 
Acesta purta o tunică de pânză de culoare roşu-închis, care 
îi ajungea până la genunchi, prinsă cu şireturi la mijloc, şi 
având brodat pe piept un cap de mistreţ. Mai avea pe 
deasupra un veston de lână neagră şi pantaloni negri, ce 
se terminau cu şireturi legate în cruce deasupra 
încălţărilor grele; toate acestea îi dădeau o înfăţişare 
întunecată şi puternică. Când a intrat, tocmai îşi încingea 
sabia la brâu. 

John s-a dus la el şi i-a pus o mână pe umăr. Coronerul 
era puţin mai înalt decât cel din Beer, dar nu atât de solid: 

— Vreau să vorbesc ceva cu tine, Baldwyn - şi cu 
stăpânul tău. 

Baldwyn s-a încruntat, având pe chip o expresie 
preocupată, chiar îngrijorată: 

— Sunt clipe grele acestea, Crowner, mai ales pentru Sir 
Gervaise. Trebuie să stea de vorbă cu abatele şi cu stareţul 
Wulfstan ca trupul tatălui său să fie dus la Tavistock şi 
aşezat pe catafalc lângă altar, să stea acolo până la 
înmormântare. 

John, ţinându-l de umăr, l-a împins uşor spre ieşire: 

— Nu putem vorbi aici, înăuntru, cu atâţia oameni în jur. 
Vino cu mine afară! E vorba de moartea fratelui stăpânului 
tău şi a scutierului acestuia. 

— Scutier? Ce scutier? zise Baldwyn, aruncându-i o 
privire nedumerită. 

Ajunşi la uşă, s-au oprit pe platforma de deasupra scării, 
unde rămăsese să aştepte Gwyn din Polruan. John l-a privit 
cu coada ochiului pe bărbatul cu tunică roşie: 

— Ia spune, voi de aici nu ştiţi deloc ce se întâmplă pe la 
Sampford Spiney? Cei de acolo au dat de belea cu mine - 
am amendat satul pentru că au întârziat cu câteva 
săptămâni bune să anunţe găsirea unui cadavru. Şi nu 
orice fel de cadavru, ci al unui om ucis - încă unul. 

Baldwyn l-a privit indiferent pe coroner: 

— Nu ştiu nimic despre povestea asta. Ai zis ceva de un 


scutier al lui Hubert? 

— Da, un om pe nume Aelfgar. Nu l-ai văzut niciodată pe 
tovarăşul de luptă al lui Hubert? 

Baldwyn a clătinat din cap; barba lui ca o lopată i se 
freca de piept. 

— Când a plecat de aici spre Outremer, a luat cu el doi 
oşteni, dar nu avea scutier, zise el, privind neliniştit peste 
umăr, în salon. Sir John, am mult de lucru, acum că 
seniorul nostru a murit. Stăpânul meu are nevoie de mine. 

— lar eu am nevoie de stăpânul tău! l-a repezit 
coronerul. Nu vreau să vă întrerup jelania, dar toată lumea 
se aştepta ca bătrânul să moară. Oricum ar fi, cu moarte 
sau fără, pacea regelui trebuie în continuare apărată. Aşa 
că, te rog, adu-l încoace pe Sir Gervaise! Trebuie să-i 
vorbesc imediat. 

Abia ascunzându-şi grimasa de nemulţumire, Baldwyn s- 
a dus înapoi în salonul cel întunecat, lăsându-i singuri, pe 
platforma de piatră, pe John şi pe scutierul său. Gwyn, 
care avea privirea la fel de ascuţită ca şi mintea, s-a 
apropiat de coroner şi i-a spus cu vocea scăzută: 

— Ai văzut ce pumnal are? 

John l-a privit lung pe cel din Cornwall şi a clătinat din 
cap. Oare ce mai descoperise de data asta? 

— Nu intră bine în teacă, e prea lung. Şi pare a fi 
levantin. 

— Şi ce dacă? Sunt mulţi soldaţi care au arme orientale. 
Am şi eu, avea şi Hubert una. 

Gwyn a încuviinţat: 

— Dar Aelfgar nu. El nu avea decât o teacă goală - şi 
lungă. O am la mine, e în desagă. 

Coronerul şi-a încrucişat braţele la piept; mantaua 
neagră îi flutura în vântul rece, care nu mai contenea: 

— Nu poţi trimite un om la spânzurătoare din cauza 
lungimii pumnalului său. 

— Nu, dar sheriftful s-ar putea să poată! i-a replicat 
uriaşul cel roşcovan. Eu zic că merită să aruncăm o privire. 

John oftă. Azi nu se simţea în stare să se gândească la 
mai multe probleme în acelaşi timp. 


— Bine atunci, du-te şi ia teaca din desagă - şi aşteaptă 
acolo, jos, i-a ordonat el, văzându-i pe Baldwyn şi pe 
Gervaise că se apropie de uşă. 

Şi-a oferit încă o dată condoleanţele, cum se cuvenea, lui 
Gervaise, pentru pierderea suferită, apoi a trecut direct la 
subiect: i-a povestit despre ciudata coincidenţă care făcuse 
ca atât Hubert cât şi scutierul său să fie ucişi în drumul lor 
spre Peter Tavy. 

Gervaise s-a arătat foarte surprins de ceea ce auzea: 

— Şi scutierul? N-am ştiut că avea unul. 

— N-ai să vezi niciodată un normand de familie bună 
care să plece la cruciadă fără scutier, a remarcat John, sec. 
— Ei, noi nu ştiam nimic despre acesta. Cum îl chema? 

— Aelfgar, era saxon, zise John, repede. 

Gervaise s-a întors către cel din Beer, pe chipul căruia 
nu se citea nimic: 

— Ştii ceva despre povestea asta, Baldwyn? 

Cel întrebat a clătinat din cap: 

— N-am mai primit niciun fel de veste de la Sir Hubert 
de când a venit solul acela trimis de el, anul trecut. Sunt 
sigur că n-am auzit niciodată de vreun scutier. 

John privea de ceva vreme, cu coada ochiului, teaca 
prinsă la centura scutierului, aproape de şold, pe partea 
dreaptă. Mânerul împodobit al pumnalului ieşea cu mult 
din teacă; se vedea şi mai bine de un ţol din lamă. Pe 
muchia tecii din piele maro-închis, se vedea o tăietură 
mică şi albă în piele, făcută de curând, care strălucea ca o 
stea mărunţică. 

— Haide cu mine până jos, vă rog, zise coronerul, cu o 
blândeţe amăgitoare în glas. 

Uimiţi, cei doi l-au urmat până la bara de lemn de care 
erau priponiţi caii musafirilor. Gwyn aştepta lângă iapa lui, 
ţinând în mână un pachet învelit în pânză de sac. Când 
ceilalţi trei au ajuns lângă el, a desfăcut bucata de pânză şi 
le-a arătat nişte haine şi o teacă goală de pumnal. Acestea 
aveau încă un iz de putrefacție, îmbibate cum erau cu 
toate lichidele scurse din cadavrul din Dartmoor. Insă ceea 
ce l-a intrigat pe coroner a fost altceva. A mai văzut o 


ruptură şi pe muchia acestei teci, dar aceasta nu era 
proaspătă, ci veche şi îmbâcsită. 

— Ce înseamnă toate astea? a întrebat Gervaise, 
supărat. Am multe de făcut în această tristă zi, Sir John! 

— S-ar putea să fie şi mai tristă decât crezi, i-a răspuns 
coronerul cu asprime. Vrei să-i spui scutierului tău să-mi 
dea puţin pumnalul lui? 

Cei doi localnici s-au uitat încurcaţi unul la altul, dar n- 
au făcut nicio mişcare. 

— Haide, vă rog! lătră John. Dă-mi cuțitul, Baldwyn! 

Cu încetineala, omul cu barba neagră şi-a scos pumnalul 
din teacă şi i l-a dat, cu mânerul înainte, lui John; acesta l-a 
luat şi, cu cealaltă mână, a scos teaca din pachetul lui 
Gwyn, vârând apoi cu uşurinţă lama pumnalului în ea. 
Mânerul se potrivea exact pe marginea de sus a tecii. 
Coronerul a întins apoi teaca, tot cu mânerul înainte, spre 
Gervaise şi scutierul lui: 

— Mi se pare că se potriveşte mult mai bine aici decât la 
tine în teacă. 

De Bonneville, exersându-şi autoritatea nou dobândită 
de senior al manorului, a dat să plece: 

— N-am timp de ghicitori, Crowner! Ce înseamnă 
jocurile acestea? 

— Teaca asta a fost a omului ucis la mai puţin de cinci 
mile de aici. Omul acela de care voi n-aţi auzit niciodată. 

— Ei, şi, mugi Baldwyn, ce dacă pumnalul nu mi se 
potriveşte prea bine în teacă? Nici nu-i de mirare, că doar 
l-am cumpărat de la un om care a fost în Orient, după ce 
mi s-a rupt cel pe care-l aveam. 

John era pregătit să primească această explicaţie: 

— Zău? Ia uită-te mai bine! 

Zicând acestea, a tras din nou pumnalul afară din teacă 
şi a arătat cu degetul ruptura de pe muchia tecii, aflată la 
acelaşi nivel cu tăişul pumnalului. Pe lamă, la vreo doi țoli 
sub mâner, se afla o ştirbitură adâncă în metal, care fusese 
probabil lovit de un obiect foarte dur. Din ştirbitură ieşea 
în afară un mic cioc metalic, ca un cârlig, iar când 
coronerul a vârât şi a scos de câteva ori la rând lama în 


teacă, s-a văzut limpede că de aici provenea ruptura. 

— Acum arată-mi teaca ta, sir! i-a cerut el lui Baldwyn. 

Sfredelit de trei perechi de ochi, scutierul n-a avut 
încotro şi a trebuit să aducă în partea din faţă a centurii 
teaca acum goală. John a vârât pumnalul înapoi în teaca 
scutierului şi, trăgându-l în sus şi în jos de câteva ori, le-a 
arătat că ruptura cea nouă din piele era exact la fel cu cea 
de pe cealaltă teacă şi fusese făcută de acelaşi colţ al 
lamei. 

— Acum ce mai ai de spus? l-a întrebat John, cu o voce 
primejdios de blândă. 

Gervaise de Bonneville a sărit de îndată în apărarea 
scutierului său: 

— Dar e absurd! Toţi bărbaţii din Anglia au câte un 
pumnal. Sunt mii care s-au întors din cruciade aducând cu 
ei arme din Levant... şi multe dintre aceste pumnale sunt 
ciobite. Ai clădit o întreagă poveste mincinoasă, bazându- 
te pe nişte coincidenţe absolut banale. 

John n-a luat în seamă intervenţia lui Gervaise, ci a 
continuat să-l privească lung pe Baldwyn: 

— Te mai întreb o dată: ce ai de spus? 

Cu chipul îndârjit, Baldwyn i-a aruncat o privire neagră, 
încruntată, sfredelitoare: 

— Toate astea sunt aiureli, aşa cum a spus şi stăpânul. 
Am pumnalul ăsta de cel puţin doi ani. 

Luând iarăşi arma în mână, a cercetat-o atent pe toate 
părţile. 

John însă urmă, netulburat: 

— Ai cumva martori care să adeverească acest lucru? 
Vocea i se ridicase, acuzator: Eu cred că e arma scutierului 
lui Hubert, Aelfgar! 

Deja se adunaseră câţiva oameni, păstrând o distanţă 
discretă, curioşi să vadă ce se petrece. 

Baldwyn, cu chipul - atât cât se vedea din el deasupra 
bărbii de tăciune - înroşit de furie, i-a strigat: 

— Dacă vă spun că e pumnalul meu! Cum să fie al 
mortului? V-am zis doar, n-am auzit niciodată de Aelfgar 
din Totnes! 


S-a lăsat atunci o tăcere mormântală. În cele din urmă, 
John zise, cu vocea înfiorător de calmă după izbucnirea de 
adineauri: 

— Totnes? Am pomenit noi ceva de Totnes? 

Baldwyn rămase în aşteptare, cu gâtul încordat, ca un 
taur încolţit de doi câini. 

Gervaise a deschis gura să spună ceva, dar n-a mai 
apucat să-şi apere scutierul; acesta a scos un mârâit şi i-a 
dat un brânci în piept coronerului. 

Luat pe nepregătite, John şi-a pierdut echilibrul şi a 
făcut câţiva paşi înapoi, iar Baldwyn a luat-o la fugă înspre 
grajduri. Gwyn ţâşni ca din puşcă după el şi, înainte să fi 
apucat să facă cinci paşi, i-a sărit în spate şi l-a prăvălit la 
pământ. Gervaise privea înmărmurit această scenă, dar 
John şi-a recăpătat îndată echilibrul şi s-a grăbit să-i sară 
în ajutor lui Gwyn la prinderea fugarului. 

Ajungând la cele două trupuri căzute la pământ, 
încleştate în luptă, a auzit urletul lui Gwyn, care s-a apucat 
îndată cu mâna de partea de sus a braţului; printre degete 
i se scurgea sânge. 

— M-a înjunghiat, ticălosul! ţipă el şi se feri, simțind 
lama pe care tocmai o cercetaseră cum îi trece pe lângă 
ureche. 

Nu degeaba fuseseră cei doi tovarăşi pe câmpul de luptă 
timp de doisprezece ani. Neputând să se ridice, deoarece 
picioarele i se încâlciseră cu cele ale fugarului, Gwyn s-a 
mulţumit să se ferească de loviturile de pumnal, încrezător 
că stăpânul său îi va sări în ajutor. Şi avea dreptate. Cu un 
scrâşnet metalic, John şi-a scos sabia din teacă şi, cu latul 
tăişului, a lovit ţeasta acoperită cu păr negru a celui cu 
pumnalul. Baldwyn nu avea nimic pe cap şi, chiar dacă 
sabia nu era dintre cele mari, de luptă, cei treizeci de țoli 
de oţel s-au dovedit destul de grei pentru a-l ameti. 

Gwyn s-a ridicat de jos, scuturându-se de noroi. 

— Eşti rănit tare? întrebă John. 

Ajutorul de coroner a examinat rana, privind sub ruptura 
din haina de lână. A vârât apoi un deget înăuntru şi s-a 
uitat atent la sângele de pe el. 


— Nu, e doar o zgârietură. Eu sunt de vină - nu m-am 
aşteptat ca porcul ăla să mă atace cu cuțitul. 

Zicând acestea, trase o lovitură de picior în trupul inert, 
care începuse să geamă şi să dea semne că-şi revine. 

— Leagă-l, îl ducem cu noi la Exeter! 

Pe când Gwyn îl lega de mâini pe Baldwyn, care gemea, 
folosindu-se pentru aceasta chiar de centura omului, 
coronerul s-a întors la noul senior al manorului Peter Tavy, 
care privea, palid şi aproape înţepenit, întorsătura pe care 
o luaseră lucrurile. 

— Sunt de părere că scutierul tău ţi-a ucis fratele şi pe 
omul acestuia, Aelfgar sau, dacă nu i-a ucis chiar el, în 
orice caz a fost de faţă. 

Venindu-şi în simţiri, de Bonneville şi-a reluat atitudinea 
trufaşă: 

— Ei, bine, eu nu sunt de aceeaşi părere. Şi povestea 
asta cu pumnalul e o aiureală. Vii aici, în ziua aceasta atât 
de tristă pentru noi, ne întrerupi jelania şi pregătirile 
pentru înmormântarea unuia dintre cei mai de respectaţi 
seniori din ţinutul de vest, apoi îmi acuzi scutierul, care nu 
îmi e doar slujitor, ci şi prieten. 

Gervaise se dovedea a fi mai dur decât crezuse John; îşi 
recăpătase imediat calmul, trecând fără veste de la 
apărare la atac: 

— Fratele meu a fost ucis probabil de nişte nelegiuiţi 
blestemaţi, pe când se întorcea acasă. lar ţie, coronere, 
are să-ţi pară rău că ai sugerat altceva. Am prieteni 
influenţi, de la episcop până la sheriff de la abatele de aici 
până la alţii, de la Winchester. Dă-i drumul imediat 
scutierului şi poate că astfel mă voi arăta şi eu mai 
îngăduitor cu excesul tău de zel. 

John îşi dezveli dinţii într-un rânjet sarcastic: 

— Bravo, tinere, nu poţi să zici că n-ai încercat. Dar ia 
spune-mi tu cum se face că Baldwyn al tău poartă la brâu 
un pumnal care a fost al unui om ucis şi de unde ştia că 
omul ăsta e din Totnes, deşi pretinde că n-a auzit niciodată 
de el? 

— Nu pot să vorbesc în numele lui Baldwyn; nu-i treaba 


mea ce ştie şi ce nu ştie, şi nici ce a făcut sau nu; atât vă 
spun, nu pot să cred că e un om rău. 

Şi totuşi, bazându-se probabil pe intervenţia prietenilor 
să-i cei sus-puşi, Gervaise l-a lăsat în pace pe coroner să-şi 
vadă de îndatoririle lui. 

— Faci o greşeală, sir, dar dacă tu crezi că trebuie să te 
duci la Exeter, să primeşti poveţe mai bune de acolo, eu n- 
am cum să te împiedic. 

În mijlocul nedumeririi şi agitaţiei crescânde a mulţimii, 
Martyn, aproape isteric, a ieşit grăbit din iatacul unde 
tatăl său zăcea pe catafalc. Fratele său l-a luat deoparte ca 
să-i explice ce se întâmplase şi să-l liniştească, iar 
Baldwyn, încă buimac, a fost urcat pe un cal, legat de 
oblâncul şeii şi luat de acolo. Calul său era legat cu funii 
de iapa lui Gwyn şi astfel au plecat cei trei în lunga 
călătorie de întoarcere, urmând să se oprească peste 
noapte la Sampford Spiney. 


CAPITOLUL ŞAPIESPREZECE 


În care Crowner John asistă la o judecată 


A doua zi după-amiaza, Gwyn l-a vârât pe Baldwyn în 
temniţa castelului, dându-l în grija lui Stigand. Îl puseseră 
într-o celulă chiar lângă Alan Fitzhai, de unde nou-sositul 
auzea mormăiturile şi blestemele mercenarului care, deşi 
nu mai era în pericol de moarte, avea încă dureri 
necontenite la braţul cel jupuit şi infectat. 

Scutierul de la Peter Tavy mocnea într-o tăcere 
îmbufnată, de parcă îşi aduna pic cu pic mânia, pregătind 
o explozie de răzbunare pentru clipa când avea să fie 
eliberat - stăpânul său îi promisese că se va folosi din plin 
de relaţiile şi de cunoştinţele sus-puse pe care le avea 
pentru a-l scăpa, în cazul în care coronerul cel nebun nu 
renunţa la acuzaţia de omor împotriva lui. 

Sus-numitul coroner nebun, ajuns acasă, i-a povestit 
Matildei tot ce se întâmplase în ultimele două zile, ca să-i 
menţină dispoziţia binevoitoare. 

Matilda l-a ascultat fără să spună nimic, apoi l-a 
întrebat: 

— Bun, aşadar, l-ai arestat pe scutier; dar ce vrei să faci 
cu el? Şi ce-o să te faci cu Gervaise de Bonneville? Cu 
relaţiile pe care le are familia lui, desigur că ar fi extrem 
de periculos fie şi să laşi să se înţeleagă faptul că acesta 
ştia de presupusa faptă a scutierului său. 

În mod ciudat, pe John îl încânta interesul şi atenţia 
manifestate de soţie faţă de activităţile lui - se temuse să 
n-o apuce cumva o furie indignată auzind că el îndrăznise 
să se amestece în treburile unei familii sus-puse din 
comitat. 

— Acest Baldwyn s-a acuzat singur - cu pumnalul lui 
furat, cu scăparea despre Totnes şi, mai ales, cu 
încercarea lui de a fugi. 

— Şi Gervaise? El nu avea niciun pumnal şi nici n-a 
încercat să fugă. Pe el n-ai de ce să-l bănuieşti. 


John s-a bătut uşor cu degetul pe nas, aşa cum obişnuia 
cumnatul său: 

— E vorba de motiv, Matilda, înţelegi tu? Baldwyn nu 
avea niciun motiv să-l ucidă pe vreunul din cei doi, decât 
dacă i-ar fi ordonat-o stăpânul său care, acum că fratele lui 
mai mare e mort, moşteneşte întreaga avere a bătrânului 
de Bonneville. 

Matilda a clătinat încet din cap: 

— Ai grijă, John! Ştiu familia aceea şi ştiu că au prieteni 
puternici, care pot lesne să-ţi creeze probleme. 

Înainte ca John să apuce să-i mulţumească pentru grija 
pe care i-o arăta, problemele de care pomenise Matilda au 
şi început. S-a auzit o bătaie puternică în uşa de la stradă 
şi, înainte ca Mary, prinsă cu treabă cum era, să ajungă 
din curte ca să o deschidă, s-au auzit paşi în antreu. Uşa 
salonului s-a dat în lături şi Richard de Revelle a dat buzna 
înăuntru, urmat îndeaproape de cantorul Thomas de 
Boterellis şi de portreeve-ul Henry Rifford. 

— Matilda, te rugăm să ne ierţi, dar trebuie să vorbim 
chiar acum cu bărbatul ăsta al tău! 

Glasul sheriff-ului, de obicei civilizat ca tonalitate, era 
acum încărcat de furie şi de nelinişte. 

— Episcopul e foarte supărat! zbieră de Boterellis şi, ca 
să nu se lase mai prejos, portreeve-ul îşi manifesta mânia, 
în numele tuturor notabililor din oraş, pufnind şi trosnind. 

John s-a ridicat de pe scaun şi s-a oprit undeva între 
nouveniţi şi foc, încercând parcă să apere vatra focului de 
intruşi. 

— Nu puteaţi aştepta până mâine dimineaţă, sirs? zise el 
aspru. Vedeţi doar că stau liniştit la mine acasă, nu sunt la 
o întrunire publică. 

Sheriftul le-a luat-o înainte celorlalţi doi, s-a apropiat de 
John şi l-a ameninţat cu degetul: 

— Ai mers prea departe de data asta, de Wolfe! Auzi, să 
scoţi sabia la luptă în faţa iatacului unde un om îşi doarme 
somnul de veci, apoi să aduci încoace, legat, un scutier 
care n-are nicio vină! Mai mult, îl iei pe un senior manorial 
de lângă leşul tatălui său, care nici nu apucase să se 


răcească bine, şi insinuezi că ştia de acest omor! 

Ceilalţi doi turuiau şi ei în fundal, iar cuvintele 
„scandal”,  „episcop”,  „inadmisibil”, „părinții cetăţii”, 
„smintit” şi „bietul Arnulph” se repetau frecvent. 

Silueta uscăţivă şi întunecată din faţa căminului i-a 
ascultat preţ de o clipă sau două, apoi a ridicat braţele: 

— la mai tăceţi cu toţii, lua-v-ar naiba să vă ia! 

Izbucnirea neaşteptată a acestui om deşirat, care 
semăna cu un profet din Vechiul Testament blestemându-i 
pe Amalechiţi, i-a redus pe dată la tăcere pe cei trei. 

— Bănuiesc că ai dat buzna la mine în casă ca să-ţi arăţi 
nemulţumirea că l-am arestat pe Baldwyn din Beer, nu? Ei 
bine, consider că e de datoria mea ca, atunci când sheriff 
ul acestui ţinut nu-şi face îndatorirea de a-i prinde pe 
răufăcători, să mă ocup eu de asta în locul lui. Omul 
despre care vorbim a încercat să fugă atunci când i-am 
adus acuzaţii şi mi-a rănit ajutorul. Faptele lui îi trădează 
vinovăția şi trebuie judecat pentru crima pe care a comis- 
O. 

— Este scutierul noului lord de Bonneville, pentru 
numele lui Dumnezeu! i-a întors-o cantorul. Episcopul e 
livid de furie că ai îndrăznit să-i tulburi în halul acesta 
prietenii într-un moment atât de greu pentru ei. 

John pufni dispreţuitor: 

— Regele, miniştrii lui şi judecătorii au jurat să apere 
legile şi dreptatea fără teamă şi fără favoruri faţă de 
nimeni; această pravilă au dat-o cei doi Henric... şi la fel 
au ocârmuit şi regii saxoni dinaintea lor. Vrei să spui că, în 
cazul episcopului şi al prietenilor lui, legea e diferită? 

S-a lăsat tăcerea câteva momente, căci nimeni din cei de 
faţă nu avea curaj să răspundă direct la această întrebare, 
dar sherifftul s-a descurcat până la urmă: 

— Fie, coronere, o să ţinem judecata, aşa cum vrei tu. 
Mâine va fi, ca să nu-l ţinem prea mult în temniţă pe bietul 
om. Gervaise de Bonneville şi fratele lui au venit şi ei după 
tine până aici, ca să ne dea aceste veşti îngrozitoare şi să 
se plângă la episcop, care, din fericire, e la palat până 
săptămâna viitoare, ca să primească vizita lui Walter, 


justiţiarul. Aşa că Henry Marshall va fi şi el de faţă la 
judecată, dimpreună cu toţi oamenii de bună-credinţă care 
doresc să vadă îndreptat răul făcut de tine. 

Zicând acestea, sherifful s-a întors pe călcâie şi a plecat 
ţanţoş, uitând până şi să-i ureze noapte bună surorii lui. 


A doua zi, la ceasurile trei după-amiaza, încăperea din 
curtea interioară a castelului Rougemont unde se ţineau 
judecăţile dădea pe dinafară de atâta lume. E drept că şi 
de obicei curtea de judecată a sheriffului era destul de 
plină de cei aflaţi în litigiu, martori sau curioşi care veneau 
ca la spectacol; însă astăzi se răspândise cumva vestea că, 
la judecata lui Baldwyn din Beer, urma să aibă loc un 
conflict major. 

Sosirea episcopului Henry Marshall, împreună cu un stol 
de însoțitori, a fost ca un premiu neaşteptat pentru 
spectatori: nimeni nu-şi amintea să mai fi asistat vreodată 
clerici atât de sus-puşi la vreo judecată a curţii acesteia 
laice. Probabil că era vorba de ceva foarte important, dacă 
venise episcopul până aici, în după-amiaza aceasta umedă 
şi rece. 

Dezbaterile au fost scurte şi previzibile. Sir Richard de 
Revelle l-a salutat curtenitor pe episcop, care purta o 
sutană purpurie şi o bonetă, şi l-a instalat pe un scaun 
voluminos, aflat la marginea podiumului de judecată; în 
spatele acestuia se aflau cantorul, vistiernicul, John de 
Alecon, câţiva canonici şi alţi clerici mai puţin importanţi. 

De cealaltă parte, Gervaise şi Martyn de Bonneville 
şedeau pe nişte scaune mai mici, cu o expresie de nelinişte 
amestecată cu iritare pe chip. Sherifful s-a aşezat pe 
scaunul lui, aflat chiar în mijlocul podiumului; în spatele lui 
se aflau Ralph Morin, câţiva bailivi, sergenţi şi oşteni. 

De Revelle avea o înfăţişare impresionantă, cu tunica lui 
de un albastru intens şi cu mantaua scurtă şi verde 
aruncată peste un umăr, prinsă pe umărul celălalt cu o 
broşă din aur, cu model. Pantalonii negri îi erau legaţi cu 
şireturi, în cruce, deasupra pantofilor eleganţi cu vârful 
lung şi ascuţit. Până şi mustaţa îi era proaspăt aranjată, 


dând un aer îngrijit gurii, cu buzele ei strânse. 

John de Wolfe, care avea dreptul - de fapt, obligaţia - să 
asiste la toate întrunirile curţii de judecată laice, aştepta 
înnegurat în spatele podiumului, iar Thomas de Peyne era 
şi el prezent, în umbră, cu pana şi sulul de pergament. 

Gwyn, cu o cârpă lată legată într-un mod cât mai evident 
- deşi nu prea era nevoie - în dreptul rănii uşoare pe care 
o primise la braţ, aştepta chiar în rândul din faţă al 
mulţimii, lângă podium. 

Adevăratul spectacol a început însă atunci când Baldwyn 
din Beer a venit de la temniţă, adus de un singur sergent 
cu coif pe cap. În mod semnificativ, nu era legat cu lanţuri 
şi nu a fost adus târâş de doi paznici, aşa cum se întâmpla 
de obicei cu răufăcătorii. S-a oprit în faţa scaunului de 
judecată al sheriffului şi şi-a încrucişat braţele la piept, cu 
o expresie sfidătoare şi încrezătoare totodată. 

Aprodul curţii, un om în vârstă, cu părul cenuşiu, cu un 
aer de învăţător, s-a dus pe locul gol din faţa podiumului şi 
a citit actul de acuzare, scris pe un sul de pergament; 
deloc întâmplător, formularea era destul de ambiguă. 

— Baldwyn din Beer, scutier al lui Sir Gervaise de 
Bonneville, de la manorul Peter Tavy, eşti acuzat de a fi 
fost implicat în moartea numitului Aelfgar din Totnes. Îţi 
mărturiseşti vina? 

Baldwyn l-a privit fix pe aprod: 

— Nu, desigur. Sunt nevinovat. De fapt, nici măcar nu 
auzisem de acest om. 

— Să fie aduse dovezile, a zis sherifful, cu o voce voit 
plictisită. 

Gwyn a făcut un pas înainte şi, cu glasul tunător, a 
relatat toată povestea: cum asupra cadavrului nu se mai 
găsise niciun pumnal, cum arma lui Baldwyn nu se 
potrivea în teacă şi, în fine, despre cele două rupturi 
identice ale tecilor, făcute de acelaşi colţ al pumnalului 
ciobit. 

Gervaise s-a ridicat, întrerupându-l: 

— Ce de aiureli! zise el, cu glasul tremurător, dar 
agresiv. Toţi bărbaţii din ţară au câte un pumnal. Din 


acestea, jumătate nu se potrivesc bine în teacă, iar cealaltă 
jumătate au lama ciobită. Toate astea sunt scorneli! 

John şi-a făcut loc prin mulţime ca să ajungă în faţa 
podiumului: 

— Acest Baldwyn a mai spus şi că mortul era din Totnes 
- deşi nimeni dintre cei de faţă nu pomenise acest nume 
înainte. Cum putea să cunoască acest amănunt despre un 
om pe care pretinde că nu-l cunoaşte, ba chiar că nu a 
auzit niciodată de el? 

Baldwyn a ridicat ochii, privindu-l întâi pe stăpânul său, 
apoi pe episcop, şi, în cele din urmă, pe sheriff. 

— Trebuie că a rostit cineva numele, căci altfel de unde 
era să-l fi auzit? Vă spun că nu ştiu nimic despre acest om. 
Şi de ce aş şti? Eu locuiesc la Peter Tavy şi nu plec de 
acasă decât rareori, cu excepţia dăţilor când îl însoțesc pe 
stăpânul meu, Gervaise. Cineva a rostit cu siguranţă 
numele şi eu l-am auzit. 

Mulțimea a început să discute aprins, până când 
sergentul sheriffului, îndemnat de Ralph Morin, a lovit cu 
coada suliţei în podium, zbierând să se facă linişte. 

Gwyn, netulburat de faptul că celălalt nega orice 
acuzaţii, şi-a terminat relatarea: 

— Când Baldwyn a văzut că avem dovezi împotriva lui, a 
încercat să fugă. L-a atacat pe coronerul regelui, 
îmbrâncindu-l, după care m-a înjunghiat în braţ cu 
pumnalul pe care îl avea asupra lui. 

Zicând aceasta, a ridicat braţul, arătând spre bandajul 
gros, pe care îl refăcuse în dimineaţa aceea, astfel că 
petele de sânge erau acum pe dinafară. 

— Acestea sunt dovezile, a tunat John, acoperind 
murmurul care reîncepuse în sală. Oamenii nevinovaţi nu o 
iau la goană, nici nu îi înjunghie pe cei care îi acuză, 
încercând astfel să scape. 

Sherifful i-a aruncat o privire  dispreţuitoare 
coronerului: 

— Mai ai pe cineva de acuzat? 

John a clătinat din cap: 

— Nu, deocamdată nu. Ne trebuie mai multe dovezi, 


adăugă el. 

Richard de Revelle s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus 
până la locul unde şedea episcopul, care nici nu se clintise 
măcar pe toată durata procedurilor. Chipul său auster, 
îngust şi prelung, n-a trădat nicio emoție în tot timpul cât l- 
a ascultat pe sheriff. În fine, a spus şi el câteva cuvinte, 
încet. 

Sherifful le-a făcut semn celor doi fraţi de la Peter Tavy 
să se apropie şi au continuat apoi discuţia toţi patru, pe 
când cantorul şi vistiernicul încercau să se apropie destul 
de mult ca să audă şi ei. În cele din urmă, s-a întors fiecare 
la locul lui. Aşezat din nou pe scaunul de judecată, Richard 
de Revelle s-a adresat curţii de judecată: 

— Mai avem un acuzat în custodie, pe numitul Alan 
Fitzhai, care, prin ordalie, s-a dovedit vinovat de uciderea 
lui Hubert de Bonneville. Va fi condamnat şi spânzurat la 
timpul potrivit, după ce se vor fi rezolvat anumite 
dificultăţi de procedură, zise el aruncându-i o privire 
cruntă coronerului. Cum acest al doilea om găsit ucis s-a 
dovedit a fi scutierul lui Hubert, pare firesc să presupunem 
că acelaşi răufăcător i-a ucis pe amândoi. Prin urmare, 
Fitzahi ar fi un dublu criminal şi nu mai este cazul să 
acuzăm pe nimeni. 

L-a privit lung apoi pe Baldwyn din Beer, continuând: 

— Oricum, chiar dacă nu am avea această explicaţie, 
dovezile prezentate - o teacă de pumnal şi chestiunea atât 
de discutabilă a rostirii numelui Totnes - nu sunt destul de 
solide pentru a duce la o condamnare. Cât despre acuzaţia 
de atac, mi se pare firesc ca un om acuzat pe nedrept să 
urmeze singura cale posibilă şi să încerce să fugă. Şi dacă 
apoi a fost el însuşi atacat de ajutorul coronerului, cine 
poate să-l învinuiască pentru că s-a apărat? 

După această răstălmăcire uluitoare a dovezilor 
prezentate, sherifful s-a întors către cumnatul său, 
adresându-i un rânjet ironic: 

— Prin urmare, verdictul curţii este că acuzatul nu a 
comis nicio nelegiuire şi, aşadar, va fi eliberat. De 
asemenea, aş dori să le reamintesc anumitor persoane că, 


potrivit principiului juridic „autrefois aquit“, el nu mai 


poate fi niciodată adus în faţa justiţiei pentru aceleaşi 
acuzaţii. 

Richard s-a ridicat în picioare, dând semnalul încheierii 
şedinţei de judecată, apoi s-a dus să mai comenteze ceva 
cu episcopul. Gervaise şi Martyn s-au ridicat şi ei şi l-au 
felicitat pe scutier, lovindu-l prieteneşte pe spate; apoi s-au 
alăturat mulţimii care, îmbulzindu-se, îşi făcea loc să iasă 
în curtea interioară plină de noroi şi udată de ploaie. 

Când au ieşit în cele din urmă şi John, Gwyn şi Thomas, 
i-au văzut pe cei trei de la Peter Tavy îndreptându-se către 
fortăreaţa castelului, unde de Revelle îi invitase la masă, 
urmând ca apoi să găsească un han unde să-şi petreacă 
noaptea - era prea târziu ca să mai plece spre manorul lor 
în aceeaşi zi. 

— Halal dreptate! mormăi Gwyn. Se face în funcţie de 
prietenii pe care îi ai. 

Până acum, John îşi ţinuse buzele încleştate strâns, ca 
zimţii unei curse de şoareci. Farsa la care tocmai asistase 
nu îl luase deloc prin surprindere, dar felul în care se 
trecuse cu vederea peste toate dovezile, aproape 
instantaneu, fără ca să se pretindă măcar a se lua în 
considerare posibilitatea ca Baldwyn să fie vinovat, fusese 
mai neruşinat decât se aşteptase el. Dar, cu tenacitatea lui 
de câine de vânătoare, nu voia cu niciun chip să se 
recunoască învins: 

— Povestea asta încă nu s-a sfârşit, Gwyn! Trebuie să 
existe o soluţie. 


John nu reuşea să înţeleagă atitudinea nevesti-sii legată 
de ceea ce se petrecea în cazul de Bonneville. După 
împotrivirea  virulentă de acum o săptămână, se 
transformase într-o colocatară calmă, chiar dacă distantă. 
Felul obraznic în care dăduseră buzna sherifful şi acoliţii 
lui la ei în casă cu o seară înainte o deranjase mult mai 
puţin decât se temuse John. Acesta se gândise că poate şi 
nevastă-sa se va întoarce împotriva lui, unindu-şi forţele cu 


11 „Achitat anterior” (în limba franceză în original) (n.tr.). 


fratele ei. Dar Matilda nu a spus nimic; nici nu l-a certat, 
nici nu l-a sprijinit. După fiascoul de la judecata lui 
Baldwyn, John se aştepta să fie luat la rost şi acuzat că e 
un nesăbuit care caută necazurile cu lumânarea, aşa că a 
intrat în casă destul de temător. Cu atât mai mare i-a fost 
însă surprinderea şi mulţumirea când Matilda, pe un ton 
calm, l-a întrebat doar care crede el că e adevărul. 

În timp ce îi explica ce dovezi există împotriva lui 
Baldwyn, scutierul, i s-a părut că femeia ezită între 
loialitatea de sânge faţă de fratele ei şi loialitatea faţă de 
coronerul regelui, soţul ei, de care propria soartă era 
inevitabil legată. Dacă el ar fi căzut în dizgrație, acelaşi 
lucru s-ar fi întâmplat şi cu ea; prin urmare, John a bănuit 
că Matilda analizează pe tăcute punctele tari ale fiecăreia 
din părţile angajate în dispută, urmărind poate să se dea 
de partea aceluia care era cel mai probabil să iasă 
învingător. De când i se dăduse voie să intre iarăşi în 
dormitor, John se purtase cu mânuşi, de teamă să nu se 
producă o nouă ruptură în relaţia lor. Şi totuşi, patul 
conjugal era un pat şi atât: o saltea comodă şi un somn 
bun, fără niciun fel de privilegii conjugale. 

Deşi simţea că merge pe teren primejdios, John i-a spus 
Matildei, după cină, că trebuie să plece de acasă, pe motiv 
că trebuie să discute cu Thomas de Peyne despre 
spânzurătorile de a doua zi. 

Femeia n-a zis nimic şi a urcat în solariu, căci Luciile 
trebuia să-i aranjeze părul pentru un eveniment solemn, la 
care avea să ia parte a doua zi dimineaţa, la biserica St 
Olave. 

De îndată ce s-a văzut scăpat de nevastă, John şi-a luat 
pe umeri o manta groasă şi a plecat, prin Idle Lane, spre 
cârciuma Bush. 

Se înserase deja de ceva vreme, aşa că John a urcat 
direct treptele de lemn care duceau în dormitorul Nestei, 
după ce i-a făcut un semn discret cu ochiul bătrânului 
Edwin. Ştia că bătrânul paharnic are să-i spună 
voluptuoasei hangiţe de venirea lui, aşa că s-a trântit pe 
pat şi şi-a fixat privirile în tavanul întunecat, aşteptând ca 


Nesta să prindă un moment liber şi să urce la el. Însă, 
pentru că-şi făcuse intrarea atât de discret, nu observase 
faptul că, printre cei adunaţi în încăperea principală a 
hanului, se aflau Gervaise şi Martyn de Bonneville, 
împreună cu Baldwyn din Beer şi, de asemenea, Gwyn din 
Polruan care, cât timp nevastă-sa era plecată în Cornwall, 
se hrănea regeşte cu un penny pe zi. 

Cei trei oameni de la Peter Tavy aveau să-şi petreacă 
noaptea acolo; Ralph de Morin le spusese că Bush e cel 
mai bun han din Exeter. Cum nu puteau să traverseze 
regiunea Dartmoor pe întuneric, erau nevoiţi să aştepte 
până a doua zi pentru a se putea întoarce acasă. 

Şedeau, aşadar, la o masă, în spatele paravanelor din 
chirpici, acolo unde se aşeza adesea şi John. Gervaise şi 
scutierul lui mâncau şi beau cu un entuziasm care nu se 
potrivea defel cu pierderea pe care o suferiseră recent; 
tânărul Martyn însă era palid şi nu prea părea în apele lui, 
iar din mâncare abia dacă gusta, fără chef. Când 
paharnicul s-a apropiat de ei, fratele mai mic s-a ridicat şi 
s-a dus către scară; era limpede că vrea să meargă la 
culcare. 

Edwin, cu ochiul acoperit de albeaţă rotindu-se fără să 
vadă, tropăia printre mese, adunând ulcelele goale. 
Bătrânul era mult mai ager decât bănuiau majoritatea 
muşteriilor permanenţi ai hanului şi acţiona ca un fel de 
spion permanent al Nestei, mirosindu-i pe  beţivii 
scandalagii cu mult timp înainte ca aceştia să pornească 
încăierări şi să distrugă puţina mobilă din han. 

Trecând pe lângă masa la care şedeau de Bonneville şi 
scutierul lui, s-a oprit puţin ca să adune nişte ulcele şi să 
şteargă nişte bere vărsată pe masa de alături. Dacă 
vederea nu îi era prea bună, acest beteşug îi era pe deplin 
compensat de auzul excelent; a tras, aşadar, cu urechea la 
ce vorbeau cei doi, asta până când Gervaise l-a privit 
bănuitor şi a trebuit să treacă mai departe. Ajuns în fundul 
odăii, Edwin a dat drumul ulcelelor goale în găleţile pline 
cu apă maronie şi a început să umple altele, din butoaiele 
cu bere şi cidru aşezate în picioare pe un stelaj scund. 


Nesta a apărut şi ea grăbită, împărțind ordine în dreapta şi 
în stânga bucătarului şi celor două slujnice, căci se adunau 
din ce în ce mai mulţi muşterii pentru la noapte, care 
cereau de mâncare şi pături. 

— A venit sir John, stăpână, şi s-a dus direct sus. 

Nesta a dat din cap, mulţumită de ceea ce auzise, dar 
ocupată pentru moment. Edwin a ezitat puţin, apoi, în timp 
ce închidea robinetul butoiului de lângă el, i-a şoptit: 

— Gentilomii ăia din spatele paravanului... se petrece 
ceva acolo. 

— Ce vrei să spui, bătrâne? 

Edwin s-a scărpinat în cap cu un deget uscăţiv: 

— S-au oprit din vorbit când li s-a părut că îi ascult, a 
mormăit el. Sunt cei cu care a avut treabă Sir Crowner azi, 
la curtea de judecată. E ceva ciudat la ei - bănuiesc că au 
ceva de ascuns. 

Roşcata a cugetat o clipă, aruncând o privire în odaia 
mare şi aglomerată. Apoi însă a strigat-o una din slujnice, 
aşa că a fost nevoită să se îndepărteze. 

— Trage bine cu urechea la ce se mai întâmplă, Edwin! 
Dacă e ceva, îi spui lui Gwyn, zise hangiţa, şi plecă apoi la 
treburile ei. 


CAPITOLUL OPISPREZECE 


În care Crowner John îl surprinde pe sheriff 


Era aproape miezul nopţii când coronerul le-a strigat 
gărzilor de la Rougemont să deschidă poarta şi să-i dea 
drumul înăuntru. Deşi era extrem de surescitat de 
întorsătura pe care o luaseră evenimentele, îi dăduse 
totuşi prin minte să treacă pe acasă, în drumul lui de la 
Bush spre castel, şi să-i spună Matildei că are treburi 
urgente de rezolvat în noaptea aceea şi deci să nu-l aştepte 
mai devreme de ceasurile mici ale dimineţii. Nu i-a mai 
spus că treburile începuseră la cârciuma Nestei, dar 
nevastă-sa şi-a dat seama, văzându-l cât e de agitat, că e 
vorba de lucruri mai importante decât de o noapte 
petrecută în patul vreunei târfuliţe, aşa că, somnoroasă, a 
încuviinţat. 

Ajuns în curtea interioară a castelului, John a profitat de 
lumina pe care o arunca luna plină şi s-a îndreptat grăbit 
spre fortăreață; le-a cerut şi aici celor două sentinele 
plictisite, care şedeau la baza scării, să-i deschidă uşa. 

— O să mai vină încă patru oameni peste câteva minute, 
i-a avertizat el şi a urcat scara exterioară ce ducea la 
primul etaj. 

Ajuns înăuntru, a mai urcat şi cele două rânduri de 
trepte înguste, săpate în zid, şi a intrat în anticamera 
aflată lângă iatacul cumnatului său. Intins pe un pat cu 
rotiţe, şambelanul sheriffului sforăia zgomotos; când John 
l-a lovit ca să-l trezească, a sărit dintr-o dată în picioare şi 
a luat poziţia regulamentară, tremurând, îmbrăcat numai 
în cămaşă. Încă nu se trezise chiar de tot şi îşi închipuia, 
ceţos, că poate castelul e atacat. În lumina slabă aruncată 
de un stingher muc de lumânare ce pâlpâia pe masă, 
silueta lui John părea o apariţie diavolească; în cele din 
urmă totuşi şambelanul l-a recunoscut pe coroner. 

— Trebuie să vorbesc cu stăpânul tău - acum! zise John 
pe un ton care a alungat instantaneu orice urmă de somn 


din privirea slujitorului. 

— Păi, cum să zic, nu e tocmai... potrivit, s-a bâlbâit 
omul, un lacheu de vârstă mijlocie care se îngrijea de 
garderoba, mâncarea şi distracţiile sheriffului. 

— La naiba cu potrivelile! a mârâit John şi a trecut de 
păzitorul înspăimântat al uşii de la iatacul sheriffului. 

A ciocănit de formă dar, fără să mai aştepte vreun 
răspuns, a dat de perete uşa grea şi a intrat în odaia 
luminată slab de vreo două lumânări aşezate pe un cufăr 
de lângă pat. 

S-a auzit îndată un urlet de protest, precum şi un țipăt 
înfundat ce venea dinspre salteaua mare de pe jos. Silueta 
unui bărbat, gol până la brâu, s-a ridicat brusc în şezut, iar 
John a zărit şi capul şi umerii goi ai unei femei. Ce meserie 
avea aceasta era limpede, căci buzele îi erau date cu roşu 
şi în orice caz nu semăna câtuşi de puţin cu Lady Eleanor 
de Revelle, care era mai tot timpul plecată la moşia 
familiei, în Tiverton; nu-i plăcea deloc reşedinţa oficială a 
soţului ei din Cetatea Exeter. 

— leşi afară, naiba să te ia! a zbierat sherifful. 

Coronerul însă nu s-a lăsat impresionat de indignarea 
cumnatului său. 

— Trebuie să-ţi vorbesc chiar acum. Te aştept în 
anticameră, peste două minute. 

John ieşi trântind uşa; afară, lacheul tocmai aprindea un 
opaiţ de baga şi câteva lumânări. Sherifful a apărut şi el 
după un răstimp remarcabil de scurt, înfăşurat într-o 
pătură aspră. Spumega de mânios ce era că fusese 
deranjat, dar John i-a întrerupt fără milă protestele. 

— la nu mai pufni atâta, zise el aspru. Dacă eşti într- 
adevăr cel dintâi om al legii din acest ţinut, atunci îţi cer în 
numele regelui să repari nedreptatea pe care ai săvârşit-o 
azi, în curtea de judecată. 

Protestele lui de Revelle s-au oprit dintr-o dată; uluit 
peste poate de impertinenţa celuilalt, sherifful rămăsese 
fără grai. 

Şi iarăşi vocea tunătoare a coronerului: 

— Am patru martori care vor sosi de îndată jos şi care 


sunt gata să depună mărturie că l-au auzit pe Baldwyn din 
Beer recunoscând că el l-a ucis pe Aelfgar. 

Furia aproape delirantă a sheriffului s-a mai potolit 
puţin, dar tot mai fierbea de mânie: 

— Cazul a fost închis, naiba să te ia! Omul a fost achitat. 
Nu mai poate fi acuzat, nici judecat. 

John savura această clipă: 

— Dar iată că martorii mei spun că l-au auzit 
recunoscând că a fost implicat în uciderea lui Hubert de 
Bonneville. Această acuzaţie nu i s-a adus astăzi. 

Lui de Revelle iarăşi i se mai topi din furie: 

— Martori? Ce martori? 

Coronerul arătă cu degetul mare în direcţia scărilor: 

— O să vezi îndată, stai să ajungă sus. 

Sheriff-ul făcu un ultim efort, încercând să evite această 
întâlnire cu ariergarda coronerului: 

— Tu ori eşti beat, ori eşti nebun! Vii peste mine la miez 
de noapte, mă deranjezi... 

Aruncă o privire fugară spre uşa dormitorului, unde 
târfa îl aştepta probabil neliniştită. 

— Treaba asta o să te coste slujba, John! Auzi, să dea 
buzna peste mine, cu o istorie smintită, cum că ar fi apărut 
nu-ştiu-ce martori... Tu chiar vrei să te iau în serios? 

Coronerul nu s-a arătat însă impresionat de această 
tiradă: 

— Am patru oameni, care vor depune mărturie, şi 
separat, şi împreună - chiar în faţa regelui, dacă va fi 
nevoie - că l-au auzit pe ticălosul ăla spunând că, într- 
adevăr, scutierul lui Hubert a fost ucis cu mai bine de o 
lună şi jumătate în urmă. Şi, pe lângă aceasta, l-au auzit pe 
Baldwyn spunând că a participat la uciderea lui Hubert, în 
apropiere de Widecombe, cam acum trei săptămâni. 

Roşeaţa dispăruse complet din obrajii lui de Revelle; 
trupul înfăşurat în pătura cenuşie i s-a încovoiat. 

— Chiar vrei să cred toate astea? şopti el, răguşit. 

Coronerul a ridicat din umeri: 

— Dacă nu crezi, atunci îmi voi lua martorii şi îi voi duce 
să fie ascultați de altcineva. Primul judecător va sosi în 


Exeter peste o săptămână - e un om pe care îl cunosc şi îl 
respect, căci am luptat alături de el pe Pământurile Sfinte. 

Sheriff-ului parcă îi mai venise inima la loc: 

— Dar acesta va fi de partea episcopului, care îi sprijină 
pe cei din familia de Bonneville. 

— Care îl sprijinea pe Arnulph, vrei să spui; numai că 
acesta a murit, iar moştenitorul lui de drept a fost ucis de 
scutierul fratelui său. Va tolera episcopul Marshall aşa 
ceva, atunci când i se vor oferi dovezi clare? 

Sherifful nu mai ştia ce să răspundă, iar John a 
continuat repede: 

— Mă voi duce la Winchester şi la Londra cu aceşti 
martori, dacă va fi nevoie - ba chiar voi merge după rege, 
în Normandia şi la Vexin. Poţi să fii sigur că nu voi lăsa 
lucrurile aşa cum sunt! 

Sheriff-ul, conştient că, învelit în pătură, nu era un 
personaj prea impunător, s-a îndreptat de spate: 

— Ei, dar până una-alta n-am auzit încă aceste mărturii 
cu care te lauzi. Nu m-aş mira ca toată povestea asta să fie 
o scorneală de-a ta! 

— Am o datorie de îndeplinit în numele regelui şi, pe 
Sfântul Dumnezeu, mi-o voi îndeplini, chiar de mi-ar sta în 
cale toţi episcopii şi sheriffii creştinătăţii! 

Oricât de pompos sunau aceste cuvinte, sinceritatea lor 
a lovit auzul lui de Revelle ca o pală de vânt îngheţat: 

— Şi cine sunt oamenii ăştia pe care zici că-i vei aduce? 
mârâi el. 

— Printre ei se numără ajutorul meu, hangiţa de la Bush 
şi slujitorul ei, Edwin. 

Înviorându-se pe dată, sherifful scoase un urlet 
batjocoritor: 

— Ce?! Omul tău, părosul ăla din Cornwall, un paharnic 
schilod şi frenţăroasa aia de amantă a ta, ticălos adulter ce 
eşti! Cine îţi închipui că va crede măcar o vorbă spusă de 
ceata aia de mincinoşi? 

John îşi dorea fierbinte să-i trăsnească una cumnatului 
său, încât să-l lase lat; însă s-a abținut, ca să-i poată da 


acestuia le coup de grace”: 

— Plus bunul tău prieten, Henry Rifford, unul dintre cei 
mai respectaţi portreeve-i pe care îi avem. Sunt sigur că 
vei da crezare mărturiei lui, chiar dacă el nu e prea 
încântat că trebuie s-o facă. 

— Minti! şuieră de Revelle. 

— Cred că au ajuns deja toţi patru jos. Poţi să-i întrebi 
chiar tu, dar ţi-aş sugera ca, mai întâi, să pui nişte haine 
pe tine. 


Până a reuşit sherifful, în consternarea lui, să se 
îmbrace, să-i poruncească şambelanului s-o strecoare pe 
domniţa cea vopsită pe scara din spate şi să-i interogheze 
pe cei patru martori, se făcuse deja foarte târziu. De 
Revelle s-a străduit din răsputeri să se convingă totuşi că 
tot ce i se întâmplă e de fapt un vis urât sau că totul nu e 
decât o festă smintită ori o conspirație răuvoitoare pusă la 
cale de cumnatu-său. Dacă martorii lui John ar fi fost doar 
cei trei - care puteau fi consideraţi părtinitori, la o adică -i 
s-ar fi pus împotrivă şi nu le-ar fi dat crezare acestora. Dar, 
având în vedere că şi unul dintre oamenii lui de credinţă, 
Henry Rifford, a susţinut - cam fără voie, ce-i drept - 
relatarea celorlalţi, sherifful nu avea cum să considere 
toată povestea o încercare de a-i submina autoritatea. 

Cei patru martori intraseră în odaia slab luminată, unde 
sheriff-ul, care îmbrăcase în grabă o tunică maro-închis, se 
aşezase la masă ca să-i asculte. 

Încă se simţea dezorientat; fusese doar smuls din pat, 
din braţele femeii, şi lovit în cap cu istoria asta, care anula 
complet verdictul sucit pe care îl dăduse, în propria curte 
de judecată, în aceeaşi zi. 

Henry Rifford, un neguţător cu faţa lucioasă - şi unul din 
cei doi notabili principali ai oraşului - a fost poftit să şadă 
în faţa sheriffului. Ceilalţi s-au înşiruit în spatele lui, iar 
coronerul a rămas mai în spate, în penumbră, ca un 
capelmaistru aşteptând să dirijeze o trupă de corişti. 

Puse cap la cap, mărturiile lor formau următoarea 


12 „Lovitura de graţie” (în limba francezi în original) (n.tr.). 


poveste: Edwin, trecând de câteva ori pe lângă masa celor 
doi de la Peter Tavy, prinsese din zbor cuvintele 
„Widecombe” şi „Southampton”. Fratele mai mic, Martyn, 
se culcase deja, simțindu-se trist şi ostenit, aşa că Gervaise 
şi Baldwyn rămăseseră singuri la taclale, cu nasul în 
ulcelele cu bere. 

Urmând porunca primită de la Nesta, Edwin trăsese cu 
urechea la ce se vorbea dincolo de paravan. La un moment 
dat, atenţia i-a fost atrasă brusc de următoarele vorbe, 
spuse de Gervaise pe ton scăzut: „Baldwyn, nesăbuitule ce 
eşti! Orice s-ar întâmpla, Martyn nu trebuie să afle cu 
niciun chip! E o fiinţă slabă, n-are vână deloc. Sunt sigur 
că ar lua-o razna dacă ar şti ce s-a făcut.” 

Auzind acestea, Edwin privise repede în jur şi o văzuse 
pe Nesta stând de vorbă cu Gwyn, care şedea pe o bancă 
din apropiere; hangiţa îl necăjea, spunându-i ce bine ar 
putea să petreacă, acum că nevastă-sa e plecată din oraş. 
Bătrânul paharnic le făcuse semne grabnice să vină lângă 
el şi, când cei doi se apropiaseră, îşi dusese degetul la 
buze, să nu scoată o vorbă. Atunci se aşezaseră pe o bancă 
liberă, de unde tocmai plecaseră nişte măcelari, bine 
afumaţi şi cam gălăgioşi. 

— la ascultați aici! le-a şoptit Edwin, arătând spre 
paravan. 

Ceilalţi şi-au aplecat capetele în direcţia aceea şi trei 
perechi de urechi s-au ascuţit, auzindu-l pe Gervaise cum îi 
spune scutierului că, dacă îşi păstrează calmul, nu va afla 
nimeni, niciodată, ce se petrecuse acolo, în mlaştini, acum 
şapte săptămâni. 

Nesta, isteaţă cum era, şi-a dat seama îndată că aveau 
nevoie de un martor mai de încredere şi cu o reputaţie mai 
bună decât a lor, aşa că şi-a aruncat grăbită ochii în sala 
cea largă şi, în cele din urmă, a zărit un grup de neguţători 
de piele, care sărbătoreau încheierea unei înţelegeri 
avantajoase cu bretonii. Printre ei, uşor de remarcat, se 
afla şi Henry Rifford, care ducea o viaţă atât de 
îmbelşugată tocmai datorită negoţului cu piele şi era 
liderul necontestat al acestui tip de comerţ în Exeter. 


Nesta s-a dus atunci grăbită într-acolo şi i-a şuierat în 
ureche: 

— Vino repede, e o chestiune de viaţă şi de moarte! - şi 
l-a tras de braţ în acelaşi timp. 

Rifford, deşi destul de trecut şi corpolent, s-a simţit 
uimit, dar şi măgulit că o femeie drăguță îl cheamă cu 
atâta ardoare. O ştia pe hangiţa cea roşcată - ca toţi 
bărbaţii din Exeter, de altfel - şi, din când în când, îi mai 
treceau prin minte gânduri nu tocmai cuviincioase legate 
de ea. Aşa că acum intensitatea din vocea ei l-a determinat 
să o urmeze până la masa de lângă paravan. 

Ducându-şi degetul la buze, femeia i-a făcut semn să 
asculte ce spuneau cei de pe partea cealaltă. Acum, în faţa 
sheriffului, cam reticent, dar totuşi încântat să fie în 
centrul atenţiei, portreeve-ul a relatat ceea ce auzise: 

— De Bonneville îi spunea acestui Baldwyn că a fost un 
nesăbuit atunci când a luat pumnalul mortului şi că ar fi 
trebuit să-l îngroape în turbărie, aşa cu făcuse şi cu sabia 
lui Aelfgar. 

— Stai aşa! s-a răstit sheriftul, căutând încă, disperat, o 
cale de scăpare. De unde ştii că acela care vorbea era de 
Bonneville? 

Lui Henry Rifford nu părea să-i convină această 
întrerupere a momentului său dramatic: 

— Bineînţeles că ştiam, Richard! Îi văzusem la masă, mai 
devreme, când era cu ei şi fratele mai mic. Şi după aceea 
am trecut intenţionat pe lângă ei, când mă duceam afară 
să mă uşurez, ca să fiu sigur cine sunt. 

Restul poveştii lui Rifford, repetată aproape verbatim de 
ceilalţi martori, mai puţin acceptabili, a fost aşa: Gervaise, 
cu limba slobodă din cauza băuturii, îi tot spunea lui 
Baldwyn că trebuie să fie foarte atenţi. Scutierul, care 
părea cam deranjat de predicile stăpânului său, îi 
răspundea monosilabic; dar, la un moment dat, Rifford l-a 
auzit spunând: 

— Sir, nu uita că eu am fost cel care te-a ajutat să scapi 
de fratele tău. N-o să m-apuc eu acum să dau în vileag 
ceva ce s-a petrecut când tu te aflai în partea cealaltă a 


ținutului. 

Ascultatul de după paravan luase sfârşit atunci când cei 
doi s-au ridicat şi au ieşit, fie să mai bea ceva în alt han, fie 
să găsească nişte femei - ceea ce era lesne de făcut pe 
străzile ce dădeau spre râu. 

Odată relatarea încheiată, Richard de Revelle a rămas 
tăcut o clipă: N 

— Henry, eşti absolut sigur de toate astea? Iți dai seama 
ce se va întâmpla dacă se dovedeşte că aşa s-au petrecut 
lucrurile? 

Neguţătorul cu chipul blând şi-a luat un aer jignit: 

— Să ştii că de obicei n-am năluciri, Richard! Îmi doresc 
şi eu să nu fi fost implicat în istoria asta, dar acum nu se 
mai poate face nimic. Eu sunt un om credincios şi sunt de 
părere că, deşi episcopul va fi foarte întristat să audă toate 
astea, trebuie să facă dreptate, pentru sufletul bătrânului 
de Bonneville. 

Sheriff-ul i-a aruncat o privire lui John de Wolfe, care 
aştepta în continuare undeva în spate. Dacă privirile ar 
putea ucide, coronerul ar fi crăpat pe dată; dar de Revelle 
avea mâinile legate, din cauza mărturiei portreeve-ului. 
Tot ce putea face era să valorifice cât mai bine această 
mărturie, încercând să reducă la minimum răul făcut: 

— Dacă e adevărat - şi nu voi recunoaşte asta până când 
nu mi se mai aduc dovezi - nu înseamnă decât că Gervaise 
de Bonneville a încercat să-şi apere scutierul. Nimic din ce 
mi-aţi spus nu dovedeşte că ar fi fost şi el implicat în ceea 
ce s-a săvârşit. 

Pe chipul lui John se citea un scepticism aproape 
batjocoritor, dar sherifful devenea din ce în ce mai 
entuziast: 

— Gervaise i-a spus omului să aibă grijă ce spune - şi i-a 
mai spus că n-ar fi trebuit să fure pumnalul. I-a dat un sfat 
bun, chiar dacă cel sfătuit e un ucigaş nenorocit - dar cei 
cu sânge nobil au această pornire de a-şi proteja scutierul, 
chiar dacă, moralmente, nu e cea mai fericită alegere. 

John făcu o grimasă în direcţia cumnatului său: 

— Şi cum rămâne cu spusele lui Baldwyn, că a ajutat la 


uciderea lui Hubert de Bonneville? De ce a dat acest 
ajutor? Şi mai ales, la ordinul cui? 

De Revelle, căutând ajutor, s-a întors spre fostul său 
aliat, Henry Rifford: 

— L-ai auzit pe răufăcător spunând că Gervaise era în 
partea cealaltă a ținutului, aşa că asta îl absolvă de orice 
acuzaţie că ar fi fost implicat în uciderea fratelui său. Aşa 
că nu există nicio dovadă că de Bonneville ar fi avut de-a 
face cu vreuna din cele două crime. Voia doar să-l 
protejeze pe acest nesăbuit de scutier. 

Însă explicaţia aceasta a fost întâmpinată cu o tăcere 
împietrită din partea celor înşiruiţi în faţa lui. S-a dat 
atunci bătut, pentru moment, şi i-a cerut ajutorul lui John 
pentru rezolvarea unor probleme mai urgente: 

— Ce măsuri sugerezi să luăm? E trecut cu mult de 
miezul nopţii. Oare să nu o lăsăm pe mâine dimineaţă? 

Coronerul s-a uitat la ajutorul lui: 

— Ştii unde sunt acum, Gwyn? 

Cel din Cornwall spuse că amândoi bărbaţii nu 
reveniseră la Bush până când o luase el spre castel. 

Nesta, cu o înfăţişare foarte cuviincioasă, purtând un şal 
gros pe cap şi pe umeri, zise: 

— Au plătit înainte câte un pat pentru fiecare la mine în 
han, iar fratele cel mic doarme deja acolo. Sunt sigură că 
şi ceilalţi doi se vor întoarce să doarmă tot acolo, după ce 
termină de băut şi de petrecut cu târfele. 

La aceste ultime vorbe, John i-a căutat privirea lui 
Richard; acesta a lăsat ochii în jos: oare avea de gând 
cumnatu-său să-l taxeze pentru necuviinţa lui? Dar John 
avea altele pe cap acum. 

— Ar fi mai uşor să rezolvăm lucrurile pe lumină. Oricum 
nu au unde se duce, căci porţile oraşului sunt închise până 
în zori. 

— În plus, dacă are să se lase cu luptă, nu vreau mobilă 
ruptă şi sânge pe pereţi la mine în han, a intervenit Nesta, 
cu spiritul ei practic. 

— Aşadar, îi arestăm în zori, da? a întrebat coronerul. 

De Revelle mai încerca încă nişte proteste slabe: 


— Îi aducem aici pentru interogatoriu, să vedem ce au 
de răspuns acestor acuzaţii greu de crezut, a contracarat 
el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Richard! Crezi că acum 
o să recunoască? tună John. O să toarne în continuare 
minciuni, ca să-şi salveze pielea. Însă avem mărturia celor 
patru - şi vinovăția celor doi va fi stabilită de judecătorii 
regelui. Sunt sigur că de data asta vei fi bucuros să le laşi 
lor răspunderea judecății, sheriff! 

Pe când plecau, John a observat că Richard îi dă grăbit 
instrucţiuni şambelanului, care a ieşit îndată pe o uşă a 
încăperii, luând-o pe acelaşi drum pe care dispăruse mai 
devreme domniţa din târg. 

Ajunşi afară, s-au îndreptat, prin lumina lunii, spre 
camera de gardă, apoi au ajuns pe străzile cetăţii. John 
stabilise cu sherifful cel reticent să se întâlnească la Bush 
cu un ceas înainte de revărsatul zorilor, acesta urmând să 
aducă un sergent şi patru oşteni, ca să-i ia direct din pat 
pe cei trei de la Peter Tavy. 

— Ar fi bine să nu le stai în cale, Nesta! Sper să nu se 
işte niciun scandal, mai ales dacă ei o să-i prindă pe cei 
trei numai în cămaşă, dar în orice caz nu vreau să le 
amesteci - nici tu, Edwin. Avem nevoie de voi, nevătămaţi, 
ca martori. 

Primind această sarcastică manifestare de grijă pentru 
siguranţa lor din partea coronerului, cei doi de la han şi-au 
croit drum înapoi spre Idle Lane, avându-l cu ei şi pe Gwyn 
în chip de gardă de corp, iar John s-a dus acasă, să doarmă 
câteva ceasuri lângă Matilda, jucându-şi rolul de soţ 
cuminte. Nu văzuse nimeni o siluetă tupilată, care s-a 
furişat pe străzi înaintea lor, îndreptându-se tot spre hanul 
Bush. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


În care Crowner John îşi foloseşte sabia 


Încercarea lui sir John de a mai încălzi patul conjugal n-a 
durat prea mult. Clopotul de la catedrală bătuse deja 
ceasurile două când s-a vârât el sub pătură şi nu apucase 
să aţipească bine când a simţit că-l scutură cineva de braţ. 
Era Mary, înfăşurată într-un şal, care încerca să-l 
trezească fără s-o audă Matilda. 

Slujnica s-a aplecat şi i-a şuierat la ureche: 

— A venit Gwyn şi te aşteaptă afară! Vino, zice că e 
urgent! 

Din nefericire, aceea care s-a trezit prima a fost Matilda, 
care a văzut silueta femeii în lumina lunii când pătrundea 
prin uşa deschisă: 

— Mary! Ce-i faci lui bărbatu-meu? John, iar te ţii de 
prostii? 

— Nu, stăpână, crede-mă că nu! A venit Gwyn din 
Polruan şi vrea să discute cu stăpânul. Zice că trebuie să 
vii şi să  porneşti urmărirea pentru prinderea 
răufăcătorilor, că unii au fugit. 

Coronerul, scuturându-se de somn şi de vise, scoase un 
țipăt disperat: 

— Ce face? Au fugit? Doamne Sfinte, nu se poate! 

Sări din patul scund şi începu să bâjbâie după pantaloni 
şi tunică în lumina argintie venită de afară. Mary a coborât 
grăbită scările exterioare, lăsându-şi stăpânul să-i explice 
pe scurt nevesti-sii despre găsirea ucigaşului de la Peter 
Tavy. 

A coborât şi el apoi, ca o furtună, scările de la solariu, 
strigând după Mary să-i aducă cizmele, coiful şi sabia. 
Câteva minute mai târziu, mergea cu paşi mari, alături de 
Gwyn, pe strada mare, îmbrăcat în haine de luptă, pe cap 
cu un coif de fier în formă de castron, plin de urme de 
lovituri de la multele bătălii în care fusese purtat. Pe 
dedesubt avea un alt coif, de zale, care îi apăra gâtul, vârât 


în platoşa groasă de piele de pe piept, cu apărători pentru 
umeri. La brâu îi atârna un paloş masiv şi îşi pusese şi 
nişte mănuşi groase, cu dosul dublat cu zale. 

Gwyn, care nu avea niciun fel de armură, protejat doar 
de haina lui zdrenţuită de piele, i-a explicat pe drum ce se 
întâmplase: 

— M-am întors la Bush cu Nesta şi cu bătrânul Edwin. 
Am mâncat nişte tocană ca să ne mai încălzim, după care 
Nesta s-a dus să se culce, iar eu am urcat în dormitorul 
hanului, ca să mă asigur că păsărelele noastre nu 
scăpaseră din colivie... dar chiar aşa era! 

— Toţi? 

— Martyn era încă acolo. Cu totul erau vreo opt oameni 
care-şi petreceau noaptea la han. M-am furişat în vârful 
picioarelor printre ei şi l-am găsit pe fratele cel mic, care 
dormea ca un prunc - dar celelalte două saltele erau goale 
şi nu se vedea nici urmă de celălalt frate sau de Baldwyn. 

— Trebuie că i-a prevenit cineva. Altfel cum ar fi putut 
să se întâmple asta? mârâi coronerul. De Revelle trebuie 
să fi fost; încearcă probabil să-şi salveze reputaţia, după 
aşa-zisa judecată de ieri, ajutându-i să scape. Dacă nu-i 
prindem aici, în oraş, o să-şi piardă urma prin Franţa. 

— Crezi, aşadar, că şi Gervaise a fost implicat în 
omoruri? 

Coronerul pufni, continuându-şi mersul grăbit: 

— Tare m-aş mira să nu fie. Ce motiv ar fi avut scutierul 
să se apuce să-i omoare pe cei doi aşa, de capul lui? Doar 
n-are nimic de câştigat. 

Gwyn se gândea în ce fel ar fi putut fi avertizaţi cei doi: 

— Cineva ar fi putut intra lesne în han. Mai erau şi acum 
câţiva beţivi care sforăiau pe podea, jos, iar Nesta lasă de 
obicei uşa deschisă toată noaptea. 

Au cotit pe Idle Lane; hanul era aşezat într-o zonă pustie 
şi se vedea foarte limpede, bătut cum era de luna plină. 
Edwin îi aştepta în pragul uşii, cu o suliță lungă într-o 
mână, iar în cealaltă cu un topor. 

— N-o să treacă ei de mine, căpitane! zise el curajos, 
deşi, la cât de bine vedea el, nu deosebea prea limpede 


prietenii de duşmani. 

John l-a bătut pe umăr, apreciativ: 

— Fugi la castel îndată şi spune-i sergentului să-i scoale 
pe sheriff şi pe conetabil, şi să vină încoace cu şase 
bărbaţi. Spune-i că e din ordinul coronerului. Trebuie să 
începem de îndată urmărirea ăstora doi. 

Edwin parcă întinerise auzind că e rost de bătaie, aşa că 
a luat-o tropăind, cât de repede îl duceau picioarele, spre 
castel; Gwyn şi coronerul au rămas pe loc, gândindu-se 
cum să acţioneze în continuare. 

— O să dureze ceva până ajung aici cei de la castel. Dar 
lumină oricum nu se face decât la şapte, aşa că totuşi cei 
doi n-au cum să iasă din cetate până atunci. 

Gwyn mormăi: 

— Dar cu caii lor cum rămâne? Cred că nu speră să se 
poată furişa afară din oraş călare? 

John a privit înapoi spre locul unde Idle Lane dădea în 
Butcher's Row. 

— Grajdurile hanului sunt acolo. Du-te să vezi dacă mai 
sunt încă înăuntru caii celor trei. Trezeşte-i pe grăjdari şi 
spune-le să nu dea voie să fie scos niciun animal, până le 
spunem noi. 

Gwyn a luat-o, aşadar, grăbit într-o direcţie, iar John s-a 
îndreptat, prudent, în cealaltă, către Rack Lane. În afară 
de câteva pisici ieşite la plimbare, mulţi şobolani care 
dispăreau imediat din raza vederii şi câte un câine ce 
scâncea, pe străzi nu se vedea nicio mişcare. Discul 
strălucitor al lunii atârna pe cerul senin şi îngheţat, 
luminând puternic împrejurimile; însă erau şi destule 
umbre unde se puteau ascunde doi oameni disperaţi, care 
nu mai aveau nimic de pierdut, în afară de viaţă. 

S-a oprit la intersecţia străzilor, neştiind în ce parte să o 
ia. De Bonneville şi Baldwyn puteau să fi ajuns deja în 
oricare parte a oraşului, căci trecuse poate un ceas întreg 
de la fuga lor din han. 

Zidurile cetăţii ar fi trebuit, în mod normal, să fie o 
barieră de netrecut, asta dacă nu cumva reuşeau să-l 
mituiască pe vreun străjer să le deschidă sau, i-a venit lui 


John un gând cinic, dacă nu cumva cineva cu autoritate dă 
ordin să fie lăsaţi să iasă. 

L-a auzit pe Gwyn întorcându-se de la grajduri şi s-a dus 
în mijlocul drumului mocirlos, ca să se facă văzut şi să nu 
fie atacat din greşeală. 

— Caii sunt încă acolo, aşa că vor fi nevoiţi să fugă pe 
jos. Unde ar putea să se ducă, sperând că nu vor fi prinşi 
de oameni călări la prima geană de lumină? 

John şi-a dat coiful puţin mai pe spate, căci apărătoarea 
de fier îi zgâria nasul proeminent. A cumpănit ce ar face el 
dacă s-ar afla în situaţia disperată a celor doi fugari. 

— La râu! zise el dintr-o dată. 

Se aflau în zona de sud-vest al Exeter-ului; Watergate, 
poarta apelor, dădea spre chei, şi tot pe aici intrau 
corăbiile care urcau pe Exe venind dinspre mare. John a 
făcut un semn spre Stripcote Hill. 

— Haide s-o luăm pe acolo, până ajung sergentul şi 
oamenii lui. Sunt sigur că sherifful n-o să se arate prea 
dornic să ne ajute, dar cu Ralph Morin s-ar putea să stea 
altfel lucrurile. 

Pe când coborau panta abruptă, Gwyn l-a întrebat dacă 
ar trebui să anunţe în oraş că s-a pornit în urmărirea 
răufăcătorilor. Potrivit legii, atunci când se descoperea o 
fărădelege sau se găsea un cadavru, trebuiau alertaţi 
locuitorii celor mai apropiate patru case, care erau obligaţi 
să-i caute pe răufăcători sau să plece în urmărirea 
fugarilor. Dar John s-a gândit că n-are niciun rost să 
înceapă să bată pe la porţi la patru dimineaţa, ca să adune 
nişte oameni buimaci de somn şi să-i trimită la orbecăială 
pe străzile oraşului. 

Au ajuns la zidul cetăţii undeva în apropiere de poarta 
de apus, apoi s-au apropiat la câţiva iarzi de turnurile 
gemene ale porţii, unde i-a oprit un străjer vigilent. 

— Uite, în sfârşit, un om care nu doarme! a mormăit 
Gwyn. 

Părerile pe care acesta le exprima de obicei în legătură 
cu orăşenii moleşiţi din cauza păcii îndelungate nu pot fi 
redate. Străjerul le-a spus că nu văzuse pe nimeni prin jur 


vreme de câteva ceasuri bune şi că în niciun caz n-ar fi 
deschis poarta, oricât i s-ar fi oferit în schimb. Puteai 
ajunge în ştreang dacă puneai în primejdie siguranţa 
oraşului, cu toate că nu era primejdie de război sau 
răscoală. 

— E vreun loc pe unde doi oameni ar putea trece dincolo 
de zid? a întrebat John, privind în sus la fortificația înaltă 
de cincisprezece picioare, construită din obişnuita piatră 
moale şi roşiatică. 

Câteodată, din cauza lipsei reparațiilor şi a neglijenţei, 
se întâmpla să se prăbuşească părţi din zidul oraşului. 

Străjerul a clătinat din cap: 

— Nu, nu lipseşte nicio piatră, pe nicăieri. Anul trecut 
cetatea a avut bani din belşug, căci au fost bine 
chivernisiţi, aşa că portreeve-ii au avut cu ce să repare 
zidul; e întreg şi solid peste tot. 

Au luat-o atunci spre răsărit, aşteptând în continuare să- 
i audă venind pe oştenii de la castel. 

Era linişte peste tot şi n-au văzut nicio mişcare până 
când au ajuns la Watergate. 

Această poartă se afla chiar la colţul zidului cetăţii şi 
dădea drept spre docuri. Poarta era închisă, dar l-au găsit 
pe străjerul de aici dormind adânc. După ce l-a certat de i- 
a sărit orice urmă de somn, coronerul a luat-o înapoi spre 
oraş, împreună cu scutierul său, pe o uliţă rău famată care 
ducea direct la abator şi ajungea până la urmă la incinta 
catedralei. 

Gwyn l-a apucat brusc de braţ pe John. Au ascultat 
amândoi, apoi şi-au mijit ochii, privind undeva în stânga, în 
jos pe o alee. Se auzise de acolo un clinchet metalic, care 
nu putea fi scos de un şobolan sau de o pisică. Încălţările 
lor erau din piele, iar zgomotul de paşi era înăbuşit de 
mâzga moale, formată din noroi amestecat cu baligă. 

Gwyn a dispărut în umbra ce acoperea una din laturile 
aleii, iar John a dat înapoi colţul uliţei pe care veniseră. 
Cealaltă parte a aleii era scăldată în lumina lunii. 

Aşteptau amândoi în întuneric, nemişcaţi ca nişte statui. 

S-a auzit iarăşi acelaşi sunet metalic, de metal pe piatră. 


Încet, neauzit, o siluetă a apărut de după colţul unei 
clădiri aflate mai în jos pe uliţă şi a traversat pe tăcute 
până pe partea cealaltă, intrând în acelaşi con de umbră 
care îl ascundea şi pe Gwyn, aflat la mai puţin de cinci 
iarzi distanţă. Apoi a apărut încă un bărbat, ceva mai 
scund, care s-a oprit, cu trupul pe jumătate luminat de 
lună; i se vedea braţul în care ţinea sabia scoasă din teacă. 

Neştiind că la doar câţiva paşi îi pândeşte cineva din 
umbră, fugarii au început să vorbească pe şoptite; dar 
şoaptele lor se auzeau cât se poate de limpede în aerul 
limpede şi geros: 

— Ai grijă cu buzduganul ăla blestemat, Baldwyn! 
Zăngăneşte la fiecare mişcare. 

— Păi da, că spadă n-am, fir-ar a naibii de treabă! A 
rămas la Peter Tavy. 

— N-ai s-o mai vezi. Şi mă tem că n-ai să mai vezi nici 
Peter Tavy-ul. 

Cel din umbră a mai făcut o mişcare şi s-a auzit iarăşi 
sunetul scos de lanţul armei sale, deşi se străduia să-l ţină 
nemişcat. 

— Încotro o luăm acum? Nu cunosc deloc oraşul ăsta 
împuţit. 

— Cotim la dreapta, apoi la stânga, şi o să avem în faţă 
Watergate. Dacă ne mişcăm în tăcere, putem să-i tăiem 
gâtul străjerului şi să ne strecurăm pe chei. Trebuie să 
găsim noi o barcă pe acolo, cu care o să plutim în jos pe 
râu, până găsim un loc de coborât şi apoi o luăm pe uscat. 

Prinzând curaj, Gervaise a ieşit complet din umbră şi a 
început să meargă fără zgomot pe alee, îndreptându-se 
către uliţă. 

Baldwyn, pe care John abia dacă îl distingea, mergea pe 
lângă stăpânul său, prin umbra aruncată de streşinile 
caselor. Se îndrepta drept către Gwyn, care nici nu se 
clintea şi pe care avea să-l vadă în câteva clipe. 

Instinctul de strateg al lui John îi spunea că trebuie să-i 
ofere lui Gwyn, pe cât de mult posibil, avantajul surprizei, 
aşa că a dat colţul şi a ieşit în plină lumină, blocând ieşirea 
de pe alee. In acelaşi clipă a tras sabia din teacă; oţelul a 


scrâşnit puternic, frecându-se de marginea de bronz a 
tecii. 

Cei doi fugari s-au oprit ca loviți de trăsnet. Apariţia 
neaşteptată, parcă de nicăieri, a celui care-i acuzase şi 
felul în care se oprise în faţa lor, în lumina eterică 
aruncată de luna plină, alcătuiau o imagine aproape 
supranaturală. 

— Hristoase! a tipat Gervaise, cuprins de groază. 

Şi-a aruncat apoi sabia, care s-a lovit cu un zdrăngănit 
de un zid din apropiere. Apoi, făcând stânga-mprejur, a 
luat-o la goană şi a dispărut după colţ. 

— Prinde-l, Gwyn! a răcnit John, pornind în urmărirea 
fugarului. 

Insă Baldwyn nu era chiar atât de uşor de dovedit; 
făcând un pas înainte, şi-a balansat buzduganul cu lanţ, 
încercând să-i dea o lovitură ucigaşă coronerului. Dacă l-ar 
fi nimerit, sfera grea de fier acoperită cu ţepuşe i-ar fi 
zdrobit capul lui John, deşi purta coif. Însă Gwyn, despre 
care Baldwyn nu bănuia că-l pândeşte din umbră, făcu un 
salt, scoțând un strigăt de luptă, şi lovi cu spada mânerul 
de lemn al buzduganului. Lanţul cel scurt de care era 
prinsă măciulia a săltat în sus şi s-a înfăşurat pe tăişul 
spadei, astfel că Gwyn nu putea să mai lovească. 

Coronerul, care simţise vâjâitul măciuliei buzduganului 
care trecuse la un ţol de urechea lui, a făcut un pas în 
lateral; până să-şi revină, scutierul de la Peter Tavy a luat 
de jos spada aruncată de stăpânul său şi s-a întors să-i 
înfrunte pe amândoi. 

Gwyn îşi desprinsese între timp spada din lanţul 
buzduganului, dar Baldwyn se proţăpise de-a curmezişul 
aleii: într-o mână avea spada, în cealaltă buzduganul, iar 
loc de trecut pe lângă el nu mai era. 

— Haide, că vă vin eu de hac la amândoi, mârâi el, 
aplecându-se uşor şi rotind ameninţător măciulia prinsă de 
lanţ. 

— Du-te după celălalt, că pe ăsta îl aranjez eu! lătră 
Gwyn. 

Drept răspuns, Baldwyn, care, deşi avea el multe păcate, 


laş nu era deloc, le-a pornit împotrivă celor doi atacatori ai 
săi, rotindu-şi buzduganul; cercul descris de măciulie 
acoperea toată lăţimea aleii, aşa că totuşi cei doi nu se 
puteau apropia de el. 

La un moment dat, Gwyn a făcut un salt înainte, 
încercând să întrerupă rotirea măciuliei ţintuite cu o 
lovitură de sabie ţintită spre umărul lui Baldwyn, care se 
mişca în ritmul învârtirii buzduganului. Insă scutierul a 
parat lovitura cu stânga, folosind spada lui Gervaise; cele 
două tăişuri s-au lovit cu zgomot unul de altul, ca nişte 
talgere. 

John, ferindu-se de măciulia care se rotea în continuare, 
şi-a apucat spada grea cu ambele mâini şi l-a lovit în braţ 
pe Baldwyn. Acesta s-a tras însă înapoi, iar tăişul a nimerit 
mânerul de lemn al buzduganului, care i-a fost smuls din 
mână. Sfera cea neagră a zburat aiurea, lovindu-l pe Gwyn 
drept în piept. Ţepuşele conice nu l-au rănit, oprite de 
haina tare de piele, dar greutatea măciuliei şi forţa 
loviturii l-au făcut să cadă pe spate, scăpând spada din 
mână. 

Cu un strigat sălbatic de triumf, Baldwyn s-a repezit 
după el, gata să-i vâre spada în gât. Dar nu degeaba 
fuseseră cei doi adversari ai săi tovarăşi pe zeci de 
câmpuri de luptă. Cât ai clipi din ochi, John a sărit între cei 
doi şi, cu o nouă lovitură, de data asta din lateral, a împins 
spada lui Baldwyn mult în sus. 

Tăişul spadei coronerului a alunecat pe cea a lui 
Baldwyn şi s-a lovit, cu o bufnitură ce ar fi putut să-i 
smulgă braţul din încheietura, de mânerul acesteia. John 
de Wolfe câştigase partida cu Baldwyn chiar înainte să fi 
apucat să-şi ridice arma de jos. Deşi celălalt, mai tânăr, a 
reuşit să-l nimerească pe John în umăr, puterea loviturii a 
fost îmblânzită complet de apărătoarele din metal. Înainte 
să mai apuce scutierul să ridice arma a doua oară, John 
făcu un salt înainte şi îi străpunse dosul palmei cu spada. 
Baldwyn scoase un răcnet simțind cum îi trosnesc oasele, 
şi sângele ţâşni. Ţintind cu disperare, pentru ultima oară, 
spre gâtul coronerului, şi-a lăsat corpul descoperit; vârful 


spadei lui John i-a intrat în piept, i-a perforat unul din 
plămâni şi cam un ţol din lamă i-a ieşit prin spate. 

Gwyn, ţinându-şi acum spada recuperată la gâtul lui 
Baldwyn, zise: 

— Cu ăsta s-a isprăvit. Am eu grijă de el, dacă vrei să te 
duci după celălalt. 

În timp ce Baldwyn, cu cavitatea pieptului umplându-i-se 
treptat de sânge, se lăsa încet în jos, fără să scoată un 
sunet,  coronerul şi-a smuls spada dintre coastele 
muribundului. A lovit cu piciorul arma căzută, astfel că 
Baldwyn nu mai avea cum să ajungă la ea, pentru cazul în 
care acestuia i-ar mai fi venit ceva idei şi a vârât în teacă 
spada lui însângerată. 

— Vezi dacă are de făcut vreo mărturisire înainte să 
moară - eu încerc să-i dau de urmă celuilalt ticălos. 
Sherifful şi măscăricii lui văd că n-au de gând să apară 
prea curând. 

Lăsându-l pe Gwyn martor al ultimelor clipe de viaţă pe 
acest pământ ale lui Baldwyn, coronerul a luat-o la goană 
în susul aleii, pe urmele lui Gervaise de Bonneville. 

Treziţi din somn de gălăgie, câţiva locuitori şi-au iţit 
capetele pe la ferestrele colibelor din această zonă 
insalubra a oraşului, dar nimeni n-a îndrăznit să iasă şi să- 
şi ofere ajutorul. John îi înţelegea: ar fi putut foarte bine să 
fie vorba de o încăierare între haimanale. 

Uliţele erau încă pustii şi nu se vedea nici urmă de 
Gervaise, care luase un avans de patru-cinci minute, cât 
durase lupta lor cu Baldwyn. 

John ajunse în curând pe Bell Hill, una dintre 
principalele străzi transversale care duceau la poarta de 
sud, dar şi aceasta era pustie, deşi începuseră să apară 
lumini pâlpâitoare la câteva ferestre: cei mai harnici 
locuitori din zonă se dădeau probabil jos din pat, 
pregătindu-se pentru o nouă zi. Neştiind încotro să o ia, 
coronerul s-a îndreptat spre răspântia cea mai mare din 
oraş - la biserica St George, unde se întâlneau străzile ce 
duceau la cele patru porţi principale. 

Aici, în sfârşit, a văzut şase oşteni venind grăbiţi în josul 


drumului, cu conetabilul castelului şi cu sergentul 
alergând pe urmele lor. I-a salutat de la distanţă şi i-a spus 
conetabilului că unul din fugari era deja mort sau pe 
moarte, dar că totuşi celălalt scăpase şi era pe undeva, 
prin oraş. 

— A venit încoace, aşadar, în jos n-are cum să fie, a 
conchis coronerul. 

— N-a trecut nimeni pe High Street în ultimele cinci 
minute, căci noi pe acolo am venit, sir John, a adăugat şi 
sergentul. 

Ralph Morin, la rândul lui un încercat luptător de 
campanie, a cercetat cu privirea străzile principale, 
legănând plin de speranţă spada în mână: 

— Cred că s-a dus spre catedrală, zise el, fluturând din 
braţ spre biserica St Petroc, aflată în colţul opus. 

La pomenirea cuvântului „catedrală”, Ralph, John şi 
sergentul s-au privit cu subînţeles. 

Conetabilul scoase un oftat. 

— Pun rămăşag că porcul ăla s-a refugiat în sanctuar, 
zise el, vârându-şi dezamăgit spada înapoi în teacă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


În care Crowner John se duce la catedrală 


Nimeni nu apucase să doarmă prea mult şi nici să ia 
micul dejun, aşa că obişnuita gustare servită în odaia 
coronerului, aflată deasupra camerei de gardă de la 
castelul Rougemont, a fost mai substanţială decât în alte 
dăţi. Coronerul îi dăduse lui Gwyn două monede de argint 
de câte un penny şi acesta s-a întors, când a bătut de nouă, 
încărcat cu pâine, friptură de porc, brânză şi peşte afumat. 
Pe Thomas îl trimiseseră să umple urciorul de un galon cu 
bere, şi acesta adusese şi nişte cidru, care lui îi plăcea mai 
mult. 

Când aproape terminaseră această masă îmbelşugată, 
Ralph Morin a apărut în odaie şi a acceptat invitaţia la o 
cană de bere, însoţită de nişte pâine cu brânză: 

— Am postat oameni la fiecare ieşire din catedrală, dar 
mă îndoiesc că de Bonneville va avea curajul să încerce să 
scape şi de acolo - nu mai are unde să se ducă. 

— Ne-a cam păcălit azi-dimineaţă, zise coronerul, dar îi 
datorează asta scutierului său, care ne-a ţinut pe loc 
suficient de mult încât acesta să fugă pe ulițele dosnice. 

Conetabilul a sorbit din bere. 

— În mod normal, porţile de la incinta catedralei ar 
trebui să fie încuiate pe timp de noapte, dar oamenii intră 
şi ies pe acolo când vor. Canonicii ies să bea câte ceva şi 
să-şi viziteze femeile, iar locul e plin de cerşetori. Ce mai, 
incinta nu poate fi ţinută sub pază cu niciun chip! 

— Dar catedrala? Şi ea stă deschisă tot timpul? 

Copistul, considerând că el e cel mai în măsură să 
răspundă la această întrebare referitoare la orânduielile de 
la catedrală, a îndrăznit: 

— Intrarea principală de la apus nu e folosită aproape 
niciodată, aşa că are mai mereu zăbrelele trase. Dar sunt 
intrări mai mici, de o parte şi de alta a fațadei de vest. 
Acestea rămân adesea deschise şi atunci când nu se 


slujeşte - şi mai e, desigur, şi uşa de intrare în capitul, plus 
încă una care dă înspre schit. Apoi, la baza Turlei de Nord, 
mai e o uşiţă, chiar lângă refectoriul canonicilor. 

Coronerul, cocoşat pe scaun, tocmai termina de mâncat 
o bucată de hering afumat: 

— N-are niciun fel de importanţă cum a reuşit de 
Bonneville să intre. Important e că a intrat şi nu putem să-l 
scoatem de acolo vreme de patruzeci de zile. 

— Unde s-a pitulat? întrebă Gwyn, întrerupându-şi 
tăcerea obişnuită pentru că îl rodea curiozitatea. 

— La piciorul altarului din Turla de Nord, i-a răspuns 
conetabilul. 

— A zis ceva? a întrebat John. 

— Nu; nu face decât să-şi ceară necontenit dreptul de 
sanctuar şi se agaţă strâns de pânza altarului dacă se 
apropie cineva de el. Sunt vreo doi preoţi, împreună cu 
vicarii, care îi dau târcoale, dar cei mari vor ajunge acolo 
peste vreun ceas - inclusiv episcopul, din câte am înţeles. 

Greoi, Gwyn s-a dat jos de pe pervazul ferestrei ca să-şi 
mai toarne de băut: 

— 1 se dă de mâncare cât timp e în sanctuar? 

L-au privit cu toţii pe Thomas, oracolul lor în ceea ce 
priveşte acest obicei străvechi: 

— Hrănirea refugiatului în timpul celor patruzeci de zile 
cade în răspunderea satului sau a Sutei - sau, în cazul de 
faţă, a notabililor din oraş. De asta fug atât de mulţi din 
sanctuar - localnicii nu vor să-şi asume cheltuielile cu 
hrănirea şi paza lor, sfârşi Thomas, şi-şi făcu înfrigurat 
semnul crucii. 

Conetabilul a scos un sunet exprimând disprețul pe care 
îl simţea: 

— lar păzirea lui cade în sarcina noastră - ceea ce 
înseamnă jumătate de duzină de uşi de supravegheat. De 
ce naiba nu s-o fi dus şi el într-o biserică mai mică? 
Dumnezeu ştie că sunt destule în Exeter care n-au decât o 
uşă. 

Crowner John izbucni într-unul din rarele lui hohote de 
râs, care aducea mai mult a lătrat: 


— Poate că reuşim să-l convingem să se mute la St 
Olave. Drăguţei de nevastă-mea i-ar plăcea asta la 
nebunie, având în vedere că acela e lăcaşul ei de 
rugăciune favorit. Şi, că tot veni vorba de clanul de 
Revelle, ce părere are iubitul nostru sheriff de toate astea? 

Morin a zâmbit şi tot chipul i s-a luminat la gândul că 
toate planurile superiorului său fuseseră date peste cap: 

— Se cam dă la fund. Când i-am spus că răufăcătorul s-a 
ascuns în catedrală, a dat fuga să stea de vorbă cu 
episcopul, care, mare minune, stă aici, la el în palat, vreme 
de câteva zile. 

S-a foit puţin, sprijinit cum era de tăblia mesei lui John, 
şi şi-a dat într-o parte teaca spadei, căutând o poziţie mai 
comodă. 

— Şi ce facem în continuare? a întrebat el. S-a adunat 
deja o mulţime de oameni în jurul catedralei. Veştile 
circulă repede în oraşul ăsta. 

— N-are cum să scape iar, nu? întrebă John. 

— Locul e straşnic ferecat. N-ar putea să iasă niciun 
şoarece de acolo. 

Coronerul s-a ridicat de la masa pe care erau 
împrăştiate suluri de pergament şi, agitat, s-a îndreptat 
spre una dintre deschizăturile din perete, aruncând o 
privire afară. De aici, oraşul oferea aceeaşi privelişte ca în 
fiecare dimineaţă. Toată agitația era concentrată în incinta 
catedralei, care nu se vedea însă. 

— Ar fi bine să dau o fugă până acolo, să văd dacă nu 
cumva blestemaţii ăia de popi au de gând să încerce vreo 
şmecherie. 

În timp ce Gwyn şi Thomas strângeau resturile de la 
micul dejun, conetabilului i-a venit dintr-o dată un gând: 

— Cu Baldwyn ăsta, care zace plin de sânge la mine în 
şopron, se va face o anchetă în legătură cu el? 

John l-a privit uimit: 

— Bineînţeles. Doar n-a murit de moarte bună! 

— Dar chiar tu l-ai străpuns cu spada! Cum poate un 
coroner să înfigă spada între coastele unuia şi după aia să 
ancheteze moartea lui? 


John nu avusese timp să se gândească la acest aspect: 

— Am de ales? Sunt doar singurul coroner din comitat. 

Însă conetabilul tot era de părere că situaţia e dificilă: 

— Dar cum poţi să fii martor în propria curte de 
judecată? Căci o anchetă, chiar dacă se ţine de multe ori în 
aer liber, tot judecată se cheamă că e. 

În timp ce coborau, unul după celălalt, treptele în 
spirală, coronerul s-a gândit cum ar putea să rezolve 
dilema. 

— Nu ştiu cum se procedează în cazurile de felul acesta, 
Ralph - de fapt, mă întreb dacă s-a mai întâmplat vreodată 
aşa ceva. Poate că va trebui să mă duc în Dorset sau în 
Somerset, să-l rog pe unul din coronerii de acolo să ţină 
ancheta - deşi, din câte ştiu eu, jurisdicţia lor nu se întinde 
şi asupra Devon-ului. 

Morin începu să râdă, văzând în ce încurcătură se afla 
John: 

— Să te înveţi minte să mai alergi singur cu spada după 
răufăcători. Altă dată să laşi astfel de treburi în seama 
profesioniştilor, ca mine sau ca sherifful. 

John l-a luat în râs, prieteneşte însă, pe conetabil, pe 
care îl admira mult: 

— Să le las în seama voastră, zici? Unde aţi fost, tu şi 
ceata ta, azi-noapte, când ăia doi au încercat să-mi crape 
capul cu buzduganul? Ei, la noi în comitat, coronerul 
trebuie să facă singur ceea ce vrea să fie făcut! 

Cei doi s-au mai tachinat o vreme, în timp ce se 
îndepărtau de castel. Amândoi ştiau că acela de care îşi 
bat joc de fapt e Richard de Revelle; pentru că acesta era 
atât de sucit, avea de suferit întregul proces de păstrare a 
legii şi a ordinii în comitat. Conetabilului nu-i plăcea deloc 
acest lucru, deoarece ostaşii erau în mare parte sub 
comanda lui, iar din cauza purtării imprevizibile a sheriff- 
ului, şi autoritatea lui Morin avea de suferit. Coronerul şi 
conetabilul şi-au urmat drumul pe High Street; orăşenii îi 
salutau cu deferentă, respect, suspiciune sau chiar 
ostilitate, în funcţie de relaţia în care se aflau cu legea şi 
cu guvernanţii. 


Când au ajuns pe uliţa St Martin, au cotit spre incinta 
catedralei. John a aruncat o privire în sus când au trecut 
pe lângă locuinţa lui, dar nu s-a mai ostenit să intre. Spera 
că docilitatea recentă a Matildei nu se risipise după 
întâmplările din noaptea trecută. 

Când au pătruns în incinta catedralei, au descoperit că 
toţi oamenii din oraş care n-aveau de lucru îşi găsiseră o 
nouă distracţie. Grupuri-grupuri de oameni, majoritatea 
femei şi bătrâni, erau adunate în jurul uşilor de pe aripa de 
vest a uriaşei clădiri. Până şi copiii şi idioţii care rătăceau 
de obicei printre morminte, jucându-se cu mingea sau de-a 
prinselea, se deplasaseră încoace şi acum căscau gura la 
intrarea în catedrală. Erau postați oşteni la fiecare uşă, iar 
sergentul, mai în vârstă, mărşăluia neîncetat printre ei, 
dornic să contrazică reputaţia pe care şi-o formaseră 
soldaţii, că lasă prizonierii să scape. Morin s-a dus să stea 
de vorbă cu el, iar John, urmat de Gwyn şi de Thomas, şi-a 
croit drum prin mulţimea de gură-cască. Lăsându-şi 
spadele în grija unuia dintre oşteni, au intrat prin una din 
cele două uşi lăturalnice aflate de-o parte şi de alta a uşilor 
principale ale catedralei St Mary şi St Peter. 

Interiorul era cufundat în semiîntuneric şi plin de 
umbre, deoarece, fiind deja luna noiembrie, şi lumina de 
afară era destul de slabă. Niciuna dintre ferestrele din 
lateral nu avea geam, aşa că păsările zburau înăuntru şi se 
aşezau pe consolele acoperişului de lemn. Corpul clădirii, 
cu naosul spaţios şi stranele de o parte şi de alta, oferea 
doar panorama modestă a podelei pietruite. Slujbele 
numeroase care se ţineau în fiecare zi nu foloseau decât 
clericilor, iar cei din mulţime, care ocupau acest spaţiu 
gol, erau simpli spectatori pasivi. Preoţii veneau în contact 
cu aceia care se rugau numai la numeroasele altare mici, 
răspândite de-a lungul pereţilor; aici se slujeau mise destul 
de frecvent. 

Aşezate în diverse locuri din catedrală, se aflau o 
sumedenie de moaşte şi de relicve sfinte, majoritatea în 
capele lăturalnice şi pe altare; aici veneau oamenii să se 
roage şi să ceară îndeplinirea feluritelor dorinţe pe care le 


aveau: vindecarea trupului, a minţii sau a pungii, după caz. 
Unul dintre clericii mai mărunți slujea drept ghid al 
relicvelor, arătându-le credincioşilor aşchiile din lemnul 
Sfintei Cruci, firele de păr de pe capul lui Hristos, degetul 
Sfintei Maria Magdalena şi un fragment din ieslea de la 
Bethleem. 

Astăzi însă nimeni nu avea ochi pentru aceste sfinte 
artefacte; John şi cei doi însoțitori ai lui au traversat 
grăbiţi naosul, ajungând în cele din urmă la cor, aflat în 
dreptul celei de-a şasea perechi de coloane masive care 
susțineau clădirea, separând naosul de strane. Balconul 
corului avea în faţă un paravan de lemn ornamentat, care 
se prelungea până dincolo de cele două turle uriaşe, înspre 
altarul mare şi absida din aripa de răsărit, de formă 
arcuită. 

Câţiva canonici şi preoţi de rang mai mic se învârteau de 
colo-colo, deranjaţi de această problemă laică totuşi care 
le tulburase orânduielile zilnice. 

— Unde se ascunde oare blestematul ăla? a mormăit 
coronerul, când au ajuns la paravanul înalt de lemn, ce 
separa corul de navă. 

Privind în stânga, Gwyn a văzut doi preoţi în sutane, 
care discutau ceva, cu capetele apropiate; unul dintre ei a 
arătat cu mâna spre strana de la nord. 

— Se pare că acolo se petrece ceva, zise el. 

Catedrala ctitorită de episcopul Warelwast nu era chiar 
în formă de cruce: cele două turle imense de pe fiecare 
parte nu se deschideau în interior ca transepturi, ca să 
formeze o cruce la mijlocul navei. Pereţii din interior ai 
turlelor coborau până la pământ; exista doar câte o 
deschizătură boltită, prin care se putea ajunge dinăuntrul 
navei în interiorul turlelor. 

John a cotit pe după marginea corului, aruncând o 
privire de-a lungul culoarului îngust, care ducea la capătul 
de la răsărit al catedralei şi care trecea pe lângă intrarea 
în turla de nord. Aici se aflau câţiva clerici care priveau 
dincolo de uşă, curioşi, dar şi sfioşi în acelaşi timp. 

— Trebuie că e acolo, aşa cum a zis Morin. Haide să-l 


vedem şi noi pe ucigaşul ăla ticălos! 

După ceea ce se întâmplase noaptea trecută, John nu era 
dispus la delicateţe sau iertare. 

Au mers pe lângă coloanele ce susțineau naosul, 
ajungând la deschizătura care dădea în partea de jos a 
turlei - o încăpere înaltă, de formă pătrată, cu o uşă, aflată 
în colţul stâng apropiat, ce dădea afară. Cioporul de preoţi 
le-a făcut loc să treacă; Thomas de Peyne, trecând 
instantaneu la obiceiurile vieţii sale de odinioară, a făcut o 
mătanie şi o cruce, gest pe care l-a repetat la vederea 
celor două altare aflate pe peretele din dreapta al 
încăperii. 

În faţa celui mai îndepărtat dintre aceste două altare, 
aproape de colţul de nord-est, se afla un om aşezat pe 
podea, strângând cu putere în mână un colţ al pânzei albe 
ce acoperea altarul simplu, dedicat Sfintei Cruci - într-o 
cutie ferecată cu alamă, aşezată pe un raft deasupra 
altarului, era păstrată o aşchie din lemnul Crucii. 

— Iată-l şi pe eroul nostru fugar! a strigat Gwyn, cu 
părul lui roşu zbârlit, fără să-i pese că tulbură liniştea 
sfântului lăcaş. 

— Nu mai urla, barbarule! Te afli în Casa Domnului! a 
şuierat Thomas indignat. 

Rămăsese în dreptul celor trei preoţi, care îl priveau 
încruntaţi şi dezaprobatori pe uriaşul din Cornwall, 
gălăgios şi prost îmbrăcat. 

Gervaise de Bonneville, neîngrijit, cu barba care-i 
crescuse acoperindu-i obrajii şi bărbia - sub mustaţa 
blondă - a ridicat îngrozit privirea auzind urletul lui Gwyn. 
Tremurând, a apucat şi mai strâns pânza altarului şi s-a 
ghemuit cât mai aproape de masa pătrată, pe care se afla 
un crucifix aurit, cu câte un sfeşnic pe fiecare parte. S-a 
uitat apoi înfricoşat spre intrarea boltită, neputând să vadă 
limpede cine se află acolo, în umbră: 

— Cine-i acolo? Îmi cer dreptul de sanctuar, oricine ai fi. 

Vocea îi tremura de frică, de parcă simţea deja funia 
aspră a ştreangului în jurul gâtului. 

— Sunt coronerul regelui, John de Wolfe, pe care îl ştii 


deja prea bine. Ne-am întâlnit azi-noapte, sir! Şi, dacă n-ai 
fi un laş atât de mizerabil, ai fi văzut cum l-am trecut pe 
Baldwyn, omul tău, prin ascuţişul spadei mele. 

Cel de la Peter Tavy s-a ridicat încet în picioare, iar John 
a intrat şi el în încăpere. De Bonneville ţinea încă mâna pe 
altarul Sfintei Cruci. 

— Baldwyn? Baldwyn e rănit? 

— Rănit? Baldwyn e mort - spada mea i-a străpuns 
pieptul. Dar cel puţin a stat şi a luptat, sacrificându-se ca 
să poţi scăpa tu. Iar tu ai fugit ca un iepure şi l-ai lăsat să 
moară. 

De Bonneville şi-a lăsat capul în piept şi s-a prăbuşit pe 
podeaua din faţa altarului. Începu să jelească atât de încet, 
încât abia dacă îl auzeau: 

— Baldwyn - o, Doamne, milostiveşte-Te de sufletul lui! 

— Şi de al tău, Gervaise de Bonneville, tună coronerul, 
căci ţi-ai ucis cu sânge rece propriul frate şi pentru asta o 
să putrezeşti în iad! 

Fugarul şi-a prins fruntea în mâini şi s-a sprijinit de 
partea de jos a altarului, murmurând ceva inteligibil. 

Coronerul i s-a adresat iarăşi: 

— De Bonneville, vrei să ieşi de aici şi să te predai mie 
sau conetabilului? 

Fără să ridice privirea, omul ghemuit în faţa altarului a 
strigat: 

— Nu, niciodată! Lăsaţi-mă în pace! Am ajuns într-un 
sanctuar şi îmi cer dreptul de sanctuar dat de acest loc 
sfânt. 

Înainte ca John să apuce să-i răspundă, a simţit că îl bate 
cineva pe umăr şi, întorcându-se, l-a văzut pe Morin care 
se oprise în dreptul uşii: 

— Tocmai voiam să-i spun câteva lucruri despre dreptul 
de sanctuar pe care cred că nu le ştie, zise coronerul. 

Conetabilul s-a dat puţin înapoi şi a aruncat o privire 
peste umăr înspre naos. 

— Înainte de asta va trebui să te ocupi de trupa de colo, 
John! Vine încoace o procesiune de preoţi - i-am văzut 
când se adunau în faţa schitului. O delegaţie întreagă de 


slujitori ai Domnului - şi dragul nostru sheriff printre ei. 

Coronerul a scos capul pe uşă şi a văzut un grup 
impunător care se apropia cu pasul măsurat şi maiestuos. 
Mai întâi venea vicarul unui canonic, purtând o cruce 
înaltă de procesiune, urmat de arhidiacon, John de Alecon, 
care purta o manta neagră peste odăjdii şi stihar. Acesta 
păşea solemn înaintea episcopului Henry Marshall care, 
peste celelalte veşminte preoţeşti, îşi pusese şi hlamida de 
episcop, ca pentru o ocazie însemnată. Avea în mână cârja 
aurită şi pe fruntea înaltă purta mitra, de parcă urma să 
oficieze o ceremonie dintre cele mai însemnate, în altarul 
mare. 

Chiar în spatele episcopului veneau cantorul, Thomas de 
Boterellis şi, în rând cu el, Richard de Revelle. Sherifful 
era gătit cu cele mai bune haine pe care le avea: o tunică 
de mătase roşu-închis, până la genunchi, şi pe deasupra o 
manta verde de in. Pe cap avea un capucin verde, asortat, 
a cărui coadă îi venea elegant pe umărul stâng. John s-a 
gândit că seamănă mai mult cu un baron de la curtea din 
Winchester decât cu un om al legii dintr-un ţinut aflat în 
vestul îndepărtat, dar poate că îmbrăcămintea era o 
reflectare a noilor lui aspirații politice. 

În ariergardă veneau vistiernicul catedralei, John din 
Exeter, şi o suită întreagă de canonici şi alte feţe 
bisericeşti, mai puţin importante. Coronerul a presupus că 
această delegaţie absolut impresionantă se datora 
prieteniei dintre episcop şi Arnulph de Bonneville - şi 
poate că era şi o încercare de a mai şterge din ruşinea 
sheriffului, care le luase apărarea lui Gervaise şi 
scutierului său în curtea de judecată, cu numai o zi înainte. 
În mod normal, în cazul celor care căutau refugiu în 
biserică, nu venea decât cel mult un canonic sau un vicar, 
să se asigure că autorităţile laice nu încalcă dreptul 
străvechi al fugarilor de a găsi un adăpost temporar. Nu se 
mai pomenise să vină însuşi episcopul, cu mitră şi hlamidă 
- dar e adevărat că nici nu se întâmpla în fiecare zi ca 
solicitantul să fie un senior manorial, care pusese la cale 
uciderea fratelui său mai mare. 


Coronerul, oamenii lui şi conetabilul de la castel s-au dat 
la o parte; Thomas de Peyne se smucea ca o marionetă 
trasă de sfori, încercând să facă şi cruci, şi mătănii în 
acelaşi timp. Vicarul canonicului a aplecat crucea când a 
trecut pe sub arcadă, deschizând drumul convoiului 
episcopal către încăperea din transept. Ajunşi aici, l-au 
privit cu toţii pe nefericitul ghemuit în faţa altarului Sfintei 
Cruci. 

Lângă peretele opus se afla un scaun greu, pe care doi 
preoţi mai tineri l-au adus grăbiţi, aşezându-l în spatele 
episcopului. Scaunul episcopal se afla în altarul mare, dar 
ar fi fost nevoie de zece bărbaţi ca să poată fi mişcat. 
Henry Marshall s-a aşezat, aşadar, pe acest scaun mai 
nevrednic,  aranjându-şi  tacticos  faldurile  hlamidei 
voluminoase. 

Restul suitei a format un semicerc în spatele lui, iar John 
şi ai lui s-au apropiat şi ei, oprindu-se în spatele tuturor 
celorlalţi. Odată episcopul aşezat pe scaun, au tăcut cu 
toţii, aşteptând. Bărbia prelungă a înaltului prelat s-a 
întors în direcţia fiinţei temătoare, ghemuite în colţul cel 
mai îndepărtat. 

— Gervaise de Bonneville, vino aici! a răsunat vocea lui 
ascuţită. 

Omul s-a ridicat încet în picioare şi privitorii au văzut că 
era un tânăr blond, potrivit de înalt. Purta o haină 
mototolită, verde-închis, care îi ajungea până la genunchi, 
şi pe dedesubt avea o tunică de un verde mai deschis şi 
pantaloni. Partea de jos a picioarelor, încălţate cu pantofi 
solizi, îi era plină de noroi, după fuga pe uliţe de noaptea 
trecută. S-a ridicat, însă nu a făcut nici măcar un pas în 
faţă; se ţinea strâns de muchia altarului. 

— Vino aici, am spus, şi îngenunchează la picioarele 
mele! a zis, aspru, episcopul. 

Nehotărât, de Bonneville a deschis de câteva ori gura, 
închizând-o apoi la loc. În cele din urmă, a spus: 

— Cer sanctuar, preasfinţia voastră, aşa că mi-e teamă 
să părăsesc acest sfânt altar. 

Henry Marshall s-a arătat nerăbdător: 


— Băiat prost ce eşti, nu trebuie să te agăţi de masa 
aceea ca de o plută în mijlocul oceanului! Catedrala 
întreagă - de fapt, toată incinta catedralei - este un 
sanctuar, potrivit datinii străvechi. Eşti în siguranţă aici, 
aşa că mişcă-te de acolo! 

Doar parţial convins, Gervaise a dat drumul pânzei de pe 
altar şi a parcurs încet câţiva iarzi, apropiindu-se de 
scaunul episcopului. Ajuns aici, a căzut în genunchi şi a 
plecat capul. 

Prelatul s-a abținut de la a-i întinde inelul spre a fi 
sărutat - se ferea, întocmai ca un politician, să ţină partea 
celor învinşi. 

— Mă întristează să te văd astfel, zise episcopul, 
răsunător. I-am fost prieten foarte mulţi ani tatălui tău. Să 
aflu, într-un răstimp atât de scurt, de moartea lui, apoi de 
a fiului său celui mare şi, în cele din urmă, de păcatul de 
moarte pe care tu l-ai săvârşit, aproape că e mai mult 
decât pot îndura. 

Lui John i se părea că episcopul îndură totul foarte bine, 
în ciuda a ceea ce spusese. 

Arhidiaconul a preluat el discuţia: 

— De Bonneville, ai spus că ceri azil; înseamnă, aşadar, 
că-ţi recunoşti vina? 

Gervaise a scuturat vehement din cap: 

— Sigur că nu, Părinte. Sunt nevinovat. Sunt victima 
împrejurărilor şi a unei conspirații. Poate că Baldwyn, 
scutierul meu, a fost un ticălos - deşi nu prea îmi vine a 
crede. Dar a pretinde că şi eu am fost implicat este o 
conspirație mârşavă. Se ştie deja cine e vinovatul, dat în 
vileag de ordalie - acest Alan Fitzhai. 

De emoție, vocea i-a cedat aproape de tot. S-a lăsat apoi 
o tăcere lungă. Episcopul îşi muşca buzele, cumpănind. Să- 
l susţină în continuare, la fel de înflăcărat ca şi până acum, 
pe de Bonneville, cu riscul ca totul să se întoarcă împotriva 
lui? Sau să-l arunce lupilor şi să se spele pe mâini de toată 
istoria asta? 

S-a hotărât, în cele din urmă, să aleagă o cale de mijloc, 
care să-i lase deschise şi alte opţiuni, asta până când 


lucrurile aveau să se mai limpezească. 

— Pe mine nu mă privesc treburile autorităţilor laice - 
dar, oricare s-ar dovedi până la urmă a fi adevărul, voi 
apăra până la moarte inviolabilitatea sanctuarului. 

L-a privit ţintă pe sheriff custodele puterii laice în 
Exeter. Spectrul asasinării lui Thomas Becket mai bântuia 
încă în inimile tuturor, iar episcopii nu scăpau nicio ocazie 
de a le scoate ochii slujitorilor regelui, aducându-le aminte 
de acea epopeică încălcare a sanctuarului, de la care nu 
trecuseră decât douăzeci şi patru de ani. 

Prelatul şi-a întors iarăşi privirea către de Bonneville, 
încruntat: 

— Biserica îţi oferă perioada obişnuită de refugiu, care 
nu poate fi încălcată. Voi avea eu grijă să ţi se respecte cu 
sfinţenie acest drept. Cât despre alte înţelegeri pe care le 
vei face în acest răstimp, asta te priveşte pe tine şi pe 
oamenii legii. 

Gervaise, tot în genunchi, a dat hotărât din cap. 

Henry Marshall şi-a întors privirile spre coroner şi 
conetabil, care se mutaseră lângă de Revelle. 

— Să nu îndrăznească nimeni să-l ia de aici împotriva 
voinţei lui. I se va da mâncare şi apă - dar asta e 
răspunderea oraşului, nu a catedralei. 

Sherifful a încuviinţat: 

— Le voi da de ştire portreeve-ilor, preasfinţia voastră! 
Ei trebuie să se ocupe de acest aspect. De fapt, au şi 
îndatorirea de a-l păzi pe fugar, ca nu cumva acesta să 
scape. Toate astea sunt nişte poveri nedorite pentru oraş. 
Însă, în acest caz, voi detaşa un sergent şi câţiva oşteni de 
la garnizoană. Conetabilul se va ocupa de asta. 

„Mi se pare că Richard încearcă să împace şi capra, şi 
varza“, se gândi John. 

Episcopul s-a întors puţin într-o parte, ca să-l vadă mai 
bine pe Ralph Morin: 

— Că veni vorba de aceşti oameni de pază: aş vrea să-ţi 
reamintesc că incinta catedralei nu face parte din oraşul 
Exeter. Ea se supune numai legii canonice, iar ofiţerii 
regelui şi notabilii oraşului nu au niciun fel de autoritate 


între aceste ziduri. 

Conetabilul l-a privit cu chipul împietrit. Era evident că 
avea să fie scos ţapul ispăşitor al întregii istorii; criticile lui 
Henry Walter nu puteau să fie îndreptate direct împotriva 
lui de Revelle. 

— Ei bine, ce ai de spus? Oamenii tăi îmi calcă în 
picioare toată incinta şi pătrund în locuri unde nu au ce 
căuta. 

Auzindu-l, ai fi zis că cizmele soldaţilor tropăiau 
nepăsătoare, distrugând pajişti şi grădini neasemuit de 
frumoase, când în realitate incinta era un smârc presărat 
cu morminte şi plin de gunoaie. 

Pentru o clipă, pe chipul lui Gervaise a licărit speranţa; 
se întreba dacă nu cumva episcopul încerca să scape de 
paznici; dacă aşa era, atunci ar fi avut poate o şansă de 
scăpare. 

Însă John s-a amestecat în discuţie; de undeva, din 
spate, s-a auzit vocea lui tunătoare: 

— E adevărat, preasfinţite, că locul pe care se află 
incinta catedralei iese de sub jurisdicţia oraşului, dar 
vreau să-ţi reamintesc că drumurile şi potecile care trec pe 
aici sunt tot ale târgului. Oştenii au tot dreptul să circule 
pe aceste drumuri, chiar dacă nu li se dă voie să calce pe 
pământul dintre ele. 

Marshall s-a întors să vadă cine vorbise şi, dând cu ochii 
de coroner, chipul i s-a întunecat. Insă John ştia ce 
vorbeşte şi nimeni nu putea să-l contrazică. 

— Foarte bine, aşa o fi, a cedat prelatul. Însă mă tem ca 
vreun oştean necioplit, care de-abia aşteaptă să învârtă 
spada în mână, să nu violeze dreptul la sanctuar pe care i 
l-am oferit acestui nefericit. 

Hotărându-se că gestul n-are cum să-l coste nimic, s-a 
aplecat în faţă şi a pus mâna pe capul lui de Bonneville, 
murmurând o binecuvântare abia auzită. Apoi, gândindu-se 
că s-a implicat destul în istoria asta încurcată, s-a ridicat 
de pe scaun şi s-a îndepărtat de Gervaise fără să mai 
scoată un cuvânt, lăsându-l pe acesta îngenuncheat. 

A înaintat încet şi maiestuos spre ieşire, precedat de cel 


care purta crucea şi urmat de mai toată suita. 

Singurii care nu l-au urmat au fost de Revelle şi 
arhidiaconul, rămaşi lângă conetabil, coroner şi oamenii 
acestuia. 

În ciuda asigurărilor pe care le primise de la episcop, 
fugarul s-a ridicat în picioare şi s-a întors în colţul lui, 
înghesuindu-se în spaţiul dintre altar şi colţul peretelui. 

Sherifful s-a apropiat de cumnatul lui, cu faţa 
schimonosită de furie. 

— Sper că eşti mulţumit de necazurile pe care le-ai 
creat, John! mârâi el. De ce nu m-ai lăsat oare în pace? Ce 
mai contează doi oameni morţi, când în fiecare an mor cu 
miile în războaie şi în flageluri? 

Coronerul, mai înalt cu două palme decât celălalt, s-a 
uitat crunt la el, de la distanţa mică la care se aflau unul 
de altul. 

De Revelle, la fel de nesigur ca şi episcopul în legătură 
cu cel mai bun mod de a proceda, s-a îndreptat spre de 
Bonneville care, ştiind că sherifful îi luase apărarea 
înainte, l-a privind tremurând de speranţă: 

— Trebuie să le întreb deschis, Gervaise! Vrei să mi te 
predai şi să răspunzi acuzațiilor care ţi se aduc? 

Moştenitorul de la Peter Tavy a clătinat din cap: 

— Sunt nevinovat, Sir Richard! Baldwyn trebuie să o fi 
făcut, dar fără ştirea mea. 

Chipul sheriffului s-a încruntat şi mai tare: 

— Lucrurile acestea vor fi cercetate la judecată. Dacă 
cei care te acuză nu spun adevărul, asta se va dovedi în 
faţa judecătorilor. 

— Cum aş putea să mă apăr de martorii falşi? întrebă 
Gervaise, surescitat. 

Agitat, de Revelle a început să se tragă de barba-i 
ascuţită. Voia să scape cât mai repede de locul ăsta şi mai 
ales de situaţia în care se afla. 

— Ţi-am spus, judecătorii vor descoperi adevărul, 
proclamă el, cu o pioasă lipsă de claritate. 

— Voi fi judecat de curtea comitatului sau de cea a 
orăşenilor? Sau de judecătorii regelui? a insistat de 


Bonneville, cu panică în priviri. 

Aceasta era o altă problemă spinoasă şi de Revelle nu 
voia să dea niciun verdict când de faţă erau atâtea 
persoane. 

— Încă nu s-a hotărât, a răspuns el, ţeapăn. 
Deocamdată, trebuie să-mi spui dacă eşti gata să mi te 
predai. 

Gervaise i-a privit pe rând pe cei de faţă. Pe chipul lui 
Gwyn din Polruan şi pe cel al coronerului se citea ostilitate 
făţişă, pe al conetabilului, dezgust, iar sherifful avea o 
expresie vagă de duplicitate. 

S-a dat înapoi, cu mâinile întinse înainte, de parcă s-ar fi 
aşteptat la un atac. Împleticindu-se, a ajuns înapoi la altar 
şi a scuturat cu putere din cap: 

— Nu! Nu mă predau! O să mă puneţi în lanţuri, o să mă 
aruncaţi în temniţă, o să mă puneţi la cazne şi după aia o 
să mă spânzurați, orice aş spune. 

Glasul i s-a transformat într-un țipăt îngrozit, ce a 
răsunat puternic în încăperea goală de piatră. 

De Revelle s-a întors pe călcâiele pantofilor lui eleganti 
şi l-a luat de braţ pe John. Culoarea îi pierise complet din 
obraji, dar coronerul nu ştia dacă de mânie sau de teamă. 

— Haide să mergem în naos, unde nu putem fi auziţi! 
şuieră el, trăgându-l pe John după el. 

Au trecut iarăşi pe sub arcadă şi s-au oprit după colţ, 
lângă zidul de piatră, înalt şi rece. 

— Eşti pe muchie de cuţit, cumnate, mârâi sherifful. 
Baldwyn a fost un ticălos şi un trădător - recunosc că m- 
am înşelat în privinţa lui - dar cu Gervaise de Bonneville e 
altă poveste! Dacă se dovedeşte, aşa cum bănuiesc eu, că e 
nevinovat şi că a încercat doar să-şi protejeze servitorul, 
atunci ai încurcat-o, jupâne coroner! 

Pe chipul prelung şi întunecat al lui John nu se citea nici 
urmă de nelinişte şi nu l-au impresionat câtuşi de puţin 
amenințările sheriffului: 

— Şi ce vrei să faci, dragă Richard? răspunse el. Poate 
vrei să-l rogi pe bunul tău prieten, prinţul John, să-l 
influenţeze pe Hubert Walter - sau, de ce nu, pe însuşi 


regele, ai? 

De mânie, sheriffului i s-au colorat obrajii la loc: 

— Trebuie să găseşti tu de spus câte o prostie, ori de 
câte ori ţi se oferă un sfat serios! Păzeşte-ţi spatele când te 
mai plimbi noaptea pe ulite părăsite, John! N-aş vrea ca 
soră-mea să rămână văduvă înainte de vreme. 

Coronerul a zâmbit, ceea ce l-a înfuriat şi mai tare pe 
sheriff. 

— Cred că am dovedit azi-noapte că ştiu foarte bine să- 
mi port de grijă, când mă plimb pe ulițe părăsite la miez de 
noapte! Încă mai pot înfige spada în inima ucigaşilor şi, 
dacă celălalt ticălos nu şi-ar fi aruncat arma şi n-ar fi rupt- 
o la fugă ca un iepure, te-aş fi scutit de o spânzurătoare! 

Nemaiputând îndura umilinţa la care era supus, de 
Revelle a trecut înapoi pe sub arcadă şi a strigat, cu glasul 
tremurător de ciudă: 

— Ţi-ai irosit ultima şansă, de Bonneville! Acum n-ai 
decât să te înţelegi cu coronerul! 

Zicând acestea, a luat-o la picior, trecând toată 
răspunderea în mâinile cumnatului său. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 
În care Crowner John ascultă o mărturisire 


Crowner John a tras mai aproape de altarul Sfintei Cruci 
scaunul pe care şezuse episcopul şi s-a aşezat pentru a 
începe tratativele cu fugarul. Nu dormise aproape deloc 
noaptea trecută şi începea să-l încerce osteneala, după 
atâta ferit de buzdugan şi luptat cu spada. 

— Aşadar, nu vrei să te predai, nici mie, nici sheriffului? 
începu el, pe un ton neutru. 

Cel de la Peter Tavy s-a înghesuit înapoi în nişă şi a 
clătinat iarăşi din cap. 

— Niciodată! Aş putea la fel de bine să mă spânzur chiar 
acum, de fereastra de colo, zise el, făcând un gest 
dramatic spre bara care tăia în două o mică deschizătură 
în zid, aflată chiar deasupra lor. 

— Ne-ai scuti de multe necazuri şi cheltuieli în acest caz, 
mormăi Gwyn. Îţi dau eu funie, dacă vrei. 

John s-a aplecat spre omul ghemuit în colț: 

— Nu ştiu dacă înţelegi pe deplin cum stă treaba cu 
dreptul de sanctuar. Ai reuşit să scapi de arestare 
refugiindu-te aici; dar fuga ta va reprezenta o dovadă cât 
se poate de limpede împotriva ta la judecată - şi pot să te 
asigur că vei fi judecat de curtea regală, nu de cea a 
sheriff-ului. 

Lui de Bonneville parcă-i mai venise inima şi îndrăzneala 
la loc, acum că plecaseră sherifful şi episcopul cu suita lui: 

— Nu mai încerca să mă convingi că a fugi înseamnă a-ţi 
recunoaşte vinovăția, Crowner! La felul în care se face 
dreptate în acest comitat, mulţi nevinovaţi trebuie să fugă 
pentru a scăpa de falsele acuzaţii care li se aduc. 

John nu avea chef să se certe cu el: 

— Tot ce se poate; curtea de judecată va hotări care e 
adevărul în cazul tău. În orice caz, cert e că ai reuşit să 
ajungi într-un sanctuar. 

l-a aruncat o privire lungă, de oţel, tânărului bărbat, 


fără să-şi ascundă disprețul pe care îl simţea faţă de un 
ucigaş şi un laş. 

— Dreptul de sanctuar îţi oferă patruzeci de zile de 
linişte, în care poţi sta aici, ai înţeles? 

Gervaise, ghemuit la pământ, îl privea transpus, ca un 
şobolan hipnotizat de un şarpe. 

— După ce se scurge acest răstimp, nu ţi se mai dă 
mâncare şi apă, locul se închide şi ai de ales între a ieşi 
sau a muri aici. 

Apoi, întinzând un deget în chip de avertisment, urmă: 

— Iar dacă te ajută cineva după trecerea celor patruzeci 
de zile, va fi spânzurat de îndată, aşa că nu te aştepta la 
asta! 

Gwyn nu s-a putut abţine să nu pună şi el puţină sare pe 
rană: 

— lar dacă ieşi din sanctuar după patruzeci de zile, 
oricine are dreptul să te ucidă pe loc - preferabil, prin 
tăierea capului. 

— Sigur, asta după o scurtă anchetă, care se ţine pe loc, 
a adăugat coronerul, dorind să-şi păstreze autoritatea. Iar 
eu am obligaţia, potrivit legii, de a duce capul tăiat la 
temniţa castelului. 

John de Alecon care, fiind arhidiacon, era ceva mai 
milostiv decât cei doi războinici, i-a aruncat un colac de 
salvare lui Gervaise, care se făcea din ce în ce mai mic în 
colţul lui: 

— Dar mai există o alternativă, despre care sunt sigur că 
îţi va vorbi îndată coronerul. 

John s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu braţele 
încrucişate la piept. Cu oarecare reticenţă, i-a spus lui 
Gervaise în ce mod putea să scape de judecată, dacă asta îi 
era dorinţa: 

— Poţi să abjuri - să renunţi la regatul Angliei, părăsind 
acest tărâm pentru a nu te mai întoarce niciodată, atâta 
timp cât domneşte regele Richard. Vei renunţa, de 
asemenea, la toate averile pe care le ai, chiar şi la hainele 
cu care eşti îmbrăcat acum. 

Arhidiaconul a intervenit iarăşi: 


— Desigur, îţi vei pierde drepturile asupra manorului 
Peter Tavy. Dacă ai fi fost deja confirmat ca senior de către 
rege, atunci moşia ar fi revenit de drept Coroanei, zise el, 
cu chipu-i tras şi ascetic extrem de serios, ca un profesor 
care le explică ceva elevilor lui. Dar în situaţia dată, 
dreptatea firii nu-ţi dă voie să te bucuri de roadele crimei 
tale, aşa că manorul nu ţi-a aparţinut de drept niciodată. 

„De Alecon cunoaşte, se pare, legea laică la fel de bine 
ca şi pe cea canonică”, se gândi John. 

— Cum nu ai fost confirmat, bănuiesc că Martyn va 
deveni noul senior de la Peter Tavy, asta dacă reuşeşte să-i 
stăpânească pe verii voştri. Dar asta deja nu ne mai 
priveşte. 

Gervaise  ascultase toate astea cu sentimente 
amestecate: pe de o parte, gândul de a pierde tot ce avea, 
până şi hainele de pe el - pe de alta, teama că va atârna în 
ştreang dacă nu renunţă la ele. Ştia, bineînţeles, că există 
posibilitatea de a renunţa la regat, dar, ca majoritatea 
oamenilor, nu avusese de ce să se gândească prea în 
amănunt la acest lucru până acum. 

— Da, vreau să abjur! a exclamat el nerăbdător. Ce 
trebuie să fac? 

John i-a explicat procedura greoaie care putea urma 
perioadei de azil: 

— Mai întâi, trebuie să-ţi mărturiseşti vina, înaintea mea 
şi a unui juriu, aşa cum îţi voi spune eu. 

— Dar sunt nevinovat! 

— În cazul acesta nu poţi abjura. Poţi fie să te predai 
acum, fie să ieşi din catedrala şi să te laşi ucis, fie să 
aştepţi vreme de patruzeci de zile, apoi să putrezeşti aici, 
înăuntru. Tu alegi! 

Gervaise a început să tremure de teamă şi de osteneală. 

— Se pare că nu am de ales, murmură el, înspăimântat. 

John a continuat, netulburat: 

— Apoi îţi vei lepăda veşmintele, care vor fi confiscate şi 
vândute. Vei primi o cămeşoaie din pânză de sac şi ţi se va 
da lemn negeluit din care să-ţi faci singur o cruce. 

— De Bonneville, a intervenit John de Alecon, trebuie să 


ţii crucea aceasta în mâini, în faţa ta, pe toată lungimea 
drumului pe care îl vei parcurge, pentru ca oamenii să 
vadă că eşti un nelegiuit şi un păcătos, căruia Sfânta 
Biserică i-a arătat îndurare. 

John şi-a reluat prezentarea oficială, pe care trebuia să o 
facă fiecărui posibil abjurant: 

— Le vei spune trecătorilor pe care îi întâlneşti ce hram 
porţi, pe tot parcursul călătoriei, ale cărei ţintă finală şi 
lungime le voi stabili eu. 

S-a oprit o clipă, apoi a urmat: 

— Tot mai vrei să abjuri sau te predai? 

De Bonneville nu avea nicio îndoială; alternativa 
însemna execuţia, cu sau fără judecată. 

— Voi abjura - cât se poate de curând. 


Ritualul urma să aibă loc a doua zi, în acest interval 
urmând a fi convocat un juriu, cusută cămeşoaia din pânză 
de sac şi găsite două bucăţi de lemn negeluit în grămezile 
de resturi din jurul incintei catedralei, pe care Gervaise 
urma să le lege unul de altul, confecţionându-şi astfel 
crucea. 

În aceeaşi zi, mai târziu, după ce anchetase o presupusă 
siluire şi încă un atac, în urma căruia însă nu murise 
nimeni, John se îndrepta ostenit spre Bush, în lumina 
înserării, pentru un popas înainte de cina luată acasă, cu 
Matilda. Era încă devreme şi hanul nu era aglomerat, aşa 
că Nesta a venit să stea cu el, în spatele aceluiaşi paravan 
care îi ascunsese pe cei care trăgeau cu urechea la 
conspiratorii de la Peter Tavy. 

— Se pare că până la urmă individul va scăpa de 
pedeapsa pe care o merită, zise John, înnegurat, ţinând o 
mână pe coapsa plinuţă şi plăcută la atingere a hangiţei. 

Roşcata a părut uşurată la auzul acestei veşti: 

— Mă bucur atunci că nu va fi nevoie să apărem ca 
martori în faţa curţii de judecată. Sunt sigură că lumea ar 
începe să vorbească văzând că amanta coronerului are un 
rol atât de important în istoria asta. Şi nici ţie nu ţi-ar fi 
moale cu nevastă-ta, Sir Crowner! 


Ca de obicei, Nesta vedea lucrurile în modul cel mai 
practic şi mai raţional cu putinţă. 

Bătrânul Edwin a venit să le umple din nou cupele. Arăta 
cu zece ani mai tânăr, după ce luase parte la agitația din 
noaptea trecută: 

— Da’ ştiu că l-ai aranjat pe ticălosul ăla, căpitane! 
şuieră el voios. Veneam şi eu să te ajut, cu toporul de 
lemne, de ştiam că eşti aici, la doi paşi. 

S-a îndepărtat şontâc-şontâc, chicotind ca pentru sine. 
Nesta s-a apropiat şi mai mult de John, bucurându-se 
amândoi de căldura plăcută a focului. 

— Şi zici că abjură - până unde trebuie să meargă? 

— Până unde hotărăsc eu să îl trimit. Am auzit că pe unii 
coroneri - dintre cei care erau în slujbă, în câteva 
comitate, şi înainte de septembrie - i-a dus mintea să-i 
pună pe răufăcători să străbată pe jos întregul regat. 

— Dar tu cum o să faci? insistă femeia. 

— Încă nu m-am hotărât. În orice caz, cu cât au mai mult 
de mers, cu atât cresc şansele să fie ucişi pe drum. 

— Credeam că te-ai bucura să-l vezi cu gâtul tăiat. 

John a oftat adânc în barbă: 

— Nu-mi place deloc să văd că scapă de ştreang, dar 
legea e lege. Puţini dintre cei care abjură ajung la 
destinaţia dată - mulţi îşi leapădă crucea după prima 
cotitură a drumului şi fug în pădure să se facă tâlhari. Şi 
mai mulţi sunt atacați de familiile victimelor, ca răzbunare. 

— Au voie să facă asta? întrebă ea, luând o gură din 
berea lui John. 

— Nu, dacă cel osândit ascultă ce i se spune la plecare şi 
nu iese de pe drum. Dar cine poate şti ce se întâmplă după 
ce îi pierzi din vedere? Am auzit că episcopul din 
Palatinatul Durham trimite un însoțitor care să-l apere pe 
ticălos până când iese de pe teritoriul lui, dar mă îndoiesc 
că scumpul nostru sheriff îşi va da atâta osteneală - unde 
mai pui şi cheltuiala. 

Un timp, au rămas amândoi cufundaţi într-o tăcere 
plăcută. 

— Pot să vin şi eu să văd ce se întâmplă la această 


ceremonie a abjurării? a întrebat Nesta, în cele din urmă. 
John i-a oferit unul dintre rarele lui zâmbete: 
— De ce nu? Sunt sigur că întregul oraş va fi acolo, 
oricum. 


A doua zi la prânz, clopotul catedralei a sunat adunarea, 
în timp ce o mulţime vastă se aduna în incinta catedralei. 
Era miercuri, aşa că nu aveau loc spânzurători; neavând, 
aşadar, altă distracţie, câteva sute de persoane din cele 
cinci mii, cât număra pe atunci Exeterul, se strânseseră 
ciorchine în jurul fațadei de vest a uriaşei clădiri, ca să 
vadă spectacolul. 

Venise şi Nesta, şi John aflase cu uimire de la Matilda, în 
timp ce-şi luau masa de dimineaţă, că vrea să asiste şi ea 
la ceremonial. Nu reuşise să-şi dea seama dacă motivul 
pentru care voia să vină era simpla curiozitate sau dorinţa 
de a-şi vedea bărbatul în centrul atenţiei întregului oraş. 

Deşi familia de Bonneville nu prea era cunoscuta în 
cetate, fiindcă manorul lor era foarte îndepărtat, tocmai la 
celalalt capăt al Dartmoor-ului, o nenorocire atât de mare 
căzută pe capul unui gentilom normand era suficientă ca 
să atragă gloata. Ceremonialul care urma să aibă loc era 
unul laic, chiar dacă noţiunea de drept de sanctuar era de 
sorginte religioasă, aşa că feţele bisericeşti nu se prea 
amestecau. Episcopul luase hotărârea să nu fie de faţă, dar 
arhidiaconul şi cantorul aşteptau, în pragul uneia dintre 
intrările de pe faţada de vest, să vadă desfăşurarea 
evenimentelor. 

O altă absenţă notabila era cea a sheriffului; singurii 
reprezentanţi ai legii şi ordinii erau sergentul cu câţiva 
oşteni şi, bineînţeles, coronerul. John şi de Bonneville erau 
tinta privirilor tuturor. 

Când clopotul a bătut de douăsprezece, coronerul a 
apărut, însoţit de o siluetă cenuşie, pe care o scosese din 
turla de nord, prin naos, până la ieşirea din catedrală. 
Uşile centrale, din lemn de stejar, nu se deschideau decât 
la sărbătorile mari sau în rarele ocazii în care veneau aici 
arhiepiscopul sau regele, prin urmare, cei doi au ieşit la 


lumina zilei pe una dintre uşile mai mici, din lateral. 

Gwyn din Polruan îl urma de aproape pe fugar, pe chipi 
se citea parcă speranţa că de Bonneville va încerca să fugă 
de îndată ce ieşeau din catedrală, unde nu se putea intra 
cu nicio armă, ca să-l poată atunci tăia în două cu spada. Şi 
totuşi, având în vedere că Gervaise avea să plece în 
curând, de unul singur, pe drumul mare, nu avea niciun 
rost să încerce să fugă acum, aşa că Gwyn trebuia să se 
mulţumească doar să se uite cât mai ameninţător la el şi 
să-i mai dea din când în când câte un ghiont în spate. 
Thomas de Peyne venea la urmă de tot, ducând săculeţul 
cu unelte de scris. 

Hainele lui Gervaise fuseseră deja date spre vânzare, iar 
acesta purta acum o cămaşă fără formă din pânză de sac, a 
cărei margine zdrenţuită îi ajungea la glezne. Era desculţ 
şi rămăsese şi fără părul său lung şi ondulat - Gwyn 
decretase, în mod cu totul arbitrar, să-i fie tăiat; scalpul îi 
era acoperit acum cu nişte ciufuri neregulate, care îi 
dădeau o înfăţişare mai urâtă decât dacă ar fi fost ras 
complet. Din câte ştia John, niciuna dintre regulile privind 
renunţarea la regat nu pomenea de obligativitatea 
tunsului, dar n-avea niciun chef să-i strice lui Gwyn 
plăcerea de a-l umili pe ticălos pentru ultima oară. 

Când procesiunea s-a aliniat în faţa uşii, dinspre 
mulţime s-a pornit un cor de huiduieli şi câteva legume 
stricate au zburat în direcţia lor. Cum acestea puteau să 
lovească şi oficialităţile, nu numai pe răufăcător, sergentul 
a început să urle la vinovaţi şi a tras vreo două scatoalce 
cu nuna înzăuată; se îmbrăcase potrivit ocaziei însemnate, 
cu o cămaşă din zale care-i ajungea până la genunchi, iar 
pe cap avea un coif rotund, cu obişnuita apărătoare pentru 
nas. 

După ce s-au potolit strigătele şi fluierăturile mulţimii, 
coronerul a început ritualul. Gwyn adunase doisprezece 
oameni, în chip de juraţi, care aveau să fie martori la 
confesiunea lui Gervaise. Cei doi preoţi de la catedrală s- 
au alăturat şi ei grupului. 

— În genunchi în faţa coronerului regelui! urlă Gwyn. 


Nenorocitul de Bonneville s-a lăsat să cadă la pământ. 
Umilinţa îi era cu atât mai mare cu cât făcea comparaţie 
între ce ajunsese acum şi ce fusese înainte. Îşi pierduse 
poziţia de nobil, împreuna cu tot ce însemna aceasta: haine 
frumoase, cai buni, bani şi alte privilegii. 

— Acum îmi vei mărturisi nelegiuirile pe care le-ai 
comis, zise John, cu asprime. Mărturia îţi va fi considerată 
valabilă numai dacă e completă şi sinceră. 

În acest moment, cantorul i-a luat-o înaintea 
arhidiaconului, adăugind şi ameninţarea cu osânda 
veşnică: 

— De asemenea, de căinţa şi sinceritatea ta depinde 
milostivirea Bisericii faţă de tine şi poate şi iertarea ta de 
veci. Altminteri, vei arde în focul iadului. 

Fără tragere de inimă şi oprindu-se adesea, de 
Bonneville şi-a început istorisirea. 

Totul pornise cu multe luni înainte, când un soldat de- 
abia întors din Outremer le adusese vestea că Hubert 
speră să vină şi el acasă în curând. 

— Crezusem că Hubert a murit, fie în Palestina, fie în 
timpul călătoriei lungi şi grele, murmură fratele. Mulţi 
dintre cei plecaţi la cruciadă nu s-au mai întors acasă, aşa 
că deja toată lumea se obişnuise cu ideea că eu voi fi 
moştenitorul domeniului, ceea ce îmi şi doream. 

Urmând, vocea i s-a făcut mai puternică, exprimând o 
mândrie aproape obraznică: 

— Eu m-am ocupat de administrarea manorurilor şi de 
toate celelalte treburi după ce tata a căzut la pat, lovit de 
paralizie; aşa că mie mi se şi cuvenea totul. Îmi câştigasem 
acest drept în timpul celor trei ani cât a lipsit Hubert. 

Gervaise, pe care îl deranjase dintotdeauna atitudinea 
de superioritate a fratelui său mai mare, îşi văzuse 
speranţele de a deveni el moştenitorul averii părinteşti 
spulberate dintr-o dată. Mai rămânea o singură rază de 
speranţă, şi anume ca Hubert să se prăpădească în timpul 
călătoriei de întoarcere, aşa cum păţiseră mulţi alţi 
cruciați, căzând mai repede pradă bolilor şi celorlalte 
primejdii care-i pândesc pe drumeţi decât armelor 


mahomedanilor. Gervaise a recunoscut acum că discutase 
deseori cu Baldwyn, care-i era scutier şi confident, despre 
această posibilitate. Aşa că, treptat, de la idee s-a ajuns la 
speranţa declarată că fratele său îşi va pierde viaţa în 
timpul călătoriei, deşi se părea că ei doi nu pot spori cu 
nimic şansele ca acest lucru să se întâmple. 

Apoi, din pură întâmplare, Baldwyn se dusese la 
Sampford Spiney cu vreo opt săptămâni înainte, în vizită la 
o femeie; acolo a aflat că la cârciuma din sat a tras un om 
care vine din Ţara Sfântă. Vrând să vadă dacă nu cumva 
acesta ştie ceva despre Hubert de Bonneville, Baldwyn s-a 
dus să-l caute şi a descoperit cu uimire că acest Aelfgar 
era chiar slujitorul şi scutierul lui Hubert. Se îndrepta spre 
Peter Tavy, ca să-i anunţe pe cei din familie că stăpânul lui 
se află la Southampton şi va ajunge acasă peste vreo două 
săptămâni. 

— Baldwyn nu i-a zis omului cine e şi a venit înapoi 
acasă să-mi spună ce aflase, a anunţat Gervaise, cu vocea 
lipsită de trăire şi de speranţă. 

După câteva ceasuri de discuţii aprinse, cei doi 
hotărâseră că Aelfgar nu trebuie lăsat să ajungă cu vestea 
la manor. Chiar dacă Sir Arnulph n-ar fi putut să înţeleagă, 
Martyn, verii lor şi toţi ceilalţi oameni de pe moşie ar fi 
aflat că Hubert urmează să se întoarcă foarte curând, iar 
planurile lor de uzurpare ar fi fost date peste cap. 

Gervaise, odată mărturisirea începută, se uşura de 
povara păcatelor, într-o manifestare dramatică de 
pocăință. Îngenuncheat în noroi, cu juraţii şi un număr 
însemnat din locuitorii Exeterului sorbindu-i fiecare 
cuvânt, şi-a continuat mărturisirea, cu un glas când 
monoton, când spart de emoție: 

— Ne-am hotărât să-l ucidem pe Aelfgar şi să 
împiedicăm într-un fel sosirea lui Hubert acasă, ceea ce 
avea să fie mult mai greu. 

Baldwyn aflase că saxonul avea să plece din Sampford 
Spiney în ziua următoare, aşteptând să i se vindece calul. 

— l-am dat bani scutierului, care a găsit foarte repede 
un ticălos necioplit care cerşea la marginea pădurii aflate 


mai sus de Tavistock; acesta, pentru două mărci, a 
acceptat să-l ajute la uciderea saxonului. 

S-a auzit un murmur scandalizat din primele rânduri ale 
mulţimii. 

— Baldwyn şi cu banditul l-au aşteptat pe Aelfgar pe 
drumul de ieşire din Sampford Spiney. L-au dat cu uşurinţă 
jos de pe cal, l-au înjunghiat, apoi Baldwyn i-a tăiat gâtul. 
După aceea i-au aburcat leşul pe cal şi l-au dus pe dealul 
acela din apropiere, unde l-au ascuns într-o despicătură a 
pământului. 

Glasul i-a devenit dintr-o dată mai puternic, în timp ce 
formula o scuză plângăreaţă: 

— Eu n-am luat parte la omor; mă aflam la mile întregi 
distanţă, acasă, la moşie. Baldwyn s-a oferit să facă lucrul 
ăsta, pentru că ştia că, dacă Hubert ajunge senior la Peter 
Tavy, nu va putea să avanseze în rang; Hubert nu-l plăcea 
deloc şi l-ar fi făcut seneşal pe omul lui, nu pe Baldwyn. 

Auzind aceasta, Crowner John s-a zburlit dintr-o dată: 

— Porc mizerabil ce eşti, nu-ţi mai căuta scuze! Tu i-ai 
dat bani lui Baldwyn ca să găsească pe cineva care să-l 
ajute. Asta îţi demonstrează laşitatea, nu nevinovăția. 

Ruşinat, Gervaise şi-a lăsat capul în jos, dar a continuat 
să se dezvinovăţească: 

— N-am vrut decât să scăpăm de un amărât de scutier, 
ca să amânăm cumva primirea veştii întoarcerii fratelui 
meu de către cei de la manor, ca să avem timp să ne facem 
un alt plan. Nu am avut în intenţie să-l ucidem pe Hubert. 
Mă gândisem mai degrabă să pun pe cineva să-l răpească 
şi să-l ducă undeva în Irlanda sau în Bretagne, unde ar fi 
putut lesne să păţească ceva. 

John l-a lovit cu latul cizmei şi Gervaise s-a rostogolit în 
murdăria de pe jos: 

— Nu eşti doar ticălos, ci şi mincinos pe deasupra! De la 
bun început ţi-ai dorit ca fratele tău să moară, pentru că 
altfel nu aveai cum să fii tu moştenitorul tatălui vostru. 
Spune cum a fost mai departe! 

Sprijinindu-se în crucea lui improvizată, Gervaise s-a 
ridicat puţin, luând o poziţie ghemuită. Era atât de jalnic în 


nefericirea lui, încât Nestei aproape că i s-a făcut milă de 
el, dar şi-a amintit apoi de păcatul de moarte, al 
fratricidului, pe care îl săvârşise. 

— Nesăbuitul ăla de Baldwyn nu s-a putut abţine şi a 
furat pumnalul omului pe care l-au ucis. După aceea au 
dus calul saxonului pe dealurile pustii de pe acolo, i-au dat 
jos harnaşamentul şi i-au dat drumul, ca să scape de el, 
bălmăji Gervaise. 

— Şi ce s-a întâmplat cu tâlharul de care vorbeşti şi cu 
arginţii lui de ludă? Sau şi asta a fost tot o invenţie de-a 
ta? zise aspru coronerul. 

De Bonneville a scuturat cu putere din cap: 

— Nu, era cât se poate de real - până când i-a făcut felul 
Baldwyn! 

Disperat, John şi-a aruncat braţele în sus. Înveşmântat în 
mantaua neagră, părea un liliac gigantic plutind deasupra 
acuzatului: 

— Sfântă Fecioară! Încă un cadavru? Pe ăsta unde o să-l 
găsim? 

Gervaise s-a grăbit să se dezvinovăţească: 

— Asta arată cât de ticălos era Baldwyn! zise el, de 
parcă nu i-ar fi luat atâta timp apărarea scutierului. Eu n- 
am ştiut nimic despre treaba asta, până când mi-a spus el, 
mai târziu, că i s-a părut mai înţelept să scape de martori. 

— Unde şi când? a întrebat coronerul, înnegurat. 

Cel care aspirase să devină lordul de la Peter Tavy a 
ridicat din umeri: 

— Nu mi-a spus decât că l-a luat pe celălalt pe 
nepregătite şi a înfipt spada în el, într-un loc îndepărtat şi 
pustiu. Şi mi-a mai spus să nu mă tem că va fi găsit trupul, 
căci îl aruncase în putul unei mine părăsite. 

Gwyn din Polruan era dezgustat şi furios auzind această 
poveste plină de crime mişeleşti: 

— Pun rămăşag că vrednicul tău scutier a luat înapoi şi 
preţul sângelui din punga celui pe care l-a ucis, înainte să-l 
arunce în mină, câinele! 

— Şi cum l-ai găsit apoi pe fratele tău, nenorocitule? a 
întrebat John, care se înfuria şi el din ce în ce mai tare, pe 


măsură ce asculta. 

Juraţii şi cei din mulţime care auzeau ce se vorbeşte sau 
cărora le relatau pe scurt cei aflaţi în faţă, deveneau şi ei 
din ce în ce mai agitaţi. Se auzeau frecvent şuierături şi 
huiduieli, în ciuda eforturilor oştenilor de a păstra ordinea. 
John simţea că, dacă l-ar fi dat mulţimii în clipa aceea pe 
Gervaise, l-ar fi sfâşiat în bucăţi sau l-ar fi spânzurat de cel 
mai apropiat copac. 

De Bonneville, care se făcuse mic-mititel, în genunchi, şi 
se apropiase de coroner ca să fie protejat, a continuat 
povestea: 

— Nu eu mi-am ucis fratele! îşi începu el pledoaria. Nici 
măcar n-am apucat să-l văd. Baldwyn s-a dus la 
Southampton chiar înainte de a pleca Hubert de acolo, 
potrivit spuselor lui Aelfgar. El l-a omorât, după ce i-am 
promis că o să-l avansez în rang şi o să-l fac bogat atunci 
când îmi iau în primire moştenirea. 

John era de-a dreptul dezgustat de omul din faţa lui. 
Violenţa nu era ceva ieşit din comun pe atunci, însă planul 
lui Gervaise, pus la cale cu sânge rece, de a-şi asasina 
fratele, era strigător la cer. 

— Vierme ticălos, ar fi fost acelaşi lucru dacă îl 
înjunghiai cu mâna ta! a strigat John. 

Gwyn s-a apropiat şi i-a şoptit ceva la ureche. Coronerul 
a privit sever înspre silueta înveşmântată în pânză de sac, 
ce tremura de groază: 

— Din rănile găsite pe trupul fratelui tău ne-am dat 
seama că a fost atacat de doi oameni... iar tu vii să ne spui 
că n-ai fost de faţă? 

Gervaise a clătinat din cap, cu privirile aţintite în 
pământ: 

— Şi de data asta Baldwyn a plătit un bandit să-l ajute. 
Mai întâi, s-a dus până la Southampton şi l-a găsit pe omul 
ăsta, care trebuia să-i dea de urmă lui Hubert, căci fratele 
meu îl cunoştea pe Baldwyn. N-a fost greu să-l găsească, 
dar după aceea Baldwyn şi banditul au fost nevoiţi să 
aştepte un timp, până când Hubert a părăsit Southampton- 
ul, şi l-au urmărit pe ascuns. 


În rândurile din spate ale mulţimii s-a produs brusc 
agitaţie. 

— lată pe cineva care poate să confirme - banditul 
însuşi! 

Istorisirea lui Gervaise a fost întreruptă de un strigăt 
venit de dincolo de cercul de privitori. Aceştia s-au dat la o 
parte, îmboldiţi de un oştean, ca să-i facă loc conetabilului 
de la castelul Rougemont. 

În spatele acestuia venea un alt soldat, care îmbrâncea o 
siluetă mizerabilă, cu lanţuri la mâini şi la picioare - un om 
căruia îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. 

După ce s-a potolit zarva, Ralph Morin s-a alăturat 
grupului din centru, oprindu-se chiar lângă coroner, cu 
mâinile în şolduri. 

Nebba, căci el era, a fost forţat să îngenuncheze în noroi 
lângă Gervaise, punând astfel capac umilinţei lui de 
Bonneville, căci aristocratul normand zăcea acum în 
genunchi, în rând cu un bandit de cea mai joasă speţă. 

— Am găsit creatura asta din pură întâmplare, coronere, 
începu Morin să povestească, pe un ton de conversaţie. 
Azi-dimineaţă devreme, l-a jefuit pe un negustor de punga 
cu bani, chiar în faţa porţii de nord, după care a încercat 
să fugă. Din nefericire pentru el, a fost văzut de fiul 
negustorului, care a dat semnalul de urmărire celorlalţi 
negustori de la tarabe, care l-au prins înainte să ajungă în 
pădurea aflată dincolo de aşezământul St David. 

Coronerul s-a aplecat şi l-a luat de ciuf pe bandit, dându- 
i capul pe spate ca să se uite mai de aproape la chipul lui 
sfidător. 

— Iarăşi apari în poveste, Nebba! zise el. La Widecombe, 
apoi la Southampton... Dar cred că această apariţie va fi şi 
ultima pentru tine. 

Morin i-a tras un picior în coaste fostului arcaş: 

— Cei care l-au prins azi-dimineaţă îl cunoşteau că e 
bandit - unii dintre ei au fost de părere să-l scurteze de 
cap acolo, pe loc, şi să încaseze recompensa. Dar după 
aceea a început să se târguiască cu noi, zicând că, dacă îi 
cruţăm viaţa, ne va spune ceva legat de Gervaise de 


Bonneville, aici de faţă; din curiozitate, am ascultat ce 
avea de spus. 

Arcaşul saxon, un optimist incorigibil, a strigat, 
încercând să-şi scape pielea: N 

— Mă aflu pe pământ sfințit! Imi cer dreptul de 
sanctuar, aşa cum aud că a făcut şi Sir Gervaise! 

Morin i-a mai tras atunci un picior: 

— Drept de sanctuar, pe naiba! Oştenii mei te-au adus 
aici, şi tot ei te vor duce înapoi. Hai, spune-i şi coronerului 
povestea pe care mi-ai spus-o şi mie, să vedem dacă te 
crede. 

Nebba părea de un calm fatalist, spre deosebire de 
nobilul îngenuncheat în mizerie alături de el. Ştia că are să 
atârne în ştreang în curând, dar pentru un mercenar şi un 
bandit de teapa lui, moartea violentă era un sfârşit 
aproape inevitabil. Singura întrebare era când - nu dacă - 
se va întâmpla. De data asta îi ajunsese funia la par, şi 
gata. Toţi suntem datori cu o moarte. 

Conetabilul castelului l-a împins iar cu vârful cizmei: 

— Mi-ai spus că tu eşti banditul pe care l-a angajat 
Baldwyn la Southampton, aşa e? 

Nebba a încuviinţat; părul încâlcit i-a căzut pe fruntea 
murdară. 

— Părea să-i ghicească imediat pe cei care erau gata de 
orice pentru câteva mărci. Pe mine m-a găsit într-un han, 
mi-a dat de băut nişte bere şi mi-a oferit de lucru. 

— Eu n-am ştiut nimic din toate aranjamentele astea, 
scânci Gervaise. Eram departe, la multe leghe, pe moşia 
mea. 

John şi Morin n-au luat în seamă această intervenţie. 

— Ei, şi cum a fost? A venit Baldwyn la tine şi ţi-a spus: 
„Îţi dau două mărci ca să-l omori pe unul“? a întrebat John, 
sarcastic. 

— La început nu mi-a spus nimic de felul ăsta. Tot ce 
trebuia să fac era să mă plimb prin Southampton şi să-l 
găsesc pe acest Sir Hubert. Cel care mi-a spus până la 
urmă unde să-l găsesc a fost agentul galez, Gruffydd. 

Gwyn a mormăit, surprins: 


— Mie nu mi-a spus treaba asta când am stat de vorbă 
cu el! 

Resemnat, Nebba şi-a continuat istorisirea: 

— Baldwyn a zis că trebuie să-l urmărim fără să fim 
văzuţi. N-a pomenit la început că urma să-i facem felul, dar 
mi-am dat eu seama repede ce gânduri are. 

Deşi era conştient că va atârna în ştreang peste puţine 
zile, Nebba nu şi-a putut stăpâni un zâmbet când şi-a adus 
brusc aminte de ceva: 

— Şi atunci eram pe fugă; îl uşurasem pe un negustor de 
pungă, ca să am ceva parale de bere, dar prostul s-a 
împotrivit, aşa că a trebuit să-l împung între coaste ca să 
scap. Dar am stabilit cu Baldwyn să ne întâlnim a doua zi, 
în pădurea din apropiere de Lyndhurst. 

Restul tristei poveşti a fost cât de poate de simplu. Cei 
doi asasini îl urmăriseră pe de Bonneville prin Hampshire 
şi Dorset. Au prins o ocazie favorabilă când au ajuns pe 
înserat pe terenurile mlăştinoase şi pustii de pe lângă 
Widecombe. L-au atacat amândoi pe Hubert, dar acesta 
era un foarte bun luptător, după toate prin câte trecuse în 
cruciadă, aşa că a reuşit să le respingă atacul şi a luat-o la 
goană spre sat. 

— Aproape că scăpase, al naibii, dar calul i-a nimerit cu 
piciorul într-o vizuină de iepure şi l-a aruncat din şa. L-am 
prins din urmă în apropiere de Dunstone şi am continuat 
lupta pe jos. 

— Voi doi şi el singur - halal viteji! 

John era într-o dispoziţie cinică în ziua aceea. 

— S-a luptat bine, recunosc, zise Nebba admirativ. Dar 
eu nici nu mă pricep prea bine la mânuitul spadei, am 
învăţat de mic să trag cu arcul. 

— Şi totuşi, ai reuşit să-i înfigi tăişul în spate, iar celălalt 
i-a străpuns braţul, din faţă, mârâi Gwyn, nemaiputând să 
se abţină. 

Tăcerea lui Nebba era o dovadă cât se poate de limpede 
că aşa se petrecuseră lucrurile, într-adevăr. 

— Dar cu iapa ce s-a întâmplat, cea cu un inel negru în 
jurul ochiului? a întrebat coronerul. 


Nebba a oftat, parcă dându-şi seama că nu poate fi 
spânzurat decât o dată, aşa că putea acum să 
mărturisească totul: 

— Am târât leşul în nişte tufe, în apropiere de cătunul 
Dunstone, iar calului i-am dat drumul. 

— Dacă aţi lăsat cadavrul lui Hubert într-un desiş din 
Dunstone, cum se face că a ajuns într-un pârâu din 
Widecombe? întrebă John. 

Chiar în timp ce vorbea însă, şi-a dat seama că probabil 
bănuielile lui mai vechi legate de reeve-ul din Dunstone 
fuseseră întemeiate şi că, de fapt, cei din sat le puseseră în 
cârcă leşul vecinilor din Widecombe, ca să scape ei de 
necazuri. 

Gwyn din Polruan avea însă o altă nelămurire: 

— Dacă i-ai dat drumul iepei, cum de a ajuns să-i fie 
vândută lui Ralph reeve-ul? 

Nebba a mişcat din picioare, în zăngănit de lanţuri: 

— N-aveam încredere deloc în Baldwyn ăla. Într-o seară 
mi-a povestit despre cum îl omorâse pe celălalt, pe Aelfgar. 
Deşi nu mi-a mărturisit asta deschis, după câteva galoane 
de bere a lăsat să se înţeleagă că îl amuţise pe veci pe cel 
care îl ajutase, pentru siguranţă. 

— Aşa, şi? a mormăit cel din Cornwall. 

— Din clipa aia nu i-am mai întors spatele, de teamă să 
nu mă trezesc cu un cuţit în el. Mi-am luat plata de la el, 
după care mi-am pierdut urma în pădure. Am aşteptat o 
vreme ca Baldwyn să se îndepărteze, după care m-am 
întors şi am prins iapa. 

— Pe care i-ai vândut-o reeve-ului din sat, a sfârşit John 
în locul lui. Bun, păi dacă asta-i tot, atunci ne vedem la 
spânzurătoare. 

I-a făcut un semn cu capul lui Ralph Morin, care le-a 
ordonat oştenilor să-l ducă pe Nebba înapoi la castel. Fără 
îndoială că avea să mai iasă de acolo doar pentru drumul 
fără de întoarcere către ştreang. Mulțimea îşi strânse 
rândurile la loc după ce Nebba, zdrăngănindu-şi lanţurile, 
s-a îndepărtat amărât, şi atenţia oamenilor s-a îndreptat 
iar către nefericitul care nu se ridicase din genunchi. 


Gervaise părea să-şi fi încheiat mărturisirea, iar John şi- 
a început rolul: 

— Eşti un ucigaş şi un mincinos, şi ai merita să fii 
spânzurat de zece ori. Dar îţi accept mărturisirea, căci se 
conformează tristelor fapte pe care le cunoaştem. Acum 
vei face legământul de renunțare la regat. 

Se întoarse apoi către adunătura pestriță de orăşeni din 
spatele lui: 

— Voi, juraţii, veţi fi martori la tot ce se va spune aici. 

Arhidiaconul a venit în faţă, aducând cu sine o 
Evanghelie, iar pocăitul îngenuncheat a pus mâna dreaptă 
pe coperta cărţii sfinte. John de Alecon avea grijă nu 
cumva să se murdărească de noroi preţioasa bucoavnă. 

Gwyn a strigat să se facă tăcere şi apoi John a pronunţat 
cuvintele legământului, iar Gervaise repeta după el: 

— Mărturisesc ţie, Sir John de Wolfe, că eu, Gervaise de 
Bonneville, de la Peter Tavy, comitatul Devon, mă fac 
vinovat de instigare şi de a fi conspirat la uciderea lui 
Aelfgar din Totnes şi a propriului frate, Hubert de 
Bonneville. Şi pentru că am săvârşit aceste rele aici, jur 
solemn pe această Sfântă Carte că voi părăsi regatul 
Angliei, renunțând la el, şi nu mă voi mai întoarce 
niciodată, decât dacă primesc învoire precisă de la domnul 
nostru Richard, regele Angliei, sau de la urmaşii lui la tron. 

Gervaise s-a încurcat de multe ori în timp ce vorbea, iar 
glasul i s-a făcut atât de slab de vreo două ori, încât 
aproape că nu se mai auzea deloc; dar coronerul, nemilos, 
l-a oprit de fiecare dată şi l-a pus să repete pasajele 
defectuoase. 

— Voi pleca de îndată, luând-o pe drumul cel mai drept, 
spre portul la care mă vei trimite şi nu mă voi abate de la 
drumul regelui, pentru că altfel voi fi arestat sau executat. 
Nu voi rămâne în niciun loc mai mult de o noapte şi voi 
căuta cu stăruinţă, de îndată ce voi ajunge la un port, o 
corabie pe care să traversez marea. Dacă voi reuşi să 
găsesc o corabie, nu voi rămâne în port decât preţ de un 
singur flux şi reflux. Dacă nu, voi intra în fiecare zi în apa 
mării până la genunchi, arătându-mi astfel intenţia de a 


traversa marea. lar dacă după patruzeci de zile tot nu 
găsesc nicio corabie, atunci voi intra iarăşi la adăpostul 
unei biserici... şi dacă nici asta nu reuşesc, atunci pieirea 
să vină asupra capului meu! 

Considerând că legământul a fost spus cum se cuvine, 
John i-a spus răufăcătorului să se ridice în picioare şi a 
înălţat crucea improvizată, ţinând-o în mâna dreaptă. Erau 
pur şi simplu două bețe legate unul de altul; cel lung era 
de înălţimea lui Gervaise, iar cel transversal, de două 
picioare. De Bonneville le legase cu o bucată de funie 
aspră şi tare. I s-au dat apoi nişte încălțări grosolane cu 
talpă de lemn şi a sosit în cele din urmă clipa plecării. 

Mulțimea tot îl mai huiduia şi o piatră aruncată fără greş 
de o puşlama l-a nimerit în partea laterală a capului, de 
unde a început îndată să-i curgă un firicel de sânge, 
croindu-şi drum printre smocurile răzlețe de păr pe care le 
mai avea pe cap. John l-a luat de umeri şi l-a întors cu 
spatele la catedrală. 

— Vei pleca de aici, cu capul gol, şi vei merge până la 
Plymouth, de unde vei încerca să găseşti o corabie spre 
Franţa sau Bretagne. [i s-au dat suficienţi bani din cei pe 
care îi aveai ca să-ţi plăteşti drumul cu corabia şi să mai ai 
din ce trăi un timp. Ai două zile şi două nopţi ca să ajungi 
la Plymouth pe jos, ceea ce e prea destul. Ţine minte că 
trebuie să-ţi respecţi jurământul cu sfinţenie. Dacă îl 
încalci, rămânând în acelaşi loc mai mult de o noapte sau 
dacă te abaţi fie şi cu un ţol de la drumul mare, oamenii au 
dreptul să te trateze ca pe un urmărit de lege şi să-ţi taie 
capul. lar dacă mai pui vreodată piciorul în regatul Angliei, 
vei fi declarat în afara legii şi orice om care poate ridica o 
spadă va avea dreptul să-ţi ia capul. 

Coronerul l-a împins apoi, simbolic: 

— Acum du-te! 

Arhidiaconul şi cantorul au intonat: „Domnul să aibă 
milă de sufletul tău!“ şi au făcut apoi semnul crucii în 
văzduh, imitaţi cu înfrigurare de Thomas de Peyne, care 
până acum scrisese de zor pe sulul de pergament, aşezat 
pe o piatră mare uitată acolo de zidari. 


În huiduielile şi în îmbrâncelile mulţimii, Gervaise s-a 
urnit şi a luat-o spre ieşirea din incinta catedralei, urmând 
să ajungă apoi la poarta de apus, la râu şi să iasă pe 
drumul spre Plymouth. 

Sergentul şi oamenii acestuia i-au făcut loc prin 
mulţimea ostilă şi un oştean a plecai alături de Gervaise, 
ca să se asigure că reuşeşte să ajungă întreg măcar până 
la ieşirea din oraş. 

Coronerul a rămas pe loc, privindu-l cum se 
îndepărtează, avându-i alături pe Gwyn şi pe arhidiacon. 

— Uite-l cum se duce! Ce nedreptate - să plece 
nevătămat după ce a ucis doi sau trei oameni, în timp ce 
un copil care fură o cană ajunge în ştreang. 

John vorbise cu amărăciune, dar şi filosofic în acelaşi 
timp. 

— Dar omul acela care a fost supus ordaliei? a întrebat 
John de Alecon. Se pare că a fost acuzat pe nedrept. 

Bineînţeles că părerea cantorului era alta: 

— S-a dovedit că ritualul funcţionează. Omul a 
supravieţuit, de unde rezultă că e nevinovat. 

— Era cât pe-aci să moară! s-a răstit John. Ceea ce l-a 
salvat a fost constituţia lui puternică. Să sperăm că, îngrijit 
de surorile călugăriţe, se va vindeca de tot. 

Thomas de Boterellis nu ştia ce să mai zică, aşa că a 
păstrat o tăcere bosumflată atunci când arhidiaconul şi-a 
exprimat speranţa că Alan Fitzhai va reuşi să-l ierte pe 
sheriff pentru ce i-a făcut. 

Mulțimea s-a risipit şi, deşi câţiva tineri şi câţiva nebuni 
se luaseră după de Bonneville, urmând să-l însoţească 
până la poarta oraşului, ura oamenilor părea să se fi risipit 
la fel de repede cum se şi stârnise. 

Şi totuşi, John se simţea  neliniştit din pricina 
condamnatului, văzându-l cum dispare în depărtare. 

— Mă tot gândesc la Palatinatul din Durham şi la felul în 
care îi însoțesc ei pe exilați, îi spuse el lui Gwyn. 

Cel din Cornwall nu s-a arătat impresionat: 

— Călătorie sprâncenată, eu atât am de zis. Şi dacă 
cineva încearcă să-i dea un topor sau un paloş în ţeastă, le 


urez sorţi de izbândă! 

Exprimarea sentimentelor lui sângeroase a fost însă 
întreruptă de Matilda care, încheind o conversaţie cu altă 
femeie care asistase la ritual, venea acum înspre John. 
Gwyn s-a făcut nevăzut, căci el şi cu Matilda nu se plăceau 
deloc. John a observat că şi Nesta se retrăsese, diplomatic. 

— Ai făcut şi tu o dată ceva bine, bărbate! zise Matilda. 

Deşi vorbele ei erau cu două tăişuri, tonul cu care le 
spusese nu era deloc critic, iar John a simţit că de data 
asta chiar era mulţumită de el. 

— Nu-mi place că tânărul acela cu inima atât de neagră 
a scăpat atât de uşor, dar dreptul de sanctuar şi 
renunţarea la regat sunt datini străvechi, zise el. 

Soţiei lui nu i se părea însă că pedeapsa lui Gervaise 
fusese prea blândă: 

— Doar a pierdut totul, nu? Mândria, statutul, bunurile 
şi moştenirea. 

„Într-adevăr, pentru Matilda pierderea acestor lucruri ar 
fi mai rea decât moartea“, s-a gândit John. 

— Cei care abjură fac ei ce fac şi se întorc adesea înapoi, 
doamnă, proroci el sumbru. Iar dacă - Doamne fereşte! - 
ar fi să moară regele Richard, nu se ştie exact dacă exilul 
se prelungeşte şi după încetarea domniei lui. S-a întâmplat 
de multe ori ca unii dintre cei care abjură să se întoarcă 
discret în regat, după ce se mai potoleşte tevatura legată 
de ei. 

— Asta nu mai e treaba ta, John! Tu ţi-ai făcut datoria 
aşa cum scrie la carte şi mai mult nu ţi se poate cere. 

Pe când se îndreptau încet spre St Martin's Lane, pe 
coroner încă îl mai muncea gândul răspunderii sale faţă de 
condamnatul în zdrenţe, care se îndrepta acum spre 
Plymouth pentru a găsi vreun armator dispus să-l ia şi pe 
el în Franţa. 

Cel puţin John se simţea mulţumit că nu-şi lăsase 
resentimentele faţă de Gervaise să-i dicteze alegerea 
portului. Şi totuşi furia mulţimii, deşi de scurtă durată, din 
câte se părea, îl făcea să se întrebe dacă de Bonneville va 
reuşi să ajungă viu la Plymouth. 


Cufundat în gânduri, nici nu şi-a dat seama când au 
ajuns în faţa casei lor, dar a auzit-o pe nevastă-sa că îi 
vorbeşte: 

— Vrei să mănânci acum sau diseară? Dacă ţi-e foame, o 
pun pe Mary să pregătească ceva. 

Grija pe care o arăta Matilda pentru bunăstarea lui era 
ceva nou, iar John a fost uimit să vadă cât de bine îi cade. 
Şi asta nu pentru că l-ar fi apucat dragostea de ea, ci 
pentru că era o adevărată uşurare, prin comparaţie cu 
discuţiile şi certurile obişnuite. Şi totuşi, acum era 
preocupat de alte gânduri. Tocmai luase o hotărâre: 

— Nu, dar o să intru să-mi schimb mantaua şi să-mi pun 
cizmele de călărie. 

În timp ce-şi lua pe el veşmintele de călătorie şi-şi agăța 
de umăr banduliera pentru spadă, Matilda l-a întrebat 
unde se duce. 

— Mă duc pe urmele lui de Bonneville - vreau să mă 
asigur că ajunge teafăr la o distanţă destul de mare de 
oraş. 

A lăsat-o, aşadar, pe Matilda în pragul uşii, clătinând din 
cap resemnată şi gândindu-se cât de puţin îl înţelege pe 
omul cu care îşi împărțea viaţa şi patul, şi s-a îndreptat 
grăbit spre grajduri, unde l-a ajutat pe potcovar să-l 
înşeueze pe Bran, uriaşul armăsar. 

A luat-o la trap înspre poarta de apus, la mai bine de un 
ceas după Gervaise, care se îndreptase într-acolo prin 
mijlocul mulţimii care îl îmbrâncea. 


Dornic să se îndepărteze cât mai repede de Exeter, 
odihnit şi cu picioarele încă în stare bună, de Bonneville 
parcursese o distanţă destul de mare în ceasul acela. 
Intrase deja destul de adânc în păduricea dinspre 
Alphington când l-a zărit John, care îşi ducea acum calul la 
pas, pe tăcute. 

Drumul spre Plymouth era umed din cauza unei ploi 
scurte căzute în timpul nopţii, dar nu foarte noroios. Nu 
era nimeni pe el, în afară de silueta nenorocită îmbrăcată 
în pânză de sac, ce îşi ţinea crucea în dreptul pieptului ca 


pe un talisman care să-l ferească de rele; şi totuşi, s-a 
gândit John, răul cel mare era chiar el. John mergea în 
acelaşi ritm cu el, păstrând însă o distanţă mare, astfel 
încât Gervaise să nu-şi dea seama că e urmărit. Acum, că 
nu-l mai vedeau - aşa credea el! - oamenii legii care-i 
distruseseră viaţa, cel de la Peter Tavy îşi cântărea în 
minte toate opţiunile. Să-şi arunce crucea şi să se piardă în 
pădure, ieşind în afara legii? Nu prea avea rost să facă 
asta aici. O altă opţiune era să meargă până aproape de 
Tavistock şi de manorul lui. Dar ce să facă acolo? Cu 
siguranţă că şi cei de acasă vor afla în curând de oprobriul 
lui. 

Nu-l văzuse deloc pe Martyn; probabil că acesta îl 
abandonase, dezgustat. Nu venise să-l vadă nici cât timp 
fusese în sanctuar şi, ciudat, lipsise de la ritualul 
renunţării la regat. Martyn îl venerase pe Gervaise şi cu 
siguranţă că nu avea să-l ierte niciodată pentru ceea ce 
făcuse. Aşadar, nu avea rost să se întoarcă la Peter Tavy, 
căci singurul lui aliat de acolo, Baldwyn, era mort. Verii se 
roteau pe acolo ca nişte corbi, aşteptând să vadă cât pot 
smulge din moştenire, iar ceea ce se întâmplase acum nu 
putea decât să-i bucure. Acum nu mai aveau de luptat 
decât cu Martyn cel slab şi uşor de dus de nas, căruia i s-ar 
fi potrivit mai bine viaţa de călugăr decât cea de războinic. 

Inaintând aşa cu crucea în braţe, saboţii au început să-l 
roadă la călcâie şi la degete şi Gervaise şi-a dat seama că 
drumul până la Plymouth nu va fi chiar o plimbare plăcută, 
aşa cum îşi imaginase el, dar s-a resemnat la gândul că de 
acolo avea să ia o corabie spre Franţa. Avea nişte rude 
îndepărtate în Normandia şi, cât timp aceştia nu aflau de 
căderea lui în dizgrație, putea începe o nouă viaţă acolo - 
orice e mai bine decât să atârni în ştreang. 

A mai mers încă vreun ceas, trecând de satul Kennford, 
unde i-au ieşit în cale nişte copii şi nişte câini, unii 
batjocorindu-l, ceilalţi lătrându-l. Au mai trecut pe lângă 
el, mergând în direcţie opusă, şi câteva căruţe cu coviltir; 
căruţaşii nici nu l-au luat în seamă. 

Nu-şi dăduse nici acum seama că John e pe urmele lui, la 


un sfert de milă în spate, căci sunetul copitelor lui Bran 
era înăbuşit de pământul moale. 

La un moment dat, ajungând la o curbă prelungă a 
drumului, unde pădurea se întindea până lângă drum, a 
auzit un zgomot venind dinspre copacii înalţi din dreapta, 
dar nu a văzut nimic. Simţindu-se descoperit fără spadă 
sau măcar o bâtă, se temea de un eventual atac; dar 
zgomotele au încetat şi Gervaise şi-a continuat drumul, 
deşi i se zbârcise părul pe ceafă de frică. 

John tocmai se gândea să renunţe la rolul de escorta 
improvizată şi să se întoarcă acasă - ba chiar se întreba de 
ce-şi mai pierduse vremea. De Bonneville dispăruse după 
cotitura drumului, dar când a ajuns şi el acolo, a văzut că 
situaţia luase o întorsătură dramatică. 

Crucea zăcea la pământ şi doi bărbaţi, îmbrăcaţi cu 
haine proaste, nu cu mult mai bune decât nişte zdrenţe, îl 
atacaseră pe cel îmbrăcat în cămeşoaia de sac. Unul din 
atacatori avea o creangă de copac pe care o folosea drept 
ghioagă, iar celălalt îl trăgea de braţ pe abjurant, 
încercând să-l scoată de pe drum şi să-l ducă între copaci. 
Gervaise, neînarmat, se lupta din răsputeri, lovind cu 
mâinile şi cu picioarele şi ţipând cât îl ţineau rărunchii; dar 
nelegiuitul cu creanga îl tot lovea peste umăr şi peste braţ, 
împingându-l încet-încet dincolo de marginea drumului, iar 
celălalt îl trăgea şi el din partea opusă. 

John şi-a îmboldit calul uriaş la galop şi a ţâşnit în josul 
drumului, apropiindu-se rapid de cei trei. Zgomotul greoi 
şi înfundat de copite, precum şi propriul strigăt, au făcut 
ca scena din faţa lui să încremenească. Cei trei s-au oprit 
din încăierare şi au privit cu gura căscată apariţia din faţa 
lor. 

Cu un strigăt de groază, cei doi atacatori i-au dat drumul 
lui Gervaise, care s-a prăbuşit la pământ. Într-o clipită, cei 
doi au rupt-o la fugă printre copaci şi, până să ajungă 
armăsarul coronerului în dreptul celui căzut, dispăruseră 
fără urmă. 

John a privit lung printre copaci, acolo unde fugiseră cei 
doi, apoi a descălecat şi l-a ajutat pe Gervaise să se ridice 


în picioare. Era julit, sângera pe partea dreaptă a feţei şi 
avea zgârieturi adânci pe gât şi pe braţ. 

— Eşti rănit tare? a întrebat John. 

Şi-a dat însă seama imediat cât de nepotrivit era să se 
intereseze de starea de sănătate a unui om pe care l-ar fi 
spânzurat bucuros cu câteva ceasuri înainte. 

De Bonneville, împleticindu-se, a reuşit să se ridice în 
picioare, şi-a atins uşor rănile cu mâna nevătămată şi s-a 
uitat atent la sângele de pe vârfurile degetelor. A făcut o 
grimasă de durere când şi-a mişcat gâtul şi braţul drept, 
dar a spus că nu e nimic grav. 

John a făcut câţiva paşi şi a ridicat de jos crucea, pe care 
i-a dat-o înapoi lui Gervaise: 

— Atunci pleacă mai departe, aşa cum ţi-o cere 
legământul. 

Omul a scos un mârâit, dar s-a întors apoi şi s-a 
îndreptat şchiopătând înapoi, spre mijlocul drumului. Cel 
cu ghioaga îl nimerise şi în coapsă, iar saboţii îi făcuseră 
deja răni la călcâie. 

John a pus piciorul în scară şi s-a săltat în spinarea lui 
Bran. A luat-o încet în urma lui de Bonneville şi, după 
câteva sute de iarzi, i-a spus: 

— Următorul sat e Chudleigh. Poţi să rămâi acolo peste 
noapte, ca să-ţi revii. Date fiind împrejurările, îţi mai 
prelungesc cu o zi şi o noapte termenul în care trebuie să 
ajungi la Plymouth. 

Au mai mers în tăcere câteva minute, după care 
coronerul i-a mai spus: 

— Te duc eu până în satul acela. De acolo însă, eşti pe 
cont propriu - la bine şi la rău. 

John n-a înţeles, nici atunci, nici mai târziu, de ce nu s-a 
putut hotări să-i spună lui Gervaise că, atunci când privise 
printre copaci, îl văzuse pe Martyn, aşteptând, cu sabia 
pregătită. 


Glosar 


A ABJURA 


Când autorul unei crime se refugia într-o biserică putea 
alege să „abjure” (să „renunţe la regat“), mărturisind 
păcatul săvârşit în faţa coronerului şi părăsind pentru 
totdeauna regatul Angliei, pentru a nu fi spânzurat. 


ACRE 


Oraş aflat pe coasta de nord a Palestinei, în care a 
debarcat Richard Inimă-de-Leu în iunie 1191, în timpul 
celei de-a treia cruciade. Deşi alţi cruciați asediau oraşul 
de doi ani, aceştia nu reuşiseră să-i înfrângă pe sarazini, 
lucru pe care Richard l-a realizat în numai o lună, spre 
amărăciunea aliaţilor săi germani şi francezi. 


A AMENDA 


A impune plata unei penalităţi financiare (amendă) unei 
persoane sau unui sat. Coronerul (q.v.)!* nu o încasa pe 
loc, ci o înregistra pe sulurile lui de pergament, urmând a 
o prezenta judecătorilor regelui, la venirea lor, care o 
confirmau sau o anulau. 


AMENDĂ PENTRU OMOR 


Amenda impusă de către coroner unui sat în care se 
descoperă un om ucis, iar localnicii nu pot „dovedi că e 
englez“, existând astfel bănuiala că au ucis un normand. 


ARHIDIACON 


Cleric de rang înalt, care răspundea de administrarea 
diferitelor părţi ale unei dioceze. După cucerirea 


13 Abreviere pentru quod vide (lat.), vezi cuvântul (n.red.). 


normandă, episcopii unui oraş locuiau rareori acolo în 
permanenţă şi arhidiaconii se ocupau de administraţie în 
locul lor. În dioceza ce acoperea Devon-ul şi Cornwall-ul 
erau trei arhidiaconi, dintre care unul răspundea de 
Exeter. 


BAILIV 


Supraveghetor al unui manor sau al unei reşedinţe, care 
administra lucrările agricole şi celelalte munci care nu se 
desfăşurau înăuntru. Intr-o reşedinţă seniorială mare, 
exista de obicei un seneşal (intendent), aflat deasupra 
bailivului ca rang, care coordona activitatea reeve-ilor. 


BANDULIERĂ 


Curea prinsă de umărul drept al războinicilor normanzi, 
în diagonală, folosită de aceştia pentru a-şi agăța la şoldul 
stâng teaca spadei. 


BECI BOLIIT 


Parterul unei locuinţe fortificate. Intrarea în locuinţa 
propriu-zisă se afla la etajul superior, care nu comunica în 
niciun fel cu beciul boltit. Pentru a se ajunge sus, se 
foloseau scări de lemn mobile, care se îndepărtau în caz de 
asediu. 


LOT DE STAROSTE 

O proprietate aflată în oraş, de obicei, constând dintr-o 
casă sau o parcelă de pământ, ocupată de un staroste sau 
notabil. 


CĂMAŞĂ DE ZALE 


Tunică din zale, lungă de la gât până la genunchi; 
adesea se prelungea cu un coif de zale şi cu mâneci până 


la cot. 
CANONIC 
Membru în capitulul unei catedrale (vezi „prebendar“). 
CANTOR 


Cleric de rang înalt într-o catedrală, care se ocupa de 
organizarea slujbelor religioase, de cântările corului etc. 


CAPITUL 


Organul administrativ al unei catedrale, compus din 
canonici (sau prebendari) şi din clericii de rang înalt. 
Aceştia se întruneau în incinta capitulară, care era de 
obicei adiacenta catedralei. Denumirea provine din faptul 
că, la începutul fiecărei întruniri, se citea câte un capitol 
din Evanghelii. 


CAPUCIN 


Un fel de cască medievală, alcătuită dintr-o fâşie lungă 
de pânză înfăşurată în jurul capului, ca un turban, cu unul 
din capete lăsat să atârne pe umăr. 


CONETABIL 


Comandant militar de rang înalt, care adesea avea în 
administrare un castel; se mai numea şi castelan. 


CROWNER (CORONER) 


Om al legii de rang înalt, al doilea ca putere după 
sheriff. Primii coroneri au fost numiţi în septembrie 1194, 
deşi exista şi o menţiune a acestei funcţii datând din 
perioada saxonă. Numele provine din latinescul custos 
placitorum coronae, ceea ce înseamnă „păstrătorul 


judecaţilor coroanei”, deoarece sarcina coronerului era de 
a înregistra toate încălcările legii şi alte întâmplări din 
sfera juridică, pentru a le prezenta după aceea 
judecătorilor regelui. 


CUIRASĂ 


Platoşă sau tunică scurtă, confecţionată iniţial din piele 
groasă, iar apoi din metal, care proteja pieptul 
războinicilor. 


CURTEA DE JUDECATĂ ITINERANTĂ 


Întrunire a judecătorilor regelui pentru a judeca un caz. 
Curtea de Judecată Generală lItinerantă a fost introdusă de 
Henric al ll-lea pentru a face dreptate poporului; 
judecătorii se deplasau dintr-un comitat în altul pentru a 
judeca diverse cazuri. Mai târziu, aceste curţi de judecată 
s-au transformat în Assizes („adunări fixe“), iar în perioada 
modernă au fost înlocuite de Tribunalele Coroanei. 


CURȚI DE CONSISTORIU 


Curți de judecată ecleziastice, care aveau dreptul de a-i 
judeca pe clerici (curţile de judecata laice nu puteau face 
acest lucru). Toţi cei care ştiau să scrie şi să citească 
puteau cere să fie judecaţi de aceste curţi, deoarece în 
acele timpuri această calitate era aproape exclusiv 
apanajul clericilor. 


DEODAND 


Însemnând, în traducere literală, „dar de la Dumnezeu”, 
acest termen se referea la confiscarea oricărui obiect care 
provocase moartea cuiva, fie el spadă, căruţă sau chiar 
roată de moară. Aceste obiecte se confiscau de către 
coroner pentru vistieria regală, iar uneori se oferea 
familiei celui ucis, în chip de despăgubire. 


DOMENIU 


Pământ al regelui, al unui baron!“ sau al bisericii. Acest 
termen putea să se refere la o întindere mare sau la un 
singur manor. Un manor cuprindea unul sau mai multe 
sate, aflate în stăpânirea aceluiaşi senior. Anumite sate 
mai mari erau împărţite, puţind aparţine de două manoruri 
diferite. Responsabili cu administrarea manorului erau 
seneşalul şi unul sau mai mulţi bailivi, care, la rândul lor, îi 
aveau în subordine pe reeve-ii manoriali. 


DOVEDIREA ORIGINII ENGLEZEŞTI 


După cucerirea normandă din 1066, mulţi normanzi au 
fost ucişi de populaţia indigenă furioasă şi, prin urmare, s- 
a decretat prin lege că orice persoană găsită ucisă este de 
origine normandă, iar englezii erau puşi să plătească 
amenda pentru omor, cu excepţia cazului în care puteau 
dovedi că mortul e de origine engleză (sau galeză). Acest 
obicei al dovedirii originii englezeşti de către rudele 
mortului a mai continuat câteva sute de ani, deoarece, deşi 
nu prea mai avea sens, era o sursa de venit pentru 
autorităţi. 


DREPT DE SANCTUAR 


Ritual străvechi de milostenie din partea Bisericii, 
potrivit căruia un urmărit sau un evadat din închisoare 
putea să-şi ceară dreptul la patruzeci de zile de protecţie 
împotriva legii dacă ajungea într-o biserică sau chiar în 
curtea uneia. Acest ritual nu se aplica însă în cazul 
învinuirii de sacrilegiu. 


FIIZIE 


14 Prin baroni se înţelegea în Anglia marii feudali. Pe continent, 
termenul desemna un grad inferior în ierarhia nobiliară (n. 
trad.). 


Tuberculoză. 
JURIU 


Spre deosebire de curţile cu juri din zilele noastre, în 
Evul Mediu juraţii erau de fapt martori, localnici care erau 
obligaţi să se prezinte în faţa autorităţilor juridice şi să 
declare ce ştiau în legătură cu o nelegiuire sau o dispută. 
Juriul coronerului trebuia să fie alcătuit numai din bărbaţi 
cu vârsta mai mare de doisprezece ani, adunaţi din cele 
mai apropiate patru sate, deşi de multe ori acest lucru era 
imposibil de realizat. 


JUSTIŢIAR 


Cel mai puternic dintre miniştrii regelui în perioada 
normandă; era un mare nobil sau cleric, numit în funcţie 
de rege. În timpul domniei lui Richard I, au funcţionat mai 
mulţi justiţiari, dintre care cel mai capabil a fost Hubert 
Walter, acesta, după ce îl secondase pe Richard la 
comanda armatei pe când luptau în Palestina, s-a întors în 
Anglia după ce regele a fost luat prizonier în Austria, 
pentru a ajuta la strângerea sumei cerute ca 
răscumpărare. Richard l-a numit apoi arhiepiscop de 
Canterbury şi Justiţiar Suprem; după plecarea definitivă a 
lui Richard din Anglia, la numai două luni după ce a 
revenit din captivitate, Hubert Walter a preluat frâiele 
regatului. 


LOT 


Mică suprafaţă de pământ din jurul unei case de la sat 
(gospodărie), unde se cultivau legume şi se creşteau 
câteva animale, de care se folosea ocupantul (cottar), care 
putea să fie ţăran liber sau iobag (vilan sau şerb). 


NELEGIUIT 


Literal, acest termen se referea la orice persoană aflată 
în afara legii, de obicei fiind vorba de criminali evadați sau 
de fugari. Aceştia bântuiau de obicei pădurile şi oricine 
avea dreptul să-i ucidă, primind pentru aceasta o 
recompensă. 


NOTABIL sau SIAROSTE 


Om liber avut, care locuia la oraş, de obicei negustor sau 
meşteşugar. Un grup de notabili se ocupa de 
administrarea oraşului şi îi alegea pe portreeve-i, iar mai 
târziu pe primar. 


ORDALIE 


Ritual străvechi, abolit de Vatican în 1215, în care 
suspecţii erau trecuţi prin cazne extrem de dureroase, 
uneori fatale; de exemplu, erau puşi să meargă pe nouă 
brăzdare de plug înroşite în foc, să meargă nouă paşi 
ţinând un fier înroşit în mână, să scoată o piatră dintr-un 
butoi cu apă clocotită sau plumb topit, să lingă o bucată de 
fier albă de încinsă ce era etc. Dacă nu se răneau, atunci 
erau consideraţi nevinovaţi. Un alt tip de ordalie se realiza 
prin aruncarea suspectului într-o apă adâncă, legat fedeleş 
- dacă se ridicau la suprafaţă erau vinovaţi, iar dacă se 
scufundau erau nevinovaţi! 


OUTREMER 


Cele patru regate creştine din Levant din perioada 
cruciadelor, inclusiv regatul Ierusalimului. 


PARCELĂ DEFRIŞATĂ 


Parcela nouă de pământ arabil, defrişat pentru a spori 
terenurile cultivabile ale unui sat. 


PORTREEVE 


Membru în administraţia oficială a unui oraş, ales de 
ceilalţi notabili. De obicei, existau câte doi portreeve-i în 
fiecare oraş, care ulterior au fost înlocuiţi cu funcţia de 
primar. Cel dintâi primar al oraşului Exeter a fost numit în 
slujbă în 1208. 


PREBENDAR 


Canonic al unei catedrale. Preot care primea o 
prebendă, adică venitul de la o biserică din dioceză, din 
care trăia. Mulţi canonici îşi luau în slujba câte un vicar; 
acesta se ocupa de parohie, în timp ce canonicul se afla la 
catedrală. 


REEVE MANORIAL 


Fruntaş numit în fiecare sat de către seniorul manorului, 
care supraveghea orânduielile de fiecare zi. Acesta făcea 
împărţeala muncilor agricole între ţăranii liberi şi şerbi; de 
asemenea, deşi nu ştia carte, reeve-ul ţinea socoteala 
rotației recoltelor, a timpului de cules şi a zeciuielilor, 
folosindu-se de memorie sau de un sistem de socotit cu 
crestături pe un baston. 


SENEŞAL 


Intendentul principal sau cel mai important dintre 
slujitorii unei reşedinţe senioriale. 


SHERIFF 
Termen provenit din shire-reeve; reprezentatul regelui 
într-un comitat, răspunzător de menţinerea ordinii şi de 


colectarea taxelor coroanei. 


ZECIULALĂ 


A zecea parte din recoltă, luată de biserică.