Victor Hugo — Omul care rade

VICTOR HUGO 


OMUL CARE RÂDE 


PRIMA PARIE 


“MAREA ŞI NOAPTEA 4 





VICIOR HUGO 


OMUL CARE RÂDE 


PRIMA PARTE 
MAREA ŞI NOAPTEA 


e€S DEI SD|E- sc SE 


DOUĂ CAPITOLE PRELIMINARE 


ESB G3sc ESB Esec 59| 


I. URSUS 


I 


Ursus şi Homo erau legaţi printr-o strânsă prietenie. 
Ursus era un om, Homo un lup. Firile lor se potriviseră. 
Omul fusese cel care îi dăduse nume lupului. Pesemne că 
tot el îşi alesese şi pentru sine un nume; găsind că Ursusi 
se nimereşte lui, găsise Homo nimerit pentru fiară. 
Însoţirea asta a omului şi a lupului îşi scotea pâinea din 
bâlciuri, din hramurile parohiilor, din colţurile uliţelor unde 
e gloată mare de trecători, şi din nevoia pe care o încearcă 
pretutindeni oamenii să asculte braşoave şi să cumpere 
leacurile şarlatanilor. Lupul, supus şi binevoitor la poruncă, 
plăcea mulţimii. Domesticirile sunt lucruri plăcute la 
vedere. Suprema noastră mulţumire e să ni se perinde pe 
dinaintea ochilor toate soiurile de domesticiri. Din pricina 
asta se strânge atâta mulţime de oameni în calea alaiurilor 
regale. 

Ursus şi Homo umblau din răspântie în răspântie, din 
pieţele Aberystwythului în pieţele Jedburghului, din ţară în 
ţară, din comitat în comitat, din oraş în oraş. Când se 
sfârşea un târg, treceau la altul. Ursus locuia într-o 
prăpădită de baracă pe roţi pe care Homo, îndeajuns de 
civilizat, o târa ziua şi o păzea noaptea. Pe ulițele mai greu 
de străbătut, când trebuia să urce în deal, când întâlneau în 
cale prea multe dâre de roţi şi prea mult glod, omul îşi 
petrecea chinga hamului pe după gât şi trăgea frăţeşte, 
umăr la umăr cu lupul. Îmbătrâniseră astfel împreună. 
Nopțile şi le petreceau pe unde nimereau, prin vreo 


paragină, prin vreo poiană, la vreo răspântie de drumuri, la 
gura cătunelor, la porţile oraşelor, prin hale, prin vreo alee 
umbrită de ulmi, la marginea parcurilor, prin maidanele din 
preajma bisericilor. Când droaga lor poposea în vreun bălci, 
când cumetrele dădeau fuga să caşte gura, când curioşii se 
îngrămădeau în jurul lor, Ursus vorbea într-una gesticulând 
cu emfază, Homo aproba. Homo, cu un taler de lemn în bot, 
făcea politicos cheta. Îşi scoteau pâinea. Lupul ştia carte, 
omul de asemenea. Lupul fusese dresat de om sau se 
învățase singur să facă felurite drăgălăşenii de lup, care le 
aduceau mai mulţi bani. 

„Mai cu seamă fii atent să nu degenerezi în om” - îi 
spunea prietenul lui. 

Lupul nu mugşca niciodată, omul muşca numai uneori. Cel 
puţin Ursus avea pretenţia că muşcă. Ursus era mizantrop, 
şi, ca să-şi vădească şi mai mult mizantropia, se făcuse 
măscărici de bâlci. Nici vorbă, asta îi dădea şi putinţa să 
trăiască, stomacul avându-şi cerinţele lui. În plus, 
maăscăriciul acesta mizantrop, fie ca să se complice, fie ca să 
se completeze, era vraci. Vraci nu înseamnă însă mare 
lucru. Ursus era ventriloc. Putea fi văzut vorbind fără să 
mişte buzele. Copia de minune accentul şi felul de a rosti 
cuvintele al primului venit; imita într-atât de bine vocile, 
încât ai fi putut jura că-i auzi vorbind chiar pe cei imitaţi. 
Ştia, de unul singur, să redea zarva unei mulţimi, fapt care 
îi dădea dreptul la titlul de engastrimyth. Şi el îşi lua acest 
drept. Reproducea sunetele mai multor soiuri de păsări, 
călătoare, ca şi el; şi izbutea ca, uneori, să te facă să auzi, 
după cum îi era voia, fie o piaţă plină de larmă ameţitoare, 
fie o păşune plină de mugete animalice. Ursus era ager la 
minte, curios şi înclinat spre explicaţiile neobişnuite, cărora 
noi le spunem basme. El părea să creadă cu tot dinadinsul 
în ele. Neobrăzarea aceasta făcea parte din şireteniile lui 
răutăcioase. Se uita în palma cutăruia, deschidea o carte la 
întâmplare, şi trăgea concluzii, prezicea viitorul, învăţa că e 
primejdie mare dacă întâlneşti o iapă neagră, dar că e şi 


mai mare primejdie dacă te-auzi, în clipa când porneşti la 
drum lung, strigat de vreunul care nu ştie încotro te duci. 
Se intitula „neguţător de superstiții”. Spunea: „Între 
arhiepiscopul de Canterbury şi mine există o deosebire: eu 
mărturisesc ce sunt”. Şi a tot spus aşa până când 
arhiepiscopul, pe drept cuvânt indignat, l-a chemat la el 
într-o bună zi; dar Ursus, dibaci, l-a dezarmat pe sfinţia sa 
recitându-i o predică de el, de Ursus, pentru ziua de 
Crăciun, pe care arhiepiscopul, încântat, a învăţat-o pe 
dinafară, a rostit-o în biserică şi a publicat-o, ca şi cum ar fi 
făcut-o el, arhiepiscopul. În schimb, i-a dăruit iertarea. 

Ursus avea o retortă şi un vas de alchimist. Vindea 
leacuri universale. Se povestea despre el că, pe vremuri, 
fusese închis oleacă la Bedlam; i se făcuse cinstea de a fi 
luat drept smintit, dar îi dăduseră drumul observând că nu 
e decât poet. Pesemne că povestea asta nu era adevărată; 
doar avem toţi de îndurat de pe urma unor asemenea 
născociri. 

Adevărul e că Ursus făcea caz de ştiinţa lui, avea gusturi 
alese şi era un încercat poet latin. Atâta ştiinţă nu putea să 
ducă decât la foame. Şcoala din Salerno zice: „Mănâncă 
puţin şi des”. Ursus mânca puţin şi rar; astfel, pe jumătate 
se supunea preceptului, pe jumătate nu; dar vinovat era 
publicul care nu se grămădea totdeauna şi nu târguia prea 
des. Ursus spunea: „Scuiparea unei cugetări te uşurează. 
Lupul îşi uşurează inima prin urlet, oaia prin lână, pădurea 
prin pitulice, femeia prin dragoste, iar filozoful prin 
maxime”. La nevoie, Ursus făcea comedioare pe care maică 
le juca; asta îl ajuta să vândă leacurile. Aşa, printre alte 
opere, compusese şi una eroică, în cinstea cavalerului Hugh 
Middleton care, în 1608, adusese o gârlă la Londra. Gârlă 
aceasta stătea liniştită în comitatul Hertford, la şaizeci de 
mile de Londra; cavalerul de Middleton veni şi o luă; aduse 
o ceată de şase sute de oameni înarmaţi cu lopeţi şi 
cazmale, începu să scormonească pământul, scobind ici, 
muşuroind dincolo, uneori până la douăzeci de picioare 


înălţime, alteori până la treizeci de picioare adâncime, clădi 
ţevăraie de lemn în aer şi, ici-colo, vreo opt sute de poduri, 
din piatră, din cărămidă, din bârne; iar într-o bună 
dimineaţă, gârla intră în Londra, care ducea lipsă de apă. 
Ursus făcu din toate aceste amănunte vulgare o frumoasă 
convorbire poetico-pastorală între fluviul Tamisa şi gârla 
Serpentine; fluviul poftea gârla să vină la el, şi-i oferea 
patul, spunându-i: „Sunt prea bătrân ca să mai plac 
femeilor, dar sunt destul de bogat ca să le plătesc”. Un mod 
iscusit şi galant de-a arăta că sir Hugh Middleton făcuse 
toate lucrările pe cheltuiala lui. 

Ursus era vrednic de admiraţie în convorbirile cu sine 
însuşi. Neiubitor de oameni şi totodată vorbăreţ, prin firea 
lui, având dorinţa să nu vadă pe nimeni şi nevoia să-i 
vorbească cuiva, el o scotea la capăt vorbind cu sine însuşi. 
Se întreba şi îşi răspundea; se înălța în slăvi şi se ocăra. Din 
stradă, îl auzeai vorbind singur, în baracă. Trecătorii, care 
îşi au felul lor de a-i preţui pe oamenii inteligenţi, spuneau: 
„E un idiot”. El se ocăra uneori, după cum am spus, dar 
avea, de asemenea, ore când îşi făcea dreptate. Într-o zi, pe 
când îşi adresa sieşi una din aceste scurte cuvântări, fu 
auzit strigând: „Am studiat vegetalul în toate tainele lui, în 
tulpină, în mugure, în sepală, în petală, în stamină, în 
carpelă, în ovulă, în sporange. Am adâncit cromatia şi 
osmoza, adică formarea culorii şi a mirosului.” Fără doar şi 
poate că în certificatul acesta pe care Ursus i-l dădea lui 
Ursus se afla o oarecare înfumurare neroadă, dar numai cel 
ce n-a adâncit cromatia şi osmoza să arunce prima piatră... 

Din fericire, Ursus nu călcase niciodată prin Ţările de jos. 
Acolo, fără îndoială că l-ar fi cântărit ca să afle dacă are 
greutatea normală peste care sau sub care un om e vrăjitor. 
În Olanda, greutatea aceasta era fixată cu înţelepciune, 
prin lege. Nimic mai simplu şi mai ingenios. Era o probă. Ile 
puneau într-o balanţă, şi adevărul izbucnea de cum rupeai 
echilibrul; dacă ai fi fost prea greu, te spânzurau; dacă ai fi 
fost prea uşor, te ardeau. Şi astăzi mai poate fi văzută, la 


Oudewater, balanţa de cântărit vrăjitorii, dar ea foloseşte 
acum pentru cântărit brânzeturile, într-atât a degenerat 
religia! Nici vorbă, Ursus ar fi avut de furcă cu balanţa asta. 
În călătoriile lui, el s-a ferit de Olanda, şi bine a făcut. 
Altminteri, credem că n-a ieşit niciodată din hotarele Marii 
Britanii. 

Oricum, fiind prea sărac şi prea aspru din fire, şi făcând 
cunoştinţă cu Homo într-o pădure, îi venise gustul vieţii 
rătăcitoare. Luase lupul pe cheltuiala lui şi pornise cu el, pe 
drumuri, trăind în aer liber o viaţă la întâmplare. Era 
socotit bun vraci şi bun saltimbanc; şi, se înţelege, trecea şi 
drept vrăjitor; puţin, nu mult; căci, pe vremea aceea, era 
dăunător să fii socotit prieten cu diavolul. La drept vorbind, 
Ursus, din patimă pentru leacuri şi din dragoste pentru 
plante, îşi primejduia viaţa, dat fiindcă se duceau adeseori 
să culeagă buruieni de prin desişurile mohorâte, pe unde 
cresc buruienile lui Lucifer... Altminteri, Ursus, deşi om cu 
înfăţişare şi fire ciudată, era prea cumsecade ca să atragă 
sau să alunge grindina, să facă să apară năluci, să ucidă un 
om prin chinul dansului până la istovire, să işte visuri 
luminoase sau triste şi pâine de spaimă, să facă să se nască 
cocoşi cu patru aripi; asemenea răutăţi îi erau străine. Şi n- 
ar fi fost în stare să săvârşească anumite mârşăvii, de pildă, 
vorbitul limbilor germanice, ebraice sau eline, fără să le 
înveţe, ceea ce e semn de josnică ticăloşie sau de boală 
firească, pricinuită de vreo vătămare lăuntrică. Ursus 
vorbea limba latină fiindcă o ştia. lar siriana nu şi-ar fi 
îngăduit s-o vorbească, dat fiind că n-o cunoştea... 

În general, pe Ursus nu-l sâcâia poliţia. Droaga lui era 
destul de lungă şi destul de largă ca să se poată culca în ea 
pe o ladă în care i se aflau catrafusele, destul de 
sărăcăcioase. Ursus era şi proprietarul unui felinar, al mai 
multor peruci şi al câtorva lucruri agăţate în cuie, printre 
care şi nişte instrumente muzicale. Mai avea, printre altele, 
şi o blană de urs cu care se înveşmânta în zilele de 
spectacol deosebit; asta numea el a se costuma. Atunci 


spunea: „Am două piei: iat-o pe cea adevărată”. Şi arăta 
blana de urs. Baraca pe roţi era a lui şi a lupului. În afară 
de ea, de retorta pentru alchimie şi de lup, Ursus mai avea 
un flaut şi un soi de violă, din care cânta destul de plăcut. 
Elixirurile şi le prepara singur. Din talentele lui izbutea 
uneori să-şi scoată bani pentru masa de seară. În tavanul 
chiţimiei lui se afla o gaură prin care trecea burlanul unei 
sobe de tuci, învecinată cu lada atât cât să-i pârlească 
lemnul. Soba avea două despărţituri; într-una din ele Ursus 
făcea alchimie, iar în cealaltă îşi fierbea cartofii. Noaptea, 
lupul dormea sub droagă, legat prieteneşte. Homo avea 
părul negru, iar Ursus părul sur; Ursus avea cincizeci de 
ani, dacă nu cumva şaizeci, împăcarea lui cu soarta 
omenească mergea până acolo încât mânca, după cum 
fusese văzut, până şi cartofi, gunoi care pe atunci constituia 
doar hrana porcilor şi a ocnaşilor. El îi mânca, indignat şi 
resemnat. Ursus nu era mătăhălos, ci lung, încovoiat şi 
melancolic. Natura îl făcuse să fie trist. Îi venea greu să 
zâmbească şi-i fusese totdeauna cu neputinţă să plângă. Îi 
lipsea  mângâierea asta, lacrimile, ca şi leacul 
neîndestulător al veseliei. Un bătrân e o ruină gânditoare; 
Ursus era o astfel de ruină. Limbut ca un şarlatan, slab şi 
uscat ca un profet, gata să explodeze ca o mină încărcată, 
aşa era Ursus. În tinereţea lui fusese filozof la un lord. 

Toate acestea se petreceau acum una sută optzeci de ani. 

Dar nu mult. 


II 


„„„Homo era un lup adevărat, lung de cinci picioare, ceea 
ce înseamnă o frumoasă lungime pentru un lup chiar şi în 
Lituania; era foarte puternic; avea privirea piezişă, dar nu 
din vina lui... Înainte de a-l cunoaşte pe Ursus şi de aaveao 
cărucioară de tras, îşi făcea sprinten cele patruzeci de 
leghe pe noapte. Ursus, întâlnindu-l într-un desiş, lângă un 


pârâiaş cu apă repede, căpătase stimă pentru el văzându-l 
cum pescuieşte raci, cu înţelepciune şi prudenţă, şi salutase 
în el un vrednic şi autentic lup Kupara, din soiul numit 
câine-crabier. 

Ursus îl prefera pe Homo ca animal de povară, unui asin. 
Să-şi înhame un asin la droşcă, i-ar fi fost de nesuferit; 
preţuia prea mult asinii ca să poată face un asemenea 
lucru. Printre altele, observase că asinul, visător în patru 
labe puţin înţeles de oameni, are uneori o tresărire 
neliniştită a urechilor atunci când filozofii spun neghiobii. În 
viaţă, între gândirea noastră şi noi, un asin înseamnă un 
martor; şi asta e jenant. Ca prieten, Ursus îl prefera pe 
Homo unui câine, socotind că lupul vine mai de departe 
spre prietenie. 

lată de ce Homo îi ajungea lui Ursus. Homo era pentru 
Ursus mai mult decât un însoțitor, îi era tiz. Ursus îi 
mângâia pântecele supt şi spunea: Mi-am găsit volumul doi. 

Şi mai spunea: „Când voi fi mort, cine va vrea să mă 
cunoască n-are decât să-l studieze pe Homo. Îl voi lăsa după 
moartea mea ca pe o copie leită”. 

Legea englezească, destul de aspră cu fiarele pădurii, ar 
fi putut să se lege de lup şi să nu-i dea pace pentru 
îndrăzneala de a umbla prin oraşe ca la el acasă; dar Homo 
profita de imunitatea acordată de un statut al lui Eduard al 
IV-lea pentru „slugi”. Putea-va orice slugă care îşi urmează 
stăpânul să se ducă şi să vină în voie. Printre altele, o 
oarecare bunăvoință faţă de lupi rezultase şi din moda 
doamnelor de la curte, sub ultimii Stuarţi, doamne care 
aveau, în loc de câini, nişte lupi mici şi sălbatici, numiţi 
adivi, de talia pisicilor, aduşi cu mari cheltuieli din Asia. 

Ursus îi transmisese lui Homo o parte din însuşirile lui: să 
stea în picioare, să-şi prefacă mânia în proastă dispoziţie, să 
mârâie în loc să urle etc.; şi, la rândul său, lupul îl învățase 
pe om ceea ce ştia el, adică să se lipsească de casă, de 
pâine, de foc, să prefere foamea într-o pădure robiei într-un 
palat. 


Locuinţa lor, un soi de vizuină-trăsură care urma 
itinerarul cel mai variat, fără să părăsească totuşi Anglia şi 
Scoţia, avea patru roţi, plus o hulubă pentru lup şi un soi de 
mâner pentru om. Mânerul acesta îl foloseau pe drumurile 
greu de străbătut. Deşi clădită din scânduri uşoare, ca o 
hulubărie, locuinţa era solidă. În partea de dinainte avea o 
uşă cu geam şi cu un balconaş folosit pentru cuvântări, 
tribună şi amvon totodată, iar în partea dinapoi o uşă plină, 
cu o ferestruie mobilă. Lăsarea unei scăriţe cu trei trepte, 
prinsă în balamale şi pusă după uşa cu ferăstruie, forma 
intrarea locuinţei, bine încuiată noaptea cu lacăte şi cu 
zăvoare. Ninsoarea şi ploile bătuseră din plin droşca-baracă 
a lui Ursus. Ea fusese zugrăvită, dar nu prea se mai ştia cu 
ce culoare, schimbările anotimpurilor fiind pentru 
cărucioarele de soiul ei cam ceea ce sunt schimbările 
domnitorului pentru curteni. Pe vremuri, în partea de 
dinainte, pe un fel de frontispiciu din scândurele, se putea 
descifra această inscripţie, scrisă pe fond alb cu litere 
negre, care, încetul cu încetul, se amestecaseră şi se 
încurcaseră: 

„Datorită frecării, aurul pierde anual paisprezece sutimi 
din volumul său; aceasta e aşa numita pierdere prin 
frecare; de unde rezultă că din paisprezece sute de 
milioane aur circulând pe toată întinderea pământului, se 
pierde în fiecare an un milion. Milionul acesta de aur devine 
pulbere, zboară, pluteşte, e atom, devine respirabil, 
împovărează, dozează, încarcă şi îngreuiază conştiinţele, şi 
se amestecă cu sufletele bogaţilor făcându-le trufaşe şi cu 
sufletele săracilor făcându-le cumplite”. 

Inscripţia, pălită şi ştearsă de ploi şi de grija providenţei, 
din fericire nu mai putea fi citită, altminteri poate că, 
datorită caracterului ei enigmatic şi străveziu, filozofia 
aceasta a aurului respirat n-ar fi fost pe placul şerifilor, 
armaşilor şi a căpeteniilor de jandarmi. Legea englezească 
nu prea ştia de glumă pe atunci. Nelegiuit te puteai lesne 
pomeni. Magistraţii erau nemiloşi, după datină, cruzimea 


fiind lucru obişnuit. lar juzii  inchiziţiei  mişunau 
pretutindeni... 


III 


În interiorul locuinţei se mai aflau încă două inscripţii. 
Deasupra lăzii, pe netezişul peretelui de scânduri spoit cu 
apă de var, se puteau citi următoarele fraze, scrise cu 
cerneală şi de mână: 


„SINGURELE LUCRURI PE CARE E BINE SĂ LE ŞTII: 

Baronul pair al Angliei poartă un cerc de aur, împodobit 
cu şase perle. 

Coroana începe de la viconte. 

Ducele este preaiînalt şi preaputernic principe; marchizul 
şi contele preanobili şi puternici seniori; vicontele nobil şi 
puternic senior; baronul cu adevărat senior. 

Ducele este /luminăție; ceilalţi pairi sunt seniorie. 

Pairii sunt inviolabili. 

Pairii sunt Camera şi curtea, concilium et curia, 
legislatură şi justiţie. 

«Most  honourable»il: e mai mult decât «right 
honourable»i2:. 

Lorzii au depun niciodată jurământ, nici în faţa regelui, 
nici în faţa justiţiei. Cuvântul lor e suficient. Ei spun: pe 
onoarea mea. 

După o lege de la Eduard al VI-lea, lorzii au privilegiul 
omuciderii simple. Un lord care ucide un om în mod simplu 
nu e urmărit. 

Baronii au acelaşi rang ca episcopii. 

Baronia deplină se compune din treisprezece fiefuri 
nobile şi un sfert, fiecare fief nobil fiind de douăzeci de lire 
sterline, ceea ce înseamnă patru sute de mărci. 

Fiii întâi născuţi şi ai doilea născuţi ai viconţilor şi 
baronilor sunt primii scutieri ai regatului. 


Întâii născuţi ai pairilor au întâietate asupra cavalerilor 
ordinului Jaretierei; ai doilea născuţi nu au. 

Primul născut al unui viconte merge după toţi baronii şi 
înaintea tuturor baroneţilor. 

Orice fiică de lord este lady. Celelalte fete engleze sunt 
MISS. 

Toţi juzii sunt mai prejos decât pairii. Sergentul poartă o 
glugă din blană de miel; judele are o glugă de minuto vario, 
adică dintr-o mulţime de pielicele albe, de toate soiurile, în 
afară de hermină. Hermina e rezervată pairilor şi regelui. 

Un lord nu poate fi supus la constrângere corporală, în 
afară de cazul Turnului Londrei. 

Un lord chemat la rege are dreptul să ucidă o căprioară 
sau două din parcul regal. 

Un lord nu poate fi condamnat la amendă decât de către 
lorzi, şi niciodată la mai mult de cinci şilingi, cu excepţia 
ducelui, care poate fi condamnat la zece. 

Un lord poate avea în casa lui şase străini. Orice alt 
englez nu poate avea decât patru. 

Un lord poate avea opt butii de vin, fără să plătească 
dări. 

Când îi place unui lord, poate să formeze un regiment şi 
să-l dăruiască regelui; aşa fac înălțimile lor ducele d'Athol, 
ducele de Hamilton şi ducele de Northumberland. 

Lordul nu poate fi pus la caznă, chiar când e vorba de 
înaltă trădare. 

Lordul e om învăţat, chiar când nu ştie să citească. El ştie 
de drept. 

Un duce e însoţit de acoperământul numit uranisc, 
pretutindeni unde regele nu e; vicontele are un uranisc în 
casa sa; baronul are un capac de încercare ţinut sub cupă 
în timp ce bea; baronul are dreptul să-i fie purtate 
însemnele de un bărbat în prezenţa unei vicontese. 

Optzeci şi şase de lorzi sau fiii întâi născuţi din lorzi 
prezidează optzeci şi şase de mese, fiecare de câte cinci 
sute de tacâmuri, care îi sunt servite zilnic majestăţii sale în 


palatul său, pe cheltuiala ținuturilor învecinate reşedinţei 
regale. 
Unui om de rând care loveşte un lord i se taie pumnul. 
Lordul este aproape rege. 
Regele este aproape Dumnezeu. 
Pământul este un lordshipt:?. 
Englezii îi spun lui Dumnezeu mylord.” 


În faţa acestei inscripţii se putea citi o a doua, scrisă la 
fel: 


„SATISFACŢII CARE TREBUIE SĂ FIE DE AJUNS CELOR 
CE N-AU NIMIC: 

Henry Auverquerque, conte de Grantham, care şade în 
Camera Lorzilor între contele de Jersey şi contele de 
Greenwich, are un venit de o sută de mii de lire sterline. 
Senioriei sale îi aparţine palatul Grantham-Terrace, clădit în 
întregime din marmură, şi vestit pentru ceea ce se numeşte 
labirintul coridoarelor, o curiozitate în care se află coridorul 
făcut pe de-a-ntregul din marmură de Sarancolin, coridorul 
brun, din marmură încrustată cu scoici, adusă de la 
Astrahan, coridorul alb făcut din marmură de Lani, 
coridorul negru din marmură de Alabanda, coridorul 
cenuşiu din marmură de Staremma, coridorul galben din 
marmură de Hesse, coridorul verde din marmură de Tirol, 
coridorul roşu, pe jumătate vişiniu, din marmură de Boemia 
şi marmură cu scoici fosile din Cordoba, coridorul albastru 
din marmură de Genua, albastră cu vinişoare albe, 
coridorul violet din granit de Catalonia, coridorul îndoliat, 
cu vine alb şi negre, din şist de Murviedro, coridorul roz din 
marmură foioasă de Alpi, coridorul de culoarea perlei din 
marmură cu scoici de la Nonette, şi coridorul de toate 
culorile... 

Richard Lowther, viconte Lonsdale, are ţinutul Lowther, 
în Westmorland, care este înainte de toate fastuos şi al 
cărui peron pare că invită regii să intre. 


Richard, conte de Scarborough, viconte şi baron Lumley, 
viconte de Waterford în Irlanda, lord-locotenent şi 
viceamiral al comitatului Northumberland şi de Durham, 
oraş şi comitat, are dublul castel din Stansted, cel antic şi 
cel modern, unde poate fi admirat un superb grilaj în 
semicerc împrejmuind un bazin cu fântână ţâşnitoare, fără 
pereche în lume. În plus, mai are şi castelul din Lumley. 

Robert Darcy, conte de Holderness, are domeniul său din 
Holderness, cu turnuri de baron, şi cu nesfârşite grădini în 
felul celor franţuzeşti, prin care el se plimbă în butcă cu 
şase cai, având înainte doi slujitori călări, aşa cum i se 
cuvine unui pair al Angliei. 

Charles Seymour, duce de Somerset, are Somerset-house 
pe malul Tamisei, care egalează vila Pamphili din Roma. Pe 
cămin se remarcă două vaze de porțelan din timpul 
dinastiei Yuen, care preţuiesc o jumătate de milion... 

În Yorkshire, Arthur, lord Ingram, viconte Irwin, are 
Temple-Newsman unde se intră printr-un arc de triumf şi 
ale cărui largi acoperişuri turtite seamănă cu terasele 
maure. 

Robert, lord Ferrers de Chartley, Bourchier şi Louvaine, 
are în Leicestershire, Staunton-Harold al cărui parc în plan 
geometric e ca un templu cu fronton; şi, în faţa lacului, se 
află marea biserică cu clopotniţă pătrată, aparţinând tot 
senioriei sale. 

Laurence Hyde, conte de Rochester, are în Surrey New 
Park, magnific prin piedestalul sculptat aflat pe fronton, 
prin gazonul circular împrejmuit de arbori şi prin pădurile 
sale la hotarul cărora se află movila rotunjită cu artă, 
deasupra căreia străjuieşte un mare stejar, vizibil din 
depărtare. 

Philippe Stanhope, conte de Chesterfield, posedă Bretby. 
În Derbyshire, care are un pavilion cu orologiu, superb, 
nişte cuşti de şoimi, nişte iepurării, şi preaminunate bazine, 
pătrate sau ovale, dintre care una formează o oglindă, cu 
două jeturi care ajung foarte sus. 


James Cecil, conte de Salsbury, la şapte leghe de Londra 
are Hatfield-house, cu cele patru pavilioane senioriale, cu 
turnul clopotului de alarmă în centru şi curtea de onoare 
pavată în alb şi negru ca aceea de la Saint-Germain. Palatul, 
înalt de două sute şaptezeci şi două de picioare, a fost clădit 
pe vremea domniei lui lacob I de către marele vistiernic al 
Angliei, care era străbunul contelui de astăzi. Acolo poate fi 
văzut patul unei contese de Salisbury, nepreţuit ca valoare, 
făcut pe de-a-ntregul din lemn de Brazilia, care este un leac 
atotputernic împotriva muşcăturii de şarpe şi e numit 
milhombres, adică o mie de oameni. Pe acest pat stă scris 
cu litere de aur: Honni soit qui mal y pensettt. 

Edward Rich, conte de Warwick şi Holland, are Warwick- 
castle, unde sunt arşi stejari întregi în cămine. 

În parohia  Sevenoaks, Charles  Sackville, baron 
Buckhurst, viconte Cranfield, conte de Dorset şi Middlessex, 
are Knole, care este mare cât un oraş şi se compune din trei 
palate paralele, unul în spatele altuia, ca rândurile 
infanteriei, cu zece creste în scări spre faţada principală, şi 
cu o poartă sub cetăţuia cu patru turnuri. 

Grimsthorp, în Lincolnshire, cu lunga sa faţadă tăiată de 
înalte foişoare ca nişte ţepi, cu parcurile, heleşteiele, 
fazaneriile, saivanele, pajiştile, liniile de arbori şi aleile 
pentru promenadă, cu pădurile bătrâne, cu întinderile 
brodate în careuri şi romburi de flori, semănând a covoare 
uriaşe, cu padocurile pentru curse de cai şi cu măreţia 
ocolului unde se întorc butcile înainte de a intra în palat, 
aparţine lui Robert, conte Lindsey, lord moştenitor al 
pădurii din Waltham. 

Up Park, în Sussex, castel pătrat, cu două pavilioane 
simetrice având turnuri pentru clopote de alarmă pe cele 
două părţi ale curţii de onoare, aparţine preaonorabilului 
Forde, lord Grey, viconte Glendale şi conte de Tankerville. 

Newnham  Paddox, în Warwickshire, care are două 
heleşteie dreptunghiulare şi un zid cu vitraliu pe patru 


muchii, este al contelui de Denbigh, care este conte de 
Rheinfelden în Germania. 

William Cavendish, duce de Devonshire, are şase castele, 
dintre care Chatsworth, cel cu două caturi făcute după cel 
mai frumos stil grecesc, şi printre altele înălţimea sa îşi are 
locuinţa din Londra, unde se află un leu cu spatele întors 
spre palatul regal. 

Ducele de Beaufort are Chelsea, care cuprinde două 
castele gotice şi un castel florentin; el are de asemenea 
Badmington în Glocester, o reşedinţă de unde pornesc 
nenumărate alei, ca o stea. Preanobilul şi puternicul 
principe Henri, duce de Beaufort, este în acelaşi timp 
marchiz şi conte de Worcester, baron Ragland, baron 
Gower şi baron Herbert de Chepstow. 

John Holles, duce de Newcastle şi marchiz de Clare, 
stăpâneşte Bolsover, al cărui turn pătrat este măreț, plus 
Haughton în Nottingham, unde în centrul unui bazin se află 
o piramidă rotundă imitând turnul Babel. 

Lord  Linnoeus Clancharlie, baron Clancharlie şi 
Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, îşi are temeiul 
pairiei la castelul Clancharlie, clădit în 914 de Eduard cel 
Bătrân împotriva danezilor, plus Hunkerville-house la 
Londra, care este un palat, plus, la Windsor, Corleone- 
lodge, care e un alt palat, şi opt seniorii, una la Burton, pe 
Trent, cu drepturi asupra carierelor de alabastru, apoi 
Gumdraith  Homble,  Moricambe,  Tlrenwardraith,  Hell- 
Kerters, unde se află o fântână minunată, Pillinmore şi 
bălțile cu turbă, Reculver lângă vechiul oraş Vagniacoe, 
Vinecauston, pe muntele Moil-enilii; plus nouăsprezece 
burguri şi sate cu scaune de judecată, şi tot ţinutul 
Pennethchase, care, împreună, îi aduc senioriei sale un 
venit anual de patruzeci de mii de lire sterline. 

Cei o sută şaptezeci şi doi pairi domnind sub lacob al II- 
lea, aveau împreună un venit de un milion două sute 
şaptezeci şi două de mii de lire sterline pe an, ceea ce 
înseamnă a unsprezecea parte din venitul Angliei”. 


Lângă ultimul nume, al lordului Linnoeus Clancharlie, se 
putea citi următoarea notă, scrisă de mâna lui Ursus: 

Rebel: în exil! bunuri, castele şi domenii sub sechestru. 
Bine lucrat. 


IV 


Ursus îl admira pe Homo. Admiri ceea ce îţi este 
apropiat. Asta e lege. 

Bântuit mereu de furii înăbugşite, iată cum era Ursus 
înăuntrul lui; să mârâie într-una, iată-i latura exterioară. 
Ursus era nemulţumitul universului. Se afla veşnic în starea 
celui ce se împotriveşte. Privea universul cu ochi răi. Nu 
dădea certificat de bună purtare nici oricui, nici pentru 
orice. Faptul că face miere nu-i aducea albinei iertarea 
pentru înţepături; un trandafir îmbobocit nu îl făcea să uite 
vinovăția soarelui pentru vătămaările pricinuite de el. E cu 
putinţă ca, în sinea lui, Ursus să-l fi criticat din belşug pe 
Dumnezeu. El spunea: „Nici vorbă, diavolul e pus în 
mişcare de vreo maşinărie, iar vina lui Dumnezeu e că a dat 
drumul maşinăriei”. Nu-i aproba niciodată decât pe prinți şi 
avea un fel al lui de a-i aplauda. Într-o zi, când Iacob al II- 
lea dărui Fecioarei dintr-o biserică catolică o lampă de aur 
masiv, Ursus, care trecea pe-acolo cu Homo, şi mai 
nepăsător, strigă, plin de admiraţie, în faţa mulţimii 
adunate: „E sigur că sfânta Fecioară are mai multă nevoie 
de-o lampă de aur, decât au nevoie de încălțări copilaşii 
ăştia, aflaţi aici”. 

Asemenea dovezi de „credinţă” şi văditul lui respect 
pentru puterea statornicită pesemne că nu-l ajutau prea 
mult să-i fie bine privită de magistrați viaţa vagabondă şi 
întovărăşirea cu un lup. Uneori, seara din simpatie 
prietenească, Ursus îl mai lăsa pe Home să-şi dezmorţească 
puţin labele şi să rătăcească liber prin preajma locuinţei 


lor: lupul n-ar fi fost în stare să-i înşele încrederea şi se 
purta „în societate”, adică printre oameni, cu discreţia unui 
căţeluş. Totuşi, când ai de-a face cu nişte oameni ai ordinii 
prost dispuşi, plimbarea lui ar fi putut pricinui neajunsuri; 
de aceea Ursus ţinea cât mai mult cu putinţă cinstitul lup în 
lanţ. Din punct de vedere politic, tăbliţa lui despre aur, 
devenită indescifrabilă, şi altminteri puţin inteligibilă, nu 
era altceva decât o mâzgălitură de faţadă şi nu-l dădea de 
gol. Chiar după lacob al II-lea şi sub domnia „respectabilă” 
a lui William şi a Mariei, orăşelele din comitatele Angliei 
puteau să vadă trecând paşnică, de colo-colo, liniştita lui 
baracă. Ursus călătorea liber de la un capăt la altul al Marii 
Britanii, vânzându-şi filtrele şi fiolele, făcând, împreună cu 
lupul său, maimuţăreli de vraci de răspântie, şi scăpa cu 
uşurinţă printre ochiurile laţului întins de poliţia de pe 
atunci în toată Anglia ca că curețe bandele nomade, şi mai 
ales ca să-i prindă în trecere pe „comprachicos”. 

De fapt, aşa se şi cuvenea. Ursus nu făcea parte din nicio 
bandă. Ursus trăia cu Ursus; în singurătatea lui cu sine 
însuşi, unde un lup îşi mai vâra cu drăgălăşenie botul. Cea 
mai vie dorinţă a lui Ursus ar fi fost să fie papuaş; 
neputând, trăia în singurătate. Singuraticul este un 
diminutiv al sălbaticului, acceptat de civilizaţie. Şi eşti cu 
atât mai singur cu cât eşti mai hoinar. De aici, necontenita 
lui deplasare. Zăbovirea în vreun loc i se părea domesticire. 
Îşi petrecea viaţa umblându-şi drumul. Vederea oraşelor îi 
sporea în suflet gustul pentru mărăcinişuri, pentru desişuri, 
pentru ghimpi şi pentru văgăuni în stânci. Locuinţa lui 
preferată era pădurea. Şi nu se simţea înstrăinat nici în 
zarva pieţelor destul de asemănătoare cu vuietul copacilor. 
Mulțimea satisface într-o oarecare măsură gustul pentru 
pustietate. Ceea ce îi displăcea în baraca lui era faptul că 
avea uşă şi ferestre şi că semăna a casă. Şi-ar fi atins idealul 
dacă ar fi putut să pună o peşteră pe patru roţi, şi să 
călătorească într-o văgăună. 


Ursus, după cum am spus, nu zâmbea, dar râdea 
câteodată, chiar destul de des, cu un râs amar. Zâmbetul 
înseamnă consimţire, pe când râsul are în el adeseori un 
refuz. 

Marea lui preocupare era ura faţă de neamul omenesc. 
Şi în ura aceasta era nepotolit. Lămurindu-şi ideea că viaţa 
e un lucru groaznic, remarcând suprapunerea flagelurilor, 
a regilor peste popor, a războaielor peste regi, a foametei 
peste ciumă, a prostiei peste toate, constatând o oarecare 
doză de osândă numai în faptul că exişti pe lume, 
recunoscând că moartea e o eliberare, când i se aducea un 
bolnav, îl vindeca. Avea întăritoare şi doftorii pentru 
prelungirea vieţii bătrânilor. Îi lecuia pe ologi şi le spunea 
batjocoritor: „le-am ridicat în două labe. Şi îţi urez să mergi 
vreme îndelungată prin valea lacrimilor!” Când vedea un 
sărac murind de foame, îi dădea toţi gologanii pe care îi 
avea la el, mormăind: „Irăieşte, nefericitule! Mănâncă! 
Rezistă multă vreme! Nu eu am să-ţi scurtez zilele de 
ocnă!” După care, îşi freca mâinile şi zicea: „Le fac 
oamenilor tot răul de care sunt în stare”. 

Prin ferestruia din dosul cărucioarei, trecătorii puteau 
citi pe tavanul vizuinii această firmă, scrisă înăuntru, dar 
vizibilă dinafară, cu litere mari şi îngroşate: URSUS, 
FILOZOE. 


II. COMPRACHICOS 


I 


Cine mai cunoaşte astăzi comprachicos, şi cine-i mai ştie 
sensul? 

Comprachicos, sau comprapegquenos, era o hidoasă şi 
stranie asociaţie nomadă, faimoasă în secolul al 
şaptesprezecelea, uitată în al optsprezecelea, ignorată 


astăzi... Pentru cine priveşte istoria în linii mari, pentru cine 
îi vede mai ales desfăşurarea generală, comprachicos se 
leagă de imensul fapt al sclavajului. Iosef vândut de fraţii lui 
este un capitol al acestei legende. Comprachicos au lăsat 
urme în legislaţiile penale ale Spaniei şi Angliei. Ici-colo, în 
încâlceala obscură a legilor engleze, găseşti amprenta 
acestui fapt istoric monstruos, cum ai găsi urma piciorului 
unui sălbatic într-o pădure. 

Comprachicos, ca şi comprapequenos, e un cuvânt 
spaniol compus care înseamnă „cumpărătorii de copii”. 

Ei îi cumpărau şi îi vindeau. 

De furat, nu-i furau. Răpitul copiilor e o altă meserie. 

Şi ce făceau din copiii aceştia? 

Monştri. 

De ce monştri? 

Pentru râs. 

Poporul are nevoie să râdă; regii, de asemenea. E nevoie 
de măscărici la răspântii, de bufoni la palatele regale. Unuia 
i se spune Turlupin, celuilalt Tribouleti=:. 

Eforturile oamenilor ca să-şi facă rost de veselie sunt 
uneori demne de atenţia filozofului. 

Ce schiţăm oare în aceste câteva pagini de început? Un 
capitol al celei mai cumplite cărţi, a cărţii care ar putea fi 
intitulată: Exploatarea nefericiţilor de către fericiți. 


II 


Un copil, hărăzit să le fie jucărie oamenilor, nici vorbă că 
a existat. (Şi mai există încă şi astăzi.) În epocile naive şi 
feroce, procurarea acestui soi de copil constituia o meserie 
specială. Secolul al şaptesprezecelea, zis marele secol, a 
fost una din aceste epoci... 

Pentru ca omul-jucărie să reuşească, trebuie luat din 
vreme. Piticul trebuie lucrat de mic. Se folosea copilăria. 


Dar un copil drept nu prea e amuzant. Un ghebos e ceva 
mai vesel. 

De aici, o artă. Existau crescători. Se lua un om şi se 
făcea din el un avorton; se lua un obraz omenesc şi se făcea 
o pocitanie. Ceea ce creştea era înghesuit, îndesat; se 
plămădeau chipuri. Producţia aceasta artificială de 
monstruozităţi îşi avea legile ei. Era o întreagă ştiinţă. Să 
ne închipuim o ortopedie în sens invers. Acolo unde 
Dumnezeu a pus privirea, meseria aceasta punea 
strabismul. Acolo unde Dumnezeu a pus armonia, ea punea 
diformitatea. Acolo unde Dumnezeu a pus perfecțiunea, se 
repuneau formele neisprăvite ale începutului. Şi, pentru 
ochii  cunoscătorilor, neisprăvitul însemna perfecţiune. 
Existau asemenea încercări şi în ceea ce priveşte animalele; 
se născoceau caii bălţaţi. Turenne încăleca un cal bălţat. În 
zilele noastre nu sunt oare vopsiți câinii cu albastru şi cu 
verde?... Omul retuşează natura, uneori în bine, alteori în 
rău. 

Bufonul palatului nu era decât o încercare de a-l readuce 
pe om la starea de maimuţă. Progres înapoi. Capodoperă 
de-a-ndăratelea. În acelaşi timp, se încerca să se facă din 
maimuţă om. Barbe, ducesă de Cleveland şi contesă de 
Southampton, avea drept paj o maimuţică. La Franqoise 
Sutton, baroneasă Dudley, a opta pairă din banca baronilor, 
ceaiul era servit de un maimuţoi înveşmântat în brocart de 
aur, căruia lady Dudley îi spunea „negrul meu”. Catherine 
Sidley, contesă de Dorchester, se ducea la şedinţele 
parlamentului într-o caretă cu blazon, dindărătul căreia 
stăteau în picioare, cu boturile în vânt, trei maimuţoi mari, 
gătiţi în livrele. 

O ducesă de Medina-Coeli, la a cărei deşteptare a luat 
parte într-o dimineaţă cardinalul Polus, avea un urangutan 
care îi punea ciorapii. Maimuţele acestea înălțate în rang 
aveau rostul să precumpănească oamenii brutalizaţi şi 
animalizaţi. Amestecul nefiresc, dorit de către cei mari, 
dintre om şi animal, era subliniat mai ales de pitic şi de 


câine. Piticul nu se despărţea niciodată de câine, care era 
totdeauna mai înalt decât el. Juxtapunerea aceasta se 
constată într-o mulţime de lucrări de artă destinate 
palatelor şi mai ales în portretul lui Jeffrey Hudson, pitic al 
Henriettei de Franţa, fiica lui Henri al IV-lea şi soţia lui 
Carol |. 

Degradarea omului duce la deformarea lui. Scoaterea 
din drepturile cetăţeneşti se completa cu desfigurarea. Unii 
chirurgi de pe vremea aceea izbuteau din plin să şteargă de 
pe chipul omului orice urmă de suflu divin. Doctorul 
Conquest, membru al colegiului din Amen-Street şi oaspete 
nelipsit al chimiştilor din Londra, a scris o carte în limba 
latină despre această chirurgie de-a-ndăratelea, căreia îi 
arată procedeele. Dacă l-am crede pe Justus de Carrick- 
Fergus, inventatorul acestei chirurgii e un călugăr numit 
Aven-More, cuvânt irlandez care înseamnă Râu Mare. 

Piticul electorului palatin, Perkeo, a cărui păpuşă - sau 
spectru - iese dintr-o cutie cu surprize în pivniţa din 
Heidelberg, era un remarcabil specimen al acestei ştiinţe, 
foarte variată în aplicaţiile ei. 

Astfel se zămisleau fiinţele a căror lege de viaţă era 
monstruos de simplă: li se îngăduia să sufere, li se poruncea 
să distreze. 


III 


Această zămislire de monştri se practica pe scară largă şi 
cuprindea felurite ramuri. 

Era trebuitoare sultanului; era trebuitoare papii. Unuia 
ca să-i păzească femeile; celuilalt ca să-i facă rugăciunile. 
Soiul necesar era deosebit şi nu se putea reproduce singur. 
Sferturile de oameni erau folositoare voluptăţii şi religiei. 
Haremul şi capela sixtină consumau aceeaşi specie de 
monştri, aici cumpliţi, dincolo suavi. 


În vremurile acelea unii ştiau să facă lucruri care nu se 
mai fac astăzi, aveau talente care nouă ne lipsesc şi, pe 
bună dreptate, cei inteligenţi vorbesc acum despre 
decadenţă. Nu mai ştim să sculptăm în carne omenească; 
asta din pricină că arta schingiuirii se pierde; eram virtuoşii 
genului, şi nu mai suntem; arta aceasta a fost simplificată 
într-atâta, încât pesemne că o să dispară cu totul. Tăind 
membrele oamenilor vii,  deschizându-le pântecele, 
smulgându-le măruntaiele, fenomenele erau prinse pe viu şi 
existau descoperiri, nu glumă! Acum însă trebuie să 
renunţăm la ele, şi suntem lipsiţi de progresele pe care 
călăul le aduce în chirurgie. 

Vivisecţia de altădată nu se mărginea numai la 
confecţionarea fenomenelor pentru bâlciuri, a bufonilor 
pentru palate, care măreau numărul curtenilor, a eunucilor 
pentru sultani sau pentru papi. Ea avea nenumărate 
variante. Unul din aceste triumfuri era să faci un Cocoş 
pentru regele Angliei. 

După datină, în palatul regelui Angliei trebuia să existe 
un soi de om nocturn, care să cânte ca cocoşul. Straja 
aceasta, dormind de-a-npicioarelea, umbla prin palat şi 
scotea, din ceas în ceas, strigătul cocoşului, repetat de 
atâtea ori de câte ori era nevoie ca să înlocuiască un clopot. 
Omul, ridicat la rangul de cocoş, îndurase pentru asta, încă 
din copilărie, o operaţie a gâtlejului, care face parte din 
arta descrisă de doctorul Conquest. Pe timpul lui Carol al II- 
lea, o salivaţie inerentă operaţiei dezgustând-o pe ducesa 
de Portsmouth, se păstră funcțiunea, ca nu cumva să scadă 
strălucirea coroanei, dar strigătul cocoşului începu să fie 
scos de un om nemutilat. De obicei, pentru funcţia aceasta 
onorabilă era ales un vechi ofiţer. Sub Iacob al II-lea, 
slujbaşul se numea William Sampson Coqg, şi primea anual, 
pentru cântarea lui, nouă livre, doi şilingi şi şase 
gologaniist. 


IV 


Negoţul cu copii în secolul al şaptesprezecelea se 
completa, după cum am explicat, printr-o industrie. 
Comprachicos făceau şi comerţul, şi industria. Ei cumpărau 
copii, prelucrau puţin această materie primă, şi apoi o 
revindeau. 

Vânzătorii erau de toate soiurile, de la tatăl nemernic, 
vrând să scape de povara familiei, până la stăpânul 
folosindu-şi herghelia de sclavi. Vânzarea oamenilor era 
întru totul simplă. În zilele noastre unii s-au luptat ca să 
menţină acest drept. Pe cât se ştie, nu s-a împlinit încă 
veacul de când electorul de Hesse îşi vindea supuşii regelui 
Angliei, care avea nevoie de oameni pentru ucis în America. 
La electorul de Hesse se mergea ca la măcelar pentru 
cumpărat carne. Electorul de Hesse ţinea carne de tun. 
Prinţul acesta îşi ţinea supuşii atârnaţi de cuie, în 
dugheană. A cumpăra înseamnă şi a vinde. În Anglia, sub 
Jeffreys, numeroşi gentilomi au fost decapitaţi şi rupţi în 
bucăţi; torturaţii au lăsat soţii şi fiice, văduve şi orfane, pe 
care lacob al II-lea le-a dăruit reginei, soţia sa. Regina le-a 
vândut pe aceste Jadies lui William Penn. E probabil ca şi 
regele să fi avut ceva la sută din târgul încheiat. De mirare 
nu este faptul că Iacob al II-lea a vândut femeile, ci că Penn 
le-a cumpărat. 

Târguială lui Penn se scuză, sau se explică, prin aceea că 
Penn, având de însămânţat cu oameni un deşert, avea 
nevoie de femei. Femeile făceau parte din utilajul lui. 

Bietele ladies au fost o bună afacere pentru prea- 
graţioasa majestate, regina. Tinerele s-au vândut scump... 

Comprachicos se mai numeau şi „cheylas”, cuvânt indian 
care înseamnă descoperitori de copii. 

Timp îndelungat comprachicos nu s-au ascuns decât pe 
jumătate. Sub domnia Stuarţilor nu erau rău priviţi de 
palat. La nevoie, erau folosiţi şi din motive de stat. Pentru 
Iacob al II-lea au fost aproape un instrumentum regnit?t. 


Era pe vremea când se ciopârţeau familiile supărătoare şi 
refractare, când se retezau înrudirile sau se suprimau 
brusc moştenitorii. Uneori, era păgubită o ramură a 
familiei, în folosul alteia. Comprachicos aveau un talent să 
desfigureze, care îi făcea necesari politicii. Să desfigurezi 
preţuieşte mai mult decât să ucizi. Mai exista ea şi masca de 
fier, dar era un mijloc prea grosolan. Nu poţi să umpli 
Europa cu măşti de fier, pe câtă vreme măscăricii diformi 
bântuie străzile fără să bată la ochi; şi apoi masca de fier 
poate fi smulsă, pe când masca de carne stă neclintită. Să te 
mascheze pe veci, cu propriul tău obraz, poate exista oare 
ceva mai ingenios? Comprachicos lucrau omul cum lucrează 
chinezii copacul. Aveau secrete, după cum am spus. Aveau 
dibăcie. Artă pierdută. Din mâinile lor ieşea o pipernicire 
ciudată. Era ridicolă şi profundă. Atingeau fiinţa plăpândă 
cu atâta inteligenţă, încât nici ochiul părintelui n-ar mai fi 
recunoscut-o... Uneori lăsau şira spinării dreaptă, dar 
refăceau faţa. Înlăturau semnele unui copil cum ai înlătura 
semnul unei batiste. 

Produsele destinate bâlciului aveau articulațiile dislocate 
într-un fel savant. Ai fi zis că nu mai au oase. Aşa se făceau 
gimnaşti. 

Comprachicos îi înlăturau copilului nu numai chipul, dar 
şi memoria. Îi înlăturau din ea măcar atâta cât puteau. 
Copilul habar n-avea că suferise o mutilare. Chirurgia 
aceasta îngrozitoare îi lăsa urme pe obraz, nu în suflet. El 
putea să-şi amintească cel mult ziua când fusese luat de 
nişte oameni, apoi că adormise şi, în sfârşit, că îl 
vindecaseră. Vindecat, de ce? Asta nu ştia. De arsurile cu 
sulf şi de inciziile cu fier nu-şi mai amintea nimic. În timpul 
operaţiei, comprachicos îl amorţeau pe micul pacient cu 
ajutorul unui praf adormitor care trecea drept magic şi 
care făcea să dispară durerea... 


V 


Iacob al II-lea îi toleră pe comprachicos. Pentru bunul 
motiv că îi folosea. Asta, cel puţin, i s-a întâmplat de câteva 
ori. Nu dispreţuieşti totdeauna ceea ce îţi face silă. Meseria 
aceasta de jos, grozav de potrivită uneori cu meseria de sus 
căreia i se spune politică, era cu dinadinsul lăsată în 
mizerie, dar nu persecutată. Niciun fel de supraveghere, ci 
doar o oarecare atenţie. Ea poate fi utilă. Legea închidea un 
ochi, regele îl deschidea pe celălalt. 

Câteodată regele chiar îşi mărturisea complicitatea. 
Astea sunt îndrăznelile terorismului monarhic. Desfiguraţii 
erau însemnați cu însemnele coroanei; i se scotea semnul 
lui Dumnezeu şi i se punea cel regal. Jacoh Astley, cavaler şi 
baronet, senior de Melton, conetabil în comitatul Norfolk, a 
avut în familie un copil vândut, pe a cărui frunte comisarul 
vânzător imprimase cu fierul încins floarea de crin 
monarhică. În anumite cazuri, dacă lumea ţinea să constate, 
pentru cine ştie ce motive, originea regală a noii situaţii 
făcute copilului, se folosea acest mijloc. Anglia ne-a făcut 
întotdeauna cinstea de a întrebuința, pentru folosinţă 
personală, floarea de crin. 

Comprachicos, dacă ţinem seama de nuanțele care 
separă o meserie de _ un fanatism, erau  analogi 
sugrumătorilor din India; trăiau între ei, în bande, cam cum 
sunt cele ce hoinăresc prin bâlciuri, şi făceau asta nu fără 
motiv. Aşa puteau să circule mai lesne. Sălăşluiau pe 
apucate, ici-colo, dar gravi, religioşi şi neavând nimic 
asemănător cu ceilalţi nomazi. 

Erau din toate ţările. Sub numele de comprachicos se 
înfrăţeau englezi, francezi, castilieni, germani, italieni. 
Acelaşi gând, aceeaşi superstiție, îndeletnicirea în comun cu 
o aceeaşi meserie, duc la asemenea fuziuni. În frăţia lor 
banditească, levantinii reprezentau Orientul, cei de la 
ţărmul oceanului reprezentau Occidentul, înăuntrul frăţiei, 
bascii discutau cu irlandezii; bascii şi irlandezii se 
înțelegeau, vorbeau vechiul jargon punic; şi mai adăugaţi 
legăturile intime ale Irlandei catolice cu Spania catolică... 


Comprachicos formau mai curând o asociaţie decât o 
seminţie, mai mult o zgură decât o asociaţie. Erau toată 
golănimea universului, având ca meserie o crimă. Un soi de 
popor pestriţ, compus din toate zdrenţele. Găsirea unui nou 
asociat semăna cu adăugarea unui nou petic. 

Să rătăcească era legea vieţii pentru comprachicos. Să 
apară, şi apoi să dispară. Cine nu este decât îngăduit nu 
prinde rădăcini. Chiar în regatele unde meseria lor se 
socotea fiind în slujba palatului şi, la nevoie, ca auxiliară a 
puterii regale, comprachicos erau uneori bruftuluiţi pe 
neaşteptate. Regii le foloseau arta şi-i trimiteau pe artişti la 
galere. Asemenea nestatornicii fac parte din neastâmpărul 
toanelor monarhice. „Fiindcă aşa ne place.” 

Piatra care se rostogoleşte şi meseria care nu stă locului 
nu prinde muşchi. Comprachicos erau săraci. Ar fi putut să 
spună aşa cum spusese vrăjitoarea aceea slabă şi 
zdrenţăroasă, văzând că i se aprinde rugul: „nu merită 
osteneala”... S-ar putea, sau chiar e probabil, că şefii lor, 
rămaşi necunoscuţi, cei ce făceau pe scară largă negoţ cu 
copii să se fi îmbogăţit. Dar lucrul acesta, după două secole, 
n-ar fi lesne de lămurit. 

Comprachicos formau, după cum am spus, o asociaţie, cu 
legile, cu jurământul şi cu formulele ei. Asociaţia asta 
aproape că îşi avea ştiinţa şi intrigile ei oculte. Cum printre 
membrii ei se aflau numeroşi basci, legenda lor era legată 
de munţii din Ţara bascilor. La ora actuală se mai vorbeşte 
încă despre comprachicos la Oyarzum, la Urbistondo, la 
Leso, la Astigarraga. „Aguarda te, nino, que voy a llamar al 
comprachicos!"t8: este, în ţinuturile acestea, strigătul cu 
care mamele îşi sperie copiii... 


VI 


Legile împotriva vagabonzilor au fost de totdeauna foarte 
aspre în Anglia. Anglia, în legislaţia ei gotică, pare că s-a 


inspirat din acest principiu: Homo errans fer a errante 
pejort*. Unul din statutele ei speciale îl califică pe omul 
fără adăpost drept „mai cumplit decât aspida, balaurul, 
linxul şi şarpele ucigaş” (atrocitor aspide, dracone, lynce et 
basilico). Anglia a avut vreme îndelungată faţă de ţiganii 
nomazi, de care voia să scape, aceeaşi grijă ca faţă de lupii 
de care se curăţase. 

În privinţa aceasta, englezul se deosebeşte de irlandez, 
care se roagă sfinţilor pentru sănătatea lupului, numindu-l 
„nănaşul meu”. 

Totuşi, legea engleză, după cum tolera, aşa cum am 
văzut, lupul îmblânzit şi domesticit, devenit întrucâtva 
câine, îl tolera şi pe vagabondul cu meserie, devenit 
cetăţean. Nu-l tulbura nici pe saltimbanc, nici pe bărbierul 
ambulant, nici pe fizician, nici pe boccegiu, nici pe savantul 
în aer liber, dacă aveau o meserie din care să trăiască. În 
afară de aceştia, şi aproape doar cu excepţia lor, soiul de 
om liber care vieţuieşte în omul rătăcitor înfricoşa legea. 
Un trecător însemna un eventual inamic public. Hoinăreala 
modernă era ignorată; nu se cunoştea decât străvechiul „a 
da târcoale”. „Înfăţişarea suspectă”, acest ceva pe care 
toată lumea îl cunoaşte şi nimeni nu-l poate defini, era 
suficientă pentru ca societatea să înhaţe un om de guler. 
Unde locuieşti? Cu ce te ocupi? Şi dacă el nu putea să 
răspundă, îl aşteptau osânde grele. Fierul şi focul făceau 
parte din legiuire. Legea folosea metoda cauterizării 
vagabondajului. 

De aici, pe întregul teritoriu englez, o adevărată „lege a 
suspecţilor”, aplicată  vagabonzilor, gata oricând la 
nelegiuiri, să zicem, şi mai ales ţiganilor, a căror expulzare 
a fost pe nedrept comparată cu expulzarea evreilor şi a 
maurilor din Spania, şi a protestanților din Franţa. În ceea 
ce ne priveşte, nu confundăm goana cu prigoana. 

Comprachicos, stărui asupra acestui fapt, n-aveau nimic 
comun cu ţiganii. [iganii erau o naţiune; comprachicos erau 
un amestec din toate naţiunile, o zgură, după cum am spus; 


un hârdău îngrozitor cu ape soioase. Comprachicos nu 
aveau, ca ţiganii, un idiom al lor; limba pe care o vorbeau 
era o încâlceală de idiomuri; toate limbile posibile se aflau 
în ea; vorbeau un soi de talmeş-balmeş. Ca şi ţiganii, 
sfârşiseră prin a fi un popor şerpuind printre popoare; dar 
legătura lor comună era afilierea, nu neamul... Țiganii erau 
o familie;  comprachicos o francmasonerie... Ultima 
deosebire, religia. Ţiganii erau păgâni, comprachicos erau 
creştini; şi chiar buni creştini; cum se cuvine să fie o 
asociaţie care, deşi formată dintr-un amestec al tuturor 
popoarelor, a luat naştere în Spania, loc preacucernic. 

Erau mai mult decât creştini, erau catolici; erau mai mult 
decât catolici, ţineau de Roma; şi atât de crunţi în credinţa 
lor şi atât de puri, încât refuzau să se asocieze cu nomazii 
unguri din comitatul Pesth, comandaţi şi conduşi de un 
bătrân având drept sceptru un toiag cu măciulie de argint, 
deasupra căreia se înălța vulturul austriac cu două capete. 
E drept că ungurii aceştia erau atât de schismatici încât 
serbau Adormirea Maicii Domnului la 27 august, ceea ce e 
îngrozitor. 

În Anglia, cât timp au domnit Stuarţii, comprachicos au 
fost, din motivele întrezărite mai sus, aproape protejaţi. 
Iacob al II-lea, om evlavios, care îi prigonea pe evrei şi-i 
hăituia pe ţigani, a fost rege bun pentru comprachicos. Am 
văzut de ce. Comprachicos erau cumpărătorii mărfii 
omeneşti vândută de către rege. Erau neîntrecuţi în arta 
de-a o face să dispară. Binele statului cere, din când în 
când, unele dispariţii. Un moştenitor supărător, copil încă 
pe care ei îl luau şi-l păstrau, îşi pierdea forma. Asta uşura 
confiscările. Trecerea senioriilor în mâinile favoriţilor era 
astfel simplificată. Comprachicos, fiind foarte discreţi şi 
tăcuţi, se angajau în tăcere şi îşi ţineau cuvântul, ceea ce e 
necesar pentru treburile statului. Aproape că nu există 
pildă care să-i arate trădând secretele regelui. E adevărat 
că aşa le dicta interesul, de altfel. Căci dacă regele şi-ar fi 
pierdut încrederea, i-ar fi ameninţat mari pericole. Printre 


altele, artiştii aceştia furnizau cântăreţi pentru sfântul 
părinte. Comprachicos erau trebuitori pentru „Îndură-te de 
noi” al lui Allegri. Şi erau deosebit de credincioşi Mariei. 
Toate acestea plăceau papismului şi Stuarţilor. lacob al II- 
lea nu putea să fie ostil faţă de drept-credincioşii care îşi 
împingeau pioşenia faţă de Fecioară până la a fabrica 
eunuci. 

În 1688 s-a petrecut în Anglia o schimbare de dinastie. 
Casa de Orania i-a înlocuit pe Stuarţi. Wilhelm al III-lea a 
luat locul lui Iacob al II-lea. 

Iacob al II-lea plecă să moară în exil, unde i s-au făcut 
miracole pe mormânt şi unde moaştele lui au lecuit fistula 
episcopului d'Autun, vrednică răsplată pentru creştineştile 
haruri ale acestui principe. 

Wilhelm, neavând deloc aceleaşi idei şi nici aceleaşi 
obiceiuri cu lacob al Il-lea, se arătă aspru faţă de 
comprachicos. Şi cheltui multă bunăvoință pentru nimicirea 
acestei pleave. 

Un statut din primele timpuri ale domniei lui Wilhelm şi a 
Mariei lovi crunt asociaţia cumpărătorilor de copii. A fost o 
lovitură de buzdugan pentru comprachicos, doborâţi de- 
atunci la pământ. După cuvintele statutului, oamenii făcând 
parte din această asociaţie, prinşi şi daţi în vileag după cum 
se cuvine, trebuia să fie însemnați cu fierul înroşit, 
imprimându-li-se pe umăr litera R, ceea ce înseamnă rogue, 
adică ticălos; pe mâna stângă TI, adică thief, adică tâlhar, iar 
pe mâna dreaptă M, de la man-slayer, adică ucigaş. Şefii 
„presupuşi bogaţi, deşi cu înfăţişare de cerşetori”, vor fi 
pedepsiţi cu collistrigium, adică puşi la stâlpul infamiei, şi 
însemnați pe frunte cu un P în afară de confiscarea 
bunurilor şi dezrădăcinarea arborilor din pădurile lor. Cei 
care nu-i vor denunța pe comprachicos vor fi „pedepsiţi cu 
confiscarea şi temniţa pe viaţă...” Cât despre femeile aflate 
printre aceşti oameni, ele îndurau pedeapsa prin cucking 
stool, un soi de maşinărie al cărei nume se compune din 
cuvântul franțuzesc coguine şi din cuvântul german stull, şi 


înseamnă „scaun de târfă”. Legea engleză fiind înzestrată 
cu o longevitate uimitoare, pedeapsa aceasta mai există 
încă în legislaţia Angliei pentru „femeile certăreţe”. 
Cucking-stool-ul e agăţat deasupra unui râu sau a unei 
bălți, femeia e aşezată înăuntru, iar scaunul e lăsat să cadă 
în apă, apoi tras afară, şi se reîncepe de două-trei ori 
această scufundare a femeii, „ca să-i răcorească furia”, 
după cum zice comentatorul Chamberlayne. 


e€S DEI SD|E-3sc SE 


CARTEA ÎNTÂI 


NOAPIEA MAI PUŢIN NEAGRĂ 
DECAT OMUL 


e€S DEI SD|E-3sc Seas 


I. CAPUL SUDIC AL PORILANDULUI 


Un crivăţ îndârijit bătu fără încetare asupra continentului 
european, şi mai cu putere asupra Angliei, toată luna 
decembrie 1689 şi toată luna ianuarie 1690. De aici, gerul 
pustiitor, care a făcut ca această iarnă să fie notată „de 
neuitat pentru săraci” pe marginile vechii biblii aflate în 
capela presbiteriană Non-Jurors din Londra. Datorită 
trăiniciei utile a străvechiului pergament monarhic folosit 
pentru registrele oficiale, lungi liste de calici găsiţi morţi de 
foame şi de goliciune mai pot fi citite şi astăzi în numeroase 
catastife locale, mai ales în cele privind veniturile 
bisericeşti... Tamisa îngheţă, ceea ce se întâmplă doar cam 
o dată la o sută de ani, gheaţa prinzându-se cu greu din 
pricina frământărilor mării. Carele păşiră peste fluviul 
îngheţat; pe Tamisa se înfiripă un bâlci, în corturi, şi lupte 
de urşi şi de tauri; oamenii fripseră un bou întreg, pe 
gheaţă. Această grosime a gheții dură două luni. Cumplitul 
an 1690 întrecu în asprime chiar faimoasele ierni de la 
începutul secolului al şaptesprezecelea, atât de minuţios 
observate de către doctorul Gedeon Delaun, căruia, în 
calitatea lui de spiţer al regelui Iacob I, oraşul Londra i-a 
ridicat un bust cu picior. 

Într-o seară, către sfârşitul uneia dintre cele mai geroase 
zile ale lunii ianuarie 1690, într-una din numeroasele guri 
neospitaliere ale golfului Portland, se petrecea un lucru 
neobişnuit, din pricina căruia gâştele de mare şi pescăruşii, 


necutezând să-şi urmeze zborul spre cuiburi, se roteau 
zgomotoase deasupra intrării mai sus-pomenitei guri. 

În scobitura aceasta, cea mai periculoasă dintre toate 
câte se află în golful Portlandului, atunci când se pornesc 
anumite rafale de vânt, şi deci cea mai pustie şi mai 
prielnică pentru corăbiile care se ascund, datorită tocmai 
primejdiei locului, se afla o mică navă, ancorată chiar lângă 
țărm şi priponită de stânci... 

În josul țărmului se şi înnoptase; sus, mai stăruia încă 
ziua. Oricine s-ar fi apropiat de vasul ancorat şi-ar fi dat 
seama că are în faţa ochilor o mică navă specifică 
navigatorilor din Biscaia, şi care poartă numele de „urkă”. 

Urka era primitivă ca luntrea cu pânze şi ca piroga; se 
asemăna luntrii cu pânze prin stabilitate şi pirogii prin 
viteza ei şi avea, ca toate ambarcaţiunile născute din 
instinctul de pirat şi de pescar, calităţi deosebite pentru 
navigația pe mare. Făcută să plutească şi în ape închise şi în 
ape deschise, jocul ei de pânze, complicat cu odgoane şi cât 
se poate de neobişnuit, îi îngăduia să navigheze atât în 
golfuri închise, cât şi în largul mării; ea putea să facă şi 
înconjurul unui lac, şi înconjurul lumii... 

În afara mişcărilor de du-te-vino ale îmbarcării pe urkă, 
mişcări vădit pline de spaimă şi de nelinişte, golfuleţul era 
cu desăvârşire pustiu. Nu se auzea niciun zgomot, nicio 
răsuflare. De cealaltă parte a radei, la intrarea golfului 
Ringstead, abia dacă se zărea o flotilă de vase pentru 
pescuit rechini, rătăcită şi ea, fără îndoială... Încolo, cât 
putea cuprinde ochiul, pe vastul orizont al Portlandului nu 
întâlneai nici urmă de viaţă. Pe atunci ţărmul nu era locuit, 
iar rada, iarna, nu era locuibilă. 

Oricum ar fi fost vremea, fiinţele pe care avea să le 
poarte urka biscaiană zoreau pe cât puteau plecarea. 
Strânse pe ţărmul mării, ele formau laolaltă o ceată de 
oameni nedesluşiţi, trebăluind într-una. Să-i deosebeşti 
unul de altul ar fi fost greu. Imposibil de văzut dacă erau 
tineri sau bătrâni. Negura serii îi amesteca şi-i estompa. 


Nişte siluete în noapte... Erau opt şi, printre ei, pesemne că 
se aflau una sau două femei, greu de recunoscut sub fâşiile 
şi zdrenţele cu care era acoperită întreaga ceată. 

O umbră mai mică, umblând de colo-colo printre umbrele 
cele mari, arăta prezenţa unui pitic sau a unui copil. 

Era un copil. 


II. IZOLARE 


Privindu-i mai de aproape, iată ce s-ar fi putut nota: 

Purtau toţi cape lungi, găurite şi peticite, putând la 
nevoie, să-i acopere până la ochi, bune împotriva gerului şi 
a curiozităţii. Sub capele acestea, ei se mişcau sprinteni. 
Cei mai mulţi aveau o batistă înfăşurată în jurul capului, 
ceea ce în Spania marchează turbanul. Găteala aceasta nu 
era deloc neobişnuită în Anglia. Pe-atunci, Nordul 
îmbrăţişase moda Sudului. Poate din pricină că, tot pe 
atunci, Nordul bătea Sudul. Îl învingea şi îl admira. După 
înfrângerea  „armadei”, dialectul castilian devenise o 
elegantă limbă păsărească la curtea Elisabetei. Să vorbeşti 
englezeşte dinaintea reginei Angliei ar fi părut aproape 
„shocking”. Să se supună un pic moravurilor celor cărora le 
porunceşte, aşa obişnuieşte învingătorul barbar faţă de 
învinsul rafinat; tătarul îl admiră şi-l imită pe chinez. lată 
pricina pentru care moda castiliană pătrunde în Anglia; în 
schimb, interesele engleze se infiltrau în Spania. 

Unul dintre cei ce se îmbarcau avea înfăţişare de şef. 
Purta espadrile spaniole numite alpargate, era gătit cu 
zdrenţe pline de găitane şi de fireturi, iar pe sub capă avea 
o vestă din paiete, lucioasă, ca un pântece de peşte. 

Un alt personaj din grup îşi acoperise faţa cu o uriaşă 
pălărie de fetru, croită în formă de sombrero... 

Copilul era îmbrăcat pe deasupra zdrenţelor, după 
principiul că haina unui bărbat îi poate servi drept mantie 


unui copil, cu un soi de bluză marinărească din pânză 
grosolană, care îi ajungea până la genunchi. 

După înălţime, părea un băiat de vreo zece-unsprezece 
ani. Era desculţ. 

Echipajul vasului se compunea dintr-un patron şi doi 
marinari. 

Urka, după câte se părea, venea din Spania şi pleca tot 
într-acolo. Fără doar şi poate că ea făcea, de la un țărm la 
altul, un serviciu tăinuit. 

Cei ce se pregăteau pentru îmbarcare şuşoteau între ei. 

Şoaptele lor erau cât se poate de felurite. Când un 
cuvânt castilian, când unul german, când unul franțuzesc... 

Dacă ar fi fost ceva mai multă lumină, şi dacă cineva i-ar 
fi privit cu mai multă curiozitate, ar fi putut zări şiraguri de 
mătănii şi bucăţi de odăjdii pe jumătate ascunse sub 
zdrenţele acestor oameni... Şi ar mai fi putut observa, dacă 
ar fi fost mai puţin întuneric, o Nuestra-Senora, cu pruncul, 
sculptată şi poleită la prora vasului. Era, pesemne, Sfânta 
Fecioară... Sub ea se afla un grătar pentru foc, neaprins în 
clipa aceea, exces de precauţie care arăta o deosebită grijă 
de a nu fi văzuţi. Grătarul acesta pentru foc avea, lucru 
vădit, două scopuri: când era aprins ardea pentru Fecioară 
şi lumina totodată marea. Felinar slujind drept făclie. 

Sub Fecioară era scris cu litere mari, aurite, cuvântul 
Matutina, numele corăbioarei, de necitit acum din pricina 
întunericului. 

Oamenii nu-şi pierdeau timpul de pomană; de la vas la 
țărm şi de la țărm la vas era un necontenit du-te-vino; 
fiecare îşi căra partea lui de povară; unul ducea un sac, 
altul un cufăr. Femeile, sau cele ce puteau fi luate drept 
femei în vălmăşagul acosta, lucrau deopotrivă cu ceilalţi. 
Copilului i se dădea să care poveri aproape peste puterile 
lui. 

Părea îndoielnic ca el să aibă un tată sau o mamă printre 
cei din grup. Nu i se arăta niciun fel de bunăvoință. Era pus 
să muncească, atâta tot. S-ar fi zis că nu e copil într-o 


familie, ci sclav într-un trib. El îi slujea pe toţi şi nimeni nu-i 
vorbea. 

Altminteri, copilul se grăbea şi, ca întreaga ceată obscură 
din care făcea parte, părea că n-are decât un gând: să se 
îmbarce cât mai repede. Ştia oare de ce? Pesemne că nu. 
Se grăbea, fără să-şi dea seama, fiindcă îi vedea pe ceilalţi 
grăbindu-se. 

Între țărm şi vas se afla o punte. Aşezarea încărcăturii în 
cală fiind repede terminată, venise momentul plecării în 
larg. Ultima ladă fusese adusă pe bord şi nu mai erau de 
îmbarcat decât oamenii. Două dintre personajele de faţă, 
care păreau femei, se şi urcaseră pe bord: pe partea joasă a 
țărmului rămăseseră doar şase persoane, printre care şi 
copilul. Pe corabie începuseră manevrele de pornire. 
Patronul prinse cârma, un marinar apucă o secure ca să 
taie odgonul care ţinea urka legată. Să taie, semn de grabă; 
când ai timp, dezlegi. „Andamos”, şopti cu jumătate glas 
unul dintre cei şase, care părea să fie căpetenie şi care 
purta paietele pe sub zdrenţe. Copilul se repezi spre punte, 
ca să treacă primul. 'Tocmai când punea piciorul pe ea, doi 
dintre oameni, năpustindu-se, cu riscul de a-l arunca în apă, 
intrară înaintea lui; al treilea îl împinse cu cotul şi trecu şi 
el; al patrulea îl împinse cu pumnul şi-l urmă pe-al treilea. 
Al cincilea, care era căpetenia, mai curând sări decât păşi 
pe navă şi, sărind, împinse cu călcâiul puntea de scânduri 
care căzu în apă. O lovitură de secure tăie odgonul, cârma 
se mişcă, nava porni în larg, iar copilul rămase pe țărm. 


III. SINGURĂTATE 


Copilul rămase neclintit pe stâncă, privind ţintă înainte. 
Nu strigă. Nu ceru nimic. Şi totuşi se întâmplase ceva 
neaşteptat; dar el nu scoase o vorbă măcar. Aceeaşi tăcere 
domnea şi pe corabie. Niciun strigăt de-al copilului către 
oameni, niciun rămas bun din partea oamenilor către copil. 


Exista, de amândouă părţile, o acceptare mută a distanţei 
care se mărea între ei... 

Peste câteva clipe, urka atinse gura de ieşire a golfului şi 
pătrunse în ea. Se zări vârful catargului pe cer, sub stâncile 
sparte între care şerpuia strâmtoarea, ca între două ziduri. 
Vârful rătăci pe deasupra stâncilor, părând că vrea să se 
înfunde în ele. Apoi dispăru. Se sfârşise. Nava ieşise în larg., 

Copilul îi privi dispariţia, mirat, dar şi gânditor. 

Încremenirea lui era pricinuită acum şi de o sumbră 
constatare asupra vieţii. Părea că există o experienţă a vieţii 
în fiinţa aceea plăpândă. Poate că şi începuse să judece. 
Încercările, îndurate prea de timpuriu, clădesc uneori în 
fundul gândirii nedesluşite a copiilor nu ştiu ce cumpănă de 
temut în care sufletele acestea mici îl cântăresc pe 
Dumnezeu. 

Simţindu-se nevinovat, el  consimţi. Niciun  vaiet. 
Nevinovăţia nu dojeneşte. Brusca lepădare nu-i smulse nici 
măcar un gest. Simţi doar un fel de încordare lăuntrică. 
Privi trăsnetul cu fruntea sus. 

Oricine i-ai fi văzut mirarea, lipsită de deznădejde, şi-ar fi 
dat uşor seama că în ceata celor care îl lepădaseră nu-l 
iubea nimeni şi că nici el nu iubea pe nimeni. 

Gânditor, uită frigul. Deodată, apa îi udă picioarele, 
începuse fluxul. Suflarea vântului îi trecu prin plete. 
Începea iar să bată crivățul. Copilul se înfioră. Fiorul trezirii 
îl zgudui din cap până în picioare. 

Copilul se uită în preajmă. 

Era singur. 

Până în ziua aceea, pentru el nu existaseră alţi oameni pe 
lume în afara celor aflaţi acum în urkă. lar ei fugiseră. Şi, 
oricât ar părea de ciudat, singurii oameni pe care îi 
cunoscuse îi erau necunoscuţi. 

Copilul n-ar fi putut spune cine erau oamenii aceia. 

Îşi petrecuse copilăria printre ei, fără să se simtă al lor. 

Şi acum ei îl uitaseră. N-avea bani, era desculţ, abia dacă 
avea o haină pe el şi n-avea nicio fărâmă de pâine în 


buzunar. Era iarnă. Era seară. Şi până la prima locuinţă 
omenească avea de străbătut multe leghe. 

Copilul nu ştia unde se află. Nu ştia nimic, în afară de 
faptul că oamenii cu care venise împreună la ţărmul mării 
acesteia plecaseră fără el. 

Se afla acum într-un pustiu, între hăurile în care vedea 
urcând bezna şi hăurile în care auzea mugind valurile. 

Copilul îşi întinse braţele micuţe şi căscă. Apoi, brusc, ca 
un om care ia o hotărâre, îndrăzneţ, dezmorţindu-se, cu o 
sprinteneală de veveriţă - sau poate de clovn - se întoarse 
cu spatele spre golf şi începu să urce de-a lungul falezei. 
Sări peste o potecă, o părăsi, apoi se întoarse, vioi şi gata să 
înfrunte primejdiile. Se grăbea acum spre pământ. S-ar fi 
zis că ştie încotro merge. Şi totuşi nu se ducea nicăieri. 

Se grăbea fără ţintă, ca unul care fuge din faţa 
destinului. 

Omul suie, animalul se caţără; el suia şi se căţăra 
totodată. Râpele Portlandului fiind orientate spre sud, pe 
potecă aproape că nu exista zăpadă. De altfel, asprimea 
gerului preschimbase zăpada într-o pulbere care îngreuia 
mersul. Copilul înainta totuşi. Haina lui de om mare îl 
încurca şi îl stingherea. Din când în când călca vreun 
povârniş sau vreo adâncitură acoperite de petice de gheaţă 
care îl făceau să cadă. Şi se agăța de vreo creangă uscată 
sau de colţul vreunei stânci, după ce spânzura câteva clipe 
deasupra prăpastiei. Odată, se pomeni peste o crăpătură 
care se prăbuşi pe neaşteptate sub el, târându-l în cădere. 
O tufă de iarbă, prinsă la timp, îl salvă. El nu ţipă în faţa 
prăpastiei, după cum nu ţipase nici în faţa oamenilor; se 
încordă şi sui tăcut. 

Stânca aceasta verticală părea că nu se mai sfârşeşte. Cu 
cât urca copilul, cu atât părea că i se înalţă şi ei vârful. Tot 
căţărându-se, copilul îi privea streaşina neagră, pusă ca o 
stavilă între el şi cer. În sfârşit, ajunse sus. 

Sări pe podiş. Aproape că s-ar putea spune: ieşi la 
lumină, căci scăpase din prăpastie. 


De cum se pomeni în afara râpei, începu să tremure de 
frig. Simţea în obraji gerul, muşcătura aceasta a nopţii. 
Dinspre nord-est sufla tăişul unui vânt. Copilul îşi strânse 
peste piept veşmântul marinăresc. 

Ajuns pe podiş, se sui, îşi propti picioarele goale în 
pământul îngheţat şi privi. În spatele lui, marea; în faţă, 
pământul; deasupra capului, cerul. Dar un cer fără stele. O 
negură opacă acoperea zarea. 

Ajungând pe creasta zidului de stâncă, se pomeni cu faţa 
spre pământ şi îl privi. Pământul se întindea la nesfârşit, 
neted, îngheţat, acoperit cu zăpadă. Câteva tufe de 
buruieni tremurau ici-colo. Drumuri nu se vedeau. Nimic. 
Nici măcar bordeiul vreunui cioban. 

Copilul se întoarse spre mare. 

Marea, ca şi pământul, era albă; pământul, de zăpadă - 
marea, de spumă... Departe, nedesluşit, întinderile de apă 
se clătinau în penumbra sinistră a imensităţii. 

Matutina gonea cât putea. Descreştea, din clipă în clipă. 
La un moment dat, se aprinse felinarul de la pupă. Pesemne 
că în preajma ei bezna devenea înfricoşătoare, iar 
cârmaciul simţea nevoie sa lumineze valurile. Punctul 
acesta luminos, scânteiere zărită de departe, adera lugubru 
la înalta şi prelunga formă neagră a navei. S-ar fi zis că e un 
linţoliu ridicat, mişcându-se în mijlocul mării, şi că sub 
linţoliu umblă un om cu o stea în mână. 

În aer se simţea apropierea de neînlăturat a furtunii. 
Copilul nu-şi dădea seama de asta, dar un marinar s-ar fi 
cutremurat. Era clipa de nelinişte premergătoare, când 
elementele par că vor deveni fiinţe, când bănuieşti că vei 
asista la preschimbarea misterioasă a vântului în viscol. 
Marea va deveni ocean, forţele vor părea voințe, ceea ce iei 
drept un lucru neînsufleţit, e un suflet. Şi ai să-l vezi. Şi te 
cuprinde groaza, căci sufletul omului se teme de 
confruntarea aceasta cu sufletul mării. 

Spre sud, întunericul se îngroşa şi norii plini de bezne se 
apropiau de mare. Povara furtunii, înclinată şi atârnând 


lugubru, apăsa valurile. Nu era momentul potrivit pentru 
plecare în larg. Şi urka plecase totuşi. 

Ea se îndrepta spre sud. Ileşise din golf, în larg. Deodată, 
vântul porni în rafale. Matutina, care se mai zărea încă 
limpede, se acoperi de pânze, ca şi cum s-ar fi hotărât să 
profite de uragan. Dar vântul bătea, viclean şi mânios. 
Nava, lovită în coastă, se plecă, dar nu şovăi şi continuă să 
înainteze spre larg. Înaintarea ei arăta mai mult a fugă 
decât a călătorie, vădea mai puţină teamă de mare decât de 
pământ, mai multă teamă de urmărirea oamenilor decât a 
vântului. 

Nava, micşorându-se din ce în ce, se afundă în zare. 
Steluţa pe care o târa în umbră păli. Silueta ei, din ce în ce 
mai amestecată cu noaptea, pieri. De data aceasta, pentru 
totdeauna. 

Copilul păru cel puţin că pricepe ce se petrecea în larg. 
Şi nu mai privi marea. Ochii lui se îndreptară spre câmpii, 
spre bărăgane, spre coline, spre spaţiile unde, poate, ar fi 
fost cu putinţă să mai întâlnească a fiinţă vie. Şi porni în 
necunoscut. 


IV. ÎNTREBĂRI 


Ce era ceata aceasta care fugea lăsând în urma ei 
copilul? 

Fugarii erau oare nişte comprachicos? 

Am dat mai sus unele amănunte privind măsurile luate de 
Wilhelm al III-lea, şi votate de Parlament, împotriva 
tâlharilor, bărbaţi şi femei, zişi  comprachicos, zişi 
comprapequenos, zişi cheylas. 

Există legislații care împrăştie oamenii. Statutul mai sus- 
amintit, căzând peste comprachicos, stârni o fugă generală, 
nu numai în rândurile lor, ci şi în ale vagabonzilor de toate 
soiurile. Care mai de care căuta să scape şi să se îmbarce. 


Cei mai mulţi dintre comprachicos se reîntoarseră în 
Spania. 

Legea aceasta, ocrotitoare a copilăriei, avu un prim 
rezultat ciudat: o subită părăsire de copii. 

Statutul penal scoase imediat la iveală o mulţime de copii 
găsiţi, adică pierduţi. Nimic mai lesne de înţeles. O ceată 
nomadă având un copil devenea suspectă: prezenţa 
copilului era de ajuns să o denunțe. „Ăştia pesemne că sunt 
comprachicos”. Aşa gândeau în primul rând şeriful, judele, 
conetabilul. Şi urmau arestările şi cercetările. Nefericiţii, 
pur şi simplu săraci şi siliţi să umble după cerşit, se temeau 
îngrozitor ca nu cumva să fie luaţi drept comprachicos... 
Dar harababura strâmtorării şi a sărăciei e de aşa natură 
încât uneori tatăl sau mama anevoie pot dovedi că un copil 
e al lor. De unde ai copilul ăsta? Cum să dovedeşti că ţi l-a 
dat Dumnezeu? Copilul devenea un pericol; şi era lepădat. 
Să fugi singur e mai uşor. Iatăl şi mama se hotărau să-l 
piardă când într-o pădure, când pe o plajă, când într-o 
fântână... 

Mai trebuie adăugat că, după exemplul Angliei, 
comprachicos erau hăituiţi în toată Europa. De aici goana 
vagabonzilor, căutând care mai de care să scape. Porneau 
înspăimântați şi ajungeau tremurând. De-a lungul tuturor 
coastelor Europei erau supravegheate sosirile pe ascuns. 
Pentru o bandă ar fi fost cu neputinţă să se îmbarce cu un 
copil, căci debarcarea cu un copil însemna primejdie. Să 
pierzi copilul era mai lesne. 

De cine fusese lepădat copilul pe care l-am întrezărit mai 
adineauri, în penumbra paraginilor Portlandului? 

După cât se pare, de comprachicos... 


V. ARBORELE INVENIAT DE OM 


Să fi fost orele şapte seara. Vântul se mai potolise acum, 
semn de apropiată reîncepere, şi mai mânioasă. Copilul se 


afla pe marginea platoului sudic al istmului Portland. 

Portlandul e aproape o peninsulă. Dar copilul habar n- 
avea ce înseamnă o peninsulă şi nu cunoştea nici măcar 
cuvântul Portland. Nu ştia decât un lucru: că poţi merge 
până te prăbuşeşti la pământ. O noţiune este un ghid; el n- 
avea nicio noţiune. Fusese adus acolo şi lăsat acolo. Fi şi 
acolo, aceste două enigme, îi înfăţişau tot destinul. Fi, erau 
oamenii; acolo, era universul. lar copilul n-avea absolut 
niciun alt punct de sprijin în afara peticului de pământ pe 
care călca, pământ tare şi rece pentru goliciunea 
picioarelor lui. În această uriaşa lume crepusculară 
deschisă din toate părţile, ce se afla oare pentru copil? 
Nimic. 

Şi el mergea către acest Nimic. 

În jurul lui, se întindea imensa nepăsare a oamenilor. 

Copilul străbătu pieziş primul platou, al doilea, apoi al 
treilea. La marginea fiecăruia dintre ele găsea câte o 
frântură de teren; povârnişul era uneori abrupt, dar 
totdeauna scurt. Înălţimile noroase ale capului Portland 
păreau nişte imense lespezi, pe jumătate vârâte unele în 
altele. Partea sudică părea că pătrunde în câmpia din faţa 
ei, iar partea nordică se ridica peste cea următoare. Astfel 
se năşteau trepte pe care copilul le străbătea sprinten. Din 
când în când el se oprea şi părea că se sfătuieşte cu sine. 
Noaptea era din ce în ce mai întunecoasă, privirea lui din ce 
în ce mai mărginită. Abia dacă mai vedea la câţiva paşi. 

Deodată se opri, ascultă o clipă, clătină uşor din cap a 
mulţumire, se întoarse repede şi se îndreptă spre o movilă 
nu prea înaltă, pe care o zărea spre dreapta, acolo unde 
câmpia se apropie cel mai mult de marginea falezei. Pe 
moviliţa aceea se afla o mogâldeaţă care, în negură, părea a 
fi un arbore. Copilul auzise dintr-acolo un zgomot, care nu 
era nici al vântului, nici al mării şi nici strigătul vreunui 
animal. Se gândi că acolo trebuia să se afle cineva. 

Din câteva salturi, ajunse la poalele moviliţei. 

Într-adevăr, acolo se afla cineva. 


Ceea ce nu desluşise în vârful moviliţei era acum vizibil. 
Copilul dădu cu ochii de ceva asemănător unui braţ mare, 
înălțându-se drept din pământ. La marginea de sus a 
braţului, un soi de deget arătător, susţinut de-un soi de 
deget mare, se întindea orizontal. Braţul, împreună cu ceea 
ce am numit deget mare şi deget arătător desenau un 
triunghi pe cer. La punctul de întâlnire al aşa-ziselor degete 
se afla un fir de care atârna un nu ştiu ce negru şi inform. 
Firul, mişcat de vânt, zăngănea ca un lanţ. 

Zăngănitul acesta îl auzise copilul. 

Văzut de aproape, firul era ceea ce zgomotul vestise: un 
lanţ. Lanţ marinăresc, cu verigile pe jumătate pline. 

Legat de fir spânzura ceva care semăna a teacă, ceva 
înfăşat ca un prunc şi lung cât un om. În partea de sus se 
afla un obiect rotund, la marginea căruia se înfăşura lanţul. 
Teaca părea ciopârţită către marginea de jos. Printre 
spărturi ieşeau resturile descărnate ale unui trup 
omenesc... O spânzurătoare şi un cadavru... 

Cadavrul era golit. Să goleşti o goliciune, cumplită 
ispravă! Măduva nu i se mai afla în oase, măruntaiele nu-i 
mai erau în pântece, glasul nu-i mai sălăşluia în gâtlej. 
Înapoia viziunii acesteia se afla nu ştiu ce încremenire 
sinistră. Nesfârşitul, mărginit de nimic, fără un arbore, fără 
un acoperiş, fără un trecător, zăcea în jurul cadavrului... 


VI. LUPTA ÎNTRE MOARTE ŞI NOAPTE 


Copilul stătea în faţa arătării acesteia, mut, uimit, fără să 
clipească. 

Pentru un om, ea era o spânzurătoare, pentru el era o 
nălucă. 

Acolo unde omul ar fi văzut un cadavru, copilul vedea o 
stafie. 

Şi apoi, nu înţelegea nimic. 


Prăpastia are mai multe feluri de-a te atrage. Unul dintre 
ele se afla în vârful acestei coline. Copilul făcu un pas, apoi 
doi. Urcă, dorind să coboare, se apropie, dorind să se 
depărteze. Se apropie, îndrăzneţ şi tremurând, cu gând să 
cerceteze năluca. Ajuns sub spânzurătoare, ridică ochii şi 
privi cu luare-aminte. 

Stafia era unsă cu catran. Pe alocuri lucea. Copilul îi 
distingea faţa. Era spoită cu smoală, şi masca aceasta care 
părea vâscoasă, cleioasă, se modela în palidele răsfrângeri 
ale nopţii. Copilul îi vedea gura, ca o gaură, nasul, ca o 
gaură, ochii, ca nişte găuri. Cadavrul era înfăşurat şi legat 
parcă într-o pânză groasă, îmbibată cu naft. Pânza 
mucezise şi se rupsese. Un genunchi străbătea prin ea. O 
crăpătură lăsa să se vadă coastele. Unele părţi mai ţineau 
încă de cadavru, altele deveniseră schelet. Faţa 
spânzuratului era pământie. Melcii care trecuseră peste ea 
lăsaseră acolo uşoare dâre, ca nişte panglici argintii. Pânza, 
lipită de oase, făcea falduri, ca mantia unei statui. Craniul 
plesnit şi spintecat părea un fruct putrezit. Dinţii 
rămăseseră omeneşti şi-şi păstraseră râsul. Un rest de țipăt 
părea că mai vâjâie în gura deschisă. Pe obraji, se mai 
zăreau câteva fire de barbă. Capul plecat părea că ascultă 
atent. 

Cadavrul fusese dres de curând. Faţa îi era proaspăt 
smolită, ca şi genunchiul care-i ieşea prin pânză, ca şi 
coastele. În jos, îi atârnau picioarele. 

Chiar dedesubt, în iarbă, se vedeau două ghete, de 
nerecunoscut din pricina zăpezii şi a ploilor. Ghetele 
acestea îi căzuseră mortului. 

Copilul desculţ le privi. 

Vântul, din ce în ce mai neliniştitor, avea domolirile 
acelea bruşte care fac parte din pregătirile unei furtuni. De 
câteva clipe, se potolise cu totul. Cadavrul nu mai mişca. 
Lanţul stătea neclintit, ca un fir cu plumb... 

Smoala făcea ca faţa mortului să pară udă. Picăturile 
bitumului, închegate acolo unde fuseseră ochii, păreau 


lacrimi. Altminteri, datorită smoalei, vătămarea pricinuită 
de moarte era vădit încetinită, dacă nu chiar înlăturată şi 
redusă cât mai mult cu putinţă. Copilul avea dinaintea 
ochilor un lucru căruia i se purta de grijă. Omul, nici vorbă, 
fusese preţios. Nu ţinuseră să-l aibă viu, dar îl păstrau mort. 

Spânzurătoarea era veche, găunoasă, deşi zdravănă 
încă, şi servea de ani îndelungaţi. 

În Anglia exista, nu se mai ţine minte de când, obiceiul de 
a-i unge cu smoală pe contrabandişti. Îi spânzurau la ţărmul 
mării, îi ungeau cu catran şi îi lăsau atârnaţi: pildele cer aer 
liber ca să fie văzute, iar pildele unse cu smoală se 
păstrează mai bine. Smoala era semn de omenie, în felul 
acesta, spânzuraţii puteau fi schimbaţi mai rar. Se instalau 
spânzurători din loc în loc, pe țărm, aşa cum se pun astăzi 
felinare. Spânzuratul ţinea loc de lampă. El îşi lumina, în 
felul lui, camarazii contrabandişti. De departe, din larg, 
contrabandiştii zăreau spânzurătorile. lată una, primul 
avertisment. Apoi alta, al doilea avertisment. Asta nu 
împiedica însă deloc contrabanda. Dar ordinea e compusă 
din asemenea lucruri. Moda aceasta a ţinut în Anglia până 
la începutul secolului al nouăsprezecelea. În 1822 se mai 
vedeau încă în faţa castelului din Douvres trei spânzurați, 
lăcuiţi, De altfel, procedeul conservării nu se mărginea 
numai la contrabandişti. Anglia le făcea acelaşi lucru 
tâlharilor, incendiatorilor şi ucigaşilor. John Panier, care a 
dat foc magaziilor maritime din Portsmouth, a fost 
spânzurat şi uns cu smoală în 1776. Abatele Coyer, care îi 
zice John Pictorul, l-a revăzut în 1777. John Painter era 
atârnat şi înlănţuit deasupra ruinelor pe care le făcuse, şi 
uns din când în când. Cadavrul lui dură, ba chiar s-ar putea 
zice că trăi, aproape paisprezece ani. În 1788 mai aducea 
încă foloase, în 1790 au trebuit totuşi să-l înlocuiască. 
Egiptenii făceau caz de mumia regelui; după câte se pare, 
şi mumia poporului poate fi folosită... 

O  fascinaţie lugubră îl ţintuia locului pe copil. El 
încremenise acolo, uluit. Nu cobori fruntea decât o clipă, 


pentru că îl pişcase de picior o urzică şi lui i se păruse că-l 
muşcă un animal. Apoi îşi îndreptă spinarea. Se uită în sus, 
la faţa aceasta care îl privea. Şi ea se uita la el, cu atât mai 
mult cu cât nu avea ochi. Privea în gol, cu o fixitate de 
nespus, plină de lumini şi de bezne, şi care îi ţâşnea din 
craniu, şi din dinţi, şi din arcadele ochilor, goale... 

Copilul nu se mai mişcă. Îl copleşi amorţeala. Nu-şi dădea 
seama că-şi pierde cunoştinţa. Se îngreuia şi se înţepenea. 
Iarna îl dăruia, tăcută, nopţii... Copilul aproape că devenise 
statuie. Piatra frigului îi pătrunsese în oase. Umbra, această 
reptilă, se strecura înăuntrul lui... Copilul era năpădit cu 
încetul de-o încremenire asemănătoare cu a cadavrului. 
Adormea... 

În mâna somnului există şi degetul morţii. Copilul se 
simţea prins de mâna aceasta. Era cât pe-aci să se 
prăbuşească sub spânzurătoare. Nu ştie nici măcar dacă 
mai stă în picioare... 

Pentru o clipă, copilul şi răposatul, viaţa în mugure şi 
viaţa în ruină aveau să se confunde într-o aceeaşi noapte. 

Spectrul păru că înţelege şi că nu vrea asta. Pe 
neaşteptate, el începu să se mişte. S-ar fi zis că-i dă de 
veste copilului. Era o rafală a vântului care sufla. 

Nimic mai ciudat decât mortul acesta în mişcare. 

Cadavrul, la capătul lanţului, împins de suflul nevăzut, se 
aşeza pieziş, urca spre stânga, apoi cădea, se ridica spre 
dreapta, şi recădea iar şi se urca din nou, cu înceata şi 
funebra precizie a limbii unui clopot. Un du-te-vino sălbatic. 
Ai fi zis că în bezne se zăreşte bătaia orologiului 
eternității... 

Mortul părea animat de-o viaţă monstruoasă. Rafalele îl 
ridicau de parcă ar fi vrut să-l ducă cu ele; iar el părea că se 
luptă şi se forţează să evadeze. Dar ştreangul îl reţinea... 
Împins de toate spasmele vântului, mortul avea tresăriri, 
izbiri, accese de furia, pornea, venea, suia, cădea... 

De jos, se auzea mugetul imens al mării. 


Copilul vedea totul ca în vis. Deodată, începu să tremure 
şi un fior îl străbătu din creştet până-n tălpi; apoi se clătină, 
tresări, fu cât pe-aci să cadă, se întoarse, îşi apăsă fruntea 
cu palmele, ca şi cum fruntea i-ar fi fost un punct de sprijin 
şi, năucit, cu pletele în vânt, coborând cu paşi mari 
vâlceaua, închizând ochii, porni în goană, lăsând în urma lui 
acest chin al nopţii. 


VII. CAPUL NORDIC AL PORILANDULUI 


Alergă gâfâind, alergă la întâmplare, pierdut în zăpadă, 
peste câmpie, în spaţiu. Goana îl încălzi. Avea şi nevoie de 
asta. Fără goană şi fără spaimă ar fi murit. 

Când i se tăie respiraţia, se opri. Dar nu îndrăzni să se 
uite înapoi. I se părea că mortul trebuie să-şi fi dezlegat 
lanţul, că probabil aleargă alături de el şi că, fără îndoială, 
spânzurătoarea însăşi coborâse colina, alergând după mort. 
Se temea să nu le vadă cumva, dacă s-ar fi întors. 

Când respiraţia i se mai potoli puţin, îşi reluă iar goana... 

Se ducea nu importă unde şi nu importă cum. Alerga cu 
spaima şi cu anevoinţa visului. De trei ceasuri de când 
fusese părăsit, îşi schimbase scopul. Mai înainte fusese în 
căutare; acum fugea ca să scape. Nu-i era nici foame, nici 
frig; îi era teamă. Un instinct luase locul altui instinct. Nu se 
gândea decât cum să scape. Să scape, de cine? De toate. 
Viaţa i se părea, pretutindeni în jurul lui, ca un zid groaznic. 
Dacă ar fi putut să evadeze din viaţă, ar fi făcut-o. Dar copiii 
nu cunosc evadarea care se numeşte sinucidere. 

El alerga. Şi alergă aşa, la nesfârşit. Dar vine o clipă când 
respiraţia celui care fuge, ca şi teama lui secătuiesc. 

Deodată, ca şi cum l-ar fi străbătut pe neaşteptate un fior 
de energie şi de inteligenţă, copilul se opri, de parcă s-ar fi 
ruşinat că fuge. Se încordă, bătu cu piciorul în pământ, îşi 
ridică hotărât capul şi se întoarse. 


În spatele lui, nici urmă de movilă, nici urmă de 
spânzurătoare. Negura pusese din nou stăpânire pe zare. 

Copilul îşi reluă drumul. Acum nu mai alerga, ci mergea. 
Să spunem că întâlnirea aceasta cu un mort îl făcuse 
bărbat, ar însemna să împuţinăm senzaţia multiplă şi 
confuză pe care o simţea. În ea se afla cuprins mult mai 
mult şi mult mai puţin. Spânzurătoarea, foarte confuză în 
slaba lui putere de înţelegere, rămăsese pentru el o nălucă. 
Dar spaima înlăturată fiind o întărire, el se simţea mai 
puternic. Dacă ar fi avut vârsta să se cerceteze, ar fi aflat 
înăuntrul lui nenumărate alte începuturi de gândire. 
Gândirea copiilor însă nu are forme precise şi ei simt, cel 
mult, urmele gustului amar al lucrului aceluia obscur pe 
care omul, mai târziu, îl numeşte indignare... 

Copilul alergase un sfert de leghe, şi mersese încă un 
sfert. Deodată, simţi că i se strânge stomacul. Şi îi veni un 
gând care şterse cât ai clipi, cu violenţă, hidoasa apariţie a 
movilei: să mănânce. Din fericire, în om sălăşluieşte un 
animal; el îl readuce la realitate. 

Dar ce să mănânce? Unde să mănânce? Cum să 
mănânce? 

Îşi pipăi buzunarele. Fără să-şi dea seama, căci ştia prea 
bine că erau goale. 

Apoi grăbi pasul. Fără să ştie unde merge, grăbi pasul 
spre locul unde bănuia că sunt locuinţe omeneşti. 

Copilul se orienta cât putea mai bine... Dar deşi gleznele 
lui păreau de oţel, începuse să obosească. Nici urmă de 
potecă în câmpie; şi chiar dacă ar fi existat vreuna, 
ninsoarea ar fi acoperit-o. Din instinct, copilul se îndrepta 
într-una către răsărit. Ascuţişurile pietrelor îi jupuiseră 
călcâiele. Dacă ar fi fost ziuă, s-ar fi putut vedea în urmele 
pe care le lăsa pe zăpadă pete roşietice, de sânge. 

El nu recunoştea nimic. Străbătea podişul Portlandului 
de la sud la nord, şi probabil că ceata cu care venise, 
ferindu-se de întâlniri, îl străbătuse de la apus la răsărit... 


La o oarecare distanţă se zărea un povârniş, iar la 
poalele povârnişului acestuia, printre îngrămădirile informe 
ale stâncilor pe care le învăluia negura, ceva care semăna a 
banc de nisip sau a limbă de pământ, legând probabil cu 
câmpiile din zare podişul pe care îl străbătuse. Copilul fără 
doar şi poate că trebuia să treacă pe acolo. 

Într-adevăr, ajunsese la istmul Portlandului, o străveche 
aluviune căreia i se spune Chess-Hill. Şi porni pe această 
latură a platoului... 

Sărea de pe o stâncă pe alta, cu riscul de a se prăvăli în 
prăpastia nevăzută. Ca să nu alunece pe stâncă sau pe 
gheaţă, se prindea de buruienile lungi ale landelor sau de 
măceşii plini de ghimpi şi toate acele lor îi pătrundeau în 
degete. Uneori, pe vreun coborâş mai lin, putea să respire 
câteva clipe în voie, apoi râpa începea iar, şi, pentru fiecare 
pas, trebuia să găsească un mijloc de înaintare... 

Încetul cu încetul, se apropia de clipa când avea să calce 
pe istmul întrezărit. 

Din când în când, sărind sau coborând din stâncă în 
stâncă, ciulea urechile, ca o căprioară atentă. Auzea 
departe, spre stânga, un vuiet vast şi uşor, asemănător unui 
cântec de trâmbiţă. Într-adevăr, în aer se petrecea 
clătinarea aceea a rafalelor precedând înfricoşătorul vânt 
boreal, care se aude venind dinspre pol ca o sosire de 
trompete. În acelaşi timp, copilul simţea uneori pe frunte, 
pe ochi, pe obraji, ceva asemănător degetelor unor mâini 
reci care i se aşezau pe obraji. Erau fulgi rari şi îngheţaţi, 
împrăştiindu-se mai întâi domol prin spaţiu, apoi răsucindu- 
se în vârtejuri, fulgi vestitori ai viscolului... 

Furtuna de zăpadă care, de peste o oră, începuse să 
bântuie în larg, atinsese pământul. Ea năpădea încet 
câmpiile, pătrunzând pieziş, prin nord-vest, în şesul 
Portlandului. 


e€S DE SD|E-3sc SE 


CARTEA A DOUA 
MATUTINA ÎN LARG 


ee I3sec SIE SEI 


I. PRIVIRE MAI ÎNDEAPROAPE ASUPRA 
SILUETELOR DE LA INCEPUT 


Cât timp Matutina zăbovi în golful Portlandului, furtuna 
nu se dezlănţui cu prea multă putere; faţa apei era aproape 
netedă. Oricât de întunecat părea oceanul, cerul mai era 
încă senin. Vântul abia dacă izbea nava. Matutina naviga pe 
cât posibil de-a lungul falezei care o adăpostea destul de 
bine. 

Pe bordul corăbioarei biscaiene se aflau zece oameni: 
trei din echipaj şi şapte pasageri, printre care două femei. 
În lumina largului mării, căci în amurg largul mării e 
luminos, toate chipurile lor erau acum vizibile şi clare. De 
altfel, nimeni nu se mai ascundea, nimeni nu se mai jena. 
Fiecare îşi relua libertatea mişcărilor, striga, îşi arăta faţa, 
plecarea fiind o eliberare. 

Ceata era izbitor de pestriță. Femeile păreau fără vârstă; 
viaţa rătăcitoare îmbătrâneşte de timpuriu şi sărăcia e ca o 
zbârcitură... Femeile aveau o înfăţişare nepăsătoare şi 
nenorocită. Urcându-se pe corabie, ele se ghemuiseră una 
lângă alta pe cuferele de sub catarg... Stăpânul corăbiei şi 
cei doi marinari erau basci; deşi născuţi pe versante diferite 
ale Pirineilor. Deşi unul dintre marinari era francez iar 
celălalt spaniol, ei se socoteau toţi dintr-o aceeaşi naţiune, 
căci pentru basci: Mi madre se llama montana - maică-mea 
e muntele. 

Dintre cei cinci bărbaţi care le însoțeau pe cele două 
femei, unul era francez din Languedoc, altul era francez din 


Provența, altul genovez, unul bătrân, cel ce purta pălăria în 
formă de sombrero părea german, al cincilea, şeful, era un 
basc landez din Bisscarosse. În clipa când copilul încercase 
să se urce pe corăbioară, el fusese acela care, cu o lovitură 
de călcâi, zvârlise pasarela în mare. Omul acesta voinic şi 
acoperit, după cum ne amintim, de fireturi şi de zorzoane 
care făceau să-i strălucească zdrenţele, nu putea sta o clipă 
locului, se apleca, se ridica, umbla într-una de la un capăt la 
altul al navei, neliniştit parcă de ceea ce făcuse şi de ceea 
ce avea să se întâmple. 

Şeful cetei şi patronul corăbiei, ca şi cei doi marinari, 
basci toţi patru, vorbeau când limba bascilor, când spaniola, 
când franceza, aceste trei limbi fiind răspândite pe ambele 
versante ale Pirineilor. Altminteri, în afară de cele două 
femei, toţi vorbeau mai mult sau mai puţin franceza, care 
forma temelia jargonului bandei. Pe atunci, franceza 
începuse să fie aleasă de oameni ca intermediară între prea 
multele consoane ale nordului şi prea multele vocale ale 
sudului. În Europa, negustorii vorbeau franţuzeşte; şi 
tâlharii de asemenea... 

Urka, navă cu pânze dintre cele mai zvelte, înainta 
repede; şi totuşi zece persoane, plus bagajele, însemna o 
povară prea mare pentru dimensiunile ei reduse. 

Salvarea aceasta a unei bande de către corabie nu arăta 
neapărat că echipajul face şi el parte din bandă. Era de- 
ajuns ca patronul să fie vascongado, iar şeful bandei să fie, 
de asemenea, un vascongado. Să se ajute între ei este 
pentru cei din neamul acesta o îndatorire care nu cunoaşte 
excepţii. Un basc, după cum am spus, nu e nici spaniol, nici 
francez, e basc şi, totdeauna şi pretutindeni, trebuie să-l 
salveze pe alt basc aflat la ananghie. Aceasta este frăţia 
pirineiană. 

Tot timpul cât Matutina străbătu golful, cerul, deşi 
posomorât, nu păru îndeajuns de ameninţător ca să-i 
îngrijoreze pe fugari. Ei se salvau, scăpau, şi asta îi umplea 


de-o veselie sălbatică. Unul râdea, altul cânta. Râsul era 
aspru, dar liber; cântecul şoptit, dar plin de nepăsare... 

O plecare, ţinând seama de ce îţi apasă inima sau mintea, 
poate să fie sau uşurare, sau mâhnire adâncă. 

Toţi păreau uşuraţi, în afară de unul singur, cel mai 
bătrân dintre ei, omul cu sombrero. 

Bătrânul acesta, care părea mai degrabă neamţ decât 
orice altceva, de câte ori trecea prin faţa Fecioarei de la 
proră îşi ridica pălăria. Şi atunci i se puteau zări vinele 
umflate şi bătrâneşti ale ţestei... Orice savant e puţin 
cadavru; omul acesta era un savant. La prima privire îi 
ghiceai ştiinţa întipărită în gesturi şi în pliurile robei 
asemănătoare cu o sutană, pe care o purta... Nici ipocrizie 
şi nici cinism în înfăţişarea lui. Un gânditor tragic. Era omul 
pe care crimele îl făcuseră gânditor. Simţeai în el 
creştinismul amestecat cu fatalismul turcesc. Nodurile 
podagrei îi deformau degetele uscate de slăbiciune. Statura 
lui înaltă şi ţeapănă avea ceva caraghios în ea. Omul părea 
obişnuit să se mişte pe puntea unei corăbii. Mergea încet, 
fără să se uite la nimeni, cu un aer convins şi sinistru. În 
ochi îi ardea licărirea fixă a unui suflet care priveşte cu 
luare-aminte beznele şi desluşeşte în ele nălucile iscate de 
conştiinţă. 

Din când în când şeful bandei, călcând în zigzaguri 
grăbite de-a lungul navei, venea să-i vorbească la ureche. 
Bătrânul îi răspundea printr-un semn din cap. Văzându-i, ai 
fi zis că fulgerul se sfătuieşte cu noaptea. 


II. OAMENI NELINIŞTIŢI PE MAREA 
NELINIŞIITA 


Pe navă, doi oameni erau cu totul preocupaţi: bătrânul şi 
şeful echipajului, sau patronul corăbiei, cum i-am mai zis, şi 
care nu trebuie confundat cu şeful bandei. Pe şeful 
echipajului îl preocupa marea, pe bătrân - cerul. Unul nu 


slăbea din ochi valurile, celălalt supraveghea atent norii. 
Starea apei îl îngrijora pe şeful echipajului. Bătrânul părea 
că priveşte bănuitor zenitul. Pândea stelele prin toate 
spărturile norilor. 

Lumina zilei mai zăbovea încă, deşi câteva stele 
începuseră să străpungă uşor seninul amurgului. 

Zarea părea neobişnuită, cu neguri de toate felurile în 
ea. 

Ceaţa se îngrămădise mai mult pe uscat, norii mai mult 
pe mare. 

Chiar înainte de-a ieşi din Portland-Bay, şeful echipajului, 
preocupat de hulă, cercetase totul, de îndată, cu deosebită 
grijă. Nu aşteptase să se depărteze mai întâi de istm. 
Cercetase odgoanele care leagă babordul de tribord, se 
asigurase că funiile de jos ale catargului erau în bună stare 
şi propti cum trebuie funiile cafasului, precauţii pe care le 
ia un corăbier când are de gând să străbată largul cu o 
viteză ieşită din comun. 

Şeful echipajului trecea într-una de la măsurarea 
drumului la măsurarea variațiilor... Ţinea el însuşi cârma, 
cât mai mult cu putinţă, părând că nu se încrede decât în 
sine însuşi... Ochii lui, îndreptaţi mereu în jos, cercetau 
toate formele pe care le lua apa. 

Odată, totuşi, îşi ridică privirea spre înălţimi şi încercă să 
zărească cele trei stele din cingătoarea lui Orion. Stelele 
acestea sunt numite cei trei magi, iar un proverb din 
bătrâni al vechilor navigatori spanioli spune: Când vezi cei 
trei magi, nici mântuitorul nu-i departe. 

Şeful echipajului privi cerul tocmai în clipa când, la 
capătul celălalt ai punţii, bătrânul bombănea singur: 

— Nu se vede nici steaua Antares, cât e ea de roşie. Nu 
se zăreşte desluşit nicio stea măcar... 

Ceilalţi fugari păreau lipsiţi cu totul de griji. 

Şi totuşi, după ce trecu veselia din primele clipe ale 
evadării de pe țărm, trebuiră să-şi dea seama că se aflau pe 
mare în luna ianuarie, şi că vântul era îngheţat. Cu 


neputinţă de locuit în cabina mult prea strâmtă şi, 
altminteri, plină de bagaje şi de baloturi. Bagajele 
aparţineau pasagerilor, iar baloturile marinarilor, căci urka 
nu era un vas de plăcere şi făcea contrabandă. Pasagerii 
fură nevoiţi să se statornicească pe punte. Dar nomazii 
aceştia se resemnară curând. Obişnuiţi să trăiască în aer 
liber, vagabonzii se mulţumesc cu puţin pentru noapte. 
Cerul senin le este prieten, iar frigul îi ajută să doarmă, şi 
să moară uneori. 

În noaptea aceea de altfel, după cum am văzut, cerul nu 
era deloc senin. 

Aşteptând cina, călătorul din Languedoc şi genovezul se 
ghemuiră lângă femei, la piciorul catargului, peste foile de 
cort pe care le zvârliseră marinarii ca să stea pe ele. 

Bătrânul pleşuv rămase în picioare la prora, neclintit şi 
parcă nepăsător la frig. 

Şeful echipajului, de la cârmă de unde se afla, scoase un 
fel de sunet gutural, destul de asemănător cu ţipătul unei 
păsări; la chemarea aceasta, şeful bandei se apropie de el. 
Şeful echipajului i-l arătă cu degetul pe bătrân şi, între ei 
doi, începu o convorbire în limba spaniolă, nu prea corectă 
de altfel, fiind spaniolă muntenească. 

lată întrebările şi răspunsurile: 

— Cine e omul ăsta? 

— Un om. 

— Ce limbi vorbeşte? 

— Toate. 

— Ce lucruri ştie? 

— Toate. 

— Care e ţara lui? 

— Toate şi niciuna. 

— Cărui Dumnezeu se închină? 

— Lui Dumnezeu. 

— Tu cum îi spui omului ăstuia? 

— Nebunul. 

— Cum zici că-i spui? 


— Înțeleptul. 

— Ce e el în ceata voastră? 

— Ceea ce este. 

— Şeful? 

— Nu. 

— Atunci ce e? 

— Sufletul. 

Şeful bandei şi patronul corăbioarei se despărţiră, 
întorcându-se fiecare la gândurile lui şi, peste puţin timp, 
Matutina ieşi din golf. 

Începeau marile tălăzuiri ale largului... 

Matutina străbătu mândră, ca o îndrăzneață înotătoare, 
crâncenul freamăt al bancului Chambours. Bancul 
Chambours,  stavilă nevăzută la ieşirea din rada 
Portlandului, nu seamănă a stăvilar, ci a amfiteatru. Un circ 
de nisip sub apă, trepte sculptate de cercurile apei, o arenă 
rotundă şi simetrică, înaltă cât un munte, dar înecată, un 
coliseu al mării întrezărit de cufundător prin transparenţa 
halucinantă a vârtejului care înghite, acesta este bancul 
Chambours. Acolo, hidrele se luptă între ele; acolo se 
întâlnesc monştrii; acolo, spun legendele, în fundul pâlniei 
gigantice zac stârvurile corăbiilor prinse şi trase la fund de 
uriaşul păianjen Krakea, căruia i se mai spune şi peştele- 
munte. Aşa este înspăimântătorul întuneric al mării. 


III. INTRAREA ÎN SCENĂ A UNUI NOR 
DEOSEBIT DE CEILALŢI 


Bătrânul pe care şeful cetei îl numise mai întâi Nebunul, 
apoi înțeleptul, nu se clintea de la proră. De când trecuseră 
de bancul Chambours, atenţia lui se împărțea între cer şi 
mare. Îşi cobora ochii, apoi îi ridica. Şi mai cu seamă, 
scormonea cu privirile direcţia nord-est. 

Patronul corăbiei îi încredinţă cârma unui marinar, sări 
peste tăblia şanţului cu cabluri, traversă puntea şi veni la 


proră. 

Se apropie de bătrân, dar nu din faţă. Rămase ceva mai 
în urmă, cu coatele strânse de coapse, cu braţele depărtate, 
cu capul plecat pe umăr, cu ochii larg deschişi, cu 
sprâncenele ridicate, zâmbind din colţul buzelor, înfăţişând 
curiozitatea, aşa cum este ea când pluteşte între ironie şi 
respect. 

Bătrânul, fie pentru că obişnuia uneori să vorbească 
singur, fie că, ghicind prezenţa cuiva în spatele lui, simţea 
nevoia să vorbească, începu să-şi spună cu glas tare, privind 
în larg: 

— Meridianul de la care se socoteşte ascensiunea 
dreaptă e marcat, în secolul acesta, prin patru stele: Steaua 
Polară, scaunul Casiopeei, capul Andromedei şi steaua 
Algenib, aflată în Pegas. Dar niciuna dintre ele nu se vede. 

Cuvintele acestea veneau unul după altul de la sine, 
confuze, spuse pe jumătate, şi oarecum fără ca bătrânul să 
le rostească dinadins. 

Şeful echipajului îl întrerupse: 

— Seniore... 

Bătrânul, fiind poate puţin surd şi totodată foarte adâncit 
în gânduri, continuă: 

— Nu sunt destule stele şi e prea mult vânt. Vântul se 
abate mereu din calea lui, ca să se arunce spre țărm. Şi se 
aruncă într-acolo, perpendicular. Asta din pricină că 
pământul e mai cald decât marea, şi aerul e mai uşor 
deasupra lui. Vântul rece şi greu al mării se năpusteşte spre 
pământ ca să ia locul aerului mai cald. 

Şeful echipajului salută, dar bătrânul nu-l văzu... El 
privea marea, ca un cunoscător al valurilor şi al oamenilor, 
studia valurile, dar aproape ca şi cum ar fi vrut, în vuietul 
lor, să ceară rândul la cuvânt şi să le înveţe ceva... Şi îşi 
urmă monologul făcut poate, la urma urmei, ca să fie 
ascultat... 

Patronul îl salută pentru a doua oară şi spuse: 

— Seniore... 


Bătrânul îşi aţinti privirea asupra lui. Întoarse capul fără 
să-şi clintească trupul. 

— Spune-mi, doctore. 

— Senior doctor, eu sunt patronul corăbiei... 

— Fie - răspunse „doctorul”. 

Doctorul - căci aşa îl vom numi de-acum înainte - păru 
dispus să stea de vorbă. 

— Patroane, ai un octant englezesc? 

— Nu. 

— Fără octant englezesc nu poţi lua înălţimea, nici pe 
dinainte, nici pe dinapoi... 

— Bascii - răspunse patronul - luau înălţimea înainte de- 
a fi existat pe lume englezii. 

— Ai măsurat viteza navei? 

— Da. 

— Când? 

— Adineauri. 

— Cum? 

— Cu logul. 

— Ai avut grijă să-ţi pui ochiul pe lemnul logului? 

— Da. 

— Ceasornicul de nisip îşi face exact cele treizeci de 
secunde ale lui? 

— Da. 

— Eşti sigur că nisipul n-a tocit deschizătura dintre cele 
două globuri? 

— Da. 

— Ai făcut contraproba ceasornicului de nisip prin 
vibrația unui plumb de flintă suspendat... 

— De-un fir tras de deasupra cânepei topite? Sigur că da. 

— Ai ceruit firul de teamă să nu se lungească? 

— Da. 

— Ai făcut contraproba logului? 

— Am făcut contraproba ceasornicului de nisip prin 
plumbul de flintă şi contraproba logului prin ghiuleaua de 
tun. 


— Ce diametru avea ghiuleaua ta? 

— Un picior. 

— Bună greutate. 

— E o veche ghiulea de pe bătrâna noastră urkă de 
război La Casse de Par-grand. 

— Care făcea parte din Armada? 

— Da. 

— Şi ducea şase sute de soldaţi, cincizeci de marinari şi 
douăzeci şi cinci de tunuri? 

— Fundul mării mai ştie... 

— Încotro te îndrepţi? 

— Către un golfuleţ pe care îl ştiu eu, între Loyola şi 
Saint-Sebastien. 

— Plasează-te repede pe paralela locului de sosire. 

— Da. Trebuie să mă depărtez cât mai puţin de ea... 

— Ai hartă? 

— Nu. Pentru marea asta n-am. 

— Atunci navighezi orbeşte? 

— Deloc. Am busola. 

— Busola e un ochi, harta e altul. 

— Şi chiorul vede... 

— Când e pâclă şi vânt din toate părţile, nu mai ştii cum 
să prinzi vântul şi sfârşeşti prin a nu mai avea nici poziţia 
calculată cu aproximaţie, nici poziţie corijată... 

— Încă nu e pâclă în vântul acesta rece, şi nu văd niciun 
motiv de alarmă. 

— Corăbiile sunt nişte biete muşte în pânza de păianjen a 
mării. 

— În clipa de faţă, totul e în regulă şi pe apă, şi în aer. 

— Nişte puncte negre, tremurând pe valuri, ăştia sunt 
oamenii cu navele lor, în largul mării. 

— La noapte cred că totul o să meargă bine. 

— S-ar putea să se coboare o beznă încât să nu mai ştii 
pe unde să scoţi cămaşa. 

— Până acum, totul merge bine. 

Privirea doctorului se aţinti spre nord-est. 


Şeful echipajului continuă: 

— Să atingem numai golful Gasconiei şi las' pe mine! 
Zău, acolo sunt ca acasă. Golful Gasconiei îl cunosc ca-n 
palmă. E o pâlnie adesea destul de mânioasă, dar îi ştim 
toate măsurile apei şi toate calităţile fundului... 

Doctorul, întors cu totul spre mare şi fără să-l mai 
privească pe şeful echipajului, arătă cu degetul o frântură 
de cer luminată puternic de sclipirile amurgului şi 
înconjurată de aburi cenuşii, o frântură de cer albastru, dar 
de un albastru mai apropiat de culoarea plumbului decât de 
a bolţii senine. Şi spuse: 

— Patroane, vezi? 

— Ce? 

— Uite colo. 

— Unde? 

— Acolo. 

— Unde e albastru? Da... 

— Ce se vede? 

— Un colţ de cer. 

— Pentru cei care se duc la cer - spuse doctorul. Pentru 
ceilalţi, care vor să ajungă în altă parte, e altceva. 

Şi îşi  sublinie  enigmaticele cuvinte printr-o 
înspăimântătoare privire pierdută în umbră. 

Tăcură amândoi un timp. 

Patronul corăbiei, gândindu-se la cele două nume pe care 
şeful cetei i le dăduse bătrânului acestuia, se întreba în 
sinea lui: „Să fie un nebun? Să fie un înţelept?” 

Arătătorul osos şi ţeapăn al doctorului rămăsese înălţat 
spre colţul albastru-tulbure al orizontului. 

Patronul corăbiei cercetă colţul acesta. 

— Într-adevăr - bombăni el - nu e cerul aşa, e un nor... 

— Nor albastru, mai rău decât norul negru - spuse 
doctorul. Şi adăugă: E norul zăpezii. 

— La nube de la nieve - făcu şeful echipajului, ca şi cum 
ar fi căutat să înţeleagă mai bine traducându-şi cuvintele. 

— Ştii ce e asta, norul zăpezii? întrebă doctorul. 


— Nu. 

— Ai să ştii în curând. 

Şeful echipajului începu iar să cerceteze zarea şi, tot 
privind norul, începu să bombăne printre dinţi: 

— O lună de vijelii, o lună de ploi, ianuarie care tuşeşte şi 
februarie care plânge, iată toată iarna noastră, a celor din 
părţile Asturiei. Zăpadă n-avem decât în munţi. Dar asta 
ştiu: să te fereşti de avalanşe! Avalanşa nu ştie multe. E o 
fiară. 

— lar ciclonul de zăpadă e un balaur - spuse doctorul. 

După ce tăcu vreo câteva clipe, doctorul adăugă: 

— lată-l că vine... 

Norul albastru creştea din ce în ce... 

Parcă pierdut în visare, doctorul vorbi mai departe: 

— Toate clipele aduc ceasul. Voința cerului se 
întredeschide. 

Şi patronul îşi puse din nou în sinea lui întrebarea: „O fi 
nebun?” 

— Patroane - urmă doctorul, cu privirea mereu aţintită 
pe nor - ai navigat mult prin Marea Mânecii? 

Patronul îi răspunse: 

— Astăzi e pentru prima oară... 

Doctorul, pe care norul albastru îl preocupa mai presus 
de orice şi care, după cum buretele nu poate înghiţi decât o 
anumită măsură de apă, nu putea nici el să cuprindă decât 
un anumit grad de îngrijorare, se mulţumi, la răspunsul 
acesta al patronului corăbiei, să ridice uşor din umeri, nu 
prea emoţionat. 

— Cum asta? 

— Seniore doctor, de obicei nu fac decât drumul către 
Irlanda. Navighez de la Fontarabie până la Black-Harbour 
sau până la insula Akill, care sunt două insule. Mă duc 
câteodată la Brachipull, care e un cap în Ţara Galilor. Dar 
cârmesc totdeauna dincolo de insulele Seilly. Marea asta n-o 
cunosc deloc. 


— Atunci e grav. Nenorocire cui silabiseşte oceanul! 
Marea Mânecii e o mare care trebuie bine citită. E un sfinx. 
Ai grijă de adâncime... 

— O să sondăm în drum... 

— Ca să sondezi, va trebui să te opreşti, şi n-ai să poţi. 

— De ce? 

— Din pricina vântului. 

— Vă spun că am să sondez... 

— Fii modest. O să te sufle vântul cât ai clipi. 

— Vreau să spun că am să încerc să sondez. 

— Izbitura apei n-o să lase plumbul să coboare şi linia o 
să se frângă. Ah! te afli pentru prima oară pe meleagurile 
astea! 

— Pentru prima oară. 

— Ei bine, atunci ascultă, patroane! 

Rosti cuvântul ascultă atât de poruncitor, încât şeful 
echipajului se înclină. 

— Vă ascult, seniore doctor... 

— Îndreaptă nava spre vest. 

— Caramba! 

— Îndreaptă nava spre vest! 

— Cu neputinţă... 

— În cazul ăsta, descurcă-te cum ştii. 

— Ar trebui să se schimbe vântul. 

— Până mâine dimineaţă n-o să se schimbe... 

— Să merg împotriva vântului! Nu se poate! 

— Îndreaptă nava spre vest, îţi spun!... 

— Vântul ne mână spre est. 

— Nu te lăsa dus spre est! 

— De ce? 

— Patroane, ştii ce înseamnă astăzi, pentru noi, cuvântul 
est? 

— Nu. 

— Moarte. 

— Atunci am să cârmesc spre vest. 


Doctorul se întoarse spre patron şi de data asta îl privi, îl 
privi cu privirea aceea care sprijină un gând ca pentru a ţi-l 
înfunda în creier, şi rosti rar, silabă cu silabă: 

— Dacă la noapte, când ne vom afla în mijlocul mării, vom 
auzi un dangăt de clopot, nava e pierdută... 

Şeful echipajului îl privi năuc. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Dar doctorul nu-i răspunse. Privirea lui, îndreptată o 
clipă spre în afară, se reîntorsese iar către sine. Ochiul îi 
redevenise lăuntric. Nu părea să-şi dea seama de 
întrebarea mirată a patronului corăbiei... 

Apoi buzele rostiră, parcă singure, aceste câteva cuvinte 
încete ca un murmur: 

— Sufletelor negre le-a sosit clipa curăţirii. 

Şeful echipajului făcu strâmbătura aceea expresivă care 
apropie de nas toată partea de jos a fetei. 

— E mai degrabă nebun decât înţelept - mormăi el. 

Şi se departă. 

Totuşi, cârmi corabia spre vest. 

Dar vântul şi marea păreau tot mai mânioase. 


IV. HARDQUANONNE 


Pâcla se deforma şi se umfla în toate felurile şi din toate 
punctele orizontului odată, ca şi cum nişte guri nevăzute ar 
fi suflat în foalele furtunii. Înfăţişarea norilor deveni 
amenințătoare. 

Norul albastru acoperea tot fundul cerului. Acum se 
întinsese şi către vest, şi către est. Şi înainta împotriva 
crivăţului... 

Marea, care cu câteva clipe înainte părea acoperită cu 
solzi, s-ar fi zis acum că are o piele deasupra ei. Aşa arată 
balaurul acesta. Nu ca un crocodil, ci ca un şarpe boa. lar 
pielea lui, plumbuită şi sărată, părea groasă şi se încreţea 
greoi. La suprafaţă, vârtejuri de hulă, singuratice, 


semănând unor bubuliţe, se rotunjeau, apoi crăpau. Spuma 
parcă ar fi fost lepră. 

Tocmai în clipa aceea urka, pe care copilul părăsit o mai 
zărea încă de departe, îşi aprinse felinarul. 

Mai trecu un sfert de ceas. 

Şeful echipajului îl căută cu privirea pe doctor; dar 
acesta nu se mai afla pe punte. 

Îndată după ce patronul îl părăsise, doctorul îşi 
încovoiase spinarea înaltă şi intrase în cabină. Acolo, se 
aşezase lângă sobă, pe una din grinzile care propteau 
catargul. Scosese din buzunare un soi de călimară şi o 
mapă din piele albă, de Cordoba. Din mapă, scosese un 
pergament împăturit în patru, vechi, pătat şi îngălbenit. 
Despăturise pergamentul, luase o pană din tubul călimării 
de buzunar, îşi aşternuse mapa pe un genunchi şi 
pergamentul peste mapă, şi începuse să scrie pe dosul 
pergamentului, la pâlpâirea slabă a felinarului care îl 
lumina pe bucătar... 

Tot scriind, doctorul dădu cu ochii de clondirul învelit în 
papură pe care bucătarul îl ducea la gură de fiecare dată 
când potrivea gustul ciorbei, ca şi cum s-ar fi sfătuit cu el 
dacă a pus sau nu destul ardei. 

Clondirul ăsta îi atrase atenţia, nu pentru că ar fi fost plin 
cu rachiu, ci din pricina unui nume împletit în învelişul lui, 
cu papură roşcată în mijlocul firelor albe. În cabină era 
destulă lumină ca numele să poată fi citit. 

Doctorul se opri din scris şi silabisi cu jumătate glas 
numele împletit pe clondir: 

— Hardgquanonne. 

Apoi îi spuse bucătarului: 

— Clondirul ăsta nu l-am observat până acum. Nu cumva 
a fost al lui Hardquanonne? 

— Al bietului nostru Hardgquanonne! făcu bucătarul. Al lui 
a fost. 

Doctorul întrebă mai departe: 

— Al lui Hardquanonne, flamandul din Flandra? 


— Al lui... 

— Care e închis? 

— Da, da... 

— În turnul Chatham? 

— E sticla lui - răspunse bucătarul. Hardquanonne îmi 
era prieten. O păstrez în amintirea lui. Când o să-l mai 
revedem oare? Da, e sticla lui de drum. 

Doctorul îşi luă iar pana şi reîncepu să aştearnă anevoie 
rânduri oarecum şerpuitoare, de-a latul pergamentului. În 
ciuda tremurului corăbiei şi a tremurului pricinuit de 
bătrâneţe, izbuti să scrie tot ce avea de scris. 

Era şi timpul, căci, deodată, corabia fu zguduită puternic. 

O nestăvilită năvală a talazurilor izbi urka şi se simţi 
începutul dansului aceluia înfricoşător, cu care navele 
întâmpină furtuna. 

Doctorul se ridică, se apropie de sobă mişcându-se cât 
putea mai atent, ca să nu fie răsturnat de violenţa valurilor, 
uscă la foc, cum putu, rândurile scrise şi puse pergamentul 
în mapa de piele pe care o vâri, împreună cu călimara, în 
buzunar. 

Soba nu era lucrul făcut cu cea mai puţină iscusinţă, din 
câte se aflau în cabină. Şi totuşi, cratiţa se clătina. 
Bucătarul o supraveghea. 

— Ciorbă de peşte - spuse el. 

— Pentru peşti - îi răspunse doctorul. 

Apoi se reîntoarse pe punte. 


V. GRIJA ÎNCREDINŢATĂ MĂRII 
FURIOASE 


La rândul lor, ceilalţi călători de pe urkă priveau înapoi, 
dar cu mare voioşie, cum se depărtează şi descreşte ţărmul 
duşmănos. Încetul cu încetul, rotunjimea întunecată a mării 
se înălța, subţiind în lumina amurgului Portlandul, 
Purbeckul, 'Tineham, Kimmeridge, cele două Matravers, 


lungile fâşii ale falezei înceţoşate şi coasta punctată de 
faruri. 

Ţărmul Angliei se ştergea din ce în ce. Fugarii un mai 
aveau în jurul lor decât marea. 

Deodată, bezna deveni cumplită. 

Nu mai exista nici întindere, nici spaţiu. Cerul se 
înnegrise şi se prăvălise peste corabie. Începu domoala 
cădere a zăpezii. Câţiva fulgi se şi iviseră. S-ar fi zis că sunt 
suflete. În faţa vântului, nu se mai vedea nimic... Un nor 
tulbure, uriaş, asemănător cu pântecele unei hidre, atârna 
deasupra apelor şi, pe alocuri, acest pântece pământiu se 
lipea de valuri. Punctele de contact ale norului cu marea 
păreau guri căscate, pompând valurile, golindu-se de aburi 
şi umplându-se de apă. Vârtejurile înălţau, ici-colo, pe 
întinsul apei, coame de spumă. 

Furtuna boreală se năpusti asupra corăbiei, şi corabia se 
năpusti înăuntrul ei. Rafala şi nava ieşiră una în 
întâmpinarea alteia, ca pentru a începe harţa... 

Evadarea îi înnebunise într-atâta pe fugari încât, în 
această primă ciocnire turbată, nicio pânză, mare sau mică, 
nu fu prinsă în funii, trasă jos sau scoasă. Catargul trosnea 
şi se încovoia, cuprins parcă de groază. 

Ceea ce caracterizează uraganul de zăpadă e faptul că 
este negru. Înfăţişarea obişnuită a naturii pe vreme de 
furtună - pământ şi mare întunecate, cer foarte palid - este 
răsturnată. Cerul e negru, marea e albă. Jos spumă, sus 
bezne. Un orizont astupat de neguri, o boltă cernită cu 
negru. Uraganul seamănă cu interiorul unei catedrale, 
împodobită pentru zile de doliu... Lumea devine, pe 
neaşteptate, o boltă de beci. Şi din bezna aceasta cade o 
pulbere de pete albe, care şovăie între cer şi mare. Petele - 
fulgii de zăpadă - alunecă, rătăcesc şi plutesc. Sunt parcă 
lacrimile unui giulgiu, care ar prinde viaţă şi s-ar pune în 
mişcare. În semănătura aceasta se amestecă un vânt 
turbat. Întunericul nopţii, prefăcut în pulbere albă, furia în 
bezna de nepătruns, toată forfota de care e în state 


mormântul, un uragan sub un catafalc, aceasta e furtuna de 
zăpadă. 

Dedesubt tremură marea, acoperind imensele hăuri 
necunoscute. 

În vântul polar, fulgii de zăpadă devin imediat grindină şi 
aerul se umple de proiectile. Apa pârâie, mitraliată. 

Bubuitul tunetului nu se aude. Fulgerul furtunilor 
boreale e tăcut... Furtuna de zăpadă e oarbă şi mută. Şi 
adeseori, după trecerea ei, corăbiile rămân oarbe, iar 
marinarii muţi... 

Matutina gonea din toate puterile. Aplecarea ei sub 
pânze făcea uneori un unghi de cincisprezece grade cu 
marea, dar chila ei pântecoasă se lipea de apă ca de un 
lichid vâscos. Chila rezista la smulgerea uraganului. În faţă 
ardea lumina focului aprins în grătarul de fier. Norul 
vijelios, târându-şi umflătura peste întinsul apelor, îngusta 
şi mistuia tot mai mult marea în preajma navei. Niciun 
pescăruş. Nicio rândunică. Numai zăpadă. Valurile erau 
puţine şi înfricoşătoare. Nu se vedeau decât trei sau patru, 
nespus de mari. 

Din când în când, câte un fulger de culoarea aramei 
încinse străpungea îngrămădirile de bezne spre orizont şi 
spre zenit. Spărtura aceasta roşiatică arăta hidoşenia 
norilor. Brusca aprindere a adâncurilor, peste care, vreme 
de o clipă, se detaşau norii din primul plan şi zvârcolirile 
depărtate ale haosului ceresc, dădea perspectivă abisului. 
Pe fondul acesta de foc fulgii de zăpadă păreau negri, ca 
nişte fluturi întunecaţi, zburând într-un cuptor încins. Apoi 
totul se stingea... 

Urka îşi continua goana nebunească... În fiecare clipă, 
talazurile potopeau puntea de la un capăt la altul... Femeile 
se refugiaseră în cabină, dar bărbaţii rămăseseră pe punte. 
Zăpada orbitoare cădea în vârtejuri, amestecându-se cu 
grămezile de spumă ale hulei. Totul părea cuprins de furii. 

În clipa aceea, şeful cetei, stând în picioare la proră, pe-o 
grindă, se agăţă cu o mână de funia unei pânze, în timp ce, 


cu cealaltă mână îşi smulse basmaua de pe cap şi, agitând-o 
în lumina felinarului, strigă plin de truifie: 

— Suntem liberi! 

— Liberi! Liberi! Liberi! repetară fugarii. 

Şi toată ceata, prinzându-se de odgoane, de funii, de 
scripete, se ridică în picioare pe punte. 

— Ura-a-a! strigă şeful. 

Şi ceata urlă în furtună: 

— Ura-a-a! 

În clipa când vuietul uralelor se stingea în mugetul 
vântului, o voce gravă şi puternică se înălţă de la celălalt 
capăt al navei şi spuse: 

— Tăcere! 

Toate capetele se întoarseră într-acolo. 

Fugarii recunoscuseră glasul doctorului. Dar pe doctor 
nu-l văzu nimeni, căci el era atât de slab încât se confunda 
cu catargul de care se rezemase. 

Şi glasul lui rosti: 

— Ascultaţi! 

Tăcură toţi. 

Se auziră clar, în noapte, dangătele unui clopot. 


Patronul, care ţinea cârma, izbucni într-un hohot de râs. 

— Un clopot! Bine. Noi gonim spre babord. Ce dovedeşte 
clopotul ăsta? Că avem pământul la tribord. 

Vocea hotărâtă şi domoală a doctorului răspunse: 

— N-avem pământul la tribord. 

— Ba da! strigă şeful echipajului. 

— Nu! 

— Dar dangătul clopotului vine de pe pământ. 

— Dangătul clopotului - răspunse doctorul - vine din 
mare. 

Un fior străbătu inimile oamenilor acestora îndrăzneţi. 
Cele două femei se iviră speriate în uşa cabinei, ca două 
stafii. Doctorul făcu un pas, şi trupul lui înalt şi uscat se 


dezlipi de catarg. Se auzea clopotul sunând undeva, în 
fundul nopţii. 

Doctorul spuse: 

— În mijlocul mării, la jumătatea drumului între Portland 
şi arhipelagul Mânecii, există o geamandură pusă acolo ca 
să avertizeze. Geamandura e ancorată cu lanţuri şi pluteşte 
deasupra apei. Pe ea e fixată o pirostrie de fier şi de 
pirostrie atârnă un clopot. Pe vreme de furtună, marea, 
zguduită, zguduie geamandura, iar clopotul sună. Dangătul 
clopotului acestuia îl auziţi acum. 

Doctorul aşteptă să treacă o rafală de vânt, aşteptă să 
reînceapă iar bătaia clopotului, şi vorbi mai departe: 

— Dacă auzi dangătul clopotului în furtună, când suflă 
vântul dinspre nord-vest, înseamnă că eşti pierdut. De ce? 
lată: dangătul clopotului îl auzi fiindcă ţi-l aduce vântul. Dar 
vântul bate dinspre vest. lar stâncile de la Aurigny sunt 
spre est. Nu poţi auzi clopotul decât dacă te afli între 
geamandură şi stânci. Acum, vântul ne mână spre stânci! 
Ne aflăm pe partea cea rea a geamandurii. Dacă am fi pe 
partea cea bună, ne-am afla în larg, la apă adâncă, pe drum 
sigur, şi n-am auzi clopotul. Vântul n-ar aduce dangătele 
spre noi. Am trece pe lângă geamandură, fără să ne dăm 
seama că e acolo. Vasul nostru s-a abătut de pe drumul cel 
bun. Clopotul pe care îl auzim e toaca refugiatului. Acum 
chibzuiţi şi voi! 

În timp ce doctorul vorbea, clopotul, scăpat o clipă de 
furia vântului, suna domol, un dangăt după altul, şi vuietul 
lui, tăcând în răstimpuri, părea că ia seama la vorbele 
bătrânului. S-ar fi zis că e vuietul adâncimilor fără sfârşit. 

Toţi ascultau cu sufletul la gură când glasul doctorului, 
când dangătul clopotului. 


VI. FURTUNA, SĂLBATICA CEA MARE 


În acest timp, patronul îşi luase portavoce. 


— Cârma spre geamandură! Cârma spre clopot! Acolo 
avem larg. Totul nu e încă pierdut! 

— Încearcă - spuse doctorul. 

Vom spune aici, în treacăt, că geamandura aceasta cu 
clopot a fost desfiinţată în anul 1802. Marinarii foarte 
bătrâni îşi mai aduc aminte de dangătul ei. Ea vestea 
primejdia, numai că o vestea cam prea târziu. 

Ordinul patronului fu ascultat. Pasagerul din Languedoc 
se alătură şi el celor doi marinari. Toţi dădură o mână de 
ajutor. Strânseră şi pânzele... Manevra, deşi în condiţii 
neobişnuite, fu executată destul de corect. Dar pe măsură 
ce nava, strângându-şi totul, se micşora, vâltoarea aerului şi 
apei creştea în jurul ei. Înălţimea hulei atingea aproape 
dimensiunea pe care o are la pol. 

Uraganul, ca un călău grăbit, începu să rupă corabia în 
bucăţi. Cât ai clipi, avu loc o smulgere şi o sfâşiere 
nemaipomenită. Catargul se frânse. Cablurile se rupseră. 
Tensiunea magnetică, proprie furtunilor de zăpadă, ajută la 
ruptura funiilor. Lanţurile, ieşite din scripete, nu mai 
manevrau. Un val smulse busola şi lăcaşul ei. Un alt val târî 
cu el barca de salvare... Madona de la proră şi grătarul cu 
foc fură şi ele luate de apă. 

Nu mai rămăsese decât cârma. 

Înlocuiră felinarul pierdut printr-o ghiulea plină cu câlţi 
şi cu smoală aprinsă, care fu agăţată de etravă. 

Catargul, spart în două, acoperit de  zdrenţe 
tremurătoare, de funii, de scripeţi şi de vintrele, încurca 
puntea. În cădere, el zdrobise o bucată din lemnăria 
tribordului. 

Patronul, mereu la cârmă, strigă: 

— Atâta vreme cât putem cârmi, nimic nu e pierdut! 
Aduceţi topoare! Topoare! Catargul peste bord! Liberaţi 
puntea! 

Echipajul şi pasagerii păreau cuprinşi de febra marilor 
bătălii. Din câteva lovituri şi opinteli, zvârliră catargul în 
valuri. Puntea fu liberată. 


— Acum - urmă patronul - luaţi o funie şi legaţi-mă de 
cârmă! 

Îl legară. Şi, pe când marinarii îi înfăşurau trupul cu 
funia, el râdea şi-i striga mării: 

— Urlă, bătrâno, urlă! Am trecut eu prin clipe şi mai 
grozave la capul Machichaco!... 

lar când se simţi legat burduf, apucă zdravăn cârma cu 
amândouă mâinile, cuprins de ciudata veselie pe care o dă 
primejdia. 

— Totul e-n regulă, băieţi! Trăiască Madona de Buglose! 
Să cârmim spre vest! 

Un val pieziş, uriaş, se năpusti de dinapoia corâbiei... 
Întreaga pupă a Matutinei fu înghițită de spume şi, în 
amestecul acela de apă şi de întuneric, se auzi o pârâitură. 
Când spuma se risipi, când pupa reapăru, nu se mai aflau 
acolo nici patronul, nici cârma. 

Totul fusese smuls. 

Cârma şi omul legat de ea porniseră cu valul, în 
vălmăşagul asurzitor al furtunii. 

Şeful cetei privi ţintă întunericul şi strigă: 

— Te burlas de nosotros A10: 

Strigătului acestuia de revoltă îi urmă un altul: 

— Să aruncăm ancora! Să-l salvăm pe patron! 

Porniră în goană spre cabestan. Dădură drumul ancorei. 
Urka nu avea decât una. Şi nu izbutiră decât să o piardă şi 
pe aceasta. Fundul era numai stâncă, iar valurile se 
zvârcoleau turbate. Cablul se rupse ca un fir de păr. 

Ancora rămase pe fundul mării. 

Din clipa aceea, Matutina nu mai fu decât o epavă. 
Corăbioara aceasta, mai adineauri înaripată şi teribilă în 
goana ei, era acum neputincioasă. loate mijloacele de 
manevrare fuseseră ciopârţite şi smulse de la locul lor. Se 
supunea acum, înţepenită şi fără puteri, furiilor ciudate ale 
mării. 

Vântul sufla din ce în ce mai groaznic... 


Matutina înainta la întâmplare, în voia valurilor, ca un 
dop de plută în tălăzuirea apelor. Nu mai naviga, ci se ţinea 
deasupra apei. Părea gata, în orice clipă, să se răstoarne cu 
burta în sus, ca un peşte mort. O ferea de sfârşitul acesta 
doar faptul că lemnăria ei, perfect etanşă, se păstrase în 
bunăstare. Nicio scândură de sub linia de plutire nu cedase. 
N-avea nicio crăpătură, şi niciun strop de apă nu pătrundea 
în cală. Şi asta din fericire, căci pompa suferise o 
stricăciune şi nu mai putea fi folosită... 

Oamenii de pe punte, amorţiţi, încercau să se prindă, 
sfâşiindu-şi palmele, de tot ce găseau la îndemână. Din când 
în când, ei ascultau atenţi. Clopotul se auzea tot mai încet, 
de parcă şi el s-ar fi apropiat de clipa morţii. Dangătul lui 
nu mai era acum decât un horcăit. Apoi horcăitul acesta 
pieri cu totul. Unde se aflau? Şi la ce distanţă de 
geamandură? Sunetul clopotului îi speriase, tăcerea lui îi 
îngrozea. Poate că vântul îi mânase pe un drum al 
pierzaniei. Epava gonea în noapte. Nimic nu e mai 
înspăimântător decât o goană oarbă. Naufragiaţii simțeau 
prăpastia deschisă în faţa lor, sub ei, peste ei. Acum nu mai 
era goană, ci cădere. 

Şi, deodată, în uriaşul vârtej al furtunii de zăpadă, sclipi o 
lumină roşiatică. 

— Un far! strigară naufragiaţii. 


VII. FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU NOAPTEA 


Era, într-adevăr, farul Greblelor. 

Pentru o corabie în bunăstare, prevăzută cu toate 
mijloacele de manevrare şi putând să fie condusă de către 
pilot, farul Greblelor e folositor. El dă semnalul de alarmă. 
Anunţă apropierea stâncilor. Dar unei corăbii scoase din uz 
nu face decât să-i mărească nenorocirea. Corpul corăbiei, 
înţepenit şi fără viaţă, neputându-se împotrivi tălăzuirii 
imense a apelor, neputându-se apăra de furia vântului, ca o 


pasăre fără aripi, nu poate merge decât încotro o mână 
vijelia. Farul îi arată locul suprem, îi arată locul pieirii, îi 
luminează înmormântarea. El e o candelă pentru 
mormântul epavelor. 

Să luminezi prăpastia neînduplecării, să arăţi pieirea pe 
care nu o poţi ocoli, există oare ironie mai tragică? 

De batjocura aceasta adăugată naufragiului, sărmanii 
deznădăjduiţi de pe Matutina îşi dădură imediat seama. 
Ivirea farului mai întâi le dădu curaj, apoi îi dobori. Nimic 
de făcut, nimic de încercat. Ceea ce se spune despre regi, 
se poate spune şi despre valuri: eşti poporul lor, eşti prada 
lor. Le înduri toate nebuniile. 

Vântul mâna urka spre Greble. Într-acolo mergeau. Cu 
neputinţă să se împotrivească. Nava se îndrepta cu 
repeziciune spre stânci. Se simţea apropierea fundului. 
Naufragiaţii ascultau prăbuşirile surde ale talazului în golul 
submarin ai stâncii Se zărea sub far ca o muchie 
întunecată, între două blocuri de granit, trecătoarea 
îngustă a îngrozitorului golfuleţ pe care-l bănuiai plin de 
oasele omeneşti şi de resturile corăbiilor înecate. Locul 
acela părea mai mult gura unei văgăuni decât intrarea unui 
port. Naufragiaţii auzeau trosnetele crengilor aprinse pe 
grătarul de fier al farului. O pâlpâire lividă lumina furtuna. 
Întâlnirea dintre flăcări şi grindină tulburau negura. Pâcla 
neagră şi fumul roşcat se luptau, ca doi şerpi. Jeraticul 
smuls zbura în vânt. Şi fulgii de zăpadă păreau că dau 
înapoi în faţa acestui neaşteptat atac al scânteilor. Stâncile, 
şterse la început, se vedeau acum clar, haos de piatră, cu 
piscuri, creste şi vertebre. Cu cât se apropiau mai mult, cu 
atât relieful stâncilor creştea şi se înălța sinistru. 

Una dintre femei îşi depăna, în neştire, mătăniile. 

În lipsa patronului corăbiei, care fusese pilot, rămânea 
şeful care era şi căpitanul navei. Bascii cunosc toţi şi 
muntele, şi marea. Ei sunt curajoşi în faţa primejdiei, şi 
inventivi atunci când ea se abate asupra lor. 


Se apropiau de stânci, gata să le atingă. Ajunseră, 
deodată, atât de aproape de stâncă cea mare din nordul 
Greblelor, încât ea acoperi, pe neaşteptate, farul. Şi nu se 
mai văzu decât stâncă, luminată din spate. Înălţată în 
negură, stânca aceasta părea o femeie uriaşă, cu plete de 
foc... 

Atunci şeful cetei strigă: 

— Un voluntar să ducă o funie la stâncă! E vreunul care 
ştie să înoate? 

Niciun răspuns. 

Nimeni dintre cei aflaţi pe bord nu ştia să înoate. 
Neştiinţa aceasta se întâlneşte, altminteri, destul de des 
printre marinari. 

O bârnă aproape desprinsă din legăturile ei se clătina 
lângă puntea de comandă. Şeful o prinse zdravăn, cu 
amândouă mâinile. 

— Daţi-mi ajutor! 

Desprinseră bârna. O aveau acum la îndemână. Din 
mijloc de apărare, ea devenise mijloc de luptă. 

Era o bârnă destul de lungă, din inimă de stejar, întreagă 
şi tare, putând să servească drept armă de atac şi drept 
punct de sprijin. Pârghie pentru clintit greutăţi, berbec 
pentru fărâmarea porţilor unei cetăţi. 

— Fiţi gata! strigă şeful. 

Şase inşi, încovoiaţi lângă bucata rămasă din catarg, 
apucară strâns bârna, care se întindea peste bord, dreaptă 
ca o lance, spre poalele stâncii. 

Manevra era periculoasă. Să dai brânci unui munte eo 
îndrăzneală. Puteau fi, toţi şase, zvârliţi în mare de şocul 
ciocnirii. 

Se scurseră câteva clipe dintre cele care îţi albesc părul. 

Stâncă şi nava porniseră să se înfrunte. 

Piatra e răbdătoare. Stânca aştepta. 

Un val năprasnic se năpusti, nesăbuit, şi puse capăt 
aşteptării. Luă nava pe dedesubt, o săltă şi o legănă timp de 
o clipă, aşa cum praştia aruncă o piatră. 


— Fiţi tari! strigă şeful. Nu-i decât o stâncă. Noi suntem 
oameni! 

Bârnă nu se clintea. Cei şase bărbaţi făceau una cu ea. 
Piroanele ascuţite le zgâriau subsuorile, dar ei nu simțeau. 

Talazul zvârli nava spre stâncă. 

Urmă ciocnirea. 

Dar ea se petrecu sub hăul de spumă care ascunde 
totdeauna asemenea întâmplări. 

Când spuma recăzu în mare, când valul şi stânca se 
despărţiră, cei şase bărbaţi se rostogoliră pe punte. Dar 
Matutina gonea mai departe. Bârna ţinuse piept şi izbutise 
s-o abată. În câteva clipe, lunecarea talazului fiind de 
neînfrânt, Greblele rămaseră în urma navei. Pentru 
moment, Matutina se afla în afara pericolului imediat... 

Şi uraganul o mâna mai departe. Greblele părură de 
îndată o îngrămădire inutilă de stânci, la orizont... 

Farul, depărtându-se, păli, apoi dispăru... 

Clopotul, care era o ameninţare, tăcuse. Farul, care era o 
ameninţare, nu se mai vedea. Şi totuşi, când cele două 
pericole trecură, situaţia naufragiaţilor deveni şi mai 
cruntă. Pentru că clopotul fusese un glas, iar farul o făclie. 
Amândouă avuseseră în ele ceva omenesc. lar după ele 
rămase hăul nesfârşit... 

Matutina, scăpată de Greble, se prăvălea din talaz în 
talaz. Scăpase, dar în haos. Mânată pieziş de vânt, răsucită 
de miile de mişcări ale valurilor, ea răsfrângea toate 
frământările nebuneşti ale apelor. Aproape că nu mai avea 
tangaj, semn de temut pentru agonia unui vas... 

În furtună, şi mai ales în meteorul de zăpadă, marea şi 
noaptea sfârşesc prin a se contopi una cu alta. Până la 
urmă, din amestecul lor rămâne doar o negură. Ceaţă, 
vârtej, rafală, alunecare în toate sensurile, niciun punct de 
sprijin, niciun punct de reper, nicio clipă de răgaz, o 
reîncepere necontenită, un gol după altul, zarea întinsă 
pretutindeni, adâncă zvâcnire neagră. Şi urka plutea 
printre toate acestea. 


Să se desprindă de Greble, să înlăture cu dibăcie 
ciocnirea cu stânca, însemnase pentru naufragiaţi o 
izbândă. Dar totodată fusese, mai ales, o încremenire. 
Uralele de bucurie nu izbucniră. Pe mare nu se fac de două 
ori asemenea imprudenţe... 

Înlăturarea stâncii li se părea săvârşirea imposibilului. 
Din pricina asta, încremeniseră toţi. Şi totuşi, încetul cu 
încetul, începură iar să nădăjduiască. Aşa sunt tainicele 
miraje ale sufletului. Nu există deznădejde în care, chiar în 
clipa cea mai cumplită, să nu mijească nădejdea în fundul 
cutelor celor mai adânci ale sufletului... 

Dar, deodată, la babord ţâşni, se desenă şi se decupă pe 
fondul negurii un bloc uriaş, opac, vertical. 

Ei îl priviră buimăciţi. 

Vântul îi împingea spre înălţimea aceea. 

Şi ei nu ştiau că în faţa lor se află stânca Ortach. 


VIII. STÂNCI ŞI VÂLTORI 


Primejdia reîncepea. După Greble, Ortach. Furtuna 
brutală şi atotputernică nu-şi variază mijloacele... 

Naufragiaţii se întoarseră spre şef, nădejdea lor. El nu 
putu decât să ridice din umeri, cu disprețul mohorât al 
neputinței. 

Ortach e o lespede în mijlocul mării. Stânca, un singur 
bloc, se ridică dreaptă la optzeci de picioare înălţime, 
deasupra loviturilor mânioase ale hulei. De ea se sparg 
valurile şi corăbiile. Ca un cub neclintit ea îşi înfige muchiile 
ca nişte lănci drepte în numeroasele curbe şerpuite ale 
mării. 

Noaptea, stânca Ortach seamănă cu un uriaş trunchi de 
copac pus peste faldurile unei imense pânze negre. În 
furtună trunchiul acesta pare că aşteaptă lovitura securii, 
care este lovitura trăsnetului. 


Dar uraganele de zăpadă nu vin cu trăsnete. Corabia, ce- 
i drept, e oarbă. Toate pânzele întunericului i se aşază pe 
ochi. Între starea ei şi starea unui osândit nu-i mare 
deosebire. Iar fulgerul, care e un sfârşit grabnic, nu-l poate 
nădăjdui. 

Matutina, nefiind decât o biată epavă plutitoare, se 
îndreptă spre stâncă aceasta, aşa cum se îndreptase şi spre 
cealaltă. Şi spaima îi cuprinse din nou pe nefericiţii care se 
crezuseră o clipă salvaţi. Naufragiul lăsat în urmă li se ivea 
din nou în faţă. Stânca ieşea iar din fundul mării şi nu 
puteau face nimic împotriva ei. 

Greblele sunt o bulboană cu mii de guri, Ortach e un zid. 
Naufragiul la Ortach înseamnă strivire. 

Şi totuşi mai exista o şansă. 

Pe planurile drepte - şi Ortach este un asemenea plan - 
valul, ca şi ghiuleaua, nu ricoşează. El e redus la un joc 
simplu: mai întâi flux, apoi reflux. Soseşte ca talaz şi se 
reîntoarce ca hulă. 

În asemenea cazuri, problema vieţii şi a morţii se pune 
astfel: dacă talazul mână corabia până la stâncă, o sfărâmă 
şi nu mai există scăpare. Dar dacă hula se reîntoarce mai 
înainte ca nava să se fi izbit de stâncă, o readuce înapoi, 
deci o salvează. 

Cumplită nelinişte. Naufragiaţii zăreau în penumbră 
marele val hotărâtor venind spre ei. Până unde are să-i 
ducă? Dacă valul sfărâma corabia, ei au să fie rostogoliţi 
spre stâncă şi striviţi. Dar dacă va trece pe sub corabie? 

Valul trecu pe sub corabie. 

Ei respirară uşuraţi. 

Dar ce-avea să se întâmple la reîntoarcerea valului? Ce le 
va face vârtejul apei izbite de stâncă? 

Vârtejul îi trase înapoi. 

Peste câteva minute, Matutina ieşise din apele 
periculoase ale stâncii. Stânca Ortach pieri în noapte, aşa 
cum pieriseră şi Greblele. 


Era a doua izbândă. Pentru a doua oară urka, ajunsă în 
pragul naufragiului, se trăsese înapoi la vreme. 


Între timp, o pâclă groasă se abătuse asupra nefericiţilor 
mânaţi la întâmplare. Ei nu mai ştiau unde se află. Abia 
dacă mai zăreau la câţiva paşi de bordul vasului. În ciuda 
unui adevărat potop de grindină, care-i silea pe toţi să ţină 
capetele plecate, femeile se încăpăţânaseră să nu coboare 
în cabină. Totdeauna, în asemenea situaţii, deznădăjduiţii 
vor să naufragieze sub cerul liber. Moartea le e atât de 
aproape, încât un acoperiş deasupra capului li se pare un 
început de sicriu. 

Talazul, din ce în ce mai umflat, se scurta. Umflarea 
valului e semn că apa e sugrumată undeva, pe-aproape. În 
ceaţă, anumite umflături ale apei arată apropierea unei 
strâmtori. Într-adevăr, fără voia lor, naufragiaţii pluteau de- 
a lungul insulei Aurigny. Între Ortach şi Greble, la asfinţit, şi 
Aurigny la răsărit, marea e strâmtorată şi stânjenită, şi 
suferinţa ei dă naştere, în locurile acelea, unei stări de 
furtună neîntreruptă. Ca orice alt lucru, şi marea suferă; iar 
acolo unde suferă, ea se mânie. Strâmtoarea aceasta e 
temută de marinari. 

Matutina pătrunse în strâmtoare... 

Naufragiaţii îşi dădură seama de noua complicare a 
situaţiei, fără să şi-o explice. O înţeleseră dintr-odată. Cerul 
se luminase puţin, apele păreau parcă mai pale. Paloarea 
aceasta descoperea la babord un stăvilar prelung, îndreptat 
pieziş către est, şi spre care se năpustea, gonind corabia 
înaintea lui, iureşul vântului. Iar stăvilarul era Aurigny. 

Naufragiaţii se cutremurau de groază, fără să ştie ce au 
în faţă. Şi s-ar fi cutremurat şi mai mult dacă un glas le-ar fi 
spus: în faţa voastră se află Aurigny. 

Nu există insulă mai apărată împotriva venirii omului 
decât Aurigny. Ea are, sub apă şi afară din apă, un şir de 
păzitori feroci, printre care şi Ortachul. 


Îngrămădirea aceasta de stânci, simplificată de apă şi de 
noapte, le apărea naufragiaţilor ca o fâşie întunecată, ca o 
ştersătură neagră pe orizont. 

Naufragiul e culmea neputinței. Să te afli lângă pământ 
şi să nu-l poţi atinge, să pluteşti şi să nu-ţi poţi mâna 
corabia, să calci pe ceva care pare solid şi nu e solid, să fii 
plin de viaţă şi plin de moarte în acelaşi timp, să fii 
prizonierul întinderilor, să fii zidit între cer şi mare, să ai 
deasupra ta infinitul ca o temniţă îngustă, să ai în jurul tău 
imensa dezlănţuire a vântului şi a valurilor, să fii prins, legat 
burduf, paralizat - atâta covârşire te încremeneşte şi te 
indignează. [i se pare că auzi în ea batjocura potrivnicului 
de neatins. Cel ce te ţine e acelaşi care dă avânt păsărilor şi 
pune în libertate peştii. Pare un nimic, şi e totul. Depinzi de 
aerul pe care îl tulburi cu gura, de apa pe care o iei în 
căuşul palmei... Grăuntele de nisip în pustiu, stropul de 
spumă pe mare sunt manifestări ameţitoare; atotputernicia 
nu-şi bate capul să-şi ascundă atomul, ea face din slăbiciune 
forţă. Infinitul mare te striveşte cu infinitul mic. Marea te 
face praf şi pulbere cu picăturile. Te simţi jucăria ei... 

Jucărie, groaznic cuvânt! 

Matutina se afla ceva mai sus de Aurigny, ceea ce era 
bine; dar vântul o împingea spre nord şi asta putea să-i 
aducă pieirea. Ca un arc încordat care aruncă o săgeată, 
aşa mâna vântul de nord-vest corabia spre capul 
septentrional al insulei. În punctul acela există ceea ce 
marinarii din arhipelag numesc un swinge. 

Un swinge e un curent furios. Un şirag de pâlnii aflate pe 
fund produc un şirag de vârtejuri în valuri. Când te lasă 
unul, te prinde altul. O corabie înhăţată de swinge se 
rostogoleşte astfel, din spirală în spirală, până ce vreun colţ 
de stâncă îi sparge învelişul. Atunci corabia plesnită se 
opreşte, pupa i se înalţă din valuri, prora i se scufundă şi 
totul se închide. O băltoacă de spumă se lărgeşte plutind, 
apoi nu se mai văd la suprafaţa apei decât vreo câteva 
broboane, ici-colo, venite din plămânii înăbuşiţi sub apă. 


În toată Mâneca, cele trei swinge mai periculoase sunt: 
aceea din vecinătatea faimosului banc de nisip Girdler 
Sands, aceea aflată la Jersey, între Pignonnet şi capul 
Noirmont, şi aceea de la Aurigny. 

Dacă pe bordul Matutinei s-ar fi aflat vreun pilot de prin 
partea locului, el le-ar fi dat de veste naufragiaţilor despre 
noul pericol ivit în cale. În lipsa pilotului, nefericiţii aveau 
instinctul. Zvârcoliri înalte de spumă zburau de-a lungul 
coastei, în iama cumplită a vântului. Fără să ştie ce se află 
acolo, se apropiau cu groază de ea. 

Şi nu exista niciun mijloc s-o ocolească. 

Aşa cum văzuseră ivindu-se Greblele, apoi Ortachul, 
vedeau acum înălțându-se ţarcul de la Aurigny, în întregime 
din piatră. Se iviseră nişte giganţi, unul după altul. Dueluri 
înfricoşătoare, în serie. 

Scila şi Caribda nu sunt decât două; Greblele, Ortach şi 
Aurigny sunt trei. 

Acelaşi fenomen de năpădire a orizontului din partea 
stâncii se petrecea iar, cu monotonia grandioasă a vâltorii. 
Luptele mării au, ca şi bătăliile lui Homer, această repetare 
sublimă. 

Pe măsură ce se apropiau, fiecare val adăuga ceva la 
mărimea stâncii, care şi aşa părea înfricoşător de mare, din 
pricina pâclei. Şi se apropiau, din ce în ce mai mult, fără să 
se poată împotrivi. Ajunseseră pe marginea vâltorii. Prima 
cută de apă întâlnită în cale avea să-i tragă după ea. Încă un 
val, şi totul s-ar fi sfârşit. 

Deodată, urka fu împinsă înapoi, ca şi cum un uriaş ar fi 
izbit-o cu pumnul. Talazul se încovoie sub navă şi se 
răsturnă, aruncând epava în coama lui de spumă. Sub 
izbitura aceasta, Matutina se depărtă de Aurigny. 

Din partea cui îi venise ajutorul? Din partea vântului. 

Suflul furtunii îşi schimbase direcţia. 

Valurile se jucaseră cu ei. Acum era rândul vântului. De 
Greble se desprinseseră singuri; în faţa Ortachului, apa îi 
dăduse înapoi; de la Aurigny, îi împinsese vântul... 


Prin brânciul acesta liberator, epava se sfărâmă de-a 
binelea. 

Grindina groasă şi tare - să încarci o flintă cu ea - ciuruia 
corabia. La fiecare legănare a valurilor, grindina se 
rostogolea pe punte, ca nişte bile. Urka, aproape între două 
ape, îşi pierdea orice formă sub potopul apei şi sub 
prăbuşirea spumei. Pe bord fiecare se gândea la sine. 

Naufragiaţii se prindeau cu mâinile de ce nimereau. 
După fiecare năvală a apei, se mirau că sunt iarăşi toţi 
împreună. Mulţi dintre ei aveau feţele sfâşiate de aşchii. 

Din fericire, deznădejdea are pumni tari. O mână de 
copil, la vreme de spaimă, poate să strângă cât mâna unui 
uriaş. Groaza face o menghină din degetele unei femei. O 
fată căreia îi e frică poate să-şi înfigă unghiile roze până şi 
în fier. Naufragiaţii se agăţau, se ţineau, se reţineau. Dar cu 
fiecare val venea şi groaza că vor fi măturaţi de pe punte. 
Deodată, simţiră că primejdia a trecut. 


Uraganul se oprise pe neaşteptate. 

Nu mai sufla niciun fel de vânt. Trâmbiţele furioase ale 
spaţiului tăcură. Tromba dispăru de pe cer, fără ca mai întâi 
să slăbească, brusc, ca şi cum ea însăşi ar fi alunecat drept 
în prăpastia fără fund a apelor. Dispăru, fără să se ştie 
unde. Fulgii moi înlocuiră grindina. Zăpada începu din nou 
să cadă domol. 

Nici urmă de valuri. Marea se netezi... 

După câteva minute, urka nu mai avea în jurul ei decât 
apă adormită. 

În acelaşi timp, fiindcă faza sfârşitului se aseamănă cu a 
începutului, nu se mai văzu nimic. Tot ce devenise vizibil în 
zbuciumul norilor meteorici redeveni tulbure, siluetele pale 
se topiră într-un amestec nedesluşit, întunericul şi 
nesfârşitul împrejmuiră din toate părţile corabia. Zidul 
acesta de beznă, al cărui diametru se micşora din clipă în 
clipă, împresura corabia şi, cu încetineala sinistră a unei 
banchize care se închide, se micşora văzând cu ochii. La 


zenit, nimic; un capac de negură, o îngrăditură. Urka se 
afla ca în fundul fântânilor abisului. 

Totul era tăcere, domolire, orbire. 

Ultimele clipociri ale valurilor alunecau de-a lungul 
bordajului. Puntea era orizontală, cu aplecări insensibile... 
Câteva scânduri şi bârne, pe jumătate desprinse de la 
locurile lor, se clătinau încet. Ghiuleaua care ţinea loc de 
felinar, şi în care ardeau câlţi îmbibaţi cu smoală, nu se mai 
legăna la bompres şi nu mai arunca stropi de foc în mare. 
Vântul bătea acum fără zgomot. Zăpada cădea groasă, 
moale, uşor piezişă. Nu se mai auzea spuma niciunui prag 
de stânci. Pace a beznelor. 

Liniştea aceasta, după înverşunările şi deznădejdile 
îndurate, fu pentru nefericiţii atâta vreme aruncaţi de colo- 
colo o fericire de nespus. Li se părea că sunt scoşi de la 
tortură. În preajmă şi deasupra lor, li se părea că văd 
consimţirea salvării. Îşi recăpătară încrederea. Tot ce 
fusese mânie furioasă era acum linişte. Şi asta li se păru a fi 
pecetluirea păcii. Bietele lor spinări  încovoiate se 
îndreptară. Puteau acum să lase din mâini capetele de funii 
sau scândurile de care se ţineau, puteau să se ridice, să 
stea în picioare, să umble, să se mişte. Se simțeau nespus 
de liniştiţi. Era limpede că ieşiseră de-a binelea din furtună, 
din spumă, din vijelii, din mânii, că sunt eliberaţi. 

Acum, norocul părea că s-a întors de partea lor. În trei 
sau patru ceasuri aveau să se ivească zorile şi să fie culeşi 
de vreo corabie care i-ar fi zărit în larg. Greul trecuse. 
Reintrau în viaţă. Important era că izbutiseră să nu se 
scufunde până la încetarea furtunii. Şi îşi spuneau: „De data 
asta s-a terminat”. 

Deodată, observară că într-adevăr se terminase. 

Unul dintre marinari, numit Galdeazun, cobori în cală ca 
să caute cablu, apoi se reîntoarse şi spuse: 

— Cala e plină. 

— Cu ce e plină? întrebă şeful. 

— Cu apă, răspunse marinarul. 


Şeful strigă: 

— Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă, urmă Galdeazun, că într-o jumătate de 
ceas ne ducem la fund. 


IX. ULTIMA ÎNCERCARE 


Există, aşadar, o spărtură în cală. Apa îşi făcuse drum 
înăuntru. Când? Nimeni n-ar fi putut să spună. Oare când 
nava se apropiase de Greble? Sau lângă Ortach? Sau în 
freamătul vâltorii de la vest de Aurigny? Cel mai probabil 
era că se atinseseră de swinge. Primiseră un ghiont pe 
nevăzute. Când tot trupul îţi e plin de răni, nu mai simţi o 
pişcătură. 

Celălalt marinar, care se numea Ave-Maria, cobori şi el în 
cală, reveni şi spuse: 

— Apa în cală e de doi metri. 

Şi adăugă: 

— Până în patruzeci de minute ne scufundăm. 

Unde se afla spărtura apei? Nu putea fi văzută. Era 
înecată. Volumul apei care umplea cala o ascundea. Vasul 
avea o gaură în pântece, undeva, sub linia de plutire, mult 
sub carenă. Imposibil s-o găseşti. Imposibil s-o astupi. Aveau 
o rană pe care nu şi-o puteau obloji. Altminteri, apa nu 
pătrundea prea repede. 

Şeful strigă: 

— Trebuie să pompăm! 

Galdeazun răspunse: 

— Nu mai avem pompe. 

— Atunci, urmă şeful, să ne îndreptăm spre țărm. 

— Unde, spre țărm? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu nu ştiu. 

— Dar trebuie să fie el undeva. 

— Asta da. 


— Să ne ducă cineva într-acolo, spuse şeful. 

— N-avem pilot, îi răspunse Galdeazun. 

— Ia tu cârma. 

— Nu mai avem cârmă. 

— Să meşterim una, la repezeală, din prima bârnă găsită. 
Aduceţi cuie şi un ciocan. Repede! Aduceţi scule! 

— Cutia cu scule s-a dus la fund. Nu mai avem de nici 
unele. 

— Unde e barca? Să ne aruncăm în ea! Să vâslim! 

— Nu mai avem barcă. 

— Atunci, la pânze! 

— Nu mai avem nici pânze, nici catarg. 

— Să facem un catarg din vreo grindă a bordajului, şi o 
pânza dintr-o prelată. Să ieşim din încurcătură. Să ne 
încredinţăm vântului! 

— Nu mai e vânt! 

Vântul, într-adevăr, îi părăsise. Furtuna pierise şi pieirea 
aceasta, pe care ei o socotiseră drept salvare, era propria 
lor pieire. Dacă vântul ar mai fi stăruit, i-ar fi împins 
nebuneşte către vreun țărm, i-ar fi mânat poate către vreun 
banc de nisip prielnic şi i-ar fi zvârlit peste el, până nu s-ar 
fi dus la fund. Furia uraganului i-ar fi putut face să atingă 
ţărmul. Fără vânt, nicio nădejde! Mureau fiindcă lipsea 
furtuna! 

Naufragiaţii de pe Matutina simțeau, încetul cu încetul, 
cum se deschide sub ei cea mai năucitoare dintre 
catastrofe, catastrofa încremenită. Aerul nu se mai clintea, 
marea nu mai avea o cută. Adâncul îi sorbea în tăcere. Prin 
grosimea apei mute, fără mânie, fără patimă, fără să vrea, 
fără să ştie, fără să ia măcar seama, funestul centru al 
pământului îi atrăgea la el. Nu mai era gura larg deschisă a 
valului, nici falca dublă a vântului şi a mării, amenințând 
răutăcioasă, nici strâmbătura vârtejului, nici foamea 
înspumată a hulei; sub nefericiţii aceştia se afla nu ştiu ce 
groapă neagră a infinitului. Ei se simțeau pătrunzând într- 
un gol liniştit, care era moartea. Puţina parte a navei care 


mai rămăsese afară din apă se îngusta, şi atâta tot. Puteai 
calcula în ce minut o să dispară. Nu apa urca spre ei, ciei 
coborau spre apă. Ei înşişi îşi săpau mormântul. lar propria 
lor greutate le era groapa. 

Erau executaţi nu prin legile oamenilor, ci prin legile 
lucrurilor. 

Zăpada cădea, şi cum nava nu se mai clintea, scama 
aceasta albă se aşternea pe bord şi acoperea nava ca într- 
un giulgiu. 

Cala se îngreuia din ce în ce. Niciun mijloc de a opri 
pătrunderea apei. Făcură lumină cu vreo trei sau patru 
torţe, pe care le înfipseră prin găuri, cum putură. 
Galdeazun aduse câteva găleți vechi, de piele, şi începură 
golirea calei, aşezându-se în lanţ. Dar găleţile erau stricate, 
pielea unora se descususe, altora li se spărsese fundul şi se 
vărsau pe drum. Între cantitatea de apă scoasă şi cantitatea 
de apă intrată, deosebirea era mare. Intra o tonă de apă şi 
se scotea un pahar... 

Şeful spuse: 

— Să uşurăm epava! 

În timpul furtunii priponiseră cele câteva cufere aflate pe 
bord. Ele rămăseseră acolo, legate de restul catargului. 
Desfăcură funiile şi rostogoliră cuferele în apă printr-una 
din spărturile bordajului. Un cufăr era al uneia din femei şi 
ea nu-şi putu stăpâni bocetul: 

— Of! Mantia mea nouă, căptuşită cu mătase stacojie! Of! 
Bieţii mei ciorapi de dantele ca scoarţa mesteacănului! Of! 
Cerceii mei de argint pentru slujba Sfintei Fecioare! 

Puntea fiind curățată, rămase cabina. Acolo, după cum ne 
amintim, erau înghesuite şi bagajele pasagerilor, şi 
baloturile marinarilor. 

Luară baloturile şi le făcură vânt în mare. 

Cabina fu golită cu totul. Felinarul, butucul care leagă 
catargele, balercile, sacii, hârdaiele şi lăzile cu carne, oala 
cu ciorbă, totul luă drumul valurilor. 


Deşurubară piuliţele sobei stinsă de multă vreme, o 
urniră din locul unde fusese înţepenită, o ridicară pe punte, 
o târâră până la spărtură, şi-o zvârliră afară din corabie. 

Aruncară în apă tot ce se putea smulge din lemnărie, 
odgoanele şi mijloacele de manevră sfărâmate ale corăbiei. 

Din când în când şeful lua o torţă, o plimba peste cifrele 
de nivel zugrăvite dinaintea vasului, şi privea cum se 
desfăşoară naufragiul. 


Epava, uşurată, se scufunda mai încet, dar se scufunda 
neîntrerupt. 

— Mai e ceva de aruncat în mare? întrebă şeful. 

Doctorul, la care nu se mai gândea nimeni, ieşi dintr-un 
ungher al uşii cabinei şi spuse: 

— Da. 

— Ce? întrebă şeful. 

Doctorul răspunse: 

— Păcatele noastre. 

Toţi se cutremurară şi strigară într-un glas: 

— Amin! 

Doctorul, stând în picioare, cu faţa lividă, ridică un deget 
spre cer şi porunci: 

— În genunchi! 

Ceilalţi se clătinară, ceea ce e începutul îngenuncherii. 

Doctorul urmă: 

— Să ne zvârlim în mare păcatele. Ele ne apasă greu. Şi 
din pricina lor, se scufundă nava. Să nu ne mai gândim la 
salvare, ci la mântuire. Ultima noastră crimă, mai ales, 
aceea pe care am săvârşit-o, sau mai bine zis, am 
desăvârşit-o mai adineauri, nenorociţilor, care mă ascultați, 
ne împovărează din greu. E o sfruntată nelegiuire să 
ispiteşti genuna când ai în urma ta o încercare de crimă. 
Ceea ce faci împotriva unui copil e făcut împotriva lui 
Dumnezeu. Copilul ar fi trebuit să se îmbarce, ştiu, dar asta 
i-ar fi adus negreşit pieirea. Furtuna, vestită de umbra 
crimei noastre, a venit. Şi bine a făcut. De altfel, să nu 


regretaţi nimic. Avem în faţă, nu prea departe, nisipurile 
din Vauville şi capul de la Hougue. Acolo e Franţa. Şi numai 
un adăpost ne-ar fi prielnic: Spania. Pentru noi, Franţa e la 
fel de primejdioasă ca şi Anglia. Salvarea noastră de pe 
mare s-ar fi terminat în ştreang. Sau spânzurați, sau 
înecaţi. Altă alegere n-am fi putut face. Dumnezeu a ales 
pentru noi. Să-i mulţumim. Ne dăruie mormântul care 
spală. Fraţilor, sfârşitul acesta era de neînlăturat. Gândiţi- 
vă că noi, adineauri, am făcut tot ce-am putut ca să 
trimitem acolo, sus, un copil, şi poate că chiar în clipa asta 
când vă vorbesc, deasupra capelelor noastre se află un 
suflet învinovăţindu-ne în faţa unui jude care ne priveşte. Să 
folosim clipa supremă. Să ne dăm silinţa, dacă mai e cu 
putinţă, să îndreptăm, în ceea ce ne priveşte, răul făcut. 
Dacă copilul va mai trăi după moartea noastră, să-l ajutăm. 
Dacă va muri, să încercăm să-l facem să ne ierte. Să 
scoatem din străfundurile noastre crima săvârşită. Să ne 
despovărăm inima de greutatea ei. Să încercăm să ne 
salvăm măcar sufletele de la înec, căci acesta este cel mai 
cumplit naufragiu. Trupurile se duc pradă peştilor, 
sufletele, diavolilor. Fie-vă milă de voi! În genunchi, vă zic! 
Pocăinţa e luntrea care nu se scufundă. Nu mai aveţi 
busolă? Vă înşelaţi! Aveţi rugăciunea! 

Lupii deveneau miei. Groaza dă la iveală asemenea 
transformări. Când poarta întunecată se întredeschide, să 
crezi e greu, să nu crezi e cu neputinţă... 

Naufragiaţii îşi pierduseră ultimul strop de nădejde în 
privinţa vieţii. De aceea se întoarseră spre moarte. Acolo 
doar mai puteau găsi scăpare. Şi înţeleseră asta. Simţiră 
toţi un fel de orbire lugubră, urmată imediat de o revenire a 
groazei. Ceea ce înţelegi în agonie seamănă cu ceea ce 
zăreşti în fulger. Totul, apoi nimic. 

Naufragiaţii îi strigară doctorului: 

— 'Te vom asculta. Ce trebuie să facem? Vorbeşte! 

Doctorul le răspunse: 


— E vorba să trecem pe deasupra prăpastiei 
necunoscute şi să atingem celălalt capăt ai vieţii, care e 
dincolo de mormânt. Fiind cel ce ştie cele mai multe lucruri, 
eu sunt mai în primejdie decât voi toţi. Bine faceţi că-l lăsaţi 
să aleagă puntea pe cel care poartă povara cea mai grea. 

Şi adăugă: 

— Ştiinţa apasă asupra conştiinţei. 

Apoi urmă: 

— Cât timp ne mai rămâne încă? 

Galdeazun privi nivelul apei şi răspunse: 

— Ceva mai mult de-un sfert de ceas. 

— Bine! spuse doctorul. 

Apoi scoase din buzunar călimara şi pana şi mapa de 
piele. Despături pergamentul, acelaşi pe dosul căruia 
scrisese, cu câteva ore mai înainte, câteva rânduri 
şerpuitoare şi înghesuite. 

— Lumină! ceru el. 

Zăpada, căzând ca spuma unei cascade, stinsese torţele 
pe rând. Mai rămăsese una singură. Ave-Maria o luă şi se 
aşeză în picioare, cu torţa în mână, lângă doctor. 

Doctorul îşi vâri mapa în buzunar, puse la îndemână pana 
şi călimara şi spuse: 

— Ascultaţi! 

Atunci, în mijlocul mării, pe puntea care se îngusta din ce 
în ce, ca o scândură tremurătoare a mormântului, răsunară 
grave cuvintele doctorului, pe care întregul întuneric părea 
că le ascultă. Toţi osândiţii aceştia îşi plecară capetele în 
jurul lui. Văpăile torţei îi făceau să pară şi mai palizi. 
Doctorul citea cuvinte scrise în englezeşte. În răstimpuri, 
când vreuna din privirile jalnice ale naufragiaţilor părea că 
doreşte vreo lămurire, doctorul se oprea şi repeta, fie în 
franceză, fie în spaniolă, fie în bască, fie în italiană, 
cuvintele citite. Se auzeau oftaturi înăbuşite şi izbiturile 
surde ale pumnilor traşi peste piept. Epava continua să se 
scufunde. 


Când termină de citit, doctorul întinse pergamentul pe 
un ungher al uşii, luă pana şi, pe marginea albă lăsată 
dinadins în josul celor scrise, semnă: DOCTOR 
GERNARDUS GEESTEMUNDE. 

Apoi se întoarse spre ceilalţi şi le spuse: 

— Veniţi şi iscăliţi! 

Una dintre femei se apropie, luă pana şi semnă: 
ASUNCION. 

Ea îi trecu pana celeilalte femei care, neştiind să scrie, 
făcu o cruce. 

Lângă crucea aceasta, doctorul scrise: BARBARA 
FERMOY din insula Tyrryf în Ebude. 

Apoi întinse pana şefului bandei. 

Şeful semnă: GAIZDORRA, capta. 

Sub numele şefului, genovezul semnă GIANGIRATE. 

Languedocianul semnă: JACQUES QUATOURZE, zis 
NARBONNEZUL. 

Provensalul semnă: LUC-PIERRE CAPGAROUPE, de la 
ocna din Mahon. 

Sub iscăliturile lor, doctorul scrise această notă: 

„Din trei membri ai echipajului, patronul fiind răpit de- 
un val, n-au mai rămas decât doi, şi au semnat”. 

Cei doi marinari îşi scriseră numele sub nota aceasta. 

Bascul din nord semnă GALDEAZUN. 

Cel din sud semnă AVE-MARIA, tâlhar. 

Apoi doctorul spuse: 

— Capgaroupe! 

— Prezent! răspunse provensalul. 

— Tu ai clondirul lui Hardgquenonne? 

— Da. 

— Dă-mi-l! 

Capgaroupe bău ultima picătură de rachiu şi-i întinse 
doctorului clondirul. 

Creşterea apei înăuntrul navei se agrava. Epava intra tot 
mai adânc în mare. 


Marginile înclinate ale punţii se şi acoperiseră cu un strat 
subţire de apă, care creştea. 

Se strânseseră toţi la curbura vasului. 

Doctorul uscă la flacăra torţei cerneala iscăliturilor, îndoi 
pergamentul până ce îl făcu îngust cât gâtul sticlei, şi-l vâri 
înăuntrul acesteia. Apoi strigă: 

— Dopul! 

— Nu ştiu unde este - îi răspunse Capgaroupe. 

— Uite un căpătâi de funie, spuse Jacques Quatourze. 

Doctorul astupă gura sticlei cu căpătâiul de funie, şi 
ceru: 

— Smoală! 

Galdeazun făcu vreo câţiva paşi, apăsă un pumn de câlţi 
pe ghiuleaua care se stingea, desprinse ghiuleaua de la 
etravă şi i-o aduse doctorului, pe jumătate plină cu smoală 
clocotită. 

Doctorul vâri gâtul sticlei în smoală, apoi îl trase afară. 

Sticla, având în ea pergamentul semnat de toţi, era 
astupată şi pecetluită cu smoală. 

— S-a făcut! spuse doctorul. 

Şi din toate gurile ieşi, bâiguit în toate limbile, vuietul 
lugubru al catacombelor. 

— Amin! 

— Mea culpa! 

— Ari sealiilt 

— Aro rai!t12+ 

— Amen! 

Ai fi zis că se aude împrăştiindu-se în bezne, în faţa 
înspăimântătorului refuz de-a asculta al cerului, 
întunecatele voci ale Babelului. 

Doctorul se întoarse cu spatele către părtaşii lui la crimă 
şi de suferinţă şi făcu câţiva paşi pe punte. Ajuns la 
marginea epavei, privi în infinit şi rosti cu glas adânc: 

— Bist du bei mir?t13: 

Îi vorbea, pesemne, vreunui spectru. 

Epava se scufunda. 


Înapoia doctorului tăceau toţi, pierduţi în visare. 
Doctorul se întoarse spre ei. Oricare i-ar fi fost trecutul, 
acest bătrân dovedea, în faţa deznodământului, că nu e un 
suflet de rând. Tăcerea deplină din preajma lui îl preocupa 
fără să-l descumpănească... El spuse: 

— Fiţi atenţi! 

Privi o clipă întinderea, şi adăugă: 

— Acum vom muri. 

Apoi luă torţa din mâna lui Ave-Maria şi o scutură. 

Flacără se desprinse şi-şi luă zborul în noapte. 

Doctorul zvârli torţa în mare. 

Torța se stinse. Orice dâră de lumină pieri. Nu mai 
rămase decât imensul întuneric necunoscut. Părea că s-a 
închis un mormânt deasupra lor. 

Şi în bezna aceea se auzi glasul doctorului care spunea: 

— Să ne rugăm! 

Naufragiaţii îngenuncheară. 

Acum nu mai îngenuncheau în zăpadă, ci în apă. 

— Mai avem de trăit doar câteva clipe. 

Numai doctorul, singur, rămase în picioare. Fulgii de 
zăpadă, căzând peste el, păreau că-l împodobesc cu lacrimi 
albe şi-l făceau vizibil în întuneric. 

Doctorul se închină şi ridică glasul, pe când sub 
picioarele lui începea legănarea aceea abia simțită care 
vesteşte clipa scufundării unei epave. El şopti: 

— Pater noster qui es in coelis. 

Provensalul repetă în franceză: 

— Notre Pere, qui €tes aux cieux.t14+ 

Una dintre femei spuse şi ea în limba galică, înţeleasă şi 
de cealaltă femeie: 

— Ar nathair ata ar neamh. 

Doctorul continuă: 

— Sanctificetur nomen tuum. 

— Que votre nom soit sanctifiet15+, spuse provensalul. 

— Naomhthar hainm, spuse femeia. 

— Adveniat regnum tuum, urmă doctorul. 


— Que votre regne arrivet15:, spuse provensalul. 

— Tigeadh de rioghachd, spuse femeia. 

Cum toţi, în afară de doctor, stăteau în genunchi, apa le 
ajunsese până la umeri. Doctorul vorbi iar: 

— Fiat voluntas tua. 

— Que votre volonte soit faite!17:, bâigui provensalul. 

— Deuntar de thoil ar an Hhalâmb! 

— Sicut în coelo, et în terrat18*, spuse doctorul. 

Nicio voce nu-i mai răspunse. 

El cobori privirea. 'Ioate capetele se aflau sub apă. 
Niciunul nu se ridicase. Naufragiaţii se lăsaseră înecaţi în 
genunchi. 

Doctorul luă sticla în mâna dreaptă şi o ridică deasupra 
capului. 

Epava porni spre fund. 

La suprafaţa apei se văzu o clipă numai bustul doctorului, 
apoi numai capul, apoi nu se mai văzu decât braţul ţinând 
sticla şi arătând parcă spre infinit. 

Braţul dispăru şi el. Pe faţa netedă a mării nu se făcu 
niciun clin, nicio încreţitură. Zăpada continua să cadă. 

Ceva rămase deasupra apei, şi porni pe talaz, în 
întuneric. Era sticla smolită, pe care învelişul de crengi 
împletite o făcea să plutească. 


e€S DEI DES SEC 


CARTEA A TREIA 
COPILUL ÎN UMBRĂ 


ee asc SIE SD|E-Io 


I. CHESS-HILL 


Furtuna era la fel de turbată pe uscat ca şi pe mare. 

Aceeaşi dezlănţuire sălbatică avea loc şi în preajma 
copilului părăsit. Cel slab şi cel nevinovat răzbat după 
puterile lor în risipa de furie inconştientă a stihiei. 
Întunericul nu alege. Iar lucrurile neînsufleţite nu sunt de 
loc milostive, după cum se băânuieşte. 

Pe uscat nu prea bătea vântul. Gerul avea însă în el ceva 
de încremenire, de neclintire. Nici pic de grindină. Dar 
grosimea zăpezii căzute era înspăimântătoare. 

Copilul îşi continuase drumul prin ceaţă. Ceaţa e o stavilă 
moale - şi, din pricina asta, plină de primejdii; ea se lasă 
străpunsă, dar şi stăruie cu încăpățânare totodată. În ceaţă, 
ca şi în zăpadă, mişună trădarea. Copilul, luptător 
neobişnuit în mijlocul tuturor acestor riscuri, izbutise să 
atingă poalele povârnişului şi pătrunsese pe Chess-Hill. Se 
afla, fără să ştie, pe un istm, având marea de ambele părţi, 
şi ameninţat, la primul pas greşit în ceaţă, în noapte şi în 
zăpadă, să se prăbuşească fie la dreapta, în apele adânci 
ale golfului, fie la stânga, în talazul mânios al largului... 

Pentru el, pericolul îşi schimbase forma. Cât timp 
coborâse, ar fi putut să se rostogolească la poalele râpei. 
Acum, pe istm, putea să cadă într-o groapă fără fund. După 
ce avusese de-a face cu prăpastia, îl pândea pericolul 
surpăturilor. Pe malul mării, la fiecare pas dai de o cursă. 
Stânca e lunecoasă, nisipul şi prundişul fug de sub picioare. 


Punctele de sprijin sunt capcane. Totul se poate sparge, pe 
neaşteptate, de parcă ai călca pe sticlă... 

Lumina ar fi fost folositoare. Dar era noapte. Un ghid ar 
fi însemnat nespus de mult. Dar copilul era singur. Toată 
puterea unui bărbat abia dacă ar fi putut face faţă greutăţii 
drumului. El nu avea decât slabele puteri ale unui copil. În 
lipsa unui ghid, o potecă l-ar fi putut ajuta. Dar nu exista 
nici urmă de potecă. 

Din instinct, copilul ocolea creasta ascuţită a stâncilor şi 
se ţinea cât mai aproape de plajă. Şi acolo îl pândeau 
surpăturile. Ele i se înmulţeau dinainte, sub trei forme: cea 
pricinuită de apă, surparea zăpezii şi surparea nisipului. 
Ultima, care însemna de fapt înnămolirea, era şi cea mai 
periculoasă. 

Să ştii ce înfrunţi e rău, dar să nu ştii e cumplit. Copilul 
se lupta cu primejdia necunoscută. Călca orbeşte în ceva 
care putea să-i fie mormânt. 

Nicio şovăire. Ocolea stâncile, se ferea de crăpături, 
ghicea capcanele, urmărea întortocherile piedicii întâlnite 
în cale, dar înainta. Neputând să meargă de-a dreptul, 
mergea hotărât. 

La nevoie, dădea înapoi, cu energie. Ştia să se smulgă la 
timp din mâzga hidoasă a nisipurilor mişcătoare. Clătina 
zăpada de sub el. De mai multe ori intră în apă până la 
genunchi. De cum ieşea din apă, gerul aspru al nopţii îi 
îngheţa zdrenţele ude, care îl acopereau. Şi mergea cât 
putea mai repede, în veşmintele acestea înţepenite. Avu 
totuşi iscusinţa să-şi păstreze uscată şi caldă, pe piept, 
bluza groasă, marinărească. Şi-i era foame. 

Ceea ce ţi se poate întâmpla când străbaţi prăpastia 
necunoscutului nu are limite, în niciun sens. Orice e cu 
putinţă, chiar şi salvarea. Ieşirea e invizibilă, dar poate fi 
găsită. Prins în vârtejul înăbuşitor al ninsorii, pierdut pe 
această ridicătură îngustă, între două guri ale abisului, 
înaintând orbeşte, copilul izbuti să străbată istmul. Cum 
însă, nici el n-ar fi putut să spună. Alunecase, se căţărase, 


se rostogolise, căutase, mersese înainte, stăruitor, şi atâta 
tot. În mai puţin de un sfert de ceas simţi că solul începe să 
urce. Sosise la celălalt capăt. leşea de pe istmul Chess-Hill 
şi călca pe pământ solid. 

Scăpase de istm, dar se regăsea faţă în faţă cu furtuna, 
cu iarna, cu noaptea. 

Înaintea lui se desfăşura din nou mohorâta privelişte 
nesfârşită a câmpiei. 

Copilul privi în jos, căutând o potecă. 

Deodată, se aplecă. 

Zărise în zăpadă ceva care i se părea că e o urmă. 

Era, într-adevăr, o urmă de pas. Albeaţa zăpezii o făcea 
să se vadă foarte limpede. El o privi. Era urma unui picior 
desculţ, mai mică decât a unui picior de bărbat şi ceva mai 
mare decât a unui picior de copil. 

Pe acolo trecuse, pesemne, o femeie. 

Dincolo de urma aceasta se afla alta, şi apoi alta. Urmele 
se ţineau lanţ, la distanţă de un pas, şi se pierdeau în 
câmpie, spre dreapta. Erau încă proaspete, acoperite de 
puţină zăpadă. Femeia trecuse de curând pe acolo. 

Cu ochii aţintiţi la urme, el porni pe calea arătată de ele. 


II. PĂRERI ÎN ZĂPADĂ 


Şi se ţinu o vreme pe dâra aceasta. Dar, din nefericire, 
urmele erau din ce în ce mai şterse. Cădea zăpada, deasă şi 
îngrozitoare. Era momentul când, în larg, Matutina îşi trăia 
ultimele clipe, sub aceeaşi ninsoare. 

Copilul, în suferinţă, ca şi corabia, deşi altfel, neavând, în 
încâlceala beznelor care i se ridicau dinainte, alt mijloc de 
scăpare decât urma pasului în zăpadă, se legase de urma 
aceasta ca de un fir în labirint. 

Pe neaşteptate, fie pentru că zăpada le acoperise cu 
totul, fie din altă cauză, urmele dispărură. Nu se mai 


vedeau decât pânza albă aşternută pe pământ şi pânza 
neagră a cerului. 

Părea că femeia care trecuse pe acolo îşi luase zborul. 

Copilul, nemaiştiind ce să facă, se lăsă pe brânci şi 
cercetă zăpada. Zadarnic! 

Pe când se ridica, i se păru că aude un zgomot nedesluşit 
şi nesigur. Părea un glas, o respiraţie, ceva, mai mult 
omenesc decât animalic, mai apropiat de mormânt decât de 
viaţă. Semăna a sunet, dar a sunet din vis. 

Copilul privi şi nu văzu nimic. 

În faţa lui se aşternea larga singurătate, pustie şi vânătă. 

El ascultă iar. Ceea ce i se păruse că aude, se risipise în 
vânt. Poate chiar că nu auzise nimic. Mai ascultă o dată. 
Adâncă tăcere... 

Pâcla părea bântuită de păreri înşelătoare. Copilul porni 
mai departe. 

Porni la întâmplare, nemaiavând acum după ce să-şi 
îndrume paşii. 

Dar abia se depărtă puţin, când zgomotul reîncepu. De 
data aceasta nu mai exista îndoială. Era un scâncet, 
aproape un geamăt. 

Copilul se întoarse. Privi întunericul. Nu văzu nimic. 

Zgomotul se auzi din nou. 

Nu s-ar putea închipui ceva mai pătrunzător, mai 
sfâşietor şi mai slab decât glasul acela. Căci era un glas. 
Glasul unui suflet. În murmurul lui se simţea bătaia unei 
inimi. Şi totuşi, părea aproape inconştient. Era ceva ca o 
suferinţă care cheamă, fără să-şi dea seama că e o 
suferinţă, şi că strigă după ajutor. Chemarea aceasta, poate 
primul suflu sau ultimul oftat, semăna la fel de bine şi cu 
horcăitul care pune capăt vieţii, şi cu scâncetul care o 
începe... 

Copilul cercetă atent, pretutindeni, şi mai departe şi mai 
aproape, şi sus, şi jos. Nimeni! Nimic! 

Ascultă cu luare-aminte. Glasul se auzi iar. Îl desluşi, clar 
de tot. Glasul semăna puţin cu behăitul unui mieluşel. 


Atunci i se făcu teamă şi se gândi să fugă. 

Glasul reîncepu. Era o patra oară când îl auzea. Şi i se 
păru ciudat de nefericit şi de jalnic. Se simţea că, după 
efortul acesta, mai mult fără voie decât cu voie, strigătul 
avea să se stingă, pesemne. Părea plângerea de pe urmă, 
adresată instinctiv numeroaselor ajutoare care mai şovăie 
în spaţiu, un soi de bâiguit al agoniei, adresat unei 
providenţe posibile. Copilul înaintă spre locul de unde 
venea glasul. 

Şi tot nu văzu nimic. 

Mai înaintă puţin, pe furiş. 

Vaietul continua. Acum se auzea desluşit şi aproape 
răsunător. Copilul ajunsese în apropierea lui. Dar unde se 
afla oare cel ce striga? 

Pe când şovăia între imboldul care îl îndemna să fugă şi 
instinctul care îi spunea să rămână, zări în zăpadă, la câţiva 
paşi mai încolo, un fel de ridicătură, cam de lungimea unui 
om, o grămăjoară joasă, prelungă şi îngustă, ca o groapă de 
mormânt într-un cimitir troienit. 

Şi tot atunci strigătul răsună din nou. 

Fără îndoială că venea de sub moviliţa aceea de zăpadă. 

Copilul se aplecă, se ghemui pe vine în faţa moviliţei şi 
începu să scormonească zăpada, cu amândouă mâinile. 

De sub zăpada, pe care o dădea deoparte, văzu ivindu-se 
o formă şi, deodată, sub palmele lui, în golul pe care îl 
făcuse, apăru o faţă omenească palidă. 

Dar nu ea strigase, căci avea ochii închişi, iar gura 
deschisă îi era plină de zăpadă... 

Faţa unei femei... Pletele răvăşite i se amestecaseră cu 
zăpada. Femeia era moartă. 

Copilul reîncepu să dea zăpada la o parte. Mai întâi 
descoperi gâtul moartei, apoi partea de sus a pieptului. Pe 
sub zdrenţe, i se zărea pielea. 

Şi deodată copilul simţi o uşoară mişcare între degete. 
Ceva micuţ, care se afla încă îngropat, începuse să se mişte. 
Copilul înlătură repede zăpada şi descoperi un biet trupşor 


de prunc, firav, învineţit de frig, încă viu, gol peste sânul gol 
al moartei. 

Era o fetiţă. 

Fusese înfăşată, dar nu cu destule zdrenţe şi, tot 
clătinându-se, ieşise din petecele care încercaseră s-o 
acopere. Bietele ei mânuţe şi picioruşe plăpânde topiseră 
puţin zăpada de dedesubt, iar răsuflarea ei făcuse un mic 
gol în zăpada de deasupra. O doică i-ar fi dat cinci sau şase 
luni, dar fetiţa avea poate un an, căci creşterea în sărăcie 
poate fi dureros de încetinită. Când îşi simţi obrazul la aer, 
fetița scoase un strigăt care îi continua scâncetul 
deznădăjduit de mai înainte. 

Copilul luă fetiţa în braţe... 

Să spunem de pe acum: în câmpia pe care o străbătea şi 
copilul pierdut, o cerşetoare, alăptându-şi pruncul şi 
căutând ea însăşi un adăpost, se rătăcise cu puţin înainte. 
Doborâtă de ger, ea se prăbuşise în furtună, fără să se mai 
poată ridica. Viscolul o acoperise cu zăpadă. Nefericita îşi 
strânsese cât putuse mai mult pruncul la sân şi-şi dăduse 
sufletul. 

Fetiţa încercase să-şi caute hrana pe marmura aceasta. 
Dar gura ei nu găsise sânul, sau poate că picătura de lapte, 
furată de către moarte, îngheţase şi, sub zăpadă, sugaciul, 
mai obişnuit cu leagănul decât cu mormântul, începuse să 
plângă. 

Copilul lăsat în voia sorții auzise scâncetul fetiţei care se 
lupta cu moartea. 

Şi o dezgropase. 

O luase în braţe. 

Când micuța se simţi în braţele lui, se opri din plâns. Cele 
două feţe de copii se atinseră, şi buzele învineţite ale 
sugaciului se apropiară de obrazul băiatului ca de un sân. 

Fetiţa ajunsese aproape de clipa când sângele coagulat 
opreşte bătăile inimii... Avea picioarele, mâinile, genunchii, 
înţepenite de ger. Băiatul simţi răceala aceasta cumplită. 


El avea un veşmânt uscat şi cald: bluza marinărească. 
Puse pruncul pe pieptul moartei şi îşi scoase bluza; înfăşură 
apoi fetiţa în bluză şi o luă din nou în braţe. Apoi, aproape 
gol sub rafalele de zăpadă pe care le zvârlea viscolul, porni 
iar la drum, ducând fetiţa în braţe. 

Izbutind să regăsească obrazul băiatului, micuța îşi lipi 
buzele de el şi, simţindu-i căldura, adormi. Primul sărut al 
acestor două suflete în întuneric. 

Mama rămase să zacă mai departe, cu spatele în zăpadă, 
cu faţa spre noapte. Dar în clipa când băiatul îşi scoase 
bluza ca să-i acopere fetiţa, poate că, din fundul veşniciei 
unde se afla, mama îl văzu. 


III. ORICE DRUM AL CHINULUI CERE O 
POVARA 


Trecuseră ceva mai mult de patru ore de când urka se 
depărtase de golful Portlandului, lăsând pe țărm un băieţaş. 
În aceste nesfârşite ore, el nu avusese încă, în lumea în care 
intra, decât trei întâlniri: un bărbat, o femeie şi un prunc. 
Un bărbat, cel din spânzurătoare, o femeie - cea din 
zăpadă, un prunc - fetiţa pe care o avea în braţe. 

Bietul băiat era istovit de oboseală şi de foame. 

Şi mergea mai hotărât ca oricând, cu mai puţine puteri şi 
cu o povară în plus. 

Acum era aproape gol. Cele câteva zdrenţe care îi mai 
rămăseseră, ţepene din pricina chiciurii, erau tăioase ca 
sticla şi-i jupuiau pielea. El îngheţa, dar celălalt copil se 
încălzea. Ceea ce el pierdea, nu era pierdut, ci câştigat de 
fetiţă. Dându-şi seama că pentru ea căldura însemna 
revenirea la viaţă, băiatul mergea mereu. 

Din când în când, ţinând-o cu grijă în braţe, si apleca şi 
luând zăpadă cu o mână, îşi freca picioarele, ca să nu-i 
degere. 


Alteori, simțind că îi arde gâtlejul, îşi vâra în gură puţină 
zăpadă şi o sugea minţindu-şi setea, dar preschimbând-o în 
febră. 

Vijelia întrecuse orice limite prin violenţa ei. Potopul de 
zăpadă poate că există, căci acesta era un adevărat potop. 
Furia lui biciuie şi ţărmul, şi marea. Pesemne că în aceeaşi 
clipă nava, pierdută în larg, se fărâma în lupta cu vâltorile. 

Mergând mereu spre răsărit, băiatul străbătu prin viscol 
mari întinderi de zăpadă. Nu mai ştia cât e ceasul. 

De două sau de trei ori fetiţa scânci. Atunci el merse 
legănând-o. Ea se potoli şi tăcu. Şi până la urmă adormi de- 
a binelea. El o simţea caldă, deşi tremura. 

Strângea mereu cutele bluzei marinăreşti în jurul gâtului 
micuţei, nu cumva să pătrundă chiciura prin crăpături, nu 
cumva să se topească între veşmânt şi trupul pruncului... 

Înainta, clătinându-se la fiecare pas şi făcând minuni de 
echilibru... Se împiedica, se încorda, avea grijă de fetiţă, o 
învelea, îi acoperea capul, se împiedica iar, înainta mereu, 
aluneca, apoi se ridica... 

Deodată, în volbura de gheaţă care îl orbea, se făcu un 
gol şi băiatul zări, la câţiva paşi în faţa lui, un grup de 
acoperişuri şi de hornuri ieşite în relief pe zăpadă, un oraş 
zugrăvit cu alb pe orizontul negru. 

Acoperişuri, locuinţe, un adăpost! Ajunsese deci undeva! 
Copilul simţi întăritoarea încurajare a speranţei. Şi grăbi 
pasul. 

În sfârşit, se apropia de oameni! O să dea peste fiinţe vii. 
N-o să mai aibă de ce să se teamă. Drumul chinului se 
sfârşise. De-acum, n-o să mai fie nici noapte, nici iarnă, nici 
furtună. 1 se părea că tot răul care poate exista pe lume 
rămăsese în urmă. Micuţa nu-i mai era o povară. Şiel 
aproape că alerga. 

Privea ţintă acoperişurile. Acolo era viaţa. Nu-şi mai lua 
ochii de la ele. Aşa ar privi un mort ceea ce se zăreşte prin 
crăpătura unui capac de sicriu. 


Ajunsese la marginea unui oraş. Strada începea cu două 
case. Nici în ele, nici pe toată strada, nici în întreg oraşul, 
cât puteai vedea cu ochii, nu se zărea fir de lumină. 

Casa din dreapta era tare sărăcăcioasă, cea din stânga 
era înaltă, clădită din piatră. Amândouă închise. 

Băiatul nu şovăi. Se îndreptă spre casa cea mare. 

Uşa dublă, masivă, din stejar nituit cu piroane groase de 
fier, lăsa să se ghicească în dosul ei o armătură de drugi şi 
zăvoare. Prinsă de ea, atârna un ciocan de fier. 

Băiatul ridică anevoie ciocanul, căci mâinile amorţite îi 
erau mai mult cioate decât mâini. Şi bătu. 

Niciun răspuns. 

Mai bătu încă o dată, două lovituri. 

În casă nicio mişcare. 

Bătu a treia oară. Nimic, înţelese că stăpânii dormeau, şi 
că nimeni n-o să binevoiască să-i deschidă. 

Atunci se îndreptă spre casa săracă. Culese de pe joso 
piatră rotundă şi lovi cu ea în uşă. 

Niciun răspuns. 

Se ridică pe vârful picioarelor şi lovi cu piatra într-un 
ochi de geam, destul de încet ca să nu spargă geamul şi 
destul de tare ca să fie auzit. 

Nu se auzi niciun glas, nicio mişcare, şi nu pâlpâi nicio 
lumină. 

El se gândi că şi aici oamenii nu voiau să se trezească. 

Băiatul se hotări să încerce mai departe şi pătrunse 
printre şirurile de case care se întindeau înaintea lui. 


Intrase în cătunul Weymouth. 

Pe atunci, Weymouth nu era onorabilul şi preafrumosul 
Weymouth de astăzi. Nu avea, ca acum, un chei fără cusur, 
drept de la un capăt la altul, cu o statuie şi un han în cinstea 
lui George al III-lea. Asta pentru motivul că George al III-lea 
nu se născuse încă. Din acelaşi motiv, nu avea încă, pe 
povârnişul colinei înverzite dinspre răsărit, zugrăvit de-a 
dreptul pe sol, cu ajutorul ierbii tunse şi a calcarului 


dezgolit, calul alb, lung de-un stânjen, the White Horse, 
purtând un rege pe spinare şi întorcându-şi, tot în cinstea 
lui George al III-lea, coada spre oraş. Onorurile acestea, de 
altfel, sunt binemeritate: George al III-lea, pierzându-şi la 
bătrâneţe minţile, pe care nu le avusese în tinereţe, nu-i 
deloc vinovat de nenorocirile pricinuite de domnia lui. Era 
un inocent. Şi-atunci, de ce să nu i se ridice statui?... 


Copilul pierdut, purtând în braţe copilul găsit, străbătu o 
uliţă, apoi încă una, şi încă una. Ridica ochii spre etajele 
caselor şi spre acoperişuri, doar-doar o zări vreun geam 
luminat, dar totul era ferecat şi stins. Din când în când, 
bătea la uşi. Nu-i răspundea nimeni... lot rătăcind, trecu 
peste podul Wey, care leagă Weymouth de Melcomb-Regis. 

Cătunul  Weymouth era, pe atunci, mahalaua lui 
Melcomb-Regis, cetate şi port. Astăzi, Melcomb-Regis este o 
parohie a Weymouthului. Satul a înghiţit oraşul. 

Băiatul intră pe ulicioara Conycar Lane şi zări, la capătul 
ei, râul Baek Water, pe care îl luă drept marea. 

Se reîntoarse, porni la stânga pe Maiden Street, până la 
Saint-Albans row. 

Acolo bătu cu putere, la întâmplare, şi fără să aleagă, în 
uşile primelor case întâlnite. Bătăile acestea, în care îşi 
istovea ultimele puteri, erau dezordonate şi sacadate, cu 
opriri şi reluări aproape furioase. Părea că febra lui, şi nu 
el, bate la porţi. 

Un glas îi răspunse. 

Glasul timpului. 

Vechea clopotniţă de la Sfântul Nicolas suna agale ora 
trei dimineaţa. 

Apoi, liniştea cuprinse din nou totul. 

Ar părea de mirare că niciun locuitor nu deschisese cât 
de cât, măcar un ochi de geam. Şi totuşi, într-o oarecare 
măsură, tăcerea aceasta se explică. Trebuie spus că în 
ianuarie 1690 oamenii se aflau la câteva zile după o ciumă 
destul de afurisită care bântuise la Londra şi că teama de a 


primi vagabonzi bolnavi îi făcuse neprimitori. Nu-şi 
deschideau nici ferestrele, de teamă să nu respire 
miasmele. 

Copilul simţi răceala oamenilor, mai cumplită decât 
răceala nopţii. Şi o deznădejde pe care n-o simţise în 
singurătate îi strânse inima. Asum reintrase în viaţa tuturor 
şi rămăsese singur. Pustiul nemilos îl înţelesese; dar oraşul 
neînduplecat nu-l putea înţelege... 

El se opri. Şi nu e sigur dacă în secunda aceea jalnică nu 
s-a întrebat cumva dacă n-ar fi mai simplu să se culce acolo 
şi să moară. Dar fetiţa îşi puse căpşorul pe umărul lui şi 
adormi din nou. Încrederea aceasta obscură îl îndemnă să 
pornească mai departe... 

Acum însă nu mai mergea, se târa. 

Lăsă în stânga Saint-Mary Street, rătăci prin mai multe 
ulicioare şi, la capătul unei uliţe înguste şi lungi, mărginită 
de cocioabe, dădu peste un maidan destul de larg. Acolo se 
sfârşeau casele. La dreapta se zărea marea, iar la stânga, 
mai nimic din oraş. 

Ce era de făcut? Dincolo, începea iar câmpia goală... Să- 
şi continue drumul? Să înainteze şi să pornească din nou pe 
calea singurătăţii? Să se reîntoarcă pe ulițele oraşului? Ce 
era de făcut între aceste două tăceri - a câmpiei mute şi a 
oraşului surd? Pe care dintre cele două refuzuri să-i 
aleagă?... 

Şi deodată auzi din întuneric ceva ca o ameninţare. 


IV. ÎNTÂLNIREA CU URSUS 


Un soi de mârâit ciudat şi ameninţător se auzi din 
întuneric. 

Băiatul ar fi avut de ce să dea înapoi. Dar înaintă. 

Celor pe care tăcerea îi mâhneşte peste măsură, le face 
plăcere până şi un răcnet. 


Mârâitul fioros îl linişti. Amenințarea lui era o făgăduială. 
Se afla acolo o fiinţă vie şi trează, chiar de-ar fi fost o fiară 
sălbatică. Băiatul se îndreptă spre locul de unde venea 
mârâitul. 

Ocoli un colţ de perete şi, în dosul lui, în sclipirea zăpezii 
şi a mării, văzu ceva care părea că se află acolo ca pentru a 
se adăposti. O cărucioară acoperită, dacă nu era cumva o 
colibă. Avea roţi, deci era o cărucioară. Şi avea acoperiş, 
deci era o locuinţă. Prin acoperiş răzbătea un burlan, iar 
din burlan ieşea fum. Un fum roşiatic, vestind un foc bunicel 
înăuntrul locuinţei. 

Cel ce mârâise îl simţi venind. Când ajunse chiar lângă 
droşcă, ameninţarea deveni furioasă. Nu mai era mârâit, ci 
urlet. Auzi un zornăit, ca de lanţ smucit cu putere şi, pe 
neaşteptate, sub uşă, printre roţile de dinapoi, se iviră două 
şiruri de colţi albi şi ascuţiţi. 

În acelaşi timp, un cap de om trecu prin ferestruia 
îngustă a locuinţei. 

— Linişte! strigă omul. 

Urletul încetă. 

Omul vorbi iar: 

— E careva acolo? 

Copilul răspunse: 

— Da. 

— Cine? 

— Eu. 

— Tu? Cine eşti? Şi de unde vii? 

— Sunt istovit, spuse copilul. 

— Cât e ceasul? 

— Mi-e frig. 

— Ce faci acolo? 

— Mi-e foame. 

Omul răspunse: 

— De! Nu toată lumea poate să fie fericită, ca lorzii. 
Cară-te de-aici! 

Apoi se trase înăuntru şi închise ferestruia. 


Băiatul îşi plecă fruntea, strânse fetiţa în braţe şi-şi 
adună puterile, cu gând să pornească iar la drum. Făcu 
câţiva paşi şi începu să se depărteze. 

Dar în timp ce ochiul de geam se închisese, fusese 
întredeschisă uşa. O scăriţă se lăsă în jos. Iar glasul care îi 
vorbise copilului strigă mânios, din fundul barăcii: 

— Hei, de ce nu intri? 

Copilul se reîntoarse. 

— Intră odată! strigă glasul. Cine mi-a dăruit o asemenea 
podoabă, căreia îi e foame şi frig şi nu intră? 

Copilul, atras şi respins totodată, stătea nemişcat. 

Glasul se auzi iar: 

— Ţi-am spus să intri, netrebnicule! 

Băiatul se hotărî şi puse piciorul pe prima treaptă a 
scării. 

De sub căsuţă, reîncepu mârâitul. 

El se dădu înapoi. Văzuse fălcile căscate ivindu-se iar. 

— Linişte! strigă vocea omului. 

Fălcile se retraseră. Mărâitul încetă. 

— Urcă! spuse omul. 

Copilul abia putu să ajungă la capătul celor trei trepte. 
Era stânjenit de celălalt copil, atât de amorţit, acoperit şi 
înfăşurat în bluză, încât nu se mai desluşea nimic, ci părea o 
mică grămâjoară, fără formă. 

Străbătu cele trei trepte şi, ajuns în prag, se opri. 

Din economie sau, pesemne, din sărăcie, înăuntru nu 
ardea nicio lumânărică măcar. Baraca era luminată doar de 
văpaia ieşită prin uşiţa unei sobe de tuci, în care ardea un 
foc de turbă. Pe sobă aburea un blid şi o oală conţinând, 
după cum părea, ceva demâncare. În aer plutea un miros 
plăcut. Locuinţa era mobilată de-un cufăr, un scaun de lemn 
fără spătar şi un felinar neaprins, atârnat în tavan. În plus, 
se mai vedeau nişte policioare, pe pereţi, şi un cuier de care 
atârnau tot soiul de boarfe. Pe policioare şi prinse de cuie 
se aflau sticlării, alămuri, un alambic, un recipient 
asemănător vaselor pentru făcut ceară, şi un amestec de 


alte obiecte ciudate, cu totul de neînțeles pentru copil, dar 
care puteau servi drept unelte de lucru pentru un chimist. 
Baraca avea o formă lunguiaţă, cu soba pusă spre partea 
dinainte. Nu semăna nici măcar a odăiţă, ci mai degrabă a 
ladă. Zăpada o lumina mai mult pe dinafară decât o luminau 
pâlpâirile sobei pe dinăuntru. În baracă totul era nedesluşit 
şi tulbure. Totuşi, un fir de lumină bătând în tavan îngăduia 
să se citească această inscripţie, scrisă cu litere mari: 
URSUS, FILOZOE. 

Într-adevăr, băiatul îşi făcea intrarea la Homo şi la Ursus. 
Îl auzise mârâind pe unul şi vorbind pe celălalt. 

Ajuns în prag, băiatul zări lângă sobă un om înalt, pleşuv, 
slăbănog şi bătrân, înveşmântat în haine cenuşii. Omul 
stătea în picioare şi ţeasta lui cheală atingea tavanul. Era 
Ursus. 

— Intră! îi spuse el. 

Copilul intră. 

— Pune-ţi colo bocceluţa! 

Copilul puse povara pe ladă, cu grijă, de teamă să n-o 
sperie şi să n-o trezească. 

Ursus se miră. 

— Ia te uită ce binişor o pune! Parcă ar fi sfânta raclă! 
Nu cumva ţi-e teamă să nu-ţi mototoleşti zdrenţele? 
Secătură netrebnică! Hoinăreşti pe străzi la ora asta! Ia 
spune, cine eşti? Răspunde! Ba nu, îţi interzic să răspunzi! 
Să trecem la ce-i mai grabnic. Ţi-e frig. Încălzeşte-te! 

Şi-l împinse de umeri spre sobă. 

— Că ud mai eşti! Şi îngheţat tun! Dacă s-a mai pomenit 
să intre cineva aşa, prin casele oamenilor! Hai, scoate 
putregaiurile astea de pe tine, tâlharule! 

Şi, cu o mână, grăbindu-se pe cât putea, îi smulse 
zdrenţele care se rupseră de tot, pe când cu cealaltă mână 
smulgea dintr-un cui o cămaşă bărbătească şi o haină cât 
toate zilele. 

— Na, ia-ţi boarfe! 


Alese din grămadă o țesătură de lână şi, lângă foc, frecă 
cu ea braţele copilului uluit şi pe jumătate leşinat, căruia, în 
clipa aceea de goliciune caldă i se păru că vede şi că atinge 
cerul. După ce-i frecă braţele, Ursus îi şterse picioarele. 

— Măi scheletule, nu ţi-a degerat nimic! Am avut 
neghiobia să mă tem ca nu cumva să-ţi fi degerat labele de 
dinapoi sau de dinainte! De data asta n-ai ologit. Îmbracă- 
te! 

Copilul îşi puse cămaşa, iar Ursus îi trânti şi jacheta pe 
deasupra. 

— Acum... 

Ursus împinse cu un picior scaunul, îl sili pe băieţaş să se 
aşeze împingându-l de umeri, şi-i arătă cu degetul arătător 
blidul care aburea pe sobă. Şi copilul văzu în blidul acela tot 
cerul, adică un cartof şi nişte slănină. 

— 'Ţi-e foame! Mănâncă! 

Ursus luă de pe o policioară o coajă de pâine uscată şi o 
furculiţă. 1 le întinse copilului. Acesta şovăia. 

— Vrei cumva să-ţi pun masa? întrebă Ursus. 

Şi puse blidul pe genunchii copilului. 

— Ia şi mănâncă! 

Foamea birui uluirea. Copilul începu să mănânce. Biata 
fiinţă, mai mult devora decât mânca. Zgomotul vesel al 
pâinii ronţăite umplu baraca. Ursus bombăni: 

— Hei. Nu te zori aşa, mâncău pocit! la te uită ce lacom e 
nemernicul ăsta! Secăturile cărora le e foame mănâncă de- 
ţi vine rău! N-ai decât să te uiţi cum mănâncă un lord. Eu 
am văzut în viaţa mea şi duci mâncând; asta da nobleţe! Să- 
i vezi cum beau! Hai, mistreţule, îndoapă-te! 

Lipsa auzului, care caracterizează stomacul flămând, 
făcea ca bietului copil puţin să-i pese de poreclele brutale, 
altminteri domolite de bunătatea faptelor. Pentru moment, 
el era absorbit de două nevoi şi de două plăceri de nespus: 
să se încălzească şi să mănânce. 

Ursus îşi continuă mormăiala în surdină: 


— Eu l-am văzut mâncând pe regele Iacob în persoană. 
La Banqueting-house, unde pot fi admirate picturile 
vestitului Rubens. Majestatea sa nu se atingea de nimic... 
Ce idee am avut să vin în Weymouthul ăsta de şapte ori 
afurisit! N-am vândut nimic de azi dimineaţă; am vorbit cu 
zăpada şi i-am cântat din flaut uraganului; n-am vârât o 
para chioară în buzunar! lar seara îmi mai trag şi calicii în 
gazdă! Hidoase meleaguri! Aici au loc bătălii, lupte şi 
întreceri între mine şi dobitocii de trecători. Ei încearcă să- 
mi dea numai mărunţiş, eu încerc să le dau numai leacuri. 
Ei bine, astăzi nimic! Niciun dobitoc la răspântie, niciun 
gologan în casă! Mănâncă, pui de diavol! Trăim vremuri în 
care nimic nu întrece cinismul lingăilor. Îngraşă-te pe 
spinarea mea, parazitule! Ia te uită! Fiinţa asta e mai mult 
decât flămândă, e turbată! Asta nu mai e poftă de mâncare, 
e sălbăticie! Îl chinuiesc furiile turbării! Cine ştie? Te 
pomeneşti că are ciumă. Ai ciumă, banditule? Ei drăcie, mi 
s-a făcut şi mie foame! Azi am lucrat până noaptea târziu. 
Câteodată, în viaţă, eşti zorit. Aşa eram eu astă-seară, cu 
mâncarea. Sunt singur, fac focul, n-am decât un cartof, o 
coajă de pâine, o îmbucătură de slănină şi un pic de lapte. 
Le pun la încălzit şi-mi zic: bun! Îmi închipui că o să mă 
hrănesc. Ţi-ai găsit! A trebuit să pice crocodilul ăsta tocmai 
atunci! Şi se instalează fără ruşine între hrana mea şi mine. 
lată-mi sufrageria devastată. Mănâncă, ştiuca naibii, 
mănâncă, rechinule! Câte rânduri de dinţi ai în gură, 
lacomule, puiule de lup? Nu, îmi retrag cuvântul, din 
respect pentru lupi. Înghite-mi nutreţul, şarpe boa! Am 
muncit astăzi, cu burta goală, cu gâtlejul uscat, cu 
pancreasul în chinuri, cu măruntaiele prăpădite. Drept 
răsplată, mă uit cum mănâncă altul. Nu-i nimic. Facem pe 
din două. El o să aibă pâinea, cartoful şi slănina, iar eu 
laptele. 

În clipa aceea, un țipăt jalnic şi prelung răsună în baracă. 
Ursus ciuli urechile. 

— Acum mai şi ţipi, şarlatanule! De ce ţipi? 


Băiatul se întoarse. Era vădit că nu ţipa el. Avea gura 
plină. 

Ţipătul se auzea mereu. 

Ursus porni spre cufăr. 

— Vasăzică, boarfele tale zbiară! Ei, drăcie! Acum a 
început bocceaua să prindă glas! Ce are de croncăne 
bocceluţa ta? 

Desfăşură bluza marinărească. Un cap de copil se ivi de- 
acolo, ţipând, cu gura larg deschisă. 

— Care-i acolo? făcu Ursus. Ce-i asta? Mai uite încă unul! 
Vasăzică, n-o să se mai termine odată? Cine-i? Alarmă! 
Caporal de schimb, scoate garda! Ia te uită, drăcie! Ce mi-ai 
adus aici, tâlharule? Vezi bine că-i e sete. Hai, trebuie să-i 
dăm să bea! Bun! Acum n-o să mai am nici lapte! 

Ursus luă dintr-un maldăr de boarfe, aşezat pe o poliţă, 
un sul de bandaj, un burete şi o sticluţă. Mormăia într-una, 
înnebunit parcă: 

— Blestemată ţară! 

Apoi privi pruncul. 

— E o fetiţă. Se cunoaşte după cum chelălăie. Şi e udă şi 
ea. 

Îi smulse, cum făcuse şi pentru băiat, zdrenţele, în care 
era mai mult legată decât îmbrăcată, şi o înfăşură într-un 
petic sărăcăcios, dar curat şi uscat, din pânză groasă. 
Înfăşarea asta rapidă şi bruscă o necăji rău pe fetiţă. 

— Miorlăie fără milă, spuse Ursus. 

Reteză cu dinţii o bucăţică lunguiaţă din burete, rupse 
din sul un petic pătrat de bandaj, scoase din el un fir de aţă, 
luă de pe sobă ulcica în care avea lapte, umplu sticluţa eu 
lapte, vâri buretele pe jumătate în gâtul sticluţei, îl acoperi 
cu bandajul, îl legă cu firul de aţă, îşi lipi sticluţa de obraz 
ca să vadă dacă nu e prea fierbinte, şi apucă cu braţul stâng 
pruncul înspăimântat, care ţipa într-una. 

— Hai mănâncă, muiere! Apucă sânul! 

Şi îi vâri în gură dopul sticluţei. 

Fetiţa bău cu lăcomie. 


El ţinu sticluţa aplecată cât trebuia, şi mormăi: 

— Toţi sunt la fel, laşii! Când au ce vor, tac! 

Fetiţa băuse cu atâta hotărâre şi apucase cu atâta furie 
vârful de sân dăruit de soarta asta ursuză, încât o apucă 
tusea. 

— Ai să te sufoci! bombăni Ursus. Mare mâncăcioasă mai 
e şi asta! 

Îi scoase dopul pe care ea îl sugea, o lăsă până ce i se mai 
potoli tusea, apoi îi dădu iar sticluţa, spunându-i: 

— Acum suge, haimana! 

Între timp, băiatul lăsase furculiţa jos. Văzând cum bea 
fetiţa, uitase să mănânce. Cu o clipă mai înainte, pe când 
mânca, privirea lui arăta mulţumire deplină. Acum vădea 
recunoştinţă. Se uita cum reînvie fetiţa. Desăvârşirea 
aceasta a reînvierii începute de el îi umplea ochii de o 
căldură de nespus. Ursus continua să mormăie printre dinţi 
tot felul de vorbe mânioase. Din când în când, băieţaşul îl 
privea cu ochii umezi de emoție. 

Ursus îi strigă furios: 

— Ce mai aştepţi? Mănâncă! 

— Dar dumneata? întrebă copilul tremurând, cu lacrimi 
în gene. Dumneata n-o să mai ai nimic? 

— N-auzi să mănânci tot, soi rău! Nu e prea mult pentru 
tine, fiindcă nici pentru mine nu era de ajuns. 

Copilul luă iar furculiţa, dar nu mâncă. 

— Mănâncă! zbieră Ursus. Parcă de mine e vorba? Cine 
ţi-a pomenit de mine? N-auzi să mănânci tot, golăneţule din 
mahalaua calicilor! Te afli aici ca să mănânci, să bei şi să 
dormi. Mănâncă, altfel te arunc afară, cu târfă ta cu tot! 

Auzind ameninţarea, copilul începu iar să mănânce. Şi 
nu-i fu greu să dea gata ce mai rămăsese în blid. 

Ursus bombăni; 

— E cam şubredă clădirea asta. Intră frigul pe la 
ferestre. 

Într-adevăr, un geam fusese spart fie de vreo 
zdruncinătură a roţilor, fie de vreo piatră aruncată de cine 


ştie ce ştrengar. Peste spărtură, Ursus aşternuse o stea de 
hârtie care se dezlipise. Pe acolo intra vântul. 

Acum, bătrânul stătea într-o rână, pe cufăr. Fetiţa, 
aşezată în braţele şi pe genunchii lui, sugea cu desfătare 
laptele din sticlă, dormitând fericită. 

— S-a îmbătat, spuse Ursus. 

Şi adăugă: 

— Poftim de mai ţine predici despre cumpătare! 

Viscolul smulse plasturele de hârtie din geam, care 
străbătu baraca, în zbor. Dar asta nu-i putea tulbura pe cei 
doi copii porniţi să renască. 

În timp ce micuța bea, iar băiatul mânca, Ursus 
bombănea: 

— Beţia începe din faşă. Încearcă, dacă poţi, să fii 
episcop şi să  fulgeri împotriva preamultei băuturi! 
Nesuferit vânt mai bate prin crăpăturile astea! Şi unde mai 
pui că soba mea e veche şi că scoate un fum de te îneacă! 
Belelele curg, şi de la frig, şi de la foc. Lumina e chioară de 
tot... Fiinţa asta care stă pe scaun abuzează de ospitalitatea 
mea. Şi nici nu i-am văzut mutra, nătărăul naibii... Confortul 
cam lipseşte aici. Pe Jupiter, tare îmi plac ospeţele alese, în 
odăi bine închise! Mi-am greşit meseria: eram născut să mă 
îngrijesc numai de plăcerile simţurilor... Cel mai mare 
dintre înţelepţi e Filoxene, care îşi dorea un gâtlej de barză, 
ca să se bucure cât mai îndelung de plăcerile mesei. Azi n- 
am câştigat niciun gologan! N-am vândut nimic toată ziua! 
Nenorocire! Oameni buni, slugi şi târgoveţi, iată vraciul, 
iată lecuirea! Degeaba te osteneşti, amice! Strânge-ţi 
spiţeria! Aici toată lumea e sănătoasă. lată un blestemat de 
oraş, în care nimeni nu-i bolnav! Numai cerul are diaree... 
Ce ninsoare! Anaxagoras învăţa că zăpada e neagră. Avea 
dreptate, frigul fiind totuna cu întunericul. Gheaţa e 
noaptea. Ce viforniţă! Îmi închipui plăcerea celor de pe 
mare. Uraganul e trecerea diavolilor, e tărăboiul 
vârcolacilor. Galopând şi rostogolindu-se de-a-ndăratelea pe 
deasupra ţestelor noastre... Cu fiecare pală de vânt, alt 


diavol! Urechea ascultă, ochiul vede, vuietul are un chip. La 
naiba, nici vorbă că trebuie să fie oameni în larg. Dragii 
mei, încercaţi că scăpaţi din furtună; eu mă căznesc destul 
s-o scot la capăt cu viaţa. Ei, nu cumva am deschis han? De 
ce mi-or îi sosit oaspeţi? Crunta suferinţă a lumii împroşcă 
până şi în sărăcia mea. Îmi pică în colibă stropi scârnavi din 
marea mocirlă omenească. Sunt lăsat în voia lăcomiei 
trecătorilor. Sunt o pradă. Prada morţilor-de-foame. Iarna, 
noaptea, o baracă de carton, un prieten nefericit dedesubt 
şi afară, furtuna, un cartof, un foc cât pumnul, paraziți, 
vântul pătrunzând prin toate crăpăturile, niciun ban, şi 
bocceluţele astea care încep să latre! Le deschizi şi dai în 
ele de golance... Unde mai pui că şi legile sunt călcate! Ah, 
vagabondule cu vagaboanda ta, hoţ de buzunare viclean, 
lepădăâtură plină de intenţii rele, te plimbi pe uliţe după ora 
stingerii! Dacă ar şti bunul nostru rege, te-ar zvârli 
frumuşel, cu propria lui mână, într-un fund de temniţă 
adâncă, să te înveţe minte! Domnul se plimbă noaptea cu 
domnişoara! Pe un frig de cincisprezece grade, în capul gol 
şi desculţ! Află că asta nu e îngăduit. Există regulamente şi 
ordonanţe, răzvrătitule! Vagabonzii sunt pedepsiţi, oamenii 
cumsecade, care îşi au casele lor, sunt apăraţi şi ocrotiţi, 
regii sunt părinţii poporului. Eu îmi am locuinţa mea. Tu ai 
fi fost biciuit în piaţă, dacă dădeau peste tine, şi bine ţi-ar fi 
făcut! Într-un stat organizat e nevoie de ordine. Rău am 
făcut că nu te-am denunţat poliţaiului! Dar aşa sunt eu: 
înţeleg binele şi fac răul. Ah, destrăbălatul! Să-mi vie în 
halul ăsta! Nu văzusem zăpada de pe ei când au intrat, şi 
acum s-a topit. Toată casa mi-e udă. Va trebui să ard la 
cărbuni cu nemiluita ca să usuc balta. Cărbuni care costă al 
naibii de scump! Şi cum o să fac ca să ţin trei în baraca 
asta? De-acum s-a isprăvit, mă fac doică, o să am la mine în 
şerbie viitorul golănimii Angliei. O să am, ca slujbă, datoria 
şi funcţia de a ciopli fetuşii lepădaţi de marea ticăloasă, 
Mizeria, datoria şi funcţia de-a înfrumuseţa copiii făcuţi ca 
să-i vâneze spânzurătoarea, de a da unor pungaşi forme de 


filozofi!... Şi când te gândeşti că dacă n-aş fi fost vreme de 
treizeci de ani tocat de asemenea soiuri rele, astăzi eram 
bogat! Homo ar fi fost gras, eu aş îi avut un cabinet plin cu 
rarităţi, cu instrumente de chirurgie ca ale doctorului 
Linacre, chirurgul regelui Henric al VIII-lea, animale de 
toate felurile, mumii egiptene şi alte lucruri asemănătoare. 
Aş fi făcut parte din colegiul medicilor şi aş fi avut dreptul 
să folosesc biblioteca întemeiată în 1652 de vestitul Harvey, 
şi dreptul de a mă duce să lucrez în cupola Domului, de 
unde se vede toată Londra! Aş fi putut să-mi continui 
calculele despre întunecarea trecătoare a soarelui şi să 
dovedesc că din astru iese un abur ceţos. Asta e părerea lui 
lan Kepler, născut cu un an înainte de noaptea sfântului 
Bartolomeu, şi care a fost matematician al împăratului. 
Soarele e o vatră care fumegă uneori. Şi soba mea fumegă. 
Soba mea nu face nici ea mai mult decât soarele... Da. M-aş 
fi îmbogăţit, aş fi fost altul, n-aş fi fost josnic, n-aş fi înjosit 
ştiinţa pe la răspântii... Ah, mă plictiseşte tot ce există... 
Avem o soartă căreia diavolul i-a ţesut pânza şi Dumnezeu i- 
a croit poalele. Dar, până una alta, mi-ai înghiţit masa, 
tâlharule! 

Între timp, fetiţa pe care cât se mâniase o ţinuse în braţe, 
binişor de tot, îşi închidea uşurel ochii, semn că se săturase. 
Ursus privi sticluţa şi bombăni: 

— N-a lăsat niciun strop, neobrăzata! 

Se ridică şi, ţinând fetiţa pe braţul stâng, săltă cu mâna 
dreaptă capacul cufărului şi scoase dinăuntru blana de urs 
căreia, după cum ne amintim, îi spunea „adevărata lui 
piele”. 

Făcând asta, îl auzea pe celălalt copil mâncând şi îl privea 
pieziş. 

— O să am de furcă, dacă va trebui de-acum înainte să 
hrănesc mâncăciosul ăsta care creşte. E un parazit pe care 
îl voi avea în pântecele meseriei mele. 

Întinse, cu un singur braţ şi cât putu mai bine, blana de 
urs pe cufăr, căznindu-se să lucreze cu cotul şi ferindu-se să 


nu alunge cumva începutul de somn al fetiţei. Apoi aşeză 
fetiţa pe blană, cât mai aproape de foc. 

Când termină, puse sticluţa goală pe sobă şi strigă: 

— Acum îmi e mie sete! 

Se uită în ulcică. Mai rămăseseră câteva înghiţituri 
zdravene de lapte. Duse ulcica la gură, dar tocmai când să 
bea, dădu cu ochii de fetiţă. Puse ulcica la loc, pe sobă, luă 
sticluţa, îi scoase dopul şi turnă înăuntru laptele care mai 
rămăsese, exact ca s-o umple, apoi vâri dopul şi legă peticul 
peste burete. 

— "Totuşi mi-e foame şi mi-e sete, spuse Ursus. 

Şi adăugă: 

— Când nu poţi să mănânci pâine, bei apă. 

În dosul sobei se zărea un urcior cu gâtul spart. 

Ursus îl luă şi-l întinse băiatului. 

— Vrei să bei? 

Copilul bău, şi continuă să mănânce. 

Ursus luă urciorul şi-l duse la gură. Apa, din pricină că 
stătuse lângă sobă, era călduţă. El bău câteva înghiţituri şi 
se strâmbă. 

— Apă aşa-zisă curată, tu semeni cu falşii prieteni. Eşti 
călduţă pe deasupra şi rece pe dedesubt. 

Între timp, băiatul terminase de mâncat. Blidul, mai mult 
decât golit, era curăţat. Băiatul adună şi mâncă, gânditor, 
câteva firimituri de pâine risipite prin cutele hainei, peste 
genunchi. 

Ursus se întoarse spre el. 

— Încă nu s-a terminat. Acum, între noi doi! Gura nu-i 
făcută doar să mănânce, ea e făcută şi să vorbească. Acum 
eşti încălzit şi îndopat, vită, ia seama, şi-ai să-mi răspunzi la 
întrebări! De unde-vii? 

Copilul răspunse: 

— Nu ştiu. 

— Cum nu ştii? 

— Am fost lepădat aseară, la ţărmul mării. 


— Ah! Potlogaru'! Cum te cheamă? E atât de ticălos încât 
l-au părăsit părinţii... 

— N-am părinţi. 

— "Ţine puţin socoteala de gusturile mele şi bagă de 
seamă că nu-mi place să mi se înşire cai verzi pe pereţi. Ai 
părinţi, fiindcă ai o soră. 

— Nu e sora mea. 

— Nu e sora ta? 

— Nu. 

— Atunci cine e? 

— O fetiţă pe care am găsit-o. 

— Ai găsit-o? 

— Da. 

— Cum? Tu ai cules-o? 

— Da. 

— Unde? Dacă minţi, te ucid! 

— Era lângă o femeie, care murise în zăpadă. 

— Când? 

— Acum un ceas. 

— Unde? 

— La o leghe de-aici. 

Arcadele frontale ale lui Ursus se încreţiră şi luară forma 
aceea ascuţită care vădeşte emoția sprâncenelor unui 
filozof. 

— Moartă! lată una care e fericită! Trebuie lăsată acolo, 
în zăpada ei. Se simte bine acolo. În ce parte? 

— Către mare. 

— Ai trecut podul? 

— Da. 

Ursus deschise ochiul de geam dinapoia barăcii şi se uită 
afară. Furtuna nu se potolise. Zăpada cădea, lugubră şi 
deasă. 

Închise ferestruia şi se îndreptă spre geamul spart. 
Astupă spărtura cu o cârpă, vâri cărbuni în sobă, întinse cât 
putu mai mult blana de urs peste cufăr, luă o carte groasă 


pe care o avea într-un colţ şi o puse la căpătâi ca să 
slujească drept pernă şi o aşeză sub capul fetiţei adormite. 

Apoi se întoarse spre băiat: 

— Culcă-te acolo! 

Băiatul se supuse şi se întinse cât era de lung lângă 
fetiţă. 

Ursus înfăşură blana de urs în jurul celor doi copii şi o 
îndoi la picioare. 

Apoi luă de pe policioară şi-şi legă în jurul trupului o 
centură de pânză cu buzunare mari, conţinând pesemne 
unelte de chirurgie şi sticluţe cu elixiruri. 

Când termină, luă felinarul din tavă şi-l aprinse. După 
care, dând să iasă, spuse: 

— Eu mă duc. Să nu vă temeţi. Am să mă reîntorc. 
Dormiţi! 

Pe când cobora treptele, strigă: 

— Homo! 

Un mârâit prietenos îi răspunse. 

Ursus, cu felinarul în mână, coborî. Scăriţa fu ridicată, 
uşa se închise. Copiii rămaseră singuri. 

De afară, vocea lui Ursus întrebă: 

— Ia ascultă, băiete care mi-ai înghiţit mâncarea din 
seara asta, nu dormi încă? 

— Nu! îi răspunse băiatul. 

— Ei bine, dacă ea mai miorlăie, să-i dai restul de lapte! 

Se auzi zăngănitul lanţului desfăcut şi zgomotul paşilor 
unui om, amestecat cu paşii unui animal, care se depărta. 

Peste câteva clipe, cei doi copii dormeau adânc. 


V. DEŞITEPIAREA 


Ziua începu rău prevestitoare. O ceaţă albă şi tristă 
pătrunse în baracă. Erau zorile, de gheaţă. Albeaţa lor nu-i 
trezi însă pe cei doi copii adormiţi alături. Baraca era caldă. 


Afară furtuna se potolise. Stelele se stingeau ca nişte 
lumânări una după alta. 

Focul în sobă mai pâlpâia încă. Lumina zorilor se 
preschimba în lumină de zi. Băiatul dormea mai puţin decât 
fata. Avea în el ceva care îl îndemna la veghe şi la pază. 
Când o rază mai vie decât celelalte străbătu fereastra, el 
deschise ochii. Şi rămase pe jumătate amorţit, fără să ştie 
unde se află, nici ce are alături, fără să se căznească să-şi 
aducă aminte, privind tavanul şi încercând ca prin vis să-şi 
facă de lucru cu literele inscripţiei Ursus, filozof, pe care le 
cerceta fără să le descifreze, căci nu ştia să citească. 

Un zgomot de cheie răsucită în broască îl făcu să ridice 
gâtul. 

Uşa se deschise, scara se clătină. Se reîntorcea Ursus. El 
urcă cele trei trepte, cu felinarul stins în mână. 

În acelaşi timp, un tropăit de labe se auzi pe trepte. Era 
Homo, urmându-l pe Ursus şi reîntorcându-se el însuşi 
acasă. 

Băiatul, trezit, tresări fără să vrea. 

Lupul, pesemne flămând, avea un rânjet care-i dezgolea 
toţi colții, foarte albi. 

El se opri la jumătatea scării şi-şi vâri cele două labe 
dinainte în baracă, rezemându-se ca un predicator în 
amvon. Adulmecă de la distanţă cufărul pe care nu era 
obişnuit să-l vadă populat astfel. Pieptul lui de lup, încadrat 
în golul uşii, se profila negru, în lumina dimineţii. În cele din 
urmă, Homo se hotări şi intră în baracă. 

Băiatul, văzând că intră lupul, ieşi din blană, se ridică şi 
se aşeză în picioare, în faţa fetiţei care dormea mai adânc 
decât oricând. 

Ursus tocmai îşi agăţase felinarul de cuiul din tavan, îşi 
dezlegă tăcut şi cu încetineală centura cu uneltele de 
chirurg şi o puse la locul ei, pe policioară. Nu se uita la 
nimic şi părea că nu vede nimic. Ceva profund îi frământa 
mintea. Şi gândul îi ieşi la iveală, ca de obicei, printr-o 
izbucnire de cuvinte. El strigă: 


— Sigur că e fericită! Moartă, moartă de-a binelea! 

Se aplecă, vâri un făraş de zgură în sobă şi tot 
scormonind cărbunii, bombăni: 

— Abia am găsit-o. Răutatea necunoscută aşternuse 
peste un metru de zăpadă deasupra ei. Fără Homo, care 
vede la fel de limpede cu nasul lui pe cât vedea Cristofor 
Columb cu mintea, aş mai fi şi acum acolo, bălăcindu-mă 
prin nămeţi şi jucându-mă de-a v-aţi ascunselea cu moartea. 
Diogene îşi lua felinarul şi căuta un om; eu mi-am luat 
felinarul şi-am căutat o femeie. El a găsit batjocura amară, 
eu am găsit jalea adâncă. Vai, cât era de rece! I-am atins 
mâna: o piatră. Ce tăcere în ochii ei! Cum poţi să fii atât de 
neghiob să mori, lăsând un copil în urma ta? N-o să ne fie 
deloc uşor să încăpem trei în cutia asta. Ce pacoste! lacătă- 
mă cu familie acum! Fată şi băiat. 

Pe când Ursus vorbea, Homo se strecurase lângă sobă. 
Mâna fetiţei adormite atârna între sobă şi cufăr. Lupul 
începu să lingă mâna aceasta, atât de uşor, încât fetiţa nu se 
trezi. 

Ursus se întoarse cu faţa spre el. 

— Bine, Homo. Eu am să fiu tatăl, şi tu unchiul. 

Apoi îşi reluă filozofica lui muncă de înteţire a focului, 
fără să-şi întrerupă monologul. 

— Adoptare. Am spus-o. De altfel şi Homo vrea. 

Se ridică. 

— AŞ vrea să ştiu cine e vinovat de moartea asta? 
Oamenii, sau... 

Privi în sus, parcă dincolo de tavane, şi şopti: 

— Tu oare? 

Apoi îşi plecă fruntea, ca sub o povară, şi adăugă: 

— Noaptea şi-a dat osteneala s-o ucidă pe femeie. 

Ridicându-şi privirea, întâlni ochii băiatului care îl 
asculta, treaz. Şi strigă la el: 

— Tu de ce râzi? 

Băiatul îi răspunse: 

— Nu râd. 


Ursus se înfioră parcă, îl privi fix şi în tăcere vreme de 
câteva clipe, apoi spuse: 

— Atunci eşti groaznic. 

Baraca fusese atât de puţin luminată în timpul nopţii, 
încât Ursus nu văzuse încă faţa băiatului. Lumina zilei i-o 
arătă. 

El îşi puse palmele pe umerii copilului, îi privi din nou, cu 
o atenţie din ce în ce mai străpungătoare, faţa, şi-i strigă: 

— Nu mai râde! 

— Nu râd, spuse copilul. 

Ursus se cutremură din creştet până în tălpi. 

— Eu îţi spun că râzi! 

Apoi, zguduind copilul printr-o strângere în braţe care ar 
fi părut mânioasă, dacă n-ar fi fost pricinuită de milă, îl 
întrebă furios: 

— Cine ţi-a făcut asta? 

Copilul răspunse: 

— Nu ştiu ce vrei să zici. 

Ursus întrebă iar: 

— De când ai râsul ăsta? 

— Totdeauna am fost aşa, spuse copilul. 

Ursus se întoarse spre cufăr, şoptind: 

— Credeam că lucrul ăsta nu se mai face acum... 

Trase binişor, ca să nu trezească fetiţa, cartea pe care i-o 
pusese la căpătâi, în loc de pernă. 

— Să vedem ce spune Conquest, şopti el. 

Cartea era un maldăr de hârtii in-folio, legat în 
pergament moale. Ursus o răsfoi cu degetul mare, se opri la 
o pagină, o deschise de-a binelea deasupra sobei, şi citi: 

.„„De Denasatis. Aicea e! 

Apoi continuă: 

— Bucca fissa usque ad aures, genzivis denudatis, 
nasoque murdridato, masca eris, et ridebis semper.t19 

— Asta e! 

Şi puse cartea pe una dintre policioare, bombănind: 


— Aventură a cărei cercetare mai temeinică ar fi 
periculoasă. Mai bine să ne oprim la suprafaţă. Râzi, băiete! 
Fetiţa se trezi. Drept bună dimineaţa, ea trase un chiot. 

— Hai, doică, dă-i sân! spuse Ursus. 

Micuța se ridicase pe jumătate. Ursus luă sticluţa de pe 
sobă şi-i dădu să sugă. 

În clipa aceea răsari soarele. Raza lui roşiatică pătrunse 
prin fereastră şi se opri pe obrajii copilei, care se afla 
întoarsă spre el. Luminile ochilor fetiţei, aţintite spre soare, 
reflectau ca două oglinzi raza de purpură. Dar luminile 
ochilor ei rămaseră nemişcate, iar pleoapele nu i se clintiră 
nici ele. 

— la te uită! spuse Ursus, fetiţa e oarbă. 


PARTEA A DOUA 


DIN ORDINUL 
REGELUI 


e€S DEI DEI SE 


CARTEA ÎNTÂI 


VEŞNICA PREZENŢĂ A 
TRECUTULUI: OAMENII 
OGLINDESC ÎN EI OMUL 


e€SD|E se SD|E- sc SE 


I. LORD CLANCHARLIE 


Exista, pe vremea aceea, o veche amintire. 

Amintirea aceasta era lord Linnoeus Clancharlie. 

Baronul  Linnoeus  Clancharlie, contemporan cu 
Cromwell, era unul dintre pairii Angliei, puţin numeroşi, ce 
e drept, care acceptaseră republica. Acceptarea asta putea 
să-şi aibă raţiunea ei de a fi, şi să se explice la o adică, dat 
fiind că, pentru moment, republica biruise. Ar fi fost firesc 
ca lordul Clancharlie să rămână partizan al republicii, atâta 
vreme cât republica era învingătoare. Dar după înfrângerea 
revoluţiei şi căderea guvernului parlamentar, lordul 
Clancharlie rămăsese pe aceeaşi poziţie. Ar fi fost uşor 
lucru pentru nobilul patrician să reintre în Camera 
reconstituită din plin, pocăinţele fiind totdeauna bine 
primite de restaurări, şi Carol al II-lea fiind un suveran 
cumsecade faţă de cei ce reveneau la el. Dar lordul 
Clancharlie nu pricepuse cât datorezi evenimentelor. În 
timp ce regele lua din nou Anglia în stăpânire, în timp ce se 
desăvârşea închinarea poporului faţă de monarhie, în timp 
ce monarhia se ridica în mijlocul unei dezavuări glorioase şi 
triumfale, în clipa când trecutul devenea viitor şi viitorul 
devenea trecut, lordul rămăsese refractar. Îşi întorsese 
capul de la toată veselia asta zgomotoasă; se exilase de 
bună voie; putând să fie pair, preferase să fie proscris; 


îmbătrânise în credinţa lui pentru republica moartă. De 
aceea îl pecetluise ridicolul care întovărăşeşte firesc 
asemenea copilării. 

Lordul se retrăsese în Elveţia. Locuia într-un fel de 
cocioabă înaltă, pe malul lacului Geneva. Îşi alesese locuinţa 
aceasta în partea cea mai neprielnică a lacului. Alpii severi, 
plini de crepuscule, de vijelii şi de brume, îl acopereau. Şi el 
trăia acolo, pierdut în marile tenebre care se prăbuşesc din 
munţi. Rareori îl recunoştea vreun trecător. Omul acesta 
trăia în afara ţării sale, şi aproape în afara veacului său... 

Dacă, din întâmplare, departe de splendorile Londrei, în 
nu ştiu ce lumină lugubră semănând cu amurgul, cineva l-ar 
fi zărit pe bătrânul lord îmbrăcat la fel cu oamenii din 
popor, palid, cu gândul aiurea, încovoiat, pesemne spre 
mormânt, stând în picioare pe ţărmul lacului, abia zărind 
furtuna şi iarna, mergând parcă la întâmplare, cu privirea 
fixă, cu pletele albe scuturate de vânt şi de întuneric, tăcut, 
singuratic, gânditor, i-ar fi fost greu să-şi stăpânească 
zâmbetul. 

Lordul Clancharlie avea înfăţişarea unui nebun. 

Gândindu-te la el, la ceea ce ar fi putut să fie şi la ce era, 
zâmbetul însemna indulgență. Unii râdeau cu hohote. Alţii 
se indignau. 

Se înţelege că oamenii serioşi fuseseră izbiţi de o 
asemenea neobrăzare a izolării. 

Circumstanţă atenuantă: lordul Clancharlie nu strălucise 
niciodată prin prea multă inteligenţă. Asupra acestui punct 
toată lumea era de acord. 


II 


Niciodată situaţia n-a fost mai clară şi mai decisivă decât 
aceea din 1660. Niciodată o minte inteligentă n-a înţeles 
mai lesne ce cale trebuie să urmeze, decât atunci. 


În Anglia nu mai stăpânea Cromwell. Sub republică se 
produseseră o mulţime de fapte alandala. Nu mai exista 
nimic sfânt. Echilibrul tronurilor fusese rupt. Întreaga 
ordine monarhică europeană, din care făceau parte şi 
Stuarţii, fusese dată peste cap. În sfârşit, ieşiseră din starea 
aceasta odioasă şi Anglia îşi primea acum iertarea. 

Carol al II-lea, binevoitor, dăduse declaraţia de la Breda. 
Îi îngăduise Angliei uitarea epocii acesteia, în care un fiu de 
berar din Huntingdon îşi pusese piciorul pe capul lui 
Ludovic al XIV-lea. Anglia făcea mea culpa, şi respira. 

Veselia inimilor era deplină, spânzurătorile regicizilor 
adăugându-se la bucuria universală. O restaurare e un 
zâmbet; dar câteva spânzurători nu strică deloc. Şi 
conştiinţa publică trebuie satisfăcută. Spiritul dezordinii 
fusese împrăştiat, loialitatea se reconstituia. Să fii cetăţean 
supus era acum unica ambiţie. Revoluţia era ocărâtă, 
republica batjocorită, ca şi vremurile acelea ciudate, când 
se rosteau mereu cuvinte mari ca Drept, Libertate, 
Progres... Reîntoarcerea la bunul simţ era admirabilă. 
Anglia visase. Ce fericire să te afli în afara acestor rătăciri! 
Există ceva mai nesăbuit decât ele? Unde am ajunge dacă 
primul venit ar avea drepturi? Vă închipuiţi ce-ar fi dacă ar 
conduce toată lumea? Vă închipuiţi ce înseamnă o cetate 
ameninţată de cetăţeni? Cetăţenii sunt caii de ham, şi cei ce 
trag nu pot să conducă. Să supui ceva la votul mulţimii 
înseamnă să arunci în vânt. Vreţi să faceţi statele să zboare 
ca norii? Dezordinea nu clădeşte ordinea. Dacă haosul e 
arhitect, clădirea va fi Babelul. Şi apoi, există tiranie mai 
mare decât această aşa-zisă libertate? Eu vreau să mă 
distrez, nu să guvernez. Să votez mă plictiseşte; eu vreau să 
dansez. Ce minunat e când un prinţ se însărcinează să le 
facă pe toate! Nici vorbă, regele acesta e mărinimos dacă 
îşi bate capul pentru noi! Şi-apoi, el e crescut în miezul 
lucrurilor, ştie ce-i conducerea. Asta e meseria lui. Pacea, 
războiul, legislaţia, finanţele privesc oare poporul? Fără 
doar şi poate, poporul trebuie să plătească, fără doar şi 


poate, poporul trebuie să slujească, dar atâta îi ajunge. Are 
şi el ceva de îndeplinit în politică: din el ies cele două forţe 
ale statului - armata şi bugetul. Să fii soldat, să fii 
contribuabil, nu e de ajuns atâta? Ce nevoie mai e de 
altceva? El e braţul militar şi braţul financiar. Măreţ rol! 
Regele domneşte pentru el. Şi, se înţelege, trebuie să i se 
plătească regelui acest serviciu. Impozitul şi lista civilă sunt 
salariile plătite de popor şi câştigate de domnitori. Poporul 
îşi dă sângele şi banii, în schimbul cărora e condus. Să vrea 
să se conducă singur, ce idee ciudată! Un ghid îi e neapărat 
necesar. Fiind neştiutor, poporul e orb. Oare orbul nu-şi are 
câinele lui? Numai că, pentru popor, un leu, regele, 
consimte să fie câine. Câtă bunătate! Dar de ce e poporul 
neştiutor? Fiindcă aşa trebuie să fie. Neştiinţa e paznicul 
virtuţii. Acolo unde nu există perspective, nu sunt nici 
ambiţii. Neştiutorul trăieşte într-un întuneric util, care, 
înlăturând privirea, înlătură poftele. De aici, nevinovăția lui. 
Cine citeşte gândeşte. Cine gândeşte judecă. Să nu judeci, 
asta e datoria. Şi tot asta e fericirea. lată adevăruri de 
nezdruncinat. Pe ele e aşezată societatea. 

Că s-ar putea să nu recunoască cineva asemenea 
binefaceri, e greu de crezut. Să-i întorci spatele lui Carol al 
II-lea, să-i răsplăteşti prin nerecunoştinţă mărinimia pe 
care o avusese de a se urca iar pe tron, nu însemna oare o 
mârşăvie? Lordul Linnoeus Clancharlie le pricinuise 
oamenilor cumsecade această mâhnire. Să strâmbi din nas 
la fericirea poporului, ce ţicneală! 

Se ştie că în 1650 parlamentul decretase următoarele: 
Făgăduiesc să rămân credincios republicii, fără rege, fără 
suveran, fără senior. Sub pretext că depusese jurământul 
acesta monstruos, lordul Clancharilie trăia în afara regatului 
şi, faţă de fericirea generală, se credea îndreptăţit să fie 
trist. Avea întunecata stimă pentru ceea ce nu mai exista. 
Ciudată legătură cu lucrurile prăbuşite! 

Să-l scuzi, era cu neputinţă. Cei mai binevoitori îl 
părăseau. Prietenii îi făcuseră multă vreme onoarea de a 


crede că el nu intrase în rândurile republicanilor decât ca 
să vadă mai de aproape găurile din platoşa republicii şi să 
lovească mai sigur, când va veni ziua, în folosul sfintei cauze 
a regelui. Aceste utile aşteptări ca să-ţi ucizi duşmanul pe la 
spate fac parte din loialitate. Şi se nădăjduise asta de la 
lordul Clancharlie, într-atâta erau de înclinați să-l judece 
favorabil. Dar, faţă de ciudata lui încăpățânare republicană, 
trebuiră să-şi lase baltă părerile bune. Nu mai exista nicio 
îndoială asupra faptului că lordul Clancharlie era convins, 
adică idiot. 

Explicaţia  indulgenţilor plutea între încăpățânare 
copilărească şi îndărătnicie senilă. 

Cei severi mergeau mai departe. Ei stigmatizau această 
reîntoarcere la erezie. Idioţenia îşi are drepturile ei, dar 
are şi limite. Poţi să fii o vită, dar nu şi un răzvrătit. Şi apoi, 
ce e, la urma urmelor, lordul Clancharlie? Un transfug. Îşi 
părăsise tabăra, aristocrația, ca să treacă în tabăra 
duşmanului, poporul. Credinciosul acesta era un trădător. E 
adevărat că era „trădător” faţă de cel puternic şi credincios 
faţă de cel slab. E adevărat că tabăra pe care o părăsise era 
învingătoare, iar cea pe care o adoptase era învinsă. E 
adevărat că prin „trădarea” asta el pierdea tot, privilegiul 
politic şi căminul, domeniul de pair şi patria. Nu câştiga 
decât ocară şi exil. Dar ce dovedeşte asta? Că e un nerod! 

Nerod poţi să fii cât pofteşti, dar cu o singură condiţie: să 
nu dai exemple rele. Nerozilor nu li se cere decât să fie 
cinstiţi, şi aşa n-au decât să pretindă că sunt temelia însăşi 
a monarhiei. Îngustimea minţii lui Clancharlie era de 
neînchipuit! Rămăsese orbit de fantasmagoria 
revoluţionară. Purtarea lui era o adevărată trădare. Să 
absentezi însemna să insulţi. El părea că fuge de fericirea 
obştească de parcă ar fi fost o ciumă. Trata regalitatea ca 
pe o molimă. Clancharlie ăsta nu şi-a dat seama că poţi 
porni razna cu Cromwell, dar că trebuie să revii cu Monk? 
Uitaţi-vă la Monk! El comandă armata republicană. Carol al 
II-lea, în exil, aflând despre probitatea lui, îi scrie. Monk, în 


care virtutea se împacă de minune cu şiretlicurile, mai întâi 
se preface, apoi, în fruntea armatei, sfărâmă parlamentul 
răzvrătit şi-l readuce pe rege. Monk e făcut duce de 
Albemarle, are cinstea de a fi salvat societatea, devine 
foarte bogat, face faimă veşnică epocii lui, şi e făcut cavaler 
al ordinului Jartierei, cu perspectiva de a fi înmormântat la 
Westminster. Astfel arată gloria unui englez fidel! 

Fondul acesta, Clancharlie nu-l văzuse. Conştiinţa lui 
mioapă îl împingea, înainte de a trece la fapte, să privească 
lucrurile îndeajuns de aproape ca să le simtă mirosul. De 
aici, dezgusturile lui fără noimă. Cu asemenea delicateţe nu 
poţi fi om de stat. Prea multă conştiinţă înseamnă 
infirmitate... Fidelitatea necugetată se coboară ca o scară 
de beci. O treaptă, încă una, apoi încă una, şi te pomeneşti 
în beznă. Cei isteţi urcă. Naivii rămân. Aceasta era aventura 
lordului Clancharlie. 

Iar el se plimba, cu mâinile la spate, de-a lungul lacului 
Genova... 

Uneori se vorbea la Londra despre absentul acesta. În 
faţa opiniei publice apărea aproape ca un acuzat. 

Mulţi dintre foştii zeloşi ai fostei republici aderaseră la 
Stuarţi. Pentru asta trebuie lăudaţi. Fireşte, ei îl bârfeau 
puţin. Încăpăţânaţii sunt supărători pentru binevoitori. 
Deştepţii, bine văzuţi, şi bine situaţi la palat, plictisiţi de 
atitudinea lui nesuferită, spuneau bucuroşi: Dacă nu s-a dat 
pe brazdă, e fiindcă nu l-au plătit destul etc. — Voia locul de 
cancelar pe care regele l-a dat lordului Hyde etc. Unul din 
„foştii lui prieteni” mergea până acolo încât şoptea: Mi-a 
spus-o Chiar mie. Câteodată, cât era el de singuratic, lui 
Linnoeus Clancharlie, prin proscrişii pe care îi întâlnea, prin 
vechii regicizi ca Andrew Broughton, care locuia la 
Lausanne, îi ajungeau la urechi unele vorbe de acestea. 
Clancharlie se mulțumea să ridice uşurel din umeri, semn 
de adâncă tâmpire. 

Odată, îşi completase ridicarea din umeri prin aceste 
câteva cuvinte abia şoptite: Îi plâng pe cei ce cred 


asemenea lucruri. 


III 


Carol al II-lea, după cum am spus, abia dacă observase 
că există un răzvrătit cu numele de Clancharlie, dar lacob 
al II-lea fu mai atent. Carol al II-lea domnise cu o oarecare 
moliciune. Aşa era felul lui de a domni. Şi trebuie spus că nu 
domnise mai rău din pricina asta. Un marinar, câteodată, îi 
face funiei hărăzite să domolească furtuna un nod larg, a 
cărei strângere o lasă în grija vântului. 

Nodul acesta larg, devenit foarte curând nod strâns, 
astfel a fost domnia lui Carol al II-lea. 

Sub lacob al Il-lea strângerea nodului reîncepu. 
Sugrumare necesară a ceea ce mai rămăsese din revoluţie. 
Iacob al II-lea avu intenţia lăudabilă să fie un rege eficace. 
În ochii lui, domnia lui Carol al II-lea nu era decât un 
început de domnie. Iacob al Il-lea voi o reîntoarcere a 
ordinii şi mai deplină încă. În 1660 el deplânsese faptul că 
se mărginiseră să spânzure numai zece regicizi... 

Iacob al II-lea încredinţă braţul justiţiei lui Jeffreys, şi 
spada lui Kirke. Kirke înmulţea pildele. Colonelul acesta 
folositor făcu într-o bună zi să fie spânzurat şi respânzurat, 
de trei ori la rând, unul şi acelaşi om, un republican, 
întrebându-l de fiecare dată: „Ile lepezi de republică?” 
Ticălosul, răspunzând într-una: „nu”, fu spânzurat de-a 
binelea. „L-am spânzurat da patru ori!” spuse Kirke 
satisfăcut... 

Lady Lyle, fiindcă adăpostise la ea doi răzvrătiți, fu ucisă, 
deşi îşi trimisese fiul la război pentru monarhie. Un alt 
rebel, având onestitatea să declare că o femeie anabaptistă 
îi dăduse azil, fu grațiat, iar femeia arsă de vie. Într-o zi, 
Kirke dădu să înţeleagă unui oraş că-l ştia republican, 
spânzurându-i nouăsprezece cetăţeni. Represalii cu totul 
îndreptăţite, desigur, dacă ne gândim că sub Cromwell 


oamenii tăiau nasurile şi urechile sfinţilor de piatră, de prin 
biserici. lacob al II-lea, care ştiuse să-i aleagă pe Jeffreys şi 
Kirke, era un suveran îmbibat de dreapta credinţă. El îşi 
chinuia trupul păcătos alegându-şi ibovnice slute. Graţie 
acestei puternice îmbuibări religioase, izbuti mai târziu 
Iacob al II-lea să îndure cu demnitate exilul şi să înfăţişeze 
în refugiul său de la Saint-Germain priveliştea unui rege 
care ştie să se ridice deasupra restriştilor, atingând cu 
linişte sufletească gâlcile şi stând de vorbă cu iezuiţii. 

Se înţelege că un asemenea rege trebui, într-o oarecare 
măsură, să se ocupe de un rebel ca lordul Linnoeus 
Clancharlie. Pairiile ereditare transmisibile au în ele un 
oarecare viitor. Era vădit că, dacă se putea lua vreo măsură 
de prevedere în privinţa lordului, Iacob al II-lea n-avea să 
şovăie nicio clipă s-o ia. 


II. LORD DAVID DIRRY-MOIR 


I 


Lordul Linnoeus Clancharlie nu fusese totdeauna bătrân 
şi proscris. Îşi avusese şi el faza lui de tinereţe şi de patimi. 
Se ştie, prin Harrison şi Pride, că la tinereţe Cromwell 
iubise femeile şi desfătările, lucru care (alt aspect al 
problemei „femeie”) vesteşte un răzvrătit... 

Lordul Clancharlie, ca şi Cromwell, îşi avusese abaterile 
şi destrăbălările lui. 1 se cunoştea un copil din flori, un fiu. 
Fiul acesta, venit pe lume în clipa când republica îşi dădea 
sfârşitul, se năştea în Anglia tocmai când taică-su lua 
drumul exilului. De aceea el nu-şi văzuse niciodată tatăl. 
Bastardul lordului Clancharlie crescuse ca paj la curtea lui 
Carol al II-lea. 1 se spunea lord David Dirry-Moir. Maică-sa, 
care se trăgea dintr-o familie nobilă, se hotărî, pe când 
lordul Clancharlie devenea huhurez în Elveţia, să facă mai 


puţine mutre şi, fiind frumoasă, făcu să i se uite primul şi 
sălbaticul amant printr-un al doilea, fără discuţie îmblânzit, 
şi chiar regalist, căci era regele însuşi. Ea fu puţină vreme 
ibovnica lui Carol al II-lea, îndeajuns însă ca majestatea sa, 
încântat că-i răpise republicii o asemenea femeie, să-i 
dăruiască micului lord David, fiul cuceririi sale, o slujbă la 
palat. Astfel David fu câtăva vreme unul din cei şaptezeci 
care purtau spada cea mare; apoi intră în ceata lefegiilor şi 
deveni unul din cei patruzeci care purtau baltagul aurit. 
Printre altele, făcând parte din nobila trupă creată de 
Henric al VIII-lea pentru paza corpului său, avu privilegiul 
să pună farfuriile pe masa regelui. Aşa că, în timp ce taică- 
su încărunţea în exil, lordul David prospera sub Carol al II- 
lea. 

După care prosperă sub Iacob al II-lea. 

Regele e mort, trăiască regele! Cu acest prilej al venirii 
ducelui de York pe tron, căpătă îngăduinţa de a se numi 
lord David Dirry-Moir, după numele unei seniorii a mamei 
sale, care tocmai murise, lăsându-i moştenire senioria aflată 
în codrii Scoției, unde trăieşte pasărea Krag, care îşi 
scobeşte cu ciocul cuib în trunchiurile stejarilor. 


II 


Iacob al II-lea era un rege, şi avea pretenţia să fie un 
general, îi plăcea să se înconjoare de tineri ofiţeri. Se arăta 
cu plăcere în public, călare, cu cască şi platoşă, şi cu o 
uriaşă perucă revărsându-se pe sub cască, peste platoşă. 
Un soi de statuie ecvestră a războiului idiot. Regele privi cu 
ochi buni drăgălăşenia tânărului lord David. Îi făcea plăcere 
că regalistul acesta era fiul unui republican. Un tată 
renegat nu dăunează unei situaţii pe care începi să ţi-o faci 
la curte. Regele îl făcu pe lordul David gentilom al odăii 
patului, cu leafă de o mie de livre. 


Aceasta însemna o frumoasa avansare. Un gentilom al 
patului se culcă în fiecare noapte lângă rege, pe un pat care 
i se aşterne acolo. Sunt, cu totul, doisprezece asemenea 
gentilomi. 

În această slujbă, lordul David fu şeful ovăzăriei regale, 
cel care dă ovăzul cailor şi care e plătit cu două sute şaizeci 
de livre. Avu sub comanda lui cinci vizitii regali, cinci surugii 
regali, cinci rândaşi regali, doisprezece lachei regali şi 
patru purtători ai scaunului regal. Avu sub comanda lui şase 
cai de curse pe care regele îi întreţine la Haymarket şi care 
o costă pe majestatea sa şase sute de livre pe an. Fu mare şi 
tare în garderoba regelui, care le furnizează veşminte de 
ceremonie cavalerilor ordinului Jartierei. Prezidă, ca unul 
dintre cei doisprezece, la mese şi recepții. Avu gloria să stea 
în picioare, în spatele regelui, în zilele de danie, când regele 
dăruieşte bisericii banul de aur, hyzantium, în zilele 
colierului, când regele poartă colierul ordinului său, şi în 
zilele cuminecării, când nimeni nu se cuminecă, în afară de 
rege şi de principi. El fu acela care, în joia sfântă, îi aducea 
în faţa majestăţii sale pe cei doisprezece săraci cărora 
regele le dădea atâţia bănuţi de argint câţi ani de viaţă 
aveau, şi atâţia bănuţi de aramă, câţi ani de domnie. 

Ceva mai mult, fu locotenent-colonel al regimentului 
scoţian de gardă regală şi, în această calitate, făcu mai 
multe campanii, foarte glorioase, căci era un războinic de 
frunte. Brav senior, voinic, frumos la chip, mărinimos, 
înfăţişarea lui se potrivea cum nu se poate mai bine situaţiei 
pe care o avea. 

Ba, la un moment dat, fu cât pe-aci să fie numit groom of 
the stole, ceea ce i-ar fi dat prilejul să-i înmâneze regelui 
cămaşa; dar pentru aceasta trebuie să fii prinţ sau pair. 

Să faci un pair e mult. Înseamnă să creezi o pairie, să 
stârneşti invidii. E o favoare. O favoare îi aduce regelui un 
prieten şi o sută de duşmani, fără să mai ţinem seama că şi 
prietenul devine ingrat. lacob al II-lea, iscusit politician, 
crea cu greu pairii, dar le drămuia bucuros. O pairie 


strămutată nu produce emoţii. E pur şi simplu un nume 
care se continuă. 

Bunăvoinţa regală n-ar fi avut nimic împotrivă să-l 
introducă pe lordul David Dirry-Moir în înalta cameră, 
numai că ar fi avut nevoie de uşa unei pairii substituite. 
Majestatea sa nu dorea decât prilejul să-i facă pe David 
Dirry-Moir lord de drept. 


III 


Şi prilejul acesta se ivi. Într-o buna zi, se află că 
bătrânului lord Linnoeus Clancharlie i se întâmplaseră mai 
multe lucruri, printre care cel mai de seamă era faptul că 
răposase întru domnul. Moartea le e măcar cu atâta bună 
oamenilor, că mai face să se vorbească puţin despre ei. 

Se povesti ceea ce se ştia, sau ceea ce se credea că se 
ştie, despre ultimii ani ai lordului Linnoeus. Dacă ar fi fost 
să te iei după povestirile astea, fără îndoială prea 
îndrăzneţe, către sfârşitul vieţii lordul Clancharlie ar fi 
suferit o înrăutăţire a republicanismului său până într-atât, 
încât ajunsese, după câte se spunea, să se însoare - ciudată 
încăpățânare de exil! - cu fiica unui regicid, cu Ann 
Bradshaw - i se preciza şi numele - care murise şi ea, dar, 
se spunea, murise dând naştere unui copil, un băieţaş care, 
dacă toate amănuntele acestea ar fi fost adevărate, era fiul 
legitim şi moştenitorul legal al lordului Clancharlie. 

Spusele acestea, foarte nesigure, semănau mai mult a 
zvonuri decât a fapte. Lordul Clancharlie ar fi avut cincizeci 
şi nouă de ani în momentul căsătoriei, deci şaizeci la 
naşterea fiului său, şi ar fi murit apoi curând, lăsând în 
urmă acest copil, orfan de tată şi de mamă. Se mai adăuga 
că noul născut era „frumos ca soarele de pe cer”, aşa cum 
se spune în toate basmele. 

Regele Iacob al II-lea puse capăt acestor zvonuri, fireşte 
lipsite de orice temei, declarându-l într-o bună zi pe lordul 


David Dirry-Moir, în lipsa unui copil legitim, şi prin buna 
plăcere a regelui, unicul şi definitivul moştenitor al lordului 
Linnoeus  Clancharlie, lipsa oricărei alte filiaţiuni şi 
descendențe fiind constatată. Camera lorzilor întocmi 
hrisoavele prin care majestatea sa îi trecea lordului David 
Dirry-Moir toate titlurile, drepturile şi prerogativele 
numitului răposat lord Linnoeus Clancharlie, cu singura 
condiţie ca lordul David să ia în căsătorie, când mireasa va 
ajunge la vârsta cuvenită, o fată care în momentul acela 
avea abia câteva luni. Pe fată regele o făcuse ducesă din 
leagăn, nu prea se ştia de ce. Sau, mai bine zis, se ştia prea 
bine de ce. Micuţei i se spunea ducesa Josiane. 

Pe atunci erau la modă în Anglia numele spaniole. Unul 
dintre bastarzii lui Carol al II-lea se numea Carlos, conte de 
Plymouth. Pesemne că Josiane era legătura numelor Josef şi 
Ana. Dar poate că numele venea de la Josias... 

Acestei mici ducese îi dărui regele pairia Clancharlie. Ea 
era pairesă, aşteptând să existe şi un pair. Pairul va fi soţul 
ei. Pairia se întemeia pe un dublu domeniu: baronia de 
Clancharlie şi  baronia de  Hunkerville. Pământurile, 
castelele, burgurile, ocoalele, fiefurile, veniturile, bunurile 
moştenite şi domeniile legate de pairia Clancharlie- 
Hunkerville aparţineau provizoriu lui lady Josiane, şi regele 
declara că de îndată ce Josiane se va mărita, lordul David 
Dirry-Moir va fi baron Clancharlie. 

În afara moştenirii Clancharlie, lady Josiane avea şi 
averea ei personală formată din numeroase bunuri, dintre 
care cele mai multe proveneau din darurile făcute de 
Doamna fără trenă ducelui de York. Doamna fără trenăâ 
însemnând Doamna, pur şi simplu. Aşa i se spunea 
Henriettei de Anglia, ducesă de Orleans, prima doamnă a 
Franţei după regină. 


IV 


După ce prosperase sub Carol şi sub Iacob, lord David 
prosperă şi sub Wilhelm. Loialitatea lui nu merse până la a-l 
urma pe lacob al II-lea în exil. Continuând să-şi iubească 
regele legitim, el avu bunul simţ să-i slujească 
uzurpatorului. De altfel, în afara unor neînsemnate acte de 
indisciplină, lord David era un excelent ofiţer. Trecând din 
armata de uscat în marină, el se distinse şi ajunse ceea ce 
se numea pe atunci „căpitan de fregată uşoară”. 

La urma urmelor, lord David Dirry-Moir ajunse un om 
nespus de ales, ducând foarte departe eleganța viciilor, 
puţin poet ca toată lumea, bun servilor al palatului, nelipsit 
de la ospeţe, serbări, chefuri, ceremonii şi bătălii; slugarnic 
precum se cuvine, trufaş, având ochiul plecat sau ager, 
după obiectul pe care îl privea, pornit spre cinste, smerit şi 
obraznic, după caz, deschis şi cinstit la prima pornire, chit 
că putea să se arate imediat altfel, nespus de atent la 
toanele regelui, nepăsător în faţa unui vârf de spadă, gata 
oricând să-şi primejduiască viaţa, cu eroism şi slugărnicie, 
la primul semn al majestăţii sale, în stare de toate insultele 
şi de niciun fel de politeţe, om de curtenie şi de etichetă, 
mândrindu-se să stea în genunchi la marile prilejuri 
monarhice, bărbat voios, curtean pe deasupra şi aventurier 
pe dedesubt, tinerel la patruzeci şi cinci de ani. 

Lord David cânta şansonete franţuzeşti, elegantă veselie 
care îi plăcuse lui Carol al II-lea. 

Din partea maică-si, abia dacă avea cu ce să trăiască, un 
venit de vreo zece mii de lire sterline. Şi o scotea la capăt 
făcând datorii. Era de neîntrecut în ceea ce priveşte luxul 
măreț, ciudăţeniile şi noutăţile. De cum îl imita cineva, 
schimba moda. Pe cal purta cizme uşoare din piele de vacă 
întoarsă, şi pinteni. Avea pălării ca nimeni altul, dantele 
uluitoare şi gulere înfoiate, anume pentru el. 


III. DUCESA JOSIANE 


I 


Pe la 1705, deşi lady Josiane împlinise douăzeci şi trei de 
ani, iar lord David patruzeci şi patru, căsătoria lor încă nu 
avusese loc, şi asta din cele mai serioase motive. Se urau 
oare? Deloc. Dar ceea ce nu poate să-ţi scape din mână nu 
te împinge la grabă. Josiane voia să rămână liberă; David 
voia să rămână tânăr. Să se însoare cât mai târziu i se părea 
că înseamnă să-şi prelungească tinereţea. Tineri întârziaţi 
se găseau cu duiumul pe atunci. Îmbătrâneai coconaş. 
Peruca îţi era complice. lar mai apoi, te ajuta pudra. 

La cincizeci şi cinci de ani, lord Charles Gerrard, baron 
Gerrard de Gerrards de Bembley, umplea Londra cu 
succesele lui la femei. Frumoasa şi tânăra ducesă de 
Buckingham, contesă de Conventry, îşi pierduse minţile din 
dragoste pentru cei şaptezeci şi şapte de ani ai frumosului 
Thomas Bellasyse, viconte Falcomberg. Se citau faimoasele 
versuri ale lui Corneille care, la şaptezeci de ani, scria unei 
femei de douăzeci de ani: Marchiză, dacă fața mea... 

Femeile îşi aveau şi ele succesele lor tomnatice. 

Josiane şi David îşi făceau curte într-un fel oarecum 
deosebit. Nu se iubeau, dar se plăceau. Le era de ajuns să 
se simtă alături. De ce-ar fi grăbit sfârşitul? Romanele de pe 
atunci îi îndemnau pe îndrăgostiţi la soiul acesta de stagiu, 
foarte la modă. Josiane, printre altele, ştiindu-se bastardă, 
se simţea prinţesă şi privea cu dispreţ orice fel de 
aranjamente. Îi plăcea lordul David. Lordul David era 
frumos, dar asta pe deasupra târgului. Ea îl găsea elegant. 

Să fii elegant, iată cheia succesului. Lord David era 
frumos; cu atât mai bine. De obicei frumogşii sunt serbezi!2%. 
El nu era aşa. Paria, boxa, făcea datorii. Josianei îi plăceau 
grozav caii lui, câinii lui, pierderile lui la joc, amantele lui. 
La rândul său, lord David era fascinat de ducesa Josiane, 
fecioară fără pată şi fără scrupule, trufaşă, inaccesibilă şi 


îndrăzneață. Şi-i trimitea sonete pe care Josiane le citea 
uneori. În aceste sonete el afirma că să o posezi pe Josiane 
însemna să te înalţi la ceruri, lucru care nu-l împiedica să-şi 
amâne înălţarea dorită până la anul viitor. Lord David făcea 
anticameră la uşa inimii Josianei, şi asta le convenea 
amândurora. La curte, suprema eleganţă a amânării 
căsătoriei lor era admirată. Lady Josiane spunea: „E 
plictisitor că sunt nevoită să-l iau de bărbat pe lord David, 
eu, care nu mi-aş dori altceva decât să fiu îndrăgostită de 
el!” 

Josiane era foarte înaltă, prea înaltă. Părul ei bătea în 
nuanţe căreia i se spune blond-purpuriu. Era împlinită la 
trup, proaspătă, robustă, rumenă, plină de spirit şi de 
îndrăzneală. Avea ochi prea limpezi. Şi n-avea ibovnic. Se 
zăvora în orgoliu. Bărbaţii? Ei, aş! Abia dacă un zeu ar fi 
fost vrednic de ea! Sau un monstru. 

Şi n-avea aventuri amoroase, din dispreţ. Dar nu s-ar fi 
supărat deloc dacă ar fi fost bănuită că are, cu singura 
condiţie ca aventurile acestea să fie neobişnuite şi la 
dimensiunile unei fiinţe ca ea. Ţinea puţin la bunul ei nume 
şi foarte mult la glorie. 

Trupul, la un oarecare grad de frumuseţe, aproape că 
are dreptul la nuditate. Cine ar fi văzut-o pe Josiane goală, 
n-ar fi zărit modelul acesta decât printr-un fel de mărire 
luminoasă. Ea s-ar fi arătat cu plăcere unui satir, sau unui 
eunuc. Avea cutezanţa mitologică. Să facă din goliciunea ei 
un chin, să creeze un lantal, ar fi distrat-o. Regele o făcuse 
ducesă, şi Jupiter nereidă. 

Josiane era savantă. Niciodată n-o tulburase vreo patimă, 
dar ea le cercetase pe toate. Avea dezgust pentru realizări, 
dar, totodată, ele o şi atrăgeau. Toate desfrânările se aflau, 
ca viziuni, în această fecioară. Era, prin neobrăzarea pe 
care i-o dădea stirpea ei aleasă, aţâţătoare şi de neatins. 
Totuşi, ca ar fi putut găsi plăcut să-şi pună singură la cale o 
cădere. Trăia într-un nimb de glorie, simțind uşoara dorinţă 
de-a cobori din el şi, poate, curiozitatea de a cădea. Era 


cam grea pentru norul ei. Să greşeşti place. Nesinchiseala 
princiară dă dreptul la încercare, şi cineva dintr-o casă 
ducală se distrează, acolo unde o burgheză obişnuită s-ar 
pierde. Josiane era întru totul, prin naştere, prin frumuseţe, 
prin ironie, prin ştiinţă, aproape o regină. Cândva se 
înflăcărase o clipă pentru Louis de Boufflers care putea să 
frângă o potcoavă între degete. Ea regreta că Hercule e 
mort şi trăia în nu ştiu ce aşteptare a unui ideal lasciv şi 
suprem. 

Ca moral, Josiane te, făcea să-ţi aminteşti versurile: 

Superbul bust al doamnei sfârşeşte cu o hidră. 


Era un nobil bust, un splendid sân, cu armonie ridicată 
de o inimă regească, o vie şi prea limpede privire, un chip 
semeţ şi pur, şi, cine ştie? având sub apă, în transparenţa 
tulbure  întrezărită, o prelungire lin şerpuitoare şi 
supranaturală, cumplită şi diformă. Virtute minunată, 
desăvârşită prin vicii în adâncimea viselor. 


II 


În plus, o fină afectată a eleganţei în vorbire, în scris şi în 
maniere, o aşa-numită „preţioasă”. 

Aceasta era moda. 

Să ne reamintim de Elisabeth. 

Elisabeth era un model care, în Anglia, a dominat trei 
secole - al şaisprezecelea, al şaptesprezecelea şi al 
optsprezecelea. Elisabeth e mai mult decât o englezoaică, e 
o anglicană. De aici, respectul profund al bisericii 
episcopale pentru această regină; respect resimţit de capii 
bisericii catolice, care mai adăugau şi puţină excomunicare. 
În gura lui Sixte-Quint afurisind-o pe Elisabeth afurisenia 
aduce a madrigal. Un gran cervello di principessa, spune el. 
Maria Stuart, mai puţin ocupată de problema „biserică” 
decât de problema „femeie”, nu prea o respecta pe soră-sa 


Elisabeth şi-i scria, de la regină la regină şi de la cochetă la 
mironosiţă: „Scârbirea domniei tale în faţa măritişului vine 
de-acolo că nu vrei să-ţi pierzi libertatea de a porunci să fii 
iubită”. Maria Stuart lucra din evantai, Elisabeth din 
secure. Partidă inegală. Altminteri, amândouă se întreceau 
în literatură, Maria Stuart făcea versuri franţuzeşti; 
Elisabeth traducea din Horaţiu. Elisabeth, slută, se decreta 
frumoasă, iubea catrenele şi acrostihurile, punea să i se 
înfăţişeze cheile oraşelor de către cupidoni, strângea gura a 
dispreţ ca italiencele şi-şi dădea ochii peste cap ca 
spaniolele, avea în garderobă trei mii de veşminte şi toalete, 
printre care mai multe costume de Minervă şi de Amfitrită, 
preţuia irlandezii pentru umerii lor largi, îşi acoperea 
juponul cu tot soiul de zorzoane, adora trandafirii, înjura, 
blestema, bătea din picioare, îşi burduşea în pumni 
domnişoarele de onoare, îl trimitea la dracu' pe Dudley, îl 
bătea pe cancelarul Burleigh, care plângea, dobitocul 
bătrân, îl scuipa pe Mathew, îl scutura de guler pe Hatton, îl 
pălmuia pe Essex, îşi arăta coapsele în faţa lui 
Bassompierre, şi era fecioară. 

Ceea ce făcuse ea pentru Bassompierre, regina din Saba 
făcuse pentru Solomon. Deci, era corect, sfânta scriptură 
creând o pildă. Ceea ce e biblic poate fi anglican. Pilda 
biblică merge chiar până la a turna un prunc numit 
Ebnehaquem sau Melilechet, adică Fiul înţeleptului... 

De ce nu asemenea moravuri? Cinismul nu e mai prejos 
decât făţărnicia. 

Astăzi Anglia, care are un Loyola numit Wesley, cam 
pleacă ochii în faţa acestui trecut. Ea e cam supărată, dar 
se mândreşte. 

În moravurile acelea, gustul pentru diform există, mai 
ales la femei, şi îndeosebi la cele frumoase. La ce bun să fii 
frumoasă, dacă n-ai o pocitanie? Ce-ţi foloseşte să fii regină 
dacă nu-ţi zice „tu” un maimuţoi? În alcovurile marelui 
secol, cocoaşa se bucura de multă stimă: dovadă maregşalul 
de Luxemburg. 


Şi, înaintea lui Luxemburg, Conde, „omuleţul ăsta atât de 
drăguţ”. 

Frumoasele puteau ele însele sa fie nedesăvârşite, fără 
niciun neajuns. Lucrul acesta era acceptat. Anne de Boleyn 
avea un sân mai mare decât celălalt, şase degete la o mână 
şi un dinte crescut pe deasupra celorlalţi dinţi. La Valliere 
avea picioarele strâmbe. Asta nu l-a împiedicat pe Henric al 
VIII-lea să-şi piardă minţile şi pe Ludovic al XIV-lea să fie 
nebun de dragoste. 

Din punct de vedere moral, aceleaşi devieri. Aproape că 
nu exista femeie din lumea bună care să nu fie un caz de 
monstruozitate. Erau femei ziua şi vampiri noaptea. Se 
duceau în piaţa publică să sărute capetele proaspăt 
retezate, înfipte în ţeapă. Margareta de Valois, o strămoaşă 
a „preţioaselor”, purta la cingătoare încuiate cu lacăte, în 
cutiuţe de tinichea cusute de fuste, toate inimile ibovnicilor 
ei morţi. Sub fustele astea se ascunsese Henric al IV-lea. 

În secolul al optsprezecelea, ducesa de Berry, fiică a 
regentului, rezumase toate creaturile astea într-un tip 
obscen şi regal. 

Printre altele, frumoasele doamne ştiau latineşte. Să ştii 
latineşte era socotit încă din secolul al şaisprezecelea o 
graţie femeiască. Jane Grey!21+ împinsese eleganța până la 
a învăţa ebraica. 

Ducesa Josiane ştia latineşte. În plus - o altă manieră 
aleasă - era catolică. În taină, bineînţeles, şi mai degrabă ca 
unchiu-său Carol al II-lea decât ca taică-său Iacob al II-lea. 
Iacob, datorită catolicismului, îşi pierduse tronul, şi Josiane 
nu voia să-şi primejduiască pairia. Din pricina asta, fiind 
catolică în intimitate şi între rafinaţi, ea era protestantă pe 
dinafară, pentru gloată. 

Felul acesta de a înţelege religia e plăcut; te bucuri de 
toate bunurile legate de biserica oficială episcopală, iar mai 
târziu mori în mireasma catolicismului şi ai gloria de a se 
citi o liturghie pentru tine. 


Deşi trupeşă şi sănătoasă Josiane era o „preţioasă” 
desăvârşită. 

Uneori, felul ei moale şi voluptos de a lungi sfârşitul 
frazelor imita alungirea labelor unei tigrese călcând prin 
junglă. 

Folosul „preţiozităţii” este că înjoseşte neamul omenesc. 
„Preţiosul” nu-i mai face cinstea de a-i aparţine. 

Întâi de toate însă a ţine specia omenească la distanţă, 
iată ce importă. 

O pretenţie de divinitate neadmisă creează femeia 
năzuroasă. În lipsa tunetului, ai neobrăzarea. Templul se 
cincheşte!22* în alcov. Neputând să fii zeiţă, eşti idol. 

Josiane avea un cuget neliniştitor, se simţea într-atât 
alunecând spre desfrânare, încât făcea pe mironosiţa. A fi 
prea mult în defensivă înseamnă a simţi o tainică dorinţă de 
atac... 

Ea se zăvora în deosebirea trufaşă a rangului şi a naşterii 
ei, premeditând poate, după cum am spus, o bruscă 
evadare. 


III 


Toate instinctele Josianei înclinau mai degrabă spre a se 
dărui din galanterie decât spre a se dărui legal. 

Fata stăpână şi femeia suspusă, aşa cer vechile datini ale 
Angliei. Josiane amâna pe cât putea ceasul acestei supuneri. 
Că trebuia să ajungă la măritişul cu lordul David, fiindcă aşa 
cerea bunul plac regal, era o necesitate, fără îndoială, dar 
ce păcat! Josiane îl primea şi-l alunga pe lord David. Exista 
între ei o înţelegere tacită să nu statornicească şi să nu 
rupă legăturile. Se înlăturau cu dibăcie. Felul acesta de-a se 
iubi cu un pas înainte şi doi paşi înapoi îl exprimă şi 
dansurile vremii, menuetul şi gavota. Să fii căsătorită te 
urâţeşte, îţi veştejeşte panglicile pe care le porţi, te 
îmbătrâneşte.  Brutalitatea căsătoriei creează situaţii 


definitive, suprimă voinţa, ucide alegerea... Să alungi 
poezia patului, până la a-l face cuviincios, se poate închipui 
ceva mai grosolan?... 

Lordul David se maturiza. Patruzeci de ani e o vârstă. El 
însă nu-şi dădea seama de asta. Altminteri, părea tot cum 
fusese la treizeci de ani. Găsea că e mai amuzant s-o 
dorească pe Josiane decât s-o aibă. Avea altele. Avea femei. 
Josiane, la rândul ei, avea visele. 

lar visele erau şi mai rele. 

Ducesa Josiane avea particularitatea aceasta, mai puţin 
rară decât s-ar crede, că unul dintre ochi îi era albastru, iar 
celălalt negru. În privirea ei se împreuna ziua cu noaptea. 

lată ambiția de căpetenie a Josianei: să se arate în stare 
de a săvârşi imposibilul. 

Într-o zi ea îi spusese lui Swift: 

— Voi, ăştia, vă închipuiţi că disprețul vostru există. 

„Voi, ăştia”, însemna specia omenească. 

Catolicismul ei nu depăşea limita necesară eleganţei. 

Ea purta rochii groase, de catifea, sau de satin, sau de 
moar, unele largi de cincisprezece-şaisprezece coţi, şi, în 
jurul cingătoarei, numeroase şiraguri de perle şi de 
nestemate. Pe cal avea o şa bărbătească, în ciuda inventării 
şeii pentru femei introdusă în Anglia din secolul al 
paisprezecelea de către Anne, soţia lui Richard al III-lea. Îşi 
clătea obrajii, braţele, umerii şi gâtul cu zahăr candel muiat 
în albuş de ou, după moda castiliană. 

Altminteri, niciun fel de răutate. Era, mai degrabă, bună. 


IV. MAGISTER ELEGANTIARUM 


Fireşte, Josiane se plictisea... 

Lord David Dirry-Moir avea o situaţie măreaţă în viaţa 
veselă a Londrei. Nobility şi gentry îl venerau. 

Să notăm o faptă glorioasă a lordului David: el îndrăznise 
să-şi poarte părul. Reacţia împotriva perucilor începea. Ca 


şi Eugene Deveria, care în 1824 îndrăzni, primul, să-şi lase 
să-i crească barba, în 1702 Price Devereux îndrăzni, tot 
primul, să-şi arate în public, sub ascunzişul unei frizuri 
savante, propriile lui plete. Să-ţi rişti părul însemna 
aproape să-ţi rişti capul. Indignarea fu universală. Şi totuşi 
Price Devereux era viconte Hereford şi pair al Angliei. A 
fost insultat, şi adevărul e că merita să fie. Când huiduielile 
atinseseră culmea, lord David apăru, pe neaşteptate, şi el 
cu propriul său păr şi fără perucă. Lord David fu şi mai 
ocărât decât vicontele Hereford. Dar se ţinu bine. Price 
Devereux fusese primul, David Dirry-Moir era al doilea. 
Uneori e mai greu să fii al doilea decât primul. Ai nevoie de 
mai puţin geniu, dar de mai mult curaj. Primul, ameţit de 
născocirea lui, poate să uite primejdia. Al doilea vede 
prăpastia şi se aruncă în ea. În prăpastia aceasta - să nu 
mai poarte perucă - se aruncă David Dirry-Moir. Mai târziu, 
se găsiră imitatori care avură curajul, după aceşti doi 
revoluționari, să-şi pieptene propriul lor păr, iar pudra veni 
ca o circumstanţă atenuantă. 

Ca să fixăm, în treacăt, acest important punct al istoriei, 
trebuie spus că adevărata prioritate în războiul perucii 
aparţine unei regine, Cristina a Suediei, care purta 
veşminte bărbăteşti şi se arătase, încă din 1680, cu pletele 
ei castanii, naturale şi zbârlite. Ea avea, între altele, şi 
„câteva fire de barbă” - după cum arată Misson. 

Papa, la rândul său, prin bula din martie 1694, cam 
nesocotise peruca, scoţând-o de pe capetele episcopilor şi 
ale preoţilor, şi poruncind slujitorilor bisericii să-şi lase să le 
crească părul. 

Deci, lord David nu purta perucă şi se încălţă cu cizme 
din piele de vacă. 

Aceste mari fapte îl făceau vrednic de admiraţia publică. 
Nu exista club căruia să nu-i fie lider, nu exista box unde să 
nu fie dorii ca referee. Referee înseamnă arbitru. 

El întocmise hrisoavele mai multor cercuri din higfe life, 
făcuse aşezăminte ale eleganţei dintre care unul, Lady 


Guinea, mai exista încă în 1772. Lady Guinee era un cerc 
unde mişuna tineretul lordship. Acolo se juca. Cea mai mică 
miză era fişicul de cincizeci de guinee pe masa de joc. 
Jucătorii purtau manşete de piele care le ocroteau dantelele 
şi plastroane de piele care le fereau gulerele cu multe cute. 
lar pe cap, ca să-şi ferească ochii de lumina puternică a 
lămpilor şi ca să nu-şi strice frizura, aveau pălării mari de 
paie, acoperite cu flori. Şi erau mascaţi, ca să nu li se 
observe emoția. Toţi purtau pe spinare surtucele întoarse 
pe dos, ca să atragă norocul. 

Deşi frumos, lord David făcea parte din Clubul Urâţilor, 
un club dedicat diformităţii. Acolo, membrii se jurau să se 
bată în duel nu pentru vreo femeie frumoasă, ci pentru un 
bărbat urât. În ziua când frumoasa doamnă Visart se 
îmbolnăvi de vărsat, Clubul Urâţilor dădu un ospăț. Clubul 
acesta mai era încă în floare pe la sfârşitul secolului al 
nouăsprezecelea. El i-a trimis o diplomă de membru de 
onoare lui Mirabeau. 

După readucerea pe tron a lui Carol al II-lea, cluburile 
revoluţionare fuseseră desfiinţate. După ele, urmaseră 
cluburile monarhice. Membrii lor se distrau cuviincios. 

Printre acestea era, de pildă, The Roms Club. Membrii 
luau de pe stradă o femeie, o trecătoare, nu din 
aristocrație, cât mai bătrână şi mai urâtă cu putinţă. O 
împingeau în club şi o sileau să umble în mâini, cu 
picioarele în sus, cu faţa acoperită de poalele căzute. Dacă 
ea nu se arăta prea dispusă, o plesneau puţintel cu cravaşa 
peste părţile dezgolite. Doar era vina ei!... Maeştrii de 
călărie ai unui asemenea manej se numeau „săritori”. 

Mai exista Clubul Loviturilor de Cap, numit astfel fiindcă 
în el se dădeau oamenilor lovituri cu capul. Membrii căutau 
vreun hamal cu piept voinic şi cu mutră de prostănac. Îi 
ofereau, şi la nevoie îl sileau să primească un pahar de bere 
ca să lase să i se tragă câteva lovituri de cap în piept. Şi 
făceau pariuri. Odată, un bărbat, un zdrahon numit 
Gogangerdd, îşi dădu sufletul la a treia lovitură de cap. 


Lucrul păru grav. Avu loc o anchetă şi juriul dădu următorul 
verdict: „Mort dintr-o umflare a inimii pricinuită de prea 
multă băutură”. Într-adevăr, Gogangerdd băuse paharul cu 
bere. 

Mai exista Fun Club. Fun, ca şi cant, ca şi humour, e un 
cuvânt special, intraductibil. Fun este, pentru farsă, ceea ce 
piperul este pentru sare. Să pătrunzi într-o casă, să spargi 
o oglindă scumpă, să ciopârţeşti portretele de familie, să 
otrăveşti câinele, să vâri pisica în colivie, asta se numeşte 
„să tai o bucăţică de fun”. Darea unei ştiri proaste, care-i 
face pe oameni să-şi pună doliul degeaba, e fun. Fun-ul a 
făcut o tăietură pătrată într-un tablou de Holbein, la 
Hampton-Court. Fun-ul ar fi mândru dacă el ar fi cel ce i-a 
spart braţele lui Venus din Milo. Pe vremea domniei lui 
Iacob al II-lea, un tânăr lord milionar, care dăduse foc unei 
cocioabe, făcu Londra să râdă în hohote şi fu proclamat 
rege al fun-ului. Nefericiţii din cocioabă scăpaseră numai în 
cămăşi... 

Cel mai distins dintre cluburi era prezidat de un împărat 
care purta o semilună pe frunte şi se numea „marele 
Mohock”. Mohockul depăşea fun-ul. Deviza lui era să facă 
răul de dragul răului. Mohock-club avea grandiosul ţel de a 
face neapărat rău. Ca să îndeplinească țelul acesta, toate 
mijloacele erau bune. Devenind Mohock, prestai jurământ 
că vei face rău, cu orice preţ, nu importă când, nu importă 
cui, nu importă cum. Fiecare membru al Mohock-clubului 
trebuia să aibă un talent. Unul era „maestru de dans”, adică 
îi făcea să ţopăie pe ţărănoi ciuruindu-le pulpele cu spada. 
Alţii ştiau „să amărască viaţa”, adică să improvizeze în jurul 
vreunui om de nimic o horă de cinci sau şase gentilomi cu 
spade lungi în mâini. Fiind înconjurat din toate părţile, era 
cu neputinţă ca golanul să nu stea cu dosul la cineva. 
Gentilomul căruia îi arăta dosul îl pedepsea cu o 
împunsătură care îl silea să facă stânga-mprejur. O nouă 
înţepătură unde trebuie îi dădea de veste secăturii că un 
nobil e în spatele lui, şi aşa mai departe, fiecare împungând 


pe rând. Când omul închis în cercul de spade şi plin de 
sânge se răsucise şi dansase destul, gentilomii puneau 
slugile să-l bată, ca să-i schimbe cursul gândurilor. Alţii 
„pocneau leul”, adică opreau râzând vreun trecător, îi 
striveau nasul dintr-o lovitură de pumn, şi-i înfigeau 
degetele mari în ochi. Dacă ochii crăpau, îi plăteau. 

Acestea erau, la începutul secolului al optsprezecelea, 
distracţiile bogătaşilor trândavi din Londra. Tineretul s-a 
distrat de când lumea... 

Lord David Dirry-Moir aducea în aceste aşezăminte de 
distracţie spiritul lui măreț şi liberal. Ca oricare altul, şi el 
dădea foc cu voie bună vreunei cocioabe şi-i pârlea puţin pe 
cei aflaţi înăuntru, dar le reclădea o casă din piatră. 1 s-a 
întâmplat şi lui să facă să danseze în mâini două femei la 
The Roms Club. Una era fată; i-a făcut zestre; alta era 
măritată: pe soţul acesteia îl făcu duhovnic la palat. 

Luptele de cocoşi îi datorează lordului David lăudabile 
perfecţionări. Era o minune să-l vezi gătind un cocoş pentru 
luptă. Cocogşii se iau de pene, aşa cum se iau oamenii de păr. 
De aceea lord David îşi pleşuvea cât putea mai mult cocoşul. 
Îi tăia cu foarfecele toate penele cozii şi toate penele 
gâtului. „Au să fie cu atât mai puţine pentru ciocul 
duşmanului” - spunea el. Apoi întindea aripile cocoşului său 
şi-i făcea vârf la fiecare pană, pe rând. „Astea sunt pentru 
ochii duşmanului” - spunea el. În sfârşit, îi răzuia labele cu 
un briceag, îi asmuţea unghiile, îi prindea de gheara 
dindărăt un pinten de oţel ascuţit şi tăios, îi scuipa creasta, 
îi scuipa gâtul, îl ungea cu salivă cum sunt unşi atleţii cu 
ulei, şi-i dădea drumul, crâncen, strigând: „lată cum se face 
vultur din cocoş, iată cum o pasare de coteţ devine de 
munte!” 

Lord David asista la întâlniri de box, cărora el le era 
legea vie. La marile performanţe, el îngrijea de înfiptul 
ţăruşilor, de întinsul corzilor, şi tot el fixa câţi paşi trebuie să 
aibă ringul. Dacă era secund, nu se dezlipea de lângă 
boxerul lui, cu o sticlă într-o mână şi cu un burete în 


cealaltă, îi striga: Strike fairt23, îi sugera şiretlicuri, îl 
sfătuia când lupta, îl ştergea când era însângerat, îl aduna 
de pe jos când era doborât, îl lua pe genunchi, îi vâra sticla 
între dinţi şi, cu propria lui gură, îi sufla în ochi şi în urechi 
o ploaie fină, ceea ce îl reînsufleţea pe muribund. Dacă era 
arbitru, avea grijă să nu se tragă lovituri nepermise, 
interzicea oricui ar fi fost, în afară de secunzi, să-i asiste pe 
luptători, îl declara învins pe campionul care nu se plasa 
bine în faţa adversarului, veghea ca timpul rundelor să nu 
fie depăşit nici măcar cu o jumătate de minut, mustra pe cel 
ce lovea cu capul, împiedica să fie lovit cel prăbuşit la 
pământ. lar toată ştiinţa asta nu-l făcea să fie pedant şi nici 
nu-i stânjenea cu nimic eleganța purtărilor în societate. 

La antrenat nu-l întrecea nimeni. Boxerul căruia el 
accepta să-i fie „trainer” era sigur de victorie. Lord David 
alegea un Hercule zdravăn ca o stâncă, înalt cât un turn, şi 
făcea din el copilul lui. Să faci să treacă de la starea 
defensivă la starea ofensivă acest munte de om, iată 
problema. Şi nimeni n-o rezolva mai bine ca lord David. 
Odată ciclopul adoptat, nu-l mai părăsea o clipă. Îi devenea 
doică. Îi măsura vinul, îi cântărea carnea, îi socotea somnul. 
El e inventatorul acestui admirabil regim de atlet: 
dimineaţa, un ou crud şi un pahar de sherry; la prânz 
friptură în sânge şi ceai; la patru, pâine prăjită şi ceai; 
seara, ceai şi pâine prăjită. După care, îşi dezbrăca omul, îl 
masa şi îl culca. Pe stradă nu-l pierdea din ochi, ferindu-l de 
toate primejdiile: cai scăpaţi din frâu, roţi de trăsuri, soldaţi 
beţi, fete frumoase. Grija aceasta de seamă aducea 
neîncetat vreo nouă desăvârşire a educaţiei pupilului. ÎL 
învăţa lovitura de pumn care sparge dinţii, şi lovitura cu 
degetul mare care scoate ochiul. Nimic mai înduioşător. 

Adevăratul senior e cel căruia nu-i displace gloata de 
rând. lată de ce lord David colinda tavernele şi locurile de 
adunare ale zdrenţăroşilor din Londra. Ca să poată, la 
nevoie, fără să-şi compromită rangul din marină, să se ia de 
gât cu vreun marinar, îşi punea, când vizita locurile acestea 


înjositoare, o bluză marinărească. Pentru transformările 
acestea îi prindea bine să nu poarte perucă, deoarece chiar 
sub Ludovic al XIV-lea poporul şi-a păstrat părul, cum îşi 
păstrează leul coama. Aşa, era liber. Oamenii de rând, cu 
care lord David se înhăita prin taverne, îl preţuiau foarte 
mult şi habar n-aveau că ar fi lord. Il se spunea Tom-Jim- 
Jack. Sub numele acesta era popular şi avea mare faimă în 
golănime. Ştia să fie maestru în arta ticăloşiei. La nevoie îşi 
folosea pumnii. 

Aspectul acesta al vieţii sale elegante era cunoscut şi 
foarte apreciat de lady Josiane. 


V. REGINA ANA 


I 


Deasupra perechii acesteia se afla Ana, regina Engliterei. 

Regina Ana era o femeie oarecare. Veselă, maiestuoasă, 
aproape binevoitoare. Niciunul dintre harurile ei nu 
ajungeau la virtute, niciuna dintre lipsurile ei nu ajungeau 
la rău. Plinătatea ei trupească era dolofană, răutatea ei era 
greoaie, bunătatea - prostească. Era dârză şi moale. Ca 
soţie, era necredincioasă şi credincioasă, având favoriţi 
cărora le dăruia inima şi un consort căruia îi păzea patul. 
Faţă de biserică era eretică şi bigotă. 

Avea ceva frumos - un gât plin, ca de Niobe. În rest, n- 
avea nimic prea atrăgător. Pielea îi era albă şi fină şi-i 
plăcea să şi-o arate mereu. De la ea a rămas moda 
colierului de perle mari, strâns la gât. Avea fruntea îngustă, 
gura senzuală, obrajii cărnoşi, ochii bolboşaţi, privirea 
slabă. Miopia i se întindea şi la inteligenţă. În afara câte 
unei izbucniri de voioşie, pe ici pe colo, la fel de apăsătoare 
ca şi mânia ei, ea trăia într-un fel de dojană tăcută şi de 
tăcere ursuză. Lăsa să-i scape cuvinte pe care trebuia să le 


ghiceşti. Era un amestec de femeie cumsecade şi de 
drăcoaică afurisită. Îi plăceau surprizele, lucru profund 
feminin. Şi bea. Soţul ei era un danez de viţă. 

Conservatoare, ea conducea regatul prin liberali. Ca o 
femeie şi ca o nebună. Avea furii. Şi spărgea tot ce-i cădea 
în mână. Nu exista fiinţă mai stângace când era vorba de 
treburile statului. Lăsa să-i pice din mâini evenimentele. 
Toată politica ei era ţicnită. N-o întrecea nimeni în ceea ce 
priveşte stârnitul marilor catastrofe din lucruri de nimic. 
Când o apucau toanele de autoritate, ea le numea lovituri 
de pocher. 

Spunea, cu aere de adâncă visare, vorbe de felul 
acestora: „Niciun pair nu poate sta acoperit în faţa regelui, 
cu excepţia lui Courcy, baron Kinsale, pair de Irlanda”. Mai 
spunea: „Ar fi o nedreptate ca soţul meu să nu fie lord- 
amiral, dacă şi tatăl meu a fost”. Şi îl făcea pe George de 
Danemark mare amiral al Angliei, „and or all Her Majesty's 
Plantations”. Îmbufnarea şi-o scotea din ea ca pe-o sudoare. 
Şi nici gândirea nu şi-o exprima, ci şi-o transpira. Gâsca 
aceasta avea ceva de sfinx. 

Reginei Ana nu-i displăcea fun-ul, farsa supărătoare şi 
duşmănoasă. Dacă i-ar fi putut face pe Apolo ghebos s-ar fi 
bucurat grozav. Dar îl lăsa zeu. Bună la inimă, avea ca ideal 
să nu mâhnească pe nimeni şi să plictisească pe toată 
lumea. Adeseori, spunea vorbe grosolane şi, dacă ar fi mers 
doar puţin mai departe, ar fi înjurat, ca Elisabeth. Din când 
în când, ea scotea dintr-un buzunar bărbătesc pe care îl 
avea la fustă o cutiuţă rotundă, din argint, cu inițialele Q.A. 
124, deschidea cutiuţa şi scotea cu vârful degetului o 
picătură de pomadă, cu care îşi înroşea buzele. Apoi, 
avându-şi gura pusă la punct, râdea. Îi plăcea la nebunie 
turta dulce. Şi se mândrea că e grasă. 


II 


Ana era născută în 1664, cu doi ani înainte de incendiul 
Londrei; astrologii - (mai existau încă, dovadă Ludovic al 
XIV-lea, care s-a născut de faţă cu un astrolog şi înfăşat într- 
un horoscop) - preziseseră că fiind sora mai mare a 
răposatuluit2*, va fi regină. Şi ea fu regină, gratie 
horoscopului şi revoluţiei din 1688. 

Ana se simţea umilită că nu-l are ca naş decât pe Gilbert, 
arhiepiscop de Canterbury. Dar în Anglia nu era cu putinţă 
să fii fina papii. Un simplu episcop primat e un naş cam de 
rând. Ana trebui să se mulţumească şi cu atât. Era vina ei. 
Cine o pusese să fie protestantă? 

Englezii, sub domnia aceasta născută dintr-o revoluţie, 
aveau tot ce poate fi numit libertate între Turnul Londrei, 
unde erau închişi oratorii, şi stâlpul infamiei, unde erau 
legaţi scriitorii. Ana vorbea puţin limba daneză, pentru 
clipele ei de intimitate cu soţul, şi puţin franţuzeşte, pentru 
clipele ei de intimitate cu Bolingbroke. Curată păsărească! 
Dar marea modă englezească la curte era să vorbeşti 
franţuzeşte. Nu existau cuvinte alese decât în franţuzeşte. 

Ana se preocupa de monede, mai ales de cele făcute din 
aramă, care sunt cea mai mică valoare şi sunt populare. Ea 
voia să se ilustreze în acest domeniu. Şase feluri de bănuţi 
au fost bătuţi cât a domnit ea. Pe dosul primelor trei, 
porunci să se pună un tron simplu. Pe dosul celei de-a 
patra, ea dori un car de triumf, iar pe dosul celei de-a şasea 
o zeiţă, ţinând într-o mână spada şi în cealaltă ramura de 
măslin cu inscripţia: Bello et Pace, război şi pace. Fiică a lui 
Iacob al II-lea, care era naiv şi feroce, ea era brutală. 

Şi, în acelaşi timp, era blândă în fond. Contradicţie care 
nu e decât aparentă. Mânia o transforma. Încălziţi zahărul, 
şi el va fierbe. 

Ana era populară. Anglia iubeşte femeile pe tron. De ce? 
Fiindcă Franţa nu le admite. Şi ăsta ar fi un motiv. Poate că 
altele nici nu există. Pentru istoricii englezi, Elisabeth e 
măreţia, Ana e bunătatea. Să fie cum vor ei! Dar în 
domeniile acestea feminine nu găseşti pic de gingăşie. 


Trăsăturile sunt greoaie. Măreţie greoaie şi bunătate 
greoaie. Cât despre virtutea lor nepătată, la care Anglia 
ţine atât, n-o să ne punem împotrivă. Elisabeth e o fecioară 
potolită de Essex, Ana e o soţie complicată de Bolingbroke. 


III 


Popoarele au obiceiul prostesc de-a le atribui regilor 
ceea ce fac ele. Ele se luptă. A cui e gloria? A regilor. Ele 
plătesc. Cine e falnic? Regele. Şi poporului îi place să-l vadă 
atât de bogat. Regele primeşte de la săraci un pumn de 
bani şi dă o firfirică. Ce generos e! Piedestalul uriaş 
priveşte cu admiraţie povara de-o şchioapă. Ce înalt e 
piticul! Stă pe umerii mei. O stârpitură are un mijloc grozav 
să-l întreacă în înălţime pe un uriaş: i se cocoaţă pe umeri. 
Dar că uriaşul se lasă dus, e ciudat. lar că admiri măreţia 
stârpiturii, e prostesc. Naivitate omenească. 

Statuia pe cal, rezervată numai regilor, înfăţişează foarte 
bine regalitatea. Calul e poporul. Numai că acest cal se 
transformă cu încetul. La început e un asin, la sfârşit e un 
leu. Atunci dă de pământ cu călăreţul şi ai 1642 în Anglia, şi 
1789 în Franţa, sau, uneori, îl înghite şi ai în Anglia 1649, în 
Franţa 17/93. 

Că leul poate să redevină măgar, e de mirare, dar aşa e. 
Asta se vedea în Anglia. Fusese reluat samarul idolatriei 
regaliste. Queen Ann, după cum am spus, era populară. Ce 
făcea pentru asta? Nimic, iată tot ce i se cere unui rege al 
Angliei. Pentru acest nimic, el primeşte treizeci de milioane 
pe an. În 1705, Anglia, care n-avea decât treizeci de nave 
de război sub Elisabeth şi treizeci şi şase sub lacob |, 
număra o sută cincizeci. Englezii aveau trei armate, cinci 
mii de oameni în Catalonia, două mii în Portugalia, cincizeci 
de mii în Flandra şi, printre altele, mai plăteau patruzeci de 
milioane pe an Europei monarhice şi diplomatice, un soi de 
târfă pe care englezii au întreţinut-o întotdeauna! 


Parlamentul votând un împrumut patriotic de treizeci şi 
patru de milioane în bonuri de rente, a fost mare zor cu 
strângerea sumei. Anglia trimitea o escadră în Indiile 
orientale şi o escadră pe coastele Spaniei. Anglia se 
contopise cu Scoţia. Anglia făcuse prizoniere douăzeci şi 
şapte de batalioane şi patru regimente de dragoni, şi 
luaseră o bună bucată din pământul Franţei. Anglia îşi 
întindea mâna spre Sardinia şi spre Baleare. Ea aducea 
triumfătoare în porturile ei zece vase de linie spaniole şi 
zece corăbii încărcate cu aur. Golful şi strâmtoarea Hudson 
fuseseră aproape scăpate din mână de Ludovic al IV-lea. 
Până una alta, Anglia luase Gibraltarul şi luă Barcelona. 
Câte fapte mari săvârşite! Cum să n-o admiri pe regina Ana 
care îşi dădea osteneala să trăiască în acea vreme? 

În rezumat, Ana şi-a făcut poporul fericit, cum spune de 
trei ori şi cu o drăgălaşă stăruinţă, la paginile 3 şi 6 din 
dedicație şi la pagina 3 din prefaţă, traducătorul francez al 
cărţii lui Beeverell. 


IV 


Regina Ana avea un pic de ciudă pe ducesa Josiane, 
pentru două motive. 

Primul, pentru că ea o socotea pe ducesa Josiane 
frumoasă. 

Al doilea, fiindcă i se părea drăguţ logodnicul Josianei. 

Două motive de gelozie îi sunt de ajuns unei femei; unul 
singur îi e de ajuns unei regine. 

Să mai adăugăm că Ana avea ciudă pe Josiane fiindcă îi 
era soră. 

Anei nu-i plăcea ca femeile să fie frumoase, socotind că 
asta e împotriva moravurilor. 

Cât despre ea, era urâtă. 

De aici i se trăgea şi o parte din religiozitate. 


Pentru o regină urâtă, o ducesă frumuşică nu e o soră 
plăcută. 

Şi mai exista un necaz: naşterea improper a Josianei. 

Ana era fiica Anei Hyde, simplă lady, legitim dar nu cu 
inimă bună luată în căsătorie de Iacob al II-lea, pe când era 
ducesă de York. Ana, având acest sânge de rând în vine, nu 
se simţea decât pe jumătate regală, şi Josiane, venită pe 
lume prin abatere de la căsătorie, sublinia lipsa, mai mică 
dar reală a naşterii reginei. Fiica născută din mezalianţă nu 
vedea cu ochi buni, la câţiva paşi de ea, fiica născută din 
flori. Exista aici o oarecare asemănare neplăcută. Josiane 
avea dreptul să-i spună Anei: „Maică-mea preţuieşte tot 
atâta cât şi a ta”. La curte, lucrul acesta nu se spunea, dar, 
fireşte, se gândea. Şi era plictisitor pentru majestatea 
regală. De ce o mai fi existând şi Josiane pe lume? La ce bun 
o Josiane? Unele înrudiri te micşorează în ochii oamenilor. 

Cu toate astea, Ana îi zâmbea Josianei. 

Şi poate că ar fi iubit-o chiar, dacă nu i-ar fi fost soră. 


VI. BARKILPHEDRO 


Nu-i rău să ştii ce fac oamenii şi niţică supraveghere nu 
strică. 

Josiane îl spiona un pic pe lord David printr-un om alei, 
în care avea toată încrederea, şi care se numea 
Barkilphedro. 

Lord David o supraveghea discret pe Josiane, printr-un 
om al lui, de care era sigur, şi care se numea Barkilphedro. 

Regina Ana, la rândul ei, ţinea să afle, în taină, faptele şi 
gesturile ducesei Josiane, sora bastardă, şi ale lordului 
David, viitor cumnat neoficial, de la un om al ei, în care avea 
deplină încredere şi care se numea Barkilphedro. 

Acest Barkilphedro avea în mână clavirul compus din 
Josiane, lord David şi regină. Un bărbat între două femei. 
Câte modulaţii posibile! Ce amestec de suflete! 


Barkilphedro nu avusese totdeauna măreaţa situaţie de a 
şuşoti la trei urechi. 

Era o fostă slugă a ducelui de York. Încercase să intre în 
tagma preoţiei, dar nu izbutise. Ducele de York, prinţ 
englez şi roman, compus din papism regal şi anglicanism 
legal, îşi avea curtea lui catolică şi cartea lui protestantă, şi 
ar fi putut să-l împingă pe Barkilphedro într-una sau într- 
alta dintre cele două ierarhii. Dar nu-l socoti îndeajuns de 
catolic ca să-l facă preot cu sarcina daniilor, şi nici destul de 
protestant ca să-l facă duhovnic. Aşa că Barkilphedro se 
pomeni între două religii, cu sufletul pe pământ. 

Pentru unele suflete de reptilă, o asemenea situaţie nu e 
deloc rea. 

Unele drumuri nu pot fi străbătute decât târându-te pe 
burtă. 

Viaţa lui Barkilphedro fusese multă vreme o slugărnicie 
obscură, dar hrănitoare. Să fii slugă e ceva, dar el dorea 
puterea. Şi era cât pe-aci s-o dobândească. Dar tocmai 
atunci lacob al II-lea se prăbuşi. Trebuia reînceput totul. 
Sub Wilhelm al III-lea, ursuz şi având în felul de a domni o 
falsă sfinţenie pe care el o socotea cinste, nu era nimic de 
făcut. După detronarea ocrotitorului său Iacob al II-lea, 
Barkilphedro nu ajunse imediat în zdrenţe. Un nu ştiu ce 
care supravieţuieşte domnitorilor decăzuţi le hrăneşte şi le 
susţine câtăva vreme paraziţii. Ce-a mai rămas din seva 
sleită mai face să trăiască două-trei zile, la capătul 
crengilor, frunzele copacilor dezrădăcinaţi. Apoi, deodată, 
frunzele îngălbenesc şi se usucă, iar curteanului i se 
întâmplă la fel. 

Datorită acestei  îmbălsămări, numită legitimitate, 
domnitorul, deşi căzut şi zvârlit departe, persistă şi se 
conservă. Dar nu tot aşa se întâmplă cu omul lui, mult mai 
mort decât regele. Acolo, regele e mumie; aici, curteanul e 
stafie. Să fii umbra unei umbre înseamnă o slăbiciune de 
nespus. Deci Barkilphedro flămânzi rău de tot. Atunci 
deveni om de litere. 


Dar îl alungau până şi din bucătării. Uneori nu ştia unde 
să se culce. „Cine o să mă scoată din impas?” se întreba el. 
Şi lupta. Avea tot ce răbdarea în deznădejde poate să aibă 
interesant şi mai avea, în plus, darul termitelor de a şti să 
facă o spărtură de jos în sus. Sprijinindu-se pe numele lui 
Iacob al II-lea, pe amintiri, pe credinţa nezdruncinată, pe 
înduioşare etc., el pătrunse până la ducesa Josiane. 

Josiane îi arătă bunăvoință omului acestuia, înfăţişând 
mizeria şi inteligenţa, două lucruri care mişcă. Ea îl 
prezentă lordului Dirry-Moir, îi dădu adăpost în locuinţele 
slugilor, îl opri pentru casa ei şi, câteodată, chiar îi vorbi. 
Barkilphedro nu mai îndură nici foamea, nici frigul. Josiane 
îl tutuia. Era la modă ca doamnele să-i tutuiască pe scriitori, 
iar ei nu se împotriveau deloc. 

Pentru Barkilphedro să i se spună „tu” însemna un 
succes. El fu încântat. Îşi dorise din toată inima 
familiaritatea aceasta de jos în sus. 

— Lady Josiane îmi spune tu! Şi îşi freca mâinile de 
bucurie. 

Folosi tutuirea aceasta ca să câştige teren. Deveni un fel 
de obişnuit al apartamentelor intime ale Josianei, 
nestingheritor şi nezărit. Ducesa mai că îşi schimba şi 
cămaşa de faţă cu el. Dar asta nu însemna mare lucru. O 
ducesă e jumătatea drumului. Barkilphedro visa să ajungă 
cineva. O galerie subterană care nu pătrunde la regină 
însemna muncă irosită degeaba. 

Într-o zi, Barkilphedro îi spuse Josianei: 

— Ar vrea înălţimea voastră să mă vadă fericit? 

— Ce doreşti? îl întrebă Josiane. 

— O slujbă. 

— O slujbă? Tu? 

— Da, doamnă. 

— Cum îţi dă prin gând să ceri o slujbă? Doar nu eşti bun 
de nimic! 

— Tocmai de-asta. 

Josiane începu să râdă. 


— Dintre slujbele cărora nu te potriveşti, pe care ai ales- 
0? 

— Aş vrea să fiu destupător al sticlelor oceanului. 

— Ce mai e şi asta? Îţi arde de glumă? 

— Nu, doamnă. 

— Vreau să mă distrez răspunzându-ţi serios - spuse 
ducesa. Ce-ai vrea să fii? Repetă! 

— Destupător al sticlelor oceanului. 

— La curte e cu putinţă orice. Există o asemenea slujbă? 

— Da, doamnă. 

— Fă-mă să aflu noutăţi! Continuă! 

— E o slujbă care există. 

— Jură-mi pe sufletul care nu-l ai! 

— Vă jur! 

— Nu te cred. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Deci ai dori... Mai spune o dată! 

— Să destup sticlele mării. 

— lată o muncă nu prea obositoare. E ca şi cum ai peria 
calul de bronz. 

— Cam aşa ceva. 

— Adică să nu faci nimic. Într-adevăr, e tocmai locul care 
îţi trebuie. Eşti potrivit pentru el. 

— Vedeţi că tot sunt bun pentru ceva! 

— Nu zău! Faci pe bufonul... Slujba asta există cu 
adevărat? 

Barkilphedro vorbi grav: 

— Doamnă, aveţi un tată august, Iacob al II-lea, rege, şi 
un cumnat ilustru, George de Danemark, duce de 
Cumberland. Tatăl înălţimii voastre a fost, iar cumnatul 
înălţimii voastre este lord-amiral al Angliei. 

— Astea sunt noutăţile pe care vrei să mi le spui? Le ştiu 
la fel de bine ca şi tine. 

— Dar iată ceea ce luminăţia voastră nu ştie. În mare 
există trei feluri de lucruri: cele aflate la fundul apei, Lagon; 


cele care plutesc pe apă, Flotson; şi cele pe care apa le 
aruncă la țărm, Jetson, 

— Ei şi? 

— Aceste trei lucruri, Lagon, Flotson, Jetson, aparţin 
lordului-amiral. 

— Ei şi? 

— Luminăţia voastră înţelege? 

— Nu. 

— Tot ce există în mare, ceea ce e înghiţit de apă, ceea ce 
pluteşte sau e aruncat pe țărm, aparţine amiralului Angliei. 

— Tot. Fie. Şi-apoi? 

— În afară de nisetru, care îi aparţine regelui. 

— Aş fi crezut că toate astea sunt ale lui Neptun, spuse 
Josiane. 

— Neptun e un dobitoc. A lăsat totul în voia sorții. l-a 
lăsat pe englezi să ia totul. 

— Spune, unde vrei să ajungi? 

— "Tuturor acestor lucruri găsite li se spune prăzi de 
mare. 

— Fie. 

— Şi sunt nesfârşite. Totdeauna e câte ceva care se 
scufundă, câte ceva care pluteşte, câte ceva aruncat la țărm 
E contribuţia mării. Marea plăteşte impozit Angliei. 

— N-am nimic împotrivă. Dar spune-mi, unde vrei să 
ajungi? 

— Luminăţia voastră îşi dă seama că, în felul acesta, 
marea creează un birou? 

— Unde? 

— La Amiralitate. 

— Ce birou? 

— Biroul prăzilor de mare. 

— Ei şi? 

— Biroul e împărţit în trei secţii: Lagon, Flotson, Jetson. 
Şi pentru fiecare secţie există un ofiţer. 

— Şi apoi! 


— O navă aflată în larg vrea să trimită o ştire oarecare pe 
țărm, că navighează la cutare latitudine, că a întâlnit un 
monstru marin, că se află lângă cutare coastă, că se află în 
impas, că o să se scufunde, că e pierdută etc.; căpitanul ia o 
sticlă, vâră înăuntru un petic de hârtie pe care a scris 
câteva cuvinte, pecetluieşte gâtul sticlei şi aruncă sticla în 
mare. Dacă sticla se duce la fund, îl priveşte pe ofiţerul 
Flotson; dacă valurile o aduc la țărm, îl priveşte pe ofiţerul 
Jetson. 

— Şi tu ai vrea să fii ofiţerul Jetson? 

— Exact. 

— Asta numeşti tu destuparea sticlelor mării? 

— Din moment ce slujba există... 

— De ce vrei postul ăsta din urmă şi nu pe celelalte 
două? 

— Fiindcă e liber în clipa de faţă. 

— Şi în ce constă slujba? 

— Doamnă, în 1598, o sticlă gudronată, găsită de un 
pescar, i-a fost adusă reginei Elisabeth, şi un pergament 
scos din această sticlă i-a dat de veste Angliei că Olanda 
luase în stăpânire, fără să spună o vorbă, un ţinut 
necunoscut, că în ţinutul acela te mâncau urşii, că felul de 
a-ţi petrece iarna acolo era arătat pe o hârtie închisă într-o 
ţeavă de muschetă atârnată de hornul cabanei clădite în 
insulă şi lăsată de olandezii care muriseră până la unul, şi 
că hornul acesta era făcut dintr-un butoi fără fund, îmbucat 
în acoperiş. 

— Nu prea îţi înţeleg cuvintele încâlcite. 

— Pie. Elisabeth a înţeles. O ţară mai mult pentru Olanda 
însemna o ţară mai puţin pentru Anglia. Sticla care adusese 
vestea a fost socotită de mare importanţă. Şi, începând de- 
atunci, s-a dat poruncă straşnică oricui va găsi vreo sticlă 
pecetluită pe ţărmul mării, s-o aducă la amiralul Angliei, 
dacă nu vrea să fie spânzurat. Amiralul foloseşte, pentru 
destuparea sticlelor acestora, un ofiţer, care o informează 
pe majestatea sa despre conţinutul lor, dacă e cazul... 


— Şi ajung de multe ori asemenea sticle la Amiralitate? 

— Rar de tot. Dar n-are importanţă. Slujba există. Pentru 
ea sunt destinate şi anumite încăperi la Amiralitate. 

— Şi cât e plătit felul acesta de-a sta de pomană? 

— O sută de guinee pe an. 

— Mă deranjezi pentru atâta lucru? 

— Ajunge ca să trăieşti. 

— În sărăcie. 

— Aşa cum li se cuvine celor de teapa mea. 

— O sută de guinee sunt nimica toată! 

— Ceea ce domniilor voastre vă ajunge ca să trăiţi un 
minut, nouă, ăstora, ne-ajunge să ne ţinem zilele un an. lată 
avantajul săracilor. 

— O să capeţi postul. 

Peste opt zile, datorită bunăvoinţei Josianei şi influenţei 
lordului David Dirry-Moir, Barkilphedro, salvat de-acum 
înainte, scăpat de grija zilei de mâine, punând de data asta 
piciorul pe un teren solid, adăpostit, întreţinut, plătit cu o 
sută de guinee, se afla instalat la Amiralitate. 


VII. BARKILPHEDRO PĂTRUNDE 


Există mai întâi un lucru grabnic: să fii nerecunoscător. 

Barkilphedro nu-l uită. 

Pentru atâtea binefaceri primite din partea Josianei, el nu 
se gândea, fireşte, decât cum să se răzbune. 

Unde mai pui că Josiane era frumoasă, înaltă, tânără, 
bogată, puternică, de neam mare, iar Barkilphedro era slut, 
mărunţel, bătrân, sărac, dependent, neînsemnat. Şi astea 
trebuiau răzbunate. 

Barkilphedro, irlandez care renegase Irlanda, n-avea 
decât un lucru în favoarea lui: un pântec foarte mare. 

Pântecul mare trece drept semn de bunătate. Dar 
pântecul acesta se adăuga făţărniciei lui Barkilphedro. Căci 
omul era tare câinos. 


Ce vârstă avea Barkilphedro? Niciuna. Vârsta necesară 
planului urmărit acum. Era bătrân prin zbârcituri şi prin 
părul cărunt, şi tânăr prin agerimea minţii. Regalist, sigur; 
republican, cine ştie? catolic, poate; protestant, fără 
îndoială. A fi Pentru nu înseamnă nimic dacă nu eşti în 
acelaşi timp şi Contra. Barkilphedro punea în practică 
această înţelepciune. 

Postul de „destupător al sticlelor mării” nu era chiar atât 
de neînsemnat pe cât părea să spună cuvintele lui 
Barkilphedro. 

Toate rămăşiţele din mare aruncate pe ţărmul englez, 
mărfuri,  scândurării de corăbii, baloturi, lăzi etc,, 
aparţineau lordului-amiral; dar şi aici se vădea importanţa 
slujbei cerute de  Barkilphedro; sticlele plutitoare, 
conţinând mesaje şi informaţii, trezeau îndeosebi atenţia 
amiralităţii. Naufragiile sunt una din gravele preocupări ale 
Angliei. Navigaţia fiind viaţa ei, naufragiul este grija ei de 
căpetenie. Sticluţa pe care o aruncă în valuri o navă conţine 
o informaţie prețioasă din toate punctele de vedere. 
Informaţii asupra vasului, asupra echipajului, asupra 
locului, a epocii şi a modului cum s-a petrecut naufragiul, 
informaţii asupra vijeliilor care l-au sfărâmat, asupra 
curenților care au dus sticluţa plutitoare la țărm. 

Toate recipientele închise şi pecetluite, sticlele, sticluţele, 
chiupurile etc., zvârlite pe litoralul englez îi erau aduse lui 
Barkilphedro. El, primul, afla taina conţinutului lor. Niciunul 
dintre recipientele acestea nu puteau fi desfăcute şi 
destupate decât în prezenţa a doi juraţi de-ai Amiralității, 
care semnau împreună cu titularul secţiei Jetson procesul- 
verbal de deschidere. Dar aceşti juraţi fiind obligaţi să 
păstreze tăcerea, rezulta pentru Barkilphedro o oarecare 
putinţă de-a face cum îl tăia capul. Până la un anumit punct, 
depindea de el ca să nimicească vestea sau s-o dea în 
vileag. 

Ofiţerul special însărcinat cu funcţia dorită şi obţinută de 
Barkilphedro era, în mod obişnuit, un om de încredere. Aşa 


îl voise Elisabeth. La curte, cine zice încredere zice intrigă. 
Slujbaşul respectiv căpătase astfel o oarecare vază. Putea 
să pătrundă la palat, şi chiar în camera patului. Căci 
obiceiul cerea ca el însuşi să o informeze pe majestatea sa, 
când era cazul s-o facă, despre cele aflate, lucruri adeseori 
foarte ciudate, testamente ale deznădăjduiţilor, strigăte de 
adio către patrie, dezvăluiri de fraude şi de crime săvârşite 
în larg, moşteniri lăsate coroanei etc. 

Elisabeth, care vorbea cu plăcere latineşte, îl întreba pe 
ofiţerul Jetson din vremea ei: Quid mihi scribit Neptunus? 
— Ce-mi mai scrie Neptun? 

Spărtura fusese făcută. lermita izbutise. Barkilphedro se 
apropia de regină. 

Asta era tot ce dorea. 

Ca să facă avere? 

Nu. 

Ca să-i păgubească pe alţii. 

În scurtă vreme, Barkilphedro puse piciorul în palat. 


VIII. URA ŞI IUBIREA LA FEL DE 
PUTERNICE 


Curțile regale, ca şi madreporii, au o întreagă reţea de 
canale lăuntrice, repede ghicite, scotocite şi, la nevoie, 
scobite chiar, de către rozătorul numit curtean. E de ajuns 
doar un motiv de intrare. Barkilphedro, având motivul 
acesta - slujba ocupată - ajunse în scurtă vreme şi pentru 
regină ceea ce era pentru ducesa Josiane, adică animalul de 
casă fără de care nu se poate. Un cuvânt aruncat într-o zi îl 
făcu imediat să-şi dea seama ce fel de om e regina, ştiu la ce 
se putea aştepta din partea bunătăţii majestăţii sale. 

Regina îl iubea mult pe  lordul-steward, William 
Cavendish, duce de Devonshire, care era un mare nătărău. 
Lordul acesta făcu într-o bună dimineaţă prostia să moară. 
A muri e o mare nechibzuinţă la curte, căci nimeni nu se 


mai sfieşte să vorbească despre tine. Regina, de faţă cu 
Barkilphedro, se văietă şi sfârşi prin a spune, oftând: 

— Păcat că atâtea virtuţi au fost purtate şi slujite de o 
minte atât de săracă! 

— Dumnezeu să-l priponească! şopti Barkilphedro, în 
franţuzeşte. 

Regina zâmbi, şi lui Barkilphedro nu-i scăpă acest 
zâmbet. 

EI trase concluzia: să fii rău place. 

Din ziua aceea îşi vâri curiozitatea pretutindeni, şi 
răutatea de asemenea. Nimeni nu i se împotrivea, într-atât 
era de temut. Cine îi face să râdă pe rege, îi face să tremure 
pe ceilalţi. 

Făcea zilnic un pas înainte, pe dedesubt. Aveau nevoie de 
Barkilphedro. Mulţi dintre cei mari îl onorau cu încrederea 
lor până la a-i da însărcinări ruşinoase. 

Curtea e un angrenaj. Barkilphedro deveni motorul ei. 
Aţi observat cumva, în anumite mecanisme, cât de mici sunt 
rotiţele care pun totul în mişcare? 

Josiane, mai ales, care folosea, după cum am spus, 
talentul de iscoadă al lui Barkilphedro, avea atâta încredere 
în el, încât nu şovăise să-i dea pe mână una din cheile 
secrete ale apartamentului ei, cu ajutorul căreia putea să 
intre oricând la ea. 

Barkilphedro era neîntrecut în a face soiul acela de 
descoperiri viclene care îi coboară şi îi supun pe cei mari în 
faţa celor mici. Mersul lui în umbră era întortocheat, lin şi 
savant. Ca orice spion desăvârşit, avea în el o neîndurare de 
călău şi o răbdare de cercetător la microscop. Era curtean 
înnăscut. Orice curtean e un noctambul. Curteanul dă 
târcoale în bezna care se numeşte atotputernicie. El ţine 
într-o mână un felinar din care străbate o singură rază. Şi 
luminează punctul pe care îl vrea, lăsând restul în întuneric. 
Ceea ce caută cu felinarul nu e un om, cio vită. Şi dă peste 
rege. 


Regilor nu le plac în preajma lor pe cei ce se pretind 
mari. Şi sunt încântați când râzi de asemenea personaje. 
Talentul de căpetenie al lui Barkilphedro consta mai ales în 
micşorarea continuă a lorzilor şi a prinților, în profitul 
majestăţii sale, preamărită în aceeaşi măsură. 

Cheia intimă primită de Barkilphedro avea două limbi: 
câte una la fiecare capăt, în aşa fel încât putea să deschidă 
apartamentele intime în două reşedinţe favorite ale 
Josianei, Hunkerville-house la Londra şi Corleone-lodge la 
Windsor. Amândouă locuinţele făceau parte din moştenirea 
Clancharlie. Hunkerville-house se învecina cu Oldgate. 
Oldgate, la Londra, era o poartă prin care se intra venind 
de la Harwich şi unde se vedea o statuie a lui Carol al II-lea, 
având pe cap un înger pictat, iar sub picioare un leu şi un 
licorn sculptați. Corleone-lodge era un palat florentin din 
cărămizi şi din piatră, cu coloane de marmură, clădit 
deasupra apei, la Windsor, în capătul podului de lemn, şi 
având una dintre cele mai minunate curţi de onoare din 
Anglia. 

În acest din urmă palat, lipit de castelul din Windsor, 
Josiane se afla la îndemâna reginei. Şi totuşi îi plăcea acolo. 

Nimic în afară, totul în rădăcini, aşa era influenţa lui 
Barkilphedro asupra reginei. Nimic mai greu decât să 
smulgi astfel de buruieni din curte. Ele se înfundă tot mai 
adânc şi n-ai de unde să le apuci. 

Din zi în zi, şi din ce în ce mai mult, regina Ana îl privea 
mai cu bunăvoință pe Barkilphedro. lar dacă numele lui n-a 
ajuns în istorie, e fiindcă nu toate cârtiţele sunt prinse în 
cursă. 

Barkilphedro, fost candidat la popie, studiase câte puţin 
din toate. Şi ceea ce vârâse în cap îi lăsase ţeasta goală. 

Mintea, ca şi natura, urăşte golul. În gol, natura pune 
iubirea. Mintea, adeseori, pune ura. Ura umple. 

Ura pentru ură există. Urăşti fiindcă trebuie să faci ceva. 

Serviciul acesta de a-l atrage în joc, de a-i oferi o ţintă, de 
a-i înflăcăra ura fixându-i-o, Josiane i-l făcuse lui 


Barkilphedro. 

Din prima zi, Barkilphedro începu s-o ţintească pe 
Josiane cu intenţiile rele pe care le avea în inimă. Împotriva 
ei îşi îndrepta toată răutatea lui tainică. Asta vă miră? Ce v- 
a făcut oare pasărea în care vă descărcaţi puşca? Ne 
trebuie ca s-o mâncăm, veţi răspunde. Şi Barkilphedro ar fi 
răspuns la fel. 

Josiane nu putea fi atinsă în inimă; locul necunoscut e 
greu de lovit. Dar putea fi atinsă la cap, adică în orgoliu. 

Aici se credea ea tare şi era slabă. 

Barkilphedro îşi dădu seama de asta. 

Dacă Josiane ar fi putut să vadă limpede în noaptea lui 
Barkilphedro, dacă ar fi putut să desluşească ce stătea la 
pândă în dosul zâmbetului acestuia, fiinţa ei trufaşă, atât de 
sus pusă, pesemne că s ar fi cutremurat. Din fericire pentru 
liniştea somnului ei, habar n-avea de ce se ascundea în 
Barkilphedro. 

Dar, înainte de a lovi, Barkilphedro simţea cu bucurie un 
început de gust al faptei rele pe care voia să o săvârşească. 
Nu ştia însă ce va face împotriva Josianei. Dar era hotărât 
să facă ceva. Şi o asemenea hotărâre însemna mult. 

S-o distrugă pe Josiane ar fi însemnat o izbândă prea 
mare. El nu nădăjduia atât. Dar s-o umilească, s-o 
înjosească, s-o mâhnească, să-i înroşească de plâns furios 
minunaţii ochi, iată la ce tindea. Şi spera să izbutească. 
Dârz, stăruitor, el aştepta să găsească punctul slab al 
platoşei de aur a Josianei şi să facă să-i şiroiască sângele 
acestei zeițe. 

S-o facă pe Josiane să îndure ceea ce în zilele noastre s- 
ar numi o vivisecţie, s-o aibă, zbătându-se toată, pe masa de 
anatomie, s-o disece de vie, după poftă, s-o ciopârţească la 
întâmplare, în timp ce ea ar urla, iată visul care îi fermeca 
minţile lui Barkilphedro. 

Josiane avea liniştea desăvârşită pe care ţi-o dă orgoliul 
neştiutor, dispreţuind totul. Un dispreţ inconştient, 
involuntar şi încrezător, asta era Josiane. Barkilphedro abia 


dacă era pentru ea ceva asemănător unui lucru. S-ar fi 
mirat de-a binelea dacă i s-ar fi spus că el există cu 
adevărat. 

Ea se ducea, venea şi râdea în faţa omului ăstuia, care o 
privea chiorâş. 

El, gânditor, pândea prilejul nimerit. 

Şi cu cât aştepta mai mult, cu atât hotărârea de-a vâri 
deznădejdea în viaţa acestei femei creştea mai mult. 

De altfel, îşi găsea singur cele mai bune temeiuri. Să nu 
ne închipuim cumva că secăturile nu se respectă. Cum! 
Josiane asta îşi făcuse pomană cu el! Îi zvârlise, ca oricărui 
cerşetor, câteva fărâme din averea ei uriaşă! Îl înţepenise 
şi-l ţintuise într-o slujbă de neghiob! Dacă el, Barkilphedro, 
aproape slujitor al bisericii, minte bogată şi adâncă, el, om 
învăţat, având stofă de preot, îşi petrecea viaţa destupând 
grav sticlele tâmpite, pline de toată murdăria mărilor şi 
descifrând pergamente mucegăite, putreziciuni de prin 
cărţi de farmece, gunoiul bibliilor, nu ştiu ce baliverne de 
necitit, vina era a Josianei. Cum! Fiinţa asta îl tutuia! 

Şi el să nu se răzbune! 

Şi el să nu pedepsească creatura asta ordinară! 

Nu zău! Atunci n-ar mai exista dreptate pe lume! 


IX. MOCNIRI CARE S-AR VEDEA DACĂ 
OMUL AR FI SIRAVEZIU 


Ce! femeia asta, smintita asta, visătoarea asta 
desfrânată, fecioară până una alta, bucata asta de carne 
care nu şi-a găsit încă muşteriul, obrăznicătura asta 
încoronată, Diana asta prin trufie, neluată încă de primul 
venit, să zicem, dar numai din întâmplare, bastarda asta a 
unei secături de rege care n-a avut mintea să-şi vadă de 
treabă, ducesa asta a hazardului, care, ca mare doamnă, 
face pe ducesa, şi care, săracă, ar fi fost prostituată, hoaţa 
asta a bunurilor unui proscris, târfa asta trufaşă, pentru că 


într-o zi el, Barkilphedro, n-avea ce mânca şi n-avea pe ce 
să-şi pună capul, avusese neruşinarea să-l aşeze la un colţ 
de masă în casa ei, şi să-l cuibărească într-un ungher din 
nesuferitul ei palat, unde? N-are a face, poate în pod, poate 
în beci, ce importanţă are? Un pic mai ca lumea decât 
slugile, un pic mai rău decât caii! Ea se folosise de 
nenorocirea lui, a lui Barkilphedro, ca să se grăbească să-l 
ajute cu perfidie, aşa cum fac bogătaşii ca să-i umilească pe 
săraci, şi să-l lege ca pe-un cotei dus de zgardă! Ce-o costa 
ajutorul ăsta, la urma urmei? Un ajutor preţuieşte cât costă. 
Ea avea prea multe odăi în casă. Că l-a ajutat pe 
Barkilphedro? Tare i-a mai fost greu, zău aşa! Şi-a adăugat 
la prisosul ei o deşertăciune, un obiect de lux o faptă bună 
pentru ochii lumii, un om inteligent ajutat, un clergyman 
patronat! Acum putea să-şi ia aere şi să spună: „Eu risipesc 
binefacerile dau hrană oamenilor de litere!” Putea să facă 
pe ocrotitoarea lui! Ce fericită e că l-a găsit, ticăloasa asta! 
Cât despre slujba de la Amiralitate, Barkilphedro o 
căpătase de la Josiane, zău aşa! Frumoasă slujbă! Josiane îl 
făcuse pe Barkilphedro ceea ce era. Ea îl crease, fie! Da, 
crease un nimic. Mai puţin chiar decât un nimic Căci el se 
simţea, în slujba asta ridicolă, încovoiat, înţepenit şi fals. Ce- 
i datora Josianei? Recunoştinţa unui ghebos pentru maică- 
sa care l-a făcut pocitanie... 

O pomană e ceva fără leac. Recunoştinţa înseamnă 
paralizie. Binefacerea se lipeşte de tine cleioasă şi 
respingătoare, împiedicându-ţi orice mişcare liberă. Iar 
hidoasele fiinţe, nespus de bogate şi de îndopate, care te-au 
miluit, ştiu foarte bine asta. S-a zis! Eşti lucrul lor. Ele te-au 
cumpărat. Cu cât? Cu un ciolan pe care l-au scos din botul 
câinelui ca să ţi-l întindă ţie. [i-au aruncat ciolanul ăsta în 
cap. Ai fost lovit pe cât ai fost ajutat. Totuna e. [i-ai ros 
ciolanul, sau nu? Ai avut şi colţişorul tău de coteţ. Deci 
mulţumeşte. Mulţumegşte în vecii vecilor. Adoră-ţi stăpânul. 
Nu te mai ridica din genunchi. Înconvoierea ta îi îndreaptă. 
În glasul lor există o dulce nuanţă de obrăznicie. 


Evenimentele lor de familie, nunţi, botezuri, femela 
însărcinată, fătarea puilor, te privesc. Dacă li se mai naşte o 
potaie de lup, trebuie să compui un sonet. Doar eşti poet ca 
să fii lichea! 

— Ce ai în casă, draga mea? Uf, că tare mai e urât! Ce 
mai e şi omul ăsta? 

— Habar n-am! E un conţopist căruia îi dau să mănânce. 

Aşa vorbesc neghioabele astea. Fără să coboare măcar 
glasul. Tu auzi, şi rămâi drăguţ, din obişnuinţă. Altminteri, 
dacă eşti bolnav, stăpânii îţi trimit doctorul. Nu pe-al lor. Ba, 
uneori, se interesează cum îţi mai merge. Nefiind din 
aceeaşi specie cu tine, şi inaccesibilul fiind de partea lor, ei 
sunt binevoitori. Din prea mult dispreţ sunt politicoşi. La 
masă, îţi fac un semn, abia zărit, cu capul. Câteodată, ştiu şi 
cum ţi se scrie numele. Nu te fac să simţi că-ţi sunt 
ocrotitori decât călcând cu nevinovăție peste tot ce ai mai 
simţitor şi mai gingaş în tine. Te tratează cu bunătate! 

Cât sunt de mârşavi! 

Sigur, Josiane trebuie pedepsită grabnic. Trebuie să-şi 
dea seama odată cu cine are de-a face! Ah! domnilor 
bogătaşi, fiindcă n-aţi putut să înghiţiţi totul, fiindcă 
belşugul v-ar duce la stricarea stomacului - dat fiind că 
micimea stomacurilor voastre este egală cu micimea 
stomacurilor noastre - pentru că e mai bine să împărţiţi 
resturile decât să le prăpădiţi, faceţi din plăcintuţa asta 
zvârlită săracilor un nemaipomenit motiv de mândrie! Ne 
daţi o pâine, ne daţi un colţ de adăpost, ne daţi veşminte, ne 
daţi o slujbă, şi împingeţi îndrăzneala, nebunia, cruzimea, 
idioţenia şi absurditatea până la a crede că vă suntem 
obligaţi! Pâinea asta e o pâine a slugărniciei; adăpostul e o 
cameră de slugă; veşmintele sunt livrele de lachei; slujba e 
un caraghioslăc, plătit, ce-i drept, dar care tâmpeşte! Ah! 
Vă credeţi în drept să ne pângăriţi cu masă şi casă, vă 
închipuiţi că noi vă suntem îndatoraţi, şi vă gândiţi la 
recunoştinţă! Ei bine! Noi o să vă mâncăm pântecul. O să vă 


scoatem măruntaiele, frumoasă doamnă, o să vă ronţăim de 
vie, şi o să vă sfâşiem corzile inimii cu dinţii! 

Şi Josiane asta! Nu-i oare monstruos? Ce merit are ea? A 
săvârşit grozava faptă de-a veni pe lume ca mărturie a 
dobitociei tatălui şi a necinstei maică-si. Ne-a făcut pomana 
să existe, iar bunăvoința pe care o are de-a fi un scandal 
public i se plăteşte cu milioane; are moşii, castele, 
crescătorii de vite, locuri de vânătoare, heleşteie, păduri, 
parcă mai ştiu eu câte? Iar el, Barkilphedro, care studiase şi 
muncise, care îşi dăduse osteneala, care îşi vârâse câte-mai 
tomurile în ochi şi în creier, care putrezise în hârţoage şi în 
ştiinţă, care avea minte cu duiumul, care ar conduce foarte 
bine oşti întregi, care ar putea să scrie tragedii, dacă ar 
vrea, el, făcut să fie împărat, fusese nevoit să-i îngăduie 
fleacului ăstuia de femeie să nu-l lase să crape de foame! 
Stăpânirea pe nedrept a bogaţilor, scârnavi aleşi ai 
norocului, poate să meargă mai departe oare? Să se 
prefacă mărinimoşi cu noi, şi să ne ocrotească, şi să ne 
zâmbească, nouă, care le-am bea sângele şi care ne-am 
linge buzele după aia! Ce mai orânduire, care are la temelie 
disproporţia şi nedreptatea! N-ar fi cazul să apuci totul de 
colţuri şi să arunci de-a valma în tavan şi ospăţul şi orgia, şi 
îmbătarea şi beţia, şi pe cei adunaţi în jurul mesei, pe cei ce 
stau cu coatele rezemate de masă sau pe cei ce stau în 
patru labe sub masă, şi pe neruşinaţii care dau, şi pe idioţii 
care primesc, şi să scuipi totul în nasul lui Dumnezeu, şi să 
zvârli tot pământul în cer! lar până atunci, să ne înfigem 
ghearele în Josiane. 

Aşa gândea Barkilphedro. Aşa îi răcnea inima. E obiceiul 
invidiosului de a-şi ierta păcatul amestecându-şi ciuda 
personală cu răul general. 'loate formele sălbatice ale 
patimilor duşmănoase se zvârcoleau în mintea aceasta 
sălbatică. Într-unul din colţurile vechilor hărţi ale 
pământului, făcute prin veacul al cincisprezecelea, se 
găseşte un larg spaţiu neclar, fără formă şi fără nume, unde 
sunt scrise aceste trei cuvine: Hic sunt leonest28*. Colţul 


acesta posomorât se află şi în om. Patimile dau târcoale şi 
mormăie undeva, în noi, şi se poate spune, de asemenea, 
despre un meleag întunecat al sufletului nostru: aici sunt 
lei! 

Aşadar, Barkilphedro îşi aştepta ora. Va veni ea oare? Ce 
contează! El o aştepta. Să necăjeşti e ceva. Dar să torturezi 
preţuieşte mai mult. Şi pe Barkilphedro îl obseda gândul 
neplăcut că nu va putea izbuti altceva decât să-i zgârie 
puţintel pielea Josianei. Ce putea să nădăjduiască mai mult, 
el, atât de neînsemnat, împotriva ei, atât de strălucitoare? 

De fapt, el se resemna. Neputând face mai mult, îşi visa 
visul numai pe jumătate. 

Poate că era şi un pic îndrăgostit de Josiane. 


X. BARKILPHEDRO LA PÂNDĂ 


Să găsească punctul sensibil al Josianei, şi s-o lovească; 
aceasta era, pentru toate motivele arătate, voinţa neclintită 
a lui Barkilphedro. 

Dar numai să vrei nu e de ajuns. Trebuie să şi poţi. 

Cum să facă? 

Asta era întrebarea. 

În aşteptare, trebuia cercetat terenul. Pentru 
Barkilphedro, terenul era regina Ana. 

Barkilphedro se apropia de regină. 

Atât de aproape, încât uneori i se părea că-i aude până şi 
gândurile majestăţii sale. 

Câteodată, asista, fără să fie luat în seamă, la discuţiile 
celor două surori. Ba chiar putea să şi strecoare vreun 
cuvinţel. El profita de îngăduinţa asta, pentru a părea şi mai 
neînsemnat. Metodă de a inspira încredere. 

Aşa se făcu că, într-o bună zi, la Hampton-Court, în 
grădină, aflându-se în spatele ducesei, care era în spatele 
reginei, o auzi pe Ana încercând cu stângăcie să se 
potrivească modei care cerea să vorbeşti în maxime. 


— Animalele sunt fericite, spunea regina. Ele nu riscă să 
se ducă în iad. 

— Fiindcă sunt acolo, răspunse Josiane. 

Răspunsul acesta, care înlocuia brusc religia prin 
filozofie, displăcu. Putea fi, din întâmplare, profund, dar Ana 
se simţea jignită. 

— Draga mea, îi spuse ea Josianei, vorbim despre iad ca 
două proaste. Să-l întrebăm pe Barkilphedro ce-i iadul. El 
trebuie să ştie mai bine. 

— Ca diavol? întrebă Josiane. 

— Ca animal, răspunse Barkilphedro. 

Şi se înclină. 

— Doamnă, îi spuse regina Josianei, el are mai mult spirit 
decât noi. 

Pentru un om ca Barkilphedro să se apropie de regină 
însemna s-o ţină în mână. Putea spune: „o am”. Acum îi 
trebuia mijlocul de a o folosi. 

Mai întâi de toate, trebuia lămurit un lucru: regina îşi 
iubea sora? 

Un pas greşit putea să ducă totul de râpă. Barkilphedro 
observa. 

Înainte de-a deschide jocul, jucătorul îşi priveşte cărţile. 
Ce atuuri are? Barkilphedro începu prin a examina vârsta 
celor două femei: Josiane, douăzeci şi trei de ani; Ana, 
patruzeci şi unu. Bun. Avea carte. 

Momentul când femeia încetează de-a mai număra 
primăverile şi începe să numere iernile e supărător. Ciudă 
nemărturisită împotriva timpului, simțită lăuntric. Tinerele 
frumoase, boboci înmiresmaţi pentru ceilalţi, sunt ghimpi 
pentru tine, şi tuturor trandafirilor acestora nu le simţi 
decât înţepăturile. S-ar părea că toată prospeţimea lor ţi-a 
fost luată ţie, şi că frumuseţea ta nu se ofileşte decât pentru 
că înfloreşte frumuseţea altora. 

Să folosească ciuda asta tainică, să adâncească 
zbârcitura unei femei de patruzeci şi unu de ani, părea 
indicat pentru Barkilphedro. 


Barkilphedro îşi aţintea asupra reginei privirea lui de 
maestru. 

Vedea în regină, cum vezi într-o apă stătătoare. 
Mlaştinile îşi au şi ele transparenţa lor. Într-o apă murdară 
vezi vicii, într-o apă tulbure vezi neghiobii. Ana nu era decât 
o apă tulbure. 

Germeni de simţăminte şi larve de idei se mişcau în 
creierul ei greoi. 

Ce-i dorea, în fundul sufletului, regina Ana ducesei 
Josiane? Binele, sau răul? 

Barkilphedro îşi puse problema. Odată rezolvată, ar fi 
putut să meargă mai departe. 

Diverse întâmplări îi veniră în ajutor. Şi mai ales dârzenia 
cu care stătea la pândă. 

Ana era, prin soţul ei, oarecum rudă cu noua regină a 
Prusiei. lar regina Prusiei avea şi ea o soră nelegitimă, mai 
mică, baroana Drika. 

Într-o zi, Ana îi puse ambasadorului Prusiei câteva 
întrebări cu privire la această Drika. Barkilphedro era de 
faţă. 

— Se spune că e bogată... 

— Foarte bogată, răspunse ambasadorul. 

— Are palate? 

— Mai măreţe decât regina, sora ei. 

— Cu cine trebuie să se mărite? 

— Cu un mare senior, contele Gormo. 

— Drăguţ? 

— Încântător. 

— Ea e tânără? 

— Foarte tânără. 

— La fel de frumoasă ca regina? 

Ambasadorul cobori glasul şi răspunse: 

— Mai frumoasă. 

— Ceea ce e necuviincios, murmură Barkilphedro. 

Regina tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Bastarzii ăştia! 


Barkilphedro notă pluralul folosit de ea. 

Altă dată, la ieşirea de la liturghie, unde Barkilphedro 
stătuse destul de aproape de regină, lordul David Dirry- 
Moir, trecând printre rândurile femeilor, făcu senzaţie cu 
înfăţişarea lui minunată. La trecerea lui se iscă un vuiet de 
exclamaţii: „Ce elegant e!” „Ce galant!” „Ce măreț!” „Ce 
frumos!” 

— Cât e de neplăcut! bombăni regina. 

Barkilphedro auzi. 

Ştia încotro bate vântul. 

Prima problemă fusese rezolvată. Acum i se ivea a doua. 
Cum să procedeze ca să-i facă rău ducesei? 

Ce mijloace putea să-i dea, pentru un scop atât de 
anevoios, nefericita lui de slujbă? 

Fireşte, niciunul. 


XI. SCOŢIA, ANGLIA ŞI IRLANDA 


Lady Josiane, pairă fecioară, după cum Elisabeth fusese 
regină-fecioară, ducea, când în oraş, când în ţară, după 
anotimp, o viaţă aproape regească, şi ţinea un fel de curte 
căreia lord David îi era curtean, împreună cu alţii. Nefiind 
căsătoriţi încă, lord David şi lady Josiane puteau, fără să fie 
ridicoli, să se arate împreună în public, ceea ce şi făceau 
bucuroşi. Se duceau adeseori la spectacole şi la curse în 
aceeaşi caretă şi în aceeaşi tribună. 

Cele mai frumoase întâlniri de box de pe vremea aceea 
aveau loc în Lambeth, parohie unde lordul arhiepiscop de 
Canterbury are un palat, deşi locul e nesănătos, şi o 
bibliotecă bogată le era deschisă la anumite ore oamenilor 
cumsecade. Odată, iarna, avu loc acolo, într-o livadă 
îngrădită şi zăvorâtă, lupta dintre doi boxeri la care asistase 
Josiane, adusă de David. Ea întrebase: „Oare femeile sunt 
primite?” Şi David îi răspunsese: Sunt foeminae magnates. 


Traducere liberă: Nu cele de rând. Traducere literală: 
Marile doamne există. De aceea lady Josiane asistă la box. 

Ea făcu numai concesia de-a se îmbrăca bărbăteşte, 
lucru foarte obişnuit pe atunci. Femeile nu călătoreau 
niciodată altfel îmbrăcate. 

Lord David, însoţind o femeie, nu putea să figureze în 
meci, şi trebui să rămână simplu spectator. 

„Nobila întâlnire” era prezidată de lordul Germaine. 
Pariau o mulţime de gentilomi: Harry Bellow de Carleton, 
pretendent la pairia Bella-Aqua, împotriva lui Henry, lord 
Hyde, membru al parlamentului pentru burgul Dunhivid, 
căruia i se mai spune şi Launceston; onorabilul Peregrine 
Bertie, membru pentru burgul Truro, împotriva lui sir 
Thomas  Colepepyr, membru pentru  Madistone; sir 
Bartholomew Gracedieu, din burgul Saint-Yves, împotriva 
preaonorabilului Charles Bodville, care se numeşte lord 
Robartes, şi mulţi alţii încă... 

Cei doi boxeri erau un irlandez din Tipperary, numit, 
după muntele unde se născuse, Phelem-ghe-madone, şi un 
scoţian, numit Helmagail. 

Helmagail, scoţianul, abia împlinise nouăsprezece ani, 
dar avea de pe acum fruntea cusută. Cu o lună înainte îi 
spărsese o coastă şi îi crăpase ochii  boxerului 
Sixmileswater. În afară de fruntea cusută, Helmagail mai 
avea şi falca ştirbită. Era uşurel şi sprinten, mărunţel ca o 
femeiuşcă, îndesat şi bondoc. Zâmbea, adăugându-şi la 
zâmbet golul celor trei dinţi lipsă. 

Adversarul lui era uriaş şi lat, adică slab. Să tot fi avut 
patruzeci de ani. Înalt de aproape doi metri, cu un piept de 
hipopotam şi cu înfăţişarea blajină. Lovitura lui de pumn ar 
fi putut să fărâme puntea unei corăbii, dar nu se pricepea s- 
o dea. Irlandezul Phelem-ghe-madone era mai ales o 
suprafaţă şi părea că face box mai mult ca să încaseze 
pumni decât să-i tragă. 

Aceşti doi oameni îşi petrecuseră noaptea unul lângă 
altul, în acelaşi pat, şi dormiseră împreună. Băuseră din 


acelaşi pahar, fiecare câte trei degete de Porto. 

Fiecare îşi avea susţinătorii săi, oameni cu înfăţişare 
aspră, ameninţându.-i, la nevoie, pe arbitri. În grupul pentru 
Helmagail se remarca John Gromane, faimos pentru că 
putea să ducă un bou în spinare, şi-un oarecare John Bray, 
care într-o bună zi ridicase pe umeri zece băniţi de făină a 
câte cinci litri şi mersese cu povara asta peste două sute de 
paşi. De partea lui Phelem-ghe-madone, lordul Hyde îl 
adusese din Launceston pe-un oarecare Kilter, care locuia 
la Castelul-Verde, şi arunca peste umăr un bolovan de vreo 
zece kilograme, trimiţându-l mai sus de cel mai înalt turn al 
castelului... 

Livada aleasă se afla ceva mai încolo de Grădina Urşilor, 
unde, pe vremuri, erau puşi să se bată urşii, taurii şi câinii, 
dincolo de ultimele case în construcţie, lângă 
dărăpănăturile stăreţiei sfintei Maria Over Ry, dărâmată de 
Henric al VIll-lea. Bătea vântul de nord încărcat cu 
chiciură; cădea o burniţă fină care se preschimba repede în 
polei. Printre gentlemanii de faţă puteau fi recunoscuţi cei 
care erau taţi de familii, pentru, că îşi deschiseseră 
umbrelele. 

De partea lui Phelem-ghe-madone, colonel Moncrief, 
arbitru, şi Kilter, pentru ţinut genunchiult27+. 

De partea lui Helmagail, onorabilul Pughe Beaumaris, 
arbitru şi lordul Desertum din Kilcarry, pentru ţinut 
genunchiul. 

Cei doi boxeri stătură câteva clipe nemişcaţi pe ring, în 
care timp fură potrivite ceasornicele. Apoi se îndreptară 
unul spre altul şi-şi dădură mâna. 

Phelem-ghe-madone îi spuse lui Helmagail: 

— Mai bine mi-ar plăcea să mă duc acasă. 

Helmagail îi răspunse, cinstit: 

— Păi dumnealor n-or fi venit de pomană! 

Goi cum erau, îi pătrundea frigul. Phelem-ghe-madone 
tremura. Îi clănţăneau fălcile. 


Doctorul Eleanor Sharp, nepotul arhiepiscopului de York, 
le strigă: 

— Loviţi-vă, băieţi! Asta o să vă încălzească. 

Cuvintele lui gingaşe îi dezgheţară. 

Şi ei porniră la atac. 

Dar niciunul, nici altul nu era mânios. Se scurseră trei 
reprize slabe. Părintele doctor Gumdraith, unul din cei 
patruzeci de asociaţi de la All Souls College - Colegiul 
Tuturor Sufletelor - strigă: 

— Să li se toarne gin! 

Dar cei patru arbitrii nu îngăduiră. Şi totuşi, era al naibii 
de frig. 

Se auzi strigătul: first blood. Cereau primul sânge. 
Boxerii fură aşezaţi bine unul în faţa altuia. 

Ei se priviră, se apropiară, îşi lungiră braţele, se atinseră 
cu pumnii şi se dădură înapoi. Deodată, Helmagail, 
bondocul, se năpusti. 

Începea adevărata luptă. 

Phelem-ghe-madone fu pocnit, în plină frunte, între 
sprâncene. Toată faţa i se umplu de sânge. Mulțimea strigă: 
Helmagail a desfundat cepul! — Helmagail has tapped his 
claret! Se auziră aplauze. Phelem-ghe-madone, învârtindu- 
şi braţele ca o moară de vânt, începu să lovească la 
întâmplare. 

Onorabilul Peregrine Bertie spuse: 

— Orbit, dar nu încă orb! 

Atunci Helmagail auzi izbucnind din toate părţile această 
încurajare: Bung his peepers! — Sparge-i felinarul! 

În general, cei doi campioni erau bine aleşi şi, cu toate că 
timpul nu era deloc potrivit, spectatorii înţeleseră că vor 
vedea un meci frumos. Uriaşul Phelem-ghe-madone avea 
neajunsurile avantajelor lui: se mişca greoi. Braţul îi era 
ghioagă, iar trupul munte. Cel mărunţel alerga, lovea, 
sărea, scrâşnea, îşi îndoia puterea prin viteză, ştia tot felul 
de şiretlicuri. De-o parte pumnul primitiv, sălbatic, necioplit, 
în stare de neştiinţă; de cealaltă pumnul civilizaţiei. 


Helmagail lupta tot atâta cu nervii, pe cât lupta cu muşchii 
şi cu răutatea, pe cât lupta cu puterea. Phelem-ghe-madone 
era un soi de ciomăgar amorţit, puţin ciomăgit în prealabil. 

Era limpede că primitivul va fi învins. Dar nu prea 
repede. De aici, interesul. 

O grindină de strigăte cădea peste cei doi luptători: 
Bravo, Helmagail! good! well done, highlander! — Now 
Phelem! Bravo Helmagail! bun! e bine, munteanule! E 
rândul tău, Phelem! 

Iar amicii lui Helmagail repetau cu bunăvoință îndemnul: 

— Sparge-i felinarul! 

Helmagail făcu ceva mai mult. Încovoindu-se şi ridicându- 
se cu o şerpuire de reptilă, îl pocni pe Phelem-ghe-madone 
în stern. Colosul se clătină. 

— Lovitură nepermisă! strigă vicontele Barnard. 

Phelem-ghe-madone se prăbuşi pe genunchiul lui Kilter, 
spunând: 

— Încep să mă încălzesc. 

Lordul Desertum se sfătui cu arbitrii şi spuse: 

— Cinci minute întrerupere! 

Phelem-ghe-madone părea istovit. Kilter îi şterse sângele 
de pe ochi şi sudoarea de pe trup cu un petic de flanel şi-i 
puse gâtul unei sticle la gură. În afara rănii din frunte, 
Phelem-ghe-madone avea coastele stâlcite de lovituri, 
pântecele tumefiat şi creştetul zdrobit. Helmagail n-avea 
NIMIC. 

O oarecare zarvă se iscă printre gentlemani. 

Lord Barnard repeta: 

— Lovitură nepermisă! 

— Îmi cer miza înapoi! spuse Thomas Colepepyr. 

lar onorabilul membru pentru burgul Saint-Yves, sir 
Bartholomew Gracedieu, adăugă: 

— Să mi se dea cele cinci sute de guinee ale mele! Eu 
plec. 

— Opriţi meciul! strigau spectatorii. 


Dar Phelem-ghe-madone se ridică aproape clătinându-se, 
ca un om beat, şi spuse: 

— Să continuăm meciul cu o condiţie: să am şi eu dreptul 
la o lovitură nepermisă. 

Toţi strigară: 

— Se acordă! 

Helmagail ridică din umeri. 

După trecerea celor cinci minute, repriza fu reluată. 
Lupta, care era o agonie pentru Phelem-ghe-madone, era o 
joacă pentru Helmagail. 

Ce-i şi ştiinţa! Omuleţul găsi mijlocul să-l pună pe uriaş în 
chancery, adică, pe neaşteptate, Helmagail prinse sub 
braţul său stâng, îndoit ca un arc de oţel, căpăţâna lui 
Phelem-ghe-madone, şi o ţinu acolo, la subsuoară, în timp 
ce cu pumnul drept, căzând şi recăzând ca un ciocan, dar 
de jos în sus şi pe dedesubt, îi strivea faţa în voie. Când 
Phelem-ghe-madone, lăsat, în sfârşit, înălţă capul, nu mai 
avea faţă. 

Ceea ce fusese un nas, doi ochi şi o gură, păreau acum 
un soi de burete negru, muiat în sânge. El scuipă. Pe jos se 
văzură patru dinţi. 

Apoi căzu. Kilter îl primi pe genunchi. 

Helmagail abia dacă era atins. Avea câteva vânătăi 
neînsemnate şi o uşoară zgărietură pe una din clavicule. 

Harry de Carleton strigă: 

—  Phelem-ghe-madone nu mai există! Pariez pentru 
Helmagail pairia mea Bella-Aqua şi titlul meu de lord Belew, 
contra unei peruci vechi de-a arhiepiscopului de 
Canterbury. 

— Dă mutra încoace! îi spuse Kilter lui Phelem-ghe- 
madone şi, vârându-şi peticul de flanel în sticlă, îl spălă cu 
gin. Atunci i se revăzu gura şi Phelem-ghe-madone deschise 
o pleoapă. Tâmplele îi păreau crăpate. 

— Încă o repriză, amice - îi spuse Kilter. 

Phelem-ghe-madone se ridică. Kilter îl sprijini. Era a 
douăzeci şi cincea repriză. Ca un ciclop, căci nu mai avea 


decât un ochi, uriaşul luă poziţia de luptă. Toată lumea 
înţelese că a sosit sfârşitul, şi nimeni nu se mai îndoi că 
Phelem-ghe-madone era pierdut. Îşi pusese pumnii în 
gardă, deasupra bărbiei, stângăcie de muribund. 

Helmagail, abia transpirat, strigă: 

— Pariez pentru mine! O mie contra unu! 

Şi, ridicându-şi braţul, el lovi; dar, lucru ciudat, se 
prăbuşiră amândoi boxerii odată. Se auzi un grohăit vesel: 
Phelem-ghe-madone era cel mulţumit. Profitase de lovitura 
cumplită pe care Helmagail i-o dăduse peste ţeastă, ca să-i 
tragă şi el una, nepermisă, în buric. 

Helmagail, întins pe jos, horcăia. 

Toată lumea aplaudă, chiar şi cei care pierduseră. 
Phelem-ghe-madone dăduse lovitură nepermisă pentru 
lovitură nepermisă, fusese deci cinstit. 

Helmagail fu cărat pe-o targă. Părerea celor mai mulţi 
era că n-o să-şi mai revină. Lordul Robartes strigă: 

— Câştig o mie două sute de guinee! Phelem-ghe-madone 
era, fireşte, schilodit pe viaţă. La ieşire, Josiane luă braţul 
lordului David, ceea ea era îngăduit între „engaged”, şi-i 
spuse: 

— E foarte frumos, dar... 

— Dar ce? 

— Credeam că o să-mi alunge plictiseala. Ei bine, nu mi-a 
alungat-o... 

Lord David se opri, o privi pe Josiane, închise gura şi-şi 
umflă obrajii, clătinând din cap, ceea ce însemna: ia seama! 
Şi îi spuse ducesei: 

— Pentru plictiseală nu există decât un singur leac. 

— Care? 

— Gwynplaine. 

Ducesa întrebă: 

— Ce mai e şi asta, Gwynplaine? 


CARTEA A DOUA 
GWYNPLAINE ŞI DEA 


ee Isec SIE SEI 


I. ÎN CARE SE VEDE CHIPUL CELUI 
CARUIA NU 1 S-AU VAZUI PANA ACUM 
DECAT FAPTELE 


Natura fusese darnică faţă de Gwynplaine. Ea îi dăruise o 
gură putând să se deschidă până la urechi, nişte urechi 
putând să se răsucească până peste ochi, un nas inform 
făcut pentru clătinarea ochelarilor când voia să se strâmbe, 
şi un chip pe care nu-l puteai privi fără să pufneşti în râs. 

Am spus: natura îl copleşise pe Gwynplaine cu darurile 
ei. Dar numai natura singură? 

Nu cumva fusese ajutată? 

Doi ochi asemănători unor ferestrui, un gol în loc de 
gură, o umflătură cârnă cu două găuri în loc de nări, o 
strivitură în loc de obraz, şi toate la un loc având ca rezultat 
râsul - e sigur că natura singură nu produce asemenea 
capodopere. 

Dar râsul înseamnă oare totdeauna veselie? 

Dacă în faţa acestui măscărici - căci asta îi era meseria - 
lăsai să se împrăştie prima impresie de veselie, şi dacă îl 
priveai cu atenţie, recunoşteai urmele artei. Un asemenea 
chip nu se face de la sine, ci prin voinţa cuiva. Atâta 
desăvârşire e nefirească. Omul n-are nicio putere în 
privinţa frumuseţii lui, dar poate totul când e vorba de 
sluţenie. Dintr-un profil hotentot n-ai să faci niciodată un 
profil roman, dar dintr-un nas grecesc poţi să faci unul de 
kalmuk. E de ajuns să-i ştergi rădăcina şi să-i lăţeşti nările. 
Latina vulgară a evului mediu n-a creat degeaba verbul 


denasare. Gwynplaine copil fusese vrednic să se ocupe 
cineva de el într-atâta încât să-i modifice chipul? De ce nu! 
Măcar pentru atragerea lumii şi pentru câştig. După toate 
aparențele, nişte iscusiţi mânuitori de copii îi lucraseră faţa. 
Părea vădit că o ştiinţă dibace, pesemne ocultă, care era 
pentru chirurgie ceea ce alchimia este pentru chimie, 
dăltuise carnea, când copilul era încă foarte mic, şi crease 
dinadins acest chip. Ştiinţa despre care e vorba, pricepută 
la secţiuni, obtuzii şi ligaturi, spintecase gura, făcuse incizii 
în gingii, despuiase gingiile, întinsese urechile, desfăcuse 
carlilajele, răscolise sprâncenele şi obrajii, lăţise muşchiul 
zigomatic, estompase cusăturile şi cicatricele, readusese 
pielea peste răni, păstrând totodată faţa cu golurile ei 
căscate, şi din sculptura aceasta puternică şi profundă 
ieşise o mască: Gwynplaine. 

Aşa nu te naşti. 

Oricum ar fi fost, Gwynplaine era admirabil de reuşit. 
Gwynplaine era un dar pe care pronia îl făcuse tristeţii 
omului. Care pronie? Există o pronie a iadului, după cum 
există o pronie cerească? Doar punem întrebarea, fără să 
aflăm răspunsul. 

Gwynplaine era saltimbanc. Se arăta în public. Nu-l 
întrecea nimeni. Lecuia ipohondrii numai ivindu-se. Trebuia 
să fie ocolit de oamenii în doliu, încurcaţi şi siliţi, dacă 
dădeau cu ochii de el, să râdă necuviincios. Într-o zi veni 
călăul şi Gwynplaine îl făcu să râdă. Dacă-l vedeai pe 
Gwynplaine, te ţineai cu mâinile de coaste. Dacă vorbea, te 
tăvăleai pe jos. Gwynplaine era polul opus al mâhnirii. 

Astfel ajunsese repede în bâlciuri şi pe la răspântii, să-şi 
facă un mulţumitor renume de om oribil. 

Gwynplaine te făcea să râzi, râzând. Şi totuşi, el nu 
râdea. Îi râdea numai faţa, gândurile nu. Soiul de faţă 
nemaipomenită pe care întâmplarea, sau nişte specialişti, i- 
o modelaseră, râdea singură. Gwynplaine nu se amesteca 
deloc. Exteriorul nu ţinea de partea lui lăuntrică. Râsul 
acesta, pe care nu şi-l aşternuse el pe frunte, pe obraji, pe 


sprâncene, pe gură, nu putea să-l înlăture. Râsul îi fusese 
lipit pe faţă pentru totdeauna. Era un râs automat, şi cu 
atât mai irezistibil cu cât era împietrit. Două mişcări ale 
gurii sunt molipsitoare: râsul şi căscatul. Datorită 
misterioasei operaţii suferite probabil de Gwynplaine copil, 
toate părţile feţei contribuiau la strâmbătură asta, toată 
fizionomia lui tindea către ea, aşa cum o roată se strânge în 
jurul butucului ei; orice emoție, nu importă care, îi mărea 
veselia sau, mai bine zis, i-o agrava. O mirare, o suferinţă, o 
mânie, un simţământ de milă n-ar fi făcut decât să-i 
întărească ilaritatea muşchilor. Dacă ar fi plâns, ar fi râs. Şi 
orice ar fi făcut Gwynplaine, orice ar fi vrut, orice ar fi 
gândit, de cum înălța capul, mulţimea - dacă se afla în 
preajma lui, sau avea în faţă această apariţie - era cuprinsă 
de un râs fulgerător. 

Închipuiţi-vă un cap de meduză vesel. 

Tot ce-ai fi avut în minte se risipea în faţa priveliştii 
acesteia neaşteptate, şi trebuia să râzi. 

Cine îl vedea pe Gwynplaine râdea. După ce râdea, 
întorcea capul. Femeile, mai ales, se îngrozeau, căci 
Gwynplaine era înspăimântător. 

Altminteri, era înalt, voinic, sprinten, fără niciun cusur, 
dacă nu l-ar fi avut pe cel al chipului. Şi asta era un semn în 
plus pentru presupunerile care lăsau să se întrevadă în 
Gwynplaine mai mult o creaţie a artei decât una a naturii. 
Gwynplaine, frumos la trup, fusese, probabil, frumos şi la 
chip. La naştere, trebuie să fi fost un copil ca oricare altul. Îi 
păstraseră trupul neatins şi-i retuşaseră numai faţa. 
Gwynplaine fusese făcut dinadins. 

Se lăsaseră dinţii. Dinţii sunt necesari pentru râs. Şi 
hârcile îi păstrează. 

Operația îndurată de el trebuie să fi fost cumplită. 
Gwynplaine nu-şi aducea deloc aminte de ea, ceea ce nu 
dovedea că n-o îndurase. Sculptura aceasta chirurgicală n- 
ar fi putut să reuşească decât asupra unui copil mic de tot, 
prin urmare puţin conştient de ce i se întâmpla şi putând 


lesne să ia o rană drept o boală. Printre altele, pe atunci 
erau cunoscute mijloacele de a adormi pacientul şi de-a 
înlătura durerea. 

Numai că, în epoca aceea, li se spunea magie. Astăzi li se 
spune anestezie. 

În afara acestui obraz, cei ce-l crescuseră îl pregătiseră 
să fie gimnast şi atlet. Încheieturile lui, desprinse de la 
locurile lor într-un anumit fel, primiseră o educaţie de clovn 
şi puteau, ca balamalele de la uşi, să se mişte în toate 
sensurile. În pregătirea lui pentru meseria de saltimbanc, 
nimic nu fusese neglijat. 

Părul îi fusese vopsit o dată pentru totdeauna, secret 
regăsit în zilele noastre. Femeile frumoase îl folosesc şi 
acum. Ceea ce urâţea pe vremuri, astăzi e bun să 
înfrumuseţeze. Gwynplaine avea părul galben. 

Altminteri, râsul acesta era pentru Gwynplaine un întreg 
talent. N-avea ce-i face, dar trăgea foloase de pe urma lui. 
Cu ajutorul râsului îşi câştiga existenţa. 

Gwynplaine - fără doar şi poate că l-aţi recunoscut - era 
copilul acela părăsit într-o seară de iarnă pe ţărmul de la 
Portland, şi cules într-o biată baracă pe roţi, la Weymouth. 


II. DEA 


Acum, copilul era bărbat în toată firea. Trecuseră 
cincisprezece ani. Deci, în 1705, Gwynplaine avea aproape 
douăzeci şi cinci. 

Ursus îi oprise la el pe cei doi copii. Împreună, formau o 
trupă nomadă. 

Ursus şi Homo îmbătrâniseră. Ursus chelise de tot. Lupul 
încărunţise. Vârsta lupilor nu e fixată ca vârsta câinilor. 
După unii, există lupi care trăiesc şi optzeci de ani. 

Fetiţa găsită pe trupul femeii moarte era acum o fiinţă de 
şaisprezece ani, palidă, cu plete brune, slabă, plăpândă, 
părând aproape că tremură din pricina gingăşiei şi stârnind 


teama de a n-o fărâmiţa la cel mai uşor gest, nespus de 
frumoasă, cu ochii plini de lumină, oarbă. 

Nefericita noapte de iarnă care o doborâse în zăpadă pe 
cerşetoare împreună cu fiica ei dăduse o dublă lovitură: 
ucisese mama şi orbise fiica. 

Paralizia nervului optic îi luase pentru totdeauna lumina 
ochilor acestei fete, devenită acum femeie. Pe obrazul ei 
veşnic umbrit de mâhnire, colţurile buzelor coborâte a 
tristeţe îi arătau amărăciunea. Ochii ei, mari şi limpezi, 
aveau ciudăţenia că, stinşi pentru ea, străluceau pentru 
alţii. Misterioase făclii aprinse, neluminând decât în afară. 
Ea răspândea lumina care îi lipsea. Ochii ei pieriţi 
străluceau puternic. Sclava aceasta a tenebrelor ilumina 
mediul mohorât în care trăia. Din fundul beznei fără leac, 
de după zidul negru căruia i se spune orbire, ea arunca o 
rază. Nu vedea în afară soarele, dar în ea se vedea sufletul. 

Privirea ei moartă avea nu ştiu ce fixitate cerească. 

Ea era noaptea, şi din întunericul fără leac contopit în 
sine răsărea ca un astru. 

Ursus, maniac de numiri latineşti, o botezase Dea. Se 
sfătuise puţin şi cu Homo. Îi spusese: 

— Tu reprezinţi omul, eu reprezint fiara. Noi suntem 
lumea pământeană. Micuţa asta reprezintă lumea cerească. 
Atâta slăbiciune înseamnă atotputernicie. În felul ăsta, 
întregul univers, omenirea, animalitatea, bestialitatea se va 
afla în baraca noastră. 

Lupul nu făcuse nicio obiecţie. 

Şi astfel, copilul găsit se numea Dea. 

Cât despre Gwynplaine, Ursus nu-şi bătuse capul să-i 
născocească un nume. Chiar în dimineaţa zilei când 
constatase sluţirea feţei băieţaşului şi orbirea fetiţei, îl 
întrebase: 

— Pe tine cum te cheamă, băiete? 

Şi băiatul îi răspunsese: 

— Mă cheamă Gwynplaine. 

— Fie şi Gwynplaine, se învoise Ursus. 


Dea îl asista pe Gwynplaine la reprezentații. 

Dacă mizeria omenească ar fi putut fi rezumată, ea ar fi 
fost de Gwynplaine şi de Dea. Fiecare părea născut în câte 
o firidă de mormânt. Gwynplaine în a oribilului, Dea în a 
întunericului. Viaţa lor era făcută cu bezne de soiuri 
diferite, luate din cele două nesfârşite părţi ale nopţii. 
Beznele acestea, Dea le avea în ea, iar Gwynplaine asupra 
lui. Dea avea ceva de fantomă, iar Gwynplaine de spectru. 
Dea ţinea de lugubru, iar Gwynplaine de ceva şi mai rău 
încă. Pentru Gwynplaine exista o posibilitate sfâşietoare, pe 
care, Dea, oarbă, n-o avea: să se compare cu ceilalţi 
oameni. 

Pentru Dea, ca şi pentru Gwynplaine, specia umană era 
un fapt exterior. Ei trăiau departe de ea. Dea era singură, 
Gwynplaine era singur. Pentru Dea, singurătatea era 
funebră, căci nu vedea nimic: singurătatea lui Gwynplaine 
era sinistră, căci el vedea totul. Pentru Dea, realitatea nu 
depăşea auzul şi pipăitul; realitatea era mărginită, limitată, 
pierdută imediat; ea n-avea alt infinit în afară de întuneric. 
Pentru Gwynplaine, a trăi însemna a avea într-una mulţimea 
în faţa şi în afara lui. Dea era proscrisa luminii, Gwynplaine 
surghiunitul vieţii. 

Şi totuşi aveau un paradis. 

Se iubeau. 

Gwynplaine o adora pe Dea. Dea îl idolatriza pe 
Gwynplaine. 

— Eşti frumos! îi spunea ea. 


III. OCULOS NON HABEI ET VIDEIz: 


O singură femeie pe lume îl vedea pe Gwynplaine: oarba 
aceasta. 

Ce fusese Gwynplaine pentru ea, ştia de la Ursus, căruia 
Gwynplaine îi povestise drumul lui îngrozitor de la Portland 
la Weymouth. Ea ştia că, mică de tot, dându-şi sufletul pe 


trupul mamei ei moarte, pipăind un cadavru, o culesese o 
fiinţă ceva mai mărişoară decât ea; că fiinţa asta, alungată 
şi învăluită în posomorâtul refuz al întregii lumi, îi auzise 
plânsul; că atunci când totul era surd pentru el, el nu fusese 
surd pentru ea; că băieţaşul, singur, slab, lepădat, fără 
niciun sprijin pe lume, târându-se în pustiu, istovit, frânt, 
primise din mâinile nopţii povara unui alt copil; că el, care 
n-avea nimic de aşteptat din împărţirea asta de neînțeles, 
care se numeşte soartă, se împovărase cu un destin; că, 
atunci când cerul se închidea, el îşi deschisese inima; că, 
atunci când era pierdută, el o salvase; că, neavând casă şi 
adăpost, el o adăpostise; că i se făcuse mamă şi doică, 
descoperind datoria în lumea asta unde nu exista nimic 
pentru el; că, acolo unde toţi ar fi şovăit, el înaintase; că el 
vârâse braţul în surpătura unui mormânt şi o scosese de 
acolo pe ea, Dea; că, pe jumătate gol, el îi dăduse zdreanţa 
lui, fiindcă ei îi era frig; că, înfometat, se gândise să-i dea să 
bea şi să mănânce; că pentru fetiţa asta băieţaşul se luptase 
cu moartea, sub toate formele, sub forma iernii şi a zăpezii, 
a singurătăţii, a groazei, a frigului, a foamei şi a setei, sub 
forma uraganului. Că pentru ea, Dea, titanul acesta de zece 
ani dăduse bătălia cu imensitatea întunericului. 

Ea ştia că făcuse toate acestea fiind copil, şi că acum, 
bărbat, el era puterea ei, a celei plăpânde, bogăţia ei, a 
celei sărace, lecuirea ei, a celei bolnave, privirea ei, a celei 
oarbe. 

Împrejurată de lumea lucrurilor nevăzute, dar puse în 
mişcare - singura impresie pe care i-o făcuse realitatea - în 
stagnarea aceasta neliniştită a fiinţei pasive, pândind mereu 
putinţa unei primejdii, în simţământul de a se afla acolo, 
fără apărare, ea îl afla undeva, sus, pe Gwynplaine. 
Gwynplaine totdeauna înflăcărat, Gwynplaine duios, gata s- 
o ajute, şi blând. Dea se înfiora de certitudine şi de 
recunoştinţă, neliniştea ei potolită se preschimba în extaz şi 
cu ochii ei plini de tenebre, ea admira în hotarul prăpastiei, 
bunătatea aceasta, lumina aceasta profundă. 


Pentru mulţime, care are prea multe capete ca să aibă un 
gând şi prea mulţi ochi ca să aibă o privire, Gwynplaine era 
un clovn, un măscărici, un saltimbanc, un caraghios, ceva 
mai mult şi ceva mai puţin decât un animal. Mulțimea nu-i 
cunoştea decât faţa. 

Pentru Dea, Gwynplaine era salvatorul care o culesese 
din mormânt şi o dusese afară, consolatorul care îi făcea 
viaţa cu putinţă de trăit, liberatorul a cărui mână o simţea 
într-a ei în labirintul orbirii. Gwynplaine era fratele, 
prietenul, ghidul, sprijinul, asemănător înălțimilor, soţul 
înaripat şi luminos şi, acolo unde mulţimea vedea monstrul, 
ea vedea îngerul cu aripi de foc. 

Pentru că Dea, oarbă, îi zărea sufletul. 


IV. ÎNDRĂGOSTIŢII POTRIVIŢI UNUL 
CU ALTUL 


Ursus, filozof, înţelegea. El aproba, îl aproba fascinația. 
Şi spunea: 

— Oarba vede nevăzutul. 

Spunea: 

— Conştiinţa este viziune. 

Se uita la Gwynplaine şi bombănea: 

— E pe jumătate monstru, dar şi pe jumătate zeu. 

Gwynplaine, la rândul lui, era fermecat de Dea. Există un 
ochi invizibil, spiritul, şi un ochi vizibil, retina. El cu ochiul 
acesta vizibil o vedea. Dea avea înmărmurirea ideală, 
Gwynplaine avea înmărmurirea reală. Gwynplaine nu era 
urât, era înspăimântător. Şi în faţa lui se afla contrastul. Pe 
cât era el de groaznic, pe-atât era Dea de suavă. El era 
hidoşenia, ea graţia, Dea avea în ea ceva de vis. Părea un 
vis întrupat. În toată fiinţa ei, în talia ei fină şi mlădioasă, 
unduitoare ca trestia, în umerii ei, poate invizibil înaripaţi, 
în rotunjimile discrete vădind femeia, dar mai mult pentru 
suflet decât pentru simţuri, în albeaţa pielii ei aproape 


străvezii, în augusta zăvorâre senină a privirii ei, în 
nevinovăția sfântă a surâsului exista o minunată apropiere 
de îngeri; şi totuşi era, exact cât trebuie, femeie. 

Soarta îi cerea lui Gwynplaine să trăiască stigmatizat. 
Pentru ce? Nu ştia. Tăcere şi singurătate în preajma lui 
Gwynplaine. Nimic desluşit în presupunerile care puteau fi 
legate de realitatea aceasta tragică şi, în afara cumplitului 
fapt, nimic sigur. În mâhnirea lui copleşitoare, Dea 
intervenea ca o pavăză cerească între Gwynplaine şi 
deznădejde. El vedea, mişcat şi încălzit sufleteşte, gingăşia 
fiinţei acesteia fermecătoare îndreptată spre hidoşenia lui. 
Făcut să îngrozească, printr-o excepţie miraculoasă era 
admirat şi adorat de lumină şi, monstru fiind, simţea cum îl 
priveşte, cu dragoste, o stea. 

Gwynplaine şi Dea erau pereche, şi inimile lor tulburate 
se adorau una pe alta. Un cuib şi două păsări; aceasta era 
povestea lor. Îşi făcuseră intrarea în legea universală de a 
se place, de a se căuta şi de a se găsi. 

Astfel, ura fusese păcălită. Prigonitorii lui Gwynplaine, 
oricine ar fi fost ei, tainica înverşunare, de oriunde ar fi 
venit ea, îşi greşiseră ţinta. Vruseseră să facă un 
deznădăjduit, şi făcuseră un fermecat. Îl logodiseră dinainte 
cu o rană care se putea lecui. Îl predestinaseră alinării, 
printr-o nenorocire. Cleştele călăului se preschimbase, pe 
nesimţite, în mână de femeie. Gwynplaine era înfiorător, de 
un înfiorător nefiresc, înfiorător făcut de mâna omului. 
Nădăjduiseră să-l depărteze pentru vecie de familie mai 
întâi, dacă avea familie, de omenire mai apoi; copil, 
făcuseră din el o ruină; dar ruina aceasta, natura o reluase, 
aşa cum reia toate ruinele. Singurătatea lui, natura o 
alinase, aşa cum alină toate singurătăţile. Natura vine în 
ajutorul tuturor părăsiţilor. Acolo unde totul lipseşte, ea se 
dăruie, întreagă. Ea reînfloreşte şi reînverzeşte, sub toate 
prăbuşirile. Ea are iederă pentru pietre şi dragoste pentru 
oameni. 

Generozitatea profundă a umbrei. 


V. SENIN ÎN NOAPTE 


Aşa trăiau, unul pentru altul, nefericiţii aceştia. Dea 
sprijinită, Gwynplaine acceptat. 

Orfana cu orfanul. Infirma cu diformul. 

Văduyviile lor se cununau. 

Gwynplaine vedea coborând spre el, în plină lumină, ca 
într-un vis, un nor alb, al frumuseţii, având forma unei 
femei, o viziune strălucitoare, în care se afla o inimă, şi 
apariţia aceasta îl săruta şi inima aceasta îl dorea. 
Gwynplaine, fiind iubit, nu mai era diform. Un trandafir 
cerea în căsătorie omida, simțind în ea un fluture 
dumnezeiesc. Gwynplaine, lepădatul, era ales. 

Sluţenia desfiguratului, parcă sublimată, se topea în 
beţie, în încântare, în credinţă; şi o mână venea înaintea 
întunecatei şovăieli a oarbei, în noapte. 

Era contopirea a două suferinţe, în ideal, absorbindu-se 
una pe alta. Două concluzii se admiteau. Două lipsuri se 
combinau ca să se completeze. Erau legaţi prin ceea ce le 
lipsea. Acolo unde unul era sărac, celălalt era bogat. 
Nenorocirea unuia făcea comoara celuilalt. Dacă Dea n-ar fi 
fost oarbă, l-ar fi ales ea oare pe Gwynplaine? Dacă 
Gwynplaine n-ar fi fost desfigurat, ar fi ales-o pe Dea? Ea 
pesemne că nu l-ar fi vrut pe diform, şi nici el pe oarbă. Ce 
fericire pentru Dea că Gwynplaine era hidos! Ce noroc 
pentru Gwynplaine că Dea era oarbă! O imensă nevoie a 
unuia pentru altul sălăşluia în fundul iubirii lor. Gwynplaine 
o salva pe Dea. Dea îl salva pe Gwynplaine. Îmbrăţişarea 
unor înghiţiţi de prăpastie. Nu există ceva mai înlănţuit, mai 
deznădăjduit, mai minunat. 

Gwynplaine se gândea: 

„Ce m-aş face fără Dea?” 

Dea se gândea: 

„Ce m-aş face fără Gwynplaine?” 


Amândouă surghiunurile duceau la o patrie. Amândouă 
nefericirile fără leac, stigmatul lui Gwynplaine şi orbirea 
Deei, îi unea în mulţumire. Îşi erau de ajuns. În afară de ei 
înşişi, nu-şi mai închipuiau nimic. Să-şi vorbească, era o 
plăcere, să se apropie unul de altul, era o fericire. Gândeau 
amândoi acelaşi gând. Se strângeau unul de altul într-un fel 
de penumbră siderală, plină de miresme, de lumini, de 
muzică, de construcţii luminoase, de vise. Îşi aparţineau. Se 
ştiau împreună pentru vecie, în aceeaşi bucurie şi în acelaşi 
extaz. Şi nu exista nimic mai ciudat decât clădirea acestui 
rai de către doi osândiţi prin blestem. 

Dea îl auzea pe Gwynplaine râzând. lar Gwynplaine o 
vedea pe Dea zâmbind. 

Astfel, mulţumirea ideală era găsită, bucuria desăvârşită 
a vieţii era realizată, misterioasa problemă a fericirii fusese 
rezolvată. Şi de către cine? De doi nefericiţi. 

Pentru Gwynplaine, Dea însemna splendoarea. Pentru 
Dea, Gwynplaine însemna prezenţa. 

Prezenţa, taină adâncă care îndumnezeieşte invizibilul şi 
din care se creează cealaltă taină, încrederea... 

Închipuiţi-vă abisul, şi în mijlocul abisului o oază de 
lumină, iar în oaza aceasta două fiinţe, în afara vieţii, 
fermecându-şi minţile. 

Nu exista puritate mai mare decât a dragostei lor. Dea 
nici nu bănuia măcar ce înseamnă un sărut, deşi poate că l- 
ar fi dorit; căci orbirea, mai ales a unei femei, îşi are visele 
ei, şi deşi e temătoare în faţa necunoscutului, nu-l urăşte pe 
de-a-ntregul. Cât despre Gwynplaine, fiorii tinereţii îl 
făceau gânditor. Cu cât se simţea mai ameţit, cu atât era 
mai sfios. Ar fi putut să îndrăznească orice cu această 
tovarăşă din pruncie, cu această neştiutoare a păcatului ca 
şi a luminii, cu această oarbă care vedea un singur lucru: că 
îl adoră. Dar şi-ar fi spus că-i fură ceea ce ea îi dăruieşte. Se 
resemna deci, cu o melancolie satisfăcută, s-o iubească 
nevinovat, iar simţământul diformităţii i se topea într-o 
pudoare fără egal. 


Trăiseră totdeauna împreună. Copilăria Deei coincisese 
cu adolescenţa lui Gwynplaine. Crescuseră unul lângă altul. 
Dormiseră multă vreme în acelaşi pat, baraca nefiind un 
dormitor spaţios. Ei pe ladă, Ursus pe podele. Dea fiind încă 
mică, Gwynplaine se văzu mare, şi ruşinea începuse de la el. 
Într-o zi îi spusese lui Ursus: 

— Vreau să dorm şi eu pe jos. 

lar seara se întinsese lângă bătrân, pe blana de urs. 
Atunci Dea plânsese. Ea îşi ceruse tovarăşul de somn. Dar 
Gwynplaine, neliniştit, căci începuse să iubească, se ţinu 
tare. Din clipa aceea dormise pe podea, lângă Ursus. Vara, 
când nopţile erau senine, se culca afară, cu Homo. La 
treisprezece ani Dea încă nu se împăcase. De multe ori, 
seara, ea spunea: 

— Gwynplaine, vino lângă mine! Aşa o să pot dormi mai 
uşor. 

Un bărbat alături era o nevoie a somnului nevinovăţiei. 
Goliciunea o afli atunci când te vezi gol; de aceea, ea nu 
cunoştea goliciunea. 

Uneori, când Dea aproape că nu mai era copilă, se 
întâmpla să-şi pieptene cozile lungi, stând pe pat, cu 
cămaşa desfăcută şi aproape căzută, lăsând să se vadă 
statuia femeii schiţate şi un vag început de Evă. Iar dacă îl 
chema atunci pe Gwynplaine, el se roşea, cobora privirea şi, 
neştiind ce să facă înaintea trupului acestuia alb, îngăima 
ceva, întorcea capul şi pleca. 

Aşa se desfăşura idila lor, închisă într-o tragedie. 

lar Ursus le spunea: 

— Adoraţi-vă, dobitocilor! 


VI. URSUS ÎNVĂŢĂTOR ŞI URSUS 
TUTORE 


Ursus adăuga: 
— Intr-o bună zi, am să le fac o farsă. Am să-i cunun! 


Ursus îi făcea lui Gwynplaine teoria dragostei, îi spunea: 

— Dragostea! Ştii oare cum aprinde Dumnezeu focul 
ăsta? Pune femeia jos, diavolul la mijloc şi bărbatul peste 
diavol. Un chibrit, adică o privire, şi totul se aprinde... 

— O privire nu e necesară, răspundea Gwynplaine, cu 
gândul la Dea. 

Dar Ursus nu se lăsa: 

— Pe naiba! Nu cumva crezi că sufletele, ca să se 
privească, au nevoie de ochi? 

Câteodată, Ursus era mai cumsecade. Gwynplaine, 
îndrăgostit până peste cap şi posac din pricina asta, se 
ferea de Ursus ca de un martor. Într-o zi, Ursus îi spuse: 

— Haide, nu te mai sfii; când face dragoste, cocoşul se 
arată celorlalţi. 

— Dar vulturul se ascunde, îi răspunse Gwynplaine. 

Alteori, Ursus îşi spunea singur: 

— Ar fi cuminte să le pun bețe în roate. Prea se iubesc! Şi 
de-aici se pot ivi neajunsuri. Să luăm măsuri până nu 
izbucneşte focul. Să le mai potolim inimile. 

Şi Ursus îi vorbea astfel lui Gwynplaine, când Dea 
dormea, şi Deei, când Gwynplaine stătea cu spatele spre ei: 

— Dea, nu trebuie să fii prea legată de Gwynplaine. E 
periculos să trăieşti în altul. Egoismul e o rădăcină trainică 
a fericirii. Bărbaţii le scapă femeilor. Şi apoi, Gwynplaine 
poate să devină un îngâmfat. Are atâta succes! Nici nu-ţi 
închipui cât succes are! 

— Gwynplaine, disproporţiile nu fac doi bani. De-o parte 
prea multă urâţenie, de alta prea multă frumuseţe, asta ar 
trebui să dea de gândit. Potoleşte-ţi înflăcărarea, băiete! Nu 
te entuziasma prea mult de Dea. Chiar te crezi serios făcut 
pentru ea? la gândeşte-te la sluţenia ta şi la desăvârşirea ei. 
Nu uita distanţa dintre ea şi tine. Dea asta are totul! Ce 
piele albă, ce păr, ce buze ca nişte fragi, şi piciorul ei! lar 
mâna, ce să mai vorbim... Umerii ei au o curbă minunată, 
faţa îi e sublimă, şi când merge, parcă împrăştie lumină. Şi 
cât de serioasă e când vorbeşte, cu glasul ei fermecător! Şi 


apoi, gândeşte-te că e o femeie, nu e atât de prostuţă cum 
ar fi fost dacă era înger. E frumuseţea desăvârşită. Spune-ţi 
asta, ca să te linişteşti. 

De aici, întărirea dragostei dintre Dea şi Gwynplaine, iar 
Ursus se mira de insuccesele lui, ca unul care şi-ar spune: 

„Ciudat lucru! Degeaba am aruncat gaz peste foc, căci 
nu izbutesc să-l sting!” 

Să-i stingă, ba mai puţin chiar, să-i răcească, voia el cu 
adevărat? Nici vorbă că nu. S-ar fi înşelat singur, dacă ar fi 
izbutit. De fapt, iubirea asta, flacără pentru ei, căldură 
pentru el, îl încânta. 

Dar trebuie să-i necăjim un pic pe cei ce ne plac. Şi 
necăjirea aceasta, oamenii o numesc înţelepciune. 

Ursus fusese pentru Gwynplaine şi Dea aproape tată şi 
mamă. Mormăind într-una, îi crescuse; bombănind într-una, 
îi hrănise. Adoptarea lor îi îngreuiase baraca şi el trebuise 
să se înhame de mai multe ori alături de Homo, ca s-o tragă. 

Trebuie spus însă că, după primii ani, când Gwynplaine 
ajunsese aproape la fel de voinic ca Ursus, care îmbătrânise 
de tot, fusese rândul lui Gwynplaine să-l tragă pe Ursus. 

Familia aceasta, a bătrânului, a celor doi copii şi a 
lupului, formase, tot hoinărind, un grup din ce în ce mai 
unit. 

Viaţa rătăcitoare nu împiedicase educaţia. A rătăci 
înseamnă a te căli, spunea Ursus. Gwynplaine fiind, nici 
vorbă, făcut să „se arate în bâlciuri”. Ursus cultivase în el 
un saltimbanc, iar în saltimbanc încrustase cât putuse mai 
bine ştiinţa şi înţelepciunea. Ursus, în faţa măștii 
înnebunitoare a lui Gwynplaine, bombănea: „A fost bine 
început”. De aceea îl întregise cu toate podoabele filozofiei 
şi ale ştiinţei. 

Îi repeta adeseori lui Gwynplaine: 

— Fii un filozof! A fi înţelept înseamnă a fi de neatins. Aşa 
cum mă vezi, eu n-am plâns niciodată. Şi crezi că, dacă aş fi 
vrut să plâng, n-aş fi avut destule prilejuri? 

Ursus, în monologurile ascultate de lup, spunea: 


„L-am învăţat pe Gwynplaine Tot, cuprinzând şi latina; pe 
Dea Nimic, cuprinzând şi muzica”. 

Îi învățase pe amândoi să cânte. Avea el însuşi destul 
talent şi cânta dintr-un fel de flaut, la modă pe atunci. Cânta 
de asemenea, destul de bine, dintr-un soi de diblă de 
cerşetor, şi cântecele lui atrăgeau publicul. 

El îi învățase pe Dea şi pe Gwynplaine cântecul după 
metoda lui Orfeu şi a lui Egide Binchois. 1 se întâmplase, nu 
o dată, să-şi întrerupă lecţiile, strigând entuziasmat: 

— Orfeu, muzician al Greciei; Binchois, muzician al 
Picardiei! 

Complicaţiile acestea ale unei educaţii îngrijite nu-i 
ocupase pe cei doi copii într-atâta încât să-i împiedice să se 
adore. Ei crescuseră amestecându-şi inimile, aşa cum doi 
copăcei, răsădiţi alături şi devenind copaci, îşi amestecă 
rădăcinile. 

— Mi-e totuna! mormăia Ursus. Am să-i cunun. 

Şi bombănea, ca pentru sine: 

— Mă plictisesc cu dragostea lor... 

Trecutul, măcar atât cât aveau, nu exista pentru 
Gwynplaine şi pentru Dea. Ştiau doar cât le spusese Ursus. 
Lui îi spuneau „tată”. 

Gwynplaine nu-şi amintea despre copilărie decât ca 
despre trecerea diavolilor pe lângă leagănul lui. Avea parcă 
impresia că fusese călcat, în întuneric, de nişte picioare 
diforme. Ceea ce îşi amintea clar şi în cele mai mici 
amănunte, era tragica aventură a părăsirii lui. Găsirea Deei 
îi preschimba noaptea aceea lugubră într-o luminoasă zi. 

Memoria Deei era şi mai lipsită de amintiri decât a lui 
Gwynplaine. Fiindcă fusese atât de mică, uitase tot. De 
maică-sa îşi amintea ca de ceva rece. Văzuse ea vreodată 
soarele? Poate că da. Se căznea să-şi adâncească mintea în 
golul amintirilor. Soarele? Ce era soarele? Îşi amintea un nu 
ştiu ce luminos şi cald, pe care îl înlocuise Gwynplaine. 

Vorbeau amândoi pe şoptite. Nici vorbă că nu există 
lucru mai important pe lume decât gunguritul. Dea îi 


spunea lui Gwynplaine: 

— Lumina e când vorbeşti tu. 

Odată, nemaiputând să se stăpânească, Gwynplaine, care 
zărise printr-o mânecă de muselină braţul Deei, atinse cu 
buzele transparenţa aceasta. Gură diformă, sărut ideal. Ea 
se roşi toată. Sărutul acesta al monstrului făcu să răsară 
aurora pe fruntea ei frumoasă şi plină de noapte. lar 
Gwynplaine ofta cu un fel de teamă şi, cum gulerul Deei 
stătea întredeschis, nu se putea împiedica să privească 
albul zărit prin această poartă a paradisului. 

Dea îşi ridică mâneca şi îi întinse lui Gwynplaine braţul ei 
gol, spunând: 

— Încă o dată! 

Gwynplaine izbuti să scape din încurcătură prin fugă. 

A doua zi, jocul reîncepu, cu mici schimbări. Alunecări 
cereşti în plăcuta prăpastie a dragostei... 

În faţa unor astfel de lucruri, bunul Dumnezeu, în 
calitatea lui de filozof bătrân, zâmbeşte. 


VII. ORBIREA DĂ LECŢII DE 
CLARVIZIUNE 


Câteodată Gwynplaine se mustra singur, îşi făcea din 
fericire un caz de conştiinţă, îşi închipuia că a se lăsa iubit 
de femeia aceasta, care nu putea să-l vadă, însemna a o 
înşela. Ce-ar zice ea dacă i s-ar deschide, pe neaşteptate, 
ochii? O, cât ar respinge-o ceea ce o atrage! Cum s-ar da 
înapoi în faţa înfiorătorului ei iubit! Ce țipăt ar scoate! Cu 
ce mâini şi-ar acoperi obrajii! Cum ar mai fugi! Gândul 
acesta penibil îi hărţuia mintea. Îşi spunea că, monstru 
fiind, el n-avea drept la dragoste. Hidră idolatrizată de-un 
astru, era de datoria lui să lumineze steaua aceasta oarbă. 

Odată îi spuse Deei: 

— Ştii că sunt tare urât... 

— Ştiu că eşti sublim, îi răspunse ea. 


El urmă: 

— Când auzi toată lumea râzând, de mine se râde, fiindcă 
sunt hidos. 

— Eu te iubesc! îi spuse Dea. 

După o clipă de tăcere, ea adăugă: 

— Mă aflam în moarte; tu m-ai readus la viaţă. Tu eşti 
cerul pe lângă mine. Dă-mi mâna să ating dumnezeirea. 

Mâinile lor se căutară şi se strânseră şi ei nu-şi mai 
spuseră niciun cuvânt, căci prea multa dragoste îi silea să 
tacă. 

Ursus, mohorât, îi auzise. A doua zi, pe când se aflau toţi 
trei împreună, el spuse: 

— De altfel, şi Dea e urâtă. 

Cuvintele lui nu-şi atinseră însă ţinta. Dea şi Gwynplaine 
nu-l ascultau. Pierduţi unul în altul, rareori prindeau 
sentinţele lui Ursus. 

Totuşi, de data aceasta măsura luată de Ursus „şi Deae 
urâtă” vădea la bătrânul învăţat o oarecare cunoaştere a 
femeii. Sigur că Gwynplaine făcuse, cinstit, o imprudenţă. 
Să-i fi spus oricărei alte fete şi oricărei alte oarbe, în afară 
de Dea, cuvintele: Fu sunt urât, ar fi putut să fie primejdios. 
Oarbă şi îndrăgostită, înseamnă să fii de două ori oarbă. În 
starea aceasta îţi faci vise. Iluzia e hrana visului. Să-i 
răpeşti dragostei iluzia înseamnă să-i răpeşti pâinea. Toate 
avânturile intră cu folos în formarea lui: şi cele de admiraţie 
fizică, la fel ca şi cele de admiraţie morală. De altfel, nu 
trebuie să-i spui niciodată unei femei cuvinte anevoie de 
înţeles. Ea visează pe urma lor. Şi adesea nu visează bine... 

Din fericire, Dea era făcută din altfel de aluat. Avea o fire 
cum rar se întâlneşte: trupul îi era plăpând, dar inima nu. 
Fondul fiinţei sale era o divină neclintire a dragostei. 

Cuvintele lui Gwynplaine nu izbutiră altceva decât s-o 
facă să spună într-o zi: 

— Ce însemnează să fii urât? Înseamnă să faci rău. 
Gwynplaine nu face decât bine. El e frumos. 


Apoi, tot sub forma aceasta de întrebare, obişnuită 
copiilor şi orbilor, ea continuă: 

— Să vezi? Ce numiţi voi să vezi? Eu nu văd, eu ştiu. Se 
pare că vederea ascunde... 

— Ce vrei să spui? 

— A vedea e un lucru care ascunde adevărul. 

— Nu! spuse Gwynplaine. 

— Ba da! se împotrivi Dea. Din moment ce spui că eşti 
urât. 

Se gândi o clipă şi adăugă: 

— Mincinosule! 

Şi Gwynplaine avu bucuria de-a fi mărturisit şi de a nu fi 
fost crezut. Conştiinţa i se linişti, şi sufletul de asemenea. 

Aşa ajunseră ea la şaisprezece ani, el la aproape 
douăzeci şi cinci. 

Şi nu erau „mai avansați”, cum s-ar spune astăzi, decât în 
prima zi. Ba încă mai puţin, fiindcă, să nu uităm, îşi 
avuseseră noaptea de nuntă ea la nouă luni, el la zece ani. 
În dragostea lor se continua un fel de sfântă copilărie. Aşa 
se întâmplă uneori când privighetoarea întârziată îşi 
prelungeşte cântecul până în zori. 

Mângâierile lor nu treceau niciodată mai departe de 
mâini. 

Douăzeci şi patru de ani, şaisprezece ani. Aşa se face că, 
într-o dimineaţă, Ursus, nepierzându-şi din vedere „farsa”, 
le spuse: 

— Într-una din zilele astea o să vă alegeţi o religie. 

— Pentru ce? întrebă Gwynplaine. 

— Ca să vă cununaţi. 

Dea nu pricepea că ar fi putut să fie soţ şi soţie mai mult 
decât erau. 

În fond, mulţumirea aceasta himerică şi virginală, 
această naivă potolire a sufletului prin suflet, celibatul 
acesta socotit căsătorie nu-i displăcea deloc lui Ursus. 
Vorbea aşa, numai pentru că era nevoit să vorbească. Dar 
medicul care se afla în el o găsea pe Dea, dacă nu prea 


tânără, cel puţin prea gingaşă şi prea plăpândă pentru 
„cununia în carne şi oase”, după cum spunea el, şi pentru 
care orişicând ar fi fost prea devreme. 

Altminteri, nu erau ei căsătoriţi? Dacă exista undeva 
trăinicia, nu era ea oare în legătura lor? Nenorocirea îi 
aruncase unul în braţele celuilalt. Şi, ca şi cum prima lor 
legătură n-ar fi fost de ajuns, peste nenorocire se prinsese, 
se înfăşurase şi se înnodase dragostea. Ce putere ar fi fost 
în stare să frângă lanţul de fier pe care îl întărea nodul de 
flori? 

Sigur, nimic n-ar fi putut să-i despartă. 

Dea avea frumuseţea. Gwynplaine avea lumina. Fiecare 
îşi aducea zestrea lui. Şi făceau mai mult decât doi 
împreună, făceau perechea, despărțită numai prin 
nevinovăție. 

Totuşi, oricât ar fi visat Gwynplaine, oricât s-ar fi adâncit 
el în contemplarea Deei şi înăuntrul dragostei lui, era 
bărbat. Legile fatale nu se şterg. El suferea, ca întreaga 
imensă natură, dospirile tainice voite de creator. Ele îl 
îndemnau uneori, când ieşea în faţa publicului, să privească 
femeile aflate în mulţime. Dar îşi oprea imediat privirile 
acestea neîngăduite şi se grăbea să se reîntoarcă, pocăit, în 
sine însuşi. 

Unde mai pui că şi încurajarea lipsea. Pe feţele tuturor 
femeilor privite vedea sila, antipatia, scârba, lepădarea. 
Vedea limpede că niciuna, în afară de Dea, nu-i era hărăzită 
lui. Şi asta îl ajuta să se pocăiască. 


VIII. NU NUMAI FERICIREA, CI ŞI 
PROSPERITIATEA 


În anul 1704 se întâmpla uneori ca, la căderea nopţii, să 
pătrundă în cutare sau cutare orăşel de la malul mării un 
furgon mare şi greu, tras de doi cai voinici. Furgonul 
semăna cu o corabie răsturnată cu tălpoaia în sus, drept 


acoperiş, cu puntea drept podea, şi pusă pe patru roți. 
Roţile erau toate egale şi înalte ca ale camioanelor de cărat 
poveri. Roţi, oişte şi căruţă, totul era vopsit în verde, cu o 
gradare ritmică de nuanţe, de la verdele ca sticla - cum 
erau roţile - până la verdele ca mărul, culoarea 
acoperişului. Din pricina verdelui, furgonul fusese ţinut 
minte, şi era cunoscut pe maidanele bâlciurilor. 1 se spunea 
Green-box, adică Cutia-verde. Green-box n-avea decât două 
ferestre, câte una la fiecare capăt, iar în partea dinapoi o 
uşă cu trepte. Pe acoperiş, dintr-un burlan vopsit în verde 
ca şi restul, ieşea fum. Casa asta pe roţi era totdeauna 
vopsită de curând şi spălată proaspăt. În faţă, pe un fel de 
bancă prinsă de furgon şi unde te puteai urca trecând prin 
fereastră, deasupra crupei cailor, lângă un bătrân care 
ţinea hăţurile şi mâna caii, două ţigănci, îmbrăcate în zeițe, 
sunau din trâmbiţe. Iar localnicii uluiţi priveau îndelung şi 
discutau despre hurdubaia asta zdruncinătoare. 

Furgonul era fosta locuinţă a lui Ursus, mărită, ca 
urmare a succesului. Era baraca ridicată la rangul de 
teatru. 

Un fel de animal, între câine şi lup, se afla legat sub 
furgon. Era Homo. 

Bătrânul vizitiu, care mâna bidiviii, era filozoful în 
persoană. 

De unde se trăgea preschimbarea bietei barăci în haraba 
olimpică? 

De la faptul că Gwynplaine ajunsese celebru. 

Ursus, ne amintim, făcuse din Gwynplaine elevul său. 
Necunoscuţii îi lucraseră faţa. El îi lucrase inteligenţa şi în 
dosul măştii acesteia atât de izbutite pusese cât putuse mai 
multă gândire. De îndată ce copilul crescut i se păruse 
vrednic, îl scosese pe scenă, adică în faţa barăcii. Efectul 
apariţiei lui era extraordinar. Trecătorii îl admiraseră 
imediat. Nu se mai pomenise de când lumea ceva 
asemănător mimului acestuia al râsului. Nu ştia nimeni cum 
de se producea minunea râsului molipsitor; unii o credeau 


firească, alţii artificială şi, presupunerile adăugându-se 
realităţii, pretutindeni, la răspântii, în pieţe, în toate locurile 
de bâlciuri şi de hramuri, mulţimea se năpustea spre 
Gwynplaine. Datorită acestei „great attraction” în chimirul 
bietei trupe hoinare se adunară mai întâi bănuţi mărunţei, 
apoi ceva mai mărişori şi, în sfârşit, bani dintre cei mai buni. 
Când satisfăceau curiozitatea într-un loc, se mutau în altul. 
Rostogolirea nu înavuţeşte un bolovan, dar înavuţeşte o 
baracă; şi, din an în an, din oraş în oraş, o dată cu creşterea 
staturii şi a sluţeniei lui Gwynplaine, venise şi avuţia prezisă 
de Ursus. 

— Ce mare bine ţi-au făcut, băiete! spunea Ursus. 

„Binele” acesta îi îngăduise lui Ursus, vistiernicul 
succeselor lui Gwynplaine, să-şi clădească baraca viselor, 
adică un furgon destul de mare ca să care un teatru şi să 
semene ştiinţa şi arta pe la răspântii. În plus, Ursus 
adăugase la trupa compusă din el, Homo, Gwynplaine şi 
Dea, doi cai şi două femei, care în trupă erau zeițe, după 
cum am spus şi, totodată, slujnice, Un frontispiciu mitologic 
devenise atunci necesar pentru baraca măscăricilor. 
„Suntem un templu rătăcitor” - spunea Ursus. 

Cele două ţigănci, culese de filozof din gloata nomadă a 
burgurilor şi a mahalalelor, erau urâte şi tinere şi se 
numeau, prin voinţa lui Ursus, una Phoebe, alta Venus. 
Citiţi: Fibi şi Vinos, dacă vreţi să respectaţi întocmai 
pronunţarea englezească. 

Phoebe gătea. Venus curăța templul, iar în zilele de 
reprezentaţie o îmbrăca pe Dea. 

În afara timpului pe care saltimbancii îl numesc „viaţa 
publică”, Dea, ca şi Fibi şi Vinos, purta o fustă florentină din 
pânză înflorată şi o bluză care, neavând mâneci, îi lăsa 
braţele goale. Ursus şi Gwynplaine purtau bluze bărbăteşti 
şi cizme mari, ca mateloţii de pe navele de război. 

Dea, obişnuită să locuiască în Green-box, umbla prin 
încăpere aproape fără nicio greutate, ca şi cum ar fi văzut. 


Într-un ungher, prinsă zdravăn de perete şi stând 
nemişcată pe cele patru roţi ale ei, se afla vechea baracă a 
lui Ursus, scoasă la pensie. Baraca, vârâtă în dreapta uşii, 
servea drept cameră şi garderobă pentru Ursus şi 
Gwynplaine. În ea erau acum două paturi. În celălalt colţ se 
afla bucătăria. 

Întreaga casă pe roţi era împărţită în trei încăperi 
separate, comunicând între ele prin trei goluri, fără uşi, 
întrucâtva închise fiecare prin câte o perdea. Încăperea din 
spate era a bărbaţilor, cea din faţă a femeilor, iar cea din 
mijloc era teatrul. Orchestra şi celelalte anexe ale 
spectacolului îşi aveau sediul în bucătărie. Într-un pod 
îngust, sub bolta acoperişului, se aflau decorurile şi, 
deschizând o trapă a podului, descopereai lămpile, care 
produceau minunâăţii de lumini. 

Ursus era poetul acestor minunăţii. lot el compunea şi 
piesele. 

Avea talente felurite, făcea nişte scamatorii cu totul 
speciale. În afara vocii, care i se auzea, şi a unei întregi 
game de sunete neaşteptate, făcea jocuri de lumini şi de 
întuneric, formaţii spontane de cifre sau de cuvinte, la 
alegere, pe un perete, umbre amestecate în care piereau 
tot felul de chipuri şi numeroase alte ciudăţenii, în mijlocul 
cărora, neatent la încântarea mulţimii, el părea că se 
gândeşte adânc. 

Într-o zi Gwynplaine îi spusese: 

— Tată, grozav semeni a vrăjitor! 

Şi Ursus îi răspunsese: 

— Poate pentru că şi sunt... 

La sosirea în pieţele satelor şi oraşelor, când Fibi şi Vinos 
lăsau o clipă trâmbiţele, Ursus le completa cântecul prin tot 
felul de cuvinte instructive: 

— Ce-aţi auzit e o simfonie gregoriană, striga el. Cetăţeni 
orăşeni, liturghia gregoriană, acest mare progres, a avut de 
luptat în Italia cu ritualul ambrozian, în Spania cu cel al 


creştinilor spanioli supuşi maurilor, şi n-a izbândit decât cu 
mare greu... 

După care, Green-box se oprea într-un loc oarecare, ales 
de Ursus, iar seara podina din faţa scenei se cobora, teatrul 
se deschidea şi reprezentaţia începea. 

Decorul teatrului din Green-box înfăţişa un peisaj pictat 
de Ursus, care nu ştia să picteze, ceea ce făcea ca, la 
nevoie, peisajul să poată reprezenta o subterană. 

Perdeaua, ceea ce noi numim cortină, era din mătase, 
colorată, în carouri mari, contrastante. 

Publicul stătea afară, pe uliţă, în piaţă, strâns roată în 
jurul spectacolului, în soare, în ploaie, în furtună, lucru care 
făcea ploaia mai puţin de dorit pentru teatrele din vremea 
aceea decât pentru teatrele de astăzi. Când se putea, 
reprezentațiile aveau loc în curtea vreunui han, şi astfel 
puteau fi socotite atâtea rânduri de loji câte rânduri de 
ferestre avea hanul. Atunci, teatrul fiind mai închis, publicul 
era şi el mai bun platnic. 

Ursus făcea de toate: compunea piesa, lucra în trupă, în 
bucătărie, în orchestră. Vinos bătea ţimbalul căruia se 
pricepea de minune să-i mânuiască ciocănaşele, iar Fibi 
ciupea un soi de chitară veche. Lupul folosea şi el. Hotărât 
lucru, făcea parte din „trupă” şi juca, la ocazii, crâmpeie de 
roluri. Adesea, când apăreau alături pe „scenă” Ursus şi 
Homo, Ursus în blana lui de urs bine potrivită pe trup, 
Homo în blana lui de lup şi mai bine potrivită, lumea nu ştia 
care din doi e fiară, spre mândria lui Ursus. 


IX. ŢICNELI CĂRORA CEI LIPSIŢI DE 
GUSI LE SPUN POEZIE 


Piesele lui Ursus erau interludii, gen cam demodat în 
zilele noastre. Una din piesele acestea, care n-a ajuns până 
la noi, se numea Ursus Rursus. Pesemne că rolul principal îl 


juca chiar el. O falsă ieşire, urmată de-o reintrare, se pare 
că acesta îi era subiectul, sobru şi vrednic de laudă. 

Titlurile interludiilor lui Ursus erau uneori în latineşte, 
după cum se vede, iar versurile, câteodată în limba 
spaniolă. Versurile spaniole ale lui Ursus erau rimate ca 
aproape toate sonetele castiliene de pe atunci. Şi asta nu 
supăra deloc mulţimea. Spaniola era pe vremea aceea o 
limbă mult răspândită, iar marinarii englezi vorbeau 
castiliana aşa cum soldaţii romani vorbiseră cartagineza. 
Vezi Plaut. Altminteri, la spectacol ca şi la liturghie, limba 
latină sau alta, din care auditorii nu pricep o boabă, nu 
deranjează pe nimeni. Cu un acompaniament vesel, din 
câteva cuvinte cunoscute, lucrurile pot fi foarte bine scoase 
la capăt. Bătrâna noastră Franţă galică dovedea, îndeosebi, 
felul acesta de evlavie. La biserică, pe melodia unui 
Immolatus, credincioşii cântau Chef voi face, şi pe un 
Sanctus, Sărută-mă, puico. A fost nevoie de conciliul din 
Trente ca să se pună capăt unor asemenea familiarităţi. 

Ursus compusese pentru Gwynplaine un interludiu 
special, de care era foarte mulţumit. Îl socotea capodopera 
lui. Îşi pusese toată arta în el. Interludiul se întitula: Stihia 
învinsă. 

lată despre ce era vorba: 

Noapte. În clipa când se trăgea perdeaua, mulţimea din 
faţa Green-box nu vedea decât întuneric. În întunericul 
acesta se mişcau ca nişte reptile trei forme nedesluşite: un 
lup, un urs şi un om. Homo era lupul, Ursus era ursul, iar 
Gwynplaine era omul. Lupul şi ursul înfăţişau forţele 
sălbatice ale naturii; amândoi se năpusteau asupra lui 
Gwynplaine, şi astfel stihia se lupta cu omul. Nu se zărea 
chipul niciunuia dintre ei. Gwynplaine lupta învelit într-un 
linţoliu, şi cu faţa acoperită de pletele lui dese. De altfel, 
totul era beznă. Ursus mormăia, lupul scrâşnea, omul 
striga. Omul cădea şi fiarele îl copleşeau. El cerea ajutor, 
aruncând în necunoscut e chemare profundă. Horcăia. Şi 
publicul asista la agonia aceasta a începutului de om, abia 


deosebit de fiare. Era lugubru. Mulțimea privea, gâfâind. O 
clipă doar, şi fiarele aveau să biruie omul, stihia avea să-l 
absoarbă. Luptă, strigăte, urlete. Un cântec în întuneric. 
Trecuse o adiere, se auzea un glas. Pluteau muzici 
misterioase, acompaniind cântecul invizibil şi, deodată, fără 
ca nimeni să ştie nici cum şi nici de unde, ţâşnea o pată 
albă. Pata aceasta albă era o lumină, lumina era o femeie, 
femeia era spiritul. Dea, calmă, candidă, frumoasă, de-o 
seninătate şi blândeţe uluitoare, apărea în centrul unei 
aureole. Siluetă de lumină, în zori. Glasul era ea. Glas uşor, 
profund, de neexprimat. Din invizibilă făcută vizibilă, în 
zorile acestea, ea cânta. Parcă s-ar fi auzit un cântec de 
heruvim sau un imn al păsărilor. La ivirea ei, omul, 
ridicându-se printr-o zvâcnire sub imboldul luminii, doboară 
cu pumnii cele două fiare. 

Atunci năluca, dusă de-o alunecare greu de înţeles şi din 
pricina asta cu atât mai admirată, cânta versuri, într-o 
limbă spaniolă destul de mulţumitoare pentru marinarii 
englezi care o ascultau. 

Şi, pe măsură ce ea cânta, omul se ridica tot mai mult. 
Apropiindu-se de el, cu o măreție de astru, ea îi cânta: 

Febra barzon! 

Dexa, monstro, 

A tu negro 

Caparazont2?. 


Şi îi punea mâna pe frunte. 

Atunci se înălța un alt glas, mai profund şi, deci, mai 
blând, cântecul omului, răspunzând cântului sideral. 
Gwynplaine, îngenuncheat în întuneric peste ursul şi lupul 
doborâţi, cânta, cu capul sub braţul Deei. 

Şi, pe neaşteptate, în întunericul acesta, o fâşie de 
lumină îl izbea pe Gwynplaine în plină faţă. 

În beznă, mulţimea vedea monstrul voios. Să exprimi 
zguduirea publicului, ar fi cu neputinţă. Ţ[âşnea o cascadă 
de râs, nimic altceva. Râsul se naşte din neaşteptat, şi ce 


putea fi oare mai neaşteptat decât deznodământul acesta? 
Nicio înfiorare n-ar fi putut-o întrece pe cea pricinuită de 
pălmuirea luminii peste masca pehlivană şi cumplită. Se 
râdea în jurul acestui râs. Pretutindeni, sus, jos, în faţă, în 
spate, bărbaţii, femeile, bătrânele feţe pleşuve, feţele roze 
ale copiilor, cei buni, cei răi, cei veseli, cei trişti, toată 
lumea; şi chiar pe uliţă, trecătorii, cei care nu vedeau nimic, 
auzind hohotele de râs, râdeau. Iar râsul se isprăvea prin 
aplauze şi tropăituri. După lăsarea perdelei, Gwynplaine 
era rechemat cu frenezie. 

De aici, un succes uriaş. Aţi văzut Stihia învinsă? Se 
îmbulzeau toţi să-l vadă pe Gwynplaine. Nepăsătorii veneau 
să râdă, melancolicii veneau să râdă, sufletele pline de 
păcate veneau să râdă. Râs atât de irezistibil, încât uneori 
părea bolnăvicios. Dar dacă există o molimă de care omul 
nu se fereşte, aceasta e molima veseliei. Şi apoi, succesul nu 
depăşea gloata de rând. Lume multă, adică lume măruntă. 
Puteai să vezi Stihia învinsă pe-un gologan. lar acolo unde 
poţi intra doar cu un gologan, lumea bună nu se duce. 

Lui Ursus nu-i displăcea lucrarea aceasta, pe care o 
frământase multă vreme. 

— E în genul unui oarecare Shakespeare, spunea el cu 
modestie. 

Altminteri, efectul  veseliei, datorită  strâmbăturii 
neaşteptate şi uluitoare a lui Gwynplaine, nu era, fireşte, 
voit de Ursus. Lui i-ar fi plăcut mai mult zâmbet şi mai puţin 
râs, şi o admiraţie mai literară. Dar triumful consolează. Se 
împăca, în fiecare seară, cu succesul lui nemărginit, 
socotind banii încasaţi. Şi apoi - îşi spunea el - la urma 
urmei, după ce râsul trece, Stihia învinsă revine în minţile 
oamenilor şi le lasă ceva acolo. Poate că Ursus nu se înşela 
cu totul. Adevărul e că gloata, atentă la lup, la urs, la om, 
apoi la muzică, la urletele îmblânzite de armonie, la 
noaptea risipită de zori, la cântecul liberând lumina, îi 
primea cu o simpatie nedesluşită şi adâncă drama-poem. 

Astfel erau plăcerile poporului. 


Ele îi ajungeau. Poporul n-avea putinţa să meargă la 
„meciurile nobile” ale aristocrației şi nu putea, ca seniorii şi 
gentilomii, să parieze o mie de guinee pentru Helmagail, 
împotriva lui Phelem-ghe-madone. 


X. SCURTĂ PRIVIRE A CELUI CARE 
ESTE IN AFARA TUTUROR, ASUPRA 
LUCRURILOR ŞI ASUPRA OAMENILOR 


Gwynplaine şi Dea erau, după cum am arătat, providenţa 
unuia pentru celălalt. El se simţea înălţat pe aripile ei, ea se 
simţea purtată în braţele lui. Să ocroteşti pe cine te iubeşte, 
să-i dai ce-i trebuie cui îţi dă stelele, altceva mai plăcut nici 
că există. Gwynplaine avea fericirea aceasta desăvârşită. Şi 
o datora diformităţii lui. Diformitatea îl făcea superior 
tuturor. Prin ea îşi câştiga viaţa lui, şi pe-a altora; prin ea 
avea independenţă, libertate, faimă, mulţumire lăuntrică, 
mândrie. În diformitatea lui era de neatins. Nenorocirile nu 
mai aveau nicio putere, dincolo de lovitura în care se 
istoviseră şi care lui îi adusese triumful. Adâncul acestei 
nenorociri devenise pentru el colţ de rai. Gwynplaine era 
închis în diformitatea lui, dar împreună cu Dea. Aşadar, se 
afla într-o temniţă a paradisului. Între el şi restul lumii se 
afla un zid. Cu atât mai bine. Zidul îi îngrădea, dar îi apăra. 
Ce puteau oamenii împotriva Deei, ce puteau împotriva lui 
Gwynplaine, când viaţa era atât de închisă în jurul lor? Să-i 
răpească succesul? Cu neputinţă. Ar fi trebuit să-i smulgă 
chipul. Să răpească dragostea? Cu neputinţă. Dea nu-l 
vedea. Orbirea ei era dumnezeieşte de nevindecabilă. Ce 
neajunsuri îi aduceau lui Gwynplaine diformitatea lui? 
Niciunul. Ce foloase? Toate. 

Era atât de fericit, încât ajunsese să-i plângă pe ceilalţi 
oameni. 

Ce vedea în jurul lui? Ce erau fiinţele a căror probe, 
zilnic înlocuite de altele, i-o arătau viaţa lui de nomad? 


Mereu noi gloate, şi mereu acelaşi norod. Mereu noi chipuri 
şi mereu aceleaşi nenorociri. Un amestec încâlcit de ruine. 
În fiecare seară toate nefericirile sociale se strângeau 
gloată în jurul fericirii lui. 

Green-box era popular. 

Preţurile ieftine cheamă oamenii de rând. Veneau cei 
slabi, cei săraci, cei mici. Se duceau la Gwynplaine, cum s- 
ar fi dus la gin. Veneau să-şi cumpere de doi bani uitare. De 
la înălţimea barăcii lui, Gwynplaine trecea în revistă 
mulţimea mohorâtă. Mintea şi inima i se umpleau de toate 
aceste apariţii succesive ale nemărginitei mizerii. Nu exista 
durere, nu exista mânie, nu exista mârşăvie căreia 
Gwynplaine să nu-i vadă semnul. Gurile acestea de copii nu 
mâncaseră. Bărbatul acesta era un tată, femeia aceea era o 
mamă şi, înapoia lor, puteai ghici familiile aflate în 
primejdie. Cutare obraz ieşea din viciu şi intra în crimă; şi 
înţelegeai motivul: neştiinţa şi sărăcia. Un altul arăta o 
urmă de bunătate, avută la obârşie, dar ştearsă acum de 
împovărarea socială şi preschimbată în ură. Pe fruntea 
bătrânei de colo se citea foamea îndelungată; pe fruntea 
tinerei se vedea prostituţia. Acelaşi lucru, dar oferindu-i 
tinerei oarecari mijloace, şi cu atât mai lugubru la ea. În 
gloată se aflau braţe, dar nu unelte; muncitorii aceştia nu 
şi-ar fi dorit altceva, dar nu se găsea de lucru. Uneori, lângă 
muncitor se aşeza un ostaş, alteori un invalid, şi Gwynplaine 
zărea spectrul acesta, războiul. Aici, Gwynplaine citea 
şomaj, exploatare, robie. Pe unele frunţi vedea nu ştiu ce 
împingere înapoi spre animalitate şi această înceată 
reîntoarcere a omului la fiară produsă la cei de jos prin 
apăsarea poverilor obscure ale fericirii celor de sus. În 
beznele acestea, pentru Gwynplaine şi pentru Dea exista o 
rază de lumină. El şi Dea întrezăreau un fir de fericire. Tot 
restul era blestem. Gwynplaine simţea deasupra lui 
inconştienta apăsare a tălpilor celor puternici, avuţi, a celor 
strălucitori, mari, aleşi ai sorții. Dedesubt, zărea feţele 
palide ale atâtor dezmoşteniţi. Se vedea pe el şi pe Dea, cu 


mica lor fericire, atât de imensă, între două lumi: sus, lumea 
ducându-se şi venind, liberă, voioasă, jucând, călcând în 
picioare; sus, lumea care merge; jos, lumea care e călcată 
în picioare. Nefericire care vădeşte un profund rău social, 
lumina striveşte umbra! Gwynplaine vedea doliul acesta. 
Cum! O soartă de reptilă! Omul, târându-se aşa! O 
asemenea alipire de pulbere şi noroi, o asemenea scârbă, 
renunțare şi ticăloşie încât să-ţi vină să calci cu picioarele 
peste ea! Omida cărui fluture e oare viaţa asta 
pământească? Cum! În mulţimea asta căreia îi e foame şi 
care nu cunoaşte, pretutindeni şi înainte de orice, semnul 
de întrebare al crimei sau al ruşinii, străşnicia legilor 
producând moleşirea conştiinţelor, niciun copil oare să nu 
crească pentru umilire, nicio fecioară care să nu crească 
pentru dăruire, niciun trandafir care să nu se nască pentru 
murdărie! Uneori, ochii lui plini de-o curiozitate pătrunsă 
de emoție căutau să privească până în fundul întunericului 
acestuia unde agonizau atâtea eforturi inutile, unde luptau 
atâtea dezgusturi, familii devorate de orânduire, moravuri 
chinuite de legi, răni înrăite de pedepse, sărăcii roase de 
impozite, minţi înghiţite de neştiinţă, plute gata să se înece 
pline de flămânzi, războaie, lipsuri cumplite, horcăieli, 
țipete, pieiri; şi simţea nedesluşita tulburare a acestei 
străpungătoare spaime universale. Vedea parcă întreaga 
spumă a nenorocirii plutind peste întunecatul vălmăşag 
omenesc... 

Ce nebunie să fii fericit! Pentru că salvase pe vremuri un 
copil, simţea imboldul să salveze lumea. Nori de visare îi 
acopereau câteodată propria lui realitate. Pierdea simţul 
proporţiei până într-atâta încât îşi spunea: „Ce s-ar putea 
face pentru acest sărman popor?” Ba uneori uitarea de sine 
îl făcea să-şi pună întrebarea cu glas tare. Atunci Ursus 
ridica din umeri şi-l privea fix. lar Gwynplaine continua să 
viseze: „Oh, dacă aş fi puternic, cum i-aş mai ajuta pe 
năpăstuiţi! Dar ce sunt eu? Un grăunte de pulbere. Ce pot 
să fac? Nimic”. 


Se înşela. Putea mult pentru năpăstuiţi. Îi făcea să râdă. 
Şi, după cum am spus, a face să râzi înseamnă a face să 
uiţi. 


XI. URSUS POETUL ÎL TRAGE DUPĂ 
SINE PE URSUS FILOZOFUL 


Ceea ce se petrecea înăuntrul lui Gwynplaine nu-i scăpa 
lui Ursus. Într-o zi, pe când Gwynplaine medita, Ursus, 
trăgându-l de bluză, îi spuse: 

— Îmi faci impresia unuia care observă lumea, 
imbecilule! Ia seama, asta nu-i treaba ta! Tu ai un singur 
lucru de făcut: s-o iubeşti pe Dea. le bucuri de două fericiri: 
prima e că mulţimea îţi vede mutra; a doua, că Dea nu ţi-o 
vede. Nici n-ai avea dreptul la fericirea asta! Nicio femeie 
care ţi-ar vedea gura nu ţi-ar primi sărutarea. lar gura asta 
care te fericeşte, faţa asta care te îmbogăţeşte, nu sunt ale 
tale. Nu te-ai născut cu ele. I-ai furat masca diavolului. Eşti 
hidos. Mulţumeşte-te cu câştigul ăsta. Te găseşti într-un 
beci în care se află prinsă o stea. Biata stea e a ta. Nu 
încerca să ieşi din beci, păianjenule, şi păstrează-ţi steaua. 
Fă-mi plăcerea de-a fi mulţumit. Ascultă, am să-ţi vorbesc 
limbajul adevăratei poezii; dacă ar mânca Dea carne de vită 
şi cotlete de berbec, în şase luni ar fi vânjoasă ca o 
turcoaică. Însoară-te cu ea, fără ocolişuri, fă-i un copil, doi 
copii, trei copii, o droaie de copii. Asta numesc eu a filozofa. 
În plus, eşti fericit, ceea ce nu-i rău deloc. Ce vrei mai mult? 
Oamenilor fericiţi pe pământ, ca aleşi ai cerului, nu le place 
să îngăduie atâta bucurie sub ei. Dacă te-ar întreba: cu ce 
drept eşti fericit? n-ai şti ce să le răspunzi. Hrisoave n-ai, şi 
ei au. Jupiter, Alah, Vişnu, Savaot, nu importă cine, le-a dat 
învoire să fie fericiţi. Teme-te de ei. Nu te amesteca în 
treburile lor, sa nu cumva să se amestece şi într-ale tale. Ştii 
tu, nenorocitule, ce este fericitul de drept? E o fiinţă 
cumplită, e lordul! Ah, lordul! iată unul care trebuie să fi 


uneltit în necunoscutul diavolului înainte de-a veni pe lume, 
ca să intre în viaţă pe poarta asta! Cât de greu trebuie să-i 
fi fost să se nască! E singura osteneală pe care şi-a dat-o. 
Dar, doamne! asta e osteneală, nu glumă! Să-l faci pe 
bădăranul orb căruia i se zice destin, să te numească din 
leagăn stăpân al oamenilor! Citeşte ceaslovul înţelepciunii 
mele şi ai să vezi ce înseamnă un lord. Un lord e cel care 
are totul şi care e totul. Un lord e cel ce există deasupra 
propriei lui naturi; un lord e cel ce are, la tinerețe, 
drepturile bătrânului, iar la bătrâneţe, succesele galante 
ale tinereţii. Păcătos, el e respectat de oamenii cumsecade; 
laş, e căpetenia celor curajoşi; trântor, înghite fructele 
muncii; neştiutor, capătă diplomele universităţilor din 
Cambridge şi Oxford; nerod, se bucură de laudele poeţilor; 
slut, are parte de zâmbetele femeilor. Lorzii sunt prinți. 
Regele Angliei nu e decât un lord, primul senior al senioriei. 
Pe vremuri, regii se numeau lorzi. Lordul Danemarcei, 
lordul Irlandei, lordul insulelor. Lordul Norvegiei şi-a zis 
rege abia acum vreo trei sute de ani. Lorzii sunt pairi, adică 
egali. Ai cui? Ai regelui. Nu fac greşeala ortografică de a-i 
confunda pe lorzi cu parlamentul. Adunarea poporului, pe 
care saxonii înainte de cucerire o numeau Wittenagemot, 
normanzii, după cucerire, au numit-o Parliamentum. Încetul 
cu încetul, poporul a fost dat afară din parlament. Lorzii au 
puterea. De ce? Fiindcă au bogăţia. Ştii oare că eu am fost 
doctor de casă la un lord care se numea Marmaduke şi care 
avea nouă sute de mii de franci, în Franţa, ca venit anual? 
Nu te amesteca în treburile lor, dobitocule! Am văzut într-o 
zi un hipopotam călcând peste un muşuroi. L-a strivit. Şi e 
nevinovat. Preabunul mastodont nici nu ştia că în muşuroi 
sunt cârtiţe. Dragul meu, cârtiţele strivite sunt oamenii. 
Strivirea e o lege. Dar să nu ne mai gândim. Rădvanele 
există, băieţaş. Lorzii stau în ele, poporul dedesubt, iar 
înțeleptul se dă la o parte. Dă-te şi tu la o parte şi lasă-i să 
treacă. 


Nobilii sunt nobili. Un pair, când vorbeşte despre sine, 
spune noi. Un pair e un plural. Pairii au făcut sumedenie de 
legi, între altele şi pe aceea care osândeşte la moarte omul 
care taie un plop de trei ani... 

Cât e de frumos pentru un popor să aibă douăzeci şi cinci 
de duci, cinci marchizi, şaptezeci şi şase de conți, nouă 
viconţi şi şaizeci şi unu de baroni, care fac o sută şaptezeci 
şi şase de pairi, unii fiind înălţimi şi alţii seniorii! După asta, 
ce-i dacă au să mai fie câteva zdrenţe, pe ici, pe colo? Doar 
nu poate totul să fie de aur! La naiba, lorzii noştri sunt 
gloria noastră! Haita de câini a lui Charles Mohun, baron 
Mohun, costă ea singură cât spitalul pentru leproşi din 
Mooregate, şi cât spitalul lui Christ, fondat numai pentru 
copii în 1553. Thomas Osborne, duce de Leeds, cheltuieşte 
anual, numai pentru livrelele slugilor, cinci mii de guinee de 
aur. Granzii Spaniei au un paznic numit de rege care îi 
împiedică să se ruineze. Lorzii noştri sunt ţicniţi şi 
magnifici. Asta îmi place. Să nu clevetim ca nişte invidioşi. 
Eu n-am lumină proprie, dar o reflect. O reflect pe rana 
mea, ai să zici. Du-te dracului... 

Mie totul îmi este egal; eu sunt filozof şi ţin la viaţă ca o 
muscă. Viaţa nu-i decât un loc de popas. Când mă gândesc 
că Henry Bowes Howard, conte de Berkshire, are în 
grajdurile lui douăzeci şi patru de carete de gală, dintre 
care una are hamuri de argint şi alta de aur! Doamne! Ştiu 
bine că n-are toată lumea douăzeci şi patru de carete de 
gală, dar asta nu trebuie rostit în gura mare! Fiindcă ţi-a 
fost frig într-o noapte, ia vezi! Doar nu eşti numai tu pe 
lumea asta! Şi altora le e frig şi foame. Ştii oare că fără 
frigul ăsta Dea n-ar mai fi fost oarbă şi că, nemaifiind oarbă, 
nu te-ar fi iubit? Gândeşte-te, nătărăule! Şi-apoi, dacă toţi 
oamenii care sunt risipiţi s-ar plânge, frumoasă zarvă ar 
mai fi! Tăcere, iată legea! Eu sunt convins că bunul 
Dumnezeu le porunceşte blestemaţilor să-şi ţină gura, 
altminteri ar fi Dumnezeu blestemat să audă un țipăt 
veşnic. Deci, poporule, taci! Eu fac ceva mai bun: tac şi 


admir. Mai adineauri îţi înşiram lorzii, dar trebuie să mai 
adaug doi arhiepiscopi şi douăzeci şi patru de episcopi! 
Zău, mi se moaie inima când mă gândesc la ei! Îmi aduc 
aminte că am văzut, la culegătorul dijmelor părintelui 
decan din Paphoe, care decan face parte din nobilime şi din 
biserică, o şiră uriaşă cu cel mai frumos grâu luat ţăranilor 
de prin împrejurimi şi pe care părintele decan nu-şi dăduse 
osteneala să-l semene. 

O să schimbăm noi legile? Senioria face parte din ordine. 
Ştii oare că există un duce în Scoţia care galopează treizeci 
de leghe fără să iasă de pe pământurile lui? Ştii oare că 
lordul arhiepiscop de Canterbury are venit un milion de 
franci franţuzeşti? Ştii tu că majestatea sa are o listă civilă 
de şapte sute de mii de lire sterline pe an, fără să mai 
punem la socoteală castelele, pădurile, domeniile, fiefurile, 
dijmele, confiscările, amenzile şi celelalte care depăşesc un 
milion de lire sterline? 

— Da, şopti Gwynplaine gânditor, din iadul săracilor e 
făcut raiul bogaţilor. 


Apoi intră Dea. El o privi, şi n-o mai văzu decât pe ea. Aşa 
e dragostea: te poate năpădi la un moment dat obsesia unui 
gând oarecare; femeia iubită soseşte şi, cât ai clipi, şterge 
tot ce nu e prezenţa ei, fără să ştie că poate şterge în noi o 
lume. 

Să dăm un amănunt: în Stihia învinsă, cuvântul monstro, 
adresat lui Gwynplaine, îi displăcea Deei. Uneori, cu puţina 
spaniolă pe care o ştia toată lumea pe-atunci, ea făcea 
neînsemnata ispravă de a-l înlocui prin quiero, care 
înseamnă doritul. Ursus îngăduia, nu fără un pic de 
enervare, aceste abateri de la text... 

„Omul care râde”. Aceasta era forma pe care o luase 
faima lui Gwynplaine. Numele lui, Gwynplaine, aproape 
necunoscut, dispăruse sub poreclă, după cum îi dispăruse şi 
faţa sub râs. Popularitatea îi era, ca şi faţa, o mască. 


Totuşi, numele lui putea fi citit pe o mare placardă pusă 
dimineaţa dinaintea  Green-box-ului, placardă oferind 
mulţimii cuvintele acestea redactate de Ursus: 


„Aici poate fi văzut Gwynplaine, părăsit la vârsta de 10 
ani în noaptea de 29 ianuarie 1690, de _ ticăloşii 
comprachicos, pe țărmul mării, la Portland, devenit adult 
din copil şi numit astăzi „OMUL CARE RÂDE”. 


Viaţa acestor saltimbanci era o viaţă de leproşi într-o 
leprozerie, şi de preafericiţi într-o atlantidă. O trecere 
bruscă, în fiecare zi, de la reprezentaţia de bâlci, cea mai 
zgomotoasă, la izolarea cea mai deplină. În fiecare seară ei 
îşi făceau ieşirea din lumea asta. Ca nişte morţi, care se 
duc, chit că renasc a doua zi. 

După larma răspântiei urma sihăstria. De îndată ce se 
sfârşea spectacolul, pe când publicul se risipea şi vuietul 
satisfacţiei mulţimii se împrăştia în furnicarul uliţelor, 
Green-box îşi ridica tăblia, cum şi-ar ridica o cetate podul 
mişcător, şi comunicarea cu neamul omenesc era tăiată. De- 
o parte universul, de alta baraca. Şi în baraca asta se afla 
libertatea, buna conştiinţă, curajul, devotamentul, 
nevinovăția, fericirea, dragostea, toate constelaţiile. 

Orbirea clarvăzătoare şi diformitatea iubită se aşezau 
alături, mână în mână, frunte lângă frunte, şi, ameţite, îşi 
vorbeau în şoaptă. 

Încăperea din mijloc avea două întrebuinţări: teatru 
pentru public şi sufragerie pentru actori. 

Ursus număra banii încasaţi, apoi luau masa de seară. 
Gwynplaine o servea pe Dea. Îi tăia bucăţelele, îi turna de 
băut, venea cât mai lângă ea. 

— Hm! făcea Ursus, iar bombănitul i se preschimba, fără 
voie, în zâmbet. 

Sub masă, lupul mânca, nepăsător la tot ce era în afară 
de osul lui. 


Vinos şi Fibi mâncau şi ele acolo, dar îi stânjeneau prea 
puţin. Aceste două vagaboande, pe jumătate sălbatice şi 
rămase încă cu spaima în suflet, vorbeau ţigăneşte între ele. 

După aceea, Dea reintra în încăperea femeilor, cu Fibi şi 
Vinos. Ursus se ducea să-l lege pe Homo în lanţ, sub Green- 
box. Gwynplaine se ocupa de cai şi, din iubit, devenea 
rândaş. La miezul nopţii dormeau toţi, în afară de lup care, 
din când în când, pătruns de responsabilitatea lui, 
deschidea câte un ochi. 

A doua zi, la deşteptare, se regăseau, luau gustarea 
împreună. Dea, după moda spaniolă şi după sfatul lui Ursus 
care o găsea plăpândă, dormea câteva ceasuri, în timp ce 
Gwynplaine şi Ursus făceau toate micile lucrări din afara şi 
dinăuntrul teatrului, pe care le cerea viaţa nomadă. 

Rar de tot, Gwynplaine se îndepărta de Green-box, şi 
numai pe uliţe pustii şi prin locuri singuratice. În oraşe nu 
ieşea decât noaptea, ascuns sub o pălărie cu boruri mari, ca 
să nu i se vadă faţa pe stradă. 

Cu faţa descoperită nu era văzut decât în teatru. 

De fapt, Green-box nu prea vizitase oraşele. La douăzeci 
şi patru de ani, Gwynplaine abia dacă văzuse câteva 
orăşele. Totuşi, faima lui creştea mereu. Ea începuse să 
depăşească gloata, şi se ridica tot mai sus. Amatorii de 
ciudăţenii aflate prin bâlciuri, de curiozităţi şi de miracole, 
ştiau că există undeva, rătăcind când ici, când colo, o mască 
extraordinară. Vorbeau despre ea, o căutau, se întrebau: 
Unde e? „Omul care râde” devenea, nici vorbă, faimos. 

Într-atâta încât, într-o bună zi, Ursus, ambițios, spuse: 

— Trebuie să mergem la Londra! 


e€S DEI SD|E-3sc SE 


CARTEA A TREIA 
ÎNCEPUTUL SMINTELII 


ce Isec SD|E-Isec SD|E-Ao 


I. INN IADCASIER 


Pe atunci Londra n-avea decât un pod, podul Londrei, cu 
case deasupra lui. Podul lega de Londra Southwark, mahala 
pavată şi pietruită cu pietricele din lamisa, toată numai 
străduţe şi ulicioare, cu locuri înghesuite şi nenumărate 
clădiri, locuinţe şi colibe de lemn, un talmeş-balmeş de 
combustibil în care focul putea să ardă în voia lui, aşa cum a 
dovedit în 1666. 

Southwarkul de pe atunci, port destul de însufleţit, avea 
un lung şi străvechi zid ciclopic, de-a lungul Tamisei, de 
care erau înţepenite verigile pentru prins odgoanele 
vaselor de călători. Zidul acesta se numea zidul Effroc sau 
Effroc-Stone. Legenda spune că un duce de Effroc se 
înecase la poalele zidului. Chiar în timpul refluxului, apa e 
acolo destul de adâncă. Locul fiind cât se poate de potrivit 
pentru ancorare, navele maritime şi bătrâna cursă de 
Olanda, numită Vograat, trăgeau la Effroc-Stone. Vogtaat 
făcea direct, o dată pe săptămână, drumul de la Londra la 
Rotterdam şi de la Rotterdam la Londra. 

O străveche cornişă de piatră, jumătate stâncă, jumătate 
zidărie, se întindea pe sub Effroc-Stone şi, putând fi folosită 
şi în timpul fluxului, şi în timpul refluxului, uşura apropierea 
de zid a vaselor ancorate. Din loc în loc, zidul era tăiat de 
scări. El marca limita sudică a Southwarkului. Un rambleu 
îngăduia trecătorilor să se reazeme de creasta zidului ca de 
parapetul unui chei. De acolo se vedea Tamisa. Dincolo de 
apă, Londra se sfârşea. Nu se mai zăreau decât câmpii. 


În susul lui Effroc-Stone, la cotul Tamisei, cam peste 
drum de palatul Saint-James, în dosul lui Lambeth-House, 
nu departe de promenada numită pe atunci Foxhall 
(probabil eaux-hall), se afla, între un atelier de olărie, unde 
se făceau porţelanuri, şi unul de sticlărie, unde se făceau 
sticle pictate, unul din acele maidane uriaşe pe care creşte 
iarba şi care, în Anglia de odinioară, erau numite bowling- 
greens. 

Bowling-green-ul din Southwark se numea Iarrinzeau- 
field, fiindcă aparținuse pe vremuri baronilor Hastings, care 
sunt baroni Tarrinzeau and Mauchline. De la lorzii Hastiugs, 
Tarrinzeau-field trecuse în stăpânirea lorzilor 'Tadcaster, 
care îl folosiseră ca loc public. Apoi Tarrinzeau-field 
devenise păşune şi proprietate parohială, 

Tarrinzeau-field era un fel de bâlci permanent, gemând 
de scamatori, echilibrişti, măscărici, muzici şi panorame şi 
totdeauna plin de neghiobi care „vin să caşte ochii la 
diavol”, cum spunea arhiepiscopul Sharp. Să caşti ochii în 
diavol însemna să te duci la spectacol. 

Mai multe inns, primind şi trimițând public la panorame, 
erau deschise pe locul acesta feeric, mai tot anul. Şi făceau 
afaceri bunişoare. Aceste inns erau simple magherniţe, 
locuite numai ziua. Seara, crâşmarul îşi vâra în buzunar 
cheia crâşmei şi pleca. Dintre inns, una singură era o casă. 
Alte clădiri nu mai existau în bowling-green, barăcile fiind 
lipsa de statornicie şi vagabondajul saltimbancilor. Viaţa 
saltimbancilor e dezrădăcinată. 

Acest inn, numit inn ladcaster, după numele vechilor 
seniori, mai degrabă han decât crâşmă, şi mai degrabă 
ospătărie decât han, avea poartă pentru căruţe şi ogradă 
mărişoară. 

Poarta căruţelor, dând din ogradă în bâlci, era poarta 
oficială a hanului Tadcaster, şi avea lângă ea o poartă de 
mărime mijlocie, singura prin care se intra de fapt. Ea 
dădea în cârciuma propriu-zisă, care era o imensă 
magherniţă afumată, plină de mese şi cu tavanul scund. De 


zăbrelele ferestrei catului de sus atârna spânzurată firma. 
Poarta cea mare, înfundată şi zăvorâtă zdravăn, rămânea 
totdeauna închisă. 

Ca să intri în curte, trebuia să străbaţi toată cârciuma. 

Inn 'Tadcaster avea un stăpân şi un boy. Stăpânul se 
numea jupân Nicless. Boyul se numea Govicum. Jupân 
Nicless - Nicolas, fără îndoială, din pricina pronunțării 
engleze, devenit Nicless - era un văduvoi zgârcit şi fricos, 
având deosebit respect faţă de legi. Altminteri, sprâncenat 
şi cu mâini păroase. lar băiatul de paisprezece ani, care 
turna băutura şi răspundea la numele de Govicum, era un 
căpăţânos vesel, cu şorţ dinainte şi tuns chilug, aşa cum se 
cuvenea unei slugi. 

El dormea la parter, într-un fel de firidă în care mai 
înainte fusese ţinut un câine. 

Firida aceasta avea drept fereastră un ochi de geam care 
dădea spre bowling-green. 


II. ORATORIE ÎN AER LIBER 


Într-o seară cu vânt straşnic şi destul de rece, când ar fi 
existat toate motivele din lume să nu zăboveşti pe stradă, 
un om care străbătea Tarrinzeau-field, pe lângă zidul 
hanului 'Tadcaster, se opri brusc. Era prin ultima lună a 
iernii din 1704-1705. Omul, care se vedea după 
îmbrăcăminte că e marinar, avea înfăţişare plăcută şi trup 
vânjos, aşa cum li se recomandă nobililor şi nu li se interzice 
nici oamenilor de rând. De ce se oprise? Ca să asculte. Ce 
să asculte? Un glas care vorbea, probabil în curte, de 
cealaltă parte a zidului, glas ca de om bătrân, dar totuşi 
atât de puternic, încât străbătea până la cei ce treceau pe 
uliţă. În acelaşi timp se auzea, din îngrăditura de unde se 
înălța glasul, un zvon de mulţime. Iar glasul spunea: 

— Bărbaţi şi femei din Londra, iată-mă! Vă felicit din 
inimă pentru faptul că sunteţi englezi. Sunteţi un mare 


popor. Ba mai mult, un mare norod. Loviturile pe care le 
daţi cu pumnii sunt şi mai minunate decât cele pe care le 
daţi cu spadele. Şi aveţi poftă de mâncare, nu glumă. 
Sunteţi națiunea care le mănâncă pe celelalte. Măreaţă 
funcţie! Această sugere a lumii dă Angliei un loc deosebit. 
Ca politică şi filozofie, şi mânuire a coloniilor, a populațiilor 
şi a meseriilor, şi ca voinţă de-a le face altora răul care 
pentru sine aduce binele, sunteţi deosebiți şi uimitori. Se 
apropie clipa când pe pământ vor fi numai două inscripţii. 
Pe una se va citi: Partea oamenilor. Pe cealaltă se va citi: 
Partea englezilor. Constat asta, spre lauda voastră, eu, care 
nu sunt nici englez, nici om, având cinstea să fiu urs. În 
plus, sunt şi doctor. Asta merge împreună. Gentlemen, dau 
lecţii. Ce fel? Despre două soiuri de lucruri: despre cele pe 
care le cunosc şi despre cele de care habar n-am. Vând 
leacuri şi dau idei. Veniţi mai aproape şi ascultați. Ştiinţa vă 
invită. Destupaţi-vă urechile. Dacă ştiinţa e mică, o să aibă 
puţin adevăr în ea; dacă e mare, o să cuprindă multă 
tâmpenie. Deci, atenţiune! Dau lecţii de Pseudodoxia 
Epidemica. Am un prieten care face oamenii să râdă; eu 
prefer să-i fac să gândească. Locuim amândoi în aceeaşi 
baracă, râsul fiind la fel de nobil ca şi ştiinţa... Cum de ştiu 
ceea ce ştiu? Asta mă priveşte numai pe mine. Fiecare îşi ia 
ştiinţa de unde poate. Se zice că papa Silvestru al II-lea 
stătea de vorbă cu păsărelele. Vorbeau oare păsărelele? 
Ciripea oare papa? Întrebări. Copilul mort al rabinului 
Eleazar stătea la discuţii cu sfântul Augustin. Între noi fie 
vorba, nu prea cred în toate, dar în asta cred. Copilul 
răposat vorbea. Fie! Dar el avea sub limbă o plăcuţă de aur, 
pe care erau gravate felurite constelații. Deci, trişa. Faptul 
se explică. Vedeţi cât sunt de cumpănit. Despart adevărul 
de neadevăr. Mai sunt şi alte erori pe care le împărtăşiţi, 
fără îndoială, sărmani oameni de rând, şi aş vrea să vă scap 
de ele... Gentleman, priviţi-i cu neîncredere pe falşii savanţi 
care folosesc felurite rădăcini şi venin de năpârcă, sau care 
fac leacuri pentru ochi din miere şi din sânge de cocoş. 


Învăţaţi să desluşiţi minciunile. Nu-i adevărat că Adam a 
avut buric. Când sfântul Gheorghe a ucis balaurul, nu se 
afla lângă el nicio fiică a vreunui sfânt. Sfântul Jerome, în 
odaia lui de lucru, n-avea nicio pendulă pe vatră: mai întâi, 
fiindcă aflându-se într-o peşteră, n-avea odaie de lucru; al 
doilea, fiindcă n-avea vatră; al treilea, pentru că pe vremea 
lui nu existau pendule. Să îndreptăm greşelile. O, lume care 
mă asculţi, dacă ţi se spune că oricui miroase iarba de 
odolean i se naşte o şopârlă în creier; că boul când 
putrezeşte, se preface în albine şi calul în bondari; că omul 
cântăreşte mai mult când e mort decât când e viu; că 
sângele de ţap topeşte smaraldul; că atunci când zăreşti pe- 
un acelaşi copac o omidă, o muscă şi-un păianjen e semn de 
foamete, război şi ciumă; că te lecuieşti de ducă-se pe pustii 
cu ajutorul unui viermuş aflat în capul căpriorului; să nu 
crezi o iotă. Astea sunt neadevăruri. Dar iată şi adevăruri: 
broasca se hrăneşte cu glod, şi din pricina asta i se face 
piatră în cap; şerpii nu pot să sufere umbra de frasin; 
elefantul n-are încheieturi şi e silit să doarmă de-a- 
mpicioarelea, sprijinit de un arbore; dacă pui o broască să- 
ţi clocească un ou de cocoş, o să capeţi un scorpion care o 
să-ţi facă o salamandră; orbul îşi recapătă vederea ţinând o 
mână pe partea stângă a altarului şi cealaltă mână pe ochi; 
fiind fecioară e cu putinţă să-ţi zămislească pântecul. 
Oameni buni, hrăniţi-vă cu adevărurile acestea vădite. Pe 
temeiul lor, credinţa voastră în Dumnezeu poate fi de două 
feluri: sau credeţi aşa cum crede însetatul în portocală sau 
credeţi cum crede măgarul în bici. Şi acum, am să vă 
prezint trupa mea... 

Tocmai atunci o puternică pală de vânt zgudui 
pervazurile ferestrelor şi obloanele hanului, care era o 
clădire izolată. Şi se auzi un fel de îndelung şuierat ceresc. 
Oratorul aşteptă o clipă, apoi urmă: 

—  Întrerupere. Fie! Gentleman, nu mă supăr deloc. 
Vântul e vorbăreţ, ca toţi singuraticii. Nimeni nu-i ţine de 
urât, în cer. Şi-atunci flecăreşte. Îmi reiau şirul. Aveţi în faţă 


artiştii asociaţi. Încep cu prietenul meu, care este un lup. El 
nu ascunde asta. Priviţi-l! E învăţat, serios şi ager la minte. 
Pesemne că pronia s-a gândit o clipă să-l facă doctor al 
vreunei universităţi; dar pentru asta trebuie să fii niţel 
prostănac, şi el nu e. Adaug că n-are prejudecăţi şi nu se 
ţine fudul. La o adică, vorbeşte cu o căţea, el, care ar avea 
dreptul la o lupoaică! Moştenitorii lui, dacă i-a avut, 
probabil că amestecă grațios chelălăitul mamei cu urletul 
tatălui lor. Căci el urlă. Cu oamenii trebuie să urli. Mai şi 
lătră, e drept, din respect pentru civilizaţie... Homo e un 
câine perfecţionat. Să venerăm câinele! Câinele, ciudat 
animal! Îşi are sudoarea pe limbă şi zâmbetul în coadă. 
Gentleman, Homo egalează în înţelepciune şi întrece în 
bunăvoință lupul fără păr din Mexic, admirabilul 
Xoloitzeniski. Adaug că e umil. Are modestia unui lup 
folositor oamenilor. 

Despre cel de-al doilea prieten al meu n-am să spun 
decât un cuvânt: e un monstru. O să-l admiraţi. A fost, pe 
vremuri, lepădat de pirați pe ţărmul sălbaticului ocean. 
Aceasta e o oarbă. E ea mai altfel decât restul oamenilor? 
De unde! Ioţi suntem orbi. Avarul e orb: el vede aurul, dar 
nu vede bogăţia. Risipitorul e orb: el vede începutul, dar nu 
vede sfârşitul. Femeia cochetă e oarbă: ea nu-şi vede 
ridurile. Savantul e orb: nu-şi vede neştiinţa. Omul cinstit e 
orb: nu-l vede pe pungaş. Pungaşul e orb: nu-l vede pe 
Dumnezeu. Dumnezeu e orb: în ziua când a creat lumea n-a 
văzut că se vâră diavolul în ea. Eu sunt orb: vorbesc şi nu 
văd că voi sunteţi surzi. Oarba aceasta care ne însoţeşte e o 
preoteasă misterioasă. Cred că e fiică de rege, fără să fiu 
sigur însă. Cât despre mine, eu gândesc logic şi lecuiesc. 
Vindec fierbinţelile, miasmele şi ciumele. Nu sunt nici incult, 
nici grosolan. Cinstesc vorbirea aleasă şi poezia, şi trăiesc 
cu zeițele acestea într-o intimitate nevinovată. Şi sfârşesc 
dându-vă un sfat: Gentleman şi gentlewomen, în voi, spre 
partea de unde vine lumina, cultivați virtutea, modestia, 
cinstea, dreptatea şi dragostea. Aşa, fiecare poate să-şi aibă 


aici, pe pământ, ghiveciul lui cu flori, la fereastră. Mylords 
şi domnilor, am terminat. Spectacolul va începe îndată. 

Omul care asculta de afară, pesemne marinar, intră în 
sala joasă a crâşmei, o străbătu, plăti ce-i câţiva gologani 
care i se cerură, pătrunse într-o curte plină de oameni, zări 
în fundul curţii o baracă pe roţi, larg deschisă, şi văzu pe 
podina acesteia un bătrân înveşmântat într-o blană de urs, 
un tânăr care părea că poartă o mască, o fată oarbă şi un 
lup. 

— Zău aşa, strigă el, iată nişte oameni pe cinste! 


III. ÎN CARE TRECĂTORUL REAPARE 


Teatrul pe roţi al lui Ursus, pe care nădăjduim că l-aţi 
recunoscut, sosise la Londra. Şi se statornicise în 
Southwark. Ursus fusese atras de bowling-green, unde, din 
fericire, bâlciul nu se închidea nici măcar iarna. 

Lui Ursus îi plăcuse să vadă domul Saint-Paul. 

Londra, la urma urmei, e un oraş care are şi ceva bun în 
el. Să-i închini o catedrală sfântului Paul înseamnă curaj. 
Adevăratul sfânt de catedrală e sfântul Petru. Sfântul Paul e 
suspectat de imaginaţie şi, din punct de vedere bisericesc, 
imaginaţia înseamnă erezie. Sfântul Paul nu-i sfânt decât cu 
circumstanţe atenuante. El nu intră în cer decât prin 
intrarea artiştilor. 

O catedrală e o firmă. Sfântul Petru arată Roma, oraşul 
dogmei; sfântul Paul arată Londra, oraşul schismei. 

Ursus, a cărui filozofie avea braţe atât de largi încât 
cuprindea totul, era în stare să aprecieze asemenea nuanţe 
şi atracţia lui pentru Londra venea poate de la un oarecare 
gust pentru sfântul Paul. 

Curtea cea mare de la Inn Iadcaster fixase alegerea lui 
Ursus. Green-box părea făcută pentru curtea asta: un 
teatru gata clădit. Curtea, pătrată, cu ziduri din trei părţi, 
avea un perete în faţa etajelor: de peretele acesta fu 


rezemată Green-box, pe care putuseră să o vâre în ogradă 
datorită uriaşelor dimensiuni ale porţii. Odăile primului etaj 
erau legate printr-un balcon acoperit şi susţinut de stâlpi. 
Ferestrele parterului deveniră loji de jos, pavajul curţii 
deveni parter, iar balconul, balcon Green-box. Trasă lângă 
perete, avea în faţă această sală de spectacol. 

Într-un ungher, ascuns după Green-box, se afla un grajd. 

Ursus se învoise pentru rânduielile acestea cu jupân 
Nicless, cârciumarul, care, din respect faţă de legi, nu 
îngădui lupul decât plătindu-i-se mai mult pentru el. Firma 
„GWYNPLAINE - OMUL CARE RÂDE”, desprinsă de pe 
Green-box, fusese prinsă lângă firma hanului. Sala- 
cârciumă avea, după cum se ştie, o uşă interioară care 
dădea spre curte. Lângă uşa aceasta fu întocmit, dintr-un 
butoi spintecat, o casă pentru vânzătorul de bilete, care era 
când Fibi, când Vinos. Lucrurile se petreceau aproape ca în 
zilele noastre: cine intra plătea. Sub firma OMUL CARE 
RÂDE prinseră cu două cuie o tăbliță albă pe care se afla 
scris cu litere negre şi groase titlul piesei de bază a lui 
Ursus: Stihia învinsă. 

În centrul balconului, chiar în faţa Green-box-ului, o 
încăpere cu pereţi de scânduri şi cu intrarea separată prin 
pervazul unei ferestre fusese rezervată „pentru nobilime”. 
Încăperea era destul de mare ca să cuprindă, pe două 
rânduri, zece spectatori. 

— Suntem la Londra! spuse Ursus. Trebuie să ne 
aşteptăm la „gentry”. 

„Loja” aceasta o mobilase cu cele mai bune scaune din 
han, iar în mijlocul ei pusese un fotoliu învelit în catifea de 
Utrecht. 

Reprezentaţiile începuseră. 

Mulțimea veni de îndată. 

Dar loja pentru nobili rămase goală. 

În afară de asta, succesul fu atât de mare, cum nu s-a mai 
pomenit de când există saltimbanci pe lume. Întregul 
Southwark dădu năvală să-l admire pe Omul care Râde. 


Măscăricii şi scamatorii din Tarrinzeau-field se îngroziră 
de venirea lui Gwynplaine, care se asemăna leit cu 
năpustirea unui uliu în colivia cu sticleţi. Gwynplaine le 
înghiţi publicul. 

Curiozitate, aplauze, bani, mulţime, Omul care Râde le 
luă pe toate. Cât ai clipi, minunea fu săvârşită. Parcă n-ar 
mai fi existat nimic în afară de Green-box. 

— Stihia învinsă şi Stihia învingătoare - zicea Ursus, 
socotindu-se părtaş la succesul lui Gwynplaine şi trăgând 
spuză pe turta lui, după cum se spune... 

Succesul lui Gwynplaine întrecu orice aşteptări. Şi totuşi 
rămase local. Faimei îi e greu să treacă apa. Lui 
Shakespeare i-au trebuit trei sute de ani ca să-i ajungă 
numele din Anglia în Franţa. 

Gloria lui Gwynplaine nu trecu podul Londrei. Şi nu 
căpătă dimensiunile unui ecou de oraş mare. Cel puţin la 
început. Dar Southwark poate să satisfacă ambițiile unui 
clovn. Ursus spunea: „Geanta cu banii încasaţi, ca o fată 
care a păcătuit, se umflă văzând cu ochii”. 

Se jucă Ursus Rursus, apoi Stihia învinsă. 

Ursus era mulţumit de aplauzele Southwarkului, dar ele 
nu-l mirau deloc. 

La fiecare reprezentaţie, curtea hanului, transformată în 
parter, se umplea de un public zdrenţăros şi entuziast. 
Veneau tot soiul de luntraşi, de marinari proaspăt debarcaţi 
şi dornici să-şi cheltuiască solda pe chefuri şi pe fete, 
ciomăgari, haimanale şi ostaşi pedepsiţi, pentru vreo 
abatere disciplinară, să-şi poarte vestonul roşu întors pe 
dos, cu căptuşeala neagră în afară, şi numiţi din pricina 
aceasta blackguards. 'Toţi aceştia veneau cu droaia din uliţă 
în teatru şi se scurgeau apoi în cârciumă. Băutura nu dăuna 
deloc succesului. 

Printre oamenii aceştia cărora de obicei îi se spune 
„lepădături” se afla unul mai înalt decât toţi, mai voinic, mai 
puţin sărac, mai lat în spate, îmbrăcat la fel cu ceilalţi dar 
nezdrenţăros, admirator înflăcărat, făcându-şi loc cu 


pumnii, purtând o perucă trecută prin ciur şi prin dârmon, 
înjurând, strigând, batjocorind, deloc necinstit şi la nevoie 
învineţind un ochi şi plătind o sticlă. 

Omul era trecătorul al cărui strigăt entuziast l-am auzit 
mai adineauri. 

Cunoscătorului acestuia, vrăjit cât ai clipi din ochi, nu-i 
mai venea să se despartă de Omul care Râde. E drept, nu 
venea la toate spectacolele. Dar atunci când venea, 
înflăcăra tot publicul. Aplauzele se transformau în aclamații. 

Ursus şi Gwynplaine voiră să-l cunoască sau măcar să 
ştie cine e. 

Într-o seară, Ursus, avându-l din întâmplare lângă el pe 
jupân Nicless hangiul, i-l arătă pe omul amestecat în 
mulţime şi-l întrebă: 

— Îl cunoşti? 

— Sigur că da. 

— Cine e? 

— Un marinar. 

— Cum îl cheamă? se amestecă şi Gwynplaine în vorbă. 

— Tom-Jim-Jack, răspunse hangiul. 

Apoi, pe când cobora scăriţa din spatele Green-box-ului 
ca să intre în han, jupân Nicless lăsă să-i scape această 
cugetare nespus de adâncă: 

— Păcat că nu e lord! Ar fi un ticălos vestit. 

Altminteri, deşi se instalase într-un han, trupa din Green- 
box nu-şi schimbase cu nimic obiceiurile şi-şi păstra 
izolarea. În afara câtorva cuvinte schimbate ici-colo cu 
hangiul, nu se amestecau deloc cu cei ce locuiau permanent 
sau în treacăt la han, şi continuau să-şi ducă viaţa între ei. 

De când se afla la Southwark, după spectacol, după masa 
de seară a oamenilor şi după hrănirea cailor, pe când Ursus 
şi Dea se culcau fiecare la locul lui, Gwynplaine luase 
obiceiul să facă o plimbare la aer, prin bowling-green, între 
orele unsprezece şi miezul nopţii. La ora aceea bâlciul era 
pustiu. Cârciumile goale se închideau. În sala joasă a 
hanului Tadcaster se stingea lumina, rămânând doar prin 


vreun ungher vreo ultimă pâlpâire care lumina vreun ultim 
băutor. O lumină ştearsă răzbătea prin obloanele crăpate 
ale hanului şi Gwynplaine, gânditor, mulţumit, visător, 
tulburat de-o fericire nedesluşită şi divină, se plimba de 
colo-colo, prin faţa uşii întredeschise. La ce se gândea? La 
Dea, la nimic, la tot, la adâncimi. Se depărta puţin de han, 
ţinut parcă de un fir, lângă Dea. Îi erau de ajuns doar câţiva 
paşi, la aer. 

Apoi reintra, îi găsea pe toţi din Green-box dormind, şi 
adormea şi el. 


IV. POTRIVNICII SE ÎNFRĂŢESC ÎN URĂ 


Succesul nu e iubit, mai ales de cei cărora le aduce 
prăbuşirea. Rareori se întâmplă ca fiinţele mâncate să-i 
adore pe cei ce le mănâncă. Omul care Râde, hotărât lucru, 
căpătase faimă. Comedianţii din preajmă erau indignaţi. Un 
succes teatral e ca o pompă: absoarbe publicul şi face vid în 
jurul lui. Şandramaua din faţă era pierdută. Creşterea 
încasărilor la  Green-box adusese imediat scăderea 
încasărilor celorlalte barăci din bâlci. Spectacolele de 
succes până atunci rămaseră dintr-odată lipsite de public. 
Furnicarul bâlciului, care îşi scotea fanfarele şi talentele pe 
scenele barăcilor vecine, văzându-se ruinate de Omul care 
Râde, fu cuprins de desperare, dar şi uluit. Toate măştile, 
toţi clovnii, toţi comedianţii îl invidiau pe Gwynplaine. „lată 
unul care e fericit că are o mutră de fiară sălbatică!” Mame 
acrobate şi dansatoare pe sârmă care aveau copii drăguţi îi 
priveau mânioase, arătându-l pe Gwynplaine şi spunând: 
„Ce păcat că n-ai şi tu o asemenea faţă!” Unele, furioase, îşi 
băteau plozii, fiindcă îi găseau frumoşi. Câteva dintre ele, 
dacă ar fi ştiut secretul, şi-ar fi aranjat copilul „ă la 
Gwynplaine”. Un chip de înger care nu produce nimic e 
mult mai prejos decât unul de diavol, care aduce bani. Într- 
o bună zi, mama unui băieţaş, care era un înger de 


drăgălăşenie şi juca roluri de amoraşi, fu auzită strigând: 
„Ne-au făcut copii nereuşiţi! Numai Gwynplaine e cum 
trebuie!” Şi, ameninţându-şi copilul cu pumnul, adăuga: 
„Dacă l-aş cunoaşte pe taică-tău, ce mai scandal i-aş face!” 

Gwynplaine era găina cu ouă de aur. Ce fenomen 
minunat! Aşa se striga prin toate barăcile. Saltimbancii, 
înflăcăraţi şi deznădăjduiţi, îl priveau pe Gwynplaine şi 
scrâşneau din dinţi. Turbarea admiră; asta se numeşte 
invidie. Şi atunci ea urlă. Saltimbancii încercară să tulbure 
Stihia învinsă, uneltiră, fluierară, mormăiră, huiduiră. 
Pentru Ursus, toate acestea fură motive de cuvântări către 
mulţime, iar pentru 'Tom-Jim-Jack prilejuri pentru câţiva 
pumni care restabiliră ordinea. Pumnii traşi îl făcură pe 
Tom-Jim-Jack să fie remarcat de Gwynplaine şi stimat de 
Ursus. De la distanţă, nici vorbă; căci grupul celor de la 
Green-box se mulțumea cu sine-însuşi şi se ţinea deoparte 
de toate, iar Tom-Jim-Jack, acest lider al gloatei, făcea 
impresia unui fel de ciomăgaş suprem, fără legătură, fără 
intimitate, spărgător de geamuri şi căpetenie totodată, 
apărând şi dispărând, prieten al tuturor şi tovarăşul 
nimănui. 

Dezlănţuirea invidiei împotriva lui Gwynplaine nu se lăsă 
învinsă de cele câteva palme trase de Tom-Jim-Jack. 
Huiduielile dând greş, saltimbancii din Tarrinzeau-field 
întocmiră o plângere. Se adresară autorităţilor. Aşa se 
obişnuieşte. Împotriva unui succes care ne stă în gât 
asmuţim gloata, apoi ne rugăm de judecător. 

Cu saltimbancii se uniră preoţii. Omul care Râde lovise şi 
în predică. Golul nu se făcuse numai în barăci, ci şi în 
biserici. Lăcaşurile a cinci parohii din Southwark nu mai 
aveau public. Oamenii lăsau liturghia ca să meargă la 
Gwynplaine. Stihia învinsă, Green-box, Omul care Râde, 
toate aceste blestemăţii ale lui Baal întreceau glasul 
altarului. Cei cinci pastori ai celor cinci parohii se plânseră 
episcopului Londrei, care se plânse majestăţii sale. 


Plângerea comedianţilor se întemeia pe religie. Ei o 
declarau batjocorită. Pe Gwynplaine îl denunţau ca vrăjitor, 
iar pe Ursus ca nelegiuit. 

În ceea ce îi priveşte pe preoţi, ei invocară ordinea 
socială. Lăsând dreapta credinţă la o parte, ei săreau în 
apărarea legilor violate. 

În felul acesta, Green-box era atacată din două părţi: de 
către măscărici în numele pentateuhului, şi de către 
duhovnici, în numele regulamentelor poliţiei. De o parte 
cerul, de alta serviciul gunoaielor, duhovnicii ţinând partea 
serviciului gunoaielor, iar măscăricii partea cerului. Green- 
box era denunţată de către preoţi ca stingheritoare şi de 
către măscărici ca nelegiuită. 

Exista vreun pretext? Da. Care îi era păcatul? Avea un 
lup. Un lup în Anglia e un proscris. Câinele, fie! Lupul, 
deloc! Anglia admite câinele care latră şi nu câinele care 
urlă. Preoţii celor cinci parohii din Southwark aminteau în 
plângerile lor numeroase statute regale şi parlamentare 
care puneau lupii în afara legilor. Şi cereau până la urmă 
întemnițarea pentru Gwynplaine şi închiderea în cuştile 
hingherilor pentru Homo, sau măcar alungarea lui din 
Londra. Chestiuni de interes public, de risc pentru trecători 
etc. Şi în privinţa aceasta făceau apel la facultate. Citau 
verdictul colegiului Celor Optzeci de Medici din Londra, 
instituţie savantă, datând de pe vremea lui Henric al VIII- 
lea, instituţie care are un sigiliu asemănător cu al statului, 
care îşi ridică bolnavii la demnitatea de a răspunde în faţa 
legilor, care are dreptul de a-i întemniţa pe cei ce-i încalcă 
legile şi contravin la ordonanţele date şi care, între alte 
constatări folositoare pentru sănătatea cetăţenilor, a pus în 
afară de orice îndoială acest fapt dobândit de ştiinţă: dacă 
un lup dă cu ochii, primul, de un om, omul va rămâne 
răguşit toată viaţa lui. În plus, mai poate fi muşcat. 

Deci, pretextul era Homo. 

Prin hangiu, Ursus mirosise aceste ameninţări. Şi era 
neliniştit. Se temea de cele două crude stăpâniri - poliţia şi 


justiţia. Ca să-ţi fie teamă de justiţie, e de ajuns să-ţi fie 
teamă; nu e nevoie să fii şi vinovat. Ursus nu prea dorea să 
aibă de-a face cu oamenii justiţiei. N-avea niciun zor să le 
privească de aproape chipurile. 

Începuse să-i pară rău că a venit la Londra. 

— Mai binele este duşmanul binelui, bombănea el. 
Credeam că proverbul ăsta şi-a trăit traiul, dar văd că mă 
înşelam. Adevărurile prosteşti sunt adevăruri adevărate. 

Împotriva atâtor forţe coalizate, saltimbanci luând în 
mână cauza religiei, duhovnici făcând spume la gură în 
numele medicinii, sărmana Green-box, bănuită de vrăjitorie 
prin Gwynplaine şi de turbare prin Homo, n-avea de partea 
ei decât un lucru care însă e o forţă destul de mare în 
Anglia: inerția municipală. Din nepăsare locală s-a născut 
libertatea englezească. În Anglia, libertatea se comportă ca 
marea în jurul Angliei. E un fel de flux. Încetul cu încetul, 
moravurile încalecă legile. O înspăimântătoare legislaţie 
dată la fund, acoperită de tradiţie, un cod feroce, vizibil încă 
sub transparenţa imensei libertăţi, aceasta e Anglia, 

Omul care Râde, Stihia învinsă, Homo puteau să aibă 
împotriva lor comedianţii, predicatorii, episcopii, Camera 
Comunelor, Camera Lorzilor, pe majestatea sa şi Londra, şi 
toată Anglia, şi să rămână liniştiţi atâta vreme cât 
Southwarkul era de partea lor. Green-box fiind distracţia 
preferată a  mahalalei, autoritatea locală părea 
nepăsătoare. În Anglia, nepăsarea înseamnă ocrotire. Atâta 
vreme cât şeriful comitatului Surrey, de care depindea 
Southwark, n-avea să se mişte, Ursus putea să respire şi 
Homo să doarmă liniştit pe urechile lui de lup. 

Până una alta, Green-box n-o ducea rău deloc. Ba 
dimpotrivă. Publicul află despre existenţa unor anumite 
uneltiri. Din pricina asta, Omul care Râde deveni şi mai 
popular. Publicul simte lucrurile date în vileag şi le priveşte 
cu ochi buni. Să fii suspect e ca o recomandaţie pentru el. 
Lucrul denunţat seamănă a început de fruct oprit; şi lumea 
se grăbeşte să muşte din el. Şi apoi, nişte aplauze care 


necăjesc pe cineva, mai ales când „cineva” ăsta e 
autoritatea, nu strică deloc. Să petreci în treacăt o seară 
plăcută, în semn de adeziune faţă de asuprit şi împotrivire 
faţă de asupritor, e lucru plăcut. Ocroteşti şi te distrezi în 
acelaşi timp. Mai adăugăm că barăcile teatrale din bowling- 
green continuau să huiduiască şi să uneltească împotriva 
Omului care Râde. Nimic mai bun pentru asigurarea 
succesului. Să înjuri nu înseamnă să nimiceşti. lată ceea ce 
duşmanii nu ştiu. Ei nu pot să nu ocărască, şi astfel sunt 
folositori. La Stihia învinsă venea din ce în ce mai multă 
lume. 

Ursus păstra pentru sine ceea ce îi spunea jupân Nicless 
despre intrigile şi plângerile către cei mari, şi nu-i sufla o 
vorbă lui Gwynplaine, ca să nu tulbure seninătatea deplină 
a spectacolelor prin grijile pricinuite. O nenorocire o afli 
întotdeauna prea devreme. 


V. WAPENIAKE 


Odată, totuşi, el socoti necesar să se abată de la 
prudenţa aceasta, chiar din prudenţă, şi să încerce să-l 
îngrijoreze pe Gwynplaine. E drept că în mintea lui Ursus 
era vorba de un lucru mult mai grav decât uneltirile 
saltimbancilor şi ale clericilor. Gwynplaine, ridicând un 
bănuţ căzut în clipa când făcea casa, începuse să-l 
cerceteze şi, de faţă cu hangiul, vorbise despre contrastul 
dintre bănuţ, înfăţişând mizeria poporului, şi efigia 
înfăţişând, prin figura Anei, măreţia parazită a tronului, 
cuvinte care nu sunau bine deloc. Repetate de jupân 
Nicless, cuvintele acestea făcuseră atâta drum, încât 
ajunseseră la Ursus prin Fibi şi Vinos. Ursus simţi că-l trec 
năduşelile. Cuvinte de răzvrătit. Lezmajestate! Îl dojeni cu 
asprime pe Gwynplaine. 

— Mai păzeşte-ţi botul afurisit! Există o lege pentru cei 
mari, să nu facă nimic; şi una pentru cei mici, să nu spună 


nimic. Săracul n-are decât un prieten: tăcerea. El nu 
trebuie să rostească decât o silabă: da. Să mărturisească şi 
să consimtă, atâta drept are. Da, către judecător. Da, către 
rege. Cei mari, dacă au chef, ne dau lovituri de ciomag; eu 
am primit câteva; e dreptul lor şi nu-şi ştirbesc deloc 
măreţia frângându-ne oasele. Să venerăm sceptrul care e 
fruntea ciomegelor. Mi s-a spus că ai trăncănit pe socoteala 
unui bănuţ şi că ai bârfit medalia asta augustă prin 
mijlocirea căreia ni se acordă la piaţă un sfert de scrumbie 
sărată. la seama! Fă-te om serios! Află că există pedepse. 
Îmbibă-te de adevărurile legislative! Trăieşti într-o ţară în 
care cel ce taie un copăcel de trei ani poate fi dus la 
spânzurătoare. Celor ce ocărăsc li se pun picioarele la 
butuc. Beţivul e închis într-o butie desfundată jos, ca să 
umble, şi cu o gaură în susul butiei, pe unde îi iese capul; 
mai sunt şi alte două găuri, în vrană, pe unde îi trec mâinile, 
aşa că nu se poate culca. Dacă loveşti pe cineva în sala 
Westminster, capeţi temniţă pe viaţă şi ţi se confiscă averea. 
Un bobârnac peste un nas care sângerează te face ciung. 
Cel dovedit de erezie e ars de viu. Acum trei ani, în 1702, 
nu-i mult de-atunci, a fost pus la stâlp un ticălos numit 
Daniel Defoe!3%, fiindcă a avut îndrăzneala să tipărească 
numele membrilor comunei, care vorbiseră în ajun la 
parlament. Celui ce e hain faţă de majestatea sa i se 
spintecă de viu pântecele şi i se smulge inima. Vâră-ţi în cap 
noţiunile de drept şi de justiţie. Să nu rosteşti niciodată 
vreo vorbă şi, la cea mai uşoară nelinişte, s-o iei din loc. 
Aceasta e îndrăzneala pe care eu o practic şi o recomand. 
Când e vorba de curaj, imită păsările, iar când e vorba de 
trăncănit, imită peştii. În rest, Anglia are un lucru 
admirabil: legislaţia ei e foarte blândă. 

După ce-şi isprăvi mustrarea, Ursus mai rămase neliniştit 
un timp, Gwynplaine, deloc. Cutezanţa tinereţii se 
datorează lipsei de experienţă. Şi totuşi, se părea că 
Gwynplaine îşi are motivele lui ca să fie liniştit, căci 


săptămânile se scurgeau paşnice, şi nu s-ar fi zis că vorbele 
despre regină ar fi avut urmări. 

Ursus, după cum se ştie, nu era deloc nepăsător, şi ca o 
căprioară la pândă, privea atent în toate părţile. 

Într-o zi, curând după mustrarea lui Gwynplaine, privind 
prin ferestruia peretelui dinspre uliţă, Ursus păli. 

— Gwynplaine! 

— Ce-i? 

— Ia te uită! 

— Unde? 

— În piaţă. 

— De ce? 

— Vezi trecătorul de colo? 

— Cel îmbrăcat în negru? 

— Da. 

— Care ţine un fel de topuz în mână? 

— Da. 

— Ce-i cu el? 

— Ei bine, Gwynplaine, o Wapentake. 

— Ce-i asta Wapentake? 

— Un ofiţer cumplit. 

— Şi ce are în mână? 

— Un iron-weapon. 

— Ce-i aia iron-weapon? 

— Ceva de metal. 

— Şi la ce-i foloseşte? 

— Mai întâi, la depunerea jurământului şi de-asta i se 
zice Wapentake. 

— Apoi? 

— Apoi te-atinge cu el. 

— Cu ce? 

— Cu iron-weapon. Asta înseamnă: urmează-mă! 

— Şi trebuie să-l urmezi? 

— Sigur. 

— Unde? 

— Parcă eu ştiu? 


— Dar el nu-ţi spune unde te duce? 

— Nu. 

— Şi nici nu poţi să-l întrebi? 

— Nu. El nu-ţi spune nimic, iar tu nu-i spui nimic. Dacă te 
atinge cu iron-weapon, totul e spus. Trebuie că mergi. 

— Unde? 

— După el. 

— Bine, bine, dar unde? 

— Unde are el chef, Gwynplaine. 

— Şi dacă te împotriveşti? 

— Eşti spânzurat. 

Ursus se uită iar prin ochiul de geam, răsuflă uşurat şi 
spuse: 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! lată că a trecut! Nu vine 
la noi. 

Ursus pesemne că se speria mai mult decât ar fi avut 
motiv de flecăreala şi de rapoartele posibile cu privire la 
cuvintele nesocotite ale lui Gwynplaine. 

Jupân Nicless, care le auzise, n-avea nici un interes să-i 
compromită pe bieţii oameni din Green-box. El scotea de la 
Omul case Râde un venit destul de frumuşel. Stihia învinsă 
însemna o dublă izbândă; făcând să triumfe arta în Green- 
box, făcea, totodată, să prospere şi beţia în cârciumă. 


VI. ŞOARECELE CERCETAT DE PISICI 


Ursus se mai sperie o dată, destul de tare. De data asta 
era vorba despre el însuşi. Fu chemat să se înfăţişeze la 
Bishopsgate, în faţa unei comisii compuse din trei mutre 
neplăcute. Aceste trei mutre erau trei doctori: unul în 
teologie, delegat al decanului de Westminster; altul în 
medicină, delegat al colegiului celor optzeci; altul în istorie 
şi drept civil, delegat al colegiului Gresham. Cei trei experţi 
in omni re scibilit3i+ aveau sarcina de a veghea asupra 
cuvintelor rostite în public pe întreg teritoriul celor o sută 


treizeci de parohii ale Londrei, al celor şaptezeci şi trei de 
parohii din Middlessex şi al celor cinci parohii din 
Southwark. 

Deci, Ursus primi într-o bună zi, din partea doctorilor 
delegaţi, porunca de înfăţişare. Din fericire, porunca îi fu 
înmânată chiar lui şi putu să-i păstreze taina. 

Cei trei doctori slujbaşi şi delegaţi stăteau la 
Bishopsgate, în fundul unei încăperi de la parter, pe trei 
scaune cu braţe învelite în piele neagră, cu trei busturi - al 
lui Minos, al lui Eakos şi al lui Radamante!:2* - deasupra 
capetelor, în zid, cu o masă dinainte şi cu un scăunel la 
picioare. 

Ursus, introdus de-o slugă înarmată, severă şi tăcută, 
intră, îi zări şi, pe dată, mintea lui dădu fiecăruia dintre cei 
trei doctori câte un nume după numele celor trei judecători 
ai infernului pe care îi aveau deasupra capului. 

Minos, primul dintre cei trei, doctorul în teologie, îi făcu 
semn să se aşeze pe scăunaş. 

Ursus se înclină cum se cuvine, adică până la pământ, şi, 
ştiind că pe urşi îi încânţi cu miere iar pe doctori cu latină, 
spuse, rămânând pe jumătate încovoiat de respect: 

— Tres faciunt capitulum.133* 

Fiecare dintre cei trei doctori avea în faţă, pe masă, câte 
un dosar de note pe care îl răsfoia. 

Minos începu: 

— Vorbeşti în public? 

— Da, răspunse Ursus. 

— Cu ce drept? 

— Sunt filozof. 

— Asta nu e un drept. 

— Sunt şi saltimbanc, făcu Ursus. 

— Aşa mai merge. 

Ursus respiră, dar cu umilinţă. Minos continuă: 

— Ca saltimbanc poţi vorbi; dar ca filozof trebuie să taci. 

— Am să încerc, spuse Ursus. 


Şi se gândi în sinea lui: „Pot să vorbesc, dar trebuie să 
tac. Ce încurcătură!” 

Era înfricoşat. 

Slujbaşul lui Dumnezeu continuă: 

— Dumneata spui lucruri nepotrivite. Defăimezi religia. 
Negi adevărurile cele mai vădite. Răspândeşti erezii 
revoltătoare. De pildă, ai spus că virginitatea exclude 
maternitatea. 

Ursus ridică încet privirea: 

— N-am spus asta. Am spus că maternitatea exclude 
virginitatea. 

Minos căzu pe gânduri şi mormăi: 

— De fapt, asta e invers. 

Era acelaşi lucru. Dar Ursus parase prima lovitură. 

Minos, rumegând răspunsul lui Ursus, se cufundă în 
adâncul tâmpeniei sale, din care pricină se făcu tăcere. 

Doctorul în istorie, cel care pentru Ursus era Radamante, 
acoperi încurcătura lui Minos prin următoarele cuvinte: 

— Acuzat, îndrăznelile şi erorile dumitale sunt de toate 
soiurile. Ai negat că lupta de la Farsale a fost pierdută 
pentru că Brutus şi Cassius întâlniseră un negru. 

— Am spus, şopti Ursus, că lupta a fost pierdută şi pentru 
că Cezar era un comandant mai iscusit. 

Istoricul trecu, fără nicio legătură, la mitologie. 

— Ai scuzat infamiile lui Acteon? 

— Gândesc, insinuă Ursus, că omul nu-şi pierde cinstea 
dacă vede o femeie goală. 

— Şi n-ai dreptate, spuse judele sever. 

Radamante reintră în istorie. 

— Cu privire la accidentele întâmplate cavaleriei lui 
Mitridate, ai contestat însuşirile ierburilor şi ale plantelor. 
Ai negat că o buruiană ca securiduca poate face să pice 
potcoavele cailor. 

— lertaţi-mă! răspunse Ursus, am spus că asemenea 
însuşire nu poate avea decât buruiana ferra-cavallo. Eu nu 
neg virtuțile niciunei buruieni. 


Şi adăugă, cu jumătate glas: 

— Şi nici virtuțile unei femei. 

Prin această adăugire la răspunsul său, Ursus îşi dovedea 
sieşi că, oricât de tulburat ar fi fost, nu era înfundat. În el, 
spaima şi prezenţa de spirit aveau parte egală. 

— Stărui, continuă Radamante. Ai declarat că a fost o 
neghiobie din partea lui Scipio când a vrut să deschidă 
porţile Cartaginei, faptul că a luat drept cheie buruiana 
Acthiopis, pentru că ea n-are însuşirea de-a fărâma lacătele. 

— Am spus doar că ar fi făcut mai bine dacă folosea 
buruiana Lunaria. 

— E un punct de vedere, şopti Radamante, mişcat şi el. 

Teologul, Minos, revenindu-şi în fire, îl cercetă din nou pe 
Ursus. Avusese vreme să se uite prin caietul de note. 

— Ai clasat orpimentult3t* printre produsele arsenice, şi 
ai spus că un om s-ar putea otrăvi cu orpiment. Biblia neagă 
lucrul acesta. 

— Biblia îl neagă, oftă Ursus, dar arsenicul îl afirmă. 

Personajul numit de Ursus Eakos, care era doctor în 
medicină şi nu vorbise încă, interveni şi el, cu ochii minunat 
închişi pe jumătate, îi sprijini pe Ursus, de la mare înălţime. 
El spuse: 

— Răspunsul nu e rău. 

Ursus îi mulţumi cu cel mai slugarnic dintre zâmbete. 

Minos făcu e mutră înfricoşătoare. 

— Continui, spuse el. Răspunde! Ai declarat drept 
neadevăr faptul că basilicul ar fi regele şerpilor, sub numele 
de Cocatrix. 

— Preavenerabile, spuse Ursus, am vrut atât de puţin să-i 
dăunez basilicului, încât am zis că are, fără putinţă de 
îndoială, cap de om. 

— Fie! i-o reteză Minos, sever. Dar ai adăugat că Poerius 
ar fi văzut unul care avea cap de şoim. Poţi să dovedeşti? 

— Cu greu, spuse Ursus. 

Aici, pierdu puţin teren. 

Minos, dându-şi seama de avantaj, stărui: 


— Ai spus că un jidov care se face creştin nu miroase 
bine. 

— Dar am adăugat că un creştin care se face jidov 
miroase urât. 

Minos privi dosarul denunţător. 

— Afirmi şi răspândeşti lucruri de necrezut. Ai spus că 
Elien a văzut un elefant scriind maxime. 

— Nu, preavenerabile: am spus, pur şi simplu, că 
Opiianus a văzut un hipopotam discutând o problemă 
filozofică. 

— Ai declarat drept minciună faptul că un taler din lemn 
de fag se acoperă singur cu toate mâncărurile pe care le-ai 
dori. 

— Am spus că, pentru a avea însuşirea aceasta, trebuie 
să-ţi fie dăruit de diavol. 

Şi în sinea lui, Ursus gândi: „Nu mai ştiu ce vorbesc”. Dar 
tulburarea lui, deşi nespus de mare, nu se vedea. Ursus 
lupta. 

— Toate astea, urmă Minos, implică o anumită credinţă în 
diavol. 

Ursus nu-şi pierdu cumpătul. 

— Preavenerabile, eu su-l nesocotesc pe diavol. Credinţa 
în diavol este faţa cealaltă a credinţei în Dumnezeu. Una e 
proba alteia. Cine nu crede puţin în diavol, nu crede mult în 
Dumnezeu. Cine crede în soare, trebuie să creadă în 
umbră. Diavolul este noaptea lui Dumnezeu. Ce e noaptea? 
Proba zilei. 

Ursus născocea un amestec de nepătruns între filozofie şi 
religie. Minos redeveni gânditor şi se cufundă iar în tăcere. 

Ursus respiră din nou. 

Şi atunci avu loc un atac neaşteptat. Eakos, delegatul 
medicinii, care îl ocrotise cu trufie pe Ursus împotriva 
slujbaşului teologiei, se făcu deodată aliatul atacatorului. Îşi 
puse pumnul strâns pe dosarul gros şi încărcat, iar Ursus 
primi din partea lui, în plin piept, această mustrare: 


— S-a dovedit că cristalul e gheaţă sublimată şi că 
diamantul e cristal sublimat; s-a adeverit că gheaţa devine 
cristal într-o mie de ani şi că cristalul devine diamant într-o 
mie de veacuri. Dar dumneata ai negat aceste adevăruri. 

— Deloc! îi răspunse Ursus, melancolic. Am spus doar că 
într-o mie de ani gheaţa are vreme să se topească şi că o 
mie de veacuri sunt anevoie de numărat. 

Cercetarea continua, întrebările şi răspunsurile se 
încrucişau ca nişte spade. 

— Ai negat că plantele pot vorbi. 

— Deloc. Am spus doar că pentru asta trebuie ca ele să 
se afle sub o spânzurătoare. 

— Mărturiseşti că madragora ţipă? 

— Nu, dar ea cântă. 

— Ai negat că al patrulea deget de la mâna stângă are 
însuşiri întăritoare. 

— Am spus doar că strănutul spre stânga e semn rău. 

— Ai vorbit cu îndrăzneală şi ocară despre pasărea 
phoenix. 

— Preaînvăţate jude, am zis doar că atunci când a scris 
despre creierul ei că ar fi o bucăţică gingaşă, dar care 
pricinuieşte dureri de cap, Plutarh spusese cam mult, dat 
fiind că pasărea phoenix n-a existat niciodată. 

— Dezgustătoare cuvinte! Cinnamalca, pasărea care-şi 
face cuib din bețe de scorţişoară, rhintacea pe care 
Parysatis o folosea la otrăvirile lui, şi manucodiata care este 
pasărea paradisului, şi semenda, al cărei cioc are trei 
tuburi, au fost din greşeală socotite drept pasărea phoenix; 
dar pasărea phoenix există. 

— N-am nimic împotrivă. 

— Eşti un guguman! 

— Nici nu doresc altceva. 

— Ai mărturisit că socul vindecă anghina, dar ai adăugat 
că asta nu s-ar datora faptului că la rădăcina lui există o 
umflătură minunată. 

— Am spus că e aşa, fiindcă Iuda s-a spânzurat de un soc. 


— Punct de vedere care poate fi admis, bombăni teologul 
Minos, mulţumit că poate să-i întoarcă înţepătura medicului 
Eakos. 

Eakos se înverşună: 

— Vagabondule, rătăceşti cu mintea, pe cât rătăceşti cu 
umbletul. Ai imbolduri suspecte şi uimitoare. Dai târcoale 
vrăjitoriei. Eşti în legătură cu animale necunoscute. Le 
vorbeşti oamenilor despre lucruri care nu există decât 
pentru tine şi care sunt cu totul necunoscute, ca, de pildă, 
hoemorrhous. 

— Hoemorrhous e viperă, văzută de Tremellius. 

Riposta aceasta produse o oarecare zăpăceală în ştiinţa 
furioasă a doctorului Eakos. 

Ursus adăugă: 

— Hoemorrhous e la fel de reală ca şi hiena frumos 
mirositoare, ca şi mamiferul numit eivetă, pe care l-a 
descris Castellus. 

Eakos deveni feroce: 

— Practici medicina? 

— Învăţ medicina, oftă Ursus, sfios. 

— Pe fiinţe vii? 

— Mai degrabă decât pe morţi, făcu Ursus. 

Ursus vorbea cu atâta blândeţe, încât doctorul Eakos 
simţi nevoia să-l insulte. 

— Ce tot gângureşti acolo? îl repezi el. 

Ursus încremeni şi se mulţumi să răspundă: 

— Gânguritul e pentru cei tineri şi geamătul pentru 
bătrâni. Vai! eu gem. 

Eakos replică: 

— Ia seama: dacă un bolnav e îngrijit de tine, şi moare, ai 
să fii osândit la moarte. 

Ursus îndrăzni să întrebe: 

— Şi dacă se vindecă? 

— În cazul acesta, răspunse doctorul, îmblânzindu-şi 
glasul, vei fi osândit la moarte. 

— E cam acelaşi lucru, făcu Ursus. 


Doctorul continuă: 

— Dacă e moarte, se pedepseşte neghiobia. Dacă e 
vindecare, se pedepseşte obrăznicia. Spânzurătoarea în 
ambele cazuri. 

—  Amănuntul acesta nu-l ştiam, şopti Ursus. Vă 
mulţumesc că mi l-aţi spus. Nu poţi să cunoşti toate 
minunăţiile legislaţiei. 

— la seama, păzeşte-te! 

— Cu sfinţenie! spuse Ursus. 

— Noi ştim ce faci. 

„Eu - gândi Ursus - nu prea ştiu totdeauna”. 

— Am putea să te trimitem la temniţă. 

— O şi întrezăresc, înălțimile voastre. 

— Nu poţi să-ţi negi abaterile şi nelegiuirile... 

— Filozofia mea cere iertare. 

— "Ţi se pun la socoteală multe îndrăzneli. 

— Se greşeşte nespus de mult. 

— Se zice că lecuieşti bolnavi. 

— Sunt victima bârfelilor. 

Tripla pereche de sprâncene aţintite îngrozitor asupra 
lui Ursus se încruntară. Cele trei savante feţe se apropiară 
una de alta şi şuşotiră. Mârâitul intim şi competent al 
trinităţii dură câteva minute, în care timp Ursus simţi toate 
sudorile şi toate ascuţişurile spaimei. În sfârşit, Minos se 
întoarse spre el şi-i spuse cu un aer furios: 

— Cară-te! 

Lui Ursus i se păru că ar fi lonas ieşind din pântecele 
balenei. 

Minos continuă: 

— "Ţi se dă drumul. 

Ploconindu-se, Ursus salută doctorii, busturile, masa şi 
pereţii şi se îndreptă de-a-ndăratelea spre uşă, dispărând 
aproape ca o umbră care se împrăştie. 

Străbătu sala agale, ca un nevinovat, şi uliţa grăbit, ca un 
vinovat. 

Tot alergând, bombănea: 


— Am scăpat uşor. Eu sunt savant sălbatic, iar ei savanţi 
domestici. Doctorii îi hărţuiesc pe învăţaţi. Falsa ştiinţă e 
spurcăciunea celei adevărate; şi e folosită la nimicirea 
filozofilor. Filozofii, producându-i pe sofişti, îşi produc 
propria lor pieire... 

Reîntors la Green-box, Ursus îi povesti lui jupân Nicless 
că a zăbovit ţinându-se după o femeie frumoasă, şi nu suflă 
o vorbă despre cele întâmplate. 

Doar seara îi şopti încet de tot lui Homo: 

— Află următoarele: am învins cele trei capete ale 
Cerberului. 


VII. PENIRU CARE MOIIVE O MONEDĂ 
DE AUR SE POATE INHAIIA CU NIŞIE 
BANI MARUNȚI? 


Inn 'Tadcaster era din ce în ce mai mult lăcaşul râsului şi 
al veseliei. Seara, în sala scundă, cu toate geamurile 
luminate, nu exista nicio masă goală. Se cânta, se striga. 
Lumina de la Inn Tadcaster umplea bâlciul. Crâşma părea o 
clădire de foc şi de vuiet. 

În curte, adică în teatru, şi mai multă lume. 

Tot publicul de mahala pe care îl putuse da Southwarkul 
se îmbulzea în asemenea măsură la spectacolele Stihiei 
învinse încât, odată cortina ridicată, era cu neputinţă să mai 
găseşti un loc. Ferestrele gemeau de spectatori. Balconul 
era înţesat. Nu se mai vedea o palmă da loc din lespezile 
curţii, năpădite de public. 

Doar loja pentru nobilime rămânea goală. 

Din pricina asta, în locul acela, care se afla în centrul 
balconului, se forma un gol negru. Nimeni! Pretutindeni 
mulţime, doar acolo nu. 

Într-o seară, se ivi totuşi cineva. 

Era într-o sâmbătă, zi când englezii se grăbesc să se 
distreze, înaintea plictiselii de duminică, Sala era arhiplină. 


Am spus sala. Şi Shakespeare a avut multă vreme, drept 
teatru, ograda unui han, căreia îi spunea sală. Hall. 

În clipa când perdeaua care ţinea loc de cortină se dădu 
la o parte pentru prologul Stihiei învinse, Ursus, Homo şi 
Gwynplaine se aflau pe scenă. Ca de obicei, Ursus aruncă o 
privire spre public şi tresări. 

„Loja pentru nobilime” era ocupată. 

O femeie, singură, în mijlocul lojii, stătea pe fotoliul 
îmbrăcat în catifea de Utrecht. 

Era singură, dar părea că umple loja. 

Unele fiinţe parcă iradiază lumina. Femeia aceasta, ca şi 
Dea, îşi avea lumina ei, deşi de altă natură. Dea era palidă, 
necunoscuta era rumenă. Dea era amurgul, ea, zorile. Dea 
era frumoasă, ea, superbă. Dea era nevinovăția, candoarea, 
culoarea albă; ea era purpura şi se simţea că n-o sperie 
roşeaţa. Strălucirea ei depăşea loja şi ea stătea în centru, 
neclintită, în nu ştiu ce deplinătate de idol. 

În mijlocul nefericitei gloate, ea avea minunata lucire a 
rubinului şi împrăştia asupra celor din preajmă atâta 
lumină, încât îi îneca în umbră, iar chipurile lor întunecate 
erau eclipsate de prezenţa ei. Splendoarea ei anihila totul. 

Toţi ochii o priveau. 

Tom-Jim-Jack se afla în mulţime. Şi el, ca şi ceilalţi, se 
pierdea în lumina fiinţei acesteia strălucitoare. 

Necunoscuta, atrăgând mai întâi atenţia publicului, 
concură spectacolul, stricând astfel primele efecte ale 
Stihiei învinse. 

Oricât ar fi părut ea de coborâtă din vis, pentru cei din 
preajmă era reală. Era cu adevărat femeie. Poate chiar prea 
femeie. Înaltă şi voinică, se arăta cu măreție cât mai goală 
posibil. Încărcată de mătăsuri fine şi de giuvaeruri, avea 
sprâncenele înnegrite cu tuş chinezesc, iar braţele, coatele, 
umerii, bărbia, nările, pleoapele, vârfurile urechilor, podul 
palmelor şi vârfurile degetelor îi erau uşor fardate cu o 
bănuială de suliman roşu şi aţâţător. Şi peste toate astea, o 
neînduplecată voinţă de a fi frumoasă. Şi era, într-adevăr, 


de o frumuseţe cumplită. Era panteră, putând să fie pisică 
şi mângâiată. Avea un ochi albastru şi unul negru. 

Gwynplaine, ca şi Ursus, o privea. 

Stihia învinsă era mai mult un vis decât o piesă. 
Gwynplaine şi Ursus se obişnuiseră să fie priviţi de public 
ca nişte viziuni. De data aceasta, efectul viziunii se 
reîntorcea asupra lor; sala uluia scena, şi le venise rândul 
să fie ei înşişi zguduiţi. 

Necunoscuta îi privea şi ei o priveau. 

De la distanţă şi în ceața luminoasă a teatrului, 
amănuntele se ştergeau şi ea li se părea ca o nălucire. Era o 
femeie, fără îndoială, dar oare nu era şi o himeră? 
Pătrunderea aceasta a luminii în bezna lor îi uluia. Părea 
ivirea unei planete necunoscute, venită din lumea fericiţilor. 
Lumina iradiată îi amplifica prezenţa. Necunoscuta avea pe 
ea sclipiri nocturne, ca o cale lactee. Giuvaerurile ei păreau 
stele. Agrafa de diamante era poate o pleiadă. Forma 
splendidă a sânilor ei părea ireală. Privind fiinţa aceasta 
astrală, simţeai apropierea de-o clipă, apropierea glacială a 
meleagurilor fericirii depline. Parcă străfundurile unui 
paradis ar fi plecat peste sărmana Green-box şi peste 
nefericitul ei public faţa aceasta de o neînduplecată 
seninătate. Înălţimea îngăduia celor de jos s-o privească. 

Ursus, Gwynplaine, Vinos, Fibi, mulţimea, toţi se simțeau 
cutremuraţi de strălucirea aceasta, în afară de Dea, 
neştiutoare în noaptea ei. 

Înapoia necunoscutei, în penumbră, se zărea pajul, el 
mozo, un omule, alb şi drăguţ, cu aere de seriozitate. Şi cu 
toate că pajul se afla acolo, necunoscuta părea tot singură 
în lojă. 

Cu toată vâlvă stârnită de apariţia necunoscutei, 
deznodământul Stihiei învinse fu şi mai puternic încă. 
Efectul fu, ca întotdeauna, irezistibil. Poate chiar că în sală, 
din pricina  strălucitoarei  spectatoare, căci uneori 
spectatorul se adaugă spectacolului, exista un surplus de 
surescitare. Oricum, râsul molipsitor la vederea lui 


Gwynplaine triumfă mai mult ca oricând. Mulțimea se 
zvârcoli, prinsă parcă de-o epilepsie a râsului, din care se 
desprindea hohotul sonor şi magistral al lui 'Tom-Jim-Jack. 

Numai necunoscuta, care privea spectacolul cu 
neclintirea unei statui şi cu ochi de fantomă, nu râse. 

După reprezentaţie, după coborârea cortinei, când cei 
din Green-box simţiră iar suflul intimităţii care îi unea, 
Ursus deschise şi răsturnă pe masă banii încasaţi. Şi în 
maldărul de mărunţiş, luci deodată o monedă spaniolă, de 
aur. 

— Ea! spuse Ursus. 

Moneda aceasta de aur, în mijlocul mărunţişului 
neînsemnat, făcea aceeaşi impresie pe care o făcuse 
necunoscuta în mijlocul gloatei. 

— Şi-a plătit locul cu o monedă de aur! făcu Ursus, 
entuziasmat. 

În clipa aceea, hangiul intră în Green-box, îşi trecu braţul 
prin fereastra de dinapoi, deschise în zidul, de care se 
sprijinea baraca, un ochi de geam care dădea spre stradă şi 
care, aflându-se la înălţimea ferestrei, îngăduia să priveşti 
în piaţă, apoi, tăcut, îi făcu semn lui Ursus să privească 
afară. O caretă cu bidivii minunaţi, străjuită de lachei în 
veşminte bogate şi cu torţe aprinse în mâini, se depărta în 
galop. 

Ursus luă între degetul arătător şi degetul mare, cu mult 
respect, moneda de aur şi, arătând-o lui jupân Nicless, 
spuse: 

— E o zeiţă. 

Apoi privi din nou careta gata să iasă din piaţă şi 
deasupra căreia torţele aprinse ale lacheilor păreau o 
coroană de aur cu opt colţuri. 

— E mai mult decât o zeiţă, adăugă el. E o ducesă. 

Careta dispăru. Huruitul roţilor se stinse. 

Ursus rămase câteva clipe ca în extaz, ţinând între 
degete moneda de aur ca pe cine ştie ce odor sfânt. 


Apoi o puse pe masă şi, privind-o mereu, începu să 
discute cu hangiul despre „doamna”. Era o ducesă. Da. 1 se 
ştie rangul. Dar numele? Nu i-l cunoştea nimeni. Jupân 
Nicless văzuse de aproape careta cu blazonul, şi lacheii 
plini de fireturi. Vizitiul avea o perucă de-ai fi zis că e lord 
cancelar. Jupân Nicless o privise de aproape şi pe 
„doamna”. Atâta bogăţie înfrumuseţează. Pielea pare mai 
albă, privirea mai mândră, mersul mai măreț, graţia mai 
izbitoare. Nimic nu egalează eleganța neruşinată a mâinilor 
ăstora care nu muncesc. Jupân Nicless descria strălucirea 
maiestuoasă a pielii ei albe cu vinişoare albastre, a gâtului 
ei, a umerilor, a braţelor, a fardului împrăştiat pretutindeni, 
a cerceilor cu perle, a coafurii pudrate cu aur, a 
nenumăratelor giuvaeruri, a rubinelor şi diamantelor ei. 

— Mai puţin strălucitoare decât ochii, şopti Ursus. 

Gwynplaine tăcea. 

Dea asculta. 

— Şi ştiţi ce-i mai de mirare? spuse hangiul. 

— Ce? întrebă Ursus. 

— Că am văzut-o urcându-se în caretă. 

— Ei şi? 

— Păi nu s-a urcat singură... 

— Se poate... 

— S-a mai urcat cineva cu ea. 

— Cine? 

— Ghiciţi! 

— Regele? spuse Ursus. 

— Mai întâi, făcu jupân Nicless, până una alta nu există 
rege. Nu ne cârmuieşte un rege. Ghiciţi cine a urcat în 
careta ducesei. 

— Jupiter, spuse Ursus. 

Hangiul răspunse: 

— Tom-Jim-Jack. 

Gwynplaine, care nu scosese o vorbă, se miră: 

— Tom-Jim-Jack?! 


O clipa tăcură toţi, uimiţi. Şi în tăcere, o auziră pe Dea 
şoptind: 

— Oare n-ar putea fi împiedicată femeia aceasta să mai 
vină aici? 


VIII. SEMNE DE OTRĂVIRE 


„Apariţia” nu se mai ivi. 

Ea nu se mai ivi în sală, dar se ivi în mintea lui 
Gwynplaine. 

Gwynplaine fu, într-o oarecare măsură, tulburat. 

Se părea că pentru prima oară în viaţa lui văzuse o 
femeie. 

Şi, de îndată, îl cuprinse rătăcirea aceea a visării 
nefireşti. E bine să iei seama la visarea care pune stăpânire 
pe tine. Ea cuprinde misterul şi nespusa fineţe a unei 
miresme. Pentru gândire, ea e ce e parfumul pentru 
chiparoasă. Şi e, uneori, întărirea peste măsură a unui gând 
veninos. Te poţi otrăvi cu visările, aşa cum te poţi otrăvi cu 
anumite flori. Sinucidere îmbătătoare, minunată şi sinistră. 

A gândi cum nu trebuie înseamnă sinucidere pentru 
suflet. Acolo e otrăvirea. Visarea atrage, ademeneşte, 
momeşte, înlănţuie, apoi te face complicele ei. Se poate 
spune despre visare ceea ce se spune despre joc: începi ca 
înşelat şi sfârşeşti ca înşelător. 

Gwynplaine visă. El nu văzuse niciodată femeia. Îi 
întrezărise umbra în toate femeile din mulţime şi-i văzuse 
sufletul în Dea. Acum o vedea în realitate. 

O piele călduţă şi vie, sub care simţi curgând un sânge 
pătimaş; forme având tăria marmurei şi unduirea valului; o 
faţă trufaşă şi rece, amestecând refuzul cu atracţia; părul 
colorat ca vâltoarea focului, un început de goliciune 
trădând dorinţa dispreţuitoare de a fi posedată de la 
distanţă de gloată; o făgăduinţă pentru simţuri şi o 
ameninţare pentru suflet; dubla neliniştire, pe de o parte 


dorinţă, pe de alta teamă. Asta văzuse Gwynplaine. Văzuse 
o femeie. Văzuse mai mult şi mai puţin decât o femeie. 
Văzuse o femelă. Începuse să întrevadă taina aceasta, sexul. 
Şi unde? La o distanţă nesfârşită, acolo unde el nu putea să 
ajungă. 

O ducesă. Mai mult decât o zeiţă, spusese Ursus. Ce 
povârniş! Până şi visul însuşi ar da înapoi în faţa unui 
asemenea urcuş. Avea să facă nebunia de-a se gândi la 
necunoscută? Gwynplaine se frământa. Îşi amintea tot ce-i 
spusese Ursus de înaltele existenţe, aproape regeşti. 
Aiurelile filozofului, care i se păruseră fără niciun rost, 
deveneau pentru el puncte de reazem ale gândirii. 
Descrierile şi enumerările lui Ursus, inventarele lui lirice, 
osanalele lui despre castele, parcuri, fântâni ţâşnitoare şi 
alei de coloane, cele povestite despre bogăţie şi putere 
prindeau viaţă, iar în mintea lui Gwynplaine ca nişte 
realităţi pierdute în nori. Că un om poate fi lord, i se părea 
o închipuire. Şi totuşi, aşa era. De necrezut! Existau lorzi! 
Oare or fi ca noi, din carne şi oase? Puţin probabil. 
Gwynplaine se simţea în străfundul întunericului, 
împrejmuit de ziduri, şi întrezărea la o nemărginită 
distanţă, deasupra capului, ca prin gura unei fântâni în al 
cărui fund s-ar fi aflat, orbitorul amestec de cer, chipuri şi 
raze care este Olimpul. În mijlocul acestei splendori, 
strălucea ducesa. 

Pentru femeia asta, Gwynplaine simţea o nedesluşită şi 
ciudată nevoie, amestecată cu simţământul imposibilului. 

Dar niciunul din gândurile lui nu prindea formă precisă. 
Avea în el o ceaţă care îşi schimba în fiecare clipă forma şi 
plutea. O adâncă întunecare, totuşi. 

Altminteri, ideea că ar fi putut cât de cât să se apropie de 
ducesă nu-i trecu nicio clipă prin minte. Nu încercă, nici 
măcar în vis, să se înalțe spre ea. Din fericire. 

Şi apoi avea să mai revină vreodată femeia asta? 
Pesemne că nu. lar nebunia nu merge până la a te înflăcăra 
pentru o licărire care trece în zare. Să-i faci ochi dulci unei 


stele, mai merge, la nevoie, căci o revezi, ea reapare, e fixă. 
Dar poţi să te îndrăgosteşti de-un fulger? 

În Gwynplaine visele se perindau unul după altul. Idolul 
din fundul lojii, maiestuos şi ademenitor, se ivea luminos şi 
vag în neclaritatea ideilor lui, apoi pierea. Gwynplaine se 
gândea la necunoscută, apoi nu se mai gândea la ea, se 
ocupa de altceva, se reîntorcea iar la ea. Simţea un fel de 
legănare, nimic mai mult. 

Şi legănarea asta îl împiedică să doarmă multe nopţi. 
Insomnia e aproape la fel de plină de vise ca şi somnul. 

Întunecata noastră imensitate lăuntrică e de aşa natură, 
încât ceea ce se petrecea în Gwynplaine abia dacă atingea, 
în mintea lui, imaginea Deei. Dea îi sălăşuia în suflet, ca un 
lucru sfinţit. Nimic n-o putea clinti. 

Două instincte, unul ideal, altul trupesc, se luptau în 
Gwynplaine. Există asemenea lupte, între îngerul alb şi 
îngerul negru, pe marginea prăpastiei. 

Şi, până la urmă, îngerul negru fu prăvălit în adâncuri. 

Într-o bună zi, pe neaşteptate, Gwynplaine nu se mai 
gândi la necunoscută. 

De altfel, după cum am spus, „ducesa” nu mai revenise. 

Lui Ursus lucrul acesta i se părea firesc. „Doamna cu 
moneda de aur” nu-i un om obişnuit. Ea intră, plăteşte şi 
dispare. Ar fi prea frumos să se mai reîntoarcă. 

Cât despre Dea, ea nici nu mai pomeni măcar despre 
femeia care trecuse. Auzea şi ştia pesemne ce se petrece, 
din oftaturile lui Ursus şi, pe ici, pe colo, din câteva cuvinte 
semnificative: monede de aur nu pică în fiecare zi! 

S-ar fi putut oare spune că plutise o umbră între 
Gwynplaine şi Dea? Dea n-o ştia; şi nici Gwynplaine. Nu. 
Nimic nu se întâmplase. Ducesa însăşi pierise în zarea 
depărtată, ca o nălucire. O clipă de visare, pentru 
Gwynplaine, trezit acum - atât fusese totul. Un val de 
visare, ca şi un val de negură, nu lasă urme, iar după 
trecerea norului dragostea străluceşte la fel de tare în inimi 
cât străluceşte soarele pe cer. 


IX. ABYSSUS ABYSSUM VOCAT(3% 


Mai dispăru cineva: 'Tom-Jim-Jack. Pe neaşteptate, el 
încetă să mai vină la Inn Tadcaster. 

Persoanele a căror situaţie le îngăduie să vadă ambele 
laturi ale vieţii elegante a marilor seniori londonezi avură 
prilejul să-şi noteze poate că în aceeaşi epocă Gazeta 
Săptămânală anunţa „plecarea lordului David Dirry-Moir, la 
porunca majestăţii sale, ca să reia, în escadra albă navigând 
pe coastele Olandei, comanda fregatei sale”. 

Ursus observă că Ilom-Jim-Jack nu mai venea şi căzu pe 
gânduri. 'Tom-Jim-Jack nu mai reapăruse din ziua când 
plecase în aceeaşi caretă cu „ducesa”. Nici vorbă, era o 
enigmă acest Iom-Jim-Jack, căruia nu-i rezistau nici 
ducesele! Ce studiu interesant de făcut! Câte întrebări de 
pus! Câte cuvinte de spus! lată de ce Ursus nu mai scoase o 
vorbă. 

Ursus, care trecuse prin multe, ştia unde te poate duce o 
curiozitate prea îndrăzneață. Curiozitatea trebuie să fie 
totdeauna pe măsura  curiosului. Dacă  asculţi, îţi 
primejduieşti urechea; dacă pândeşti, îţi primejduieşti ochii. 
Prevederea cere să nu auzi şi să nu vezi nimic. 'lom-Jim-Jack 
se urcase într-o caretă princiară. Hangiul fusese martorul 
înălţării acesteia. Marinarul aşezat lângă o lady i se părea 
lui Ursus un fel de minune care îl făcea să fie prevăzător. 
Toanele vieţii celor de sus trebuie să fie sfinte pentru cei de 
jos. Toate târâtoarele astea, cărora li se spune săraci, n-au 
decât să se pitească în văgăunele lor dacă observă ceva 
neobişnuit. Să taci mâlc e o forţă. Închide-ţi ochii, dacă n-ai 
fericirea să fii orb; astupă-ţi urechile dacă n-ai norocul să fii 
surd; înţepeneşte-ţi limba, dacă ai nenorocirea de a nu fi 
mut. Cei mari sunt ce vor. Cei mici sunt ce pot... Nepăsarea 
e o deşteptăciune. Să nu te mişti e sănătos. Dacă faci pe 


mortul n-ai să fii ucis. Aşa cere înţelepciunea insectei. Şi 
Ursus, după ea îşi mâna faptele. 

Hangiul, mirat şi el, îl întrebă într-o bună zi: 

— Ştii că Tom-Jim-Jack nu se mai vede? 

— Ia te uită! făcu Ursus. Eu nici nu observasem măcar... 

Jupân Nicless şopti ceva, fără doar şi poate despre 
amestecul nepotrivit al caretei ducale cu Tom-Jim-Jack, o 
observaţie probabil necuviincioasă şi primejdioasă, pe care 
Ursus avu grijă să n-o asculte. 

Şi totuşi, Ursus era prea artist ca să nu-l regrete pe 'Tom- 
Jim-Jack. Se simţea oarecum dezamăgit. Dar nu-şi mărturisi 
gândul decât faţă de Homo, singurul căruia i se putea 
destăinui fără grijă că va fi trădat. Îi şopti la ureche: 

— De când Tom-Jim-Jack nu mai vine, simt un gol, ca om, 
şi o răceală în suflet, ca poet. 

Destăinuirea aceasta faţă de inima unui prieten îl uşura 
pe Ursus. 

Dar rămase mut faţă de Gwynplaine, care, la rândul lui, 
nu pomeni o vorbă despre 'Iom-Jim-Jack. 

De fapt, puţin îi păsa de Tom-Jim-Jack lui Gwynplaine, 
care nu se mai gândea decât la Dea. 

Dea nici nu bănuia măcar uşoara frământare trecută. În 
acelaşi timp, nu se mai auzea vorbindu-se despre intrigile şi 
plângerile împotriva Omului care Râde. Ura părea că se 
dăduse bătută. Totul se potolise în Green-box şi în preajma 
ei. Fericirea lui Gwynplaine şi a Deei era, pentru moment, 
cu desăvârşire senină. 

Mulțimea continua să se îmbulzească la reprezentațiile 
Stihiei învinse. Succesul Omului care Râde părea nesecat. 
Dădeau năvală toţi să-l vadă, nu numai cei din Southwark, 
ci, într-o oarecare măsură, şi cei din Londra. Publicul 
începea să se amestece: după părerea lui jupân Nicless, 
cunoscător al sărăcimii, nu mai erau doar marinari şi 
birjari, ci şi gentilomi şi baroneţi deghizați în oameni de 
rând. Triumful lui Gwynplaine pătrunsese, fără doar şi 


poate, în marele public. Şi faptul era real. La Londra nu se 
vorbea decât despre Omul care Râde. 

Cei din Green-box habar n-aveau de toate astea. Ei se 
mulţumeau să fie fericiţi... 

Într-o seară, Gwynplaine, având în suflet prisosul acela 
de fericire care, asemenea beţiei de parfumuri, pricinuieşte 
un fel de plăcută nelinişte, se plimba, aşa cum făcea de 
obicei după terminarea spectacolului, pe pajişte, la câteva 
sute de paşi de Green-box. Noaptea era neagră şi străvezie: 
o luminau stelele. Bâlciul părea pustiu şi numai somnul şi 
uitarea sălăşluiau în barăcile risipite prin Tarrinzeau-field. 

O singură lumină mai licărea: lumina felinarului de la Inn 
Tadcaster, prin uşa  întredeschisă care aştepta 
reîntoarcerea lui Gwynplaine. 

Bătuse miezul nopţii la cele cinci biserici din Southwark, 
cu pauzele şi deosebirile de glas ale fiecărui clopot. 

Gwynplaine se gândea la Dea. La ce alta s-ar fi putut 
gândi? Dar acum el se gândea la Dea cum se gândeşte un 
bărbat la o femeie. Şi se mustra pentru asta. lăcutul imbold 
al soţului începea să-l frământe. 

Totuşi în visele lui Gwynplaine Dea fusese până atunci 
mai presus de gândurile trupeşti. Şi acum, rătăcit, el 
încerca în gând s-o coboare, trăgând de firul care leagă de 
pământ orice fată. Niciuna din păsările astea nu scapă. Şi 
Dea, ca oricare alta, nu era în afara legii, iar Gwynplaine, 
nemărturisindu-şi decât pe jumătate, simţea o vagă dorinţă 
ca şi ea să se supună legii. 

Şi-o închipuia pe Dea fiinţă omenească. O vedea într-un 
fel nemaipomenit pe Dea, cu capul pe pernă. Îi era ruşine 
de nelegiuirea nălucirii lui. I se părea că încearcă o 
profanare. Şi se împotrivea, pe cât putea, obsesiei. O 
alunga, apoi revenea la ea. Pentru el, Dea se afla într-un 
nor. Şi, fremătând, dădea la o parte norul cum ar fi ridicat o 
cămaşă. Era în aprilie... 

Ceva în Gwynplaine o striga pe Dea, pe Dea fata, pe Dea 
jumătate a unui bărbat, pe Dea carne şi flacără, pe Dea cu 


sânii goi. Aproape că o alunga pe Dea-înger. Iubirea lui 
Gwynplaine pentru Dea devenea nupţială. Lui Gwynplaine îi 
trebuia femeia aceasta. Îi trebuia o femeie. Şi, din fericire, 
pentru el nu exista altă femeie decât Dea. Singura pe care o 
dorea. Singura care l-ar fi putut dori... 

Oricine l-ar fi văzut mergând, ar fi zis: „la te uită! Un 
beţiv!” Aproape că se clătina sub apăsarea inimii, a 
primăverii şi a nopţii. 

Singurătatea din preajmă era atât de netulburată, încât 
uneori Gwynplaine vorbea cu glas tare. 

Se plimba cu paşi rari, cu capul plecat, cu mâinile la 
spate, cu palmele una într-alta, cu degetele întinse. 

Deodată simţi ceva ca o alunecare în deschizătura 
înţepenită a degetelor şi se întoarse brusc. Avea în mână o 
hârtie şi în faţă un om. 

Omul se apropiase tiptil, ca o pisică, şi-i vârâse hârtia 
aceasta între degete. 

Hârtia era o scrisoare. 

Omul, luminat îndeajuns de licărirea stelelor, era mărunt, 
bucălat, tânăr, grav şi înveşmântat într-o livrea roşie. Stătea 
neclintit în faţa lui Gwynplaine, părând parcă ieşit dintr-un 
vis. 

Gwynplaine îl recunoscu pe pajul ducesei. 

Şi, înainte de-a apuca să scoată o vorbă, auzi glasul 
piţigăiat de copil şi de femeie totodată al pajului, care îi 
spuse: 

— Să fiţi mâine seară, la ora asta, la intrarea podului 
Londrei. Eu mă voi afla acolo şi am să vă conduc. 

— Unde? întrebă Gwynplaine. 

— Unde sunteţi aşteptat. 

Gwynplaine privi scrisoarea pe care o ţinea, fără să-şi 
dea seama, în mână. Când ridică ochii, pajul dispăruse. 
Undeva, pe câmp, departe, i se mai zărea trupul, ca o 
umbră, din ce în ce mai ştearsă. Apoi pajul coti după colţ şi 
Gwynplaine rămase iar singur. 


Atunci îşi apropie scrisoarea de ochi, ca şi cum ar fi vrut 
s-o citească şi îşi dădu seama că îi e cu neputinţă, din două 
motive: mai întâi, pentru că n-o desfăcuse; în al doilea rând, 
pentru că era întuneric. 

Trebuiră mai multe minute până să-şi aducă aminte de 
felinarul de la han. Făcu câţiva paşi într-acolo, ca şi cum n- 
ar fi ştiut încotro se îndreaptă, ca un somnambul căruia o 
fantomă i-ar fi adus o scrisoare. 

În sfârşit, se hotări şi, ajungând mai mult în goană lângă 
inn se aşeză în bătaia razei de lumină care trecea prin uşa 
întredeschisă şi mai privi o dată, la lumina aceasta, 
scrisoarea închisă. Pe sigiliu nu se vedea niciun semn. Plicul 
purta drept adresă cuvintele: Lui Gwynplaine. 

El rupse pecetea, desfăcu plicul, despături scrisoarea, o 
puse în lumină şi iată ce citi: 


„Tu eşti hidos, eu sunt frumoasă. Tu eşti saltimbanc, eu 
sunt ducesă. Eu sunt cea dintâi, tu eşti cel de pe urmă. Te 
vreau! Te iubesc! Vino!” 


e€SD|E se SD|E-3sc SE 


CARTEA A PATRA 
BECIUL JUSTIŢIEI 


ce Isec SIE SD|E-ao 


I. ISPITIREA SFÂNTULUI GWYNPLAINE 


Gwynplaine citi şi reciti scrisoarea. Existau în ea, fără 
urmă de îndoială, cuvintele: „te iubesc”. 

Şi-l cuprinse spaima. Mai întâi se crezu nebun. Era 
nebun. Sigur. Ceea ce văzuse nu exista. Umbrele nopţii îşi 
bătuseră joc de el, nefericitul. Prichindelul înveşmântat în 
roşu fusese o licărire amăgitoare. Uneori, noaptea, nimicul 
adunat într-o flacără vine să-şi râdă de tine. După ce râsese, 
năluca dispăruse lăsându-i în urma ei pe Gwynplaine 
nebun. Întunericul face asemenea pozne. 

A doua spaimă îl cuprinse când îşi dădu seama că e în 
toate minţile. O nălucire? De unde! N-avea oare o scrisoare 
în mână? Nu vedea oare un plic, o pecete, hârtia, scrisul? 
Nu ştia cine i le-a trimis? Fusese luată pana şi cerneala, şi i 
se scrisese. Fusese aprinsă o lumânare, şi i se pecetluise 
scrisoarea cu ceară. Şi numele lui se afla pe plic. Lui 
Gwynplaine. Hârtia mirosea frumos. Totul e limpede. Pe 
prichindel, Gwynplaine îl cunoaşte. E un paj. Licărirea vine 
de la livreaua lui roşie. Pajul ăsta i-a dat întâlnire lui 
Gwynplaine, pentru mâine la aceeaşi oră, la intrarea 
podului Londrei. Oare şi podul Londrei e tot o iluzie? Nu, 
nu. Toate sunt adevărate. Nu-i pic de nebunie în ele. Totul e 
real. Gwynplaine e pe de-a-ntregul lucid. Ceea ce i se 
întâmplă nu-i o nălucire care i s-a risipit de îndată deasupra 
capului, s-a împrăştiat şi a pierit, ci un lucru real. Nu, 
Gwynplaine nu e nebun. Gwynplaine nu visează. Şi recitea 
scrisoarea. 


Da, aşa e. Dar atunci? Atunci e nemaipomenit! există o 
femeie care îl doreşte. O femeie îl doreşte! Şi nimeni nu mai 
are dreptul să rostească vreodată cuvintele: „de necrezut”. 
O femeie îl doreşte. O femeie care i-a văzut faţa. O femeie 
care nu e oarbă. Şi cine e femeia aceasta? O slută? Nu. O 
frumuseţe. O ţigancă? Nu. O ducesă. 

Ce se ascundea aici, şi ce voiau să însemne toate astea? 
Primejdie, dar şi triumf! Poţi să nu-ţi pierzi capul şi să nu 
dai buzna în întâmpinarea lui? 

Cum! Ea, amăgirea, apariţia, lady, spectatoarea din loja 
de basm, ea, care strălucea în întuneric! Căci ea era. Numai 
ea! 

Pâlpâirile focului abia aţâţat ţâşneau în el din toate 
părţile. Era ciudata necunoscută! Aceeaşi care îl tulburase 
atât! Şi din nou gândurile furtunoase de mai ieri, gândurile 
despre ea reînviau, reînsufleţite parcă de focul acesta 
mocnit. Uitarea nu-i decât un hrisov a cărei scriere pare că 
s-a şters. Şi-i de ajuns o întâmplare neînsemnată ca toate 
ştersăturile să revină pe spaţiile albe ale memoriei mirate. 
Gwynplaine credea că alungase din minte chipul ducesei şi 
o regăsea; ea era întipărită acolo, îşi făcuse scorbură în 
creierul lui inconştient, vinovat de a fi visat. Fără voia lui, 
muşcătura visării pătrunsese prea adânc. Acum răul se 
înfăptuise într-o oarecare măsură. Şi toată visarea, de 
neînlăturat poate de-acum înainte, îl lua iar, năvalnică, în 
primire. 

Era dorit. Prinţesa cobora de pe tronul ei, idolul se 
cobora de pe altar, statuia îşi părăsea piedestalul, fantoma 
se desprindea din nori. Din adâncurile imposibilului venea 
întruchiparea visului. Zeitatea aceasta a înălțimilor se pleca 
asupra lui Gwynplaine. Carul, împletit de razele aurorei, 
carul tras de turturele şi de balauri, ea îl oprea deasupra lui 
Gwynplaine. Şi îi spunea lui Gwynplaine: „Vino!” 
Gwynplaine avea înfricoşătoarea glorie de a fi alesul din 
pricina căruia se cobora bolta cerească. Femeia aceasta, 
dacă poate fi numită femeie o formă astrală şi suverană, 


femeia aceasta i se oferea, i se dăruia, i se dădea cu totul. 
Olimpul se prostitua. În faţa cui? A lui Gwynplaine. Braţe de 
curtezană se deschideau într-un nimb de raze ca să-l 
strângă la pieptul unei zeițe. Fără nicio pată ruşinoasă. 
Asemenea măreţii nu murdăresc. Lumina îi spală pe zei. Iar 
zeiţa care venea la el ştia ce face. Cunoştea sluţenia 
întruchipată în Gwynplaine. Văzuse masca îngrozitoare 
care îi ţinea loc de obraz. Şi masca n-o făcea să dea înapoi. 
Gwynplaine, deşi hidos, era iubit. 

Ceea ce depăşea orice închipuire era faptul că ea îl iubea 
tocmai din pricina sluţeniei lui. Departe de-a o alunga, 
sluţenia lui o atrăgea. Gwynplaine era mai mult decât iubit, 
era dorit. Era mai mult decât acceptat, era ales. El, ales! 

Acolo unde ea trăia, în lumea regească a strălucirii 
iresponsabile şi a puterii depline de-a hotări singură, se 
aflau prinți, şi ea ar fi putut să aleagă un prinţ; se aflau 
lorzi, şi ea ar fi putut să aleagă un lord; se aflau bărbaţi 
chipeşi, fermecători, superbi, şi ea ar fi putut să-l ia pe 
Adonis. În mijlocul meteorilor şi a trăsnetelor, putea să-şi 
aleagă arhanghelul cu şase aripi şi ea alegea viermele 
târându-se în nămol. De o parte alteţele şi seniorii, toată 
mărirea, belşugul, gloria; de altă parte, un saltimbanc. Şi 
saltimbancul îi întrecuse! Ce cumpănă avea oare în inimă 
femeia aceasta? Cu ce greutăţi îşi cântărea iubirea? Ea îşi 
smulgea tiara ducală de pe creştet şi-o arunca pe 
scândurile clovnului. Îşi smulgea de pe frunte aureola 
divină şi o punea pe ţeasta zbârlită a unui spiriduş. Un fel 
de răsturnare a lumilor, cu insectele mişunând spre cer şi 
constelaţiile coborând spre pământ, îl înghiţea pe 
Gwynplaine, pierdut sub prăbuşirea luminii, şi-i zămislea un 
nimb în mocirlă. O atotputernică, răzvrătită împotriva 
frumuseţii şi a splendorii, se dăruia unui blestemat al nopţii, 
îi prefera pe Gwynplaine lui Antinous, se pârpălea de 
curiozitate în faţa beznelor şi cobora în ele; iar din 
abdicarea aceasta a zeiţei ieşea, încununată şi miraculoasă, 
măreţia nenorocitului. 


„Eşti hidos. Te iubesc”. Cuvintele acestea îi atingeau 
trufia lui Gwynplaine; acolo unde ea ascundea hidoşenia. 
Trufia e punctul slab al tuturor eroilor. Gwynplaine era 
măgulit în vanitatea lui de monstru. Era iubit, ca monstru. 
Şi el, la fel sau poate chiar mai mult decât toţi Jupiterii şi 
Apolonii, era o excepţie. Se simţea supraom şi atât de 
monstru, încât devenise zeu. Înfricoşătoare orbire! 

Ea cine era? Ce ştia despre ea? Totul şi nimic. Ştia că e 
ducesă; ştia că e frumoasă; ştia că e bogată, că are slugi, 
lachei, paji şi purtători de torţe în jurul caretei cu blazon. 
Ştia că e îndrăgostită de el sau, cel puţin, că spusese aşa. 
Altceva, nu mai ştia nimic. Îi cunoştea titlul, şi nu-i ştia 
numele. Îi ştia gândul, şi nu-i cunoştea viaţa. Era măritată, 
văduvă, fecioară? Era liberă? Era supusă vreunor obligaţii? 
Cărei familii aparţinea? Oare în jurul ei se aflau capcane, 
curse, primejdii? Ce înseamnă curtenia pe înaltele 
meleaguri trândave; că există pe aceste piscuri văgăuni în 
care visează vrăjitoare fioroase având în jurul lor, de-a 
valma, osemintele dragostei devorate; la ce încercări de-un 
tragic cinism poate duce plictiseala unei femei, care se 
crede mai presus decât omul; Gwynplaine nici nu bănuia 
măcar. Îi lipsea din minte putinţa înţelegerii. Era prost 
informat, în subsolul social în care trăia. Iotuşi, vedea 
întuneric. Îşi dădea seama că toată lumina asta era obscură. 
Înţelegea oare? Nu. Ghicea? Şi mai puţin încă. Ce se afla în 
dosul scrisorii? O poartă cu două canaturi şi, în acelaşi timp, 
o zăvorâre îngrijorătoare. De o parte mărturisirea. De alta, 
enigma. 

Mărturisirea şi taina, aceste două guri, una atrăgătoare, 
alta amenințătoare, rostesc aceleaşi cuvinte: „Îndrăzneşte!” 

Niciodată perfidia sorții nu-şi alesese mai bine mijloacele 
şi nu trimisese mai la timp o ispitire. Gwynplaine, frământat 
de primăvară şi de trezirea sevei universale, era pe cale să 
înfăptuiască visul trupului. Tocmai în momentul şi în clipa 
cea mai zbuciumată a crizei acesteia, i se făcea oferirea; şi 
se înălţau în faţa privirii lui, orbitori, sânii albi ai sfinxului. 


Tinereţea e un povârniş. Gwynplaine se pleca, împins spre 
coborâş. Îl împingeau anotimpul, noaptea, femeia. Dacă n- 
ar exista luna april, am fi mult mai virtuoşi. Fiecare tufă 
înflorită e un complice! Dragostea e tâlharul, iar primăvara 
e tăinuitorul. 

Gwynplaine era răscolit. Păcatul, stăruind întru dăruire, 
căpăta formă. Să se ducă a doua zi, la miezul nopţii, pe 
podul Londrei? Da! striga trupul. Nu! striga sufletul. 

Şi Gwynplaine se cutremura. Se întrezărea pe marginea 
prăpastiei. Şi se arunca înapoi, tras din toate părţile de 
spaimă. Închidea ochii. Se căznea să-şi nege sie însuşi 
această aventură şi să-şi pună iar la îndoială luciditatea. 
Fireşte, aşa era cel mai bine. Cel mai sănătos lucru pe care 
îl putea face era să se creadă nebun... 

Vai, Gwynplaine îşi punea întrebări! Acolo unde e clară 
datoria, a-ţi pune întrebări înseamnă a te afla la începutul 
înfrângerii. În trufia lui, nu vedea decât biruinţa. Ca să vadă 
că stârnise mai mult o poftă neruşinată decât o dragoste, i- 
ar fi trebuit mai multă minte decât are nevinovăția. Lângă: 
te iubesc, nu întrezărea înspăimântătorul corectiv: te vreau. 
Partea bestială a zeiţei îi scăpa. 

Deodată, îşi dădu seama de un lucru: că nu se mai 
gândea. Visarea lui ajunsese la punctul acela întunecat în 
care totul dispare. 

Şi-şi mai dădu seama că rămăsese afară. Puteau să fie 
orele două după miezul nopții... 

Gwynplaine puse scrisoarea adusă de paj în buzunarul de 
la piept, dar dându-şi seama că o pusese pe inimă, o scoase 
de acolo şi o vâri, mototolită, în primul buzunăraş de sub 
haină, apoi se îndreptă spre han, intră înăuntru, tăcut, fără 
să-l trezească pe micul Govicum care îl aştepta, doborât de 
somn, paste o masă, cu mâinile puse căpătâi. Închise uşa, îşi 
aprinse lumânarea de la felinarul hanului, trase zăvoarele, 
răsuci cheia în broască, luă, fără să-şi dea seama, toate 
măsurile de precauţie ale unui om care se întoarce acasă 
târziu, urcă scara Green-boxei, se strecură în vechea 


baracă pe care o folosea încă drept odaie, îl privi pe Ursus 
care dormea, suflă în lumânare şi nu se culcă. 

Aşa se scurse o oră. În sfârşit, frânt de oboseală, 
închipuindu-şi că patul înseamnă somn, puse capul pe 
pernă, fără să se dezbrace, şi închise ochii; dar vijelia, 
iureşul emoţiilor care îl frământau, nu se potoli nicio clipă. 
Gwynplaine suferea. Pentru prima oară în viaţă nu era 
mulţumit de sine. Durere lăuntrică, amestecată cu vanitate 
satisfăcută. Ce era de făcut? Veniră zorile. Îl auzi pe Ursus 
sculându-se. Şi nu dezlipi pleoapele. Şi totuşi, nu găsise o 
clipă de linişte. Se gândea la scrisoare. Toate cuvintele ei îi 
reveneau, ca într-un vârtej de ceaţă. Gwynplaine era în 
prada vârtejului acestuia. 

Şi, când tulburarea îi ajunsese la culme, auzi o voce 
nespus de plăcută, care întreba: 

— Dormi, Gwynplaine? 

Deschise pleoapele, tresărind, şi se ridică în aşternut. 
Uşa barăcii era întredeschisă. În golul ei se ivise Dea, cu 
minunatul ei zâmbet pe buze şi în ochi. Gwynplaine o privi 
înfiorat, uluit, trezit. Trezit din ce? Din somn? Nu. Din 
insomnie. Şi în faţa Deei simţi, în ungherele cele mai 
tăinuite ale fiinţei lui, potolirea de nedescris a furtunii şi 
sublima pogorâre a binelui asupra răului. Minunea privirii 
cereşti se înfăptui. Fără niciun efort, numai prin prezenţa 
ei, blânda şi luminoasa oarbă împrăştia toată umbra din 
sufletul lui Gwynplaine, pânza de ceaţă se depărtă de 
mintea lui ca trasă de-o mână nevăzută, şi Gwynplaine avu 
simţământul unei  reintrări în  seninătatea cerului. 
Redevenea, dintr-odată, prin harul acestui înger, bunul şi 
marele Gwynplaine, nevinovat. 


II. DE LA GLUMĂ LA ASPRIME 


Ce lucru simplu e o minune. În Green-box era ora 
gustării de dimineaţă. Şi Dea venise doar ca să ştie de ce nu 


vine Gwynplaine la masă. 

— Tu! strigă Gwynplaine, şi nu mai avu alt orizont şi altă 
viziune în afara cerului în care se afla Dea. 

Peste câteva clipe, stăteau unul în faţa celuilalt, cu Ursus 
între ei. Ceainicul, sub care ardea o lămpiţă, se afla pe 
masă. Fibi şi Vinos trebăluiau pe afară. 

Gustarea de dimineaţă, ca şi cina, o luau în încăperea din 
mijloc. Masa îngustă era aşezată aşa fel încât Dea stătea cu 
spatele spre ochiul de geam al peretelui care răspundea 
spre uşa Green-boxei. 

Genunchii lor se atingeau. Gwynplaine îi turna ceai Deei. 

Dea sufla cu gingăşie în ceaşcă. Deodată, ea strănută. În 
clipa aceea, deasupra flăcării lămpii se risipi o şuviţă de fum 
şi ceva ca un scrum de hârtie. Fumul o făcuse pe Dea să 
strănute. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— Nimic, răspunse Gwynplaine. 

Şi începu să zâmbească. Arsese scrisoarea ducesei. 

Nimicirea scrisorii îi uşură inima şi Gwynplaine îşi simţi 
cinstea aşa cum îşi simte vulturul aripile. I se părea că, 
odată cu fumul şi odată cu hârtia, ducesa însăşi devenise 
scrum. 

Tot amestecându-şi ceştile şi bând unul după altul, 
stăteau de vorbă. Gungurit de îndrăgostiţi, ciripit de vrăbii. 

— Ştii ceva? 

— Nu. 

— Gwynplaine, am visat că eram animale şi că aveam 
aripi. 

— Aripi înseamnă păsări, şopti Gwynplaine. 

— Animale înseamnă îngeri, mormăi Ursus. 

Vorbiră mai departe. 

— Dacă n-ai exista tu, Gwynplaine... 

— Ce-ar fi? 

— N-ar mai exista nici Dumnezeu. 

— Ceaiul e prea fierbinte. Ai să te frigi, Dea. 

— Suflă tu în ceaşca mea. 


— Ce frumoasă eşti astăzi! 

— Închipuie-ţi, aş vrea să-ţi spun tot felul de lucruri. 

— Spune-le! 

— Te iubesc! 

— Eu te ador! 

Ursus mormăi pentru sine: 

— Doamne! lată nişte oameni cinstiţi. 

După o clipă de tăcere, Dea spuse: 

— Dacă ai şti! Seara, când jucăm piesa, când mâna mea 
îţi atinge fruntea... O, ce cap nobil ai tu, Gwynplaine!... în 
clipa când îţi simt şuviţele de păr sub degete, mă înfior. Mă 
cuprinde o bucurie cerească, şi îmi spun: „În toată lumea 
asta de întuneric care mă înconjoară, în tot universul ăsta 
de singurătate, în toată prăbuşirea asta de bezne în care 
mă aflu, în înfricoşătorul cutremur simţit în mine, şi în 
toate, am un punct de sprijin. lată-l! Ele!” Adică tu. 

— Tu mă iubeşti, spuse Gwynplaine. Şi eu, de asemenea, 
nu te am decât pe tine în lume. Dea, ce vrei să fac? Doreşti 
ceva? Ce-ţi trebuie? 

Dea răspunse: 

— Nu ştiu. Sunt fericită. 

— Da, vorbi Gwynplaine. Suntem fericiţi... 

Ursus ridică glasul, sever: 

— Ah! Sunteţi fericiţi! Asta e o încălcare a legii. V-am 
prevenit. Sunteţi fericiţi! Atunci încercaţi să vă ascundeţi. 
Ocupaţi cât mai puţin loc cu putinţă. Fericirea trebuie să se 
vâre în adâncul scorburilor. Faceţi-vă şi mai mici decât 
sunteţi, dacă vă e cu putinţă. Dumnezeu măsoară mărimea 
fericirii după micimea  fericiţilor. Oamenii nemulţumiţi 
trebuie să se ascundă, ca tâlharii. Ah! Voi străluciți, ticăloşi 
viermi luminoşi ce sunteţi, şi, zău, o să fiţi călcaţi în 
picioare, şi bine o să vi se facă! Ce-s toate dezmierdările 
astea? Doar nu sunt guvernantă ca să privesc cum se 
giugiulesc îndrăgostiţii! La urma urmelor, mă obosiţi. 
Duceţi-vă dracului! 


Şi simțind că tonul lui aspru se muia până la duioşie, 
Ursus îşi înecă emoția într-un soi de bombănit sonor. 

— Tată, îi spuse Dea, ce ţi-ai mai înăsprit glasul! 

— Păi, fiindcă nu-mi place să fiţi prea fericiţi, răspunse 
Ursus. 

Sub picioarele îndrăgostiţilor se auzi un mârâit. Homo îi 
ţinea isonul lui Ursus. Bătrânul se plecă şi puse mâna pe 
capul lupului. 

— Vasăzică, nici tu nu te simţi în apele tale! Mârâi. Îţi 
zbârleşti părul pe căpăţâna ta de lup! Nu-ţi plac 
giugiulelile. Să ştii că eşti înţelept. Dar totuna e, aşa că taci! 
Ai vorbit, ţi-ai spus părerea, acum, tăcere! 

Lupul mârâi din nou. 

Ursus se uită sub masă. 

— Stai liniştit. Homo! Haide, nu mai stărui, filozofule! 

Dar lupul se ridică şi-şi arătă colții spre uşă. 

— Ce ai? îl întrebă Ursus. 

Şi îl apucă pe Homo de pielea gâtului. 

Dea, neatentă la mârâitul lupului, absorbită de gândurile 
ei şi fericită să-i audă glasul lui Gwynplaine, tăcea. În timp 
ce Ursus, certându-l pe Homo, îşi plecase capul, 
Gwynplaine ridicase privirea. Se pregătea să bea din ceaşca 
de ceai, dar nu bău: o puse pe masă, cu încetineala unui arc 
care se destinde. Degetele îi rămaseră deschise şi el 
înlemni, cu privirea fixă, neîndrăznind nici să mai respire 
măcar. 

Un om se afla în picioare, în cadrul uşii. Omul acesta, pe 
care silueta Deei îl acoperea, era înveşmântat în negru şi 
purta o capă de poliţai. Peruca îi venea până la sprâncene. 
În mână, omul ţinea o vargă de fier sculptat, cu câte o 
coroană la fiecare capăt. Varga era scurtă şi zdravănă. 

Ursus, care simţise zguduirea făcută de pasul unui nou 
venit şi ridicase capul fără să-i dea drumul lui Homo, 
recunoscu acest personaj de temut. Şi se înfioră din creştet 
până în tălpi. Apoi îi şopti la ureche lui Gwynplaine: 

— E Wapentake. 


Gwynplaine îşi aminti. Un strigăt de uimire era cât pe-aci 
să-i scape. Dar se stăpâni. 

Varga de fier, terminată la fiecare capăt cu câte o 
coroană, era iron-weapon. lron-weapon pe care ofiţerii de 
poliţie orăşenească depuneau jurământul când îşi luau 
funcţia în primire. 

Dincolo de omul cu perucă, în penumbră, se zărea 
hangiul, deznădăjduit. 

Omul justiţiei, fără să scoată o vorbă, îşi întinse braţul 
drept pe deasupra Deei şi atinse cu varga de fier umărul lui 
Gwynplaine, în timp ce, cu degetul mare de la mâna stângă, 
arăta înapoi, spre uşă. Acest dublu gest, atât de poruncitor 
mai ales prin tăcerea lui, voia să spună: „Urmează-mă!” 

Fiinţa atinsă cu varga de fier n-avea niciun alt drept în 
afara dreptului de a se supune. Nicio împotrivire în faţa 
poruncii făcute. Asprele osânde ale legislaţiei engleze îl 
amenințau pe nesupus. 

Sub ţeapăna atingere a legii, Gwynplaine se înfioră, apoi 
rămase încremenit. Dacă în loc să-l atingă uşor cu varga de 
fier pe umăr, l-ar fi lovit cu putere în cap, tot n-ar fi fost mai 
năucit de lovitură. Se vedea somat să-l urmeze pe ofiţerul 
de poliţie. Şi nu înţelegea pentru ce. 

Ursus, tulburat el însuşi până în adâncul sufletului, 
întrezărea ceva, destul de limpede. Se gândea la 
saltimbanci şi la predicatori, concurenţii lui, la Green-box 
denunţată, la lupul delincvent, la propria lui harţă cu cei 
trei inchizitori; şi, cine ştie, poate, dar asta ar fi fost 
îngrozitor, la trăncănelile nesănătoase şi răzvrătite ale lui 
Gwynplaine cu privire la autoritatea regală. Ursus tremura 
ca scuturat de friguri. 

Dea zâmbea. 

Nici Gwynplaine şi nici Ursus nu rostiră o vorbă. 
Amândoi se gândiră la acelaşi lucru: să n-o neliniştească pe 
Dea. Poate că şi lupul gândea la fel, căci se opri din mârâit. 
E drept că Ursus nu-l slăbea deloc. 


Gwynplaine se ridică. Era cu neputinţă orice fel de 
împotrivire. Ştia asta, îşi amintea cuvintele lui Ursus şi orice 
întrebare ar fi fost de prisos. 

Rămase în picioare, în faţa omului justiţiei. Acesta îi luă 
varga de pe umăr şi, trăgând-o spre el, o ţinu drept ca un 
comandant, gest polițienesc înţeles pe atunci de toată 
lumea şi care cuprindea următoarea poruncă: 

— „Să mă urmeze omul acesta, şi nimeni altul. Rămâneţi 
toţi acolo unde vă aflaţi! lăcere!” 

Dintr-o singură mişcare şi ca un pivot mecanic răsucindu- 
se în jurul propriului său ax, omul justiţiei se întoarse şi se 
îndrepta cu paşi măreţi şi gravi spre ieşirea din Green-box. 

Gwynplaine se uită la Ursus. 

Ursus ridică din umeri, săltă coatele spre piept, depărtă 
braţele şi încruntă sprâncenele, vrând parcă să zică: 
„Supune-te necunoscutului!” 

Gwynplaine se uită la Dea. Ea visa. Continua să 
zâmbească. 

Ursus, mai puţin înspăimântat de când polițistul le 
întorsese spatele, găsi prilejul să-i şoptească lui Gwynplaine 
la ureche: 

— la seama, nu cumva să vorbeşti până ce nu eşti 
interogat! 

Gwynplaine, cu grija de-a nu face zgomot pe care o ai în 
odaia unui bolnav, îşi luă din cui pălăria şi mantia, se 
înfăşură cu atenţie până la ochi şi îşi îndesă pălăria pe 
frunte. Pentru că nu dormise, mai purta încă hainele de 
lucru. O mai privi o dată pe Dea. Omul justiţiei, ajuns la uşa 
dinafară a Green-boxei, îşi ridică varga şi începu să coboare 
scăriţa de ieşire. Atunci Gwynplaine porni, ca şi cum omul 
acela l-ar fi tras după el cu un lanţ invizibil. Ursus îl privi pe 
Gwynplaine ieşind din Green-box. În clipa aceea, lupul 
scheună jalnic, dar Ursus îl ţinu locului şi-i şopti: 

— Are să se reîntoarcă. 

În curte, jupân Nicless, cu un gest slugarnic şi 
poruncitor, încremenea ţipetele de spaimă în gurile lui 


Vinos şi Fibi, care priveau deznădăjduite cum e dus 
Gwynplaine, veşmintele îndoliate şi varga de fier a 
poliţaiului. 

Bietele fete păreau amândouă nişte stane de piatră. 

Govicum,  năucit, căsca ochii printr-o fereastră 
întredeschisă. 

Omul legii mergea cu câţiva paşi înaintea lui Gwynplaine, 
fără să se întoarcă şi fără să privească, cu liniştea aceea 
glacială pe care o dă certitudinea că reprezinţi legea. 

Amândoi, într-o tăcere ca de mormânt, străbătură 
curtea, apoi sala întunecată a cârciumii, şi ieşiră în piaţă. 
Acolo se aflau câţiva trecători strânşi în faţa porţii hanului şi 
câţiva poliţai. Curioşii aceştia, uluiţi şi fără să scoată o 
vorbă, se depărtară şi se aliniară, pătrunşi de disciplina 
englezească, în faţa vergii omului legii. Acesta porni spre 
ulicioarele din lungul Tamisei. Gwynplaine, între poliţişti, 
palid, fără să facă un gest, fără altă mişcare decât a paşilor, 
învăluit în mantie ca într-un giulgiu, se depărtă cu încetul 
de inn, mergând ca mut în urma omului taciturn, asemenea 
unei statui care urmează un spectru. 


III. URSUS SPIONEAZĂ POLIŢIA 


Aşa cum am spus, după foarte rigidele legi ale poliţiei din 
acele vremuri, somarea de a-l urma pe Wapentake, 
adresată unui individ, implica pentru oricare altă persoană 
aflată de faţă porunca de a nu se clinti din loc. 

Câţiva curioşi se încăpăţânară totuşi şi însoţiră de 
departe alaiul care îl ducea pe Gwynplaine. 

Ursus se afla printre ei. 

Ursus fusese atât de încremenit, pe cât îi e cu putinţă 
unui om să fie. Dar fiindcă fusese de atâtea ori asaltat de 
surprizele vieţii hoinare şi de răutăţile sorții, el îşi avea, ca o 
navă de război, strigătul de atac care cheamă la posturi 
întregul echipaj, adică întreaga inteligenţă. 


Se grăbi deci să nu mai fie încremenit şi începu să 
cugete. Nu e vorba să fii emoţionat, ci să ştii cum să faci 
faţă situaţiei. Asta e îndatorirea oricărui om care nu e un 
simplu neghiob. Să nu cauţi să înţelegi, dar să faci ceva. 
Imediat! Şi Ursus se întrebă: „Ce să fac?” 

După plecarea lui Gwynplaine, Ursus se simţi prins între 
două temeri: de o parte, teama pentru Gwynplaine care îi 
poruncea să-l urmeze; de alta, teama pentru sine însuşi, 
care îi poruncea să rămână locului. 

Ursus avea curajul unei muşte şi nepăsarea unei mimoze. 
Se speriase îngrozitor. Şi totuşi, se hotări eroic să înfrunte 
legea şi să-l urmărească pe Wapentake, într-atât îl 
neliniştea ceea ce ar fi putut să i se întâmple lui 
Gwynplaine. Trebuie că îi era într-adevăr teamă dacă avea 
atâta curaj. 

Gwynplaine fusese mai degrabă răpit decât arestat. 
Poliţia lucrase atât de repede, încât bâlciul, altminteri 
aproape pustiu la ora aceea de dimineaţă, abia dacă fusese 
tulburat. Prin barăcile din 'arrinzeau-field, nu bănuia 
aproape nimeni că omul legii venise să-l ia pe Omul care 
Râde. Din pricina asta se strânsese atât de puţină lume. 

Gwynplaine, datorită mantiei şi pălăriei lui care aproape 
că-i acopereau obrazul, nu putea fi recunoscut de trecători. 

Înainte de-a pleca în urmărirea lui Gwynplaine, Ursus luă 
o măsură de prevedere. Îi chemă deoparte pe jupân 
Nicless, pe Govicum, pe Fibi şi pe Vinos, şi le ceru să nu 
pomenească de faţă cu Dea nimic care ar fi putut s-o facă să 
bănuiască cele întâmplate; să-i spună că lipsa lui 
Gwynplaine şi a lui Ursus din Green-box se datora unor 
treburi casnice. Cum, de altfel, se apropia ora somnului de 
zi a Deei, el, Ursus, le spuse că are să se reîntoarcă, 
împreună cu Gwynplaine, înainte de-a se trezi Dea, totul 
nefiind decât o neînțelegere. Le mai spuse că o să le fie 
uşor, lui şi lui Gwynplaine, să-i lămurească pe magistraţii 
poliţiei; că vor descurca neînţelegerea şi că se vor întoarce 
curând amândoi. După ce spuse toate acestea, Ursus plecă. 


El izbuti să-l urmărească pe Gwynplaine fără să fie 
observat. Deşi rămase cât mai departe cu putinţă, făcu în 
aşa fel încât să nu-l scape din ochi. 

La urma urmei, cu oricâtă pompă ar fi fost făcută 
arestarea, Gwynplaine poate că era chemat în faţa 
magistratului doar pentru vreo abatere fără urmări grave. 
Problema aceasta Ursus îşi spunea că va fi rezolvată 
degrabă. Lucrurile se vor lămuri, chiar sub ochii lui, prin 
direcţia pe care vor lua-o cei ce-l duceau pe Gwynplaine 
atunci când, ajunşi la marginea bâlciului, vor intra pe 
ulicioarele din lungul Tamisei. 

Dacă se îndreptau spre stânga, însemna că îl duc pe 
Gwynplaine la primăria din Southwark. Atunci nu prea ar fi 
avut de ce să se teamă: vreo abatere de la ordonanţele 
primăriei, o mustrare din partea magistratului, câţiva şilingi 
amendă, apoi Gwynplaine avea să fie liber, iar spectacolul 
cu Stihia învinsă putea să aibă loc în aceeaşi seară, ca de 
obicei. Nimeni n-ar fi observat nimic. 

Dacă alaiul pornea spre dreapta, atunci se îngroşa 
gluma. Într-acolo se aflau locuri de temut. 

În clipa când omul legii, conducând cele două şiruri de 
gardieni, între care păşea Gwynplaine, ajunse în dreptul 
ulicioarelor, Ursus, gâfâind, privi alaiul. Încotro aveau să se 
îndrepte? 

Alaiul pomi spre dreapta. 

Ursus, clătinându-se de spaimă, se rezemă de un perete 
ca să nu cadă şi se gândi înfiorat: 

— Iată că lucrurile ies prost. Ce caut eu aici, în urmărirea 
lui Gwynplaine? 

După ce se gândi astfel, fiindcă omul nu-i decât 
contradicţie, mări pasul şi, stăpânindu-şi spaima, se grăbi 
ca să se apropie de poliţai şi să nu rupă, în labirintul uliţelor 
din Southwark, legătura dintre ei şi Gwynplaine. 

Din cauza  solemnităţii obligatorii în asemenea 
împrejurări, alaiul nu putea merge repede. Ursus, încurcat 
o clipă de încâlceala ulicioarelor, reuşi să-l ajungă din urmă 


lângă Sainte-Marie Over-Ry. Din fericire, alaiul zăbovise din 
pricina unei cete de copii şi de câini, lucru obişnuit la 
Londra. Dogs and boy, spun vechile registre ale poliţiei, 
care pun câinii înaintea copiilor... 

Un om dus la judecată de către poliţişti fiind, la urma 
urmelor, ceva nu prea neobişnuit, şi fiecare avându-şi 
treburile lui, curioşii se împrăştiaseră. Pe urmele lui 
Gwynplaine nu mai rămăsese decât Ursus. 

Trecură pe dinaintea celor două biserici aflate faţă în 
faţă, biserici ţinând de Recreative Religionists şi de Liga 
Halleluiah, două secte care mai dăinuiesc şi astăzi. Apoi, 
şerpuind din ulicioară în ulicioară şi alegând mai ales 
locurile pustii, alaiul coti de nenumărate ori. 

În sfârşit, se opri. 

Ajunseseră într-o ulicioară îngustă, fără clădiri, în afara a 
două sau trei cocioabe. Ulicioara era îngrădită cu două 
ziduri, unul scund, pe partea ei stângă, altul înalt, pe partea 
dreaptă. Zidul cel înalt, cu creneluri şi cu zăbrele groase 
deasupra unor guri de beci, n-avea nicio fereastră. La 
piciorul zidului acestuia se vedea e portiţă foarte mică şi 
foarte boltită. Portiţa, îmbucată într-o boltă grea de piatră, 
avea o ferestruie zăbrelită, un ciocan masiv, o broască 
uriaşă, nişte balamale noduroase şi zdravene, o întreagă 
reţea de piroane, o platoşă de plăci şi de zugrăveli, şi era 
făcută mai mult din fier decât din lemn. 

Pe ulicioară, nimeni. Nici dughene, nici trecători. Dar de 
undeva, din apropiere, se auzea un vuiet continuu, ca şi 
cum ulicioara s-ar fi întins de-a lungul unui torent. Un vuiet 
de glasuri şi un huruit de trăsuri. Pesemne că de cealaltă 
parte a clădirii negre se afla o stradă mare, fără îndoială 
strada principală din Southwark, legată la un capăt de 
calea Cantorbery, iar la celălalt capăt de podul Londrei. 

Oricine s-ar fi uitat de-a lungul ulicioarei, în afara alaiului 
care îi înconjura pe Gwynplaine, n-ar fi văzut altă faţă 
omenească decât a lui Ursus, nespus de palidă şi pe 


jumătate ascunsă în penumbra unui colţ de zid, privind şi 
temându-se să vadă. 

Alaiul se grupă în faţa portiţei. Unul dintre poliţai ridică 
ciocanul, bătu de trei ori şi rosti: 

— Din partea majestăţii sale! 

Portiţa grea de stejar şi de fier se răsuci în balamale şi 
lăsă liber un gol plumburiu şi rece ca o gură de peşteră. În 
umbră, se prelungea o boltă hidoasă. 

Ursus îl văzu pe Gwynplaine dispărând înăuntrul ei. 


IV. FIORI DE GROAZĂ 


Când auzi portiţa scrâşnind din toate zăvoarele şi 
încuindu-se, Gwynplaine tresări. 1 se părea că poarta care 
se închisese era legătura dintre lumină şi întuneric şi că 
răspundea, printr-o parte, spre furnicarul omenesc, iar prin 
cealaltă parte spre lumea moartă şi că acum tot ce e 
luminat de soare se află dincolo, iar el a trecut hotarul vieţii 
şi se află în afara ei. Inima îi zvâcni puternic. Ce avea să se 
întâmple cu el: ce însemnau toate astea? 

Unde se afla? 

Nu vedea nimic în preajmă. Se afla în beznă. Închizându- 
se poarta îi luase parcă vederea. Gemuleţul se închisese şi 
el odată cu poarta. Niciun ochi de lumină, niciun felinar. 
Lipsa aceasta a luminii era o măsură de prevedere, luată de 
pe vremuri. Luminarea intrărilor în temnițe era interzisă, 
nu cumva noii-veniţi să vadă cum stau lucrurile pe acolo. 

Gwynplaine întinse mâinile în lături şi atinse zidul, la 
dreapta şi la stânga; se afla într-un coridor. Încetul cu 
încetul, lumina aceea de beci, care se prelingea nu ştia de 
unde şi plutea pe deasupra locurilor întunecoase, îl făcu să 
desluşească ici-colo câte ceva şi coridorul i se înfăţişă vag în 
faţa ochilor. 

Gwynplaine, care nu întrezărise niciodată asprimea 
legilor decât prin descrierile mult îngroşate ale lui Ursus, se 


simţea apucat de un fel de mână enormă şi obscură. Să fii 
mânat de necunoscutul legii e îngrozitor. Eşti curajos în faţa 
oricui, şi te pierzi în faţa justiţiei. De ce? Pentru că justiţia 
omenească nu trăieşte decât în umbră, iar judele se mişcă 
pe pipăite. Gwynplaine îşi reaminti ceea ce îi spusese Ursus 
despre necesitatea tăcerii. Voia s-o revadă pe Dea. În 
situaţia lui, simţea că se află în voia nu ştiu cui, pe care nu 
voia să-l întărâte. Uneori, a voi să faci lumină înseamnă a 
înrăutăţi lucrurile. Totuşi, pe de altă parte, povara 
întâmplării acesteia era atât de grea, încât, până la urmă, îl 
birui şi el nu se putu stăpâni să întrebe: 

— Domnilor, unde mă duceţi? 

Niciun răspuns. 

Tăcerea aceasta îl înfioră pe Gwynplaine. Până atunci se 
crezuse puternic. Îşi era de ajuns sieşi. Trăise izolat, 
închipuindu-şi că a fi izolat înseamnă a fi de nebiruit. Şi iată 
că, deodată, simţea asupra lui greutatea înfricoşătoare a 
forţei colective. Cum să lupte cu necunoscutul acesta 
îngrozitor, cu legea? O spaimă, nemaicunoscută de el până 
atunci, îi nimerise punctul slab al inimii. Şi apoi, nu dormise 
şi nu mâncase. Abia dacă îşi muiase buzele într-o ceşcuţă de 
ceai. Trăise toată noaptea într-un fel de delir, şi acum îi 
rămăsese febra. Îi era sete, îi era şi foame, poate. Stomacul 
nemulţumit strică tot. De cu seară îl năpădiseră atâtea 
încercări! Emoţiile care îl frământau îl şi susțineau însă; 
fără uragan, pânza ar fi o cârpă. Dar slăbiciunea aceasta 
profundă a zdrenţei pe care vântul o umflă până ce-o sfâşie, 
el o simţea înăuntrul lui. Simţea apropiindu-se prăbuşirea. 
Avea să cadă, leşinat, pe lespezile pavajului? Să leşine e o 
salvare pentru femeie şi o umilinţă pentru bărbat. 
Gwynplaine îşi îndreptă spinarea, dar tremura. 

Avea senzaţia unui om care cade în gol. 


V. GEAMĂT 


Porniră mai departe. 

Înaintară de-a lungul coridorului. Nici urmă de grefier, 
nici urmă de birou sau de registre. Pe vremea aceea, 
temniţele nu erau pline de hârţoage. Ele se mulţumeau să 
te închidă, adesea fără să ştii de ce. A fi temniţă şi a avea 
deţinuţi le era de ajuns. 

Alaiul trebui să se lungească şi să ia forma coridorului. 
Mergeau aproape unul câte unul: mai întâi reprezentantul 
legii, apoi Gwynplaine, apoi împuternicitul regelui, apoi 
poliţaii, înaintând unul după altul şi astupând coridorul în 
urma lui Gwynplaine. 

Coridorul se îngusta. Acum Gwynplaine atingea pereţii 
cu coatele. Bolta făcută din pietre înecate în ciment avea, 
ici-colo, gâtuiri de granit ieşite în afară. Trebuia să-ţi pleci 
fruntea ca să poţi trece. Cu neputinţă de alergat pe aici: 
strâmtoarea era plină de ocolişuri. Ioate măruntaiele sunt 
întortocheate, şi ale temniţelor ca şi ale omului. Din loc în 
loc, când la dreapta, când la stânga, nişte tăieturi în zid, 
pătrate şi închise cu zăbrele groase, lăsau să se zărească 
scări, unele urcând, altele coborând. 

Ajunseră în faţa unei uşi închise. Uşa se deschise, apoi se 
închise din nou. Pe urmă trecură printr-o a doua uşă, printr- 
o a treia... Uşile acestea se deschideau şi se închideau 
singure parcă. Nu se vedea niciun om. Şi, cu cât se îngusta 
coridorul, cu atât cobora bolta. Acum nu mai puteau înainta 
decât cu capul plecat. Zidul picura; de pe tavan cădeau 
stropi de apă; lespezile coridorului păreau vâscoase ca 
pereţii unui intestin. Ceaţa gălbuie care ţinea loc de lumină 
devenea din ce în ce mai opacă. Aerul lipsea cu totul. Ceea 
ce părea însă deosebit de sinistru era faptul că se coborau 
mereu. 

Trebuia să fii atent ca să-ţi dai seama că cobori. Pe 
întuneric, o pantă lină e ceva groaznic. Nimic nu poate fi 
mai de temut decât lucrurile obscure la care ajungi pe 
povârnişuri abia simţite. 


Cât timp merseră astfel? Gwynplaine n-ar fi putut să 
spună. 

Deodată, se opriră. Întunericul era de nepătruns. Se 
simţea totuşi o oarecare lărgire a coridorului. 

Gwynplaine auzi, aproape de tot, un sunet despre care 
numai gongul chinezesc ar putea să dea o idee: ceva ca o 
lovitură în timpanul abisului. Era reprezentantul legii, care 
lovise cu varga lui o placă de fier. 

Placa aceea era o uşă. Nu una care se trage în lături, ci 
una care se ridică şi se coboară. 

Urmă un fel de strivire sonoră într-un şănţuleţ metalic şi 
Gwynplaine avu în faţa ochilor, pe neaşteptate, un petic de 
lumină, pătrat. Placa se ridicase dintr-o despicătură a bolţii, 
aşa cum se ridică uşile curselor de prins şoareci. 

Lumina nu era lumină, ci pâlpâire. Dar pentru ochii peste 
măsură de deschişi şi lui Gwynplaine, licărirea aceasta pală 
şi neaşteptată păru mai întâi o ţâşnire de fulger. 

Câteva clipe, el nu putu să vadă. Apoi, încetul cu încetul, 
pupilele i se obişnuiră cu lumina, aşa cum se obişnuiseră şi 
cu întunericul. Strălucirea, care i se păruse atât de vie, i se 
îngustă în ochi şi redeveni plumburie. Gwynplaine îndrăzni 
să arunce o privire prin gaura căscată în faţa lui. Şi ceea ce 
văzu îl îngrozi. 

La picioarele lui, vreo douăzeci de trepte, înalte, înguste, 
roase, aproape verticale, fără rampă nici pe stânga, nici pe 
dreapta, formând o creastă de piatra asemănătoare unui 
perete tăiat în scară, intrau şi se înfundau într-un beci 
foarte adânc. Treptele duceau până jos. 

Beciul era rotund, cu bolta ogivală povârnită din pricina 
proastei nivelări a  temeliilor, povârnire proprie 
subteranelor deasupra cărora s-au îngrămădit clădiri prea 
grele. 

Spintecătura ţinând loc de uşă, pe care placa de fier o 
descoperise şi de la care începea capătul scării, era 
crestată în boltă în aşa fel încât, de la înălţimea ei, puteai 
privi în beci ca în golul unei fântâni. 


Beciul era imens şi, dacă se asemăna cu fundul unei 
fântâni, fără doar şi poate că numai de-o fântână ciclopică 
putea îi vorba. Pe podeaua lui, nici lespezi, nici pavaj, ci 
doar pământul ud şi rece al locurilor adânci. 

În mijlocul beciului, patru coloane gheboase şi diforme 
sprijineau un portic ogival, greoi, ale cărui patru nervuri, 
unindu-se înăuntrul  porticului,  închipuiau o formă 
asemănătoare cu interiorul unei tiare. Porticul acesta, 
asemănător celor în care se puneau odinioară sarcofagele, 
se înălța până la boltă şi forma, în beci, un fel de odaie 
centrală, dacă odaie poate fi numită o încăpere deschisă din 
toate părţile, având în loc de patru ziduri patru stâlpi. 

În punctul de sprijin al porticului atârna au felinar de 
aramă, rotund şi zăbrelit ca o fereastră de închisoare. 
Felinarul arunca în jurul lui, pe stâlpi, pe bolți şi pe zidul 
circular care abia se desluşea în dosul stâlpilor, o lumină 
chioară, cu dungi de întuneric. 

Lumina aceasta îl orbise, la început, pe Gwynplaine. 
Acum, ea nu i se mai părea decât o pâlpâire aproape 
ştearsă 

Între cei patru stâlpi, exact sub felinar, în locul unde 
lumina bătea mai puternic, zăcea întinsă pe jos o arătare 
albă şi groaznică. 

Arătarea era culcată pe spate. Se vedea un cap, ai cărui 
ochi erau închişi, un trup al cărui trunchi dispărea sub nu 
ştiu ce morman inform şi membrele prinse de trup şi întinse 
spre cei patru stâlpi prin patru lanţuri legate de mâini şi de 
picioare. Lanţurile se terminau prin câte o verigă de fier, la 
poalele fiecărei coloane. Arătarea, încremenită în cumplita 
poziţie a frângerii, avea paliditatea rece a cadavrelor. Lipsa 
veşmintelor lăsa să se vadă că e un bărbat. 

Împietrit, Gwynplaine, stând în picioare la capătul de sus 
al scării, privea. 

Deodată auzi un horcăit. Cadavrul mai avea încă viaţă în 
el. Chiar lângă spectrul acesta, într-una din ogivele 
porticului, de o parte şi de alta a unui jilţ uriaş înălţat 


deasupra unei lespezi largi şi turtite, stăteau în picioare doi 
bărbaţi acoperiţi în giulgiuri negre şi lungi. Pe jilţ era 
aşezat un bătrân înfăşurat într-o robă roşie, palid, nemişcat, 
sinistru, ţinând în mână un buchet de trandafiri. 

Trandafirii aceştia l-ar fi făcut să înţeleagă despre ce e 
vorba pe oricare om mai puţin neştiutor decât Gwynplaine. 
Dreptul de a judeca ţinând un buchet de flori îl aveau 
magistraţii care înfăţişau totdeauna şi puterea regală, şi 
puterea municipală. Lordul-primar ai Londrei mai judecă şi 
astăzi aşa. Primii trandafiri ai anului aveau rostul să-i ajute 
pe juzi în misiunea lor. 

Bătrânul aşezat în fotoliu era şeriful comitatului Surrey. 

Alături de jilţ se vedea o masă acoperită cu hârtii şi cărţi, 
deasupra cărora se odihnea nuiaua albă a şerifului. 

Cei doi bărbaţi, care stăteau în picioare la dreapta şi la 
stânga şerifului, erau doi doctori, unul în medicină, altul în 
ştiinţa legilor. Acesta din urmă putea fi recunoscut după 
tichia rangului său, pusă peste perucă. Amândoi purtau 
robe negre, unul de jude, altul de medic. Aceste două soiuri 
de oameni poartă doliul celor pe care îi ucid. 

În spatele şerifului, pe marginea treptei făcute de 
lespedea turtită, stătea ghemuit, cu o călimară pusă alături, 
pe lespede, cu un dosar de carton pe genunchi şi cu o filă 
de pergament pe dosar, un grefier cu perucă rotundă, cu 
pana în mână, în poziţia unui om gata sa scrie. 

De unul din stâlpi se rezemase, cu braţele încrucişate, un 
bărbat înveşmântat în piele din cap până în picioare. Era o 
calfă a călăului. Bărbaţii aceştia păreau prinşi de o vrajă în 
rânduiala aceasta funebră, lângă omul înlănţuit. Niciunul 
dintre ei nu se mişca şi nu scotea o vorbă. 

Deasupra lor părea că pluteşte o linişte monstruoasă. 

Ceea ce Gwynplaine vedea acolo era un beci al justiţiei. 
Asemenea beciuri se aflau din belşug în Anglia. Cripta din 
Beauchamp 'Tower a servit multă vreme în acest scop, ca şi 
subterana de la Lollards' Prison... 


Toate închisorile de pe vremea lui king John - şi temniţa 
din Southwark era una din ele - îşi aveau beciurile lor 
penale. 

Ceea ce va urma se practica pe atunci foarte des în 
Anglia, şi, s-ar putea, la rigoare, în procedura criminală, să 
se mai execute şi astăzi; căci toate legile de pe atunci mai 
dăinuiesc încă. Anglia oferă ciudatul spectacol al unui cod 
barbar trăind în bună înţelegere cu libertatea. Căsnicia lor, 
trebuie s-o spunem, e cât se poate de bună. 

Gwynplaine, stând ca năuc în capătul scării, începu să 
tremure din toate mădularele. Îl treceau tot felul de fiori. 
Căuta să înţeleagă ce crimă putuse să înfăptuiască. După 
tăcerea arestării, urma viziunea torturii. Făcuse un pas 
înainte, dar un pas tragic. Vedea întunecându-se tot mai 
mult taina care îl târâse în faţa legilor. 

Arătarea omenească lungită pe jos horcăi iar. 

Gwynplaine avu impresia că îl împinge cineva, uşurel, de 
umăr. Îl împingea omul care îl arestase. Gwynplaine se 
supuse. Cobori scara, treaptă cu treaptă. Treptele erau 
foarte înguste şi destul de înalte. Cum nu exista rampă, 
trebuia să coboare cu multă luare-aminte. În urma lui, la 
două trepte distanţă, venea Wapentake, ţinându-şi în sus 
varga de fier şi, după acesta, împuternicitul regelui. 

Gwynplaine cobori treptele simțind cum i se risipesc 
ultimele speranţe. Simţea cum moare, pas cu pas. Fiecare 
treaptă stingea parcă o lumină în el. Şi astfel, pălind din ce 
în ce, ajunse la ultima treaptă. 

Arătarea doborâtă şi înlănţuită de cei patru stâlpi horcăia 
mereu. 

Un glas rosti în penumbră: 

— Apropie-te! 

Era şeriful, care i se adresa lui Gwynplaine. Gwynplaine 
făcu un pas. 

— Mai aproape! rosti iar glasul. 

Gwynplaine mai făcu un pas. 

— Aproape de tot, urmă şeriful. 


Împuternicitul regelui îi şopti la ureche lui Gwynplaine 
atât de încet, încât şoapta lui părea solemnă! 

— 'Te afli în faţa şerifului comitatului Surrey. 

Gwynplaine înaintă până la omul înlănţuit în mijlocul 
beciului. Însoţitorii lui rămaseră locului, lăsându-l să 
înainteze singur. 

Când ajunse sub portic, văzându-l de aproape pe 
nefericitul zărit până atunci de la distanţă, şi care era viu 
încă, spaima i se preschimbă în groază. 

Omul înlănţuit era cu desăvârşire gol, în afară de hidoasa 
zdreanţă pudică despre care s-ar putea spune că e frunza 
de viţă a torturii. Părea să aibă vreo cincizeci-şaizeci de ani. 
Era chel. 'Ţepii albi ai bărbii îi acopereau obrajii. Ţinea ochii 
închişi şi gura căscată. 1 se vedeau toţi dinţii. Faţa lui slabă 
şi osoasă semăna a ţeastă de mort. Pe piept avea o placă de 
fier peste care fuseseră îngrămădiţi vreo cinci sau şase 
bolovani. Horcăitul lui părea când un şuierat, când un 
răcnet. 

Şeriful, fără să lase din mână buchetul de trandafiri, luă 
de pe masă, cu mâna liberă, nuiaua albă şi o ridică 
spunând: 

— Ascultare majestăţii sale! 

Apoi puse nuiaua la loc, pe masă, după care, vorbind rar, 
fără să facă un gest, la fel de neclintit ca şi nefericitul legat 
în lanţuri, şeriful ridică glasul şi spuse: 

— Omule care te afli aici, în lanţuri, ascultă pentru cea 
din urma oară glăsui justiţiei. Ai fost scos din celula ta şi 
adus în temniţa aceasta, cercetat după cum se cuvine şi în 
formele cerute de lege, formaliis verbis pressus. Fără să ţii 
seama de citirile şi înştiinţările care ţi-au fost făcute şi care 
îţi vor fi reînnoite, îmboldit de un duh al încăpăţânării 
ticălos şi pervers, te-ai închis în tăcere şi ai refuzat să-i 
răspunzi judelui, dovedind astfel o ticăloasă nesupunere, 
pedepsită de legi, crima şi deliciul de overhernesse. 

Doctorul în ştiinţa legilor, stând în picioare la dreapta 
şerifului, îl întrerupse şi grăi cu o nepăsare care avea în ea 


ceva funebru: 

— Overhernesse. Legile lui Alfred şi Godrun. Capitolul 
şase. 

Şeriful vorbi mai departe: 

— Legea e adânc respectată de noi toţi, cu excepţia 
tâlharilor care călcă codrul unde căprioarele îşi zămislesc 
puii. 

Ca un clopot după alt clopot, doctorul în ştiinţa legilor 
spuse: 

— Qui faciunt vastum in foresta ubi damae solent 
founiare. 

— Cine refuză să-i răspundă judelui, spuse şeriful, poate 
fi bănuit de toate păcatele. E socotit în stare de orice crimă. 
Cine nu mărturiseşte nimic recunoaşte tot. Cel ce tace în 
faţa întrebărilor judelui este de fapt mincinos şi paricid. 

— Meudex et parricida, făcu doctorul în ştiinţa legilor. 

Şeriful spuse: 

— Omule, nu e îngăduit să te dai lipsă prin tăcere. Falsa 
contumacie vatămă legea. Tăcerea în faţa justiţiei e o formă 
de răzvrătire. Lezjustiţie e lezmajestate. Nu există ceva mai 
vrednic de ură şi mai îndrăzneţ. Cine se sustrage de la 
interogatoriu păgubeşte legea. Pentru asemenea fapte 
englezii s-au bucurat din totdeauna de dreptul gropii, al 
furcii şi al lanțurilor. 

— Anglica charta, anul 1088 - făcu doctorul. 

Şi, cu aceeaşi gravitate mecanică, adăugă: 

— Ferrum, et fossum, et furcas, cum aliis libertatibus. 

Şeriful continuă: 

— Iată de ce, omule, fiindcă n-ai vrut să ieşi din tăcere, 
deşi eşti sănătos la minte şi ştii prea bine ce îţi cere justiţia, 
fiindcă eşti de o îndărătnicie drăcească, ai fost supus 
chinurilor şi ai îndurat ceea ce statutele numesc „pedeapsa 
grea şi aspră”. lată ce ţi s-a făcut. Legea cere să-ţi spun 
aceasta cu propria mea gură. Ai fost adus în beciul acesta, 
ai fost despuiat de veşminte, ai fost întins gol la pământ, cu 
faţa în sus, cu mâinile şi picioarele întinse şi legate de cei 


patru stâlpi ai legii, ţi s-a pus pe pântece o placă de fier, iar 
peste trup atâţia bolovani câţi ai putut să ţii. „Şi mai mulţi”, 
spunea legea. 

— Plosqua, afirmă doctorul. 

Şeriful urmă: 

— În situaţia aceasta şi înainte de-a prelungi încercarea, 
ţi-a fostă făcută de mine, şeriful comitatului Surrey, somaţia 
repetată de a răspunde şi a vorbi, şi ţi-ai menţinut 
drăceasca încăpățânare a tăcerii... La refuzul şi îndârjirea 
dumitale, pentru că se cuvine ca stăruința legii să egaleze 
stăruința criminalului, încercarea a fost continuată, după 
cum poruncesc edictele şi textele. Prima zi nu ţi s-a dat nici 
de băut, nici de mâncat. A doua zi ţi s-a dat de mâncat, dar 
nu de băut; ţi s-au vârât în gură trei îmbucături de pâine. A 
treia zi ţi s-a dat să bei, dar nu să mănânci; ţi s-au turnat în 
gură, de trei ori şi în trei pahare, trei litri de apă luată din 
şanţul de scurgere al temniţei. Şi a venit ziua a patra. Ziua 
de astăzi. Acum, dacă mai stărui să nu răspunzi, vei fi lăsat 
aici până când vei muri. Aşa porunceşte legea. 

Şeriful continuă: 

— Omule, ia seama! Căci urmările te privesc. Dacă lepezi 
ticăloasa tăcere, şi dacă mărturiseşti, nu vei fi decât 
spânzurat şi vei avea dreptul în meldefeoh, care este o 
sumă de bani. 

— Damnum confitens - spuse doctorul în ştiinţa legii - 
habeat le meldefeoh. Leges Inse, capitolul douăzeci. 

— Acestea sunt avantajele mărturisirii - continuă şeriful. 
Vrei să răspunzi justiţiei? 

Şeriful tăcu şi aşteptă. Osânditul rămase neclintit. 

Şeriful vorbi iar: 

— Deci, după primele şaptezeci şi două de ore de la 
încercare, iată-ne în cea de-a patra zi. Omule, e ziua 
hotărâtoare, ziua aleasă de lege pentru confruntare. 

— Quarta die, frontem ad frontem adduce, bombăni 
doctorul. 


— Înţelepciunea legii, urmă şeriful, a ales ora aceasta 
ultimă ca să putem dobândi ceea ce strămoşii noştri 
numeau „judecata prin răceala morţii”, dat fiind că e clipa 
când oamenii sunt crezuţi pentru nu-ul sau da-ul lor. 

O clipă se făcu linişte. Apoi şeriful îşi plecă faţa 
încruntată spre osândit: 

— Omule care eşti culcat la pământ... 

Se făcu o pauză. 

— Omule, strigă el, mă auzi? 

Osânditul nu se clinti. 

— În numele legii, spuse şeriful, deschide ochii! 

Pleoapele osânditului rămaseră închise. 

Şeriful se întoarse spre medicul care aştepta, în picioare, 
la stânga lui. 

— Să auzim diagnosticul! 

— Probe, de diagnosticum, făcu doctorul în ştiinţa legilor. 

Medicul cobori de pe lespede, ţeapăn şi solemn, se 
apropie de osândit, se plecă, îşi apropie urechea de gura 
lui, îi pipăi pulsul şi se ridică. 

— Ei? întrebă şeriful. 

— Mai aude încă. 

— De văzut vede? întrebă şeriful. 

Medicul răspunse: 

— Poate să vadă. 

La un semn al şerifului, cei doi însoțitori ai lui 
Gwynplaine înaintară, oprindu-se unui în faţa şi celălalt în 
spatele lui. Medicul se dădu înapoi cu un pas, între stâlpi. 

Atunci şeriful, ridicând buchetul de trandafiri, îi vorbi 
osânditului, cu un glas neobişnuit de puternic: 

— O nenorocitule, vorbeşte! Legea te roagă, înainte de-a 
te nimici. Dacă vrei să pari mut, gândeşte-te la muţenia 
mormăitului. Dacă vrei să pari surd, gândeşte-te la surzenia 
afuriseniei. Gândeşte-te că vei fi părăsit în temniţa aceasta. 
Ascultă, semenul meu, căci şi eu sunt om! Ascultă, fratele 
meu, căci şi eu sunt creştin! Ascultă, fiul meu, căci sunt 
bătrân! Fereşte-te de mine, căci sunt stăpânul chinurilor 


tale şi în curând am să fiu înfricoşător! Cruzimea legii face 
măreţia judelui. Gândeşte-te că eu însumi tremur în faţa 
mea. Puterea mea mă încremeneşte. Mă simt plin de sfânta 
răutate a osândirii. Ai, o nefericitule, salvatoarea şi cinstita 
teamă de justiţie şi supune-te mie! Ceasul confruntării a 
sosit şi trebuie să-mi răspunzi. Nu te înverşuna în 
împotrivirea ta! 'Tu, care ai şi început să putrezeşti, ascultă! 
Dacă nu vrei cumva să pieri aici, sub greutatea bolovanilor, 
singur în hruba asta, părăsit, uitat, muşcat de fiarele 
beznelor, în timp ce oamenii vor cumpăra şi vor vinde, iar 
trăsurile vor trece pe uliţă, deasupra capului tău; dacă nu 
vrei cumva să simţi ivindu-ţi-se încetul cu încetul pe buze 
spuma groaznică a mormântului, auzi-mă! Te chem în 
propriul tău ajutor, fie-ţi milă de tine, fă ce ţi se cere, 
pleacă-te în faţa justiţiei, supune-te, întoarce capul, 
deschide ochii şi spune dacă îl recunoşti pe omul acesta. 

Osânditul nu întoarse capul şi nu deschise ochii. 

Şeriful se uită pe rând la cei doi însoțitori ai lui 
Gwynplaine. Împuternicitul regelui îi scoase lui Gwynplaine 
pălăria şi mantia, îl apucă de umeri şi-l întoarse la lumină, 
cu faţa spre omul înlănţuit. 

În acelaşi timp, slujitorul justiţiei numit Wapentake se 
aplecă, prinse în mâini tâmplele osânditului, şi întoarse 
ţeasta aproape lipsită de viaţa spre Gwynplaine, iar cu cele 
două degete mari şi cu cele două degete arătătoare îi 
dezlipi pleoapele închise. Ochii sălbatici ai omului se iviră. 

Osânditul îl văzu pe Gwynplaine. 

Şi atunci, săltându-şi singur capul şi deschizându-şi peste 
măsură pleoapele el îi privi. Apoi tresări atât cât poţi să 
tresari când ai un munte pe piept, şi strigă: 


— Ele! Da! Ele! 
Şi începu să râdă ca ieşit din minţi. 
— Ele! 


După care, lăsându-şi iar ţeasta să-i cadă pe pământ, 
închise ochii. 
— Grefier, scrie! opuse şeriful. 


Gwynplaine, deşi îngrozit, izbutise până în clipa aceea să- 
şi ţină firea. Strigătul osânditului: EI e! îl cutremură. lar 
cuvintele: Grefier, serie! îl îngheţară. I se părea că un 
ticălos vrea să-l lege de soarta lui, fără ca el, Gwynplaine, să 
poată ghici pricina, şi că mărturisirea limpede a omului 
aceluia i se strângea ca un ştreang în jurul gâtului. Şi-l 
închipui alături de el, legaţi amândoi de stâlpi, aidoma unul 
cu altul. Gwynplaine, înnebunit de spaimă începu să se 
zbată. Bâlbâia cuvinte neînţelese, cu adânca tulburare a 
nevinovatului, şi, cutremurându-se îngrozit, pierdut, prinse 
să strige: 

— Nu-i adevărat! Nu sunt eu! Nu-l cunosc pe omul ăsta! 
Nici el nu poate să mă cunoască, dacă eu nu-l cunosc! 
Deseară am spectacolul care mă aşteaptă. Ce vreţi de la 
mine? Cer să mi se dea drumul! De ce am fost adus în 
beciul acesta? Aşadar, nu mai există lege! Domnul judecător 
vă repet că nu sunt eu! Sunt nevinovat de tot ce s-ar putea 
spune. Eu ştiu foarte bine. Între omul ăsta şi mine nu există 
nicio legătură. Puteţi să vă informaţi. Viaţa mea nu e un 
lucru ascuns. Au venit să mă ridice ca pe un tâlhar! De ce 
au venit aşa? Omul ăsta, parcă ştiu ce este? Sunt un 
saltimbanc şi joc în bâlciuri şi în pieţe. Sunt Omul care 
Râde. Există destui oameni care au venit să mă vadă. Stăm 
în Tarrinzeau-field. De cincisprezece ani îmi fac meseria, 
cinstit. Am douăzeci şi cinci de ani. Locuiesc la Inn 
Tadcaster. Mă numesc Gwynplaine. Aveţi îndurare şi 
scoateţi-mă de aici. Domnule judecător! Nu trebuie abuzat 
de slăbiciunea nefericiţilor. Fie-vă milă de-un om care n-a 
făcui niciun rău şi care e fără ocrotire, fără apărare! 
Apărare! Aveţi în faţa domniei voastre un biet saltimbanc... 

— Îi am în faţa mea pe lordul Fermain Clancharlie, baron 
Clancharlie şi Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, 
pair al Angliei, spuse şeriful. 

Şi, ridicându-se, şeriful îi arătă lui Gwynplaine jilţul, 
adăugând: 

— My lord, binevoiască înălţimea voastră să ia loc! 


e€S DEI SD|E-Isc SE 


CARTEA A CINCEA 


MAREA ŞI SOARTA SE MIŞCĂ 
SUB ACELAŞI SUFELU 


e€S DEI SD|E- sc Seas 


I. SOLIDITATEA LUCRURILOR FRAGILE 


Soarta ne întinde uneori să bem un pahar al nebuniei. O 
mână iese din nori şi ne întinde, pe neaşteptate, cupa 
întunecată în care zace beţia necunoscută. 

Gwynplaine nu înţelese nimic. 

Se uită înapoi ca să vadă cui îi vorbea şeriful. 

Cei doi slujbaşi ai justiţiei, care îl însoţiseră în beci, se 
apropiară de el şi-l apucară de subsuori. Gwynplaine simţi 
că e aşezat în jilţul din care şeriful se ridicase. 

Şi se lăsă în voia lor, fără să înţeleagă cum de e cu 
putinţă. 

Când Gwynplaine fu aşezat, cei doi însoțitori se traseră 
înapoi cu câţiva paşi şi rămaseră drepţi şi nemişcaţi în 
spatele jilţului. 

Atunci şeriful lăsă buchetul de trandafiri pe lespede, îşi 
puse ochelarii pe care i-i înmână grefierul, scoase de sub 
dosarul care acoperea masa un pergament pătat, 
îngălbenit, înverzit, ros şi spart pe alocuri, care părea să fi 
fost  împăturit în cute foarte strânse. O parte a 
pergamentului era acoperită cu litere. Stând în picioare, la 
lumina felinarului, apropiindu-şi pergamentul de ochi, 
şeriful citi următoarele: 


„În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. 
Astăzi, douăzeci şi nouă ianuarie, anul domnului o mie 
şase sute nouăzeci. 


Fost-a cu ticăloşie lepădat, pe ţărmul deşert al 
Portlandului, cu gândul de a-l lăsa să piară prin foame, frig 
şi singurătate, un copil în vârstă de zece ani. 

Copilul acesta fost-a vândut la vârsta de doi ani din 
porunca majestăţii sale regele Iacob al II-lea. 

Copilul acesta este Fermain Clancharlie, unicul fiu 
legitim al lordului Linnoeus Clancharlie, baron Clancharlie 
şi Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, pair al 
regatului Engliterei, răposat, şi al Annei Bradshaw, soţia lui, 
răposată. 

Copilul acesta e moştenitorul bunurilor şi titlurilor tatălui 
său. De aceea fost-a vândut, ciuntit, sluţit şi făcut să 
dispară, prin voinţa majestăţii sale. 

Copilul acesta fost-a crescut şi învăţat să devină 
măscărici prin pieţe şi bâlciuri. 

Fost-a el vândut pe când avea doi ani, după moartea 
seniorului tatăl său, şi zece livre sterline fostu-i-au date 
regelui, pentru cumpărarea copilului acestuia, ca şi pentru 
felurite îngăduinţe, încuviinţări şi scutiri. 

Lord Fermain Clancharlie, în vârstă de doi ani, fost-a 
cumpărat de mine, mai jos iscălitul, care scriu aceste 
rânduri, şi sluţit de către un flamand din Flandra, 
Hardquanonne după numele lui, carele este singur în 
stăpânirea tainelor şi meşteşugului doctorului Conquest. 

Copilul era hărăzit de noi să fie o mască a râsului. Masca 
ridens. 

În care scop, Hardquanonne făcutu-i-a operaţia Bucca 
fissa usque ad aures, care pune pe faţă un râs veşnic. 

Copilul, printr-un  meşteşug cunoscut numai de 
Hardquanonne, adormit şi făcut nesimţitor în timpul 
lucrării, nu cunoaşte operaţia care i s-a făcut. 

El nu ştie că este lord Clancharlie. 

El răspunde la numele de Gwynplaine. 

Pricina e frăgezimea vârstei şi a ţinerii de minte pe care 
o avea când a fost vândut şi cumpărat, el având abia doi ani. 


Hardquanonne e singurul care ştie săvârşi operaţia 
Bucca fissa, iar copilul e singurul om viu căruia i-a fost 
făcută operaţia. 

Operația aceasta e neîntrecută şi ciudată într-atâta, încât 
copilul, chiar după trecere de ani îndelungaţi, fie el bătrân 
şi nu copil, şi părul lui negru încărunţindu-i, el va fi de 
îndată recunoscut de către Hardquanonne. 

La ceasul când scriem acestea, Hardquanonne, care 
cunoaşte după cum se cuvine faptele şi fost-a părtaş de 
frunte la săvârşirea lor, e întemnițat în ocnele înălţimii sale 
principelui de Orania, căruia poporul îi spune Wilhelm al III- 
lea. Hardquanonne fost-a prins şi întemnițat ca fiind unul 
dintre cei numiţi comprachicos sau cheylas. El zace zăvorât 
în foişorul de la Cliatham. 

Copilul, din porunca regelui, ne-a fost vândut şi 
încredinţat în Elveţia, lângă lacul Genevei, între Lausanne şi 
Vevey, chiar în casa unde i-au răposat tatăl şi mama. 
Vânzarea au săvârşit-o cel de pe urmă dintre slujitorii 
răposatului lord Linnoeus, carele slujitor datu-şi-a şi el 
duhul puţină vreme după stăpânii săi; astfel, fapta aceasta 
de taină nu e cunoscută, în ceasul de faţă, nimănuia, în 
afară de Hardquanonne, carele se află în temniţa Chatham, 
şi de către mine, aflat la hotarul morţii. 

Noi, mai jos iscăliţii, crescut-am şi păzit-am vreme de opt 
ani, ca să tragem foloase din iscusinţa noastră, pe micul 
senior cumpărat de către noi de la rege. 

Iar astăzi, aflându-ne fugari din Englitera, ca nu cumva 
să împărtăşim soarta rea a lui Hardquanonne, din sfială şi 
teamă pricinuită de afurisitele oprelişti şi osânde poruncite 
de legiuitori, lepădat-am, la căderea nopţii, numitul copil 
Gwynplaine, carele este lord Fermain Clancharlie. 

Căci jurat-am regelui păstrarea tainei, şi nu lui 
Dumnezeu. 

lar noaptea aceasta, în largul mării, năpăstuiţi prin 
voinţa Proniei cereşti de-o aprigă furtună, fiind mâhniţi 
foarte şi lipsiţi de nădejde, îngenuncheaţi dinaintea celui în 


stare să ne mântuie viaţa şi carele poate ne va mântui 
sufletele, nemaiavând nimic de aşteptat din partea 
oamenilor şi totul de temut din partea lui Dumnezeu, având 
drept ancoră şi izvor de mântuire pocăinţa pentru faptele 
noastre cele rele, împăcaţi cu gândul morţii şi mulţumiţi 
dacă dreptatea cerească ne împlineşte, cu umilinţă şi 
pocăință lovindu-ne piepturile, facem această mărturisire şi 
o încredinţăm şi o punem pe apele mării, pentru ca ea s-o 
folosească întru săvârşirea binelui şi a voinţei domnului. 
Amin. Şi am iscălit mai jos.” 


Şeriful, oprindu-se din citit, spuse: 
— Iată semnăturile. Fiecare cu altă scriere. 
Şi începu să citească: 


— „Doctor Gernardus Gesstemunde. Asuncion. O cruce, 
şi alături: Barbara Fermoy, din insula Tyrryf, în Ebude. 
Gaizdorra, captal, Giangirate. Jacques Quatourze, zis 
Narbonnezul. Luc-Pierre Capgaroupe, de la ocna din 
Mahon.“ 


Şeriful se opri iar şi spuse: 

— Notă scrisă de aceeaşi mână ca textul şi prima 
semnătură. 

Şi citi: 


— „Din trei oameni ai echipajului, patronul fiind răpit de 
un talaz, nu mai rămân decât doi”. Şi au iscălit: Galdeazun. 
Ave-Maria, tâlhar”. 

Şeriful, amestecând cititul cu propriile lui cuvinte, 
continuă: 

— În josul pergamentului e scris: „În larg, pe bordul 
Matutinei, urkă din Biscaia, de la golful Trecerilor”. 

— Fila aceasta, adăugă şeriful, e un pergament de 
cancelarie care poartă filigrana regelui Iacob al II-lea. Pe 


marginea mărturisirii şi scrisă de aceeaşi mână există 
această notă: 


„Mărturisirea de faţă am scris-o pe dosul hrisovului regal 
care ne-a fost înmânat pentru a ne acoperi cumpărarea 
copilului. Pe cealaltă parte a filei se poate citi porunca”. 


Şeriful întoarse pergamentul şi-l ridică în mână dreaptă, 
ţinându-l în bătaia luminii. Cei de faţă văzură o filă albă, 
dacă filă albă i se poate spune unui asemenea mucegai, şi în 
mijlocul filei, trei cuvinte scrise: două cuvinte latineşti - 
jussu regist3s+ - şi o semnătură - Jeffreys. 

— Jussu regis, Jeftreys, spuse şeritul, a cărui voce, din 
gravă, deveni puternică. 

Pe Gwynplaine parcă îl lovise în cap o ţiglă căzută de pe 
palatul viselor. Începu să vorbească, fără să ştie ce spune, 
ca năuc: 

— Gernardus, da, vraciul! Un om bătrân şi trist. Mă 
temeam de el. Gaizdorra, captal; asta înseamnă căpetenie. 
Erau şi nişte femei. Asuncion, şi cealaltă. Şi apoi, mai era 
cel din Provența. El bea dintr-o sticlă turtită, pe care se afla 
scris cu roşu un nume. 

— Iat-o! spuse şeriful. 

Şi puse pe masă un obiect pe care i-l înmânase grefierul. 

— În sticla aceasta, vorbi el, a fost închisă, de către 
oameni aflaţi la un pas de moarte, mărturisirea căreia i s-a 
dat citire. Mesajul adresat justiţiei a fost adus de apele 
mării. 

Apoi, întorcându-se spre omul legat în lanţuri, şeriful 
grăi: 

—  Hardquanonne! Când prin noi, şeriful, ţi-a fost 
înfăţişată pentru prima oară sticla aceasta care îţi poartă 
numele, ai recunoscut-o de bună voie ca aparţinânducţi. 
Apoi, citire fiind dată pergamentului împăturit şi închis în 
ea, n-ai mai vrut să vorbeşti şi, nădăjduind, fără îndoială, că 
copilul pierdut nu va mai fi regăsit, şi că vei putea să scapi 


de osândă, ai refuzat să răspunzi. Ca urmare a refuzului, ai 
fost supus pedepsei grele şi aspre şi a doua citire a 
numitului pergament, în care sunt scrise declaraţiile şi 
mărturisirile complicilor tăi, ţi-e fost făcută. Zadarnic însă! 
Astăzi, oare e a patra zi şi ziua legal hotărâtă pentru 
confruntare, fiind pus în faţa celui care a fost părăsit la 
Portland, în douăzeci şi nouă ianuarie o mie şase sute 
nouăzeci şi doi. Nădejdea drăcească ţi s-a spulberat şi ai 
rupt tăcerea, recunoscându-ţi victima. 

Osânditul deschise ochii, îşi săltă capul şi, cu un glas în 
care răsuna agonia şi nu ştiu ce linişte ciudată amestecată 
printre horcăieli, de sub apăsarea bolovanilor, trebuind 
parcă, pentru rostirea tragică a fiecărui cuvânt, să ridice ca 
pe un capac de sicriu povara aflată deasupra lui, începu să 
vorbească: 

— Am jurat să păstrez taina, şi am păstrat-o cât am putut 
mai mult. Astăzi, tăcerea nu mai are niciun rost. Fie. De 
asta am să vorbesc. Ei bine, da! El este. Noi doi, regele şi cu 
mine, l-am făcut aşa. Regele prin voinţa lui, eu prin 
meşteşugul meu. 

Şi, privindu-l pe Gwynplaine, adăugă: 

— Acum, râzi până în vecii vecilor! 

Şi izbucni el însuşi în râs. 

Acest al doilea hohot de râs, mai cumplit decât primul, ar 
fi putut fi luat drept un geamăt. 

Râsul se stinse şi omul se lungi iar la pământ. Pleoapele i 
se închiseră. 

Şeriful, care îl lăsase să vorbească, spuse cu glas tare: 

— S-a luat act de toate acestea. 

Îi dădu timp grefierului să scrie, apoi continuă: 

— Hardquanonne, potrivit legilor, după confruntare şi 
efectul ei, după a treia citire a mărturisirii complicilor tăi, 
de acum înainte confirmată prin recunoaşterea şi 
destăinuirea ta, după mărturisirea ta făcută din nou, ai să fii 
eliberat din aceste fiare şi redat bunului plac al majestăţii 
sale, ca să fii spânzurat ca vânzător şi cumpărător de copii. 


Şeriful puse pergamentul pe masă, îşi scoase ochelarii, 
luă iar buchetul în mână şi spuse: 

— Sfârşitul pedepsei grele şi aspre. Hardquanonne, 
mulţumeşte-i majestăţii sale! 

La un semn, omul înveşmântat în piele, ajutorul călăului, 
se apropie de osândit şi îi înlătură, unul după altul, 
bolovanii aflaţi pe pântec, ridică placa de fier care lăsă să se 
vadă coastele diforme ale nefericitului, apoi îi dezlegă, de la 
încheieturile mâinilor şi gleznelor, cele patru lanţuri care îl 
legau de stâlpi. 

Osânditul, despovărat de bolovani şi liberat din lăuturi, 
rămase lungit la pământ, cu ochii închişi, cu braţele şi 
picioarele întinse, ca un răstignit scos din piroane. 

— Hardgquanonne, spuse şeriful, ridică-te! 

Osânditul nu se clinti. 

Ajutorul călăului îi luă o mână şi-i dădu drumul. Mâna 
căzu moale. Cealaltă mână, ridicată şi ea, căzu, de 
asemenea. Ajutorul călăului apucă un picior, apoi altul. 
Călcâiele căzură, izbind pământul. 

Medicul se apropie la rândul lui, scoase dintr-un buzunar 
al robei o oglinjoară metalică şi o puse în faţa gurii căscate 
a lui Hardquanonne. Apoi îi ridică pleoapele cu degetul. Ele 
nu se mai coborâră. Privirea sticloasă a osânditului rămase 
aţintită în gol. 

Medicul se ridică şi spuse: 

— E mort. 

Şi adăugă: 

— A râs. Asta l-a ucis! 

— N-are importanţă, spuse şeriful. După mărturisire, 
viaţa sau moartea e o simplă formalitate. 

Apoi,  arătându-l cu buchetul de trandafiri pe 
Hardquanonne, şeriful îi porunci lui Wapentake: 

— Schelet de cărat de-aici la noapte. 

Şi adăugă: 

— Cimitirul temniţei e în faţă. 

Grefierul scria. 


Şeriful, ţinând buchetul de trandafiri în mâna stânga, luă 
în cealaltă mână nuiaua albă, se aşeză în faţa lui 
Gwynplaine care stătea jos, îi făcu o adâncă plecăciune, 
apoi, dându-şi capul pe spate, spuse: 

— Vouă, aici de faţă, noi Philippe Denzill Parsons, cavaler, 
şerif al comitatului Surrey, ajutat de Aubrie Dominique, 
scutier, grefierul nostru, şi de ofiţerii noştri obişnuiţi, date 
fiind procesele-verbale întocmite şi luările de act, date fiind 
cele comunicate de Amiralitate, după verificarea atestărilor 
şi a semnăturilor, după declaraţiile citite şi auzite, după 
confruntările făcute, toate constatările şi informările legale 
fiind completate, îndeplinite şi duse cu bine şi dreptate la 
capăt, vă facem cunoscut şi vă declarăm, ca să decurgă cele 
de drept, că sunteţi Fermain Clancharlie, baron Clancharlie 
şi Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, pair al Angliei 
şi Dumnezeu s-o aibă în pază pe senioria voastră. 

Şi făcu încă o plecăciune. 

Doctorul în ştiinţa legilor, doctorul în medicină şi toţi 
ceilalţi, în afară de călău se înclinară şi ei, până la pământ 
în faţa lui Gwynplaine. 

— Vai! strigă Gwynplaine. Treziţi-mă! 

— Într-adevăr, v-am trezit, spuse un glas care nu fusese 
auzit până atunci. 

Un bărbat ieşi de după unul din stâlpi. Cum nimeni nu 
mai pătrunsese în beci de când placa de fier se deschisese 
la sosirea alaiului polițienesc, era vădit că bărbatul acesta 
se afla ascuns acolo înainte de intrarea lui Gwynplaine şi că 
avea rolul de a observa şi misiunea de a sta acolo. Bărbatul, 
gras şi umflat, care purta perucă de curte şi mantie de 
călătorie, era mai curând bătrân decât tânăr, şi foarte 
Cuviincios. 

Îl salută pe Gwynplaine, respectuos şi vioi, cu eleganța 
unui gentleman şi fără stângăcia magistratului. 

— Da, spuse el, acum v-am trezit. De douăzeci şi cinci de 
ani dormiţi. Aţi avut un vis din care trebuie să ieşiţi. Vă 
credeţi Gwynplaine, dar sunteţi Clancharlie. Vă credeţi om 


din popor, dar faceţi parte din nobilime. Vă credeţi din 
ultima stare, şi sunteţi din cea mai de sus. Vă credeţi 
comediant, şi sunteţi senator. Vă credeţi sărac, şi sunteţi 
mai mult decât bogat. Vă credeţi neînsemnat, şi sunteţi 
mare. Treziţi-vă, my lord! 

Gwynplaine, cu o voce înceată în care mai răsuna o urmă 
de spaimă, şopti: 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Înseamnă, my lord, răspunse bărbatul cel gras, că eu 
mă numesc Barkilphedro, că sunt ofiţer al Amiralității, că 
rămăşiţa asta, sticla lui Hardquanonne, a fost găsită la 
malul mării, că mi-a fost adusă ca să fie despecetluită de 
mine, aşa cum cere funcţia pe care o îndeplinesc, că am 
deschis-o de faţă cu doi juraţi ai secţiei Jetson, amândoi 
membri ai parlamentului, William Blathwaith, pentru oraşul 
Bath, şi Thomas Jervoise, pentru Southampton, că cei doi 
juraţi au descris şi certificat conţinutul sticlei şi au semnat 
procesul-verbal de deschidere, împreună cu mine, că eu am 
întocmit raportul către majestatea sa, că, din ordinul 
reginei, toate formalităţile legale şi necesare au fost 
îndeplinite cu discreţia pe care o porunceşte un lucru atât 
de gingaş, şi că ultima dintre ele, confruntarea, a avut loc 
adineauri. Asta înseamnă că aveţi un venit de un milion pe 
an; asta înseamnă că sunteţi lord al Regatului Unit al Marii 
Britanii, legislator şi jude, jude suprem, legislator suveran, 
înveşmântat cu purpură şi hermină, egal cu prinții, 
asemănător împăraţilor; asta înseamnă că aveţi pe cap o 
coroană de pair, şi că vă veţi căsători cu o ducesă, fiica unui 
rege. 

Din pricina schimbării uluitoare care se prăvălise peste el 
ca o lovitură de trăsnet, Gwynplaine leşină. 


II. CEEA CE RĂTĂCEŞTE NU SE ÎNŞALĂ 


Toată aventura aceasta pornise de la un ostaş care găsise 
o sticlă pe malul mării. 

Să povestim faptele. 

Într-o zi, un ostaş din garnizoana castelului Calshor 
culesese din nisip, în timpul refluxului, o sticlă aruncată 
acolo de flux. Sticla, acoperită de mucegai, era astupată cu 
un dop smolit. Ostaşul o dusese colonelului, iar colonelul o 
transmisese amiralului Angliei. Amiral însemna Amiralitate. 
Pentru epave, Amiralitatea însemna  Barkilphedro. 
Barkilphdro deschisese şi destupase sticla, şi o dusese 
reginei. Regina se sfătuise de îndată cu lordul-cancelar care 
este, prin lege „păzitor al conştiinţei regelui Angliei” şi cu 
lordul-mareşal, care este „jude al armelor şi al stirpei 
nobililor”. 

Cercetările începură. Gwynplaine, având firmă la stradă, 
era uşor de găsit. Hardquanonne, la fel. Nu murise. lemniţa 
îl putrezeşte pe om, dar îl păstrează, dacă a păzi înseamnă 
a păstra. Oamenii daţi în grija Bastiliilor erau rareori 
deranjaţi. Li se schimbau celulele la fel de rar pe cât se 
schimbă coşciugele: Hardquanonne se mai afla încă în 
foişorul fortăreței Chatham şi n-a fost deloc greu să se pună 
mâna pe el. Îl aduseră de la Chatham la Londra. În acelaşi 
timp, fură făcute cercetări în Elveţia. Faptele se adeveriră, 
cuvânt cu cuvânt. Trimişii ridicară din grefele locale, de la 
Vevey şi Lausanne, actul de căsătorie al lordului Linnoeus în 
exil, actul de naştere al copilului, actele de deces ale tatălui 
şi ale mamei. Totul se înfăptui în cea mai mare taină, cu 
ceea ce se numea repeziciunea regală şi cu „tăcerea 
cârtiţei”. 

Jussu regis şi semnătura Jeffreys fură verificate. Pentru 
cine a studiat din punct de vedere patologic aşa-numitele 
„toane ale bunului plac”, acest jussu regis e un caz simplu. 
De ce Iacob al II-lea, care, credem, ar fi trebuit să ascundă 
astfel de fapte, a lăsat, cu riscul de a le zădărnici reuşita, 
urme scrise? Cinism. Indiferenţă dispreţuitoare. Aha! Vă 
închipuiţi că numai fetele pot fi neruşinate! Şi motivele de 


stat sunt la fel. A săvârşi o crimă înseamnă a te împodobi cu 
ea, asta e toată povestea. Regele se tatuează şi el, ca un 
simplu ocnaş. Ai interes să scapi de jandarm şi de istorie, ai 
fi mâhnit de-a binelea dacă ai scăpa, ţii chiar cu tot 
dinadinsul să fii cunoscut şi recunoscut. Eu sunt Iacob al [II- 
lea! Săvârşeşti o crimă şi pui pecetea pe ea. Să-ţi 
desăvârşeşti neobrăzarea, să te denunţi singur, să-ţi faci 
isprava de nepierdut, aceasta e îndrăzneala neruşinată a 
răufăcătorului. Există tiranul care se ascunde, ca Tiberiu, şi 
tiranul care se făleşte, ca Filip al II-lea. Unul e scorpion, 
celălalt leopard. Iacob al II-lea era din specia acestuia de pe 
urmă. Avea, precum se ştie, faţa deschisă şi veselă, 
deosebită de a lui Filip al II-lea. Filip era lugubru. lacob era 
jovial. Dar, ca şi pe Filip al II-lea, nu-l tulburau mârşăviile 
săvârşite. Era monstru prin graţia lui Dumnezeu. Deci n- 
avea ce să ascundă şi să atenueze, iar crimele şi le socotea 
ca pe un drept sfinţit. Ar fi fost bucuros să lase urmaşilor 
arhiva tuturor fărădelegilor sale numerotate, datate, 
clasate, etichetate şi puse în ordine, fiecare la locul ei, ca 
otrăvurile în laboratorul unui farmacist. 

Regina Ana, care ştia să păstreze cu străşnicie secretele, 
dovedindu-se prea puţin femeie în această privinţă, îi 
ceruse lordului-cancelar, în legătură cu întreaga afacere, un 
raport confidenţial, de felul celor numite „raport la urechea 
regală”. Rapoartele de acest fel au fost totdeauna foarte 
folosite în monarhii. La Viena exista un „consilier la ureche”, 
cu mare vază la curte. Cel ce-i şopteşte împăratului... 

William, baron Cowper, cancelar al Angliei, pe care 
regina îl credea, fiindcă era miop ca şi ea, ba chiar şi mai 
miop, întocmise un raport. Lordul-cancelar constata faptul 
unui moştenitor de pairie răpit şi mutilat, apoi regăsit. El 
nu-l defăima pe lacob al II-lea, tatăl reginei, la urma 
urmelor. Dădea chiar şi motive: dreptul regal de mutilare 
există; lacob I, de glorioasă memorie, a crăpat ochii la doi 
duci de sânge regal, pentru binele regatului. Unii prinți, 
prea apropiaţi de tron, au fost cu folos înăbuşiţi între două 


saltele, ceea ce a trecut drept apoplexie. Or, a înăbuşi e mai 
mult decât a mutila. Dar un lucru legal nu distruge alt lucru 
legal. „Dacă înecatul revine la suprafaţă şi nu e mort, 
înseamnă că Dumnezeu îndreaptă fapta regelui. Dacă 
moştenitorul e regăsit, să i se înapoieze coroana. Aşa s-a 
făcut pentru lordul Allan, rege al Northumbriei, care şi el a 
fost măscărici. Aşa trebuie făcut şi pentru Gwynplaine, care 
e tot un rege, adică un lord. Josnicia meseriei făcută şi 
îndurată din motive de forţă majoră nu murdăreşte 
blazonul. Dovadă Abdolonyme, care a fost rege după ce 
fusese grădinar; dovadă Iosif care e sfânt după ce a fost 
dulgher; dovadă Apolo, care a fost zeu după ce fusese 
cioban”. Pe scurt, savantul-cancelar încheia pentru 
reintegrarea, în toate bunurile şi demnităţile, a lui Fermain, 
lord Clancharlie, numit în mod fals Gwynplaine, „cu singura 
condiţie să fie confruntat cu tâlharul Hardquanonne şi 
recunoscut de numitul tâlhar”. Şi astfel cancelarul, păzitor 
constituţional al conştiinţei regale, liniştea conştiinţa 
majestăţii sale. 

Altminteri, pentru lordul-cancelar, recunoaşterea lui 
Gwynplaine de către Hardgquanonne părea neîndoielnică. 

Regina Ana, destul de informată cu privire la sluţenia lui 
Gwynplaine, nevoind să-şi necăjească sora, căreia îi 
fuseseră luate bunurile familiei Clancharlie, hotărî, cu 
bucurie, ca ducesa Josiane să se mărite cu noul lord, adică 
cu Gwynplaine. 

Repunerea în drepturi a lordului Fermain Clancharlie era 
un lucru foarte simplu, moştenitorul fiind legitim şi direct. 
Niciun litigiu. O legitimitate vădită. Un drept clar şi sigur. 
Nu era cazul să fie sesizată Camera. Regina, asistată de 
lordul-cancelar, putea prea bine să-l recunoască şi să-l 
admită pe noul lord. 

Barkilphedro făcu totul. 

Datorită lui, afacerea rămase atât de secretă şi fu păzită 
cu atâta străşnicie, încât nici Josiane, nici lord David nu 
bănuiră nimic despre miraculosul fapt care îşi croia drum 


fără ştirea lor. Josiane, nespus de trufaşă, putea fi uşor 
înfrântă. Ea se izola de la sine. Cât despre lordul David, el 
fu trimis în larg, pe coastele Flandrei. Avea să-şi piardă 
lordship-ul şi nu bănuia nimic. Mai dăm un amănunt: se 
întâmplă ca, la zece leghe de staţia navală comandată de 
lord David, un căpitan numit Halyburton dădu o lovitură 
flotei franceze. Contele Pembroke, preşedintele Consiliului, 
puse pe o propunere de contraamirali numele acestui 
căpitan Halyburton. Ana îl şterse pe Halyburton şi-l puse pe 
lord David Dirry-Moir în locul lui, pentru ca lord David, 
când va afla că nu mai e pair, să aibă măcar mângâierea de- 
a se şti contraamiral. 

Ana se simţea mulţumită. Un soţ hidos pentru sora ei, un 
grad înalt pentru lord David. Răutate şi bunătate. 

Majestatea sa avea să-şi ofere o comedie. Printre altele, 
ea spunea că e drept să repare un abuz de putere al 
augustului său tată, că se purta ca o mare regină, că 
ocrotea nevinovăția după voinţa lui Dumnezeu, că Pronia, în 
sfintele şi nepătrunsele ei căi etc. etc. E plăcut să faci 
dreptate când ştii că ea supără pe cineva care nu ţi-e drag. 

De fapt, reginei îi fusese de ajuns să ştie că viitorul soţ al 
Josianei era diform. Ce fel de diformitate avea Gwynplaine, 
ce fel de sluţenie? Barkilphedro nu ţinuse s-o informeze pe 
regină, şi Ana nu binevoise să se informeze. Adânc dispreţ 
regal. De altfel, ce importanţă avea? Camera lorzilor nu 
putea să fie decât recunoscătoare. Lordul-cancelar, 
oracolul, vorbise. A restaura un pair însemna a restaura 
întreaga pairie. Regalitatea cu acest prilej se arăta bună şi 
respectuoasă paznică a privilegiului pairiei. Oricum ar arăta 
la faţă noul lord, o faţă nu e o obiecţie împotriva unui drept. 
Ana îşi spuse mai mult sau mai puţin toate acestea, şi merse 
de-a dreptul la ţintă, la această mare ţintă feminină şi 
regească, satisfacția. 

Regina se afla pe atunci la Windsor, ceea ce punea o 
oarecare distanţă între intrigile de la curte şi mulţime. 


Despre ce avea să se întâmple nu aflară decât persoanele 
absolut necesare. 

Cât despre Barkilphedro, el se înveseli, şi veselia îl făcu 
să pară lugubru. Avu, primul, nespusa plăcere de-a gusta 
din clondirul lui Hardquanonne. Şi nu se miră mai deloc, 
mirarea fiind a celor nu prea inteligenţi, De altfel, nu-i aşa? 
i se datora plăcerea asta lui, care de-atâta vreme făcea de 
strajă la poarta hazardului. Pentru că aştepta, trebuia să se 
întâmple ceva. 

În fond, trebuie s-o spunem, Barkilphedro fusese uluit. 
Dacă cineva i-ar fi putut înlătura masca sub care îşi 
ascundea conştiinţa până şi în faţa lui Dumnezeu, ar fi găsit 
următoarele: tocmai atunci Barkilphedro începea să fie 
convins că îi va fi cu neputinţă lui, un duşman intim şi 
neînsemnat, să aducă o ştirbire cât de mică înaltei existenţe 
a ducesei Josiane. Şi din pricina asta îl cuprinsese o 
înnebunitoare duşmănie ascunsă. Ajunsese la limita numită 
descurajare. Cu cât era mai furios, cu atât deznădăjduia 
mai mult. Barkilphedro era, poate, gata să renunţe, nu la a-i 
dori răul Josianei, ci la a i-l face; nu la ură, ci la muşcătură. 

Şi deodată, tocmai atunci, sticla lui Hardquanonne îi pică 
în mâini. Barkilphedro, asistat de doi martori oarecare, 
juraţi indiferenți ai Amiralității, destupă sticla, găseşte 
pergamentul, îl desface, îl citeşte... Închipuiţi-vă ce bucurie 
monstruoasă! 

Ciudat lucru, dacă te gândeşti că marea, vântul, spaţiile, 
fluxul şi refluxul, furtunile, vremea liniştită, adierile pot să-şi 
dea atâta osteneală ca să fericească un om rău! 
Complicitatea aceasta durase cincisprezece ani. limp de 
cincisprezece ani, marea lucrase într-una pentru el. Valurile 
îşi trimiseseră unul altuia sticla plutitoare, stâncile o 
feriseră, apa nu pătrunsese în ea, mucegaiul nu vătămase 
pergamentul, umezeala nu ştersese literele. Câtă osteneală 
îşi dăduse abisul! Şi astfel, ceea ce Gernardus zvârlise în 
beznă, bezna îi dăruise lui Barkilphedro, iar mesajul trimis 
lui Dumnezeu ajunsese la diavol. 


Imensitatea săvârşise un abuz de încredere şi ironia 
obscură, amestecată în lucruri, se aranjase în aşa fel încât 
complicase triumful acesta cinstit, copilul pierdut, 
Gwynplaine, redevenind lord Clancharlie, printr-o acţiune 
veninoasă. Scăparea victimei din mâna lui lacob al II-lea 
însemna transformarea ei în pradă pentru Barkilphedro; 
scoaterea la iveală a lui Gwynplaine însemna lovitura 
Josianei. Barkilphedro izbândea. Şi pentru asta, vreme de 
atâţia ani, valurile, talazurile, rafalele aruncaseră de colo- 
colo, scuturaseră, împinseseră, zvârliseră, chinuiseră şi 
respectaseră obiectul în care erau amestecate atâtea vieţi! 
Pentru asta existase o înţelegere între vânt, apă şi furtună. 
Infinitul, lucrând mână în mână cu un vierme! Soarta are 
asemenea voințe obscure. 

Barkilphedro se simţi fulgerat de un orgoliu titanic, îşi 
spuse că toate acestea fuseseră făcute pentru el. Se simţi 
centru şi scop. 

Se înşela însă. Marea, făcându-i-se tată şi mamă unui 
orfan, trimițând călăilor lui furtuna, spărgând luntrea care 
lepădase copilul, înghițind mâinile împreunate a rugă ale 
naufragiaţilor, refuzându-le toate rugile şi neprimind de la 
ei decât pocăinţa; marea, schimbându-şi rolul, ca o panteră 
care se face doică, şi începând să legene, nu copilul, ci 
soarta lui, pe când el creştea fără să ştie ce-i pregătesc 
adâncurile; valurile, cărora le fusese aruncată sticla, 
veghind asupra acestui trecut în care se afla un viilor; 
curenţii mânând epava plăpândă pe drumurile de 
necercetat ale apelor; toată spuma uriaşă a abisului luând 
sub ocrotirea ei un nevinovat; unda netulburată, ca o 
conştiinţă; haosul restabilind ordinea; lumea întunericului 
tinzând către lumină; tot întunericul folosit la ivirea astrului 
acestuia: adevărul; exilatul consolat în mormântul lui; 
moştenitorul redat moştenirii; crima regelui înfrântă; cel 
slab, cel părăsit având infinitul drept ocrotitor; iată ce ar fi 
trebuit să vadă Barkilphedro în împrejurările care îl 
bucurau atât. Şi iată ceea ce n-a văzut. El nu şi-a spus nicio 


clipă că totul fusese făcut pentru Gwynplaine; şi-a spus doar 
că totul fusese săvârşit pentru Barkilphedro. Şi că merita 
osteneala. Aşa sunt diavolii. 

De altfel, ca să se mire cineva că o epavă fragilă a putut 
să plutească cincisprezece ani fără să se fărâme, ar trebui 
să nu cunoască adânca blândeţe a mării. Cincisprezece ani 
e o nimica toată. La 4 octombrie 1867, în Morbihan, între 
insula de Groix, capătul peninsulei Gavres şi stâncă 
Rătăciţilor, pescarii din Port-Louis au găsit o amforă romană 
din secolul al patrulea, împodobită de incrustaţiile mării. 
Amfora aceasta plutise o mie cinci sute de ani. 

Oricât de nepăsător voia să pară Barkilphedro, uimirea îi 
era la fel de mare ca şi bucuria. 

Totul i se oferea. lotul parcă ar fi fost pus la cale. 
Gwynplaine? Cunoştea numele ăsta. Masca ridens! Ca toată 
lumea, îl văzuse şi el pe Omul care Râde. Citise firma prinsă 
la Inn Tadcaster, cum se citeşte afişul unui spectacol care 
atrage mulţimea. Şi-l aminti îndată, până în cele mai mici 
amănunte: „Aici poate fi văzut Gwynplaine, părăsit la vârsta 
de zece ani, în noaptea de 29 ianuarie 1690, pe ţărmul 
mării, la Portland”. Copilul pierdut fusese regăsit. Exista un 
lord Clancharlie. Lui David Dirry-Moir i se luau toate! 
Pairia, averea, puterea, rangul îi erau trecute lui 
Gwynplaine. Totul, castele, locuri de vânat, păduri, clădiri, 
palate, moşii şi, bineînţeles, Josiane erau ale lui Gwynplaine. 
Şi Josiane, ce soluţie! Pe cine avea acum înaintea ei? Ilustră, 
trufaşă, avea un măscărici; frumoasă şi elegantă, avea un 
monstru. Ar fi putut nădăjdui asemenea rezolvare? 
Adevărul e că Barkilphedro era entuziasmat.  Ioate 
combinaţiile, cele mai duşmănoase, pot fi depăşite prin 
dărnicia infernală a neprevăzutului. Când realitatea vrea, 
poate săvârşi minuni. Barkilphedro găsea că toate visele de 
până atunci fuseseră prosteşti. Acum avea mai mult. 

Schimbarea care avea să se facă prin el, chiar dacă s-ar fi 
făcut împotriva lui, tot ar fi dorit-o. 


De data aceasta însă, n-avea meritul dezinteresării. Lord 
David Dirry-Moir nu-i datora nimic, iar lord Fermain 
Clancharlie avea să-i datoreze totul. Din ocrotit, 
Barkilphedro devenea ocrotitor. Şi ocrotitor al cui? Al unui 
pair ai Angliei. Va avea un lord al lui. Un lord creat de el. Şi 
acest lord va fi cumnatul morganatic al reginei! Prin 
sluţenia lui, îi va fi plăcut reginei pe cât îi va fi de nesuferit 
Josianei. Bazat pe favoarea lui, şi punându-şi veşminte 
modeste şi serioase, Barkilphedro va putea să ajungă 
cineva. El se gândise dintotdeauna la biserică. Avea o vagă 
dorinţă să ajungă episcop. 

În aşteptare, era fericit. 

Barkilphedro se pricepea destul de bine la arta numită 
sugestie şi care constă din a face o mică tăietură în mintea 
altora şi a vâri acolo o idee de-a ta. Ţinându-se deoparte, şi 
având aerul că nu se amestecă deloc, făcu aşa fel ca Josiane 
să meargă la baraca Green-box şi să-l vadă pe Gwynplaine. 
Asta nu putea să-i strice. Saltimbancul, văzut în mizeria lui, 
se potrivea de minune. Mai târziu, priveliştea avea să 
prindă bine... 

Pregătise totul dinainte, tăcut. Dorea ceva neaşteptat. 
Munca lui putea fi exprimată prin aceste cuvinte ciudate: a 
construi o lovitură de trăsnet. 

După ce luaseră sfârşit primele pregătiri, veghease ca 
toate formalităţile cerute să fie îndeplinite în forme legale. 
Taina rămăsese taină, tăcerea făcând parte din lege. 

Confruntarea dintre  Hardquanonne şi Gwynplaine 
avusese loc. Barkilphedro fusese de faţă. Rezultatele le-am 
văzut. 

În aceeaşi zi, un rădvan de-al majestăţii sale sosi pe 
neaşteptate la Londra, s-o caute pe lady Josiane ca s-o 
conducă la Windsor unde Ana, în clipa aceea, îşi petrecea 
vremea. Dacă ar fi fost după gândul ei, Josiane nu s-ar fi 
supus chemării, sau cel puţin şi-ar fi amânat supunerea cu o 
zi, amânând plecarea, dar viaţa de la curte nu îngăduie 
asemenea împotriviri. Ea trebui deci să pornească imediat 


la drum, şi să-şi părăsească locuinţa din Londra, 
Hunkerville-house, pentru reşedinţa de la Windsor, 
Corleone-lodge. 

Ducesa Josiane părăsise Londra tocmai în clipa când 
Wapentake se înfăţişa la Inn Tadcaster ca să-l ridice pe 
Gwynplaine şi să-l ducă în temniţa Southwark. 

Când Josiane ajunse la Windsor, aprodul camerei de 
prezenţă o înştiinţă că majestatea sa se află închisă cu 
lordul-cancelar şi nu putea s-o primească decât a doua zi; 
că, deci, trebuie să aştepte la Corleone-lodge, punându-se 
la dispoziţia majestăţii sale, şi că majestatea sa îi va trimite 
direct poruncile ei, a doua zi dimineaţă, la deşteptare. 
Josiane se duse acasă foarte înciudată, mâncă prost 
dispusă, avu dureri de cap, îi alungă pe toţi cei aflaţi acolo, 
în afară de paj, apoi îl alungă şi pe el şi se culcă când mai 
era încă ziuă. 

La sosire, ea aflase că tot mâine, lordul David Dirry-Moir, 
primind pe mare ordinul de-a veni imediat să primească 
poruncile reginei, era aşteptat la Windsor. 


III. NICIUN OM NU POATE SĂ TREACĂ 
BRUSC DIN SIBERIA ÎN SENEGAL FĂRĂ 
SĂ-ŞI PIARDĂ CUNOŞTINŢA 


(Humboldt) 

Leşinul unui bărbat, chiar al celui mai tare şi mai 
energic, sub neaşteptata lovitură de măciucă a sorții, nu 
trebuie să ne mire deloc. Un om e doborât de neprevăzut ca 
vita de secure. Francois d'Albescola, care smulgea lanţurile 
de fier de la porţile turceşti, a rămas leşinat o zi întreagă 
când a fost făcut papă. Şi doar de la cardinal la papă e un 
pas mai mic decât de la saltimbanc la pair al Angliei... 

Când Gwynplaine îşi reveni în fire şi deschise ochii, era 
noapte. Gwynplaine se afla într-un fotoliu, în mijlocul unei 
camere imense, tapisată toată în catifea purpurie, de la 


tavan până la podea. Lângă el stătea în picioare, cu capul 
descoperit, pântecosul cu mantie de călătorie ieşit de după 
unul din stâlpii beciului din Southwark. În afara lor nu mai 
era nimeni în cameră. Întinzând braţele de pe fotoliu, 
Gwynplaine putea să atingă două mese, având fiecare câte 
un sfeşnic cu şase lumânări aprinse. Pe una din aceste mese 
se afla un vraf de hârtie şi o casetă; pe cealaltă aştepta un 
platou de argint aurit, cu friptură rece de pasăre, vin și 
brandy. 

Prin geamurile unei ferestre înalte, mergând de la podea 
până la tavan, cerul nopţii de aprilie lăsa să se 
întrezărească afară un semicerc de coloane împrejmuind o 
curte de onoare închisă printr-un portal cu trei porţi, una 
foarte largă şi două mai mici. Coloanele probabil că erau 
din marmură albă, ca şi pavajul curţii, care părea făcut din 
zăpadă şi încadra plăcile netede ale unui mozaic învăluit de 
întuneric. Fără doar şi poate că la lumina zilei mozaicul 
acesta, cu toate smalţurile şi culorile lui, înfăţişa un uriaş 
blazon, după moda florentină. Zigzagurile unor balustrade 
urcau şi coborau, indicând scări de terase. În josul curţii se 
înălța o imensă clădire, întunecată şi nedesluşită din pricina 
nopţii. Cerul, încărcat de stele, decupa silueta unui palat. 

În camera unde se afla Gwynplaine, în faţa ferestrei din 
fund, se vedeau, de o parte un cămin înalt cât peretele, iar 
de altă parte, pe un fel de soclu, unul dintre acele spaţioase 
paturi medievale în care te urci cu o scară şi te poţi culca 
de-a curmezişul. Un rând de fotolii lângă perete şi un rând 
de scaune în faţa fotoliilor completau mobilierul. Un foc viu 
ardea în cămin. După bogăţia flăcărilor şi după dungile lor 
roz şi verzi, un cunoscător şi-ar fi putut da seama că în foc 
ardea lemn de frasin, ceea ce vădea un lux deosebit. 
Camera era atât de mare încât cele două sfeşnice o lăsau 
întunecată. Ici-colo, perdele joase şi fâlfâitoare arătau 
treceri spre alte încăperi. Întreaga cameră părea pătrată şi 
masivă, după moda învechită şi superbă din vremea lui 
lacob Il. Ca şi covoarele şi pereţii, soclul patului, 


baldachinul, patul, scaunul de lângă el, perdelele, căminul, 
feţele de mese, fotoliile, scaunele, totul era acoperit cu 
catifea roşie-cărămizie. Aurul nu se vedea decât pe tavan. 
Acolo, la distanţă egală de cele patru colţuri, strălucea un 
enorm scut de metal ciocănit, pe care scânteia un orbitor 
relief de armorii. În aceste armorii, pe două blazoane 
alăturate, se zărea o coroană de baron şi o coroană de 
marchiz. În mijlocul tavanului seniorial, ca în mijlocul unui 
măreț cer întunecat, scutul acesta sclipitor licărea domol, 
ca un soare în noapte. 

Un om sălbatic, care e totodată şi un om liber, se simte 
aproape la fel de neliniştit într-un palat pe cât s-ar simţi 
într-o temniţă.  Încăperea aceasta minunată era 
tulburătoare. Orice minunăţie sperie. Cine putea fi stăpânul 
unei locuinţe atât de măreţe? Cărui gigant îi aparţinea 
atâta splendoare? Cărui leu îi servea drept văgăună palatul 
acesta? Gwynplaine, abia trezit, îşi simţea inima strânsă. 

— Unde mă aflu? întrebă el. 

Omul care stătea în picioare dinaintea lui îi răspunse: 

— În locuinţa dumneavoastră, my lord. 


IV. FASCINAŢIE 


Ca să revii la suprafaţă e nevoie de timp. 

Gwynplaine fusese zvârlit în adâncul încremenirii. Şi, 
dacă putem vorbi astfel, sărise de la o uimire la alta. După 
scrisoarea de dragoste a ducesei, destăinuirea din temniţa 
Southwark... 

Când în soarta cuiva începe neprevăzutul, aşteptaţi-vă să 
vedeţi cum urmează lovitură după lovitură. Odată deschisă 
poarta aceasta, surprizele dau năvală. Prin spărtura făcută 
zidului tău, pătrunde vijeliosul amestec al evenimentelor. 
Iar neobişnuitul nu se întâmplă numai o singură dată. 

Neobişnuitul e ca o negură. Şi negura aceasta plutea 
peste Gwynplaine. Ceea ce i se întâmplase i se părea de 


neînțeles. Zărea totul prin ceața cu care o zguduire 
profundă acoperă judecata minţii, ca pulberea unei 
prăbuşiri. Nu vedea nimic clar. Şi totuşi, lucrurile se 
limpeziră încetul cu încetul. Clipă de clipă, uluirea scădea. 
Gwynplaine se asemăna omului cu un ochi deschis şi aţintit 
în vis, şi care ar vrea să vadă ce e înăuntru. Împrăştia 
negura, şi o aduna iar. Avea clipe de rătăcire. Suferea 
oscilaţia aceea a minţii în faţa neprevăzutului care, rând pe 
rând, te împinge de partea unde poţi înţelege câte ceva, ca 
să te aducă apoi acolo unde nu poţi să înţelegi nimic. 

Intrând în groaznicul beci din Southwark, Gwynplaine se 
aşteptase la juvăţul ocnaşului. Şi i se pusese pe cap coroana 
de pair. Cum era cu putinţă? Nu exista destul spaţiu între 
ceea ce se temuse şi ceea ce i se întâmplase, totul se 
petrecuse prea repede, prea brusc i se preschimbase 
groaza, ca să poată vedea limpede. Cele două contraste se 
aflau prea lipite unul de altul. Gwynplaine se căznea să-şi 
smulgă creierul din menghinea aceasta. 

Tăcea. Cel ce tace face faţă la toate. O vorbă scăpată, 
prinsă în iureşul necunoscut, te poate trage cu totul sub nu 
se ştie ce roţi strivitoare. 

Omul cu pântec mare îi mai spuse o dată: 

— Sunteţi în locuinţa dumneavoastră, my lord. 

Gwynplaine se pipăi. Când eşti uluit, întâi priveşti, ca să 
te asiguri că lucrurile există, apoi te pipăi, ca să te asiguri 
că tu însuţi exişti. Nici vorbă, omul acesta i se adresa lui. lar 
el nu mai purta îmbrăcămintea de ieri: avea o vestă din 
țesătură de argint şi o haină de mătase pe care, atingând-o, 
simţea că e brodată. Prin buzunarul vestei simţea apăsarea 
unei pungi grele. Nişte pantaloni de catifea, largi şi lungi 
până la genunchi, îi acopereau pantalonii lui strâmţi de 
clovn. Era încălţat în pantofi cu tocuri înalte, roşii. Aşa cum 
fusese adus în palatul acesta, i se schimbaseră şi 
veşmintele. 

Omul continuă: 


—  Binevoiască înălţimea voastră să-şi aducă aminte 
următoarele: numele meu e Barkilphedro. Sunt slujbaş la 
Amiralitate. Eu sunt cel care a deschis clondirul lui 
Hardquanonne şi a făcut să vi se ivească soarta din el, aşa 
cum în poveştile arabe pescarul face să se ivească un uriaş 
din clondirul lui fermecat... 

Gwynplaine îşi aţinti privirea pe chipul zâmbitor care îi 
vorbea. 

Barkilphedro continuă: 

— În afară de acest palat, my lord, mai aveţi Humkerville- 
house, care e mai mare. Aveţi Clancharlie-castle, unde vă 
este statornicită pairia, şi care e o fortăreață de pe vremea 
lui Eduard cel Bătrân. Aveţi nouăsprezece moşii ale 
dumneavoastră, cu satele şi ţăranii lor, ceea ce adună sub 
flamura dumneavoastră de lord şi de nobleman cam optzeci 
de mii de vasali şi de platnici. La Clancharlie sunteţi jude al 
tuturor, al bunurilor şi al persoanelor, şi vă ţineţi curtea de 
baron. Regele n-are mai mult decât înălţimea voastră 
dreptul de a bate monedă. Ca baron, aveţi dreptul la o 
spânzurătoare şi şapte stâlpi în Sicilia; dreptul unui simplu 
senior fiind de doi stâlpi, ai castelanului de trei, iar ai 
ducelui de opt. Vechile legiuiri din Northumbre vă numesc 
prinţ. Sunteţi rudă cu viconţii Valentin din Irlanda şi conții 
Umfraville din Scoţia, care sunt Angus. Sunteţi şef de clan 
ca Ardmannech, Campbell şi Mac Callummore. Aveţi opt 
castele cu moşii, Reculver, Burton, Hell-Kerters, Homble, 
Moricambe, Gumdraith, Trenowardraith şi altele. Aveţi un 
drept asupra turbăriilor din Pillinmore şi asupra carierelor 
de alabastru din Trent. În plus, aveţi tot ţinutul Penneth- 
chase şi mai aveţi un munte, cu un vechi oraş deasupra lui. 
Oraşul se numeşte Vinecaunton; muntele se numeşte 
Moilenlli. Toate acestea vă aduc un venit anual de patruzeci 
de mii de lire sterline, adică de patruzeci de ori cei 
douăzeci şi cinci de mii de franci venit, cu care se 
mulţumeşte un francez. 


În timp ce Barkilphedro vorbea, Gwynplaine, din ce în ce 
mai  năucit, îşi amintea. 'loate numele rostite de 
Barkilphedro, Gwynplaine le cunoştea. Erau înşirate pe 
ultimele rânduri ale celor două placarde aflate în baraca 
unde îşi petrecuse copilăria şi, tot privindu-le fără să-şi dea 
seama, le învățase pe de rost. Sosind, singur pe lume şi 
părăsit, în baraca pe roţi, la Weymouth, îşi găsise toată 
moştenirea inventariată, aşteptându-l acolo, iar dimineaţa, 
când bietul copil se trezea, primul lucru care îi atrăgea 
privirea neştiutoare şi-l distra era senioria şi pairia lui. 
Amănunt ciudat, care se adăuga tuturor surprizelor avute; 
vreme de cincisprezece ani, rătăcind din răspântie în 
răspântie, măscărici într-o baracă nomadă, câştigându-şi 
pâinea de azi pe mâine, adunând gologani mărunți şi trăind 
din firimituri, călătorise cu întreaga lui bogăţie scrisă pe 
deasupra mizeriei. 

Barkilphedro atinse cu degetul arătător caseta de pe 
masă. 

— În caseta aceasta, my lord, sunt două mii de guinee pe 
care majestatea sa regina vi le trimite pentru acoperirea 
primelor nevoi. 

Gwynplaine făcu o mişcare. 

— Vor fi ale tatălui meu, Ursus, spuse el. 

— Fie, my lord, se învoi Barkilphedro. Ursus, de la inn 
Tadcaster. Doctorul în ştiinţa legilor, care ne-a însoţit până 
aici, şi care va pleca de îndată, îi va duce. Poate că voi pleca 
chiar eu la Londra. În acest caz, am să-i duc eu. Îmi iau 
sarcina aceasta. 

— Am să-i duc eu însumi, spuse Gwynplaine. 

Barkilphedro încetă să zâmbească. 

— Cu neputinţă! 

Există o mlădiere a vocii care subliniază cele spuse. 
Mlădierea aceasta o avu Barkilphedro. El tăcu, de parcă ar 
fi vrut să pună punct după cuvintele rostite. Apoi continuă, 
cu tonul acela respectuos şi deosebit al slugii care se simte 
stăpân: 


— My lord, vă aflaţi aci la douăzeci şi trei de leghe de 
Londra, la Corleone-lodge, în reşedinţa voastră de curte, 
lipită de castelul regal din Windsor. Vă aflaţi aici, fără ca 
nimeni să ştie asta. Aţi fost adus într-o caretă închisă, care 
vă aştepta în poarta temniţei din Southwark. Oamenii care 
v-au adus în acest palat nu ştiu cine sunteţi, dar mă cunosc 
pe mine, şi atâta e de ajuns. Aţi putut fi adus până în 
apartamentul acesta datorită unei chei secrete, aflate în 
posesia mea. Aici, în casă, mai sunt oameni care dorm, şi nu 
e ora să-i trezim. De aceea, avem timp pentru o explicaţie 
care, de altfel, va fi scurtă. Am să v-o dau. Am sarcina 
aceasta din partea majestăţii sale. 

Vorbind, Barkilphedro începu să răsfoiască vraful de 
dosare aflat lângă casetă. 

— My lord, iată diploma dumneavoastră de pair. lată 
brevetul marchizatului sicilian. lată pergamentele şi 
hrisoavele celor opt baronii ale domniei-voastre, cu peceţile 
a unsprezece regi, de la Baldret, rege în Kent, până la Iacob 
al VI-lea şi I-ul, rege al Angliei şi al Scoției. lată scrisorile 
dumneavoastră de prioritate. lată-vă drepturile de rentă, şi 
titlurile, şi descrierile fiefurilor, bunurilor ereditare şi 
dependente ale ținuturilor şi moşiilor care vă aparţin. Ceea 
ce aveţi deasupra capului, în blazonul de pe tavan, sunt cele 
două coroane ale înălţimii voastre: cercul perlat de baron şi 
cel înflorat de marchiz. Aici, alături, în vestiar, aveţi roba de 
pair, din catifea roşie cu benzi de hermină. Chiar astăzi, 
acum câteva ore, lordul-cancelar şi deputatul conte mareşal 
al Angliei, informaţi de rezultatul confruntării înălţimii 
voastre cu tâlharul Hardquanonne, au luat ordinele de la 
majestatea sa. Majestatea sa a semnat din dorinţa ei, ceea 
ce este egal cu legea. Toate formalităţile sunt îndeplinite. 
Mâine, nu mai târziu, veţi fi primit în Camera Lorzilor şi veţi 
putea lua parte la discuţii... 

Barkilphedro se întrerupse, respiră adânc şi continuă: 

— Totuşi, nimic nu e săvârşit încă. Nu poţi fi pair ai 
Angliei fără să vrei. Totul poate fi anulat şi făcut să dispară. 


În politică se văd asemenea evenimente nimicite înainte de- 
a prinde viaţă. My lord, asupra voastră domneşte încă 
tăcerea. Camera Lorzilor nu va fi înştiinţată decât mâine. 
Taina întregii afaceri a fost păzită cu străşnicie, din motive 
de stat, care au urmări atât de importante încât persoanele 
sus-puse, singurele informate în clipa aceasta de existenţa 
şi de drepturile înălţimii voastre, le pot uita imediat dacă 
motivele de stat cer să le uite. Ceea ce e în întuneric poate 
rămâne în întuneric, şi asta cu atât mai uşor cu cât aveţi un 
frate, fiu nelegitim al tatălui domniei-voastre şi al unei femei 
care pe-atunci, în vremea exilului tatălui domniei-voastre, a 
fost amanta regelui Carol al II-lea, ceea ce face ca fratele 
domniei-voastre să fie bine văzut la curte. Şi atunci, fratelui 
domniei-voastre, aşa bastard cum e, îi va reveni pairia. Asta 
doriţi? Eu nu prea cred... Trebuie să vă supuneţi reginei. 
Nu veţi părăsi reşedinţa aceasta decât mâine, într-o caretă 
a majestăţii sale, ca să mergeţi la Camera Lorzilor. My lord, 
vreţi să fiţi pair al Angliei? Da sau nu? Regina are planuri 
mari în privinţa domniei-voastre. V-a hărăzit unei înrudiri 
aproape regale. Lord Fermain Clancharlie, aceasta e clipa 
hotărâtoare. Soarta nu deschide o uşă fără să închidă altă 
uşă. După câţiva paşi înainte, nu mai e cu putinţă un pas 
înapoi. My lord, Gwynplaine e mort. Înţelegeţi? 

Gwynplaine se înfioră din creştet până în tălpi, apoi îşi 
reveni. 

— Da, spuse el. 

Barkilphedro zâmbi, se înclină, vâri caseta sub mantie şi 
părăsi încăperea. 


V CREZÂND CĂ ÎŢI AMINTEŞTI, UIŢI 

Gwynplaine fusese înălţat pe-o culme şi se prăbuşi 
totodată într-o prăpastie. Simţea ameţeala dublă a înălţării 
şi a căderii. În faţa lui se afla golul feeric, capcană poate a 
unui nor care se destramă şi-i arată albastrul profund. Atât 
de profund, încât era întunecat... 


Se afla pe muntele de unde se văd regatele pământului. 
Munte cu atât mai cumplit, cu cât nu există. Cei urcați pe 
culmile lui se află în vis. Ispitirea, acolo, e hău, şi e atât de 
puternică încât pe piscul acesta iadul speră să corupă raiul, 
iar diavolul să şi-l aducă pe Dumnezeu. 

Palate, castele, putere, belşug, toate fericirile omeneşti 
cât vezi cu ochii în preajma ta, o înşiruire a tuturor 
plăcerilor, până departe, în zare, un fel de geografie 
strălucitoare căreia îi eşti centru, amăgire periculoasă. 

Închipuiţi-vă cât poate să tulbure o asemenea viziune 
care ţi se iveşte dintr-odată, fără să străbaţi nu ştiu câte 
trepte ca să ajungi la ea, fără precauţii, fără tranziţie. 

Ca un om care s-ar fi culcat în văgăuna unei cârtiţe şi s- 
ar fi trezit în vârful clopotniţei unei catedrale, aşa era 
Gwynplaine. 

Rămas singur, el începu să se plimbe cu paşi mari. În 
frământarea asta, în neputinţa de a sta locului, el cugeta. Îşi 
chema amintirile. Spovedania naufragiaţilor citită de şerif 
în temniţa din Southwark îi revenea în minte cu o 
limpezime extraordinară. Îşi amintea fiecare cuvânt; şi sub 
cuvintele ei, îşi revedea toată copilăria. 

Deodată, Gwynplaine se opri, cu mâinile la spate, privind 
tavanul, cerul, privind fără ţintă precisă, privind în sus. 

— E rândul răzbunării! spuse el. 

Şi se simţi asemenea celui care izbuteşte să-şi scoată 
capul din vâltoarea unei ape. I se păru că vede tot trecutul, 
viitorul, prezentul, într-o lumină ivită pe neaşteptate. 

„Ah! gândi el - iată adevărul. Eram lord... totul se 
descoperă. M-au furat, m-au trădat, m-au pierdut, m-au 
dezmoştenit, m-au părăsit, m-au ucis! Cadavrul destinului 
meu a plutit cincisprezece ani pe mare, şi deodată a atins 
pământul, şi s-a ridicat, drept şi viu! Renasc! Sunt gentilom 
şi am spadă, sunt baron şi am coif, sunt marchiz şi am 
penaj, sunt pair şi am coroană! Pe toate mi le luaseră! Eram 
locuitorul luminii şi m-au făcut să zac în întuneric. Cei care 
au exilat tatăl au vândut copilul. Când tata a murit, i-au scos 


de sub cap piatra pe care o avea drept pernă, şi mi-au pus-o 
mie de gât, şi m-au zvârlit în mocirlă! Oh! bandiții ăştia care 
mi-au chinuit copilăria, da, îi revăd mişcându-se şi 
ridicându-se în străfundul memoriei mele. Am fost bucata 
de carne ciugulită pe un mormânt de un stol de corbi. Am 
sângerat şi am strigat sub arătările astea hidoase. Aşadar, 
acolo mă zvârliseră, să fiu strivit de tălpile tuturor 
trecătorilor, de tropăitul tuturor, mai prejos decât cea mai 
josnică parte a omenirii, mai prejos decât şerbul, mai prejos 
decât sluga, mai prejos decât ultimul bădăran, mai prejos 
decât sclavul! Şi de acolo am ieşit. De acolo reînviu. De 
acolo mă înalţ! E rândul meu acum!” 

Se aşeză, îşi prinse fruntea în palme, începu iar să umble 
şi monologul furtunos se continuă înăuntrul lui: 

„Unde mă aflu? Pe culme! Eram jos, şi iată-mă sus! Sus, 
pentru totdeauna! lată-mă lord! Voi avea o mantie stacojie, 
voi purta cunună înflorată, voi asista la încoronarea regilor, 
ei vor depune jurământ dinaintea mea, voi judeca miniştri şi 
prinți, voi exista! Din gropile unde m-au aruncat mă ridic 
iar, ca o săgeată, până la zenit. Am palate la oraş şi la ţară, 
grădini, locuri de vânătoare, carete, milioane, voi da 
serbări, voi face legi, voi alege plăcerile şi bucuriile, iar 
vagabondul Gwynplaine, care n-avea dreptul să culeagă o 
floare de pe câmp, va putea să culeagă stelele cerului!” 

Funebră întunecare a unui suflet! Astfel se petrecea, în 
acest Gwynplaine, care fusese un erou şi care poate că n-ar 
fi încetat să fie erou, înlocuirea măreției morale prin 
măreţia materială. Toate lucrurile inferioare cărora li se 
spune superioare, ambițiile, dorinţele necurate ale 
instinctului, patimile, poftele, alungate departe de 
Gwynplaine prin curăţenia nenorocirii, dădeau năvală 
asupra inimii lui generoase. Şi totul se trăgea de la un 
pergament găsit într-o epavă cărată de mare. 

Gwynplaine sorbea cu nesaţ trufia şi ea îi întuneca inima. 
Ameţeala îi lua minţile. Din totdeauna visase să ajungă aici. 
Privise totdeauna la cei mari. A privi înseamnă a dori. 


Să fie lord! Acum, în unele clipe, găsea asta firesc. Abia 
se scurseseră câteva ore, şi cât de departe se afla ziua de 
ieri! 

După scrisoarea ducesei, Gwynplaine îşi revenise. 
Puternicele legături aflate în el rezistaseră. Dar vijelia, 
după ce secătuise vântul dintr-o parte a zării, reîncepea din 
cealaltă parte. Şi soarta, ca şi natura, îşi are îndâriirile ei. 
Prima lovitură clatină, a doua dezrădăcinează. 

Vai! Cum se prăbuşesc stejarii! 

Astfel, acela care, copil de zece ani, singur pe ţărmul 
Portlandului, gata de luptă, privea ţintă vrăjmaşii pe care 
avea să-i înfrunte, vântul mânând corabia pe care nădăjduia 
să se îmbarce, vâltoarea care îi răpea această plută 
salvatoare, pământul care îi refuza un adăpost, zarea care îi 
refuza o stea, singurătatea fără milă, întunericul orb, 
marea, cerul, toate încrâncenările într-un infinit, şi toate 
enigmele în celălalt; cel care nici nu tremurase şi nici nu-şi 
pierduse firea în faţa  nemărginitei  vrăjmăşii a 
necunoscutului, cel care, mic fiind, biruise noaptea, aşa cum 
anticul Hercule biruise moartea; cel care ştiuse să îndure 
frigid, setea şi foamea, cu bărbâăţie; cel care, pitic prin 
statură, fusese uriaş prin suflet; Gwynplaine, care învinsese 
uraganul abisului sub dubla lui formă, furtună şi mizerie, se 
clătina acum la suflul acestuia, din trufie! 

Astfel, după ce-şi iroseşte durerile, lipsurile, furtunile, 
răcnetele, nenorocirile, agoniile, revărsate asupra omului 
rămas în picioare, fatalitatea începe să surâdă, iar omul 
ameţit deodată, se poticneşte. 

În creierul lui Gwynplaine se răsuceau vertiginos o 
mulţime de noutăţi, tot clarobscurul metamorfozei, 
ciocnirea trecutului cu viitorul, doi Gwymplaini, el însuşi 
dublu; înapoi, un copil zdrenţăros ieşind din noapte, 
umblând de colo-colo, tremurând de frig, înfometat, 
stârnind râsul; în faţă, un senior strălucitor, fastuos, superb, 
uluind Londra. Gwynplaine se lepăda de unul şi se contopea 


cu celălalt. leşea din saltimbanc şi intra în lord. Schimbări 
de piei care sunt, uneori, schimbări de suflet. 

Îşi închipuia o intrare măreaţă în Camera Lorzilor. Venea 
plin de noutăţi. Ce n-avea el să le spună? Câte provizii îşi 
făcuse! Ce bine e să fii printre ei, tu care ai văzut, ai pipăit, 
ai îndurat, şi să le poţi striga: „Am fost aproape de tot ce vă 
este departe!” Patricienilor ăstora, ghiftuiţi de iluzii, o să le 
zvârle în faţă realitatea, şi ei vor tremura, căci le va spune 
adevărul, şi vor aplauda, căci va fi mare. Se va ivi printre 
atotputernici, mai puternic decât ei. Li se va ivi ca o torţă, 
căci le va arăta adevărul, şi ca o spadă, căci le va arăta 
dreptatea. Ce triumf! 

Şi tot gândind astfel, lucid şi rătăcit în acelaşi timp, avea 
clipe de delir, se prăbuşea în primul fotoliu ieşit în cale, 
aţipea, tresărea. Umbla de colo-colo, privea tavanul, 
examina  coroanele, studia pe cât putea însemnele 
blazonului, pipăia catifeaua de pe pereţi, mişca scaunele din 
loc, răsucea pergamentele, citea numele, silabisea titlurile, 
Burton, Homble, Gumdraith, Hunkerville, Clancharlie, 
compara ceara peceţilor, pipăia fâşiile de mătase ale 
sigiliilor regale, se apropia de fereastră, asculta cum 
ţâşneşte fântâna din curte, privea statuile, număra cu o 
răbdare de somnambul coloanele de marmură şi spunea: 

— Asta există! 

Îşi pipăia haina de mătase şi se întreba: 

— Sunt eu oare? Da... 

Se afla în plină furtună lăuntrică 

În frământarea lui, îşi simţi oare sfârşeala şi istovirea? 
Bău? Mâncă? Dormi? Dacă ar fi făcut ceva din toate 
acestea, e sigur că nu şi-a dat seama. În unele situaţii 
neobişnuite, instinctele se satisfac după cum au chef, fără 
amestecul gândirii. 

Orele treceau una după alta. Se iviră zorile şi se făcu 
ziuă. O rază albă pătrunse în cameră şi totodată, în sufletul 
lui Gwynplaine. 

— Şi Dea! îi spuse lumina. 


e€S DEI SD|E- sc SE 


CARTEA A ŞASEA 


FELURITE ASPECIE ALE LUI 
URSUS 


e€S DEI SD|E- sc Seas 


I. CE SPUNE MIZANTROPUL 


După ce Ursus îl văzu pe Gwynplaine afundându-se sub 
poarta temniţei din Southwark, rămase buimăcit în colţul 
de unde pândea. În urechi îi stărui multă vreme scârţâitul 
lacătelor şi al zăvoarelor care păreau urletul de bucurie al 
temniţei înghițind un nefericit. Ursus aştepta şi pândea... 

Porţile acestea neînduplecate, odată închise, nu se 
deschid imediat; ele zac înţepenite de lâncezirea lor în 
bezne şi se mişcă anevoie, mai ales când e vorba să libereze 
pe cineva. De intrat, fie. Dar de ieşit e altceva. Ursus ştia 
asta. Dar aşteptarea e un lucru la care nu poţi renunţa când 
vrei. Pânda zadarnică e o neghiobie pe care toţi am avut 
prilejul să o săvârşim vreodată, o pierdere de timp făcută 
fără să vrea de orice om atent la un lucru dispărut. Nimeni 
nu scapă ţintuirilor acestora. Te încăpăţânezi cu un fel de 
îndârjire distrată. Nu ştii de ce rămâi, unde te afli, dar 
rămâi totuşi acolo. Ceea ce ai început activ continui pasiv. 
Dârzenie istovitoare, din care ieşi sleit. Ursus, atât de puţin 
asemănător celorlalţi oameni, rămase totuşi, ca orice om, 
țintuit locului de visarea aceea amestecată cu grija de a nu 
scăpa nimic, în care ne afundă un eveniment copleşitor şi 
asupra căruia n-avem nicio putere. Privea rând pe rând cele 
două ziduri negre, când pe cel scund, când pe cel înalt, 
când poarta unde se afla o scară de spânzurătoare, când 
aceea pe care se afla un cap de mort. Se afla parcă prins în 
menghinea aceasta formată dintr-o temniţă şi un cimitir. Pe 


uliţa ocolită şi urâtă de oameni, trecătorii erau atât de rari, 
încât Ursus rămase nevăzut de nimeni. 

În sfârşit, el ieşi din ungherul care îl adăpostea şi se 
depărtă, călcând agale. Stătuse mult de strajă şi acum se 
lăsa înserarea. Din când în când, Ursus întorcea capul şi 
privea cu ochi năuciţi şi sticloşi groaznica portiţă prin care 
intrase Gwynplaine. Când ajunse la capătul ulicioarei, porni 
de-a lungul alteia, apoi a alteia, nesigur, regăsind drumul 
făcut cu câteva ceasuri mai înainte. Se întorcea uneori, ca şi 
cum ar fi putut să mai vadă încă poarta temniţei, deşi se 
afla pe alte străzi. Încetul cu încetul, se apropie de 
Tarrinzeau-field. Mergea încovoiat, de-a lungul 
îngrăditurilor de tufe şi a şanţurilor. Deodată se opri, îşi 
îndreptă spinarea şi strigă: „Cu atât mai bine!” 

În acelaşi timp îşi trase doi pumni în cap şi doi în şale, 
ceea ce vădeşte un om care judecă lucrurile aşa cum 
trebuie judecate. 

— Aşa-i trebuie! Ah! Golanu”! Tâlharu”! 'Ticălosu'”! 
Secătura! Răzvrătitul! Numai vorbele lui despre ocârmuire 
l-au dus acolo! E un răzvrătit! Aveam în casă un răzvrătit! 
Am scăpat de el! Mare noroc! Ne vâră în bucluc. Acum e în 
temniţă. Cu atât mai bine! Minunate sunt legile! Ah! 
Nerecunoscătorul! Şi eu, care îl crescusem! Ce nevoie avea 
să vorbească şi să judece? S-a amestecat în probleme de 
stat. Numărând mărunţişul, a clevetit despre impozite, 
despre săraci, despre popor, despre ce nu-l priveşte pe el. O 
să mi se spună: vasăzică dumneata renunţi la politică? 
Politica, dragii mei, mă interesează cât negru sub unghie. 
Am încercat odată lovitura unui baston de baronet. Şi mi- 
am zis: „asta îmi e de ajuns; înţeleg ce-i politica”. Poporul n- 
are decât o para chioară şi o dă, regina o ia şi poporul îi 
mulţumeşte. Nimic mai simplu. Restul îi priveşte pe lorzi. 
Ah! Gwynplaine e în temniţă! E la galere! Şi aşa se cuvine. 
E drept, e cât se poate de bine, e meritat şi legitim! El e de 
vină. Nu-i voie să trăncăneşti. Te crezi lord, dobitocule? Ce 
nebunie am făcut culegând de pe drumuri băieţaşul şi 


fetiţa! Eram atât de liniştiţi înainte, Homo şi cu mine! Ce 
căutau în baraca mea nemernicii ăştia? Şi cât i-am dădăcit 
când erau copilaşi! Ce i-am mai tras cu hamurile mele! Şi 
pe cine am salvat? El, hidos de urât, ea oarbă! Şi dă-le de 
toate! Ce-am mai supt pentru ei din sânul mizeriei! Şi uite-i 
că au crescut şi fac dragoste! Pocitaniile îşi fac curte, la asta 
am ajuns! Broscoiul şi cârtiţa drăgostindu-se! Asta aveam în 
casa mea. Şi trebuia să termine, nici vorbă, în faţa justiţiei. 
Broscoiul a vorbit despre politică. Bine. lată-mă scăpat de 
el! Când a venit Wapentake, am fost tâmpit la început, 
fiindcă te îndoieşti totdeauna de norocul tău, şi am crezul 
că nu vedeam ceea ce vedeam, că era cu neputinţă, că 
aveam un vis urât, că visul îşi râdea de mine. Dar nu există 
nimic mai real! Gwynplaine e de-a binelea în temniţă. A fost 
o lovitură a sorții. Îţi mulţumesc, preabună doamnă! 
Monstrul acesta, care, cu scandalul pe care îi făcea, a atras 
atenţia asupra barăcii mele şi mi-a denunţat bietul lup! S-a 
dus Gwynplaine! Şi iată-mă scăpat de amândoi! Două muşte 
dintr-o lovitură. Căci Dea o să moară din pricina asta. Când 
n-o să-l mai vadă pe Gwynplaine, ea îl vede, neghioaba! n-o 
să mai aibă de ce trăi şi o să-şi spună: „ce caut eu pe lume?” 
Şi o să se ducă şi ea. Drum bun! Duceţi-vă dracului 
amândoi! De când mă ştiu, mi-a fost silă de voi. Să crape 
Dea! Ah, cât sunt de mulţumit! 


II. ŞI CE FACE 


Ajunse astfel la inn Tadcaster. 

Băteau orele şase şi jumătate, jumătate peste şase, cum 
spun englezii. Amurgul era pe aproape. 

Jupân Nicless se afla în pragul uşii. Mâhnirea de pe chip 
încă nu i se risipise de azi dimineaţă până acum, iar spaima 
îi rămăsese şi ea încremenită în privire. 

Când dădu cu ochii de Ursus, îi strigă de departe: 

— Ei? 


— Ce? 

— O să se reîntoarcă Gwynplaine? Ar fi timpul... Publicul 
soseşte îndată. O să avem astă-seară reprezentaţia Omului 
care Râde? 

— Omul care Râde sunt eu! spuse Ursus. 

Şi-l privi pe crâşmar cu un rânjet falnic. 

Apoi se urcă de-a dreptul la etaj, deschise fereastra de 
lângă firma hanului, se aplecă în afară, întinse pumnul, 
împinse tăblia cu Gwynplaine - Omul care Râde, şi afişul cu 
Stihia învinsă, scoase cuiele din tăblie, smulse afişul, le luă 
pe amândouă sub braţ şi se cobori. 

Jupân Nicless nu-l slăbea din ochi. 

— De ce le dai jos? 

Ursus izbucni iar în râs. 

— Reintru în viaţa particulară. 

Jupân Nicless pricepu, şi-i porunci aghiotantului său, 
Govicum, să anunţe oricui ar veni că în seara aceea 
spectacolul nu va avea loc. Scoase din uşă polobocul pe 
care se primeau banii pentru intrare şi-l înţepeni iar într-un 
colţ al cârciumii. 

Un minut mai târziu, Ursus urcă la Green-box, puse într- 
un ungher cele două anunţuri şi intră în ceea ce se numea 
„apartamentul femeilor”. 

Dea dormea îmbrăcată. Lângă ea, Fibi şi Vinos, una pe 
scăunel, alta pe podea, stăteau gânditoare. Deşi târziu, nu- 
şi puseseră încă tricourile de zeițe, semn de adâncă 
mâhnire. Şi rămăseseră înfăşurate în rochiile lor de pânză 
grosolană. 

Ursus o privi pe Dea. 

— Se pregăteşte pentru un somn mai îndelungat, şopti el. 

Apoi se răţoi la Fibi şi la Vinos: 

— Şi, ştiţi, s-a terminat cu muzica! Puteţi să vă puneţi 
trompetele la păstrare! Bine aţi făcut că nu v-aţi 
împopoţonat cu rochiile de zeițe. Sunteţi destul de urâte şi 
aşa, dar n-aţi făcut rău. Păstraţi-vă fustele de cârpă. Astă- 


seară nu jucăm. Şi nici mâine, nici poimâine, nici mai apoi. 
Nu mai e Gwynplaine! Nu mai e, oricât l-aţi căuta... 

Se uită iar la Dea. 

— Ce lovitură pentru ea! O să fie ca o lumânare în care 
sufli. 

Îşi umflă obrajii: 

— Puuuuf! Şi gata! 

Râse încet. 

— Fără Gwynplaine e ca şi cum i-ai lua totul. Cum mi-ar fi 
mie dacă l-aş pierde pe Homo. Ba mai rău încă. Ea o să fie 
mai singură decât oricine. Orbii se bălăcesc în mai multă 
tristeţe decât noi. 

Se îndreptă spre fereastra din fund. 

— Cât s-a mărit ziua! La şapte mai e încă lumină! Totuşi, 
să aprindem felinarul. 

Scăpără şi aprinse felinarul din tavanul Green-boxei. Se 
aplecă spre Dea. 

— O să răcească. Femeilor, prea i-aţi descheiat bluza... 

Văzu un ac cu gămălie pe jos. Îl luă şi-l prinse în mânecă. 
Apoi începu să umble de colo-colo, prin Green-box, 
gesticulând: 

— Sunt în deplinătatea facultăţilor mele mintale. Sunt 
lucid, arhilucid. Găsesc întâmplarea asta foarte corectă şi 
aprob ceea ce s-a petrecut. Când ea o să se trezească, am 
să-i povestesc tot. Nenorocirea n-o să întârzie mult. 
Gwynplaine nu mai e. Bună seara, Dea! Ce bine s-au potrivit 
toate! Gwynplaine e în temniţă. Dea în cimitir. Au să stea 
faţă în faţă amândoi. Dans macabru. Două destine omeneşti 
care trec în culise. Să strângem costumele. Să încuiem 
cuferele Adică sicriele. Erau greşite făpturile astea două. 
Dea fără ochi, Gwynplaine fără chip... În cer, bunul 
Dumnezeu o să-i redea lumina Deei şi frumuseţe lui 
Gwynplaine. Moartea e o rânduială a lucrurilor. Totul e 
bine; Fibi, Vinos, agăţaţi-vă tamburinele în cui! Talentele 
voastre la făcut gălăgie au să se piardă, frumoaselor. N-o să 
se mai cânte, n-o să se mai trâmbiţeze. Stihia învinsă e 


învinsă. S-a isprăvit cu Omul care Râde, s-a dus pe copcă. 
Ta-ra-ta-ta-ra e mort. lar Dea doarme într-una. Şi bine face. 
În locul ei, nu m-aş mai trezi în vecii vecilor. Haida-de! O să 
adoarmă iar, îndată. O fiinţă plăpândă ca asta moare cât ai 
clipi. Uite ce înseamnă să te ocupi de politică. Ce lecţie! Şi 
câtă dreptate au orânduirile! Gwynplaine la şerif, Dea la 
groapă. Amândoi, paralel. Simetrie plină de învăţăminte. 
Sper că jupân Nicless a baricadat uşa. În seara asta o să 
murim între noi, în familie. Nu eu, şi nici Homo. Ci Dea. Eu 
am să-mi târăsc mai departe rabla de baracă pe roţi. Am să 
le dau drumul celor două fete. N-am să opresc niciuna 
dintre ele. N-am nevoie de ispite, la vârsta mea. Şi-am să 
pornesc la drum, numai cu Homo. Ce-o să se mire Homo! 
Unde e Gwynplaine? Unde e Dea? Bătrânul meu prieten, 
iată-ne iarăşi împreună! Pe toţi dracii, mă bucur grozav! 
Idilele lor mă stinghereau. Ah, podoaba asta de Gwynplaine, 
care nu se mai reîntoarce! Ne-a părăsit aici. Foarte bine! 
Acum e rândul Deei. Şi n-o să ţină mult. Îmi plac lucrurile 
duse până la capăt. N-aş da o para chioară ca s-o împiedic 
să crape. Crapă, auzi? Ah, se trezeşte! 

Dea întredeschise pleoapele; căci mulţi orbi închid ochii 
când dorm. Frumosul ei chip, neştiutor de cele întâmplate, 
îşi avea toată strălucirea. 

„Ea zâmbeşte şi eu râd. Ne merge bine”. 

Dea chemă: 

— Fibi! Vinos! Trebuie să fie ora spectacolului. Cred că 
am dormit mult. Veniţi de mă îmbrăcaţi! 

Nici Fibi, nici Vinos nu se clintiră. În clipa aceea, privirea 
de nedescris a oarbei întâlni ochii lui Ursus. El tresări. 

— Ei! strigă Ursus. Ce faceţi acolo? Vinos, Fibi, nu vă 
auziţi stăpâna? Sunteţi surde? Repede! Trebuie să înceapă 
spectacolul! 

Cele două femei îl priviră, buimăcite. 

Ursus se răsti: 

— Nu vedeţi că intră publicul? Fibi, îmbrac-o pe Dea! 
Vinos, bate tamburinele! 


Fibi şi Vinos împreună erau supunerea întruchipată. 
Pentru ele Ursus fusese totdeauna o enigmă. Să nu fi înţeles 
niciodată e un motiv să ţi se dea ascultare. Ele gândiră, pur 
şi simplu, că înnebunise, şi-i îndepliniră porunca. Fibi luă 
costumul Deei şi Vinos toba. 

Fibi începu s-o îmbrace pe Dea. Ursus cobori perdeaua 
încăperii femeilor şi, de după perdea, continuă: 

— la te uită, Gwynplaine! Curtea s-a şi umplut pe 
jumătate de lume! Şi cum se mai îmbulzesc la intrare! Câtă 
lume! Ce zici de Fibi şi de Vinos care păreau că n-o 
observă? Ce proaste sunt ţigăncile! Proşti oameni mai sunt 
în Egipt! Nu ridica perdeaua! Fii cuviincios, Dea se 
îmbracă! 

Făcu o pauză şi, deodată, se auziră cuvintele acestea: 

— Ce frumoasă e Dea! 

Era vocea lui Gwynplaine, Fibi şi Vinos tresăriră şi se 
întoarseră. Era vocea lui Gwynplaine, dar în gura lui Ursus. 

Cu un semn făcut printr-o despicătură a perdelei, Ursus 
le opri să se mire. Şi continuă, cu vocea lui Gwynplaine: 

— Înger! 

Apoi răspunse, cu glasul lui Ursus: 

— Dea, un înger! Eşti nebun, Gwynplaine! În afară de 
lilieci nu există mamifere zburătoare. 

Şi cobori scara călcând ca Gwynplaine, în aşa fel încât 
Dea putu să-i audă paşii. În curte îl zări pe Govicum, căruia 
cele întâmplate îi treziseră curiozitatea, şi-i luaseră cheful 
de muncă. 

— Întinde mâinile! îi şopti el. 

Şi îi puse în palme o grămăjoară de mărunţiş. Govicum fu 
mişcat de atâta mărinimie. Ursus îi şopti la ureche: 

— Boy, rămâi în curte, sări, joacă, izbeşte, ţipă, zbiară, 
şuieră, cântă, nechează, aplaudă, tropăie, râzi cu hohote, 
sparge ceva... 

Jupân Nicless, umilit şi necăjit că-i vedea pe oamenii 
veniţi pentru Omul care Râde făcând cale întoarsă şi 
pornind şuvoi spre celelalte barăci ale bâlciului, încuiase 


poarta hanului: renunţase chiar să dea de băut în seara 
aceea, ca să nu-l plictisească întrebările muşteriilor. Şi în 
răgazul spectacolului care n-avea să aibă loc, stând cu o 
lumânare în mână, privea în curte, de la înălţimea 
balconului. Ursus, având grijă să-şi schimbe glasul, vorbind 
cu palmele puse pâlnie la aură, îi strigă: 

— Hei, gentleman, faceţi şi dumneavoastră ca băiatul, 
chelălăiţi, mârâiţi, urlaţi! 

Şi ridicându-şi glasul: 

— E prea multă lume! Cred c-au să ne tulbure 
spectacolul! 

În acest timp, Vinos bătea în tamburină. 

Ursus continuă: 

— Dea s-a îmbrăcat. O să putem începe. Îmi pare rău că 
am lăsat atâta lume să intre. Ce înghesuială! Ia te uită, 
Gwynplaine, ce mai gloată! Pariez că astăzi o să câştigăm 
mai mult ca oricând. Hai, afurisitelor, treceţi la muzică, 
amândouă! Vino încoace, Fibi ia-ţi trompeta. Bun! Vinos, 
bate toba! Fetelor, nu prea vă găsesc goale în seara asta 
Mai dezbrăcaţi-vă puţin! Puneţi văluri în locul pânzei! 
Publicului îi plac formele femeii. Să-i lăsăm pe moralişti să 
tune cât or vrea. Puţină indecenţă nu strică. Fiţi voluptoase. 
Ce de lume, dragul meu Gwynplaine! 

Se întrerupse clipă. Apoi continuă: 

— Gwynplaine, n-are niciun rost să dai cortina la o parte. 
Las-o până când începe spectacolul! Aşa au să se 
stingherească.  Veniţi, veniţi mai încoace, amândouă. 
Muzica, fetelor! Pam! Pam! Pam! E public berechet. Drojdia 
poporului. Ce de lume, doamne, doamne! 

Ţigăncile, prostite de prea multă supunere, se instalară 
cu instrumentele lor de cântat la locurile obişnuite, în cele 
două colţuri ale cortinei. 

Atunci Ursus deveni extraordinar. Nu mai era un om, ci O 
mulţime întreagă. Silit să redea plinul prin gol, chemă în 
ajutorul lui un ventriloc uluitor. Toată gama sunetelor 
omeneşti şi animalice care zăceau în el intră deodată în 


horă. Se făcu mulţime. Dacă cineva ar fi închis ochii, s-ar fi 
crezut într-o piaţă publică, în zi de sărbătoare sau de 
răzmeriţă. Un vârtej de bâiguieli şi vuiete ieşeau din Ursus; 
el cânta, trăncănea, discuta, tuşea, scuipa, strănuta, priza 
tabac, schimba păreri, întreba şi dădea răspunsuri, toate 
deodată. Silabele abia rostite intrau unele în altele. În 
curtea unde nu se afla nimeni se auzeau bărbaţi, femei, 
copii. Şi, prin zgomotul acesta năprasnic, şerpuiau, ca 
printr-o ceaţă, sunete ciudate şi de neînțeles, cloncănit de 
păsări, stropşit de pisici supărate, gungurit de prunci care 
sug. Se desluşeau răguşelile beţivilor, mărâitul nemulţumit 
al câinilor călcaţi în picioare de mulţime. Sunetele veneau 
de departe şi de aproape, de sus şi de jos, din primul şi din 
ultimul plan. Totul era o zarvă, iar amănuntul părea un 
strigăt. Ursus izbea cu pumnul, lovea cu piciorul, îşi 
trimitea glasul până în fundul curţii şi-l făcea apoi să iasă 
din pământ. Era el, şi toţi. Din când în când, dădea la o 
parte perdeaua încăperii femeilor şi se uita la Dea. Dea 
asculta. 

La rândul lui, Govicum făcea mare tărăboi în curte. 

Vinos şi Fibi suflau conştiincioase în trâmbiţe şi se 
frământau pe tambure, jupân Nicless, singurul spectator, îşi 
dădea, ca şi ele, explicaţia liniştită că Ursus a înnebunit, 
ceea ce, altminteri, nu adăuga decât un amănunt cenuşiu la 
melancolia lui. Bietul hagiu bombănea. Ce dezordine! Era 
serios ca unul care nu uită că există legi pe lume. 

Govicum, încântat că poate folosi la dezordine, se 
zvârcolea aproape cât Ursus. Şi îi făcea plăcere. În plus, îşi 
câştiga banii. 

Homo era gânditor. 

În vuietul lui, Ursus amesteca şi cuvinte. 

— Ca de obicei, Gwynplaine, nu s-au lăsat de intrigi. 
Concurenţii vor să ne sape succesul. Huiduiala mână în 
mână cu triumful! Şi-apoi, e şi prea multă lume. Nimeni nu 
se simte bine. Coatele vecinului nu te îmboldesc la 
bunăvoință. Măcar de n-ar fărâma băncile! O să fim pradă 


unei gioale de nebuni. Ei, dacă prietenul nostru 'Tom-Jim- 
Jack ar fi aici! Dar nu mai vine. la te uită la capetele astea, 
unele peste altele. Cei care stau în picioare nu prea par 
mulţumiţi. O să scurtăm spectacolul. Cum pe afiş nu e decât 
Stihia învinsă, n-o să jucăm Ursus Rursus. Ei, dar nu poate 
să meargă aşa! N-o să putem juca! N-o să se înţeleagă 
niciun cuvânt din piesă. Am să le ţin o cuvântare. 
Gwynplaine, dă puţin cortina la o parte. Cetăţeni... 

Aici, Ursus îşi strigă sieşi, cu o voce deosebit de 
puternică şi ascuţită: 

— Jos babalâcu'! 

Şi continuă cu propria lui voce: 

— Mi se pare că mulţimea mă insultă. O să-mi vină greu 
să mă fac auzit. Dar am să vorbesc totuşi. Omule, fă-ţi 
datoria! Ia te uită, Gwynplaine, la ciuma care scrâşneşte din 
dinţi, colo! 

Ursus făcu o pauză în care vâri un scrâşnet. Homo, 
întărâtat, adăugă şi el unul, iar Govicum un al treilea. 

Ursus continuă: 

— Femeile sunt mai afurisite decât bărbaţii. Momentul nu 
prea e prielnic. Dar mi-e totuna. Să încercăm puterea unui 
discurs. Cetăţeni şi cetăţene, eu sunt ursul! Îmi scot capul 
ca să vă vorbesc. Vă cer cu umilinţă să faceţi linişte! 

Ursus îi împrumută mulţimii acest strigăt: 

— Grumphll! 

Şi continuă: 

— Îmi respect auditorii. Grumphll e o epifonemă, ca 
oricare alta. Te salut, mulţime mişunătoare! Nu mă îndoiesc 
nicio clipă că toţi faceţi parte din golănime. Şi asta nu 
înlătură cu nimic stima pe care v-o port. Stimă nu 
întâmplătoare. Am cel mai adânc respect pentru domnii 
netrebnici care mă onorează cu prezenţa lor. Printre voi 
sunt făpturi diforme, dar asta nu mă supără deloc. Domnii 
şchiopi şi domnii gheboşi fac parte din natură. Cămila e 
gheboasă, zimbrul are spinarea umflată, bursucul are 
picioarele mai scurte în dreapta decât în stânga, faptul a 


fost determinat de Aristot în tratatul lui despre umbletul 
animalelor. Cei dintre voi care au două cămăşi, poartă una 
pe ei şi alta o păstrează la cămătar. Ştiu ne înseamnă asta. 
Albuquerque îşi punea mustaţa în gaj, iar sfântul Denis 
aureola. Măreţe pilde! Să ai datorii înseamnă să ai ceva. 
Slăvesc în voi golănimea calică. 

Ursus se întrerupse, strigându-şi cu o voce de bas 
profund: 

— Dobitocule! Măgarule! 

Şi răspunse, cu tonul cel mai politicos: 

— Aşa e. Sunt un savant. Mă scuz şi eu, cum pot, pentru 
asta. Dispreţuiesc, ştiinţificeşte, ştiinţa. Ignoranţa e o 
realitate din care te poţi hrăni; ştiinţa e una din care poţi 
posti. În genere, eşti silit să alegi: să fii un savant şi să 
slăbeşti; să paşti şi să fii măgar. O, cetăţeni, paşteţi! Ştiinţa 
nu face nici cât o îmbucătură dintr-un lucru bun. Îmi place 
mai mult să mănânc un muşchiuleţ pe cinste decât să ştiu 
cum se numeşte muşchiul şalelor. Şi n-am decât un singur 
merit: ochii uscați. Aşa cum mă vedeţi, n-am plâns 
niciodată. Trebuie să vă spun că nici mulţumit n-am fost 
niciodată. Niciodată mulţumit! Nici măcar de mine însumi! 
Mă dispreţuiesc. Şi spun aceasta opoziţiei, aflate aici, de 
faţă: dacă Ursus nu e decât un savant, Gwynplaine e un 
artist. 

Sforăi din nou: 

— Grumphll! 

Şi continuă: 

— lar grumphill! Asta e o obiecţie. Totuşi, am să trec 
peste ea. Şi Gwynplaine, domnilor şi doamnelor, are lângă 
el un alt artist, personajul acesta distins şi păros care ne 
însoţeşte, senior Homo, fost câine sălbatic, astăzi lup 
civilizat şi credincios supus al majestăţii sale. Homo e un 
mim de un talent complex şi superior. Fiţi atenţi şi reculeşi. 
O să-l vedeţi îndată pe Homo jucând ca şi pe Gwynplaine, şi 
faptul trebuie onorat. Ia te uită, mi-au aruncat un cotor de 
varză! Dar nu m-au atins. Şi asta n-o să mă împiedice să 


vorbesc. Ba dimpotrivă! Oameni buni, printre voi se află 
beţivani! Şi sunt şi femei beţive. Asta e foarte bine. Bărbaţii 
sunt infecţi, femeile sunt hidoase. Aveţi cele mai bune 
motive să vă înghesuiți aici, pe băncile astea de cârciumă; 
trândăvia, lenea, răgazul între două tâlhării, berea şi 
rachiurile de tot soiul. Minunat! O minte înclinată spre 
glumă ar avea ce să găsească aici. Dar eu mă abţin. 
Destrăbălare? Fie! Dar trebuie ca şi orgia să-şi aibă ţinuta 
ei. Sunteţi veseli, dar prea gălăgioşi. Imitaţi cu distincţie 
răgetele vitelor. Dar ce-aţi spune dacă, într-o bună zi, când 
aţi vorbi despre dragoste cu o lady, într-o odăiţă, mi-aş 
petrece timpul lătrând după voi? Sigur că v-ar stingheri. 
Deci, vă dau voie să tăceţi. Arta e la fel de respectabilă ca şi 
destrăbălarea. Vă vorbesc cinstit. 

Şi se întrerupse iarăşi, strigându-şi: 

— Să te sugrume frigurile cu sprâncenele tale ca nişte 
spice de secară, cu tot! 

Apoi răspunse: 

— Preacinstiţi domni şi preacinstite doamne, să lăsăm 
spicele de secară în pace. E o nelegiuire să răstălmăciţi 
plantele, ca să le găsiţi o asemănare umană sau animală. 
Printre altele, febra nu sugrumă. Vă rog, faceţi linişte! 
Arătaţi-vă ceva mai puţin picioarele şi mâinile. Văd de-aici 
nişte pungaşi care îşi înfig ghearele dibace în buzunăraşele 
idioţilor de lângă ei. Dragi pickpockets, aveţi un pic de 
ruşine! Boxaţi-vă vecinii, dacă aveţi poftă, dar nu-i jefuiţi! O 
să-i supăraţi mai puţin pe oameni crăpându-le ochii decât 
şterpelindu-le gologanii. Umflaţi-le nasul! Fie! Dumnealor 
ţin mai mult la bani decât la frumuseţe... My lords şi 
domnilor, văd că discursul meu a avut fericirea să vă 
displacă. Îmi iau rămas bun pentru o clipă de la huiduielile 
voastre, şi spectacolul va începe. 

Părăsi tonul de orator, ca să continue cu glasul lui 
obişnuit: 

— Ce părere ai de puşlamalele astea, Gwynplaine? Dar 
mi-e totuna... Să începem spectacolul! 


Se auziră inelele cortinei alunecând pe vergeaua de fier. 
Muzica celor două ţigănci încetă. Ursus îşi desprinse din cui 
costumul, execută prologul, spuse cu jumătate glas: „Ce 
zici, Gwynplaine, cât e de misterios!”, apoi începu 
îmbrânceala cu lupul. Odată cu boarfele lui luase din cui o 
perucă foarte zbârlită şi o aruncase pe podea, într-un colţ, 
la îndemână. 

Spectacolul Stihiei învinse avu loc aproape ca de obicei. 
Lipseau numai efecte de lumină albastră şi feeriile 
iluminaţiei. Lupul jucă plin de convingere. La momentul 
potrivit, Dea îşi făcu apariţia şi vocea ei tremurătoare şi 
divină îl chemă pe Gwynplaine. Ea îşi întinse mâinile, 
căutându-i capul... 

Ursus se năpusti la perucă, o ciufuli, şi-o puse pe cap şi, 
ţinându-şi respiraţia, îşi duse încet capul zbârlit sub mâna 
Deei. 

Apoi, chemând în ajutorul lui toată arta şi imitând glasul 
lui Gwynplaine, cântă, cu o dragoste de nespus, răspunsul 
monstrului la chemarea duhului. 

Imitaţia fu atât de perfectă, încât şi de data aceasta cele 
două ţigănci îl căutară din ochi pe Gwynplaine, speriate că-l 
aud fără să-l vadă. 

Govicum tropăi uluit din picioare, bătu din palme, făcu un 
zgomot olimpic şi râse de unul singur cât o ceată de zei. 
Boy-ul acesta, trebuie s-o spunem, vădea un rar talent de 
spectator. 

Fibi şi Vinos, ca nişte automate conduse de Ursus, făcură 
asurzitorul zgomot obişnuit cu instrumentele lor din aramă 
şi piele de măgar, zgomot care marca sfârşitul 
reprezentaţiei şi însoțea plecarea publicului. 

Ursus se ridică, leoarcă de sudoare, şi-i şopti, încet de 
tot, lui Homo: 

—  Înţelegi, era vorba să câştigăm timp. Cred că am 
reuşit. Am scos-o destul de bine la capăt eu, care aş fi avut 
totuşi dreptul să-mi pierd cumpătul. Gwynplaine poate să 


mai revină aici mâine dimineaţă. N-are niciun rost s-o 
ucidem pe Dea imediat. Asta ţi-o explic ţie... 

Îşi scoase peruca şi îşi şterse fruntea. 

— Sunt un ventriloc genial! şopti. Ce talent am! Dea e 
convinsă că Gwynplaine este de faţă. 

— Ursus, întrebă Dea, unde e Gwynplaine? 

Ursus se întoarse brusc spre ea. 

Dea rămăsese în fundul scenei, în picioare, sub felinarul 
din tavan. Era palidă ca o umbră. 

Şi spuse, cu un zâmbet nespus de mâhnit: 

— Ştiu. El ne-a părăsit. S-a dus. Ştiam bine că are aripi. 

Apoi, ridicându-şi spre cer ochii orbi, adăugă: 

— Oare când mi-o veni şi mie rândul? 


III. COMPLICAŢII 


Ursus rămase năucit. Aşadar, nu reuşise să redea iluzia. 
Cu siguranţă că nu. Izbutise să le înşele pe Fibi şi pe Vinos, 
care aveau ochi, şi nu pe Dea, care era oarbă, fiindcă numai 
ochii erau lucizi la Vinos şi la Fibi, pe câtă vreme Dea vedea 
cu inima. 

O privi pe Dea. Pălind din ce în ce mai mult, ea tăcea, 
fără să facă o mişcare. Privirea ei pierdută rămânea aţintită 
spre cine ştie ce adâncimi lăuntrice. 

Şi tocmai atunci se întâmplă ca Ursus să-l zărească în 
curte pe jupân Nicless care, cu lumânarea în mână, îi făcea 
semn. 

Jupân Nicless nu asistase la sfârşitul comediei-fantomă 
jucată de Ursus. Asta din pricină că auzise bătăi în poarta 
hanului. Jupân Nicless se dusese să deschidă. De două ori 
răsunaseră bătăile şi de două ori lipsise jupân Nicless. Dar 
Ursus, absorbit de monologul lui cu o sută de voci, nu 
văzuse nimic. 

La chemarea mută a lui jupân Nicless, Ursus cobori. Se 
apropie de hangiu. Îşi duse degetul la buze. Jupân Nicless 


îşi puse şi el degetul pe buze. Şi amândoi se priviră aşa. 
Fiecare dintre ei părea că-i spune celuilalt: să vorbim, dar 
să tăcem. 

Hangiul, tăcut, deschise uşa cârciumii şi intră. Ursus 
intră şi el. În afară de ei doi, nu se mai afla nimeni în 
cârciumă. Hangiul împinse după el uşa dinspre curte, care 
se închise în nasul curiosului Govicum. Apoi puse lumânarea 
pe o masă. 

Şi începură să vorbească. Încet, parcă în şoapte. 

— Jupân Ursus... 

— Jupân Nicless? 

— Până la urmă, am înţeles... 

— De! 

— Ai vrut s-o faci pe biata oarbă să creadă că totul e ca 
de obicei. 

— Nicio lege nu-l opreşte pe om să fie ventriloc. 

— Ai talent. 

— Banu. 

— Acum, să-ţi spun ceva. lată: pe când îţi jucai singur 
piesa, iar publicul erai tot dumneata, cineva a bătut la uşa 
cârciumii. 

— A bătut la uşă? 

— Da. 

— Asta nu-mi place. 

— Nici mie. 

— Şi apoi? 

— Apoi am deschis. 

— Cine bătea? 

— Cineva care mi-a vorbit. 

— Ce-a spus? 

— L-am ascultat... 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Nimic. M-am reîntors să te văd jucând. 

— Şi? 

— Şi din nou am auzit bătăi în uşă. 

— Era acelaşi? 


— Nu. Altul. 

— Încă unul care ţi-a vorbit? 

— Unul care nu mi-a spus nimic. 

— Îi prefer pe ăsta. 

— Eu nu... 

— Nu te înţeleg, jupân Nicless. 

— Ghiceşte cine mi-a vorbit prima dată. 

— N-am timp să fac pe Oedip. 

— Era stăpânul circului de alături. 

— Şi ce voia? 

— Îţi făcea o propunere... 

— Dumneata stai mai bine ca mine, jupân Nicless: mai 
adineauri mi-ai priceput taina, pe câtă vreme eu nu pricep o 
boabă din taina dumitale. 

— Stăpânul circului m-a însărcinat să-ţi spun că a văzut 
azi dimineaţă trecând alaiul polițienesc şi că el, vrând să-ţi 
arate cât îţi e de prieten, se oferă ca să cumpere Green-box, 
cei doi cai ai dumitale, trâmbiţele şi femeile care suflă în el, 
piesa dumitale cu oarba care cântă, lupul şi pe dumneata 
laolaltă cu ei, cincizeci de lire sterline, bani gheaţă... 

Ursus zâmbi, mândru: 

— Jupâne de la inn Tadcaster, să-i spui jupânului de la 
circ că Gwynplaine o să vină înapoi. 

Hangiul luă ceva de pe un scaun aflat în întuneric şi se 
întoarse spre Ursus, cu amândouă braţele ridicate, lăsând 
să-i atârne dintr-o mână o mantie şi din cealaltă o bluză de 
piele şi o pălărie de fetru. Apoi spuse: 

— Omul care a bătut a doua oară, şi care era de la poliţie, 
a intrat şi a ieşit fără să spună o vorbă. Dar a adus astea... 

Ursus recunoscu bluza, mantia şi pălăria lui Gwynplaine. 


IV. MOENIBUS SURDIS CAMPANA 
MUTA:2+ 


Ursus pipăi lucrurile primite, se încredinţă că sunt ale lui 
Gwynplaine şi cu un gest scurt şi poruncitor, fără să scoată 
o vorbă, îi arătă lui jupân Nicless uşa hanului. 

Jupân Nicless o deschise. 

Ursus se năpusti afară. 

Jupân Nicless îl urmări din ochi şi-l văzu gonind, cât îi 
îngăduiau picioarele istovite, în direcţia în care oamenii 
legii îl duseseră dimineaţa pe Gwynplaine. Peste un sfert de 
oră, abia răsuflând, Ursus ajunse în ulicioara pe care se afla 
portiţa temniţei din Southwark şi unde petrecuse atâtea ore 
la pândă. 

Ulicioara aceasta n-avea nevoie de beznele nopţii ca să 
fie pustie. Dar, jalnică ziua, ea era neliniştitoare noaptea. 

De la anumită oră, nimeni nu se mai încumeta s-o 
străbată. Oamenii păreau că se tem să nu se apropie cele 
două ziduri şi, dacă-i dă cumva prin gând cimitirului să 
îmbrăţişeze temniţa, să nu-i strivească îmbrăţişarea lor. Din 
instinct, după cum am spus, cei din Southwark ocoleau uliţa 
dintre temniţă şi cimitir. Odinioară, un lanţ de fier 
interzicea trecerea pe timpul nopţii. Trudă zadarnică; lanţul 
cel mai bun pentru oprirea trecerii pe ulicioara asta era 
teama pe care ea o stârnea. 

Ursus pătrunse hotărât pe uliţă. N-avea nimic precis în 
minte. Venise cu gândul că poate o să afle ceva. Să bată în 
poartă? Să încerce să intre, ca să ceară vreo lămurire? Nici 
vorbă că nu. Tlemniţele rămân la fel de zăvorâte celor ce vor 
să intre, ca şi celor ce vor să iasă. Balamalele lor nu se 
urnesc decât după lege. Ursus ştia asta. Ce căuta şi ce voia 
să facă aici? Venise să vadă. Ce să vada? Nimic. Nu se ştie 
ce. Posibilul. Să se afle dinaintea porţii prin care dispăruse 
Gwynplaine însemna ceva măcar. Uneori, până şi zidul cel 
mai întunecat şi mai mohorât vorbeşte, iar dintre bolovani 
iese o licărire de lumină. 

În clipa când intră în ulicioară, Ursus auzi o bătaie de 
clopot, apoi încă una. 

„la te uită, gândi el, să fie oare miezul nopţii?” 


Şi începu să numere: 

— Trei, patru, cinci... 

Se gândi: 

„Ce rar bate clopotul ăsta! Ce încet!... Şase, şapte... Ce 
sunet jalnic!... Opt, nouă... E foarte simplu: când te afli 
întemnițat, sunetul orelor te întristează... Zece... Şi apoi, 
cimitirul e alături. Clopotul sună ora pentru cei vii, şi 
veşnicia pentru cei morţi... Unsprezece... Vai, să suni orele 
pentru cine nu e liber, e ca şi cum ai suna veşnicia!... 
Douăsprezece...” 

Se opri. 

— Da. E miezul nopţii. 

Clopotul mai sună o dată. Ursus tresaări. 

— 'Treisprezece! 

Clopotul sună a paisprezecea, apoi a cincisprezecea oară. 

— Ce-o fi însemnând asta? 

Clopotul continuă să bată rar. Ursus asculta. 

— Nu-i clopotul unui orologiu. E clopotul Muta şi nu 
sună, ci toacă. Ce lucru sinistru s-o mai fi petrecând? 

Pe vremuri, toate temniţele, ca şi toate mănăstirile aveau 
un clopot numit Muta, care vestea întâmplările triste. Muta, 
un clopot cu dangăt încet, părea că face tot posibilul să nu 
fie auzit. 

Din ungherul potrivit pentru pândă, de unde putuse mai 
toată ziua să supravegheze temniţa, Ursus număra, fără 
niciun scop anumit, bătăile clopotului. Şi privea ţintă, prin 
întuneric, locul unde ştia că se află intrarea temniţei. 

Deodată, în locul acela, care părea o scorbură neagră, se 
ivi o pâlpâire roşiatică. Pâlpâirea crescu şi deveni lumină. 

Poarta mai curând părea că se crapă decât că se 
deschide. O temniţă nu se deschide, ci cască. De plictiseală, 
poate... 

Prin portiţa scundă ieşi un om cu o torţă în mână. 

Clopotul bătea mereu. 

După omul cu torţa, poarta, care nu era decât 
întredeschisă, se deschise de-a binelea, lăsând să mai iasă 


doi oameni, apoi încă unul. Acesta din urmă era Wapentake, 
vizibil la lumina torţei. În mână el ţinea varga de fier. 

După Wapentake defilară, prin poartă, în ordine, doi câte 
doi, ţepeni ca un şir de stâlpi care s-ar mişca, nişte oameni 
tăcuţi. 

Alaiul acesta nocturn străbătea portia scundă cu o 
lugubră grijă să nu facă zgomot. Grav, aproape încetişor, ca 
un şarpe care iese din văgăuna lui. 

Torţa scotea la iveală feţele şi atitudinile oamenilor. Feţe 
crude, atitudini posomorâte. Ursus îi recunoscu pe toţi 
poliţaii care, dimineaţa, îl luaseră pe Gwynplaine. Nicio 
îndoială! Erau aceiaşi. Reapăreau. Sigur că avea să reapară 
şi Gwynplaine. Ei îl duseseră acolo, ei îl scoteau. Era clar. 

Ursus privi şi mai atent. Aveau să-i dea drumul lui 
Gwynplaine? Dublul şirag al poliţailor se scurgea pe sub 
bolta joasă, foarte încet, scurgându-se parcă, picătură cu 
picătură. Clopotul, care bătea într-una, părea că le măsoară 
paşii. leşind din temniţă, cu spatele spre Ursus, alaiul se 
îndrepta spre dreapta, în crâmpeiul de uliţă opus celui în 
care pândea el. 

O a doua torţă luci sub boltă, arătând sfârşitul alaiului. 
Ursus avea să vadă ce duceau. Avea să vadă deţinutul. 
Omul. Avea să-l vadă pe Gwynplaine. 

Ceea ce duceau poliţaii se ivi. Era un coşciug. Patru 
oameni purtau coşciugul învelit într-o pânză neagră. După 
ei, venea încă un om, cu o lopată pe umeri. Oa treia torţă 
aprinsă, ţinută de un ins care citea într-o carte, pesemne un 
preot, închidea alaiul. 

Coşciugul urmă şirul poliţailor. Deodată, alaiul se opri. 
Ursus auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. 

Peste drum de temniţă, în zidul scund care mărginea 
cealaltă parte a uliţei, o a doua poartă deschisă se ivi la 
lumina unei torţe care trecu prin ea. Poarta aceasta, 
deasupra căreia se desluşea un craniu, era poarta 
cimitirului. 


Primul intră Wapentake, apoi ceilalţi. Alaiul descrescu, 
aşa cum descreşte o reptilă când reintră în scorbura ei. 
Poliţaii pătrunseseră pe rând în această a doua beznă, 
aflată dincolo de poartă. Apoi pătrunse coşciugul, urmat de 
omul cu lopata, şi de preotul cu torţa şi cartea. lar poarta se 
închise şi nu se mai zări decât o pată de lumină, deasupra 
zidului. 

Se auziră şoapte, bufnituri sunete... 

Fără îndoială că era preotul şi groparul care aruncau 
peste coşciug, unul vorbele rugăciunii, celălalt bulgării de 
ţărână. 

Apoi încetară şi şoaptele, şi bufniturile, oamenii se iviră 
iar. 'Torţele licăriră. Pe sub poarta deschisă a cimitirului se 
ivi Wapentake, ţinând sus varga de fier; trecu apoi preotul 
cu cartea şi groparul cu lopata. Întreg alaiul, fără coşciug, 
făcu acelaşi drum între cele două porţi, în aceeaşi tăcere şi 
în sens invers. Poarta cimitirului se închise, iar poarta 
temniţei se redeschise... 

Clopotul tăcu. Tăcerea încuie parcă totul, ca un sinistru 
zăvor al beznelor. 

Întâmplările care coincid logic încropesc până la urmă 
ceva care seamănă a realitate. La arestarea lui Gwynplaine, 
la felul tăcut în care fusese îndeplinită, la veşmintele lui 
aduse de omul poliţiei, la dangătul clopotului temniţei în 
care Gwynplaine fusese închis, se adăuga sau, mai bine-zis, 
se îngemăna coşciugul acesta vârât în pământ. 

— E mort! strigă Ursus. 

Şi se lăsă să cadă pe un bolovan. 

— E mort! L-au ucis! Gwynplaine! Copilul meu! Fiul meu! 

Şi izbucni în hohote de plâns. 


V. INTERESELE DE STAT LUCREAZĂ ÎN 
MIC CA ŞI ÎN MARE 


Ursus se lăudase, vai! că nu plânsese niciodată. Izvorul 
lacrimilor îi era plin. Belşugul lacrimilor strânse strop cu 
strop, durere cu durere, o viaţă întreagă, nu se goleşte într- 
o clipă. Ursus hohoti multă vreme. Îl plânse pe Gwynplaine, 
o plânse pe Dea, îşi plânse soarta lui şi a lui Homo. Plânse 
ca un copil. Plânse ca un bătrân. Plânse pentru toate 
lucrurile de care râsese. Plăti pentru tot ce avea de plătit. 
Dreptul omului la lacrimi rămâne oricând valabil. 

De fapt, mortul care fusese vârât în pământ era 
Hardquanonne; dar Ursus nu era obligat să ştie asta. 

Trecură mai multe ore. Peste bowling-green se aşternu 
pânza palidă a zorilor, cu vagile ei cute de umbră. Jupân 
Nicless nu se culcase. Neliniştit şi întrevăzând complicaţii, 
el cugeta. Îi părea rău că îi primise în casă pe „oamenii 
ăştia”. Dacă ar fi ştiut! Până la urmă or să-l vâre în cine ştie 
ce bucluc. Cum să-i dea afară acum? Avea contract cu 
Ursus. Ce bine ar fi fost să poată scăpa de el! Cum să 
procedeze ca să-l alunge? 

Şi deodată se auzi în poarta hanului una din acele bătăi 
zgomotoase, care, în Anglia, anunţă pe „cineva”. Gama 
bătăilor corespunde scării ierarhiei. Ceea ce se auzea nu 
era tocmai o ciocănitură de lord, dar era de magistrat. 

Tremurând groaznic, hangiul crăpă puţin fereastra cea 
mică. Într-adevăr, erau oamenii legii. Jupân Nicless zări 
afară, în lumina zorilor, o ceată de poliţai în fruntea cărora 
se  desprindeau doi oameni dintre care unul era 
împuternicitul regelui. Jupân Nicless îl văzuse de dimineaţă 
pe împuternicitul regelui şi îl cunoştea. Celălalt însă, un 
gentleman gras, cu faţa ca de ceară, cu perucă la modă şi 
cu mantie de călătorie, îi era necunoscut. 

Jupân Nicless se temu de primul dintre aceste două 
personaje, de împuternicitul regelui. Dacă ar fi fost de la 
curte, s-ar fi temut şi mai mult de cel de-al doilea, căci 
acesta era Barkilphedro. 

Unul dintre poliţai bătu pentru a doua oară în poartă, şi 
mai tare. Hangiul, cu fruntea leoarcă de sudoarea spaimei, 


deschise. 

Împuternicitul regelui, cu tonul unuia care e în slujba 
poliţiei, şi cunoaşte cât se poate de bine tot ce-i priveşte pe 
vagabonzi, ridică glasul şi întrebă aspru: 

— Jupân Ursus? 

Hangiul, supus, îi răspunse: 

— Aici, înălţimea voastră! 

— Ştiu, spuse omul legii. 

— Fără îndoială, înălţimea voastră. 

— Să vină încoace! 

— Înălţimea voastră, jupân Ursus nu-i aici. 

— Unde e? 

— Nu ştiu. 

— Cum? 

— Încă nu s-a întors. 

— A plecat aşa devreme? 

— Nu. Dar a plecat foarte târziu. 

— Vagabonzii ăştia! făcu omul legii. 

— Înălţimea voastră, spuse blând jupân Nicless, iată-l! 

Într-adevăr, Ursus tocmai se ivise de după un colţ al 
zidului. Venea la han. Îşi petrecuse aproape toată noaptea 
între temniţa unde, la amiază, îl văzuse intrând pe 
Gwynplaine, şi cimitirul unde, la miezul nopţii, auzise 
acoperindu-se o groapă. 

— Jupân Ursus, îi strigă hangiul, vino încoace! Înălţimile 
lor vor să-ţi vorbească. 

Ursus tresări ca un om căzut pe neaşteptate din patul în 
care dormea adânc. Văzu poliţia, îl văzu în fruntea ei pe 
magistrat şi se supuse. 

Govicum, care se trezise de cu vreme şi mătura acum 
sala, se opri, se trase pe după mese şi îşi ţinu respiraţia. Îşi 
vâri apoi mâna în păr şi se scărpină uşurel. Ceea ce îi vădea 
atenţia deosebită faţă de cele petrecute. 

Împuternicitul regelui se aşeză pe o bancă, în faţa unei 
mese. Barkilphedro luă un scaun. Ursus şi jupân Nicless 


rămaseră în picioare. Poliţaii, rămaşi afară, se îngrămădiră 
dinaintea uşii. 

Împuternicitul regelui îşi aţinti privirea asupra lui Ursus 
şi spuse: 

— Dumneata ai un lup? 

Ursus răspunse: 

— Nu tocmai. 

— Au un lup, continuă împuternicitul regelui, subliniind 
cu hotărâre cuvântul „lup”. 

— Păi... 

— Încălcare a legii, spuse omul legii. 

Ursus încercă să se apere: 

— E servitorul meu. 

Împuternicitul regelui îşi întinse palma pe masă, cu toate 
cele cinci degete răşchirate. 

— Măscăriciule, mâine la ora asta, tu şi lupul tău veţi 
părăsi Anglia. Dacă nu, lupul va fi ridicat şi ucis. 

Ursus se gândi: „Uciderile continuă”. Dar nu scoase o 
vorbă şi tremură mai departe, ca scuturat de friguri. 

— Mă auzi? întrebă omul legii. Şi stărui: Ucis. Sugrumat 
sau înecat. Iar tu, în temniţă... Aşa e porunca, dacă nu pleci 
până mâine dimineaţă. 

— Trebuie să părăsim Anglia, el şi cu mine, astăzi, dar 
cum? 

Jupân Nicless se simţea fericit. Magistratul de care se 
temuse îi venea în ajutor. Poliţia dovedea că lucrează în 
folosul lui. Avea să-l scape de „oamenii ăştia”. El dorise să-l 
dea afară pe Ursus şi poliţia i-l alunga. Forţă majoră. Nimic 
de obiectat. Era încântat. Şi se amestecă în vorbă: 

— Înălţimea voastră, omul acesta... 

Arătă pe Ursus cu degetul. 

— ..omul acesta întreabă cum să facă să părăsească 
Anglia astăzi. Nimic mai simplu. Există în fiecare zi şi în 
fiecare noapte, în schelele 'Tamisei şi de o parte şi de alta a 
Londrei, corăbii care pleacă spre toate ţările. Din Anglia te 
poţi duce în Danemarca, în Olanda, în Spania, doar în 


Franţa nu, din pricina războiului. Poţi pleca oriunde. La 
noapte vor porni mai multe nave, cam pe la unu, când e ora 
fluxului. Printre altele, şi Vograat, din Rotterdam... 

Împuternicitul regelui făcu un gest cu umărul, spre 
Ursus: 

— Fie. Pleacă cu prima navă. Cu Vograat. 

— Dar... - făcu Ursus. 

— Ce-i? 

— Dacă n-aş avea, ca pe vremuri, decât mica mea baracă 
pe roţi, s-ar putea. Ea ar încăpea într-un vas. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar am Green-box, câtă mai hardughia cu doi cai, şi 
oricât ar fi de încăpătoare o corabie, n-o poate primi. 

— Ce-mi pasă mie? spuse împuternicitul regelui. Lupul va 
fi ucis. 

„Monştrii! gândi Ursus. Să ucizi! Astea sunt mijloacele 
lor!” 

Hangiul zâmbi şi i se adresă lui Ursus: 

— Jupâne Ursus, ai putea vinde Green-box. 

Ursus se uită la el. 

— Ai o ofertă. 

— Pentru ce? 

— Pentru camion, pentru cei doi cai. Pentru cele două 
ţigănci. 

— Din partea cui? 

— Din partea jupânului de la circul de alături. 

— Aşa e! 

Ursus îşi aminti. 

Jupân Nicless se întoarse spre omul justiţiei: 

— Înălţimea voastră, târgul poate fi încheiat chiar astăzi. 
Stăpânul circului de alături vrea să cumpere camionul şi 
caii... 

— Bine face stăpânul circului, spuse împuternicitul 
regelui. Va avea nevoie de ele. Au să fie folositoare, căci şi el 
va pleca astăzi. Preoţii din parohia Southwark s-au plâns de 
tărăboiul neruşinat care există în Tarrinzeau-field. Şeriful a 


luat măsuri. Deseară n-o să mai existe nicio baracă în piaţa 
asta. S-a terminat cu scandalurile. Onorabilul gentleman 
care binevoieşte să se afle aici de faţă... 

Împuternicitul regelui se întrerupse şi făcu o plecăciune 
spre Barkilphedro, care îi răspunse tot cu o plecăciune. 

— .„.„.„onorabilul gentleman care binevoieşte să se afle aici 
de faţă, a sosit în noaptea aceasta de la Windsor. El aduce 
porunci. Majestatea sa zice: „Ilrebuie să se facă odată 
curăţenie!” 

În lunga lui frământare din timpul nopţii, Ursus fireşte că 
îşi pusese câteva întrebări. La urma urmei, el nu văzuse 
decât un coşciug. Era oare sigur că Gwynplaine se afla 
înăuntru? Mai puteau exista pe lume şi alţi morţi în afară de 
Gwynplaine. Un coşciug care trece nu e un răposat care îşi 
spune numele. După arestarea lui Gwynplaine avusese loc o 
înmormântare. Asta nu dovedea nimic. S-ar fi putut ca 
Gwynplaine să fi fost cel înmormântat. Dar nu era sigur. 
Cine ştie? Poate că Gwynplaine mai trăia... 

Ursus se înclină în faţa omului legii. 

— Preacinstite jude. Am să plec. O să plecăm. Plecăm. Cu 
Vograat. La Rotterdam. Am să vând Green-box, caii, 
trâmbiţele, femeile egiptene. Dar mai am pe cineva cu 
mine, un tovarăş, pe care nu-l pot părăsi aşa... 
Gwynplaine... 

— Gwynplaine e mort, spuse un glas. 

Lui Ursus i se păru că răceala unei reptile i-a atins pielea. 
Vorbise Barkilphedro. Şi personajul acesta sinistru trebuia 
să ştie... 

Ursus făcu o plecăciune. 

Jupân Nicless, în afara laşităţii, era om cumsecade. Dar 
când se speria, devenea cumplit. Şi mormăi: 

— Aşa se simplifică lucrurile. 

Ursus, copleşit, îşi plecase fruntea. Gwynplaine fusese 
ucis, pe el îl aştepta exilul. Nu-i mai rămăsese decât să se 
supună. Se gândea. Şi deodată simţi că cineva îi atinge 


cotul. Glasul care îi spusese: Gwynplaine e mort, îi şuşoti la 
ureche: 

— lată zece lire sterline pe care ţi le trimite cineva care 
îţi vrea binele. 

Şi Barkilphedro puse o punguliţă pe masă, în faţa lui 
Ursus. Zece guinee din două mii era tot ce putea face 
Barkilphedro. Şi i se părea destul. Dacă ar fi dat mai mult, 
ar fi pierdut. Îşi dăduse osteneala să găsească un lord, şi 
începea să câştige de pe urma lui: era firesc deci să-şi 
însuşească primele roade. Cei care ar vedea în asta o 
meschinărie ar fi în dreptul lor, dar dacă s-ar mira, n-ar 
avea dreptate. Barkilphedro iubea banii, mai cu seamă când 
erau furaţi. De aceea, el se întoarse spre împuternicitul 
regelui şi-i spuse: 

— Binevoieşte şi pune capăt chestiunii, domnule. Sunt 
foarte grăbit. Mă aşteaptă o trăsură de-a majestăţii sale. 
Trebuie să pornesc în galop la Windsor, şi să ajung în mai 
puţin de două ore. Am de dat seama şi de primit porunci. 

Împuternicitul regelui se ridică. Se îndreptă spre uşa 
care nu era închisă de tot, o deschise şi-i privi, fără să 
spună o vorbă, pe oamenii poliţiei. Apoi le făcu un gest 
fulgerător cu degetul. Întreaga ceată intră în cârciumă, cu 
tăcerea aceea în care se întrevede apropierea unor lucruri 
grave. 

Jupân Nicless, mulţumit de sfârşitul atât de grabnic care 
punea capăt tuturor încurcăturilor viitoare, încântat că se 
afla în afara acestor iţe încâlcite, se temu, văzând atâta 
desfăşurare de forţe, să nu-l înhaţe pe Ursus la el acasă. 
Două arestări, una după alta, în han - a lui Gwynplaine şi 
apoi a lui Ursus - puteau dăuna cârciumii, băutorilor 
nefiindu-le pe plac amestecul politiei. Se cuvenea deci să 
facă o intervenţie oarecum rugătoare şi plină de mărinimie. 
Îşi întoarse deci faţa spre împuternicitul quorumului, cu un 
zâmbet în care încrederea era domolită de respect: 

— Înălţimea voastră, aş vrea să vă atrag atenţia că 
domnii sergenţi nu sunt deloc necesari, din moment ce 


lupul vinovat va fi scos în afara Angliei, iar numitul Ursus nu 
se  împotriveşte, dând ascultare întocmai poruncilor 
înălţimii voastre. Binevoiţi a ţine seama că acţiunile 
vrednice de respect ale poliţiei, atât de folositoare pentru 
binele regatului, dăunează unui local public, şi că hanul 
meu e nevinovat. Saltimbancii din Green-box fiind curăţaţi, 
cum spune majestatea sa regina, nu mai văd cine ar putea fi 
vrednic de osândă aici, căci nu-mi închipui că fata oarbă şi 
cele două ţigănci să fie vinovate cu ceva şi aş ruga-o pe 
înălţimea voastră să binevoiască a-şi scurta augusta vizită şi 
a le da drumul acestor preacinstiţi domni, care au intrat 
acuma, căci n-au ce căuta în casa mea. lar dacă înălţimea 
voastră îmi îngăduie să dovedesc dreptatea spuselor mele 
sub forma unei umile întrebări, aş face vădită inutilitatea 
aflării acestor preacinstiţi domni în casă, întrebând-o pe 
înălţimea voastră: dacă numitul Ursus se supune şi pleacă, 
cine ar mai putea fi arestat aici? 

— Dumneata, spuse împuternicitul regelui. 

Cu o lovitură de spadă, care te străpunge dintr-o parte în 
alta, nu se discută. Jupân Nicless se prăbuşi, doborât, pe 
primul scaun aflat la îndemână. 

Împuternicitul regelui ridică glasul într-atâta, încât dacă 
s-ar fi aflat oameni pe afară să-l poată auzi: 

— Jupân Nicless, iată ultimul punct al socotelilor care 
trebuie încheiate. Măscăriciul şi lupul sunt nişte vagabonzi. 
Pe ei îi alungăm. Dar cel mai vinovat eşti dumneata. La 
dumneata, şi cu consimţământul dumitale a fost încălcată 
legea, şi dumneata, om învestit cu o răspundere publică, ţi- 
ai rânduit scandalul în casă. Jupân Nicless, ţi se ridică 
brevetul, vei plăti amendă şi vei fi dus la temniţă. 

Poliţiştii îl înconjurară pe hangiu. Arătând spre Govicum, 
omul legii continuă: 

— Băiatul acesta, complicele dumitale, e arestat. 

Pumnul unui poliţist se abătu pe gulerul lui Govicum, 
care se uita curios. Govicum, nu prea speriat, înţelegea 


puţin şi văzuse în viaţa lui destule lucruri ciudate ca să se 
întrebe dacă lua parte la urmarea unei comedii. 

Împuternicitul regelui îşi înfundă pălăria pe cap, îşi 
încrucişă mâinile pe pântece, ceea ce e culmea măreției, şi 
adăugă: 

— Acestea spuse, jupân Nicless, vei fi dus la temniţă şi 
închis acolo. Dumneata, împreună cu băiatul. lar casa 
aceasta, inn Tadcaster, va rămâne închisă, osândită şi 
zăvorâtă. Drept pildă. Acum, porniţi înainte! Noi vă vom 
urma... 


e€S DEI DEI SE 


CARTEA A ŞAPTEA 
TIIANA 


ce Isec SD|E-Isec S5|E-Io 


I. IREZIRE 


Şi Dea? 

Lui Gwynplaine, care privea cum mijesc zorile la 
Corleone-lodge, pe când se petreceau toate acestea la inn 
Tadcaster, i se păru că strigătul venea dinafară; dar 
strigătul era în el. 

Gwynplaine - vom continua să-l numim astfel; Clancharlie 
e un lord, Gwynplaine e un om; Gwynplaine se simţi ca 
reînviat. 

— Şi Dea? spuse el aproape mirat că nu i se răspunde. 

Apoi continuă, privind plafonul şi pereţii: 

— Unde eşti? Unde mă aflu? 

Şi în camera aceasta, în cuşca aceasta, Gwynplaine îşi 
reluă mersul de fiară sălbatică, închisă după gratii. 

— Unde mă aflu? La Windsor. Şi tu? La Southwark. 
Doamne! lată-ne despărțiți pentru prima oară! Cine a săpat 
prăpastia dintre noi? Eu aici, tu acolo! Ce mi-au făcut? 

Se opri. 

— Cine mi-a vorbit de regină? lată-mă schimbat! Eu, 
schimbat! De ce? Pentru că sunt lord. Ştii ce s-a întâmplat, 
Dea? Tu eşti lady. S-a petrecut ceva uimitor. Ei, dar e vorba 
să-mi regăsesc drumul. Nu cumva m-am rătăcit? Un om mi- 
a spus: „My lord, o poartă care se deschide închide altă 
poartă. Ceea ce se află în urma dumneavoastră nu mai 
există”. Cu alte cuvinte eşti un laş! Omul ăsta, ticălosul! Îmi 
vorbea când nu eram încă trezit. Folosea primele mele clipe 
de uimire. Eram ca o pradă în mâinile lui. Unde e acum, să-l 


insult! Îmi vorbea cu zâmbetul întunecat al visului. Ah! Iată 
că îmi revin în fire! Se înşală cine îşi închipuie că va face ce 
va pofti din lordul Clancharlie! Pair al Angliei, da, cu o soţie 
care e Dea. Condiţii? Nici gând să le primesc! Regina? Ce- 
mi pasă mie de regină? N-am văzut-o niciodată. Doar nu 
sunt lord pentru a fi sclav! lau puterea, liber. Oare îşi 
închipuie că m-au dezlănţuit de pomană? Mi-au scos 
botniţa, atâta tot. Dea! Ursus! Suntem împreună! Ce-aţi fost 
voi am fost şi eu. Ce sunt eu acum sunteţi şi voi. Veniţi! Nu. 
Vin eu la voi! Imediat! Imediat! Şi aşa au aşteptat destul. Ce 
şi-or fi închipuind, văzând că nu mai revin? Banii! Când mă 
gândesc că le-am trimis bani! Ei de mine aveau nevoie. Mi- 
aduc aminte: omul acela mi-a spus că nu pot ieşi de aici. 
Vedem noi. Hei, o trăsură! Să se înhame caii! Mă duc să-i 
caut. Trebuie să existe şi slugi, din moment ce există un 
stăpân. Eu sunt stăpân aici! E casa mea! Şi-am să fărâm 
zăvoarele, am să frâng lacătele, am să sparg uşile cu 
piciorul. Celui ce-mi va stăvili drumul am să-i străpung 
trupul cu spada, căci am spadă acum. lare aş vrea să văd că 
mi se poate sta împotrivă! Am o soţie, pe Dea. Am un tată, 
pe Ursus. Casa mea e un palat şi i-l dăruiesc lui Ursus. 
Numele meu e o cunună, şi i-l dăruiesc Deei. Repede! 
Imediat! lată-mă, Dea! Ah, am să străbat într-o clipă 
distanţa care ne desparte... 

Ridicând prima draperie întâlnită, Gwynplaine ieşi furios 
din cameră. 

Se pomeni într-un coridor. Merse drept înainte. Dădu 
într-un al doilea coridor. Toate uşile erau deschise. Şi 
începu să meargă la întâmplare, din cameră în cameră, din 
coridor în coridor, căutând ieşirea. Dar n-o găsi. Cu 
neputinţă să se orienteze. Se afla într-un adevărat labirint. 
La fiecare pas, o nouă minunăţie i se punea în cale, părând 
că vrea să-i împiedice plecarea, să nu-l scape. Se simţea 
prins şi reţinut. 

„Ce palat oribil!” gândea el. 


Umbla de colo-colo prin labirintul acesta, neliniştit, 
întrebându-se ce-or fi voind să însemne toate, întrebându- 
se dacă se află într-o închisoare, înfuriindu-se, dorind să 
iasă la aer. Şi repeta într-una: „Dea. Dea!”, ca şi cum ar fi 
ţinut firul care nu trebuia lăsat să se rupă ca să poată ieşi. 

Din când în când striga cu glas tare: 

— Hei! Nu-i nimeni pe-aici? 

Nu-i răspundea nimeni. 

Încăperile păreau nesfârşite. Pustiu, tăcere, splendoare, 
sinistru. 

Gwynplaine privea prin ferestre. Priveliştea se schimba. 
Vedea când grădini, pline de prospeţimea primăverii şi a 
dimineţii, când faţade noi, cu alte statui, când nişte curţi 
mici şi pătrate, între clădiri mari, când o apă care trebuie să 
fi fost Tamisa, când un turn uriaş care era Windsor. 

Afară, la ora aceea din zori, nu se afla încă nimeni. 

Gwynplaine se oprea. Asculta. 

— Am să plec! spunea el. Am s-o reîntâlnesc pe Dea. Doar 
n-or să mă reţină cu forţa! Vai de cel care va îndrăzni să-mi 
oprească ieşirea! Ce-o fi turnul cel mare de colo? Dacă se 
află în el un uriaş, un câine al iadului, un zmeu, ca să 
zăvorească poarta castelului ăstuia vrăjit, îl voi ucide. Chiar 
o armată întreagă dacă se află în el o voi nimici. Dea! Dea! 

Deodată auzi un zgomot uşor, un susur slab, ca al unei 
ape curgătoare. 

Se afla într-o galerie strâmtă, întunecoasă, a cărei ieşire, 
la câţiva paşi înaintea lui, era acoperită cu o draperie făcută 
din două fâşii. 

Gwynplaine se îndreptă spre draperie, o dădu în lături şi 
pătrunse într-o lume a lucrurilor cu totul neaşteptate. 


II. EVA 


O încăpere cu opt colţuri, boltită, fără ferestre, luminată 
de sus şi îmbrăcată toată, de la podea până la boltă, în 


marmură; în mijlocul încăperii un soi de baldachin, tot din 
marmură, sprijinit pe coloane răsucite, acoperind cu umbra 
lui bazinul unei băi din marmură neagră; în mijlocul 
bazinului un firişor de apă înmiresmată şi călduţă, umplând 
domol şi lin bazinul. lată ce se afla în faţa ochilor lui 
Gwynplaine. 

Susurul apei acesteia îl auzise el. O gură făcută la un 
oarecare nivel o împiedica să se reverse. Bazinul aburea, 
dar atât de uşor, încât aburul abia dacă se zărea, ca nişte 
pete, ici-colo, pe luciul marmurii. Firul subţirel de apă 
ţâşnitoare părea o nuieluşă de oţel clătinându-se la cea mai 
slabă adiere. 

Nicio mobilă. Doar lângă baie se afla o canapea, cu perne 
de reazim îndeajuns de lungi pentru ca o femeie, dacă s-ar 
fi culcat acolo, să-şi poată ţine la picioare câinele sau 
amantul. 

De cealaltă parte a bazinului se înălța, sprijinită de 
perete, o toaletă înaltă, din argint masiv, cu toate cele 
trebuitoare în ea, având în mijloc opt oglinjoare de Veneţia 
prinse într-o ramă de argint şi închipuind o fereastră. 

În colţul peretelui celui mai apropiat de canapea, se afla 
tăiat un ochi pătrat, care aducea a lucarnă şi era astupat cu 
un panou făcut dintr-o placă subţire de argint roşu. Panoul 
avea balamale, ca un oblon. Pe argintul roşu strălucea, 
încrustată şi aurită, o coroană regală. Deasupra panoului, 
prins şi pecetluit în perete, se afla un fel de gong turnat din 
argint aurit sau poate chiar din aur. 

În faţa lui Gwynplaine, care se oprise brusc, colţul 
peretelui de marmură era înlocuit printr-o deschizătură de 
aceeaşi mărime, mergând până la boltă şi acoperită cu o 
pânză de argint largă şi înaltă. 

Pânza aceea atât de subţire încât parcă ar fi fost ţesută 
de zâne, era străvezie. În mijlocul pânzei, acolo unde stă de 
obicei păianjenul, Gwynplaine zări ceva de necrezut: o 
femeie goală. Dar nu goală în sensul obişnuit al cuvântului. 
Femeia aceea era înveşmântată, înveşmântată într-o 


cămaşă foarte lungă, ca rochiile îngerilor din icoane, dar 
atât de fină încât părea muiată în lumină. 

Pânza de argint, străvezie ca sticla, era o draperie, 
prinsă numai în partea de sus. Şi se putea ridica. Ea 
despărţea sala de marmură, care era sală de baie, de un 
dormitor. Încăperea aceasta, foarte mică, părea o grotă 
făcută din oglinzi. Pretutindeni, oglinzi de Veneţia alipite 
una de alta şi legate între ele prin vergele aurite, reflectau 
patul aflat în mijloc. Pe patul acesta de argint era culcată 
femeia. Ea dormea. 

Între goliciunea ei şi privire se aflau două obstacole, 
două transparenţe: cămaşa şi draperia din voal de argint. 
Camera, mai curând alcov decât cameră, era luminată 
discret de razele reflectate din încăperea de marmură. 
Poate că femeia nu ştia ce-i ruşinea, dar lumina, vădit lucru, 
ştia prea bine. 

Un capot croit dintr-o mătase ciudată, chinezească, fără 
îndoială, căci în cutele lui se întrezărea o şopârlă uriaşă de 
aur, zăcea la picioarele patului. 

Dincolo de pat, în fundul alcovului, se mai afla pesemne o 
uşă mascată şi marcată printr-o oglindă mărişoară, pe care 
se aflau pictaţi păuni şi lebede. La căpătâiul patului era fixat 
un pupitru de argint pe care se putea vedea o carte cu titlul 
scris în litere mari, roşii: Alcoranus Mahumedis. 

Gwynplaine nu observă niciunul din amănuntele acestea. 
El nu vedea decât un singur lucru: femeia goală. Ea 
dormea, cu ochii închişi şi cu faţa întoarsă spre el. Şi 
Gwynplaine o recunoscu: femeia aceea era ducesa. 

Ea, fiinţa misterioasă în care se învălmăşea toată 
strălucirea necunoscutului, ea, care îi pricinuise atâtea 
visuri de nemărturisit şi-i scrisese o scrisoare atât de 
ciudată! Singura femeie din lume despre care ar fi putut să 
spună: m-a dorit! M-a dorit pe mine! Gwynplaine alungase 
visele şi arsese scrisoarea. Pe ea o surghiunise cât mai 
departe cu putinţă, în afara visării şi a memoriei. Nu se mai 


gândea la ea. O uitase. Şi acum o revedea! O revedea, 
cumplită. Căci femeia goală e femeia înarmată. 

Gwynplaine dădu să fugă, dar simţi că nu poate. Privirile 
îi deveniseră lanţuri şi-l legau de apariţia aceasta care se 
dăruia privirilor, dorințelor, nebuniilor, viselor, culcată pe 
patul alcovului, la fel de mândră ca Venus în imensitatea 
spumei. 

Gwynplaine se înfioră: o admira. 

Aşadar, era ea! Ducesa! O avea în faţa lui, în camera 
aceasta, în locul acesta pustiu, adormită, la îndemână, 
singură. Ea se afla la cheremul lui, şi el era în stăpânirea ei. 

Ducesa! 

Zăreşti o stea, în adâncul cerului. O admiri. E atât de 
departe! De ce te-ai teme de-o stea fixă? Şi odată, într-o 
noapte, o vezi mişcându-se. Desluşeşti un fior de lumină în 
jurul ei. Astrul, pe care îl credeai neclintit, se mişcă. Nu eo 
stea, ci o cometă. E uriaşa incendiatoare a cerului. Astrul 
porneşte, creşte, îşi clatină pletele de purpură, devine 
enorm. Şi se îndreaptă spre tine! Cometa te cunoaşte, 
cometa te doreşte, cometa te vrea! Înspăimântătoare 
apropiere cerească! Ceea ce vine spre tine e prisosul de 
lumină, adică orbirea; e excesul de viaţă, adică moartea. 
Semnul pe care ţi-l face zenitul îl refuzi. Chemarea la 
dragoste a abisului, o lepezi. Îţi acoperi pleoapele, te 
ascunzi, te fereşti, te crezi salvat... Şi descinzi iar ochii. 
Temuta stea e colo. Ea nu mai e stea, ci lume. Lume 
neştiută. Lume de lavă şi jeratic. Şi umple cerul. În afara ei, 
nu mai există nimic. Rubin arzând în adâncul infinitului, 
diamant - de departe, cuptor încins - de aproape. Te afli în 
văpaia ei. 

Şi simţi cum arderea ta începe, printr-o căldură de 
paradis. 


III. SATANA 


Deodată, femeia se trezi. Se ridică pe pat, plină de 
măreție bruscă şi armonioasă. Părul de mătase blondă i se 
revărsa de-a lungul spinării, ca o cascadă domoală. Cămaşa 
căzută lăsă să i se vadă umerii. Îşi privi câteva clipe piciorul 
gol, vrednic să fie admirat de Pericle şi copiat de Fidias, 
apoi căscă şi se întinse, ca o tigresă în lumina zorilor. 

Pesemne că Gwynplaine respira greu, ca atunci când te 
forţezi să-ţi opreşti răsuflarea. 

— E cineva acolo? întrebă ea. 

Întrebă căscând, şi era plină de graţie. 

Gwynplaine îi auzi glasul pe care nu i-l cunoştea. 

Glas de vrăjitoare, nespus de plăcut în trufia lui; ton 
mângâietor încercând să domolească obiceiul de-a porunci. 

În acelaşi timp, ridicându-se în genunchi - există o 
statuie antică, astfel îngenuncheată printre miile de pliuri 
transparente - ea îşi trase capotul şi sări din pat, rămânând 
goală şi dreaptă, cam cât ai vedea trecând o săgeată. Şi, 
într-o clipă, mătasea o acoperi. Mânecile, foarte lungi, îi 
ascundeau mâinile. Nu i se mai vedeau decât vârfurile 
degetelor de la picioare, albe, cu unghii mici, ca la copii. 

Îşi aruncă de pe spate valul de păr care i se revărsa pe 
capot, apoi fugi dincolo de pat, în fundul alcovului, şi-şi lipi 
urechea de oglinda pictată care, după cât se părea, 
acoperea o uşă. Ciocăni apoi în oglindă, eu încheietura 
arătătorului îndoit. 

— E cineva acolo? Lord David? Ai şi venit oare? Cât e 
ceasul? Tu eşti, Barkilphedro? 

Apoi se întoarse. 

— Nu, nu! Nu-i în partea asta. E oare cineva în baie? 
Răspunde odată! Adică nu, pe-acolo nu poate să vină 
nimeni. 

Se duse la draperia din pânză de argint, o ridică cu 
vârful piciorului, o împinse cu umărul şi intră în camera de 
marmură. 

Gwynplaine simţi că-l cuprind frigurile morţii. Niciun 
adăpost. Era prea târziu ca să poată fugi. De altfel, nici n- 


avea putere s-o facă. Ar fi dorit să se despice podeaua şi să-l 
înghită pământul. Era cu neputinţă să nu-l vadă. 

Ea îl văzu. Şi îl privi peste măsură de mirată, dar fără să 
tresară măcar, cu o nuanţă de fericire şi de dispreţ. 

— Ia te uită, făcu ea, Gwynplaine! 

Apoi, pe neaşteptate, ca o panteră, i se aruncă de gât. îi 
prinse capul şi i-l strânse între braţele dezgolite din pricina 
avântului îmbrăţişării. Şi deodată, respingându-l, punându- 
şi pe umerii lui Gwynplaine mânuţele ca nişte gheare, 
începu să-l privească într-un fel ciudat. 

EI tăcea, ca şi cum l-ar fi apăsat o povară cu neputinţă de 
ridicat. Ea spuse: 

— Eşti inteligent. Ai venit. Ai ştiut că am fost silită să 
părăsesc Londra. M-ai urmărit. Şi bine ai făcut. Eşti 
extraordinar, fiindcă te afli aici! 

Gwynplaine, avertizat printr-o vagă teamă sălbatică şi 
onestă, se dădu înapoi, dar unghiile roze, crispate pe umerii 
lui, îl reţineau. 

Ea urmă: 

— Ana, proasta asta, ştii, regina, m-a făcut să vin la 
Windsor fără să ştiu de ce. Când am sosit, era încuiată cu 
idiotul ei de cancelar. Dar cum ai făcut să pătrunzi până la 
mine? lată ce numesc eu a fi bărbat. Piedici? Pentru el nu 
există. Îl chemi, şi dă fuga. Te-ai informat? Numele meu, 
ducesa Josiane, cred că-l ştiai. Cine ţi-a arătat drumul? 
Pajul, fără îndoială. E isteţ. Am să-i dau o sută de guinee. 
Spune-mi, cum ai făcut să ajungi până aici? Adică nu, nu-mi 
spune. Nu vreau să ştiu. A explica un lucru înseamnă a-l 
micşora, îmi placi mai mult aşa, ivit pe neaşteptate. Eşti 
destul de monstruos ca să poţi săvârşi miracole. Nimic mai 
simplu: s-a desfăcut tavanul sau s-a deschis podeaua. O 
coborâre prin nori sau o înălţare printre vâlvătăi de sulf. 
Aşa trebuie că ai sosit. Meriţi să intri ca zeii. Deci, eşti 
amantul meu! 

Gwynplaine asculta buimăcit, simțind cum îşi pierde 
cumpătul minţii. Se sfârşise. Nu mai era cu putinţă nicio 


îndoială. Femeia aceasta adeverea cuvintele scrisorii din 
timpul nopţii. El, Gwynplaine, amantul unei ducese, amantul 
iubit! Imensul orgoliu cu o mie de capete întunecate i se 
trezi în inima nefericită. 

Ducesa continuă: 

— Dacă eşti aici, înseamnă că aşa trebuie să fie. Mai mult 
nici nu întreb. Există în cer sau în afundul pământului 
cineva care ne aruncă unul spre altul. Logodnă neînfrânată, 
în afara tuturor legilor. În ziua când te-am văzut, mi-am zis: 
El e! Îl recunosc. E monstrul visurilor mele. Va fi al meu! 
Destinul trebuie ajutat! De-asta ţi-am scris. Vreau să te 
întreb ceva, Gwynplaine: 'Tu crezi în predestinare? Eu, una, 
cred. la te uită! Nu observasem... Eşti îmbrăcat ca un 
senior! De ce nu? Tu eşti saltimbac şi asta e un motiv în 
plus. Un măscărici preţuieşte cât un lord. De altfel, ce sunt 
lorzii? Nişte clovni. Tu ai o ţinută nobilă, eşti bine făcut. E 
uimitor că te afli aici. Când, ai sosit? De cât timp aştepţi 
acolo? M-ai văzut oare goală? Sunt frumoasă, nu-i aşa? Oh, 
te iubesc! Mi-ai citit scrisoarea? Ai citit-o chiar tu? Ţi-a fost 
citită? Ştii să citeşti? Îmi închipui că nu. Îţi pun întrebări, 
dar să nu-mi răspunzi la ele. Nu-mi place sunetul glasului 
tău. E frumos. O fiinţă de neasemuit, ca tine, n-ar trebui să 
vorbească, ci să scrâşnească. Tu cânţi armonios. Urăsc asta. 
E singurul lucru care îmi displace la tine. Tot restul e 
nemaipomenit, e superb! În India ai fi zeu. Te-ai născut oare 
cu râsul ăsta înspăimântător pe faţă? Nu, nu-i aşa? Fără 
îndoială că e o mutilare penală. Nădăjduiesc că ai săvârşit 
vreo crimă. Vino în braţele mele! 

Ea se lăsă să cadă pe canapea şi-l trase lângă ea. Se 
pomeniră unul lângă altul, fără să ştie cum. Cuvintele ei se 
abăteau asupra lui Gwynplaine ca o furtună. Abia dacă 
desluşea sensul vârtejului de cuvinte rostite cu furie parcă. 
În ochii ei licărea admiraţia. Vorbea fără şir, frenetică, cu 
glas înnebunit şi duios. Glasul ei părea o muzică, dar 
Gwynplaine asculta muzica asta ca pe un uragan... 

Ea îşi aţinti din nou asupra lui privirea fixă: 


— Lângă tine mă simt înjosită. Ce fericire! Cât e de 
plictisitor să fii alteţă! Nu există lucru mai obositor decât să 
fii augustă! Decăderea odihneşte. Sunt sătulă până-n gât de 
respect, şi am nevoie de dispreţ. Am să te arăt tuturor, n-ai 
grijă. Plăcerea asta o să-i facă o vânătaie regalei familii 
Stuart, căreia îi aparţin. Ah, respir, în sfârşit! Am izbutit să 
ies! Mă aflu în afara majestăţii. Declasarea e o eliberare. Să 
rupi totul, să înfrunţi totul, să faci şi să desfaci totul, iată ce 
înseamnă să trăieşti. Ascultă, te iubesc... 

Ea se întrerupse şi zâmbi înfricoşător. 

— Te iubesc nu numai pentru că eşti diform, ci şi pentru 
că eşti o zdreanţă omenească. lubesc monstrul şi iubesc 
măscăriciul. Un amant umilit, batjocorit, caraghios, hidos, 
expus râsului pe un eşafod căruia i se spune teatru, e 
nespus de plăcut. E ca şi cum ai mugşca din fructul abisului. 
Să muşti nu din mărul paradisului, ci din al iadului, iată ce 
mă ispiteşte. Tu eşti stăpânul aşteptat. Tu eşti ce îmi 
doream. Îţi spun atâtea lucruri pe care probabil că nu le 
înţelegi... Gwynplaine, nimeni nu m-a avut, şi mă dau ţie, 
pură, ca jeraticul încins. Fireşte că nu mă crezi, dar dacă ai 
şti cât îmi e de egal. 

Se opri. El tremura, înfiorat. Ea începu să zâmbească iar. 

— Vezi tu, Gwynplaine, a visa înseamnă a crea. O dorinţă 
e o chemare. Să construieşti o himeră înseamnă să provoci 
realitatea. Umbra atotputernică şi cumplită nu se lasă 
sfidată. Ea ne satisface. lată-te! Voi îndrăzni să mă pierd? 
Da! Voi îndrăzni să-ţi fiu amantă, sclavă? Din toată inima, 
Gwynplaine, eu sunt femeia. Femeia e lutul care se vrea 
mocirlă. Am nevoie să mă dispreţuiesc. Asta dă gust 
orgoliului. Aliajul măririi e înjosirea. Nimic nu se combină 
mai bine decât ele două. Dispreţuieşte-mă, tu, care eşti 
disprețuit. Înjosirea mai prejos de înjosire! Floarea dublă a 
ticăloşiei! Eu o culeg. Calcă-mă în picioare; mă vei iubi şi 
mai mult. Eu ştiu. Pricepi de ce te ador? Pentru că te 
dispreţuiesc... Suntem făcuţi unul pentru altul, Gwynplaine! 
Tu eşti monstru pe dinafară, iar eu sunt monstru pe 


dinăuntru. De data asta te iubesc. Capriciu? Fie. Şi 
uraganul nu-i tot un capriciu? Între noi doi există o afinitate 
siderală: şi unul şi altul suntem ai nopţii. Tu prin chip, eu 
prin inteligenţă. Apropierea ta face să iasă hidra din mine, 
zeiţa. Tu îmi vădeşti adevărata mea natură. Mă faci să mă 
descopăr pe mine însămi. lată cât îţi seamăn. Priveşte-te în 
mine ca într-o oglindă. Chipul tău e sufletul meu. Nu mă 
ştiam atât de cumplită. Aşadar, şi eu sunt un monstru. O, 
Gwynplaine, tu îmi alungi plictiseala... 

Ceea ce simţea Gwynplaine este de nedescris: carnea, 
viaţa, groaza, voluptatea, o beţie copleşitoare, toată ruşinea 
aflată în orgoliu. Avea să cadă oare? 

Ea repetă: 

— Te iubesc! 

Şi, frenetică, îl strânse la piept. 

Gwynplaine gâfâia. 

Deodată, în imediata lor apropiere, sună tare şi clar 
bătaia gongului țintuit în perete. Ducesa întoarse capul şi 
spuse: 

— Ce-or mai fi vrând iar cu mine? 

Brusc, panoul de argint pe care se afla încrustată o 
coroană regală se deschise lăsând să se ivească interiorul 
unui dulăpior tapisat cu catifea albastră şi o tăviţă de aur cu 
o scrisoare pe ea. 

Scrisoarea, mare şi pătrată, era pusă în aşa fel încât săi 
se vadă sigiliul de ceară aurie. Panoul deschis aproape că 
atingea canapeaua. Ducesa, plecându-se, cu o mână de 
după gâtul lui Gwynplaine, întinse cealaltă nună, luă 
scrisoarea şi împinse panoul la loc. Apoi rupse sigiliul, 
desfăcu plicul, scoase ce se afla în el şi zvârli plicul la 
picioarele lui Gwynplaine. 

Sigiliul fărâmat mai era încă descifrabil şi Gwynplaine 
putu să zărească o coroană regală sub care se afla litera A. 
Plicul sfâşiat lăsa să i se vadă ambele feţe, aşa că putu să 
citească totodată adresa: Înălţimii sale ducesa Josiane. 


Din plic, Josiane scoase un pergament şi o hârtie velină. 
Pergamentul era mare, hârtia era mică. 

— Ah, spuse ducesa, ce mi-a trimis aici? Nişte hârţoage! 
Femeia asta e neîntrecută când e vorba să strice cheful 
oamenilor... 

Şi, lăsând la o parte pergamentul, desfăcu hârtia. 

— E scrisul ei. E scrisul surorii mele. Mă oboseşte... 
Gwynplaine, te întrebam dacă ştii să citeşti. Ştii? 

Gwynplaine făcu semn din cap că ştie. 

Ea se întinse pe canapea, aproape în poziţia unei femei 
care ar vrea să doarmă, îşi ascunse cu grijă picioarele sub 
capot şi braţele în mâneci, cu o pudoare ciudată, lăsând săi 
se vadă sânii şi învăluindu-l pe Gwynplaine într-o privire 
pătimaşă, îi întinse hârtia. 

— Gwynplaine, tu eşti al meu. Începe-ţi slujba. Iubitule, 
citeşte ce-mi scrie regina! 

Gwynplaine luă hârtia, o desfăcu de tot şi, cu un glas 
tremurător, citi: 


„Doamnă, 

Vă trimitem cu plăcere copia alăturată a unui proces- 
verbal, certificat şi semnat de slujitorul nostru William 
Cowper, lord-cancelar al regatului Engliterei, şi din care 
rezultă faptul deosebit de important că fiul legitim al 
lordului Linnoeus Clancharlie a fost acum constatat şi 
regăsit, sub numele de Gwynplaine, în josnicia unei vieţi 
ambulante şi vagabonde şi printre saltimbanci şi măscărici. 
Această scoatere a lui din rang a fost săvârşită încă de pe 
când era copil mic. Ca urmare a legilor regatului, şi în 
virtutea dreptului său ereditar, lordul Fermain Clancharlie, 
fiul lordului Linnoeus, va fi, chiar astăzi, primit şi reintegrat 
în Camera Lorzilor. lată de ce, voind să ne purtăm bine cu 
domnia-voastră şi să vă păstrăm transmiterea bunurilor şi a 
domeniilor lordului Clancharlie Hunkerville, îl substituim în 
bunăvoința domniei-voastre lordului David Dirry-Moir. L-am 
adus pe lordul Fermain în reşedinţa domniei-voastre, 


Corleone-lodge; poruncim şi dorim, în calitatea noastră de 
regină şi de soră, ca lordul Fermain Clancharlie, numit până 
astăzi Gwynplaine, să vă fie soţ. Vă veţi căsători cu el, 
aceasta fiind dorinţa majestăţii noastre.“ 


În timp ce Gwynplaine citea, cu un glas care aproape că 
şovăia la fiecare cuvânt, ducesa, sprijinită de perna 
canapelei, asculta, cu ochii aţintiţi în gol. Când Gwynplaine 
sfârşi, îi smulse scrisoarea. 

— ANA, REGINA, spuse ea visătoare, citind semnătura. 

Apoi culese de pe jos pergamentul pe care îl zvârlise şi-l 
străbătu cu privirea. Era declaraţia naufragiaţilor de pe 
Matutina, copiată pe un proces-verbal semnat de şeriful 
Southwarkului şi de lordul-cancelar. 

După ce citi procesul-verbal şi reciti mesajul reginei, 
Josiane spuse: 

— Fie! 

Şi calmă, arătându-i lui Gwynplaine cu degetul portiera 
galeriei prin care intrase, îi porunci: 

— Pleacă! 

Gwynplaine, împietrit, nu se clinti. 

Ea continuă, glacială: 

— Pentru că eşti soţul meu, pleacă! 

Gwynplaine, fără să scoată o vorbă, cu ochii plecaţi ca un 
vinovat, nu se mişcă. 

Ea adăugă: 

— N-ai dreptul să rămâi. Aici e locul amantului meu... 

Gwynplaine părea țintuit. 

— Bine! spuse ea. Atunci am să plec eu. Ah! Eşti soţul 
meu! Nici nu se putea mai bine! le urăsc! 

Şi ridicându-se, făcând un gest de adio către nu se ştie ce 
fiinţă invizibilă, ducesa ieşi. 

Portiera galeriei se închise în urma ei. 


IV. SE RECUNOSC, DAR NU SE CUNOSC 


Gwynplaine rămase singur. Singur, în faţa băii călduţe şi 
a patului desfăcut. În el, pulverizarea ideilor atinsese 
culmea. Ceea ce gândea au mai semăna deloc a gândire. 
Era o împrăştiere, o risipire, teama de a fi în mijlocul unor 
lucruri cu neputinţă de înţeles. Din clipa când pajul adusese 
scrisoarea ducesei, pentru Gwynplaine începuse un şir de 
ore din ce în ce mai de neînțeles. Până acum trăia în vis, dar 
vedea clar. Acum orbecăia. Nu mai gândea, nici nu mai visa 
măcar, ci se lăsa mânat de soartă. 

Deodată se auzi în umbră zgomotul unor paşi. Erau paşi 
de bărbat, venind din partea opusă a galeriei, pe unde 
ieşise ducesa. Paşii se apropiau şi se auzeau încet, dar 
desluşit. Gwynplaine, deşi buimăcit, deveni atent. 

Pe neaşteptate, după draperia de argint pe care ducesa o 
lăsase întredeschisă, în spatele patului, uşa ascunsă de 
oglinda pictată se deschise larg şi o voce bărbătească şi 
veselă, cântând cât putea de tare, făcu să răsune în camera 
oglinzilor refrenul unui vechi cântec franțuzesc. 

Un bărbat intră. Avea spadă la şold, ţinea în mână o 
pălărie cu pene şi fireturi, şi purta un măreț costum 
marinăresc, cu galoane. 

Gwynplaine, ca împins de un resort, se ridică în picioare. 
Îl recunoscu pe bărbatul acesta care, la rândul lui, îl 
recunoscu şi el. Uimiţi, strigară amândoi odată: 

— Gwynplaine! 

— Tom-Jim-Jack! 

Omul cu pălăria împodobită se îndreptă spre Gwynplaine, 
care îşi încrucişă braţele. 

— Cum de te afli aici, Gwynplaine? 

— Şi tu, Tom-Jim-Jack, cum de vii aici? 

— Ah. Înţeleg, Josiane! Un capriciu. Un saltimbanc care e 
şi monstru e prea frumos ca să i se poată rezista. Te-ai 
deghizat ca să vii aici, Gwynplaine! 

— Şi tu la fel, Tom-Jim-Jack! 


— Gwynplaine, ce-i cu veşmântul ăsta de senior? 

— Tom-Jim-Jack, ce-i cu uniforma asta de ofiţer? 

— Gwynplaine, eu nu răspund la întrebări. 

— Nici eu, lom-Jim-Jack! 

— Gwynplaine, eu nu mă numesc Ilom-Jim-Jack! 

— Tom-Jim-Jack, eu nu mă numesc Gwynplaine. 

— Gwynplaine, aici mă aflu în casa mea. 

— Aici mă aflu în casa mea, lom-Jim-Jack. 

— Îţi interzic să faci pe ecoul! Tu ai ironia, dar eu am 
bastonul. Termină cu imitaţiile, caraghios netrebnic! 

Gwynplaine păli. 

— Netrebnic eşti tu! Şi o să-mi dai socoteală pentru 
insulta asta! 

— În baraca ta, oricând vrei. Cu lovituri de pumn. 

— Ba aici, cu lovituri de spadă! 

— Amice Gwynplaine, spada e rezervată gentilomilor. Eu 
nu mă bat decât cu semenii mei. Suntem egali în faţa 
pumnilor, dar inegali în faţa spadei. La inn Tadcaster, Tom- 
Jim-Jack poate să boxeze cu Gwynplaine. La Windsor, e 
altceva. Află următoarele: sunt contraamiral. 

— Şi eu sunt pair al Angliei. 

Omul în care Gwynplaine îl vedea pe Tom-Jim-Jack 
izbucni în râs. 

— De ce nu rege? De fapt, ai dreptate. Un comediant 
poate fi oricare din rolurile pe care le joacă. Spune-mi că 
eşti Ilezeu, principe atenian... 

— Sunt pair al Angliei şi ne vom încrucişa spadele! 

— Gwynplaine, te cam întinzi! Nu juca faţă de cineva 
care te poate pedepsi cu biciuirea! Numele meu e lord 
David Dirry-Moir. 

— lar numele meu e lord Clancharlie. 

Lord David izbucni din nou în râs. 

— Nici nu se poate ceva mai nimerit! Gwynplaine e lord 
Clancharlie. Într-adevăr, ăsta e numele pe care trebuie să-l 
ai ca s-o posezi pe Josiane. Uite că te iert. Şi ştii de ce? 


Fiindcă noi suntem cei doi amanți. Portiera galeriei se dădu 
în lături şi un glas spuse: 

— Sunteţi cei doi soţi, monseniore! 

Amândoi se întoarseră spre cel ce vorbise. 

— Barkilphedro! strigă lord David. 

Barkilphedro îi salută cu o plecăciune adâncă pe cei doi 
lorzi şi zâmbi. 

La câţiva paşi în spatele lui se afla un gentilom cu chipul 
respectuos şi aspru, care ţinea în mână o vargă neagră. 
Gentilomul acesta se apropie, se înclină de trei ori în faţa 
Gwynplaine şi-i spuse: 

— My lord, sunt aprodul vergii negre. La porunca 
majestăţii sale, vin s-o caut pe senioria voastră. 


e€S DEI SD|E-3sc SE 


CARTEA A OPIA 


CAPITOLIUL SI VECINĂTATEA 
LUI 


e€5 DEI SD|E-3sc Seas 


I. DISECARE A LUCRURILOR SOLEMNE 


În seara aceleiaşi zile, Gwynplaine se afla într-un loc cu 
totul neobişnuit. Stătea pe o bancă împodobită cu steme 
regale. Purta pe deasupra veşmintelor de mătase o robă de 
velur stacojiu, căptuşită cu tafta albă şi având la umeri două 
benzi de hermină, tivite cu aur. În jurul lui se aflau oameni 
de toate vârstele, tineri şi bătrâni, stând ca şi el pe steme 
regale şi, asemenea lui, înveşmântaţi în hermină şi purpură. 

Mai încolo, se zăreau alţi oameni, îngenuncheaţi. Aceştia 
purtau robe de mătase neagră. Câte unul dintre ei scria. 

În faţa lui, nu prea departe, vedea trepte, o estradă, un 
baldachin, un larg scut de armorie strălucind între un leu şi 
un licorn şi, sub baldachin, deasupra treptelor, proptit de 
scut, un jilţ aurit şi încoronat. Un tron. Tronul Marii Britanii. 

Gwynplaine, el însuşi pair, se afla în camera pairilor 
Angliei. 

În ce fel avusese loc intrarea lui Gwynplaine în Camera 
Lorzilor, vom arăta acum. 

Toată ziua, de dimineaţă până seara, de la Windsor până 
la Londra, de la Corleone-lodge până la Westminster-hall, 
fusese înălţat din treaptă în treaptă. La fiecare treaptă, o 
nouă ameţeală. 

De la Windsor fusese luat în trăsurile reginei, cu escorta 
cuvenită unui pair. Garda care dă onorul semăna grozav cu 
garda care face pază. 


În ziua aceea, cei ce locuiau de-a lungul drumului de la 
Windsor la Londra văzură galopând o ceată de gentilomi 
pensionari ai majestăţii sale, însoţind două rădvane mânate 
la galop. În primul stătea aprodul vergii negre, cu varga în 
mână. În al doilea se zărea o pălărie mare, cu pene albe, 
umbrind o faţă care nu se vedea. Cine trecea oare? Un 
prinţ sau un deţinut? 

Era Gwynplaine. Şi părea unui dintre cei duşi pentru 
întemniţare în turnul Londrei, dacă nu e dus cumva în 
camera pairilor. 

Regina orânduise bine totul. Fiind vorba de viitorul soţ al 
surorii sale, îi dăduse o escortă din propriile ei trupe. 

Ofiţerul aprodului vergii negre călărea în fruntea 
alaiului. 

Aprodul vergii negre avea, lângă el, pe o strapontină, o 
pernă din țesătură de argint. Pe această pernă se afla un 
portofoliu negru, cu stema regală. 

La Brentford, ultima etapă înaintea Londrei, cele două 
rădvane şi escorta făcură popas. O caretă făcută parcă din 
solzi aştepta acolo, cu patru lachei în spate, doi surugii 
înainte şi un vizitiu cu perucă. Roţile, scăriţa, frâiele, oiştea, 
toată careta, în sfârşit, erau aurite. Hamurile cailor erau din 
argint. 

Gwynplaine se dădu jos din rădvan şi se urcă în caretă. 
Aprodul, purtând varga, şi ofiţerul său, purtând perna, se 
urcară după el şi se aşezară pe bancheta joasă care, în 
vechile trăsuri de ceremonie, era hărăzită pajilor. 

Careta se îndreptă spre Londra. Demnitatea perucii 
vizitiului cerea să se meargă la pas. 

Încă nu se înnoptase bine când careta se opri la King's 
Gate, poartă greoaie, boltită între două turnuri care fac 
legătura între White-Hall şi Westminster. Ceata gentilomilor 
pensionari se strânse în jurul caretei. Unul dintre valeţi sări 
jos şi deschise portiera. Aprodul vergii negre, urmat de 
ofiţerul său care purta perna, ieşi din caretă şi-i spuse lui 
Gwynplaine: 


— My lord, binevoiţi să coborâţi! Înălţimea voastră să-şi 
păstreze pălăria pe cap. 

Pe sub mantia de călătorie, Gwynplaine purta veşmântul 
de mătase pe care nu şi-l mai scosese din ajun. Spadă nu 
avea. Mantia şi-o lăsă în caretă. 

Sub bolta pentru trăsuri de la King's Gate se afla o 
poartă laterală, mică şi înălţată pe câteva trepte. Aprodul 
vergii negre, urmat de ofiţerul său, porni înainte. 
Gwynplaine îi urmă. Urcară treptele şi intrară sub poarta 
laterală. Peste câteva clipe, se aflau într-o încăpere rotundă 
şi largă, cu un stâlp în centru, încăpere luminată prin ogive 
înguste şi care trebuie că era întunecată chiar ziua în 
amiaza mare. 

Acolo, treisprezece oameni aşteptau în picioare. Trei în 
faţă, şase în rândul al doilea, şi patru după ei. Dintre cei trei 
aşezaţi în faţă, unul purta veşminte de catifea stacojie, iar 
ceilalţi doi, veşminte tot stacojii, dar din mătase. Toţi trei 
aveau brodate pe umăr însemnele Angliei. 

Cei şase din rândul al doilea purtau veste din moar alb, şi 
fiecare avea pe piept un blazon felurit. 

Ultimii patru, toţi îmbrăcaţi în moar negru, se deosebeau 
unul de altul; primul purta o capă albastră; al doilea avea 
pe pântece un chip al sfântului Gheorghe, stacojiu; al 
treilea avea brodate pe piept şi pe spate câte o cruce 
cărămizie; al patrulea purta un guler de blană neagră. Toţi 
purtau peruci, aveau capetele descoperite şi spade la şold. 

În semiîntunericul sălii, abia li se desluşeau chipurile. Ei 
nu puteau să vadă faţa lui Gwynplaine. 

Aprodul vergii negre îşi ridică varga şi spuse: 

— My lord Fermain Clancharlie, baron Clancharlie şi 
Hunkerville, eu, aprod al vergii negre, prim-ofiţer al 
camerei de prezenţă, o predau pe senioria voastră lui 
Garter, rege de arme al Angliei. 

Personajul  înveşmântat în catifea,  depărtându-se 
întrucâtva de ceilalţi, se ploconi până în pământ în faţa lui 
Gwynplaine şi spuse: 


— My lord Fermain Clancharlie, eu sunt Garter, primul 
rege de arme al Angliei. Sunt ofiţer creat şi încoronat de 
înălţimea sa ducele de Norfolk, conte-mareşal ereditar. Am 
jurat supunere faţă de rege, faţă de pairi şi faţă de cavalerii 
Jartierei. În ziua încoronării mele, când contele-mareşal al 
Angliei mi-a vărsat un pahar cu vin pe cap, am făgăduit 
solemn să fiu îndatoritor faţă de nobili, să mă feresc de 
tovărăşia celor cu faimă rea, să-i scuz mai degrabă decât 
să-i defăimez pe cei de neam ales şi să ajut văduvele şi 
fecioarele. Eu sunt cel însărcinat cu orânduirea 
ceremoniilor de înmormântare a pairilor şi am în grijă şi 
pază armoriile lor. Sunt gata să primesc poruncile senioriei 
voastre! 

Primul dintre cei înveşmântaţi în mătase făcu o 
plecăciune şi spuse: 

— My lord, eu sunt Clarence, al doilea rege de arme al 
Angliei. Sunt ofiţerul care orânduieşte înmormântările 
nobililor mai mici în rang decât pairii. Sunt gata să primesc 
poruncile senioriei voastre. 

Celălalt bărbat, înveşmântat în mătase, făcu o plecăciune 
şi spuse: 

— My lord, eu sunt Norroy, al treilea rege de arme al 
Angliei. Sunt gata să primesc poruncile senioriei voastre! 

Cei şase din rândul al doilea, nemişcaţi şi fără să salute, 
făcură un pas. 

Primul din dreapta lui Gwynplaine spuse: 

— My lord, noi suntem cei şase duci de arme ai Angliei. 
Eu sunt York. 

Apoi fiecare dintre heralzi sau duci de arme îşi rosti 
numele pe rând: 

— Eu sunt Lancaster. 

— Eu sunt Richmond. 

— Eu sunt Chester. 

— Eu sunt Somerset. 

— Eu sunt Windsor. 


Blazoanele purtate pe piept erau ale comitatelor şi ale 
oraşelor cărora heralzii le purtau numele. 

Cei patru înveşmântaţi în negru şi aflaţi în spatele 
heralzilor tăceau. 

Regele armelor, Garter, îi arătă cu degetul lui 
Gwynplaine şi spuse: 

— My lord, iată-i pe cei patru urmăritori ai armelor. 

La un semn al regelui armelor, primul dintre urmăritori, 
cel cu mantia albastră, înaintă şi luă din mâinile ofițerului 
aprodului perna din țesătură de argint şi portofoliul cu 
coroană. 

Regele armelor i se adresă lui Gwynplaine: 

— Binevoiţi să mă urmaţi, my lord. 

Şi adăugă: 

— Veţi fi salutat. Senioria voastră să-şi ridice numai borul 
pălăriei. 

Alaiul se îndreptă spre uşa din fundul sălii rotunde. 
Aprodul vergii negre mergea în frunte. După el venea omul 
cu mantia albastră, purtând perna; apoi regele armelor; 
după regele armelor venea Gwynplaine, cu pălăria pe cap. 
Ceilalţi regi ai armelor, heralzi, urmăritori, rămaseră în sala 
rotundă. 

Gwynplaine, precedat de aprod şi sub conducerea 
regelui armelor, urmă din sală în sală un itinerar cu 
neputinţă de regăsit astăzi când vechea clădire a 
parlamentului Angliei a fost dărâmată. 

Se înnoptase şi prin galerii, din loc în loc, ardeau lămpi. 
În săli fuseseră aprinse lumânări de ceară, puse în 
candelabre de aramă. 

Într-una din camerele pe care o străbătu alaiul se afla 
onorabilul Philip Sydenham, cavaler „banneret”, senior de 
Beympton, în Somerset. Cavalerul  „banneret” este 
cavalerul făcut în război de către rege, sub flamura regală 
desfăşurată. 

Într-o alta, se afla cel mai vechi baronet al Angliei, sir 
Edmund Bacon de Suffolk, moştenitor al lui sir Nicholas, şi 


denumit primus baronetorum Angliae. 

La intrarea unui coridor, Gwynplaine fu salutat de către 
sir Thomas Mansell de Margam, controlor al casei reginei şi 
membru în parlament pentru Glamorgan; la ieşirea din 
coridor îl salută o delegaţie a baronilor celor Cinci-Porturi, 
aşezaţi la dreapta şi la stânga lui, câte patru, cele Cinci- 
Porturi fiind, de fapt, opt. William Ashburnham îl salută 
pentru Hastings, Matthew Aylnor pentru Douvres, Josias 
Burchett pentru Sandwich, sir Philip Boteler pentru Hythe, 
John Brewer pentru New Rummey, Edward Southwell 
pentru oraşul Rye, James Hayes pentru oraşul Vinchelsea şi 
Georges Nailor pentru oraşul Seaford. 

Când Gwynplaine voi să le răspundă la salut, regele 
armelor îi reaminti, în şoaptă, ceremonialul: 

— Numai borul pălăriei, my lord! 

Gwynplaine făcu aşa cum i se spuse. 

Ajunse apoi în camera pictată, unde nu există deloc 
picturi, în afară de chipurile unor sfinţi, printre care şi 
sfântul Edward. Dincoace de bariera de lemn care 
străbătea dintr-o parte într-alta camera pictată, aşteptau 
trei secretari de stat, oameni nespus de importanţi. Primul 
dintre ei avea în atribuţiile lui sudul Angliei, Irlanda şi 
coloniile, plus Franţa, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia şi 
Turcia. Al doilea conducea nordul Angliei, cu 
supravegherea '[ărilor de Jos, Germaniei, Danemarcei, 
Suediei, Poloniei şi ţării Moscovei. Al treilea, scoţian, avea 
Scoţia. Primii doi erau englezi. Unul dintre ei era onorabilul 
Robert Harley, membru al parlamentului pentru oraşul New 
Radnor. Un deputat de Scoţia, Mungo Graham, esquire, 
rudă cu ducele de Montrose, se afla de faţă. Toţi îl salutară 
în tăcere pe Gwynplaine. 

Gwynplaine îşi atinse borul pălăriei. 

Paznicul ridică bariera de lemn care ducea spre fundul 
camerei pictate, unde se afla masa cea lungă şi îmbrăcată 
în verde, rezervată numai pentru lorzi. 

Pe masă se afla un sfeşnic aprins. 


Gwynplaine, precedat de aprodul vergii negre, de omul 
cu mantia albastră şi de Garter, pătrunse în locul acesta 
privilegiat. 

Paznicul lăsă bariera în urma lui Gwynplaine. Regele 
armelor se opri de îndată ce trecu dincolo de barieră. 

Camera pictată era spațioasă. În fund, sub stema regală 
aflată între două ferestre, se zăreau stând în picioare doi 
bătrâni înveşmântaţi în robe de catifea roşie, având câte 
două benzi de hermină tivite cu aur, pe umăr, şi pălării cu 
pene albe puse peste peruci. Prin despicătura robelor li se 
vedeau hainele de mătase şi mânerele spadelor. 

Înapoia lor stătea neclintit un bărbat înveşmântat în 
moar negru, ţinând sus un topuz uriaş, de aur, la al cărui 
capăt se vedea un leu încoronat - însemnul pairilor Angliei. 

Garter i-i arătă lui Gwynplaine pe cei doi bătrâni în robe 
de catifea şi-i spuse la ureche: 

— My lord, aceştia sunt egalii senioriei voastre. Le veţi 
răspunde la salut exact cum vă vor saluta ei. Aceşti doi 
nobili, aici de faţă, sunt doi baroni şi naşii senioriei voastre, 
aleşi de lordul-cancelar. Sunt foarte bătrâni şi aproape orbi. 
Ei au să vă introducă în Camera Lorzilor. Primul e Charles 
Mildmay, lord Fitzwalter, al şaselea senior de pe banca 
baronilor, iar celălalt e Augustus Arundel, lord Arundel de 
Trerice, al treizeci şi optulea senior de pe banca baronilor. 

Garter, făcând un pas spre cei doi bătrâni, ridică glasul: 

—  Fermain  Clancharlie, baron Clancharlie, baron 
Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, pair al 
regatului, salută pe senioriile voastre. 

Cei doi lorzi îşi ridicară pălăriile deasupra capetelor, 
întinzând cât puteau mai sus braţul care ţinea pălăria, apoi 
şi le puseră iar pe cap. 

Gwynplaine le răspunse la salut în acelaşi fel. 

Aprodul vergii negre porni înainte, urmat de omul cu 
mantia albastră şi de regele armelor. Purtătorul topuzului 
se aşeză în faţa lui Gwynplaine, iar cei doi lorzi la dreapta şi 
la stânga lui. Alaiul ieşi din camera pictată şi pătrunse într-o 


galerie cu stâlpi unde stăteau de gardă, la fiecare stâlp, 
când un ostaş englez cu baltag, când un scoţian cu 
halebardă. 

Căpitanul ostaşilor cu baltag şi căpitanul halebardierilor 
îi făcură lui Gwynplaine şi celor doi lorzi-naşi salutul cu 
spada. Soldaţii salutau, unii cu baltagul, alţii cu halebarda. 

În fundul galeriei strălucea o uşă atât de măreaţă, încât 
părea făcută din aur. De fiecare parte a uşii stătea neclintit 
câte un om. După uniformele lor se vedea că sunt door- 
keepers, „paznici ai uşilor”. 

Ceva mai încoace de uşă, galeria se lărgea formând un 
fel de rotondă cu geamuri. În rotonda aceasta stătea într-un 
jilţ cu spătar enorm un personaj măreț prin dimensiunile 
uriaşe ale robei şi ale perucii sale. Personajul era William 
Cowper, lord-cancelar al Angliei. 

Să fii mai beteag decât regele e o calitate. William 
Cowper era miop. Ana era şi ea mioapă, dar ceva mai puţin 
decât el. Vederea aceasta scurtă a lui William Cowper plăcu 
miopiei majestăţii sale şi-l făcu să fie ales de regină drept 
cancelar şi păzitor al conştiinţei regale. 

Lordul-cancelar, stând grav în jilţul lui înalt, avea la 
dreapta o masă, la care stătea diacul coroanei, iar la stânga 
o altă masă, la care se afla diacul parlamentului. Amândoi 
slujbaşii aveau în faţă câte un catastif deschis şi cele 
trebuitoare pentru scris. 

În spatele jilţului lordului-cancelar stătea purtătorul lui 
de topuz, ţinând topuzul cu coroană. Se mai aflau acolo 
purtătorul-cheii şi purtătorul-pungii, toţi cu peruci. Slujbele 
acestea mai există şi astăzi. 

Pe o mescioară, lângă jilţ, se afla o spadă cu mâner de 
aur şi cu teaca şi centura învelite în catifea roşie. 

În spatele diacului coroanei stătea în picioare un ofiţer, 
ţinând desfăcută, cu amândouă mâinile, o robă care era 
roba de încoronare. 

În spatele diacului parlamentului, un alt ofiţer ţinea 
desfăcută o altă robă, care era roba parlamentului. 


Robele acestea, amândouă din velur cărămiziu, căptuşite 
cu tafta albă şi cu două bande de hermină galonate cu aur, 
pe umeri, erau aidoma una cu alta; atâta doar că roba de 
încoronare avea podoabele de hermină ceva mai late. 

Un al treilea ofiţer, care era „librarian-ul”, purta, pe un 
pătrat de piele de Flandra, un red-book, adică o cărticică 
legată în marochin roşu, conţinând lista pairilor şi a 
parlamentarilor, plus filele albe şi un creion care de obicei 
se înmânau la intrarea fiecărui nou membru al 
parlamentului. 

Alaiul în mers, format de Gwynplaine între cei doi pairi- 
naşi, se opri în faţa jilţului lordului-cancelar. 

Cei doi lorzi-naşi îşi scoaseră pălăriile. Gwynplaine făcu şi 
el ca ei. 

Regele armelor primi din mâinile omului cu mantie 
albastră perna din țesătură de argint, se aşeză în genunchi 
şi-i înfăţişă şi lordului-cancelar portofoliul negru aflat pe 
pernă. 

Lordul-cancelar luă portofoliul şi-i întinse  diacului 
parlamentului. Acesta veni să-l primească, solemn, apoi se 
aşeză la măsuţa lui, deschise portofoliul şi se ridică iar. 

Portofoliul cuprindea cele două mesaje regale obişnuite 
în asemenea ocazii, unul adresat Camerei Lorzilor, celălalt 
adresat noului pair. 

Diacul parlamentului, stând în picioare, citi cu glas tare şi 
cu o încetineală plină de respect cele două mesaje. Când 
sfârşi de citit, lordul-cancelar ridică glasul: 

— Lord Fermain Clancharlie, renunţă senioria voastră la 
credinţa în prefacerea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele 
lui Crist, la adorarea sfinţilor şi la liturghie? 

Gwynplaine se înclină. 

Lordul-cancelar spuse: 

— My lord Fermain Clancharlie, vă puteţi lua locul 
cuvenit. 

— Aşa să fie! spuseră cei doi naşi. 


Regele armelor se ridică, luă spada de pe mescioară şi 
încinse centironul în jurul taliei lui Gwynplaine. 

Gwynplaine auzi cum cineva, în spatele lui, spunea: 

— O  înveşmânt pe  senioria voastră cu roba 
parlamentară. 

Şi, în acelaşi timp, ofiţerul care îi vorbea şi care ţinea 
roba aceasta, îl înveşmântă şi îi înnodă la gât panglica 
neagră care lega hermina. 

Acum, cu roba de purpură pe el şi cu spada de aur la 
şold, Gwynplaine era asemenea celor doi lorzi aflaţi în 
dreapta şi în stânga lui. Purtătorul cărţii îi înfăţişă red-book- 
ul şi i-l puse în buzunarul hainei. Regele armelor îi şopti la 
ureche; 

— My lord, când intraţi, să salutaţi scaunul regal. 

Scaunul regal e tronul. 

În acest timp diecii scriau, fiecare la masa lui, unul în 
catastiful coroanei, celălalt în catastiful parlamentului. Apoi 
aduseră, pe rând, în faţa lordului-cancelar, care le semnă, 
cele două catastife. 

După ce semnă, lordul-cancelar se ridică în picioare. 

— Lord Fermain Clancharlie, baron Clancharlie, baron 
Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, fiţi binevenit 
printre egalii senioriei voastre, lorzii spirituali şi temporari 
ai Marii Britanii. 

Cei doi naşi ai lui Gwynplaine îi atinseră umărul. El se 
întoarse. 

Marea uşă aurită din fundul galeriei se deschisese larg. 

Era uşa Camerei pairilor Angliei. 

Nu trecuseră nici treizeci şi şase de ore de când 
Gwynplaine, împrejmuit de-un alt alai, văzuse deschizându- 
se în faţa lui poarta de fier a temniţei din Southwark. 

Cumplită repeziciune a tuturor acestor nori abătuţi 
asupra capului său! Nori care erau evenimente; 
repeziciune care era o luare cu asalt. 


II. VECHEA CAMERĂ 


Toată ceremonia învestirii lui Gwynplaine avusese loc 
într-un fel de penumbră. 

Lordul William Cowper nu îngăduise să i se dea, lui, 
cancelar al Angliei, prea multe amănunte cu privire la 
desfigurarea tânărului lord Fermain Clancharlie, găsind că 
nu e la înălţimea demnităţii sale să ştie că un pair nue 
frumos, şi simțindu-se înjosit de cutezanţa pe care ar fi 
avut-o un inferior care i-ar fi adus asemenea informaţii. Un 
om de rând fără îndoială că spune cu dragă inimă: prinţul 
ăsta e ghebos. Deci, a fi diform e insultător pentru un lord. 
La cele câteva cuvinte pe care i le spusese regina, lordul- 
cancelar se mărginise să răspundă: Un senior are drept 
Chip senioria. În mod sumar şi din procesele-verbale pe 
care trebui să le verifice şi să le certifice, înţelesese şi luase 
unele măsuri de prevedere. 

Faţa noului lord ar fi putut, la intrarea în cameră, să 
provoace oarecare vâlvă. Asta trebuia preîntâmpinat. 
Lordul-cancelar luase măsuri. Trebuia făcut aşa fel încât 
primirea lui Gwynplaine să treacă nestingherită, ca a 
oricărui alt moştenitor de pairie. De aceea lordul-cancelar 
fixase primirea lordului Fermain Clancharlie într-o şedinţă 
de seară. 

Lord William Cowper uzase de dreptul lui îndeplinind, în 
rotonda cu geamuri, formalităţile de investire a lordului 
Fermain Clancharlie. În plus, fixase şi ora în aşa fel încât 
noul pair să-şi facă intrarea în cameră înainte de începerea 
şedinţei. 

Miop, după cum am spus, lordul William Cowper abia 
dacă zărise diformitatea lui Gwynplaine. Cei doi lorzi-naşi 
nici n-o zăriseră măcar. Erau amândoi bătrâni şi aproape 
orbi. 

Lordul-cancelar îi alesese dinadins. 

Ceva mai mult: lordul-cancelar, nevăzând decât statura şi 
prestanţa lui Gwynplaine, găsise că „arată foarte bine”. 


Să mai adăugăm că Barkilphedro, perfect informat ca un 
spion ce era, şi hotărât să-şi ducă la capăt maşinaţiile, în 
spusele lui oficiale faţă de lordul-cancelar scăzuse într-o 
oarecare măsură sluţenia lordului Fermain Clancharlie, 
stăruind asupra amănuntului că Gwynplaine putea, oricând 
voia, să înlăture efectul râsului şi să-şi readucă la 
seriozitate faţa desfigurată. Probabil că Barkilphedro 
exagerase chiar această însuşire. Altminteri, din punct de 
vedere aristocratic, ce importanţă avea? Lordul William 
Cowper nu era oare autorul maximei: În Anglia restaurarea 
unui pair e mai importantă decât restaurarea unui rege? 
Hidoasele pete de sânge de pe faţă îl împiedicaseră oare pe 
Cezar Borgia să fie duce de Valentinois? Orbirea îl 
împiedicase oare pe Jean de Luxembourg să fie rege al 
Boemiei? Gheba îl împiedicase oare pe Richard al III-lea să 
fie rege al Angliei? 

După cum se vede, nimic nu putea împiedica primirea lui 
Gwynplaine şi precauţiile prudente ale lordului-cancelar, 
folositoare punctului de vedere inferior al tacticii, erau un 
lux faţă de punctul de vedere superior al principiului 
aristocratic. 

În clipa când cei doi door-keepers deschiseseră dinaintea 
lui Gwynplaine uşa cea mare, în sală abia dacă se aflau vreo 
câţiva lorzi. Şi lorzii aceştia erau aproape toţi bătrâni. În 
banca ducilor nu se zăreau decât doi duci - unul albit de-a 
binelea, celălalt cărunt, Thomas Osborne, duce de Leeds, şi 
Schomberg, fiul acelui Schomberg, german prin naştere, 
francez prin bastonul de mareşal şi englez prin pairie care, 
alungat prin edictul din Nantes, se luptase împotriva Angliei 
ca francez şi împotriva Franţei ca englez. În banca lorzilor 
spirituali nu se afla decât arhiepiscopul de Canterbury, 
primat al Angliei, sus de tot, iar jos, doctorul Simon Patrick, 
episcop de Ely, discutând cu Evelyn Pierrepont, marchiz de 
Dorchester, care îi explica deosebirea dintre mai multe 
feluri de fortificaţii militare şi în ce fel poate fi întărită cu 
stâlpi o redută, punând stâlpii jumătate în pământ şi 


jumătate afară. Thomas Thynne, viconte Weimouth, stând 
lângă un candelabru, examina un plan al arhitectului său cu 
gând să-şi facă în grădina din Longlest, în Wiltshire, o 
peluză numită „gazon tăiat”, prin folosirea pătratelor de 
gazon, alternând cu pătrate de nisip galben, de nisip roşu, 
de scoici de râu şi de pulbere fină din cărbune de pământ. 
Pe banca viconţilor se afla un talmeş-balmeş de lorzi bătrâni 
- Essex, Ossulston, Peregrine, Osborne, William Zulestein, 
conte de Rochford. Printre ei, câţiva tineri din tabăra 
răzvrătiţilor care nu purtau perucă, îl conjurau pe Price 
Devereux, viconte Hereford, discutând problema dacă o 
infuzie din nu ştiu ce plantă este ceai. 

— Oarecum, spunea Osborne. 

— Nici vorbă că da, spunea Essex. 

Pe banca marchizilor, Thomas de Grey, marchiz de Kent, 
lord-şambelan al reginei, îi spunea lui Robert Bertie, 
marchiz de Lindsay, lord-şambelan al Angliei, că lozul cel 
mare al loteriei engleze fusese câştigat în anul 1694 de 
către doi francezi refugiaţi, domnul Lecog, pe vremuri 
consilier al parlamentului din Paris, şi domnul Ravenel, 
gentilom breton. Contele de Wymes citea o carte intitulată: 
Curioasa folosință a oracolelor sibilelor. John Campbell, 
conte de Greenwich, faimos prin bărbia prelungă, prin 
veselia şi prin cei optzeci şi şapte de ani ai săi, îi scria 
amantei. Lord Chandos îşi făcea unghiile. 

Şedinţa care avea să urmeze, trebuind să fie o şedinţă 
regală, în care coroana avea să fie reprezentată prin 
comisari, doi ajutori de door-keepers puneau în faţa 
tronului o bancă îmbrăcată în catifea roşie ca focul. 

În acest timp, lordul-cancelar lua loc pe primul sac de 
lână, ofiţerii Camerei se instalau, unii jos, alţii în picioare, 
arhiepiscopul de Canterbury se ridica şi spunea 
rugăciunea, iar şedinţa începea. Gwynplaine intrase de 
câtăva vreme fără ca să-l observe cineva. A doua bancă a 
baronilor, unde se afla locul lui, era lipită de bară, aşa că nu 
trebui să facă decât doi-trei paşi până la ea. Cei doi lorzi- 


naşi i se aşezaseră la dreapta şi la stânga, mascând într-o 
oarecare măsură prezenţa acestui nou venit. Nimeni nefiind 
anunţat, diacul parlamentului citise cu jumătate glas şi, ca 
să zicem aşa, aproape şuşotise diversele formule, privindu-l 
pe noul lord, iar lordul-cancelar îi proclamase admiterea în 
mijlocul a ceea ce se numeşte în dări de seamă „neatenţie 
generală”. 

Toţi cei de faţă vorbeau. Gwynplaine se aşezase, tăcut, cu 
capul descoperit, între cei doi bătrâni pairi - lord Fitzwalter 
şi lord Arundel. 

Intrând, după recomandarea pe care i-o făcuse regele de 
arme şi pe care cei doi lorzi-naşi i-o reînnoiseră, el salutase 
„scaunul regal”. Deci, se terminase. Era lord! 

Înălţimea aceasta, sub a cărui strălucire îl văzuse 
încovoindu-se cu spaimă toată viaţa lui pe Ursus, culmea 
aceasta miraculoasă, el o avea acum sub tălpi. Vechi pisc al 
lumii feudale, privit de şase veacuri de Europa şi de istorie. 
Aureolă înfricoşătoare a unei lumi de bezne. 

Intrarea lui în aureola aceasta avusese loc, irevocabilă. 
Se afla în casa lui. Stătea pe scaunul lui, aşa cum regele 
putea să stea pe al său. Era acolo, şi nimic în lume n-ar mai 
fi putut face să nu fie. Coroana regală pe care o vedea era 
sora coroanei lui. El era pairul acestui tron! 

leri ce fusese? Un biet măscărici. Şi acum, iată-l prinţ! 
Ieri, nimic! Astăzi, totul! Confruntare bruscă a mizeriei şi a 
puterii, stând faţă în faţă într-un destin şi devenind, pe 
neaşteptate, două jumătăţi ale uneia şi aceleiaşi conştiinţe. 

Două spectre al sărăciei crunte şi al belşugului înfloritor 
- luând în stăpânire acelaşi suflet şi trăgându-l fiecare către 
sine. Tulburătoare împărţire a unei minţi, a unei voințe, a 
unui creier, între cei doi fraţi duşmani, spectrul bogat şi 
spectrul sărac. Cain şi Abel în acelaşi om. 


III. CONVORBIRI SEMEJE 


Încetul cu încetul, băncile Camerei se umplură. Lorzii 
începură să sosească. La ordinea de zi era proiectul de lege 
privind mărirea cu o sută de mii de livre sterline a venitului 
anual al lui George de Danemarca, duce de Cumberland, 
soţul reginei. Printre altele, se anunţase că mai multe 
proiecte îngăduite de majestatea sa aveau să fie aduse 
Camerei de către comisarii coroanei, având puterea şi 
sarcina de a le sancţiona, ceea ce ridica şedinţa la rangul de 
şedinţă regală. 

Pairii aveau toţi robele de parlament puse peste 
veşmintele de curte sau de oraş. Robele acestea, 
asemănătoare robei cu care fusese îmbrăcat Gwynplaine, 
erau aceleaşi la toţi, cu deosebire doar că ducii aveau cinci 
benzi de hermină cu margini de aur, marchizii patru, conții 
şi viconţii trei, iar baronii două. 

Lorzii intrau, grupuri-grupuri. Se întâlneau în coridoare 
şi continuau discuţiile începute. Câte unii veneau singuri. 
Costumele erau solemne, dar atitudinile nu. Şi nici 
cuvintele. Intrând, toţi salutau tronul. 

Se aflau acolo mulţime de pairi. Defilarea măreţelor 
nume se făcea aproape fără ceremonial, publicul fiind 
absent. Leicester intra şi îi strângea mâna lui Lichfield; apoi 
Charles  Mordaunt, conte de  Peterbourough şi de 
Monmouth, care, la iniţiativa prietenului său Lacke, 
propusese reforma monetară; apoi Charles Campbell, conte 
de Loudoun, ascultând ce-i spunea Fulke Grevilke, lord 
Brooke; apoi Dorme, conte de Caernarvon; apoi Robert 
Sutton, baron Lexington, fiul lui Lexington care îl sfătuise 
pe Carol al II-lea să-l alunge pe Gregorio Leti, istoriograful 
destul de neiscusit ca să vrea să fie istoric; apoi Thomas 
Bellasyse, viconte Falconberg, un bătrân frumos; şi, 
împreună, cei trei veri Howard, Howard, conte de Bindon, 
Bowes-Howard, conte de Berkshire şi Stafford-Howard, 
conte de Stafford; apoi John Lovelace, baron Lovelace, a 
cărui pairie, stinsă în 1736, i-a dat putinţă lui Richardson 
să-i introducă pe Lovelace într-o carte şi să creeze sub 


acest nume un tip. Toate aceste personaje, celebre fie în 
politică, fie în război, şi dintre care unele făceau cinste 
Angliei, râdeau şi discutau. Era ca şi cum ai fi privit istoria 
în halat şi papuci. 

În mai puţin de o jumătate de ceas, Camera Lorzilor se 
umplu aproape cu totul. Lucru firesc, şedinţa fiind regală. 
Mai puţin firească însă era însufleţirea discuţiilor. Camera, 
atât de amorţită mai adineauri, zumzăia acum ca un stup 
neliniştit. O trezise sosirea lorzilor întârziaţi. Ei aduceau 
noutăţi. Lucru ciudat, pairii care la deschiderea şedinţei se 
aflau în cameră nu ştiau ce se întâmplase acolo, iar cei care 
nu fuseseră ştiau. 

Câţiva lorzi veneau de la Windsor. 

De câteva ore, aventura lui Gwynplaine fusese aflată. 
Secretul e ca o plasă: dacă se rupe un ochi, se deşiră toată. 
De dimineaţă, în urma întâmplărilor arătate mai sus, toată 
povestea unei pairii regăsite pe scena unei barăci şi a unui 
măscărici recunoscut drept lord făcuse vâlvă la Windsor, 
printre cei apropiaţi de curtea regală. Mai întâi vorbiseră 
prinții, apoi lacheii. De la curte, evenimentul umpluse 
oraşul. La şapte, nimeni din Londra nu cunoştea povestea. 
La opt, tot oraşul vorbea despre Gwynplaine. Doar cei 
câţiva lorzi exacţi, care veniseră înainte de deschiderea 
şedinţei, nu ştiau nimic, neaflându-se în oraş, unde se 
povestea totul, şi fiind la cameră, unde nu observaseră 
nimic. De aceea, stând liniştiţi pe băncile lor, erau 
apostrofaţi de către noii-veniţi, cuprinşi de emoție. 

— Ei? făcu Francis Brown, viconte de Mountacute, către 
marchizul de Dorchester. 

— Ce-i? 

— E oare cu putinţă? 

— Ce? 

— Omul care Râde! 

— Ce-i asta Omul care Râde? 

— Nu-l cunoşti pe Omul care Râde? 

— Nu. 


— Un clovn. Un băiat de bâlci. O faţă slută, pe care se 
duceau oamenii s-o vadă pentru câţiva gologani. Un 
saltimbanc. 

— Ce-i cu el? 

— A fost făcut pair al Angliei. 

— Omul care Râde eşti dumneata, my lord Mountacute. 

— Ba nu râd deloc, my lord Dorchester. 

Şi  vicontele  Mountacute îi făcea semn diacului 
parlamentului, care se ridica de pe scaunul său şi le 
confirma senioriilor lor faptul admiterii noului pair. Plus 
amănuntele. 

— Ţa-ţa-ţa! făcea lord Dorchester. Şi eu discutam cu 
episcopul de Ely... 

Tânărul conte d'Annesley se apropie de bătrânul lord 
Eure, care nu mai avea decât doi ani de trăit, căci trebuia 
să moară în 1707. 

— My lord Eure? 

— My lord Annesley? 

— L-aţi cunoscut pe lordul Linnoeus Clancharlie? 

— Un om de pe vremuri. Da. 

— Care a murit în Elveţia? 

— Da. Eram rude. 

— Care a fost republican sub Cromwell, şi a rămas 
republican sub Carol al II-lea? 

— Republican? Deloc. Făcea mutre. Era o ceartă 
personală între rege şi el. Ştiu din sursă sigură că lordul 
Clancharlie s-ar fi împăcat, dacă i s-ar fi dat lui locul de 
cancelar pe care l-a avut lordul Hyde. 

— Mă uimiţi, my lord Eure! Mi se spusese că lord 
Clancharlie era un om cinstit. 

— Un om cinstit! Oare există un asemenea om? Tinere, 
om cinstit nu există! 

— Dar Caton? 

— Dumneata crezi în Caton? 

— Dar Aristide? 

— Bine i-au făcut că l-au exilat! 


— Dar Thomas Morus? 

— Bine au făcut că i-au tăiat gâtul! 

— Şi, după părerea dumneavoastră, lordul Clancharlie?... 

— Era de soiul acesta. Altminteri, un om care rămâne în 
exil e ridicol. 

— Acum e mort... 

— Un ambițios amăgit. Oh! Dacă l-am cunoscut? Cred şi 
eu! Îi eram cel mai bun prieten. 

— Ştiţi, my lord Eure, că se căsătorise în Elveţia? 

— Parcă aş şti... 

— Şi că, din căsătoria aceasta, a avut un fiu legitim? 

— Da. Care e mort. 

— Care e viu. 

— Viu?! 

— Viu. 

— Cu neputinţă! 

— Real. Dovedit. Constatat. Omologat. Înregistrat. 

— Păi atunci fiul acesta va moşteni pairia Clancharlie! 

— Nu va moşteni-o. 

— De ce? 

— Fiindcă a şi moştenit-o. E fapt împlinit. 

— Fapt împlinit? 

— Întoarceţi capul, my lord Eure! E aşezat în spatele 
domniei voastre, pe banca baronilor. 

Lordul Eure se întoarse. Dar faţa lui Gwynplaine 
rămânea ascunsă sub claia de păr. 

— Ia te uită! făcea bătrânul, nevăzându-i decât părul, a şi 
adoptat moda nouă! Nu poartă perucă! 

Grantham se apropia de Colepepyr. 

— lată unul care s-a păcălit! 

— Cine anume? 

— David Dirry-Moir. 

— De ce? 

— Nu mai e pair. 

— Cum asta? 


Şi Henry Auverquerque, conte de Grantham, îi povesti lui 
John, baron Colepepyr, întreaga „anecdotă” a sticlei-epavă 
adusă la  Amiralitate, a  pergamentului lăsat de 
comprachicos, a confruntării din beciul justiţiei de la 
Southwark, a acceptării tuturor acestor fapte de către 
lordul-cancelar şi de către regină, şi, în sfârşit, a admiterii 
lordului Fermain Clancharlie la începutul şedinţei. Şi 
amândoi se căzneau să desluşească între lordul Fitzwalter 
şi lordul Arundel chipul despre care se vorbea atâta, al 
noului lord, fără să izbutească însă mai mult decât lordul 
Eure sau decât lordul Annesley. 

Gwynplaine, de altfel, fie întâmplător, fie pus cu 
dinadinsul de naşii lui avertizaţi de lordul-cancelar, stătea în 
umbră, ca să scape de privirile curioşilor. 

— Unde e? Unde e? 

Acesta era strigătul noilor-sosiţi, dar niciunul nu izbutea 
să-l vadă ca lumea. Câte unii, care-l văzuseră pe 
Gwynplaine la Green-box, erau pătimaş de curioşi; dar se 
osteneau zadarnic. 

Cei de faţă îşi treceau din mână în mână copii ale 
scrisorii de trei rânduri pe care ducesa Josiane, după câte 
se spunea, i-o scrisese surorii sale, regina, ca răspuns la 
porunca majestăţii sale de a se mărita cu noul pair, 
moştenitor legitim al familiei Clancharlie, lord Fermain. 
Scrisoarea aceasta era astfel concepută: 


„Doamnă, 

Îmi place la fel de mult şi aşa. 

Îl voi putea avea pe lord David ca amant”. 
Semnat, Josiane. 


Adevărat sau fals, răvaşul acesta stârnea entuziasm. 

Un tânăr lord, Charles d'Okehampton, baron Mohun, din 
grupul celor ce nu purtau perucă, îl citea şi-l recitea cu 
plăcere. Lewis de Duras, conte de Feversham, englez care 
avea spirit franțuzesc, îl privea pe Mohun şi zâmbea. 


— Zău aşa, spunea lord Mohun, iată femeia cu care mi-ar 
plăcea să mă însor! 

lar vecinii celor doi lorzi auzeau dialogul dintre Duras şi 
Mohun: 

— Să te însori cu ducesa Josiane, Mohun? 

— De ce nu? 

— La naiba! 

— Am fi fericiţi! 

— Ar fi mai mulţi! 

— Parcă nu sunt totdeauna mai mulţi? 

— Lord Mohun, ai dreptate. În privinţa femeilor, toţi 
avem parte de resturi lăsate de la unii la alţii. O fi avut 
cineva vreun început? 

— Adam, poate... 

— Nici el măcar. 

Hugh Cholmley, conte de Cholmley, legist de frunte, era 
interogat de pe banca episcopilor de către Nathanael Crew, 
care era de două ori pair, pair temporal, fiind baron Crew, şi 
pair spiritual, fiind episcop de Durham. 

— E cu putinţă? spunea Crew. 

— E conform legii? spunea Cholmley. 

— Învestirea acestui nou-venit s-a făcut în afara Camerei, 
continua episcopul, dar se zice că există precedente. 

— Da. Lordul Beauchamp, sub Richard al II-lea. Lordul 
Chenay, sub Elisabeth. 

— Şi lordul Broghill, sub Cromwell. 

— Cromwell nu contează. 

— Ce părere aveţi despre toate astea? 

— Păreri felurite. 

— My lord conte de Cholmley, care va fi rangul tânărului 
Fermain Clancharlie în Cameră? 

— My lord episcop, deoarece întreruperea republicană a 
deplasat vechile ranguri, Clancharlie e situat astăzi în pairie 
între Barnard şi Somers, ceea ce face ca, dacă se cere 
părerea tuturor, lord Fermain Clancharlie să fie al optulea 
la luarea cuvântului. 


— Zău aşa! Un măscărici de bâlci! 

— Incidentul în sine nu mă miră deloc, my lord episcop. 
Asemenea lucruri se mai întâmplă. Ba chiar se întâmplă 
lucruri şi mai uimitoare. Oare războiul celor două roze n-a 
fost anunţat prin secarea pe neaşteptate a râului Ouse din 
Bedford, la 1 ianuarie 1399? Şi-atunci, dacă un râu poate să 
ajungă la secătuire, şi un senior poate ajunge într-o stare 
de slugărnicie. Ulise, rege în Itaca, a avut tot felul de 
îndeletniciri. Fermain Clancharlie a rămas lord sub învelişul 
de măscărici. Josnicia veşmântului nu atinge noblețea 
sângelui. Dar învestirea în afara şedinţei, deşi legală la 
rigoare, poate ridica obiecţii. O să vedem, peste câteva 
săptămâni, ce va fi de făcut. 

Gwynplaine, Omul care Râde, inn Tadcaster, Green-box, 
Stihia învinsă, Elveţia, comprachicos, exilul, mutilarea, 
republica, Iacob al II-lea, sticla deschisă la Amiralitate, 
tatăl, lord Linnoeus, fiul legitim, lord Fermain, fiul bastard, 
lord David, conflictele probabile, ducesa Josiane, lordul- 
cancelar, regina, toate acestea erau pomenite din bancă în 
bancă, într-un nesfârşit murmur. Vag, din adâncul visării 
care îl cuprinsese, Gwynplaine auzea zumzetul acesta, fără 
să ştie că se vorbea despre el. 


IV. FURTUNA OAMENILOR MAI REA 
DECAT FURIUNA MARILOR 


Deodată, în cameră se ivi o lumină puternică. Patru door- 
keepers aduseră şi puseră de o parte şi de alta a tronului 
patru sfeşnice înalte, pline de lumânări. Tronul, astfel 
luminat, apăru într-un fel de purpură lucitoare. Gol, dar 
măreț. Dacă regina s-ar fi aşezat pe el, nu i-ar fi putut 
adăuga mare lucru în privinţa asta. 

Aprodul vergii negre intră, cu varga ridicată, şi spuse: 

— Înălţimile lor, comisarii majestăţii sale. 

Se făcu linişte desăvârşită. 


Cei trei comisari regali, lordul-vistiernic al Angliei, 
Godolphin, lordul-preşedinte al consiliului, Pembroke, şi 
lordul-sigiliului domnesc, Newcastle, veniră la banca 
dinaintea tronului, se înclinară în faţa scaunului regal, şi se 
aşezară pe bancă. 

Aprodul vergii negre ieşi din sală. 

Peste câteva minute, uşa cea mare, care fusese închisă, 
se deschise iar şi o voce strigă: 

— Credincioasele comune ale Angliei! 

Era aprodul vergii negre, care anunţa intrarea celeilalte 
jumătăţi a parlamentului. 

Lorzii îşi puseră pălăriile. Membrii comunelor intrară toţi 
cu capul descoperit şi se opriră la bară. Erau în costume de 
oraş, cei mai mulţi în negru, cu spadă la şold. 

Câtăva vreme urmă sancţionarea unor proiecte făcute 
legi, prin salutarea tronului şi prin rostirea cuvintelor: 
„regina vrea”, adresate peste umăr, către reprezentanţii 
comunelor, de un slujbaş având această misiune. 

Apoi, acelaşi slujbaş se aşeză în genunchi în faţa celui de- 
al patrulea sac de lână, iar lordul-cancelar spuse: 

— Să fie făcut precum e dorit! 

Cu aceasta, şedinţa regală luă sfârşit. Reprezentanţii 
comunelor se plecară până la pământ şi, pe când Camera 
Lorzilor îşi relua, fără să dea vreo atenţie acestor ploconeli, 
ordinea de zi întreruptă, reprezentanţii comunelor părăsiră 
sala. 

Uşa cea mare se închise iar. Aprodul vergii negre reintră 
în sală. Lorzii-comisari părăsiră banca oficială şi veniră să 
se aşeze la capătul băncii ducilor. Lordul-cancelar luă 
cuvântul: 

— My lords, Camera deliberând de mai multe zile 
proiectul care propune mărirea cu o sută de mii de livre 
sterline a venitului anual al alteţei sale regale principele soţ 
al majestăţii sale, dezbaterea fiind sfârşită şi încheiată, se 
va trece la vot. Votul va fi făcut, potrivit obiceiului, începând 
cu banca baronilor. 


Fiecare lord, la strigarea numelui său, se va ridica şi va 
răspunde mulțumit sau nemulțumit, şi va fi liber să-şi 
expună motivele de vot, dacă socoteşte că e cazul. Diac, fă 
strigare pentru vot! 

Diacul parlamentului, în picioare, desfăcu un imens 
catastif înălţat pe un pupitru aurit: Cartea Pairiei. 

Primul de pe banca baronilor era, pe vremea aceea, lord 
John Hervey, făcut baron şi pair în 1703. 

Diacul strigă: 

— My lord, baron Hervey. 

Un bătrân cu perucă blondă se ridică şi spuse: 

— Mulţumit. 

Apoi se aşeză iar. 

Un slujbaş înregistra votul. 

Diacul continuă: 

— My lord Francis Seymour, baron Conway de Killultagh. 

— Mulţumit, şopti, ridicându-se pe jumătate, un tânăr 
elegant, cu figură de paj. 

— My lord John Leveson, baron Gower, urmă diacul. 

— Mulţumit. 

— My lord Heneage Finch, baron Guernesey. 

— Mulţumit. 

— My lord John, baron Granville. 

— Mulţumit. 

— My lord Charles Mountague, baron Halifax. 

— Mulţumit. 

Şi lordul Halifax adăugă: 

— Prinţul George are o dotaţie ca soţ al majestăţii sale; 
mai are una, ca principe de Danemarca; una ca duce de 
Cumberland, una ca lord înalt-amiral al Angliei şi Irlandei, 
dar nu primeşte nimic ca generalisim, ceea ce e o 
nedreptate. În interesul poporului englez, neorânduială 
aceasta trebuie să înceteze. 

Apoi lordul Halifax făcu elogiul religiei creştine, ocări 
papismul, şi votă mărirea venitului princiar. 

După ce tăcu, diacul strigă: 


— My lord Cristoph, baron Barnard. 

— Mulţumit. 

Lord Barnard se aşeză la loc cu oarecare încetineală, 
având un guler de dantelă care merita osteneala să fie 
văzut. Altminteri, era un vrednic gentilom şi un straşnic 
ofiţer acest lord Barnard. 

În timp ce el se aşeza, diacul, care citea din obişnuinţă, 
şovăi puţin, îşi potrivi ochelarii şi se plecă peste catastif cu 
deosebită atenţie, apoi, ridicând capul, spuse: 

— My lord Fermain Clancharlie, baron Clancharlie şi 
Hunkerville. 

Gwynplaine se ridică. 

— Nemulțumit, spuse el. 

Toate capetele se întoarseră deodată. Gwynplaine era în 
picioare. Sfeşnicele puse de o parte şi de alta a tronului îi 
luminau din plin faţa şi-o făceau să apară, în vasta sală 
întunecată, ca relieful unei măşti pe un fond cenuşiu. 

Gwynplaine făcuse efortul pe care, după cum ne amintim, 
putea să-l facă, la nevoie, printr-o concentrare a voinţei 
egală cu aceea necesară pentru îmblânzirea unui tigru, 
izbutise să-şi înlăture pentru o clipă fatala strâmbătură a 
râsului. Până una alta, nu râdea. Aşa, era şi mai înfricoşător 
însă. 

— Cine e omul acesta? strigară toţi. 

Un fior de nedescris trecu peste toate băncile. Părul 
vâlvoi al lui Gwynplaine, adânciturile negre de sub 
sprâncene, privirea profundă a ochiului care nu vede, linia 
sălbatică a capului amestecând hidos umbra şi lumina erau 
uluitoare. Închipuiţi-vă, pe un munte hărăzit numai zeilor, în 
sărbătoarea unei seri senine, de faţă cu ceata 
atotputernicilor, ivindu-se deodată chipul lui Prometeu, 
sfâşiat de ciocul vulturului, aşa cum se iveşte în zare luna 
însângerată. Bătrâni şi tineri, năuciţi, îl priviră pe 
Gwynplaine. 

Un moşneag venerat de întreaga Cameră, om care 
văzuse multe în viaţa lui, Thomas de Wharton, se ridică 


îngrozit. 

— Ce înseamnă asta? strigă el. Cine l-a introdus pe omul 
acesta în Cameră? Daţi-l afară! 

Şi, adresându-i-se lui Gwynplaine, îi spuse cu truifie: 

— Cine eşti? De unde ai apărut? 

Gwynplaine îi răspunse: 

— Din fundul prăpastiei. 

Şi, încrucişându-şi braţele, privi lorzii. 

— Cine sunt? Eu sunt mizeria! My lords, am ceva să vă 
spun. 

Un freamăt, apoi tăcere. Gwynplaine continuă: 

— My lords, domniile voastre vă aflaţi sus. Asta e bine. 
Trebuie crezut că Dumnezeu are motivele lui ca să fie aşa. 
Voi aveţi puterea, belşugul, bucuria. Fie! Dar sub voi există 
un lucru. Sau poate deasupra voastră. My lords, vin să vă 
aduc o veste. Neamul omenesc există! 

În clipa aceea, Gwynplaine simţea în el o forţă ciudată. 
Nu mai era cel care, noaptea trecută, fusese aproape mic. 
Ceea ce îl coborâse la început îl înălța acum. Era iluminat 
de unul dintre fulgerele acelea iscate de datorie. Crispat şi 
supraomenesc, izbutea să-şi menţină pe faţă strâmbătura 
lugubră sub care se zbătea rânjetul ca un cal sălbatic, gata 
să scape. El continuă: 

— Eu sunt cel ce vine din adâncuri. My lords, domniile 
voastre sunteţi cei mari şi cei bogaţi. Asta e periculos. Voi 
profitaţi de noapte. Dar luaţi seama, există o mare putere, 
zorile. Zorile nu pot fi învinse. Ele vor veni. Ele vin, purtând 
înăuntrul lor ţâşnirea zilei căreia nu se poate sta împotrivă. 
Şi cine va împiedica praştia aceasta să zvârle soarele pe 
cer? Soarele e dreptul. Voi sunteţi privilegiul. Temeţi-vă! 
Adevăratul stăpân al casei va bate la uşă. Cine e mama 
privilegiului? Întâmplarea. Şi cine îi e fiu? Abuzul. Nici 
întâmplarea şi nici abuzul n-au temelii trainice. Şi pe una şi 
pe cealaltă le pândeşte un viitor nefericit. Eu am venit să vă 
avertizez. Am venit să vă denunţ fericirea. Ea e făcută din 
nenorocirea altora. Voi aveţi totul, şi totul acesta e făurit din 


nimicul celorlalţi. My  lords, eu sunt avocatul 
deznădăjduiţilor, şi pledez pentru o cauză pierdută. Nu sunt 
nimic altceva decât un glas. Neamul omenesc e o gură, iar 
eu îi sunt strigătul. Vin să deschid în faţa voastră, pairi ai 
Angliei, marele proces al poporului, acest suveran care e 
cel ce îndură, acest osândit care e judecătorul. Ceea ce am 
de spus mă încovoaie. Cu ce să încep? Nu ştiu. Am strâns 
din uriaşa întindere a suferințelor pledoaria aceasta 
răvăşită. Ce să fac cu ea acum? Mă copleşeşte, şi o zvârl, 
de-a valma, înaintea mea. Prevăzusem asta? Nu. Vă miraţi? 
Şi eu la fel. Până ieri am fost măscărici iar astăzi sunt lord. 
Locuri tainice. Ale cui? Ale necunoscutului. Să tremurăm 
toţi! My lords, tot seninul cerului e de partea voastră. Din 
universul acesta imens, voi nu vedeţi decât sărbătoarea. 
Aflaţi că în el există şi întuneric. Printre voi, mă numesc lord 
Fermain Clancharlie, dar adevăratul meu nume e un nume 
de sărac, Gwynplaine. Mulţi dintre voi l-au cunoscut pe tata. 
Eu nu l-am cunoscut. De voi, el e legat prin latura feudală, 
iar de mine prin cea de proscris. Ceea ce Dumnezeu a făcut 
e bine. Am fost zvârlit în adâncul hăului. Sunt un 
scufundător şi vă aduc de acolo perla adevărului. Eu am 
văzut. Suferinţa? Nu, nu-i acesta cuvântul, domnilor fericiţi. 
Sărăcia, am crescut în ea; iarna am tremurat în ea; foamea 
am gustat-o; disprețul l-am îndurat; ciuma am avut-o; ocara 
am sorbit-o. Şi le voi revărsa în faţa voastră, iar revărsarea 
asta a tuturor mizeriilor vă va umple picioarele cu stropii ei 
de noroi şi va scoate văpăi. Am şovăit înainte de a mă lăsa 
adus aici, căci am în altă parte alte datorii. lar inima nu-mi 
este aici. Ceea ce se petrece în mine nu vă priveşte. Când 
omul căruia îi spuneţi aprod al vergii negre a venit să mă 
caute trimis de femeia căreia îi spuneţi regină, mi-a dat o 
clipă prin gând să refuz. Dar mi s-a părut că întunecata 
mână a lui Dumnezeu mă împingea încoace, şi m-am supus. 
Am simţit că trebuia să vin printre voi. De ce? Din pricina 
zdrenţelor mele de ieri. Pentru ca să iau cuvântul printre 
sătui, Dumnezeu m-a amestecat cu flămânzii. O, voi, 


stăpânii, ştiţi ce sunteţi? Vedeţi ceea ce faceţi? Nu! Ah! 
Totul e cumplit. Într-o noapte, într-o noapte de furtună, mic 
de tot, părăsit, orfan, singur în faţa universului nemărginit, 
mi-am făcut intrarea în bezna pe care o numiţi societate. 
Primul lucru pe care l-am văzut a fost legea, sub forma unei 
spânzurători. Al doilea a fost bogăţia, bogăţia voastră, sub 
forma unei femei moarte de frig. Al treilea a fost viitorul, 
sub forma unui prunc în agonie. lar al patrulea a fost bunul, 
adevăratul şi dreptul, sub chipul unui vagabond, neavând 
drept tovarăş şi prieten decât un lup. 

Spunând acestea, Gwynplaine, cuprins de-o emoție 
străpungătoare, simţi că i se umple pieptul de suspine, ceea 
ce îl făcu, sinistru lucru, să izbucnească în râs. 

Şi râsul lui se întinse imediat, ca o molimă. Deasupra 
adunării plutise un nor care putea să aducă spaima. Dar 
norul se sparse, aducând veselia. Râsul, nebunia aceasta 
voioasă, cuprinse întreaga Cameră. Lorzii începură să bată 
din palme în jurul celui care vorbea şi îl acoperiră cu ocări. 
Un talmeş-balmeş de strigăte vesele îl asaltară, ca o 
grindină ucigătoare. 

— Bravo, Gwynplaine! 

— Bravo, Omul care Râde! 

— Bravo, mutră de la Green-box! 

— Bravo, căpăţână din Tarrinzeau-field! 

— Ai venit să ne dai o reprezentaţie. Bravo ţie, flecarule! 

— Uite unul care mă amuză! 

— Da' bine mai râde animalul ăsta! 

— Bună ziua, paiaţă! 

— Salut, lord Clovn! 

— Du-te-ncolo, trăncăneală! 

— Ăsta e pair al Angliei! 

— Zi mai departe! 

— Nu, nu! 

— Ba da! Ba da! 

Lordul-cancelar nu-şi mai găsea locul. 


Un lord surd, James Butler, duce de Ormond, făcându-şi 
cornet acustic din mâna dusă la ureche, îl întrebă pe 
Charles Beauclerk, duce de Saint-Albans: 

— Cum a votat? 

— Nemulțumit. 

— Păi cred şi eu! Cu mutra asta! 

Gwynplaine îi privi o clipă. 

— Aşadar, strigă el, insultaţi mizeria! Tăcere, pairi ai 
Angliei! Judecători, ascultați pledoaria! Vă rog, fie-vă milă! 
Milă faţă de cine? Faţă de voi. Cine e în pericol? Voi. Nu 
vedeţi oare că vă aflaţi într-o cumpănă şi că într-unul din 
talgere se află puterea, iar în celălalt răspunderea voastră? 
Mă adresez sufletelor cinstite care se află aici; mă adresez 
minţilor luminate, inimilor generoase. Fiecare dintre voi e 
tată, fiu şi frate, deci vă înduioşaţi adeseori. Cel care a privit 
azi dimineaţă deşteptarea pruncului său e bun. Inimile sunt 
la fel. Omenirea nu-i altceva decât o inimă. Între cei ce 
asupresc şi cei asupriţi nu există altă deosebire decât locul 
unde se află situaţi. Dacă tălpile voastre calcă peste capete, 
nu sunteţi voi de vină, ci Babelul social. Clădire greşită, 
toată numai povârniş. Un etaj copleşeşte alt etaj. Ascultaţi- 
mă, am să vă spun. O, fiindcă sunteţi puternici, fiţi buni, fiţi 
ca nişte fraţi; fiindcă sunteţi mari, fiţi blânzi! Dacă aţi şti ce 
am văzut eu! Vai, ce chinuri sunt la cei de jos! Neamul 
omenesc zace în temniţă. Câţi osândiţi nevinovaţi! Nu mai e 
lumină, nici aer şi nici virtute. Nimeni nu mai nădăjduieşte. 
Şi, ceea ce e de temut, ei aşteaptă. Daţi-vă seama de 
chinurile astea. Există fiinţe care trăiesc în moarte. Există 
copile care încep la opt ani prin prostituție şi sfârşesc la 
douăzeci de ani, îmbătrânite. lar asprimile penale sunt 
înfiorătoare. Vorbesc cam fără şir şi nu aleg. Spun ce-mi 
vine în minte. Nu mai târziu decât ieri, eu, care mă aflu aici, 
am văzut un om înlănţuit şi gol, cu bolovani pe pântec, 
dându-şi sufletul în chinuri. Asta o ştiaţi? Nu. Dacă aţi şti ce 
se petrece, niciunul dintre voi n-ar mai îndrăzni să fie 
fericit. Care din voi a fost la minele din Newcastle-on-Iyne? 


Există acolo, în mine, oameni care rumegă cărbuni ca să-şi 
umple burta şi să înşele foamea. Iată, în comitatul 
Lancaster, oraşul Ribblechester, din pricina sărăciei, a 
devenit sat. Nu găsesc deloc că prinţul George de 
Danemarca are nevoie de o sută de mii de guinee. Mi-ar 
plăcea mai mult să fie primit la spital calicul bolnav, fără să i 
se ceară dinainte plata înmormântării. În Caernarvon, la 
Traith-maur, ca şi la Traith-bichan, istovirea celor săraci e 
îngrozitoare. La Stratford nu pot fi secătuite mlaştinile, din 
lipsă de bani. Toate fabricile de draperii sunt închise în 
Lancashire. Şomaj pretutindeni. Ştiţi că la Burton-Lazers 
mai există încă leproşi hăituiţi şi că în ei se trage cu puşca 
dacă ies din vizuini? La Aileshury, oraş căruia unul dintre 
voi îi este lord, foametea nu încetează nicio clipă. La 
Penckridge, în Coventry, căruia i-aţi înzestrat catedrala şi i- 
aţi îmbogăţit episcopul, nu există paturi în colibe şi oamenii 
îşi scobesc găuri în pământ ca să-şi culce pruncii, în aşa fel 
încât în loc să înceapă cu leagănul, ei încep cu mormântul. 
Le-am văzut astea, cu ochii mei. My lords, ştiţi cine plăteşte 
impozitele pe care voi le votaţi? Cei ce-şi dau sufletul. Vai! 
Vă înşelaţi. Mergeţi pe un drum greşit. Sporiţi sărăcia 
săracului ca să măriţi bogăţia bogatului. Şi ar trebui să 
faceţi tocmai dimpotrivă. Cum adică, să-i iei muncitorului ca 
să-i dai trântorului, să-i iei zdrenţărosului ca să-i dai 
ghiftuitului, să-i iei săracului ca să-i dai prinţului? Da, am 
sânge vechi, sânge republican în vine. Mi-e scârbă de toate 
astea. Regii mă dezgustă! Şi femeile, cât sunt de 
neruşinate! Mi s-a spus o tristă poveste. O! îl urăsc pe Carol 
al II-lea! O femeie pe care tatăl meu o iubise, i s-a dat, târfă, 
regelui Carol, în timp ce tata murea în exil. Carol al II-lea, 
Iacob al II-lea. După o secătură, un ticălos. Ce zace într-un 
rege? Un om, un firav şi nemernic rob al nevoilor şi al 
beteşugurilor. La ce-i bun regele? Regalitatea asta parazită 
voi o îndopaţi. Râma asta voi o faceţi şarpe-boa. Tenia asta, 
voi o faceţi balaur. Voi împovăraţi impozitele, în profitul 
tronului. Luaţi seama la legile pe care le decretaţi! Luaţi 


seama la furnicarul dureros pe care îl striviţi. Plecaţi-vă 
ochii! Priviţi la picioarele voastre! O, voi, cei mari, acolo 
mişună cei mici! Fie-vă milă de voi! Căci mulțimile trag să 
moară, şi când moare, cel de jos îl face să moară şi pe cel de 
sus. Dacă sunteţi egoişti, salvaţi-i pe ceilalţi. Pieirea navei 
nu-i e indiferentă niciunui călător. Să ştiţi că abisul se 
deschide pentru toţi. 

Râsul spori, de nestăpânit. Altminteri, ca să înveseleşti o 
adunare, era de ajuns doar ciudăţenia cuvintelor acestora. 

Nu există suferinţă mai umilitoare şi nici mânie mai 
adâncă decât să fii comic pe dinafară şi tragic pe dinăuntru. 
Gwynplaine avea suferinţa aceasta în el. Cuvintele lui 
ținteau către un sens, iar faţa lui către altul. Groaznică 
situaţie! Şi, deodată, începu să strige: 

— Veseli mai sunt oamenii ăştia! Foarte bine. Ironia face 
faţă  agoniei.  Rânjetul insultă  horcăitul. Ei sunt 
atotputernici! Se prea poate. Fie. Vom vedea. Ah! Eu sunt 
unul de-ai lor. Dar sunt totodată şi de-al vostru, oameni 
săraci! Un rege m-a vândut, un sărac m-a cules. Cine m-a 
betegit? Un prinţ. Cine m-a vindecat şi m-a hrănit? Un 
muritor de foame. Eu sunt lordul Clancharlie, dar rămân 
Gwynplaine. in de cei mari şi aparţin celor mici. Sunt 
printre cei ce se bucură şi cu cei ce suferă. Cât e de falsă 
societatea asta! Dar într-o zi va veni cea adevărată. Atunci 
nu vor mai exista stăpâni, vor fi numai părinţi. Acesta e 
viitorul. Fără temenele, fără josnicie, fără ignoranță, fără 
oameni-vite de povară, fără târfe, fără lachei, fără regi, 
numai lumină! Aşteptând-o, iată-mă! Am un drept şi îl 
folosesc. E oare un drept? Nu, dacă îl folosesc pentru mine. 
Da, dacă îl folosesc pentru toţi. Le voi vorbi lorzilor, fiind 
unul dintre ei. O, fraţii mei de jos, am să le spun despre 
cumplita voastră sărăcie. Mă voi ridica, ţinând în mână 
pumnul de zdrenţe al poporului, şi voi scutura peste stăpâni 
mizeria sclavilor, iar ei nu vor mai putea să scape de 
amintirea nefericiţilor, ei, favorizaţii şi plinii de trufie, nu 
vor mai putea să scape de durerea groaznică a săracilor, ei, 


prinții şi cu atât mai rău dacă asta-i pleavă murdară şi dacă 
pică peste ei! 

Aici, Gwynplaine se întoarse spre slujbaşul îngenuncheat, 
care scria peste al patrulea sac de lână. 

— Ce-i cu lumea asta îngenuncheată? Ce faci aici? Ridică- 
te! Eşti om! 

Cuvintele acestea adresate pe neaşteptate unui slujbaş 
pe care un lord nici nu trebuie să-l observe măcar stârni 
culmea veseliei. Până atunci i se strigase bravo; acum 
izbucniră urale. De la aplauze, se trecu la tropăituri. Te-ai fi 
putut crede la Green-box. Dar numai la Green-box râsul îl 
sărbătorea pe Gwynplaine; aici îl nimicea. Râsul oamenilor 
face uneori tot ce poate ca să ucidă. 

Se auzeau strigăte contradictorii: 

— Ajunge! Ajunge! 

— Mai zi! Mai zi! 

William Farmer, baron Leimpster, îi zvârli lui Gwynplaine 
ocara lui Rye-Quiny către Sliakespeare: 

— Histrio! Mima! 

Lord Vaughan, al douăzecilea de pe banca baronilor, 
exclamă: 

— Iată-ne iar pe vremea când animalele ţineau 
discursuri! În mijlocul gurilor omeneşti, o falcă de vită are 
cuvântul. 

— Să ascultăm măgarul lui Balaam, adăugă lord 
Yarmouth. 

Lord Yarmouth avea înfăţişarea ageră pe care o dă un 
nas turtit şi o gură piezişă. 

— Rebelul Linnoeus e pedepsit în mormânt. Fiul e 
pedeapsa tatălui, spunea John Hough, episcop de Lichfield 
şi de Coventry, căruia Gwynplaine îi atinsese din treacăt 
veniturile canonice. 

— Minte - afirma lord Cholmley, legislatorul legist. Ceea 
ce el numeşte tortură e pedeapsa aspră şi grea. O foarte 
bună pedeapsă. În Anglia nu există tortură! 

Thomas Wentoorth, baron Raby, îi strigă cancelarului 


— My lord cancelar, ridicaţi şedinţa! 

— Nu! Nu! Nu! Să continue! Ne distrează! Uraaa! Hip! 
Hip! Hip! 

Aşa strigau tinerii lorzi; veselia lor semăna a furie. Patru 
dintre ei mai ales erau în plină exasperare de râs şi de ură: 
Laurence Hyde, conte de Rochester, Thomas Tufton, conte 
de Thanet, vicontele Hatton şi ducele de Montagu. 

— La cuşcă cu Gwynplaine! spunea Rochester. 

— Jos! Jos! Jos! striga Thanet. 

Vicontele Hatton scotea un bănuţ din buzunar şi i-l 
arunca lui Gwynplaine. lar John Campbell, conte de 
Greenwich, Savage, conte Bivers, Thompson, baron 
Haversham, Warrington, Escrick, Rolleston, Rockingham, 
Carteret,  Landgale,  Banester,  Maxnard, Hudson, 
Caernarvon, Cavendish, Burlington, Robert Darcy, conte de 
Holderness, Ot her Windsor, conte de Plymouth, aplaudau. 

Ralph, duce de Montagu, abia ieşit de la Oxford şi având 
încă prima mustață, cobori de pe banca ducilor unde ocupa 
locul al nouăsprezecelea şi merse de se aşeză cu braţele 
încrucişate în faţa lui Gwynplaine. Orice tăiş are un punct 
care taie mai bine şi orice glas un ton care insultă mai tare. 
Montagu luă tonul acesta şi rânjind în nasul lui Gwynplaine, 
îl întrebă: 

— Ce tot spui? 

— Prorocesc, îi răspunse Gwynplaine. 

Hohotele de râs izbucniră iar. lar sub ele mormăia într- 
una mânia. Unul dintre pairii minori, Lionel Cranfield 
Sackville, conte de Dorset şi de Middlessex, se ridică în 
picioare pe bancă, fără să râdă, grav cum îi şade bine unui 
viitor legislator şi, fără să spună o vorbă, îl privi pe 
Gwynplaine cu faţa lui rumenă, de băiat care abia a împlinit 
doisprezece ani. Apoi ridică din umeri. Din pricina asta 
episcopul de Saint-Asaph se plecă la urechea episcopului de 
Saint-David, care stătea lângă el, şi îi spuse, arătându-i-l pe 
Gwynplaine: lată nebunul! Apoi, arătându-i copilul: Iată 
înțeleptul. 


Din zarva rânjetelor se desprindeau strigăte nedesluşite: 

— Chip de gorgonă. 

— Ce înseamnă aventura asta? 

— E insultată Camera! 

— Omul ăsta e o excepţie! 

— Ruşine! Ruşine! 

— Să fie ridicată şedinţa! 

— Nu! Să termine! 

— Vorbeşte, bufonule! 

Lord Lowis de Dures, cu mâinile în şolduri, striga: 

— Ah! Ce bine e să râzi! Îmi place grozav! Propun un vot 
de recunoştinţă, conceput astfel: Camera Lorzilor 
mulţumeşte Green-boxei! 

Gwynplaine, după cum ne amintim, visase o cu totul altă 
primire. 

Cine a urcat, pe nisip, un povârniş drept şi fărâmicios, 
deasupra unei prăpăstii ameţitoare, cine a simţit sub palme, 
sub unghii, sub coate, sub genunchi, sub tălpi, cum îi fuge 
şi-i dispare punctul de sprijin, cine, dând înapoi în loc să 
înainteze, pe panta aceasta îndărătnică, în prada spaimei, 
alunecării, înfundându-se în loc să urce, sporindu-şi 
certitudinea prăbuşirii prin efortul către vârf şi pierzându- 
se câte puţin la fiecare încercare de a scăpa din pericol, 
cine a simţit apropierea formidabilă a abisului şi fiorul 
întunecat al căderii i-a trecut prin oase, cine a simţit gura 
căscată sub el, acela a încercat ceea ce încerca Gwynplaine. 

Simţea cum se prăbuşeşte urcuşul sub el, iar cei cărora 
le vorbea erau prăpastia. 

Şi, pentru că trebuie să existe totdeauna cineva care 
printr-un cuvânt rezumă totul, lordul Scarsdale cuprinse 
într-un strigăt toată părerea adunării: 

— Ce caută monstrul ăsta aici? 

Gwynplaine îşi îndreptă spinarea, înnebunit şi indignat, 
într-un fel de tresărire supremă. Şi îi privi ţintă, pe toţi. 

— Ce caut aici? Am venit să fiu cumplit. Ziceţi că sunt un 
monstru? Nu. Eu sunt poporul. Ziceţi că sunt o excepţie? 


Nu. Eu sunt lumea. Voi sunteţi excepţii. Voi sunteţi himere, 
iar ea realitatea. Eu sunt Omul. Sunt înfricoşătorul Om care 
Râde. Cine râde şi de cine? De voi. De el. De toate. Ce-i 
râsul lui? Crima voastră şi tortura lui. Crima asta, el v-o 
aruncă în faţă. Tortura, el v-o scuipă în obraz. Râd, şi asta 
înseamnă că plâng. 

Se opri. Ceilalţi tăceau. Râsetele continuau, dar încet. 
Gwynplaine crezu că au să reînceapă oarecum să-l asculte 
şi continuă: 

— Râsul de pe faţa mea, un rege l-a pus. Râsul ăsta 
exprimă deznădejdea universală. El vrea să arate ură, 
tacere silită, furie, desperare. Ah! Mă socotiți o excepţie? 
Eu sunt un simbol. Voi, imbecili atotputernici, deschideţi 
ochii! Eu reprezint omenirea, aşa cum au făcut-o stăpânii 
ei. Omul e mutilat. Ceea ce mi s-a făcut mie i s-a făcut 
neamului omenesc. I s-au schilodit drepturile, justiţia, 
adevărul, raţiunea, inteligenţa, aşa cum mi s-au schilodit 
mie ochii, nările şi urechile; ca şi mie, i s-a vârât în inimă o 
cloacă de mânie şi de durere şi i s-a pus pe faţă o mască de 
mulţumire. Episcopi, pairi şi prinți, poporul e cel care pe 
dinăuntru suferă, iar pe deasupra râde. My lords, vă spun, 
poporul sunt eu. Astăzi îl asupriţi, astăzi mă huiduiţi. Dar 
viitorul aduce un sumbru dezgheţ. Ce a fost piatră devine 
val, ce părea solid se preschimbă în revărsare de ape. Un 
trosnet, şi totul s-a dus. Va veni ceasul când o zvârcolire va 
sparge asuprirea, când un răcnet va răspunde huiduielilor 
voastre. Ceasul acesta a şi bătut; el se numeşte Republică. 
L-aţi alungat, dar va veni iar. În aşteptare, amintiţi-vă că 
şirul regilor înarmaţi cu spade a fost întrerupt de Cromwell, 
înarmat cu securea. Cutremuraţi-vă! Dezlegarea de 
neabătut se apropie, unghiile tăiate cresc iar, limbile smulse 
îşi iau zborul şi se preschimbă în limbi de foc risipite în 
vântul beznelor şi urlă în infinit; cei cărora le e foame îşi 
arată dinţii lor netociţi, raiurile clădite pe iaduri se clatină, 
e ceasul pătimirilor. Şi ceea ce e sus se pleacă, iar ceea cee 
jos se cască. Întunericul cere să devină lumină, osânditul îl 


discută pe cel ales. lată poporul care vine, vă spun, omul 
care se înalţă, sfârşitul care începe, zorile roşii ale 
cataclismului. Şi iată ce e cuprins în râsul acesta de care voi 
râdeţi! Londra e un foc veşnic. Fie! Anglia e, de la un capăt 
la altul, numai aclamații. Da. Dar ascultați: tot ce vedeţi, 
sunt eu! Sărbătorile voastre sunt râsul meu! Serbările 
voastre publice sunt râsul meu! Căsătoriile, sfinţirile şi 
încoronările voastre sunt râsul meu. Naşterile voastre de 
prinți sunt râsul meu! Tunetul pe care îl aveţi deasupra 
voastră e râsul meu! 

Cum să te abţii când auzi asemenea lucruri? Râsul 
reîncepu, de data aceasta copleşitor. Din toate lavele pe 
care, ca un crater, gura omenească le aruncă, veselia e cea 
mai nimicitoare. Nicio adunare de oameni nu rezistă 
plăcerii de-a face rău cu voioşie. Nu există tortură care să 
se asemene celei a unui nefericit vrednic de râs. Tortura 
aceasta o îndura Gwynplaine. Lorzii râdeau, episcopii 
râdeau, judecătorii râdeau. Cei de pe băncile bătrânilor se 
veseleau, cei de pe băncile copiilor se tăvăleau. 
Arhiepiscopul de Canterbury îi dădea cu cotul 
arhiepiscopului de York. Henry Compton, episcop al 
Londrei, fratele contelui de Northampton, se ţinea de 
coaste. Lordul-cancelar privea în jos ca să-şi ascundă râsul, 
probabil. lar la bară, statuia respectului, aprodul vergii 
negre, râdea. 

Gwynplaine, palid, îşi încrucişase braţele. Se sfârşise. 
Nu-şi mai putea stăpâni faţa care îl trăda, nu-şi mai putea 
stăpâni publicul care îl insulta. Asista la nimicirea definitivă 
a destinului său printr-un hohot de râs. Simţea ceva care 
aducea cu reversul măştii lui. Pe o parte a măştii era 
simpatia poporului primindu-l pe Gwynplaine, pe alta, ura 
celor mari lepădându-l pe lordul Fermain Clancharlie. Pe o 
parte atracţia, pe alta repulsia, amândouă ducându-l spre 
întuneric. Se simţea lovit pe la spate. Cu asemenea lovituri 
trădătoare bate soarta. 


Lordul-cancelar, „dat fiind incidentul”, amână urmarea 
votului pentru a doua zi. Şedinţa Camerei luă sfârşit. Lorzii 
făcură plecăciuni în faţa scaunului regal şi plecară. Se 
auzeau râsetele lor prelungindu-se şi pierzându-se în 
coridoare. În scurtă vreme, sala rămase pustie. 

Gwynplaine se trezi deodată. Era singur în sala goală. El 
nici nu observase măcar că şedinţa se terminase. 
Dispăruseră toţi pairii, până şi cei doi lorzi-naşi. Ici-colo, 
mai rămăseseră doar câţiva slujbaşi mărunți, aşteptând să 
acopere băncile şi să stingă lumânările după ce „senioria 
sa” va pleca. Îşi puse pălăria pe cap, ca un automat, ieşi din 
bancă şi se îndreptă către uşa cea mare, deschisă spre 
galerie. În clipa când păşea peste pragul barei, un door- 
keeper îl descotorosi de roba de pair. El abia dacă observă 
asta. O clipă mai târziu se afla în galerie. 

Slujbaşii aflaţi acolo văzură cu mirare că lordul acesta 
ieşise fără să salute scaunul regal. 


V. AR FI FOST FRATE BUN DACĂ NU 
ERA FIU BUN 


În galerie nu se mai afla nimeni. Gwynplaine străbătu 
rotonda de unde fuseseră luate jilţul şi mesele şi unde nu 
mai rămăsese nici urmă de învestirea lui. Din loc în loc, 
sfeşnicele şi candelabrele arătau drumul spre ieşire. Graţie 
acestui brâu de lumină, nimeri lesne prin încâlceala 
saloanelor şi a galeriilor drumul făcut la venire, împreună 
cu regele de arme şi cu aprodul vergii negre. Nu întâlni pe 
nimeni, în afara câtorva bătrâni lorzi zăbavnici, care 
mergeau anevoie şi întorcând spatele. 

Deodată, în liniştea tuturor acestor mari săli pustii, îi 
ajunseră la urechi frânturi de cuvinte nedesluşite, un soi de 
zarvă nocturnă, ciudată pentru locul unde se afla. 
Gwynplaine se îndreptă spre partea de unde venea 
zgomotul şi, pe neaşteptate, se pomeni într-un spaţios 


vestibul, slab luminat, care forma una din ieşirile camerei. 
Zări acolo o uşă de sticlă, larg deschisă, un peron, nişte 
lachei, nişte făclii. Afară se vedea o piaţă. Câteva carete 
aşteptau în josul peronului. 

De acolo venea zgomotul pe care îl auzise. 

Dincoace de uşă, sub felinarul din vestibul, se afla o ceată 
gălăgioasă şi o furtună de gesturi şi de voci. Gwynplaine, în 
penumbră, se apropie. 

Izbucnise o ceartă. De o parte se aflau vreo zece sau 
doisprezece lorzi tineri care voiau să iasă, de cealaltă parte 
un bărbat, cu pălăria pe cap, ca şi ei, drept şi cu fruntea 
sus, oprindu-le ieşirea. 

Bărbatul acela era Tom-Jim-Jack. 

Câţiva dintre lorzi mai purtau încă robele de pairi. Alţi 
câţiva  lepădaseră  veşmântul parlamentar şi purtau 
costumul de oraş. 

Tom-Jim-Jack avea o pălărie cu pene, nu albe, ca ale 
pairilor, ci verzi şi, pe ici-pe colo, portocalii. Era brodat şi 
galonat din creştet până-n tălpi, avea valuri de panglici şi 
de dantele la mâneci şi la gât şi strângea cu înfrigurare în 
pumnul stâng mânerul unei spade. 

El era cel care vorbea, legându-se de tinerii lorzi, şi 
Gwynplaine auzi următoarele: 

— V-am spus că sunteţi laşi! Vreţi să-mi retrag cuvintele? 
Fie. Nu sunteţi laşi. Sunteţi idioţi. V-aţi pornit toţi împotriva 
unuia singur. Asta nu e laşitate. Bine. Atunci e tâmpenie. Vi 
s-a vorbit, şi voi n-aţi înţeles. Aici bătrânii sunt slabi de 
urechi şi tinerii slabi de minte. Sunt de ajuns unul de-al 
vostru ca să vă spun adevărul. Noul-venit e ciudat, a spus o 
groază de ţicneli, sunt de acord, dar în ţicnelile astea 
existau şi lucruri adevărate. Vorbea încâlcit, neplăcut, prost. 
Fie. A repetat de prea multe ori ştiţi, ştiţi, ştiţi... Dar un om 
care până ieri a fost măscărici de bâlci nu e obligat să 
vorbească la fel de bine ca Aristot sau ca doctorul Gilbert 
Burnet, episcop de Sarum. Zdrenţele, leii, cuvintele 
adresate subdiacului, toate astea erau de prost gust. Pe 


legea mea! Cine spune altfel? Era o predică nesăbuită şi 
dezlânată, care mergea pieziş, dar din ea se desprindeau, 
ici-colo, adevăruri. E mare lucru să poţi vorbi aşa, când nu 
eşti de meserie, şi aş vrea să vă văd pe voi în locul lui. Ce-a 
povestit despre Burton-Lazers e adevărul adevărat. De 
altfel, n-o fi el primul care spune prostii. În fine, my lords, 
mie nu-mi place să se năpustească mai mulţi împotriva 
unuia singur, aşa mi-e firea, şi cer senioriilor voastre 
îngăduinţa de a fi insultat. Mi-aţi displăcut, şi sunt supărat. 
Eu nu prea cred în Dumnezeu, dar ce m-ar face să cred ar fi 
faptele lui bune, pe care nu prea le săvârşeşte des. De 
aceea îi sunt recunoscător acestui bun Dumnezeu, că l-a 
scos din străfundurile unei vieţi josnice pe noul pair al 
Angliei şi că i-a redat moştenitorului moştenirea cuvenită. 
Fără să-mi bat capul dacă întâmplarea convine sau nu 
pungii mele, îmi face plăcere să văd cum dintr-odată 
gândacul devine vultur şi Gwynplaine se preschimbă în 
Clancharlie. My lords, vă interzic să aveţi altă părere decât 
a mea. Îmi pare rău că nu e aici şi Lewis de Duras. L-aş 
insulta cu mare plăcere. My lords, Fermain Clancharlie a 
fost lord, iar voi aţi fost nişte saltimbanci. În privinţa 
râsului, nu e el vinovat. Voi aţi râs de râsul acesta. De-o 
nenorocire nu se râde. Sunteţi nişte nerozi. Nişte nerozi 
fără inimă. Vă înşelaţi dacă credeţi cumva că nu se poate 
râde la fel şi de voi. Sunteţi sluţi şi vă îmbrăcaţi urât. My 
lord Naversham, ţi-am văzul mai deunăzi ibovnica. E 
hidoasă. Ducesă, dar maimuţă. Domnilor care râdeţi, repet 
că aş da nu ştiu ce să vă aud rostind patru cuvinte în şir. 
Mulţi trăncănesc, dar puţini vorbesc. Vă închipuiţi că ştiţi 
câte ceva, fiindcă v-aţi târşâit nădragii trândavi pe la Oxford 
sau Cambridge şi fiindcă, înainte de-a fi pairi ai Angliei pe 
băncile din Westminster-Hall, aţi fost măgari pe băncile 
colegiului Gonville sau Caius! Eu sunt aici şi ţin să vă 
privesc în faţă. Aţi fost neobrăzaţi cu noul lord. Un monstru, 
fie! Dar zvârlit în cuşca fiarelor. Mi-ar plăcea mai mult să-i 
semăn lui decât vouă. Am asistat la şedinţă, pe locul meu, ca 


moştenitor posibil al pairiei, şi am auzit tot. N-aveam 
dreptul să vorbesc, dar am dreptul să fiu gentilom. Aerele 
voastre vesele m-au plictisit. De-asta am venit să vă aştept 
la ieşire. E bine să discuţi, şi noi avem unele lucruri de pus 
la punct. My lords, am dorinţa hotărâtă să-i ucid pe câţiva 
dintre voi. Pe voi toţi care vă aflaţi aici, Ihomas Tufton, 
conte de Thanet, Savage, conte Rivers, Charles Spencer, 
conte de Lunderland, Laurence Hyde, conte de Rochester, 
pe voi, baroni, Grey de Rolleston, Cary Hunsdon, Escrick, 
Rockingham, pe tine, micuţule Carteret, pe tine, Robert 
Darcy, conte de Holderness, pe tine, William, viconte 
Halton, pe tine Ralph, duce de Montagu, şi pe toţi ceilalţi 
care vor dori, eu, David Dirry-Moir, unul din ostaşii flotei, vă 
somez şi vă chem şi vă poruncesc să faceţi rost cât mai 
repede de martori şi de naşi, şi vă aştept faţă în faţă şi piept 
la piept, astă-seară, imediat, mâine, ziua, noaptea, în plin 
soare, la lumina torţelor, unde, când şi cum poftiţi, unde e 
loc pentru două lungimi de spadă, dat fiind că am intenţia 
să las vacante câteva din pairiile voastre. Marmaduke 
Langdale, tu ai face bine să vii urmat de un sicriu, ca 
strămoşul tău  Gundold. George Booth, conte de 
Warrington, n-ai să-ţi mai revezi comitatul palatin din 
Chester, nici labirintul asemănător celui din Creta şi nici 
înaltele turnuri de la Dunham Massie. Cât despre lordul 
Vaugham, el e destul de tânăr ca să spună obrăznicii şi prea 
bătrân ca să răspundă pentru sine; am să cer socoteală 
pentru cele spuse nepotului său Richard Vaugham, membru 
al comunelor pentru burgul Merioneth. Acestea fiind zise, 
my lords, dacă aveţi chef, folosiţi vrăjile, consultaţi 
ghicitoarele, ungeţi-vă pielea cu unsori şi leacuri care o face 
de nevătămat, spânzuraţi-vă la gât săculeţe ale diavolului 
sau ale sfintei fecioare, eu vă voi ataca oricum veţi fi, 
binecuvântaţi sau blestemaţi, şi n-am să vă pipăi ca să aflu 
dacă aveţi pe voi talismane vrăjite. Pe jos sau călare, în 
plină răspântie, dacă vreţi, la Piccadilly sau la Charing- 
Cross. Şi se va scoate pavajul străzii pentru întâlnirea 


noastră, aşa cum s-a scos pavajul Luvrului pentru duelul 
dintre de Guise şi Bassompierre. Pe toţi, auziţi? Pe toţi vă 
vreau! Dornic, conte de Caernarvon, am să te fac să-mi 
înghiţi spada până la mâner şi-o să vedem apoi, my lord, 
dacă ai să mai râzi. Tu, Burlington, care pari o fecioară cu 
cei şaptesprezece anişori ai tăi, vei avea de ales între 
peluzele casei tale din Middlessex şi frumoasa ta grădină 
din Londesburg, în Yorkshire, ca să fii înmormântat. Aduc la 
cunoştinţa senioriilor voastre că nu-mi place să fiţi obraznici 
în faţa mea. Şi vă voi pedepsi, my lords! Găsesc că aţi făcut 
rău batjocorindu-l pe lord Fermain Clancharlie. El are 
noblețea pe care o aveţi şi voi; fiind Gwynplaine, are mintea 
pe care voi n-o aveţi. Fac din cauza lui cauza mea, din ocara 
lui ocara mea, din rânjetele voastre mânia mea. Vom vedea 
noi cine va scăpa viu din afacerea asta, căci vă provoc la 
luptă înverşunată, auziţi? Cu orice fel de armă şi oricum. 
Alegeţi-vă moartea, după plac. Vă ofer toate soiurile de 
ucidere existente pe lume, de la spadă, ca prinții, până la 
pumni, ca gloata. 

Acestui val furios de cuvinte, întregul grup trufaş al 
ţinerilor lorzi îi răspunse printr-un zâmbet. 

— De acord, spuseră ei. 

— Eu aleg pistolul, spuse Burlington. 

— Eu, spuse Escrick, aleg vechea luptă cu ghioaga şi 
pumnalul. 

— Eu, spuse Holderness, aleg duelul cu două cuțite, unul 
lung şi unul scurt, cu bustul gol şi corp la corp. 

— Eu spada, spuse Lockingham. 

— Eu prefer boxul, spuse ducele Ralph. E mai nobil. 

Gwynplaine se ivi din întuneric şi se îndreptă spre cel pe 
care îl numise până atunci Iom-Jim-Jack, şi în care începuse 
să întrezărească altceva. 

— Vă mulţumesc, îi spuse el, dar asta mă priveşte pe 
mine. 

Toate capetele se întoarseră spre noul-venit. 


Gwynplaine înaintă câţiva paşi. Se simţea împins spre 
omul acesta pe care îl auzise numindu-se lord David şi care 
îi era apărător, ba poate ceva mai mult încă. Lord David se 
trase înapoi. 

— Ia te uită! spuse lord David. Dumneata erai! lată-te! Se 
nimereşte bine. Şi dumitale aveam să-ţi spun ceva. Ai vorbit 
mai adineauri de o femeie care, după ce îl iubise pe lord 
Linnoeus, l-a iubit pe Carol al II-lea. 

— E adevărat. 

— Domnule, ai insultat-o pe mama mea. 

— Mama domniei tale? strigă Gwynplaine. În acest caz 
ghicisem: suntem... 

— „fraţi - răspunse lord David. 

Şi îi trase o palmă lui Gwynplaine. 

— Suntem fraţi, continuă el. Asta face să ne putem bate. 
Numai egalii între ei au drept să se bată. Şi cine îţi poate fi 
mai egal decât propriul tău frate? Am să-ţi trimit martorii 
mei. Mâine ne vom spinteca gâtlejurile! 


e ESB Esec 553 Sea 


CARTEA A NOUA 
ÎN RUINĂ 


ee I3se SIBI Soc SB|Eao 


I. NUMAI PRIN CULMEA MĂRIRII 
AJUNGI LA CULMEA MIZERIEI 


Pe când bătea miezul nopţii la Saint-Paul, un om, care 
tocmai străbătuse podul Londrei, intra în ulicioarele din 
Southwark. Felinare aprinse nu existau, pe atunci fiind 
obiceiul, la Londra ca şi la Paris, să se stingă iluminatul 
public la orele unsprezece, adică să fie suprimate felinarele 
tocmai când ele devin mai necesare. Străzile întunecate 
erau pustii. Lipsa felinarelor făcea ca şi trecătorii să fie rari. 
Omul mergea cu paşi mari. Îmbrăcămintea lui nu se 
potrivea deloc cu mersul pe străzi, la o asemenea oră. Omul 
purta un costum de mătase, brodat, spada la şold, o pălărie 
cu pene albe şi n-avea mantie. 

Omul acesta era Gwynplaine, care fugise. 

Unde se afla? Nu ştia nici el. Simţea că îl arde setea s-o 
revadă pe Dea. Altceva nu mai simţea nimic. Să ajungă la 
Green-box, la inn Tadcaster, în locul acela zgomotos, 
luminos, plin de râsul prietenesc al oamenilor din popor, să- 
i regăsească pe Ursus şi pe Homo, s-o revadă pe Dea, să 
reintre în viaţă. 

Gwynplaine grăbea paşii. Se apropie de Iarrinzeau-field. 
Nu mai mergea acum, ci alerga. Ochii lui străpungeau 
întunericul. Ce fericire când va zări ferestrele luminate de 
la inn Tadcaster! 

leşi pe bowling-green. Ocoli un colţ de zid şi găsi, drept 
în faţă, la celălalt capăt al maidanului, nu prea departe, 


hanul care, după cum ne amintim, era singura clădire din 
bâlci. 

Gwynplaine privi într-acolo. Nicio lumină. Doar o imensă 
umbră neagră. Îl trecu un fior. Apoi îşi spuse că fiind târziu, 
cârciuma fără îndoială se închisese, că aşa e firesc, că se 
culcaseră, că n-avea decât să-l trezească pe jupân Nicless 
sau pe Govicum, că trebuia să meargă la han şi să bată în 
uşă. Şi merse într-acolo. Nu alergă, ci se năpusti. 

Ajunse la ban cu respiraţia tăiată. Singura lui grijă era să 
n-o trezească pe Dea. Se apropie, făcând cât mai puţin 
zgomot Cunoştea odăiţa, fost coteţ pentru câinele de pază 
unde dormea Govicum. Odăiţa aceasta, lipită de sala de jos, 
avea un ochi de geam care dădea spre piaţă. Gwynplaine 
zgârie uşor geamul. Era de ajuns ca să-l deştepte din somn 
pe Govicum. 

Din odăiţa lui Govicum nu se auzi nicio mişcare. 

„La vârsta lui, ai somnul greu” - îşi spuse Gwynplaine. 

Şi bătu cu dosul palmei, o dată, uşurel, în geam. Niciun 
răspuns. 

Bătu mai tare, de două ori. În odăiţă nicio mişcare. 

Atunci, înfiorat, se îndreptă spre uşa hanului şi bătu în 
ea. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Gwynplaine se gândi, începând să simtă cum îi îngheaţă 
sângele în vine: 

„Jupân Nicless e bătrân, copiii dorm adânc, iar bătrânii 
au somnul greu. Hai. Mai tare!” 

Zgâriase. Ciocănise. Bătuse. Acum izbi cu putere. Asta îl 
făcu să-şi amintească vremurile de demult, la Weymouth, 
când mic de tot, o avea pe micuța Dea în braţe. 

Lovi cu toată puterea, ca un lord ce era... 

Casa rămase tăcută. 

Gwynplaine simţi că-şi pierde minţile. Nu se mai feri să 
nu facă zgomot. 

Începu să strige: 

„Nicless! Govicum 


LLA 


În acelaşi timp, se uită prin ferestre să vadă dacă nu 
cumva se aprinde vreo lumânare. În han, nimic. Niciun glas. 
Niciun zgomot. Nicio licărire de lumină! 

Gwynplaine se îndreptă spre poarta mare şi bătu în ea, o 
împinse, o zgâlţâi furios, strigând: 

„Ursus! Homo!” 

Lupul nu lătră. 

O sudoare de gheaţă îi năpădi fruntea. 

Se uită în preajmă. Noaptea era neagră, dar sclipeau 
destule stele pentru ca piaţa bâlciului să se vadă clar. Şi 
văzu un lucru înfiorător: totul dispăruse. Nu se mai afla 
nicio baracă pe bowling-green. Circul nu mai era acolo. 
Niciun cort! Nicio podină. Niciun cărucior! Hoinăreala cu 
mii de vuiete care mişunase făcuse loc nu ştiu cărei 
cumplite întunecimi pustii. lotul plecase. 

Pe Gwynplaine îl cuprinse nebunia neliniştii. 

Ce însemnau toate astea? Ce se întâmplase? Oare nu mai 
era nimeni prin partea locului? Oare viaţa se prăbuşise în 
urma lui? Ce li se făcuse tuturor? Ah, doamne! Se năpusti 
ca o furtună asupra casei. Bătu la poarta cea mică, la 
poarta cea mare, la ferestre, în obloane, în pereţi, cu 
pumnii şi cu picioarele, înnebunit de spaimă şi de nelinişte. 
Strigă: Nicless, Govicum, Fibi, Vinos, Ursus, Homo! Toate 
vuietele, toate zgomotele le zvârli asupra zidului acestuia. 
Din când în când se oprea şi asculta. Casa rămânea mută şi 
ca moartă. Atunci, scos din fire, începea iar. Bătăi, lovituri, 
strigăte, bubuituri răsunau pretutindeni, făcându-i ecou. S- 
ar fi zis că trăsnetul încearcă să trezească mormântul. 

Îi striga de zeci de ori pe toţi cei care ar fi putut să se 
afle în casă. Strigă toate numele, în afară de al Deei. După 
ce secătui strigătele şi chemările, îi mai rămase doar să 
pătrundă cu forţa. 

Îşi spuse: 

„Trebuie să intru în casă! Dar cum?” 

Sparse un geam de la odăiţa lui Govicum, îşi vâri pumnul 
înăuntru sfâşiindu-şi carnea, trase zăvorul şi deschise. Îşi 


dădu seama că spada îl stingherea. Smulse mânios teaca, 
lama şi centura şi le zvârli cât colo. Apoi se cocoţă pe 
ieşiturile zidului şi, cu toate că ochiul de geam era îngust, 
izbuti să treacă prin el. Astfel, pătrunse în han. 

Patul lui Govicum, abia vizibil, se afla în odăiţă, dar 
Govicum nu era acolo. Dacă Govicum nu se afla în pat, 
trebuia neapărat ca nici jupân Nicless să nu se găsească în 
patul lui. Toată casa era întunecată. În bezna aceasta, se 
simţea  încremenirea misterioasă a vidului şi teama 
nedesluşită care parcă ar vrea să spună: nu-i nimeni aici. 
Înnebunit, Gwynplaine străbătu sala de jos, se ciocni de 
mese, călcă vesela, dărâmă băncile, răsturnă ulcioarele, 
sări peste mobile, ajunse la uşa care dădea în curte şi o 
deschise printr-o lovitură de genunchi, care făcu să sară 
clanţa. Uşa se învârti pe balamale. Gwynplaine privi în 
curte. Green-box nu mai era acolo. 


II. CE-A MAI RĂMAS 


Gwynplaine ieşi din casă şi începu să cerceteze în toate 
direcţiile maidanul. Merse pretutindeni, unde în ajun fusese 
o baracă, un cort, un bordei. Acum, nu mai era nimic din 
toate acestea. Bătu la uşile magherniţelor, deşi ştia foarte 
bine că sunt nelocuite. Ciocăni oriunde i se păru că vede o 
fereastră sau o uşă. Niciun glas nu-i răspunse din întuneric. 
Ceva asemănător morţii trecuse pe acolo. 

Furnicarul fusese strivit. Se vedea cât de colo că poliţia 
luase o măsură. Avusese loc ceea ce în zilele noastre se 
numeşte o razie. Tarrinzeau-field era mai mult decât pustiu; 
era pustiit, şi se simţea în toate ungherele zgârietura unei 
gheare nemiloase. Buzunarele acestui bâlci nenorocit 
fuseseră parcă întoarse pe dos şi golite. 

După ce scormoni pretutindeni, Gwynplaine părăsi 
câmpul, pătrunse în ulițele întortocheate dinspre partea 
numită East-point, şi se îndreptă spre Tamisa. 


Străbătu câteva zigzaguri ale reţelei de ulicioare unde 
nu se aflau decât ziduri şi garduri de mărăcini, apoi simţi în 
văzduh răcoarea apei, auzi scurgerea tăcută a fluviului şi, 
pe neaşteptate, se pomeni în faţa unui parapet. Ajunsese la 
parapetul Effroc-stone, care mărginea o frântură de chei, 
foarte scurtă şi foarte îngustă. Sub parapet, un zid înalt se 
afunda de-a dreptul în apa întunecată. 

Gwynplaine se opri lângă parapet, se sprijini cu coatele 
de el, îşi prinse fruntea în palme şi începu să se gândească. 
Nu privea apa, ci întunericul, şi nu întunericul dinafară, ci 
pe cel dinăuntrul lui. 

În peisajul melancolic al nopţii, căruia el nu-i dădea nicio 
atenţie, în profunzimea aceasta exterioară în care nu-şi 
afunda privirea, se puteau desluşi siluetele vergilor şi ale 
catargelor. Sub Effroc-stone nu se afla decât talazul, dar 
cheiul povârnit se cobora la vale, pe nesimţite, şi ajungea, 
ceva mai încolo, la un mal de-a lungul căruia erau înşiruite 
mai multe vase, unele abia sosite, altele gata de plecare, 
comunicând cu ţărmul prin diguri special făcute din 
bolovani sau din lemn şi prin punți de scânduri. Vasele 
acestea, unele ancorate, altele prinse cu odgoane, stăteau 
neclintite. Nu se auzeau prin preajmă nici glasuri, nici paşi, 
marinarii având bunul obicei de a dormi cât pot mai mult şi 
de a nu se ridica decât pentru treburi. 

Gwynplaine nu văzu nimic din câte avea în faţă. Ceea ce 
privea el era soarta. 

Se părea că aude, în spatele lui, ca pe un cutremur de 
pământ, râsul lorzilor. Din râsul acesta, abia ieşise. Şi ieşise 
pălmuit de propriul său frate. lar când ieşise, cu palma pe 
obraz, şi se refugiase ca o pasăre rănită la cuib, fugind de 
ură şi căutând dragostea, găsise beznele. Beznele acestea 
el le compara cu visul pe care şi-l făurise. 

Ce putuse să se întâmple în lipsa lui? Unde erau ceilalţi? 
Pentru Gwynplaine, soarta fusese o lovitură, mărirea, iar 
pentru ceilalţi o contralovitură - nimicirea. Era limpede că 
n-avea să-i mai revadă niciodată. Se luaseră măsuri în 


privinţa asta. Şi-i nimiciseră în acelaşi timp pe toţi cei ce 
locuiau în bâlci, începând cu Nicless şi Govicum, ca nu 
cumva să-i poată da vreo ştire. Pe când el, Gwynplaine, o 
fărâma în Camera Lorzilor, temuta forţă socială îi strivise pe 
ei, în bietele lor cocioabe. Acum erau pierduţi. Dea era 
pierdută. Pentru vecie. Doamne! Unde au dus-o! Şi el nu 
fusese acolo, s-o apere! 

Îşi aminti de Barkilphedro, de omul acela funest, şi de 
cuvintele lui enigmatice, lămurite acum, care păreau că-i 
ard încă în adâncul creierului: Soarta nu deschide o uşă 
fără să închidă altă uşă. 

Absența lui provocase un dezastru. Dar absenţa asta 
depinsese oare de el? În toate câte se întâmplaseră, fusese 
el liber? Deloc. Se simţise prizonier. Nu-l oprise şi nu-l 
reţinuse mai apoi nici temniţa şi nici lanţul, ci o momeală. 
Se năclăise în mărire. 

Că fusese forţat şi luat pe neaşteptate într-o oarecare 
măsură, era adevărat. Dar şi el, într-o oarecare măsură, se 
lăsase dus. Că se lăsase luat, nu era vina lui. Ameţeala de 
mai apoi însă fusese o mare slăbiciune. Existase un moment 
hotărâtor, în care fusese pusă problema. Barkilphedro îl 
vârâse într-o dilemă şi-i dăduse, fără discuţie, prilejul să-şi 
rezolve soarta printr-un cuvânt. Ar fi putut spune: „nu”. Dar 
el, Gwynplaine, spusese da. 

Şi totuşi, se frământa Gwynplaine, era o vină atât de 
mare să reintre în drepturile lui, în averea lui, în 
moştenirea lui, în casa lui, să reintre, ca nobil, în rangul 
strămoşilor lui şi ca orfan să-şi reia numele tatălui? Ce 
acceptase? O restituire făcută de soartă. 

Şi atunci simţea cum se revoltă. Neghioabă acceptare! 
Ce târg făcuse? Ce schimb de neghiob? Pentru un venit de 
două milioane, pentru şapte sau opt seniorii, pentru zece 
sau douăsprezece palate, pentru nişte locuinţe la oraş şi 
nişte castele la ţară, pentru o sută de slugi, pentru nişte 
haite de ogari, pentru carete şi armorii, pentru a fi jude şi 
legislator, pentru a fi încoronat şi înveşmântat în purpura ca 


un rege, pentru a fi baron, marchiz şi pair al Angliei dăduse 
baraca lui Ursus şi zâmbetul Deei! Pentru o imensitate care 
se clatină, în care te scufunzi şi te pierzi, dăduse fericirea! 
Dăduse perla pentru ocean. O, nesăbuitul, neghiobul tras 
pe sfoară! 

Se părea că aude porunca însăşi a datoriei. Intrând în 
locul unde putea discuta asuprirea şi putea lupta împotriva 
ei, nu-şi îndeplinise oare unul dintre imboldurile lui cele mai 
adânci? Când i-a fost dat cuvântul lui, groaznică mostră 
socială, lui, dovadă vie a bunului plac sub care de şase mii 
de ani horcăie neamul omenesc, avea oare dreptul să-l 
refuze? Avea dreptul să-şi tragă capul de sub văpaia focului 
căzut din cer şi venit asupra lui? 

În neînţeleasa şi ameţitoarea frământare a conştiinţei, îşi 
spusese: 

„Poporul e o tăcere. Eu voi fi uriaşul avocat al acestei 
tăceri. Voi vorbi pentru muţi. Le voi vorbi despre cei mici, 
celor mari, despre cei slabi, celor puternici. lată ţinta 
destinului meu. Dumnezeu vrea ce vrea, şi săvârşeşte. Nici 
vorbă, e de mirare că sticla lui Hardquanonne, care 
cuprindea preschimbarea lui  Gwynplaine în lord 
Clancharlie, a plutit vreme de cincisprezece ani pe mare, în 
furtuni, în ciocnirile valurilor de stânci, în rafale, şi că toată 
mânia asta n-a vătămat-o. Şi văd pentru ce. Există destine 
tăinuite. Eu am cheia destinului meu şi-i dezleg taina. Sunt 
predestinat! Am o menire. Voi fi lordul săracilor. Voi vorbi 
pentru toţi tăcuţii deznădăjduiţi. Le voi tălmăci gândurile. 
Voi tălmăci vuietele, urletele, şoaptele, zgomotul de 
nemulţumire al mulțimilor, vaietele rostite prost, glasurile 
de neînțeles, şi toate răcnetele vitelor care prin forţa 
neştiinţei şi a suferinţei au fost iscate de oameni. Zgomotul 
oamenilor este nelămurit, ca zgomotul vântului. Ei strigă, 
dar nu sunt înţeleşi. A striga aşa e totuna cu a tăcea, şi 
tăcerea înseamnă dezarmarea lor. Dezarmarea silită, care 
cere ajutor. Eu voi fi denunţătorul. Voi fi Cuvântul Poporului. 


Datorită mie, poporul va fi înţeles. Voi fi gura însângerată 
căreia i s-a smuls căluşul! Voi spune totul! Şi va fi măreț!” 

Da, să vorbeşti pentru muţi e frumos; dar să le vorbeşti 
surzilor e trist. Înălţarea în care crezuse, marea bogăţie, 
speranţa asta, se prăbuşise sub el. Ce prăbuşire! Să cazi în 
balele râsului! 

Se crezuse puternic, el, care ani de zile plutise, cu inima 
atentă, în uriaşa întindere a suferințelor, el care aducea din 
bezna asta un țipăt jalnic. Se crezuse un răzbunător, şi 
fusese un clovn. Crezuse că va trăsni, şi gâdilase. În loc de 
emoție, culesese batjocura. Când gemuse ei se înveseliseră. 
Şi de ce râseseră? De râsul lui, de dovada aceasta a crimei 
săvârşite de rege, simbol al crimei săvârşită de regalitate 
asupra unui întreg popor. lată ce îl învinsese, iată ce îl 
copleşise. Iată acuzarea împotriva călăului întorcându-se ca 
osândă împotriva victimei! Uluitoare negare a justiţiei! 
Regalitatea, după ce-i doborâse tatăl, îl doborâse şi pe el. 
Răul făcut servise drept pretext şi motiv răului care mai 
rămânea de făcut. Împotriva cui să se indigneze lorzii? 
Împotriva călăului? Nu. Împotriva victimei. Aici tronul, 
dincolo poporul. Aici lacob al II-lea, dincolo Gwynplaine. 
Desigur, confruntarea aceasta scotea la iveală un atentat, o 
crimă. Care era atentatul? Să te plângi. Care era crima? Să 
suferi. Mizeria n-are decât să se ascundă şi să tacă, 
altminteri devine lezmajestate. Şi oamenii aceia care îşi 
bătuseră joc de Gwynplaine erau răi oare? De unde! Dar îşi 
aveau şi ei destinul lor: erau fericiţi. Erau călăi, fără să ştie. 
Erau voioşi, îl găsiseră inutil pe Gwynplaine. El îşi 
spintecase pântecul, le arătase măruntaiele, şi i se strigase: 
„Joacă-ţi comedia!” Lucru  sfâşietor, el însuşi râdea! 
Mutilarea îi ajungea până la minte şi, în timp ce conştiinţa 
lui se indigna, faţa lui o dezminţea şi rânjea. Se sfârşise! 
Era Omul care Râde, cariatidă a lumii care plânge. Era 
chinul sufletesc, pietrificat în veselie, purtând povara unui 
univers de nenorociri şi zidit în voioşie, în ironie, în 
distrarea altuia. Împărţea cu toţi oropsiţii, a căror 


întruchipare era, groaznica fatalitate de a fi o deznădejde 
neluată în serios. Tot ce avea în el, mărinimia, avântul, 
vorbele frumoase, inima, sufletul, furia, mânia, dragostea, 
durerea de nespus, la asta ducea, la un hohot de râs! Şi îşi 
dădea seama, după cum le spusese şi lorzilor, că el nu era o 
excepţie, că aşa era firesc, obişnuit. Mortul de foame râde, 
cerşetorul râde, ocnaşul râde, prostituata râde, orfanul, ca 
să-şi câştige pâinea, râde, sclavul râde, ostaşul râde, 
poporul râde. Societatea omenească e astfel făcută încât 
toate pierzaniile, toate lipsurile crunte, toate nenorocirile, 
toate frigurile, toate bubele, toate agoniile se împlinesc 
deasupra prăpastiei, într-o înspăimântătoare strâmbătură 
de veselie. Strâmbătura asta totală era el. Şi ea sălăşluia în 
el. 

În viaţa lui exista o stavilă de netrecut. Cine era? Un 
dezmoştenit? Nu, căci era lord. Un lord? Nu, căci era un 
răzvrătit. Se ivise, sinistru, cu o torţă în mână. 

Sinistru, pentru cine? Pentru cei siniştri. De temut, 
pentru cine? Pentru cei temuţi. De aceea îi respingea. Să 
intre între ei? Să fie primit? Niciodată! Stavila pe care o 
avea pe faţă era groaznică, dar aceea pe care o avea în 
minte era şi mai de netrecut. Din copilărie, ca măscărici 
nomad, amestecându-se în uriaşa mulţime plină de viaţă şi 
viguroasă, căreia i se spune gloată, îmbibându-se de suflul 
mulțimilor, impregnându-se din imensul suflet omenesc, 
pierduse, în sensul comun al lumii întregi, sensul special al 
claselor stăpânitoare. Sus, n-avea ce să caute. Venea 
scăldat în fântânile Adevărului. Avea miasma abisului. Şi nu 
plăcea prinților ăstora, parfumaţi cu minciuni. Ceea ce 
aducea el nu era arătos: raţiunea, înţelepciunea, justiţia. 
Lorzii îl aruncau înapoi cu dezgust. 

În meditaţia lui pe marginea destinului, Gwynplaine 
constata imensa inutilitate a efortului. Constata surditatea 
celor sus-puşi. Privilegiaţii n-au urechi pentru dezmoşteniţi. 
E vina privilegiaţilor? Nu. E legea lor, vai! lertaţi-i! Emoţia 
ar însemna abdicare... Unde sunt seniorii şi prinții nu-i 


nimic de aşteptat. Pentru cei sătui nu există flămânzi. 
Fericiţii ignoră şi se izolează. Pe pragul paradisului lor 
trebuie scris, ca pe pragul infernului: „Lăsaţi orice 
speranţă!” 

Gwynplaine exagerase speranţa până la a crede în lucrul 
acesta strălucit şi obscur - societatea. El care se afla în 
afară, intrase înăuntrul ei. 

Societatea îi făcuse imediat, dintr-odată, cele trei oferte 
şi-i dăruise cele trei daruri ale ei, laolaltă: căsătoria, familia, 
casta. Căsătoria? Se văzuse pe pragul prostituţiei. Familia? 
Fratele său îl pălmuise şi îl aştepta a doua zi, cu spada în 
mână. Casta? Îi râsese cu hohote în faţă, lui, nobilul, lui, 
nefericitul. Fusese zvârlit înapoi aproape înainte de-a fi 
admis. Primii trei paşi făcuţi în acest imens întuneric social 
îi căscaseră trei prăpăstii sub picioare. lar dezastrul lui 
începuse printr-o trădătoare schimbare la faţă. Şi 
catastrofa se apropiase de el, în lumina apoteozei. 
Îndemnul: urcă! însemnase: coboară! 

El muşcase din fructul de aur. Şi acum scuipa afară gura 
de cenuşă. 

Jalnic rezultat! Derută, faliment, cădere şi ruină, izgonire 
neruşinată a tuturor speranțelor, biciuite de rânjete, 
nemărginită deziluzie! Şi ce va face de-acum înainte? Ce 
zărea dacă privea ziua de mâine? O spadă goală al cărei 
vârf i se afla în faţa pieptului şi al cărei mâner era în mâna 
fratelui său. Nu vedea decât fulgerarea hidoasă a acestei 
spade. Restul, Josiane, Camera Lorzilor rămăseseră înapoi, 
într-un monstruos clarobscur, plin de siluete tragice. 

Iar fratele îi apărea plin de cavalerism şi viteaz. Vai! Tom- 
Jim-Jack, care îl apărase pe Gwynplaine, lord David, care îl 
apărase pe lord Clancharlie, abia dacă i se ivise în faţă. Nu 
avusese timp decât să fie pălmuit şi să-l îndrăgească. 

Acum era cu neputinţă să meargă mai departe. Prăbuşire 
de toate părţile. Şi la ce bun? Proba fusese făcută şi nu mai 
avea rost s-o reînceapă. 


Lumea pe care atunci o întrezărise, el o privea cu 
privirea aceea rece, care e definitivă. Căsătorie, dar nu 
dragoste; familie, dar nu fraternitate; bogăţie, dar nu 
conştiinţă; frumuseţe, dar nu ruşine; justiţie, dar nu 
dreptate; ordine, dar nu echilibru; putere, dar nu 
inteligenţă; autoritate, dar nu drept; splendoare, dar nu 
lumină. 

Cine judecă confruntă. Gwynplaine puse faţă în faţă ce îi 
făcuse societatea şi ce îi făcuse natura. Cât de bună fusese 
natura cu el! Cum îl ajutase ea, care e sufletul! Totul îi 
fusese luat, totul, până şi chipul! Sufletul îi redase tot. Tot, 
până şi chipul! Căci exista aici o oarbă, zămislită dinadins 
pentru el, care nu-i vedea sluţenia şi care îi vedea 
frumuseţea. 

Şi de ea se lăsase el despărţit! De fiinţa asta minunată, 
de inima asta, de înfierea asta, de duioşia, de divina privire 
oarbă, singura din lume care vedea, se depărtase! Dea îi 
era soră, îi era soţie, ba mai mult chiar, îi era lumină! Fără 
ea, totul părea haos şi vid. Ce-o să se facă fără Dea? Cum 
de-a putut s-o piardă din ochi o clipă? O, nefericitul! Între el 
şi steaua lui lăsase să se facă o spărtură şi, în aceste 
crâncene  gravitaţii necunoscute, spărtura înseamnă 
imediat prăpastia fără fund. Unde era ea, steaua? Dea! 
Dea! Vai, el îşi pierduse lumina! Fusese atras în afară, şi 
acolo, capcană îngrozitoare, căzuse în haosul de râsete 
negre al iadului. Cât de înfricoşător era tot ce îl fascinase! 
Josiane, femeia odioasă, jumătate fiară, jumătate zeiţă! 
Senioria era pocită, coroana era slută, roba de purpură era 
lugubră, palatul era înveninat, trofeele, statuile, blazoanele 
erau spurcate, aerul vătămător şi viclean care se putea 
respira acolo îi lua minţile. O, cât de strălucitoare îi erau 
zdrenţele saltimbancului Gwynplaine! Unde era Green-box, 
sărăcia, voia bună, plăcuta viaţă hoinară, laolaltă, ca 
rândunelele? Nu se părăseau o clipă, se vedeau mereu, 
seara, dimineaţa, la masă se împingeau cu cotul, îşi 
atingeau genunchii, beau din acelaşi pahar, soarele intra 


prin ochiul de geam, dar nu era decât soare, şi Dea era 
iubirea. De ce se lăsase despărţit de Dea? Oare prima lui 
îndatorire nu era faţă de Dea? Să slujeşti şi să aperi 
poporul? Dar Dea era poporul! Dea era orfana, era oarba, 
era omenirea. Ce le făcuseră? Absența lui lăsase câmp liber 
nenorocirii. El le-ar fi împărtăşit soarta. Ce se va face fără 
ei acum? Gwynplaine, fără Dea, era cu putinţă oare? Dacă 
lipseşte Dea, lipseşte totul. S-a sfârşit! La ce bun să lupt mai 
departe? Nu mai era nimic de aşteptat, nici din partea 
oamenilor, nici din partea cerului. Dea! Dea! Unde e Dea? 
Pierdută! Cui şi-a pierdut sufletul, nu-i mai rămâne decât un 
loc să-l regăsească: în moarte. 

Gwynplaine, rătăcit şi tragic, puse cu hotărâre mâna pe 
parapet, ca o rezolvare, şi privi fluviul. 

Era a treia noapte de când nu dormea. Avea febră. Ideile, 
pe care le credea limpezi, îi erau tulburi. Simţea o 
nestăpânită nevoie de somn. Rămase astfel câteva clipe, 
aplecat deasupra apei. Întunericul îi oferea marele pat 
liniştit, nesfârşitul beznelor. 

Gwynplaine îşi scoase haina, o împături şi o puse pe 
parapet. Apoi îşi descheie nasturii vestei. Când voi s-o 
scoată, mâna lui se izbi de ceva aflat în buzunar. Era cartea 
roşie pe care i-o dăduse „librarian-ul” de la Camera 
Lorzilor. O scoase din buzunar, o cercetă la lumina neclară a 
nopţii, văzu că era prins de ea un creion, luă creionul şi 
scrise, pe cea dintâi filă albă care se ivi, aceste două 
rânduri: 


„Fu mă duc. Fratele meu David să mă înlocuiască şi îi 
doresc să fie fericit”. 

Şi semnă: 

FERMAIN CLANCHARLIE, pair al Angliei. 


Apoi îşi scoase vesta şi o puse peste haină. Deasupra 
aşeză pălăria, în care vâri cartea deschisă la pagina pe care 
scrisese; zărind pe jos o piatră, o luă şi o puse în pălărie. 


Când sfârşi de făcut toate acestea, privi întunericul 
nemărginit de deasupra frunţii. 

Apoi fruntea i se plecă încet, ca trasă de firul invizibil al 
adâncurilor. 

Vâri un picior în golul aflat printre bolovanii de la temelia 
parapetului, aşa fel încât genunchiul îi trecu peste parapet 
şi aproape că nu-i mai rămase nimic de făcut ca să sară pe 
deasupra lui. 

Îşi încrucişă mâinile la spate şi se aplecă. 

— Fie! spuse el. 

Şi îşi aţinti privirea spre adâncul apei. În clipa aceea 
simţi că cineva îi linge mâinile. 

Gwynplaine tresări şi se întoarse. 

În spatele lui se afla Homo. 


e€S DE SD|E- sc SE 


ÎNCHEIERE 
MAREA ȘI NOAPTEA 


ce Isec SIE SEI 


I. CÂINELE DE PAZĂ POATE FI ÎNGER 
DE PAZĂ 


Gwynplaine scoase un strigăt: 

— Tu eşti, lupule! 

Homo dădu din coadă. Ochii îi luceau în întuneric. Îl 
privea pe Gwynplaine. 

Apoi reîncepu să-i lingă mâinile. Gwynplaine rămase o 
clipă ca beat. Îl zguduise imensa reîntoarcere a speranţei. 
Homo! De patruzeci şi opt de ore văzuse tot felul de apariţii 
neaşteptate. Îi rămăsese numai aceasta, a bucuriei. Şi acum 
ea pica peste el. 

Între timp, Homo se întorsese cu spatele. Făcu vreo 
câţiva paşi, apoi se uită înapoi, ca şi cum ar îi vrut să vadă 
dacă Gwynplaine îl urma. 

Gwynplaine pornise după el. Homo dădu din coadă şi îşi 
continuă drumul, pe panta cheiului Erffroc-stone, care se 
termina la capătul Tamisei. Gwynplaine, condus de Homo, 
cobori panta. 

Din când în când, Homo întorcea capul ca să se asigure 
că Gwynplaine e în urma lui. 

Ajuns pe țărm, lupul înaintă la vale, pe limba îngustă de 
pământ care se întindea de-a lungul Tamisei. Nu făcea 
niciun zgomot, nu lătra, ci mergea tăcut. După vreo 
cincizeci de paşi, se opri. La marginea acestui zăgaz, un soi 
de ambarcader de stâlpi, se zărea o umbră neagră, destul 
de mare ca să fie o navă. Pe bordul navei, la proră, pâlpâia o 


licărire de lumină abia vizibilă, care semăna cu o candelă 
gata să se stingă. 

Lupul se asigură încă o dată că Gwynplaine era acolo, 
apoi sări pe zăgazul care semăna cu un coridor lung, podit 
cu scânduri şi gudronat şi sub care curgea apa fluviului. 
Peste câteva clipe, Homo şi Gwynplaine ajunseră la capăt. 

Nava, pe care se putea citi cuvântul Vograat şi lângă care 
ajunsese Gwynplaine, aproape că atingea nivelul zăgazului 
cu babordul părţii ei celei mai înalte, formând parcă o 
treaptă. Homo dintr-un salt şi Gwynplaine dintr-un pas se 
urcară pe navă şi se pomeniră pe puntea de dinapoi. Puntea 
era pustie. Nicio mişcare. Călătorii, dacă existau, trebuie să 
fi fost pe bord, căci nava era gata de plecare şi potrivirea 
încărcăturii se terminase, după cum arăta înghesuiala din 
compartimentele pline de baloturi şi de lăzi. Dar călătorii 
erau culcaţi şi, fără îndoială, dormeau în cabinele dintre 
punți, sub părţile mai înalte ale navei, drumul urmând să se 
facă la vreme de noapte. În asemenea cazuri, călătorii nu se 
ivesc pe punte decât a doua zi dimineaţa, la deşteptare. 
Echipajul, aşteptând clipa foarte apropiată a plecării, lua 
pesemne masa în odăiţa numită pe atunci „cabina 
marinarilor”. Din pricina asta, cele două punți, de la pupă şi 
de la proră, legate prin pasarelă, erau pustii. 

Punând piciorul pe pasarelă, Gwynplaine zări înaintea lui 
o lumină. Era aceeaşi pe care o zărise de pe țărm. Un 
felinar, pus jos, lângă catargul dinainte. Lumina felinarului 
acestuia decupa în negru, pe fondul obscur al nopţii, o 
siluetă care avea patru roţi. Gwynplaine recunoscu 
străvechea baracă a lui Ursus. 

Sărmana dugheană de lemn, cărucior şi colibă, în care îşi 
petrecuse copilăria, era legată de piciorul catargului cu 
patru funii groase cărora li se vedeau nodurile printre roţi. 
După ce fusese atâta vreme scoasă din serviciu, părea acum 
şubredă şi fără niciun rost. Neîntrebuinţarea o schilodise 
parcă şi, în plus, mai avea şi boala de nelecuit numită 
bătrâneţe. Profilul ei inform şi găunos aducea a ruină. 


Întreaga baracă era desfăcută din încheieturi. Sub ea, se 
vedea atârnând lanţul lui Homo. 

Să regăseşti viaţa, fericirea, dragostea, şi să alergi 
înnebunit spre ele, să te năpusteşti asupra lor, pare că eo 
lege şi că aşa vrea natura. Dar nu în cazul unei zguduiri 
profunde. Cine iese, cu totul năucit şi rătăcit, dintr-un şir de 
nenorociri asemănătoare trădărilor, devine prudent chiar 
când e vorba de bucurii, se teme să-şi aducă blestemul la 
cei pe care îi iubeşte, se simte lugubru de molipsitor, şi nu 
înaintează spre fericire decât cu mare atenţie. Raiul ţi se 
deschide. Înainte de-a intra în el, îl cercetezi. 

Gwynplaine, clătinat de emoţii, privea. 

Lupul se dusese tăcut să se culce lângă lanţul lui. 


II. BARKILPHEDRO A ŢINIIT 
VULIURUL ŞI A ATINS PORUMBIŢA 


Scara barăcii era coborâtă, uşa era întredeschisă iar 
înăuntru nu se afla nimeni. Puţina lumină care pătrundea 
prin geamul din faţă scotea vag la iveală interiorul: 
inscripţiile lui Ursus glorificând măreţia lorzilor se vedeau 
bine pe scândurile gârbove care serveau totodată de zid, pe 
dinafară, şi de căptuşeală, pe dinăuntru. Pe un cui, lângă 
uşă, Gwynplaine îşi văzu veşmintele de teatru, atârnate aşa 
cum atârnă într-o morgă veşmintele morţilor. 

În clipa aceea, el nu mai avea nici vestă şi nici haină. 

Baraca ascundea ceva întins pe punte, la piciorul 
catargului, şi luminat de felinar: o saltea, căreia i se zărea 
un colţ. Pe saltea pesemne că se culcase cineva, căci se 
vedea o umbră mişcându-se şi se auzea un glas. 

Gwynplaine, ascuns pe după baracă, ascultă. 

Era glasul lui Ursus. 

Glasul acesta, atât de aspru pe deasupra şi atât de duios 
pe dinăuntru, care îl ocărâse şi-l îndrumase cu atâta 
pricepere pe Gwynplaine încă din copilărie, îşi pierduse 


agerimea şi viaţa. Era tulbure şi şoptit şi se pierdea în 
oftaturi la fiecare sfârşit de frază. Nu mai semăna aproape 
deloc cu fostul glas mlădios şi puternic al lui Ursus. Părea 
că iese din gâtlejul unui om care şi-a văzut norocul murind. 
Şi glasul poate să devină umbră. 

Ursus vorbea singur. Altminteri, după cum ştim, aşa 
obişnuia să facă. Din pricina asta trecea drept scrântit la 
minte. 

Gwynplaine îşi ţinu răsuflarea ca să nu piardă un cuvânt 
din ceea ce spunea Ursus, şi iată ce auzi: 

— Soiul ăsta de corăbii e foarte periculos. N-are 
parmaclăc. Dacă te rostogoleşti spre mare, nimic nu te mai 
opreşte... Ah, doamne! Ce-o să ne facem?... Ea o fi 
dormind? Da. Doarme. Şi-a pierdut cunoştinţa? Nu. Pulsul îi 
bate destul de tare. Sigur că doarme. Somnul e un răgaz. E 
orbirea cea bună. Cum să fac ca să nu se tropăie pe-aici? 
Domnilor, dacă există cineva pe punte, vă rog nu faceţi 
zgomot! Nu vă apropiaţi, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Ştiţi, 
e o fiinţă firavă şi trebuie cruţată. Ea are febră, vedeţi? E 
tânără de tot. E o copilă, care are febră. l-am scos salteaua 
afară, ca să aibă un pic de aer. Vă spun asta ca să aveţi 
grijă. S-a prăbuşit de oboseală, pe saltea, ca şi cum ar fi 
leşinat. Dar doarme. lare aş vrea să n-o treziţi! Suntem 
nişte bieţi măscărici şi vă cer puţină bunăvoință, iar dacă 
trebuie să plătesc ca să nu faceţi zgomot, am să plătesc. Vă 
mulţumesc, doamnelor şi domnilor. E cineva aici? Nu. Cred 
că nu e nimeni. Vă mulţumesc, dacă sunteţi, şi vă 
mulţumesc şi mai mult dacă nu sunteţi. Are fruntea leoarcă 
de sudoare... Haide, am să mă arăt curajos. Numai că ea nu 
trebuie să fie bolnavă... Par un neghiob bodogănind aşa, de 
unul singur, dar trebuie ca ea să simtă că are pe cineva 
alături, dacă se trezeşte cumva... Ar fi supărător dacă s-ar 
umbla pe aici. Cred că oamenii dorm în corabie.. Dar Homo 
pe unde o fi? În zăpăceala asta, am uitat să-l leg. Nu mai 
ştiu unde mi-e capul... E mai mult de-o oră de când nu l-am 


văzut. Şi-o fi căutând demâncare, pe-afară... Numai să nui 
se întâmple vreo nenorocire! Homo! Homo! 

Homo lovi binişor cu coada în podeaua punţii. 

— Eşti aici! Slavă domnului! Dacă l-aş pierde pe Homo, 
ar fi prea mult. Uite că ea îşi mişcă braţul. Poate vrea să se 
trezească. Taci, Homo! A început refluxul. O să pornim 
îndată. Cred că la noapte o să fie vreme frumoasă. Norii 
abia dacă se clintesc... Ce palidă e ea! Din pricina 
slăbiciunii. Ba nu, e roşie. Din pricina febrei. Ba e roză. E 
sănătoasă! Nu mai văd bine. Homo, nu mai văd bine! Deci, 
trebuie să ne reîncepem viaţa. O să lucrăm iar. Vezi? Am 
rămas numai noi doi. O să lucrăm amândoi pentru ea, şi, tu 
şi eu. E copilul nostru. Ah! Pornim! Adio, Londra! Bună 
seara. Noapte bună. Du-te la dracu', îngrozitoare Londră! 

Nava, într-adevăr, pornise. În câteva minute ajunse pe 
albia fluviului. Tamisa, puţin tulburată de reflux, era 
liniştită. Nava se depărta repede de țărm. Înapoia «ei, 
decorul negru al Londrei se pierdea în ceaţă. 

Ursus continuă: 

— 'Totuna e! Am să-i dau digital. Mi-e teamă să nu 
delireze, i-au transpirat palmele. Cu ce ţi-am greşit noi, 
doamne? Ce repede ne-a lovit năpasta! Şi iată-te zăcând, 
copila mea dragă! Vine omul la Londra şi zice: e un oraş 
mare, cu monumente frumoase. Southwark e un cartier 
grozav. Şi se stabileşte acolo. Acum sunt nişte locuri de 
nesuferit. Ce voiai să mai fac la Londra? Sunt mulţumit că 
plec. Azi e 30 aprilie. N-am avut niciodată încredere în luna 
aprilie. Luna aprilie n-are decât două zile norocoase, 5 şi 
27, şi patru zile rele, 10, 20, 29 şi 30. Asta a fost stabilit 
definitiv prin calculele lui Cardan. Mă simt uşurat că plec. 
În zori o să ajungem la Gravesend, iar mâine seara la 
Rotterdam. Zău, am să reîncep viaţa de odinioară, în 
baracă. O s-o tragem după noi. Nu-i aşa. Homo? 

O bătaie uşoară vădi consimţământul lupului. 

Ursus continuă: 


— Dacă s-ar putea să ieşi din suferinţă aşa cum ieşi dintr- 
un oraş! Homo, am putea atunci să mai fim fericiţi. Vai! 
Totdeauna va fi cel ce nu mai este. O umbră rămâne 
totdeauna asupra celor care supraviețuiesc. Tu înţelegi ce 
vreau să spun, Homo. Eram patru, şi am rămas doar trei! 
Mereu îi asudă fruntea! Dormi, copilul meu! Da, ea 
doarme... 

Şi atunci se auzi un glas, un glas de nedescris, care 
părea că vine de departe, din înălţimi şi din adâncuri 
totodată, glasul Deei. 

Tot ceea ce Gwynplaine îndurase până atunci pieri. 
Îngerul lui vorbea. 1 se părea că aude cuvinte rostite în 
afara vieţii, undeva, într-un leşin plin de cer. 

Glasul spunea: 

— Ela făcut bine că s-a dus. Lumea asta nu e aceea care 
îi trebuie. Dar trebuie să mă duc şi eu cu el. Iată, nu sunt 
bolnavă; te auzeam vorbind adineauri... Mă simt foarte 
bine, sunt sănătoasă. Dormeam. lată, am să fiu fericită. 

— Copila mea, întrebă Ursus, îngrijorat, ce vrei să spui? 

— Să nu te necăjeşti, tată! 

Dea tăcu, vrând parcă să-şi tragă sufletul, apoi aceste 
cuvinte, rostite încet, ajunseră la Gwynplaine: 

— Gwynplaine nu mai e aici. Abia acum sunt oarbă. Nu 
ştiam ce înseamnă noaptea. Noaptea e lipsa cuiva... 

Glasul se mai opri o clipă, apoi continuă: 

— M-am temut totdeauna să nu-şi ia zborul. Simţeam că 
e ceresc. Şi deodată a zburat... Aşa trebuia să se 
sfârşească. Sufletul zboară ca o pasăre. Dar cuibul 
sufletului e într-o adâncime unde se află un magnet uriaş, 
care atrage totul. Ştiu bine unde să-l regăsesc pe 
Gwynplaine. Zău, nu mă sperie drumul. Tată, el e acolo, jos. 
Mai târziu, ai să ne reîntâlneşti şi tu. Şi Homo de 
ademenea... 

Homo, auzindu-şi numele, dădu uşurel din coadă. 

— Tată, urmă glasul, înţelegi că din moment ce 
Gwynplaine nu mai e, s-a isprăvit. Chiar dacă aş vrea să mai 


rămân, tot n-aş putea, fiindcă aş fi silită să respir. Nu 
trebuie să ceri ceea ce e cu neputinţă. Acum, când 
Gwynplaine nu mai e aici, eu mor. E acelaşi lucru. Trebuie 
sau el să revină, sau eu să mă duc. Şi fiindcă el nu poate să 
revină, mă duc eu. E bine să mori. Nu-i greu deloc. Viaţa pe 
pământul ăsta e ca o strângere de inimă. Nu se poate să fii 
într-una nefericit. Şi atunci pleci spre ceea ce voi numiţi 
stele, te măriţi acolo, nu te mai desparţi niciodată de iubit şi 
dragostea, dragostea asta e bunul Dumnezeu. Înţelegi bine 
ce-ţi spun, tată? Ce se mişcă oare? Parcă am fi într-o casă 
care se mişcă. Şi totuşi n-aud zgomotul roţilor. 

Cuvintele erau rostite cu o tristă blândeţe, şi un oftat, pe 
care Gwynplaine îl auzi, se sfârşi astfel: 

— Trebuie neapărat să mă duc, dacă n-o reveni el cumva. 

Ursus, mohorât, bombăni încet: 

— Nu cred în strigoi... 

Apoi continuă: 

— Întrebi de ce se clatină casa? Fiindcă suntem pe o 
corabie. Linişteşte-te! N-ai voie să vorbeşti prea mult! Fata 
mea, dacă ţii cât de puţin la mine, nu te zbuciuma, nu te da 
pradă febrei! Bătrân cum sunt, n-aş fi în stare să îndur o 
boală pe care ai avea-o tu. Cruţă-mă, nu fi bolnavă... Mâine 
vom fi la Rotterdam, un oraş în Olanda, la revărsarea 
Meusei. 

— Tată, spuse Dea, vezi tu, când începe din copilărie şi 
când am fost totdeauna unul lângă altul, n-ar fi trebuit să se 
întâmple aşa, fiindcă acum trebuie să mor şi nu e chip 
măcar să fac altfel. Să ştii însă că mi-eşti drag, dar îmi dau 
seama că nu mai sunt pe deplin lângă tine, deşi nu sunt încă 
împreună cu el. 

— Haide, stărui Ursus, încearcă să dormi. 

— Nu somnul îmi lipseşte... 

Ursus începu iar, cu o voce tremurătoare: 

— Îţi spun că mergem în Olanda, la Rotterdam, care e un 
oraş... 


— Tată, îi răspunse Dea, nu sunt bolnavă, dacă de asta îţi 
e teamă. Poţi fi liniştit, n-am febră. Mi-e puţin cald, atâta tot. 

Ursus bombăni: 

— La revărsarea Meusei. 

— Sunt sănătoasă, tată, dar, vezi tu, simt cum mor. 

Se făcu tăcere. Deodată, Ursus strigă: 

— Ce faci? De ce te ridici? Te rog, rămâi culcată! 

Gwynplaine tresări şi întinse capul. 


III. RAIUL REGĂSIT PE PĂMÂNT 


O zări pe Dea, care se ridicase, dreaptă, pe saltea. Dea 
purta o rochie lungă, albă, închisă cu grijă, care nu lăsa săi 
se vadă decât începutul umerilor şi încheietura gingaşă a 
gâtului. Mânecile îi ascundeau braţele, cutele îi acopereau 
picioarele. 1 se vedeau palmele pe care se umfla ca o 
încrengătură vineţie reţeaua vinelor încinse de febră. Ea 
tremura şi se legăna, mai curând decât se clătina, ca o 
trestie. Felinarul o lumina de jos în sus. Faţa i se ivea în 
lumină, nespus de frumoasă. Părul despletit îi flutura în 
vânt. N-avea aici o lacrimă pe obraji. Dar în ochii ei luceau 
focul şi noaptea. 

Ursus, căruia Gwynplaine nu-i vedea decât spatele, 
ridicase braţele, înspăimântat. 

— Fata mea! Ah, doamne! lată că începe delirul! De asta 
mă temeam! Ce să fac? Fata mea, culcă-te! 

În acest timp, Dea vorbea. Glasul îi era abia desluşit, ca şi 
cum o ceaţă cerească s-ar fi şi aşezat între ea şi pământ. 

— Te înşeli, tată. Nu e delir. Îţi înţeleg foarte bine 
cuvintele. Spui că e lume multă, că suntem aşteptaţi, şi că 
trebuie să joc astă-seară. Şi eu vreau. Vezi bine că mi-am 
păstrat mintea întreagă, dar nu ştiu cum să fac, fiindcă sunt 
moartă şi fiindcă Gwynplaine e mort. Eu, totuşi, vin. 
Primesc să joc. lată-mă: dar Gwynplaine nu mai e... 

— Copila mea, repetă Ursus, ascultă-mă, culcă-te... 


— El nu mai e! Vai, ce întuneric! 

— Întuneric! bolborosi Ursus. E pentru prima oară când 
o aud rostind cuvântul acesta. 

Gwynplaine, fără să facă cel mai mic zgomot, se urcă în 
baracă, îşi luă veşmintele din cui şi se cobori, ascuns mereu 
de spaţiul dintre baracă, trolii şi catarg. 

Dea murmura mereu, îşi mişca buzele, şi încetul cu 
încetul, murmurul ei deveni melodie. Ea cânta, cu 
întreruperile şi golurile pricinuite de febră, chemarea pe 
care de-atâtea ori i-o adresase lui Gwynplaine în Stihia 
învinsă. Cânta, iar cântecul îi era vag şi firav, ca un zumzet 
de albină: 

Noche, quita te de alli, 

La alba canta...138% 


Se opri o clipă: 

— Nu, nu-i adevărat, nu sunt moartă. Ce spuneam oare? 
Vai, sunt vie! Sunt vie, iar el e mort! Eu sunt jos, iar el e sus! 
El a plecat, şi eu rămân! N-am să-l mai aud vorbind şi 
umblând. Dumnezeu ne-a dăruit un colţ de rai pe pământ, şi 
ni l-a luat înapoi. Gwynplaine s-a dus! N-am să-l mai simt 
lângă mine! Niciodată! Şi niciodată n-am să-i mai aud 
glasul! 

Apoi cântă iar: 

Es menester e cielos ir... 

„„„Deza, quiero, 

A tu negro 

Caparazon.t39 


Şi întinse mâna, ca şi cum ar fi căutat un reazim în infinit. 

Gwynplaine, ţâşnind lângă Ursus, care încremeni 
văzându-l, îngenunche în faţa ei. 

— Niciodată! spuse Dea. Niciodată! N-am să-l mai aud! 

Şi continuă să cânte, rătăcită: 

Deza, quiero, 

A tu negro 


Caparazon. 


Atunci auzi un glas, glasul iubitului, care îi răspundea: 
O ven! ama! 

Eres alina, 

Soy corazon.t40% 


Şi, în acelaşi timp, Dea simţi sub palmă capul lui 
Gwynplaine. 

— Gwynplaine! 

Lumină de astru i se ivi pe faţa palidă, şi ea se clătină. 

Gwynplaine o prinse în braţe. 

— E viu! strigă Ursus. 

Dea repetă: 

— Gwynplaine! Şi-şi lipi obrazul de obrazul lui. Apoi 
şopti, încet de tot: Te-ai coborât! Îţi mulţumesc! 

Există vorbe care sunt totodată cuvinte, strigăte şi 
suspine. Tot extazul şi tot chinul se contopesc în ele şi 
izbucnesc de-a valma. Ele n-au niciun sens, şi spun totul. 

— Da, eu! Eu sunt, eu, Gwynplaine! Cel căruia tu îi eşti 
suflet, auzi? Cel căruia tu îi eşti copil, soţie, stea, viaţă şi 
eternitate! Sunt aici! Te ţin în braţe! Sunt viu. Sunt al tău! 
Ah, când mă gândesc că eram gata să-mi iau zilele! O clipă 
mai mult... Fără Homo! Am să-ţi povestesc eu. Dea, iartă- 
mă! Dacă ai şti... Împreună! Suntem iar împreună! Cine ar 
fi crezut? Ne vom reîncepe viaţa fericită... Am să-ţi 
povestesc totul. Ai să te miri. Corabia a pornit. Nimeni n-o 
mai poate opri locului. Suntem pe drum şi în libertate. 
Mergem în Olanda, o să ne căsătorim... O să-mi câştig uşor 
viaţa. Cine va putea să mă împiedice oare? Nu mai e nimic 
de temut. Te ador... 

Uluit, fericit, râzând şi plângând, Ursus îi privea şi 
vorbea singur: 

— Nu mai înţeleg nimic! Sunt un neghiob! Gwynplaine 
trăieşte! Şi eu care i-am văzut înmormântarea! Plâng şi râd, 
atâta ştiu! Hai, dobitoc bătrân! Prea multe emoţii! De asta 


mă temeam. Adică asta doream. Gwynplaine, cruţ-o! De 
fapt, n-au decât să se îmbrăţişeze! Ce mă priveşte pe mine? 
Copiii mei, vă binecuvântez! 

Şi în timp ce Ursus vorbea singur, Gwynplaine spunea: 

— Dea, cât eşti de frumoasă! Unde mi-au fost minţile 
zilele astea? Nu există altceva pe lume în afară de tine. Mă 
uit la tine şi nu-mi vine să cred ochilor! Pe corabie! Dar ia 
spune-mi, ce s-a întâmplat? Şi iată unde am ajuns! Unde e 
Green-box? V-au furat-o, v-au alungat! Ce ticăloşie! Dar am 
să vă răzbun! Am să te răzbun, Dea! Au să aibă de-a face cu 
mine! Eu sunt pair al Angliei! 

Ursus se dădu înapoi cu un pas şi-l privi atent pe 
Gwynplaine. 

— Nu e mort, nici vorbă, dar nu cumva o fi înnebunit? 

— Fii liniştită, Dea, continuă Gwynplaine. Am să fac 
plângere la Camera Lorzilor... 

Ursus îl privi iar şi-şi ciocăni mijlocul frunţii, cu vârful 
degetului. Apoi, resemnându-se: 

— Mi-e totuna, şopti el. O să meargă şi aşa. Fii nebun, 
dacă ai chef, dragă Gwynplaine! E dreptul omului. Eu sunt 
fericit. Dar ce-or fi însemnând toate astea? 

Nava continua sa gonească, molatic şi repede, noaptea 
era din ce în ce mai neagră, ceţurile venite dinspre ocean 
năpădeau zarea, unde niciun fir de vânt nu le alungau. 
Câteva stele mari răsăriră o clipă, apoi pieriră şi cerul 
rămase întunecat, nemărginit şi blând. Fluviul se lărgea, 
cele două ţărmuri, la dreapta şi la stânga, păreau două 
dungi subţiri şi negre, contopite cu noaptea. Gwynplaine, 
pe jumătate aşezat, o ţinea îmbrăţişată pe Dea. 

— Gwynplaine, să nu-mi spui că sunt frumoasă. Tu eşti 
frumos. 

— "Te regăsesc şi te ţin pe inimă. Nu visez. lu eşti, cu 
adevărat! E cu putinţă? Da. Simt că reîncep să trăiesc! 
Dacă ai şti câte s-au întâmplat, Dea! 

— Gwynplaine! 

— Te iubesc! 


Şi Ursus şoptea: 

— Mă bucur ca un bunic! 

Homo ieşise de sub baracă şi, mergând de la unul la altul, 
discret, necerând să fie luat în seamă, lingea la întâmplare 
bocancii lui Ursus, veşmintele lui Gwynplaine, salteaua... 
Aşa înţelegea el să-şi dea binecuvântarea. 

Nava trecuse dincolo de Chatham şi se apropia de mare. 
Seninul întunecat al zării era de aşa natură, încât 
coborârea de-a lungul Tamisei se făcea fără complicaţii. 
Nicio manevră nu fusese necesară, niciun marinar nu 
fusese chemat pe punte. La celălalt capăt al navei, 
cârmaciul, mereu singur, mânuia cârma. Înapoi nu se afla 
decât el. Înainte, felinarul lumina fericitul grup al fiinţelor 
acestora care, în mijlocul nenorocirii preschimbată brusc în 
bucurie, realizaseră nesperata lor întâlnire. 


IV. NU PE PĂMÂNII, CI ÎN CERURI 


Deodată, Dea, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui 
Gwynplaine, se ridică. Îşi apăsă cu amândouă mâinile inima, 
ca şi cum ar fi vrut s-o ţină locului. 

— Nu ştiu ce am, spuse ea. Dar simt că am ceva. Bucuria 
înăbuşă. E ca şi cum sufletul mi-ar creşte şi nu mi-ar mai 
încăpea în trup. Simt ceva, ca o bătaie de aripi în piept. 
Gwynplaine, tu m-ai reînviat! 

Ea roşi, apoi păli, apoi roşi din nou, şi căzu. 

— Vai! spuse Ursus. Ai ucis-o! 

Gwynplaine întinse braţele spre Dea. 

— Ce ai? strigă el. 

— Nimic. Te iubesc. 

Zăcea în braţele lui, ca o cârpă. Braţele îi atârnau. 

Gwynplaine şi Ursus o culcară pe saltea. Ea şopti: 

— Culcată, nu pot să respir. 

Îşi puse capul pe umărul lui Gwynplaine care, stând în 
spatele ei, i-l rezemă, cu ochii rătăciţi de durere. 


— Cât îmi e de bine! spuse ea. 

Ursus îi luă mâna şi-i numără bătăile pulsului. Nu clătina 
capul şi nu scotea o vorbă şi i se puteau ghici gândurile 
numai după mişcările repezi ale pleoapelor care i se 
zbăteau închizându-se şi deschizându-se, de parcă ar fi vrut 
să împiedice năvala lacrimilor. 

— Ce are? întrebă Gwynplaine. 

Ursus îşi lipi urechea de umărul stâng al Deei. 
Gwynplaine îşi repetă întrebarea. Ursus îl privi, apoi o privi 
pe Dea. Era livid. 

— Trebuie că suntem cam pe la Canterbury, spuse el. 
Până la Gravesend nu mai e prea mult. O să avem vreme 
frumoasă toată noaptea. Să nu ne temem de atacuri în larg, 
căci flotele de război sunt pe coasta Spaniei. O să avem o 
călătorie frumoasă. 

Dea, din ce în ce mai încovoiată, îşi frământa între 
degetele tremurătoare stofa rochiei. Oftă gânditoare şi 
spuse: 

— Înţeleg ce e. Mor! 

Gwynplaine se ridică dintr-un salt. Ursus o sprijinea pe 
Dea. 

— Să mori? Tu să mori? Nu, asta n-o să se întâmple! Tu 
nu poţi să mori! Să mori acum? E cu neputinţă! Dumnezeu 
nu e o fiară să mi te dea şi să mite reia în aceeaşi clipă! 
Asemenea lucruri nu se fac. Dea, vei trăi! Îţi cer să trăieşti, 
şi trebuie să mă asculţi! Suntem unul al celuilalt şi ne iubim. 
N-ai niciun motiv să te duci. Ar îi nedrept. Am săvârşit 
cumva nişte crime? Doar mă iertaseşi. Dea, te rog, te rog în 
genunchi, nu muri! 

— Gwynplaine, şopti Dea, nu e vina mea. 

Glasul i se stingea din ce în ce. Descreşterea lugubră a 
agoniei îi răpea suflarea. Îşi îndoi degetele mari peste 
celelalte degete, în semn că i se apropie ultima clipă, şi 
şopti: 

— N-o să mă uitaţi, nu-i aşa? M-ar mâhni să fiu moartă şi 
să nu vă mai reamintiţi de mine. Am fost rea câteodată. Vă 


cer iertare, tuturor. Nu ştiu de ce mor. Nu mă plângeam că 
sunt oarbă şi n-am jignit pe nimeni. Nu mi-aş fi dorit altceva 
mai bun decât să rămân veşnic oarbă, lângă tine. O, cât e de 
trist să mori! 

Apoi, după o tăcere, ea spuse: 

— Gwynplaine, vino să mă întâlneşti cât poţi mai curând! 
Am să fiu tristă fără tine, chiar cu Dumnezeu alături. Nu mă 
lăsa prea mult singură, dragul meu Gwynplaine! Raiul aici 
era. Sus, nu-i decât cerul. Ah, mă înăbuş! Iubitul meu, 
iubitul meu! 

— Ai îndurare! strigă Gwynplaine. 

— Adio! spuse ea. 

Gwynplaine îşi lipi gura de mâna ei îngheţată. O clipă, 
Dea păru că nu mai respiră. Apoi se ridică în coate, o 
licărire de fulger îi trecu prin ochi şi ea zâmbi, strigând 
voioasă: 

— Lumină! Văd! 

Şi îşi dădu sufletul. Se prăbuşi nemişcată pe saltea. 

— Moartă! spuse Ursus. 

Bietul bătrân, doborât de durere, îşi plecă fruntea şi îşi 
cufundă obrajii în cutele rochiei, la picioarele Deei. 


Gwynplaine, înfricoşător, se ridică în picioare, înălţă 
fruntea şi privi deasupra lui imensul creştet al nopţii. Apoi 
îşi întinse braţele spre adâncurile din înălţimi şi spuse: 

— Vin şi eu! 

Şi porni spre marginea corăbiei, pe punte, ca şi cum l-ar 
fi atras o viziune. La câţiva paşi de el se afla abisul. 
Gwynplaine păşea încet, fără să-şi privească picioarele. Pe 
buze avea acelaşi zâmbet pe care îl avusese şi Dea. Înainta, 
fără grabă şi fără şovăire, ca şi cum n-ar fi avut alături hăul 
căscat şi mormântul deschis. Şoptea: 

— Fii liniştită! Te urmez! Văd foarte limpede semnul pe 
care mi-l faci. 

Cerui era cu desăvârşire negru. Nu mai licărea nicio 
stea, dar el cu siguranţă că vedea una. 


După câţiva paşi, ajunse la capătul punţii. 

— Sosesc, spuse el. Dea, iată-mă! 

Şi păşi mai departe. În faţa lui se afla golul. El puse 
piciorul. Şi se prăbuşi. 

Bezna era deasă şi tăcută, apa era adâncă. Îl înghiţi. A 
fost o pieire calmă şi întunecată. Nimeni nu văzu şi nu auzi 
nimic. Nava continua să plutească şi fluviul curgea mai 
departe, 

Curând, nava intră în largul mării. 

Când Ursus îşi reveni în fire, nu-l mai văzu pe 
Gwynplaine, şi îl zări la marginea punţii pe Homo, care urla 
în beznă, privind marea. 





11). Cel mai onorabil (în limba engleză în text). (n.r.). 

121 Destul de onorabil (în limba engleză în text). (n.r.). 

131 Domnie, stăpânire, (în limba engleză în text). (n.r.). 

14 Hulit fie cel ce se gândeşte la rău (în limba franceză în text). (n.r.). 


15. Numele bufonului, personaj din piesa lui Victor Hugo, Regele petrece. 
(n.r.). 


16. vezi doctorul Chamberlayne, Starea prezentă a Angliei; 1688, Prima 
parte, cap. XIII, pag. 179. (nota ed. franceze). 


171 Instrumentul domniei (în limba latină în text). (n.r.). 
18% [a seama, am să-i chem pe comprachicos! (n.r.). 


19 Omul rătăcitor e mai rău decât fiara rătăcitoare. (în limba latină în text. 
(n.r.). 


110+ îţi râzi de noi? (în dialectul basc în text) (n.r.). 

111) Aşa să fie (în dialect italian în text). (n.r.). 

1121 Mă supun (în dialect italian în text). (n.r.). 

(137 Eşti tu lângă mine? (în limba germană în text). (n.r.). 

114) Tatăl nostru carele eşti în ceruri (în limba franceză). (n.n). 
115! pie numele tău binecuvântat (în limba franceză) (n.r.). 

1161 vie împărăţia ta (în limba franceză). (n.r.). 

1174 pacă-se voia ta (în limba franceză). (n.r.). 

118) Precum în cer, aşa şi pe pământ. (în limba latină în text), (n.r.). 


119: Cu gura crăpată până la urechi, cu gingiile dezgolite, vei fi o mască şi 
vei râde mereu (în limba latină în text). (n.r.). 


120% Searbăd (pl. serbezi) - palid la faţă; fără vlagă, veştejit. 
1211 Principesă engleză, sora lui Henric al VIII-lea. (n.r.). 

1221 A se cinchi - a sta pe vine, a se ghemui. (n.ed. electronice). 
123! Loveşte puternic (în limba engleză în text). (n.r.). 

124+ Queen Ann - regina Ana. 


125) Joc de cuvinte intraductibil, feu însemnând şi foc, deci referindu-se la 
incendiu, şi răposat, deci referindu-se la fratele reginei Ana. (n.r.). 


126). Aici sunt lei (în limba latină în text). (n.r.). 


127) se obişnuia ca, în cazul căderii vreunuia din adversari, să fie asistat 
de cel numit „să ţină genunchiul”. (n.r.). 


128). Nu are ochi, dar vede (în limba latină în text). (n.r.). 


129: Fărâmă jugul! Leapădă, monstrule, neagra ta carapace (în limba 
spaniolă în text). (n.r.). 


130! £ vorba de cunoscutul scriitor englez, autor al romanului Robinson 
Crusoe. (n.r.). 


131 în orice lucru care poate fi scris (în limba latină în text). (n.r.). 


132) Minos, Eakos şi Radamante, cei trei judecători ai infernului, la 
mitologia greacă (n.r.). 


1331. Trebuiesc trei părţi ca să faci un început (în limba latină în text). 
(n.r.). 


134) Sulfura de arsenic. (n.r.). 
135) Abisul cheamă alesul (în limba latină în text). (n.r.). 
1361 Din ordinul regelui (în limba latină în text). (n.r.). 


137% Când zidurile sunt surde, clopotul e mut (în limba latină în text). 
(n.r.). 


1381 Noapte, du-te / Zorile cântă. (n.r.). 


1391 Trebuie mers în cer... /...Leapădă, eu doresc, / Negrul tău înveliş... 
(n.r.). 


1404 Oh, vino! iubeşte! / Tu eşti suflet / Eu sunt inimă. (n.r.).