Rafael Sabatini — Vulturul marilor

RAFAEL SABATINI 


Valiurd) marilor 


wWW.virtual-prOjecl.eu= 


RAFAEL SABATINI 


Vulturul marilor 


www.virtual-project.eu 


OMEGAPRES 
Bucureşti 


NOTA 


Lordul Henry Goade care cunoaşte personal - după cum vom 
vedea - pe sir Oliver, ne spune cu asprime că nu prea fusese 
favorizat de soartă. Dar Excelenţa Sa e dedată la judecări aspre 
şi observaţiile sale nu sunt totdeauna exacte. El spune, de pildă, 
despre Anne de Cleves, că era „cea mai urâtă femeie pe care 
am văzut-o vreodată”. Atât de mult, cât se poate vedea din 
propriile sale lucrări voluminoase, pare foarte îndoielnic dacă 
măcar a văzut-o vreodată pe Anne de Cleves, şi-l bănuim aici de 
a nu fi fost decât sclavul unui ecou al părerii comune, care 
atribuia căderea lui Cromwell urâţeniei acestei mirese, pe care 
el o procurase stăpânului său, Barbă Albastră, Acestei păreri 
comune, îi prefer documentul din biblioteca de la Holmein, care 
ne îngăduie să ne formulăm propriile noastre opinii şi ne arată o 
femeie, care e desigur foarte departe de portretul răutăcios al 
Excelenței Sale. 

De asemenea, îmi place să cred că lordul Henry a fost greşit 
în părerea sa asupra lui sir Oliver şi sunt încurajat în această 
credinţă de portretul pe care el însuşi i-l face. „El era”, spune 
dânsul, „un om înalt, puternic, bine făcut, exceptând doar că 
braţele sale erau prea lungi, iar mâinile şi picioarele le avea de o 
mărime neobişnuită. Faţa îi era acoperită de o barbă neagră. 
Nasul şi fruntea le avea mari, iar ochii săi, înfundaţi adânc sub 
sprâncenele stufoase, erau de o culoare ştearsă, cruzi şi siniştri. 
El avea - şi asta am remarcat întotdeauna a fi un semn de mare 
virilitate la un bărbat - o voce aspră şi adâncă, fără îndoială 
întrebuințată mai des la jurăminte false şi prostii, decât la 
adoraţiunea Creatorului”. Astfel, lordul Henry îşi arată 
dezaprobarea ce o avea faţă de acest om. Adevărul e - după 
cum dovedesc numeroasele lui scrieri - că Excelenţa Sa era 
puţin mizantrop. Mizantropia sa îl ducea - ca şi pe alţii de altfel - 
la o judecată greşită. El ridica pana nu numai pentru a scrie o 
cronică a timpurilor sale, ci ca până la sfârşit să adauge şi 
amărăciunea ce o avea, deoarece căzuse în dizgrație. Ca o 
consecinţă, el avea puţin bine de spus despre oricine şi rareori 


făcea menționări asupra unora din contemporanii săi, pentru a 
utiliza sursele unei vorbe de ocară. 

La urma urmei, e cu putinţă să-i găsim scuze. El era odată un 
om de gândire şi acţiune, o îmbinare pe cât de rară, pe atât de 
obişnuit deplorabilă. Omul de acţiune din el ar fi putut merge 
mai departe, dacă n-ar fi fost ruinat de omul de gândire. Fiind 
un marinar deosebit, ar fi putut deveni marele lord amiral al 
Angliei, dacă n-ar fi avut o înclinare pentru intrigă. Din fericire 
pentru el - căci altfel cu greu şi-ar fi putut menţine capul acolo 
unde natura i-l pusese - intră sub un noian de bănuieli. Cariera 
sa suferi o lovitură; dar era necesar să i se acorde unele 
compensaţii, deoarece bănuielile nu putuseră fi dovedite. În 
consecinţă, fu destituit din postul său şi numit, din graţia 
reginei, locotenentul ei pentru Cornwall, o poziţie în care se 
socotise că nu poate face rău. 

Acolo, acrit de înfrângerea ambițiilor sale şi ducând o viaţă de 
pustnic, el caută consolarea în pana sa. El scrie mica şi 
superficiala „Istorie a lordului Henry Goade”, care e o minune de 
excentricităţi, inexactităţi şi abateri. În 18 volume enorme, 
umplute cu caracterele sale gotice, el dă versiunea lui asupra 
dizgraţiei sale. 

Cronicile sale neglijează complet istoria Angliei, fapt care 
explică de ce au rămas nepublicate. Dar pentru studentul care 
încearcă să urmărească istoria acelui extraordinar om, sir Oliver 
Tressilian, ele sunt nepreţuite. Şi, deoarece am făcut din 
această istorie subiectul lucrării mele, mă simt foarte îndatorat 
acelor cronici. Fără ele, ar fi fost într-adevăr imposibil să 
reconstitui viaţa acelui gentleman care a devenit un renegat şi 
un corsar berber şi ar fi putut deveni paşă al Algerului, dacă nu 
ar fi intervenit anumite întâmplări, pe care le veţi citi. 

R. S. 


Partea întâi 


VULTURUL MĂRILOR 


TZU 
ii, LN, g A | 


LA 
d ge. 


-D F 54 id 


CAPITOLUL | 


ŞARLATANUL 


Sir Oliver Tressilian stătea comod în eleganta sufragerie a 
locuinţei sale Penarrow, căruia un inginer italian, Bagnolo, venit 
în Anglia cu o jumătate de secol în urmă, ca asistent al 
celebrului Torigianni, îi dăduse, reconstituind-o, o curată graţie 
arhitectonică italiană, neîntâlnită până atunci în acel colţ din 
Cornwale. Bagnolo, care împreuna talentul său artistic cu un 
temperament vulcanic, avusese nenorocul să ucidă un om, într- 
o încăierare, într-o tavernă din Southwark. Fugi din oraş, 
temându-se de urmările faptei sale. În ce împrejurări făcu 
cunoştinţă cu tatăl actualului sir Oliver, nu ştiu. Dar lucru sigur e 
că această întâlnire a fost prielnică pentru amândoi. Ralph 
Tressilian - care se pare să se fi simţit în largul lui, atunci când 
era în tovărăşia nelegiuiţilor - oferi adăpost fugarului, iar 
Bagnolo îl răsplăti oferindu-se să reconstruiască vechiul şi 
ruinatul conac al bătrânului. Luând lucrarea asupra-şi porni la 
înfăptuirea cu tot entuziasmul adevăratului artist, realizând, 
pentru protectorul său, o reşedinţă cum nu se mai văzuse până 
atunci prin partea locului. Sub supravegherea acestui inginer, se 
ridica o locuinţă splendidă, cu două etaje, din cărămizi roşcate, 
puternic luminată de razele soarelui, care pătrundeau prin 
ferestrele uriaşe ce ocupau aproape întreaga faţadă. Intrarea 
principală era într-o aripă ieşită în afară, iar deasupra ei se ridica 
un balcon masiv, sprijinit pe o boltă, de o graţie minunată. Atât 
balconul, cât şi bolta, erau înfăşurate într-o mantie de frunziş 
verde. Din ţiglele roşii ca focul ale acoperişului, se ridicau 
majestuoase nişte coşuri masive de cărămizi. Dar adevărata 
glorie a Penarrowului - aceea a noului Penarrow conceput de 
Bagnolo - era grădina. La munca lui Bagnolo, timpul şi natura şi- 
o adăugaseră pe a lor. Bagnolo construise fântâna şi faunul, 
care, din mijlocul ei, domina grădina. Tot el construise statuile 
care străluceau în bătaia soarelui, ca nişte bijuterii din verdele 
grădinii. Dar timpul şi natura desăvârşiseră restul, care făcea 
din grădina Penarrowului una din cele mai frumoase din ţinut. 


Sir Oliver stătea confortabil în sufragerie, gândindu-se la toate 
acestea, într-o zi de septembrie, şi dându-şi seama că viaţa 
merită să fie trăită. Şi, într-adevăr, sir Oliver avea mai multe 
cauze care îi îngăduiau să arate un optimism foarte mare. Prima 
din acestea - deşi departe de a fi bănuială - era buna digestie 
pe care o avusese în ziua aceea; a doua, era faptul că, pentru 
contribuţia sa în luptele ce Anglia le dusese contra invincibilei 
Armada, reuşise să primească în anul al 25-lea al vieţii sale, 
titlul de cavaler din mâna reginei; a treia şi ultima cauză - pe 
care am lăsat-o special la sfârşit - era faptul că dragostea lui 
pentru mistress Rosamund Godolphin era favorizată de zeul 
amorului. 

Aşa că sir Oliver stătea vesel în scaunul său înalt, cu 
picioarele întinse şi cu un zâmbet pe buzele umbrite de o mică 
mustăcioară. (Portretul Lordului Henry despre sir Oliver fusese 
făcut la o perioadă mai înaintată). 

Era amiază şi gentleman-ul nostru tocmai luase masa, după 
cum mărturiseau farfuriile şi sticla goală din faţa lui. Pufăia 
gânditor dintr-o pipă lungă - căci se deprinsese cu acest obicei 
nou importat - şi visa la iubita sa, mulţumind cu recunoştinţă 
sorții că îl făcuse destul de capabil, pentru a obţine dragostea 
Rosamundei. 

Natura îl făcuse pe sir Oliver un om puternic („tare cât 20 de 
draci”, aceasta era expresia lordului Henry) şi de asemenea 
foarte învăţat. Strămoşii îl ştiuseră pe acest băiat, ca fiind un 
copil nevinovat şi visător, dar se înşelaseră. 

În timp ce ochii săi zâmbitori priveau terasa însorită prin 
fereastră, o umbră acoperi lumina soarelui pentru o clipă şi 
dânsul se gândi că aceeaşi umbră care întunecase pentru o 
clipă fereastra, întuneca puţin şi viaţa sa. Căci umbra, purtând o 
pălărie mare spaniolă, împodobită cu pene şi jucându-se cu un 
baston lung de abanos, trecu prin faţa ferestrei. Zâmbetul de pe 
buzele lui sir Oliver se stinse. Faţa i se întunecă, sprâncenele 
negre i se încruntară, până ce se întâlniră aproape, apoi 
încetişor zâmbetul îi reapăru pe faţă, dar nu mai era acelaşi 
zâmbet blând dinainte. Se transformase într-un zâmbet hotărât, 
care-i contracta buzele şi dădea ochilor lui o privire 
batjocoritoare. 


Intră Nicholas, servitorul său, pentru a-l anunţa pe master 
Peter Godolphin şi în spatele servitorului apăru însuşi Peter 
Godolphin, sprijinindu-se pe bastonul său şi scoţându-şi marea 
sa pălărie. Era un gentleman înalt şi slab, cu o faţă de tot rasă şi 
se poate spune chiar frumoasă, pe care era însă întipărită veşnic 
o expresie mândră. Era cu doi, sau trei ani mai tânăr ca sir 
Oliver. Işi purta părul mai lung decât se cerea pe atunci, totuşi 
nu destul, pentru a putea fi numit extravagant. 

Sir Oliver se sculă, înclinându-se în semn de salut. O pufăire 
din pipă a făcut pe vizitator să strănute şi să tuşească. 

— Văd, remarcă acesta, înecându-se, că ai căpătat acest 
obicei păcătos! 

— Am avut şi altele şi mai păcătoase, replică sir Oliver ironic. 

— Nu mă îndoiesc, spuse master Godolphin. 

— Cu toate acestea, urmă sir Oliver sper că vei fi îngăduitor 
cu metehnele mele. Nick, un scaun pentru master Godolphin şi 
încă o cupă! Iți urez bun sosit la Penarrow. 

Un zâmbet batjocoritor trecu pe faţa tânărului vizitator. 

— Imi faci un compliment, sir, pe care mă tem că nu voi avea 
prilejul să ţi-l înapoiez. 

— Vei avea poate prilejul, răspunse sir Oliver, cu un umor fin. 

— Când şi cum? 

— Când îmi vei oferi ospitalitatea casei dumitale, explică sir 
Oliver. 

— Tocmai despre această chestiune am venit să-ţi vorbesc. 

— la loc, te rog, îl invită sir Oliver, arătând scaunul adus de 
Nicholas. 

Cu acelaşi gest făcu semn servitorului să se îndepărteze. 
Master Godolphin nu luă în seamă invitaţia. 

— Ai fost, spuse el, la Godolphin Court, ieri, am aflat, se opri 
şi, deoarece sir Oliver tăcea, continuă cu răceală. Am venit spre 
a te informa sir că onoarea vizitelor dumitale e una pe care am 
dori să n-o mai avem. 

In efortul făcut, pentru a-şi menţine stăpânirea de sine în faţa 
jignirii atât de făţiş primită, sir Oliver păli. 

— Vei înţelege, Peter, spuse el liniştit, că ai spus prea multe, 
afară doar dacă nu mai ai ceva de adăugat. Se opri o clipă, 
măsurându-şi vizitatorul cu privirea. Nu ştiu dacă Rosamund ţi-a 


spus că ieri mi-a făcut onoarea de a consimţi să devină soţia 
mea. 

— E un copil care nu ştie ce face, îl întrerupse celălalt. 

— Cunoşti oare vreun motiv care ar putea-o face să-şi 
schimbe hotărârea? întrebă sir Oliver cu un aer provocator. 

Master Godolphin se aşeză, puse picior peste picior şi îşi 
aşeză pălăria pe genunchi. 

— Cunosc o duzină, răspunse el, dar nu văd încă nevoia de a 
le arăta. Va fi de ajuns să-ţi reamintesc că Rosamund are doar 
17 ani şi e deci sub tutela mea şi a lui sir John Killigrew. Nici eu 
şi nici sir John nu putem aproba această căsătorie. 

— Mă lipsesc, întrerupse sir Oliver. Cine vă cere aprobarea? 
Cu ajutorul lui Dumnezeu, sora dumitale va fi curând o femeie 
stăpână pe ea însăşi. Nu sunt grăbit să mă văd căsătorit şi de 
felul meu - poate ai observat - sunt un om foarte răbdător. Pot 
aştepta, şi pufăi din pipă. 

— Aşteptarea nu-ţi va aduce niciun folos, sir Oliver. Va fi mai 
bine să înţelegi că eu şi sir John suntem hotărâți. 

— Sunteţi? Pentru Dumnezeu. Trimite-l pe sir John la mine, să- 
mi spună câteva din hotărârile sale şi eu îi voi spune câteva din 
ale mele. Spune-i din partea mea, master Godolphin, că dacă se 
va osteni să vină până la Penarrow, îi voi face ceea ce trebuia 
să-i facă de mult călăul. Îi voi tăia urechile, cu mâna aceasta! 

— Între timp, spuse master Godolphin, rece, nu-ţi vei încerca 
vitejiile dumitale tâlhăreşti şi cu mine? 

— Cu dumneata? mormăi sir Oliver şi privi la dânsul cu 
veselie. 

— Nu sunt măcelar de miei, tinere. Afară de asta eşti fratele 
surorii tale. Se întinse peste masă, schimbând tonul. Hai Peter! 
Ce e la baza acestui refuz? Nu putem îndepărta barierele ce ne 
despart? Asta nu-l priveşte pe sir John. Acesta nu merită să 
vorbim de el. Dar cu dumneata e ceva deosebit. Eşti fratele ei. 
Nu putem fi ca nişte prieteni sinceri? 

— Prieteni? rânji celălalt. Părinţii noştri ne-au dovedit-o asta 
limpede. 

— Are importanţă ceea ce au făcut părinţii noştri? Ruşine lor, 
că, deşi vecini, n-au putut fi şi prieteni. Să urmăm oare un 
exemplu atât de trist. 


— Nu vei spune doar că vina era a tatălui meu, strigă celălalt 
cu mânie. 

— Nu spun nimic, tinere. Îi învinovăţesc pe amândoi. 

— Indrăzneşti, strigă master Peter, să defăimezi un mort? 

— Dacă aş face-o, îi defăimez pe amândoi. Dar nu o fac. Nu 
fac mai mult decât să condamn o vină, pe care amândoi au 
avut-o. 

— Atunci, sir,  restrânge-ţi învinuirile asupra propriului 
dumitale tată, cu care niciun om de onoare n-ar fi trebuit să 
trăiască în pace. 

— Linişteşte-te, linişteşte-te, bunul meu domn! 

— Nu poate fi vorba de linişte. Ralph Tressilian a fost ruşinea 
şi scandalul ținutului. Toate satele dimprejur cunosc originea 
desfrânată a Tressilianilor. 

Ochii lui sir Oliver se îngustară şi zâmbi. 

— Mă întreb care o fi fost originea dumitale, se miră el. 

Master Godolphin sări în sus, răsturnând scaunul pe care 
şedea. 

— Sir, fulgeră el, insulţi memoria mamei mele! 

Sir Oliver râse. 

— Am fost cam prea liber la gură, poate, dar asta e o 
consecinţă a amabilităţilor spuse la adresa tatălui meu. 

Master Godolphin îl privi cu mânie, apoi, împins de furie, 
ridică bastonul şi-l lovi pe sir Oliver peste umăr, apoi se îndreptă 
spre uşă. La jumătatea drumului se opri însă. 

— ţi voi aştepta martorii, spuse el. 

Sir Oliver râse din nou. 

— Nu cred că mă voi osteni să ti-i trimit, răspunse el. 

Master Godolphin, uimit, se întoarse. 

— Cum? Refuzi o provocare? 

Sir Oliver ridică din umeri. 

— Nimeni n-a văzut-o, spuse el. 

— Dar voi spune că te-am lovit. 

— Te voi face mincinos, căci nimeni nu te va crede. Apoi îşi 
schimbă din nou tonul. Hai, Peter, o facem prea lată. Cât despre 
provocare, mărturisesc că am meritat-o. Cuiva îi e mai sfântă 
mama decât tatăl. Deci suntem de acord în această chestiune. 


De ce nu putem fi de acord şi pe chestiunea care a separat pe 
taţii noştri? 

— E mai mult decât atâta între noi, spuse master Godolphin. 
Nu-mi voi mărita sora cu un pirat. 

— Un pirat? Sfinte Doamne! Bine că nu te-a auzit cineva, căci 
de când regina mi-a acordat graţia ei, pentru isprăvile mele pe 
mare, vorbele dumitale ar putea fi considerate ca trădare. Cred 
că ceea ce dânsa aprobă, poţi aproba şi dumneata şi chiar 
mentorul dumitale, sir John. Ascultaţi de el, căci el e cel care te- 
a trimis aici. 

— Nu ascult de nimeni, răspunse celălalt cu necaz, 
respingând învinuirea, mai ales deoarece cuprindea mult 
adevăr. 

— E o nebunie să mă numeşti pirat. Hawkins, cu care am 
călătorit, a primit de asemenea onoruri, şi cine ne numeşte 
pirați insultă pe regina însăşi. Afară de asta, tu care vezi deci că 
e o vină inexistentă, ce alta mai ai împotriva mea? Sper că sunt 
tot atât de bun, ca şi oricare altul din Cornwall. Rosamund m-a 
cinstit cu dragostea ei şi sunt destul de bogat. 

— Bogat cu fructul prădăciunilor pe mare, bogat cu comorile 
vaselor scufundate şi a preţurilor pe sclavii capturați în Franţa şi 
vânduți, la plantaţii, bogat ca vampirul, cu sângele oamenilor 
morţi. 

— Sir John a spus asta? întrebă sir Oliver cu o voce aspră. 

— Eu o spun! 

— Te-am auzit, dar te întreb unde ai învăţat această lecţie. Sir 
John e perceptorul dumitale? Este, este. Nu e nevoie să-mi spui. 
Mă voi socoti cu el. Intre timp, lasă-mă să-ţi dezvălui adevărata 
origine a urii lui sir John. Vei vedea ce cinstit gentleman e sir 
John, care era prietenul tatălui dumitale şi perceptorul dumitale. 

— Nu voi asculta ceea ce vei spune despre el. 

— Totuşi trebuie, pentru că m-ai făcut să ascult cele spuse de 
el despre mine. Sir John doreşte să obţină o licenţă, spre a 
construi la gurile Fallului. El speră să vadă răsărind un oraş la 
umbra castelului său, de la Arwenack. El se arată interesat în 
prosperarea ţării, dar uită să arate că locul e al lui şi că deci 
prosperitatea va fi doar a lui şi a familiei sale. Printr-o 
întâmplare norocoasă, ne-am întâlnit la Londra, în timp ce el era 


acolo pentru această afacere. Se întâmplă însă ca şi eu să am 
interese în Truro şi Penryn; dar - contrar lui sir John - nu mi-e 
teamă să arăt că interesele mele sunt sincere. Dacă ceea ce 
doreşte el se realizează, aceste două sate vor avea de suferit şi 
asta mă necăjeşte tot atât de mult, cât şi pe sir John faptul 
contrar. l-am spus lucrul acesta, căci nu sunt ruşinos, şi i-am 
spus şi reginei, sub forma unei petiţii. El ridică din umeri. 
Momentul era în favoarea mea. Eram unul din marinarii care 
ajutaseră la înfrângerea invincibilei Armada a regelui Filip. Am 
avut deci întâietatea în faţa reginei şi sir John n-a obţinut nimic. 
Te miră deci de ce mă urăşte? Ştiind ce fel de om e, te miră că 
mă numeşte pirat, sau chiar mai rău? E deajuns lucrul acesta, ca 
să nu poată aproba faptele mele pe mare, odată ce acestea l-au 
făcut să-şi piardă câştigul. Şi-a ales bârfeala ca armă de luptă, 
dar arma aceasta e şi a mea, şi îi voi arăta chiar azi lucrul 
acesta. Dacă nu mă crezi, vino cu mine, spre a fi de faţă la 
convorbirea pe care sper să o am cu acest calic. 

— Uiţi, spune master Godolphin, că şi eu am de asemenea 
interese apropiate de ale lui sir John şi că deci ai lovit şi în 
interesele mele? 

— Aha! exclamă sir Oliver. În sfârşit, soarele adevărului apare 
din dosul norilor de indignare la adresa sângelui meu şi a 
isprăvilor mele de pirat! 

Şi dumneata nu eşti decât un speculant. Acum văd ce prost 
am fost, să te cred sincer şi să stau de vorbă cu dumneata, ca 
un om cinstit. Vocea i se umflă şi buzele i se strânseră, într-o 
strâmbătură de dispreţ, care făcu pe celălalt să se cutremure. 
Jur că n-aş fi răsuflat acelaşi aer cu dumneata, urmă sir Oliver, 
dacă aş fi ştiut ce fel de om eşti. 

— Aceste cuvinte... începu master Godolphin, înălțându-se 
mândru. 

— Sunt ceva mai puţin aspre, decât ai merita, îl întrerupse 
celălalt. Nick! 

— Vei da socoteală pentru ele, şuieră vizitatorul. 

— Voi da socoteală acum, fu răspunsul. A veni aici şi a insulta 
memoria tatălui meu mort, a mă acuza de piraterie şi felul meu 
de viaţă, a face din acestea cauza care împiedică căsătoria mea 
cu sora dumitale, în timp ce adevărata cauză este a urii pe care 


o nutreşti faţă de mine, pentru că te-am împiedicat de a specula 
câţiva bieţi săteni, e o insultă, pe care nu o pot califica. Pentru 
numele lui Dumnezeu, pleacă! 

Nick intră în acel moment. 

— Vei mai auzi de mine, sir Oliver, spuse celălalt, alb de 
mânie. Îmi vei plăti aceste cuvinte. 

— Nu lupt cu... şarlatanii! spuse hotărât sir Oliver. 

— Îndrăzneşti să mă numeşti astfel? 

— Într-adevăr, mărturisesc că discreditez şarlatanii, numindu- 
te astfel. Nick, uşa pentru master Godolphin! 


CAPITOLUL II 


ROSAMUND 


După plecarea vizitatorului, sir Oliver se linişti. Apoi, fiind în 
stare se să gândească la poziţia sa, se necăji, amintindu-şi 
mânia care-l făcuse să-şi ridice alte noi piedici la cele destul de 
mari, de până acum, care erau între el şi Rosamund. Mânia sa 
se îndreptă acum asupra lui sir John Killigrew. Va aranja cu 
dânsul imediat. Pe Dumnezeu, că va aranja odată pentru 
totdeauna. Ceru lui Nick să-i aducă cizmele. 

— Unde e master Lionel? întrebă el, când cizmele fură aduse. 

— Vine încoace, sir Oliver. 

— Spune-i să se grăbească. 

Gata, ca răspuns la această cerere, intră fratele vitreg al lui 
sir Oliver, un tânăr subţirel, care semăna cu mama lui, cea de a 
doua soţie a lui Ralph Tressilian. Semăna cu sir Oliver şi la trup 
şi la suflet. Avea o înfăţişare feminină, faţa îi era frumoasă şi 
delicată, părul blond, iar ochii de un albastru adânc. Avea o 
graţie încântătoare - era abia de 21 de ani- îmbrăcat cu toată 
grija unui tânăr de la curte. 

— Acest căţel de Godolphin a venit să te viziteze? întrebă el, 
în timp ce intra. 

— Da, murmură sir Oliver. A venit să-mi spună unele lucruri şi 
să asculte altele, ca răspuns. 

— Ha! Am trecut pe lângă el, la intrare, şi a făcut pe surdul la 
salutul meu. Insuportabil specimen! 

— Judeci bine oamenii, Lal. Sir Oliver se ridică, după ce-şi 
trase cizmele. Plec la Arwenack, să schimb câteva complimente 
cu sir John. 

Buzele sale strânse şi aerul său hotărât îi subliniau vorbele 
atât de bine, încât Lionel îl prinse de braţ. 

— N-ai de gând... n-ai de gând...? 

— Ba da, şi cu afecţiune, vrând să potolească grija tânărului, îl 
bătu pe umeri. Sir John, explică el, vorbeşte prea mult. Această 
vină cere o pedeapsă. Mă duc să-l învăţ virtutea tăcerii. 

— Vor fi neplăceri, Oliver. 


— Da, pentru el. Dacă cineva spune despre mine că sunt un 
pirat, un vânător de sclavi, un ucigaş şi cerul mai ştie ce, trebuie 
să fii pregătit pentru urmări. Dar ai întârziat Lal. Unde ai fost? 

— Am călărit până la Malpas. 

— La Malpas? Ochii lui sir Oliver se îngustară. Am auzit din 
şoapte cam ce te atrage la Malpas spuse el. Fii prudent, băiete. 
Mergi prea des la Malpas. 

— Ce vrei să spui? întrebă rece Lionel. 

— Vreau să spun că eşti fiul tatălui tău. Aminteşte-ţi asta şi 
străduieşte-te să nu urmezi căile care l-au dus pe el la pieire. 
Aceste înclinări ale lui mi-au fost amintite chiar acum, de către 
bunul master Godolphin. Nu te mai duce la Malpas, iar braţul 
care-l ţinea pe umărul fratelui său mai tânăr şi căldura 
îmbrăţişării sale făcu ca prevederea sa să fie deşartă. 

După plecarea sa, Lionel se aşeză spre a lua masa. Mâncă 
puţin şi, contrar obiceiului său, nu se adresă deloc bătrânului 
servitor. Era foarte gânditor. În gând, îşi urmă fratele în vizita lui 
la Arwenack. Killigrew nu era o babă, ci un soldat destul de 
puternic. Dacă i se întâmpla ceva lui Oliver... Tremură la gândul 
acesta. Se gândi la urmările ce le-ar avea asupra lui. Soarta sa 
va fi complet schimbată, se gândi el. Cu un fel de oroare, căută 
să îndepărteze acest gând din mintea sa. Dar acesta nu se lăsă 
aşa de uşor înlăturat. Tot ceea ce avea datora fratelui său. Tatăl 
lor murise, cum mor cei mai mulţi oameni de obicei, lăsând 
îndărătul lui ipoteci şi datorii. Penarrow era ipotecat şi banii luaţi 
pe el, băuţi, pierduţi la joc sau în vreuna din aventurile 
amoroase ale lui Ralph Tressilian. Apoi, Oliver vânduse o mică 
proprietate, în apropiere de Helston, moştenită de la mama sa. 
Cu banii luaţi, cumpără un vas şi navigase cu Hawkins, într-una 
din acele aventuri, pe care Killigrew le numise acte de piraterie. 
El se întorsese cu destule parale, pentru a răscumpăra 
patrimoniul Tressilianilor. Navigase pe urmă din nou şi se 
întorsese şi mai bogat. Şi în tot acest timp, Lionel stătuse liniştit 
şi confortabil acasă. lubea confortul. Era nepăsător de felul lui şi 
avea acele gusturi extravagante, care se asociază întotdeauna 
cu nepăsarea. Nu fusese născut să înfrunte viaţa şi nimeni nu 
încercase să-i schimbe caracterul. Uneori se întreba ce-i rezervă 
oare viitorul, în cazul când Oliver s-ar însura. Se temea că nu va 


mai putea duce o viaţă atât de uşoară, ca şi până acum. Dar nu 
prea lua în serios această teamă. Nu era în firea lui să se 
gândească prea mult asupra viitorului. Se gândea că Oliver îl 
iubeşte şi nu-l va lăsa să aibă griji. Şi avea aproape dreptate. 
Oliver îi era mai curând părinte, decât frate. Când tatăl lor 
fusese rănit de moarte, de un soţ înşelat, Oliver luase asupra sa 
grija fratelui său mai mic. Pe atunci Oliver era de 17 ani şi Lionel 
de 12. Dar Oliver părea mai bătrân. 

Era unul din acei oameni care schimbă lumea după nevoile 
sale şi nu se lasă învins de greutăţi. Toate aceste gânduri se 
învârteau în capul lui Lionel în timp ce stătea acolo, şi din nou îi 
reveni acel gând odios că, dacă fratele său ar fi ucis la 
Arwenack, el va avea poate un mare profit; că toate aceste 
lucruri de care se bucura vor fi numai ale lui. Indignat apoi de 
acea pornire egoistă care se ridica în el, se gândi la dragostea 
cu care îl înconjurase Oliver în toţi aceşti ani şi se ruşină că îi 
putuseră veni astfel de gânduri, măcar în minte. Atât de 
emoţionat era de lupta ce se dădea în el, între conştiinţa sa şi 
egoism, încât sări în picioare, strigând: 

— Piei, satano! 

Bătrânul Nicholas privi la dânsul mirat şi văzu că fata 
tânărului era albă ca şi ceara. 

— Master Lionel! Master Lionel! strigă el, în vreme ce ochii 
cercetau fața celuilalt. Ce s-a întâmplat? 

Lionel îşi reveni. 

— Sir Oliver a plecat la Arwenack, pentru a pedepsi pe cineva, 
spuse el. 

— Şi ce-i cu asta, conaşule? 

— A plecat să pedepsească pe sir John, pentru că l-a bârfit. 

Faţa aspră a lui Nicholas se lumină. 

— Aşa? Era şi timpul. Sir John are o limbă prea lungă. 

Lionel rămase uimit de mărturisirea şi încrederea servitorului 
în victoria stăpânului său. 

— Nu... nu te temi, Nicholas...? 

Nu adăugă de ce avea să se teamă. Dar servitorul înţelese şi 
faţa i se lumină şi mai mult. 


— Teamă? Haida de? Să mă tem pentru sir Oliver? Sir Oliver 
îşi va mânca cina cu mai multă poftă, astă seară. Asta va fi 
singura urmare a luptei. 

Vorbele servitorului fură adeverite de întâmplări, deşi, printr-o 
uşoară greşeală de judecată, sir Oliver nu făcut tot ceea ce îşi 
propusese. La mânie era - după cum insistă cronicarul şi după 
cum veţi vedea cu propriii dumneavoastră ochi, înainte ca 
această poveste să fie terminată - nemilos ca un tigru. Călărea 
spre Arwenack, hotărât să ucidă pe calomniator. Altceva nu l-ar 
fi putut mulţumi. Sosind la acel frumos castel al lui Killigrew, 
care domina intrarea, în estuarul Fallului şi dintre ale cărui 
creneluri ţinutul putea fi văzut până la o depărtare de 15 mile 
împrejur, întâlni pe Peter Godolphin. Prezenţa lui Peter făcu pe 
sir Oliver să-şi întărească învinuirea în contra lui sir John. El 
dorea, învinuindu-l pe sir John, să arate cât mai curând adevărul 
fratelui Rosamundei. Sir John, însă, era gata de ceartă. Pornirea 
sa împotriva piratului de la Penarrow - cum îl poreclise pe sir 
Oliver - îl făcuse aproape tot atât de mânios, ca şi pe vizitatorul 
lui. Găsiră în parc un colţ potrivit pentru treburile lor şi aici sir 
John - un gentleman înalt şi subţire, cam de vreo 30 de ani 
- provocă pe sir Oliver, cu spada şi pumnalul, după cum înainte 
îl provocase cu limba. Dar impetuozitatea sa nu-i folosi la nimic. 
Sir Oliver venise aici cu o anumită intenţie şi nu obişnuia să nu 
îndeplinească un lucru pe care şi l-a propus. În trei minute totul 
era terminat şi sir Oliver îşi curăța cu îngrijire lama spadei, în 
timp ce sir John zăcea tuşind, susţinut de Peter Godolphin şi un 
servitor, care asistase ca martor. Sir Oliver îşi strânse armele şi 
veni lângă învins. 

— Cred că l-am amuţit pentru câtăva vreme, spuse el, şi 
mărturisesc că mă aşteptam să fac mai mult. Sper, cu toate 
acestea, că lecţia îl va învăţa minte şi nu va mai minţi. 

— lţi baţi joc de un om învins? protestă, indignat, master 
Godolphin. 

— Ferească Dumnezeu! spuse sir Oliver liniştit. În inima mea 
nu e o batjocură. Nu e, poţi să mă crezi, decât regretul că nu am 
făcut treaba mai bine. Bună ziua, master Peter! 

De la Arwenack, călări prin Penryn înspre casă. Dar nu merse 
direct într-acolo. Se opri la locuinţa Godolphinilor, aşezată lângă 


Trefusis Point. Trecu prin poarta cea veche şi intră în curte. 
Păşind pe lespezile cu care era pavată, se anunţă Rosamundei. 
O găsi în budoarul ei, o cameră mică, luminoasă, cu ferestrele 
care dădeau pe coastele împădurite dinapoia casei. Dânsa 
stătea cu o carte în mână, la fereastră, când el intră, precedat şi 
anunţat de Sally Pentreath, care fusese doica fetei. Ea se ridică 
cu o exclamaţie de bucurie şi privi la dânsul, cu ochii strălucitori 
şi obrajii aprinşi. Ce nevoie e s-a descriu? Ca şi fratele ei, era tot 
atât de frumoasă, ba chiar îl întrecea. 

— Nu te aşteptam atât de devreme... începu ea, când observă 
că faţa lui era foarte serioasă. Ce... ce s-a întâmplat? 

— Nimic care să te poată nelinişti, iubito. Cel mult ceva care 
te-ar putea supăra niţel. Işi petrecu braţul în jurul ei şi se aşeză 
la fereastră, lângă dânsa. 

Ai o afecţiune pentru sir John Killigrew? spuse el şovăitor. 

— Desigur! Era mentorul nostru, până ce fratele meu a 
devenit major. 

Sir Oliver făcu o mutră acră. 

— Ei bine, l-am rănit grav! 

Ea se trase înapoi, în scaun, şi dânsul văzu întipărindu-se 
oroarea pe chipul fetei. Se grăbi să-i explice cauzele care-l 
duseseră la aceasta. li povesti calomniile pe care le răspândise 
sir John împotriva sa. 

— Astea nu aveau mare importanţă, spuse el. Le ştiam 
dinainte şi nu mă prea sinchiseam de ele. Dar a mers mai 
departe, Rose. A otrăvit mintea fratelui tău împotriva mea, 
aducându-i aminte de duşmănia dintre părinţii noştri. Astăzi. 
Peter a fost la mine, cu intenţia vădită de a se certa. M-a 
insultat, cum n-a îndrăznit nimeni până acum. 

Aici dânsa strigă speriată. El zâmbi. 

— Nu crezi doar că aş putea să-i fac vreun rău, 

E fratele tău şi deci sfânt pentru mine. A venit să-mi spună că 
nu poate avea loc căsătoria noastră, oprindu-mă să te mai 
vizitez, numindu-mă vampir şi terfelind memoria tatălui meu. 
Am bănuit că toate acestea pornesc de la Killigrew şi am călărit 
spre Arwenack, spre a înlătura această sursă de ştiri. N-am făcut 
tot ce aveam de gând. Vezi, Rose, sunt sincer. Se poate ca sir 
John să trăiască. Dacă va fi aşa, sper că va profita de această 


lecţie. Am venit direct la tine, spuse el, scurt, ca să auzi 
povestea de la mine, înainte ca altcineva să-ţi împuie capul cu 
minciuni despre această întâmplare. 

— Vrei să-l înţelegi pe Peter? strigă ea. 

— Exact, confirmă el. 

Rosamund rămase tăcută, cu privirea aţintită drept înainte. In 
sfârşit vorbi. 

— Nu mă pricep la oameni, spuse ea, cu o voce înecată. Am 
dus o viaţă singuratică. Mi s-a spus despre tine că eşti un om 
violent, crud şi aspru cu inferiorii. 

— Şi tu de asemenea, l-ai ascultat pe sir John, murmură el şi 
râse scurt. 

— Tot ce mi s-a spus, urmă ea, ca şi cum n-ar fi auzit, am 
refuzat să cred, din dragoste pentru tine, şi totuşi... totuşi ce fel 
de dovadă mi-ai dat azi? 

— De indulgență, spuse el scurt. 

— indulgență? repetă ea şi buzele i se strânseră intr-un 
zâmbet ironic. Îţi baţi joc de mine. 

— Ţi-am spus, ii explică el, ce a făcut sir John. Ti-am spus 
aproape totul. Tot ce mi-a atins onoarea. Ştiam asta de mult, 
dar am suferit în tăcere. Arată asta neîndurare din partea mea? 
Nu e doar indulgență? Când cu toate acestea, îşi continuă 
intrigile, prin fratele tău, trimiţându-l să mă insulte, sunt iarăşi 
indulgent, căci îmi dau seama că nu-i decât un instrument. 
Pentru că ştiam de afecțiunea ce i-o porţi lui sir John, i-am 
permis ce nu i-ar fi permis nici-un om de onoare din Anglia. 
Apoi, văzând că dânsa rămăsese tot la atitudinea aceea 
îngheţată, de oroare, la gândul că omul pe care-l iubeşte şi-a 
pătat mâinile cu sângele unui alt om iubit, de asemenea, 
pledoaria lui luă o întorsătură mai călduroasă. Îngenunche în 
faţa ei, luând în mâna sa mare degetele delicate ale fetei. 

— Rose, strigă el şi vocea-i tremură de pasiune, uită tot ce-ai 
auzit. Socoteşte toate acestea ca un fapt trecut. Închipuie-ţi că 
Lionel, fratele meu, ar veni la tine şi ţi-ar spune că nu poate 
avea loc căsătoria noastră, din cauză că nu eşti vrednică să-mi 
porţi numele şi închipuie-ţi că la aceasta ar mai adăuga şi 
insulte la adresa tatălui tău mort. Ce i-ai răspunde? Vorbeşte, 
Rose! Fii sinceră, cu mine şi cu tine. Pune-te în locul meu şi 


spune-mi sincer dacă mă mai poţi condamna pentru cele ce am 
făcut. Spune dacă se deosebeşte mult de ceea ce ai fi făcut tu, 
de ai fi fost în locul meu. 

Ochii ei cercetau faţa lui, din care se vădea rugămintea 
pentru o dreaptă judecată. Faţa ei se înăspri. Îşi aşeză mâinile 
pe umerii lui şi-l privi drept în ochi. 

— Imi poţi jura, Noll, că totul e exact, aşa cum mi-ai povestit, 
şi că n-ai adăugat nimic neadevărat în sprijinul tău? 

— Ai nevoie de un asemenea jurământ de la mine? întrebă el 
şi dânsa văzu supărarea ce apăruse pe faţa lui. 

— Dacă aş avea, nu te-aş iubi, Noll. Dar în astfel de clipe, am 
nevoie de asigurările tale. Nu vrei să mă scapi de povara 
îndoielii? 

— Dumnezeu mi-e martor că tot ce-am spus e adevărat, 
răspunse el solemn. 

Ea îşi rezemă capul de umărul lui, plângând încetişor. 

— Atunci, spuse ea, ai făcut ceea ce era drept. Sunt de 
aceeaşi părere că un om de onoare n-ar fi putut face altfel. Te 
cred, Noll, pentru că, dacă nu te-aş crede, n-aş mai crede în 
nimic şi n-aş mai spera în nimic. Sunt mulţumită că eşti sincer. 

— Voi fi întotdeauna sincer, iubito, şopti el cu pasiune. Cum 
aş putea fi altfel, de când te-am cunoscut? 

Ea privi din nou la dânsul, zâmbind printre lacrimi. 

— Te vei împăca cu Peter? îl rugă ea. 

— Nu mă va mai face niciodată să mă supăr, răspunse el. Jur 
şi asta. Ştii că azi m-a lovit? 

— Te-a lovit? Asta nu mi-ai spus! 

— Cu el n-am avut nimic, ci cu bestia care l-a trimis. Am râs, 
când m-a provocat. N-a fost sfânt pentru mine? 

— Are inimă bună, Noll, urmă ea. Curând te va iubi şi tu vei şti 
că-ţi merită dragostea. 

— O merită de acuma, prin faptul că te iubeşte pe tine. Voi 
căuta să mă feresc de a-l întâlni în cursul acestui an, până la 
majoratul tău. Mi-a interzis să vin aici. N-o voi face. Ce înseamnă 
un an de aşteptare, când ştii ce speranţe te aşteaptă la sfârşitul 
acestui an? 


— Ai fost foarte blând cu mine, întotdeauna. Noll, murmură ea 
cu dragoste. Nu pot crede că eşti atât de aspru cu alţii, după 
cum spun ei. 

— Nu-i asculta, răspunse el. Poate că am fost aşa, iar tu m-ai 
schimbat, Rose. Care om care te iubeşte poate fi altfel decât 
blând? O sărută şi se ridică. E mai bine să plec acum, spuse el. 
Mâine dimineaţă voi călări până la Trefusis Point. Dacă vei fi 
dispusă... 

Ea râse şi se sculă. 

— Voi fi acolo, dragă Noll! 

— Pe mâine, deci, îi zâmbi el şi plecă. 

Ea-l conduse până la capătul scării şi-l observă cu ochii plini 
de mândrie şi fericire, pe când cobora. 


CAPITOLUL IlI 


POTCOVĂRIA 


Dorinţa lui sir Oliver, de a fi primul care să aducă Rosamundei 
vestea despre cele întâmplate, se dovedi a fi îndreptăţită, când 
master Godolphin se înapoie acasă. El intră direct în camera 
surorii sale şi întâmplările din ziua aceea îl tulburară atât de 
mult încât anunţă, fără nici-un menajament: 

— Madame, spuse el, sir John e pe moarte. 

Răspunsul ei nu făcu decât să-i sporească mânia. 

— Ştiu, spuse ea, şi cred că a meritat-o. Cine calomniază, 
trebuie să sufere. 

El o privi cu o furie mută, apoi izbucni în cuvinte grele la 
adresa acelui câine râios de Tressilian, care o subjugase. 

— Din fericire pentru mine, spuse ea, el a venit aici înaintea 
ta, pentru a-mi destăinui adevărul. Apoi îşi pierdu calmul. Oh 
Peter! Peter! strigă ea disperată. Sper că sir John va supravieţui. 
Sunt tulburată de această întâmplare. Dar fii drept, te implor. Sir 
Oliver mi-a spus cum l-ai insultat. 

— Trebuia insultat şi mai rău. Dacă crezi că această crimă va 
rămâne nepedepsită... 

Ea zbură la pieptul lui, implorându-l să nu ducă această 
duşmănie mai departe. Îi vorbi despre dragostea ei pentru sir 
Oliver şi despre hotărârea ei fermă de a se mărita cu dânsul, în 
ciuda tuturor obstacolelor ce le-ar sta în cale. Dar dragostea ce-i 
unise totdeauna pe frate şi soră, îl făcu pe Peter să-i promită că, 
dacă sir John se va face bine, atunci va uita întâmplarea. Dar 
dacă sir John va muri - după cum părea - onoarea îl silea să 
răzbune această crimă, în care era el însuşi amestecat. 

— Citesc în omul acesta ca într-o carte deschisă, spuse 
bărbatul, cu necaz. Are şiretenia satanei, totuşi nu mă poate 
înşela. Din cauza mea s-a răzbunat pe Killigrew. Pentru că te 
doreşte Rosamund, nu poate - după cum mi-a spus - să se 
socotească cu mine, deşi l-am provocat, deşi l-am lovit chiar. M- 
ar fi putut ucide. Dar, făcând aceasta, ştia că te-ar fi pierdut. E 
prevăzător ca toţi diavolii iadului. Deci, pentru a răzbuna ruşinea 


ce i-am făcut-o, a aruncat vina pe Killigrew şi aproape l-a ucis, 
folosind asta ca un avertisment pentru mine. Dar dacă Killigrew 
moare... 

Şi cu vorbele acestea plecă, umplându-i inima de amărăciune, 
la gândul duşmăniei ce există între cei doi oameni, pe care îi 
iubea cel mai mult pe lume. Şi dacă din nenorocire unul ar fi 
ucis pe celălalt, ea nu s-ar mai fi putut uita la supravieţuitor. Se 
mai linişti, gândindu-se la jurământul făcut de sir Oliver, că viaţa 
fratelui ei va fi cruţată. Se încredea în el. La gândul acesta, 
mândria ei pentru el spori şi mulţumi lui Dumnezeu, că-i dăduse 
un iubit, care era superior în toate celorlalţi oameni. 

Dar sir John Killigrew nu muri. Se zbătu între viaţă şi moarte 
şapte zile, la sfârşitul cărora începu să se restabilească. În 
octombrie fu iarăşi pe picioare, foarte slăbit încă, arătând mai 
curând a umbră, decât a om. Una din primele sale vizite, fu la 
Godolphin Court. El venise să discute cu Rosamund despre 
căsătoria ei, la cererea lui Peter. Dar nu mai era atât de pornit, 
cum se aşteptase ea. Realitatea era că, văzându-se în faţă cu 
moartea, sir John privise faptele printr-o prismă sinceră şi 
ajunsese la concluzia - o concluzie imposibilă în alte împrejurări 
- că avuse ceea cea meritat. Îşi dăduse seama că se purtase 
necinstit, inconştient poate de gravitatea celor ce făcuse; că 
armele cu care luptase împotriva lui sir Oliver, nu erau acelea 
demne de un gentleman. Recunoscuse că necazul ce i-l 
produsese afacerea aceea veche de licenţă, precum şi gelozia 
ce i-o provocase faptele marinăreşti ale lui sir Oliver, îl făcuseră 
să-şi piardă capul. Cu toate acestea, în orele acelea de reacţie, 
nu mersese atât de departe încât să admită că sir Oliver ar fi 
bărbatul potrivit pentru Rosamund. Ea şi fratele ei îi fuseseră 
încredinţaţi de tatăl lor să-şi îndeplinească corect tutela, până la 
majoratul lui Peter. Afecţiunea sa pentru Rosamund era tot atât 
de puternică ca a unui îndrăgostit, adăugată cu aceea a unui 
părinte. 

Şi nu dorea ca Rosamund să se mărite cu sir Oliver, din mai 
multe motive. lnainte de toate, era sângele stricat al 
Tressilianilor. Era imposibil ca sir Oliver să fi scăpat de el, căci 
sir John nu observase nimic, care să-i adeverească această 
supoziţie. li displăcea tradiționala violenţă a Tressilianilor, de 


care sir Oliver dăduse adesea dovadă. Era acesta, se întreba el 
cu sinceritate, soţul potrivit pentru Rosamund? Putea el să 
încredinţeze fericirea ei în mâinile acestui om? Desigur că nu. 
De aceea încercă să o convingă, după cum credea de datoria sa 
şi după cum Peter îl povăţuise, că sir Oliver nu e bărbatul 
potrivit pentru dânsa. 

— Dar, sir John, protestă ea, dacă fiecare om ar fi condamnat 
pentru vina strămoşilor lui, doar câţiva ar rămâne 
necondamnaţi. 

— Tatăl său... începu sir John. 

— Nu-mi vorbi de tatăl său, ci de el, îl întrerupse ea. 

— Venim şi aici, spuse el supărat, căci întreruperile ei îl 
făcuseră să uite cele mai bune argumente. E sigur că multe din 
defectele tatălui său au fost moştenite de el, după cum 
dovedeşte felul lui de viaţă. Şi că nu mai are şi altele ascunse, 
asta n-o poate arăta decât viitorul. 

— Cu alte cuvinte, îl ironiza ea, trebuie să aştept, până ce va 
muri de bătrâneţe, ca să văd dacă a avut sau nu defecte 
ascunse, care m-ar fi împiedicat să-l iau de bărbat. 

— Nu, nu! strigă el, Sfinte Doamne! Ce încăpăţânată eşti! 

— Incăpăţânarea e a dumitale, sir John. Eu sunt doar oglinda 
ei. 

— Fie şi aşa, mormăi el, ghemuindu-se în scaun. Să vedem 
calităţile pe care le-a arătat, şi sir John le enumeră. 

— Dar asta e doar judecata dumitale despre ei, nu mai mult 
decât ceea ce gândeşti dumneata despre el. 

— La fel gândeşte toată lumea despre el. 

— Nu mă voi mărita însă cu un bărbat după felul cum 
gândeşte lumea despre el, ci după felul cum gândesc eu. Şi 
după părerea mea, îl judeci greşit. N-am descoperit până acum 
aceste vicii la el. 

— Tocmai pentru a nu face această descoperire, te sfătuiesc 
să nu te măriţi cu el. 

— Şi chiar dacă mă mărit cu el, nu voi face o asemenea 
descoperire. lar până ce n-o voi face, voi continua să-l iubesc şi 
să-l doresc de bărbat. Trebuie să-mi petrec toată viaţa aşa? Ea 
râse şi veni lângă el, punându-i o mână în jurul gâtului, cum era 


obişnuită să facă tatălui ei cu ani în urmă. Eşti învins de logica 
unei femei, sir John, şi asta-ţi displace. 

— Sunt învins de încăpăţânarea şi prostia unei femei, hotărâtă 
să nu vadă adevărul pe care i l-am arătat. 

— Nu mi-ai arătat nimic, sir John. 

— Tot ceea ce am spus e nimic? 

— Vorbele nu sunt fapte. Spui că e aşa şi aşa. Dar când te 
întreb pe ce bază îl judeci astfel, îmi răspunzi doar că tu crezi 
despre el ceea ce ai spus. Gândurile dumitale pot fi cinstite, sir 
John, dar logica dumitale este de disprețuit, şi râse din nou, 
văzând dezamăgirea lui. Haide, fii ca un judecător cinstit şi 
arată-mi o faptă de-a sa - asupra căreia să nu mai încapă nici-o 
îndoială - care să-l poată arăta aşa cum l-ai descris. Haide, sir 
John! 

El privi mirat la dânsa şi în fine zâmbi. 

— Şireato? strigă el, - şi în viitor el avea să-şi amintească de 
aceste vorbe. Dacă vreodată va fi judecat, nu-i pot dori un 
avocat mai bun, decât pe tine. 

Şi dânsa, nelăsând să-i scape avantajul pe care îl avea acum 
asupra lui, îl sărută, spunându-i: 

— Nici eu nu-i pot dori un judecător mai cinstit, decât pe 
dumneata. 

Ce mai putea face sir John, după aceasta? 

Ceea ce-a făcut. Să-l viziteze pe sir Oliver, pentru a sfârşi cu 
duşmănia dintre ei. Recunoaşterea vinei sale fu făcută corect şi 
primită de sir Oliver, într-un spirit nu mai puţin corect. Dar când 
veni vorba despre Rosamund, sir John fu mai puţin generos EI 
spuse că atât timp cât nu poate privi pe sir Oliver ca un soţ 
potrivit pentru ea, nimic din cele discutate împreună, nu 
însemna consimţirea lui la această căsătorie. 

— Dar asta, adaugă el, nu înseamnă că mă opun. O dezaprob, 
dar rămân de o parte. Până la majorat, fratele ei îţi va refuza 
consimţământul. După aceea, chestiunea nu va depinde nici de 
el şi nici de mine. 

— Sper, spuse sir Oliver, că va lua o atitudine înțeleaptă. Dar 
oricare atitudine va lua, nu importă. Cât pentru rest, sir John, îţi 
mulţumesc pentru sinceritatea dumitale şi mă bucur să ştiu, că, 


dacă nu te pot număra printre prietenii mei, nu te pot număra 
nici printre duşmanii mei. 

Dar, dacă astfel sir John fu câştigat pentru o atitudine neutră, 
ura lui master Peter nu fu abătută cu nimic. Şi o întâmplare - de 
care sir Oliver nu ştia nimic - veni să o înăsprească. 

Dânsul ştia că fratele său, Lionel, călătoreşte zilnic la Malpas 
şi ştia şi obiectul acestor vizite. El auzise de doamna care ţinea 
un fel de casă, pentru tinerii mai bogaţi din Truro, Penryn şi 
Helston, şi ştia, de asemenea, proasta reputaţie pe care o 
căpătase acea doamnă în oraş, reputaţie care fusese de fapt 
motivul plecării ei din oraş. El îi spusese fratelui său câteva 
adevăruri neplăcute despre ea, prevenindu-l şi, pentru prima 
oară, fraţii fuseseră gata de a se lua la ceartă. După aceea, sir 
Oliver nu mai deschisese discuţia asupra acestui lucru. El ştia 
că, în felul său indolent, Lionel putea fi încăpățânat şi cunoştea 
îndestul viaţa, pentru a şti că intervenţia lui ar putea crea o 
situaţie neplăcută între ei. Deci, Oliver se resemna şi-l lăsă în 
pace, fără a mai pomeni de Malpas şi de sirena care trona acolo. 

În acest timp, toamna se preschimbase în iarnă şi odată cu 
sosirea vremii urâte, sir Oliver şi Rosamund nu mai avură ocazia 
de a se întâlni. La Godolphin Court nu se ducea, de când ea 
dorise astfel şi el gândea că e mai bine aşa, decât să rişte o 
ceartă, cu stăpânul casei, care-l oprise să mai calce pe acolo, în 
acele zile văzu pe Peter Godolphin foarte rar, iar în rarele ocazii, 
când se întâlneau, treceau unul pe lângă altul, cu un salut foarte 
rece. Sir Oliver era fericit şi oamenii observară ce blândă îi 
devenise vocea, ce luminoasă îi devenise faţa, pe care o ştiau 
mereu aspră. El îşi aştepta fericirea, cu o încredere necilintită în 
viitor. Răbdare, atât îi cerea destinul şi el i-o dăruia, gândindu-se 
la răsplata aşteptată. Într-adevăr, anul aproape trecuse şi 
viitoarea iarnă va găsi la Penarrow o stăpână. Aceasta îi părea 
atât de sigur, ca şi anotimpul însuşi. 

Într-o zi, o săptămână înainte de Crăciun, avu ocazia să 
meargă în Helston, pentru o afacere. De o jumătate de 
săptămână, o furtună mătura coasta, împiedicându-l să 
părăsească casa. Dar în a patra zi, furtuna trecuse, soarele 
apăru, cerul fu curăţat de nori şi tot ţinutul se mai înveseli. Sir 
Oliver încalecă şi porni prin nămeţii de zăpadă. Se reîntoarse 


acasă devreme, după-amiază, iar la două mile de Helston, 
observă cum calul îşi pierduse o potcoavă. Descălecă şi porni pe 
jos, ducând calul de frâu. Sosi astfel la Smithick şi se îndreptă 
spre o potcovărie. In jurul acesteia erau adunaţi un grup de 
pescari şi săteni, căci în lipsa vreunui han în sat, acea 
potcovărie era locul de clacă. Pe lângă săteni mai erau de faţă şi 
sir Andrew Flack, pastorul din Penryn, şi master Gregory Baine, 
unul din judecătorii din Truro. Amândoi cunoşteau pe sir Oliver 
şi acesta stătu discutând cu ei, în timp ce-şi aştepta calul. Toate 
aceste întâmplări, de la pierderea potcoavei până la întâlnirea 
cu cei doi gentlemeni, fură nenorocoase. Căci cum sir Oliver 
stătea discutând, dinspre Arwenack venea călare master Peter 
Godolphin. 

Se spunea după aceea de către sir Andrew şi master Baine, că 
master Peter părea să fie beat, atât de tulburată era faţa sa, 
atât de grosolana şi ciudată ii era vorbirea. Şi era adevărat. 
Tânărul era un adept al lui Bachus, iar sir John era şi el. Cei doi 
cinaseră împreună. Vederea lui sir Oliver, înfierbântă şi mai mult 
simţurile tânărului. Smuci hăţurile atât de tare, încât calul se 
ridică în două picioare, dar el reuşi să se ţină în şa. Apoi 
descălecă şi porni cu paşi nesiguri spre sir Oliver. 

— Vin de la Arwenack, anunţă el, fără să fie nevoie. Vorbeam 
despre dumneata. 

— Nici nu puteaţi avea un subiect mai bun de conversaţie, 
spuse sir Oliver, zâmbind, cu toate că ochii nu-i îndreptăţeau 
zâmbetul. 

— Ai dreptate. Sunt multe lucruri de discutat despre 
dumneata şi destrăbălatul d-tale tată. 

— Sir, răspunse sir Oliver, am mai fost odată poftit la discuţie, 
în privinţa mamei dumitale. 

Vorbele îi porniseră de pe buze fulgerător, sub durerea 
înţepăturii pricinuită de insulta ce-i fusese adresată şi fură cu 
atât mai grele, cu cât fură primite cu şuşoteli, din partea 
ţăranilor. În momentul următor ar fi dat orice, ca să nu le fi 
pronunţat. 

Faţa lui master Godolphin se făcu albă ca varul şi ochii îi 
fulgerau. Un moment stătu, măsurându-şi duşmanul, apoi ridică 
cravaşa. 


— Câine, răcni el, cu o voce sugrumată. Câine! şi cravaşa 
porni, lăsând o urmă însângerată pe obrazul întunecat al lui sir 
Oliver. 

Cu strigăte de dezaprobare şi mânie, ceilalţi - pastorul, 
judecătorul şi sătenii - se aşezară între cei doi bărbaţi, căci sir 
Oliver părea gata să izbucnească şi era cunoscut de toţi ca un 
om de temut. 

— Ruşine, master Godolphin! exclamă pastorul. Dacă iese 
ceva rău de aici, voi povesti grosolana dumitale agresiune. 
Pleacă! 

— Du-te la dracu sir! spuse cu grosolănie master Godolphin. 
Numele mamei mele să fie pronunţat de buzele unui bastard? 
Pe Dumnezeu, întâmplarea nu se va opri aici. Îmi va trimite 
martori, sau îl voi biciui, de fiecare dată, când ne vom întâlni. 
Mă auzi, sir Oliver? 

Sir Oliver nu răspunse. 

— Mă auzi, urlă el. De data asta nu te mai poţi răzbuna pe sir 
John Killigrew. Vino la mine, să-ţi iei pedeapsa. Această biciuire 
e doar un început. 

Apoi cu un râs grosolan, încălecă şi plecă. 

— Stai niţel, răcni sir Oliver după el. Nu vei mai călări mult, 
beţiv nebun! 

Şi furios, împinse la o parte pe pastor şi pe judecător, care 
încercau să-l liniştească, ceru calul, sări în şa şi porni ca un 
vârtej. 

Preotul privi la judecător şi acesta ridică din umeri, cu buzele 
strânse. 

— Tânărul e beat, spuse sir Andrew, clătinând capul său alb. 
Cred că-şi va găsi naşul. 

— Mă întreb dacă întâmplarea va avea urmări, spuse 
judecătorul, căci ceea ce s-a întâmplat azi nu se poate termina 
decât prin sânge. 


CAPITOLUL IV 


NEPOFTITUL 


Preotul vru să pornească după sir Oliver şi ceru judecătorului 
să-l întovărăşească. Dar judecătorul fu de părere că nu se putea 
face nimic şi că e mai bine să te fereşti din calea unui Tressilian 
înfuriat. Sir Andrew, care era departe de a fi curajos, se gândi că 
judecătorul avea dreptate şi că avea destule necazuri, fără să se 
ocupe şi de ale altora. Sir Oliver şi Peter Godolphin se 
duşmăneau şi, dacă aveau să-şi taie gâturile unul celuilalt, 
atunci ţara avea să scape de doi oameni zurbagii. Sătenii se 
mulţumiră să împrăştie doar ştirea de cele întâmplate acolo şi 
că desigur întâmplarea se va sfârşi sângeros. Acest pronostic al 
lor se bizuia pe violenţa cunoscută a Tressilianilor. Dar asupra 
acestei chestiuni se înşelau. 

E adevărat că sir Oliver galopa de-a lungul drumului care 
ducea la râul Penryn şi că traversa podul în urmărirea lui 
Godolphin, cu gând de omor. Oamenii care-l văzuseră galopând 
sălbatic, cu dunga însângerată pe obraz, spuneau că arăta ca un 
diavol. Traversă podul Penryn, o jumătate de oră după apusul 
soarelui, şi poate că aerul răcoros al serii îi aduse puţină linişte 
simţurilor, căci, ajungând pe malul celălalt al râului, îşi încetini 
galopul calului şi galopul gândurilor sale. Amintirea acelui 
jurământ făcut cu trei luni în urmă Rosamundei, avu efectul unui 
duş rece asupra lui. Gândind la el, încetini pasul de tot. 
Tremură, gândindu-se cât de aproape fusese de distrugerea 
completă a fericirii, pe care o aştepta. Ce însemna biciuirea unui 
copil faţă de soarta viitorului său? Chiar dacă oamenii l-ar fi 
numit laş, pentru că nu răspunsese insultei, ce însemna 
aceasta? Sir Oliver ridică ochii în sus, privind la o stea ce tocmai 
răsărise şi mulţumi cerului că nu ajunsese pe Peter Godolphin, în 
timp ce fusese înfuriat. 

La o milă de Penryn, o luă pe drumul care trecea pe coasta 
dealului, îndreptându-se spre casă. Nu era drumul său obişnuit. 
Intotdeauna trecea pe la Trefusis Point, spre a arunca o privire 
la pereţii casei în care locuia Rosamund. Dar în seara aceea, se 


gândi că e mai bine să urmeze celălalt drum, care era şi mai 
scurt. Căci dacă ar fi trecut pe la Godolphin Court, s-ar fi putut 
întâlni iarăşi cu Peter şi să-i revină iar mânia, împingându-l să 
facă o faptă necugetată. Se gândi chiar să plece de la Penarrow, 
pentru câtva timp. Încotro? Nu era hotărât încă. La Londra, sau 
în altă parte, numai în apropierea lui Godolphin Court nu, până 
ce nu va putea avea de soţie pe Rosamund. Aproape opt luni de 
exil. 

Dar ce importa? Mai bine aşa, decât să fie constrâns să facă 
ceva, care l-ar îndepărta pentru totdeauna de ea. li va scrie şi 
ea îl va înţelege şi aproba, când îi va spune ce s-a întâmplat în 
acea zi. Hotărârea îi era luată, când ajunse la Penarrow şi se 
simţea uşurat de asigurarea pe care o dădea viitorului său îşi 
duse calul la grajd, singur, căci din cei doi servitori pe care îi 
avea, unul plecase la Devon, să-şi petreacă Crăciunul cu părinţii, 
iar celălalt se îmbolnăvise şi fusese băgat în pat de sir Oliver, 
care era grijuliu cu cei aflaţi în serviciul său. In sufragerie găsi 
cina pregătită şi un foc vesel, în căminul enorm din perete, 
împrăştia o căldură plăcută prin camera de o mărime 
neobişnuită. Auzindu-i paşii, bătrânul Nicholas intră, aducând un 
sfeşnic, pe care îl aşeză pe masă. 

— Ai întârziat, sir Oliver, spuse bătrânul. Nici master Lionel nu 
s-a întors încă. 

Sir Oliver se încruntă, reamintindu-şi de Malpas îşi scoase fără 
un cuvânt haina şi o atârnă în cuierul în care îşi pusese mai 
înainte pălăria. Apoi se aşeză şi Nicholas se aplecă să-i scoată 
cizmele. După ce îndeplini treaba aceasta, sir Oliver ceru să-i 
servească masa. 

— Master Lionel nu mai poate întârzia mult, spuse el, şi dă-mi 
de băut, Nick. Am nevoie de asta. 

— Nimic mai bun ca băutura, pe o seară geroasă ca asta, sir 
Oliver. 

Se îndepărtă, pentru ca să se reîntoarcă cu o carafă de vin 
care - după părerea lui - ar învia şi morţii. Işi găsi stăpânul 
stând în aceeaşi atitudine, cu ochii aţintiţi la foc. Gândurile lui sir 
Oliver erau îndreptate spre fratele lui şi la Malpas. Erau atât de 
apăsătoare, încât uită pentru un moment de necazurile sale. Se 
întreba dacă nu era de datoria sa să mai încerce să-l înduplece 


pe băiat. În sfârşit se ridică şi se aşeză la masă. Se interesă de 
soarta servitorului bolnav. Nicholas îl informă că se simte mai 
bine şi sir Oliver umplu o cupă de vin şi i-o întinse bătrânului. 

— Du-i asta, spuse el. Nu există medicament mai bun. 

De afară se auzi un zăngănit de pinteni. 

— În sfârşit a venit şi master Lionel, spuse servitorul. 

— Fără îndoială, răspunse sir Oliver. Nu e nevoie să-l aştepţi. 
Are totul pregătit. Du paharul lui Tom. 

Dorea ca servitorul să nu fie de faţă la primirea pe care i-o va 
face. În interesul fratelui său, era decis să-i tragă o săpuneală. 
Luă o atitudine severă, tocmai când uşa fu deschisă şi Lionel 
apăru în prag. Sir Oliver se întoarse cu reproşul pregătit pe 
buze. 

— Aşa... începu el, dar nu mai continuă. 

Priveliştea pe care ochii săi o întâlniră, îl făcu să uite toate 
vorbele pe care le pregătise. Cu un strigăt de uimire se ridică în 
picioare. 

— Lionel! 

Lionel intră, închise uşa, în dosul lui, trase un zăvor şi se 
sprijini de el, privind la fratele său. Era palid ca un mort, cu 
cearcăne negre sub ochi. Mâna dreaptă şi-o apăsa pe piept şi 
era pătată de sânge. Pe vesta sa galbenă, în partea dreaptă, era 
o pată neagră, pe care sir Oliver nu o observă imediat. 

— Sfinte Dumnezeule, strigă el şi alergă înspre fratele său. Ce 
s-a întâmplat, Lal? Cine a făcut asta? 

— Peter Godolphin, veni răspunsul, după buzele care se 
strânseră într-un zâmbet ciudat. 

Sir Oliver nu spuse un cuvânt, dar îşi muşcă buzele şi strânse 
pumnii, până ce simţi că unghiile îi intraseră în carne. Apoi puse 
mâna pe acest tânăr, pe care-l iubea atât de mult, şi-l sprijini 
până la foc. Aici, Lionel se lăsă pe scaunul care fusese ocupat 
înainte de sir Oliver. 

— Eşti rănit grav, băiete? întrebă el cu teamă. 

— O zgârietură doar, dar am pierdut mult sânge. Credeam că 
mi se va scurge tot, înainte de a putea ajunge acasă. 

Sir Oliver trase pumnalul şi îi tăie vesta şi cămaşa, dezgolind 
carnea albă a băiatului. După o scurtă examinare, răsuflă 
uşurat. 


— Eşti o babă Lal, strigă el uşurat. Să călăreşti fără să-ţi 
bandajezi rana şi să pierzi atâta sânge, cu toate că e sângele 
stricat al Tressilianilor, şi râse, in uşurarea care urmă spaimei de 
la început. Stai aici, până ce chem pe Nick, să-mi ajute să te 
pansez. 

— Nu! În vocea băiatului era frică şi mâna sa apucă mâneca 
fratelui său. Nick nu trebuie să ştie. Nimeni nu trebuie să ştie, 
sau altfel sunt distrus. 

Sir Oliver îl privi uimit. Lionel zâmbi din nou cu acel zâmbet 
ciudat şi înfricoşat. 

— Am dat mai bine decât am luat, Noll, spuse el. Master 
Godolphin e tot atât de rece, ca şi zăpada pe care l-am lăsat. 

Schimbarea apărută pe faţa fratelui său, îl sperie puţin pe 
Lionel. El observă, aproape fără să-şi dea seama, urma roşie de 
pa obrazul lui sir Oliver, acum când culoarea dispăruse din 
obrajii acestuia, cu toate că nu ar fi căutat să afle de unde 
provine. Afacerile sale îl preocupau prea mult. 

— Ce va să zică asta? întrebă, în sfârşit cu greutate. 

Lionel îşi plecă ochii, neputând să suporte privirea aceea, care 
devenea tot mai teribilă. 

— Şi-a făcut-o singur, gemu el, sub greutatea reproşului care 
se putea citi pe fiecare trăsătură de pe faţa fratelui său. L-am 
prevenit să nu-mi iasă în cale. Dar în noaptea asta, cred că 
înnebunise. M-a insultat grav, Noll. A spus lucruri care întreceau 
orice limită a răbdării şi... dădu din umeri, spre a-şi completa 
fraza. 

— Ei bine, spuse Oliver, cu o voce joasă. Întâi să-ţi pansăm 
rana. 

— Nu chema pe Nick, fu răspunsul grăbit al celuilalt. Nu 
înţelegi, Noll? explică el, răspunzând la privirea întrebătoare a 
fratelui său. Nu înţelegi că ne-am luptat acolo, aproape în 
întuneric, şi fără martori. Se... El se cutremură, se va chema 
crimă, deşi a fost o luptă dreaptă şi dacă se va afla că eu am 
fost... Se cutremură iarăşi şi privirea îi deveni sălbatică. 

— Înţeleg, spuse Oliver şi adăugă cu amărăciune: Nebunule! 

— Nu aveam de ales, protestă Lionel. A venit la mine, cu 
spada scoasă. Cred că era beat. L-am prevenit de ceea ce se 
poate întâmpla celuilalt, dacă unui din noi cade, dar mi-a cerut 


să nu mă tem de urmări, căci nu voi avea prilejul să le suport. 
Ne-a insultat îngrozitor numele. M-a lovit cu latul spadei şi m-a 
ameninţat că mă omoară, dacă nu mă apăr. Ce puteam face? N- 
am vrut să-l omor. Dumnezeu mi-e martor că n-am vrut, Noll. 

Fără o vorbă, Oliver se duse la o masă pe care era un lighean 
şi o cană. Turnă apă şi apoi, la fel de tăcut, veni să spele rana 
fratelui său. Povestea pe care Lionel o spusese, făcea orice vină 
cu neputinţă de imputat. N-avea decât să-şi amintească de felul 
în care călărise după Peter Godolphin, n-avea decât să-şi 
amintească faptul că numai consideraţia lui pentru Rosamund 
izbutise să-l oprească din furia lui sângeroasă. 

După ce spălă rana, rupse o bucată din faţa de masă şi o tăie 
în fâşii cu pumnalul. Lama pătrunsese în muşchii pieptului. Cu 
multă atenţie, Oliver bandajă rana. După ce legă rana, deschise 
fereastra şi aruncă apa pătată de sânge. Restul de fâşii le 
aruncă în foc. Trebuia să distrugă toate urmele, care l-ar fi mirat 
pe Nick. Avea o încredere nemărginită în fidelitatea servitorului. 
Dar fapta era prea gravă ca să nu aducă cel mai mic risc. El era 
de acord cu temerile lui Lionel, că lupta, oricât de dreaptă ar fi 
fost, în faţa justiţiei ar fi fost considerată ca o crimă. Cerându-i 
lui Lionel să-şi pună haina, sir Oliver trase zăvorul şi urcă la etaj 
să aducă haine de schimb pentru fratele său. Pe scară îl întâlni 
pe Nicholas, care cobora. Il ţinu o clipă de vorbă, întrebându-l 
despre servitorul bolnav, apoi îl trimise din nou sus, cu o treabă 
oarecare, ca să-i poată îngădui să se întoarcă neobservat cu 
hainele. Le aduse şi după ce ajută pe Lionel să se schimbe, 
căutând să-i ferească, pe cât era cu putinţă, rana, luă hainele 
pătate de sânge şi le aruncă în foc. Când, după câteva 
momente, Nicholas intră în cameră, găsi pe cei doi fraţi aşezaţi 
confortabil la masă. Dacă ar fi văzut faţa lui Lionel, s-ar fi mirat 
de paloarea ei, dar nu apucă să o vadă. Lionel stătea cu spatele 
la uşă şi înaintarea servitorului fu oprită de sir Oliver, care îi 
spuse că n-are nevoie de el. Nicholas se retrase şi fraţii fură din 
nou singuri. Lionel mâncă foarte puţin. Îi era sete în schimb şi-ar 
fi golit toată carafa, dacă sir Oliver nu l-ar fi împiedicat, 
nelăsându-l să bea decât apă, căci se temea că ar putea să 
capete temperatură. Masa se termină repede şi în tăcere, căci 
niciunul nu prea avea poftă. In sfârşit, sir Oliver se ridică şi cu 


paşi apăsaţi se îndreptă spre cămin. Puse câteva lemne pe foc şi 
luă pipa de pe cămin, precum şi cutia cu tutun. Umplu încetişor 
pipa şi apoi scoase cu cleştele din foc un tăciune şi şi-o aprinse. 
Se reîntoarse la masă şi, aplecându-se peste fratele său, rupse 
tăcerea care stăruia în odaie. 

— Care a fost cauza cerţii voastre? întrebă el brusc. 

Lionel tresări. Între degetul gros şi arătător morfolea o 
bucăţică de miez de pâine, privind-o fix. 

— Abia îmi mai amintesc, răspunse el. 

— Lal, acesta nu e adevărul. 

— Cum? 

— Acesta nu e adevărul. Nu mă poţi mişca cu un astfel de 
răspuns. Singur ai spus că-l preveniseşi să nu-mi mai iasă în 
cale. Despre ce era vorba? 

Lionel îşi rezemă coatele de masă, şi-şi prinse capul In mâini. 
Slăbit de pierderea sângelui şi surmenat de întâmplările din ziua 
aceea, nu avea puterea să se împotrivească fratelui său. Din 
contră, mărturisindu-se lui Oliver, simţea că va găsi la dânsul un 
refugiu. 

— Acea scorpie de la Malpas a fost de vină, mărturisi el. Și 
ochii lui sir Oliver scăpărară la auzul acestui cuvânt. Am crezut-o 
cu totul altfel. Am fost un nebun! Eu... se întrerupse zguduit de 
un sughiţ nervos, credeam că mă iubeşte. M-aş fi însurat cu ea. 
Jur că m-aş fi însurat. Sir Oliver răsuflă adânc. Am crezut-o 
cinstită şi... se opri, apoi urmă iar: La urma urmei, cine sunt eu, 
să spun că nu era? Nu era vina ei. Era a acelui câine de 
Godolphin, care a pervertit-o. Totul era bine, până ce a venit el. 
Şi apoi... 

— Înţeleg, spuse sir Oliver încetişor. Cred că ai avea de ce să-i 
mulţumeşti mai curând, căci ţi-a arătat caracterul adevărat al 
acelei creaturi. Te-am prevenit, băiete. Dar... n-am avut destulă 
putere de convingere. 

— Nu e aşa! Nu ea era... 

— Spun că era, şi dacă spun merit să fiu crezut, Lionel. Nu 
terfelesc reputaţia unei femei, fără motive temeinice. Fii sigur 
de asta. 

Lionel privi disperat la el. 


— Dumnezeule! strigă el. Nu mai ştiu ce să cred. Sunt ca un 
fulg aruncat de colo-colo. 

— Crede-mă, spuse sir Oliver cu milă. Aruncă toate îndoielile. 
Apoi zâmbi. Deci acesta este secretul virtuosului master Peter. 
Ipocrizia omului! şi râse iarăşi, dar deodată zâmbetul îi dispăru. 
Ea ştie oare? întrebă el cu teamă. Ştie oare această stricată? Va 
bănui ea oare că eşti amestecat? 

— Da, va bănui, răspunse celălalt. l-am spus astă seară, când 
m-a alungat, din cauza lui, că-l voi căuta şi-l voi învăţa eu minte. 
Eram în drum spre Godolphin Court, când l-am întâlnit în Parc. 

— Atunci m-ai minţit iarăşi, Lionel. Căci ai spus că el te-a 
atacat. 

— Şi chiar aşa a fost, protestă Lionel. Nu mi-a dat timp să 
vorbesc, ci a venit la mine înfuriat, ca un cocoş. Era gata de 
luptă ca şi mine, şi la fel de mânios. 

— Deci. Femeia de la Malpas ştie, spuse sir Oliver, 
întunecându-se, şi dacă vorbeşte... 

— Nu va vorbi, strigă Lionel. Nu va îndrăzni, de teamă să nu-şi 
strice reputaţia. 

— Într-adevăr, cred că ai dreptate, consimţi fratele său, cu 
uşurare. Nu va îndrăzni, pentru alte motive. Reputația ei e deja 
stricată şi, dacă se va afla că ea a fost cauza crimei, chiar şi 
indirectă, cetăţenii vor cere să fie pedepsită. Eşti sigur că nimeni 
altul nu te-a văzut venind sau plecând? 

— Nimeni. 

Sir Oliver se plimbă prin odaie, pufăind din pipă. 

— Totul va fi bine, spuse el. Du-te la culcau. Te voi însoţi până 
sus. 

Ridică pe Lionel în braţele sale puternice, ca pe un copil, 
ducându-l sus. După ce îl culcă, se reîntoarse jos, închise uşa 
holului, trase marele scaun de stejar lângă foc şi stătu acolo, 
gândindu-se şi gemând. Spusese lui Lionel că totul va fi bine. 
Dar cum va fi el însuşi, cu povara acestui secret pe suflet? Dacă 
victima ar fi fost altcineva decât fratele Rosamundei, puţin l-ar fi 
interesat. Faptul că Godolphin fusese ucis nu-l necăjea, asta 
trebuia să o mărturisească. Godolphin îşi merita sfârşitul, căci 
dacă n-ar fi fost fratele Rosamundei, ar fi avut acelaşi sfârşit, cu 
mult înainte, de mâna lui sir Oliver însuşi. Fratele ei fusese ucis 


de fratele lui. Ea îşi iubea fratele mai mult ca orice pe lume, aşa 
cum el îl iubea pe Lionel. El îi putea cunoaşte durerea ei. Căci 
toate durerile ei, erau şi ale lui. Se ridică şi, sprijinindu-se de 
cămin, se întrebă ce era de făcut. Trebuia să poarte această 
povară în tăcere, asta era totul. Trebuia să păstreze secretul 
chiar faţă de Rosamund. | se rupea inima, gândindu-se că va 
trebui să joace acest rol, în faţa ei. Dar nu avea altă cale de 
ales, afară de aceea de a se lipsi de dânsa, iar aceasta era peste 
puterile sale. Hotărârea-i fiind luată, se duse la culcare. 


CAPITOLUL V 


SCUTUL 


Bătrânul Nicholas aduse veştile celor doi fraţi, în dimineaţa 
următoare, pe când aceştia luau micul dejun. Lionel ar fi trebuit 
să nu părăsească patul, dar nu îndrăznise, spre a nu trezi 
bănuieli. Avea puţină febră, ca urmare firească, de altfel, a rănii 
sale şi a pierderii de sânge suferită. Avea să se bucure mai 
curând de aceasta, decât să-i displacă, căci îi colora obrajii, care 
altfel ar fi fost palizi. Deci, sprijinit de fratele său, coborâseră, 
înainte ca târzielnicul soare al lunii decembrie să fi răsărit încă 
bine. 

Nicholas pătrunse înăuntru, tremurând şi cu faţa albă. Povesti 
întâmplarea, eu o voce sugrumată şi amândoi fraţii se prefăcură 
a fi speriaţi, uimiţi şi neîncrezători. Dar partea cea mai proastă a 
povestirii bătrânului nu fusese încă rostită. 

— Şi ei spun, strigă el, tremurând de mânie, că dumneata l-ai 
ucis, sir Oliver. 

— Eu? răbufni sir Oliver, reamintindu-şi fulgerător o sută de 
motive - pe care până atunci le uitase - care din ele ar fi putut 
face ţinutul să-l bănuiască pe el, de fapta asta. Unde ai auzit 
această minciună sfruntată? 

În înfrigurarea care-i cuprinse mintea, nici nu auzi răspunsul 
lui Nicholas. Ce importa de unde auzise? In acel moment, 
desigur că învinuirea era pe buzele fiecăruia. Avea un singur 
lucru de făcut şi trebuia să-l facă cât mai repede, aşa cum mai 
făcuse odată. Trebuia să se ducă la Rosamund, pentru a anunţa 
înaintea celorlalţi. Dumnezeu să-l ajute să nu fie de acum prea 
târziu. Nu mai zăbovi, decât să-şi pună cizmele şi pălăria, 
încălecă şi porni pe scurtul drum ce despărţea Penarrow de 
Godolphin Court. Nu întâlni pe nimeni, până ce descălecă la 
Godolphin Court. Acolo, pe măsură ce se apropia, îl izbi un 
zgomot de glasuri. La apariţia sa, însă se lăsă o tăcere 
mormântală. O duzină de oameni aproape erau strânşi aici, 
privindu-l la început cu uimire şi curiozitate şi apoi cu ură. 
Descălecă şi stătu un moment, aşteptând pe unul din cei trei 


grăjdari ai casei să vină, să-i ia calul. Văzând că nimeni nu 
mişcă... 

— Ce-i asta? strigă el. Nu e nimeni aici? Repede ia-mi calul! 

Grăjdarul căruia i se adresase şovăi un moment, apoi, sub 
privirea poruncitoare a lui sir Oliver, înaintă, spre a face ceea ce 
i se ceruse Un murmur se ridică din grup. Sir Oliver îi fulgeră cu 
privirea şi toţi amuţiră. În această tăcere mormântală, urcă 
scările şi pătrunse în hol. Depărtându-se auzi ridicându-se iarăşi 
murmurul, şi mai tare. Dar nu-l luă în seamă. Se întâlni faţă în 
faţă cu un servitor, care-l privi la fel ca şi cei de afară. Simţi o 
lovitură în inimă. Era sigur că sosise prea târziu, că vestea 
ajunsese aici, înaintea lui. 

— Unde ţi-e stăpâna? întrebă el. 

— Îi... îi voi spune că sunteţi aici, sir Oliver, răspunse omul cu 
o voce tremurândă şi trecu printr-o uşă din dreapta. 

Sir Oliver stătu un moment, plesnindu-și cizmele cu cravaşa. 
Faţa îi pălise şi cearcăne i se iviseră sub ochi. In sfârşit, 
servitorul reapăru, închizând uşa în urma lui. 

— Mistress Rosamund vă roagă să plecaţi. Nu doreşte să vă 
vadă. 

Un moment sir Oliver scrută faţa omului sau cel puţin aşa 
părea, căci era îndoielnic dacă putea vedea măcar înaintea lui. 
Apoi, ca răspuns, se îndreptă spre uşa de unde ieşise omul. 
Servitorul i se puse în cale, cu o atitudine hotărâtă. 

— Sir Oliver, mistress Rosamund nu doreşte să vă vadă. 

— La o parte! răcni el furios şi, cum omul nu se mişca, sir 
Oliver îl împinse cât colo şi intră. 

Ea stătea în cameră, îmbrăcată într-o rochie albă, care nu era 
totuşi atât de albă ca faţa ei. Ochii îi luceau ca două nestemate, 
mândri, demni şi plini de ură, când văzură pe nepoftitul, care nu 
se lăsa refuzat. Buzele îi erau deschise, dar nu avea nicio vorbă 
pentru el. Privea cu oroare, care răpea şi ultima speranţă a lui 
sir Oliver. In sfârşit, el vorbi: 

— Văd că ai aflat, spuse el, minciuna care cutreieră ţinutul. 
Asta e destul de rău. Dar văd că o crezi. Asta e şi mai rău. 

Ea continua să-l privească cu ură şi răceală, deşi cu două zile 
în urmă, de abia, îl privise cu încredere şi adoraţie. 


— Rosamund! strigă el şi se apropie de ea cu un pas. 
Rosamund! Am venit să-ţi spun că e o minciună. 

— Pleacă mai bine, spuse ea şi vocea ei avea o intonaţie care 
îl făcu să se cutremure. 

— Să plec? repetă el prostit. Îmi ceri să plec? Nu vrei să mă 
asculţi? 

— Am consimţit să te ascult mai mult decât odată. Am refuzat 
să cred pe alţii, care ştiau mai bine decât mine, am refuzat să le 
ascult prevenirile. Nu mai avem nimic să ne spunem. Mă voi 
ruga lui Dumnezeu să poţi fi prins şi spânzurat. 

Faţa lui se albise ca varul şi, pentru prima oară în viaţă, ştiu 
ce e frica, simțind cum îi tremură mâinile şi picioarele. 

— Mă pot spânzura dacă tu crezi lucrul acesta. Nu-mi pot face 
mai mare rău, decât ce-ai făcut tu acuma. Nu mai am pentru ce 
trăi, de când am văzut că încrederea ta în mine e un lucru care 
poate fi spulberat, la primele zvonuri din ţinut. 

El văzu buzele ei strângându-se într-un zâmbet amar. 

— E mai mult decât numai zvonuri, cred, spuse ea. E mai mult 
decât ar putea minciunile tale să acopere. 

— Minciunile mele? strigă el. Rosamund, îţi jur pe onoarea 
mea că nu sunt amestecat în uciderea lui Peter. Să mă 
trăsnească Dumnezeu, dacă nu e adevărat! 

— Se pare, spuse o voce aspră în dosul lui, că te temi de 
Dumnezeu, tot atât de puţin, ca şi de oameni. 

El se întoarse repede, pentru a se găsi în faţă cu sir John 
Killigrew, care intrase după dânsul. 

— Aşa, spuse el încetişor şi ochii îi aruncară fulgere. Asta ţi-o 
datoresc dumitale, şi arătă către Rosamund. 

Era clar la ce făcea aluzie. 

— Mie? întrebă sir John. Închise uşa şi înainta în cameră. Sir, 
se pare că îndrăzneala şi neruşinarea dumitale întrec orice 
margini. Eşti... 

— Termină cu asta, îl întrerupse sir Oliver şi lovi cu pumnul 
său mare în masă. Lasă vorbele pentru proşti sir John, şi criticile 
pentru aceia care le pot îndepărta. 

— Vorbeşti ca un om sângeros. Ai venit pălăvrăgind în casa 
asta îndoliată, în casa asupra căreia ai aruncat umbra morţii şi a 
durerii. 


— Termină; îţi spun, sau crimă va fi de acum încolo, aici. 
Vocea sa era teribilă, dar se stăpâni şi se întoarse către 
Rosamund. Ah, iartă-mă, se rugă el. Sunt nebun, nebun de 
durere, pentru fapta ce mi se impută. N-am iubit pe fratele tău, 
e adevărat. Dar îţi jur că nu eu l-am ucis. Am fost provocat de el 
şi am zâmbit; dar ieri m-a insultat şi m-a biciuit în public, după 
cum arată semnul de pe obrazul meu. Omul care spune că n-aş 
fi avut dreptate dacă l-aş fi ucis e un mincinos şi un ipocrit. 
Totuşi, Rosamund, gândul la tine m-a făcut să mă stăpânesc. ŞI 
acum, când dintr-o împrejurare nenorocită şi-a găsit moartea, 
răsplata întregii mele răbdări e că sunt acuzat de această 
ucidere şi tu o crezi. 

— Nu putea altfel, răspunse Killigrew. 

— Sir John, strigă el. Te rog nu te amesteca. Dacă dumneata o 
crezi, atunci eşti un prost, şi cu proştii nu discut. Pentru 
Dumnezeu, cum puteţi crede că, dacă aş fi avut intenţia să-l 
pedepsesc, mi-aş fi ales tocmai aceste împrejurări, care mă pot 
da pe mâna călăului? În felul acesta te-am pedepsit pe 
dumneata, sir John, atunci când ai vorbit ce nu trebuia - după 
însăşi mărturisirile dumitale? Pentru Dumnezeu, omule, 
gândeşte-te. Dacă aş fi vrut să mă măsor cu Peter, n-aş fi putut 
alege un loc deschis, cu martori - la fel cum am făcut cu 
dumneata- pentru ca, chiar dacă l-aş fi ucis astfel, să nu mi se 
poată aduce vreo învinuire? 

Sir John rămase gânditor. Logica era tare şi clară; iar cavalerul 
de la Arwenack nu era prost. Dar, în timp ce dânsul rămase 
tăcut, la capătul acestei lungi tirade, Rosamund fu aceea care-i 
răspunse lui sir Oliver. 

— Spui că n-ai fi avut primi învinuiri de la nimeni? 

El se întoarse uimit. Cunoştea gândul ce se ivise în mintea ei. 

— Vrei să spui, zise el încetişor, cu un accent de reproş, că 
sunt atât de fals, încât n-am îndrăznit să-l ucid deschis, pentru a 
nu te pierde? Asta vrei să spui, Rosamund? Ard de ruşine pentru 
tine, că poţi avea asemenea gânduri despre cineva... despre 
cineva pe care l-ai iubit. 

Liniştea o părăsi. Sub biciuirea învinuirii lui, mânia o făcu 
aproape să uite durerea pentru moartea fratelui ei. 


— Mincinosule! strigă ea. Ai fost auzit dorindu-i moartea. 
Vorbele tale mi-au ajuns la urechi. Şi de la locul unde l-au găsit, 
până la uşa casei tale, o urmă de sânge păta zăpada. Mai ai 
curajul să minţi înainte? 

Ei îl văzură pălind. Îi văzură ochii mărindu-i-se cu teamă şi 
mâinile căzându-i de-a lungul trupului. 

— 0... o urmă de sânge? întrebă el prosteşte. 

— Da! răspunde la aceasta, interveni sir John, smuls din 
îndoielile sale de până acum. 

Sir Oliver se întoarse iarăşi către Killigrew. Vorbele cavalerului 
îi readuseră curajul, care-l părăsise la vorbele Rosamundei. Cu 
un bărbat putea lupta. Cu un bărbat nu avea nevoie să-şi aleagă 
cuvintele. 

— Nu pot răspunde la asta, spuse el, cu un ton care nu 
admitea replică. Dacă spui aşa, se vede că aşa e. Dar chiar de e 
aşa, ce dovedeşte? Arată, fără nici-o îndoială, că eu l-am ucis? 
Poate îndreptăţi pe femeia care m-a iubit să mă creadă un 
ucigaş? 

Se opri şi o privi iarăşi cu un aer dojenitor. Ea căzuse într-un 
scaun şi stătea, frământându-şi mâinile, cu faţa împietrită de o 
durere de neînchipuit. 

— Poţi să spui ce alta dovedeşte sir? întrebă sir John şovăitor. 

Sir Oliver observă aceasta şi o speranţă îl zgudui. 

— Ai milă, Dumnezeule, strigă el. În vocea dumitale e 
îndoială, dar în a ei nu. Ai fost duşmanul meu şi totuşi te 
îndoieşti că aş fi putut face acest lucru. Dar ea... ea care m-a 
iubit, n-are loc pentru nici-o îndoială! 

— Sir Oliver, îi răspunse ea. Fapta pe care ai făcut-o mi-a 
sfâşiat inima. Cred că te-aş fi putut ierta, dacă ai făcut-o 
deschis, cinstit, deşi n-aş mai fi putut fi soţia dumitale. Te-aş fi 
putut ierta doar aşa. 

El o privi, apoi se întoarse pe călcâie, îndreptându-se spre 
uşă. Acolo se opri. 

— Eşti hotărâtă, spuse el. Doreşti să fiu judecat pentru 
această crimă. El râse. Dar cine mă va acuza în faţa justiţiei? 
Dumneata, sir John? 

— Dacă Rosamund doreşte, replică cavalerul. 


— Fie şi aşa. Însă desigur că nu mă crezi omul, care m-aş lăsa 
dus la spânzurătoare, pe temeiuri care mulţumesc numai pe 
această doamnă. Dacă vine vreo învinuire pe temeiul urmei de 
sânge care duce la uşa mea şi pe unele vorbe pe care le-am 
rostit, va fi judecată, însă judecată pe seama acuzatorului. E 
dreptul meu şi mă voi servi de el. Te îndoieşti de hotărârea 
sorții? Rog pe Dumnezeu să hotărască între mine şi el. Dacă 
sunt vinovat, să-mi înţepenească mâna, când o voi ridica. 

— Eu însămi te voi acuza, rosti vocea Rosamundei. Şi dacă vei 
voi, vei putea să-ţi încerci drepturile dumitale cu mine şi să mă 
măcelăreşti aşa cum l-ai măcelărit pe el. 

— Dumnezeu să te ierte, Rosamund, spuse sir Oliver şi ieşi. 

Se reîntoarse acasă cu inima zdrobită. 

Nu ştia ce-i rezervă viitorul, dar atât de mare era sentimentul 
său pentru Rosamund, încât nu era disperat. Nu-l va spânzura. 
Va lupta contra lor şi totuşi Lionel nu trebuia să sufere. Va avea 
grijă de asta. Şi apoi gândul la Lionel îl făcu să cugete puţin. Ce 
uşor ar fi putut scutura învinuirea lor, ce uşor ar fi putut s-o 
aducă pe genunchii ei mândri, implorându-i iertarea! Cu o vorbă 
ar fi putut-o face dar această vorbă i-ar fi primejduit fratele. În 
timpul nopţii, în vreme ce stătea treaz, gândindu-se, o 
schimbare se făcu în mintea sa. El revăzu toate dovezile care o 
duseseră pe ea la concluzia aceea şi fu nevoit să mărturisească 
că avea oarecum dreptate. Dacă ea îl judecase greşit, el o 
judecase şi mai greşit, pe ea. De mult timp, ea dăduse ascultare 
acelor intrigi otrăvite, şoptite de duşmanii lui şi refuzase să le 
creadă, pentru că îl iubea. Legăturile cu fratele ei suferiseră din 
cauza aceasta. Şi acum. Toate acele intrigi îi reveniseră, 
ducând-o la credinţa că Peter căzuse în mâna lui. Se putea 
spune chiar că era părtaşă şi ea la uciderea fratelui ei, prin 
încrederea acordată omului urât de acesta. El înţelegea, şi era 
mai blând, judecând-o. Fusese aşa cum ar fi trebuit să fie, nu 
putea să-i impute nimic. Tăcerea era o povară grea de purtat. ŞI 
totuşi, pentru siguranţa lui Lionel, trebuia să o îndure, cu toată 
puterea de care era în stare. Lionel nu trebuia să fie sacrificat 
egoismului său, pentru o crimă care nu putea fi altfel decât 
îndreptăţită. La urma urmei nu căuta un drum de scăpare? Va 
reuşi oricum. 


Dar, dacă el nu se îngrijea, Lionel în schimb trăia în teroare 
acele zile, o teroare care-l împiedica să doarmă şi care-i urca 
febra într-atât, încât a doua zi părea o fantomă. Sir Oliver 
încercase să-l liniştească, dar alte veşti noi veniră să-i mărească 
spaima. Justiţia din Truro fusese pusă la curent cu întâmplarea şi 
acuzaţia fusese formulată, dar justiţia refuzase să ia o hotărâre. 
Motivul era că unul dintre judecători era acelaşi master Gregory 
Baine, care fusese martor la insulta adusă lui sir Oliver. El 
declară că ceea ce se întâmplase lui master Godolphin, nu era 
mai mult decât ceea ce meritase şi decise că conştiinţa sa, fiind 
aceea a unui om cinstit, refuza să dea curs acuzaţiei primite. Sir 
Oliver primi aceste ştiri de la celălalt martor, pastorul, care 
suferise şi el neplăceri, din cauza lui Godolphin, şi care, ca un 
om al păcii ce era, aproba în totul hotărârea justiţiei. Sir Oliver îi 
mulţumi, spunându-i că atât el cât şi master Baine sunt prea 
buni, adoptând acest punct de vedere, şi-l asigură că, deşi 
aparențele sunt contra lui, totuşi e nevinovat. 

Cu toate acestea, când două zile mai târziu, află că întreg 
ţinutul se ridicase împotriva lui master Baine, ca o urmare a 
atitudinii luată de acesta, sir Oliver, însoţit de pastor, plecă la 
casa judecătorului din Truro, spre a-i prezenta anumite dovezi, 
pe care le ascunsese faţă de Rosamund şi sir John. 

— Master Baine, începu el, când toţi trei fură adunaţi în 
biblioteca acestuia, am auzit de hotărârea dreaptă şi 
bărbătească pe care ai dat-o şi am venit să-ţi mulţumesc şi să- 
mi arăt admiraţia pentru curajul dumitale. 

Master Baine se înclină cu gravitate. Natura îl făcuse sobru. 

— Dar, deoarece doresc să nu ai cumva neplăceri, după urma 
sentinţei dumitale, am venit, spre a-ţi da o dovadă că ai 
procedat mai drept decât crezi, căci nu eu sunt ucigaşul. 

— Nu eşti dumneata? îl întrerupse master Baine, uimit. 

— Oh, te asigur că nu voi umbla cu ascunzişuri faţă de 
dumneata, după cum poate gândeşti. Îţi pot dovedi, după cum 
ai mai spus. Am venit înainte ca timpul să fi distrus dovada. Nu 
doresc însă să fie dată la iveală acum, master Baine, dar vreau 
să facem un document, care ar putea mulţumi forurile 
superioare, dacă chestiunea ar ajunge până acolo, după cum 
cred. 


Era o pledoarie iscusită. Dovada crimei o va avea Lionel, nu 
el. Şi dacă vreodată documentul va fi dat publicităţii, timpul va fi 
distrus, până atunci, dovada acuzatoare, rana lui Lionel. 

— Dar te asigur, sir Oliver, că, dacă l-ai fi ucis după cele 
petrecute, nu ţi-aş fi putut aduce nici-o învinuire, decât că ţi-ai 
făcut datoria. 

— Ştiu, sir. Dar n-a fost aşa. Una din dovezile împotriva mea - 
şi cea mai importantă chiar - e că de la corpul lui Godolphin 
până la uşa casei mele, a fost o dâră de sânge. Cei doi deveniră 
mai atenţi. Urmează deci în mod logic, că ucigaşul trebuie să fie 
rănit în luptă. Sângele nu putea fi al victimei, ci al ucigaşului. Că 
ucigaşul a fost rănit şti, deoarece pe sabia lui Godolphin s-au 
găsit urme de sânge. Acum, master Baine şi dumneata sir 
Andrew, veţi fi martori că pe corpul meu nu se găseşte nicio 
rană căpătată de curând. Mă voi dezbrăca aici, în faţa 
dumneavoastră şi voi rămâne în costumul în tara m-am născut 
şi vă veţi convinge. După aceea, master Baine, îţi voi cere să 
faci documentul pomenit; şi-şi scoase haina, în timp ce vorbea. 
Dar, dându-vă această dovadă va trebui să vă rog, domnilor, să 
nu o faceţi cunoscută, până ce evenimentele nu o vor cere. 

Ei primiră dreptatea propunerii sale şi consimţiră, deşi cu 
puţin scepticism. Dar, după ce făcură examinarea, orice bănuieli 
le dispărură. Master Baine întocmi documentul, îl semnă, iar sir 
Andrew îşi adăugă şi semnătura sa, pentru mărturie. Cu această 
dovadă, care putea fi scutul său în viitor, sir Oliver se reîntorcea 
acasă, liniştit. La timpul respectiv, acest document putea fi 
fluturat prin faţa ochilor Rosamundei şi a lui sir John, iar totul se 
putea schimba în bine. 


CAPITOLUL VI 


JASPER LEIGH 


Dacă acel Crăciun fu unul trist pentru Godolphin Court, nu fu 
mai puţin trist pentru Penarrow. Sir Oliver era tăcut şi întunecat 
în zilele acelea. Stătea cu orele în faţa focului, repetându-şi 
fiecare vorbă schimbată la ultima lui întâlnire cu Rosamund. 
Acum o învinuia că crezuse atât de repede învinuirile ce i se 
aduceau, acum găsea că nu putuse face altfel. 

Fratele său se mişca fără zgomot prin casă, neîndrăznind să-i 
tulbure gândurile. El ştia ce se întâmplase la Godolphin Court, 
ştia că Rosamund îl alungase pentru totdeauna pe sir Oliver şi 
inima sa se întreba dacă e drept oare, să lase această povară 
să-i apese fratele, când, de drept, ar fi trebuit să o susţină el. 
Acest lucru îl preocupa atât de mult, încât într-o seară nu se mai 
putu abţine şi reîncepu discuţia. 

— Noll, zise el, stând lângă fratele său, cu mâna pe umărul 
acestuia. Nu era mai bine să fi spus întregul adevăr? 

Sir Oliver privi repede în sus la el, cutremurându-se. 

— Eşti nebun! spuse el. Adevărul te-ar duce la spânzurătoare, 
Lal. 

— Poate că nu. Şi oricum, tu suferi mai mult decât atât. Te-am 
observat toate ceasurile acestea din săptămâna trecută, şi ştiu 
durerea pe care o înduri. Nu e drept, şi stărui: să spunem mai 
bine adevărul. 

Sir Oliver zâmbi. Întinse mâna şi o strânse pe a fratelui său. 

— Îţi face cinste propunerea ta, Lal. 

— Nu e nimic pe lângă ceea ce suferi tu, dintr-o vină a mea. 

— Ah! exclamă sir Oliver, dând din umeri nepăsător. Privirea 
sa se abătu de la faţa lui Lionel îndreptându-se iarăşi spre foc. 
La urma urmei, mă pot descotorosi de această povară, oricând 
voi dori. Am o dovadă, care m-ar putea susţine în faţa oricărei 
judecăţi. 

El vorbise cu un ton cinic şi aspru, care-l făcu pe Lionel să 
îngheţe la aceste vorbe. Stătu mult timp, chinuindu-se să le afle 
rostul. Se gândi să-şi întrebe fratele asupra înţelesului lor, dar 


curajul îl părăsise. Se temea ca nu cumva sir Oliver să-i 
întărească temerile. leşi din cameră, ducându-se la culcare. In 
zilele următoare, vorbele acestea nu-l lăsară liniştit. Mă pot 
descotorosi de această pavară, oricând voi vrea! In el crescu 
convingerea că sir Oliver înţelesese că poate scăpa oricând, 
dezvăluind adevărul. Că sir Oliver ar fi putut face aceasta, totuşi 
nu-i venea să creadă. Intr-adevăr, era absolut sigur că sir Oliver 
era departe de intenţia aceasta. Totuşi se putea să-şi schimbe 
gândul. Povara putea deveni prea grea, dorul de Rosamund prea 
arzător, învinuirea ei prea copleşitoare. Sufletul lui Lionel 
tremura la gândul urmărilor ce le-ar putea suferi. El îşi dădea 
seama ce' departe de sinceritate fusese propunerea lui de a 
spune tot adevărul; că nu fusese decât un artificiu de moment. 
O propunere pe care, dacă fratele său ar fi primit-o, ar fi fost 
nevoit să şi-o retragă. Şi se gândi că oare cu era ca toţi oamenii 
care, prin ascunzişuri emoţionante, îşi ascund adevărata 
laşitate? Se poate oare ca şi fratele său, într-un moment de 
disperare, când va găsi povara prea copleşitoare, să-l trădeze 
într-o bună zi? Lionel încercă să se asigure că fratele său e un 
om care nu-şi poate pierde stăpânirea de sine. Dar din nou îşi 
puse întrebarea, dacă trecutul putea fi lua ca o garanţie pentru 
viitor. Că fiecare om îşi avea o margine a răbdării şi poate că sir 
Oliver va ajunge la această margine, în cursul acestei afaceri. 
Dacă asta s-ar fi întâmplat, ce se alegea de el? Răspunsul la 
această întrebare era un tablou, pe care se temea să şi-l 
închipuie. Pericolul de a fi judecat şi condamnat ar fi fost mai 
mare acum, deoarece nu mărturisise imediat. Povestea pe care 
ar fi putut spune-o atunci l-ar fi salvat poate, căci era cunoscut 
ca un om de onoare şi cuvântul lui avea oarecare greutate. Dar, 
acum, nimeni nu l-ar fi crezut. Faptul că lăsase pe fratele său să 
sufere urmările faptei sale, l-ar fi dezonorat şi s-ar fi spus că a 
procedat aşa, deoarece nu avea nicio scuză de adus în apărarea 
sa. Va ajunge de batjocura tuturora, şi la moartea sa nimeni nu 
va vărsa vreo lacrimă. Ajunse astfel la concluzia că în loc să 
procedeze bine, făcuse cum nu se poate mai rău. Dacă Oliver 
vorbea, era pierdut. Şi iarăşi reveni la întrebarea: Ce asigurare 
avea că Oliver nu va vorbi? Această temă începu să-l 
urmărească zi şi noapte şi, deşi rana i se vindecase, paliditatea 


obrazului nu-i dispăru. Spaima din sufletul său i se putea citi în 
ochi. Deveni nervos şi tresărea la fiecare zgomot. Neîncrederea 
în Oliver începu să se arate prin ieşiri nelalocul lor. 

Într-o după-amiază, venind în sufragerie, care era întotdeauna 
camera favorită a lui sir Oliver, Lionel îşi găsi fratele stând cu 
coatele pe genunchi şi cu bărbia sprijinită în palme, privind la 
foc. Această poziţie a lui sir Oliver devenise atât de obişnuită, 
încât irita nervii slăbiţi ai lui Lionel. | se părea că aceasta era o 
atitudine de reproş la adresa sa. 

— Pentru ce oare stai mereu aşa, ca o statuie? întrebă el, 
arătând astfel neliniştea ce-l chinuia. 

Sir Oliver îl privi cu mirare. Apoi ochii i se îndreptară spre 
ferestrele cele mari. 

— Plouă! spuse el. 

— Nu din cauza ploii eşti aşezat aici. Pe ploaie, sau pe soare, 
e mereu la fel. Nu ieşi niciodată afară. 

— Pentru ce aş ieşi? întrebă sir Oliver cu blândeţe, iar apoi o 
strâmbătură de tulburare îi încreţi sprâncenele negre. Crezi că 
îmi place să mă văd privit cu mare curiozitate ţi să aud 
murmure ridicându-se pe unde trec? 

— Aha! strigă ascuţit Lionel, cu ochii scăpărători. Ai ajuns în 
sfârşit să-mi faci reproşuri pentru ceea ce ai făcut, de bună voia 
ta, pentru mine. 

— Eu? strigă uimit sir Oliver. 

— Chiar vorbele tale sunt un reproş. Crezi că nu le pricep 
subînţelesul? 

Sir Oliver se ridică încetişor, privind la fratele său. Clătină 
capul şi zâmbi. 

— Lal, Lal, spuse el. Rana ţi-a distrus nervii băiete. Eu ce ţi-am 
reproşat? Care a fost înţelesul ascuns al vorbelor mele? Vei 
înţelege că ieşind, mă expun să fiu silit la vreo faptă necugetată, 
căci n-aş putea îndura neîncrederea, cu care mă privesc 
concetăţenii mei. Asta e totul. El înaintă şi-şi puse mâinile pe 
umerii fratelui său. Ţinându-l astfel la o depărtare de un braţ, 
stătu, observându-l, în timp ce Lionel îşi lăsă ruşinat capul în 
piept. 

— Prostuţule, spuse Oliver, scuturându-l. Ce te roade? Eşti 
palid, nervos şi parcă nu eşti tu însuţi. Cunosc un leac pentru 


acest rău. Îmi voi procura un vas şi vei călători cu mine, prin 
locurile fostelor mele aventuri. Aia e viaţa, viaţa care îţi va reda 
vigoarea şi liniştea, ca şi mie de altfel. Ca spui? 

Lionel îşi ridică privirea strălucitoare. Apoi un gând îl 
frământă, un gând care-l făcut din nou să se ruşineze. Şi totuşi 
nu-l putea îndepărta. Dacă va pleca cu Oliver, lumea va spune 
că e complice la vina atribuită lui sir Oliver. El ştia - din unele 
observaţii ce-i fuseseră adresate pe ici, pe colea - că întreg 
ţinutul credea că anumite neînţelegeri se iviseră între el şi 
fratele său, pe chestia de la Godolphin Court. Înfăţişarea lui rea 
contribuise la părerea că fratele său îi face necazuri. 
Intotdeauna fusese cunoscut ca un tânăr blând, eu totul 
deosebit faţă de turbulentul sir Oliver, care îşi asuprea acum 
fratele, pentru că acesta îi condamna crima. Un val de simpatie 
se ridicase pentru Lionel şi îi era dovedit adeseori. Primind 
propunerea lui Oliver, ar fi năruit toate aceste simpatii. El îşi 
dădu seama de mârşăvia gândului său şi se indignă pe el însuşi, 
pentru că putuse să-l aibă. Totuşi nu se putea scutura de 
influenţa lui. Era mai puternică decât voinţa sa. Fratele său, 
observându-i şovăiala şi înţelegând-o greşit, Îl trase lângă foc, 
silindu-l să se aşeze. 

— Ascultă, spuse el, aşezându-se pe celălalt scaun. Un vas 
frumos e gata lângă Smithick. L-ai văzut. Stăpânul lui e un 
aventurier numit Jasper Leigh, care poate fi găsit în fiecare 
după-amiază, la berăria din Penycumwick. Îl cunosc de mult. El 
şi vasul său pot fi luaţi. E copt pentru aventuri, iar cu bani îi 
putem cumpăra şi corpul şi sufletul. Deci, vasul şi căpitanul l-am 
găsit, restul - echipajul, muniţiile, armamentul - îl voi procura, şi 
pe la sfârşitul lui martie vom putea pleca. Ce spui, Lal? Asta va fi 
desigur mai bine, decât traiul de aici. 

— Mă... mă voi gândi, spuse Lionel, dar atât de distrat, încât 
tot entuziasmul lui sir Oliver se spulberă imediat şi nu mai vorbi 
despre aceasta. 

Dar Lionel nu respinse complet propunerea. Dacă pe de o 
parte o respinsese, pe de altă parte, în ciuda voinţei sale, se 
simţea atras de ea. Merse chiar atât de departe, încât îşi făcu un 
obicei de a călări zilnic la Penycumwick şi acolo făcu cunoştinţa 
acelui aventurier detractat, de care sir Oliver îi vorbise şi asculta 


la poveştile individului - prea exagerate, pentru a fi adevărate - 
despre aventurile sale marinăreşti. 

Într-o zi, la începutul lui martie, master Jasper Leigh avu o 
altfel de poveste pentru el, o noutate care îndepărtă tot 
interesul lui Lionel pentru aventurile căpitanului, pe coastele 
spaniole. 

— Să-ţi spun o vorbă, master Tressilian, spuse el. Ştii ce se 
complotează împotriva fratelui dumitale? 

— Împotriva fratelui meu? 

— Da, în chestiunea uciderii lui master Godolphin, iarna 
trecută. Văzând că justiţia nu se sesizează, unele persoane au 
făcut o petiție la guvernatorul Cornwallului, cerând să silească 
justiţia la fapte. Dar justiţia refuză să asculte ordinele 
guvernatorului, spunând că nu depinde decât de regină şi deci 
nu sunt răspunzători decât faţă de Majestatea Sa. Şi acum am 
aflat că a fost trimisă la Londra o petiție adresată chiar 
Majestății Sale, în care se cere ca justiţia să fie silită să-şi facă 
datoria. 

Lionel răsuflă adânc şi ochii i se împăienjeniră. Jasper se frecă 
la nas şi urmă. 

— Am crezut că trebuie să te previn, sir, ca dumneata, la 
rândul dumitale, să-l încunoștințezi pe sir Oliver. E un marinar 
cumsecade şi marinarii trebuie să se ajute între ei. 

Lionel îşi scoase punga din buzunar şi, fără să-i mai 
controleze conţinutul, o aruncă în mâna marinarului, mormăind 
câteva vorbe de mulţumire. Călări înapoi acasă, cuprins da 
spaimă. Inevitabilul era aproape de sfârşit şi fratele său va fi silit 
să vorbească. 

La Penarrow, o altă lovitură îl aştepta. Află de la bătrânul 
Nicholas, că fratele său plecase la Godolphin Court. Concluzia 
trasă imediat de spaima lui Lionel, fu că vestea se aflase de 
acum de către sir Oliver şi acesta intrase în acţiune; căci nu 
putea concepe că fratele său s-ar fi putut duce la Godolphin 
Court pentru altceva. Dar temerile sale erau neîntemeiate. Sir 
Oliver, nemaiputând îndura starea aceea de lucruri, plecase 
spre a arăta Rosamundei acel document, care-i spulbera vina. 
Putea face acest lucru, fără a se teme pentru Lionel. Cu toate 
acestea, călătoria sa fu fără rezultat. Ea refuzase să-l vadă, cu 


toate stăruinţele lui. Se reîntorsese zdrobit la Penarrow, unde îşi 
găsi fratele, aşteptându-l cu nerăbdare. 

— Ei bine? îl salută Lionel. Ce vei face acum? 

— Ce să fac? Despre ce vorbeşti? întrebă sir Oliver. 

— N-ai aflat? şi Lionel îi povesti noutatea. 

Sir Oliver rămase cu privirea pierdută în gol, după ce Lionel 
termină, apoi buzele i se strânseră şi sprâncenele i se încreţiră. 

— Aşa? strigă el. De aceea a refuzat să mă vadă. Credea că 
poate am venit să-i cer îndurarea? A putut crede asta? A putut? 

Se îndreptă spre cămin şi zgândări focul cu piciorul, cu un 
gest nervos. El vorbise cu o asprime care-l sperie pe Lionel. 
Oare ar putea fratele acesta, care îl iubeşte atâta, să-l trădeze? 
Nu putea crede. 

— Le... le voi spune adevărul? zise el, cu o voce tremurătoare. 

Sir Oliver, se întoarse şi-l privi cu atenţie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Lal, ce ai în minte? întrebă el 
aproape cu asprime. Să le spun adevărul? Desigur - dar atât cât 
cred de cuviinţă. Nu-ţi închipui doar că le voi spune că tu ai fost? 
Doar nu mă crezi capabil de aşa ceva. 

— Ce-ţi rămâne de făcut? 

Sir Oliver îi explică. Explicaţia îl uşură. Pe Lionel. Dar uşurarea 
îi fu doar trecătoare. Reflecţiile îi aduseră altă teamă. Dacă sir 
Oliver se dovedeşte a fi nevinovat, urma desigur, ca el să fie 
socotit vinovat. Dacă Oliver dovedea că sângele nu era al lui, 
atunci, desigur, se trăgea uşor concluzia că era sângele lui. 
Terorizat de acest gând, se simţi irevocabil pierdut. Dacă şi-ar fi 
mărturisit teama lui Oliver, acesta i-ar fi arătat că acum, odată 
ce el arăta dovada, era prea târziu ca altcineva să mai poată fi 
învinuit. Dar Lionel nu îndrăzni să-şi cerceteze fratele în această 
chestiune. În inima sa era ruşinat de temerile sale. Ştia că e un 
laş. Îşi dădea seama de odiosul său egoism şi totuşi nu şi-l putea 
stăpâni. Pe scurt, se iubea pe sine, mai mult decât pe fratele 
său, sau chiar decât 20 de fraţi. 

Ziua următoare - o zi întunecată de martie târziu - îl găsi din 
nou la berăria din Penycumwick, în tovărăşia lui Jasper Leigh. Un 
gând îl urmărea, singurul gând acum cu putinţă. Seara trecută, 
fratele său hotărâse să prezinte dovada lui sir John, de când 
Rosamund refuzase să-l primească. Prin Killigrew va ajunge la 


ea, spusese el şi o vedea de acum în genunchi, în faţa lui, 
implorându-i iertarea, pentru răul pe care i-l făcuse. Lionel ştia 
că Killigrew lipsea tocmai atunci de acasă, dar era aşteptat să se 
reîntoarcă pe la Paşte, şi până la Paşte nu era decât o 
săptămână. Deci avea un timp scurt, în care să se zbată, să 
execute proiectul care-i venise în minte. Se blestema, pentru că 
se gândise la el, totuşi se agăţase de el, cu toată slăbiciunea firii 
sale. Dar când şezu faţă în faţă cu Jasper Leigh, în hanul acela 
mic, cu masa murdară între ei, îl cam părăsi curajul de a-şi arăta 
propunerea. Doar după ce bău o mare cantitate de cherry, 
Lionel putut să-şi recapete curajul. Prin cap îi trecură vorbele 
spuse de fratele său cu mult timp în urmă, când vorbiseră 
pentru prima oară de Jasper Leigh. Un aventurier detractat, gata 
la orice. Banii trebuincioşi pentru a-l cumpăra, Lionel îi avea; dar 
erau banii lui sir Oliver, puşi la dispoziţia fratelui său, în marea 
lui bunătate. Şi aceşti bani aveau acum să fie întrebuinţaţi 
împotriva lui. Degeaba se căznea Lionel să îndepărteze din 
minte monstruosul plan care-l preocupa. În clipa cealaltă îi 
revenea la loc, cu toată strădania sa de a nu face o asemenea 
ticăloşie. Deodată, căpitanul puse o întrebare, care îi stinse şi 
ultima scânteie de rezistenţă ce mai avea. 

— Ai comunicat înştiinţarea mea lui sir Oliver? întrebă el cu 
vocea scăzută, pentru a nu fi auzit şi de altcineva. 

— Da, răspunse Lionel nervos, dar Oliver e încăpățânat. Nu 
vrea să mă asculte. 

Vorbise cu un ton atât de curios, încât simţi privirea 
căpitanului care-l iscodea de sub sprâncenele roşii. Master 
Lionel se ridică brusc. 

— Să ne plimbăm pe afară, căpitane, spuse el. 

Ochii căpitanului se îngustară. El mirosise că avea să-i spună 
ceva. Bău restul de bere, îşi şterse gura cu dosul palmei şi se 
sculă. 

— La ordinele dumneavoastră, master Tressilian, spuse el. 

Afară, gentlemanul nostru îşi dezlegă calul şi, ţinându-l de 
frâu, o porni pe drumul ce ducea la estuar, către Smithick. O 
briză venită de la nord agita apa. Cerul strălucea, spuzit parcă 
cu pietre preţioase. În depărtare se zărea conturul negru al 
RÂNDUNICII, corabia căpitanului. Lionel păşea în tăcere, ezitând 


încă şi acum. Vicleanul marinar vedea ezitarea lui şi nădăjduind 
un profit din această afacere, încercă să-l facă pe Lionel să 
vorbească. 

— Cred că ai ceva să-mi propui, spuse el cu diplomaţie. 
Niciodată nu vei găsi un om mai dornic să te servească. 

— Realitatea e, spuse Lionel, observând îndelung faţa 
celuilalt, că sunt într-o situaţie grea, master Leigh. 

— Şi eu am fost în multe, râse căpitanul, dar nu încă într-una 
pe care să n-o pot învinge. Spune-o pe a dumitale şi bucuros voi 
face pentru dumneata, tot ce aş fi făcut şi pentru mine însumi. 

— Da, cred că ar fi bine, spuse celălalt. Fratele meu va fi 
desigur spânzurat, dacă e adus în faţa judecății. Şi în acest caz 
şi eu sunt pierdut. O familie e dezonorată, dacă vreun membru 
de al ei a fost spânzurat. E un lucru îngrozitor. 

— Într-adevăr, într-adevăr, aprobă marinarul, încurajându-l. 

— AŞ vrea să-l scap de aceasta, urmă Lionel. Aş vrea să-l scap 
de aceasta, deşi e în contra conştiinţei mele să rămână 
nepedepsit; căci îţi jur, master Leigh, că înfierez crima aceasta 
laşă!' 

— Ah, spuse căpitanul, şi cum această exclamaţie păru să 
mire pe Lionel, se grăbi să adauge. Desigur! Desigur. 

Master Lionel se opri, întorcându-se cu faţa la celălalt. Acest 
loc era atât de singuratic, cum şi l-ar fi dorit orice conspirator. 

— Voi vorbi deschis cu dumneata, master Leigh. Peter 
Godolphin era prietenul meu. Aş plăti mult omului care l-ar 
putea scăpa pe Oliver de la spânzurătoare, făcându-l totuşi să-şi 
primească pedeapsa in acelaşi timp. 

Era ciudat, gândea el, chiar acum după ce vorbise, că putuse 
aduce pe buze acele vorbe, pe care le ura atâta. Căpitanul puse 
un deget murdar pe haina lui sir Lionel, în dreptul inimii false 
acestuia. 

— Sunt omul de care ai nevoie, spuse el. Dar riscul e mare. 
Spuneai totuşi că ai da mult... 

— Dumneata vei fixa preţul, spuse Lionel repede, cu ochii 
arzând de febră şi obrajii albi. 

— Cred că voi putea, spuse căpitanul. Ştiu ce-ţi trebuie. Ce 
spui, dacă l-aş duce peste mare la vreo plantație, unde au 
nevoie de muncitori, ca el? 


Vocea îi scăzu şi vorbi cu o uşoară ezitare, temându-se că 
propunerea ar fi mai mult decât ceea ce dorise Lionel. 

— Se poate reîntoarce, fi răspunsul, care-i spulberă toate 
îndoielile în această privinţă. 

— Aha! spuse aventurierul. Ce spui atunci de piraţii berberi? 
Ei cumpără sclavi, deşi nu dau preţuri mai bune. N-am auzit de 
unul care să se mai reîntoarcă, odată pus la una din galerele lor. 
Am avut unele afaceri comerciale cu ei. 

Lionel răsuflă adânc. 

— E o soartă oribilă, nu? 

Căpitanul îşi mângâie barba. 

— Şi cu toate acestea e mai bună decât spânzurătoarea şi 
mai puţin dezonorantă decât ea. Astfel îl serveşte pe el şi pe 
dumneata. 

— Asta e aşa! strigă Lionel, cu cruzime. Şi preţul? 

Marinarul se ridică pe picioarele sale scurte, pentru a fi mai 
impunător. 

— O sută de pfunzi, sugeră el cu prudenţă. 

— In regulă, fu răspunsul prompt, atât de prompt, încât 
căpitanul căută să îndrepte greşeala sa de a fi cerut un preţ atât 
de accesibil. 

— O sută de pfunzi pentru mine, corectă el încetişor. Apoi va 
mai trebui angajat un echipaj, pentru a săvârşi treaba. Asta va 
însemna altă sută de pfunzi. 

Master Lionel se gândi un moment. 

— E mai mult decât pot avea. Dar vei avea 150 de pfunzi în 
bani şi restul în bijuterii. Nu vei fi în pierdere, îţi promit. Şi când 
te vei reîntoarce, să mă înştiinţezi că s-a făcut. Mai vorbim noi. 

Astfel, învoiala se făcu. Şi când Lionel începu să discute 
condiţiile răpirii, văzu că se aliase cu un om care-l înţelegea 
perfect. Tot ajutorul pe care-l ceru căpitanul lui Lionel, fu acela 
de a-şi atrage fratele într-un loc mai apropiat de apă. Aici, Leigh 
l-ar fi aşteptat cu vasul şi oamenii săi, care vor face restul. 
Fulgerător, Lionel găsi locul potrivit. Se întoarse şi indică peste 
apă la Trefusis Point şi Godolphin Court, care era scăldat în 
lumina lunii, acum. 


— Colo, la Trefusis Point, în umbra lui Godolphin Court. Mâine 
seară la ora opt, când nu va fi lună. Voi purta de grijă să fie 
acolo. Dar pe viaţa ta, nu pierde ocazia! 

— Increde-te în mine, spuse master Leigh. Şi banii? 

— Când îl vei avea în siguranţă la bord, vina la mine la 
Penarrow răspunse Lionel, arătând că totuşi nu avea prea mare 
încredere în master Leigh 

Căpitanul fu satisfăcut. Căci îl avea în mână acum pe Lionel. 
Cu aceasta se despărţiră. Lionel încălecă şi se depărtă, în timp 
ce master Leigh îşi duse mâinile la gură şi strigă ceva pe vas. În 
timp ce aştepta ca vasul să se apropie, un zâmbet şiret trecu pe 
faţa aspră a aventurierului. Dacă master Lionel l-ar fi văzut, s-ar 
fi întrebat poate, dacă era oare prudent să facă asemenea 
învoieli cu un pungaş, care e credincios doar atât timp cât poate 
profita. Şi în această afacere, master Leigh văzu putinţa de a 
împreuna credinţa cu profitul şi gândindu-se la aceasta, găsi că 
are de ce să fie vesel. 


CAPITOLUL VII 


RĂPIT 


În ziua următoare master Lionel lipsi toată ziua, sub pretextul 
unor cumpărături la Truro. Era pe la 7 jumătate, când se 
reîntoarse şi intrând, îl întâlni pe sir Oliver în hol. 

— Am un mesaj pentru tine de la Godolphin Court, vesti el şi 
văzu faţa fratelui său îmbujorându-se. Un băiat m-a oprit la 
poartă şi mi-a cerut să-ţi spun că Rosamund doreşte să-ţi 
vorbească. 

Inima lui sir Oliver se opri aproape, apoi începu să-i bată cu 
putere. Îl chemase! Se muiase în as primea ei! Consimţise să-l 
primească! 

— Fii binecuvântat pentru aceste veşti, răspunse el tulburat. 
Plec imediat, şi se depărtă. 

Atât de mare era graba sa, încât uită să ia şi acel document 
care-l putea dezvinovăţi. Master Lionel nu scoase o vorbă, în 
timp ce fratele său fugi. Se trase în umbră. Era alb ca varul şi 
simţea că va leşina. După ce uşa se închise, îşi reveni. Ar fi dorit 
să-l urmeze pe sir Oliver. Conştiinţa îi spunea că nu poate lăsa 
să se întâmple acel lucru. Dar teama îi amuţea acest glas. Dacă 
nu lăsa să se întâmple ce era hotărât, putea plăti aceasta cu 
viaţa. Se întoarse şi intră în sufragerie, cu picioarele 
tremurânde. Găsi masa pregătită, ca în seara aceea, când 
venise rănit şi Oliver îl îngrijise. Nu se apropie de masă. Se 
îndreptă spre cămin şi întinse mâinile spre dogoarea focului. li 
era frig şi nu-şi putea stăpâni tremuratul. Dinţii îi clănţăneau. 
Nicholas veni să întrebe dacă trebuie să servească masa. El 
răspunse distrat că în ciuda orei târzii, va aştepta întoarcerea lui 
sir Oliver. 

— Sir Oliver a ieşit? întrebă servitorul mirat. 

— A plecat chiar acum. Nu ştiu unde, răspunse Lionel. Dar, 
deoarece nu a luat masa, nu cred să întârzie. 

După aceasta concedie servitorul şi rămase tulburat de 
gândurile pe care nu le putea alunga. Nu se gândea decât la 
afecțiunea neprecupeţită, pe care sir Oliver i-o arătase. In 


această afacere a lui Godolphin oare ce nu făcuse dânsul, 
pentru a-l ascunde? Din dragostea pe care i-o arătase, Lionel 
începu să creadă cum că nici în cel mai mare pericol sir Oliver 
nu l-ar fi trădat. Şi apoi îi reveni nenorocita aceea de teamă, 
care făcuse din el un laş, reamintindu-i că totuşi nu se putea 
bizui sigur, pe aceasta, că poate la încercarea supremă sir Oliver 
să nu fi putut rezista şi atunci ar fi fost într-adevăr pierdut. 
Judecata unui om despre ceilalţi se bazează pe cunoaşterea lui 
însuşi, şi Lionel, neştiindu-se în stare de a face vreun sacrificiu 
pentru Oliver, nu putea crede că acesta ar fi putut stărui în 
acest sacrificiu, până la capăt. Îşi reaminti vorbele spuse de 
Oliver, chiar în acea odaie, cu două seri în urmă, şi socoti că nu 
puteau avea decât un singur înţeles. Apoi îşi dădu seama că se 
amăgeşte singur, pentru a-şi potoli remuşcările. Îşi luă capul 
între mâini, gemând. Era un nelegiuit, un laş cu inima neagră! 
Veni un moment, când se ridică şovăitor în această a 11-a oră, 
pentru a merge după fratele său şi a-l salva de la pericolul ce-l 
aştepta în noapte. Dar iarăşi hotărârea îi fu împietrită de acea 
teamă egoistă. Se reaşeză, şi gândurile sale se mai limpeziră. Îşi 
dădu seama că remuşcările sale aveau şi un oarecare câştig, 
căci Oliver nemaifiind, el va intra în toate drepturile acestuia. 
Orologiul de pe cămin bătu ora opt. Lionel tresări la auzul 
acestui zgomot. Fapta se comitea acum. O văzu în minte, fratele 
său alergând către Godolphin Court şi apoi forme întunecate 
ivindu-se din întunericul înconjurător, copleşindu-l în tăcere, îl 
văzu luptându-se un moment, apoi legat de mâini şi de picioare, 
cu un căluş în gură, transportat către țărm, la vaporul care 
aştepta. Altă jumătate de oră trecu. Lucrul ora terminat acum şi 
această asigurare păru să-l liniştească acum. Apoi veni din nou 
Nicholas, temându-se să nu se fi întâmplat ceva stăpânului său. 

— Ce i s-ar putea întâmpla? întrebă Lionel tulburat. 

— Nu ştiu ce, într-adevăr, răspunse servitorul. Dar sir Oliver 
are destui duşmani şi nu e prudent din partea lui să iasă pe 
întuneric. 

Master Lionel respinse ideea, apoi spuse că nu va mai 
aştepta. Nicholas îi aduse masa şi-l părăsi din nou, ducându-se 
la uşă. O deschise şi cercetă întunericul. Se duse la grajd şi se 
convinse că sir Oliver nu plecase călare. 


Între timp, Lionel trebuia să se prefacă că mănâncă, deşi 
înghiţea numai noduri. Apoi se prefăcu neliniştit şi veni să-l 
caute pe Nicholas. Astfel îşi petrecu noaptea întreagă, aşteptând 
reîntoarcerea aceluia despre care Lionel ştia că nu se va mai 
întoarce niciodată. În zori treziră servitorii şi-i trimiseră în ţinut, 
spre a-l căuta şi a vesti dispariţia lui sir Oliver. Lionel însuşi 
călători la Arwenack, spre a întreba disperat pe sir John, dacă nu 
ştie ceva despre această întâmplare. Sir John se arătă mirat, dar 
jură că nu-l văzuse pe Oliver, de mult timp. El fu gentil cu Lionel, 
pe care-l plăcea, ca toată lumea de altfel. Tânărul era atât de 
deosebit de fratele său, încât calităţile ce le avea păreau şi mai 
strălucitoare în acest contrast. 

— Mărturisesc că era natural să vii la mine, spuse sir John. Dar 
ai cuvântul meu că nu ştiu nimic de el. 

N-am obiceiul să mă scap de duşmani, pe întuneric. 

— Desigur, sir John, nu m-am gândit la aşa ceva. Răspunse 
Lionel. lartă-mă, că am putut veni, spre a te întreba aşa ceva. 
Pune-o pe socoteala nervilor mei zdruncinaţi. N-am mai fost 
acelaşi om, în aceste ultime luni, de când cu întâmplarea de la 
Godolphin M-a tulburat. E o povară grea să şti că propriul tău 
frate - deşi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-e frate vitreg - e 
vinovat de o asemenea crimă. 

— Cum? strigă uimit Killigrew. Dumneata spui asta? ŞI 
dumneata crezi? 

Master Lionel îl privi zăpăcit, o privire pe care sir John o 
înţelese greşit în favoarea tânărului. Şi din acest moment se 
născu între aceşti doi oameni o prietenie mărită de mila lui sir 
John Killigrew pentru acest tânăr blând şi cinstit, care fusese 
oropsit cu un asemenea frate ticălos. 

— Înţeleg, înţeleg, spuse el. Ştii că aşteptăm zilnic un ordin de 
la regină către judecătorii săi, care să-i silească să deschidă 
acţiunea pe care au refuzat-o, împotriva fratelui... împotriva lui 
sir Oliver. Rămase gânditor. Crezi că sir Oliver ştie asta? 

Instantaneu, Lionel ghici ce era în mintea celuilalt. 

— Ştie, răspunse el. Eu însumi l-am prevenit. Dar de ce 
întrebi? 


— Oare nu ne ajută asta să înţelegem şi să explicăm dispariţia 
lui sir Oliver? Desigur că ştiind aceasta, ar fi un nebun, dacă ar 
rămâne aici, căci fără nicio îndoială va fi spânzurat. 

— Sfinte Dumnezeule, strigă Lionel, minunându-se. Crezi... 
crezi că a fugit, atunci? 

Sir John ridică din umeri. 

— Ce altceva aş putea crede? 

— Lionel clătină capul. 

— Ce altceva, într-adevăr? spuse el şi plecă ca un om copleşit, 
aşa cum şi era de altfel. Nu se gândise niciodată la această idee 
care trebuia să urmeze faptei sale, pentru a o explica şi a nu 
mai lăsa niciun fel de îndoială. 

Se întoarse la Penarrow şi spuse răstit lui Nicholas ceea ce 
bănuia sir John, şi de ceea ce el însuşi se temea să nu fie cauza 
dispariţiei lui sir Oliver. Servitorul, însă, nu era aşa de uşor de 
convins. 

— Crezi că a făcut asta? strigă Nicholas, cu o voce 
dojenitoare. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar ce pot crede acum, după fuga 
sa? 

Nicholas îşi strânse buzele şi puse două degete pe braţul 
tânărului. 

— N-a fugit, master Lionel, spuse el cu hotărâre. Nu e un laş. 
Sir Oliver nu se teme de niciun om, sau diavol şi, dacă l-ar fi ucis 
pe master Godolphin, nu ar fi tăgăduit. Nu-l crede pe sir John. 
Întotdeauna l-a urât. 

Dar în tot ţinutul, singur servitorul era de părerea aceasta. 
Dacă mai exista vreo îndoială asupra vinovăţiei lui sir Oliver, 
acum se spulberase la fuga sa, înaintea ordinelor aşteptate de 
la regină. 

Târziu, în ziua aceea, veni la Penarrow căpitanul Jasper Leigh, 
întrebând de sir Oliver. Nicholas îl anunţă lui master Lionel, 
care-l primi imediat. Micul şi îndesatul marinar se rostogoli pe 
picioarele sale scurte în cameră, şi când rămaseră singuri, vorbi. 

— E legat în siguranţă la bord, vesti el. Treaba s-a făcut cât ai 
spune peşte. Repede şi în linişte. 

— De ce ai întrebat de el? spuse Lionel. 


— De ce? se chior! Jasper. Afacerile mele erau cu el. A fost 
vorba de un voiaj pe care să-l facă cu mine. Am aflat la 
Smithick. Asta nu va da de bănuit. El îşi frecă nasul. Ar fi fost 
imprudent să întreb de dumneata sir. Şti pentru ce am venit. 

Lionel îi plăti preţul convenit şi-l concedie, după ce primi 
asigurarea că RÂNDUNICA va porni la apropiatul reflux. 

Când se află că sir Oliver fusese în tratative, cu Jasper Leigh, 
pentru o călătorie pe mare, chiar si Nicholas începu să se 
îndoiască. Treptat, Lionel îşi recăpătă liniştea, pe măsură cu 
zilele treceau. Ce se făcuse, se făcuse şi nu se mai putea 
îndrepta. Nu ştia cât îl ajutase soarta, cum de obicei îi ajută pe 
ticăloşi. Ordinul regal veni la o săptămână după aceea şi master 
Baine era chemat la Londra pentru a da socoteală de refuzul său 
pentru a deschide acţiunea. Dacă sir Andrew Folck ar fi 
supravieţuit răcelii care îl omorâse cu o lună înainte, judecătorul 
Baine ar fi putut înlătura uşor învinuirea ce i se aducea. Dar aşa, 
când declară că făcuse examinarea la care sir Oliver se 
supusese voluntar, cuvântul său singur nu aduse nici cea mai 
uşoară convingere. Nici-un moment nu se bănuia că ar fi fost 
altceva, decât subterfugiul unui om, care nu-şi făcuse datoria şi 
care căuta acum să se salveze de la urmărire. Şi faptul că citase 
ca martor pe un om, acum mort, întări opinia judecătorilor săi. 
Fu destituit din slujbă şi astfel afacerea se termină, până la 
descoperirea vreunei urme a dispărutului sir Oliver. 

Pentru Lionel, o nouă existenţă începu din ziua aceea. Privit 
ca un om care suferă pentru greşeala fratelui său, tot ţinutul se 
hotări să-l ajute, să-şi poarte povara. Această pornire de 
simpatie era condusă de sir John şi deveni atât de puternică, 
încât Lionel fu aproape încredinţat că nu e decât ceea ce merita, 
uitând duşmănia de dinainte a oamenilor, pentru neamul 
detractat al Tressilianilor. 


CAPITOLUL VIII 


SPANIOLUL 


RÂNDUNICA, trecând printr-o furtună în golful Biscaiei - o 
furtună pe care o trecuse foarte bine - înconjură capul Finister şi 
astfel intră într-un loc mai liniştit, pe o mare azurie. Era ca o 
trecere bruscă, de la iarnă la vară, şi corabia alerga acum uşor, 
zguduită de briza plăcută a mării. Intenţia lui master Leigh n-ar 
fi fost să se îndepărteze atât de mult, până ce nu s-ar fi înţeles 
cu prizonierul său. Dar vântul fusese mai tare decât intenţiile 
sale şi fusese mânat de furia lui, în spre sud. Astfel se întâmplă - 
şi asta în avantajul lui Lionel, după cum vom vedea -că 
marinarul, înainte de a putea vorbi cu sir Oliver, fu forţat să 
aştepte, până ce atingeau coasta Portugaliei, adică linia ei, căci 
coasta Portugaliei nu era prea sigură pe atunci, pentru marinarii 
englezi. 

În mica cabină de la pupa vasului, căpitanul stătea la o masă 
murdară, pe care o lampă se balansa, după legănările vasului. 
Fuma o pipă, al cărei fum îmbâcsea aerul micii încăperi şi lângă 
cotul său era o sticlă cu rachiu. 

Aici fu introdus sir Oliver, cu mâinile legate la spate. Era 
murdar şi neîngrijit, cu barba crescută de o săptămână pe 
obrazul său. Îmbrăcămintea îi era încă în dezordine, după lupta 
pe care o susţinuse, când fusese răpit, şi pe care nu şi-o 
schimbase de atunci. Deoarece înălţimea sa îl împiedica să stea 
drept în cabina scundă, îi fu adus un scăunel, de către unul din 
piraţii care alcătuiau echipajul lui Leigh. Se aşeză tăcut şi privi la 
căpitan. Master Leigh fu oarecum încurcat de acest calm, când 
el se aştepta la o ieşire violentă. Concedie pe cei doi marinari, 
care îl aduseseră, şi, după ce ieşiră, închizând uşa cabinei, se 
adresă prizonierului. 

— Sir Oliver, spuse el, mângâindu-şi barba sa roşie, s-a 
abuzat de dumneata. 

Soarele pătrunse prin una din ferestrele cabinei căzând pe 
faţa lipsită de expresie a lui sir Oliver. 


— Nu era nevoie, tâlharule, să mă aduci până aici, ca să-mi 
spui asta, răspunse el. 

— Desigur, spuse master Leigh. Dar mai am ceva de adăugat. 
Crezi că ţi-am făcut un rău? Greşeşti. Prin mine, vei cunoaşte 
prietenii adevăraţi şi duşmanii ascunşi. De acum înainte vei şti 
în cine să te încrezi şi în cine nu. 

Sir Oliver păru că îşi iese puţin din nepăsarea lui, în ciuda 
voinţei sale, stârnit de neruşinarea banditului. Zâmbi ironic. 

— Vei sfârşi prin a-mi spune că-ţi sunt obligat, zise el. 

— Vei sfârşi prin a-mi spune asta singur, îl asigură căpitanul. 
Ştii ce mi s-a cerut să fac cu dumneata? 

— Crede-mă, nu ştiu şi nici nu-mi pasă, fu răspunsul 
surprinzător. Dacă vrei să-mi spui, numai pentru a mă distra, îţi 
cer atunci să nu te oboseşti. 

Nu era un răspuns care să-i fi ajutat căpitanului. Pufăi din pipă 
o clipă. 

— Mi s-a cerut, continuă el, să te duc pe coasta Africii şi să te 
vând berberilor. Ca să te pot servi, m-am făcut că primesc. 

— Pentru Dumnezeu, strigă sir Oliver. Îţi duci jocul prea 
departe. 

— Vremea a fost împotriva mea. Nu aveam intenţia să vin 
atât de departe, înspre sud, cu dumneata. Dar am fost duşi de 
furtună. Aceasta a trecut şi, dacă îmi promiţi că nu vei face 
nimic împotriva mea şi că îmi vei răsplăti pierderea pe care am 
suferit-o, prin drumul acesta, care nu era în planurile mele, te 
voi readuce acasă, în siguranţă, cel mult într-o săptămână. 

Sir Oliver îl privi şi zâmbi fioros. 

— Ce fel de tâlhar eşti, că nu poţi fi credincios nimănui? strigă 
el. Întâi iei bani, ca să mă îndepărtezi şi apoi îmi ceri să-ţi 
plătesc, pentru a mă readuce înapoi. 

— Mă judeci greşit, zău! Pot fi credincios oamenilor cinstiţi şi 
trebuie s-o ştii, sir Oliver. Dar cine e credincios unui ticălos, e un 
nebun şi eu nu sunt, după cum ştii. Am făcut acest lucru, pentru 
ca să cunoşti un ticălos şi să-l pedepseşti, precum şi pentru a 
trage un mic profit de pe urma vasului acesta. Sunt cinstit cu 
dumneata, sir Oliver. Am primit două sute de pfunzi, în bani şi 
bijuterii de la fratele dumitale. Dă-mi la fel şi... 


Acum, calmul lui sir Oliver dispăru. Căzu de pe el ca o haină şi 
privi mânios înainte. 

— Ce-ai spus? strigă el ascuţit. 

Căpitanul privi la el, uitând de pipă. 

— Am spus că, dacă îmi vei plăti aceeaşi sumă, pe care mi-a 
dat-o fratele dumitale, pentru a te îndepărta... 

— Fratele meul!... urlă cavalerul. Ai spus, fratele meu? 

— Exact. 

— Master Lionel? întrebă totuşi celălalt. 

— Ce alt frate mai ai? răspunse Leigh. 

Urmă o pauză şi sir Oliver privi în gol, cu capul ghemuit între 
umeri. 

— Lasă-mă să pricep, spuse el în sfârşit. Spui că fratele meu, 
Lionel, ţi-a plătit pentru a mă îndepărta, cu alte cuvinte, că 
prezenţa mea aici se datorează lui? 

— Pe cine altul ai bănuit? Sau crezi că am făcut-o pentru 
propria mea plăcere? 

— Răspunde-mi! ceru sir Oliver, scuturându-şi legăturile. 

— Ţi-am răspuns mai mult decât odată, până acum. Şi totuşi 
îţi voi mai spune odată, căci văd că înţelegi greu că mi-au fost 
plătiţi două sute de pfunzi de către master Lionel Tressilian, 
pentru a te duce în Berberia şi a te vinde ca sclav. E clar? 

— Tot atât de clar, pe cât e de fals. Minţi, câine! 

— Uşurel, uşurel, murmură master Leigh. 

— Îţi spun că minţi! 

Master Leigh îl privi un moment, apoi spuse: 

— Îţi voi dovedi, spuse el în sfârşit, şi, fără altă vorbă, se 
ridică şi se îndreptă spre o cutie prinsă de peretele cabinei. O 
deschise şi scoase din ea a casetă. Băgă mâna înăuntru şi o 
scoase plină cu bijuterii. Le aruncă sub nasul lui sir Oliver. Cred, 
spuse el, că le recunoşti. Mi-au fost date, pentru a împlini suma 
care-i lipsea fratelui dumitale. Priveşte-le! 

Sir Oliver recunoscu un inel şi o perlă frumoasă de cercel, 
care fuseseră ale fratelui său. Recunoscu un medalion pe care el 
însuşi i-l dăruise lui Lionel, cu doi ani în urmă, şi aşa, una după 
alta, recunoscu fiecare bijuterie, din faţa sa. Capul îi căzu în 
piept şi stătu astfel, ca un om trăsnit. 


— Dumnezeule, gemu el în sfârşit. Cine deci mi-a mai rămas? 
Şi Lionel, de asemenea! Şi Lionel! Un fior îi străbătu trupul. Sunt 
blestemat, spuse el. 

Fără o asemenea dovadă, n-ar fi crezut niciodată. Din 
momentul în care fusese atacat la porţile lui Godolphin Court, el 
crezuse că fapta se datoreşte lui Rosamund, care, convinsă de 
vinovăția lui, voise să-l pedepsească în chipul acesta. Crezuse 
că mesajul adus de Lionel, fusese o cursă a Rosamundei. 
Convingerea aceasta fusese fermă într-însul şi-l redusese la o 
indiferenţă a sorții sale, odată ce nu mai avea nimic de sperat. 
Şi totuşi nu fusese atât de amară, ca această destăinuire. La 
urma urmei, ea ar fi fost poate îndreptăţită să facă un 
asemenea lucru. Dar Lionel ce scuze avea? Ce motive puteau 
să-l determine la o asemenea acţiune, afară de egoismul 
monstruos, care îl va fi făcut să se lepede pentru totdeauna, de 
vina ce apăsa asupra lui, aruncând-o pe umerii acelui care-i 
fusese frate, părinte şi totul pentru el? 

Se cutremură de oroare. Era de necrezut şi totuşi nu mai 
putea fi nici-o îndoială. Pentru toată dragostea şi sacrificiile 
făcute, asta era răsplata lui Lionel? Chiar dacă toată lumea ar fi 
fost împotriva lui, îl avea pe Lionel în care să se încreadă... iar 
acum... Singurătatea îl copleşi. Apoi, încet, necazul lui se 
prefăcea în mânie. Îşi trase capul înapoi şi ochii săi injectaţi de 
sânge se aţintiră asupra căpitanului Leigh, care stătea pe cutia 
din care scosese caseta, observându-l şi aşteptând să-şi revină 
in fire. 

— Master Leigh, spuse el. Ce preţ vrei, pentru a mă readuce 
în Anglia? 

— Cred, sir Oliver, răspunse căpitanul, că preţul pe care l-am 
primit, pentru a te îndepărta, va fi acceptabil. 

— Vei avea suma dublă, în momentul când mă vei lăsa înapoi, 
la Trefusis Point, fu răspunsul prompt. 

Ochii căpitanului scăpărară de lăcomie. Dar era un 
consimţământ prea neaşteptat. In dosul lui se ascundea ceva, 
sau nu mai cunoştea el oamenii. 

— Ce planuri ai, se zborşi el. 


— Planuri? Cu tine? Sir Oliver râse. Pentru Dumnezeu, te 
preţuieşti prea mult, ticălosule, dacă tu crezi că în mintea mea e 
loc pentru vreun gând, despre tine. 

Era adevărat. Atât de mare era mânia sa împotriva lui Lionel, 
încât nu se putea gândi la altceva. 

— Îmi dai cuvântul că te vei ţine de promisiune? _ 

— Cuvântul meu? Pshaw, omule! Mi l-am dat de acum. ţi jur 
că îţi va fi plătită suma pe care am numit-o, în momentul când 
mă vei lăsa pe ţărmul Angliei. E destul? Atunci, desfă-mi 
legăturile şi să terminăm cu această situaţie. 

— Bine, mă bucur că pot face o învoială cu un om atât de 
sensibil! Ştii bine că ceea ce am făcut, n-am făcut-o din răutate 
şi că de vină e acela care m-a pus la cale. Eu am fost doar un 
instrument. 

— Admit doar că eşti un instrument, un instrument aurit, dar 
nimic mai mult. Taie-mi legăturile, pentru numele lui Dumnezeu. 

Căpitanul îşi scoase briceagul, veni lângă sir Oliver şi-i tăie 
legăturile, Fără un cuvânt. Sir Oliver se ridică atât de brusc, 
încât se izbi cu capul de tavanul scund al cabinei şi se aşeză din 
nou. În acest moment, veni de asemenea un strigăt care atrase 
pe căpitan la uşa cabinei. O deschise, lăsând soarele să 
pătrundă înăuntru. leşi pe punte şi sir Oliver îl urmă. 

Pe punte, mai mulţi oameni stăteau rezemaţi de parapet, 
privind zarea. Pe catarg şi frânghii alţi marinari stăteau de 
asemenea privind peste apă. Erau în apropiere de capul Roca şi, 
când căpitanul Leigh văzu cu cât se apropiase vasul de coastă, 
de când el părăsise cârma, înjură grozav pe cârmaci, care stătea 
agăţat de roată. 

În depărtare, la stânga vasului, în linie cu gurile Tagusului, de 
unde ieşise - şi unde fără îndoială că aşteptase să-i pice aşa 
ceva - venea o mare corabie cu catarge uriaşe şi cu toate 
pânzele ridicate, fluturând în bătaia vântului. RANDUNICA cu 
toate pânzele ridicate, ca şi cea de la mizenă, nu avea nicio 
cincime din viteza spaniolului, căci corabia era fără îndoială 
spaniolă, judecând după locul de unde ieşise. 

— La pânze! răcni căpitanul şi se agăţă de roata cârmei, 
prăvălind cât colo pe cârmaci, cu un ghiont. 


— Dumneata singur mi-ai spus să ţin direcţia drept înainte, 
protestă omul. 

— Idiotule! urlă căpitanul. Ţi-am spus să mergi paralel cu 
coasta. Dacă e vreo limbă de pământ ieşită în afară, vrei să ţii 
drept, până ce eşuăm pe ea? 

El prinse roata cu mâinile sale puternice şi întoarse corabia, în 
direcţia vântului. Apoi predă din nou roata cârmaciului. 

— Ţine-o aşa! comandă el şi dădu ordine, aşteptând să le 
vadă executate. 

Oamenii se urcară pe catarge, pentru a întinde pânzele, în 
timp ce alţii făcură acelaşi lucru, cu catargul de la mezină. 
Curând zburau deasupra apei, cu toate pânzele întinse, 
îndreptându-se spre larg. De pe covertă, sir Oliver observa pe 
spaniol. El văzu că vasul a făcut un ocol, pentru a le ieşi înainte 
şi deşi această manevră scădea din puterea vântului, totuşi 
echipată aşa cum era, cu de două ori atâtea pânze ca a lor, îi 
putea ajunge foarte repede. Căpitanul veni şi el pe covertă, 
observând apropierea celuilalt vas şi blestemându-se pentru 
neatenţia care-l adusese în această cursă şi blestemând şi mai 
mult încă pe cârmaci. Sir Oliver observase între timp 
armamentul RÂNDUNICII, atât cât era vizibil, şi observând că 
aproape lipseşte, se adresă căpitanului, cu indiferenţă, ca şi 
cum ar fi fost un spectator pasiv. 

— Sunt eu omul care să fug din calea unui spaniol, dacă aş fi 
bine echipat? Aşa însă nu pot face nimic, decât să încerc să mă 
îndepărtez, răcni Leigh. 

Sir Oliver înţelese şi rămase tăcut. El observă pe ofiţerul 
secund al vasului, împărțind oamenilor câteva puşti. Apoi, 
tunarul, un om masiv, despuiat până la brâu, cu capul înfăşurat 
într-o basma roşie, se postă la tunul de aramă, aşezat la 
marginea punţii, urmat de vreo câţiva oameni. Leigh chemă pe 
ofiţer, şi trimise pe cârmaci la pupă, unde alt tun era gata să 
intre în acţiune. Urmă apoi o cursă de întrecere, spaniolul 
câştigând mereu teren, în timp ce ţărmul abia se mai vedea ca o 
linie subţire. Deodată dinspre spaniol izbucni o trâmbă de fum 
alb, bubuitura unui tun se auzi şi ghiuleaua sfâşie o pânză a 
RANDUNICII. Tunarul stătea gata să răspundă, când ar fi primit 
ordin. De pe celălalt vas porni iarăşi o lovitură de tun. 


— Are un tir mai lung decât alte multe corăbii, mormăi Leigh. 
N-o putem ajunge încă cu tirul nostru. 

In timp ce vorbea, o a treia detunătură răsună şi unul din 
catargele ce se clătinau în bătaia vântului se frânse în două, cu 
un zgomot ameninţător şi căzu, prinzând sub greutatea sa 
câţiva oameni, pe punte. Se părea că bătălia începuse. Totuşi, 
căpitanul Leigh nu se grăbi. 

— Fii gata! răcni el către tunarul care atât aştepta. 

Prin căderea catargului, mersul se încetinise şi mai mult şi 
spaniolul se apropia cu repeziciune, acum. În sfârşit căpitanul 
socoti că e destul de aproape şi porunci focul. RANDUNICA trase 
prima şi ultima ghiulea, în acea luptă. După ce fumul se 
împrăştie, sir Oliver văzu că focul îşi greşise ţinta. Master Leigh 
îşi blestema tunarul, pentru că ochise prea sus. Apoi ordonă 
tunului de la pupă foc. Dar în timp ce căpitanul dădu acest 
ordin, din flancul spaniolului izbucniră numeroşi nori de fum şi 
RÂNDUNICA, literalmente ciuruită, se aplecă pe o parte. În mai 
puţin de trei minute, RÂNDUNICA se scufundă, acoperind 
suprafaţa apei cu sfărâmături. Satisfăcut de ceea ce făcuse, 
spaniolul se învârtea la locul nenorocirii, năzuind să vadă ce 
sclavi poate culege pentru galerele Majestății Sale Catolice din 
Mediterană. Astfel, soarta dorită lui sir Oliver, de Lionel, se 
împlinea, şi era împărţită de către Master Leigh însuşi, cu toate 
că aceasta nu fusese în intenţiile laşului. 


Partea a doua 


SAKR-EL-BAHR 


k i= 
TA l 


A > 


7S é, 
A vu Y E LAS K> 


CAPITOLUL | 


CAPTIVUL 


Sakr-el-Bahr, vulturul mării, urgia Mediteranei şi teroarea 
Spaniei Catolice, stătea culcat pe una din înălțimile capului 
Sparta. Deasupra lui, pe creasta muntelui, se întindea linia 
verde-închis a pădurilor de portocali de Araish, reputata grădină 
a Hesperidelor din vechime, unde crescuseră merele de aur La o 
milă depărtare spre est, se zărea silueta unei aşezări arabe 
rânduite pe pământul fertil, care se întindea până departe cât 
puteai zări cu ochiul, spre Ceuta. Din albastrul cerului se auzeau 
trilurile vesele ale unei ciocârlii. Sakr-el-Bahr stătea culcat pe o 
manta din păr de cămilă, chiar pe marginea crestei unde se 
urcase. De fiecare parte a lui, stătea câte un negru uriaş. 
Trupurile lor negre păreau sculptate parca din abanos. Ei 
mânuiau nişte evantaie, făcute din frunze galbene de curmal, 
căci aveau datoria să răcorească aerul, pentru stăpânul lor şi să 
îndepărteze muştele. Sakr-el-Bahr era un om în floarea vârstei, 
cu un corp herculean şi membre de o mărime uriaşă. Nasul său 
încovoiat niţel, se termina într-o barbă neagră stufoasă, care 
ieşea şi mai mult în relief, din cauza albeţei turbanului, care îi 
înconjura fruntea. Peste cămaşa sa albă, purta o tunică lungă, 
verde, de mătase fină, împodobită cu arabescuri de aur. O 
pereche de pantaloni scurţi îi ajungeau până la genunchi. 
Gleznele sale musculoase erau goale, iar picioarele îi erau 
strânse într-o pereche de sandale musulmane din piele roşie. Nu 
avea alte arme, decât pumnalul încrustat cu diamante pe 
mâner, vârât într-o teacă, la cingătoarea sa de piele. 

La câţiva metri, în stânga sa, stătea altă figură cu coatele pe 
pământ, cu palmele făcute umbrar deasupra ochilor, privind 
spre mare. Acesta era de asemenea un om puternic şi, când se 
mişcă, o rază luci pe armura cu care era îmbrăcat şi pe casca-i 
de oţel, peste care îşi înfăşurase turbanul său verde. Lângă el 
stătea un enorm iatagan, într-o teacă de piele, îngreunată cu 
ornamente de oţel. Faţa sa era frumoasă şi mai puţin bărboasă, 


ca aceea a tovarăşului său, iar dosul mâinilor sale lungi şi fine, 
erau arămii. 

Sakr-el-Bahr nu-i dădea atenţie. Stând acolo, el privea în josul 
coastei acoperită cu stejari şi porni de plută. Ici şi colo, pe vreo 
stâncă, se zăreau ţepii mici şi verzi ai vreunui cactus. Sub el, pe 
lângă peşterile lui Hercule, era un golf mare, ale cărui maluri, 
erau colorate în tot felul de culori. Ceva mai încolo, în dosul unui 
grup de stânci ce răsăreau din apă, două galere enorme, fiecare 
cu câte 50 de lopeţi şi un galion mai mic, cu numai 30 de lopeţi, 
se legănau uşor pe apă, marile lopeţi galbene stând aproape 
orizontal pe laturile fiecărui vas, ca aripile unor păsări gigantice. 
Că se ascundeau sau stăteau la pândă, asta era limpede. 
Deasupra lor roia o ceată zgomotoasă de pescăruşi. 

Sakr-el-Bahr privea spre mare, de-a lungul strâmtorilor, către 
Tarifa şi depărtata linie a coastei europene, abia vizibilă, prin 
cerul limpede al zilei. Dar privirea sa nu era preocupată de acel 
orizont îndepărtat. Ea nu mergea mai departe de un vas alb cu 
pânze, care plutea uşor prin strâmtori, cam la patru mile 
depărtare. Un vânt uşor sufla dinspre est şi fiecare pânză a 
corăbiei era întinsă. Se apropia şi, fără îndoială, căpitanul ei se 
ferea, pe cât posibil, de ţărmul african, spre a nu fi văzut de acei 
pirați teribili, care-l bântuiau şi care atacau fiecare corabie 
creştină, ce se aventura în apele lor. 

Sakr-el-Bahr privea spre mare, de-a lungul strâmtorii. Nu 
putea fi bănuită prezenţa galerelor sale, cât de liniştită trebuia 
să pară coasta Africii, văzută prin ocheanul căpitanului acelui 
vas. Şi acolo, din înălţimea unde se afla, ca vulturul - al cărui 
nume îl primise - el observa marele vas alb şi aştepta, până ce 
va veni la o distanţă mai potrivită. O limbă de pământ în spre 
est silea corabia să o ocolească, apropiindu-se astfel cu circa o 
milă de țărm. Ochii observatorilor aşteptau clipa când corabia va 
ocoli această limbă, neştiutoare de pericolul ce o ameninţa 
acolo. Nu mai era decât o jumătate de milă între ea şi acel cap. 

Corsarul îmbrăcat în armură îşi lovi călcâiele în aer, cu 
veselie, şi se întoarse către liniştitul Sakr-el-Bahr. 

— Vine! Vine! strigă el, într-un jargon franțuzesc, acea limbă 
franceză, care se vorbea pe litoralul Africii. 

— Dacă Allah va voi, fu răspunsul laconic. 


O tăcere încordată căzu între ei, în timp ce vasul se apropia. 
Sakr-el-Bahr îşi umbri ochii, încordându-şi privirea asupra 
stindardului de la pupa vasului. El putu observa nu numai 
culorile roşu şi galben, ci şi emblema cu leul. 

— Un vas spaniol, Biskaine, murmură el către tovarăşul său. 
Ei, bine, lăudat fie Allah! 

În timp ce vorbea, vasul ajunse acolo şi începu să înconjoare 
capul, fără îndoială căutând să se îndepărteze înspre sud, mânat 
de vântul prielnic. 

— Acuma! strigă Biskaine - Biskaine-el-Borak se numea 
pentru avântul cu care lupta. 

El tremura de nerăbdare, ca un câine biciuit. 

— Nu încă, fu răspunsul liniştit şi reţinut. Cu fiecare yard cu 
care se apropie de coastă, cu atât e mai pierdută. E timp destul. 
Dă-mi de băut, Abiad, spuse el către unul din negrii, pe care, în 
ironie, îl poreclise albul. 

Sclavul se întoarse, dădu la o parte un covor, descoperind o 
amforă de lut roşcat. Dădu la o parte frunza de palmier de pe 
gura ei şi turnă apă, într-o cupă. Sakr-el-Bahr bău încetişor, ochii 
săi nepărăsind vasul, a cărui mişcare se deosebea acum foarte 
bine. Ei puteau vedea oamenii mișcându-se pe punte şi 
observatorul agăţat de catarg. Nu mai era decât ia o jumătate 
de milă distanţă, când deodată atacul începu. Sakr-el-Bahr se 
ridică în toată înălţimea sa şi flutură o basma lungă, verde. De 
pe una din galerele din dosul stâncilor răsună o trompetă, ca 
răspuns la acest semnal. Fu urmată de fluierăturile ofiţerilor şi, 
printr-o mişcare grabnică şi regulată a lopeţilor, galerele se 
urniră din ascunzătoarea lor. Pungile lungi ale galerelor erau 
înţesate cu corsari, ale căror arme străluceau în bătaia soarelui. 
Pe părţile mai înalte ale fiecărei galere erau rânduiţi oameni cu 
arcuri şi săgeți. Piraţii forfoteau ca lăcustele pe punți, în 
aşteptarea luptei. 

Repeziciunea atacului zăpăci pe spaniol. Se auzeau strigăte 
dintr-acolo, trompete şi semnale, date de oamenii care alergau 
la posturile lor. În zăpăceală, manevra lui de îndepărtare se opri 
şi pierdu minute preţioase. În graba sa disperată, căpitanul 
îndreptă vasul cu vântul în spate, nădăjduind că aşa va avea cel 
mai bun prilej de a scăpa din cursă. Dar vântul era 


neîndestulător în acel loc, pentru ca încercarea să izbutească. 
Galerele se îndreptau cu toată viteza in direcţia lui, căci lopeţile 
mânuite de sclavii îmboldiţi cu lovituri de bici, de către paznici, 
băteau apa cu furie. 

Sakr-el-Bahr, urmat de Biskaine şi de negri, cobori de pe 
înălţimea care-i ajutase atât de bine, îndreptându-se spre 
galionul care fusese părăsit de cele două galere corsare. Acesta 
îl aştepta la o depărtare de-o vâslă de țărm. În timp ce el se 
apropia, lopeţile fură rânduite orizontal, sprijinindu-se de țărm. 
El păşi pe această punte improvizată, urmat de tovarăşii săi. 
Incălecă parapetul punţii, intrând în spaţiul dintre două lopeţi, 
fiecare mânuită de către şase sclavi. Biskaine îl urmă, iar negrii 
fură ultimii. Erau încă peste parapet, când Sakr-el-Bahr dădu 
ordinul de plecare. Pe locul liber dintre vâsle, un ofiţer şi doi 
supraveghetori plesniră bicele din piele de hipopotam. Vâslele 
se mişcară şi galionul porni, pentru a lua parte la luptă. Sakr-el- 
Bahr, cu iataganul în mână, stătea în fruntea corsarilor dornici 
să poată lupta contra soldaţilor creştini. Sclavii creştini de la 
vâsle gemeau sub biciul supraveghetorilor musulmani care-i 
duceau spre distrugerea fraţilor lor. Acolo bătălia începuse. 
Spaniolul avusese timp să tragă doar o singură ghiulea, când 
flancul îi fu lovit de ciocul uneia din galere şi o ploaie de săgeți 
se abătu asupra punţii, din arcurile musulmanilor. Aceştia erau 
şi mai întărâtaţi de faptul că luptau contra spaniolilor, care-i 
izgoniseră din Califatul Andaluziei. A doua galeră atacă din 
partea cealaltă, semănând moartea pe puntea vasului spaniol. 
Fu o luptă scurtă şi dârză. Spaniolii zăpăciţi de la început, luaţi 
prin surprindere, nu putură să se apere. Făcură totuşi, tot ce se 
putea face. Opuseseră o rezistenţă frumoasă năvălitorilor 
înverşunaţi. Corsarii luptară cu un dispreţ de moarte puţin 
obişnuit, dornici să învingă sau să moară pentru Allah şi Profetul 
său. |Impinseră înapoi pe castilienii copleşiţi de numărul 
covârşitor al celor care atacau. 

Când galionul lui Sakr-el-Bahr interveni, lupta era pe sfârşite 
şi unul din corsarii săi pusese mâna pe stindardul spaniol, 
împreună cu crucifixul de sub el. Un răcnet sfâşie aerul: 
Alhamdollilah! Sakr-el-Bahr îşi croi drum printre luptători, cu 
arma, spre interiorul vasului. Corsarii se dădeau înapoi, făcându- 


i loc şi, în timp ce el înainta, ei îi răcneau numele în delir şi-l 
salutau cu iataganele, aclamând pe acel vultur al mării, cum era 
poreclit cel mai preţios dintre servitorii Islamului. El nu luase 
parte la luptă. Fusese prea uşoară şi el sosise prea târziu. Dar el 
fusese acela care pusese totul la cale, autorul spiritual al acelei 
victorii, obţinută în numele lui Allah. Punţile erau stropite cu 
sânge şi acoperite cu răniţi şi morţi, pe care Musulmanii 
începuseră să-i arunce peste bord. Morți şi răniţi la un loc, toţi 
erau creştini. La ce să aibă greutăţi cu ei? 

Într-un colţ erau înghesuiți spaniolii supraviețuitori, dezarmaţi 
şi înfricoşaţi, o turmă de oi speriate. Sakr-el-Bahr se opri locului, 
privindu-i cu duşmănie. Erau peste o sută, aventurieri care 
plecaseră din Cadiz, în speranţa de a-şi găsi norocul în Indii. 
Călătoria lor se terminase năpraznic. Işi cunoşteau soarta, la 
văslele galerelor musulmane, sau în cel mai bun caz, duşi la 
Alger, sau la Tunis, spre a fi vânduți ca sclavi. Privirea lui Sakr- 
el-Bahr trecu peste ei, oprindu-se asupra căpitanului, care 
stătea în faţa lor, cu faţa albă de mânie. Era îmbrăcat bogat, 
într-un negru castilian şi pe piept îi atârna o cruce grea de aur. 
Sakr-el-Bahr îl salută ceremonios. 

— Fortuna de guerra, senor capitan, spuse el într-o spaniolă 
curgătoare. Cum te numeşti? 

— Sunt Don Paulo de Guzman, răspunse omul, îndreptându-se 
şi vorbind cu mânie. 

— Aşa! Un gentleman de familie! Bine făcut şi puternic, după 
cum văd. În piaţă la Alger poţi valora două sute de taleri. Te poţi 
răscumpăra pentru cinci sute. 

— Por las Entranas de Dios! jură Don Paulo, care ca toţi 
spaniolii pioşi, întrebuinţau mereu jurăminte. 

Ce mai adăugă el în furia sa nu se ştie, deoarece Sakr-el-Bahr 
dădu poruncă să fie luat de acolo. 

— Pentru lipsa ta de curtoazie, îţi ridic răscumpărarea la o mie 
de taleri, spuse el, apoi către soldaţi: Duceţi-l! Lăsaţi-l să se 
distreze, până la sosirea răscumpărării. 

Spaniolul se îndepărtă blestemând. Cu ceilalţi Sakr-el-Bahr 
termină repede. Le oferi putinţa de răscumpărare, cui o putea 
plăti, şi acest privilegiu fu acceptat doar de trei inşi. Restul îl 
dădu în grija lui Biskaine, care era locotenentul său. Dar înainte 


de a face aceasta, chemă pe unul din ofiţerii vasului capturat şi-i 
ceru să spună câţi sclavi avea la bord. Află că erau doar 
doisprezece, întrebuinţaţi ca servitori - trei evrei, şapte 
musulmani şi doi eretici - şi fuseseră închişi înăuntrul vasului, 
când se ivise pericolul. Din ordinul lui Sakr-el-Bahr fură aduşi 
sus. Musulmanii, văzând cine erau învingătorii şi că deci sclavia 
lor se terminase, izbucniră în strigăte de bucurie şi laude către 
Allah. Cei trei evrei, nişte tineri mlădioşi, în haine negre, care le 
veneau până la genunchi, şi tichii negre pe păru! lor creţ 
zâmbiră, sperând la ceva mai bun, de când căzură în mâinile 
unor semeni mai apropiaţi de ei, decât creştinii. Cei doi eretici 
căzuseră într-o totală apatie, ştiind că soarta lor nu avea să se 
schimbe cu nimic. Unul din aceştia, era un om mic şi îndesat, cu 
o faţă roşie şi nişte ochi albaştri, ce străluceau de sub nişte 
sprâncene care fuseseră odată roşii - ca şi părul şi barba sa - iar 
acum încărunţiseră. 

Din toţi doisprezece, fu singurul care atrase atenţia lui Sakr- 
el-Bahr. El stătea sfidător în faţa corsarului. Astfel stătură câteva 
clipe, cercetându-se unul pe altul cu atenţie, apoi deodată 
sclavului îi scăpă o exclamaţie de surpriză. 

— Pentru Dumnezeu, spuse el în sfârşit, în englezeşte, cu o 
nemărginită uimire, apoi, reluându-şi înfăţişarea sfidătoare de 
dinainte, vorbi cu un glas cinic. Bună ziua, sir Oliver, spuse el. 
Sper că vei fi încântat de a mă spânzura cu mâinile dumitale. 

— Allah e mare, spuse Sakr-el-Bahr, fără să se tulbure. 


CAPITOLUL II 


PROSCRISUL 


Cum s-a întâmplat că Sakr-el-Bahr, Vulturul Mării, piratul 
musulman, urgia Mediteranei, teroarea creştinilor, şi 
locotenentul lui Asad-el-Din, paşa Algerului, să fie unul şi aceiaşi 
cu sir Oliver Tressilian, cavalerul de la Penarrow, ocupă un loc 
lung în cronicile lordului Henry Goade. Excelenţa Sa ne 
dezvăluie câteva amănunte despre uimitoarele întâmplări, care 
au dus la această extraordinară transformare. El le-a hărăzit 
două volume, din cele 18 pe care le-a lăsat. Cu toate acestea, 
totul poate fi redat şi într-un singur capitol. 

Sir Oliver fu unul dintre oamenii salvaţi din mare, de către 
echipajul vasului spaniol, care scufundase RÂNDUNICA, altul era 
Jasper Leigh, căpitanul. Toţi fură duşi la Lisabona şi aici înaintați 
Curţii Sfântului Cler. Deoarece erau toţi eretici, sau aproape toţi, 
bineînţeles cu primul lucru ce-l aveau de făcut fraţii sfântului 
Dominic era să-i convertească. Sir Oliver nimeri la o familie care 
nu fusese niciodată renumită pentru asprimea ei, în chestiunile 
religioase, şi el desigur, că nu avea să ia foc, dacă însuşindu-şi 
părerile altor oameni asupra unui viitor foarte îndoielnic, ar fi 
ajuns să scape de rele. El primi cu nepăsare botezul catolic. Cât 
despre Jasper Leigh, se poate închipui că elasticitatea conştiinţei 
căpitanului nu era mai mică decât a lui sir Oliver, şi că, desigur, 
nu era omul care să sufere pentru o credinţă. Fără îndoială că ar 
fi fost multă bucurie la Casa Sfântă, la salvarea acestor două 
nefericite suflete din ghearele răului, care le aştepta. Ca nişte 
convertiți ai credinţei, fură călduros primiţi, şi lacrimi de 
mulţumire fură vărsate peste ei, de către sfinţii lui Dumnezeu. Ei 
fuseseră complet purificaţi de erezia lor, făcându-şi penitenţa la 
Racio, în Lisabona, cu lumânări în mână şi câte un sanbenito pe 
umerii lor. Biserica le dădu binecuvântarea ei, sfătuindu-i să 
stăruiască pe căile salvării, pe care ea, cu atâta bunătate, îi 
îndrumase. Acum că ieşiseră de sub scutul bisericii, erau daţi 
din nou pe mâna autorităţilor, care trebuiau să-i pedepsească 
pentru ofensa lor de pe mare. Nimic nu putea fi dovedit, era 


adevărat. Dar Curtea era mulţumită că lipsa ofensei era doar 
rezultatul firesc al unui folos pe care l-ar fi căutat. Socotiră că, 
fără îndoială, odată cu folosul ar fi venit şi ofensa. Această 
credinţă a lor era bazată pe faptul că atunci când vasul spaniol 
trăsese primul foc asupra RANDUNICII, ca o somaţie de a se 
opri, aceasta îşi urmase drumul. Astfel, cu obişnuita logică 
castiliană, se dovedea reaua credinţă a căpitanului. 

Pe de altă parte, căpitanul Leigh protestă, căci fapta sa îi 
fusese dictată de neîncrederea în spanioli şi ferma sa credinţă 
că toţi spaniolii sunt nişte pirați, de care fiecare marinar cinstit 
trebuie să se ferească, dacă este mai puţin înarmat. Apărarea sa 
nu-i aduse nicio favoare din partea judecătorilor înguști la minte. 

Sir Oliver arată, respectuos, că el nu era un membru al 
echipajului RANDUNICII, ci un gentleman care se găsea la bord, 
împotriva voinţei sale, fiind victima unei răpiri laşe din partea 
căpitanului. Curtea îi ascultă cu respect apărarea şi-l întrebă de 
numele şi rangul său. Fu neprevăzător şi răspunse adevărat. 
Rezultatul fu foarte pilduitor pentru sir Oliver. Îi arătă cât de 
sistematic se ţineau arhivele Spaniei. Curtea prezentă 
documente, în stare să-i facă pe judecătorii săi să-i povestească 
acea parte a vieţii sale petrecută pe mări şi chiar o mică 
întâmplare, pe care o uitase, dar pe care acum şi-o reaminti şi 
care desigur nu avea să-i facă sentinţa mai uşoară. 

Nu fusese el la Barbados într-un an, şi nu capturase acolo 
galionul Maria de las Dolores? Ce fusese aceasta, dacă nu un act 
de piraterie? Nu scufundase el un vas spaniol, cu patru ani în 
urmă în golful Funchal? Nu fusese el cu acel pirat Hawkins, în 
afacerea de la San Juan de Ulloa? Şi aşa mai departe. Întrebările 
curgeau asupra lui şi-l copleşeau. Aproape regretă că se obosise 
să primească convertirea şi urmările ei din mâinile fraţilor 
sfântului Dominic. Incepea să-i pară rău că îşi pierduse doar 
timpul şi scăpase din focul clerical, pentru a fi atârnat în 
frânghia seculară, ca o jertfă oferită zeilor răzbunători ai Spaniei 
insultate. Atât de departe însă nu ajunse. Galerele din 
Mediterana aveau nevoie grabnică de oameni atunci şi numai 
acestei împrejurări îşi datorau vieţile, sir Oliver, Jasper l.eigh şi 
alţii din nenorocitul echipaj al RÂNDUNICII, deşi e problematic 
dacă vreunul  dintr-înşii au găsit-o mai bună această 


împrejurare. Înlănţuiţi, doi câte doi, picior de picior, despărţindu- 
i o pereche scurtă de cătuşe, făcură parte dintr-un mare convoi, 
care era îndreptat de-a lungul Portugaliei, în Spania şi apoi spre 
Sud, către Cadiz. Ultima oară, când sir Oliver îl mai văzu pe 
căpitanul Leigh, fu în dimineaţa când fură scoşi din închisoarea 
din Lisabona. În acei drum, fiecare ştia că celălalt trebuie să fie 
undeva, în acea ceată înlănţuită de sclavi; dar nu se mai 
întâlniră niciodată. În Cadiz, sir Oliver petrecu o lună, într-un loc 
mare închis de unde puteai vedea doar cerul. Un loc al durerilor, 
al bolilor şi al suferințelor pe care mintea omului cu greu şi le-ar 
închipui, loc ale cărui detalii curioşii le pot căuta în cronicile 
lordului Henry. Sunt prea revoltătoare, pentru a fi redate aici. La 
sfârşitul acelei luni, fu unul dintre cei aleşi de un ofiţer care 
comanda o galeră, ce avea să transporte pe Infantă, la Neapole. 
Aceasta o datora constituţiei sale puternice, care rezistase cu 
bine contra tuturor bolilor ce le-ar fi putut căpăta în acel loc. 
Galera, pe care gentlemanul nostru fusese trecut, era un vas cu 
lopeţi, fiecare mânuită de către şapte oameni. Aceştia erau 
aşezaţi pe un fel de scară care mergea paralel cu înclinarea 
vâslei, ducând de pe punte, în mijlocul vasului. Locul lui sir 
Oliver era al doilea dinspre punte. Aici, gol de tot, era înlănţuit 
de bancă şi în acele lanţuri rămase fără cea mai mică 
întrerupere, timp de şase luni încheiate. Intre el şi banca pe care 
stătea, nu era decât o piele de oaie, moale, murdară. De la un 
capăt la celălalt al băncii, nu erau mai mult decât zece picioare, 
în lungime, în timp ce distanţa care o separa de altă bancă, nu 
era decât de patru picioare. În acest spaţiu restrâns de zece 
picioare pe patru, sir Oliver şi ceilalţi şase tovarăşi de vâslă, îşi 
duceau mizerabila lor viaţă, treji sau dormind, căci dormeau în 
lanţuri, la vâslă, fără loc îndestulător, pe care să se poată 
întinde. Acolo, sir Oliver se întări şi se împietri, în viaţa aceea de 
moarte a sclavilor de galere. Dar această primă călătorie 
îndepărtată, la Neapole, avea să rămână pentru totdeauna cea 
mai teribilă experienţă a vieţii sale. Timp de şase sau opt ore; 
fără de sfârșit, şi uneori chiar zece ore, împingea necontenit 
vâsla fără nicio clipă de răgaz. Cu un picior pe banca din faţă şi 
celălalt  încordat în jos, mânuia vâsla grea, lungă de 
cincisprezece picioare, îndoindu-şi spatele înapoi şi atingând pe 


urmă umerii sclavilor dinaintea sa, cu ea, ridicându-se pentru a 
se lăsa cu toată puterea peste ea pentru a o scoate din apă şi 
căzând înapoi, cu zgomot de lanţuri, pentru a reîncepe din nou 
aceeaşi mişcare până ce ochii i se împăienjeneau, gura i se usca 
şi în tot corpul nu simţea decât durere. Apoi venea durerosul 
bici al supraveghetorului, pentru a le încorda puterile şi a le lăsa 
o urmă însângerată, pe spatele gol. Astfel o ducea zi de zi, acum 
ars şi înfierbântat de nemilosul soare sudic, acum îngheţat de 
vântul rece al nopţii, în timp ce îşi lua zisa odihnă. Barba şi 
părul, scăldate în năduşeală, nu erau spălate decât de ploile 
care erau rare în acel anotimp. Pielea de oaie, de dedesubt, era 
plină de insecte, care îi năpădiseră trupul. | se dădeau de 
mâncare doar câţiva biscuiţi mucegăiţi şi un blid de orez fiert, 
iar ca băutură apă stătută. Uneori, când era furtună, şi sclavii 
trebuiau să lupte mai mereu cu marea, li se dădea câte o 
bucăţică de pâine muiată în vin, spre a-i întări. In acel voiaj 
bântui scorbutul şi alte boli, printre lopătari, pentru a nu spune 
nimic de rănile căpătate, în urma frecării necontenite de bancă, 
lucru de altfel obişnuit. Cu sclavul infectat de boală, sau cu 
acela care ajungea la capătul rezistenţei, se termina repede. 
Bolnavii erau aruncaţi peste bord, iar ceilalţi trântiţi într-un loc 
pe punte, biciuiţi şi lăsaţi acolo, să-şi revină. Dacă nu-şi 
reveneau, erau şi ei aruncaţi peste bord. Când stăteau uneori în 
contra vântului şi mirosul lor ajungea până la pupă, unde stătea 
Infanta, erau siliţi să întoarcă galera, ţinând-o pe loc, spre a nu fi 
dusă înapoi de vânt. Aproape un sfert din sclavi muri în prima 
săptămână. Dar erau rezerve care umpleau locurile goale. 
Nimeni, afară de cei mai puternici, nu putea îndura această 
muncă îngrozitoare. Printre aceştia era şi sir Oliver şi tot la fel 
era şi vecinul cel mai apropiat de bancă, un maur tânăr, 
puternic şi liniştit, care-şi primise soarta eu un stoicism ce 
deşteptase admiraţia lui sir Oliver. 

Zile întregi nu schimbară o vorbă, credinţa lor despărţindu-i. 
Se crezură duşmani, în ciuda faptului că erau tovarăşi de 
nenorocire. Dar într-o seară, când un bătrân evreu îşi pierdu 
cunoştinţa şi fu biciuit ca de obicei, sir Oliver, văzând pe prelatul 
care însoțea pe Infantă, privind cu ochi nemiloşi această 
mârşăvie, fu apucat de o asemenea ură, încât blestemă cu voce 


tare pe toţi creştinii şi în particular pe şefii bisericii. El se 
întoarse către tânărul maur de lângă el şi i se adresă în 
spaniolă. 

— ladul, spuse el, a fost desigur făcut pentru creştini, care de 
aceea caută să facă unul şi pe pământ. 

Din fericire, pentru el, zgomotul lopeţilor, zăngănitul lanțurilor 
şi şuierăturile biciului ce cădea pe spatele bătrânului evreu fură 
destul de tari, pentru a-i acoperi vocea. Dar maurul îl auzi şi 
ochii săi negri străluciră. 

— Un cuptor de şapte ori încălzit îi aşteaptă, o frate, răspunse 
el cu o încredere care părea să fie izvorul stoicismului său. Dar 
atunci tu nu eşti un creştin? 

El vorbea în acel dialect de pe litoralul nord-african, acea 
limbă francă, care suna ca un dialect franțuzesc, presărat cu 
vorbe arabe. Dar sir Oliver înţelese mai mult prin intuiţie. El îi 
răspunse din nou în spaniolă, căci, deşi Maurul părea că n-o 
vorbeşte, era totuşi clar că o înţelegea. 

— Am renunţat din minutul acesta, răspunse el cu pasiune. 
Nu voi recunoaşte o religie, în al cărei nume sunt făcute astfel 
de fapte. Priveşte la acel preot de colo! Vezi cu câtă supărare îşi 
miroase batista parfumată, deoarece sfintele sale nări îi sunt 
atinse. E mirosul mizeriei noastre. Şi totuşi şi noi suntem făpturi 
de ale lui Dumnezeu, făcute după chipul şi asemănarea lui. Ce 
ştie el despre Dumnezeu? Cunoaşte religia, cum cunoaşte vinul 
bun, mâncărurile bogate şi femeile uşoare. Mormăi o înjurătură 
obscenă, împingând vâsla. Un creştin, eu? strigă el şi, pentru 
prima oară, de când fusese înlănţuit de acea bancă a agoniei, 
râse. Am terminat cu creştinii şi cu creştinismul! 

— Într-adevăr, toţi suntem ai Domnului şi la el ne vom 
reîntoarce, spuse maurul. 

Acesta fu începutul prieteniei dintre sir Oliver şi acel om, al 
cărui nume era Yusuf-ben-Moktar. Musulmanul înţelese că 
găsise în sir Oliver un om asupra căruia se pogorâse mila lui 
Allah, unul care era copt pentru a primi învăţătura Profetului. 
Yusuf se devota convertirii tovarăşului său. Sir Oliver îl asculta 
cu nepăsare. Dezlegându-se de o credinţă, avea nevoie de o 
mulţime de dovezi, înainte de a îmbrăţişa o alta şi i se părea că 
toate lucrurile măreţe, spuse de Yusuf, în lauda islamismului, el 


le mai auzise şi înainte, in lauda creştinismului. El rămase 
nepăsător şi între timp predicile musulmanului avură darul să-l 
înveţe limba francă, aşa încât, după şase luni, se trezi vorbind 
ca un maur, cu toate înfloriturile de stil musulmane. Către 
sfârşitul acestor şase luni, avu loc întâmplarea care avea să 
redea libertatea lui sir Oliver. Între timp, membrele sale, care şi 
înainte fuseseră de o forţă peste comun, prinseseră o putere de 
elefant. Întotdeauna era aşa, la vâslă. Ori mureai sub povară, 
repede, ori forţele îţi creşteau, aşa ca să poţi face faţă 
împrejurărilor. Sir Oliver, în aceste şase luni, devenise un om de 
oţel şi fier, de o forţă uriaşă şi cu o putere supraomenească. 

Se reîntorceau dintr-o călătorie la Geneva, când, într-o seară, 
în timp ce treceau pe lingă Minorca, în insulele Baleare, fură 
surprinşi de o flotă de galere musulmane, care ieşiseră dintr-un 
golf ascuns şi îi înconjură. Pe bordul galerei spaniole izbucni un 
strigăt grozav: Asad-ed-Din! Numele celui mai temut corsar 
musulman, de la renegatul italian, Ochiali. Trompetele răsunară 
şi tobele începură să bată pe punte, iar spaniolii îmbrăcaţi în 
armuri, înarmaţi cu săbii şi lănci, se pregătiră să-şi apere vieţile 
şi libertatea. Tunarii se repeziră la tunuri, iar acestea aveau 
nevoie de pregătire, aşa încât nici un singur foc nu fu tras, până 
ce ciocul de fier al primei galere izbi în coasta vasului spaniol. 
Rezultatul izbiturii fu teribil. Prora de fier a galerei musulmane - 
care era chiar aceea a lui Asad-ed-Din - rupsese, în izbirea ei, 
cincisprezece dintre lopeţile vasului ca pe nişte crenguţe. Un 
urlet se ridică din mijlocul sclavilor, urmat de gemete atât de 
grozave, cum numai iadul le-ar putea închipui. Aproape două 
treimi din ei fuseseră loviți de lopeţile care se îndoiseră înapoi, 
lipindu-i de bănci. Unii din ei fuseseră ucişi pe loc, alţii zăceau 
zdrobiţi, plini de sânge, unii cu spatele frânt, alţii cu mădularele 
rupte. Sir Oliver ar fi făcut, sigur parte din aceştia, dacă n-ar fi 
urmat sfatul prevăzător al lui Yusuf, care era încercat în luptele 
de galere şi care prevăzuse ce avea să se întâmple. El împinse 
vâsla în sus şi înainte, atât cât putu, silind şi pe ceilalţi de pe 
bancă să-i urmeze mişcarea. Apoi se lăsă jos pe genunchi, 
ghemuindu-se, până ce umerii îi fură la acelaşi nivel cu banca. 
El strigase la sir Oliver să-i imite exemplul şi acesta, fără măcar 
să ştie la ce e bună această manevră, dar bănuindu-i 


importanţa, din tonul grăbit al celuilalt, îl ascultă pe dată. O 
clipă mai târziu, lopata plesni înapoi, sfărâmând capul unuia 
dintre sclavi şi rănind de moarte pe ceilalţi, trecând peste 
capetele lui Yusuf şi al lui sir Oliver. In cealaltă clipă, corpurile 
vâslaşilor de pe banca din faţă zburară pe deasupra lor, urlând 
şi blestemând. Când sir Oliver se ridică în picioare văzu că lupta 
începuse. Spaniolii trăseseră o slavă cu tunurile şi parapetul era 
învăluit în nori de fum. Printre aceşti nori se iveau acum corsarii, 
conduşi de un om înalt, mai în vârstă, cu o barbă mare albă, şi 
cu faţa de vultur. 

O scânteiere verde lucea în smaragdele cu care îi era 
împodobit turbanul, din care se ivea vârful strălucitor al unei 
căşti de oţel. Corpul îi era îmbrăcat în zale. Invârtea un iatagan 
mare, sub care spaniolii cădeau ca spicele sub coasa 
secerătorului. Lupta ca un diavol, încurajat de urletele nesfârşite 
ale musulmanilor. 

— Din! Din! Allah Y'Allah! 

În faţa acestui atac năpraznic, spaniolii dădeau mereu înapoi. 
Sir Oliver văzu pe Yusuf luptându-se zadarnic să-şi desfacă 
lanţul şi-i veni în ajutor. Se înţepeni pe picioare, apucă lanţul cu 
amândouă mâinile şi adunându-şi toată puterea sa, smulse 
veriga din peretele vasului. Yusuf era liber, cu lanţul greu 
atârnându-i de cătuşele de la picioare. El făcu acelaşi serviciu lui 
sir Oliver, deşi nu-i fu aşa de uşor, căci, cu toate că era şi el 
destul de puternic, totuşi nu avea forţa gentlemanului nostru, 
sau poate că veriga acestuia era prea înfundată în lemnărie. In 
sfârşit, aceasta cedă şi sir Oliver fu şi el liber. Apoi, punându-și 
piciorul pe bancă, îşi desfăcu cătuşele ce-i înlănţuiau glezna, 
scăpându-se astfel de lanţul greu. Odată acestea făcute, porni la 
răzbunare. Strigând Din! tot atât de tare ca şi ceilalţi 
musulmani, se năpusti asupra spaniolilor, având drept armă 
lanţul cu care fusese legat. In mâinile sale acesta deveni o armă 
teribilă. Îl întrebuinţă ca pe un bici, învârtindu-l de jur împrejur, 
sfărâmând ici un cap, colo sfâşiind un piept, până ce-şi croi un 
drum larg prin gloata de spanioli, care zăpăciţi de acest atac 
neaşteptat, nu fură în stare să se apere de furia acestui sclav 
evadat. După el, învârtind cele zece picioare de lopată ruptă, 
venea Yusuf. Sir Oliver mărturisi după aceea că ştiuse foarte 


puţin de cele ce se întâmplaseră în acele clipe. Îşi reveni în fire, 
când lupta fu terminată. Un nor de corsari, cu turbane, păzea 
restul spaniolilor ce mai rămăseseră în viaţă, în timp ce alţii 
spărgeau cabina, scoțând afară prada, iar alţii înarmaţi cu 
ciocane şi dălţi treceau printre bănci, liberând pe sclavii rămaşi 
în viaţă, dintre care cea mai mare parte erau fii de-ai Islamului. 
Sir Oliver se găsi faţă în faţă cu bărbosul conducător al 
corsarilor, care se sprijinea pe iataganul său, privindu-l cu ochi 
miraţi şi veseli. Corpul gol al gentlemanului nostru era stropit, 
din cap până în picioare, cu sânge şi în mâna dreaptă mai ţinea 
încă restul de lanţ, cu care luptase. Yusuf stătea lângă, cotul 
conducătorului corsarilor, vorbind cu însufleţire. 

— Pe Allah, nu s-a mai văzut vreodată un astfel de luptător, 
strigă acesta din urmă. Puterea Profetului s-a revărsat asupra 
lui, pentru a pedepsi pe aceşti porci necredincioşi. 

Sir Oliver rânji sălbatic. 

— Le-am înapoiat câteva din biciurile lor, cu bucurie, spuse el. 

Acestea fură împrejurările în care întâlni pe Asad-el-Din, Paşa 
Algerului, şi acestea fură cuvintele schimbate între ei. Apoi 
când, pe bordul galerei lui Asad, fu dus în Berberia, fu spălat şi 
capul îi fu ras, lăsându-i-se doar un mot pe frunte, de care 
Profetul să-l poată apuca, când va voi să-l tragă în Paradis, el nu 
protestă. Îl spălară, îl hrăniră şi-l lăsară să se odihnească. Apoi 
fu îmbrăcat in nişte veştminte ciudate pentru el, şi cu un turban 
înfăşurat, în jurul capului fu condus la pupa galerei, unde Asad 
stătea cu Yusuf, sub o acoperitoare şi înţelese că datorită 
acestuia din urmă, fusese tratat ca un adevărat drept- 
credincios. Yusuf-ben-Moktar se dovedi a fi o persoană de mare 
influenţă, nepotul lui Asad-ed-Din şi favoritul Sublimei Porţi, un 
om a cărui prindere de către creştini fusese un lucru adânc 
dureros. Deci, scăparea sa fusese un prilej de bucurie. Fiind 
repus în drepturi, îşi aminti de tovarăşul său de vâslă, care 
atrăsese şi atenţia lui Asad-ed-Din, căci în toată lumea nu exista 
ceva care să-i placă mai mult bătrânului corsar, decât un bun 
luptător şi, în lunga sa viaţă aventuroasă, nu mai văzuse încă o 
ispravă ca aceea izbutită de acel uriaş sclav bronzat, cu lanţul 
său. Yusuf se informase că omul era un fruct copt pentru 
grădina lui Allah, că graţia lui Allah era cu el şi că, moralmente, 


trebuia socotit de acum ca un bun musulman. Când sir Oliver 
spălat, parfumat şi îmbrăcat în caftanul alb şi având pe cap 
turban, care-l făcea să pară şi mai înalt decât era, fu în prezenţa 
lui Asad-ed-Din, i se aduse la cunoştinţă că, dacă va intra în 
rândurile credincioșilor casei lui Mahomed, şi-şi va dărui forţa şi 
curajul, cu care Allah l-a înzestrat împotriva duşmanilor 
Islamului, îl aşteptau mari bogății şi onoruri. Din toată această 
propunere, făcută cu tot felul de înflorituri de limbaj, obişnuite în 
răsărit, singura frază care-i preocupă mintea sa plină de ură fu 
aceea că va avea să lupte contra duşmanilor Islamului. 
Duşmanii Islamului gândi el, erau proprii lui duşmani; iar că era 
nevoie să fie pedepsiţi, era pentru el o însărcinare plăcută. 
Astfel socoti el propunerile ce i se făcuseră. El se gândi de 
asemenea că alternativa - în cazul că ar fi refuzat să devină şi 
să facă ceea ce i se ceruse - era că va trebui să se reîntoarcă la 
vâsla galerei, a unei galere musulmane, acum. Asta era o 
ocupaţie de care se săturase şi, de când fusese readus la 
senzațiile unui om curat, sătul şi odihnit, simţea că, cu tot 
curajul său, n-ar mai fi putut îndura reîntoarcerea la ea. Cu 
aceeaşi uşurinţă cu care părăsise prima sa credinţă, o părăsi şi 
pe cea catolică, devenind un fiu al Islamului. După cum am 
văzut, pe bordul galeriei spaniole el ajunsese la rezultatul că 
religia creştină - aşa cum era practicată pe atunci - era o bătaie 
de joc, de care lumea se agăța ca de un paravan, pentru a se 
putea folosi de adevăratele ei instincte. Aceasta însă nu 
însemna că islamismul era mai temeinic, sau că trecerea sa la 
credinţa lui Mahomed era mai mult decât superficială. Dar 
forţat, aşa cum era, să aleagă între banca sclavului şi puntea de 
comandă, între lopată şi spadă, el făcuse singura alegere care-l 
putea duce la viaţă şi libertate. Astfel fu primit în rândurile 
credincioşilor, ale căror locuri îi aşteptau în Paradis, între pomi 
cu fructe veşnice, printre râuri cu lapte şi vin, şi chiar miere. 
Deveni Kaiya, sau locotenentul lui Yusuf, pe galera comandată 
de acesta şi-l urmă în vreo câteva lupte, cu o mare isteţime, 
care-l făcu vestit printre rândurile piraţilor din Mediterana. Şase 
luni mai târziu, într-o luptă lângă coasta Siciliei, cu una din 
galerele Religiei - cum erau numite vasele cavalerilor din Malta 
- Yusuf fu rănit mortal, chiar în clipa biruinţei. Muri o oră mai 


târziu în braţele lui sir Oliver, numindu-l pe acesta ca urmaş al 
său, la comanda galerei, şi cerând echipajului să-l asculte cu 
supunere, până ce se vor reîntoarce la Alger şi paşa va hotări ce 
rămâne de făcut. Voința paşei, întări ultima alegere a nepotului 
său şi sir Oliver se trezi astfel comandantul unei galere. Din 
acea oră deveni Oliver-Reis, dar foarte curând valoarea şi 
curajul său îi aduseră porecla de Sakr-el-Bahr, vulturul mării. 
Faima sa crescu cu repeziciune şi se întinse de-a lungul mării, 
până la auzul creştinilor. Curând deveni locotenentul lui Asad, al 
doilea la comanda tuturor galerelor algeriene, ceea ce însemna 
de fapt că el era comandorul şef, căci Asad îmbătrânise şi se 
aventura din ce în ce mai rar pe mare. Sakr-el-Bahr naviga în 
numele lui şi atât de mare era curajul său, îndrăzneala sa şi 
norocul său, încât nu se întorcea niciodată cu mâna goală. Era 
limpede pentru toţi că harul lui Allah se pogorâse asupra lui, şi 
că fusese trimis de acesta pentru gloria Islamului. Asad, care 
întotdeauna îl stimase, începu să-l iubească. Se ştia că dacă 
destinul lui Asad avea să se împlinească, Sakr-el-Bahr i-ar fi 
urmat la pașalăcul Algerului şi că astfel Oliver-Reis avea să 
calce pe urmele lui Barbarossa, Ochiali şi alţi creştini proscrişi, 
care deveniseră prinții corsari ai Islamului, în ciuda anumitor 
duşmănii pe care grabnica sa înaintare i le adusese şi despre 
care vom auzi acum, o singură dată doar puterea lui fusese în 
primejdie de a primi o lovitură. Mergând într-o dimineaţă prin 
piaţa Alger, la vreo şase luni după înaintarea sa la gradul de 
căpitan, văzu vreo 20 de compatrioți ai săi şi dădu ordin să le fie 
scoase lanţurile şi să li se redea libertatea. Chemat să răspundă 
în faţa paşei pentru fapta aceasta, el luă o atitudine mândră, 
singura care ar fi fost cu putinţă. El jură pe barba Profetului că 
dacă trage sabia lui Mahomed pentru a servi Islamul pe mare, îl 
va servi în felul său, şi din aceasta făcea parte ca şi compatrioţii 
săi să nu aibă a se teme de tăişul acestei săbii. Islamul, jură el, 
nu putea fi în pierdere, dacă pentru fiecare englez liberat, el ar 
fi adus doi spanioli, francezi, greci sau italieni, în schimb. Scăpă 
cu bine de judecată, dar cu condiţia că de acum încolo fiecare 
sclav prins era proprietatea statului şi, dacă dorea să-i libereze, 
trebuia să-i cumpere mai întâi de la stat. Trecând în stăpânirea 
lui, va dispune de ei după voinţa sa. Astfel înțeleptul şi dreptul 


Asad înlătură greutatea şi Oliver-Reis se înclină în faţa hotărârii. 
De atunci, orice sclav englez, adus la Alger, era răscumpărat şi 
trimis înapoi acasă. Îl costa într-adevăr o mare sumă, dar pe 
care o putea depăşi uşor prin veniturile fabuloase ce le avea. 
Citind cronicile lordului Henry Goade, veţi ajunge la încrederea 
că în noua sa viaţă, sir Oliver uitase de toate întâmplările de la 
casa sa, din Anglia, şi de femeia pe care o iubise şi care-l 
crezuse atât de repede vinovat de uciderea fratelui ei. Puteţi 
crede aceasta, până ce veţi ajunge ia relatarea faptului cum 
găsi el, într-o zi, printre marinarii englezi prinşi şi aduşi la Alger 
de Biskaine-el-Borak - care devenise secundul său - un tânăr din 
Cornwall, numit Pitt, pe al cărui tată el îl cunoscuse. Luă pe 
acest tânăr în frumosul palat pe care-l avea, în apropiere de 
Bab-el-Oueb, îl trată ca pe un oaspete de onoare şi stătu o 
întreagă noapte de vară de vorbă cu dânsul, întrebându-l de 
cutare şi cutare lucru, aflând astfel tot ce se mai petrecuse în 
ţinutul său, de doi ani, de când îl părăsise. Aci trebuie să ne 
închipuim dorul şi nostalgia de ţara sa, ce-l cuprinsese pe 
proscris, dovedite de nesfârșitele sale întâmplări. Tânărul îi 
readusese acel trecut, peste care trecuse cu buretele, de când 
se făcuse musulman şi pirat. În acele ore se gândi că s-ar putea 
reîntoarce acum. Rosamund i-ar deschide poarta pe care, dintr-o 
greşeală nenorocită, i-o închisese. Că va face aşa, când va afla 
adevărul, nici nu se îndoia. Şi nu mai avea motive să-i ascundă 
adevărul, de a proteja pe acel nemernic frate al său, pe care îl 
ura, tot atât pe cât d iubise. In secret, compuse o lungă 
scrisoare, redând istoria tuturor celor ce i se întâmplaseră, de 
când fusese răpit şi dezvăluind întregul adevăr al crimei care 
dusese la aceasta. Cronicarul e de părere că era o scrisoare care 
ar fi stors lacrimi şi unei pietre. Şi cu toate acestea, nu erau în 
ea proteste pasionate de nevinovăție, sau învinuiri aduse 
fratelui său. li spunea doar de existenţa dovezilor ce trebuiau să 
înlăture orice bănuială, îi spunea despre acel document făcut de 
master Baine şi certificat de preot, document care avea să-i fie 
înmânat ei, odată cu scrisoarea. Mai departe, îi cerea să caute 
întărirea documentului - dacă se îndoia - la master Baine însuşi. 
Acestea făcute, îi cerea să aducă la cunoştinţa reginei această 
întâmplare, ca să-i poată asigura întoarcerea în Anglia, fără 


teamă de urmările renegării sale. Umplu pe tânăr de daruri, îi 
dădu scrisoarea, să o predea personal şi adăugă instrucţiuni 
care să-l poată face să găsească documentul, pe care trebuia 
să-l înmâneze odată cu scrisoarea. Acel preţios pergament 
fusese ascuns între filele unei cărţi, din biblioteca de la 
Penarrow, unde putea fi încă găsit, probabil neatins, deoarece 
fratele său nu-i bănuia prezenţa. Pitt trebuia să-l caute pe 
bătrânul Nicholas la Penarrow şi să-i ceară ajutorul, pentru 
căpătarea acelui document, dacă ar mai fi existat. Apoi, Sakr-el- 
Bahr conduse pe Pitt la Genova şi-l îmbarcă pe un vas englez. 
Trei luni mai târziu primi un răspuns - o scrisoare de la Pitt - 
care-l găsi la Genova, căci era în relaţii de prietenie cu algerienii 
şi le servea ca un canal de comunicaţie cu creştinătatea. În 
această scrisoare, Pitt îl informa că făcuse tot ceea ce sir Oliver 
îi ceruse; că găsise documentul cu ajutorul lui Nicholas şi că se 
dusese, în persoană, la mistress Godolphin care locuia acum cu 
sir John, la Arwenack, înmânându-i scrisoarea şi documentul; 
dar, aflând din partea cui venise, în prezenţa sa, dânsa aruncă 
cele două hârtii, nedesfăcute, în foc şi îl concedie, fără să vrea 
să-i dea ascultare. Sakr-el-Bahr petrecu noaptea sub cerul liber, 
în grădină, şi sclavii săi spuneau uimiţi că auziseră suspine şi 
plânsete. Dacă într-adevăr inima sa plângea, era pentru ultima 
oară; după aceea fu mai aspru, mai crud, mai întunecat şi mai 
brutal, decât îl cunoscuseră oamenii vreodată. Din acea zi nu 
mai răscumpără niciun sclav englez. Inima sa se făcuse de 
piatră. Astfel trecură cinci ani, numărați din acea noapte de 
primăvară, când fusese răpit de către Jasper Leigh şi faima sa se 
întinse, numele său deveni o groază pe mări şi pentru flotele 
care se hotărâseră să-l extermine pe el şi pe piraţii săi, şi care 
porneau mereu de la Malta, Veneţia sau Neapole. Dar Allah îl 
păzi şi Sakr-el-Bahr nu pierdu nicio bătălie, aducând numai 
victorii iataganelor Islamului. Apoi, în primăvara celui de-al 
cincilea an, îi sosi altă scrisoare, de la tânărul Pitt, o scrisoare 
care-i arăta că recunoştinţa nu pierise pe lume, după cum 
crezuse el, căci pur şi simplu din recunoştinţă Pitt îi scria, spre a- 
| încunoștința de anumite întâmplări care îl priveau. Această 
scrisoare redeschise vechile răni, făcu mai mult chiar, îi aduse 
una nouă. El află din ea că trimiţătorul fusese constrâns de sir 


John  Killigrew să mărturisească convertirea lui sir Oliver la 
mahomedanism, pentru a hotărî pe judecători să-l socotească 
mort după lege, garantând astfel moştenirea fratelui său vitreg, 
master Lionel Tressilian. Pitt se blestema că făcuse un rău atât 
de mare lui sir Oliver, răsplătindu-l astfel, pentru bunătatea ce 
acesta i-o arătase şi adăuga că şi-ar fi dat mai curând viaţa, 
dacă ar fi prevăzut urmările ce le adusese mărturia sa. Până 
aici, sir Oliver citi fără a fi stăpânit decât de un sentiment de 
nepăsare. Dar mai urmă ceva. Scrisoarea continua să-i spună că 
mistress Rosamund se întorsese de curând dintr-o şedere de doi 
ani în Franţa, pentru a se mărita cu fratele său vitreg, Lionel, şi 
că aveau să se cunune în iunie. Era informat mai departe că la 
această căsătorie contribuise sir. John, în dorinţa de a o vedea 
pe Rosamund la căminul ei şi sub protecţia unui soţ, pe când el 
îşi propunea să cutreiere mările şi să-şi construiască un vapor 
frumos, pentru un voiaj în Indii. Scriitorul adăuga că această 
căsătorie era de toţi aprobată şi că era considerată ca o 
excelentă măsură, pentru amândouă casele, deoarece ar uni 
cele două proprietăţi. Oliver-Reis râse, citind aceasta. Căsătoria 
era aprobată nu pentru ea însăşi - se pare - ci pentru că cele 
două proprietăţi ar fi fost reunite într-una. Ironia acestor lucrări 
îi umplu sufletul cu amărăciune. Rupse scrisoarea în bucăţi şi, în 
dorinţa de a uita de aceste lucruri, porni pe mare cu trei galere 
şi astfel, două săptămâni mai târziu, se găsi faţă în faţă cu 
master Jasper Leigh, la bordul cargobotului spaniol, capturat 
lângă capul Spartei. 


CAPITOLUL III 


DOR DE RAZBUNARE 


În cabina vasului spaniol capturat, Jasper Leigh se găsi în 
seara aceea, faţă în faţă cu Sakr-el-Bahr, păzit de Nubienii uriaşi 
ai acestuia. Sakr-el-Bahr nu-şi arătase încă intenţiile faţă de 
micul căpitan şi Master Leigh conştient că era un laş, se gândi la 
cel mai mare rău posibil şi petrecuse câteva ore nenorocite, 
aşteptând o moarte pe care o prevedea. 

— Situaţiile noastre s-au schimbat, master Leigh, de la ultima 
noastră întrevedere, fu salutul scurt al proscrisului. 

— Într-adevăr, conveni master Leigh. Dar sper că îţi vei 
reaminti că în acea ocazie ţi-am fost prieten. 

— La un anumit preţ, îi reaminti Sakr-el-Bahr. Şi la un anumit 
preţ, mă poţi avea şi astăzi de prieten. 

Inima căpitanului tresări de speranţă. 

— Numeşte-l, sir Oliver, răspunse el bucuros, şi dacă nu va 
depăşi puterile mele, îţi jur că nu mă voi tocmi. Am făcut destulă 
sclavie. El alunecă pe un tărâm delicat. Cinci ani, şi patru din ei 
petrecuţi pe galerele spaniole. În fiecare zi mă rugam pentru 
moarte. Ştii cât am suferit? 

— N-ai suferit mai mult decât ai meritat, n-ai fost pedepsit 
mai mult decât trebuia, spuse Sakr-el-Bahr cu o voce care 
îngheţă sângele căpitanului. M-ai fi vândut, un om care nu-ți 
făcuse niciun rău, m-ai fi vândut ca sclav pentru douăzeci de 
pfunzi... 

— Nu, nu! strigă celălalt cu teamă. Dumnezeu mi-e martor că 
n-am avut acest gând. Nu uita cum m-am oferit să te duc înapoi 
în Anglia. 

— Da, la un preţ, e adevărat, repetă Sakr-el-Bahr. Şi ferice de 
tine, că eşti în situaţia de a-ţi plăti răscumpărarea, ferindu-ţi 
astfel gâtul murdar de apropierea unei frânghii. Am nevoie de 
un navigator, lămuri el, şi ceea ce acum cinci ani ai făcut pentru 
200 de pfunzi, vei face astăzi pentru a-ţi salva viaţa. Ce spui, 
vrei să conduci acest vas pentru mine? 


— Sir, strigă Jasper Leigh, care cu greu putea crede că asta 
era tot ce i se cerea. Il voi conduce şi în iad, pentru dumneata. 

— Călătoria ce vreau să o fac nu e în Spania, răspunse Sakr- 
el-Bahr. Mă vei duce direct, aşa cum m-ai fi dus acum cinci ani, 
înapoi, la gura râului Fall şi mă vei lăsa acolo. Eşti de acord? 

— Da, cu bucurie, răspunse iute master Leigh. 

— Asta, cu condiţia că-ţi vei recâştiga viaţa şi libertatea, 
explică Sakr-el-Bahr. Dar nu crede că, odată sosiți în Anglia, îţi 
voi îngădui să pleci. Trebuie să ne conduci înapoi, iar după 
aceea voi găsi un mijloc să te trimit acasă, dacă vei mai vrea şi 
poate că te voi recompensa, dacă mă vei servi cu credinţă. Dacă 
mă vei trăda, te voi ucide. Vei avea ca gardă personală pe 
aceşti doi fii ai deşertului, şi arătă la uriaşii Nubieni, care stăteau 
acolo aproape nevăzuţi, în umbră. Te vor păzi şi vor veghea ca 
să nu ţi se întâmple nimic, atât timp cât vei fi cinstit cu mine, 
dar te vor strânge de gât, la primul semn de trădare. Poţi pleca. 
Eşti liber pe vas, dar n-ai voie să-l părăseşti, aici sau în altă 
parte, fără îngăduinţa mea. 

Jasper Leigh ieşi, socotindu-se norocos, împotriva tuturor 
aşteptărilor sale, şi Nubienii îl urmară ca nişte umbre. La Sakr- 
el-Bahr intră acum Biskaine, cu un raport al prăzii capturate. 
Afară de prizonieri şi de vas, încărcătura nu era de valoare. 
Găsiră arme, muniții şi ceva bani, dar nimic altceva care să fi 
atras atenţia corsarilor. Sakr-el-Bahr îi dădu ordine aspre: 

— Vei duce prizonierii pe bordul uneia din cele trei galere, 
Biskaine, şi tu însuţi îi vei duce la Alger, pentru a fi vânduți. 
Restul îl vei lăsa aici pe bord şi voi alege 200 de corsari, pentru 
a călători cu mine, oameni care pot fi marinari şi luptători. 

— Atunci, tu nu te întorci la Alger, o Sakr-el-Bahr? 

— Nu încă. Voi face o călătorie mai lungă. Du salutul meu lui 
Asad-ed-Din, Allah să îl păzească şi spune-i că mă reîntorc peste 
şase săptămâni. 

Această neaşteptată hotărâre a lui Oliver-Reis stârni tulburare 
pe bordul galerelor. Corsarii se pricepeau prea puţin la navigația 
pe mări deschise, niciunul din ei neieşind vreodată afară din 
Mediterana şi era îndoielnic dacă ar fi urmat pe un alt 
conducător, în primejdiile marelui Atlantic. Dar Sakr-el-Bahr, fiul 
norocului, protejatul lui Allah, nu-i condusese decât la victorii şi 


l-ar fi urmat şi în iad. Deci acum era cam greu de făcut alegerea 
celor 200 de musulmani, pentru echipajul dorit de el. Căci toţi 
erau doritori să ia parte la această călătorie. 

Să nu credeţi că sir Oliver lucrase după un plan dinainte 
stabilit. In timp ce stătea întins pe stâncă, observând acel vas 
frumos, luptându-se împotriva vântului, se gândi că într-un 
asemenea vas i-ar fi plăcut să călătorească spre Anglia, să 
debarce pe acea coastă abruptă a Cornwallului şi să 
pedepsească ticăloşia unui frate. El se jucase imaginaţia sa, 
visând aproape, cum oamenii visează coastele în Spania. Dar 
întâmplarea cu Jasper Leigh îl hotărâse să-şi realizeze acest vis. 
Nu era nimeni care să se împotrivească voinţei sale, niciun 
motiv care să-l facă mai blând. Poate o va vedea din nou pe 
Rosamund, poate o va constrânge să asculte adevărul. Şi mai 
era şi sir John Killigrew. Nu putuse niciodată să-şi dea seama 
dacă, în trecut, acesta îi fusese duşman sau prieten; dar de 
când fusese omul care aşezase pe Lionel în locul său, făcând pe 
judecători să-l socotească mort, fiind un renegat, şi de când 
contribuise la căsătoria dintre Rosamund şi Lionel, trebuia să-i 
facă o vizită, pentru a-l informa precis asupra lucrului care îl 
făcuse. Cu forţele ce le avea la dispoziţie în acele zile de 
absolută stăpânire a vieţii şi a morţii, pe litoralul african, a te 
avea rău cu sir Oliver nu era decât preludiul pieirii. Obiceiul ce-l 
avea de a-şi împlini fiecare dorinţă, îl călăuzea şi de data 
aceasta. Işi făcu astfel pregătirile, şi a doua zi, vasul spaniol - 
căruia i se ştersese cu grijă numele de la proră - îşi ridică 
pânzele şi porni spre Atlantic, condus de căpitanul Jasper Leigh. 

Cele trei galere, de sub comanda lui Biskaine-el-Borak, se 
îndreptară spre Alger, plutind încetişor, pe lângă coastă, după 
cum era obiceiul piraţilor. Vântul îl favoriză pe sir Oliver, aşa că, 
după zece zile, înconjurând capul St. Vincent zări oceanul. 


CAPITOLUL IV 


EXPEDIȚIA 


În estuarul râului Fall, lângă Smithick, la umbra înălțimilor 
dominate de frumosul castel Arwenack, era ancorat un vas 
splendid, la construirea căruia nu fură economisiţi bani. Era 
pregătii pentru o călătorie lungă, şi de zile întregi se aduceau pe 
bord provizii şi muniții, aşa încât micul orăşel părea tot atât de 
agitat, în zilele acelea, ca şi cum ar fi devenit un oraş de o 
oarecare importanţă comercială. Sir John părea că-şi vede, în 
sfârşit, visul cu ochii: transformarea micului orăşel într-un port 
mare şi frumos. La această stare de lucruri, prietenia lui cu 
master Lionel Tressilian contribuise foarte mult. Opoziția făcută 
de către sir Oliver împotriva proiectului, şi sprijinită pe larg, la 
sugestia lui, de Truro şi Helston, fusese retrasă de către Lionel. 
Mai mult, Lionel plecase la Londra, pentru a-l susţine pe sir John, 
în faţa parlamentului şi reginei. Urmă, desigur, în chip firesc, că 
întocmai cum opoziţia lui sir Oliver la acest proiect fusese 
începutul ostilităţilor dintre Penarrow şi Arwenack, tot aşa 
sprijinirea lui de către Lionel, fusese începutul prieteniei dintre 
el şi sir John. Lionel îşi dădea seama că, deşi în viitor Helston, 
Truro şi proprietatea Tressilian puteau să aibă de suferit în urma 
înfiinţării acestui port atât de prielnic aşezat, totuşi ştia că 
aceasta nu se putea întâmpla decât după moartea sa. In vremea 
aceasta îl sprijinea pe sir John, spre a căpăta mâna Rosamundei, 
astfel ca acele două proprietăţi să poată fi unite. Această stare 
de lucruri de acum îi era mai prețioasă, lui Lionel, decât oricare 
alta din viitor. Nu trebuie să se creadă însă că toată curtea 
făcută de Lionel Rosamundei, ar fi mers uşor. Stăpâna lui 
Godolphin Court nu-i arăta nicio favoare şi era limpede că, 
pentru a scăpa de această curte, ceruse şi căpătase îngăduinţa 
lui sir John, de a întovărăşi pe sora lui în Franţa, când bărbatul ei 
fusese numit ambasador la Louvre. Autoritatea de mentor a lui 
sir John revenise, de când murise fratele ei. Master Lionel fu 
supărat în timpul lipsei ei; dar se bucură de asigurările lui sir 
John că, până la sfârşit, ea va ceda. Inchise Penarrow-ul şi plecă 


să vadă lumea. Petrecu câtva timp la Londra, la Curte, unde 
părea că se schimbase puţin, apoi trecu canalul, în Franţa, 
pentru a-şi depune omagiile la picioarele viitoarei sale soţii. 
Stăruinţa lui, umilinţa cu care o curta, tăria iubirii sale, începură 
în sfârşit să înmoaie inima fetei, cum înmoaie apa piatra, până 
la urmă. Totuşi nu putea uita că el era fratele lui sir Oliver, 
fratele omului pe care-l iubise şi care-i ucisese fratele. Între ei 
stăteau fantomele acestor două lucruri: fantoma vechii sale 
iubiri şi sângele lui Peter Godolphin. Despre aceasta îi aduse 
aminte lui sir John, când se reîntoarse, după o lipsă de doi ani, şi 
folosi aceste fapte ca argumente împotriva unei alianţe între ea 
şi Lionel Tressilian, care nu putea fi cu putinţă. Sir John însă, nu 
fu întru totul de aceeaşi părere cu ea. 

— Draga mea, spuse el, trebuie să te gândeşti la viitorul tău. 
Eşti majoră acum şi stăpână pe faptele tale. Totuşi nu e bine ca 
o femeie să trăiască singură. Atât timp cât eu trăiesc sau rămân 
în Anglia, totul ar fi bine. Poţi continua la nesfârşit să locuieşti la 
Arwenack şi cred că ai dat dovadă de deşteptăciune, preferind 
aceasta, în locul singurătăţii tale la Godolphin Court. Totuşi vei 
avea din nou această singurătate, când eu nu voi fi aici. 

— Ar trebui să prefer singurătatea, în locul tovarăşului pe care 
vrei să mi-l dai, răspunse ea. 

— Ce vorbe nerecunoscătoare! protestă el. Aceasta e 
recunoştinţa ta pentru devotamentul acestui tânăr, pentru 
răbdarea sa, pentru blândeţea sa şi toate celelalte? 

— E fratele lui Oliver Tressilian, răspunse ea. 

— Şi nu a suferit destul, pentru aceasta? Nu există un sfârşit 
al preţului pe care trebuie să-l plătească, pentru vina fratelui 
său? Afară de asta, la urma urmei, nici nu sunt fraţi. Sunt doar 
fraţi vitregi. 

— Şi totuşi sunt rude apropiate, spuse ea. Dacă vrei să mă 
măriţi, îţi cer să-mi găseşti un alt soţ. 

La aceasta, el răspunse că nu va putea fi un alt soţ mai bun, 
decât cel pe care i-l alesese. El arătă valoarea celor două 
proprietăţi şi foloasele ce ar rezulta din unirea lor. Fu insistent şi 
insistența lui spori, când reveni, la plecarea sa. Conştiinţa nu-i 
îngăduia să ridice ancora, până ce nu ar fi ştiut-o la adăpostul 
căsătoriei. Lionel era de asemenea stăruitor, tăcut şi liniştit, fapt 


care nu o putea face să-şi piardă răbdarea, şi cu care era deci 
mai greu de luptat. In sfârşit, ea cedă rugăminţilor acestor doi 
oameni şi, cu cea mai mare voinţă de care era în stare, se hotări 
să îndepărteze, din inima şi mintea ei, adevăratul obstacol, pe 
care din ruşine, nu-l mărturisise lui sir John. Adevărul era că, în 
ciuda tuturor lucrurilor, dragostea ei pentru sir Oliver nu era 
moartă. Era adormită, ăsta era adevărul, dar se trezea, 
gândindu-se mereu la el; şi cu toate că ii ceruse lui sir John să-i 
aducă alt soţ decât pe Lionel, ea ştia că oricare altul ar fi trebuit 
să sufere aceeaşi comparaţie. Degeaba îşi biciuia ea mintea cu 
amintirea că sir Oliver era ucigaşul lui Peter. Pe măsură ce 
timpul trecea, se trezea găsind scuze pentru iubitul ei de 
odinioară. Ea admitea că Peter îl silise la pasul acesta, că, de 
dragul ei, Oliver suferise insultă după insultă, de la Peter; până 
când, fiind doar un om, a cărei cupă a îndurării se umpluse, se 
mâniase şi-şi luase revanşa. Ea se certa pentru aceste gânduri, 
deşi nu se putea scăpa de ele. Pe faţă putea fi tare, cum dăduse 
dovadă cu scrisoarea lui sir Oliver, dar gândurile nu şi le putea 
stăpâni şi aceste gânduri erau trădătoare faţă de voinţa ei. În 
inimă mai avea amintiri despre sir Oliver, pe care nu le putea 
uita, şi speranţa că el se va reîntoarce într-o zi, deşi ştia că n-ar 
putea avea nimic din această reîntoarcere. Când sir John 
spulberă această speranţă, făcu un lucru mai înţelept decât s-ar 
fi gândit. De la dispariţia lui sir Oliver, până la sosirea lui Pitt, la 
Arwenack, nu auziseră nimic despre el. Ei auziseră, ca toată 
lumea de altfel, de corsarul Sakr-el-Bahr, dar nu făceau nicio 
legătură între el şi sir Oliver. Acum, că identitatea sa fusese 
stabilită prin mărturia lui Pitt, era o treabă uşoară să sileşti 
judecătorii de a-l declara mort şi de a da moştenirea lui Lionel. 
Faptul acesta nu avea mare preţ pentru Rosamund. Dar ceea ce 
preţuia era faptul că sir Oliver nu mai putea pune piciorul 
niciodată în Anglia. | se stingea în mod definitiv licărirea de 
speranţă că el s-ar mai putea reîntoarce. Aceasta o ajută poate 
să privească viitorul impus de sir John. Logodna ei fu anunţată 
public şi, dacă ea nu dovedea a fi înfocată îndrăgostită, în 
schimb era o soţie înţelegătoare şi blândă pentru Lionel. Şi 
atitudinea lui faţă de ea o făcu să-i acorde oarecare simpatie, 
care-l făcu pe sir John să se felicite de treaba sa şi începu 


construirea acelui frumos vas al său „Eretele de argint”, pentru 
călătoria proiectată. Astfel trecu o săptămână de la logodna lor 
şi sir John deveni nerăbdător. Clopotele de cununie trebuiau să 
fie semnalul plecării sale; iar atât timp cât ele tăceau „Eretele 
de argint” trebuia să stea nemişcat în port. 

Era în noaptea de întâi iunie şi luminile se aprinseseră în 
marea sufragerie de la Arwenack, unde cei din casă se 
pregăteau să ia masa. Era o mică petrecere. Erau doar sir John 
şi Rosamund cu Lionel, precum şi lordul Henry Goade - 
cronicarul nostru - locotenentul reginei pentru Cornwall, 
împreună cu soţia sa. Ei erau invitaţii lui sir John şi urmau să 
stea o săptămână la Arwenack. În casă se făceau mari pregătiri 
pentru plecarea lui sir John şi a pupilei sale, primul pe mări 
necunoscute, a doua într-o viaţă nouă. In camera din turn, 
lucrau vreo duzină de cusătorese, sub conducerea lui Sally 
Pentreath, pregătind toaletele Rosamundei, pentru noua sa 
viaţă. 

Chiar în minutul când sir John îşi conducea invitaţii la masă, la 
o depărtare de abia o milă de Arwenack, sir Oliver debarcase pe 
pământul Angliei. El crezuse că ar fi mai bine să nu înconjoare 
capul Pendemus. Aruncă deci ancora în golful Swampool, pe 
partea vestică a acestei limbi de pământ, când umbrele serii 
începuseră să se lase. El lăsase cele două bărci ale vasului, cu 
câte 15 oameni în fiecare. De trei ori bărcile făcuseră cursa, 
până ce 100 de corsari se strânseră pe mal. Cealaltă sută o lăsa 
pe vas. El luase atât de mari forţe - pentru expediţie ar fi avut 
nevoie doar de un sfert din ele - numai pentru a face să se 
înţeleagă că orice împotrivire era fără rost. Neobservat de 
nimeni, prin întunericul care se lăsase, se duse pe coastă, spre 
Arwenack. Călcând iarăşi pe pământul ţării sale, aproape îi 
veniră lacrimile în ochi. Cât de cunoscută îi era cărarea pe care 
o urma cu atenţie, în noapte, cât de cunoscută îi era fiecare tufă 
şi piatră pe care o călca. Cine ar fi putut să prevadă o astfel de 
reîntoarcere? Cine ar fi putut visa, în tinereţea sa, când umbla 
pe acolo, cu cei doi câini ai săi, că într-o noapte va trece cu un 
proscris musulman, conducând o bandă de corsari, spre casa lui 
Sir John Killigrew, la Arwenack? Întâi la Arwenack, pentru a sili 
pe Rosamund şi Sir John să asculte adevărul, şi apoi la 


Penarrow, pentru a-şi pedepsi fratele. Acesta era planul pe care 
şi-l făcuse. Ajunseră pe înălțimile de pe care casa fortificată îi 
domina. După cum era de aşteptat la acea oră, el găsi încuiată 
poarta masivă, de fier. Bătu şi poarta se deschise, lăsând să se 
vadă lumina unui felinar. Pe dată, felinarul fu dat la o parte şi sir 
Oliver pătrunse în curte. Cu o mână încleştată în gâtul 
portarului, pentru a-l împiedica să strige, sir Oliver îl dădu pe 
mâna oamenilor săi, care-l făcură nevătămător. Odată treaba 
făcută, se strecurară în linişte, în curtea spațioasă, îi conduse 
mai departe în pas alergător, spre marile ferestre, din care o 
lumină aurie părea să-i invite. Cu servitorii întâlniți în hol, 
procedară în tăcere şi la iuţeală în acelaşi fel după cum 
procedaseră şi cu portarul, iar mişcările lor fură atât de 
prevăzătoare şi tăcute, încât sir John şi musafirii săi nu bănuiră 
prezenţa lor, până ce uşa sufrageriei nu fu dată de perete. 
Priveliştea ce le fu oferită îl încremeni locului, pentru câteva 
clipe. Lordul Henry ne spune cum, la început, îşi închipuise ca 
era o surpriză a locuitorilor din Smithick şi Penycumwick pentru 
tinerii logodiţi şi adaugă că această credinţă îi fusese întărită de 
faptul că, în mâinile intruşilor, nu sclipea nicio armă. Deşi 
veniseră înarmaţi pentru a preveni orice eventualitate, totuşi, 
din ordinul căpeteniei, nicio armă nu fu scoasă din teacă. Ce era 
de făcut trebuia să se facă doar cu mâinile şi fără vărsare de 
sânge. Acestea erau ordinele lui Sakr-el-Bahr şi ordinele lui Sakr- 
el-Bahr erau ascultate. El însuşi stătea în fruntea acestei cete de 
oameni bronzaţi, îmbrăcaţi în haine şi turbane, de toate culorile. 
El privi adunarea, într-o tăcere înfiorătoare şi adunarea privea 
cu uimire pe acest gigant, cu faţa dârză, cu barba neagră şi ochi 
de oţel, ce scăpărau de sub o pereche de sprâncene stufoase. 
Astfel trecură câteva momente, apoi Lionel căzu înapoi, în 
scaunul său înalt, cu un strigăt de spaima. Ochii de oţel se 
îndreptară asupra lui, cu o ironică căutătură. 

— Văd că în sfârşit m-au recunoscut, spuse Sakr-el-Bahr, cu 
vocea sa groasă. Eram sigur că mă pot baza pe ochii fratelui 
iubitor, cu toate schimbările ce mi le-a adus vremea. 

— Sir Oliver Tressilian, suflă Killigrew. Sir John era în picioare, 
cu faţa albă şi buzele uscate. Rosamund stătea îngheţată de 
groază, privind pe sir Oliver cu ochii măriţi şi mâinile încleştate 


de masa dinaintea ei. Şi ei îl recunoscură acum, şi-şi dădeau 
seama că nu era o glumă, că se plănuia ceva groaznic. Pentru 
prima oară fuseseră văzuţi pirați berberi în Anglia. Acea 
faimoasă expediţie a lor asupra Baltimorului, din Irlanda, nu avu 
loc decât 30 de ani mai târziu. 

— Sir Oliver Tressilian, suflă Killigrew. Sir Oliver Tressilian, 
repetă lordul Henry Goade, pentru a adăuga: Sfinte 
Dumnezeule! 

— Nu sir Oliver Tressilian, veni răspunsul, ci Sakr-el-Bahr, 
urgia mării, teroarea creştinătăţii, disperatul corsar pe care 
minciunile voastre, prostia şi falsitatea voastră l-au făcut astfel, 
dintr-un gentleman al Cornwallului. El îi îmbrăţişase pe toţi în 
aceste cuvinte. Sunt aci, cu vitejii mei, pentru a împlini o 
pedeapsă de mult datorată. 

Scriind ceea ce văzuseră proprii săi ochi, lordul Henry ne 
spune cum sir John se repezi pentru a lua o armă, dintr-o 
panoplie din perete; cum Sakr-el-Bahr rosti un singur cuvânt în 
arăbeşte şi la acel cuvânt o jumătate din duzina de mlădioşii lui 
mauri săriră pe cavaler şi-l doborâră la pământ. Lady Henry 
Goade ţipă. Soţul ei pare să nu fi încercat nimic, sau modestia ÎI 
silise să tacă. Rosamund, albă ca varul, continua să privească, 
în timp ce Lionel înlemnit îşi acoperi faţa cu mâinile, de groază. 
Toţi se aşteptau să vadă înfăptuindu-se, cu sânge rece, o crimă 
acolo. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Corsarii întoarseră doar pe 
sir John cu faţa în sus, îi legară cu repeziciune mâinile la spate, 
cu o mare iscusinţă, şi apoi îl abandonară. Sakr-el-Bahr privi 
înfăptuirea lucrului, cu ochi surâzători. Când treaba fu terminată 
vorbi din nou şi arătă spre Lionel, care sări în sus, cu un strigăt 
de spaimă. Mâinile arămii îl năpădiseră, ca o mulţime de şerpi. 
Fără vlagă, fu ridicat pe sus şi luat de la locul său. O clipă se 
găsi faţă în faţă cu fratele său. In faţa acestei albe şi îngrozite 
figuri omeneşti ochii renegatului se înfipseră ca două pumnale. 

— Afară! porunci el şi, prin” Mulțimea corsarilor care umpleau 
holul din dosul lui, se deschise o cărare, prin care Lionel fu dus, 
pierind din vederea celor din sufragerie. 

— Ce crimă ticăloasă plănuieşti? strigă sir John cu mânie. 

Ei se ridicase şi stătea demn în legăturile sale. 


— Îţi vei omorî propriul frate, cum l-ai omorât pe-al meu? 
întrebă Rosamund, vorbind acum pentru prima oară şi 
ridicându-se, în timp ce vorbea. 

Ea îl văzu tresărind, văzu privirea-i aspră şi batjocoritoare 
părăsindu-i faţa pentru un moment. Deveni acum din nou 
hotărâtă. Cuvintele ei stricaseră realizarea planurilor lui. Ele 
stârniră într-însul o mânie cumplită. Amuţiră toate lămuririle pe 
care venise să le dea. 

— Se pare că iubeşti pe această canalie, acest om care a fost 
odată fratele meu, spuse el batjocoritor. Mă întreb dacă-l vei 
mai iubi, după ce-l vei cunoaşte mai bine? Deşi, crede-mă, nimic 
nu m-ar surprinde din partea dragostei unei femei. Şi totuşi, 
sunt curios să văd - foarte curios! râse el. Fii pe pace, nu vă voi 
despărţi, nu încă. El înaintă spre ea. Vino cu mine, doamnă, 
porunci el şi întinse mâna. 

Acum, lordul Henry păru a se fi hotărât să intre în acţiune. 

Aici, scrie el, m-am ridicat pentru a o apăra. 

— Câine, strigă el. Ar trebui să fii făcut să suferi! 

— Să sufăr? răspunse Sakr-el-Bahr, cu un zâmbet batjocoritor. 
Am suferit până acum. Asta e motivul pentru care sunt aici. 

— Şi vei suferi din nou, pirat al iadului! îl preveni lordul, vei 
suferi pentru această jignire, jur pe Dumnezeu! 

— Voi suferi? răspunse  Sakr-el-Bahr, cu o linişte 
înspăimântătoare. Şi din mâinile cui, te rog? 

— Din ale mele, sir, strigă lordul cuprins de o furie 
nemărginită. 

— Din ale dumitale? râse corsarul. Dumneata vei vâna pe 
vulturul mării? Dumneata? Dumneata, potârniche 
neputincioasă! La o parte! Nu mă plictisi! 

Şi aci adăugă cum sir Oliver pronunţă din nou acea comandă 
scurtă în arăbeşte, în urma căreia o duzină de mauri dădură la o 
parte pe locotenentul reginei, legându-l de un scaun. Faţă în 
faţă stăteau acum sir Oliver cu Rosamund, faţă în faţă după 
cinci ani lungi. 

— Vino doamnă, spuse el hotărât. 

Un moment ea îl privi cu ură, apoi iute ca fulgerul smulse un 
cuţit de pe masă şi-l îndreptă spre inima lui. Dar mâna lui se 
ridică tot atât de repede, prinzându-i încheietura şi cuțitul căzu 


cu zgomot pe podea fără a-i fi putut face ceva. Un suspin îi 
scăpă, dovedind oroarea ei faţă de gestul făcut. Această oroare 
crescu, o copleşi, făcând-o să leşine. Instinctiv, mâinile lui o 
prinseră şi un moment o ţinu în braţe, reamintindu-şi ultimul 
prilej când o ţinuse la pieptul său, într-o seară, cu cinci ani în 
urmă, sub zidul cenuşiu al lui Godolphin Court. Ce profet ar fi 
putut să-i spună că data viitoare, când o va ţine aşa, 
împrejurările vor fi acestea? Era atât de ciudat şi de necrezut, ca 
visul fantastic al unei minţi bolnave. Totuşi era adevărat şi ea 
era din nou în braţele sale. O ridică pe umărul său puternic şi 
ieşi, treburile sale la Arwenack fiind terminate. Reuşiseră mai 
bine decât plănuise şi totuşi ceva mai puţin. 

— Afară! Afară! strigă el către oamenii săi şi ieşiră tot atât de 
repede precum veniseră, fără a se fi ridicat un glas măcar care 
să-l împiedice. 

Oamenii se strecurară afară prin hol şi de-a lungul curţii, de-a 
lungul coastei dealului şi apoi în jos, pe coastă, spre ţărmul unde 
bărcile îi aşteptau. Sakr-el-Bahr mergea tot atât de uşor, ca şi 
cum femeia leşinată, de pe umărul său, ar fi cântărit tot atât ca 
şi o mantie. Înaintea lui mergeau o jumătate de duzină din 
oamenii lui, ducând pe fratele său. O singură dată, înainte de a 
cobori de pe înălțimile Arwenackului, sir Oliver se opri. Se opri 
pentru a privi peste apa întunecată la pădurile care ascundeau 
Penarrow-ul privirilor sale. Voise să-l viziteze, după cum ştim. 
Dar piedica fusese înlăturată şi era stăpânit de o uşoară 
dezamăgire, de o dorinţă de a-şi revedea casa. Pentru a 
întrerupe şirul gândurilor sale, veniră doi din ofiţerii săi - 
Othmani şi Ali - discutând între ei. Ajungându-l, Othmani îi puse 
o mână pe umăr şi arătă în jos, către luminile din Smithick şi 
Penycwick. 

— Stăpâne, strigă el, acolo sunt tineri şi tinere, pe care am 
putea obţine preţuri mari în Sok-el-Abeed. 

— Fără îndoială, răspunse Sakr-el-Bahr distrat, cu gândul la 
Penarrow. 

— Atunci stăpâne, să iau vreo 50 de dreptcredincioşi şi să dau 
o raită? Ar fi o treabă uşoară, neştiutori cum sunt de prezenţa 
noastră. 

Sakr-el-Bahr se trezi din visare. 


— Othmani, spuse el, eşti un prost, chiar tatăl proştilor. Altfel 
ar fi trebuit să ştii că cei care au fost odată de rasa mea, 
compatrioţii mei de odinioară, îmi sunt sfinţi. Nu vom lua alţi 
sclavi decât pe aceştia pe care îi avem. Înainte deci, în numele 
lui Allah! 

Dar Othmani nu se dădu bătut. 

— Şi atunci primejdioasa noastră călătorie pe aceste 
necunoscute mări, în această ţară îndepărtată, va fi răsplătită 
numai cu aceşti doi sclavi? E oare aceasta o vânătoare demnă 
de Sakr-el-Bahr? 

— Lasă judecata pentru Sakr-el-Bahr, fu răspunsul scurt. 

— Dar gândeşte-te stăpâne! mai e şi altul care va judeca. 
Cum va întâmpina gloriosul nostru paşă, Asad-ed-Din, 
întoarcerea ta? Ce întrebări îţi va pune şi ce dovezi îi vei da, 
pentru a fi pus în pericol vieţile acestor drept-credincioşi, în 
schimbul unui câştig atât de mic? 

— Mă va întreba ce va pofti şi îi voi răspunde ce voi dori şi cu 
ce Allah mă va inspira. Înainte, am spus. 

Şi merseră mai departe, Sakr-el-Bahr conştient doar de 
căldura trupului ce-l ducea pe umăr şi neştiind, atât de 
furtunoase erau emoţiile sale, dacă trebuia să-l iubească sau să- 
| urască. Ajunseră la țărm. Se urcară pe vasul care rămăsese tot 
timpul nevăzut şi plecară imediat. La răsăritul soarelui, nu mai 
fu nici urmă de drumul luat înapoi, spre casă. Era ca şi cum ar fi 
picat din cer noaptea, pe coastă, iar dacă n-ar fi fost răpirea lui 
Lionel şi a Rosamundei totul ar fi părut ca un vis urât. 

Pe bordul vasului, Sakr-el-Bahr duse pe Rosamund în cabină, 
îngrijindu-se a încuia uşa. Lionel porunci să fie aruncat într-o 
gaură neagră zăbrelită, pentru a gândi la soarta care-l aştepta şi 
asupra căreia proscrisul era încă nehotărât. El însuşi stătu sub 
stele, în noaptea aceea, gândindu-se la multe lucruri. Unul din 
aceste lucruri, care avea să ocupe o mare parte din poveste, dar 
care acum era foarte şters în gândurile sale, erau vorbele lui 
Othmani. Care va fi, într-adevăr, primirea ce i-o va face Asad, 
dacă va sosi la Alger cu nimic mai mult, pentru justificarea 
acelui lung voiaj şi primejduirea vieților a 200 de drept- 
credincioşi, decât aceşti doi captivi, pe care el intenţiona să-i 
păstreze pentru dânsul? Ce subiect ar fi avut, din această 


întâmplare, duşmanii lui din Alger şi nevasta siciliană a lui Asad, 
care-l ura cu toată amărăciunea unei uri ce-şi are rădăcina în 
pământul rodnic al geloziei? 

Aceasta îl încurajase la o întreprindere cutezătoare şi 
disperată, pe care soarta i-o trimise în cale, sub forma unui 
mare vas olandez. El crezu în izbândă, înainte de a începe 
vânătoarea, căci îşi da seama că lupta în care s-ar fi angajat era 
una în care corsarii săi nu aveau pricepere şi asupra căreia el ar 
fi ezitat, dacă ar fi avut alt conducător, decât Sakr-el-Bahr. 
Steaua lui Sakr-el-Bahr era o stea care nu dusese decât la 
biruinţă şi încrederea lor în el îi făcu să primească o luptă în 
condiţii necunoscute, pe o mare necunoscută. 

Lupta e redată în detalii amănunțite de către lordul Henry, din 
mărturisirile făcute lui de Jasper Leigh. Dar nu se deosebeşte 
prea mult de alte lupte pe mare şi n-am deci intenţia să vă 
plictisesc cu amănunte cunoscute. E de ajuns să spun că lupta 
fu sângeroasă, cu mari pierderi din amândouă părţile. Tunurile 
fură folosite foarte puţin, căci Sakr-el-Bahr, cunoscând calităţile 
oamenilor săi, prefera lupta corp la corp. Fu primul care se 
avântă pe bordul olandezului, îmbrăcat în zale şi învârtind 
marele său iatagan, urmat de oamenii lui care urlau numele său 
şi al lui Allah. Cu atâta furie se aruncă în luptă încât stârni şi mai 
tare pe cei ce-l urmau. Şi puternicii olandezi îşi dădură seama că 
această hoardă sălbatică era un trup, al cărui creier şi suflet era 
el. Îl atacară cu putere, în grupuri, urmărind să-l doboare, cu 
riscul oricăror pierderi, convinşi, din instinct, că aceasta ar fi 
însemnat victoria lor. Şi în cele din urmă reugşiră. Lancea unui 
olandez străbătu zalele ce-l apărau, făcându-i o rană pe care, în 
furia sa, nici n-o simţi. O sabie olandeză nimeri gaura făcută în 
zale şi-l dobori pe punte. Totuşi, el se ridică, ştiind tot atât de 
bine ca şi ei, că, dacă el murea, totul era pierdut. Ilnarmat acum 
cu o secure scurtă, peste care căzuse, îşi croi drum spre parapet 
şi rezemându-se de el cu spatele, cu faţa albă ca varul, stropit 
de sângele rănii sale, încurajă pe oamenii lui până ce victoria fu 
a lor. Aceasta, din fericire, fu curând câştigată. Şi apoi, ca şi 
când nu fusese susţinut decât de tăria voinţei sale, se prăbuşi 
printre morţii şi răniții ce umpleau puntea. Speriaţi, corsarii îl 
duseră pe bordul vasului. Dacă murea, victoria lor ar fi fost 


stearpă. Îl aşezară pe un pat de pe puntea superioară, unde 
legănările vasului se simțeau mai puţin. Un doctor maur veni să- 
| îngrijească şi declară că rana e gravă, dar nu chiar atât de 
gravă ca să poată pierde orice speranţă. Aceste vorbe dădură 
corsarilor liniştea de care aveau nevoie. Nu-şi puteau închipui că 
grădinarul va culege atât de repede un fruct din grădina lui 
Allah. Milostivul trebuia să-l lase în viaţă pe Sakr-el-Bahr, pentru 
gloria Islamismului. Când ajunseră la strâmtoarea Gibraltarului, 
febra se potoli şi-şi recăpătă cunoştinţa, pentru a afla rezultatul 
acelei lupte îndrăzneţe, în care târâse pe aceşti fii ai Profetului. 
Olandezul, îl informă Othmani, îi urma, condus de Ali şi câţiva 
corsari. Când Sakr-el-Bahr află valoarea capturii, când fu 
informat că peste 100 de oameni buni spre a fi vânduți ca 
sclavi, la Sok-el-Abeed, erau captivi iar încărcătura era în aur şi 
argint, perle, chihlimbar, ivoriu şi aromate, toate de o bogăţie 
cum nu mai fuseseră văzute până atunci, el simţi că nu degeaba 
pierduse sângele. Să ajungă teafăr la Alger, cu toată această 
pradă bogată, în numele lui Allah şi al Profetului său şi să nu mai 
aibă teamă de duşmanii săi, şi de acel diavol de siciliană care îl 
ponegriseră, desigur, în lipsa sa! Apoi se interesă de cei doi 
prizonieri englezi. Fu informat că Othmani avusese grijă de ei şi 
că le aplicase tratamentul hotărât de Sakr-el-Bahr, când îi 
adusese pe bord. Fu mulţumit şi căzu într-un somn adânc, în 
timp ce, pe puntea de jos, oamenii săi ridicară mulţumiri lui 
Allah, milostivul, stăpânul zilei de apoi, care singur e atotştiutor 
şi atotputernic. 


CAPITOLUL V 


LEUL CREDINȚEI 


Asad-ed-Din, leul credinţei, paşa Algerului, mergea într-un 
amurg răcoros prin Kasbah-ul care, din înălţimea lui, domina 
oraşul şi, lângă el, păşind delicat venea Fenzileh, soţia şi prima 
favorită a haremului său, pe care, cu 18 ani în urmă, o dusese în 
braţele sale puternice, prin acel mic orăşel, deasupra strâmtorii 
Messina, pe care oamenii săi o atacaseră. Copila unui ţăran 
umil, ea fusese o fetişcană de 16 ani, în zilele acelea. Plecase, 
fără împotrivire, în braţele răpitorului ei. Acum, la 36 de ani, era 
încă frumoasă, mai frumoasă chiar decât atunci când aprinsese 
pasiunea lui Asad-Reis, care era pe atunci unul din căpitanii 
faimosului Ali-Paşa. In negrul cozilor ei grele se amesteca 
roşcatul. Pielea îi era de o albeaţă de marmură şi moale ca o 
pernă, ochii mari căprui, cu ape schimbătoare, iar buzele le 
avea pline şi senzuale. Era înaltă şi corpul îi era minunat 
proporţionat pentru o europeană, ceea ce însemna că era puţin 
prea slabă pentru gustul oriental. Ea mergea lângă stăpânul ei, 
cu o graţie languroasă, făcându-şi vânt cu evantaiul din pene de 
struţ. Era fără văl, căci avea acest obicei, care-i fusese totuşi 
interzis când trecuse la credinţa mahomedană, un pas 
trebuincios pentru ca Asad - care era foarte credincios - să o 
poată face nevasta sa. El găsise în ea o soţie, cum fără îndoială 
nu ar fi găsit în ţara lui. O femeie care nu se mulțumea să fie 
doar jucăria cu care Asad să se distreze în orele sale de 
plictiseală, ci se băga în treburile lui, îi cerea şi afla tainele lui şi 
avea asupra lui aceeaşi influenţă pe care ar fi avut-o soţia unui 
prinţ european asupra soţului ei. In anii când el fusese subjugat 
de frumuseţea ei, primise situaţia destul de bucuros. Mai apoi, 
când nu-i mai plăcu amestecul ei, fu prea târziu. Ea luase în 
mâini hăţurile, cu putere, şi Asad nu era într-o situaţie mai bună 
decât a multor soţi europeni, o situaţie anormală şi nedemnă 
pentru un paşă al casei profetului. Era, de asemeni, 
primejdioasă pentru Fenzileh; căci, dacă povara ei devenea 
vreodată prea grea pentru stăpân, acesta avea un mijloc uşor şi 


repede prin care se putea scăpa de ea. Nu vi-o închipuiţi atât de 
proastă, ca să nu-şi fi dat seama de aceasta. Ea îşi dădea seama 
foarte bine, iar îndrăzneala ei siciliană o făcea totuşi să păstreze 
această situaţie, atât de nemaipomenită la o soţie musulmană. 
Şi acum era cutezătoare, în timp ce păşea prin grădina 
răcoroasă, sub petalele albe şi roz ale caişilor şi sub portocalii în 
al căror frunziş verde sclipeau fructele aurii. Işi făcea obişnuita 
ei treabă de a otrăvi mintea stăpânului ei, împotriva lui Sakr-el- 
Bahr, şi, în gelozia ei maternă, ea înfrunta primejdia unui 
asemenea lucru, ştiind cât de iubit era corsarul proscris de către 
Asad-ed-Din. Această iubire a paşei pentru locotenentul său era 
cauza urii ei, pentru aceea că iubirea îndepărtase dragostea lui 
Asad pentru propriul său fiu şi al ei, şi întărea zvonul că lui Sakr- 
el-Bahr îi era hărăzit înaltul destin de a-l urma pe Asad la 
paşalăc. 

— Îţi spun că abuzează de tine, o tu lumina vieţii mele! 

— Te-am auzit, răspunse Asad supărat, şi se vede că eşti 
surdă, altfel m-ai fi auzit răspunzându-ţi că vorbele tale nu 
cântăresc nimic împotriva faptelor sale. Vorbele pot fi doar un 
ascunziş al gândurilor noastre. Faptele sunt mărturia lor. Ţine 
minte aceasta, o tu, Fenzileh. 

— Nu port în minte fiecare cuvânt al tău, o tată al 
înţelepciunii? protestă ea, lăsându-l, ca adeseori, în îndoială 
dacă vorbea serios sau în batjocură. Dar, din cauza faptelor sale 
vreau să-ţi vorbesc despre el. 

— Atunci, pe barba profetului, lasă faptele să vorbească şi tu 
taci. 

Tonul aspru de mustrare şi mânia ce-i apăruse pe faţă o făcu 
să tacă o clipă. El se întoarse. 

— Vino! spuse el. Curând va fi ora rugăciunii, şi păşi înapoi 
către zidurile gălbui alo Kasbahului care dominau verdele 
grădinii. 

El era un om înalt, bine făcut, uşor încovoiat, sub povara 
anilor; dar figura sa de vultur avea o înfăţişare maiestuoasă şi în 
ochi îi mai strălucea încă focul tinereţii. Gânditor, cu o mână 
încărcată de bijuterii, îşi mângâie lunga sa barbă albă. Cu 
cealaltă se sprijini de braţul ei moale, mai mult din obicei decât 
din nevoie, căci era încă destul de puternic. Din nou se auzi 


vocea lui Fenzileh, mai muzicală încă, totuşi plină de intrigi 
învăluite otrăvitor în miere. 

— O, scumpul meu stăpân, eşti supărat pe mine acum. Ce să 
fac pentru a îndepărta răceala din sufletul tău? 

— Să nu abuzezi de cel pe care îl iubesc, spuse paşa scurt. Ţi- 
am mai spus de atâtea ori. 

Ea se lipi mai tare de el şi vocea i se îndulci. 

— Oare nu te iubesc, o, stăpâne al sufletului meu? Există în 
toată lumea, oare, o inimă mai credincioasă ţie, decât a mea? 
Viaţa ta nu e oare a mea? Nu mi-am dăruit toate zilele fericirii 
tale? Şi mă cerţi dacă mă tem, pentru tine, de mâinile unui 
venetic şi străin? 

— Să te temi pentru mine? repetă el şi râse batjocoritor. De 
ce ai avea să te temi pentru mine, din partea lui Sakr-el-Bahr? 

— De ceea ce toţi drept-credincioşii ar avea să se teamă din 
partea unuia care nu e adevărat musulman, de unul care îşi 
bate joc şi se ascunde sub adevărata credinţă, ca să poată avea 
câştiguri. 

Paşă se opri din mers şi se întoarse către ea înfuriat. 

— Să-ţi înţepenească limba, ţie, mamă a minciunilor! 

— Sunt ca praful de sub picioarele tale, o, dulcele meu 
stăpân, totuşi nu sunt ceea ce mânia ta nedreaptă m-a numit. 

— Nedreaptă? întrebă el. Nu nedreaptă, ci dreaptă, căci să 
auzi din gura unei fiice adoptive a Islamului vorbe împotriva 
unui  drept-credincios, care duce urgia lui Allah asupra 
necredincioşilor de porci francezi, atât de urâţi de tine, e 
nedrept. Ajunge, am spus! Altfel îţi voi cere să dovedeşti şi să 
plăteşti preţul minciunii, dacă nu vei putea. 

— Şi m-aş teme de examen? urmă ea cu îndrăzneală. Îţi spun, 
o tată a lui Marzak, că îl voi da cu bucurie. Vrei fapte, nu vorbe. 
Spune-mi atunci, e bine ca un drept-credincios să cheltuiască 
parale, răscumpărând sclavii, pentru a-i libera? 

Asad nu răspunse îndată. Acest obicei al lui Sakr-el-Bahr era 
într-adevăr ciudat. li dăduse clipe de nelinişte şi nu o singură 
dată întrebase pe locotenentul său, primind mereu acelaşi 
răspuns, pe care el i-l dădu acum lui Fenzileh. 

— Pentru fiecare sclav liberat, aduce o duzină în schimb. 


— Desigur, altfel ar fi trebuit să dea socoteală. Astfel 
îmbrobodeşte la ochi pe musulmani. Aceste răscumpărări 
dovedesc o dragoste încă pentru ţara necredincioasă de unde 
vine. E loc oare pentru aşa ceva în inima unui adevărat 
credincios al casei profetului? Ţi-am cerut eu vreodată viaţa 
unui sicilian necredincios, în toţi aceşti ani, cât te-am slujit? 
Aceste lucruri nu pot avea loc în inima unui om care a alungat 
definitiv necredinţa. Şi acum, această călătorie a sa pe mări 
necunoscute, primejduind vasul capturat de la duşmanii 
Islamului, ceea ce nu e riscul lui, ci al tău, în numele căruia l-a 
capturat, împreună cu vieţile a 200 de drept-credincioși. Pentru 
ce asta? Pentru a putea privi din nou malurile spurcatei ţări care 
i-a dat naştere. Astfel a raportat Biskaine. Şi dacă piere pe 
drum? 

— Vei fi satisfăcută până la urmă, tu, fiică a urii, mormăi Asad. 

— Numeşte-mă cu nume aspre, o, soare ce mă încălzeşti! Nu 
sunt oare un lucru de care să poţi abuza oricând vei voi? Toarnă 
sare pe inima pe care ai rănit-o; dacă va fi din mâna ta, nu voi 
murmura. Dar ascultă-mă, ascultă-mi vorbele; sau, deoarece 
vorbele nu au trecere la tine, ascultă faptele pe care ţi le spun. 
Ascultă-le, după cum dragostea mea îmi cere să le arăt, fără 
teamă de a fi pedepsită pentru dragostea mea. 

— Femeie, limba ta e ca aceea a unui clopot, a cărei frânghie 
e trasă de diavol. De ce altceva îl mai învinuieşti? 

— De nimic altceva, de când îţi baţi doar joc de mine 
îndepărtându-ţi dragostea de la sclava ta iubitoare. 

— Slavă lui Allah, atunci, spuse el. Vino, e ora rugăciunii! 

Dar slăvise pe Allah prea devreme. Căci femeia nu se lăsă. 

— Mai e fiul tău, o, tată al lui Marzak! 

— Este, o, mamă a lui Marzak î, răspunse el. 

— Şi fiul unui om trebuie să-i fie tovarăşul sufletului său. 
Totuşi acest străin ticălos e preferat lui Marzak şi ocupă, în 
inima ta şi lângă tine, locul ce ar trebui să fie al lui Marzak. 

— Poate să fie Marzak demn de acel loc? întrebă el. Poate 
acest băiat tânăr să conducă oamenii, aşa cum îi conduce Sakr- 
el-Bahr? Sau să poarte iataganul împotriva duşmanilor Islamului, 
arătând legea sfântă a profetului pe pământ, ca Sakr-el-Bahr? 


— Dacă Sakr-el-Bahr poate acestea, poate din favoarea ta 
stăpâne. La fel ar putea şi Marzak, deşi e tânăr. Sakr-el-Bahr e 
doar ceea ce tu l-ai făcut, nici mai mult nici mai puţin. 

— Atunci într-adevăr greşeşti, o, tu mamă a prostiei. Sakr-el- 
Bahr e ceea ce Allah l-a făcut. El e ceea ce Allah a vroit. N-ai 
învăţat până acum că Allah împarte soarta fiecărui om? 

Soarele păli şi noaptea cobori, ca o cortină ce a fost lăsată. El 
îşi iuți pasul în direcţia curţii. Forme întunecate de sclavi 
salutară pe Asad, care intră urmat de Fenzileh, care, acum, avea 
faţa acoperită de un văl de mătase. Ea se strecură de-a lungul 
curţii şi trecut printr-o poartă, tocmai cinci, din depărtare, vocea 
unui muezin sparse tăcerea; recitând Shedada... 

„La illaha, illa Allah! Wa Muhammad er Rasool Allah!”. 

Un sclav întinse un covoraş, altul ţinu un lighean în care un al 
treilea turnă apă. După ce se spălă, paşa îşi întoarse faţa către 
Mecca şi slăvi unitatea lui Allah, atotputernicul, în timp ce vocile 
muezinilor răsunau ca un ecou deasupra oraşului, de la minaret 
la minaret. 

După ce se sculă din rugăciune, se auzi un zgomot de paşi 
repezi şi o invitaţie aspră. Soldaţii din garda paşei, de nevăzut 
aproape în uniformele lor negre, se dădură de o parte la această 
invitaţie, spre a vedea cine sunt cei ce sosesc. La intrarea 
întunecată a curţii licări lumina unor felinare. Asad, în 
aşteptarea celor ce sosiseră, se urcă pe treptele casei, în timp 
ce uşile se deschideau, pentru a lăsa lumina dinăuntru să 
năvălească în curte. O duzină de nubieni înaintară, apoi se 
desfăcură, lăsând să păşească în lumină impozanta figură a 
vizirului lui Asad, Tsamanni. După el venea altă figură. 
Îmbrăcată în zale ce zăngăneau şi străluceau în mers. 

— Pacea şi binecuvântarea profetului să fie cu tine, o 
puternice Asad, fu salutul vizirului. 

— Şi pace ţie, Tsamanni, fu răspunsul. Eşti purtător de veşti? 

— De mari şi glorioase veşti, o înţeleptule! Sakr-el-Bahr s-a 
reîntors. 

— Slavă Lui! spuse paşa, cu mâinile ridicate spre cer. 

Se auzi un pas moale în dosul lui şi o umbră se desprinse din 
întunecimea uşii. O figură graţioasă, îmbrăcată într-un caftan şi 
turban de culoare aurie, îl salută de pe treptele de sus. Şi acum, 


coborând, lumina lămpilor căzu pe faţa sa, uimitoarea 
frumuseţe a ei fu dezvăluită. Ar fi putut fi o faţă de femeie chiar, 
atât de dulce era. Asad zâmbi bucuros, în barba sa albă. Ghicea 
că băiatul fuese trimis de mama sa, spre a afla ce s-a întâmplat. 

— Ai auzit, Marzak? spuse el. Sakr-el-Bahr s-a reîntors. 

— Biruitor, nădăjduiesc, zâmbi tânărul. 

— Mai biruitor ca niciodată, răspunse Tsamanni. A intrat la 
apusul soarelui în port, cu două puternice vase franceze care 
sunt doar o mică parte din prada ce o aduce. 

— Allah e mare, fu salutul bucuros al paşei, ia acest răspuns, 
care sfărâma temerile nevestei sale. De ce nu vine el să aducă 
aceste veşti? 

— Datoria îl reţine încă niţel la bord, stăpâne, răspunse vizirul. 
Dar şi-a trimis locotenentul, Othmani, să-ţi povestească. 

— De trei ori bun venit, Othmani. Bătu din palme şi sclavii 
aşezară perne pe jos, pentru ei. Se aşeză cu Marzak lângă el. Şi 
acum, povesteşte! 

Şi Othmani îi spuse toată desfăşurarea luptei, călătoria lor în 
Anglia, rănirea lui Sakr-el-Bahr şi prada luată, pradă ce avea să 
fie pusă la picioarele lui, pentru a o împărţi. 


CAPITOLUL VI 


CONVERTITUL 


Povestirea lui Othmani, adusă la cunoştinţa Fenzileh-ei de 
către Marzak, fu ca un fier roşu pentru sufletul ei gelos. Destul 
de rău că Sakr-el-Bahr se reîntorsese, în ciuda rugăciunilor 
aduse de ea Dumnezeului copilăriei ei şi celui adoptiv. Dar că se 
reîntorsese biruitor, aducând cu el o pradă bogată, care trebuia 
să-l ridice şi mai mult în ochii lui Asad şi stima poporului, era 
într-adevăr amărăciune. Vestea o lăsă zdrobită, uitând măcar şi 
de a-l mai blestema. Apoi, după ce mintea ei reveni din lovitura 
suferită, se gândi la ceea ce păruse un amănunt josnic în 
povestirea lui Othmani, raportată de Marzak. 

— E desigur ciudat că el a făcut această călătorie lungă, în 
Anglia, numai pentru a lua pe acei doi captivi; fiind acolo, nu şi-a 
umplut vasul cu sclavi, cum ar fi trebuit să facă un corsar. Într- 
adevăr ciudat! 

Ei erau singuri în dosul parmaclâcului verde, prin care se 
strecura parfumul grădinii şi ciripitul privighetorii. Fenzileh 
stătea pe un divan acoperit cu covoare turceşti de mătase, şi 
unul din papucii ei, împodobiţi cu ornamente de aur, îi 
alunecase de pe degetele ale căror unghii erau vopsite cu roşu. 
Işi susţinea capul în palme şi privea în sus la o lampă colorată ce 
atârna din tavanul frumos împodobit. Marzak se plimba în lungul 
camerei şi era destulă tăcere, pentru a se fi auzit căderea 
papucului ei pe covor 

— Ei bine? întrebă ea nerăbdătoare. Nu ţi se pare ciudat? 

— Ciudat, într-adevăr, mamă, răspunse tânărul, apropiindu- 
se. 

— Şi nu bănuieşti pricina? 

— Pricina? întrebă el distrat. 

— Da, pricina, strigă ea nerăbdătoare. Nu poţi decât să stai ca 
un prost? Sunt eu mama unui prost? Vrei să-ţi pierzi tinereţea 
sub papucul acestui câine eretic care ţi-a luat locul? Şi dacă va fi 
aşa, mai bine nu te-ai fi născut. 


Ea îşi reveni din furia ei siciliană, dându-şi scama că 
asemenea vorbe din partea unei femei, chiar de-ar fi fost de 20 
de ori mamă, erau totuşi dezonorante pentru mândria lui de 
bărbat. 

— Ce pot să fac? strigă el. _ 

— Pe mine mă întrebi? Nu poţi gândi şi face ceva? ţi spun că 
acest fiu corcit dintre un creştin şi o evreică te va preface în 
praf. E lacom ca lăcusta, viclean ca şarpele şi crud ca pantera. 
Pe Allah! Aş fi vrut să nu fi născut un fiu. Mai bine m-ar fi arătat 
oamenii cu degetul, numindu-mă stearpă, decât să nasc un om 
care nu ştie să fie om. 

— Arată-mi drumul, strigă el. Spune-mi ce am de făcut şi nu 
voi fi laş, mamă! Voi şterge aceste insulte sau nu-ţi voi mai 
apărea în faţă. 

La aceste vorbe, femeia aceasta ciudată se ridică din culcuşul 
ei moale şi, alergând către el, îi petrecu braţele în jurul gâtului, 
lipindu-şi obrazul de al lui. Cei 18 ani din haremul paşei nu 
uciseseră în ea pe mama europeană, pasionata femeie siciliană, 
fioroasă ca tigrul în dragostea ei de mamă. 

— O, copilul meu, scumpul meu băiat, suspină ea. Teama 
pentru tine mă face aspră. Dacă sunt supărată, doar dragostea 
mea vorbeşte, durerea mea pentru tine de a vedea pe altul 
uzurpându-ţi locul, lângă tatăl tău, loc care-ţi aparţine ţie. Ah! 
dar vom învinge, fiule scump. Voi găsi mijlocul de a trimite pe 
acel străin blestemat în iadul de unde a venit. Increde-te în 
mine, Marzak! Ss! Vine tatăl tău. Pleacă! Lasă-mă singură cu el. 

Ea ştia că, singură, îl controla mai uşor pe Asad. Marzak ieşi 
prin rândul de pomi care ascundea o uşă, tocmai când Asad 
intră pe cealaltă. El înainta zâmbind, cu degetele sale lungi 
mângâindu-şi barba albă. 

— Ai aflat, fără îndoială, Fenzileh, spuse el. Eşti mulţumită? 

Ea se lăsă din nou pe divan, privindu-se într-o oglindă de 
argint. ` 

— Mulțumită? repetă ea,  batjocoritoare. Intr-adevăr 
mulţumită. Sakr-el-Bahr riscă vieţile a 200 de fii ai Islamului şi 
un vas, care, odată capturat, aparţine statului, pentru un voiaj în 
Anglia, care n-avea alt scop decât capturarea a doi sclavi - doi 


sclavi - când, dacă gândurile sale ar fi fost sincere, ar fi putut fi 
200. 

— Ha! Asta e tot ce ai aflat? o întrebă el, batjocoritor. 

— Tot ce e mai de seamă, răspunse ea,. Am mai aflat, deşi nu 
e prea de seamă, că, la întoarcere, întâlnind din întâmplare un 
vas olandez, cu o încărcătură bogată, l-a capturat în numele tău. 

— Din întâmplare, ai spus? 

— Ce altceva? Ea puse oglinda jos şi privirea ei mândră o 
întâlni pe a lui. Nu-mi vei spune că asta era mai dinainte rânduit 
în planurile sale, când a plecat? 

Ei şovăi. Deveni gânditor. Observând că începe a-l îndupleca, 
ea urmă. 

— Norocos a fost vântul acela, care a trimis pe olandez în 
calea lui, şi atât mai norocos căci corabia era atât de bogată, 
pentru a-ţi orbi ochii cu priveliştea aurului şi a bogățiilor, 
făcându-te să nu vezi adevăratul scop al călătoriei. 

— Adevăratul scop? întrebă el uimit. Care era adevăratul 
scop? 

Ea zâmbi sigură pe sine, pentru a-şi ascunde toată neştiinţa 
ei. 

— Pe mine mă întrebi, o, isteţe Asad? Ochii tăi nu sunt atât de 
pătrunzători, simţurile tale nu sunt tot atât de ascuţite, ca şi ale 
mele, încât ceea ce e limpede pentru mine, să-ţi fie necunoscut 
ţie? Sau te-a încântat într-atât acest Sakr-el-Bahr, că nu mai eşti 
în stare să vezi nimic? 

— El se repezi la ea şi-i prinse braţul, strângând cu putere. 

— Scopul său, bestie! Vorbeşte! 

Ea se ridică mândră şi sfidătoare. 

— Nu voi vorbi. 

— Nu vei vorbi? Pe barba profetului! Îndrăzneşti să stai în faţa 
mea şi să mă înfrunţi, pe mine, stăpânul tău? Te voi biciui, 
Fenzileh. Am fost prea îngăduitor toţi aceşti ani cu tine, atât de 
îngăduitor, încât ai uitat ce aşteaptă pe o soţie neascultătoare. 
Vorbeşte acum, înainte de a pune să te biciuiască, sau vei vorbi 
după aceea, cum doreşti. 

— Nu voi vorbi, repetă ea. Chiar de voi fi ruptă în bucăţi, nu 
voi mai scoate vreo vorbă despre Sakr-el-Bahr. Să dezvălui 
adevărul, pentru a fi batjocorită şi numită mama minciunilor? 


izbucni apoi în plâns. O, lumina vieţii mele! strigă ea. Cât de 
nedrept eşti cu mine. Ea căzuse în genunchi, cuprinzându-i 
picioarele cu braţele ei încântătoare. Când dragostea mea 
pentru tine mă face să ascund ceea ce văd, nu capăt decât 
mânia ta. E mai mult decât pot eu îndura. Leşin sub greutatea 
ei. 

El o îmbrânci, cu sila. 

— Ce otrăvită e limba unei femei! strigă el şi ieşi, convins din 
trecutele-i încercări că, dacă ar fi rămas, ar fi fost copleşit de un 
torent de vorbe. 

Otrava ei, însă, fusese cu grijă turnată şi, încet, încet, ea îşi 
făcu efectul. Îi cuprinse creierul, chinuindu-l cu îndoieli. Niciun 
motiv, atât de bine întemeiat ca acela de a fi fost la mijloc un 
scop ascuns al purtării stranii a lui Sakr-el-Bahr, nu ar fi izbutit 
să-l tulbure atât. Nerăbdător aşteptă dimineaţa şi venirea lui 
Sakr-el-Bahr însuşi, dar n-o mai aştepta cu ardoarea unui tată 
pentru fiul său. 

Sakr-el-Bahr, pe puntea superioară a vasului, observă 
aprinderea, una câte una, a luminilor oraşului din faţa sa. Luna 
apăruse, scăldând într-o lumină albă curmalii înalţi şi minaretele 
aurite ale oraşului. Rana i se vindecase şi era iarăşi cel dinainte. 
Cu două zile în urmă, venise pe punte pentru prima oară de la 
lupta cu olandezii, şi de atunci îşi petrecuse acolo cea mai mare 
parte din timp. O singură dată îşi vizitase prizonierii. Se ridicase 
din aşternutul său, pentru a se duce drept în cabina de la pupă 
unde Rosamund era închisă. O găsise palidă şi slăbită, dar cu 
curajul neînfrânat. La intrarea lui, ea ridicase privirea mirată de 
a-l vedea în sfârşit, căci era pentru prima oară când stătea în 
faţa ei, de când o răpise de la Arwenack cu patru săptămâni în 
urmă. Apoi îşi plecase ochii şi stătuse cu coatele pe masă, oarbă 
la prezenţa lui şi surdă la vorbele sale. La vorbele lui de părere 
de rău - şi erau sincere, căci el de acum se învinuia pentru fapta 
necugetată pe care o făcuse - ea nu dăduse nici cel mai mic 
răspuns, niciun semn că ar fi auzit măcar. Pe urmă îşi vizită 
fratele, pentru a privi o clipă această făptură înnebunită de 
spaimă, care tremura în faţa lui, sub mustrarea vinovăţiei sale. 
Apoi se reîntoarse pe punte şi acolo îşi petrecu cea mai mare 
parte din ultimele trei zile ale acestei ciudate călătorii, stând în 


bătaia soarelui, pentru a căpăta noi puteri. Noaptea, în timp ce 
stătea în bătaia lunii, o umbră scundă îl strigă uşor pe numele 
său englezesc... 

— Sir Oliver! 

El tresări, ca şi cum l-ar fi chemat o fantomă. Jasper Leigh era 
cel care îl chemase. 

— Vino încoace, spuse el şi, când acesta fu lângă el - Ti-am 
spus că nu mai există sir Oliver. Sunt Oliver-Reis sau Sakr-el- 
Bahr, cum vrei, unul din credincioşii casei profetului. Ce doreşti? 

— Nu te-am slujit bine şi cu credinţă? întreba Leigh. 

— Cine a spus că nu? 

— Nimeni. Dar nici n-ai recunoscut-o. Când zăceai rănit, ar fi 
fost uşor pentru mine să te trădez. Aş fi putut conduce aceste 
vase în gurile Tagusului. Pe Dumnezeu că aş fi putut! 

— Ai fi fost făcut pe loc bucățele, spuse Sakr-el-Bahr. 

— AŞ fi putut atinge coasta şi să mă las prins de spanioli, care 
mi-ar fi dat drumul, în schimbul vostru. 

— Ţi-ar fi dat drumul pe una din galerele Majestății Sale 
catolice. Pe când aici îţi recunosc că ai fost cinstit cu mine. Ţi-ai 
ţinut făgăduiala. Mi-o voi ţine şi eu pe a mea. Nu te teme. 

— Nu mă tem. Dar făgăduiala dumitale era să mă retrimiţi 
acasă. 

— Ei şi? 

— Partea hazlie e că, după câţiva ani, nu ştiu unde să găsesc 
o casă. Dacă mă trimiţi înapoi, în Anglia, nu voi avea ce face. 

— Ce altceva să fac atunci? 

— Crede-mă, sunt tot atât de sătul de creştini şi creştinism, ca 
şi dumneata. Sunt un om de o oarecare valoare, sir Ol... Sakr-el- 
Bahr. Unul din cei mai buni navigatori englezi. Mă pricep la 
luptele pe mare. N-ai avea ce face cu mine, aici? 

— M-am gândit că proscris e un cuvânt care depinde de cum îl 
iei. Prefer să spun că aş dori să fiu convertit la credinţa lui 
Mahomed. 

— Convertit la pirateria şi hoţia pe mări, asta vrei să spui, zise 
Sakr-el-Bahr. 

— Nu. La aceasta nu e nevoie să fiu convertit, căci eram 
dinainte, mărturisi Leigh. Cer doar să călătoresc sub alt 
stindard, decât cel englez. 


— Nu vei mai avea voie să bei alcool, spuse Sakr-el-Bahr. 

— Vor fi compensaţii, răspunse Leigh. 

Sakr-el-Bahr se gândi. Cererea ticălosului atinsese o coardă 
sensibilă în inima sa. Ar fi fost bine să aibă un concetăţean 
lângă el, chiar dacă acesta e un pungaş ca Jasper Leigh. 

— Fie cum doreşti, spuse el în sfârşit. Meriţi să fii spânzurat, 
în ciuda a tot ce ţi-am promis, dar nu are importanţă. Dacă devii 
musulman, te voi lua să serveşti sub mine, ca locotenentul meu, 
şi atât. Timp cât îmi vei fi credincios, totul va fi bine, Jasper. Dar 
la primul semn de necredinţă, te aşteaptă o frânghie şi un dans 
în aer. 

Mişcat, căpitanul luă mâna lui Sakr-el-Bahr, ducând-o la buze. 

— Primesc, spuse el. Mi-ai arătat o îngăduinţă pe care n-o 
meritam. Viaţa mea îţi aparţine şi, deşi nu e cine ştie ce mare 
lucru de ea, poţi face cu ea orice pofteşti. 

Şi Sakr-el-Bahr, mişcat, strânse mâna piratului. 


CAPITOLUL VII 


MARZAK-BEN-ASAD 


Fu nevoie de nu mai puţin de 40 de cămile pentru a 
transporta încărcătura vasului olandez, de la chei în Kasbah şi 
pentru procesiunea întocmită de Sakr-el-Bahr, care ştia că 
asemenea parăzi impresionează mulţimea, şi care fu una cum 
nu se mai văzuse până atunci, pe străduţele înguste ale 
Algerului, la reîntoarcerea vreunui corsar. Era cu totul vrednică 
de cel mai mare cuceritor musulman, care navigase vreodată pe 
mări, de unul care, nemulţumit cu ce-i oferea Mediterana, 
avusese curajul să se aventureze pe oceanul deschis. Înainte 
mergeau 100 din piraţii săi, în caftanele lor scurte, de toate 
culorile cu putinţă, cu mijlocul strâns în cingători de piele, de 
care atârnau adevărate arsenale de arme de tot felul. Mulţi erau 
îmbrăcaţi în armuri de zale şi vârfurile lucitoare ale căştilor de 
oţel luceau din mijlocul turbanelor. După ei, înlănţuiţi, veneau 
cei 100 de prizonieri luaţi de la bordul olandezului, mânaţi 
înainte de biciurile corsarilor care mergeau pe lături. Apoi venea 
alt rând de corsari şi după aceştia, linia lungă şi monotonă a 
celor 40 de cămile încărcate cu poveri şi conduse de băştinaşi. 
După ele urmau şi mai mulţi corsari şi apoi, călare pe un cal alb, 
arab, cu capul înfăşurat într-un turban din fire aurite, venea 
Sakr-el-Bahr. Pe străzile înguste, cu casele albe şi galbene, 
oamenii se înghesuiau cu teamă, în pragul uşilor, spre a nu fi 
călcaţi de cămile, ale căror poveri, atârnând de o parte şi 
cealaltă a cocoaşelor, umpleau întreaga lăţime a străzii. Dar 
locurile mari, deschise, ca portul, locul liber din faţa pieţii şi în 
apropierea fortăreței lui Asad, erau ticsite cu o mulţime 
gălăgioasă. Erau mauri localnici, cu haine lungi şi sobre. Arabi, 
în djelabale albe, îşi frecau coatele cu berberii din munţi, în 
mantalele lor de păr de cămilă. Erau turci levantini şi evrei 
refugiaţi din Spania, îmbrăcaţi pompos în haine europene, 
îngăduiţi aici doar pentru că erau legaţi de mauri, prin legătura 
suferințelor şi exilului comun din acea ţară, care odată fusese a 
lor. Sub necruţătorul soare african, această mulţime pestriță era 


adunată la un loc, pentru a ura bun venit lui Sakr-el-Bahr şi îl 
primeau cu atâta zarvă, că, din port, larma se auzea tocmai în 
Kasbah, anunţându-i apropierea. Când ajunse însă la fortăreață, 
procesiunea scăzuse aproape la jumătate. La piaţă, forţele se 
despărţiră şi corsarii lui, conduşi de Othmani, duseră captivii 
înspre Bagnio - locul unde se ţineau prizonierii - în timp ce 
cămilele continuau să urce dealul. Pe sub marea poartă a 
Kasbahului, ele păşiră în curtea largă, pentru a fi înşirate pe 
două rânduri de conducătorii lor şi îngenunchiate. După ele 
urmau doar vreo patruzeci de corsari, ca o gardă de onoare, 
pentru conducătorul lor. Ei îşi luară locurile de amândouă părţile 
intrării, după ce salutaseră adânc pe Asad-ed-Din. Paşa stătea în 
umbra unei foi de cort, pe un divan, însoţit de vizirul său 
Tsamanni şi de Marzak, fiind păzit de o jumătate de duzină de 
ieniceri, ale căror haine de samur făceau un paravan de efect, 
cu verdele şi galbenul hainelor sale împodobite cu giuvaieruri. 
Chipul paşei era întunecat, observând şiragul cămilelor 
împovărate. Gândurile lui erau încă tulburate de îndoiala pe care 
Fenzileh i-o strecurase în creier, asupra lui Sakr-el-Bahr. Dar la 
vederea lui Sakr-el-Bahr, înfăţişarea i se lumină deodată, ochii îi 
scânteiară şi se ridică pentru a-l întâmpina, aşa cum şi-ar 
întâmpina un tată fiul trecut prin mari primejdii, într-un serviciu 
drag amândoura. Sakr-el-Bahr intră în curtea pe jos, căci 
descălecase la poartă. Înalt şi impunător, cu capul sus, păşi 
mândru spre divan, urmat de Ali şi de un om ars de soare, cu o 
barbă roşie şi capul înfăşurat într-un turban, în care dintr-o 
privire ai fi recunoscut pe pungaşul Jasper Leigh. Sakr-el-Bahr 
îngenunche şi se prosternă solemn înaintea prinţului său. 

— Binecuvântarea şi pacea lui Allah să fie cu tine, stăpâne, fu 
salutul său. Şi Asad ridică, cu braţele sale, pe dragul său slujitor, 
urându-i bun venit, lucru care-o făcu pe Fenzileh - ce spiona 
totul din dosul parmaclâcului zăbrelit - să scrâşnească din dinţi. 

— Slavă lui Allah şi profetului că te-ai întors sănătos, fiul meu. 
Inima mea este de acum bucuroasă, la vestea biruinţei tale, în 
numele credinţei. 

Urmă apoi despachetarea bogățiilor capturate şi, deşi Asad 
fusese înştiinţat de către Othmani de valoarea lor, priveliştea ce 
se oferea acum ochilor săi întrecea orice aşteptări. La sfârşit, 


fură trimise la visterie şi Tsamanni fu însărcinat să-i preţuiască 
valoarea şi să facă socoteala cât revenea fiecăruia din cei 
interesaţi, căci la aceste isprăvi erau toţi părtaşi. De la paşa, 
care reprezenta statul, şi până la cei din urmă corsar, care luase 
parte la luptă, fiecare îşi avea partea sa din pradă, mai mică sau 
mai mare, după rangul său, a 20-a parte din total revenindu-i lui 
Sakr-el-Bahr însuşi. In curte nu mai rămăseseră decât Asad, 
Marzak, ienicerii, Sakr-el-Bahr şi Ali cu Jasper Leigh. Atunci, 
Sakr-el-Bahr prezentă pe noul său ofiţer paşei, ca unul asupra 
căruia se pogorâse graţia lui Allah, un mare luptător şi un 
marinar încercat, care-şi oferise priceperea şi viaţa sa Islamului 
şi care stătea acum în faţa lui Asad, pentru a primi întărirea 
definitivă, în postul său. Marzak se opuse cu tărie, susţinând că 
erau de acum prea mulţi câini necredincioşi în rândurile 
soldaţilor credinţei şi că, deci, ar fi fost neînţelept să le 
sporească numărul, iar din partea lui Sakr-el-Bahr era îndrăzneţ 
să-şi ia atâta răspundere. Sakr-el-Bahr îl măsură cu o privire 
mirată. 

— Ai spus că e îndrăzneţ să converteşti pe cineva la legea 
profetului? întrebă el. Citeşte coranul şi vezi ceea ce e socotit 
acolo ca o datorie a unui dreptcredincios. Şi gândeşte-te, o fiu al 
lui Asad, că învinovăţind pe cei care au adoptat adevărata 
credinţă mă învinovăţeşte pe mine şi pe mama ta chiar, şi 
nesocoteşti legea sfântă lăsată de Allah. 

Supărat, dar tăcut, Marzak se dădu înapoi cu un pas şi rămase 
umezindu-şi buzele şi privind la corsar, în timp ce Asad clătină 
capul şi zâmbi cu îngăduinţă. 

— Eşti într-adevăr un cunoscător bun al adevăratei credinţe, 
spuse el. Eşti tatăl înţelepciunii, pe cât eşti şi al măririi, şi după 
aceea ură bun venit lui master Leigh, pe care îl ridică în 
rândurile credincioşilor profetului, sub numele de Jasper-Reis. 

Odată terminat acest lucru, renegatul şi Ali fură amândoi 
lăsaţi liberi, iar ienicerii de asemenea. Aceştia, părăsind locul lor 
din spatele lui Asad, merseră să se aşeze la poartă. Apoi, paşa 
bătu din palme şi sclavilor care veniră la chemarea sa le dădu 
poruncă să aducă mâncare şi ceru lui Sakr-el-Bahr să se aşeze 
lângă el, pe divan. Fu adusă apă, ca să se poată spăla pe mâini. 
După aceea, sclavii aşezară înaintea lor o tavă îmbietoare cu 


carne şi ouă, împodobite cu măsline şi aromate. Asad rupse 
pâinea, cu un cuvânt de slavă, şi făcu semn să se înceapă masa, 
cerând corsarului să-i povestească istoria întâmplărilor sale. 
După ce termină şi după ce din nou Asad îl lăudă cu cuvinte 
măgulitoare, Marzak puse o întrebare. 

— Doar pentru a pune mâna pe aceşti doi sclavi englezi, ai 
făcut această călătorie primejdioasă, în acea ţară îndepărtată? 

— Asta a fost doar o parte din gândurile mele, fu răspunsul 
liniştit al lui Sakr-el-Bahr. Am plecat să vânez pe acele mări 
necunoscute, în slujba profetului, după cum dovedeşte 
rezultatul călătoriei mele. 

— Tu nu ştiai că acest vas olandez îţi va încrucişa drumul, 
urmă Marzak, cu vorbele învăţate de la mama sa. 

— Nu ştiam? întrebă Sakr-el-Bahr şi zâmbi încrezător, cu atât 
mai mult cu cât îndepărtase insinuările, pe care ar fi dorit, mai 
mult decât orice, să le ştie amuţite. 

Dar Marzak nu se dădu bătut. El fusese bine dădăcit de mama 
sa. 

— Totuşi e ceva în toate acestea ce nu pot înţelege, murmură 
el, cu o blândeţe falsă. 

— Toate lucrurile sunt cu putinţa lui Allah! spuse Sakr-el-Bahr, 
cu un ton de mirare - nu fără o uşoară nuanţă de ironie - ca şi 
cum ar fi existat ceva ce nu putea fi pătruns de mintea ageră a 
lui Marzak. 

Tânărul se înclină în semn de mulţumire. 

— Spune-mi, o puternice Sakr-el-Bahr, ceru ei, cum se face 
că, odată ajuns în acele locuri îndepărtate, te-ai mulţumit să iei 
doar aceşti doi bieţi sclavi, când, cu oamenii pe care îi aveai la 
dispoziţie, puteai lua de 50 de ori mai mult? şi privi triumfător 
faţa aspră a corsarului, în timp ce Asad căzu pe gânduri, căci 
gândul acesta îl preocupase şi pe el. 

Era nevoie ca Sakr-el-Bahr să mintă pentru a se dezvinovăţi. 
Aici nu ar fi putut fi invocată nicio regulă a credinţei. O 
explicaţie era de neînlăturat şi îşi dădea seama că nu putea da 
decât una, care să cam şchioapete. 

— Cât despre asta, spuse el, aceşti prizonieri au fost luaţi din 
prima casă în care am intrat şi capturarea lor a stârnit oarecare 
zarvă. Afară de asta, era noapte când am debarcat şi n-am 


îndrăznit să primejduiesc vieţile oamenilor mei, îndepărtându-i 
de vas şi atacând un oraş care s-ar fi putut trezi, tăindu-ne 
retragerea. 

Îndoiala rămase întipărită pe faţa lui Asad, după cum observă, 
cu isteţime, Marzak. 

— Totuşi, Othmani, spuse el, te-a sfătuit să ataci un orăşel 
neştiutor cu totul de prezenţa ta, şi ai refuzat. 

Lui Asad îi fulgeră privirea la aceste vorbe, şi Sakr-el-Bahr îşi 
dădu seama, cu o strângere de inimă, de pornirile ce se 
stârniseră în timpul lipsei sale. 

— E adevărat? întrebă Asad, privind de la fiu la locotenentul 
său, cu acea privire teribilă care-l făcea să pară crud şi rău. 

Sakr-el-Bahr îşi ridică glasul. Susţinu privirea lui Asad cu 
îndrăzneală. 

— Şi dacă ar fi adevărat, stăpâne? întrebă el. 

— Te-am întrebat dacă e adevărat. 

— Da, dar cunoscând înţelepciunea ta, nu mi-a venit să cred 
urechilor, spuse Sakr-el-Bahr. Are vreo însemnătate ceea ce a 
spus Othmani? Trebuie său fiu învăţat oare de dânsul? Dacă e 
aşa, aşează-l pe Othmani în locul meu şi dă-i comanda şi 
răspunderea viitorilor credincioşi ce vor lupta sub el, sfârşi el, cu 
un gest de indignare. 

— Eşti iute la mânie, îi reproşă Asad. 

— Şi pe capul lui Allah, cine m-ar putea învinovăţi pentru 
aceasta? Trebuie să săvârşesc o asemenea faptă din care mă 
întorc cu o pradă, care ar putea fi foarte bine rodul unui an 
întreg de vânătoare, pentru a fi iscodit de un copil, de ce nu am 
urmat sfaturile lui Othmani? 

Sări în sus într-o prefăcută pornire. Cu orice preţ, trebuia să 
înlăture din temelie bănuielile. 

— De ce ar fi trebuit să mă las condus de Othmani? urmă el. 
Putea să izbutească a aduce mai mult decât am depus eu la 
picioarele tale? Ceea ce ar fi vrut ei să fac s-ar fi terminat cu un 
dezastru Şi, dacă s-ar fi întâmplat aşa, vina ar fi căzut pe 
Othmani? Nu, ci pe mine. Deci eu am răspunderea şi nu îngădui 
nimănui să-mi pună întrebări, fără un motiv temeinic. 

Acestea erau vorbe cutezătoare la adresa lui Asad şi mai 
îndrăzneţ era tonul, scăpărarea ochilor săi şi gesturile cu care le 


însoţise, dar nu era nicio îndoială de puterea sa asupra paşei. Și 
acum se dovedi. Asad se făcu mai mic sub furia lui. Întunecarea 
de pe obrazul său lăsă locul unei expresii blajine. 

— Nu pe acest ton Sakr-el-Bahr, spuse el. 

Sakr-el-Bahr se făcu dintr-odată mai supus, văzând că ieşirea 
lui îşi făcuse efectul. 

— lartă-mă, spuse el. Vinovat e numai devotamentul 
servitorului tău faţă de tine şi faţă de credinţa pe care o 
serveşte, cu atâta dispreţ de moarte, în această expediţie am 
fost rănit aproape de moarte. Urma rânii e un martor mut al 
zeului meu. Unde sunt urmele rănilor tale. Marzak? 

Marzak, tresări, speriat la întrebarea aceasta, şi Sakr-el-Bahr 
râse cu mulţumire. 

— Şezi jos, îl rugă Asad. Am fost nedrept. 

— Tu eşti tatăl dreptăţii, o, stăpâne, după cum dovedeşte 
această recunoaştere a ta, protestă corsarul. 

El se aşeză din nou, încrucişându-şi picioarele sub el. lţi voi 
mărturisi că, fiind atât de aproape de Anglia, în această 
călătorie a mea m-am hotărât să debarc şi să prind pe cineva, 
care cu ani în urmă mi-a făcut un mare rău şi cu care aveam o 
mică socoteală de aranjat. Mi-am depăşit intenţiile, luând doi 
prizonieri în loc de unul. Aceşti prizonieri... urmă el, judecind că 
reacţia ce se produsese în mintea lui Asad era tocmai potrivită 
pentru cererea ce avea să o facă, nu sunt în Bagnio, cu ceilalţi. 
Sunt încă ţinuţi pe bordul vasului cucerit. 

— De ce? întrebă Asad, fără bănuială acum. 

— Pentru că, stăpâne, am să-ţi fac o rugăminte, ca răsplată 
pentru serviciul adus. 

— Fă-o, fiul meu. 

— Dă-mi îngăduinţa să păstrez pe aceşti doi prizonieri, pentru 
mine. 

Asad îl privi, simțind că-i revin bănuielile. În ciuda lui însuşi, în 
ciuda dragostei sale pentru Sakr-el-Bahr şi a dorinţei de a-l 
răsplăti, acea otravă strecurată de Fenzileh începea iar să-şi 
facă efectul. 

— Ingăduinţa mea o ai, spuse el, dar nu şi a legii şi legea 
spune că niciun corsar nu poate să-şi oprească ceva pentru el, 


până ce împărţirea n-a fost făcută şi partea sa primită, fu 
răspunsu-i senin. 

— Legea? întrebă Sakr-el-Bahr. Dar tu eşti legea, stăpâne. 

— Nu, fiul meu. Legea e peste paşă, care trebuie el însuşi să i 
se conformeze pentru a fi vrednic de locul său. Şi legea pe care 
ţi-am spus-o se aplică, chiar când corsarul în chestiune ar fi 
însuşi paşa. Aceşti sclavi ai tăi trebuie trimişi imediat la Bagnio, 
împreună cu ceilalţi, ca mâine să poată fi vândut toţi în piaţă. Să 
văd lucrul acesta, Sakr-el-Bahr. 

Corsarul şi-ar fi reînnoit rugăminţile sale, dar văzu ochii lui 
Marzak care aşteptau dizgraţia sa şi se opri. Îşi înclină capul, ca 
şi cum i-ar fi fost deopotrivă. 

— Hotărăşte preţul atunci, şi-l voi plăti. 

Dar Asad clătină capul. 

— Nu eu hotărăsc preţul, ci cumpărătorii, răspunse el. Aş 
putea hotărî un preţ prea mare şi atunci aş fi nedrept cu tine, 
sau unul prea mic şi atunci aş fi nedrept cu alţii, care ar voi să-i 
cumpere. Cumpără-i la piaţă. 

— Aşa voi face, spuse Sakr-el-Bahr, neîndrăznind să mai 
stăruie, spre a nu fi bănuit. 

Curând după aceea plecă, dând poruncă, cu toate acestea, ca 
Rosamund şi Lionel să fie ţinuţi de o parte de ceilalţi prizonieri, 
până la ora vânzării, când trebuiau să se unească cu ceilalţi. 

Marzak mai întârzie cu tatăl său, după ce sir Oliver plecase şi 
fură întâmpinați, în curte, de Fenzileh, acea femeie care 
adusese - spuneau mulţi - pe diavolii europeni în Alger. 


CAPITOLUL VIII 


MAMĂ ȘI FIU 


În dimineaţa următoare, devreme - atât de devreme că 
rugăciunea abia fusese spusă - veni la paşă, Biskaine-el-Borak. 
El abia sosise cu o galeră, care capturase un vas spaniol de 
pescuit, pe bordul căruia găsise un tânăr maur şi-l adusese la 
Alger. Noutăţile pe care le adusese omul erau atât de 
însemnate, că 20 de ceasuri, fără întrerupere, sclavii mânuiseră 
lopeţile galerei lui Biskaine pentru a-l aduce mai repede acasă. 
Maurul avea un văr - un creştin nou convertit, ca şi el însuşi, dar 
tot ca şi el rămas musulman în inimă - care lucra la visteria 
Spaniei din Malaga. Acest om avea cunoştinţă că o galeră era 
gata să plece la Neapole, pentru a duce aurul hărăzit plăţii 
lefurilor garnizoanei spaniole de acolo. Din zgârcenie, acestei 
galere nu i se dăduse escortă, dar avea ordinul să se ţină pe 
lângă coasta Europei, unde ar fi fost la adăpost din partea 
vreunei surprize a piraţilor. Se credea că va pleca peste o 
săptămână şi tânărul maur se gândise să dea imediat de ştire 
fraţilor săi algerieni, pentru a-i ieşi înainte şi a o captura. Asad 
mulţumi tânărului maur pentru veştile sale, dădu poruncă să i se 
poarte de grijă şi i promise o parte frumoasă din pradă, dacă 
corabia va fi capturată. Această treabă fiind împlinită, trimise 
după Sakr-el-Bahr, în timp ce Marzak, care fusese de faţă la 
această întrevedere, duse vestea mamei sale şi o făcu să 
izbucnească într-o pornire de mânie, când află că Sakr-el-Bahr 
avea să fie însărcinat cu această expediţie de încredere, 
dovedind astfel că toate intrigile ei n-avuseseră efect. Cu 
Marzak după ea, năvăli ca o vijelie în camera întunecoasă unde 
Asad îşi făcea siesta. 

— Ce am auzit, o stăpâne? strigă ea, cu un ton şi o atitudine 
mai mult europeană decât musulmană, Sakr-el-Bahr va fi 
însărcinat cu expediţia în contra acelei galere spaniole, cu aur? 

Întins pe divan, el o privi, măsurând-o din cap până în 
picioare. 

— Cunoşti pe cineva mai potrivit? întrebă el 


— Cunosc pe unul, pe care datoria stăpânului meu e să-l 
prefere acelui aventurier străin. Unul în care te poţi încrede. 
Unul care nu va încerca să-şi reţină pentru el o parte din prada 
luată în numele Islamului. 

— Ah! mărâi Asad, mereu îmi vei vorbi de acei doi sclavi? Şi 
cine e acest viteaz al tău? 

— Marzak, strigă ea cu patimă şi trase mai aproape pe fiul ei. 
Trebuie să-şi piardă tinereţea aici, în moliciune şi trândăvie? 
Aseară doar, acel ticălos l-a batjocorit cu vorbe grele. Vrei să 
aibă o mie de răni, plimbându-se prin grădina Kasbahului? 
Trebuie să nu ştie nimic sau să înveţe a deveni un luptător şi un 
conducător al fiilor credinţei, pe care îi va conduce odată, după 
moartea tatălui său? 

— Dacă va urma în locul meu, spuse Asad, numai Sultanul 
Istanbulului, al Sublimei porţi, poate hotărî. Nu sunt decât 
viceregele său aici. 

— Dar cum să-l investească sultanul în locul acesta, când tu 
nu l-ai pregătit? Ruşine ţie, o, tată al lui Marzak, că nu-ți faci 
datoria faţă de fiul tău. 

— La această vârstă tu însuţi călătoreai pe mare, alături de 
marele Ochiali. 

— Să-mi dăruiască Allah răbdare cu tine! Nu ţi-am spus că e 
încă prea tânăr? 

— La această vârstă eram, prin favoarea lui Allah, mai vânjos 
şi mai puternic decât el. Nu vreau să-l arunc în primejdii ca să-l 
pierd, atât timp cât nu e destul de tare. 

— Priveşte-l! ceru ea. E un bărbat, Asad, şi un fiu cu care altul 
s-ar mândri. Nu e timpul oare să mânuiască spada pe puntea 
unei galere? 

— Într-adevăr, o tată! ceru însuşi Marzak. 

— Ce? ţipă bătrânul maur. Aşa? Vrei să lupti împotriva 
spaniolului? Ce cunoştinţe ai pentru o asemenea încercare? 

— Ce cunoştinţe poate avea, dacă tatăl său nu s-a ostenit să-l 
înveţe? răspunse Fenzileh. Batjocoreşti neştiinţa care e rodul 
firesc al neglijenţei tale? 

— Voi fi răbdător cu tine, spuse Asad, arătând însă că îşi 
pierdea tot mai mult răbdarea. Iți voi cere să judeci dacă el e în 
stare să aducă Islamului o biruinţă? Răspunde-mi cinstit acum. 


— Îţi răspund cinstit că nu e. Şi tot atât de cinstit, îţi spun că 
ar fi timpul să fie. Datoria ta e să-l laşi în această expediţie, 
pentru a învăţa tradiţia care e în urma lui. 

Asad se gândi un moment. Apoi... 

— Fie aşa, răspunde el încetişor. Vei merge cu Sakr-el-Bahr, 
fiule. 

— Cu Sakr-el-Bahr? strigă furioasă Fenzileh. 

— Nu i-aş putea găsi un îndrumător mai bun. 

— Să meargă fiul tău ca slujitorul altuia? 

— Ca elev, îndreptă Asad. Cum altfel? 

— Dacă aş fi bărbat, o, izvor al bucuriei mele, spuse ea, şi aş 
avea un fiu, i-aş fi eu singur preceptor. L-aş face să-mi semene. 
Aceasta, stăpâne, ţi-e datoria ta faţă de Marzak. Nu-l încredința 
altuia şi mai ales unuia în care, în ciuda dragostei ce i-o porţi, eu 
nu mă pot încrede. Pleacă tu însuţi în această expediţie cu fiu 
tău ca locotenent. 

Asad tresări. 

— Sânt prea bătrân, spuse el. N-am mai fost pe mare de doi 
ani. Cine ar putea spune că nu am pierdut ştiinţa biruinţei? Nu, 
nu! El clătină capul cu regret. De data aceasta, Sakr-el-Bahr va 
comanda şi, dacă Marzak vrea să meargă, va merge cu el. 

— Stăpâne... începu ea, dar se opri. 

Un nubian intră, anunțând că Sakr-el-Bahr, sosise şi că 
aştepta ordinele stăpânului său, în curte. Asad se ridică şi, 
pentru a nu mai fi plictisit de Fenzileh, ieşi. Ea îl privi 
depărtându-se, cu mânie în minunaţii ei ochi negri şi, după ce 
ieşise, în camera răcoroasă şi întunecoasă se lăsă o adâncă 
tăcere, întreruptă doar de râsetele depărtate ale femeilor din 
haremul paşei. Zgomotul îi făcea rău. Bătu din palme. Ca 
răspuns, intră o negresă musculoasă ca un luptător şi goală 
până la brâu. Cercelul de sclav din urechea ei era din aur masiv. 

— Spune-le să termine cu zgomotul, răcni ea tulburată. 
Spune-le că voi pune biciuşca pe ele, dacă mă vor mai deranja. 

Negresa ieşi şi tăcerea se aşternu pe deplin, căci femeile din 
haremul paşei erau mai ascultătoare la ordinele lui Fenzileh, 
decât ale paşei însuşi. Apoi, ea îşi trase fiul spre parmaclăcul 
care despărţea curtea de cameră, formând astfel un paravan din 
dosul căruia se puteau vedea şi auzi tot ce se petrecea în curte. 


Asad vorbea, lămurindu-l pe Sakr-el-Bahr de ceea ce aflase şi ce 
avea de făcut. 

— Cât de repede te poţi reîntoarce pe mare? 

— Când serviciul lui Allah şi al tău îmi va cere, fu răspunsu-i 
repede. 

— Bine, fiul meu. Asad îşi puse cu dragoste o mână pe umărul 
corsarului cucerit cu totul de această promptitudine. Mai bine ar 
fi să pleci mâine, la răsăritul soarelui. iți va ajunge să fii gata. 

— Atunci, cu îngăduinţa ta, voi pleca să dau ordine ca totul să 
fie gata, răspunse Sakr-el-Bahr, cu toate că era niţel necăjit în 
gândul său, de nevoia plecării acesteia aşa de grăbite. 

— Ce galere vei lua? 

— Pentru a captura o galeră spaniolă? Doar propria mea 
galeră. Va fi la înălţimea unei astfel de misiuni şi-mi va fi cu 
putinţă să o ascund mai bine decât o întreagă flotă., 

— Da, ai o înţeleaptă îndrăzneală, îl aprobă Asad. Allah să 
vină în ajutorul expediției tale. 

— Pot pleca? 

— Un moment, încă. Mai e şi fiul meu, Marzak. E aproape un 
bărbat şi e timpul să intre în serviciul lui Allah şi al statului. 
Dorinţa mea e ca el să te urmeze în această călătorie, ca 
locotenentul tău, iar tu să-i fi îndrumător, aşa cum ţi-am fost eu 
ţie odată. 

Aceasta îl bucură pe Sakr-el-Bahr tot atât de puţin ca şi pe 
Marzak. Ştiind duşmănia ce i-o purta fiul Fenzileh-ei, se temea 
de necazurile ce le-ar fi avut, dacă acest proiect al lui Asad s-ar 
fi împlinit. 

— Cum mi-ai fost mie, odată! răspunse el cu înfocare. Nu vrei 
să mergi mâine cu noi, o, Asad? Nu e nimeni ca tine în tot 
Islamul şi cât m-aş bucura să stau alături de tine, ca-n vremurile 
vechi. 

Asad îl cercetă. 

— Ceri tu asta? întrebă el. 

— Au cerut-o şi alţii? urmă Sakr-el-Bahr. Sa poate. Dar nimeni 
n-ar fi putut-o cere mai cu ardoare decât mine, căci nimeni nu 
cunoaşte atât de bine ca mine bucuria unei lupte împotriva 
necredincioşilor sub comanda ta, şi cinstea de a învinge sub 


ochii tăi. Vino, deci, stăpâne, şi fii tu însuţi îndrumătorul fiului 
tău, acoperindu-l astfel cu cea mai mare cinste cu putinţă, 

Gânditor, Asad îşi mângâie lunga sa barbă albă, ochii săi de 
vultur îngustându-i-se. 

— Pe Allah, mă ispiteşti! 

— Lasă-mă să fac mai mult... 

— Nu! Sunt bătrân şi sunt reţinut aici. Să vâneze leul bătrân o 
gazelă tânără? Pace, pace! Soarele a apus pe zilele mele de 
glorie. Lasă luptătorii pe care i-am rânduit să ducă mai departe 
numele şi gloria lui Allah, pe mări. El se rezemă de Sakr-el-Bahr, 
cu ochi visători. Ar fi într-adevăr o încercare frumoasă. Dar am... 
sunt hotărât. Mergi tu şi ia-l pe Marzak cu tine, aducându-l 
teafăr înapoi. 

— Nici eu nu mă voi reîntoarce altfel, fu răspunsul. Dar 
încrederea mea e doar atotputernicul. 

Cu aceasta se îndepărtă, ascunzându-şi neplăcerea ce i-o 
aducea această călătorie şi însoţitorul său, spre a da ordine lui 
Othmani să pregătească galera sa, echipând-o cu tunuri, trei 
sute de sclavi vâslaşi şi trei sute de luptători. 

Asad se întoarse în camera întunecoasă, unde Fenzileh şi 
Marzak îl aşteptau. El le aduse la cunoştinţă că urmând cererea 
amândurora, Marzak va avea prilej să dovedească ce poate în 
această expediţie. Dar, acolo unde lăsase nerăbdare, găsi o ură, 
bine ascunsă. 

— O, soare care mă încălzeşti, îl întâmpină Fenzileh, şi din 
lunga sa încercare el ştia că, cu cât erau mai drăgăstoase 
vorbele ei, cu atât era. Ura mai mare, oare sfaturile, mele nu au 
asupra ta o greutate mai mare decât a prafului de pe papucii 
tăi? 

— Mai puţină, spuse Asad, stârnit de linguşirile ei. 

— Asta e adevărat! strigă ea, aplecând capul, în timp ce, în 
spatele ei, frumoasa faţă a lui Marzak păli. 

— Aşa e, răspunse Asad. La răsăritul soarelui, Marzak vei fi pe 
galera lui Sakr-el-Bahr, spre a porni pe mare, sub tutela sa şi 
pentru a arăta că eşti demn de rangul ce vrei să-l porţi. 

Marzak însă simţi că, în această împrejurare, mama sa trebuia 
susţinută, în timp ce scârba sa pentru acest aventurier, care îi 
luase locul, îl împinse pe culmile îndrăznelii. 


— Când voi fi pe mare cu acest câine necredincios, răspunse 
el, semet, va sta acolo unde îi e locul, pe banca sclavilor. 

— Cum? Fu un răcnet de mânie. La aceste cuvinte, Asad sări 
în sus spre a-şi privi fiul şi faţa sa căpătă o expresie atât de 
crudă şi de aprinsă că împietri pe tânărul intrigant. Pe barba 
profetului, ce sunt vorbele astea? El înaintă către Marzak, până 
ce Fenzileh, cuprinsă de spaimă, se aruncă între ei, ca o leoaică 
gata să-şi apere puiul. Dar paşa, înfuriat de nesupunerea fiului 
său, înfuriat împotriva amândurora, o apucă cu mâinile sale încă 
puternice, şi o azvârili la o parte, pe divan. Blestemul lui Allah să 
cadă asupra ta, răcni el şi Marzak înlemni. Te-a învăţat oare 
această pisică a iadului să stai în faţa mea şi să-mi spui astfel de 
vorbe? Pe coran! Am îndurat destul intrigile ei şi acum te-a, 
învăţat şi pe tine să le duci mai departe, amăgindu-l pe tatăl 
tău? Mâine vei pleca pe mare, cu Sakr-el-Bahr. Am spus. Încă un 
cuvânt şi vei merge pe galera lui, la locul pe care tu însuţi l-ai 
pomenit, pe. Banca sclavilor să înveţi supunerea, sub biciul 
supraveghetorului. 

Inlemnit, Marzak amuţise, neîndrăznind nici să răsufle. 
Niciodată în viaţa sa, nu-şi văzuse tatăl atât de furios. Totuşi, nu 
părea să-i inspire teamă lui Fenzileh, acea scorpie, a cărei limbă 
nu ar fi tăcut nici la ameninţarea biciului. 

— Mă voi ruga lui Allah să-ţi redea vederea sufletului tău, o, 
tată al lui Marzak, începu ea, pentru, a putea deosebi pe cei 
care te iubesc de cei care abuzează de încrederea ta. 

— Cum? răcni el. Nu taci încă? 

— Nici chiar dacă aş muri, pentru faptul de a fi încercat să-ţi 
arăt adevărul, o, lumină a sărmanilor mei ochi. 

— Continuă pe acest ton, spuse el cu o mânie crescândă, şi 
aceasta se va întâmpla curând. 

— Nu-mi pasă, dacă masca de pe faţa acestui fiu de câine va 
fi smulsă. Sfărâma-i-ar Allah oasele! Şi ce e cu acei doi sclavi ai 
lui, aceia din Anglia, Asad? Mi s-a spus că unul e o femeie deo 
frumuseţe rară, care e darul lui Elbis făcut acestor nordici. Care 
sunt intenţiile lui cu ea? Nu doreşte să o vadă vândută în piaţă, 
după cum prescrie legea, ci vine aici, cerându-ţi să calci legea 
pentru el. Ha! Vorbesc degeaba! [i-am arătat lucruri grave, 
care-i dovedesc lipsa-i de credinţă şi tu stăruieşti în orbirea’ ta. 


El înaintă către ea, se opri, o prinse de mână şi o ridică. Faţa 
ei păli, sub fard. Chipul lui o înfricoşase în sfârşit şi făcuse să-i 
piară curajul. El ridică vocea: 

— Ya anta! Ayoub! 

Ea tremura, albă la față. 

— Stăpâne! Stăpâne! urlă ea. Izvorul vieţii mele, nu fii 
supărat! Ce vrei să faci? 

El zâmbi cu răutate. 

— Ceea ce ar fi trebuit să fac de acum zece ani. Să te 
biciuiesc, şi chemă din nou, mai stăruitor. 

— Ayoub! 

— Stăpâne! stăpâne! murmură ea, înfricoşată, văzând că el se 
hotărâse în sfârşit să facă ceea ce o ameninţase de atâtea ori. 
Milă! Îndurare! Ea îi îmbrăţişase genunchii. În numele 
milostivului, fii îngăduitor cu pornirea mea, pe care o am numai 
datorită dragostei ce ţi-o port. O, scumpul meu stăpân! O, tată 
al lui Marzak! 

Rugăminţile ei, frumuseţea ei şi, mai mult decât toate, 
neobişnuita ei umilinţă îl mişcară. Căci, chiar când în acel 
moment, Ayoub - uriaşul eunuc, care era vizirul ei - intră 
salutând în cameră, ieşi din nou, în urma unui semn de-al paşei. 
Asad o privi cu ochi batjocoritori. 

— Aceasta e cea mai bună purtare, spuse el. Păstreaz-o pe 
viitor. 

Semet, se desfăcu din înlănţuirea ei, se întoarse şi păşi 
mândru, afară, purtându-şi mânia ca o manta regală şi lăsând în 
spatele său două făpturi îngrozite de spaimă, care păreau că s- 
ar fi aflat alături morţii. Între ele căzu o lungă tăcere. Apoi, după 
mult timp, Fenzileh, se sculă şi se îndreptă spre meshra-biyah - 
un fel de dulap - scoase din el o cană de pământ şi-şi turnă un 
pahar cu apă, bându-l cu lăcomie. Faptul că se servise ea 
singură, când o mulţime de sclave i-ar fi stat într-o clipă la 
dispoziţie, dovedea tulburarea ei. Închise uşa dulapului şi se 
întoarse către Marzak. 

— Şi acum? întrebă ea. 

— Acum? repetă tânărul. 

— Da, ce trebuie să facem acum? Să ne lăsăm stăpâniţi de 
mânia lui, până ce vom fi distruşi? El e vrăjit. Acel şacal l-a 


încântat într-atâta, încât orice face paşei i se pare bine făcut. 
Allah trebuie să ne călăuzească, Marzak, sau vei fi prefăcut în 
ţărână de Sakr-el-Bahr. 

Marzak îşi ridică apoi capul. Se îndreptă încet către divan, 
aşezându-se pe perne. Rămase întins cu bărbia în mâini şi 
călcâiele în aer. Ce pot să fac? întrebă el, în cele din urmă. 

— Asta aş dori să ştiu. Ceva trebuie făcut, şi curând chiar. 
Sfărâma-i-ar oasele! Dacă el trăieşte, tu eşti distrus. 

— Da, spuse Marzak, cu o tărie şi un neaşteptat tâlc. Dacă el 
trăieşte! şi se ridică. In timp ce plănuim şi complotăm, iar 
planurile şi comploturile noastre nu fac altceva decât să 
stârnească mânia tatălui meu, am putea să luăm mai bine un 
drum mai scurt. 

Ea stătea în mijlocul camerei, privindu-l cu ochi întunecaţi. 

— Şi eu m-am gândit la asta, spuse ea. Aş fi putut angaja 
oameni, care să facă treaba asta, pentru un pumn de aur. Dar 
primejdia... 

— Care e primejdia, odată ce e mort? 

— S-ar putea afla şi atunci care ar fi câştigul nostru din 
moartea lui? Tatăl tău l-ar răzbuna cumplit. 

— Dacă treaba va fi făcută cu băgare de seamă, nu vom fi 
descoperiţi. 

— Nu vom fi descoperiţi? repetă ea şi râse cu amărăciune. 

— Ce tânăr şi ce orb eşti tu, Marzak! Noi cei dintâi vom fi 
bănuiţi. N-am făcut un secret din ura ce i-o port şi poporul nu 
mă iubeşte. Vor sili pe tatăl tău să pedepsească, chiar dacă el 
nu va voi, ceea ce nu cred să fie cazul. Acest Sakr-el-Bahr - lua- 
l-ar Allah - e un zeu în ochii lor. Gândeşte-te la primirea ce i-au 
făcut-o? Care paşă, reîntors în triumf, a fost primit în felul 
acesta? Aceste biruinţe, acest noroc al lui, au făcut să fie socotit 
ca ocrotit de o putere divină. iți spun Marzak, că, dacă tatăl tău 
ar muri mâine, Sakr-el-Bahr va fi ales paşă al Algerului, în locul 
său. Şi Asad îmbătrâneşte. De aceea n-a vrut să se ducă la 
luptă. Se agaţă de viaţă şi poate că va mai trăi mult. Dar, dacă 
nu va fi aşa, şi Sakr-el-Bahr va mai face umbră pământului, când 
Allah îl va fi chemat la el, nu îndrăznesc să mă gândesc care va 
fi soarta noastră. 

— Fi-i-ar groapa blestemată, mormăi Marzak. 


— Groapa? spuse ea, greutatea e cum să i-o săpăm, fără a 
cădea noi în ea. Şeitan protejează câinii. 

— Ducă-s-ar acolo unde e Şeitan! spuse Marzak. 

— Blestemându-l, nu ne vom ajuta. Ridică-te, Marzak, şi 
gândeşte-te ce e de făcut. 

Marzak se sculă cu mişcări feline. 

— Ascultă, spuse el. Deoarece trebuie să fac această călătorie 
cu el, poate că într-o noapte întunecoasă marea îmi va da un 
prilej. 

— Aşteaptă! Lasă-mă să chibzuiesc. Allah îmi va arăta o cale. 

Ea bătu din palme şi ceru sclavei, care răspunsese ia 
chemarea ei, să vestească pe vizirul Ayoub şi porunci să i se 
prepare o litieră. 

— Vom merge în piaţă, o, Marzak, să vedem pe acei sclavi ai 
săi. Cine ştie, poate putem face ceva. Prin ei. Viclenia ne va 
servi mai bine decât forţa, în lupta contra acestui fiu al ruşinii. 

— De i s-ar prăpădi casa, întregi Marzak. 


CAPITOLUL IX 


CUMPĂRĂTORII 


Locul liber dinaintea porţilor lui Sok-el-Abeed era ticsit cu o 
mulţime zgomotoasă şi murdară care în fiecare clipă era 
înlocuită de alţi oameni, ce se revărsau din labirintul străzilor 
înguste şi nepavate. Erau berberi arşi de soare, cu mantii lungi, 
făcute dintr-o bucată şi împodobite cu roşu sau portocaliu pe 
spate, capetele lor rase fiind acoperite cu piei de cămilă. Erau 
saharowi negri, care umblau aproape goi, şi arabi înalţi, care 
părea şi mai înalţi în îmbrăcămintea lor lungă, albă. Erau mauri 
sobri şi bine făcuţi, îmbrăcaţi în haine de culori ţipătoare, 
ducând de căpăstru câte un măgăruş acoperit de zorzoane. Erau 
togarini, maurii alungaţi din Andaluzia, care îşi urmau meseria 
lor de vânzători de sclavi. Erau evrei băştinaşi în djelabale negre 
şi evrei botezați, numiţi aşa pentru că fuseseră crescuţi în ţările 
creştine ale căror haine le purtau. Erau turci levantini, graşi şi cu 
mustăţi stufoase. 

Aici, un vânzător de apă, cu burduful pe spate, îşi suna 
clopoţelul; dincolo, un vânzător de portocale, ţinând pe turbanul 
său, în echilibru, un coş de fructe aurii, îşi lăuda marfa. Erau 
oameni călări pe catâri, pe măgari şi pe cai arabi. O 
amestecătură de culori şi de figuri, mişcându-sc, râzând, 
blestemând arzătorul soare african, de sub cerul pe care 
porumbeii roiau. În umbra zidului galben al pieţii, era înşirată o 
ceată de cerşetori şi schilozi, ale căror văicăreli umpleau aerul. 
În apropierea porţii, fusese curăţat un mic spaţiu, în jurul căruia 
mulţimea stătea roată. În mijlocul spaţiului, un meddah - un 
cerşetor trubadur - cânta, acompaniat de doi ucenici cu o voce 
nazală, un cântec neruşinat. Acei din mulţime care erau stăpânii 
pieţei se ţineau de o parte şi descălecând afară, treceau pe jos 
prin poarta prin care nu se admitea trecerea oricui. lnăuntru, 
spaţiul întins de pământ gol şi uscat, înconjurat de pereţi 
colorați de praf, era mai liber. Vânzarea sclavilor nu începuse 
încă şi nici nu era aşteptată să înceapă până într-o oră, iar între 
timp avea loc întrecerea între acei neguţători care căpătaseră 


dreptul de a-şi ridica barăcile înăuntrul zidului. Erau vânzătorii 
de lână, de fructe, de aromate şi unul sau doi de bijuterii sau 
scule preţioase. O fântână fusese săpată în mijloc, în formă de 
octogon, cu un parapet scund, la care urcai pe trei trepte. Pe 
ultima din acestea stătea un evreu bătrân şi bărbos, cu capul 
înfăşurat într-un turban colorat. Pe genunchii săi ţinea o cutie 
largă, neagră, împărţită în compartimente, fiecare plin cu pietre 
preţioase, pe care le oferea spre vânzare. Lângă el stătea un 
mic grup de tineri mauri şi unul sau doi ofiţeri turci, cu care se 
tocmea bătrânul evreu. Întregul perete de la nord era ocupat de 
un şopron, al cărui interior era cu totul ascuns de perdele din 
piei de cămilă, din dosul cărora se strecura un murmur de 
glasuri omeneşti. Aceasta era închisoarea unde se ţineau sclavii 
care trebuiau să fie aduşi spre vânzare, în ziua aceea, în faţa 
perdelelor, stăteau de gardă o duzină de corsari, însoţiţi de 
servitori negri. In dosul şi deasupra peretelui se ridica un 
minaret şi capetele înalte a câtorva curmali, ale căror frunze 
lungi atârnau nemişcate în aerul fierbinte. Deodată, prin 
mulţimea dinafara porţii se stârni o tulburare. De pe una din 
străzi veneau şase nubieni corsari cu strigăte de... 

— Oâk! Oâk! Waria! Loc! Faceţi loc! 

Erau înarmaţi cu ciomege, cu care deschideau o cărare prin 
mulţimea deasă, îmbrâncind oamenii la dreapta şi la stânga şi 
primind în schimb cele mai felurite blesteme. 

— Balâk! Faceţi loc! Loc pentru stăpânul Asad-el-Din, alesul 
lui Allah! Loc! 

Mulțimea se dădea înapoi, îngenunchea şi saluta, în timp ce 
Asad-el-Din călărea înainte pe un catâr alb ca laptele, însoţit de 
Tsamanni, vizirul său, şi o ceată de ieniceri cu iataganele 
lucitoare. Blestemele care întâmpinaseră violenţa negrilor săi se 
schimbaseră în binecuvântări care umpleau aerul. 

— Să-ţi sporească Allah puterea! 

— Să-ţi lungească Allah zilele! 

— Binecuvântarea lui Allah asupra ta! 

— Allah să-ţi trimită cât mai multe biruinţe! erau 
binecuvântările ce-l întâmpinau. El le răspundea ca un om pios 
ce era. 


— Pacea lui Allah asupra credincioşilor profetului! murmura el 
ca răspuns, din când în când, până ce ajunse, în sfârşit, la 
poartă. Acolo, ceru lui Tsamanni să arunce o pungă cerşetorilor, 
căci coranul spunea că ceea ce dai unui sărac, Allah îţi va 
înapoia îndoit. Supus legilor, Asad descăleca şi intră pe jos în 
piaţă. Se opri lângă fântână şi cu faţa spre şopron, binecuvântă 
mulţimea îngenunchiată, poruncindu-i să se ridice. Chemă apoi 
pe ofiţerul lui Sakr-el-Bahr, Ali, care avea în grijă paza 
prizonierilor din ultima expediţie şi-i anunţă dorinţa sa de a 
cerceta prinşii. La un semn al lui Ali, negrii dădură la o parte 
perdelele, lăsând lumina soarelui să cadă pe făpturile dinăuntru. 
Nu erau numai prinşii luaţi de Sakr-el-Bahr, ci şi alţii care erau 
rodul uneia sau a două expediţii ale lui Biskaine. Asad privi o 
adunătură de bărbaţi şi femei - deşi femeile erau mai puţine la 
număr - de toate vârstele, rasele şi condiţiile. Erau bărbaţi 
blonzi din Franţa sau din Nord, italieni bronzaţi şi spanioli 
mândri, negrii şi corcituri, erau bătrâni şi tineri şi chiar copii, unii 
bogat îmbrăcaţi, alţii aproape goi. În soarta lor nenorocită erau 
uniţi. Dar nu era o soartă care ar fi putut trezi mila în inima 
pioasă a lui Asad. Ei erau necredincioşi, care nu vor privi 
niciodată faţa profetului, blestemaţi şi nevrednici de mila cuiva. 
O clipă, privirea lui fu reţinută de o tânără spaniolă, cu un păr 
negru minunat, care stătea cu mâinile strânse într-o atitudine de 
mare disperare şi suferinţă. Sprijinindu-se de braţul lui Tsmanni 
stătu privind-o o clipă; apoi, privirea sa porni mai departe. 
Deodată, încleștă braţul lui Tsmanni şi pe faţa lui apăru un mare 
interes, în fundul şopronului, unde tocmai privea, stătea o 
femeie minunată, o femeie de o frumuseţe cum doar auzise că 
există, dar nu văzuse până atunci. Era înaltă şi graţioasă, ca un 
chiparos. Pielea ei era albă ca laptele, ochii ei două safire 
întunecate, părul de un galben auriu, care părea să strălucească 
ca însuşi metalul în bătaia soarelui. Era îmbrăcată într-o rochie 
albă, cu un decolteu care scotea în relief curata-i splendoare a 
gâtului. Asad-el-Din se întoarse către Ali. 

— Ce perlă e aceea care străluceşte acolo? 

— Ea e femeia răpită din Anglia de stăpânul nostru, Sakr-el- 
Bahr. 


Încetişor, ochii paşei se întoarseră asupra ei, cântărind-o, şi 
văzu obrajii ei împurpurându-se sub jignirea mută a privirii sale 
stăruitoare. Roşeaţa îi mări frumuseţea. 

— Aduceţi-o încoace, porunci scurt paşa. 

Fu apucată de doi negri şi se lăsă dusă fără împotrivire, vrând 
să arate că nu se teme de orice ar aştepta-o. Un tânăr blond, de 
lângă ea, privi speriat când fu luată. Apoi, cu un geamăt, făcu 
un gest de a o opri, dar un bici căzu pe braţele lui întinse 
trăgându-le în jos. 

Asad era gânditor. Fenzileh îi ceruse să vie, să vadă fecioara 
necredincioasă, pentru care Sakr-el-Bahr riscase atât de mult să 
o aducă din Anglia, încredinţându-l că prin ea va găsi dovada 
necredinţei ce o punea ea pe seama conducătorului corsar. El 
privi femeia, dar nu descoperi nicio dovadă a Celor arătate de 
Fenzileh că ar putea găsi, şi într-adevăr nici nu o căută. Din 
curiozitate, ascultase cererea ei. 

Dar aceasta şi altele erau uitate acum, în admiraţia acestei 
minunate frumuseți nordice. Întinse mâna spre a o apuca de 
braţ, şi ea se trase înapoi ca şi cum degetele lui ar fi ars. Ei oftă. 

— Cât de necunoscute sunt căile lui Allah. Cum poate răbda el 
ca un fruct atât de frumos să atârne în pomul necredinţei! 

Tsamanni observându-l - se obişnuise să-l linguşească - 
răspunse: 

— Totuşi şi aşa, un credincios al casei profetului îl poate 
culege. Toate lucrurile sunt posibile lui Allah! 

— Totuşi nu e scris în Coran că fiicele necredinţei nu sunt 
pentru drept-credincioşi? şi din nou oftă. 

Dar Tsamanni, ştiind ce răspuns i-ar place paşei să primească, 
răspunse după dorinţa lui. 

— Allah e mare şi ceea ce s-a întâmplat odată se poate 
întâmpla din nou, stăpâne. 

Ochii lui Asad fulgerară pe vizir cu privirea lor. 

— Vrei să spui de Fenzileh? Dar atunci eram tânăr. 

— Se poate să fie scris că vei fi din nou tânăr, stăpâne, 
murmură Tsamanni. 

În mintea lui era mai mult decât numai simpla dorinţă de a-şi 
linguşi stăpânul. Între el şi Fenzileh era de mult o duşmănie, din 
cauza geloziei ce a aveau unul pe altul, pentru Asad. Dacă 


Fenzileh ar fi îndepărtat influenţa vizirului, câştigul ei s-ar fi 
mărit. Era un lucru la care ea adesea visase, dar era un vis pe 
care se temea că nu-l va avea niciodată împlinit, deoarece Asad 
îmbătrânea şi nu mai era subjugat de farmecele ei. Totuşi, era 
aici una care, ca printr-un miracol, îi redeşteptă simţurile 
adormite. 

— E albă ca zăpezile de pe Atlas, dulce ca şi curmalele din 
Tafilalt, murmură paşa fermecat. Dar deodată îşi reveni. Şi se 
întoarse mâniat către Tsamanni. Faţa ei a fost văzută de o mie 
de ochi şi chiar mai mult, strigă el. 

— Chiar dacă a fost aşa... răspunse Tsamanni, dar fu întrerupt 
de o voce din spatele lui, care de obicei era moale, dar acum 
era aspră când întrebă: 

— Cine-i femeia aceasta? 

Miraţi, paşa şi vizirul se întoarseră. În faţa lor stătea Fenzileh, 
însoţită de Marzak. In spatele lor erau eunucii şi litiera în care, 
nesimţită de Asad, se apropiase. Lângă litieră stătea vizirul ei, 
Ayoub-el-Samin. 

Asad o privi cu mânie, căci nu-şi revenise încă din sila pe care 
i-o stârniseră ea şi Marzak. Întreruperea şi tonul întrebării pusă 
de ea era mai mult decât putea îngădui demnitatea lui. 
Niciodată, încă, ea nu îndrăznise atât de mult şi nici acum n-ar fi 
îndrăznit, dacă ura ei nu i-ar fi alungat toată prevederea din 
minte. Ea văzuse privirea cu care Asad învăluise pe acea sclavă 
minunată şi nu numai gelozia, ci şi frica se trezi în ea. Influenţa 
ei asupra lui Asad scădea. Pentru a o înlătura cu totul, nu era 
nevoie mai mult, decât ca el să-şi aducă o nouă femeie pentru 
haremul său. De aici, disperatul ei curaj de a-l înfrunta în faţă, 
căci, deşi faţa îi era acoperită, o mare îndrăzneală îi era 
întipărită pe fiecare trăsătură. De mânia lui nu se sinchisea. 

— Dacă aceasta e sclava adusă de Sakr-el-Bahr din Anglia, 
atunci zvonurile m-au minţit spuse ea. 

Nu merită de loc o călătorie atât de lungă şi primejdioasă 
atâtor vieţi de musulmani, pentru a răpi şi aduce în Berberia 
această palidă şi urâtă fiică a pierzaniei. 

Surpriza lui Asad îi copleşi mânia. El nu er» atât de iscusit. 

— Palidă? Urâtă? întrebă el, apoi zâmbi cu îngăduinţă. Am 
observat de acum că ai început să surzeşti şi acum se pare că ți- 


a slăbit şi vederea. Desigur că îmbătrâneşti, şi o privi cu nişte 
ochi atât de compătimitori că ei îi veni să turbeze. El se apropie 
de ea. Prea mult ai stăpânit haremul meu, cu felul tău 
necredincios, european, de a fi, murmură el, aşa încât numai cei 
doi din apropierea imediată îi auziră cuvintele supărătoare. Ai 
devenit chiar de nesuferit în ochii credincioşilor, adăugă el, cu 
ciudă. Ar fi bine poate să înlături toate acestea. 

Se întoarse apoi brusc şi cu un gest porunci lui Ali să ducă 
sclava înapoi. Sprijinindu-se de braţul lui Tsamanni, făcu câţiva 
paşi spre intrare, apoi se opri şi se întoarse iar către Fenzileh. 

— Urcă-te în litieră, îi porunci el cu asprime coborând-o astfel 
în ochii tuturor, şi du-te acasă acolo unde trebuie să stea o soţie 
musulmană. Niciodată să nu mai stai în picioare, într-un loc 
public. 

Ea îl ascultă, fără murmur, şi el aşteptă cu Tsamanni la 
poartă, până ce litiera ei ieşi însoţită de Ayoub şi Marzak, fiecare 
mergând de o parte a ei şi neîndrăznind să privească în ochii 
furioşi ai pașei Asad privi încruntat după litieră, cu buzele 
strânse batjocoritor. 

— După cum păleşte frumuseţea ei, tot aşa îi pălesc şi 
simţurile, mormăi el... Îmbătrâneşte Tsamanni, şi nu mai e 
demnă de a fi tovarăşa unui credincios al casei profetului. Ar fi 
poate un lucru plăcut, în văzul lui Allah, înlocuirea ei. 

Şi apoi, referindu-se la cealaltă, privirea i se întoarse la 
şopronul ale cărui perdele erau acum lăsate şi schimbă glasul. 

— Ai observat, Tsamanni, cu ce graţie s-a mişcat? Mlădios, 
nobil, ca o gazelă tânără. Într-adevăr, atâta frumuseţe nu a fost 
încă dăruită de către Allah vreunei musulmane. 

— Poate că a fost trimisă pentru a mângâia pe un 
dreptcredincios, spuse şiretul vizir. Lui Allah toate lucrurile îi 
sunt cu putinţă. 

— Ce altceva, într-adevăr? spuse Asad. A fost scris, şi tot aşa 
cum nimeni nu poate avea ce nu i-a fost scris, tot aşa cineva 
trebuie să aibă ce i-a fost scris. M-am hotărât. Stai aici, 
Tsamanni. Rămâi la vânzare şi cumpăr-o. Va fi învățată 
adevărata credinţă şi va fi scăpată din iad. 

Porunca venise, porunca dorită cu atâta ardoare de Tsamanni. 
El îşi supse buzele. 


— Şi preţul, stăpâne? întrebă el încet. 

— Preţul? se miră Asad. Nu ţi-am spus s-o cumperi? Adu-mi-o 
chiar la preţul de 1000 de taleri. 

— 1000 de taleri! repetă uimit Tsamanni. Allah e mare. 

Dar Asad îl părăsise de acum şi ieşise afară prin poartă, unde 
mulţimea izbucni în strigăte, la vederea lui. Era minunat că Asad 
îi ceruse să rămână la vânzare. Dar dalalul n-ar fi dat niciun 
sclav, fără bani gheaţă, şi Tsamanni nu avea o sumă prea mare 
asupra sa. Deci, pentru a împlini dorinţa stăpânului său, se 
îndreptă către Kasbah. Mai era un ceas, înainte de a începe 
vânzarea şi avea deci timp să se ducă şi să se întoarcă. Se 
întâmplă însă că Tsamanni era răutăcios, şi în ura pe care o 
avea demult, în tăcere, pentru Fenzileh, cuprindea şi pe 
servitorii ei. Nu era nimeni pe lume care să-i fi pricinuit un 
dispreţ mai mare decât uriaşul ei eunuc, Ayoub-el-Samin. Era 
scris, de asemeni, că în curtea Kasbahului să dea peste Ayoub, 
care, din ordinul stăpânei sale îl aştepta. 

— Allah să-ţi ocrotească sănătatea, Tsamanni, fu salutul lui 
curtenitor. Eşti purtător de veşti? 

— Veşti? Ce veşti? întrebă Tsamanni. Niciuna care să-ți 
bucure stăpâna. 

— Îndură-te Allah! Ce mai e acum? Priveşte pe acea sclavă 
frumoasă? 

Tsamanni zâmbi, lucru care mânie pe Ayoub, căci simţea că 
terenul devine nesigur; dacă influenţa stăpânei sale era slăbită, 
atunci şi el ajungea ca praful, sub papucii lui Tsamanni. 

— Pe Coran, te temi, Ayoub? îl batjocori Tsamanni. Grăsimea 
ta tremură toată. Şi bine face, căci zilele tale sunt numărate, o, 
tu, tată al nimicului. 

— Îţi baţi joc de mine, câine? răspunse vocea mânioasă a 
celuilalt. 

— M-ai numit câine? Tu? Du-te şi spune stăpânei tale că 
stăpânul meu mi-a cerut să cumpăr acea sclavă pentru el, 
Spune-i că stăpânul meu o va lua de soţie, învăţând-o adevărata 
credinţă. Adaugă că am ordin să o cumpăr chiar la preţul de 
1000 de taleri. Du-i această veste, tu tată al vântului, şi Allah 
să-ţi ierte prostia! 

Plecă, surâzând batjocoritor. 


— Să-ţi piară fiii, şi fiicele să-ţi ajungă prostituate, răcni 
eunucul, înnebunit de aceste veşti teribile şi de blestemele ce le 
însoţiseră. 

Dar Tsamanni râse doar, răspunzându-i peste umăr. 

— Să-ţi ajungă fiii sultani cu toţii, Ayoub! 

Tremurând încă de mânia pe care i-o stârniseră noutăţile, 
Ayoub fugi la stăpâna sa, cu această veste grozavă. Ea îl ascultă 
cu o furie mută. Apoi, începu să-şi blesteme stăpânul şi sclava, 
rugându-se de Allah să le sfarme oasele, să le înnegrească 
feţele şi să le învineţească carnea, cu toată evlavia uneia 
născută şi crescută în adevărata credinţă. Când îşi reveni din 
această izbucnire de furie, rămase tăcută. La urmă sări în sus şi 
ceru lui Ayoub să vadă dacă nu ascultă nimeni pe la uşi. 

— Trebuie să lucrăm, Ayoub, şi repede. Altfel sunt distrusă şi, 
odată cu mine, va fi distrus şi Marzak, care singur n-ar putea să 
reziste tatălui său. Sakr-el-Bahr ne va preface în țarină. Ea 
tresări la un gând, care-i veni năvalnic în minte. Pe Allah! 
Desigur că el a adus-o cu o anumită intenţie pe această 
fecioară, aici. Dar trebuie să-l împiedicăm şi pe Asad, de 
asemeni, sau vei fi şi tu distrus, Ayoub. 

— Să-i împiedicăm? întrebă vizirul, minunându-se de tăria 
minţii cu care era înzestrată această femeie. Să-i împiedicăm? 
repetă el. 

— İn primul rând, Ayoub, nu trebuie să pună mâna pe această 
sclavă. 

— Bine gândit. Dar cum? 

— Cum? Nu poţi oare găsi un mijloc? Nu ai de loc puţină minte 
in capul tău gros? Trebuie să-l întreci pe Tsamanni la licitaţie, 
sau, şi mai bine, pune pe altcineva în locul tău să cumpere pe 
această fată, pentru mine. Apoi vom face în aşa fel ca să dispară 
în linişte şi repede, înainte ca Asad să poată găsi vreo urmă de a 
ei. 

— Şi... şi preţul? Te-ai gândit la preţ, o, Fenzileh? Ce se va 
întâmpla când Asad va afla de acest lucru? 

— Nu va afla, răspunse ea. Sau dacă va afla, fata va fi de mult 
vândută şi va trebui să se supună faţă de ce i-a fost scris. Fii 
sigur că-l vom sili la aceasta. 


— Stăpână, stăpână! strigă Ayoub, frângându-şi degetele sale 
groase. Nu îndrăznesc să fac aceasta! 

— Nu îndrăzneşti? Dacă îţi cer să cumperi pe această fată şi-ţi 
dau banii trebuincioşi, ce altceva te mai priveşte, câine? Ce ai 
altceva de făcut? Vino să-ţi dau banii, toţi pe care-i am, adică 
vreo 1 500 de taleri, iar ce-ţi rămâne de la cumpărare sunt ai 
tăi. 

El se gândi un moment şi văzu că dânsa are dreptate. Nimeni 
nu putea să-l învinovăţească, pentru că executa ordinele 
primite. Şi desigur că va avea de câştigat. Ar fi fost frumos să 
întreacă pe acel câine de Tsamanni şi să-l trimită acasă cu mâna 
goală, pentru a face faţă mâniei paşei. Îşi ridică mâinile şi salută 
cu un adânc respect. 


CAPITOLUL X 


PIAŢA DE SCLAVI 


La Sok-el-Abeed era ora vânzării anunţată prin sunete de 
trompete şi bătăi de tobă. Neguţătorii, cărora le fusese îngăduit 
să vândă înăuntrul zidului, îşi închiseră barăcile. Ovreiul 
vânzător de diamante îşi închise cutia, părăsind treptele 
fântânii, care trebuiau să fie libere pentru cumpărătorii mai de 
seamă ai pieţii. Aceştia se grăbeau să le ocupe, în timp ce restul 
mulţimii se aduna în faţa pereţilor dinspre sud şi vest. Veniră 
negri purtători de apă, împodobiţi cu turbane albe, în mâini cu 
căuşe pline cu apă, făcute din frunze mari de palmier. Stropiră 
pământul, pentru a face să se potolească praful, stârnit de 
mulţimea de picioare. Trompetele încetară un moment, apoi 
izbucniră într-un sunet răsunător, pentru a se stinge apoi de tot. 
Lumea de la poartă se dădu înapoi, pentru a face cărare, prin 
care intrară, încet şi majestuos, trei dalali înalţi, îmbrăcaţi din 
cap până în picioare într-un alb nepătat. Se opriră la capătul 
dinspre apus al lungului perete, şeful dalal stând puţin înaintea 
celorlalţi. Flecăreala vocilor se stinse de tot, când ei se opriră. In 
atitudinea solemnă şi gravă a dalalilor era ceva aproape 
sacerdotal, aşa că tăcerea mulţimii dădu afacerii înfăţişarea 
unei slujbe religioase. Şeful dalal stătu un moment ca 
înmărmurit, cu ochii ficşi; apoi cu mâinile întinse, ca pentru a 
primi o binecuvântare, îşi ridică glasul într-o rugăciune 
monotonă. 

În numele lui Allah milostivul care-a creat omul din sânge 
închegat şi tot ceea ce e în cer şi pe pământ. Laudă Lui, care e 
puternic şi înţelept! A Lui e împărăţia corului şi a pământului. EI 
dă viaţă şi ucide şi El are putere asupra tuturor lucrurilor El e 
primul şi ultimul, văzutul şi nevăzutul, el ştie toate lucrurile. 

— Aşa e, rosti mulţimea. 

— Binecuvântarea lui Allah şi a profetului nostru Mahomed, 
asupra acestei pieţe şi asupra celor care vând şi cumpără 
împreună. Să le întărească sănătatea şi să le lungească zilele 
pentru a-i aduce slavă Lui. 


— Aşa să fie, răspunse mulţimea cu uşurare, ieşind din 
atitudinea încordată a rugăciunii. 

Dalaiul bătu din palme. Perdelele şopronului fură trase, 
dezvelind mulţimea de sclavi, vreo trei sute, aşezaţi în trei 
despărțţituri. In faţa despărţiturii din mijloc - aceea în care erau 
Lionel şi Rosamund - stăteau doi tineri uriaşi nubieni, care 
aşteptau cu nepăsare soarta ce li se pregătea. Ei atraseră 
atenţia dalaiului şi, deşi felul obişnuit era ca un cumpărător să 
arate sclavii pe care vroia să-i cumpere, totuşi dalalul însuşi 
arată acea pereche uriaşă corsarilor de pază. Cei doi negri fură 
aduşi în faţa dalalului. 

— O frumoasă pereche, anunţă dalalul, cu muşchi şi mădulare 
puternice, după cum vedeţi. Ar fi ruşinos să-i despărțiți. Cine are 
nevoie de o pereche aşa de bună de muncitori, să spună ce preţ 
vrea să dea. 

El înconjură fântâna cu sclavii, urmat de corsarii care-i 
aduceau din urmă pentru ca toţi cumpărătorii să-i poată vedea 
şi cerceta. În rândurile mulţimii de lângă poartă stătea Ali, trimis 
de Othmani, pentru a cumpăra vreo 20 de oameni vânjoşi, 
trebuincioşi, pentru a forma ceata necesară galerei lui Sakr-el- 
Bahr. | se ceruse stăruitor să nu cumpere decât cea mai bună 
marfă ce i se putea oferi, cu o singură excepţie. Pe galeră n- 
avea nevoie de slăbănogi, care să-i necăjească pe paznici cu 
leşinurile lor. Ali comunică aceste nevoi dalaiului. 

— Am nevoie de oameni solizi ca aceştia, pentru vâslele lui 
Sakr-el-Bahr, spuse el cu importanţă, atrăgând asupra lui 
privirile mulţimii şi îngâmfându-se de aceste priviri de admiraţie, 
adresate unuia din ofițerii lui Oliver-Reis, piratul care era 
mândria lor. 

— S-au născut pentru vâsle, o, Ali-Reis, îi răspunse solemn 
dalalul. Cât dai pentru el? 

— 200 taleri pentru pereche. 

Dalaiul păşi mândru înainte, cu sclavii după e-l. 

— Mi s-au oferit 200 de taleri pentru o pereche de sclavi 
puternici, aduşi prin ocrotirea lui Allah in această piaţă. Cine dă 
50 de taleri mai mult? 

Un maur impunător, într-o mantie albastră, se ridică de pe 
treptele fântânii, in timp ce dalalul trecu pe lângă el, şi sclavii, 


simțind aici un cumpărător şi preferind orice serviciu decât cel al 
galerei cu care erau ameninţaţi, îngenuncheară şi-i sărutară 
mâinile şi picioarele. Liniştit, acesta le pipăi muşchii, le examină 
gura şi apoi dinţii. 

— 220 pentru o pereche, spuse el şi dalalul trecu înainte, 
anunțând preţul ce i se oferise. Ajunse astfel iarăşi în faţa lui Ali. 

— 220 e preţul acum, o, Ali! Pe Coran, preţuiesc 300. Oferi 
300? 

— 230, fu răspunsul. 

Dalaiul se întoarse către maur. 

— 230 e preţul acum, o, Hamet. Oferi încă 20? 

— Eu, nu! Pe Allah, spuse Hamet, lasă-l să-i aibă el. 

— Încă 10 taleri, mai stărui dalalul. 

— Niciun gologan! 

— Sunt ai tăi atunci, o, Ali, pentru 230. Mulţumeşte lui Allah, 
pentru o aşa de bună afacere. 

Nubienii fură luaţi în primire de oamenii lui Ali, iar cei doi 
asistenţi ai dalaiului înaintară pentru a încheia socoteala cu 
corsarul. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, spuse el. Nu e numele lui Sakr-el-Bahr 
o garanţie destul de bună? 

— Nezdruncinata lege a cumpărării e că banii trebuie plătiţi 
înainte ca sclavul să părăsească piaţa, o, Ali! 

— Ştiu, fu răspunsul nerăbdător. Şi voi plăti înainte de a 
părăsi piaţa. Dar mai vreau şi alţii încă şi vom face o singură 
socoteală pentru toţi. Pe omul acela, de colo, am ordin să-l 
cumpăr pentru căpitanul meu, şi arătă pe Lionel care stătea 
lângă Rosamund, ca o întrupare a slăbiciunii şi debilităţii. 

O licărire de uimire se aprinse în ochii dalalului, dar se grăbi 
să o stingă. 

— Aduceţi încoace pe acel necredincios blond, porunci el. 

Corsarii întinseră mâinile către Lionel. El încercă o luptă 
zadarnică, dar se observă că femeia de lângă ei îi şoptise ceva 
repede, după care împotrivirea lui încetă şi se lăsă să fie târât în 
mijlocul pieţii. 

— ÎI vrei pentru vâslă, Ali? strigă Ayoub-el-Samin, glumă ce 
provocă un râs general. 

— Pentru ce altceva? răspunse Ali. Va fi ieftin de altfel. 


— leftin? întrebă dalalul surprins. Nu. E destul de tânăr. Cât 
oferi? 100 de taleri? 

— 100 de taleri? strigă Ali, 100 de taleri pentru acest pachet 
ambulant de oase? Ma-sh-Allah! 5 taleri ofer, o, dalale. 

Din nou un râs străbătu mulţimea. Dar dalalul privi cu ciudă 
împrejur. Ceva din râsul acesta părea că-i atinge pe el şi nu era 
o persoană care să se facă de râs. 

— Aceasta e o glumă, stăpâne, spuse el cu un aer iertător. Să- 
i vezi trupul. 

El făcu semn unui corsar şi cămaşa lui Lionel fu sfâşiată şi 
luată jos, lăsându-l gol până la brâu, dezvelind o conformaţie 
neaşteptată. Indignat, Lionel încercă să se împotrivească, dar o 
lovitură de bici a unui corsar îl aduse la realitate. 

— Priveşte-l acum? spuse dalalul, arătând trupul alb. Vezi ce 
dinţi excelenți? 

El apucă capul lui Lionel şi-l forţă să deschidă gura. 

— Da! spuse Ali, dar are braţe de femeie. 

— E o vină pe care vâsla o va îndrepta, stărui dalalul. 

— Păcătos bătrân! izbucni Lionel, într-o pornire de mânie. 

— Blesteamă în limba sa necredincioasă, spuse Ali. Nu are o 
fire liniştită, vezi? Am spus 5 taleri. Nu voi da mai mult. 

Cu o ridicare din umeri, dalalul îşi începu mersu-i în jurul 
fântânii, cu Lionel după el. Aci, unul părea că vrea să-l oprească, 
dincolo altul, dar nimeni nu părea hotărât să-l cumpere. 

— 5 taleri e preţul înjositor ce mi s-a oferit pentru acest tânăr 
frumos, strigă dalalul. Nu vrea un drept-credincios să plătească 
10 pentru el? Nu vrei tu, o, Ayoub? Tu, Hamet, 10 taleri? 

Dar unul după altul, toţi cei întrebaţi clătinară capul. 
Îndărătnicia întipărită pe faţa lui Lionel nu era prea îmbietoare. 

Ei mai văzuseră asemenea sclavi şi experienţa le spunea că 
asemenea oameni nu se lasă stăpâniţi uşor. Afară de asta, deşi 
bine făcut, muşchii săi erau prea slabi, carnea îi părea prea 
moale şi fragedă. La ce putea servi un sclav neîntărit încă, care 
putea muri în timpul procesului? Chiar la 5 taleri era prea 
scump. Deci, dalalul dezgustat se întoarse la Ali. 

— E al tău atunci, pentru 5 taleri, Allah să-ţi ierte zgârcenia. 

Ali făcu un semn şi oamenii săi apucară pe Lionel, ducându-l 
lângă cei doi negri cumpăraţi înainte. Şi apoi, înainte ca Ali să 


poată cere alt sclav, un bătrân ovrei înalt, îmbrăcat în haine 
negre ca un senior castilian, cu un guler mare alb şi un mare 
pumnal atârnând din centura sa de aur masiv, atrase atenţia 
dalalului. 

În despărţitura adăpostind captivii ultimelor raiduri ale lui 
Biskaine stătea o fată andaluză de vreo 20 de ani de o 
frumuseţe curat spaniolă. Faţa ei era de o paloare de ivoriu, 
părul ei des era negru ca pana corbului, sprâncenele îi erau fin 
desenate şi ochii de un căprui adânc. Era îmbrăcată ca o 
ţărancă din Castilia. Ochii îi priveau sălbatic, dar asta nu-i strica 
nimic din frumuseţe. Ea atrăsese atenţia ovreiului şi nu era cu 
neputinţă ca ea să-i fi stârnit dorinţa de a se răzbuna, pentru 
toate suferinţele îndurate de oamenii din rasa lui, de la oamenii 
din neamul ei. Se poate să se fi gândit la ghetourile distruse, la 
fecioarele evreice batjocorite şi la copiii de ovrei măcelăriți în 
numele Dumnezeului Spaniei catolice, căci în ochii săi negri era 
o privire de ură, când ridică mâna spre a o arăta. 

— Colo e o fecioară castiliană, pentru care voi plăti 50 de 
taleri, o, dalalule, anunţă el. 

Dalalul făcu un semn, în urma căruia corsarii o aduseră 
zbătându-se în faţa lui. 

— Atâta frumuseţe nu se poate vinde pentru 50 de taleri, o, 
Ibrahim, spuse el. Aici, Yusuf va plăti 60, şi rămase în aşteptare 
în faţa unui maur înalt. 

Maurul însă clătină capul. 

— Allah ştie că am trei soţii, care i-ar distruge frumuseţea, 
deodată. Lasă-mă, deci, în pace. 

Dalalul înaintă, cu fata după el, iar la fiecare încercare de a fi 
oprită, ea blestema într-o curată castiliană. Îşi înfipse unghiile în 
braţul unuia şi scuipă cu furie în faţă, pe unul din corsarii care o 
împingeau. Ochii măriţi ai lui Rosamund se umplură de groază 
observând-o, o groază împotriva sorții ce aştepta pe acest 
sărman copil, cât şi împotriva felului cum se lupta să scape de 
ei. Se întâmplă ca frumuseţea ei să impresioneze pe un turc 
levantin. El se ridică de pe treptele fântânii. 

— 60 de taleri voi plăti pentru bucuria de a îmblânzi această 
pisică sălbatică, spuse el. 


Dar Ibrahim nu se lăsă întrecut. Oferi 70, turcul urmă cu 80 şi 
Ibrahim ridică din nou preţul la 90, apoi urmă o pauză. Dalalul 
se înfurie pe turc. 

— Vrei să te laşi bătut de un israelit? Să fie dată această 
minunată fată unui stricat al Scripturii, unui moştenitor al 
iadului, unuia a cărui rasă e spurcată? E o ruşine pentru un 
drept-credincios. 

Întrebat astfel, turcul oferi încă 5 galbeni, dar cu şovăială. 
Ovreiul însă, înfierbântat de aceste vorbe împotriva lui, scoase o 
pungă grea din centură. 

— Aici sunt 100 de taleri, spuse el. E prea mult dar îi dau. 

Acum, limba seducătoare şi blândă a dalalului, nu mai apucă 
să spună nimic, căci turcul se aşeză la loc, cu un gest de 
nepăsare. 

— l-o las lui, spuse el. 

— E ata, atunci, Ibrahim, pentru 100 de taleri. 

Ovreiul plăti asistenţilor dalalului şi înaintă pentru a-şi lua 
fata. Corsarii o împinseră înaintea lui şi o clipă braţele lui o 
apucară. 

— M-ai costat scump, tu fiică a Spaniei, spuse el. Dar sunt 
mulţumit. Vino! şi încercă să o ia de acolo. 

Cu iuţeala unei pantere, ea se liberă şi se repezi eu unghiile la 
faţa lui. Cu un strigăt de durere, el îi dădu drumul şi în acel 
moment, iute ca fulgerul, ea smulse pumnalul din centura 
bătrânului. 

— Vlaga mea Dios! strigă ea şi, înainte ca cineva să o poată 
împiedica, îşi înfipse pumnalul în piept şi căzu horcăind, la 
picioarele ovreiului. O tuse convulsivă şi apoi rămase nemişcată, 
în vreme ce Ibrahim o privea cu groază, iar în piaţă se auzi un 
murmur de milă. Rosamund se sculase şi obrajii ei palizi se 
împurpurară. Dumnezeu îi arătase calea, prin acea sărmană 
spaniolă, şi desigur că Dumnezeu îi va da acelaşi curaj, când va 
fi rândul ei. Sc simţi deodată mai uşurată. În sfârşit, Ibrahim se 
trezi din uimirea sa. Păşi încet pe lângă cadavru, în faţa 
dalalului. 

— E moartă, bâlbâi ei. Sunt înşelat. Dă-mi înapoi aurul! 

— Trebuie să dăm înapoi preţul fiecărui sclav care moare? 
întrebă dalalul. 


— Dar nu-mi fusese încă înmânată, se supără ovreiul. Mâinile 
mele n-o atinseseră. Dă-mi înapoi aurul. 

— Minţi, fiu de câine, răspunse acesta furios. Era a ta de 
acum. Am declarat-o a ta. la-ţi-o, îţi aparţine. 

Ovreiul, cu faţa roşie, se căznea să respire. 

— Cum? se înecă el. Să pierd 100 de taleri? 

— Ce e scris e scris, răspunse nepăsător dalalul. 

— Dar n-a fost scris niciodată că... 

— Linişte, îl întrerupse dalalul. Dacă n-ar fi fost scris, nu s-ar fi 
întâmplat. E voinţa lui Allah! Cine îndrăzneşte să i se 
împotrivească? 

Mulțimea începu să murmure. 

— Vreau cei 100 de taleri ai mei, stărui ovreiul. 

Murmurul mulţimii se schimbă în zbierete. 

— Ai auzit? spuse dalalul. Allah să te ierte că tulburi liniştea 
acestei pieţi. Pleacă, înainte de a ţi se întâmpla ceva rău. 

— Pleacă de aici! răcnea mulţimea şi unii înaintară 
ameninţător către nenorocosul Ibrahim. Afară păcătosule! 
Murdarule! Spurcatule! Câine! Afară! 

Atât de tari erau zbieretele, feţele care îl priveau şi pumnii ce 
se îndreptau asupra lui, pline de atâta ură, încât, în spaima lui, 
Ibrahim îşi uită paguba. 

— Plec! Plec! spuse el şi se îndepărtă în grabă. 

Dar dalalul îl trase înapoi. 

— la-ţi dreptul! spuse el, arătând corpul neînsufleţit. 

Şi astfel Ibrahim fu nevoit să sufere batjocura de a-şi chema 
sclavii, să ducă afară trupul neînsufleţit, pentru care plătise 
atâta aur. La poartă sa opri: 

— Îmi voi cere dreptul la paşă, ameninţă el. Asad-el-Din e 
drept şi-mi va înapoia banii. 

— Aşa va face, spuse dalalul, când vei putea preface moartea 
în viaţă, şi se întoarse către grasul Ayoub, care-l trăgea de 
mânecă. 

El îşi aplecă puţin capul, pentru a auzi vorbele şoptite de 
vizirul Fenzileh-ei. Apoi, ascultându-le, porunci să fie adusă 
Rosamund. Ea nu opuse nici cea mai mică rezistenţă, înaintând 
ca o somnambulă, în văzul întregii pieţe, ea stătea lângă dalal în 
timp ce el îi arăta meritele, în limba francă care era înţeleasă de 


majoritatea celor de faţă, o limbă pe care cunoştinţa ei despre 
franceză o făcea s-o înţeleagă, spre marea ei oroare. Primul care 
făcu o ofertă fu acel maur înalt, care încercase să cumpere pe 
cei doi nubieni uriaşi. El se ridică, pentru a o privi mai bine şi 
fusese se vede mulţumit, căci preţul oferit fu unul bun, şi-l 
oferise cu siguranţa că nu va fi întrecut. 

— 100 de taleri pentru această fată. 

— Nu e destul. Priveşte albeaţa feţei ei, spuse dalalul, plecând 
înainte. 

— 150 spuse turcul levantin, cu o plesnitură din degete. 

— Nu e destul, încă. Priveşte statura cu care a înzestrat-o 
Allah. Vedeţi nobila linie a capului, luciul ochilor! Pe Allah, e 
vrednică de a onora însuşi haremul Sultanului. 

Nu spunea mai mult decât recunoşteau însuşi cumpărătorii că 
e adevărat, şi o tulburare se stârni în rândurile lor nepăsătoare. 
Un maur tagarin, numit Yusuf, oferi îndată 200. Dar dalalul 
continua să o laude înainte, îi ridică unul din braţe, pentru a fi 
cercetat, şi ea se supuse cu ochii plecaţi. 

— Priviţi aceste mădulare mai moi decât mătasea arabă şi 
mai albe decât ivoriul. Priviţi aceste buze roşii ca focul. Preţul e 
acum 200 de taleri. Ce oferi tu, o Hamet? 

Hamet era necăjit de preţul ridicat. 

— Pe Coran, am cumpărat trei frumoase fete pe un preţ mai 
mic. 

— Vrei să compari orice altă fată, cu această frumusețe de 
femeie? 

— 210, atunci, fu răspunsul morocănos al lui Hamet. 

Tsamanni crezu că e timpul să intervină. 

— 300, spuse el cu înfrigurare, pentru a sfârşi treaba, şi... 

— 400, răsună o voce ascuţită din spatele lui. 

Se întoarse uimit şi văzu pe Ayoub. Un murmur trecu prin 
rândurile cumpărătorilor. Norodul îşi întinse gâtul înainte, pentru 
a putea vedea pe acest cumpărător cu mâna largă. Yusuf 
tagarinul, se ridică înfuriat. El strigă că niciodată praful pieţei 
din Alger nu se va mai aduna pe papucii săi, căci nu va mai veni 
niciodată aici, să cumpere sclavi. 

— Pe oazele lui Zem-Zem, jură el, toţi oamenii sunt nebuni în 
piaţa aceasta. 400 de taleri pentru o franceză! Să vă dea Allah 


mintea care vă lipseşte, şi, în dezgustul său, păşi către poartă, 
făcându-şi loc cu coatele şi ieşi. 

Altfel ar fi auzit preţul ei urcându-se. În timp ce Tsamanni îşi 
revenea din uimirea stârnită de acest nou cumpărător, dalalul 
îmbia pe turc. 

— E o nebunie, se plânse acesta, dar mi-a plăcut şi poate că 
Allah mă va ajuta s-o aduc la adevărata credinţă, făcând-o 
demnă pentru haremul meu. 420 de galbeni atunci, o dalale, şi 
Allah să-mi ierte risipa. 

— 500, rosti laconic Tsamanni. 

— Allah! strigă turcul, ridicându-şi mâinile la cer, şi... 

— Y-Allah! repetă mulţimea. 

— 550, răsună vocea lui Ayoub, acoperind murmurul mulţimii. 

— 600, răspunse Tsamanni liniştit. 

Şi acum atât de mare era tulburarea pentru aceste preţuri 
nemaiauzite, încât dalalul fu nevoit să-şi ridice vocea şi să ceară 
tăcere. Când liniştea se aşternu din nou, Ayoub ridică preţul la 
700. 

— 800 spuse Tsamanni cu dezamăgire. 

— 900, răspunse Ayoub. 

Tsamanni se întoarse către el furios. 

— E o glumă, tată al vântului? strigă el cu un râs nervos, 
stârnit de această înciudare. 

— Dacă eşti glumeţ, răspunse Ayoub, cu o linişte forţată, te 
va costa scump gluma. 

Cu o ridicare din umeri, Tsamanni se întoarse către dalal. 

— 1000 de taleri, spuse el scurt. 

— Tăcere! strigă dalalul din nou. Tăcere şi slavă lui Allah care 
trimite preţuri bune. 

— 1100, spuse Ayoub nepăsător. 

Şi acum, Tsamanni nu numai că se văzu întrecut dar atinsese 
limita îngăduită de Asad. Nu îndrăznea să meargă mai departe, 
fără a fi cercetat pe paşă întâi. Totuşi, dacă părăsea piaţa cu 
acest gând, Ayoub ar fi luat în acest timp fata. Se găsi între 
spadă şi perete. Pe de o parte, dacă se lăsa întrecut, stăpânul 
său îl putea pedepsi pentru dezamăgirea-i pricinuită. Pe de altă 
parte, dacă continua această licitaţie nebunească, risca să dea 
banii de la el. El se întoarse către mulţime, gesticulând furios. 


— Pe barba profetului, acest tată al vântului îşi bate joc de 
noi. Nu are intenţia să cumpere. Ce om a mai auzit oferindu-se 
un astfel de preţ pentru o sclavă? 

Răspunsul lui Ayoub fu convingător. Scoase o pungă mare şi o 
aruncă pe pământ, unde căzu cu un zornăit. 

— Aici e garanţia mea, răspunse el, încântându-se de necazul 
şi mânia duşmanului său. Să-ţi număr 1100 de taleri, dalale? 

— Dacă vizirul Tsamanni e mulţumit. 

— Ştii tu pentru cine cumpăr? răcni Tsamanni. Pentru însuşi 
paşa Asad-el-Din, alesul lui Allah. El înaintă către Ayoub, cu 
mâinile întinse. Ce-i vei spune, câine, când te va chema să-i dai 
socoteală că l-ai concurat? 

Dar Ayoub rămase liniştit în faţa furiei lui. El îşi întinse mâinile 
sale grase, cu ochii surâzători. 

— Cum să fi ştiut, dacă Allah nu m-a făcut atotştiutor? Ar fi 
trebuit s-o spui mai devreme. Asta voi răspunde paşei, când mă 
va întreba şi paşa e drept. 

Şi astfel statură, privind unul la altul, până ce dalalul îi chemă 
din nou la realitate. 

— Preţul e acum 1100 de taleri. Vrei să te laşi bătut vizire? 

— Deoarece Allah vrea, n-am să merg mai departe. 

— Atunci la 1100 de taleri Ayoub, ca e... 

Dar licitaţia nu se sfârşise încă. Din mulţimea strânsă în jurul 
porţii, răsună un glas puternic... 

— 1200 de taleri pentru fata franceză! 

Dalalului care crezuse că marginile nebuniei fuseseră ajunse, 
îi veni aproape să cadă de uimire. Mulțimea răcnea zăpăcită şi 
entuziasmată, iar Tsamanni se lumină la faţă, gândindu-se că 
poate şi Ayoub va fi învins. Mulțimea se desfăcu repede şi în 
golul lăsat păşi Sakr-el-Bahr. Ei îl recunoscură imediat şi numele 
îi fu ridicat în slavă de acea mulţime, care îl idolatriza. Acest 
nume berber, nu atrăsese atenţia Rosamundei şi cum stătea cu 
spatele la poartă nu-l văzuse imediat. Dar îi recunoscuse vocea 
şi se cutremură. Ea nu-şi putea da seama care sunt gândurile 
lui, dar acum, când îi auzi vocea, înţelese. El stătuse ascuns în 
mulţime, aşteptând să mai rămână un singur cumpărător şi apoi 
ieşi in faţă, pentru a o cumpăra pentru el, sclava sa! Ea închise 
ochii un moment, rugându-se lui Dumnezeu să nu-i izbutească 


intenţia. Orice soartă, afară de aceasta. Nu-i va face plăcerea 
nici măcar de a se sinucide în faţa lui, ca tânăra andaluză. O 
clipă păru că i se învârteşte pământul sub picioare. Apoi, 
ameţeala trecu şi redeveni stăpână pe sine. Auzi mulţimea 
tunând... 

— Ma-sh-Allah! şi Sakr-el-Bahr! iar pe dalal cerând zadarnic 
tăcere. 

Când în sfârşit zgomotul se potoli, ea auzi strigătul lui 

— Slavă lui Allah, care trimite cumpărători bogaţi! Ce spui, o 
vizire Ayoub? 

— Da! îl batjocori Tsamanni. Ce spui acum? 

— 1300, spuse Ayoub, şovăind. 

— Incă 100, o, dalale, se auzi liniştită vocea lui Sakr-el-Bahr. 

— 1500, gemu Ayoub, atingând astfel nu numai limita impusă 
de stăpâna sa, ci şi limita veniturilor ce le avea la dispoziţie. 

Cu această ofertă dispăruse de asemeni orice nădejde de 
câştig din partea sa. Dar Sakr-el-Bahr, nemişcat ca însuşi soarta, 
spuse din nou... 

— Incă 100, o dalale! 

— 1600 de taleri! strigă dalalul, mai mult din uimire, decât 
pentru a anunţa preţul atins. Apoi, stăpânindu-şi emoția, înclină 
respectuos capul şi făcu mărturisirea credinţei sale. Toate 
lucrurile sunt cu putinţă lui Allah, dacă le voieşte. Laudă lui, care 
trimite astfel de cumpărători. 

Se întoarse către uimitul Ayoub care era atât de mirat, încât 
Tsamanni privindu-l se mângâie pentru înfrângerea sa, gustând 
dulceaţa răzbunării. 

— Ce mai spui acum, o, vestitule vizir? 

— Spun, se înecă Ayoub, că deoarece are ocrotirea lui Şeitan, 
trebuie să-l las să câştige. 

Dar vorbele jignitoare îi amuţiră pe buze, când mâna mare a 
lui Sakr-el-Bahr îl apucă de ceafa sa groasă, în răcnetul mulţimii 
care îl aproba. 

— Prin ocrotirea lui Şeitan ai spus, tu, câine, fără de sex? 
spuse Sakr-el-Bahr şi-şi încordă încleştarea, încât vizirul se zbătu 
de durere. 

Capul îi fu îndoit în jos, până ce corpul său gras nu se mai 
împotrivi şi se întinse în praful pieţei. 


— Să te strâng de gât, tată al murdăriei, sau să-ţi înmoi 
carnea sub biciurile care te vor învăţa cum trebuie să vorbeşti? 

În timp ce vorbea, apăsa faţa eunucului de pământ. 

— MIlă! se rugă vizirul. Îndurare, o, puternice Sakr-el-Bahr! 

— Retrage-ţi vorbele, porcule. Spune că eşti un mincinos şi un 
câine. 

— Le retrag. Am minţit prosteşte. Puterea ta e recompensa 
dăruită de Allah, pentru biruinţele tale glorioase asupra 
necredincioşilor. 

— Scoate limba ta rea, spuse Sakr-el-Bahr, şi curăţă-o în praf. 
Scoate-o am spus! 

Ayoub îl ascultă înciudat, în timp ce Sakr-el-Bahr dădu drumul 
strânsorii şi îngădui: nefericitului să se ridice, pe jumătate înecat 
în praf, cu faţa albă, în bătaia de joc a mulţimii. 

Ayoub se îndepărtă în grabă, sub glumele batjocoritoare ale 
lui Tsamanni, în timp ce Sakr-el-Bahr se întoarse spre dalal. 

— La 1600 de taleri această sclavă e a ta, o, ' Sakr-el-Bahr, tu 
glorie a Islamului. Allah să-ţi sporească victoriile! 

— Plăteşte-i Ali! spuse scurt corsarul şi înainta, pentru a-şi lua 
în primire cumpărătura. 

Stătea acum faţă în faţă cu Rosamund pentru prima oară, din 
ziua aceea când o vizitase în cabina vasului. Ea îi aruncă o 
privire  dispreţuitoare, apoi, dându-şi seama de grozăvia 
împrejurării în care se găsea, se trase înapoi cu o paloare de 
moarte întipărită pe faţă. In pedeapsa dată lui Ayoub, ea 
avusese dovada brutalităţii de care era în stare, şi nu ştia că 
acest act de brutalitate fusese pregătit şi folosit numai pentru a 
o înfricoşa. O cântărea acum, cu un zâmbet crud, numai pentru 
a-i spori groaza. 

— Vino! spuse el în englezeşte. 

Ea se dădu în spatele dalalului, ca pentru a căuta ocrotire, dar 
el înaintă, o apucă de mâini şi aproape o azvârli nubienilor săi, 
Abiad şi Zad-Zer care-l urmau. 

— Acoperiţi-i faţa, porunci el. Duceţi-o la mine acasă. Plecaţi! 


CAPITOLUL XI 


ADEVĂRUL 


Soarele apunea încet, când Sakr-el-Bahr cu nubienii săi şi o 
mică ceată de corsari ajunse la porţile casei sale albe, vestită 
acum, aşezată în afara zidurilor oraşului. Când Rosamund şi 
Lionel fură aduşi în curtea spațioasă dindărătul intrării înguste şi 
întunecate, cerul era acoperit cu câţiva nori albi şi tăcerea serii 
fu spartă de vocea unui muezin, care chema credincioşii la 
rugăciune. Sclavii luară apă din fântâna aşezată în mijlocul curţii 
şi stropiră bine curtea. Sakr-el-Bahr se spălă ca şi ceilalţi, se 
aşeză în genunchi pe covoraşul de rugăciuni, special pregătit 
pentru el, în timp ce corsarii îşi scoaseră mantalele şi le 
întinseră pe pământ spre a le servi drept covoare. Nubienii 
întoarseră pe cei doi sclavi cu faţa la peretele şi poarta care 
ducea în grădină, de unde venea un aer parfumat, cu mirosuri 
de iasomie şi levănţică. Prin barele porţii puteau arunca o privire 
priveliștii minunate de dincolo, şi la sclavii ce învârteau la roata 
de moară persiană, până ce chemarea la rugăciune îi prefăcu în 
nişte statui. Sakr-el-Bahr se sculă din reculegerea lui, rosti o 
poruncă scurtă şi intră în casă. Nubienii îl urmară, împingând pe 
captivi înaintea ler, în sus, pe treptele înguste, aducându-i astfel 
pe o terasă a acoperişului, în locul acela care în sud e închinat 
femeilor, dar care nu fusese călcat de picior de femeie, de când 
casa fusese cumpărată de Sakr-el-Bahr cel fără de femei. 
Această terasă înconjurată de un parapet înalt cam de vreo 
patru picioare, avea o vedere a oraşului ce se întindea pe 
dealuri, înspre răsărit, şi a insulei de la capătul stăvilarului, 
construit prin munca sclavilor creştini, din pietrele fortăreței 
ruinate Penon, pe care Kheyr-ed-Din Barbarossa o luase de la 
spanioli. Intunericul nopţii se lăsase acum de tot, dând pereţilor 
albi şi galbeni o culoare închisă. Spre apus, se întindea marea 
grădină a casei, unde porumbeii fâlfâiau printre pomii roditori. 
Un umbrar susţinut de două lănci gigantice acoperea cea mai 
mare parte din terasă. Sub el era un divan şi perne moi de 
mătase, iar lângă divan o mică masă maură de abanos, 


împodobită cu sidef. Lingă parapetul opus, unde era aşezat un 
parmaclăc, creşteau, în vase mari, trandafiri cu petale roşii ca 
focul, ale căror culori erau însă şi ele învăluite acum in umbra 
nopţii. Aici Lionel şi Rosamund se priviră în lumina slabă, iar cei 
doi nubieni stăteau ca nişte statui la portiţa ce se deschidea la 
capătul scărilor. Intrară sclavii purtând patru torţe aprinse, pe 
care le aşezară în inelele de fier din parapet şi care aruncau o 
oarecare lumină pe terasă. Sclavii se îndepărtară apoi, şi în 
gaura neagră a portiţei dintre cei doi nubieni apăru Sakr-el-Bahr. 
Stătu un moment, privind cu faţa lipsită de expresie, apoi, 
încetişor, înaintă. Era îmbrăcat într-un caftan scurt şi alb, care-i 
ajungea până la genunchi. Mijlocul îi era strâns într-o centură 
aurită, care strălucea ca focul în lumina torţelor. Braţele de la 
cot şi picioarele de la genunchi îi erau goale. În picioare purta 
nişte papuci roşii turceşti, împodobiţi cu fire gălbui. Purta un 
turban alb împodobit cu o pană de şoim, prinsă cu o piatră 
prețioasă. Făcu un semn celor doi nubieni, care ieşiră în tăcere, 
lăsându-l singur cu prinşii. El se înclină în faţa lui Rosamund. 

— Acesta, spuse el, îţi va fi domeniul, mistress, de acum 
înainte. E un tratament mai degrabă pentru o soţie, decât 
pentru o sclavă. Căci, în Berberia, aceste terase sunt închinate 
soțiilor credincioşilor. Sper că îţi va place. 

Lionel îl privi, conştiinţa cerându-i să se teamă de cel mai 
mare rău cu putinţă, închipuirea arătându-i o spaimă şi făcându- 
| să se dea înapoi din faţa fratelui său vitreg, care părea să nici 
nu-l observe. 

Dar Rosamund îl înfruntă din toată splendida ei înălţime şi, 
deşi faţa îi era palidă, era tot atât de liniştită ca şi a lui; dacă 
obrajii i se înroşiseră trădându-i frământarea, totuşi privirea îi 
era sfidătoare. Şi vocea liniştită, când îi răspunse cu 
întrebarea... 

— Ce gânduri ai cu mine? 

— Gândurile mele? zâmbi el cu un zâmbet uşor. 

Deşi crezuse că o urăşte şi dorea s-o rănească, nu-şi putu 
stăpâni admiraţia pentru spiritul ei de galanterie, într-un 
moment ca acesta. Din dosul dealurilor se ivi luna, învăluind 
totul într-o lumină argintie. 


— Nu ai dreptul să-mi ştii gândurile, răspuns? el. Era un timp, 
Rosamund, când în toată lumea nu aveai un sclav mai umil 
decât pe mine. Tu însuţi, în bunătatea inimii tale, ai rupt 
lanţurile aurite ale acestei sclavii. lţi va fi mai uşor să rupi 
lanţurile ce ţi le hotărăsc acum. El se apropie mai mult de ea. 
Eşti sclava mea, înţelegi? Cumpărată în viaţă, ca şi cum mi-aş fi 
cumpărat un catâr sau o cămilă, şi-mi aparţii cu trup şi suflet. 
Eşti proprietatea mea, lucrul meu, bunul meu, de care pot 
abuza, pe care îl pot distruge, dacă nu mă mai servesc de el 
fără voinţă, ţinânducţi viaţa la buna mea plăcere. 

Ea se dădu un pas înapoi din faţa acestui noian de vorbe 
batjocoritoare... 

— Bestie! spuse ea. Dumnezeu să nu te ierte i 

— Iţi mulţumesc pentru rugăciune, răspunse el. Să nu te ierte 
nici pe tine mai puţin. 

Din fundul terasei se auzi un sunet nearticulat. 

Un suspin înăbuşit al lui Lionel. Sakr-el-Bahr se întoarse 
încetişor. Îl privi în tăcere şi râse. 

— Ha! Fratele meu de odinioară. Drăguţ om, pe Dumnezeu, 
nu? Priveşte-l, Rosamund. Cite întâmplări nenorocite se trag din 
cauza acestui ticălos, acestui laş, pe care ai vrut să-l iei de soţ. 
Priveşte-l! Priveşte la acest preţios frate al meu! 

Sub biciuirea acestei limbi batjocoritoare, chipul lui Lionel se 
transformă din temător, în mânios. 

— - Nu eşti fratele meu, răspunse el cu ură. Mama ta a fost o 
scorpie, care mi-a trădat părintele. 

Sakr-el-Bahr tresări un moment, ca şi cum ar fi fost lovit. Apoi 
îşi reveni. 

— Odată să mai aud numele mamei mele pe limba ta 
murdară, şi ţi-o smulg cu biciul. Amintirea ei, mulţumesc lui 
Dumnezeu, e mai presus de insultele unui lucru păcătos ca tine. 
Cu toate acestea, ai grijă să nu mai vorbeşti de femeia al cărei 
nume mi-e sfânt. 

Lionel înnebunit de mânie, se repezi la el, cu mâinile întinse, 
căutându-i gâtul. Dar Sakr-el-Bahr îl prinse cu o mişcare, care-l 
sili să cadă în genunchi. 


— Mă găseşti puternic, eh? spuse el. E un lucru de mirare? 
Gândeşte-te că şase luni nesfârşite am împins la vâsla unei 
galere şi vei înţelege că mi-a împietrit corpul şi sufletul. 

Îl azvârli cu putere, trimiţându-l în tufele de trandafiri de 
lângă parmaclâc. 

— Îţi dai seama de grozăvia unei bănci de vâslaş? Să stai zi de 
zi, şi noapte de noapte înlănţuit gol de vâslă, nespălat decât de 
ploaie, ars de soare, biciuit până la leşin de biciul 
supraveghetorului, când cazi sfârşit de puteri sub vâsla 
nemiloasă? Îţi dai seama? 

În furia lui glasu-i i se schimbă în răcnet. Îți vei da, căci 
grozăvia aceasta care a fost a mea, din cauza ta, va fi a ta 
acum, până ce vei muri. 

El se opri, dar Lionel nu încercă să protesteze. Curajul îi 
dispăruse tot aşa neaşteptat cum îi venise, şi se ghemui acolo 
unde căzuse. 

— Înainte de a merge acolo, mai e ceva, rosti Sakr-el-Bahr, 
ceva pentru care te-am adus aici, acuma. Nemulțumit cu cele 
ce-mi făcuseşi, făcându-mă să fiu socotit un criminal, cu numele 
şi reputaţia distruse, luându-mi averea şi aruncându-mă pe 
drumul pierzaniei, ai mers mai departe, uzurpându-mi locul în 
inima prefăcută a acestei femei, pe care am iubit-o odată. 
Nădăjduiesc, urmă el, gândindu-se, că în felul tău ticălos o 
iubeşti şi tu, Lionel. Astfel, chinurilor care-ţi aşteaptă trupul vor 
fi adăugate chinurile sufletului tău. Un asemenea chin al minţii 
numai blestemaţii îl pot cunoaşte. La acest sfârşit te voi aduce. 

— Diavole! răcni Lionel. Diavol al iadului! 

— Nu-i da atenţie, Lionel! interveni Rosamund, îi voi arăta că 
e un fanfaron, precum a dovedit el însuşi, că e un ticălos. Nici să 
nu te gândeşti că va fi în stare să-şi împlinească voinţa. 

— Aici tu eşti fanfaroană, spuse Sakr-el-Bahr. Cât despre rest, 
sunt ceea ce tu şi cu el m-aţi făcut, 

— Te-am făcut noi mincinos şi laş? Căci asta eşti într-adevăr. 

— Laş? repetă el surprins. Se vede că e o minciună pe care el 
ţi-a spus-o. În ce am fost, laş, mă rog? 

— În ce? în ceea ce faci acum. Chinuind două fiinţe fără 
apărare ce se află în puterea ta. 


— Nu vorbesc de ceea ce sunt, răspunse el. Căci ţi-am spus 
că voi m-aţi făcut ceea ce sunt. Vorbesc de ceea ce eram. 
Vorbesc de trecut. 

Ea îl privi măsurându-l. 

— Vorbeşti de trecut? repetă ea cu voce joasă, îmi vorbeşti de 
trecut, mie? Îndrăzneşti? 

— De aceea te-am adus din Anglia, ca să-ţi pot spune lucruri 
pe care am fost destul de nebun să ţi le ascund acum cinci ani; 
ca să putem continua conversaţia începută, când m-ai dat afară. 

— i-am adus o jignire cumplită, fără îndoială, zâmbi ea cu o 
ironie amară. Trebuia să-ţi dau consideraţie. Trebuia să fi zâmbit 
ucigaşului fratelui meu. 

— i-am jurat atunci că nu eram ucigaşul său, îi reaminti el cu 
o voce tremurătoare. 

— Şi ţi-am răspuns că minţi! 

— Da, și cu aceasta m-ai dat afară. Cuvântul unui om pe care 
pretindeai că l-ai iubit, cuvântul unui om căruia îi dăruiseşi 
încrederea nu preţuia nimic pentru tine. 

— Când ţi-am dăruit încrederea, răspunse ca, am făcut-o 
neştiind toate răutăţile ce ţi le puneau în seamă oamenii, pentru 
că te socotisem greşit. Pentru acea oarbă consideraţie sunt 
pedepsită acum, după cum o merit. 

— Minciuni, toate sunt minciuni, tună el. Acele răutăţi ale 
mele nu erau atât de sălbatice, şi le-am părăsit de când te-am 
cunoscut. Niciun îndrăgostit, de când e lumea n-a fost mai 
purificat, mai sfinţit de dragoste, decât mine. 

— Scuteşte-mă de astea, strigă ea cu ură. 

— Să te scutesc? repetă el. De ce să te scutesc? 

— De amintirea ruşinii că te-am iubit cândva 

El zâmbi. 

— Dacă mai ai ruşine, atunci te va copleşi, când vei afla ce ai 
făcut. Căci vei afla. Aici nu e nimeni să ne întrerupă, nimeni care 
să-mi  zădărnicească voinţa atotputernică. Gândeşte-te şi 
reaminteşte-ţi. Reamintește-ţi mândria ce-ai avut-o. Că m-ai 
cucerit. Mândria-ţi oarbă a primit bine această linguşire, acest 
tribut, adus frumuseţii tale. Totuşi, la un moment dat, cu 
dovezile cele mai slabe, m-ai crezut ucigaşul fratelui tău. 


— Cu dovezile cele mai slabe? strigă ea protestând, aproape 
în ciuda ei. 

— Atât de slabe, încât judecătorii din Truro n-au vrut să 
deschidă acţiune împotriva mea. 

— Pentru că, îl întrerupse ea, erau de părere că fuseseşi 
îndeajuns provocat. Pentru că nu le juraseşi, aşa cum mi-ai jurat 
mie, că nicio provocare nu te va face să ridici mâna împotriva 
lui. Pentru că ei nu ştiau cât de false sunt jurămintele tale. 

El o privi un moment. 

— Dumnezeu să-mi dea răbdare cu tine! spuse el în sfârşit. 
Voi avea nevoie de ea. Căci doresc să înţelegi multe lucruri în 
noaptea aceasta. Vreau să spun că vei vedea cât de drepte 
resentimentul meu; cât de dreaptă e pedeapsa ta pentru ce ai 
făcut din viaţa mea. Judecătorul Baine şi altcineva, care e mort, 
ştiau că sunt nevinovat. 

— Ştiau că eşti nevinovat? în glasul ei era o uimire adâncă. N- 
au fost ei martorii certei dintre tine şi Peter şi a amenințării tale 
că-l vei ucide? 

— Aceasta a fost o ameninţare, spusă într-o clipă de mânie. 
După aceea m-am gândit că era fratele tău. 

— După aceea? întrebă ea.. După ce l-ai omorât? 

— Iţi spun iarăşi, răspunse liniştit sir Oliver, că nu am făcut 
acest lucru. 

— Şi eu îţi spun iarăşi că minţi. 

— Ai cunoscut vreodată, întrebă el, un om care sa mintă fără 
motiv? Oamenii mint pentru a-şi asigura un câştig, mint din 
laşitate sau pentru că sunt nişte fanfaroni netrebnici. Nu cunosc 
alte cauze pentru care un om să mintă, afară de - ah, da! (aici el 
fulgeră cu privirea pe Lionel), afară de cazul când un om minte 
pentru a ascunde pe altul, din sacrificiu. Ai toate motivele care 
fac pe un om sa mintă. Am eu vreunul din acestea, astă seară? 
Gândeşte-te. Intreabă-te ce motiv aş avea să te mint acum. 
Unde aş putea ajunge, prin minciună? 

— Şi fiind aşa, la ce rezultat ai căutat să ajungi prin adevăr? 
întrebă ea. 

— La acela de a te face să-ţi dai seama ce nedreptate ai 
făcut. Să te fac să înţelegi faptele pentru care plăteşti acuma. 
Pentru a te opri de a te crede o martiră. 


— Sir Oliver, mă crezi o proastă? întrebă ea. 

— Da mistress, şi mai rău, răspunse el. 

— Pentru că nu-ţi cred vorbele mincinoase? 

— Îţi închipui, spuse el, că nu-mi pot dovedi vorbele, dacă va 
fi nevoie? 

— Dovedi? Şi se vede că asta a fost cauza fugii tale, când ai 
aflat de ordinele reginei de a fi chemat să dai socoteală? 

El rămase cu totul dezorientat. 

— Fuga mea? spuse el. Ce poveste mai e şi asta? 

— Îmi vei spune că n-ai fugit? Că asta e o altă dovadă 
neadevărată împotriva ta? 

— Aşa? spuse el încetişor. S-a crezut că am fugit! 

Creierul i se lumină. Era cu neputinţă să nu se fi crezut asta, 
şi lui nu-i trecuse prin cap. Dispariţia lui în acel moment uşurase 
mai mult treaba lui Lionel. Dovedise, fără putinţă de îndoială, că 
el e ucigaşul şi a fugit de teamă. Cum mai putea învinui pe 
Rosamund că-l crezuse vinovat, după o asemenea dovadă 
copleşitoare? Ce alta ar fi putut crede ea? Simţământul că-i 
făcuse un mare rău se trezi pe neaşteptate în el. 

— Dumnezeule, gemu el, ca un om cuprins de dureri. 
Dumnezeule! Ce altceva ai fi putut într-adevăr crede? murmură 
el sfârşit ne mai îndrăznind s-o privească în faţă. 

— Nimic decât adevărul, răspunse ea cu mânie, şi vorbele ei îl 
readuseră din starea de slăbiciune care-l cuprinsese, la starea 
veche de resentiment împotriva ei. 

Se arătase, gândea el, în acel moment de mânie, prea gata 
de a crede ce se spunea împotriva lui. 

— Adevărul? repetă el. Cunoşti adevărul, când îl vezi! Prea 
bine! Căci pe Dumnezeu, vei avea tot adevărul, acum, în faţa ta, 
şi-l vei găsi mai hidos decât ţi-l închipui. 

Era atâta siguranţă în tonul lui, că dânsa se aşteptă acum la o 
revelaţie împotriva voinţei ei. 

— Fratele tău, reîncepu el, şi-a găsit moartea din mâinile 
unuia pe care l-am iubit, pentru care aveam o datorie sfântă. 
Direct de la crimă veni la mine, să-l ascund. O rană pe care o 
căpătase în luptă s-a gândit atunci că, dacă eu aş fi fost acela, 
ar fi trebuit să am o rană, pe când eu nu aveam. Master Baine 
ştia, pentru că mi-am supus corpul examinării sale şi un 


document a fost întocmit, pentru a servi numai în caz de nevoie 
extremă. 

Deodată, trecu prin mintea ei amintirea că master Baine 
vorbise de acel document care, în lipsa pastorului mort, ca să 
întărească spusele judecătorului, fusese socotit ca o fantezie 
nedemnă de a fi luată în seamă. Vocea lui sir Oliver îi distrase 
atenţia de la acele amintiri. 

— Dar să lăsăm aceasta, spuse el. Să ne reîntoarcem la 
poveste. L-am ascuns pe acel laş. Bănuielile au căzut asupra 
mea şi, deşi le-aş fi putut înlătura uşor, am păstrat tăcerea. 
Aceste bănuieli au fost întărite în ochii tuturor, când femeia cu 
care eram logodit a rupt logodna, la primele zvonuri pe care le 
auzise. Indignarea s-a ridicat împotriva mea. Ordinele reginei 
erau pe drum, pentru a sili justiţia să facă ceea ce refuzase. 
Până acum ţi-am dat fapte. Acum îţi voi da presupuneri - 
propriile mele concluzii - dar presupuneri care sar în ochi - după 
cum vei vedea, ca adevărate. Acel ticălos pe care l-am tăinuit, 
m-a judecat după el şi s-a temut că nu voi putea păstra această 
tăcere până la urmă. Se temea că, sub presiunea ce se exercita 
asupra mea, îl voi învinovăţi, distrugându-l. Era întâmplarea cu 
acea rană şi încă ceva, de care se temea că mă voi servi ca 
dovezi. Era o anumită femeie, prostituată la Malpas, care dacă 
aş fi făcut-o să vorbească ar fi destăinuit duşmănia ce exista 
între fratele tău şi ucigaş. Căci motivul pentru care Peter 
Godolphin şi-a găsit moartea e atât de stupid, cum e cel ce 
lăsase acea urmă de sânge, care i-a însemnat drumul. El se opri 
şi glasul îi deveni mai blând. Nimeni nu nici nu se gândeşte. 
Acest laş a socotit că pot deveni periculos. S-a decis să mă 
îndepărteze. A pus să fiu răpit într-o noapte, îmbarcat pe un vas 
şi dus în Berberia, unde să fiu vândut ca sclav. Acesta e 
adevărul dispariţiei mele. Şi ucigaşul a profitat mai departe de 
dispariţia mea. Dumnezeu ştie dacă acest profit l-a îndemnat să 
facă aceasta. Între timp, intră în drepturile mele şi în grațiile 
femeii necredincioase pe care am iubit-o. 

În sfârşit, ea ieşi din apatia de până acum... 

— Vrei să spui că... că Lionel? începu ea cu o voce înecată de 
indignare. 

În sfârşit vorbi şi Lionel, luând o atitudine mai demnă. 


— Minte! strigă el. Minte Rosamund! Nu-l crede! 

— Nu-l cred, desigur, răspunse ea. 

Pe faţa lui Sakr-el-Bahr trecu o umbră de furie. Ochii săi se 
întoarseră mânioşi către Lionel. Păşi încet către el, cu o 
înfăţişare atât de amenințătoare că acesta se dădu înapoi 
terorizat. Sakr-el-Bahr îl apucă de mână, strângându-l ca într-un 
cleşte. 

— Vom avea adevărul astă seară, chiar dacă va trebui să ţi-l 
smulgem cu fierul roşu, spuse el printre dinţi. Îl trase în mijlocul 
terasei, înaintea lui Rosamund, silindu-l să îngenuncheze. 
Cunoşti iscusinţa torturii maure? întrebă el, şi bătu din palme 
lăsând să-i scape Lionel, care rămase ghemuit pe jos, înlemnit 
de frica acestei ameninţări. Ca răspuns la chemarea lui, intră un 
om scund, cu o barbă roşie şi capul înfăşurat într-un turban, 
care parcă aşteptase acolo, atât de repede intrase. Cu vârful 
papucului său, Sakr-el-Bahr lovi pe fratele său. 

— Priveşte în sus, câine, îi ceru el. Priveşte pe acest om şi 
spune-mi dacă îl recunoşti. Priveşte la el, îţi spun! Şi Lionel privi, 
dar deoarece nu-l recunoscu fratele său îi explică: numele său 
printre creştini era Jasper Leigh; el e căpitanul căruia i-ai plătit 
pentru a mă duce în Berberia; a avut şi el aceeaşi soartă, când 
vasul a fost scufundat de spanioli. Mai târziu l-am avut in 
puterea mea, şi drept răsplată pentru că nu l-am spânzurat e 
acum omul meu de încredere. Ar trebui să-i cer să-ţi spună tot 
ce ştie, urmă el, întorcându-se către Rosamund. Dacă aş fi sigur 
că l-ai crede. Dar deoarece sunt sigur că nu, voi întrebuința 
altfel de mijloace. El se reîntoarse către Jasper. Cere-i lui Ali să 
pregătească un cleşte pe foc şi să fie gata când îl voi chema, şi 
flutură mâna. Jasper se înclină şi ieşi. Cleştele îţi va smulge 
mărturisirea de pe buze, frate! 

— N-am nimic de mărturisit, protestă Lionel. Vei scoate 
minciuni din gura mea, cu mijloacele tale de tortură. 

Oliver zâmbi. 

— Fără îndoială, minciunile vor ieşi mai repede decât 
adevărul. Insă, până la sfârşit vom avea şi adevărul, nu te teme. 
El batjocorea şi sub batjocura sa era un gând ascuns. Şi vei 
spune o întreagă poveste, continuă el, amănunţită, aşa încât 
ultimele îndoieli ale mistress-ei Rosamund să se risipească, îi vei 


spune cum l-ai aşteptat în seara aceea la Godolphin Park, cum |- 
ai luat pe neaşteptate... 

— Asta nu e adevărat, strigă Lionel, cu o sinceră pornire care-l 
repuse pe picioare. 

Nu era adevărat, se înţelege, şi Oliver o ştia, dar folosise 
această minciună pentru a-l scoate din fire. 

— Nu e adevărat! strigă el. Hai, fii înţelegător. Adevărul, 
înainte ca să ţi-l scoată tortura. Gândeşte-te că ştiu totul, exact 
aşa cum mi-ai povestit. Cum era? Ascuns în dosul unei tufe, ai 
sărit asupra lui pe nepregătite, înainte ca el să poată duce mâna 
la armă şi... 

— Dumnezeu mi-e martor că totul e minciună! strigă el scos 
din fire, şi aici, datorită şireteniei lui Oliver, se trădă. Nu e aşa şi 
tu o ştii. Indignarea îl zăpăci. M-am luptat cu el şi... se opri, 
speriat de ceea ce spusese. 

Urmă apoi o tăcere rămânând toţi trei ca nişte statui; 
Rosamund albă ca varul. Oliver triumfător şi batjocoritor, Lionel 
copleşit de conştiinţa cursei în care căzuse şi care-l făcuse să se 
trădeze. 

In sfârşit Rosamund fu aceea care vorbi, dar vocea îi tremura, 
în ciuda sforţărilor ei de a o păstra calmă... 

— Ce... ce ai spus Lionel? întrebă ea. 

Oliver râse încetişor. 

— Era gata să spună că s-a luptat cinstit, cred, îl batjocori el. 
Era aproape să arate rana ce a căpătat-o în acea luptă, rana 
care a lăsat urme pe zăpadă pentru a dovedi că am minţit - 
ceea ce e adevărat - că l-a luat pe Lionel pe neaşteptate. 

— Lionel! strigă ea. 

Inaintă un pas şi vru parcă să ridice mâinile, dar gestul nu-l 
făcu. El stătea ca trăsnit, fără să răspundă. 

— Lionel! strigă ea din nou, cu voce pătrunzătoare. E 
adevărat? 

— Nu l-ai auzit spunând-o? întrebă Oliver. 

Ea se opri, clătinându-se o clipă. Oliver înaintă, gata s-o 
susţină, dacă va leşina. Dar, cu un gest poruncitor, ea îi opri şi 
cu o ultimă încordare îşi reveni din slăbiciune. Totuşi, genunchii i 
se îndoiau sub ea, refuzându-i sprijinul. Se prăbuşi pe divan, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. 


— Dumnezeu să aibă milă de mine! gemu ea şi stătu 
ghemuită acolo, scuturată de suspine. A 

Lionel tresări la strigătul acestei inimi sfărâmate. Incovoiat, se 
apropie de ea şi Oliver; triumfător, stătea departe ca spectator 
al scenei rânduite de el. Ştiuse că, dacă îi va da frânghia lui 
Lionel, acesta se va spânzura singur. Explicaţiile următoare l-ar 
fi înfundat cu totul. El era mulţumit doar să privească. 

— Rosamund! strigă Lionel. Rose! Ai milă! Ascultă-mă, înainte 
de a mă judeca! Ascultă-mă mai bine, decât să mă judeci greşit! 

— Da, ascultă-l, interveni Oliver, cu râsul său moale. Ascultă-l. 
Mă întreb dacă va reuşi să te distreze. 

Această batjocură fu ca un fier roşu pentru Lionel. 

— Rosamund, tot ce ţi-a spus nu e adevărat. Eu... eu... am 
făcut-o, în legitimă apărare. E o minciună că l-am luat pe 
nepregătite. Vorbele îi ieşeau sălbatic din gură. Ne-am certat 
pentru... pentru o anumită chestiune şi diavolul a făcut să ne 
întâlnim în seara aceea, la Godolphin Court. M-a insultat, m-a 
lovit, a tras spada silindu-mă să-mi apăr viaţa. Acesta e 
adevărul. Îţi jur aici, în văzul cerului! Şi... 

— Destul, sir, destul! îl întrerupse ea, pentru a nu mai auzi 
protestele care îi sporeau dezgustul. 

— Nu, trebuie să mă asculţi, te implor. Ştiind totul, vei fi mai 
îngăduitoare... 

— Îngăduitoare? strigă ea, cu un surâs pe buze. 

— A fost o întâmplare că l-am ucis, continuă Lionel. N-am 
vrut. N-am vrut decât să-mi apăr viaţa. Dar când spadele sunt 
încrucişate, voinţa omului nu mai contează. lau pe Dumnezeu 
de martor, că moartea nu i-a fost decât urmarea furiei sale. 

Ea îşi opri suspinele şi-l privi cu nişte ochi teribili. 

— Tot întâmplare a fost faptul că ai lăsat toată lumea să 
creadă că vina era a fratelui tău? întrebă ea. 

El îşi acoperi faţa neputând să-i îndure privirea. 

— Dacă ai şti cum te-am iubit chiar în acele zile, în ascuns - ai 
fi puţin mai miloasă cu mine şopti el. 

— Milă? Ea se înclină şi păru că-i scuipă cuvântul. Ruşine! Ceri 
milă, tu? 

— Totuşi trebuie să ai milă de mine, căci ştii ce ispită m-a 
încercat. 


— Ştiu doar ce mârşav, mincinos şi laş ai fost! 

El întinse rugător mâinile către ea. În ochi avea lacrimi. 

— Din mila ta, Rosamund... începu el, când Oliver îl 
întrerupse. 

— Cred că ai început să superi pe doamna, spuse el. 
Povesteşte-ne mai bine despre întâmplările tale. Sunt mai 
distractive. Lămureşte întâmplarea prin care ai pus să mă 
răpească, spre a fi vândut ca sclav. 

Spune-ne de întâmplarea prin care mi-ai luat averea. Hai, 
omule, vorbeşte! Va fi o poveste frumoasă. 

Intră apoi Jasper, anunțând că Ali aşteaptă cu cleştele. 

— Nu mai e nevoie, spuse Oliver. la pe acest sclav cu tine. 
Spune-i lui Ali să aibă grijă de el şi, în zori, să-l trimită înlănţuit 
la galera mea. Afară cu el. 

Lionel se ridică disperat în picioare. 

— Aşteaptă! Ah, aşteaptă! Rosamund! strigă el. 

Oliver îl apucă de ceafă şi-l aruncă în braţele lui Jasper. 

— Du-l afară! mormăi el şi Jasper apucă pe tânăr de umeri, 
trăgându-l afara, lăsând pe Rosamund şi Oliver singuri cu 
adevărul sub stelele tainicului cer african. 


CAPITOLUL XII 


ŞIRETENIA LUI FENZILEH 


Oliver privi lung la femeia care stătea ghemuită pe divan, cu 
mâinile strânse, faţa împietrită şi ochii închişi. El o privi cu 
blândeţe şi apoi se întoarse. Păşi spre parapet şi privi oraşul alb, 
scăldat în lumina argintie a lunii pline. Acum, că adevărul fusese 
smuls din ascunzişul lui şi aruncat în faţa Rosamundei, el nu 
simţea nimic din mulţumirea pe care crezuse că această clipă i- 
o va aduce. Într-adevăr, mai curând era amărât. Pentru a otrăvi 
cupa bucuriei, pe care el şi-o închipuise că o va sorbi cu nesaţ, 
era descoperirea unei măsuri îndreptăţite în purtarea ei faţă de 
el; convingerea ei că dispariţia sa nu fusese decât o fugă. Era 
stăpânit de un simţământ care-l necăjea, acela că, în 
răzbunarea sa, se întrecuse pe sine însuşi. Stătu mult timp, fără 
să tulbure tăcerea. Apoi, într-un târziu, se întoarse de la parapet 
şi păşi încetişor înapoi, până ce atinse divanul, privind-o din 
toată înălţimea lui. 

— În sfârşit ai auzit adevărul, spuse el. Şi, cum ea nu 
răspunse, el continuă. Sunt mulţumit că am izbutit să i-l smulg, 
înainte de a-l fi chinuit, altfel ai fi putut crede că durerea l-a 
făcut să mintă. El se opri dar ea continua să tacă. Nu dădea 
niciun semn că-l auzise. Acesta, spuse el, era omul pe care l-ai 
preferat în locul meu. Crede-mă că nu mă încântă, după cum 
poate ai văzut. 

În sfârşit, ea se smulse din tăcere şi glasul izbucni. 

— Am învăţat să te cunosc, spuse ea. Era de aşteptat. Ar fi 
trebuit să ştiu că doi fraţi nu pot fi atât de deosebiți. Oh, învăţ 
mult şi repede! 

Fu un discurs care-l mânie şi alungă cu totul îngăduinţa pe 
care începuse să e simtă în el. 

— Înveţi? repetă el. Ce înveţi? 

— Înțelegerea felului de a fi al bărbaţilor. 

Dinţii lui se arătară într-un zâmbet. 

— Sper că această înţelegere îţi va aduce tot atâta 
amărăciune, cât mi-a fost adusă mie, de aceea a femeilor, a 


unei anumite femei. Aceasta, pentru a nu mă fi crezut pe mine, 
pe care pretindeai că mă iubeşti! 

— Dacă am să-ţi cer o favoare, e aceea dea nu mă ruşina cu 
această amintire. 

— A necredinţei tale? întrebă el. A grabei tale nedrepte de a 
crede răul despre mine? 

— A amintirii că te-am iubit odată. Acesta e gândul care mă 
ruşinează, cum nimic pe lume nu m-ar ruşina, nici chiar viaţa de 
sclavă şi toate insultele cu care ai crezut că mă vei ruşina. M-ai 
mustrat de graba cu care am crezut răul despre tine... 

— Fac mai mult decât numai să te mustru, o întrerupse el cu 
mânia crescândă, sub biciul vorbelor ei nemiloase. Dau pe tine 
toată vina anilor mei pierduţi, a tuturor relelor care au urmat, a 
tot ceea ce am suferit, a tot ceea ce am pierdut şi a tot ceea ce 
am devenit. 

Ea îl privi cu răceală, perfect stăpână pe sine. 

— Arunci toate acestea asupra mea? întrebă ea. 

— Da! El era pornit. Dacă nu m-ai fi tratat aşa cum m-ai 
tratat, dacă n-ai fi avut o ureche gata pentru minciuni, acest 
frate al meu n-ar fi mers niciodată atât de departe şi nici eu nu i- 
aş fi oferit prilejul. 

Ea îşi schimbă locul pe pernele divanului şi întoarse umărul 
înspre el. 

— Toate acestea sunt foarte rele, spuse ea rece. Totuşi, poate 
pentru că simţea nevoia să se justifice, continuă. Dacă eu, la 
urma urmei, am fost gata să ascult tot răul despre tine, se vede 
că instinctul m-a prevenit de răutatea pe care o aveai 
întotdeauna în tine. Mi-ai dovedit astă seară că nu tu l-ai omorât 
pe Peter; dar pentru a avea această dovadă, ai făcut o crimă 
care e mai ruşinoasă, o crimă care dezvăluie inima ta neagră. 
Nu te-ai dovedit tu însuţi a fi un monstru răzbunător şi nelegiuit? 
Ea se ridică şi-l privi cu dispreţ. Nu ai devenit - tu care te-ai 
născut un gentleman creştin - un hoţ, un renegat şi un pirat? Nu 
ţi-ai sacrificat Dumnezeul dorinţei tale de răzbunare? 

El îi susţinu privirea, fără să se tulbure de învinuirile ei şi, 
când ea termină cu o întrebare, el îi puse o altă întrebare. 

— Şi instinctul tău ţi-a prevestit toate astea? Pe Dumnezeu, 
femeie! Nu poţi născoci o poveste mai bună? 


El se întoarse, în timp ce doi sclavi intrară, aducând un vas de 
pământ. 

— Ţi se aduce mâncarea. Sper că pofta îţi va fi mai mare 
decât logica. 

Ei aşezară vasul din care ieşea un miros îmbietor, pe mica 
măsuţă maură de lângă divan. Pe podea, lângă ea, aşezară o 
tavă mare de lut, pe care erau o pereche de potârnichi şi o 
amforă roşie, cu un pahar aşezat peste gură, ca dop. Ei salutară 
adânc şi ieşiră. 

— Mănâncă, îi porunci el scurt. 

— Nu vreau mâncare, spuse ea dârză. 

Ochii lui reci se aţintiră asupra ei. 

— De acum înainte fetiţo, nu vei face ceea ce vrei, ci ceea ce 
îţi voi cere. Îţi cer să mănânci. Fă-o deci. 

— Nu voi mânca. 

— Nu? repetă el încetişor. Vorba aceasta e a unei sclave 
pentru stăpânul ei? Mănâncă îţi spun! 

— Nu pot, nu pot! protestă ea. 

— Un sclav nu poate trăi, dacă nu împlineşte voinţa 
stăpânului său. 

— Atunci, ucide-mă, spuse ea cu sălbăticie, ridicându-se şi 
înfruntându-l. Ucide-mă. Eşti obişnuit să ucizi, dacă o faci ar 
trebui să-ţi fiu recunoscătoare. 

— Te voi ucide, dacă voi dori, spuse el cu un glas rece ca 
gheaţa. Dar nu pentru a-ţi face pe voie. Nu înţelegi încă. Eşti 
sclava mea, lucrul meu, proprietatea mea, şi nu te voi lăsa să 
faci decât ceea ce poftesc. Deci mănâncă, sau nubienii mei te 
vor biciui, pentru a-ţi grăbi pofta. 

O clipă ea stătu sfidătoare în faţa lui, palidă şi hotărâtă. Apoi, 
deodată, ca şi cum voinţa i-ar fi fost înfrântă sub stăruința dârză 
a lui, ea căzu pe divan, încet, gânditoare, ea trase tava mai 
aproape. Observând-o, el râse în tăcere. Ea se opri, părând să 
caute ceva. Negăsind, privi la dânsul mirată. 

— Să rup carnea cu degetele? întrebă ea. 

Ochii lui sclipiră de înţelegere şi de bănuială. 

Dar îi răspunse cinstit. 


— E împotriva legii profetului de a pune carnea şi pâinea în 
apropierea unui cuţit. Trebuie să te serveşti de mâinile pe care ţi 
le-a dat Dumnezeu. 

— Îţi baţi joc de mine cu profetul şi legile sale? Ce înseamnă 
legile profetului pentru mine? Dacă trebuie să mănânc, nu voi 
mânea asemeni unui cline, ci în mod creştinesc. 

Pentru a-i face pe voie, după cum părea, el scoase încetişor 
pumnalul din centura sa. 

— Serveşte-te cu acesta, atunci, spuse el, şi cu băgare de 
seamă îl puse lângă ea. 

Cu o răsuflare repede, ea îl ridică. 

— În sfârşit, spuse ea. Mi-ai dat ceva, pentru care trebuie să-ţi 
fiu recunoscătoare, şi cu vorbele acestea, îndreptă vârful 
pumnalului către pieptul ei. 

Ca fulgerul, el se lăsă într-un genunchi şi-o prinse de 
încheietură cu atâta putere, încât ea îşi simţi tot braţul amorţit 
şi lipsit de putere. El îi zâmbea în ochi, faţa lui aspră aproape de 
a ei. 

— Ai socotit, într-adevăr, că mă încred în tine? Ai crezut că m- 
ai înşelat prin prietenia ta nesăbuită? Când vei învăţa că nu sunt 
un prost? Am făcut-o doar, pentru a-ţi încerca gândul. 

— Atunci îi cunoşti starea, răspunse ea. Îmi ştii intenţia. 

— Am prevăzut-o şi înlăturat-o, spuse el. 

— E oare atât de greu, se întrebă ea, de a te scăpa de viaţă? 
Nu mai sunt şi alte căi afară de cuţit? Te numeşti singur 
stăpânul meu, căci sunt sclava ta. Cumpărându-mă în piaţă, îţi 
aparţin trup şi suflet. Ce neroadă e această credinţă. Corpul 
meu îl poţi avea, dar sufletul... Fi sigur că ai făcut o afacere 
proastă. Te numeşti singur stăpânul vieţii şi al morţii. O 
minciună! Tot ce poţi tu porunci e numai moartea. 

Paşi repezi se auziră pe scări, şi, înainte ca el să-i poată 
răspunde intră Ali, anunţându-l că jos era o femeie, care cerea 
să-i vorbească degrabă. 

— O femeie? întrebă el. O femeie necredincioasă, desigur? 

— Nu stăpâne, o musulmană, fu răspunsul care-l uimi. 

— O femeie musulmană aici? Cu neputinţă. 

Dar, în timp ce vorbea, o figură întunecată ca o umbră, păşi 
pe terasă. Era în negru, din cap până în picioare, şi valul care-i 


acoperea faţa avea proporţiile unei mantii. Ali se repezi la ea, 
mânios. 

— Nu ţi-am spus să aştepţi jos, fiică a ruşinii? urlă el. M-a 
urmat sus, stăpâne, să se încredinţeze dacă eşti aici. S-o duc 
jos? 

— Las-o, spuse Sakr-el-Bahr şi-l concedie pe Ali. Poţi pleca. 

Ceva din figura aceea neagră îi atrăsese atenţia şi-i stârnise 
bănuielile. Fără să vrea aproape, îi veni în gând vizirul Ayoub-el- 
Samin şi cererea acestuia din piaţă. El aşteptă ca vizitatoarea să 
se descopere şi să vorbească. Cât despre ea, rămase nemişcată, 
până ce sunetul paşilor lui Ali se pierdu în depărtare. Apoi, cu o 
îndrăzneală care-i trăda originea ei europeană, făcu ceea ce 
nicio musulmană n-ar fi făcut. Işi luă valul negru ce-i acoperea 
faţa, dezvăluind ochii languroşi şi faţa frumoasă a Fenzileh-ei. 
Deşi era de aşteptat aşa ceva, el se dădu cu un pas înapoi, 
surprins. 

— Fenzileh! strigă el. Ce nebunie mai e şi asta? 

După ce se anunţase ea însăşi atât de neaşteptat, îşi îndreptă 
valul, pentru a-şi ascunde chipul mai cuviincios. 

— Să vii aici, în casa mea, şi astfel! protestă el. Dacă ajunge 
aceasta la urechile stăpânului tău, ce se va întâmpla cu tine? 
Pleacă, femeie, şi pe dată! îi ceru el. 

— N-avea teamă că va afla, numai dacă nu-i vei spune tu, 
răspunse ea. Faţă de tine n-am nevoie de scuze, dacă îţi voi 
reaminti că nu m-am născut musulmană. 

— Dar Alger nu-i Sicilia şi oriunde te-ai fi născut, trebuie să-ţi 
aduci aminte ce-ai devenit. 

El continuă să-i arate nebunia ce o făcuse, iar «ea Îl 
întrerupse. 

— Sunt vorbe care mă plictisesc. 

— În numele lui Allah, spune atunci de ce ai venit, ca să poţi 
pleca mai repede. 

Ea arătă pe Rosamund. 

— Priveşte această sclavă spuse. Ea. Mi-am trimis vizirul în 
piaţă, cu porunca s-o cumpere pentru mine. 

— Am bănuit asta, spuse el. 

— Dar se pare că ţi-a atras atenţia, şi idiotul s-a lăsat întrecut. 

— Ei, şi? 


— Vrei să mi-o vinzi la preţul care te-a costat? 

Un început de teamă îi tremura în glas. 

— Sunt mâhnit că trebuie să te dezamăgesc, o Fenzileh, dar 
nu e de vânzare. 

— Ah, aşteaptă, strigă ea. Preţul plătit a fost mare, mai mare 
decât s-a plătit vreodată capriciului meu şi nu pot suferi să nu- 
mi văd capriciile împlinite. Pentru a o avea, voi plăti 3000 de tal 
eri. 

El o privi, întrebându-se ce răutăţi ii treceau prin. Minte. 

— Vei plăti 3000 de taleri? spuse el încetişor apoi aspru: De 


ce? 

— Pentru a-mi satisface un capriciu. 

— Care e motivul acestui costisitor capriciu, stărui el. 

— Dorinţa de a o avea pentru mine, răspunse ea, şovăind. 

— Şi această dorinţă de a o avea, de când ţi-a venit? continuă 
el. 


— Pui prea multe întrebări, strigă ea mânioasă. 

El ridică din umeri şi zâmbi. 

— Tu răspunzi la prea puţine. 

Ea-şi încrucişă braţele pe piept şi-l înfruntă. Vag. Prin voal, el 
prinse strălucirea ochilor ei şi blestemă folosul ce-l avea ea, căci 
nu-i putea citi gândurile pe faţă. 

— Într-un cuvânt, Oliver-Reis, spuse ca, vrei s-o vinzi pentru 
3000 de taleri? 

— Într-un cuvânt, nu, răspunse el. 

— Nu? Nici pentru 30000 de taleri? 

Glasul îi era încărcat de mânie şi el se întreba dacă era 
adevărată sau prefăcută această uimire. 

— Nici pentru 30000, răspunse el. E a mea si nu o las. ŞI 
deoarece ţi-am afirmat hotărârea mea. lar prezenţa ta aici e o 
primejdie pentru amândoi. Îţi cer să pleci. 

Urmă o clipă de tăcere şi niciunul din ei nu observă interesul 
care se trezise pe faţa albă a Rosamundei. Niciunul nu bănuia că 
ea ştie franţuzeşte, ceea ce îi îngăduia să înţeleagă cea mai 
mare parte din limba pe care o întrebuinţau cei doi. Fenzileh se 
apropie de el. 


— N-o vei da? întrebă ea batjocoritoare. Nu fii atât de sigur. 
Vei fi silit l-a asta, dacă nu de mine. Atunci de Asad. Vine pentru 
ea. El însuşi în persoană. 

— Asad? strigă el tresărind. 

— Asad-ed-Din, răspunse ea şi-l rugă din nou. Hai, deci! Va fi 
desigur mai bine să faci o învoială bună cu mine, decât una 
proastă cu paşa. 

El clătină capul şi se înfipse hotărât pe picioare. 

— N-am de gând să fac vreo învoială cu nimeni. Această 
sclavă nu e de vânzare. 

— Vei îndrăzni să-l înfrunţi pe Asad? Îţi spun că o va lua, fie că 
e sau nu de vânzare. 

— Înţeleg, spuse el, îngustându-şi ochii, de aceasta te temi, 
asta e pricina capriciului tău de a o căpăta pentru tine. Nu eşti 
isteaţă, o, Fenzileh. Cunoştinţa că farmecele tale apun, te face 
să tremuri de teamă că ea ar putea să te scoată din grațiile lui. 

Dacă nu-i putea vedea faţa şi să observe astfel efectul 
cuvintelor sale, el observă însă fiorul care o străbătu şi prinse 
nuanţa de mânie din vocea ei, când răspunse... 

— Şi dacă ar fi aşa, ce te priveşte? 

— Mai mult, sau mai puţin, răspunse el gânditor. 

— Într-adevăr mai mult, spuse ea repede, fără răsuflare. N-am 
fost întotdeauna prietena ta? N-am atras mereu atenţia 
stăpânului meu asupra valorii tale şi am luptat ca un adevărat 
prieten pentru ridicarea ta? 

— Ai făcut aşa? râse el. 

— Râzi cât vrei, dar e adevărat, stărui ea. Dacă eu pier, piere 
cel mai preţios aliat al tău, unul care are urechea şi încrederea 
stăpânului. Căci Sakr-el-Bahr, dacă eu decad, altcineva va veni 
în locul meu,. Altcineva care ar putea otrăvi mintea lui Asad cu 
minciuni împotriva ta, căci desigur că această fată, pe care ai 
răpit-o, nu te are la inimă. 

— Nu te îngriji de asta, răspunse el. Această sclavă a mea nu- 
ţi va lua niciodată locul de lângă Asad. 

— Nebunule, Asad o va lua, fie că vrei sau nu. 

— Dacă o poate lua de la mine, cu atât mai uşor o poate lua 
de la tine. Fără îndoială că te-ai gândit la asta, şi ai desigur o 


măsură de apărare contra lui. Dar preţul, te-ai gândit la asta? Ce 
va spune Asad, când va afla că ai îndepărtat-o? 

— Ce-mi pasă? strigă ea cu o furie neaşteptată, gesturile 
devenindu-i sălbatice. Ea va fi în apa portului, cu o piatră de gât, 
până atunci. Poate să mă biciuiască. Fără îndoială că o va face. 
Dar se va mulţumi cu aceasta. Îmi va cere la urmă să-l mângâi 
pentru pierderea suferită, şi totul va fi bine. 

În sfârşit, o făcuse să se dea pe faţă. Într-adevăr, gândea el, 
nu e deloc isteaţă. Ridică din umeri şi se întoarse către ea. 

— Pleacă liniştită, o, Fenzileh, spuse el. Nu o voi da nimănui, 
fie numele său Asad sau Şeitan. 

Fură ultimele-i vorbe şi răspunsul ei păru să-i întărească 
hotărârea. Totuşi răspunsese prea repede, ca el să nu bănuiască 
ceva. 

— Atunci ai de gând să te însori cu ea. Niciun glas n-ar fi putut 
fi mai nevinovat şi nepăsător ca al ei. Dacă e aşa, urmă ea, ar fi 
bine s-o faci mai repede, căci căsătoria e singura piedică peste 
care Asad nu va trece. E credincios, şi respectul lui pentru legea 
profetului îl va face să se abţină. Dar e sigur că altceva nu-l 
poate opri. 

Cu toată nevinovăția şi simplitatea ei - poate tocmai pentru 
aceasta - el citea în ea ca într-o carte deschisă. 

— Şi intenţia ta va fi la fel de bine slujită, eh? o întrebă el. 

— La fel de bine, admise ea. 

— Spune drept, Fenzileh, o îndreptă el. Ţi-am spus că nu eşti 
şireată. Pe Coran, am minţit! Eşti şireată ca un şarpe. Dacă aş 
face precum m-ai sfătuit, în primul rând n-ar mai fi a lui Asad, 
iar în al doilea rând m-aş certa cu el, pentru că am făcut-o. Ce ar 
putea să-ţi mulţumească mai mult dorinţele tale? 

— Mă înţelegi greşit, protestă ea. Am fost întotdeauna 
prietena ta. Aş fi... 

Ea se întrerupse deodată, pentru a asculta. Tăcerea nopţii fu 
sfâşiată de strigăte ce veneau din direcţia lui Bab-el-Queb. Ea 
alergă repede la parapet. 

— Priveşte, priveşte! strigă ea şi glasul îi tremura de teamă. E 
el - Asad-ed-Din! 

Sakr-el-Bahr veni lângă ea şi văzu, la lumina torţelor, o 
mulţime de oameni îndreptându-se spre casă. 


— Se pare că împotriva obiceiului tău, ai spus adevărul, o 
Fenzileh. 

Ea se întoarse şi el bănui privirea veninoasă ce i-o aruncase 
de sub voal. Când vorbi, glasul îi fu parcă de gheaţă. 

— Intr-o clipă nu te vei mai îndoi. Dar ce mă fac eu? întrebă 
ea speriată. Nu trebuie să mă găsească aici. M-ar ucide, cred. 

— Sunt sigur că aşa ar face, fu de părere Sakr-el-Bahr. Dar 
aşa învăluită, cine te-ar putea recunoaşte? Pleacă, deci, înainte 
de a veni. Ascunde-te în curte până ce va trece. Ai venit 
singură? 

— Mă puteam încrede în cineva? întrebă ea, şi el admiră 
spiritul ei sicilian, care nu pierise în toţi anii petrecuţi în haremul 
paşei. 

Ea se îndreptă repede către portiţă, dar se opri pe prag. 

— N-o vei da? Nu? 

— Fii liniştită, îi răspunse el, cu un ton atât de hotărât, că ea 
se depărta mulţumită. 


CAPITOLUL XIII 


ÎN VĂZUI LUI ALLAH 


După plecarea ei, Sakr-el-Bahr rămase pierdut în gânduri. El 
cântări fiecare cuvânt şi se gândi cum să-l primească pe Asad şi 
cum să-l refuze, dacă venea cu cererea pe care i-o spusese 
Fenzileh. Rămase astfel tăcut, aşteptând pe Ali sau pe altcineva, 
care să-l vestească de venirea paşei. Intr-adevăr intră Ali, care îl 
anunţă pe Asad-ed-Din, ce venea în spatele lui, nerăbdător de a- 
| întâlni pe Sakr-el-Bahr. 

— Pacea profetului să fie cu tine, fiul meu, fu salutul paşei. 

— Şi cu tine, stăpâne, salută Sakr-el-Bahr. Casa mi-e cinstită, 
şi concedie cu un gest pe Ali. 

— Am o rugăminte pentru tine, spuse Asad înaintând. 

— O rugăminte, tu? Nu e nevoie, stăpâne. Nu am nici-o 
dorinţă, care să nu fie urmarea unei dorinţă a ta. 

Ochii întrebători ai paşei trecură peste el şi se opriră asupra 
lui Rosamund. 

— Am venit în grabă, spuse el, ca un îndrăgostit aprins, 
călăuzit de instinctul prezenţei celei pe care o caut, această 
perlă franceză, această captivă din ultima ta călătorie. Eram 
afară, când a venit la mine Tsamanni; dar când am aflat că nu 
izbutise să o cumpere, după cum îi poruncisem, mi-a venit să 
plâng de necaz. M-am temut la început că a cumpărat-o vreun 
neguţător călător, care a plecat cu ea. 

Când am aflat - binecuvântat fie Allah - că tu erai 
cumpărătorul, m-am liniştit din nou. Căci mi-o vei da, fiule. 

El vorbea cu atât a încredere, încât Sakr-el-Bahr se găsi în 
impasul de a-şi alege cuvintele cu care trebuia să-l 
dezamăgească. O clipă, el stătu la îndoială. 

— ţi voi răsplăti pierderea, urmă Asad. Vei avea cei 1600 de 
taleri plătiţi şi, în plus, încă 500 pentru a te mângâia. Spune-mi 
dacă eşti mulţumit, căci ard de nerăbdare. 

Sakr-el-Bahr zâmbi cu amărăciune. 

— E o nerăbdare binecunoscută mie stăpâne, răspunse el 
încetişor. Pe mine însumi m-a ars cinci ani nesfârşit. Pentru a-i 


pune capăt, am făcut acea primejdioasă călătorie în Anglia. Nu 
ştii, o Asad, altfel ai... 

— Eh! îl întrerupse paşa. Eşti un şiret înnăscut. Nu e nimeni ca 
tine, Sakr-el-Bahr, atât de bun la negustorie. Ei bine, spune 
preţul tău, scoate-ţi câştigul din nerăbdarea mea şi să sfârşim. 

— Stăpâne, spuse Sakr-el-Bahr, nu câştigul e cauza. Ea nu e 
de vânzare. 

Asad se holbă la el, mut de uimire şi deodată obrajii lui palizi 
se împurpurară. 

— Nu-i... nu-i de vânzare? repetă el surprins. 

— Nici chiar dacă mi-ai oferi pașalâcul, în schimbul ei, fu 
răspunsul. Apoi cu un glas îmbunător... Cere-mi orice vrei 
altceva, continuă el, şi bucuros îţi voi pune la picioare, ca semn 
al credinţei şi dragostei mele. 

— Dar nu vreau altceva. Glasul lui Asad era nerăbdător, 
poruncitor aproape. Vreau această sclavă. 

— Atunci, răspunse Sakr-el-Bahr, îţi cer iertare că nu-ți pot 
împlini dorinţa, şi-ţi cer să-ţi îndrepţi ochii în altă parte. 

Asad se încruntă la el. 

— Îndrăzneşti să mă refuzi? întrebă el aruncându-și capul 
înapoi. 

— Alas! spuse Sakr-el-Bahr. 

Apoi urmă o clipă de tăcere. Înfăţişarea lui Asad se întuneca 
din ce în ce, în timp ce ochii-i priveau ţintă la locotenentul său. 

— Înţeleg, spuse el, în sfârşit, cu un calm ce se deosebea de 
privirile lui ucigătoare. Înţeleg. Se pare că Fenzileh a avut mai 
multă dreptate decât am bănuit. Aşa! El privi un moment pe 
corsar, cu ochii-i care aruncau fulgere, apoi i se adresă pe un 
ton care tremura de mânie... Gândeşte-te, Sakr-el-Bahr, la ceea 
ce eşti, la ceea ce te-am făcut. Gândeşte-te la tot binele ce ţi-au 
făcut mâinile acestea. Eşti locotenentul meu şi poţi fi într-o zi 
mai mult. În Alger, afară de mine, nu e nimeni mai mare ca tine. 
Eşti deci atât de nerecunoscător încât să-mi refuzi prima cerere 
pe care ţi-o fac? Bine e scris: Nerecunoscător e omul. 

— Ştii, începu Sakr-el-Bahr, ce-mi datorează această... 

— Nu ştiu si nici nu-mi pasă, îl întrerupse Asad. Orice ar fi, e 
nimica, când se aşază împotriva voinţei mele. Schimbă apoi 


mânia în linguşire. Hai fiule! Mă voi purta generos cu tine şi voi 
uita refuzul tău. 

— Fii generos, stăpâne, şi uită că mi-ai cerut-o vreodată. 

— Refuzi, totuşi? Glasu-i mieros îi deveni din nou mânios. 
Vezi, să nu-mi ies din sărite. Tot cum te-am ridicat, cu o vorbă te 
pot dobori. Tot aşa cum ţi-am scos lanţurile care te ţineau legat, 
ţi le pot pune din nou. 

— Toate acestea le poţi face, spuse Sakr-el-Bahr. Şi, deşi ştiu 
aceasta şi ţin la ceea ce îmi aparţine de două ori - prin dreptul 
capturii şi al cumpărării - îţi poţi da seama ce puternice îmi sunt 
motivele. Fii îngăduitor, deci Asad... 

— Trebuie s-o iau prin forţă, în ciuda ta? răcni paşa. 

Sakr-el-Bahr se înţepeni. Chipul i se aspri şi-l privi pe paşă în 
ochi. 

— Atât timp cât eu voi trăi, nu vei face aceasta, spuse el. 

— Câine păcătos! Vrei să mă înfrunţi pe mine? Pe mine? 

— Mă rog să nu fii atât de nedrept, pentru a sili pe servitorul 
tău la aceasta. 

— Acesta e ultimul tău cuvânt? întrebă Asad. 

— Afară doar că în orice altă împrejurare sunt sclavul tău, o 
Asad. 

O clipă paşa stătu, privindu-l. Apoi încet, ca unul care s-a 
hotărât, se îndreaptă către uşă. Pe prag se opri şi se întoarse. 

— Aşteaptă tu! ameninţă el şi cu aceste cuvinte se îndepărtă. 

Sakr-el-Bahr rămase o clipă pe locul unde stătuse in timpul 
întrevederii, apoi cu o ridicare din umeri se întoarse. Intâlni ochii 
Rosamundei fixaţi asupra lui, cu o privire pe care nu o putu 
înţelege. Nu se simţi în stare s-o îndure şi se întoarse. Mersese 
prea departe. Disperarea o făcu să înţeleagă cumplitul lucru pe 
care-l făcuse şi care părea de atât de greu de îndreptat. Se 
gândi că se înşelase în sentimentele ce le avea pentru 
Rosamund. Departe de a o urf, după cum crezuse, dragostea lui 
pentru ea nu fusese ucisă, altfel, desigur, că nu ar fi fost chinuit 
acum de gândul că ar putea ajunge soţia lui Asad. Dacă ar fi 
urât-o, i-ar fi dat-o bucuros. El se întreba dacă această 
descoperire ce o făcuse nu se datora descoperirii făcută înainte, 
că împrejurările împotriva lui fuseseră mai mari decât îşi 
închipuise, atât de mari încât să îndreptăţească convingerea ei, 


că dânsul era ucigaşul lui Peter. Şi apoi vocea ei uscată şi rece, 
îl scăpă de chinul gândurilor sale. 

— De ce l-ai refuzat? 

El se răsuci cu faţa la ea, uimit, îngheţat de groază. 

— Ai înţeles? spuse el. 

— Am înţeles destul, spuse ea. Această limbă nu e prea 
deosebită de franceză. Şi din nou întrebă: De ce l-ai refuzat? 

El păşi către ea şi se opri, privind-o. 

— Mă întrebi de ce? 

— Într-adevăr, spuse ea cu amărăciune, nu e nevoie poate. Şi 
totuşi poate fi dorinţa ta de răzbunare atât de mare, încât mai 
bucuros nu te lipseşti de ea decât de viaţă? 

Faţa lui deveni iarăşi aspră. 

— Desigur, zâmbi el. Să fie aşa cum crezi. 

— Nu. Dacă am întrebat, înseamnă că mă îndoiesc. 

— Îţi dai seama ce poate însemna să devii sclava lui Asad-el- 
Din? 

Ea ridică din umeri şi privirea se abătu de la el. 

— E mai rău oare, decât a fi sclava ta? 

— Dacă e tot una pentru tine, atunci opunerea mea s-a 
sfârşit, răspunse el cu răceală. Te poţi duce la el. Dacă m-am 
opus, ca un prost poate, era nu pentru a-mi asigura răzbunarea 
împotriva ta. Era pentru că gândurile mele se umpluseră de 
groază. 

— Atunci, nu mai puţin ar trebui să ţi se umple gândurile de 
groază şi în caz contrar, spuse ea. 

Răspunsul lui o făcu să tresară. 

— Poate că da, murmură el gânditor. Poate că da. 

Ea îl fulgeră cu privirea şi păru că vrea să vorbească. Dar el 
continuă cu înfocare, nelăsându-i timp să-l întrerupă. 

— O, Doamne! A trebuit aceasta pentru a-mi arăta josnicia 
lucrului ce l-am făcut. Asad nu are motivele tale. Te-am dorit, 
pentru a te putea pedepsi. Dar el... o, Doamne! 

Gemu şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

Ea se sculă încetişor, o ciudată frământare cuprinzând-o. Dar 
cum el stătea copleşit, o speranţă veni să-i lumineze disperarea; 
sfatul pe care i-l dăduse Fenzileh, piedica pe care Asad, ca un 
musulman credincios, nu o va înlătura. 


— Mai e un mijloc, strigă el. Mai e un mijloc dat de Fenzileh, în 
răutatea ei, şi deodată el stătu la îndoială, ochii ei prevenindu-l. 
În cele din urmă îl rosti. Trebuie să te măriţi cu mine. 

Fu aproape ca şi cum o lovise. Dar îşi reveni. Bănuiala se trezi 
în ea. Crescu repede până la convingerea că el nu încerca decât 
un şiretlic cu ea, pentru a o hotărî. 

— Să mă mărit cu tine, repetă ea. 

— Da! stărui el. 

Şi apoi începu să-i explice cum dacă ar fi soţia sa, ar fi sfântă 
şi de neatins pentru toţi bunii musulmani, căci nimeni n-ar fi 
putut-o atinge cu un deget, fără a călca legea sfântă a profetului 
şi Asad nu era unul dintre aceia. 

— Astfel numai, sfârşi el, te-aş putea feri de el 

Dar ea era încă şovăitoare. 

— E un mijloc prea deznădăjduit, chiar pentru o boală atât de 
disperată, spuse ea, făcându-l astfel nerăbdător. 

— Trebuie, îţi spun, stărui el aproape cu supărare. Trebuie sau 
altfel consimţi să rămâi din noaptea asta în haremul lui Asad, şi 
nici măcar ca soţia sa, ci ca sclava sa. Trebuie să te încrezi în 
mine pentru propria ta siguranţă! Trebuie! 

— Să mă încred în tine? strigă ea. Să mă încred în tine! Cum 
mă pot încrede într-un renegat şi chiar mai rău decât un 
renegat? 

El încercă, cu răbdare, să-i cucerească consimţământul. 

— Eşti neîngăduitoare, spuse el. În judecata ta uiţi de toate 
suferinţele prin care am trecut la care ai contribuit şi tu. Ştiind 
acum cât de nedrept am fost învinuit şi câte alte nedreptăţi 
amare am suferit, gândește-te că am fost unul dintre aceia faţă 
de care i s-au dovedit a fi necredincioşi bărbatul și femeia pe 
care i-a iubit cel mai mult. Am pierdui credinţa în om şi în 
Dumnezeu şi dacă am devenit un musulman, un renegat şi un 
corsar, e pentru că nu aveam altă poartă de scăpare, faţă de 
sclavia ce mă aştepta. 


CAPITOLUL XIV 


EXPEDIȚIA 


Asad îl trase la o parte pe Tsamanni şi stătu câteva clipe de 
vorbă cu el, dându-i anumite îndrumări, pentru rânduirea 
treburilor, în timpul plecării sale într-o expediţie. Terminând 
aceasta şi vizirul fiind concediat, paşa însuşi dădu porunca de 
plecare, o poruncă pe care nu avea motive de anu o fi executat, 
deoarece totul era gata. Puntea fu trasă pe bord, fluierele 
supraveghetorilor şuierară şi vâslaşii apucară marile lopeţi. Un 
al doilea fluier răsună, şi pe locul liber dintre băncile sclavilor 
veni Vigitello, cu doi din tovarăşii săi, toţi trei înarmaţi cu biciuri 
lungi, strigând la sclavi să fie gata. Apoi, la un al treilea fluier al 
lui Laroque, cele 54 de vâsle loviră apa, 250 de corpuri se 
îndoiră ca unul şi, când se îndreptară iar, marea galeră se urni 
din ioc, pornind într-o aventuroasă expediţie. De catargul cel 
mare, steagul roşu cu semiluna verde flutura în vânt si de pe 
stăvilarul şi portul ticsit de oameni izbucni un strigăt de bucurie. 
Vântul care bătea puternic dinspre deşert fu prielnic lui Lionel în 
acea zi. Fără el, cariera lui la lopată ar fi fost într-adevăr de 
scurtă durată. Era înlănţuit ca şi ceilalţi, îmbrăcat doar cu un 
şorţ, in jurul şoldurilor, în locul cel mai apropiat de trecere, din 
prima bancă, şi înainte ca galera să fi făcut scurta distanţă 
dintre stăvilar şi insulă, biciul supraveghetorului se înfăşurase în 
jurul umerilor săi albi, pentru a-l sili la o sforţare mai mare decât 
aceea pe care o făcea. El gemu sub cruzimea loviturii, dar 
nimeni nu-l luă în seamă. Insă, când lovitura se repetă, el îşi 
încordă tot trupul în mişcatul lopeţii, aşa încât când Penon fu 
atins, sudoarea îi năpădise corpul şi inima îi bătea de zor. El nu 
era robust şi viaţa care o dusese era departe de a-l fi pregătit 
pentru o asemenea încercare. Dar când ajunseră Penon-ul şi 
simţi puternica adiere a acelei brize calde, Sakr-el-Bahr, care din 
porunca lui Asad rămăsese şeful navigaţiei, ordonă ridicarea 
enormelor pânze, pe ambele catarge. Vântul puternic le umflă 
repede şi galera porni cu viteză îndoită. Urmă ordinul de a se 
înceta vâslitul şi sclavii fură lăsaţi să mulţumească cerului 


pentru odihnă, şi să se odihnească în lanţurile lor, până ce 
puterea lor va fi iarăşi întremată. Întinsa proră a vasului, care se 
termina cu un berbec de oţel şi era înarmată de fiecare parte cu 
un tun, era plină de corsari, care se odihneau până ce le-ar fi 
venit vremea să lupte. Ei se rezemau de parapetele înalte sau 
stăteau adunaţi în grupuri, vorbind, râzând, unii din ei 
reparându-şi echipamentul, alţii curăţindu-şi armele, iar un tânăr 
cu faţa aspră cânta un cântec duios de dragoste, spre 
încântarea unui grup de corsari care făcuseră cerc în jurul lui. 
Pupa era înzestrată cu o cabină spațioasă, în care intrai pe sub 
două arcade, acoperite cu perdele de mătase roşii. Lămpi mari, 
în metal aurit erau aşezate deasupra cabinei. Ca pentru a 
prelungi cabina şi a-i spori mărimea, un umbrar verde pornea de 
la ea, pentru a umbri aproape jumătate din pupă. Sub acesta 
erau aşezate perne pe care stăteau acum Asad-ed-Din cu 
Marzak, în timp ce Biskaine și alţi trei sau patru ofiţeri, care îl 
însoţiseră pe bord si pe care el îi reţinuse, în această expediţie, 
se sprijineau de balustrada de fier de la capătul pupei, imediat 
deasupra băncilor de vâslaşi. Sakr-el-Bahr singur, o figură 
solitară, îmbrăcat într-un caftan şi cu un turban din fire aurite, 
sprijinit de parapetul de la babordul pupei, privea înapoi la 
oraşul pe care-l părăsiseră şi care nu se mai vedea acum, decât 
ca o grămadă de cuburi albe aşezate pe dealuri, în bătaia 
soarelui. Asad îl observa în tăcere tot timpul, pe sub 
sprâncenele sale stufoase, apoi îl chemă. El veni imediat şi stătu 
respectuos înaintea prinţului său. Asad îl privi mândru, o clipă, 
în timp ce pe faţa frumoasă a fiului său, flutura un zâmbet 
răutăcios. 

— Nu te gândi, Sakr-el-Bahr, spuse el în sfârşit, că-ţi voi purta 
ură pentru cele petrecute azi noapte sau că ele ar fi pricina 
hotărârii mele de azi. Aveam o datorie - datorie neglijată de 
mult - faţă de Marzak, pe care am vrut, în sfârşit, să mi-o 
îndrept. 

El părea că se scuză aproape, şi Marzak înţelese greşit 
vorbele. De ce, se întreba el, trebuie acest bătrân, care făcuse 
din numele său o groază pentru creştini, să fie atât de moale şi 
de îngăduitor, când era amestecat acel ticălos de necredincios? 
Sakr-el-Bahr se înclină respectuos. 


— Stăpâne, spuse el, nu eu trebuie să-ţi judec hotărârile sau 
motivele care te-au determinat la ele. Mi-e de-ajuns să-ţi cunosc 
dorinţele. Ele sunt lege pentru mine. 

— Aşa? spuse Asad cu asprime, oftând. Am fost supărat 
adânc, aseară, când căsătoria ta m-a păcălit şi mi-a îndepărtat 
acea fată. Totuşi respect această căsătorie şi toţi musulmanii 
trebuie s-o respecte, deşi nu era chiar legală. Dar acum, sfârşi 
el, dând din umeri, călătorim iarăşi împreună pentru a învinge 
pe spanioli. Să nu lăsăm vreo neînțelegere să acopere 
strălucirea acestei încercări. 

— Aşa să fie stăpâne, răspunse Sakr-el-Bahr cu devotament. 
M-am temut aproape... 

— Nu te mai teme, îl întrerupse paşa. Tu nu te-ai temut 
niciodată de nimic şi de aceea te-am iubit ca pe un fiu. 

Dar Marzak nu se împăca deloc cu gândul că lucrurile s-ar 
putea sfârşi astfel, că această discuţie dovedea o slăbiciune a 
tatălui său. Înainte ca Sakr-el-Bahr să poată răspunde, el 
interveni cu o întrebare pusă cu o anumită intenţie. 

— Cum îşi va petrece timpul mireasa, în lipsa ta? 

— Am trăit prea puţin între femei, pentru a-ţi putea răspunde, 
zise corsarul. 

Marzak şovăi în faţa acestui răspuns care părea că e o aluzie 
la el. Dar se întoarse la atac. 

— Te compătimesc că, fiind sclavul datoriei, a trebuit să te 
desparţi atât de repede de plăcerea braţelor ei moi. Unde ai 
lăsat-o, o, căpitane? 

— Unde trebuie să-şi lase un musulman soţia, aşa cum spune 
legea profetului, în casă. 

Marzak îl luă în râs. 

— Într-adevăr eşti de compătimit că ai părăsit-o atât de 
repede! 

Dar Asad prinsese batjocura şi privea la fiul său. 

— Ce nevoie e să compătimeşti pe un adevărat musulman că 
şi-a sacrificat plăcerile în serviciul credinţei? 

Glasul său era mustrător, dar nu-l descurajă pe Marzak. 
Tânărul se întinse alene pe perne, eu picioarele sub el. 

— Prea mare exces de credinţă, după cât se pare, o tată, 
spuse el. 


— Termină, mormăi paşa. Pace limbii tale, Marzak, şi să 
zâmbească Allah atotştiutorul asupra expediției noastre, 
întărindu-ne braţele pentru a învinge pe necredincioșii a căror 
intrare în grădină e oprită. 

La aceste vorbe, Sakr-el-Bahr răspunse iară. Aşa să fie! Daro 
nelinişte îi cuprinse inima, nelinişte stârnită de întrebările puse 
de Marzak. Erau doar vorbe iscusite, ca să-i ţină trează 
amintirea lui Asad, sau se bizuiau pe vreun lucru sigur? Temerile 
sale fură curând sporite. Stătea în după-amiaza aceea 
observând împărţirea raţiilor la sclavi, când Marzak Sakr-el-Bahr, 
privind la Vigitello şi oamenii acestuia care păşeau de la bancă 
la bancă, împărțind se apropie de el. Câteva clipe stătu tăcut 
lângă biscuiţi şi curmale uscate vâăslaşilor - dar cu economie, 
căci vâslele se mişcau încet, atunci când stomacurile erau pline 
- şi dând fiecăruia de băut o cupă de apă amestecată cu oţet, în 
care se turnau câteva picături de untdelemn. Apoi, Marzak arăta 
la un coş mare din fibre de palmier, aşezat lângă catargul cel 
mare, în jurul căruia stăteau butoiaşele cu praf de puşcă. A 

— Coşul acela, spuse, mi se pare aşezat nepotrivit acolo. In 
cazul unei lupte ar împiedica oamenii, 

Sakr-el-Bahr simţi o uşoară strângere de inimă. El ştia că 
Marzak îl auzise poruncind ca acel coş să fie dus în cabina de la 
pupă şi că apoi poruncise să fie lăsat pe loc, când Asad îşi 
anunţase intenţia de a călători cu el. El îşi dădea seama că 
putea fi o întâmplare ciudată; sau mai curând ştiind ceea ce 
cuprindea coşul, îşi făcea gânduri degeaba. Cu toate acestea se 
întoarse către Marzak cu un zâmbet îngăduitor. 

— Am înţeles, Marzak, că tu călătoreşti cu noi. Ca un elev. 

— Ei şi? întrebă Marzak. 

_ — Deci ar fi mai bine să te mulţumeşti să observi şi să înveţi. 
In curând mă vei povăţui cum să conduc lupta. Apoi arătă cu 
degetul înainte la ceea ce părea să nu fie decât un nor, spre 
care se îndreptau cu viteză, împinşi de vântul prietenos. Colo, 
spuse el, sunt Balearele. Avem o bună iuţeală. 

Deşi spusese aceasta numai pentru a schimba discuţia, faptul 
însuşi era de-ajuns de însemnat, pentru a fi vrednic de luat în 
seamă. Fie vâslită de cei 250 de sclavi sau împinsă de enormele 


ei pânze, galera lui Sakr-el-Bahr era cea mai iute din toată 
Mediterana. 

— Dacă vântul se menţine, vom ajunge la Aguila, înainte de 
apusul soarelui, ceea ce va fi mare bucurie, spuse el. Marzak 
însă părea că se uită în altă parte. Ochii lui nu părăseau coşul 
din fibre de palmier, de lângă catarg. La urmă, fără altă vorbă, 
pentru Sakr-el-Bahr se duse sub umbrar, lângă tatăl său. Asad 
stătea aici, distrat, regretând oarecum că urmase sfatul 
Fenzilehei, de a face această călătorie, sigur că nu avea motive 
să nu se încreadă în Sakr-el-Bahr. Marzak veni să sfărâme 
această încredere. Dar momentul era rău ales şi la primele 
cuvinte fu oprit de tatăl său. 

— Nu faci decât să-ţi arăţi răutatea, îl mustră Asad. Şi eu am 
fost un prost că am îngăduit răutăţii altora să mă influenţeze în 
această afacere. Termină, am spus! 

După aceasta Marzak rămase tăcut, urmărind cu ochii pe 
Sakr-el-Bahr care coborâse cele trei trepte ce despărţeau pupa 
de trecerea din mijlocul băncilor şi se plimba acum încet, printre 
vâslaşi. Corsarul era supărat, ca un om care are ceva de ascuns 
şi se teme că va fi trădat. Şi, totuşi cine putea să-l trădeze? Doar 
trei oameni pe vas ştiau secretul său: Ali, locotenentul său, 
Jasper şi italianul Vigitello. Şi Sakr-el-Bahr ar fi putut jura că nici 
Ali, nici Vigitello, nu l-ar putea trăda. Cât despre Jasper, propriul 
său interes îl făcea să-şi ţină gura. Totuşi, aluziile lui Marzak la 
acel coş îl umpluseră de o nelinişte care îl trimise în căutarea 
supraveghetorului său italian, în care se încredea mai mult ca în 
oricine. 

— Vigitello, spuse el, se poate ca să fi fost trădat aşa? 

Auzind întrebarea, Vigitello se uită aspru, apoi zâmbi 
încrezător. Stăteau singuri lingă parapet. 

— In ceea ce priveşte ce ducem acolo? întrebă el, privind la 
coş. Cu neputinţă. Dacă Asad ar fi ştiut, s-ar fi trădat înainte de 
a fi părăsit Algerul, şi ar fi călătorit cu o escortă mai puternică. 

— Ce nevoie ar avea de escortă? răspunse Sakr-el-Bahr. Dacă 
se întâmplă ceva între noi doi - după cum bănuiesc că va fi - nu 
mai există îndoială de partea cui vor fi corsarii. 


— Nu? întrebă Vigitello, cu un zâmbet pe faţa sa aspră. Nu fii 
aşa de sigur. Aceşti oameni te-au urmat pe tine într-o mulţime 
de lupte. Pentru ei tu eşti paşa, şeful lor natural. 

— Poate. Dar supunerea lor aparţine lui Asad-ed-Din, alesul lui 
Allah. Dacă vor trebui să aleagă intre noi, credinţa lor le va cere 
să fie alături de el, în ciuda legăturilor trecute ce au existat între 
mine şi ei. 

— Şi totuşi au fost unii care au murmurat, când ai fost scos de 
la comanda expediției, îl lămuri Vigitello. Nu mă îndoiesc că 
mulţi vor fi influenţaţi de credinţa lor, dar mulţi ar sta alături de 
tine, împotriva chiar a marelui sultan. Şi nu uita, adăugă el, că 
mulţi din noi suntem renegaţi ca şi tine, şi n-am sta la îndoială o 
clipă, dacă ar trebui să alegem. Dar sper, sfârşi el cu alt ton, că 
nu e încă o asemenea primejdie. 

— Şi eu la fel, din toată inima, răspunse Sakr-el-Bahr. Totuşi 
sunt neliniştit şi trebuie să ştiu cum stau, în cazul când răul s-ar 
întâmpla. Mergi printre oameni, Vigitello, şi vezi părerile lor, 
spionează, ca să pot şti pe ce număr mă pot bizui, în caz că va 
trebui să lupt împotriva lui Asad, sau el se va ridica împotrivă- 
mi. Fii băgător de seamă. 

Vigitello închise unul din ochii săi negri. 

— Bizuieşte-te pe mine, spuse el. iți voi aduce răspuns. 

Cu aceasta se despărţiră, Vigitello ducându-se înspre proră 
spre a-şi face cercetările, iar Sakr-el-Bahr îndreptându-se spre 
pupă. Dar, la prima bancă de lângă trecere, el se opri şi privi în 
jos, l-a sclavul istovit, care stătea înlănţuit acolo. El zâmbi cu 
cruzime, uitându-şi necazurile, în plăcerea răzbunării. 

— Ai gustat de acum biciul, spuse el în englezeşte. Dar asta 
nu e nimic, pe lângă ceea ce va veni. Ai noroc că azi e vânt. Nu 
va fi întotdeauna aşa. Curând vei afla ce am suferit eu din cauza 
ta. 

Lionel privi în sus la el, cu ochii injectaţi de sânge. Voia să-ţi 
blesteme fratele, dar era prea copleşit de simţul dreptăţii 
acestei pedepse. 

— Nu-mi pasă de nimic pentru mine, spuse el. 

— Dar îţi va păsa, scumpe frate, fu răspunsul. Vorbesc din 
experienţă. Vorba e că nu vei rezista şi ăsta e regretul meu cel 


mare. Aş fi vrut să-ţi fi putut da puterea mea, pentru a te păstra 
viu în acest iad mişcător. 

— Iţi spun că nu-mi pasă de mine, stărui Lionel. Ce ai făcut cu 
Rosamund? 

— Te va mira să afli că am făcut pe gentlemanul şi m-am 
căsătorit cu ea? îl batjocori Oliver. 

— Te-ai căsătorit cu ea? şopti Lionel, înfiorându-se la acest 
gând. Câine! 

— De ce mă învinovăţeşti? Aş fi putut face mai mult? Şi plecă 
râzând, lăsând pe Lionel să-şi chinuiască mintea doar cu ceea ce 
aflase. 

O oră mai târziu, când linia insulelor Baleare se ivi mai bine, 
Sakr-el-Bahr şi Vigitello se întâlniră din nou în locul de trecere şi 
schimbară câteva vorbe, în treacăt. 

— E greu a spune hotărât, murmură supraveghetorul, dar din 
cele ce am aflat, cred că părţile sunt egale şi n-ar fi bine să 
stârneşti o ceartă. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse Sakr-el-Bahr. Nu voi face 
aceasta în nici-un caz. Am dorit să ştiu doar cum stau, în cazul 
când voi fi silit, şi trecu înainte. 

Totuşi, neliniştea nu-i fusese potolită, greutăţile sale erau 
departe de sfârşit. El se gândise s-o lase pe Rosamund în Italia 
sau Franţa. li dăduse cuvântul că va face aceasta şi, dacă n-ar 
izbuti, ea ar putea ajunge la aceea că nici nu avusese de gând 
aşa ceva. Şi totuşi cum avea să izbutească, dacă Asad era pe 
bordul galerei? Va fi oare constrâns să o readucă la Alger, tot 
aşa, în taină, cum o adusese aici şi s-o ţină acolo, până s-ar 
prezenta alt prilej de a ajunge într-o ţară creştină? Asta era cu 
neputinţă şi risca să fie descoperit. Intr-adevăr primejdia 
descoperirii era foarte aproape acum. In orice clipă, prezenţa ei 
în acel coş putea fi trădată. Nu putea găsi un fel în care să-şi ia 
înapoi cuvântul dat. Nu putea decât să aştepte şi să 
nădăjduiască, încrezându-se în norocul său. Şi într-un prilej care 
era cu neputinţă de prevăzut. El rămase plimbându-se pe punte, 
pierdut în gânduri. 


CAPITOLUL XV 


COŞUL 


Se mai plimba încă, când cu o oră înainte de apusul soarelui - 
15 ore după ce plecaseră - ajunseră dinaintea unui mic golf, cu 
intrarea foarte îngustă, sub umbra malului de la Aguila Point, pe 
coasta sudică a insulei Formentera. El observă aceasta şi fu 
trezit din gânduri de glasul lui Asad, care-l chemă la pupă şi i 
porunci să intre în golf. Vântul începuse de acum să slăbească, 
iar vâslele erau trebuincioase oricum ar fi fost, dacă trebuiau să 
treacă prin intrarea îngustă a golfului, în liniştita lagună 
dinăuntru. Deci, Sakr-el-Bahr, reîntorcându-se, îşi ridică vocea 
şi, ca răspuns la chemarea sa, veniră Vigitello şi Laroque. Un 
şuierat al fluierului lui Vigitello aduse oamenii săi pe locul de 
trecere, cerând sclavilor să fie gata, în timp ce Jasper, cu o 
jumătate de duzină de marinari musulmani, dădură jos pânzele, 
care atârnau acum moi, nemaifiind susţinute de vânt. Sakr-el- 
Bahr dădu poruncă de vâslire şi Vigitello dădu drumul unui nou 
şuierat, mai prelung. Sclavii se încordară, vâslele se mişcară şi 
galera zvâcni înainte, ritmul fiind ţinut de către un şef de 
echipaj, care bătea măsura într-o tobă. Sakr-el-Bahr, stând la 
pupă dădea ordinele şi, cu măiestrie, vasul fu manevrat prin 
trecătoarea îngustă, în laguna liniştită a cărei adâncime se 
deosebea bine, în apa limpede. Aici, înainte de a se odihni, Sakr- 
el-Bahr urmă obişnuita practică a corsarului de a pregăti totul 
pentru a fi gata pentru neaşteptata plecare. Galera se alinie de- 
a lungul coastei sălbatice, locuită doar de capre. La baza ci 
creşteau câţiva pomişori pleşuvi şi nişte flori galbene. Mai sus se 
zăreau câţiva măslini bătrâni, pe ale căror frunze soarele 
strălucea ca argintul. Laroque şi câţiva marinari coborâră pe 
vâslele ţinute orizontal şi legară vasul cu funii de stânci. Apoi, 
Sakr-el-Bahr îl aşeză pe Laroque de veghe, în vârful coastei de 
unde putea vedea foarte bine în depărtare. Păşind pe pupă cu 
Marzak, paşei îi reveniră aducerile aminte ale zilelor trecute, 
când, colindând mările, ca un simplu corsar folosise, acest golf 
ca ascunziş şi ca loc de pândă. Erau, spunea el, doar câteva 


golfuri în toată Mediterana, care să servească intenţiile 
corsarilor atât de bine ca acesta. Era un loc minunat de ascunziş 
în caz de primejdie şi, de asemenea, când doreai să stai la 
pândă. Îşi aduse aminte când, odată, stătuse aici, cu o flotă de 
şase galere, sub comanda marelui Dragul-Reis. Prezenţa lor 
fusese cu totul necunoscută amiralului genovez Doria, care 
trecuse pe acolo cu şapte galere şi trei vase. Marzak, păşind 
alături de tatăl său, asculta distrat la aceste amintiri. Gândul său 
era la Sakr-el-Bahr şi bănuielile sale pentru acel coş din fibre de 
palmier fuseseră mărite de felul în care văzuse pe corsar, în 
timpul ultimelor două ore, stând pe gânduri în apropierea lui. El 
întrerupse deodată amintirile tatălui său, exprimând ceea ce îi 
frământa mintea. 

— Mulţumesc lui Allah, spuse el, că tu comanzi această 
expediţie, altfel binefacerile acestui golf ar fi fost trecute cu 
vederea. 

— Nu e adevărat, răspunse Asad. Sakr-el-Bahr le cunoaşte tot 
atât de bine ca şi mine. El a mai întrebuințat acest loc şi 
altădată. El însuşi a descoperit golful acesta, ca loc bun de 
aşteptare pentru vasul spaniol. 

— Totuşi, dacă ar fi călătorit singur, mă îndoiesc că vasul 
spaniol l-ar fi interesat prea mult. Sunt alte lucruri în capul său, 
o tată. Priveşte-l colo, pierdut în gânduri. Câte ceasuri ale 
acestui voiaj le-a petrecut astfel? E un om prins în cursă şi 
disperat. Îl roade o teamă. Priveşte.-l, îţi spun. 

— Allah să te ierte, spuse tatăl său, clătinând capul şi oftând. 
Trebuie ca întotdeauna închipuirea ta să-ţi hrănească răutatea? 
Totuşi nu te învinovăţesc pe tine, ci pe mama ta siciliană care a 
strecurat această duşmănie în tine. Nu m-a făcut ca să pornesc 
în această călătorie de care nu era nevoie? 

— Văd că ai uitat ultima noapte şi pe sclava franceză, îi 
reaminti fiul său. 

— Atunci vezi prost. N-am uitat. Dar nici n-am uitat că Allah 
m-a ales să fiu drept. Hai, Marzak, sfârşeşte cu toate acestea. 
Poate că mâine îl vei vedea luptându-se şi după o astfel de 
privelişte nu vei mai îndrăzni să spui ceva rău despre el. Vino, 
împacă-te cu el şi lasă-mă să văd pe viitor o mai strânsă 
prietenie între voi. 


Şi ridicându-şi glasul chemă pe Sakr-el-Bahr, care imediat se 
întoarse şi veni într-acolo. Deşi Marzak nu simţea nicio plăcere 
de a întinde ramura de măslin omului pe care-l ura cel mai mult 
pe lume, totuşi el fu acela care salută pe corsar, când acesta 
puse piciorul pe pupă. 

— Gândul luptei apropiate te tulbură, câine al războiului? 
întrebă el. 

— Sunt oare tulburat, căţel al păcii? fu răspunsul tăios. 

— Aşa se pare. Singurătatea ta, privirile tale pierdute... 

— Sunt semne de tulburare, crezi? 

— De ce altceva? 

Sakr-el-Bahr râse. 

— Îmi vei spune poate că mi-e teamă? Totuşi ar trebui să te 
sfătuiesc a aştepta, până ce vei mirosi sânge şi praf de puşcă, 
ca să înveţi bine ce este aia teamă. 

Uşoara discuţie atrase atenţie a doi dintre ofiţerii lui Asad, 
care leneveau pe acolo. Biskaine şi alţi trei care stăteau în dosul 
paşei, priviră scena cu plăcere. 

— Într-adevăr, spuse Asad, punând mâna pe umărul lui 
Marzak, sfatul său e bun. Aşteaptă, băiete, până ce vei fi lângă 
el, pe bordul necredincioşilor, înainte ca să-l judeci. 

Supărat, Marzak scutură mâna de pe umărul său. 

— Şi tu, o, tată, te aliezi cu el la batjocorirea neştiinţei mele? 
Tinereţea mea e un răspuns îndestulător. Dar la urma urmei, 
adăugă el lovit de o idee neaşteptată, nu mă poţi lua în bătaie 
de joc cu neştiinţa mea la mânuitul armelor. 

— Daţi-i prilej, spuse Sakr-el-Bahr ironic, şi ne va arăta 
minunăţii. 

Marzak îi privi cu ochii pe jumătate închişi. 

— Dă-mi un arc, răspunse el, şi-ţi voi arăta cum să tragi, fu 
răspunsul. 

— Tu îi vei arăta? râse Asad. Tu-i vei arăta? Şi râsul său sună 
batjocoritor. Vrei să ungi faţa soarelui cu humă! 

— Păstrează-ţi părerile, o tată, rosti Marzak cu mândrie. 

— Băiete, eşti nebun! Săgeata lui Sakr-el-Bahr nimereşte o 
rândunică din zbor. 

— Asta e isteţimea lui, răspunse Marzak. 

— Şi care poate fi a ta? întrebă Sakr-el-Bahr. 


să nimereşti insula Formentera de aici? 

— Îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine? strigă Marzak. 

— Ce îndrăzneală e în asta? se miră Sakr-el-Bahr. 

— Pe Allah, vei învăţa! 

— Aştept cu umilinţă lecţia. 

— Şi-o vei avea, fu răspunsul mândru. Marzak se îndreaptă 
către parapet. Ei, de acolo, Vigitello! Un arc pentru mine şi un 
altul pentru Sakr-el-Bahr. 

Vigitello sări să-i servească, în timp ce Asad clătină capul şi 
râse din nou. 

— Nu e împotriva legii profetului să faci un pariu, începu el, 
când Marzak îl întrerupse. 

— Am propus de acum unul. 

— Astfel că, spuse Sakr-el-Bahr, punga ta va veni să egaleze 
goliciunea capului tău. 

Marzak îl privi rânjind. Apoi smulse din mâinile lui Vigitello 
unul din arcurile aduse şi-i potrivi o săgeată şi acum avea să afle 
Sakr-el-Bahr răutatea care stătea la rădăcina acestui gând. 

— Priveşte acum, spuse tânărul, pe acel coş din fibre de 
palmier e o pată, cât un ochi omenesc! Va trebui să-ţi încordezi 
privirea, pentru a o zări. Fii atent cum săgeata mea o va nimeri. 
Poţi întrece aşa ceva? 

Ochii săi care observau îndeaproape faţa lui Sakr-el-Bahr 
zăriră paloarea ce-o cuprinse. Dar corsarul îşi reveni repede ca 
fulgerul. El râse, părând atât de nepăsător, încât Marzak începu 
să se îndoiască dacă pălise într-adevăr, sau închipuirea lui îl 
făcuse să vadă asta. 

— Da, alegi ţinte de nevăzut, ca oriunde va intra săgeata, să 
spui că acolo era! Un sistem vechi o, Marzak. Păcăleşte femeile 
cu el. 

— Atunci, spuse Marzak. Vom lua ca ţintă frânghia ce 
înconjoară coşul. Şi-şi întinse arcul. 

Dar mâna lui Sakr-el-Bahr îi prinse braţul cu o încleştare 
uşoară şi totuşi poruncitoare. 

— Aşteaptă, spuse el. Vei alege altă ţintă, pentru mai multe 
motive. Unul că nu vreau să văd săgeata ta trecând printre 
vâslaşi şi omorând poate pe vreunul din ei. Mulţi din ei sunt 
sclavi, speciali aleşi şi nu mă pot lipsi de vreunul. Alt motiv e că 


ţinta e proastă. Distanţa nu e mai mare decât 10 paşi. O 
încercare copilărească, care poate e motivul pentru care ai ales- 
O. 

Marzak îşi lăsă arcul în jos şi Sakr-el-Bahr îi dădu drumul. Se 
priviră o clipă, corsarul cu totul stăpân pe sine şi zâmbind vesel, 
fără ca groaza ce o avea în suflet să i se oglindească pe faţă. El 
arătă către coastă, spre cel mai apropiat măslin, la 100 de paşi 
distanţă. 

— Colo, spuse el, e o ţintă pentru un bărbat. Nimereşte 
creanga cea lungă a primului măslin. 

Glasurile lui Asad şi ale ofiţerilor aprobară. Dar Marzak ridică 
din umeri, nemulţumit. 

— Ştiam că va refuza ţinta ce ţi-am propus, spuse el. Cât 
despre creanga de măslin, e atât de mare că şi un copil o poate 
nimeri de la distanţa asta. 

— Dacă o nimereşte un copil, desigur că o vei nimeri şi tu, 
spuse Sakr-el-Bahr, care se aşezase între băiat şi coş. Să te 
vedem lovind-o, o, Marzak. 

Şi, în timp ce vorbea, îşi ridică arcul şi, abia părând să 
ţintească, slobozi săgeata. Aceasta spintecă aerul, pentru a se 
înfige tremurând în creanga arătată. Un zvon de glasuri pline de 
admiraţie însoţiră isprava şi atrase atenţia echipajului, la cele ce 
se petreceau. Marzak îşi strânse buzele, dându-şi seama, cum 
fusese cu totul păcălit. De voie, de nevoie, trebuia acum să 
tragă în acea ţintă. Alegerea îi fusese luată din mâini de Sakr-el- 
Bahr. Nu se îndoia că se va acoperi de ruşine în această 
întrecere şi că va fi silit să părăsească această pretinsă 
întrecere. 

— Pe Coran, spuse Biskaine, vei avea nevoie de toată 
isteţimea ta, pentru a ţinti la fel, Marzak. 

— Asta nu era ţinta pe care am ales-o, protestă Marzak 
încăpățânat. 

— Tu erai provocatorul, îi reaminti tatăl său. Deci alegerea 
țintei era a lui. A ales o ţintă bărbătească şi, pe barba lui 
Mahomed, ne-a arătat ceva bărbătesc. 

Marzak ar fi aruncat arcul în acel moment, părăsind gândul pe 
care îl alesese de-a cerceta cuprinsul acelui coş, dar îşi dădu 


seama că, făcând aşa ceva, s-ar fi acoperit de ruşine şi încet 
îndreptă arcul către acea ţintă îndepărtată. 

— Ai grijă de santinela de pe vârfui coastei, îl mustră Sakr-el- 
Bahr, stârnind un râs general. 

Mâniat, tânărul trase coarda. Aceasta bâzâi şi săgeata porni 
spre a se înfige în pământ, la vreo 20 de metri de ţintă. 
Deoarece era fiul paşei, nimeni nu îndrăznea să râdă, afară de 
Asad însuşi şi Sakr-el-Bahr. Dar nu era nicio îndoială asupra 
batjocurii de care se făcuse tânărul în ochii echipajului Asad îl 
privi, zâmbind necăjit. 

— Vezi acum, spuse el, ce înseamnă să te lauzi împotriva lui 
Sakr-el-Bahr? 

— Eu am vrut altă ţintă, fu răspunsul amar. M-ai mâniat şi nici 
n-am putut ţinti bine. 

Sakr-el-Bahr păşi către parapet, pentru a pune capăt 
întâmplării. Marzak îl observă. 

— Totuşi în acea ţintă mică, spuse el, îl provoc din nou, şi în 
timp ce vorbea puse o săgeată în arc. 

La o parte! strigă el şi ţinti. 

Dar iute ca gândul, Sakr-el-Bahr - ne-mai gândindu-se la 
urmări - ridică spre Marzak arcul pe care-l ţinea încă în mâini. 

— Stai! răcni el. Slobozeşte săgeata ta în acel coş şi eu o voi 
slobozi pe a mea în gâtul tău! Nu greşesc niciodată, adăugă el 
fioros. 

În rândurile celor din spatele lui Marzak se stârni o mare 
frământare. Uimiţi ei priviră la Sakr-el-Bahr, cum stătea acolo, 
cu faţa albă, ochii fulgerându-i, cu arcul încordat şi gata să 
arunce săgeata, după cum ameninţase. Atunci, încetişor, 
zâmbind cu răutate, Marzak îşi lăsă arcul în jos. Era mulţumit. 
Adevărata lui ţintă fusese atinsă. Îl făcuse pe duşman să se 
trădeze. Glasul lui Asad fu acela care înăbuși uimirea. 

— Kellamullah! zbieră el. Ce e asta? Şi tu eşti nebun, Sakr-el- 
Bahr? 

— Da, nebun, într-adevăr, spuse Marzak, nebun de teamă. Şi 
păşi repede la o parte, aşa ca trupul lui Biskaine să-l ascundă de 
vreo urmare neaşteptată a vorbelor sale. Intreabă-l ce ţine în 
acel coş, o tată! 


— Dar ce ai în el, în numele lui Allah? întrebă paşa înaintând 
către căpitanul său. 

Sakr-el-Bahr îşi aplecă arcul, stăpân iarăşi pe sine. Liniştea sa 
era deplină. 

— Duc în el o bogăţie pe care nu vreau s-o văd distrusă, 
pentru plăcerea unui tânăr obraznic, spuse el. 

— O bogăţie? repetă Asad. E se vede într-adevăr de mare 
preţ, dacă e mai importantă ca viaţa fiului meu. Să vedem 
această bogăţie. 

Şi, către oamenii care se aflau pe punte, strigă: 

— Deschideţi coşul acela! 

Sakr-el-Bahr sări înainte şi puse mâna pe braţul paşei. 

— Stai, stăpâne! strigă el cu mânie. Ţine seamă că acest coş 
e al meu. Cuprinsul lui e proprietatea mea. Nimeni nu are 
drept... 

— Îmi vorbeşti mie de drept, mie care sunt stăpânul tău? 
răcni paşa roşu la faţă. Deschideţi coşul, am spus! 

Ei se repeziră, să-i împlinească cererea. Frânghiile fură 
desfăcute şi partea din spate a coşului căzu, nemaifiind 
susţinută. Un zvon do glasuri uimite izbucni din rândurile 
oamenilor. Sakr-el-Bahr stătea îngheţat de groaza celor ce ar 
urma. 

— Ce e? Ce-aţi găsit? întrebă Asad. 

În tăcere, oamenii întoarseră coşul, descoperind ochilor celor 
de la pupă chipul Rosamundei. Apoi, Sakr-el-Bahr, revenindu-şi 
din uimirea ce-l cuprinsese, zbură spre coş, împingând pe cei 
din jurul ei şi-şi luă locul lângă ea. 


CAPITOLUL XVI 


ÎNŞELATUL 


O clipă, Asad stătu locului privind, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Apoi pentru a-i stârni mânia care-i fusese copleşită 
pentru o clipă de uimire, veni gândul că fusese înşelat de Sakr- 
el-Bahr, de omul în care se încrezuse cel mai mult. Se răstise la 
Fenzileh şi la Marzak, când ei îl preveniseră împotriva 
locotenentului său; şi, când voia să-i asculte, credea că vorbeşte 
răutatea din ei. Şi totuşi, acum se dovedea că avuseseră 
dreptate în judecarea acestui trădător, în câmp ce el însuşi 
fusese un sărman orb înşelat, având nevoie de simţul lui 
Marzak, pentru a i se rupe vălul de pe ochi. Incet, porni pe 
punte, urmat de Marzak, Biskaine şi ceilalţi. Se opri în locul unde 
fusese coşul şi ochii săi negri aruncau fulgere, pe sub 
sprâncenele-i dese. 

— Aşa, mârâi el, asta era bogăţia ta. Câine mincinos, ce ai 
urmărit cu asta? 

Sfidător, Sakr-el-Bahr îi răspunse: 

— E soţia mea. E dreptul meu de a o lua cu mine unde merg. 

El se întoarse către ea, cerându-i să-şi acopere faţa ceea ce 
ea făcu pe dată, cu degete tremurătoare de emoție. 

— Nimeni nu-ţi contestă dreptul, spuse Asad. Dar fiind hotărât 
să o iei, de ce n-ai luat-o în văzul tuturor. De ce n-a fost găzduită 
în cabina de la pupă, aşa cum se cuvenea soţiei lui Sakr-el- 
Bahr? De ce ai adus-o pe bord într-un coş şi-ai ţinut-o ascunsă? 

— Şi de ce, adăugă Marzak, m-ai minţit, când te-am întrebat 
unde e, spunându-mi că e în casa ta din Alger? 

— Toate acestea le-am făcut, răspunse Sakr-el-Bahr cu 
demnitate, pentru că m-am temut că mi s-ar putea refuza 
cererea de a o lua cu mine, şi privirea lui sinceră se opri pe 
obrazul lui Asad, făcându-l să se înroşească. 

— De ce te-ai temut? întrebă el. Să-ţi spun eu? Pentru că 
niciun om care a pornit într-o expediţie ca aceasta, n-ar fi dorit 
tovărăşia noii sale soţii. Pentru că niciun om nu şi-ar fi luat soţia 


într-o expediţie ca aceasta, unde e primejdie de moarte şi de 
captivitate. 

— Allah m-a păzit pe mine, servitorul său în trecut, spuse 
Sakr-el-Bahr, şi mă încred în El. 

Era un răspuns aparte. Aceste cuvinte - eu privire la biruinţele 
pe care i le trimesese Allah - îi serviseră înainte, să-şi 
dezarmeze inamicii. Dar nu-i mai serviră acum. Din contră, ele 
nu făcură decât să sporească tăria urii lui Asad. 

— A fost adusă în taină pe bord, de teamă că, dacă prezenţa 
ei ar fi fost cunoscută, trebuia dezvăluit şi adevăratul scop al 
acestei prezenţe, spuse Asad. 

— Şi oricare ar fi fost acest scop, interveni Marzak, nu era 
datoria ce-ţi fusese încredinţată de a captura acel vas spaniol! 

— Asta am vrut să spun, fiule, rosti Asad. Apoi cu un gest 
poruncitor. Vrei să-mi spui, fără a minţi, care a fost adevăratul 
scop? întrebă el. 

— Care? spuse Sakr-el-Bahr zâmbind. N-ai spus tu că acest 
scop a fost dezvăluit de ceea ce am făcut? Mai curând cred, 
deci, că eu aş fi în drept să-ţi pun această întrebare. Te asigur, 
stăpâne, că intenţia mea nu a fost de a-mi neglija îndatorirea pe 
care mi-ai făcut-o. Dar, tocmai pentru că m-am temut că ştiindu- 
i prezenţa ei pe vas ar face pe duşmanii mei să bănuiască ceea 
ce bănuieşti tu acum, m-am hotărât s-o aduc în taină. Scopul 
meu adevărat, deoarece trebuie s-o ştii, era s-o las undeva, pe 
coasta Franţei, de unde s-ar fi putut reîntoarce în ţara ei_ 

Lucrul acesta făcut, aş fi ieşit înaintea galerei spaniole şi, prin 
ocrotirea lui Allah, aş fi capturat-o. 

— Pe coarnele lui Şeitan, jură Marzak, păşind înainte, omul 
ăsta e chiar tatăl şi mama minciunilor. Vrei să arăţi dorinţa ta de 
a te scăpa de o femeie, cu care abia te-ai căsătorit? întrebă el. 

— Da, mormăi paşa, poţi răspunde la asta? 

— Veţi auzi adevărul, spuse Sakr-el-Bahr. 

— Slavă lui Allah! îl batjocori Marzak. 

— Dar te previn, continuă corsarul, că ţi se va părea mai puţin 
uşor de crezut, decât orice minciună pe care ai fi născocit-o. 
Acum mulţi ani, în Anglia, unde am fost născut, am iubit pe 
această femeie şi aş fi luat-o de nevastă. Dar au fost oameni şi 
împrejurări care m-au defăimat în ochii ei, aşa încât n-a mai vrut 


să se căsătorească cu mine. lubind-o am văzut că m-am purtat 
nevrednic cu ea şi am vrut să repar răul ce i l-am făcut. 

Aici se opri şi Asad râse furios. 

— De când îşi arătă un bărbat dragostea pentru o femeie, 
îndepărtând-o de dânsul? întrebă el cu un glas care dovedea 
preţul ce îl punea pe această mărturisire. 

— Te-am prevenit că îţi va părea de necrezut, spuse Sakr-el- 
Bahr. 

— Nu e limpede, o tată, că această căsătorie a lui n-a fost mai 
mult decât o pretenţie? strigă Marzak. 

— Tot atât de limpede ca lumina zilei, răspunse Asad. 
Căsătoria ta cu această femeie a fost o batjocură adusă 
credinţei. N-a fost căsătorie. A fost o pretenţie blestemată, 
singura ta ţintă fiind de a mă înşela, abuzând de religiozitatea 
mea şi împiedicându-mă să o am. El se întoarse către Vigitello, 
care stătea în spatele lui Sakr-el-Bahr. Spune oamenilor tăi să 
pună pe acest trădător în fiare, îi porunci el. 

— Cerul te-a călăuzit la o hotărâre înţeleaptă, o, tată! strigă 
Marzak. Glasu-i tresări de bucurie. 

— Hotărârea se pare că vă va călăuzi mai curând pe voi în 
cer, răspunse Sakr-el-Bahr neînfricoşat. Pe dată, el se hotărâse. 

— Stai! porunci el, ridicând mâna către Vigitello, care nici nu 
se mişcase. 

El sc apropie de Asad şi ceea ce-i spuse nu fu auzit decât de 
cei din imediata apropiere a paşei şi a Rosamundei, care 
trebuiră să-şi ciulească urechile pentru a nu pierde un cuvânt. 

— Nu credea Asad, spuse el cu vocea scăzută, că mă voi 
prăbuşi ca o cămilă sub povara ei. Cântăreşte-ţi bine poziţia ta. 
Doar să-mi ridic glasul pentru a-mi chema vitejii şi numai Allah 
ştie câţi te vor asculta. Îndrăzneşti să pui acest lucru la 
încercare? întrebă el, cu chipul serios şi mândru, ca un om sigur 
de ceea ce spune. 

Ochii lui Asad clipiră şi faţa i se îngălbeni de moarte. 

— Tu trădător nelegiuit... începu el, cu glasul înecat de mânie. 

— Ah, nu, îl întrerupse Sakr-el-Bahr. Dacă eram un trădător, 
aş fi făcut de acum ceea ce am spus, ştiind că în cazul împărțirii 
forţelor cumpăna se va înclina mult în favoarea mea. Lasă deci 
ca tăcerea mea să-mi dovedească credinţa, Asad. Lasă judecata 


să-mi cântărească purtarea mea şi să nu se lase dărâmată de 
Marzak, care nu vorbeşte decât din ură. 

— Nu-l asculta, o, tată! strigă Marzak. Nu poate fi aşa... 

— Tăcere! mormăi Asad, ca lovit deodată de ceva 

Se făcu tăcere, în timp ce paşa stătu mângâindu-şi barba, şi 
ochii săi se plimbau de la Rosamund la Sakr-el-Bahr. El cântărea 
vorbele lui Sakr-el-Bahr. Se temea că sunt adevărate şi că, dacă 
ar încerca, zarurile puteau cădea foarte bine împotriva lui. Dacă 
Sakr-el-Bahr învingea, nu ar fi învins numai pe bordul acestei 
galere, ci şi în Alger şi Asad ar fi fost doborât pentru totdeauna. 
Pe de altă parte, dacă trăgea iataganul şi chema credincioşii să-l 
urmeze, putea avea prilejul de a recunoaşte în el pe alesul lui 
Allah, căruia îi erau datori credinţă şi să-l sprijine. Dar era ceva 
prea primejdios. El privi posomorit către Sakr-el-Bahr. 

— Voi ţine seamă de vorbele tale, - spuse el cu glasul uscat. 
Nu voi fi nedrept şi nu mă voi lua după aparenţe. Allah mă 
opreşte! 


CAPITOLUL XVII 
ŞAH - MAT! 


După depărtarea paşei, Oliver şi Rosamund stăteau uitându- 
se unul la altul, sub privirile iscoditoare ale tuturor. Chiar şi 
sclavii galerei, scoşi din obişnuita lor nepăsare de întâmplări 
atât de curioase şi neobişnuite, îşi întindeau gâturile lor slăbite, 
pentru a privi cu ochii lor injectaţi. Sentimentele lui Sakr-el-Bahr, 
în timp ce privea faţa albă a Rosamundei, erau foarte deosebite. 
Neplăcerea de ceea ce se întâmplase şi o teamă anumită de 
ceea ce va urma erau alungate de un anumit simţ de uşurare. El 
ştia că în niciun caz, ascunderea ei nu ar mai fi putut dura mult 
timp. Unsprezece ceasuri chinuitoare petrecuse ea în spaţiul 
îngust şi aproape înăbuşitor al coşului, timp în care avusese de 
gând să o aducă doar pe bord. Neliniştea ce-i pricinuia neputinţa 
de a o scoate de acolo, când Asad se hotărâse să ia parte la 
călătorie, sporea pe măsură ce orele treceau şi nu găsea un chip 
de a o scoate din situaţia ei din care, mai curând sau mai târziu, 
când limitele îndurării ar fi fost atinse, prezenţa ei ar fi trebuit 
trădată. Această descoperire pe care el n-ar fi putut-o face, 
fusese făcută de Marzak, pentru el, prin bănuielile şi răutatea 
lui. Era singurul grăunte de mângâiere în primejdia de faţă, care 
pentru el nu însemna nimic şi pentru ea totul. Neajunsurile îl 
învăţaseră să tragă foloase cât de uşoare şi să înfrunte 
primejdiile cât de covârşitoare. Deci el se hotărî pentru folosul 
clipei de faţă şi se hotărî să tragă cele mai mari câștiguri din 
îndoiala adusă de cuvintele sale în inima paşei. De asemenea se 
gândi că, aşa cum se întâmplaseră lucrurile, devenise din 
asupritor, asuprit. lar Rosamund şi el deveniseră tovarăşi în 
nenorocire, împărțind acum aceeaşi primejdie. Găsi gândul 
acesta foarte plăcut. De aceea zâmbi încurajator, când privi faţa 
înspăimântată a Rosamundei. Acest zâmbet c făcu să pună 
întrebarea care-i frământa creierul. 

— Ce facem acum? întrebă ea repede, întinzând mâinile spre 
el. 


— Acum, spuse el cu răceală, să fim recunoscători că ai 
scăpat de acolo, pentru a-ţi lua locul meritat. Lasă-mă să te 
conduc acolo unde ar fi trebuit să stai de la început, dacă nu 
venea Asad. Vino, și întinse o mână spre trecerea care ducea la 
pupă. 

Ea se dădu înapoi la aceasta, căci la pupă stătea Asad, sub 
umbrar, cu Marzak, Biskaine şi ceilalţi ofiţeri ai săi, în aşteptare. 

— Vino! repetă el. N-ai de ce te teme. Păstrează-ţi deci o 
atitudine demnă. Pentru moment e şah-mat, regele închis. 

— N-am de ce să mă tem? repetă ea. 

— Pentru un moment, nu, răspunse el dârz. Trebuie să fim tari 
împotriva a ceea ce ne va aduce viitorul. Fii sigură că nu teama 
va ajuta judecata noastră. 

— Nu mă tem, îl asigură ea şi, dacă faţa continua să-i fie albă, 
glasu-i şi ochii ei erau hotărâți. 

— Atunci vino, repetă el şi ea-l ascultă pe dată acum, spre a-i 
dovedi că nu se temea. 

Unul lângă altul păşiră prin locul liber, urcară treptele care 
duceau la pupă, apropierea lor fiind observată de ceilalţi, cu 
priviri curioase. Ochii negri, profitori ai lui Asad priveau numai la 
fată. Îi urmăreau fiecare mişcare, în timp ce ea se apropia, şi n-o 
părăsiră niciodată pentru tovarăşul ei. Se ţinea mândră, sub 
această privire scrutătoare, dar, fără voia ei, tremura de o 
ruşine şi o umilinţă pe care n-o putea lămuri. Într-o anumită 
măsură, Oliver îi împărtăşea sentimentele, al care se adăuga 
mânia, şi, împins de aceasta, se aşeză în aşa fel, încât se puse 
înaintea privirii lui Asad. Pe pupă se opri şi-i salută. 

— Îngăduie, stăpâne, spuse el, ca soţia mea să poată ocupa 
cabina pe care i-o pregătisem, înainte de a şti că voi fi cinstit cu 
prezenţa ta în această expediţie. 

Curtenitor, Asad consimţi cu un gest al mâinii. Sakr-el-Bahr se 
înclină din nou, păşi înainte şi dădu la o parte greaua perdea 
roşie. Dinăuntrul cabinei se ivi lumina galbenă a lămpii. Încă o 
clipă, ochii înfocaţi ai lui Asad o mai priviră, apoi perdeaua se 
lăsă în urma ei şi a lui Oliver. Micul interior era mobilat cu un 
divan acoperit de covoare de mătase, o mică masă maură, 
încrustată cu mozaic colorat, având pe ea o lampă şi o cutie de 
metal, în care ardeau aromate ce parfumau încăperea cu 


miresmele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri umbrite ale 
cabinei, se ridicară în tăcere cei doi sclavi nubieni ai lui Sakr-el- 
Bahr, Abud şi Zad-Zer, plecându-se în faţa lui. El dădu o 
poruncă, şi, dintr-un dulap, sclavii scoaseră carne şi băutură şi 
aşezară pe masa joasă o farfurie cu un pui gătit cu orez, măsline 
şi prune, pâine, un pepene şi o amforă cu apă. Apoi, la alt 
cuvânt de al lui, fiecare luă un iatagan şi ieşiră afară pentru a se 
aşeza în faţa perdelei. Aceasta nu era o măsură specială de 
apărare şi nici Asad nu o socoti astfel. Prezenţa recunoscută a 
soţiei lui Sakr-el-Bahr în cabină, făcea din acest loc ceva 
asemănător haremului său, şi un om îşi apără haremul ca şi 
onoarea. E un loc sfânt pe care nimeni nu-l poate viola şi era 
firesc deci să fi luat măsurile de apărare trebuincioase. 
Rosamund se lăsă pe divan şi rămase cu capul în piept. Sakr-el- 
Bahr stătea tăcut, privind-o. 

— Mănâncă, îi ceru el în sfârşit. Vei avea nevoie de putere şi 
curaj, ceea ce nu e cu putinţă unui trup slăbit. 

Ea clătină capul. Supărarea i se suia în gât, înecând-o. 

— Nu pot mânca, îi răspunse ca. Pentru ce? Puterea şi curajul 
nu mă mai pot servi acum. 

— Nu crede aceasta, spuse el. Mi-am dat cuvântul că te voi 
scoate vie din toate primejdiile în care te-am băgat şi îmi voi 
ţine cuvântul. 

Atât de hotărât era glasul său încât ea-şi ridică privirea şi-l 
văzu la fel de hotărât. 

— Cu siguranţă, strigă ea, că nicio putinţă de scăpare nu mai 
există pentru mine. 

— Nu te socoti pierdută atâta timp cât mai trăiesc, răspunse 
el. 

— Crezi că vei mai trăi mult? îl întrebă ea. 

— Atât cât Domnul va voi, răspunse el rece. Ce e scris. Deci, 
dacă voi trăi destul, ca să te apăr... socoteşte că am trăit destul. 

Capul ei recăzu pe piept. Mâinile i se frământau. 

— Cred că suntem amândoi morţi, spuse ea. Căci, dacă tu 
mori... mai am pumnalul tău. Nu-ţi voi supravieţui. Dumnezeu 
mă va ierta, dacă voi fi silită, dacă aleg drumul mai uşor spre 
onoare, sir, adaugă ea. E întotdeauna cel mai uşor drum, crede- 
mă. 


— Ştiu, răspunse el contrariat. Ar fi trebuit să-l urmez şi eu. 

Se opri, ca şi cum ar fi nădăjduit că expresia lui de pocăință ar 
putea smulge de la ea un răspuns de iertare. Văzând că ea 
continuă să rămână mută, el oftă din greu şi vorbi de alte 
lucruri. 

— Aici vei găsi tot ceea ce ai nevoie, spune dânsul. Dacă 
doreşti ceva, n-ai decât să baţi din palme şi sclavii mei vor veni. 
Dacă le vei vorbi în franţuzeşte, vor înţelege. Aş fi vrut să-ţi 
aduc o femeie care să te servească, dar a fost imposibil, după 
cum vei înţelege. 

Ei păşi către ieşire. 

— Mă părăseşti? întrebă ea deodată speriată. 

— Bineînţeles. Dar fii sigură vă voi sta în apropiere. N-ai de ce 
te teme. La urma urmei, lucrurile stau mai puţin rău decât când 
erai închisă în coş. Mai bine chiar, căci acum ai mai mult loc 
liber. Deci fii veselă. Mănâncă şi odihneşte-te. Dumnezeu să te 
aibă în pază! Mă voi reîntoarce curând după răsăritul soarelui. 

Afară, pe pupă, găsi pe Asad singur doar cu Marzak, sub 
umbrar. Noaptea se lăsase. Marile lanterne de la pupă erau 
aprinse şi dădeau o lumină slabă de-a lungul vasului, aruncând 
lumina pe spatele gol al vâslaşilor de pe bănci. O lanternă 
atârna de catargul cel mare şi alta sub umbrar, aceasta din 
urmă pentru paşă. Deasupra lor stele luceau pe cerul limpede. 
Vântul se oprise de tot şi atmosfera era învăluită într-o adâncă 
tăcere, întreruptă doar de zgomotul păsărilor şi al insectelor de 
noapte. Sakr-el-Bahr se îndreptă către Asad şi-i ceru să-i 
vorbească între patru ochi. 

— Sunt singur, răspunse paşa scurt. 

Marzak îşi arătă dinţii şi mormăi ceva neînțeles, în timp ce 
paşa, surprins de nepăsarea căpitanului său, dovedită prin 
vorbele-i batjocoritoare, nu putu decât să repete cuvinte din 
Coran, pe care Fenzileh le repeta adeseori. 

— Fiul unui om e tovarăşul sufletului său. Nu am secrete faţă 
de Marzak. Vorbeşte, deci, înaintea lui, sau, dacă nu, pleacă. 

— Poate fi tovarăşul sufletului tău. Asad, răspunse corsarul 
batjocoritor, dar mulţumesc lui Allah că nu e şi al meu. Şi ceea 
ce am de spus priveşte sufletul meu. 


— Îţi mulţumesc, întrerupse Marzak, pentru dreptatea 
cuvintelor tale. A fi tovarăşul sufletului tău înseamnă a fi un 
câine necredincios. 

— Limba ta, o, Marzak, e ca şi tragerea ta cu arcul, spuse 
Sakr-el-Bahr. 

— Da, loveşte bine, fu răspunsul neaşteptat al acestuia. 

— Nu, ţinteşte ceea ce nu poate lovi. Acum, Allah să mă ierte! 
Să mă supăr la vorbele tale? N-a dovedit El că acel care mă 
numeşte câine necredincios e un mincinos, hărăzit Gheenei? 
Sunt biruinţele mele dintr-acelea pe care Allah le-ar dărui unui 
necredincios? Nebun ce blestemi fără rost, învaţă-ţi limba cum 
să vorbească sau Allah te va amuţi. 

— Linişte! mârâi Asad. Obrăznicia ta e afară din cale.. 

— Din fericire, râse Sakr-el-Bahr, şi bunul meu simţ de 
asemeni se pare. Deoarece vrei să-l reţii lângă tine pe acest 
tovarăş al sufletului tău, trebuie să vorbesc faţă de el. Imi 
îngădui să mă aşez? Ştiind că nu va fi refuzat, se aşeză pe locul 
gol de lângă Asad, şi-şi încrucişa picioarele sub el. Stăpâne, 
începu el, o neînțelegere ne desparte pe noi, care am fi trebuit 
să fim uniţi pentru gloria Islamului. 

— Din cauza ta, Sakr-el-Bahr, fu răspunsul posac, şi tu trebuie 
să o lămureşti. 

— Pentru aceasta am dorit să mă asculţi. Cauza acestei 
neînţelegeri e colo, şi arătă cu degetul spre cabină. Dacă 
îndepărtez această cauză, neînţelegerea va fi lămurită şi totul 
va fi iar bine între noi. 

El ştia că niciodată nu va mai putea ca totul să fie bine între el 
şi Asad. El ştia că, dacă se reîntoarce la Alger, îl va aştepta un 
sfârşit grabnic. Ştia că numai lămurind situaţia aceea de 
încordare şi lăsându-l pe Asad în credinţa că se va putea 
răzbuna mai târziu, când va fi în largul lui, ar fi izbutit să facă 
acum o pace forţată cu acesta. Ochii strălucitori ai lui Asad îl 
priviră o clipă, în tăcere. 

— Cum să îndepărtezi această cauză? întrebă el. Vrei, spre 
batjocura căsătoriei tale, să divorţezi? 

— Aceasta nu ar îndepărta-o răspunse  Sakr-el-Bahr. 
Gândește-te, Asad, că de unirea noastră depinde gloria 
Islamului. Ceea ce vreau să-ţi propun ţi-am mai spus de altfel că 


fusese intenţia mea, înainte de a veni tu pe vas. Să pornim 
iarăşi la răsăritul soarelui - sau chiar în noaptea asta, dacă vrei - 
să atingem coasta Franţei şi să o debarcăm acolo, pentru a se 
întoarce la ai săi şi pentru a îndepărta neînţelegerea dintre noi. 
Apoi ne vom întoarce - avem destul timp - şi vom prinde vasul 
spaniol, întorcându-ne glorioşi la Alger, uitată fiind umbra 
neînţelegerii noastre, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Vrei, 
Asad, pentru gloria legii profetului? 

Momeala fusese bine întinsă, atât de bine încât Asad şi nici 
chiar bănuitorul Marzak nu se gândiră o clipă că ar fi o 
momeală. Işi oferea viaţa sa, credea Asad, în schimbul libertăţii 
acelei sclave, nedându-şi seama că făcea aşa. Asad fu ispitit. 
Prevederea îl cerea să primească, căci avându-l înapoi pe Sakr- 
el-Bahr la Alger, fără oamenii lui, se putea răzbuna în linişte. Era 
singura atitudine ce trebuia luată în această situaţie, pentru a 
asigura stârpirea unuia care dintr-un căpitan şi un servitor al 
său, devenise un rival periculos. Sakr-el-Bahr observă faţa 
şovăitoare a paşei şi faţa lui Marzak neliniştit că tatăl său ar 
putea consimţi. Şi, deoarece acesta rămânea tăcut, Marzak 
nemaifiind în stare să se abţină, interveni. 

— E deştept, o, tată! fu chemarea lui deznădăjduită. Gloria 
Islamului deasupra tuturor! Lasă-l să facă asta şi lasă femeie 
necredincioasă să plece! Astfel, totul va fi iarăşi bine între noi şi 
Sakr-el-Bahr! 

El vorbise cu atâta pasiune, încât nu te puteai gândi că 
vorbise cu alt înţeles. 

Aşadar îl auzi şi crezu că Marzak avea acelaşi gând cu el. 
Ispita fu şi mai puternică, dar gândul la Rosamund îl făcea să 
şovăie. Dânsa îi excitase simţurile şi paşa se afla într-o grea 
îndoială. 

— Deoarece nu o vrei pentru tine, de ce nu mi-ai lăsat-o mie? 
întrebă el cu o voce tremurândă de pasiune. Atât timp cât te-am 
crezut cinstit, luând-o de nevastă, am respectat această 
legătură ca un bun musulman; dar de când ştiu că nu a fost 
decât o pretenţie, o batjocură pentru a servi un gând duşmănos 
mie, eu, înaintea căruia această căsătorie blestemată a fost 
hotărâtă, declar a nu fi fost căsătorie. Nu mai e a ta. E pentru 
oricare musulman care o poate lua. 


Sakr-el-Bahr râse fioros. 

— Acel musulman, vesti el, va fi mai aproape de spada mea 
decât de paradisul lui Mahomed, şi cu vorbele acestea se ridică. 

Asad se ridică odată cu el, cu o dârzenie pe care numai ura o 
putea da unui om de vârsta lui. 

— Ameninţi, răcni el cu ochii scăpărători de furie. 

— Ameninţ? râse Sakr-el-Bahr. Nu, proorocesc. 

Şi cu asta se îndepărtă, apucând-o pe la locul liber de trecere. 
În plecarea sa nu era altă intenţie, ştiind că argumentele erau 
aici mai grele decât faptele şi că orice om deştept ar fi făcut 
aşa, lăsând ca ameninţarea sa ascunsă să lucreze asupra lui 
Asad. Tremurând de mânie, Asad îl privi depărtându-se. Era pe 
punctul să-l cheme înapoi, însă, se reţinu, temându-se că acesta 
nu l-ar fi ascultat, scăzându-i astfel autoritatea şi trecerea în 
ochii oamenilor. El ştia că nu e bine să comanzi acolo unde nu 
eşti sigur că vei fi ascultat şi unde nu eşti sigur că ai putea 
pedepsi neascultarea. În timp ce el şovăia, Marzak, care de 
asemeni se ridicase, îl prinse de braţ şi-i suflă in ureche motive 
tari şi grabnice, care-l sfătuiau să primească cererea lui Sakr-el- 
Bahr. 

— E cea mai sigură cale, şopti el sfătuitor. Să fim toţi 
primejduiţi pentru acea fiică a pierzaniei? În numele lui Şeitan, 
să ne scăpăm de ea. Debarc-o, aşa cum cere el, ca preţ al păcii 
dintre noi şi el, şi la adăpostirea acestei păci te vei putea scăpa 
de el când ne vom întoarce la Alger. E cea mai sigură cale, cea 
mai sigură î 

— Sunt eu oare un laş care refuză toate căile, afară de cea 
mai sigură? strigă mândru Asad. Sau tu eşti un laş, care nu 
poate alege alta? 

— Teama mea e pentru tine, o, tată! se apără Marzak supărat. 
Mă îndoiesc dacă ar fi bine să dormim, căci ar putea porni 
răscoala chiar în noaptea asta. 

— Nu te teme, răspunse Asad. Eu însumi am pus veghea şi ne 
putem încrede în ofiţeri. Biskaine e acum printre oameni, 
spionându-i. Curând vom şti îndeajuns cum stăm. 

— În locul tău, m-aş asigura. Aş pune capăt acestei primejdii 
de răscoală. Aş primi cererile lui cu privire la femeia aceea şi m- 
aş socoti după aceea cu el. 


— Să părăsesc această perlă franceză? întrebă Asad, 
clătinând încet din cap. Nu, nu! E o grădină care-mi va da 
trandafiri. Împreună vom gusta dulcele şerbet al Kansarului şi- 
mi va mulţumi pentru a o fi condus în paradis. Să părăsesc 
această frumuseţe? 

El râse cuprins de o mare mulţumire, în timp ce Marzak se 
posomori gândindu-se ia Fenzileh. 

— E o necredincioasă, îi reaminti fiul său. Deci, interzisă ţie de 
către profet. Vrei să fii tot atât de orb la aceasta ca şi la 
primejdia care te ameninţă? Glasu-i îi reveni apoi aspru, 
continuând. A mers cu faţa dezvelită pe străzile Algerului. A fost 
văzută aşa de mulţime, în piaţă. Frumuseţea ei a fost spurcată 
de privirile lacome ale unui ovrei, ale unui maur şi ale unui turc. 
Sclavii galerei şi negrii şi-au aruncat ochii lor pe frumuseţea ei 
dezvelită. Unui din căpitanii tăi au avut-o de soţie. El râse. Pe 
Allah, nu te recunosc, o, tată! E aceasta femeia care să o vrei 
pentru tine? Aceasta e femeia pentru care să-ţi primejduieşti 
viaţa şi poate chiar însuşi paşalâcul? 

Asad strânse pumnii până ce unghiile îi intrară în carne. 
Fiecare cuvânt rostit de fiul lui fusese ca un bici pentru sufletul 
său. Adevărul lor nu putea fi înlăturat. Era umilit şi ruşinat. 
Totuşi nu fusese scos din nebunia lui. Inainte de a putea 
răspunde, figura înaltă a lui Biskaine se apropie. 

— Ei bine? îl întrebă pașa nerăbdător, mulţumind lui Allah că 
poate schimba subiectul. 

Biskaine era abătut. Veştile i se puteau citi pe faţă. 

— Misiunea mi-a fost grea, începu el. Am făcut tot ce am 
putut. Dar nu am putut trage temeinice învăţăminte. Atâta ştiu 
că n-are de ce să fie îngrijorat, dacă vrea să ridice o răscoală 
pentru a-ţi răsturna autoritatea. Doar atât îmi e îngăduit să 
spun. 

— Nu mai mult decât atât? întrebă Asad. Şi dacă aş ridica eu 
armele pentru a lămuri această afacere? 

Biskaine se gândi un moment, înainte de a răspunde. 

— Nu pot crede decât că Allah îţi va aduce liniştea, spuse el. 
Dar vorbele lui nu înşelară pe paşa. El ştia că erau spuse doar 
din respect. Totuşi, continuă Biskaine. Ar trebui să te socotesc 
tot atât de nepăsător ca şi el, în aceleaşi împrejurări. 


— Înţeleg, glasul Asad. Forţele sunt atât de egale, încât 
niciunul din noi nu trebuie să îndrăznească. 

— Tu ai spus-o. 

— Atunci ştii ce ai de făcut! strigă Marzak, gata să-şi 
reînnoiască dovezile. Primește-i condiţiile şi... 

Dar Asad îl întrerupse nerăbdător. 

— Fiecare lucru la timpul său şi fiecare timp e scris. Mă voi 
gândi ce să fac. 

Jos. Pe puntea mijlocie, Sakr-el-Bahr păşea cu Vigitello şi 
vorbele acestuia erau asemeni celor ale lui Biskaine. 

— Cu greu pot judeca, spunea renegatul italian. Dar cred că 
n-ar fi înţelept din partea nici unuia din voi să facă primul pas 
împotriva celuilalt. 

— Situaţia e deci egală între noi? 

— Numărul, mă tem, răspunse Vigitello va fi în favoarea lui 
Asad. Niciun musulman credincios nu va sta împotriva paşei, 
reprezentantul  Sublimei Porţi, faţă de care credinţa e o 
chestiune de religie. Totuşi, ei sunt obişnuiţi să asculte de tine, 
să facă orice la comanda ta şi deci, pentru Asad ar fi 
primejdioasă încercarea. 

— Da, e un argument tare, spuse Sakr-el-Bahr. E aşa cum m- 
am gândit. 

Cu aceasta, concedie pe Vigitello şi încet, gânditor, se 
întoarse la pupă. Era nădejdea sa - singura nădejde acum - că 
Asad va primi propunerea lui, dar n-ar fi fost bine să se apropie 
de Asad acum. Trebuia să-şi înăbuşe nerăbdarea în suflet. Dacă 
Asad stăruia în refuzul său, netemându-se de vreo răscoală, 
atunci el nu ştia ce-i rămâne de făcut pentru a salva viaţa 
Rosamundei. Să provoace răscoala nu îndrăznea. Era ceva prea 
disperat. Din punctul sau de vedere, nu-i oferea nici cel mai mic 
prilej de izbândă şi, dacă n-ar fi reuşit, atunci totul ar fi fost într- 
adevăr pierdut. Era ca cineva mergând pe tăişul unei săbii. El 
spera că, dacă Asad va refuza cererea lui, atunci poate că lupta 
cu spaniolii ar putea face ceva. El dormi în noaptea aceea în faţa 
cabinei şi, când se sculă, paşa şi fiul său mai dormeau încă, 
lângă el, sub umbrar. 


CAPITOLUL XVIII 


RASCULAŢII 


Târziu, în dimineaţa aceea, după ce galera se trezise la viaţă, 
Sakr-el-Bahr veni s-o viziteze pe Rosamund. El o găsi odihnită şi 
împrospătată de somn şi-i aduse veşti liniştitoare că totul e bine, 
încurajând-o cu nădejdea de care el însuşi era departe de a o 
avea. Dacă primirea ce i-o făcuse ea nu era prietenoasă, totuşi 
nu era nici neprietenoasă. Deşi asculta încercările lui de ao 
linişti, fără să-i mulţumească pentru ele - căci le socotea ca o 
datorie a lui faţă de ea - totuşi, la vorbele lui, simţi în inima ei 
un fel de căldură nesimţită până acum. Câteva ore mai târziu, 
aproape de după-amiază, el veni iară. Nu avea veşti noi de 
adus, afară de faptul că santinela lor de pe coastă semnalase la 
apus un vas care se îndrepta spre insulă împins de briză uşoară. 
Dar galera pe care o aşteptau nu se vedea încă şi el îi mărturisi 
că propunerea ce i-o făcuse lui Asad de a o debarca în Franţa, 
fusese respinsă. Totuşi, ea nu trebuia să se teamă, adăugă el 
repede, văzând spaima care se ivise in ochii ei. Se va mai ivi 
poate un prilej. Va fi atent şi nu îl va scăpa. 

— Şi dacă niciun prilej nu se iveşte? îl întrebă ea. 

— Atunci voi face unul, spuse el, vesel aproape. Le-am făcut 
toată viaţa mea şi ar fi nefiresc să nu mai pot face tocmai în 
momentul cel mai de seamă al vieţii mele. 

Această pomenire a vieţii sale o făcu să pună o întrebare. 

— Cum ai găsit prilejul de a deveni ceea ce eşti? Vreau să 
spun, adăugă ea în grabă, temându-se că el ar putea înţelege 
greşit sensul întrebării, cum ai putut ajunge un căpitan corsar? 

— Asta e o poveste lungă, răspunse el. Te-aş plictisi, 
povestindu-ţi-o. 

— Nu, răspunse ea şi clătină din cap. Nu m-ai plictisi. 

— Şi-o vei asculta? întrebă el şi adăugă: Ca să mă poţi 
judeca? 

— Poate, spuse ea cu ochii în jos. 

Cu capul în piept, el se plimba prin mica încăpere. Dorinţa lui 
era de a o mulţumi, ceea ce era firesc, căci e adevărat că cel 


care ştie totul poate ierta totul, şi aceasta n-ar fi fost mai puţin 
adevărat în cazul lui sir Oliver Tressilian. Deci el îi istorisi 
povestea sa. Plimbându-se, i-o povesti începând de la zilele 
petrecute la vâsla galeriei spaniole, până în clipa când trecuse 
capul Spartei, în călătoria sa spre Anglia pentru a-şi pedepsi 
fratele. El îi spuse povestea simplu şi fără multe amănunte, 
neascunzând însă nimic din faptele care îl făcuseră să devină 
ceea ce era. Şi ea, ascultând, fu atât de adânc mişcată încât, la 
un moment dat, ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca în 
zadar să şi le oprească. El însă, plimbându-se adâncit în gânduri, 
cu capul în piept, nu le observă. 

— Şi astfel, sfârşi el, cunoşti acum împrejurările care m-au 
adus aici. Altul mai tare ca mine ar fi putut rezista şi prefera 
moartea. Dar eu nu am fost destul de tare. Sau poate că mai 
tare decât mine a fost dorinţa de a pedepsi, de a-mi arăta ura în 
locul dragostei ce o aveam pentru Lionel. 

— Şi pentru mine de asemeni, după cum mi-ai spus, adăugă 
ea. 

— Nu-i chiar aşa, o îndreptă el. Te-am urât pentru 
neîncrederea ta şi, mai mult decât pentru toate, pentru că ai ars 
scrisorile ce ţi le-am trimis prin Pitt. Făcând asta ai contribuit la 
nedreptatea pe care o înduram, mi-ai distrus sigurul prilej de a- 
mi restabili nevinovăția şi de a mă reabilita. M-ai distrus de tot. 
Dar nu ştiam atunci ce motiv puternic aveai pentru a mă crede 
ceea ce păream. Nu ştiam că se crezuse că am fugit. Deci îţi iert 
o vină. Pentru care, altădată, mărturisesc că te-am urât şi care 
m-a hotărât să te răpesc în noaptea aceea la Arwenack, când 
venisem pentru Lionel. 

— Vrei să spui că asta nu fusese în intenţiile tale? îl întrebă 
ea. 

— De a te răpi odată cu el? Jur pe Dumnezeu că nu mă 
gândisem la asta. Dacă m-aş fi gândit mai dinainte, nu aş fi 
făcut-o. Ştiind ceea ce știu acuma sunt destul de pedepsit. 

— Cred că te înţeleg, murmură ea cu blândeţe, ușurându-l, 
căci vocea îi tremurase de durere. 

El îşi ridică capul. 

— A înţelege e ceva, spuse el, e jumătate iertare. Dar pentru 
iertarea definitivă, răul trebuie de tot înlăturat. 


— Dacă-i cu putinţă, zise ea. 

— Dar trebuie făcut cu putinţă, răspunse el şi se întrerupse 
brusc auzind un strigăt de afară. 

El recunoscu vocea lui Laroque, care în zori se reîntoarse la 
postul său de santinelă de pe coastă, schimbând pe omul care-l 
înlocuise în timpul nopţii. 

— Stăpâne! Stăpâne! era strigătul scos de o voce speriată şi 
urmat de alte strigăte ale echipajului. 

Sakr-el-Bahr ieşi repede afară. Laroque tocmai trecea 
parapetul pe puntea mijlocie, unde Asad îl aştepta însoţit de 
Marzak şi credinciosul Biskaine. Prora, pe care corsarii se 
odihniseră cu o oră înainte, era o masă de capete agitate, 
dornice să afle ce veşti aducea santinela, într-o grabă aşa de 
mare. De unde stătea, Sakr-el-Bahr auzi vorbele lui Laroque. 

— Vasul care l-am zărit în zori! 

— Ei bine? întrebă Asad. 

— E aici, în golful dedesubtului, acelui cap. Tocmai a aruncat 
ancora. 

— Nu e nevoie să ne speriem, răspunse paşa imediat. 
Deoarece a ancorat acolo, e limpede că nu bănuieşte prezenţa 
noastră. Ce fel de vas e? 

— Un galion mare cu 20 de tunuri, fluturând drapelul englez. 

— Englez! strigă Asad surprins. Trebuie să fie un vas puternic, 
dacă se hazardează singur în apele spaniole. 

Sakr-el-Bahr înaintă către ei. 

— Nu are vreun semn? întrebă el. 

Laroque se întoarse spre a răspunde la întrebare. 

— Da, răspunse el. Pe mizena lui e o flamură îngustă albastră, 
cu o pasăre albă, o barză cred. 

— O barză? repetă Sakr-el-Bahr gânditor. 

El nu-şi putea reaminti de vreun astfel de blazon englezesc şi 
nici nu-i părea cu putinţă a fi englez. Deodată prinse sunetul 
unei răsuflări repezi îndărătul său. Se întoarse pentru a o vedea 
pe Rosamund stând la intrarea cabinei, ascunsă doar de perdea. 
Faţa îi era întrebătoare. 

— Ce e? întrebă el scurt. 

— O barză, crede el? spuse ea, ca şi cum acest răspuns ar fi 
fost destul. 


— Cred că e o pasăre necunoscută, lămuri el. Omul o fi greşit. 

— Dar nu cu mult, sir Oliver. 

— Cum, nu cu mult? întrebă el, intrigat de ceva în glasul si 
privirea ei. 

Se îndreptă repede către ea, în timp ce, dedesubt, zarva 
vocilor amuţise. 

— Ceea ce crede el că e o barză, e un erete, un erete alb şi 
alb e argintul, nu? 

— Da. Ei şi? 

— Ei, vezi? Acest vas e „Eretele de argint”. 

— Ei şi? spuse el. Puțin îmi pasă, dacă e „Eretele de argint” 
sau „Lăcusta de aur”. Ce importanţă are? 

— E vasul lui sir John, al lui sir John Killigrew, explică ea. Era 
gata de plecare... când ai venit la Arwenack. Pleca în Indii. Nu 
înţelegi? Din dragoste pentru mine, o fi pornit să te ajungă 
înainte de a atinge coasta Africii. 

— Pe Dumnezeu! exclamă Sakr-el-Bahr, uimit. Apoi îşi ridică 
capul şi râse. E cu câteva zile în întârziere pentru asta! 

Dar gluma-i nu primi niciun răspuns din partea ei. Dânsa 
continua să-l privească sfioasă. 

— Şi totuşi... continuă ei. Vine destul de bine. 

— Ar fi...? Ea se opri şovăind. Atunci... ar fi cu putinţă să 
vorbesc cu el? 

— Cu putinţă, da, răspunse el. Totuşi trebuie să găsim 
mijlocul şi asta nu va fi atât de uşor. 

— Şi o voi face? ceru ea. 

— Desigur, răspunse el. Deoarece nu se găseşte altă cale. 
Fără îndoială că va costa câteva vieţi, adăugă el, iar apoi... şi 
ridică din umeri, spre a-şi întregi fraza. 

— Ah nu, nu! Nu la preţul acesta, protestă ea. 

Şi cum avea el să ştie că preţul la care se gândea ea era chiar 
viaţa lui, pe care i-o credea expusă, dacă ar fi cerut ajutorul 
„Eretelui de argint”. 

Inainte de a-i putea răspunde, atenţia lui fu atrasă în altă 
parte. Un zvon surd, ameninţător, se ridicase din mijlocul 
echipajului şi deodată unul sau două glasuri se ridicară cerând 
stăruitor ca Asad să dea poruncă de plecare, pentru a-şi 
îndepărta vasul dintr-o vecinătate primejdioasă. Acum, aceasta 


era vina lui Marzak. Glasul lui fusese primul care rostise timid 
această idee şi spaima se întinsese deodată în rândurile 
corsarilor. Asad, din toată înălţimea sa, se întoarse către ei cu 
ochi poruncitori şi ridică glasul care altă dată arunca sute de 
oameni în braţele morţii, fără protest. 

— Tăcere! porunci el. Sunt stăpânul vostru şi n-am nevoie de 
sfătuitori, slavă lui Allah. Când voi crede că a sosit timpul, voi da 
porunca de plecare, iar nu înainte. Înapoi la locurile voastre, şi 
linişte! 

El era prea mândru spre a discuta cu ei şi a le arăta cauza 
care îl silea să rămână în acest golf. Destul pentru ei că asta era 
voinţa lui. Nu ei aveau să-i discute poruncile. Dar, Asad-ed-Din 
stătuse prea mult timp în Alger, în timp ce flotele lui Sakr-el- 
Bahr si cele ale lui Biskaine cutreieraseră mările. Oamenii nu 
erau obişnuiţi să-i asculte glasul şi judecata lor nu era bazată pe 
aceleaşi sentimente cu ale lui. Niciodată, într-adevăr, el nu 
condusese oamenii acestui echipaj la vreo biruinţă. Deci ei i se 
împotriveau acum. Lor li se părea o neglijenţă - după cum şi lui 
Marzak - de a sta aici, şi simpla veste a intenţiei sale, era 
departe de a le linişti spaima. Murmurul se ridică mai tare si, 
deodată, unul din renegaţi - îndemnat de Vigitello - scoase un 
strigăt pentru căpitanul pe care-l cunoşteau şi în care se 
încredeau. 

— Sakr-el-Bahr! Sakr-el-Bahr! Nu ne vei lăsa să fim prinşi în 
acest golf, ca şoarecii! 

Fu ca o scânteie într-un butoi cu praf de puşcă. Douăzeci de 
voci repetară strigătul; mâini fură fluturate către Sakr-el-Bahr, 
care stătea deasupra lor la pupă, ţeapăn şi impunător, în timp 
ce mintea sa isteaţă cântărea prilejul ce i se ivise, şi se gândea 
ce câştig poate trage din el. Asad se dădu înapoi cu un pas, în 
adânca sa umilire. Faţa îi era albă, ochii priveau furioşi, mâna i 
se îndreptă către mânerul încrustat cu diamante al iataganului, 
totuşi nu-l trase din teacă. În schimb, vărsă asupra lui Marzak 
veninul ce-l avea în suflet la vederea pierderii autorităţii sale 

— Idiotule! răcni el. Uite ce ai făcut cu temerile tale de femeie 
fricoasă. Tu să comanzi o galeră! Tu să devii un luptător! Mai 
bine mă lua Allah, înainte ca să am un asemenea fiu ca tine! 


Marzak îngheţă, sub furia cuvintelor, temându-se că ar putea 
fi urmate de ceva mai rău. El nu îndrăzni să răspundă, nici să se 
scuze. În clipa aceea de-abia îndrăznea să respire. 

În acest timp, Rosamund, în nerăbdarea ei, înaintase până 
lângă Sakr-el-Bahr. 

— Dumnezeu ne ajută! spuse ea cu recunoştinţă. Acesta e 
momentul prielnic pentru tine, oamenii te vor asculta. 

El o privi şi zâmbi la nerăbdarea ei. 

— Da, mistress, mă vor asculta, spuse el. Dar, în clipele ce 
urmară el se hotărî. De vreme ce, fără îndoială, Asad avea 
dreptate şi lucrul cel mai înţelept era de a sta ascunşi în acel 
golf, unde ocazia de a rămâne neobservaţi era mare, totuşi 
judecata oamenilor nu era complet greşită. Dacă ar fi ieşit în 
plină mare, ar fi putut poate să se strecoare neobservaţi şi chiar 
dacă zgomotul lopeţilor ar fi ajuns până la galion acesta ar fi 
ancorat şi înainte de a putea porni în urmărirea lor, vântul şi 
muşchii sclavilor le-ar ajuta să se îndepărteze destul. Singura 
primejdie erau tunurile galionului şi această primejdie era una 
care întrecea iscusinţa lui Sakr-el-Bahr. Astfel, deşi fără voia sa, 
era silit la hotărârea că tactica cea mai înţeleaptă era de a-l 
susţine pe Asad şi, deoarece îşi dădea seama de ascultarea 
oamenilor, se mângâia la gândul că o biruinţă morală i-ar fi fost 
mai prețioasă decât un câştig mai sigur pe care l-ar fi putut 
avea. Ca răspuns la strigătele celor ce-l chemau, el îşi părăsi 
tovarăşa şi păşi de-a lungul trecerii către puntea mijlocie, pentru 
a fi alături de paşă. Paşa îi observă cu neîncredere apropierea. 
El gândea că, dat fiind starea lucrurilor, Sakr-el-Bahr se va ridica 
împotriva lui, pentru a avea un control al acestor răsculați şi a 
profita cât mai mult din situaţia aceasta. Incetişor, începu să 
tragă iataganul din teacă şi Sakr-el-Bahr, deşi observă aceasta, 
se prefăcu totuşi că n-a observat şi se adresă oamenilor. 

— Ce-i asta? tună el. Ce înseamnă asta? Sunteţi surzi? N-aţi 
auzit porunca paşei, alesul lui Allah, de îndrăzniţi să ridicaţi 
glasurile voastre potrivnice şi să vă arătaţi prostiile? 

O tăcere de mormânt urmă acestor vorbe. Asad rămase 
încremenit. Rosamund era dezamăgită. Ce avea el de gând 
atunci? Înnebunise şi o înşelase? intenţiile sale pentru ea erau 
altele decât cele arătate? Se rezemă de balustrada pupei, 


pentru a prinde fiecare vorbă din acest discurs al său, în limba 
franceză, nădăjduind că, datorită neştiinţei complete a acestei 
limbi, înţelesese greşit vorbele spuse de el. Ea îl văzu 
întorcându-se cu un gest poruncitor către Laroque care stătea 
lângă parapet. 

— Înapoi la postul tău şi supraveghează mişcările vasului, 
raportându-ne. Nu ne mişcăm de aici, până ce nu va hotări 
stăpânul nostru. Pleacă! 

Laroque, fără murmur, trecu parapetul şi cobori pe vâsle, 
ducându-se unde i se poruncise. Niciun glas nu protestă. Privirea 
poruncitoare a lui Sakr-el-Bahr mătură rândurile corsarilor 
adunaţi la proră. 

— Pentru că acest răsfăţat al haremului, spuse el cu o nespus 
de mare îndrăzneală, arătând pe Marzak, cu un gest teatral, 
suflă prostii la urechile oamenilor, trebuie toţi să deveniți fricoşi 
şi proşti ca o turmă de oi? Pe Allah! Sunteţi voi neînfricoşaţii mei 
vulturi de mare, care aţi luptat cu mine, sau nişte babe? 

Un corsar bătrân, pe care frica îl făcuse cutezător, răspunse: 

— Putem fi prinşi aici, cum a fost prins Dragut la Jerba! 

— Minti, răspunse el. Dragut n-a fost prins, căci Dragut a găsit 
un drum de scăpare. Şi împotriva lui Dragut era întreaga flotă 
genoveză, pe când împotriva noastră e un singur galion. Pe 
Coran, dacă ne atacă, noi nu avem dinţi? Ar fi acesta primul 
galion pe puntea căruia am pus piciorul? Dar dacă preferaţi o 
fuga de fricoşi, voi fii ai ruşinii, gândiţi-vă că, dacă ieşim în 
marea deschisă, descoperirea noastră e sigură şi Laroque v-a 
spus că are 20 de tunuri. Vă spun că, dacă trebuie să fim 
atacați, să fim atacați mai bine de-aproape şi vă spun că, dacă 
rămânem aici avem marele noroc să nu fim atacați deloc. Faptul 
că a aruncat ancora în apropiere dovedeşte că nu ştie nimic de 
noi şi gândiţi-vă că, dacă fugim dintr-o primejdie care nu există, 
se poate să nimerim în ea şi părăsim astfel o corabie bogată, 
care ne poate aduce câştig tuturor. Dar vă vorbesc degeaba, de 
altfel, termina el deodată. Aţi auzit comanda stăpânului vostru, 
Asad-ed-Din, şi aceasta e destul. Sfârşiţi cu aceasta, deci. 

Aşteptă până ce văzu oamenii împrăştiindu-se şi apoi se 
întoarse către Asad. 


— Ar fi fost bine să spânzur pe câinele care a vorbit de Dragut 
şi Jerba, spuse el. Dar nu e felul mea de a fi aspru cu cei ce mă 
urmează. 

Şi asta fu totul. 

Uimirea lui Asad se prefăcu în admiraţie şi întru-un fel de 
pocăință, la care se adăugă şi o gelozie de a-l vedea pe Sakr-el- 
Bahr făcând ceea ce ar fi trebuit să facă el. Această gelozie se 
întinse ca o pată de untdelemn. Dacă înainte avea pentru Sakr- 
el-Bahr duşmănie, aceasta se schimbase acum în ură, pentru că- 
i uzurpase locul şi puterea. Desigur că în paşalâcul Algerului nu 
mai era loc pentru amândoi. Deci vorbele de laudă care-i 
stătuseră pe buze îi muriră acum, când Sakr-el-Bahr fu în faţa 
lui. În tăcere îşi privi locotenentul, cu ochii închişi pe jumătate. 
Cuvintele lui numai un prost le-ar fi putut înţelege greşit. Sakr- 
el-Bahr nu era un prost şi nu-l înţelegea greşit.. Ei simţi o 
strângere de inimă şi duşmănia se aprinse în el, răspunzând la 
cealaltă duşmănie. Aproape se căi că nu profitase de acel 
moment de slăbiciune şi revoltă al echipajului, pentru a dobori 
de tot pe paşă. Cuvintele de împăcare ce le avea în minte le 
opri. Acelei priviri veninoase el îi opusese mereu pregătita lui 
batjocură. 

Ei se întoarse către Biskaine. 

— Şterge-o, şi ia pe acest curajos luptător cu tine, îi spuse el, 
arătându-l pe Marzak. 

Biskaine se întoarse către paşă. 

— E aceasta dorinţa ta stăpâne? întrebă el.. 

Asad încuviinţă cu capul şi-i făcu semn să se îndepărteze cu 
Marzak. 

— Stăpâne, începu Sakr-el-Bahr, când fură singuri, ieri ţi-am 
făcut o propunere pentru lămurirea neînţelegerii dintre noi, o 
propunere pe care ai refuzat-o. Dar acum, dacă aş fi fost 
trădătorul şi răzvrătitorul pe care m-ai crezut, m-aş fi folosit de 
nemulţumirea corsarilor. Dacă aş fi făcut asta, n-aş mai fi avut 
acum nevoie să fac propuneri. Aş fi poruncit. Deoarece ţi-am dat 
dovezi de credinţa mea, nădăjduiesc şi cred că voi fi aşezat în 
locul ce l-am pierdut în încrederea ta şi că, fiind aşa, vei primi 
propunerea pe care ţi-am făcut-o. 


Din nefericire, poate, Rosamund stătuse neacoperită pe pupă 
în faţa lui Asad. Vederea ei îi covârşi dorinţa ce avea de a primi. 

— Nu ai dreptul, spuse el în sfârşit, să-mi faci propuneri. Dacă 
îndrăzneşti totuşi, dovedeşti că nu ai credinţa mărturisită de 
buzele tale. Odată m-ai înşelat, slujindu-te de religiozitatea mea. 
Dacă mai îmi pui o piedică în cale, aceasta ar fi pieirea ta. 

Glasul i se ridică, tremurând de mânie. 

— Nu atât de tare, spuse Sakr-el-Bahr, cu aceeaşi mânie. 
Căci, dacă oamenii mei vor auzi aceste ameninţări ale tale, nu 
răspund de ceea ce se va întâmpla. Dacă mă opun ţie, e spre 
primejdia mea ai spus. Fie şi aşa atunci. El zâmbi fioros. Intre noi 
e război acum Asad, deoarece tu l-ai ales. Să-ţi aminteşti de 
asta mai târziu, când urmările te vor copleşi. 

— Fiu de câine, trădător şi rebel! şuieră Asad. 

Sakr-el-Bahr se întoarse pe călcâie. 

— Continuă drumul ales de nebunia unui bătrân, spuse el 
peste umăr, şi vei vedea unde te va duce. 

Cu aceasta porni pe trecerea spre pupă, lăsând pe paşă 
singur cu mânia sa şi cu o teamă uşoară, stârnită de aceste 
ultime cuvinte. Sakr-el-Bahr făurise un plan, dar între hotărâre şi 
faptă el îşi dădea seama că sunt o mulţime de greutăţi. 

— Mistress, se adresă el Rosamundei, păşind pe pusă, nu e 
înţelept să te arăţi descoperită în văzul tuturor. 

Spre uimirea sa, ea îl întâmpină cu duşmănie. 

— Nu e înţelept, răspunse ea furioasă. Vrei să spui că văd mai 
mult decât trebuie? Ce fel de joc foloseşti, sir spunându-mi un 
lucru şi arătându-mi prin fapte că doreşti altul? 

Ei nu avea nevoie să o întrebe ce vrea să spună. Imediat 
pricepu că ea înţelese greşit scena la care fusese martoră. 

— Îţi voi reaminti doar, spuse el serios, că mi-ai făcut un rău 
odată, judecându-mă greşit după cum şti. 

Aceasta o scoase din siguranţa ei. 

— Dar atunci... începu ea. 

— Nu-ţi cer decât să-ţi laşi judecata pentru mai târziu. Dacă 
voi trăi, voi fi la dispoziţia ta. În acest timp îţi cer să nu părăseşti 
cabina. Nu-mi foloseşte să fii văzută. 

Ea ar fi dorit o explicaţie, dar înaintea felului său calm şi 
hotărât de a fi îşi plecă capul şi trase perdeaua. 


CAPITOLUL XIX 


MESAGERUL 


Restul zilei îl petrecu în cabină, gândindu-se care poate fi 
planul lui Sakr-el-Bahr si de ce nu venise acesta să o vadă, în tot 
timpul acelor ore. În sfârșit, către seară, nemaiputând să rabde, 
ieşi din nou şi din nefericire la un timp nepotrivit. Soarele 
apusese şi pe galeră se recita rugăciunea de seară, tot echipajul 
fiind prosternat pentru rugăciune. Înţelegând aceasta se trase 
fără să vrea înapoi şi rămase ascunsă în dosul perdelei, până ce 
rugăciunea fu terminată. Apoi dădu perdeaua la o parte, dar 
fără a păşi printre nubienii care stăteau de-o parte. Ea văzu la 
stânga ei pe Asad-ed-Din cu Marzak, Biskaine şi unul sau doi 
ofiţeri, stând sub umbrar. Ochii ei îi căutară pe Sakr-el-Bahr şi-l 
găsiră umblând pe locul de trecere, supraveghind împărţirea 
mesei de seară sclavilor. Se opri lângă Lionel. El i se adresă 
aspru in limba francă pe care Lionel nu o înţelegea, şi vorbele 
sale răsunau limpede, fiind auzite - după cum şi vocea - de toţi 
cei de la pupă. 

— Ei câine? cum se împacă stomacul tău cu mâncarea de pe 
galeră? 

Lionel privi în sus la el. 

— Ce spui? întrebă el în engleză. 

Sakr-el-Bahr se aplecă peste el şi faţa sa - după cum toţi 
puteau vedea - era rea şi batjocoritoare. Fără îndoială că îi vorbi 
în englezeşte acum, dar nu mai mult decât un murmur ajunse la 
urechile Rosamundei, deşi după faţa lui, ea nu se îndoia de felul 
vorbelor. Şi totuşi se înşela. Batjocura de pe faţa lui nu era decât 
o mască. 

— Nu te lua după privirile mele, spuse el. Le am pentru cei de 
colo, ca să creadă că te batjocoresc. Arată ca un om batjocorit. 
Bombăneşte, zvârcolește-te, dar ascultă-mă. Îți reaminteşti, 
când eram odată tineri am înotat de la Penarrow, la Trefusis 
Point? 

— Ce vrei să spui? întrebă Lionel, şi furia pe care o arăta era 
tocmai ce dorea Sakr-el-Bahr. 


— Mă întreb dacă poţi înota şi acum tot atât de mult. Dacă e 
aşa, vei găsi aşteptându-te o mâncare mai bună, la capăt, pe 
bordul vasului lui sir John Killigrew. N-ai auzit? „Eretele de 
argint” a ancorat în golful de sub cap. Dacă îţi ofer prilejul, crezi 
că poţi înota până acolo? 

Cu cea mai adâncă uimire, Lionel răspunse: 

— Ii baţi joc de mine? 

— De ce mi-as bate joc de tine, cu aşa ceva? 

— Nu înseamnă că mă batjocoreşti, ispitindu-mă într-un astfel 
de chip, pentru scăparea mea? 

— Pentru scăparea ta? îl batjocori acum într-adevăr Sakr-el- 
Bahr. Pe Dumnezeu! Lionel, nu te-ai putut, gândi niciodată decât 
la tine. Aceasta te-a făcut un laş. Scăparea ta! Nu mai e nimeni, 
afară de tine, a cărui scăpare s-o pot dori? Ascultă acum. Vreau 
să înoţi până la vasul lui sir John şi să-i comunici prezenţa 
acestei galere aici şi că Rosamund e pe bordul ei. Aceasta, 
pentru ea am plănuit-o. Cât despre tine, dacă ce vei îneca, voi 
avea doar părerea de rău. Vrei să te duci? 

— Dar cum? întrebă Lionel, neîncrezându-se în el. 

— Vrei să te duci? insistă fratele său. 

— Dă-mi prilejul şi o voi face, fu răspunsul. 

— Foarte bine, Sakr-el-Bahr se plecă şi mai mult. Natural, se 
va crede de cei care ne observă că te aduc la disperare. Prefă-te 
deci. Ridică-te şi încearcă să mă loveşti. Apoi îţi voi întoarce 
lovitura - şi voi lovi greu, ca să nu se bănuiască ceva - 
prăbuşeşte-te pe bancă, prefăcându-te leşinat. Lasă restul în 
seama mea. Acum! adăugă el iute si cu acest cuvânt dădu 
drumul unui râs aţâţător, prefăcându-se că pleacă. 

Dar Lionel îi urmă sfaturile. El se ridică si, întinzându-se cât îi 
îngăduiau lanţurile, izbi pe Sakr-el-Bahr cu putere peste faţă. De 
partea sa nu părea deloc prefăcătorie. Odată lucrul făcut, el 
căzu pe banca sa, cu un zăngănit de lanţuri, în timp ce tovarăşii 
săi îi priveau uimiţi. Sakr-el-Bahr fu văzut clătinându-se din 
cauza loviturii şi deodată o vie mişcare se stârni pe vas. 
Biskaine se ridică în picioare, cu un strigăt de mirare: chiar şi 
ochii lui Asad se îndreptară, cu interes, spre priveliştea aceasta 
atât de neobişnuită. Un sclav atacând un corsar. Apoi cu un 
răcnet de furie, răcnetul unei bestii sălbatice aproape, braţul 


uriaş al lui Sakr-el-Bahr se ridică cu iuţeala fulgerului şi căzu ca 
un ciocan pe capul lui Lionel. Lionel se prăbuşi ameţit, sub 
lovitură. Braţul lui Sakr-el-Bahr se ridică a doua oară. 

— Câine! răcni el, dar opri lovitura, înțelegând că Lionel se 
prefăcea leşinat. Ei se întoarse şi chemă pe Vigitello şi oamenii 
lui cu o voce puternică. 

— Dezlănţuiţi acest stârv şi aruncaţi-l peste bord, fu ordinul 
lui aspru. Să servească asta de exemplu celorlalţi. Să arate 
preţul răscoalei în rândurile lor murdare. Luaţi-l, am spus! 

Un om se îndepărtă pentru a aduce ciocan şi daltă. Se 
întoarse imediat cu ele. Patru izbituri metalice, ascuţite, 
răsunară şi Lionel fu tras de la locul său, pe locul de trecere. 
Aici, el îşi reveni şi gemea de durere, ca şi cum s-ar fi temut într- 
adevăr că va fi înecat. Biskaine râse încetişor, Asad privi 
aprobator, Rosamund se trase înapoi tremurând, gata să leşine 
de groază. Ea văzu pe Lionel adus la parapet, luptându-se în 
mâinile oamenilor, şi zvârlit pe deasupra în apă. Ea auzi ţipătul 
de moarte cu care el căzu, plescăitura apei şi apoi, în tăcerea ce 
urmă, râsul lui Sakr-el-Bahr. Mintea ei era îngrozită şi zăpăcită. 
Ea încercă să şi-o potolească, ca să poată judeca cum trebuie 
această crimă a lui, acest act de brutalitate bestială, şi tot ceea 
ce putu pricepe fu că el o minţise, când spusese că ţinta lui era 
scăparea ei. Nu se putea crede că ar exista pocăință într-un 
astfel de om, pentru un rău care-l făcuse. Scopul său nu-l putea 
pricepe, dar că era unul rău nu se îndoia, căci el n-ar fi putut 
avea altfel de scopuri, decât rele. Atât de dezamăgit era încât 
uitase acum toate ticăloşiile lui Lionel şi inima îi era plină de 
milă pentru el. Şi apoi deodată, un strigăt izbucni de la proră. 

— Înoată! 

„ Sakr-el-Bahr fusese pregătit pentru aşa ceva. 

— Unde? Unde? strigă el şi se repezi la parapet. 

— Colo! 

Un om arăta în zare. Alţii i se alăturară şi priveau prin lumina 
ştearsă a amurgului la obiectul mişcător, care era capul lui 
Lionel, şi la vârtejurile de apă din jurul lui, care arătau că el 
înoată. 

— Nu va înota departe în niciun caz, strigă Sakr-el-Bahr. Dar îi 
voi scurta drumul. Ei smulse un arc rezemat de catarg, îi potrivi 


o săgeată şi ţinti. Gata de a azvârli săgeata, se opri. Marzak! 
chemă el. Aici, prinţ al ochitorilor, e o ţintă pentru tine! 

De la pupă, unde tatăl său şi el însuşi observau capul 
înotătorului care se putea abia zări acum, în lumina slabă, 
Marzak privi rece la cei care-l provocase, fără să răspundă. Un 
murmur batjocoritor trecu printre oameni. 

— Vino! strigă Sakr-el-Bahr. la-ţi arcul! 

— Dacă mai aştepţi mult, interveni Asad, va fi prea departe. 
De acum abia se vede. 

— Atunci e o ţintă prea grea, răspunse Sakr-el-Bahr, care 
întârzia pentru a câştiga timp. O încercare mai grea. O sută de 
taleri, Marzak, că nu vei nimeri din trei lovituri capul şi că eu îl 
voi scufunda de la prima! Ţii pariul? 

— Necredinciosul de tine se arată tot mai mult. Fu răspunsul 
demn al lui Marzak. Jocurile de noroc sunt oprite de profet. 

— Grăbeşte-te, omule! strigă Asad. Abia de-l mai pot deosebi. 
Termină cu cearta. 

— Pfui! fu răspunsul lui dispreţuitor. O ţintă destul de bună 
încă, pentru ochiul meu. Nu greşesc niciodată, nici chiar pe 
întuneric. 

— Lăudărosule! spuse Marzak. 

— Sunt lăudăros? Sakr-el-Bahr azvârli în sfârşit săgeata şi 
privi după ea în amurg, cum zbura în direcţia capului 
înotătorului. Lovit! strigă el cu a- prindere. S-a dus! 

— Cred că îl mai văd încă! spuse unul. 

— Te înşală ochii în lumină. Nu s-a văzut încă un om care să 
înoate cu o săgeată în creier. 

— Da, interveni Jasper, care stătea în spatele lui Sakr-el-Bahr. 
S-a înecat. 

— E prea întuneric, ca să se vadă, spuse Vigitello. 

Şi apoi Asad se întoarse de la parapet. 

— Bine, bine, spuse el. Lovit sau înecat, tot aia e, şi astfel 
întâmplarea fu uitată. g 

Sakr-el-Bahr aşeză arcul la loc şi veni încetişor la pupă. In 
întuneric văzu faţa albă a lui Rosamund care-l privea, printre 
umbrele celor doi nubieni. Ea se trase dinaintea lui, când el se 
apropie, voind să-i împărtăşească adevărul. El intră în cabină şi 
ceru lui Abiad să aprindă lumina. Când aceasta fu aprinsă, ei se 


văzură şi el înţelese adânca frământare care o stăpânea 
ghicindu-i pricina. Deodată ea începu să vorbească: 

_ — Bestie! Diavole! izbucni ea. Dumnezeu să te pedepsească! 
Imi voi petrece fiecare clipă rugându-mă să fii pedepsit după 
cum meriţi. Ucigașule! Câine! Te-am crezut sincer când te căiai 
de răul ce mi l-ai făcut. Dar acum mi-ai arătat... 

— Te-am rănit prin ceea ce i-am făcut lui Lionel? interveni el, 
puţin uimit de atâta pornire. 

— Rănit? strigă ea. Mulţumesc lui Dumnezeu că e peste 
puterea ta să mă răneşti. Şi îţi mulţumesc că m-ai făcut să văd, 
cu adevărat, cine eşti. Nu voi primi scăparea din mâinile unui 
ucigaş, deşi nici nu voi fi salvată. Mai curând m-ai sacrifica 
pentru câştigul tău. Dar te voi înşela, fii sigur. Fii sigur că voi 
avea curaj, şi cu un geamăt îşi acoperi faţa. 

El o privi cu un zâmbet amar, înțelegând purtarea ei, cât şi 
ameninţarea că îl va înşela. 

— Am venit, spuse el încetişor, pentru a-ţi aduce asigurarea 
că s-a îndepărtat cu bine şi să-ţi spun cu ce fel de misiune l-am 
trimis. 

Siguranţa hotărâtă din tonul lui, o făcu să-l privească mirată. 

— Vorbesc de Lionel, desigur, răspunse el, la privirea ei 
întrebătoare. Acea scenă dintre noi - lovitura, leşinul şi restul - a 
fost doar o amăgire. La fel şi tragerea cu arcul. Provocarea către 
Marzak a fost doar un şiretlic, spre a amâna tragerea, până ce 
capul lui Lionel s-ar fi îndepărtat atât, încât să nu se poată 
vedea dacă a fost lovit sau nu. Săgeata a trecut pe lângă el, 
cum am voit. lnoată împrejurul golfului, cu mesajul meu pentru 
sir John Killigrew. Era un bun înotător înainte, şi-şi va putea 
ajunge cu uşurinţă ţinta. Asta am venit să-ţi spun. 

— Spui adevărul? întrebă ea încet. 

El ridică din umeri. 

— Ar fi greu să găseşti un scop pentru care să te fi minţit. 

Ea recăzu pe divan. Era aproape ca şi cum ar fi leşinat din 
cauza emoţiei. Plângea încetişor. 

— Şi am crezut că tu... că tu... 

— Exact, o întrerupse el acru. Întotdeauna crezi numai lucruri 
bune despre mine. 

Şi cu aceste vorbe se întoarse şi ieşi. 


CAPITOLUL XX 


MORITURUS... 


El se depărtă de lângă ea cu amărăciune în inimă, lăsând o 
adâncă pocăință în a ei. Sentimentul acesta, al ultimei 
nedreptăţi ce-i făcuse, o covârşise într-atât încât el deveni 
măsura celeilalte nedreptăţi ce i-o făcuse mai demult. Poate că 
mintea ei tulburată înţelesese greşit realitatea, exagerând-o 
până ce i se păru că toate suferinţele şi răul ce îl îndurase el 
erau rodul firesc al neîncrederii ei. Deoarece întotdeauna 
pocăinţele sincere aduc gânduri de îndreptare, tot aşa fu şi cu 
ea. Dacă nu ar fi plecat atât de repede, s-ar fi aruncat în 
genunchi, în faţa lui, cerându-i s-o ierte pentru tot ce îi făcuse. 
Dar deoarece mâhnirea lui îndreptăţită îl alungase de lângă ea, 
dânsa nu putea decât să stea şi să aleagă cuvintele de iertare, 
cu care să-l întâmpine când se va întoarce. Dar orele treceau şi 
el nu venea. Apoi, ea se gândi că va trebui să treacă mult timp 
până ce vor fi salvaţi de vasul lui sir John. Va fi o luptă şi el va fi 
primejduit în această încăierare, fie din partea englezilor, fie din 
partea corsarilor, pe care el îi trădase pentru binele ei. Nu va 
putea să mai audă mărturisirea ei de pocăință şi acele vorbe de 
iertare, care îi stăteau ca o povară pe suflet. Era către miezul 
nopţii când, nemaifiind în stare de a le purta povara, se ridică şi 
se îndreptă spre ieşire. Foarte încet ridică perdeaua şi, vrând să 
păşească înainte, era aproape să calce pe un corp care stătea 
culcat de-a lungul pragului. Se trase înapoi, cu o tresărire uşoară 
de spaimă; apoi se opri să privească, şi la lumina slabă a 
lanternei de la catarg, recunoscu pe sir Oliver care dormea. Ea 
nici nu observă pe cei doi nubieni nemişcaţi, ca nişte statui, care 
stăteau de pază. Se aplecă peste el şi, încetişor, îngenunche. În 
ochi avea lacrimi, lacrimi scurse de la o pornire de mirare şi 
recunoştinţă pentru atâta credinţă. Ea nu ştia că şi noaptea 
trecută dormise aşa. Dar era destul să-l găsească acum. O 
mişcă adânc faptul că acest om pe care întotdeauna îl judecase 
greşit, chiar când dormea făcea din trupul lui o pavăză pentru 
ocrotirea ei. Un suspin îi scăpă şi la acest zgomot el se trezi, 


atât de uşor şi prevăzător dormea; şi astfel priviră fiecare în 
ochii celuilalt, faţa lui bărbătească de vultur fiind la aceeaşi 
înălţime cu a ei. 

— Ce e? şopti el. 

Revenindu-şi şi căutând să ascundă motivul pentru care 
venise, acum că prilejul i se oferea... 

— Crezi, spuse ea, că Lionel o fi ajuns la vasul lui sir John. 

El aruncă o privire în direcţia divanului de sub umbrar unde 
dormea paşa. Acolo totul era tăcut. Afară de asta, întrebarea 
fusese pusă în englezeşte. 

El se ridică şi-i întinse mâna, spre a-i ajuta și ei. Apoi îi făcu 
semn să reintre în cabină şi o urmă. 

— Neliniştea te ţine trează? întrebă el. 

— Într-adevăr, răspunse ea. 

— Nu e nevoie, o asigură dânsul. Sir John nu va ataca până în 
zori, ca să poată fi sigur că vom fi luaţi prin surprindere. Mă 
îndoiesc foarte puţin că Lionel nu l-a putut ajunge. Nu eo 
distanţă aşa de mare. Odată ieşit din golf, putea merge pe țărm 
până la vas. Fără îndoială că îşi va îndeplini misiunea. 

— Va fi o luptă când va sosi sir John? întrebă ea. 

— Destulă. Dar la ce poate servi? Vom fi prinşi - aşa cum s-a 
spus ieri - într-o cursă, ca aceea în care Andrea Doria la prins pe 
Dragut la Jerba, numai că în timp ce Dragut a găsit un drum de 
scăpare, aici niciunul nu e cu putinţă. Curaj, deci, căci ora 
eliberării e sigură. El se opri şi apoi, cu o voce moale, umilă 
aproape, spuse: mă rog, ca după aceea, într-un viitor fericit, 
aceste câteva săptămâni să-ţi pară doar ca un vis rău. 

La această rugăciune, ea nu răspunse. Stătea posomorită, cu 
ochii în jos. 

— Aş fi vrut să se fi putut, fără luptă, oftă ea. 

— Nu e nevoie să te temi, o linişti el. Voi lua toate măsurile 
pentru tine. Vei rămâne aci, până ce totul va fi terminat, iar 
intrarea va fi păzită de câţiva oameni în care mă pot încrede. 

— Mă înţelegi greşit, răspunse ea privind deodată la el. Crezi 
că temerile mele sunt pentru mine? Ce ţi se va întâmpla ţie? 

— Îţi mulţumesc pentru gând, zise el serios. Fără îndoială că- 
mi voi plăti trădarea. De-ar veni numai repede, când va fi să vie. 

— Ah nu, nu! strigă ea. Nu asta! şi se ridică agitată. 


— Ce altceva îmi rămâne? întrebă el şi zâmbi. Ce soartă mai 
bună îmi poate dori cineva? 

— Vei trăi pentru a te reîntoarce în Anglia. Cu aceste vorbe ea 
îl uimi. Adevărul trebuie să învingă şi să ţi se facă dreptate. 

El râse scurt. 

— O singură formă de dreptate pot găsi în Anglia, spuse el. 
Crede-mă mistress, am devenit prea deocheat, pentru a mai fi 
iertat. Mai bine să sfârşesc aici. Afară de asta, adăugă el 
posomorit, gândeşte-te la fapta mea de trădare faţă de oamenii 
aceştia, care, oricum ar fi ei, m-au urmat într-o mulţime de 
primejdii şi care chiar azi mi-au arătat că dragostea şi credinţa 
lor e mai mare pentru mine, decât pentru paşa însuşi. Eu i-am 
adus la moarte. Pot oare să supraviețuiesc cu cinste? Pentru 
ceilalţi, ei pot fi doar nişte simpli tâlhari, dar pentru mine ei sunt 
vulturii mei credincioşi şi aş fi într-adevăr un câine, dacă aş 
supravieţui morţii la care i-am adus pe ei. 

Ea-l asculta şi din vorbele sale înţelese un lucru care-i scăpase 
până acum şi ochii i se umplură de spaimă. 

— Acesta e preţul salvării mele? îl întrebă ea cu teamă. 

— Nu cred, răspunse el. Am ceva în minte cu care să-l pot 
înlătura. 

— Şi-ţi va salva viaţa? întrebă ea repede. 

— De ce îţi chinuieşti mintea, pentru un lucru atât de sărman, 
ca acesta? Viaţa mea era oricum pierdută. Dacă mă reîntorc la 
Alger, desigur că mă vor spânzura. Aşa va face, şi nici vulturii 
mei nu mă vor putea scăpa. 

Ea recăzu pe divan. 

— Inţeleg, spuse ea. Inţeleg. Eu ţi-am adus această soartă. 
Când ai trimis pe Lionel în această misiune ţi-ai oferit tu însuţi 
viaţa pentru a mă salva. N-aveai dreptul să crezi că voi primi un 
asemenea lucru. Nu voi primi sacrificiul. Nu, sir Oliver. 

— Intr-adevăr, nu mai poţi alege acum, mulţumesc lui 
Dumnezeu, îi răspunse el. Dar eşti greşită în gândurile tale. Eu 
singur mi-am ales această soartă. El ridică din umeri, ca şi cum 
ar fi încheiat discuţia. Apoi, cu o voce timidă şi blândă urmă: Ar 
fi poate prea mult dacă ţi-aş cere, spuse el, să mă ierţi pentru 
toate suferinţele ce ţi-am pricinuit? 

— Cred, îi răspunse ea, că eu trebuie să-ţi cer iertare. 


— Mie? 

— Pentru neîncrederea mea, care a fost cauza tuturor relelor. 
Pentru graba mea de a crede răul despre tine acum cinci ani. 
Pentru a fi ars scrisoarea si dovada nevinovăţiei tale. 

El zâmbi cu bunătate. 

— Cred că ai spus că instinctul te-a călăuzit. Chiar dacă n-am 
făcut lucrul de care sunt învinuit, instinctul tău m-a crezut rău; şi 
instinctul tău a fost drept, căci sunt rău, trebuie să fiu. Acestea 
sunt propriile tale cuvinte. Dar nu crede că te condamn pentru 
ele. Am ajuns să le recunosc adevărul. 

Ea întinde mâinile către el. 

— Dacă... dacă aş spune că mi-am dat seama de neadevărul 
tuturor acestor lucruri? 

— Aş înţelege că e mila pe care inima ta bună mi-o întinde. 
Instinctul tău n-a greşit. 

— A fost! A fost! 

Dar el nu se lăsa schimbat din convingerea lui. Clătină capul, 
cu înfăţişarea posomorită. 

— Niciun om care n-ar fi fost rău, nu ţi-ar fi putut face ceea ce 
ţi-am făcut eu, oricât de mare ar fi fost pricina. Înţeleg acum 
limpede, cum înţeleg oamenii în ultima oră lucrurile ascunse. 

— Oh, de ce eşti atât de sigur de moarte? strigă ea disperată. 

— Nu eu sunt, răspunse el. Moartea e sigură de mine. Dar o 
voi întâlni fără teamă sau regret. O voi întâmpina cum trebuie 
să  întâmpinăm ceva de neînlăturat, darurile din mâna 
destinului. Şi sunt bucuros de iertarea ta. _ 

Ea se ridică pe neaşteptate şi veni către el. li prinse braţul şi 
stând lângă el îl privi drept în ochi. 

— Avem nevoie să ne iertăm unul pe celălalt, Oliver, spuse 
ea. Şi deoarece iertarea uită totul, hai... hai să uităm tot ce-a 
fost între noi în aceşti ani. E cu neputinţă să ne reîntoarcem cu 
cinci ani în urmă? E cu neputinţă să ne reîntoarcem la vechile 
zile petrecute la Godolphin Court? 

Lumina care se aprinsese deodată în ochii lui lăsă locul unei 
expresii de deznădejde. 

— Cine a greşit trebuie să-şi plătească greşeala, şi la fel 
generaţiile care vin. Nu există reîntoarcere. Porţile trecutului ne 
sunt închise. 


— Atunci să le lăsăm aşa. Să întoarcem spatele acestui trecut, 
tu şi eu, şi să începem o viaţă nouă. Uitând de tot ceea ce ne-a 
făcut să pierdem aceşti cinci ani. 

El îşi aşeză mâinile pe umerii ei şi o ţinu aşa, privind-o cu ochi 
blânzi. 

— Fetiţă dulce, murmură el oftând. Dumnezeule! Ce fericiţi 
am fi putut fi, fără întâmplarea aceea nenorocită. Se întrerupse 
brusc. Mâinile lui căzură de pe umerii ei şi vorbi cu tonul 
schimbat. Mă prostesc. Mila ta m-a muiat atât, încât eram să 
vorbesc chiar de dragoste, şi ce aş fi făcut cu asta? Dragostea 
aparţine vieţii, dragostea e viaţă, în timp ce eu... Moriturus te 
salutat! 

— Ah nu, nu! ea se agăţă de el. 

— E prea târziu, îi răspunse el. Nu mai poate exista vreo 
punte peste adâncimea care mă aşteaptă. Voi cădea, cât de 
bucuros mă va lăsa Dumnezeu. 

— Atunci, strigă ea într-o pornire neaşteptată, voi cădea cu 
tine. La urma urmelor vom fi împreună. 

— E o nebunie! protestă el, deşi cuvintelor sale nerăbdătoare 
le lipsea tăria. El ridică uşor capul auriu, care se rezema pe 
umărul lui. Cum mă va ajuta aceasta, o întrebă el. Vrei să-mi 
amărăşti ultimele clipe, să lipseşti moartea de toată gloria ei? 
Nu, Rosamund! Mă poţi servi mai bine trăind. Intoarce-te în 
Anglia şi spune adevărul ce-ai aflat. Tu să fii aceea care-mi va 
curăța onoarea de pata ce o am, arătând adevărul celor ce m-au 
adus în situaţia de a deveni un renegat. El tresări. Ce-i asta? 

De afară izbucni un urlet. 

— În picioare! La arme! La arme! Hola! Balâk! Balâk! 

— A venit clipa, spuse el şi apoi se întoarse pe neaşteptate şi 
trase perdeaua. 


CAPITOLUL XXI 


PREDAREA 


Pe locul de trecere între băncile sclavilor se auzea un tropăit 
puternic de picioare. Ali, care de la apusul soarelui schimbase 
pe Laroque la postul de veghe, se frământa la pupă, strigând 
încă: 

— Căpitane! Căpitane! Stăpâne! În picioare! Sculaţi! Suntem 
prinşi. 

Pe toată lungimea vasului trecu freamătul oamenilor treziţi 
din somn. O voce răcnea undeva, la proră. Apoi pânza 
umbrarului fu dată la o parte şi Asad însuşi apăru, cu Marzak 
lângă el. Din partea cealaltă a pupei, veniră Biskaine şi Othmani, 
iar de la mijlocul vasului Vigitello, Jasper şi un grup de corsari 
alarmaţi. 

— Ce e? întrebă paşa. 

Ali, fără răsuflare, spuse vestea. 

— Galionul şi-a ridicat ancora. lese din golf. 

Asad îşi mângâie barba, îngândurat. 

— Ce-o însemna asta, oare? Au aflat oare de prezenţa 
noastră? 

— Ce altceva l-ar face să ridice ancora, acum în mijlocul 
nopţii? spuse Biskaine. 

— Ce altceva, într-adevăr? răspunse Asad şi apoi se întoarse 
spre Oliver, care stătea în pragul cabinei. Ce crezi tu, Sakr-el- 
Bahr? 

Acesta păşi. Înainte, ridicând din umeri. 

— Ce să cred? Ce să fac? întrebă el. Nu putem decât să 
aşteptăm. Dacă prezenţa noastră le e cunoscută suntem prinşi 
frumos şi s-a terminat cu noi, în noaptea asta. 

Vocea sa era rece ca gheaţa, dispreţuitoare aproape şi, în 
timp ce pe alţii îi nelinişti, în Marzak stârni o adevărată groază. 

— Rupeaţi-s-ar oasele, cobe! gemu el, şi ar mai fi continuat 
dacă Sakr-el-Bahr nu l-ar fi oprit. 

— Ce e scris, e scris! spuse el cu o voce tunătoare. 


— Într-adevăr, într-adevăr, spuse Asad alăturându-se gândului 
său fatalist. Dacă suntem copţi pentru mâna grădinarului acesta 
ne va culege. 

Mai puţin fatalist şi mai mult practic, era planul lui Biskaine, 

— Ar fi bine să ne lăsăm descoperiţi şi să ieşim în mare 
deschisă, atât cât mai e timp. 

— Dar asta ar însemna să faci singur ceva care este 
îndoielnic, răspunse Marzak cu teamă. Ar însemna să alergăm în 
calea primejdiei. 

— Nu e aşa, strigă Asad cu voce tare. Slavă lui Allah care ne-a 
trimis această noapte liniştită. Vântul abia bate. Putem vâsli 10 
mile, până ce ei vor face una. 

Un murmur de grabnică aprobare trecu prin rândurile 
marinarilor şi ale ofiţerilor. 

— Să ieşim cu bine din golf şi nu ne vor ajunge niciodată, 
spuse Biskaine. 

— Dar tunurile lor pot, le aminti Sakr-el-Bahr în tăcere, 
sfărâmându-le încrederea. 

Mintea sa ageră întrevăzuse de acum singura lor putinţă de 
scăpare din cursă, dar spera că nu se vor gândi şi ceilalţi la ea. 

— Trebuie să încercăm, răspunse Asad. Trebuie să ne 
încredem în întuneric. A rămâne aici, înseamnă a aştepta 
moartea. El se întoarse pentru a-şi da poruncile. Ali pregăteşte 
cârmacii. lute! Vigitello, pune biciurile pe sclavi şi zoreşte-i. 

Apoi când şuieratul strident al supraveghetorului izbucni şi 
biciurile camarazilor săi plesniră pe spatele sclavilor, pentru a-i 
trezi de-a binelea, paşa se întoarse iarăşi către Biskaine. 

— Sus, la proră! comandă el, şi condu oamenii. Spune-le să 
stea cu armele pregătite. Pleacă! 

Biskaine salută şi se îndepărtă. Pe deasupra zgomotului 
pregătirilor, răsuna vocea lui Asad. 

— Arcaşii sus! Tunarii la tunuri! Stingeţi luminile! 

Galera fu învăluită într-un întuneric adânc care încetul cu 
încetul, când ochii oamenilor se obişnuiră cu el, nu părea chiar 
atât de nepătruns. Oamenii începură să prindă forme în 
întuneric, oţelul armelor lucind ca nişte luminiţe tremurătoare. 
După tulburarea primelor clipe, corsarii se liniştiră. Nimeni nu se 
gândea acum să învinuiască pe paşă sau pe Sakr-el-Bahr că nu 


făcuseră asta înainte, când pericolul ar fi fost mai mic. Aşezaţi 
pe trei rânduri, gata de luptă, corsarii erau înşiraţi pe platforma 
de la proră. În faţă erau arcaşii iar în dosul lor stăteau 
spadasinii. La pupă, trei tunari stăteau lângă cele două mici 
tunuri. Asad stătea lângă ofiţeri, dând porunci, iar Sakr-el-Bahr, 
în spatele lui, se rezema de peretele cabinei, cu Rosamund 
lângă el. Un cuvânt al lui Asad şi vâslaşii se aplecară să apuce 
vâslele aducându-le în poziţie de pornire. La al doilea cuvânt, se 
auzi şuieratul unui bici şi toba începu să bată ritmul. Sclavii se 
întinseră si, cu un plescăit uriaş, marea galeră se urni din loc, 
îndreptându-se spre gura golfului. Pe locul de trecere alergau de 
colo-colo supraveghetorii, îndemnând cu biciurile pe sclavi la o 
mai mare ordine. Ţărmul rămase în urmă. Gura golfului începu 
să se apropie. În spatele ei se oglindea apa liniştită a mării 
deschise. Rosamund abia putea respira de emoție. Işi puse 
mâna pe braţul lui Sakr-el-Bahr. 

— Le vom scăpa, după toate astea? şopti ea tremurând. 

— Mă rog să nu fie aşa, răspunse el. Dar mă tem de asta. 
Priveşte! adăugă el iute şi întinse degetul. 

Aveau în faţă capul de pământ, se vedea destul de bine. 
leşiseră din golf şi deodată zăriră marele galion, cu toate 
lumânările aprinse, la o jumătate de milă de babordul lor. 

— Mai repede! strigă Asad. Vâsliţi pentru vieţile voastre, porci 
necredincioşi! Biciuiţi-i! Încovoiaţi pe aceşti câini pe vâsle şi nu 
ne vor ajunge. 

Biciurile şuierară dedesubtul lor, răspunzându-le gemetele 
sclavilor, care îşi sleiseră de acum puterile în această încordare. 
Toba bătea tot mai repede, şi ca răspuns, scrâşniturile şi 
plescăiturile lopeţilor se înteţiră şi ele, odată cu respiraţia iute a 
sclavilor. 

— Mai iute! mai iute! răcnea Asad neînduplecat. 

— Ne îndepărtăm! strigă Marzak, uşurându-se. Slavă lui Allah! 

Şi într-adevăr aşa era. Lămpile galionului abia se mai zăreau. 
Cu fiecare metru de pânză întins, el totuşi părea că stă pe loc, 
atât de slabă era briza. Şi in acest timp, galera alerga cum nu 
alergase încă niciodată până acum, de când fusese sub 
comanda lui 


Sakr-el-Bahr, căci acesta nu dădea niciodată bir cu fugiţii. 
Deodată veni peste apă, dinspre golf, un strigăt puternic. Asad 
râse şi ridică pumnul in întuneric, blestemându-i, în numele lui 
Allah şi al profetului. Şi apoi, ca răspuns la aceste blesteme ale 
sale, bordul galionului scuipă foc. Tăcerea nopţii fu sfâşiată de o 
bubuitură şi ghiuleaua explodă în apa din spatele galerei 
musulmane, cu un plescăit mic. Rosamund se trase mai aproape 
de Sakr-el-Bahr, cu teamă. Dar Asad râse din nou. 

— Nu trebuie să ne temem de ţintaşii lor, strigă el. Nu ne pot 
vedea. Luminile lor îi împiedică. Înainte! Înainte! 

— Are dreptate, spuse Sakr-el-Bahr. Dar adevărul e că nu vor 
încerca să ne scufunde, pentru că ştiu că tu eşti pe bord. 

Ea privi din nou marea şi luminile acelea prietenoase, care se 
depărtau tot mai mult. 

— Ne îndepărtăm, gemu ea. Nu ne vor ajunge niciodată. 

La fel se temea şi Sakr-el-Bahr. Ba chiar mai mult. El ştia, că, 
în afară de o minune din partea vântului, se va întâmpla aşa. Şi 
apoi, din disperare, avu o inspiraţie, o inspiraţie disperată, 
adevărat copil al disperării de care era cuprins. 

— Mai e un mijloc, îi spuse el. Dar aruncăm zarurile pe viaţă şi 
pe moarte. 

— Incearc-o atunci, ceru ea imediat, căci chiar dacă nu va 
reuşi, nu vom avea ce pierde. 

— Eşti pregătită pentru orice? o întrebă el. 

— N-am spus că voi fi cu tine, în noaptea asta? Nu pierde 
timpul cu vorbe! 

— Fie aşa, deci, răspunse el cu gravitate, păşind înainte, dar 
se opri. Vino mai bine cu mine, spuse el. 

Ascultătoare, îl urmă şi trecură pe locul de trecere, fără să fie 
luaţi în seamă de nimeni. El croi un drum pentru ea, printre 
supraveghetorii care biciuiau cu cruzime sclavii, aducându-o aşa 
pe puntea mijlocie. Aici, apucă lanterna catargului care fusese 
camuflată, şi lumina ei răzbătu deodată pe punte. Asad răcni să 
fie stinsă. Dar Sakr-el-Bahr nu luă în seamă comanda. El păşi 
către catarg, unde erau butoiaşele cu praf de puşcă. Unul din 
ele fusese desfăcut de către tunarii care se aprovizionaseră şi 
fusese acoperit cu o muşama. Această muşama Sakr-el-Bahr o 
îndepărtă, apoi scoase un geam ai lanternei şi o vâri în butoi. Un 


strigăt de alarmă izbucni din pieptul celor, care îl observaseră: 
Dar deasupra acestui strigăt, se ridică comanda lui aspră. 

— Încetaţi vâslitul. 

Toba încetă brusc, dar sclavii mai făcură o mişcare. 

— Încetaţi vâslitul! veni iar comanda. Asad? chemă el. Cere-le 
să se oprească sau vă arunc pe toţi în braţele lui Şeitan, şi 
apropie şi mai mult lanterna de praful de puşcă. 

Deodată vâslitul încetă. Sclavi, corsari, ofiţeri şi însuşi Asad 
stăteau înlemniţi, privind toţi acea figură fioroasă, luminată de 
lanternă, ameninţându-i cu moartea. Prin minţile câtorva trecu 
gândul de a tăbări pe el; dar îi oprea gândul că la cea mai mică 
mişcare, el ar da drumul lanternei în butoi, aducând astfel 
explozia care i-ar fi trimis pe toţi în lumea cealaltă, în sfârşit, 
Asad i se adresă cu glasul înecat de furie. 

— Omorâ-te-ar Allah! Ai înnebunit? 

Marzak smulse un arc şi-i potrivi o săgeată. 

— Ce staţi cu toţii si vă chiorâţi? strigă el. Doborâţi-l, unul din 
voi! Şi vorbind îşi ridică arcul. 

Dar tatăl său îi opri, înțelegând care ar fi rezultatul de 
neînlăturat. 

— Dacă cineva face un pas împotriva mea, lanterna se duce 
direct în praf, spuse Sakr-el-Bahr aspru, şi dacă mă loveşti, 
precum vrei, Marzak sau oricare altul, rezultatul va fi acelaşi. Fiţi 
băgători de seamă dacă nu vi-e dor de paradisul profetului. 

— Sakr-el-Bahr, strigă Asad, cu o voce împăciuitoare acum, şi 
întinse rugător mâinile către omul căruia îi jurase moartea. Sakr- 
el-Bahr, te rog pe plinea şi sarea pe care am mâncat-o 
împreună, revino-ţi în fire, fiule. 

— Sunt în toate simţurile, fu răspunsul, şi fiind aşa, mă 
gândesc la soarta rezervată mie în Alger, în amintirea aceleiaşi 
pâini şi sare. Nu mă gândesc să mă întorc cu tine pentru a fi 
spânzurat sau pus din nou la vâslă. 

— Şi dacă îţi jur că nimic din toate acestea nu ţi se vor 
întâmpla? 

— Ai jura nedrept. Nu mă voi încrede în tine acum, Asad. Căci 
te-ai dovedit un prost şi n-am găsit niciodată ceva bun într-un 
prost, nici nu m-am încrezut vreodată într-unul, afară de o 
singură dată şi atunci m-a trădat. leri, te-am rugat, arătându-ţi 


calea înţeleaptă şi arătându-ţi folosul. Cu un mic sacrificiu, m-ai 
fi avut al tău. [i-am oferit viaţa mea şi tu nu credeai că eu o 
ştiu, râse el. Vezi acum ce fel de prost eşti? Lăcomia ta ţi-a adus 
pieirea. Mâinile taie au vrut să ia mai mult decât puteau 
cuprinde. Vezi acum. Vin colo, sub forma acelui galion. 

Fiecare cuvânt căzu ca un ciocan pe creierul paşei. Işi frângea 
mâinile de furie şi de disperare. Echipajul stătea înlemnit, 
neîndrăznind să facă vreo mişcare care să le grăbească sfârşitul. 

— Spune preţul tău, strigă paşa în sfârşit. Şi îţi jur pe barba 
profetului că îţi va fi plătit. 

— L-am numit ieri, dar mi-a fost refuzat. [i-am oferit 
libertatea şi viaţa mea, în schimbul alteia. 

Dacă ar fi privit în spatele lui, ar fi văzut tresărirea 
Rosamundei la vorbele acestea care îi întăreau presupunerile. 

— Îţi voi da bogaţii şi onoruri, Sakr-el-Bahr, continuă Asad 
repede. Vei fi ca propriul meu fiu. Pașalâcul însuşi va fi al tău 
după moartea mea şi între timp, toţi te vor cinsti ca pe mine 
însumi. 

— Nu pot fi cumpărat, o, puternice Asad. Erai hotărât asupra 
morţii mele. O poţi porunci acum, dar numai dacă vrei să 
împărţi cupa cu mine. Ce e scris, e scris. Am scufundat destule 
vase în zilele noastre, Asad. Ne vom scufunda acum împreună, 
dacă asta e voinţa ta. 

— Arde-te-ar focul Gheenei de trădător, îl blestemă Asad, 
mânia întrecându-i puterea de stăpânire. 

Şi apoi, după această înfrângere a paşei, se ridicară strigăte 
din mijlocul echipajului. Vulturii lui Sakr-el-Bahr îl rugau, 
amintindu-i de credinţa şi dragostea lor şi întrebându-l dacă 
poate fi atât de nerecunoscător, aruncându-i pe toţi în braţele 
morţii. 

— Aveţi încredere în mine! le răspunse el. Nu v-am dus 
niciodată decât la biruinţă. Fiţi siguri că nu vă voi duce acum la 
înfrângere, în acest ultim prilej, cât mai suntem împreună. 

— Dar galionul ne ajunge! strigă Vigitello. Şi era aşa într- 
adevăr. Plutind încet în adierea brizei slabe, marele galion se 
îndrepta acum către ei, prora lui venind în linie dreaptă, spre 
prora galerei. Încă un moment şi cele două vase fură alături. Cu 
un scârţâit grozav şi în strigătul de victorie al marinarilor 


englezi, galera fu abordată cu fiare, la proră, la mijloc şi la pupă, 
de către galion. Abia se fixară vasele şi o grămadă de oameni 
înarmaţi până în dinţi, se revărsă pe prora galerei, şi nici chiar 
teama de lanterna din apropierea butoiului cu praf, ce-i 
ameninţa, nu putu să-i oprească pe corsari de a primi pe 
atacanţi, aşa cum se primeau necredincioşii. Într-o clipă, prora 
galerei se prefăcu într-o masă de oameni care se luptau, răcnind 
luminaţi slab de lămpile de pe bordul „Eretelui de argint”. În 
fruntea atacanţilor erau Lionel şi sir John. Printre primii care îi 
întâmpinară, fuseră Jasper Leigh, care-şi înfipse spada în trupul 
lui Lionel, înainte ca picioarele acestuia să ajungă pe punte şi 
înainte ca bătălia să fi început măcar. Până ce glasul lui Sakr-el- 
Bahr să poată fi auzit şi ascultat, lupta începuse. 

— Opriţi-vă, ceru el oamenilor săi, în limba francă. Înapoi şi 
lăsaţi totul pe mine. Vă voi scăpa de aceşti câini. 

Apoi în engleză, ceru concetăţenilor săi acelaşi lucru. 


— Sir John Killigrew! strigă el puternic. Opreşte-ţi oamenii 
până ce mă vei asculta! Cheamă oamenii înapoi şi nu mai lăsa 
pe nimeni să debarce! Aşteaptă, până vei asculta ce iţi spun, şi 
apoi fă ce vrei. 

Sir John, văzându-l lângă catarg, cu Rosamund. Lângă el şi 
socotind că înaintarea lor ar ameninţa viaţa ei, se puse înaintea 
oamenilor săi, oprindu-i. Astfel, tot atât de neaşteptat cum se 
pornise, lupta încetă acum. 

— Ce ai de spus, câine renegat? întrebă sir John. 

— Aceasta, sir John: că, dacă nu porunceşti imediat oamenilor 
dumitale să se înapoieze pe vasul lor, zburăm în cer cu toţii. Ţin 
o lanternă lângă praful de puşcă şi, dacă nu te opreşti, suntem 
cu toţii sortiţi morţii. Ascultă-mă şi vei avea tot ceea ce ai venit 
să cauţi pe bordul acestei galere. Mistress Rosamund îţi va fi 
înmânată. 

Sir John îi privi de sus, de la pupă, gândindu-se. Apoi... 

— Deşi nu sunt pregătit să fac învoieli cu dumneata, spuse el, 
totuşi voi primi condiţiile cerute, dacă îmi vei dovedi că voi avea 
ceea ce am venit să caut. La bordul acestei galere e un renegat 
infam, pe care am jurat pe cuvântul meu de cavaler că-l voi 


prinde şi spânzura. El de asemenea trebuie să-mi fie predat. 
Numele său era Oliver Tressilian. 

— El de asemenea îţi va fi predat, dacă îţi dai cuvântul 
dumitale de cavaler că te vei retrage după asta, fără să mai faci 
nimic. 

Rosamund se înecă şi prinse pe Sakr-el-Bahr de braţul care 
ţinea lanterna. 

— Ai grijă, mistress, spuse el scurt, altfel ne distrugi pe toţi. 

— Mai bine aşa, îi răspunse ea. 

Sir John îşi dădu cuvântul cerut. Sakr-el-Bahr se întoarse către 
corsarii care aşteptau să le rostească învoiala. El ceru lui Asad 
cuvântul că aceste condiţii vor fi respectate şi că, de partea lui, 
nu va întreprinde de asemeni nimic, iar Asad îi răspunse... 

— Deoarece vor ca să te spânzure, te pot avea, 
economisindu-ne nouă astfel timpul, căci aceasta ar fi meritat 
trădarea ta. 

— Mă predau atunci, anunţă el pe sir John şi aruncă lanterna 
peste bord. 

Un singur glas se ridică întru apărarea lui şi acesta fu al 
Rosamundei. Dar şi acest glas se stinse. Căci Rosamund, 
copleşită de ultimele întâmplări, se prăbuşi pe jumătate 
leşinată, în braţele lui Sakr-el-Bahr, tocmai când sir John cu 
câţiva oameni păşiră pe punte, spre a lua în primire pe cei doi. 
Corsarii stăteau privind în tăcere. Credinţa pentru marele lor 
căpitan care i-ar fi făcut să lupte până la ultima picătură de 
sânge era distrusă de trădarea sa, care adusese vasul englez 
asupra lor. Săbii se ridicară în aer şi strigătele de ameninţare 
izbucniră. Dacă îi trădase făcuse totuşi şi aşa fel ca ei să nu 
sufere, din cauza acestei trădări. Şi asta era vrednic de Sakr-el- 
Bahr pe care-l cunoşteau şi-l iubeau; atât de vrednic, încât 
dragostea şi credinţa lor se ridicară să-l apere în această 
împrejurare. Dar vocea lui Asad le reaminti ceea ce făgăduise în 
numele lor şi, dacă singură vocea lui Asad n-ar fi avut efect 
asupra acestei porniri, veni însuşi vocea lui Sakr-el-Bahr, care le 
dădea cea din urmă comandă. 

— Amintiţi-vă şi respectaţi învoiala ce am făcut-o pentru voi! 
Mektub! Allah să vă păzească! 


O tânguire fu răspunsul, şi cu această tânguire răspunzându-i 
în urechi şi asigurându-l că nu plecase urât dintre oamenii săi, fu 
dus pe bordul celuilalt vas. Frânghiile ce uneau cele două vase 
fură desfăcute şi încetişor galionul se îndepărtă în noapte, 
lăsând galera să-şi repare ceea ce sclavii stricaseră în luptă şi să 
se întoarcă la Alger, lipsindu-se de expediţia împotriva vasului 
spaniol. 

Sub umbrarul de la pupă, Asad stătea ca un om care se 
trezise dintr-un vis urât. Îşi acoperi capul şi plânse pentru acela 
care-i fusese ca un fiu şi pe care, din nebunia sa, îl pierduse. 
Blestemă toate femeile şi blestemă destinul; dar cele mai amare 
blesteme erau pentru el însuşi. 

La lumina palidă a zorilor, ei aruncară morţii peste bord şi 
spălară puntea, fără a băga de seamă că lipsea un om şi că deci 
căpitanul englez, sau oamenii săi, nu păstraseră strict regulile 
învoielii. Ei se reîntoarseră întristaţi la Alger - nu din cauza 
vasului spaniol părăsit - ci pentru că cel mai brav căpitan pe 
care îl avusese Islamul nu mai era printre ei. Povestea dispariţiei 
sale nu fu aflată niciodată de musulmanii din Alger, şi oamenii 
care după o jumătate de secol veniră în Anglia, dintr-acolo, 
povesteau cum populaţia oraşului nu-l uitase încă pe Sakr-el- 
Bahr, gloria Islamului, şi că-l mai aşteptau încă, nădăjduind 
totuşi că va reveni într-o zi, printre ei. 


CAPITOLUL XXII 


CREDINŢA PÂGÂNĂ 

Sir Oliver fu închis într-o gaură neagră de la prora „Eretelui de 
argint”, pentru a aştepta zorile, făcându-şi rugăciunea. De la 
prinderea sa nu schimbase nicio vorbă cu sir John. Cu mâinile 
legate la spate fu târât pe bordul vasului englez şi în mijlocul lui 
stătu un moment faţă în faţă, cu o veche cunoştinţă, cronicarul 
nostru lordul Henry Coade. Îmi închipui înfăţişarea rumenă a 
locotenentului reginei, nespus de serios, în timp ce ochii i se 
opriseră pe faţa renegatului. Ştiu - din pana proprie a lordului - 
că nicio vorbă nu fusese schimbată între ei, în timpul acelor 
scurte clipe, înainte ca sir Oliver să fie luat de paznicii săi pentru 
a fi aruncat în acea închisoare întunecată. Mult timp el stătu 
acolo unde căzuse, crezându-se singur; iar timpul şi locul îl 
predispuneau, fără îndoială, la gânduri amare în privinţa sorții 
sale. Îmi place să mă gândesc că a avut puţine lucruri de 
regretat, după toate cele petrecute. Dacă făcuse rău, făcuse 
însă şi mult bine. Cu greu se putea spune că îşi trădase tovarăşii 
săi musulmani şi, dacă ar fi fost aşa, trebuie să adăugăm că el 
însuşi plătise preţul acelei trădări. Rosamund era în siguranţă. 
Lionel avea să-şi primească pedeapsa şi cât despre el însuşi, 
fiind ca şi mort, de acum, nu era vrednic să se gândească. El 
trebuie să fi avut un sentiment de mulţumire, că îşi petrecuse 
viaţa cu folos. Într-adevăr, dacă n-ar fi pornit acea expediţie de 
răzbunare, ar fi putut rămâne încă mult timp temutul corsar, ar 
fi fost poate ridicat la gradul de paşă al Algerului. Dar pentru 
cineva care se născuse un gentleman creştin, acesta ar fi fost 
un fel netrebnic de a-şi sfârşi zilele. Prezentul era mai bun. Un 
zgomot uşor, în întunericul de nepătruns al celulei, îl smulse din 
gânduri. Un şobolan, gândi el, şi bătu cu picioarele în podea 
pentru a speria scârbosul animal. In locul acestuia, însă, un glas 
se ridică din întuneric. 

— Cine-i acolo? 

Un moment rămase mirat, deoarece fusese sigur că era 
numai el acolo. 


— Cine-i acolo? repetă glasul, adăugind apoi, printre vaiete. 
Ce fel de iad negru este ăsta? Unde sunt? 

Recunoscu vocea lui Jasper Leigh. Se întreba cum se făcea că 
acest ultim tovarăş al său, în rândurile lui Mahomed, împărțea 
închisoarea cu el. 

— Eşti în prora „Eretelui de argint”, răspunse el, deşi cum ai 
ajuns aici, nu-ţi pot răspunde. 

— Cine eşti? întrebă vocea. 

— Am fost cunoscut în Berberia ca Sakr-el-Bahr. 

— Sir Oliver! 

— Cred că aşa mă vor numi acum. Se nimereşte tocmai bine 
că voi muri pe mare. Altfel, aceşti gentlemeni creştini n-ar şti ce 
nume să-mi pună pe piatra funerară. Dar tu, tu cum de-ai ajuns 
aici? Înțelegerea mea cu sir John a fost ca nimeni să nu fie 
chinuit, şi nu pot crede ca sir John să-şi fi călcat cuvântul. 

— Cât despre asta nu ştiu nimic, cum nu ştiam nici unde 
eram, până ce nu m-ai lămurit. Am fost lăsat în nesimţire în 
timpul luptei, după ce-mi trecusem spada prin trupul fratelui 
dumitale. Asta e tot ce ştiu. 

Lui sir Oliver i se opri răsuflarea. 

— Ce-ai spus? L-ai omorât pe Lionel? 

— Aşa cred, fu răspunsul rece. Am înfipt toată spada în el. Era 
în îmbulzeala luptei, când englezii săriseră pe galeră. Master 
Lionel era în frunte, în ultimul loc unde m-aş fi aşteptat să-l văd. 

Urmă o lungă tăcere, apoi sir Oliver vorbi încetişor. 

— Fără îndoială că nu i-ai dat mai mult decât ceea ce căuta. 
Ai dreptate, master Leigh. Avangarda era ultimul loc unde 
trebuia să-l cauţi, afară dacă nu a venit special să caute o 
spadă, pentru a scăpa de frânghie. Mai bine aşa, fără îndoială. 
Mai bine aşa! Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

— Crezi în Dumnezeu? întrebă păcătosul marinar, cu o umbră 
de teamă. 

— Fără îndoială că nu i-ai dat mai mult decât merita, continuă 
sir Oliver, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi. Fiind neştiutori 
poate de ticăloşia lui, crezându-l un sfânt şi un martir, ei s-au 
hotărât să-l răzbune şi cu acest gând te-au rănit. El oftă. Ei, ei 
master Leigh, nu mă îndoiesc că, ştiindu-te singur un pungaş, 


toată viaţa te-ai aşteptat la o frânghie; deci acum nu vei fi luat 
pe neaşteptate. 

Marinarul se cutremură şi gemu. 

— Oh, Doamne! Cum mă mai doare capul, se plânse el. 

— Au ei un leac sigur pentru asta, îl linişti sir Oliver. Şi te vei 
legăna într-o tovărăşie mai bună decât meriţi, căci şi eu trebuie 
de asemenea să fiu spânzurat dimineaţă. Ai meritat-o tot atât ca 
şi mine, master Leigh. Totuşi îmi pare rău de tine, căci suferi, 
deşi nu-ţi doream asta. 

Master Leigh înghiţi în sec şi rămase tăcut o clipă. Apoi repetă 
o întrebare. 

— Crezi în Dumnezeu, sir Oliver? 

— Nu există decât un singur Dumnezeu şi Mahomed e 
Profetul său, fu răspunsul şi din tonul său, master Leigh nu era 
sigur că nu fusese luat în bătaie de joc. 

— Aceasta e credinţă păgână, spuse el cu teamă. 

— Nu. E o credinţă pentru care oamenii trăiesc. Ei fac ceea ce 
predică, dar aceasta e mai mult decât poate fi spus despre orice 
creştin, pe care l-am cunoscut. 

— Cum poţi vorbi aşa, în ajunul morţii? protestă Leigh. 

— Credinţa, spuse sir Oliver, e socotită ca asigurarea 
adevărului deasupra tuturor. 

— Atunci nu crezi în Dumnezeu? 

— Din contră, cred. 

— Dar nu în adevăratul Dumnezeu? stărui căpitanul. 

— Nu poate fi alt Dumnezeu, afară de adevăratul Dumnezeu. 
Putin îmi pasă cum îl numesc oamenii. 

— Atunci, dacă spui aşa, nu ţi-e teamă? 

— De ce? 

— De iad, blestem şi focul veşnic, spuse căpitanul cu spaimă. 

— N-am făcut decât să urmez destinul pe care El, în 
bunătatea Lui mi l-a hărăzit, răspunse sir Oliver. Viaţa mea a 
fost aşa cum a rânduit-o El, deoarece nimic nu poate fi şi nimic 
nu poate avea loc, fără voinţa lui. Să mă tem deci de blestem, 
când n-am fost decât aşa, cum El m-a făcut? 

— Aceasta e credinţa musulmană, protestă Leigh. 

— E una întăritoare, spuse sir Oliver, şi ar trebui să întărească 
şi un păcătos ca tine. 


Dar master Leigh refuza să fie întărit. 

— Oh! gemu el nenorocit. Aş fi vrut să nu cred în Dumnezeu! 

— Necredinţa ta nu-l va putea îndepărta mai mult, decât 
acum, îi răspunse sir Oliver. Dar fiindcă eşti aşa cum eşti, n-ar fi 
fost mai bine să te fi rugat? 

— Nu vrei să te rogi cu mine? întrebă pungaşul, în 
neaşteptata sa teamă pentru ziua de apoi. 

— Voi face mai bine, spuse sir Oliver. Mă voi ruga pentru tine 
lui Sir John Killigrew, ca viaţa să-ţi fie cruţată. 

— Nu te va asculta niciodată, spuse master Leigh. 

— O va face totuşi. Onoarea sa e în joc. Condiţiile predării 
mele au fost ca nimeni de pe bordul galerei să nu sufere ceva. 

— Dar l-am ucis pe master Lionel. 

— E adevărat, dar asta a fost în lupta care a precedat 
învoiala. Sir John mi-a dat cuvântul şi se va ţine de el, dacă îi voi 
arăta că onoarea îi cere aceasta. 

O mare povară fu ridicată de pe sufletul căpitanului, acea 
umbră a fricii de moarte care-l stăpânise. Odată cu ea, dispăru 
şi pocăinţa ce o simţise. Nu mai vorbi de blestem, nici nu se mai 
interesă de părerile şi credinţele lui sir Oliver pentru ziua de 
apoi. El, pe bună dreptate, bănuia că această credinţă a lui sir 
Oliver îl privea numai pe el şi, dacă se întâmpla ca această 
credinţă să fie proastă, nu el era persoana îndreptăţită să o 
îndrume. Cât despre el, pregătirea sufletului putea să-l aştepte 
pentru altă zi, când nevoia ei ar fi fost mai trebuincioasă. Cu 
aceasta, se întinse pe jos şi încercă să doarmă, deşi durerea sa 
de cap îl împiedica. Văzând că nu poate dormi, el ar fi avut poftă 
de vorbă; dar, acum, răsuflarea regulată a lui sir Oliver îi dovedi 
că acesta adormise, în timpul cât el tăcuse. Aceasta surprinse 
pe marinar. El nu putea înţelege cum cineva care a dus viaţa lui 
sir Oliver, de renegat şi de păgân, e în stare să doarmă liniştit, 
când ştie că, în zori va fi spânzurat. Zelul lui de creştinism, care- 
i venise peste noapte, îl împingea să-l trezească pe cel adormit, 
pentru a-i cere să petreacă puţinul timp care i-a rămas, 
împăcându-se cu Dumnezeu. Mila omenească, pe de altă parte, 
îi spunea să-l lase în pacea acelei uitări. Ţinând seama de 
aceste întâmplări, fu adânc mişcat la gândul că, într-o 
asemenea împrejurare, sir Oliver a putut găsi loc în mintea lui, 


pentru el şi pentru soarta sa, căutând să afle o posibilitate 
pentru scăparea lui de spânzurătoare. El fu şi mai mişcat, când 
îşi reaminti faptul că el însuşi era răspunzător de tot ceea ce i se 
întâmplase lui sir Oliver. Un început de curaj începu să se nască 
în el şi se gândi că la rândul său putea, poate, să-l servească pe 
sir Oliver, printr-o mărturisire sinceră a tot ceea ce ştia asupra 
faptelor care-l făcuseră să devină pe sir Oliver ceea ce era. 
Această hotărâre îl înălţă şi mai mult, când se gândi că îşi va 
primejdui propriul său gât, prin mărturisirea ce se hotărâse să o 
facă. Aşa stătu toată noaptea aceea nesfârșită, îngrijindu-şi 
durerea de cap şi întărit de cea dintâi pornire pe care o avusese 
vreodată, de a servi a cauză bună şi adevărată. Totuşi, soarta se 
părea că îi va amăgi această intenţie. Căci, în zori, când veniră 
să-l ia pe sir Oliver la moarte, şi nu dădură nicio atenţie lui 
Jasper Leigh, cu toate că el ceru să fie adus în faţa lui sir John. 

— Tu nu eşti pomenit în ordinele noastre, spuse, scurt, un om. 

— Poate că nu, răspunse master Leigh, pentru că sir John nu 
ştie nimic de importanţa celor ce am să-i spun. Duceţi-mă 
înaintea lui, vă spun, ca să poată afla de la mine adevărul 
asupra unor anumite lucruri, până nu e prea târziu! 

— Tăcere! îi ceru marinarul şi-l lovi atât de puternic în faţă, 
încât Jasper căzu amuţit într-un colţ. iți vine şi rândul tău, 
repede. Acum, am treabă cu celălalt păgân. 

— Nimic din ceea ce ai putea spune, n-ar sluji, îl asigură sir 
Oliver încetişor. Dar îţi mulţumesc pentru gând, prietene. 
Mâinile îmi sunt legate, Jasper. Dacă nu ar fi fost, ţi-aş fi strâns 
mâna. Rămâi cu bine! 

Sir Oliver fu dus afară, în lumina puternică a soarelui, care 
aproape îl orbi după lunga şedere in întuneric. Ei trebuiau, se 
gândea el, să-l ducă în cabină unde avea să se ţină o scurtă 
judecată de formă. Dar, în mijlocul corăbiei, fură opriţi de un 
ofiţer, care le ceru să aştepte. Sir Oliver se aşeză pe un ghem de 
frânghii, cu paznicii lângă el, privit cu curiozitate de către 
marinari. Ei umpleau prora şi locul din-împrejur, pentru a privi la 
acest grozav corsar, care odinioară fusese gentleman din 
Cornwall şi care ajunsese un renegat musulman şi o groază a 
creştinătăţii. Pentru a spune adevărul era greu de găsit ceva în 
el din gentlemanul de odinioară, aşa cum stătea acolo, purtând 


caftanul argintiu, din mijlocul căruia ieşea casca de oţel cu vârf 
ascuţit. lar oamenii adunaţi în jurul lui fură uimiţi de stoicismul 
cu care părea să facă faţă morţii. El căuta din ochi pe 
Rosamund, sperând să o mai vadă odată, înainte de a fi trimis în 
călătoria cea mare. Dar Rosamund nu putea fi văzută. În acel 
timp, ea era în cabină. Datorită ei, această întârziere îi fu 


acordată. 


CAPITOLUL XXIII 


JUDECĂTORII 


În lipsa unei femei, căreia să i-o poată încredința lordul Henry, 
sir John şi master Tobias, medicul vasului o îngrijiră cum putură 
mai bine pe Rosamund, când fu adusă leşinată pe bordul 
„Eretelui de argint”. Master Tobias îi dădu câteva leacuri 
întăritoare, aşezând-o cât mai bine cu putinţă pe divanul 
spaţioasei cabine de la pupă, poruncind să se lase odihna 
trebuincioasă şi de care părea că are atâta nevoie. El împinse 
afară pe comandor şi pe locotenentul reginei şi plecă la un caz 
mult mai grav, în care era nevoie de ajutorul său, acela al lui 
Lionel Tressilian, care fusese adus rănit şi în nesimţire de pe 
bordul galerei, împreună cu alţi patru oameni răniţi din echipajul 
vasului. În zori, sir John venise dedesubt să afle veşti despre 
starea prietenului său rănit. El găsi pe doctor îngenunchiat peste 
Lionel. Când el intră, master Tobias tocmai se întorcea şi îşi 
spăla mâinile într-un lighean de pe podea. Doctorul se ridică, 
ştergându-se cu un prosop. 

— Nu pot face mai mult, sir John, murmură el cu voce 
deznădăjduită. E pierdut. 

— Mort, vrei să spui? strigă sir John, înecându-se. 

Doctorul puse la o parte prosopul şi încetişor începu să-şi lase 
jos mânecile suflecate ale hainei sale. 

— Aproape mort, răspunse el. E o minune că mai poate 
rezista un timp cu o asemenea gaură îi el. Pulsul e în continuă 
slăbire. Va continua aşa, până ce se va opri. Il poţi socoti mort 
de acum, sir John. El se opri. Un sfârşit blând, fără durere, 
adăugă eu, oftând, cu faţa gravă, căci asemenea scene erau 
obişnuite în viaţa sa. Din ceilalţi patru, continuă el, Blair c mort; 
ceilalţi trei se vor face bine. 

Dar sir John nu se gândea la aceştia. Durerea şi supărarea ce-i 
produse spulberarea oricărei speranţe pentru prietenul său 
depăşea orice alt gând. 

— Şi nu-şi va recăpăta măcar cunoştinţa? stărui ei, deşi ştia 
prea bine că aşa ceva cu greu va mai fi cu putinţă. 


— După cum am mai spus, îl poţi socoti mort de acum, sir 
John. Ştiinţa mea nu-i poate face nimic. 

Capul lui sir John căzu îndurerat, pe piept. 

— Nici dreptatea mea, adăuga el trist. Deşi îl va răzbuna nu- 
mi poate reda prietenul. El privi pe medic. Răzbunarea, sir, e 
cea mai rea din toate batjocurile vieţii. 

— Fapta dumitale, sir John, răspunse doctorul, va fi una de 
dreptate, nu de răzbunare. 

— Un pretext, adică. El păşi către Lionel şi privi în jos, la faţa 
palidă şi frumoasă a tânărului. Pe care începuse să se ivească 
de acum umbra morţii. Dacă ar vorbi, în interesul dreptăţii ce 
trebuie să se facă! Dacă am avea dovada propriilor sale cuvinte, 
altfel mi s-ar putea cere să justific spânzurarea lui Oliver 
Tressilian. 

— Dar, desigur, sir, spuse doctorul, că nu se va ivi o 
asemenea cerere niciodată. Vorbele mistressei Rosamund vor 
putea înlocui pe ale lui, dacă va fi într-adevăr vreodată nevoie. 

— Da! Jignirile aduse de el lui Dumnezeu şi oamenilor sunt 
mai tari decât oricare altă învinuire ce s-ar putea ivi vreodată. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră servitorul lui sir John, vestindu-l 
că mistress Rosamund doreşte să-i vorbească în grabă. 

— E nerăbdătoare, se vede, să afle veşti despre el, socoti sir 
John şi gemu: Dumnezeule! Cum s-o anunţ? Să o zdrobesc în 
chiar momentul eliberării, cu o astfel de veste? Întotdeauna, 
ironia sorții e atât de crudă? El se întoarse şi păşi încet către 
uşă. Acolo se opri. Vei rămâne cu el, până la sfârşit? întrebă el 
pe medic. 

Master Tobias se înclină. 

— Desigur, sir John! şi adăugă, nu va dura mult. 

Sir John aruncă din nou o privire îndurerată ia Lionel. 

— Dumnezeu să-l odihnească! gemu el şi ieşi. 

În mijlocul vasului se opri o clipă, se întoarse 

către un grup de marinari şi le ceru să scoată pe renegatul 
Oliver Tressilian din celula lui. Apoi, cu paşi înceţi şi greoi, se 
îndreptă spre frumoasa cabină de la pupă. Soarele, de abia 
ridicat, strălucea pe pânzele întinse ale vasului, umflate acum 
de vânt. Departe, pe stânga vasului, se zărea, ca o linie subţire, 
coasta Spaniei. Faţa lui sir John era nespus de gravă când intră 


în cabina unde Rosamund îl aştepta. Se înclină cu o gravă 
curtoazie, scoţându-şi pălăria şi aruncând-o pe un scaun. Ultimii 
cinci ani îi aduseseră câteva fire albe în părul său negru şi 
tâmplele încărunţite îl făcea să pară mai bătrân decât era. El 
înaintă către dânsa şi ea se sculă să-l întâmpine. 

— Rosamund, draga mea! spuse el cu blândeţe, luându-i 
mâinile. El privi cu ochii-i trişti, faţa ei slăbită. Eşti destul de 
odihnită, copilă? 

— Odihnită? repetă ea, cu o urmă de mirare. 

— Sărman mieluşel! murmură el ca o mamă, trăgând-o mai 
aproape şi mângâind-o pe păr. Ne îndreptăm spre Anglia, cu 
toate pânzele întinse. Fii inimoasă, deci şi... 

Dar ea îl întrerupse pe dată, trăgându-se de lângă el. 

— Am auzit pe un marinar spunând altuia că vrei să-l spânzuri 
pe Oliver Tressilian, fără judecată, în dimineaţa asta. 

El o înţelese greşit. 

— Fii liniştită, spuse dânsul. Dreptatea mea va fi grabnică, 
răzbunarea sigură. Prăjina catargului e împodobită de acum cu 
frânghia în care va atârna. 

Ei i se opri răsuflarea şi-şi puse o mână pe inimă, ca pentru a-i 
simţi bătăile. 

— Şi pe ce temei? îl întrebă ea, provocatoare. Pe ce dovezi 
vrei să faci acest lucru? 

— Pe ce dovezi? se miră el. O privit uimit de întrebarea şi 
tonul ei. Pe ce dovezi? repetă el prosteşte aproape, în uimirea 
sa. O privi apoi mai de-aproape, şi sălbăticia ochilor ei îl făcu să 
întrezărească o explicaţie a cuvintelor ei, care la început păreau 
de neînțeles. Înţeleg, spuse el cu un glas plin de nemărginită 
milă, căci convingerea la care ajunsese era că sărmanele-i 
simţuri fuseseră zdruncinate de ororile prin care trecuse în 
ultima vreme. Trebuie să te odihneşti, spuse el blând şi nu te 
mai gândi la asta. Lasă totul pe seama mea şi fii sigură că te voi 
răzbuna, aşa cum trebuie. 

— Sir John, mă înţelegi greşit, cred. Nu doresc să mă răzbuni. 
Tc-am întrebat pe ce temei vrei să faci acest lucru şi nu mi-ai 
răspuns încă. 

Într-o nestăpânită uimire, el continuă să o privească. Fusese 
greşit atunci. Ea era sănătoasă şi stăpână pe simţuri. Şi în loc de 


a-l întreba de starea lui Lionel, după cum se aşteptase, ea îi 
punea o asemenea întrebare. 

— Trebuie să-ţi arăt ţie grozăviile pe care acest blestemat le-a 
făptuit? întrebă el. 

— Trebuie să-mi spus, răspunse ea, cu ce drept te socoteşti 
dumneata singur judecătorul şi executorul lui, cu ce drept îi 
trimiţi la moarte, în felul acesta simplu fără judecată. 

Purtarea ei era aspră, ca şi când ar fi fost investită cu toată 
autoritatea unui judecător. 

— Dar tu, continuă el, cu o uimire crescândă, tu, Rosamund, 
pe care te-a jignit aşa de grosolan desigur că ar trebui să fii 
ultima care să-mi pui o asemenea întrebare! Intenţia mea e să 
procedez cu el după legea mării, după cum se procedează aşa 
cu toţi oamenii de teapa lui Oliver Tressilian. Dacă vrei un fel 
mai blând pentru el, - ceea ce, pe Dumnezeu, nu pot concepe - 
consideră-l pe acesta ca pe cel mai blând pe care-l merită. 

— Vorbeşti de milă şi de răzbunare în acelaşi timp, sir John. 

Ea se potoli, agitația i se liniştea şi pe faţă îi apăruse o 
expresie hotărâtă. 

El făcu un gest de nerăbdare. 

— La ce-ar servi să-l ducem în Anglia? întrebă el. Acolo va sta 
în faţa judecății şi soarta tot îi e hotărâtă. Nu e nevoie să-l mai 
chinuim. 

Soarta poate să nu-i fie aşa de hotărâtă, precum presupui 
dumneata, răspunse ea. Şi acea judecată e dreptul său. 

— Dacă va dori asta, nu-l voi dezamăgi, spuse el, încercând s- 
o liniştească. Îl vom duce înapoi în Anglia, dacă o va cere, 
pentru a sta acolo în faţa judecății. El se opri şi întinse mâinile 
îmbietor. Hai, Rosamund, draga mea! Eşti tulburată... 

— Sunt într-adevăr tulburată, sir John, răspunse ea şi luă 
mâinile întinse. Oh, ai milă! spuse ea, schimbându-şi atitudinea 
pe neaşteptate. Te rog să ai milă! 

— Ce milă îţi pot arăta copilă? N-ai decât să porunceşti şi... 

— Nu pentru mine milă, ci pentru acela pentru care te rog 
fierbinte. 

— Pentru el? strigă sir John întunecându-se. Pentru Oliver 
Tressilian? 

Mâinile lui se desprinseră şi se îndepărtară de ea. 


— Pe Dumnezeu! jură el. Ceri milă, pentru Oliver Tressilian, 
pentru acel renegat, pentru acel diavol împieliţat? Oh, eşti 
nebună! izbucni el. Nebună! 

— Şi se ridică, frământându-şi mâinile. 

— Il iubesc, spuse ea simplu. 

Acest răspuns îl înlemni. La aceste vorbe bărbia căzu şi 
rămase nemişcat, privind-o. 

— Îl iubeşti! spuse el cu greutate, Îl iubeşti! lubeşti pe un om 
care e un pirat, un renegat, răpitorul tău şi. Al lui Lionel, omul 
care ţi-a omorât fratele! 

— N-a făcut-o el! Ea era fioroasă, apărându-l. Am aflat 
adevărul asupra acestei chestiuni. 

— De pe buzele lui, bănuiesc? spuse sir John neputându-şi 
opri batjocura. Şi l-ai crezut? 

— Dacă nu l-aş fi crezut, nu m-aş fi căsătorit cu el. 

— Căsătorit cu el? 

O scârbă neaşteptată veni acum să-i întunece uimirea. Aceste 
extraordinare lucruri care nu aveau să se mai sfârşească? 
Ajunseseră marginea sau vor mai veni şi altele? Te-ai măritat cu 
acest laş infam? întrebă el. 

— Da, în Alger, în noaptea când am plecat. 

— Destul, răcni el, ridicând pumnul spre tavan. 

E destul, Dumnezeu mi-e martor. Dacă până acum nu ar fi 
fost vreun motiv să fie spânzurat, ăsta e destul. Ascultă-mă, 
într-o oră voi termina cu această căsătorie. 

— Dar ascultă-mă întâi, se rugă ea. 

— Să te ascult? El se opri pe pragul uşii, spre care, în furia sa, 
păşise, ca să sfârşească totul, chemându-l pe Oliver în faţa sa, 
anunţându-i soarta şi văzând sentinţa executată. Să te ascult? 
Am auzit de acum mai mult decât trebuia! 

— Acest om a suferit, îi spuse ea, netulburată de râsul 
batjocoritor cu care-i fu întâmpinată această afirmaţie. 
Dumnezeu singur ştie ce a suferit trupeşte şi sufleteşte pentru o 
vină care nu era a lui. Multe din ceea ce a suferit sunt din vina 
mea. Ştiu azi că nu ela ucis pe Peter. Ştiu că el e în stare sa 
dovedească aceasta, fără ajutorul nimănui. Ştiu că a fost răpit, 
înainte de a putea înlătura învinuirea ce-l apăsa şi ca urmare nu 
i-a mai rămas decât viaţa de renegat, pe care a ales-o. 


Principala vină a fost a mea. Şi trebuie s-o repar. Păstrează-l 
pentru mine! Dacă mă iubeşti... 

Dar el ascultase destul. Faţa îi devenise purpurie. 

— Niciun cuvânt mai mult, se răsti el. Doar pentru că te 
iubesc, nu te voi asculta. Se pare că nu trebuie să te scap numai 
de ticălos, ci şi de tine însăţi. Aş fi nedrept faţă de îndatoririle 
mele, faţă de tine, faţă de tatăl tău mort şi fratele tău ucis, dacă 
aş fi altfel. Îmi vei mulţumi după aceea, Rosamund. 

Şi din nou se întoarse să plece. 

— Să-ţi mulţumesc? strigă ea ascuţit. Te voi blestema. Toată 
viaţa mea te voi uri, privindu-te ca pe un ucigaş, dacă vei face 
acest lucru. Prostule! Nu poţi vedea? Prostule! 

El se opri. Era un om cu vază şi trecere, iute, netemător, de 
un temperament răzbunător şi de asemeni se părea că până 
acum nu fusese atât de compromiţător şi aspru judecat. Desigur 
că ea nu era prima care-l socotise prost, desigur însă era prima 
care i-o spunea în faţă. Şi în timp ce cuvintele acestea ar fi 
dovedit sănătatea ei absolută, pentru el nu erau decât dovada 
cea din urmă a tulburării minţii ei. 

— Ah! exclamă el, între milă şi mânie. Eşti nebună, cu totul 
nebună! Ţi-e mintea tulburată şi ai coşmaruri. Am devenit un 
ucigaş şi un prost în ochii tăi. Pe Dumnezeu! Mă voi ruga să te 
însănătoşeşti. 

El se întoarse tremurând de indignare şi fu aproape izbit de 
uşa care se deschisese. Lordul Henry Goade, îmbrăcat în negru 
- după cum el însuşi ne spune - stătea în prag. Faţa sa 
binevoitoare era fără îndoială gravă, pentru a fi deopotrivă cu 
costumul ce şi-l pusese, dar aceasta i se lumină când privirea îi 
căzu pe Rosamund. 

— Am fost bucuros, scrie el, s-o găsesc atât de repede 
restabilită şi mi-am arătat mulţumirea. 

— Ar fi mai bine să stea în pat, spuse sir John. E zdruncinată 
de tot. 

— Sir John a greşit, Excelenţă, fu asigurarea ei calmă. Sunt 
foarte departe de a fi zdruncinată, precum crede el. 

— Mă bucur atunci, spuse Excelenţa sa şi îmi închipui ochii lui 
întrebători, plimbându-se de la unul la celălalt, observând 
neliniştea lui sir John şi întrebându-se ce se întâmplase. 


— Se poate întâmpla, adăugă el sobru, să avem nevoie de 
mărturia dumitale în afacerea asta. El se întoarse către sir John. 
Am cerut ca prizonierul să fie adus sus, pentru sentinţă. E o 
încercare prea, rea pentru dumneata, Rosamund? 

— Nu excelenţă, răspunse ea iute. O aştept cu bucurie. 

— Nu, nu, se amestecă sir John, protestând furios. Nu o 
asculta, Henry, ea... 

— Gândindu-mă, întrerupse ea, că eu sunt aceea care trebuie 
să-i aduc cea mai grea învinuire, cred că prezenţa mea e 
trebuincioasă. 

— Desigur, într-adevăr, fu de părere lordul Henry, puţin 
încurcat, mărturiseşte el. De altfel nu te va obosi prea mult şi... 
poate nu ne putem lipsi chiar de mărturia dumitale. 

— Aici, excelenţă, greşiţi, răspunse ea. Nu vă puteţi lipsi de 
ea. 

— Fie şi aşa atunci, spuse sir John posomorit şi se îndreptă 
către masă, pentru a-și ocupa locul acolo. 

Lordul Henry se întoarse către uşă... 

— Intraţi domnilor, spuse el şi porunciţi să fie adus prizonierul. 

Paşi tropăiră afară pe punte şi trei din ofiţerii lui sir John îşi 
făcură apariţia, pentru a completa curtea ce avea să judece pe 
corsarul renegat. O judecată a cărei sentinţă era hotărâtă 
dinainte. 


CAPITOLUL XXIV 


AVOCATA 


În lungul masivei mese de stejar fură aşezate scaune şi ofiţerii 
luară loc, cu faţa la uşa deschisă şi la soarele ce lumina pupa, 
iar cu spatele la cealaltă uşă şi la ferestrele care se deschideau 
pe punte. Locul din mijloc fu ocupat de lordul Henry Goade, în 
calitate de locotenent al reginei. El era prezidentul acestei curţi 
sumare. La dreapta sa stătea sir John Killigrew şi lângă acesta 
un ofiţer, numit Youldon. Ceilalţi doi, ale căror nume n-au 
supravieţuit, ocupau locurile din stânga lordului. Un scaun 
fusese aşezat la capătul mesei, pentru Rosamund, deosebind-o 
astfel de banca judiciară. Ea stătea acum acolo, cu coatele pe 
lemnul lustruit, faţa odihnindu-i-se în mâini şi ochii privind la cei 
cinci gentlemeni care alcătuiau curtea. Afară răsunară paşi şi o 
umbră se ivi în faţa uşii deschise. Din mijlocul vasului se auziră 
murmure şi râsete. Sir Oliver apăru în prag, păzit de doi soldaţi, 
în armuri, cu săbiile scoase. El se opri o clipă în prag şi ochii i se 
luminară, când văzură pe Rosamund. Apoi, îmbrâncit de paznicii 
săi, intră şi stătu în faţa mesei cu mâinile încătuşate la spate, cu 
puţin înaintea celor doi soldaţi. El salută curtea cu faţa luminată. 

— Bună dimineaţa gentlemeni! spuse el. 

Cei cinci îl priviră în tăcere, dar privirea lordului Henry, 
aţintită asupra corsarului, dovedea de la sine disprețul pe care 
ne spune el că îi umplea inima. 

— Nu te îndoieşti, desigur, sir, începu sir John, după o pauză 
lungă, de scopul pentru care ai fost adus aici. 

— Da, oarecum! răspunse prizonierul. Dar nu mă îndoiesc de 
fel de scopul pentru care voi fi luat de aici. Cu toate acestea, 
continuă el rece şi cinic, pot ghici din atitudinile dumneavoastră 
de judecători, batjocura de prisos pe care o intenţionaţi. Dacă 
va procura o distracţie, credeţi-mă că nu vă voi refuza-o. Voi 
observa numai că aţi putea s-o scutiţi pe mistress Rosamund de 
neplăcerile afacerii de faţă. 

— Mistress Rosamund însăşi a cerut să fie de faţă, spuse sir 
John. 


— Poate, spuse sir Oliver, că nu-şi da seama de... 

— Am încercat destul s-o conving, îl întrerupse sir John posac. 

Prizonierul o privi surprins. Apoi, cu o ridicătură din umeri, se 
întoarse iar către judecătorii săi. 

— In cazul acesta, spuse el, nu mai e nimic de spus. Dar, 
înainte de a începe, mai am încă o chestiune asupra căreia 
vreau să mă înţeleg cu dumneavoastră. Condiţiile predării mele 
au fost ca toţi ceilalţi să fie liberi. Îţi vei reaminti, sir John, că mi- 
ai dat cuvântul dumitale de cavaler, pentru asta. Totuşi am găsit 
aici, pe bord, pe cineva care a fost cu mine pe galeră - un fost 
marinar englez, numit Jasper Leigh - pe care îl ţineţi prizonier. 

— A ucis pe master Lionel Tressilian, spuse John rece. 

— Poate că da, sir John. Dar fapta a fost comisă înainte de a 
face înţelegerea cu dumneata şi nu poţi trece peste această 
înţelegere fără a-ţi păta onoarea, 

— Dumneata vorbeşti de onoare, sir? interveni lordul Henry. 

— De onoarea lui sir John, excelenţă, spuse prizonierul cu o 
umbră de batjocură. 

— Eşti aici, sir, pentru a fi judecat, îi reaminti sir John. 

— Aşa am bănuit. E un privilegiu pentru care ai primit să 
plăteşti un anumit preţ şi acum se pare că vrei să plăteşti mai 
puţin. Aşa se pare, spun. Căci nu pot crede decât că această 
capturare a fost făcută din greşeală şi că e de ajuns să vă atrag 
atenţiunea pentru ca master Leigh să fie eliberat. 

Sir John privi masa. Prizonierul avea dreptate. Onorarea îi 
cerea să redea libertatea prizonierului, orice ar fi făcut acesta şi 
într-adevăr capturarea lui fusese făcută fără ştirea sa, neaflând 
de ea decât după plecarea vasului. 

— Ce să fac cu el? spuse dânsul posomorit. 

— Aceasta dumneata trebuie să o hotărăşti, sir John. Dar îţi 
pot spune ceea ce să nu faci cu el.. Nu-l poţi ţine prizonier, nu-l 
poţi duce în Anglia şi nu-i poţi face niciun rău. Deoarece 
capturarea lui a fost o greşeală, după cum cred, trebuie să 
repari această greşeală, cât poţi mai bine. Sunt mulţumit că vei 
face aşa şi nu mai am nevoie să spun nimic. La dispoziţia 
dumneavoastră domnilor! adăugă el, pentru a le arăta că 
terminase cu cererile lui şi rămase aşteptând. 


Urmă o pauză scurtă şi apoi lordul Henry, cu privirea 
duşmănoasă şi rece, se adresă prizonierului. 

— Te-am adus aici, pentru a-ţi da prilejul de a te apăra, ne 
spânzurându-te fără judecată, după cum aveam dreptul. 

Sir Oliver îl privi amuzat. 

— Crede-mă, spuse el, că nu am obiceiul să-mi pierd timpul. 

— Bănuiesc că mă înţelegi greşit, sir, răspunse Excelenţa sa, 
cu o voce moale, cerută de rangul său judecătoresc. 

— Dacă ceri o judecată formală, te vom transporta în Anglia 
spre a o avea. Dar, înainte de a te încrede în asta, interveni sir 
John, lasă-mă să te previn că faptele pentru care eşti judecat au 
fost făcute în districtul lordului Henry Goade şi deci judecata 
dumitale va avea loc în Cornwall, unde lordul Henry are onoarea 
să fie locotenentul Majestății Sale şi deci şeful justiţiei. 

— Majestatea sa e de felicitat, spuse sir Oliver ironic. 

— Ai dreptul să alegi, sir, urmă sir John, dacă vrei să fii 
spânzurat pe mare sau pe uscat. 

— Singura mea obiecţie cu putinţă, ar fi să cer să fiu 
spânzurat în aer. Dar nu trebuie să vă temeţi de aşa ceva, fu 
răspunsul obraznic. 

Lordul Henry se întinse peste masă. 

— Lasă-mă să-ţi cer, sir, ca în propriul dumitale interes, să fii 
serios, îl mustră el pe prizonier. 

— Resping cererea, Excelenţă. Căci, dacă e vorba să fiu 
judecat de sir John Killigrew, se pricepe la treaba asta pe mare... 
şi pe uscat. 

— Sunt bucuros, să te pot servi, răspunse sir John rece. 
Pirateria însă, adăugă el, e ultima din faptele ce ţi se impută. 

Sprâncenele lui sir Oliver se ridicară, privind la cercul de feţe 
solemne. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnilor, spuse el, pirateria mea e 
inexistentă. 

— Refuzi să recunoşti pirateria? întrebă lordul Henry. 

— Nu. Dar refuz să fiu judecat pentru ea înaintea vreunei curţi 
engleze, deoarece n-am făcut-o în apele englezeşti. 

Lordul Henry admise că acest răspuns l-a redus la tăcere, 
fiind cu totul neaşteptat. Ceea ce spusese prizonierul era un 
adevăr incontestabil, ce nu putea fi pus în discuţie. Lordul 


Henry, cu tot rangul lui judecătoresc, nu prea avea cunoştinţă 
de jurisprudenţă. Dar sir John, mai puţin isteţ, sau poate mai 
scrupulos în materie, avea de acum răspunsul gata. 

— N-ai venit la Arwenack şi ai luat cu forţa atunci... 

— Nu, nu, îl întrerupse corsarul amuzat. Du-te înapoi la 
şcoală, sir John, şi învaţă că răpirea nu e piraterie. 

— Numeşte-o răpire, dacă vrei, admise sir John. 

— Nu, dacă vreau, sir. Vom numi-o ceea ce e, dacă nu te 
superi. 

— Dumneata îţi baţi joc de noi, sir. Dar voi termina aceasta, şi 
sir John izbi cu pumnul în masă, cu faţa roşie de mânie. Nu poţi 
pretinde că nu ştii de faptul că răpirea se pedepseşte cu 
moartea după legile engleze. El se întoarse către ceilalţi. Cu 
îngăduinţa dumneavoastră, domnilor, nu vom mai vorbi de 
piraterie. 

— Da, spuse lordul Henry posomorit, oficial nu putem vorbi, şi 
lăsă la o parte chestiunea. Prizonierul are dreptate în ceea ce 
cere. Nu-l putem judeca pentru piraterie, atât timp câtnu a 
atacat vreo corabie sub pavilion englez. 

Rosamund nu mai putea de bucurie. Faptul că lordul Henry 
îngăduise aceasta slăbise simţitor învinuirile aduse prizonierului. 
Sir Oliver o observă şi văzu cu mirare bucuria ei. Degeaba 
încerca să ghicească care era starea ei sufletească, acum, când 
era din nou în siguranţă, printre prieteni. Sir John, dorind ca 
judecata să continue, nu se opuse şi reîncepu. 

— Fie şi aşa, admise el nerăbdător. Il vom judeca numai 
pentru vina de răpire şi crimă. Ai ceva de spus? 

— Nimic ce te-ar putea nemulţumi, răspunse sir Oliver. Şi apoi 
pe neaşteptate calmul său se prefăcu în nerăbdare. Să 
terminăm odată această comedie, strigă el. Spânzuraţi-mă şi 
terminaţi, ori lăsaţi-mă liber. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, 
nu batjocoriţi funcţia reginei, făcând pe judecătorii. 

Sir John sări in picioare, cu faţa aprinsă. 

— Pe Dumnezeu, păcătos obraznic... 

Dar lordul Henry îl opri, trăgându-l de mânecă şi forțându-l să 
se aşeze din nou. El însuşi se adresă acum prizonierului. 

— Sir, vorbele dumitale sunt nevrednice de cineva - oricare ar 
fi crimele lui - care şi-a câştigat faima de a fi un luptător cinstit. 


Faptele dumitale sunt atât de vestite, încât hotărârea unei curţi 
engleze nu poate fi decât una, fără nicio îndoială. Cu toate 
acestea, ţi se va îngădui, dacă o vei cere. Totuşi, adăugă el cu o 
voce blândă, dacă aş fi prietenul dumitale, te-aş sfătui să 
primeşti pe cea de aici, sir Oliver. 

— Domnilor, răspunse sir Oliver. Nu vă reneg dreptul 
dumneavoastră de a mă spânzura. Nu mai am nimic de spus. 

— Dar eu am! 

Rosamund se ridicase în sfârşit. Privirile tuturor se îndreptară 
asupra ei care stătea impunătoare la canatul mesei. 

— Rosamund! Strigă Sir John şi se ridică la rândul lui. Te rog... 

Ea îi făcu un semn poruncitor să tacă. 

— Deoarece în vina de răpire, de care sir Oliver e învinuit, 
spuse ea, eu sunt persoana care se spune că a fost răpită, ar fi 
poate mai bine, înainte de a merge mai departe, să ascultați 
ceea ce voi spune în faţa unei curţi engleze. ` 

Sir John ridică din umeri şi se aşeză din nou. Işi va face de 
cap, gândea el, tot aşa cum ştia că această judecată e o 
pierdere de vreme. Lordul Henry se întoarse spre ea, cu 
bunăvoință. 

— Deoarece prizonierul nu a negat vina, nu cred că ar fi de 
trebuință intervenţia dumitale, mistress Rosamund. Şi nici nu 
vei fi chemată în faţa vreunei curți engleze. 

— Aici greşeşti, Excelenţă, răspunse ea. Voi fi chemată, să 
spun ceva, dacă vă voi acuza pe toţi de crimă pe mare, după 
cum vreau s-o fac, dacă stăruiţi în pretenţiile dumneavoastră. 

— Rosamund, strigă sir Oliver uimit. 

Fusese un strigăt de bucurie şi surprindere. Ea îl privi si-i 
zâmbi încurajator, apoi se întoarse din nou către curte, asupra 
căreia cuvintele ei produseseră o adâncă uimire. 

— Deoarece refuză să nege învinuirea, trebuie s-o neg eu 
pentru el, îi informă ea. Nu m-a răpit domnilor, după cum e 
învinuit. lubesc pe Oliver Tressilian. Sunt majoră şi stăpână pe 
faptele mele. Am mers de bună voie cu el, la Alger, unde am 
devenit soţia sa. 

Dacă ar fi aruncat o bombă printre ei, nu ar fi stârnit mai 
multă tulburare decât aceste cuvinte. 

— Soţia... soţia lui? bâlbâi lordul Henry. Ai devenit soţia... 


Sir John interveni furios: 

— O minciună! O minciună pentru a salva acest laş ticălos! 

Rosamund se aplecă către el cu un zâmbet batjocoritor 
aproape. 

— Simţurile dumitale n-au fost niciodată prea ascuţite, sir 
John, spuse ea. Altfel n-ar fi trebuit să-ţi reamintesc că n-aş fi 
încercat să-l apăr, dacă mi-ar fi făcut într-adevăr răul de care e 
învinuit. Apoi ea privi la ceilalţi. Cred, domnilor, că în această 
chestiune, cuvântul meu va depăşi pe cel al lui sir John sau al 
oricărui alt om, din vreo curte de justiţie. 

— Destul de adevărat, răspunse uimit lordul Henry. Un 
moment Killigrew, şi din nou potoli pe năvalnicul sir John, apoi 
se întoarse spre sir Oliver, care era cel mai puţin tulburat din 
toată adunarea. Ce spui de asta, sir? întrebă el. 

— De asta? repetă tăcutul corsar. Ce mai e de spus? adăugă 
el. 

— Totul e fals, strigă sir John iarăşi. Am fost martorii 
întâmplării - tu şi eu, Henry - şi am văzut... 

— Ai văzut, îl întrerupse Rosamund, dar n-ai ştiut cum să 
interpretezi. 

Pentru un moment, toţi tăcură. Erau ca nişte oameni care 
stăteau pe ceva mişcător şi care, de câte ori credeau că au găsit 
un loc mai solid, alunecau mai rău încă. Sir John răspunse apoi: 

— Fără îndoială că va fi pregătită să jure că logodnicul ei, 
master Lionel Tressilian, a însoţit-o de bună voie, în această 
călătorie de nuntă, cu altul. 

— Nu, răspunse ea. Cât despre Lionel Tressilian a fost luat 
pentru a-şi plăti vina, vina pe care a trecut-o asupra fratelui său 
mai mare, vină ce este obiectul celeilalte acuzaţii pe care i-o 
aduceţi lui sir Oliver. 

— Ce vrei să înţelegi prin asta? întrebă Excelenţa sa. 

— Că povestea cum că sir Oliver mi-a ucis fratele e o 
calomnie, că ucigaşul era Lionel Tressilian care, pentru a nu fi 
trădat şi spre a-şi desăvârşi nelegiuirea, a pregătit răpirea lui sir 
Oliver şi vânzarea lui ca sclav. 

— Asta e prea de tot, răcni sir John. Îşi bate joc de noi, face 
din alb negru şi din negru alb. A fost ameţită de acel ticălos, de 
arta maură, că... 


— Aşteaptă! spuse lordul Henry, ridicând mâna. Stai niţel. El o 
privi cu seriozitate. Aceasta e o afirmaţie gravă, mistress. Ai 
vreo dovadă, ceva care crezi că ar fi o dovadă în sprijinul celor 
ce afirmi? 

Dar sir John nu se lăsa aşa de uşor. 

— Aceasta e doar o poveste mincinoasă, vă spun. E clar ca 
lumina zilei. 

Sir Oliver râse vesel. Chipul i se luminase, înveselindu-se. Era 
chipul lui de odinioară. 

— Zăpăcito? Nu ai noroc la învinuiri. Întâi era pirateria apoi 
răpirea şi acum crima. 

— Oh, un moment, te rog! strigă lordul Henry. Ne spui serios, 
mistress Rosamund, că Lionel Tressilian e acela care a ucis pe 
Peter Godolphin? 

— Serios?! Vă jur în văzul lui Dumnezeu. Lionel mi-a omorât 
fratele şi Lionel a dat vina pe Oliver. Se spunea că sir Oliver 
fugise de teama urmărilor care îl aşteptau şi spre ruşinea mea, 
am crezut zvonurile. Dar, de când am descoperit adevărul... 

— Adevărul, ai spus, mistress? strigă nestăpânitul sir John. 

Din nou Excelenţa sa fu silită să intervină. 

— Ai răbdare, omule i mustră el pe cavaler. Adevărul va 
triumfa la sfârşit, nu te teme! 

— În vremea aceasta pierdem vremea, mormăi sir John şi 
tăcu. 

— După cum am înţeles din cele ce ai spus, mistress, rezumă 
lordul Henry, dispariţia lui sir Oliver de la Penarrow n-a fost o 
fugă, după cum se credea, ci o răpire din ordinul fratelui său? 

— Acesta e adevărul, jur în faţa cerului, răspunse ea, cu o 
voce plină de sinceritate şi care convinse aproape majoritatea 
celor cinci judecători. Prin această faptă ucigaşul nu numai că îşi 
apăra siguranţa, ci îşi mărea şi veniturile, devenind moştenitorul 
lui sir Oliver. Acesta trebuia să fie vândut maurilor din Berberia, 
ca sclav. Vasul care-l răpise fu prins de spanioli şi el fu trimis la 
galere de către Inchiziţie. Când galera a fost prinsă de corsarii 
musulmani, a ales singurul drum de scăpare ce i se oferea. A 
devenit corsar, iar apoi... 


— De aici înainte ştim, o întrerupse lordul Henry. Şi te asigur 
că va cântări greu în faţa noastră, sau a oricărei alte curţi, dacă 
ceea ce ai spus e adevărat. 

— E adevărat. O jur, Excelenţă, repetă ea. 

— Da, răspunse el, clătinând din cap cu gravitate, dar o poţi 
dovedi? 

— Ce dovadă mai bună vă pot oferi, decât că îl iubesc şi că m- 
am căsătorit cu el? 

— Eh! exclamă sir John. 

— Aceasta, mistress, spuse lordul Henry, nespus de blând, e o 
dovadă că dumneata însăţi crezi această poveste uimitoare. Dar 
asta nu dovedeşte că povestea e adevărată. O ştii, bănuiesc, 
continuă el şovăitor de la Oliver Tressilian însuşi? 

— Exact, dar în prezenţa lui Lionel, care a întărit-o el însuşi, 
confirmându-i spusele. 

— Îndrăzneşti să spui asta? strigă sir John şi o privi mânios şi 
neîncrezător. Dumnezeule! Îndrăzneşti să spui asta? 

— O îndrăznesc şi o spun, îi răspunse ea. 

Lordul Henry se întinse gânditor în scaun. Era ceva, aici, ce nu 
înţelegea deloc. 

— Mistress Rosamund, spuse el încetişor, îmi place să cred că 
îti dai seama de gravitatea vorbelor dumitale. Acuzi pe cineva, 
care nu e capabil să se apere; dacă povestea dumitale e 
adevărată, infamia va apăsa veşnic pe memoria lui Lionel 
Tressilian. Te voi întreba din nou şi te rog să-mi răspunzi cinstit. 
A admis Lionel Tressilian adevărul asupra acestui lucru, pe care 
spui că prizonierul l-a povestit? 

— Odată mai mult, jur solemn că ceea ce am spus e adevărat; 
că Lionel Tressilian, în prezenţa mea, când a fost învinuit de sir 
Oliver de uciderea fratelui meu şi de răpirea lui însuşi, a 
recunoscut aceste învinuiri. Poate fi ceva mai limpede, 
domnilor? 

Lordul Henry întinse braţele. 

— După aceasta, Killigrew, nu cred. Că am mai putea merge 
înainte, cu această chestiune. Sir Oliver trebuie să meargă cu 
noi în Anglia, spre a fi judecat acolo. 

Dar unul dintre cei prezenţi - ofiţerul numit Youldon - era mai 
puţin încrezător. 


— Cu îngăduirea dumneavoastră, Excelenţă, interveni el si se 
întoarse, pentru a întreba pe martoră. Cu ce ocazie a căpătat sir 
Oliver această mărturie din partea fratelui său? 

— La casa sa din Alger, în noaptea când... 

Ea se opri deodată, înțelegând cursa ce-i fusese întinsă. Şi 
ceilalţi o înţeleseseră de asemeni. Sir John interveni. 

— Continuă, te rog, îi ceru el. În noaptea când... 

— In noaptea când am sosit acolo, răspunse ea disperată. 

— Şi atunci de asemenea, spuse sir John, batjocoritor 
aproape, a fost primul prilej în care ai auzit explicaţia purtării lui 
sir Oliver? 

— Exact, spuse ea. 

— Deci, stărui sir John, până în noaptea aceea ai continuat, 
fireşte, să crezi pe sir Oliver ucigaşul fratelui dumitale? 

Ea stătea tăcută, dându-şi seama că nu mai putea fi crezută 
dacă a fost prinsă cu o minciună. 

— Răspunde-mi! porunci sir John. 

— Nu e nevoie să răspundă, spuse lordul Henry, încetişor, cu 
o voce dureroasă. Nu poate fi desigur decât un singur răspuns. 
Mistress Rosamund ne-a spus că n-a fost răpită cu forța, că a 
plecat de bună voie cu el, şi a arătat aceste împrejurări ca o 
dovadă a convingerii ei de nevinovăția lui. Totuşi, acum e 
limpede că, atunci când a părăsit Anglia cu el, îl credea încă 
ucigaşul fratelui ei. Totuşi ne cere s-o credem că n-a răpit-o. 

— Să sfârşim, pentru numele lui Dumnezeu! spuse sir John, 
ridicându-se. 

— Ah, aşteaptă, strigă ea. Jur că tot ce v-am spus e adevărat, 
afară de chestiunea răpirii. Admit asta, dar i-am iertat-o, după 
ce am aflat adevărul. 

— O admite, rânji sir John. 

Dar ea continuă, fără să-l ia în seamă. 

— Ştiind ceea ce a suferit din răutatea altora, l-am luat 
bucuroasă de bărbat, nădăjduind că astfel îl voi răsplăti pentru 
partea de rău ce i-am făcut-o. Trebuie să mă credeţi, domnilor. 
Şi, dacă nu, vă întreb oare fapta lui de ieri nu contează nimic? 
Trebuie să vă reamintesc că, doar datorită lui, aţi ştiut unde mă 
aflu? 

Ei o priviră surprinşi. 


— La ce te referi acum, mistress? Despre ce faptă vorbeşti? 

— Aveţi nevoie să întrebaţi? Sau sunteţi atât de hotărâți să-l 
spânzurați, încât faceţi pe neştiutorii? Desigur că ştii că el a fost 
acela care a trimis pe Lionel, să vă spună unde mă aflu? 

Lordul Henry ne spune acum că izbise masa cu pumnul, 
cuprins de o mânie nestăpânită. 

— Aceasta e prea mult, strigă el. Înainte te-am crezut sinceră, 
dar amăgită. Dar o minciună atât de mare, întrece orice margini. 
Ce ţi-a venit, fetiţo? Lionel însuşi ne-a spus împrejurările scăpării 
sale de pe galeră. El însuşi ne-a spus cum acest laş l-a lovit si l-a 
aruncat peste bord. 

— Ah! spuse sir Oliver printre dinţi. Aici îl recunosc pe Lionel. 
A fost mincinos până la sfârşit, desigur. Ar fi trebuit să mă 
gândesc la asta. 

Rosamund se aplecă spre lordul Henry şi ceilalţi, izbucnind cu 
o furie neaşteptată. 

— A minţit, laşul! Câine mincinos! strigă ea. 

— Mistress, o mustră sir John, vorbeşti de cineva care e mort. 

— Şi mai mult decât blestemat, adăugă sir Oliver. Domnilor! 
strigă el, nu dovediţi altceva decât stupiditatea dumneavoastră 
când învinuiți pe această doamnă de înşelătorie. 

— Am auzit destul, sir, îl întrerupse lordul Henry. 

— Da, pe Dumneavoastră, răcni el mânios. Veţi auzi totuşi 
ceva mai mult. Adevărul va învinge - ai spus-o singur - şi 
învingă adevărul, dacă această dulce doamnă o doreşte. Nu 
ştiam domnilor, spuse el, că sir John a fost călăuzit de însăşi 
mâna destinului, când noaptea trecută, violând condiţiile 
predării mele, a luat un prizonier de pe galeră. Acest om e, după 
cum am mai spus, un fost marinar englez, numit Jasper Leigh. A 
căzut în mâinile mele, cu luni în urmă, şi a luat acelaşi drum de 
scăpare pe care l-am luat şi eu odinioară. Am fost îngăduitor, 
dându-i voie să facă asta, căci el e acel căpitan angajat de 
Lionel să mă răpească şi să mă vândă ca sclav. Amândoi am 
căzut în mâinile spaniolilor. Aduceţi-l aici şi întrebaţi-l. 

Îl priviră toţi în tăcere. Pe faţa fiecăruia se vedea uimirea 
stârnită de povestirea sa, pe care o socoteau ca o curată 
obrăznicie. Lordul Henry vorbi, în sfârşit. 


— Desigur, sir, spuse el batjocoritor, că e o coincidenţă 
curioasă. Acest om să fie aici, pe bord, ca prizonier... 

— Nu chiar din întâmplare, deşi foarte aproape. Înţelegeţi că 
avea o socoteală cu Lionel, căci din cauza acestuia ajunsese ce 
era. Noaptea trecută, când Lionel s-a repezit pe bordul galerei, 
Jasper Leigh, a avut putinţa de a aranja socoteala ce o avea cu 
el, şi a făcut-o. Drept urmare a acestei fapte, a fost luat aici 
prizonier. 

— Chiar aşa, întâmplarea e miraculoasă. 

— Miracolele, Excelenţă, trebuie să se întâmple uneori, dacă 
adevărul trebuie să învingă, răspunse sir Oliver. Aduceţi-l aici şi 
întrebaţi-l. Nu ştie nimic din ceea ce s-a întâmplat aici. Ar fi o 
nebunie să-l credeţi pregătit pentru o situaţie pe care nimeni n- 
ar fi putut-o prevedea. Aduceţi-l aici. 

Afară răsunară paşi, dar trecură neobservaţi pentru moment. 

— Cred că, spuse sir John, am ascultat destule minciuni. 

Uşa fu trântită şi figura neagră a doctorului îşi făcu apariţia în 
prag. 

— Sir John! chemă el degrabă, tulburând fără ceremonie 
şedinţa şi neatent la supărarea lordului Henry. Master Lionel 
Tressilian şi-a recăpătat cunoştinţa. Întreabă de dumneata şi de 
fratele său. Repede, domnilor! Se stinge iute! 


CAPITOLUL XXV 


JUDECATA 


Întreaga adunare se repezi în cabina de dedesubt, sir Oliver 
venind ultimul între paznici. Ei se aşezară în jurul divanului pe 
care zăcea Lionel, cu respiraţia slabă şi ochii sticloşi. Sir John 
alergă către el, se lăsă pe un genunchi şi ridică în mâini capul 
frumos al lui Lionel, sprijinindu-l de pieptul lui. 

— Lionel! strigă el şi apoi, crezând că va mulţumi pe 
muribund aflând că e răzbunat, adăugă: Am prins un ticălos. 

Foarte încet şi cu un mare efort, Lionel întoarse capul spre 
dreapta şi ochii săi tulburi priviră pe cei din spatele lui sir John. 

— Oliver? spuse el încetişor. Unde e Oliver? 

— Nu e nevoie să te plictisim... începu sir John, când Lionel îl 
întrerupse. 

— Aşteaptă! ceru el cu o voce ceva mai tare. Oliver e 
sănătos? 

— Sunt aici, spuse vocea groasă a lui sir Oliver, si acei care 
stăteau între el şi fratele său se dădură la o parte pentru a-i lăsa 
liberă trecerea. 

Lionel îl privi în tăcere, încercând să se ridice puţin. Apoi 
recăzu înapoi la pieptul lui sir John. 

— Dumnezeu a fost milos cu mine, păcătosul, spuse el, 
deoarece el mi-a dat putinţa de a repara ceea ce am stricat, 
chiar dacă e cam târziu. Apoi se ridică iarăşi, întinse braţele 
către sir Oliver şi vocea îi deveni rugătoare, când strigă: Nell! 
Fratele meu! lartă-mă! 

Oliver înaintă, nereţinându-l nimeni, cu mâinile încă legate la 
spate şi stătu în faţa fratelui său. Înfăţişarea lui era aspră. 

— Ce-mi ceri să-ţi iert? întrebă el. 

Lionel se luptă să răspundă, dar recăzu în braţele lui sir John, 
cu respiraţia tăiată. Printre buze i se scurgea o şuviţă subţire de 
sânge. 

— Vorbeşte! Oh, vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu, îl 
îndemnă Rosamund, din partea cealaltă a odăii. 

El o privi şi zâmbi slab. 


— Nu te teme, suflă dânsul. Voi vorbi. Dumnezeu mi-a dat 
acest răgaz. la-ţi mâinile de pe mine, Killigrew. Eu sunt... cel mai 
ticălos dintre oameni. Eu... am ucis... pe Peter Godolphin! 

— Sfinte Doamne! gemu sir John, în timp ce lordul Henry suflă 
dezamăgit. 

— Ah... dar nu aceasta e vina mea, continuă Lionel. Asta nu e 
o vină. Ne-am luptat, şi în legitimă apărare l-am străpuns... 
luptând cavalereşte., Vina mea vine după aceea. Când 
bănuielile au căzut pe Oliver, le-am întărit şi eu. Oliver ştia că eu 
făptuisem aceasta şi a păstrat tăcerea, pentru a mă ascunde. M- 
am temut că adevărul ar putea fi aflat de toţi... şi... am fost 
gelos pe el... şi am pus să-l răpească... 

Vocea lui tremurătoare amuţi. O tuse seacă îl scutură şi şuviţa 
de sânge de pe buze i se îngroşă. 

— Spune-le, zise Rosamund, care în disperata ei luptă de a 
salva viaţa lui sir Oliver îşi păstra sângele rece şi căuta să se 
afle totul, spune-le numele omului pe care l-ai angajat să-l 
răpească. 

— Jasper Leigh, căpitanul „Rândunicii”, horcăi el, în urma 
căreia ea fulgeră pe lordul Henry cu o privire de triumf. 

Se întoarse din nou către muribund, nemiloasă în hotărârea ei 
de a afla tot adevărul de la el, înainte de a amuţi pe veci. 

— Spune-le, îi ceru ea, în ce împrejurări te-a trimis noaptea 
trecută, sir Oliver, la bordul „Eretelui de argint”. 

— Nu, nu e nevoie să-l chinuim, interveni lordul Henry. A spus 
destul de acum. Dumnezeu să ne ierte orbirea noastră Killigrew! 

Sir John îşi plecă încet capul peste Lionel. 

— Dumneata eşti, sir John? şopti muribundul. Ce? Încă aici? 
Ha! Mă sting... murmură el şi din nou vocea îi crescu, ascultând 
de ultima scânteie a voinţei. Noll! Mă duc! Am... am îndreptat... 
tot ce am putut. Dă-mi... dă-mi mâna ta! 

Cu greutate întinse mâna dreaptă. 

— Ţi-aş fi dat-o înainte, dar mâinile îmi sunt legate! strigă sir 
Oliver, cu o căldură neaşteptată. 

Şi apoi, încordându-şi toată puterea sa de uriaş, rupse 
legăturile ce-l ţineau ca pe nişte sforicele. Apucă mâna întinsă a 
fratelui său şi căzu în genunchi, lângă el. 

— Lionel... băiete! strigă el. 


Era ca şi cum tot ce se întâmplase în aceşti ultimi cinci ani, 
fusese uitat. Toată ura ce-o avusese contra fratelui său 
dispăruse. Lionel în acel moment era iarăşi fratele mai slab, pe 
care el îl crescuse, îl păzise şi pentru care şi-ar fi sacrificat totul 
ca să-l poată scăpa. 

— Lionel, băiete! Asta fu tot ce putu spune pentru moment. 
Apoi... Sărman băiat! Sărman băiat! adăugă el. Ispita a fost prea 
puternică pentru tine şi apropiindu-se mai mult, luă şi mâna 
cealaltă a muribundului, strângând-o cu putere. 

Prin unul din geamuri pătrunse o rază de soare, căzând pe 
faţa lui Lionel. Acesta întorcea strânsoarea fratelui său, cu 
mâinile lipsite de putere. 

— Oliver! Oliver, şopti el. Nu e nimeni ca tine! Te-am ştiut 
întotdeauna nobil, pe cât eu eram de nesincer. Am spus destul, 
ca să te pun în siguranţă? Spuneţi că-i în siguranţă acum, ceru 
el celorlalţi, că nu... 

— E în siguranţă, spuse lordul Henry tare. Ai cuvântul meu. 

— Ei bine atunci, Trecutul a trecut. Viitorul e al tău, Oliver, 
Dumnezeu să te binecuvânteze! Păru că se stinge, dar îşi reveni 
iarăşi. Am înotat mult noaptea trecută, mai mult ca niciodată. 
De la Penarrow la Trefusis Point, e mult. Dar erai cu mine, Noll. 
Dacă n-aş mai fi putut... mă puteam baza pe tine, Mi-e încă frig, 
căci apa era rece... rece... oooh! 

Se cutremură si rămase nemişcat. 

Binişor, sir John îi lăsă capul pe pernă. În spatele lui, 
Rosamund căzu în genunchi şi-şi acoperi faţa, în timp ce lângă 
sir John Oliver strângea mâinile reci ale fratelui său. O tăcere 
adâncă se aşternu. Apoi, cu un suspin, sir Oliver încrucişă 
mâinile fratelui său pe piept, şi se ridică încetişor. Ceilalţi părură 
că iau acest gest ca un semn. Era ca şi cum ar fi aştepta, mulţi, 
ordinul lui sir Oliver. Lordul Henry păşi încet către Rosamund şi-i 
puse mâna pe umăr. Ea se ridică şi ieşi împreună cu lordul 
Henry şi. Cu ceilalţi afară, înăuntru nerămânând decât medicul. 
Afară, în lumina soarelui, ei se opriră. Sir John stătea cu capul 
aplecat, privind podeaua albă. Sfios aproape, un lucru nevăzut 
până acum la el, privi la sir Oliver. 


— Era prietenul meu, spuse el îndurerat, şi apoi, ca pentru a 
se scuza, explică... şi... şi am fost orbit de dragostea ce i-o 
purtam. 

— A fost fratele meu, răspunse sir Oliver solemn. Dumnezeu 
să-l odihnească în pace. 

Sir John, hotărât, se pregăti să primească cu demnitate o 
mustrare, dacă îi va fi făcută. 

— În generozitatea dumitale mă poţi ierta? întrebă el cu un 
aer rugător aproape. 

În tăcere, sir Oliver îi întinse mâna. Sir John i-o prinse cu 
ardoare. 

— Vom fi vecini iarăşi, spuse el, şi îţi dau cuvântul că voi fi un 
vecin mai plăcut decât în trecut. 

— Atunci, domnilor, spuse sir Oliver, privind de la sir John la 
lordul Henry, cred că nu mai sunt un prizonier? 

— Nu trebuie să şovăi de a te întoarce cu noi, în Anglia, sir 
Oliver, răspunse Excelenţa sa. Regina îţi va asculta povestea şi 
avem pe Jasper Leigh să o întărească, dacă va fi nevoie şi eu voi 
fi de asemenea martor. Socoteşte-mă printre prietenii dumitale, 
sir Oliver, te rog. Şi-i întinse şi el mâna. Apoi, întorcându-se 
către ceilalţi spuse: cred că ar fi mai bine să mergem la treburile 
noastre. 

Toţi se îndepărtară, lăsând pe Oliver şi pe Rosamund singuri. 
Cei doi priviră unul la altul. Erau atâtea de spus, atâtea de 
întrebat, atâtea de explicat, că nu ştiau cum să înceapă. Apoi 
Rosamund veni spre el, cu mâinile întinse. 

— Oh, dragul meu, exclamă ea, exprimând o mulţime de 
lucruri în aceste cuvinte. 

Unul sau doi marinari mai curioşi, care priviră într-acolo, fură 
dezgustaţi să vadă pe lady Godolphin în braţele unui uriaş 
urmaş al lui Mahomed.