Robyn Young — [Fratia Templierilor] 01 Anima Templi vol.1

FRĂTIA TEMPLIERILOR. CARTEA | 


l-proj ect.eu 
U IP AINIS 
1 


Robyn Young s-a născut în Oxford, Anglia, în 1975. Autoare de 
romane istorice a căror acţiune este plasată în Evul Mediu, a 
studiat la Universitatea Sussex din Brighton, unde a obţinut 
diploma de master în scriere creativă. In 2006 a publicat primul 
volum din trilogia Frăția Templierilor, Anima Templi, urmat în 
2007 de Crusade şi în 2008 de Requiem 


Robyn Young 
ANIMA TEMPLI 


Volumul 1 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză Bogdan Marchidanu 


Coperta colecţiei: Corneliu ALEXANDRESCU 
llustraţia copertei: Scerra, Daniele via Agentur Schluck 
GmbH. 


Robyn Young BRETHREN 
2006 by Robyn Young 


COMITATUL EDESSEI 


a R 


Mosul 
«e Alep 
PRINCIPATUL ANTIOHIEI 


SIRIA 


2 Marea: Belrutif ` COMITATUL TRIPOLI 
Me e ==Tirj / Damasc Baghdad 
zoi Ir i-L- Marea Galilee! 

-T -.Cezarea $ $ REGATUL IERUSALIMULUI 
Dazaleta- A Ca cula, g% 
Jz , RC 


ARABIA 


TARA SFÂNTĂ 
1260 D.HR. 


PROLOG 


Din Cartea Graalului 


Mai strălucitor ca soarele e acest lac, 

Fierbând ca un cazan adânc, 

Și deşi nicio vietate nu ar putea suporta, 
Acest furnal înfricoşător de fierbințeală topită, 
Perceval zărea acolo creaturi, 

Cele mai multe întunecate şi prea înfiorătoare de privit. 
Zbătându-se sub suprafața vălurită, 

Ca nişte flăcări stacojii, de chihlimbar sau aurii, 
Se găseau chestii cu aripi şi colti şi cozi, 

Ca şi cum din abis se târâseră în sus. 

Dar pe mal stătea un cavaler, 

Imbrăcat cu mantie de un alb neprihănit, 

Cu o cruce roşie gravată pe piept, 

Şi cu o lumină sfântă licărind în jurul lui. 

Spre Perceval se întoarse acest cavaler, 

Care îşi ridică braţele spre lac, 

Şi cu o voce poruncitoare şi fermă 

li spuse lui Perceval să arunce comorile în ape. 
Perceval rămase neclintit ca o stâncă, 

Inima i se opri şi degetele îi înghețară, 

Simţea că nu putea îndura să arunce 

Aceste prețioase comori din mâinile care le ţineau. 
Atunci cavalerul a vorbit încă o dată 

Cu o voce ca o săgeată care pătrunde adânc: 
Suntem fraţi, Perceval, 

Frăția nu te-ar lăsa să greşeşti. 

Tot ce s-a pierdut va fi regăsit. 

Tot ce a murit va trăi din nou. 

Atunci Perceval, cu credința renăscută, 

Se aplecă şi aruncă comorile. 

Crucea din aur strălucitor şi pur 

Galbenă ca soarele de dimineață; 


5 


Candelabrul cu şapte brațe 

Din argint stins, lucitor, 

lar la urmă semiluna din plumb bătut 
Cu suprafața ei întunecată ca umbra. 


Dintr-odată se înăltă un cântec 

Din multe voci îngemănate într-una. 
Purtat de briză, dulce şi pur, 

Umplu văzduhul ca revărsatul de zori. 
Acum lacul nu mai era de foc 

Ci de albastrul liniştit al apei limpezi, 

lar din el răsărea un om de aur 

Cu ochi argintii şi părul negru ca smoala. 
Perceval căzu în genunchi 

Și plânse, şi plânse de bucurie amarnică. 
îşi ridică braţele şi strigă tare, 
Binecuvântat fii Tu, Doamne! 


PARTEA ÎNTÂI 


4 


Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul lerusalimului 
3 septembrie 1260 


Soarele se apropia de zenit, dominând cerul şi transformând 
galbenul profund al deşertului într-un alb spălăcit. Ereţii dădeau 
târcoale vârfurilor dealurilor care înconjurau câmpia Ayn Jalut, 
tipetele lor stridente străpungând aerul încins de căldură. La 
marginea de vest a câmpiei, acolo unde dealurile îşi întindeau 
poalele golaşe până la nisipuri, două mii de oameni aşteptau 
călare pe cai protejaţi cu armuri. Oţelul prea încins ca să fie 
atins al săbiilor şi scuturilor sclipea. Deşi pieptarele de protecţie 
şi turbanele nu reuşeau să-i apere de razele turbate ale soarelui, 
niciunul din cei două mii de oameni nu se plângea. 

Călare pe calul său negru în avangarda regimentului Bahri, 
comandantul oamenilor, Baybars Bundukdari, întinse mâna 
după burduful de piele în care îşi ţinea apa şi care era legat de 
centură alături de două pumnale cu lamele deja îndoite şi pe 
alocuri uzate. După ce luă o înghiţitură, omul îşi arcui umerii ca 
să-şi mai  dezmorţească încheieturile  înţepenite. Banda 
turbanului alb era udă de transpiraţie, iar armura din zale de 
lanţ pe care o purta pe sub îmbrăcămintea albastră părea 
neobişnuit de grea. Dimineaţa se transforma încet în prânz, iar 
căldura se intensifica, şi, deşi apa uda gâtlejul uscat al lui 
Baybars, ea nu putea stinge setea profundă care îl ardea în 
rărunchi. 

— Amir Baybars, murmură unul din ofiţerii tineri călare de 
lângă el. Timpul trece. Trupa de cercetaşi ar fi trebuit să se 
întoarcă până acum. 

— Se vor întoarce curând, Ismail. Ai răbdare. 

În vreme ce lega la loc burduful cu apă la centură, Baybars 
privi rândurile tăcute de soldaţi ai regimentului Bahri care se 
înşirau pe nisip în spatele lui. Pe chipurile bărbaţilor se citea 
aceeaşi expresie sumbră pe care o văzuse de multe ori înainte 
de bătălie. Curând acele expresii aveau să se schimbe. Baybars 


8 


văzuse războinici mândri care se albeau atunci când se 
confruntau cu armate similare ca mărime cu a lor. Dar când 
sosea clipa, aceşti oameni aveau să se bată fără ezitare, căci 
erau soldaţi ai armatei mamelucilor: războinicii-sclavi ai 
Egiptului. 

— Amir? 

— Ce e, Ismail? 

— N-avem nicio veste de la iscoade de când s-au ivit zorile. 
Dacă au fost prinşi? Baybars se încruntă şi Ismail îşi dori să fi 
tăcut din gură. 

In general, nimic nu ieşea în evidenţă la Baybars; la fel ca 
majoritatea oamenilor din subordine, era un bărbat înalt şi zvelt, 
cu păr castaniu-închis şi piele de culoarea scorţişoarei. Uitătura 
lui însă era complet aparte. Un defect, o steluţă albă în centrul 
pupilei ochiului stâng, conferea privirii o îndrăzneală ieşită din 
comun; era unul din atributele care îi aduseseră porecla - 
Arbaleta. Ca subofițer, Ismail se simţea mereu ca o muscă 
prinsă în plasa de păianjen atunci când devenea ţinta privirii 
acelor ochi albaştri ca oţelul. 

— Aşa cum am mai spus, ai răbdare. 

— Da, Amir. 

Privirea lui Baybars se îmblânzi când Ismail îşi plecă puţin 
capul. Nu cu mulţi ani în urmă, Baybars însuşi aşteptase în 
prima linie prima lui bătălie. Mamelucii se confruntaseră cu 
francii pe câmpul plin de praf din apropierea satului Herbiya. El 
condusese atacul cavaleriei şi în decurs de câteva ore inamicul 
fusese zdrobit, iar sângele creştinilor pătase nisipul. Cu voia 
Domnului, şi astăzi avea să fie la fel. 

Undeva în depărtare, de pe întinderea de nisip se înălța o 
coloană subţire de praf. Treptat, coloana începu să capete 
forma a şapte călăreţi cu siluetele deformate de aburii căldurii. 
Baybars lovi pântecele calului cu călcâiele şi ieşi din rânduri, 
urmat de ofiţerii lui. 

In vreme ce se apropia cu repeziciune, şeful grupului de 
iscoade îl văzu pe Baybars şi întoarse calul spre el. Se opri în 
faţa comandantului trăgând tare de frâu. Pielea bidiviului era 
plină de sudoare, iar botul îi era înspumat. 

— Amir Baybars, icni călăreţul, salutând. Vin mongolii. 


9 


— Ce efective au? 

— E unul din tumanele lor, Amir. 

— Zece mii. Şi comandantul lor? 

— Informaţiile noastre sugerează că sunt conduşi de general, 
Kitbogha. 

— V-au văzut? 

— Ne-am asigurat de asta. Avangarda lor nu e departe de noi, 
iar corpul principal de armată o urmează îndeaproape. Şeful 
patrulei îşi apropie calul de Baybars şi îşi cobori vocea, astfel 
încât ceilalţi ofiţeri fuseră obligaţi să-şi întindă gâturile ca să-l 
audă. Forţa lor e mare, Amir, şi şi-au adus multe maşini de 
război, deşi spionii noştri spun că asta nu este decât o treime 
din armata lor. 

— Dacă tai capul bestiei, corpul va cădea de la sine, replică 
Baybars. 

In depărtare răsună ţipătul strident al unei goarne mongole. 
Altele i se alăturară rapid până când spaţiul imens dintre dealuri 
se umplu de un cor discordant şi pătrunzător de sunete. Simţind 
încordarea călăreţilor, caii mamelucilor începură să fornăie şi să 
necheze. Baybars dădu din cap înspre şeful grupului de iscoade, 
apoi se întoarse către ofiţerii săi. ` 

— La semnalul meu sunaţi retragerea. li făcu semn lui Ismail. 
Vei călări alături de mine. 

— Da, Amir, replică bărbatul, pe al cărui chip se citea clar 
mândria. 

Timp de zece sau douăzeci de secunde, nu se auziră decât 
goarnele îndepărtate şi vuietul neîncetat al vântului peste 
câmpie. Un nor de praf acoperi încet cerul înspre est pe măsură 
ce primele rânduri ale armatei mongole îşi făceau apariţia pe 
crestele dealurilor. Călăreţii se opriră puţin în vârf, apoi începură 
să coboare spre şes ca o maree neagră strălucind datorită 
reflectării razelor soarelui în oţelul armelor. 

În spatele avangărzii venea armata principală, condusă de 
cavaleria uşoară înarmată cu lănci şi arcuri, apoi însuşi 
Kitbogha. Conducătorul mongol era flancat de războinici 
veterani, cu coifuri de fier şi armuri din piei de animale, legate 
cu benzi din piele. Fiecare om dispunea de doi cai liberi, iar în 
spatele acestei coloane masive veneau maşinile de asediu şi 


10 


căruțele încărcate cu bogăţiile jefuite de mongoli în timpul 
raidurilor asupra satelor şi oraşelor. Căruţele erau conduse de 
femei care erau înarmate cu nişte arcuri imense ţinute la spate. 
Întemeietorul Imperiului Mongol, Gingis Han, murise cu treizeci 
şi trei de ani în urmă, dar măreţia structurii fondate de el 
supravieţuia pe baza forţei armate de genul celei cu care aveau 
să se confrunte acum mamelucii. 

Baybars anticipase de luni de zile înfruntarea, dar dorinţa de a 
se bate mocnea în el de mult mai multă vreme. Trecuseră 
douăzeci de ani de când mongolii invadaseră tărâmul lui natal, 
pârjolind pământurile şi ucigând cirezile tribului său; douăzeci 
de ani de când semenii săi fuseseră obligaţi să fugă din calea 
atacurilor şi să ceară ajutorul căpeteniei din satul învecinat care 
îi trădase şi îi vânduse negustorilor de sclavi din Siria. Pentru 
Baybars, ocazia de a se răzbuna pe oamenii care facilitaseră 
trimiterea lui în robie se ivise abia în urmă cu câteva luni, când 
un emisar mongol sosise în Cairo. 

Solul cerea sultanului mamelucilor, Kutuz, să se supună 
hanului. Pe lângă recentul asalt devastator al mongolilor asupra 
oraşului musulman Bagdad, cererea aceea impertinentă îl 
determinase pe sultan să treacă la acţiune. Cu excepţia lui 
Allah, mamelucii nu se supuneau nimănui. In vreme ce Kutuz şi 
guvernatorii săi militari, printre care se număra şi Baybars, 
începuseră să întocmească planurile de luptă, emisarul mongol 
avusese timp câteva zile ca să mediteze la greşeala lui îngropat 
până la gât în nisip în afara zidurilor cetăţii, înainte ca soarele şi 
vulturii să-l omoare de viu. Acum Baybars avea să le dea o lecţie 
similară celor care îl trimiseseră. 

Baybars aşteptă ca primele linii ale cavaleriei grele să ajungă 
la jumătatea câmpiei, apoi îşi întoarse calul ca să-şi privească 
oamenii. Scoase unul din paloşe de la centură şi îl ridică 
deasupra capului. Razele soarelui se reflectară în oţelul curbat, 
făcându-l să strălucească precum o stea. 

— Războinicii ai Egiptului, strigă el. A venit şi vremea noastră, 
şi cu această victorie vom face din duşmanul nostru doar o 
grămadă de stârvuri mai înaltă decât dealurile din jur şi mai lată 
ca deşertul. 


11 


— Victorie! tunară soldaţii regimentului Bahri. În numele lui 
Allah! 

Se întoarseră ca unul din faţa armatei care se apropia şi îşi 
îndemnară caii spre dealuri. Crezând că inamicul se retrăgea 
înspăimântat, mongolii scoaseră un strigăt imens de satisfacţie 
şi îşi îmboldiră caii să galopeze şi mai tare. 

Inspre vest, dealurile se întindeau în linie continuă, dar pe o 
adâncime mică. Erau despărțite de o falie care forma un canion 
larg. Baybars şi oamenii lui plonjară prin deschizătură, călărind 
cu furie, iar primele rânduri ale avangărzii mongole se luaseră 
după ei prin norii de praf ridicaţi de caii mamelucilor. Îi urma 
corpul principal de armată al mongolilor, care trecu zgomotos 
prin canion, făcând ca o ploaie de pietre şi de nisip să se 
desprindă de pe coastele dealurilor. La semnalul lui Baybars, 
regimentul Bahri îşi opri caii şi se întoarse, formând o barieră în 
calea atacatorilor. Brusc, canionul se umplu de sunete de 
goarne şi de ropotul asurzitor de tobe. 

Pe una din crestele canionului apăruse o siluetă, neagră pe 
fundalul soarelui. Era Kutuz. Nu era singur. Alături de el, pe vârf, 
mult deasupra fundului văii, se aflau mii de mameluci. 
Cavaleria, formată în majoritate din arcași, era dispusă pe culori 
după diversele regimente cărora îi aparţineau: purpuriu, violet, 
portocaliu, negru. Dealurile deveniseră parcă o imensă pânză 
multicoloră cu _ luciri argintii acolo unde razele soarelui se 
reflectau în oţelul armelor sau al coifurilor. Infanteria aştepta 
purtând săbii, buzdugane şi arcuri, iar un mic şi periculos corp 
de beduini şi mercenari kurzi flanca forţa principală cu două 
aripi umane, înarmate cu sulițe lungi de doi metri. 

Acum, că mongolii erau prinşi în capcană, lui Baybars nu-i mai 
rămăsese decât să strângă laţul. 

După sunetul goarnelor se auzi strigătul de război al 
mamelucilor, mugetul vocilor combinate acoperind, pentru 
câteva clipe, bătaia tobelor. Cavaleria mamelucă atacă. Câţiva 
cai se prăbuşiră în timpul şarjei în nori de praf, strivindu-i sub ei 
pe călăreţii ale căror urlete se pierdură în tunetul asurzitor de 
copite. Mulţi alţi călăreţi se repeziră la ţintele lor în vreme ce 
alte două regimente de mameluci măturară câmpia Ayn Jalut 
pentru a împinge ariergarda forţelor mongole în canion. Baybars 


12 


îşi agită sabia deasupra capului şi scoase strigătul de atac. 
Oamenii regimentului Bahri îi ţinură isonul: 

— Allahu akbar! Allahu akbar! 

Cele două armate se ciocniră într-un vârtej imens de praf, 
urlete şi zgomote de oţel lovit de oţel. In primele secunde 
căzură sute de oameni din ambele tabere, cadavrele îngreunând 
înaintarea celor rămaşi în viaţă. Caii se ridicau pe picioarele din 
spate, aruncându-şi călăreţii spre nicăieri, iar oamenii urlau de 
durere în pragul morţii, împroşcând în jur cu sânge. Mongolii 
erau călăreţi renumiţi, însă locul era prea strâmt pentru 
manevre eficiente. În vreme ce mamelucii îşi croiau neîncetat 
drum prin grosul corpului principal al armatei vrăjmaşe, 
cavaleria beduină împiedica avangarda mongolă să atace pe 
flancuri. Săgeţile zburau sfârâind cu miile de pe dealuri şi din 
când în când câte o minge portocalie de foc exploda în 
furnicarul de trupuri atunci când mamelucii aruncau cu 
catapultele oale de lut pline cu păcură aprinsă. Mongolii loviți de 
aceste proiectile ardeau ca nişte torţe, urlând în agonie, în 
vreme ce caii lor o luau razna, împrăştiind focul şi confuzia 
printre combatanți. 

Baybars roti unul din paloşele sale într-un arc feroce şi izbi în 
masa de carne, desprinzând cu totul capul unui om de pe umeri 
prin forţa loviturii. Un alt mongol, cu faţa plină de sângele 
camaradului căzut, luă imediat locul mortului. Baybars îl tăie cu 
ambele lui arme în vreme ce calul de sub el fu izbit şi tot mai 
mulţi oameni se avântau în iureş. Alături de Baybars, Ismail era 
plin de sânge şi urlă isteric când îşi împinse spada înainte prin 
vizorul coifului unui mongol. Lama se înţepeni acolo câteva 
clipe, înfiptă bine în ţeasta nefericitului, după care Ismail reuşi 
să o elibereze şi se roti în şa în căutarea unei alte ţinte. 

Armele lui Baybars dansau în mâinile lui. Alţi doi duşmani 
căzură pradă loviturilor lui năucitoare. 

Kitbogha, generalul mongol, lupta cu disperare, rotindu-şi 
sabia cu mişcări ca de coasă care separau ţeste şi rupeau 
membre. Deşi era înconjurat, nimeni nu părea capabil să îl 
atingă. Gândurile lui Baybars se îndreptară spre recompensa ce 
îl aştepta pe acela care îl captura sau îl omora pe şeful 
duşmanilor, dar drumul către acesta îi era blocat de un zid de 


13 


luptători şi o pădure de săbii arcuite. Se feri când un tânăr îl 
atacă feroce, rotind un buzdugan, şi uită pe moment de 
Kitbogha pentru a reuşi să rămână în viaţă. 

După ce primele linii au căzut sau au fost împinse înapoi, 
femeile şi copiii mongoli ajunseră să lupte alături de bărbaţi. 
Deşi mamelucii cunoşteau această practică, acum, văzându-i, s- 
au simţit descumpăniţi. Cu părul lor lung şi încâlcit, cu feţele 
schimonosite de ură, femeile luptau la fel de bine şi poate cu 
mai multă înverşunare decât bărbaţii. Temându-se de efectul 
unui asemenea fenomen asupra trupelor, un comandant 
mameluc îşi ridică vocea deasupra tuturor şi scoase un urlet 
sălbatic de luptă, preluat aproape imediat de alţii. Numele lui 
Allah umplu aerul, reverberându-se de dealuri şi răsunând în 
urechile mamelucilor, care astfel găsiră forţe noi pentru a lupta 
mai departe. În iureşul bătăliei orice alt gând era dat la o parte 
şi mamelucii îşi croiră drum, tăind în stânga şi în dreapta pe toţi 
cei care li se împotriveau. Pentru războinicii sclavi, armata 
mongolă devenise un animal inform, lipsit de vârstă şi de sex, 
care trebuia distrus bucată cu bucată. 

In cele din urmă, loviturile cu spada deveniră tot mai grele. 
Rămaşi fără cai şi înlănţuiţi în luptă, oamenii se sprijineau unul 
de celălalt ca să pareze loviturile. Gemetele şi ţipetele erau 
punctate de urlete atunci când oţelul lamelor găsea câte o ţintă 
mai înceată. Mongolii efectuaseră un ultim atac-fulger împotriva 
infanteriei, sperând să străpungă bariera şi să cadă în spatele 
mamelucilor, dar infanteriştii rezistaseră pe poziţie şi doar 
câţiva călăreţi mongoli reuşiseră să treacă de rândurile de 
sulițe. Aceştia fuseseră întâmpinați de călăreţi mameluci şi 
imediat dispersaţi. Kitbogha căzuse, calul fiindu-i doborât de 
vălmăşeala de oameni din jurul lui. Victorioşi, mamelucii îi 
tăiaseră capul şi acum îl arătau mongolilor dispersaţi. 
Supranumiţi „groaza popoarelor”, mongolii fuseseră învinşi. lar 
faptul că o ştiau şi ei era foarte important. 

Lovit în grumaz de o săgeată rătăcită, calul lui Baybars se 
prăbuşise, aruncându-şi călăreţul din şa. Acum, comandantul 
mamelucilor lupta pe jos, cu cizmele năclăite de sânge. Sângele 
care era peste tot. Era în aer şi în gura lui, i se scurgea din 
barbă şi tot el făcea alunecoase mânerele paloşelor din mâinile 


14 


lui. Baybars se întinse în faţă şi atacă un alt inamic. Mongolul se 
prăbuşi pe nisip cu un țipăt care se opri brusc. Când nimeni nu 
luă locul războinicului căzut, Baybars se opri. 

Praful acoperise soarele, colorând în galben aerul. O pală de 
vânt risipi norii şi Baybars zări, mult deasupra căruţelor şi 
maşinilor de război mongole, steagul capitulării. Privi în jurul lui 
şi nu văzu decât mormane de cadavre. Mirosul sângelui şi al 
măruntaielor despicate umplea aerul şi vânătorii înaripaţi de 
stârvuri din înaltul cerului se adunaseră deja deasupra tuturor, 
ţipând triumfători în aşteptarea ospăţului. Morţii zăceau întinşi 
unii peste alţii, iar printre armurile de piele ale inamicilor se 
vedeau petice din îmbrăcămintea viu colorată a mamelucilor. În 
apropiere, într-o grămadă de cadavre, zăcea Ismail, pe spate, cu 
pieptul despicat de o sabie mongolă. 

Baybars se duse într-acolo. Se aplecă să închidă ochii 
tânărului, ridicându-se când îl strigă unul din ofiţeri. Războinicul 
sângera abundent din rana de la tâmplă şi avea privirea 
înceţoşată. 

— Amir, rosti el cu voce răguşită. Care sunt ordinele? 

Baybars privi dezastrul din jur. În doar câteva ore decimaseră 
armata mongolă, omorând peste şapte mii de oameni. Câţiva 
mameluci căzuseră în genunchi, plângând de fericire că se 
terminase totul, dar şi mai mulţi îşi strigau triumful în vreme ce 
îşi croiau drum spre supraviețuitorii care se strânseseră în jurul 
căruţelor dispersate. Baybars ştia că trebuia să redobândească 
negreşit controlul asupra propriilor oameni, altfel elanul lor îi 
putea determina să-l jefuiască pe inamic şi să-i ucidă pe 
supraviețuitori. Mongolii care rămăseseră în viaţă, mai ales 
femeile şi copiii, puteau aduce bani frumoşi pe pieţele de sclavi. 
Arătă înspre duşmanii rămaşi în viaţă. 

— Ai grijă să se predea şi vezi ca niciunul să nu fie ucis. Avem 
nevoie de sclavi pentru vânzare, nu de alte cadavre de ars. 

Ofiţerul se grăbi să transmită ordinul. Baybars îşi băgă 
paloşele la centură şi privi în jur după un cal. Găsi un animal cu 
scările pline de sânge. Îl încălecă şi porni spre trupele lui. Peste 
tot, ceilalţi comandanţi mameluci se adresau regimentelor lor. 
Baybars se uită la chipurile obosite, dar sfidătoare ale soldaţilor 
şi simţi cum îl cuprinde exaltarea. 


15 


— Fraţii mei, strigă el, simțind cum vorbele îi ard gâtlejul 
uscat. Astăzi, Allah ne-a luminat. Am învins pentru gloria Lui, iar 
duşmanul nostru a pierit. Făcu o pauză pentru ovaţii, apoi ridică 
mâna ca să ceară linişte. Dar sărbătorirea trebuie să mai 
aştepte, pentru că mai avem multe de făcut. Căutaţi-vă ofiţerii. 

Ovaţiile  continuară, dar deja trupele începeau să se 
regrupeze. Baybars se îndreptă spre ofiţerii săi şi făcu semn la 
doi dintre ei. 

— Vreau ca trupurile oamenilor noştri să fie îngropate până la 
apusul soarelui. Ardeţi-i pe mongolii morţi şi căutaţi-i prin jur pe 
duşmanii care au încercat să scape cu fuga. Răniţii să fie duşi în 
tabăra noastră. Vin şi eu acolo după ce se termină totul. 
Baybars îl căută cu privirea pe Kutuz. Unde e sultanul? 

— S-a retras în tabără cam acum o oră, Amir, răspunse unul 
dintre ofiţeri. A fost rănit în bătălie. 

— Rău? 

— Nu, Amir, cred că rana a fost superficială. Acum e cu 
doftorii. 

Babyars îi concedie pe ofiţeri şi se îndreptă spre prizonierii 
care erau strânşi laolaltă. Mamelucii inspectau căruțele şi 
aruncau tot ce găseau de valoare într-o grămadă care se înălța 
văzând cu ochii pe nisipul sângeriu. Se auzi un țipăt când doi 
soldaţi scoaseră târâş trei copii din ascunzătoarea lor de sub o 
căruţă. O femeie, pe care Baybars o socoti a fi mama lor, sări în 
picioare şi fugi spre ei. Chiar şi cu mâinile legate la spate era o 
apariţie feroce, scuipând ca un şarpe şi lovind cu picioarele 
goale. Unul dintre soldaţi o reduse la tăcere cu pumnii, după 
care îi apucă pe ea şi pe doi dintre copii de păr şi începu să-i 
tragă spre grupul tot mai mare de captivi. Baybars se uită la 
prizonieri şi întâlni privirea îngrozită a unui băiat care stătea 
îngenuncheat în faţa lui. In ochii măriţi de spaimă ai băiatului se 
văzu pe sine, cu douăzeci de ani în urmă. 

Născut ca turc Kipchak pe malurile mării Negre, Baybars nu 
ştiuse nimic despre război sau sclavie înainte de invazia 
mongolilor. După ce fusese despărţit de familia lui şi vândut la 
licitaţie pe pieţele din Siria, slujise la patru stăpâni înainte ca un 
ofiţer din armata egipteană să îl cumpere şi să îl ducă la Cairo 
ca să fie instruit pentru a deveni mameluc. In tabăra de pe 


16 


malurile Nilului, alături de mulţi alţi băieţi cumpăraţi pentru 
armata sultanului, fusese îmbrăcat, înarmat şi învăţat să se 
bată. Acum, la treizeci şi şapte de ani, ajunsese comandantul 
formidabilului regiment Bahri. Însă, în ciuda averii acumulate şi 
a sclavilor de care dispunea, amintirile primului său an de 
servitute erau încă amare. 

Baybars făcu un semn celui care supraveghea operaţiunea de 
luare în posesie a prizonierilor şi prăzilor de război. 

— Asigură-te că toată prada ajunge în tabără. Oricine va fura 
de la sultan va ajunge să-şi regrete fapta. Foloseşte maşinile de 
război stricate drept combustibil pentru ruguri şi ia restul. 

— Cum porunceşti, Amir. 

Cu scările calului lovind nisipul roşu, Baybars se îndreptă spre 
tabăra mamelucilor, unde îl aştepta sultanul Kutuz. Avea trupul 
obosit, dar inima uşoară. Pentru prima dată de când mongolii 
declanşaseră invadarea Siriei, mamelucii inversaseră sorții. Nu 
avea să le ia prea mult până la zdrobirea restului hoardei şi 
odată cu asta Kutuz avea să îşi poată îndrepta atenţia către o 
chestiune mai importantă. Baybars zâmbi. Era o expresie 
extrem de rară, care părea ciudată pe chipul lui. 


17 


2 


Poarta Saint-Martin, Paris 
3 septembrie 1260 


Tânărul călugăr alerga pe alee, gâfâind. Patina pe băltoacele 
de noroi şi rouă care acopereau solul. Aproape că se sufoca din 
pricina miasmei de dejecţii umane şi mâncare stricată. Alunecă, 
întinse o mână ca să prindă o ieşitură ascuţită a zidului clădirii 
de lângă el, îşi regăsi echilibrul, apoi continuă să fugă. La stânga 
lui, printre clădiri, zări întinderea neagră a apelor Senei. Cerul 
începea să se lumineze spre est, iar turnul Notre Dame reflecta 
licărul slab al zorilor, dar în labirintul de alei care se încrucişau 
printre casele pescarilor şi locuinţele insalubre era încă 
întuneric. Părul i se lipise de ţeastă din pricina transpiraţiei. 
Tânărul se îndepărtă de fluviu şi se îndreptă spre nord, către 
poarta Saint-Martin. Din când în când, risca să arunce o privire 
peste umăr. Nu văzu pe nimeni şi nu auzi alt zgomot în afară de 
cel făcut de paşii lui. 

De îndată ce dădea cartea mai departe avea să se elibereze. 
Când clopotele aveau să bată pentru slujba de dimineaţă, el va 
fi fost să se găsească deja pe drumul către Rouen şi către o 
viaţă nouă. Se opri la capătul unei alei şi se aplecă înainte icnind 
după aer, cu o mână pe coapsă şi cu cealaltă strângând bine o 
carte legată în piele. O mişcare îi atrase atenţia. Un bărbat înalt, 
cu o pelerină cenuşie, apăruse în celălalt capăt al aleii şi venea 
grăbit spre el. Tânărul se răsuci pe călcâie şi o luă iar la fugă. 

Alergă în zigzag printre clădiri, cu intenţia de a se pierde de 
acei paşi care acum răsunau în urma lui. Urmăritorul era însă 
priceput şi distanţa dintre ei se micşora. În faţă se ridicau 
zidurile oraşului. Mâna i se strânse mai mult pe carte. Aceasta 
însemna o sentinţă, iar el nu ştia deloc dacă de moarte sau de 
întemniţare, dar fără dovadă era imposibil să fie condamnat. 
Călugărul se furişă printr-un pasaj îngust între două şiruri de 
prăvălii. În faţa uşii unui negustor de vinuri stăteau rânduite mai 
multe butoaie. Tânărul privi peste umăr. Auzi paşii, dar nu-şi zări 
urmăritorul. Ascunse cartea legată în piele în spatele butoaielor 


18 


şi continuă să alerge. Dacă scăpa, se putea întoarce oricând 
după ea. 

N-avea să scape. 

Alergă încă trei străzi înainte de a fi prins lângă prăvălia unui 
măcelar, unde pământul era roşu din pricina sacrificărilor de 
animale din ziua precedentă. 

Ţipă când bărbatul înalt îl prinse şi îl împinse cu putere în zid. 

— Dă-mi-o! 

Cuvintele individului aveau un puternic accent. În ciuda glugii 
care îi acoperea faţa, se vedea clar că avea tenul măsliniu. 

— Ai înnebunit? Dă-mi drumul! icni tânărul, zbătându-se în 
van. 

Atacatorul scoase un pumnal. 

— N-am timp de joacă. Dă-mi cartea! 

— Nu mă omori! Te rog! 

— Ştim că ai furat-o, rosti omul, ridicând pumnalul. 

Tânărul icni. 

— A trebuit! spunea că va...! O, Doamne! Îşi lăsă capul în jos 
şi începu să plângă. Nu vreau să mor! 

— Cine te-a obligat să o iei? 

Însă tânărul continua să plângă. 

Cu un oftat, atacatorul se dădu un pas înapoi şi băgă 
pumnalul în teacă. 

— Nu-ţi voi face niciun rău dacă îmi spui ce am nevoie să aflu. 

Tânărul îşi ridică privirea. 

— M-ai urmărit de la preceptoriu? 

— Da. 

— Omul pe care... Jean? E...? 

Călugărului i se stinse vocea. Pe obraji i se prelinseră lacrimi. 

— Trăieşte. 

Tânărul expiră cu putere. 

Undeva în spatele lor se auzi un zgomot. Omul în haine 
cenuşii se întoarse şi cercetă cu privirea clădirile din preajmă. 
Nu văzu nimic, aşa că reveni la călugăr. 

— Dă-mi cartea şi ne putem întoarce împreună la preceptoriu. 
Voi avea grijă să nu păţeşti nimic dacă îmi spui adevărul. Pentru 
început, zi-mi cine te-a pus să o furi. 


19 


Tânărul ezită, apoi deschise gura. Se auzi un clinchet ascuţit, 
apoi un şuierat uşor. Bărbatul în haine cenuşii se feri din 
instinct. O secundă mai târziu, în gâtul călugărului se înfipse 
săgeata unei arbalete. Cu ochii măriţi, tânărul se prăbuşi la 
pământ, fără a scoate vreun sunet. Celălalt bărbat se răsuci pe 
călcâie la timp ca să zărească o umbră deplasându-se pe 
acoperişurile întunecate de deasupra pasajului de trecere, 
făcându-se apoi nevăzut. Injură şi se lăsă pe vine lângă călugăr, 
ale cărui picioare se zbăteau spasmodic. 

— Unde ai pus cartea? Unde? 

Din gura tânărului ţâşni sânge. Picioarele i se rigidizară, iar 
capul îi căzu pe spate. Bărbatul în haine cenuşii înjură din nou şi 
percheziţionă trupul călugărului, chiar dacă era clar că acesta 
nu avea la el nimic în afara hainelor cu care era îmbrăcat. Auzi 
nişte voci şi ridică privirea. Trei bărbaţi intraseră pe alee. Erau 
îmbrăcaţi cu hainele stacojii ale paznicilor oraşului. 

— Cine-i acolo? strigă unul dintre ei, ridicând torţa pe care o 
ţinea în mână. Flacăra tremura în bătaia brizei de dimineaţă. Tu 
de colo! 

Zărise o siluetă aplecată asupra a ceva căzut pe jos. 

Fără a le da ascultare, bărbatul în haine cenuşii o luă la fugă. 

— După el! le ordonă cel cu torţa camarazilor săi. 

Omul se apropie şi înjură când flacăra dezvălui privirii tunica 
neagră a călugărului mort, cu crucea roşie a Ordinului Templului 
pe piept. 

La câteva străduţe depărtare, negustorul de vinuri Antoine de 
Pont-Eveque stătea în prăvălia lui, oftând din pricina unor 
socoteli încurcate, când auzi strigătele de afară. Curios, se ridică 
de la masă, deschise uşa din spate ca să vadă ce se întâmplă. 
Aleea era pustie, iar cerul de deasupra acoperişurilor începea să 
se lumineze. Strigătele se stingeau. Căscând, Antoine se răsuci 
pe călcâie ca să intre în prăvălie. Se opri, cu privirea atrasă de 
ceva aflat pe sol. Obiectul era pe jumătate ascuns de şirurile de 
butoaie goale şi negustorul se îndoi că l-ar fi zărit dacă nu ar fi 
sclipit în lumina palidă a zorilor. Gemând, se aplecă să-l ridice. 
Era o carte, destul de groasă şi îmbrăcată în piele bine lustruită. 
Literele de pe copertă erau aurii, în relief. Antoine nu ştia să 
citească, dar cartea era meşteşugit făcută, ceea ce îl făcu să se 


20 


întrebe cum era posibil ca o persoană să arunce sau să piardă 
un obiect atât de scump. Iniţial, se gândi s-o lase unde o găsise, 
dar, după ce furişă câteva priviri vinovate în jur, o luă în prăvălie 
cu el şi închise uşa. Mulţumit de descoperire, Antoine puse 
cartea pe raftul prăfuit de sub tejghea şi se întoarse, cu mari 
ezitări, la socotelile lui. Avea să-l roage pe fratele lui, dacă 
nemernicul îl va mai vizita vreodată, să-i spună despre ce era 
vorba în ea. 
XXX 
Templul Nou, Londra 
3 septembrie 1260 


O companie de cavaleri se adunase pentru ceremonia de 
iniţiere în capitulul Templului Nou. Oamenii stăteau tăcuţi pe 
bănci, cu faţa spre o estradă înălţată, pe care se găsea un altar. 
Un sergent în vârstă de optsprezece ani şedea îngenuncheat, 
singur, pe dalele de piatră, cu spatele la cavaleri şi cu capul 
plecat în faţa altarului. Tânărul îşi dăduse jos tunica neagră, iar 
pieptul lui gol lucea arămiu la lumina dată de făclii. Pâlpâind în 
locaşurile lor de pe pereţi, flăcările nu reuşeau să risipească 
atmosfera lugubră din încăpere astfel încât majoritatea 
participanţilor la adunare erau ascunşi de umbre. Ajutat de doi 
clerici îmbrăcaţi în negru, un preot urcă treptele estradei. Se 
postă în faţa adunării, ţinând în mâini o carte legată în piele, în 
vreme ce ajutoarele lui pregăteau altarul. După ce aşezară 
vasele sfinţite, clericii păşiră în spatele altarului, unde aşteptau 
doi cavaleri îmbrăcaţi, ca toţi templierii, în mantii lungi, albe, cu 
o cruce roşie în dreptul inimii. 

Preotul îşi drese glasul şi îi privi pe cei aflaţi în încăpere. 

— Ecce quam bonum et quam jocundum habitare fratres în 
unum. 

— Amin! replică un cor de voci. 

Preotul se uită la cavaleri. 

— În numele Domnului nostru, lisus Hristos, şi în numele 
Mariei, Maica Preabinecuvântată, vă urez bun venit, frații mei! 
Ne-am adunat ca unul aici pentru acest ritual sfânt şi tot ca unul 
vom purcede mai departe. Îşi coborî privirea asupra sergentului 
îngenuncheat. Din ce motiv ai venit aici? 


21 


Sergentul se chinui să-şi amintească vorbele pe care trebuia 
să le rostească şi pe care le învățase în cursul nopţii de 
reculegere. 

— Am venit ca să mă pun cu trupul şi sufletul la dispoziţia 
Templului. 

— În numele cui te pui la dispoziţie? 

— În numele lui Dumnezeu şi în numele lui Hugues de Payns, 
fondatorul sfântului nostru ordin, care, lepădându-se de această 
viaţă de păcat şi întuneric, s-a descotorosit de treburile lumești 
şi... Sergentul făcu o pauză, cu inima bătându-i nebuneşte în 
piept. Şi luând mantia şi crucea a călătorit până în Outremer, 
pământul de dincolo de mare, ca să-i treacă pe necredincioşi 
prin sabie şi foc. Şi care, odată ajuns acolo, a jurat să-i protejeze 
pe toţi pelerinii creştini pe drumurile lor din Ţara Sfântă. 

— Şi acum vrei să accepţi mantia Templului, ştiind că prin 
asta şi tu te vei lepăda de treburile lumeşti şi, urmând paşii 
fondatorului nostru, vei deveni un slujitor adevărat şi umil al 
Dumnezeului Atotputernic? 

Când sergentul încuviinţă, preotul luă un urcior de lut de pe 
altar şi turnă cu atenţie conţinutul într-o cădelniţă de aur. 
Amestecul răşinos de tămâie şi mirt se aprinse la contactul cu 
cărbunii încinşi şi din cădelniţă apăru un nor de fum care îl 
învălui pe sergent. Preotul tuşi şi făcu un pas în spate. Cei doi 
cavaleri de lângă altar păşiră în faţă. 

Unul dintre ei îşi scoase sabia din teacă şi o îndreptă spre 
sergent. 

— Ne vezi acum cu haine frumoase şi cu arme puternice? 
Priveşte aceste lucruri cu mare înţelepciune, căci priveşti cu 
ochi care nu pot vedea şi inimă care nu poate înţelege 
austeritatea ordinului nostru. Căci, atunci când vei vrea să fii de 
partea asta a mării, vei fi dincolo, când vei vrea să mănânci, te 
vei înfometa şi când vei vrea să dormi, vei rămâne treaz. Poţi 
accepta aceste lucruri pentru gloria Domnului şi siguranţa 
sufletului tău? 

— Da, cavalere, răspunse cu solemnitate sergentul. 

— Atunci răspunde adevărat la următoarele întrebări. 


22 


Cavalerii se întoarseră la locurile lor şi preotul începu să 
citească din carte, vocea lui trezind ecouri în încăperea 
capitulului. 

— Crezi în credinţa creştină, aşa cum este ea instituită de 
Biserica Romei? Eşti fiul unui cavaler, născut dintr-o cununie 
legitimă? Ai dăruit ceva cuiva din acest ordin ca să fii primit 
drept cavaler? Eşti sănătos la trup şi nu ascunzi vreun rău care 
te-ar face nepotrivit să serveşti Templul? 

Sergentul răspunse răspicat la toate întrebările şi preotul 
înclină din cap. 

— Foarte bine. 

Înmână cartea unuia din ajutoarele lui, care se apropie de 
sergent şi i-o puse în faţă. 

— Vei respecta Legea Templului, zise clericul, scrisă pentru 
noi de sfântul binecuvântat, Bernard de Clairvaux, care la 
fondarea ordinului nostru ne-a sprijinit şi al cărui spirit 
sălăşluieşte în noi. Vei învăţa legile noastre, aşa cum sunt scrise 
aici, şi vei jura să le respecţi. Jură că vei fi întotdeauna 
credincios ordinului,  supunându-te fără crâcnire tuturor 
ordinelor care îţi vor fi date. Dar numai dacă ordinul vine direct 
de la un oficial al Templului, aceşti oficiali fiind mai întâi Marele 
Maestru, care ne conduce cu înţelepciune din scaunul lui din 
oraşul Acra; Inspectorul Regatului Franței, comandantul 
fortăreţelor noastre vestice; Mareşalul; Seneşalul; apoi Maeştrii 
tuturor regatelor în care fiinţăm, în Est şi în Vest. Te vei supune, 
de asemenea, comandanților tăi în bătălie şi Maestrului oricărui 
preceptoriu unde te vei afla în vreme de război sau de pace şi 
vei fi întotdeauna respectuos cu fraţii tăi de arme, cu care 
legătura împărtăşită acum este mai groasă ca sângele. Jură că 
îţi vei păstra castitatea şi vrei trăi fără posesiuni, cu excepţia 
celor oferite ţie de către Maeștrii tăi. Jură, de asemenea, că vei 
sprijini cauza noastră din Outremer, Pământul Sfânt, apărând 
garnizoanele şi proprietăţile pe care le deţinem în Regatul 
lerusalimului împotriva tuturor duşmanilor şi, la nevoie, dându-ţi 
viaţa pentru a le apăra. Şi mai jură că nu vei părăsi niciodată 
Ordinul Templului, în afara cazului că îţi este îngăduit de către 
Maegştri, căci prin acest jurământ ni te alături nouă şi aşa va fi 
mereu în ochii Domnului. 


23 


Sergentul puse o mână pe carte şi jură că va face toate acele 
lucruri. 

Clericul urcă treptele şi puse cartea învelită în piele pe altar. 
Revenind la locul lui, preotul se aplecă şi, cu blândeţe şi 
aproape cu dragoste, apucă o cutie mică neagră, aurită. 
Desfăcu capacul şi scoase de acolo un flacon de cristal, a cărui 
suprafaţă multifaţetată licări în lumina făcliilor. 

— Priviţi la sângele lui Hristos, murmură preotul. În acest 
flacon sunt trei picături aduse nouă cu aproape două secole în 
urmă de la biserica Sfânului Mormânt de către Hugues de Payns, 
fondator al ordinului nostru, în numele căruia te vei supune cu 
totul şi ai cărui paşi îi vei urma. Priveşte sângele şi fii primit în 
rândurile noastre. 

Audienţa oftă şi sergentul privi uluit: nu i se spusese nimic 
despre această parte a ceremoniei. 

— Te vei dărui întru totul, trup şi spirit? 

— Da. 

— Atunci apleacă-ţi capul în faţa acestui altar, îi ceru preotul, 
şi cere binecuvântările Domnului, ale Fecioarei şi ale tuturor 
sfinţilor. 

Cu obrazul lipit de perete, Will Campbell urmări cum sergentul 
se întinde pe dalele de piatră, cu braţele desfăcute precum 
crucile de pe mantiile cavalerilor. Înalt pentru cei treisprezece 
ani ai lui, Will se mişcă uşor, simțind cum picioarele încep să-i 
amorţească. 

Şoarecii roseseră cu tenacitate în timp o piatră de la baza 
peretelui care separa încăperea  capitulului de cămara 
bucătăriei, formând o deschizătură extrem de îngustă. Cămara 
din jurul lui era scufundată în penumbră. Prin crăpăturile uşii 
care ducea spre bucătărie pătrundeau săgeți slabe de lumină. 
Mirosea a excremente de rozătoare şi grâne putrezite. Cei doi 
saci mari pe care Will îi pusese între el şi deschizătură îi 
protejau întru câtva de frigul care venea dinspre podeaua de 
piatră, dar îi asigurau şi o acoperire dacă ar fi fost descoperit. 

— Ai văzut destul? 

Will îşi desprinse obrazul de perete şi se uită la tânărul 
îndesat care stătea în spatele lui, ghemuit şi sprijinit de un sac 
de grâne. 


24 


— De ce? Vrei să te uiţi şi tu? 

— Nu,  murmură tânărul,  întinzându-şi picioarele şi 
strâmbându-se de durere când sângele reîncepu să circule. 
Vreau să plec. 

Will clătină din cap. 

— Cum e posibil să nu vrei să vezi? Nici măcar... Se încruntă, 
încercând să găsească un argument bun. Nici măcar papa nu a 
asistat la iniţierea unui cavaler. Asta e şansa ta de a asista la 
cea mai secretă ceremonie a ordinului, Simon. 

— Da, secretă. Simon îşi înclină capul. Există un motiv pentru 
care e secretă. Inseamnă că nimeni nu trebuie să o vadă. Doar 
cavalerii şi preoţii au voie să participe, iar tu nu eşti aşa ceva. 
Bătu cu piciorul în podea. lar piciorul meu a adormit de tot. 

Will îşi dădu ochii peste cap. 

— Atunci du-te. Ne vedem mai târziu. 

— Poate printre gratiile unei celule, în temniţă. Ascultă-ţi şi tu 
măcar o dată prietenul mai mare. 

— Mai mare? Cu un an, doar. 

— Un an ca vârstă. Simon bătu cu degetul în frunte. Dar cu 
cel puţin douăzeci în gândire. Oftă şi îşi încrucişă braţele la 
piept. Nu, rămân. Cine altcineva ar fi atât de prost ca să-ţi 
păzească spatele? 

Will se întoarse la îndeletnicirea lui. Preotul cobora de pe 
estradă ţinând o sabie în mână. Sergentul cu pieptul gol se 
ridică în picioare, ţinându-şi capul plecat. 

In imaginaţia lui, Will îl văzuse pe preot de o mie de ori 
apropiindu-se de el cu sabia şi se văzuse pe sine băgându-şi 
sabia în teacă. Mai presus de toate însă îşi imaginase mâna 
tatălui său ţinându-l cu fermitate de umăr în vreme ce el era 
acceptat drept cavaler templier, îmbrăcat cu mantia albă, 
simbolul curăţării de toate păcatele trecutului. 

— Am auzit că postează arcaşi pe acoperişurile preceptoriilor 
atunci când au loc asemenea ceremonii, continuă Simon, lovind 
o umflătură a sacului care îl deranja. Dacă vom fi prinşi, probabil 
că ne vor omori. 

Will nu-i răspunse. 

Simon se aşeză la loc. 


25 


— Sau poate că ne dau afară. Gemu şi lovi iarăşi cu putere în 
sac. Sau ne trimit la Merlan. 

Se scutură înfiorat la o asemenea perspectivă. Cu un an în 
urmă, când ajunsese la preceptoriu, unul dintre sergenţii mai 
vârstnici îi povestise despre Merlan. Închisoarea templierilor din 
Franţa îşi dobândise o reputaţie înfiorătoare în decursul anilor, 
iar cuvintele sergentului îl afectaseră profund pe Simon. 

— Merlan, murmură Will, fără a-şi lua privirea de la preot, e 
pentru trădători şi ucigaşi. 

— Şi pentru spioni. 

Uşile bucătăriei se deschiseră cu zgomot. Dârele de lumină 
care pătrundeau prin crăpături îşi intensificară strălucirea din 
pricina razelor de soare care umpleau încăperea alăturată. Will 
se ghemui, cu spatele la perete. Simon îşi făcu loc printre saci şi 
se adăposti în spaţiul de lângă tovarăşul său în timp ce de ei se 
apropiau paşi grei. Se auzi zgomot de ceva scăpat pe jos, apoi o 
înjurătură, urmată de un zgomot de frecare. Paşii se opriră. 
Ignorându-l pe Simon, care clătina din cap, Will ieşi de la 
adăpostul sacilor. Se duse la uşă şi se uită printr-una dintre 
crăpături. 

Bucătăria era o încăpere mare, dreptunghiulară, împărţită de 
două şiruri lungi de banchete, unde se pregătea mâncarea. Într- 
unul din capete, aproape de uşi, se găsea o vatră pântecoasă în 
care ardea focul. Pereţii erau plini de rafturi pe care se aflau 
vase, borcane şi oale. Pe podea erau înghesuite butoaie cu bere 
şi coşuri pline cu legume, iar de tavan spânzurau cârlige în care 
erau atârnaţi iepuri, hălci de carne sărată de porc şi peşti uscați. 
Pe una din banchete şedea un bărbat masiv, îmbrăcat cu tunica 
maro a servitorilor. Will gemu în sinea lui. Era Peter, şeful 
bucătăriei. Bărbatul puse un coş cu legume pe banchetă, apoi 
luă un cuţit. Will îl văzu pe Simon ridicându-se. Îi zări claia de 
păr castaniu ivindu-se deasupra sacilor. 

— Cine e? întrebă încet Simon. 

Will se duse la el şi se lăsă pe vine. 

— Peter, şopti el. Se pare că va sta aici o vreme. 

Simon se strâmbă. 

Will dădu din cap înspre uşă. 

— Va trebui să plecăm. 


26 


— Să plecăm? 

— Nu putem sta aici toată ziua. Trebuia să lustruiesc armura 
lui sir Owein. 

— Cu el acolo? 

Fără a-i lăsa lui Simon timp de a se împotrivi, Will se duse la 
uşă şi o deschise. 

Peter înlemni, cu cuțitul ridicat. 

— Pe Dumnezeu din Ceruri! 

Îşi reveni repede, iar ochii i se îngustară văzându-l pe Will. 
Lăsă jos cuțitul şi îşi şterse mâinile de tunică. Privirea i se opri 
asupra lui Simon, care ieşi pe lângă Will şi închise uşa cămării. 

— Ce făceaţi voi doi acolo? 

— Am auzit un zgomot, răspunse Will, cu calm. Am intrat să 
vedem ce... 

Peter îl împinse într-o parte şi deschise larg uşa. 

— Aţi dat iarăşi iama printre raţii? Inspectă cu privirea umbra 
din cămară, dar nu văzu nimic nelalocul lui. Ce-aţi furat data 
trecută? Pâine? 

— Prăjitură, îl corectă Will. Şi nu am furat, am... 

— Şi tu? Se întoarse Peter spre Simon. Ce treabă are un 
grăjdar la bucătărie? 

Simon îşi înfipse degetele în centură şi ridică din umeri, 
mutându-se de pe un picior pe altul. 

— S-a rupt mătura de la grajd, răspunse Will. Am venit să 
luăm una cu împrumut. 

— Şi e nevoie de doi ca voi pentru a o duce, nu? 

Will îl privi fără să răspundă. 

Peter se încruntă. Lucra la preceptoriu de treizeci de ani şi 
refuza să-şi lase inteligenţa insultată de către aceşti adolescenţi 
obraznici. Dar nu avea autoritatea de a-i obliga să 
mărturisească. Privi spre cămară, apoi spre Will, după care se 
dădu bătut cu un geamăt de iritare. 

— Luaţi-vă mătura şi spălaţi putina! Se întoarse la treburile lui 
şi luă cuțitul cu un gest nervos. Dar, dacă îl mai văd o dată pe 
vreunul dintre voi aici, o să-i spun Maestrului. 

Will traversă repede bucătăria şi se opri să ia mătura sprijinită 
de perete lângă vatră. Apoi ieşi din încăpere, clipind din pricina 


27 


soarelui strălucitor. Se întoarse, zâmbind, către Simon, care îl 
urma. 

— Uite. 

— Ce drăguţ, rosti Simon când Will îi întinse mătura. Sper că 
ţi-ai satisfăcut curiozitatea, Dacă ne-ar fi găsit un cavaler...? 
Inspiră adânc. Data viitoare când vei avea nevoie de cineva care 
să-ţi ţină de şase, sper să mă aflu în Ţara Sfântă. Cred că voi fi 
mai în siguranţă acolo. Clătină din cap, dar îi oferi lui Will un 
zâmbet generos care îi dezveli dinţii stricaţi din faţă, sparţi 
atunci când un cal îl lovise cu copita. Te mai văd înainte de 
nonă? 

Will strâmbă din nas când auzi de slujba de după-amiază. Nici 
măcar nu-şi începuse munca zilnică, iar dimineaţa se apropia 
deja de sfârşit. Ziua părea să nu aibă suficiente ore pentru toate 
lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă, oricât de repede ar fi 
încercat el să se mişte. Intre mese, antrenamentele cu sabia şi 
muncile sordide pe care trebuia să le îndeplinească pentru 
maestrul lui, Will nu prea mai găsea timp şi pentru altceva, nici 
măcar pentru cele şapte slujbe închinate Domnului. La fel ca în 
cazul tuturor sergenţilor, ziua lui Will începea înainte de ivirea 
zorilor cu slujba matin, când capela, indiferent că afară era vară 
sau iarnă, era rece şi întunecoasă. După aceea, Will se îngrijea 
de calul stăpânului său, după care i se încredinţau următoarele 
sarcini. In jurul orei şase era slujba prime, iar după aceea, Will şi 
ceilalţi sergenţi ascultau o predică din scripturi, după care 
reveneau la capelă pentru slujbele terce şi sext. După-amiezile, 
între prânz, munci şi instruire, participa la nonă. La asfinţit era 
slujba vesper, urmată de cină, iar ziua se încheia cu compline. 
Poate că unii templieri erau mândri de renumele de călugări- 
soldaţi, dar Will ajunsese să urască faptul că petrecea mai mult 
timp în capelă decât în propriul pat. Tocmai voia să se plângă 
despre asta lui Simon, care ajunsese să-i cunoască prea bine 
nemulţumirile, când auzi pe cineva strigându-i numele. 

Un băiat scund, roşcovan alerga spre ei, împrăştiind în goană 
găinile care umpleau curtea. 

— Will, am un mesaj de la sir Owein. Vrea să te vadă imediat 
în sala cea mare. 

— A spus şi de ce? 


28 


— Nu, răspunse băiatul. Dar nu părea mulţumit. 

— Crezi că a aflat cu ce ne-am ocupat? murmură Simon. 

— Doar dacă vede prin ziduri. 

Will zâmbi, apoi o luă la goană prin curte, soarele încălzindu-i 
cu generozitate spatele. Străbătu repede pasajul care ducea 
dincolo de grădina plină de arome din faţa bucătăriei şi ieşi într- 
o altă curte mare, înconjurată de clădiri cenuşii din piatră. 
Dincolo de clădiri, în dreapta, se înălța capela, o structură înaltă 
şi graţioasă construită cu navă rotundă în amintirea bisericii 
Sfântului Mormânt din lerusalim. Will îşi croi drum către 
dormitoarele cavalerilor, care se găseau în capătul îndepărtat al 
curţii, lângă capelă, evitând în fugă grupuri de sergenţi, scutieri 
care antrenau caii şi servitori care îşi îndeplineau cu râvnă 
diversele lor însărcinări. Templul Nou, principalul preceptoriu 
englez, era şi cel mai mare din regat. Pe lângă reşedinţe oficiale 
şi particulare mari, ansamblul de clădiri cuprindea un teren de 
instrucţie, o armurărie, grajduri şi un doc privat pentru 
ambarcaţiuni pe malul Tamisei, găzduind în mod obişnuit până 
la o sută de cavaleri şi câteva sute de sergenţi şi de muncitori 
de diverse categorii. 

Will ajunse la uşile clădirii cu două etaje construite în jurul 
mănăstirii. Se strecură şi goni mai departe de-a lungul pasajului 
boltit. Paşii stârneau ecou pe dale. Ajuns sus, se opri în faţa unei 
uşi masive de stejar, gâfâind, după care ciocăni. Se uită în jos şi 
văzu că tunica lui neagră era plină de praful adunat din cămara 
de provizii. Îşi curăţă repede haina cu mâneca, în timp ce uşa se 
deschise spre interior, dezvăluind privirii silueta impunătoare a 
lui Owein ap Gwyn. 

Cavalerul îi făcu semn să intre. 

— Treci înăuntru. 

Sala cea mare, o încăpere împărţită de câţiva templieri de 
rang înalt, era rece şi întunecoasă. De un perete se sprijinea un 
jilţ, iar mai multe scaune înalte se odihneau într-un colţ umbros, 
parţial ascuns privirii de un paravan de lemn. Sub fereastra care 
dădea spre o pajişte cu iarbă bine îngrijită se vedeau o masă şi 
o banchetă. O bucată de sticlă verde din vitraliu dădea o tentă 
verzuie luminii care cădea peste vrafurile de manuscrise şi 
pergamente de pe masă. Will îşi ţinu capul sus, uitându-se fix la 


29 


priveliştea de dincolo de fereastră, în vreme ce uşa se trânti cu 
zgomot în spatele lui. Habar n-avea de ce îl chemase stăpânul, 
dar spera să nu-l ţină prea mult acolo. Dacă reuşea să 
lustruiască bine armura lui Owein înainte de nonă, poate că 
avea să petreacă o oră în aer liber înainte de şedinţa de 
instrucţie din acea după-amiază. Nu mai avea prea mult timp 
pentru antrenamente, căci turnirul se apropia cu repeziciune. 
Owein veni şi se postă în faţa lui. Will citi iritarea în înclinarea 
sprâncenelor şi în ochii lui cu luciri cenuşii de oţel. Toate 
speranţele lui se spulberară. 

— Mi s-a spus că vreţi să mă vedeţi, domnule. 

— Îţi dai seama cât de norocos eşti, sergent? îl întrebă Owein, 
cu un accent de Powys, regiunea lui natală, parcă şi mai 
puternic de supărare. 

— Norocos, domnule? 

— Să fii în poziţia în care eşti? O poziţie refuzată atâtora de 
rangul tău şi care îţi acordă tutela unui maestru-cavaler? 

— Da, domnule. 

— Şi atunci de ce nu-mi execuţi ordinele, trădându-mă atât pe 
mine, cât şi poziţia pe care o ai? 

Will nu răspunse. 

— Ai amuţit? 

— Nu, domnule. Dar nu pot răspunde dacă nu ştiu ce am făcut 
ca să vă nemulţumesc. 

— Nu ştii ce ai făcut ca să mă nemulţumeşti? Tonul lui Owein 
se înăspri şi mai mult. Atunci poate că nu gura, ci memoria ta 
are probleme. Care e prima ta datorie după matin, sergent? 

— Să am grijă de calul dumneavoastră, domnule, răspunse 
Will, dându-şi seama ce trebuia să se fi petrecut. 

— Şi atunci de ce când am trecut pe lângă grajduri am văzut 
ieslea de fân goală şi calul meu neţesălat? 

După prima slujbă a dimineţii, Will neglijase această sarcină 
pentru a cerceta gaura pe care o descoperise în zidul dintre 
cămară şi sala de iniţiere. Cu o noapte în urmă, îl rugase pe unul 
din sergenţii cu care împărțea dormitorul să hrănească în locul 
lui calul lui Owein. Probabil că uitase să o facă. 

— Îmi pare rău, domnule, zise Will pe un ton umil. Am dormit 
prea mult. 


30 


Owein îşi miji ochii. Înconjură masa şi se aşeză pe bancheta 
din spatele ei. Işi puse coatele pe tăblie şi îşi împreună mâinile. 

— De câte ori am auzit scuza asta? Şi toate celelalte? Pari 
incapabil să  îndeplineşti cele mai simple ordine. Legea 
Templului nu a fost scrisă ca să fie încălcată, iar eu n-o să mai 
tolerez aşa ceva! 

Will era surprins: înainte făcuse rele mai mari decât să uite să 
dea de mâncare calului stăpânului său. Începu să se 
neliniştească. 

— Ca să fii templier trebuie să fii dispus la multe sacrificii şi la 
respectarea multor legi, continuă Owein. Te instruieşti ca să 
devii soldat! Un războinic al lui Hristos! Într-o bună zi, sergent, 
vei fi chemat cu siguranţă sub arme, iar dacă acum nu poţi 
îndeplini nişte sarcini simple, nu văd cum poţi spera să menţii 
ordinea ca un cavaler pe câmpul de bătălie. Toţi oamenii din 
Templu trebuie să se supună, complet, poruncilor date de 
superiori, oricât de banale ar părea, pentru că altfel întregul 
nostru ordin s-ar duce de râpă. Ţi-i poţi imagina pe Inspectorul 
din Paris sau pe Maestrul de Pairaud de aici, din Londra, 
neducând la îndeplinire vreo sarcină dată lor de Marele Maestru 
Berard? Nereuşind, de pildă, să trimită numărul solicitat de 
oameni şi cai care să ajute la întărirea vreuneia dintre 
fortărețele noastre din Palestina doar pentru că nu s-au trezit la 
timp în dimineaţa plecării vasului? Owein îl sfredeli cu privirea 
pe Will. Ei bine, poţi? Văzând că băiatul nu răspunde, cavalerul 
clătină iritat din cap. Mai e doar o lună până la turnir. Mă 
gândesc serios să nu te las să participi. 

Will se uită fix la Owein câteva secunde, apoi scoase un oftat 
de uşurare. Stăpânul n-avea să-i interzică participarea la o 
asemenea întrecere căci voia la fel de mult ca el să câştige. Era 
o ameninţare deşartă, şi Owein o ştia. 

Cavalerul îl studie pe băiatul înalt şi deşirat, cu tunica plină de 
praf şi cu o ţinută dreaptă şi mândră. Părul lui negru şi ciufulit îi 
acoperea fruntea, câteva şuviţe ajungându-i până la ochii verzi 
şi umbrindu-i privirea. Pomeţii ascuţiţi şi nasul lung, acvilin, îi 
dădeau deja un aspect de adult, făcându-l pe Owein să constate 
cu surprindere cât de mult începea băiatul să semene cu tatăl 
lui. Cavalerul ştia prea bine că furia şi amenințările nu aveau 


31 


niciun efect asupra lui Will. Şi asta, îşi spuse el cu amărăciune, 
pentru că el însuşi nu putea rămâne prea mult timp supărat pe 
băiat şi nici nu-i putea aplica pedepse dure aşa cum făceau 
ceilalţi cavaleri. 

Se uită scurt la paravanul de lemn care împărțea încăperea, 
apoi iarăşi la Will. După câteva clipe, se ridică în picioare şi privi 
afară, pe fereastră, meditând. 

Will se simţi iar neliniştit din pricina tăcerii care se lăsase. 
Rareori îl văzuse pe Owein atât de gânditor şi atât de tăcut, 
ameninţător de tăcut. Poate că se înşela: poate că stăpânul 
chiar avea să-i interzică să participe la turnir. Sau poate că era 
vorba de ceva şi mai rău, poate... În mintea băiatului se ivi 
cuvântul „izgonire”. După ceea ce păru o eternitate, Owein se 
întoarse spre el. 

— Ştiu ce s-a întâmplat în Scoţia, William. Cavalerul văzu cum 
ochii băiatului se măresc, apoi cum se îngustează până la a 
deveni două fante, evitând să se uite direct la el. Nu aşa te vei 
perfecționa. Ce ar gândi tatăl tău despre comportamentul tău? 
Când se va întoarce din Ţara Sfântă aş vrea să pot să te laud. 
Nu vreau să fiu obligat să-i spun că sunt dezamăgit. 

Will îi primi cuvintele ca pe un pumn greu în stomac. Simţea 
că nu mai are aer, că i se face rău şi îl ia cu ameţeală. 

— De unde...? De unde aţi aflat? 

— Mi-a povestit tatăl tău înainte de a pleca. . 

— V-a povestit? replică Will cu voce slabă. Işi lăsă bărbia în 
piept, clătină din cap, apoi îşi ridică privirea. Imi pot primi 
pedeapsa şi pot fi lăsat să plec, domnule? 

Pentru Owein fu ca şi cum o mască picase de pe chipul lui 
Will. Fragilitatea dispăruse aproape imediat după ce apăruse. Se 
uită la vena care pulsa în dreptul tâmplei băiatului în timp ce 
acesta scrâşnea din dinţi. Cavalerul recunoscu hotărârea 
împietrită. O văzuse pe chipul lui James Campbell când îl 
sfătuise să nu facă o cerere de transfer de la preceptoriul 
Templului în cetatea Acra. James nu fusese chemat să participe 
la cruciadă şi, deşi îl avea pe Will în Londra şi o soţie tânără şi 
fiice în Scoţia, refuzase să-i asculte sfatul. Owein se întrebă dacă 
reuşise vreodată să ajungă la sufletul băiatului. Hotări că era 
timpul să vorbească deschis. 


32 


— Nu, sergent Campbell, nu ţi se permite să pleci. Nu am 
terminat. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, domnule, rosti Will cu 
voce joasă. N-o voi face! 

— Nici nu va trebui, rosti Owein calm, aşezându-se pe bancă, 
dacă vei începe să te comporţi ca un sergent adevărat, aşa cum 
ştiu că poţi fi. Văzu că atrăsese atenţia băiatului, aşa că merse 
mai departe: Ai o minte ascuţită, William, iar entuziasmul şi 
talentul tău pe terenul de instrucţie sunt lăudabile. Dar refuzi să 
te supui celor mai elementare obligaţii ale ordinului nostru. 
Crezi că fondatorii au scris Legea pentru amuzamentul lor? Cu 
toţii trebuie să urmăm idealurile statuate de ei ca să ne 
îndeplinim rolul de războinici ai lui Hristos pe Pământ. Nu ajunge 
să ştii cum să te baţi. Bernard de Clairvaux însuşi ne-a spus că 
este inutil să-i ataci pe duşmani din exterior dacă nu-i învingi 
mai întâi pe duşmanii dinlăuntrul tău. Înţelegi, William? 

— Da, domnule, replică încetişor Will. 

Cuvintele atinseseră ceva profund din sufletul lui. 

— Nu poţi continua să-ţi periclitezi poziţia prin nesocotirea 
Legii ori de câte ori crezi că e plictisitoare sau lipsită de logică. 
Trebuie să începi să mi te supui, William, să-ţi îndeplineşti toate 
îndatoririle, nu doar pe cele care îţi fac plăcere. Trebuie să înveţi 
ce e disciplina, altfel nu îţi vei găsi locul în acest ordin. E clar? 

— Da, sir Owein. 

Cavalerul se lăsă pe spate, mulţumit că Will ascultase şi 
înţelesese. 

— Bine. Luă unul din stilurile cu înscrisuri de pe masă. 
Desfăşură pergamentul şi îl netezi cu palma. Atunci următoarea 
ta sarcină va fi să-mi duci scutul la întâlnirea dintre regele 
Henric şi Maestrul de Pairaud. 

— Regele? Vine aici, domnule? 

— Peste douăsprezece zile. Owein îşi ridică privirea de pe 
pergament. lar vizita sa este una privată, aşa că ţi se interzice 
să vorbeşti despre ea. 

— Aveţi cuvântul meu, domnule! 

— Până atunci, vei fi trimis la grajduri ca pedeapsă pentru că 
ţi-ai neglijat îndatoririle în această dimineaţă. Asta în plus faţă 
de sarcinile zilnice. Asta-i tot, sergent. Eşti liber. 


33 


Will înclină capul şi porni spre uşă. 

— Şi, William... 

— Domnule? 

— Poate că amenințările mele ţi s-au părut deşarte în trecut. 
Dar, dacă vei continua să-mi pui la încercare răbdarea, nu voi 
ezita să te dau afară din ordin. Fereşte-te de probleme. Bunul 
Dumnezeu ştie prea bine că necazurile se lipesc de tine ca râia 
de câinii vagabonzi, iar data viitoare când mai dai de vreun 
bucluc s-ar putea să te muşte rău de tot. 

— Da, domnule. 

După plecarea lui Will, Owein îşi frecă tâmplele. 

— Eşti mult prea îngăduitor cu băiatul, frate. Din spatele 
paravanului de lemn, unde stătuse pe tot parcursul întâlnirii, 
apăru un cavaler înalt, cu părul cărunt şi un petic din piele prins 
peste ochiul stâng. Bărbatul se apropie de Owein, cu un teanc 
de suluri de pergament în mână. A duce scutul unui templier 
reprezintă o mare onoare, acum şi mai mare dată fiind ocazia. 
Pedeapsa pe care a primit-o pare mai mult o recompensă. 

Owein studie pergamentul din faţa lui. 

— Poate că responsabilitatea dată îl va mai tempera, frate. 

— Sau îl va duce la nesocotiri şi mai mari. Mă tem că 
afecțiunea pe care i-o porţi băiatului te-a orbit. Nu eşti tatăl lui. 

Owein îşi ridică privirea şi se încruntă. Deschise gura ca să 
protesteze, dar celălalt cavaler continuă: 

— Băieţii cu vârsta şi familia lui sunt ca nişte câini. Răspund 
mai bine la bici decât la vorbă bună. 

— Nu sunt de acord. 

Cavalerul ridică uşor din umeri şi puse sulurile de pergament 
pe masă. 

— Decizia îţi aparţine, desigur. Eu doar mi-am spus părerea. 

— Am luat notă de părerea ta, Jacques, răspunse Owein, cu 
blândeţe, dar şi cu fermitate. Ridică pergamentele. Le-ai citit pe 
toate? 

— Da. Jacques se duse la fereastră şi privi afară, spre 
proprietăţile Templului. Frunzele copacilor începeau să se 
veştejească, devenind maronii şi zdrenţuite pe margini. Maestrul 
de Pairaud ce spune? Crede că Henric ne va accepta cererile? 


34 


— Da. De vreme ce mă ocup de această chestiune de câteva 
luni, Maestrul de Pairaud m-a lăsat să decid în ce fel vom 
proceda în cursul întâlnirii. l-am împărtăşit părerea mea şi am 
convenit că ar trebui să punem cap la cap nu doar rapoartele de 
trezorerie legate de împrumuturile acordate Casei Regale în 
ultimul an, ci şi de modul în care noi credem că s-au cheltuit 
aceste fonduri. Voi avea nevoie de ajutorul tău în privinţa 
câtorva detalii. 

— ÎI ai. 

Owein dădu din cap în semn de mulţumire. 

— Toate astea slujesc la întărirea cauzei noastre. 

— Oricât de solidă ar fi această cauză, regele nu va fi 
mulţumit. 

— Nu va fi, aşa e. Dar, deşi eu unul cred că ar trebui să ne 
purtăm cu mănuşi într-o asemenea chestiune, Henric nu prea 
are de ales decât să accepte cererile Templului. lar dacă refuză, 
îi putem cere papei să-i ordone să facă asta. 

— E nevoie de prudenţă, frate. Poate că Templul este mai 
presus de autoritatea regelui, dar el ne poate îngreuna viaţa. A 
mai făcut-o şi înainte, când a încercat să confişte câteva din 
proprietăţile noastre. În plus, adăugă Jacques cu o mină sumbră, 
acum avem probleme mai importante decât măruntele invidii 
ale monarhilor. Îşi trase un jilţ şi se aşeză în faţa lui Owein. Ai 
vorbit cu maestrul de dimineaţă. Ţi-a spus dacă a mai primit 
vreun raport din Outremer? 

— Vom discuta asta la următoarea întâlnire a capitulului, dar 
nu, nu a mai primit nimic de când am aflat despre atacurile 
mongolilor asupra Alepului, Damascului şi Bagdadului şi despre 
reacţia mamelucilor în vederea contracarării hoardei. lar asta, 
pentru mine, reprezintă un îndemn suficient de puternic ca să 
avem o confruntare cu regele în privinţa datoriilor sale cât mai 
curând. Vom avea nevoie de orice sursă posibilă de fonduri 
pentru a face faţă acestei noi ameninţări. Dacă mamelucii se 
luptă cu mongolii şi câştigă, ne vom trezi cu întreaga lor armată 
mărşăluind triumfătoare şi încrezătoare prin teritoriile noastre. 
Owein ordonă sulurile de pergament de pe masă şi clătină din 
cap. Nu-mi vine în minte niciun pericol imediat mai mare. 


35 


3 


Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului 
3 septembrie 1260 


Era mare agitaţie în tabăra mamelucă. Armata se pregătea cu 
zgomot şi bucurie să-şi sărbătorească victoria. Oamenii cântau, 
în vreme ce ofiţerii erau obligaţi să-şi strige ordinele, încercând 
să menţină controlul asupra a ceea ce, la prima vedere, putea fi 
socotit drept un haos generalizat. 

Când ajunse la cortul sultanului, Baybars îşi înfrână calul şi 
sări din şa. Legă animalul de un par şi se opri să privească 
dealurile aflate mult dedesubtul lui. Soarele coborâse deja sub 
înălţimi şi acum arunca umbre peste întreaga vale. Baybars 
auzea ecoul vag al topoarelor lovind lemnul maşinilor de război 
mongole, care erau distruse pentru a fi transformate în ruguri 
pentru morţii lor. Privirea i se mută spre şirul de mameluci răniţi 
care părăseau încet câmpul de bătălie, târându-se pe coasta 
dealului. Cei în stare să meargă erau ajutaţi de camarazii lor, iar 
cei mai puţin norocoşi erau duşi în căruţe care se zdruncinau 
cumplit pe terenul accidentat. Până în zori doctorii aveau să fie 
epuizați de muncă, dar şi mai epuizați aveau să fie săpătorii de 
morminte. Baybars se apropie de cort. Intrarea era păzită de doi 
războinici îmbrăcaţi în alb din regimentul Mu'izziyya, garda 
regală a sultanului. Aceştia se dădură la o parte la apropierea lui 
şi îşi înclinară capetele. 

Atmosfera din interiorul cortului mirosea a lemn de santal, iar 
lămpile cu ulei aruncau o lumină caldă, untoasă. Baybars avu 
nevoie de câteva clipe ca să se obişnuiască puţin cu 
semiîntunericul. Când reuşi, privirea îi fu atrasă în primul rând 
de tronul aflat pe o platformă de lemn acoperită cu o tapiţerie 
din mătase albă. Era un obiect magnific, tapiţat cu mătăsuri 
scumpe, cu braţele terminate cu capete de lei sculptate în aur, 
ameninţându-i cu boturile căscate pe toţi cei care se apropiau. 
Tronul era gol acum. Baybars privi în jur până când ochii i se 
opriră asupra unui divan parţial ascuns de o plasă. Sultanul 
Kutuz, stăpânul mamelucilor şi conducătorul Egiptului, stătea 


36 


tolănit pe perne. Mantia lui din brocart de culoarea jadului era 
strâns înfăşurată în jurul trupului masiv, iar barba lungă şi 
neagră fusese dată cu ulei parfumat. Ca de obicei, sultanul nu 
era singur. Baybars le aruncă o privire scurtă celorlalţi bărbaţi 
care se aflau în cort. Se autoeducase ca la intrarea într-un 
spaţiu închis să vadă cine se găsea acolo şi câţi erau înarmaţi. În 
prezenţa sultanului, invariabil înăuntru se găseau toţi cei care 
contau, cu excepţia servitorilor. Baybars nutrea de mult 
convingerea că poziţia lui Kutuz era preponderent determinată 
de clica de curteni care-i erau mereu prin preajmă decât de 
panglica subţire din aur care îi încercuia fruntea. Slujitori 
purtând tăvi cu fructe şi pocale cu băuturi se mişcau cu agilitate 
printre consilierii regali şi guvernatorii militari ai diverselor 
regimente de mameluci care stăteau în grupuri mici, discutând 
încet între ei. În umbrele aruncate de făclii se vedeau gărzile 
regimentului Mu'izziyya. 

O pală de aer rece pătrunse în cort odată cu un mesager care 
se grăbi spre unul din guvernatori. Fumul emanat de 
recipientele în care ardea lemn de santal formă vălătuci. Kutuz 
îşi ridică privirea, ochii lui negri fixându-se asupra lui Baybars. 

— Amir, rosti sultanul. Vino aici. Aşteptă ca Baybars să se 
apropie de divan. Te felicit, rosti el, în timp ce comandantul se 
înclina ceremonios. Datorită planului tău am obţinut prima 
noastră victorie împotriva mongolilor. Sprijinindu-se de perne, 
Kutuz luă un pocal de pe una din tăvi. Care crezi că ar trebui să 
fie următoarea mişcare? Aruncă o privire spre bărbaţii care 
stăteau într-o parte a cortului. Unii dintre sfătuitorii mei au 
sugerat să ne retragem. 

Baybars nu-şi dezlipi privirea de la sultan. 

— Ar trebui să atacăm forţele mongole rămase, stăpâne. 
Restul şi-au luat zborul spre est, iar rapoartele de la graniţă 
arată că sunt preocupaţi de stabilitatea tronului din Mongolia. Ar 
fi bine să nu le dăm timp să se reorganizeze. 

— E dificil, se auzi vocea unuia dintre guvernatori. Drumul 
spre est e lung şi... 

— Nu, i-o reteză Kutuz. Baybars are dreptate. Trebuie să 
lovim câtă vreme putem dacă vrem să obţinem un succes 
deplin. Făcu semn unui scrib, care şedea la o masă mai retrasă. 


37 


Am întocmit o scrisoare către conducătorii occidentali din Acra, 
informându-i de victoria noastră şi cerându-le să ne sprijine 
campania. Trimite-l pe unul dintre ofiţerii tăi să i-o înmâneze 
personal Marelui Maestru al cavalerilor teutoni. 

Baybars luă pergamentul fără nicio tragere de inimă. A cere 
duşmanului permisiunea de a intra pe teritoriile lui, teritorii 
furate, îl jignise, iar resturile pe care mamelucii le culeseseră din 
Acra în cursul campaniei lor prin Palestina îi întăriseră ura. În 
vreme ce armata îşi făcuse tabăra în afara zidurilor oraşului, 
cavalerii teutoni, un ordin militar provenit din Regatul 
Germaniei, îl invitaseră pe Kutuz în fortăreaţa lor, pentru a 
sărbători la masa lor. Sultanul le propusese atunci o alianţă 
militară împotriva mongolilor. Negocierile dintre forţele creştine 
şi cele musulmane nu erau ceva ieşit din comun. Din perioada 
primelor cruciade se încheiaseră numeroase asemenea alianţe, 
la îndemnul papei creştin, pentru curăţarea locului în care se 
născuse Mântuitorul lor de  necredincioşii  amăgiţi cu 
promisiunea de absolvire a păcatelor în viaţa următoare şi cu 
pământuri şi bogății în aceasta. În teritoriile de peste mări şi 
ţări, creştinii deveniseră ei înşişi necredincioşi şi, în timp, 
învăţaseră să negocieze cu duşmanul până la nivelul la care 
comerţul şi chiar amiciţiile ajunseseră să înflorească şi în timpul 
conflictelor. In acea zi însă, deşi le permiseseră mamelucilor să 
le traverseze teritoriile, conducătorii creştini  refuzaseră 
categoric să încheie un tratat de alianță militară. 

Stând tăcut lângă sultan în timpul festinului, Baybars 
urmărise încruntat cum servitori musulmani serveau la mese. În 
Acra, cei pe care musulmanii îi numeau a/-Firinjah - francii - 
deţineau puterea. Era un termen folosit în sens larg pentru 
elitele de războinici ai Vestului, indiferent de naționalitatea lor. 
Francii aveau în comun două lucruri: credinţa lor creştină 
romanică şi faptul că veniseră neinvitaţi în Est. În oraşele şi 
fortărețele conduse de franci, creştinilor, evreilor şi 
musulmanilor li se îngăduia să muncească, să-şi practice religia 
şi să-şi organizeze propriile administrații. Însă ceea ce francii 
socoteau toleranţă pentru Baybars era o insultă. Creştinii 
occidentali, care ocupaseră prin forţă Ţara Sfântă, îi înrobiseră 
poporul şi prosperau în urma jafurilor practicate. Conducătorii 


38 


din Acra puteau încerca să se ascundă în spatele rafinamentului, 
al pomezilor şi al mătăsurilor, dar Baybars vedea murdăria 
Vestului, convins că tot săpunul din Palestina nu ar fi putut să-i 
spele. Baybars îl privi stăruitor pe Kutuz. 

— Mai degrabă aş purta război contra francilor decât să le 
transmit un mesaj, stăpâne. 

Kutuz bătu darabana pe braţul divanului. 


— Deocamdată trebuie să ne concentrăm forţele asupra unui 
singur duşman, Amir. Mongolii trebuie să plătească negreşit cu 
vârf şi îndesat pentru insulta pe care mi-au adus-o. 

— Şi pentru cei optzeci de mii de musulmani pe care i-au ucis 
la Bagdad? ripostă Baybars. 

— Şi pentru ei, replică sultanul după o mică pauză. Goli potirul 
şi îl dădu unui servitor. Cel puţin francii îmi respectă poziţia. 

— Fac asta, stăpâne, pentru că se tem ca mongolii să nu le 
cucerească teritoriile. Nu vor să ridice sabia, aşa că ne-au lăsat 
pe noi să le ducem bătălia. 

Baybars îl privi pe sultan cu îndrăzneală. În cort se lăsă o 
tăcere tensionată, întreruptă doar de paşii servitorilor şi de 
sunetele atenuate ale taberei militare de afară. Kutuz fu primul 
care îşi întoarse privirea. 

— Ţi-ai primit ordinele, Amir. 

Baybars nu replică. Avea timp, în cursul campaniei militare, 
să-l determine pe sultan să-i accepte părerea. 

— Mai e şi problema recompensei, stăpâne. 

Kutuz se lăsă pe spate, încuviinţând scurt din cap şi tensiunea 
acumulată în cort se risipi cu un oftat general de uşurare. 

— Soldaţii care luptă în războaie se vor bucura întotdeauna de 
pradă, Baybars. Făcu semn unuia din consilieri. Umpleţi un cufăr 
cu aur pentru Amir. 

— Nu aur caut eu, stăpâne. 

Kutuz se încruntă. 

— Nu? Atunci ce vrei? 

— Guvernarea cetăţii Alep, stăpâne. 

Sultanul rămase tăcut câteva secunde. În spatele lui, unii 
dintre consilieri se agitară neliniştiţi. Kutuz izbucni în râs. 

— Ceri un oraş aflat sub ocupaţia mongolilor? 


39 


— Nu va mai fi multă vreme aşa, stăpâne. Nu şi acum, după 
ce le-am distrus o treime din efective şi ne pregătim să atacăm 
fortărețele lor pentru a termina ce am început. 

Zâmbetul lui Kutuz se şterse. 

— Ce joc faci? 

— Niciun joc, stăpâne. 

— De ce soliciţi o asemenea recompensă? Ce să faci tu cu 
Alepul când cea mai mare dorinţă a ta e să-mi conduci armata 
în războiul împotriva creştinilor? 

— Poziţia de guvernator nu mă va împiedica să slujesc 
această cauză. 

Kutuz îşi încrucişă braţele la piept. 

— Amir, zise el cu o blândeţe contrazisă însă de duritatea 
privirii, nu pricep de ce vrei să te întorci într-un loc atât de plin 
de amintiri. 

Baybars îngheţă. Ştia că sultanului îi plăcea să afle totul 
despre ofiţerii lui, inclusiv trecutul lor. Dar nu credea că exista 
cineva, nici chiar Kutuz, care să cunoască ce i se întâmplase în 
Alep. 

Observând că a atins o coardă sensibilă, Kutuz schiţă un 
zâmbet. 

— V-am servit pe dumneavoastră şi pe predecesorii 
dumneavoastră de la vârsta de optsprezece ani. Vocea profundă 
a lui Baybars umplea cortul, astfel că aceia aflaţi acolo se opriră 
să-l asculte. In tot acest timp, am băgat spaima în duşmanii 
Islamului şi am contribuit la triumful cauzei noastre. Am condus 
trupele în bătălia de la Herbiya şi am omorât cinci mii de 
creştini. Am ajutat la capturarea regelui francilor, Ludovic, la 
Mansurah şi i-am omorât trei sute din cei mai buni cavaleri. 

— Îți sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine, 
Amir Baybars, dar mă tem că n-aş putea da un asemenea 
giuvaier, chiar dacă m-aş afla în postura de a-l da. 

— Recunoscător, stăpâne? Baybars vorbea cu acelaşi calm, 
dar îşi încleştase pumnii. Dacă n-aş fi fost eu, n-ai fi avut un tron 
pe care să stai. 

Kutuz se ridică repede de pe divan, împrăştiind pernele din 
jurul lui. 


40 


— Uiţi cine eşti, Amir! În numele lui Allah, ar trebui să pun să 
fii biciuit! 

Se repezi spre tron şi păşi pe estradă. Întorcându-se, se aşeză 
şi luă capetele de leu. 

— Cer iertare, stăpâne, dar cred că merit această 
recompensă. 

— Pleacă! îi ordonă Kutuz. Pleacă acum şi să nu te întorci 
până ce nu meditezi la statutul unui sultan şi la cel al unui 
comandant şi până ce nu înţelegi diferenţa dintre ele. Nu vei 
avea Alepul niciodată, Baybars. Mă auzi? Niciodată! 

Cu coada ochiului, Baybars îi zări pe câţiva membri ai gărzii 
personale a sultanului făcând câţiva paşi în faţă. Mâinile li se 
încleştaseră pe mânerele săbiilor. 


Se forţă să se încline în faţa lui Kutuz, apoi ieşi din cort 
strângând cu putere pergamentul. 

In vreme ce străbătea tabăra mamelucilor, oamenii se dădeau 
înapoi zărind furia care i se întipărise pe chip ca un giulgiu. 
Soarele apusese în spatele dealurilor, iar în canion ardeau 
rugurile mongolilor morţi, flăcările ridicându-se în înaltul cerului 
purpuriu. Aerul îngheţat al deşertului era plin de râsete şi 
strigăte de victorie. De undeva, de mai aproape, se auzeau 
ţipetele unei femei. Când ajunse la cortul lui, Baybars îl deschise 
cu un gest violent. Se opri la intrare. In mijloc stătea un ofiţer 
mameluc, un bărbat zvelt cu un chip ce exprima sinceritate şi cu 
un nas uşor acvilin. 

— Amir! Nu ne-am întâlnit în bătălie, dar am auzit deja zeci de 
poveşti despre faptele tale. 

Baybars îi dădu săbiile servitorului său, care aştepta în 
apropiere. Ofiţerul veni şi îl îmbrăţişă. 

— Când trec prin tabără nu aud decât oameni care îţi slăvesc 
numele. Te venerează. Ofiţerul făcu un gest către un divan jos, 
în faţa căruia se găsea un cufăr plin cu platouri încărcate de 
curmale şi cărnuri condimentate. Dă-ţi jos armura şi bea cu 
mine ca să sărbătorim. 

— Vremea sărbătoririi a trecut, Omar. 

— Amir? 


41 


Baybars aruncă o privire spre servitori. Cel care îi luase săbiile 
începuse să le curețe. Alţi doi scormoneau cărbunii în vasele de 
încălzit, iar un al patrulea turna apă într-o cadă din argint. 

— Lăsaţi-ne singuri. 

Servitorii ridicară surprinşi privirile, dar după ce zăriră 
expresia de pe chipul stăpânului lor se grăbiră să plece. Baybars 
aruncă pergamentul pe cufăr şi îşi scoase armura plină de 
sânge, lăsând-o să cadă în nisip. Se aşeză cu greutate pe divan 
şi înşfăcă un pocal cu kumiz. Bău cu nesaţ. Laptele fermentat de 
iapă îi ungea gâtul. 

Omar se aşeză lângă el. 

— Sadeek? insistă el, revenind, acum că servitorii plecaseră, 
la apelativul mai familiar de prieten. În cei optsprezece ani de 
când te cunosc, nu te-am văzut niciodată înfuriat de o victorie. 
Care e motivul? 

— Kutuz. 

Omar aşteptă ca el să continue şi rămase tăcut câtă vreme 
Baybars îi povesti despre refuzul sultanului de a-i îndeplini 
cererea. După ce prietenul său termină, Omar se lăsă pe spate 
şi clătină din cap. 

— În mod sigur Kutuz se teme de tine. Reputația te precede, 
iar el e foarte conştient de puterea armatei de a da jos un 
sultan. În definitiv, şi el a urcat pe tron prin forţă. Kutuz 
domneşte de doar un an şi poziţia lui nu e sigură în rândul 
tuturor regimentelor. Aş spune că el crede că vei avea o putere 
prea mare dacă ţi-ar da Alepul. O putere pe care tu ai putea să o 
foloseşti împotriva lui. Omar îşi depărtă braţele. Cu toate 
acestea, nu văd ce ai putea face. Cuvântul sultanului e lege. 

— Trebuie să moară, rosti Baybars încet. 

Atât de încet, încât Omar nu fu sigur că auzise bine. 

— Sadeek? 

Baybars îi aruncă o privire. 

— Îl voi ucide şi voi pune un conducător mai potrivit pe tron. 
Un conducător care îşi va recompensa ofiţerii. Un conducător 
care să le aducă victoriile pe care aceştia le merită. 

Privirea lui Omar se îndreptă spre intrarea în cort. Copertina 
era deschisă şi afară se vedeau flăcările tremurânde ale torţelor 


42 


şi umbrele oamenilor care stivuiau prada obţinută pe câmpul de 
bătălie. 

— Nici măcar să nu gândeşti aşa ceva, murmură el. Mai bine 
dormi puţin. Mâine e o nouă zi şi poate că furia ta se va stinge 
odată cu visele. 

— Omar, poate că eşti unul dintre cei mai buni ofiţeri ai mei şi 
ca un frate pentru mine. Dar dacă tu crezi aşa ceva, atunci 
poate că nu mă cunoşti deloc. Ai fost acolo când l-am omorât pe 
Turanshah, ayyubitul. Mâna mea a ţinut sabia care a luat viaţa 
sultanului. O pot face din nou. 

— Da, replică Omar încetişor. Am fost acolo. 

Se uită în ochii lui Baybars şi nu zări nicio urmă de îndoială. 
Omar mai văzuse acea privire. 

In acea zi, cu zece ani în urmă, se odihnea alături de alţi 
ofiţeri din regimentul Bahri după victoria împotriva francilor la 
Mansurah, o victorie al cărei artizan fusese Baybars. Pe atunci, 
regimentul Bahri alcătuia garda personală a sultanului Ayyub, ai 
cărui predecesori formaseră şi crescuseră armata mamelucă. Cu 
puţin timp înainte de bătălia de la Mansurah, Ayyub murise, iar 
pe tron se urcase Turanshah, moştenitorul lui. Turanshah îi 
batjocorise pe mameluci punându-şi apropiații în poziţiile-cheie, 
aşa că Aibek, comandantul regimentului Bahri, îi ceruse lui 
Baybars să îndrepte situaţia cu puterea de convingere a oţelului 
rece. Târziu în acea noapte, Baybars se dusese la Omar şi la alţi 
ofiţeri, în vreme ce Turanshah organizase un banchet. Cu săbiile 
ascunse sub haine, trupa de asalt pătrunsese în forţă în sala 
unde se ţinea petrecerea. Turanshah se refugiase într-un turn 
de pe malurile Nilului, însă Baybars îl urmărise ca un copoi şi 
ordonase ca turnului să i se dea foc. Văzând că flăcările 
devorează lemnul, sultanul sărise în apele fluviului şi de acolo, 
ca un şobolan pe jumătate înecat, ceruse îndurare pentru viaţa 
lui. Baybars sărise de pe mal şi curmase viaţa sultanului şi 
dinastia ayyubiţilor cu o singură lovitură, dându-le puterea 
mamelucilor şi transformând sclavii în stăpâni. Omar n-avea să 
uite niciodată clipa în care Baybars îşi înfipsese sabia în 
pântecele lui Turanshah, cu chipul schimonosit de ură. 

Acum, Omar clătină din cap. 


43 


— De data asta nu va merge. Kutuz este în permanenţă 
înconjurat de gărzi. Ai fi omorât. 

O voce din umbră îi făcu pe amândoi să tresară violent, iar 
Baybars se întinse din instinct după pumnalul ascuns în cizmă. 

— O, va merge. Va merge! Va merge! 

Cuvintele fuseră urmate de un chicotit şi Baybars se linişti. 

— Vino aici. 

O clipă mai târziu, o siluetă se materializă din umbre. Era un 
bătrân cu un rânjet ştirb, păr negru ciufulit şi o piele închisă la 
culoare, zbârcită precum coaja unui fruct uscat. Individul purta 
un veşmânt jerpelit din bumbac, era desculţ şi avea tălpile pline 
de cicatrici. Unghiile de la picioare erau galbene, iar ochii îi erau 
lăptoşi de la cataractă. Omar se relaxă puţin când îl recunoscu 
pe Khadir, ghicitorul lui Baybars. De mijlocul bătrânului atârna 
un pumnal cu mâner de aur, pe care era incrustat un rubin 
mare, faţetat. Pumnalul era singurul indiciu că sărmanul om 
fusese odinioară războinic în cadrul faimosului Ordin al 
Asasinilor, un grup de războinici de elită radicali înfiinţat în 
Persia înainte de prima cruciadă. Şiiţi, o minoritate musulmană 
care se separase de sunniţii tradiţionalişti după controversele 
referitoare la succesiunea profetului Mahomed, Asasinii 
urmăreau distrugerea duşmanilor credinţei lor şi făcuseră asta 
cu o eficienţă brutală. Din fortărețele lor secrete ascunse în 
munţii Siriei, se furişau neobservaţi şi se aruncau ca nişte 
păianjeni negri, tăcuţi şi letali, asupra țintelor alese, otrava şi 
pumnalul fiind modalităţile lor preferate de a ucide. În decursul 
anilor, cruciații, arabii, turcii şi mongolii învăţaseră pe bună 
dreptate să se teamă de ei. Din când în când însă, aceştia îi 
foloseau pentru scopurile lor personale, contra unui preţ 
exorbitant, căci nu existau profesionişti mai buni ai crimei. 

Omar nu ştia de ce Khadir părăsise ordinul. Se zvonea că 
ghicitorul fusese dat afară, dar motivele reale ale îndepărtării 
sale rămăseseră incerte. Tot ce ştia cu certitudine Omar era că 
bătrânul ajunsese în Cairo, îmbrăcat cu aceleaşi haine jerpelite 
ca şi acum, la scurt timp după ce lui Baybars i se încredinţase 
conducerea regimentului Bahri, şi îi oferise noului comandant 
serviciile şi loialitatea sa. 


44 


În vreme ce Khadir se apropia de luminile pâlpâitoare ale 
vaselor cu tăciuni aprinşi, Omar observă vipera încolăcită pe 
mâna bătrânului. 

— Vorbeşte, îi ceru Baybars. 

Khadir se aşeză pe nisip, urmărind ca vrăjit cum şarpele se 
strânge în jurul încheieturii mâinii, după care sări iarăşi în 
picioare. Privirea lui se opri asupra lui Baybars. 

— Omoară-l pe Kutuz, rosti el cu răceală în voce. Vei avea 
sprijinul armatei. 

— Eşti sigur? 

Khadir chicoti şi se aşeză din nou pe nisip, încrucişându-şi 
picioarele. Prinse capul şarpelui între degetul mare şi arătător, îl 
descolăci de pe braţ şi îi şopti ceva, după care îl lăsă să alunece 
pe sol. Vipera şerpui pe nisip înspre divan, lăsând în urma ei o 
dâră subţire. Omar rezistă impulsului de a-şi ridica picioarele 
când şarpele îi trecu peste cizmă. Era o viperă tânără, dar 
oricum veninul ei era ucigător. 

Khadir bătu din palme în vreme ce şarpele se apropia de 
Baybars. 

— Vezi! Îţi arată răspunsul! 

— Vrăjitoriile lui sunt o insultă la adresa lui Allah, rosti încet 
Omar. N-ar trebui să-l laşi să facă aşa ceva. 

Privirea lui Khadir se întoarse spre Omar, care se uită în altă 
parte, incapabil să întâlnească acei ochi albi. 

Baybars urmărea şarpele care aluneca printre picioarele lui în 
căutarea întunericului de sub divan. 

— Allah i-a dăruit acest dar, Omar, şi el nu se înşală niciodată. 

Înainte ca vipera să se facă nevăzută, Baybars îşi ridică cizma 
şi zdrobi capul reptilei. Aruncă leşul şarpelui cu piciorul şi se uită 
la Khadir. Ghicitorul îşi scărpina o rană de pe picior. 

— Spui că armata m-ar sprijini, dar cum rămâne cu 
regimentul Mu'izziyya? Garda regală nu l-ar apăra pe Kutuz? 

Khadir dădu din umeri şi se ridică în picioare. 

— Poate că da, dar loialitatea lor poate fi cumpărată cu aur, 
iar prada zilei de azi e păzită de oamenii tăi. Indreptându-se 
spre divan, bătrânul luă de pe jos vipera moartă. După ce se 
uită trist la trupul ei zdrobit, ascunse şarpele sub haine. Il privi 
pe Baybars cu ceva ce aducea a mândrie părintească. Văd un 


45 


viitor luminos pentru tine, stăpâne. Naţiunile vor cădea şi regii 
vor pieri, iar tu te vei ridica deasupra tuturor pe un munte de 
cranii şi un râu de sânge. Vocea i se transformă într-o şoaptă în 
timp ce îngenunchea la picioarele lui Baybars. Dacă mâna ta va 
ţine pumnalul care îl va omori pe Kutuz, vei deveni sultan! 

Baybars izbucni în râs. 

— Sultan? Atunci Alepul va fi cea mai neînsemnată comoară a 
mea. 

Râsul i se stinse de pe buze în vreme ce mintea începu să 
rumege cuvintele bătrânului. 

După ce Baybars îl detronase pe Turanshah, pe tron se urcase 
Aibek, cel care ordonase asasinatul, comandantul regimentului 
Bahri. Insă Baybars nu fusese recompensat aşa cum se cuvenea 
pentru ceea ce făcuse, aşa că, refuzând să-l slujească pe omul 
pe care îl ajutase să se ridice, părăsise Cairo. Se întorsese cu un 
an în urmă, după ce Kutuz îl detronase pe succesorul lui Aibek, 
sperând că noul sultan se va dovedi mai credincios decât ceilalţi 
faţă de oamenii lui şi faţă de cauză. Dar fusese cumplit de 
dezamăgit. 

Ridicându-se de pe divan, Baybars se duse la intrarea în cort. 
Afară cerul era roşu de la flăcările rugurilor, iar luna se ridicase 
deasupra deşertului. Dealurile se vedeau ca nişte umbre negre, 
dispărând în întuneric la contactul cu şesul care se întindea în 
faţa lui Baybars. Spre sud, Izvorul lui Goliat sclipea ca oţelul în 
lumina lunii. Francii ajunseseră odată în această zonă ca să-l 
provoace pe sultanul egiptean, Saladin, cu crucile şi săbiile lor. 
Armata lor fusese înconjurată, rutele de aprovizionare le 
fuseseră tăiate, dar necredincioşii supravieţuiseră pescuindu-şi 
hrana în firul de apă, iar Saladin, incapabil să le cotropească 
tabăra, fusese obligat să se retragă. De aproape două secole, 
francii le mâncau mâncarea, îi masacrau pe dreptcredincioşi şi 
le întinau locurile de rugăciune. Acolo unde odinioară fusese 
slăvit Allah acum se bălăceau în noroi porcii. 

Stând acolo, cu privirea aţintită asupra Izvorului, Baybars 
începu să simtă cum ranchiuna era înlocuită de un sentiment de 
anticipare. Cuvintele lui Khadir trosneau ca un foc în mintea lui. 
Avea un destin şi un rol de jucat în exterminarea francilor. O 
simţea înlăuntrul lui. 


46 


— Dacă aş fi sultan, murmură el, m-aş bate atât de aprig cu 
francii barbari că nici măcar vulturii n-ar mai avea ce să culeagă 
de pe oasele lor. 

Omar veni lângă Baybars. 

— Ştiu că îţi doreşti cu ardoare să le verşi sângele, dar nu-i 
socoti pe franci nişte sălbatici lipsiţi de minte. Sunt războinici 
temerari şi strategi vicleni şi nu-ţi va fi uşor să-i distrugi. 

Baybars se întoarse spre Omar. 

— Te înşeli. Sunt barbari. În Apus, francii trăiesc precum 
porcii. Casele lor sunt nişte cocioabe, iar drumurile, stricate şi 
pustii. Au privit spre Orient şi au văzut frumuseţea oraşelor 
noastre, eleganța oamenilor noştri şi marile noastre şcoli de 
învăţătură. Au privit spre Orient şi au vrut ce e aici pentru ei, 
aşa că au venit cu cruciadele lor. Nu pentru Dumnezeul lor, ci 
pentru jaf. Baybars închise ochii. Fiecare zi pe care o trăiesc pe 
pământurile noastre trebuie răzbunată. 

— Sultanul ţi-a dat nişte ordine, zise Omar. Cu mongolii 
trebuie să ne batem. 

— Nu ne va lua mult ca să-i zdrobim. După asta vom întocmi 
şi planuri pentru Kutuz. Baybars îl prinse pe Omar de umăr. O să 
fii alături de mine? 

— Nu-i nevoie să întrebi aşa ceva. 

— la ce aur am, zise Baybars, arătând spre un cufăr mic, şi 
îngrijeşte-te de plata ofiţerilor. Plăteşte-i bine, căci dacă voi 
trece la acţiune contra lui Kutuz trebuie să-i atrag pe cât mai 
mulţi dintre ei la cauza noastră. 

— Şi după aceea? 

— După aceea? Baybars se uită la Khadir, care stătea 
ghemuit pe nisip. Ochii bătrânului sclipeau în lumina roşie a 
vaselor de încălzit. După aceea ne pregătim de război. 


47 


IA 


Templul Nou, Londra 
14 septembrie 1260 


Săbiile de lemn se ciocniră cu un zgomot ascuţit. Will îşi întări 
strânsoarea în vreme ce braţul îi vibră din pricina şocului. 
Adversarul lui, un sergent cu păr auriu pe nume Garin de Lyon, 
se clătină când alunecă în noroi. În ultimele trei zile plouase 
torențial şi câmpul mustea şi era plin de băltoace cu apă 
maronie. Inspre dreapta, terenul de instrucţie se întindea până 
la malul Tamisei, pe care pâlcuri masive de arbuşti şi lăstăriş 
ascundeau privirii apa fluviului, înspre stânga şi spate se înălţau 
clădirile preceptoriului, pe jumătate pierdute în ceaţă. Aerul era 
umed şi răcoros, opunând o rezistenţă înverşunată razelor 
soarelui, dar chipurile băieţilor erau pline de broboane de 
sudoare. Tunica neagră a lui Will se strânsese în spate, făcându- 
| să se simtă inconfortabil. Will reuşi să pareze din nou lovitura 
lui Garin. Fentând spre stânga, îşi roti şi el sabia într-un arc 
mare spre celălalt tânăr. 

Garin neutraliză lovitura şi se dădu în spate ca să adopte 
poziţia de luptă. Ochii lui albaştri îl urmăreau pe Will. 

— Credeam că voi, scoţienii, sunteţi câinii războinici ai 
Britaniei. 

— Abia m-am încălzit, replică Will, rotindu-se în jurul lui. Şi 
încă nu m-am decis ce eşti tu azi. 

Garin zâmbi. 

— Ei bine, eu am ales ce eşti. Eşti un sarazin. 

Will îşi înălţă privirea spre cer. 

— larăşi? îşi ridică sabia. Bine. Atunci tu eşti un ospitalier. 

Garin se strâmbă şi scuipă pe jos. Cavalerii Sfântului loan, 
fondatorii azilelor pentru pelerini, erau de multă vreme rivali 
înverşunaţi ai templierilor. Or fi fost ambele ordine militare 
formate din nobili creştini care luptau pentru Dumnezeu şi 
creştinătate, dar asta nu-i împiedica pe membrii lor să se 
războiască pentru pământuri, influenţe comerciale şi alte 
interese. 


48 


Will se întinse în faţă. Abia reuşi să se ferească şi să-şi ridice 
sabia când Garin răspunse cu o lovitură puternică spre cap. 

— Opriţi-vă! 

La ordinul instructorului, cei doi băieţi se depărtară unul de 
celălalt, gâfâind. Cavalerul veni spre ei, cu poala mantiei plină 
de noroi. 

— De Lyon, trebuie să-ţi dezarmezi adversarul. Nu să încerci 
să-l omori. 

— Îmi cer iertare, domnule, zise Garin, plecându-şi capul. 
Lovitura a fost prost ţintită. 

— Da, aşa e, fu de acord cavalerul, cu o căutătură plină de 
duritate, deloc diminuată de faptul că bărbatul avea doar un 
ochi. Celălalt era acoperit cu un petic uzat din piele. Continuaţi! 
lătră el, întorcându-se la marginea terenului pe care erau înşiraţi 
şaisprezece băieţi de vârsta lui Will şi Garin. 

Nu toţi sergenţii Templului erau instruiți în arta luptei. Mulţi 
aveau să slujească drept muncitori: bucătari, fierari, croitori sau 
grăjdari în numeroasele preceptorii şi proprietăţi ale Templului, 
fără să participe vreodată la război. Dar cei care urmau să 
ajungă cavaleri trebuiau să devină luptători destoinici până când 
împlineau optsprezece ani. Pe instruirea de bază - retorică, 
gramatică şi logică, disciplinele în care erau instruiți majoritatea 
călugărilor din ordinele sfinte - nu se punea prea mult accent, 
deşi sergenţii erau obligaţi să înveţe pe dinafară cele şase sute 
de articole ale Legii. Astfel că, până la cincisprezece ani, băieţii 
puteau să galopeze înarmaţi cu lance şi scut, dar, cu câteva 
excepţii, printre care se numărau Will şi Garin, majoritatea nu 
ştiau să-şi scrie nici măcar numele. 

Will se întoarse spre Garin, ţinându-şi bine arma în faţa lui. 
Sabia de lemn era uzată de atâta folosire, iar marginile erau 
crăpate. Garin făcu prima mişcare, strigând în timp ce ataca. 
Will reuşi să evite prima lovitură, dar Garin şarjă în continuare, 
forțându-l pe Will să se retragă cu o serie de lovituri scurte şi 
puternice. Will îşi recuceri poziţia şi cei doi îşi încleştară săbiile. 
Se împinseră reciproc cu putere, căci niciunul nu voia să cedeze. 
Respirația lor se transforma în aburi, iar picioarele frământau 
noroiul într-un soi de clisă alunecoasă şi neagră. Will mârâi în 
faţa lui Garin şi împinse sabia înainte. Garin făcu ochii mari când 


49 


piciorul îi alunecă în lateral în noroi. Căzu. Cu o lovitură 
fulgerătoare, Will îi smulse arma din mână, aruncând-o în aer, 
după care se aşeză deasupra lui Garin, căzut pe spate, şi 
îndreptă vârful sabiei spre gâtul lui. Din rândul sergenţilor de pe 
margine izbucniră câteva urale. 

Cavalerul îi reduse la tăcere cu un gest scurt. 

— Această luptă nu merită lăudată. Arătă înspre Will şi Garin. 
Staţi jos. 

Will îşi îndepărtă sabia de la gâtul lui Garin şi îi oferi băiatului 
mâna. Garin o acceptă şi se sprijini de ea ca să se ridice şi să-şi 
recupereze arma. Se duseră în pas alergător pe margine, cu 
tunicile şi ciorapii ude. Will se încruntă atunci când cavalerul 
începu să le vorbească băieţilor. 

— Apărarea lui Campbell a fost slabă. O defensivă puternică i- 
ar fi îngăduit să-l slăbească pe de Lyon, al cărui asalt de 
deschidere a fost dezordonat şi uşor de anticipat. Cavalerul se 
întoarse spre cei doi tineri şi privirea i se aţinti asupra lui Will. 
Astfel n-ai fi fost obligat să apelezi la metode atât de barbare ca 
să-l învingi pe de Lyon. Ultima ta mişcare n-a fost decât forţă 
brută şi n-a avut niciun pic de tehnică. Bine că măcar Campbell 
a folosit avantajul terenului. Se întoarse spre Garin. Unde ţi-a 
fost echilibrul, de Lyon? Când Garin deschise gura ca să 
răspundă, cavalerul i-o reteză scurt: Brocart. Jay! Făcu semn 
spre doi sergenţi care aşteptau. Ocupaţi-vă locurile. 

Will îşi flexă braţele, relaxându-şi muşchii încordaţi, iar ceilalţi 
doi sergenţi se duseră în centrul terenului de instrucţie. Will se 
uită la Garin, a cărui privire era aţintită asupra cavalerului. 

— Unchiul tău e în buna lui dispoziţie obişnuită. 

— Cred că e preocupat de întâlnirea de mâine. Garin se 
întoarse spre Will. Am auzit că vei fi şi tu acolo. 

Will ezită. Amintirea amenințării lui Owein îi era încă 
proaspătă în minte, la fel ca şi băşicile din palme după curăţarea 
boxelor din grajduri, umplerea ieslelor cu fân şi lustruirea şeilor. 

Garin se apropie de el. 

— Mie îmi poţi spune, rosti el, asigurându-se că sergenţii 
ceilalţi nu puteau să-i audă. Şi eu voi participa la întâlnirea cu 
regele. Voi purta scutul unchiului meu. 


50 


— Îmi pare rău, zise Will, relaxându-se. Owein mi-a interzis să 
vorbesc despre asta. 

— Şi unchiul meu mi-a interzis, dar de dimineaţă i-a scăpat 
faptul că vei fi şi tu acolo. Garin se uită trist la Will. Mă tem că 
perspectiva prezenţei tale la un eveniment atât de important îl 
nemulţumeşte. 

Will se uită la cavalerul cu chipul sever care îi urmărea pe 
sergenţii care se duelau. Jacques de Lyon, un comandant 
templier retras din activitate, se luptase cu musulmanii la 
Herbiya şi Mansurah. In prima bătălie pierduse un ochi din 
pricina sabiei unui turc, iar în a doua, trei sute de camarazi 
cavaleri. La Templul Nou, rănile căpătate şi temperamentul îi 
făcuseră pe ucenicii lui să-l poreclească „Ciclopul“. Era un nume 
rostit doar în şoaptă, căci se zvonea că ultimul sergent care îl 
folosise în gura mare fusese exilat permanent într-o localitate 
invadată de muşte la treizeci de kilometri sud de Antiohia. 

— Tot ceea ce fac eu îl nemulţumeşte pe unchiul tău. 

— Nu pe tine te-a vizat acum, murmură Garin, muşcându-şi o 
unghie deja roasă şi uitându-se cum cei doi sergenţi care se 
duelau îşi dădeau târcoale. Işi întoarse din nou privirea spre Will. 
Şi îl poţi învinovăţi pentru asta? Trebuie să fii mai atent. Spune 
că vei fi exclus dacă mai încâlci vreo regulă. A zis că se va 
asigura de asta. 

Cei doi sergenţi se aruncară unul asupra celuilalt. Brocart, mai 
scund decât celălalt, ţipă când Jay îl antrenă într-o şarjă 
neelegantă, lovindu-l peste tibie cu latul sabiei. 

— Cel puţin noi am fost mai buni decât ei, zise Will, pe când 
cei doi băieţi care se duelau căzură împreună la pământ. 

— Asculţi ce spun? 

Will îl privi pe Garin. 

— Ce? 

Băiatul îi aruncă o privire îndurerată. 

— Spuneam că trebuie să fii atent. Ţi-ai neglijat îndatoririle de 
dragul unei ore în plus de somn şi ţi-ai petrecut ultimele zece 
zile plătind pentru asta. Abia dacă te-am mai văzut. 

— N-a fost de dragul somnului. Eu... 


51 


Will făcu o pauză, apoi îşi cobori vocea la nivelul unei şoapte 
şi îi povesti prietenului său despre iniţierea la care fusese 
martor împreună cu Simon. 

— Ai înnebunit? 

Garin clătină din cap, nevenindu-i să creadă ce auzise. 

— Trebuia să văd. 

— Dar într-o zi o să iei parte la aşa ceva. 

Pe chipul lui Garin se citea neîncredere şi încă ceva. 

— Nu puteam aştepta cinci ani. Am discutat mereu despre 
asta, nu-i aşa? Nu ne întrebam mereu ce se întâmplă acolo? Will 
se strâmbă. Aş fi văzut mai multe dacă servitorul ăla cu nasul ca 
un cioc nu ar fi intrat acolo. 

— Şi Simon? întrebă Garin. Pe el de ce-l implici? 

— Aveam nevoie de cineva de încredere ca să-mi acopere 
spatele. Will se opri, observând expresia lui Garin. Te-aş fi rugat 
pe tine, se grăbi el să adauge, dar ştiam care va fi răspunsul. 
Ştii că aş fi preferat să apelez la tine. 

Garin clătină din cap, deşi lui Will i se părea mai împăcat. 

— N-a fost deloc corect să asişti la o iniţiere, şi cu atât mai 
puţin în compania unui grăjdar. Simon nu e la fel ca noi. 

— Poartă aceeaşi tunică. 

Garin oftă. 

— Ştii la ce mă refer. Simon e fiul unui tăbăcar. Noi suntem fii 
de cavaleri. Simon nu va ajunge niciodată cavaler, nu va fi 
niciodată nobil. 

Will ridică din umeri. 

— Dacă originea înnobilează un om, atunci eu sunt doar pe 
jumătate nobil. Cealaltă jumătate e la fel de umilă ca un grăjdar. 

Garin râse încet. 

— Nu e adevărat. 

— Ştii că e. Poate că tata e acum cavaler, dar bunicul nu a 
fost, iar mama a fost fiică de negustor. Nu ne-am născut toţi cu 
avantajul moştenirii familiei tale. 

— Dar tatăl tău e cavaler, şi asta ajunge ca să fii nobil. 

Când Garin se întoarse, tunica îi alunecă într-o parte, dând la 
iveală o pată purpurie chiar sub claviculă. 

Will se încruntă şi arătă spre semn. 

— Cum ai căpătat chestia aia? 


52 


Garin urmări privirea lui Will şi îşi îndreptă repede tunica. 

— M-ai atins tu cu sabia ieri. Se forţă să schiţeze un zâmbet. 
Uneori nici tu nu-ţi cunoşti puterile. 

Pe terenul de instrucţie, Brocart îl dezarmă pe Jay cu o 
lovitură la încheietura mâinii, durerea făcându-l pe băiat să 
scape sabia. Sergenţii de pe margine se agitară nervoşi când 
Jacques veni spre ei urmat de cei doi combatanți, Jay ţinându-se 
de mână. La sfârşitul antrenamentului, cavalerul îl pedepsea pe 
sergentul care luptase cel mai prost. Asta însemna de obicei 
zece ture de teren. Will îndepărtă o aşchie de pe sabia lui, fără 
să-şi facă deloc probleme. Oricât de mult îl displăcea Jacques, 
pe el niciodată nu-l pedepsise după vreun duel. Cavalerul îi 
cercetă pe fiecare în parte. Will se uită drept în ochii lui, dar 
Garin îşi plecă privirea. 

Jacques trecu de amândoi, apoi se opri. 

— De Lyon. Astăzi tu vei face ture. 

Garin îşi înălţă capul, surprins. Şi ceilalţi sergenţi erau la fel 
de uimiţi. In special Brocart, a cărui performanţă fusese jalnică. 

— Domnule? 

Garin se străduia să-şi păstreze calmul. Ca şi Will, nici el nu 
fusese pedepsit până acum. 

— M-ai auzit, rosti Jacques cu voce morocănoasă. Douăzeci de 
ture. 

— Da, sir, murmură Garin. Mulţumesc. 

După ce cavalerul se răsuci pe călcâie şi Garin ieşi din 
formaţie, Will atinse braţul prietenului său. 

— Nu e corect, şopti el. Jacques greşeşte. 

— Campbell! 

Will îşi lăsă braţul în jos în timp ce cavalerul se apropia de el. 

— Ce-ai spus? tună Jacques. 

— Să spun, domnule? 

Ochii lui Jacques se îngustară. 

— Nu te juca aşa cu mine, băiete. Ce i-ai spus lui de Lyon? 

Will se uită scurt la Garin, care clătină uşor din cap. 

— Nimic, domnule. Doar că... Se opri, căutând din priviri 
sprijin la ceilalţi sergenţi. Cu toţii plecară ochii. Will se încruntă 
şi se întoarse spre Jacques. Mă întrebam de ce l-aţi ales pe Garin 
ca să alerge. Incercă să-şi menţină vocea calmă, formulând 


53 


cuvintele ca pe o întrebare. Nu credeam că el e cel mai slab 
pregătit. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Înţeleg, rosti Jacques, cu o voce amenințătoare prin calmul 
ei. Şi atunci, după tine, cine ar merita să fie pedepsit? 

Will se uită la camarazii lui, apoi din nou la Jacques. 

— Haide, Campbell, insistă cavalerul. Dacă nu crezi că de 
Lyon a fost cel mai slab, atunci trebuie să ai idee cine a fost. 
Când Will vru să vorbească, Jacques ridică mâna. Se dădu 
înapoi, făcând un gest spre locul pe care îl ocupase. Un pas în 
faţă, domnule instructor! 

Will se conformă ordinului. Privirea lui se furişă spre Brocart şi 
Jay. Brocart se uita drept înainte, dar Jay îi susţinu căutătura, 
încruntându-se, căci ştia ce gândea camaradul lui. 

— Ei bine? tună iarăşi cavalerul. ` 

Will rămase tăcut alte câteva clipe. In cele din urmă, clătină 
din cap. 

— Nu ştiu, domnule. 

— Mai tare! lătră Jacques, cu o voce şfichiuitoare ca un bici. 

— Nu ştiu cine a fost cel mai slab, domnule. 

— Bineînţeles, zise Jacques, cu un rictus. Se întoarse către 
ceilalţi sergenţi şi arătă spre Will. Căci cum ar putea un băiat 
fără experienţă de luptă, binecuvântat cu o ascendență 
nobiliară care abia se întinde pe parcursul unei generaţii şi 
căruia i se îngăduie doar lauda de sine să aibă habar despre 
astfel de chestiuni? 

Will observă rânjetul lui Jay. Garin privea fix în pământ. 

— Pe viitor, Campbell, rosti Jacques, apropiindu-se de Will, ar 
fi bine să-ţi păstrezi părerile pentru tine. Te vei simţi mai puţin 
stânjenit. Cavalerul se aplecă până la nivelul lui Will. Să nu-mi 
mai pui niciodată la îndoială judecata, murmură «el, 
împroşcându-i cu salivă obrazul. Se îndreptă de spate. De Lyon! 
tună el iarăşi, fără a-şi lua ochii de la Will. Campbell tocmai ţi-a 
făcut rost de zece ture suplimentare. 

Will se uită prostit la cavaler. Auzind o voce mică şi răguşită 
mulţumindu-i cavalerului pentru pedeapsă, se întoarse spre 
Garin, încercând să-i transmită scuze din priviri şi în acelaşi timp 
să-şi ceară iertare. Numai că Garin nu se uita la nimeni. leşi din 


54 


formaţie şi începu să alerge. Simţind că-i ia foc faţa, Will îl 
urmări pe Jacques cum se îndreaptă spre clădirile preceptoriului. 
Mâinile îi tremurau, dornice să se transforme în pumni cu care 
să şteargă zâmbetul acela nenorocit de pe chipul Ciclopului. In 
jurul lui, ceilalţi sergenţi îşi strânseră armele în tăcere şi 
părăsiră terenul de instrucţie. Will prinse câteva priviri pline de 
simpatie, dar şi pe unele acuzatoare. Le ignoră pe toate şi îl 
urmări pe Garin cum aleargă împleticit în jurul terenului noroios, 
care acum părea mai mare ca niciodată. După câteva momente, 
Will începu şi el să alerge. 

Jacques răsfoi pergamentele de pe masă până ce găsi ce 
căuta. Citi încet raportul, ochiul său fiind o pată în semiîntuneric. 
O făcea pentru a doua oară. Făclia era pe terminate, iar în 
încăpere era aproape beznă, cu excepţia celor câteva raze de 
lună care pătrundeau pe fereastră şi se reflectau de dalele de 
piatră. O  bufniţă ţipă afară. Jacques îşi duse mâna la 
sprânceană. Cuvintele de pe pergament se transformau în nişte 
linii negre lipsite de sens. Cavalerul îndepărtă peticul şi-şi masă 
pielea din jurul orbitei goale. Găvanul era plin de ţesuturi 
cicatrizate. Cu toate că îşi pierduse ochiul cu şaisprezece ani în 
urmă, Jacques continua să aibă impresia că locul îl înţeapă ori 
de câte ori citea prea mult timp. De câteva ore, stătea singur în 
sala cea mare, neducându-se la masă şi la ultima slujbă. Ceva 
mai devreme, Owein îi sugerase să se ducă la culcare, 
spunându-i că, dacă nu se pregătiseră bine până atunci pentru 
întâlnirea de a doua zi, n-aveau să mai fie niciodată. Jacques nu- 
| ascultase, încercând să se asigure că Henric nu putea să 
găsească nicio portiţă de scăpare. Dar cavalerul era obosit. Puse 
pergamentul pe masă şi se duse la fereastră ca să se bucure de 
adierea vântului de afară. Lumina lunii îi făcea pielea cenuşie, 
iar umbrele contrastante îi ascuţeau pomeţii şi nasul. Se văzu o 
sclipire albă când bufnița zbură din ascunzişul ei şi dispăru 
dincolo de acoperişurile clădirilor. Jacques se răsuci pe călcâie 
când se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, rosti el, cu o voce răguşită. 

În cadrul uşii apăru un servitor în tunică maro, cu o expresie 
de tulburare pe faţă. 


55 


— Îmi cer scuze, domnule, ştiu că e târziu, dar cineva vrea să 
vă vadă. El... în fine, sir, el insistă că e ceva urgent. 

Jacques se încruntă, supărat din pricina întreruperii, dar şi 
întrebându-se cine putea avea nevoie de îndrumarea unui 
servitor ca să ajungă la el. 

— Pofteşte-l înăuntru. 

Servitorul se dădu imediat la o parte şi în cameră pătrunse o 
persoană înaltă, îmbrăcată cu o pelerină cenuşie. Servitorul se 
feri pentru ca individul să nu-l atingă în trecere. Jacques făcu 
ochii mari când bărbatul îşi dădu jos gluga şi înclină capul în 
semn de salut. 

— Hasan, murmură cavalerul. 

— Doriţi ceva, sir? se auzi, ezitantă, vocea servitorului din 
cadrul uşii. Poate ceva de băut pentru... Privirea lui se furişă 
temătoare spre omul în cenuşiu...oaspetele dumneavoastră? 

— Nu, răspunse Jacques, continuând să-l privească pe 
vizitator. Lasă-ne singuri. 

Servitorul se înclină recunoscător şi închise uşa. Porni în 
grabă de-a lungul coridorului, făcându-şi cruci. 

XXX 

Scoția 

9 iunie 1257 


Will se postă în uşă, sprijinindu-se de cadru. Focul din cămin 
sfârâia vesel. Pe capra de lemn erau şapte peşti albi, spintecați, 
lucind argintii în lumina lumânărilor. Servitoarea urma să-i 
gătească pentru cină. La masă şedea James Campbell, cu 
spatele întors şi picioarele întinse. Will putea zări chipul tatălui 
său doar din profil: bărbia ascuțită şi sprânceana stufoasă 
deasupra unui nas drept. Părul era înspicat cu argintiu pe la 
tâmple, dar barba era neagră ca pana corbului. James privea 
spre uşa deschisă prin care pătrundea o adiere caldă care 
mirosea a mentă şi coada-şoricelului. La lumina zilei, priveliştea 
de afară ar fi dezvăluit câmpiile şi pădurile care se întindeau de 
la marginea micii proprietăți până în oraşul Edinburgh care, în 
Zilele senine, se vedea ca o pată cenuşie la orizont. Acum totul 
era întunecat. Odată cu adierea vântului, de afară venea şi 
sunetul gâlgăitor al unui pârâu care trecea printr-o cascadă 


56 


stâncoasă, în drumul către un lac aflat la câtiva kilometri 
distanță spre vest. 

James se întorsese acasă în acea seară după o săptămână 
petrecută la Balantrodoch, preceptoriul scoțian al Templului, 
acolo unde el il ajuta pe maestru să țină registrul de cheltuieli şi 
venituri. Pe spătarul scaunului atârna o mantie neagră. James 
era grămătic al Templului şi, ca atare, îi era interzis să poarte 
hainele unui cavaler inițiat. Deşi işi petrecea o mare parte din 
timp la Balantrodoch, muncind, trăind şi rugându-se alături de 
membri ai ordinului, James nu depusese jurămintele de castitate 
şi sărăcie, ci doar pe cel de supunere. Aşa că se ingăduia să-şi 
respecte în continuare îndatoririle de soț şi tată, împărțindu-şi 
timpul între Templu şi proprietatea sa. Mantia neagră avea 
culoarea păcatului omenesc, căci doar cei puri aveau dreptul să 
poarte albul unui templier. 

Will rămase lângă uşă, uitându-se cum pieptul tatălui său se 
ridică şi coboară la fiecare respirație. Se îngrijorase atunci când 
părintele lui il chemase pe un ton atât de neobişnuit de solemn. 
Din camera alăturată, unde surorile mai mari ale lui Will - Alycie 
şi Ede - se jucau cu mezina familiei, Mary, răsunau râsete 
cristaline. 

James Campbell se intoarse auzind zgomot şi zâmbi văzându-l 
pe Will. 

— Vino aici, William. Am ceva pentru tine. 

După ce Will luă loc la masă, tatăl lui acoperi cu palma mâna 
lui mică. Degetele lungi ale lui James aveau pete maronii de la 
cerneala din rumeguş de stejar pe care o folosea ca să țină la zi 
registrele preceptoriului, iar palmele îi erau moi, deosebite de 
cele ale celor câțiva cavaleri pe care îi cunoscuse Will, palme cu 
pielea aspră şi plină de băşicile provocate de folosirea 
îndelungată a sabiei. De-a lungul celor treisprezece ani de când 
lucra pentru Templu, James îşi petrecuse câteva anotimpuri 
alături de cavaleri, învățând cum să călărească armăsarii lor de 
luptă şi cum să se bată, dar principala lui obligație era legată de 
ținerea registrelor. Pentru Will însă James era un războinic la fel 
de bun ca oricare dintre cei pe care-i cunoscuse; ba, în mintea 
băiatului, chiar mai bun, căci James putea să citească, să scrie, 
să socotească şi vorbea latina la fel de bine ca papa. Will îl 


57 


auzise chiar rostind câteva cuvinte într-o limbă muzicală şi 
melodioasă despre care James îi spusese că era araba, limba 
sarazinilor. 

— Îți aminteşti că vorbeam despre darul pe care bunicul tău 
mi l-a lăsat la moartea lui? 

Will se gândi imediat la proprietate. Locuinta spațioasă şi 
confortabilă, cuibărită la poalele unui povârniş, cu hambarele şi 
magaziile ei, aparținuse pe vremuri bunicului său. Angus 
Campbell fusese un negustor bogat de vinuri care, iritat de 
certurile din familia lui, îşi părăsise clanul pentru a se ocupa 
singur de afaceri. Ajuns bogat şi cunoscut de lume, îşi crescuse 
fiul ca un gentleman, îi găsise o soție pe măsură, iar la scurt 
timp după naşterea primilor doi copii ai lui James, Angus îl 
introdusese pe acesta în societatea templierilor din 
Balantrodoch, unde în decursul timpului el îşi consolidase relații 
strânse de afaceri. La moartea lui, Angus lăsase aurul strâns 
ordinului, iar proprietatea, fiului său. 

— Casa noastră? 

— Nu casa. Altceva. 

Will clătină din cap. 

— Presupun că erai prea mic atunci ca să-ți aminteşti acum. 

James se ridică şi se duse spre foc. Ceva era proptit de 
marginea de piatră a căminului. Iniţial, Will crezu că era un 
vătrai, dar când tatăl lui luă obiectul şi se întoarse cu el la masă, 
Will văzu că era o sabie, un iatagan. Lama scurtă şi curbată, 
care se lățea spre vârf, părea, după petele de pe marginea 
convexă, să fi fost folosită în luptă. Opritorul lamei era în formă 
de disc, iar mânerul era traversat de-a curmezişul de o bandă de 
argint pentru o prindere mai bună. Era o armă solidă, proiectată 
pentru un infanterist. Will privi cum tatăl său pune sabia pe 
masă. 

— Această sabie e moştenită. Bunicul tău a primit-o de la 
tatăl lui şi mi-a dat-o mie înainte de a muri. Acum e a ta, 
William. 

Will se holbă la taică-său. 

— O sabie adevărată? 

— Nu poţi lupta la nesfârşit cu un băț de lemn. James zâmbi. 
Ei bine, ziua când o vei folosi în luptă este încă departe şi sper 


58 


că, dacă Dumnezeu va voi, ziua aceea nu va veni niciodată. Dar 
cred că eşti destul de mare ca să fie a ta acum. Am vorbit cu 
maestrul de la Balantrodoch şi el te-a acceptat cu gradul de 
sergent pentru a fi instruit. 

Will atinse încetişor mânerul. Oţelul era cald pentru că stătuse 
în apropierea focului. 

— Chiar o să mă duc? 

— Să te duci? 

— La Balantrodoch. 

James studie chipul fiului său. 

— Eu te-am instruit cum am putut mai bine, William. Te-am 
învăţat literele şi cum să călăreşti şi să te lupti, dar abilităţile 
tale trebuie rafinate de instructori mai buni decât mine. Intr-o 
bună zi, William, vei primi mantia albă şi vei fi acceptat drept 
cavaler al Templului, iar atunci, jur pe Dumnezeu, voi fi alături 
de tine! 

Will se sprijini de spătarul scaunului, încercând să pătrundă 
bine cele auzite. Avea să devină sergent în Ordinul Templului. 
De când era mic, acel nume îl umplea de respect. Tatăl lui îi 
spusese că nu exista organizaţie pe pământ mai puternică decât 
Templul, cu excepția, evident, a Bisericii. Will ajunsese să stea 
pe pat în odaia pe care o împărțea cu sora lui mai mică şi să se 
viseze cavaler, unul dintre cei mai mari oameni din lume, stând 
drept şi plin de demnitate precum tatăl lui: nobil în spirit, 
onorabil în luptă, generos în inimă. 

Will se îndreptă brusc pe scaun. 

— Putem termina mai întâi barca? 

James râse şi îşi petrecu o mână prin părul lui Will. 

— Nu vei ajunge sergentul meu decât peste mai bine de un 
an. Avem suficient timp ca să terminăm barca. 

— Aia e sabia tatălui tău, James? 

Will întoarse capul şi o văzu pe maică-sa intrând, în brațe cu 
un vas de lut plin cu mentă. Era o femeie înaltă, îmbrăcată cu o 
rochie simplă de lână, cu părul de culoarea vişinei sălbatice. 
Rochia îi stătea bombată peste pântece datorită copilului pe 
care îl purta acolo. În urma ei venea Mary, sora lui Will, în vârstă 
de opt ani. Will se încruntă din pricina întreruperii, în vreme ce 
Mary fugi repede spre tatăl lor. 


59 


— Chiar aşa, Isabel - zise James, prinzâna-o pe Mary şi 
aruncând-o în sus, spre bucuria fetei -, dar acum e sabia lui 
William. 

Isabel ridică o sprânceană în directia soțului ei şi puse vasul 
pe masă. 

— Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi a papei. Ce caută pe masa 
mea? 

James îi dădu drumul lui Mary şi o trase pe Isabel, în ciuda 
protestelor ei, în poală. 

Femeia îl lovi în joacă peste cap. 

— Nu veţi avea ce să mâncaţi dacă nu-mi dai drumul şi nu iei 
bucata aia de fier de pe masă! 

James se prefăcu a fi şocat. 

— Aia e sabia clanului nostru, femeie, nu o bucată de fier! 

— Noi nu avem clan, tată, remarcă Alycie, fata cea mai mare, 
în timp ce intra în bucătărie alături de Ede. 

Ca şi mama lor, amândouă aveau părul roşu-inchis, în vreme 
ce al lui Mary era de culoarea mierii de albine. 

— Aşa e, fuse James de acord, mai ales după ce bunicul 
vostru a părăsit familia, dar oricum face parte din moştenirea 
noastră. li dădu drumul lui Isabel şi apucă sabia. Uitaţi-vă. E din 
oțel scoțian de calitate. 

Lovi puternic aerul cu arma. Lama sabiei prinse vasul cu 
mentă, care zbură de pe masă şi se făcu ţăndări într-un colț al 
încăperii. Will începu să râdă. 

XXX 

Templul Nou, Londra 

15 septembrie 1260 


Simţea mânerul rece sub degete. Sabia era puţin ruginită în 
jurul opritorului, iar benzile de argint de pe mâner nu mai erau 
chiar atât de bine prinse. Will întoarse privirea când auzi un 
sforăit de pe priciul alăturat. Lumina de la candela de veghe 
dansa, aruncând umbre asupra siluetelor celor opt sergenţi care 
împărțeau aceeaşi încăpere cu el. La fel ca în toate camerele din 
aripa sergenţilor, dormitorul lui Will era o cameră întunecoasă, 
cu tavanul jos. Nouă priciuri erau aliniate de-a lungul unui 
perete, fiecare acoperit doar cu o pătură aspră din lână. De 


60 


cealaltă parte a priciurilor se aflau două scrinuri mari cu hainele 
şi cele câteva obiecte personale ale sergenţilor, precum şi o 
masă pentru suportul lumânării. Prin fereastra îngustă se furişa 
un vânt rece, care flutura pânza de sac ce o acoperea şi aducea 
cu el izul umed şi sărat al Tamisei. Cum sergenţilor şi cavalerilor 
li se interzicea să doarmă goi, Will era îmbrăcat cu o cămaşă de 
piele şi izmene, dar pentru că aerul era rece, îşi înfăşurase în 
jurul umerilor şi mantia lui scurtă de iarnă. Lumina candelei de 
veghe arunca umbre pe pereţi şi făcea pânzele de păianjen să 
sclipească argintii prin colţurile încăperii. 

Will puse cu atenţie sabia pe prici şi îşi duse genunchii la 
piept, strâmbându-se de durere din cauza spatelui. De fiecare 
dată când se mişca, o săgeată dureroasă îi străpungea muşchii. 
Avea picioarele umflate şi o băşică pe unul dintre călcâie, acolo 
unde îl rosese gheata. Trecuse de miezul nopţii şi el era epuizat, 
iar starea de disconfort şi gândurile îl împiedicau să adoarmă. 

După ce îl ajunsese pe Garin din urmă pe terenul de 
instrucţie, prietenul lui nu rostise nimic o vreme, aşa că făcuseră 
împreună primele ture în tăcere. Intr-un târziu, Garin vorbi. 

— De ce faci asta? 

Will ridicase din umeri, ca şi cum n-ar fi avut nicio importanţă. 

— Mi-am zis că ţi-ar prinde bine compania cuiva. 

Era tot ce trebuia spus. Printre gâfâieli, cu părul în ochi, 
vorbiseră şi râseseră pe tot parcursul executării pedepsei 
impuse de Jacques, încurajându-se reciproc atunci când terenul 
li se părea fără de sfârşit, iar picioarele îi ardeau de durere. 
După aceea, într-un mărunt, dar aducător de satisfacţie act de 
rebeliune, Garin stătuse de pază cât timp Will se căţărase într- 
unul dintre pomii din livadă şi culesese câteva mâini de prune. 
Ascunşi printre stâlpii rotunzi din spatele capelei, devoraseră 
fructele în vreme ce soarele îndepărta ultimele rămăşiţe de 
ceaţă şi le usca hainele. Pentru Will, amintirea felului în care 
fuseseră lucrurile însemna doar conştientizarea modului în care 
ele se schimbaseră în decursul timpului. 

Trecuseră peste doi ani de când Will îl cunoscuse pe Garin, în 
dimineaţa când sosise la Templul Nou. Will, care nu ajunsese 
niciodată la Balantrodoch aşa cum îi promisese tatăl lui, fusese 
condus direct pe terenul de instrucţie, unde fusese prezentat 


61 


sergenţilor alături de care avea să-şi petreacă următorii şapte 
ani de viaţă. Garin ajunsese şi el de scurt timp acolo, iar Will, 
care  întregea grupul, fusese desemnat partenerul de 
antrenament al lui Garin. Ceilalţi sergenţi se dovediseră 
prietenoși şi curioşi, îmbulzindu-se în jurul lui, dar Garin stătuse 
deoparte. După ce evitase să răspundă la întrebările lor, Will 
luase sabia de lemn care îi fusese dată şi urmase ordinele lui 
Jacques fără să scoată vreo vorbă. La orele de masă şi la slujbe, 
stătuse singur, receptând vocile preoţilor care citeau din 
scripturi la cină şi pe parcursul slujbelor doar ca pe un zumzet 
constant şi plictisitor. 

Lucrurile merseseră aşa timp de aproape două săptămâni, iar 
interesul iniţial al celorlalţi faţă de Will se diminuase, după ce 
colegii trăseseră concluzia că nou-venitul era fie mut, fie foarte 
arogant. Poate că Will ar fi continuat să tacă încă multă vreme 
dacă nu ar fi existat Garin. Acesta nu-l întrebase nimic despre 
casă sau familie. Nici de ce James Campbell era aşa de rar văzut 
în afara sălii mari unde muncea alături de Jacques şi Owein la 
registre în locul unui călugăr bolnav - îndatorirea care îi adusese 
pe James şi pe fiul lui la Londra. 

La câteva luni după sosirea lor acolo, James fusese primit în 
capitul şi depusese ultimele sale două jurăminte: cel de 
castitate şi cel de sărăcie. Will îşi văzuse, şocat, tatăl îmbrăcat 
cu mantia albă a cavalerilor. Omul care era aproape un străin 
pentru el, rezervat şi formal, devenise acum de neatins, rece şi 
distant în acea haină albă ca neaua. Cu tunica lui neagră, încă 
plin de păcate, încă uman, Will avusese acut senzaţia că îşi 
pierduse pe vecie tatăl. Taică-său îi spusese că maică-sa şi 
surorile lui fuseseră duse la o mănăstire în apropiere de 
Balantrodoch, iar proprietatea fusese donată ordinului pentru ca 
James să devină cavaler. Femeile aveau să fie întreţinute de 
Templu şi, conform lui James, nu aveau să-şi mai dorească 
nimic. Insă aceste amănunte nu ostoiseră durerea lui Will şi nici 
nu-i diminuaseră senzaţia acută de responsabilitate pentru 
pierderea tatei, a familiei şi a singurului loc din lume pe care îl 
cunoscuse şi-l iubise. 

Dezinteresul lui Garin faţă de lucrurile despre care Will nu 
dorea şi nu putea să vorbească îl făcuse pe cel din urmă să se 


62 


simtă mai confortabil, iar când Garin îi propusese ca ei doi să 
continue exerciţiile în timpul liber, Will acceptase propunerea ca 
pe o binecuvântare. Cu ezitări, în cursul următoarelor 
săptămâni, Will începuse să vorbească, la început despre 
diverse mişcări cu sabia, apoi punându-i lui Garin tot felul de 
întrebări despre preceptoriu şi, în cele din urmă, despre sine. 
Umbra care-l urmase din Scoţia nu-l părăsea niciodată, dar când 
cei doi băieţi erau împreună devenea invizibilă. 

După ce tatăl lui plecase în Ţara Sfântă, Will devenise tot mai 
îndrăzneţ. Atât el, cât şi Garin considerau şirul de corvezi şi 
slujbe zilnice ca pe o limitare a libertăţii lor şi se revoltaseră 
împotriva acelui regim strict. Nu erau singurii sergenţi care 
făcuseră asta, dar, împreună, erau, aşa cum îi definise Owein, 
ca sacul cu peticul. Intr-o zi, cu o iarnă în urmă, când mlaştinile 
din afara porţii de nord a Londrei îngheţaseră, cei doi 
îndrăzniseră să părăsească pe furiş preceptoriul în toiul nopţii ca 
să patineze. Legându-şi bucăţi de gheaţă de picioare cu ajutorul 
unor fâşii de piele, aşa cum văzuseră că făceau băieţii din oraş, 
petrecuseră câteva ore de neuitat alergându-se unul pe celălalt 
pe gheaţă până când, pe jumătate îngheţaţi şi epuizați, se 
întorseseră la preceptoriu, jurând să nu povestească nimănui 
despre isprava lor. 

Acum Will nu şi-l mai putea imagina pe Garin făcând aşa 
ceva. Intinse iarăşi mâna după sabie, o puse în poală, pipăindu-i 
tăişul. Prietenul lui nu venise la masa de seară, iar când nici 
Garin şi nici Jacques nu apăruseră la ultima slujbă a zilei, Will 
începuse să-şi facă griji. Se întreba ce trebuia să facă. Răspunsul 
îi veni în minte imediat, ca de obicei: nu putea face nimic. 
Jacques era cavaler, iar el era un amărât de sergent, aşa că nu 
avea nicio autoritate. Will îşi petrecu degetul peste mânerul 
sabiei, pipăind diferenţa subtilă dintre fier şi argint. Uneori, avea 
impresia că ştie cum se simte Garin. lar alteori, se întreba dacă 
era mai rău să ai un unchi care te tratează rău sau un tată care 
nu vorbeşte deloc cu tine. 


63 


la 


Templul Nou, Londra 
15 septembrie 1260 


Hasan se aşeză pe un scaun şi cercetă cu privirea sala cea 
mare. 

Jacques dădu la o parte pergamentele de pe masă cu dosul 
palmei şi se aşeză şi el. Îi oferi oaspetelui unul dintre cele două 
pocale de lângă el şi zâmbi când Hasan refuză. 

— E apă. 

— Mulţumesc. Hasan acceptă pocalul şi îi întoarse zâmbetul. 
Nu sunt obişnuit cu compania prietenilor. Mi-e greu să renunţ la 
obiceiul de a refuza ceea ce mi se oferă cu cele mai bune 
intenţii. 

Luă o înghiţitură. Apa îi mai curăţă gâtlejul de praful acumulat 
pe drum. 

Jacques îl asculta cu atenţie, chinuindu-se cu accentul lui 
Hasan, care făcea ca o mare parte din vorbele lui să fie greu de 
înţeles. 

— Imi cer scuze, continuă Hasan, pentru surpriză şi ora târzie, 
dar n-am avut timp să te avertizez în privinţa vizitei mele. Am 
ajuns la Londra în această seară. 

Jacques respinse scuza cu o mişcare scurtă a mâinii. 

— Ce te aduce aici, Hasan? N-am mai auzit de ceva vreme de 
fratele Everard. 

Hasan puse pocalul pe masă. 

— A fost furată Cartea Graalului. 

Cavalerul era obişnuit cu felul de a vorbi direct al lui Hasan. În 
rarele ocazii în care cei doi se întâlneau, îl aprecia chiar foarte 
mult. Dar acum, dacă apariţia omului reprezentase în sine un 
şoc, ea nu se compara nici pe departe cu impactul brutal al 
cuvintelor sale. Jacques îşi înăbuşi o exclamaţie şi rămase tăcut 
câteva clipe, cumpănind asupra celor aflate. 

— Când s-a întâmplat? întrebă el într-un târziu. Şi cum? 

— Acum douăsprezece zile. A fost luată din trezoreria 
preceptoriului de către un călugăr. 


64 


— Ştii cine a furat-o? 

Jacques îşi trecu o mână prin părul lui încărunţit şi se luptă să- 
şi stăpânească nerăbdarea. 

— Jaful a fost descoperit atunci când trezorierul a dat peste 
trupul fără simţire al unuia dintre cei doi călugări care au grijă 
de sipete. Când şi-a revenit, omul a spus că se dusese acolo 
atras de un zgomot. A fost atacat de unul din colegii lui, un 
călugăr tânăr pe nume Daniel Rulli, care l-a bătut cu un vas 
pentru pomeni până ce l-a lăsat lat. 

— Şi acest Rulli a furat cartea? 

Hasan încuviinţă. 

— Inspectorul ne-a cerut să cercetăm preceptoriul, dar fratele 
Everard era convins că Rulli îşi luase deja tălpăşiţa. Am fost 
trimis în oraş ca să-l găsesc. L-am prins în apropiere de poarta 
Saint-Martin. 

Hasan îi povesti lui Jacques ce-i spusese călugărul înainte de a 
fi ucis. 

— A fost obligat să o fure? 

— Aşa a zis, frate. 

Jacques se încruntă. 

— Dacă a spus adevărul, putem să tragem concluzia că 
ucigaşul şi omul care l-a obligat pe Rulli să fure Cartea Graalului 
sunt una şi aceeaşi persoană sau că cel puţin lucrează 
împreună? 

— Cred că da. Pare de bun-simţ să presupunem că Rulli se 
ducea să predea cartea. Poate că a fost ucis ca să nu dezvăluie 
unde se află sau identitatea celui care l-a forţat s-o fure, sau 
amândouă. Nu-mi dau seama de ce nu avea cartea la el. Poate 
că a ascuns-o undeva când şi-a dat seama că sunt pe urmele lui. 

— Sau poate că transferul avusese deja loc. 

— Şi asta e posibil. Din nefericire, nu l-am putut urmări pe 
ucigaş. Au apărut paznicii oraşului şi am fost obligat să fug. Mă 
îndoiesc că mi s-ar fi dat ocazia să explic de ce mă aflam în 
apropierea unui cadavru; singură înfăţişarea mea m-ar fi 
condamnat în ochii lor. M-am întors să caut, dar n-am găsit 
nimic. 

Jacques rămase tăcut. Luă o înghiţitură zdravănă din propriul 
pocal, care era umplut cu vin. 


65 


— După ce m-am întors la preceptoriu, Everard s-a dus la 
Inspector şi i-a cerut să-i ia la întrebări pe trezorier şi pe cei doi 
călugări care, în afara lui Rulli şi a Inspectorului, aveau acces la 
vistierie. Niciunul nu avea habar de ce tânărul călugăr comisese 
o asemenea fărădelege sau cine l-ar fi putut obliga să o facă. L- 
am interogat şi pe un camarad al lui Rulli, un sergent. Acesta 
ne-a spus că Rulli părea tulburat de câteva zile, dar nu ştia de 
ce şi a negat orice legătură cu furtul. Chiar şi atunci când a fost 
ameninţat cu încarcerarea la Merlan. 

— Ştie cineva ce s-a furat? 

— Călugării şi Inspectorul ştiu doar că este un document 
preţios care aparţine fratelui Everard. Habar n-au de adevărata 
ei importanţă. 

— Măcar atât. 

Jacques bău restul vinului dintr-o sorbitură. 

— Când paznicii oraşului au venit la preceptoriu ca să ne 
informeze despre moartea lui Rulli, Inspectorul a declarat că 
jaful a avut ca scop câştigul bănesc. Ancheta orchestrată de 
Templu şi de seneşalul regelui nu a adus nimic nou. 

— Înseamnă că regele a luat lucrurile în serios dacă a dispus 
ca şeful justiţiei să cerceteze cazul? 

— A insistat Inspectorul. 

Jacques se ridică şi îşi mai turnă vin. _ 

— Trezoreria din Paris conţine multe comori nepreţuite. In 
aur, cartea valorează foarte puţin. A mai fost luat şi altceva? 

— Absolut nimic. Ochii negri ai lui Hasan nu-l slăbeau pe 
cavaler. Pot vorbi deschis, frate? 

— Bineînţeles. 

— Oricât de periculoasă este situaţia, mă îndoiesc de 
capacitatea celui care a luat cartea de a înţelege ceva din ea. 
Pentru un cititor obişnuit nu pare altceva decât un poem dedicat 
Graalului, deşi unul mai puţin ortodox. 

— Mai puţin ortodox? replică Jacques, aşezându-se din nou. 
Este o expresie prea blândă pentru ritualurile de sacrificiu şi 
desacralizarea Crucii. Orice se ridică împotriva cuvântului 
Bisericii este considerat erezie, Hasan. Sunt convins că ştii ce au 
păţit catarii. 


66 


Hasan încuviinţă. Nu se găsea în Apus când începuse cruciada 
împotriva catarilor, dar ştia prea bine ce soartă avuseseră 
aceştia. Catarii, o sectă religioasă care se răspândise în 
regiunile sudice ale Regatului Franţei, recunoşteau doi 
dumnezei: unul al bunătăţii supreme, celălalt al răului absolut. 
Conform doctrinei lor, catarii aderaseră la Vechiul şi Noul 
Testament,  considerându-le mai degrabă alegorii decât 
interpretări literale ale credinţei. Credeau că dumnezeul cel rău 
crease lumea şi tot ce se găsea în ea şi, ca atare, tot ce era 
material era corupt. In consecinţă, catarii nu-l socoteau pe lisus 
ca fiind cu adevărat uman şi negau că divinul, care transcende 
Pământul viciat, ar fi făcut parte din fiinţa lui. 

Susţinând o experienţă proprie a sacrului, catarii se 
opuseseră Bisericii, preoţilor şi bogățiilor acumulate de aceştia. 
După ce învăţătura lor se răspândise şi devenise tot mai 
populară, Biserica i-a declarat eretici şi a declanşat războiul 
împotriva lor. Cruciada fusese dusă pe pământ francez, durase 
treizeci şi şase de ani şi se încheiase cu exterminarea majorităţii 
sectanţilor. Lovitura cea mai dură împotriva catarilor fusese 
dată cu şaisprezece ani în urmă, odată cu asedierea ultimei lor 
fortărețe importante şi cu arderea de vii a două sute de bărbaţi, 
femei şi copii. In ochii Bisericii, erezia era o boală care trebuia 
tăiată de la rădăcină, chiar dacă asta implica amputarea unui 
membru, pentru a împiedica răspândirea infecţiei în restul 
organismului. 

— In plus, continuă Jacques, punând pocalul jos, eu nu cred că 
acea carte va ajunge în mâinile unui cititor obişnuit, aşa cum 
spui tu. E clar că acela care l-a obligat pe călugăr s-o fure ştie că 
aparţine Frăției. Altfel de ce s-ar fi deranjat să-l pună să 
sustragă ceva aparent atât de neimportant din vistieria noastră 
plină de bogății? 

— Dar numai câţiva oameni din interiorul Templului ştiu de 
ea, ca să nu mai vorbim de cei din afara lui. 

— Au existat întotdeauna zvonuri. 

— Zvonuri, da, dar nimic mai mult, răspunse Hasan. Spiritul 
Templului este o legendă. În toţi aceşti ani nimeni nu a reuşit să- 
i dovedească existenţa. 


67 


— Pentru că nu există dovezi care pot fi găsite, ci doar 
mărturiile celor implicaţi, care au jurat sub ameninţarea unei 
morţi în chinuri să nu divulge niciodată secretele noastre. lar 
cartea aia blestemată... Jacques se lăsă greoi pe spătarul 
scaunului. Nu toţi cei care au părăsit cercul după despărţirea 
noastră sunt morţi. Poate că nu-i mai sperie jurămintele pe care 
le-au rostit. Poate că unul sau mai mulţi dintre ei au descoperit 
că Anima Templi îşi continuă munca şi fără ei? Că planurile sunt 
încă în desfăşurare? Poate că hoţul intenţionează să folosească 
acum Cartea Graalului ca dovadă împotriva noastră sau să ne 
şantajeze cu ameninţarea dezvăluirii ei? Jacques clătină din cap. 
Să nu judeci greşit, Hasan. Chiar suntem în mare pericol câtă 
vreme acea carte e pierdută. Dacă planurile noastre ar fi 
dezvăluite, Templul ar putea fi distrus, Frăția s-ar putea 
confrunta cu moartea şi tot ce am construit în ultimul secol s-ar 
putea irosi zadarnic. Şi dacă Biserica va descoperi ultimul nostru 
plan? Ei bine, cred că nu s-a inventat încă o pedeapsă suficient 
de crudă pentru asta, nici măcar de către inchizitori. Jacques 
ridică pocalul, îl duse la buze, apoi îl puse jos fără să bea. Nu ne 
putem continua munca fără puterea Templului şi fără resursele 
imense de bani şi oameni pe care acesta ni le oferă din belşug. 

Hasan tăcu şi se gândi câteva clipe. 

— Dacă hoţul a aflat de existenţa Frăției, poate de la un fost 
membru care ne-a divulgat secretele, cine ar putea fi? Cine ar 
vrea să ne distrugă pe noi, sau Templul? 

— De-a lungul anilor ne-am făcut mulţi duşmani: oameni care 
ne invidiază puterea şi bogăţia. Templul răspunde doar în faţa 
papei şi e mai presus de legile regilor şi ale tribunalelor. In 
calitate de cavaleri, nu plătim taxe sau redevenţe şi avem 
dreptul să deschidem biserici prin intermediul cărora să obţinem 
donaţii. Facem comerţ aproape în toate regatele de partea asta 
a mării şi avem mai multă influenţă ca oricine dincolo de ea. A 
ne deranja pe noi înseamnă o crimă, iar a ucide sau a răni pe 
unul dintre noi se pedepseşte cu excomunicarea. Cine ar putea 
fi? Jacques îşi desfăcu braţele. Ospitalierii, mamelucii, negustorii 
din Genova sau din Pisa cărora le-am luat negoţul, diverşi regi 
sau nobili, cavalerii teutoni? Lista e lungă. 


68 


— O să găsesc cartea, frate, promise Hasan, chiar dacă 
pentru asta va trebui să răstorn cu fundul în sus chiar patul 
regelui Ludovic. 

Jacques se uită la pergamentele de pe masă. Conţinutul lor îi 
ocupase gândurile în ultimele două săptămâni. Acum, acele 
documente nu păreau decât o joacă de copil. 

— Cât mai poţi rămâne? 

— Cât ai nevoie de mine, deşi, cu cât mă întorc mai repede, 
cu atât mai bine. 

Jacques se duse la dulapul de lângă fereastră. 

— Am treburi de rezolvat aici. Din nefericire, nu le pot lăsa 
baltă. S-ar ridica prea multe întrebări. Dar mă voi întoarce cu 
tine la Paris imediat ce am să pot ca să te ajut în căutările tale. 

Deschizând uşile duble, băgă mâna în spatele unei Biblii de pe 
raftul de jos şi scoase o cutie mică. Luă o cheie de pe raftul de 
sus, o descuie şi scoase o pungă de piele. Luă de acolo câteva 
monede şi i le dădu lui Hasan, după care puse la locurile lor 
cheia şi cutia. 

— O să le cer să-mi înşeueze calul pentru tine. Pe strada 
Friday e un han, la vest de Walbrook. Caută semnul semilunii. 
Dă-i hangiului aurul şi spune-i numele meu şi vei fi bine primit 
acolo. Trimit după tine imediat ce termin cu ce am de făcut aici. 

Hasan schiţă un zâmbet. 

— Un loc unde să stau cu un nume potrivit. Înghesui 
monedele în punga de la centură. Everard se va bucura. M-a 
trimis aici imediat ce s-a încheiat ancheta Templului. Ştiu că 
speră să te poţi întoarce cu mine. 

— Sunt convins că preotul se va bucura. Deşi nu o va arăta. 

Hasan se ridică de pe scaun şi îşi băgă mâna în sacul de 
pânză pe care îl ţinuse în poală pe tot parcursul întâlnirii. 

— Un ultim lucru, frate. 

Jacques îl urmări pe Hasan cum scoate o teacă din piele, 
legată cu sârmă ca să stea bine închisă. 

— Ce e? întrebă el, luând obiectul. 

— Singura veste bună pe care o am. 

Jacques desfăcu sârma şi deschise teaca din piele, înăuntru 
era rulat un pergament. Când Jacques scoase documentul, simţi 
mirosul mării, care se impregnase în pielea groasă şi 


69 


îngălbenită. Pergamentul era acoperit cu un scris îngrijit. Citi 
primele paragrafe, apoi se uită la Hasan. 

— Chiar că sunt veşti bune. Trebuie să mărturisesc că nu mă 
aşteptam să realizeze asta atât de repede. Pot să-l păstrez? Aş 
vrea să-l citesc pe îndelete. 

— Bineînţeles. 

Jacques ascunse scrisoarea sub celelalte pergamente de pe 
masă şi îi făcu semn lui Hasan spre uşă. 

— Hai, te conduc la grajduri. 

XXX 

Fluviul Tamisa, Londra 

15 septembrie 1260 


Henric al Ill-lea, regele Angliei, îşi protejă ochii de soarele care 
se ivi de după un nor, transformând fluviul într-o imensă 
panglică de un argintiu orbitor. Era încă devreme, dar soarele 
arunca o căldură neobişnuită în creştetele monarhului şi ale 
celor din numerosul său anturaj, paji, funcţionari şi gărzi care 
stăteau rigizi pe banchete sau în poziţie de drepţi. Se auzi un 
strigăt când căpitanul şlepului regal ordonă unei ambarcaţiuni 
aflate la tribord să elibereze calea. Tamisa era plină de bărci de 
pescuit, vase ale negustorilor, echipajul impunătoarei nave 
regale văzându-se nevoit să negocieze cu toţi pentru a-şi putea 
continua fără probleme drumul în amonte, lungile sale vâsle 
scufundându-se şi ridicându-se rapid. 

Henric se pipăi în creştet, acolo unde părul se rărise, 
verificând efectul soarelui asupra pielii lui pătate de vârstă. li 
era frig, în ciuda căldurii şi a hainelor din catifea neagră 
încheiate la guler şi la manşete cu catarame în formă de lup. 
Regele se foi pe perna lui şi încercă să prindă privirea fiului său 
cel mai mare, care stătea pe bancheta din spatele lui, însă 
prinţul Edward se uita fix la doi bărbaţi dintr-o ambarcaţiune de 
negoţ, care acum vâsleau frenetic ca să se dea la o parte din 
calea şlepului. Henric îşi mută privirea spre bărbatul cu mantie 
neagră şi pălărie, aflat în stânga lui. Faţa omului părea mai 
palidă ca de obicei. 

— Te deranjează apa, lord cancelar? întrebă Henric. 

— Nu, Maiestate. Mă deranjează mişcarea. 


70 


— E cel mai rapid drum spre Templu din Turn, replică Henric, 
ca şi cum asta i-ar fi atenuat celuilalt disconfortul. 

Îi făcu semn pajului care se apropia cu o tavă cu băuturi să se 
îndepărteze. 

— Măcar pe aici e mai liber decât pe drumul pe uscat, 
răspunse cancelarul, iar pentru asta sunt recunoscător. Cu cât 
ne văd mai puţini oameni intrând în Templu, cu atât mai bine. 
Se ştie prea bine că afacerile Maiestăţii Voastre cu templierii le 
umplu trezoreria. E posibil ca oamenii să se întrebe de ce aveţi 
nevoie de mai mult aur când luaţi atât de mult de la ei. Şi aşa 
noile taxe sunt destul de nepopulare. 

Henric se încruntă. 

— Taxele alea au fost mărite la propunerea dumitale, 
cancelare. 

— Şi vă asigur, Maiestate, că a fost un sfat bun. Eu doar vă 
spun ce este mai bine pentru dumneavoastră, iar astăzi cel mai 
bine pentru dumneavoastră este să faceţi din vizita la Templu 
un eveniment cât mai puţin vizibil. Şi-aşa este destul de rău că 
acceptăm să ne întâlnim cu ei. Templierii devin tot mai lacomi. 

Henric privi în gol dincolo de apă şi îşi masă maxilarul, pe 
care îl simţea înţepenit. Pe malurile fluviului se înghesuiau, ca 
de obicei, negustori, curieri şi vânători de chilipiruri. Străzile 
erau pline de oameni călare, şarete sau căruţe trase de boi. 
Dincolo de asta, oraşul se înălța ca o pădure de clădiri din piatră 
şi lemn, docuri de lemn, prăvălii, case şi mănăstiri, întrerupte ici 
şi colo de clopotniţele semeţe ale capelelor şi de acoperişul 
catedralei St Paul. Pe Henric îl apucă durerea de cap din cauza 
strălucirii soarelui, a mirosurilor dinspre docurile de peşte şi a 
mişcării continue a grupurilor de oameni. 

— Somaţia lor a fost o dovadă de impertinenţă, Maiestate, 
continuă cancelarul văzând că regele nu spune nimic. Niciun 
detaliu despre ce se va discuta, doar insistența ca la întâlnire să 
participăm eu şi personalul de la trezorerie. 

Din cauza indignării, faţa cancelarului se înroşi brusc. 

— Păi, asta e tot ce trebuie să ştii, cancelare, rosti sec Henric, 
frecându-şi sprânceana. Presupun că e vorba despre datoria 
noastră. 

— Dar aţi discutat recent pe tema asta cu unul dintre ei. 


71 


— Cu fratele Owein. Un om insistent. l-am spus că voi plăti 
datoria când voi putea şi el a acceptat. 

— Dacă aşa stau lucrurile, Maiestate, de ce această adevărată 
somaţie? 

Henric deschise gura ca să răspundă, dar fiul lui i-o luă 
înainte. 

— Poate că vor să discute despre o altă cruciadă? 

Regele şi cancelarul îşi întoarseră privirile spre prinţ. 

Ochii de un cenuşiu-deschis ai lui Edward sclipeau în razele 
reflectate de apă. In ciuda faptului că una dintre pleoape îi era 
căzută, dându-i aspectul cuiva mereu adâncit în gânduri, prinţul 
era un bărbat chipeş. Avea glasul potolit şi vorbea încet şi cu 
grijă ca să-şi mascheze uşoara bâlbâială care îl marca încă din 
copilărie. 

— Cu siguranţă e nevoie de aşa ceva. Nu s-a mai organizat 
nicio campanie susţinută spre Orient de la cea a regelui Ludovic, 
iar aceasta s-a sfârşit de şase ani. Acum am primit unele 
rapoarte care susţin că mongolii şi-au extins invazia, iar 
mamelucii se pregătesc să mărşăluiască în Palestina ca să se 
bată cu ei. 

— Deocamdată, replică Henric, trebuie să mă concentrez 
asupra problemelor interne decât pe necazurile externe care, 
într-o primă instanţă, pot fi rezolvate de ordinele militare. În 
definitiv, aceasta este justificarea existenţei lor. 

— Au trecut zece ani de când ai luat Crucea, tată, rosti prinţul 
cu voce blândă, dar cu un ton provocator. Credeam că vrei să 
pleci în cruciadă. Asta le-ai spus cavalerilor atunci când te-au 
întrebat la ce vei folosi banii pe care ţi i-au împrumutat. 

— Şi o voi face. Toate la timpul lor. 

Henric se întoarse marcând sfârşitul discuţiei, dar regele 
continuă să simtă în ceafă privirea lui Edward. 

lar asta îi producea un disconfort. Cu un an în urmă la Curtea 
regală se răspândise zvonul că fiul lui era implicat într-un 
complot ce urmărea să-l răstoarne de pe tron, o conjurație 
condusă de Simon de Montfort, cumnatul lui Henric şi cel pe 
care el îl făcuse conte de Leicester. Avusese o discuţie dură cu 
Simon şi cu fiul său, dar, fără dovezi, se văzuse în cele din urmă 
obligat să se împace cu ei. Incidentul săpase însă o prăpastie 


72 


între el şi Edward, prăpastie care părea să se adâncească pe zi 
ce trecea. 

— Atunci va trebui să adoptăm o poziţie fermă faţă de 
cavaleri, Maiestate, zise cancelarul pe un ton hotărât. Indiferent 
de ceea ce ne vor cere! 

Henric se cufundă în tăcere în vreme ce barja trecea de 
zidurile oraşului. In depărtare se înălța preceptoriul templierilor. 

XXX 


Templul Nou, Londra 
15 septembrie 1260 


Uşile capelei se închiseră cu zgomot şi ultimii cavaleri se 
aşezară pe locurile lor, în vreme ce preotul păşi în spatele 
altarului. Will se furişă la locul lui din naos alături de ceilalţi 
sergenţi şi îngenunche. Preotul deschise slujba terce cu 
obişnuita lui fervoare. Will îşi împreună mâinile a rugă, dar nu 
gândurile spre Dumnezeu sau cele legate de întâlnirea cu regele 
îi umpleau mintea. Întârziase la slujbă şi încă nu îl zărise pe 
Garin. Mijind ochii, cercetă cu privirea interiorul capelei şi oftă 
uşurat când îşi zări prietenul. Garin era îngenuncheat cu câteva 
rânduri mai în faţă, cu capul plecat, părul lung acoperindu-i faţa. 

Will se foi neliniştit când preotul începu să citească scripturile. 
Participase la şapte asemenea lecturi zilnic timp de doi ani, asta 
neincluzând mesa, pe care o auzeau o dată pe zi după slujba 
sext, sau rugăciunile şi pomelnicele pentru morţi din fiecare 
după-amiază. Cu toate acestea, slujbele nu păreau să devină 
mai scurte. In plus, existau servicii religioase speciale pentru 
momente festive: Naşterea Domnului; Botezul Mântuitorului; 
Buna Vestire; Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului; 
Sărbătoarea Sfântului loan Botezătorul, astea fiind doar câteva 
dintre ele. Cel puțin în cazul unor asemenea ocazii speciale, 
după slujbă li se dădea mâncare bună. 

Deranjat de agitația lui Will, un păianjen aflat într-una din 
spărturile dintre dalele de piatră o luă la fugă spre efigiile 
cavalerilor cu chipuri solemne şi săbii de granit pe piept, 
încastrate în podea. Naosul era o încăpere mare, circulară, de 
pe ai cărei pereți vegheau capete de păcătoşi şi de demoni din 
piatră, cu feţele contorsionate în diferite expresii de durere şi 


73 


răutate. Urma apoi un coridor care ducea la altar. Acesta era 
compartimentat de stâlpi de piatră, care se înălţau până la 
tavanul boltit, cavalerii umplând acum băncile dintre coloane. 

Într-un târziu, preotul îşi înălţă mâinile. 

— Ridicaţi-vă, fraţilor. Umili servitori ai lui Dumnezeu, 
apărători ai adevăratei credinţe şi păstrători ai Legii Divine. 
Ridicaţi-vă ca să rostim împreună Pater Noster. 

Will se conformă, cu picioarele tremurând, ca să rostească 
rugăciunea. Glasul lui se uni cu vocile celorlalţi două sute şaizeci 
de bărbaţi din capelă. Cuvintele lor se împletiră până când 
vocile ajunseră să răsune ca una singură, ca un val care se 
sparge de țărm. 

— Pax vobiscum! 

Se auzi zgomot de picioare târşâite în vreme ce preotul 
închidea cartea de rugăciuni, ceea ce marca încheierea slujbei. 

Will aşteptă nerăbdător alături de ceilalţi sergenţi ieşirea din 
capelă a cavalerilor. Când îi veni rândul să plece, se grăbi să 
iasă, luând-o înaintea celorlalţi. După semiîntunericul din capelă, 
soarele părea excesiv de strălucitor, aşa că Will îşi feri ochii în 
timp ce trecea pe sub arcada de la intrare. Sergenţii mergeau în 
linie în urma cavalerilor, îndreptându-se spre sala mare. Clădirile 
din jurul curţii principale erau aurii în dimineaţa de toamnă. 
Cerul era de un albastru magnific, puţin ceţos, iar dinspre livadă 
venea miros de mere şi prune, ca o aromă dulce care acoperea 
izul omniprezent de sudoare şi excremente de cal ce umplea 
preceptoriul. Ceva din nuanţa acelei lumini de dimineaţă, modul 
în care acum totul părea să fie iluminat dinăuntru, îi amintea lui 
Will de sosirea lui la Templul Nou. 

Cu fundurile amorţite şi obosiţi de cele două săptămâni în 
care călăriseră după ce părăsiseră Edinburghul, el şi tatăl lui 
ieşiseră din pădurea Middlesex, printre lanuri de porumb şi 
plantaţii de viță-de-vie. Londra se întindea înaintea lor. Şi atunci 
era toamnă, căci frunzele începuseră să ruginească. Se opriseră 
ca să-şi adape caii la un pârâu şi Will privise uimit la imensul 
oraş care îi aştepta. În afara zidurilor, spre dreapta, văzuse mai 
multe proprietăţi impresionante de-a lungul malurilor fluviului, 
convins că una dintre ele aparţinea Templului. Totul părea atât 
de mare şi de spaţios, încât Will îşi imaginase că în acele clădiri 


74 


locuiau îngeri, nu oameni. Se întorsese, încântat, spre tatăl lui, 
dar fusese întâmpinat de rigiditatea tristă care marca faţa lui 
James de câteva luni. 

Acum Will se strădui să alunge acea amintire. Odată ce era 
învăluit de umbrele trecutului, reuşea cu greu să le gonească, 
dar într-o asemenea zi refuza să lase întunecimea să-l cuprindă. 
Îl zări pe Garin printre sergenţii care umpleau curtea capelei şi 
cobori în grabă scările, silindu-se să zâmbească. 

Garin întoarse privirea când Will se apropie de el. 

— Vii la armurerie? 

Will îl prinse de braţ. 

— Unde ai fost seara trecută? 

Pe faţa lui Garin apăru o grimasă. 

— La infirmerie, cu fratele Michael şi cu crampe puternice. Mi- 
a zis că e de la ceva ce am mâncat. Nu i-am spus nimic despre 
prune. 

— Am crezut... Will se opri, izbucnind în râs ca să mascheze 
implicaţiile legate de ceea ce rămăsese nerostit între ei. Asta o 
să ne înveţe minte. Din fericire, am un stomac de fier. 

— Ar trebui să luăm scuturile, zise Garin, traversând curtea. 
La întâlnirea asta nu vreau să întârzii. 

Cei doi băieţi porniră spre armurerie, ignorând privirile 
curioase ale sergenţilor mai tineri. 

După ce luară scuturile stăpânilor lor, Will şi Garin se duseră 
spre curtea interioară. Will ţinea scutul lui Owein mai sus pe 
braţ, căci legăturile de piele îl zgâriau. Albite cu var şi secţionate 
de crucea stacojie, scuturile erau aproape la fel de mari ca 
băieţii. Aflată în centrul aripii destinate cavalerilor, curtea 
interioară era mărginită de intrări străjuite de arcade care 
duceau spre nivelurile inferioare ale clădirilor. Îmbrobonată de 
rouă, iarba era de un verde fosforescent. In mijloc fusese 
aşezată o capră lată pe post de masă, cu bănci de lemn, mai 
mulţi servitori agitându-se în jurul ei în dansul complex şi 
inconfundabil al celor crescuţi pentru a servi, cărând bănci, tăvi 
cu mâncare şi urcioare cu vin de la bucătării. Will se îndreptă 
spre Owein, urmat îndeaproape de Garin. Cavalerul discuta 
aprins cu unul dintre călugări. Owein ridică privirea. Will 


75 


deschise gura ca să-şi salute îndrumătorul, dar altcineva i-o luă 
înainte: 

— Frate Owein. 

Will se întoarse şi îl văzu pe Jacques venind spre ei. 

Ignorându-i pe Will şi pe Garin, cavalerul dădu din cap înspre 
Owein. 

— A sosit şlepul regal. 

— Foarte bine, frate. Cred că suntem pregătiţi. Owein îi făcu 
semn lui Will. La locul tău, sergent, şi, ţine minte, vorbeşti doar 
dacă ţi se cere s-o faci. 

— Da, domnule. 

Se îndreptară spre masă şi spre băncile unde alţi doi sergenţi 
purtau scuturile maeştrilor lor. Garin se aşeză lângă Will, ţinând 
în faţa lui scutul, cu o singură mână. Privirea lui Will se furişă 
spre Jacques, care stătea, alături de Owein, la marginea pajiştii. 
Chipul sumbru al Ciclopului şi atitudinea lui rigidă şi arogantă îl 
făcură pe Will să se zbârlească. La scurt timp după aceea, 
băiatul auzi sunet de voci şi zgomot de paşi care se apropie. 
Uşile duble de la marginea curţii interioare se deschiseră larg. 

In fruntea alaiului care păşi pe pajişte se găsea Humbert de 
Pairaud, Maestrul Angliei. Era un bărbat masiv, cu pieptul lat şi 
cu o coamă de păr negru, templierul părând să umple spaţiul. 
Alături de Humbert mergea regele Henric. Părul lui încărunţit era 
buclat la vârfuri, după moda vremii, dar faţa îi trăda vârsta 
înaintată. In dreapta suveranului se afla prinţul Edward. Tânărul 
era aproape cu un cap mai înalt decât ceilalţi şi, la douăzeci şi 
unu de ani, avea deja postura unui monarh. Cei trei erau urmaţi 
de un bărbat palid, cu obrajii scofâlciţi, îmbrăcat în negru, de 
paji, funcţionari regali şi gărzi. 

Owein păşi în faţă şi se înclină, mai întâi către maestru, apoi 
către rege şi prinţ. 

— Lorzii mei, este o onoare să vă întâmpin în Templu. Lord 
cancelar, adăugă el, salutându-l cu un gest din cap pe bărbatul 
în negru. 

Henric schiţă un zâmbet. 

— Sir Owein. Cât mă bucur să te văd aşa curând după ultima 
noastră întrevedere. 


76 


Will se uită surprins la Owein. Nu ştia că îndrumătorul lui se 
întâlnise cu regele. 

— Maiestate, interveni Humbert, cu vocea îngroşată de vârstă 
şi de autoritate, haideţi să ne aşezăm şi să discutăm confortabil. 

— Chiar aşa, fu Henric de acord, privind contrariat 
aranjamentul din curte. Doi slujitori acoperiseră scaunul din 
capul mesei improvizate cu o bucată de mătase stacojie. 
Servitorii Templului se retraseră spre arcade în vreme ce regele 
luă loc, pajii învârtindu-se în jurul lui ca nişte molii. Suveranul îi 
concedie pe toţi cu un gest. Maestre templier, e un mister 
pentru mine cum puteţi locui în asemenea fortărețe 
sărăcăcioase, zise el. Doar cei mai bogaţi oameni ai creştinătăţii 
îşi pot permite un pic de lux, nu? 

— Noi îl slujim pe Domnul, Maiestate, replică Humbert 
imediat, aşezându-se pe scaunul din stânga regelui. Nu ne 
interesează confortul cărnii noastre. 

Will se dădu înapoi pentru a-i permite lui Owein să se aşeze 
lângă maestru. Edward luă loc în dreapta regelui, urmat de trei 
cavaleri, între care şi Jacques, şi cinci funcţionari: doi de la palat 
şi trei de la Templu. Rămăsese un loc liber. Will presupuse că 
era pentru lordul cancelar, care alesese să rămână în picioare în 
spatele regelui, ca un corb lipit de spătarul băncii. 

Henric se uită la tăvile cu fructe şi la urcioarele cu vin. 

— Din fericire, aţi fost atât de amabili să ne oferiţi câteva 
plăceri lumeşti. 

— Da, Maiestate. Humbert făcu semn unui servitor să toarne 
vin. Templul se bucură să-şi întâmpine oaspeţii în maniera şi 
conform propriilor sale obiceiuri. 

Henric îl fixă câteva clipe pe Humbert, apoi îşi mută privirea în 
altă parte, în vreme ce servitorul turnă vin într-un pocal, pe care 
i-l dădu regelui cu o plecăciune. Suveranul cercetă audiența şi 
se opri asupra lui Will. 

— Soldaţii voştri par să fie mai tineri cu fiecare an. Sau poate 
îmbătrânesc eu? Câţi ani ai, băiete? 

— Treisprezece ani şi opt luni, Maiestate. 

Cu colţul ochiului, Will observă că Jacques se uita la el. 

— Ah! exclamă Henric, fără să observe stânjeneala băiatului. 
Un scoţian, dacă nu mă înşală auzul? 


77 


— Da, Maiestate. 

— Atunci eşti privilegiat să fi fost supusul a două dintre cele 
mai frumoase doamne de pe aceste insule. Soţia mea şi fata 
mea, Margaret. 

Will se înclină, fără să spună însă nimic. Avea doar patru ani 
când Henric îşi măritase fata de zece ani cu regele Scoției. Dar, 
crescând cu ideile tatălui său legate de această problemă, 
înţelesese că, prin Margaret, Henric se apropiase mai mult de 
Scoţia - o ţară la care regii englezi râvneau de secole. 

— Bătrânii trebuie să-şi pună în tineri speranţele, continuă 
Henric, luând o înghiţitură de vin. Luna trecută l-am angajat pe 
cel mai bun artist din Anglia ca să-mi recreeze căderea 
lerusalimului în apartamentele mele private din Turn. A fost 
epoca de aur a cavalerismului, când frăţiile erau ordine 
renumite şi când oameni precum Godefroi de Bouillon mergeau 
pe urmele Domnului nostru lisus Hristos, sacrificându-se pentru 
gloria lui Dumnezeu şi a creştinătăţii. Poate că, adăugă el cu 
viclenie, zilele acelea nu au apus pentru totdeauna. 

Humbert ridică o sprânceană. 

— Maiestate, eram convins că banii pe care vi i-am 
împrumutat erau pentru planificata cruciadă din Palestina, nu 
pentru împodobirea pereţilor din palatele voastre. 

— Nu-ţi face atâtea griji pentru aurul dumitale, de Pairaud, 
căci e cheltuit cu folos. Îţi pasă prea mult de asemenea lucruri. 
Templul se ocupă de negoţul de bunuri pe pământ şi pe mare, 
taxează pelerinii pentru călătoria pe corăbiile sale, primeşte 
donaţii de la nobili şi regi şi, la împrumuturile de bani acordate 
pune o dobândă la fel de mare ca şi blestemaţii ăia de evrei! 
Regele întâlni privirea lui Humbert. Cred că numele de soldaţii 
săraci ai lui lisus Hristos, cum am auzit că vă place să vi se 
spună, nu reflectă întru totul adevărul. 

— Templul trebuie să folosească toate mijloacele posibile 
pentru a obţine bani în partea noastră de mare dacă vrem să 
continuăm lupta pe celelalte ţărmuri ale ei. Intr-adevăr, e 
necesar să ne străduim ca ordinul să împlinească visul fiecărui 
bărbat, femeie şi copil creştini în ultimele două secole: 
scoaterea Ierusalimului din mâinile sarazinilor şi înfiinţarea unei 
Ţări Sfinte creştine. Fiind şi călugări, ne rugăm pentru asta, ca 


78 


războinici formăm armate şi trimitem oameni ca să fortifice 
garnizoanele noastre din Outremer, iar ca bărbaţi producem şi 
vindem orice pentru a ne atinge scopul. lar dacă noi nu vom 
reuşi să facem asta, adăugă Humbert, fixându-l pe Henric cu 
privirea, atunci cine, Maiestate? Poate că Apusul încă tânjeşte 
după visul lui, dar acum sunt tot mai puţini cei care se grăbesc 
să-l vadă împlinit. 

— Te ascunzi în spatele pioşeniei, maestre templier, ripostă 
Henric, iritat de cuvintele lui. Se ştie prea bine că Templul, cu 
toate proprietăţile şi bunurile sale, îşi construieşte un imperiu în 
Apus. Un imperiu în care poate nici măcar un rege să nu mai 
poată să-şi controleze regatul! 

În curte se lăsă o tăcere apăsătoare. După câteva clipe, se 
auzi vocea moale a prinţului Edward. _ 

— Aveţi ceva veşti noi dinspre Orient, maestre templier? In 
ultimul dumneavoastră raport ne-aţi informat că mongolii au 
atacat Bagdadul şi alte câteva cetăţi. Există vreun motiv să 
credem că ne vor primejdui posesiunile? 

Henric se încruntă la fiul lui, dar Humbert îşi îndreptă atenţia 
asupra lui Edward. 

— Nu, nu am mai aflat nimic nou, alteţă, răspunse maestrul 
templier. Dar cred că pericolul iminent nu vine din partea 
mongolilor. Pe mine mă îngrijorează mamelucii. 

Henric pufni auzindu-i cuvintele. 

— Kutuz, conducătorul lor, este un sclav! Ce putere poate 
avea? 

— Un sclav-războinic, îl corectă Humbert. De fapt, nu mai e 
sclav. Fraţii mei şi cu mine suntem convinşi că mamelucii 
reprezintă o ameninţare mai mare decât sunt dispuşi să 
recunoască majoritatea suveranilor din Apus. Acum, doar 
mongolii îi împiedică să ne atace. 

— lar pentru asta ar trebui să le fim recunoscători, replică 
scurt Henric. Mongolii au de departe efective mai numeroase şi 
am auzit că folosesc femei şi copii creştini ca scuturi umane în 
bătălii. E bine că atenţia lor este îndreptată spre sarazini. 

— lertaţi-mă, Maiestate, dar vă înşelaţi. Da, mongolii sunt 
puternici. Dar Biserica i-a convertit deja pe mulţi dintre ei. In 
Bagdad, au fost ucişi doar sarazini, creştinii fiind cruţaţi. 


79 


Ultimele rapoarte primite din Ţara Sfântă susţin că mamelucii se 
pregătesc să mărşăluiască împotriva Palestinei. Spionii noştri 
din Cairo spun că îi vor ataca pe mongoli pentru că aceştia le-au 
insultat sultanul. Avangarda lor va fi sub comanda unuia dintre 
cei mai capabili comandanţi mameluci, Baybars. 

— Baybars? 

— | se spune Arbaleta. Expresia de pe chipul lui Humbert se 
aspri. El i-a măcelărit pe trei sute din cei mai buni oameni ai 
Templului. Baybars a condus masacrul de la Mansurah, 
Maiestate. Bătălia care a pus capăt cruciadei conduse de 
cumnatul vostru, regele Ludovic. 

Will simţi cum Garin înţepeneşte. Ştia motivul. Prietenul său 
îşi pierduse, la vârsta de patru ani, tatăl şi doi fraţi în acea 
campanie militară. Jacques fusese singurul din familia de Lyon 
care supravieţuise masacrului de la Mansurah. Privirea lui Will 
se furişă spre cavaler. Ciclopul se încruntase. Avea o uitătură 
pierdută, de parcă mintea îi alerga în cu totul altă parte. Will 
întoarse capul, în vreme ce Humbert continuă: 

— După ce armata lui Ludovic a cucerit oraşul Damietta, s-au 
îndreptat spre sud, prin Egipt, avându-l în frunte pe fratele 
regelui, Robert de Artois. S-au întâlnit cu mamelucii în afara 
oraşului Mansurah. Artois a condus un asalt îndrăzneţ asupra 
taberei mamelucilor, nesocotind ordinele regelui. Mulţi soldaţi 
mameluci au fost măcelăriți, inclusiv şeful gărzii regale. Baybars 
l-a înlocuit şi ne-a întins o capcană în Mansurah, ştiind că îi vom 
urmări oamenii în oraş. Pe străzile de acolo fraţii noştri au căzut 
cu sutele pradă săbiilor oamenilor lui Baybars. Mamelucii nu 
trebuie în niciun caz subestimaţi, Maiestate. 

Prinţul Edward se foi pe bancă. 

— Avem suficiente forţe ca să  contracarăm această 
ameninţare, maestre templier? 

— Da! exclamă Henric înainte ca Humbert să poată răspunde. 
Cei care au jurat să-i protejeze pe creştinii din Ţara Sfântă nu 
pot să-şi respecte jurământul? 

— Ca întotdeauna, şi aici se pune problema fondurilor, 
Maiestate, răspunse Owein. 

Humbert îi aruncă o privire dură cavalerului. 


80 


— Mamelucii cunosc bine terenul în urma numeroaselor lor 
campanii, sire. Mai bine chiar decât coloniştii noştri, care şi-au 
făurit o viaţă într-un oraş sau altul, mulţumindu-se să rămână 
acolo. Folosesc porumbei ca să trimită mesaje, iar spionii lor 
sunt pretutindeni. Acum ei sunt într-o poziţie mai bună de atac 
decât suntem noi în apărare. 

— Trebuie să acţionăm decisiv, zise Edward. O cruciadă ar... 

— Se spune, îl întrerupse Henric, punând mâna pe braţul fiului 
său, că o decizie pripită duce la un deznodământ dramatic. 
Poate că e nevoie de o cruciadă, dar trebuie să o planificăm cu 
mare atenţie. 

— Evident, tată, fu Edward de acord, cu o încuwviinţare 
politicoasă, dar cam rigidă, din cap. 

Henric se lăsă pe spate. 

— Ei bine, ce spui dumneata este foarte tulburător, maestre 
templier. Dar în acest moment eu pot face foarte puţine lucruri, 
aşa că, te întreb, de ce m-ai chemat aici? 

— Dacă Maiestatea Voastră nu are nimic împotrivă, răspunse 
Humbert, fratele Owein va deschide discuţia. 

Cavalerul se întoarse spre Henric. 

— Sire, v-am garantat folosirea trezoreriei Templului pentru 
depozitarea bunurilor Maiestăţii Voastre şi accesul la fondurile 
noastre în funcţie de necesităţi, aşa cum am procedat şi cu tatăl 
dumneavoastră, regele loan, şi cu fratele lui, regele Richard. In 
vreme ce Templul este mulţumit să ofere asistenţă monetară 
familiei regale... 

— Aşa sper şi eu, îl întrerupse Henric. Doar bunul Dumnezeu 
ştie câtă putere v-am acordat pe aceste pământuri în schimbul 
recompenselor mizere pe care mi le-aţi acordat în câteva ocazii. 

— Bunul Dumnezeu ştie, zise Humbert, şi puteţi conta pe o 
răsplată pe măsură în Ceruri pentru bunăvoința pe care o arătaţi 
soldaţilor Lui pe pământ. Te rog să continui, frate Owein. 

— Dar, chiar dacă vă facem acest serviciu cu plăcere, 
fondurile noastre nu sunt nelimitate. Owein întinse mâna spre 
unul din funcţionarii Templului, care îi înmână un pergament 
rulat. Cavalerul împinse documentul peste masă, spre rege. 
După cum puteţi vedea, Maiestate, datoriile voastre către noi au 
crescut considerabil în ultimul an. 


81 


Henric începu să citească pergamentul încruntându-se tot mai 
mult. Dădu documentul cancelarului, care îl luă, îl parcurse 
rapid, după care îl înapoie suveranului. Edward se aplecă în faţă 
ca să-l vadă şi el. Regele îşi mângâie barbişonul şi se uită la 
Owein. 

— Banii ăştia mi-au fost daţi cu bună-credinţă. Îi voi returna 
când voi putea, dar actuala mea situaţie nu-mi permite aşa 
ceva. 

— Maiestate, zise Owein, aruncând o privire scurtă spre 
Jacques, am aflat că de curând aţi organizat o serie de petreceri 
la Cheapside pentru desfătarea curtenilor voştri francezi. Cine a 
plătit pentru ele? 

Jacques dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

Henric se uită urât la amândoi. 

— Cu siguranţă, cavalere, că poţi înţelege poziţia tatălui meu, 
zise Edward, ridicându-şi privirea din pergament. Ca suveran al 
acestei naţiuni, este de datoria lui să acorde oamenilor protecţie 
în timp de război şi distracţii în timp de pace. 

— înţelegem prea bine, replică Owein, dând din cap cu 
respect în direcţia prinţului. Dar nu ne putem permite ca 
datoriile să rămână neplătite. Avem nevoie de tot aurul pe care 
îl putem strânge pentru a ne întări poziţia din Ţara Sfântă. 

— Dar ce se întâmplă oare cu caritatea? izbucni Henric. Oare 
templierii sunt excluşi de la această îndatorire creştină? 

— Dacă sunteţi în căutarea carităţii, sire, interveni Humbert, 
atunci, cu tot respectul, v-aş sugera să le cereţi bani 
ospitalierilor. 

Henric se făcu roşu la faţă. 

— Câtă insolenţă! aruncă pergamentul pe masă. Vă veţi primi 
curând blestemaţii voştri de bani! Am mărit taxele aici şi pe 
pământurile mele din Gasconia, dar, vă avertizez, nu mă mai 
insultaţi, căci altfel nu veţi vedea înapoi niciun bănuţ! 

— Timpul pentru a trage foloase de pe urma taxelor este prea 
lung, sire. lar noi avem nevoie de bani cât mai curând. 

— lisuse Dumnezeule! Vreţi să-mi vând hainele de pe mine? 
Nu pot culege aur din copaci şi nici nu pot să-l fabric din plumb! 

Owein se uită la Humbert, care încuviinţă tăcut. 

— Există o cale de a rezolva problema, sire. 


82 


— Care, blestematule? 

— Să ne încredinţaţi bijuteriile Coroanei, Maiestate. Le vom 
păstra ca gaj până la plata datoriilor. 

— Ce? tună regele. 

Edward se îndreptă repede de spate, iar cancelarul se uită 
uluit la Owein. Will se strădui să-şi păstreze chipul imobil. 

— Este singura cale, Maiestate, întări Humbert. 

Regele se ridică abrupt, răsturnând bancheta. Bucata de 
mătase stacojie alunecă în iarbă. Henric bătu cu pumnul în 
lemnul caprei, amenințând să răstoarne câteva pocale. 

— Bijuteriile Coroanei sunt simbolurile neamului meu şi 
podoabele regalității, nu ale unor soldaţi linge-blide care par să 
se considere mai presus de Dumnezeu! 

Smulse pergamentul de pe masă, îl rupse în două şi aruncă 
bucăţile pe jos. 

Humbert se ridică şi el, păstrându-şi însă vocea măsurată: 

— Ţin să vă amintesc că loialitatea Templului v-a fost mereu 
benefică şi, aşa cum ar spune unii, esenţială pentru 
suveranitatea acestei naţiuni. Ar fi o mare ruşine, Maiestate, 
dacă aţi pierde-o. 

— Ar trebui să îţi tai capul! ripostă Henric, indignat. 

La marginile pajiştii, gărzile regale se agitară neliniştite. Doi 
cavaleri se ridicaseră deja de la masă, strângând mânerele 
săbiilor. 

Edward îşi puse mâna pe braţul lui Henric. 

— Haide, tată, cred că întâlnirea asta a luat sfârşit. 

Henric îi aruncă lui Humbert o ultimă privire furioasă, apoi, 
smulgându-şi braţul din strânsoarea fiului, porni să străbată 
pajiştea. Cu un gest scurt din cap înspre Humbert şi Owein, 
Edward îl urmă, împreună cu restul alaiului regal. 

Cancelarul rămase. Se uită la Humbert, cu buzele strânse. 

— Veţi fi oficial înştiinţat de decizia regelui în termen de o 
lună, maestre templier. 

Humbert aruncă o privire spre bucăţile rupte de pergament, 
de pe iarbă. 

— In încăperile mele private am copii după socoteli. Vrea 
Maiestatea Sa să le trimit la palat? 

Cancelarul clătină din cap. 


83 


— O să le iau acum. 

Humbert privi în jurul mesei. 

— De Lyon, zise el, făcându-i semn lui Garin. Escortează-l pe 
lordul cancelar până la camerele mele. Ucenicul meu vă va da 
documentele care vă trebuie. 

Garin se înclină adânc, apoi porni să străbată pajiştea 
împreună cu cancelarul. Will privi în jur când auzi vocea lui 
Owein în spatele lui. 

— Nu a mers cum ne-am dorit. Sper doar ca regele să nu 
hotărască să se răzbune. 

— Câinii care latră muşcă rareori, frate Owein, replică 
Humbert. Ultima dată când Henric a încercat să ne intimideze a 
dat repede înapoi când l-am ameninţat cu pierderea tronului. 


84 


6 


Câmpia Sharon, Regatul lerusalimului 
9 octombrie 1260 


— Ne apropiem de ultima etapă, Amir. 

Baybars abia auzi cuvintele sultanului. Aerul care îi înconjura 
vibra în bătaia tobelor. Când mamelucii aveau să se întoarcă la 
Cairo, sărbătorirea victoriei lor avea să dureze şapte zile. Tobele 
pe care le luaseră de la mongoli erau crăpate şi înfipte în vârful 
parilor. Tăcute. 

— Ne întoarcem triumfători acasă, continuă Kutuz, ridicându- 
şi vocea peste zgomotul din jur. Aşa cum ştiam că o vom face. 

— Oraşul îţi va cinsti numele, stăpâne, zise Baybars, a cărui 
voce calmă nu trăda nimic din gândurile care i se învârtejeau în 
minte. 

Kutuz zâmbi. 

— Mongolii se vor gândi de două ori înainte de a mă provoca 
din nou, mai ales acum, după ce ne-am întărit poziţia în Siria. 

— Da, stăpâne, răspunse Baybars, privind peste umăr. 

In spatele lui, armata mamelucă se întindea pe distanţă de 
câţiva kilometri. Steagurile şi stindardele de luptă erau ridicate 
deasupra căruţelor pline de pradă sau de sclavi. Sfătuitorii 
sultanului şi ofiţerii Mu'izziyya îi obturau vederea. Pentru câteva 
clipe, Baybars reuşi să-l zărească pe Omar la ceva distanţă în 
spate, conducând regimentul Bahri, apoi acesta se pierdu din 
nou în masa de oameni. 

Baybars îşi întoarse atenţia spre drum. Soarele asfinţea, 
părând un ochi roşu care se închidea încet pe măsură ce se 
afunda la orizont. În depărtare, o bandă largă verde traversa 
câmpia Sharon, adăpostind un râu care se vărsa în mare la 
aproximativ treizeci şi cinci kilometri distanţă spre vest. Drumul 
traversa firul de apă în punctul de adâncime minimă, după care 
şerpuia spre sud. Armata se apropia rapid de Gaza, unde avea 
să se odihnească înainte de a parcurge etapa cea mai fierbinte 
a marşului, peste deşertul Sinai, în Egipt. 


85 


Cu colţul ochiului, Baybars îl studie pe Kutuz care stătea rigid 
în şa, încruntat. Sultanul avea dreptate: se întorceau acasă 
triumfători. Mamelucii reuşiseră ceea ce nimeni altcineva nu ar 
fi fost capabil să facă şi nici măcar nu îndrăznise: se 
confruntaseră cu armata mongolă şi o zdrobiseră. Pentru 
Baybars însă victoria avea un gust amar. In campania militară 
pierduse mai mult decât Alepul. Pierduse ocazia de a se răzbuna 
- o răzbunare pe care o plănuise şi o derulase de-a lungul anilor 
de mii de ori în minte. De când începuseră marşul înapoi spre 
casă încercase să se concentreze asupra planurilor lui legate de 
Kutuz. Timpul se împuţina cu fiecare kilometru străbătut, dar 
Baybars nu găsise niciun moment prielnic ca să pună la punct 
amănuntele loviturii. 

La cinci zile după bătălia de la Ayn Jalut, mamelucii 
mărşăluiau prin Damasc, cu mongolii căzând seceraţi pe capete 
înaintea lor. De acolo se duseseră în nord către Homs şi Hamah, 
unde emirii care fugiseră din calea invaziei mongole fuseseră 
restauraţi, iar oraşele înapoiate legii musulmane. Mongolii 
rezistaseră în Alep aproape o lună de zile, dar în cele din urmă 
mamelucii îi învinseseră şi cuceriseră oraşul. După încetarea 
luptelor, Kutuz inspectase străzile. Musulmanii, care suferiseră 
sub ocupaţia mongolă, ieşiseră cu prudenţă din casele lor ca să- 
şi salute eliberatorul. In schimb, creştinii, care prosperaseră, 
fuseseră ucişi. 

Până la ajungerea cortegiului sultanului în piaţa centrală din 
Alep, vestea se răspândise şi cetăţenii musulmani se adunaseră 
deja cu sutele acolo jubilând şi ovaţionându-l pe noul lor stăpân. 
Baybars stătuse tăcut alături de Kutuz cât timp sultanul făcuse 
un spectacol elaborat din predarea controlului asupra oraşului 
unui alt guvernator mameluc. La sfârşitul ceremoniei, când 
guvernatorii şi ofiţerii regimentelor se adunaseră în jurul lui 
Kutuz ca să-şi felicite conducătorul triumfător, Baybars se 
pierduse în mulţime. După ce vorbise cu unul dintre soldaţii săi, 
se îndreptase spre platforma pentru sclavi care se înălța în 
mijlocul pieţei. 

Nu i se părea că trecuse atât de mult timp de când el însuşi 
stătuse în lanţuri acolo, uitându-se fix la oamenii care îl măsurau 
cu privirea, de parcă ar fi fost un animal vândut la o licitaţie. 


86 


Dincolo de piaţă, undeva la sud de moscheea oraşului, se găsea 
casa în care slujise şase luni ca sclav. 

Baybars se căţără pe scândurile de lemn, cu uralele armatei 
răsunându-i în urechi. 

— Allahu akbar! Domnul fie preaslăvit! 

Două ore mai târziu, Omar îl găsi stând la marginea 
platformei. 

— Amir? 

Baybars îşi ridică privirea, uşor surprins să constate cât de 
mult se deplasase soarele pe cerul oraşului. 

Omar se căţără alături de el. 

— Te-am căutat, zise el, aranjându-şi centura de care era 
prinsă sabia. Ai stat aici tot timpul? 

— Da. 

— Am veşti pentru tine. Ofițerii au fost plătiţi. Ai sprijinul lor. 

Baybars dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

Omar continuă: 

— Înţeleg de ce ai stat aici în loc să te întorci în tabără. Kutuz 
s-a îmbătat cu victoria obţinută şi îi ridică  osanale 
guvernatorului numit de el. Cred că a fost dezamăgit că n-ai fost 
acolo ca să fii martor la lăudăroşenia lui. 

Baybars se mulţumi să continue să privească dincolo de piaţa 
devenită aurie în lumina începutului de seară. Mulţimile 
dispăruseră, dar un escadron de mameluci rămăsese să 
patruleze pe străzi, în vreme ce corpul principal de armată se 
retrăsese în afara oraşului ca să-şi ridice tabăra. Kutuz şi 
apropiații lui se pregăteau să sărbătorească victoria. Baybars se 
întoarse spre Omar. 

— Nu sultanul este motivul pentru care nu m-am aflat alături 
de oameni. Poate că n-am obţinut Alepul, dar când Kutuz va fi 
mort nu laude va primi noul guvernator al oraşului de la mine. 
Voi obţine acest oraş destul de curând. Işi roti privirile de jur 
împrejur. Pe lângă multe altele. 

— Şi atunci de ce să te ascunzi aici? Haide, vom organiza o 
sărbătoare a noastră. 

— Nu mă ascund, aştept. 

— Aştepţi? replică Omar, nedumerit. Ce anume? 

— Un vechi prieten. 


87 


Baybars se ridică, privind fix străzile care porneau din piaţă. 
Domul moscheii se vedea ca un clopot imens, auriu, suspendat 
deasupra acoperişurilor ascuţite şi albe ale caselor. 

Omar se ridică şi el, urmând direcţia privirii prietenului său. 

— Nu mi-ai spus că ştii pe cineva din oraş. Cât a trecut? 
Optsprezece ani de când ai fost aici? 

— Nouăsprezece. Baybars îşi dusese mâinile la spate. 
Întoarce-te în tabără. Vin şi eu în curând. 

— Ofițerii au fost plătiţi, dar momentul şi locul n-au fost 
stabilite. Câtă vreme avem ocazia să vorbim singuri, ar trebui să 
punem la punct... 

— Îmi nesocoteşti ordinul, ofiţere? i-o reteză Baybars, fără a 
se uita la el. 

— lartă-mă, Amir, replică Omar, cu o voce din care răzbăteau 
surprindere şi durere. Nu mi-am dat seama că e un ordin. 

Se întoarse să plece, dar se opri când Baybars sări jos de pe 
platformă. Un soldat mameluc venea călare de pe una dintre 
străzile din apropiere. Omul privi în jur, apoi se îndreptă încet 
spre Baybars. 

— Amir. 

Soldatul descălecă şi se înclină. 

— Ai găsit casa? 

— Da, Amir, dar omul pe care m-ai trimis să-l caut nu era 
acolo. 

— Ce? 

— Casa a fost abandonată de ceva vreme. Am întrebat în jur, 
dar puţini cunosc familia care locuia acolo. Am găsit un negustor 
care crede că-şi aminteşte de cavalerul din Apus care a deţinut 
cândva proprietatea. Crede că omul a murit, iar familia lui s-a 
întors acasă acum zece ani sau chiar mai mult. 

Baybars făcu un pas în spate şi se sprijini de marginea 
platformei. 

— Asta-i tot, Amir? întrebă soldatul. 

Baybars îi făcu semn să plece. 

Soldatul făcu o plecăciune. Urcându-se din nou în şa, se 
îndepărtă la trap. 

Omar sări jos lângă Baybars. 

— Cine e cavalerul? 


88 


— Întoarce-te în tabără. 

— Sadeek, vorbeşte cu mine, insistă Omar, frustrat. Nu mi-ai 
povestit niciodată ce ţi s-a întâmplat în Alep, dar văd că locul 
ăsta te bântuie. Cavalerul a fost stăpânul tău de aici? 

Omar icni când Baybars îl prinse de umeri şi îl învârti, izbindu- 
| cu spatele de platformă. 

— Am spus să pleci! Omar se uită fix în ochii lui, gâfâind. 
Baybars îşi lăsă mâinile să cadă şi se dădu înapoi. Vom vorbi în 
curând. Ai cuvântul meu. Dar nu azi. 

Plecă de acolo, lăsându-l pe Omar singur în piaţă în vreme ce 
chemarea la rugăciunea de seară umplea aerul. 

Baybars strânse hăţurile calului. În jurul lui, tobele continuau 
să bată constant, rapid şi pe un ton jos, ca o inimă care o ia 
razna. Se strădui să se concentreze asupra problemelor 
imediate. Era comandant în armata mamelucă. Se luptase cu 
creştinii şi mongolii, şi învinsese. Fusese sclav şi avea nume de 
sclav, dar nu avea să intre în posteritate ca sclav. Faptul că nu 
reuşise să facă ce-şi propusese în Alep îl afectase, dar acum nu 
mai dispunea de răgazul necesar ca să se gândească la trecut. 
Cavalerul plecase sau murise. Nu mai putea să se răzbune. 

— Astăzi eşti tăcut, Amir. S-a întâmplat ceva? îl întrebă Kutuz. 

— Nu, stăpâne. 

Sultanul îl cercetă pe comandant, dar chipul lui Baybars era 
impenetrabil. Era ca şi cum s-ar fi uitat la un perete. 

— Evident, vei fi foarte bine recompensat pentru contribuţia 
ta la victorie după ce ajungem la Cairo. 

— Generozitatea ta este apreciată, stăpâne. 

— Luminate sultan! 

Un cercetaş se îndrepta spre ei. Omul salută în vreme ce îşi 
struni calul şi veni lângă Kutuz. 

— Drumul trece pe lângă un sat, la cinci kilometri spre est, 
stăpâne. 

— O altă aşezare creştină? 

— Da, stăpâne, se vede o biserică. 

— O să trimit gărzile regimentului Mu'izziyya. 

— Oamenii tăi sunt obosiţi, stăpâne, interveni repede 
Baybars. Ar fi a patra aşezare pe care o nimicesc în patru zile. 


89 


Simt nevoia să-mi întind mădularele, aşa că lasă-mă pe mine să 
iau regimentul Bahri. 

Kutuz se gândi câteva clipe, apoi încuviinţă cu un gest scurt. 

— Atunci du-te. Noi ne vom continua drumul spre Gaza. Sunt 
convins că nu e nevoie să-ţi amintesc ce trebuie să faci. 

— Nu, prealuminate. Fii sigur că toate lucrurile de valoare îţi 
vor fi aduse ţie. 

Baybars izbi cu călcâiele în burta calului. La ordinul lui, cinci 
sute de oameni se desprinseră din corpul principal de armată şi 
îl urmară. Mai multe căruţe ieşiră de pe drum după ei: cuştile de 
lemn fixate pe ele puteau primi şi alţi sclavi. 

Satul era cuibărit între două pante domoale de deal, care se 
ridicau din câmpia Sharon şi unde măslinii creşteau groşi şi deşi. 
Cele şaizeci de locuinţe erau înconjurate de o baricadă de tepe 
de lemn legate între ele; şirurile de colibe din paiantă erau 
dispuse în jurul a trei clădiri mai mari din piatră şi al unei 
biserici. Focul din cămine se înălța spre cerul rozaliu. Fermierii 
care lucrau pe plantaţii se întorseseră seara acasă pe caprele 
carelor trase de vite. 

Imediat ce ajunseră în perimetrul satului, mamelucii dărâmară 
gardul din ţepe. Fermierii care-i văzuseră pe soldați 
îndreptându-se spre ei dinspre câmpie dăduseră alarma, iar 
acum satul era străbătut de un val de panică ce se răspândea 
de la colibă la colibă, în vreme ce clopotul bisericii bătea un 
avertisment inutil. Unii săteni se grăbiră să se înarmeze cu tot 
ce găsiseră la îndemână: pietre, coase, mături. Alţii pledau 
pentru evacuarea satului, în vreme ce alţii cereau o negociere 
cu intruşii. Dar mamelucii pătrunseseră deja în aşezare. 

Puţinii fermieri care se adunaseră în spatele unui şir de care 
pentru a face faţă atacului se împrăştiară imediat ce călăreţii se 
năpustiră asupra lor. Îmbrăcaţi cu armuri, soldaţii loviră cu 
săbiile şi cu buzduganele lor ghintuite în capetele descoperite şi 
spinările oamenilor care o luaseră la fugă. Bărbaţi şi adolescenţi 
în floarea vârstei căzură sub loviturile de sabie, fiind zdrobiţi de 
copitele cailor care veneau în urmă. Reuşind să evite lovitura 
îndreptată spre capul lui, un fermier o luă la goană. Trei soldaţi 
îl urmăriră, chiuind excitaţi de vânătoare. Mirosul puternic de 
măsline zdrobite umplu aerul când carele fuseră răsturnate de 


90 


iureşul soldaţilor care năvăleau prin spărtura din baricada de 
lemn, fructele rostogolindu-se pe pământ ca nişte mărgele de 
pe un şir de mătănii rupte. 

Baybars intră în sat. Sătenii fugeau din calea lui, la adăpostul 
ipotetic al cocioabelor. Privi ulițele ce se deschideau în faţa lui, 
în vreme ce soldaţii zdrobeau ultimele urme ale rezistenţei 
fermierilor. 

Pe teritoriul Palestinei existau multe asemenea sate, 
odinioară locuite în majoritate de copţi, armeni şi greci 
ortodocşi, ale căror familii lucraseră acele pământuri timp de 
generaţii. Când îşi făcuseră apariţia primii cruciați din Apus, 
relativa pace dintre creştinii nativi şi stăpânii lor musulmani 
fusese distrusă de război. Ducii şi prinții francilor luaseră în 
stăpânire Antiohia, lerusalimul,  Bethlehemul şi Hebronul, 
preluând în scurt timp controlul asupra unei mari părţi din sudul 
şi centrul Palestinei, precum şi din nordul Siriei. Cruciații 
împărţiseră acest teritoriu în patru state care formau noul lor 
imperiu: Outremer, pământul de dincolo de mare. Ele se 
numeau Regatul  lerusalimului, Principatul Antiohiei şi 
Comitatele Edessa şi Tripoli. Fiecare provincie era guvernată de 
case puternice ale nobilității apusene, iar peste toate acestea 
domnea noul rege creştin al lerusalimului. De atunci, 
musulmanii recuceriseră unele oraşe - printre care şi lerusalimul 
şi unul dintre state, Edessa dar pentru Baybars aceste victorii nu 
erau suficiente. 

Se uită la biserică. Cenuşiul compact al zidurilor ei era un 
semn al influenţei Apusului şi al credinţei romane a infidelilor. 

— Ordine, Amir? întrebă unul dintre ofiţeri, îndreptându-se 
călare spre el. 

Baybars făcu semn spre colibe. 

— Ardeţi-le. Nu vom găsi nimic de valoare acolo. Arătă spre 
clădirile de piatră din jurul bisericii. Cercetaţi-le pe acelea. 

Ofiţerul plecă în galop ca să transmită ordinele. 

În scurt timp, colibele începură să ardă după ce mamelucii 
porniră călare pe ulite, aruncând torţe aprinse peste 
acoperişurile joase din lemn. Fumul deveni tot mai gros şi 
bărbaţii, femeile şi copiii dinăuntru ieşiră din adăposturi 
înecându-se, doar ca să fie omorâţi sau prinşi pe drum. Din 


91 


mijlocul satului se auziră zgomote puternice atunci când soldaţii 
începură să izbească în porţile clădirilor din piatră. Sunetul 
lemnului făcut ţăndări fuse urmat de ţipete. Conducătorul 
satului, ai cărui strămoşi veniseră din Apus, fuse scos pe uliţă 
împreună cu soţia lui. Copiii lor fuseră împinşi spre căruţe, de 
unde  văzură oripilaţi cum părinţii lor sunt obligaţi să 
îngenuncheze şi cum mamelucii le tăiară capetele. 

Baybars descălecă atunci când îl zări pe Omar îndreptându-se 
călare spre el. Împreună cu acesta venea un alt ofiţer din 
regimentul Bahri, Kalawun, un bărbat înalt şi plin de graţie, cu o 
faţă osoasă şi plăcută. Cei doi bărbaţi îşi opriră caii şi se dădură 
la rândul lor jos din şa. 

— Începeam să mă întreb dacă mai veniţi, zise Baybars. 

— Trebuie să vorbim, Amir, rosti încet Omar. 

— Nu aici. Sultanul are ochi peste tot. Mă supraveghează de 
când am plecat din Ayn Jalut. Nu are încredere în mine. 

— Atunci nu e atât de prost precum credeam, spuse Kalawun 
cu un început de zâmbet. 

Cei trei se întoarseră când o femeie ieşi în fugă, ţipând, din 
coliba de lângă ei. O parte din acoperiş se prăbuşise în interior, 
împroşcând scântei peste tot. Femeia ţinea o legătură de cârpă, 
mică, albă, la sân. Când un soldat se repezi la ea, femeia se 
dădu într-o parte, încercând să se ferească. Dar soldatul fu mai 
rapid. Bărbatul îşi înfipse sabia în burta ei, apoi scoase lama 
într-un arc roşu de sânge. Legătura căzu din braţele femeii în 
vreme ce ea se prăbuşea în praf. Soldatul privi surprins în jos 
când auzi un scâncet. Dădu la o parte pânza cu vârful armei şi 
descoperi un bebeluş. Omul se uită nesigur la el, apoi îl văzu pe 
Baybars. 

— Amir? îl strigă el, arătând spre bebeluşul care începuse să 
urle. Ce să fac? 

Comandantul se încruntă. 

— Intenţionezi să-l alăptezi tu? 

Câţiva dintre mamelucii din preajmă râseră. 

— Nu, Amir, replică soldatul, roşu la faţă. 

Omul ridică sabia. 

Omar se uită în altă parte. Poate că era o dovadă de 
compasiune să ucizi un bebeluş, care ar fi murit oricum lent din 


92 


pricina expunerii la soare şi a foamei dacă ar fi fost lăsat în 
viaţă, dar asta nu însemna că era obligat să vadă aşa ceva. 
Când îşi întoarse iarăşi privirea într-acolo, soldatul plecase deja, 
iar în jurul bebeluşului se întindea o pată mare de sânge, 
colorând în roşu cârpele albe. 

Baybars se uită spre biserică. Porţile erau închise; nimeni nu 
pătrunsese încă în acea clădire. 

— Veniţi, le spuse el lui Omar şi lui Kalawun, îndreptându-se 
într-acolo. 

Porţile bisericii scârţâiră şi se crăpară când el se împinse în 
ele, apoi se blocară în ceva aflat de cealaltă parte. Inăuntru, 
Baybars auzi o voce de bărbat, tremurătoare, dar sfidătoare. 

— Înapoi, diavolilor! 

Împingând cu umărul în lemn, Baybars îşi croi drum înăuntru. 
Banca de lemn care bloca intrarea scrâşni pe podeaua de piatră 
în timp ce era şi ea împinsă înapoi. Baybars intră, scoţându-şi 
sabia, urmat de Omar şi de Kalawun. Cuprinse încăperea dintr-o 
privire. Biserica era mică şi neîmpodobită, cu excepţia altarului 
sărăcăcios dintr-un capăt, deasupra căruia era suspendat un 
crucifix din lemn sculptat. Un preot bătrân, îmbrăcat cu o sutană 
ponosită, stătea în spatele altarului, apărându-se cu un suport 
de lumânări masiv, din fier. Încăperea era luminată doar de 
razele de lumină chihlimbarii care pătrundeau prin ferestrele 
înguste din ziduri. Afară, satul ardea. 

Preotul îndreptă suportul spre Baybars. 


— Înapoi, te avertizez! Era o arătare de om, dar în vocea lui 
se ghicea forţa. N-ai dreptul să intri aici. Aici e casa Domnului! 

— Biserica ta, preotule, replică Baybars, se găseşte pe 
pământurile noastre. Avem tot dreptul. 

— Este pământul Domnului! 

— Tu şi cei ca tine sunteţi nişte furnici, preocupaţi doar să vă 
construiți biserici şi castele, fără să vă gândiţi unde sunteţi sau 
ce faceţi. Sunteţi o molimă. 

— M-am născut aici. La fel ca poporul meu! ţipă preotul, dând 
din mână înspre ferestrele prin care se auzeau trosnetele focului 
de afară. 


93 


— Fii şi fiice de franci. Sângele de apusean e în voi toţi. 
Sunteţi cu toţii mânjiţi şi nu poţi nega asta. 

— Nu! strigă preotul. Asta e casa noastră! 

leşi din spatele altarului şi lovi în aer cu suportul. 

Baybars făcu repede un pas în faţă, cu sabia ridicată. Preotul 
se feri, dar lovitura nu era îndreptată spre el. Lama tăie frânghia 
subţire care susţinea crucifixul. Acesta căzu în faţa altarului, pe 
podeaua de piatră şi se crăpă. Baybars călcă pe el, iar cizma lui 
grea zdrobi chipul lui Hristos. 

Preotul se uită dispreţuitor la el, apoi se aplecă şi luă o bucată 
de lemn. 

— Poate că te-ai născut pe aceste pământuri, dar duci cu tine 
mizeria Apusului. Baybars lovi cu piciorul resturile crucifixului. 
Ce am făcut aici vom face pe tot cuprinsul Palestinei. Se repezi 
la preot şi îi aruncă suportul din mână cu latul sabiei. Bărbatul 
se albi şi începu să tremure când vârful armei se opri în dreptul 
gâtului său. Dumnezeul tău, preotule, va plânge văzând cum 
ard bisericile şi relicvele Lui. Cenușa creştinătăţii se va împrăştia 
în vânt şi adierea acestuia va fi ca o boare dulce pentru toţi 
musulmanii. 

— Vei muri încercând să faci asta, şopti preotul. Războinicii lui 
Hristos te vor zdrobi. 

Baybars întinse braţul şi lama pătrunse în gâtlejul preotului, 
apoi îşi continuă drumul, tăind carne şi oase. Bătrânul horcăi, iar 
trupul lui fuse cuprins de un spasm când sabia ieşi pe partea 
cealaltă. Baybars răsuci mânerul şi sângele începu să gâlgâie 
din gura preotului. Mamelucul îşi retrase arma şi prelatul se 
prăbuşi într-o parte, peste altar, apoi se rostogoli pe podea. 
Baybars ridică sabia şi începu să ciopârţească leşul, până când 
podeaua din jur fu inundată de sânge. Respirația lui devenise 
şuierătoare, iar ochii îi luceau înfricoşător în lumina palidă. Avea 
să se răzbune! Avea să se răzbune pe toţi! Baybars se răsuci ca 
ars când simţi o mână pe braţ şi îl văzu pe Omar. Se împletici 
înapoi, gâfâind. 

— E mort, Amir, zise ofiţerul. 

Întorcându-şi faţa de la cadavrul hăcuit, Baybars îşi băgă 
mâna în punga de la centură şi scoase o cârpă. Se uită la feţele 


94 


întrebătoare ale lui Omar şi Kalawun în vreme ce îşi ştergea 
lama sabiei de sânge. 

— Ei bine? Vreţi să vorbim sau nu? 

Kalawun făcu un pas în faţă. 

— Omar mi-a spus de planul tău, Amir. Te voi sprijini când va 
sosi clipa. 

Baybars dădu scurt din cap a mulţumire. Kalawurn intrase în 
regimentul Bahri la doi ani după el şi Omar. Urcase în ierarhie şi 
îşi  dovedise abilităţile la Damietta, unde participase la 
asasinarea lui Turanshah. 

— Loialitatea ta va fi răsplătită. 

— Nu va fi uşor, zise Omar. Sultanul este înconjurat de gărzi 
aproape tot timpul. Poate că cel mai bine ar fi să aşteptăm să 
ajungem în Cairo. 

— Nu, replică Baybars cu fermitate. Trebuie să se întâmple 
înainte. Kutuz nu trebuie să se bucure de siguranţa citadelei, 
căci acolo va fi şi mai greu de atacat. 

— Atunci poate ceva otravă? sugeră Omar. L-am putea mitui 
pe unul din servitorii lui. 

— E prea riscant. În plus, nu plătesc pe nimeni pentru ceea ce 
pot face singur. 

După ce îşi curăţă sabia, Baybars o băgă la loc, la centură. 

— Şi ce propui, Amir? întrebă Kalawun. 

— Vom lovi când vom ajunge în Egipt. După ce vom traversa 
peninsula Sinai, ne vom opri la al-Salihiyya. Oraşul e la doar o zi 
de Cairo, iar Kutuz va fi mai puţin temător în apropierea oraşului 
său. Dacă reuşim să îndepărtăm o parte din gărzi, avem o 
şansă. 

Omar dădu încet din cap. 

— De acord, dar încă nu mi-e clar cum vei urca pe tron după 
moartea sultanului. Cu siguranţă că unul din guvernatorii lui 
va... 

— Khadir va avea grijă de asta, i-o reteză Baybars. 

Omar păru dintr-odată preocupat. 


— Ar fi mai bine să-ţi ţii ghicitorul în lesă, Amir. Am auzit că 
Ordinul Asasinilor l-a izgonit pentru că era prea însetat de 
sânge, chiar şi pentru ei. E periculos. 


95 


— Va avea grijă să-şi îndeplinească sarcina. Sunteţi cu mine? 

— Da, Amir, răspunse Kalawun. 

Omar încuviinţă, după o pauză. 

— Suntem cu tine. 

— Amir Baybars. 

Cei trei se răsuciră când un soldat se ivi în uşa bisericii. 

— Satul a fost cucerit, anunţă bărbatul, înclinându-se. Acum 
încărcăm căruțele. 

— Veniţi, rosti Baybars spre Omar şi Kalawun după plecarea 
soldatului. Haideţi să-i ducem sultanului cea de pe urmă pradă. 

Plecară împreună de la biserică. Flăcările se înălţau spre cer 
în vreme ce ultimele femei şi copii erau băgaţi în cuşti, mânaţi 
de la spate de săbiile mamelucilor. 

Kutuz se răsuci în şa şi privi în depărtare, în întuneric. 
Dealurile care se înălţau din câmpie erau încoronate cu un uşor 
nimb portocaliu. Îşi imagina cu uşurinţă limbile de foc care 
semnalau faptul că Baybars cucerise aşezarea. Kutuz îşi întoarse 
privirea la drum şi îşi frecă ceafa. Îşi simţea umerii ca de plumb, 
şi nu doar din pricina drumului lung străbătut. 

De câteva săptămâni era neliniştit, sentiment ce crescuse în 
intensitate după ce plecaseră din Ayn Jalut. 

Avusese dubii şi înainte de asta. Dar îndrăzneala cu care 
Baybars ceruse guvernarea oraşului Alep dovedea mai presus 
de orice ambițiile lui nemăsurate. După ce-l refuzase, Kutuz se 
aşteptase ca Baybars să fie furios sau trist; calmul care urmase 
îl îngrijora. Sultanul inspiră adânc şi-l căută din ochi pe şeful său 
de stat-major. Acesta se afla puţin în spate. 

— Am o vorbă cu tine, Aqtai, strigă el tare. 

Bărbatul corpolent şi cu ten măsliniu ridică privirea şi îşi 
îndemnă imediat calul să meargă mai repede. 

— Prealuminate sultan? 

— Am nevoie de sfatul tău, zise Kutuz, în vreme ce omul veni 
lângă el. 

— Cum te pot ajuta, mărite? întrebă Aqtai cu o voce mieroasă. 

— Mi-a intrat o aşchie sub piele. Vreau să o scot de acolo. 


96 


N 


Templul Nou, Londra 
13 octombrie 1260 


Jacques luă o pană de gâscă din vasul de lut de pe masă şi 
începu să o rotească absent între arătător şi degetul mare în 
timp ce îşi privea nepotul. 

— Ştiai că tatăl tău şi cu mine am câştigat două asemenea 
turniruri când eram de vârsta ta? Eşti aici de doi ani. A venit 
vremea să învingi. 

Garin îşi ridică privirea, surprins de menţionarea tatălui său. 
Jacques rareori vorbea despre fratele lui mort. 

— Va fi prima mea ocazie de a face asta, domnule, rosti el 
încet. Anul trecut am fost bolnav şi cu un an înainte abia îmi 
începusem antrenamentele. 

— Anul ăsta va fi altceva, nu-i aşa? 

— Îmi voi da toată silinţa, domnule. 

— Asigură-te de asta. De dimineaţă te-am menţionat 
oaspeţilor noştri, iar maeştrii templelor noastre surori se 
aşteaptă la fapte mari de la nepotul meu. 

Garin înghiţi în sec. În acea dimineaţă, maeştrii preceptoriilor 
scoţian şi irlandez sosiseră cu escorta lor de cavaleri pentru 
marea întâlnire care avea să aibă loc peste patru zile. Capitulul 
general se întrunea în fiecare an ca să discute treburile 
Templului din Britania, iar a doua zi se organiza un turnir în 
onoarea evenimentului. 

— Competiţia va fi dură, domnule. Will este un luptător 
excelent şi... 

— Campbell este un ţăran, i-o reteză Jacques, strângând pana 
de gâscă în pumn. Tu faci parte din familia de Lyon. Când vei 
candida pentru poziţia de comandant, trecutul tău trebuie să 
vorbească de la sine. Campbell nu va fi niciodată comandant. 
Pentru el nu e important să câştige. Pentru tine însă este 
obligatoriu. 

— Da, domnule. 


97 


Garin începu să-şi roadă o unghie, apoi îşi prinse strâns 
mâinile la spate. Unchiul lui ura acel obicei. 

Jacques oftă şi se lăsă pe spate, aruncând pana pe masă. 

— Ai o datorie faţă de familia ta. Cine altcineva să păstreze 
faima numelui tău, acum, când tatăl şi fraţii tăi sunt morţi? 
Zilele mele de glorie au trecut. Mama ta a fost martora 
dispariţiei soţului şi fiilor ei şi, odată cu asta, a visurilor de 
reintrare a familiei în rândurile nobililor cavaleri, locul care i se 
cuvine pe drept. Se comportă cu demnitate, Garin, dar Cecilia 
mi-a spus că în multe nopţi adoarme plângând în bordeiul acela 
plin de umezeală. Pe vremuri avea bijuterii, parfumuri, rochii: tot 
ce şi-ar fi dorit o femeie cu statutul ei. Acum nu mai are decât 
amintiri. 

Garin se luptă cu lacrimile. Nu o văzuse niciodată pe mama lui 
comportându-se cu demnitate. Expresiile de pe chipul ei 
arătaseră întotdeauna ce simţea: furie, amărăciune, frustrare, 
ciudă. Il durea fizic să se gândească la ea plângând noaptea în 
dormitor, speriată de râcâitul păsărilor pe acoperiş sau de 
trosnetele duşumelei. Pe mica proprietate din Rochester, plătită 
din pensia modestă pe care ea o primea de la Templu, lucrau 
trei menajere care-i găteau şi-i făceau curăţenie, dar Garin ştia 
că cele trei femei erau o replică palidă a armatei de servitori pe 
care Cecilia o comandase în Lyon, unde tatăl lui fusese un 
cavaler bogat înainte de a se alătura Templului. 

— Promit că voi face ca lucrurile să fie mai bune pentru ea, 
domnule, şopti el. 

Jacques îşi înmuie puţin tonul. 

— Mama ta şi cu mine am cheltuit enorm în termeni de timp 
şi efort ca să te pregătim pentru a purta această povară. De la 
şase ani ai avut cei mai buni profesori pe care ea şi-i putea 
permite, iar acum eşti sub tutela mea. În anii în care am slujit 
Templul am căpătat o experienţă vastă. Poţi beneficia de pe 
urma ei, dacă eşti dispus să înveţi. 

— Sunt. 

— Bun băiat. 

Jacques zâmbi, o reţea fină de riduri apărându-i la colţul 
ochiului. 


98 


Garin fu surprins de reacţia lui. Făcu involuntar un pas înapoi 
când unchiul său se ridică şi înconjură masa, îndreptându-se 
spre el. 

Jacques îşi puse mâinile pe umerii nepotului său. 

— Ştiu că am fost dur cu tine în ultimele luni. Dar a fost 
pentru binele tău, înţelegi? 

— Da, domnule. 

— Aici ai nişte perspective extraordinare, Garin, mai mari 
chiar decât cea de comandant. 

— Mai mari, domnule? 

Jacques nu răspunse. Işi luă mâinile de pe umerii lui Garin şi 
se dădu înapoi. Zâmbetul i se şterse de pe buze. 

— Acum du-te. Ne vedem pe teren, la antrenament. 

Garin se înclină. 

— Mulţumesc, domnule. 

Se întoarse ca să plece, simţindu-şi picioarele moi. 

— Garin. 

— Da, domnule? 

— Fă-mă să fiu mândru. 

După ce părăsi încăperea pentru a se îndrepta spre dormitor, 
Garin nu îşi făcu nicio iluzie în legătură cu sensul vorbelor 
unchiului său. „Fă-mă să fiu mândru” era doar o altă modalitate 
de a spune „Nu mă dezamăgi”. 

Garin găsi dormitorul gol, aşa că închise uşa şi se sprijini de 
ea. Sub fereastră stătea una dintre pisicile preceptoriului, într- 
un petic de lumină. Lângă ea era o pasăre. Ochii ei mici erau pe 
jumătate închişi, lipsiţi de viaţă şi avea abdomenul sfâşiat. Garin 
se aplecă în vreme ce pisica veni spre el şi începu să i se frece 
de picioare. 

— Ar trebui să prinzi şoareci, rosti el mustrător, luând în braţe 
animalul şi aşezându-se pe priciul lui. 

După ce se întinse, pisica sări pe burta lui, iar el începu să-i 
mângâie blana moale şi neagră. Urma să fie comandant al 
Templului, dar îi invidia pe sergenţii care n-aveau perspectiva 
unui asemenea destin măreț. Obosise să trăiască pe muchie de 
cuţit din pricina furiei unchiului său şi obosise să-şi poarte 
numele ca o piatră de moară în jurul gâtului. 


99 


Încă animată de uciderea păsării, pisica îl zgârie. Garin se 
ridică în capul oaselor, strâmbându-se şi urmărind picăturile de 
sânge ce ţâşneau din palma lui. Privi stăruitor sângele, surprins 
de strălucirea lui, în vreme ce pisica i se aşeză în poală şi începu 
să toarcă. Unchiul lui îi spusese că pentru a fi comandant 
trebuia să fii nemilos. Trebuia să înduri durerea, să treci peste 
greutăţi şi să ştii cum să-i faci şi pe alţii să suporte aceleaşi 
lucruri. Garin îşi muşcă buza, dar nu-şi putu reţine lacrimile. Işi 
lipi faţa de blana caldă a pisicii şi izbucni în plâns. 

Apucând pe o scurtătură prin grădina capelei spre 
dormitoarele cavalerilor, Will trecu pe lângă pietrele funerare 
care ieşeau ca nişte dinţi din iarbă. Sări peste zidul jos care 
separa capela de livadă, dar se opri după câţiva paşi auzind 
cântecul unei fete tinere. Deşi nu înţelegea cuvintele, recunoscu 
limba ţării lui Owein. Fata se plimba printre copaci. Se opri în 
lumina soarelui şi se lăsă pe vine, întinzând mâna după un măr 
din iarbă. Will auzise de preceptoriile surorilor din Regatul 
Franţei, dar intrarea unei femei într-una din principalele 
fortărețe ale ordinului era strict interzisă conform Legii, aşa că 
fata părea să vină de pe altă planetă. Privind-o stăruitor, Will 
realiză că o mai văzuse şi altă dată. Se întâmplase cam cu 
optsprezece luni în urmă, la puţin timp după plecarea tatălui 
său. 

James Campbell de-abia se întorsese după o scurtă călătorie 
în care îl escortase pe Humbert de Pairaud la preceptoriul 
Templului din Paris când îl chemase pe Will în camera lui şi îi 
spusese băiatului că fusese trimis la Acra. Will îl implorase să-l 
ia şi pe el, dar James se dovedise neînduplecat. In dimineaţa 
plecării, trei săptămâni mai târziu, îl ţinuse pe Will de mână doar 
câteva secunde, apoi, fără a-i spune nimic, urcase la bordul 
vasului de război amarat la docul Templului. Will rămăsese acolo 
până târziu în acea seară, multă vreme după ce vasul dispăruse, 
iar cenuşiul Tamisei se transformase în negru. 

A doua zi, îşi începuse ucenicia sub tutela lui Owein. Cavalerul 
se dovedise înţelegător faţă de situaţia lui Will, numai că şi el 
plecase, brusc, după câteva zile. Owein lipsise mai bine de o 
lună, aşa că Will îi fusese repartizat lui Jacques. Will nu ştia de 
ce-l dispreţuia Ciclopul, dar în cursul acelor câteva săptămâni şi 


100 


după, cavalerul îi dăduse de înţeles că nu-l socotea cu nimic mai 
presus decât noroiul de pe tălpile cizmelor lui. lar felul în care îl 
trata Jacques îl durea şi mai mult din pricina faptului că Owein şi 
tatăl lui Will păruseră întotdeauna să-l stimeze pe cavaler. 
Pentru Will asta era similar cu o trădare. 

Într-o seară, când Will lucra la grajduri, Owein se întorsese. 
Băiatul fusese surprins să vadă o fată cam de vârsta lui în 
spatele cavalerului. Cei doi fuseseră întâmpinați la grajduri de 
Humbert de Pairaud. Fata, care sărise jos din şa fără niciun fel 
de ajutor, era înaltă şi zveltă, pierdută în faldurile unei rochii 
pătate din pricina călătoriei şi care părea cu câteva măsuri prea 
mare pentru ea. Părul ei lung era ciufulit, iar pielea albă era 
întinsă peste pomeţii proeminenţi. Lui Will i se păruse o creatură 
sălbatică, rece. Ochii ei mari şi luminoşi priveau în toate părţile, 
inclusiv la maestrul pe care ea îl studie cu atenţie, ca şi cum ar 
fi fost dreptul ei să facă asta. Fata plecase de acolo a doua zi de 
dimineaţă. Când Will întrebase cine era, Owein îi zisese că era 
nepoata lui şi că nu mai putea rămâne în Powys, dar refuzase 
să-i spună mai multe despre ea. 

Cât de diferit arăta acum nepoata lui Owein. Mlădioasă mai 
degrabă decât rigidă, cu obrajii împliniţi şi cu pielea bronzată de 
soarele verii, parcă în ciuda modei şi a necesarei modestii. In 
vreme ce majoritatea fetelor îşi ascundeau părul sub o bonetă, 
al ei era lăsat liber în jurul umerilor, cu luciri arămii-aurii. În timp 
ce Will se îndrepta spre ea, fata îşi ridică privirea şi se opri din 
cântat. Se ridică în picioare, cu poala rochiei plină de fructe. 

— Bună! 

Will rămase tăcut câteva clipe, neştiind sigur ce trebuia să 
spună. 

— Eşti nepoata lui sir Owein. 

— Aşa este. Ochii ei, de un verde mai deschis decât ai lui, 
scânteiau. Dar îmi place să mi se spună Elwen. Tu cine eşti? 

— Will Campbell, răspunse el, pus în dificultate de privirea ei 
iscoditoare. 

— Sergentul unchiului meu, rosti ea, cu un început de zâmbet. 
Am auzit de tine. _ 

— Da? făcu Will, încercând să pară nonşalant. Işi încrucişă 
braţele la piept. Şi ce ai auzit? 


101 


— Că vii din Scoţia şi ai mereu probleme pentru că tatăl tău e 
în Ţara Sfântă şi ţie îţi este dor de el. 

— Nu ştii nimic despre mine, ripostă Will, aşa cum nu ştie nici 
unchiul tău! 

Elwen făcu un pas înapoi când detectă mânia din glasul 
băiatului. 

— Îmi cer scuze. N-am vrut să te supăr. 

Will îşi mută privirea în altă parte, luptându-se cu furia care îl 
cuprinsese dintr-odată. 

— Eşti doar o fată. Lovi iritat cu piciorul unul dintre merele de 
pe jos. Ce ştii tu? 

Elwen se îmbăţoşă. 

— Mai multe decât un băiat care îşi petrece zilele lovind cu 
băţul tot ce întâlneşte în cale! 

Se măsurară din priviri fără să mai spună nimic. Un strigăt îi 
făcu pe amândoi să se răsucească pe călcâie. Will înjură printre 
dinţi când îl văzu pe preotul care ţinuse slujba de dimineaţă 
venind spre ei, tivul sutanei negre măturând iarba. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici? tună 
prelatul, uitându-se urât la Will. 

— Vorbeam, răspunse băiatul. 

Cu colţul ochiului văzu că Elwen îl privea impasibilă. 

— Şi de ce, sergent, vorbeşti când sunt atâtea lucruri de 
făcut? Preotul se încruntă. Pentru ca lipsa de credinţă să nu se 
înstăpânească între aceste ziduri este nevoie de disciplină. 
Diavolul se exprimă prin indolenţă şi nesupunere. Acestea sunt 
lucrările lui şi acestea reprezintă un afront la adresa muncii 
Domnului nostru. 

Elwen interveni: 

— Noi doar... 

— Tăcere, fetiţo! i-o reteză preotul, răsucindu-se ca să o 
privească pentru prima dată. Cu mari ezitări am acceptat 
cererea lui sir Owein de a te găzdui aici. 

— Tutorele meu e bolnav. N-am unde să mă duc. 

— Maestrul ne-a asigurat că vei sta în camera ta. Dar văd că 
prezenţa ta este... 

Preotul se opri când observă fructele pe care le adunase în 
poala rochiei şi, dedesubt, picioarele ei goale şi bronzate. 


102 


Will fu încântat să vadă roşeaţa din obrajii prelatului. 

— Şi ce mai e şi asta? continuă el, îndreptând un deget spre 
mere. Furi, nu-i aşa? 

— Fur? Elwen păru jignită. Bineînţeles că nu. M-am gândit că 
servitorii pot face din ele o prăjitură pentru maestru. 

Oprit din avântul lui, preotul deschise gura, apoi o închise la 
loc. 

— Nu ar fi păcat să le las să putrezească? sugeră Elwen cu o 
voce dulce, întinzându-i un măr. 

Will se văzu nevoit să-şi mascheze zâmbetul cu dosul palmei. 
Elwen îi prinse privirea şi expresia de pe chipul ei se mai îndulci. 

Preotul se uită la amândoi, încruntat. 

— La treburile tale, sergent! îi ordonă el în cele din urmă. Se 
întoarse către Elwen. Cât despre tine, o să te închid în camera 
ta, şi acolo vei rămâne. Poate că maestrul, Domnul să-l ţină în 
putere, consideră potrivit să încalce Legea după bunul plac, dar 
eu nu o să îngădui o asemenea violare flagrantă a ordinii din 
acest aşezământ. 

întinse mâna ca s-o apuce de braţ, dar se opri la câţiva 
milimetri de pielea ei, ca şi cum s-ar fi temut să o atingă. Până 
la urmă, fata i-o luă înainte. Cu fustele pline cu mere, Elwen 
plecă de acolo fără să mai spună nimic. 

Clătinând admirativ din cap pentru îndrăzneala fetei, Will sări 
peste gardul livezii şi pătrunse în curtea principală. Înainte de 
slujba de după-amiază trebuia să mai facă ceva, ceva ce 
amânase prea mult. „Scrie-i mamei tale“, îi spusese taică-său 
înainte de a pleca. Fusese singurul lucru pe care i-l ceruse, iar 
până în acel moment Will nu se conformase. Il urmăreau încă 
amintirile legate de despărţirea lor din Scoţia, buzele mamei lui 
care îi mângâiau uşor obrazul şi zâmbetul ei chinuit. Însă timpul 
vindeca rănile şi acum avea măcar cu ce să se laude, căci 
purtase scutul maestrului său la o întâlnire cu regele. 

Will ciocăni în uşa sălii mari, sperând ca înăuntru să se afle 
Owein şi nu Jacques. Aşteptă, apoi bătu din nou, mai tare de 
această dată. Niciun răspuns. După ce inspectă coridorul, Will 
deschise cu prudenţă uşa şi privi înăuntru. Nimeni. Vru să 
închidă uşa la loc, dar se opri zărind un teanc de pergamente pe 


103 


masă. Cuibărit sub pervaz, un porumbel îşi luă zborul la intrarea 
lui. 

Documentele erau ordonate în trei teancuri. Will le cercetă 
repede, căutând un pergament gol. Toate tecile din piele 
fuseseră folosite. Deosebi scrisul curgător al lui Owein de cel 
ascuţit al lui Jacques. Ridică unul din pergamente, dar se opri 
când văzu, la capătul tecii din piele, pecetea regală în ceară 
roşie. Will se uită spre uşă, apoi din nou la document. Privirea lui 
cercetă curioasă actul. Adresată lui Humbert de Pairaud, 
scrisoarea era o cerere de reconsiderare a cererilor cavalerilor 
privitoare la bijuteriile Coroanei. Nimic deosebit, aşa că Will se 
uită şi pe restul documentelor. Erau înregistrări ale datoriilor lui 
Henric, ceea ce îi captă interesul. Will lăsă chiar să-i scape un 
fluierat uşor când văzu câţi bani împrumutase regele Angliei de 
la Templu în ultimii ani. După câteva clipe, puse documentele la 
loc. Privirea lui se îndreptă spre dulap. Se duse acolo şi deschise 
uşile duble. Pe unul dintre rafturi, Will descoperi câteva 
pergamente goale, întinse mâna după unul din ele, dar nu reuşi 
decât să le împrăştie. Când se aplecă să pună totul la loc, 
observă că unul era scris. Luă teaca de piele, o despături şi 
scoase de acolo pergamentul îngălbenit, intrigat de faptul că un 
asemenea document se afla colo şi nu împreună cu celelalte 
misive. Era în latină, dar atenţia lui Will fu atrasă mai degrabă 
de faptul că scrisul îngrijit nu părea firesc, ca şi cum autorul se 
străduise să nu lase să se vadă că îi aparţinea. Căută sigiliul, 
dar, la fel de ciudat, nu descoperi niciunul, după cum nu 
descoperi nici cui îi era adresată scrisoarea. Înscrisul avea însă o 
dată. 


1 aprilie. Anno Domini 1260 


Îmi cer scuze că nu am trimis de veste mai repede, dar până 
acum am avut prea puține de raportat. După ce am ajuns cu 
bine în toamna anului trecut, am luat legătura cu Frăția din 
Acra. Ei trimit salutări maestrului lor şi cer să te informez că 
lucrarea de aici merge bine, deşi mai încet decât ne-ar plăcea. 
Unul din frații noştri a trecut la cele sfinte în cursul iernii, 


104 


rândurile noastre fiind astfel rărite. Ceilalţi se întreabă când vei 
veni aici ca să-i introduci şi pe alţii în cercul nostru. 

Sunt şi alţi factori care mi-au făcut misiunea mai dificilă decât 
se anticipa. Anul a început cu război şi a continuat în acelaşi fel. 
În ianuarie, mongolii au năvălit în oraşul Alep, iar până în martie 
au intrat în Damasc. Luna trecută am aflat că generalul lor, 
Kitbogha, a ordonat trupelor sale să cucerească oraşul Nablus, 
forțele noastre fiind înconjurate. N-au încercat să ne atace şi pe 
noi, dar amenințarea l-a făcut pe Marele Maestru Berard să 
întărească poziţiile Templului. Am încercat să negociem cu ei, 
dar până acum nu am reuşit. 

În ciuda acestor obstacole, am reuşit să mă achit de sarcina 
încredințată. Contactul pe care l-am stabilit în tabăra mamelucă 
s-a dovedit deja foarte util şi am învățat multe de la el. Frăția 
este optimistă în legătură cu beneficiile pe care le-am putea 
obține în viitor. Contactul ocupă o poziție înaltă într-unul din 
regimentele lor - mai importantă decât am sperat noi - şi va 
face tot ce poate ca să sprijine lucrarea noastră de aici. Sunt 
sigur că vei afla despre asta destul de curând prin canalele 
obişnuite, dar mamelucii se pregătesc acum de înfruntare cu 
mongolii la... 


Will îşi ridică brusc privirea când auzi mişcare pe coridor. 
Strecură documentul înapoi în teanc şi se furişă în spatele 
paravanului din lemn care compartimenta încăperea, chiar în 
clipa în care uşile fuseră deschise cu putere. Cu inima bătându-i 
nebuneşte, Will se  ghemui. Auzi paşi, apoi fâşâit de 
pergamente. După câteva secunde, îndrăzni să privească pe 
după paravan. Inima i-o luă şi mai tare la goană când îl zări pe 
Jacques de Lyon aplecat deasupra documentelor de pe masă. 
Cavalerul luă unul din teancuri şi se întoarse să plece, după care 
se opri şi privi, încruntându-se, la uşile deschise ale dulapului. 
Străbătu încet încăperea, uitându-se în jurul lui. Will încremeni, 
dar cum stătea ghemuit era cu mult sub linia privirii lui Jacques 
ca să fie observat. Cavalerul se aplecă spre raftul cu 
pergamente nefolosite, de unde, fără nicio ezitare, scoase 
scrisoarea. Încruntat, puse misiva în teancul de documente pe 
care le luase, apoi propti bine uşile dulapului, apăsându-le de 


105 


două ori cu mâna liberă ca să verifice că acestea rămâneau 
închise. Will aşteptă ca uşile încăperii să se închidă şi zgomotul 


paşilor să se stingă pe coridor înainte de a ieşi de după paravan. 
XXX 


Palatul Westminster, Londra 
13 octombrie 1260 


Regele Henric se uita pe fereastră. Vitraliile îi pictau faţa cu 
diamante roşii şi albastre. Din mlaştinile care înconjurau 
labirintul de clădiri se ridicase deja o ceaţă deasă, care se 
încăpăţâna să rămână la nivelul solului. 

Romanii fondaseră o aşezare pe insula formată la confluenţa 
celor două braţe ale râului Tyburn cu Tamisa. Insula Thorney 
fusese reşedinţă regală încă de pe vremea lui Edward 
Confesorul, diferitele stiluri ale clădirilor stând mărturie pentru 
gusturile suveranilor care se succedaseră de atunci. In spatele 
palatului, zidurile albe ale Westminster Abbey se ridicau spre 
cer, numeroasele dependinţe îngrămădindu-se în jurul abației ca 
nişte copii aşezaţi la picioarele unui bunic înţelept. Lui Henric îi 
plăcea foarte mult palatul: nu era atât de auster ca Turnul 
Londrei şi era mai aproape de oraş. 

În spatele lui se auzi o tuse uşoară. 

— Voiaţi să mă vedeţi, Maiestate? 

Henry se întoarse cu spatele la fereastră. Lordul cancelar îl 
privea într-o atitudine expectativă. Hainele simple, negre şi 
tenul alb contrastau puternic cu acele culori vii ale încăperii în 
care se afla. Lungi de douăzeci şi şapte de metri, pereţii camerei 
erau decoraţi cu picturi şi tapiserii. Ferestrele aveau vitralii, iar 
podeaua era acoperită cu covoare groase şi bogat ornamentate. 
În cameră se găseau boluri imense cu plante, o masă de stejar 
şi cinci fotolii sculptate, canapele şi mai multe statuete şi alte 
obiecte de decor. Oricine putea crede că se afla într-o trezorerie. 
Regele investise mult aur în proprietăţile lui, dar pentru Camera 
Pictată cheltuise o adevărată avere. 

Henric se duse la masa de stejar şi luă de acolo un document. 

— Asta a venit acum o oră. 

Aruncă pergamentul spre cancelar. 


106 


În vreme ce demnitarul începu să-l citească, în încăpere intră 
prinţul Edward. Părul îi era lipit de frunte din pricina 
transpiraţiei, iar costumul de călărie şi cizmele erau pline cu 
noroi. 

— Tată, salută el, înclinându-şi scurt capul şi închizând uşa. 
Mă pregăteam să conduc o partidă de vânătoare, adăugă el, 
privind scurt spre cancelar. Mi s-a transmis că e vorba despre o 
urgenţă. 

Henric îi arătă pergamentul pe care îl citea cancelarul. 

— Citeşte chestia aia. Se aşeză cu greutate pe una dintre 
canapele. Vor să le ducă la preceptoriul lor din Paris! Socotesc 
că cel mai bine e să păstreze bijuteriile cât mai departe de 
privirile şi influenţa mea, blestemaţi să fie în iad! 

Edward luă pergamentul de la cancelar şi îl parcurse repede 
cu privirea. 

— Ar trebui să cerem o nouă întâlnire, zise el, uitându-se la 
taică-său. Să încercăm să renegociem. 

Henric îşi trecu o mână prin păr. 

— La ce bun? Deja le-am cerut templierilor să-şi reconsidere 
pretenţiile. Făcu un gest înspre document. Răspunsul lor? O 
cerere politicoasă ca transferul să aibă loc în nouă zile! 

— Ce veţi face, Maiestate? întrebă cancelarul. 

Henric se lăsă pe spate pe perne şi închise ochii, simțind cum 
începe să-l doară capul. 

— Dacă îi sfidez pe cavaleri, cancelare, ce crezi că vor face 
ei? 

— E imposibil de spus cu certitudine, Maiestate, dar bănuiesc 
că vor cere aprobarea papei. Mă aştept să folosească actuala 
situaţie din Outremer pentru a întoarce decizia papală în 
favoarea lor. E posibil ca după aceea Sfântul Părinte să vă facă o 
rugăminte personală. 

— Atunci nu pot decât să accept. 

Edward se încruntă. 

— Cedezi atât de uşor? Trebuie să fii mai ferm cu cavalerii. Fii 
tare pe poziţie, aşa cum ai fost la Templu. Tu eşti regele, nu ei. 

— Cu toată puterea pe care o au ar putea fi ei în locul meu. 

— Bijuteriile Coroanei sunt ale noastre, tată. A/e noastre. 

Henric făcu ochii mari şi se uită urât la fiul lui. 


107 


— Crezi că vreau să fac asta? Ce opţiuni am? Să aştept un 
edict papal, apoi, după ce îl ignor, excomunicarea? Henric se 
ridică în picioare, ţinându-se de frunte. Le vom înapoia banii 
atunci când vom putea, după care ne vom primi comoara înapoi. 
Până atunci, o vor păstra cavalerii. Cel puţin aşa nu îmi vor mai 
sta în spate. Porni spre uşă, tivul mantiei din catifea măturând 
podeaua. Dă-le de ştire cavalerilor, cancelare. Spune-le că le 
accept termenii. Nu mai suport să mă gândesc la asta. 

Intenţionând să protesteze, Edward vru să se ducă după rege, 
dar cancelarul îl opri înainte de a face vreun pas. Prinţul se uită 
la mâna de pe braţul lui, apoi la omul care îl ţinea pe loc. Ochii 
cenuşii ai înaltului demnitar scânteiau. 

Deşi slujea Casa Regală de doar un an, cancelarul observase 
cel puţin o dată acea expresie pe chipul prinţului. Străbătea 
coridoarele palatului către o întâlnire cu personalul când zărise 
un tânăr paj care ducea un bol cu supă cum se împiedică şi, din 
greşeală, răstoarnă şi conţinutul acestuia pe jos. Prinţul Edward 
mergea chiar în faţa băiatului, aşa că o parte din lichid îi 
murdărise hainele. Prinţul, pe care până atunci cancelarul îl 
considerase un tânăr plăcut, decis şi cu stăpânire de sine, îl 
obligase pe bietul paj înspăimântat să lingă supa de pe jos, apoi 
să-i curețe şi cizmele. 

Cancelarul îşi luă mâna de pe braţul lui Edward. 

— lertaţi-mă, alteţă, dar cred că tatăl dumneavoastră are 
dreptate. Nu poate decât să dea bijuteriile cavalerilor. 

— Tata e bătrân şi bolnav, rosti Edward pe un ton de gheaţă. 
Cine crezi că va trebui să achite datoriile după dispariţia lui? 
Până când îşi vor primi banii, cavalerii vor păstra bijuteriile cu 
care se presupune că ar trebui să fiu încoronat. Refuz să-i las să 
ia ceea ce mi se cuvine de drept. 

— Nici eu nu vreau ca templierii să ia această comoară, zise 
cancelarul. Dar ar putea exista o cale de a profita de situaţie 
fără să-l mai supăraţi sau să-l implicaţi pe tatăl dumneavoastră. 
Deşi cred că va fi, probabil, nevoie de ajutorul... Cancelarul 
căută un termen politicos... valetului dumneavoastră. 

— Continuă. 

— Am descoperit ceva la preceptoriu, ceva care v-ar putea fi 
de folos. 


108 


l% 


Templul Nou, Londra 
15 octombrie 1260 


— Paris? întrebă Simon, neîncrezător. 

— Mi-a spus Owein de dimineaţă, răspunse Will, zâmbind, în 
timp ce îşi ajuta prietenul să care un balot imens de fân. Voi 
escorta bijuteriile Coroanei. 

— Doar tu? se miră Simon, uşor sardonic. 

— Păi, cu Owein, alţi nouă cavaleri şi sergenţii lor şi cu regina 
Eleanor. Will dădu din cap în direcţia docurilor, unde arborele 
mare al unei nave se înălța deasupra vârfurilor copacilor. O să 
navigăm cu Endurance. 

— Cu epava aia? făcu Simon, strâmbând din nas. Nu pare în 
stare nici măcar să treacă de o băltoacă. Ridică puţin de capătul 
tău. 

Will săltă balotul de fân. Picioarele îi alunecau pe solul umed. 
Plouase mult în ultimele două zile şi peste tot erau acum 
băltoace, inclusiv pe terenul de instruire. Rămăseseră doar trei 
zile până la turnir şi Will se rugase în cursul slujbelor să apară 
soarele pe cer. În acea zi rugile lui fuseseră răsplătite cu o 
dimineaţă rece, ceţoasă, care devenise însă răcoroasă şi plină 
de lumină. Împreună, el şi Simon ridicară balotul de fân peste 
pragul grajdului, după care îl lăsară jos. Will se aşeză greoi pe 
el, simțind căldura şi mirosul animalelor, în vreme ce Simon 
dispăru în magazie, unde se ţineau harnaşamentele. Grajdul era 
o încăpere lungă şi umbroasă. Caii de război erau ţinuţi într-un 
capăt, în vreme ce animalele de povară, folosite de sergenţi, se 
găseau în celălalt. Un băiat mătura podeaua. Praful stârnit se 
ridică şi-l făcu să strănute. 

— Eşti pregătit pentru luptă? se auzi vocea lui Simon din 
magazie. 

— Cât se poate de bine. 

— Sir Jacques te împinge tare de la spate? 

— Hm. 


109 


Will scoase un pai din balot şi îl răsuci în jurul degetului. În 
ultimele două zile, nu reuşise prea bine să se concentreze pe 
terenul de instrucţie. Jacques îl admonestase de câteva ori. 

Dumnezeule din Ceruri, sergent, eşti surd sau pur şi simplu 
fricos? Nu te mai holba la mine şi pune-ți nenorocitele alea de 
picioare în mişcare! Ai mare nevoie de exerciţii! 

Insă lui Will îi venise tare greu să nu se holbeze la cavaler. Nu 
se putea gândi decât la scrisoarea pe care o descoperise în sala 
cea mare şi care părea să-i aparţină Ciclopului. Deşi o mare 
parte din misivă era clară, existau anumite cuvinte la care Will 
revenea mereu, cuvinte a căror semnificaţie nu reuşea s-o 
desluşească: Frăția, maestrul lor, cercul nostru. Ştia că Templul 
avea o reţea de spioni care acționau în teritoriile ostile, dar 
scrisoarea părea să indice mai mult decât atât, un soi de 
legătură între Templu şi duşman. Şi de ce nu exista niciun 
sigiliu? Dacă ar fi reuşit s-o citească în întregime... 

— Vei câştiga, rosti Simon cu hotărâre, ieşind din magazie cu 
o şa, pe care o aruncă pe o bancă. 

— Ce? zise Will, înălţându-şi privirea. A, poate. 

Ridică din umeri, dar zâmbi, încântat de câtă încredere în el 
avea prietenul său. 

— Deci, reluă Simon, apucând o cârpă şi un borcan cu ceară, 
cât vei sta la Paris? 

— O săptămână. Will se apropie de Simon, care scosese din 
borcan o bucată de ceară galben-închis. Poate chiar mai mult? 

Simon îşi privi prietenul şi începu să lustruiască şaua. 

— Sper să nu mă uiţi când vei deveni un nobil cavaler şi vei 
pleca peste mări. 

— Niciodată! Tu eşti pentru mine ca... Will clătină din cap, 
incapabil să găsească vorbele potrivite. Nu ştiu. Două lucruri 
care merg împreună. 

— Musca şi rahatul? sugeră Simon. 

Izbucniră amândoi în râs. 

In curte se auzi zgomot de copite. Simon lăsă cârpa jos, îşi 
şterse mâinile de tunică şi se duse să-l întâmpine pe călăreț. 
Câteva clipe mai târziu, Will, care rămăsese înăuntru, auzi voci. 
Prima, cea a lui Simon, părea îngrijorată şi nesigură; a doua, o 
voce de bărbat, îl făcu pe Will să tresară uimit. Porni spre intrare 


110 


şi îl văzu pe Simon apucând hăţurile unui armăsar cu o stea albă 
în frunte. Will cunoştea acel cal: era al Ciclopului. Nu-l recunoscu 
însă pe călăreț, cel care vorbise cu un accent pe care nu-l mai 
auzise până atunci. Omul purta o mantie cenușie cu gluga trasă 
peste faţă, dar când dădu din cap înspre Simon şi se întoarse ca 
să plece, Will îi zări barba neagră şi pielea mai închisă la culoare 
decât cea a englezilor. IIl urmări pe individ cum străbate pe jos 
curtea în direcţia camerelor cavalerilor. 

— Cine era? îl întrebă el pe Simon, care ducea calul în grajd. 

— Nu ştiu. Pare a fi străin, nu crezi? 

— De ce călărea calul Ciclopului? 

— Cred că el trebuie să-l fi luat luna trecută. Şeful grajdului 
spunea că sir Jacques i-a împrumutat calul său unui tovarăş 
pentru câteva săptămâni. Simon aruncă hăţurile peste un par de 
prindere şi se aplecă să slăbească puţin chingile. Mai stai un pic 
pe aici? Ca să mă ajuţi? 

— Nu, răspunse Will, cu mintea în altă parte. Nu pot, se grăbi 
el să adauge, observând dezamăgirea celuilalt. Am instrucţie. 

— O să revii în curând? Nu te-am mai văzut de săptămâni 
întregi. 

— Aşa voi face. 

Simon urmări cum Will se îndepărtează, apoi scoase şaua de 
pe armăsar şi duse animalul în boxa lui. Se îndreptă spre balotul 
de fân şi începu să taie cu un cuţit frânghia cu care fusese legat. 
O umbră blocă parţial lumina din cadrul uşii grajdului. Simon 
ridică privirea şi văzu stând acolo un alt străin, care purta o 
mantie roşcată plină de pete. 

Individul, cu păr lung şi o faţă prelungă şi ciupită de vărsat, îi 
aruncă lui Simon o privire dispreţuitoare. 

— Unde sunt dormitoarele sergenţilor? 

Simon se îndreptă de spate. Punându-şi cuțitul la centură, se 
apropie de om. 

— Pe cine căutaţi? 

Individul zâmbi, lăsând să se vadă o gură plină de resturi de 
dinţi îngălbeniţi. De centura lui atârna un pumnal curbat. 

— Asta mă priveşte doar pe mine, băiete. Încotro? 


111 


Simon ezită, dar n-avea dreptul să-i ia la întrebări pe vizitatori 
sau să le refuze accesul în preceptoriu, oricât ar fi părut de 
străini locului sau, în acel caz, de urâţi. 

— De cealaltă parte a curţii, răspunse el scurt, arătând spre 
clădirile din capătul îndepărtat al complexului. Cea înaltă de 
colo. 

XXX 

Turnul Londrei 

17octombrie 1260 


Şlepul aluneca încet spre podul Londrei, după ce-i lăsase pe 
toţi pasagerii, cu excepţia unuia singur, la docurile Walbrook. 
Ghemuit pe o bancă de la pupa, Garin urmări cu privirea 
căruțele care treceau pe lângă capelă şi tarabele care se înşirau 
pe toată lungimea podului. Când barja trecu pe sub arcuri, zări 
capetele trădătorilor executaţi înfipte ca nişte globuri în pari. 
Garin se înfăşură mai bine în mantie ca să acopere crucea roşie 
de pe tunica neagră, îngrozit la gândul că putea fi recunoscut de 
cineva de pe maluri sau chiar de pe podul de deasupra. leşise 
singur din preceptoriu, fără aprobare. Gândul la asta îl făcea să 
ameţească. Dincolo de anxietate însă în sufletul lui se cuibărise 
un sentiment de curiozitate şi anticipare. Acest sentiment îl 
adusese până acolo, acesta şi teama unui refuz. În oricare altă 
zi, nimic nu l-ar fi convins să părăsească preceptoriul, dar astăzi 
se întrunea capitulul, iar cavalerii aveau să stea închişi în marea 
sală aproape toată ziua. Nimeni nu avea să-i remarce lipsa. 

Dincolo de pod priveliştea era dominată de Turnul Londrei, cu 
zidurile sale mari coborând spre şanţul lat care îl înconjura pe 
trei laturi. Barja viră spre interior şi amară la doc înainte de a 
ajunge la ziduri: niciun vas de pasageri nu putea pătrunde prin 
poarta de acces dinspre apă fără o aprobare prealabilă. Imediat 
ce puntea de debarcare fu aruncată de unul dintre membrii 
echipajului, Garin se ridică de pe bancă şi păşi cu prudenţă pe 
mal. Urmând instrucţiunile primite, străbătu câteva alei până ce 
ajunse la zidul dinspre oraş al turnului. Aici dădu peste un pod 
îngust coborât peste şanţ care ducea spre o poartă mică, boltită, 
tăiată în zidul turnului. Două gărzi regale în haine stacoijii 


112 


stăteau de-o parte şi de cealaltă a ei. Unul dintre bărbaţi îşi 
scoase sabia când îl văzu pe Garin păşind pe pod. 

— Rămâi unde eşti! 

Garin se conformă şi aşteptă ca paznicul să vină la el. 

— Spune ce treabă ai. 

— Mă numesc Garin de Lyon. Ezită. Eu... cred că sunt 
aşteptat... 

— Vino după mine! 

Garin îl urmă pe individ pe pod. Al doilea paznic scoase un set 
de chei mari de la centură şi descuie poarta. Omul deschise larg 
poarta şi Garin zări o curte imensă care se întindea spre o 
fortăreață colosală, alb-cenuşie, din piatră şi marmură, ale cărei 
turle păreau să se înalțe până la cer. În jurul fortăreței erau 
grădini mărginite de copaci şi mai multe dependinţe, inclusiv o 
structură de lemn care domina curtea prin mărime. 

— Dă-i drumul mai departe, rosti, nerăbdător, primul paznic. 

— Incotro trebuie să mă duc? întrebă Garin, simţindu-şi obrajii 
în flăcări. 

— Cineva te va prelua din curte. Asta-i tot ce ni s-a spus. 

Garin făcu câţiva paşi şi se strâmbă când auzi zgomotul 
metalic al porţii care se închidea în urma lui. Auzi apoi cheia 
răsucindu-se în broasca mare şi simţi cum puţina încredere în 
sine pe care reuşise să o capete până atunci îl părăseşte ca o 
haină veche, lăsându-l dezbrăcat şi insignifiant la baza 
imenselor ziduri crenelate de piatră. Porni mai departe fără să 
se grăbească. 

Ajunse imediat la construcţia de lemn şi merse de-a lungul ei, 
strâmbând din nas când simţi un miros neplăcut care venea 
dinăuntru. Câteva gărzi îşi făceau rondul, iar în apropierea 
fortăreței se vedeau mai multe siluete despre care Garin bănui 
că erau servitori, dar în afară de asta curtea era pustie. Garin se 
răsuci pe călcâie când auzi ceva asemănător unui târşâit venind 
din clădirea de lângă el. Curios, se apropie şi îşi lipi ochii de 
crăpăturile dintre lemne. Nu vedea nimic în întunericul 
dinăuntru. Observă apoi o deschizătură pătrată tăiată în lemnul 
structurii. Se duse acolo şi, ridicându-se pe vârfuri, se zgâi 
înăuntru. Mirosul era şi mai puternic acolo. Ceva atârna chiar în 
faţa deschizăturii. Semăna cu o bucată de piele cenuşie şi 


113 


încreţită. Garin se săltă mai sus sprijinindu-se de marginile 
deschizăturii. Bucata de piele se mişcă şi Garin se trezi brusc că 
se uită drept la un ochi imens şi îngust. Ochiul clipi, iar spre 
Garin se răsuci un cap imens. Băiatul ţipă când prin 
deschizătură se ivi un şarpe uriaş. Căzu şi se lovi de cineva care 
stătea în spatele lui. Se întoarse şi se trezi holbându-se la faţa 
ciupită de vărsat a bărbatului care îl chemase acolo cu două zile 
în urmă. Dinspre structura de lemn se auzi un zgomot 
asemănător unei fanfare de trompete. 

— Ce...! Ce e? 

— Animalul favorit al regelui Henric, replică scurt omul. 
Grăbeşte-te. Punând o mână murdară pe umărul băiatului, 
individul îl îndreptă pe Garin spre turn. Mantia lui pătată flutura 
în bătaia vântului rece care mătura curtea. Te aşteaptă. 

— Dar ce e acolo? insistă Garin, privind peste umăr la şarpele 
care se agita prin gaură. Băiatul văzu că acesta era lipit de faţa 
bestiei. 

Individul, care-i spusese că se numeşte Rook, se încruntă, dar 
se forţă să se stăpânească. 

— Un elefant. Un cadou de la regele Ludovic. L-a adus din 
Egipt. 

Luându-şi privirea de la monstru, Garin se lăsă condus mai 
departe. Rook emana valuri de miros de transpiraţie şi respiraţie 
urât mirositoare care îl făceau pe băiat să inspire mai mult pe 
gură, ca să le evite. Şi aşa avea o senzaţie de greață. 

— Ai spus cuiva că vii aici? 

Garin clătină din cap. 

— Nu. Am făcut ce mi-aţi zis. N-am spus nimănui şi n-am fost 
văzut plecând. 

Rook îl studie cu atenţie pe băiat, cântărindu-l cu privirea. 
După câteva clipe, scoase un mormăit. 

Garin aproape că trebuia să alerge ca să ţină pasul cu Rook, 
care se grăbi şi mai tare pe măsură ce se apropiau de clădirea 
principală. Merseră de-a lungul ei, trecând pe lângă mai multe 
gărzi care nu le acordară nicio atenţie, apoi înconjurară clădirea 
şi intrară printr-o uşă joasă de lemn. Părea o cale de acces 
pentru servitori; cu siguranţă, îşi spuse Garin nervos, că pe 
acolo nu erau primiţi de obicei oaspeţii. Rook îl ţinea acum pe 


114 


băiat strâns de umăr. Îl conduse pe Garin de-a lungul unui 
coridor slab luminat, apoi în sus pe o scară în spirală tăiată într- 
un zid din capătul clădirii, mai mult împingându-l decât 
ghidându-l. Când ajunseră sus, Garin deja gâfâia. Acolo un şir de 
deschideri boltite dădeau înspre curtea pustie şi, mai departe, 
înspre zidurile de pe malul Tamisei. Respirând şi el greu, dar 
fără să încetinească, Rook îl conduse pe băiat către nişte uşi din 
lemn de stejar. Bătu de două ori, după care le deschise. In acel 
moment, Garin simţi o dorinţă nestăvilită de a se răsuci pe 
călcâie şi de a o lua la fugă. Nu mai era animat de curiozitate, 
iar în mintea lui nu mai exista decât întrebarea care îl 
frământase din clipa în care se întâlnise cu Rook în preceptoriu: 
Ce putea să vrea de la el moştenitorul tronului Angliei? Dar Rook 
stătea chiar în spatele lui şi Garin nu putea decât să meargă 
înainte. Încăperea era mare şi întunecoasă. Draperii negre şi 
grele acopereau ferestrele, blocând aproape total lumina zilei. 
Din când în când, câteva raze în care se vedeau particule de 
praf reuşeau să treacă şi să lumineze podelele mari şi netede de 
piatră. În afară de asta, în cameră se afla o singură lumânare 
care ardea pe masa din lemn de stejar, la ale cărei capete se 
afla câte o banchetă. Garin zări conturul unui pat mare lipit de 
peretele îndepărtat al încăperii. Când reuşi să se adapteze la 
semiîntuneric, băiatul îşi dădu seama că pereţii erau decoraţi cu 
picturi. Miji ochii, încercând să vadă despre ce era vorba: clădiri; 
o pădure; soldaţi călări; un bărbat înalt în mantie neagră. 
Ajungând la ultima scenă, Garin aproape că ţipă când pictura se 
desprinse de perete şi veni spre el. 

— Sergent de Lyon, rosti, zâmbind, prinţul Edward. Mă bucur 
că ai venit! 

Încă şocat, Garin uită să se încline. 

Prinţul nu păru ofensat. 

— Te rog să iei loc, zise el, arătându-i bancheta din faţa 
mesei. 

Deşi simţea că îi tremură picioarele, Garin se conformă, după 
ce-i aruncă o privire lui Rook, care se postase lângă uşa închisă. 

Edward se aşeză pe cealaltă banchetă. Lumânarea îi scotea în 
evidenţă maxilarele puternice şi pomeţii ascuţiţi. Prinţul luă 
carafa pusă lângă două pocale. 


115 


— Vrei să bei ceva? 

Garin îşi înghiţi nodul din gât. 

— Da. Adică, da, alteţă. 

— E de pe pământurile tatălui meu din Gasconia, zise Edward, 
turnând vinul în pocale şi dându-i unul lui Garin. Cel mai bun vin 
din toată creştinătatea. 

Fără să-l deguste, Garin luă câteva înghiţituri mari, încercând 
să-şi înmoaie gâtlejul uscat. După câteva clipe, simţi tăria şi 
căldura băuturii, aşa că se relaxă uşor. 

Edward umplu din nou pocalul băiatului. 

— Să înţeleg că n-ai avut probleme să părăseşti preceptoriul? 

— Nu, alteţă. 

— Bine. Edward se lăsă pe spate, ţinând pocalul în mâna lui 
cu degete lungi, pe care avea mai multe inele de aur cu pietre 
preţioase. Îmi cer scuze pentru că te-am chemat într-un mod 
atât de neobişnuit, Garin, dar am vrut să discut cu tine cât mai 
repede şi, din pricina naturii delicate a cererii mele, păstrarea 
secretului era absolut necesară. Sper că nu te-am alarmat mai 
mult decât e nevoie. 

— Nu, alteţă. 

Privind în jurul lui, Garin vedea silueta umbrită a lui Rook 
blocând uşa. Nu mărturisi că individul care îl convocase îl 
speriase mai tare decât solicitarea în sine. Rook îl încolţise în 
dormitor, îi spusese că prinţul voia să-l vadă, îi dăduse bani 
pentru călătoria cu barja publică şi nu plecase până ce Garin nu 
promisese că va veni la Turn. 

— Motivul pentru care am vrut să te văd, continuă prinţul, cu 
voce înceată şi măsurată, este acela că eu cred că mă poţi ajuta 
cu o problemă. Regele a fost de acord să înstrăineze bijuteriile 
Coroanei la cererea maestrului de Pairaud. În cinci zile, ele vor fi 
duse la Paris, unde vor fi păstrate până când regele îşi va plăti 
datoria către Templu. 

Garin dădu din cap. Unchiul lui îi spusese cu o noapte în urmă 
că regele Henric acceptase cererea maestrului şi că el, Garin, 
avea să facă parte din suita care va însoţi bijuteriile. Ştiind asta, 
se simţi şi mai nesigur în privinţa motivului pentru care se găsea 
acolo. 


116 


Edward făcu o pauză ca să ia o înghiţitură de vin şi îl studie cu 
atenţie pe băiat. 

— O să fiu foarte sincer cu tine, Garin. Nu vreau ca bijuteriile 
să ajungă la ordinul vostru. Aparţin tatălui meu şi moştenitorilor 
lui. Am încercat să discutăm cu cavalerii şi le-am oferit alte 
modalităţi de plată, dar ei refuză dialogul şi insistă asupra 
acesteia. Nu mi-au lăsat altă opţiune decât să rezolv chestiunea 
cu propriile mele mijloace. Bijuteriile vor ajunge la cavaleri - aşa 
cum a promis tata -, dar eu le voi lua înapoi. 

Garin se străduia să prindă înţelesul cuvintelor prinţului. 

— Alteță, dar eu...? 

Edward ridică mâna ca să-l facă să tacă. 

— Vreau să mă ajuţi să fac asta, Garin. Mama mea, regina, va 
însoţi bijuteriile la solicitarea tatălui meu, dar cavalerii nu ne-au 
împărtăşit detaliile călătoriei. Ca nepot al unuia dintre cavalerii 
implicaţi în aranjament, sunt sigur că tu cunoşti aceste detalii. 

Realizând ce îi cerea prinţul, Garin sări ca ars. Se ridică în 
picioare, simțind că îl ia ameţeala de la vin şi de la revelaţia 
avută. 

— Eu... îmi pare rău. Nu pot! 

Aproape că se împiedică de banchetă îndreptându-se în grabă 
spre uşă, dorindu-şi să ajungă la aer, la lumina zilei, departe de 
încăperea plină de umbre şi de conspiraţiile adulţilor. 

In spatele lui se auzi vocea lui Edward. 

— Nu vrei să repui în drepturi numele familiei tale? Nu vrei ca 
de Lyon să fie iarăşi casa măreaţă şi nobilă care a fost odinioară 
în Regatul Franţei? 

Garin ezită. Uitându-se înapoi la Edward, nu văzu că Rook 
făcuse un pas în faţă şi că îşi scosese pumnalul curbat de la 
brâu. 

— Nu asta i-ai spus lordului cancelar când l-ai însoţit spre 
camerele maestrului? întrebă Edward. Nu i-ai mărturisit că ţi-e 
greu să fii nepotul unui cavaler de rang înalt? Că te simţi apăsat 
de datoria care ţi-a fost impusă de a reda bogăţia şi nobilitatea 
familiei tale? 

Garin clătină din cap. Nu asta spusese. 

— Eu pot face acest lucru pentru tine, Garin. Te pot face lord 
şi îţi pot dărui pământuri şi titluri. Te pot face bogat. 


117 


Garin se opri. În spatele lui, pumnalul lui Rook strălucea. 

— Trebuie doar să-mi spui ce ştii despre voiaj. Atâta tot. lar 
eu în schimb îţi voi da tot ce-mi stă în puteri. 

— Şi dacă află cineva? şopti Garin, cu o voce care-i răsună 
ciudat în urechi. 

— Nu va afla nimeni niciodată. 

— Dar cum...? Garin se strădui să se uite în ochii prinţului. 
Cum veţi lua înapoi bijuteriile? 

Edward îşi termină vinul şi puse pocalul pe masă. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta. Nimeni nu va 
avea de suferit. Ridicându-se în picioare, ocoli bancheta şi se 
apropie de Garin. Pentru băiat, prinţul înalt şi chipeş semăna cu 
un războinic dintr-un poem antic, deopotrivă impresionant şi 
înspăimântător, mai mult o legendă decât un om în carne şi 
oase. Bijuteriile aparţin familiei mele. Eu fac doar ce trebuie ca 
să protejez proprietatea noastră, sunt sigur că înţelegi asta. 
Prinţul luă lumânarea de pe masă. Fă câţiva paşi împreună cu 
mine, Garin. 

Băiatul ezită, dar apoi îl urmă pe prinţ spre peretele mare din 
spatele încăperii. Pe măsură ce se apropiau, flacăra lumânării 
dezvăluia picturile, petele negre transformându-se într-un 
evantai de culori. 

— Tata a pus să i se picteze asta, zise Edward, ridicând 
lumânarea, în onoarea celor care şi-au dat viaţa acum aproape 
două sute de ani pentru a smulge lerusalimul din mâinile 
necredincioşilor. 

Garin văzu un oraş înconjurat de ziduri. lerusalim. Clădiri albe 
cu domuri aurii în formă de ceapă se înşirau pe un deal către 
structura imensă, bogat ornamentată, de pe culme, probabil 
Domul Stâncii, un important sanctuar islamic înainte de căderea 
oraşului, după care fusese transformat în biserică. Întreaga 
scenă emana o frumuseţe maiestuoasă, care îi dădea lui Garin 
senzaţia că putea să se aşeze pe iarba pictată în fundal şi să se 
plimbe printre pălcurile de măslini înspre acele ziduri albe şi 
înalte. Insă, pe măsură ce Edward mergea mai departe, 
imaginea se estompă şi lumânarea dezvălui o nouă scenă. De 
această dată oraşul era mai aproape şi câteva clădiri erau 
ascunse de nori de fum. In faţa zidurilor se afla o armată, o 


118 


desfăşurare uriaşă de bărbaţi şi maşini de război, cai, căruţe, 
corturi şi drapele. 

— Când papa Urban al lIl-lea a chemat la cruciadă în anul 
Domnului nostru 1095, mulţi bărbaţi au ridicat Crucea - cavaleri, 
nobili, regi şi ţărani - şi au plecat să smulgă Oraşul Sfânt din 
mâinile necredincioşilor. Dar abia după patru ani, după o 
călătorie plină de pericole, în cursul căreia mulţi şi-au pierdut 
viaţa, au văzut aceste ziduri în faţa lor. Edward arătă spre 
maşinile de asediu dispuse între oraş şi tabăra cruciaților. Au 
avut nevoie de aproape o lună pentru a-şi confecţiona arme 
pentru bătălie. Apoi, pe 13 iulie, epuizați după lunga călătorie şi 
numeroasele privaţiuni pe care le înduraseră, şi-au început 
asaltul. 

Lumânarea se mişcă din nou, dezvăluind de această dată 
culori întunecate: negru şi roşu-aprins pentru fumul şi limbile de 
foc care se înălţau peste acoperişurile clădirilor; portocaliu şi 
roşu-deschis pentru sânge. 

— Au trecut Oraşul Sfânt prin foc şi sabie, împlinind într-o 
singură zi visul lor şi pe al celor pe care îi lăsaseră în urmă. 
lerusalimul era al nostru. Cavalerii au curăţat străzile de sarazini 
şi de evrei. Locurile sfinte unde Hristos i-a izgonit pe cămătari, 
mormântul unde El s-a sculat din morţi, locul unde a dormit 
odată Fecioara, toate au fost sanctificate de preoţii noştri. A fost 
o zi ca nicio alta. Ochii lui Edward sclipeau în lumina lumânării, 
iar pe chip i se citea emoția. Imi doresc să fi văzut toate astea. 

Garin privi tăcut cum scena se lăţea şi văzu râurile de sânge 
curgând pe străzi, bărbaţi şi femei hăcuiţi de cavaleri, scoşi cu 
forţa din moschei şi case, munţi de aur şi bunuri jefuite alături 
de mormane de cadavre. Expresia victorioasă de pe feţele 
cruciaților părea demonică în reflexiile luminoase ale incendiilor 
care le fuseseră pictate pe obraji. 

Edward se întoarse spre Garin. 

— Acum şaisprezece ani, sarazinii ne-au luat lerusalimul. 
Trebuie să îl recucerim dacă vrem ca vieţile celor care ne-au 
desţelenit calea spre Orient să nu se fi irosit în zadar şi dacă 
vrem să reaprindem speranţa creştinătăţii. Vrei ca ei să se 
roage la dumnezeul lor fals în sălile binecuvântate de preoţii 
noştri? 


119 


Garin nu ştia ce să răspundă. Se mulţumi să clatine din cap. 

— Dacă străunchiul meu, Richard Inimă-de-Leu, ar mai fi trăit, 
crezi că ar fi aşteptat ca duşmanul să ne cucerească toate 
fortărețele înainte de a întreprinde ceva? Bineînţeles că nu. 
Expresia de pe chipul lui Edward deveni mai dură. Tata nu va 
conduce nicio cruciadă în această viaţă. Sunt sigur de asta. Dar 
eu o voi face. Bijuteriile îmi aparţin de drept şi voi fi încoronat cu 
ele când voi deveni rege. Nici eu şi nici tata nu ne permitem să 
plătim datoria către Templu când noi, cu toții, avem nevoie de o 
nouă cruciadă. Vreau acelaşi lucru ca şi templierii, dar o voi face 
în condiţiile mele, nu în ale lor. Înţelegi asta, Garin? 

Rozându-şi o unghie, băiatul încuviinţă. 

Edward zâmbi, apoi se îndepărtă de perete şi se îndreptă spre 
un cufăr pus la picioarele patului, lăsând picturile să se 
estompeze în întuneric. 

Garin îl urmă cu prudenţă şi văzu cum Edward săltă capacul 
cufărului şi băgă mâna. Scoase de acolo o pungă de catifea pe 
care i-o dădu lui Garin. 

— Ţine! 

Punga scoase un clinchet când ateriză, moale şi grea, în 
palma băiatului. Era plină cu bani. 

— Asta e doar începutul, zise Edward, uitându-se la el cum 
strânge, cu ochii mari, punga în mână. Ajută-mă, Garin, şi îţi 
promit că te voi ajuta şi eu. Nu vei pierde nimic. În serviciul meu 
vei avea doar de câştigat. 

Garin se gândi la mama lui în locuinţa ei insalubră din 
Rochester, plângând în camera ei noaptea, vânzându-şi rochiile 
şi hainele pentru a-i asigura lui educaţia, lucru pe care ea i-l 
reamintea de câte ori avea ocazia. Probabil că banii din acea 
pungă îi puteau cumpăra toate rochiile pe care şi le-ar fi putut 
dori. Apoi băiatul se gândi la unchiul lui şi la toate eşecurile şi 
greşelile lui. Putea oare să-l facă pe Jacques să fie mândru de 
el? Se străduise. Doamne, cât se mai străduise. Însă niciodată 
nu fusese suficient. Se uită la Edward. 

— Veţi repune în drepturi numele familiei mele? Ne veţi face 
iarăşi nobili? 

— Cu timpul, da. 


120 


Garin se uită la chipul prinţului. Zări viclenie acolo, ambiţie şi 
lipsă de scrupule, dar nu şi intenţia de a păcăli. 

— Vreau doar ca mama să fie fericită, rosti el în şoaptă. Şi ca 
unchiul să fie mândru de mine. 

— Ştiu cât de greu este să împlineşti aşteptările familiei, zise 
încet prinţul. 

Garin clipi ca să-şi alunge lacrimile. 

— Nava noastră, Endurance, nu ne va duce până la Paris, zise 
el într-un suflet. Va fi încărcată cu mărfuri, lână de la ţesătoriile 
ordinului din Londra, pentru a fi vândute în regatele Franţei şi 
Aragonului. Endurance va acosta la Honfleur, la gurile Senei, 
unde noi vom debarca împreună cu bijuteriile, după care va 
naviga mai departe spre baza noastră din La Rochelle. 

— Vei fi în suită? întrebă imediat Edward. 

— Da. Unchiul meu a trimis vorbă la preceptoriul din Paris, 
cerându-le ca un vas mic să ne întâmpine la Honfleur. Cred că 
regina va petrece noaptea într-una din clădirile pe care le 
deţinem în port, după care vom naviga mai departe a doua zi de 
dimineaţă. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Garin. Sunt impresionat. 

Garin îşi muşcă buza şi privi în podea. Simţea că i se face rău. 

— Şi acum, zise Edward, cu un alt ton, cel mai bine ar fi să te 
întorci la preceptoriu. Să te ocupi de treburile tale zilnice ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă va trebui să te contactez 
din nou înainte de plecare, o să-l trimit pe Rook. Ascunde aurul 
într-un loc sigur, unde nu poate fi găsit. Edward porni spre uşă, 
dar se întoarse brusc şi se uită la Garin, punându-şi o mână pe 
umărul băiatului. lar dacă spui cuiva despre această întâlnire, 
voi nega că a avut loc şi mă voi asigura ca tu şi familia ta să vă 
petreceţi viaţa asta şi cealaltă admirând priveliştea oraşului de 
pe podul Londrei. Mă înţelegi? 

Garin dădu repede din cap, cu mintea încă plină de imaginile 
acelor capete retezate şi înfipte în pari. Îşi simţea vezica plină 
de la vin şi de teamă şi voia cu disperare să plece de acolo. 

— Nu voi spune nimic, jur! 

— Asigură-te de asta. Edward făcu un gest spre uşă. Aşteaptă 
afară. Rook te va conduce jos. 


121 


Garin porni spre uşă. O clipă, Rook rămase pironit acolo, cu o 
privire amenințătoare, după care scoase un chicotit dispreţuitor 
şi se dădu la o parte, permițându-i băiatului să iasă în fugă pe 
coridor. 

Rook închise uşa. 

— Credeţi că şobolanul ăsta va putea să-şi ţină gura? 
murmură el. 

— Dacă nu credeam asta, nu-l lăsam să părăsească această 
încăpere, răspunse Edward cu voce joasă. Nu avem de ales. Va 
fi singura ocazie de a lua bijuteriile înapoi. Dacă vor ajunge în 
trezoreria din Paris mă îndoiesc că le vom mai vedea vreodată. 

— Credeţi că amărâtul va coopera dacă o să mai avem nevoie 
de el? 

— Cred că da. Dar află tot ce poţi despre familia lui ca să te 
asiguri de asta. Între timp trebuie să punem lucrurile în mişcare. 
Nu avem la dispoziţie decât cinci zile. 

— Nu vă faceţi griji, bijuteriile nu vor ajunge niciodată în 
trezoreria templierilor. 

Edward zâmbi. 

— Mă bucur că eforturile mele de a te scăpa de sentinţă nu s- 
au irosit în zadar, Rook. Un om cu talentele tale nu ar trebui 
niciodată condamnat la spânzurătoare. 

Bărbatul îşi înclină capul. 

— Viaţa mea vă aparţine. 


122 


ko 


Templul Nou, Londra 
18 octombrie 1260 


Will îşi scutură capul ca să-şi dea la o parte părul din ochi. 
Atenția lui era îndreptată asupra sergentului cu umeri ca de taur 
din fața lui, un băiat mai mare cu un an ca el, pe nume Brian. 
Era obişnuit cu sabia de lemn de la antrenament, aşa că acum 
lama de metal îi atârna grea în mână. Purta o vestă de piele 
netăbăcită ca protecție, glezniere şi cotiere tot din piele 
apărându-i antebraţele şi partea de jos a picioarelor. Se învârti 
în jurul sergentului, cu care nu se mai luptase până atunci. Will 
îşi dădu imediat seama cu ce fel de adversar se confrunta. Brian 
era puternic, dar lent. 

Ignorând cele câteva strigăte de încurajare de pe margine, 
Will rămase locului, bine înfipt pe picioare. Brian atacă. Will pară 
prima lovitură, se ghemui ferindu-se de a doua şi se răsuci, 
îndreptând sabia pe care o ţinea cu ambele mâini spre spinarea 
adversarului. Armele nu aveau tăişul ascuţit pentru a evita 
rănirile serioase, dar forţa loviturii îl făcu pe Brian să cadă în 
genunchi cu un geamăt. Ridicând sabia, Will o lăsă cu vârful în 
jos peste gâtul băiatului cu o mişcare care l-ar fi ucis dacă ar fi 
fost dusă până la capăt. Uralele care se auziră de pe marginile 
terenului le făcură pe cele câteva păsări aflate în stejarul din 
apropiere să-şi ia zborul. Heraldul rosti numele lui Will, iar Brian 
se chinui să se ridice în picioare, după care îl îmbrăţişă scurt pe 
învingător înainte de a părăsi terenul. 

Uralele se stinseră imediat ce se ridică Humbert de Pairaud. 
Pe bancă, alături de maestrul Angliei, şedeau maeştrii Scoției şi 
cel al Irlandei. Pe postamentul din faţa lor se găseau premiile: o 
sabie pentru câştigătorul grupei de vârstă mai mare şi, pentru 
grupul lui Will, o insignă cu doi cavaleri călărind un singur cal - o 
replică a sigiliului ordinului. Will se înclină în direcţia celor trei 
maeştri. 

— Îl declar pe William Campbell, sergent al lui sir Owein ap 
Gwyn, maestru al terenului! răsună vocea lui Humbert. 


123 


Campbell va lupta în ultimul duel. Maestrul se uită la Will. Poţi 
pleca, sergent. 

Will se înclină din nou, apoi o luă la fugă spre cortul care 
fusese înălţat pe margine. 

Cu doar o oră în urmă, Will ieşise al cincilea din cei treizeci de 
sergenţi din grupa lui la cursa de galop. leşise al patrulea la 
echitație, aproape căzând de pe cal şi nereuşind să atingă de 
trei ori inelul cu lancea. Însă când Garin câştigase şi Will văzuse 
cum victoria îi scapă printre degete, se ambiţionase şi ieşise 
primul în cursa de alergare pe jos şi îşi învinsese cei trei 
adversari în dueluri. Îi amorţise braţul în care ţinea sabia, dar 
simţea triumful ca pe un drog fierbinte în vene, înlăturându-i 
orice urmă de epuizare. Câştigase duel după duel şi acum 
ajunsese la o singură luptă distanţă de o posibilă victorie. Şi-ar fi 
dorit ca tatăl lui să fi fost acolo să-l vadă. 

Când intră în cort, Will îl văzu pe Garin lângă masa unde se 
găseau armele. Testa greutatea unei săbii, făcând diverse figuri 
cu ea prin aer. Într-unul din colţuri se afla un sergent mai în 
vârstă care îşi desfăcea legăturile vestei de piele. Afară, terenul 
era pregătit pentru următorul duel. 

Punând arma la loc pe masă, Garin se uită la Will. 

— Bine lucrat. 

— Mulţumesc, răspunse Will, fără să observe lipsa de 
entuziasm din vocea prietenului său. Îşi şterse sudoarea de pe 
frunte cu dosul braţului. Am avut un adversar puternic. N-am 
crezut că o să-l înving. Zâmbi. Dacă o să câştigi duelul, ne vom 
întâlni în bătălia finală. 

Garin dădu absent din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Garin ridică din umeri văzând că Will se încruntă. Nu 
există niciun premiu pentru locul doi. 

— N-are nicio importanţă, rosti Will, luat prin surprindere. 
Dacă ne vom lupta în duelul final vom fi amândoi campioni, 
indiferent de cine va câştiga. Aşteptă ca sergentul mai în vârstă 
să-și scoată vesta şi să iasă din cort. Unde ai fost ieri? îl întrebă 
el pe Garin, coborându-şi vocea. 

— Nicăieri, îi răspunse repede Garin. Adică am fost în 
armurerie, adăugă el, ducându-se să ia altă sabie de pe masă. 


124 


— Te-am căutat. Voiam să te întreb ceva. Will făcu o pauză. 
Când a fost unchiul tău ultima dată în Ţara Sfântă? 

— S-a întors după ce a fost rănit la Herbiya, după ce sarazinii 
au cucerit lerusalimul. De ce? 

Will îşi muşcă buza. 

— A păstrat legătura cu cineva de-acolo, poate cu un străin, 
care poate l-a vizitat? 

Garin se întoarse. 

— De ce întrebi aşa ceva? Dădu din mână înspre terenul de 
afară. În câteva clipe trebuie să ies şi să mă bat. Despre cee 
vorba? 

Will se uită în jur, când îl auzi pe herald rostind numele lui 
Garin. 

— Nimic. Doar o nelămurire de-a mea despre Ţara Sfântă. 
Poate că ar trebui să-l întreb direct pe el. Ar fi mai bine să te 
duci. Îşi puse mâna pe umărul prietenului său. Mult noroc! 

Garin rămase pe loc uitându-se la terenul din afara cortului, 
apoi ieşi, strângând cu putere sabia. 

Garin deschise atacul cu o serie de lovituri puternice care îl 
determinară pe adversar să dea înapoi. Acesta îşi reveni şi trecu 
la contraatac, cu un chip pe care se citea concentrarea. Cei doi 
începură să se tatoneze, ajungând în centrul terenului de luptă. 
Asistenţa încremenise, singurul sunet care se auzea fiind cel al 
săbiilor încleştate. La scurt timp după asaltul de deschidere, 
Garin reuşi să taie tunica adversarului şi să-i marcheze braţul cu 
o linie roşie. De pe margine se auziră chiote. Will nu-şi mai 
văzuse niciodată prietenul luptând atât de bine. Garin se mişca 
grațios, fiecare lovitură fiind precisă şi puternică, obosindu-şi 
adversarul. 

Garin pară câteva lovituri scurte, pivotă uşor pe picioare şi se 
întoarse spre stânga adversarului. Două dintre fandările lui 
rapide ca un fulger fuseră respinse, celălalt sergent fiind însă 
nevoit să se răsucească pentru asta. Garin făcu o fentă spre 
dreapta, dar oponentul său nu căzu în capcană, ci păşi în faţă ca 
să-l întâlnească. Se ciocniră cu forţă, iar Garin se dezechilibră şi 
căzu în genunchi. Dar lupta nu se terminase încă. Blocând 
loviturile celuilalt sergent, Garin se ridică în picioare şi-şi reluă 
şirul de fandări rapide, forțându-l pe adversar să se retragă. In 


125 


acel moment, Garin aruncă o privire spre banca judecătorilor. 
Jacques discuta cu maestrul Irlandei. 

Sabia deveni brusc extrem de grea în mâna lui Garin. 
Încheietura mâinii lui nu mai avea flexibilitate - permițându-i să 
execute mişcările fluide executate la început -, ci deveni rigidă, 
asta însemnând că fiecare lovitură era mai lentă şi fiecare 
parare, mai chinuitoare. Will îl văzu cum ratează ocazia de a-l 
atinge cu sabia din lateral şi cum abia reuşeşte să pareze o 
lovitură joasă, ca de coasă, îndreptată spre coapsa lui. 
Adversarul remarcase şi el schimbarea şi trecuse acum la atac. 
Sergenţii începură să chiuie, simțind iminenţa victoriei. Garin 
dădu o nouă lovitură cu jumătate de inimă. Will văzu cum 
strânsoarea lui slăbeşte. Sabia îi căzu din mână, încercă să o 
recupereze, dar nu se dovedi suficient de rapid. Adversarul se 
repezi spre el şi îi tăie vesta de piele. Sergentul scoase un 
strigăt de triumf, ridicându-şi sabia, iar heraldul anunţă 
încheierea luptei. Will se uită cum Garin rămâne pe loc, uitându- 
se fix la Jacques, fără să-ncerce să-şi recupereze sabia. 
Cavalerul se ridicase în picioare, cu o expresie rece ca moartea. 
Garin porni spre cort, cu capul plecat. Will încercă să-şi croiască 
drum prin mulţimea de sergenţi entuziaşti ca să se ducă după 
el, dar se opri când numele lui fu anunţat pentru duelul final. 
Ezită câteva clipe, apoi se îndreptă spre terenul de luptă. 

Când intră în cort, Garin îşi smulse vesta şi o aruncă pe jos. Se 
sprijini de bancă. Simţea cum nodul care se pusese în gât 
ameninţa să îl sufoce. Privirea i se înceţoşă şi atunci clipi cu 
furie, hotărât să nu lase cale liberă lacrimilor. Dacă începea să 
plângă, nu se credea în stare să se mai oprească. 

— leşi. 

Garin tresări auzind vocea. În deschizătura cortului era 
Jacques. Silueta lui înaltă umplea spaţiul. Lumina din spatele lui 
era prea puternică pentru ca Garin să-i poată vedea faţa, dar 
băiatul ştia ce expresie se oglindea pe chipul unchiului său. 
Totul se citea în vocea lui. Garin simţi cum în vintre i se 
formează un ghem, ca un şarpe al groazei care-i îngheaţă 
măruntaiele. 

— Domnule, îngăimă el. Îmi pare rău... eu... 


126 


— Scuteşte-mă de scuzele tale, rosti Jacques cu acelaşi ton 
rece şi dur pe care Garin îl ura. Vino cu mine. 

— Dar turnirul...? 

Garin se dădu în spate, lovindu-se de bancă în vreme ce 
Jacques făcu un pas înainte. 

Cavalerul îl apucă de braţ pe băiat şi îl scoase din cort. Pe 
jumătate împiedicându-se, pe jumătate alergând ca să ţină 
pasul cu unchiul său, Garin se uită înapoi în vreme ce era tras 
spre clădirile preceptoriului şi îl zări pe Will şarjând pe terenul 
de luptă, rotindu-şi în acelaşi timp sabia. 

In curte era linişte. Doar câţiva servitori îşi vedeau de 
treburile lor. Câţiva se uitară din curiozitate la Garin şi la 
Jacques. Băiatul ar fi vrut să-i cheme şi să îi implore să-l salveze. 
Dar era incapabil să vorbească şi, oricum, n-o putea face: 
mândria lui nu putea fi atât de uşor învinsă, nici măcar de 
teroare. Când ajunseră în zona destinată cavalerilor, Jacques îl 
forţă să urce pe scări şi deschise cu putere uşa de la sala cea 
mare. 

— înăuntru, zise el, împingându-l pe Garin. 

Băiatul se întoarse, masându-şi braţul, în vreme ce unchiul lui 
închidea uşa. 

— Domnule, eu... 

Vorbele îi rămaseră în gât când cavalerul îi trase cu sete un 
dos de palmă peste faţă, aruncându-l în masă, care se zgudui 
zdravăn. Un vas de lut se rostogoli şi căzu pe podea, făcându-se 
tăndări. Garin se lovi cu şoldul de colţul ascuţit al mesei şi ţipă. 
Durerea se adăuga acum şocului primei lovituri primite. A doua 
palmă veni o clipă mai târziu, când Jacques făcu un pas înainte 
şi îl lovi cu pumnul peste cap. Garin îşi ridică braţele ca să se 
apere. 

— Te rog, unchiule! imploră el, ferindu-se în măsura în care 
putea, în vreme ce loviturile începură să curgă asupra lui. În 
ciuda forţei palmelor şi pumnilor, dar şi a sângelui care începuse 
să-i curgă din nas şi din buza spartă, reuşi să rămână în 
picioare. Ar fi fost mai rău dacă se prăbuşea la podea. Unchiul 
şi-ar fi folosit cizma. Te rog! 

— Ţi-am spus că vreau să învingi! tună Jacques, gâfâind din 
pricina efortului. Ce ţi-am spus? 


127 


— Să înving, ţipă Garin, mi-ai spus să înving. Dar n-am 
putut... am...! 

— Te-am văzut, neobrăzatule! Ai pierdut intenţionat lupta! Ca 
să-mi faci mie în ciudă, nu? Jacques îl prinse pe Garin de umeri 
şi îl scutură zdravăn. Nu-i aşa? 

— Nu! 

De afară se auziră chiote dinspre terenul de luptă. Jacques îi 
dădu drumul lui Garin. Printre urale se auzi numele lui Campbell 
strigat de herald. Deja roşie, faţa lui Jacques deveni pământie. 
Cavalerul sudui amarnic, apoi se întoarse către nepotul lui. 

— Auzi? L-ai lăsat pe nemernic să câştige! 

Distras de strigăte, Garin îşi ridică prea târziu braţul ca să se 
protejeze de lovitura brutală care se abătu asupra feţei lui. 
Şocul îl făcu să se împleticească până în colţul dinspre fereastră 
al încăperii. Rămase acolo câteva clipe, aproape suspendat în 
aer, apoi se scurse încet la podea. Obrajii în flăcări şi amprenta 
roşie a palmei primite se adăugară la rănile mai vechi care 
începeau să se redeschidă. Îşi simţea faţa plină de sânge, iar 
nasul începu să-i curgă. 

— Ridică-te! 

— Nici măcar nu te-ai uitat, zise Garin, luptându-se să 
vorbească şi simţindu-şi pieptul greu. 

— Ce? 

Garin se uită la unchiul lui, fără să mai încerce să-şi oprească 
lacrimile. 

— Nu m-ai privit luptând. Te-am văzut! Vorbeai cu maestrul 
Irlandei! 

— Îi spuneam cât de impresionat sunt de tine! replică Jacques 
pe un ton plin de dispreţ. 

Garin clătină din cap, plângând de-a binelea acum. 

— Nu e vorba doar de ziua de azi. Mereu e la fel. Vrei să fac 
totul. Se ridică, sprijinindu-se de perete, tremurând, dar 
adoptând o atitudine sfidătoare. Dar chiar şi atunci când fac 
totul nu eşti mulţumit. Cum să te mulţumesc? Nu mi-ai dat 
niciodată vreo ocazie! 

— Ţi-am dat toate ocaziile, băiete! Toate ocaziile pe care tatăl 
tău şi cu mine nu le-am avut când... 


128 


— Eu nu sunt tu! ţipă Garin, păşind în faţă, cu pumnii 
încleştaţi şi cu ochii albaştri scăpărând de durere, umilinţă şi 
furie. Nu sunt tu, nu sunt tata şi nu sunt fraţii mei! Ştiu că nu 
sunt suficient de bun ca să fiu. Ştiu asta! Dar am încercat mereu 
să dau tot ce am mai bun! 

Jacques îşi privi nepotul, pe care nu-l mai auzise niciodată 
vorbind atât de deschis şi de plin de pasiune. Văzu sângele, 
lacrimile şi amprenta propriei palme pe chipul băiatului şi în 
minte îi apăru imaginea fratelui său, Raoul de Lyon. 

Pe o stradă prăfuită din oraşul Mansurah, Raoul agoniza, cu 
spatele frânt şi pieptul străbătut de trei săgeți. Calul îl aruncase 
din şa la scurt timp după ce un grup de soldaţi mameluci, sub 
comanda lui Baybars, aruncaseră drugi de lemn de pe 
acoperişuri ca să blocheze ulițele înguste ale oraşului şi să-i 
prindă pe cavaleri într-o capcană mortală. In apropiere, zăceau 
cadavrele celor doi fii mai mari ai lui Raoul. Lupta continuase, 
lăsând uliţa plină de leşuri, şi abia când zgomotele bătăliei se 
îndepărtaseră, Jacques îngenunchease lângă fratele lui şi-i luase 
trupul însângerat şi frânt în braţe. 

— Să ai grijă de soția şi de fiul meu, frate, rostise Raoul cu 
ultimele puteri. 

Murise înainte ca Jacques să mai apuce să-i răspundă. 

— Fac asta pentru tine, zise cavalerul, mai potolit acum, 
continuând să-l privească pe Garin. Trebuie să înţelegi asta. 

Băiatul plângea prea tare ca să-i răspundă. 

— Garin! Jacques se duse la el şi îşi puse mâinile pe umerii lui. 
Uită-te la mine. Băiatul încercă să se întoarcă, dar cavalerul îl 
apucă de bărbie. Crezi că eu vreau să te pedepsesc? Mă obligi 
să fac asta când nu reuşeşti să realizezi ceea ce eu ştiu că eşti 
capabil să realizezi. 

Garin îl privi pe Jacques. Ochiul drept începea să i se umfle şi 
să i se închidă. 

— Voi fi făcut cavaler, unchiule, rosti el cu greutate. Nu 
trebuie să mă pedepseşti. Voi readuce onoarea familiei noastre 
şi o voi face fericită pe mama. Nu va mai fi obligată să trăiască 
în casa aceea insalubră. Voi face toate astea, jur! 

— Dar eu nu mă refeream la a fi făcut cavaler, răspunse 
Jacques frustrat. Sunt alte lucruri pe care mi le doresc pentru 


129 


tine. Lucruri despre care nu ştii nimic. Se duse la fereastră şi se 
sprijini de pervaz. Pe terenul de luptă, numele lui Will continua 
să fie scandat. Se întoarse către nepotul lui. Templul înseamnă 
mai mult decât ştii tu. Făcu o pauză lungă. Aparţin unui grup de 
oameni, frați, din cadrul ordinului nostru. Acum am rămas puţini, 
dar încă suntem puternici. În ultimul secol, după înfiinţarea 
Frăției noastre, mulţi ne-au slujit cauza, conştient sau nu. O 
vreme, regele Richard Inimă-de-Leu a fost unul dintre patronii 
noştri. Dar noi lucrăm în secret şi nici măcar Marele Maestru n- 
are habar de existenţa noastră. Ni se spune Anima Templi, 
Sufletul Templului. 

Garin clătină uluit din cap. 

— Nu pricep. Ce face grupul ăsta? Şi în ce fel eşti implicat? 

Jacques ridică mâna. 

— Incă nu-ţi pot spune tot, dar cu timpul o voi face. 
Momentan, suntem cu toţii în mare pericol. Ni s-a furat ceva 
foarte valoros care, dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie, s-ar 
putea dovedi fatal pentru noi şi poate chiar pentru Templu. 

— Despre ce e vorba? 

Jacques ezită. Pe chip i se citea în mod clar nehotărârea. 

— Spune-mi, unchiule, îl imploră Garin. Dacă nu ştiu ce vrei 
de la mine, nu te voi mulţumi niciodată. 

Cavalerul se uită iarăşi la el. După câteva clipe lungi, vorbi, cu 
voce înceată: 

— Se numeşte Cartea Graalului. Este codul nostru şi conţine 
ceremonia de iniţiere şi detalii ale planurilor noastre, planuri de 
care nimeni nu trebuie să afle până ce noi nu vom fi pregătiţi să 
le punem în aplicare. După ce voi escorta bijuteriile Coroanei 
spre Paris, voi rămâne acolo ca să ajut la căutarea cărţii. Se 
apropie de Garin. Vreau să mă însoţeşti şi să te întâlneşti cu 
conducătorul grupului nostru, Everard. Am sperat dintotdeauna 
că într-o bună zi îmi vei lua locul, dar ca să fii membru al Frăției 
trebuie să ai anumite calităţi, şi doar un om cu mare tărie de 
caracter îl poate impresiona pe Everard. Îmi pare rău, Garin. 
Niciodată nu mi s-a părut că a-i învăţa pe alţii este uşor. 
Temându-mă să nu fiu acuzat că nu sunt imparţial, probabil că 
te-am tratat mai dur decât pe ceilalţi. Dar intrarea în organizaţia 
noastră reprezintă o imensă responsabilitate, genul de 


130 


responsabilitate pe care doar câţiva o pot purta pe umeri. De- 
asta te împing de la spate şi de-asta tu trebuie să fii mai bun 
decât băieţi precum Campbell. De-asta fac ce fac, încheie el, 
atingând obrazul nepotului său. 

Oftă adânc şi îl luă pe băiat în braţe. 

Garin îşi pironi privirea în podea. Auzea bătăile inimii 
unchiului său, rapide şi puternice. Închise ochii şi în minte îi 
reveniră cuvintele prinţului Edward: Dacă ve; spune cuiva 
despre această intrevedere... Mă voi asigura ca tu şi familia ta 
să vă petreceti viața asta şi cealaltă admirând priveliştea 
oraşului de pe podul Londrei. Sângele care-i curgea din nas pătă 
mantia albă a unchiului său. 

XXX 

Templul Nou, Londra 

19 octombrie 1260 


Elwen se plimba nervoasă prin încăpere, cu braţele 
încrucişate la piept. Era îmbrăcată cu o pelerină cu mâneci 
strâmte din in verde-deschis, iar în talie avea o centură din 
mătase aurie. Bluza îi era largă, iar fusta lungă o făcea să pară 
şi mai înaltă. Cina rămăsese neatinsă pe masa de lângă pat. 
Servitorul i-o adusese cu o oră în urmă, iar friptura se acoperise 
deja de o pojghiţă de grăsime sleită. Elwen strâmbă din nas. 
Aflată în anexa de lângă camerele cavalerilor unde se găsea 
garderoba  preceptoriului, încăperea era mică şi mobilată 
spartan. Owein îi spusese că era magazia croitorului. Mirosea a 
lână şi piele veche. Lângă fereastră se afla un dulap în care 
atârnau câteva rochii şi o mantie albastru-închis. In afară de 
tava cu mâncare, pe masă se găseau o broderie şi câteva aţe 
colorate. Terminase de cusut jumătate din model: două dealuri, 
printre care curgea un râu albastru. 

Elwen se duse la fereastră. Norii alergau pe cer. Pentru câteva 
clipe, din spatele lor se ivi soarele şi Elwen închise ochii din 
pricina strălucirii lui. Se răsuci pe călcâie când auzi o bătaie în 
uşă. 

— Elwen? 

Auzind vocea lui Owein, înfundată din pricina lemnului gros, 
fata trase drugul de protecţie şi deschise uşa. 


131 


— Unchiule! îl întâmpină ea cu un zâmbet. 

Owein intră şi închise uşa în urma lui. O trase pe fată spre el 
şi o sărută pe frunte. Când se dădu înapoi, privirea îi căzu 
asupra tăvii cu mâncare. 

— Nu te-ai atins de masă. 

— Nu mi-e foame. 

Owein pipăi. 

— Nu te simţi bine? 

Elwen se îndepărtă. 

— Nu, unchiule, doar că... Oftă adânc. Cât trebuie să mai stau 
aici? Mă simt ca la închisoare. leri nici măcar nu mi s-a permis 
să urmăresc turnirul. l-am auzit aclamând numele sergentului 
tău. El a învins? 

— Trebuie să stai în camerele tale, replică Owein deopotrivă 
cu blândeţe şi cu fermitate. Nu putem abuza de bunăvoința 
maestrului. Dacă n-ar fi acceptat să te găzduiască aici, nu ştiu 
unde te-aş fi putut trimite. 

— Îi sunt recunoscătoare pentru bunăvoință. Elwen se duse la 
masă, prefăcându-se că-şi studiază broderia. Dar o să 
înnebunesc dacă va mai trebui să stau închisă în camera asta 
multă vreme. 

— De fapt, acesta e motivul pentru care am venit, Elwen. Vei 
pleca în curând. 

— Protectoarea mea? Se simte mai bine? 

Owein se uită în ochii fetei. Luând-o de mână, o conduse spre 
pat. 

— Mă tem că nu, rosti el, îndemnând-o să ia loc. Protectoarea 
ta a murit, Elwen. Infirmeria din oraş m-a anunţat în această 
după-amiază. Evoluţia bolii a fost rapidă şi doctorul n-a mai 
putut face nimic. Owein se aşeză pe pat alături de Elwen şi îi 
înconjură umerii cu braţul. Îmi pare rău, dragostea mea. Ştiu că 
erai fericită acolo. 

Fata îşi privea mâinile. 

— Da. Rămase tăcută o vreme, după care, trăgând adânc aer 
în piept, îşi şterse lacrimile. Ce se va întâmpla cu mine? Voi 
rămâne aici? 

Owein o strânse de umeri. 


132 


— Adăpostul acesta e doar temporar, Elwen. Templul nu e un 
loc potrivit pentru o femeie. 

— Mă refeream la Londra. Elwen se răsuci spre el, cu ochii ei 
mari strălucind. Nu vreau să mă întorc în Powys, unchiule. 

Owein zâmbi. 

— Nici nu va trebui să o faci. Am trimis un mesaj unui 
camarad de-ai mei din Bath. Charles s-a retras din serviciul activ 
acum câţiva ani, din pricina unei răni, şi acum are grijă de una 
dintre fermele unde sunt crescuţi caii pentru Templu. Are o 
proprietate în afara oraşului şi sunt convins că te va primi în 
casa lui. 

— Bath? Vocea lui Elwen trăda dezamăgirea. Mie îmi place 
aici. 

Owein o mângâie pe păr. 

— Peste trei zile plec la Paris. Nu ştiu când mă voi întoarce, 
iar până atunci nu voi avea răgazul să-ţi caut o locuinţă potrivită 
în oraş. Îţi va plăcea la Bath. Proprietatea lui Charles este cu 
siguranţă mai mare decât cele cu care ai fost obişnuită. Owein îi 
zâmbi în chip de încurajare. Charles are trei fete, una chiar de 
vârsta ta. Sub protecţia lui vei primi educaţia necesară unei 
tinere doamne. 

Elwen ridică un colţ al păturii de pe pat şi trase de un fir 
deşirat. 

— Cât voi sta acolo? 

— Cel mult un an, până când vei ajunge la vârsta potrivită. 

— Vârsta potrivită? întrebă ea încet. Potrivită pentru ce 
anume? 

— Pentru măritiş, de îndată ce-ţi voi găsi un pretendent pe 
măsură. 

— Unchiule! Elwen încercă să râdă. Dar nu vreau să mă mărit! 

— Nu acum, bineînţeles, replică el. 

— Nu! ripostă Elwen cu vehemenţă. Niciodată! 

— Cu timpul te vei obişnui cu ideea, insistă Owein cu 
fermitate. 

— E singura mea opţiune? 

— Poţi alege să te măriţi sau să fii închisă într-o mănăstire. 


133 


— Nu vreau nici asta, replică ea imediat. Cel puţin lasă-mă să 
stau în Londra până când... Inspiră adânc. Până când îmi vei 
găsi un pretendent. 

Owein îşi luă mâinile de pe umerii ei. 

— Îmi pare rău, Elwen, dar nu poţi rămâne aici. Ferma din 
Bath este cel mai bun adăpost pe care ţi-l pot oferi şi care-ţi va 
aduce numeroase oportunităţi pentru viitor. Nu te-ai bucurat de 
îndrumările unui tată şi ştiu că te-ai obişnuit cu libertatea, dar ai 
trecut de vârsta la care să faci ce vrei şi să te duci unde vrei. Ai 
nevoie de o mână fermă care să te îndrume şi de instruirea 
necesară unei tinere femei. l-am promis mamei tale că voi avea 
grijă de tine ca şi cum ai fi fiica mea. Elwen deschise gura să 
riposteze, dar Owein i-o reteză scurt: Nu voi permite să se 
treacă peste voinţa mea. Se ridică de pe pat. Mă aştept să 
primesc veşti de la Charles în următoarele săptămâni. Dacă 
totul decurge bine, când mă voi întoarce de la Paris vei pleca la 
Bath. 

Se duse la uşă şi o deschise. Privi înapoi spre fată ca şi cum ar 
fi vrut să mai spună ceva, dar plecă fără a mai scoate vreo 
vorbă, închizând încetişor uşa după el. 

Rămasă singură, Elwen se cuprinse cu braţele şi se duse în 
mijlocul încăperii micuţe. Simţea că pereţii se prăbuşesc peste 
ea. După ce mama ei rămăsese văduvă şi sărăcia o forţase să îşi 
ia o slujbă în gospodăria unui proprietar de pământuri, Owein o 
urcase în şaua calului şi o dusese la Londra. Când fata izbucnise 
în plâns, unchiul ei crezuse că o face de tristeţe. In realitate, 
Elwen plânsese de uşurare. 

În Powys, mama ei pleca dimineaţa devreme, tăcută şi palidă, 
pentru o zi de muncă istovitoare ca servitoare. Elwen trebuia să- 
şi îndeplinească propriile sarcini, adică să curețe cele două odăi 
ale cocioabei umede şi întunecoase, să hrănească scroafele şi 
cei câţiva pui amărâţi pe care îi ţineau. După ce îşi termina 
treburile alerga pe câmpurile care îi dădeau senzaţia de 
libertate, căutând copaci în care să se caţere sau copii cu care 
să se joace. Pe urmă erau după-amiezile reci, în care îi urmărea 
pe fermieri şi pe fiii acestora întorcându-se de pe izlazuri şi 
strigându-se unul pe celălalt de parcă erau o mare familie. Pe 
măsură ce trecuse timpul, mama lui Elwen devenise tot mai 


134 


retrasă, până când ajunsese ca o umbră care se prelingea pe 
lângă viaţa copilei ei. Orice voce ridicată sau orice izbucnire în 
râs păreau să-i provoace dureri, astfel încât Elwen învățase să 
trăiască în tăcere. Când ajunsese la Londra, fata stătuse primele 
trei zile lângă uşa casei protectoarei ei, ascultând pur şi simplu 
zgomotul oraşului. 

Anii petrecuţi frecând podelele ca să aibă ce să pună pe masă 
seara o transformaseră pe mama ei într-o umbră de femeie, 
care nu mai putea să dăruiască sau să primească iubire, care 
uitase să mai simtă sau să viseze ceva. Owein nu înţelegea. El 
cunoştea doar genul de moarte care era adusă de vârful unei 
săbii. 

— Will Campbell! 

Will căra găleți cu apă către grajd pentru a umple jgheaburile. 
Când se auzi strigat, ridică privirea şi văzu doi sergenţi venind 
spre el. 

— Te-am urmărit luptându-te în turnir, zise unul dintre ei, un 
băiat pistruiat şi cu nasul cârn. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Putem vedea insigna? întrebă celălalt. 

Will oftă, dar lăsă găleţile jos şi îşi băgă mâna în buzunarul 
tunicii. Scoase de acolo premiul primit în turnir. 

— Uite, zise el, dându-i insigna pistruiatului. 

Băiatul o luă plin de respect şi se lăsă pe vine ca să o studieze 
împreună cu prietenul lui. Will zări o uşă deschizându-se în 
clădirea de vizavi de el: infirmeria. Un sergent ieşi de acolo. 

— Cum ai făcut ultima mişcare? întrebă pistruiatul. 

Will nu-i răspunse. Sergentul care ieşise din infirmerie era 
Garin. Will îşi dăduse seama că era el doar după păr, căci chipul 
îi era de nerecunoscut. 

— Maică Precistă! icni el, neluând în seamă surprinderea 
sergenţilor la auzul blasfemiei. 

Smulse insigna din mâinile celor doi şi o luă la fugă. Prietenul 
lui avea ochiul drept umflat şi închis, iar pleoapa părea nefiresc 
de roşie şi de flască. Pielea din jur era de un vineţiu-închis, 
gălbuie şi umflată pe margini. Şi buza îi era umflată, iar pielea 
crăpase acolo unde fusese lovită. Intreaga parte dreaptă a feţei 


135 


părea borcănată, ca şi cum Garin şi-ar fi băgat o cârpă în gură, 
în dreptul obrazului. 

— Garin? Cum...? 

— Lasă-mă în pace, mormăi băiatul, cu o voce deformată ca şi 
chipul. 

Will puse insigna în buzunarul tunicii şi îl prinse pe Garin de 
umăr. 

— Ciclopul ţi-a făcut asta? 

— Nu-i spune aşa! 

Garin îşi smulse braţul şi porni în grabă spre pasajul care 
ducea la docul preceptoriului. Will îl urmă. 

Endurance, nava care avea să-i ducă la Paris, era deja 
amarată. Carena rotundă, cu cele două catarge, marginile înalte 
şi construcţiile de pe punţile de la pupa şi prora o făceau să fie 
pântecoasă, menită transportului de mărfuri, spre deosebire de 
corăbiile de război zvelte. Deasupra punților, velele se 
încrucişau ca nişte pânze de păianjen, iar de catargul de la 
prova flutura în vânt drapelul alb şi negru al Templului, cel care-i 
însufleţea în luptă. De gardă pe navă, marinarii din echipaj îşi 
ridicară imediat privirile văzându-i pe cei doi sergenţi 
apropiindu-se în grabă de docuri, apoi se întoarseră la jocul lor 
de dame. 

Garin se opri, cu pumnii încleştaţi, apoi se lăsă să cadă pe 
platforma docului. 

Will se aşeză lângă el, privind înspre apă. Tamisa reflecta 
soarele ca o oglindă spartă, într-un milion de cioburi de lumină. 
Strălucirea apei îl făcea să lăcrimeze. 

— Cum de a putut face aşa ceva? Eşti carne din carnea lui. 

— Am pierdut turnirul. Era furios. 

— Când s-a întâmplat? 

— leri. 

Will dădu din cap. 

— Nu te-am văzut la cină. Eram îngrijorat. 

Pe chipul lui Garin nu se putea citi nimic. 

— Rănile nu mă deranjează. Le-am meritat. Am dat greş. 

— Le-ai meritat? Will clătină din cap. Infirmierul ce a spus? 

— Că ar trebui să văd din nou când se va redeschide ochiul. 

— lisuse! 


136 


— Poate că îmi va pune un petic peste ochi, zise Garin, 
uitându-se în altă parte. Scoase o pungă de pânză din buzunar. 
Era plină cu o substanţă verde-închis, cu un miros înţepător. 
Fratele Michael mi-a dat o pomadă pentru umflătură. 

Garin studie punga câteva clipe, apoi dădu s-o arunce în 
apele fluviului. 

Will îl prinse de braţ. 

— Nu! Te va vindeca. 

Garin se uită fix la el, apoi izbucni în râs. 

Sunetul ascuţit şi forţat îl irită pe Will. Acesta se bucură când 
râsetul fu brusc curmat. 

— M-aş putea duce la Owein. Poate că vorbeşte el cu unchiul 
tău ca să-l roage să înceteze cu toate astea. 

— Este o problemă de familie, ripostă imediat Garin. N-are 
nimic de-a face cu Owein... sau cu tine. Las-o baltă. 

— Nemernicul a mers prea departe de data asta, murmură 
Will. Poate că ar fi mai bine să-l înfrunţi. 

— Aşa cum ai făcut tu cu tatăl tău? i-o întoarse Garin. 

— Situaţia nu era aceeaşi. Tata nu m-a bătut niciodată. 

— Odată mi-ai spus că ţi-ai fi dorit să o facă, replică Garin. 
Pumnii lui ar fi fost mai buni decât tăcerea, aşa mi-ai zis. 

Will scrâşni din dinţi şi se uită în altă parte. 

— Nu discutăm despre mine acum. 

— Unchiul vrea să mă înveţe cum să fiu comandant. Vrea 
doar ce-i mai bun pentru familia noastră, la fel ca şi mine. M-a 
pedepsit pentru că am greşit. Nu e un om rău. E vina mea că nu 
fac lucrurile aşa cum trebuie. 

— Cum poţi spune asta? El a schimbat totul! 7u te-ai 
schimbat. Pe vremuri ne distram împreună, nu? 

— Am aproape paisprezece ani, Will, la fel ca şi tine. Dacă 
Owein nu te-ar fi ţinut în braţe, probabil că ai fi fost dat afară de 
luni de zile din pricina tuturor regulilor pe care le-ai încălcat 
doar pentru că ai crezut că e distractiv. Trebuie să începi să te 
comporţi ca un bărbat. 

— Dacă a fi bărbat înseamnă să-ţi pierzi simţul umorului, 
atunci o să rămân aşa cum sunt acum. lar majoritatea regulilor 
sunt inutile. Ne spun cum să tăiem brânza la masa de seară! Nu 
asta înseamnă să fii cavaler. 


137 


— Uneori, cred că nici măcar nu vrei să ajungi cavaler, zise 
Garin, pufnind. 

— Nu mai încerca să schimbi subiectul, ripostă Will, iritat de 
cursul conversaţiei. Unchiul tău n-ar fi trebuit să facă asta. A 
trecut dincolo de o simplă pedeapsă, aşa cum ai numit-o tu. 

Garin se strădui să râdă. 

— Crezi că e prima persoană care mă bate? Mama mă lovea 
cu un băț când făceam ceva ce nu-i plăcea, iar profesorul meu... 
el era altfel. Dacă nu înţelegeam ce preda, el alegea centura. 
Ochii lui Garin aruncau scântei. Tu nu ştii cum e să ai un nume 
cu pretenţii şi ce trebuie să faci pentru ca toată lumea să fie 
fericită. Se uită la prietenul lui. Nu înţelegi nimic, Will. Nu ști;. 

— Uite ce e, Garin, rosti Will încet, poate că există o cale de a- 
| face să nu te mai trateze astfel. Cred că pregăteşte ceva. In 
primul rând, şi-a împrumutat calul cuiva, unui bărbat care... 

— N-ai înţeles niciodată de ce mă tratează aşa, îl întrerupse 
Garin, fără să-l asculte. Vrea să fac totul bine. Poate că dacă 
Owein te-ar fi tratat cu mai multă fermitate a; fi ajuns un 
sergent mai bun. 

— Ce? exclamă Will, surprins. 

— Ţie îţi ies toate pentru că eşti bun la lupta cu sabia. Nu iei 
nimic în serios, dar n-ai să ajungi comandant, ca mine. Eşti cu 
adevărat un nimeni! Cuvintele lui Garin rămaseră suspendate în 
aer. Băiatul oftă adânc. N-am vrut să spun aşa ceva, murmură 
el. Dar asta crede unchiul meu. Spune că nu eşti un tovarăş bun 
pentru mine şi că mi-ar fi interzis să mai vorbesc cu tine dacă n- 
am fi fost parteneri la antrenamente. Te învinuieşte pentru o 
mulţime de lucruri pe care eu le fac prost. 

— Aha. 

Will îşi supse buza. Luă o piatră de pe jos şi o aruncă spre 
carena navei. Piatra lovi lemnul cu un zgomot moale, apoi căzu 
în apă. 

Will se ridică în picioare. Îşi băgă mâna în buzunarul tunicii şi 
atinse cu degetele insigna primită ca premiu. Intenţionase să i-o 
dăruiască tatălui său, ca dovadă, îşi zisese el, că acesta putea 
să fie mândru de el şi era încă suficient de bun ca să-i fie fiu. 
Dar tatăl lui nu era acolo. Tatăl lui nu-l văzuse antrenându-se 
ore întregi în fiecare dimineaţă, nu-l văzuse câştigând turnirul, 


138 


nu-l văzuse stând treaz noaptea, ţinând blestemata aia de sabie 
şi holbându-se în gol în întuneric, încercând să uite. Will se opri 
câteva clipe, apoi scoase insigna din buzunar. Pipăi siluetele 
celor doi cavaleri şi i-o dădu prietenului său. 

— Ţine. 

Garin se ridică şi privi fix insigna. 

— Nu vreau premiul tău, rosti el, băţos. 

— Nu mai este un premiu, replică Will, luând mâna lui Garin şi 
împingându-i insigna în palmă. Este un cadou. 

Garin nu rosti nimic câteva clipe, apoi mâna lui strânse 
insigna. 

— Mulţumesc, rosti el încet. 

Will dădu din cap şi îşi băgă mâinile în buzunarele tunicii. 
Garin deschise gura ca pentru a spune ceva, după care renunţă 
şi plecă de acolo. După ce prietenul său se îndepărtase, Will se 
aşeză pe parapetul docului şi se sprijini pe coate, urmărind o 
barcă de pescuit care urca pe fluviu. In acel loc, traficul era 
întotdeauna intens. Navele aduceau condimente, sticlă, textile şi 
vin din Bruges, Antwerp, Veneţia şi chiar Acra pentru a fi 
vândute pe tot teritoriul Britaniei. Primăvara trecută, căpitanul 
unei galere de comerţ genoveze se apropiase într-atât de mult 
de doc, încât îi aruncase lui Will două portocale mari şi un pumn 
de curmale. În acea noapte, el şi Garin avuseseră parte de un 
ospăț regesc. 

Will luă o altă piatră din zid şi o aruncă. Proiectilul lovi apa şi 
dispăru, generând cercuri concentrice la suprafaţă. Garin se 
înşela. Will nu încălcase regulile pentru că i se părea distractiv. 
Nesfârşitele corvezi, rugăciuni şi mese desfăşurate într-o tăcere 
reverenţioasă îl transformaseră într-un introvertit, dându-i 
răgazul să gândească. Gânduri care nu puteau fi alungate decât 
de lupta pe teren, de fiorul pe care-l genera, de concentrarea pe 
care o cerea. La fel se întâmpla şi atunci când făcea ceva ce nu 
trebuia: emoția estompa umbrele şi făcea amintirile să 
pălească. 

Când începu să se lase seara şi temperatura să scadă, Will 
porni încet prin pasajul îngust care ducea la preceptoriu. Trecu 
de armurerie şi merse mai departe spre capelă. Pe zidul jos care 
înconjura cimitirul şedea o siluetă într-o mantie albastru-închis. 


139 


Era Elwen. Fata privea spre livadă, iar părul lung îi flutura în 
vânt. Will vru să treacă mai departe, apoi se răzgândi. 

— Elwen? 

În ciuda înserării, băiatul văzu că fata plânsese. 

— Ce vrei, Will Campbell? replică ea, privind în altă parte. 

Will ridică din umeri şi se întoarse să plece. 

— Aşteaptă! îl opri Elwen. Stai. Mi-ar face plăcere un pic de 
companie. 

Will se aşeză pe zid lângă ea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă băiatul, privind-o. 

— Plec. 

Curăţându-şi o unghie, tânăra îi povesti ce îi spusese Owein. 

— Îmi pare rău, rosti el, stingherit, după ce ea termină. 

Elwen se îmbăţoşă auzind tonul lui. 

— De ce să-ţi pară rău? Nu tu trebuie să te măriţi cu cine ştie 
ce bătrân urât! g 

— Mă refeream la protectoarea ta. Imi pare rău că a murit. 

Elwen îşi şterse faţa cu mâneca şi îi evită privirea. 

— Şi mie, dar... Tonul ei se înmuie. Nu vreau să mă duc la 
Bath. Râse amar. Acum nu voi mai vedea Ţara Sfântă, nu? 

Will se uită la ea surprins. 

— Vrei să faci un pelerinaj? 

— Nu un pelerinaj. Elwen se întoarse spre el, netezind 
faldurile mantiei peste fustă. În satul în care locuiam era un om 
care fusese în Ţara Sfântă. Mi-a spus că acolo sunt oraşe cu 
castele şi turnuri de aur, iar marea e atât de albastră că îţi 
răneşte ochii. Mi-a zis că sunt locuri unde nu plouă niciodată. In 
Powys ploua mereu. Ochii fetei scânteiau în ultimele licăriri ale 
luminii zilei. Vreau să văd totul. 7otu/. Totul şi toate despre care 
obişnuiam să inventez poveşti. Dacă aş fi rămas în Powys n-ar 
mai fi trecut mult timp până ce mama m-ar fi căsătorit cu un 
fermier. Aş fi crescut porci şi copii şi n-aş fi văzut altceva în 
afara terenului din faţa cocioabei în care aş fi locuit. Aveam o 
prietenă în Powys, de aceeaşi vârstă cu mine, care a fost 
promisă unui bărbat mai mare cu douăzeci de ani ca ea. Cred că 
acum e măritată şi freacă podelele casei lui. Aceeaşi soartă mă 
aşteaptă şi pe mine aici. Elwen se ridică în picioare şi îşi înfăşură 
mai bine mantia în jurul trupului. Eu vreau să călătoresc, să văd 


140 


diverse locuri, nu să îmbătrânesc săracă şi nefericită ca toată 
lumea din locul în care m-am născut. Ca mama mea. Aş muri 
înainte să se întâmple asta, adăugă ea cu duritate. Chiar aşa. 
Will deschise gura ca să spună ceva, dar ea i-o reteză. Şi să nu- 
mi zici că doar bărbaţii pot călători. În Ţara Sfântă au plecat o 
mulţime de femei şi de fete. Protectoarea mea mi-a povestit 
despre Cruciada Copiilor. 

— Cruciada Copiilor nu poate fi luată în discuţie. Au ajuns 
doar până în Marsilia, unde au fost vânduți ca sclavi. Dar nu asta 
am vrut să zic. Vreau să spun că te înţeleg. Dacă aş putea, aş 
pleca şi eu chiar mâine. Crede-mă. 

— Pentru război, replică ea fără nicio intonaţie. 

— Nu. 

— Şi atunci de ce te antrenezi dacă nu pentru luptă? 

Will oftă. 

— Voi pleca în Ţara Sfântă ca să lupt, acceptă el, dar nu de 
asta vreau să mă duc acolo. 

— Atunci de ce? 

— Vreau să-mi văd tatăl. 

— Deci am avut dreptate cu ce am spus? Ţi-e dor de el? 

Will se ridică de pe zid. 

— Nu ştii dacă nu vei vedea Ţara Sfântă. Owein a spus că vei 
sta în Bath doar un an. 

— Şi tu crezi că soțul meu mă va lăsa să plec? Nu. Cred că voi 
fi prea ocupată cu copiii şi făcutul pâinii. Asta fac nevestele, nu? 
Nu asta e datoria lor? 

— Nu întotdeauna, răspunse, nesigur, Will. 

— Nu? Mama ta nu făcea toate astea? 

— Eu spun doar că nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Pe 
lângă el trecură câţiva sergenţi, pasul lor de marş bătătorind 
solul. O parte dintre ei se uitară întrebători la Elwen. Ar trebui să 
plec, încheie el. 

— Mă bucur că te-am întâlnit din nou, Will Campbell. 

Will dădu să plece, apoi se uită din nou la ea. 

— Odată, Owein mi-a spus că un bărbat îşi croieşte singur 
destinul. Poate că asta e valabil şi pentru o femeie. 

— Da, răspunse Elwen, schiţând un zâmbet. Poate. 


141 


Honfleur, Normandia 
22 octombrie 1260 


Endurance tăia valurile cu graţie, împrăştiind o ceaţă fină de 
stropi cu etrava. Cerul era de un albastru profund, lipsit de nori, 
iar vântul prielnic umflase pânzele triunghiulare. Pe vas se 
strigau tot felul de ordine. 

Nava avea un căpitan templier şi cinci cavaleri-ofiţeri, dar 
restul echipajului era compus din sergenţi şi marinari angajaţi. 
Will se sprijini pe balustradă şi privi apa. Mersese şi înainte cu 
şlepul pe Tamisa, dar acele călătorii lente şi adormitoare nu se 
comparau nici pe departe cu ceea ce experimenta el acum. 
Oriunde se întorcea nu vedea decât nemărginirea albastră. 
Parcă zbura. În apropiere de el, un sergent palid la faţă vomita 
zgomotos peste bord. 

Will îl lăsă pe sergent să se chinuie şi îşi îndreptă privirea la 
silueta care stătea pe duneta de deasupra lui. Picioarele lungi 
ale omului atârnau peste marginea punţii, iar mantia cenuşie 
era bine strânsă în jurul corpului. În lumina strălucitoare a zilei, 
gluga nu-i putea ascunde prea mult chipul. Totul era negru la el: 
ochii de un negru ca tăciunele, părul şi barba, negre ca pana 
corbului, pielea, de un maroniu-închis. Will nu era singurul de pe 
vas care îl studiase. Ceva mai devreme, auzise doi sergenţi mai 
vârstnici discutând în şoaptă despre străin. 

— Ar putea fi genovez, şoptise unul, sau pisan. Dar habar n- 
am ce caută aici. Am auzit un cavaler spunând că e un camarad 
de-ai lui sir Jacques. 

— Nu, murmurase celălalt sergent, uitându-se sumbru la 
bărbatul în mantie cenuşie. Nu e din republicile maritime. Cred 
că e sarazin. 

Primul sergent îşi făcuse cruce şi îşi dusese imediat mâna la 
mânerul sabiei. 

Acum Will îşi întoarse privirea, prefăcându-se că observase 
ceva în apă, în vreme ce individul se uită la el şi zâmbi. Când 
Will îl cercetă din nou, omul privea în gol spre mare, cu o 


142 


expresie gânditoare pe chip. Să fi fost sarazin? Will nu credea că 
aşa ceva era posibil: un duşman al lui Dumnezeu la bordul unei 
nave templiere? Se gândi însă imediat la accentul ciudat al 
individului şi la scrisoarea pe care o descoperise în sala cea 
mare şi deodată începu să aibă îndoieli. 

Will îi aruncă o privire lui Garin, dornic să-i împărtăşească 
preocupările sale legate de străin. Prietenul lui stătea singur pe 
una dintre banchetele de la pupa. Faţa i se mai dezumflase, dar 
tot nu putea să-şi ţină ochiul drept deschis. Will făcu un pas spre 
el, după care se prăbuşi pe banca de lângă sacul cu bunurile lui 
personale: o tunică de rezervă şi sabia scurtă. In ultimele zile, 
Will încercase să-i vorbească prietenului său, dar fusese 
deranjat de indiferența afişată de acesta. Hotărâse că era mai 
bine să-l lase pe Garin să vină la el. 

Will îşi întinse picioarele şi privi spre cabina căpitanului de sub 
dunetă, a cărei uşă era întredeschisă. Cei zece cavaleri ai 
Templului şedeau înăuntru în jurul unei mese, mâncau şi beau 
vin. Alături de scaunul lui Owein, pe podea, Will zări un cufăr 
mare şi negru pe capacul căruia se găsea efigia regală, din aur. 
Bănuia că acolo se aflau bijuteriile Coroanei. Reginei Eleanor şi 
suitei ei le fusese repartizată cabina alăturată. 

După ce ieşiseră din estuarul Tamisei, regina urcase pe punte 
însoţită de două dintre doamnele ei de onoare. Părul ei castaniu- 
închis era strâns sub un coif de dantelă, dar câteva şuviţe rebele 
scăpaseră şi îi încadrau chipul delicat. Rochia ei de mătase 
purpurie era brodată cu crini din aur, emblema regală a Franţei. 
Eleanor, soţia lui Henric originară din Provence, era sora lui 
Marguerite, consoarta regelui Ludovic al IX-lea. 

Regina se uitase îngrijorată spre sud în vreme ce nava 
înconjura extremitatea estică a Angliei, iar la scurt timp după 
aceea se retrăsese în cabina ei, urmată de suită. Din când în 
când, printre faldurile draperiei stacojii ce acoperea fereastra 
cabinei se auziseră câteva acorduri de harfă. 

Sprijinindu-şi capul de balustradă, Will închise ochii. 

Mai târziu îl treziră ţipetele pescăruşilor. Căscă, simțind un 
gust sărat pe buze. Soarele cobora spre orizont, iar marea 
reflecta contururile purpurii ale norilor. Se apropiau de uscat. 
Panglica verde din depărtare se transformă treptat în nişte 


143 


dealuri joase împestriţate de creste înalte şi albe. Priveliştea îl 
dezamăgi pe Will. Crezuse că Regatul Franţei avea să-i ofere 
ceva asemănător unei revelații, dar câmpurile verzi şi plajele 
stâncoase semănau perfect cu ţărmul englez. Galera înconjură o 
peninsulă îngustă care ieşea ca un deget în mare şi intră în 
estuarul larg al unui fluviu. Ascultându-i pe membrii echipajului, 
Will îşi dădu seama că ajunseseră la Honfleur. 

Dealurile se despărţiră şi scoaseră la iveală un mic port 
cuibărit într-un intrând al malului dinspre tribord. Dincolo de el, 
casele formau un inel în jurul unei pieţe pline de oameni ale 
căror feţe erau aurii în lumina amurgului. Acolo erau şi tarabe cu 
tot felul de mărfuri, deasupra cărora fluturau steaguri viu 
colorate în bătaia brizei. Peste apă reverberau râsete, acorduri 
muzicale şi cuvinte rostite într-o limbă pe care Will nu o 
înţelegea. Băiatul îşi luă sacul, ţinându-se bine pe picioare când 
nava acostă la docul din port. Jacques şi bărbatul în mantie 
cenuşie stăteau sub dunetă, discutând în şoaptă. Will se apropie 
de ei, dar cei doi tăcură când auziră vocea lui Owein. 

— Salut, frate! 

Will văzu un bărbat scund şi rotofei, cu tonsură şi o barbă 
stufoasă, gri-maronie, care mergea repede de-a lungul docului. 
Omul purta mantia neagră a preoţilor templieri. 

Prelatul ridică o mână la auzul salutului lui Owein. 

— Pax tecum, zise el, gâfâind. 

Sudoarea îi licărea pe chelie. 

Owein păşi pe platforma aruncată la țărm ca să-i iasă în 
întâmpinare. 

— Et cum spiritu tuo. Să înţeleg că ne aşteptai? 

— Humbert de Pairaud ne-a înştiinţat săptămâna trecută. 
Camerele Maiestăţii Sale au fost deja pregătite, zise preotul, 
făcându-şi buzele pungă, deşi mă tem că adăpostul nostru este 
foarte sărăcăcios, mai potrivit pentru un călugăr decât pentru o 
regină. 

— Sunt sigur că nu va fi o problemă pentru o noapte. Barca 
noastră e gata? 

— Da, frate. Preotul arătă înspre celălalt capăt al portului. 
Opinicus a sosit de dimineaţă de la Paris. 


144 


Will se uită în direcţia indicată şi văzu un vas turtit şi puternic, 
cu un catarg şi o velă pătrată. Pe aceasta din urmă era desenat 
un opinicus - animalul heraldic deopotrivă leu, cămilă şi dragon. 

— Echipajul ia masa cu noi. Camerele noastre nu sunt departe 
de aici. Preotul arătă spre deal, în vârful căruia se vedea o 
clădire din piatră cenuşie înconjurată de un zid dărăpănat. Veţi 
veni şi voi pentru masa şi rugăciunea de seară? Aici suntem 
puţini şi aflăm rareori veşti despre fraţii noştri. Omul zâmbi 
angelic şi îşi împreună mâinile pe abdomenul lui proeminent. 
Mergând pe urmele binecuvântatului Bernard de Clairvaux, 
serviciul nostru faţă de ordin se rezumă doar la chestiuni 
spirituale. Noi ne considerăm mai degrabă călugări decât 
războinici. Dar, adăugă repede preotul, ar fi o onoare pentru noi 
să cinăm într-o asemenea companie aleasă. Privi corabia şi 
echipajul ei numeros. Deşi ar putea fi dificil să hrănim atâtea 
guri. 

— Poate mai târziu, răspunse Owein. Se uită la cer. Vom 
aştepta câteva ore, apoi o vom escorta pe regină spre 
proprietatea voastră. Cu cât atragem mai puţin atenţia asupra 
prezenţei ei, cu atât mai bine. Trimite echipajul de pe Opinicus 
pe corabia noastră. 

Preotul păru jignit de comportamentul dur al lui Owein. 

— Cum doreşti, frate, rosti el băţos, după care plecă, 
potrivindu-şi brâul în jurul mantiei. 

Câteva ore mai târziu, Will se trezi pe doc păzind frumoasele 
cufere, scrinuri, lăzi şi butoiaşe pe care echipajul şi sergenţii le 
descărcau de pe Endurance. Cea mai mare parte a încărcăturii 
aparţinea reginei, inclusiv harfa la care el o auzise cântând, dar 
o parte dintre lăzi şi butoiaşe, pline cu sare şi bere, urmau să fie 
trimise preceptoriului din Paris. Auzind strigăte şi chicoteli, Will 
se întoarse şi văzu câţiva copii uitându-se curioşi la el. Piaţa era 
încă plină de lume, deşi era aproape miezul nopţii. În jurul 
perimetrului fuseseră aprinse torţe, iar mirosul de carne friptă la 
proţap îi strânse dureros stomacul. Unul dintre sergenţii mai 
vârstnici îi spusese că în localitate se sărbătorea ultima recoltă a 
toamnei. Multe femei purtau coroane de porumb, iar bărbaţii îşi 
puseseră măşti groteşti de lupi, ogari şi cerbi. Priveliştea era 
sinistră din pricina acelor parodii de animale care dansau şi se 


145 


zvârcoleau la lumina torţelor sub umbrele aruncate de biserica 
din vârful dealului. 

Will se întoarse şi văzu doi marinari coborând o ladă pe 
pasarelă. În spatele lor venea o siluetă zveltă, care purta o 
mantie, albastru-închis, cu gluga trasă bine peste ochi, care se 
lupta cu o cutie care părea grea. Omul se împiedică. Will sări să- 
| ajute, dar cei doi marinari, care deja lăsaseră lada jos, fuseră 
mai rapizi. 

— Daţi-mi mie asta, dom'şoară, rosti unul dintre ei. 

Femeia ezită. 

— Mă îndoiesc că stăpâna dumitale ar vrea ca doamna ei de 
onoare să se rănească, rosti marinarul, luându-i cutia şi 
ridicând-o cu uşurinţă pe un umăr, sau ca bunurile ei să fie 
deteriorate. 

Will auzi paşi în spatele lui şi văzu un bărbat înalt pe care nu-l 
recunoscu, aşa cum era îmbrăcat, cu o tunică de sergent. 

— Unde e sir Owein? întrebă necunoscutul, privind spre navă. 

— La bord, răspunse Will. 

— Spune-i că Opinicus e gata. Voi trimite o parte din echipajul 
meu ca să ajute. 

Will privi înapoi spre navă, în vreme ce bărbatul se întoarse 
spre doc. Marinarii de pe Endurance se duseseră după alte lăzi. 
Doamna de onoare a reginei nu se vedea nicăieri. Pe pasarelă 
se ivi Owein însoţit de Garin şi de un alt sergent. Cei doi cărau 
cufărul negru, cu emblema regală. Will îi relată lui Owein ce-i 
spusese omul de pe Opinicus. 

— Bine, răspunse cavalerul. Sir Jacques va supraveghea 
încărcarea. 

Se răsuci pe călcâie când îşi făcură apariţia trei cavaleri, 
regina şi suita ei. 

— Sunteţi pregătită, Maiestate? o întrebă Owein pe suverană, 
în vreme ce unul dintre paji o susţinea. 

Gărzile reginei cercetau neliniştite docul. 

— Da, răspunse Eleanor cu o voce moale şi plină de 
muzicalitate. Lucrurile mele...? 

Făcu un gest înspre grămada pe care o păzea Will. 


146 


— Vor fi încărcate imediat pe Obpinicus, o asigură Owein. 
Veniţi, Maiestate, vă vom escorta spre camerele 
dumneavoastră. 

Garin şi celălalt sergent intenționau să pună cufărul negru 
lângă restul încărcăturii. 

— Aş prefera ca bijuteriile soţului meu să rămână cu mine. 

Se auzi un zgomot când Garin slăbi strânsoarea, şi cufărul se 
lovi de sol. 

— Vă asigur, Maiestate, zise Owein, încruntându-se la Garin, 
care deja se apleca, roşu la faţă, ca să-şi îndrepte greşeala, că 
bijuteriile vor fi în siguranţă la noi. Se uită la copiii care-i priveau 
cu gurile căscate pe regină şi pe însoțitorii ei. Ar trebui să 
plecăm, rosti el, făcându-le semn celor trei cavaleri care i se 
alăturaseră pe doc. 

Regina şi suita ei trecură de zidul portului, flancaţi de Owein şi 
de cavaleri. Grupul de copii se luă după ei, vorbind zgomotos, 
până când unul dintre templieri îi puse pe fugă stropşindu-se la 
ei. 

— Cu asta totul e gata, rosti Jacques, ivindu-se pe pasarelă 
alături de ultimii sergenţi şi cavaleri de pe navă. Bărbatul cu 
mantie cenuşie îi însoțea. 

Echipajul de pe Endurance trase pasarela la bord şi desfăcu 
parâmele de prindere. 

— Haideţi să mutăm lăzile astea, lătră Jacques. Repede. 

Lăsă doi cavaleri şi doi sergenţi să păzească încărcătura, apoi 
plecă împreună cu restul oamenilor spre Opinicus, ducând el 
însuşi cufărul cu bijuteriile Coroanei. 

Will se trezi cărând o ladă cu sare. Bărbatul cu mantie 
cenuşie, pe care băiatul îl privi pe furiş, mergea în frunte, cu un 
sac pe umăr şi un butoiaş în braţe. Zona era plină de umbre, 
căci doar câteva torţe luminau pietrele alunecoase. Grupul trecu 
pe drum pe lângă câţiva membri ai echipajului de pe Opinicus, 
care se grăbeau spre doc ca să ajute la cărat. Când ajunseră la 
barcă, Will lăsă lada jos în dreptul celor care urmau să fie 
încărcate. Vasul era mult mai mic decât Endurance, şi avea o 
singură cabină sub puntea ridicată de la pupa. 

Jacques dădu cufărul negru unuia dintre marinarii de pe 
barcă. 


147 


— Lasă-l aici, Hasan, zise el, arătând spre butoiaşul pe care îl 
căra bărbatul cu mantie cenușie. 

— Ce ţi-am spus, şuieră un sergent în spatele lui Will. Hasan e 
un nume arab! 

— Campbell! 

Will îşi întoarse privirea de la omul cu mantie cenuşie, 
observând că Jacques se uita urât la el. 

— Ajută-l pe de Lyon la restul lăzilor. 

— Da, domnule, replică scurt Will. 

Porni în grabă înapoi spre doc. Când ajunse la grămada de 
lăzi, nu-l văzu nicăieri pe prietenul lui. 

— Unde e Garin? îl întrebă el pe unul dintre sergenţi. 

Omul ridică indiferent din umeri. 

— Cred că la Opinicus. 

Se întoarse imediat ca să ia o ladă, pe care i-o dădu unui alt 
sergent. 

Will inspectă docul, gândindu-se că trecuse pe lângă Garin 
fără să-l vadă. Când se uită spre piaţă, privirea se opri asupra 
unui bărbat înalt care se furişa printre tarabe. Hasan. Will se 
aplecă, prefăcându-se că îşi aranjează gheata, în vreme ce doi 
sergenţi treceau pe lângă el, dar continuă să-l urmărească pe 
omul cu mantie cenuşie. Hasan ocolea un grup de beţivi 
zgomotoşi. După ce aruncă o privire în direcţia lui Opinicus, 
individul se pierdu în mulţime. Curiozitatea învinse prudenţa. 
Will porni spre piaţă, ascunzându-se, ca să nu fie văzut de 
cavalerul ce ducea harfa reginei, în spatele unor lăzi putrezite 
care puţeau a peşte. 

După întunericul de pe doc, luminile focurilor şi sunetele 
muzicii şi cântecelor erau ameţitoare. O femeie solidă trecu 
dansând pe lângă Will, râzând, cu fustele fluturând. Hasan 
stătea lângă o tarabă la oarecare depărtare, inspectând şirurile 
de pâini şi dulciuri. Will se apropie, atent să nu fie observat. In 
apropiere, un jongler îmbrăcat pestriţ făcea scamatorii cu mere. 
Lângă el stătea întins un dulău. Omul aruncă merele sus în aer, 
răsuci un căruţ şi apoi prinse fructele în aplauzele mulţimii. Will 
păşi peste câine, care deschise un ochi galben, şi începu să 
mârâie. Băiatul se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele 
oamenilor. Hasan lăsase în urmă taraba şi se apropia de clădirile 


148 


înalte din spatele pieţei. Will îşi croi drum prin masa de trupuri. 
Când ieşi din mulţime, Hasan dispăruse. 

Clopotul bisericii începu să bată miezul nopţii. Will nu mai 
putea rămâne mult timp acolo: Ciclopul avea să-i remarce în 
curând absenţa. Lângă clădirile din spatele pieţei mulţimea era 
mai puţin compactă. Will zări o mantie cenuşie când o umbră o 
luă printr-unul din gangurile dintre clădiri. O luă la fugă, fără să 
se gândească o clipă ce ar face dacă ar fi prins cu Hasan, şi se 
opri în faţa intrării într-un gang îngust care mirosea a urină şi a 
legume putrezite. În timp ce încerca să vadă ceva în întuneric, 
fu izbit de un val de zgomote şi miros de bere din clădirea de 
lângă el. Doi bărbaţi ieşiră de acolo cu căni mari în mâini. Pe uşă 
era pictat un semn despre care Will bănui că indica un soi de 
casă de oaspeţi sau un han. Nu-l putea vedea prea bine, dar 
părea o oaie galbenă care stătea pe un câmp verde-albăstrui. 
Bătăile clopotului încetară. Will ţipă când cineva îl prinse de la 
spate într-o strânsoare de fier. Fu tras cu sălbăticie în jos pe 
alee. 

Se luptă, încercând să se răsucească sau să lovească măcar 
cu picioarele, dar cel care îl ţinea era puternic. Will se trezi lipit 
de zidul uneia dintre clădiri. Vru să fugă când strânsoarea slăbi 
puţin, dar încremeni simțind ceva rece şi dur apăsat pe grumaz. 
Will ridică privirea spre cel care ţinea pumnalul. In lumina slabă 
care venea dinspre piaţă văzu că ochii lui Hasan sclipeau. 


149 


Al-Salihiyya, Egipt 
23 octombrie 1260 


Baybars intră în cort în spatele a doi servitori care duceau o 
tavă mare cu fructe şi o carafă cu kumiz. Trecând pe lângă ei, îl 
văzu pe Omar aşezat pe una din pernele mari întinse pe 
carpetă, în faţa unui cufăr; în afara câtorva piese de mobilier şi 
a alămarului care lumina interiorul, restul cortului era gol. 

Armata ajunsese la al-Salihiyya seara târziu, ecoul bătăilor 
tobelor trezindu-i pe locuitorii cetăţii cu mult timp înainte ca ei 
să se apropie de ziduri. Aflat la aproximativ treizeci de kilometri 
de Cairo, oraşul fusese construit de sultanul Ayyub cu 
doisprezece ani în urmă ca un loc de popas pentru armată pe 
drumul de întoarcere din Palestina. Era ocupat de o mică 
garnizoană, de fermieri şi de familiile lor. Imediat ce auziseră 
tobele, cu toţii îşi părăsiseră aşternuturile şi se repeziseră să 
pregătească provizii proaspete pentru trupele obosite de drum. 
Mamelucii îşi ridicaseră tabăra dincolo de ziduri, pe un câmp cu 
iarbă deasă care lucea într-un argintiu translucid în lumina lunii. 

Baybars găsi plăcut interiorul spaţios al cortului în comparaţie 
cu aglomeraţia din tabăra militară de afară: pustietatea 
dinăuntru părea o replică a limpezimii gândurilor lui. Kutuz şi 
guvernatorii lui ordonaseră ca pavilioanele lor să fie împodobite 
cu fastul obişnuit, dar confortul şi fastul erau ultimele lucruri 
care-l preocupau pe Baybars. Îl salută pe Omar în vreme ce îşi 
desfăcea centura de care era prinsă sabia. 

— Unde-i Kalawun? 

— Ni se va alătura în curând, Amir. E... 

Omar se opri, uitându-se la cei doi servitori. 

Baybars îi urmări privirea. 

— Plecaţi! le ordonă el slugilor, arătându-le deschizătura 
cortului. 

Oamenii lăsară jos tăvile cu mâncare şi se îndepărtară. 
Baybars îşi puse armele pe covor şi îngenunche lângă Omar. Îşi 
înăbuşi un căscat şi îşi trecu mâinile prin păr, scărpinându-şi 


150 


teasta. Kutuz îl ţinuse ocupat în ultimele trei ore cu pregătirile 
de tabără şi acum trecuse de miezul nopţii. Mărşăluiseră 
neîntrerupt nouă zile prin peninsula Sinai, sub razele nemiloase 
ale soarelui şi acum Baybars îşi simţea pielea întinsă şi fierbinte. 

— Ar trebui să mănânci ceva, sadeek, zise Omar. 

Baybars aruncă o privire platoului cu felii de portocală şi 
curmale. 

— Nu mi-e foame. Dar ceva de băut ar fi bine-venit, zise el, 
întinzând mâna după carafă. 

Omar îl privi cum o goleşte. 

— Kalawun se întâlneşte cu ultimii guvernatori pe care crede 
că îi poate convinge să ne sprijine. Omar schiţă un zâmbet. Cred 
că îi place noul său rol. 

— Are darul persuasiunii, replică Baybars, punând carafa 
goală pe cufăr. Când el vorbeşte, oamenii ascultă. lar limba lui e 
mai dulce decât a mea, recunoscu el, ridicând indiferent din 
umeri. 

Se uitară amândoi spre deschizătura cortului când Kalawun 
păşi înăuntru. Omul se înclină înspre Baybars. 

— Amir! 

— Cum te-ai descurcat cu guvernatorii? 

— Cei doi cu care am vorbit nu vor face nicio mişcare ca să 
împiedice urcarea ta pe tron după moartea sultanului. Cred că 
tu eşti cel mai îndreptăţit să-l ocupi. 

Baybars zâmbi cu amărăciune. 

— Cât mă costă loialitatea lor? 

— Doar o picătură din oceanul comorilor care te aşteaptă în 
Citadelă. Kalawun se răsuci pe călcâie şi deschise din nou 
intrarea cortului. Câtă vreme am stat pe afară am dat peste 
ceva ce îţi aparţine, Amir. 

În cort îşi făcu apariţia Khadir. Roba ghicitorului era umedă şi 
plină de noroi. Omul ţinea un iepure mort de urechi. Se îndreptă 
spre zona întunecată din spatele făcliei, puse animalul jos, cu 
labele întinse. Privindu-l, Omar avu senzaţia neplăcută a unui 
păianjen gata de atac, senzaţie pe care se strădui să o alunge. 
Nu înţelegea de ce insista Baybars ca acel individ periculos să 
se implice atât de mult în asemenea chestiuni importante. Asta 
îl irita şi îl îngrijora deopotrivă. 


151 


— Unde ai fost? îl întrebă Baybars. 

— La vânătoare, răspunse Khadir arţăgos. 

Pumnalul cu mâner auriu care atârna de lanţul din jurul 
mijlocului era murdar de sânge. Omul întinse mâna şi mângâie 
urechile iepurelui. 

— Atât de moi, murmură el. 

— Ai aflat ce aveam nevoie să ştiu? îl întrebă Baybars, în 
vreme ce Kalawun se aşeză pe una din perne şi luă o curmală 
de pe platou. 

— Da, stăpâne. Khadir se îndreptă de spate şi se uită la cei 
trei bărbaţi. Cheia spre tron poate fi întoarsă. 

— Ce vrea să spună? îl întrebă Omar pe Baybars. Cheia spre 
tron? 

— Agtai, şeful de stat-major al sultanului. El are puterea de a 
da tronul unui succesor după moartea stăpânului său. Baybars 
se uită la Khadir. Eşti sigur? 

— L-am urmărit îndeaproape în aceste ultime săptămâni, 
stăpâne. Omul e un prost cu inima slabă. Va ceda repede dacă e 
presat. Khadir zâmbi. Timpul e potrivit. Steaua roşie a războiului 
domină cerul. Cere sânge. 

— Atunci va avea parte de sânge. Baybars se întoarse spre 
Omar şi Kalawun. Kutuz a dat dispoziţie să ne odihnim aici o zi. 
Fără îndoială că vrea să le ţină oamenilor un discurs în care să 
se laude cu marea lui victorie înainte de a-şi face intrarea 
triumfală în Cairo. 

Cortul regal a fost ridicat sub zidurile oraşului. După 
rugăciunea de la răsăritul soarelui, el îşi întrerupe postul, apoi 
doarme întotdeauna o oră. Acesta e momentul în care e 
vulnerabil şi e departe de majoritatea gărzilor. Intre cort şi zid 
se află un crâng de lămâi cu un lăstăriş des dedesubt. La 
primele raze de lumină ne vom ascunde acolo, iar când Kutuz va 
adormi, noi ne vom croi drum prin spatele cortului şi vom intra 
în compartimentul lui privat. Kalawurn, tu îi vei neutraliza pe cei 
doi Mu'izziyya care îl păzesc, apoi te vei posta la intrarea 
dinspre zona tronului. Omar, tu îmi vei asigura spatele şi te vei 
ocupa de servitorii care ar putea încerca să intervină. Eu îl voi 
ucide pe Kutuz. 

Omar şi Kalawun dădură din cap. 


152 


— Kalawun, cum nu avem prea mult timp la dispoziţie, trebuie 
să te duci chiar acum la Aqtai. Trebuie să fie acolo la comiterea 
faptei ca să-mi acorde controlul asupra tronului. Ameninţă-l sau 
cumpără-l dacă poate fi cumpărat, nu-mi pasă, dar fă-l să 
accepte. 

— Cum ordoni, Amir Baybars, zise Kalawun, ridicându-se în 
picioare. 

— Agtai s-a retras acum o oră, zise Baybars, uitându-se la 
Kalawun. Îl vei găsi în cortul lui. 

Kalawun se furişă în noapte şi traversă tabăra. Cum armata 
avea să stea doar o zi la al-Salihiyya, nu toate corturile fuseseră 
ridicate, mulţi îşi făcuseră culcuş direct pe pământ, sub lumina 
stelelor, grupaţi în jurul focurilor de tabără. Tobele amuţiseră, 
aşa că armata intrase parcă într-o stare de amorţire, întreruptă 
doar de mormăielile soldaţilor şi de acordurile unui fluier. În 
umbrele de la marginea taberei, maşinile de asediu şi căruțele 
aveau contururi bizare, iar cămilele erau duse în şir printre 
plantațiile de bumbac către unul din numeroasele pâraie care 
străbăteau câmpia. Kalawun trecu de cortul regal, în spatele 
căruia distinse zidurile joase ale oraşului şi casele din chirpici de 
dincolo de acestea. Pânza groasă de la intrarea în cort fusese 
dată deoparte şi legată cu cordoane, astfel încât estrada pe care 
fusese aşezat tronul sultanului se vedea de afară. Mai mulţi 
Mu'izziyya şedeau ţepeni şi tăcuţi la intrare. Kalawun trecu de 
ei, mergând prin iarba deasă pentru a nu face vreun zgomot, 
apropiindu-se de cortul mai mic al şefului de stat-major al 
sultanului. 

— Ofiţer Kalawun. 

Kalawun se opri. Se răsuci pe călcâie şi îl văzu pe unul dintre 
guvernatorii la care fusese trimis mai devreme ca să-l mituiască. 

— Trebuie să vorbim, rosti acesta, venind în faţa ofițerului. 

Kalawun dădu respectuos din cap. 

— In acest moment am o audienţă la şeful de stat-major al 
sultanului. Putem să ne vedem după aceea. 

— Dacă îţi cauţi cumva un aliat, zise guvernatorul, făcând 
semn spre cortul lui Aqtai, nu vei găsi aşa ceva acolo. 

— De unde atâta preocupare? întrebă Kalawun, încruntându- 
se. 


153 


— Am informaţii valoroase. 

Kalawun privi în jur, apoi îi făcu semn guvernatorului să îl 
urmeze. Se îndepărtară de cortul lui Agtai, la adăpostul 
întunericului. 

— Spune-mi. 

Guvernatorul schiţă un zâmbet. 

— Cum am spus, informaţia e valoroasă. 

— Vei fi răsplătit. 

Ofiţerul făcu o pauză, apoi dădu din cap. 

— Cu ajutorul şefului său de stat-major, sultanul a organizat o 
vânătoare după rugăciunea de dimineaţă, la care va fi invitat şi 
Baybars. Kutuz vrea să-l omoare. 

Kalawun icni. 

— De ce ar vrea Kutuz aşa ceva? A aflat de planurile noastre? 

— Nu, răspunse guvernatorul. Cred că pune la cale moartea 
lui Baybars de ceva vreme. Sultanul ştie că Baybars se bucură 
de sprijin în rândul oamenilor şi nu doar printre cei din 
regimentul Bahri. Kutuz se teme că, în timp, ar putea să-l 
răstoarne printr-o revoltă armată. 

— De unde ştii asta? 

— Kutuz crede că îi sunt loial. M-a invitat la o întâlnire cu 
Agtai, în cursul căreia a pus la punct planul în detaliu. 

Kalawun clătină din cap, analizând informaţiile primite. 

— Câţi vor participa la această partidă de vânătoare? 

— Kutuz, şase Mu'izziyya şi cinci guvernatori, printre care mă 
număr şi eu. 

— Poţi vorbi cu vreunul dintre ceilalţi guvernatori înainte de 
vânătoare? Poate să-i convingi pe cei pe care Baybars nu i-a 
plătit încă pentru sprijinul lor? 

— Cu unul, poate cu doi, răspunse guvernatorul. 

— Baybars va avea grijă să fii răsplătit regeşte pentru 
loialitatea ta. 

— Nici nu mă aştept la altceva. 

Kalawun se făcu nevăzut în întuneric şi se întoarse prin 
tabără. Ajuns în cort, îi găsi pe Baybars şi pe Omar discutând. 

— Amir, rosti el încet. 

Baybars îşi ridică privirea. 


154 


Honfleur, Normandia 
23 octombrie 1260 


Hasan apăsă mai tare pumnalul pe gâtul lui Will. 

— De ce mă urmăreşti? repetă el, accentul făcându-i cuvintele 
aproape de neînțeles. Răspunde! 

— Nu o făceam, icni Will, forţându-se să-şi ia privirea de la 
pumnal şi să se uite în ochii bărbatului. 

Hasan făcu o grimasă. 

— Ştiu când am pe cineva pe urme. Mă cercetezi de când am 
plecat din Anglia. Să nu mă consideri un idiot. 

— Voiam să văd unde vă duceţi. l-am auzit pe ceilalţi 
şuşotind. Spuneau că sunteţi sarazin. Nu au încredere în 
dumneavoastră. 

— Inţeleg, rosti Hasan, gânditor. Deci m-ai urmărit ca să 
vezi... ce? Dacă mă opresc să ucid câţiva creştini, să violez 
călugăriţe, să mănânc copii? Will zări o sclipire albă când 
individul zâmbi cu toată gura. Doar asta fac sarazinii, nu-i aşa? 

Hasan făcu un pas în spate. Luă cuțitul de la gâtul lui Will şi 
scoase ceva din sacul pe care îl purta pe umăr. Băiatul nu 
îndrăznea să se mişte. 

— Uite, zise Hasan, arătându-i un coltuc de pâine. Asta 
făceam. Imi cumpăram de mâncare. Puse pâinea la loc în sac şi 
băgă pumnalul în teaca scurtă de piele de la şold. Ti-aş sugera 
să te întorci la corabie. Încetă să mai zâmbească. Asta nu e un 
loc sigur pentru copii, oricât de curajoşi ar fi ei. 

Will se îndepărtă de zid, continuând să se uite la Hasan, şi se 
dădu înapoi. Se întoarse încet, cu inima bătându-i nebunește în 
piept, luând-o din nou prin gang. Simţea la fiecare pas privirea 
lui Hasan aţintită asupra lui. Când ajunse la capăt, se uită în 
urmă. Hasan continua să-l privească. Will o luă la fugă spre doc, 
aproape lovindu-se de un bărbat cu o mantie neagră care îl 
înjură birjăreşte printr-o mască albă care semăna cu un craniu. 

Endurance dispăruse, înghițită de bezna de la gura fluviului. 
Will luă o ladă din grămada mult diminuată pentru a o duce pe 


155 


Opinicus. Fu nevoit să se oprească de două ori şi să lase lada 
jos, aşteptând să-şi mai recapete puterile. Una era să se bată cu 
sabia împotriva unui alt sergent şi alta să fie ameninţat de un 
bărbat cu un pumnal. 

Pe partea laterală a lui Opinicus fuseseră fixate suporturi de 
torţe. Făciliile luminau parţial puntea şi docul de dedesubt. Garin 
era colo, trăgând un cufăr în cabina în care fuseseră depozitate 
lucrurile reginei. 

Owein îl urmărea de pe punte. 

— Sergent! Cavalerul ridică un sac. Este al tău? 

Will recunoscu bocceaua în care se găseau hainele şi sabia 
lui. 

— Da, domnule, zise el, punând lada pe platforma docului. 

— Nu-l mai lăsa aşa, oriunde. Owein îi aruncă sacul. Mă 
îndoiesc că regina s-ar bucura să găsească izmenele tale printre 
lucrurile ei. 

Cavalerul le ordonă apoi la doi dintre sergenţii de pe doc să 
urce pe pasarelă un cufăr care părea extrem de greu. Will se 
întrebă dacă ar fi trebuit să-i povestească lui Owein ce se 
întâmplase. Hasan era înarmat şi în mod sigur periculos. Dar, 
dacă era un camarad de-ai lui Jacques, poate că maestrul său 
ştia că e sarazin. Will nu pricepea nimic. lar scrisoarea găsită în 
sala cea mare avea legătură cu Hasan sau era vorba despre 
altceva? O mişcare îi atrase atenţia. Cineva se furişa de-a lungul 
zidurilor din lemn ale docului, la adăpostul umbrelor. Silueta se 
lăsă brusc în jos în spatele unei grămezi de capcane pentru 
animale. Un cavaler de la prora lui Opinicus privea într-acolo. 
Când cavalerul se întoarse, necunoscutul îşi continuă drumul. 
Incruntându-se, Will merse de-a lungul peretelui şi trecu de 
Opinicus. |n spatele lui auzi un zăngănit, câteva strigăte şi 
înjurături. 

— Atenţie cu aia, la naiba! se auzi vocea lui Owein. 

Will îşi dădu seama că silueta care se furişa avea ceva 
familiar, ceva din felul în care gluga mantiei era trasă mult 
peste faţă. Brusc, făcu legătura: era doamna de onoare pe care 
o văzuse luptându-se cu lada pe Enadurance. Will ieşi din 
întuneric chiar în faţa siluetei, şi aceasta se opri. 

— Ce faci aici? 


156 


Silueta se dădu înapoi. 

— Te-a trimis regina? întrebă el, urmând-o. 

Persoana misterioasă continuă să se dea înapoi până când se 
împiedică de nişte funii aruncate pe jos în spatele ei. Se 
dezechilibră, iar gluga îi alunecă de pe faţă. In cădere, părul lui 
Elwen se eliberă din strânsoare. Dinspre barcă se auzi un alt 
zăngănit, urmat de câteva pleoscăituri zgomotoase şi un țipăt. 
Una dintre pasarelele sprijinite de balustrada bărcii se 
răsturnase, trimiţându-i în apa fluviului pe cei doi sergenţi de pe 
ea şi cufărul mare pe care îl cărau. Owein strigă la ei să 
recupereze lada înainte ca aceasta să se ducă la fund. Will 
rămase țintuit locului câteva clipe, apoi se repezi spre Elwen. 
Fata se chinui să scape din funiile în care se prinsese. Când Will 
îngenunche lângă ea, Elwen se opri şi scoase un oftat de 
frustrare. Will îşi lăsă sacul jos şi îndepărtă o bucată de funie de 
pe braţul fetei. 

— Elwen? Cum ai reuşit...? 

Will se lăsă pe călcâie după ce o eliberă pe fată. 

— Ce naiba faci aici? 

Elwen era albă la faţă şi tremura. Mantia albastră se 
deschisese în faţă, aşa că Will putu vedea o pată întunecată pe 
rochia ei. 

— Sânge? murmură el, întinzând mâna spre ea. 

— Nu, răspunse ea, dându-i mâna la o parte cu forţă şi 
strângându-şi mantia. Mi-a fost rău. 

Se ridică cu greutate în picioare. 

Owein continua să strige. Cei doi sergenţi care căzuseră în 
apă încercau să înoate spre doc, ţinând cu câte o mână cufărul. 
Un marinar de la bord aruncase o frânghie spre ei. 

— La ce te-ai gândit? rosti Will, ridicându-se în picioare şi 
uitându-se la fată. Cum ai ajuns la bordul lui Endurance? 

— M-am ascuns în cală noaptea trecută când paznicii nu erau 
atenţi. Elwen se încruntă. Mirosul. Spaţiul a fost atât de mic şi 
mie mi-a fost atât de rău, încât am crezut că o să mor. Privi de-a 
lungul docului spre locul unde Owein îngenunchease, încercând 
să ajungă la cufărul aflat pe jumătate în apă. Dar mi-am zis că 
după asta unchiul nu mă va mai trimite la Bath şi că va trebui să 


157 


mă asculte. Ridică din umeri. Ori asta, ori rămân aici, în port, şi 
poate reuşesc să ajung la Paris. 

Will se holbă la ea cu un amestec de neîncredere şi respect. 

— Eşti... 

Se opri brusc când un grup de siluete îmbrăcate cu mantii 
negre ieşi din umbra docului. Chipurile lor semănau cu nişte 
cranii, albe ca varul în lumina torţelor. Ca unul, necunoscuţii o 
luară la fugă spre Opinicus. Se auzi un sunet aspru când 
majoritatea lor îşi scoaseră săbiile din teacă. 


Will strigă ca să-şi avertizeze tovarăşii, dar cavalerii din barcă 
îşi scoseseră deja săbiile. Două dintre siluetele în mantii negre 
se desprinseră de grup, îndreptându-se spre Owein. Will strigă 
numele cavalerului în vreme ce, alături de el, Elwen ţipă. 
Templierul se întoarse. Preţ de o secundă înfiorătoare, sabia 
păru să se blocheze în teacă, apoi se eliberă din strânsoare, 
chiar în momentul în care unul dintre atacatori se repezea spre 
el. Se auzi zgomotul tipic de metal care se loveşte de metal. Cei 
doi sergenţi care căzuseră în fluviu ieşiseră pe jumătate din apă 
la începerea asaltului. Acum lăsară cufărul din mâini, încercând 
să sară în barcă. Unul dintre ei se prăbuşi imediat sub loviturile 
unui atacator şi căzu în apă cu un geamăt care se stinse imediat 
ce băiatul dispăru în adâncuri. 

— Bijuteriile! tună Owein, lovind cu sabia în şoldul unui 
atacator, care căzu răsucindu-se la pământ. Protejaţi bijuteriile! 

Cel de-al doilea necunoscut îl atacă pe Owein, săbiile 
încleştându-se în aer, scoțând scântei. 

Şaisprezece atacatori năvăliră pe Opinicus, alergând pe 
pasarele sau sărind direct peste balustradele mai joase. Lupte 
corp la corp începură de-a lungul punţii. Doi dintre marinarii de 
pe Opinicus primiră provocarea luptei alături de cavaleri şi de 
cei trei sergenţi înarmaţi, dar restul echipajului, neinstruit şi 
neînarmat, era o pradă uşoară. Trei oameni căzură imediat, în 
primul val al asaltului. Jacques se lupta cu doi dintre atacatori, 
mânuind cu măiestrie sabia, cu chipul încordat. Lipit de uşa 
cabinei, cu faţa ca o mască a groazei, Garin îşi urmărea unchiul. 
Unul dintre cavaleri scoase un urlet înfiorător de durere când 
lama unei săbii îi crestă faţa, tăindu-i obrazul până la os. 


158 


Atacatorul îşi continuă asaltul şi îl trimise pe cavaler peste bord. 
Owein, un alt cavaler şi sergentul care nu fusese rănit scăpară 
de cei trei indivizi de pe doc şi săriră la bord ca să-şi ajute 
camarazii. 

Will alergă spre navă, dar se opri, realizând că nu era înarmat. 
Elwen îl strânse tare de braţ. 

— Ce facem? Vocea fetei trăda groaza. Will! Ce facem? 

Băiatul îşi ţinu respiraţia când îl văzu pe Owein cum respinge 
atacul unui individ solid cu o serie de lovituri rapide. Cavalerul 
se lăsă în jos, pivotă şi îşi înfipse sabia în spatele omului, dar nu 
înainte ca braţul care ţinea arma să fie tăiat adânc. Jacques 
neutralizase doi atacatori şi acum se confrunta cu al treilea. Un 
alt cavaler căzu, dar şi doi atacatori. Unul dintre marinarii 
neînarmaţi smulse o torţă din suportul de pe partea laterală a 
vasului şi începu să lovească în stânga şi-n dreapta ca să se 
apere de săbii. Făclia dansă într-un mod straniu în aer. Se auzi 
un țipăt din partea din spate a vasului când Garin fu dat cu 
brutalitate la o parte de un individ masiv. Omul deschise cu 
violenţă uşa cabinei şi intră aplecându-se, rostogolind un butoi 
în calea sergentului care se repezise spre el. Will se răsuci pe 
călcâie când îşi aminti de sac. Era lângă frânghii. Fugi până 
acolo şi îl rupse. Scoase sabia scurtă, apoi o luă la fugă spre vas. 

— Nu! strigă Elwen după el. Will! 

Băiatul urcă în goană pasarela, apoi se năpusti pe punte. Se 
feri când unul dintre atacatori, care tocmai ucisese un alt 
sergent, se repezi spre el. Dându-se înapoi, Will se lovi de 
balustrada vasului, în vreme ce necunoscutul venea spre el, 
scoțând un mârâit înfiorător prin masca în formă de craniu. Will 
roti lama sabiei ca să contracareze lovitura, dar impactul îi făcu 
braţul să tremure, slăbindu-i strânsoarea pe mânerul armei. Will 
scrâşni şi apucă sabia cu forţă, în vreme ce necunoscutul îl 
ataca în valuri, fiecare lovitură fiind mai puternică şi mai rapidă 
decât precedenta. În jur totul era un haos, dar privirea lui era 
fixată pe individul care îi viza pieptul şi abdomenul cu sabia. Will 
se strecură prin spaţiul dintre balustrada vasului şi atacator, 
rotindu-se pe loc şi lăsându-şi capul pe spate exact când sabia 
celuilalt se abătu cu violenţă asupra lui, ratându-i cu câţiva 
milimetri ţeasta. 


159 


Alunecoasă din pricina sângelui scurs şi plină de cadavre, 
puntea vasului nu semăna deloc cu terenul de instrucţie. 
Necunoscutul nu se oprea înainte de a ataca din nou. Săbiile nu 
erau făcute din lemn şi nici nu aveau tăişul bont pentru a nu 
răni. Brusc, cu o siguranţă înspăimântătoare, Will simţi că avea 
să moară. 

Sabia atacatorului cobori spre el încet, cumplit de încet. Arma 
lui era prea în lateral ca să poată bloca lovitura. Intre pieptul lui 
şi fierul care urma să-i intre în carne nu se găsea nicio pavăză. 
Will făcu un pas în spate şi închise ochii în ultima secundă, dar 
piciorul îi alunecă într-o baltă de sânge, iar băiatul căzu pe 
punte, cu arma despicând aerul. Auzi un strigăt de deasupra lui 
şi se trezi împroşcat pe faţă de sânge fierbinte. Prin abdomenul 
atacatorului ieşise vârful unei săbii. Will se rostogoli ca să evite 
trupul care se prăbuşea şi îl văzu pe Hasan în spatele 
necunoscutului, cu sabia mânjită de sânge. Sarazinul o luă la 
fugă de-a lungul punţii. Will se luptă să se ridice în picioare, în 
vreme ce dinspre doc se auzi un țipăt de fată. In vreme ce el să 
bătea, cele zece siluete în mantii negre rămase îşi croiseră drum 
spre cabina de pe punte. Două dintre ele duceau acum cufărul 
cu bijuteriile Coroanei. Ceilalţi opt îi ghidau cu săbiile spre 
partea laterală a vasului. Owein fusese încolţit de doi atacatori 
care se băteau sălbatic. Unul dintre ei căzu străpuns de sabia lui 
Jacques, care lupta umăr la umăr cu Hasan. Cei care cărau 
cufărul ajunseră la pasarelă. Se năpustiră spre doc, dând drept 
peste Elwen care, văzându-l pe Owein în pericol, pornise în fugă 
spre vas. 

În urma ciocnirii, Elwen se trezi pe jos. Unul dintre cărăuşi 
lăsă din mână cufărul, care căzu pe pietre scoțând un zgomot 
înfiorător. Will strigă când îl văzu pe individ întorcându-se spre 
Elwen, cu sabia ridicată. Ceva se mişcă rapid, iar omul fu izbit 
de cineva ca de un berbece. Era Garin, care reuşi să-l facă să 
scape sabia din mână. Se auzi o pârâitură sinistră, urmată de o 
pleoscăitură. Individul ajunsese în apa fluviului, lovindu-se în 
cădere cu capul de marginea galerei. Will sări de pe vas. Cel de- 
al doilea individ dăduse drumul sabiei şi apucase cufărul. Omul 
o luă la fugă, dar Owein şi un alt cavaler se luară imediat după 
el. Necunoscutul căzu, la doar câţiva metri de vas, după ce 


160 


sabia lui Owein i se înfipse în spate. Cufărul se zdrobi de sol, 
revărsându-şi conţinutul pe pietre. O coroană incrustată cu 
pietre preţioase se rostogoli şi se opri la marginea docului. In 
lumina torţelor se văzură inele, un glob imens şi un sceptru, 
toate din aur. 

Owein se răsuci pe călcâie şi îi văzu pe Will şi pe Garin, care 
între timp apucase sabia omului pe care îl trimisese în apele 
fluviului. 

— Păziţi bijuteriile! le strigă el. 

Chipul i se contractă şi mâna slăbi strânsoarea pe mânerul 
sabiei atunci când o văzu pe Elwen, care stătea în spatele 
băieţilor. Se întoarse iar, cu atenţia distrasă, atunci când auzi un 
strigăt dinspre vas. 

Garin scoase şi el un țipăt când îşi văzu unchiul prăbuşindu-se 
după ce fusese străpuns de o sabie. Cel care îl omorâse căzu o 
clipă mai târziu sub loviturile furioase ale lui Hasan. Şase dintre 
atacatori săriră de pe vas. Trei alergară spre Owein, dar vederea 
bijuteriilor împrăştiate, imposibil de recuperat, şi a cavalerilor 
care săreau de pe vas în spatele lor îi făcu să se răzgândească. 
Atacatorii se răsuciră pe călcâie şi se alăturară în fugă 
tovarăşilor lor. Patru cavaleri şi doi sergenţi îi urmăriră de-a 
lungul docului, în vreme ce Garin trecu la atac, strigând numele 
unchiului său. La ceva distanţă de vas se strânseseră o mulţime 
de gură-cască, oameni care veniseră dinspre piaţă ca să vadă 
ce se întâmpla. Localnicii se dădură repede la o parte când 
siluetele în mantii negre îşi croiră drum printre ei, cu săbiile 
scoase din teci. Femeile începură să ţipe şi îşi traseră copiii mai 
aproape. 

Owein se întoarse spre nepoata lui. 

— Elwen? 

In spatele lui se auzi un geamăt. Cavalerul privi în jur. Omul 
pe care îl înjunghiase în spate se străduia să se ridice în 
genunchi, fără să mai aibă putere să strângă sabia în mână. 
Owein se duse spre el. Necunoscutul îşi ridică încet capul şi îşi 
focaliză privirea asupra cavalerului. 

— Pax! ţipă el, dând drumul sabiei. Pax! 

— Ridică-te! 


161 


Omul se conformă, încet, cu capul plecat, respectuos. Will zări 
pumnalul abia când mâinile i se depărtară de trup. Băiatul 
strigă, prea târziu, căci individul se repezi cum putu la Owein şi 
înfipse lama în pieptul cavalerului, drept în inima acestuia. Sabia 
templierului căzu pe pietre. Cavalerul se prăbuşi pe spate, cu 
mâinile prinzând mânerul pumnalului ucigaş. Ţipătul muri pe 
buzele lui Will în vreme ce Owein era întins pe jos, zbătându-se 
şi căscând gura ca un peşte pe uscat în căutarea aerului. 
Atacatorul se întoarse şi plecă împleticindu-se. Privi peste umăr 
la auzul paşilor care se apropiau în spatele lui şi ochii lui căprui 
se măriră prin masca în formă de craniu când văzură sabia 
scurtă din mâna lui Will îndreptându-se spre el. Lama îl lovi pe 
individ în cap, despicându-i ţeasta, iar din tâmpla omului ţâşni 
imediat un şuvoi de sânge. Individul căzu în genunchi. Will îşi 
trase sabia. Privirile celor doi se încrucişară şi băiatul ezită o 
fracțiune de secundă, care se păru înfiorător de lungă, înainte 
de a înfige lama în gâtul omului. Simţi rezistenţa oaselor, apoi 
doar moliciunea cărnii străpunse de fier. 

— Owein! 

Will se răsuci pe călcâie şi o zări pe Elwen aplecându-se 
deasupra cavalerului. Scoase sabia din gâtul inamicului şi o luă 
la fugă. Elwen ţinea capul unchiului său în mâini, strigându-l pe 
nume. Pumnalul ieşea din pieptul lui Owein, înfipt acolo până la 
plasele, iar pe buzele muribundului apăruse o spuzeală 
sângerie, ca o pată mare de culoarea vinului. Cavalerul avea 
ochii deschişi. Will se uită la maestrul lui, apoi la sabia scurtă din 
propria mână. Lama era acoperită de o peliculă de sânge. Simţi 
că îi vine să vomite. În urechile lui răsunau ţipetele lui Elwen. 
Lăsă sabia să cadă şi se prăbuşi în genunchi alături de fată. O 
prinse de umeri şi încercă să o tragă înapoi ca să o facă să tacă. 
Mâinile ei erau pline de sânge. 

— Hai să plecăm de aici! 

Fata continua să ţipe. 

— Elwen! strigă el, trăgând-o de acolo. 

Mâinile ei alunecară de pe obrajii lui Owein. Capul cavalerului 
căzu la pământ. 

— Nu! urlă ea, lovindu-l pe Will cu pumnii. Nu! 


162 


Will îi prinse încheieturile şi o trase spre el, ţinând-o strâns în 
braţe, aproape zdrobind-o. Peste umărul ei se uită la chipul lui 
Owein, la gura lui înţepenită şi la ochii lui care nu mai vedeau 
nimic. 


163 


Al-Salihiyya, Egipt 
23octombrie 1260 


Kutuz şedea pe tron şi urmărea orizontul estic colorându-se în 
roz odată cu ivirea zorilor. Avea să fie o dimineaţă excelentă 
pentru iepuri, poate chiar pentru mistreți. Tabăra militară era în 
plină agitaţie. Oamenii îşi strângeau păturile, îşi spuneau 
rugăciunea sau îşi îngrijeau caii. Cei cinci guvernatori şi cei şase 
Mu'izziyya pe care îi convocase la vânătoare aşteptau la 
intrarea în cort. Niciun semn de la Baybars. 

Kutuz se ridică de pe tron, cobori de pe estradă şi merse prin 
iarbă spre locul unde servitorii îi întinseseră rogojina pentru 
rugăciune. Se întoarse cu faţa spre Mecca odată cu apariţia 
primelor raze de soare pe cer. La fel ca toţi oamenii lui. 
Incantaţiile lor umplură câmpia. 

Bismillah  arrahman  arrabeem. Alhamdulilah, rabb 
al'alamin. Arrahman arraheem. Malik yawm addeen. 

După ce termină, îngenuncheat pe rogojină, Kutuz atinse 
iarba cu fruntea, absorbind mirosul de umed şi proaspăt al 
vegetației. Se îndreptă de spate şi zări trei siluete venind spre 
el. Se încruntă când îi văzu pe Omar şi pe Kalawun flancându-l 
pe Baybars. 

— Amir, rosti el, ridicându-se în picioare. 

Baybars se înclină. 

— Stăpâne! 

— Invitaţia era doar pentru tine, Baybars, zise Kutuz, 
zâmbindu-le enigmatic ofiţerilor care îl însoțeau. 

Baybars păru surprins. 

— Scuzele mele, stăpâne. Nu mi-am dat seama că vânătoarea 
trebuie să fie o chestiune privată. Se întoarse spre Omar şi 
Kalawun. Plecaţi! 

— Stai! îl opri Kutuz, ridicând mâna. Nu-i nevoie. Ofițerii tăi 
sunt bine-veniţi să ni se alăture, Amir. Sultanul zâmbi. Sunt 
sigur că prada va fi suficientă pentru toţi. Le făcu un semn 


164 


servitorilor lui. Înșeuaţi încă doi cai. Kutuz porni spre iapa lui 
albă. Să călărim! rosti el tare spre cei care aşteptau. 

Chiar înainte de a urca în şa, sultanul îşi luă sulița de 
vânătoare de la una dintre gărzile sale, apropiindu-se cât putu 
de mult. 

— Spune-le celorlalţi, rosti el încet, că astăzi vor muri trei 
oameni. 

Grupul ieşi din tabără şi se îndreptă spre nord, călărind peste 
câmpia care devenea aurie în lumina soarelui de dimineaţă. Caii 
săreau peste pâraie înguste şi făceau poteci prin culturile de 
bumbac, rărite de recentele recoltări. Fermierii, care ieşiseră să 
strângă ultimele roade ale toamnei, se îndreptară de spate şi se 
uitară la călăreţii care treceau pe lângă ei. 

Kutuz îşi lăsă calul să stabilească ritmul, strângând pântecele 
iepei cu genunchii, simțind cum adierea vântului îi usucă pielea. 
Plecaseră de patru luni de zile, dar lui i se părea că trecuse mult 
mai mult timp. Când părăsiseră Egiptul, de abia începuse 
revărsarea Nilului: apele fluviului crescuseră acoperind delta şi 
umflând pâraiele şi canalele. De atunci apele se retrăseseră, 
lăsând în urmă solul fertil şi înverzit. Kutuz se întorcea acasă 
triumfător, iar a doua zi, noaptea, întreg oraşul Cairo avea să-l 
aclame. 

Grupul se apropie de apele scânteietoare ale lacului Manzala, 
trecând pe lângă lagune şi trunchiuri contorsionate de copaci, 
berzele şi păsările sălbatice luându-şi zborul din pricina 
zgomotului făcut de copitele cailor. Pe malurile lacului, unde 
iarba era scurtă şi moale, păşteau bivoli. Doi oameni strigară 
când zăriră primii iepuri ţopăind peste întinderea de iarbă spre 
apă, cu trupurile lor agile înălțându-se şi coborând, ca nişte pete 
maronii într-o mare de verde. Kutuz strigă la rândul lui şi 
oamenii  începură vânătoarea,  ridicându-şi suliţele. Trei 
guvernatori se avântară pentru a înconjura iepurii. In scurt timp, 
aerul se umplu de chiote pe măsură ce animalele erau ucise 
unul câte unul. Kutuz aruncă sulița, vârful acesteia 
străpungându-l pe ultimul dintre iepuri, care mai ţopăi o dată pe 
sol, după care rămase nemişcat. 


165 


Baybars îşi struni calul şi se apropie de Omar şi Kalawun, în 
vreme ce sultanul descăleca, iar gărzile se răspândeau ca să 
adune prada. Baybars sări din şa. 

— Sunteţi gata? îi întrebă el pe ceilalţi doi, uitându-se la 
Kutuz. 

— Da, Amir, răspunse Omar, descălecând şi strângând 
mânerul sabiei. 

Kalawun dădu din cap. 

Aqtai se apropie de platourile cu mâncare aşezate pe masă. 
În cort aerul era fierbinte şi sufocant, aşa că încercă să se 
răcorească făcându-şi vânt cu mâna în timp ce lua o bucată de 
carne şi o băga în gură, lingându-şi grăsimea de pe degete. 
Roba lui lungă şi albă de mătase se încreţea pe corpul 
mătăhălos, iar la subsuori i se formaseră două pete de la 
transpiraţie. Omul oftă şi închise ochii când o adiere uşoară veni 
din spatele lui, apoi scoase un țipăt când simţi că ceva ascuţit i 
se înfige în spate. Ţipătul lui fu iute curmat de o mână care îi 
astupă gura. 

Aqtai clipi îngrozit când auzi o voce care îi şuieră la ureche: 

— Taci! 

Obiectul ascuţit i se înfipse şi mai tare în spate şi el se grăbi 
să încuviinţeze. Mâna dispăru, încet, de la gura lui, iar Aqtai se 
întoarse. Îl văzu pe Khadir zâmbindu-i. Ghicitorul ţinea un 
pumnal cu plăsele de aur îndreptat spre el. 

— Ce faci? Aqtai arătă spre deschizătura cortului cu un deget 
tremurător şi încercă să-şi regăsească stăpânirea de sine. leşi! 

Fu surprins să îşi audă cuvinte sunând mai degrabă ca un 
chiţăit decât ca un ordin. 

Khadir răsuci pumnalul între degete, rubinele de pe mâner 
sclipind sângerii în lumină. 

— M-a trimis stăpânul meu. Vocea îi cobori la nivelul unei 
şoapte. Are un mesaj. 

— Ce mesaj? 

Khadir se apropie de Agtai, cu pumnalul la câţiva centimetri 
de abdomenul lui. Aqtai se dădu înapoi şi se lovi de masa din 
spatele lui, aproape răsturnând un urcior cu vin. 

— Te rog, îl imploră el, nu mă omori! 


166 


— Când stăpânul meu se va întoarce de la vânătoare, îţi cere 
să îl întâmpini în cortul regal. 

— Dar ce vrea Amir Baybars de la mine? murmură Agtai, cu 
privirea pironită asupra pumnalului. 

— Amir Baybars nu mai există. Khadir chicoti. Nu pe el îl vei 
aştepta. Ridică încet pumnalul, atingând cu vârful roba fină de 
mătase. Opri arma în dreptul pieptului lui Agtai. II vei întâmpina 
pe sultanul Baybars. 

— Ce vrei să... 

Agtai se opri, cu ochii mării. 

— Îl vei întâmpina la cortul regal şi îl vei ruga să se urce pe 
tron ca sultan al Egiptului şi conducător al armatei mameluce. 

— Nu! Agtai ridică vocea. Baybars va fi mai întâi spânzurat! 


Sări în stânga, vârful pumnalului trasându-i o linie roşie pe 
piele, şi se repezi spre intrarea în cort. 

Khadir fu mai rapid decât el şi îl trânti la pământ cu o forţă 
care îl ului pe Aqtai. Ghicitorul se aşeză peste trupul şefului de 
stat-major al sultanului şi îşi îndepărtă roba soioasă, dând la 
iveală cadavrul iepurelui pe care îl prinsese în acea dimineaţă şi 
pe care îl legase, de urechi, la brâu cu o sfoară. 

Khadir apucă animalul mort şi îl ridică deasupra lui Agtai, care 
stătea întins pe jos şi gâfâia. 

— Îi dau un nume acestei creaturi Aqtai. Khadir ridică 
pumnalul şi despică botul iepurelui. Aqtai va vorbi doar atunci 
când îi vom spune noi să vorbească. Tăie una din urechile 
animalului. Aqtai nu va tolera nicio vorbă rea despre Baybars. 
Scoase unul din ochii creaturii şi îl lăsă să cadă pe abdomenul 
lui Aqtai. lar Agtai va vedea doar puterea noului sultan. Aşeză 
iepurele pe pieptul bărbatului îngrozit. lar dacă Agtai nu va face 
toate astea... Khadir luă pumnalul şi despică burta animalului. 
Sângele şi măruntaiele purpuriu-vineţii se revărsară peste 
mâinile prezicătorului, pătând roba lui Aqtai... Atunci Agtai va 
muri. 

Baybars străbătu întinderea de iarbă pe care fuseseră înşiraţi 
iepurii morţi. Grupul se împrăştiase ca să recupereze suliţele, iar 
Omar şi Kalawun îl urmăriseră pe sultan. Baybars se îndreptă 


167 


spre Kutuz, care tocmai ridica unul dintre iepurii pe care-i 
ucisese. 

Kutuz apucă animalul de urechi. 

— Ne vom ospăta pe cinste la noapte! zise suveranul, arătând 
spre prada lor. Privi în jur, în vreme ce Baybars continua să se 
apropie. Bună vânătoare, nu-i aşa, Amir? 

— Da, răspunse Baybars, bună vânătoare. 

Kutuz privi dincolo de Baybars spre cele două gărzi care 
stăteau în spatele comandantului. Le făcu un semn din cap. Cu 
atenţia îndreptată asupra lui Kutuz, Baybars nu observă că 
bărbaţii îşi scoseseră săbiile. Dar Omar o făcu. 

— Stăpâne! rosti tare acesta, trăgându-şi sabia din teacă. 

Kutuz se întoarse spre el, luându-şi privirea de la Baybars. 
Zâmbetul îi îngheţă când văzu sabia în mâna lui Omar. 

Ofiţerul ridică arma şi privi scurt spre oameni. 

— Să ne aducem omagiul domnului nostru! strigă el, 
îngenunchind în faţa lui Kutuz. 

Guvernatorii se uitară unii la alţii, apoi urmară exemplul lui 
Omar ca să nu pară lipsiţi de respect. Kalawun îi imită. 
Mu'izziyya şi Baybars, care îl privea încruntat pe Omar, 
rămaseră în picioare. Dar, după câteva clipe, îşi scoaseră şi ei 
săbiile într-un gest de supunere şi îngenuncheară pe iarbă. 
Privirea lui Omar alunecă spre Baybars, care era în spatele 
sultanului. Omar schiţă un zâmbet. 

Kutuz se uită la toţi, surprins. 

— Stăpâne, rosti Omar. Pot să îţi jur loialitate? 

Sultanul râse şi întinse mâna. 

— Poţi. 

Omar luă mâna cu un gest ferm şi o sărută. 

Kutuz auzi un strigăt, apoi simţi o durere ascuţită în spate. 
Căzu împleticindu-se în genunchi, privi în jos şi văzu un vârf de 
sabie ivindu-se din stomacul lui. Atacatorul scoase sabia şi din 
rană ţâşni sânge, care i se scurse pe coapse. O durere cumplită 
îi cuprinse deodată trupul. Auzi în jurul lui zgomot de oţel izbit 
de oţel şi, ca prin ceaţă, la periferia razei sale vizuale îl văzu pe 
Omar sărind în picioare şi luând-o la fugă înainte, urmat de 
Kalawun, ca să-i atace gărzile. Incercă să se ridice, dar corpul nu 
ascultă comanda creierului. Reuşi doar să înainteze câţiva 


168 


centimetri în genunchi. Tuşi uşor şi îşi puse mâna pe iarba 
umedă, lângă un iepure mort. Zări o pereche de cizme şi îşi 
ridică încet capul, pe care îl simţea greu ca o stâncă. Baybars 
stătea deasupra lui. Sabia lui era mânjită de sânge. Baybars lovi 
cu piciorul mâna care se sprijinea de iarbă, iar Kutuz se rostogoli 
pe spate. Simţi răcoarea pământului cuprinzându-l şi auzi o voce 
care părea să vină de foarte departe. 

— Nu mai sunt sclavul tău. 

Baybars se îndepărtă. Patru Mu'izziyya erau morţi, iar ceilalţi 
doi se predaseră. Se duse la Kalawun, care avea sabia 
îndreptată către cei doi guvernatori care continuau să ţină 
armele în mâini. 

— Aruncaţi săbiile! se răsti el la cei doi. 

Unul dintre guvernatori protestă. 

— Nu poţi face aşa ceva! 

— Tocmai am făcut-o! 

În imposibilitate de a riposta, cei doi lăsară să le cadă săbiile 
din mâini. Kalawun le ridică şi dădu din cap înspre guvernatorul 
care îl informase despre planurile lui Kutuz. 

Baybars se duse la marginea lacului. Lăsându-şi arma pe 
nisip, intră în apă ca să-şi spele sângele de pe mâini. Se 
îndreptă, ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui, şi privi dincolo 
de oglinda de apă, acolo unde un stol de păsări flamingo survola 
maiestuos lacul ca un nor roz. Râse. Toate astea erau ale lui. 
Lacul, câmpia, păsările: cu toate îi aparţineau. Işi afundă mâinile 
în apa limpede. Şi aceasta era a lui. Pentru prima dată după 
mulţi ani, poate chiar pentru prima dată în viaţă nu îl mai lega 
nimic: nici sclavia, nici loialitatea faţă de cineva. Era în sfârşit 
liber. 

Vânătorii, acum mai puţini, se întoarseră în tabără, cu Omar, 
Kalawun şi Baybars în frunte. Aduseseră cu ei iapa albă a 
sultanului şi caii soldaţilor morţi, dar, în ciuda protestelor 
gărzilor rămase în viaţă şi ale guvernatorilor, Baybars lăsase 
corpul lui Kutuz, neîngropat, în iarba de pe marginea lacului. La 
trecerea grupului, soldaţii din tabără se opriră din treburile lor, 
privind caii fără călăreţi. Baybars îşi opri bidiviul în faţa cortului 
regal şi sări din şa în vreme ce câţiva guvernatori veneau în 
fugă spre el. Ignorând apelurile lor, intră în cortul deschis. Aqtai 


169 


stătea pe estrada de lângă tron, palid la faţă şi tremurând din 
tot corpul. Khadir îl flanca. Baybars îl salută pe ghicitor şi păşi 
pe estradă ca să le vorbească acelora care se adunaseră în jurul 
cortului. Tot mai mulţi veneau acolo, chemaţi de camarazii lor. 

Vocea profundă a lui Baybars se făcu auzită în toată tabăra. 

— Sultanul Kutuz a murit! 

Aqtai făcu un pas în faţă impulsionat de privirea aruncată de 
Khadir. 

— Amir Baybars, rosti el cu voce tremurătoare. Tronul îţi 
aparţine. 

Murmurele mulţimii, care se stârniseră odată cu anunţul 
morţii sultanului, deveniră o furtună de strigăte de stupoare şi 
chiote de bucurie. Baybars se aşeză pe tron, cu mâinile pe cei 
doi lei din aur de pe braţe. 

Aqtai căzu în genunchi în faţa lui. 

— Îmi declar supunerea faţă de tine, Baybars Bundukdari, 
sultan al Egiptului! 

Soldaţii şi ofiţerii regimentului Bahri fuseră primii care îl 
imitară pe Agtai, urmaţi de celelalte regimente şi de oamenii din 
companiile independente. Războinicii cu mantii albe din 
Mu'izziyya se uitară uluiţi unul la celălalt, dându-şi seama că 
fuseseră înlocuiţi dintr-o lovitură: Bahri avea să devină iarăşi 
regimentul de gardă regală. Unul câte unul, toţi se înclinară în 
faţa noului lider. 

Kalawun şi Omar se ridicară şi se postară de o parte şi de 
cealaltă a tronului. Kalawurn îşi ridică sabia. 

— Slavă lui Baybars al-Malik al-Zahir! 

Armata mamelucă răspunse într-un singur glas, scandând 
numele lui Baybars. 

— Slavă lui Baybars al-Malik al-Zahir! 

Slavă lui Baybars, Regele victorios! 

Baybars se ridică de pe tron şi se duse la marginea estradei. 
Îşi înălţă mâinile, cerând tăcere. 

— Kutuz intenţiona să stea aici, în faţa voastră, la noapte, şi 
să vă ţină un discurs de celebrare a marii noastre victorii 
împotriva mongolilor. Se auziră câteva chiote. Dar eu nu voi 
vorbi despre triumfuri. Voi vorbi despre eşecuri. Uralele se 
stinseră. Căci am dat greş. Vocea lui Baybars răsuna în tăcerea 


170 


care se lăsase. Am lâncezit prea mult sub conducerea unor lideri 
fără voinţa de a ne conduce pe drumul către victorie. Ne-am 
obişnuit prea mult cu siguranţa fortăreţelor noastre, în vreme ce 
în Palestina oamenii noştri nu pot decât să lupte şi să moară. 
Am îngăduit prea multă vreme Apusului să se furişeze ca o 
umbră pe pământurile care ne aparţin. Timp de aproape două 
sute de ani, Apusul şi-a trimis soldaţii cu crucile şi săbiile lor ca 
să ne distrugă. Vom fi sclavii lor pe vecie? 

— Nu! se auziră mai multe voci. 

— Vom sta cu mâinile încrucişate fără să facem nimic? 

Strigătele deveniră mai puternice, pe măsură ce tot mai mulţi 
bărbaţi se făceau auziţi. 

— Eu nu voi aştepta! tună Baybars. Îşi scoase sabia în vreme 
ce vocile erau estompate de un val de aplauze furtunoase. A 
trecut vremea aşteptării. Veţi lupta alături de mine împotriva 
francilor? 

Armata mamelucă răspunse într-un singur glas. 

Baybars ridică sabia spre cer. 

— Invoc Jihadul! 


171 


Templul din Paris 
26 octombrie 1260 


Cădea o burniţă uşoară, îmbrobonând cu picături de apă 
capetele plecate ale oamenilor şi încărcând pânza velei care 
atârna moale de catarg din pricina lipsei vântului. Totul era 
tăcut: vâslele nu scoteau niciun sunet în vreme ce intrau şi 
ieşeau din apă, şi nimeni nu vorbea. Oraşul care se înălța 
dincolo de curba fluviului era mascat de o ceaţă apoasă; părea 
un monstru întunecat care se mărea cu fiecare mişcare a 
vâslelor. În faţa lor, fâşia de apă se despărţea în două braţe, 
înconjurând o insulă care adăpostea mai multe structuri măreţe 
şi impozante, catedrala albă din capătul îndepărtat al limbii de 
pământ fiind cea mai înaltă. Opinicus apucă pe braţul din stânga 
al fluviului şi trecu pe lângă o fortăreață cu grădini care se 
întindeau până la marginea apei, unde câţiva copaci fantomatici 
se înălţau în aerul lăptos. Fortăreaţa dispăru şi în locul ei 
apărură biserici, mănăstiri, reşedinţe impunătoare, apoi case 
simple din lemn, un bazar şi mai multe şiruri de hanuri şi 
ateliere, într-un labirint de străduţe înguste. 

Will urmări furnicarul de pe maluri, oamenii intrând în hanuri, 
ieşind din biserici, ca nişte furnici minuscule la adăpostul 
muşuroiului. Toţi erau îmbrăcaţi în negru. Ploaia părea mai 
deasă acum, căzând silențios pe acoperişuri şi clopotniţe, dar şi 
pe trupurile celor nouă oameni morţi şi întinşi pe punte, 
acoperiţi cu mantiile lor, albe pentru cavaleri, negre pentru 
sergenţi şi marinari. Revărsarea de apă din ceruri spăla sângele 
de pe cadavre, formând băltoace roşii care punctau puntea. 
Elwen stătea ghemuită lângă Owein, ascunzându-şi ochii cu 
mâinile. Will urmărea cum sângele de pe punte se îmbiba în 
rochie, udând materialul subţire. 

— Haide, rosti el, cu voce înfundată. 

Pata purpurie se ridica spre abdomenul ei, apoi spre piept şi 
spre gât. 

— Elwen! rosti el, imperios acum. Sângele... 


172 


Deodată, ea era în faţa lui, mângâindu-i obrazul. 

Ochii ei verzi râdeau. 

— Will Campbell, îl admonestă ea în joacă, maestrul tău nu e 
mort. 

Will se răsuci spre trupul lui Owein şi văzu că ea avea 
dreptate. 

— Ca să ajungi templier trebuie să fii dispus să faci multe 
sacrificii, zise cavalerul, traversând puntea şi îndreptându-se 
spre el. 

Privirea lui Will rămase aţintită pe pumnalul care ieşea din 
pieptul lui Owein. 

— Tu m-ai ucis, sergent. 

— Nu. 

Tu m-ai ucis. 

Will îşi dădu seama că nu Owein vorbise. 

— Nu te-am omorât, ţipă Will, dorindu-şi cu disperare ca 
maestrul să-l poată auzi. 

Dar cavalerul dispăru. 

Will stătea pe malul unui iaz negru. Cineva ţipa. Sunetul îl 
scotea din minţi. În apropiere, o fată cu părul galben ca mierea 
dansa, fustele ei stacojii învârtindu-se în aer. Fata se răsuci spre 
el, tot mai aproape; pe măsură ce se rotea, fustele ei se 
transformau într-o ceaţă roşie care o învăluia. Fata trecu de el şi 
atunci Will văzu în faţa lui un bărbat. Ochii căprui ai acestuia se 
holbau la el dintr-o imensă gaură albă unde ar fi trebuit să se 
afle faţa. Omul ridică încet mâna, încercând să atingă bucata de 
piele albă care-i atârna la tâmplă. Bărbatul o apucă şi trase. 
Gaura albă dispăru cu un sunet ca de pergament rupt. Când 
masca se desprinse, Will începu să urle. 

— Tu ai ucis-o! rosti tatăl lui, întinzând mâna şi apucându-l de 
umăr. 

— Aşa o să facă în fiecare noapte? 

Vocea venea dinspre priciul alăturat. 

Sergentul care stătea ghemuit lângă Will îşi întoarse faţa. 

— Taci, Hugues! 

Se uită iarăşi spre Will. 

— Ţipetele tale ne-au trezit. 


173 


Băiatul îşi dădu părul din ochi. Avea pătura înfăşurată în jurul 
gleznelor, iar maioul şi izmenele îi erau îmbibate de sudoare şi 
atârnau reci pe piele. Dădu la o parte mâna sergentului de pe 
umărul lui. 

— N-am nimic. 

Sergentul, care cu o zi înainte se prezentase ca fiind Robert 
de Paris, ridică din umeri şi plecă spre patul lui. 

Will dădu pătura la o parte şi îşi cobori picioarele pe pietrele 
reci. Se ridică însoţit de sforăitul puternic care venea dinspre 
unul dintre paturi. Hugues pufni şi se întoarse, trăgându-şi 
pătura peste cap. Will se duse la masă, pe care se aflau un vas 
cu apă, un lighean şi o lumânare. Lumânarea arsese, iar ceara 
topită se adunase şi se întărise în jurul bazei. De mânerul 
suportului atârnau picături galben-cremoase de ceară întărită. 
Will îşi făcu palmele căuş în vasul cu apă şi le duse la faţă. Apa 
rece îi înfioră pielea. Se îndreptă apoi spre singura fereastră din 
încăpere şi se aşeză pe pervaz, sprijinindu-se de cadru. Afară 
sufla un vânt îngheţat. Îşi întoarse privirea auzind un alt sforăit. 
Hugues pufni iritat. Will era un străin acolo, o persoană care le 
deranja obiceiurile şi intimitatea. Le povestise fragmentat 
bătălia de la Honfleur, dar nu suflase nicio vorbă despre ce se 
petrecuse după aceea: haos pe doc şi zile întregi petrecute în 
tăcere pe vas. 

După ce luptele se încheiaseră, oamenii care îi urmăriseră pe 
cei şase atacatori rămaşi în viaţă se întorseseră la doc după ce-i 
omorâseră pe doi dintre ei, restul reuşind să se facă nevăzuţi. 
Cavalerii ar fi vrut să rămână ca să-i prindă pe toţi şi să afle cine 
îi trimisese, dar căpitanul lui Opinicus nu voia decât să iasă cât 
mai repede din port. 

— Dar erau mercenari! strigase unul dintre cavaleri, un bărbat 
de vârstă medie pe nume John. Trebuie să aflăm cine i-a trimis! 

Cadavrele atacatorilor omorâţi fuseseră percheziţionate, dar 
nimic nu lăsase să se vadă cine erau sau cum aflaseră de 
transport. Marinarii rămaşi în viaţă coborâseră trupurile de pe 
punte pe pasarela docului. Două din măştile în formă de craniu 
pluteau pe apele fluviului, ca două chipuri albe îngemănate care 
vălureau la suprafaţa apei. 


174 


— Trei marinari de-ai mei sunt morţi, replicase căpitanul cu 
amărăciune. Opinicus va părăsi acest port înainte să rămână 
fără echipaj. 

— Nu vor mai face încă o încercare. Pentru numele lui 
Dumnezeu, i-am lichidat pe cei mai mulţi dintre ei! Să terminăm 
treaba. 

— Nu aveţi de unde să ştiţi asta, insistase căpitanul. E posibil 
să mai fie şi alţii. 

— Trebuie să-i găsim pe cei care i-au trimis, zisese John cu o 
voce joasă. 

Unul dintre sergenţi îşi trăsese sabia. 

— Cred că pe e/trebuie să-l întrebăm cine i-a trimis. 

Îndreptase arma spre Hasan, care urmărea tăcut schimbul de 
replici. 


Câţiva cavaleri şi căpitanul se întorseseră spre sarazin, care-l 
pironea cu privirea pe sergent. 

— Ai vreun motiv ca să mă acuzi? întrebase el calm. 

— Eşti sarazin. Ce alt motiv să mai existe? Nimeni nu ştie de 
ce eşti aici. Nimeni nu te cunoaşte. 

— Mă cunoştea sir Jacques. Nu îţi ajunge cuvântul unui 
cavaler? 

— Sir Jacques e mort! 

— Destul! Intervenise John, păşind înainte şi punând o mână 
pe umărul sergentului. 

Schimburile de replici continuaseră o vreme, până când 
căpitanul lui Opinicus câştigase bătălia verbală şi un sergent 
fusese trimis la preceptoriu ca să o trezească pe regină. 
Suverana sosise imediat la doc însoţită de suită, de preot şi de 
câţiva templieri. 

Preotul pântecos ridicase mâinile, de parcă aştepta să se 
trezească dintr-un coşmar. 

— Domnul fie milostiv! Domnul fie milostiv! 

Regina privise carnagiul, cu faţa între palme. Multimea de 
gură-cască veniţi dinspre piaţă să urmărească lupta continuau 
să se înghesuie lângă port. Oamenii o priveau pe regină şi 
şuşoteau. 


175 


— Bijuteriile? întrebase Eleanor cu o voce albă, continuând să 
se uite la cadavrele care umpleau puntea vasului şi docul. 

— Sunt în siguranţă, Maiestate, o liniştise John. 

Bijuteriile adunate şi puse într-un cufăr lipsit de însemne 
fuseseră adăpostite în cabina vasului. 

În vreme ce regina şi suita ei se urcau la bordul lui Opinicus, 
doi cavaleri se îndreptaseră spre cadavrul lui Owein, care 
rămăsese pe pasarela docului. Până în acel moment nimeni nu 
păruse dispus să o deranjeze pe Elwen, care se prăbuşise peste 
trupul unchiului ei. Will încercase în zadar să o ia de acolo. 

Cavalerii nu dădură dovadă de aceeaşi gentileţe. 

— E nepoata lui sir Owein? întrebase unul dintre ei, 
apropiindu-se de Will. 

Acesta încuviinţase tăcut. 

— Ce caută aici? g 

Băiatul nu găsise că e cazul să mintă. li spusese cavalerului 
că fata se furişase la bordul lui Endurance. 

Cavalerul  blestemase şi clătinase dezgustat din cap. 
Aplecându-se, o apucase pe Elwen de braţe. 

— În picioare, fato! 

Will se repezise înainte când Elwen începuse să ţipe. 

— Opreşte-te, sergent! Lătrase al doilea cavaler, ajutându-şi 
tovarăşul să o tragă pe fată de acolo. Owein e mort. Plânsul ei 
nu-l va aduce înapoi. 

Aproape luând-o pe sus, cavalerii o urcaseră pe Elwen pe 
puntea lui Opinicus, unde o abandonaseră pe una din bănci. 
Brutalitatea lor o făcuse pe fată să se oprească din plâns şi să 
rămână pironită locului în tăcere, privind cum trupul lui Owein 
este depus pe punte şi acoperit cu mantia lui albă. 

Împreună cu preotul şi fraţii din preceptoriu, trei cavaleri 
părăsiseră vasul ca să-i caute pe cei patru atacatori rămaşi în 
viaţă. Se întorseseră cu toţii în scurt timp. Cavalerii le ceruseră 
fraţilor de la preceptoriu din Honfleur să continue cercetările la 
ivirea zorilor. 

Dar speranţa de a-i găsi era foarte mică şi toţi ştiau asta. 
Preotului şi fraţilor lui li se dăduse şi sarcina de a îngropa 
cadavrele mercenarilor. 

— Să nu-i aşezaţi în pământ sfinţit, adăugase John. 


176 


— Frate, rostise preotul, şocat, dar nu le putem încredința 
sufletele satanei fără o judecată corectă. 

— O să-şi primească judecata în iad. 

Will urcase la bord în spatele cavalerilor, ducând sabia lui 
Owein, pe care o pusese lângă maestrul său. Atunci îl văzuse pe 
Garin îngenunchind alături de trupul lui Jacques. Băiatul dăduse 
la o parte mantia de pe capul cavalerului şi se uita fix la faţa 
care îngheţase în grimasa din clipa morţii. Garin avea obrajii uzi 
şi pumnii strânşi. Băiatul vrusese să atingă chipul unchiului său, 
dar se oprise, cu mâna suspendată deasupra peticului de pe 
ochiul lipsă al lui Jacques. Când Will îl atinsese pe umăr, Garin 
sărise ca ars şi se răsucise, cu faţa schimonosită de durere. 

— Nu mă atinge! 

Will se trăsese înapoi, şocat de vehemenţa din vocea 
prietenului său. Îl lăsase pe Garin să se holbeze la cadavrul lui 
Jacques, apoi traversase puntea vasului aşezându-se pe o bancă 
şi sprijinindu-şi capul pe mâini. 

Haosul de după bătălie fusese greu de suportat, dar şi mai 
grea fusese tăcerea care cuprinsese vasul în vreme ce echipajul 
îl ghida de-a lungul Senei: o tăcere care se strânsese asupra 
tuturor ca un pumn de fier. Gărzile şi valeţii lui Eleanor şedeau 
pe bănci alături de cavaleri şi sergenţi. Din pricina bagajelor, în 
cabină era loc doar pentru regină şi doamnele ei de onoare. 

Dintre toţi, doar Elwen părea capabilă să-şi exprime durerea. 
Plânsetele ei începuseră din nou noaptea şi continuaseră până 
în zorii zilei. Chiar şi Will şi-ar fi dorit ca ea să tacă, deşi suferea 
la fel de mult pentru pierderea lui Owein. În cele din urmă, unul 
dintre sergenţi ţipase la ea, o voce îngrozitor de zgomotoasă în 
tăcerea încremenită. Imediat, uşa cabinei se deschisese cu 
violenţă şi în cadrul ei apăruse regina Eleanor, cu chipul palid. 

— N-ai niciun pic de inimă? îl admonestase ea pe sergent, 
care rămăsese cu gura căscată. 

Regina se dusese la Elwen şi o ajutase să se ridice în picioare 
spunându-i cuvinte blânde de încurajare care îi amintiseră lui 
Will de modul în care Simon liniştea mereu caii din grajdurile de 
la Templul Nou pe vreme de furtună. O condusese pe Elwen în 
cabină, unde rămăseseră cea mai mare parte a călătoriei, o 
călătorie pe care Will o făcuse ca prin ceaţă. Aşteptase şi 


177 


urmărise schimbarea lentă a peisajului şi roiurile de muşte care 
se năpustiseră asupra cadavrelor de pe punte. 

Când Opinicus ajunsese în Paris, seara târziu, un marinar o 
luase la fugă spre preceptoriu ca să îi anunţe pe cei de acolo că 
era nevoie de cărucioare la doc pentru lăzile cu sare, butoiaşele 
cu bere şi pentru morţi. Eleanor trimisese două gărzi la palat, 
unde o aştepta sora ei, regina Marguerite. Când se apropiaseră 
o căruţă şi o trăsură cu patru cai negri, Elwen le însoţise pe 
doamnele de onoare ale reginei. Toate lucrurile, cu excepţia 
bijuteriilor Coroanei, fuseseră încărcate în căruţă. 

— O voi duce la palat, le spusese regina cavalerilor, urcându- 
se şi ea în trăsură. Preceptoriul vostru nu este un loc pentru 
femei. Şi cu siguranţă nu este un loc bun pentru o femeie 
îndurerată, adăugase ea aruncându-i o privire scurtă sergentului 
care ţipase la Elwen. 

După ce trăsura regală plecase, cavalerii şi sergenţii 
parcurseseră pe jos străduţele întortocheate ale oraşului, 
trecând pe lângă numeroase ateliere, pe lângă mănăstirea 
ospitalierilor, urcând apoi rue du Temple către preceptoriul lor, 
care se găsea dincolo de zidurile cetăţii, în mijlocul unei întinderi 
plăcute vederii de câmpuri cultivate. Will observase prea puţin 
din toate astea. După ce ajunseseră la preceptoriu, fusese 
condus într-un dormitor în care îşi petrecuse cea mai mare parte 
a zilei următoare. 

Astăzi era a doua lui zi în Paris, ziua funeraliilor lui Owein. 

Când sună clopotul pentru prima slujbă, Will rămase pe 
pervaz, în vreme ce ceilalţi sergenţi îşi părăsiră priciurile într-un 
cor de căscaturi şi conversații şoptite. Accentul lor i se părea 
straniu lui Will, dar îi putea înţelege dacă vorbeau în latină. În 
cadrul  preceptoriilor, unde trăiau laolaltă cavaleri din 
numeroase ţări, latina devenise limba comună a tuturor. 

Sergenţii îşi îmbrăcară tunicile peste lenjeria de corp şi se 
aşezară la coadă la vasul cu apă şi la lighean, pentru a-şi da cu 
apă pe faţă. Afară era încă întuneric. Când Robert ajunse la 
masă ca să se spele cu apa rece ca gheaţa, trei sergenţi 
părăsiseră deja încăperea. Robert îşi şterse faţa cu mâneca 
tunicii, îşi aranjă părul blond şi dădu din cap înspre Will. 


178 


— Vii la capelă? întrebă el, îndreptându-se spre dulapul din 
colţul dormitorului şi deschizând uşile duble. 

Will clătină din cap. 

— Lasă-l să stea aici, Robert, dacă asta vrea. 

Will se uită la Hugues, care îşi aranja tunica. 

Sergentul îi aruncă o privire cu înţeles. 

— Poate că ar fi bine să dormi câtă vreme lipsim noi. Atunci 
nu vom mai fi obligaţi să fim părtaşi la visele tale. 

Robert îşi dădu ochii peste cap. Luase un beţişor de pe unul 
din rafturile dulapului şi acum îşi curăța dinţii neobişnuit de albi. 

— Nu-l lua în seamă, îi zise lui Will, scoțând beţigaşul din 
gură. Hugues trebuie neapărat să-şi facă somnul. 

Hugues se uită urât la Robert. 

— Nu vorbi despre mine ca şi cum n-aş fi aici! Mereu faci 
asta! 

Urmărindu-i, lui Will îi veni să râdă. Cei doi tineri, cu un an 
mai mari decât el, nu puteau fi mai diferiţi. Robert era înalt şi 
zvelt, cu trăsături aproape feminine, cu pomeţi înalţi şi 
sprâncene arcuite. Hugues era scund şi îndesat, cu ochi negri 
apropiaţi şi o claie de păr negru care-i încadra nasul. 

Hugues le întoarse spatele amândurora şi se duse la dulap. 
Scoase de acolo o pelerină neagră pe care şi-o puse pe umeri. 

— Nu-i acorda atenţie, rosti încet Robert în direcţia lui Will. Se 
zburleşte la toţi cei pe care nu-i cunoaşte. Văzând că Will nu 
spune nimic, Robert adăugă: Din pricina numelui său. 

— A numelui său? întrebă Will cu voce plată. 

— Hugues de Pairaud. Humbert, maestrul Angliei, este unchiul 
lui. Familia Pairaud slujeşte Templul de ani de zile şi Hugues se 
teme ca sergenţii, mai ales cei de origine mai puţin nobilă, să 
nu-i caute interesat prietenia. 

— Despre ce vorbiţi? ceru Hugues să afle, aranjându-şi 
pelerina în vreme ce traversa încăperea. 

Robert se întoarse. 

— Tocmai îi spuneam lui Will că într-o zi ai să ajungi Mare 
Maestru. 

— Aşa este, replică Hugues cu aroganță. Sau cel puţin 
Inspector al Franţei. Pentru asta am fost cres... 


179 


— Dacă mai spui crescut, te bat! i-o reteză Robert. Aruncă 
beţişorul pe patul lui şi îl împinse pe celălalt spre uşă. Haide, 
Hugues. Domnul ţi-a dat un suflet, hai să vedem dacă El îţi 
poate da şi puţină inimă. 

li făcu cu ochiul lui Will în vreme ce ieşea din dormitor. 

Ceva mai târziu, clopotul încetă să mai bată, semn că slujba 
începuse. Will nu părăsi pervazul. Zi de zi, în ultimii patru ani, 
mai întâi împreună cu tatăl lui, apoi la Templul Nou, se 
deşteptase înainte de ivirea zorilor pentru prima slujbă. Dar azi 
nu voia să îngenuncheze. Stătea acolo şi privea cum cerul se 
luminează treptat, ascultând primele cântece ale păsărilor. 

Aripa destinată  sergenţilor se afla într-un perimetru 
dreptunghiular în apropiere de grajduri. Peste acoperiş, Will 
vedea câmpurile întinse, mărginite de stejari contorsionaţi şi 
mesteceni albi. Pe unul dintre ele erau împrăştiaţi stupii care 
adăposteau albinele care dădeau miere preceptoriului. Un pârâu 
străbătea covorul de iarbă către o moară. Dincolo de aceasta, 
heleşteul cu peşte reflecta lumina palidă a zorilor şi formele 
ceţoase ale clădirilor şi şoproanelor despre care Robert îi 
spusese că adăposteau camerele servitorilor, armurăria, 
depozitul de haine, brutăria şi hambarul pentru grâne. Exista 
acolo chiar şi un atelier de olărie. Dacă Will se apleca suficient 
de mult peste pervaz, putea zări turnurile înalte ale donjonului. 
Templul din Paris, principalul preceptoriu al Apusului, era mult 
mai mare şi mai grandios decât Templul Nou, care, prin 
comparaţie, i se părea băiatului de-a dreptul modest. 

Când durerile de spate şi picioare deveniră insuportabile, Will 
se lăsă să alunece jos de pe pervaz. Se uită la sacul cu obiecte 
personale pe care îl pusese la piciorul patului. Ghemuindu-se, 
scoase de acolo sabia, tunica şi pantalonii pe care îi purtase în 
cursul luptei. Sângele se uscase. Will înmuie hainele în lighean şi 
începu să le frece ca să îndepărteze petele. Curând, apa se făcu 
roşu-maronie. Will frecă atunci cu şi mai mare putere. Apa 
trecea peste marginile ligheanului, băltind pe masă şi 
scurgându-se pe podea. Incăperea se umplu de mirosul neplăcut 
al sângelui, răscolind stomacul lui Will. Atunci îi apărură în faţă 
ochii mercenarului ascuns în spatele măştii în formă de craniu în 
timp ce el se pregătea să-i dea o lovitură cu sabia. Resimţi acel 


180 


impact cumplit. Will era şocat de uşurinţa cu care putea fi 
omorât un om, de fragilitatea cărnii. Se bucura că nu văzuse şi 
chipul omului. Ar fi putut să o facă: cadavrele mercenarilor, fără 
măşti, fuseseră adunate pe docul din Honfleur. L-ar fi putut 
vedea pe cel pe care-l omorâse, dar nu se apropiase. Un om cu 
mască era un individ impersonal, fără familie, istorie şi viitor. 

Vocea unui băiat răsună pe coridorul din faţa camerei. Se 
auziră paşi, dar zgomotul se estompă. Will întinse hainele pe 
pervaz, întrebându-se dacă remarcase cineva că el nu venise la 
slujbă şi că nici măcar nu ieşise din dormitor. Dar singura 
persoană pe care o cunoştea cu adevărat acolo era Garin, însă 
cei doi nu se mai întâlniseră de la sosire, când fuseseră 
repartizaţi în dormitoare diferite. 

Incepu să-şi curețe arma. Lama nu mai era o jucărie de copil 
cu care să se joace de-a soldaţii sau un dar de la un tată iubitor. 
Era un instrument al morţii. În vreme ce ştergea tăişul, 
îndepărtând petele de sânge uscat, Will încercă să şi-l 
imagineze pe taică-său stând lângă el şi spunându-i că făcuse 
ce trebuia; că fusese o necesitate pentru care se antrenase; că- 
şi făcuse datoria. Insă Will nu reuşi decât să-şi audă tatăl, pe un 
ton monoton care îl trăda, spunându-i că nu era vina lui, că 
fusese un accident şi că nu-şi învinovăţea fiul pentru asta. 

Dangătul clopotului însoţi ieşirea din capelă a cavalerilor, a 
sergenţilor şi a preotului, după ce participaseră cu toţii la mesa 
de recviem. Will mergea în spatele sicriului lui Owein, purtat pe 
umeri de patru cavaleri de la Templul Nou. Ceilalţi doi cavaleri 
care supravieţuiseră bătăliei, echipajul de pe Opinicus, Garin şi 
o mulţime de alţi cavaleri, preoţi şi sergenţi pe care Will nu-i 
cunoştea purtau pe umeri sau mergeau în urma celorlalte opt 
sicrie. Robert şi Hugues erau amândoi acolo, dar nu şi Elwen. 
Will ura faptul că la înmormântarea lui Owein participau atâţia 
oameni care nu-l cunoscuseră. Simţea nevoia să-şi protejeze 
maestrul şi se simţea important ca sergentul personal al lui 
Owein. 

Preotul conduse procesiunea către cimitirul capelei, construit 
într-un spaţiu înconjurat de ziduri. Alături de prelat mergea 
Inspectorul Regatului Franței, comandantul  fortăreţelor 
apusene, care ocupa locul doi în ierarhie după Marele Maestru. 


181 


Inspectorul era un bărbat cu un aer maiestuos, cu o barbă 
modelată în formă de trident. În capătul îndepărtat al cimitirului 
fuseseră săpate nouă gropi una lângă alta. Oamenii înconjurară 
mormintele în vreme ce sicriele erau coborâte în pământ. Will se 
uită în altă parte când coşciugul lui Owein dispăru în gaură, 
încet şi dureros, hurducat de frânghiile de susţinere. 

Preotul începu să psalmodieze: 

— Requiem aeternam dona eis, domine, et lux perpetua 
luceat eis! 

„Dă-le pacea veşnică, o, Doamne, şi fie ca ei să fie scăldaţi pe 
vecie în lumină!” 

După aceea, preotul se aplecă, luă o mână de pământ şi o 
aruncă peste sicriul lui Owein; apoi şi peste celelalte. 

— Din ţărână te-ai născut şi în ţărână te întorci! 

Inspectorul făcu un pas înainte şi îşi scoase sabia. 

Ţinând mânerul cu ambele mâini, o ridică. 

— Sacrificiul de sub noi îşi va găsi răsplata deasupra noastră. 
Fie ca fraţii noştri care ajung în împărăţia Cerurilor să-şi 
găsească pacea în braţele lui Dumnezeu! 

Inspectorul îşi băgă sabia în teacă şi i se alătură preotului, în 
vreme ce groparii îşi începură treaba. Zgomotul surd al 
bulgărilor de pământ care cădeau peste sicrie răsuna în urechile 
tuturor în tonalitatea dură a finalităţii. 

Will rămase lângă morminte în vreme ce mulţimea începea să 
părăsească cimitirul. Garin trecu pe sub arcada din zid. Băiatul 
nu-i adresase nici măcar o vorbă şi nici nu se uitase la el în 
timpul ceremoniei. Prea epuizat sufleteşte ca să se ducă după 
prietenul lui, Will îngenunche, simțind cum iarba umedă îi udă 
pantalonii. La Honfleur intenţionase să-i spună lui Garin despre 
scrisoarea pe care o descoperise în sala cea mare, dar acum 
asta părea o chestiune lipsită de importanţă. Îngrijorarea lui 
legată de  loialităţile lui Jacques devenise insignifiantă în 
comparaţie cu grozăvia celor petrecute în ultimele zile. Will îl 
văzu pe Inspector îndreptându-se spre cavalerii Templului Nou. 

— Vom pleca spre Londra poimâine, domnule, zise John, 
cavalerul care preluase comanda după bătălie. Cu bijuteriile 
aflate în siguranţă în tezaurul vostru şi cu fraţii noştri odihnindu- 
se acum aici, nu mai avem de ce să stăm. Maestrul Angliei 


182 


trebuie să afle ce s-a întâmplat. O investigaţie în acest sens 
trebuie demarată. Cavalerul îşi cobori vocea. Deşi mă tem că o 
asemenea întreprindere s-ar putea dovedi dificilă. Nimeni din 
afara Templului nu cunoştea detaliile călătoriei noastre, iar 
regele Henric ne-a dat de înțeles că nu ne-a lăsat ca gaj 
bijuteriile de bunăvoie. Nu e imposibil ca el să fi încercat să 
reintre în posesia lor. 

— Vă voi pune la dispoziţie o corabie, replică Inspectorul. 
Spune-i maestrului de Pairaud că are susţinerea mea pentru 
investigaţie, indiferent dacă va avea nevoie de forţa armelor sau 
de ajutor financiar. Are autoritate deplină în această privinţă. Il 
voi informa şi pe Marele Maestru Berard, la Acra. 

— Da, domnule. 

După umplerea ultimului mormânt, zidarii aduseră plăci de 
granit ca să le acopere. A doua zi, ca să nu tulbure trecerea 
sufletelor celor ucişi spre Ceruri, zidarii aveau să dăltuiască 
săbiile cavalerilor pe pietrele funerare. 

Will îşi ridică privirea când cineva îi atinse umărul, şi îl văzu 
pe Robert. 

— Vrei să stau cu tine? 

— Nu, replică Will, privind în altă parte şi ştergându-şi repede 
ochii cu mâneca. 

— Am de lucru la armurerie. Voi fi acolo tot restul zilei, dacă o 
să simţi nevoia de companie. 

Robert se îndepărtă, dar Will constată că tot nu rămăsese 
singur: în stânga lui stătea un preot. Gluga îi acoperea parţial 
faţa, dar Will îşi dădu seama că omul era bătrân, mai bătrân 
decât toţi cei pe care-i cunoştea el. Şuviţe de păr alb şi subţire 
precum pânza de păianjen îi atârnau în jurul gâtului, iar barba îi 
era rărită pe bărbie acolo unde o cicatrice urâtă îi schimonosea 
gura într-un rictus permanent. Cocoşat asemenea unui copac 
negru încovoiat, omul nu dădu niciun semn că l-ar fi observat pe 
Will. 

Will atinse uşor pământul răscolit din jurul mormântului lui 
Owein, după care se ridică. Apropierea tăcută a acelui preot îi 
stânjenea. 

— Aşteaptă, zise el, luând-o la fugă după Robert. Vin cu tine. 


183 


Sergentul dădu din cap, fără să spună nimic. Will veni lângă el 
şi îşi potrivi pasul. În vreme ce străbăteau poteca din cimitir, Will 
se uită înapoi înspre preot. 

— Cine e? 

Robert întoarse privirea. 

— Părintele Everard de Troyes. Schiţă un zâmbet. Să nu te 
laşi înşelat de felul în care arată. Mai degrabă aş încrucişa spada 
cu dracul însuşi. 

— Cum adică? 

— l-ai văzut mâna? Cea cu două degete lipsă? 

Will nu o văzuse, dar încuviinţă din cap. 

— Şi le-a pierdut în lerusalim acum şaisprezece ani, când 
necredincioşii au recucerit Sfântul Oraş. El a ucis de unul singur 
zece războinici. Se afla în biserica Sfântului Mormânt când a fost 
lansat atacul şi a trebuit să se ascundă sub corpurile preoţilor 
morţi timp de trei zile pentru a nu fi capturat. Robert vorbea cu 
un ton grav, dar Will avea impresia că îi plăcea să spună 
povestea. Îţi poţi imagina? Trei zile în căldura aia, cu muştele şi 
putoarea de acolo? Se spune că a fost singurul creştin care a 
supravieţuit masacrului. 

Chiar înainte ca ei doi să treacă pe sub arcada care marca 
ieşirea din cimitir, Will întoarse iarăşi privirea şi îl zări pe bătrân 
stând nemişcat lângă morminte. Se gândi că o pală ceva mai 
puternică de vânt l-ar fi doborât pe preotul cu aspect atât de 
fragil, care se luptase cu zece războinici. 

XXX 

Templul din Paris 

27 octombrie 1260 


A doua zi, ultima pentru el în Paris, Will se întoarse la 
mormântul lui Owein după slujba none, neştiind unde altundeva 
să se ducă. Se bucura că avea să revină în curând în mediul 
familiar al Templului Nou - deşi se temea în aceeaşi măsură. In 
vreme ce înconjura capela, unde un gargui năpădit de muşchi se 
îti de pe un contrafort, îndreptându-şi zâmbetul ştirb şi lunatic 
spre  înalturi, Will o zări pe Elwen stând în genunchi la 
mormântul lui Owein, cu un buchet de crini. Fata era îmbrăcată 
cu o rochie neagră, simplă, bordată cu alb şi îşi strânsese părul 


184 


sub o bonetă. Când el se apropie, Elwen îşi ridică privirea, apoi 
şi-o întoarse din nou spre mormânt. 

— Crezi că s-a supărat că n-am participat la înmormântare? 

— Nu, răspunse Will în şoaptă, îngenunchind alături de ea. 

— Nimeni nu a venit la palat ca să mă anunţe când vor avea 
loc funeraliile. Sunt sânge din sângele lui, ar fi trebuit să fiu 
acolo. Elwen puse crinii pe piatra funerară. Am întrebat-o pe 
regina Eleanor dacă pot veni aici în dimineaţa asta. Una dintre 
gărzile ei m-a escortat. Întinse mâna să aranjeze un crin. Cum a 
fost? Ceremonia? 

Will ridică din umeri. 

— Ca toate înmormântările. 

— Mă tot întreb dacă ar fi murit dacă eu nu eram acolo. Poate 
că ar fi fost mai prudent. Poate că ar fi văzut din timp pumnalul 
ăla sau... 

— Nu trebuie să gândeşti aşa, spuse Will, urmărind-o cum 
mângâie piatra funerară, pe care mici cristale de cuarţ sclipeau 
în granit. Degetul ei se albi de praf de la conturul dăltuit al 
sabiei lui Owein. Ce vei face când te întorci? 

— Nu mă întorc în Londra, răspunse Elwen, punându-și 
mâinile în poală. Rămân aici. 

— La preceptoriu? 

Will era surprins. 

— La palat. Când i-am spus reginei Eleanor că nu mă pot 
întoarce la mama şi că n-am unde să mă duc, a zis că nu mai 
vrea ca această tragedie să genereze şi mai multă suferinţă. A 
vorbit cu sora ei, regina Marguerite, care a fost de acord să mă 
ia în serviciul ei. Voi fi doamnă de onoare. Elwen se întoarse 
spre Will. Ar trebui să vezi palatul. E atât de mare că am nevoie 
de un servitor ca să nu mă râtăcesc. Pe malul fluviului sunt 
grădini, pajişti superbe, sute de copaci. Mă simt ca acasă, o casă 
care mi se potriveşte, plină de oameni şi veselie. Se uită la 
mormântul lui Owein. Şi voi fi aproape de el. 

— Owein s-ar fi bucurat pentru tine, zise Will, resimţind 
greutatea propriei sale lipse de scop. Nu mai avea maestru şi 
niciun loc al lui. Încercă să îşi ascundă gelozia. O să ai o poziţie 
înaltă. 


185 


Will auzi paşi şi privi în jur. Îl zări pe Garin îndreptându-se 
către morminte. 

Băiatul se opri când îi văzu pe Will şi pe Elwen. 

Elwen se ridică în picioare. 

— Tu eşti Garin de Lyon, nu? 

— Da, răspunse înţepat Garin. 

Elwen se duse spre el. 

— Mulţumesc, rosti ea cu sinceritate. Mi-ai salvat viaţa. Am 
auzit că şi tu ai pierdut în bătălie pe cineva din familie, adăugă 
ea încet. Un unchi? 

— Da. 

Garin se întoarse. 

— Garin! Will se îndepărtă de Elwen, care îşi muşca buza şi se 
uita după băiat. Işi ajunse prietenul din urmă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Garin îl măsură scurt pe Will. Aveam nevoie doar de 
puţină linişte. 

— Putem pleca noi. 

Will privi spre Elwen, care încuviinţă. 

— Plec eu. 

Garin continuă să meargă. 

Will îi blocă drumul. 

— Garin, te rog, n-ai vorbit deloc cu mine după luptă. Ce se 
întâmplă? 

Garin îşi încleştă maxilarele. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine. 

— De ce? 

Garin îl împinse şi începu să alerge în jurul mormintelor. 

— Lasă-mă în pace! 

Will îl prinse din urmă în dreptul mormântului lui Owein. Îşi 
apucă prietenul de braţ mai tare decât ar fi vrut. 

— Şi eu mi-am pierdut maestrul! Ştiu ce simţi! 

— Habar n-ai ce simt eu! ţipă Garin. 

Smulgându-se din strânsoarea lui Will, ceva îi căzu din mână. 

Will se aplecă să ridice obiectul. Era peticul de piele care 
acoperea ochiul lipsă al lui Jacques. Pielea era zbârcită şi caldă 
din strânsoarea pumnului lui Garin. 

Garin sări şi smulse peticul din mâna lui Will. 

— Totul e din vina ta! strigă el. 


186 


— Ce? 

Will se holbă la prietenul lui. 

— De câte ori ai intrat în belele! Garin vorbea pe un ton 
piţigăiat, iar faţa i se făcuse roşie. De câte ori Owein te-a 
pedepsit doar cu o dojană blândă! Şi eu ce-am primit? 

— N-a fost... 

— Eu am primit toate pedepsele pe care trebuia să le primeşti 
tu! 

Elwen se uita la ei. 

— Nu eu te-am pedepsit, ci Jacques. Ar fi făcut-o oricum, chiar 
dacă eu n-aş fi fost acolo. 

— Nu! Dacă n-ai fi fost tu, unchiul meu n-ar fi trebuit să mă 
pedepsească, iar eu n-ar fi trebuit să... Garin se opri, cu ochii 
plini de lacrimi. E mort. Unchiul meu e mort. Din cauza ta! 

— De ce dai vina pe mine? vru Will să afle. N-am greşit cu 
nimic! 

— Tu nu greşeşti niciodată, nu-i aşa? şuieră Garin, cu chipul 
schimonosit de furie. Owein era mândru de tine chiar şi când îi 
nesocoteai ordinele. Şi tatăl tău? Te-a adus la Templu chiar şi 
după ce ţi-ai omorât sora! 

Will simţi cum îl cuprinde mânia. Izbucni, pocnindu-l pe Garin 
în falcă. Elwen ţipă văzând că băiatul se împiedică. Piciorul lui se 
prinse de marginea pietrei funerare a lui Owein, iar Garin căzu 
pe bucata de granit, zdrobind crinii puşi de Elwen acolo. Will 
făcu un pas în faţă, cu pumnii ridicaţi, apoi zări sângele de pe 
buza lui Garin. 

— Garin. Eu... n-am... 

Will se opri când Garin se ridică şi îşi luă mâna de la gură. 
Băiatul se uită fix la sânge, apoi la Will, după care plecă de 
acolo, strângând în pumn peticul care acoperise orbita goală a 
lui Jacques. 

Will tresări simțind o mână pe umăr. 

— De ce l-ai lovit? întrebă Elwen. Şi ce a vrut să spună cu sora 
ta? 

Will se încruntă când zări crinii fetei zdrobiţi şi împrăştiaţi 
peste mormântul lui Owein. 

— Îmi pare rău. 

Smulgându-se din mâna ei, o luă la fugă. 


187 


Templul din Paris 
27 octombrie 1260 


Will stătea pe priciul lui, respiraţia părându-i-se cumplit de 
zgomotoasă în dormitorul pustiu. Pe încheieturi îi apăruseră deja 
pete roşii. Garin era singura persoană căreia îi povestise despre 
sora lui. Nici măcar Simon nu ştia. Nu-i venea să creadă că 
prietenul lui folosise asta împotriva lui. Garin. Will îşi lăsă capul 
ruşinat în jos, revăzând în minte sângele curgând din buza 
spartă a băiatului. Clătinând din cap, băgă mâna în sac şi scoase 
de acolo o bucată împăturită de pergament. incepuse scrisoarea 
către mama lui exact înainte de plecarea spre Paris. Nu reuşise 
s-o termine. Îşi găsi o poziţie mai confortabilă şi se uită fix la 
cuvintele scrise cu litere mici şi necizelate. 

Câteva ore mai târziu, după ce clopotele marcaseră 
încheierea vecerniei, uşa dormitorului se deschise şi Robert 
intră în încăpere. 

— Mă întrebam unde te-ai dus. E aproape timpul de cină. 

Will continua să stea pe prici, pe pătură fiind împrăştiate 
bucăţi de pergament. Îşi şterse faţa când văzu că Robert se 
apropie de el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă sergentul, aruncând o privire 
pielii sfâşiate. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Robert ridică din umeri şi se aşeză la capătul priciului. 

— Atunci nu vom vorbi. 

Will îşi ridică privirea. 

— De ce dă vina pe mine? 

— Cine? 

— Garin. Spune că din cauza mea a murit unchiul lui. 

— Mama mea a murit când eram mic, replică Robert. O 
vreme, tata dădea vina pe oricine pentru asta, dar nu era vina 
nimănui. Fusese bolnavă. Nici el şi nici altcineva nu ar fi putut 
face nimic. 


188 


— Jacques a fost omorât. Cineva este de vină. Will se lăsă pe 
spate, clipind des. Poate că eu. 

Robert se răsuci şi îşi propti cotul de pat, ţinându-şi capul în 
palmă. 

— Cum adică? 

— Uneori îmi doream ca Jacques să plătească pentru că îl 
pedepsea pe Garin. Poate că, dorindu-mi asta, chiar s-a 
întâmplat. 

Will îşi pipăi încheietura umflată. 

Robert dădu din cap înspre semne. 

— Există vânătăi pe faţa cuiva care să se potrivească bine cu 
urmele alea? 

— Garin. 

— De ce v-aţi bătut? 

— A spus ceva despre sora mea, răspunse Will, ridicându-se 
în capul oaselor. Ceva ce n-ar fi trebuit să spună. 

Robert aşteptă. 

— Mi-am omorât sora, mărturisi brusc Will. 

Cuvintele părură să se transforme în imagini vii în tăcerea din 
încăpere. Will aşteptă ca Robert să le vadă contururile 
întunecate şi urâte ivindu-se din colţurile camerei. 

Într-un târziu, Robert vorbi: 

— Cum? 

Will tăcu. 

— Cum a murit? insistă cu blândeţe Robert. 

Will închise ochii. 

_ — Tata o numea îngerul lui. Îi aducea panglici din Edinburgh. 
Işi petrecea ore întregi urmărind-o cum se joacă. Will îşi duse 
genunchii la piept. Dar Mary nu era un înger. Mereu fura pâine 
din bucătărie şi dădea vina pe mine sau lăsa puii afară, sau 
spărgea ouăle, sau se îmbufna dacă cineva o ruga să facă ceva. 
Imi amintesc că îmi doream ca ea să dispară, nu să moară, ci 
cumva să se piardă. Nu voiam asta cu adevărat. Will se uită la 
Robert. S-a întâmplat în vara de dinaintea venirii mele la 
Templul Nou. Tata era plecat la Balantrodoch. Eu mă duceam la 
lac ca să termin barca pe care o construiserăm împreună. Urma 
să mergem cu ea la pescuit. Voiam să-i fac o surpriză la 
întoarcerea lui acasă. Mary s-a luat după mine. l-am spus să nu 


189 


vină pentru că ştiam că îmi va sta în cale, dar ea a continuat să 
meargă după mine. Am ajuns la lac şi am început să lucrez la 
barcă. Era foarte cald afară. Mary s-a plictisit şi s-a dus să adune 
scoici. Intenţionam să stau acolo toată ziua, ca să termin barca, 
dar Mary a început să se smiorcăie şi să-mi spună că vrea să 
plece. l-am spus să se ducă acasă, dar mi-a zis că nu ştie 
drumul. Pe celălalt mal al lacului era o pădure. M-am dus să caut 
câteva crengi pe care să le folosesc ca vâsle şi Mary a venit cu 
mine. Îmi tot spunea că tatei îi vor plăcea mai mult scoicile pe 
care le găsise ea decât barca stupidă făcută de mine. Will îşi 
cuprinse capul în palme. Eram pe nişte stânci deasupra apei. 
Mary a spus... Nici măcar nu-mi mai amintesc, dar a zis ceva şi a 
aruncat cu scoicile în mine, iar eu m-am înfuriat. Will făcu o 
pauză. Aşa că am împins-o. N-am vrut s-o fac cu putere. A căzut 
de pe stânci direct în apă. În cădere s-a lovit la cap. Eram la o 
înălţime mai mare decât crezusem. Am sărit în apă şi am găsit- 
o, dar... Will clătină din cap. Am scos-o şi am dus-o în braţe 
acasă. Aveam mulţi kilometri de străbătut şi ea era grea. l-am 
tot vorbit, dar nu se trezea, iar capul îi era plin de tăieturi. Tata 
era acasă. Tocmai străbătea curtea ducând o găleată cu apă de 
la izvor pentru baia lui. Ne-a zâmbit şi a început să ne facă 
imediat cu mâna, apoi a văzut-o pe Mary. A lăsat găleata să 
cadă şi a fugit ca să mi-o ia din braţe. Will înghiţi în sec, 
amintindu-şi ţipetele disperate ale tatălui său care îşi ţinea în 
braţe fiica moartă şi pe maică-sa desculţă îndreptându-se în 
fugă spre ei. Mai târziu, m-a scos din casă şi m-a întrebat cum s- 
a întâmplat, iar eu i-am spus că a căzut. Will îşi lăsă capul în jos. 
Dar a continuat să îmi pună întrebări, aşa că a trebuit să-i spun 
adevărul. A fost ca şi cum îl ştia deja. A dat din cap, s-a ridicat şi 
a intrat în casă. Nici măcar nu s-a uitat la mine. 

Când am îngropat-o pe Mary, mama s-a pus pe plâns. Luni de 
zile. A mai născut o fetiţă, pe nume Ysenda, dar n-a mai râs sau 
zâmbit niciodată ca înainte. Tata era plecat în majoritatea 
timpului. Nu m-a dus niciodată la Balantrodoch, aşa cum 
promisese. În loc de asta m-a luat la Londra când i s-a cerut să 
înlocuiască un funcţionar bolnav. Will se ridică şi îşi încrucişă 
braţele la piept. M-a luat la Londra ca să scape de mine. 
Călătorea foarte mult sau stătea în sala cea mare, unde lucra cu 


190 


unchiul lui Garin. Abia dacă îl mai vedeam. Puteam să ne 
întoarcem acasă când funcţionarul s-a însănătoşit sau chiar să 
rămânem la Templul Nou, dar el a fost făcut cavaler, a plecat în 
Ţara Sfântă şi m-a părăsit. Timp de optsprezece luni n-am primit 
nicio veste de la el. 

Robert se postă în faţa lui Will. 

— Ai vrut doar s-o împingi, nu s-o omori. Tatăl tău trebuie să fi 
ştiut asta. 

— Şi atunci de ce mă urăşte? întrebă Will cu voce înfundată. 

În acea clipă se deschise uşa, iar în dormitor intră Hugues. 

— Ce se petrece? întrebă el, venind alături de Robert. Ţâţăi 
când zări pergamentul rupt. Ce dezastru... 

Robert îi aruncă o privire de avertisment. 

— Hugues. 

Băiatul se încruntă la prietenul său. 

— Şi de ce eşti aici cu el când ar trebui să fii la masă? Oricum 
mâine el pleacă înapoi la Londra. 

Înainte ca Robert să apuce să răspundă, Will îl împinse pe 
Hugues şi se repezi afară din încăpere. 

Se îndepărtă în fugă de dormitoarele sergenţilor, paşii lui 
ridicând nori de praf. Câteva grupuri de cavaleri se îndreptau 
spre sala mare. Mantiile îi făceau să semene cu nişte fantome în 
lumina asfinţitului. Will îi depăşi fără să încetinească, nici măcar 
atunci când unul dintre ei îi strigă să se oprească. El continuă să 
alerge, trecând de dormitoarele cavalerilor, pe sub umbra lungă 
a donjonului, dincolo de clădirile oficiale şi de armurerie, 
neştiind încotro se îndreaptă, dar nevrând să se oprească. 
Sudoarea îi îmbrobonea deja fruntea şi picioarele începeau să-l 
doară. Intră în cimitir şi o luă pe poteca spre capelă. 

Capela era luminată doar de lumânări aşezate în jurul 
altarului. Un fuior de fum se înălța dintr-o cădelniţă în care 
fusese arsă tămâie în timpul vecerniei. Will închise uşile în urma 
lui şi străbătu încet culoarul, atingând în trecere şirurile de bănci 
şi curbura stâlpilor de marmură. Se duse până la altar, unde se 
găsea un mic crucifix de lemn, de pe care silueta sculptată a lui 
lisus privea în jos cu ochii adumbriţi de pleoape grele. Pe masă 
erau câteva fărâme de pâine, ceea ce mai rămăsese din 
anafură. Will simţi cum stomacul se revoltă, amintindu-i că nu 


191 


mai mâncase nimic de dimineaţă. Luă firimiturile, le băgă în 
gură, apoi se duse până la sacristie, a cărei uşă era 
întredeschisă. Ilnăuntru ardea o singură lumânare, pe o masă în 
colţ. Peste tot plutea un miros înecăcios de tămâie. Lumânări şi 
cărţi legate în pânză erau stivuite pe bancheta de sub mica 
fereastră a camerei. Will se opri la intrare, iar privirea îi alunecă 
asupra urcioarelor cu vin aşezate pe rafturi în spatele mesei, pe 
care se aflau cutia din lemn de stejar pentru păstrarea anafurei 
şi potirul de împărtăşanie. 

După câteva clipe de ezitare, Will intră, se duse la rafturi şi 
luă de acolo un urcior pe jumătate gol. Vinul licărea sângeriu în 
lumina lumânării. Will îşi turnă o porţie generoasă în potirul de 
împărtăşanie. Apoi deschise cutia şi luă anafură. Sângele şi 
trupul lui Hristos. Se aşeză cu picioarele încrucişate pe podea şi 
ridică pocalul la buze. 

— Tatăl Nostru, zise el, după care râse. 

După ce bău vinul, mâncă şi pâinea şi se uită la umbrele de 
pe tavanul boltit, aşteptând ca Dumnezeu să-l pedepsească şi 
chiar sfidându-L să o facă. Nu se întâmplă nimic. După ce 
termină de mâncat, Will se sprijini cu spatele de piciorul mesei, 
cu genunchii aduşi la piept. Se simţea epuizat. Intenţiona să 
stea acolo până la ultima slujbă, apoi să se ascundă în cimitir. 
După ce ceilalţi aveau să se ducă la culcare, se putea întoarce 
să doarmă până dimineaţă. Şi a doua zi? Will se ghemui pe 
podeaua rece din piatră, sprijinindu-şi capul de braţ. Avea să se 
gândească mâine la asta. 

— Am zis să te trezeşti! 

Will se dezmetici încet, simțind că era lovit în picior. Deschise 
ochii şi se ridică ameţit. Vinul îi îngreunase capul, iar în gură 
avea un gust amar. Habar n-avea cât dormise, dar dincolo de 
fereastra din sacristie era întuneric beznă. Omul care stătea 
deasupra lui purta mantia neagră a unui preot. Era Everard de 
Troyes, bătrânul din cimitir. Gluga îi era dată pe spate şi Will 
putea vedea acum că cicatricea care îi începea de la buză urca 
până la frunte, un şănţuleţ roz şi inflamat. Pielea era întinsă pe 
obraji, dar forma pungi sub ochi, ca şi cum, asemenea unei 
haine uzate, nu i se mai potrivea. Preotul avea mâinile diforme, 
şi două cioturi osoase se găseau acolo unde ar fi trebuit să fie 


192 


degete. Prelatul îl studie pe Will cu ochii lui încercănaţi. Băiatul 
avu impresia că acea privire neclintită îi scruta sufletul. 

— Cine eşti? 

Vocea lui Everard era un şuierat slab, dar de o fermitate 
copleşitoare. 

Will se strădui să se ridice în picioare. Privi podeaua, potirul 
gol şi resturile de pâine, şi ezită. 

— Răspunde! porunci preotul, cu o voce ca un bici şfichiuitor. 

— Mă numesc William. Am venit de pe Opinicus. Maestrul 
meu, sir Owein, a fost unul dintre cei care au murit în atacul de 
la Honfleur. 

— Şi ce faci aici? 

— Unul dintre sergenţi mi-a spus să aduc o lumânare pentru 
dormitor, răspunse Will, adoptând expresia inocentă cu care ÎI 
păcălise întotdeauna pe Owein. 

Everard zâmbi, făcându-l pe Will să se simtă stânjenit. 

Preotul se apropie de băiat şi-l mirosi. 

— Ai băut, sergent? 

— Nu, domnule. 

— Nu? Everard adulmecă din nou. Sunt sigur că simt un miros 
de vin ieftin. Se uită la potirul de pe podea. Poate că ai adormit 
din pricina efectului împărtăşaniei? Sângele lui Hristos este o 
poţiune puternică. Mai ales, murmură el pe un ton ameninţător, 
uitându-se la Will, dacă e băut ca la tavernă şi nu e considerat 
un act sfânt săvârşit în cea mai profundă adoraţie! 

Will deschise gura ca să se apere, dar preotul puse o mână 
osoasă pe umărul lui şi îl răsuci spre uşă. 

— Unde mă duceţi? întrebă Will, încercând să pară indignat, 
surprins însă să-şi audă frica din propria voce. 

— La Inspector, mârâi Everard. Eu nu pot autoriza singur 
darea afară. 

Will încercă să găsească ceva care să-l abată pe preot din 
drum, dar era mahmur, aşa că nu reuşi decât să îngaime câteva 
scuze în drum spre încăperile Inspectorului şi, oricum, preotul 
părea să fie surd la ce-i spunea el. 

Incăperile Inspectorului erau situate în clădirile oficiale de sub 
turnul donjonului. În zonă se găseau mulţi cavaleri, care îşi 
terminaseră masa de seară şi acum îşi încheiau sarcinile zilei şi 


193 


întrunirile înainte de ultima slujbă. Will se forţă să-şi ţină capul 
sus. Intrară pe sub o arcadă largă şi apoi străbătură un pasaj pe 
care paşii stârneau ecouri, către două uşi duble şi negre. 
Everard bătu repede în ele. 

— Intră, se auzi o voce profundă. 

Preotul deschise uşile, împingându-l pe Will în faţa lui. 

Încăperea era spațioasă şi decorată cu mai multă opulenţă 
decât oricare dintre camerele cavalerilor din Templul Nou. 
Lângă peretele din spate se aflau o masă cu patru scaune în 
faţa ei şi un fotoliu ca un tron în spate, tapiţat şi acoperit cu o 
țesătură brodată pentru protecţie. Fereastra mare era parţial 
acoperită cu o draperie grea, iar podeaua, de covoare. 
Lumânările din sfeşnice ardeau, iar în cămin sfârâia molcom un 
foc, care pâlpâia şi împrăştia scântei în jurul unui buştean mare 
care scotea un miros puternic de pământ şi lemn. 

Inspectorul şedea pe fotoliul ca un tron, cu o carte deschisă în 
faţa lui. 

— Frate Everard? rosti el, mutându-şi mirat privirea de la 
preot la Will. Ce s-a întâmplat? 

— Acest nelegiuit a profanat Sfântul Sacrament. M-am dus să 
pregătesc capela pentru slujbă şi l-am găsit dormind după ce a 
băut vinul de împărtăşanie. 

Inspectorul se încruntă şi Will îşi plecă încet capul, incapabil 
să-i înfrunte privirea dură şi dezaprobatoare. 

— Ei bine, fapta e cu adevărat reprobabilă. Privirea 
templierului reveni la Everard. Dar sunt convins că problema 
poate fi rezolvată în cadrul următorului capitul. 

Will îşi ridică privirea, plin de speranţă. Expresia lui Everard 
rămase însă neclintită. 

— De obicei aş fi aşteptat până atunci, frate, dar nelegiuitul e 
din Anglia. Pleacă mâine şi eu nu îngădui să vină aici şi să ne 
trateze capela ca pe o tavernă ordinară fără să fie pedepsit 
pentru fapta lui. 

Inspectorul nu răspunse imediat. Inchise cartea din faţa lui şi 
îşi puse mâinile pe masă într-un mod care îi amintea dureros lui 
Will de Owein. 

— Ce ai de spus în apărarea ta, sergent? 


194 


Will deschise gura, dar nu putea vorbi. Îşi drese glasul şi 
încercă din nou. 

— M-am dus în capelă şi am adormit, domnule. N-am vrut. 

Expresia de pe chipul Inspectorului rămase neschimbată. 

— Este clar că nu faptul că ai dormit în capelă este problema. 
Vreau să ştiu de ce ai profanat Sfântul Sacrament. 

Will îşi pironi privirea în podea. 

Templierul îşi împreună degetele mari. 

— Eşti unul dintre sergenţii de la Templul Nou? 

— Da, domnule, rosti încet Will. Maestrul meu, Owein, a murit 
la Honfleur. 

— Cum te cheamă? 

— William Campbell, domnule. 

— Campbell? Eşti fiul lui james Campbell? 

— Da, domnule, răspunse Will, ridicându-şi capul. 

— M-am întâlnit cu el de câteva ori când a vizitat preceptoriul. 
Cred că acum este în Acra, în serviciul Marelui Maestru Berard. 
Inspectorul clătină din cap. Sunt dezamăgit. M-aş fi aşteptat la 
mai mult de la fiul unui cavaler atât de respectat. 

— O clipă, frate. Vorbise Everard, care făcuse un pas în faţă. 
Putem discuta între patru ochi? 

— Bineînţeles, răspunse Inspectorul, părând uşor surprins. 
Aşteaptă afară, îi ceru el lui Will. 

Când părăsea încăperea, băiatul observă că Everard îl privea 
cu interes. lar acest lucru îl stânjenea mai mult decât uitătura 
furioasă a preotului. 

XXX 

__Garin se întinse pe patul lui, atingându-şi uşor buza spartă. 
Incăperea era întunecată şi tăcută. Sergenţii îşi terminaseră 
masa de seară şi acum îşi finalizau sarcinile înainte de ultima 
slujbă. Garin se simţea inconfortabil din pricina paielor care 
ieşeau din saltea şi care îl înţepau prin lenjeria subţire de corp. 
După câteva clipe, se ridică şi se duse la fereastră. Nu voia să 
aştepte până dimineaţă, când nava avea să fie pregătită: voia 
să plece chiar atunci din Paris. Garin se uită la oamenii care 
traversau curtea de dedesubt la lumina torţelor. 

În spatele lui se deschise uşa. În cameră intră un servitor în 
tunică maro, având un teanc de pături sub un braţ şi o lumânare 


195 


în cealaltă mână. Omul îşi ţinea capul plecat în timp ce 
străbătea încăperea. Garin se întoarse spre fereastră şi începu 
să-şi mănânce unghia de la degetul mare, deja roasă aproape 
până în carne. Paşii servitorului se auzeau tare pe podeaua de 
piatră. Omul aprinse lumânarea de pe masă de la cea pe care o 
adusese. Trecu de la un pat la altul, schimbând păturile. Garin 
auzi foşnet de paie, apoi un clinchet slab de monede. Se răsuci 
pe călcâie. Servitorul era în dreptul patului său şi-i scotea sacul 
cu obiecte personale. 

— Nu! ţipă Garin, sărind de pe locul lui, în vreme ce servitorul 
îşi băgă mâna în sac şi luă de acolo o pungă mică din catifea. la- 
ţi labele de pe...! 

Se opri, cu vorbele rămase în gât, când servitorul îşi ridică 
privirea spre el şi rânji, arătându-şi cioturile rămase în chip de 
dinţi. 

— Să-mi iau labele de pe ce anume? întrebă Rook, ridicând 
punga. De pe asta? 

Scutură punga în mână. 

— Ce cauţi...? Garin se uită la uşă. Era închisă. Cum ai...? 

— Servitorii, răspunse Rook, urmărindu-i privirea, sunt sub 
demnitatea cavalerilor. Arătă înspre tunica lui maro. Nu meritam 
să se uite cineva la mine. Un sergent amabil mi-a spus unde să 
te găsesc. Îşi ridică tunica, dând la iveală pumnalul curbat băgat 
în teaca de la centură. Materialul larg al hainei masca foarte 
bine arma. Doar nu credeai că o să scapi, nu? 

Garin îl urmări pe Rook cum îşi leagă punga de catifea la 
centură, lângă pumnal. 

— Aia e a mea, rosti el cu voce slabă. 

— A ta? 

Garin făcu un pas în spate şi se lovi de pervazul ferestrei în 
vreme ce Rook scoase pumnalul şi se apropie de el. 

— Aurul ăsta a fost plata pentru serviciul pe care ni l-ai făcut, 
dacă îţi aduci aminte. Rook roti pumnalul în aer, lipind apoi 
vârful armei de pieptul băiatului, în dreptul inimii. Dar tu nu ne- 
ai servit bine, nu-i aşa? Te-ai servit pe tine însuţi. 

— Am făcut ce mi-a cerut prinţul Edward! l-am dezvăluit 
planurile de călătorie şi m-am întâlnit cu oamenii tăi la Golden 
Fleece în Honfleur ca să-i anunţ că Endurance a ridicat ancora. 


196 


Garin fusese îngrozit când, cu două zile înainte de plecarea în 
călătorie, Rook venise cu un mesaj de la Edward, prin care 
acesta îi poruncea să se ducă la taverna din Honfleur după 
acostarea navei ca să le dea mercenarilor, care se ascundeau 
acolo, semnalul de atac. Până în acel moment, Garin sperase cu 
disperare ca prinţul să nu acţioneze pe baza informaţiilor oferite 
de el, ca Edward să renunţe pur şi simplu. Nu din vina mea au 
murit oamenii voştri! ţipă el, simțind vârful pumnalului 
înfigându-i-se în carne. 

— Oamenii noştri erau pregătiţi să moară. Nu erau însă 
pregătiţi să fie atacați de un copil. Un copil care, după ce le-a 
spus cu atâta loialitate că Endurance a plecat, l-a ucis pe cel 
care avea bijuteriile, dându-le cavalerilor răgazul să le împiedice 
retragerea. Din întâmplare, continuă Rook, prinzând cu putere 
obrazul lui Garin între degetul mare şi arătător, te-au descris 
foarte bine, cei patru care au supravieţuit. Blond, ochi albaştri, 
faţă ca de cal, a zis unu' dintre ei. 

— Omul tău voia să omoare o fată! Garin se simţi mai 
degrabă cuprins de furie decât de frică. Mi s-a spus că nimeni nu 
va păţi nimic! 

Rook rânji batjocoritor. 

— Mi s-a spus că nimeni nu va păți nimic! 

— Mi-ai omorât unchiul! ţipă Garin, lovindu-l tare pe Rook în 
piept cu pumnul. Bărbatul se dădu înapoi. Am făcut ce mi-aţi 
cerut! /ar voi l-aţi omorât! 

Rook îşi reveni şi îl izbi pe băiat în perete. Garin icni când 
simţi pumnalul pătrunzând prin lenjerie şi zgâriindu-i pielea. 

— lar acum, şuieră Rook, o să i te alături! 

Garin se zbătu, dar bărbatul îi înfipse un braţ în gât. Garin 
simţi cum îi dă sângele chiar pe sub lenjerie, în dreptul pieptului. 

Rook se apropie, până când respiraţia lui fierbinte şi urât 
mirositoare îi umplu nările lui Garin. 

— l-ai avertizat pe cavaleri, rahat mic ce eşti! Le-ai spus de 
stăpânul meu! 

— Nu! Garin începu să se înece din pricina braţului lui Rook, 
care îl sufoca. Ai... cuvântul meu! 

— Cuvântul tău înseamnă pentru mine la fel de puţin ca şi 
viaţa ta. 


197 


— N-am spus nimănui! 

Garin se lipi, moale, de zid. 

— Stai drept, vierme nevolnic! Tu i-ai avertizat pe cavaleri, 
nu? 

— Nu! 

— Ne-ai făcut să pierdem bijuteriile! 

— Eu... nu pot respira! Garin intrase în panică din pricina 
strânsorii braţului celuilalt. Incepea să vadă ca prin ceaţă, iar 
lumea din jurul lui devenea cenuşie. Doamne, te rog! Nu mă 
omori! 

— De ce să n-o fac? 

— Ştiu lucruri... secrete! Există o carte care a fost furată... 
importantă pentru Templu... un... grup din Templu... şi regele 
Richard a fost implicat... şi... 

— Ce tot bolboroseşti acolo? tună, dezgustat Rook. 

Dar slăbi puţin strânsoarea. 

— Există un grup secret în interiorul Templului, icni Garin, 
inspirând aerul cu nesaţ. Li s-a furat o carte din acest 
preceptoriu. Ar putea distruge Templul. Clătină din cap. Nu ştiu 
de ce. 

— Pe dracu'! Rook îşi trase înapoi pumnalul. Ştiu că tu le-ai 
spus cavalerilor. 

Garin se uită drept în ochii lui Rook. 

— Atunci fă-o! icni el. Fă-o acum! Însă nu le-am spus 
cavalerilor. Jur! 

Inchise ochii, încordându-se pentru lovitură şi pentru şocul 
durerii. Ochii i se deschiseră imediat ce auzi un zgomot. Rook se 
dăduse înapoi, iar pe chip îi înflorise un rânjet viclean. Individul 
izbucni în ras. 

— N-am venit aici să te omor, băiete. Râsul i se domoli. Dar 
trebuia să aflu dacă tu ne-ai dat de gol, iar groaza îi face pe 
oameni cinstiţi. Işi băgă pumnalul în teacă. Pierderea bijuteriilor 
l-a îndurerat enorm pe stăpânul meu, dar el crede că serviciile 
tale vor plăti datoria pe care acum o ai faţă de el. Inainte de 
tâmpenia ta de la Honfleur, te socotea extrem de util. 

— Nu, zise Garin, ducându-şi o mână tremurândă la obrajii 
uzi. N-o pot face. Nu voi părăsi ordinul. 

Rook îşi miji ochii. 


198 


— Dar el nu vrea să părăseşti Templul. Eşti mult mai de folos 
în interior decât afară. Poziţia ta, chiar dacă eşti un simplu 
sergent, îţi dă putere, o putere pe care o poţi folosi faţă de alţii. 

— Nu, repetă Garin cu tărie. La ordinele lui a murit unchiul 
meu. Nu-l voi mai sluji. 

— ÎI vei sluji, băiete! mârâi Rook. Ba, mai mult, o vei face 
bucuros! Tonul individului se înmuie. Ce te aşteaptă acum în 
Londra, după moartea unchiului tău? 

Garin tresări auzind vorbele celuilalt. 

— Păi... nu ştiu. 

— O, eu cred că ştii. Rook zâmbi parşiv. Sir Jacques era un om 
puternic, un om cu influenţă. Sunt doar câţiva în poziţia lui, 
câţiva care să-ţi ofere acelaşi viitor măreț ca el, şi, în plus, eşti 
la fel de vinovat de moartea lui ca şi cel care a ordonat atacul. 

— Mercenarii l-au ucis! N-a fost vina mea! 

— Săbiile lor au dat lovitura, dar limba ta a transmis 
informaţia care a făcut lovitura posibilă. Rook oftă. Prin propria 
ta faptă, ţi-ai distrus cea mai mare ocazie de a-ţi repune în 
drepturi numele, pe vremuri nobil. Nu asta îţi doreai? Nu a spus 
stăpânul meu că poate face asta pentru tine? Rook îşi ridică 
tunica şi scoase punga de catifea de la centură. Uite. Aruncă 
punga spre Garin, care o prinse. Stăpânul meu e un om corect. 
Păstrează aurul. Acceptă-i cererea şi va avea grijă de tine, 
refuză şi nu ştiu ce se va întâmpla. Şi el e un om cu influenţă. Îţi 
poate uşura viaţa. Dar o poate face şi insuportabilă. 

Garin se uită fix la pungă câteva clipe, apoi i-o aruncă înapoi 
lui Rook. 

— Unchiul meu a fost cel care voia să ne reabiliteze numele. 
Eu am făcut toate astea pentru el. Acum e mort. Pentru mine nu 
mai contează. 

Rook tăcu o vreme. 

— Şi mama ta? întrebă el încet. Pentru ea contează? 

Garin înţepeni. 

— Nu ştii nimic despre mama mea. 

Rook privi gânditor spre tavan. 

— Lady Cecilia e înaltă, un pic prea slabă pentru gusturile 
mele şi are păr blond. Se uită din nou la Garin. Un păr frumos, 


199 


nu-i aşa? Îl poartă strâns sub bonetă. Dar e o adevărată 
frumuseţe când îi atârnă pe spate. 

— N-ai văzut-o niciodată. 

Rook îşi duse o mână la inimă. 

— Am văzut-o acum câteva zile. Stăpânului meu îi place să 
ştie pe cine are în slujba lui. Expresia de pe chip îi deveni mai 
dură. Şi ce este important pentru oamenii aflaţi în slujba lui. M-a 
trimis să-ţi găsesc casa din Rochester a doua zi după ce ai 
acceptat să ne ajuţi. 

— Minti, şopti Garin. 

— Cum am mai spus, mama ta e o frumusețe, dar nu a dat 
dovadă de prea multă milostenie când i-am bătut la uşă, un 
cerşetor în căutare de ceva de-ale gurii. A pus pe una dintre 
servitoare să mă alunge. Rook se apropie de Garin. Dacă ar 
trebui să bat din nou la uşa ei, se va vedea obligată să mă 
trateze cu mai multă deschidere. De fapt, cu mai multă 
deschidere decât ar fi nevoită să o facă o doamnă adevărată. 
Prinse mâna lui Garin şi împinse punga de catifea în palma 
băiatului. Aşa că, vezi tu, ne vei sluji. 

Alb la față şi tremurând, Garin îşi ridică privirea spre el. 

— Nu-i aşa? ceru Rook confirmarea. 

Garin încuviinţă din cap. 

— Spune-o, băiete. 

— Da, scuipă Garin. 

— E mai bine. Şi acum, o să-ţi dau de ştire la Templul Nou în 
mai puţin de o lună. Cred că stăpânul meu are câteva sarcini 
mici pentru tine. Şi o să-i poţi povesti totul despre cartea aia de 
care tocmai ai pomenit. Rook chicoti şi porni spre uşă. Cred că 
va fi foarte interesat de asta. 

— Te omor dacă îi faci vreun rău, rosti încet Garin, urmărindu- 
| pe Rook cu privirea. 

Individul nu se uită înapoi. 

Garin aruncă punga pe pat după închiderea uşii. Se răsuci pe 
călcâie şi privirea îi căzu pe masa pe care se găsea lumânarea 
de noapte. Cu o mişcare bruscă a braţului, aruncă masa cât 


colo. Lumânarea se stinse, cufundând încăperea în beznă. 
XXX 


200 


Will privi în jur când uşile duble vopsite în negru se deschiseră 
şi din încăperile Inspectorului ieşi un cavaler. Era sir John. Will 
stătea pe coridor de mai bine de o oră. Îl văzuse pe Everard 
plecând la scurt timp după ce lui i se spusese să aştepte afară, 
apoi întorcându-se cu cavalerul ceva mai târziu. Sir John îi 
aruncă o privire dezaprobatoare, apoi îşi văzu de drum. Cu 
stomacul arzându-i de durere, Will îşi întoarse privirea şi îl văzu 
pe Everard în pragul încăperii. Preotul îi făcu semn să intre. 
După ce băiatul păşi înăuntru şi uşile se închiseră, Everard se 
duse la cămin şi se postă în faţa lui, întinzându-şi mâinile 
deformate către flăcări. 

— Stai jos, ordonă Inspectorul, arătându-i lui Will scaunele din 
faţa mesei. 

Băiatul traversă încăperea, zgomotul paşilor fiind absorbit de 
covor. Se ghemui pe unul din scaune şi îşi puse mâinile pe 
genunchi. 

— Îmi pare rău că am băut vinul de comuniune, domnule, 
începu el, după ce îşi repetase afară discursul. Am pierdut masa 
de seară şi mi-era sete. Dar chiar îmi pare rău şi... 

Will se opri şi îşi strânse buzele observând privirea dură a 
Inspectorului. 

— Mă bucur că te căieşti, sergent, dar mă tem că asta nu este 
suficient. Greşeala ta e mare. În alte circumstanţe ai fi fost adus 
în faţa capitulului săptămânal, dezbrăcat de tunică şi dat afară 
din ordin. 

— Alte circumstanţe? rosti Will cu voce spartă. 

Inspectorul se lăsă pe spate şi îşi mângâie barba şi gura. 

— Se pare că ai dat dovadă de curaj şi iniţiativă la Honfleur. 
Din câte mi s-a spus, eşti un sergent de calibru, un tânăr 
talentat cu mare potenţial. Ai câştigat turnirul de la Templul 
Nou, nu-i aşa? 

Will dădu din cap. 

— Nu vreau să lipsesc Templul de cineva cu capacităţile tale, 
continuă Inspectorul. Şi se pare că însuşi Dumnezeu veghează 
asupra ta. 

Aruncă o privire scurtă spre Everard, pe care Will o prinse din 
zbor. 

— Domnule? 


201 


— Luând în considerație aceste circumstanțe, rosti 
Inspectorul, ignorându-l, am decis care-ţi va fi pedeapsa. Când 
vei împlini vârsta, peste cinci ani, nu vei depune jurămintele de 
cavaler ca alţi sergenţi de condiţia ta. Vei primi mantia cu un an 
şi o zi mai târziu. 

Will se apucă strâns de scaun. Şase ani? Şase ani de 
aşteptare până la primirea mantiei? 

— De asemenea, vei fi biciuit. Dacă te-ai comportat ca un 
câine, vei fi tratat ca atare. Nu-i tolerez pe cei care vor să 
devină războinici ai lui Hristos purtându-se asemenea ultimelor 
scursuri. Fratele Everard a acceptat să ducă pedeapsa la 
îndeplinire. Dădu din cap înspre preot. Poţi să-l iei, frate. 

Will avu impresia că zăreşte o urmă de triumf pe chipul 
zbârcit al preotului, înainte ca Everard să se încline în faţa 
Inspectorului şi să deschidă uşile. Will plecă de acolo ameţit, 
mânat din spate de Everard de-a lungul coridorului, apoi în 
curte. Merseră în tăcere spre capelă, fiecare pas făcut mărind 
groaza din sufletul lui Will. Băiatul nu mai fusese niciodată 
biciuit. 

După ce închise uşile, Everard îl îndrumă pe Will spre altar. 

— Repede, băiete. N-am toată noaptea la dispoziţie. 

Will merse încet. 

Când ajunseră la estradă, Everard îi arătă podeaua. 

— În genunchi! 

Will îngenunche, zărind silueta lui Hristos atârnând de 
crucifixul de pe altar. 

— Şi-acum, rosti preotul, încruntându-se, unde l-am pus? 

Işi pipăi sutana neagră, apoi se duse la uşa din peretele 
lateral şi dispăru în sacristie. Tăcerea care urmă i se păru lui Will 
asurzitoare. Când se întoarse, Everard ţinea ceva în mână. 
Băiatul încremeni când zări biciul. 

— Saltă-ţi tunica şi pune-ţi faţa pe podea! 

Will îşi ridică tunica şi cămaşa. Simţi aerul rece înfiorându-i 
pielea. Se aplecă, îşi lipi fruntea de piatră şi îşi puse palmele pe 
podea. 

— De ce Inspectorul nu m-a dat afară din ordin, domnule? 
întrebă el, întârziind astfel momentul inevitabil al căderii 
biciului. Putea să o facă. 


202 


— S-a convenit că aşa ceva n-ar servi nimănui, răspunse, 
calm, Everard. Aşa, şi tu, şi eu obţinem ce vrem. 

— Ce anume? 

Will încercă să se ridice, dar preotul îi puse un picior pe spate, 
ţintuindu-l de podea. 

— Tu rămâi sergent în cadrul Templului, iar eu, zise Everard, 
ridicându-şi piciorul de pe spatele lui Will, eu mă aleg cu un 
ucenic. 

— Un ucenic? Will se strâmbă auzind cum pocneşte biciul 
deasupra lui. Când nu simţi durere, îşi dădu seama că Everard 
doar pregătise unealta. Inspiră adânc. Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, zise Everard încet şi rar, că acum eşti 
sergent al Templului din Paris. lar eu sunt noul tău maestru. 

Biciul pocni din nou. Will simţi o durere sfâşietoare pe şira 
spinării, ca un trăsnet, care îl făcu să ţipe. În vreme ce durerea îl 
copleşea, Will îşi înfipse degetele în piatră, ca şi cum ar fi 
încercat să se ascundă în podea, aşa că abia auzi următorul 
pocnet. Băiatul se forţă să respire şi încercă să spună ceva, dar 
următoarea lovitură veni înainte ca el să poată rosti un cuvânt. 
De această dată, durerea fu altfel, mai puternică pentru că 
fusese anticipată. Biciul pocni din nou, şi din nou, iar durerea îi 
provocă lui Will o senzaţie de vomă. Băiatul închise ochii, care 
erau plini de lacrimi. 

După ce termină, Everard strânse biciul şi se aşeză în faţa 
altarului. Will îşi lipi obrazul de piatră, acolo unde lacrimile şi 
propria lui salivă formaseră o mică baltă. 

— În picioare! 

Will îşi simţea spatele arzând şi picioarele ca gelatina. Se 
ridică, înăbuşindu-şi un urlet când tunica se lipi de pielea 
zdrelită. Voia să se facă ghem şi să plângă, dar nu-i putea da 
preotului această satisfacţie: pierderea mândriei era mai rea 
decât durerea. 

Pe obrajii palizi ai preotului se vedeau două pete de culoare. 

— De ce...? Will închise ochii şi strânse din dinţi ca să-şi 
alunge durerea de spate. De ce aveţi dumneavoastră, un preot, 
nevoie de un sergent? 

— Adun şi traduc manuscrise de medicină, matematică, 
geometrie, astronomie şi altele asemenea, zise Everard, 


203 


aruncând cu nepăsare biciul pe una din bănci. Dar, deşi 
şaptezeci de ani de viaţă or fi adus înţelepciune în mintea asta a 
mea, cu siguranţă că nu s-au arătat la fel de binevoitori şi cu 
trupul meu. Everard îşi bătu tâmpla cu degetul. Vederea îmi 
slăbeşte. Am nevoie de un scrib. 

— Un scrib, repetă Will, încercând să-şi menţină vocea calmă. 

— De luni de zile îi cer asta Inspectorului, dar până acum nu a 
putut să-mi dea un sergent pentru această treabă. Everard îi 
zâmbi lui Will. Ce noroc pe mine că eşti aici. Zâmbetul i se lărgi. 
Şi că ai ales să profanezi Sfântul Sacrament. 

Will se holbă la preot, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Un scrib? repetă el. 

— Spre deosebire de mulţi de vârsta şi poziţia ta, tu poţi scrie 
şi citi, nu-i aşa? 

— Am fost antrenat să devin cavaler, nu funcţionar! 

— Crezi că un templier are nevoie doar de sabie, băiete? 
Everard clătină din cap. Fostul tău maestru te-a învăţat să-ţi 
foloseşti braţul. Eu te voi învăţa să-ţi foloseşti mintea. Se zgâi la 
Will prin ochii mijiţi. Asta dacă ai aşa ceva. Se răsuci pe călcâie. 
Întoarce-te în camera ta. Mâine-dimineaţă, după prima slujbă, 
vino la mine. Îţi poţi începe treaba făcându-mi curăţenie în 
cameră. După miros, a intrat iarăşi o pisică. 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu fac asta! 

— Atunci pleacă pe uşa aia. 

Will deschise gura, apoi o închise la loc. Se uită fix la preot. 

— Cum? 

— Pleacă, nu te pot opri. 

Will aruncă o privire spre uşi. 

— E o glumă? 

— Nu. 

— Foarte bine, rosti băiatul după câteva clipe. Făcu un pas 
spre uşă. Aşa voi face. 

— Treci prin uşa aia, băiete, rosti preotul în spatele lui, şi 
continuă să mergi până ce vei ieşi din acest preceptoriu. Nu mai 
eşti sergent al Ordinului Templului. Te dezleg de legământ. 

— Dar asta nu e ce... 


204 


— Dacă nu te poţi supune maestrului tău, atunci nu ai ce 
căuta aici. 

Will rămase pe coridorul dintre uşi şi altar. Nu nutrise 
niciodată o dorinţă la fel de puternică de a deveni cavaler 
precum alţi sergenţi pe care îi cunoştea; de a lupta pentru 
creştinătate împotriva necredincioşilor şi de a se umple de glorie 
în bătălii; de a-l sluji mai bine pe Dumnezeu şi de a primi 
puterea şi privilegiile aduse de rangul de cavaler. Insă Owein 
spusese că un bărbat renaşte atunci când îmbracă mantia, căci 
se curăţă de toate păcatele. lar Will înţelesese. Nu mantia era 
importantă, ci mântuirea. Tatăl lui trebuia să îl vadă îmbrăcat cu 
mantia albă, să vadă că se născuse din nou, că nu mai era 
băieţelul care îşi omorâse sora. 

— Nu, şopti el. Nu voi pleca. 

— Atunci, sergent Campbell, ne vedem în zori. 

Everard îl urmări pe băiat cum părăseşte capela, târşâindu-şi 
picioarele. După plecarea lui Will, preotul mormăi ceva pentru 
sine, apoi începu să pregătească altarul pentru slujbă. 

Puțin mai târziu se deschiseră uşile capelei şi prin ele trecu un 
bărbat înalt, îmbrăcat cu o mantie cenuşie. 

— A, aici erai, zise Everard, mijind ochii în direcţia coridorului 
dintre strane. Să înţeleg că ai depus mărturie despre bătălie? 

— Da, frate, răspunse Hasan, apropiindu-se. l-am spus 
Inspectorului că m-am dus la Londra ca să mă întâlnesc cu unul 
dintre oamenii tăi de legătură, un vânzător de cărţi. 

— Şi nu ţi-a pus şi alte întrebări? Bine. Everard puse breviarul 
pe care îl ţinea în mâini pe altar şi cobori de pe estradă spre 
Hasan. Nu ne putem permite şi alte complicaţii. Moartea lui 
Jacques reprezintă şi aşa o lovitură dură pentru noi. Oricum, 
trebuie să reluăm căutarea cărţii imediat ce va fi posibil. Dacă 
Rulli o dăduse deja înainte de a-l prinde tu, atunci cel care a luat 
cartea ar putea să fie încă în oraş. Jacques ţi-a spus ceva cât ai 
stat la Templul Nou? 

— Era îngrijorat, ca şi tine, ca persoana care l-a obligat pe 
Rulli să fure Cartea Graalului să nu vrea să o folosească drept 
dovadă a existenţei Anima Templi şi să ne dezvăluie planurile. 
Hasan se aşeză pe o bancă, apoi zări biciul. Il ridică. A avut 
cineva necazuri? 


205 


Everard mormăi ceva şi luă biciul. 

— Fiul lui James Campbell, dacă îţi vine să crezi. 

— Fiul lui James? 

— William. Un sergent de la Templul Nou. A venit aici cu nava 
de la Londra. De fapt, tocmai l-am luat ca ucenic. 

Hasan ridică o sprânceană. 

— William? Atunci el e cel despre care ţi-am povestit; cel pe 
care l-am prins urmărindu-mă în Honfleur. Crezi că ştie? 

După câteva clipe, Everard clătină din cap. 

— James era conştient de ce era în joc. Nu i-ar fi spus. lar 
băiatul cu siguranţă nu a dat niciun semn că ar şti cine sunt. 
Probabil era doar curios. Doar nu e prima dată când stârneşti 
curiozitatea sau îngrijorarea cuiva, Hasan. Everard se duse 
înspre partea laterală a încăperii. Cel puţin mă voi folosi de el 
cât stă aici. 

Hasan îl urmări pe Everard cum ascunde biciul pe un raft. 

— Ştiu că îţi căutai un slujitor, frate. Dar nu te supăra că îţi 
spun, nu sunt sigur că la asta s-a gândit James când te-a rugat 
să ai grijă de fiul lui. 

— Ce cale mai bună există ca să-l ţin sub supraveghere? 
răspunse scurt preotul. Nu mai are maestru. Ce crezi că ar vrea 
James să fac? Să-l trimit singur înapoi în Anglia sau să-l ţin aici, 
sub ochii mei? 

Hasan dădu din cap, ştiind că nu era cazul să insiste pe acel 
subiect. 

— Poate că ar trebui să ne gândim din nou în legătură cu 
contactarea restului membrilor Frăției ca să-i informăm de furtul 
cărţii, zise el, în vreme ce Everard se apropia de el. 

— Fraţii noştri din Orient au treburile lor. Războiul între 
mameluci şi forţele noastre e gata să izbucnească. Pe asta 
trebuie să se concentreze dacă vrem să reuşim să trecem peste 
problemele cu care, mă tem, ne vom confrunta în curând. 

— Dar fără sprijinul lor s-ar putea ca găsirea Cărţii Graalului 
să fie extrem de dificilă. Poate chiar imposibilă. Dacă preţiosul 
volum este scos la lumină şi Anima Templi expusă, tot ce am 
reuşit să construim se poate prăbuşi. Nu cumva asta e o 
ameninţare mai mare? 


206 


— Cartea e responsabilitatea mea, Hasan, replică Everard cu 
fermitate. Eu mă voi ocupa de asta. Işi frecă iritat fruntea. La 
naiba cu Armand! izbucni el brusc. Marele Maestru avea nevoie 
de pompă şi ceremonii, nu-i aşa? oftă şi se uită la Hasan. Cartea 
aia îmi stă ca o piatră de gât încă de la conceperea ei. Când 
Armand a murit la Herbiya ar fi trebuit să o distrug, nu să o aduc 
înapoi la Paris. Din pricina mea, este în pericol tot ce am obţinut 
noi cu atâtea sacrificii. Munca noastră e prea importantă pentru 
această lume pentru ca ea să se piardă, Hasan. 

— Nu e vina ta, frate. 

— Nu? Eu am scris blestemăţia aia. Dacă nu e vina mea, 
atunci nu ştiu a cui e. Vanitatea m-a determinat să o păstrez, 
Hasan. Everard clătină din cap. Vanitatea. A 

Sarazinul tăcu câteva clipe, neştiind ce să-i răspundă. In cele 
din urmă, băgă mâna în sacul lui şi scoase de acolo un 
pergament îngălbenit şi crăpat, pe care i-l dădu lui Everard. 

— Am luat asta de la Jacques după ce a murit. Nu vreau să-l 
găsească cineva. 

Everard luă pergamentul neliniştit. 

— EIl l-a citit? 

— Da. A fost mulţumit că James a reuşit atât de multe într-un 
timp atât de scurt în tabăra mamelucă. Hasan făcu o pauză. li 
vei povesti noului tău ucenic despre implicarea tatălui său? 

— Nu, răspunse scurt Everard. Rupse pergamentul şi băgă 
bucăţile într-un buzunar al sutanei. Flăcăul mai are multe de 
învăţat. 


207