Mark Twain — Print Si Cersetor

Mark Twain 


Mark Iwain 


Prinţ şi cerşetor 


CUPRINS: 

Naşterea prinţului şi-a cerşetorului. 
Copilăria lui Tom. 

Întâlnirea lui Tom cu prinţul. 
Încep necazurile prinţului. 

Tom înălţat Ia rang mare. 

Tom învaţă. 

Cel dintâi ospăț regal al lui Tom. 
Întâmplarea cu sigiliul. 
Serbarea de pe fluviu. 

Chinurile prinţului. 

La Guildhall. 

Prinţul şi eliberatorul său. 
Dispariţia prinţului „Le roi est mort, vive le roi!” 
Tom rege. 

Ospăţul de gală. 

Fu-Fu întâi, „Regele zănatecilor” 
Prinţul în mijlocul vagabonzilor. 
Prinţul în mijlocul ţăranilor. 
Prinţul şi pustnicul. 

Hendon aleargă în ajutor. 
Victima perfidiei. 

Prinţul întemnițat. 

Evadarea. 

Hendon Hali. 

Renegat. 

În închisoare. 

Jertfa. 

Spre Londra. 

Urcugşul lui Iom. 


Procesiunea recunoaşterii. 
Ziua încoronării. 

Eduard pe tron. 

Dreptate şi răsplată. 


Capitolul 1 

Naşterea prinţului şi-a cerşetorului. 

În străvechea cetate a Londrei, într-o zi de toamnă ca 
toate celelalte, din al doilea pătrar al celui de-al 
şaisprezecelea veac, a venit pe lume un băieţaş, într-o 
familie săracă - pe nume Canty - care nu-i dorise naşterea. 

În aceeaşi zi s-a născut alt copil englez, al unei familii 
bogate - pe nume Tudor - care dorea din tot sufletul 
venirea lui pe lume. Întreaga Anglie dorea acest lucru. 
Poporul englez îi dusese atât de mult dorul şi-şi pusese 
atâta nădejde în naşterea lui, încât acum - că se născuse cu- 
adevărat - mulţimea aproape-şi pierduse minţile de fericire. 
Oameni care abia dacă se văzuseră vreodată se îmbrăţişau, 
se sărutau şi vărsau lacrimi de bucurie. 'Toată lumea era în 
sărbătoare: mărimile, ca şi cei umili, bogaţii, ca şi săracii, 
petrecură, dănţuiră şi cântară, se înduioşară şi-aşa o ţinură 
strună, zile şi nopţi în şir. În timpul zilei îţi bucura ochii 
priveliştea Londrei, cu steagurile-i voioase fluturând pe 
fiecare balcon şi pe creasta fiecărui acoperiş, şi cu alaiuri 
strălucite, care străbăteau străzile. Noaptea era de asemeni 
o desfătare să priveşti oraşul, cu focuri mari, sărbătoreşti, 
aprinse la fiecare răspântie şi cu cetele de oameni ce se 
veseleau în jurul lor. 

În întreaga Anglie nu se mai vorbea de altceva decât de- 
spre nou-născut, Eduard Tudor, prinţ de Wales, care 
dormea înfăşat în scutecele de mătase şi atlaz, fără să aibă 
habar de toată zarva şi hărmălaia din juru-i, fară să ştie că 
semeţii lorzi şi trufaşele lor doamne îl dădăcesc şi veghează 
asupra-i, şi fară să-i pese câtuşi de puţin de asta. 


Dar nimeni nu sufla nici un cuvinţel despre celălalt prunc, 
Tom Canty, învelit în bietele lui zdrenţe - nimeni, afară de 
familia de cerşetori al cărei trai tocmai îl tulburase cu 
venirea sa pe lume. 

Capitolul 2 

Copilăria lui Tom. 

Să sărim cu gândul peste câţiva ani. Londra era bătrână 
de cincisprezece veacuri şi era un oraş riiare - pentru vre- 
mea aceea. Avea o sută de mii de locuitori - unii socotesc că 
avea poate şi de două ori pe-atât. Uliţele erau foarte 
strâmte, întortocheate şi murdare, mai cu seamă prin 
partea unde locuia Tom Canty, nu departe de Podul Londrei. 
Casele erau de lemn, cu primul cat ieşit în afară şi al doilea 
parcă scoţându-şi coatele peste primul. Cu cât se înălţau 
mai sus casele, cu atât creşteau mai mult şi în lăţime. Aveau 
schelărie din bârne tari, încrucişate, cu zidărie temeinică 
între ele, acoperită cu tencuială. 

Bârnele erau date cu roşu, cu albastru sau cu negru, după 
cheful stăpânului casei, ceea ce le dădea o înfăţişare foarte 
pitorească. Ferestrele pricâăjite, cu ochiuri mărunte de 
geam, în formă de romb, se deschideau în afară, pe ţâţâni, 
ca uşile. 

Casa în care locuia tatăl lui Tom se afla la capătul unei mici 
fundături murdare, numită Curtea Gunoaielor, dincolo de 
Pudding Lane. Era o şandrama prăpădită, dărăpănată şi 
înţesată cu o droaie de familii care n-aveau nici după ce bea 
apă. Liota lui Canty se îngrămădea într-o odaie, la al treilea 
cat. Mama şi cu tatăl aveau un soi de laviţă într-un ungher, 
dar 'Tom cu bunică-sa şi cu cele două surori ale lui, Bet şi 
Nan, nu se aflau la strâmtoare - stăpâneau toată podeaua şi 
puteau să doarmă pe jos oriunde pofteau. Mai erau pe-acolo 
şi rămăşiţele a vreo două pături şi câteva ghemotoace de 
paie vechi şi murdare, însă ele nu meritau numele de 
paturi, căci nu erau strânse în rânduială, ci doar trântite 
de-a valma într-un morman, în fiece dimineaţă, iar seara 
fiecare îşi alegea din grămadă ce socotea mai de folos. 


Bet şi Nan erau gemene şi aveau cincisprezece ani. Frau 
fete cu inimă bună, dar soioase şi lăţoase, îmbrăcate cu 
zdrenţe şi cufundate în bezna neştiinţei. Mama lor semăna 
leit cu ele. Dar tatăl şi cu bunica erau o pereche de diavoli 
cu chip de om. Se îmbătau ori de câte ori aveau prilejul, 
apoi se încăierau între ei sau se luau la harţă cu oricine le 
pica în cale, blestemau şi înjurau, fie că erau beţi sau treji; 
John Canty era un tâlhar, şi maică-sa, o cerşetoare. 
Făcuseră nişte cerşetori şi din copii, însă nu izbutiseră să-i 
deprindă cu năravul hoţiei. 

Printre lepădăturile care locuiau în casa aceea, se afla - 
dar fără a se înhăita cu ele - şi un bătrân preot, bun la 
inimă, pe care regele îl alungase din casa şi căminul lui, 
dându-i drept pensie doar câţiva gologani. Preotul acesta îi 
lua adesea deoparte pe copii şi-i povăţuia de bine în taină. 
Părintele Andrew îl învăţa pe Tom şi din puţina latină pe 
care o ştia; îl învăţa să citească şi să scrie - le-ar fi învăţat şi 
pe fete, dar ele se temeau de batjocurile prietenelor, care n- 
ar fi răbdat să le vadă căpătând o asemenea ciudată 
poleială. 

Toată Curtea Gunoaielor era un viespar la fel de păcătos 
ca şi vizuina lui Canty. Beţia şi harţa în fiece noapte, 
aproape până la ziuă, erau lege acolo. Capetele sparte erau 
ceva la fel de obişnuit ca şi foamea, în aceste locuri. Totuşi 
micul Tom nu era nefericit. O duceau greu de tot, însă nu-şi 
dădea seama de mizeria lui. Acelaşi trai amar îl duceau toţi 
băieţii din Curtea Gunoaielor, încât el îşi închipuia că aşa se 
şi cuvine să fie şi mai bine nici nu se poate. Când venea 
acasă cu mâna goală, în asfinţit, ştia că mai întâi o să-l 
blesteme şi-o să-l stâlcească în bătăi taică-său, iar după ce 
va isprăvi el, o s-o ia de la cap bunică-sa cea cumplită, 
arătându-se şi mai iscusită în această îndeletnicire. Ştia la 
fel de bine că, în inima nopţii, maică-sa - înfometată cum 
era - se va strecura tiptil până la el, cu vreo firimitură sau 
vreo coajă uscată de pâine, pe care izbutise s-o păstreze, 
rămânând ea însăşi lihnită - cu toate că adesea era prinsă 


tocmai când făptuia o asemenea trădare şi era scărmănată 
zdravăn din pricina aceasta, de către bărbatul ei. 

Dar lui 'lom i se părea că o duce de ajuns de bine, mai cu 
seamă vara. Cerşea doar atât cât să nu-şi pună pielea în joc, 
căci legile împotriva cerşetoriei erau aspre şi pedepsele 
grele, aşa că-i rămânea vreme destulă ca să asculte încântă- 
toarele basme şi legende pe care i le povestea bunul 
părinte Andrew - despre uriaşi şi zâne, despre pitici şi 
duhuri pu-ternice, despre castele fermecate şi crai şi 
despre prinți a căror strălucire îţi ia ochii. Tot ascultându-le, 
aceste poveşti minunate îl înaripaseră, şi nopţi de-a rândul, 
culcat pe mâna de paie scârboase, sleit de oboseală, mort 
de foame şi-abia scăpat din vreo snopeală, băiatul îşi 
descătuşa închipuirea în întuneric şi uita curând de durerile 
şi suferinţele sale, zugrăvindu-şi tablourile pline de 
desfătare ale vieţii fermecă-toare pe care o ducea un 
prinţişor răsfăţat, în vreun palat regal. Cu vremea, o 
dorinţă arzătoare începu să nu-i dea pace zi şi noapte: să 
vadă cu ochii lui un prinţ adevărat. Pomenise odată despre 
asta tovarăşilor lui de joacă din Curtea Gunoaielor, dar ei îl 
luaseră peste picior şi-l batjo-coriseră atât de nemilos, încât 
după aceea fu bucuros să-şi păstreze visul pentru el. 

Deseori citea cărţile cele vechi ale preotului şi-i cerea să-i 
lămurească cuprinsul lor şi să-l ajute să le înţeleagă, încetul 
cu încetul, visele şi cititul aduseră unele schimbări în viaţa 
lui. Făpturile din visele sale erau atât de alese, încât Tom 
începu să se scârbească de straiele sale ferfeniţate şi de 
murdăria în care trăia şi să-şi dorească a fi curat şi a avea 
straie mai bune. Se juca mai departe în noroi, ca şi pân- 
atunci, şi chiar cu plăcere, dar în loc să se bălăcească în 
Tamisa doar pentru haz, începu să preţuiască mai mult 
îndeletnicirea aceasta, fiindcă aşa putea totodată să se 
spele şi să se curețe. 

Tom găsea totdeauna câte ceva la care să caşte gura prin 
împrejurimi, prin Maypole şi Cheapside şi pe la iarmaroace, 
iar din când în când, ca şi ceilalţi locuitori ai Londrei, avea 


norocul să vadă o paradă militară, când vreun năpăstuit de 
neam mare era dus în lanţuri la închisoarea din Tumul 
Londrei - pe jos sau cu o barcă. Într-o frumoasă zi de vară o 
văzu pe sărmana Ana Askezo laolaltă cu trei bărbaţi, urcând 
treptele rugului din Smithfield şi auzi pe un fost episcop 
rostindu-le o predică, ce nu-l interesă câtuşi de puţin. Da, la 
urma urmei, viaţa lui 'lom se scurgea destul de interesant şi 
de plăcut. 

Treptat, tot citind şi visând întruna la viaţa prinților, Tom 
fu atât de puternic înrâurit, încât - fară să-şi dea seama - 
în-cepu să facă pe prinţul. Graiul şi purtările sale deveniră 
ciu-dat de simandicoase, potrivite cu ceremonialul curţii 
regale, spre neţărmurita înveselire a prietenilor săi 
apropiaţi. Dar, zi cu zi, influenţa lui Tom asupra băieţilor 
creştea şi cu timpul ei ajunseră să-l socotească, cu un fel de 
respect amestecat cu teamă, drept o fiinţă deosebită. Părea 
că ştie atât de multe şi putea să spună şi să facă lucruri atât 
de minunate. 

Şi după toate, avea atâta înţelepciune, o minte atât de 
pătrunzătoare! Spusele lui Tom şi isprăvile lui erau 
povestite de băieţi celor mai în vârstă şi curând începură şi 
aceştia să vorbească despre Tom Canty şi să-l socotească 
drept o făptură neobişnuită şi nespus de înzestrată. Oameni 
în toată firea veneau de multe ori la Tom după o povaţă şi 
rămâneau adesea uimiţi, văzând cât de plină de miez şi bine 
cumpănită era judecata lui. Într-un cuvânt, devenise un 
adevărat erou pentru toţi cei care-l cunoşteau, afară de 
familia sa, căci numai ei nu vedeau nimic de soi într-însul. 

După o bucată de vreme, Tom îşi înjghebă în taină o curte 
regală. El însuşi era prinţul, tovarăşii săi de joacă preferaţi 
erau străjerii, şambelanii, scutierii, sfetnicii, lorzii şi 
doamnele din suită, şi familia regală. În fiecare zi, aşa-zisul 
prinţ era primit de prietenii săi cu un întreg ceremonial 
complicat, învăţat de Tom din lecturile sale romanţioase. În 
fiecare zi, treburile însemnate ale maimuţărelii aceleia de 
regat erau dezbătute în consiliul regal, şi în fiecare zi 


„înălţimea Sa” trâmbiţa decrete către închipuitele sale 
oştiri, flotile şi către viceregii ținuturilor stăpânite de el. 

După care, se ducea în zdrenţe să cerşească vreo câţiva 
gologani, să roadă o biată coajă de pâine, să-şi primească 
tainul de scatoalce şi sudălmi şi apoi să se trântească pe 
maldărul de paie puturoase, spre a-şi lua de la capăt 
deşarta-i măreție, în vis. 

Şi totuşi dorinţa de a vedea măcar o dată un prinţ ade- 
vărat, în came şi oase, creştea zi de zi, săptămână de săp- 
tămână, tot mai aprinsă, până ce în cele din urmă absorbi 
toate celelalte dorinţe, ea devenind singura patimă a vieţii 
sale. 

Într-o zi de ianuarie, umblând ca de obicei cu cerşitul, 
hoinărea amărât în sus şi-n jos pe ulițele din preajma lui 
Mincing Lane şi a ulicioarei East Cheap. Ceasuri în şir, 
desculţ şi rebegit, privea la geamurile prăvăliilor cu de-ale 
gurii, poftind amarnic la îmbietoarele plăcinte cu came de 
porc şi la celelalte născociri ucigătoare, rânduite acolo spre 
a fi privite - căci pentru el erau bucate alese, bune pentru 
îngeri - cel puţin aşa păreau, judecând după miros, fiindcă 
norocul nu-i hărăzise să se înfrupte vreodată cu asemenea 
bunătăţi. Cădea o burniţă rece, văzduhul se întunecase: era 
o zi posomorâtă. 

Seara, Tom ajunse acasă, pătruns de ploaie până la oase, şi 
atât de sleit de oboseală şi de lihnit, încât până şi tatăl şi 
bunica lui îşi dădură seama în ce hal jalnic era şi fură miş- 
caţi - în felul lor. De aceea îi traseră un toc de bătaie şi-l 
trimiseră pe dată la culcare. O bună bucată de vreme, dur- 
erea şi foamea, înjurăturile şi zarva încăierărilor care nu 
mai conteneau în casă nu-l lăsară să închidă ochii. Dar, în 
cele din urmă, gândurile sale plutiră alene către 
îndepărtate şi romantice meleaguri şi adormi în tovărăşia 
unor vlăstare princiare, care trăiau în vaste palate şi aveau 
cete de sluji-tori, ce făceau plecăciuni la picioarele lor sau 
zburau să le îndeplinească poruncile. Apoi, ca de obicei, 
visă că el însuşi era odraslă de viţă regească. 


Toată noaptea slava şi măreţia rangului său regal 
scânteiră în juru-i. Păşea printre şiruri de lorzi şi înalte 
doamne, sorbind o muzică desfătătoare şi răspunzând ici cu 
un zâm-bet, colo cu o uşoară aplecare a capului său 
princiar, re-spectuoaselor plecăciuni supuse ale acelei 
mulţimi scli-pitoare, ce se dădea în lături ca să-i facă pe 
plac. 

Iar în zori, când se trezi şi privi sărăcia lucie din juru-i, 
visul său avu urmarea obişnuită: tot ce-l înconjura îi păru de 
o mie de ori mai bicisnic. Atunci îl copleşi amărăciunea, i se 
frânse inima şi-l podidiră lacrimile. 

Capitolul 3 

Întâlnirea lui Tom cu prinţul. 

Tom se sculă lihnit şi, mânat de foame, pomi să bată 
ulițele, dar gândurile-i erau încă stăpânite de splendorile în- 
văluite ca-ntr-o negură ce împodobiseră visele sale din 
noaptea trecută. Umblă razna prin oraş, abia luând seama 
încotro-l duceau picioarele sau ce se petrecea în juru-i. Oa- 
menii îl îmbrânceau, unii-i aruncau vorbe aspre, dar băiatul 
- pierdut în gânduri - habar n-avea de ei. Tot mergând în 
neştire, se trezi la Temple Bar, locul cel mai îndepărtat de 
casă unde ajunsese vreodată în direcţia aceea. Se opri şi 
cercetă o clipă cu privirea locul, apoi se cufundă iar în 
închipuirile sale şi trecu de zidurile Londrei. 

Tom descoperi curând Charing Village şi se odihni oleacă 
lângă frumoasa cruce înălţată acolo de către un rege din 
timpurile străvechi, căruia*moartea îi răpise pe toţi cei 
dragi. Apoi hoinări agale în josul unui drum tihnit, îmbietor, 
dincolo de mare şi arătosul palat al cardinalului, către un 
palat cu mult mai falnic şi majestuos, care se arăta în zare - 
Westminster. Tom privi uimit şi cu bucurie la vasta întindere 
de zidărie, la aripile care se desfăceau larg, la bastioanele şi 
turnuleţele amenințătoare, la uriaşul portal de piatră, la 
zăbrelele aurite, la măreţul şir de colosali lei de granit şi la 
celelalte semne şi simboluri ale regalității engleze. Avea să 
fie în sfârşit împlinită dorinţa cea mai arzătoare a sufletului 


său? Acolo, în faţa lui, se afla cu adevărat palatul unui 
rege.'Nu-i era cumva îngăduită nădejdea de a vedea acum 
un prinţ în came şi oase, dacă pronia era îndurătoare? 

De fiece latură a porţii aurite străjuia câte o statuie vie - 
adică un oştean, ce stătea drept, falnic şi nemişcat, acoperit 
din creştet până-n tălpi de o sclipitoare armură de oţel. La o 
depărtare respectuoasă se aflau ţărani şi târgoveţi, aştep- 
tând vreun prilej norocos de a arunca măcar în treacăt o 
ochire asupra familiei regale. Căleşti strălucitoare, cu oa- 
meni strălucitori în ele şi slujitori strălucitori pe scările de 
la spatele lor, soseau şi plecau pe alte câteva porţi impună- 
toare, care se deschideau în grilajul palatului regal. 

Micul şi sărmanul Tom, în zdrenţele lui, se apropie şi 
tocmai trecea de santinele - cu pas încet şi sfios - în vreme 
ce în piept inima îi bătea tare şi nădejdea-i creştea, când 
deodată zări printre zăbrelele de aur o privelişte care 
aproape îl făcu să ţipe de bucurie. În parc, îndărătul 
zăbrelelor, era un băiat frumuşel la chip, cu obrazul ars şi 
bronzat de jocuri şi sport în aer liber. Îmbrăcămintea lui era 
numai mătăsuri şi atlazuri fermecătoare, scânteind de 
giuvaeruri; la şold, purta o mică spadă încrustată cu 
nestemate şi un jungher; în picioare, gingaşe cizmuliţe 
lungi până la genunchi, cu tocuri roşii, iar pe cap otocă 
stacojie, pusă ştrengăreşte, cu pene ce-i atârnau într-o 
parte, prinse cu o piatră rară, mare şi scăpărătoare. Câţiva 
nobili, în straie ca-n basme, stăteau în preajma sa - nici 
vorbă, slujitorii lui. Ah! Era un prinţ - un prinţ, un prinţ viu, 
un prinţ adevărat, fară nici o umbră de îndoială. Ruga 
fierbinte, izvorâtă din inima băieţaşului cerşetor, fusese în 
sfârşit ascultată. 

De tulburare, lui Iom i se tăie răsuflarea, iar ochii i se 
măriră de uimire şi încântare. Toate gândurile pieriră pe 
dată din mintea sa şi-o singură dorinţă puse stăpânire pe el: 
să se apropie de prinţ şi să-l privească îndelung, să-l soarbă 
din ochi. Până să se dumirească bine ce-i cu el, îşi şi lipise 
faţa pe zăbrelele porţii. În clipa următoare unul din ostaşi îl 


smulse şi-l îmbrânci cu asprime, de se duse învârtindu-se 
până-n mijlocul cetei de gură-cască de la ţară şi trântori de 
oraş care căscau gura. Ostaşul zise: 

— Hei, cerşetoriile, ia seama cum te porţi! 

Gloata râse şi-şi bătu joc de 'Tom, dar tânărul prinţ se 
repezi ca o săgeată la poartă, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii 
scânteietori de indignare, şi strigă: 

— Cum de-ai cutezat să te porţi în chipul acesta cu un 
băiat sărman? Cum de-ai cutezat a năpăstui astfel pe cel 
mai umil supus al tatălui meu, regele? Deschide porţile şi 
dă-i voie înăuntru! 

Să fi văzut atunci cum şi-a mai azvârlit gloata aceea nes- 
tatornică pălăriile în văzduh. Să-i fi văzut ce urale scoteau şi 
cum mai ţipau: 

— Trăiască ani mulţi şi îndelungaţi prinţul de Wales! 
Ostaşii dădură onorul, cu halebardele întinse, deschiseră 
porţile şi dărură iar onorul, în timp ce Prinţul Sărăciei intra 
în parc cu zdrenţele-i fluturânde, ca să dea mâna cu prinţul 

belşugului neţărmurit. 

Eduard Tudor zise: 

— Arăţi obosit şi înfometat, după chip. le-au năpăstuit. 
Vino cu mine! 

Vreo duzină de aghiotanţi săriră să facă nici ei nu ştiau ce 
- să-şi vâre coada, fireşte. Dar fură măturaţi la o parte de 
un gest cu adevărat regal şi rămaseră încremeniţi locului, 
aidoma unor statui. Eduard îl duse pe 'Tom într-o încăpere 
bogată din palat, căreia îi spunea iatacul său. Dădu poruncă 
să i se aducă lui Tom bunătăţi cum nu mai întâlnise el decât 
prin cărţi. 

Prinţul, cu delicateţea şi buna sa creştere princiară, trim- 
ise la plimbare pe toţi slujitorii, pentru ca umilul său 
oaspete să nu fie cumva stânjenit de prezenţa lor 
iscoditoare. Apoi se aşeză alături de Tom şi începu să-i pună 
întrebări, în vreme ce băiatul mânca. 

— Care-ţi e numele, băiete? 

— Tom Canty, de nu vă e cu supărare, înălţimea Voastră. 


— Un nume cum rar întâlneşti. Unde locuieşti? 

— În oraşul vechi, de nu vă e cu supărare, înălţimea 
Voastră. În Curtea Gunoaielor, cum ieşi din Pudding Lane. 

— Curtea Gunoaielor! Nu zău, alt nume năstruşnic! 
Părinţii tăi sunt în viaţă? 

— Trăiesc, înălţimea Voastră, şi am aşijderi şi-o maică- 
mare vitregă pentru inima mea - Dumnezeu să mă ierte, 
de-i un păcat să spun aceasta - şi două surori gemene, pe 
Nan şi pe Bet. 

— Atunci socot că bunica ta nu e prea bună cu tine. 

— Cu nimeni pre lume nu-i bună, nu-i fie cu supărare 
înălţimii Voastre. Are inimă neagră, şi doar rele şi 
blestemăţii a urzit în toate zilele vieţii sale. 

— Nu se poartă oare cu tine cum se cuvine? 

— Îşi mai înfrânează pumnul şi-mi dă răgaz doar când 
doarme ori când e beată; dar când mintea i se limpezeşte 
iarăşi, se învredniceşte a mi-o arăta bătându-mă în lege. 

Micului prinţ îi scăpărară ochii de mânie şi el dădu un 
strigăt: 

— Ce-mi aud urechile?! Te bate? 

— O, într-adevăr, da, să nu vă fie cu supărare, Sire. 

— Te bate pe tine, atât de mic şi de plăpând! Ia seama la 
vorbele mele: înainte de căderea nopţii va fi zvârlită în 
Turn. Tatăl meu, regele. 

— Drept îi, dar daţi uitării, înălţimea Voastră, ce obârşie 
josnică are? Turnul e hărăzit mărimilor - lor şi numai lor. 

— Aşa e, precum spui. La aceasta n-am chibzuit defel. Voi 
cântări mai îndelung ce pedeapsă să-i dau. Tatăl tău este 
bun cu tine? 

— Întru nimica mai bun decât niam' mare Canty. Înălţimea 
Ta. 

— Pesemne că taţii sunt deopotrivă pretutindeni. Nu. Nici 
al meu nu-i prea blând din fire. Are mâna grea, dar cu 
mine-i îngăduitor, măcar că, la drept vorbind, nu întotdeau- 
na. Dar maică-ta cum se poartă cu tine? 


— E bună şi nu-mi căşunează nici un fel de necazuri sau 
suferinţe. lar Nan şi Bet îi seamănă întru totul. 

— Câţi ani au surorile tale? 

— Cincisprezece ani, nu-ţi fie cu supărare, înălţimea Ta. 
— Prinţesa Elisabeth, sora mea, are paisprezece ani, iar 
prinţesa Jane Gray, vara mea, e deopotrivă în ani cu mine şi 
plină de farmec şi drăgălăşenie; în schimb, sora mea lady 
Mary, cu înfăţişarea-i posomorâtă şi. Spune-mi oare nici 

surorile tale nu îngăduie slujitorilor lor a zâmbi, ca nu 
cumva păcatul să le piardă sufletele?! 

— Dânsele? Nu cumva Luminăţia Ta gândeşte că ele au 
slujitori? 

Micul prinţ îl măsură o clipă cu gravitate pe micul cerşe- 
tor şi apoi spuse: 

— Şi oare de ce nu? Cine le ajută să-şi lepede veşmintele, 
seara? Cine le găteşte, când se trezesc, dimineaţa? 

— Nimenea, Alteță. Ar fi cu putinţă să-şi lepede veşmântul 
şi să doarmă fară el, ca fiarele? 

— Veşmântul? Au unul singur? 

— O, slăvite, la ce le-ar sluji mai multe? Nu au câte două 
trupuri fiecare. 

— Gândul acesta este neasemuit şi minunat. Nu am voit a 
face haz. Dar bunele tale Nan şi Bet vor avea veşminte şi 
paji îndeajuns, şi aceasta cât se poate de curând; se va 
îngriji vistiernicul meu de ele. Nu, nu-mi mulţumi, nu-i nimic 
de seamă. Ai vorbit cum se cuvine, grăieşti curgător şi cu 
farmec. Ai învăţat carte? 

— Nu ştiu de-am învăţat au ba, înălţimea Ta. Bunul preot, 
care se numeşte părintele Andrew, m-a învăţat, în 
bunătatea-i fară margini, câte ceva din cărţile sale. 

— Ştii a citi pe limba latinească? 

— Cu greu, Luminăţia a. 

— Învaţ-o, băiete, doar începutul e anevoios. Limba 
elinească-i încă mai anevoioasă, dar pentru prinţesa 
Elisabeth şi pentru vară-mea, nici acestea, nici vreo altă 
limbă nu sunt învăţătură grea. De le-ai auzi pe amândouă 


prinţe-sele grăind în limbile acestea! Dar mai bine spune-mi 
câte ceva despre Curtea Gunoaielor în care stai. Acolo viaţa 
ţi se scurge plăcut? 

— Da, cu adevărat, nu-ţi fie cu supărare, înălţimea Ta, fară 
doară când te încearcă foamea. Vin pe la noi păpuşari şi 
saltimbanci cu maimuţoi - să vezi ce făpturi năstruşnice mai 
sunt, şi mai sunt şi comedii în care cei ce le joacă strigă şi se 
luptă straşnic între dânşii, până cad la pământ şi-i o 
minunăţie să-i vezi, şi costă numai un gologan - doar că tare 
trudnic este să-l capeţi, nu-ţi fie cu supărare, înălţimea Ta. 

— Spune-mi mai departe. 

— Uneori, noi, băieţii din Curtea Gunoaielor, ne luptăm 
între noi cu bâtele. 

Prințului îi scăpărară ochii. Zise: 

— Pe legea mea, aşa ceva mi-ar fi pe plac. Spune mai 
departe. 

— Ne luăm la întrecere, Alteță, să vedem care din noi e 
mai iute de picior. 

— Tare mult mi-ar place şi mie. Urmează-ţi vorba. 

— Vara, înălţimea 'Ia, ne bălăcim şi înotăm prin canale şi 
prin râu şi fiecare îşi vâră vecinul cu capu' sub apă şi-l 
împroaşcă cu stropi şi se cufundă şi ţipă şi se dă peste cap. 

— Ar preţui cât regatul tatălui meu, să mă bucur de toate 
acestea măcar o singură dată! Rogu-te, mai departe. 

— Jucăm hora şi cântăm în jurul Pomului de mai, în 
Cheapside! Ne zbenguim în nisip! Fiecare-şi acoperă 
vecinul până la gât şi uneori face turte de noroi, tii, că fru- 
mos mai e noroiul, n-are seamăn pe lume! Şi zburdăm prin 
noroi, curat ca porcii, înălţimea Ta, iertate-mi fie cuvintele. 

— O, te rog, pune capăt vorbelor tale, îmi stârneşti cheful 
de joacă! De m-aş putea înveşmânta în straie asemănătoare 
alor tale şi picioarele să-mi descalţ şi să mă tăvălesc prin 
noroi o dată, o dată numai, fără ca nimenea să mă mustre 
ori să mă oprească, mai că aş uita cu totul de coroană. 

— Iar eu, de m-aş putea înveşmânta o dată, mărite prinţ, 
precum eşti Luminăţia Ta înveşmântat - doar o dată. 


— Oho, te-ai învoi la aceasta? Atunci aşa vom face. Azvârle- 
ţi zdrenţele şi îmbracă minunăţiile acestea, băiete. Fericirea 
ne va fi scurtă, dar cu atât mai plăcută. Hai să pe-trecem 
câtă vreme ni-i îngăduit şi să ne schimbăm iară, până nu vin 
să ne tulbure. 

Peste câteva minute, micul prinţ de Wales era dichisit cu 
zdrenţele fâlfâitoare ale lui Tom, iar micul Prinţ al Sărăciei 
era împopoţonat cu penajul fălos al regalității. Se duseră 
amândoi şi se priviră alături într-o oglindă mare şi, ce să 
vezi? Parcă nu s-ar fi făcut nici o schimbare! Se cercetară 
din ochi, se uitară la oglindă, apoi iar unul la altul. În cele 
din urmă, încurcat, vlăstarul regesc zise: 

— Ce înţeles desprinzi tu din asta? 

— O, prea bună Alteță, nu-mi cere a-ţi da răspuns. Nu se 
cade cuiva cu obârşia mea a rosti asemenea lucruri. 

— Atunci, le voi rosti eu. Eşti aidoma la păr, la glas şi la 
port, ai aceleaşi trăsături şi deopotrivă eşti cu mine la stat, 
la înfăţişare. De-am sta amândoi despuiaţi, nimenea nu ar fi 
în stare a spune care din noi eşti tu, şi care prinţul de 
Wales. Şi-acu', că-s înveşmântat în straiele tale, îmi pare că 
şi pricep mai bine ce-ai simţit tu când ostaşul acela silnic. 
Ascultă, parcă ai o vânătaie pe mână? 

— Da, dară-i nimica toată, şi Alteţa sa ştie că bietul străjer. 

— Tăcere! E o faptă ruşinoasă şi crudă! Strigă micul prinţ, 
bătând în podea cu piciorul său desculţ. De-ar afla regele! 
Să nu te clinteşti de-aici, până mă întorc! Aşa mi-i porunca! 

Într-o clipită luă şi ascunse bine un obiect de însemnătate 
naţională, care zăcea pe-o masă, şi ieşi valvârtej pe uşă, 
gonind prin curţile palatului, în zdrenţele sale pestriţe, cu 
faţa aprinsă şi ochi scânteietori. De-ndată ce ajunse la 
poarta mare, apucă zăbrelele şi încercă să le scuture, 
ţipând: 

— Deschideţi! Desfaceri zăvoarele porţilor! 

Soldatul care-l maltratase pe Tom se supuse numaidecât, 
iar când prinţul ţâşni pe sub portal, aproape gâtuit de 
mânia sa regală, soldatul îi trase peste ureche o palmă 


răsunătoare, care-l azvârli ca pe-un titirez în mijlocul 
drumului, şi-i strigă: 

— Na, pui de cerşetor, pentru ocara ce-am căpătat de la 
prinţ! 

Gloata izbucni în râs. Prinţul se ridică din noroi şi se repezi 
sălbatic la santinelă, strigând: 

— Sunt prinţul de Wales, făptura mea-i sfinţită; iar tu vei 
atârna în furcile spânzurătorii, pentru că ai cutezat să ridici 
mâna asupră-mi! 

Soldatul ridică halebarda pentru onor şi zise batjocoritor: 

— Salut pe Sfinţia Voastră, Alteţă! Apoi adăugă mâniat: Ia- 
ţi tâlpăşiţa, lepădătură bezmetică! 

Gloata râse cu răutate, strânsă toată în jurul bietului prinţ 
şi-l duse în ghionţi o bucată bună de drum, batjocorindu-l şi 
strigând: 

— Faceţi loc să treacă înălţimea Sa Regală! Faceţi loc să 
treacă prinţul de Wales! 

Capitolul 4 

Încep necazurile prinţului. 

După ceasurile de hărţuire şi prigoană neînduplecată, 
micul prinţ fu într-un târziu părăsit de adunătura din juru-i 
şi lăsat în pace. Câtă vreme fusese în stare să spumege îm- 
potriva haitei, s-o amenințe în chip regal şi să rostească cu 
demnitate regală porunci, avusese mare haz, dar când, în 
cele din urmă, istovirea îl sili să fie tăcut, nu mai prilejui nici 
o distracţie chinuitorilor săi, care-şi căutară petrecere în 
altă parte. Atunci prinţul se uită în juru-i, dar nu-şi putu da 
seama unde se află. Doar atât ştia, că se află între zidurile 
oraşului Londra. Umbla aşa în neştire, şi curând casele se 
răriră şi începură să se ivească tot mai puţini trecători. Îşi 
scăldă picioarele sângerânde în pârâul ce curgea pe-atunci 
pe locul unde azi e strada Farrington. Se odihni puţin, apoi 
o pomi mai departe, şi în scurtă vreme dădu peste un loc 
întins, pe care se zăreau doar câteva case risipite şi o 
biserică minunată. Recunoscu biserica. Jur împrejurul ei se 
ridicau schele şi roiau muncitori, căci biserica tocmai era 


reparată temeinic. Prinţul se îmbărbătă pe dată - simţea că 
acum necazurile sale luaseră sfârşit. Îşi spuse: „E 
străvechea biserică a călugărilor franciscani, pe care 
regele, tatăl meu, a luat-o din mâinile lor şi a dăruit-o pe 
vecie drept azil şi adăpost copiilor sărmani şi părăsiţi, şi i-a 
dat nume nou. Cu mare bucurie vor sluji ei pe feciorul celui 
ce-a fost atât de mărinimos cu dânşii; şi mai vârtos când 
acest fecior îi şi dânsul deopotrivă de sărac şi de abătut ca 
fiecare dintre cei adăpostiţi aci astăzi, sau dintre cei ce se 
vor mai perinda pe-aici”. 

Curând se afla în mijlocul unei cete de băieţi care aler-gau, 
săreau, se jucau cu mingea, de-a capra, şi petreceau în fel şi 
chip, cu multă larmă. Erau îmbrăcaţi toţi la fel, după portul 
slujitorilor şi ucenicilor din vremea aceea, adică pur-tau pe 
creştetul capului o tichie neagră, plată, cam de mărimea 
unei farfurioare, care nu le slujea nici de aco-perământ - 
fiind prea mititică - nici de podoabă, căci sub ea părul le 
cădea otova până la mijlocul frunţii şi era retezat scurt în 
jurul capului. La gât purtau câte un guleraş preoţesc; o 
bluză albastră, strânsă pe trup, cu mâneci bogate, le atârna 
până la genunchi, sau mai jos; aveau o cingătoare roşie, 
lată, ciorapi de-un galben ţipător, prinşi cu jartiere 
deasupra genunchilor; pantofi cu toc jos încheiaţi cu 
catarame largi de metal. Era o îmbrăcăminte de ajuns de 
urâtă. 

Băieţii se opriră din joacă, se strânseră buluc în jurul 
prinţului, care spuse, cu demnitatea lui firească: 

— Bunii mei băieţi, duceţi-vă de spuneţi învățătorului 
vostru că Eduard, prinţ de Wales, doreşte a-i vorbi. 

La auzul cuvintelor sale ţâşni un strigăt puternic şi un 
băiat mai necioplit zise: 

— Ia zi, nu eşti cumva solul Alteţei Sale, cerşetorule? 
Prinţul roşi de mânie şi mâna-i zbură pe dată la şold, dar 
nu găsi nimic acolo. Se pomi o furtună de râsete şi unul din 

băieţi zise: 


— Aţi, văzut? Îşi închipuie că are paloş, te pomeneşti c-o, fi 
chiar prinţul cel adevărat! 

Gluma asta stârni şi mai multe râsete. Bietul Eduard înălţă 
capul cu trufie şi zise: 

— Chiar prinţul sunt şi rău vă şade a mă întâmpina astfel, 
vouă, care vă hrăniţi din dărnicia regelui, tatăl meu. 

Cuvintele acestea părură grozav de hazlii băieţilor, după 
cum dovedi râsul lor. Băiatul care vorbise primul strigă to- 
varăşilor săi de joacă: 

— Hei, ticăloşilor, robilor, miluiţi ai părintelui regesc, ai 
înălţimii Sale, unde v-a pierit cuviinţa? In genunchi cu toţii 
şi cinstiţi-i portul crăiesc şi zdrenţele-i crăieşti! 

Cu o larmă veselă, neînfrânată, îngenuncheară toţi ca unul 
şi se prefăcură că-şi cinstesc victima. Prinţul îl împinse cu 
piciorul pe băiatul cel mai apropiat şi spuse cu aprinsă 
pornire: 

— Primeşte asta acuma, până ce va răsărr*ziua de mâine 
şi-ţi voi înălța o spânzurătoare! 

A, dar nu mai era de şagă - asta întrecea măsura. Râsul 
încetă pe dată şi furia îi luă locul. O grămadă de băieţi stri- 
gară într-un glas: 

— Târâţi-l încoace! La adăpătoare cu el, la adăpătoare! 
Unde-s dulăii? Aici, Leu, aici Colţosu! 

Şi-apoi urmă un fapt pe care Anglia nu-l mai văzuse 
niciodată - persoana sfinţită a moştenitorului tronului fu 
zvântată în bătaie de mâini plebeiene, fugărită, iar camea-i 
fu sfârtecată de colții câinilor. 

Când noaptea puse capăt acelei zile, prinţul se trezi hăt - 
tocmai în partea mai înţesată de clădiri a oraşului. Trupul îi 
era învineţit, mâinile-i sângerau şi zdrenţele-i erau mânjite 
de sus până jos cu noroi. Rătăcea de colo-colo, tot mai 
deznădăjduit, şi-atăt de sleit de oboseală şi de istovit, încât 
abia îl mai ţineau picioarele. Se săturase să mai pună între- 
bări, căci căpăta numai insulte în loc de îndrumare. Mur- 
mura întruna: „Curtea Gunoaielor - acesta-i numele; de-aş 
putea-o găsi, înainte ca puterile-mi toate să se fi stins şi să 


cad în drum, atunci aş fi mântuit; neamurile sale mă vor 
duce la palat şi voi face dovadă că nu sunt de-un sânge cu 
ei, ci prinţul cel adevărat, şi-mi voi dobândi iar drepturile”. 
Din când în când gândurile i se întorceau la primirea ce i-o 
făcuseră neciopliţii băieţi de la mănăstire şi-şi spunea: 
„Când voi fi rege, nu vor avea doar pâine şi adăpost, ci şi 
învăţătură luată din cărţi, căci un pântec sătul nu preţuieşte 
mult, câtă vreme mintea-i înfometată, iar inima aşijderi. Cu 
străşnicie voi păstra totul în amintire, ca învăţătura acestei 
zile să nu se piardă şi norodul meu din această pricină să 
sufere. Fiindcă ştiinţa de carte îmblânzeşte inima şi sădeşte 
bunătate şi milostenie”. 

Luminile începură să pâlpâie, se pomi ploaia, se stârni vânt 
şi se lăsă o noapte rece. Prinţul lipsit de cămin, moştenitorul 
fară adăpost al tronului Angliei, mergea în-truna, 
cufundându-se tot mai adânc în vălmăşagul uli-cioarelor 
murdare, unde se îngrămădeau mizeria şi sărăcia ca roiul 
de muşte. 

Deodată, o namilă de bădăran beat îl luă de guler şi-i 
spuse: 

— Pe drumuri la ora asta, şi-acasă mă prind că barem un 
gologan n-aduci. Ei, las' că ţi-oi frânge eu oscior de oscior, 
sfrijitule, să nu-mi mai zică mie lumea John Canty! 

Prinţul se smuci, îşi şterse - cu un gest instinctiv - umărul 
pângărit, şi zise cu aprindere: 

— A, eşti tatăl lui, adevărat grăieşti? Cerule îndurător, fa 
să fie astfel - atunci îl vei lua pe el de acolo, iar pe mine mă 
vei duce îndărăt! 

— Tatăl lui? Ce tot îndrugi acolo? Atâta ştiu, că eu ţi-s tată, 
cum 0 s-o simţi acuşi pe pielea ta. 

— O, nu glumi, nu tărăgăna, nu zăbovi! Sunt istovit, sunt 
rănit, sunt la capătul puterilor. Du-mă la rege, tatăl meu, şi 
îţi va dărui avuţii mai multe decât în cele mai nesăbuite vise 
ale tale. Dă-mi crezare, omule, dă-mi crezare! Nu rostesc 
minciuni deşarte, ci numai şi numai adevărul! Întinde mâna 
şi mântuie-mă! Adevăr îţi zic, sunt prinţul de Wales! 


Omul se holbă buimăcit la băiat, apoi clătină din cap şi 
mormâi: 

— S-a smintit de tot, de parc-ar fi chiriaş al balamucului 
Bedlam! Apoi îl luă iar de guler şi zise, cu un râs răguşit şi-o 
sudalmă: Dar, smintit au ba, eu şi cu mam' mare Canty 
laolaltă îţi vom tăbăci spinarea. 

Şi zicând acestea îl târi după el pe prinţul care se zbătea şi 
se lupta din răsputeri şi pieri într-o curte, urmat de-o droaie 
gălăgioasă de lepădături omeneşti, încântate de întâmplare. 

Capitolul 5 

Tom înălţat la rang mare. 

Rămas singur în cabinetul prinţului, Tom Canty se folosi cu 
prisosinţă de acest prilej. Se suci şi se-nvârti în faţa oglinzii 
celei mari, admirându-şi găteala, apoi se plimbă prin odaie, 
imitând portul ales al prinţului şi urmărind mai departe 
rezultatele în oglindă. Apoi trase din teacă spada cea 
frumoasă, făcu o plecăciune şi sărută tăişul, punându-l de-a 
curmezişul pieptului. Cu cinci-şase săptămâni mai înainte 
văzuse pe un nobil cavaler salutându-l în felul acesta pe 
locotenentul închisorii Turnului, în timp ce-i încredința, spre 
întemniţare, pe prea puternicii duci de Norfolk şi Surrey. 
Tom se jucă cu jungherul încrustat cu pietre scumpe, care-i 
atârna la şold, cercetă preţioasele şi neasemuitele podoabe 
din odaie, încercă pe rând jilţurile somptuoase şi se gândi 
cum s-ar mai împăuna dacă droaia de băieţi din Curtea 
Gunoaielor ar putea s-arunce măcar o privire să-l vadă aşa, 
în culmea măreției. Se întrebă dacă vor crede uimitoarea 
poveste pe care avea să le-o spună când se va întoarce 
acasă, sau dacă vor clătina din cap şi vor zice că închipuirea 
sa prea înfierbântată i-a tulburat până la urmă minţile. 

După vreo jumătate de ceas îi trecu deodată prin cap că 
prinţul plecase de multă vreme: îndată începu să nu se mai 
simtă la largul său; trase cu urechea, arzând de nerăbdare, 
şi încetă să se mai joace cu frumoasele lucruri din jurul său. 
Se simţi pe rând stânjenit, apoi neliniştit, iar la urmă îşi 
pierdu de-a binelea nădejdea. Dacă vine cineva şi-l 


surprinde îmbrăcat cu veşmintele prinţului, fară ca prinţul 
să fie de faţă şi să lămurească cum stau lucrurile? Nu 
cumva îl vor spânzura pe loc, şi abia după aceea or să 
cerceteze pricina? Auzise că mărimile se pripesc grozav la 
aşa ceva. Tleama-i sporea mereu şi, tremurând ca varga, 
deschise încetişor uşa anticamerei, hotărât să fugă să-l 
caute pe prinţ, dobândind astfel de la el ocrotire şi 
îngăduinţa de-a pleca. Şase nobili din suita sa, în veşminte 
strălucitoare, şi doi tineri paji de neam mare, îmbrăcaţi ca 
nişte fluturi, săriră în picioare şi se plecară până la pământ 
în faţa lui. Se duse iute înapoi şi încuie uşa, spunând: 

— Vai, îşi bat joc de mine! Se vor duce să mă pârască! O, 
de ce-am venit aici, să-mi pierd viaţa? 

Se învârti prin odaie, plin de spaime, ascultând, tresărind 
la cel mai mic zgomot. Nu trecu mult şi uşa fu dată de 
perete şi un paj acoperit cu mătăsuri de sus până jos vesti: 

— Lady Jane Gray. 

Uşa se deschise şi o fetiţă drăgălaşă, purtând veşmânt 
bogat, se repezi la el. Dar se opri brusc, şi spuse cu glas 
mâhnit: 

— O, ce durere vă stăpâneşte, milord? 

Tom aproape că-şi pierdu răsuflarea, dar se strădui să 
bâiguie: 

— Vai mie, fii îndurătoare. Dau mărturie că nu sunt lord, ci 
numai sărmanul Iom Canty, din Curtea Gunoaielor, din oraş. 
Rogu-te, îngăduie-mi a-l vedea pe prinţ, iar el se va milostivi 
să-mi dea zdrenţele înapoi şi mă va lăsa să plec de-aici 
nevătămat. Vai mie, fii îndurătoare şi scapă-mi viaţa! Zicând 
acestea, băiatul îngenunchease şi implora cu ochii, cu 
mâinile ridicate, cu vorba. 

Fata părea încremenită de groază şi strigă: 

— O, milord, în genunchi? Şi în faţa mea! 

Apoi fugi, cuprinsă de spaimă, iar Tom, zdrobit de des- 
perare, se prăbuşi murmurând: 

— Nu mai pot afla ajutoare, nici nădejde. Acum vor veni să 
mă zvârle-n lanţuri. 


În timp ce zăcea acolo pironit de groază, prin palat aler- 
gau cu iuţeala fulgerului veşti înfricoşătoare. Şoaptele - 
căci veştile nu erau spuse decât în şoapte - zburau de la un 
curtean la altul, de la un lord la o doamnă de onoare, 
coborând de-a lungul tuturor coridoarelor, de Ia un etaj la 
altul, de la un salon la altul: „Prinţul şi-a pierdut minţile! 
Prinţul şi-a pierdut minţile!” Curând, în fiecare salon, în 
fiecare galerie de marmură, se strânseră grupuri scânteie- 
toare de lorzi şi doamne, şi alte grupuri de curteni, 
îmbrăcaţi mai modest, sporovăind de zor, în şoaptă, şi pe 
fiecare chip se citea jalea. Deodată se ivi un înalt demnitar 
şi trecu pe lângă aceste grupuri, dând glas unei solemne 
proclamaţii: 

În numele Regelui! 

Nimenea să nu ia în seamă la aceste zise amăgitoare şi 
fără de minte, necum să stea a le judeca sau să poarte mai 
departe vorbele, altminteri cu moartea va fi pedepsit! În 
numele Regelui! 

Şoaptele se curmară atât de brusc, de parcă pe curteni i- 
ar fi pălit muţenia. 

Curând un zumzet de-a lungul coridoarelor: „Prinţul! Iată, 
soseşte prinţul!” 

Bietul 'Tom trecea prin dreptul grupurilor ce se închinau 
înainte-i, încercând să răspundă şi dânsul la plecăciuni şi 
privind cu sfială spre ciudata lume din juru-i, cu ochi spe- 
riaţi şi rugători. De o parte şi de alta îl însoțeau doi nobili de 
rang înalt, sprijinindu-l. În urma lui veneau doctorii curţii şi 
câţiva slujitori. 

Tom se trezi într-un apartament impunător al palatului şi 
auzi cum se închide uşa îndărătul lui. În jurul lui stăteau cei 
care-l însoţiseră. În faţă, la o mică depărtare, stătea întins 
pe pat un om spătos şi foarte gras, cu faţa lată şi buhăită, cu 
o înfăţişare severă. Capul său mare era cărunt de-a binelea, 
iar favoriţii - pe care-i purta în jurul obrazului ca un chenar 

— Erau de asemenea cărunţi. Îmbrăcămintea-i, lucrată din 
ţesături scumpe, era însă veche şi puţin roasă pe-alocuri. Îşi 


rezema pe o pernă un picior înfăşurat în bandaje. Acum, în 
încăpere domnea tăcerea şi toţi, afară de omul acela, 
stăteau cu capetele plecate până în pământ. Acest om 
beteag, cu înfăţişare aspră, era temutul Henric al VIII-lea. 
El spuse, şi chipul i se îmblânzi când începu să vorbească: 

— Ce-i cu tine, milord Eduard, prinţul meu? Ţi-ai pus oare 
în gând a-l amăgi pe bunul rege, părintele tău, care te 
iubeşte şi-ţi arată bunătatea lui, cu o glumă menită să-l 
mâhnească? 

Bietul Tom, care se pierdea cu totul, ascultă pe câtîi 
îngăduia mintea lui buimăcită, dar când îi ajunseră la 
ureche vorbele „bunului rege”, păli cumplit şi căzu în 
genunchi, ca doborât de-un glonte. Înălţându-şi mâinile, 
exclamă: 

— Sunteţi regele? Atunci cu adevărat s-a isprăvit cu mine! 

Aceste cuvinte părură că-l înmărmuresc pe rege. Ochii săi 
rătăciră fară ţintă de pe un chip pe altul, apoi se opriră 
neliniştiţi asupra copilului căzut în genunchi. După'aceea 
spuse, adânc îndurerat: 

— Vai mie! Am socotit vorbele deşarte şi peste măsură de 
mincinoase, dar teamă mi-e că nu-i aşa. Oftă din greu şi 
spuse cu blândeţe: Vino la tatăl tău, copile; eşti bolnav. 

Tom fu ajutat să se ridice şi se apropie, umil şi tre-murător, 
de regele Angliei. Regele cuprinse în palmele sale chipul 
speriat şi-l privi o clipă-n ochi cu iubire, adânc şi afectuos, 
ca şi cum ar fi căutat acolo vreun semn îmbu-curător că i-au 
venit băiatului minţile la loc, apoi strânse la pieptul lui 
căpşorul cârlionţat şi-l dezmierdă cu duioşie. După aceea 
zise: 

— Nu-ţi mai recunoşti tatăl, fiule? Nu fărâmă inima-mi 
bătrână; spune-mi că mă cunoşti. Nu-i aşa că mă cunoşti? 

— Aşa-i, sunteţi temutul meu stăpân, regele, Dumnezeu 
să-i păzească zilele! 

— Adevărat, adevărat - aceasta-i bine, prinde inimă, nu 
tremura aşa din toate mădularele; aci nimenea nu-ţi vrea 
răul, toţi te împresoară cu dragostea lor. Ţi-e mai bine 


acum; visul cel râu a plecat, nu-i aşa? Şi acum ştii şi cine 
eşti - au ba? Nu te vei mai socoti drept altul, precum zice-se 
că ai făcut mai adineauri? 

— Rogu-vă din suflet să-mi daţi crezare, nu am rostit decât 
adevărul, Prea 'Temute Stăpâne, căci eu sunt dintre cei mai 
nevolnici supuşi ai înălţimii Tale, cerşetor din născare şi 
doar din nenoroc şi potrivnică întâmplare mă aflu aici, cu 
toate că nu-s întru nimica vinovat de aceasta. Prea tânăr 
sunt să fiu sortit morţii şi-mi puteţi mântui viaţa cu un 
singur cuvânt. O, rostiţi-l, Majestatea Voastră! 

— Să mori? Nu rosti asemenea vorbe, dulcele meu prinţ; 
pacea, pacea să se pogoare în inima ta tulburată - nu vei 
muri! 

Tom căzu în genunchi, cu un strigăt de bucurie: 

— Domnul să-ţi răsplătească îndurarea, bunul meu rege, şi 
să-ţi păzească îndelung viaţa, ca să-ţi fericeşti ţara! Apoi 
sări în picioare şi, întorcându-şi faţa plină de voioşie spre 
cei doi gentilomi din suită, exclamă: Aţi auzit cu urechile 
voastre! Nu voi fi dat morţii - aşa a glăsuit Regele! 

Nimeni nu se clinti, nimeni nu suflă o vorbă, doar se 
plecară toţi până la pământ, pătrunşi de venerație. 

Băiatul şovăi, cam încurcat, apoi se întoarse cu sfială spre 
rege, spunând: 

— Acum pot să plec? 

— Să pleci? De bună seamă, dacă aceasta ţi-i dorinţa. Dar 
de ce nu mai zăboveşti puţin? Încotro doreşti să mergi? 

Tom plecă ochii şi răspunse umil: 

— Se prea poate să fi înţeles greşit, dar mă socoteam 
slobod a pleca şi astfel am fost îmboldit să mă îndrept iarăşi 
către bordeiul unde m-am născut şi am fost crescut, în lip- 
suri grele şi nevoi, însă care dă adăpost mamei şi surorilor 
mele, şi astfel mi-e şi mie cămin; pe câtă vreme măreţia şi 
strălucirea aceasta cu care nu sunt deprins. Ah, rogu-te, 
Luminăţia Ta, îngăduie-mi să plec! 

Un răstimp regele rămase tăcut şi gânditor şi chipul său 
trăda o nelinişte şi o deznădejde crescânde. După aceea 


spuse, cu o urmă de speranţă în glas: 

— Poate că mintea i s-a întunecat numai în această sin- 
gură privinţă şi are judecata limpede în tot ce priveşte cele- 
lalte lucruri. Deie domnul să fie pe gândul meu! Să facem 
încercarea. 

Apoi îi puse lui Tom o întrebare pe latineşte şi Tom îi 
răspunse cu chiu cu vai pe aceeaşi limbă. Regele era 
încântat şi-şi vădi mulţumirea. Curtenii şi doctorii se 
arătară şi ei bucuroşi. Regele spuse: 

— Nu este pe potriva învăţăturii şi priceperii sale, dar 
arătatu-mi-a că mintea îi e doar vătămată, şi nu sortită 
pierzaniei. Ce spune domnia ta? 

Doctorul căruia i se adresase făcu o temenea până-n 
pământ şi răspunse: 

— Gândul meu se potriveşte cu al Luminăţiei Tale şi zic că 
drept aţi ghicit. 

Regele păru fericit de această încurajare, primită din 
partea unui om atât de ştiutor, şi urmă cu voie bună: 

— Acum, luaţi aminte cu toţii: îl vom pune şi la alte 
încercări. 

Îl întrebă pe Tom ceva pe franţuzeşte. Tom rămase o clipă 
mut, stingherit că era ţinta atâtor priviri, apoi zise cu glas 
stins: 

— Nu am cunoştinţă de limba aceasta, nu vă fie cu 
supărare, Sire. 

Regele căzu iar pe perne. Cei de faţă se repeziră să-l 
ajute, dar el îi dădu la o parte, şi zise: 

— Daţi-mi pace - nu-i decât o slăbiciune de nimica. 
Ridicaţi-mă! Aşa, de ajuns. Vino mai aproape, copile; aşa, 
odihneşte-ţi bietul cap chinuit lângă inima tatălui tău şi fii 
fără grijă. În curând te vei înzdrăveni. Nu-i decât o 
închipuire trecătoare. Nu-ţi fie teamă, te vei însănătoşi. 

Apoi se întoarse către suită; blândeţea îi pieri şi în ochi 
începură să-i joace fulgere cumplite. Zise: 

— Ascultaţi toţi cu luare-aminte! Fiul meu, aci de faţă, e 
nebun; dar sminteala lui nu va ţine. Vătămarea se trage din 


prea multă învăţătură şi prea mult stat între zidurile 
palatului. Să lase în plata domnului cărţile şi învăţăturile! 
Îmbiaţi-l cu jocuri sub cerul liber, înveseliţi-l într-un chip, 
astfel ca să-şi dobândească iarăşi sănătatea. Se ridică şi mai 
sus şi urmă cu hotărâre: Este nebun, dară-i fiul meu şi 
moştenitorul tronului Engliterei, şi, smintit sau în toate 
minţile, tot el va fi rege. Şi ascultați bine ce vă spun: daţi de 
veste pretutindeni că cine poartă vorbe despre boala sa 
unelteşte împotriva liniştii şi bunei orânduiri a acestor 
regate şi va merge la spânzurătoare! Daţi-mi de băut, mă 
arde! Durerea îmi sapă puterile. Luaţi cupa. Sprijiniţi-mă. 
Aşa, acum e bine. Este nebun? De-ar fi de o mie de ori 
nebun, rămâne prinţul de Wales, şi eu, regele, voi întări 
aceasta. Încă astăzi va fi înălţat la rangul său princiar, după 
vechea şi cuvenita rânduială. Pe dată să dai porunci pentru 
împlinire, milord Hertford. 

Unul din nobili îngenunche în faţa patului regal şi zise: 

— Majestatea Sa ştie că marele mareşal ereditar al Angliei 
zace în lanţuri, în Turn. Nu ar fi potrivit ca un osândit. 

— Tăcere! Nu-mi spurca urechile cu numele lui mult urât. 
Au omul acesta are viaţă veşnică, trebuie să-mi fie stăvilită 
voinţa? Va zăbovi oare prinţul neuns, fiindcă regatul e lipsit 
de un conte mareşal nepătat de trădare, care să-l 
învestească? Nu, pe toată slava domnului! Dă de ştire 
Parlamentului să hotărască pieirea lui Norfolk înainte de 
răsăritul soarelui, altminteri îmi va da socoteală amarnic! 

Lord Hertford zise: 

— Voința regelui este lege - şi ridicându-se se întoarse la 
locul său. 

Treptat, mânia se şterse de pe chipul bătrânului rege şi el 
spuse: 

— Sărută-mă, prinţul meu. Aşa. De ce te temi? Nu sunt eu 
tatăl tău iubitor? 

— Sunteţi prea bun cu mine, nevrednicul, o, prea 
puternice şi milostive stăpân - aceasta o ştiu cu adevărat. 


Dar. Dar. Mă doare sufletul gândind la cel sortit să moară, 
Şi. 

— A, îţi recunosc, îţi recunosc firea! Ştiu că inima ţi-a 
rămas aceeaşi, chiar dacă mintea ţi-e bolnavă, căci 
totdeauna ai fost blând la suflet. Dar ducele acesta stă 
stavilă între tine şi mărirea ta; voi pune altul în locu-i, 
carele să nu păteze înalta sa dregătorie. Mângâie-ţi inima, 
prinţul meu; nu-ţi frământa biata minte cu treaba aceasta! 

— Oare nu din vina mea i se grăbeşte pieirea, Luminăţia 
Ta? Câţi ani ar mai trăi de n-aş fi eu în cumpănă? 

— Nu te gândi la el, prinţul meu, nu-i vrednic. Sărută-mă 
încă o dată şi du-te la nimicurile şi petrecerile tale, căci 
boala mea mă face să sufăr. Sunt ostenit şi vreau să mă 
odihnesc. Du-te cu unchiul tău Hertford şi curtenii tăi şi 
vino iar când trupul meu va fi întremat. 

Tom se lăsă dus din încăpere, cu inima grea, fiindcă 
ultimele vorbe ale regelui dăduseră o lovitură de moarte 
nădejdii pe care o nutrise că acum i se va da drumul. Auzi 
iarăşi şuşotitul glasurilor care exclamau: „Vine prinţul, vine 
prinţul!” 

Curajul îl părăsea din ce în ce, pe când trecea printre 
şirurile sclipitoare de curteni ce se aplecau înainte-i, pentru 
că acum îşi dădea seama că era cu adevărat prizonier şi că 
putea să rămână pe vecie închis în colivia aceea aurită; un 
prinţ părăsit şi fără nici un prieten. 

Şi ori încotro se întorcea, i se părea că vede plutind în 
văzduh capul retezat şi faţa de care-şi amintea bine, a pu- 
ternicului duce de Norfolk, cu ochii aţintiţi asupră-i, plini de 
mustrare. 

Visele lui de odinioară fuseseră atât de plăcute, dar 
realitatea aceasta era atât de morbidă! 

Capitolul 6 

Tom învaţă. 

Tom fu dus în încăperea principală a unui impunător 
apartament şi pus să stea jos - lucru care-i venea cam peste 
mână, pentru că în jurul lui se aflau oameni vârstnici sau de 


rang înalt. Îi rugă să se aşeze şi dânşii, dar ei se mărginiră 
să-i facă o plecăciune sau să murmure mulţumiri şi 
rămaseră în picioare. Ar fi stăruit, dar „unchiul” său, 
contele de Hertford, îi şopti la ureche: 

— Vă rog să nu stăruiţi, milord: nu li se cuvine a şedea de 
faţă cu Alteţa Voastră. 

Fu anunţat lordul St. John care, după ce se ploconi 
înaintea lui 'lom, zise: 

— Vin din partea regelui pentru o treabă însemnată, care 
se cade a fi tainică. Binevoieşte înălţimea Voastră să nu 
păstreze în preajmă-i, din toată suita, decât pe milordul 
conte Hertford? 

Băgând de seamă că Tom nu prea ştia cum să se descurce, 
Hertford îi şopti să facă un semn cu mâna şi să nu se 
obosească să vorbească, decât dacă vrea. După ce nobilii 
din suită ieşiră din odaie, lordul St. John zise: 

— Majestatea Sa porunceşte ca din înalte temeiuri de stat, 
ce cântăresc greu, Luminăţia Sa prinţul să-şi ascundă 
beteşugul în toate chipurHe ce-i stau în putere, până ce 
boala îi va trece şi va fi iar ca mai înainte. Adică să nu 
tăgăduiască în faţa nimănui că-i adevăratul prinţ şi 
moştenitor al slavei Engliterei; să-şi păstreze rangul de 
prinţ şi să primească fără cuvânt sau semn de împotrivire 
cinstirea şi supunerea ce i se cuvin după dreptele şi 
străvechile datini; să nu mai vorbească nimănui despre 
acea josnică obârşie şi vieţuire pe care boala sa le-a 
plăsmuit din închipuirile deşarte ale unei minţi prea trudite; 
să se străduie sârguincios spre a-şj aminti iarăşi chipurile 
ce le-a cunoscut mai-nainte - iar când va da greş, să-şi 
păstreze cumpătul şi să nu trădeze, prin mirare sau alt 
semn, că le-a dat uitării. Iar în timpul ceremoniilor, de fiece 
dată când va sta la îndoială, neştiind ce anume trebuie să 
facă ori să rostească, să nu-şi arate cu nimic neliniştea faţă 
de cei din preajmă, ci să ceară povaţa lordului Hertford sau 
mie, preaplecatul vostru supus, cărora regele le-a poruncit 
să aibă slujba aceasta şi să stea gata la orice chemare, până 


ce îşi va schimba voia. Acestea toate sunt spusele Majestății 
Sale Regale, care i-a trimis înălţimii Voastre urările sale şi 
se roagă ca Domnul, în mila sa, grabnic să vă tămăduiască 
şi să vă aibă în sfânta lui pază acuma şi în vecii vecilor. 

Lordul St. John făcu o plecăciune şi se dădu la o parte. 
Tom răspunse resemnat: 

— Aşa a spus regele. Nimeni nu poate cârti împotriva 
poruncii regelui, nimeni nu o poate împlini potrivit cu voia 
lui prin fereli şirete, chiar de nu-i este pe plac. Regelui i se 
va arăta supunerea datorată. 

Lord Hertford zise: 

— Spre a împlini porunca Majestății Sale Regale cu o 
privire la cărţi şi la celelalte lucruri de-o seamă cu ele, 
poate că înălţimii Voastre i-ar fi pe plac a-şi petrece vremea 
cu jocuri ce uşurează sufletul, ca să nu se ducă la ospâţ 
obosit şi din această pricină să sufere vreun rău. 

Pe faţa lui Tom se aşternu mirarea. Îi cercetă din ochi pe 
cei doi nobili şi roşi când văzu cât de mâhnit îl priveşte 
lordul St. John, care-i spuse: 

— Amintirea încă vă amăgeşte, de v-aţi arătat mirarea - 
însă nu vă lăsaţi tulburat, căci nu va dăinui şi veţi scăpa de 
asemenea rele, când sănătatea vi se va îndrepta. Milord 
Hertford a pomenit de ospăţul dat de târgoveţii din cetate, 
la care Majestatea Sa Regele a făgăduit cu două luni în 
urmă că va lua parte înălţimea Voastră. Acum vă aduceţi 
aminte? 

— Cu mâhnire în suflet trebuie să mărturisesc că într- 
adevăr îmi fugise din minte, spuse 'Tom cu glas şovăitor, şi 
roşi iarăşi. 

În clipa aceea fură anunţate lady Elisabeth şi lady Jane 
Gray. Cei doi lorzi schimbară priviri pline de înţeles şi 
Hertford păşi grăbit spre uşă. Când fetele trecură pe lângă 
el, le şopti: 

— Vă rog să nu daţi semne că-i luaţi în seamă ciudăţeniile, 
sau să vă arătaţi uimirea când amintirea îl trădează - veţi fi 
îndurerate văzând cum se încurcă la te miri ce nimic. 


Între timp lordul St. John îi şuşotea la ureche lui Tom: 

— Alteța Voastră, vă rog, păstraţi cu străşnicie în minte 
dorinţa Majestății Sale. Amintiţi-vă tot ce vă stă în putinţă - 
ce nu, prefaceţi-vă a vă aminti. Nu lăsaţi să se bage de 
seamă cât de mult v-aţi schimbat, căci ştiţi prea bine câtă 
dragoste duioasă şi statornică vă poartă în inimile lor 
tovarăşele voastre dejoacă şi cât de mâhnite ar fi. Doriţi să 
rămân, Alteţa Voastră? Să rămână şi unchiul vostru? 

Tom încuviinţă cu un gest şi un murmur, fiindcă şi începuse 
să deprindă obiceiurile curţii, iar în inima sa curată 
hotărâse să îndeplinească - pe cât putea mai bine - porunca 
regelui. 

În ciuda tuturor precauţiunilor, conversaţia copiilor se cam 
poticnea pe-alocuri. De fapt, în mai multe rânduri Tom fu 
cât pe-aci să se dea bătut, mărturisind că rolul său 
împovărător îl copleşea. Dar îl scăpa când tactul prinţesei 
Elisabeth, când un cuvânt aruncat - chipurile întâmplător şi 
cu acelaşi rezultat fericit - de vreunul din cei doi lorzi care 
vegheau. Odată, mica lady Jane se întoarse către Tom şi-l 
descumpăni cu întrebarea ei: 

— V-aţi îndeplinit astăzi datoria de a o saluta pe 
Majestatea Sa regina, mi lord? 

Tom şovăi, păru desperat şi era gata să bâiguie ceva la 
noroc, când lordul St. John luă cuvântul şi răspunse în locul 
lui, cu graţia şi dezinvoltura unui curtean obişnuit să 
întâlnească hopuri grele şi pregătit să treacă peste ele: 

— Într-adevăr, şi-a îndeplinit-o, milady, iar dânsa l-a îm- 
bărbătat nespus cu privire la starea sănătăţii Majestății 
Sale; nu-i aşa, înălţimea Voastră? 

Tom mormăi ceva, care trecu drept încuviinţare, dar simţi 
că păşea pe un teren lunecos. Ceva mai târziu se pomeni în 
treacăt că 'lom n-avea să mai înveţe deocamdată şi, la auzul 
acestor veşti, mica prinţesă izbucni: 

— E păcat, e mai mare păcatul! Învăţaseşi multe, cu 
sârguinţă. Dar aibi răbdare; nu va ţine multă vreme. 
Domniei Tale ţi-i hărăzit să pătrunzi în tainele învăţăturii, ca 


şi tatălui Alteţei 'Tale, şi limba îţi va fi stăpână pe tot atât de 
multe graiuri câte ştie el, bunul meu prinţ. 

— Tatăl meu! Strigă Tom, uitându-şi pentru o clipă rolul. 
Mă prind că nu-i în stare să vorbească nici limba lui de 
baştină, altfel decât doar pe înţelesul porcilor ce stau 
tolăniţi prin cocini, iar cât despre învăţătură de orice soi. 

Înălţă privirea şi întâlni un avertisment solemn în ochii 
lordului St. John. 

Se opri, apoi sfârşi vorba cu glas scăzut şi întristat: 

— Vai, iar nu-mi dă pace boala şi mintea îmi rătăceşte. Nu 
am avut în gând vreo necuviinţă împotriva Luminăţiei Sale. 

— Ştim asta prea bine, Alteţă - zise prinţesa Elisabeth, 
luând mâna „fratelui” său într-a ei şi mângâind-o cu respect 
- nu te tulbura pentru atâta lucru. Vina nu e defel a Alteţei 
Voastre, ci a bolii. 

— Mă alini cu blândeţe, drăgălaşă milady - îi spuse Tom 
recunoscător - şi inima-mi dă ghes să-ţi mulţumesc, de-aş 
cuteza. 

În cursul conversaţiei, mica şi fluşturatica lady Jane îl ţinti 
pe 'Iom cu o frază simplă, în greceşte. Ochii ageri ai 
prinţesei Elisabeth văzură numaidecât, după nevinovăţii 
senină a celui ochit, că glontele trecuse dincolo de ţintă, aşa 
că ripostă ea, liniştită, în locul lui Tom, cu o rafală de 
cuvinte greceşti răsunătoare, şi schimbă vorba pe dată. 

Până la urmă vremea se scurse destul de plăcut şi fară 
prea multe poticniri. Colţurile de stânci şi bancurile de nisip 
se răreau tot mai mult şi Iom se simţea tot mai la largul lui, 
văzând cum fiecare se străduia cu atâta drag să-l ajute şi 
să-i treacă cu vederea greşelile. Când ieşi la iveală că micile 
prințese urmau să-l însoţească seara la ospăţul dat de 
primarul Londrei, inima, uşurată, îi tresăltă de încântare, 
căci simţea că nu va mai fi lipsit de prieteni, în mijlocul 
mulţimii aceleia de necunoscuţi, câtă vreme, cu un ceas 
mai-nainte, gândul de a merge împreună cu prinţesele i-ar 
fi pricinuit o spaimă de neîndurat. 


Îngerii păzitori ai lui Tom - cei doi lorzi - se bucuraseră 
mai puţin decât copiii de conversaţia aceasta. Lor li se 
păruse ca şi cum ar fi cârmuit o corabie mare printr-o 
strâmtoare primejdioasă, stătuseră mereu de veghe şi-şi 
dăduseră seama că misiunea lor nu era o joacă. De aceea, 
când în cele din urmă vizita prinţeselor se apropie de sfârşit 
şi fu anunţat lordul Guilford Dudley, socotiră nu numai că 
deocamdată îşi făcuseră cu prisosinţă datoria, ci şi că nu 
prea mai erau în stare să-şi urmeze, în ziua aceea, greaua 
însărcinare pe care o primiseră. Aşa că-l sfătuiră respecţuos 
pe lom să se scuze, ceea ce el făcu foarte bucuros, deşi pe 
chipul lady-ei Jane se putu zări o uşoară umbră de 
dezamăgire, când auzi că strălucitul vlăstar nu e primit în 
audienţă. 

Urmă apoi o pauză, un fel de tăcere plină de aşteptare, pe 
care Tom n-o putea priepe. Aruncă o privire spre lordul 
Hertford, care-i făcu un semn discret - însă nu pricepu nici 
semnul. Prinţesa Elisabeth, pătrunzătoare, îl salvă, cu 
obişnuita-i graţie, făcând o plecăciune şi zicând: 

— Cu voia înălţimii Sale, fratele meu, putem pleca? 

Tom răspunse: 

— Într-adevăr, domniile voastre pot cere de la mine orişice 
vor; mai curând le-aş dărui însă orice alt lucru ce stă în 
slaba mea putere, decât să le îngăduia mă lipsi de lumina şi 
binecuvântarea ce-o aduc cu ele aici. Rămas bun şi norocul 
fie cu voi! Apoi zâmbi în sinea lui, gândind: „Nu în zadar am 
locuit printre prinți, în cărţile citite, deprinzându-mi astfel 
limba cu întorsături iscusite din vorbirea lor înflorită şi 
aleasă.” 

După plecarea ilustrelor prințese, Tom se întoarse obosit 
spre străjerii săi şi zise: 

— Binevoiesc domniile voastre să-mi îngăduie a mă aşeza 
în vreun ungher ca să mă odihnesc? 

Lordul Hertford zise: 

— După placul înălţimii voastre, căci Domniei Voastre îi 
este dat a porunci precum nouă ni-i dat a ne supune. lar 


odihna e cu adevărat de trebuinţă, deoarece curând veţi fi 
nevoit a purcede la drum către oraş. 

Atinse un clopot şi apăru un paj căruia îi dădu ordin să-l 
cheme pe sir William Herbert. Nobilul acesta se ivi pe dată 
şi-l duse pe Tom într-o încăpere din inima palatului. Cel 
dintâi imbold al lui Tom când ajunse acolo, fu să întindă 
mâna după cu cupă cu apă; dar un slujitor muiat în mătsae 
şi catifea luă cupa, puse un genunchi la pământ şi i-o întinse 
pe-o tavă de argint. 

După aceea prizonierul, obosit, se aşeză şi vru să-şi scoată 
cizmuliţele, cerând îngăduinţă cu o privire sfioasă, însă alt 
sâcâitor, muiat în mătase şi catifea, îngenunche şi-l scuti de 
această treabă. Mai făcu vreo două-trei încercări de a se 
servi singur, însă cum de fiecare dată altcineva se grăbea să 
i-o ia înainte, în cele din urmă se dădu bătut şi murmură cu 
un suspin de resemnare: 

— Naiba să mă ia, tare mă minunez că nu vor să şi răsufle 
în locul meu! 

Pân' la urmă, cu papuci în picioare şi înveşmântat într-un 
halat strălucitor, se întinse să se odihnească; de dormit însă, 
nici vorbă, capul îi era prea plin de gânduri şi odaia prea 
înţesată de oameni. Nu izbutea să-şi alunge gândurile, aşa 
că ele îi rămaseră în minte; nu era de ajuns de priceput ca 
să scape de slujitori, aşa că rămaseră şi ei, spre marea sa 
părere de rău, şi a lor. 

După plecarea lui 'Tom, cei doi nobili paznici ai săi se 
treziră singuri. Chibzuiră o vreme în sinea lor, clătinând din 
cap ades şi umblând de colo-colo prin încăpere, apoi lordul 
St. John zise: 

— Vorbind fără ocoluri, cum judeci acestea toate? 

— lată ce socot, vorbind fară ocoluri: regelui i se apropie 
ceasul din urmă; nepotul meu e smintit, smintit va fi 
înscăunat pe tron şi smintit va rămâne. Dumnezeu să 
ocrotească Englitera, căci tare va mai avea nevoie de 
ocrotirea sa. 


— Cu-adevărat, astfel se arată lucrurile. Dar nu cumva 
aveţi vreo bănuială cu privire la. Cu privire. 

Nobilul şovăi şi apoi tăcu. De bună seamă, simţea că 
păşeşte pe un teren primejdios. Lordul Hertford se opri 
înaintea lui, îl cercetă drept în ochi, cu o privire limpede, 
deschisă, şi zise: 

— Urmează-ţi gândul - nu te-aude nimenea, afară de mine. 
Bănuieli cu privire la ce? 

— Plin de ură sunt pentru gândul ce-mi stăruie în minte, 
mai ales că-i sunteţi atât de apropiat prin legături de sânge. 
Dar cerând iertare de cumva vă jignesc, au nu pare de 
necrezut ca nebunia să-i poată până-ntr-atât schimba firea 
şi felul de a fi - căci purtarea şi vorbirea îi sunt încă 
principare, însă prin oarecare vorbe şi fapte fară de 
însemnătate se deosebesc de ceea ce erau mai-nainte! Nu-i 
de mirare ca nebunia să-i şteargă din amintire înseşi 
trăsăturile tatălui său, îndatoririle şi respectul ce i se cuvin 
din partea suitei sale, şi lăsându-l stăpân pe limba 
latinească, să-i răpească amintirea limbii elineşti şi a celei 
franţuzeşti? Milord, nu-ţi fie cu supărare, uşurează-mi 
sufletul de povara neliniştii şi-ţi voi purta recunoştinţă. Nu- 
mi pier din minte spusele sale, cum că n-ar fi prinţul - şi 
astfel. 

— De ajuns, milord, ai rostit vorbe de trădare! Uitat-ai 
porunca regelui? la seama, e de ajuns să-ţi dau ascultare, 
ca să-ţi fiu părtaş la nelegiuire. 

St. John păli şi se zori să spună: 

— Am fost nespus de vinovat, mărturisesc. Nu mă da în 
vileag, dăruieşte-mi această iertare din bunătatea Domniei 
Tale şi nu voi mai vorbi astfel, nici nu voi mai gândi la 
aceasta. Nu te arăta aspru cu mine, milord, altminteri sunt 
sortit pieirii. 

— Sunt mulţumit, milord. De vreme ce făgăduieşti a nu 
mai aduce asemenea jignire, aci sau în auzul altora, va fi ca 
şi cum nu ai rostit nimic. Dar nu-i nevoie să nutreşti 
bănuieli. Prinţul este fiul surorii mele; oare nu cunosc eu 


prea bine, încă de pe când era în leagăn, glasul lui, chipul, 
trupul său? Nebunia-i în stare a pricinui toate 
nemaiîntâlnitele nesocotinţe ce le-ai văzut la el şi încă 
altele. Nu-ţi aminteşti cum bătrânul baron Marley, ţicnit 
fiind, a uitat de însăşi fiinţa lui, ce-i era cunoscută de şaizeci 
de ani şi ţinea morţiş că-i altcineva? Ba chiar striga cu glas 
tare că-i feciorul Măriei Magdalena şi capul său este făcut 
din sticlă; drept care nu îngăduia nimănui să-l atingă, de 
teamă ca nu cumva vreun nepriceput să i-l facă ţăndări! 
Alungă-ţi bănuielile, bunule milord. E prinţul cel adevărat - 
îl ştiu prea bine şi în curând va fi rege; îţi va fi de folos să-ţi 
intre fapta aceasta în cap şi să n-o mai uiţi. 

După ce mai schimbară câteva cuvinte, prin care lordul St. 
John îşi acoperi pe cât putu greşeala, încredinţându-l pe 
milord Hertford de mai multe ori cât de temeinic era 
înrădăcinat acum devotamentul său, şi că nu mai putea fi 
împresurat iarăşi de bănuieli, lordul Hertford îşi eliberă 
tovarăşul de strajă şi rămase să vegheze singur. Curând se 
cufundă în gânduri şi era vădit că, cu cât chibzuia mai mult, 
cu atât era mai îngrijat. Nu trecu mult şi începu să străbată 
odaia de la un cap Ia altul, murmurând: „Pe toţi diavolii, tr. 
ebuie să fie prinţul! Oare e cineva în toată ţara în stare să 
spună că pot vieţui două fiinţe care n-au acelaşi sânge şi 
aceeaşi obârşie, atât de uimitor îngemănate? Şi chiar de s- 
ar putea, ar fi o minune încă şi mai mare ca întâmplarea să-i 
arunce unul în locul celuilalt. Nu, nu, este o nebunie, 
nebunie curată!” 

După aceea urmă: „De-ar fi un înşelător ce s-ar da drept 
prinţ, ar fi un lucru firesc, ar fi de înţeles. Dar unde s-a aflat 
vreodată un şarlatan care, luat drept prinţ de către rege, 
de către curteni, de către toţi, să-şi tăgăduiască rangul şi să 
lupte din răsputeri împotriva înălţării sale? Nu! Pe sufletul 
sfântului Swithin, nu! Acesta-i prinţul cel adevărat, căruia 
sminteala i-a răpit minţile!” 

Capitolul 7 

Cel dintâi ospăț regal al lui Tom. 


Cam după întâiul ceas al amiezii, Tom îndură cu 
resemnare încercarea de a fi îmbrăcat pentru prânz. Se 
trezi dichisit în veşminte la fel de alese ca şi mai-nainte, însă 
cu totul altele, schimbate din cap până-n picioare. Apoi fu 
condus, cu mare pompă, într-o încăpere vastă şi împodobită 
toată, unde era pusă masa pentru o singură persoană. 
Tacâmurile erau din aur masiv, înfrumuseţate cu desene 
care le făceau aproape de nepreţuit, fiindcă erau opera lui 
Benvenuto Cellini. Încăperea era pe jumătate plină de 
slujitori nobili. Un duhovnic rosti rugăciunea de mulţumiri 
şi Tom era să înceapă a înfuleca, deoarece de multă vreme 
foamea îi rodea necontenit din trup, însă fu întrerupt de 
milordul conte de Berkeley care-i legă un şervet în jurul 
gâtului; însemnata dregătorie de mare gentilom al rufăriei 
prinților de Wales se moştenea din tată-n fiu în familia 
acestui nobil. Era de faţă şi paharnicul lui Tom, care i-o lua 
înainte de câte ori încerca să-şi toarne singur vin. 
Gustătorul înălţimii Sale prinţul de Wales era şi el de faţă, 
pregătit să guste - la cerere - orice mâncare suspectă, cu 
riscul de a muri otrăvit, în epoca aceea sarcina lui devenise 
doar onorifică şi rareori era chemat să şi-o îndeplinească; 
însă nu trecuse multă vreme de când slujba de gustător era 
legată de primejdii şi însemna o cinste nu prea râvnită. Pare 
ciudat de ce nu foloseau pentru asta un câine sau un 
răufăcător, însă toate purtările regale erau ciudate. 

Milord D'Arcy, primul gentilom cămăraş, se afla şi el acolo 
- dumnezeu ştie cu ce rost - dar se afla, şi basta. Lordul şef 
pivnicer stătea îndărătul lordului mare maestru şi a lordului 
şef bucătar, care sta pe aproape. Pe lângă aceştia, Tom mai 
avea încă trei sute optzeci şi patru de slujitori; dar fireşte 
că în încăpere nu se aflau toţi, nici măcar un sfert din ei, iar 
Tom încă nici n-avea habar de existenţa lor. 

Toţi cei de faţă fuseseră bine dăscăliţi, în mai puţin de-un 
ceas, să le intre în cap că prinţul suferea de o sminteală 
trecătoare şi să ia seama să nu-şi arate mirarea faţă de 
aiurările lui. Aceste „aiurări” se iviră curând, însă treziră 


doar compătimirea şi mâhnirea gentilomilor, şi nu veselia 
lor. Îi durea inima să-l vadă pe prinţul lor mult iubit atât de 
vătămat. 

Bietul Tom mânca mai mult cu mâna; însă nimeni nu 
zâmbea văzând acest lucru, ba chiar păreau că nici nu-l ob- 
servă. Îşi cercetă şervetul cu curiozitate şi nespus interes, 
căci avea o țesătură foarte gingaşă şi frumoasă, apoi spuse 
cu naivitate: 

— Vă rog luaţi-l de aici, ca nu cumva - din nepricepere - 
să-l murdăresc. 

Gentilomul ereditar al rufăriei luă şervetul cu evlavie, fară 
să sufle un cuvânt şi fară a se împotrivi defel. 

Tom privi cu luare-aminte napii şi lăptucile şi întrebă dacă 
sunt de mâncare, fiindcă abia de puţină vreme oamenii 
începuseră să cultive în Anglia aceste legume, în loc de-a le 
aduce, ca pe nişte trufandale, din Olanda. 

I se răspunse cun un respect plin de gravitate şi fără a se 
trăda vreo mirare. După ce isprăvi şi desertul, îşi umplu 
buzunarele cu alune, dar nimeni nu păru că ia seama sau 
că-i stânjenit de fapta sa. Însă în clipa următoare se ruşină 
el însuşi, căci era singurul lucru pentru care i se îngăduise 
să se slujească de mâinile lui, în tot timpul mesei, şi nu se 
îndoi că săvârşise o faptă foarte urâtă şi nepotrivită cu 
rangul său. Tocmai atunci prinse să-l mănânce straşnic 
vârful nasului, şi cum sâcâiala nu înceta, Tom începu să 
arate o desperare crescândă. Se uită rugător când la unul, 
când la celălalt din lorzii aflaţi în juru-i şi-i dădură lacrimile. 
Săriră cu toţii în preajmă-i, cu chipurile negurate de 
mâhnire, şi-l rugară să le dezvăluie ce-l chinuia. Tom spuse, 
cu o spaimă sinceră: 

— Vă rog de îngăduinţă, dar mă mănâncă nasul cumplit. 
Care este datina şi obiceiul în împrejurarea aceasta? Vă 
rog, fară zăbavă, căci mult nu pot îndura. 

Nimeni nu zâmbi, însă toţi erau grozav de încurcaţi şi se 
uitară unul la altul, frământându-se amarnic să afle sfat. 
Dar vai, dăduseră peste o piedică necunoscută şi nici un 


fapt din istoria Angliei nu-i învăţa cum să treacă peste ea. 
Maestrul de ceremonii lipsea, şi nimeni nu-şi lua inima în 
dinţi să se aventureze în această mare netrecută în hărţi, să 
ia asupră-şi riscul de-a rezolva asemenea gravă problemă. 
Vai! Nu aveau un scărpinător ereditar. Între timp, lacrimile 
se revărsară peste zăgazuri şi începură să se prelingă pe 
obrajii lui Tom. Nasul îl mânca mai departe şi pretindea mai 
stăruitor ca oricând o uşurare a suferințelor. În cele din 
urmă, natura dobori barierele etichetei. Tom înălţă în gând 
o rugăciune de iertare, dacă săvârşea vreun rău, şi uşură 
inimile împovărate ale curtenilor din suita sa, scărpinându- 
şi singur nasul. 

Sfârşind masa, un lord veni şi-i întinse un castron de aur 
larg şi adânc, cu apă de trandafiri, ca să-şi clătească gura şi 
mâinile, iar lordul gentilom ereditar al rufăriei se şi înfiinţă 
alături, cu un şervet. Iom se uită încurcat la castron, vreo 
câteva clipe, apoi îl duse la gură şi trase o duşcă, cu 
gravitate. După aceea îl dădu îndărăt lordului care-l slujea 
Şi zise: 

— Nu, nu mi-i pe plac, milord: are mireasmă îmbietoare, 
dar îi lipseşte tăria! 

Această nouă nesăbuinţă pricinuită de mintea rătăcită a 
prinţului făcu să sângere inima tuturor celor din preajmă-i, 
dar trista privelişte nu îndemnă pe nimeni la veselire. 

Următoarea boroboaţă, fătpuită cu nevinovăție de către 
Tom, fu să se ridice şi să plece de la masă tocmai când 
duhovnicul trecuse îndărătul jilţului său şi, cu mâinile 
înălțate şi cu ochii închişi, pironiţi în bagdadie, era gata să 
înceapă a implora binecuvântarea cerului. Totuşi nimeni nu 
păru să fi băgat de seamă că prinţul a făcut un lucru 
neobişnuit. 

La cererea sa, micul nostru prieten fu dus înapoi în iatacul 
său şi lăsat singur cu gândurile lui. Pe peretele îmbrăcat în 
lemn de stejar spânzurau de cârlige piesele unei sclipitoare 
armuri făurită din oţel, acoperită toată cu frumoase 
arabescuri minunate încrustate în aur. Această panoplie 


războinică aparţinea adevăratului prinţ şi era un dar primit 
de curând din partea Doamnei Parr, regina. Tom îşi trase 
apărătoarele pentru coapse, mănuşile de oţel, îşi puse în 
cap coiful cu panaş şi toate celelalte părţi ale armurii pe 
care le putea îmbrăca fără de ajutor şi era cât pe-aci să 
cheme pe cineva ca să-l ajute să îmbrace şi restul, dar îşi 
aminti de alunele pe care le luase cu el de la masă şi se 
gândi la plăcerea de a le mânca fară a fi privit de o droaie 
de oameni şi fără să-l mai sâcâie cu serviciile lui nedorite 
nici un soi de gentilom ereditar. Aşa că puse binişor la loc 
toate lu-crurile acelea frumoase şi peste câteva clipe 
spărgea alune şi se simţea aproape fericit, pentru întâia 
dată de când soarta îl făcuse prinţ, spre ispăşirea păcatelor 
lui. După ce dădu gata toate alunele, dibui nişte cărţi 
atrăgătoare, orânduite într-un dulap, printre care şi una cu 
privire la eticheta de la curtea Angliei. Era o adevărată 
comoară. Se întinse pe un divan moale şi purcese a se 
instrui, cu o sârguinţă vrednică de laudă. Să-l lăsăm 
deocamdată prins de această îndeletnicire. 

Capitolul 8 

Întâmplarea cu sigiliul. 

Pe la ceasurile cinci, Henric al VIII-lea se deşteptă dintr-un 
somn neodihnitor şi murmură: „Vise cumplite, vise 
cumplite! Mi se apropie sfârşitul; mi-o spun aceste 
presimţiri, iar bătăile tot mai stinse ale inimii mele le 
adeveresc.” Pe dată o sticlire rea i se aprinse în ochi şi 
regele murmură: „Iotuşi, nu voi muri până ce n-am să-l 
răpun!” 

Văzând că se deşteptase, unul din curtenii săi îl întrebă ce 
binevoieşte a hotări cu privire la lordul cancelar, care 
aştepta în odaia de-alături. 

— Să intre, să intre, exclamă regele, cu nerăbdare. 

Lordul cancelar intră şi îngenunche lângă patul regelui, 
spunând: 

— Am dat de ştire şi, după porunca regelui, pairii 
regatului, în robe, se află acum la bara Parlamentului, unde, 


după ce au întărit hotărârea prin care statorniceşte pieirea 
ducelui de Norfolk, aşteaptă cu umilinţă bunul plac al 
Majestății Voastre în această privinţă. 

Faţa regelui fu luminată de-o bucurie sălbatică. 

— Ridicaţi-mă! Eu însumi mă voi duce înaintea Parla- 
mentului şi cu mâna mea voi pecetlui hotărârea ce mă 
scapă de. 

Glasul i se tăie, roşeaţa îi pieri din obraji, care se făcură 
pământii, şi curtenii îl ajutară să se culce iar pe perne şi-i 
veniră grabnic în ajutor cu doctorii întăritoare. După puţin 
timp, regele spuse cu tristeţe: 

— Vai mie, cât am dorit ceasul acesta de mângâiere! Iar 
acum soseşte prea târziu şi-mi este răpit acest prilej atât de 
râvnit. Dar zoriţi-vă, zoriţi-vă! Măcar să împlinească alţii 
această plăcută îndatorire, de vreme ce mie nu mi-i dată 
bu-curia. Voi încredința Marele meu Sigiliu unui sfat de 
nobili; alegeţi lorzii ce-l vor alcătui şi purcedeţi la treabă. 
Zoreşte-te, omule! Înainte să răsară şi să asfinţească iarăşi 
soarele, să-mi aduceţi capul lui, să-l văd cu ochii mei. 

— Porunca regelui va fi împlinită întocmai. Binevoieşte 
Majestatea Sa a porunci să-mi fie încredinţat sigiliul acum, 
spre a-mi putea duce la capăt însărcinarea? 

— Sigiliul? Dar în paza cui se află sigiliul, de nu într-a ta? 
— Să-mi fie cu iertare, au nu chiar înălţimea Voastră mi l- 
aţi luat cu două zile în urmă, zicând că nu trebuie să mai fie 
folosit până ce cu mâna voastră domnească nu veţi pecetlui 

osânda ducelui de Norfolk? 

— Aşa-i, cu-adevărat, mi-aduc aminte. Ce-am făcut cu el? 
Mă simt slăbit foarte. Prea adesea mă trădează ţinerea de 
minte în aceste din urmă zile. Ciudat, ciudat. 

Cuvintele regelui se pierdură într-o mormăială 
nedesluşită; clătinând încet din capu-i cărunt, se străduia 
anevoie să-şi amintească ce făcuse cu sigiliul. În cele din 
urmă milord Hertford se încumetă să îngenunche înaintea-i 
şi să-i dea lămuriri: 


— Luminăţia Ta, de-mi pot îngădui atâta îndrăzneală, îs aci 
de faţă mai mulţi cei care-şi amintesc prea bine, precum îmi 
amintesc şi eu, că aţi înmânat Marele Sigiliu înălţimii Sale 
prinţul de Wales spre păstrare, până în ziua când. 

— Adevărat, cât se poate de adevărat! Îl întrerupse regele. 
Adă-l aici! Repede! 

— Vremea zboară! 

Lordul Hertford alergă la Tom, dar se întoarse în faţa 
regelui foarte iute, tulburat şi cu mâinile goale. 

Grăi astfel: 

— Mă doare inima, Majestate, să fiu purtătorul unei veşti 
atât de apăsătoare şi nedorite; dar este voinţa Domnului ca 
rătăcirea prinţului să dăinuie şi el nu-şi poate aduce aminte 
cum că a primit sigiliul. Astfel, m-am înturnat grabnic să 
dau de ştire, socotind că ar fi risipă de timp preţios - şi fară 
de roade, aşijderi - să ne silim a cerceta prin lungul şir de 
încăperi şi săli de primire aflate în stăpânirea înăl. 

Un geamăt al regelui îl făcu pe lord să-şi curme vorba. 
După o vreme, Majestatea Sa spuse, cu adâncă amărăciune 
în glas: 

— Nu-l mai chinuiţi, sărmanul copil. Mâna Domnului s-a 
abătut cu greutate asupră-i şi mi se topeşte inima de milă 
părintească pentru el şi de durere că nu pot purta povara 
sa pe umerii mei bătrâni şi încărcaţi de necazuri, dăruindu-i 
astfel liniştea. * 

Închise ochii, se pomi să mormăie şi-apoi tăcu. După un 
răstimp deschise iar ochii şi privirea-i rătăci în neştire jur 
împrejur, până ce se opri asupra lordului cancelar 
îngenuncheat lângă pat. Pe dată faţa i se făcu stacojie de 
mânie: 

— Ce-mi văd ochii, tot aci? Pe ce am mai sfânt, de nu 
sfârşeşti cu trădătorul, mâine îţi va zubra şi ţie capul! 

Tremurând, cancelarul răspunse: 

— Îndurare, prea bunule stăpân - dar aşteptam sigiliul! 

— Omule, ţi-ai pierdut minţile? Sigiliul cel mic, pe care îmi 
făcusem obicei a-l lua cu mine în călătorii, se află în vistieria 


mea. Şi, de vreme ce Marele Sigiliu a pierit fară de urmă, 
acela nu va fi de ajuns? Ţi-ai pierdut minţile? Piei din ochii 
mei! Şi ia aminte - să nu te mai înfăţişezi fară capul lui! 

Bietul cancelar nu mai zăbovi în locul acela primejdios: 
comisiunea nu mai pierdu nici ea vremea şi dădu 
numaidecât încuviințarea regală hotărârii slugarnicului 
Parlament, statornicind pe-a doua zi tăierea capului 
primului pair al Angliei, nefericitul duce de Norfolk. 

Capitolul 9 

Serbarea de pe fluviu. 

La ceasurile nouă seara, toată faţada vastă a palatului care 
da spre fluviu scăpăra de lumini. Dacă priveai înspre cetate, 
vedeai fluviul atât de înţesat de bărcile luntraşilor şi de mici 
corăbii arătoase, toate împodobite sărbătoreşte, cu 
lampioane colorate şi legănate agale de valuri, încât 
semăna cu o neţărmurită şi scânteietoare grădină de flori, 
unduind în adierea văratică. Măreaţa terasă, cu treptele-i 
de piatră coborând până la faţa apei - destul de încăpătoare 
ca să cuprindă armia unui principat german - înfăţişă o 
privelişte desfătătoare, cu şirurile sale de halebardieri 
regali, purtând armuri sclipitoare, cu cetele de slujitori, în 
veşmitele lor bogate, zburând în sus şi în jos, de colo până 
acolo, în zorul pregătirilor. 

Deodată se auzi o poruncă, şi într-o clipă toată suflarea 
omenească de pe trepte pieri. Acum văzduhul era stăpânit 
de fiorul încordat al aşteptării. Până la capătul zării, cât 
puteai cuprinde cu ochii, vedeai miile de oameni din bărci şi 
plute, ridicându-se, ferindu-şi ochii cu mâna de strălucirea 
lampioanelor şi a faclelor şi aţintindu-şi privirile câtre palat. 

Un şir de patruzeci-cincizeci de bărci falnice traseră la 
treptele terasei. Erau aurite din belşug, iar prorele şi 
pupele lor semeţe erau sculptate cu mare migală. Câteva 
erau împodobite cu flamuri şi stindarde, altele cu brocart 
de aur şi tapiţerii de Arras brodate cu blazoane, altele cu 
steaguri de mătase de care erau prinşi - nenumărați 
clopoței de argint, care revărsau mici cascade de muzică 


voioasă de câte ori îi legăna vântul. Altele erau şi mai 
pompoase - căci aparţineau chiar nobililor din suita 
prinţului - având toate laturile împrejmuite, în chip foarte 
pitoresc, cu scuturi pe care erau minunat sculptate 
armoariile stăpânilor lor. Fiecare corabie mai de seamă era 
trasă de un remorcher. Afară de vâslaşi, aceste remorchere 
duceau şi câte-un pâlc de ostaşi cu coifuri lucitoare şi 
pieptare de oţel, şi câte o ceată de muzicanți. 

În faţa porţii celei mari a palatului se ivi trupa de hale- 
bardieri, avangarda mult aşteptatului alai. Purtau ciorapi 
lungi, vărgaţi negru şi castaniu, cuprinzând coapsele, 
berete de catifea prinse într-o parte cu trandafiri de argint, 
contăşe de postav sângeriu şi albastru, brodate în faţă şi la 
şapte cu fir de aur. Halebardierii se rânduiră la dreapta şi la 
stânga, în două şiruri lungi ce se întindeau de la poarta 
palatului până la marginea apei. Apoi un covor fu 
desfăşurat şi aşternut între cele două şiruri de către 
slujitorii care purtau livrelele prinţului, lucrate cu auriu şi 
roşu aprins. După ce-şi sfârşiră treaba, răsună din palat o 
cântare de trâmbiţe. Muzicanţii de pe fluviu răspunseră cu 
o muzică vioaie şi doi majordomi, cu bastoane albe, cu 
măciulie, ieşiră de sub portal, păşind încet şi cu măreție. 
Erau urmaţi de către un înalt slujbaş care purta 
buzduganul cetăţii, urmat de altul care ducea paloşul; după 
aceea veneau mai mulţi străjeri din garda oraşului, 
îmbrăcaţi în mare ţinută şi cu însemne pe mâneci. Pe urmă 
venea primul Crainic regesc, în tunica sa de zale; după 
aceea mai mulţi cavaleri ai ordinului Băii fiecare cu o 
dantelă albă prinsă de mânecă, apoi cavalerii din suita lor, 
apoi judecătorii cu robele lor purpurii şi bonetele cu colţuri; 
apoi lordul mare cancelar al Angliei, într-o robă purpurie 
descheiată în faţă şi tivită cu blană de veveriţă siberiană; 
după aceea o deputăţie de consilieri ai sfatului cetăţii, în 
mantiile lor purpurii şi, în urmă-le, capii feluritelor bresle 
cetăţeneşti, în veşminte de sărbătoare. Începură în sfârşit 
să coboare scările doisprezece nobili francezi în straie 


alese; tunici din postav alb de Damasc, ţesut cu fir de aur, 
mantiile scurte de catifea roşie aprinsă, căptuşită cu tafta 
violetă şi pantaloni scurţi înfoiaţi, de culoarea pielii. Făceau 
parte din suita ambasadorului francez şi erau urmaţi de 
doisprezece cavaleri din suita ambasadorului spaniol, 
înveşmântaţi în catifea neagră, fără nici un fel de podoabă. 
În urma lor păşeau mai mulţi nobili englezi de neam mare, 
cu slujitorii lor. 

Se auzi din palat altă cântare de trâmbiţe şi pe poarta cea 
mare se ivi unchiul prinţului, viitorul mare duce de 
Somerset. Era înveşmântat într-un contăş strâns pe trup, 
de brocat negru, şi-o mantie din atlaz purpuriu, brodat cu 
flori de aur, întreţesute cu fire de argint. Se întoarse, făcu 
un gest larg, cu pălăria împănoşată, o plecăciune adâncă şi 
începu să meargă de-a-ndăratelea, ploconindu-se la fiecare 
pas. Trâmbiţele dădură acum glas prelung şi se auzi un 
herald vestind: 

— Faceţi loc pentru prea înaltul şi puternicul lord Eduard, 
prinţ de Wales! 

Sus de tot, pe creasta zidurilor palatului, ţâşni, cu bubuit 
de tunet, o undă lungă de limbi roşii de flăcări; mulţimea 
îngrămădită pe fluviu izbucni în urale asurzitoare de bun 
venit, şi Tom Canty, eroul şi pricina întregii zarve, păşi în 
văzul tuturor şi-şi înclină uşor capul princiar. 

Era înveşmântat minunat într-un contăş din atlas alb, cu 
pieptar de atlas purpuriu înstelat cu diamante şi tivit cu 
her-mină. Peste acesta purta o mantie de brocart alb, 
întipărită cu blazonul celor trei pene, căptuşită cu atlaz 
albastru, încrustată cu mărgăritare şi pietre scumpe şi 
prinsă cu o agrafă de briliante. La gât îi atârna Ordinul 
Jartierei şi felurite decoraţii princiare, şi - cum cădea 
asupra lui o rază de lumină - nestematele răspundeau cu 
scăpărări orbitoare. O, Tom Canty, născut într-un bordei 
bicisnic, crescut prin şanţurile Londrei, deprins numai cu 
zdrenţele şi murdăria şi sărăcia, ce privelişte măreaţă 
pentru tine! 


Capitolul 10 

Chinurile prinţului. 

L-am lăsat pe John Canty târându-l după el în Curtea 
Gunoaielor pe adevăratul prinţ, urmat de o gloată veselă şi 
zgomotoasă. Un singur om din gloata aceea luase partea 
prizonierului, fără a i se da ascultare - abia dacă fusese 
auzit, atât de mare era zarva iscată. Prinţul se tot zbătea să 
scape din strânsoare, tuna şi fulgera împotriva maltratării 
ce suferea, până ce John Canty îşi pierdu şi bruma de 
răbdare pe care-o mai avea şi, cuprins de o furie bruscă, 
ridică ciomagul său de stejar deasupra capului prinţului. 
Unicul apărător al băiatului se repezi să oprească braţul 
beţivanului, care se lovi singur peste încheietura mâinii. 
Canty urlă: 

— Aha, mi te împotriveşti? Atunci primeşte-ţi răsplata. 

Ciomagul său îl păli în creştet pe apărătorul prinţului. Se 
auzi un geamăt, un trup firav căzu grămadă la pământ 
printre picioarele mulţimii şi în clipa următoare rămase să 
zacă acolo, singur, în beznă. Mulțimea se înghiontea mai 
departe să caşte gura, fără ca petrecerea să-i fie cu nimic 
tulburată de acest episod. 

În cele din urmă prinţul se trezi în văgăuna lui John Canty, 
care închise uşa, să nu năvălească înăuntru însoțitorii. La 
lumina tulbure a unei lumânări de seu, înfiptă în gâtul unei 
sticle, desluşi cam cum arăta în linii mari vizuina aceea 
scârboasă, precum şi chiriaşii ei. Două fetişcane soioase şi o 
femeie între două vârste se traseră spre perete într-un 
ungher, cu mişcările unor animale obişnuite să fie 
maltratate, aşteptându-se şi temându-se să nu fie bătute 
chiar în clipa aceea. Din alt colţ se furişă o cotoroanţă cu 
faţa numai zbârcituri, cu laţe cărunte şi ochi plini de 
răutate. John Canty îi spuse: 

— Un bob zăbavă. Vei vedea comedie de soi aici. Nu 
vătăma întru nimic priveliştea, până n-oi face haz de ea, 
apoi las' să-ţi cază mâna cât de grea pofteşti! Vino acilea, 


flăcăule. Acu', zi iar născoceala aia smintită, de n-ai uitat-o 
cumva. Care ţi-i numele? Cine eşti tu? 

Micului prinţ insultat îi năvăli iarăşi sângele în obraji. Îl 
privi drept în faţă pe omul acela şi zise cu indignare: 

— E o necuviinţă din partea unui tâlhar ca tine să-mi 
poruncească mie să vorbesc. Îţi spun acuma, cum ţi-am 
spus şi adineauri - sunt Eduard, prinţ de Wales, şi nimeni 
altul. 

Cotoroanţa fu atât de buimăcită de răspunsul acesta, încât 
rămase pironită locului şi mai-mai să i se taie răsuflarea. Se 
holbă la prinţ cu o uimire prostească, care-l înveseli într- 
atât pe nelegiuitul ei fecior, încât se prăpădi de râs. Dar 
asupra mamei şi surorilor lui Iom Canty, răspunsul prinţului 
avu altă înrâurire. Spaima lor de bătaie făcu loc pe dată 
unei groaze de alt soi. Se repeziră din colţul lor spre băiat, 
cu durere şi deznădejde zugrăvite pe chipuri, strigând: 

— Vai, sărmanul Tom, sărmanul băiat! 

Mama căzu în genunchi înaintea prinţului, îi puse mâinile 
pe umeri şi-l privi în obraz rugătoare, printre lacrimile ce-o 
podideau. Apoi spuse: 

— Vai, sărmanul meu băiat! Cărţile acelea citite fără so- 
coteală iată că ţi-au venit de hac până la urmă şi ţi-au luat 
minţile. O, de ce nu le-ai mai lăsat deoparte când ţi-am spus 
de atâtea ori să iei sama şi să te fereşti? Ai zdrobit inima 
mamei tale. 

Prinţul o privi în faţă şi-i spuse cu blândeţe: 

— Feciorul tău este sănătos şi nu şi-a pierdut minţile, bună 
doamnă. Mângâie-ţi inima: du-mă la palat, unde e dânsul, şi 
pe dată, regele, tatăl meu, ţi-l va da înapoi. 

— Regele, tatăl tău! O, copilul meu! Ia-ţi îndărăt vorbele 
acestea ce ţie-ţi pot căşuna moartea, iar tuturor din jurul 
tău pierzanie. Alungă acest vis de spaimă. Cheamă-ţi 
îndărăt biata ţinere de minte rătăcită. Uită-te bine la mine. 
Nu sunt eu oare maică-ta, care ţi-a dat născare şi te 
iubeşte? 

Prinţul clătină din cap şi zise, cu părere de râu: 


— Dumnezeu îmi stă martor cât de anevoie mi-e a-ţi 
îngreuna inima; dar, crede-mă, până în această clipă nu te- 
am văzut niciodată la faţă. Femeia căzu înapoi pe scânduri 
şi, acoperindu-şi ochii cu mâinile, se pomi pe-un plâns 
întretăiat de suspine şi bocete sfâşietoare. 

— Comedia merge mai departe! Ţipă Canty. 

Cum, Nan, Bet, fete fără cuviinţă, staţi jos în faţa prinţului? 
În genunchi, pleavă păcătoasă, şi arătaţi-vă cinstirea 
datorată; 

Apoi izbucni într-un hohot de râs spart. Fetele începură să- 
l roage cu sfială să-l ierte pe fratele lor, şi Nan zise: 

— Te rog, tată, lasă-l să se culce; somnul şi odihna îi vor 
tămădui sminteala. 

— Te rog, tată - vorbi şi Bet - e mai sleit decât de obicei 
Mâine va fi iar în toate minţile lui şi va cerşi cu hărnicie” nu 
se va mai întoarce acasă cu mâinile goale. 

Aceste vorbe potoliră cheful tatălui şi-i amintiră de afaceri. 
Se întoarse mânios spre prinţ şi-i spuse: 

— Mâine trebuie să plătim doi gologani stăpânului 
cocioabei ăsteia; doi gologani, ia seama - atâta bănet e 
chiria pe-o jumătate de an - altfel ne luăm tălpăşiţa de-aici. 
Arată-mi ce-ai strâns astăzi, trândăvind, în loc să cerşeşti. 

Prinţul zise: 

— Nu-mi arunca ocară cu treburile-ţi murdare. Îţi spun din 
nou: sunt fiul regelui. 

Palma lată a lui Canty se abătu cu zgomot pe umărul 
prinţului, rostogolindu-l drept în braţele bunei mame Canty, 
care-l strânse la piept şi-l ocroti de grindina de palme şi 
pumni, primind-o în locul lui. Speriate, fetele fugiră în 
ungherul lor; însă bunica se apropie în grabă, dornică să-şi 
ajute fiul. Prinţul se desprinse din braţele doamnei Canty, 
exclamând: 

— Nu veţi pătimi din pricina mea, doamnă. Lăsaţi-i pe 
porcii aceştia să-şi împlinească fapta ticăloasă împotriva 
mea. 


Vorbele acestea îi înfuriară în aşa hal pe ticăloşi, încât se 
aştemură pe treabă fără să mai piardă vremea. Laolaltă, îl 
deznodară în bătaie pe băiat, şi-apoi traseră câte o 
chelfâneală fetelor şi mamei, fiindcă-şi arătaseră simpatia 
faţă de victima lor. 

— Acum, la culcare cu toţii, zise Canty. Petrecerea m-a 
obosit. 

Stinse lumânarea şi familia se duse la culcare. De îndată 
ce sforăiturile şefului familiei şi ale mamei sale arătară că 
au adormit, fetele îl înveliră cu paie şi zdrenţe, ca să-l apere 
de frig. Mama lor se strecură şi ea până la el, îl mângâie pe 
plete şi plânse, aplecată peste trupul lui, şoptindu-i la 
ureche frânturi de cuvinte de mângâiere şi milă. Îi pusese 
deoparte şi un colţuc de pâine, însă suferinţele îndurate îi 
tăiaseră băiatului orice poftă de mâncare - cel puţin, pentru 
cojile acelea negre şi fară nici un gust. Fu mişcat de curajul 
cu care-i luase ea apărarea şi care-o costase scump, şi de 
compătimirea sa, şi-i mulţumi în cuvinte foarte nobile şi 
princiare, rugând-o să se ducă să doarmă şi să încerce a-şi 
uita necazurile. Mai adăugă că regele, tatăl său, n-avea să 
lase nerăsplătite bunătatea şi devotamentul ei credincios. 
Această întoarcere a „nebuniei” băiatului zdrobi iarăşi 
inima mamei. Ea îl strânse îndelung la piept, şi-apoi, scăl- 
dată în lacrimi, se duse îndărăt la culcuşul ei ticălos. 

Cum sta aşa chibzuind şi jeluind, începu să i se năzare că 
băiatul acesta parcă avea ceva, ceva nedesluşit - care-i 
lipsea lui Tom Canty, smintit sau teafăr. Nu putea spune în 
cuvinte lămurite, nu putea descrie ce anume era, şi totuşi 
pătrunzătorul ei instinct de mamă părea că descoperă şi 
prinde deosebirea. Dacă băiatul într-adevăr nu era fiul ei 
până la urmă? Ei, închipuire nesăbuită! Aproape că zâmbi 
la gândul acesta, în ciuda necazurilor şi suferințelor sale. 
Cu toate astea văzu că era un gând care nu voia să piară, ci 
o urmărea stăruitor. În cele din urmă îşi dădu seama că n-o 
să aibă linişte până nu va găsi vreun mijloc de-a se 
încredința în chip limpede şi de netăgăduit, dacă băiatul 


acela era fiul ei sau nu. Da, hotărât că doar aşa putea ieşi 
din încurcătură; de aceea îşi puse mintea la lucru pe dată, 
ca să născocească ceva pentru a-l pune la încercare. Dar 
era mai uşor de zis, decât de făcut. Cântări pe rând în minte 
o seamă de încercări, una mai ispititoare decât alta, însă fu 
nevoită să le părăsească pe toate; niciuna din ele nu era pe 
deplin sigură, cu desăvârşire de netăgăduit, iar o dovadă 
nedesăvârşită nu o putea mulţumi. Era limpede că-şi 
sfărâma capul degeaba, părea vădit că trebuie să se lase 
păgubaşă. În vreme ce-i trecu prin minte gândul acesta în- 
tristător, prinse cu urechea răsuflarea regulată a băiatului 
şi ştiu că a adormit. Şi cum asculta aşa, răsuflarea aceea 
egală fu întretăiată de un strigăt uşor, înăbuşit, cum scoate 
un om care visează urât. Faptul acesta întâmplător îi sugeră 
pe dată un plan care făcea cât toate celelalte laolaltă. 
Numaidecât începu să se străduie s-aprindă lumânarea, 
murmurând către sine însăşi: „De l-aş fi văzut când a 
tresărit din somn, aş fi ştiut bine! Din ziua când, de-o 
şchioapă fiind, pulberea aprinsă i-a pârlit obrazul, niciodată 
nu s-a trezit fără veste din somn sau visare, fără să-şi fi pus 
mâna pavăză la ochi, precum a făcut în ziua aceea, şi nu 
cum ar face alţii, cu palma înăuntru, ci întotdeauna cu 
palma întoarsă în afară. L-am văzut de o sută de ori făcând 
astfel şi niciodată altminteri. Da, acum voi afla adevărul!” 

Între timp se târâse lângă băiatul adormit, ţinând 
lumânarea umbrită cu mâna. Se plecă cu grijă şi băgare de 
seamă asupra lui, abia răsuflând şi stăpânindu-şi 
tulburarea. Deodată scăpără lumina în obrazul lui şi izbi cu 
degetele în duşumea, chiar lângă urechea prinţului. Băiatul 
deschise ochii mari şi aruncă o privire buimacă în jur - însă 
nu făcu nici un fel de gest cu mâinile. 

Sărmana femeie fu atât de surprinsă, încât se simţi 
aproape doborâtă de deznădejde şi durere. Se sili să creadă 
că nebunia lui Iom al ei izgonise gestul său obişnuit, dar nu 
era în stare să se convingă de asta. „Nu - îşi zicea ea - 
mâinile lui n-au căzut în sminteală, n-au putut să se dezveţe 


de un obicei atât de vechi într-un răgaz atât de scurt. Ah, 
grea zi mi-a fost dat să ajung!” 

Totuşi nădejdea era acum la fel de îndărătnică, pe cât 
fusese mai-nainte îndoiala. Nu-i venea să primească 
verdictul experienţei făcute; trebuia să încerce încă o dată - 
de bună seamă că dăduse greş întâmplător. Aşa că-l mai 
trezi pe băiat din somn a doua şi a treia dată, la răstimpuri, 
cu acelaşi rezultat; apoi se târî până la culcuşul ei şi adormi 
cu inima încleştată, murmurând: „Dar nu-l pot lăsa în voia 
soartei! O, nu, nu pot, nu pot, trebuie să fie băiatul meu!” 

Sâcâielile pricinuite de sărmana mamă luând sfârşit şi 
suferinţele îndurate pierzându-şi treptat puterea de a-i 
tulbura odihna, în cele din urmă o oboseală fără margini 
pecetlui ochii prinţului, care căzu într-un somn adânc şi 
întremător. Ceasurile se scurseră unul după altul, şi el tot 
mai dormea buştean. Aşa trecură patru-cinci ceasuri. Apoi 
negura somnului începu a se risipi. Nu trecu mult şi, pe 
jumătate treaz, murmură: 

— Sir William! lar după o clipă: Hei, sir William! Vino aici, 
de-ascultă Ia visul cel mai năstruşnic. Sir William, mă auzi? 
Omule, se făcea că eram preschimbat într-un cerşetor şi. 
Hei, străjerii Sir William! Cum, nici un slujitor nu se află la 
datorie? Vai şi amar va fi! 

— Ce te doare? Îl întrebă cineva în şoaptă. Pe cine chemi? 

— Pe sir William Herbert. Tu cine eşti? 

— Eu? Păi cin' să fiu, de nu sor-ta, Nan? Vai, Iom, am uitat! 
Eşti încă smintit - bietul băiat, eşti încă smintit; mai bine nu 
m-aş mai fi trezit, să aflu aceasta încă o dată! Dar, te rog, 
înfrânează-ţi limba, alfel vom fi bătuţi cu toţii de moarte! 

Speriat, prinţul se ridică într-o rână, însă vânătăile 
dureroase ce-i amorţiseră în timpul somnului îl făcură să-şi 
amintească totul, trezindu-l de-a binelea, şi căzu înapoi, pe 
paiele dezgustătoare, cu un geamăt şi cu exclamaţia: 

— Vai mie! Aşadar, nu era vis! 

Într-o clipită toată mizeria şi suferinţa apăsătoare, pe care 
somnul le alungase, îl copleşiră iarăşi. Îşi dădu seama că nu 


mai era prinţul alintat dintr-un palat, slăvit de întregul 
popor care sta cu ochii numai pe el - ci un cerşetor, o 
lepădătură, îmbrăcat în zdrenţe, prizonier într-o vizuină 
bună doar pentru vite, având de-a face numai cu cerşetori 
şi hoți. 

Pe când era cufundat astfel în durerea sa, începură să se 
audă zgomote şi strigăte ce păreau că vin din apropiere. În 
clipa următoare se auziră ciocănituri puternice în uşă; John 
Canty îşi curmă sforăitul şi zise: 

— Cine ciocăne? Ce voieşti? 

Un glas răspunse de-afară: 

— Ştii tu pe cine ai doborât cu ciomagul tău? 

— Nu. N-am habar şi nici că-mi pasă. 

— Îţi vei schimba vorbele tare curând. Iar de vrei să scapi 
de ştreang, numai fuga te poate ajuta. În clipa asta omul îşi 
dă duhul. Este preotul, părintele Andrew! 

— Doamne păzeşte! Exclamă Canty. Îi trezi pe toţi ai săi şi 
le porunci cu glas răguşit: Sus cu toţii şi căpătaţi aripi la 
picioare - ori rămâneţi unde vă aflaţi şi pieriţi. 

În mai puţin de cinci minute, familia Canty se afla în stradă 
şi fugea ca să-şi scape pielea. John Canty îl ţinea pe prinţ de 
încheietura mâinii şi-l zorea pe ulicioara întunecoasă, 
povăţuindu-l în şoaptă: 

— 'Ţine-ţi limba, nebun de legat, şi nu ne da în vileag 
numele. Îmi voi alege un nume nou, degrabă, ca să-mi 
piardă urma hăituitorii. 'Ţine-ţi limba, atâta îţi spun! 

Mârâi apoi către ceilalţi membri ai familiei: 

— De ne trezim despărțiți, fiecare să se îndrepte către 
Podul Londrei. Cel ce va ajunge în dreptul prăvăliei 
ultimului postăvar de pe pod, să zăbovească acolo până 
sosesc şi ceilalţi, apoi vom fugi împreună către Southwark. 

În clipa aceea, ceata ieşi deodată din beznă la lumină; însă 
nu numai în plină lumină, ci şi în mijlocul unei mulţimi de 
oa-meni care cântau, dănţuiau şi chiuiau, îngrămădiţi pe 
malul fluviului. Cât vedeai cu ochii, în susul şi-n josul 
Tamisei se întindea un şirag de focuri sărbătoreşti; Podul 


Londrei era lu-minat ca de zile mari, Podul Southwark la fel. 
Pretutindeni se zăreau cete de oameni ce se veseleau, toată 
Londra părea că petrece în lege. 

John Canty aruncă un blestem fioros şi porunci retragerea 
generală; însă era prea târziu. Şi el, şi liota fură înghiţiţi de 
şuvoiul de oameni care se revărsau în toate părţile şi într-o 
clipă fură despărțiți, fără nădejdea de a se mai regăsi. Pe 
prinţ nu-l socotim membru al acestei familii; Canty încă-l 
mai ţinea zdravăn de mână. Totuşi inima prinţului începu să 
bată puternic, căci acum îi încolţeau în minte nădejdi de 
scăpare. Un barcagiu vânjos, cherchelit bine cu rachiu, se 
trezi înghiontit cu grosolănie de Canty, care se îndesa şi se 
zbătea să-şi facă loc prin mulţime. Barcagiul îşi puse mâna 
grea pe umărul lui Canty şi zise: 

— Ehei, încotro aşa zorit, prietene? Sufletul ţi-i ros cu totul 
de dorul treburilor necurate, când toţi oamenii cinstiţi şi 
care păstrează credinţă tronului se veselesc ca-n zi de 
sărbătoare? 

— 'Treburile mele sunt doar ale mele, nu te privesc - 
răspunse Canty cu asprime - ia mâna de pe mine şi lasă-mă 
să-mi văd de drum! 

— Dac-aşa ţi-i cheful, nu treci nici în ruptul capului pân! ce 
nu vei închina în sănătatea prinţului de Wales - îţi spui eu! 
Zise barcagiul, punându-i-se hotărât de-a curmezişul 
drumului. 

— Dă-mi cana atunci, hai, zoreşte-te, zoreşte-te. 

Alţi petrecăreţi se strânseseră între timp în jur, atraşi de 
gâlceavă şi strigară: 

— O cană, o cană, să închinăm pentru prietenie! Daţi-i 
arţăgosului să bea cupa prieteniei; ori o dă pe gât, ori îl 
zvârlim în apă, să slujească de hrană peştilor! 

Aşa că fu adusă o uriaşă cană a prieteniei. Barcagiul, 
apucând-o de toartă şi cu mâna cealaltă ţinând capătul unui 
închipuit şervet, o înfăţişă - după cuvenita şi străvechea 
datină - lui Canty, care fu nevoit să apuce cu o mână 
cealaltă toartă, iar cu alta să-i ridice capacul, tot după 


străvechea datină. Fireşte că în felul acesta mâna prinţului 
rămase o clipă liberă. El nu-şi pierdu vremea, ci se afundă 
prin pădurea de picioare care-l înconjura şi, ţuşt, pe-aci ţi-e 
drumul. În clipa următoare ar fi fost la fel de greu de găsit 
în marea aceea de oameni tălăzuită, ca şi o băncuţă de şase 
pence în Atlantic. 

Prinţul îşi dădu seama foarte curând de acest fapt şi 
chibzui de-ndată la treburile sale, fară a se mai gândi la 
John Canty. Îşi mai dădu seama iute şi de alt lucru. Anume, 
că cetatea sărbătorea pe un fals prinţ de Wales, în locul său. 
Trase lesne concluzia că micul cerşetor Tom Canty se 
folosise cu bună ştiinţă de acel nemaipomenit prilej şi 
devenise un uzurpator. 

De aceea nu-i rămânea decât o cale de urmat: să-şi 
croiască drum spre Guildhall, să dezvăluie cine e şi să-l dea 
de gol pe şarlatan. Se hotărî de asemenea să-i mai îngăduie 
lui Tom răgazul cuvenit ca să-şi pregătească sufletul pentru 
lumea cealaltă, iar apoi să fie spânzurat, tras pe roată şi 
tăiat în bucăţi, potrivit legii şi obiceiului vremii, pentru 
cazurile de înaltă trădare. 

Capitolul 11 

Lir Guildhall. 

Corabia regală, însoţită de flotila sa somptuoasă, o porni 
cu măreție în josul Tamisei, prin mijlocul nesfârşitului şir de 
bărci luminate. Flotila era întâmpinată de pe maluri cu 
neîncetate urale furtunoase, ţâşnite din gâtlejuri răguşite, 
şi de necontenitul tunet şi fulger al sutelor de tunuri. 

Pentru Tom Canty, pe jumătate îngropat în perne de 
mătase, zgomotele şi priveliştea aceea alcătuiau o minune 
sublimă şi uimitoare. Pentru micile prietene, ce şedeau 
lângă el, prinţesa Elisabeth şi lady Jane Gray, toate acestea 
nu însemnau nimic deosebit. 

Ajunsă la Dowgate, flotila fu remorcată în susul apei 
limpezi a pârâului Walbrook, până la Bucklesbery. În cele 
din urmă poposi într-un bazin unde-i acum Barge Yard, în 
centrul străvechii cetăţi a Londrei. 'Tom cobori din corabie, 


străbătu Cheapside şi merse pe jos o scurtă bucată de drum 
trecând prin Old Jewry şi Basinghall, până la Guildhall. 

Tom şi micile prințese fură primiţi cu cinstirea cuvenită de 
către Lordul Primar şi de către cetăţenii de vază ai cetăţii, 
care-i conduseră spre un bogat baldachin de onoare, aflat 
la capătul sălii celei mari, înainte-le mergând crainici, 
purtătorul buzduganului şi cel al spadei cetăţii. Lorzii şi 
doamnele care urmau să-i slujească pe Tom şi pe micile sale 
prietene îşi luară locul în spatele jilţurilor lor. 

Mai jos, la altă masă, se aşezară mărimile curţii şi alţi 
oaspeţi de neam mare, laolaltă cu demnitarii cetăţii; nobilii 
mai mărunți se aşezară la mesele risipite pe tot întinsul 
sălii. De pe piedestalele lor semeţe, uriaşii Gog şi Magog, 
străvechii străjeri ai cetăţii, priveau spectacolul ce se 
desfăşura la picioarele lor cu ochi ce se deprinseseră a-l 
contempla generaţii de-a rândul. Răsună o cântare de corn 
şi o vestire, şi un chelar pântecos se ivi într-o înaltă firidă 
săpată în zidul din stânga, urmat de ajutoarele sale purtând 
o tavă - cu gravitate solemnă - un sfert de bou fript, din 
care se-nălţau aburi, numai bun de mâncat. 

După rugăciunea de mulţumire, Tom - fiind învăţat ce-are 
de făcut - se ridică în picioare - întreaga adunare 
ridicându-se odată cu el - şi bău pentru prietenie cu 
prinţesa Elisabeth, din masiva cupă de aur a prieteniei; 
dânsa trecu lady-ei Jane cupa, care apoi făcu înconjurul 
întregii adunări. Astfel începu ospăţul. 

Şi pe când Tom, de pe scaunul său înalt, privea la jocul 
acela înfocat, pierdut în admiraţia vârtejului orbitor al 
nobililor jalnic împodobiţi - la porţile Guildhall-ului, 
zdrenţuitul, dar adevăratul prinţ de Wales, îşi proclama sus 
şi tare drepturile, denunţându-l pe şarlatan şi strigând să 
fie lăsat să intre! Mulțimea petrecea straşnic pe seama 
acestui episod şi oamenii se înghesuiau, întindeau gâturile 
ca să-l vadă pe micul zurbagiu. Nu trecu mult şi se-apucară 
să-l împungă cu vorba şi să-şi râdă de el. Lacrimi de ciudă îi 
ţâşniră din ochi; totuşi se ţinea dârz şi-i sfida cu îndrăzneală 


regească. Insultele se ţineau lanţ, batjocurile îl răneau 
întruna, şi prinţul exclamă: 

— Vă mai spun încă o dată, haită de potăi fără cuviinţă, 
sunt prinţul de Wales! Şi cât sunt de părăsit de toţi şi lipsit 
de prieteni, fară nimeni care să-mi aducă un cuvânt de 
mângâiere ori reazim în nevoie, tot îmi voi apăra dreptul şi 
nu mă voi lăsa alungat de-aici! 

— De-i fi prinţ ori ba, totuna-i, dar dau mărturie că eşti 
flăcău viteaz şi să ştii că ai şi prieteni! Iată că îţi stau 
alăturea drept dovadă, şi - ia aminte la spusele mele - n-ai 
putea avea prieten mai bun decât Miles Hendon, şi încă fară 
să-ţi osteneşti picioarele ajergând după el. Odihneşte-ţi 
gura, copile; vorbesc graiul acestor trepăduşi, întocmai ca 
unul de seama lor. 

Cel care vorbea aşa era un fel de Don Cesar de Bazan, 
după îmbrăcăminte, înfăţişare şi port. Era înalt, bine legat, 
musculos. Atât haina, cât şi pantalonii săi largi erau croiţi 
dintr-o țesătură bogată, dar decolorată de vreme şi roasă, 
iar aurul fireturilor se înnegrise jalnic; pieptarul de dantelă 
era mototolit şi cam rupt; pana pălăriei aplecată într-o 
parte era îndoită şi spânzura ca vai de lume. La şold purta o 
spadă lungă, într-o teacă de oţel ruginită; mersul său trufaş 
îţi arăta numaidecât că dusese viaţă de oştean şi că-i place 
grozav harţa. Vorbele acestui nemaivăzut personaj fură 
primite cu o explozie de glume şi râsete. Care mai de care 
striga: „lacătă, alt prinţ în straie schimbate!” „Ţine-ţi gura, 
prietene, vezi-l cât îi de fioros!” „Că bine zici, aşa arată - ian 
priviţi ce mai căutătură are!” „Luaţi pe sus băiatul! La 
adăpătoare cu căţelandrul!” 

Sub imboldul acestei idei fericite, o mână îl înşfăcase pe 
prinţ, dar cu iuţeala fulgerului străinul trase din teacă 
spada cea lungă şi, lovindu-l zdravăn cu latul ei, îl buşi la 
pământ pe îndrăzneţ. În clipa următoare se înălţă o larmă 
de glasuri: „Ucideţi câinele! Ucideţi-l! Ucideţi-l!” şi 
mulţimea îl încolţi pe oştean, care se rezemă de un zid şi 
începu să-şi rotească spada înjur ca un smintit. Victimele 


sale cădeau la pământ cu duiumul, în dreapta şi-n stânga, 
totuşi şuvoiul de oameni se revărsa peste trupurile ce 
zăceau pe jos şi se tălăzuia iarăşi împotriva viteazului 
apărător al prinţului, cu furie neostoită. Clipele îi păreau 
numărate, şi pieirea neîndoielnică, când deodată sună un 
glas de trâmbiţe şi o voce strigă: 

— Faceţi loc pentru crainicul regelui! Şi un pâlc de călăreţi 
sosi în galop, împrăştiind pe năvălitori, care o rupseră la 
fugă cât îi ţineau picioarele ca să nu fie zdrobiţi. 
Cutezătorul străin îl luă în braţe pe prinţ şi curând se aflau 
departe de primejdie. 

Să ne întoarcem, însă, la Guildhall. Fără veste, plutind 
deasupra larmei vesele şi-a vuietului petreceri, izbucni o 
chemare limpede, de corn. Pe dată se aşternu liniştea - o 
linişte adâncă, apoi o singură voce se înălţă, aceea a 
crainicului sosit de la palat, care începu să dea citire unei 
proclamaţii, în vreme ce mulţimea asculta în picioare. 

Cuvintele de încheiere, rostite cu solemnitate, fură: 

— Regele a murit! 

Toţi cei din măreaţa adunare îşi plecară capetele în piept, 
ca la un semn. Rămaseră aşa câteva clipe, cufundaţi în 
tăcere deplină, apoi toţi căzură în genunchi, îşi întinseră 
braţele spre Tom şi izbucni un strigăt puternic, care părea 
că vrea să cutremure din temelii clădirea: 

— Trăiască regele! 

Sărmanul lom privea cu ochii rătăciţi acest uluitor spec- 
tacol, şi în cele din urmă privirea i se opri o clipă, visătoare, 
asupra prinţeselor îngenuncheate lângă el şi-apoi asupra 
contelui Hertford. O hotărâre neaşteptată se citi pe faţa lui 
şi, aplecându-se, îi şopti la ureche lordului Hertford: 

— Răspunde-mi drept, pe credinţa şi cinstea domniei tale! 
De voi rosti aici o poruncă, din cele care nimănui, afară 
doar regelui îi sunt date a rosti, va fi oare asemenea 
poruncă ascultată şi nu se va ridica nimenea spre a-i sta 
împotrivă? 


— Nimenea, Luminăţia Ta, în ţara aceasta întreagă. În 
fiinţa voastră s-a întrupat Majestatea Engliterei. Sunteţi 
regele - cuvântul vostru e lege! 

Atunci Tom spuse, cu glas tare şi hotărât şi cu o mare în- 
sufleţire: 

— Din ziua de astăzi, legea crăiască va fi îndurătoare, şi 
nicicând nu-va mai fi sângeroasă! Ridică-te şi grăieşte! 
Alergaţi la Turn şi daţi de ştire: regele hotărăşte ca ducele 
de Norfolk să nu piară! 

Vorbele sale fură prinse din zbor şi, purtate din gură-n 
gură, făcură înconjurul sălii, iar pe când Hertford se 
îndepărta grabnic, izbucni un nou strigăt asurziitor: 

— Domnia sângelui este curmată! Trăiască Eduard, regele 
Engliterei! 

Capitolul 12 

Prinţul şi eliberatorul său. 

De-ndată ce Miles Hendon şi micul prinţ scăpară de 
gloată, coborâră în goană pe nişte uliţe şi ulicioare dosnice, 
către fluviu. Drumul era liber, până ce se apropiară de 
Podul Londrei, apoi străbătură iarăşi mulţimea, Hendon 
ţinându-l strâns de încheietura mâinii pe prinţ, adică - mai 
bine-zis - pe rege. Noutatea cea grozavă se şi răspândise, şi 
băiatul o desluşi din miile de strigăte ce se înălţau 
pretutindeni: „Regele a murit!” Aflând vestea aceasta, 
bietul copil părăsit simţi un fior de gheaţă în inimă şi un 
tremur îi scutură tot trupul. Îşi dădea seama cât de mare e 
pierderea ce-o suferise şi era covârşit de-o durere amară, 
fiindcă tiranul mohorât, care fusese groaza tuturora, cu el 
se arătase întot-deauna blând. Îl podidiră lacrimile, ochii i 
se înceţoşară. O clipă se simţi făptură cea mai însingurată, 
cea mai dezmoştenită şi mai uitată de Dumnezeu. Apoi, 
când alt strigăt cutremură adâncul nopţii cu tunetul său, ce- 
şi purta până departe ecourile: „Trăiască regele Eduard al 
şaselea!” - i se aprinseră ochii şi se înfioră de mândrie din 
cap până în picioare. „Ah! 


— Gândi el - ce lucru măreț şi fară de seamăn - sunt 
regele!” 

Prietenii noştri îşi croiau încet drumul prin puzderia de 
oameni îngrămădiţi pe Podul Londrei. Ca să spunem aşa, 
Podul Londrei constituia o breaslă închisă; alcătuia un 
târguşor mărunt, cu o singură uliţă, lungă cam de o cincime 
de milă. Populaţia sa nu era mai mare decât aceea a unui 
sat şi fiecare locuitor îşi cunoştea îndeaproape toţi 
concetăţenii - şi-i cunoscuse mai-nainte pe taţii şi pe 
mamele lor - ba pe desupra, le mai ştia pe dinafară şi toate 
daravelele familiale. Nici vorbă, târguşorul îşi avea şi 
aristocrația sa - trufaşele lui familii de vechi măcelari şi 
brutari şi mai ştiu şi eu ce, care se statorniciseră în acelaşi 
loc de peste cinci sau şase veacuri, care cunoşteau pe de 
rost măreaţa istorie a podului, de la un capăt la celălalt, cu 
toate legendele sale ciudate, care vorbeau totdeauna în 
jargonul podului şi gândeau după tipicul podului şi care 
turnau numai minciuni lungi, simple, cum se obişnuia pe 
pod. Erau leit speța de oameni sortiţi să fie înguşti la minte, 
neştiutori şi plini de ei. Copiii se năşteau pe pod, erau 
crescuţi acolo, îmbătrâneau şi în cele din urmă mureau fără 
să fi pus vreodată piciorul în vreun alt colţ de lume - decât 
numai şi numai pe Podul Londrei. Nimic mai firesc pentru 
asemenea soi de oameni decât să-şi închipuie că falnicul şi 
nesfârşitul alai care se perinda zi şi noapte pe uliţa lor, cu 
vuietul său nedesluşit era singurul lucru de seamă ce se afla 
pe lume, şi că ei îl aveau oarecum în stăpânire. 

Oamenilor născuţi şi crescuţi pe pod li se păreau că viaţa e 
nesuferit de plicticoasă şi deşartă în oricare alt colţ de 
lume. În vremurile despre care scriem, podul oferea 
copiilor şi lecţii vii de istorie a Angliei - anume, capetele 
livide şi în descompunere ale unor oameni de frunte, înfipte 
în ţepuşe de fier, înşirate deasupra arcadelor sale. Dar ne 
abatem de la subiect. 

Hendon locuia în micul han de pe pod. Când se apropie de 
uşă, împreună cu noul său prieten, un glas aspru zise: 


— Aşa, uite că mi-ai picat în mână până la urmă! Nu-mi 
mai scapi, pe legea mea, şi de-ţi va sluji cumva de 
învăţătură când te-oi face chisăliţă, poate al'dată n-o să ne 
mai sileşti să te aşteptăm, şi John Canty întinse mâna să-l 
apuce pe băiat. 

Miles Hendon i se puse în cale şi zise: 

— Prea te pripeşti, prietene. Cred că nu-ţi foloseşte să te 
arăţi aspru. Ce neam ţi-e flăcăul ăsta? 

— De-i treba ta să te amesteci în socotelile altora, află că-i 
fiul meu. 

— Minciună! Strigă cu aprindere micul rege. 

— Eşti îndrăzneţ şi-ţi dau crezare, fie că ţi-e tigva întreagă 
ori dogită, băiete. Dar totuna mi-e de-ţi este tată sau ba, 
acest zurbagiu; dacă tu vrei să rămâi cu mine, nu va mai 
pune mâna pe tine ca să te bată şi să te chinuie, după cum 
te ameninţă. 

— Vreau - nu-l cunosc pe omul ăsta, îl dispreţuiesc şi mai 
degrabă mor decât să merg cu dânsul! 

— Atunci aşa rămâne, ce să mai lungim vorba? 

— O să vedem noi! Exclamă John Canty, trecând de 
Hendon ca să ajungă la băiat. Îl voi sili eu să... 

— De atingi doar un fir de păr din capul lui, tu, gunoi cu 
chip de om, te spintec ca pe-un gâscan! Zise Hendon, 
tăindu-i drumul şi punând mâna pe mânerul spadei. Canty 
se dădu îndărăt. Acum, ia aminte - urmă Hendon - l-am luat 
pe băiatul acesta sub ocrotirea mea, când o gloată de 
netrebnici de soiul tău l-ar fi năucit sub loviturile lor, poate 
chiar l-ar fi ucis; îţi închipui oare că-l voi părăsi acum în voia 
unei soarte şi mai rele? Căci, fie eşti au ba tatăl lui - şi, 
vorbind făţiş, socot că asta-i o minciună sfruntată - o 
moarte cinstită şi grabnică ar fi mai bună pentru un astfel 
de băiat, decât să încapă pe mâinile unui neom ca tine. Aşa 
că vezi-ţi de drum şi ia-ţi tălpăşiţa iute, fiindcă mie nu-mi 
place vorbă multă, nefiind prea răbdător din fire. 

John Canty se îndepărtă, mormăind ameninţări şi blesteme 
şi pieri din ochii lor, înghiţit de mulţime. Hendon urcă cele 


trei şiruri de trepte ce duceau spre locuinţa sa, cu povara 
lui prețioasă, după ce ceru să i se trimită de mâncare în 
odaie. Era o încăpere sărăcăcioasă, cu un pat prăpădit şi 
alte câteva ciurucuri vechi, drept mobilier: două lumânări 
fără vlagă aruncau o lumină tulbure. Micul rege se târi 
până la pat şi se trânti pe el, aproape sfârşit de foame şi de 
oboseală. Umblase o bună parte din zi şi din noapte - căci 
acum erau cam ceasurile două sau trei dimineaţa - fără să 
mănânce în tot timpul acesta. Murmură somnoros: 

— Te rog vesteşte-mă când e întinsă masa, şi se cufundă pe 
dată într-un somn adânc. 

În ochii lui Hendon licări un zâmbet şi ostaşul îşi spuse: Pe 
legea mea, micul cerşetor îi ia omului locuinţa şi patul cu o 
uşurinţă atât de firească, de parcă ar fi stăpân pe ele, tară 
nici un fel de „cu voia domniei tale”, ori „de nu vă e cu 
supărare”. Sărman nefericit fără de prieteni, nici vorbă că 
mintea i s-a clătinat de câte-a pătimit. Prea bine, eu îi voi fi 
prieten; l-am scăpat şi inima îmi dă puternic imbold către 
cl; mi-a şi căzut cu tronc micul vagabond, cu limbă 
cutezătoare. Cu câtă soldăţie ostăşească a înfruntat pleava 
aceea şi cum le arunca în faţă mândra lui sfidare! Şi ce chip 
plin de farmec, drăgălaş şi blând are acum când somnul i-a 
alungat nccazurile şi suferinţele. O să-i dau învăţătură, o să- 
i vindec boala; da, o să-i fiu ca un frate mai mare, o să-i port 
de grijă şi îl voi veghea statornic; iar cei ce-l vor ruşina ori îi 
vor căşuna vreun rău, pot să-şi ia de pe acum giulgiu, căci 
să ştiu bine că voi fi ars pe rug pentru aceasta, tot îi voi 
ucide până la unul!” 

Se aplecă deasupra băiatului adormit şi-l privi îndelung, cu 
un interes pătruns de bunătate şi compătimire, mângâindu- 
i cu duioşie obrajii tineri, netezindu-i cârlionţii încâlciţi, cu 
mâna lui mare, arsă de soare. Trupul băiatului fu străbătut 
de un fior uşor. Hendon murmură: 

— Ia te uită, cum îl pot lăsa să doarmă neînvelit şi să-i fie 
trupul năpădit de junghiuri rele? Acuma ce să fac! De l-aş 
da jos din pat, l-aş trezi şi amarnic are nevoie de somn. 


Căută prin odaie să mai dea de vreo cuvertură, dar, 
negăsind niciuna, îşi scoase tunica şi-l acoperi pe băiat cu 
ea, spunând: „Eu sunt deprins să dorm sub cerul liber şi cu 
puţin dichis, nici nu voi lua în seamă frigul” - apoi începu să 
se plimbe în lung şi-n lat prin odaie, ca să-şi pună sângele în 
mişcare, vorbind de unul singur, ca şi mai-nainte. 

Mintea sa vătămată îl îndeamnă a crede că-i prinţ de 
Wales; de mirare ar fi să se mai afle un prinţ de Wales 
printre noi, acum că cel care era până ieri prinţul nu mai e 
prinţ, ci rege. Căci în mintea sa, sărmana, s-a pironit 
această închipuire şi-o ţine morţiş, fără să judece că s-ar 
cuveni să lepede numele de prinţ şi să-şi zică rege. De s-ar 
mai afla încă în viaţă tatăl meu, după aceşti şapte ani cât n- 
am primit nici o veste de-acasă, în temniţa străină unde-am 
zăcut, l-ar primi cu braţele deschise pe bietul băiat şi i-ar da 
adăpost din toată inima, de dragul meu; deopotrivă ar face 
şi bunul meu frate mai mare, Arthur. Celălalt frate al meu 
Hugh - hei - dar îi voi sfărâmă scăfârlia de cumva îşi va vâri 
coada, ca o dihanie nărăvită în lene şi cu suflet de vulpe! 
Da, într-acolo vom purcede - şi cât mai degrabă! 

Un slujitor intră cu o farfurie din care ieşeau aburi, o puse 
pe-o măsuţă de lemn, aşeză scaunele şi ieşi, lăsându-i pe 
chiriaşii aceia calici să se servească singuri. În urma lui uşa 
fu trântită şi zgomotul îl trezi pe băiat, care se ridică brusc 
în capul oaselor şi aruncă o privire bucuroasă în jur; apoi pe 
chipul său se aşternu iar mâhnirea şi prinţul murmură mai 
mult pentru el, cu un suspin adânc: 

— Doar vis a fost, nefericitul de mine! 

După aceea observă tunica, se uită la Hendon, înţelese 
sacrificul ce fusese făcut pentru el şi spuse cu blândeţe: 

— Eşti bun cu mine, da, eşti nespus de bun. Ia-o şi 
îmbracă-te; nu voi mai avea nevoie de ea. 

Apoi se ridică, se duse la ligheanul din colţ şi rămase acolo, 
aşteptând. Hendon spuse cu glas voios: 

— Acum o să îmbucăm şi o să dăm pe gât ceva care-o să ne 
meargă la inimă, totul este cât se poate de gustos şi 


fierbinte; mâncarea şi somnul te vor face iar un voinicel în 
puteri, n-avea grijă! 

Băiatul nu răspunse nimic, ci doar aţinti asupra înaltului şi 
spătosului cavaler al spadei o privire încărcată de o mimare 
gravă, în care desluşeai şi o umbră de nerăbdare. Hendon, 
încurcat, întrebă: 

— Ce-ţi lipseşte? 

— Bunul meu cavaler, voiesc a mă spăla. 

— A, numai atâta! Nu cere îngăduinţa lui Miles Hendon 
pentru orice ţi-ai pofii. Simte-te ca la tine acasă aci, fii bin- 
evenit, şi fa ce vrei cu orice lucru alcătuieşte avuţia mea. 

Totuşi băiatul rămase locului, nemişcat; ba încă, bătu de 
vreo două ori în duşumea cu piciorul său mic, a nerăbdare. 
Hendon era cu totul buimăcit. Zise: 

— Dumnezeu să ne binecuvânteze, ce s-a întâmplat? 

— Rogu-te, toarnă apa şi nu mai risipi atâtea vorbe! 

Hendon, înăbuşindu-şi cu greu un hohot de râs şi 
spunându-şi: „Pe toţi sfinţii, dar ăsta e un lucru vrednic de 
mirare!”, păşi zorit lângă rege şi împlini cererea micului 
neobrăzat; apoi rămase alături, cam uluit, până ce îl trezi 
brusc porunca: 

— Haide, ştergarul. 

Luă un ştergar de sub nasul băiatului şi i-l înmână, fară o 
vorbă. După aceea se apucă să-şi învioreze şi el faţa 
spălându-se zdravăn şi în vreme ce se îndeletnicea cu asta, 
copilul pe care-l adoptase se aşeză singur la masă şi se 
pregătea să înceapă a mânca. Hendon îşi sfârşi degrabă 
toaleta, apoi trase ceălalt scaun şi era gata să se aşeze la 
masă, când băiatul strigă, plin de indignare: 

— la seama! Oare voieşti să stai jos de faţă cu regele? 

Lovitura aceasta îl dărâmă de-a binelea pe Hendon. El 
mormăi pentru sine: „Vai mie, nebunia bietei făpturi merge 
în pas cu vremea! A luat alt chip, odată cu marea schimbare 
ce s-a petrecut în regat, şi acum îşi închipuie că-i regele! 
Doamne sfinte, trebuie să-i intru şi-n această voie - nu am 
altă cale - altmintrelea mă va trimite şi la Turn!” 


Şi, încântat de gluma sa, îşi îndepărtă scaunul de masă, 
trecu în spatele regelui, în picioare, şi începu să-l servească, 
în chipul cel mai curtenitor de care era în stare. 

Tot mâncând, regele îşi mai înmuie puţin demnitatea sa 
băţoasă, şi odată cu mulţumirea crescândă i se trezi şi che- 
ful de vorbă. Zise: 

— Îmi pare rău că ţi-ai rostit numele. Te numeşti Miles 
Hendon, de nu m-a-nşelat auzul? 

— Da, Luminăţia Ta, răspunse Miles, care-şi zise în sinea 
lui: „Dacă trebuie să joc cum cântă nebunia bietului copil, 
trebuie s-o ţin strună cu Luminăţia Ta, înălţimea Ta. Nu 
trebuie să mă opresc la jumătatea drumului, să nu mă dau 
în lături de la nimic ce ţine de danţul pe care-l joc, alt-fel voi 
juca prost şi nu voi duce la capăt această faptă bună şi 
milostivă”. 

Regele îşi mai încălzi inima cu un pahar de vin şi glăsui: 

— Voiesc să aflu despre viaţa ta, spune-ţi povestea. Ai un 
port vitejesc şi nobil - eşti nobil din născare? 

— Suntem la coada rândurilor nobilimii, înălţimea Ta. Tatăl 
meu este baronet, unul din cei mai mici lorzi înaintați în 
acest rang pentru faptele lor cavalereşti - sir Richard 
Hendon, de la Hendon Hali, aproape de Movila Călugărului, 
în Kent. 

— Numele nu mi-l amintesc. Urmează-ţi vorba - spune-mi 
povestea ta. 

— Nu-i mare lucru, înălţimea Ia, poate doar să ucidă 
plictisul o scurtă jumătate de ceas, în lipsă de ceva mai bun. 
Tatăl meu, sir Richard, e foarte avut şi nespus de darnic din 
fire. Maică-mea s-a stins din viaţă pe când eram abia copil. 
Am doi fraţi: Arthur, cel mai mare, e înzestrat cu un suflet 
asemenea celui al tatălui său; pe câtă vreme Hugh, mezinul, 
are o fire josnică, hrăpăreaţă, pizmaşă, perfidă, prefăcută 

— Un şarpe. Aşa a fost încă din leagăn; aşa a rămas pân- 
acum zece ani, când l-am văzut pentru cea din urmă oară - 
un nemernic copt, la nouăsprezece ani, eu fiind atunci de 
douăzeci, iar Arthur de douăzeci şi doi. Nu mai e nimeni din 


neamul nostru, afară de Lady Edith - vară-mea, care avea 
şaisprezece ani pe-atunci, frumoasă, blândă, bună, fiica 
unui conte, ultima din neamul ei, moştenitoare a unei mari 
averi şi-a unui titlu care se pierdea. Tatăl meu era epitropul 
ei. O iubeam, iar ea îmi împărtăşea dragostea, dar din 
leagăn i-a fost făgăduită logodnică lui Arthur, şi sir Richard 
n-ar fi îngăduit să fie călcat cuvântul dat. Arthur iubea pe-o 
altă fată şi ne dădu sfat să fim inimoşi şi să ne păstrăm 
neclintită nădejdea că vremea şi norocul împreună aveau să 
aducă într-o bună zi izbânda dorințelor noastre, ale 
tuturora. Hugh iubea averea Lady-ei Edith, deşi pe faţă 
spunea că pe dânsa o iubeşte - dar aşa a fost veşnic felul 
lui, să spună un lucru, gândind pe-ascuns altul. Însă 
vicleniile sale au rămas fară de putere asupra fetei; putea 
să- 

1 înşele pe tatăl meu, dar pe, nimeni altul. Tatăl nostru 
ţinea la el mai mult decât la noi toţi, şi-i dăruia toată 
încrederea lui, fiindcă era mezinul, şi ceilalţi îl urau - aceste 
însuşiri fiind de ajuns în toate vremurile pentru a dobândi 
cea mai caldă dragoste a unui părinte. Şi avea Hugh grai 
dulce şi ademenitor şi un minunat dar de a minţi - acestea 
fiind însuşirile ce dau puternic reazem unui simţământ orb 
pentru a cădea pradă amăgirii. Eu eram zvăpăiat - la drept 
vorbind, pot spune chiar că eram foarte zvăpăiat - măcar că 
era o zvăpăială nevinovată, de vreme ce doar mie-mi 
aducea vătămare, iar ruşine, au pagubă, nimănui, şi n-avea 
nici urmă de nelegiuire ori josnicie, sau altceva nepotrivit 
cu cinstea rangului meu. 

Totuşi fratele meu Hugh a sucit şi a învârtit aceste vini 
cum i-a venit lui la socoteală, văzând cum sănătatea fratelui 
nostru Arthur era şubredă şi nădăjduind că o nenorocire ar 
fi spre folosul lui, de-aş fi eu dat la o parte din calea sa. Dar 
ar fi poveste lungă de înşirat, bunul meu stăpân, şi prea 
puţin vrednică de-a fi rostită. În câteva cuvinte, deci acest 
frate cu iscusinţă mi-a înzecit greşelile şi le-a prefăcut în 
mari nelegiuiri. Drept încheiere la uneltirea-i ticăloasă, 


găsind în încăperile mele o scară de mătase, adusă acolo de 
el însuşi - cu aceasta a dobândit crezarea tatălui nostru - a 
cumpărat şi mărturia slujitorilor şi-a altor şarlatani 
mincinoşi, precum că eu îmi pusesem în gând s-o răpesc pe 
Edith, aleasa mea, şi să mi-o fac mireasă, înfruntând cu 
cutezanţă voinţa tatălui meu. 

Dânsul a judecat că trei ani de surghiun, departe de cămin 
şi de Englitera, ar putea face din mine un ostaş şi un om 
întreg, şi totodată să-mi dăruie un dram de înţelepciune. 
Am îndurat îndelunga mea încercare, luptând în războaiele 
de pe continent, gustând din plin grele lovituri şi lipsuri, 
trecând prin aventuri, dar în ultima mea bătălie am căzut 
prins şi în cei şapte ani ce-au venit şi-au pierit de-atunci, o 
temniţă străină mi-a fost adăpostul. Prin isteţime şi curaj 
mi-am cucerit în cele din urmă libertatea şi-am zburat drept 
încoace; dar abia am pus piciorul pe pământul patriei, sărac 
lipit la pungă şi veşminte - şi mai sărac încă în veşti despre 
cele ce s-au putut întâmpla în aceşti şapte ani întunecaţi cu 
Hendon Hali, cu locuitorii săi şi bunurile sale. Astfel, nu-ţi 
fie cu supărare, înălţimea Ta, se încheie umila mea poveste. 

— Ai fost înşelat în chip josnic! Declară mjcul rege, cu ochii 
scânteind de indignare. Dar îţi voi face dreptate - jur că-ţi 
voi face! 'Ţi-o spune regele. 

Apoi, aprins de povestirea nedreptăţilor îndurate de Miles, 
îşi dezlegă limba şi se pomi să toarne în urechile 
ascultătorului său uimit istorisirea propriilor sale 
nenorociri, atât de recente. Când sfârşi, Miles îşi spuse: 
„Doamne, cu ce bogată închipuire e dăruit! Într-adevăr, 
aceasta nu-i o minte de rând; altmintrelea, smintită ori 
întreagă, nu ar fi putut ţese o poveste atât de curgătoare, 
cum e aceasta, doar din nimic, din vânt culeasă, tihnind un 
atât de năstruşnic roman cavaleresc. Sărman căpşor 
zdruncinat! Nu va dUce lipsă de prieten ori de adăpost, 
câtă vreme eu mă voi afla în rândul celor vii. Nu se va 
depărta nicicând din preajmă-mi; va fi răsfăţatul meu, micul 
meu tovarăş. Şi va fi tămăduit - pe legea mea - va ajunge 


întreg şi teafăr, iar după aceea îşi va fauri un nume de fală, 
şi cât de mândru voi fi să spun: Da, e al meu - l-am cules 
când era un mic zdrenţăros fară de cămin, dar eu am 
desluşit ce era în el şi am spus că într-o bună zi numelui său 
i se va duce vestea - priviţi-l, cercetaţi-l, m-am înşelat 
cumva? ” 

Regele vorbi, cu glas chibzuit, măsurat: 

— M-ai cruțat de jignire şi ruşine, se prea poate ca însăşi 
viaţa să mi-o fi salvat, şi în acest chip coroana. O astfel de 
slujire cere bogată răsplată; rosteşte-ţi dorinţa, şi orice va 
sta în puterea mea regească se va înfăptui. 

Acest îndemn fantastic îl făcu pe Hendon să tresară din 
visarea în care se cufundase. Era gata să mulţumească 
regelui şi să treacă peste propunerea lui, spunând că n-a 
făcut decât să-şi împlinească datoria şi nu doreşte nici o 
răsplată, când îi veni în minte un gând mai înţelept. Rugă să 
I se dea un răgaz de câteva minute, ca să cântărească în 
linişte mărinimoasa promisiune - dorinţă pe care regele o 
încuviinţă cu gravitate, subliniind că era mai bine să nu se 
pripească prea mult cu un lucru atât de însemnat. 

Miles cugetă câteva clipe, apoi îşi spuse: „Da aşa trebuie 
să fac - pe orice altă cale n-ar fi cu putinţă să pun capăt 
aiurării lui şi, neîndoielnic, tot ce-am îndurat cu el până 
acum m-a învăţat cât ar fi de istovitor şi ic-â't m-ar stânjeni 
dacă aş fi nevoit s-o duc tot aşa. Da, asta îi voi cere; fericită 
întâmplare că nu m-am repezit cu vorba”. Apoi puse un 
genunchi la pământ şi zise: 

— Nu-i de fel de seamă ajutorarea ce am adus-o Alteţei 
Voastre, căci nu trece hotarul obişnuitei îndatoriri a unui 
supus, şi pentru dânsa nu sunt îndreptăţit la nimica, dar în- 
trucât înălţimea Voastră binevoieşte a-mi socoti fapta-mi 
vrednică de-o răsplătire, îndrăznesc, faţă de marea 
milostivire ce-mi arătaţi, să vă fac o rugăminte. Cu aproape 
patru sute de ani în urmă, precum prea bine ştie Luminăţia 
Voastră, iscându-se ceartă şi neînțelegere între Ioan, regele 
Engliterei, şi regele Franţei, s-a hotărât precum ca doi viteji 


să lupte în arenă şi astfel să statornicească soarta 
neînţelegerii prin judecata zisă a lui Dumnezeu. Aceşti doi 
regi fiind adunaţi laolaltă cu cel spaniol, spre a sta martori 
şi judecători ai luptei, viteazul francez se înfăţişă, dar atât 
de înspăimântător era, încât cavalerii noştri englezi se 
codiră a-şi măsura armele cu dânsul. Astfel, pricina, care 
se-arăta a fi grea, era pe cale de-a se încheia împotriva 
craiului englez, neavând luptător care să-i apere dreptatea. 
În timpul acesta, în turn zăcea încărcat de lanţuri lordul De 
Courcy, cel mai puternic braţ al Engliterei, despuiat de 
onorurile şi stăpânirile sale şi stingându-se de prea 
îndelungată întemniţare. Se duseră la dânsul cu rugăminţi; 
el încuviinţă şi sosi în arenă înveşmântat de bătălie; dar de- 
ndată ce franţuzul zări uriaşa lui făptură şi-i auzi rostit 
vestitu-i nume, se şi aşternu pe fugă, iar pricina regelui 
Franţei a fost pierdută. Regele Ioan dădu îndărăt lui De 
Courcy rangurile şi stăpânirile sale şi-i zise: „Rosteşte-ţi 
dorinţa şi ţi-o voi împlini, de-ar fi să mă coste şi jumătate din 
regatul meu”, drept care De Courcy, îngenunchind, precum 
fac eu acuma, a dat răspuns: „Atunci pentru aceasta rog şi 
cer, Luminăţia Ia, ca en şi urmaşii mei să pot avea şi păstra 
statornicit dreptul de a nu ne descoperi de faţă cu regii 
Engliterei, câtă vreme dăinui-va tronul”. Dreptul i-a fost 
chezăşuit, precum ştie înălţimea Voastră, şi nu s-a 
întâmplat, în şirul celor patru sute de ani trecuţi de atunci, 
ca această spiţă să nu aibă moştenitori, şi astfel chiar până 
în ziua de azi căpetenia acestui străvechi neam îşi poartă 
încă pe cap pălăria sau coiful în faţa înălţimii Sale regele, 
fără a cere voie şi fară a fi oprit, şi aceasta nu-i e îngăduit 
nimănui altuia. Chemând în sprijinul rugăminţii mele pilda 
aceasta, cer din adâncul sufletului, regelui, să-mi dăruiască 
doar această singură milostenie şi acest drept - care va fi 
sufletului meu răsplată mai mult decât îndestulătoare - 
nimic alt - anume, ca eu şi urmaşii mei, în veci de veci, să 
putem şedea de faţă cu înălţimea Sa, regele Engliterei! 


— Ridică-te, sir Miles Hendon, cavalere - zise cu gravitate 
regele, dându-i oşteanului acolada chiar cu spada sa - 
ridică-te şi aşează-te. Rugămintea ţi-e împlinită. Câtă vreme 
va dăinui Englitera şi coroana îşi va păstra puterea, 
privilegiul acesta va sta neştirbit. 

Înălţimea Sa se depărtă de masă, cufundat în gânduri, iar 
Hendon se trânti pe un scaun, la masă, zicându-şi: „A fost 
un gând înţelept şi mi-a adus nespusă uşurare; picioarele- 
mi atârnă ca plumbul, de osteneală. De nu mi-ar fi dat prin 
cap, aş fi fost nevoit să stau în picioare săptămâni de-a 
rândul, până ce se va fi tămăduit mintea bietului meu 
băiat”. După câteva clipe îşi urmă gândul: „Şi astfel, iată-mă 
înălţat cavaler al Regatului Viselor şi Umbrelor! Ce să spun, 
grozav de ciudată şi năstruşnică stare, pentru cineva cu 
picioarele atât de zdravăn înfipte în pământ ca mine. Nu voi 
râde, nu, să mă păzească Dumnezeu, de vreme ce lucrul 
acesta - care pentru mine-i atât de lipsit de orice temei - 
pentru el e adevăr curat. Şi pentru mine aşijderi, într-un fel, 
nu-i un neadevăr, căci oglindeşte pe deplin sufletul bun şi 
mărinimos cu care-i dăruit”. După o pauză îşi urmă iar 
gândul: „Vai, ce mă fac de-i trece prin minte să-mi dea de 
faţă cu lumea frumosul meu titlu! Va fi o nepotrivire hazlie 
între slava mea şi veşmintele ce le port! Dar aceasta nu are 
a face; să-mi spună cum va voi, dacă pe el îl bucură, voi fi 
mulţumit”. 

Capitolul 13 

Dispariţia prinţului. 

O piroteală apăsătoare îi năpădi pe cei doi tovarăşi. Regele 
spuse: 

— Scoate-mi zdrenţele acestea! Arătând spre îmbră- 
cămintea sa. 

Hendon îl dezbrăcă pe băiat fără nici o împotrivire, fără un 
cuvânt, îl culcă şi-l înveli bine, apoi îşi aruncă privirea prin 
încăpere, spunându-şi compătimitor: „lar mi-a luat patul, ca 
şi mai-nainte. Doamne, dar eu ce mă fac?” Micul rege băgă 


de seamă încurcătura în care se afla oşteanul şi i-o risipi cu 
un cuvânt, zicând somnoros: 

— Îţi vei face somnul de-a curmezişul pragului, străjuindu- 
l. 

În clipa următoare scăpase de necazuri, cufundându-se 
într-un somn adânc. 

„Dragul de el, s-ar cuveni să se fi născut pe tron! Murmură 
Hendon, plin de admiraţie. De minune joacă pe regele”. 
Apoi se întinse pe duşumea, lângă uşă, spunându-şi cu 
mulţumire: „Am stat şi mai rău decât aşa şapte ani de-a 
rândul; aş vădi inimă nerecunoscătoare către cel de sus de- 
aş găsi prilej de cârtire în aceasta”. 

Adormi când pe cer se iveau zorile. Către nămiezi se trezi, 
îşi dezveli încetişor oaspetele, care habar n-avea de nimic, 
şi-i luă măsura cu o sfoară. Regele se trezi tocmai când 
gazda îşi sfârşise treaba, şe plânse că-i e frig şi-l întrebă ce 
face cu sfoara aceea. 

— Sunt gata acum, înălţimea Ta - zise Hendon - am puţină 
treabă pe-afară, dar mă voi întuma degrabă, dormi iară - ai 
nevoie de somn. Aşa - lasă-mă să-ţi acopăr şi capul, ai să te 
încălzeşti mai curând. 

Regele se întoarse în ţara viselor încă înainte de a fi sfârşit 
acest schimb de cuvinte. Miles se strecură tiptil pe uşă 
afară şi apoi iarăşi tiptil înăuntru - peste vreo treizeci- 
patruzeci de minute - cu toată îmbrăcămintea şi 
încălţămintea necesare unui băiat, cumpărate de la haine 
vechi. Hainele erau croite dintr-un postav ieftin şi arătau 
cam uzate, însă erau curăţele şi potrivite cu anotimpul. Se- 
aşeză pe un scaun şi începu să-şi cerceteze cumpărăturile, 
mormăind: 

— O pungă mai plină ar fi dobândit lucruri mai bune, dar 
când nu ai pungă grea, trebuie să te mulţumeşti şi cu ce 
poate dobândi una mai uşoară. 

Era o femeie pe la noi, În oraş se afla. 

S-a mişcat, îmi pare, trebuie să cânt cu glas mai puţin 
tunător; nu-i bine să-i stric somnul, când îl aşteaptă 


asemenea călătorie, şi când e atât de istovit, sărmanul copil. 
Veşmântul ăsta-i de ajuns de bun - o împunsătură ici, una 
colo, îl vor face ca nou. Cestălalt e mai întreg, măcar că o 
împunsătură ori două îi vor prinde bine şi lui. lar astea-s 
foarte bune şi trainice şi-i vor feri picioarele plăpânde de 
frig şi umezeală - lucru de mirare şi nou pentru el, socot, 
căci neîndoielnic umbla desculţ - iarnă ori vară deopotrivă. 
Nu dă Dumnezeu odată ca să fie aţa pâine - ştiu fiindcă, 
pentru o nimica toată, fiecare cumpără aţă berechet, să-i 
ajungă pe un an iar un ac straşnic şi mare capătă fară 
parale, numai pentru ochii lui frumoşi. Acuma voi avea de 
furcă cu toţi dracii ca să vâr aţa-n ac! 

Şi chiar aşa se-ntâmplă. Făcea ceea ce-au făcut totdeauna 
bărbaţii şi de bună seamă că vor face veşnic, până la 
sfârşitul veacurilor: ţinea acul nemişcat şi încerca să vâre 
aţa prin ureche, tocmai pe dos de cum fac femeile. De 
nenumărate ori aţa nu-şi nimeri ţinta, trecând când de o 
parte, când de cealaltă a urechii, uneori îndoindu-se când 
atingea marginea. Însă Miles era răbdător, fiindcă mai 
trecuse prin de-alde astea în viaţa sa de oştean. În cele din 
urmă izbuti şi, luând în poală veşmântul pe care-l pusese 
deoparte, se apucă de lucru. 

„Hanul e plătit - cu prânzişorul ce va să vină, cu tot - şi 
încă au rămas bani de ajuns spre a cumpăra o pereche de 
catâri şi a face faţă micilor noastre nevoi în cele două-trei 
zile care ne mai despart de belşugul ce ne-aşteaptă la 
Hendon Hali. 

Ea soţul şi-l iu. 

Doamne păzeşte! Mi-am vârât acul sub unghie! Nu face 
nimic - nu-i prima dată că păţesc asta, dar nici n-aş putea 
spune că mă bucură. Vom fi voioşi acolo, micuţule, nu te- 
ndoi o clipă de asta! Necazurile-ţi vor pieri laolaltă cu 
vătămarea care-ţi pricinuieşte mâhnirea. 

Ea soţul şi-l iubea-nfocat. 

Dar o iubea un. 

Nobile şi mari cusături am făcut 


LLA 


Oşteanul ridică veşmântul şi-l privi cu admiraţie: „Au o 
măreție ce face cârpelile cele mărunte ale croitorului să 
pară grozav de bicisnice şi de rând. 

Ea soţul şi-l iubea-nfocat, Dar o iubea un alt bărbat. 

Slavă ţie, Doamne, iacă o treabă gospodăreşte făcută, ba 
chiar dusă la capăt cu hărnicie. Acum îl voi trezi, îl voi îm- 
brăca de drum, îi voi turna apă, îl voi hrăni şi-apoi ne vom 
lua zborul către târg trecând prin hanul Tabard din South- 
wark şi.” 

— Binevoieşte a trezi, înălţimea Ta! Nu răspunde! Înăl- 
ţimea Ta! Pe legea mea, sunt nevoit a pângări sfânta-i 
făptură cu o atingere, de vreme ce somnu-i e surd la orice 
vorbire. Ce-mi văd ochii! 

Azvârli la o parte cuverturile - băiatul dispăruse! 

O clipă privi în juru-i, cuprins de uimire care-i luase graiul: 
observă abia atunci că şi straiele'flenduroase ale 
protejatului său lipseau, după aceea începu să tune şi să 
fulgere şi să ţipe după hangiu. În clipa aceea intră în odaie 
un slujitor, aducând prânzişorul. 

— Lămureşte-mă, unealtă a satanei, ori ţi-a sosit ceasul din 
urmă! Urlă oşteanul şi făcu un salt atât de sălbatic spre 
slujitor, încât acesta nici nu fu în stare să-i răspundă, de 
teamă şi surprindere. Unde-i băiatul? 

Cu glas tremurător şi întretăiat omul dădu lămuririle 
cerute. 

— Abia aţi părăsit locul acesta, înălţimea Voastră, când un 
flăcăiandru a sosit în goană şi a zis că era vrerea înălţimii 
Voastre ca băiatul să vină pe dată spre a vă întâlni la 
capătul dinspre Southwark al podului. L-am adus aci, iar 
când îl trezi pe băiat şi-i dădu vestea aceasta, băiatul doar 
ce mormăi puţin, fiindcă fusese tulburat „atât de devreme” 

— Precum zicea - însă cât ai clipi şi-a tras pe el zdrenţele 
şi dus a fost cu flăcăiandrul, zicând numai că înălţimea 
Voastră ar fi arătat mai multă cuviinţă de-ar fi venit el însuşi 
şi nu să trimită un străin, şi astfel. 


— Şi astfel eşti un nerod! Un nerod lesne de amăgit - 
spânzurată fie-ţi întreaga seminţie! Totuşi, poate nu s-a 
săvârşit nimic rău. Poate că nu au nici un gând rău 
împotriva băiatului. Mă voi duce să-l aduc. Pune masa. Stai! 
Cuverturile patului se aflau rânduite de parcă ar fi dormit 
cineva sub ele - au numai întâmplarea să le fi potrivit aşa? 

— Nu ştiu, bunul meu stăpân. L-am văzut pe flăcăiandru 
făcându-şi de lucru cu ele - cel care a venit după băiat. 

— Lovi-l-ar o mie de morţi, a făcut aceasta pentru a mă 
înşela, ca să câştige vreme, e limpede. Ia aminte! 
Flăcăiandrul era singur sau ba? 

— Singur-singurel, înălţimea Voastră. 

— Eşti încredinţat că-i aşa? 

— Încredinţat, înălţimea Voastră. 

— Adună-ţi minţile împrăştiate, chibzuieşte bine - lasă-ţi 
răgaz, omule. 

După o clipă de gândire, slujitorul zise: 

— Când a sosit nu-l însoțea nimenea, dar acum îmi vine în 
minte că, drept când cei doi păşiră-n mijlocul gloatei de pe 
pod, un om cu înfăţişare de tâlhar a ţâşnit din vreun 
ascunziş de prin preajmă şi, tocmai când ajunse lângă 
dânşii. 

— Ce s-a petrecut atunci? Dă-i drumul pe dată! lună 
Hendon nerăbdător, întrerupând povestirea slujitorului. 

— Tocmai atunci i-a înghiţit mulţimea şi rândurile sale s-au 
închis în urma lor, de n-am mai văzut nimica. 

— Piei din ochii mei, zevzecule! Trăncăneala ta mă scoate 
din minţi! Rămâi aici! Încotro fugi? Nu poţi sta locului 
măcar o clipă? S-au îndreptat spre Southwark? 

— Chiar aşa, înălţimea Voastră. 

— Tot aici eşti? Tot îţi merge morişca? Topeşte-te ca fumul, 
până nu te sugrum! 

Servitorul pieri. Hendon îl urmă, i-o luă înainte şi cobori 
treptele valvârtej, două câte două, mormăind: „îi 
nemernicul cela mârşav care zicea că i-ar fi tată. le-am 
pierdut, sărmanul, micul meu stăpân nebun - ce gând amar 


- şi ajunsese să-mi fie atât de drag! Nu! Nu se poate să-l fi 
pierdut! Nu l-am pierdut, căci voi cutreiera ţara de la un 
capăt la altul până ce-i voi da iar de urmă. Sărman copil, 
mâncarea te aşteaptă colo sus - şi-a mea deopotrivă, dar 
acum mi-a pierit foamea - las să se înfrupte din ea guzganii 
- zor, zor, ăsta-i cuvântul!” Şi în vreme ce-şi croia zorit 
drum prin mulţimea zgomotoasă de pe pod, îşi zise de mai 
multe ori, agăţându-se de gândul acela ca şi cum i-ar fi fost 
deosebit de plăcut: „A mârâit - dar s-a dus; s-a dus, da, 
fiindcă Miles Hendon i-a cerut aceasta, dragul de el - 
pentru altul n-ar fi făcut-o nicicând, o ştiu prea bine”. 

Capitolul 14 „Le roi est mort, vive la roi” 

În zorii aceleiaşi dimineţi, Tom Canty se trezi dintr-un 
somn adânc şi deschise ochii în întuneric. Rămase tăcut 
câteva clipe, încercând să-şi limpezească gândurile şi 
impresiile învălmăşite şi să scoată vreun înţeles din ele, apoi 
deodată strigă, cu glas pătruns de încântare, dar înăbuşit: 

— Pricep, pricep totul! Acum, slavă Domnului, în sfârşit, 
sunt treaz de-a binelea! Vino, bucurie! Piei mâhnire! Hei, 
Nan, Bet! Zvârliţi-vă cât colo paiele şi veniţi lângă mine, 
până voi turna în urechile voastre neîncrezătoare cel mai 
năstruşnic şi nebunesc vis pe care duhurile nopţii l-au urzit 
vreodată, pentru a umple de uimire sufletul unui om! Hei, 
Nan, Bet, ascultați! 

O siluetă nelămurită se ivi la căpătâiul său şi un glas rosti: 

— Binevoiţi a rosti poruncile înălţimii Voastre. 

— Porunci? O - cumplită năpastă - îţi cunosc glasul. 
Vorbeşte - cine sunt? 

— Cine sunteţi? Spun adevărul, ieri seară eraţi prinţul de 
Wales, şi astăzi sunteţi preamilostivul meu stăpân, Eduard, 
regele Engliterei. 

Tom îşi înfundă capul în perne, murmurând cu glas 
plângător: 

— Vai mie, n-a fost vis! Du-te de te odihneşte, bunule 
domn, şi lasă-mă cu necazurile mele. 


Tom adormi iar şi după un răstimp avu acest vis plăcut. Se 
făcea că era vară şi că se juca, singur-singurel, pe frumoasa 
pajişte numită „Poiana Viteazului”, când un pitic abia de-o 
şchioapă, cocoşat şi cu favoriţi lungi, roşii, răsări deodată în 
faţa lui şi spuse: 

— Sapă lângă buturuga aceea. 

Îl ascultă şi găsi doisprezece gologani strălucitori, nou- 
nouţi, o avuţie neaşteptată! Şi încă nu era totul, fiindcă 
piticul zise: 

— "Te cunosc, eşti un băiat bun la inimă şi vrednic de 
răsplată; necazurile tale vor lua sfârşit, căci ziua răsplătirii 
tale e aproape. Sapă aci, la şapte zile o dată, şi vei găsi 
mereu aceeaşi comoară, doisprezece gologani noi-nouţi, 
strălucitori. Nu sufla o vorbă nimănui - păstrează taina. 

Apoi piticul pieri şi Tom alergă în zboria Curtea Gunoaielor 
cu răsplata sa, spunându-şi: „în fiece noapte voi da tatălui 
meu câte un gologan; el va socoti că l-am cerşit, inima i se 
va bucura şi nu voi mai fi bătut. Un gologan pe săptămână 
va avea bunul preot care mă învaţă carte, mama, Nan şi Bet 
îi vor căpăta pe ceilalţi patru. Acum vom scăpa de foame şi 
zdrenţe, vom scăpa de spaime, chin şi bătăi crunte”. 

În visul său ajunse la căminul lui ticălos, cu răsuflarea 
tăiată, însă în ochi cu sclipiri jucăuşe de recunoştinţă 
fierbinte; aruncă patru gologani în poala maică-si şi strigă: 

— Sunt pentru tine, mamă! Toţi, până la cel din urmă! 
Pentru tine şi Nan şi Bet, şi dobândiţi pe căi cinstite, nu 
cerşiţi, nu furaţi! 

Fericită şi buimăcită, mama îl strânse la pieptul ei şi ex- 
clamă: 

— Ceasurile sunt înaintate - doreşte cumva înălţimea Sa 
să se scoale? 

Ah, nu acesta era răspunsul pe care-l aştepta. Visul se 
risipi în văzduh - era treaz. 

Deschise ochii - în veşmintele-i bogate. Primul gentilom al 
odăii de culcare îngenunchea lângă patul lui. Bucuria 
visului amăgitor se destrăma cu totul. Bietul băiat îşi dădu 


seama că era mai departe prizonier şi rege. Tom se ridică în 
capul oaselor şi privi printre grelele perdele de mătase la 
această aleasă adunare. 

Începu complicata ceremonie a îmbrăcatului. Mai întâi, o 
cămaşă fu luată de primul scutier de serviciu, care o trecu 
primului lord al ogarilor, care o trecu celui de-al doilea gen- 
tilom al odăii de dormit, care-o înmână capului străjerilor 
din Pădurea Windsor, care-o trecu celui de-al treilea 
gentilom al odăii de dormit, care-o trecu cancelarului regal 
al Ducatului de Lancaster, care-o trecu maestrului 
garderobei, care-o trecu crainicului Colegiului de Arme al 
Coroanei, care-o trecu conetabilului Turnului, care-o trecu 
primului maestru ce Ceremonii al Casei Regale, care-o 
trecu marelui gentilom ereditar al rufăriei, care-o trecu 
lordului mare amiral al Engliterei, care-o trecu 
arhiepiscopului de Canterbury, care-o trecu primului 
gentilom al Camerei de dormit, care i-o puse lui Iom. Bietul 
de el, stând acolo aşa mic şi năuc, toată panorama aceea îi 
amintea cum îşi trec oamenii găleţile cu apă din mână-n 
mână, când sting un foc. 

Fiecare bucăţică de veşmânt trebui să urmeze, la rândul 
ei, acest lent şi solemn drum. Fireşte că Tom se sătură până 
peste cap de asemenea ceremonie. Era atât de sătul, încât 
aproape simţi că-l podideşte recunoştinţa când - în cele din 
urmă - văzu cum lungii săi ciorapi de mătase, şi-au început 
călătoria, la capătul şirului, şi ştiu că treaba aceea 
plicticoasă se apropie de sfârşit. Dar se bucurase prea 
devreme. Primul gentilom al odăii de dormit primi ciorapii 
şi era cât pe-aci să-i tragă pe picior lui Tom, când o roşeaţă 
bruscă îi năpădi obrajii şi se zori să-i vâre obiectul îndărăt 
în mâinile arhiepiscopului de Canterbury, privindu-l uimit şi 
şoptind: „Priviţi, Milord” - şi arătă spre ciorap. 
Arhiepiscopul păli, apoi roşi şi trecu ciorapii lordului mare 
amiral, şoptind: „Priviţi, milord”. Amiralul trecu ciorapii 
marelui gentilom ereditar al rufăriei şi abia avu putere să 
exclame în şoaptă: „Priviţi, milord!” Ciorapii făcură calea 


întoarsă de-a lungul întregului şir de nobili, însoţiţi mereu 
de aceeaşi exclamaţie de uimire şi spaimă: „Priviţi! Priviţi!”, 
până când ajunseră în sfârşit în mâinile primului scutier de 
serviciu, care se holbă o clipă - cu faţa albă ca varul - la 
pricina acelei tulburări, apoi şopti gâtuit: 

— Doamne păzeşte, a fugit un ochi! La Turn cu primul 
îngrijitor al ciorăpăriei regale! După care se rezemă de 
umărul primului gentilom al ogarilor ca să-şi mai vină în 
fire, în vreme ce altă pereche de ciorapi - fără nici un fir 
atins - fu adusă pe dată. 

Dar toate treburile pământene trebuie să aibă un sfârşit 
odată şi-odată, astfel că până la urmă şi Tom Canty fu în 
stare să se dea jos din pat. Curteanul însărcinat cu aceasta 
îi turnă apă, gentilomul cuvenit organiză spălatul, 
gentilomul cu prosopul sta alături, şi încetul cu încetul Tom 
trecu teafăr prin purgatoriul curăţeniei şi fu pregătit să 
intre pe mâna coaforului regal. Când ieşi în sfârşit şi din 
mâinile acestui maestru, era grațios şi drăgălaş ca o fetiţă, 
în mantia şi pantalonii săi bufanţi de atlaz purpuriu, cu toca 
la care flutura o pană purpurie. Apoi o pomi, cu tot alaiul, 
către sufragerie, prin mijlocul adunării de curteni, care se 
dădeau îndărăt ca să-i facă loc şi cădeau în genunchi, la 
trecerea lui. 

După prânzişor, fu petrecut cu ceremonia regală potrivită, 
însoţit de marii săi sfetnici şi garda sa de luptă, alcătuită din 
cincizeci de gentilomi simbriaşi, purtând securi aurite - 
către sala tronului, unde purcese a rezolva treburile 
statului. „Unchiul” său, lordul Hertford, îşi luă în primire 
postul din preajma tronului, ca să ajute mintea regelui cu 
înţeleptele-i sfaturi. 

Consiliul iluştrilor nobili numiţi de către răposatul rege ca 
executori testamentari se înfăţişă ca să ceară încuviințarea 
lui Tom pentru anumite acte. Era mai curând o formalitate, 
şi totuşi nu era chiar o pură formalitate, deoarece încă nu 
fusese hotărât nici un regent. Arhiepiscopul de Canterbury 
raportă asupra hotărârii luate de Sfatul Executorilor cu 


privirea la înmormântarea răposatei sale Majestăţi 
preavestite, şi încheie cu citirea semnăturilor executorilor, 
precum urmează: Arhiepiscopul de Canterbury, Lordul 
Cancelar al Angliei, Wiliam Lord St. John, John LOrd Russel, 
Eduard Conte de Hertford, John Viconte de Lisle, Cuthbert 
Episcop de Durham. 

Tom nici nu asculta - era preocupat de una din primele 
clauze ale documentului. Se-ntoarse spre lordul Hertford şi- 
i şopti: 

— Care zi a spus că a fost statornicită pentru 
îngropăciune? 

— Ziua a şaisprezecea a lunii ce vine, Înălţimea Ta. 

— Nesăbuită nerozie. Va ţine trupul până atunci? 

Bietul băieţaş era cam neiniţiat în obiceiurile curţii regale 
şi deprins să vadă cum nenorociţii care mureau în Curtea 
Gunoaielor erau expediaţi în mare grabă pe lumea cealaltă, 
cu un dichis cu totul diferit. Insă lordul Hertford îl linişti cu 
câteva cuvinte. 

Un ministru prezentă un ordin al Sfatului, care hotăra 
pentru a doua zi la unsprezece dimineaţa primirea am- 
basadorilor străini şi solicită aprobarea regelui. 

Tom îndreptă o privire cercetătoare spre lordul Hertford, 
care-i şopti: 

— Înălţimea voastră îşi va da încuviințarea. Ei vin spre a 
aduce mărturia durerii ce-o împărtăşeşte stăpânii lor regali, 
faţă de greaua nenorocire ce s-a abătut asupra Luminăţiei 
Voastre şi a regatului Engliterei. 

Tom făcu precum i se ceruse. Alt ministru începu să 
citească un document cu privire la cheltuielile Casei Regale 
a răposatului rege, care se ridicaseră la 28.000 de lire în 
ultimele şase luni - o sumă atât de uriaşă, încât îl făcu pe 
Tom Canty să se-nece la auzul ei. Fu cu atât mai încremenit 
când ieşi la iveală că 20.000: de lire din suma aceasta erau 
neplătite şi încă o dată când se dezvălui că tezaurul regelui 
era aproape secătuit, iar cei o mie două sute de slujitori ai 


săi erau foarte strâmtarăţi din pricină că nu. li se plătiseră 
lefurile cuvenite. 'Tom îşi rosti părerea, cu o vie nelinişte: 

— Vădit că mergem de râpă. Se cuvine şi e nevoie să luăm 
o casă mai mică şi să ne lipsim de o parte din slujitori, de 
vreme ce nu mi-s de nici un folos, ci doar pricină de zăbavă, 
şi te hărţuiesc cu ajutorări ce sâcâie mintea şi ruşinează 
sufletul, căci n-ar sta bine decât unei păpuşi fără de minte şi 
fără de mâini să aştepte ajutorul lor. Îmi vine în gând o 
căsuţă ce se află alăturea de târgul de peşte, lângă Poarta 
Precupeţelor. 

Tom simţi pe braţ o apăsare care opri şirul acesta de vorbe 
fară noimă şi-l făcu să roşească; însă nici un curtean nu 
trădă prin vreun semn că ciudatele sale vorbe fuseseră 
observate sau luate în seamă. 

Un sfetnic raportă că. Întrucât răposatul rege a prevăzut 
în testamentul său să se acorde contelui de Hertford titlul 
de duce, şi să fie înălţat la rangul de pair fratele său sir 
Thomas Seymour, iar fiul lui, Hertford, la cele de conte, 
laolaltă cu măriri asemănătoare pentru ceilalţi mari slujitori 
ai coroanei - Sfatul a hotărât a se întruni la 16 februarie 
spre a împărţi şi a întări aceste onoruri. Însă între timp, 
deoarece răposatul rege nu a dăruit în scris moşii potrivite 
cu cinstea acestor demnități, Sfatul - cunoscând dorinţele 
ce nutrea el în aeastă privinţă - a socotit nimerit să-i 
dăruiască lui Seymour pământuri preţuind 500 de lire, iar 
fiului lui Hertford pământuri preţuind 800 de funzi şi încă 
300 de funzi din moşiile scaunului de episcop ce va rămâne 
vacant, înălţimea Sa regele, de faţă, dându-şi învoirea. 

Lui 'Tom era cât pe-aci să-i scape părerea că ar fi fost mai 
cuviincios să se plătească mai întâi datoriile răposatului 
rege înainte de a i se risipi banii; însă un semn cu cotul 
făcut la vreme de grijuliul Hertford îl salvă de această gafa. 
Aşa că îşi dădu încuviințarea, fară a sufla o vorbă, însă 
luându-şi o nouă povară pe suflet. Cum sta şi cugeta cu câtă 
uşurinţă săvârşeşte minunile acelea nemaipomenite şi 
strălucite, un gând fericit îi străbătu mintea: de ce să n-o 


facă pe maică-sa ducesă de Curtea Gunoaielor şi să-i 
dăruiască o moşie? Însă alt gând, dureros, îl alungă pe dată 
pe cel dintâi: era rege numai cu numele; veteranii aceia cu 
înfăţişare gravă şi mari nobili erau de fapt stăpânii lui; 
pentru ei mama sa era doar născocirea unei minţi bolnave. 
I-ar fi ascultat planul fară să-şi creadă urechilor şi-apoi ar fi 
trimis pur şi simplu după doctor. 

Înainte de amiază, Tom avu şi el parte de-un ceas plăcut. 

— Îngăduit de paznicii săi lord Hertford şi St. John - în 
tovărăşia prinţesei Elisabeth şi a maicii lady Jane Gray, deşi 
prinţesele erau cam abătute de cumplita lovitură ce căzuse 
asupra casei regale. La sfârşitul acestei vizite, sora sa mai 
mare - cunoscută mai târziu în istorie sub numele de 
„Maria cea sângeroasă” - îl îngheţă cu o solemna 
întrevedere, care avu - în ochii lui - singurul merit de-a fi 
scurtă. Rămase singur cu ea doar câteva clipe, după aceea 
fu lăsat să intre un băiat subţirel, de vreo doisprezece ani, a 
cărui îmbrăcăminte - afară de gulerul alb ca neaua şi de 
spuma dantelelor de la manşete - era neagră, din cap până- 
n picioare. Nu purta nici o eşarfa de doliu, ci doar un nod 
de panglică purpurie pe umăr. Făcu câţiva paşi, şovăind, cu 
capul descoperit şi plecat şi puse un genunchi la pământ 
înaintea lui Tom. În tăcere, acesta-l cercetă o clipă cu 
privirea, foarte liniştit. După aceea zise: 

— Ridică-te, băiete. Cine eşti? Ce doreşti de la mine? 

Băiatul se ridică şi rămase în picioare, într-o atitudine 
plină de graţie, însă pe faţă i se citea îngrijorarea. Spuse: 

— Desigur că-ţi aminteşti de mine, înălţimea Ta. Sunt 
băiatul care primeşte bătăile în locul Domniei Tale. 

— Băiatul care primeşte bătăile în locul meu? 

— EI însuşi, Luminăţia Ta. Sunt Humprey, Humprey 
Marlow. 

Tom îşi dădu seama că sta de vorbă cu cineva despre care 
paznicii săi s-ar fi cuvenit să-l înştiinţeze. Situaţia era 
delicată. Ce se cuvenea să facă? Să se prefacă a-l cunoaşte 
pe băiat, şi apoi să trădeze cu fiecare vorbă că habar n- 


avusese de el până-n clipa aceea? Nu, aşa ceva nu mergea. 
Îi veni în ajutor o idee: accidentele de felul acesta se puteau 
întâmpla destul de des, acum că treburi urgente îi 
îndepărtau mereu pe Hertford şi pe St. John, din preajma 
lui, deoarece erau membrii ai Sfatului Executorilor. De 
aceea era poate mai bine să înjghebeze singur un plan 
pentru a se descurca în asemenea împrejurări. Da, ar fi o 
cale înţeleaptă; n-avea decât să încerce o experienţă cu 
băiatul acesta, ca să vadă dacă va izbuti să iasă cu faţa 
curată. Aşa că o clipă-două îşi trecu mâna peste frunte, ca 
un om aflat în încurcătură, iar după aceea spuse: 

— Acuma îmi pare că-mi amintesc de tine oarecum, dar 
mintea mi-e împiedicată şi întunecată de suferinţă. 

— Vai, bietul meu stăpân! Exclamă cu simţire băiatul care 
primea bătăile, adăugând în sinea lui: „Cele auzite se 
adeveresc - i s-a rătăcit mintea, vai, biet suflet! Ei, să mă 
bată Dumnezeu, cât sunt de uituc! Mi-au dat de ştire că pe 
chipul nimănui nu trebuie să se poată citi că mintea-i este 
vătămată”. 

— Socot că mă amăgeşte ţinerea de minte, zilele acestea, 
zise Tom. Dar nu lua în seamă. Mă îndrept văzând cu ochii; 
un lucru de nimica adesea îmi slujeşte spre a-mi aduce 
aminte de faptele şi numele ce le-am uitat. („Şi zău că nu 
numai de ele, ba încă şi de cele de care n-am auzit de când 
mă ştiu, după cum va vedea băiatul ăsta”). Dă glas dorinţei 
tale. 

— E treabă de prea mică însemnătate, dar eu tot voi 
pomeni, să-mi fie cu iertăciune, înălţimea Voastră. Cu două 
zile în urmă, când înălţimea Voastră a greşit de trei ori la 
elinească - la lecţiile de dimineaţă - vă aduceţi aminte? 

— Mda-a. Îmi pare că îmi aduc aminte. („Nu-i prea mare 
minciună, căci de-aş fi avut vreodată a face cu învăţătura 
acestui grai elinesc, nu de trei, ci de patruzeci de ori aş fi 
greşit”). Da, îmi amintesc prea bine acum - urmează-ţi 
vorba. 


— Învățătorul, mâniat fiind pentru ceea ce socotea el 
treabă de mântuială şi fară temei făcută, a făgăduit că mă 
va biciui în lege pentru aceasta. 

— Pe tine să te biciuiască?! Strigă Tom, atât de uimit, încât 
îşi pierdu stăpânirea. De ce să te biciuiască pe tine, pentru 
greşelile mele? 

— Ah, Luminăţia Ta iarăşi a uitat. Iotdeauna pe mine mă 
pedepseşte când greşiţi la lecţii. 

— Adevărat, adevărat, uitasem. Tu mă înveţi lecţia - apoi, 
dacă mă arăt cumva nevolnic la învățături, el socoteşte că 
ţi-ai făcut prost slujba şi. 

— Vai, înălţimea Voastră, ce fel de cuvinte sunt acestea? 
Eu, cel mai umil dintre slujitorii voştri, să-mi închipui că v-aş 
putea învăţa ceva? 

— Atunci, care ţi-e vina? Ce soi de ghicitoare mai e şi asta? 
Cu-adevărat că mi-am pierdut minţile, sau tu eşti smintit? 
Lămureşte-mă, vorbeşte! 

— Dar, prea bunul meu stăpân, nu-i nimic anevoie de 
priceput. Nimănui nu-i îngăduit a pângări cu lovituri sfinţita 
făptură a prinţului de Wales; astfel, când săvârşeşti greşeli, 
eu primeam loviturile în locul vostru şi aşa-i drept şi 
cuvenit, de vreme ce aceasta îmi e îndatorirea şi de pe 
urma ei îmi agonisesc traiul. 

Tom îl privi lung pe băiatul care povestea liniştit toate 
acestea, gândind în sinea lui: „I-auzi ce lucru de mirare, ne- 
maiauzită şi năstruşnică meserie! Mă minunez că nu am 
tocmit un băiat care să fie pieptănat şi îmbrăcat în locul 
meu, măcar de le-ar fi dat prin gând! Şi de-ar face una ca 
asta, eu aş primi bucuros biciuirea cuvenită, aducând încă 
şi mulţumire cerului pentru schimbul făcut”. Apoi zise cu 
glas tare: 

— Şi ai fost bătut, după făgăduială, sărmane prieten? 

— Nu, prea bunul meu stăpân, pedeapsa mea fusese sta- 
tornicită pentru ziua de astăzi şi se prea poate să fie 
ridicată, fiind nepotrivită cu doliul ce s-a abătut asupră-ne; 
nu ştiu bine, astfel că am cutezat a veni încoace şi a-i aminti 


luminăţiei Voastre de milostiva făgăduinţă de a pune un 
cuvânt bun pentru mine. 

— Pe lângă învăţător? Ca să te scap de biciuire? 

— Aha, vă aduceţi aminte! 

— "Ţinerea de minte mi s-a îndreptat, vezi! Linişteşte-te, 
spinarea nu-ţi va mai fi jupuită - mă voi îngriji de aceasta. 

— Oh, vă mulţumesc din inimă, bunul meu stăpân! Strigă 
băiatul, căzând într-un genunchi. Poate că am ajuns prea 
departe cu îndrăzneala, măcar că. 

Văzând că domnişorul Humprey şovăie, Tom îl încurajă să 
meargă până la capăt, spunându-i că „se află aplecat spre 
împlinirea dorințelor”. 

— Atunci voi grăi pe faţă cele ce prea mult îmi stau pe 
inimă. De vreme ce nu mai sunteţi prinţ de Wales, ci rege, 
vă stă în putinţă a porunci să fie statornicite toate după 
vrerea voastră, fără ca nimenea să vă stea împotrivă; cum e 
fără de noimă să vă mai chinuiţi cu învăţătura plicticoasă, 
veţi arde cărţile şi vă veţi îndrepta mintea spre lucruri mai 
puţin stânjenitoare. Atunci eu voi fi sărac lipit, iar surorile 
mele orfane deopotrivă cu mine! 

— Sărac lipit? De ce, mă rog? 

— Spinarea mi-e pâinea, o, îndurătorul meu stăpân! De nu 
va mai fi pusă la tărbacă, voi flămânzi. De vreme ce 
înălţimea Ta ai să-ţi curmi învăţătura, slujba mea s-a dus - 
nu mai aveţi nevoie de băiat care să fie bătut în locul vostru. 
Nu mă alungaţi pe drumuri! 

Tom fu mişcat de această sfâşietoare deznădejde. Spuse, 
cu un avânt de dărnicie cu-adevărat regesc: 

— Nu te mai frământa, băiete, slujba ta va rămâne veşnică, 
pentru tine şi toată spiţa ta. Apoi atinse uşor umărul 
băiatului cu latul spadei sale, rostind: Ridică-te, Humprey 
Marlow, Mare Primitor de Bătăi Ereditar al Casei Regale a 
Engliterei! Izgoneşte-ţi îngrijorarea - mă voi apleca iar 
asupra cărţilor, şi voi învăţa atât de prost, încât pe drept vor 
fi nevoiţi a-ţi întrei plata, într-atât vor spori îndatoririle tale. 

Humprey răspunse cu glas gâtuit de recunoştinţă: 


— Mulţumesc, o, prea nobile stăpân; această regească 
mărinimie întrece cu mult cele mai necugetate vise de 
mărire ale mele. Acuma voi fi fericit până la sfârşitul vieţii, 
şi eu, şi tot neamul Marlowilor în urma mea. 

Tom era destul de deştept ca să-şi dea seama că băiatul 
acesta îi putea fi de folos. II îndemnă pe Humprey să vor- 
bească şi băiatul nu se lăsă mult rugat. Era încântat, 
crezând că ajută la vindecarea lui Tom, fiindcă de-ndată ce 
sfârşea de reamintit minţii vătămate a lui Iom felurite 
amănunte din întâmplările şi aventurile sale, ce avuseseră 
loc în odaia regală de învăţătură şi prin alte locuri ale 
palatului, observa că Tom era în stare să-şi „amintească” 
foarte limpede împrejurările. După vreun ceas, Iom se trezi 
încărcat cu un stoc de informaţii foarte preţioase, despre 
personajele şi treburile de la Curte, aşa că se hotări să se 
instruiască zilnic din această sursă. De aceea porunci ca 
Humprey să fie primit în iatacul regal oricând vine - dacă 
Alteța Sa Regele Engliterei este singur. Abia plecase 
Humprey, că sosi lord Hertford, aducându-i lui Tom alte 
necazuri pe cap. 

Spuse că lorzii Sfatului, temându-se ca vreo veste prea 
mult înflorită despre sănătatea vătămată a regelui să nu se 
fi strecurat afară din palat, socoteau înţelept şi cel mai 
potrivit ca Alteța Sa să înceapă a cina în public, peste o zi 
sau două. Neîndoios că înfăţişarea sa sănătoasă şi pasul 
zdravăn, ajutate de o purtare firească asupra căreia aveau 
să vegheze cu grijă, şi de graţia portului, vor potoli mai 
grabnic neliniştea obştească - în caz că într-adevăr ar fi 
umblat zvonuri răuvoitoare - decât oricare alt plan ce putea 
fi pus la cale. 

Curând, contele purcese a-l iniţia pe Tom - cu mult tact 

— În tipicul cuvenit pentru acel impunător prilej, sub 
masca destul de străvezie de a-i „aminti” lucruri pe care le 
cunoştea de mai-nainte. Însă, spre neţărmurita-i bucurie, 
ieşi la iveală că Tom avea nevoie de foarte puţin ajutor în 
această privinţă. Se folosise de Humprey, care-i pomenise 


că aveau să-l pună iar să cineze în public cu suita. Humprey 
prinsese vestea din zvonurile de la Curte, care zburau cu 
repeziciune din gură-n gură. Dar Tom păstrase taina. 

Văzând că memoria regelui se îmbunătăţeşte atât de mult, 
contele riscă s-o mai pună la câteva încercări - într-un fel 
aparent întâmplător - ca să-şi dea seama cât de departe 
mersese spre vindecare. Rezultatele fură fericite, pe ici-colo 

— Pe unde rămăseseră întipărite spusele lui Humprey - şi, 
în ansamblu, lordul fu foarte mulţumit şi prinse curaj. Se 
simţi atât de încurajat, încât îşi luă inima-n dinţi şi zise, cu 
glas plin de nădejde: 

— Acum sunt încredinţat că dacă Alteţa Voastră îşi va pune 
mintea încă puţin la încercare, va limpezi taina Marelui 
Şigiliu - o pierdere care era de mare însemnătate ieri, cu 
toate că astăzi nimica nu înseamnă, de vreme ce puterea a 
luat sfârşit, odată cu viaţa răposatului nostru stăpân. 
Binevoieşte Luminăţia Ta a face încercarea? 

Tom parcă ar fi picat din lună - habar n-avea de Marele 
Sigiliu. După o clipă de şovăire se uită cu nevinovăție la 
paznicul său şi-l întrebă: 

— Cum arăta Marele Sigiliu, milord? 

Contele tresări, aproape neobservat, murmurând: „Vai, iar 
i-au zburat minţile! Nesocotit am fost să-l îndemn să şi le 
încordeze astfel”. Apoi, cu iscusinţă, îndreptă conversaţia 
spre alte subiecte, cu scopul de a şterge nenorocitul sigiliu 
din gândurile lui Tom - un scop pe care-l atinse cu uşurinţă. 

Capitolul 15 

Tom rege. 

A doua zi veniră la Curte ambasadorii străini, cu suitele lor 
de-o strălucire ce-ţi lua ochii, şi 'Tom îi primi aşezat pe tron, 
înveşmântat cu o pompă impunătoare. 

Din când în când Tom rostea vorbele pe care i le punea în 
gură Hertford şi se străduia din răsputeri să-şi împlinească 
mulţumitor rolul, însă pentru el asemenea treburi erau 
prea noi şi se simţea prea stânjenit ca să le ducă la capăt în 
chip strălucit. Aducea de ajuns de bine a rege, dar îi venea 


tare greu să se simtă rege din creştet până-n tălpi. Răsuflă 
uşurat când ceremonia luă sfârşit. 

Cea mai mare parte a zilei o „pierdea” Tom - după cum 
socotea în mintea lui - cu îndeletniciri cerute de îndatoririle 
sale regale. Chiar şi cele două ceasuri hărăzite anumitor 
pe-treceri şi recreaţii princiare erau mai curând o povară 
pentru el, într-atât era legat de mâini şi de picioare de 
oprelişti şi tipicuri de ceremonial. Totuşi petrecea cu băiatul 
care primea bătăile un ceas, pe care-l socotea un câştig, 
deoarece - stând de vorbă între patru ochi cu Humprey - se 
distra şi totodată dobândea informaţii folositoare. 

A treia zi a domniei lui Iom Canty sosi şi se duse la fel ca şi 
celelalte, însă cerul se mai însenină oarecum. Se simţea mai 
la largul lui decât la început, şi se obişnuise niţel cu 
împrejurările şi oamenii din jurul lui; lanţurile îl mai apăsau 
încă, dar nu tot timpul. Descoperea că prezenţa şi omagiile 
mărimilor de la Curte îl mâhneau şi-l supărau tot mai puţin, 
cu fiecare ceas care se scurgea. 

Ar fi putut întâmpina fără prea mare neplăcere apropierea 
celei de a patra zile dacă nu l-ar fi chinuit o sin-gură teamă: 
din ziua aceea avea să înceapă a cina în public. Erau şi alte 
puncte mai importante trecute în program; din ziua aceea 
avea să prezideze o întrunire a Consiliului, care trebuia să 
asculte părerile şi poruncile sale cu privire la po-litica pe 
care urma s-o ducă Anglia faţă de felurite popoare din cele 
patru zări. In aceeaşi zi Hertford avea să fie numit, cu tot 
dichisul cuvenit, în înalta funcţie de Lord regent. Şi alte 
lucruri de seamă mai erau rânduite să înceapă din a patra 
zi a domniei sale, însă pentru Tom erau toate nişte fleacuri, 
pe lângă încercarea de a cina singur-singurel, sub privirile 
nenumăraţilor ochi iscoditori aţintiţi asupră-i şi în şoaptele 
nenumăratelor guri care vor comenta felul cum îşi joacă 
rolul - şi greşelile lui, dacă va avea ghinionul să facă 
vreuna. 

Totuşi nimic nu putea opri în loc cea de-a patra zi, aşa că 
sosi şi ea. Îl găsi pe bietul Tom abătut şi cu gândurile 


aiurea, fară putinţă de a alunga starea aceasta de spirit. 
Ceasurile dimineţii se târâră încet unul după altul, 
sâcâindu-l cu îndatoririle obişnuite. Simţi încă o dată cât de 
greu îl apasă prizonieratul său. 

Către sfârşitul dimineţii se afla într-o spațioasă sală de 
audienţe, conversând cu contele de Hertford şi aşteptând 
plictisit să bată ceasul hotărât pentru a primi o vizită de 
ceremonie din partea unui mare număr de înalţi demnitari 
şi curteni. După scurt timp, Iom îşi îndreptă agale paşii 
către o fereastră şi prinse interes pentru viaţa şi mişcarea 
şoselei ce se-ntindea dincolo de porţile palatului. Şi nu se 
interesa într-o doară, ca un om care trândăveşte, ci simţea 
o dorinţă pornită din inimă de a lua parte şi dânsul la 
forfota şi miş-carea slobodă de pe şosea. Deodată Tom auzi 
larmă, huiduieli şi zări o gloată de bărbaţi, femei şi copii - 
de speța cea mai umilă, cea mai de jos - apropiindu-se 
dinspre şosea, urlând, huiduind şi mergând de-a valma. 

— Tare aş voi să ştiu care-i pricina acestei zarve! Ex-clamă 
el cu neînfrânata curiozitate a băieţilor în asemenea 
împrejurări. 

— Sunteţi regele - răspunse solemn contele, cu plecăci- 
une - am învoirea Luminăţiei Voastre spre a da porunci? 

— O, da, sunt prea fericit să ţi-o dau, bucuros, da! Ex- 
clamă Tom aţâţat, adăugând pentru sine însuşi cu o vie 
mulţumire: „într-adevăr nu-i numai plictis să fii rege - eşti şi 
răsplătit, alteori ai şi folos”. Contele chemă un paj şi-l 
trimise la căpitanul gărzii, cu ordinul: 

— Gloata să fie oprită şi să se facă cercetare cu privire la 
pricina vânzolirii sale. Din porunca regelui! 

Peste câteva secunde, un lung şir de străjeri regali, turnaţi 
în oţel scânteietor, se revărsau pe porţi şi alcătuiau o 
barieră de-a curmezişul şoselei, în faţa mulţimii. Un sol se 
întoarse raportând că mulţimea se ţinea după un bărbat, o 
femeie şi o fetiţă, care urmau să fie executaţi pentru 
ispăşirea unor crime săvârşite împotriva liniştii şi bunei 
rânduieli a regatului. 


„Moarte, şi încă o moarte năpraznică - îi aşteaptă pe acei 
sărmani nenorociţi”. Gândul acesta frânse inima lui Tom. Îl 
cuprinse compătimirea, mai presus de orice; nu se gândi 
nici o clipă la legile încălcate sau la suferinţa ori pagubele 
pe care cei trei criminali le pricinuiseră victimelor lor; nu 
era în stare să se gândească decât la eşafod şi la soarta 
înfiorătoare care atârna deasupra capetelor condamnaților. 
Mila pentru ei îl făcu să uite o clipă că era doar umbra 
amăgitoare a unui rege, şi nicidecum un rege în toată 
puterea cuvântului şi, până să-şi dea seama ce face, din 
gura lui ţâşni porunca: 

— Aduceţi-i aci! 

Apoi se făcu stacojiu de ruşine şi era gata să se scuze, însă 
observând că ordinul său nu trezise defel mirarea con-telui 
sau a pajului, îşi opri cuvintele pe buze. Ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic deosebit, pajul făcu o plecăciune adâncă şi 
ieşi de-a-ndărătelea din sala de audienţe, ca să ducă mai 
departe porunca. 'Tom fu străbătut de un fior de mândrie şi 
simţi încă o dată mai puternic foloasele ce com-pensează 
neajunsurile îndeletnicirii de rege. 

Uşile fură apoi larg deschise; fură anunţate titluri, unul 
mai răsunător decât altul, şi curând sala fu aproape 
înţesată de oameni aleşi de rang. Nu trecu mult şi se auziră 
apropiindu-se paşii ritmaţi ai unei cete de oşteni, iar 
vinovaţii in-trară în sală sub paza unui slujbaş şi escortaţi 
de o mână de străjeri din garda regală. Slujbaşul 
îngenunche dinaintea lui Iom, apoi se dădu deoparte; cele 
trei fiinţe hărăzite morţii îngenuncheară de asemenea şi 
rămaseră aşa; garda făcu drepţi îndărătul jilţului regal. Tom 
îi iscodiră curios pe pri-zonieri. Ceva din îmbrăcămintea sau 
înfăţişarea bărbatului trezi în el o amintire nelămurită. 
„Socot a-l mai fi văzut cândva pe omul acesta. Dar nu-mi 
vine-n minte când şi unde” - gândi Tom. Tocmai atunci omul 
aruncă o privire grăbită către el şi-şi plecă iar capul în jos, 
nefiind în stare să înfrunte măreţia cumplită a suveranităţii, 
însă lui Tom îi fu de ajuns că-l privise o dată bine, drept în 


faţă. Îşi spuse: „Acuma lucrurile sunt limpezi; acesta-i 
străinul care l-a cules pe Giles Witt din Tamisa şi i-a scăpat 
viaţa în ziua aceea vântoasă, cu ger muşcător, a Anului nou 
- faptă bună şi vitează - păcat că a săvârşit şi altele 
mârşave, care l-au adus în această jalnică stare. Nu mi-au 
ieşit din minte nici ziua, nici ceasul acela, deoarece la o oră 
după această îm-prejurare, când orologiile băteau 
unsprezece, am căpătat de la mam'mare Canty o 
chelfăneală atât de zdravănă şi amar-nică, încât toate cele 
primite până atunci sau după aceea au fost pe lângă ea 
doar giugiuleli şi dezmierdări”. 

Tom ordonă întâi ca femeia şi fetiţa să fie îndepărtate 
pentru câteva clipe, apoi se adresă ajutorului de ispravnic: 

— Bunul meu domn, care-i vina acestui om? 

Slujbaşul îngenunche şi răspunse: 

— De nu-i cu supărare înălţimii Tale, a luat viaţa unui 
supus, dându-i otravă. 

Compătimirea lui Iom faţă de prizonier şi admiraţia sa 
pentru îndrăzneţul salvator al băiatului pe cale să se înece 
primiră o serioasă lovitură. 

— Fapta a fost dovedită? Întrebă el. 

— Cât se poate de limpede, Luminăţia 'Ia. 

Tom suspină şi zise: 

— Luaţi-l de aci - şi-a meritat moartea cu prisosinţă. Păcat, 
căci avea inimă vitează - a-adică se-arată viteaz după 
înfăţişare. 

Cu o izbucnire neaşteptată, prizonierul îşi împreună 
mâinile şi le frânse cu deznădejde, implorându-l pe „rege” 
într-un şir de vorbe întretăiate şi îngrozite: 

— O, stăpânul meu, de poţi simţi îndurare pentru cei 
pierduţi, aibi milă de mine! Sunt nevinovat şi fapta pentru 
care mă aflu învinuit a fost adeverită doar cu dovezi prea 
şubrede - dar de aceasta nu mai vorbesc; judecata a 
hotărât împotrivă-mi şi nu mai poate fi schimbată, totuşi în 
năpasta mea cerşesc un singur hatâr, căci mi-e peste puteri 
să îndur pedeapsa ce mi s-a dat. Milostivire, stăpâne! Din 


bunătatea regească a înălţimii Tale, împlineşte-mi ruga - dă 
poruncă să fiu spânzurat! 

Tom rămase uimit. Nu se aşteptase la un asemenea sfârşit. 

— Pe legea mea, nemaiauzit hatâr! Nu aceasta era soarta 
ce te aştepta? 

— O, Luminăţia Ta prea milostivă, nu-i asta! S-a hotărât să 
fiu fiert de viu! 

Surpriza pricinuită de aceste cuvinte groaznice aproape 
că-l făcu pe Iom să sară de pe jilţul său. De-ndată ce-şi putu 
veni în fire, strigă cât îl ţinu gura: 

— Fie-ţi împlinită dorinţa, sărman suflet! De-ai fi otrăvit o 
sută de oameni, tot nu vei suferi o moarte atât de înfioră- 
toare. 

Osânditul îşi plecă faţa până la pământ şi îl copleşi cu 
mulţumiri de înduioşătoare recunoştinţă, încheind astfel: 

— De vei cunoaşte vreodată nenorocirea - de care Dum- 
nezeu în veci de veci să te păzească - fie ca bunătatea ceai 
arătat-o astăzi către mine, înălţimea Ta, să-ţi fie luată în 
seamă şi răsplătită! 

Tom se-ntoarse către contele Hertford'şi întrebă: 

— Milord, e oare de crezut că legea încuviinţează o soartă 
atât de amarnică ca cea hărăzită omului acestuia? 

— Aşa stă scris în lege, Luminăţia Ta, pentru otrăvitori, în 
Germania, capulzanii (falsificatori de bani) sunt fierţi în ulei 
până ce mor şi nu-s zvârliţi în cazan dintr-o dată, ci sunt 
atârnaţi la capătul unei frânghii şi vârâţi în ulei mădular cu 
mădular; şi încă încet, mai întâi picioarele, apoi. 

— O, te rog, milord, opreşte-te - nu pot îndura să aud de 
asemenea fapte! Strigă Tom, acoperindu-şi ochii cu palmele 
ca să-şi alunge imaginile acelea înfiorătoare. Cu stăruinţă îţi 
cer, bunul meu Lord, să se dea poruncă a schimba legea 
aceasta - ah, nici o sărmană făptură să nu mai treacă prin 
chinurile statornicite de asemenea legiuire. 

Pe chipul contelui se citi o recunoştinţă adâncă, fiindcă era 
un om însufleţit de porniri îndurătoare şi generoase, lucru 


rar întâlnit la oamenii din casta sa, în epoca aceea 
necruțătoare. Zise: 

— Aceste nobile cuvinte ale Luminăţiei Tale au pecetluit 
soarta legii. Istoria îşi va aminti de ele, spre cinstea casei 
voastre regale. Slujbaşul se pregătea să-l scoată din sală pe 
prizonierul său, când 'Tom îi făcu semn să aştepte, apoi 
spuse: 

— Bunul meu domn, aş voi să cercetez mai mult această 
judecată. Omul a spus că fapta sa a fost dovedită doar pe 
temeiuri şubrede. Spune-mi ce ştii despre aceasta. 

— De doreşte astfel Luminăţia Voastră. S-a învederat la 
judecată că omul acesta, aci de faţă, a intrat într-o casă din 
cătunul Islington, unde zăcea în pat cineva - trei martori zic 
să fi fost pe la zece ceasuri ale dimineţii, în vreme ce alţi doi 
spun c-ar fi fost ceva mai târziu - bolnavul aflându-se singur 
şi adormit în acele clipe; curând omul a ieşit din casă şi şi-a 
văzut de drum. Bolnavul şi-a dat duhul într-acelaş ceas, 
chinuit de mare sfâşiere a măruntaielor şi vărsături. 

— A văzut careva otrava dată? S-a găsit otrava? 

— Pe cinstea mea, nu, înălţimea Ta. 

— Atunci cum de se ştie c-ar fi fost otravă la mijloc? 

— Să-mi fie cu iertare, înălţimea Ta, doctorii au dat 
mărturie că nimenea nu moare cu-asemenea semne, fără 
doar înveninat la trup. 

Era o mărturie care cântărea greu, în epoca aceea de 
neştiinţă. Iom recunoscu tăria ei copleşitoare şi zise: 

— Doctorii îşi cunosc meşteşugul - pesemne că au avut 
dreptate. Treaba se înfăţişează rău pentru sărmanul om. 

— Şi aceasta nu-i totul, Luminăţia Ta; mai sunt şi altele, 
mai rele. Mulţi au dat mărturie că o vrăjitoare - plecată de 
atunci din sat, nimenea nu ştie încotro - a prorocit, desluşit 
şi le-a rostit tainic în urechi că bolnavului i se va trage 
pieirea din otravă - ba şi că i-o va da un străin; un străin 
oacheş, îmbrăcat în straie de rând, roase de purtare. 
Neiîndoios că osânditul se potriveşte întocmai cu zisele 
acestea. Binevoiască înălţimea Ta să dea împrejurării 


greutatea în-treagă ce i se cuvine, văzând că a fost 
prevestită cu vreme-nainte. 

În zilele acelea stăpânite de bezna superstiţiei, era un ar- 
gument de-o putere cutremurătoare. Tom îşi dădu seama că 
chestiunea era rezolvată; dacă se punea preţ pe orice fel de 
dovadă, atunci vinovăția bietului om era dovedită. Totuşi 
mai oferi condamnatului o şansă, spunând: 

— De poţi spune ceva întru apărarea ta, grăieşte. 

— Nimic din ce-ar putea fi luat în seamă, stăpâne. Sunt 
fară de vină, măcar că nu pot face să-mi iasă la lumină 
nevinovăția. Nu am prieteni, altmintrelea mi-ar fi cu putinţă 
a arăta că nu m-am aflat în Islington în ziua aceea. 
Deopotrivă, aş putea arăta că la ceasul de ei pomenit eram 
la mai bine de-o poştă departe, ţinând seama că mă aflam la 
Wapping Old Stairs; ba mai mult, stăpânul meu, aş putea 
arăta cum, în vreme ce ei spun că luam viaţa unei făpturi, 
eu mântuiam viaţa unui băiat care se îneca. 

— De ajuns! Omule, numeşte ziua în care a fost săvârşită 
fapta! 

— La ceasurile zece ale dimineţii, ori câteva minute mai 
târziu, în ziua de Anul nou, prea vestite. 

— Lăsaţi-l pe osândit să meargă slobod - e voia regelui! 
După această izbucnire nu prea regală, Tom roşi iarăşi şi îşi 
acoperi încălcarea etichetei, pe cât putu mai bine, 
adăugând: 

M-am mâniat că un om poate fi spânzurat pe temeiul unor 
asemenea dovezi şubrede şi fară un dram de minte! 

Un zumzet înăbuşit de admiraţie străbătu adunarea. Nu 
era admiraţie pentru hotărârea dată de Tom, căci iertarea 
unui otrăvitor osândit era o măsură pe care puţini din cei 
de faţă ar fi socotit-o atât de nimerită şi folositoare încât să 
se simtă înditruiţi a o admite sau admira. Nu, se arăta 
admiraţie pentru inteligenţa şi pătrunderea pe care le 
dovedise 'Tom. Câteva din comentariile făcute-n şoaptă 
sunau cam aşa: 

— Acesta nu-i un rege zălud, are mintea întreagă. 


— Cu câtă cuminţenie a pus întrebările, cât de mult se 
potriveşte cu firea sa de dinainte această grabnică 
îndreptare a judecății. 

— Slavă Domnului, boala i-a trecut! Nu se-arată a fiun 
slăbănog, ci un rege adevărat. S-a purtat pe potriva tatălui 
său. 

Încăperea răsună de aprobări, aşa că larma ajunse, vrând 
nevrând, până la urechea lui Iom. Urmarea fu că se simţi 
mult mai la largul lui şi pătruns de o plăcută voioşie. 

Totuşi, curiozitatea sa copilărească se vădi curând mai 
puternică decât aceste plăcute gânduri şi sentimente; era 
dornic să afle ce fel de fărădelege ucigaşă putuseră să pună 
la cale femeia şi fetiţa, astfel că la porunca lui cele două 
făpturi, suspinând înspăimântate, fură aduse înaintea sa. 

— Ce-au făptuit acestea? Ceru el lămuriri slujbaşului. 

— Să fie cu iertare, Majestatea Voastră, sunt învinuite de o 
neagră nelegiuire dovedită cu limpezime; pentru aceasta 
judecătorii au hotărât, după lege, să fie spânzurate. Şi-au 
vândut sufletele diavolului - aceasta-i nelegiuirea lor. 

Lui 'Tom i se-ncrâncenă carnea pe el. Fusese învăţat să-i fie 
silă cumplită de oamenii care făptuiesc asemenea ticăloşii. 
Cu toate acestea n-avea de gând să se lipsească de plăcerea 
de a-şi hrăni curiozitatea, aşa că întrebă: 

— Unde. S-a făptuit aceasta, şi când? 

— În miez de noapte, în decembrie - într-o biserică 
dărăpănată, înălţimea Ta. 

Tom se înfioră iarăşi. 

— Cine a fost de faţă? 

— Nimeni, afară de aceste două şi cel al cărui nume nu se 
rosteşte. 

— Au mărturisit? 

— Nu, defel, înălţimea Ta - ci statornic au tăgăduit. 

— Atunci, te rog, cum de s-a adeverit vina? 

— Anume martori le-au văzut pornind într-acolo, înălţimea 
Ta; aceasta a născut bănuiala şi faptele cumplite ce-au 
urmat au întărit-o şi îndreptăţit-o. Îndeosebi e vădit că, prin 


ticăloasa putere astfel dobândită, ele au chemat şi-au adus 
o vijelie care a pustiit ţinutul întreg din jur. Mai bine de 
patruzeci de martori au depus mărturii despre această 
năpastă, şi lesne ar fi fost să aduni şi o mie căci toţi au 
pătimit de pe urma ei. Neîndoielnic că acesta-i temei de 
seamă. 

Un răstimp Tom răsuci pe toate feţele, în mintea sa, 
această întunecată şi nemernică urzeală - apoi întrebă: 

— A pătimit şi femeia, deopotrivă, de pe urma vijeliei? 

Câteva capete mai pleşuve din adunare se clătinară, în 
semn că preţuiesc înţelepciunea întrebării. Însă slujbaşul 
nu văzu nimic de seamă pentru anchetă, aşa că răspunse, 
fără a pregeta, cu o sinceritate naivă: 

— Cu-adevărat a pătimit şi ea, înălţimea Ta, şi pe cât se 
poate de drept, ca şi toţi ceilalţi din juru-i. Casa i-a fost 
luată pe sus, iar ea însăşi şi copila au rămas fără adăpost! 

— Socot că puterea de a-şi mijloci ei înşişi un astfel de rău 
a fost scump cumpărată. Ar fi fost înşelată, de-ar fi plătit 
măcar şi-un gologan pentru ea; dar de-a plătit-o cu su-fletul 
ei şi al copilei, vădeşte că nu se află în minţile sale; de-i 
nebună, nu ştie ce face, şi astfel n-a săvârşit păcat. 

Bătrânii clătinară din cap, recunoscând înţelepciunea lui 
Tom, şi unul dintre ei murmură: „De-ar fi smintit regele, 
după spusele unora, atuncea-i un soi de nebunie care-ar 
spori cuminţenia multora, ce-i ştiu eu, de le-ar sta în putinţă 
să-i priceapă judecata”. 

— Câţi ani are fetiţa? Întrebă Tom. 

— Nouă ani, cu voia înălţimii Voastre. 

— După legile Angliei, poate oare un copil să încheie 
învoială şi să se vândă pe el singur, milord? Întrebă Tom, 
întorcându-se către un judecător învăţat. 

— Legea nu îngăduie unui copil să încheie vreo so-coteală 
de seamă sau să se amestece într-însa, înălţimea Ia, căci 
mintea-i crudă e nepotrivită a se măsura cu mintea mai 
coaptă şi urzelile rele ale celor vârstnici. Diavolul poate 
cumpăra un copil, de-şi pune-n gând şi copilul încuvi- 


inţează, dar un supus englez nu-l poate cumpăra - căci în- 
voiala ar fi fără de putere şi temei. 

— Îmi pare aspră şi necreştinească rânduiala şi rău 
chibzuită, ca legea engleză să tăgăduiască unui supus 
englez drepturi, pe care le dă cu uşurinţă diavolului! 
Exclamă Tom cu o sinceră înflăcărare. 

Acest nou punct de vedere asupra problemei stârni multe 
zâmbete şi se întipări în multe minţi, pentru a fi repetat 
printre curteni, drept dovadă a originalității lui Tom şi a 
temeinicei sale îndreptări către însănătoşire. 

Acuzata mai vârstnică îşi curmase plânsul şi pândea acum 
fiecare cuvânt al lui Tom, cu interes aprins şi cu nădejde 
crescândă. Iom observă acest lucru, care-l în-demnă să ţină 
şi mai mult cu ea, în situaţia primejdioasă în care se afla - 
duşmănită de toţi. După scurt timp întrebă: 

— Şi-n ce chip a izbutit să aducă vijelia? 

— Scoţându-şi ciorapii, înălţimea Ta. 

Amănuntul acesta îl ului pe Tom şi-i aţâţă la culme cu- 
riozitatea. Zise, cuprins de nerăbdare: 

— Lucru de minune! lotdeauna are fapta aceasta aseme- 
nea înfricoşătoare înrâurire? 

— De fiecare dată, înălţimea Ta - adică, de câte ori doreşte 
femeia şi rosteşte cuvintele trebuincioase, fie în minte, fie 
cu viu grai. 

Tom se întoarse către femeie şi vorbi cu însufleţire: 

— Arată-ţi puterea! Voiesc să văd o vijelie! 

Multe feţe păliră deodată în acea adunare superstiţioasă şi 
toţi fură cuprinşi de dorinţa nerostită de a o tuli din locul 
acela. Dar în zadar, căci Tom nici nu băgă de seamă 
freamătul stârnit, fiindcă nu mai avea ochi şi urechi decât 
pentru catastrofa poruncită. Citind pe chipul femeii încur- 
cătură şi uimire, adăugă cu aprindere: 

— Nu-ţi fie teamă - nu vei purta nici o vină. Ba mai rhult: 
vei pleca slobodă - nimeni nu-ţi va atinge nici un fir de păr. 
Arată-ţi puterea. 


— O, stăpânul meu, nu am putere de nici un fel - am fost 
pe nedrept învinuită. 

— Alungă-ţi spaima. Fii pe pace, nu vei suferi nici o 
vătămare. Stârneşte o furtună - cât de mică - nu-i nevoie să 
fie cumplită sau vătămătoare, ba chiar aş pofti să fie dim- 
potrivă; fa aceasta, şi viaţa-ţi va fi cruţată. Vei pleca de-aici 
slobodă, împreună cu copila ta, ducând cu tine iertarea 
regelui şi fiind păzită de răutate ori viclenie din partea 
oricărei fiinţe din acest regat. Femeia se plecă până la 
pământ şi se văită, cu lacrimi în ochi, că nu are puterea dea 
săvârşi această minune, altminteri bucuroasă ar dobândi 
numai viaţa copilei sale, fiind mulţumită să şi-o piardă pe-a 
ei, dacă supunerea faţă de porunca regelui ar putea aduce 
asemenea nepreţuită îndurare. 

Tom stăruia - totuşi femeia o ţinea morţiş cu tăgada. În 
cele din urmă băiatul rosti: 

— Gândesc că femeia a rostit adevărul. De-ar fi mama mea 
în locu-i şi înzestrată cu diavoleşti însuşiri, nu ar fi zăbovit 
nici o clipă să cheme furtuni şi să nu lase nici piatră peste 
piatră în întreaga ţară, dacă ar căpăta drept răsplată 
mântuirea vieţii mele. E vădit că şi celelalte mame-s turnate 
după acelaşi tipar. Eşti slobodă, bună femeie, împreună cu 
copila ta, căci te socot cu adevărat nevinovată. Acum nu aia 
te teme de nimic, fiind iertată. Scoate-ţi ciorapii! lar de-mi 
poţi isca o furtună, vei fi bogată! 

Biata fiinţă, adusă iar la viaţă, nu mai ştia cum să-şi arate 
recunoştinţa şi se-apucă să-i dea ascultare, în vreme ce Tom 
privea nerăbdător, cu încordare - cam sâcâit de nelinişte - 
iar curtenii se foiau, simțindu-se cât se poate de prost şi de 
stânjeniţi. Femeia rămase desculţă ca şi fetiţa ei, şi era 
limpede că se străduia din răsputeri pentru a răsplăti ge- 
nerozitatea regelui chiar cu un cutremur, dar nu izbuti 
defel şi pricinui numai dezamăgire. Tom suspină şi zise: 

— Haide, suflet bun, nu te mai chinui. Ţi-a pierit puterea. 
Purcede netulburată în cale-ţi, iar de ţi se va întoarce 
cândva darul, nu mă uita, adu-mi o furtună. 


Capitalul 16 

Ospăţul de gală. 

Ceasul cinei se apropia, totuşi, oricât de ciudat ar părea, 
gândul acesta nu-l mai supăra pe Tom decât prea puţin şi 
nu-i mai trezea aproape nici un fel de spaimă. Întâmplările 
din dimineaţa aceea îi întăriseră de minune încrederea. 
După o obişnuinţă de numai patru zile, bietul pisoi 
vagabond se deprinsese cu ciudatul lui culcuş, jnai bine 
decât ar fi izbutit un om în toată firea într-o lună întreagă. 
Niciodată nu a fost dovedită în chip mai grăitor uşurinţa 
unui copil de a se adapta la împrejurări. 

Să-i lăsăm pe aleşii care vor lua parte la masă să se zo- 
rească şi să aruncăm o privire în marea sală de ospeţe, în 
vreme ce Iom e pregătit pentru asemenea impunător eveni- 
ment. Sala e încăpătoare, cu stâlpi şi pilaştri poleiţi cu aur, 
cu tavane şi pereţi împodobiţi cu picturi. La uşă stau 
străjeri înalţi, ţepeni ca nişte statui, îmbrăcaţi în veşminte 
bogate şi pitoreşti şi ţinând în mâini halebarde. Într-o 
galerie înaltă, care face ocolul sălii, se află muzicanţii şi o 
droaie de dregători ai cetăţii, în straie strălucitoare. În 
centrul sălii, pe o estradă, se afla masa lui Iom. De departe, 
din fundul cori-doarelor care răsună de ecouri, auzim un 
glas de trâmbiţă şi prindem cu urechea un strigăt stins: 
„Faceţi loc regelui! Loc pentru prea înaltul nostru stăpân, 
Majestatea sa Regele!” în clipa aceea, scânteietorul alai 
răsare şi se scurge pe uşă, cu pas măsurat. Lui Tom îi bătea 
inima tare şi un licăr de bucurie îi strălucea în ochi. Avea un 
port cât se poate de grațios şi firsc, cu atât mai mult cu cât 
nu se mai gândea cum se descurcă cu ceremonialul, mintea 
fiindu-i ferme cată şi stăpânită de priveliştile şi sunetele 
voioase din jur. Şi apoi, nimeni nu poate arăta prea lipsit de 
graţie când poartă veşminte frumoase care-i vin ca turnate 
- mai cu seamă dacă s-a obişnuit cu ele, şi nu se gândeşte la 
asta. Tom îşi aminti de îndrumările primite şi răspunse la 
saluturi cu o uşoară aplecare a capului său împănoşat şi un 
curtenitor: „Vă mulţumesc, bunii mei supuşi.” 


Se aşeză la masă fără să-şi scoată toca, nesimţindu-se 
câtuşi de puţin stânjenit, căci a sta la masă cu pălăria pe 
cap era singura tradiţie regală cu care regii şi familia Canty 
erau la fel de deprinşi de foarte multă vreme. Suita se risipi 
şi se orândui în grupuri pitoreşti, toţi rămânând cu capetele 
de-scoperite. 

Tom prânzi bine, dar îşi da seama că sute de ochi îi ur- 
măreau fiecare îmbucătură şi-l pândeau cum mănâncă, cu 
un interes care n-ar fi putut fi mai încordat nici de-ar fi 
băgat în gură exploziv ucigător în stare să-l arunce în aer şi 
să-l împrăşite în mii de fărâme prin sală. Era grijuliu să nu 
se zorească şi la fel de grijuliu să nu facă nici cel mai mic 
lucru singur, ci să aştepte până ce gentilomul însărcinat cu 
slujba aceea îngenunchea şi-l slujea. O scoase la capăt fară 
nici o scrânteală - izbândă deplină şi prețioasă. 

Când în cele din urmă masa se sfâşi şi Tom plecă, în 
mijlocul scânteietorului său alai, gândi că dacă asta era 
toată greutatea de a cina în public, atunci era o încercare 
pe care ar fi înfruntat-o bucuros chiar de mai multe ori pe 
zi, ca în felul acesta să obţină să fie scutit de unele 
îndatoriri mai copleşitoare ale slujbei sale de rege. 

Capitalul 17 

Fu-Fu întâi, „Regele Zănatecilar” 

Miles Hendon zorea către capătul dinspre Southwark al 
podului, cu privirea mereu la pândă după cei pe care îi 
căuta, sperând şi aşteptându-se să dea peste ei dintr-o clipă 
într-alta. Însă fu dezamăgit. Tot întrebând întruna, izbuti să 
le descopere trecerea prin Southwark până la un punct; 
apoi, pierdu orice urmă şi nu mai ştiu încotro s-o apuce. 
Totuşi se strădui din răsputeri tot restul zilei. La căderea 
nopţii era frânt de oboseală, aproape mort de foame şi la fel 
de depărtat de ţinta sa, ca şi la plecare, aşa că cină la hanul 
Tabvard şi se duse la culcare, hotărât să o pornească iar, 
odată cu zorile, şi să cerceteze tot oraşul, de la un cap la 
altul. Cum sta aşa culcat, chibzuind şi plănuind, începu 
curând să raţioneze astfel: dacă-i va sta în putinţă, băiatul o 


să scape de nemernicul care se dă drept tatăl său. Se va 
duce oare la Londra să-şi caute vechiul sălaş? Nu, nu va 
face aceasta, ci se va feri să le cadă iarăşi în mână. Atunci 
ce va face? Cum n-avusese pe lume nici un prieten sau 
ocrotitor, până nu-l întâlnise pe Miles Hendon, fireşte că va 
căuta să-şi găsească iarăşi prietenul, dacă împrejurarea nu- 

1 va sili s-o pornească iar spre Londra şi primejdiile ei. Se 
va îndrepta către castelul Hendon, asta va face, fiindcă ştie 
că Hendon e în drum spre casă şi s-ar putea aştepta să-l 
găsească acolo. Da, situaţia era limpede pentru oştean - nu 
trebuia să mai piardă nici o clipă în Southwark, ci să 
pornească pe dată prin Kent, spre Movila Călugărului, 
cutreierând pădurile şi întrebând prin toate părţile, de-a 
lun-gul drumului. Şi-acum, să ne întoarcem la micul rege 
dis-părut. 

Tâlharul despre care slujitorul de la hanul de pe pod 
spusese că l-a văzut „tocmai când ajunsese” lângă flăcăul 
străin şi lângă rege nu li se alăturase, ci trecuse în spatele 
lor şi-i urmărise de-aproape. Nu suflase nici o vorbă. Braţul 
stâng îi atârna într-o eşarfă, iar peste ochiul stâng purta un 
plasture mare, verde; şchiopăta puţintel şi se sprijinea într- 
o bâtă de stejar. Flăcăul îl duse pe rege pe un drum întor- 
tocheat, de-a curmezişul Southwark-ului, şi încet-încet ieşi 
la drumul mare, din spatele oraşului. Regele era supărat 
acum şi spuse că nu merge mai departe. Se cădea ca 
Hendon să vină la el, şi nu el să se ducă la Hendon. Nu va 
în-dura asemenea necuviinţă, va rămâne locului. Flăcăul 
zise: 

— Ai să rămâi aici, în vreme ce prietenul tău zace rănit în 
pădurea de colo? Fie şi-aşa. 

Purtarea regelui se schimbă pe dată. El strigă: 

— Rănit? Şi cine-a cutezat a-l vătăma? Dar lasă aceasta 
deoparte; arată-mi drumul, arată-mi drumul! Mai repede, 
omule, eşti împovărat cu plumb? Rănit? De-ar fi făptuitorul 
şi fecior de duce, se va căi! 


Pădurea era destul de depărtată, însă ajunseră degrabă. 
Flăcăul se uită în jur, descoperi o creangă de copac înfiptă 
în pământ, de care era legată o zdreanţă, apoi îşi urmă 
calea în adâncul codrului, căutând din ochi crengi 
asemănătoare şi găsindu-le din loc în loc. Era vădit că se 
călăuzea după semnele acelea către ţinta sa. Tot mergând 
agale, ajunseră într-un luminiş, unde se zărea schelăria 
unei fermei mistuite de flăcări şi alături un grajd părăginit, 
care sta într-o rână. Nimic nu arăta că împrejur ar vieţui 
cineva; domnea o tăcere desăvârşită. Flăcăul intră în grajd, 
iar regele se ţinu după el nerăbdător. Nu era nimeni 
înăuntru! Regele aruncă 

O privire mirată şi bănuitoare spre tânăr şi-l întrebă: 

— Unde-i? 

Drept răspuns primi doar un râs batjocoritor. Într-o clipită 
regele se mânie foc, apucă un butuc şi tocmai voia să se 
năpustească la flăcăul care-l amăgise, când alt râs batjo- 
coritor îi răsună la urechi. Era ticălosul cel şchiop care se ţi- 
nuse după ei la o oarecare depărtare. 

Regele se-ntoarse şi spuse furios: 

— Cine eşti tu? Ce treabă ai pe-aici? 

— Lasă-ţi deoparte sminteala - spuse străinul - şi 
domoleşte-te. Nu m-am prefăcut atât de bine ca să nu-ţi re- 
cunoşti tatăl. 

— Nu eşti tatăl meu. Nu te cunosc defel. Eu sunt regele. 
De mi-ai ascuns slujitorul, găseşte-mi-l, de nu, te vei căi 
amar pentru cele făptuite. 

John Canty răspunse cu glas aspru şi măsurat: 

— Îi limpede că eşti nebun şi mi-e silă să te pedepsesc, dar 
de mă înfrunţi, voi fi nevoit. Flecăreala ta nu face rău 
nimănui, unde nu-s urechi care să-ţi ia în seamă smintelile, 
dar e bine să te deprinzi cu o vorbire obişnuită, care să nu 
ne-aducă nici un rău, când ne vom schimba lăcaşul. Am 
săvârşit un omor şi nu pot locui acasă; şi tu aşijderi, căci am 
nevoie de tine. Numele meu e schimbat, pe temeiuri 
înțelepte; îmi zice Hobbs - John Hobbs; iar ţie Jack - 


întipăreşte-ţi în minte numele. Acuma, haide, vorbeşte: 
unde- 

1 maică-ta? Unde-ţi sunt surorile? N-au venit la locul sta- 
tornicit, ştii oare încotro au luat-o? 

Regele răspunse întunecat: 

— Nu-mi tulbura mintea cu ghicitorile tale. Mama ea a 
murit; surorile mele se află la palat. 

Flăcăul de lângă el izbucni într-un râs batjocoritor, şi 
regele ar fi tăbărât pe el, însă Canty - sau Hobbs, cum îşi 
zicea acum - îl opri şi zise: 

— Lasă-l, Hugo, nu-l hărţui, mintea-i e rătăcită şi purtările 
tale îl zădărăsc. Stai jos, Jack, şi domoleşte-ţi firea; pe dată 
vei căpăta ceva de îmbucat. 

Hobbs şi Hugo începură să vorbească în şoaptă, iar regele 
se depărtă cât putu de tovărăşia lor neplăcută. Se re-trase 
în penumbra colţului cel mai depărtat al grajdului, unde 
găsi podeaua de pământ căptuşită cu un strat de paie gros 
de doi coţi. Se-ntinse acolo, trase peste el o mână de paie, 
în chip de cuvertură, şi curând se cufundă în gânduri. Avea 
multe necazuri pe cap, însă cele mărunte aproape că erau 
zvârlite în uitare de durerea cea mai crâncenă: pierderea 
tatălui său. Pentru toată lumea numele lui Henric al VIH-lea 
trezea un fior şi înfăţişă imaginea unui balaur care sufla 
pârjol şi pară pe nări, un tiran a cărui mână îm-părţea 
pedepse cumplite şi moarte; însă acestui băiat, acelaşi 
nume îi trezea numai sentimente plăcute, dragoste. Îi veni 
în gând un lung şir de scene pline de duioşie, între tatăl său 
şi el, şi stărui cu drag asupra lor, lacrimile sale nepotolite 
dovedind cât de adâncă şi de sinceră era mâhnirea care-i 
stăpânea inima. În vreme ce după-amiaza se stingea încet, 
flăcăul, frământat de necazurile sale, se afundă treptat într- 
un somn liniştit şi tămăduitor. 

După un răstimp destul de lung, n-ar fi putut spune cât 
anume, simţurile sale se luptară să-şi scuture amorţeala şi, 
cum stătea aşa culcat, cu ochii închişi, întrebându-se în 
neştire unde se află şi ce se petrecuse cu el, prinse cu ure- 


chea bătaia posomorâtă a ploii în acoperiş. Îl învălui o sen- 
zaţie plăcută de bunăstare, la gândul că se află la adăpost, 
dar aceasta fu curmată cu brutalitate în clipa următoare, de 
un cor de chicoteli piţigăiate şi de râsete grosolane. Larma 
aceea îl făcu să tresară în chip neplăcut şi îşi scoase capul 
de sub paie, ca să vadă de unde venea. O privelişte mo- 
horâtă şi respingătoare i se înfăţişă ochilor. În mijlocul 
podelei, la celălalt capăt al grajdului, ardea un foc zdravăn, 
iar în juru-i, prinşi într-o lumină sinistră de para cea roşie, 
stăteau trântiţi şi tolăniţi o ceată pestriță de lepădături, 
golani şi borfaşi de ambele sexe, cum nu mai întâlnise nici 
în cărţi, nici în visele sale vreodată. Erau acolo bărbaţi 
uriaşi, vânjoşi, cu pielea tăbăcită de vânturi şi ploi, cu plete 
lungi şi purtând nişte zdrenţe fantastice; flăcăi potriviţi la 
stat, la fel de trenţăroşi, la fel de crunţi la înfăţişare se aflau 
cerşetori orbi, cu ochi bandajaţi sau acoperiţi cu plasturi, 
schilozi, cu picioare de lemn şi cârje, bolnavi cu răni 
puroioase, ce se întrezăreau din bandaje făcute ca vai de 
lume; se afla şi un telal cu mutră de ticălos, cu bocceaua sa; 
de asemenea, un tocilar, un căldărar şi un bărbier felcer, cu 
uneltele meseriei lor. Câteva din femeile acelea erau codane 
abia răsărite; unele erau în floarea tinereţii, altele erau 
cotoroanţe bătrâne şi brăzdate de zbârcituri, dar cu toatele 
erau teleice neobrăzate şi rele de gură, şi deopotrivă de 
murdare, neprimenite şi neţesălate. Erau până şi trei 
prunci cu chipuri bolnave, şi o pereche de potăi moarte de 
foame, cu sfori la gât - a căror îndatorire era să-i conducă 
pe orbi. 

Se lăsase noaptea. Banda tocmai sfârşise de mâncat şi se 
punea pe orgii; cana cu rachiu trecea din mână-n mână. Din 
toate piepturile ţâşni un singur strigăt: 

— Un cântec. Să ne cânte Liliacul şi Dick, şi Talpă-Lată. 

Unul din orbi se ridică şi se pregăti, azvârlind cât colo 
plasturii care-i adăposteau ochii foarte ageri şi tăbliţa cu 
text sfâşietor povestind pricina nenorocirii sale. Talpă-Lată 
se descotorosi de piciorul de lemn şi-şi luă locul stând pe 


picioarele sale tefere şi sănătoase, alături de soţul său întru 
nemernicie. Apoi urlară un cântec destrăbălat, sprijiniți de 
întreaga societate, care la sfârşitul fiecărei strofe intona re- 
frenul, într-un cor tot mai puternic. Când sfârşiră ultimul 
cuplet, entuziasmul cântăreților pe jumătate beţi atinsese 
asemenea culmi, încât fiecare se pomi să zbiere cântecul de 
la început, făcând laolaltă atâta zarvă deşănţată, de 
tremurau bârnele grajdului. 

Conversaţia îşi urmă cursul - nu în limba hoţilor, în care 
cântaseră, fiindcă aceasta era folosită numai când puteau 
să tragă cu urechea niscaiva vrăjmaşi. Din discuţie ieşi la 
iveală că „John Hobbs” nu era câtuşi de puţin un „boboc”, ci 
se hârşise în rele, în bandă, cu mult timp în urmă. 1 se cern 
să povestească ce i se întâmplase în ultima vreme şi când 
spuse că „din întâmplare” a ucis un om, cei din jur arătară 
mare mulţumire. Când mai adăugă că era vorba de un 
preot, fu aplaudat zgomotos şi trebui să ciocnească un 
pahar cu fiecare. Cunoştinţe vechi îl întâmpinau cu 
îmbrăţişări, iar altele noi erau mândre să-i strângă mâna. 
Fu întrebat de ce „zăbovise” departe de dânşii atâtea luni. 
Canty răspunse: 

— În anii din urmă, la Londra e terenul mai prielnic decât 
la ţară şi mai fără de primejdii, de când legile au fost 
întărite cu atât străşnicie şi sârguinţă. De n-aş fi avut 
această nenorocoasă întâmplare, aş fi rămas acolo. 
Hotărâsem să rămân şi nicicând să nu-mi mai pun pielea la 
bătaie pe drumurile de ţară - dar întâmplarea cu pricina a 
schimbat rânduiala statornicită de mine. 

Se informă câte persoane cuprindea acuma banda. 
„Zburlitul” - căpetenia lor - îi răspunse: 

— Douăzeci şi cinci de gealaţi zdraveni: zdrahoni, coţcari, 
mehengii şi vântură lume, laolaltă cu ţiitoarele, 
zdrenţuroasele lor, şi cu alte otrepe. Mai toţi se află aici, 
ceilalţi bat câmpurile către răsărit, înspre sălaşul de iarnă. 
Vom pomi pe acelaşi drum, în zori. 


— Nu zăresc pe Wen printre cinstitele feţe din jur. Pe unde 
poate să fie? 

— Bietul flăcău, acum n-are altă hrană decât pucioasa - şi 
încă-i fierbinte pentru un gâtlej plăpând. A fost ucis un-deva 
într-o încăierare, cam prin miezul verii. 

— Mă doare inima s-aud asta; Wen era bărbat priceput şi 
viteaz. 

— Aşa era într-adevăr. Bess cea Neagră, drăguţa lui, e 
încă printre ai noştri, dar a pornit spre răsărit; straşnică 
fată, cu purtări plăcute şi cuminte, nimenea n-a văzut-o 
umblând beată mai mult de patru zile din şapte. 

— Totdeauna se înfrâna - îmi amintesc bine - de treabă 
fată şi vrednică de toată lauda. Mama ei era mai slobodă în 
purtări şi mai puţin năzuroasă; hoaşcă zurbagioaică şi rea 
de muscă, dar înzestrată cu o minte mai presus de cele 
obişnuite. 

— Din această pricină am şi pierdut-o. Darul ei de a citi în 
palmă şi alte soiuri de a prevesti viitorul i-au adus până la 
urmă faima de solomonăriţă. Legea i-a făcut de petrecanie, 
prăjind-o la foc domol. 

Zău că m-a mişcat aproape până la lăcrimare chipul 
neînfricat în care şi-a înfruntat soarta, blestemând şi 
suduind toată mulţimea care căsca gura şi-o privea, în 
vreme ce flăcările urcau şerpuind către faţa ei şi-i prindeau 
şuviţele rărite, cuprinzând capul ei bătrând şi cărunt. i 
blestema, ptii! Ce-i mai blestema! O mie de ani de-ai mai 
vieţui n-ai să mai auzi asemenea blesteme măiestrite. Vai, 
iscusinţa aceasta a pierit odată cu ea. Vor mai fi rămas 
încercări jos-nice şi firave de-a o maimuţări, dar nu mai ţi-e 
dat s-auzi o adevărată luare în deşert a celor sfinte. 

— Mai sunt şi alţi prieteni de-ai noştri care-au trecut prin 
grele încercări? Întrebă Hobbs. 

— Mai sunt unii. Mai cu seamă dintre cei noi veniţi - cum 
sunt gospodarii cei mici, rămaşi fără de adăpost şi rătăcind 
înfometați prin lumea largă, din pricină că fermele le-au 
fost luate spre a fi prefăcute în păşuni. Au cerşit şi-au fost 


biciuiţi, despuiaţi de la brâu în sus, până ce le-a şiroit 
sângele; apoi au fost puşi în butuci, să zvârle mulţimea în ei 
cu ce-i cădea în mână. Dar ei au cerşit iar, şi iar au fost bi- 
ciuiţi şi li s-a retezat câte-o ureche; au cerşit şi-a treia oară 

— Ce alt puteau face, sărmanii netrebnici? Şi-au fost 
însemnați pe obraz cu fierul roşu încins, apoi vânduți ca 
robi; au fugit, au fost hăituiţi şi spânzurați. E poveste scurtă 
şi nu-ţi trebuie mult ca să-o depeni. Alţii dintre noi au trecut 
prin încercări mai puţin grele. Ridicaţi-vă Yokel, Burns şi 
Hodge! Arătaţi-vă podoabele! 

Cei numiţi se ridicară şi-şi scoaseră câteva din hanţe, 
dezgolindu-şi spinările brăzdate de urme vechi de bici; unul 
îşi dădu la o parte părul şi arătă locul unde fusese cândva 
urechea stângă; altul arătă un stigmat pe umăr - litera S - 
şi o ureche ciuntită; al treilea zise: 

— Eu sunt Yokel; mai an eram plugar pe ogorul meu, 
aveam gospodărie spornică, nevastă iubitoare şi copii - 
acum toate sunt puţin cam altfel; şi ca avere, şi ca stare, iar 
nevasta şi copiii-s duşi pe cea lume - poate s-or fi aflând în 
cer, poate-n celălalt loc - dar slavă cerului atotmilostiv că 
cel puţin nu mai trăiesc în Englitera! Buna şi bătrâna mea 
mamă, care nu avea nici o vină şi nici un păcat, se străduia 
să agonisească o pâine, îngrijind de bolnavi. Murind unul 
din aceştia, fără ca doftorii să se învrednicească a şti cum, 
maică-mea fu arsă drept vrăjitoare, sub ochii pruncilor mei 
care priveau şi jeleau. Halal lege engleză! Sculaţi cu toţii şi 
ciocniţi cănile! Toţi într-un glas strigaţi! Beţi pentru 
îndurătoarea lege engleză care a mântuit-o pe dânsa măcar 
de iadul englez! Vă aduc mulţămită, fârtaţilor, la toţi deopo- 
trivă. Am cerşit din casă-n casă - eu şi nevasta - ducând cu 
noi copiii flămânzi, dar în Englitera e o fărădelege să fii 
înfomentat; astfel că ne-au despuiat şi ne-au biciuit în trei 
oraşe de-a rândul. Beţi cu toţii iarăşi, pentru îndurătoarea 
lege engleză! Căci biciul ei a sorbit adânc din sângele lui 
Mary a mea şi binecuvântata mântuire i-a sosit grabnic. 
Zace colo, culcată sub iarbă, ocrotită de orice rele. Dar 


copiii, fireşte, câtă vreme legea mă biciuia pe mine, 
purtându-mă din oraş în oraş, se stingeau de foame. Beţi, 
flăcăi, numai un strop, un strop pentru bieţii copii, care n- 
au făcut rău nici unei făpturi. lar am cerşit - am întins mâna 
pentru o coajă de pâine, şi-am fost pus în butuci, şi-am 
pierdut o ureche; iată, aci atârnă ciotul ei; iar am cerşit, şi 
iată ciotul celeilalte, spre a-mi întipări bine în minte fapta. 
Şi totuşi am cerşit încă o dată, şi-am fost vândut ca sclav - 
iată aci pe obraz, sub pata aceasta, de-aş şterge-o, aţi putea 
vedea litera S pe care a lăsat-o acolo fierul roşu! Sclav! 
Pricepeţi acest cuvânt? Un sciav englez stă înaintea 
voastră. Am fugit de la stăpânul meu, şi când voi fi găsit - 
cel mai greu blestem al cerului cază asupra legii ţării care a 
rânduit astfel - voi atârna în furcile spânzurătorii! 

Un glas răsunător se-auzi din penumbră: 

— Nu vei fi spânzurat! Din ziua de azi s-a sfârşit cu 
această lege! 

Toţi se întoarseră şi zăriră silueta fantastică a micului 
rege, care se apropia zorit. Când sosi în plină lumină şi fu 
văzut desluşit, izbucni o explozie generală de întrebări: 

— Cine-i? Cine-i acolo? Cine eşti tu, mogâldeaţă? 

Bietul copil rămase netulburat, ţintit de toate privirile 
acelea mirate şi cercetătoare şi răspunse cu demnitate 
prin-ciară: 

— Sunt Eduard, regele Engliterei. 

Un hohot sălbatic de râs urmă; parte în derâdere, parte de 
încântare faţă de o glumă atât de bună. Regele fu jignit. 
Spuse tăios: 

— Vânturători de drumuri, fără de cuviinţă ce sunteţi, 
aceasta vă e recunoştinţa pentru milosârdia regală ce v-am 
făgăduit? 

Mai spuse şi altele, cu glas mâniat şi cu gesturi aprinse, 
însă vorbele-i fură acoperite de-un vârtej de râsete şi excla- 
maţii batjocoritoare. John Hobbs încercă de câteva ori să-şi 
facă glasul auzit, peste larma aceea, şi în cele din urmă 
izbuti, spunând: 


— Fraţilor, îi feciorul meu, vede cai verzi pe pereţi; e ţicnit 
şi nebun de legat, nu-l luaţi în seamă - el socoate că-i regele 
cu adevărat. 

— Sunt cu adevărat regele - zise Eduard, întorcându-se 
către el - precum te vei încredința pe pielea ta, la vremea 
sorocită. Ai mărturisit un omor - te vei legăna în furci 
pentru el. 

— Tocmai tu mă vei vinde? De pun mâna pe tine. 

— Sst. Sst! Domol, zise zdravănul „Zburlit”, punându-se 
între ei la vreme ca să-l scape pe rege, şi îşi întări in- 
tervenţia, doborându-l cu un pumn pe HobbS. 

— Nu te-nchini în faţa regelui, şi nici faţă de căpetenii? De- 
ţi mai îngădui vreodată de faţă cu mine asemenea necu- 
viinţă, te spânzur cu mâna mea! Apoi adresându-se Alteţei 
Sale: Nu trebuie să-ţi ameninţi fârtaţii, flăcăule, şi trebuie 
să te păzeşti de a-i vorbi de rău. Fii rege, dacă-ţi place, în 
sminteala ta, fară a face rău altora, însă. Nu te mai fali cu 
asemenea rang, căci înseamnă trădare; om fi noi oameni 
păcătoşi în felul nostru, dar nu se află nimenea printre noi 
într-atâta de ticăloşit încât să fie trădător faţă de regele 
său; în această privinţă avem inimi iubitoare şi 
credincioase. la seama de spun au ba adevărul. Acum - cu 
toţii într-un glas: Trăiască Eduard, regele Engliterei! 

— Trăiască Eduard, regele Engliterei! 

Răspunsul pestriţei adunări sosi cu asemenea tărie de 
tunet, încât şubreda baracă se cutremură din temelii. Faţa 
micului rege se lumină o clipă de plăcere, şi el îşi plecă uşor 
capul şi spuse, cu gravă simplitate: 

— Vă mulţumesc, bunii mei supuşi. 

Acest rezultat neaşteptat făcu ca prea cinsitata adunare să 
se tăvălească de râs. Când se mai potoliră puţin, „Zbur- 
litul” rosti cu hotărâre, însă pe un ton de ajuns de blajin: 

— Lasă-te d-alde-astea, băiete; nu-i înţelept, nici bine. 
Împlineşte voia închipuirii tale, de n-ai încotro, dar alege-ţi 
alt titlu. 


Cu un glas care-ţi sfâşia urechile, un tinichigiu veni cu o 
sugestie: 

— Fu-Fu întâi, regele zănatecilor. 

Titlul „prinse” numaidecât, toţi îl adoptară, şi din piep- 
turile golanilor se-nălţă un strigăt asurzitor: 

— Trăiască Fu-Fu întâi, regele zănatecilor! Urmat de 
şuierături, mieunături şi răbufniri de râs. 

— Aduceţi-l încoace în strigăte de slavă şi încoronaţi-l. 

— Puneţi-i mantaua regală! 

— Daţi-i sceptru! 

— Urcaţi-l pe tron! 

Strigăte de acestea şi vreo alte douăzeci la fel izbucniră 
dintr-o dată. Apoi, mai-nainte ca sărmana, mica victimă, să- 
şi poată trage sufletul, fu încoronată cu un lighean de 
tinichea, înfăşurată într-o pătură ciuruită, urcată pe-un 
butoi drept tron, iar în mână îi fu pusă lingura de lipit a 
tinichigiului, după care se trântiră cu toţii în genunchi în 
juru-i şi se porniră pe un cor de văicăreli ironice şi 
rugăminţi batjocoritoare, ştergându-şi ochii cu mânecile şi 
şorţurile lor pătate şi zdrenţuite. 

— Fii îndurător cu noi, o, prea blândule rege! 

— Nu călca în picioare pe viermii care te roagă fierbinte, 
O, înălţimea Ta prea iubită! 

— Fie-ţi milă de sclavii tăi şi mângâie-le inima cu o 
regească lovitură de picior! 

— Veseleşte-ne şi încălzeşte-ne cu razele tale îndură-toare, 
o, soare înfocat al măreției domneşti! 

— Sfinţeşte pământul cu atingerea piciorului tău, ca să 
putem mânca noroiul şi astfel să ne înnobilăm! 

— Binevoieşte a scuipa asupră-ne, o, înălţimea Ta, pen-tru 
ca odraselele noastre să poată povesti despre princiara ta 
bunătate şi să fie de-a pururi mândre şi fericite! 

Dar tinichigiul cel poznaş deveni „eroul” serii şi avu parte 
de toate onorurile. Îngenunchind, se prefăcu că sărută 
piciorul regelui şi fu împins deoparte cu scârbă. Atunci cerşi 
pe la fiecare o cârpă să şi-o lipească peste bucăţica de 


obraz care-i fusese atinsă cu piciorul, zicând că trebuie s-o 
ferească de atingerea aerului „de rând” şi că va face avere 
umblând pe drumul mare şi arătând ca la panoramă locul 
atins, la preţul de o sută de şilingi o ochire. Îi făcu să se 
prăpădească de râs în aşa hal, încât stârni invidia şi admi- 
raţia întregii adunări râioase. 

În ochii micului monarh se iviră lacrimi de ruşine şi de 
indignare, şi în mintea sa gândea: „De le-aş fi căşunat vreun 
rău mare, tot nu s-ar fi putut arăta mai cruzi, şi eu, doar, 
dimpotrivă, n-am rostit decât făgăduiala de-a fi bun cu ei, şi 
pentru aceasta iată cum mă umilesc!” 

Capitalul 18 

Prinţul în mijlocul Vagabonzilor. 

Ceata vabagonzilor îşi părăsi culcuşul odată cu revărsatul 
zorilor şi pomi la drum. Deasupra lor cerul era acoperit de 
nori, sub picioare pământul alunecos, iar aerul îngheţat. 
Veselia le pierise cu totul; unii mergeau tăcuţi şi 
morocănoşi, alţii erau arţăgoşi şi căutau ceartă; niciunul nu 
era pornit pe vorbă şi pe toţi îi sâcâia setea. 

„Zburlitul” îl lăsă pe „Jack” pe seama lui Hugo, dându-i 
câteva îndrumări scurte, şi-i porunci lui John Canty să se 
depărteze de el şi să-l mai slăbească. Îi mai atrase luarea- 
aminte lui Hugo să nu fie prea aspru cu băiatul. 

După un răstimp, vremea se mai îmblânzi şi norii se 
împrăştiară puţin. Ceata nu mai dârâdia şi vagabonzilor le 
crescu curajul. Deveniră tot mai voioşi şi până la urmă se 
porniră să se încaiere şi să-i ocărască pe drumeţii ce-i în- 
tâlneau în cale. Asta arăta că îşi veniseră în fire şi preţuiau 
iar bucuriile vieţii. Teama pe care-o stârneau indivizii de 
teapa lor se vădea în faptul că toată lumea se dădea la o 
parte dinainte-le şi primea cu răbdare obrăzniciile lor 
deşănţate, fără a cuteza să spună nici pâs. 

Şterpeleau rufe atârnate la uscat pe garduri, uneori chiar 
în văzul stăpânilor, care nu suflau o vorbă, ci păreau mai 
degrabă recunoscători că nu li s-au luat şi ostreţele. 


Nu trecu mult şi tăbărâră pe o mică gospodărie 
ţărănească, unde se instalară ca la ei acasă, în vreme ce ţă- 
ranul şi ai casei, tremurând ca varga, îşi goleau cămara ca 
să le poată da un prânzişor. Le ciupeau de bărbie pe 
stăpâna casei şi pe fiicele ei, chiar când veneau cu mâncare 
şi fă-ceau pe seama lor glume deocheate, luându-le în 
tărbacă şi râzând mânzeşte. Azvârleau cu oase şi cu 
zarzavaturi în gospodar şi-n fiii lui, silindu-i să se ferească 
tot timpul şi aplaudând zgomotos de câte ori o lovitură 
nimerea în plin. Ca să pună vârf la toate, mânjiră cu unt pe 
cap pe una din fete, care se supărase din pricina acestor 
grosolănii. Drept rămas bun îi ameninţară că se întorc şi 
dau foc la casă, cu familie cu tot, dacă ajunge la urechile 
stăpânirii vreo plân-gere despre isprăvile lor. 


Pe la nămiezi, după un marş lung şi obositor, banda poposi 
îndărătul unui gard viu, la marginea unui sat arătos. 
Hotărâră să se odihnească un ceas, apoi ceata se risipi, 
care-ncotro, ca să intre fiecare prin altă parte în sat şi să-şi 
arate hărnicia în meşteşugul lui. „Jack” fu trimis împreună 
cu Hugo. O bucată de vreme hoinăiră pe ici, pe colo. Hugo 
pândea un prilej de a face vreo afacere mănoasă, dar 
negăsind niciunul, în cele din urmă zise: 

— Nu zăresc nimic de furat, îi sălaş de calici. Aşa că o să 
cerşim. 

— Într-adevăr! Păstrează-ţi meşteşugul - ţi se potriveşte. 
Eu unul nu voi cerşi. 

— Nu vei cerşi?! Exclamă Hugo, holbându-se mirat la 
rege. Şi de când, mă rog, ţi-ai îndreptat păcatul? 

— Ce înţeles au vorbele ta'e? 

— Ce înţeles? Oare nu ai cerşit de la naştere pe ulițele 
Londrei? 

— Eu? Ţi-ai pierdut minţile? 

— Nu risipi vorbele alese - ca să-ţi rămână şi pentru 
încodată. Taică-tău zice că ai întins mâna. Se prea poate să 
fi minţit. Nu cumva eşti atât de îndrăzneţ şi spui că a 
minţit? Îl batjocori Hugo. 

— Cel căruia îi spuneţi voi tatăl meu? Da, a minţit. 

— Haide, fârtate, nu împinge prea tare jocul tău caraghios 
de-a nebunul; înţeleg că faci pe nebunul de şagă, numai ia 
seama să n-o păţeşti. De i-aş spune aceste vorbe, ţi-ar 
tăbăci pielea în lege. 

— Cruţă-ţi osteneala. Eu însumi i le voi spune. 

— Curajul tău îmi place, zău aşa, dar nu-ţi laud judecata. 
Ciomăgeli şi bătăi zdravene găseşte omul cu duiumul în 
viaţa asta, fără să le mai şi caute cu lumânarea. Dar să 
lăsăm asta, mi se pare că vine taică-tău. Nu mă îndoiesc că 
ştie să mintă, nu şovăi o clipă să zic că minte de are prilejul, 
căci cei mai sfinţi dintre noi săvârşesc asemenea păcat, dar 
aci n-avea de ce să mintă. Un om cu minte nu-şi iroseşte pe 
degeaba asemenea bun vicleşug, dar de vreme ce n-ai chef 


să ne îndeletnicim cu cerşitul, cu ce să ne trecem vremea? 
Să şterpelim de prin bucătării? 

Regele-l repezi nerăbdător: 

— Pune capăt neroziei acesteia - mă sâcâi. 

Hugo răspunse cam supărat: 

— lan ascultă, frate, de cerşit nu vrei, de furat nici atâta, 
fie şi-aşa. Atunci ţi-oi spune eu ce vei face neapărat. Vei sluji 
de momeală, cât voi cerşi eu. Zi că nu vrei, de cutezi! 

Regele se pregătea să-l repeadă cu dispreţ, când Hugo îl 
opri: 

— Destulă vorbă! lată că se-apropie cineva milostiv după 
chip. Eu am să mă zvârcolesc pe jos. Când străinul se va 
repezi spre mine, începe a te căina şi a geme şi, înge- 
nunchind, prefă-te că plângi; apoi zbiară de parcă toţi di- 
avolii foamei şi sărăciei şi-ar fi făcut cuib în pântecele tău şi 
spune: „Luminate, domn, sărmanul meu frate e foarte 
bolnav şi fără nici un prieten şi sprijin suntem. În numele 
Domnului, aruncă o privire îndurătoare asupra unui biet 
bolnav uitat de lume şi nespus de nenorocit; miluieşte cu un 
gologan din avuţiile domniei tale o făptură lovită de soartă 
şi aflată în pragul pieirii” - şi ia seama, să o ţii strună cu 
vaietele şi să nu te potoleşti, până nu-l uşurăm de-un golo- 
gan, altmintrelea te vei căi. 

Îndată, Hugo începu să geamă şi să horcăie, să-şi dea ochii 
peste cap, să se clatine buimac şi să tremure ca apucat, iar 
când drumeţul ajunse chiar lângă el, se trânti la pământ cât 
era de lung, înaintea lui, cu un țipăt sfâşietor, şi începu să 
se răsucească şi să se tăvălească-n noroi, de ziceai că i-a 
sosit ceasul din urmă. 

— Vai de lume! Strigă inimosul drumeţ. Vai, sărmane 
suflet, cum mai pătimeşti! Haide, să-ţi dau ajutorare. 

— O, nobile şi luminate domn, mă lasă - ca pe un prinţ de 
sânge să te îndrăgească pronia - dar crudă suferinţă mă 
încearcă, de-s atins când mă păleşte astfel boala. Frate- 
meu, de colo, va spune înălţimii Voastre ce crâncenă durere 
mă sfâşie când se abat asupră-mi aceste tulburări. Un 


gologan, bunule domn, un gologan, să luăm o brumă de 
merinde, apoi lăsaţi-mă pradă necazurilor mele. 

— Un gologan! Ba trei vei căpăta, făptură fără de noroc! Şi 
omul, scotocindu-se în mare grabă prin buzunare, scoase 
banii. lată-i, sărman flăcău, ia-i, ţi-i dau cu dragă inimă. 
Acum vino-ncoa', băiete, şi ajută-mă să-l duc pe fratele tău 
pân-la casa de colo, unde. 

— Nu sunt fratele lui - zise regele, curmându-i vorba. 

— Cum, nu eşti fratele lui? 

— Vai, mie, auziţi-l! Gemu Hugo, scrâşnind din dinţi pe- 
ascuns. Se leapădă de mine, care i-s frate bun, când mă 
vede c-un picior în groapă! 

— Fiule, cu-adevărat împietrită ţi-e inima, de ţi-e frate 
drept. Ruşine! Când el, sărmanul, abia-şi mai mişcă mădu- 
larele. De nu ţi-i frate, cine-i atunci? 

— Un cerşetor şi un tâlhar! A luat pomana domniei tale, 
iar buzunarul aşijderea ţi l-a golit. Şi de voieşti a-l tămădui- 
n chip minunat, croieşte-i umerii cu băţul şi încrede-te în 
pronia cerească. 

Dar Hugo nu zăbovi ca să se întâmple minunea. Într-o 
clipă fu în picioare şi-o tuli ca vântul, cu drumeţul după el. 
Regele, mulţumind din inimă cerului pentru scăparea sa, 
fugi în direcţia opusă şi nu-şi încetini pasul până ce nu se 
încredinţă că e în afară de primejdie. Apucă pe cea dintâi 
cărare care-i ieşi înainte şi curând lăsă satul în urma lui. 
Grăbi pasul cât putu, câteva ceasuri în şir, aruncând mereu 
priviri neliniştite îndărăt, să vază dacă nu e urmărit; dar, în 
cele din urmă, teama îl părăsi şi-n locul ei îl cuprinse o sen- 
zaţie îmbucurătoare de siguranţă. Îşi dădu seama acum că 
era flămând şi foarte obosit, aşa că se opri la o fermă, dar 
când voi să deschidă gura, fu repezit şi alungat cu asprime. 
Flendurile cu care era îmbrăcat'vorbeau împotriva lui. 

Rătăci mai departe, jignit şi mânios, hotărât să nu mai 
îndure asemenea tratament. Dar foamea învinge până şi 
mândria, astfel că pe-nserate se opri la altă fermă. Însă aci 
avu parte de o primire şi mai rea, căci i se aruncară tot felul 


de ocări şi fu ameninţat că va fi arestat ca vagabond, dacă 
nu-şi ia tălpăşiţa imediat. 

Noaptea pogori, rece şi cu cerul acoperit de nori; şi 
monarhul tot se mai ostenea, mergând întruna, deşi-l 
dureau picioarele. Era silit să nu se oprească, fiindcă - de 
câte ori se aşeza să se odihnească - gerul îl pătrundea până 
la oase. Toate senzațiile şi întâmplările erau noi şi ciudate 
pentru el, cum păşea aşa prin întunecimea solemnă şi 
neţărmurita pustietate a nopţii. La răstimpuri zărea licărul 
vreunei luminiţe şi i se părea că se află la mare depărtare, 
aproape pe alt tărâm. Clinchetul zurgălăilor unei mioare îi 
ajungea la urechi ca un murmur abia simţit, depărtat, 
nedesluşit; mugetul vătuit al cirezilor plutea către el, pe- 
aripa adierii noptatice, în cadenţe ce piereau pe dată, ca un 
cânt întristat. Uneori, prindea cu urechea lătratul tânguitor 
al vreunui dulău, înălțându-se peste întinsul nevăzut al 
câmpiei şi al pădurii. 

Îşi urmă calea împleticindu-se, cu închipuirea înspăi- 
mântată la fiecare nouă încercare, tresărind câteodată la 
foşnetul uşor al frunzelor uscate, de deasupra capului său - 
într-atât de mult aducea a şoaptă omenească. Nu trecu 
mult şi deodată dădu peste lumina chioară a unui felinar de 
tinichea, atârnat la doi paşi de el. Se dădu îndărăt, în 
umbră, şi aşteptă. Felinarul atârna lângă uşa deschisă a 
unui grajd. Regele aşteptă puţin - nu se auzea nici un 
sunet, nu mişca nici o vietate. Gerul îl muşca atât de 
nemilos cum sta el acolo neclintit, iar primitorul grajd părea 
atât de ispititor, încât în cele din urmă se hotări să rişte 
orice şi să intre. O pomi grăbit, cu paşi hoţeşti, şi tocmai 
când trecu pragul, auzi în urma lui glasuri. Sări în spatele 
unui butoi care se afla înăuntru şi se piti. Doi argaţi intrară 
înăuntru, aducând cu ei felinarul, şi se-apucară de lucru, 
stând între timp de vorbă. Pe când se-nvârteau cu felinarul, 
regele se folosi bine de vederea sa ageră şi ochi un fel de 
despărţitură destul de mare, la capătul cel mai depărtat al 
grajdului, plănuind să se strecoare într-acolo când va 


rămâne singur, îşi întipări de asemenea în minte locul unde 
se afla o grămadă de pături de cai, cam pe la mijlocul 
grajdului - cu gândul să împrumute din ele pentru noapte, 
spre folosinţa coroanei Angliei. 

Până la urmă, oamenii sfârşiră treaba şi plecară, zăvorând 
uşa îndărătul lor şi luând cu ei felinarul. Dârdâind, 
monarhul se repezi spre pături - înaintând cât putu de iute, 
în bezna aceea - le luă de pe jos şi-apoi, pe dibuite, ajunse 
teafăr în despărţitură. Din două pături îşi aştenu un pat, iar 
cu celelalte două se înveli. Acum era fericit ca un rege, deşi 
păturile erau vechi, subţiri şi nu prea călduroase, iar pe 
deasupra - mai răbufnea din ele o duhoare înţepătoare de 
cal, atât de tare, încât aproape te înăbuşea. 

Deşi regele era înfometat şi ţeapăn de frig, era totodată 
atât de obosit şi de somnoros, încât oboseala precumpăni şi 
curând se cufundă într-un soi de amorţeală. Apoi, tocmai 
când era pe cale să fie învăluit cu totul de somn, simţi 
desluşit cum îl atinge ceva. Într-o clipă se trezi de-a binelea 
şi rămase cu răsuflarea tăiată. Fiorii de spaimă stârniţi de 
atingerea aceea îngheţată, în beznă, aproape că-i pironi bă- 
taia inimii. Zăcea culcat, fără să se mişte, şi asculta, abia în- 
drăznind să răsufle. Dar nimic nu se clintea şi nu se auzea 
nici un zgomot. Ascultă mai departe şi aşteptă un răstimp 
destul de îndelungat, după cât i se părea lui, însă de mişcat 
tot nu se mişcă nimic şi nici nu se auzi nimic. Aşa că, de 
bine, de rău, începu să aţipească iar, şi deodată simţi din 
nou atingerea aceea misterioasă! Atingerea aceea uşoară, 
trădând o prezenţă nevăzută şi mută, îţi încreţea pielea de 
groază; băiatul simţi că leşină de spaimă. Vai, nu era decât 
o singură cale - ştia prea bine, trebuia să întindă mâna şi să 
descopere ce-l atingea! 

Întâlni un smoc de păr lung; se cutremură, totuşi dibui de- 
a lungul părului şi dădu de ceva ce părea a fi o frânghie 
caldă. Dibui şi de-a lungul frânghiei şi descoperi un viţeluş 
nevinovat, căci frânghia nu era defel frânghie ci coada 
viţeluşului adormit. Dar n-ar fi trebuit să se simtă ruşinat, 


fiindcă nu mica. Vietate îl speriase, ci acel ceva neplăcut şi 
înfiorător, drept care o luase, şi oricare alt băiat - în acele 
timpuri vechi şi superstiţioase - s-ar fi purtat şi-ar fi suferit 
aidoma cu el. 

Regele fu încântat nu numai de descoperirea că făptura 
aceea era doar un viţeluş, ci şi de tovărăşia lui, căci se 
simţea atât de singur şi de lipsit de prieteni, încât chiar 
apropierea şi tovărăşia acelui animal atât de umil era bi- 
nevenită. În timp ce-i mângâia spinarea caldă şi catifelată - 
care se afla aproape de tot, la îndemână - îi trecu prin cap 
că viţeluşul ar mai putea aduce şi alte foloase. Drept care îşi 
schimbă din nou patul, aştemându-l lângă prietenul necu- 
vântător, apoi se cuibări lipit de spinarea lui, trase păturile 
peste el şi peste prietenul lui şi în câteva minute îi era la fel 
de cald şi de bine cum îi fusese în cele mai bune timpuri - în 
culcuşurile de puf din palatul regal* din Westminster. 

Se ghemui şi mai aproape de prietenul său, pătruns de-o 
caldă mulţumire, şi lunecă fericit într-un somn adânc şi fără 
vise, plin de seninătate şi de pace. Dulăii hămăia în de- 
părtare, jucanele melancolice se tânguiau, iar vântul sufla 
cu turbare mai departe, în vreme ce pânzele de ploaie 
cădeau cu furie pe acoperiş; însă Majestatea Sa, regele 
Angliei, dormea înainte liniştit, şi viţeluşul de asemenea, 
fiind o făptură simplă şi nu prea uşor tulburată de furtuni 
ori stingherită să doarmă în acelaşi culcuş cu un rege. 

Capitolul 19 

Prinţul în mijlocul ţăranilor. 

Când regele se trezi, în faptul zilei, descoperi că un guz- 
gan ud, dar chibzuit, se strecurase în grajd în timpul nopţii 
şi-şi găsise un loc comod de dormit chiar la sânul lui. Fiind 
tulburat acum, o luă la fugă lipăind. Băiatul zâmbi şi zise: 
„Sărmanul nerod, de ce te-arăţi oare atât de temător? Sunt 
la fel de nenorocit ca şi tine. Ar fi lucru de ruşine să lovesc o 
făptură lipsită de-ajutorare, când eu însumi sunt atât de 
neajutorat. Mai mult încă, îţi datorez mulţumire pentru 
semnul bun ce-mi dai, căci atunci când un rege a căzut aşa 


de jos, încât până şi guzganii au ajuns să-şi facă culcuş pe 
trupul lui, neîndoios înseamnă că soarta-i stă să se schimbe, 
de vreme ce-i limpede că mai jos nu poate ajunge”. 

Se ridică şi ieşi din adăpostul lui, şi chiar atunci auzi zvon 
de glasuri copilăreşti. Uşa grajdului se deschise şi in-trară 
înăuntru două fetiţe. Cum îl zăriră, îşi curmară vorba şi 
râsul, se opriră locului şi rămaseră nemişcate, privindu-l cu 
o curiozitate nestăpânită. Apoi începură să şuşotească între 
ele, după aceea se apropiarâ mai mult de el şi iar se opriră 
să-l privească şi să şuşotească. Încetul cu încetul le mai veni 
inima la loc şi începură să vorbească despre el cu glas tare. 
Una din ele spuse: 

— E cilibiu la chip. 

Cealaltă adăugă: 

— Şi are păr frumos. 

— Dar poartă haine de ajuns de proaste. 

— Şi pare mort de foame. 

Se apropiară şi mai mult, rotindu-se cu sfială în jurul lui, 
cercetându-l cu amănunţime din cap până-n picioare, ca şi 
cum ar fi fost vreun soi de animal nou şi ciudat, însă cu grijă 
şi băgare de seamă totodată, de parcă s-ar fi temut puţin că 
ar putea fi un soi de animal care mai şi muşcă uneori. În 
cele din urmă se opriră în faţa lui, ţinându-se de mână 
drept ocrotire, şi ochii lor nevinovaţi se uitară lung la el. 
Apoi una din ele îşi luă inima în dinţi şi, în chip făţiş şi 
cinstit, ceru lămuriri: 

— Cine eşti tu, băiatule? 

— Sunt regele - fu răspunsul grav ce-l primiră. 

Copilele tresăriră puţin, holbară ochii şi rămaseră fără 
grai cam un minut. După aceea, curiozitatea le-mpinse să 
rupă tăcerea: 

— Regele? Care rege? 

— Regele Engliterei. 

Fetiţele se priviră, apoi se uitară la el, apoi se priviră iar, 
mirate, uluite; în cele din urmă una din ele zise: 


— L-au auzit, Mary? Zice că e regele. Poate să fie ade- 
vărat? 

— Cum poate să nu fie adevărat, Prissy? Crezi c-ar putea 
spune o minciună? Fiindcă, vezi tu, Prissy, de n-ar fi 
adevărat, înseamnă c-ar fi minciună curată. Fără doar şi 
poate ar fi minciună. Acu' gândeşte-te şi tu dacă nu-i aşa. 
De vreme ce tot ce nu-i adevărat e minciună - oricum o- 
ntorci, la fel iese. 

Era un argument solid, bine înnodat şi invulnerabil, care 
spulberă toate îndoielile Iui Prissy. Chibzui şi ea o clipă, apoi 
îi arătă regelui că se bizuie pe onoarea lui, spunându-i doar 
atâta: 

— De eşti cu-adevărat regele, atunci îţi dau crezare. 

— Sunt cu-adevărat regele. 

Această declaraţie rezolvă problema. Regalitatea 
Majestății Sale fu admisă fără alte întrebări sau discuţii şi 
cele două fetiţe începură pe dată să-l iscodească cum de-a- 
junsese acolo şi cum ajunsese să poarte veşminte aşa de 
nepotrivite cu rangul lui, şi încotro se îndreaptă - mă rog, 
tot ce privea treburile sale. Fu o mare uşurare pentru el să- 
şi verse focul faţă de nişte fiinţe care nu-l luau în bătaie de 
joc şi nu-i puteau la îndoială necazurile, astfel că îşi spuse 
povestea cu multă simţire, uitând până şi de foame, iar 
drăgălaşele copile îl ascultară cu cea mai adâncă şi duioasă 
înţelegere. Însă când ajunse la ultimele sale pătimiri şi 
aflară de câtă vreme nu pusese nimic în gură, ele lăsară 
povestea baltă şi-l duseră degrabă în casă, să-i găsească 
ceva de mâncare. 

Mama copiilor îl primi pe rege cu bunătate şi se-arătă 
plină de milă, căci halul său jalnic şi mintea sa aparent tul- 
burată mişcă inima ei de femeie. Era văduvă şi mai degrabă 
săracă; prin urmare trecuse prin destule necazuri ca să 
simtă compătimire pentru cei nenorociţi. Îşi închipui că 
băiatul acela nebun se pierduse de prietenii sau ocrotitorii 
lui, aşa că încercă să afle de unde venise, ca să-l poată duce 
îndărăt. Însă zadarnic pomeni toate oraşele şi satele din 


împrejurimi, zadarnic făcu tot felul de cercetări de acelaşi 
soi; după chipul, ca şi după răspunsurile băiatului, îşi dădea 
seama că locurile acelea îi era necunoscute. Vorbea cu 
seriozitate şi simplitate despre viaţa de la Curte şi de mai 
multe ori tristeţea-i înecă glasul, când vorbi despre 
răposatul rege, „tatăl său”; însă de câte ori conversaţia se 
îndrepta spre subiecte mai de rând, îşi pierdea orice interes 
şi tăcea. 

Femeia era grozav de încurcată, totuşi nu se dădu bătută. 
În timp ce pregătea bucatele, îşi puse în gând să folosească 
anume şiretenii pentru a-l trage de limbă pe băiat şi a-l face 
să-şi trădeze taina. Vorbi despre vite, lui nici că-i păsa; apoi 
despre oi - acelaşi rezultat; aşadar părerea ei că ar fi fost 
niscaiva păstor era greşită. Vorbi despre mori, despre 
ţesători, tinichigii, fierari, despre fel şi chip de îndeletniciri 
şi de meşteşuguri; despre ospiciul Bedlam şi despre temnițe 
şi aziluri de binefacere; dar oricâte încercări făcu, fu 
nevoită să se dea bătută pe toată linia. Nu cu desăvârşire 
totuşi, căci chibzui că-nlăturând toate celelalte presupuneri, 
nu mai rămăsese decât aceea că avea de-a face cu un 
slujitor. Da, era sigură că acum se afla pe calea cea bună - 
băiatul trebuie să fi fost slugă în vreo casă. Aşa că îndreptă 
vorba într-acolo. Dar rezultatul făcu să-i piară curajul. 
Măturatul era un subiect care părea că-l plictiseşte; 
aprinsul focului nu izbuti să-l mişte defel; frecatul 
duşumelelor şi scuturatul nu-i treziră nici un entuziasm. 
Atunci gospodina, pierzându-şi aproape orice nădejde şi 
mai mult ca să aibă conştiinţa împăcată, trecu şi la 
bucătării. Spre mirarea sa şi nespusa-i încântare, chipul 
regelui se lumină numaidecât. „Aha - îşi închipui femeia - în 
sfârşit, l-am încolţit!” şi simţea o mândrie îndreptăţită 
pentru ocolurile iscusie şi tactul cu care izbutise asemenea 
ispravă. 

Acum putu s-o lase mai moale cu limbuţia, fiindcă regele, 
îmboldit de foamea eare-l chinuia şi de mirosurile 
îmbietoare ce se-nălţau din tigăile şi tingirile care bol- 


boroseau pe foc, îşi lăsă gura slobodă şi ţinu o cuvântare 
atât de amănunţită şi pricepută despre anumite feluri de 
mâncare rafinate, încât în două minute femeia-şi spuse: 
„într-adevăr, bine am judecat, a fost ajutor într-o 
bucătărie!” Apoi monarhul se întinse la vorbă asupra listei 
de bucate şi vorbi despre ele cu asemenea preţuire şi 
însufleţire, că gospodina spuse: „Doamne sfinte! Cum de 
cunoaşte atâtea feluri de bucate şi mai cu osebire aşa de 
alese? Căci acestea îşi au locul doar pe mesele celor bogaţi 
şi ale mărimilor. A, acuma pricep! Hoinar zdrenţuit cum e, 
pesemne c-a slujit la palat înainte de i s-au rătăcit minţile; 
da, neîndoios că a ajutat chiar în bucătăria regelui! Am să- 

1 pun la încercare”. 

Plină de nerăbdare să-şi dovedească agerimea, gospodina 
îi spuse regelui să vadă puţin de mâncare, dându-i a- 
nţelege că poate pregăti şi adăuga un fel, două, dacă are 
poftă - apoi ieşi din odaie, făcându-le semn fetiţelor s-o 
urmeze. Regele murmură: 

— A mai fost un rege englez ce-a primit o însărcinare 
asemănătoare, în vremurile de demult - nu-i nimic 
împotriva demnităţii mele să primesc o îndeletnicire până la 
care a binevoit a se înjosi însuşi marele Alfred. Dar voi 
încerca să slujesc mai bine decât el încrederea ce mi se 
arată, căci ela lăsat să se ardă cozonacii.; - 

Intenţia era bună, însă realizarea nu fu la înălţime, fiind-că 
regele acesta, ca şi celălalt, curând se cufundă adânc în 
gânduri ce priveau treburile sale însemnate şi se petrecu 
aceeaşi catastrofa - mâncarea se arse. Femeia se întoarse 
la vreme ca să salveze prânzişorul de la deplină distrugere, 
Şi- 

1 scutură imediat pe rege din visarea lui cu o muştruluială 
zdravănă, dar binevoitoare. Apoi, văzându-l cât de tulburat 
era fiindcă trădase încrederea ce i se acordase, se muie nu- 
maidecât şi fu plină de bunătate şi blândeţe faţă de el. 

Băiatul avu parte de un prânzişor îmbelşugat şi mul- 
ţumitor, care-l întremă şi-l înveseli. Fu o masă deosebită, 


prin neobişnuitul fapt că de ambele părţi se trecuse peste 
rang; totuşi niciunul din comeseni nu-şi dădea seama ce 
favoare i se făcuse. Gospodina avusese de gând să-l 
hrănească pe flăcăiandrul vagabond cu resturi de mâncare, 
într-un colţ, ca pe oricare alt vagabond, sau ca pe-un câine; 
însă o rodea atât de rău căinţa pentru praftura care i-o 
trăs-ese, încât se strădui cât putu să-i mai îndulcească 
amarul, îngăduindu-i să stea la masa familiei şi să mănânce 
laolaltă cu cei mai ceva decât dânsul, în condiţii de deplină 
egalitate. Iar regele, la rândul său, se căia aşa de tare că 
trădase încrederea familiei, după ce fuseseră toţi atât de 
buni cu el, încât se silea să-şi răscumpere greşeala 
smerindu-se şi coborându-se până la ei, în loc de a le cere - 
femeii şi copilelor sale - să stea în picioare şi să-l slujească, 
în vreme ce el ar fi stat la masa lor singur, după cum se 
cuvenea obârşiei şi rangului său. Oricui îi prinde bine 
câteodată să se plece. Buna femeie fu fericită toată ziua 
datorită laudelor ce şi le aduse singură pentru bunăvoința 
şi mărinimia ei faţă de-un vagabond, iar regele fu la fel de 
încântat de umilinţa milostivă ce-o arătase faţă de-o ţărancă 
de rând. 

După ce mâncară, gospodina îi spuse regelui să spele 
vasele. Porunca aceea îl izbi, pentru o clipă, ca o lovitură de 
măciucă, şi regele fu cât pe-aci să se răzvrătească, dar după 
aceea îşi spuse: „Alfred cel Mare a vegheat cozonacii, neîn- 
doielnic că ar fi spălat şi vasele - de aceea voi încerca şi eu”. 

Se descurcă destul de prost în treaba asta, spre mirarea 
lui, fiindcă i se păruse uşor lucru să curețe nişte linguri şi 
funduri de lemn. Era o treabă plicticoasă şi sâcâitoare, dar 
până la urmă o scoase la capăt. Îl cuprindea acum nerăb- 
darea de a-şi urma călătoria; totuşi nu-i era dat să scape 
aşa de uşor de societatea acelei doamne. Dânsa îl însărcină 
cu câteva treburi mărunte, pe care le îndeplini în chip 
onorabil şi dobândi oarecare cinste. Apoi îi dădu să curețe, 
împreună cu fetiţele, nişte mere puse la păstrare pentru 
iarnă; dar era atât de stângaci la treaba asta, încât se lăsă 


păgubaşă şi-l puse s-ascută un cuţit de măcelărie. După 
aceea îl ţinu la dărăcit lână, până ce regele începu a se 
gândi că I-a lăsat cu mult în urmă pe bunul rege Alfred, în 
privinţa eroismului dovedit în treburi de rând, şi că 
pregătea material foarte pitoresc pentru cărţile de istorie şi 
istorioare - aşa că era mai bine să demisioneze. Şi când 
gospodina îi dădu un coş cu pisoi să-i înece, demisionă de-a 
binelea. Adică, avea de gând s-o facă, căci simţea că trebuie 
să pună punct odată şi-odată, şi înecarea unor pisoi îi părea 
prilejul cel mai nimerit - dar tocmai atunci se petrecu ceva 
care-i schimbă gândul. Anume, se ivi John Canty - cu un sac 
de telal în spinare, însoţit de Hugo. 

Înainte ca ei să fi avut putinţa de a-l vedea, regele îi des- 
coperi pe cei doi nemernici apropiindu-se de poarta din 
faţă, aşa că nu mai spuse nimic, ci luă coşul cu pisoii şi ieşi 
liniştit pe uşa din dos, fără să scoată o vorbă. Lăsă făpturile 
acelea plăpânde într-un şopron şi-o luă la picior pe o potecă 
îngustă dindărătul casei. 

Capitolul 20 

Prinţul şi pustnicul. 

Un gard viu, înalt, îl ascundea acum vederii celor din casă, 
astfel încât, îmboldit de o spaimă de moarte, alergă din 
răsputeri către pădurea ce se vedea în depărtare. Nu se 
uită în urmă până ce nu ajunse aproape de adăpostul 
codrului; abia atunci se întoarse şi desluşi în zare două 
siluete. Atât îi fu de ajuns; nu stătu să le cerceteze mai 
amănunţit, ci se grăbi mai departe şi nu încetini pasul până 
nu se afundă bine în adâncurile umbroase ale pădurii. Apoi 
se opri, încredinţat că acum se afla, de bine, de rău, în 
siguranţă. Ascultă cu încordare, dar tăcerea era profundă şi 
solemnă - chiar înfricoşătoare şi-ţi apăsa sufletul. 

La începu plănui să rămână toată ziua acolo unde se afla, 
dar curând frigul îi năpădi trupul asudat şi în cele din urmă 
fu nevoit să-şi urnească iar picioarele, ca să se mai 
încălzească. 'Tăie de-a dreptul prin desiş, sperând să dea 
curând de vreun drum, însă se înşelă. Merse şi tot merse, la 


nesfârşit, dar cu cât înainta, pădurea părea că se-ndeseşte 
tot mai mult. Treptat, beza din jur începu să se îngroaşe de 
s-o tai cu cuțitul - şi regele îşi dădu seama că se lăsa 
noaptea. Îl trecură fiorii la gândul de a o petrece într-un loc 
atât de neprietenos, aşa că încercă să zorească mai tare. 
Însă în felul acesta nu izbutea decât să-şi încetinească 
mersul, fiindcă acum nu mai putea să vadă de ajuns de bine 
ca să ştie unde păşeşte: se poticnea mereu de cioturile 
rădăcinilor şi se împleticea în joarde şi tufişuri ţepoase. 

Care nu-i fu bucuria când, în cele din urmă, întrezări 
licărirea unei lumini. Se apropie de ea cu băgare de seamă, 
oprindu-se adesea ca să se uite-n jur şi să tragă cu urechea. 
Luminiţa se iţea prin deschizătura ferestruicii fără geam a 
unui mic bordei ca vai de lume. Deodată auzi un glas; simţi 
pornirea să fugă şi să se ascundă, dar se răzgândi pe dată, 
fiindcă era vădit că glasul murmura o rugăciune. Se 
strecură la unica fereastră a colibe, se înălţă pe vârfurile 
picioarelor şi aruncă pe furiş o privire înăuntru. Odaia era 
mică, podeaua din pământ bătătorit de îndelungă folosinţă; 
într-un colţ se afla un culcuş de rogojină şi-o pătură, două, 
numai zdrenţe. În preajma lui se zăreau o găleată, o cană, 
un lighean şi vreo două-trei oale şi tingiri. Mai erau acolo o 
laviţă scurtă şi-un scăunaş cu trei picioare; în vatră moc-nea 
jarul rămas de pe urma unui foc de vreascuri. În faţa unui 
biet altar luminat de o singură candelă sta îngenuncheat un 
bătrân, iar pe o ladă veche de lemn, alături de el, se aflau 
un ceaslov deschis şi o ţeastă de om. Bătrânul era ciolănos 
şi bine legat, şuviţele părului şi barba îi erau foarte lungi şi 
albe ca neaua; purta o mantie din piei de oaie, care-i atârna 
de la gât până la călcâie. 

„Un sfânt pustnic! Îşi spuse regele. Acum într-adevăr 
norocul mi l-a scos în cale!” 

Pustnicul se ridică, regele ciocăni în uşă. Un glas adânc îi 
răspunse: 

— Intră, dar lasă păcatul în urmă-ţi, căci locul unde vei 
călca e sfinţit! 


Regele intră şi se opri în prag. Pustnicul întoarse spre el 
nişte ochi sclipitori, neastâmpăraţi, şi zise: 

— Cine eşti? 

— Sunt regele - fu răspunsul dat cu o senină simplitate. 

— Fii binevenit, rege! Strigă pustnicul cu înflăcărare. Apoi, 
foindu-se de colo până colo, într-un zor înfrigurat, şi 
repetând întruna „binevenit, binevenit”, deretică laviţa, îi 
făcu loc regelui să stea pe ea lângă vatră, mai aruncă nişte 
vreascuri pe foc şi în cele din urmă începu să măsoare 
podeaua în lung şi-n lat, cu paşi nervoşi. 

— Fii binevenit! Mulţi au căutat azil aici, dar nu erau 
vrednici şi-au fost alungaţi. Însă un rege carele-şi leapădă 
coroana şi nici că dă preţuire deşartelor măriri ale rangului 
său şi trupul în zdrenţe şi-l înveşmântă, spre a-şi închina 
viaţa sfinţeniei şi pedepsirii cărnii - acela-i vrednic, acela- 
binevenit, şi îşi va petrece aci zilele, până ce moartea îi va 
curma firul vieţii. 

Regele se grăbi să-l întrerupă şi să-l lămurească, însă 
pustnicul nici nu-l lua în seamă, de parcă nici nu-l auzea, şi 
îşi urma netulburat vorba, cu glas ridicat şi cu energie 
crescândă. 

— Şi te vei afla cu inima împăcată aci. Nimenea nu va da 
de urma ascunzişului tău, să te tulbure cu rugăminţi, spre a 
te întuma la acea searbădă şi prostească viaţă pe care 
domnul te-a îndemnat s-o părăseşti. Aici te vei ruga, vei 
pătrunde învăţătura sfintei scripturi, vei cugeta asupra 
rătă-cirilor şi amăgirilor acestei lumi, şi asupra 
neţărmuritelor bucurii ale lumii viitoare. Te vei hrăni cu coji 
de pâine şi buruieni şi-ţi vei pedepsi zilnic trupul, biciuindu- 
l, spre curățirea sufletului. Vei purta pe piele o cămaşă din 
păr de fiară, vei bea numai apă şi vei fi cu inima împăcată; 
da, pe deplin împăcată, căci oricine va veni spre a te căuta 
îşi va vedea iar de drum amăgit; nu-ţi vor da de urmă, nu te 
vor hărţui. 

Tot străbătând în lung şi-n lat odăiţa, bătrânul încetă de-a 
mai vorbi cu glas tare şi se pomi să mormăie. Regele se 


folosi de acest prilej ca să-i înfăţişeze situaţia sa, cu o 
elocinţă inspirată de stinghereala şi neliniştea ce-l 
cuprinseseră. Însă pustnicul îşi văzu de mormăiala lui şi 
habar n-avu de băiat. Tot mormăind, se apropie de rege şi-i 
spuse apăsat: 

— Sst! Îţi voi dezvălui o taină! Se aplecă să i-o îm- 
părtăşească, dar se stăpâni şi trase cu urechea. După vreo 
câteva clipe se duse tiptil până la deschizătura ferestrei, 
apoi se întoarse tot tiptil, îşi plecă faţa până aproape de-a 
regelui şi şopti: 

— Sunt un arhanghel! 

Regele avu o tresărire puternică, şi-şi spuse: „Mai bine m- 
aş afla iar cu nelegiuiţii aceia, căci, vai mie, acum sunt 
prizonierul unui nebun!” Temerile sale crescură şi i se 
puteau citi limpede pe chip. Cu glas scăzut şi aţâţat, pust- 
nicul urmă: 

— Văd că simţi ce duh pluteşte în juru-mi! Pe chipul tău s-a 
zugrăvit'teamă cucernică! Nimănui nu-i dat a păşi în 
preajma mea fară a suferi înrâurirea, căci aci pluteşte 
însuşi duhul cerului. Eu zbor într-acolo şi mă întorc cât 
clipeala ochiului. Am fost înălţat arhanghel chiar aici, cu 
cinci ani în urmă, de către îngerii trimişi din ceruri să-mi 
dăruie această înfricoşătoare cinste. Venirea lor a umplut 
locul acesta cu o strălucire de neîndurat pentru ochii 
pământeni. Şi-au înge-nuncheat înaintea mea, rege! Da, au 
îngenuncheat dinainte-mi! Căci eram mai presus de ei. Am 
călcat prin înaltele curţi ale cerurilor şi-am vorbit cu 
patriarhii. Atinge mâna mea - nu-ţi fie teamă - atinge-mi 
mâna. Aşa, acum ai atins o mână care-a fost strânsă de 
către Avraam şi Isaac şi lacob! Căci am călcat prin curţile 
de aur şi am stat faţă-n faţă cu dumnezeirea! 

Se opri, ca să dea mai multă greutate vorbelor sale, apoi 
chipul i se schimbă brusc şi pustnicul sări iar în picioare, 
spunând cu mânioasă însufleţire: 

— Da, sunt un arhanghel; nu-s decât un biet arhanghel - 
eu, carele mi-ar fi stat în putinţă să ajung papă! Acesta-i 


adevărul curat. Mi-a fost împărtăşit din ceruri într-un vis, cu 
douăzeci de ani în urmă; vai, da, eram menit a fipapă! Şi 
papă aş fi fost neîndoielnic, pentru că cerul hotărâse astfel, 
însă regele mi-a nimicit tagma bisericească, şi eu, sărman 
călugăr necunoscut şi lipsit de prieteni, am fost azvârlit fară 
cămin în lumea largă, jefuit de împlinirea soartei mele 
măreţe! 

Începuse să mormăie iar şi să-şi izbească fruntea cu 
pumnul, cuprins de-o turbare neputincioasă, când şi când 
bâiguind un blestem veninos sau exclamând cu patos: 

— Pentru aceasta nimic alt nu sunt decât un arhanghel, 
când mi s-ar fi cuvenit să fiu papă! 

O ţinu aşa mai bine de-un ceas, în vreme ce micul rege sta 
şi suferea în tăcere, bietul de el. Apoi deodată agitația 
bătrânului se potoli cu totul şi el deveni blândeaţea în- 
truchipată. Glasul i se îndulci; coborâse ditrnori şi acum se 
pomi să tăifăsuiască cu atâta simplitate şi omenie, încât 
curând cuceri cu totul inima regelui. Bătrânul sihastru îl 
împinse pe băiat mai aproape de foc şi căută să-l facă a se 
simţi ca la el acasă; îi doftoricii micile vânătăi şi julituri cu o 
mână iscusită şi uşoară şi apoi se-apucă să pregătească 
cina. Flecărea în chip plăcut tot timpul, dezmierdând când 
şi când obrazul băiatului sau mângâindu-l lin pe creştet, cu 
atâta blândă duioşie, încât nu trecu mult şi toată spaima şi 
sila trezite de arhanghel se preschimbară în respect şi 
dragoste faţă de om. 

Această fericită stare de lucruri ţinu şi în timpul mesei. 
Apoi, după ce făcu o rugăciune în faţa altarului, pustnicul îl 
culcă pe băiat într-odăiţă alăturată, învelindu-l grijuliu şi 
iubitor ca o mamă; şi astfel, cu o dezmierdare de noapte 
bună, îl lăsă singur şi se aşeză lângă foc, începând să răs- 
colească tăciunii din vatră aşa, într-aiurea, cu gândurile 
duse. După un răstimp se opri; apoi îşi ciocăni de câteva ori 
fruntea cu degetele, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi 
amintească vreun gând care-i scăpase din minte. Părea că 


nu izbuteşte. Dar deodată se ridică zorit, intră în odăiţa 
oaspelui său şi spuse: 

— Tu eşti regele? 

— Da! Fu răspunsul rostit de-un glas somnoros. 

— Care anume? 

— Al Engliterei. 

— Al Engliterei? Atunci Henric a pierit! 

— Vai, aşa e. Sunt feciorul lui. 

O mohorâtă încruntare se aşternu pe chipul pustnicului şi 
el îşi încleştă mâinile osoase cu o furie răzbunătoare. Ră- 
mase astfel câteva clipe, răsuflând greu şi înghițind în gol, 
apoi rosti cu glas şuierător: 

— Ştii tu oare că ela fost cel ce ne-a alungat în lume, fără 
de cămin şi adăpost? 

Nu se auzi nici un răspuns. Bătrânul se aplecă şi cercetă 
amănunţit chipul paşnic al băiatului, îi ascultă răsuflarea 
liniştită. „Doarme, doarme adânc!” şi încruntarea se şterse 
de pe faţa a pustnicului, luându-i locul o expresie de mulţu- 
mire răutăcioasă. Pe buzele băiatului adormit flutură un 
zâmbet. Sihastrul murmură: „Aşa îi e inima împăcată” - şi 
se îndepărtă. Umblă de colo până colo, prin odaie, pe furiş, 
scormonind prin toate ungherele după ceva, oprindu-se câ- 
teodată să asculte; răsucea uneori brusc capul, aruncând 
câte-o privire grabnică spre pat şi momăind întruna, de 
unul singur. În cele din urmă găsi ceva ce se părea că-i 
trebuie - un cuţit de măcelar, vechi şi ruginit, şi o piatră de 
ascuţit. Apoi se stercură înapoi la locul său de lângă foc, se 
aşeză şi începu să ascută încet cuțitul pe piatră, tot 
mormăind, bombănind şi declamând. Vântul suspina în jurul 
singura-ticei colibe; din depărtări veneau plutind glasurile 
tainice ale nopţii. Ochii lucitori ai şoriceilor şi guzganilor 
mai cutezători se iveau din crăpături şi borte, privindu-l pe 
bătrân, însă el îşi vedea mai departe de treabă, ca dus pe 
cea lume, absorbit, şi nu băga de seamă nimic din toate 
astea. 


La răstimpuri lungi îşi trecea degetul mare peste tăişul 
cuţitului şi clătina din cap mulţumit: „Se-ascute - mormăia 
el - da, se-ascute”. 

Nu lua în seamă cum zbura vremea, ci lucra înainte liniştit, 
pierdut în gândurile sale, care uneori ţâşneau la suprafaţă 
şi bătrânul izbucnea în gura mare: 

— Tatăl său ne-a urzit răul, el ne-a nimicit şi s-a dus în 
flăcările cele veşnice! Da, în străfundul iadului, în flăcările 
cele veşnice! A scăpat de răzbunarea noastră - dar a fost 
vr-erea Domnului, da, vrerea lui a fost, nu ni se cade a cârti, 
însă n-a scăpat de flăcările iadului! Nu, n-a scăpat de 
flăcări, de focul nimicitor, crunt, necruţător - şi care dăinuie 
în vecii vecilor! 

Şi astfel tot ascuţea întruna, scoțând câte-un chiot înăbuşit 
şi hârâit, alteori prinzând să îndruge iar: 

— Tatăl său a pus totul la cale. Sunt doar un arhanghel de 
nu mi-ar fi stat el în cale, papă aş fi fost! 

Regele se-nvârti prin somn. Pustnicul se repezi, fără 
zgomot la căpătâiul patului şi îngenunche, aplecându-se 
asupra celui adormit, cu cuțitul ridicat. Băiatul se răsuci 
iarăşi: ochii săi se deschiseră o clipă, însă nu era în ei nici 
un strop de cunoştinţă, aşa că nu vedeau nimic; în clipa ur- 
mătoare răsuflarea lui regulată arăta că doarme la fel de 
adânc. 

Pustnicul pândi şi ascultă câtăva vreme, în aceeaşi poziţie 
şi-abia răsuflând; apoi cobori încet braţul, dar numaidecât 
se depărtă, zicându-şi: 

— A trecut cu mult de miezul nopţii, nu-i potrivit să scoată 
vreun strigăt ce din întâmplare s-ar putea să ajungă la 
auzul vreunui drumeţ. 

Lunecând ca o umbră prin bordei, se roti şi culese ici o 
zdreanţă, colo alta; apoi se întoarse şi, încetişor cu grijă, 
izbuti să lege gleznele regelui fără a-l trezi. După aceea voi 
să-i lege încheieturile mâinilor; încercă de câteva ori să i le 
încrucişeze, însă băiatul trăgea mereu, ba o mână, ba alta, 
tocmai când era gata să-i treacă legătura peste ele. În cele 


din urmă, când arhanghelul era aproape să-şi piardă 
nădejdea, băiatul îşi încrucişă singur mâinile şi în clipa 
următoare erau legate. Apoi o legătură fu trecută pe sub 
bărbia băiatului, trasă peste cap şi înnodată zdravăn - şi 
aşa de uşor, aşa de treptat şi de iscusit fuseseră îmbinate 
nodurile, încât în tot timpul acestei operaţii băiatul dormi în 
tihnă, fără să se clintească. 

Capitolul 21 

Hendon aleargă în ajutor. 

Bătrânul se depărtă tiptil, aplecându-se pe brânci, 
furişându-se ca o pisică, şi trase laviţa lângă pat. Se-aşeză 
pe ea cu trupul pe jumătate luminat de candela pâlpâitoare 
şi tulbure, jumătate ascuns în umbră; şi astfel, cu ochii săi 
arzători aţintiţi asupra băiatului adormit, veghe cu răbdare, 
fără să ia în seamă scurgerea timpului, ascuţindu-şi încet 
cuțitul, mormăind şi chicotind. 

Trecuse vreme îndelungată, când bătrânul, care tot mai 
privea - fără să vadă însă - cu mintea pironită de vise 
ceţoase, observă deodată că băiatul se trezise, făcuse ochi 
mari şi se uita la el. Se uita, îngheţat de oroare, la cuţit. Pe 
chipul bătrânului lunecă un zâmbet de diavol bucuros şi, 
fără să-şi schimbe atitudinea sau îndeletnicirea, zise: 

— Fecior al lui Henric al VIII-lea, ţi-ai rostit rugăciunea? 

Băiatul se zbătu deznădăjduit în legăturile sale şi totodată 
se sili să scoată printre fălcile strânse un sunet înăbuşit, pe 
care pustnicul găsi cu cale să-l tălmăcească drept un 
răspuns afirmativ la întrebarea sa. 

— Atunci roagă-te iar. Înalţă spre cer rugăciunea din 
urmă. 

Trupul băiatului fu străbătut de un fior şi faţa se făcu albă 
ca varul. Apoi se luptă iar să se elibereze, învârtindu-se 
încolo şi încoace, trăgând ca scos din minţi, cu sălbăticie, cu 
deznădejde, ca să rupă sforile ce-l legau însă în zadar. Şi tot 
timpul, bătrânul căpcăun zâmbea aplecat asupră-i, clătina 
din cap şi-şi ascuţea liniştit cuțitul, mormăind din când în 
când: 


— Clipele sunt preţioase - puţine şi preţioase - înalţă spre 
cer rugăciunea din urmă! 

Băiatul scoase un gemăt deznădăjduit şi, gâfâind, încetă să 
mai lupte. Apoi îi veniră lacrimile; îi picurau în josul 
obrajilor, una câte una, însă acest tablou sfâşietor nu-l 
înmuie câtuşi de puţin pe cumplitul bătrân. 

Când băgă de seamă că mijeau zorile, el rosti răspicat, cu 
o urmă de îngrijorare nervoasă în glas: 

— Nu-mi mai e îngăduit să lungesc această desfătare! 
Noaptea s-a şi dus. Îmi pare c-a ţinut doar o clipă - numai o 
clipă; de-ar fi ţinut un an; vlăstar al jefuitorului bisericii, 
închide-ţi ochii sortiţi pieirii, de ţi-e teamă să priveşti la. 

Ce mai avea de spus bătrânul se pierdu în mormăieli 
nedesluşite. Căzu în genunchi, strângând cuțitul în mână şi 
se aplecă peste băiat, care gemea. 

Ce se-aude? Zvon de glasuri lângă colibă. Cuţitul căzu din 
mâna pustnicului; el aruncă o blană de oaie peste băiat şi se 
ridică, tremurând. Larma crescu şi glasurile răsunară 
curând, aspre şi mâniate; apoi se auziră lovituri şi strigăte 
de ajutor, după care se porni un tropăit de paşi ce se-n- 
depărtară repede. Imediat se auziră bătăi tunătoare în uşa 
colibei, urmate de: 

— He-eei! Deschide! Şi zoreşte-te, în numele tuturor 
diavolilor din iad! 

Ah, sunetul acela sună mai frumos decât cea mai mi- 
nunată muzică în urechile regelui, căci era glasul lui Miles 
Hendon! 

Scrâşnind din dinţi, în turbarea sa neputincioasă, pust- 
nicul se depărtă repede de pat închizând uşa îndărătul lui şi 
regele auzi numaidecât următoarea convorbire purtată în 
„capelă”. 

— Închinare şi bun găsit, cucernice! Unde se află băiatul, 
băiatul meu? 

— Care băiat, prietene? 

— Care băiat! Nu-mi îndruga minciuni, prea cuvioase, nu 
te juca cu gândul să mă amăgeşti! N-am poftă de-aşa ceva. 


Aproape de locul acesta i-am prins pe nemernicii care 
socoteam că mi l-au furat şi i-am silit a face mărturisire; au 
spus că a scăpat iar şi că s-au ţinut după urmele lui până la 
uşa ta. Mi-au arătat chiar urmele paşilor săi. Acuma nu mai 
zăbovi, căci, ia seama, prea sfinte, de nu mi-l aduci. Unde-i 
băiatul? 

— A prea bunule cavaler, pesemne pomeneşti de 
vagabondul zdrenţuit care a mas aci pe ste noapte. Dacă 
unul de seama ta îi poartă de grijă, află atunci că l-am trimis 
spre a-mi îndeplini o treabă. Se va întuma pe dată. 

— Cât de curând? Cât de curând? Haide, nu pierde 
vremea, oare nu-l pot ajunge? Cât de curând se va întuma? 

— Nu-i nevoie să te frămânţi, se va întuma degrabă. 

— Aşa să fie, deci. Voi încerca să aştept. Dar ia stai! L-ai 
trimis spre împlinirea unei trebi? Tu! Neîndoielnic, asta-i 
minciună - nu s-ar fi dus. Te-ar fi tras de barba-ţi bătrână, 
de i-ai fi adus asemenea neobrăzată jignire. Ai minţit, 
prietene, fără vorbă că ai minţit! Nu s-ar duce pentru tine, 
cum nu s-ar duce pentru nici un alt om. 

— Pentru nici un alt om - nu, se prea poate că nu. Dar vezi 
că eu nu sunt om. 

— Cum! În numele Domnului, ce eşti tu atunci? 

— E-o taină - ia seama să n-o dai în vileag. Sunt 
arhanghel! Miles Hendon scoase o exclamaţie cumplită - de 
ajuns de profană - zicând apoi: 

— Într-adevăr aceasta lămureşte pe deplin bunăvoința lui! 
Am ştiut că n-ar mişca un deget măcar pentru trebile de 
rând ale vreunui muritor, dar până şi un rege îi nevoit să se 
supună când un arhanghel îi dă poruncă! Ia, s-sst! Ce 
zgomot se aude? 

În timpul acesta micul rege stătuse alături, când scuturat 
de spaimă, când tremurând de nădejde; şi tot timpul 
gemuse din răsputeri, aşteptându-se întruna ca vaietele 
sale să ajungă la urechea lui Hendon, însă dându-şi seama 
de fiece dată, cu amărăciune, că nu izbutea sau, cel puţin, 
nu făceau impresia că sunt auzite. Astfel că ultimele spuse 


aâe slujitorului său îl înviorară, ca pe-un muribund 
mireasma câmpiilor împrospătate de primăvară. Se smuci 
încă o dată şi cu toată furia, tocmai când pustnicul spunea: 

— Zgomot? Aud numai vântul. 

— Poate că vântul a fost. Da, neîndoilenic că vântul a fost, 
mereu l-am auzit ca un vaiet înăbuşit. Ia auzi-l iar! Nu, nu-i 
vântul! Ce sunet neobişnuit! Haide să ne dumirim de unde 
vine! 

Acum bucuria regelui era aproape de neîndurat. Plămânii 
săi obosiţi făcură tot ce le sta în putinţă - întărit de nădejde 
- însă fălcile pecetluite şi blana de oaie care-l înăbuşea îi 
paralizau în chip jalnic strădania. Atunci bietului copil i se 
frânse inima, auzindu-l pe pustnic cum spune: 

— A, de-afară a venit - socot că din crângul de colo. Haide 
îţi voi arăta eu drumul. 

Regele îi auzi pe cei doi ieşind, discutând. Auzi cum paşii 
lor se pierd în depărtare. 

— După aceea rămase singur într-o tăcere prevestitoare 
de rău, mohorâtă, înfiorătoare. 

Îi păru că a trecut un veac până ce auzii paşii şi glasurile 
apropiindu-se iar. De data acesta li se mai adăugase un 
zgomot - părea tropăit de copite. Apoi îl auzi pe Hendon 
grăind: 

— Nu voi mai aştepta. Nu mai pot cu nici un chip să aştept. 
S-a rătăcit în pădurea asta deasă. Încotro a luat-o? Hai, 
arată-mi iute. 

— A luat-o. Dar aşteaptă, voi merge cu tine. 

— Bine, bine! Pe legea mea, eşti mai bun decât te-arată 
înfăţişarea. Socot chiar că nu se mai află pe lume arhanghel 
cu inimă dreaptă ca a ta. Voieşti să călăreşti? Vrei să iei 
măgăruşul pregătit pentru băiatul meu, sau vei încăleca cu 
sfintele-ţi picioare pe spinarea acestui catâr rău nărăvit şi 
păcătos ce mi l-am hărăzit mie însumi? Şi încă am fost 
înşelat, căci nu face nici două parale. 

— Nu, călăreşte-ţi catăârul şi du-ţi de căpăstru măgarul; 
sunt mai stăpân pe picioarele mele şi voi umbla pe jos. 


— Atunci, te rog, îngrijeşte de animalul cel pitic, în vreme 
ce eu îmi iau inima în dinţi şi mă zbat cum pot să-l încalec 
pe cel mare. 

Urmă o harababură de lovituri, palme, tropăieli şi smuceli, 
însoţite de tunetele unui potop de blesteme, şi în cele din 
urmă, o scurtă cuvântare mai amară adresată catârului, 
căruia se vede că-i zdrobi încăpăţânarea, fiindcă din clipa 
aceea ostilitățile părură a lua sfârşit. 

Copleşit de-o jale nespusă, micul rege legat fedeleş auzi 
cum glasurile şi paşii se pierd în depărtare şi se sting. Mai 
întâi îl părăsi orice nădejde, şi-o disperare neagră îi 
cuprinse inima. „Singurul meu prieten e amăgit şi 
îndepărtat - îşi zise el - pustnicul se va întoarce şi.” 1 se 
puse un nod în gât, şi pe dată se pomi iar să lupte cu 
legăturile sale, cu o furie atât de aprigă, încât azvârli de pe 
el blana de oaie. 

Şi în clipa aceea auzi cum se deschide uşa. Zgomotul acela 
îl îngheţă până-n măduva oaselor, îi părea că-şi simte cuțitul 
la gât. În faţa lui stăteau John Canty şi Hugo! 

Ar fi exclamat un „slavă Domnului”, dacă fălcile nu i-ar fi 
fost înţepenite. Peste câteva clipe mâinile şi picioarele-i 
erau libere, iar răpitorii săi, înşfăcându-l fiecare strâns de 
câte-un braţ, îl trăgeau după ei, zorindu-se prin codru cât îi 
ţineau picioarele. 

Capitolul 22 

Victima perfidiei. 

Regele Fu-Fu întâi cutreieră din nou drumurile, laolaltă cu 
vagabonzii şi dezmoşteniţii soartei, fiind calul de bătaie al 
glumelor lor grosolane şi al batjocurilor lor neroade şi 
câteodată victima micilor sâcâieli puse la cale de Canty şi de 
Hugo - asta numai când „Zburlitul” era cu spatele la ei. De 
fapt numai Canty şi Hugo îi purtau într-adevăr pică. Dintre 
ceilalţi, câţiva îl simpatizau şi toţi îl admirau pentru că era 
inimos şi curajos. Vreo două-trei zile, Hugo - în a cărui pază 
şi sarcină era regele - făcu pe furiş tot ce se putea ca să-i 
fie băiatului viaţa nesuferită. Noaptea, în timpul orgiilor 


obişnuite, distra societatea înjosindu-l cu câte un fleac - 
totdeauna chipurile din întâmplare. De două ori îl călcă pe 
degete întâmplător - şi regele, cum se cuvenea rangului 
său, cu dispreţuitoare nepăsare, nici nu băga în seamă 
acest fapt. Însă a treia oară când Hugo îşi pregăti asemenea 
distracţie, regele îl dobori la pământ cu o lovitură de bâtă, 
spre nespusa încântare a întregii liote. Arzând de mânie şi 
de ruşine, Hugo sări în picioare, apucă o bâtă şi se năpusti 
spumegând asupra micului său adversar. Numaidecât în 
jurul gladiatorilor se alcătui o arenă şi se porniră 
rămăşaguri şi strigăte de încurajare. Însă bietul Hugo n- 
avea nici un fel de şansă. Obişnuit să lupte doar cu ucenicii, 
pocnindu-se ca sălbaticii şi învârtind bâta cu stângăcie, îşi 
găsise naşul, când fu să se măsoare cu un braţ antrenat de 
cei dintâi maeştri din Europa în lupta cu bastonul şi ţepuşa 
iniţiat în toate tainele şi şiretlicurile scrimei. Micul rege, 
sprinten, dar şi cu graţie, para şi îndepărta grindina de 
lovituri cu o uşurinţă şi cu o precizie care lăsa cu gura 
căscată de admiraţie ceata pestriță a privitorilor. lar de 
câte ori ochiul său exersat descoperea cum adversarul şi-a 
deschis garda şi drept urmare o lovitură fulgerătoare cădea 
pe capul lui Hugo, era o minune s-auzi ce furtună de 
aplauze şi râsete făcea să hăulească locul bătăliei. După 
vreo cincisprezece minute, Hugo, plin de cucuie şi vânătăi şi 
ţinta unui nemilos bombardament de ocări şi huiduieli, o 
şterse din arenă, iar eroul luptei, neatins, fu luat şi dus pe 
umerii voioasei adunături, la locul de onoare, alături de 
„Zburlitul”. Acolo, cu multă pompă, fu încoronat, Rege al 
Co-coşilor de Lupte, titlul său mai umil fiind totodată în mod 
solemn şters şi anulat, luându-se hotărârea de a surghiuni 
din bandă pe oricine avea să-l mai rostească vreodată. 
Toate încercările de-al face pe rege să fie de folos bandei 
căzuseră baltă. Refuzase cu îndărătnicie să facă cel mai mic 
lucru; mai mult decât atât, căuta mereu si fugă. În prima zi 
a întoarcerii sale fusese vârât într-o bucătărie nepăzită. Nu 
numai că ieşise de acolo cu mâna goală, dar încercase să 


dea de veste celor din casă. Fiind trimis cu un căldărar să-l 
ajute la lucru, nu voise să lucreze, ba încă îl ameninţase pe 
căldărar chiar cu lingura lui de lipit şi, până la urmă, Hugo 
şi cu căldărarul avuseseră de furcă să-l împiedice să fugă. 
Slobozea trăsnetele sale regeşti asupra capetelor tuturor 
celor care-i stinghereau libertatea sau căutau să-l silească a 
fi de folos cu ceva. Fusese trimis să ceară de pomană în 
paza lui Hugo, împreună cu o femeie zoioasă şi-un prunc 
bolnav, dar rezultatul nu fusese încurajator; refuzase să se 
roage pentru cerşetori sau să le sprijine în vreun fel cauza. 

Astfel trecuseră câteva zile şi neajunsurile vieţii sale de 
vagabond, oboseala, vulgaritatea şi mizeria acelui trai 
sordid deveneau din ce în ce mai nesuferite captivului, aşa 
că în cele din urmă ajunse să simtă că scăparea de cuțitul 
pustnicului a fost cel mult un răgaz trecător îngăduit de 
moarte. 

Însă noaptea, în vis, lucrurile acestea erau uitate, şi se afla 
pe tron, stăpân iar. Fireşte, asta-i sporea suferinţele la 
trezire, astfel că umilinţele înghiţite în fiece dimineaţă, din 
puţinele dimineţi care trecuseră de la întoarcerea sa în 
sclavie şi până la lupta cu Hugo, deveniră tot mai mare şi 
tot mai greu de îndurat. 

În dimineaţa de după luptă, Hugo se sculă aprins de dorul 
de răzbunare împotriva regelui. Avea două planuri. Unul 
era să-i aducă băiatului o umilire deosebită pentru 
închipuitu-i rang de rege şi firea sa mândră, iar de dădea 
greş, celălalt plan al său era de a pune vreo nelegiuire 
oarecare pe socoteala regelui şi a-l preda apoi în ghearele 
nemiloase ale legii. 

Urmându-şi primul plan, chibzui să pună o „poştă” pe 
piciorul regelui, judecând - pe bună dreptate - că asta îl va 
jigni la culme. Iar, de îndată ce „poşta” îşi va face efectul, 
voia să ceară ajutorul lui Canty şi să-l silească pe rege să-şi 
expună piciorul la drumul mare ca să ceară de pomană. 
„Poşta” însemna, în jargonul vagabonzilor, o rană pricinuită 
cu bună ştiinţă. Pentru a obţine aşa ceva, vagabonzii 


amestecau var nestins, săpun şi rugină de fier vechi, 
întindeau pasta obţinută pe o bucată de piele, care era apoi 
legată strâns de picior. Această cataplasmă jupuia curând 
pielea şi lăsa carnea crudă şi iritată; apoi se freca locul 
dorit cu sânge care, după ce se usca bine, căpăta o culoare 
închisă şi respingătoare. Apoi se punea pe deasupra, cu o 
iscusinţă neglijentă, o faşă, care lăsa să se vadă ulceraţia 
aceea hâdă, trezind compătimirea trecătorilor. 

Hugo ceru ajutorul căldărarului, pe care regele îl 
ameninţase cu lingura de lipit. Îl luară pe băiat cu ei să dea 
o raită în căutare de lucru şi, de-ndată ce nu mai putură fi 
văzuţi din tabăra vagabonzilor, îl trântiră la pământ şi 
căldărarul îl ţinu, în timp ce Hugo îi lega iute şi strâns de 
picior cataplasma. 

Regele tuna şi fulgera, făgăduind să-i spânzure pe 
amândoi în clipa când va avea iar sceptrul în mână, dar ei îl 
ţineau zdravăn şi se bucurau de zbaterea sa neputincioasă 
şi rânjeau la amenințările lui. Stătură aşa până când 
cataplasma începu să prindă şi nu mai trebuia mult ca 
ticăloşia să ajungă la capăt, dacă n-ar fi fost întreruptă. Dar 
tocmai atunci „sclavul” care dezvăluise cruzigiea legilor 
Angliei se ivi la faţa locului şi puse capăt mârşavei Jor fapte, 
smulgând cataplasma şi faşa. 

Regele voia să împrumute bâta eliberatorului său şi să-i 
scuture bine pe cei doi nemernici, chiar pe loc. Însă omul se 
împotrivi, ca să nu stârnească zarvă, sfătuindu-l să aibă 
răbdare până seara, când toată banda se va întruni şi- 
atunci nimeni dinafară n-ar mai fi cutezat să se-amestece, 
ori să-i tulbure. Îi duse îndărăt pe toţi trei şi-i povesti 
„Zburlitului” tărăşenia. Acesta ascultă cu luare-aminte, 
chibzui şi-apoi hotări ca regele să nu mai fie repartizat la 
cerşit, deoarece se vădise că era vrednic de ceva mai înalt 
şi mai bun. De aceea îl înălţă pe loc în rang şi-l trecu în 
rândul hoţilor. 

Hugo nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Urmărise 
acest lucru şi mai-nainte, fără a izbuti; acum însă nu mai 


putea să apară vreo stavilă, fiindcă desigur că regele nici n- 
ar fi visat să sfideze un ordin precis, decretat direct de 
statul-major. Aşa că plănui chiar pentru după-amiaza aceea 
o expediţie, punând la cale ca, în cursul ei, să-l arunce pe 
rege în ghearele legii. Ba încă născoci un plan atât de 
ingenios, încât să pară ceva întâmplător şi fară voie, pentru 
că Regele Cocoşilor de Luptă era acum îndrăgit şi banda nu 
s-ar fi arătat prea blândă faţă de un membru nesuferit, 
care-i juca un renghi atât de serios, acela de a-l da pe mâna 
duşmanului comun: legea. 

Prea bine. La ceasul potrivit Hugo o pomi cu victima sa 
spre un sat învecinat. Cei doi colindară agale toate ulițele la 
rând, unul pândind cu ochi ager o şansă sigură de a-şi 
îndeplini scopul ticălos, celălalt pândind cu aceeaşi 
încordare o şansă de-a o tuli şi a scăpa pentru totdeauna 
din înjositoarea sa captivitate. 

Amândoi renunţară la câteva prilejuri care păreau destul 
de atrăgătoare, fiindcă amândoi - în adâncul inimii - erau 
hotărâți ca de astă“ ată să meargă cu totul la sigur şi 
niciunul din ei n-avea de gând să îngăduie dorințelor sale 
înfrigurate să-l ispitească, aruncându-l în vreo aventură 
riscantă. 

Şansa lui Hugo se ivi mai întâi. Căci, în cele din urmă, se 
apropie o femeie care căra într-un fel de coş un pachet 
pântecos. În ochii lui Hugo scânteie o plăcere ticăloasă şi 
golanul îşi spuse:,„Pe viaţa mea, de-aş putea să arunc asta 
pe seama lui, rămas bun şi Domnul te aibă în pază, Rege al 
Cocoşilor de Luptă!” Aşteptă şi pândi, liniştit în aparenţă, 
însă de fapt cu sufletul mistuit de atâta aţâţare, până ce 
femeia trecu pe lângă ei; şi socoti că a sunat ceasul. Apoi 
zise, în şoaptă: 

— Aşteaptă aici până mă întorc - şi-o ţâşni tiptil după 
pradă. 

Regelui i se umplu inima de bucurie. Acum putea să 
evadeze - numai dacă Hugo, tot iscodind, se îndepărta de 
ajuns. 


Dar nu-i era hărăzit asemenea noroc. Hugo se strecură în 
spatele femeii, îi smulse pachetul şi se întoarse în goană, 
purtându-l înfăşurat într-o bucată de pătură veche pe care 
o aducea pe braţ. Într-o clipită, femeia - care-şi dădu seama 
de pagubă după uşurarea poverii, deşi nu văzuse cine-a 
săvârşit furtişagul - stârni o goană şi-o hăituială turbată 
după el. Fără a se opri, Hugo aruncă bocceaua în braţele 
regelui, spunând: 

— Acum goneşte după mine cu ceilalţi laolaltă şi strigă 
„Prindeţi hoţul!” - dar ia seama, fă-i să-mi piarză urma. 

În clipa următoare Hugo coti după colţ şi se pierdu într-o 
ulicioară întortocheată, iar peste alte câteva clipe ieşi iarăşi 
la iveală - mergând alene, făcând pe mironosiţa şi pe 
nepăsătorul şi se ascunse îndărătul unui stâlp, ca să vadă 
rezultatele. 

Jignit, regele aruncă bocceaua pe jos şi pătura şi se 
desfăcu tocmai când femeia ajunse în dreptul lui, urmată de 
o droaie de oameni, care sporea neîncetat. Cu o mână îl 
apucă pe rege, cu cealaltă apucă zorită bocceua şi începu 
să reverse un torent de insulte asupra băiatului, care se 
zbătea fară folos să scape din strânsoare. 

Hugo văzu de ajuns - duşmanul era prins şi legea avea să 
pună mâna pe el acum - aşa că o şterse, chicotind şi sărind 
într-un picior, luând-o spre sălaş. Şi cum mergea aşa, ticluia 
în minte o versiune lesne de crezut a întâmplării, pe care s- 
o servească suitei „Zburlitului”. 

Regele se zbătu mai departe în încleştarea puternică a 
femeii, strigând furios din când în când: 

— Ia mâna de pe mine, făptură neroadă; nu eu sunt acela 
care ţi-a răpit bunul tău de nimica! 

Mulțimea se strânse buluc în jurul lor, ameninţându-l pe 
rege şi aruncându-i tot felul de ocări. Un fierar spătos, cu 
şorţ de piele şi mâneci suflecate până la coate, întinse mâna 
după el, spunând că-l va tăbăci bine, ca să-l înveţe minte, 
însă tocmai atunci o sabie lungă scânteie prin văzduh şi se 


abătu cu latul - cu o forţă convingătoare - peste braţul 
omului, în timp ce uimitorul ei stăpân remarcă glumeţ: 

— Luaţi aminte, oameni buni, să purcedem cu duhul 
blândeţii, nu cu sânge rău şi cuvinte necreştineşti. Treaba 
aceasta se cuvine a fi judecată de lege, nu supusă 
chibzuielii oricărui om nepriceput. Dă-i drumul băiatului, 
bună gospodină. 

Fierarul îl măsură cu o privire pe vânjosul oştean, apoi se 
depărtă mormăind şi frecându-şi braţul; mai de voie, mai de 
nevoie, femeia dădu drumul băiatului, mulţimea-l privi pe 
străin cu ciudă, însă îşi ţinu gura, din prudenţă. Regele sări 
alături de eliberatorul său, cu obrajii aprinşi şi ochii 
scânteietori, exclamând: 

— Amarnic ai zăbovit, dar ai sosit la vreme; acum, sir 
Miles, taie-mi în bucăţi adunătura aceasta! 

Capitolul 23 

Prinţul întemnițat. 

Hendon se sili iar să zâmbească, se aplecă şi-i şopti regelui 
la ureche: 

— Uşurel, uşurel, prinţul meu, învârte-ţi limba în gură cu 
băgare de seamă - ci chiar rabdă a n-o mai învârti defel. 
Aibi încredere în mine - totul se va sfârşi cu bine, până la 
urmă. 

Apoi adăugă în sinea lui: „Sir Miles! Doamne sfinte, 
uitasem cu totul că sunt cavaler! Dumnezeule, ce lucru de 
minunare-i stăpânirea statornică pe care mintea lui o are 
asupra năstruşnicelor sale închipuiri! Deşert şi nerod titlu 
mai am, şi totuşi e lucru de preţ, fiindcă l-am dobândit pe 
merit; e mai multă cinste a fi socotit vrednic de rangul de 
cavaler-stafie în Regatul Viselor şi Umbrelor, decât să fii 
socotit de ajuns de josnic pentru a fi conte în vreunul din 
regatele adevărate ale acestei lumi”. 

Mulțimea se dădu în lături, ca să facă loc unui străjer. 
Acesta se apropie şi era gata să pună mâna pe umărul 
regelui, când Hendon zise: 


— Încetişor, bunul meu prieten, ţine-ţi mâna - va merge de 
bună voie; răspund eu de aceasta. Arată-ne calea, noi te 
vom urma. 

Omul stăpânirii o luă înainte, împreună cu femeia cu 
bocceaua; Miles şi regele în urmă, cu mulţimea ţinându-se 
buluc după ei. Regele se simţea îndemnat să se 
răzvrătească, însă Hendon îi şopti: 

— Cugetaţi bine, Alteța Voastră - legile voastre sunt 
temelia puterii voastre regale! Oare li se va împotrivi însăşi 
rădăcina, când ramurilor le cere să se supună? Pare-se că 
una din aceste legi a fost încălcată. Când regele va fi pe 
tron iar, oare îl va mâhni vreodată a-şi aminti că pe vremea 
când trecea drept un supus de rând, cu loialitate s-a aplecat 
el însuşi înaintea legii? 

— Înţelept grăieşti. Nu voi mai rosti nici un cuvânt. Vei 
vedea cum - câtă vreme trece drept supus - regele 
Engliterei va arăta el însuşi legii aceeaşi cinstire pe care o 
cere de la oricare supus al său. 

Când femeia fu chemată să depună mărturie în faţa 
judecătorului de pace, jură că micul acuzat din boxă 
săvârşise furtul. Nu se află nimeni în stare să arate 
contrariul, aşa că vinovăția regelui fu dovedită. Bocceaua fu 
apoi desfăcută, iar când conţinutul ei se arătă a fi un 
dolofan purceluş fript, judecătorul păru tulburat, în vreme 
ce Hendon păli şi trupul îi fu scuturat de un fior de 
deznădejde, de parc-ar fi fost fulgerat. Numai regele 
rămase netulburat. Îl ocrotea faptul că habar n-avea de 
lege. Judecătorul chibzui o bucată de vreme, ceea ce dădea 
de gândit, apoi se întoarse către femeie, cu întrebarea: 

— Cât socoţi că preţuieşte bunul acesta? 

Femeia făcu o temenea şi răspunse: 

— Trei şilingi şi opt pence, înălţimea Voastră; n-aş putea 
scădea un ban, de-i fac cinstit preţul. 

Judecătorul îşi roti privirea supra mulţimii din jur, 
stingherit; apoi făcu un semn din cap către strajnic şi zise: 

— Goleşte tribunalul şi închide uşile. 


Treaba fii făcută. În sală nu rămase nimeni afară de cei doi 
slujbaşi, regele, reclamantul şi Miles Hendon. Acesta era 
ţeapăn de emoție, îşi pierduse tot sângele din obraji, iar pe 
frunte i se adunaseră stropi mari de sudoare rece, care-i 
picurau pe faţă. Judecătorul se întoarse iar spre femeie şi 
spuse cu glas mişcat de compătimire: 

— E un biet băieţandru neştiutor şi se prea poate să fi fost 
îmboldit de foame, căci grele vremi sunt pentru nenorociţi; 
ia seama, nu i se citeşte răutate pe faţă, dar când foamea dă 
ghes. Bună femeie, ştii oare că de fură cineva un lucru ce 
preţuieşte mai mult de treisprezece gologani şi jumătate, 
legea spune că pentru aceasta va fi spânzurat? 

Micul rege tresări, holbând ochii de consternare, însă se 
stăpâni şi rămase liniştit - cu femeia însă nu se întâmplă la 
fel. Sări în picioare, scuturată de spaimă, şi strigă: 

— Vai, ce-am făcut! Pentru nimic în lume n-aş voi să fie 
spânzurat, bietul de el! Ah, scăpaţi-mă din strâmtoarea 
aceasta, înălţimea Voastră - ce să fac, ce pot să fac? 

Judecătorul îşi păstră atitudinea de om al legii şi zise cu 
simplitate: 

— Negreşit, e îngăduit a îndrepta prețuirea, de vreme ce 
încă nu s-a trecut în scris. 

— Atunci, pentru numele Domnului, ziceţi că purcelul 
făcea opt gologani şi cerul să binecuvânteze ziua care mi-a 
mântuit sufletul de această treabă înfricoşătoare! 

În încântarea sa Miles Hendon uită cu totul de etichetă şi-l 
uimi pe rege şi-i răni demnitatea, aruncându-şi braţele 
după gâtul lui şi strângându-l la piept. Femeia îşi luă ziua 
bună, recunoscătoare, şi plecă cu purcelul ei, iar străjerul, 
care îi deschise uşa, se luă după ea, în tinda cea îngustă. 
Judecătorul începu să scrie în registru. Hendon, totdeauna 
la pândă, gândi că ar fi bine să afle de ce slujbaşul o urmase 
pe femeie afară, aşa că se strecură tiptil în tinda 
întunecoasă şi ascultă. Auzi următoarea conversaţie: 

— Este un porc dolofan şi făgăduieşte o masă îmbelşugată. 
Ţi-l voi cumpăra; iată cei opt gologani ce ţi se cuvin. 


— Opt gologani, zău aşa! N-ai să capeţi asemenea pleaşcă. 
Mă costă pe mine însămi trei şilingi şi opt pence, bani buni 
şi cinstiţi ai domniei din urmă, de care bătrânul Harry, 
răposat de curând, nicicând nu s-a atins, nici nu le-a 
schimbat greutatea. Du-te învârtindu-te cu cei opt gologani 
ai tăi! 

— Aşa o întorci? Ai fost sub jurtământ, dar te-ai legat cu 
jurământ făţarnic când ai zis că preţuieşte doar opt 
gologani. Vino numaidecât îndărăt cu mine în faţa înălţimii 
Sale şi dă socoteală pentru nelegiuire! Apoi băiatul va fi 
spânzurat! 

— Haide, haide, fără pripeală, inimă bună, nu mai spune 
nimic, sunt mulţumită. Dă-mi opt gologani şi pecetluieşte-ţi 
gura. 

Femeia plecă plângând. Hendon se strecură înapoi în sala 
de judecată şi strajnicul îl urmă numaidecât, după ce-şi 
ascunse prada într-un loc potrivit. Judecătorul mai scrise ce 
mai scrise, apoi îi citi regelui o înţeleaptă şi binevoitoare 
predică, condamnându-l la o scurtă şedere în temniţa 
borfaşilor de rând, urmată de o biciuire în public. Uluit, 
regele deschise gura şi probabil că voia să ordone ca 
bunului judecător să i se taie capul pe loc, însă prinse cu 
privirea un semn al lui Hendon, care-l punea în gardă, şi 
izbuti să-şi închidă la loc gura înainte de-a fi scăpat vreo 
vorbă. Hendon îl luă atunci de mână, făcu o plecăciune 
înaintea judecătorului şi-apoi o porniră către temniţă sub 
paza strajnicului. În clipa când ajunseră în stradă, 
înfierbântatul monarh se opri, se smulse din mâna 
oşteanului şi exclamă: 

— Nătângule, au îţi închipui că voi intra viu într-o temniţă 
de rând? 

Hendon se-aplecă şi-i spuse cam răspicat: 

— Vrei să-mi dai crezare au ba? Linişte! Şi fereşte-te a ne 
înrăutăţi mai mult starea cu vorbe de primejdie. Se va 
întâmpla cum vrea ursita; nu poţi nici să grăbeşti, nici să 
schimbi nimic; pentru aceasta aşteaptă şi aibi răbdare - va 


fi vreme de ajuns să te căinezi sau să-ţi veseleşti inima, 
când ceea ce-i menit a se întâmpla se va fi întâmplat. 

Capitolul 24 

Evadarea. 

Scurta zi de iarnă era aproape încheiată. Uliţele erau 
pustii, doar câţiva trecători întâmplători, rari, se grăbeau şi 
ei - cu chipurile încordate ale unor oameni nerăbdători să- 
şi sfârşească treburile cât mai iute şi-apoi să se pună 
frumuşel la dăpost de viforul care se stârnea şi de bezna 
care se făcea tot mai deasă. Eduard al şaselea se întreba 
dacă vederea unui rege dus spre temniţă mai fusese 
vreodată întâmpinată cu asemenea nepăsare uimitoare. 
Încet-încet, strajnicul ajunse la o piaţă pustie şi începu s-o 
străbată. Când fură la mijlocul pieţii, Hendon puse mâna pe 
braţul lui şi-i spuse încet: 

— Rogu-te, o clipă de popas, bunul meu domn; nu-i nimeni 
prin preajmă să tragă cu urechea şi am să-ţi spun o vorbă. 

— Datoria mea nu-mi dă voie, Domnia Ta; te rog, nu mă 
ţine, se lasă noaptea. 

— Stai totuşi, căci treaba aceasta te priveşte îndeaproape. 
Întoarce spatele o clipă şi fă-te a nu vedea: lasă-l pe acest 
sărman băiat să fugă! 

— Îmi spui astfel de vorbe?! Te întemniţez, în numele. 

— Nu, nu, nu fii pripit. la seama să nu săvârşeşti vreo 
greşeală prostească. Apoi cu o voce scăzută şopti în 
urechea omului: Purcelul pe care l-ai cumpărat cu opt 
gologani te poate costa capul, omule! 

Bietul strajnic, luat prin surprindere, rămase mai întâi fară 
grai - apoi mai căpătă glas şi se pomi să bombăne şi să 
amenințe; însă Hendon era liniştit şi aşteptă cu răbdare 
până ce i se tăie omului răsuflarea, după care zise: 

— Îmi eşti oarecum pe plac, prietene, şi n-aş fi bucuros să 
văd cum ţi se întâmplă vreun rău. la aminte, am auzit totul, 
fiecare vorbuliţă. Îţi voi dovedi. Şi repetă conversaţia pe 
care slujbaşul o avusese cu femeia, în tindă, cuvânt cu 
cuvânt, sfârşind astfel: 


— Aşa, am înşirat oare totul? Nu mă socoţi în stare a înşira 
fară greş vorbele tale şi înaintea judecătorului, de cumva 
împrejurarea ar cere-o? 

O clipă omul rămase mut de groază şi disperare; după 
aceea îi mai veni inima la loc şi spuse cu o veselie forţată: 

— Ar fi temei pentru grea judecată, cu adevărat, de n-ar fi 
lucru făcut în glumă, căci n-am amăgit-o pe femeie decât ca 
să râd de ea. 

— Ai păstrat şi purcelul. Femeii tot în râs? 

Omul îl repezi: 

— Pentru nimic alt, bunule domn - ţi-am zis o dată că doar 
am glumit. 

— Încep a-ţi da crezare - spuse Hendon, făcând pe în- 
curcatul, cu un ton pe jumătate batjocoritor, pe jumătate 
convins - dar zăboveşte aci o clipă până ce alerg şi-i fac în- 
trebare înălţimii Sale, fiind om învăţat în legi, în glume, în. 

Vorbind întruna, se şi depărtă. Strajnicul şovăi, se foi, 
scuipă vreo două trei înjurături, apoi strigă: 

— Opreşte-te, opreşte-te, bunule domn - te rog, aşteaptă 
puţin - cum judecătorul? Păi bine, omule, ăla nu înţelege de 
glumă nici cât ar înţelege un mort! Vino să ne urmăm ' 
vorba. Năstruşnică întâmplare! Pare-mi-se că mă aflu în 
strâmtoare - totul numai şi numai pentru o petrecere nevi- 
novată şi nechibzuită. Sunt un om înpovărat, cu familie, iar 
nevastă-mea şi copilaşii. Fii om cu minte, înălţimea 'Ia: ce 
voieşti de la mine? 

— Atâta doar: să fii orb şi mut şi ologit cât ar număra 
cineva până la o sută de mii - numărând încet - spuse 
Hendon cu înfăţişarea unui om care cere doar un hatâr 
nevinovat şi încă foarte mic. 

— Înseamnă pierzania mea! Spuse strajnicul, 
deznădăjduit. Ah, arată-ţi înţelegerea, bunule domn; 
cercetează cele întâmplate, din toate privinţele, şi vezi că 
totul a fost doar în şagă. Asta-i vădit şi limpede! Şi chiar de- 
ar fi să spună cineva că nu-i de glumă, este vină într-atât de 
mică, încât chiar şi cea mai aspră pedeapsă ce-ar putea 


aduce după sine ar fi ca judecătorul să mă dojenească şi să- 
mi spună să iau aminte. 

Hendon răspunse, cu un aer solemn, care ar fi îngheţat şi 
apele: 

— Gluma aceasta a ta are un nume în lege - ştii oare care-i 
numele ei? 

— Nu avem cunoştinţă! Se prea poate că am fost nesăbuit. 
Nici prin vis nu mi-a trecut că are vreun nume - vai, ceruri 
milostive, am gândit că eu am născocit-o cel dintâi. 

— Da, are un nume. În lege această crimă poartă numele 
Non compos mentis lex talionis sic transit gloria mundi 
(cuvinte latineşti care n-au nici o legătură între ele). 

— Doamne Dumnezeule! 

— Şi pedeapsa statornicită pentru ea e moartea! 

— Autoputernicul fie îndurător cu mine, păcătosul! 

— Îngrozind pe cineva aflat în greşeală, în amarnică 
primejdie şi la voia ta, ai dobândi bunuri ce preţuiesc mai 
bine de treisprezece gologani şi un pitac, plătindu-le o 
nimica toată; şi aceasta în ochii legii, înseamnă jaf şi 
tăinuire de bunuri, rea-credinţă în împlinirea îndatoririi - 
ad hominem expurgatis în stătu quo - ce se pedepseşte cu 
moartea prin spânzurare, fară răscumpărare sau 
preschimbarea cu iertare dată de cler. 

— "Ţine-mă, ţine-mă, bunule domn, picioarele mi se taie! Fii 
îndurător, cruţă-mi această soartă şi voi întoarce spatele şi 
nici că voi vedea ceva. 

— Prea bine! Acuma eşti înţelept şi cuminte. Şi vei da 
înapoi purcelul? 

— II voi da, aşa voi face, îl voi da - nici că mă voi atinge de 
vreun altul, chiar de l-ar trimite cerul şi un arhanghel mi l- 
ar aduce. Pleacă - de dragul dumitale sunt orb - nu văd 
nimica. Voi spune că te-ai năpustit asupră-mi şi mi-ai smuls 
osânditul din mâini cu sila. Temniţa are doar o uşă veche şi 
putredă şi-o voi scoate din ţâţâni eu însumi, între miezul 
nopţii şi dimineaţa de mâine. 


— Fă astfel, suflet creştinesc, nici un rău nu-ţi va căşuna 
fapta aceasta; judecătorul a arătat milă iubitoare faţă de 
acest sărman băiat şi nu va vărsa lacrimi, nici nu va frânge 
oasele vreunui temnicer, din pricina'fugii lui. 

Capitolul 25 

Hendon Halt. 

De-ndată ce Hendon şi regele pieriră din ochii strajnicului, 
Alteța Sa fu îndrumată să se grăbească spre un anumit loc 
din afara oraşului şi să aştepte acolo, în vreme ce Hendon 
se va duce la han şi va lichida socotelile. Peste o jumătate de 
ceas, cei doi prieteni se hurducau voioşi către răsărit, pe 
spinările jalnicilor bidivii ai lui Hendon. Regelui îi era cald şi 
bine acum, fiindcă lepădase zdrenţele şi se îmbrăcase cu 
straiele cumpărate de Hendon la haine vechi, pe Podul 
Londrei. 

Hendon dorea să nu-l obosească prea mult pe băiat. 
Socotea că prânzurile neregulate, călătoriile istovitoare şi 
zgârcenia la somn vor înrăutăţi starea minţii sale bolnave, 
pe când odihna, viaţa rostuită şi mişcarea făcută cu măsură, 
cu siguranţă că-i vor grăbi vindecarea. Ținea mult să-i vadă 
mintea însănătoşită şi închipuirile izgonite din căpşorul său 
chinuit. De aceea se hotări să se îndrepte cu popasuri dese 
către căminul de care fusese lipsit atâta vreme - în loc de a 
urma îndemnul nerăbdării şi a se zori zi şi noapte, fără 
răgaz. 

După ce străbătură vreo zece mile, ajunseră într-un sat 
arătos şi au mas acolo peste noapte, la un han bun. Fură 
reluate relaţiile dinainte: Hendon stătea îndărătul scaunului 
regelui, când acesta mânca, şi-l servea, îl dezbrăca seara, 
când era gata de culcare, apoi se-ntindea pe duşumea, 
care-i slujea drept pat, şi dormea de-a curmezişul pragului, 
înfăşurat într-o pătură. 

A doua zi şi-n ziua următoare se drumeţiră alene, 
sporovăind despre aventurile prin care trecuseră din clipa 
despărțirii şi bucurându-se grozav fiecare de povestirea 
celuilalt. Hendon înşiră cu de-amănuntul ce meleaguri 


întinse cutreierase în căutarea regelui şi-i descrise cum 
arhanghelul îl rătăcise aiurea prin toate colţurile pădurii şi 
în cele din urmă îl adusese îndărăt la colibă, când văzuse că 
nu se poate descotorosi de el. Apoi - zise el - bătrânul 
intrase în odăiţa de dormit şi se-ntorsese clătinându-se, 
zdrobit şi spunând că se aşteptase să-l găsească pe băiat 
întors şi întins pe pat să se odihnească, dar nu era aşa. 
Hendon aşteptase la colibă toată ziulica, apoi i se stinsese 
orice speranţă de a-l mai vedea pe rege întorcându-se şi 
pornise iar în cercetare. 

— Iar bătrânul Sanctum Sanctorum era cu-adevărat 
mâhnit că înălţimea Ta nu s-a întors - zise Hendon. l-am 
cetit jalea pe faţă. 

— Pe legea mea, nicicând nu voi sta la îndoială în privinţa 
mâhnirii sale! Strigă regele şi după aceea îşi spuse 
povestea lui, la sfârşitul căreia lui Hendon îi păru rău că nu 
l-a făcut mii-fărâme pe arhanghel. 

În ultima zi a călătoriei, Hendon parcă era în al şaptelea 
cer. Îşi dăduse drumul la gură şi nu se mai oprea. Vorbea 
despre bătrânul său tată şi despre fratele său Arthur, 
povestind multe fapte care le oglindeau firile nobile şi 
mărinimoase; se pierdu în aiurări drăgăstoase despre Edith 
a lui şi inima-i era însufleţită de atâta bucurie, încât fu în 
stare să spună câteva vorbe bune şi frăţeşti până şi despre 
Hugh. Îşi clădi o mulţime de vise de tot felul pe seama 
primirii ce-avea să li se facă la Hendon Hali; ce surpriză 
avea să fie sosirea lor pentru toată lumea şi ce izbucniri de 
încântare şi de mulţumiri aduse cerului avea să stârnească. 

Ţinutul era îmbietor, semănat cu căsuțe atrăgătoare şi 
livezi, şi drumul trecea prin mijlocul unor întinse imaşuri, 
ale căror hotare se pierdeau în depărtare, în uşoare unduiri 
care te duceau cu gândul la neîncetatul du-te-vino al 
valurilor mării. După-amiază, fiul risipitor care se întorcea 
acasă se abătu de nenumărate ori din drum ca să vadă dacă 
nu cumva poate - urcând pe vreo movilă - să străpungă 
depărtarea cu ochii şi să întrezărească măcar un colţ din 


căminul său. În cele din urmă izbuti şi strigă, stăpânit de 
aţâţare: 

— Iată colo satul, prinţul meu, şi castelul în preajmă-i! De 
aci se pot zări turnurile, iar pădurea de colo e parcul tatălui 
meu. Ah, acuma afla-vei cu ochii-ce înseamnă fala şi 
măreţia. O casă cu şaptezeci de odăi, închipuie-ţi numai! Şi 
douăzeci şi şapte de slujitori! Straşnică locuinţă pentru 
oameni ca noi, nu-i aşa? Haide, să ne zorim - nerâbdarea 
mea nu va mai îndura altă zăbovire. O porniră la drum cu 
cea mai mare grabă; cu toate acestea abia pe Ia trei 
ajunseră în sat. Călătorii trecură val vârtej prin el, în timp 
ce lui Hendon îi mergea gura întruna, ca o morişcă. 

— lată biserica, de aceeaşi iederă acoperită - totu-i 
aidoma cum a fost. Mai la vale se află hanul, bătrânul Leu 
Roşu, dincolo-i piaţa târgului. Aci se ţine serbarea de mai şi 
dincolo e cişmeaua - nimica nu s-a schimbat, afară de 
oameni, orişicât. Zece ani mai aduc schimbări asupra 
oamenilor, unii dintre ei îmi pare că-i cunosc, dar pe mine 
nimeni nu mă ştie. 

Aşa îşi urma el întruna sporovăiala. Ajunseră curând la 
capătul satului; călătorii apucară pe o potecă întortocheată 
şi îngustă, străjuită de garduri vii, şi-o ţinură cu pas întins 
vreo jumătate de milă, apoi trecură într-o largă grădină 
înflorită. 

În faţa lor se înălța un castel mândru la înfăţişare. 

— Fii binevenit la Hendon Hali, regele meu! Exclamă 
Miles. Ah, azi e o zi mare! Tatăl meu şiu fratele meu, şi lady 
Edith vor fi atât de înnebuniţi de bucurie, încât nu vor avea 
ochi şi grai decât pentru mine, în încântarea dintâi a 
întâlnirii, astfel că ţi se va părea că eşti primit cu răceală - 
dar să nu iei în seamă la aceasta, căci curând va părea 
altfel. Când le voi spune că te afli sub ocrotirea mea şi le voi 
mărturisi cât de mare-i dragostea ce-ţi port, vei vedea cum 
te vor strânge la piept, de dragul lui Miles Hendon, şi de-azi 
înainte, până-n veci de veci, te vor adăposti în casa şi în 
inima lor! 


În clipa următoare, Handon sări la pământ în faţa uşii celei 
mari, îl ajută pe rege să descalece, apoi îl luă de mână şi se 
repeziră în casă. Din câţiva paşi ajunseră într-o încăpere 
spațioasă; intră şi îi dădu regelui un jilţ - apoi alergă spre 
un tânăr care sta la o masă de scris, în faţa unui foc de 
buşteni, hrănit din belşug. 

— Îmbrăţişează-mă, Hugh - strigă el - şi spune că eşti 
bucuros de întoarcerea mea şi dă-i de veste tatălui nostru, 
căci căminul nu-i cămin până ce nu voi atinge mâna lui şi 
nu-i voi vedea chipul, şi nu-i voi auzi iar glasul! 

Dar Hugh doar se dădu îndărăt, după ce trădă o 
surprindere de-o clipă, şi aţinti o privire gravă asupra 
intrusului. O privire care mai întâi trădă oarecum 
demnitatea jignită, înlocuită apoi - drept urmare a vreunui 
gând sau a vreunei hotărâri lăuntrice - de-o curiozitate 
plină de mirare, amestecată cu o compătimire sinceră sau 
prefăcută. După aceea cuvântă cu glas blând. 

— Mintea-ţi pare vătămată, sărmane străin, neîndoielnic ai 
pătimit grele lipsuri şi aspre lovituri ţi-a dat soarta; 
înfăţişarea şi veşmintele tale vădesc aceasta prea bine. 
Drept cine mă iei oare? 

— Drept cine te iau? Drept cine alt să te socot, decât cel 
care eşti cu-adevărat? Socot că eşti Hugh Hendon - 
răspunse Miles răspicat. 

Celălalt continuă, pe acelaşi ton dulceag: 

— Şi cine-ţi închipui că eşti tu însuţi? 

— Închipuirea nu are nimic de-a face cu aceasta. Sau te 
prefaci că nu mă recunoşti drept fratele tău, Miles Hendon? 

O undă de surprindere voioasă flutură peste chipul lui 
Hugh, care exclamă: 

— Cum?! Nu glumeşti? Morţii pot oare căpăta încă o dată 
viaţă? Domnul fie lăudat, de-i aşa! Sărmanul nostru băiat 
pierdut, întors iar la sânul nostru, după toţi anii aceştia 
cruzi. Ah, pare prea frumos pentru a fi aievea; e într-adevăr 
prea frumos pentru a fi aievea! la aminte, aibi milă, nu-ţi 


bate joc de mine! Vino iute la lumină, lasă-mă să te 
cercetez! 

Îl apucă de braţ pe Miles, îl trase la fereastră şi începu să-l 
soarbă din ochi, din cap până-n picioare, sucindu-l şi 
învârtindu-l încolo şi încoace şi rotindu-se repede în jurul 
lui, ca să-l poată măsura din toate părţile, în vreme ce fiul 
risipitor întors, scânteind de bucurie, zâmbea, râdea şi 
dădea mereu din cap, spunând: 

— Haide, frate, cercetează-mă pe-ndelete şi nu-ţi fie 
teamă, nu vei găsi nici o trăsătură şi nici un mădular care să 
nu treacă încercarea. Iscodeşte-mă şi cercetază-mă cât îţi 
pofteşte inima, bunul meu Hugh - sunt cu adevărat Miles al 
tău de odinioară, acelaşi Miles, fratele tău pierdut, nu-i aşa? 
Ah, e o zi mare - am spus eu că-i o zi mare! Dă-mi mâna, 
întinde-mi obrazul tău. Doamne, mai-mai că-mi dau sufletul 
de bucurie. 

Era cât pe-aci să se arunce de gâtul fratelui său, însă 
Hugh îl opri cu mâna, apoi lăsă capul în piept cu o înfăţişare 
jalnică, spunând mişcat: 

— Ah, Dumnezeule atotindurător, dă-mi puterea să duc pe 
umerii mei această amarnică dezamăgire! 

Uluit, Miles rămase o clipă fără glas, după aceea i se 
dezlegă limba şi strigă: 

— Care dezamăgire? Nu sunt oare fratele tău? 

Hugh clătină din cap cu mâhnire şi spuse: 

— Mă rog de cel de sus să ne poată dovedi aceasta, şi ca 
alţi ochi să poată găsi asemănări ce mie-mi sunt ascunse. 
Vai, mă tem că scrisoarea prea adevărat grăia. 

— Care scrisoare? 

— Una care a sosit de peste mare, cu vreo şase-şapte ani 
în urmă. Spunea că fratele meu a murit în bătălie. 

— Era o minciună! Cheamă-ţi şi tatăl - el mă va cunoaşte. 

— Nimănui nu-i stă în putinţă a chema morţii. 

— Morţii? Glasul lui Miles era stins şi buzele-i tremurau. 
Tatăl meu mort! Oh, ce veste cumplită! Jumătate din 
bucuria mea s-a ofilit. le rog, lasă-mă să-l văd pe fratele 


meu Arthur - el va adeveri cine sunt, mă cunoaşte şi-mi va 
da mângâiere. 

— EL, aşijderi, e mort. 

— Dumnezeule, fii milostiv cu mine, un biet om doborât la 
pământ. Duşi, amândoi duşi pe cea lume - celor vrednici li 
s-a curmat firul vieţii, iar cei nevrednici ca mine sunt 
cruţaţi! Ah! Mă rog stăruitor să-mi dărui mila ta! Nu-mi 
spune că lady Edith. 

— E moartă? Nu, ea trăieşte. 

— Atunci, Domnul fie lăudat, buciina mi-e iarăşi întreagă! 
Zoreşte-te, frate - spune-i să vină la mine! lar de va spune 
ea că nu sunt eu însumi. Dar ea nu va face aceasta, nu, nu, 
ea mă va cunoaşte cine sunt, nătâng aş fi de m-aş îndoi de 
aceasta. Adu-o aci, adu-i pe vechii slujitori, ei deopotrivă mă 
vor recunoaşte. 

— Toţi s-au dus fară numai cinci - Peter, Halsey, David, 
Bemard şi Margaret. 

Zicând acestea Hugh ieşi din încăpere. Miles rămase puţin 
pe gânduri, apoi începu să străbată odaia-n lung şi-n lat, 
murmurând: „Cei cinci meşteri în ticăloşii au rămas în viaţă, 
când au pierit cei douăzeci şi doi de slujitori credincioşi şi 
cinstiţi. Acesta-i lucru de minunare”. 

Se învârti mai departe, ca un leu în cușcă, tot mormăind 
de unul singur - uitase cu desăvârşire de rege. Nu trecu 
mult, şi Alteţa Sa spuse cu gravitate şi cu o nuanţă de 
sinceră compătimire - deşi cuvintele puteau fi luate drept o 
ironie: 

— Nu lua aminte la nenorocitul tău, bunul meu cavaler, se 
mai află şi alţii pe lumea aceasta cărora li se tăgăduieşte a fi 
ei înşişi şi ale căror plângeri sunt luate în râs. Ai tovărăşie. 

— Ah, regele meu - strigă Hendon, roşind puţin - nu mă 
osândi şi tu, aşteaptă şi vei vedea. Nu sunt un înşelător, ea 
îmi va întări spusele; vei auzi mărturia rostită de cele mai 
dulci buze din Englitera. Eu, înşelător? De unde dar cunosc 
acest bătrân castel, portretele acestea ale strămoşilor mei 
şi toate câte se află în juru-ne, cum îşi cunoaşte un prunc 


leagănul? Aici m-am născut şi am crescut, stăpâne; spun 
adevărul, nu te-am amăgit şi chiar de nii-mi va da crezare 
nimeni alt, te rog, tu nu te îndoi de mine - nu aş putea 
îndura aceasta. 

— Nu mă îndoiesc de domnia ta - spuse regele, cu o 
simplitate şi o încredere copilărească. 

— Îţi mulţumesc din inimă! Exclamă Hendon, cu o 
aprindere care arăta că este mişcat. Regele adăugă cu 
aceeaşi simplitate: 

— Dar tu de mine te îndoieşti? 

Hendon fu încurcat şi se simţi oarecum vinovat, aşa că fu 
mulţumit când Hugh deschise uşa, scutindu-l de a mai 
răspunde. 

O doamnă frumoasă, purtând un veşmânt bogat, îl urma 
pe Hugh, iar după ea se înşirau câţiva slujitori în livrele. 
Doamna mergea încet, cu capul plecat şi ochii aţintiţi în 
podea. Faţa îi era nespus de tristă. Miles Hendon sări înspre 
ea, strigând: 

— Oh, Edith a mea, scumpa mea. 

Dar Hugh îi făcu semn cu gravitate să se dea-ndărăt şi-i 
spuse doamnei: 

— Priveşte-l. Îl cunoşti? 

La auzul glasului lui Miles, femeia tresărise uşor şi obrajii i 
se aprinseră: acum tremura. Rămase nemişcată, păstrând 
câteva clipe o tăcere impresionantă, apoi îşi ridică încet 
capul şi se uită drept în ochii lui Hendon, cu o privire 
împietrită şi înspăimântată. Sângele-i pieri din faţă, 
picătură cu picătură, până ce i se aşternu pe chip numai 
paloarea cenuşie a morţii - după aceea spuse, cu glas mort 
ca şi chipul său: 

— Nu-l cunosc! Se întoarse cu un geamăt şi un suspin 
înăbuşit şi ieşi din odaie, împleticindu-se. 

Miles Hendon se prăbuşi într-un jilţ şi-şi îngropă faţa în 
palme. După o pauză, fratele său le spuse slujitorilor: 

— L-aţi văzut bine. Îl cunoaşteţi? 

Oamenii clătinară din cap. Apoi stăpânul îi spuse: 


— Slujitorii nu te cunosc, domnule. Mi-e teamă că-i la 
mijloc vreo greşeală. Ai văzut că soţia mea nu te-a cunoscut. 

— Soţia ta! 

Într-o clipită, Hugh fu țintuit la perete, cu grumazul prins 
într-o încleştare de fier. 

— Ah, tu, rob cu suflet de vulpe, pricep totul! Tu însuţi ai 
ticluit scrisoarea, iar mireasa mea răpită şi averea furată 
sunt roadele mârşăviei tale. Haide, acum piei din ochii mei, 
ca să nu-mi fac de ruşine cinstea de ostaş, măcelărind o 
stârpitură atât de bicisnică! 

Hugh, stacojiu la faţă şi aproape înăbuşindu-se, se duse 
împleticindu-se către jilţul cel mai apropiat şi porunci 
slujitorilor să pună mâna pe tâlharul acela străin şi să-l 
lege. Ei şovăiră, iar unul din ei zise: 

— E înarmat, sir Hugh, iar noi n-avem arme. 

— Înarmat! Ce-i cu asta, când sunteţi atâţia? Pe el, vă 
spun! 

Însă Miles le atrase luarea-aminte să-şi dea seama ce fac şi 
adăugă: 

— Mă ştiţi cu toţii de pe vremuri - nu m-am schimbat defel, 
apropiaţi-vă dacă vă dă mâna. 

Această aducere aminte nu-i încurajă prea mult pe 
slujitori; ei se codeau încă. 

— Atunci, ieşiţi, laşi josnici, înarmaţi-vă şi păziţi uşile, în 
vreme ce eu trimit pe cineva s-aducă strajă, zise Hugh. În 
prag se întoarse şi-i spuse lui Miles: Vei găsi că-i spre folosul 
tău a nu ne întărâta cu zadarnice încercări de fugă. 

— Fugă? Cruţă-ţi grija, de ţi-i doar acesta necazul. Căci 
Miles Hendon e stăpânul castelului Hendon şi-al tuturor 
celor ce atârnă de castel. Va rămâne aci - să n-ai nici o 
îndoială. 

Capitolul 26 

Renegat. 

Regele stătu pe gânduri câteva clipe, apoi îşi înălţă 
privirea şi zise: 

— E cu totul de neînțeles. Nu-mi pot lămuri aceasta. 


— Nu, nu-i defel de neînțeles, înălţimea Ta. Îl cunosc bine, 
şi purtarea lui e firească. Era ticălos din născare. 

— A, nu de el vorbesc, sir Miles. 

— Nu de el? Atunci de ce anume? Ce anume este ciudat? 

— Că nimenea nu simte lipsa regelui. 

— Cum? Care? lare mă tem că nu pricep. 

— Într-adevăr? Nu te miră şi nu-ţi pare nemaivăzut că ţara 
nu-i plină de crainici călare şi de proclamaţii, înfăţişând 
făptură mea şi căutându-mi urma? Nu-i pricină de 
cutremurare şi deznădejde că s-a dus capul ţării? Că am 
pierit şi pierdut sunt? 

— Cât se poate de adevărat, regele meu - uitasem. Apoi 
Hendon suspină şi-şi murmură: „Sărmană minte pustiită, 
tot stăpânită-i de visul ei mişcător!” 

— Dar am un plan care ne va îndrepta starea la amândoi. 
Voi scrie un hrisov în trei limbi - latineşte, elineşte şi 
englezeşte - iar domnia ta te vei zori cu el către Londra, 
dis-de-dimineaţă. Să nu-l încredinţezi nimănui alt, fără doar 
unchiului meu, lordul Herford; când îl va vedea, va şti ce e 
şi va spune că eu l-am scris. Atunci va trimite după mine. 

— N-ar fi mai bine, prinţul meu, să aşteptăm aci până 
dovedesc cine sunt, şi-mi întăresc drepturile asupra 
moşiilor mele? Atunci voi fi cu atât mai în stare de a. 

Regele îl întrerupse cu glas poruncitor: 

— 'Tăcere! Ce sunt moşiile tale de nimica, tocmelile tale 
mărunte, faţă de trebile care privesc bunăstarea unui popor 
şi păstrarea unui tron? Apoi adăugă cu glas blând, ca şi cum 
s-ar fi căit de asprimea sa: Supune-te şi nu avea teamă; îţi 
voi face dreptate, îţi voi da stăpânirea întreagă - da, mai 
mult decât întreagă. Voi ţine minte şi te voi răsplăti. 

Zicând acestea, luă pana şi se-apucă de lucru. Hendon îl 
privi lung, cu drag, un răstimp, după care îşi spuse: „De-ar 
fi beznă aci, aş socoti că de bunăseamă un rege a rostit 
aceste vorbe. Nu-i chip a tăgădui, când i se porneşte boala, 
tună şi fulgeră deopotrivă cu regele nostru cel adevărat - 
dar de unde a prins meşteşugul acesta? Ian te uită cum mi- 


ţi măzgăleşte şi zgârie hârtia mulţumit, cu codițe şi cârlige 
fără vreo noimă, închipuindu-şi că sunt cuvinte latineşti şi 
elineşti. Şi de nu-mi va sluji mintea vreun şiretlic norocos 
pentru a-l depărta de la țelul său, voi fi nevoit a mă preface 
mâine dimineaţă că gonesc călare spre împlinirea 
nesăbuitei însărcinări ce-a născocit-o pentru mine”. 

În clipa următoare gândurile lui sir Miles se întoarseră la 
episodul abia petrecut. Era aşa de absorbit în meditaţie, 
încât când regele îi înmână hârtia pe care-o scrisese, o luă 
şi-o băgă în buzunar fără să aibă habar ce face. „Cât de 
uimitor de ciudat s-a purtat ea, murmură oşteanul. Mi se 
pare că m-a cunoscut, şi-mi pare că nu m-a cunoscut. 
Aceste păreri se izbesc cap în cap, văd limpede; nu le pot 
împăca, şi nici să aduc temeiuri puternice, ca să înlătur 
vreuna din ele, sau măcar să mă întăresc în părerea că una 
cântăreşte mai mult decât cealaltă nu pot. Lucrurile stau 
fără doar şi poate aşa: trebuie să mă fi recunoscut după 
chip, înfăţişare şi glas, căci cum ar fi putut fi altfel? Totuşi 
de spus a spus că nu mă cunoaşte şi aceasta-i dovada 
desăvârşită, căci ea nu-i în stare de minciună. Ci stai - 
gândesc că încep să văd limpede. Se prea poate ca el s-o fi 
înrâurit, s-o li silit a minţi. Aceasta-i cheia! Taina-i 
dezlegată. Părea moartă de spaimă, da, se afla sub 
ameninţarea lui. O voi căuta, o voi găsi; acum că el este 
plecat, îşi va spune pe faţă gândul adevărat. Îşi va aminti de 
vremurile de-altă dată, când eram tovarăşi de joacă, şi asta 
îi va îmblânzi inima şi nu mă va mai trăda, ci-mi va mărturisi 
totul. Nu are sânge de nelegiuit în vine - nu, totdeauna a 
fost cinstită şi cu credinţă. l-am fost drag odinioară - 
aceasţa-i chezăşia mea, căci nu poţi vinde pe cineva care ţi- 
a fost drag.” 

Păşi grăbit spre uşă, care în clipa aceea se deschise; în 
încăpere intră lady Edith. Era foarte palidă, însă mergea cu 
pasul hotărât şi portul ei era plin de graţie şi de-o blândă 
demnitate. Faţa-i era la fel de mâhnită ca şi mai-nainte. 


Împins de-o fericită încredere, Miles sări s-o întâmpine, 
dar ea-l opri cu un gest abia simţit, şi oşteanul rămase 
locului. Castelana se aşeză şi-l pofti şi pe el să şadă. Astfel, 
acest simplu gest îi răpi sentimentul de veche camaraderie, 
prefăcându-l într-un oaspe străin. Era atât de surprins, atât 
de buimăcit, încât faptul acela neaşteptat îl făcu o clipă să 
înceapă a se întreba dacă, la urma urmei, mai e tot Miles 
Hendon, cum susţinea. Lady Edith zise: 

— Cavalere, am venit să-ţi dau un sfat. Poate că nu stă în 
puterea cuiva ca nebunii să fie treziţi din nălucirile lor; dar 
neîndoielnic că pot fi îndemnați a se feri de primejdii. Socot 
că acest vis al domniei tale poartă faţa adevărului cinstit 
pentru domnia ta, şi pentru aceea nu-i nelegiuit; dar nu 
zăbovi aci cu el, căci aci visul acesta este aducător de 
primejdii. Se uită drept în ochii lui Miles o clipă, apoi 
adăugă în chip mişcător: E cu atât mai primejdios, cu cât te 
asemuieşti mult cu ce-ar fi fost băiatul pe care l-am pierdut 
noi, de-ar fi vieţuit s-ajungă vârsta aceasta. 

— Sfinte Dumnezeule, doamnă, dar eu sunt acela! 

— Te cred că aşa socoteşti, cavalere. Nu-ţi pun la îndoială 
cinstea în această privinţă; îţi spun doar să iei seama, atâta 
tot. Soţul meu e stăpân în acest ţinut; puterea sa maică n- 
are hotare; oamenii duc viaţă înfloritoare ori mor de foame, 
după vrerea lui. De n-ai semăna cu omul care ţii sus şi tare 
că eşti, soţul meu te-ar lăsa poate să te desfeţi în voie cu 
visul domniei tale. Ci dă-mi crezare, îl cunosc prea bine, ştiu 
ce va face: va spune la toată lumea că eşti un şarlatan 
nebun, şi pe dată toţi îi vor ţine isonul. Aţinti asupra lui 
Miles încă o dată aceeaşi privire neclintită şi adăugă: De-ai 
fi chiar Miles Hendon şi el ar şti aceasta, şi tot ţinutul ar şti 

— Ia aminte ce spun, cântăreşte bine - te-ai afla în aceeaşi 
primejdie, pedeapsa la fel de sigură ţi-ar fi; s-ar lepăda de 
domnia ta şi te-ar târî în faţa judecății şi nimenea n-ar fi de 
ajuns de cutezător ca să-ţi ia partea. 

— Îţi dau crezare cât se poate de deplină - zise Miles, cu 
amărăciune. Puterea care poate porunci cuiva să trădeze 


pe-un prieten de-o viaţă întreagă şi să se lepede de el, prea 
bine poate să se bizuie a fi ascultată de câtre ceia căror 
pâine şi viaţă atârnă de dânsa, mai ales când nu-i la mijloc 
defel păienjenişul legăturilor de loialitate şi onoare. 

O uşoară roşeaţă se ivi o clipă pe obrajii castelanei, şi ea 
lăsă ochii în podea; însă glasul nu-i trădă nici o emoție când 
urmă: 

— Ţi-am dat de ştire şi trebuie încă să-ţi mai spun, ca să 
pleci de-aici. Altmintrelea omul acesta te va nimici. E un 
tiran care nu cunoaşte mila. Eu, care sunt roaba lui 
înlănţuită, ştiu aceasta. Sărmanul Miles şi Arthur, şi 
scumpul meu epitrop, sir Richard, au scăpat de el şi au 
linişte acum 

— Mai bine ţi-ar fi a te afla alături de ei, decât să rămâi 
aici, în ghearele acestui nemernic. Dezvăluirile domniei tale 
sunt o ameninţare împotriva titlului şi-a stăpânirilor sale; 
te-ai năpustit asupra-i chiar în casa lui - eşti pierdut dacă 
mai rămâi. Pleacă - nu mai şovăi. De duci cumva lipsă de 
bani, ia punga aceasta - te rog - şi cumpără slujitorii ca să 
te lase să treci. Ah, ţine seama de spusele mele, sărmane 
suflet, şi fugi cât mai ai vreme. 

Cu un gest hotărât, Miles refuză punga, se ridică şi stătu 
drept în faţa ei. 

— Un singur hatâr fă-mi, zise el. Aţinteşte-ţi ochii asupră- 
mi, astfel ca să văd dacă-ţi rămâne neclintită privirea. Aşa - 
acum răspunde-mi: Sunt eu Miles Hendon? 

— Nu. Nu te cunosc. 

— Jură! 

Răspunsul sosi şoptit, dar lămurit: 

— Jur. 

— Vai, aceasta întrece orice închipuire. 

— Fugi! De ce oare te-ncăpăţânezi a risipi în zadar timpul 
acesta prreţios? Fugi şi mântuieşte-ţi viaţa. 

În clipa aceea straja năvăli în odaie şi o luptă crâncenă 
începu; dar Hendon fu curând copleşii şi târât afară. Regele 


fu luat şi el şi amândoi fură legaţi cobză şi duşi la 
închisoare. 

Capitolul 27 

În închisoare. 

Celulele erau toate înţesate, aşa că cei doi prieteni fură 
azvârliţi în lanţuri într-o sală unde erau ţinuţi de obicei cei 
învinuiți de încălcări neînsemnate ale legii. Aveau tovărăşie 
berechet, căci se aflau acolo vreo douăzeci de osândiţi de 
ambele sexe şi de toate vârstele, încătuşaţi şi puşi în obezi - 
o bandă dezmăţată şi zurbagie. Regele era amarnic de 
mânios din pricina uluitoarei înjosiri aduse Majestății Lui, 
însă Hendon sta posomorât şi tăcut. Era aiurit de-a binelea. 
Venise acasă în chip de voios fiu risipitor, aşteptându-se ca 
toată lumea să fie cuprinsă de-o bucurie nebună la 
întoarcerea sa, şi-n loc de asta avusese parte de-un duş 
rece şi de temniţă drept adăpost. Între închipuire şi 
realitate era o deosebire ca de la cer la pământ, încât 
efectul era buimăcitor; nici nu se putea hotări dacă era mai 
mult tragic sau mai mult grotesc. Se simţea ca un om care a 
dănţuit de bucurie că vede curcubeul şi a fost lovit de 
trăsnet. 

Dar treptat, gândurile sale răvăşite şi chinuitoare se 
aşezară într-un fel de rânduială şi-apoi se adunară numai în 
jurul lui Edith. Sucea şi răsucea gândul la purtarea ei şi-l 
cerceta pe toate feţele, însă nu putea ajunge la nici un 
rezultat mulţumitor. Îl recunoscuse sau nu? Era o enigmă 
care-l punea în mare încurcătură şi-l preocupă multă 
vreme, dar până la urmă ajunse la convingerea că-l 
recunoscuse, într-adevăr, şi se lepădase de el din motive 
interesate. Acum voia să arunce asupra numelui ei tot felul 
de blesteme, dar numele acela fusese atâta vreme sfinţit 
pentru dânsul, încât se trezi că limba lui nu cutează să-l 
ponegrească. 

Înveliţi în pături de închisoare, zoioase şi ciuruite, Hendon 
şi regele petrecură o noapte agitată. Pentru un bacşiş, 
temnicerul procurase băutură câtorva deţinuţi, şi urmările 


fireşti ale acestei înlesniri fură: cântece deşănţate, păruieli, 
ţipete şi beţie. În cele din urmă, nu mult după miezul nopţii, 
un bărbat tăbări asupra unei femei şi aproape că o ucise, 
lovind-o în cap cu cătuşele, înainte ca temnicerul să o poată 
scoate din mâinile lui. Temnicerul statornici iar pacea, 
zvântându-l în bătăi pe deţinutul acela, croindu-l cu 
ciomagul peste cap şi peste umeri. AtupCi cheful se sparse, 
şi după aceea toţi cei pe care nu-i supărau gemetele şi 
vaietele răniților putură în sfârşit să adoarmă. 

În cursul săptămânii care urmă, zilele şi nopţile semănară 
între ele ca picăturile de apă, fiind de o monotonie 
ucigătoare. Ziua, oameni ale căror chipuri Hendon şi le 
amintea mai mult sau mai puţin lămurit veneau să-l 
privească pe şarlatan, să-i tăgăduiască identitatea şi să-l 
insulte, iar noaptea, chefurile şi încăierările se ţineau lanţ, 
cu o regularitate matematică. Totuşi, în cele din urmă se 
petrecu un incident care mai aduse o schimbare. 
Temnicerul aduse înăuntru pe un moşneag şi-i spuse: 

— Nemernicul se află în această încăpere. Aruncă asupră-i 
privirile ochilor tăi bătrâni şi vezi de poţi spune cine e. 

Hendon îşi înălţă privirea şi avu prima senzaţie plăcută de 
când se afla în temniţă. Îşi zise: „Acesta-i Blake Andrews, 
ce-a slujit viaţa toată în familia tatălui meu - suflet bun şi 
cinstit, cu inimă dreaptă în piept. Adică, astfel îl ştiam. 
Acum, însă, nimenea nu se arată credincios adevărului, toţi 
sunt mincinoşi. Oipul acesta mă va recunoaşte şi se va 
lepăda şi el de mine, precum au făcut ceilalţi?” 

Moşneagul îşi roti ochii prin încăpere, se uită pe rând la 
fiecare şi, în cele din urmă, zise: 

— Nu văd pe nimeni aci, afară de borfaşi de nimica, pleava 
uliţelor. Care dintr-înşii e cel despre care ziceai? 

Temnicerul râse. 

— Aci - spuse el - cercetează pe-ndelete pe vita asta 
mătăhăloasă şi împărtăşeşte-mi părerea ta. 

Moşneagul se-apropie şi se uită la Hendon îndelung şi 
stăruitor, apoi clătină din cap şi zise: 


— Doamne păzeşte, dânsul nu-i din neamul Hendonilor, 
nici că a fost vreodată! 

— Aşa e! Ochii tăi bătrâni sunt încă ageri. Şi de-aş fi eu sir 
Hugh l-aş lua pe prăpăditul acesta şi. Temnicerul îşi sfârşi 
fraza înălțându-se în vârful picioarelor, ca tras de-un 
ştreang imaginar şi scoțând totodată un gâlgâit care sugera 
strangularea. Moşneagul spuse, încrâncenat: 

— Să-l binecuvânteze Dumnezeu de nu i se întâmplă şi mai 
rău; de mi-ar cădea mie pe mână, nemernicul, nu sunt om 
întreg dacă nu s-ar prăji pe rug! 

Temnicerul scoase-un râs ca de hienă, şi zise: 

— Ia spune-i ce gândeşti, moşnege. Toţi fac aşa. O să-ţi 
găseşti bună desfătare în asta. 

Apoi o pomi ţopăind spre odăiţa sa şi dispăru. Moşneagul 
se lăsă în genunchi şi şopti: 

— Slavă domnului că ai venit iar, stăpânul meu! Te-am 
crezut mort, în ăşti şapte ani din urmă, şi iată că te afli în 
viaţă. Te-am cunoscut de cum te-am zărit, şi greu şi 
împovărător lucru mi-a fost să-mi păstrez chipul împietrit şi 
să mă prefac a nu vedea aci decât netrebnici de doi bani şi 
lepădături de pe uliţe. Sunt bătrân şi sărac, sir Miles, dar 
rosteşte un cuvânt, şi voi merge şi voi vesti adevărul, chiar 
de-ar fi să fiu sugrumat pentru asta. 

— Nu - spuse Hendon - nu vei face aceasta. Ţi-ar aduce 
pierzania şi mi-ar fi de puţin ajutor. Dar îţi aduc mulţămită, 
căci tu mi-ai dat îndărăt o parte din credinţa ce mi-o 
pierdusem în semenii mei. 

Bătrânul slujitor se dovedi foarte preţios pentru Hendon şi 
rege, fiindcă trecea de câteva ori pe zi ca să-l ocărască pe 
oştean, şi totdeauna le strecura câteva bunătăţi care mai 
îmbogăţeau tainul închisorii; totodată le aducea şi noutăţi. 
Hendon păstra trufandalele pentru rege. Fără ele, Alteţa Sa 
poate că n-ar fi scăpat cu viaţă, fiindcă nu era în stare să 
mănânce hrana nenorocită şi ticăloasă ce le-o dădea 
temnicerul. Andrews era silit să se mărginească la vizite 
scurte, ca să înlăture bănuielile, însă izbutea de fiecare dată 


să le dea destule veşti - veşti şoptite, pentru urechea lui 
Hendon, veşti împănate cu epitete insultătoare, rostite cu 
glas tare, pentru auzul celorlalţi ascultători. 

Astfel ieşi la iveală, încetul cu-ncetul, povestea familiei. 
Arthur murise de şase ani. Pierderea aceasta, laolaltă cu 
lipsa veştilor de la Hendon, înrăutăţise starea sănătăţii 
tatălui. Socotind că va muri curând, dorise să-i vadă pe 
Hugh şi pe Edith uniţi pe viaţă, înainte de-a închide el ochii. 
Dar Edith implorase amânarea, sperând că Miles se va 
întoarce. Atunci sosise scrisoarea care aducea vestea morţii 
lui Miles. Lovitura aceasta îl doborâse pe sir Richard. 
Crezând că sfârşitul îi e aproape, stăruiseră şi el, şi Hugh 
pentru căsătorie. Edith, îndurerată, ceruse şi căpătase 
răgaz de-o lună; apoi încă unul şi în cele din urmă pe-al 
treilea; apoi căsătoria se oficiase la căpătâiul patului pe 
care îşi dădea sufletul sir Richard. Nu se dovedise a fi o 
căsătorie fericită. Umblase zvonul prin ţinut că, curând 
după nuntă, mireasa găsise prin hârtiile soţului ei câteva 
ciorne mâzgălite şi neterminate ale scrisorii fatale, şi-l 
învinuise că grăbise totodată căsătoria şi moartea lui sir 
Richard printr-un fals nelegiuit. Pretutindeni umblau 
poveşti despre cruzimea cu care erau trataţi lady Edith şi 
slujitorii, iar de la moartea tatălui său, sir Hugh lepădase 
orice mască de blândeţe şi devenise un tiran nemilos faţă 
de toţi cei al căror trai depindea de el în vreo măsură. 

O parte din povestirea lui Andrews fu ascultată de către 
rege cu un viu interes: 

— S-a împrăştiat prin ţară o scorneală, cum că regele-i 
nebun. Dar, fiţi milostivi, nu cumva să spuneţi că eu am 
pomenit de aceasta, căci, zice-se, moartea te paşte de 
vorbeşti astfel. 

Alteța Sa îi aruncă moşneagului o privire mânioasă şi zise: 

— Regele nu-i defel nebun, bătrâne, şi va fi spre folosul tău 
să-ţi vezi de treburi ce te privesc mai îndeaproape, decât să 
te ţii de asemenea palavre ce poartă sămânţa răzvrătirii. 


— Ce voieşte a spune flăcăiaşul? Zise Andrews, surprins de 
acest brusc atac pornit dintr-un loc atâtde neaşteptat. 

Hendon îi făcu semn şi slujitorul nu mai întrebă nimic, ci îşi 
urmă pomelnicul de noutăţi. 

— Răposatul rege va fi îngropat la Windsor, peste-o zi ori 
două, la şaisprezece ale lunii - iar noul rege va fi încoronat 
la Westminster, în ziua de douăzeci. 

— Pare-mi-se că mai întâi e neapărat nevoie a-l găsi - 
mormăi Alteţa Sa, apoi adăugă, încrezător - dar se vor 
îngriji de aceasta, şi eu aşijderi. 

— În numele. 

Însă moşneagul nu-şi sfârşi vorba; Hendon îi făcu un semn 
să-şi ţină gura. Îşi urmă povestirea. 

— Sir Hugh se duce la încoronare - şi cu măreţe nădejdi. E 
plin de încredere că se va întoarce pair, căci e ţinut la mare 
cinste de lordul regent. 

— Care lord regent? Întrebă regele. 

— Înălţimea sa ducele de Somerset. 

— Care duce de Somerset? 

— Doamne, doar e unul singur - Seymour, conte de 
Hertford. Regele întrebă tăios: 

— De când e dânsul duce şi lord regent? 

— Din ziua cea din urmă a lui ghenar. 

— Şi cine oare l-a înălţat astfel? 

— EI însuşi cu Marele Sfat - cu ajutorul regelui. 

Alteța Sa tresări puternic. 

— Regele - strigă el - care rege, bunul meu domn? 

— Care rege, într-adevăr! (Dumnezeule atotîndurător, ce l- 
a apucat pe băiat?) De vreme ce avem doar unul, nu-i 
nevoie de răspuns - prea sfinţia sa Luminăţie, regele 
Eduard al VI-lea - Dumnezeu să-i păzească zilele! Da, şi 
încă ce mai ştrengar scump şi drăgălaş e! O fi smintit sau 
ba - şi zice-se că zilnic i se îndreaptă sănătatea - de pe 
toate buzele nu se înalţă decât laude pentru el şi toţi îl 
binecuvântează deopotrivă şi se roagă ca să fie dăruit cu 
viaţă şi domnie îndelungată asupra' Engliterei. Căci şi-a 


început cârmuirea cu multă omenie, cruţând viaţa 
bătrânului duce de Norfolk şi-acum îi pornit a stârpi cele 
mai crude din legile care obijduiesc şi împilează poporul. 

Aceste noutăţi îl lăsară pe rege mut de uimire şi-l 
cufundară într-o visare atât de adâncă şi de sumbră, încât 
nu mai auzi nimic din flecăreala bătrânului. Se întrebă dacă 
„Micul ştrengar” era cumva cerşetorul pe care-l lăsase 
îmbrăcat în veşmintele sale, în palat. Nu i se părea cu 
putinţă aşa ceva, fiindcă neîndoilenic că purtările şi graiul 
lui l-ar fi trădat dacă s-ar fi dat drept prinţul de Wales - şi- 
atunci ar fi fost izgonit şi s-ar fi pornit în căutarea 
adevăratului prinţ. Nu cumva curtenii vor fi pus vreun 
vlăstar nobil în locul lui? Nu, fiindcă nu le-ar fi îngăduit 
unchiul lui - era atotputernic şi fireşte că ar fi zdrobit 
asemenea încercare. Meditaţiile nu-l duseră la nici un 
rezultat; cu cât se străduia mai mult să dezlege misterul, 
cu-atât mai tare se zăpăcea, cu-atât îl durea capul mai rău 
şi dormea mai prost. Nerăbdarea lui de-a ajunge la Londra 
creştea din ceas în ceas şi captivitatea îi devenea o povară 
aproape de neîndurat. 

Toată priceperea lui Hendon de a-l consola pe rege dădu 
greş; însă două femei care zăceau în lanţuri lângă ei avură 
mai mult succes. La îndemnurile lor blânde îşi găsi alinare 
şi se învăţă să fie ceva mai răbdător. Li se arătă foarte 
recunoscător şi ajunse să ţină nespus la ele şi să fie încântat 
de mângâietoarea şi duioasa lor tovărăşie. Le întrebă de ce 
se aflau în închisoare, şi când îi răspunseră că erau 
baptiste, băiatul zâmbi şi se interesă: 

— Aceasta-i o crimă pentru care să fie cineva ţinut la în- 
chisoare? Mă doare inima că vă voi pierde - nu vă vor ţine 
mult aci pentru o faptă atât de neînsemnată! 

Femeile nu-i răspunseră, însă pe feţele lor citi ceva care- 

1 făcu să se simtă stingherit. Zise cu aprindere: 

— Nu rostiţi nici o vorbă - fiţi bune cu mine şi spuneţi-mi: 
nu va urma şi altă pedeapsă? Vă rog, spuneţi-mi de aveţi 
cumva vreo teamă în această privinţă? 


Ele încercară să schimbe subiectul, dar regelui i se 
treziseră temerile şi stărui: 

— Vă vor biciui oare? Nu, nu, nu vor fi atât de cruzi! 
Spuneţi că nu. Haideţi, nu-i aşa că nu? 

Femeile trădară încurcătură şi deznădejde, însă nu putură 
ocoli răspunsul, astfel că una din ele zise, cu glas sugrumat 
de emoție: 

— Ah, ne zdrobegşti inima, suflet bun. Domnul ne va ajuta 
să răbdăm. 

— E o spovedanie! Exclamă regele. Aşadar, vă vor biciui, 
nelegiuiţii cu inimă de piatră. Dar vai, nu trebuie să 
plângeţi, nu pot îndura aceasta. Păstraţi-vă curajul - voi 
ajunge în drepturile mele la vreme ca să vă cruţ de această 
amară soartă, şi o voi face neapărat! 

Dimineaţa, când regele se trezi, femeile dispăruseră. 

— Mântuite sunt! Spuse el, cu voioşie. Apoi adăugă abătut: 
Dar vai mie, căci erau mângâierea mea. 

Fiecare din ele îi lăsase, în semn de amintire, o fâşie de 
panglică prinsă cu un ac de straiele lui. Băiatul făgădui că 
va păstra veşnic nimicurile acelea şi că-n curând va pomi în 
căutarea bunelor şi scumpelor sale prietene şi le va lua sub 
ocrotirea lui. 

Tocmai atunci intră temnicerul, cu câteva ajutoare, 
poruncind ca deţinuţii să fie duşi în curtea temniţei. Regele 
nu mai putea de bucurie - aştepta ca pe-o adevărată 
binecuvântare să vadă iar cerul albastru şi să tragă în piept 
aer curat. Se foia şi era necăjit de încetineala gardienilor, 
dar până la urmă îi veni şi lui rândul, i se dădu drumul din 
belciugul său şi i se porunci să-i urmeze pe ceilalţi deţinuţi, 
laolaltă cu Hendon. 

Curtea era dreptunghiulară, pietruită şi neacoperită. 
Deţinuţii intrară în ea pe sub o boltă grea de zidărie şi fură 
înşiruiţi în picioare, cu spatele la zid. În faţa lor fu întinsă o 
frânghie, în vreme ce gardienii îi păzeau şi ei. Era o 
dimineaţă rece, posomorâtă, iar puţina zăpadă ce căzuse în 
timpul nopţii înălbea întinderea aceea mare şi pustie, 


sporindu-i şi mai mult înfăţişarea tristă. Când şi când, câte-o 
pală de vânt răbufnea prin curte, învârtejind omătul prin 
toate ungherele. 

În mijlocul curţii se aflau două femei înlănţuite de nişte 
stâlpi. O privire îi arătă regelui că erau chiar buenel sale 
prietene. Fu scuturat de un fior şi-şi zise: „Vai, n-au fost 
slobozite, precum am gândit. Fiinţe ca ele să cunoască 
biciul - în Englitera! Ruşinea aceasta nu cade asupra 
păgânătăţii - ci asupra bisericii anglicane creştine! Vor fi 
biciuite, şi eu, căruia ele mi-au dat atâta mângâiere şi mi-au 
arătat atâta bunătate, sunt nevoit a privi cum se săvârşeşte 
această mare nedreptate! E de necrezut, cu totul de 
necrezut, să fiu neputincios a le ocroti. Dar să-şi păzească 
bine pielea spurcăciunile acestea, căci va veni o zi când le 
voi cere socoteală pentru fapta aceasta. Pentru fiecare 
lovitură ce-o dau acum, Vor simţi atunci o sută”. 

O poartă mare se deschise larg şi un noian de cetăţeni se 
revărsară înăuntru. Se strânseră ciotcă în jurul celor două 
femei şi regele nu mai putu să le vadă. Un preot intră şi-şi 
croi drum prin mulţime, care-l ascunse şi pe el vederii. 
Regele auzi apoi o discuţie - ca şi cum s-ar fi pus întrebări şi 
s-ar fi dat răspunsuri - însă nu izbutea să desluşească ce se 
spune. După aceea urmă o forfotă şi o pregătire însufleţită. 
Trecură încolo şi-ncoace puzderie de paznici, prin acea 
parte a mulţimii care se afla mai departe de cele două 
femei. Şi în timpul acesta se aşternu deasupra tuturora o 
linişte adâncă. 

Ca la o poruncă, mulţimea se despică în două, se dădu la o 
parte, şi regele văzu o privelişte care-i îngheţă măduva în 
oase. In jurul celor două femei fuseseră îngrămădite 
maldăre de vreascuri şi un om îngenunchease să le aprindă. 

Femeile-şi plecară capetele şi-şi acoperiră feţele cu 
palmele. Flăcările galbene începură să se înalțe, însoţite de 
trosnetul şi pârâielile vreascurilor, şi spirale de fum 
albastru porniră să se împrăştie în vânt; preotul îşi ridică 
braţele şi începu o rugăciune; tocmai atunci două fete 


tinere intrară alergând prin poarta cea mare, scoțând 
ţipete sfâşietoare, şi se aruncară la pieptul femeilor de pe 
TUug. În aceeaşi clipă fură târâte la o parte de gardieni, şi 
una din ele fu ţinută ca-n cleşte, însă cealaltă se smulsese 
din strânsoare, spunând că vrea să moară împreună cu 
mama ei. Înainte de a putea fi oprită, îşi aruncase iarăşi 
braţele de gâtul mamei sale. Fu târâtă deoparte, încă o 
dată, cu fusta în flăcări. Câţiva oameni o ţinură, îi rupseră 
bucata de fustă aprinsă şi o aruncară departe, în vreme ce 
fata se zbătea tot timpul să i se dea drumul, spunând că 
acum va rămâne singură pe lume şi rugându-se să i se 
îngăduie să moară împreună cu mama ei. Amândouă fetele 
ţipau fără încetare şi se luptau să scape din încleştare. Dar 
deodată larma aceasta fu încetată de un potop de strigăte 
sfâşietoare - vaiere de moarte; regele îşi îndreptă privirea 
de la fetele înnebunite spre rug, apoi se în-toarse, îşi 
rezemă faţa pământie de zid şi nu se mai uită deloc. Îşi zise: 
„Cele ce-am văzut în această singură clipită, în veci de veci 
nu-mi vor pieri din amintire, ci vor stărui acolo şi le voi zări 
în fiecare zi, le voi visa în fiecare noapte, până-n ceasul 
morţii. De-ar fi dat Dumnezeu să fi fost orb!” 

Hendon îl pândea cu privirea pe rege. Îşi spuse cu 
satisfacţie: „Neorânduiala minţii sale e îndreptată; s-a 
schimbat şi s-a făcut mai blând. De şi-ar fi urmat 
deprinderea, ar fi tunat şi fulgerat către aceşti nemernici, 
zicând că el e regele şi poruncind ca femeile să fie slobozite 
fară a se atinge nimeni de ele. Curând sminteala îi va trece 
şi va fi uitată, iar sărmana sa minte va fi iarăşi întreagă. De 
s-ar apropia ziua aceea!” 

În aceeaşi zi fură aduşi să mâie peste noapte câţiva 
osândiţi, care erau trimişi, sub pază, în diferite părţi ale 
regatului, ca să-şi ispăşească pedeapsa pentru crimele 
săvârşite. Regele stătu de vorbă cu ei. Se hotărâse, de la 
bun început, să se instruiască pentru slujba sa regală, 
punând întrebări deţinuţilor de câte ori se ivea prilejul - şi 
povestea năpastelor lor făcu să-i sângereze inima. Printre 


dânşii se. Afla şi o biată femeie pe jumătate tâmpă, care 
furase un cot sau doi de postav de la un ţesător - urma să 
fie spânzurată pentru asta. Altul era un bărbat care fusese 
învinuit de furtul unui cal. Mărturia se dovedise nete- 
meinică şi spunea că se socotise scăpat de ştreang; dar nici 
gând, căci abia fusese eliberat, când se trezi iar închis 
fiindcă ar fi ucis un cerb pe domeniul regal. De astă dată i 
se dovedise vinovăția şi acum era în drum spre 
spânzurătoare. Mai era şi un ucenic de meşteşugar al cărui 
caz îl întristă în chip deosebit pe rege. Flăcăul povestea că 
într-o seară găsise un şoim care zburase de la stăpânul lui 
şi-l dusese acasă, închipuindu-şi că e îndreptăţit să-l ia; însă 
tribunalul îl condamnase pentru hoţie şi-l osândise la 
moarte. 

Regele era furios din pricina acestor neomenii şi voia ca 
Hendon să spargă porţile temniţei şi să fugă cu el la 
Westminster, ca să se poată urca pe tronul părintesc şi să 
întindă sceptrul său milostiv asupra acelor nefericiţi, 
salvându-le vieţile. „Sărman copil - suspină Hendon - aceste 
jalnice poveşti i-au adus îndărăt boala; vai, fără de această 
nenorocoasă întâmplare, ar fi fost teafăr curând.” 

Printre deţinuţi se afla şi un bătrân avocat - un om cu în- 
făţişare energică şi care părea neînfricat. Cu trei ani în 
urmă scrisese un pamflet împotriva Lordului Cancelar, 
acuzândul de nedreptate. Pentru cutezanţa lui fusese 
pedepsit să-şi piardă urechile la stâlpul infamiei şi să fie 
alungat din barou, iar pe lângă aceasta fuses amendat cu 
3000 de lire şi condamnat la închisoare pe viaţă. Mai târziu 
îşi repetase jignirea şi, drept urmare, era acum sortit să-şi 
piardă „ceea ce-i mai rămăsese din urechi”, să plătească o 
amendă de 5000 de lire, să fie înfierat pe amândoi obrajii şi 
să rămână întemnițat pe viaţă. 

— Sunt semne vrednice de cinstirea aceasta - grăi el şi, 
dându-şi la o parte pletele cărunte, îşi arătă cioturile 
ciopârţite, care fuseseră cândva urechile sale. 

Ochii regelui scânteiară de patimă. El zise: 


— Nimeni nu-mi dă crezare - nici tu nu-mi vei da. Dar nu 
are însemnătate - doar o lună va trece, şi vei fi slobod. Mai 
mult încă, legile care ţi-au pătat cinstea şi au făcut de 
ruşine numele de englez vor fi şterse din cărţile de pravile. 
Lumea-i rău alcătuită, s-ar cuveni ca regii să meargă când 
şi când la şcoala legilor de ei întocmite şi astfel să înveţe ce- 
i îndurarea. 

Capitolul 28 

Jertfa. 

Între timp Miles se săturase până-n gât să stea închis ş cu 
mâinile-n sân. Dar, spre marea sa uşurare, sosi şi ziu! 
Procesului şi el gândi că va întâmpina cu mulţumire oriei 
sentinţă, numai să nu-i prelungească prizonieratul. Însă şi 
înşelase în această privinţă. Se făcu foc când se trezi descri: 
drept un „vlăjgan pribeag, fără căpătâi!” şi condamnat şi 
stea două ceasuri la stâlpul infamiei din această pricină ş 
pentru că-l atacase pe stăpânul castelului Hendon. Pretenţi 
ile sale de a fi frate cu pârâtorul său şi moştenitorul legal a 
titlului şi moşiilor familiei Hendon fură trecute cu vedere! În 
chip dispreţuitor, ca şi cum n-ar fi meritat nici măcar şi fie 
luate în cercetare. 

Spumegă şi ameninţă, în timp ce era dus spre locu 
pedepsei, dar fără nici un folos; fu târât cu brutalitate di 
către gardieni şi primi câţiva ghionţi în plus pentru purtare: 
lui nerespectuoasă. 

Regele nu putu să răzbată prin adunătura care roia îi 
spatele oşteanului, aşa că fu nevoit să-l urmeze la coad! 
Convoiului, departe de bunul său prieten şi slujitor. Regeli 
fusese cât pe-aci să fie şi el condamnat la stâlpul infamiei 
fiindcă se aflase în asemenea proastă tovărăşie, dar îi dă 
duseră drumul după o predică şi-un avertisment, ţinând 
seama de vârsta lui fragedă. Dar când Eduard auzi pro 
nunţarea sentinţei îndreptată împotriva lui Hendon - gardi 
personală a regelui Engliterei! 

— Ajunse să fiarbă şi să se-nc ingă. Ca-n arşiţa lui august şi 
sări în cercul rămas libe înaintea comandantului, înfruntând 


gardianul care păzea acolo, şi strigă: 

— Ruşine să vă fie! Acesta-i slujitorul meu - eliberaţi-l! 
Sunt. 

— Ah, linişte! Exclamă Hendon, cuprins de spaimă, îţi vei 
căşuna pierzania. Nu-l lua în seamă, gardianule, e smintit. 

— Nu te frământa la gândul că-l voi lua în seamă, omule, 
nici n-am de gând s-o fac, dar sunt îndemnat să-l învăţ câte 
ceva. Se întoarse către un subaltern şi zise: Dă-i micului 
nebun două-trei bice, de gust, ca să-i îndrepte puterile. 

— O duzină i-ar sluji mai bine - sugeră sir Hugh, care 
venise şi el pe-acolo, călare, ceva mai-nâinte, ca s-arunce în 
treacăt o privire la executarea sentinţei. 

Regele fu luat pe sus. Nici măcar nu se zbătu, atât de mult 
îl paraliza până şi gândul monstruoasei jigniri pe care 
plănuiau s-o aducă făpturii sale sfinţite. E drept că istoria 
mai era profanată de amintirea biciuirii unui rege englez - 
era însă un gând de nesuferit faptul că el trebuia să ofere o 
copie a acelei pagini ruşinoase. Era pus la cazne, nu se afla 
scăpare pentru el: trebuia ori să primească pedeapsa, ori să 
se roage de iertare. Grea situaţie, n-avea încotro, se vedea 
nevoit să primească biciuirea - un rege putea face aşa ceva, 
însă nici un rege nu putea cere iertare. 

Între timp Miles Hendon rezolva problema. 

— Daţi-i drumul copilului - spuse el - tu, câine fără de 
inimă, nu vezi cât e de nevârstnic şi de plăpând? Daţi-i 
drumul - voi primi eu bicele. 

— Pe legea mea, un gând bun, şi-i aduc mulţămită pentru 
el - zise sir Hugh, cu faţa luminată de o bucurie 
diavolească. Daţi-i drumul micului cerşetor şi trageţi-i 
acestui bicisnic o duzină de bice în locul lui, o duzină 
sănătoasă, bine măsurată şi zdravănă. Regele voia să 
protesteze cu furie, însă sir Hugh îl amuţi cu o observaţie 
grăitoare: 

— Da, vorbeşte, haide, slobozeşte-ţi gândul - numai ia 
seama, pentru fiecare cuvânt ce-l vei rosti, va mai primi 
câte şase lovituri. 


Hendon fu scos din butuci şi spinarea îi fu dezgolită. În 
timp ce era biciuit, sărmanul rege îşi întoarse faţa şi lăsă să- 
i curgă pe obraji, nestăpânite, lacrimi de simplu muritor. 
„Ah, inimă mare şi vitează - îşi spuse el - fapta aceasta de 
credincios nu-mi va pieri nicicând din amintire. Nu o voi 
uita - şi nici ei!” adăugă el cu înfocare. Cu cât cugeta mai 
mult, purtarea generoasă a lui Hendon căpăta dimensiuni 
din ce în ce mai uriaşe în mintea sa, iar prețuirea şi 
recunoştinţa lui sporeau la fel. 

Hendon nu scoase nici un vaiet cât fu biciuit, ci îndură 
grelele lovituri cu o bărbăţie ostăşească. Această dârzenie, 
laolaltă cu graba sa de a-l salva pe băiat, primind în locul lui 
biciuirea, îi cuceriră până şi respectul gloatei decăzute şi 
fară de căpătâi care se afla adunată acolo. Batjocurile şi 
şuierăturile privitorilor încetară cu totul şi nu se mai auzi 
nimic altceva decât zgomotul loviturilor care cădeau. 
Liniştea care cuprinse locul, când Hendon se trezi din nou 
la stâlpul infamiei, contrasta puternic cu larma insultătoare 
care domnise în jur abia cu câteva minute mai-nainte. 

Regele se apropie tiptil de Hendon şi-i şopti la ureche: 

— Regii nu te pot înnobila, suflet bun şi mare, căci cel mai 
presus decât regii s-a îngrijit de aceasta; însă un rege poate 
întări noblețea ta faţă de oameni. Luă de pe jos biciul, 
atinse uşor cu el umerii picurând de sânge ai lui Hendon şi 
şopti: Eduard al Engliterei te investeşte cu rangul de 
Conte! 

Hendon fu mişcat. Ochii i se umplură de lacrimi - totuşi, pe 
de altă parte, umorul sinistru al împrejurărilor îi zdruncină 
aşa de mult gravitatea, încât cu greu izbuti să se 
stăpânească şi să nu-şi dea în vileag, prin vreun semn, 
veselia lăuntrică. Să fie ridicat deodată - despuiat şi 
sângerând - de la stâlpul infamiei, la înălţimea alpină şi la 
splendoarea stării de conte, i se păru o culme desăvârşită a 
grotescului. Îşi spuse: „Acuma, sunt straşnic poleit, într- 
adevăr! Cavalerul-stafie al Regatului Viselor şi Umbrelor a 
ajuns un conte-stafie! Ameţitor zbor' pentru aripi, firave! 


De va merge aşa înainte, curând voi fi îrhpopoţonat ca o 
prăjină cu zorzoane neînchipuite şi măriri amăgitoare. Dar 
le voi preţui, orişicât sunt ele de fără preţ, pentru dragostea 
căreia-i stau mărturie. Mai bune-s aceste biete ranguri de 
batjocură ale mele, care vin necerute, date de-o mână 
curată şi-un suflet drept, decât cele adevărate, cumpărate 
prin slugărnicie de la o putere hrăpăreaţă şi cu suflet mic.” 

Temutul sir Hugh îşi întoarse calul şi, în timp ce-l îmboldea 
cu pintenii ca să se depărteze, zidul acela viu se desfăcu în 
tăcere spre a-i lăsa loc să treacă şi tot atât de tăcut se 
închise la loc. Şi rămase astfel. Nimeni nu merse atât de 
departe încât să cuteze a rosti vreo vorbă în favoarea 
osânditului sau să-i aducă vreo laudă; cu toate acestea, 
însăşi absenţa ocărilor însemna un omagiu destul de 
grăitor. Un întârziat, care nu era la curent cu cele 
petrecute şi care-i rânji în nas „şarlatanului” şi voia să 
arunce în el cu o pisică moartă fu pe dată doborât la 
pământ şi izgonit fără o vorbă, iar apoi tăcerea cea adâncă 
stăp'ani mai departe. 

Capitolul 29 

Spre Landra. 

Când Hendon îşi sfârşi stagiul la stâlpul infamiei, i se dădu 
drumul, poruncindu-i-se să părăsească ţinutul şi să nu se 
mai arate niciodată prin părţile acelea. 1 se înapoie sabia, 
laolaltă cu măgăruşul şi catârul. Încălecă şi-o pomi, urmat 
de rege, în vreme ce mulţimea se dădea la o parte, cu 
respect tăcut - ca să le facă loc - şi apoi se risipi când îi 
pierdu din vedere. 

Hendon se cufundă curând în gânduri. Urma să dea 
răspuns unor întrebări de mare însemnătate. Ce-i rămânea 
de făcut? Încotro trebuia să se îndrepte? Trebuia să 
găsească undeva un sprijin puternic, căci altfel era nevoit 
să-şi părăsească moştenirea şi pe deasupra să rămână sub 
învinuirea de-a fi un şarlatan. Unde putea trage nădejde de 
a găsi un sprijin? Unde, într-adevăr? Era o problemă 
spinoasă. Tot chibzuind, îi veni un gând care ar fi dus la o 


posibilitate - cea mai firavă dintre firavele posibilităţi, 
fireşte, dar care totuşi merita să fie luată în consideraţie, 
odată ce lipseau cu desăvârşire altele car4 să tăgăduiască 
măcar cea mai mică şansă. Îşi aminti ce spusese bătrânul 
Andrews despre bunătatea tânărului rege şi despre ge- 
nerozitatea cu care lua apărarea celor nedreptăţiţi şi 
nefericiţi. De ce n-ar încerca să-i vorbească, rugându-l să 
facă dreptate? Bine, dar un cerşetor ca el ar putea oare să 
fie primit de către un august monarh? Nu-i nimic, lasă - o 
să se descurce el la faţa locului; e ca o punte pe care nu 
trebuie s-o treacă decât când va ajunge la ea. Doar nu 
degeaba era el un veteran călit în lupte şi deprins să 
născocească şiretlicuri şi căi ocolite în campanii; fară 
îndoială - până la urmă - va fi el în stare să găsească o cale 
de a-şi duce planul la capăt. Da, se va îndrepta spre 
capitală. Poate că-l va ajuta vechiul prieten al tatălui său, sir 
Humphrey Marlow, şef lo-cotenent al bucătăriilor sau 
grajdurilor răposatului rege, ori cam aşa ceva - Miles nu-şi 
mai amintea ce anume învârtea el pe la palat. Dar oare 
băiatul avea să se-arate dornic a se întoarce într-un oraş în 
care în tot cursul scurtei sale vieţi nu avusese parte de 
altceva decât de maltratări şi sărăcie lucie? Aşa că strigă: 

— Am uitat să întreb care ne e ţinta. Porunca voastră, 
înălţimea 'Ia! 

— Spre Londra! 

Hendon o porni mai departe, grozav de încântat de 
răspuns, dar şi uimit, totodată. 

Întreaga călătorie se desfăşură fară nici o peripeţie 
vrednică de pomenit. În schimb, se încheie cu o nouă 
aventură. Pe la ceasurile zece ale serii de 19 februarie 
păşiră pe Podul Londrei, intrând într-un vălmăşag de 
oameni care se zvârcoleau, se zbăteau, răcneau şi strigau 
ura - cu chipurile lor voioase, de băutori de bere. Tocmai în 
clipa aceea, capul putrezind al vreunui fost duce sau al 
vreunei alte mărimi se rostogoli în mijlocul lor, lovindu-l în 
cot pe Hendon şi-apoi săltând prin mişunarea aceea de 


picioare grăbite. Un cetăţean se poticni de capul acela şi 
nimeri cu propria căpăţână în spinarea cuiva din faţa lui. 
Acela se întoarse, pocni pe prima persoană care-i veni la 
îndemână şi fu întins lat la iuţeală de prietenul acelei 
persoane. În cinci minute se încinse o încăierare care după 
vreo alte zece-douăsprezece minute acoperea vreun pogon 
şi devenise o bătălie în lege. De data aceasta Hendon şi 
regele fură despărțiți, fară nădejde de-a se regăsi şi se 
pierdură în năvala şi clocotul talazurilor de oameni care 
urlau. Aşa că să-i lăsăm acolo şi să ne depărtăm. 

Capitolul 30 

Urcuşul lui Iom. 

În timp ce adevăratul rege cutreiera ţara îmbrăcat şi 
hrănit ca vai de lume, când bătut şi batjocorit de vagabonzi, 
când aruncat într-o temniţă, laolaltă cu tâlharii şi ucigaşii, 
socotit de toţi, fără deosebire, drept un descreierat şi un 
şarlatan - falsul rege Tom Canty avea parte de o experienţă 
cu totul deosebită. 

Se obişnuia treptat cu viaţa de la curte, îşi alungase 
spaimele, îngrijorările păliseră şi pieriseră, stânjenirea îi 
dispăruse. Exploata mina de informaţii - băiatul care 
primea bătăile - cu profit din ce în ce mai mare. 

Ordona să fie primite lady Elisabeth şi lady Jane Gray când 
avea chef de joacă ori să stea de vorbă şi se scutea de 
prezenţa lor când nu mai avea chef de discutat, cu gesturile 
fireşti ale unui om deprins de mult cu asemenea isprăvi. 
Acum nu-l mai încurca defel faptul că aceste ilustre 
personaje îi sărutau mâna la despărţire. 

Dar oare Tom Canty nu era niciodată tulburat gândindu-se 
la soarta bietului prinţ adevărat, care arătase atâta 
bunătate şi zburase cu un zel atât de aprig ca să-l răzbune 
împotriva obrăzniciei santinelei de la poarta palatului? 

Ba da; primele zile şi nopţi ale domniei sale erau adesea 
tulburate de gânduri dureroase asupra soartei prinţului 
rătăcit şi de sincere dorinţe de a-l vedea întors şi reîntronat 
în chip fericit. Dar pe măsură ce timpul trecea, mintea lui 


Tom începu să fie tot mai stăpânită de noile şi 
încântătoarele întâmplări prin care trecea şi, încetul cu 
încetul, monarhul dispărut îi pieri aproape cu totul din 
gând, deşi uneori se mai strecura în gândurile sale ca o 
stafie nepoftită, care-l făcea pe Tom să se simtă vinovat şi 
ruşinat. 

Biata mamă şi sărmanele surori ale micului cerşetor îi 
ieşiseră din minte în acelaşi fel. La început le ducea dorul, 
însă apoi gândul că ar putea da buzna în zdrenţe mizere, 
să-l dea de gol şi să-l tragă îndărăt, pradă lipsurilor şi 
degradării mahalalelor mizere îi încreţea carnea pe el. 

La miezul nopţii de 19 februarie, Tom Canty se cufunda în 
somn, în patul său bogat împodobit, din palat, străjuit de 
vasalii credincioşi şi înconjurat de tot fastul regalității, căci 
ziua următoare era sorocită încoronării sale solemne ca 
rege al Engliterei. La acelaşi ceas, Eduard, adevăratul rege, 
flămând şi însetat, zoios şi năduşit, istovit de drum şi 
acoperit de zdrenţe şi cârpe era strivit în mijlocul unei 
mulţimi de oameni care priveau cu deosebit interes anumite 
cete de muncitori ce mişunau necontenit, tot intrând şi 
ieşind din Westminster Abbey, cu hărnicie de furnici: făceau 
ultimele pregătiri pentru încoronarea regelui. , 

Capitolul 31 

Procesiunea recunoaşterii. 

În dimineaţa următoare, când Tom Canty se trezi, 
văzduhul era stăpânit de-un vuiet tunător, care umplea 
toată împrejurimea. Pentru băiat zgomotul acela era o 
muzică divină, fiindcă însemna că tot poporul englez ieşise 
pe străzi, cu mic, cu mare, ca să întâmpine ca supuşi 
credincioşi măreaţa zi. 

Poporul îl aclama, iar el cercetă cu privirea talazul de 
chipuri dornice să-l vadă, şi inima-i crescu de orgoliu, 
simțind că singurul lucru pentru care merită să trăieşti pe 
lumea asta e să fii rege - idolul unei naţiuni. Ori încotro 
întorcea 'Tom capul, poporul recunoştea desăvârşita 


asemănare a efigiei cu elânsuşi - replica în came şi oase - şi 
izbucneau noi vijelii de aplauze. 

Marele alai înainta tot mai departe, trecând rând pe rând 
pe sub alte arcuri de triumf şi pe lângă o uluitoare şi 
simbolică înşiruire de tablouri vii, spectaculoase şi 
simbolice, fiecare din ele întruchipând şi slăvind vreo 
virtute, vreun talent sau vreo însuşire de-a micului rege. 

— Şi toate aceste minunăţii şi lucruri fără seamăn sunt 
menite a mă întâmpina pe mine - pe mine! Murmura Iom 
Canty. 

În clipa aceea, tocmai când ridica braţul să azvârle 
pomană regească, zări în treacăt, în rândul al doilea al 
mulţimii, un chip palid şi uluit, care se întindea încordat, cu 
privirea arzătoare şi pironită asupra lui. Fu cuprins de o 
mâhnire pustietoare - îşi recunoscuse mama! Mâna îi zbură 
scut înaintea ochilor, cu palma în afară - gestul acela vechi, 
involuntar, născut dintr-o întâmplare uitată şi statornicită 
de obişnuinţă. În clipa următoare, femeia se smulse din 
înghesuială şi, croindu-şi drum prin mulţime, trecu de 
străjeri şi se află alături de el. Îi îmbrăţişă piciorul, îl 
acoperi cu sărutări şi strigă: „O, copilul meu, odorul meu 
ridicându-şi spre el chipul transfigurat de bucurie şi 
dragoste. În aceeaşi clipă, un ofiţer din garda regelui o 
apucă blestemând-o şi cu braţul său puternic o azvârli 
îndărăt în mulţime, cu un brânci zdravăn ce o făcu să se 
clatine. Când se petrecu acest jalnic fapt, deşi i se frânse 
inima s-o vadă tratată astfel, de pe buzele lui Tom Canty 
ieşiră cuvintele: „Nu te cunosc, femeie!” Apoi îl copleşi o 
ruşine care-i prefăcu în cenuşă mândria şi ofili strălucea 
rangului său domnesc pe care-l furase. 

Procesiunea înainta fără oprire, străbătând splendori care 
sporeau neîncetat, întâmpinată cu urale tot mai furtunoase, 
însă pentru Tom Canty toate acestea parcă nici nu mai 
existau. Mergea fără să vadă ori s-audă ceva. Regalitatea îşi 
pierduse farmecul şi dulceaţa - fastul ei devenise o 


LLA 


mustrare. Remuşcarea îi rodea inima. Îşi spunea întruna: 
„De-ar da Domnul să fiu scăpat din robia mea!” 

Fără să-şi dea seama, folosea iarăşi frazele pe care le 
rostise în primele zile ale măririi sale nedorite. 

Strălucitorul alai tot înainta, răsucindu-se ca un 
scânteietor şi nesfârşit şarpe prin întortocheatele uliţe ale 
ciudatului oraş vechi, prin vâltoarea noianului de oameni 
care strigau urale; dar regele călărea mai departe, cu capul 
plecat şi ochii aţintiţi în gol, nevăzând decât chipul mamei 
sale şi jignirea ce se citea pe el. 

Lordul regent remarcă imediat aceste lucruri şi descoperi 
şi cauza. Îşi îmboldi cu pintenii calul alături de rege, se 
plecă în şa cât putu de jos, se descoperi şi vorbi astfel: 

— Luminăţia Ta, nu-i vreme pentru visare. Poporul ia 
aminte la capul plecat al Majestății Voastre, la înfăţişarea-i 
înnegurată, şi-o socoate drept semn prevestitor de rele. Fii 
chibzuit: ia vălul de pe soarele regalității şi fă-l să lumineze 
deasupra acestei pâcle purtătoare de nenoroc, până ce-o va 
rispi. Ridică-ţi capul şi zâmbeşte supuşilor tăi. Apoi adăugă, 
cu mult necaz: Afurisită fie cerşetoarea aceea smintită! Ea a 
tulburat pe înălţimea Ta! 

Fastuosul personaj îndreptă asupra ducelui ochii săi stinşi 
şi spuse, cu glas pierdut: 

— Era mama mea! 

— Doamne sfinte! Gemu regentul, în timp ce-şi strunea 
calul îndărăt la locul lui. Semnul acela era încărcat de 
prevestiri rele. Iară i s-au rătăcit minţile! 

Capitolul 32 

Ziua încoronării. 

Să ne întoarcem cu câteva ceasuri în urmă şi să ne aşezăm 
în Westminster Abbey, la ora patru, în dimineaţa acestei 
memorabile zile a încoronării. Nu ducem lipsă de tovărăşie, 
căci, deşi e încă noapte, descoperim că galeriile luminate de 
torţe se umplu de pe-acum cu-oameni care sunt foarte 
mulţumiţi să stea nemişcaţi şi sa aştepte şapte-opt ore, 
până ce le va sosi şi lor ceasul de-a vedea ceea ce nu pot 


spera să vază nici măcar de două ori în viaţa lor: 
încoronarea unui rege. 

Ceasurile se târăsc de ajuns de plicticoase. O bucată de 
vreme orice forfotă încetează, căci toate galeriile sunt de 
mult pline vârf. Acum putem sta jos, putem să ne uităm să 
chibzuim în voie. Ici şi colo şi dincolo, întrezărim, prin 
tulburea lumină a zorilor din catedrală, porţiuni de multe 
galerii şi balcoane pline cu ciorchini de oameni, celelalte 
porţiuni ale acestor galerii şi balustrade fiindu-ne ascunse 
în întregime de coloane şi părţile de zidărie care se 
interpun. Tronul ocupă centrul platformei şi e înălţat pe 
patru trepte. În jilţul tronului se află o lespede turtită, 
netezită - stânca din Scone - pe care au stat multe 
generaţii de regi scoțieni, cu prilejul încoronării. Astfel - cu 
vremea - a de-venit destul de sfântă ca să corespundă 
aceluiaşi scop şi pentru monarhii englezi. Tronul ca şi 
scăunaşul de la picioarele lui sunt acoperite cu brocat aurit. 

La ceasurile şapte se întâmplă prima schimbare în 
monotonia aceea toropitoare, căci la cea dintâi bătaie a 
acestei ore, o soţie de pair întră în transept, înveşmântată 
cu o splendoare demnă de regele Solomon. Este condusă la 
locul statornicit pentru ea, de către un demnitar muiat în 
mătăsuri şi catifele, în vreme ce altul, aidoma lui, culege 
lunga trenă a doamnei, urmând-o şi - când s-a aşezat - îi 
potriveşte trena în poală. Apoi îi trage un scăunaş la 
picioare, unde pofteşte dânsa, după care-i pune coroniţa 
într-un loc unde să-i fie la îndemână când va sosi clipa în 
care nobilii îşi vor pune toţi odată coroniţele pe cap. 

E ceasul când pairesele se scurg înăuntru într-un şuvoi 
sclipitor, iar demnitarii în atlazuri zboară şi scânteiază pre- 
tutindeni, dându-le locuri şi străduindu-se să le facă să se 
simtă la largul lor. Acum scena e de ajuns de însufleţită. 
Pretutindeni vezi forfotă şi mişcare şi culori felurite. După 
un răstimp domneşte din nou liniştea, fiindcă toate 
pairesele au sosit şi se află la locurile lor, alcătuind un 
adevărat pogon - sau cam aşa ceva - de flori umane, 


strălucind în felurite culori şi bătute cu diamante ca o Cale 
a Laptelui. 

Pe la nouă, norii se sparg deodată şi suliţele soarelui 
străpung atmosfera încărcată şi lunecă încet de-a lungul 
şirurilor de înalte doamne; şi fiecare rând pe care-l ating se 
învăpăiază într-o orbitoare splendoare de focuri 
multicolore, iar frumuseţea acestui spectacol şi surpriza 
pricinuită ne-nfioară până-n vârful degetelor, ca un şoc 
electric! Peste puţin, un trimis special, din vreun îndepărtat 
colţ al Orientului, păşind odată cu întregul alai al 
ambasadorilor străini, străbate acest lingou de raze de 
soare şi ne ţinem răsuflarea, atât de copleşitoare este slava 
care se revarsă, scânteiază, şi freamătă în jurul lui - căci 
este încrustat din creştet până-n tălpi cu nestemate, şi cea 
mai mică mişcare a lui scaldă în jocuri feerice tot ce-i în 
jurul său. 

Să schimbăm acum timpul povestirii, pentru uşurinţă. 
Vremea se scurgea - un ceas, două ceasuri, două şi 
jumătate, apoi detunăturile înfundate ale artileriei vestiră 
că regele şi măreţul său alai sosiseră în sfârşit, aşa că 
mulţimea care aştepta se bucură. Toţi ştiau că va mai urma 
un răgaz, fiindcă regele trebuia să fie pregătit şi 
înveşmântat în mantie pentru solemna ceremonie; însă 
acest răgaz avea să treacă în chip plăcut, privind la 
adunarea pairilor regatului, în falnicele lor mantii. Când 
fură în sfârşit aşezaţi cu toţii, spectacolul - văzut din galerii 
şi din toate locurile prielnice - era desăvârşit; un spectacol 
fastuos şi menit să ţi-l aminteşti multă vreme. 

Acum, mărimile bisericii, în mantii-şi cu mitre pe cap - 
împreună cu suitele lor - se înşirară pe platformă şi-şi luară 
locurile statornicite. Ei fură urmaţi de lordul regent şi de 
alţi mari demnitari, în urma cărora venea un detaşament 
din gardă, îmbrăcat în armură de oţel. 

Urma o pauză de aşteptare; după aceea, la un nou semnal, 
ţâşni un şuvoi de muzică triumfătoare, şi Tom Canty, 
purtând o lungă mantie de brocat aurit, apăru pe o uşă şi 


urcă pe platformă. Ioată mulţimea se ridică-n picioare, şi 
ceremonia recunoaşterii continuă. 

Un imn majestuos cutremură clădirea cu bogatele sale 
valuri de sunete şi, astfel vestit şi întâmpinat, Iom Canty fu 
condus către tron. Străvechile ceremonii se desfăşurau cu o 
solemnitate impresionantă, în vreme ce asistenţa privea. Şi 
pe măsură ce se apropiau de încheiere, Tom Canty pălea tot 
mai mult şi peste sufletul său şi peste inima sa roasă de 
căinţă se aşternea adâncă jale şi mâhnire. 

În cele din urmă se ajunse la ultimul episod. Arhiepiscopul 
de Canterbury ridică coroana Angliei de pe perna ei şi-o 
ţinu deasupra capului tremurând al falsului rege. În aceeaşi 
clipă o sclipire de curcubeu fulgeră de-a lungul spaţiosului 
transept, căci dintr-o singură mişcare, fiecare ins din marea 
adunare de nobili îşi ridicase coroniţa şi o ţinea în cumpănă 
deasupra capului - în aşteptare. 

O tăcere adâncă străbătu catedrala. În momentul acela 
impresionant, o arătare surprinzătoare năvăli pe scenă; o 
arătare neobservată de nimeni, în mulţimea aceea 
absorbită de ceremonie, se ivi deodată, înaintând pe 
cărarea dintre stranele din mijloc. Era un băiat cu capul 
descoperit, prost încălţat şi purtând straie grosolane de 
plebeu, care-i cădeau în zdrenţe. Ridică mâna, cu o 
solemnitate care nu se potrivea deloc cu înfăţişarea 
samurdară şi jalnică şi rosti acest avertisment: 

— Te opresc să pui coroana Engliterei pe capul acesta 
trădător. Eu sunt regale! 

Într-o clipă, câţiva spectatori revoltați puseră mâna pe 
băiat, însă în aceeaşi clipă, Tom Canty, în ţinuta sa regală, 
făcu repede un pas înainte şi strigă cu glas răsunător: 

— Lăsaţi-l şi luaţi seama! El e regele! 

O uimire înspăimânt8ată trecu prin adunare şi o parte din 
privitori se ridicară în picioare şi se holbară uluiţi unii la 
alţii şi la principalii eroi ai acestei scene, ca nişte oameni 
care se întreabă dacă sunt treji şi cu mintea întreagă, sau 
dorm şi visează. Lordul regent era la fel de uluit ca şi 


ceilalţi, însă îşi veni în fire repede şi exclamă, cu glas 
poruncitor: 

— Nu luaţi în seamă pe Majestatea Sa: boala l-a prins iar. 
Puneţi mâna pe nemernicul golan! 

I s-ar fi dat ascultare, dacă falsul rege n-ar fi bătut din 
picior, ţipând: 

— Sunteţi în primejdie! Nu-l atingeţi, el e regele! 

Mâinile se retraseră; asistenţa fu paralizată, nimeni nu se 
mişca, nimeni nu scotea un cuvânt; la drept vorbind, nimeni 
nu ştia ce atitudine să ia sau ce să spună într-o împrejurare 
atât de stranie şi de surprinzătoare. În timp ce toate minţile 
se străduiau să se adapteze situaţiei, băiatul înaintă mai 
departe, cu pas sigur, cu ţinuta trufaşă şi privire 
încrezătoare; nu se oprise defel, de la începutul scenei. Şi 
pe când minţile încă aiurite bâjbâiau zadarnic, el urcă pe 
platformă, iar falsul rege alergă bucuros să-l întâmpine şi 
căzu în genunchi dinainte-i spunând: 

— O, slăvite stăpâne, dă-i voie sărmanului Tom Canty să fie 
cel dintâi care-ţi jură credinţă şi să spună: „Puneţi pe 
creştet coroana şi intră în stăpânirea drepturilor ce ţi se 
cuvin!” 

Privirea lordului regent măsură cu asprime chipul noului 
venit, însă asprimea-i pieri pe dată, fiind înlocuită de-o 
mirare întrebătoare. Acest lucru se petrecu şi cu ceilalţi 
mari dregătorii. Se uitară unul la altul şi făcură un pas 
îndărăt, împinşi parcă de un îndemn general şi inconştient. 
În mintea fiecăruia răsărise acelaşi gând: „Ce asemănare 
de neînchipuit!” 

Lordul regent cugetă câteva clipe uluit, apoi spuse, 
pătruns de un respect grav: 

— Cu îngăduinţa domniei voastre, doresc să vă pun anume 
întrebări care. 

— Îţi voi da răspuns la ele milord. 

Ducele îi puse multe întrebări despre Curte, despre 
răposatul rege, despre prinți şi prințese. Băiatul îi dădu 
răspunsuri corecte, fără a şovăi. Descrise sălile de recepţie 


din palat, apartamentele răposatului rege şi cele ale 
prinţului de Wales. 

Era ciudat, era minunat; da, era inexplicabil - aşa spuneau 
toţi cei care auzeau răspunsurile. Curentul începuse să-şi 
schimbe direcţia şi speranţele lui Tom Canty creşteau, când 
lordul regent clătină din cap şi zise: 

— E adevărat şi nespus de minunat - dar nu-i mai mult 
decât poate face deopotrivă stăpânul nostru, regele. 

Această remarcă şi pomenirea lui tot drept rege, îl 
întristară pe Tom Canty şi băiatul simţi cum i se fărâmiţează 
nădejdile. 

— Acestea nu sunt dovezi, adăugă regentul. 

Acum curentul se schimbă repede, foarte repede, în-tr- 
adevăr - dar în direcţia greşită, lăsându-l pe bietul Tom 
Canty eşuat pe tron şi azvârlindu-l pe celălalt în largul 
mării. Lordul regent stătu puţin să cumpănească şi clătină 
din cap - un singur gând i se impunea cu tărie: „E de 
primejdie pentru ţară şi pentru noi toţi, să lăsăm să dăinuie 
o taină atât de fatală; ar putea dezbina națiunea şi ar săpa 
temeliile tronului”. De aceea se întoarse şi zise: 

— Sir Thomas, întemniţează pe acest. Nu, stai! Chipul i se 
lumină şi el îl înfUndă pe zdrenţărosul pretendent cu ur- 
mătoarea întrebare: Unde se află Marele Sigiliu? Dă-mi 
răspuns adevărat la aceasta şi ghicitoarea-i dezlegată, căci 
numai cel care e prinţul de Wales poate răspunde cu 
adevărat! De un lucru fără de seamă cum e acesta atârnă 
un tron şi o dinastie! 

Era un gând norocos, un gând fericit. Marii dregători 
arătară că-l consideră astfel prin privirile luminate a 
încuviinţare, ce schimbau între dânşii. Da, nimeni altul 
decât adevăratul prinţ nu putea să limpezească îndărătnicul 
mister ce stăruia încă asupra Marelui Sigiliu dispărut. Micul 
şarlatan bicisnic fusese bine dăscălit, însă aici lecţiile 
primite aveau să dea greş, fiindcă nici profesorul lui n-ar fi 
fost în stare să răspundă la întrebarea aceea - a, prea bine, 
prea bine, într-adevăr; acum vor fi scăpaţi la iuţeală de 


acestă treabă primejdioasă şi menită a naşte vrajbă! Aşa că 
ei clătinară din cap şi zâmbiră în sinea lor de mulţumire şi 
se aşteptară să-l vadă pe aiuritul acela de băiat simțindu-se 
vinovat şi stingherit. Cât de surprinşi fură, văzând că nu se 
întâmplă nimic de felul acesta - cum se mai minunară 
auzindu-l că răspunde promt, cu glas încrezător şi 
netulburat, spunând: 

— Nu-i nimic anevoios de dezlegat în ghicitoarea aceasta. 
Apoi, fără să se sinchisească măcar pentru a cere 
îngăduinţa cuiva, se întoarse şi dădu această poruncă - cu 
degajarea cuiva obişnuit să facă asemenea lucruri: Milord 
St. John, du-te în iatacul meu din palat - întrucât nimeni 
altul nu cunoaşte locul acela mai bine ca domnia ta - şi jos, 
aproape de pardoseală, în colţul din stânga, cel mai 
îndepărtat de uşa care se deschide din anticameră, vei găsi 
în perete floarea unui piron de aramă. Apasă pe ea, şi se va 
deschide un mic sipet de nestemate de care nici domnia ta 
nu ai ştiinţă - nu, nici vreun alt suflet în lumea întreagă 
decât eu şi meşteşugarul vrednic de încredere care mi l-a 
făurit. Cel dintâi lucru care-ţi va cădea sub ochii va fi 
Marele Sigiliu - adu-l aici. 

Toată adunarea se minună de vorbele sale şi se minună cu 
atât mai mult, văzând că micul cerşetor îl alege tocmai pe 
acel pair, fără vreo şovăială sau vreo teamă că greşeşte, şi 
cum îi spune pe nume, atât de sigur de el, încât te 
convingea că l-a cunoscut toată viaţa. Pairul fu atât de 
surprins, încât aproape că-i dădu ascultare. Făcu chiar un 
gest ca şi cum ar fi dat să plece, dar iute îşi luă iar 
atitudinea liniştită şi-şi mărturisi gafa roşind. Tom Canty se- 
ntoarse spre el şi-i spuse răspicat: 

— Oare de ce şovăi? N-ai auzit porunca regelui? Du-te! 
Lordul St. John făcu o plecăciune adâncă - şi se observă că 
era o plecăciune grăitor de prudentă şi care nu angaja cu 
nimic, fiindcă nu se adresa nici unuia din cei doi regi, ci 
terenului neutru care se afla între amândoi - şi ieşi. 


Acum începu o mişcare înceată, abia vizibilă, totuşi 
stăruitoare, în acel fastuos grup de dregători, o mişcare 
aidoma celei dintr-un caleidoscop care e rotit încet, încât 
componentele unui splendid ciorchine de pietricele colorate 
se despart şi se unesc în altă grupare - o mişcare ce, în 
cazul de faţă, destrămă treptat mulţimea sclipitoare 
adunată în jurul lui Tom Canty şi o strânse iarăşi ciotcă în 
vecinătatea noului venit. Iom Canty rămase aproape singur. 
Urmă o scurtă pauză de cumplită încordare, în cursul 
căreia până şi puţinii curteni slabi de înger care se mai 
aflau în preajma lui Tom Canty îşi luară treptat inima-n dinţi 
şi se fofilară unul câte unul, alături de majoritate. Astfel că 
în cele din urmă Tom Canty, în veşmintele şi cu giuvaerurile 
sale regale, stătea cu desăvârşire singur şi izolat de lume - 
un personaj bătător la ochi în mijlocul unei pustietăţi 
grăitoare. 

În sfârşit fu văzut întorcându-se lordul St. John. Când 
înaintă printre stranele de mijloc, interesul era atât de 
aprins, încât murmurul scăzut al conversaţiilor din marea 
adunare se stinse cu totul şi fu urmat de o tăcere adâncă, o 
nemişcare netulburată de nici o răsuflare - în care paşii lui 
răsunară cu o cadență mohorâtă şi depărtată. Toate 
privirile erau aţintite asupra lui, pe când se apropia. Ajunse 
pe platformă, se opri o clipă, după aceea se îndreptă către 
Tom Canty şi, făcând o temenea până la pământ, spuse: 

— Sire, Sigiliul nu se află acolo. 

Nici o gloată de trecători nu se topeşte ca fumul din 
preajma unui ciumat, cu mai mare grabă decât o şterse 
banda de curteni, palizi şi îngroziţi, de lângă micul 
pretendent zdrenţăros al Coroanei. Într-o clipă rămase 
singur cuc, fară vreun prieten sau partizan; o ţintă asupra 
căreia se concentra focul unor priviri înciudate şi 
dispreţuitoare. Lordul regent strigă fioros: 

— Zvârliţi-l pe cerşetor în stradă şi biciuiţi-l prin tot oraşul 
- doar pentru atâta mai e vrednic a fi luat în seamă acest 
înşelător păcătos! 


Ofițerii de gardă se repeziră să-i împlinească ordinul, însă 
Tom Canty le făcu semn să se depărteze şi spuse: 

— Îndărăt! Cine se atinge de dânsul, îşi primejduieşte 
viaţa. 

Lordul regent era încurcat la culme. Îi spuse lordului St. 
John: 

— Ai cercetat bine? Dar această întrebare e de prisos. 
Pare de necrezut, peste fire. Lucruri mărunte, nimicuri, 
scapă băgării de seamă a cuiva şi nu le socoţi prilej de 
mirare, dar cum să fie oare cu putinţă ca un lucru ce 
cântăreşte atâta şi-i mare cât sigiliul Engliterei, să poată 
pieri fără ca vreun om să fie în stare a-i da iar de urmă - un 
disc de aur greu. 

Tom Canty, cu ochi sclipitori, făcu un salt înainte şi ţipă: 

— Opreşte, aceasta-i de ajuns! Era rotund? Şi gros? Şi 
avea litere şi semne săpate pe el? Da? Ah, acum ştiu bine 
ce-i acest Mare Sigiliu care a stârnit atâta frământare şi 
zarvă în juru-i. De mi-aţi fi spus desluşit cum arăta, l-aţi fi 
putut căpăta cu trei săptămâni în urmă. Ştiu prea bine unde 
se află; dar nu eu l-am pus acolo, mai întâi. 

— Cine atunci, Luminăţia Ta? Întrebă lordul regent. 

— Cel care stă acolo - regele îndreptăţit al Engliterei. Şi el 
vă va spune unde se află; atunci veţi da crezare că ştie 
aceste lucruri din însăşi viaţa lui dusă la palat. Chibzuieşte 
bine, regele meu - îmboldeşte-ţi inima - a fost cel din urmă, 
cel din urmă lucru pe care l-ai făcut în ziua aceea, înainte 
de a fugi din palat, îmbrăcat în straiele mele, spre a- 

1 pedepsi pe soldatul care mă lovise. 

Urmă o tăcere netulburată de vreo mişcare sau vreo 
şoaptă. Toţi ochii erau aţintiţi asupra noului venit, care 
stătea cu capul plecat şi fruntea încruntată, bâjbâind în 
memoria sa prin mulţimea de amintiri fară valoare 
înghesuite acolo, după un singur fapt mic, care-i scăpa. 
Dacă- 

1 găsea, faptul acela avea să-l urce pe tron; dacă nu, avea 
să-l lase pentru totdeauna în halul în care se afla - un 


cerşetor şi un proscris al soartei. Clipă după clipă se 
scurgea; clipele se adunau în mintea lui şi băiatul încă se 
lupta în tăcere cu amintirile, fară să dea vreun semn că a 
izbutit ceva. Însă în cele din urmă scoase un oftat, clătină 
încet din cap şi spuse, cu glas abătut şi buze tremurătoare: 

— Chem îndărăt în amintire întâlnirea noastră, de la un 
capăt la celălalt, dar sigiliul nu are nici un loc în ea. Făcu o 
pauză, apoi îşi înălţă privirea şi spuse cu o blândă 
demnitate: Lorzii mei şi gentilomi, de-l veţi prăda de 
drepturile f sale pe cârmuitorul vostru cel adevărat din 
lipsa acestei mărturii, pe care nu-i în stare a v-o da, nu mi- 
ar sta în putinţă de a mă împotrivi vouă, aflându-mă fără de 
putere. Dar. 

— Vai, e nebunie, vai, e sminteală, regele meu! Strigă Tom 
Canty îngrozit. Stai! Gândeşte-te bine! Cauza Majestății 
Voastre nu este pierdută! Nici că va fi vreodată! Dă 
ascultare la cele ce spun - ia aminte la fiece cuvânt - îţi voi 
aduce iară vie în minte dimineaţa aceea, cu fiece 
întâmplare. Am stat de vorbă - ţi-am spus despre surorile 
mele, Nan şi Bet; a, da, îţi aduci aminte de aceasta - şi 
despre bătrâna mea maică mare, şi despre jocurile 
necioplite ale băieţilor din Curtea Gunoaielor. Da, 
îţilaminteşti aşadar aceste lucruri; prea bine, urmează-mă 
cu mintea şi mai departe îşi vei aminti totul. Mi-ai dat de 
mâncare şi de băut şi cu princiară curtenie ai trimis afară 
din odaie slujitorii, astfel ca josnicele mele deprinderi să nu 
mă facă de ruşine faţă de ei - aşa, da, aceasta deopotrivă ţi- 
o aduci aminte. 

Pe măsură ce 'lom dezgropa pe rând amănuntele întâlnirii 
şi celălat băiat dădea din cap în semn că le recunoaşte, 
marea mulţime a privitorilor şi demnitarii holbau ochii, 
cuprinşi de-o buimacă minunare. Povestea suna ca o istorie 
adevărată, totuşi cum era cu putinţă să se fi ajuns la 
această imposibilă legătură dintre un prinţ şi un cerşetor? 
Niciodată nu se mai aflase până atunci vreo adunare de 


oameni atât de încurcată, atât de pasionată şi de uluită de-o 
povestire. 

— În glumă prinţul meu, ne-am schimbat veşmintele. Apoi 
am stat dinaintea oglinzii şi într-atât de asemeni eram, de- 
am zis amândoi că părea a nu se fi făcut vreo schimbare - 
da, îţi aduci aminte. Apoi ai băgat de seamă că ostaşul mă 
lovise rău peste mână - priveşte! Iată, nici astăzi nu pot să 
scriu cu ea, degetele-mi sunt ţepene. Văzând aceasta, 
înălţimea Ta a sărit în sus, jurând răzbunare împotriva 
acelui ostaş, şi-a alergat către uşă; ai trecut pe lângă o 
masă - lucrul acesta ce-l numiţi sigiliu se afla pe masa 
aceea; l-ai luat şi grabnic ai cercetat cu privirea jur 
împrejur, după o ascunzătoare; ochiul vostru s-a oprit 
asupra. 

— Aşa, de ajuns! Şi cerul să fie slăvit! Exclamă 
zdrenţărosul pretendent, cu o aprindere nepotolită. 

— Du-te bunul meu St. John. Într-o mânecă a armurii 
milaneze care atârnă pe perete, vei găsi sigiliul! 

— Aşa e, slăvite, aşa e! Strigă Iom Canty. Acum cu 
adevărat sceptrul Engliterei este al Majestății Voastre, iar 
cel ce-ar voi să rostească ceva împotrivă, mai bine i-ar fi să 
se fi născut mut! Du-te, milord St. John, pune-ţi aripi la pi- 
cioare! 

Întreaga adunare era în picioare acum şi-aproape scoasă 
din minţi de nesiguranţă, nelinişte şi aţâţare mistuitoare. Pe 
platformă şi în catedrală izbucni un zbâmâit asurzitor de 
conversații fară cap şi fară coadă, şi o bucată de vreme 
nimeni nu ştiu şi nu auzi nimic, nu fu interesat de nimic 
altceva decât de ceea ce-i zbiera în urechi vecinul său ori 
ceea ce-i zbiera el în urechi vecinului. Timpul se scurse pe 
nesimţite şi neluat în seamă. Nimeni nu ştia cât trecuse, 
când în cele din urmă o tăcere neaşteptată se aşternu în 
întregul edificiu şi, în aceeaşi clipă, St. John se ivi pe 
platformă ţinând sus în mâna lui Marele Sigiliu. Atunci din 
toate piepturile se înălţă un singur strigăt: 

— Trăiască adevăratul rege! 


Timp de cinci minute, văzduhul se cutremură de strigăte şi 
de tunetul instrumentelor muzicale şi se înălbi de o furtună 
de batiste fluturate. Şi în mijlocul acelei frământări, un 
băiat zdrenţăros, cel mai de seamă personaj din Anglia, 
stătea - roşu la faţă, fericit şi mândru - în centrul 
încăpătoarei platforme, având pe marii vasali ai regatului 
îngenuncheaţi în jurul său. 

Apoi toţi se ridicară şi Iom Canty strigă: 

— Acum, 0, Majestate, ia-ţi îndărăt aceste veşminte regale 
şi dă-i sărmanului Iom, slujitorul tău, zdrenţele şi petecele 
lui. 

Lordul regent rosti sever: 

— Despuiaţi-l pe micul nemernic şi zvârliţi-l în Turn. 

Însă noul rege, adevăratul rege, zise: 

— Nu vreau să se întâmple aceasta. De n-ar fi fost el, nu 
mi-aş fi dobândit înapoi coroana - nimeni nu va pune mâna 
pe el ca să-i facă vreun rău. Cât despre domnia ta, bunul 
meu unchi, lord regent, purtarea aceasta nu vădeşte inimă 
recunoscătoare faţă de bietul băiat, căci aflu că te-a înălţat 
duce - regentul roşi - cu toate că nu era rege; drept care, 
ce preţuieşte acuma frumosuc-ţi titlu? Mâine vei face 
rugăminte către mine prin el, să ţi-l întăresc, altmintrelea 
nu duce, ci deopotrivă orice alt conte vei rămâne. 

Sub povara acestei mustrări, Luminăţia Sa Ducele de 
Somerset se trase mai în spate deocamdată. Regele se 
întoarse spre Tom şi-i grăi cu bunătate: 

— Sărmanul meu băiat, oare cum ţi-ai putut aduce aminte 
unde am ascuns sigiliul, când mie însumi nu mi-a stat în 
putinţă a-mi aminti? 

— A, înălţimea a, a fost lucru uşor, de vreme ce l-am 
folosit în mai multe zile. 

— L-ai folosit - şi totuşi n-ai putut lămuri unde se afla? 

— N-am ştiut că aceasta căutau. Nu mi-au spus cum arată, 
Alteță. 

— Atunci cum de l-ai folosit? 


Sângele începu să îmbujoreze obrajii lui Tom, şi băiatul 
lăsă ochii-n jos şi rămase tăcut. 

— Vorbeşte, bunul meu băiat, şi de nimica să nu te temi, 
spuse regele. Cum ai folosit Marele Sigiliu al Engliterei? 

Tom se bâlbâi o clipă, stăpânit de-o stinghereală 
mişcătoare, apoi mărturisi: 

— Am spart nuci cu el! 

Bietul copil! Potopul de râsete care întâmpină vorbele sale 
aproape că-l dobori la pământ. Dar dacă mai rămăsese în 
mintea cuiva vreo îndoială că Tom Canty ar fi regele 
Engliterei şi ar fi deprins cu augustele îndeletniciri ale 
regalității, acest răspuns i-o risipi cu desăvârşire. 

Între timp, somptuoasa mantie de gală fusese luată de pe 
umerii lui Tom şi pusă pe cei ai regelui, ale cărui zdrenţe 
fură ascunse cu totul sub ea. După care ceremonia 
încoronării îşi urmă cursul; adevăratul rege fu uns şi îi fu 
pusă pe cap coroana, în vreme ce, detunând, bateriile 
purtau vestea aceasta oraşului şi întreaga Londră părea ca 
zdruncinată din temelii de aplauze. 

Capitolul 33 

Eduard pe tron. 

Miles Hendon era de ajuns de caraghios la înfăţişare chiar 
înainte de-a fi picat în mijlocul încăierării de pe Podul 
Londrei, dar era şi mai şi când ieşi din încăierare. N- 
avusese decât câţiva gologani când intrase în învălmăşeală, 
nu mai avea nici de sămânță când ieşise. Pungaşii de 
buzunare îl curăţaseră până la ultimul. 

Dar asta nu conta - măcar de şi-ar fi găsit băiatul. Fiind 
oştean, nu pomi la treabă aşa, la întâmplare, ci mai întâi se- 
apucă să-şi înjghebe un plan de bătaie. 

„Ce-avea să facă băiatul, în chip firesc? Încotro avea să se 
îndrepte? Nici vorbă - chibzui Miles - se va duce la vechiul 
său sălaş, căci într-acolo sunt mânaţi de instinct cei lipsiţi 
de cămin şi plutind în voia soartei, când sunt întregi la 
minte, ca şi-atunci când li-e mintea bolnavă. Cam pe unde 
să se fi aflat vechiul lui sălaş? Zdrenţele lui, lolaltă cu 


mârşava lepădătură care părea a-l cunoaşte şi care 
pretindea chiar a-i fi tată arătau că trebuie să-i caute 
căminul în vreuna din cele mai sărace şi mai prăpădite 
mahalale ale Londrei. Oare cercetarea avea să dureze mult 
sau să fie anevoioasă? Nu, mai degrabă se arăta a fi uşoară 
şi scurtă. N-avea s-adulmece urma băiatului, ci avea să 
caute o gloată; cu siguranţă că - mai curând sau mai târziu 
- avea să-l găsească pe micul şi sărmanul său prieten în 
mijlocul unei mulţimi mai mari sau mai mici. Şi, ca de obicei, 
netrebnicii vor petrece pe seama băiatului, sâcâindu-l, iar el 
se va proclama rege. Atunci Miles Hendon va betegi vreo 
câţiva inşi din acea gloată şi-l va lua de-acolo pe micul său 
protejat, mângâindu-l şi îmbărbătându-l cu vorbe 
drăgăstoase şi nimeni nu-i va mai despărţi vreodată. 

Aşa că Miles porni în cercetare. Hoinării ceas după ceas 
prin fundături şi uliţe mizere, căutând cete şi mulţimi şi 
găsind la adunături berechet, dar fără să dea nicăieri de 
urma băiatului. Acest lucru îl miră mult, însă nu-l descurajă. 
Pentru el, planul acela de bătaie n-avea nici un cusur; 
singurul calcul greşit în alcătuirea lui era că pe când el se 
aşteptase să aibă de dus o campanie scurtă, acum se 
lungea. 

Când mijiră în sfârşit zorile, străbătuse multe mile iscodise 
îndelung cu privirea multe ctte, fară alt rezultat decât că 
era de ajuns de obosit, îi era o foame de lup şi i se lipeau 
ochii de somn. Simţea nevoia să îmbuce ceva, dar nu era 
chip să-şi facă rost de-un prânzişor. Nu-i dădea nici prin 
gând să cerşească, cât despre zălogirea spadei, era ca şi 
cum s-ar fi gândit să renunţe la onoarea sa. Putea să se 
lipsească de o parte din straiele sale - e drept - însă mai 
uşor găseai un muşteriu pentru o boală, decât pentru 
asemenea straie. 

La nămiezi încă mai bătea drumurile - acum prin mijlocul 
adunăturii de gură-cască ce se ţineau după procesiunea 
regală, fiindcă socotea că priveliştea fastului regal îl va 
ademeni grozav pe micul său ţicnit. Urmă cortegiul pe tot 


traseul său întortocheat, de-a curmezişul Londrei, până la 
Westminster şi la Catedrală. Vreme îndelungată rătăci înco 
lo şi-ncoace, abia trăgându-şi picioarele prin mulţimea în- 
grămădită în vecinătate, nedumerit şi nehotărât şi în cele 
din urmă se depărtă, tot chibzuind şi străduindu-se să 
născocească vreo îmbunătăţire a planului său de bătaie. Pe 
neaşteptate, când se trezi din gândurile sale, descoperi că 
oraşul se afla departe în urma lui şi că ziua se apropia de 
sfârşit. Se afla aproape de fluviu, în plin câmp: era un ţinut 
cu aşezări ţărăneşti, frumoase, tocmai un colţ care n-ar fi 
primit bine pe un om îmbrăcat ca vai de lume, cum era el. 

Nu era deloc frig, aşa că se întinsese pe pământ în dosul 
unui gard viu, ca să se odihnească şi să se gândească. 

Toropeala începu curând să-i amorţească simţurile, 
bubuitul stins şi îndepărtat al tunului îi pluti pe la urechi şi 
zicându-şi „Noul rege-i încoronat”, adormi pe dată. Nu 
dormise, nici nu se odihnise mai bine de treizeci de ceasuri 
în şir. Nu se mai trezi până aproape de jumătatea dimineţii 
următoare. 

Se sculă şchiop, ţeapăn şi aproape mort de foame; se spălă 
în fluviu, îşi domoli pântecul cu o vadră ori două de apă şi o 
luă la picior către Westminster, mormăindu-şi tot felul de 
mustrări fiindcă pierduse atâta vreme. Foamea îl ajută 
acum să-şi înjghebeze alt plan. Voia să încerce să-i 
vorbească bătrânului sir Humphrey Marlow şi să 
împrumute de la el câteva mărci şi. Dar era destul cât 
plănuise; până una-alta îi rămânea vreme destulă să-şi 
lărgească planul, după ce va fi împlinită prima etapă. 

Pe la ceasurile unsprezece se apropie de palat şi, în jurul 
său roia o armie de oameni în straie arătoase, îndreptându- 
se în aceeaşi direcţie, nu trecu deloc nebăgat în seamă - 
îmbrăcămintea sa avea grijă să-l facă observat. Cerceta 
amănunţit chipurile acelor oameni, sperând să găsească pe 
vreunul mai milostiv care să binevoiască să-i spună 
bătrânului locotenent numele său. Cât despre încercarea de 
a intra singur în palat, nici vorbă nu putea fi. 


În clipa aceea, cunoştinţa noastră - băiatul care încasa 
bătăile în locul regelui - trecu pe lângă el, apoi se învârti în 
juru-i, iscodindu-i chipul şi spunându-şi: „De nu-i acesta 
însuşi vagabondul din a cărui pricină se frământa atâta 
Majestatea Sa, atunci eu sunt un măgar, măcar că s-ar 
putea să fi fost şi pân-acuma. Se potriveşte cu zugrăvirea ce 
i s-a făcut, până la cea din urmă zdreanţă, dacă Domnul ar 
zămisli doi aidoma, şi-ar strica preţul minunilor, risipindu-le 
fără noimă. Tare-aş voi să născocesc un prilej pentru a-i 
vorbi”. 

Miles Hendon îi cruţă această osteneală, fiindcă în acel 
moment se întoarse - cum face de obicei un om când cineva 
îl hipnotizează privindu-l ţintă de la spate - şi, observând un 
interes deosebit în ochii băiatului, se apropie de el şi zise: 

— Ai ieşit din palat, sau trăieşti cumva la Curte? 

— Da, înălţimea Ta. 

— ÎL ştii cumva pe sir Humphrey Marlow? 

Băiatul tresări şi-şi spuse: „Doamne! Bătrânul meu tată 
răposat!” Apoi răspunse, cu glas tare: 

— Prea bine, înălţimea Ta. 

— Bine - e înăuntru? 

— Da - răspunse băiatul - adăugând pentru el: „înăuntrul 
mormântului”. 

— Aş putea oare să-ţi cer hatârul de a-i spune numele meu 
şi că-i fac rugămintea să asculte din parte-mi două vorbe? 

— Voi duce la capăt această treabă prea bucuros, viteze 
cavaler. 

— Atunci spune-i că sir Miles Hendon, fiul lui sir Richard, 
se află aci afară; îţi voi fi nespus de îndatorat pentru 
aceasta, bunul meu băiat. 

Băiatul păru dezamăgit. „Regele nu i-a dat acest nume - îşi 
zise el - dar nu are însemnătate, acesta îi poate frate 
geamăn, şi chezăşuiesc cu capul că-i poate aduce Majestății 
Sale veşti despre celălalt, sir Terchea-Berchea”. Astfel că-i 
spuse lui Miles: 


— Păşeşte colo o clipă, domnia ta, şi aşteaptă până ce îţi 
aduc cuvânt de la el. 

Hendon se duse în colţul arătat - era o firidă în zidul 
palatului, cu o bancă de piatră, un adăpost de vreme rea 
pentru santinele. De-abia se aşezase, când câţiva 
halebardieri comandaţi de un ofiţer trecură pe lângă el. 
Ofiţerul îl zări, îşi opri oamenii şi-i porunci lui Hendon să 
iasă de-acolo. Oşteanul se supuse şi fu arestat pe dată, 
învinuit că ar fi un individ dubios, care dă târcoale prin 
preajma palatului. Treburile începeau să se încurce urât. 
Bietul Miles voia să dea lămuriri, însă ofiţerul îi închise gura 
cu asprime şi ordonă oamenilor săi să-l dezarmeze şi să-l 
percheziţioneze. 

„Dumnezeu cel atotmilostiv facă să găsească ceva - îşi zise 
bietul Miles - căci eu unul îndeajuns am cercetat fară de 
izbândă, măcar că nevoile-mi sunt mai mari decât ale lor.” 

Nu se găsi nimic, decât un hrisov. Ofiţerul desfăcu sulul, şi 
Hendon zâmbi când recunoscu „mâzgăleala” făcută de 
micul său prieten în ziua aceea întunecată, la Hendon Hali. 
Chipul ofițerului se întunecă în timp ce citea paragraful 
scris în engleză, iar chipul lui Miles se înălbi, ascultându-l. 

— Alt pretendent la tron! Strigă ofiţerul. Adevăr zic, astăzi 
se prăsesc ca iepurii. Puneţi mâna pe nemernic, oşteni, şi 
ţineţi-l bine, în vreme ce eu duc la palat acest preţios hrisov 
şi-l trimit regelui. 

Se îndepărtă în grabă, lăsându-l pe prizonier în grija 
halebardierilor. 

— Acum nenorocul meu s-a sfârşit, în cele din urmă - 
mormăi Hendon - căci neîndoielnic, mă voi legăna la 
capătul unei frânghii, din pricina petecului acela de hârtie 
mâzgălită. Şi ce se va alege de sărmanul meu băiat! Vai, 
numai Dumnezeu ştie! 

Nu trecu mult şi-l văzu pe ofiţer venind iar, în mare grabă, 
aşa că-şi luă inima-n dinţi, hotărât să-şi înfrunte năpasta aşa 
cum îi stă bine unui om întreg. Ofiţerul ordonă oamenilor 


săi să dea drumul prizonierului şi să-i înapoieze sabia; după 
aceea făcu o plecăciune respecuoasă şi zise: 

— Vă rog, urmaţi-mă, nobile domn. 

Hendon îl urmă, spunându-şi: „De nu aş călători către 
moarte şi către judecata cea mare, şi pentru aceasta sunt 
nevoit să fiu zgârcit cu păcatele, l-aş gâtui pe ticălosul 
acesta, pentru prefacuta-i curtenie”. 

Cei doi străbătură o curte plină de oameni şi ajunseră la 
intrarea cea mare a palatului, unde ofiţerul, făcând încă o 
plecăciune, îl predă pe Hendon în mâinile unui dregător 
somptuos îmbrăcat. Acesta-l primi cu profund respect şi-l 
călăuzi printr-o sală mare, străjuită de-amândouă părţile de 
şiruri de lachei splendizi (care făceau reverenţe umile la 
trecerea lor, însă luptau din greu ca să nu fie cutremuraţi 
de un râs ucigător, de-ndată ce falnica noastră sperietoare 
de ciori le întorcea spatele). Urcară apoi o scară largă, 
printre pâlcuri de oameni de vază şi în cele din urmă 
Hendon fu condus într-o sală spațioasă. Demnitarul îi croi 
drum printre curtenii adunaţi - floarea nobilimii Engliterei - 
apoi făcu o plecăciune, îi aminti să-şi scoată pălăria şi-l 
părăsi în mijlocul sălii, ţinta tuturor privirilor, prilejuind 
belşug de încruntări indignate şi numeroase zâmbete 
amuzate şi batjocoritoare. 

Miles Hendon era năucit de-a binelea. Colea, la cinci paşi 
de el, sub un baldachin impunător, şedea tânărul rege, cu 
capul aplecat într-o parte, vorbind cu o pasăre a paradisului 
cu chip de om - vreun duce, pesemne. Hendon cugetă că 
era o lovitură de ajuns de grea să fii condamnat la moarte 
când clocoteşti de viaţă, fără să ţi se mai adauge şi această 
umilire publică. Dorea ca regele să se grăbească - unii din 
curtenii înzorzonaţi din preajma lui deveneau cam prea 
jignitori. În clipa aceea, regele ridică puţin capul şi Hendon 
îi văzu bine faţa. Aproape că i se curmă răsuflarea. Ca 
fascinat, rămase cu privirea aţintită asupra chipului acela 
tânăr şi frumos, apoi deodată exclamă: 


— Ia te uită colo, Stăpânul Regatului Viselor şi-al Umbrelor 
pe tronul său! 

Bâigui câteva fraze întretăiate, tot privind şi minunându- 
se, apoi îşi roti pe-ndelete ochii jur împrejur, stăruind 
asupra mulţimii aceleia de curteni în straie ce-ţi luau văzul 
şi asupra splendidei săli, murmurând: „Dar acestea sunt 
adevărate - precât se poate de adevărate - neîndoielnic că 
nu este vis.” 

Îşi ţinti iarăşi îndelung privirea asupra regelui şi se gândi: 
„Să fie oare vis? Ori el este cu adevărat suveran al 
Engliterei şi nu sărmanul Iom din balamucul Bedlam, lipsit 
de prieteni, cum îl socoteam eu - cine-mi va dezlega această 
ghicitoare?” 

O idee neaşteptată făcu să-i scapere ochii. Se duse la 
perete, luă un jilţ, îl aduse îndărăt, îl înfipse în duşumea şi 
se aşeză. 

Un zumzet de indingare se înălţă, o mână grea i se lăsă pe 
umăr şi un glas exclamă“ 

— În picioare, bădăran necioplit! Voieşti oare să şezi jos de 
faţă cu regele? 

Incidentul atrase atenţia Majestății Sale, care întinse 
mâna şi strigă: 

— Nu-l atingeţi, e dreptul lui! 

Mulțimea se dădu înapoi, uluită. Regele urmă: 

— Aflaţi cu toţii, doamne, lorzi şi gentilomi, că acesta-i 
slujitorul meu de credinţă şi mult iubit, Miles Hendon, care 
cu sabia vitează şi-a mântuit prinţul de durere trupească şi 
poate chiar de moarte - şi pentru aceasta-i înălţat cavaler, 
din porunca regelui. Aflaţi, aşijderi, că pentru faptă mai 
presus de aceasta, cruţându-i suveranului său biciuirea şi 
ruşinea, luându-le asupră-şi, e înălţat pair al Engliterei, 
conte de Kent, şi va fi dăruit cu pământurile şi bunurile 
cuvenite rangului său. Mai mult - privilegiul de care s-a 
folosit acum e al lui cu regească învoire; căci am poruncit ca 
toţi capii spiţei sale să aibă şi să păstreze dreptul de a sta 


jos de faţă cu regele Engliterei, de-acum încolo, veac de 
veac, câtă vreme va dăinui coroana. Nu-l hărţuiţi! 

Două fiinţe care din pricina întârzierii sosieră la ţară abia 
în dimineaţa aceea şi se aflau în sala tronului doar de cinci 
minute, ascultau aceste cuvinte şi se uitau la rege, apoi la 
sperietoarea de ciori, apoi iarăşi la rege - cu o uimire mută. 
Erau sir Hugh şi lady Edith. Însă noul conte nu-i vedea. El 
se tot uita Ia monarh, ca năuc, murmurând: 

— Sărman de mine! Acesta-i cerşetorul meu! Dânsul, 
zănatecul meu! El e cel căruia voiam să-i arăt ce 
însemnează măreţia, în casa mea cu şaptezeci de încăperi şi 
douăzeci şi şapte de slujitori! El e cel care niciodată n-a 
cunoscut decât zdrenţe drept veșmânt, lovituri drept 
mângâiere şi gunoiul drept hrană! EI, cel pe care eu l-am 
înfiat şi am vrut să-l fac om întreg! De s-ar deschide 
pământul sub picioarele mele! 

Apoi îşi aminti deodată de etichetă şi căzu în genunchi, cu 
mâinile în mâinile regelui, jurând credinţă şi închinându-se 
pentru moşiile şi titlurile primite. După care se ridică şi se 
dăcu respectuos la o parte, rămânând încă ţinta tuturor 
privirilor şi a pizmuirilor deopotrivă. 

Acum regele îl descoperi în mulţime pe sir Hugh şi rosti, 
cu glas mânios şi ochi scăpărători: 

— Despuiaţi-l pe acest jefuitor de măreţia-i înşelătoare şi 
moşiile furate şi puneţi-l sub zăvor până ce voi avea nevoie 
de el. 

Fostul sir Hugh fu scos din sală. 

La celălalt capăt al încăperii se iscă deodată forfotă; 
adunarea făcu loc să treacă Tom Canty, ciudat, dar bogat în- 
veşmântat. Băiatul trecu printre aceste ziduri vii, precedat 
de un majordom, şi îngenunche înaintea regelui, care zise: 

— Am aflat povestea acestor puţine săptămâni din urmă şi 
sunt mulţumit de tine. Ai cârmuit regatul cu blândeţe şi 
milă cu adevărat regească. Ţi-ai găsit iarăşi mama şi 
surorile? Bine, li se va purta de grijă, iar tatăl tău va fi 
spânzurat, de doreşti aceasta şi dacă legea îngăduie. Să 


ştiţi voi toţi care-mi auziţi glasul că, din ziua aceasta, cei 
care stau la adăpostul Lăcaşului lui Christ şi se împărtăşesc 
din bunătatea regelui vor căpăta hrană pentru minţi şi 
inimi, deopotrivă cu cea pentru trup, iar acest băiat va locui 
acolo şi cât va vieţui va păstra locul de frunte în cinstitul 
sfat de efori. Şi pentru că a fost odată rege, se cade ai se 
încuviinţa mai multă cinstire decât cea obişnuită. Drept 
care luaţi seama la ăst veşmânt de fală, şi nimeni nu-i va 
tăgădui cin-stea datorată şi nu va uita să i se închine. Se 
bucură de ocrotirea tronului, de sprijinul Coroanei, va fi 
cunoscut şi numit cu titlul de cinste: Finul Regelui. 

Mândru şi fericit, Tom Canty se ridică şi sărută mâna 
regelui şi fu petrecut afară din sala tronului. Nu-şi pierdu 
defel vremea, ci alergă la maică-sa să-i povestească şi ei, şi 
lui Nan, şi lui Bet, despre toate acestea şi să împartă cu ele 
bucuria acestor veşti mari. 

Încheiere. 

Dreptate şi răsplată. 

Când toate tainele fură limpezite, ieşi la lumină - după 
mărturisirea lui Hugh Hendon - că soţia sa îl renegase pe 
Miles Hendon în ziua aceea, la Hendon Hill, din porunca lui. 
O poruncă sprijinită şi întărită de făgăduiala, foarte 
vrednică de crezare, că dacă nu-i va tăgădui identitatea şi-i 
va lua parte cu hotărâre, îşi va pierde viaţa. Şi deoarece 
castelana îi răspunsese să i-o curme, fiindcă tot nu mai 
preţuia nimic pentru ea - dar tot nu-l va renega pe Miles - 
atunci soţul ei îi spusese că îi va cruța viaţa, însă va pune să 
fie omorât Miles! Asta era cu totul altă socoteală, astfel că 
Edith îşi dăduse cuvântul şi şi-l ţinuse. 

Hugh nu fu judecat pentru amenințările sale sau pentru că 
furase moşiile fratelui său, deoarece soţia şi fratele nu 
vroiau să depună mărturie împotriva lui, ba celei dintâi, 
chiar să fi vrut, nu i-ar fi îngăduit legea. Hugh îşi părăsi 
soţia şi plecă pe continent, unde muri curând, şi cu vremea, 
contele de Kent se însură cu văduva lui. A fost o mare 


sărbătoare şi-o petrecere de pomină în satul Hendon când 
perechea a făcut prima vizită la Hendon Hali. 

De tatăl lui Tom Canty nu se mai auzi nimic. 

Regele puse să fie căutat fermierul care fusese însemnat 
cu fierul roşu şi vândut ca rob, îl scăpă de viaţa păcătoasă 
pe care-o ducea cu banda „Zburlitului” şi-l ajută cu 
dărnicie, ca să poată avea un trai înlesnit. 

II scoase de asemenea din închisoare pe bătrânul avocat 
şi-i anulă amenda. Le înzestră cu dărnicie pe fetele celor 
două femei baptiste pe care le văzuse arse pe rug şi-l 
pedepsi straşnic pe slujitorul care-i trăsese lui Hendon 
bicele acelea nemeritate. 

Îl scăpă de spânzurătoare pe băiatul care prinsese şoimul 
rătăcit şi pe femeia care furase un petec de pânză de la un 
ţesător; însă ajunse prea târziu ca să-l mai poată salva pe 
omul condamnat pentru uciderea unui cerb pe domeniile 
coroanei. 

Îi arătă bunăvoință judecătorului care se milostivise de el 
când fusese învinuit de furtul unui purcel şi avu mulţumirea 
de a-l vedea câştigând tot mai mult prețuirea obştească şi 
devenind un om de seamă şi onorat. 

Până-n ceasul din urmă, regelui îi făcu plăcere să-şi 
povestească aventurile din fir-a-păr, din clipa în care 
santinela îl zvârlise afară pe poarta palatului cu un ghiont - 
până în cel din urmă miez de noapte când se-amestecase cu 
iscusinţă într-o ceată de muncitori zoriţi şi, strecurându-se 
astfel în Catedrală, se ascunsese în mormântul lui Eduard 
Duhovnicul, unde dormise apoi atât de târziu în ziua 
următoare, încât fusese cât pe-aci să piardă de-a binelea 
încoronarea. Spunea că repetând adesea lecţia aceea 
prețioasă, se întărea în hotărârea sa de-a face ca 
învăţăturile ei să aducă foloase poporului. Şi astfel, cât mai 
avea viaţă, avea să pună întruna povestea, păstrându-şi 
proaspete în amintire dureroasele-i privelişti şi izvoarele 
îndurării se revărsau în inima lui. 


Miles Hendon şi Tom Canty fură favoriţii regelui în tot 
cursul scurtei sale domnii, şi-l plânseră din inimă la moartea 
lui. Bunul conte de Kent era prea cuminte ca să abuzeze de 
privilegiul său special. Totuşi îl folosi de două ori, după îm- 
prejurarea pe care am văzut-o mai sus, înainte de a trece 
pe cea lume. O dată la urcarea pe tron a reginei Mary şi o 
dată la urcarea pe tron a reginei Elisabeth. Un urmaş al său 
folosi privilegiul la urcarea pe tron a lui Iacob I. Mai-nainte 
ca unicul său fiu să se hotărască a folosi şi el acest drept, se 
scursese aproape un sfert de veac şi „privilegiul conților de 
Kent” se ştersese din mai toate amintirile. Astfel, când 
contele de Kent din vremea aceea se înfăţişă înaintea lui 
Carol I şi a Curţii sale şi stătu jos de faţă cu suveranul, ca să 
afirme şi să perpetueze dreptul casei sale, se iscă un 
tărăboi grozav. Dar chestiunea fu explicată pe dată şi 
dreptul căpătă întărire regală. Ultimul conte din spiţa 
aceasta căzu în războaiele civile, luptând pentru rege, şi 
ciudatul său privilegiu se stinse odată cu el. 

Tom Canty trăi până la adânci bătrâneţe, ajungând un 
moşneag alb ca neaua şi chipeş, cu înfăţişare gravă şi 
binevoitoare. Cât trăi, fu cinstit şi respectat de toţi, 
deoarece îmbrăcămintea sa aparte şi izbitoare pentru ochi 
păstra viu în amintirea tuturor faptului'că fusese cândva 
rege. Astfel că oriunde se ivea mulţimea se dădea în lături 
ca să-i facă loc să treacă şi oamenii îşi şopteau: „Jos pălăria, 
e Finul Regeluii!” şi îl salutau astfel, fiind răsplătiți cu 
zâmbetul lui bun, pe care îl preţuiau, căci povestea lui era 
vrednică de cinstire. 

Da, regele Eduard al VI-lea n-a trăit decât câţiva ani, bietul 
băiat, însă i-a trăit cu demnitate. De multe ori când vreun 
mare demnitar, vreun vasal al coroanei încărcat de averi 
cârtea împotriva îngăduinţei sale şi susţinea că o lege pe 
care monarhul era pornit s-o îndrepte era de ajuns de 
blândă pentru menirea ei şi nu căşuna vreo suferinţă sau 
împilare de care să se sinchisească prea mult cineva, 


tânărul rege îşi aţintea asupra lui ochii săi mari, 
compătimitori, de-o tristeţe grăitoare, şi-i răspundea: 

— Oare de unde are habar Domnia Ta de suferinţă şi 
împilare? Eu şi cu poporul meu ştim prea bine ce înseamnă 
acestea, dar Domnia Ta, nu. 

Domnia lui Eduard al Vl-lea fu neobişnuit de îndurătoare 
pentru vremile acelea aprige. Acum, când ne despărţim de 
el, să căutăm să ţinem minte acest lucru, spre lauda lui. 


SFÂRŞIT