AJ Kazinski — Somnul si moartea

KAZINSKI 


Somnul și moartea 


ADPTORUL BEATARLLERGOLUI ULEIAEL JH ETH 


A.J. Kazinski 


Somnul şi 
moartea 


Traducere din franceză şi note de Doru Mareş 


Editura TREI 
Noiembrie 2013 


VERSIUNE ELECTRONICA 1.0 


y 


virtual-project.eu 


Partea I 
Cartea de sânge 


Tu, fiul omului, voieşti oare să judeci, 
să judeci cetatea sângelui? Spune-i 
toate urâciunile ei. 

Şi-i spune: Aşa 

zice Domnul Dumnezeu: O, cetate, 
care verşi sânge în mijlocul tău, 

ca să-ți vină vremea. 


lezechiel, 22, 2 şi 3! 


1 Traducerea tuturor citatelor biblice din acest volum este preluată 
după Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune 
Ortodoxă, Bucureşti, 2008, versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe. (N. 


Red.) 
3 


1 


Moartă. Era moartă. Fusese împinsă dincolo. Şi nu 
intenţiona nicidecum să se întoarcă. Niciodată. Nici nu se 
punea problema, pentru ea, să facă drumul înapoi. Cu toate 
acestea, vor veni să o caute împotriva propriei voințe, o ştia 
prea bine. Vor trage de ea prin timp şi spaţiu. Va încasa 
două sute douăzeci de volţi în plin piept şi va simţi iarăşi 
infernul care-i ajunsese trupul. O să se dea peste cap ca s-o 
readucă la viaţă. Poate ar fi mai bine să încerce să 
restabilească legătura? Ca să o lase, în sfârşit, în pace. Și 
să îi permită să-şi regăsească liniştea. 

Auzi un strigăt. În spate? Nu cumva chiar ea striga? Zări 
filamentul argintiu care şerpuia vesel către infinit, dar care 
continua, în acelaşi timp, să-i ţină sufletul agăţat de 
învelişul său pământesc. Precum un cordon ombilical. O 
legătură pe care ar trebui să o rupă. De acum avea de 
luptat, în sinea ei nu se îndoia de asta. Şi, mai ales, nu 
trebuia să pună din nou mâna pe ea, să o întoarcă la viaţă 
cu forţa, fiindcă atunci ar tortura-o încă o dată şi pe urmă 
ar ucide-o iar şi iar. Era necesar să atingă lumina. Să scape. 
Clipă în care simţi cum o trăgea de acolo. Incepuse să o 
reanimeze. Se uită spre filamentul argintiu care se întindea 
ca un elastic. 

Lăsaţi-mă să intru. Vă rog. 

O lumină puternică se aprinse şi o voce îi răspunse: 

Tu eşti aceea care se agaţă de viață. Nu mai putem face 
nimic pentru tine. 

Ba nu. Vocea se înşela. Ea era gata. Nu despre ea era 
vorba. Doar nu îşi dorea decât să-şi urmeze calea, refuzând 
să-şi reîntâlnească trupul martirizat. 

E din cauza lui. Nu din a mea. Trebuie să mă ajutați. 


5 


Dintr-odată, fu trasă înapoi ca un peşte ce muşcase 
momeala. Lumea se volatiliză din faţa ei, iar firul minunat 
care înconjura pământul fu ultimul lucru pe care îl văzu 
înainte de a se prăbuşi în întuneric. 

Pe urmă simţi o durere nemăsurată. 

— Mă auzi? 

Vocea îi era cunoscută. Să fi fost tatăl ei? Nu, niciodată 
nu i-ar fi făcut aşa ceva. Cu toate acestea...? Se trezi. 

— Mă auzi? 

Vocea era calmă, plăcută, grijulie, o voce cu totul altfel 
decât faptele proprietarului ei. 

— Îţi dau să bei suc de fructe. Încearcă să deschizi gura. 

Suc de zmeură, la fel cu acela pe care îl primise la spital, 
când îi operaseră fractura de gleznă. 

— Mă doare, murmură. 

— Te doare când bei? 

— Da. 

— Muşchii ţi-au fost supuşi unei încercări dificile când te- 
am reanimat. Trece. Am amestecat analgezice în suc, ca să 
se mai potolească durerea. Incearcă să mai bei puţin. 

Bău. Lichidul gros îşi croi drum de-a lungul esofagului. 
Până la urmă putu să-şi deschidă ochii, recunoscându-şi 
apartamentul. Patul. Ventilatorul fixat pe tavan. Nemişcat. 
Nu îşi văzuse niciodată apartamentul din unghiul acela, de 
pe podea, unde zăcea întinsă, legată. Nu îşi putea mişca 
nici braţele, nici picioarele. Ajunsese, între moarte şi viaţă, 
în locul acela pe care catolicii îl numesc purgatoriu şi care, 
în realitate, nu avea absolut nimic înfricoşător sau groaznic. 

Bărbatul se ridică, aşeză grăbit o carte pe comodă şi 
începu să se învârtă de colo până colo prin living. Nu cumva 
citise fără grijă cât timp ea fusese moartă? Era cartea ei, 
biblia ei, intitulată simplu: Phaidon. Phaidon era un discipol 
al lui Socrate. Împreună cu alţii, îi fusese alături, în celulă, 
în ultimele lui clipe de viaţă. Înainte ca filosoful să bea 
otrava. În ceasurile acelea, Socrate dovedise nemurirea 
sufletului. Dacă nu ar fi citit şi ea opera cu pricina, dacă nu 
ar fi obsedat-o într-atât reflecţiile lui Socrate despre 


6 


nemurirea sufletului, nimic din tot ceea ce se întâmpla 
acum nu ar fi avut loc. Curiozitatea îi fusese fatală. 

— Poţi vorbi? 

— Da. 

— Ai reuşit să iei legătura cu ea? 

Poate că ar fi mai înţelept să inventeze ceva? Să-i spună 
ceea ce el îşi dorea să audă? Pentru a-l face să renunţe, 
pentru a-l convinge să îi facă injecţia letală. 

— Da. Am luat legătura. Doar o clipă, adăugă în şoaptă. 

— Adevărat? Nu minţi! 

Ochii se umplură de lacrimi. 

— Nu. În fine, poate... Nu ştiu. 

Ar fi vrut să-şi şteargă ochii, dar mâinile îi erau legate la 
spate. Cu grijă, ca să nu o doară. Bărbatul înfăşurase sfoara 
într-o bucată de catifea, ca să nu îi lase semne la 
încheieturi, asigurând-o că nu avea să îi rămână nici cea 
mai mică urmă. 

— Nu mai văd nimic. 

Îi şterse ochii. 

— Poţi să-mi dezlegi capul? Mă doare. 

— Nu. Trebuie să te întorci. Continuăm până când va 
funcţiona. Inţelegi cât este de important? 

— N-ai dreptul... zise, dar protestele se înecară în lacrimi. 

— E ultima oară. Promit. 

In respiraţia lui simţi o uşoară aromă de scorţişoară. De 
scorţişoară şi de ceai. Să fi citit din Phaidon, bându-şi 
ceaiul, pe când ea era moartă? Ca un general englez pe 
câmpul de luptă, insensibil şi stoic în faţa băii de sânge. 
Liniştindu-se la gândul că nu era chiar aşa de grav să o 
ucidă o dată şi încă o dată. Fiindcă însuşi Socrate dovedise 
că fiinţa omenească poseda un suflet. Femeia îşi drese 
glasul: 

— Nu merge aşa cum crezi tu. 

— Ba da. Ştiu că se poate. lţi amintesc că, de altfel, a fost 
ideea ta... 

Cineva sună la uşă. 


Să fi auzit ea bine? Se uită la el atentă. Privirea îi era 
îngrozită, şovăitoare. Soneria răsună din nou. De data asta 
nu mai era niciun dubiu, cineva se afla la uşă. Voi să ţipe. 
Numai de ar fi putut. Dar el îi pusese palma pe gură. ŞI 
secundele defilară prin faţa ei. Pe urmă, se făcu iar linişte. 

— Cu siguranţă a fost vreun coleg, îi şopti ea, pe când 
bărbatul îşi retrăgea mâna. S-or fi întrebând de ce?... 

Tăcu din cauza durerii. Parcă vorbele i-ar fi înfundat 
gâtlejul. II privi, ghicind la ce se gândea: când o să spargă 
uşa indivizii ăia? 

Trebuie să fi trecut una sau două zile de când era la ea, 
îşi spuse. O zi şi jumătate. Cam treizeci şi şase de ore. 
Treizeci şi şase de ore de când era prizonieră în propriul 
apartament. lar el era grăbit. Evident. Îl observă ridicându- 
se şi învârtindu-se în jurul ei. Uitându-se la ceas. 
Deschizându-şi mobilul. Primise două mesaje. 

— N-am timp, mormăi, ducându-se în bucătărie cu 
telefonul. 

In momentul acela ea realiză că nodul de la spate se 
desfăcuse. Reuşi să-şi răsucească mâna stângă. incheietura 
fină scăpă din bucata de catifea. In tot acest timp îl auzea 
vorbind în bucătărie: 

— Nu, aţi făcut foarte bine. N-aş putea totuşi să vă sun 
eu când ajung acasă? 

Acasă? se gândi femeia. Are şi diavolul un „acasă” al lui? 
Se strădui să-şi pună gândurile în ordine, însă substanţele 
pe care le administrase în ultimele treizeci şi şase de ore îi 
bruiau creierul. Cu mâna stângă reuşi să-şi desfacă fâşia de 
catifea care îi lega cealaltă încheietură. Apoi, pe pipăite, 
dădu de şuruburile care îi ţineau capul fixat. Il asculta în 
continuare: 

— Nu e grav. Nu, vă asigur. Fără-ndoială. 

Vocea îi era exagerat de blândă. Când Dumnezeu le-a 
împărţit oamenilor glasurile, ar fi trebuit să ţină cont de cât 
de rele le erau sufletele. Şi aşa ea n-ar fi ajuns în locul 
acesta. Ar fi recunoscut şuieratul diavolului încă de la prima 
lor întâlnire. Fiindcă îl cunoştea foarte bine. Şi poate că nici 


8 


n-ar fi avut vreodată atâta încredere în cineva. Îi 
destăinuise secretele ei cele mai ascunse. Işi deschisese 
sufletul în faţa lui. Ceea ce nu îl împiedicase să o tortureze. 

— Pot trece mâine-dimineaţă, îl auzi murmurând. 

Desfăcu primul şurub şi bucata de catifea care îi ţinea 
capul căzu. Cu al doilea merse mai uşor. 

— Chiar credeţi că ar fi de folos? 

N-o să aibă timp. Ochii se umplură de lacrimi la gândul că 
o va ucide. Dac-ar urla? Probabil că nu s-ar schimba nimic. 
Mai mult, îi era frică să nu îşi fi pierdut vocea, iar el ar fi dat 
fuga imediat să o amuţească. 

— Puteţi aştepta o clipă? mai spuse el la telefon. 

Îi auzi paşii. Îşi duse mâinile la spate şi se uită în tavan. 
Cu coada ochiului îl văzu băgând capul în camera de zi şi 
privind-o. Pe urmă merse din nou în bucătărie şi închise 
uşa. Acum! Îşi întoarse cu ambele mâini, în acelaşi timp, 
şuruburile plasate de o parte şi de alta a obrajilor. Ultimele, 
cele care îi prindeau bărbia, nici nu mai contau. 

— Preferaţi să vin imediat? 

N-avea de gând s-o lase în viaţă, o ştia prea bine. Nu îi 
era frică de moarte, dar asta nu însemna că trebuia să se 
supună execuţiei fără a încerca să se apere. Corpul voia să 
lupte. 

— Pot să vă sun mai târziu? 

De acum, capul îi era liber, nu-i mai rămâneau decât 
gleznele. El închise telefonul. N-o să aibă timp. Insă ţinea să 
lupte. Să strige şi să se bată. Gleznele îi erau legate doar cu 
nişte cureluşe cu arici, ca acelea utilizate în spitalele de 
psihiatrie. Scoaseră un sunet caracteristic când şi le 
smulse. 

Îl auzi mergând prin bucătărie şi se grăbi să-şi elibereze 
şi cealaltă gleznă înainte de a se ridica. In grabă, se 
împiedică de ceva îndreptându-se către uşă. O carte? 
Aceasta alunecă pe podea până spre dormitor. In acelaşi 
moment, se deschise uşa bucătăriei. Şi el apăru în faţa ei. 
Năucit. La aşa ceva nu se aştepta. 

— Nu are niciun rost să iasă rău. 


9 


Ghici în vocea lui o undă de nervozitate. În clipa în care 
bărbatul îşi întoarse privirea către geanta neagră în care îşi 
ţinea seringile şi anestezicele, femeia o luă la fugă pe 
coridor. Incercă să îi iasă în drum, dar ea îl lovi. 

— Nu! 

O prinse de încheietură şi se uită spre geantă, ducându-şi 
cealaltă mână la tâmplă. Ei, nu, nu eşti în stare de nimic 
fără seringile alea ale tale, îşi zise femeia. li dădu drumul 
aproape imediat, iar ea profită ca să gonească iarăşi spre 
uşă. El avusese grijă să pună lanţul de siguranţă, aşa că ea 
se forţă să-l desfacă. 

— Ajutor! strigă, dar vocea abia de se auzi. 

In living, la doar câţiva metri de ea, îl observă pregătind 
o seringă cu dexteritate profesională. El se ridică în clipa în 
care ea, reuşind în sfârşit să desfacă lanţul de siguranţă, 
deschise uşa. O prinse înainte să apuce să iasă din 
apartament, apucând-o de ceafă. Incercă să mai strige 
după ajutor, dar palma lată a bărbatului îi imobiliză 
maxilarul şi simţi un ac înfigându-i-se în carne, undeva între 
gât şi umăr. O senzaţie dureroasă. Poate că exact această 
durere îi dădu trupului puterea necesară pentru un ultim 
semn de revoltă. Întinse ambele braţe în lături, lovindu-se 
la ceea ce ar fi trebuit să fie capul ei. In orice caz, bărbatul 
slăbi strânsoarea, aşa că ea deschise uşa, se repezi pe scări 
şi bătu la vecinul de dedesubt. 

— Ajutor! 

Îl auzi. Era pe urmele ei. Fără să se mai întoarcă, sări în 
jos, pe scări. Era mai rapidă decât el, o ştia, dar substanţa 
anestezică şi halucinogenă pe care i-o injectase începea să- 
şi facă efectul. Zgomotul paşilor grei, care răsunau pe 
trepte, în urma ei, îi dădu forţa de a trage de uşa de la 
intrarea clădirii şi de a ieşi în goană pe trotuar. 

Abia în această clipă realiză că era goală. li lipsea până şi 
lenjeria. Secunda de ezitare o făcu să piardă avantajul. Mai 
că o ajunse, şi ea îi percepu vocea de foarte aproape: 

— Nu-ţi fac niciun rău. Nu poţi să pleci aşa. 


10 


Începu iarăşi să fugă, dar el o prinse de păr, făcând-o să 
se împiedice. Urlă, se zbătu. Unde ajunsese? Aruncă o 
privire către camioanele aflate în parcare. Cineva strigă 
într-o limbă străină. O luă din nou la fugă, însă picioarele îi 
erau deja grele. În niciun caz nu trebuia să se prăbuşească, 
i-ar fi fost fatal fiindcă atunci ar fi prins-o şi ar fi dus-o 
înapoi în apartament, pretinzând în faţa trecătorilor că totul 
era în ordine, că îi va purta el de grijă. 

— Hei, frumoaso, n-ai uitat nimic? 

Auzi râsete. Ştia că el era undeva în spatele ei, aşteptând 
ca trupul să îi cedeze sub efectul anestezicului. Era genul 
de om care inspira încredere. De altfel, şi ea avea încredere 
în el. Ce tip simpatic, îşi spusese când îl întâlnise pentru 
întâia oară. Ar fi putut-o face să înghită orice minciună. 

— Lasă figurile, băi, drogat-o! Du-te înapoi şi pune-o 
ţoală pe tine! 

Trebui să alerge mai repede. Ajunsă la intersecţie, 
confundă culoarea roşie cu luminile de poziţie ale unui 
avion pe cale să aterizeze. Nu. Nu era adevărat. O ştia. ŞI 
de celelalte dăţi anestezicul îi provocase halucinaţii: 
podeaua se lichefiase înaintea ei, iar tavanul începuse să se 
onduleze. Fusese nevoită să-l roage să oprească 
ventilatorul. 

— O să leşini. Lasă-mă să te ajut, îi şopti bărbatul. 

Se întoarse. Un ecou în depărtare. Maşini oprite pe 
stradă. Poate din cauza căldurii, îşi zise. Nimic nu se poate 
deplasa pe căldura asta. Îi arătă pumnul, apoi traversă 
strada în fugă. Trenul se aruncă direct spre ea. Ba nu, o luă 
pe sub pod. Îşi bătu joc de prostia de care dăduse dovadă, 
râse îndelung, ţinându-şi cu degetele pleoapa stângă 
ridicată, în timp ce se apropia de mijlocul podului. De aici 
perspectiva era larg deschisă către spaţiul nesfârşit, până 
la Tâstrup. Într-o străfulgerare de luciditate înţelese ce era 
pe cale să se întâmple. Nu mai avea mult până să-şi piardă 
cunoştinţa. Tot ceea ce resimțea în mod obişnuit era acum 
învăluit într-o ceaţă groasă şi nu se mai putea încrede în 
propriile simţuri. 


11 


— Balustrada, şopti căzând în genunchi. 

Dybbøl, mai avu timp să citească pe o pancartă, înainte 
ca mâinile să se agaţe de metalul îngheţat. Aruncă o privire 
peste umăr. 

— Lăsaţi-mă-n pace! 

Se strângeau oameni. Fie erau mai mulţi, fie o singură 
persoană care se tot multiplica. 

— Lăsaţi-mă-n pace! urlă. 

Un tren trecu pe sub pod, de-a lungul peronului. Da, se 
gândi, şi eu am să merg mai departe. Pentru o clipă, 
metalul balustradei acţionă ca un antidot, neutralizând pe 
loc senzaţia de ireal care o cuprinsese. Metal lipit de piele. 
Negru pe alb. 

— Rugină, mormăi săltându-se pe balustradă. 

Când va sosi şi trenul ei? 

— Opreşte-te! îi strigă unui bărbat care dădea să se 
apropie. 

să fi fost cel de care fugise? Diavolul. Nu conta. Peste 
puţin avea să sară sub roţile unui tren. Trenul spre 
eternitate. 


2 


Cartierul Islands Brygge. Ora 23:35 


Ce este o crimă? În fond, ce ştim despre viaţă? Dar 
despre moarte? 

Erau întrebările pe care şi le punea Hannah Lund în 
momentul în care ieşi pe terasă, chiar înainte de miezul 
nopţii. Nu reuşea să adoarmă. Inchise cu grijă uşa de sticlă. 
Nu voia să-l trezească pe Niels. Chiar dacă mai mult ca 
sigur că o făcuse. Chiar dacă el înţelesese că era ceva în 
neregulă. Niels observa totul: starea în care te afli, toate 
semnalele acelea infime pe care le lansezi inconştient. Era 
şi motivul pentru care ajunsese negociator la poliţia din 
Copenhaga, ba chiar unul dintre cei mai buni în domeniul 


12 


lui, trimis la înaintare când vreo persoană disperată 
ameninţa să comită ireparabilul. De asta şi era, pentru ea, 
tovarăşul ideal. Fiindcă şi ea era disperată. 

Luminile semafoarelor, roşii şi verzi, se reflectau în apele 
întunecate, de cealaltă parte a portului. De ce oare doar 
roşii şi verzi? se întrebă Hannah aprinzându-şi încă o ţigară. 
Îşi dorea să sară în caiac şi să mişte pagaia în noapte până 
la luminile acelea. Pentru a se alătura petrecerii. Cel mai 
bun remediu împotriva insomniei şi a tuturor acestor 
întrebări prosteşti, la care nu există răspuns, dar care ne 
invadează spiritul pe când trupul refuză să se lase prins în 
mrejele somnului, este să o rupem cu propriile obişnuinţe. 
Este esenţial să nu intrăm în conflict cu ceasurile nocturne, 
să nu ajungem duşmanii somnului. Se pune problema de a 
ne umple timpul cu preocupări folositoare. Citise pe undeva 
că trebuia lucrat mental asupra angoaselor personale. OK. 
la să vedem cum stau eu cu angoasele mele, îşi zise, 
sperând să le poată număra pe degetele unei singure 
mâini. Unu: sunt gravidă şi soţul meu nu este la curent. 
Întrucât intenţionez să avortez. Să ucid fetusul. Să comit o 
crimă. Mă îndoiesc că aş putea aduce pe lume un copil 
normal. Unicul pe care l-am avut s-a dovedit a fi cu defect. 
Bolnav, psihotic, a sfârşit prin a se sinucide. Era dotat cu o 
inteligenţă excepţională care a însemnat în egală măsură 
un blestem şi o binecuvântare. Ca şi în cazul meu. 

În copilărie, Hannah fusese o ruşine pentru părinţi, care 
ar fi preferat ca ea să fie ca toţi ceilalţi şi făcuseră tot 
posibilul pentru a o forţa să se schimbe. „Ca să nu se mai 
dea mare cu inteligenţa ei”, cum zicea tatăl ei. Fusese 
obligată să intre la Institutul Niels-Bohr la o vârstă 
extraordinar de fragedă, ca să simtă în sfârşit că îşi găsise 
locul printre toţi acei intelectuali stângaci care nici măcar 
nu observau că aveau resturi de mâncare pe la colţurile 
buzelor, că îşi puseseră cămaşa pe dos sau că purtau 
pantofi desperecheaţi. Era ceva ce restul oamenilor nu 
putea înţelege. Anume că întreaga lume obişnuită se putea 
şterge complet din mintea ei. Că universul îi era constituit 


13 


din ecuaţii, din rezultate matematice, din numere care îi 
ţâşneau în minte vertiginos, drept care se întâmpla, uneori, 
să realizeze că încă mai avea casca pentru ciclism pe cap 
deşi trecuseră trei ceasuri de când se întorsese acasă. 

Prin urmare, chestia asta se pune ca o singură problemă 
sau ca mai multe? se întrebă uitându-se la imaginea ei 
reflectată în uşa de sticlă. Eşti cea mai frumoasă femeie pe 
care am văzut-o vreodată, îi repeta neîncetat Niels, întins 
peste ea, privind-o în adâncul ochilor. Or, în chiar această 
clipă nu reuşea să vadă absolut niciun dram de frumuseţe. 
Nu zărea decât o femeie pe la patruzeci şi cinci de ani, cu 
părul şaten-închis, tăiat până la umeri. Petele roşii care îi 
acopereau chipul în copilărie păreau să fi ieşit la spălat. 
Abia dacă mai puteau fi observate în timpul verii. Işi 
continuă observaţiile nocturne: forme frumoase, înaltă 
aproape cât Niels. Subţire, poate un pic cam prea subţire. 
In loc să ia în greutate cât fusese gravidă, pierduse câteva 
kilograme. Probabil din cauza grijilor. Doar pieptul se mai 
mărise puţin. Apropie lanterna de geam pentru a-şi vedea 
ochii. Privirea îi părea speriată. Sunt moartă de frică, se 
gândi. Nici măcar nu sunt convinsă că îl mai iubesc pe 
Niels. Dar oare sunt în stare să iubesc pe cineva? Poate că 
facultatea asta nu se transmite tuturor prin naştere? 

Avea nevoie de încă o Gauloise şi, fără îndoială, şi de o 
tărie. Işi dorea să mai treacă o dată în revistă propriile 
angoase înainte de a se întoarce în pat. 


3 


Cartierul Islands Brygge. Ora 23:37 


Telefonul zumzăi pe masa din bucătărie. Niels Bentzon se 
uită la ceas. Nu putea fi decât cineva de la serviciu. Cine 
ştie ce fiinţă nenorocită şi disperată decisese, probabil, să- 
şi pună capăt zilelor şi toţi se bazau pe el spre a o convinge 


14 


să-şi vină în fire. Dar nu şi în seara asta, îşi zise Niels. Vor 
trebui să-l sune pe următorul de pe lista de negociatori. 

Telefonul suna în continuare. 

Deşi Hannah rămase pe terasă, la doar câţiva metri de 
Niels, era de parcă un întreg univers i-ar fi despărţit. O 
urmărise cât timp se contemplase în geamul de la uşă şi 
constatase că ei nu-i plăcuse deloc ceea ce văzuse. Se 
prefăcu adormit când soţia lui se întoarse după ţigări şi 
după spray-ul antiţânţari. Deşi ea se străduia vizibil să nu 
facă zgomot, tot o auzise şoptind pe terasă. De una 
singură. Ca şi în noaptea trecută. Şi în cea de mai înainte. 
Ştia că nu ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia dacă ea 
şi-ar fi dat seama că insomniile se răsfrângeau şi asupra 
somnului bărbatului ei. Totuşi, despre asta era vorba. 

În ultima vreme, Hannah se închisese în sine. Nu cumva 
hotărârea lor de a locui împreună şi de a se căsători fusese 
prematură? Niels îşi punea adesea această întrebare. Nu 
cumva confundaseră o simplă atracţie infantilă cu iubirea 
autentică? Nu cumva aceasta era greşeala pe care o 
comiseseră? 

Hannah închise cu grijă uşa şi se întoarse pe terasă. Niels 
zări vârful incandescent al ţigării sclipind intermitent. 
Pulsând. Pulsul nopţii. Dacă nu ar fi considerat că era 
imposibil, şi-ar fi zis că era gravidă. În ultima vreme se 
umflaseră şi sânii. Observase asta acum câteva săptămâni, 
în bucătărie, când o luase în braţe pe la spate. Il respinsese 
de îndată cu fesele şi începuse să se zbată ca să-i scape. 
Pretextând o migrenă. Ei bine, dacă nu ar fi ştiut că ea nu 
mai putea avea copii, chiar ar fi jurat că era însărcinată. 

Se uită atent prin apartamentul lor cu trei camere, 
încercând să nu bage în seamă rahatul ăla de telefon. De 
ce l-or fi cumpărat? Nu îi plăcuse niciodată. Sigur, 
perspectiva către portul din Copenhaga era minunată, însă 
nu îi plăcea goliciunea caracteristică apartamentelor 
moderne, cu pereţii şi tavanele lor albe. Parc-ai fi fost într- 
un spital, dar poate că tinerii îndrăgostiţi îşi pecetluiau 
destinul comun prin intermediul unei astfel de achiziţii 


15 


absurde. O maşină mult prea veche, un apartament mult 
prea mic, o casă la ţară gata să se dărâme. Dintr-odată, 
gândul îl duse la Kathrine, fosta lui nevastă. Ea îi lipsea ori 
pur şi simplu o prezenţă oarecare? Habar n-am, conchise. O 
prezenţă. Cineva alături. Tot ceea ce se presupune că ar 
exista într-un cuplu, dar de care el nu mai dispunea de 
acum, alături de Hannah. Să se fi căsătorit într-o clipă de 
nebunie? Da, da, fir-ar să fie! Păi, nu oferă dragostea 
ultimul cadru în care legea autorizează comportamente 
criminale? În care un dram de nebunie este tolerat? Ba nu! 
Niels alungă gândul acesta. Nu, până la urmă, sfârşim prin 
a fi pedepsiţi. Fireşte, nu de către justiţie, ci sub formă de 
nopţi lipsite de somn, dar pline de spaime, de seri chinuite 
de gânduri, aşezat pe canapea. De câtă vreme o duceau 
aşa? De două luni? Incercă să numere. O lună şi jumătate? 
Poate doar o lună? Parc-ar fi trecut un an. Mai bine s-ar 
muta în altă parte, mai bine şi-ar găsi un apartament mai 
mic. Probabil că ar dispune de mijloace, în pofida crizei. 
Când aceasta începuse să facă ravagii în ţărişoara lor, Niels 
nu devenise şomer. Ca toţi colegii săi negociatori, poliţişti 
formaţi special pentru a-i readuce la realitate pe cetăţenii 
dezorientaţi care amenințau să-şi zboare creierii, să le facă 
rău altora ori lumii întregi. Numărul acestor indivizi creştea 
exploziv de fiecare dată când economia cobora drapelul în 
bernă. Da, avea ce pune pe masă şi nimănui nu i-ar fi trecut 
prin minte, până una-alta, să-l dea afară. Prin urmare, îşi 
putea permite să se mute. Ca să o ia de la zero. S-ar putea 
chiar să-şi găsească o nouă tovarăşă de viaţă? Tot mai era 
seducător şi el ştia asta. Era mai înalt decât media, iar 
umerii largi se potriveau cu faţa colţuroasă. Şi chiar dacă 
nu mai era în plină formă, tot îi mai rămânea ceva din 
vechea glorie. Se pricepea mai ales să intre în vorbă cu 
lumea, chiar şi cu femeile. Unde ar mai putea da de 
Kathrine? Cape Town e un oraş în care se poate trăi în mod 
plăcut. Oare chiar ar putea-o lua de la capăt împreună, să 
şteargă tot ce fusese rău? Cel puţin Kathrine nu îl 
pedepsise niciodată tăcând şi evitându-l. Ce ar zice ea dacă 


16 


l-ar vedea mâine debarcând acolo, pe aeroportul 
internaţional din Cape Town, cu valiza în mână şi cu un 
zâmbet nesigur pe buze? Şi, când ar ajunge în pat cu ea, s- 
ar mai gândi el la Hannah? l-ar lipsi? Poate că îşi atrăsese 
mânia cine ştie cărui zeu şi asta îi era pedeapsa: să fie 
condamnat la a dori veşnic femeia pe care nu o avea. 

Baliverne! 

Se ridică. Totul mergea bine până când Hannah se 
închisese în ea însăşi. Trebuia să-şi găsească valiza şi să 
rezerve o cameră la hotel. Să ia o gură de aer proaspăt. Să 
doarmă. Sentimentele exacerbate şi căldura estivală 
alcătuiau un cocteil exploziv. 

— Te-am trezit? întrebă Hannah când Niels ieşi pe terasă 
şi luă o ţigară din pachetul lăsat pe masă. 

— Nu. 

— Eşti sigur? _ 

Bărbatul strivi un ţânţar care se aşezase pe mână. In loc 
să se uite la Hannah, privi pata de sânge lăsată de insectă 
pe încheietură. 

— Te supără ceva? se nelinişti ea. 

— Hannah... începu el lăsând să treacă o pauză scurtă, 
ca să se mai gândească pentru ultima oară. 

Ba da, e gata. 

„Nu se anunţă nimic bun”, presimţi ea. 

Telefonul suna în bucătărie, fără încetare. Niels se 
întoarse, dar Hannah îl prinse de mână. 

— Ce te pregăteai să-mi spui? 

— Trebuie să răspund. Nu poate fi decât de la muncă, 
evită Niels răspunsul retrăgându-şi mâna. 

În bucătărie, ecranul telefonului era aprins şi afişa patru 
litere pe fond albastru: Leon. 

— Bentzon sunt. 

— Bentzon, am o treabă pentru tine. 

Vocea lui Leon avea o nuanţă de agresivitate aproape 
amenințătoare, cu care Niels nu se putuse obişnui 
niciodată. Era felul în care Leon se adresa tuturor. Ca şef al 


17 


unităţii speciale a poliţiei din Copenhaga, era obişnuit să 
dea ordine. 

— Ce se întâmplă, Leon? 

— Pleci la război, Bentzon. Mă bizui pe tine ca să câştigi 
bătălia de la Dybbal?. 

— La război? 

— Exact. O curvă toxicomană complet dusă stă în curul 
gol pe podul Dybbailsbro. Şi îşi închipuie că poate să zboare. 

Niels ezită. Schimbă o privire cu Hannah. 

— Mai e cineva cu ea? 

Dintr-odată, Niels îşi aminti că băuse o tărie înainte de a 
se duce la culcare. 

— O să fii tu, imediat, Bentzon. Dacă sare, riscă să facă 
nişte pagube serioase la vreun vagon. Nu vreau să se 
întâmple aşa ceva. DSB-ul? e tare amărăştean. Nu mai are 
cu ce plăti genul ăsta de tâmpenii. 

— Aseară, la cină, am băut ceva... 

Leon nu îi luă în seamă observaţia. 

— Înfige girofaru-n acoperişul rablei şi tai-o. Ai trei 
minute. Încerc s-o distrez eu, cumva, în timpul ăsta. 


Ora 23:42 


Niels execută marşarierul exact ca după cea dintâi 
întâlnire cu Hannah, când avusese senzaţia că ea era cu 
ochii pe el. Şi că nu îi spunea totul. Era astrofiziciană, deci 
gândurile îi zburau cu viteza luminii. Nu, nu era bună 
metafora: dacă Hannah ar fi fost un Ferrari, Niels ar fi fost 
doar un Trabant. 

— Cum este să fii căsătorit cu o femeie de o sută de ori 
mai inteligentă decât tine? îl întrebase colegul Damsbo, 


2 Dybbøl este un orăşel danez din Schleswig-Holstein, cel mai nordic 
land din Germania, teatrul operaţiunilor din 2 aprilie 1864, când armata 
prusacă a repurtat o victorie decisivă în timpul celui de-al doilea război 
al Ducatelor, care a opus regatul Danemarcei confederației germane 
(Imperiul Austriac şi Regatul Prusiei), din februarie până în octombrie, 
acelaşi an. (N.t.) 

3 Danske StatsBaner, societatea daneză a căilor ferate. (N.t.) 

18 


pentru a-l tachina, când Niels îi vorbise despre Hannah şi 
despre căsătoria lor oficiată în secret, la primărie. 

— Chiar eşti obraznic, îi replicase, după care adăugase: 
Inteligența are în ea ceva sexy, dar e clar că nevastă-ta nu 
este de aceeaşi părere cu mine, Damsbo. 

Odată cu trecerea timpului, vorbele colegului său nu se 
mai păreau chiar atât de obraznice. Hannah era un rebus 
învăluit de mister, în mijlocul unei enigme. Cine mai 
enunţase fraza asta? Churchill? Nu, ajunge, gata Niels. 
Concentrează-te asupra misiunii. Asupra podului 
Dybbalsbro. Asupra femeii care ameninţă să se arunce în 
gol. Trebuia să-l sune pe Leon, să se informeze despre 
trecutul femeii ca să elaboreze o strategie în timp ce 
conducea. Nu se putea însă împiedica să se gândească la 
Hannah, la felul în care se uita la el, la transformările ei 
fizice. Ceva nu se lega. Ochii se umplură de lacrimi când îşi 
aduse aminte de unul dintre momentele fericite pe care le 
trăiseră împreună: întâia oară când îl adusese în vizită la 
Institutul Niels-Bohr. Era pe la începutul legăturii lor. Îşi 
petrecuseră weekendul în pat, iar apoi ea îşi dorise ca el să- 
i descopere universul. Îi vorbise despre materia neagră, 
despre energia întunecată şi îi arătase pipa lui Niels Bohr. 
După care se aşezase pe biroul bătrânului savant, iar Niels 
încuiase uşa. Îi mai murmurase că mecanica cuantică 
fusese dezvoltată pe aceşti câţiva centimetri pătraţi, în 
clipa în care o sărutase şi îi lipise trupul de al lui. 

Un autobuz frână brusc înaintea lui. Reuşi să-l evite în 
ultimul moment. Işi frecă obrajii şi făcu o ultimă încercare: 
aşadar, podul Dybbalsbro. Ce îi spusese Leon? O drogată. 
Goală puşcă. Era tot ce ştia. În timp ce viră în dreptul 
parcului de distracţii Tivoli, se miră de alegerea unui astfel 
de loc pentru sinucidere. Podul Dybbalsbro nu era unul 
foarte înalt. Pe de altă parte, înălţimea îi era totuşi 
suficientă ca să ai certitudinea că săritura poate constitui o 
cale simplă de a ajunge în paradis ori în infern. De ce 
apăreau mereu chestiuni de ordin tehnic care să-i reţină 
atenţia? Pentru ce modalitate de sinucidere optaseră 


19 


subiecţii? Din înălţimea cărui turn prevăzuseră s-o facă? Ce 
medicamente ingeraseră? Utilizaseră o frânghie sau un 
cablu electric pentru a se spânzura în sufragerie? Femeile 
băuseră acid nitric sau îşi îmbrăcaseră rochia de mireasă 
înainte să-şi taie venele? Spre deosebire de colegii săi, 
Niels nu se întreba niciodată de ce oamenii aceia 
ajunseseră la concluzia că viaţa nu mai merita să fie trăită. 
Poate şi fiindcă el însuşi se gândise cândva la sinucidere. 

Aparatul de radio conectat la centrala poliţiei şuieră. Era 
Leon. 

— Da. 

— Ce naiba faci, Bentzon? 

— Ajung în două minute. 

— Două minute? Femeia stă să sară dintr-o clipă-ntr-alta. 
Dă-mi un sfat bun. 

— Un sfat bun? 

— Ceva ce i-aş putea spune. 

Niels se gândi. Ce-ar fi putut Leon să îi spună unei femei 
care era gata să-şi ia adio de la viaţă? Drum bun? Era 
necesar ca totul să fie sub semnul adevărului. Fusese 
primul lucru pe care îl învățase ca negociator: cinstea era 
regula numărul unu. 

— Te gândeşti ori n-ai nicio idee? întrebă Leon prin radio. 

— Trebuie să îi spui exact ceea ce gândeşti. Asta e abc- 
ul... 

— Ce gândesc? Gândesc că ar face mai bine să se 
îmbrace, să se dea iute jos şi să se comporte ca un 
cetăţean normal. 

Lipsa de răbdare a lui Leon era legendară. Poate din 
cauza capacităţii lui aproape supranaturale de a ajunge 
contra cronometru la locul faptei. Orice s-ar fi întâmplat, 
oriunde s-ar fi petrecut, Leon era întotdeauna primul care 
îşi făcea apariţia cu pistolul încărcat în mână şi cu speranţa 
nemărturisită că evenimentele aveau să evolueze de o aşa 
manieră încât recursul la forţă să devină inevitabil. Niels îi 
auzise de multe ori pe poliţiştii mai tineri vorbindu-l pe la 
spate cu un amestec de silă şi de fascinaţie care, în 


20 


realitate, nu însemna nimic altceva decât teamă şi respect. 
Îl considerau pe Leon un luptător pe care se putea conta 
întotdeauna. Nimeni nu îl iubea. Era imposibil să-l iubeşti. 
Dar Leon era fericit în felul acesta. Se împotrivea ferm 
oricărei forme de sentimentalism care, în opinia lui, risca să 
îi aducă atingere bărbăţiei. Altfel, se spunea că nevasta îi 
era devotată şi copiii adorabili, însă viaţa e plină de 
contradicții de felul acesta. 

Niels trecu pe roşu în piaţa Fisketorv, depăşi un taxi, 
după care viră în direcţia portului. Intr-un minut avea să 
sosească la locul faptei. Podul Dybbalsbro se găsea în 
apropierea pieţei Fisketorv. Nu era chiar genul de cartier pe 
care-l puteai eticheta drept drăguţ. Poate însă că astfel de 
consideraţii nu sunt prioritare atunci când te pregăteşti să- 
ţi pui capăt zilelor. Şi anume cele care ţin de estetică şi de 
frumuseţea cadrului. În mod frecvent candidaţii la 
sinucidere aleg să se îndrepte către un pod. Ca, de 
exemplu, către podurile Grand Belt, Bresund sau Vejle. De 
altfel, în legătură cu acest subiect, negociatorii şi psihologii 
poliţiei, când vorbeau între ei, nu ezitau să glumească 
propunând, de pildă, ca ridicarea marilor poduri să fie 
trecută în finanţarea Uniunii Naţionale a Pompelor Funebre, 
presupunând că o asemenea asociaţie chiar ar exista. 
Drept pentru care negociatorii se bucurau de fiecare dată 
când aflau că politicienii hotărâseră să construiască un 
tunel, mai degrabă decât un pod. In domeniu, recordul 
mondial îl deţinea Golden Gate, întrucât, în fiecare an, nu 
mai puţin de douăzeci şi cinci de indivizi îşi puneau capăt 
zilelor aruncându-se în apele golfului San Francisco. Oare 
undele apei scurgându-se pe sub poduri exercitau o atât de 
mare putere de atracţie? Dacă îşi închipuia însă cineva că 
moartea îi va fi mai plăcută astfel, se înşela teribil, fiindcă, 
de la o asemenea înălţime, suprafaţa mării era la fel de 
dură ca a betonului. Poate că mai degrabă erau atraşi de 
latura misterioasă a apei, de ideea de a ateriza într-un 
ocean de sentimente, de a străpunge valurile până în 
regatul morţilor? 


21 


După un ultim drum în linie dreaptă, Niels frână brusc, la 
doar câţiva metri de pod, descoperind spectacolul obişnuit: 
maşini ale poliţiei, ambulanţe, cordonul de siguranţă, 
poliţişti ce se străduiau să menţină calmul şi să asigure 
ordinea în mulţimea de curioşi care, inevitabil, se adunau 
de fiecare dată când apărea perspectiva unei drame. Mereu 
erau pe-acolo. Fără excepţie. Indiferent de loc, indiferent de 
oră. Cu oamenii ăştia Niels fusese deseori mai-mai să-şi 
piardă cumpătul. Şi-ar fi dorit să le strige că ar face mai 
bine să se întoarcă acasă, să se uite la televizor, să-şi bea 
cafeaua de seară şi să-şi îndeplinească datoria conjugală, 
să îi facă să priceapă că nu era vorba despre un film care 
rula într-un cinematograf, ci despre o tragedie umană, gata 
să se desfăşoare sub ochii lor. La ce bun, însă? Tot nu i-ar fi 
putut împiedica să revină data viitoare. Unii, chiar, nu se 
dădeau înapoi de la a filma totul cu telefoanele mobile ori 
cu camerele video. 

Un ultim detaliu, înainte de a cobori din automobil: se 
privi în oglinda retrovizoare. Când sari în ajutorul unei fiinţe 
nefericite, este nevoie să fii prezentabil. Aşa că îşi 
descoperi privirea gravă, ochii verzi şi ridurile generate de 
o îngrijorare care cu siguranţă nu exista cu un an mai 
devreme. 

Niels ieşi şi merse lângă Leon. Era o căldură grea, 
apăsătoare, aşa că dădu de un Leon lac de sudoare, care îi 
strigă: 

— Am oprit traficul feroviar. Dar nu avem, oricum, tot 
timpul din lume. 

— Ce ştim despre femeia asta? întrebă Niels lăsându-i 
altui coleg cheile maşinii. 

— A fost văzută alergând goală pe strada Skelbaekgade, 
îi răspunse întorcându-se către pod. 

La prima vedere, Niels nu observă nimic, apoi privi în 
direcţia indicată de Leon, al cărui deget se ridica spre micul 
turn din faţă, ba chiar câţiva metri deasupra acestuia, către 
cer. 

— Cum a ajuns până acolo? 


22 


— N-ai decât s-o întrebi pe ea. 

— Ştim cum se numeşte? 

Leon negă din cap. 

— Nimic, Niels, nimic. Urcă-te mai repede până colo, sus, 
şi rezolvă treaba. Ţi-am adus o scară. Fă tot ce poţi. Dacă 
sunt probleme, am o echipă gata de intervenţie, în trei 
ceasuri or să fie câteva sute de mii de locuitori ai capitalei 
care vor avea nevoie de tren. 

Niels îl aprobă. O echipă. Termen neutru care îi desemna 
pe cei special antrenați pentru a curăța locul după 
accidente. Pentru a aduna la un loc hălcile de trupuri 
răspândite peste tot. Pentru a face să dispară sângele şi 
bucăţile de creier. Leon întoarse capul şi se uită fix la Niels. 

— Bentzon, ai băut? 

Niels aprobă tăcut. 

— Trei rachiuri şi-o bere. 

— Puţi a alcool ca un alambic. 

— Doar ţi-am zis mai adineauri, la telefon. 

— Pe bune? 

— Dacă preferi să chemi pe altcineva, te înţeleg perfect. 

— Ar mai dura o jumătate de oră. 

— Tu eşti şeful, tu decizi. 

— Bagă viteză până la fata asta ca s-o rezolvăm şi să ne 
întoarcem acasă. Dau box pe Eurosport. 

Unul dintre specialişti îi întinse lui Niels un cilindru din 
plastic negru, puţin mai mare decât o pastilă. 

— Puneţi-l în ureche, ca să putem să-ţi vorbim, îi explică. 

— Ca să-mi spuneţi ce? 

Cel întrebat se făcu că nu aude şi fixă încă un aparat 
microscopic pe gulerul ud de transpiraţie al cămăşii lui 
Niels. 

— Şi aşa o să te şi auzim, preciză tehnicianul înainte de 
a-i întoarce spatele. 

Leon îi zâmbi încurajator lui Niels. Era mulţumit, simţea o 
bucurie sinceră, copilărească. 

— Nu mă simt deloc în apele mele cu şmecheriile astea, 
protestă Niels. 


23 


Leon ridică din umeri. 

— Bun venit în lumea modernă. Va trebui să te 
obişnuieşti. 

Niels trecu pe sub cordonul de siguranţă şi urcă pe pod, 
de unde o observă limpede pe tânăra care se ţinea în 
echilibru pe vârful turnuleţului negru. Parc-ar fi o statuie, îşi 
spuse. Fragilă. Un corp de puştoaică, dar faţă de adult. 
Numai piele şi os. Femeia se întinse. 

— Bentzon?! 

Se întoarse către Leon care se apropie foarte mult de el, 
la limita intimităţii, în aşa fel încât niciunul dintre colegi să 
nu îi poată auzi şoapta: 

— Hai, c-o să meargă. Până acum nu ai pierdut pe 
nimeni. N-ai niciun motiv să schimbi regula exact în 
noaptea asta. 

Acestea fiind zise, îi dărui un surâs neobişnuit de sincer şi 
îl strânse discret de braţ. Poate că pur şi simplu se bucura 
că nu era obligat să urce chiar el acolo sus. 


4 


Gara Dybbalsbro. Ora 23:51 


Nu, nu trebuia să adoarmă tocmai acum. Dacă ar face-o, 
el ar prinde-o şi ar omori-o încă o dată, înainte de a o aduce 
iarăşi la viaţă, trăgând-o ca pe un peşte care a muşcat 
momeala, mai întâi prin apă, apoi prin aer, după care ar 
flutura-o ameninţător, la capătul undiţei. Ea s-ar zbate, 
muribundă, şi ar fi scuturată în toate părţile, apoi şi-ar 
reveni. lar şi iar. Pe veci. 

Veşhnicia... 

Cuvântul o revigoră. Se îndreptă şi se aşeză, fără a-şi 
aminti cu adevărat cine era. Nici cum ajunsese aici. Un râs 
involuntar îi ţăşni de pe buze la vederea spectatorilor. 
Pentru o clipă, grilajul rece al micului turn se transformă 
într-o scenă. O fi adevărat? Se ridică. Ceilalţi îi strigară 


24 


ceva. Ştia că anestezicul pe care i-l injectase îi altera 
simţurile.  Dintr-odată, îl zări. Jos, printre spectatori. 
Diavolul. Care-i surâdea. Ba chiar îi făcu semn cu mâna. 
Dădu instinctiv înapoi. Pentru a se îndepărta de el, de 
teroarea pe care i-o inspira. 

— O să urc până la dumneavoastră, se auzi o voce din 
spatele ei. 

O fi el sau altcineva? Dar cum să poată fi în două locuri, 
în acelaşi timp? Ştia ea bine: nu era în stare să facă 
diferenţa din cauza licorii drăceşti care-i curgea prin vine. 
N-ai cum să te încrezi în ceea ce vezi, îşi zise. N-ai cum să 
te încrezi în ceea ce auzi. Nu trebuie să adormi. Pentru 
numele lui Dumnezeu, rămâi trează! 


5 


Gara Dybbalsbro. Ora 23:53 


— Urc până la dumneavoastră, repetă Niels. 

Mai aşteptă câteva secunde. Trase adânc aer în piept şi 
se gândi, ca de obicei, că problema în care era pe punctul 
de a se implica era una absolut personală. Că nu avea 
niciun drept de a interveni în ceea ce era pe cale să aleagă 
persoana din faţa lui. Până la urmă, situaţia prezentă era 
una banală: o femeie care se săturase de viaţă şi hotărâse 
să-şi pună capăt zilelor. Fie. Nu era prima care îşi dorea s-o 
sfârşească. Numai că societatea nu putea accepta aşa 
ceva. Nu se dovedea a fi soluţia cea bună. Sinuciderea nu 
era un act civilizat. Ba chiar am dat legi în acest sens. 
Suicidul e interzis. Aşa stau lucrurile. Poţi mânca, iubi, un, 
poţi să te baţi, să fumezi, să te distrugi la foc mic: una 
peste alta, poţi trăi cum ţi se pare mai bine, poţi face orice 
vrei. Ai până şi dreptul de a înceta să-ţi mai iubeşti soţul, se 
gândi Niels, simțind o înţepătură dureroasă. Nu ai însă şi 
dreptul de a muri sau, cel puţin, nu ai dreptul de a-ți 
provoca moartea de unul singur. Societatea nu poate 


25 


permite aşa ceva. Şi aici intervin eu. Ca ultim bastion al 
civilizaţiei. Eu, cel chemat în ajutor atunci când psihologii, 
psihiatrii, agenţiile care oferă locuri de muncă, clinicile de 
dezintoxicare, terapeuţii de cuplu nu mai pot face nimic, 
toate aceste instituţii pe care societatea le pune la treabă 
pentru a evita ca membrii ei să sfârşească pe podul 
Dybbalsbro într-o noapte fierbinte de vară, cu intenţia 
limpede de a-şi pune capăt zilelor; eu, cel care sunt chemat 
când situaţia devine în asemenea hal de disperată, încât 
graniţa dintre viaţă şi moarte nu mai este decât o problemă 
de centimetri. Niels lucra de cincisprezece ani la brigada 
criminală, dintre care mai bine de zece ca negociator. Dacă 
se bucurase de o astfel de longevitate în acel post, era 
fiindcă avea harul de a le vorbi oamenilor. Fiindcă ştia să 
asculte, să vadă şi să simtă. Până şi în cazurile extreme, 
precum luările de ostatici ori tentativele de sinucidere, în 
cursul cărora se confrunta cu persoane atinse de grave 
tulburări psihice. 

— Grăbiţi-vă! Acum o să sară, strigă cineva din mulţime. 

Niels clătină din cap. Nici vorbă de grabă. In realitate, 
lucrurile stăteau exact pe dos. Trebuia să câştige timp. Să-l 
facă pe celălalt să înţeleagă că nimic nu îi presa. Din 
contră. Odată atins acest scop, Niels se străduia să-l 
convingă pe cel disperat că îl aştepta o viaţă îndelungată în 
faţă. Înainte de a intra în raza vederii femeii, se opri o clipă 
din urcuş. 

— Pe mine mă cheamă Niels, îi spuse cu voce tare. Sunt 
poliţist. Nu sunt înarmat. Vreau doar să stăm de vorbă. 
Nimic altceva. 

Ciuli urechile, dar nu auzi decât vacarmul venind de jos, 
din stradă. Un beţiv sau un drogat oarecare ţipă: 

— Da’ sari odată, băi, handicapato! 

Niels aruncă o privire peste umăr. În cască, vocea lui 
Leon se auzi ca un murmur înfundat: 

— Nu le da atenţie cretinilor ăstora, Bentzon. Mergi mai 
departe. 


26 


Niels se uită încă o dată în spatele lui, spre mulţime, şi îl 
zări pe Leon pe cale de a-i pune cătuşele şmecheraşului 
care strigase, cu un genunchi apăsându-i omoplaţii. Să nu 
uit: fii sincer cu ea, îşi repetă Niels. Şi nu-i asculta pe toţi 
ăia, ori sunt beţi, ori sunt idioţi, adăugă în gând, punând cu 
grijă piciorul o idee mai sus. 

De data aceasta o văzu bine. Prima impresie: părea 
sigură pe ea, degajând o eleganţă care friza aroganţa. Ea 
nu avea prea mult spaţiu acolo unde ajunsese, ca să fie în 
siguranţă. Un pas cât de mic într-o parte sau alta şi avea să 
cadă în gol. Cu toate acestea se ţinea cât se poate de 
dreaptă. Era calmă. Pentru o clipă îi observă trupul gol. Să 
fie o drogată? Era într-adevăr foarte slabă. Şi totuşi nu, 
pielea îi este prea delicată, de mătase parcă. Era îngrijită şi 
frumoasă. Niels ajunse în partea de sus a turnului. Evită să 
se uite în jos. Parcă s-ar fi aflat pe trambulina unei piscine. 

— Mă cheamă Niels. Mă aflu chiar în spatele 
dumneavoastră. 

Femeia se întoarse şi îl privi atentă. Privirile li se 
încrucişară şi rămaseră aşa o bucată de vreme, pentru ca 
ea să nu se simtă lăsată de izbelişte. Ea lupta împotriva 
somnului, împotriva substanţei care îi curgea prin vene. 
Heroină este, probabil, îşi spuse Niels. 

— Distrage-i cinci minute atenţia, Bentzon. 

Vocea lui Leon îi hărâi în urechea stângă, chestie care îl 
deranjă atât de mult încât, pentru o clipă, se gândi să scape 
de cască. N-o făcu însă, pentru că ar fi riscat ca ea să-i 
interpreteze gestul ca o ameninţare. Trebuia ca femeia 
aceea să înţeleagă că nu era singură pe lume. Niels simţi 
cămaşa lipindu-i-se de spinare. 

— Încă patru minute, Bentzon, şi vor fi gata să o prindă, 
şopti Leon. ` 

Deloc nu-i plăcea că Leon putea auzi ce spunea. in 
decursul tuturor acestor ani în care Niels negociase cu cei 
ce luau ostatici sau cu candidaţii la sinucidere, el nu 
pierduse nici o singură potenţială victimă. Nu deţinea vreo 
formulă prestabilită, însă ştia ce avea să funcţioneze şi se 


27 


adapta fiecărei situaţii. Or, vocea lui Leon îl împiedica să se 
concentreze. 

Femeia îşi cobori iarăşi privirea către calea ferată, apoi 
către mulţimea de curioşi. Oare căuta pe cineva anume? 

— Vorbiţi daneza? 

Pe Niels îl surprinse propria întrebare. În pofida pielii ei 
albe, se părea că avea ceva de străină. Ceva divin, 
aproape. 

— Bine jucat, Bentzon. Încearcă în englezeşte. 

Lui Niels îi veni să-l roage pe Leon să mai tacă odată din 
gură. 

— English? De you understand? Where are you from? 
Poland? Russia? Ukraine? 

Oare să fi dat din cap? În orice caz, foarte uşor. Părea că 
înţelege engleza. 

— Listen. Just tell me your name. Numele 
dumneavoastră, înţelegeţi daneza? 

— Încearcă în româneşte, Bentzon. Capitala se numeşte 
Bucureşti, propuse Leon. 

Niels închise ochii şi se strădui să uite vocea din ureche. 

— Haide, prinde-o! strigă un gură-cască. 

Femeia reacţiona uitându-se de jur împrejur de parcă ar 
fi fost în mijlocul străzii, nu în vârful micului turn al podului. 
Îi e frică să nu adoarmă, constată Niels. Frică de ceea ce s- 
ar putea întâmpla dacă drogul ar lăsa-o şi fără ultimele 
puteri. 

— Nu-i ascultați, îi zise. Uitaţi-vă la mine. Nu vă vreau 
răul. Sunt poliţist. Vreau să stăm de vorbă. Să vă apăr. 
Protect. 

Vocea lui Leon răsună în cască. 

— Două minute, Bentzon. 

Niels făcu un pas către femeie. Ea se lăsă pe vine, 
luptând continuu pentru a-şi ţine ochii deschişi. Ţipă. Îi era 
frică şi de el, şi de somn. Frică de somn mai mult decât de 
moarte, se gândi Niels. 

— Sunt poliţist. Acum sunteţi în siguranţă. Voi avea grijă 
de dumneavoastră dacă veţi adormi. 


28 


Femeia ridică ochii spre el, dar se închipui alături de 
altcineva. De cine? De fostul soţ? De un torţionar? Niels 
riscă totul pe o singură carte: 

— Hei! 

Ridică tonul pentru a restabili contactul şi acoperi 
zgomotul mulţimii. 

— Cum vă numiţi? Eu sunt Niels. Niels, repetă lovindu-se 
cu pumnul în piept, ca altădată Livingstone întâlnind pentru 
întâia oară un băştinaş. 

Femeia clipi. Nu va mai rezista mult. Dădu un pas înapoi, 
spre golul de sub pod, căutând în continuare din priviri, în 
mulţime, pe cineva anume. Pentru un moment, Niels crezu 
că era deja prea târziu, dar ea se opri liniştită la marginea 
platformei. La zece sau doisprezece metri dedesubt era 
calea ferată. Îi privi chipul cu atenţie. Nu era al unei 
toxicomane. 

— Please. Let me protect you. Hold you. 

Părea a avea cam treizeci de ani, dar acum arăta parcă 
mai în vârstă. Era trasă la faţă. Ochii îi erau întunecaţi, 
privirea abătută şi inteligentă. Trăsături fine, pomeţi înalţi, 
sprâncene formând semicercuri perfecte. Nu corespundea 
niciunei imagini pe care o avea în memorie. După mai bine 
de un deceniu petrecut ca negociator, s-ar fi putut crede că 
văzuse totul: soldaţi întorşi din misiune, din cine ştie care 
teatru de război, care începeau pe nepusă masă să-şi 
descarce armele, împuşcându-şi nevestele şi copiii, bolnavi 
mintal, aflaţi în tratament, care confundau clienţii paşnici ai 
unui supermarket cu demonii care le populau coşmarurile, 
persoane aflate în şomaj de multă vreme, care scăpau de 
frustrări vărsându-şi-le asupra asistenţilor sociali însărcinaţi 
cu dosarele lor, toxicomani care-şi băgaseră prea mult timp 
prea multe porcării în vene. Numai că de data asta era 
altfel, femeia aceasta nu semăna cu nimic din ceea ce 
întâlnise până atunci. 

— Dă-o-n mă-sa, Bentzon, zi-i ceva, înjură Leon în cască. 
Mai ţine-o ocupată un minut. 


29 


— Văd bine că sunteţi obosită. Că vreţi să dormiţi. Vă 
este frică de ceea ce vi s-ar putea întâmpla în timpul 
somnului? Asta este? N-o să se întâmple nimic, voi fi lângă 
dumneavoastră. Vă voi ajuta. 

Femeia rămase tăcută. Niels repetă aceleaşi cuvinte în 
engleză, în timp ce pleoapele ei luptau împotriva 
inevitabilului: somnul. 

— Vă este frică? Spuneţi-mi din ce cauză. Vă urmăreşte 
cineva? 

li privi mâna stângă. Un tatuaj. Care pleca de la 
încheietură spre dosul palmei. O inimă să fie? Sau un 
nume? 

— Pot să mă apropii? Closer? 

Niciun răspuns. Se uită la picioarele ei goale. Tălpile îi 
depăşeau puţin marginea platformei ca acelea ale unui 
înotător de la Olimpiadă care se pregăteşte să sară în 
bazin. 

— Vreţi să aflaţi ceva despre mine? 

Incă o umbră de pas, discret, mereu vorbind. 

— Mereu se poate găsi un motiv bun pentru a rămâne în 
viaţă. 

De ce spusese asta? Mai ales nu trebuie să mintă, îşi 
aminti. Să spună numai şi numai adevărul. Nimic altceva 
decât adevărul. Cobori privirea. Chiar era convins de ceea 
ce spusese? Lui nu se întâmplase niciodată să aibă 
impresia că epuizase toate motivele de a rămâne pe lumea 
asta? Ba da, cunoştea foarte bine sentimentul cu pricina, îl 
ştia chiar mult prea bine. Numai că, acum, Niels n-o putea 
mărturisi. Are şi onestitatea limitele ei. Când ridică iarăşi 
ochii spre femeie, realiză că îl privea lung. 

— Vorbiţi-mi. Cum vă numiţi? Just tell me your name. 
That's all. Name? Nome? 

Niels se apropie de marginea platformei, având grijă să 
păstreze distanţa. Dedesubt, pompierii erau pe cale să-şi 
termine treaba. Dacă i-ar mai putea reţine atenţia măcar 
câteva secunde. Genunchii începură să îi tremure, nesiguri, 


30 


de parcă ar fi ameninţat să cedeze sub greutatea corpului. 
Îi ascultă respiraţia şi constată că era slabă şi sacadată. 

— Mai ales, nu uitaţi: dacă veţi sări, voi fi cel din urmă 
care v-a văzut în viaţă. Sunt scrisoarea dumneavoastră de 
adio. Există cineva căruia aţi dori să îi lăsaţi un ultim 
mesaj? 

Îi întinse mâna, însă femeia reacţionă încă o dată 
împingându-l violent, lovind la întâmplare şi zgâăriindu-l cu 
unghiile ei îngrijite. Niels realiză că îi era sfâşiată pielea de 
pe braţ, dar nu resimţi nicio durere. Sângele începu să îi 
curgă de-a lungul mâinii până în palmă, pe sub brăţara 
ceasului, apoi pe pod. Femeia goală lăsă să îi scape un 
țipăt. 

— Bentzon, strigă Leon, vrei să urc şi eu? 

Femeia privi către spectatori, nu cei de pe pod, ci aceia 
care aşteptau pe peron. Reperă pe cineva. Cineva de care îi 
era frică. 

— La mine trebuie să vă uitaţi, nu la ei! Nu aveţi de ce vă 
teme. Sunt aici pentru a vă ajuta. 

Ea se îndepărtă de Niels mergând pe marginea care o 
despărţea de gol, cu graţie, pas cu pas, centimetru cu 
centimetru. Rămase nemişcată. Îl privi pe Niels adânc în 
ochi, dintr-odată în stare să şi-i deschidă larg pe ai ei. Cao 
supernovă care se luminează înaintea inevitabilului. 

— Nu, exclamă Niels, opriţi-vă! 

— Numai douăzeci de secunde, Bentzon! 

Femeia ridică încet piciorul stâng, păstrându-şi echilibrul 
doar pe vârful dreptului. 

— Dacă săriţi, voi sări şi eu odată cu dumneavoastră. 

Imediat ea pronunţă un cuvânt, doar unul singur, ce se 
înecă în ţipetele venind de pe peron. O secundă păru 
inundată de speranţă. De parcă ar fi fost convinsă să 
creadă din nou în viaţă. După care se lăsă să alunece în gol. 
Niels făcu un salt. Pentru o clipă, aproape că fu gata să-şi 
ţină promisiunea pe care i-o făcuse, de a sări odată cu ea, 
de a despica aerul cu propriul trup. În loc de asta încercă să 
o prindă, însă nu reuşi decât să îi atingă uşor pielea 


31 


mătăsoasă a spatelui cu vârfurile degetelor. Dacă sării, voi 
sări şi eu odată cu dumneavoastră. O zări în cădere liberă, 
apoi clipa în care corpul îi tresări mecanic atunci când, fără 
zgomot, spatele şi ceafa se loviră de şinele negre. Cam asta 
avu timp să mai vadă. Aterizase pe marginea platformei, iar 
picioarele se clătinau în gol. Când îşi aruncă iarăşi privirile 
în jos, observă o băltoacă de sânge întinzându-se sub ceafa 
zdrobită. Picioarele îi erau desfăcute şi drepte. Un braţ îi era 
întins deasupra capului, iar celălalt lipit de corp. După care 
auzi ţipete şi dinspre pod, şi dinspre peron. Cu ambele 
mâini se agăţă de marginea platformei. Ar fi trebuit să îi 
dea drumul şi să sară odată cu ea. Cum îi promisese. „E de 
ajuns să dai drumul mâinilor, Niels”, şopti. Nimic mai 
simplu. Haide, dă-i drumul, îşi spuse în gând, exact înainte 
ca o mână puternică să-l prindă de antebraţ. 


6 


Gara Dybbalsbro. Ora 23:57 


Pentru o clipă, considerase că totul era pierdut. În timp 
ce polițistul urca după ea spre micul turn. Apoi, miracolul se 
produsese: ea sărise. El o văzuse. O văzuse căzând. 
Bătrâna care stătea lângă el, pe peron, se agăţase de braţ. 
De parcă ea ar fi fost cea care cădea. În cealaltă mână 
ţinea o sacoşă neagră. In timp ce toată lumea tipa, îşi 
aduse aminte de lucrurile lui, pe care le lăsase acasă la ea. 
Işi croi drum prin mulţime. Unii plângeau, aşa că se strădui 
să pară, la rândul lui, tulburat, şocat, năucit. Numai că 
fremăta de uşurare. Se apropie de femeie cât mai mult cu 
putinţă. Ochii îi erau deschişi, privirea fixă. Pe urmă un 
medic îi trecu prin faţă. Nimeni nu se mai grăbea, nici 
măcar poliţia şi personalul de la ambulanţă. Murise. Craniul 
îi era dislocat, iar pietrişul pe care zăcea îi absorbea 
sângele. Cu toate acestea bărbatul continuă să se apropie 
de fiecare dată când se ivea ocazia. Ar fi trebuit să aibă 


32 


mustrări de conştiinţă? Îşi analiză sentimentele şi ajunse la 
concluzia că, de acum, ea se afla într-o lume mai bună. 
Doar ea însăşi i-o spusese. 

— Atenţie! 

Agenţii îi împingeau pe curioşi. Polițistul care urcase în 
vârful turnului pentru a încerca să o convingă să renunţe la 
a sări în gol alerga acum prin mulţime, privind atent fiecare 
om. Parc-ar fi fost un maniac. O clipă, privirile li se 
încrucişară. După care cobori ochii şi se îndepărtă. 

Realiză cu uşurare cât era de obosit. Cu toate acestea, 
trebuia să rămână treaz şi să-şi păstreze mintea limpede. 
Era obligatoriu apoi să-şi recupereze lucrurile înainte ca 
poliţia să descopere cine era femeia şi să îi scotocească 
apartamentul. Ritalină. Corpul lui îşi cerea doza obişnuită. 
Medicamentul era deosebit de eficient mai ales când şi-l 
injecta intravenos, dar cum nu o putea face acum, înghiţi 
două comprimate. De cât timp nu mai dormise? De 
patruzeci şi opt de ore? Cel puţin. Totuşi, doar ochii îi erau 
obosiţi. Ritalina şi, poate, şi Modafinilul pe care îl luase ceva 
mai devreme, pe seară, îl ţineau treaz. Produsele acestea 
erau deseori utilizate în tratarea narcomanilor, stimulând 
organismul şi diminuând nevoia de somn. Fiindcă nu avea 
timp să doarmă. În ultimele zile se mulţumise doar să 
aţipească în maşină sau acasă, pe canapea. Ştia că nu le va 
lua mult până să-l aresteze. Poliţia daneză era eficientă şi 
cine credea contrariul se înşela. Evident, mai devreme sau 
mai târziu tot va fi prins. Era inevitabil. Din această cauză 
nu avea timp de pierdut cu odihna. Trebuia să continue 
până obținea răspunsul. Doar asta conta, răspunsul. 


7 


Gara Dybbølsbro. Ora 23:58 


Niels sărise dintr-odată toate cele patru trepte ale scării 
care ducea pe peron, începând să se uite cu atenție la cei 


33 


care plecau, pornind de la principiul că acela care o 
împinsese să se sinucidă nu va mai rămâne multă vreme pe 
acolo. Numai că singurele persoane care urcau treptele 
pentru a pleca din gară erau femei. Or, polițistul era 
convins că nu despre o femeie putea fi vorba. Victima era 
complet dezbrăcată şi doar un bărbat ar fi putut-o lăsa aşa. 
Abia mai trăgându-şi răsuflarea, Leon îl apucă pe Niels de 
braţ. 

— Dă-o dracului, Bentzon, ce s-a întâmplat? De ce-ai 
Zis... 

Niels îl întrerupse: 

— L-a văzut. 

— L-a văzut? Despre cine vorbeşti? 

Niels nu se opri, dând peste bărbatul din faţă, analizând 
chipurile pe lângă care trecea. 

— Bentzon! 

De cealaltă parte a şinelor, două fete urlau fără încetare. 
De ce nu s-or fi ducând acasă, dacă nu suportă vederea 
sângelui? se întrebă Niels. Le privi şi pe ele cu atenţie, până 
când simţi pe umăr mâna lui Leon. 

— Gata, Niels. A sărit. 

— Era urmărită. 

— Vino după mine, vom încerca să-l identificăm... 

Niels îl întrerupse: 

— Nu, Leon. Ascultă-mă. Îi era frică să adoarmă. Îi era 
frică să-şi piardă cunoştinţa. Era terorizată de gândul a 
ceea ce i-ar fi putut face dacă ar fi furat-o somnul. 

— Niels. 

— Ba ascultă-mă tu bine: a preferat să moară decât să 
adoarmă. Pentru a-i scăpa. E pe aici pe undeva, printre 
oamenii ăştia. 

Leon se uită de jur împrejur. Se adunaseră cel puţin vreo 
sută de persoane, dintre care jumătate erau bărbaţi. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Să-i arestăm. Pe toţi. 

Leon clătină din cap. 

— Ba da, ba da, e singurul mijloc de a... 


34 


— Haide, Niels, vino, nu mai este nevoie de noi aici. 

Niels simţi cum îi sare muştarul. li venea să-i tragă un 
pumn în nas lui Leon. În loc de asta, începu să privească 
scrutător figurile curioşilor adunaţi dincolo de cordonul de 
siguranţă. Mulţi dintre aceştia se uitau şi ei atenţi la el. 
Tineri pe jumătate beţi, care se întorceau din centrul 
oraşului. Câţiva oameni de afaceri care coborâseră pe 
peron în căutarea unei prostituate. Să fi fost unul dintre ei? 
Ori să fie vorba despre neîncrederea lui bolnăvicioasă în 
bărbaţii copţi, în costum, care încă mai erau în formă la o 
asemenea vârstă şi oră? 

— Vino. 

Leon îl trase de braţ. Niels renunţă să mai opună 
rezistenţă şi îl urmă ca un copil cuminte. In trecere, avu 
timp să revadă capul femeii. Sângele colorase în roşu 
pietrişul din jurul craniului spart. Sângele ei. Fluidul vital 
care se scursese din trup printre pietrele şi şinele înnegrite 
de rugină, şi care se afunda acum în pământul uscat al 
oraşului. Niels începu din nou să privească atent chipurile 
celor din jur. Ale tuturor. Se părea că toţi erau de vină. Cu 
toţii o împinseseră în gol. Întreg oraşul. Lacrimile îi stăteau 
să ţâşnească. Cum nimeni nu trebuia să-l vadă plângând, 
lăsă ochii în jos, rămânând aşa chiar şi când ajunse pe pod, 
unde câţiva cetăţeni mai stăteau încă dincolo de banda 
bicoloră. O tânără mamă tocmai se răstea la un poliţist, 
considerând că sectorul nu fusese izolat suficient de bine, 
iar fetiţa ei era în stare de şoc, aşa că solicita sosirea 
imediată a unui psiholog. Cam asta era realitatea lui Leon. 
Misiunea lui era de a proteja populaţia şi de a întoarce 
spatele tuturor celorlalte evenimente. Dar ce căutai pe-aici 
la o asemenea oră, cu tot cu copil? i-ar fi urlat Niels în faţă 
acestei mame. 

Abia reîntors lângă maşină, îşi ridică privirile. Leon 
analiza evenimentul împreună cu echipa care se adunase în 
jurul lui. Auzi cuvintele urme de injecții şi drogată, după 
care Leon îl trase deoparte. 


35 


— Ai înţeles? O toxicomană în plină criză paranoică. Nici 
Gandhi nu ar fi reuşit să o facă să-şi schimbe părerea. 

— Nu a fost o sinucidere. 

— Niels? Ştiu că e dificil să... 

— Îi era frică de cineva. Mult mai mult decât de moarte. 

— Ca într-un delir. Nu e prima oară când vezi aşa ceva, îl 
pisă Leon trăgând adânc aer în piept şi începând să-şi 
piardă răbdarea. Niels, doar a sărit în faţa a cel puţin o sută 
de martori. E greu să conchizi că a fost altceva decât o 
sinucidere. Ezită: Ai zis pe bune că o să sari şi tu odată cu 
ea? 

Niels ridică ochii. Simţi că se face mic de tot. 

— Habar n-am. Mi-a fost tare greu să mă concentrez cu 
vocea ta mereu în ureche. 

— Ce vrei să zici? 

— Nimic. 

Un poliţist îi întrerupse şi îi şopti ceva lui Leon care i se 
adresă imediat lui Niels: 

— Bentzon, tu vorbeşti foarte frumos. De asta şi eşti atât 
de bun în meseria ta. Păi, nu-i aşa? Noi, ăştialalţi, nu prea 
vorbim. Toate cuvintele astea ne obosesc. Suntem ca nişte 
butuci. Nu vorbim, acţionăm. 

Zâmbi preţ de o secundă, iar lui Niels se păru mai 
inteligent decât oricând, plin de înţelepciune şi de 
compasiune. 

— O să-l rog pe unul dintre oamenii mei să te însoţească 
până acasă, conchise Leon. 

Acestea fiind zise, dispăru. Avea de dat o mie de ordine 
într-o astfel de noapte. O noapte în care Niels era pe panta 
descendentă, în cădere liberă, după ce făcuse o promisiune 
unei femei care nu mai era în această lume. Tehnicienii 
întinseseră un cearşaf peste cadavru. Unii dintre cei de faţă 
încă mai plângeau. Niels privi masa de oameni adunaţi pe 
peron. Acolo, jos, pe undeva, se ascundea cel care o 
împinsese să comită gestul ireparabil. Niels îi observase 
teroarea din priviri. Nu despre angoasă era vorba. Angoasa 
este abstractă. Frica, în schimb, este reală. Palpabilă. Frica 


36 


pe care o avem faţă de cei care ne pradă. De maşini. De 
accidentele rutiere. De boli. Angoasa este altceva. Este 
insesizabilă, cleioasă ca o meduză. Or, femeia se uitase în 
jurul ei căutând ceva concret, căutând prădătorul care o 
aştepta în căldura sufocantă a oraşului. li era atât de frică 
de el, încât preferase să se arunce în gol. Niels se îndreptă 
către maşină. Îşi dorea să se întoarcă acasă singur, doar cu 
gândurile lui, pentru a încerca să le dea de rost. Il văzu 
chiar în clipa în care deschidea portiera. Un bărbat, o 
siluetă îi aruncă o privire peste umăr, înainte de a părăsi în 
grabă locul. Niels trânti portiera şi se lansă în urmărirea lui. 


8 


Cartierul Vesterbro. Ora 23:59 


Străzile se legănau uşor înaintea lui ca efect al 
medicamentelor stimulatoare pe care le înghiţise. Cum de îl 
reperase polițistul ăla? Oare fiindcă întorsese capul? Ca 
soţia lui Lot fugind din Gomora. 

Ştia că dispunea de un avans confortabil. Totuşi, asta nu 
îl împiedica să se teamă de tot ce putea fi mai rău. Avea în 
el ceva de obsedat polițistul ăsta. Ar fi fost mai bine să-şi 
continue drumul sau să se ascundă? Ba nu, trebuia cu orice 
preţ să-şi recupereze lucrurile care l-ar putea trăda. Riscă 
încă o dată şi se uită peste umăr. Nu era nimeni. Numai că 
polițistul nu va întârzia să se arate la colţul străzii şi, atunci, 
ar putea să-l zărească. Uşa de la intrarea în clădire se 
deschise împinsă de un ins care împarte ziarele, extrem de 
matinal. Îl salută din cap şi se pierdu în hol. Uşa se închise 
încet în urma lui, în timp ce urca scările. Uşa 
apartamentului rămăsese  întredeschisă. In bucătărie 
lumina era aprinsă. Alergă în living şi îşi strânse lucrurile. 
Pe jos era apă. Poate că ar fi mai bine să deschidă fereastra 
ca să se evapore mai iute. Ba nu, nu avea niciun interes să 


37 


tragă de timp. Se mai uită o dată prin încăpere înainte de a 
stinge lumina şi de a închide uşa. 

Rămase ascuns un moment în casa scărilor, pe întuneric, 
aşteptând să se termine valul de vehicule ale poliţiei şi de 
ambulante. Dintr-odată, prin uşa de sticlă de la intrare, îl 
văzu trecând pe poliţist. Avea ceva de maniac în modul în 
care se deplasa, verificând minuţios pe sub maşini şi prin 
spatele lor, pe toate străduţele din preajmă. Apoi dispăru. 

Bărbatul mai stătu încă vreo jumătate de ceas în casa 
scărilor, înainte de a ieşi. În timp ce aştepta pe întuneric, 
realiză că, în seara aceea, fusese la un pas de catastrofă. 
Oboseala îl făcea să comită greşeli, pândindu-l continuu, 
gata să sară pe el. Se grăbi să ajungă la maşina pe care 
avusese grijă să o parcheze la o distanţă considerabilă de 
locuinţa femeii. Se aşeză la volan. Cartierul colcăia de 
poliţişti. Demară şi rulă prin oraş, însă fu nevoit să facă o 
pauză în apropierea parcului Faelledparken. Doar o clipă, 
înainte să se întoarcă acasă. Mâinile îi tremurau sub efectul 
substanţelor care îi infestau venele şi tot corpul. Era pradă 
unei agitaţii de necontrolat. Trebuia să-şi golească creierul. 
Să reflecteze. Nu era totul pierdut doar fiindcă mecanismul 
nu funcţionase de la prima încercare. O ştia prea bine. Era 
necesar să mai încerce, iar şi iar. Să persevereze. Scoase 
lista din buzunar. Lista cu numele celor care muriseră timp 
de mai multe minute, înainte de a fi, până la urmă, 
reanimaţi. A celor care se dovediseră a fi în stare să treacă 
în lumea de dincolo şi apoi să se reîntoarcă. Celor care 
trecuseră prin experienţa morţii şi care reveniseră cu 
mesajul că nu trebuia să ne temem de ea. Şterse numele 
din capul listei şi îl citi pe următorul: 

— Hannah Lund. 


38 


LUNI, 13 IUNIE 2011 


9 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
8:55 


Sânge. La sânge mă gândesc. La sângele de pe jos, de pe 
pereţi, de pe chipul ei. La sângele de pe cuţit, de pe mâini, 
de pe degete, de pe unghii. De parcă s-ar fi vopsit singură, 
de sus până jos în roşu. 


Mă gândesc însă mai ales la ciocolata cu lapte. 

N-am mai băut din ziua aceea nici măcar o picătură. 
Numai gândindu-mă la ciocolată cu lapte şi mi se întoarce 
stomacul pe dos. Pentru mine, gustul de cacao va rămâne 
pentru totdeauna legat de amintiri dureroase. De moartea 
Mămicii. De senzaţia de trădare şi de neputinţă pe care am 
simţit-o în acele momente şi care, cu timpul, a lăsat loc 
dorinţei de răzbunare. 

Abia ce m-am trezit. Raze de soare trec prin storurile de 
la geamul camerei mele. Imprejur, pereţi albi. Au fost 
vopsiți de curând, aşa că încă mai pluteşte în aer miros de 
diluant. Pe aici, pereţii sunt goi. Imaculaţi şi granulaţi. Se 
zice cameră de spital, dar nu este nimic altceva decât o 
celulă. Patru pereţi care mă izolează de restul lumii. Acolo 
unde locuiesc şi unde mă simt cel mai bine. Singură, în 
colţişorul meu. Doar un lucru m-ar putea face să-mi schimb 
părerea: să găsească Vinovatul şi să-l condamne pentru 
crima abominabilă pe care a comis-o ucigându-mi mama, 
acum opt ani. 

Ciocolată cu lapte. Stau sub duş şi mă gândesc la gustul 
ei. Şi greaţa nu întârzie să apară. De ce alesese Mămica 
tocmai ciocolata cu lapte? Pentru că aroma de cacao era 
suficient de puternică să acopere gustul de dinainte, al 
somniferelor? Nicio clipă nu bănuisem trucul. Aceeaşi scenă 


39 


se repeta zi de zi: Mămica bătea la uşă, îmi întindea 
paharul, iar eu beam fără a pune întrebări. Cum ar fi făcut-o 
oricare alt copil de cinci ani. Să fi avut totuşi ceva bănuieli? 
Păi da, sigur că avusesem. Altfel de ce aş fi vărsat la un 
moment dat ciocolata cu lapte la rădăcina unei plante? De 
ce aş fi făcut efortul de a rămâne trează, la mine în cameră, 
pândind toate acele zgomote care, încă de pe atunci, mi se 
păreau suspecte? Copiii au un al şaselea simţ, se prind 
când ceva nu e în regulă. Ca să mă conving, era de ajuns să 
mă uit la Tati şi să-mi închipui cum ar reacţiona el dacă ar 
afla. Insuportabil gând! Aproape la fel de insuportabil ca şi 
să aud gemetele Mămicii şi ale Vinovatului, în camera de 
alături. De câte ori să fi venit? Cât timp să fi ţinut toată 
povestea asta? Nu am socotit niciodată. De două sau trei 
luni, poate? Să fi ştiut Tati ce se întâmpla? Este o întrebare 
pe care continui să mi-o pun mereu. Totuşi, mă îndoiesc. 
Mai degrabă îmi închipui că, atunci când se întorcea de la 
muncă şi ne săruta pe Mămica şi pe mine, era departe de 
a-şi imagina ceea ce se petrecea sub acoperişul lui. 

Storurile camerei sunt acoperite cu un strat subţire de 
praf. De parc-ar fi fost pulverizat. Le ridic, apoi mă aşez o 
clipă la fereastră. Doi pacienţi iau micul dejun în parc. 
Recunosc un băiat care trebuie să aibă vreo doisprezece 
ani. leri şi-a petrecut întreaga zi în sala de mese, 
scărpinându-şi pielea păroasă şi spunând cuvinte de 
neînțeles. Ca şi mine, sunt copii şi adolescenţi cam aiuriţi, 
care au nevoie de o atentă supraveghere. De ceea ce se 
cheamă secţie închisă. Opt copii. Treizeci şi doi de angajaţi. 
Un loc rezervat tinerilor care reprezintă o ameninţare 
pentru ei înşişi. Sau pentru ceilalţi. Soarele bate deja foarte 
puternic. Închid ochii. 

Astăzi nu mai păstrez decât o amintire vagă a acelei zile 
sângeroase. Ţin minte, mai ales, culoarea roşie şi cearta 
care izbucnise între Mămica şi Vinovat. Dar şi ploaia care 
ropotea în pătratele ferestrelor şi silueta Vinovatului, pe 
care o zărisem prin gaura cheii. Inalt, cu părul negru, 


40 


nebărbierit de două zile. Asta este tot ceea ce putusem 
vedea, înainte ca Mămica să înceapă să urle. 

— Silke? 

Vocea asta atât de blândă. De cealaltă parte a uşii. 

— Bună ziua, Silke. Ce mai faci? 

O voce de fetiță în gura unei adulte. 

— Ţi-e foame, Silke? Ai mâncat? 

În mare, infirmiera repetă în fiecare zi aceleaşi cuvinte. 
Cu variații infime. Însă nu eu sunt cea care are dreptul să o 
critice. Fiindcă şi eu spun cam aceleaşi lucruri. Tot timpul. 
De ani şi ani, nimic. Niciun cuvânt nu îmi iese din gură. 

— Am pentru tine o surpriză. Ghici cine-a sunat? E pe 
drum. 


10 


Cartierul Islands Brygge. Ora 9:10 


A sări este un cuvânt glumeţ, se gândi Niels. Nu cumva 
prea glumet, totuşi? Comisese cumva o greşeală folosindu- 
I1? Dacă săriți, voi sări şi eu odată cu dumneavoastră. A sări 
este un act vesel. Sari de bucurie, de fericire. Dacă în loc de 
asta ar fi zis Dacă vă veți sinucide, mă voi sinucide şi eu 
odată cu dumneavoastră, s-ar fi schimbat cu ceva lucrurile? 
Nu, ar fi putut spune orice altceva, ba chiar ar fi putut să nu 
spună nimic, tot nu s-ar fi schimbat ceva. 

— Cum s-a rezolvat aseară? 

Hannah stătea în cadrul uşii cu părul ud şi cu o ceaşcă de 
cafea în mână. 

— Nu te-am auzit când te-ai întors. Ai dormit pe 
canapea? 

— N-am vrut să te trezesc. 

Niels se ridică şi se uită la ceas. Era nouă şi un sfert. 
Trebuia să meargă la poliţie pentru a solicita autopsierea 
cadavrului femeii şi pentru a asculta înregistrarea, 
încercând să descopere ce cuvânt pronunţase ea chiar 


41 


înainte de a se arunca în gol. Cuvântul acela care, evident, 
însemna un lucru anume pentru ea şi care se înecase în 
vacarmul mulţimii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ei, nimic. 

— Nimic? 

— Nu. Se terminase înainte să ajung eu, ocoli Niels 
adevărul, apoi schimbă subiectul. A mai rămas apă caldă? 

— Trebuie să mai aştepţi cinci minute. 

— Cu atât mai rău, o să fac duş cu apă rece. 

De ce o minţea? Pentru a evita să fie categorisit drept un 
ratat? De frică să nu se simtă dominat de ea? 

Ajuns în baie, nu aruncă lenjeria în coşul pentru rufe 
murdare, intenţionând să o ia cu el. Venise vremea să-şi 
pregătească valizele. Deocamdată, trebuia să facă duş cu 
apă rece. Ţevăria de la subsol avea o problemă. Să le ia 
dracu' de apartamente noi! În aşteptarea finalizării 
lucrărilor, în fiecare baie fuseseră instalate boilere de cinci 
litri. Era suficient pentru a te şampona, dar nu şi pentru a te 
clăti. Hannah strigă ceva din bucătărie, iar Niels răspunse 
nu, fără să fi înţeles întrebarea. Niels, vrei să o iei de soţie 
pe această femeie? Nu. Nu, băga-mi-aş, uite ce trebuia să fi 
răspuns. Nu mă iubeşte. S-a închis în ea. Mă respinge. In 
minte îi reveni o amintire plăcută: prima lor călătorie. În 
sudul Angliei. La Stonehenge. Numai ei doi. Fusese ideea lui 
Hannah. O revede lipindu-se cu spatele de o piatră. După 
care îl sărută şi îi şopteşte ceva legat de solstițiul de vară. E 
în amurg. Habar nu au unde urmează să-şi petreacă 
noaptea. Probabil în primul sat care le va ieşi în drum. Vor 
lua o bere într-un pub şi vor face dragoste într-un pat 
străin. 

înăuntru, duşul cu apă rece. Afară, cerul albastru şi 
copacii cu frunzele arse de razele soarelui. 


42 


11 


Cartierul Islands Brygge. Ora 9:25 


Când va fi pronunţată sentinţa? Cum va fi executată? 

Hannah se uită pe fereastră după Niels care traversa 
parcarea. De dimineaţă păruse agitat şi puţin confuz. Parcă 
n-ar fi ştiut în ce direcţie să-şi îndrepte ochii, iar mâinile se 
tot bălăbăneau fără rost. Hannah nu avea nicio îndoială: se 
întâmplase un lucru pe care nu dorea să i-l împărtăşească. 
Astă-noapte, probabil, când se întorsese târziu. Nu se 
simţea ofensată, avea şi aşa destule griji la rândul ei. Cu 
procesul. Cu decizia de a-şi lăsa copilul din pântece să 
trăiască sau să moară. 

Pe Niels îl cunoscuse acum un an. Era deja despărțită şi 
aproape că renunţase la toate când se strecurase în viaţă. 
Venise după ea pe un ponton pentru scăldat, la capătul 
căruia ea pescuia. Unicul plan pe care îl avea, la vremea 
aceea, era să realizeze tot ceea ce nu putuse face cât 
locuise împreună cu Johannes, adică să pescuiască, să 
alerge, să tundă gardul viu. 

Johannes. Fiul ei adorat. Care se sinucisese când nu avea 
decât cincisprezece ani. Nu ar fi trebuit să facă nicicând 
vreun copil cu Gustav. Aveau prea multă materie cenuşie ei 
doi. Şi aşa apăruse Johannes. Un copil care, încă de la doi 
ani, îşi demonstrase calităţile ieşite din comun. Dar care 
suferea îngrozitor. Şi pe care trebuiseră să se resemneze şi 
să-l interneze într-o instituție specializată. Necesita 
supraveghere clipă de clipă, iar Hannah rămăsese singură 
cu el. Johannes îşi pusese capăt zilelor într-o miercuri. Şi tot 
într-o miercuri aterizase Niels în viaţa ei, câţiva ani mai 
târziu. Pe malul lacului. La vremea aceea era neurastenică 
şi locuia izolată, într-o casă de la ţară. Inchisă în sine şi 
incapabilă să întreţină vreo relaţie socială indiferent de cine 
ar fi fost vorba. Niels se prezentase pretextând o anchetă 
de rutină. Încă de la prima vedere, Hannah constatase că 
nu semăna a poliţist. Nici ea nu semăna a astrofiziciană, îi 


43 


mărturisise el. Ea îl sunase cea dintâi. Mda, cam aşa se 
petrecuseră lucrurile. El venise după ea, dar ea se agăţase 
de el. Nu vorbeau niciodată în ce problemă îl ajutase ea 
atunci. Poate şi fiindcă fuseseră implicaţi într-un teribil 
accident de circulaţie cu ocazia aceea, în urma căruia 
suferiseră amândoi fracturi multiple. Fuseseră operaţi şi 
puşi în ghips. Inima lui Hannah încetase chiar să mai bată şi 
fusese necesară reanimarea. Reanimare. Asta simţea. 
Atunci, Niels îi reanimase inima. Supravieţuiseră miraculos. 
Aşa le ziseseră doctorii. Un miracol. Cu timpul, sentimentul 
miracolului sfârşise prin a lăsa loc rutinei cotidiene: spălat, 
gospodărie, cumpărături. In plus, hotărâseră amândoi s-o ia 
încet. Asta era înainte ca Niels să se suie în avion pentru 
Africa de Sud, ca să încerce să reînnoade relaţia sfărâmată 
cu fosta soţie. Se întorsese după o săptămână, divorţat. 
Trecuse pe la Hannah. La drept vorbind, nu fusese vorba 
decât despre o cafea. De cum intrase, observase 
anemonele de iarnă pe care ea le creştea în nişte boluri 
umplute cu apă. Işi zisese: lui Niels ăsta, nimic nu-i scapă. 
Mulțumită acestei rare calităţi ajunsese negociator al 
poliţiei. Remarca tot ceea ce Hannah era incapabilă să 
vadă. Pe de altă parte, dacă vreunul dintre ei se simţea ca 
un ostatic, atunci despre ea era vorba, sechestrată cum se 
afla în propriul trup, prea strâmt pentru uriaşul sentiment 
de culpabilitate pe care îl resimțea în privinţa copilului pe 
care îl pierduse cu câţiva ani mai devreme. Şi uite că acum 
îl aştepta pe al doilea. 

Hannah Lund privi încă o dată portul din Copenhaga. 
Trebuia să avorteze. Deşi Niels nu i-ar fi iertat-o niciodată. 
Dar chiar trebuia să ştie? Va avea ea însă puterea de a 
duce de una singură acest secret până la sfârşitul zilelor? 
Cum adică să iei o viaţă plăpândă, să ucizi un suflet înainte 
de a fi avut timp să ajungă pe lumea asta? Până la urmă, 
era ea în stare să decidă o astfel de condamnare? De 
judecată? Fiindcă exact aşa ceva trebuia să facă. Să 
stabilească un verdict într-un proces. Un proces care avea 
să decidă soarta copilului pe care îl purta în pântece. Să 


44 


moară sau să trăiască? Aceasta era miza. Desigur, 
insuportabilă. Şi inumană. Însă inevitabilă. 

Îşi aprinse ţigara şi alungă un ţânţar. Ridică ochii spre 
cer. Poimâine avea să fie eclipsă de lună. Se bucurase că 
va fi martora fenomenului împreună cu Niels. Că îi va putea 
explica modul în care pământul trece printre soare şi lună, 
că îi va putea arăta cum se vede, pentru o clipă, ca într-o 
oglindă, conturul planetei noastre reflectat pe suprafaţa 
satelitului său natural. Dar asta fusese înainte... 


leşi pe terasă. Devenise pentru ea un adevărat ritual, îi 
plăceau lucrurile care se repetau. Pe terasă, cu o ceaşcă de 
cafea şi cu o ţigară. Pentru a privi cum se trezeşte oraşul. 
Pentru a vedea cerul oraşului luminându-se şi apoi 
devenind palid. Soarele era deja sus, iar strigătele ascuţite 
ale pescăruşilor şi copiilor nu aveau să întârzie a răsuna 
peste tot. Cele ale şcolarilor care aveau de acum voie să 
lase pentru moment cărţile deoparte, pentru a profita de 
vară la piscina din port. Îi privea deseori cum se jucau de 
sus, de pe terasă. Cum săreau în apă sub ochii grijulii ai 
mamelor şi ai învăţătoarelor. Copii. Hannah se întrebă cum 
avea să se desfăşoare procesul. Fiindcă trebuia să fie 
echitabil. Vor exista martori, un procuror, un avocat al 
apărării... Era necesar să fie lămurite toate aspectele 
cazului. Doar nu era vorba despre o problemă oarecare. Era 
în joc viaţa unui copil. Îl zări pe Niels deschizând portiera şi 
urcând în automobil. De aici, de sus, părea liliputan. O 
orbiră razele soarelui reflectate de capota maşinii, aşa că fu 
nevoită să-şi întoarcă privirea. 


12 


Prefectura poliţiei din Copenhaga. Ora 9:45 


— Bentzon! 


45 


În clipa în care cobori din automobil, auzi vocea lui Leon 
răsunând ca un motor vechi şi ruginit. 

— Ce mai seară!... 

Dădu să-i tragă o palmă peste spate lui Niels, însă acesta 
se întoarse ca şi când ar fi uitat să încuie portiera. Leon 
aşteptă. 

— A fost identificată? se interesă Niels. 

— Pariez că este româncă. Sau ucraineancă. 

Merseră unul lângă altul. Niels încercă să se lase depăşit, 
dar Leon dădu dovadă de o neobişnuită răbdare. Şeful 
războinic şi micul cercetaş. Oare, din această zi, colegii îl 
vor privi altfel? se întrebă Niels. Ca pe cineva care făcuse o 
prostie? Care pierduse o fiinţă omenească aşa cum îţi pierzi 
un ciorap? Niels îşi duse mâna deasupra frunţii ca să se 
apere de soare. Asfaltul turnat de curând în parcare se 
înmuiase şi se lipea de tălpi. In fiecare vară, acelaşi lucru, 
se gândi. Danemarca nu suportă căldura. Nu există spaţiu 
climatizat, oamenii se prăjesc la soare într-o clipită şi fac 
rinită alergică de cum scot nasul pe-afară. Erau îndeajuns 
câteva zile cu timp frumos pentru ca plajele să fie invadate 
de alge şi de copii palizi, unşi cu cremă de protecţie solară. 

— Bună ziua, spuse Niels secretarei, trecând prin faţa 
recepţiei. 

— Bună ziua. Nu ai zi de odihnă astăzi? 

Niels se mulţumi să mormăie un răspuns de neînțeles şi 
se grăbi mai departe, străduindu-se să ignore micile semne 
emise inconştient de cei din preajma lui, care le trădau 
starea de spirit. Ceea ce se numeşte limbaj corporal. li era 
prea frică de ceea ce ar putea descoperi. Recent, când una 
dintre secretare îi anunţase că divorțase, Niels nu fusese 
surprins. De câtva timp, observase o uşoară schimbare a 
nuanţei lacului de unghii şi a rujului pe care le folosea 
femeia. Culori ceva mai vii. De parcă ar fi vrut să 
semnaleze faptul că, indiferent dacă soţul nu îi mai dădea 
atenţie, ea tot merita să fie privită. 

Odată ajuns în birou, Niels închise ochii. Dacă ar fi avut 
măcar o clipă de răgaz. Dacă măcar nu i-ar fi simţit pe toţi 


46 


oamenii aceia. Trecu imediat la micile ritualuri matinale: îşi 
lăsă geanta într-un colţ, îşi agăţă haina în cuier, deschise 
computerul şi aruncă cu greu o privire pe fereastră, pentru 
a-şi mai schimba gândurile. Un avion trasa o linie lungă şi 
albă pe cer, pe care Niels, aproape într-o stare de 
somnolenţă, se închipui căţărându-se ca să strige arogant 
de acolo, de sus: Da, aşa e, am pierdut-o, dar ia uitaţi-vă 
acum la mine! la uitaţi-vă cum păşesc în gol, cum traversez 
cerul! Scutură din cap şi îşi reveni. Se întoarse încet şi îşi 
privi lung biroul. Nu era nimeni care să se uite la el. Ca de 
obicei. După care trecu la computer şi, timp de zece 
minute, parcurse ultimele fotografii primite cu prostituate 
din Europa de Est. Numai că niciuna nu semăna cu acea 
femeie. Niciuna nu avea pielea atât de mătăsoasă, de pură, 
de pală, de sclipitoare. Niciuna nu iradia aceeaşi distincţie, 
nici aceeaşi siguranţă de sine pe care le manifestase cea 
pe care o pierduse în ultimele secunde de viaţă. Şi niciuna 
nu avea pe dosul palmei un tatuaj. Ceea ce, în schimb, 
aveau în comun toate acele prostituate din fotografii erau 
sânii şi buzele umflate la maximum, gata să explodeze. 
Unele dintre ele fuseseră cu siguranţă supuse unor operaţii 
ieftine, în cine ştie ce clinică din Kiev, înainte de a fi 
expediate în Europa de Vest. Or, formele fetei care se 
aruncase aseară în gol abia dacă erau împlinite. Buzele îi 
erau fine, ca o linie trasată cu subtilitate. De parcă nu ar fi 
ajuns la maturitatea sexuală. Cert era că semăna a orice 
numai a femeie de consumaţie nu. 

Voi sări şi eu odată cu dumneavoastră. 

Lui Niels îi luă cinci minute ca să dea de numărul de 
telefon al departamentului de informatică din organigramă, 
după care sună. Persoana care îi răspunse lăsă receptorul 
deoparte, iar Niels îl îndepărtă pe al lui de ureche, în vreme 
ce, de la celălalt capăt al firului, îl izbi o zarvă neobişnuită. 

— Alo?! 

— Casper la telefon. 

— Sunt Niels Bentzon. 


47 


Aşteptă. S-ar fi zis că tânărul informatician nu îl 
recunoştea, cu toate că lucraseră împreună la un caz, cu un 
an şi jumătate în urmă. 

— Niels Bentzon, de la brigada criminală, se simţi obligat 
să adauge. 

— Da? 

Nu mai contează, să ne concentrăm asupra problemei 
noastre, conchise Niels îndreptându-se în fotoliu. 

— Aţi primit, probabil, o înregistrare, cea de astă-noapte. 

— Te referi la zburătoare? 

Lui Niels îi veni să-l înjure. Să-i ceară să dea dovadă de 
respect faţă de cei morţi. Să ţină pentru el jargonul ăsta 
zglobiu şi să treacă la tonul profesional. 

— Da, la ea. 

— Sommersted mi-a cerut să îi retranscriu înregistrarea, 
ceea ce tocmai am terminat de făcut. 

— Ţi-a cerut Sommersted să faci asta? 

Niels simţi cum se urcă sângele la cap. De ce se interesa 
şeful de detaliile cazului? Doar nu se ocupa niciodată de 
cazurile obişnuite, ci doar de cele importante, cele care 
implicau în special oameni politici. 

— Mai eşti acolo? întrebă Casper. 

— Da. Ascultă-mă bine: femeia a spus ceva. A pronunţat 
un cuvânt... 

— Tot despre zburătoare vorbeşti? 

— M-aş bucura dacă i-ai zice altfel. 

— Cum, adică? 

— Victima mi se pare un termen convenabil. Sau, pur şi 
simplu, femeia. 

Tăcere la celălalt capăt al liniei. Prin fereastră, Niels auzi 
muzică de jazz, nepăsătoare şi veselă, venind de pe unul 
dintre vapoarele turistice amarate în port. 

— Reiau: a spus ceva ce nu am înţeles, chiar înainte de a 
sări în gol. Sau chiar în momentul saltului. Poţi să izolezi 
sunetul? 

— O să încerc. 


48 


Ora 9:55 


Niels dădu de subprefectul de poliţie W.H. Sommersted 
lângă automatul de cafea. Până una-alta, superiorul nu îl 
băgă în seamă. Era în plină conversaţie cu un poliţist de la 
stupefiante şi părea binedispus. Ceea ce pe Niels îl miră. Să 
fi trecut pe antidepresive? Niels observase deja că mirosul 
respirației lui Sommersted era tot mai greu pe măsură ce 
starea de spirit se îmbunătăţea. Problemele la stomac erau 
unul dintre cele mai de nedorit şi mai frecvente efecte ale 
antidepresivelor. Niels mai ghicise şi că trebuia să fie o 
legătură şi cu soţia superiorului. Seducătoarea soţie a lui 
Sommersted. Ca şi Niels, acesta se dovedise incapabil să 
procreeze. Poate că aşa se şi explica faptul că soţia lui 
Sommersted, la toate petrecerile şi ceremoniile, se arăta 
atât de avidă să atragă privirile admirative ale bărbaţilor. 
Asupra lui Niels exercitase întotdeauna o anume fascinaţie. 
Era o frumuseţe în declin. Când Sommersted ţinea 
discursuri pe la zile festive - fiindcă nu lăsa să treacă nicio 
ocazie fără să se audă vorbind -, femeia nu se uita la el 
decât întâmplător. În rest, arunca priviri de jur împrejur, în 
speranţa de a surprinde pe vreunul dintre durii în haine de 
piele aruncând o ocheadă la trupul ei strâns în rochia 
mulată. Bârfa spunea că Sommersted şi cu ea trecuseră 
printr-o criză a cuplului, dar că acum erau din nou 
împreună, că reuşiseră să depăşească încercarea. In 
schimb, între Niels şi Hannah criza abia începea. 

— Ai zece minute, Bentzon? 

Sommersted se proţăpi în faţa lui. 

— Acum? 

Niels se strădui să nu se vadă nimic din anxietatea care ÎI 
cuprinsese. Sommersted îl privi lung câteva secunde care 
trecură deosebit de greu. 

— Peste zece minute, Bentzon. Te aştept la mine în birou 
în zece minute. 

Niels nu avusese niciodată relaţii prea bune cu superiorul 
său. Se consola însă zicându-şi că nimeni nu se înţelegea 


49 


bine cu Sommersted. Cu excepţia lui Leon. Spre deosebire 
de acesta din urmă, Sommersted îmbătrânise vizibil. 
Sprâncenele stufoase, bărbăteşti începuseră să bată în 
cenuşiu. Sigur, vocea îi devenise mai hârâită, dar privirea îi 
rămăsese aceeaşi, glacială, dură, sigură pe sine. Ca a unui 
individ care tocmai comisese o crimă, dar ştia că nu va fi 
bănuit niciodată. 

— Leon va fi şi el aici într-o clipă, îl anunţă Sommersted 
după ce Niels fusese introdus în birou de secretară. 

— Leon? se miră Niels. 

Abia de avu timp să fie cuprins de îngrijorare, că Leon li 
se şi alătură. 

— Închide uşa, ordonă Sommersted. 

Leon se execută. Pe urmă se sprijini de perete, în spatele 
lui Niels, care stătea chiar în faţa lui Sommersted. De data 
asta chiar că era încercuit. 

— De ce au mers prost lucrurile ieri? începu Sommersted. 

— Eu... începu Niels, întorcându-se către Leon, nu am 
reuşit să stabilesc dialogul cu femeia. Dar nu cred că e 
vorba despre o sinucidere. 

Sommersted oftă. Începe prost, îşi zise Niels. 

— Mai bine spus, nu cred că este vorba despre o simplă 
sinucidere, se corectă Niels. 

— A fost împinsă? 

— Era urmărită. Şi a fost împinsă să se sinucidă. 

— Leon, câţi oameni au văzut-o sărind? 

— Aş zice că vreo sută cincizeci de persoane. Mai mult 
sau mai puţin... 

— Şi vreuna dintre acestea a observat pe cineva forțând- 
o să o facă? 

— Cred că ar trebui autopsiată, sugeră Niels. 

— Autopsiată? 

Sommersted se trase înapoi cu scaunul. 

— Şi, după părerea ta, unde o să ducă asta? 

— Uitaţi despre ce este vorba: femeia încerca să fugă de 
cineva. Ştiu asta foarte bine. Îi era frică să adoarmă. Să-şi 


50 


piardă cunoştinţa. Îi era frică de ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă adormea. 

— Şi de cine încerca să scape? 

— Am văzut un individ luând-o la fugă, preciză Niels. Am 
alergat după el şi... 

— Străzile sunt pline de indivizi care n-au niciun chef să 
stea de vorbă cu poliţia, obiectă Sommersted. 

— In orice caz, aş cam şti şi eu câţiva, confirmă Leon. 
Niels ezită. Pricepu că plutea în ape tulburi, dar optă pentru 
stilul kamikaze şi continuă: 

— l-am observat şi comportamentul. 

— l-ai remarcat comportamentul?... 

— l-aţi văzut fotografiile? 

— Nu. Dar ce ar putea demonstra? Că era urmărită? 

— Domnule Sommersted, mă cunoaşteţi foarte bine. Ştiţi 
că am calitatea de a simţi genul acesta de lucruri. 

— Leon mi-a spus că erai băut. 

Niels se întoarse. Leon cobori privirea în pământ. 

— Am băut două pahare de tărie câteva ceasuri mai 
devreme. l-am explicat asta lui Leon când m-a sunat şi i-am 
repetat-o şi când am ajuns la faţa locului. 

— Adevărat, Leon? 

Cel întrebat ridică din umeri. 

— Nu-mi aduc aminte ca Niels să mi-o fi spus la telefon, 
în orice caz, conversaţia a fost înregistrată, deci se poate 
verifica. 

Sommersted clătină din cap. Căzu pe gânduri. Niels ghici 
calculul pe care şeful său era pe cale să şi-l facă: mda, i-ar 
putea pune în cârcă lui Niels treaba asta. Un poliţist beat. 
Numai că totul ar sfârşi prin a se întoarce împotriva lui, 
dacă s-ar afla că unul dintre oamenii săi era alcoolic. 
Singurul care ar fi ieşit basma curată ar fi fost Leon. Poate 
din acest motiv spuse: 

— Leon, vreau să fiu convins că am înţeles bine: Niels te- 
a informat, ajungând la faţa locului, că a băut? 

— Da, dar... 

— Şi cu toate astea l-ai trimis în vârful turnului? 


51 


Mai multe scuze îi trecură prin minte lui Leon, dar niciuna 
suficient de bună. Sommersted era mai tare decât oricine 
altcineva la genul ăsta de şmecherii: responsabilitatea 
erorilor comise în seara precedentă şi consecinţele lor erau 
de acum împărţite între ei trei. Leon aprobă din cap. Niels 
cobori ochii, iar Sommersted trase adânc aer în plămâni. 
Cineva bătu la uşă. Casper, cel de la arhivă, băgă capul 
înăuntru. 

— Poftiţi copia înregistrării sonore pe care mi-aţi cerut-o. 

— Ai adus şi un aparat ca să avem la ce o asculta? se 
interesă Sommersted. 

Niels se uită terorizat la micul cilindru metalic pe care 
Casper îl lăsă pe birou. Înregistrarea sonoră. 

— E cea de ieri? întrebă Leon. 

Niciun răspuns. 

— Bun. Să ascultăm ce s-a întâmplat, spuse Sommersted, 
pe când Casper punea în funcţiune aparatul miniatural. 

Leon era agitat. Spatele ud de sudoare al lui Niels se 
lipea de spătarul scaunului cu tot cu cămaşă. Sommersted 
închise ochii. Casper se sprijini de perete, cu mâinile la 
spate. Mai întâi se auzi vacarmul, după care Niels îşi ascultă 
propria voce: 

— Urc până la dumneavoastră. 

Din depărtare, un bărbat ridică glasul: 

— Grăbiţi-vă! Acum o să sară! 

Sommersted ridică privirea. 

— Cine a spus asta? 

— Un civil. Un idiot, explică Leon. 

Şi, din nou, vocea lui Niels: 

— Pe mine mă cheamă Niels. Sunt poliţist. Nu sunt 
înarmat. Vreau doar să stăm de vorbă. Nimic altceva. 

— Da’ sari odată, băi, handicapato! se auzi un strigăt 
acoperit de râsetele unor tineri beţi. 

Sommersted dădu din cap. 

— Nu-l lua în seamă, Niels. Am eu grijă de el, spuse 
vocea lui Leon. 


52 


— Foarte bine, Leon, mormăi Sommersted, lăsându-se pe 
spate în fotoliu. 

Îşi întinse picioarele sub birou şi întoarse capul spre 
fereastră. Dintr-odată începură nişte pârâituri. 

Niels îndrăzni să spere că finalul înregistrării fusese şters. 
În caz contrar, nu prea avea să îi rămână mare lucru de 
făcut, decât să-şi depună pistolul şi ecusonul pe biroul 
superiorului şi să-şi ia picioarele la spinare. Inregistrarea 
continuă însă. 

— Vorbiţi-mi. Cum vă numiţi? Just tell me your name. 
That's all. Name? Nome? 

O nouă pauză. Strigăte de pe peron. 

Sommersted ridică privirea. Surprins. În acelaşi moment 
un țipăt despică aerul. Ţipătul ei. 

— Bentzon, vrei să urc şi eu? urlă Leon în microfon. 

— La mine trebuie să vă uitaţi, nu la ei! Nu aveţi de ce vă 
teme. Sunt aici pentru a vă ajuta, spuse Niels cu o nuanţă 
de nervozitate în glas. 

Sommersted se îndreptă în fotoliu. Tensiunea ajunsese la 
punctul maxim, ca în ultimele secunde ale unui meci de 
fotbal. Când arbitrul acordă penalty chiar înainte de a 
fluiera sfârşitul meciului. 

— Numai douăzeci de secunde, Bentzon! 

— Nu, opriţi-vă, o rugă Niels. Dacă săriţi, voi sări şi eu 
odată cu dumneavoastră. 

Niels se aplecă spre aparat. Şi auzi şi de această dată. 
Abia de se distingea, însă femeia spusese ceva. Poate că 
vreun cuvânt lipsit de importanţă. Apoi  ţipete, 
învălmăşeală, Leon începând să dea ordine: 

— Aduceţi doctorii jos! Evacuaţi podul pentru a putea 
trece ambulanţele! 

Sommersted opri aparatul. Leon părea mulţumit de 
prestaţia lui de astă-noapte. 

— Dacă săriţi, voi sări şi eu odată cu dumneavoastră, 
repetă Sommersted aşezându-se mai bine, fără a-l scăpa 
pe Niels din ochi. E vreo metodă nouă pe care ai învăţat-o 
la cursul de formare? 


53 


Niels negă din cap. 

— De ce ai spus, de data asta, aşa ceva? 

Niels ezită. Ar fi preferat să discute despre cuvântul pe 
care îl spusese femeia înainte să sară. Despre cuvântul pe 
care el îl auzise. Ştia însă că superiorul său nu se va lăsa cu 
una, cu două. 

— Asta mi-a trecut prin cap. 

Regretă imediat răspunsul. 

— Asta ţi-a trecut prin cap, aşa deci? 

Dintr-o simplă privire de o monstruoasă eficacitate, 
Sommersted îl făcu pe Niels să priceapă că răbdarea îi 
ajunsese la capăt. 

— Un negociator nu poate miza decât pe propria intuiţie, 
explică Niels, dar fu întrerupt până să-şi ducă propoziţia la 
capăt. 

— Un negociator nu poate miza decât pe propria intuiţie 
şi pe cei douăzeci de colegi care sunt gata să intervină, 
mârâi Sommersted ridicându-se brusc şi ducându-se la 
fereastră, de unde se uită lung la peisajul însorit. 

Ai zice că, dintr-odată, avea tot timpul din lume la 
dispoziţie. 

— A spus ceva. Cred că un singur cuvânt. L-aţi auzit? 
întrebă Niels. 

Sommersted dădu din cap. Casper zâmbi. 

— Am făcut un pic de curăţenie în înregistrare şi am 
reuşit să-l izolez. Vreţi să ascultați? 

— Evident, răspunse Sommersted agasat. 

Niels se uită cum Casper selecta un fişier nou. 

— Aici e, anunţă tânărul informatician apăsând butonul 
Play. 

Ciuliră urechile cu toţii. Zgomotele de fond fuseseră 
atenuate. Aşa că îi puteau discerne glasul femeii, care 
pronunţă cuvântul, încă de neauzit. 

— Incă o dată, ordonă Sommersted. Nu-l poţi da mai 
tare? 

Casper mări volumul. Niels veni cât putea de aproape de 
difuzor. Şi, încă o dată, acel cuvânt straniu. 


54 


— Nimic n-aud, mormăi Leon. 

Niels însă aprobă din cap. Casper îi privi pe rând. 

— Ba eu o aud. 

— Şi eu, să dea naiba, strigă Sommersted. Dar ce spune? 

Niels răspunse cu promptitudine: 

— Echelon. 

Sommersted scutură capul. 

— Casper, mai pune-o o dată. 

Ascultă iarăşi înregistrarea. De data aceasta auziră 
cuvântul perfect. Încet, fără să ridice vocea, femeia zisese 
„Echelon”. După care sărise. Sommersted se întoarse şi se 
uită din nou pe fereastră. 

— Echelon, repetă clătinând capul. Bravo. 

— Ce să însemne? întrebă Leon. 

Casper luă şi el cuvântul. Îşi drese glasul şi, dintr-odată, 
părea chiar mai tânăr decât era în realitate. 

— Echelon desemnează sistemul de interceptare a 
conversaţiilor publice şi private dezvoltat în colaborare de 
americani şi britanici. Acoperă întreaga planetă şi utilizează 
treizeci şi opt de mii de persoane pentru un buget estimat 
la dublul celui al CIA şi al FBI la un loc. Graţie acestui 
sistem, zilnic sunt interceptate şi analizate trei miliarde de 
conversații telefonice, SMS-uri şi e-mailuri. 

Sommersted dădea fără încetare din cap. Casper 
continuă: 

— Existenţa Echelonului nu a fost niciodată recunoscută 
oficial. Totuşi, fără îndoială că există, conchise tânărul 
informatician, vizibil impresionat de monstrul pe care îl 
descrisese. 

— Mi se pare totuşi exagerat, comentă Niels. Trei 
miliarde de SMS-uri... 

— Echelon, repetă Casper de parcă ar fi savurat cuvântul. 

— Ei şi? le-o tăie Sommersted. O femeie cu minţile 
rătăcite, aflată sub efectul stupefiantelor, paranoică, 
închipuindu-şi că lumea întreagă este pe urmele ei. Nimic 
nou. 

— Era urmărită, insistă Niels calm, cu fruntea în pământ. 


55 


După care ridică ochii şi îşi adună întreg curajul: 

— Trebuie să fie autopsiată. 

— Autopsiată? se prefăcu Sommersted că zâmbeşte. 
Sunt sigur că ai vrut să zici „identificată”. Autopsia este o 
operaţie care costă peste o sută de mii de coroane, pentru 
care optăm fără să mai stăm la discuţii în cazurile de 
moarte suspectă. Or, de data aceasta, cauza decesului este 
indubitabilă: sinuciderea. 

— Era urmărită. Nu a avut altă opţiune în afara 
sinuciderii. Şi-apoi, tatuajul? 

— Care tatuaj? 

— Cel de pe mână. 

— Bentzon, toată lumea se tatuează în zilele noastre. Mai 
uită-te şi tu în jur. Şi Leon are un vultur pe spate. 

Cel numit mormăi ceva. 

— Cred că avea ceva scris, pe mână. Am putea afla astfel 
de unde vine, dacă e rusoaică ori... 

Sommersted scutură iarăşi din cap şi îi făcu semn lui 
Casper să iasă. După care se aplecă spre Niels, apăsându-şi 
coatele pe tăblia biroului. 

— Următoarele mele cuvinte vă privesc pe amândoi: în 
noaptea trecută v-aţi dat în petic şi unul, şi altul. Tu, Leon, 
ai încredinţat unui negociator în stare de ebrietate... 

— Nu eram beat, protestă Niels. 

Sommersted rectifică: 

— Ai încredinţat unui coleg „afumat” delicata misiune de 
a susţine o negociere. 

Apoi, întorcându-se către Niels: 

— Acum tu, Bentzon. 

— Da? 

— „Dacă săriţi, voi sări şi eu odată cu dumneavoastră.” 
Ce mai e şi cu tâmpenia asta? 


56 


13 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
10:03 


— Ce mai faci, Silke? mă întreabă Tati sărutându-mă pe 
obraz. Nu e prea cald ca să stai afară? 

Ne privim. Este singurul care are dreptul să mă privească 
direct în ochi. Toţi ceilalţi, chiar şi psihiatrii, nu stabilesc cu 
mine un contact vizual serios. Nu le dau eu voie. Oricum nu 
mă înţeleg şi atunci de ce ar trebui să-i las să ajungă 
înăuntrul meu? 

— Dacă vrei, ne putem întoarce. 

Aroma ierbii proaspăt tunse şi razele soarelui care îmi 
ard pielea. Ceva mai departe nişte copii stau pe bancă cu 
privirea fixă şi goală. Simt vântul mângâindu-mi faţa şi 
zăresc mierlele cocoţate în coroanele arborilor. Cărămizile 
roşii ale clădirilor scânteiază sub lumina soarelui. Mă uit la 
zidul care înconjură parcul, înalt, de netrecut, ca al unei 
închisori. Privesc prin uşa de sticlă coridorul pe unde 
medicii şi infirmierele umblă încolo şi-ncoace, cu ceştile de 
cafea şi tot felul de hârtii în mână. 

— Ai adormit greu aseară? mă întreabă Tati mângâindu- 
mi părul. 

Cred că îl sună pentru a-l informa şi despre cea mai mică 
transformare în comportamentul meu. 

— Nu peste mult timp ar trebui să te tunzi. Doar dacă nu 
vrei să-ţi laşi plete... 

Simt în întreg trupul prezenţa lui Tati. Nu mă relaxez 
decât când este alături de mine. Cu degetele lui catifelate 
şi calde îmi mângâie obrajii, pe urmă braţele şi palmele. 

— Dacă ai şti cât sunt de dat peste cap în momentul 
ăsta, îmi zice. Cu serviciul şi... cu tot restul. Nici măcar de 
grădină nu am mai avut timp să mă ocup. Ar trebui să vezi 
în ce hal au ajuns florile de pe terasă. Am uitat să le ud... 
Se întrerupe. Cred că totuşi este prea cald, Silke. Haide, 
acum, să ne întoarcem. 


57 


Nu vorbeşte niciodată despre Mămica. Nici despre ceea 
ce s-a întâmplat în ziua aceea. Incă un lucru care îmi place 
la el. Când mă vizitează, despre noi doi este vorba şi numai 
despre noi. Cei doi supraviețuitori ai familiei. De ce nu şi-o 
fi căutând o nouă tovarăşă de viaţă? îmi pun deseori 
această întrebare. Doar este un bărbat atrăgător, cu părul 
lui des şi negru, cu puterea lui de a te asculta. Ceva însă îl 
reţine. Poate că eu? Trebuie să recunosc că nu este deloc 
într-o situaţie simplă nici el: nevasta i-a fost omorâtă şi s-a 
trezit dintr-odată singur, cu o fiică adolescentă care se 
încăpăţânează în muţenia ei, care e anorexică, după cum 
zic doctorii, absolut handicapată şi îşi petrece cea mai mare 
parte a timpului fixând tavanul camerei ei de la spitalul de 
psihiatrie. 

Oare chiar sunt nebună? lată o întrebare pe care nu 
încetez să mi-o pun. După ce am dezbătut îndelung, cu 
mine însămi, problema, am ajuns la concluzia că da, sunt 
nebună. Nu poate fi nicio îndoială. Bineînţeles că sunt 
nebună. Bolnavă la creier, bolnavă de furie, de frică şi de 
sete de răzbunare. Şi nu ştiu decât un singur remediu 
pentru boala de care sufăr: să fie găsit ucigaşul mamei 
mele. 

— A mâncat ceva de dimineaţă? întreabă Tati pe o 
infirmieră. 

— Nu ştiu. Încă nu am strâns, aşa că puteţi merge să 
luaţi ceva de la bucătărie. 

Se uită amândoi la mine. Nu-mi face nici rău, nici bine să 
mă ştiu obiectul privirilor lor. M-am obişnuit să se discute 
despre mine în prezenţa mea. S-ar zice că nu fac niciun 
efort pentru a fi mai discreţi. Şi au dreptate. Nu există 
niciun motiv să-mi ascundă ceva. 

— Vino, draga mea, îmi spune Tati luându-mă de mână. 
Haide să căutăm ceva de mâncare. 

Ne ridicăm şi traversăm peluza unde unul dintre băieţi 
urlă şi dă cu piciorul în gol. Două infirmiere o iau la fugă şi 
le aud pronunţând cuvântul cămaşă de forță. Mergem mai 
departe şi intrăm în clădire. Tati mă ţine de mână. O 


58 


infirmieră al cărei nume l-am uitat ne salută. Ştiu pe toată 
lumea din spital. Tati la fel. De acum, consider locul acesta 
drept casa mea. 


La început, în anii de după moartea Mămicii, nu veneam 
aici decât pentru consultaţii şi pentru internări de scurtă 
durată. Pe vremea aceea încă mai credeau că îmi voi 
reveni, odată trecut şocul. Şi că voi putea relua o viaţă 
normală. Aşa mă gândeam şi eu. Poliţia îl căuta pe ucigașul 
Mămicii, iar eu eram convinsă că până la urmă tot îl vor 
găsi. Numai că a trecut timpul - luni, ani - şi, într-o după- 
amiază, pe când îl însoţeam pe Tati la comisariat pentru a 
asculta nişte voci, am înţeles că renunţaseră sau că, cel 
puţin, nu mai considerau cazul drept prioritar. 

Le-am dat dreptate. O parte din mine le-a dat dreptate, 
între timp fuseseră comise şi alte crime. Aveau şi alte 
lucruri de făcut şi, atunci când un caz ca uciderea Mămicii 
nu avansa, erau obligaţi să-l lase deoparte. 

Din acea zi nu am mai vorbit. Bine, nu-i chiar aşa. Nu 
exact aşa. Aş fi vrut să fie aşa. În realitate, s-a întâmplat 
progresiv. După moartea Mămicii, a vorbi mi se părea că nu 
mai avea niciun rost. Ce ar mai fi fost de spus? Ce cuvinte 
m-ar fi putut ajuta? Niciunul, nu-i aşa? Mai ales că muţenia 
mă făcea mai puternică. Dacă într-o bună zi va trebui să 
reîncep să vorbesc, o voi face doar pentru a-i îndemna pe 
ceilalţi să încerce forţa tăcerii. Pe care am experimentat-o 
şi eu. Şi dacă se începe cu o oră sau o jumătate de zi, 
scopul este să ajungi încet-încet la o totală stăpânire de 
sine. De când am reuşit să fiu eu stăpâna tăcerii mele, am 
fost internată de mai multe ori la spital şi uite că au trecut 
şase luni de când locuiesc aici permanent. Vasăzică, de 
acum este casa mea. Celula mea. In acest univers pot ţine 
lucrurile sub control. Căci este universul meu. 


— Aproape că este la fel de cald şi înăuntru, constată Tati 
aşezând pe masă un platou cu pâine, suc de fructe şi 
brânză. Vrei să te aşezi, iubito? 


59 


Trage fotoliul la umbră, mă aşez, iar Tati se lasă pe 
marginea patului. 

— N-ar fi timpul să-ţi decorezi şi tu cumva camera? 
adaugă luându-mi palmele într-ale sale, gest care are 
asupra mea efectul unei îmbrăţişări pline de tandreţe. E 
cam trist pe aici. 

Pe urmă rămânem aşa. Mână în mână. Cum facem în 
fiecare zi. Un ceas, nici mai mult, nici mai puţin. Din când în 
când, Tati spune câte ceva. Eu mă mulţumesc să-l privesc. 
Numai că astăzi este altfel. Tati începe să plângă. Pe 
neaşteptate. Lacrimile îi curg fără zgomot de-a lungul 
obrajilor. Număr patru. Se ridică dintr-odată, se şterge la 
ochi cu mâneca de la cămaşă şi îşi drege glasul, încercând 
să-şi vină în fire. 

— lartă-mă, Silke, spune apropiindu-se. N-am vrut... A 
venit uite-aşa... 

Işi pune palma pe obrazul meu. Şi o lasă o clipă acolo. 

— Ne vedem mâine, draga mea. 

Zicând acestea, pleacă. 


14 


Frederiksberg. Ora 10:52 


Şedinţa poate începe, se gândi Hannah trăgând maşina 
în faţa casei doctorului, o clădire drăguță din cărămidă, 
acoperită cu ţiglă roşie. Locul inspira tihnă şi prosperitate. 
De la moartea lui Johannes venea aici de două ori pe 
săptămână. Puțin câte puţin, Hannah sfârşise prin a lega o 
adevărată prietenie cu Naomi Metz, medicul ei de origine 
evreiască. _ 

leşi din maşină şi o luă pe aleea pavată. In clipa în care 
sună la uşă, se întrebă: cine are dreptul să judece? Să 
decidă dacă cineva trebuie să trăiască ori să moară? Am 
oare dreptul s-o fac eu? Da. In definitiv, eu sunt judecătorul. 
Aşa stau lucrurile. Apărarea să cheme primul martor. 


60 


— Hannah?! 

Naomi o luă în braţe. Era parfumată. Cu Chanel. Copiii se 
jucau în grădină. 

— Să te servesc cu ceva? Vrei o cafea? 

— Nu, mulţumesc. Tocmai am băut una. 

Hannah o urmă în cabinet. Pentru o clipă îi veni greu să 
recunoască încăperea. Canapeaua pe care stătuse atâtea 
ore vorbind despre Johannes dispăruse, fiind înlocuită cu 
două scaune aşezate faţă în faţă. Hannah luă loc pe unul 
dintre ele. Medicul o observă pe deasupra ochelarilor. 

— Tot în casa de la ţară locuieşti? 

— Nu. M-am mutat. Se face în curând un an. Numai că 
îmi ţin adresa secretă. 

— Totuşi, mie mi-ai fi putut-o da, nu-i aşa? 

— Doar în cazul în care îmi promiţi că nu o vei comunica 
obsedaţilor ălora de la EMI“. 

— Tot te mai bat la cap? 

— Da, şi doctori, şi cercetători, sunt de toate soiurile. Şi 
toţi vor să ştie ce s-a întâmplat. Ce am simţit. Să mă facă 
să iau parte la cercetările lor. 

— Ştii bine că moartea este un subiect care face, de 
acum, obiectul unor studii serioase. Chiar s-a alocat şi 
buget în acest sens. Însă nu asta te-a adus la mine. Din 
contră. Zâmbi şi îşi aranjă ochelarii: Ce surpriză, Hannah! 
Eşti însărcinată! 

— Aşa e. 

— O surpriză fericită? 

Naomi o privi atentă, cu ochii ei blânzi. Ochi care o 
convinseseră pe Hannah să aibă încredere în ea întreaga sa 
viaţă de adult. 

— Cred că înţeleg: eziţi în a păstra ori nu copilul. 

Hannah ridică din umeri. Doar ea era judecătoarea. 

Era rândul celor care erau de partea vieţii să se descurce. 
Auzi un câine lătrând în depărtare şi glasuri de copii pe 
stradă. 

— Din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu primul tău copil? 


4 Experienţa Morţii Iminente. (N.t.) 
61 


Încă o ridicare din umeri. Oare cum avea să abordeze 
cazul? Căci tot ea rămânea judecătorul. Şi, de obicei, 
judecătorii nu sunt deloc vorbăreţi. Atâta doar că trebuia să 
joace şi rolul procurorului, atunci când apărarea îşi va 
chema martorii la bară. Aşa cum tocmai făcea. Or, când 
procurorul îşi va chema şi el martorii, tot ea va trebui să se 
exprime şi în numele apărării. lar la urmă se va retrage 
pentru a delibera. 

— Hannah! 

— Normal că mă gândesc la Johannes. Şi la boala lui. 
Totuşi, s-a sinucis. 

— Deci te temi ca noul copil să nu fie şi el atins de 
aceeaşi maladie ca şi Johannes? 

— Da. 

— N-ai cum să ştii dinainte. 

— Dar copilul tot va avea asemenea predispoziţii. Să nu 
uităm că nici tânără nu mai sunt. 

Tăcere. Hannah profită pentru a-şi căuta cuvintele 
potrivite: 

— Maladiile psihice... începu, malformaţiile, toate acele 
boli care se pot vedea cu ochiul liber şi... 

Se întrerupse: 

— Într-adevăr, există un risc, Hannah. Întotdeauna există 
unul. Nu te pot minţi. 

larăşi tăcere. 

— Şi aşa sunt destui oameni pe pământ, spuse până la 
urmă Hannah. Nu ţi se pare normal ca o femeie ca mine, 
care prezintă un risc ridicat de a aduce pe lume un copil 
nesănătos, să ezite să-şi ducă sarcina până la capăt? 

— Ba da. Este normal să-ţi pui întrebări. Întrebări 
corecte... 

— Dacă ai fi tu femeia aflată în această situaţie... încercă 
Hannah, dar lăsă fraza în aer. Cu toate că se simţea 
relaxată. Până aici, procesul se derulase fără greşeală. 
Foarte bine, fiindcă astfel simţea că îşi poate dezvălui mai 
uşor sentimentele. Aşadar, dacă ai fi tu femeia aceea? 

— Hannah... 


62 


— Nu, lasă-mă să termin. Dacă ai fi tu femeia aceea de 
vreo patruzeci şi cinci de ani şi ai fi avut deja un copil 
bolnav, ce întrebări ţi-ai pune? 

Naomi se lăsă cu spatele pe scaun. 

— M-aş întreba care îmi sunt limitele şi dacă sunt gata să 
accept să fac toate sacrificiile necesare, în cazul în care ar 
trebui să cresc un copil cu tulburări mintale. Dacă nu risc să 
aduc atingere vieţii mele până acolo încât să am impresia 
că mi-am distrus-o în întregime. 

Hannah o aprobă din cap. Judecătorul ascultase 
argumentele apărării şi le găsise prea puţin convingătoare. 
Sigur ar avea impresia că şi-a distrus viaţa dacă ar fi 
obligată să treacă încă o dată prin aceleaşi încercări. Era de 
domeniul evidenţei. 

Naomi interveni, de parcă i-ar fi citit gândurile: 

— Mai este ceva la care m-aş gândi. 

— Da? La ce? 

— M-aş întreba dacă, de fapt, nu cumva copilul m-a ales 
pe mine. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că fiinţa asta care creşte chiar acum în 
pântecele tău te-a ales ea pe tine. Poate că, de fapt, ea te-a 
ales pe tine mai mult decât ai fi putut-o tu alege pe ea. 

— Cum adică? 

Naomi ridică din umeri. 

— Gândeşte-te mai bine. Orice ar fi, trebuie să mergi la 
consultaţie, la Rigshospitalet. Dacă vrei, mâine-dimineaţă, 
când ajung la cabinet, o să-mi rog secretara să îi sune şi să 
te programeze. 

— Trebuie neapărat s-o fac astăzi. 

Naomi o privi descumpănită. 

— Păi, astăzi sunt Rusaliile. 

— Spitalele sunt totuşi deschise. O mai fi ceva lume pe 
acolo. Nu mai pot, viaţa îmi este un adevărat coşmar... 

Hannah voia să spună mai mult, dar Naomi se ridicase 
deja pentru a o lua în braţe. Plânsul învinsese cuvintele. 


63 


Trebuie să fiu în stare să accept eventualele sacrificii şi 
să mă întreb dacă nu cumva copilul m-a ales pe mine. 

Aşadar, acestea sunt argumentele apărării, se gândi 
Hannah ieşind în stradă. Primul nu îi punea nicio problemă. 
Ştia bine că nu ar mai fi în stare, că nu ar mai suporta să 
trăiască alături de încă un copil bolnav. În schimb, dacă 
copilul era cel care o alesese pe ea, atunci totul se 
schimba. Ar putea să mai facă un efort. 

Nu. 

Ba da. 

Avea nevoie să audieze şi alţi martori. Procesul în care 
trebuia să se decidă soarta embrionului pe care îl purta în 
ea nu era decât la început. 


15 


Institutul Medico-Legal. Ora 10:54 


Chiar ar fi trebuit să sară odată cu ea. După cum îi 
promisese. Ar fi trebuit să fie ca ea, în acest moment: inert. 

— Niels! 

Se întoarse. Theodor Rantzau stătea în cadrul uşii cu 
ţigara în gură şi pe buze cu un surâs care putea însemna 
orice. Niels ţinea la el. Erau de aceeaşi vârstă, deşi medicul 
legist părea mai bătrân. De parcă fiecare dintre 
numeroasele cadavre pe care le văzuse defilând prin faţa 
lui de-a lungul anilor i-ar fi luat câte o zi sau două din viaţă. 

— Theo! exclamă polițistul. 

— Credeam că am terminat cu ea. Au fost prelevate 
eşantioanele, a trecut şi dentistul să o vadă. Analiza 
sângelui trebuie să... 

Niels îl întrerupse: 

— Mi se pare că avea un tatuaj pe mână. 

— Hai să vedem. 

Theodor îşi stinse ţigara de perete, înainte de a o lua 
după Niels în camera frigorifică. Unul dintre asistenţi trase 


64 


sertarul. Tot dezbrăcată rămăsese. Degeaba nu o văzuse 
vreodată polițistul altfel decât goală puşcă, fără vreun fir de 
păr pe altundeva decât pe cap, că tot era surprins. 

— Tu ai... 

Theodor nu îşi duse întrebarea până la capăt. 

— Da, eu. 

— Nu le poţi salva pe toate. Nici măcar aici, la spital. 

Chiar şi moartă, chipul tot speriat îi rămăsese. Vederea 
cadavrului îl îndureră pe Niels. Oricine ar fi fost, nu merita 
să sufere atât de mult. Odată ce ai închis ochii pentru 
ultima oară, ar trebui să ai cel puţin dreptul să te odihneşti 
în pace. 

— Partea posterioară a craniului este înfundată, constată 
Theodor. Ceafa e ruptă, la fel şi coloana vertebrală şi un 
şold. Genul de traumatism constatat de obicei după o 
cădere de la o asemenea înălţime. Nu a simţit nimic. 

Niels îl aprobă din cap. Mereu spun doctorii acelaşi lucru: 
„A fost foarte rapid. Nu a avut timp să sufere.” Dar cine 
poate şti ce simţi când ţi se face capul ţăndări? Poate că nu 
durează decât o fracțiune de secundă, dar de aici şi până la 
a pretinde că nu doare deloc... 

— Echelon. lţi spune ceva chestia asta? 

— Echelon? 

— Da. Acesta a fost ultimul ei cuvânt. 

— Echelon... 

— Da. 

— Ca sistemul american de informaţii? 

Niels preferă să ignore observaţia. 

— Poate să fie vorba despre vreun drog? Vreun produs 
lansat recent pe piaţă? 

— Nu. N-am auzit vorbindu-se despre aşa ceva. 

Subsolul Institutului Medico-Legal era rece şi căptuşit cu 
metal prins în nituri albe. În afara zumzăitului neoanelor, 
înăuntru era o tăcere de mormânt. 

— După părerea ta, ce vârstă avea? întrebă Niels. 


65 


— AŞ zice că vreo treizeci. Vezi ridurile astea fine din 
jurul ochilor? În orice caz, a făcut sport. Observi cât de 
musculoase îi sunt coapsele? 

— Toxicomanii nu fac sport... 

— Cu siguranţă nu era toxicomană. Îi examină minuţios 
braţele albe. În orice caz, nu se injecta. Nu e nicio urmă de 
ac. Şi nici violată nu a fost. 

Niels se strădui să îi examineze şi el starea pielii. 

— Body age, continuă legistul. Cunoşti expresia? Vârsta 
corpului. În societatea noastră occidentală modernă, nu 
rareori un om de cincizeci de ani prezintă un body age de 
şaptezeci. Proastă alimentaţie, lipsă de exerciţiu fizic, toate 
mizeriile astea. Dar cu ea lucrurile stau exact invers. 

— Corpul, adică, pare mai tânăr? 

— Aşa mi se pare. Are un corp de fată. 

— Să fi venit de undeva, din vreo ţară din Est? 

— E daneză. 

Medicul ridică unul dintre braţele cadavrului şi îi arată lui 
Niels literele scrise cu stiloul. 

— Uite şi faimosul tău tatuaj, zise zâmbind. Era dintre 
cele care îşi ţin agenda pe mână. Ştii genul? 

— Nevastă-mea e aşa, aprobă Niels simțind o înţepătură 
dureroasă. Nevastă. lubire. Suferinţă. Citi cu voce tare ceea 
ce femeia îşi notase pe dosul palmei. Scris elegant, tipic 
feminin: „Sună la bancă.” Şi, mai jos: „NMSB. Mie. 16.” 

— Tot asta am citit şi eu. 

— NMSB. Ce-o fi însemnând? 

Rantzau ridică din umeri. 

— În orice caz, mă îndoiesc că o româncă ar fi scris 
„Sună la bancă” şi „Mie”. 

— Şi eu. Dar ce-o fi însemnând NMSB? 

— N-am idee, dar am mai remarcat şi o cicatrice veche. 
Aici, arată Theodor trecând cu degetul peste ea, între 
sprânceană şi tâmplă. Am notat totul în raport. 

— O operaţie? 

— Nu. Nimeni nu incizează în zona asta. Aş crede, mai 
degrabă, că a fost vorba despre un accident. Dar, după 


66 


cum ţi-am spus, este ceva întâmplat extrem de demult. 
Probabil în copilărie. 

— Altceva? 

— Genunchii au o anume particularitate. 

— Poţi explica? 

— Are genunchii întorşi spre interior. Vezi? Are tălpile la 
zece şi zece, ca ale lui Chaplin. Ai fost de faţă când a fost 
ridicat cadavrul? 

Niels simți cum îl sufocă iarăşi sentimentul de 
culpabilitate. 

— De ce s-a încercat reanimarea? întrebă Theodor. 

— Ce vrei să zici? 

— Defibrilatorul nu poate face nimic atunci când craniul e 
zdrobit. Îmi închipui că mai toţi medicii sunt la curent cu 
chestia asta. Fie şi cei de la ambulanţă. 

— Nu a încercat nimeni să o reanimeze. 

— Eşti sigur? se miră legistul. 

— Doar eram acolo şi am văzut totul. 

— În cazul ăsta, poţi să-mi spui despre ce este vorba 
aici? 

Rantzau arătă un punct, sub sânul stâng. Niels se aplecă. 
Parcă ar fi fost urma unei lovituri. 

— Urmele astea sunt lăsate de un defibrilator. Urme 
rectangulare. Sunt mai multe. Toate identice. Nu e nicio 
îndoială. 

Theodor ridică fruntea. 

— Poţi întreba orice doctor şi îţi va spune acelaşi lucru ca 
mine: s-a încercat reanimarea acestei femei cu un 
defibrilator. 

Sună un telefon. Căzut pe gânduri, lui Niels îi trebuiră 
mai multe secunde pentru a realiza că era al său. 

— Bentzon? 

Sommersted vorbea mai încet decât de obicei. 

— Da. 

— O cheamă Dicte Van Hauen. Este prim-balerină de cea 
mai înaltă clasă în trupa Baletului Regal. 


67 


Niels se uită iarăşi la femeia întinsă pe masa de oţel. 
Dicte. Da, prenumele se potrivea de minune. Delicat şi 
fragil. Repetă, de parcă asta ar fi putut-o readuce la viaţă: 

— Dicte Van Hauen. 

Theodor ridică privirea. 

— Prim-balerina? 

Niels aprobă din cap. 

Din biroul alăturat se auzi sunând telefonul lui Theodor. 

— Mă duc să răspund, şopti acesta îndepărtându-se. 

De la celălalt capăt al firului, Sommersted mormăi: 

— Bentzon? 

— Da. 

— Nimeni nu a mai văzut-o de aproape treizeci şi şase de 
ore. Nu a ajuns la serviciu... 

Sommersted se întrerupse, părea foarte tulburat, lucru 
care îl surprinse pe Niels. Din spate se auzeau voci. Să fie 
sunetul unui televizor? Niels nu îşi putea desprinde privirea 
de Dicte. Chipul minunat îi era deformat de groază, de 
suferinţele pe care le îndurase în cursul acelor treizeci şi 
şase de ore la care se referea Sommersted. 

— Uite ce e, Niels... 

Era pentru întâia oară când superiorul se adresa 
folosindu-i prenumele. 

— Te vei duce la părinţii ei. O să-i spun lui Janni să-ți 
comunice adresa. 

— Sunteţi sigur? N-ar fi mai bine să... 

Sommersted îi tăie vorba: 

— Eşti ultimul care a văzut-o în viaţă. Ştiu că nu este 
distractiv, dar... 

— Bine, se face. 

— Va fi autopsiată. Când termini, vino după mine la 
Teatrul Regal. Să spunem... într-o oră? 

Acestea fiind zise, Sommersted închise. 

Niels era de acum singur cu trupul lipsit de viaţă al lui 
Dicte Van Hauen şi cu enigmatica inscripţie de pe mâna 
acesteia. „Sună la bancă. NMSB. Mie. 16.” Miercuri. Adică 
azi! Avea o întâlnire chiar azi? Cu cine? Oare nu cumva 


68 


exact din cauza acestei întâlniri trebuia să moară? Fusese 
împiedicată să meargă la întâlnire? Niels se uită la ceas: 
era trecut de 11. Mai erau cinci ore până la întâlnire. Cinci 
ore pentru a descoperi cu cine trebuia să se întâlnească. Şi 
unde. 


16 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
11:15 


Tăcerea este arma mea. Fiindcă a vorbi şi-a pierdut orice 
sens. Pentru mine, cuvintele nu mai există. Nu le mai 
găsesc. Aşa că mă mulţumesc să ascult. Ascult vocile de pe 
coridor, vocile doctorilor care trec pe acolo, zgomotul 
paşilor lor pe linoleum, murmurele celorlalţi pacienţi, 
cuvintele psihiatrilor care, din când în când, aruncă un ochi 
în camera mea şi mi se adresează. Le ascult vocile cum o 
ascultam altădată pe cea a Vinovatului. Am citit nişte 
lucruri în legătură cu vocile. Că sunt produse de laringe, 
corzile vocale şi aparatul respirator. Ştiu cu exactitate ce se 
întâmplă când vorbim: plămânii expulzează aerul care trece 
printre corzile vocale, ceea ce creează o vibraţie care se 
transmite în cavitatea bucală, înainte de a ieşi pe gură. O 
călătorie. Fiecare cuvânt pe care îl pronunţăm, fiecare 
sunet pe care îl producem efectuează un periplu îndelungat 
până să ajungă la urechile interlocutorului, un periplu 
deseori inutil, întrucât cuvintele alunecă pe timpan ca 
insectele pe parbrizul unei maşini. Nu însă şi ale lui, ale 
Vinovatului. Vocea i-a penetrat atât de adânc în mine, încât 
şi acum, la opt ani după, tot îmi mai răsună în minte. O ştiu 
până în cele mai mici amănunte. O voce vie, cu ton 
dramatic. Viril. Sigur pe el. 

Nu mă gândeam la toate acestea pe atunci, prin 2004. 
Era toamnă. Poate că s-ar fi putut întâmpla acum zece 
minute sau acum douăzeci de ani... Când mă întorceam de 


69 


la grădiniţă, obişnuiam să mă duc la culcare. Nu mă lăudam 
cu aşa ceva colegelor mele, fiindcă nu eram mândră de 
siestă, însă îmi făcea bine. Doar un ceas, între orele trei şi 
patru. Inainte de a mă băga în pat, aveam dreptul la un 
pahar de ciocolată cu lapte, pe care mama mi-l aducea în 
camera mea. Într-o bună zi, habar nu am din ce motiv, 
poate fiindcă pur şi simplu nu aveam chef de ciocolată cu 
lapte, am vărsat paharul într-un ghiveci şi, dintr-odată, mi-a 
fost imposibil să mai adorm. Imediat apoi, auzind zgomotul 
cheii învârtindu-se în broască, am înţeles ce se întâmpla: 
mama mă încuia în cameră. Aşa că, rămânând întinsă în 
pat şi ajungând până la mine sunete din dormitorul 
alăturat, frica a început, puţin câte puţin, să pună stăpânire 
pe mine. Percepeam şoapte şi râsete înfundate. Mama lăsa 
să-i scape gemete scurte, care nu îmi plăceau deloc. După 
care l-am auzit plecând. A doua zi l-am auzit întorcându-se. 
Săptămâni şi luni de-a rândul, scenariul s-a repetat: 
ciocolata cu lapte, zgomotul cheii în broască, vocile, 
sunetele, salutul de despărţire. Nu întârzia niciodată. După 
plecarea lui, Mămica venea să-mi descuie uşa, iar eu mă 
prefăceam că încep să mă trezesc. Şi ea îmi zicea de 
fiecare dată acelaşi lucru: „Ai dormit bine? Mă duc să fac 
rapid un duş.” Lucrurile au tinut-o tot aşa până în acea 
faimoasă zi de 17 septembrie 2004. Ploua atât de tare, 
încât puteam auzi zgomotul picăturilor lovind asfaltul. Ziua 
în care universul meu s-a făcut ţăndări. Mămica şi cu el au 
început să se certe în dormitor. Pe urmă au trecut în living. 
Abia în ziua aceea am auzit clar vocea lui, fiindcă strigau 
unul la altul. Abia în ziua aceea, în timp ce se certau, l-am 
redus într-o clipă numai la o voce ascunsă în străfundurile 
capului meu. Vocea. Mămica a început să plângă. Să plângă 
şi să urle. Pe urmă s-a făcut linişte. O linişte îngrijorătoare 
care, peste câteva secunde, m-a împins să mă ridic din pat 
şi să izbesc în uşa încuiată, care refuza să se deschidă. Am 
îngenuncheat şi am tras cu ochiul prin gaura cheii. Şi am 
zărit silueta unui bărbat. Silueta Vinovatului. Figura lui. 
Pielea. Câteva secunde mai târziu, după ce uşa de la intrare 


70 


s-a închis cu zgomot şi când Mămica încă mai urla, am 
reuşit, nici nu ştiu cum, să deschid uşa dormitorului meu. În 
orice caz, m-am năpustit pe coridor. Nu era nimeni acolo, 
doar o valiză scoasă dintr-un dulap. După care am luat-o la 
fugă spre living, în direcţia ţipetelor. În prima clipă nu am 
observat sângele. Nici cuțitul de pe podea. Ceva din mine 
refuza să le vadă. Acelaşi lucru care, apoi, m-a împins să 
iau totuşi cuțitul de pe jos, ca pentru a mă asigura că era 
de-adevăratelea. Abia atunci am zărit sângele care se 
scurgea din gâtul Mămicii, din beregata ei căscată. Ai fi zis 
că avea două guri, una care urla şi una care zâmbea. În 
faţa tabloului înfricoşător, am aruncat cuțitul care s-a lovit 
de parchet şi a dispărut sub canapea. Mămica s-a mişcat 
din loc şi a ieşit clătinându-se din living. Nici nu ştiu dacă 
m-a observat. Emitea un soi de gâlgâit, de parcă ar fi fost 
pe cale să se înece. Să se înece cu propriul sânge. Am mers 
după ea pe coridor, apoi la baie. Aş fi vrut să o ajut, însă nu 
ştiam cum, aşa că am asistat neputincioasă la lupta ei 
disperată de a rămâne în picioare. Şi mie îmi era greu să-mi 
păstrez echilibrul şi am alunecat de mai multe ori pe 
sângele ei. Pe urmă am văzut-o cum iese din baie şi am 
înţeles imediat că în curând avea să se prăbuşească. M-am 
întrebat deseori, ulterior, ce se dusese să facă în baie şi, 
chiar dacă poate părea o aiureală, cred că pur şi simplu 
voise să se vadă în oglindă, să se convingă că era cât se 
poate de real, că într-adevăr se tăiase gâtul cu un cuţit de 
bucătărie. A început să se învârtă de colo-colo, ca găinile 
cărora, văzusem eu, Tati le tăia gâtul în faţa coteţului de 
lângă pădure. Şi a umblat aşa, fără ţintă, pe urmă s-a 
reîntors în living. Încă mai aud zgomotul pe care l-a făcut 
când s-a prăbuşit pe podea, cu telefonul în mână. Un sunet 
extrem de moale. M-am aşezat lângă ea. În clipa în care m- 
a văzut, privirea i-a încremenit. De atunci îmi este ciudă pe 
mine că nu am reuşit să fac ceva pentru a o salva pe 
Mămica. Degeaba îmi tot repetă psihiatrii, psihologii şi Tati 
că nu aveam decât cinci ani şi nu aş fi putut în niciun caz să 
o salvez, nu pot înceta să mă simt vinovată. Şi îşi închipuie 


71 


că acesta este motivul pentru care nu vorbesc. Sentimentul 
de culpabilitate. 


Când se deschide uşa camerei, nădăjduiesc că este Tati. 
Doar el este lumina care limpezeşte tenebrele. Imi spun 
deseori - mi-o spuneam şi înainte de moartea Mămicii - că 
singurul lucru care contează cu adevărat pentru mine este 
fericirea lui. Din păcate, nu e Tati, ci infirmiera cu voce 
blândă. Imi aduce cărţi, cum face, de altfel, în mod regulat. 
Cred că Tati a sfătuit-o. 

— Ce mai faci? mă întreabă, ştiind foarte bine că nu are 
nicio şansă să îi răspund. 

Lasă cărţile lângă mine, pe masă, şi se duce să deschidă 
fereastra. Admiră câteva momente parcul, peluza arsă de 
soare, băncile cu vopseaua scorojită, sălciile fremătând sub 
adierea brizei. 

— Ce mai faci, Silke? 

Se lasă în genunchi în faţa mea, părând să caute un lucru 
anume în adâncul ochilor mei, un lucru care, ştie ea foarte 
bine, se găseşte pe acolo pe undeva, doar că nu reuşeşte 
să dea de el. 

„Mi-am cam pierdut obişnuinţa de a-mi pune întrebări”, 
cam acesta este răspunsul care îmi vine în minte. De fapt, 
este un citat extras din Stră/nul/ lui Camus, una dintre 
cărţile mele preferate. O clipă, am impresia că infirmiera m- 
a auzit. Oricum, dă din cap şi îşi lasă palma peste a mea. 
Nu-mi place chestia asta. Doar Tati are voie să mă atingă. 
Doar Tati al meu drag. 

— Ţi-e sete? se arată îngrijorată, aşezând un pahar cu 
suc de fructe pe masă. 

Pe urmă, pleacă. Şi mă lasă singură, în universul meu, cu 
acest suc de fructe roşii care îmi aminteşte de sânge. 
Singură cu întrebarea care îmi arde creierul ca un fier 
înroşit în foc, care îmi răsună în cap de aproape opt ani: 
cine este Vinovatul? 


72 


17 


Niels ieşi din Copenhaga la volanul maşinii, îndreptându- 
se spre nord. Spre cartierele elegante. Încet-încet, imobilele 
deveneau tot mai scunde, tot mai cenuşii, după care lăsau 
loc unor vile din ce în ce mai somptuoase, în faţa cărora 
erau parcate maşini tot mai luxoase. La radio, un fost coleg 
al lui Hannah, de la Institutul Niels-Bohr, vorbea despre 
eclipsa de lună care urma să aibă loc. O eclipsă, îşi zise 
Niels întristat, exact cum se întâmplă şi cu noi doi, cu 
Hannah şi cu mine. 


Vedboek. Ora 11:30 


Un sunet nou umplu interiorul automobilului: ţărâitul 
monoton al aspersoarelor automate, menite să apere 
peluzele verzi şi sclipitoare de razele devastatoare ale 
soarelui. Pe şosea, la fiecare douăzeci de metri, era montat 
câte un temporizator de trafic. Niels opri GPS-ul. Nu mai 
avea nevoie de el. jurnaliştii i-o luaseră înainte, îi depăşi şi 
parcă la o distanţă destul de mare. Trecuseră deja câteva 
minute de când se tot uita la animalele astea de pradă, 
când îi sună telefonul mobil. 

— Bentzon la telefon. 

— Casper sunt. De la informatică. Sommersted m-a 
însărcinat să verific telefonul lui Dicte. Şi e-mailul. 

— Casper, nu le zicem morţilor pe numele mic, observă 
Niels iritat. 

Se simţi brusc bătrân. Când te apuci să le dai lecţii de 
conduită adulţilor, înseamnă că ţi-a cam trecut data 
expirării... 

— Am verificat telefonul mobil al lui Dicte Van Hauen, 
anunţă Casper după două-trei secunde. 

— Şi? 

— Şi-a reziliat abonamentul acum trei săptămâni. Odată 
cu cel pentru internet şi cablu TV. 


73 


Niels mai aruncă o privire în retrovizor. jurnaliştii băteau 
pasul pe loc, cuprinşi de nerăbdare, în faţa intrării în vilă. 

— Ce îţi spune chestia asta, Casper? 

— Dacă mi s-ar părea că se ţine Echelon-ul pe urmele 
mele şi îmi sunt ascultate convorbirile, cu certitudine aş 
reacţiona la fel. 

Echelon-ul. Niels căzu pe gânduri. Rememorând expresia 
feţei lui Dicte în clipa în care pronunţase acel cuvânt. Or, 
femeia privise către est, către port, către locul unde soarele 
apusese. Să o fi uşurat faptul că pronunţase cuvântul? 

— Mai eşti acolo? 

— Sunt, sunt, Casper. Verifică-i apelurile şi activitatea pe 
net în cursul ultimelor săptămâni. 

— Deja am început s-o fac. 

— Îţi spun ceva inițialele acelea, NMSB? 

— Absolut nimic, se grăbi Casper să răspundă. 

— Să fi având vreo bancă numele ăsta? Doar pe mână 
scria „Sună la bancă” şi „NMSB miercuri ora 16”. 

Niels îl auzi pe Casper tastând rapid pe computer. 

— NMSB zici? 

— Da. 

— Este o bancă în Massachusetts care se numeşte North 
Middlesex Savings Bank. 

— Casper, n-ar fi oare mai bine să ne gândim că este 
vorba despre altceva decât despre o bancă? 

— De ce? Dacă este vorba despre Echelon... 

Niels îl întrerupse pe Casper înainte ca acesta să se 
aventureze mult prea departe pe calea teoriei conspirației: 

— Poţi să mai cauţi, te rog? 

— Asta şi fac. 

— Verifică SMS-urile. Şi pe internet. Prin e-mailuri. S-ar 
putea să fie vorba despre o persoană anume. Şi astea să îi 
fie inițialele. Poate chiar angajatul unei bănci. Consilier 
sau... 

— Adică, vrei să caut pur şi simplu tot ce ţine de NMSB? îl 
întrerupse Casper, la rândul lui. 

— Exact. 


74 


— New Mexico School of Baseball. 

— Mă faci să pierd vremea. 

— Nu ar trebui să aşteptăm un mandat înainte de a trece 
la treabă? 

— Sună la biroul lui Sommersted. Cere-le s-o facă în 
procedură de urgenţă, îi ordonă Niels înainte de a închide. 


Niels zări fotograful înainte ca acesta să-l repereze. 
Paparazzo fixase aparatul pe placa de alamă montată în 
zidul de cărămidă, în apropierea portiţei din fier forjat. 

— Sunteţi de la poliţie, este? 

Jurnalistul îl recunoscuse. Să-l mai fi întâlnit Niels 
vreodată? Figură calmă, privire binevoitoare în spatele unei 
perechi de ochelari ieftini care îi dădeau un aer încă şi mai 
simpatic. 

— Nu aţi pierdut timpul, răspunse Niels. 

Ar fi vrut să-l ia de guler şi să-l lipească de perete. 
Jurnalistul ridică din umeri. 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Ştiţi bine că nu am dreptul de a vă răspunde. 

— Nici nu ştiţi cel puţin ce vreau să vă întreb... 

Niels nu îl lăsă să-şi termine fraza: 

— Ascultaţi-mă bine: chiar nu puteţi avea răbdare măcar 
o zi? Una singură. Oamenii ăştia au fost loviți de o tragedie. 

Jurnalistul îşi flutură carneţelul pe care notă: Tragedie. 
Uite aşa obţin inşii ăştia declaraţiile. Chiar dacă eşti hotărât 
să păstrezi tăcerea, tot reuşesc să te facă să vorbeşti, îşi 
zise Niels. 

— Dumneavoastră aţi încercat să o împiedicaţi să sară, 
nu-i aşa? 

Prima intenţie: să mintă. Să zică nu. Niels optă pentru a 
doua: să-i întoarcă spatele şi să sune la portiţă. 

— De aceea aţi venit? Pentru a vă cere iertare? 

Niels se întoarse. 

— Poftim? 

— Da. Pentru că nu aţi reuşit să o salvaţi. 


75 


Clic. Şi iar clic. Fotograful se apropie şi îl mai imortaliză 
de două ori. Niels sună iarăşi. 

— Nu _ umblaţi câte doi, de obicei? întrebă iarăşi 
jurnalistul. 

„De obicei.” Nu mai există obiceiuri, se gândi Niels. Au 
încetat să mai existe în clipa în care Dicte a făcut marele 
salt, fiindcă nicicând mai înainte nu se sinucisese cineva 
sub ochii lui Niels Bentzon. 

O voce moale se adresă prin interfon: 

— Ce mai vreţi? Lăsaţi-ne în pace! 

— Sunt de la poliţia din Copenhaga. Vă rog să-mi 
deschideţi, explică hotărât Niels. 

Jurnalistul încă îşi mai nota ceva în carnet când Niels o 
luă pe aleea pavată care ducea la uşa de la intrare. Il 
învălui un sentiment de uşurare. Aflaseră deja vestea 
groaznică, aşa că n-o va mai vedea pe mama victimei 
leşinând şi nu va mai asista la primele secunde de 
disperare. Niels se uita de fiecare dată direct în ochii 
oamenilor, atunci când le anunţa dispariţia unei fiinţe dragi. 
Nu trebuia sub nicio formă să coboare sau să întoarcă 
privirea. Trebuia să păstrezi permanent contactul, să le 
arăţi că nu sunt singuri, să fii gata să intervii, la nevoie. Era 
de parcă ai asista la prăbuşirea unui oraş: orice speranţă 
dispărea într-o secundă. Primele clipe erau cele mai grele, 
chiar dacă cei anunţaţi păstrau tăcerea. Urmau lacrimile, 
tipetele şi atunci totul se simplifica. 

Uşa se întredeschise şi apărură nişte degete. Niels le 
privi: mână de femeie, îngrijită, purtând doar o verighetă de 
aur. 

— Intraţi, se auzi vocea din spatele uşii. 

Femeia nu voia să se arate, iar Niels o înţelegea perfect. 
De dincolo de portiţă, fotograful pândea şi cea mai mică 
imagine. O jumătate de chip răvăşit de plâns, de după o 
uşă întredeschisă, o mână fluturând amenințătoare - cu cât 
victimele încearcă să le scape, cu atât mai bine pentru 
jurnalişti. Niels se grăbi să intre şi să închidă uşa. Odată 
obişnuit cu întunericul din hol, descoperi o femeie prea 


76 


tânără pentru a fi mama lui Dicte, dar prea în vârstă pentru 
a-i fi soră. 

— Niels Bentzon, de la poliţia din Copenhaga. 
Condoleante. 

Strânse îndelung mâna care se întinse rece şi uscată. 

— Cecilie Van Hauen. Sunt sora vitregă a lui Dicte, îi 
explică în şoaptă femeia. 

Ochi verzi. Păr negru, cu firul tare, tuns până la umeri, 
lăsând la vedere două mici pietre preţioase roşii prinse în 
urechi. Părea a avea origine mediteraneană sau din altă 
regiune îndepărtată, îşi zise Niels. 

— Urmaţi-mă. 

În timp ce mergea după ea pe coridor, se strădui să-şi 
alcătuiască o imagine rapidă a trecutului lui Dicte: familie 
veche, avută, de tradiţie. Pe un pupitru, îmbrăcată în piele, 
era aşezată o carte de oaspeţi. In trecere, Niels apucă să 
citească două cuvinte, multumesc şi fantastic, scrise cu 
minunate caractere feminine. Deasupra, pe o etajeră, 
remarcă alte zece asemenea volume identice. 

— De câtă vreme locuieşte familia Van Hauen aici? 

— Familia sau părinţii lui Dicte? 

Cecilie Van Hauen schiţă un zâmbet şi adăugă, înainte ca 
Niels să fi avut timp să mai spună ceva: 

— Mi se pare că de pe la jumătatea secolului al XIX-lea. 

Niels aprobă din cap. Era convins că femeia ştia data 
precisă. Doar noii îmbogăţiţi însă fac paradă cu aşa ceva. 
Familia Van Hauen demonstra apartenenţa la înalta 
societate cu o subtilitate deosebită, graţie cărţii de oaspeţi 
în zece volume, colecţiei de portrete agăţate pe pereţii 
coridorului şi mobilierului vechi. Niels era convins că fiecare 
obiect îşi avea povestea lui. Precum mica piesă de mobilier 
care aparținuse cine ştie cărui farmacist chinez, care trona 
în vestibul cu toate cele o sută de sertăraşe ale sale. Dacă 
ar întreba, ar avea pesemne parte de o interminabilă 
naraţiune în care ar fi vorba despre călătorii comerciale, 
aventuri în Orient şi străbuni care contractaseră malarie şi 
friguri galbene. 


77 


Cecilie oftă discret, apoi bătu la uşă, înainte de a 
deschide, tot atât de delicat ca briza estivală care trecea 
prin casă. 

— Puteţi să-mi mai spuneţi o dată numele 
dumneavoastră? şopti. 

— Bentzon. Niels Bentzon. 

— Vă voi prezenta. 

Mama era aşezată lângă fereastră. Perdelele de culoare 
deschisă erau trase, aşa că încăperea era scăldată într-o 
lumină difuză, blândă, celestă. 

— Vi-| prezint pe domnul Jens Bentzon, de la poliţie, 
anunţă Cecilie. 

Mama se întoarse. Plânsese. Tatăl se ridică. Era cu un 
cap mai scund decât Niels, iar craniul îi chelise de multă 
vreme. Ochi cenuşii şi dantură perfectă. 

— Niels Bentzon de la poliţia din Copenhaga. 

— Credeam că faceţi întotdeauna deplasarea câte doi. 

— Nu şi astăzi. 

Niels strânse mâna tatălui şi ghici întrebarea: li se 
acorda, aşadar, un tratament de favoare trimiţându-li-se 
doar un poliţist în loc de doi pentru a le spune ceea ce deja 
ştiau? 

— Presa este aici de două ceasuri... 

— Charlotte şi Hans Henrik. Ce-ar fi să ne aşezăm? 
interveni Cecilie care îl invită pe Niels să ia loc la masa 
aflată în apropierea unei uşi de sticlă. Doriţi ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. 

— Mie îmi poţi turna un coniac, spuse uscat Hans Henrik. 

Cecilie şi mama ei schimbară rapid o privire. Atât de 
rapid, încât poate că nici ele nu îşi dădură seama, se gândi 
Niels în timp ce se uita la fotografia în mărime naturală a lui 
Dicte, fixată pe peretele din fund. O operă alb-negru cu 
semnătura fotografului. Dicte se afla pe scena Teatrului 
Regal, cu un picior ridicat vertical, dreaptă, scrutând 
obiectivul. Aşa că, acum, părea a se uita adânc în ochii lui 
Niels, însă cu o privire liniştită, lipsită de orice spaimă. 
Exact opusul femeii fragile pe care o văzuse pe pod. 


78 


Graţioasă, fermecătoare. Cu ochii negri ca un contrapunct 
faţă de albeaţa pielii. Cu pomeţii înalţi. Cu trupul ei cu 
forme estompate. Avea în privire o expresie în care Niels se 
recunoscu. Ce să fie? Convingerea că nimeni nu poate face 
nimic pentru tine? Că eşti singur pe lume? 

— Ce ne-aţi mai putea spune faţă de ceea ce am aflat? 
începu Hans Henrik. 

— Vă pot spune că a sărit din înaltul podului Dybbalsbro 
astă-noapte, puţin înainte de ora unu. Şi că a decedat pe 
loc. 

Tatăl se adresă din nou, mereu pe acelaşi ton dur, 
intransigent: 

— Era dezbrăcată? 

— Da. Şi ameţită. 

— Alcool? 

— Drog. 

Prima reacție fu a Charlottei, mama lui Dicte: 

— Doamne Dumnezeule! 

Hans Henrik îi puse o mână pe umăr. Femeia izbucni în 
lacrimi şi îşi lipi obrazul de gâtul soţului. 

— Sunt dezolat... murmură Niels. 

Cecilie se întoarse cu trei pahare de coniac. Unul i-l oferi 
poliţistului, fără a ţine seama de refuzul acestuia. 

— Sportivii de mare performanţă au recurs uneori la 
dopaj cu diferite substanţe. EPO etc., reluă Niels. 
Fenomenul nu este nou. Poate că asemenea substanţe au 
sfârşit prin a avea efecte negative asupra creierului... 

— Nu dorim să fie autopsiată, spuse Hans Henrik golindu- 
şi paharul. Dar poate că nu noi trebuie să hotărâm?... 

Cum răspunsul era de la sine înţeles, Niels se abţinu să 
comenteze. Nu ar face decât să arunce gaz pe foc, ţinând 
cont de starea de frustrare a tatălui, din acest moment. 
Reacţie absolut normală, de altfel. Şi-ar fi dorit să-şi 
plesnească fiica, să o certe, să o întrebe ce fusese în capul 
ei, cum de le putuse face aşa ceva. Peste două ceasuri ar 
ruga-o să-l ierte şi ar plânge în hohote. Mama ridică 


79 


paharul. Niels observă cum alcoolul se scurgea din pahar, 
oferindu-i o linişte de scurtă durată. 

— Sunteţi sigur că a murit pe loc? 

— Da. Dicte a murit în clipa în care a atins pământul. Nu 
a suferit. 

— Dar înainte de a-l atinge... 

Hans Henrik nu îşi putu duce fraza până la capăt şi 
întoarse privirea. 

— Sunt ultima persoană cu care a vorbit, recunoscu 
Niels. 

Se miră şi el de dezvăluirea făcută. Oare de asta venise? 
Da, printre altele. Pentru a-şi primi iertarea. Dintr-odată, 
părinţii lui Dicte se uitară la el uluiţi. 

— Ultima persoană, repetă Hans Henrik. V-a spus ceva? 

— Da. A pronunţat un cuvânt pe care nu l-am auzit prea 
bine. Ceva semănând cu „Echelon”. 

Părinţii se priviră unul pe celălalt. Mama scutură din cap. 
Niels repetă rar: 

— Echelon. Vă spune ceva? Cred că este un cuvânt care 
ar putea trimite la... în sfârşit, nu ştiu cum să vă explic. 

— Încercaţi totuşi, îl încuraja tatăl. 

— Care în mintea ei trimitea la ceva agreabil. Părea atât 
de fericită spunându-l... Mi s-a părut dintr-odată liniştită. 

Mama încercă să zâmbească. 

— Altceva nu a spus? 

— Nu. Mi-a fost extraordinar de greu să stabilesc 
contactul cu ea. La un moment dat chiar am încercat să-i 
vorbesc în engleză. Nu eram sigur că mă înţelege în 
daneză. 

— Şi ce i-aţi spus? îl întrebă tatăl. 

Niels cobori privirea spre masă. Işi drese glasul. Coniacul 
îl aştepta în continuare. Care să fi fost ultimele cuvinte pe 
care le auzise Dicte înainte de a părăsi lumea aceasta? Asta 
dorea să afle tatăl. De altfel, pe bună dreptate. 

— În acest gen de situaţii, urmăm o procedură precisă. 
Ne adresăm subiecţilor, încercăm să stabilim un dialog în 
aşa fel încât să întrerupem monologul care revine iar şi iar 


80 


în mintea lor. Încercăm să îi aducem înapoi la realitate, 
înţelegeţi? 

Dacă mama aprobă cu un semn al capului, Hans Henrik îl 
privi lung, de parcă el ar fi fost cel care şi-ar fi împins fiica 
în gol. În clipa în care adresă următoarea întrebare, intui că 
intra într-o zonă cu acces interzis: 

— Mi s-a părut că se simţea urmărită. 

— urmărită? se miră Charlotte. 

— S-ar putea să fi fost numai din cauză că... 

Niels se strădui să găsească cuvintele potrivite, însă 
renunţă. 

— Probabil că a fost o reacţie provocată de delir, şi aşa 
să fi avut eu impresia că... Totuşi, trebuie să vă pun 
această întrebare. 

Tăcere. Niels trase adânc aer în piept şi formulă: 

— Fiica dumneavoastră a avut cumva vreun conflict cu 
cineva? V-a vorbit despre ceva neobişnuit care să se fi 
întâmplat în ultima vreme? 

— Neobişnuit? repetă tatăl interogativ. 

— Despre un nou iubit? Sau poate despre necazuri 
financiare? 

— Dicte nu avea simţul banului, răspunse Hans Henrik. 
De administrat, noi îi administram conturile bancare. Aşa că 
nu a avut niciodată necazuri de această natură. 

— Avea scris pe mână „Sună banca”. De parcă nu ar fi 
vrut să uite... 

— Danske Bank, da. Eu o rugasem să le dea telefon. 

— De ce? Vă întreb fiindcă mi-aţi spus că dumneavoastră 
îi administraţi conturile. 

— Trebuia să semneze nişte documente. 

— Documente? 

— Da, unele privitoare la pensie. Ceva de genul acesta. 
Nu văd legătura cu subiectul, se impacientă gazda. 

— Vă spun ceva inițialele NMSB? 

Hans Henrik şi Charlotte se uitară unul la altul. 


81 


— S-ar putea să fie inițialele unei persoane cu nume mai 
lung? Nu ar fi rar în zilele noastre, sugeră Niels pentru a 
încerca să îi aducă pe calea dorită. 

Mama clătină din cap. 

— Ceva gen Niels Michael? sugeră polițistul. Niels Michael 
şi mai nu ştiu cum. 

Tatăl negă şi el tot aşa. 

— Sau Nadja... Natasja Marie... 

Hans Henrik îl întrerupse: 

— De ce ne puneţi toate aceste întrebări? Nu înţeleg 
unde vreţi să ajungeţi. Există motive pentru a considera că 
moartea lui Dicte are o origine criminală? 

— Nu sunt convins. Dar, cum v-am mai spus, am avut 
impresia că... 

Niels renunţă să mai explice, păstrându-se în limitele 
obişnuite ale cercetării. 

— Avea scris pe mână „NMSB. Mie. 16 h”. S-ar putea să 
fie vorba despre un loc. Despre o asociaţie. Despre un 
partid politic... 

Incă o dată, drept răspuns, nu obţinu decât clătinări din 
cap. 

— Bine. Dacă totuşi vă amintiţi vreun nume... 

— Nu vom întârzia să vă contactăm. 

— Chiar dacă veţi avea impresia că nu poate exista nicio 
legătură cu acest caz. Cel puţin aşa am putea evita să nu 
pierdem timpul ducând ancheta într-o direcţie eronată. 

— Sigur că da, aprobă sec Hans Henrik. 

In sfârşit, un domeniu în care se simţea acasă. Eficienţa. 
Evitarea pierderii de timp. Niels îi zâmbi compătimitor. 

— OK. Să vorbim acum despre relaţiile fiicei 
dumneavoastră. Nu rareori anumite persoane fac o 
adevărată pasiune pentru vedete. Ne întâlnim adesea cu 
cazurile unor vedete hărţuite de fani cu afecţiuni psihice. 
Evident, în general este vorba despre actori de cinema. Sau 
despre muzicieni. Dar de ce nu ar fi valabil şi pentru 
vedetele baletului? 


82 


Îşi îndreptă privirea către mamă. Aceasta ridică din umeri 
dezorientată. 

— Când aţi stat de vorbă cu ea ultima oară? 

Hans Henrik îşi drese glasul. 

— Cu mai multe săptămâni în urmă. 

— Mai multe săptămâni? Puteţi fi mai exact? 

Mama îşi strânse soţul de mână. Niels constată că 
întrebarea îi zguduise. De aceea insistă: 

— Câte? Cinci săptămâni? Zece? 

— De ce este atât de important să ştiţi de când nu am 
mai vorbit cu fiica noastră? se enervă tatăl. 

— Dacă se va dovedi că împrejurările în care a murit fiica 
dumneavoastră sunt suspecte, vom fi obligaţi să 
reconstituim ce a făcut, pas cu pas, în cursul ultimelor 
săptămâni... 

Hans Henrik îl întrerupse: 

— Nu am mai stat de vorbă cu Dicte de şase luni. Asta 
este. Acum sunteţi satisfăcut? 

Niels preferă să nu răspundă. Hans Henrik era pe cale de 
a-şi pierde cumpătul. 

— Ea... Noi... 

Încremeni. Charlotte continuă: 

— Dicte se distanţase de noi. 

— Se distanţase? 

— Nu mai voia să ne vadă. 

— De ce? 

Hans Henrik interveni din nou: 

— Chiar este nevoie să... 

— De ce nu aţi mai luat legătura cu fiica dumneavoastră 
de şase săptămâni? insistă Niels. 

Tăcere. Secunde apăsătoare, în care Charlotte privea fix 
un colţ al mesei. Până la urmă, Hans Henrik fu cel care 
reacţionă, după ce îşi mai drese o dată vocea: 

— După cum v-a spus soţia mea, Dicte se distanţase de 
noi. Decisese să nu mai pună piciorul în casa în care a 
copilărit. 

— De ce? 

83 


— Bine, vă datorez o explicaţie. 

Aruncă rapid o privire către Charlotte. Nu pentru a-i 
solicita ajutorul, nu, din contră, pentru a se asigura mai 
degrabă că nu va interveni: 

— Totul s-a petrecut treptat, începând din toamna 
trecută. Nu ne-a mai sunat, nu ne-a mai răspuns la 
telefoane, nu ne-a mai vizitat. Ultima oară când am stat de 
vorbă cu ea a fost la teatru, cu ocazia premierei... Ce balet 
era? 

Se întoarse către Charlotte pe care o lăsă, de data 
aceasta, să lămurească detaliul: 

— Dama cu camelii. 

— Exact. Ne-am dus să o vedem înaintea reprezentaţiei, 
dar s-a purtat rece, inaccesibil. Imi aduc aminte că 
atitudinea ei ne-a cam dat peste cap. Ai fi zis că... 

Se întoarse iarăşi spre soţie, care făcea eforturi pentru a- 
şi stăpâni lacrimile. 

— Ai fi zis că nu mai era Dicte a noastră cea pe care ne 
dusesem să o vedem. 

— Şi apoi? 

— Am încercat să o întâlnim. Charlotte chiar s-a dus de 
mai multe ori până la apartamentul ei. Numai că Dicte nu i- 
a deschis niciodată uşa. Încet-încet, am realizat că nu ne 
mai vrea în viaţa ei. 

— Adineauri mi-aţi spus că aţi rugat-o să sune la bancă. 

Niels îl privi atent pe Hans Henrik. 

— Aşa este, i-am scris. 

— Un e-mail? 

— Da. 

— Pe o adresă pe care o utiliza numai la teatru? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am aflat că îşi reziliase abonamentul de internet. 

Tatăl ridică din umeri. 

— Dacă a fost comisă o crimă, nu printre noi trebuie să 
căutaţi vinovatul. Sper că înţelegeţi. 

— Avea cumva duşmani? 

Hans Henrik clătină din cap. 


84 


— Nu, dar, după cum v-am spus, nu mai ţineam legătura. 

— Evident. 

Niels se ridică. Ştia că nu avea cum obţine mai mult de 
atât. 

— Încă o întrebare, totuşi. 

— Da. 7 

— Dicte avea o cicatrice. In zona aceasta. 

Niels arătă cu degetul spre tâmplă. Charlotte îi aruncă o 
privire îngrozită, apoi se întoarse către soțul ei. Teribilele 
secrete de familie, reflectă polițistul. Ne închipuim că sunt 
bine păstrate, dar, în realitate, le purtăm în permanenţă cu 
noi, ascunse sub haine. Cândva, Hans Henrik trebuie că 
avusese probleme cu alcoolul şi probabil că încă le mai 
avea. Fata tăiase toate punţile care o legau de propria 
familie. Şi iată că apărea şi un vechi accident despre care 
nimeni nu vorbise niciodată. Până în clipa de faţă. 

Hans Henrik tuşi şi răspunse: 

— Dicte a avut un accident când era mică, accident care 
s-a soldat cu puncte de sutură. 

— Ce fel de accident? 

— Unde mai vreţi să ajungeţi şi cu chestia asta? 

Dintr-odată, de undeva, din casă, răsună un țipăt. 

Hans Henrik sări şi o luă la fugă, iar soţia lui îl urmă 
imediat. Niels îşi privi lung paharul de coniac şi hotărî că va 
rezista tentaţiei de a bea. Se duse şi el după ceilalţi, în 
living, unde o zări pe Cecilie în faţa televizorului, cu faţa 
ascunsă în palme. Canalul de ştiri difuza un film înregistrat 
cu un telefon mobil. Imaginea era tulbure, tremurătoare, 
întunecată şi calitatea devenise încă şi mai proastă în 
momentul în care cameramanul amator încercase să 
focalizeze pe săritura lui Dicte. Charlotte izbucni şi ea în 
lacrimi şi dispăru în fugă din încăpere. Nu apucă să-l mai 
vadă pe Niels încercând să o prindă, atingându-i spatele gol 
înainte de cădere, şi momentul în care el însuşi îşi pierduse 
echilibrul. Hans Henrik rămase împietrit în faţa ecranului. I 
observă pe Niels clătinându-se spre gol, în vârful micului 
turn al podului, apoi ajutat de colegi să coboare. 


85 


— Cred că ar trebui să vă mulţumesc. Văd că aţi încercat 
tot ceea ce se putea, şopti înainte de a ieşi, la rândul lui, 
din living. 

Niels urmări de unul singur reluarea filmului. De data 
aceasta, cu încetinitorul. Cum Dicte îşi ia deodată avânt, îşi 
lasă toată greutatea corpului pe piciorul stâng şi sare cu 
eleganţă. El se aruncă după ea, braţul stâng se întinde la 
maximum şi degetele reuşesc să atingă spatele femeii. 
După care camera o urmăreşte pe Dicte în cădere. 
Strivindu-se de şine. Murind pe loc. Niels face eforturi ca să 
nu cadă şi el. Nişte poliţişti ţâşnesc şi îl trag înapoi pe 
platformă. 

In casă domnea o tăcere de moarte. Să fi ieşit Charlotte 
în grădină? Niels traversă livingul până la fereastră şi dădu 
puţin într-o parte perdeaua. Dincolo de marginea 
proprietăţii, zări podul Øresund. Un elicopter de la TV2 
News  survola zona filmând, fără niciun dubiu, casa 
îndoliată. Niels se întoarse în vestibul. Se opri în faţa 
impresionantei cărţi de oaspeţi şi începu să citească. „Am 
petrecut o seară de neuitat. Mulţumesc pentru tot. 
Stephanie.” Urma un cuvânt franțuzesc pe care nu îl 
înţelese. Întoarse paginile. Mulţumiri peste mulţumiri. 
Cuvinte precum încântător, generozitate şi ospitalitate 
reveneau cu regularitate, într-un incredibil număr de 
variante. Ceea ce făcea acum ţinea oare de activitatea 
specifică a poliţiei sau nu era decât o simplă curiozitate 
satisfăcută într-un moment nepotrivit? Verifică data de pe 
ultima pagină. Numele Stephanie era din 21 martie. De ce 
oare nu puseseră pe masă volumul cel mai recent? Chiar să 
nu mai fi primit pe nimeni în casă de trei luni încoace? Niels 
ridică ochii spre etajera pe care cele zece volume erau 
aşezate în ordine, unul lângă altul. Mulţumirile invitaţilor 
adresate familiei Van Hauen durau de secole. Pe spatele 
celui dintâi volum erau imprimaţi, cu cifre aurite, anii 1876- 
1893. Insă cel mai bine reprezentaţi erau anii de după cel 
de-al Doilea Război Mondial. Luă de pe etajeră ultimul 
volum şi îl răsfoi. Până la ultima pagină. 28 mai 2011. Cam 


86 


acum cincisprezece zile. „Ca de fiecare dată, o încântare”, 
stătea scris. Niels recunoscu imediat semnătura. Era 
aceeaşi cu cea care figura pe ecusonul lui de poliţist. Şi pe 
toată corespondenţa oficială pe care o primea de la 
eşalonul superior. W.H. Sommersted. 

— Doriţi să contribuiţi la cartea noastră de oaspeţi? 

Hans Henrik stătea în faţa uşii de la intrare. 

— Nu, doar... 

— Principiul nostru este de a nu lăsa pe nimeni să plece 
fără a ne scrie un cuvânt. 

Niels cobori ochii în pământ. 

— Este valabil numai pentru invitaţi. Acum, v-aş ruga să 
mă scuzaţi. 


Clădirea trebuie să fie climatizată, gândi Niels simțind 
iarăşi razele arzătoare ale soarelui biciuindu-i pielea. Grupul 
de jurnalişti sporise considerabil de când intrase el în casă. 
In doar un sfert de ceas ajunsese de la două persoane la 
zece. O mai fi vreo ieşire? Prea târziu. Aparatele de 
fotografiat păcăniră la foc automat. Cel mai bun lucru era 
să îi ignori şi să te porţi cât mai firesc. Cu cât încercai mai 
mult să le scapi, cu atât îi excitai mai tare. Portiţa din fier 
forjat, înaltă de doi metri, se deschise automat în faţa lui. 
Auzi spunându-se: 

— El e. Ala care n-a reuşit să o salveze. 

Şi o ploaie de întrebări se abătură peste el: 

— A spus ceva înainte de a sări? 

— Era sub influenţa stupefiantelor? A fost violată? 

— Cine a dezbrăcat-o? Cum au reacţionat părinţii? 

Niels se proţăpi înaintea jurnalistului care îi adresase 
ultima întrebare şi cea mai stupidă dintre toate. Chiar în 
clipa în care era gata să facă o prostie, sună telefonul. 

— Bentzon. 

Fu nevoit să-şi astupe cealaltă ureche pentru a putea 
auzi. 

— Theodor sunt. 

— Te aud foarte greu. 


87 


Se îndepărtă luând-o la trap pentru a scăpa de hoarda 
agresivă de jurnalişti. Medicul legist îşi drese glasul: 

— Am descoperit ceva. Mai bine ai trece pe aici cât de 
repede poţi. 

— Despre ce este vorba? Sommersted mi-a cerut să mă 
întâlnesc cu el... 

Rantzau îl întrerupse: 

— Niels, nu se poate la telefon. Haide odată! Grăbeşte- 
te! 


18 


Centrul oraşului Copenhaga. Ora 11:50 


Deschise geanta şi pregăti o seringă cu Ritalină. O 
înţepătură în şold era de ajuns. Işi desfăcu mai întâi 
cureaua şi cobori apoi uşor pantalonii. Efectul nu se lăsă 
aşteptat. Se afla pe o străduţă din centrul oraşului. Pentru o 
clipă închise ochii şi aşteptă ca substanţa să se 
răspândească în sânge şi să îi împrăştie măcar provizoriu 
oboseala. 

Se gândi din nou la imaginile văzute la televizor. La 
momentul în care Dicte sărise. Polițistul rămăsese o clipă 
suspendat în gol. Să fi avut ea timp să îi spună ceva? Să-l 
denunțe? Nu, doar îi urmărise de pe peron. Ea nu 
pronunţase niciun cuvânt. Era convins. Numai că astăzi era 
mai expus decât ieri. De acum, poliţia trecea la treabă, iar 
anchetatorii nu erau nişte idioţi. Nu vor întârzia să 
descopere că femeia nu sărise doar din disperare. Drept 
pentru care vor deschide o anchetă oficială. Corpul va fi 
autopsiat. Apartamentul va fi scotocit în amănunt şi 
fotografiat din toate unghiurile. Nu vor neglija niciun 
detaliu. Să fi uitat ceva acolo? Amprente digitale? Dovada 
de neglijenţă i-ar fi fost fatală, fiindcă poliţia dispunea de 
amprentele lui în arhivă, o ştia foarte bine. Ei, nu, trebuia 
să-şi păstreze calmul. Doar nu atinsese nimic. Nimic altceva 


88 


decât ceaşca de ceai pe care avusese grijă să o şteargă. 
Trecu încă o dată în revistă toate etapele acţiunii. Dicte 
deschisese uşa şi îl invitase să intre. Părea bucuroasă să-l 
vadă. După care el se aşezase fără să atingă nimic. Fusese 
deosebit de atent ca nu cumva să pună mâna pe ceva. 
După care o rugase să-l lase să meargă la baie. Acolo, 
pretinsese că uşa se blocase, pentru a o atrage pe Dicte. 
Într-un apartament, cel mai bine izolat fonic colţişor este 
baia. O trăsese înăuntru, închisese uşa cu piciorul şi îi 
înfipsese acul seringii în umăr. Dicte păruse surprinsă, 
şocată, se zbătuse, iar el o lovise, numărând în gând 
secundele. Cele mai delicate erau primele şaizeci. După 
care, femeia se destinsese. Ketamina îşi făcuse efectul. 
Zbătându-se, Dicte răsturnase mai multe obiecte: coşul 
pentru rufe murdare, prosoapele... Aşteptând-o să-şi 
revină, ca să-i mai treacă timpul, citise din mica biblie a lui 
Dicte: Phaidon. Aşa se numea cartea consacrată ultimelor 
ore din viaţa lui Socrate şi reflecţiilor filosofului despre 
nemurirea sufletului. Numai că, în momentele acelea, deja 
îşi pusese mănuşile. Nu, nicio grijă, ştersese totul în urma 
lui după ce pusese stăpânire pe ea. Ştersese clanţa de la 
baie şi... 

Nu, cu siguranţă nu lăsase nicio amprentă, era convins. 
Nici măcar atunci când se întorsese pentru a-şi recupera 
lucrurile, după ce ea sărise. Trebuia să-şi vină în fire. Şi să 
continue. Nu putea abandona tocmai acum. Scoase lista din 
buzunar. Numele lui Dicte Van Hauen era primul. După care 
urma cel al lui Hannah Lund. Din păcate, nu reuşise să îi 
procure adresa. Nu era la liber. Neplăcut. Era cea mai 
cunoscută dintre toate persoanele care trăiseră experienţa 
morţii iminente. Experienţa morţii iminente! Ce termen 
absurd! Dar cum să numeşti altfel fenomenul? Ce cuvinte 
să utilizezi pentru a desemna călătoria dincolo? Hannah 
Lund era cea care adusese dovada cea mai convingătoare 
că exista viaţă după moarte. Citise articolul despre ea pe 
un site specializat. Hannah Lund fusese internată la 
Rigshospitalet în ziua de Crăciun a anului 2009, în urma 


89 


unui grav accident de circulaţie. Cu un an mai devreme, în 
2008, cercetătorii hotărâseră să înceapă o experienţă 
ştiinţifică la scară planetară, destinată să facă lumină în 
cazurile de EMI, care erau tot mai numeroase. Ceea ce 
putea fi explicat pur şi simplu prin progresele în domeniul 
reanimării. Şi, într-adevăr, cu cât persoanele reanimate 
erau mai multe, cu atât se înmulţeau şi relatările referitoare 
la lumea de dincolo, la lumina intensă, la tunel, la pânza 
misterioasă şi sublimă care învăluia pământul, la întâlnirile 
cu persoane decedate de multă vreme. Ceea ce-i 
determinase pe medicii britanici şi americani să organizeze 
un congres sub egida Naţiunilor Unite. Pentru întâia oară în 
istoria agitată a lumii ştiinţifice, subiectul nu mai era tabu. 
Savanţii sfârşiseră prin a admite existenţa fenomenului fără 
să fie însă în stare să-l explice. Dintr-odată, medicii de la 
secţiile de urgenţă din lumea întreagă fuseseră autorizaţi 
să vorbească despre acele poveşti stranii pe care li le 
spuseseră unii pacienţi după ce fuseseră reanimaţi. Astfel, 
cei din domeniu se puseseră de acord că moartea merita să 
fie studiată, îndrăznind să considere conştiinţa ca pe un 
fenomen complex, posedând numeroase zone întunecate. 
Conştiinţa, nu sufletul. Cercetătorii puseseră astfel la punct 
colaborarea cu spitale din mai multe ţări. În sălile de 
reanimare instalaseră mici etajere, la câţiva centimetri de 
tavan, acolo unde pacienţii pretindeau că plutiseră pe 
deasupra corpurilor lor. Pe respectivele etajere aşezaseră 
imagini cu conţinut neaşteptat: un bebeluş dungat, un 
elefant călcând pe un autobuz, chestii de genul acesta. 
Ulterior, când pacienţii care fuseseră reanimaţi pretinseseră 
că îşi părăsiseră trupurile, în clipa în care inima le încetase 
să le mai bată, şi se ridicaseră până la tavan, fuseseră 
întrebaţi dacă văzuseră ce se găsea pe etajeră. 

Or, Hannah Lund fusese singura persoană din lume care 
descrisese cu precizie respectivele imagini. Era om de 
ştiinţă. Astrofiziciană. Evident, erau destui care se îndoiau 
de declaraţiile ei. Pe net, pe diferite forumuri, cazul era 
dezbătut cu aprindere. Unii pretindeau că fusese cineva 


90 


care îi suflase răspunsul corect. Că trebuia să fi fost o 
scurgere de informaţii. Realitatea era că Hannah Lund 
făcuse de trei ori stop cardiac în noaptea în care fusese 
operată. Cu totul, fusese în stare de moarte clinică timp de 
aproape douăzeci de minute. Şi aşa ajunsese vedeta 
pasionaţilor de EMI. Poate şi din acest motiv adresa îi era 
de negăsit. Cu siguranţă se săturase să fie deranjată de toţi 
descreieraţii care încercau să intre în legătură cu ea, din 
toate colţurile lumii, pentru a afla ce mai făcea iubita lor 
resuscitată. Li se întâmplase şi altora înaintea ei. Cei care 
trăiseră experienţa morţii iminente erau solicitaţi neîncetat 
de oameni care îi întrebau ce văzuseră cu exactitate. El 
ştia, se informase foarte bine şi trebuia să admită că unele 
dintre aceste EMI erau într-adevăr tulburătoare. ÎI 
impresionase mai ales cazul lui Ranelle Wallace. În 1985, 
americanca şi soţul ei se făcuseră praf cu avionul, în timpul 
unei furtuni de zăpadă, undeva în centrul statului Utah. 
Corpul ei suferise arsuri pe şaizeci la sută din suprafaţă şi 
făcuse un stop cardiac care durase mai multe minute. În tot 
acel timp avusese senzaţia că bariera dintre viaţă şi moarte 
se evaporase. Nu doar că îşi întâlnise bunica moartă de mai 
multă vreme, ceea ce era un fenomen obişnuit, dar şi fiul 
care o rugase să se întoarcă. Să revină la viaţă. Lucrul cel 
mai straniu, în toată povestea, era că fiul la care se referise 
nu avea să se nască decât câţiva ani mai târziu. 

Işi frecă obrajii. Trebuia să se concentreze asupra 
misiunii. Să treacă la numărul trei. Peter V. Jensen. Şi pe 
acesta îl cunoştea personal, ca şi pe Dicte. Ceea ce îi va 
uşura sarcina. 

Seringa. 

Işi aduse brusc aminte. De ce nu s-o fi gândit mai 
devreme? Din cauza blestematei de oboseli care îl prinsese 
în gheare. Uitase să-şi recupereze seringa pe care o 
utilizase în momentul în care Dicte încercase să fugă. 
Lucrul nu era neapărat grav. Doar femeia locuia la 
Vesterbro. Cartier în care se găseau seringi peste tot. 
Problema era că o pregătise acasă. Aşa că lăsase 


91 


amprente. Pe urmă, Dicte reuşise să îi scape şi coborâse 
mai multe trepte cu seringa înfiptă în gât, până când 
reuşise să i-o scoată. lar el uitase să o culeagă din drum. 
Băgă cheia în contact şi demară. Trebuia să se întoarcă la 
apartamentul ei. Telefonul mobil începu să îi sune. Era de la 
serviciu. S-or fi întrebând ce se întâmpla cu el. O clipă dădu 
să răspundă şi să spună că era țintuit la pat de o criză de 
lumbago. Se răzgândi şi lăsă telefonul să sune în gol. 


19 


Institutul Medico-Legal. Ora 12:15 


Niels urcă aleea în pas alergător şi intră în clădirea 
Institutului. Pantofii scoteau un zgomot surd de fiecare dată 
când loveau dalele reci. Ecoul îl urmărea până la capătul de 
jos al scărilor, apoi de-a lungul coridorului, până în vestiar, 
unde se grăbi să pună pe el un halat alb, masca şi saboţii 
acoperiţi cu un strat protector din plastic, în timp ce se 
schimba, se gândi la ceea ce îi mărturisiseră părinţii tinerei: 
„Ai fi zis că nu mai era Dicte a noastră.” 

Intră pe uşa glisantă în sala de autopsie unde Rantzau, 
cu dictafonul în mână, se afla în mijlocul echipei sale de 
legişti şi asistenţi. 

— Niels, mă bucur că ai venit. 

— Ai ceva să-mi arăţi? 

— Două secunde. 

Niels inspiră adânc şi privi corpul femeii. Nu mai 
rămăsese mare lucru din fiinţa omenească disperată pe 
care o întâlnise pe pod, cu mai puţin de douăzeci şi patru 
de ore înainte. Încă şi mai puţin din prim-balerina de înaltă 
clasă Dicte Van Hauen, femeia pe care Niels o zărise în 
fotografia din casa părinţilor ei. Organele interne erau în 
curs de disecţie. Craniul fusese decupat şi creierul pus într- 
o chiuvetă de oţel. 

— Sunt imediat al tău, Niels. 


92 


Theodor se adresă fără a-l privi. Era ocupat cu înnodarea 
unui fir în jurul intestinului subţire şi al colonului, pe care le 
aşeză în chiuvetă, alături de creier. Niels se apropie. 
Imaginea era greu de suportat. Parcă mai mult decât alte 
autopsii la care asistase. Fiinţa omenească nu este decât 
un organism biologic, îşi aminti. O grămadă de muşchi, 
tendoane, oase, ţesuturi, sânge şi piele. Nimic altceva. 

— Suporti? îl întrebă Theodor privindu-l drept în ochi. 

— E mai dur decât de obicei. Habar nu am de ce. Poate 
pentru că vin direct de la părinţii ei. 

— Vrei să faci o pauză? 

— Nu. Mă aşteaptă Sommersted. 

Theodor se mai uită la el câteva secunde pentru a se 
convinge că prietenul său nu risca să leşine ori să vomite, 
să se prăbuşească pe nepusă masă pe gresia albă. Reacţii 
obişnuite la Institutul Medico-Legal, mai ales când era 
vizitat de către elevii de la şcoala de poliţie. 

— Ţi-am mai vorbit despre urmele de defibrilator, începu 
el făcând un semn către cutia toracică deschisă. 

O ţinea aşa un fel de umeraş metalic. 

— Mi-ai spus că s-a încercat reanimarea ei. 

— Uite, aici se văd arsurile de la defibrilator. 

Străduindu-se să nu îşi piardă stăpânirea de sine, Niels se 
apropie. 

— Şi asta nu e tot, adăugă Rantzau înainte de a se 
întrerupe  observându-şi unul dintre asistenţi aplecat 
deasupra organelor interne. O clipă, te rog. 

Niels îl văzu ducându-se lângă tânărul specialist şi 
dându-i o serie de sfaturi despre cum să fotografieze 
respectivele organe. Începu să-şi piardă răbdarea. 
Sommersted îl aştepta la Teatrul Regal. Numai că o 
autopsie era o lucrare care necesita răbdare, ştia asta 
foarte bine. În unele cazuri putea dura ore întregi, ba chiar 
zile. Nimic nu trebuia neglijat. Fiecare organ intern era 
examinat cu mare grijă. Erau prelevate probe de ţesut care 
apoi erau trimise la laborator pentru analize bacteriologice, 
toxicologice şi biochimice. Eşantioanele de sânge trebuiau 


93 


prelevate direct dintr-o arteră de la nivelul coapsei. Şi, când 
totul se termina, organele interne erau aşezate la locul lor 
şi se cosea pielea. O dată, îi mărturisise Rantzau lui Niels, 
organele interne nu fuseseră puse aşa cum trebuia, fiindcă 
era aproape imposibil. Bun, evident că astfel de detalii nu 
se spuneau în gura mare. 

— Trebuie să vezi chestia asta, reluă Theodor, trăgându-l 
pe Niels spre masa pe care erau dispuse flacoane 
conţinând eşantioane de sânge şi de ţesut. 

Puse mâna pe cel mai mare, în care se afla o materie 
tulbure şi puţin gălbuie. 

— Am descoperit aproape un litru. 

— Ce e? 

— Apă sărată. Din fundul sinusurilor. Şi din plămâni. 

— Eşti sigur? 

— Evident. Analiza chimică nu ne-a luat decât circa patru 
secunde. E baza medicinei legale. Soţul care îşi asfixiază 
nevasta şi o aruncă pe urmă în mare pentru a-şi ascunde 
crima sub masca unui înec total accidental. Dar... 

— Dar? 

— Dar pentru că victima încetează să mai respire, fiindcă 
este moartă, apa nu are cum să-i mai umple plămânii. Nici 
sinusurile. 

— Şi ce înseamnă asta în cazul nostru? 

Rantzau trase adânc aer în piept. 

— Concluzia mea, provizorie, desigur, este - asta dacă nu 
aş fi ştiut că şi-a spart capul sărind de pe pod - că a murit 
din cauza asfixierii produse drept urmare a unei imersiuni 
prelungite. Zău că aş fi jurat... 

— Înec? 

Vocea lui Niels era aproape lipsită de orice nuanţă. 

— Acesta ar fi termenul comun... 


94 


20 


Cartierul Vesterbro. Ora 12:25 


Simţi furnicături în degetele de la picioare. Semn de 
oboseală. Ai fi zis că excitantele care-i curgeau prin vene se 
străduiau să o împingă în părţile periferice ale corpului. 
Parcă premeditat la o distanţă considerabilă de imobil. 
Străzile colcăiau de lume. Bărbaţi în costum şi cravată 
alergau la întâlniri deja stabilite, pe când grupuri de mame 
umblau încolo şi-ncoace cu pahare de cafea în culorile unei 
firme a comerțului echitabil, aşezate pe marginea 
landourilor. Simţi cum transpira. 

Se uită în jur, înainte de a-şi pune mănuşile şi de a 
împinge uşa. Evident, era încuiată. Ştia că nu avea niciun 
minut de pierdut, că trebuia să recupereze urgent seringa. 
Chiar se miră cum de poliţia nu ajunsese aici. Probabil că 
nu aveau să întârzie prea mult şi poate că ar fi fost mai 
înţelept s-o lase baltă şi s-o şteargă. Să se roage ca poliţiştii 
să nu dea de seringă sau să-şi închipuie că fusese 
abandonată de vreun toxicoman. Nu, nu aşa proceda 
poliţia. Doar le cunoştea minuţiozitatea extremă. Sună la 
interfon. 

— Da? răspunse o voce feminină. Cine este? 

— Stau temporar la Henrik, la patru, şi mi-am uitat 
cheile. 

— Cine sunteţi? 

— Mă numesc Jakob. Sunt un prieten de-al lui Henrik. 
Puteţi să-mi deschideţi, vă rog? 

Femeia închise. După câteva secunde de aşteptare, când 
era gata să-şi încerce norocul la un alt vecin, uşa scoase un 
zumzăit. O împinse şi intră. Casa scărilor nu era aşa cum şi- 
o amintea. Noaptea trecută păruse scoasă dintr-un film 
apocaliptic. Reflectând perfect starea lui de spirit haotică. 
Acum nu mai era decât o simplă casă a scărilor, scăldată de 
soare şi prevăzută cu balustradă. 


95 


Ajungând înaintea uşii apartamentului, începu să se uite 
atent pe jos. Nimic. Nicio urmă de luptă, nicio seringă. 
Poate că o găsise cineva şi o aruncase la gunoi? Gândindu- 
se că aparţinea vreunui toxicoman care venise până aici 
pentru a se înţepa la adăpost de alte priviri. Ba nu, trebuia 
să fie sigur. Cobori scara. Nimic. Verifică de-a lungul 
balustradei. Dacă seringa căzuse, era posibil ca ea să fi 
ajuns la subsol. Se întoarse şi se opri la parter, apoi se 
aplecă peste balustradă pentru a se uita în jos. Acolo! 
Seringa era acolo, în echilibru instabil pe marginea unei 
trepte, în faţa uşii de la pivniţă. Se linişti. Până la urmă, 
poate că totul avea să se petreacă aşa cum fusese stabilit. 
Se apropie de uşa de la intrare pentru a arunca o privire 
afară. Vehicule ale poliţiei erau oprite în faţa imobilului. 
Agenţi în uniformă stăteau la doar câţiva metri de el, în 
stradă şi îşi descărcau materialele. Pe moment, ceva ÎI ispiti 
să urce. Nu, în niciun caz aşa ceva! Ori ieşea din clădire şi 
dispărea până să intre poliţia, prefăcându-se că era un 
locatar oarecare, ori cobora la subsol. Oricum, seringa tot 
trebuia să o recupereze. Dacă nu, era pierdut. Optă pentru 
a doua variantă şi se repezi pe scară. Fără să aprindă 
lumina. Câteva secunde mai târziu auzi deschizându-se uşa 
de la intrare. Poliţiştii erau acum deasupra lui. Dacă ar fi 
dat peste el aici... în timp ce doi dintre ei urcau, ceilalţi 
rămaseră în hol. Se pregăteau să blocheze accesul spre 
apartament? Spre întregul imobil? Dacă aşa stăteau 
lucrurile, cum avea să mai iasă? Se lăsă pe vine şi pipăi pe 
întuneric în căutarea seringii. În clipa în care o simţi cu 
vârfurile degetelor, aceasta căzu în gol, aterizând pe 
planşeul betonat. 

— E cineva acolo? 

Polițistul se adresase unui coleg. Nu lui. 

— Mă duc să verific. Ar fi fost mai simplu dacă ar fi avut 
portar. Cel puţin ne-ar fi putut deschide apartamentul. 

Luă seringa şi scrută subsolul, prin întuneric. Zgomot de 
paşi pe scară. Poliţiştii coborau. Nu avea niciun interes să 
mai rămână acolo. In câteva secunde ar fi ajuns în faţa lui şi 


96 


i-ar fi cerut documentul de identitate. O apucă pe un 
coridor. In aer plutea un miros puternic de detergent şi de 
unsoare de lanţ de bicicletă. In spălătorie, maşina storcea 
rufele vibrând. Trebuia să-şi caute o ascunzătoare? Nu, 
trebuia pur şi simplu să iasă de aici. Trecu prin faţa boxelor 
cu grilaj la uşă. Incepu să alerge. Poliţiştii ajunseseră deja în 
subsol, îi auzi vorbind. Nu erau prea departe. Sigur, încă nu 
îl reperaseră, însă câştigau teren şi, dacă nu avea să 
găsească o ieşire, până la urmă aveau să dea peste el. Coti 
la capătul coridorului. In sfârşit, o uşă. Nu mai era decât la 
un pas de salvare. Vocile din spatele lui se apropiau. Apăsă 
pe clanţă. Uşa era încuiată. 


21 


Teatrul Regal. Ora 12:25 


Pasajul August-Bournonville. Numele părea a se ivi de 
undeva, dintr-un trecut îndepărtat, dintr-o vreme în care 
potcoavele cailor răsunau pe pavaj, în care bărbaţii purtau 
jobene şi în care ţaţe bârfitoare trăncăneau pe treptele 
teatrului. Cu toate acestea, Niels nu fu întâmpinat nici de 
Oehlenschlăger”, nici de Holberg* când trecu pragul 
Teatrului Regal, ci de paznic şi de o fată care se prezentă 
„Ida, responsabilă cu relaţiile publice” şi care îi strânse 
rapid mâna cu vârfurile degetelor. De parc-ar fi fost regina 
Angliei, îşi zise Niels. Aşa să fie obiceiul pe aici? 

— Sunteţi aşteptat în biroul maestrului de balet. 

Fata înainta cu pas rapid, aproape alergând. Niels se 
strădui să se ţină după ea, făcându-şi, în acelaşi timp, o 
primă impresie asupra teatrului: la acea oră erau pe acolo 
mai mulţi muncitori decât artişti. Muncitori ca pe vremuri, 
nu genul celor ajunşi milionari graţie exploziei preţurilor în 


> Adam Gottlob Oehlenschlăger (1 779-1850), poet şi dramaturg 

romantic danez, autorul imnului naţional al Danemarcei. (N.t.) 

6 Ludvig Holberg (1684-1 754), dramaturg, istoric şi filosof danez. (N.t.) 
97 


imobiliare, care vi se prezentau acasă în cămaşă albă, 
mulţumindu-se să ia câteva măsuri cu un boloboc laser 
înainte de a se evapora fără urmă. Nici vorbă. Acolo erau 
încă la mare preţ berea pentru micul dejun, sendvişurile, 
grosolănia şi ierarhia masculină. Niels auzi cum era ocărât 
un ucenic: „Băi, ai puleşte-n loc de deşte sau ce?” Lucru 
care îi aminti de vremea când urma şcoala de poliţie. 
Instructorii nu erau deloc comozi şi avea îndoieli că se 
schimbase ceva. 

— lda. 

— Da. 

— N-am putea merge un pic mai încet? 

— Sigur că da, vă rog să mă iertaţi. E îngrozitor ce s-a 
întâmplat! adăugă ea ca pentru a justifica ritmul pe care îl 
impusese, de parcă ar fi fost suficient să te deplasezi rapid 
ca să scapi de realitate. Aveţi cumva fobie de ascensor? 

Niels zâmbi şi clătină din cap, în timp ce fata îl invită să 
vină în liftul atât de spaţios, încât ar fi putut încăpea vreo 
cincizeci de persoane. Ida îşi ţinea privirea în pământ. 

— Asta este un ascensor? 

— Trebuie să fie destul loc cât să încapă o targă. Ştiţi 
cum este când un număr mare de oameni se adună la un 
loc, într-un spaţiu strâmt. 

— Şi nu orice persoane. 

— Presupun că faceţi aluzie la familia regală. Aveţi 
dreptate, avem mai degrabă interesul de a-i încânta. 

— Pe Dicte Van Hauen aţi cunoscut-o? întrebă pe 
nepregătite Niels. 

Ida clătină din cap. 

— Nu foarte bine. Cred că am stat de vorbă de două sau 
trei ori. De fiecare dată într-un cadru strict profesional. 
Era... 

— Cum? 

— Unele prim-balerine de acest nivel sunt un pic diferite 
de restul lumii. Trebuie însă spus că, în acelaşi timp, 
muncesc nebuneşte, se grăbi fata să adauge. 

Ascensorul se opri. 


98 


— Vă rog să mă iertaţi. Nu am intenţionat să spun nimic 
rău despre Dicte. Vă asigur. Sunt foarte tulburată. 

— Va rămâne doar între noi, o asigură Niels. 

Un moment îi trecu prin cap să o bată prieteneşte pe 
umăr pentru a o linişti, numai că purta o bluză cu bretele şi 
îi străluceau pe gât picături de sudoare. 

Biroul avea pereţi de sticlă. Erau oameni care vorbeau la 
telefon, având obligaţia să noteze anulările de bilete ori de 
spectacole, să trimită iarăşi costumele la curăţat, să cheme 
dansatoarele de la celălalt capăt al lumii etc. Ida enumeră 
situaţiile neprevăzute cărora trebuie să le facă faţă. 

— Decesele sunt întotdeauna sursa a nenumărate 
complicaţii, îi explică. Dar suntem obişnuiţi. Acum câţiva 
ani, un dansator care avea unul dintre rolurile principale a 
făcut infarct şi a murit în cabina lui. Pur şi simplu. Subit. A fi 
dansator într-o trupă ca a noastră presupune să dai în 
permanenţă tot ce ai mai bun. Şi se mai întâmplă ca 
organismul să cedeze. Ştiţi că şi Thorvaldsen” tot aici a 
murit? 

— Pictorul? 

— Sculptorul, îl corectă, continuând însă imediat, pentru 
a evita ca nepriceperea poliţistului să plutească prea mult 
prin aer: Şi mai sunt şi jurnaliştii... 

Se pregătea să mai spună ceva, când fu întreruptă de un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, cu costum şi cravată, 
vizibil stresat: 

— Ida! 

Fata  încremeni şi ezită o clipă între obligaţiile 
profesionale şi loialitatea faţă de poliţie. 

— Ai dat de Kresten? Au început toţi să-şi piardă 
răbdarea. 

— Nu... eu... 

— Ce-o să mai inventezi? Acum ai început să faci pe 
ghidul? o întrebă bărbatul pe un ton ameninţător, fără să îi 
mai pese de asistenţă. 


7 Bertel Thorvaldsen (1770-1844), sculptor neoclasic danez. (W.t.) 
99 


Niels se îndepărtă pentru a-i permite Idei să se apere, îi 
auzi şuşotind. Se apropie de un panou de afişaj. Dicte Van 
Hauen. Numele îi era scris pe o bucată de hârtie care trona 
în vârful unei piramide făcute tot din astfel de bucăţi, 
fiecare cu alt nume pe ea. Ca un arbore genealogic. 

— Aici dansatorii şi dansatoarele pot consulta distribuirea 
rolurilor, explică Ida întoarsă lângă el. 

— Guisselle?? citeşte Niels pe ton întrebător. 

Rolul lui Dicte era scris cu litere elegante. Ida îi corectă 
imediat pronunția: 

— Giselle. Este numele personajului principal. 

— Aşadar, ea deţinea rolul principal. 

— Exact. Înţelegeţi de ce avem acum o groază de treabă 
pe cap. 

— Nu aţi renunţat la spectacol? 

Ida se uită la poliţist nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 
De parcă i-ar fi adresat cea mai prostească întrebare pe 
care ar fi auzit-o în viaţa ei. 

— Vreau să zic: îi puteţi găsi o înlocuitoare într-un timp 
atât de scurt? 

— Întotdeauna este prevăzută o dublură pentru rolul 
principal. Ca măsură de precauţie. Altfel, am fi obligaţi tot 
timpul să anulăm reprezentații. Necazurile sunt ceva la 
ordinea zilei... 

Se opri înaintea unei uşi. 

— Am ajuns. 

Niels privi dincolo de peretele de sticlă. Ceva nu se lega. 
Sommersted era aşezat de cealaltă parte a mesei, faţă în 
faţă cu doi bărbaţi. Amuţiră cu toţii când Niels îşi făcu 
intrarea. 

— Bentzon, îl prezentă Sommersted pe un ton aproape 
prietenesc. 

Niels salută. Avea impresia că pe maestrul de balet îl mai 
văzuse la televizor. 

— Alexander Flint, se prezentă acesta, strângându-i 
mâna. 


8 Pronunţarea daneză a titlului celebrului balet. (N.t.) 
100 


Niels îl privi drept în ochi. Ochi simpatici. Dar şi... Şi cum? 
se întrebă Niels. Nu, în niciun caz trişti. 

— Domnul Flint este directorul teatrului,  preciză 
Sommersted. 

— Mă scuzaţi, numele dumneavoastră nu l-am auzit, 
observă Niels încercând să prindă şi privirea maestrului de 
balet, care avea genele date cu rimel. 

— Frederik Have. 

— la loc, îl invită Sommersted. 

Niels rămase totuşi în picioare şi, cu un semn discret al 
capului, arătă spre uşă. 

— Acum? 

— Da. 

— OK. Domnilor, vă rog să ne scuzaţi o clipă. 

Sommersted se ridică şi îl urmă pe Niels pe coridor, 
închise uşa în urma lui şi se uită prin peretele de sticlă la 
cei doi bărbaţi care aşteptau cuminţi ca nişte şcolari. 

— Pariez că pică până la sfârşitul lunii, constată 
Sommersted fără umbră de compasiune în voce. E 
terminat. 

— Cine? Maestrul de balet? 

Sommersted aprobă cu un semn din cap. 

— O să încerce el să mai reziste, dar a pierdut susţinerea 
directorului. Este prea mare presiunea. Presa va da pe 
spate de bucurie şi va profita de ocazie pentru a denunța 
condiţiile inumane de muncă ce domnesc în trupa de balet. 
Maestrul va fi descris ca un incompetent şi nu se va putea 
baza pe director pentru a-l susţine. Flint nu va dori să se 
amestece şi nu m-ar mira ca peste puţină vreme să plece 
într-o călătorie până se potoleşte furtuna. 

— Domnule Sommersted, încercă Niels să-l aducă înapoi 
la problema lor, am avut dreptate. 

— În legătură cu ce? 

— Nu a fost o simplă sinucidere. Anumite elemente... 

— Dar ai văzut-o cu ochii tăi sărind! 

— Vin de la Institutul Medico-Legal. Au găsit apă în 
plămânii şi sinusurile victimei. 

101 


— Apă? 

— Da, apă sărată. 

— Stai aşa, Niels, ştii foarte bine că nu s-a înecat. 

— Pur şi simplu vă raportez ceea ce a constatat Rantzau. 
Apă în sinusuri. Deces prin asfixiere ca urmare a unei 
imersiuni prelungite. Altfel spus, înec. 

— Dar e absolut incorect, doar a fost şi filmată 
aruncându-se de pe podul Dybbalsbro! 

Niels continuă fără să se lase încurcat: 

— După care a fost reanimată. Pe piept s-au descoperit 
urmele de arsură lăsate de defibrilator. 

— Hai să nu ne grăbim cu concluziile, Bentzon. S-ar 
putea să se fi înecat în cadă, după care cineva a dat de ea 
şi... 

— Aveţi cumva acasă un defibrilator în baie? îl întrerupse 
Niels. 

— Nu, dar... 

— Şi vă curge apă sărată la robinet? Păi, nu, nu-i aşa? 
Ştim, cel puţin, dacă are cadă în baia de acasă? 

Sommersted inspiră adânc. Până în acel moment, Niels 
nu îl văzuse îndoindu-se de ceva. În fine, da, poate că o 
singură dată, acum câţiva ani, când se certase în şoaptă, cu 
nevasta, în faţa tuturor poliţiştilor. De data aceasta însă 
chiar căzuse pradă îndoielii, zguduit de ceea ce tocmai 
aflase. 

— Aşadar, afirmi că înainte de a se urca pe pod şi de a se 
arunca în gol, a fost înecată şi apoi reanimată? Am înţeles 
corect? 

— Aţi înţeles perfect. lar faptele s-au petrecut cu doar 
câteva minute înainte de a sări. Altfel nu s-ar fi putut găsi 
atâta apă în sinusuri. Prin urmare, între timp a fost şi 
reanimată. 

— Şi cine a reanimat-o? întrebă Sommersted. Şi, mai 
înainte, cine a înecat-o? 

— S-a refugiat în vârful podului fiindcă îi era frică de 
cineva. Tot spun asta încă de la început. Căuta pe cineva 
din priviri. 

102 


În timp ce Sommersted îşi cobora ochii în podea, Niels 
mai înfipse un cui: 

— Dicte nu şi-a pus pur şi simplu capăt zilelor. Cineva o 
omorâse cu câteva clipe mai devreme. Şi acest „cineva” 
era pe urmele ei. 

— Bine, am înţeles. 

După câteva secunde de tăcere, din birou se auzi o tuse 
nerăbdătoare. Niels deschise uşa. 

— Aveţi cumva un defibrilator în teatru? 

— Un defibrilator? repetă maestrul de balet ridicând 
privirea. 

— Da. Aveţi cumva vreunul? 

Directorul confirmă din cap: 

— Regulamentul de securitate ne obligă să... 

— Aţi putea trimite pe cineva să-l aducă? îl întrerupse 
Niels. 

— Pentru ce? 

— Vă rog. Acum, imediat... 

Directorul îi aruncă o privire înfuriată, oftă şi telefonă 
cuiva pe mobil. Niels închise uşa. 

— Din acest moment putem considera că avem de a face 
cu o crimă, conchise. 

Sommersted îl aprobă tăcut şi îşi lăsă din nou ochii în 
pământ. Niels continuă: 

— Trebuie făcut tot ceea ce trebuia deja întreprins astă- 
noapte: cercetat locul, apartamentul... 

— Cred că sunt deja acolo... 

Niels îl întrerupse iarăşi: 

— Şi strada pe care individul a urcat în fugă. Trebuie 
găsiţi martori. 

Sommersted continuă ideea: 

— Trebuie reconstituit şi tot ceea ce a făcut Dicte în 
cursul celor treizeci şi şase de ore de când nu a mai fost 
văzută. Cu cine a vorbit, cu cine s-a văzut... 

— Să nu uităm de camerele de supraveghere, completă 
Niels. 

— Trebuie verificat totul. Îl sun pe Leon. 


103 


Superiorul se pregăti să se întoarcă în birou după telefon, 
când Niels îl opri: 

— Încă ceva: nu ştiam că vă cunoaşteţi cu familia lui 
Dicte. 

Sommersted se întoarse şi se uită lung la Niels. Ai fi putut 
jura că era pe cale să-i tragă o pereche de palme. Să-l 
trimită la plimbare. Să-l dea afară din poliţie cu şuturi în 
fund. 

— Cartea de oaspeţi, explică Niels. V-am văzut numele 
acolo. Aţi fost pe la ei acum cincisprezece zile. 

Superiorul aprobă încet din cap. 

— Bentzon, haide să nu depăşim limitele anchetei, da? 

Niels îl privi gândindu-se la ce se refereau, în cazul acela, 
limitele anchetei. O prim-balerină de cea mai înaltă clasă 
care, după toate aparențele, fusese înecată şi reanimată, 
după care se sinucisese aruncându-se de pe un pod şi al 
cărei ultim cuvânt fusese: „Echelon”. Un şef de la poliţie 
prieten cu familia dansatoarei. O familie cu secrete. Dacă 
existau limite ale anchetei, atunci chiar îi era greu să le 
distingă. 

— Niels, continuă Sommersted încet, pentru moment ne 
aflăm aici. Trebuie să îi obligăm pe maimuţoii ăştia doi să 
ne mărturisească tot ce ştiu. Intuiţia îmi spune că există o 
persoană în teatrul ăsta care ştie din ce cauză a murit 
Dicte. Bine? 

— Bine. 

— Prin urmare, cine eşti? întrebă Sommersted uitându-se 
întrebător la Niels. Polițistul bun ori polițistul rău? 

— Cel rău, răspunse Niels deschizând uşa. 


22 


Cartierul Vesterbro. Ora 12:26 


Vocile se apropiau. Trase încă o dată de uşă. Degeaba. 
Se întoarse şi o luă la fugă pe culoar. Ajuns la intersecţie, 


104 


aruncă o privire către celălalt capăt. Era riscant, ştia asta 
foarte bine, dar nu avea de ales. Doi poliţişti se opriseră în 
faţa unei uşi. Dacă reuşea să traverseze şi să pătrundă pe 
celălalt culoar, poate că dădea de o ieşire. Nu putea fi 
sigur, dar tot era mai bine decât să aştepte să fie ajuns din 
urmă şi luat la întrebări. Mai aruncă o privire. Poliţiştii nu se 
uitau în direcţia lui. l-ar fi de ajuns două secunde. Doar 
două secunde... 

Pe neaşteptate, se stinse lumina. Acum! O zbughi şi 
traversă culoarul cât de repede şi de discret putu. Odată 
ajuns în cealaltă parte, îşi ţinu răsuflarea. Lumina se 
reaprinse. Unul dintre poliţişti găsise întrerupătorul. L-o fi 
văzut? Se uită împrejur şi observă o fereastră întredeschisă, 
în fundul unei încăperi pline cu biciclete vechi şi cauciucuri 
dezumflate. Uşa era deschisă. Dădu la o parte câteva 
biciclete şi un landou pentru a-şi croi drum până la 
fereastră, fără a-şi mai pune problema că făcea zgomot. 

Se sprijini de o bicicletă care se răsturnă, antrenând o 
reacţie în lanţ. Se auziră voci - clar din pricina vacarmului - 
care strigau ceva ce nu înţelegea. Deschise larg fereastra 
prin care avea exact atâta loc cât să-şi strecoare corpul. 
Zgomot de paşi. Poliţiştii soseau în fugă. Bărbatul puse un 
picior pe o ţeavă, se sprijini pe coate, se ridică şi reuşi să 
iasă pe fereastră. Afară îl întâmpină lumina soarelui şi un 
miros plăcut de iarbă proaspăt tunsă. In sfârşit scăpase din 
clădire, de cealaltă parte a intrării, unde câţiva băieţi jucau 
fotbal şi un ins îşi plimba câinele. „Calm”, îşi spuse. Trebuia 
să-şi stăpânească propriului instinct care îl îndemna să o ia 
la fugă. Trebuia să-şi păstreze sângele rece. Dacă o rupea 
la fugă, ar fi atras atenţia asupra lui. Mai bine era să 
meargă liniştit, să se îndepărteze de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat, de parcă ar fi avut tot timpul din lume la 
dispoziţie. Dintr-odată, simţi că îl înţepa ceva în palmă şi 
observă seringa pe care o strângea în pumn. Uitase de ea. 
O picătură de sânge se scurse de-a lungul degetului mare. 
Aruncă o privire peste umăr. În câteva secunde, poliţiştii 
aveau să ţâşnească în fugă pe uşa imobilului. 


105 


23 


Rigshospitalet. Ora 12:55 


Şedinţa se poate relua, îşi spuse Hannah aşezându-se. Ca 
un judecător în sala de tribunal. Aşa că judecătorul îşi reluă 
dialogul interior. A ucide. A asasina. A executa. A lichida. A 
omori. A împuşca. A răpune. A suprima. A avorta. De ce or 
fi existând atâtea cuvinte pentru a descrie un act atât de 
simplu? De acum, avea cuvântul avocatul apărării. Dar pe 
cine trebuia să apere avocatul apărării? Pe copilul care 
stătea să se nască sau dreptul lui Hannah de a dispune de 
propria viaţă cum credea de cuviinţă? Nu. Pe copil. 
Apărarea trebuia să fie purtătoarea de cuvânt a copilului. 
lar procurorul avea să o reprezinte pe Hannah şi să se lupte 
pentru ca drepturile ei să fie respectate. Mai ales dreptul 
legitim la o viaţă liniştită. 

Hannah îşi înmuie buzele în cafeaua pe care o luase de la 
automat şi se uită la cele trei femei care, ca şi ea, aşteptau 
liniştite să li se afişeze numărul de ordine pe micul ecran de 
deasupra ghişeului. Femei însărcinate, cu pântecele umflat, 
cu pielea dizgraţioasă şi chipul speriat din cauza durerilor 
neaşteptate, a sângerărilor, a absenței semnelor de viaţă 
din partea fătului. Multiplele griji legate de sarcină nu îşi 
luau zi liberă. Din contră, era vorba despre nouă luni de 
coşmar neîntrerupt, după câte îşi amintea Hannah. Se uită 
şi la bărbaţii care se străduiau să-şi liniştească nevestele. Și 
gândul o ducea la Niels. Singurul bărbat care se pricepuse 
să o facă fericită. Care reuşise să acopere în acelaşi timp şi 
rolul de iubit, şi de frate şi de tată. Altfel spus: singurul 
bărbat de care avea nevoie. Numai dacă nu s-ar fi 
întâmplat chestia asta, numai dacă ar putea avorta şi uita 
totul. Ar putea apoi să plece în călătorie în sudul Angliei sau 
la Veneţia, oraşul despre care Niels vorbea atât de des. Să 
facă lucrul la care se pricepeau cel mai bine, adică să 
meargă fără un scop precis, fiindcă deja îşi atinseseră 
scopul. Se găsiseră unul pe celălalt şi, din acel moment, nu 


106 


le mai rămânea decât să străbată lumea la întâmplare, 
mână în mână. Îi lipsea acum teribil, cu mirosul lui, cu 
pieptul pe care îi plăcea să-şi lase capul şi să îi asculte 
bătăile inimii. Privea ceva mai atentă sala de aşteptare în 
care domnea o atmosferă opresivă de fericire şi de 
angoasă. Ai fi zis că oamenii aceia se aşezaseră în primul 
rând al unei săli de spectacole pentru a asista cu 
religiozitate la naşterea vieţii. Locul se chema „clinică de 
obstetrică”. După părerea ei însă, s-ar fi potrivit mai bine 
denumirea de „poarta vieţii”. Fireşte că era vorba despre 
biologie, despre cromozomi şi gene, dar nu numai despre 
atât. Mai erau şi cele ce nu se puteau explica, de pildă 
conştiinţa ori sufletul. Studiile demonstraseră că până şi cel 
mai mic fetus visa. Hannah citise câteva articole despre 
subiectul acesta. Dar ce ar fi putut visa? Visurile sunt 
generate de inconştient, susţinea Freud. Sunt expresia 
dorințelor refulate de conştient. Prin urmare, se poate 
spune că până şi fetuşii de doar câteva săptămâni sunt 
dotați cu conştiinţă? Cu suflet? Că îşi visează viaţa 
anterioară? 

Numărul treizeci şi doi. Mai erau încă două paciente şi îi 
venea rândul. În aer plutea miros de spital, de alcool, de 
transpiraţie, de produse de igienă. Hannah încerca să 
citească o revistă. Să-şi acorde un moment de pauză 
înainte de deschiderea următoarei şedinţe a procesului 
imaginar care se desfăşura atât de realist în mintea ei. 
Numărul treizeci şi trei. Procurorul luă cuvântul. Se referi la 
boala care, indiferent cum ar fi fost tratată, avea să dureze 
toată viaţa. Boala care, în anumite perioade, mai ales la 
începutul relaţiei cu Niels, ajunsese să dea înapoi până 
acolo încât se crezuse vindecată. Dar nu fusese decât o 
iluzie, o autosugestie de cel mai înalt grad. De acum însă 
era conştientă că nimeni nu avea să reuşească să o 
vindece, era vorba despre o maladie rezistentă la orice 
formă de tratament medical, prea profund ancorată în ea, 
până la oase, până în sânge, până în gene, poate chiar 
până în suflet. Era contagioasă. Doar îl contaminase şi pe 


107 


Johannes, fiul ei iubit. Ea îi inoculase maladia atroce care îl 
împinsese la sinucidere. Nebunia era ereditară. 

Deseori, Niels încercase să o liniştească: „S-ar putea să 
vină şi de la Gustav. Din genele lui.” 

Numai că se înşela: Gustav avusese copii şi cu altă 
femeie, copii perfect sănătoşi. Ba chiar făcuseră studii 
strălucite. Nu, ea fusese de vină. Purta bacteria în ea şi uite 
că, acum, se pregătea să o mai transmită o dată, să dea 
viaţă unei fiinţe care nu va suporta să existe şi nu va visa 
decât la un singur lucru: să moară. Dar chiar îi va da viaţă? 
Blestemul ei nu era cumva acela că nu putea da viaţă, ci 
moarte? Aşa că nu avea ea dreptate, dacă nu cumva chiar 
obligaţia de a se proteja, de a apăra societatea şi de a 
îndepărta de un biet suflet teroarea de a cunoaşte iadul pe 
pământ? 

Treizeci şi patru. Numărul ei începu să pâlpâie într-un 
roşu ameninţător. Se deschise o uşă şi o infirmieră tânără 
îşi făcu apariţia. Hannah se ridică şi merse către ea. Işi 
strânseră mâna. 

— Bună ziua, o salută infirmiera pe un ton vesel. Intraţi. 

Medicul era un bărbat în vârstă, cu mină serioasă, care îşi 
ascundea partea de sus a figurii în spatele unei perechi 
impozante de ochelari cu lentile fumurii şi al unui breton 
stufos. Fără un zâmbet, o invită pe Hannah să ia loc. 

— Aţi venit pentru o urgenţă? o întrebă. 

— Da. 

— Doriţi să avortaţi? 

— Da. 

Doctorul mormăi ceva. 

— V-a trimis Naomi Metz? 

— Da, este medicul meu curant. 

— În câte săptămâni sunteţi? se interesă medicul 
punându-şi ochelarii pe birou. 

— În opt sau nouă. Poate mai puţin. Nu ştiu exact. 

— Nu aţi făcut ecografie? 

— Nu. 

— Aţi consultat vreo moaşă? 


108 


Hannah negă din cap. 

— Oricum, vă vom face una acum. 

Medicul îi atrase atenţia infirmierei, care se duse să 
pregătească aparatul, în spatele unei perdele albe. 

— Când trebuia să aveţi ciclul? 

— Nu am ciclu regulat. 

— Nu sunteţi la prima sarcină. 

— Nu. Am mai avut un copil. 

— Sarcina aceea a fost cu complicaţii? 

— Nu. 

— Aţi născut prin cezariană? 

— Da. 

— De ce? 

— Copilul nu era în poziţia necesară. Nu se întorsese. 
Hannah realiză că şoptea. Fără îndoială fiindcă acesta era 
adevărul: viaţa lui Johannes se anunţase defectuoasă încă 
înainte de naştere. Copilul nu era modelat pentru a putea 
înfrunta realitatea dură a lumii noastre. 

— Este o sarcină dorită? 

Hannah ridică din umeri. Ce să răspundă? Da. Şi nu. 
Ambele variante ar fi fost corecte. Îşi dorea să aibă un copil, 
unul normal, care să nu îi moştenească boala, care să 
trăiască o viaţă minunată. Să facă un copil cu Niels? Da şi 
nu, nu era sigură. 

— Pot să vă întreb de ce doriţi să avortaţi? 

Hannah ghici din tonul doctorului că apărarea îl chemase 
la bară ca martor. 

— Mă tem că i-aş putea transmite o maladie ereditară. 

— Păreţi totuşi sănătoasă. 

Tăcere. Se priviră lung. Hannah simţi că îl irita. 

— Trebuie să vă atrag atenţia că nu este vorba despre o 
intervenţie lipsită de riscuri. 

— Nici naşterea. Ba chiar cred că este vorba despre un 
risc mai evident. 

Medicul nu luă în seamă comentariul. 

— Şi că vă poate diminua şansele de a mai rămâne 
gravidă. 


109 


— De ce să mai rămân? 

— Am obligaţia de a vă preveni. Aşa este procedura. 

infirmiera interveni: 

— Mai trebuie să ştiţi că va trebui să participaţi la ceea 
ce numim discuţie de consiliere, în timpul căreia puteţi 
pune orice întrebare doriţi. Putem fixa întâlnirea pentru 
această după-amiază? Ce spuneţi? 

— Poate, se mulţumi Hannah să răspundă. 

Doctorul continuă: 

— Trebuie să aflăm cu precizie de cât timp sunteţi 
însărcinată. Şi, mai ales, să ne asigurăm că nu este vorba 
despre gemeni. Ceea ce ar putea complica intervenţia. 
Odată examinarea încheiată, veţi primi o pastilă pe care va 
trebui să o luaţi diseară. Substanţa pe care o conţine 
contribuie la relaxarea colului uterin. Odată ingerată, 
avortul este pornit şi nimic nu îl mai poate opri. După care 
vă veţi întoarce aici mâine-dimineaţă la ora zece şi vom 
proceda la expulzare. 

— Chiar trebuie făcută ecografia? 

— Da. 

— Protestez. 

Medicul şi infirmiera o priviră uluiţi. Hannah clătină din 
cap. Procurorul era cel care protesta. Ecografia avea să îi 
trezească implacabil instinctul matern, în detrimentul 
lucidităţii. 

— Este absolut indispensabil să faceţi ecografia dacă 
doriţi să avortaţi. 

Hannah nu răspunse, mulţumindu-se să se uite la 
infirmiera care, cu zâmbetul ei plăcut, o invită să se 
apropie. 

— Nu ia decât un minut. Puteţi trece în încăperea de 
alături pentru a vă scoate pantalonii şi chiloţii. Arătă spre o 
uşă. După care vă întindeţi pe pat. 

Pe urmă trase un prezervativ pe o sondă pe care o unse 
cu o cremă. Hannah rămase o clipă încremenită pe scaun, 
de parcă nu ar fi auzit. Fără discuţie, era ziua apărării. 
Judecătorul nu putea decât să se lase impresionat de 


110 


imaginea fetusului viu. Chiar dacă era în alb-negru. Chiar 
dacă se dovedea imprecisă. Chiar dacă era necesar un efort 
de concentrare pentru a o interpreta. Nu trebuia în niciun 
caz să se întindă pe pat. 

— Nu ia decât o clipă, repetă infirmiera. Trebuie doar să 
fim siguri că totul este normal. 


24 


Teatrul Regal. Ora 13:05 


Cu crimele, ca şi cu accidentele, lucrurile stau cam la fel: 
cea mai mare parte survin acasă. Or, Teatrul Regal era 
casa lui Dicte, îşi zise Niels luând loc pe scaun, lângă 
Sommersted. Urmă un moment apăsător de tăcere. Lui 
Niels nu îi luă prea mult ca să ghicească indispoziţia 
directorului. Mâinile se agitau continuu. Sommersted stătea 
picior peste picior, ca pentru a-i face să înţeleagă că 
dispunea de cât timp era necesar. Directorul se uită la 
ceasul de la telefonul mobil. Maestrul de balet îşi drese 
glasul. Pe gât îi apăruseră pete roşii. Perfect. Să-i lăsăm să 
mai clocească un pic, calculă Niels. Să îi facem să înţeleagă 
că nu vom ieşi din camera asta până când nu ne vor fi spus 
tot ce ştiu. Temperatura în birou era de cel puţin douăzeci 
şi cinci de grade. Sommersted nu se lăsă influenţat de 
tăcerea celor doi. Din contră, era obişnuit să interogheze 
suspecţii şi era vestit pentru că scotea totul până şi de la 
cei mai înrăiţi criminali. Aşa că se simţea chiar în apele lui. 

— Unde rămăsesem? întrebă Sommersted întorcându-se 
către Niels. 

El era cel care trebuie să conducă interogatoriul, după 
cum se puseseră de acord. Fiindcă el era polițistul rău, iar 
Sommersted le va alerga politicos în ajutor, după ce 
subalternul îi va fi fiert bine la foc mic. 


111 


— Aşadar, în momentul morţii lui Dicte Van Hauen nu mai 
ştiaţi nimic despre ea de treizeci şi şase de ore. Am înţeles 
bine? Deci din după-amiaza zilei de 11 iunie? 

— Treizeci şi şase de ore? 

Directorul se uită la maestrul de balet. Evident nu era la 
curent cu informaţia. Frederik Have se scărpină pe gât. 

— Exact. A plecat alaltăieri la ora 16 fix şi nu s-a mai 
întors la repetiţia de seară. Nu ne-a sunat ca să ne anunţe 
că va absenta. 

— A fost ceva neobişnuit? întrebă Niels. 

— A fost chiar de neconceput, cu doar câteva zile 
înaintea premierei, confirmă maestrul de balet. Sigur că am 
încercat să dăm de ea. Ba chiar cineva s-a dus în câteva 
rânduri şi a sunat la uşa ei. 

— Cineva? 

— Lea. Una dintre dansatoarele noastre care locuieşte la 
doi paşi de Dicte. De altfel, tot ea o va şi înlocui în rolul 
Giselle. 

— Nu i-a răspuns nimeni? 

— După toate aparențele, nu era acasă. 

— Aveţi idee cam ce ar fi putut face în decursul celor 
treizeci şi şase de ore? 

— Niciuna. 

— Poate cunoaşteţi vreo persoană cu care ar fi putut să fi 
fost. 

Maestrul de balet clătină din cap. 

— Sau la care ar fi putut suna? 

— După cum v-am mai spus, nu suntem la curent cu 
lucruri din astea. 

Sommersted îşi trase puţin mai în faţă scaunul şi 
interveni: 

— Să trecem la altceva: experţii noştri au descoperit 
urme de substanţe ilegale în sângele lui Dicte Van Hauen. 
Printre altele ketamină, un anestezic care se prescrie în 
general pentru cai. Dar şi cocaină, amfetamine şi Ritalină. 
Altfel spus, suntem extrem de departe de medicamentele 
obişnuite precum aspirina sau pastilele pentru tuse. 


112 


Directorul îşi drese glasul şi se uită fix la maestrul de 
balet ca pentru a-l obliga să răspundă. Strategie de succes. 

— Ce-aţi vrea să vă spun? Nu ne putem totuşi 
supraveghea toţi angajaţii. 

— Ştiţi cumva dacă se droga? 

— Avem un colectiv mare aici, explică cel întrebat. 
Compania noastră cuprinde aproape o sută de dansatori de 
diferite naţionalităţi. 

Evită să se uite în ochii poliţiştilor. Directorul interveni: 

— Nu trebuie să tragem concluzii pripite. 

— Cum ar fi? 

Have li se adresă din nou: 

— Baletul poate fi comparat cu un sport de mare 
performanţă. O activitate care pune din greu la încercare 
trupul. Dansatorii se antrenează zi şi noapte. Am fost şi eu 
dansator. Evident, vom mai reveni la subiect, dar trebuie să 
vă informez că anul trecut am cerut o anchetă destinată să 
măsoare cât de mult foloseau angajaţii noştri substanţe 
dopante. Rezultatele ne vor parveni la toamnă. Vă 
reamintesc, de asemenea, că Universitatea Roskilde a 
publicat în 2005 un raport despre climatul din instituţiile de 
învăţământ superior artistic din Danemarca şi că şcoala 
noastră de balet nu era situată mai prost decât cea de 
cinema ori Institutul Literar, de exemplu. Aşa că ar fi 
nedrept să se afirme că nu facem nimic în această direcţie. 

— Cine a spus aşa ceva? i-o întoarse Sommersted. 

— Aşa vor interpreta jurnaliştii când vor afla că... 

În sfârşit, directorul reacţionă fluturându-şi telefonul 
mobil: 

— Din fericire l-am trecut pe silențios, fiindcă deja am 
primit şase apeluri de când suntem aici. Sunt gata să se 
arunce asupra noastră. 

Niels făcu semn că înţelege. 

— Asta-i altă poveste. 

Directorul se uită speriat la maestrul de balet. 


113 


— Dicte Van Hauen, continuă Niels, a fost vreodată în 
mod vădit victima unui accident cardiac în urma căruia să 
fie necesară reanimarea? 

— Reanimare? 

Uimirea maestrului de balet păru sinceră. 

— Din acest motiv ne-aţi întrebat dacă avem vreun 
defibrilator? Doar nu vă închipuiţi că... 

Niels îi tăie vorba: 

— Nu, nu e nicio închipuire, e o certitudine. Ştim că a fost 
reanimată cu doar câteva clipe înainte de a se fi aruncat de 
pe pod. 

Tăcerea puse stăpânire pe încăpere. Dintr-odată, se auzi 
zgomotul traficului din piaţa Kongens-Nytorv, voci pe 
coridor şi paşi grăbiţi. 

— Vreau să fiu sigur că am înţeles bine ce ne-aţi 
comunicat, reluă maestrul de balet. Vreţi că spuneţi că a 
mai murit o dată înainte de?... 

— A mai murit o dată. Exact. 

Directorul se ridică şi se duse la fereastră. Ca şi cum ar fi 
vrut să fugă din birou. Niels îşi drese vocea şi dădu scaunul 
înapoi. 

— Părinţii lui Dicte ne-au declarat că nu mai avuseseră 
nici cea mai mică legătură cu ea de aproape şase luni. Prin 
urmare e firesc să vă întreb lucrurile acestea pe 
dumneavoastră mai curând decât pe ei. Aşadar: a făcut 
Dicte vreun stop cardiac? 

Maestrul de balet se ridică şi el. 

— În niciun caz aici, la noi. 

— Puteţi fi sigur? 

Tăcere. Maestrul de balet se uită la director, apoi 
întoarse ochii în altă parte. Situaţia era pe punctul de a-i 
scăpa de sub control. Deja mirosea a interogatoriu. Scutură 
din cap. 

— Fireşte, era sub presiune, dar... Nu. Nu am auzit niciun 
moment vorbindu-se despre vreun stop cardiac. 

Niels lăsă tăcerea să lucreze pentru el. Maestrul de balet 
continuă: 


114 


— Uitaţi cum stă treaba: meseria de balerină este extrem 
de dură. Mai ales aici, la Teatrul Regal. Trebuie să dai în 
fiecare zi tot ce ai mai bun, dar nu suntem animale, suntem 
şi noi fiinţe omeneşti. Dacă ajunge cineva să fie victima 
unui stop cardiac... 

Scutură capul. Sommersted deschise gura pentru prima 
dată după minute şi minute: 

— Ei bine, dacă ajunge cineva să fie victima unui stop 
cardiac, ce faceţi? 

Aici răspunse directorul. Superiorul superiorului. 

— In astfel de cazuri procedura este aceeaşi în întreg 
regatul, normal, deşi poate că noi facem chiar un pic mai 
mult de atât. Medicii teatrului verifică zilnic pulsul, 
tensiunea, masează. Tratează... Deci, dacă cumva credeţi 
că... 

— Nu credem absolut nimic, îl corectă Sommersted calm. 
Pur şi simplu încercăm să înţelegem de ce o prim-balerină 
de renume internaţional, frumoasă şi sănătoasă, se aruncă 
dezbrăcată, în miez de noapte, de pe podul Dybbalsbro. 

Directorul dădu din cap şi se împinse uşor înapoi. Nu îşi 
dorea să fie amestecat în această chestiune. Telefonul îi 
vibră. Se uită întrebător la Sommersted, care îi făcu semn 
să răspundă. Convorbirea fu scurtă. 

— Bine. Mulţumesc. 

Fură singurele cuvinte pronunţate de director care 
închise şi se întoarse iarăşi către poliţişti. 

— Doreaţi să vedeţi defibrilatorul? 

— Da, confirmă Niels. 

— Unul dintre cele două pe care le avem a dispărut. 
Sigur, este posibil să fi fost pus pe altundeva... 

— Recunoaşteţi totuşi că este o coincidenţă dată naibii, îl 
întrerupse Niels ridicându-se. 

Acum, legătura era stabilită. Legătura dintre Teatrul 
Regal şi moartea lui Dicte Van Hauen. Voiau ori nu, 
directorul şi maestrul de balet aveau să fie implicaţi şi să le 
fie pusă în discuţie total ori parţial posibila responsabilitate. 


115 


După privirile lor cuprinse de panică, realiză că erau deja 
conştienţi de ceea ce avea să urmeze. 


25 


Rigshospitalet. Ora 13:15 


Procurorul avea să piardă. Era inevitabil. Hannah înţelese 
asta în clipa în care se întinse pe pat. 

Simţind mâinile infirmierei palpându-i pântecele, Hannah 
descoperi răspunsul la o întrebare care o chinuia de o lună 
întreagă. Prin urmare, contactul fizic cu Niels o îngreţoşa. 
Evident despre el era vorba, despre săruturile, mângâierile, 
şi numai gândul la cel mai mic contact fizic cu el îi 
producea greață. Nu doar o dată fusese nevoită să-l 
plesnească atunci când se apropia pe la spate şi o săruta 
ori încerca să îi mângăie burta, braţele ori sânii. „Ce dracu' 
ai, lasă-mă-n pace!”, îi venea să strige. Insă se abţinea. Și 
înghiţea întreg dezgustul pe care îl resimțea. 

— Puteţi vedea acum embrionul. 

Medicul se adresă fără a o privi. Hannah zări lumina 
şovăitoare a ecranului. 

— lată-i şi inima care bate. 

— Luminiţa aceea pâlpâitoare? 

Hannah simţi lacrimile umplându-i ochii. 

— Da, aşa se văd bătăile inimii. 

Infirmiera zâmbi. 

— Acum vom măsura embrionul, îi explică. Astfel vom şti 
precis în ce lună sunteţi. 

Hannah nu o asculta. Întreaga atenţie îi era concentrată 
asupra ecranului. 

— Opt săptămâni şi două zile, conchise medicul. Sunteţi 
însărcinată de opt săptămâni şi două zile. Ceea ce 
înseamnă că, dacă vreţi să avortaţi medicamentos, trebuie 
să luaţi pilula cel mai târziu mâine-seară. Ulterior va fi 
necesar să ne gândim la intervenţia chirurgicală. 


116 


Infirmiera îl atinse pe braţ pe doctor şi puse degetul 
undeva, pe ecran. Aparent, Hannah nu era obligată să vadă 
şi detaliul acesta. Medicul îşi aranjă ochelarii şi îngustă ochii 
pentru a vedea mai bine. Infirmiera mai indică o dată cu 
degetul. 

— Mda, fu tot comentariul specialistului, care îşi notă 
ceva. 

Hannah se uită şi ea atentă la ecran. Când medicul se 
adresă, văzuse deja pâlpâind şi cel de-al doilea punct 
luminos. Apărarea tocmai reuşise o lovitură de mare 
anvergură. 


26 


Teatrul Regal. Ora 3:1 7 


Niels se ridică pentru a se dezmorţi, în timp ce maestrul 
de balet se referi la medicul teatrului în încercarea 
disperată de a trece asupra altcuiva responsabilitatea stării 
fizice a dansatorilor săi. Niels reluă: 

— ÎI puteţi suna pe domnul acesta? 

— Este o doamnă. Se numeşte Caroline Christensen, îl 
corectă maestrul de balet. 

— Mi se pare că este în concediu, interveni directorul. 

— În concediu? Ce bine pică... De când este în concediu? 
se interesă Sommersted. 

— Vom încerca să facem în aşa fel încât să puteţi sta de 
vorbă cu ea chiar astăzi. Măcar la telefon. 

Niels preluă şirul întrebărilor fără a le lăsa timp celor doi 
să se ascundă încă o dată în spatele consideraţiilor de ordin 
tehnic precum medic, concediu sau număr de telefon: 

— Dicte avea o cicatrice pe tâmplă. Ştiţi cum s-a 
întâmplat? 

Nu răspunse nimeni. 

— Poate că a avut un accident în copilărie? continuă 
Niels. Presupun că o parte din ea şi-a petrecut-o aici. 


117 


— Nu ştiu la ce vă referiţi, răspunse Frederik Have. Nu 
îmi spune nimic lucrul acesta. 

— Moral, cum se simţea? Avea suişuri şi coborâşuri? 

Maestrul de balet ridică din umeri, grăbindu-se să vadă 
conversaţia încheiată. 

— Era cumva instabilă emoţional? insistă Niels. 
Deprimată? Neliniştită? Avea duşmani? 

Tăcere. Maestrul de balet reflectă o clipă, apoi exclamă: 

— Da. Era instabilă, isterică, angoasată, curajoasă, 
fantastică. Şi nu mai continui. Ca mai toţi dansatorii. Se 
aplecă puţin înainte: Uitaţi cum e: tinerii aceştia trăiesc 
împreună de pe la şase sau opt ani. Zi de zi, de dimineaţa 
până seara. Se antrenează împreună, transpiră împreună, 
plâng împreună, petrec împreună, se culcă unii cu alţii, 
explică maestrul de balet cu voce stridentă. 

In sfârşit, am ajuns unde doream, îşi zise Niels. 

— Au luptat zi de zi pentru a fi cei mai buni. Pentru a se 
depăşi unii pe alţii. Fără a-şi menaja eforturile. Şi în toţi 
aceşti ani aproape că nu au cunoscut pe nimeni altcineva. 
Aici este ca într-un internat în care se stă douăzeci, 
douăzeci şi cinci de ani. Au renunţat la orice formă de viaţă 
socială, aşa că puteţi compara ceea ce se întâmplă aici cu 
ceea ce se întâmplă într-o mănăstire. Tineri minunaţi care 
au trăit împreună toate situaţiile imaginabile, care au avut 
aventuri unii cu alţii, care... Făcu o pauză pentru a-şi regăsi 
suflul. Aşa că da, Dicte avea şi duşmani. Fiindcă era una 
dintre cele mai bune. Provoca invidia, evident. Pe aici, 
gelozia nu este neapărat ceva rău. Din contră. Poate că 
exact defectul acesta este cel care îi incită să se 
autodepăşească în permanenţă. 

Sommersted zâmbi şi îşi încrucişa mâinile. Din nou 
tăcere. Maestrul de balet se uită încurcat la director care 
întoarse privirea. Imaginea pe care subalternul o oferise 
despre Baletul Regal era aceea a unei secte înfricoşătoare 
care s-ar fi putut să-şi împingă unul dintre membri la 
sinucidere. 

— V-a spus vreodată că se simţea urmărită? 


118 


— Niciodată, răspunse maestrul de balet. 

— Vă spune ceva cuvântul Echelon? 

— Echelon? 

— Da. Acesta a fost ultimul ei cuvânt, înainte de a muri. 

Maestrul de balet ridică din umeri şi îşi privi superiorul. 
Sommersted interveni pe loc, până să se pună de acord cei 
doi că nu erau la curent cu absolut nimic în acest sens. 

— Avea cumva gânduri de sinucidere? 

— Nu, e de neconceput, declară Have. 

— De ce? 

— Ei bine, fiindcă o cunoşteam perfect. 

— Spuneţi că o cunoşteaţi perfect, dar nu ştiţi că avea o 
cicatrice pe tâmplă. Totuşi, nu era chiar atât de discretă, 
constată Niels. Ca să nu mai vorbim că nu ştiţi nimic nici 
despre viaţa ei personală... 

Maestrul de balet tuşi: 

— A visat dintotdeauna să interpreteze rolul Giselle. Când 
mă gândesc la Dicte, primele cuvinte care îmi vin în minte 
sunt seriozitate şi profesionalism. Presupun că nu jignesc 
pe nimeni dacă afirm că era una dintre cele mai bune trei 
dansatoare ale companiei noastre. Şi făcea parte din topul 
zece european. Pur şi simplu se prăbuşea sub numărul de 
propuneri venite şi de la New York, şi de la Balşoi. 

Îşi desfăcu larg braţele. 

— Profesional, îndeplinise visul a milioane de fetiţe din 
întreaga lume. Şi încă nu ajunsese în vârful propriei 
performanţe. Lumea era la picioarele ei. De ce să fi vrut să 
se sinucidă? 

— Viaţa nu înseamnă doar carieră, constată Niels. 

— Ba, pentru o prim-balerină de acest nivel, da! 

— Poate că tocmai aici e problema?... 

Niels îl privi drept în ochi. 

— Mai stăm mult? Vineri am o premieră. 

— Vă spun ceva inițialele NMSB? 

Cei doi conducători ai teatrului schimbară o privire. 

— NMSB, repetă Niels. Avea o întâlnire astăzi la ora 16. 


119 


— Nu, nimic. Ora 16, în schimb, s-ar putea. Este ora la 
care luăm pauză, răspunse maestrul de balet. 

Niels mai încercă o dată: 

— NMSB. S-ar putea să fie un nume? Al unui 
kinetoterapeut? Al unui medic? Al unui iubit? Al unui coleg? 
Al unui loc? 

Sommersted îşi drese glasul: 

— lată cum vom proceda: Niels va rămâne câteva zile 
aici. Se întoarse către subordonat: Bentzon are harul de a 
vorbi cu oamenii. Chiar şi cu prim-balerinele. 

Un surâs rar îi apăru pe buze. Maestrul de balet interveni: 

— Chiar este necesar? 

Directorul nu părea nici el încântat de perspectivă. 

— Nu e cam excesiv? Doar v-am spus că Dicte avea un 
comportament cât se poate de normal. 

— Normal? ridică Niels tonul. Nu ştiu cum definiţi 
dumneavoastră normalitatea, însă dacă vi se pare normal 
ca dansatoarele să vă dispară, să fie ucise, apoi reanimate 
poate chiar cu ajutorul defibrilatorului din dotarea teatrului, 
atunci sunt pur şi simplu fericit că nu lucrez aici. 

Tăcere. 

— Evident, ar mai fi o soluţie, propuse Sommersted 
privindu-l pe Flint drept în ochi. 

— Care? 

Niels ghici în vocea directorului o undă de speranţă. 

— Aceea ca toţi angajaţii Teatrului Regal să se deplaseze 
singuri la prefectura poliţiei ca să ascultăm ce au de spus. 
Unul după altul. Dansatori, bucătari, actori, îngrijitoare, 
maestru de balet, director. 

lată şi duşul rece. 

Acestea fiind zise, Sommersted se ridică, îşi aruncă haina 
albastră pe braţ şi se îndreptă către ieşire. În momentul în 
care ajunse în cadrul uşii, se întoarse: 

— Vă sugerez să adunaţi întreg personalul în aşa fel încât 
Bentzon să se poată prezenta. 


120 


27 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
13:20 


Cum de a putut scăpa de poliţie Vinovatul în toţi aceşti 
ani? Nu încetez să-mi pun întrebarea. Lucru care îmi face 
tare rău. Doar nu indiciile lipseau. Aveau amprentele 
digitale, sperma, ADN-ul. În afara descrierii mele lacunare, 
dispuneau chiar de mărturia unuia dintre vecini, care îl 
văzuse ieşind din casă şi urcând în maşina care demarase 
în mare viteză. Nu era de ajuns? De altfel, nu m-am putut 
abţine să nu fac observaţia în faţa poliţiştilor, câteva luni 
mai târziu. Zicându-le că sunt nişte idioţi. Le-am reproşat 
că nu acordă suficient timp anchetei deşi, în adâncul meu, 
ştiam că greşesc. Evident, poliţiştii făceau tot ce puteau 
mai bine. Urmăriseră toate pistele posibile, fără a fi reuşit 
să pună mâna pe Vinovat. Lucru mai degrabă rar. Cea mai 
mare parte a cazurilor de omor sfârşesc prin a fi elucidate. 
Am citit statisticile de la vremea respectivă. De acum, nu 
mai este cazul. Pentru mine şi-au pierdut orice sens în ziua 
în care am înţeles că ancheta despre uciderea mamei era în 
impas. 

Stau iarăşi pe bancă, în parc. Căldura este aproape 
insuportabilă. O adolescentă tocmai a vomat în spatele unui 
copac. Câţiva băieţi joacă fotbal. Şi-au făcut hainele 
ghemotoc, pe peluză, pe post de bare. Unul dintre ei ţipă că 
este Messi. Habar nu am cine este Messi. Nu mai cunosc pe 
nimeni. Până şi cine sunt eu însămi habar n-am. Uneori mă 
trezesc în plină noapte şi mă privesc în oglindă. Pe 
întuneric. Mă întreb: cine-oi mai fi şi tu, Silke? întrebarea 
rămâne fără răspuns. Îmi apropii faţa de oglindă cât pot de 
tare şi mă privesc drept în ochi, însă de fiecare dată mi se 
pare că mă aflu în faţa unei străine şi mă îngrozesc. Poate 
din cauză că nu vorbesc. Tăcerea naşte voci noi în capul 
meu. Fiindcă nu las niciuna să iasă vreodată din mine. 


121 


— Silke, nu te-ai gândit că ar fi trebuit să-ţi dai cu cremă 
de protecţie solară? îmi zice o infirmieră apropiindu-se. 
Poate că ar trebui să mergi un pic mai la umbră. 

Se aşază lângă mine, pe bancă. Imi vorbeşte de parcă m- 
ar şti dintotdeauna. 

— Cum faci de suporţi căldura asta? mă întreabă 
surâzând. Sunt peste douăzeci şi cinci de grade. 

E nouă. Tânără şi implicată în munca pe care şi-a ales-o. 
Îmi place de ea. Îmi place mai ales de ochii ei care se uită 
la mine fără umbră de milă. Asta este cel mai rău lucru pe 
care mi-l pot face oamenii: să mă privească de parcă le-ar fi 
milă. Bineînţeles că ştiu că nu aşa gândesc. Mă rog, ba da. 
Poate că le este milă de mine fiindcă mi-am pierdut mama 
în condiţii dramatice. Dar, de acum, lucrul acesta ţine de 
trecut, a venit vremea să mă îndrept spre altceva. Cam aşa 
gândesc cei din jurul meu, ceea ce îmi convine. 

— Mă laşi să te iau puţin de mână, Silke? mă întreabă 
infirmiera. 

Şi o face. Doar o clipă. E prea cald ca să ne ţinem de 
mână. Dar mă ţine destul cât să-mi dea lacrimile. N-am ce 
face. Dacă se apropie prea tare de mine cineva, încep să 
plâng. 

— Tocmai ne-a sunat polițistul, mă anunţă. Vrei să treacă 
să te vadă? 

Personal aş prefera să plece şi ea. Fiindcă imaginea 
începe să prindă contur, cu încetul, în mintea mea. Cum se 
întâmplă de obicei în acest moment al zilei, orice aş face 
pentru a o evita. Îmi închipui uneori că asta trebuie să 
simtă cei cărora le ţiuie urechile. Cu diferenţa, în ceea ce 
mă priveşte, că nu îmi ţiuie urechile, ci o imagine îmi 
bântuie creierul. O imagine care refuză cu obstinaţie să 
dispară. Ţiuit vizual. Aşa am botezat fenomenul. Un proces 
care durează ceasuri întregi şi în cursul căruia tot ceea ce 
mă înconjoară pare a se risipi puţin câte puţin în faţa 
imaginii mamei mele întinse pe podeaua din bucătărie. 
Moartă. A chipului ei. A privirii fixe, uluite, care pare a 
întreba: de ce eu? De cea trebuit să mă ucidă? Pielea ei 


122 


netedă, palidă. Sângele care îi desenează un soi de aureolă 
în jurul capului. 

— Ok, Silke. Mă duc să-l sun. 

Cine a făcut-o? Cine este Vinovatul? 

— O să îi spun că poate veni să stea de vorbă cu tine. 
Chiar nu crezi că ar fi mai bine să intri şi să rămâi puţin la 
umbră? 


28 


Teatrul Regal. Ora 13:35 


— Se adună toţi în sala mare. 

Ida îi aruncă lui Niels o privire plină de reproşuri. 

— N-o să dureze decât o secundă. Vreau doar să mă uit 
un pic prin camera lui Dicte. 

— Vreţi să spuneţi în cabină? 

— Doar două minute. 

Traversară coridorul cu paşi grăbiţi, urmaţi de la distantă 
de Sommersted, care discuta cu directorul. 

— Mă ţii la curent, Bentzon! îi strigă superiorul mimând 
un apel telefonic, înainte de a o lua pe alt coridor. 

— Pe aici. 

Ida trase cu ochiul la ceas şi acceleră pasul. Nu fu nevoie 
să îi arate cabina lui Dicte. Lui Niels se păru că ajunsese la 
locul unui accident auto care se produsese cu câteva zile 
mai înainte. Flori şi cărţi de vizită cu mesaje de adio erau 
îngrămădite în faţa uşii. O tânără cu ochii roşii tocmai 
depunea un buchet. 

— Toate dansatoarele au dreptul la cabine personale? 
întrebă Niels. 

— Doar solistele. Şi guests. 

— Guests? 

— Invitaţii din străinătate. Care vin şi dansează o 
reprezentaţie, după care se întorc la ei acasă. 

— Dar ceilalţi? Lucrează cu normă întreagă? 


123 


— Sigur că da. Altfel nu am putea vorbi despre o trupă, îi 
răspunse indignată, de parcă Niels s-ar fi pregătit să 
retragă licenţa teatrului. 

„Te iubim” şi „Unei extraordinare prietene. Drum bun!” 
Niels fu nevoit să păşească peste cărţile de vizită cu mesaje 
şi peste flori ca să ajungă la uşă. 

— Ar fi mai bine să ne grăbim, anunţă Ida stresată, 
deschizând uşa. Suntem aşteptaţi. 

— Vă rog să mă lăsaţi singur cinci minute. 

Intră şi trase uşa în urma lui. Clanţa nu se închise bine, 
aşa că o mai apăsă o dată. Acum se auzi declicul. Sunet 
lipsit de armonie. În jurul broaştei observă nişte zgârieturi. 
Urme de şurubelniţă? De cuţit? Pe jos descoperi trei aşchii 
de lemn minuscule provenind cu siguranţă de la pervaz. 
Uşa fusese forţată. De curând. Acum cel mult un ceas, dacă 
nu mai puţin. 

Niels se sprijini cu spatele de uşă. Un vechi obicei al lui. 
Pentru o primă impresie. În încăpere se aflau un pat, un 
birou, o oglindă, o etajeră, un avizier. Cei de acolo îi ziceau 
cabină, dar era mai mult decât atât: vestiar, cameră de 
odihnă, birou privat. Da, era o încăpere personală. 

— Tocmai m-au sunat. S-a adunat toată lumea şi ne 
aşteaptă, îi strigă Ida de pe culoar. 

— Coborâţi şi anunţaţi-i că sosesc în două minute. Nu vă 
faceţi griji, găsesc eu drumul. 

— Poftiţi? 

— Am spus că găsesc eu drumul. 

O auzi oftând disperată şi, pentru o clipă, chiar îi fu milă 
de ea. Probabil că nu era uşor să lucrezi zilnic sub ordinele 
maestrului de balet. 

Cineva a venit să recupereze ceva anume. la să vedem 
ce lipseşte. 

Examină pereții. Erau acoperiţi cu fotografii din 
spectacole de balet. Lacul lebedelor, Silfida, Ritualul 
primăverii. Evident, Dicte repurtase un adevărat triumf şi 
nu doar o dată. Se apropie de avizier. Tăieturi din presă. 
„Mare clasă”, proclama un titlu. „Magia lui Dicte Van 


124 


Hauen”, spunea un altul. Cărţi poştale. Fotografii cu 
prieteni. Niciuna de familie. Un citat din Cehov urmat de un 
emoticon zâmbăreţ, înrămat şi cu geam: „Nu mă pricep 
deloc la balet. Tot ceea ce ştiu este că, în pauze, balerinele 
put ca nişte cai.” O aceeaşi fată apărea în mai multe 
fotografii. Frumoasă, cu plete negre. Într-una dintre imagini 
dansa alături de Dicte. In alta, poza împreună cu ea în faţa 
Operei din Sydney. Amândouă zâmbeau larg. Verifică 
sertarele biroului. Totul era în ordine, nu fuseseră scotocite. 

Intrusul a ştiut precis pentru ce a venit. El sau ea nu a 
avut nevoie să caute. 

Privirea îi căzu pe etajeră. Balerini. Sute. Ambalaţi cu 
grijă în pungi de plastic. Un dulap. Când îl deschise, uşa 
scârţâăi. Tutuuri. Vreo douăzeci de modele diferite. Şi, în 
plus, şi câteva identice. O oglindă. Truse de machiaj, 
antalgice de toate felurile, ulei de camfor şi alte 
comprimate: aspirină, ibuprofen, paracetamol. 

De ce a intrat cineva aici prin efractie? Ce o fi dispărut? 

Verifică dulapul, lăsă degetele să îi alunece pe oţelul 
rece, bătu uşor în pereţi. Poate să fie vreo scobitură pe 
undeva? Biroul avu parte de acelaşi tratament. Sertare 
secrete? Nu găsi nimic. Inspecta apoi podeaua. O luă în 
patru labe. Parchetul era vechi. S-or fi putând ridica unele 
lamele? Se întinse pe spate şi se strecură sub birou. Nimic 
special în ceea ce privea placa de jos. Se întoarse la avizier. 
Examină minuţios fotografiile, apoi îl întoarse. Nimic. ÎI 
ridică pentru a vedea mai bine în spatele lui. Tot nimic. 
Verifică flacoanele cu comprimate, deschizându-le unul 
după altul. Oare conţin altceva decât medicamente? Vreun 
mesaj? 

— Trebuie să mergem, domnule Bentzon. 

Ida se întorsese. Pentru prima dată sesiză în vocea ei o 
nuanţă de furie. Care-i stătea bine. 

— Sosesc. 

Niels se sprijini iarăşi de uşă şi scrută încăperea pentru 
ultima oară. 

Hai, e ultima şansă. Ce lipseşte? 


125 


— Vă aştept pe coridor. 

Ce a dispărut? 

Oglinda. Se aşeză pe scaun şi se uită. Acolo se aşeza 
Dicte zilnic pentru a-şi contempla chipul, îşi zise. 

Voi sări şi eu cu dumneavoastră. 

Suprafaţa oglinzii era acoperită de un strat subţire de 
praf. Mai puţin într-un loc. În colţul din dreapta jos era un 
dreptunghi lipsit de praf. 

Se ridică. 

— A sunat Frederik. Vă aşteaptă cu toţii. 

Ida era îngrijorată. Il respecta mai mult pe maestrul de 
balet decât pe poliţie. 

Niels nu răspunse. Privi iarăşi oglinda acoperită de stratul 
fin de praf cu excepţia micului dreptunghi din colt. 

— M-aţi auzit? Vă aşteaptă. 

Păi, să aştepte, îşi zise Niels. Să înţeleagă că este ceva 
mai important decât premiera de vineri. Decât probele de 
costum, conferințele de presă şi repetițiile de seară. 

— M-aţi auzit? Sunt toţi jos, în sală... 

Cu vârful unui deget, Niels urmări conturul obiectului 
care fusese dezlipit. Patru colţuri. Deschise o cutie din 
metal care trona pe birou. Să fie din argint? In orice caz era 
un obiect rafinat, care strălucea uşor, ca luna dincolo de o 
pânză de nori. Pudră. Pudră albă. Aici se machia Dicte 
înainte de ridicarea cortinei. Doar deschizând capacul, făcu 
să se ridice în aer particule fine. Niels se uită cum îi cădeau 
la loc pe mână, pe birou, pe oglindă. Zona dreptunghiulară 
care, până atunci, fusese ferită de praf, se acoperi şi ea. 
Fulgi minusculi se lipiră de sticlă. Ceea ce dovedea că 
obiectul care se găsise acolo abia de fusese dezlipit. Despre 
ce o fi fost vorba? 


— Nu am putea lăsa totul pe mai târziu? întrebă lda 
aruncându-i o privire rugătoare. Mă sună încontinuu. 

— Departamentul de relaţii publice nu se află cumva în 
drumul nostru? 


126 


— Dacă intenţionaţi să staţi de vorbă cu Kresten, vă 
avertizez că este extrem de nervos. 

— Doar o clipă. 

— Nu. Nu puteţi face aşa ceva. Frederik o să turbeze. 

Niels observă cât de mult suferea fata. Era îngrozită. 

Era obişnuită să fie certată toată ziua, să se tot 
reamintească faptul că aici era Teatrul Regal, vârful 
piramidei, aşadar, că mai sus de atât nu avea cum să 
ajungă şi că o a doua şansă nu avea să mai primească. 

Niels încremeni. Ida mai făcu câţiva metri înainte de a 
realiza că nu o mai urma. 

— Haideţi! 

— Ida, veniţi încoace. 

— Nu. Trebuie să... 

— V-am rugat să veniţi. 

Se întoarse lângă Niels împotriva propriei voințe, încet, 
acesta scoase pistolul care de multă vreme nu mai ieşise 
din toc. 

— Ştiţi ce e ăsta? 

— O armă de foc. 

Niels schiţă un zâmbet. Nu era momentul potrivit pentru 
glume. Acum se punea problema de a se face respectat. 

— Acesta este un pistol. Încărcat. Cu totul altfel decât 
cele pe care le folosiţi aici. Ştii de ce? 

— Nu. 

— Pentru că am dreptul să-l utilizez împotriva tuturor 
celor care îmi încurcă treburile. Când strig: „Stai!”, 
persoana somată trebuie să se oprească. Dacă nu, trag. 
Inţelegeţi ce vă spun? 

— Nu. 

ÎI privi atentă, stresată şi iritată. 

— Aceasta înseamnă că trebuie să mă ascultați. Dacă nu, 
mă întorc la maşină după cătuşe, vi le pun la încheieturile 
mâinilor, vă duc la post şi vă arunc într-o celulă. 

O clipă, Ida se uită la Niels zâmbind. Pă;, nu g/lumeşte? 
După care zâmbetul îi îngheţă pe buze şi cobori ochii în 
pământ. 

127 


— Vă rog să mă iertaţi. 

— Începând de acum facem cum spun eu. Lăsaţi-l pe 
Frederik să aştepte. Îmi asum întreaga responsabilitate. 
OK? 

— OK. 

Acestea fiind zise, fata plecă mai departe. Merse până la 
capătul culoarului şi cobori scara. După care Ida se opri în 
faţa unei uşi şi intră într-un birou unde un bărbat vorbea la 
telefon. Purta un ecuson pe care era scris „Kresten”. 

— Nu, nu avem fotografii cu ea în copilărie! exclamă 
furios. Şi chiar dacă am avea, nu vi le-am da! 

Închise, se scutură ca un taur înfuriat şi ridică ochii spre 
Ida. 

— Javrele astea de jurnalişti. Or să scrie cum li se scoală. 
Viaţa lui Dicte va ţine pagina întâi. Şi îţi poţi închipui sub ce 
unghi vor prezenta cazul. Mica prinţesă nevinovată aflată în 
serviciul monstruosului Teatru Regal, maltratată până când 
şi-a pierdut cheful de a mai trăi. În alţi termeni, vor pretinde 
că noi am omorât-o. 

— Kresten. 

— Ce mai e, Ida? 

Fata se întoarce spre Niels. 

— Domnul Niels Bentzon, de la poliţia criminală. 

— Da, bineînţeles. După cum vedeţi, suntem un pic cam 
daţi peste cap, răspunse la fel de puţin impresionat cum 
fusese şi Ida până când Niels îi fluturase pe la nas 
ameninţarea cu cătuşele şi sejurul într-o celulă duhnind a 
sudoare şi vomă. 

Niels se aşeză pe marginea biroului şi îl privi adânc în 
ochi. 

— Însă, desigur, este de datoria noastră să ajutăm 
poliţia, adăugă Kresten. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Niels nu răspunse imediat, nu se grăbi, ci se uită atent la 
celelalte persoane din birou, care închideau telefoanele. O 
tânără se îndreptă în scaun şi opri Mac-Book-ul. Încet-încet, 


128 


în departamentul de relaţii publice al Teatrului Regal se 
făcu linişte. 

— Mă numesc Niels Bentzon. Sunt angajat al poliţiei 
criminale din Copenhaga. În decursul următoarelor zile, 
poate chiar săptămâni, va trebui să colaboraţi cu noi. Veţi 
face tot ceea ce vă voi ruga fără a protesta. De acord? 

Telefonul Idei suna încontinuu. Câţiva de „da” timizi se 
auziră din fundul încăperii. 

— Deţineţi documente de o valoare inestimabilă, care ne 
vor fi utile în cadrul anchetei. Pentru început, am nevoie de 
o fotografie a cabinei lui Dicte Van Hauen. 

Tăcere. 

— În acest moment, aveţi dreptul să vorbiţi, preciză 
Niels. 

Kresten luă cuvântul: 

— Ce fel de fotografie? Una în care să apară şi Dicte? 

— Nu contează. Recentă, de preferinţă. 

— Cea mai mare parte a fotografiilor noastre pentru 
presă au fost făcute pe scenă sau în sala de antrenament. 

— Puteţi verifica? 

Kresten se întoarse către un tânăr al cărui birou era 
situat lângă intrare. Pesemne că este Casper al lor, îşi zise 
Niels. Un ins care crescuse lipit de computer şi pentru care 
informatica nu mai avea niciun secret. 

— Jan, vezi dacă avem aşa ceva. 

Jan dădu clic cu mouse-ul şi deschise un dosar care 
conţinea fotografiile de presă ale trupei. Telefonul Idei sună 
din nou. Niels o auzi şuşotind. 

— Da, sosim în două secunde. 

Pe ecran începură să defileze fotografii cu Dicte pe 
scenă. Într-una plutea în aer, cu ochii închişi, la câţiva 
centimetri deasupra mâinii unui dansator. Pe Niels gândul îl 
duse din nou la noaptea precedentă, la muşchii ei întinşi, la 
tendoanele ieşite în relief, la întregul ei corp decis să facă 
saltul mortal. Cu eleganţă. Fără teamă. 

— Nu există, îmi pare rău. 

— Sunteţi sigur? Poate în fotografii private? 


129 


— Nu avem. 

— Dar colegii? 

— Nu ştiu. Ar trebui să îi întrebaţi pe ei, răspunse Jan, 
răzgândindu-se imediat: Pot să-mi iau eu această sarcină, 
dacă preferaţi. 

— S-ar putea ca vreuna dintre colege să fi fost 
fotografiată în cabina lui Dicte? îi sugeră Niels. Vreo 
prietenă? Probabil că era mai apropiată de unele decât de 
altele. 

— Încearcă la Erika Scherling, propuse lda, care 
rămăsese în spatele lor. 

Încă vreo câteva clicuri şi pe ecran apărură fotografiile 
unei roşcate frumoase: pe scenă, în numeroase roluri 
prestigioase, în braţele maestrului de balet, în culise. Şi, în 
fine... 

— Aici e. În cabina lui Dicte. Vă convine? 

Jan arătă cu degetul imaginea. 

— A fost făcută acum o săptămână. În seara în care Erika 
şi-a serbat aniversarea. Oricum nu am putea-o utiliza, 
fiindcă toate dansatoarele sunt cu ţigara în bot. 

Niels examină fotografia. Dicte era aşezată pe marginea 
patului, cu un pahar de vin în mână, pe când Erika, ţinând 
ţigara în colţul buzelor, se uita pe fereastră. Picăturile de 
transpiraţie le sclipeau pe piele. Însă nu acest lucru îi atrase 
atenţia lui Niels. Nu. Ci oglinda din planul secund. Şi, mai 
ales, obiectul dreptunghiular din colţul din dreapta jos. 

O carte poştală. 

— Puteţi mări imaginea? Vreau să văd cartea poştală. 

Câteva secunde de tăcere. Niels simţi cum Ida se apropia 
cu paşi mărunți. Jan acţionă zoom-ul. 

— Mai bine de atât nu se poate, îmi pare rău. 

Niels privi atent. Cartea poştală era estompată. Doar 
culorile se distingeau. Alb şi albastru-deschis. 

— Poate că fotograful a păstrat RAW-ul, comentă Jan. 

— Ce este acela? 

— Formatul de origine. Noi avem doar JPG-uri. 

— Care e diferenţa? 


130 


Jan se uită lung la Niels, părând a se întreba dacă nu 
cumva îşi bătea joc de el. 

— Diferenţa este la nivelul rezoluţiei imaginii, explică 
informaticianul. În sfârşit, RAW dispune de o rezoluţie mai 
bună. 

— Deci este o imagine mai detaliată, adăugă Ida. 

— În acest caz, vă rog să luaţi legătura cu fotograful. 
Spuneţi-i că îmi trebuie fotografia în... 

— ... format RAW, completă Jan. 

Niels căută numărul lui Casper în telefon şi sună. 

— De data aceasta putem merge? întrebă Ida. 

Niels nu o băgă în seamă. 

— Casper? Am nevoie de tine. Trebuie să ajuţi un băiat 
pe care îl cheamă Jan să mărească un detaliu dintr-o 
fotografie. E de cea mai mare importanţă. ŢI-l dau. 

Întinse mobilul tânărului. Ida spuse ceva legat de 
maestrul de balet, Jan îi explică lui Casper despre ce era 
vorba, însă Niels nu îşi auzi decât vocea interioară: de ce o 
carte poştală? Ce putea conţine? Salutări din vacanţă? O 
întâlnire? Un indiciu? 


29 


Cartierul Østerbro. Ora 13:45 


Hannah vedea dublu. Vedea totul dublu. Două drumuri. 
Doi iubiţi. O pereche de pantofi. Doi craci de pantalon. 
Două fiinţe în pântecele ei. O crimă dublă. O crimă care, 
indiferent de civilizaţie, ar costa-o cel puţin închisoarea pe 
viaţă, excluderea din societate, având să fie arătată cu 
degetul şi blestemată până la sfârşitul zilelor. Ce ar spune 
însă judecătorul? 

Hannah realiză că oprise maşina. Deşi nu ajunsese acasă. 
să fi tras pe dreapta doar pentru o ţigară? Trebuia să se 
întoarcă peste puţin timp la spital pentru discuţia de 
consiliere. De ce o fi acceptat? Şi acum, unde se afla? 


131 


Ridică ochii. Centrul pentru Geogenetică, departament al 
Institutului de Biologie, de la Universitatea Copenhaga. Ce 
caut tocmai aici? se întrebă uitându-se la schelele care 
acopereau o bună parte a fațadei. „Faţadă.” Un minut făcu 
tot soiul de asociaţii pe baza cuvântului acela. Ceva ce 
ascundea realitatea. Realitatea era că plănuia un dublu 
asasinat. Ei, nici chiar aşa, e deja un discurs demn de acei 
evanghelişti americani, opozanți sălbatici ai avortului, pe 
care europenilor le vine atât de greu să îi înţeleagă. Avortul 
nu este o crimă. De ce nu s-o duce acasă să se odihnească? 
O epuizaseră atâtea gânduri. Era nedormită. Trebuia să-şi 
revină. leşi din maşină şi fu orbită de razele soarelui. Simţi 
o foarte plăcută senzaţie de irealitate. De parcă s-ar fi trezit 
în faţa unui miraj. Se părea pur şi simplu ireal faptul că se 
afla aici. Şi la fel de ireal se părea faptul că în pântecele ei 
băteau două inimioare. Senzaţia de irealitate o făcu să-şi 
vină în fire, îi dădu puterea de a intra în clădire, de a urca 
scările şi de a bate la uşă. Mai venise pe aici de vreo două 
sau trei ori cu Gustav, fostul ei soţ pe cât de genial, pe atât 
de odios care, ca mai toţi ceilalţi cercetători, nu contenea 
cu laudele la adresa tânărului specialist în ADN care, iată, 
apăru deodată în capul scărilor. Parcă era încă mai neglijent 
decât îl ţinea minte. Avea ochii injectaţi, haine răpănoase, 
ba chiar duhnea a alcool. 

— Eskild? 

Bărbatul se opri şi o privi lung. Nu păru să o recunoască. 
Hannah începu să creadă că poate era mai bine aşa, că nu 
îşi mai aducea aminte de ea, poate astfel se va putea 
confesa mai uşor. Bărbatul însă exclamă: 

— Hannah Lund! Ca să vezi, era să nu te recunosc. Ce 
mai face Gustav? o întrebă strângându-i mâna. Tot la 
Vancouver este? 

— La Toronto. Ai o clipă pentru mine? 

— Sigur că da. Te previn însă că la mine e harababura de 
pe lume. 

Deschise uşa biroului. 


132 


— Aseară am sărbătorit Crăciunul şi petrecerea s-a 
încheiat la mine în birou. 

Râse. Un râs sec şi încărcat de alcool. 

— Este o veche tradiţie pe aici: se sărbătoreşte Crăciunul 
în iunie. Este o dată mai convenabilă pentru calendarul 
nostru. 

A spune că în birou era harababură reprezenta un 
eufemism. Cu excepţia computerului şi a rafturilor încărcate 
de cărţi şi dosare, restul încăperii părea mai degrabă o 
tavernă. Pe birou se lăfăiau sticle de vin pe jumătate goale, 
cutii de bere şi scrumiere pline până sus. In aer persista 
mirosul de fum de ţigară. 

— Cam pute pe-aici, nu? constată bărbatul ducându-se să 
deschidă o fereastră. Aşa... la loc. 

Arătă către o canapea pe care era întins un sac de 
dormit. Hannah îl dădu deoparte, se aşeză şi se uită la el 
cum începea să debaraseze biroul de cadavrele sticlelor. 

— Am auzit că te-ai întors la Institutul Niels-Bohr. 

Musafira zâmbi şi ridică din umeri. Eskild veni în faţa ei. 
Chipul lui te trimitea cu gândul la Knud Rasmussen.* Pielea 
îi era de om trăit în mijlocul naturii, dar privirea, cea a unui 
om de ştiinţă. 

— Am putea începe o colaborare, zise Hannah, între 
domeniul tău de cercetare şi al meu. 

— Între ADN şi stele? 

Ideea îl făcu să zâmbească. 

— De asta ai venit? 

— Ei, treceam prin zonă... răspunse Hannah întorcând 
capul către fereastră. 

— Ai început să te întrebi de unde venim şi încotro ne 
îndreptăm? Atât universul, cât şi omenirea? 

— Exact, îl aprobă, înțelegând că mica ei minciună 
introductivă nu o ajutase cu nimic să abordeze subiectul 
care o adusese de fapt aici. 


” Knud Rasmussen (1879-1933) a fost un explorator danez care, în 
cursul expedițiilor sale, a studiat cultura inuită (N.t.) 
133 


— Şi te gândeşti la o cooperare ştiinţifică sau la o 
manifestare de genul Noaptea culturii? 

— Poate că la amândouă. Deci şi de unde venim, şi unde 
ne ducem? 

Eskild se uită intrigat la Hannah, însă intră în jocul ei, 
evocând cei dintâi homo sapiens: 

— Am făcut progrese enorme în decodarea materialului 
nostru genetic. Suntem, de acum, în măsură să răspundem 
la întrebări precum: Cum a evoluat omul? Aparţinem cu toţii 
aceleiaşi rase ori există între noi mai multe diferenţe decât 
ne-am putea închipui? Am făcut însă progrese în special în 
sensul viziunii noastre asupra expansiunii umanităţii 
pornind din Africa ecuatorială. A stadiului în care ne aflam 
în epoca respectivă. Chestii de genul ăsta. Concluzia este 
că specia noastră a fost întotdeauna foarte activă pe plan 
sexual. Primii homo sapiens şi-o trăgeau ca iepurii cu 
neanderthalienii. 

Hannah nu comentă. 

— Ştiai că în America de Nord exista populaţie de origine 
europeană la sosirea indienilor? Nimeni însă nu vorbeşte 
despre acest lucru. Mai ales urmaşii amerindienilor care şi- 
au construit identitatea pe faptul că i-au deposedat pe 
aceştia de pământurile lor. 

— S-ar zice că este vorba despre un subiect sensibil. 

— Dacă am devenit om de ştiinţă, nu am făcut-o nici 
pentru a-mi spori numărul de prieteni, nici pentru a îngroşa 
rândurile celor din tagma corectitudinii politice. 

Hannah realiză că acest gen de conversaţie nu îi va oferi 
nicicând ocazia de a aborda subiectul care o preocupa. 

— M-aş bucura să-ţi aflu părerea despre un alt subiect, îi 
mărturisi. 

— Mă aşteptam eu. 

Hannah tuşi. Era rândul procurorului să-şi cheme 
martorul la bară. Un martor cu greutate. Unul dintre cei mai 
mari specialişti ai ţării în materie de ereditate, ADN, 
transmitere a maladiilor pe această cale. 


134 


— Am o prietenă care doreşte să avorteze de teamă că 
ar putea aduce pe lume un copil anormal. Fiindcă există 
bolnavi mintal în familie, înţelegi? 

Eskild se mulţumi să aprobe din cap. Hannah continuă: 

— Se teme că nou-născutul ar putea să moştenească 
acea maladie. 

— Despre ce este vorba? Despre schizofrenie? 

— Exact. Consideră că este ereditară. li este îndreptăţită 
îngrijorarea? 

— Factorii ereditari joacă un rol important în transmiterea 
tulburărilor bipolare. O ştim de multă vreme. Acum mai 
multe zeci de ani, unii cercetători au încercat să descopere 
ceea ce numiseră „larva schizofreniei”. Astăzi ştim că 
lucrurile sunt cu mult mai complexe. În joc intră mai mulţi 
factori. Printre altele, depinde de capacitatea creierului de 
a asigura echilibrul între principalii neuro-transmiţători: 
dopamina, noradrenalina şi serotonina. Insă cea care pune 
probleme este în special dopamina. 

— Cui datorăm factorii ereditari? 

— Este exact problema care se dezbate în acest moment. 
Sunt suspectate mai ales genele COMT şi NRG1 că ar 
acţiona asupra metabolismului dopaminei la nivel cerebral 
şi, în consecinţă, asupra stării psihice a persoanei. 

— Statistic vorbind, care este cifra de risc? 

— Nu-mi vin în minte cifrele exacte, dar, dacă îmi 
amintesc bine, riscul pentru o femeie sănătoasă să dea 
naştere unui copil schizofrenic este de 0,9%, faţă de circa 
20% în cazul unei femei care suferă ea însăşi de această 
boală. 

— Aşadar, unu la cinci. Prietena mea aşteaptă gemeni. 
Asta ar însemna 40% risc? 

— Sau că are de două ori mai multe şanse de a aduce pe 
lume un copil sănătos. E ca în cazul paharului pe jumătate 
plin. Totul depinde de punctul de vedere. 

— Ai dreptate. Numai că 20% mi se pare un argument 
puternic în favoarea avortului. 

— Depinde. 


135 


— Ce vrei să spui? 

— Nu e de exclus varianta conform căreia o viaţă de 
depresiv merită totuşi să fie trăită. 

Îi prinse privirea. Nu cumva îşi dăduse seama? Cercul 
cercetătorilor din Danemarca era o lume mică. Nu ar fi fost 
cu neputinţă ca Eskild să fi auzit vorbindu-se despre ceea 
ce se întâmplase lui Johannes. 

— Dar sufletul? întrebă Hannah pe neaşteptate. 

— Sufletul? Mă gândesc la el doar când reflectez asupra 
morţii. În rest, nu mă interesează. 

Musafira zâmbi. 

— Prefer să cred în lucrurile pe care le pot observa la 
microscop sau cu care mă pot măsura într-un fel sau altul. 
Prin dovezi. Elaborezi o teorie, pe urmă te strădui să o 
dovedeşti. Invers... 

Ezită, şi Hannah interveni: 

— Invers, abia acum înţelegem până unde se întinde 
ignoranţa noastră. 

— Cum a zis Socrate. 

— Pe bune? 

— De fapt, cred că era mai degrabă oracolul de la Delphi. 
Adică afirma că el era cel mai înţelept dintre înţelepţi 
fiindcă era singurul care îşi dădea seama de propria 
ignoranță. lată de ce prefer să vorbesc despre ignoranță 
decât despre suflet sau despre Dumnezeu. 

— Şi eu. 

— Ar putea asta să fie o temă a Noptii culturii? glumi 
gazda. 

Hannah profită de ocazie pentru a încheia discuţia aşa 
cum o începuse, cu ideea cooperării între cele două 
institute. Idee care, fireşte, nu va vedea niciodată lumina 
zilei. 

— Păi, sigur că da, ar fi o temă excelentă. 

— Universul, sufletul, originea vieţii, enumeră Eskild 
ridicându-se. De altfel, suntem departe de a fi doar ADN. 
Mai avem ceva în plus. Poate că exact lucrul ăsta îl numim 
suflet. Cum ştiu păsările migratoare unde să se ducă? Le 


136 


este înnăscut simţul de orientare? Cam asta consideră 
toată lumea. O ştim graţie experienţei cu un pui de cuc 
orfan, care nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. Cu toate 
acestea, nimic nu l-a împiedicat să-şi găsească drumul 
până în Coasta de Fildeş, ca toţi ceilalţi pui de cuc de pe 
faţa pământului. Numeroase păsări migratoare au fost 
echipate cu emițătoare şi, cu cât au fost studiate mai 
intens, cu atât ne-au uimit mai mult. Cum de ştiu toate cele 
necesare? Dacă este ceva înnăscut, cum să numim 
fenomenul? Suflet? 

— Şi în care parte a corpului ar locui, în acest caz, 
sufletul? 

— Şi din ce să fie făcut? adăugă el. 

— Se presupune că tu nu pui întrebări, ci oferi răspunsuri. 

Bărbatul tuşi şi surâse. 

— Nu e drept, dacă ne gândim la cât am putut bea ieri. 

Şi din nou râsul lui sec. 

— lartă-mă. 

Hannah se ridică. 

— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. 

să fi fost martorul acuzării sau al apărării? Poate că al 
ambelor? Da, reprezenta şi procurorul, atunci când afirma 
că nebunia este o maladie ereditară, şi apărarea, întrucât 
considera că oricum lucrul acesta nu justifica recursul la 
avort. Dar, la drept vorbind, ce ştia despre nebunie? Să fie 
nebunia o boală atât de înfricoşătoare, încât să fie mai bine 
să ucizi un nevinovat decât să-ţi asumi riscul de a aduce pe 
lume o fiinţă infectată? în ceea ce o privea, ea va fi călăul. 
Nu exista niciun motiv de a fi numită altfel. Işi băgă mâna 
în buzunar. Pilula tot acolo era. Pilula otrăvitoare care, 
diseară, îi va folosi pentru a-şi ucide copiii. 


137 


30 


Teatrul Regal. Ora 13:48 


Aceasta este răzbunarea maestrului de balet, se gândi 
Niels. Pentru că îl lăsase să aştepte cu tot cu dansatorii lui, 
pentru că îl făcuse să asculte tocmai pe el, care era 
obişnuit să dea ordine. Niels îl remarcă imediat ce ajunse, 
cu mina lui triumfătoare şi zâmbetul rezervat pe care îl 
afişa. Maestrul de balet ştia că scena avea un efect de 
intimidare. Scena mare. Cortina era ridicată şi Niels se trezi 
în faţa unei mulţimi de scaune goale, a ornamentelor aurite 
din lemn şi a fosei orchestrei. Trupa era adunată într-un colţ 
al sălii. Se privi în ochi cu maestrul de balet care nu renunţă 
nicio clipă la surâsul său triumfător. Directorul luă loc în 
fundul sălii, ca pentru a sublinia distanţa, ca pentru a 
spune: „Nu am nimic de-a face cu toată chestiunea asta”. 
Niels parcurse cei douăzeci de metri care îl despărţeau de 
marginea scenei, observând aţintite spre el priviri curioase 
ori temătoare. Grupul era alcătuit din copii, femei şi bărbaţi, 
poate vreo optzeci de persoane în total. Işi drese vocea. 
Maestrul de balet nu intenţiona să îi vină în ajutor. 

— Mă numesc Niels Bentzon şi lucrez la... 

Cineva îl întrerupse: 

— Nu puteţi vorbi mai tare? Nu se aude. 

Niels se apropie mai mult de trupa Baletului regal, care 
era adunată în faţa lui. 

— Mă numesc Niels Bentzon. Acum mă auziţi? 

Niciun răspuns. În primul rând, o minionă înclină uşor 
capul şi îl privi. Un ins începu să caşte. 

— Lucrez la poliţia criminală, încă o întrerupere: 

— Dumneavoastră aţi încercat să o opriţi pe Dicte? Niels 
încercă să localizeze vocea. Semănau toţi între ei, de parcă 
ar fi ajuns în China. 

— Eu... 

larăşi fu întrerupt: 

— De ce nu aţi putut-o salva? 


138 


Întrebarea era pusă de o fetiţă. De una dintre cele mai 
mici. Poate că nici zece ani nu avea. În mod normal, Niels 
nu ar fi răspuns. Cu toate acestea, îşi auzi vocea încordată 
şi tremurătoare zicând: 

— Eu... Mda, eu... Există persoane care nu pot fi salvate. 
Murmure în sală. 

— Ceea ce vreau să spun este că... Niels îşi căută 
cuvintele: Nu am putut stabili dialogul cu ea. 

Vorbele se înecară în zgomotul sălii. 

— Vă rugăm să ne iertaţi, domnule agent, interveni 
maestrul de balet. Pe aici eşecul este un lux pe care nu ni-l 
putem permite. Pentru noi este de neconceput. Şi asta 
seară de seară. An de an. Secundă de secundă. 

Dintr-odată se făcu linişte. Niels îşi drese iarăşi glasul. 
Dacă rata şi următoarea luare de cuvânt, pierdea orice 
speranţă că s-ar putea face respectat de oamenii aceia. 
Trase adânc aer în piept. 

— Credeţi că Dicte s-ar fi putut sinucide exact din acest 
motiv? 

Nu răspunse nimeni. 

— Ştiu că se încredinţase rolul principal. Credeţi că 
presiunea ar fi putut-o face să cedeze nervos? Tocmai 
fiindcă ştia că nu avea dreptul să greşească? 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Le putea citi în priviri că 
îl considerau duşmanul lor. Pentru o clipă se gândi la 
Agatha Christie şi la faptul că în acel grup aparent atât de 
unit exista cel puţin un individ ori o individă care ştia precis 
de ce se omorâse Dicte. Care intrase prin efracţie în cabina 
ei chiar în acea dimineaţă. Şi care avea ceva de ascuns. 
Drept care ridică tonul, hotărându-se să o ia încă o dată de 
la capăt. 

— Mă voi strădui să fiu scurt. După cum v-am mai spus, 
mă numesc Niels Bentzon şi sunt angajat al brigăzii 
criminale a poliţiei din Copenhaga. După cum aţi aflat cu 
toţii, trupa dumneavoastră de balet a fost lovită de o dramă 
îngrozitoare, care nu mă îndoiesc că v-a tulburat profund. 
Desfăşurarea evenimentelor s-a dovedit a avea însă destule 


139 


zone întunecate, pe care ne dorim să le lămurim. lată de ce 
voi petrece următoarele zile în mijlocul dumneavoastră, în 
încercarea de a înţelege mai multe despre împrejurările 
morţii ei. Prin urmare, intenţionez să stau de vorbă cu 
fiecare dintre dumneavoastră, în special cu cei care au fost 
mai apropiaţi de Dicte. Cu toate acestea, dacă deţineţi 
informaţii susceptibile să ne ajute în cadrul anchetei, vă rog 
să nu ezitaţi să ni le comunicaţi. Uneori, chiar şi aparent 
cele mai banale detalii se pot dovedi hotărâtoare, de pildă 
o schimbare de comportament, în ultima vreme, apariţia 
cuiva care o speria, un lucru pe care încerca să-l ascundă, 
noi relaţii... Totul ne poate fi util. Aveţi întrebări? 

Cei prezenţi intrară în priză. Era ca o descărcare de 
electricitate. Sala se umplu de şoapte. 

— La ce vă referiţi mai exact când spuneţi că există nişte 
zone întunecate? Bănuiţi că ar fi putut fi victima unei 
crime? Un tânăr dansator luase cuvântul, uitându-se 
insistent la Niels. Ce vă face să credeţi că a fost o crimă? 

— Scopul nostru este să strângem maximum de 
informaţii în aşa fel încât să putem reconstitui desfăşurarea 
evenimentelor cât mai exact cu putinţă, răspunse Niels. 
Pentru a o face, contăm pe dumneavoastră. 

— Credeţi că BDSP are vreo legătură cu acest caz? se 
interesă o dansatoare. 

Niels întoarse ochii spre maestrul de balet, care se 
mulţumi să ridice din umeri, justificându-se: 

— l-am întrebat doar dacă aveau idee ce o fi însemnând 
acel SNDB. 

Niels trase aer adânc în piept. 

— Corect. Dicte avea notat pe mână o întâlnire stabilită 
pentru astăzi. NMSB. Vă spun ceva aceste patru litere? 

Tăcere. O clipă, o femeie păru să deţină răspunsul. 

— În ordinea N... b...?... i 

— NMSB, o corectă Niels. Patru litere. In această ordine. 
O întâlnire, probabil. Cu un coleg sau cu o colegă? Un iubit? 

Cineva rânji. 


140 


— Avem dreptul să ştim dacă suntem ori nu în pericol, 
interveni iarăşi tânărul. Este posibil ca vreunul dintre noi să 
fie următoarea victimă? 

Agitaţia mai urcă o treaptă. În primul rând, o fetiţă 
izbucni în plâns. Profesorul de lângă ea o luă în braţe 
pentru a o linişti. 

— Totuşi, s-a aruncat de pe pod. 

Un alt tânăr, din ultimul rând, ridică şi el vocea: 

— Fără îndoială s-a sinucis. De ce a deschis atunci poliţia 
o anchetă? 

— Nu pot comenta. 

Niels se grăbi să arunce către adunare o privire pe care o 
învățase de la Sommersted, anunțând că terminase ce 
avea de spus, că nu mai dorea să fie întrebat nimic şi că 
venise timpul să se întoarcă fiecare la treburile lui. Drept 
care, trupa se împrăştie. Unii se îndreptară către maestrul 
de balet pentru a-i cere explicaţii, alţii către uşi. Telefonul 
lui Niels sună. Era Sommersted. 

— Bentzon sunt. 

Superiorul trecu direct la subiect: 

— Imobilul în care locuia Dicte se află chiar în faţa unei 
bănci, aşa că uşa de la intrarea principală intră în raza 
camerelor de supraveghere ale acesteia. A fost filmată 
când se întorcea acasă, dar apoi, nimic. Deci, dacă nu a 
utilizat scara de serviciu, s-ar zice că nu şi-a părăsit 
apartamentul timp de treizeci şi şase de ore. 

— S-ar zice? 

— După cum ţi-am spus, nu se poate exclude 
posibilitatea de a o fi luat pe scara de serviciu. Plus că 
imaginile sunt destul de neclare. 

— Se vede cineva care ar fi putut veni la ea? Agresorul? 

— Mai multe persoane se duc şi vin. Le-am identificat pe 
toate. Cu excepţia unui bărbat. 

— Când a apărut? 

— Cam la jumătate de oră de la întoarcerea acasă a lui 
Dicte. Pe 11 iunie la 16:58 o vedem sosind şi lăsându-şi 


141 


bicicleta în faţa intrării. La 17:31, individul apare şi sună la 
interfon. 

— La ce oră a plecat Dicte de la teatru? 

— La 16.15. 

— Aşadar intervalul este 16:15-16:58, repetă Niels 
gândind cu voce tare. Cu bicicleta nu ai nevoie de patruzeci 
şi trei de minute pentru a parcurge distanţa dintre Teatrul 
Regal şi apartamentul din Vesterbro. 

— S-ar putea să nu fi venit direct. 

— A văzut-o cineva în acest răstimp? 

— Nu, după câte ştim. 

— După care nu şi-a mai părăsit apartamentul timp de... 

— Circa treizeci şi şase de ore. Cel puţin aşa se pare. 
Cred că individul a sunat la interfon la o jumătate de oră 
după ce a ajuns Dicte acasă, i-a deschis şi a rămas la ea în 
tot acest timp. 

— Vreţi să ziceţi că a sechestrat-o? 

— Mi se pare scenariul cel mai plauzibil. 

— Avem semnalmentele lui? 

— Nimic bun de folosit. Suspectul ţine în permanenţă faţa 
întoarsă, de parcă ar şti că este filmat. În orice caz, este 
conştient de risc. Are cam un metru optzeci şi cinci. Blond 
sau şaten-deschis. Blugi, haină de culoare deschisă, albă 
poate, geantă maro în mână. Evident, se verifică în baza de 
date, însă mă îndoiesc că vom reuşi să-l identificăm cu atât 
de puţine elemente. 

— Se vede când ea iese în fugă? 

— Da, este filmată ieşind în fugă din imobil, goală, cu un 
ins pe urmele ei. Calitatea imaginilor este însă şi mai 
proastă. 

— Spuneţi că insul avea o geantă la venire? 

— O avea şi când a ieşit. Un soi de ghiozdan din piele. 
Sau o geantă medicală. 

— În imaginile video de pe pod, în cele difuzate la ştiri, în 
ale camerelor de supraveghere ale gării nu se vede niciun 
bărbat cu o geantă de piele în mână? 


142 


— Din păcate, nu. Pesemne că s-a pierdut în mulţime. 
Dacă era acolo. 

— Să-l fi cunoscut? se întrebă Niels. Pur şi simplu ea să-l 
fi lăsat să intre? 

— Da, fără discuţie. Insul a apăsat pe buton, a vorbit la 
interfon şi uşa s-a deschis. De parcă ar fi fost buni prieteni. 

— Vreun coleg? 

— Nu e exclus. 

— Aşa s-ar explica şi de ce ştia că o poate găsi acasă la 
ora respectivă. 

Sommersted tăcu. Niels continuă: 

— Un bărbat relativ tânăr, îmi închipui. Fără familie. 

— De unde poţi să... 

— Simplă deducție. Petrece la ea treizeci şi şase de ore. 
Un tată de familie nu poate lipsi atât de mult fără o 
motivaţie serioasă. 

— Cred c-o iei cam prea repede, Bentzon. Individul ar fi 
putut foarte bine să fi utilizat şi scara de serviciu. 
Informaţiile sunt încă prea disparate. Încearcă să afli mai 
multe şi sună-mă mai târziu. 

Ida apăru în spatele lui Niels, privindu-l curioasă. 

— Cum se numeşte dansatoarea care a preluat rolul lui 
Dicte? 

— Lea? 

— În ce relaţii erau? Se înțelegeau bine? 

Fata aruncă o privire peste umăr. 

— Nu prea s-ar zice... 


31 


Cartierul Nørrebro. Ora 14:02 


Peter V. Jensen. Citi numele iar şi iar, de parcă aceste 
câteva litere ar fi conţinut cheia prezenţei sale în acel loc, 
într-o zi caniculară, la volanul maşinii, împietrit şi obosit. 
Peter va fi următorul. De data aceasta nu va mai fi la fel de 


143 


uşor cum fusese cu Dicte, care aproape că se oferise pe 
tavă. 

Verifică adresa: Peter V. Jensen, strada Esromgade, 
numărul 12. Da, ajunsese la adresa dorită. „Jensen, etajul 4, 
la dreapta”, era scris pe plăcuţa de la uşă. Pentru moment, 
Peter nu era acasă. 

Inghiţi două comprimate de cofeină şi luă un gât de 
Coca-Cola, ca să se ducă mai bine pe gât. Ar fi preferat-o 
pe Hannah Lund. Numărul de telefon nu îi apărea însă în 
anuar, iar la Institutul Niels-Bohr, unde lucra, fusese refuzat 
hotărât când le ceruse adresa. Căutase şi pe site-ul 
consacrat experienţelor morţii iminente, lumii celeilalte, dar 
nici pe acolo nu o cunoştea nimeni. Sau, mai degrabă da, 
era cineva care o cunoştea, însă din păcate refuzase să îi 
comunice numărul ei de telefon. Cineva pe nume Agnes 
Davidsen, o fostă moaşă care ajunsese membră a UISEMI - 
Uniunea Internațională pentru Studierea Experienţelor 
Morţii Iminente. Işi petrecuse ceasuri după ceasuri în faţa 
ecranului computerului citind articole şi urmărind filme pe 
net. La început era ca mai toată lumea, considerând că EMI 
erau produsul unei încercări a creierului de a îmblânzi 
perspectiva morţii, printr-o ultimă tresărire halucinatorie. 
Numai că erau atâtea cazuri inexplicabile, precum acela al 
bărbatului care, aflat în moarte clinică, îşi întâlnise sora 
biologică pe care nu o cunoscuse niciodată şi pe care, după 
ce fusese reanimat, ţinuse să o întâlnească, descoperind 
că, de fapt, era moartă de ani întregi. Nenumăratele 
mărturii se intersectau toate într-un punct: când suntem 
dincolo, alte persoane decedate vin în întâmpinarea 
noastră. Suflete care doresc să ne ajute şi ne răspund la 
întrebări. 

Peter V. Jensen. 

Îi citi încă o dată numele. Peter V. Jensen. Omul care 
avea să-l ajute să obţină răspunsul la o întrebare esenţială. 
Marea întrebare. Singura care avea rost pentru el. Şi avea 
s-o facă astăzi. Câteva clipe rememoră toate informaţiile de 
care dispunea, legate de Peter, tot ceea ce i-ar fi putut fi 


144 


util. Peter căzuse dintr-un copac la şaptesprezece ani. Și 
murise pe loc. Aterizase pe spate, iar capul se lovise violent 
de pământ. Totul se întunecase. Nu îşi mai simţea trupul. În 
schimb, auzea foarte bine. Işi auzise prietenul plângând şi 
mama venind în fugă din casă. Sesiza vântul mai bine decât 
înainte, ca pe un murmur binefăcător, ca pe un torent al 
vieţii defilând cu o viteză vertiginoasă şi voind parcă să-l ia 
cu el. Aşa că deschisese ochii şi îşi văzuse corpul întins pe 
jos. Totodată, observase cum plutea pe deasupra 
bătrânului stejar şi că, de sus, acesta era de o frumuseţe 
extraordinară. Dumnezeu crease pesemne copacii pentru a- 
i admira din cer, pentru propria lui plăcere, pe când noi, 
oamenii, trebuia să ne mulţumim cu alcătuirea lor, cu 
trunchiul şi cu crengile, ridicând ochii spre coroane, ca într- 
o biserică. Pe când Dumnezeu le putea admira frunzişul. 
Da, iată cum îşi descria Peter experienţa. Puțin câte puţin 
se ridicase în aer şi văzuse şi ceilalţi copaci, apoi pădurea, 
lacul, curbura planetei, până când totul se amestecase. 
Simţea că tot ceea ce ne alcătuia lumea nu era decât un 
singur tot, că vântul binefăcător şi puternic era, în realitate, 
un soi de suflet care lega toate vieţile între ele. Odată 
reanimat, Peter făcuse dezvăluiri extraordinare. Astfel, îşi 
anunţase mama că fratele cu care nu mai vorbise de cinci 
ani murise. Că se spânzurase în propriul apartament. Mai 
târziu, când poliţiştii spărseseră uşa, îl găsiseră într-adevăr 
spânzurat în baie. Cum de putuse afla băiatul? Unica 
explicaţie era că unchiul luase legătura cu nepotul în cele 
câteva minute petrecute dincolo. Fără a-i vorbi, ca prin 
telepatie, îl informase pe Peter că dorea să-şi ia la revedere 
de la sora lui, că o iubea şi că nu trebuia să fie tristă. 


Peter V. Jensen îşi lăsă bicicleta în faţa intrării în cădire. ÎI 
privi cum şi-o asigura cu un lanţ negru. Era esenţial ca 
Peter să nu îl zărească, fiindcă altfel l-ar recunoaşte şi s-ar 
întreba ce căuta prin acest cartier. Se uită la ceas. Era 
începutul după-amiezii. Nu mai avea prea mult timp. Poate 
ar fi fost mai bine să o lase pe mâine? Să mai încerce o 


145 


dată să dea de Hannah Lund? Operaţiunea ar fi mai dificilă 
cu un bărbat, şi nu mai experimentase decât pe Dicte. Care 
avea încredere în el. Cu Peter ar fi cu totul altceva. Nu ar 
trece mult până când să devină bănuitor. Şi s-ar apăra 
energic. Cu siguranţă aveau să se ia la bătaie. Deşi nu e 
niciun motiv ca lucrurile să meargă rău, îşi zise pentru a se 
linişti. Ar fi de ajuns să înfigă acul seringii în umărul lui 
Peter. Şi aşa, ceea ce era mai greu ar fi fost făcut. Sigur, ar 
dura un număr de minute, dar, până la urmă, Peter ar 
leşina, pierzându-şi controlul asupra propriului corp. Tocmai 
asta nu funcţionase în cazul lui Dicte. Dacă ar fi reuşit să îi 
injecteze întreaga doză de anestezic înainte de a o lua la 
fugă, nu s-ar afla aici, în acest moment. lar ea şi-ar fi dus 
misiunea până la capăt. Fiindcă ajunseseră atât de 
aproape... 

Sosise momentul să treacă la acţiune. Peter tocmai intra 
în casă. Scoase cheia din contact şi ieşi în căldura 
zdrobitoare de pe stradă. Se duse să-şi ia geanta din 
portbagaj. O să coboare să ia restul materialelor după ce 
Peter îşi va fi pierdut cunoştinţa. Traversă fără a se mai uita 
nici în stânga, nici în dreapta şi mai-mai să fie lovit de o 
maşină. 

— Băi boule, ce mă-ta nu eşti atent?! urlă şoferul prin 
fereastra coborâtă. 

Se abţinu să răspundă. Nu era ceva important. Nimic nu 
mai conta în afara misiunii. Sună la interfon. Nu la Peter, ci 
la un vecin de la primul etaj. 

— Cine e? 

— Merg la Peter, la patru, dar văd că nu îi funcţionează 
interfonul. Puteţi să-mi deschideţi, vă rog? 

Uşa scoase un bâzâit, o împinse şi îl întâmpină un damf 
greţos de spaţiu închis şi de mizerie. Prin aer era numai 
praf. Uşa se închise automat în urma lui. Apoi, linişte. Se 
grăbi să urce scările, auzind uşa de la intrare deschizându- 
se din nou şi paşi uşori pe trepte. O femeie care alerga. 
Bărbatul se ascunse la etajul al doilea. S-o fi ducând şi ea 
tot la Peter? S-ar alege praful, atunci, de tot planul. 


146 


Consideră că era mai prudent să se întoarcă, prefăcându-se 
că tocmai cobora, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se 
întâlniră. O blondă frumoasă care îl salută: 

— Bună ziua. 

— Bună ziua, îi răspunse. 

Femeia urcă mai departe. El se opri la etajul unu şi îl auzi 
pe Peter primind-o. 

— Cum a mers? Vor suna? 

Ultimul lucru pe care îl auzi, înainte ca uşa 
apartamentului să se închidă, fu râsul blondei. Se gândi la 
femei. La iubire. La ceea ce, de acum, nu mai avea. Apoi îşi 
zise că avea să se întoarcă. Da, Peter trebuia să moară. Şi 
să se reîntoarcă la viaţă. Până când va obţine răspunsul. 


32 


Teatrul Regal. Ora 14:14 


Niels se aşeză pentru a-şi pune ordine în gânduri. Se 
găsea într-o sală ceva mai mică decât prima. Muzica era în 
acelaşi timp lentă şi agresivă. Nu fusese niciodată la un 
spectacol de balet. Îşi aducea aminte doar de o scenă dintr- 
un film văzut la televizor, în care balerinele se antrenau aşa 
cum o făcea Lea acum, sub ochii lui. Asocia lumea baletului 
cu un univers închis, ermetic aproape, populat cu fetiţe 
subalimentate aparținând familiilor avute, care îşi 
petreceau zilele muncind cu o disciplină de fier. Fugitiv, 
privirile li se întâlniră în oglindă. Ce văzu în ochii ei? 
Concentrare. O voinţă gata pentru orice încercare. Şi 
distanţare. 

— Sunteţi poliţist? îl întrebă înainte ca ultima notă a 
pianului să se fi risipit. 

Pianistul îşi strânse partiturile şi dispăru. 

— Niels Bentzon. 

— Lea Katz. Presupun că sunteţi deja la curent cu 
raporturile tensionate dintre mine şi Dicte. S-ar putea 


147 


spune chiar că ne detestam reciproc. Cu toate acestea, vă 
asigur că nu am nicio legătură cu moartea ei. 

Niels o lăsă să îi revină suflul. Părul blond îi era prins în 
coc, iar pielea feţei era atât de netedă încât ai fi zis că 
purta o mască. 

— Imi pare rău dacă par atât de obosită. Nu am mai avut 
nicio clipă de pauză din ziua în care Dicte nu a mai venit la 
repetiţii. Zâmbi. Trebuie să plec la masaj. Dacă vreţi, puteţi 
veni cu mine. 

Niels ar fi preferat să rămână undeva, faţă în faţă, pentru 
a putea vorbi privindu-se în ochi, dar acceptă propunerea. 
Biografia Leei era mai degrabă succintă, exact inversul 
celei a lui Dicte. Născută la Nykabing, crescută de părinţi 
adoptivi, începuse dansul la şase ani şi urcase apoi toate 
treptele în cadrul Şcolii Regale de Balet. Era încântată de 
viaţa ei de balerină, în pofida exigenţelor meseriei, chiar 
dacă nu se putuse ţine departe, în decursul anilor, de 
diversele şi inevitabilele lovituri. Se opri şi se întinse. 

— Mă dor muşchii din spatele coapselor, îi explică. 

Niels încercă să nu se uite. Degeaba. Coapse suple, cu 
mişcări elegante şi precise. Rotunjimile spatelui şi ale 
şoldurilor. 

— Nu vă faceţi probleme, suntem obişnuite să se tragă 
cu ochiul la noi, îi spuse fără a-l privi. Face parte din 
meserie. Invăţăm să ne placă să fie lumea cu ochii pe noi. 
Acceptăm realitatea că propriul corp nu ne mai aparţine. 

— Prin urmare, vă cunoşteaţi cu Dicte încă din copilărie? 

Fata aprobă. 

— Am crescut împreună. Am fost colege de şcoală. 

— Din acest motiv nu vă puteaţi suferi? 

— Să ne înţelegem, răspunse fata uitându-se la Niels, îmi 
pare sincer rău de ceea ce s-a întâmplat. Nimeni nu merită 
să moară în felul acesta. 

— Dar... 

— Sigur, nu ne puteam suferi. Dicte nu se înţelegea cu 
nimeni. În orice caz, nu avea mulţi prieteni, iar eu nu eram 
în niciun caz una dintre aceste câteva persoane. 


148 


— De ce? 

— E o poveste veche. La început eram foarte apropiate. 
Până pe la paisprezece sau cincisprezece ani. Insă după... 
îşi schimbă poziţia. Făcu şpagatul, lăsându-şi trupul să 
alunece de-a lungul piciorului către gleznă. Pe urmă s-a 
întâmplat ceva. 

— Ce? 

— Nimic precis. Temele de lucru au devenit din ce în ce 
mai grele şi ne-am îndepărtat încet-încet. Dicte şi cu mine 
eram printre cele mai bune. Ea a început să se poarte 
ciudat. 

— Ce înţelegeţi prin ciudat? 

— S-a închis în ea. Îşi era de ajuns. Abia dacă mai 
catadicsea să ne adreseze câte o privire. Cred că avea 
probleme grave. 

— Puteţi dezvolta subiectul? 

— Vreau să spun, pe plan psihic. Ai fi zis că a dat-o ceva 
peste cap. 

— Era depresivă? 

— Într-un anume sens, da. Deşi totuşi nu, fiindcă atunci 
când dansa, era fantastică. Nu mi-e frică să o zic. Fiindcă 
atunci uita de tot. Avea o capacitate de concentrare ieşită 
din comun. Sigur că toţi dansatorii au această calitate, însă 
în cazul ei era cu adevărat fenomenal. Uneori parcă se 
stingea, ai fi crezut, vă rog să-mi iertaţi expresia, că era 
gata să se sinucidă, dar imediat ce urca pe scenă se 
metamorfoza. Puţine dansatoare au această calitate. 

— Vă spun ceva inițialele NMSB? 

— Ah, cele la care v-aţi referit mai devreme? 

Clătină din cap. Veni rândul celuilalt picior. 

— Chiar nu aveţi idee ce ar putea semnifica aceste litere? 
Ar fi avut astăzi o întâlnire peste... 

Niels se uită la ceas. 

— Nici două ore. 

— Nu îmi spun nimic. 

— Ce ar fi să vorbim puţin şi despre dumneavoastră? Ce 
părere aveţi despre mediul în care lucraţi? Lea ridică din 


149 


umeri. Vreau să spun: vă simţiţi bine? Aţi simţit în jur... 
ostilitate? 

— Ostilitate există mereu. leri am stat de vorbă cu o 
colegă nouă, o dansatoare americană care mi-a povestit că 
nimeni nu îi adresase niciun cuvânt de patru luni, de când 
venise aici. In fiecare noapte adormea plângând, după ce 
trimisese familiei, în California, e-mail-uri în care pretindea 
că trăia o experienţă fantastică. Nici eu nu vorbisem cu ea 
până ieri. 

— De ce? 

Şedinţa de întindere a muşchilor luă sfârşit. Porniră mai 
departe. Niels repetă întrebarea şi, de data aceasta, primi 
răspunsul: 

— Din cauza spiritului de competiţie. Nou-venitele, mai 
ales cele care apar din afară, reprezintă o ameninţare. Aşa 
că faci efortul de a le ignora, pentru a evita să le sari la gât. 
Cum credeţi că te simţi când vezi o străină debarcând pe 
nepusă masă şi prinzând exact rolul pe care visai să-l 
interpretezi tu? Intr-un asemenea caz, e omeneşte să 
gândeşti numai de rău. 

— Să gândeşti numai de rău? 

— Să fii gelos, invidios. Cariera de balerină este extrem 
de scurtă. leşim la pensie la vârsta la care cea mai mare 
parte dintre oameni abia îşi încep cariera. Şi atunci, 
bineînţeles, când îţi este suflat de sub nas un rol, nu te 
simţi bine. 

— În cazul de faţă, aţi moştenit rolul principal. 

— Giselle, da. 

— Ce părere aveţi? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Despre felul în care l-aţi obţinut. 

Lea se opri o clipă. 

— Vreţi să ştiţi dacă mă mustră conştiinţa? Răspunsul 
este, evident, nu. Acestea sunt regulile jocului. Nenorocirea 
unuia aduce fericirea altuia. Să obţii un asemenea rol este 
visul fiecăreia dintre noi. 

— Un rol pentru care aţi fi gata să ucideţi? 


150 


— Chiar credeţi că am omorât-o eu? 

Niels nu răspunse. 

— Ascultaţi-mă bine, domnule poliţist. Dacă faptul de a 
gândi ceva rău despre alţii ar fi pedepsit de lege, atunci 
întreaga lume ar primi condamnare pe viaţă. Nici Dicte nu a 
avut vreodată scrupule în a da din coate şi nici în a merge 
chiar mai departe. 

— La ce vă referiţi? 

— Come on... 

— La sex? 

— Evident că nu e suficient să te culci cu unul sau altul 
pentru a avea o mare carieră de balerină. Dar, în orice caz, 
poate ajuta puţin să te culci cu persoanele potrivite în 
momentul potrivit. Aşa stau lucrurile. Şi pe aici ca şi prin 
alte părţi. Or, în domeniul acesta, Dicte dovedea 
virtuozitate. O luăm pe scări? 

Deschise o uşă şi intră în casa scărilor. Niels se ţinu pe 
urmele ei. 

— Mi s-a spus că aţi trecut pe la ea în seara în care a 
murit. 

— Aşa este, am sunat la uşa ei. De altfel, în ambele seri. 
Însă nu mi-a deschis nici într-una, nici în cealaltă. 

— Aţi auzit cumva zgomote în apartament? 

— Nu. 

— Voci? Ţipete? Paşi? 

— Nimic. 

— Deci nu ştiţi dacă era acasă ori nu. 

— Îmi amintesc că bicicleta îi era lăsată la intrarea în 
imobil. Or, Dicte se deplasa numai şi numai cu bicicleta. 

— Dar în casa scărilor? insistă Niels. Sau pe stradă? Nu 
aţi remarcat nimic deosebit? 

— La ce vă gândiţi? 

— La ceva neobişnuit. O maşină care să demareze mult 
prea repede, de pildă, sau la vreun obiect rămas pe trepte. 
Un detaliu oarecare... 

Niels făcu o pauză. Sesiză că era pe cale să rătăcească 
drumul şi decise să schimbe tactica. 


151 


— Vorbiţi-mi despre Giselle. 

Lea ridică din umeri. 

— Dacă Lacul lebedelor este Everestul baletului, Giselle 
este Kilimanjaro ori Mont Blanc, dacă mă înţelegeţi. Orice 
dansatoare visează să o interpreteze. 

Niels o privi atent, în speranţa că va dezvolta subiectul. 

— De ce? 

— O să vă spun versiunea scurtă: Giselle este un balet în 
care se vorbeşte despre dragoste şi despre moarte. 
Moartea, în mod deosebit, dă târcoale în permanenţă. Este 
prezentă în fiecare dintre gesturile dansatorilor. Giselle 
moare, dar se întoarce la viaţă. Poate că doar în visele 
iubitului ei, ducele Albert de Silezia. Poate sub forma unei 
fantome. În al doilea act, toată lumea dansează în ţinută 
albă. Este numit „actul celest”. Sau „actul alb”. 

— „Actul alb”... 

Lea aprobă din cap. 

— Aş vrea şi versiunea lungă. Despre ce este vorba? 
Trebuie să fie o poveste. In fine, o intrigă. 

— Un balet nu este un roman. Niciun film. Sunt mulţi 
cărora le vine greu să înţeleagă. Anumite pasaje sunt lăsate 
la latitudinea regizorului şi a dansatorilor. Poate chiar şi a 
publicului. Giselle este o dramă triunghiulară, care se 
desfăşoară în Renania epocii medievale. Tânăra Giselle se 
îndrăgosteşte nebuneşte de băiatul unui ţăran, Loys. Nu 
ştie că, în realitate, băiatul este ducele Albert de Silezia 
care nu doreşte decât un pic de distracţie înainte de a se 
căsători cu prinţesa Bathilde, logodnica lui. Sinceritatea 
sentimentelor lui Albert faţă de Giselle, în acest moment al 
poveştii, este o chestiune de interpretare. În orice caz, până 
la urmă se întoarce la Bathilde. În acelaşi timp, pădurarul 
Hans o curtează pe Giselle, dar tânăra ţărancă nu are ochi 
decât pentru Albert. Când află adevărul, Giselle îşi cheamă 
moartea din amărăciune şi disperare. Intre timp, Albert 
realizează că Giselle este cea pe care o iubeşte, însă este 
prea târziu. Când se duce după ea, fata murise. Actul 
următor este ceva mai misterios. 


152 


— Ce se întâmplă? 

— Scena se desfăşoară noaptea, în jurul mormântului 
Gisellei. Spiritele fecioarelor moarte, numite willis, ies din 
groapă spre a-l pedepsi pe Albert. Aceste willis se răzbună 
pe bărbaţi făcându-i să danseze până cad morţi. Giselle 
învie, sau cel puţin sufletul ei, iar Albert îi cere iertare. Fata 
acceptă mâna pe care ducele i-o întinde şi dansează 
amândoi până în clipa în care Giselle dispare brusc. 

— Aşadar, fusese readusă la viaţă? 

— S-ar putea să fie şi aşa. Pentru a mai muri o dată. 
Când Hans ajunge şi el, este omorât de acele willis care 
începuseră să-l încercuiască pe Albert. Şi atunci regina lor, 
Myrtha, îl condamnă să danseze până când va muri şi el. 
Numai că Giselle se întoarce din morţi şi reuşeşte să-l 
smulgă din ghearele Myrthei. În zori, willis se întorc în 
morminte. Lui Albert nu îi mai rămâne decât să îi 
mulţumească Gisellei că îi salvase viaţa. Acum, renunțând 
la răzbunare, ea se poate reîntoarce în mormânt pentru a 
se odihni în pace. Şi aşa, până la urmă, Giselle l-a iertat şi l- 
a salvat. 

— Aşa se încheie povestea? Niciun spirit nu se mai 
întoarce pentru a-i chinui pe cei vii? 

— Cortina cade. S-a terminat cu strigoii. Jur. Lea schiţă 
un surâs, primul după atâtea minute. Acum am terminat? 

Ajunseseră la destinaţie, în faţa uşii pe care scria 
„Maseur”. Lea o deschise şi se întoarse spre Niels. 

— De altfel, ea a cerut să se joace acest balet. 

— Vă referiţi la Dicte? 

— Da. Ea a pretins ca Giselle să intre în program. Chiar 
îşi pusese demisia pe masă. 

— Dovadă că însemna mult pentru ea. 

— Fără îndoială. 

— Şi maestrul de balet a acceptat? 

— Cam aşa ar fi de crezut. 

Balerina se pregăti să închidă uşa. 

— Doar o ultimă întrebare pentru acum. 

— Vă ascult. 


153 


— După părerea dumneavoastră, din ce motiv s-a 
sinucis? 

Lea căzu pe gânduri câteva secunde. 

— Îmi închipui că Giselle trebuie să se fi urcat la cap. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi intrat cumva la ea? 


33 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
14:30 


— Nu prea este în formă astăzi, poate din cauza căldurii, 
spune infirmiera. 

După care îl aud pe poliţist zicând: 

— În acest caz, poate că ar fi mai bine să trec mâine. 

— Aveţi nevoie de mult timp? 

— Nu, vreau doar să îi arăt ceva. 

— larăşi fotografii? 

— Zece minute îmi vor fi de ajuns. 

— Silke? 

Nici măcar nu mă obosesc să întorc capul. 

— Silke, a venit domnul polițist. Infirmiera se apropie, se 
aşază în fața mea şi încearcă să-mi prindă privirea. Vrea să 
discute puţin cu tine. 

Îmi vorbeşte de parcă nu l-aş cunoaşte. Doar a venit de 
atâtea ori să mă vadă. La un moment dat trecea chiar o 
dată pe săptămână. Şi, deşi ultima oară a fost cam acum o 
lună pe aici, tot mi-l amintesc perfect. Ce părere are 
infirmiera? Şi toate astea numai fiindcă nu vorbesc, aşa că 
îmi prezintă din nou toată lumea şi îmi explică despre ce 
este vorba de parcă ar fi pentru prima oară. 

— Am adus doar câteva fotografii sau, ca să fiu mai 
exact, cinci, anunţă polițistul apropiindu-se şi făcându-i 
infirmierei un semn din cap, ceea ce înseamnă că ne poate 
lăsa singuri. 


154 


— E totul în ordine, Silke? mă întreabă ea. Nu va ţine 
mult. Ai ce să bei? Dar dumneavoastră? adaugă adresându- 
se nou-venitului. Doriţi o ceaşcă de cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

Infirmiera iese din cameră. Polițistul e bătrân. Oare o fi 
ieşit la pensie? Am auzit vorbindu-se despre acei poliţişti 
care, odată pensionaţi, se încăpăţânează să rezolve cazuri 
pe care nu au reuşit să le elucideze pe vremea când mai 
erau în activitate. Nu m-ar mira să fie valabil şi pentru el. 
Are ceva încăpățânat în privire. Maniacal aproape. 

— la uită-te, Silke. 

Aşază în faţa mea, pe masă, cinci fotografii. Tactică 
nouă. Până acum îmi arăta doar câte una la fiecare vizită. 
Astăzi mi le pune pe toate sub ochi. Un evantai de figuri. De 
unde le-o fi scoțând? Cine sunt bărbaţii ăştia? Nu mi-a spus 
niciodată. Îmi închipui că este vorba despre indivizi care au 
mai avut condamnări sau sunt suspectaţi în cazuri de 
crimă. 

— Şi mai e şi asta. Pe care ai mai avut ocazia să o vezi. 

Portretul-robot. Mereu mi-l arată. Ca şi cum ar spera să 
mă facă să scot la suprafaţă amintiri uitate. Un bărbat 
brunet, pieptănat cu cărare. Nebărbierit de două zile. Cu 
pomeţi înalţi. Un portret-robot care li se poate potrivi 
multor persoane. Nu îmi mai foloseşte la nimic. Deci prefer 
să mă concentrez asupra fotografiilor. 

— Nu te grăbi, mă sfătuieşte polițistul lăsându-se pe 
spătarul scaunului. 

ÎI simt cum nu mă pierde din ochi, în timp ce mă uit la 
cele cinci fotografii. Îmi scrutează faţa în speranţa că va 
zări o reacţie. Cel mai mic semn. O ezitare. O îndoială. 

— Nu ne grăbeşte nimic, insistă. Ai răbdare să te uiţi bine 
la ele. 

Cinci bărbaţi bruneţi. Cel mai tânăr trebuie să aibă vreo 
treizeci şi cinci de ani. Sau un pic mai mult. Fotografii alb- 
negru. Făcute din faţă. Cei din imagini se uită fix la mine, 
drept în ochi, fără vreo umbră de remuşcare în priviri. Par a 
nu avea nimic să-şi reproşeze. Nu îi recunosc. 


155 


— Ce vezi, Silke? mă întreabă polițistul aplecându-se spre 
mine. Îţi spune ceva vreunul dintre aceşti bărbaţi? Individul 
o cunoştea pe mama ta, ştim asta. Poate că într-o zi v-aţi 
întâlnit cu el pe stradă? Poate că a fost vorba despre una 
dintre cunoştinţele ei? Fie şi îndepărtată? 

M-a surprins ultima lui întrebare. Anturajul Mămicii făcuse 
obiectul unei examinări aprofundate. Mămica avea un 
amant. Amanţii sunt, în general, persoane pe care le 
întâlnim la locul de muncă sau în cluburi sportive. Sau pe 
care le-am cunoscut cândva, demult, şi care reapar pe 
nepregătite. Iubiri din tinereţe. Colegi de clasă. Sigur, ea l- 
ar fi putut cunoaşte pe internet, numai că nu avea 
computer şi nu manifesta nici cel mai mic interes faţă de 
informatică. Nu, era vorba despre o persoană cunoscută. 
Mămica nu avea serviciu. Era stăpâna casei şi trăiam 
confortabil datorită salariului lu' Tati. Nu ne lipsea nimic. 
Universul Mămicii era mai degrabă unul limitat, îşi petrecea 
mai tot timpul în casă, ocupându-se de ea însăşi. Poate şi 
plictisindu-se. Deseori m-am întrebat dacă nu cumva exact 
plictiseala o împinsese în braţele altui bărbat. Părinţii mei 
se înțelegeau bine. Cel puţin, mie această impresie mi-o 
dădeau. Se certau rareori. Când ieşeam în oraş, se ţineau 
de mână. Mămica râdea mai tot timpul la glumele spuse de 
Tati. Era mândră de el, vedeam eu bine. Cu toate astea, 
simţise nevoia să mai încerce şi altceva? De ce? Şi cine să fi 
fost bărbatul? 

Cine este Vinovatul? 

— la zi, Silke, ăsta de aici să fie? zice el, punând vârful 
arătătorului pe una dintre fotografii. A celui mai în vârstă. 
Un bărbat frumos, cu privire hotărâtă, sprâncene stufoase 
şi faţă colţuroasă. Crezi că s-ar putea să fie ăsta? mă 
întreabă polițistul. Sau celălalt? Îmi arată altul, mai tânăr, 
cu fruntea înaltă şi buzele groase. O faţă simpatică. Sau el? 


Tace. Regretă că s-a lăsat furat de fotografii. Ştie foarte 
bine că nu foloseşte la nimic să mă forţeze. Descoperirea 
trebuie să-mi aparţină. Doar eu l-am văzut. De ce i-o fi 


156 


bănuind pe unii mai mult decât pe alţii? Din cauza 
alibiurilor? Sau a altor cazuri care i-au adus în atenţia 
poliţiei? 

— Poţi să te uiţi liniştită la fotografii, Silke, îmi zice 
oftând. Vrei? 

Nu îşi poate ascunde dezamăgirea în momentul în care 
se ridică. Se întâmplă la fel de fiecare dată când vine să mă 
vadă. Optimism la sosire, speranţă şi apoi, când se 
dovedeşte că nu am recunoscut criminalul, dezamăgire. 

— Mă întorc mâine. De acord? Sau poimâine. Intre timp, 
te uiţi atentă la fotografii, OK? 

De ce îmi tot pun poliţiştii întrebări? Deşi ştiu că nu le voi 
răspunde. 

Apoi, înainte de a pleca, aceeaşi obişnuită scenă penibilă. 
Ştie că nu are rost să se obosească întinzându-mi mâna, tot 
nu i-o voi strânge. Nu mă poate atinge. Cu toate acestea, şi 
cel mai adesea aşa se încheie vizita, îşi lasă palma o 
secundă pe creştetul meu de parcă aş fi un animăluţ de 
companie sau o păpuşă, şi spune: 

— Nu ne lăsăm până nu îl găsim. Îţi promit. 


34 


Cartierul Vesterbro. Ora 14:30 


Niels se uită la ceasul de pe telefonul mobil. Nu mai 
rămăsese decât o oră şi jumătate până la întâlnirea cu 
NMSB. Şi nu înaintase nici cu un milimetru. Faptul că 
niciuna dintre persoanele din apropierea lui Dicte nu ştia ce 
însemna NMSB îi stârnea încă şi mai tare curiozitatea. 

Accesul în apartament era închis cu bandă adezivă. Casa 
scărilor ar fi avut nevoie de o mătură. Soarele se strecura 
prin lucarne pătrunzător şi agresiv, iar aerul era la fel de 
irespirabil ca într-o seră. Niels îşi trase o pereche de mănuşi 
de cauciuc, se strecură pe sub banda adezivă şi deschise 


157 


uşa. Trecu peste câteva folii de plastic şi o găleată veche şi 
ruginită care avea în ea mai multe pensule. 

— Niels! strigă la el, ridicând privirea, unul dintre 
specialişti. 

Dacă nu îl înşela memoria, se numea Kristian. 

— Aţi găsit ceva? 

— Sunt amprente digitale peste tot. 

Niels scrută apartamentul. Elegant, alb de la podea până 
la tavan. Prin ferestrele întredeschise percepea vag 
zgomotul circulaţiei. Prima impresie îi confirmă ideea pe 
care şi-o făcuse despre cum putea arăta casa unei balerine: 
estetică, ordonată, rece şi minimalistă. Mobilier pe măsură, 
design scandinav. Canapeaua era înghesuită într-un colţ, ca 
să nu încurce. Câteva litografii erau agăţate pe pereţi. Tal 
R. Niels recunoscu stilul artistului despre care Kathrine îi 
vorbise acum câţiva ani. Nici vorbă de televizor. Un aparat 
de radio şi un laptop constituiau singurele legături cu 
lumea. Casper va trebui să examineze laptopul. Lui Niels îi 
venea greu să facă legătura între apartamentul ordonat şi 
femeia cuprinsă de panică pe care o cunoscuse pe pod. 

Giselle a omorât-o. Ați intrat deja la ea? 

Niels observă un fel de pată în mijlocul parchetului alb. O 
zări doar fiindcă se afla exact în locul optim faţă de unghiul 
sub care cădeau razele soarelui. Se apropie şi atinse uşor 
lamelele. Suprafaţa acestora era cumva mai proaspătă şi 
mai netedă decât a restului parchetului. O pată de 
umezeală? De grăsime? O bucată de parchet care primise o 
doză suplimentară de ceară? Nu. Pata era recentă. De ieri. 
Altfel ar fi dispărut până acum. Cineva bătu la uşă. 

— Mă duc eu, anunţă Niels. 

Un bărbat gras şi transpirat se afla pe palier. 

— lertaţi-mă, pot afla ce se întâmplă aici? 

Ochelarii îi erau uşor aburiţi. 

— Suntem de la poliţia Copenhaga. Vă rog să vă 
îndepărtați de uşă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vă rog să vă îndepărtați de uşă şi să nu atingeti nimic. 


158 


Bărbatul se trase înapoi. 

— Nu am atins nimic. 

— Ce doriţi? 

— Locuiesc în apartamentul de alături. Eram şi eu curios. 

Niels se pregăti să îi închidă uşa în nas, dar se răzgândi şi 
îl privi o clipă pe cel din faţa lui. 

— Vă cunoşteaţi bine vecina? 

— Ce s-a întâmplat? Nu cumva Dicte... 

încercă să treacă la un ton îngrozit. 

— Da, a murit, confirmă Niels. 

— Înfiorător! Înspăimântător! Era atât de tânără... 

— Ce îmi puteţi spune despre ea? 

Vecinul ridică din umeri. 

— Cel puţin o cunoşteaţi? 

— Ne mai întâlneam câteodată pe scări. Dar, mai ales, o 
auzeam. 

— O auzeați? 

— Era de-a dreptul tămbălău cu toţi tipii care defilau pe 
la ea. 

Niels aşteptă continuarea, convins că bărbatul nu va 
întârzia să îi ofere amănunte. _ 

— Trebuie să recunosc că e o bucăţică dată naibii. Imi 
pare rău, era. 

— Vorbiţi-mi puţin despre bărbaţii aceia. 

— Erau de toate felurile. Ridică din umeri. Soseau 
indiferent de oră, fie noapte, fie zi. Şi nu erau deloc discreţi. 

— l-aţi văzut pe vreunii dintre ei? 

— Nu îmi bag nasul în ce nu mă priveşte. 

— Chiar nimic nu aţi văzut? Nici maşinile respectivilor? 
Nu le-aţi auzit vocile? Numele? 

Cel întrebat negă energic din cap. 

— Aţi avut vreo clipă senzaţia că ar putea fi în pericol? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi auzit-o strigând după ajutor? Vi s-a părut nervoasă? 
Neliniştită? 

— Nu. 

— Sigur? Nici aseară? Nu aţi auzit nimic? 


159 


— Nu, absolut nimic. 

— Nu cumva v-aţi întâlnit pe scări cu vreun bărbat pe 
care să nu-l mai fi văzut înainte? 

— leri nu am ieşit din casă. 

— Nici pe fereastră nu aţi văzut nimic? 

— Este un interogatoriu? 

— Într-o anumită măsură, da. Veţi fi audiat şi mai târziu. 
Ca şi ceilalţi locatari. 

— De ce? 

— Vă rog să vă  întoarceţi la dumneavoastră, îi 
recomandă Niels pe ton ferm, înainte de a-i închide uşa în 
nas. 

— Ai observat pata de umezeală? îl întrebă unul dintre 
tehnicieni când se întoarse în living. 

— Ce este, apă sau ulei? 

— Vom afla într-o clipă. 

Niels se întinse pe burtă şi încercă podeaua cu vârful 
limbii. Gustul era în primul rând de parchet. Totuşi, un pic 
cam sărat. Nu cumva era o deturnare a gustului, întrucât 
ştia că Dicte se înecase în apă sărată? Numai că nu te poţi 
îneca în living. Şi de ce să verşi apă în mijlocul încăperii? 
Hai, pe lângă aragazul electric sau pe lângă masă, s-ar mai 
înţelege. Dar chiar în mijlocul podelei? Să fi fost vorba 
despre un acvariu? Niels se ridică şi parcurse livingul dintr- 
o privire. Nimic din apartament nu indica faptul că Dicte 
Van Hauen ar fi dovedit vreun interes oarecare pentru 
peştii de acvariu. 

Bărbaţii. Niels se gândi iarăşi la declaraţia vecinului. Cine 
să fi fost? lubiţi? Amanti? Şi de ce să fi făcut atâta zgomot? 
Doar dacă vecinul nu inventa. Poliţia avea deseori de-a face 
cu indivizi ciudaţi care, în căutare de senzaţii tari, nu ezitau 
să furnizeze informaţii dubioase. Merse în bucătărie. Din 
nou aceeaşi eleganţă rece. Maşină pentru expresso marca 
Melitta, ceramică de artă Kahler. Stil şi calitate. Un frigider 
în care nu se aflau decât roşii, o jumătate de pepene şi 
iaurturi cu conţinut redus de grăsime. Maşina de spălat era 
parţial umplută. Nimic neobişnuit. 


160 


Baia: spațioasă, curată şi rafinată. Doar duş, nu şi cadă. 
Deci nu aici se înecase. Niels deschise dulapurile şi 
sertarele: prosoape, săpun lichid, fard de pleoape, fond de 
ten, un întreg arsenal de pilule împotriva durerilor de cap, 
două cântare şi o oglindă uriaşă. 

Se întoarse în living. Când apăsă clanţa, aceasta emise 
un scârţâit uşor, semn că nu era bine strânsă. Poate că nu 
era o întâmplare. Un şurub se slăbise după ani de utilizare 
sau cineva trăsese prea tare de mâner. Când oare? Recent? 
în ultimele zile? Aruncă un ochi pe coridor. Pe pereţi erau 
fixate oglinzi. O haină albă de lycra şi bascheţi Nike. 
Observă că lipsea o bucăţică din cadrul uşii care dădea în 
living. Jos de tot, în colţ. Se putea zări lemnul sub vopseaua 
albă. Niels îşi trecu degetele peste locul cu pricina. Să fie 
urma unei lupte? 

— Aţi văzut asta? întrebă arătând spre tocul uşii. 

— Pare a fi vârful unei încălțări, opinează specialistul de 
la criminalistică. 

— Păi nu era încălţată. _ 

— Poate că agresorul a făcut-o. In orice caz, e de curând. 

Niels dădu din cap. Închise ochii o clipă şi încercă să 
reconstituie şirul evenimentelor. Bărbatul sunase la 
interfon. Ea îl cunoştea şi căzuse în cursă. O sechestrase, o 
dezbrăcase şi o înecase. Probabil în living. În ce? Într-o 
găleată? Într-o oală? Într-o cădiţă pe care o adusese cu el? 
După care o reanimase. De ce? Fiindcă fusese cuprins de 
remuşcări? Ba nu, doar prevăzuse totul, inclusiv 
defibrilatorul. Totuşi, nu, nu poate fi sigur. Poate că Dicte îl 
împrumutase de la teatru. De ce s-o fi făcut? Singurul lucru 
sigur era că îi scăpase. El o prinsese şi se luptaseră pe 
culoar. Dicte încercase să scape şi vârful pantofului 
agresorului lovise tocul uşii, din care rupsese o aşchie. Fata 
fugise pe uşă, urmărită de agresor. Acesta îşi luase şi 
geanta. Ea coborâse scările şi ieşise în stradă cuprinsă de 
panică, apoi alergase până pe pod, unde escaladase micul 
turn. De acolo îşi recunoscuse agresorul în mulţime şi 
sfârşise prin a se arunca în gol de frică să nu pună iarăşi 


161 


mâna pe ea. De ce însă nu îi spusese lui Niels despre cine 
era vorba? De ce nu îl arătase cu degetul când îl reperase? 
Fiindcă era mult prea terorizată? Fiindcă fusese drogată cu 
ceea ce îi injectase în vene? Cu ceea ce înghiţise mai 
devreme? Fiindcă aşa îi venise? Da, era o posibilitate. Doi 
prieteni se întâlnesc, consumă droguri, ceva o ia razna, 
vreo hachiţă, şi dintr-odată ea moare. Bărbatul are un 
defibrilator la el. Cel furat de la teatru. Şi o reanimează. Sau 
poate că şi-au propus de la bun început să se joace cu 
defibrilatorul? Şi în plină joacă ea o ia la fugă fiindcă, poate, 
consideră că lucrurile au mers prea departe. După care, el 
o ia la fugă pentru a o prinde... 

— l-ai văzut dormitorul? întrebă Kristian. 

— De ce? Ce e pe acolo? 

Tehnicianul se mulţumi să îi facă semn din cap în direcţia 
uşii vopsite în negru. Niels intră. Pereţii erau tot negri. Unul 
dintre ei era tapetat cu fotografii şi cărţi poştale. Storuri 
negre. În încăpere domnea o căldură umedă şi miros de 
închis. Ridică storurile. O albină în agonie se încăpăţână să 
treacă prin pătratul de sticlă pentru a se întoarce în aer 
liber. Tavanul albastru contrasta cu pereţii. Pe fondul 
albastru erau pictaţi nori. Ai fi zis că era un decor de teatru. 
Poate că îl convinsese pe unul dintre pictorii de la Teatrul 
Regal să vină să o ajute. Niels examină numeroasele 
fotografii prinse în piuneze. Giselle. Diferite spectacole de 
balet, diferite dansatoare. Scheme reprezentând poziţiile 
din baletul clasic. Pe care le desenase singură? Ce spusese 
Lea? Că Giselle o omorâse. Să fi făcut aluzie la fascinația 
personajului asupra lui Dicte? Sau a morţii? Poate că mai 
degrabă a morţii, îşi zise Niels descoperind titlurile cărţilor: 
Experiente ale morții iminente şi decorporalizarea,; Viaţa de 
după moarte; Poarta spirituală a creierului, Experiențele 
morții iminente în religia budistă; Când sufletul ne 
părăseşte corpul; Lumea de dincolo. Nimic despre balet. 
Poate că ţinea cărţile despre profesie alături de romane, în 
biblioteca din living. Aici, în încăperea cea mai intimă, în 
dormitorul ei, nu se găseau decât pereţii negri, cerul 


162 


promiţător şi cărţile despre suflet şi despre lumea de 
dincolo. În spatele uşii era un birou din lemn de stejar. Îi 
trase sertarele: stilouri, agrafe pentru hârtii, un mănunchi 
de chei, documente fiscale, un formular de înscriere la 
Greenpeace necompletat, câteva DVD-uri cu spectacole de 
balet - Giselle, Lacul lebedelor -, cărţi poştale, o carte 
despre regimul Dicte, o carte de vizită: S/eep - Clinica 
Somnului din Copenhaga. NMSB, îşi zise. Fir-ar să fie, ce or 
fi însemnând cele patru litere? 

Niels se întoarse şi se lăsă în genunchi pentru a verifica 
sub pat. Observă o carte. Fu nevoit să se lungească şi să 
întindă mâna pentru a o putea apuca. Era un volum foarte 
vechi, legat în piele, inscripţionat cu litere fine, aurite. 
Balerina scrisese cu litere roşii şi elegante pe pagina de 
gardă: „Diete Van Hauen, 1992”. Phaidon de Platon. O 
cărţulie mai degrabă decât un op de proporţii. Niels răsfoi 
prefața. Phaidon fusese unul dintre discipolii preferaţi ai lui 
Socrate, află citind primele rânduri. În carte, el îi povesteşte 
lui Platon despre moartea lui Socrate, explicându-i acestuia 
cum filosoful dovedise existenta sufletului înainte de a bea 
otrava. Niels continuă să răsfoiască paginile îngălbenite. 
Mai peste tot, note scrise de mână. Note vechi. Şi o 
mulţime de fraze subliniate. Să fie vorba despre o carte pe 
care o recitea regulat încă din 1992? Despre un fel de Biblie 
personală? se întrebă polițistul. 

— Niels! îl strigă Kristian din living. 

Băgă cartea în buzunar. Ştia că era interzis să iasă din 
apartament cu vreun obiect. 

— Apă sărată e, îl anunţă criminalistul arătând către pata 
de pe jos. 

— Apă de mare? 

— Posibil. 

Niels se mulţumi să aprobe din cap, după care ieşi, cobori 
scările şi, de cum ajunse în stradă, fu asaltat de lumina 
orbitoare a soarelui. Aruncă un ochi la ceas: 14:56. Mai era 
un ceas până la întâlnirea lui Dicte şi tot habar nu avea 


163 


unde trebuia să aibă loc. Primi un SMS de la Casper: „Am 
recuperat fotografia. Trec la treabă.” 

Trase adânc aer în piept şi se aşeză la volan. Transpiră. 
Ţinea cartea în mână. Phaidon. Socrate. Dicte Van Hauen, 
1992. Răsfoind-o din nou, remarcă lipsa unei pagini, care 
fusese smulsă. Pagina 41. Inchise ochii şi se gândi. Fusese 
sechestrată timp de treizeci şi şase de ore. lnecată. 
Reanimată. După care scăpase. Sub pat, Niels descoperise 
o carte dedicată existenţei sufletului. Din care fusese 
smulsă o pagină. 


35 


Rigshospitalet. Ora 15:05 


Şedinţa este reluată. Martorii sunt chemaţi la bară. 
Judecătorul ia loc. Hannah văzuse de mii de ori scena în 
filmele americane. Un figurant strigă: A// rise! The 
honourable judge Hannah Lund presiding! Hannah se aşeză 
şi se uită în jur: coridorul era vopsit în alb, asortându-se cu 
mirosul de alcool medicinal care plutea în aer. Se lăsă pe 
spătarul inconfortabil şi închise ochii. Se strădui să nu îşi ia 
în seamă oboseala. Avea vreo justificare să se vorbească 
despre un dublu asasinat? Asasinat. Ce-o mai fi însemnând 
şi asta? Omucidere voluntară. Altfel zis, faptul de a suprima 
deliberat viaţa unei fiinţe omeneşti. Dar dacă fiinţa 
omenească în discuţie nu era încă tocmai o fiinţă, atunci 
cum venea treaba? Tot despre crimă mai putea fi vorba? 
Aşadar, se punea următoarea problemă: se putea afirma cu 
certitudine că embrionii în creştere erau tot fiinţe 
omeneşti? lată ce trebuia să determine. Când îi veni rândul 
şi se ridică, o cuprinse brusc un sentiment de singurătate. 
Nu avea cu nimeni altcineva să vorbească în afară de 
infirmiera care stătea în cadrul uşii. 

Cu nimeni altcineva din întreaga lume în afara acelei 
necunoscute. 


164 


— Salut! se adresă tinereşte infirmiera, ai cărei ochelari 
groşi îi veneau foarte bine, iar părul scurt şi blond se asorta 
cu prenumele scurt şi precis: Eva. Luaţi loc. 

— Mulţumesc. 

— Aşadar... 

Eva se aşeză în faţa ei şi privi ecranul computerului: 

— ... Hannah Lund? 

— Da. 

— Sunteţi însărcinată şi doriţi să avortaţi? 

— Da. 

— Să vă pun altfel întrebarea: nu-i aşa că nu sunteţi chiar 
sigură că doriţi să avortaţi? 

Hannah se uită prin încăpere. Pe un perete era agăţată 
reproducerea unui tablou al lui Matisse. O lampă trimitea o 
lumină agresivă. Drept mobilier erau o masă şi două 
scaune. Pe masă se afla un pahar cu apă. 

— Doriţi să stăm de vorbă despre aceste dubii? mai 
întrebă infirmiera ridicându-şi ochelarii pe frunte. Puteţi 
exprima în cuvinte dubiile pe care le simţiţi? 

Hannah ezită. Nu ştia cuvintele de care ar fi avut nevoie. 
Acesta era adevărul. Şi habar nu avea cum să înceapă. 

— Aveţi copii? o întrebă pe infirmieră cum ar fi putut-o 
întreba orice altceva. 

— Da, doi băieţi, îi răspunse Eva zâmbind. Unul de trei şi 
altul de şase ani. 

— Şi v-aţi gândit în cursul vreuneia dintre sarcini să 
avortaţi? 

Eva neagă scuturându-şi capul: 

— Niciodată. 

— Consideraţi avortul drept o formă de crimă? 

Infirmiera începu să se foiască încurcată pe scaun. 

— Nu cred că lucrurile trebuie văzute în acest mod. 

— Cum aţi defini crima? 

— Hannah, cred că ar fi mai bine să vorbim despre 
dumneavoastră. Despre ceea ce simţiţi acum. Este şi 
motivul pentru care sunteţi aici. 


165 


Eva îşi lăsă pentru o clipă ochelarii pe masă, apoi se 
răzgândi şi îi puse la loc pe frunte. 

— Dumneavoastră trebuie să vă expuneţi gândurile. 

— Păi, tocmai la aşa ceva mă gândesc. Credeţi că 
greşesc? 

— Depinde de la om la om. Părerea mea este însă că vă 
înşelaţi. Avortul ridică întotdeauna o sumă de întrebări, în 
special de ordin moral. Dar atâta vreme cât nu aţi depăşit 
douăsprezece săptămâni, sunteţi în limitele fixate de 
legislaţia daneză. 

— Prin urmare, putem afirma că viaţa începe de la 
douăsprezece săptămâni. 

— Într-un fel, da. 

— Asta a decretat legea. 

— Într-adevăr. 

— Optzeci şi patru de zile. 

— Cam aşa ceva, da. 

— Două mii şaisprezece ore. O sută douăzeci de mii nouă 
sute şaizeci de minute. 

— Văd că sunteţi dotată în privinţa calculelor mentale. 

— Însă este de ajuns un minut mai puţin, adică o sută 
douăzeci de mii nouă sute cincizeci şi nouă de minute, 
pentru a se considera că nu este încă vorba despre viaţă. 

— Dacă luăm ca atare cifrele. 

— lar în minutul o sută douăzeci de mii nouă sute şaizeci 
suntem fix la mijloc. Din clipa aceea începe totul. Se poate, 
deci, afirma: viaţa începe la capătul a o sută douăzeci de 
mii nouă sute şaizeci de minute. În exact clipa aceea se 
naşte... sufletul. Putem utiliza termenul? 

Din nou aceeaşi reacţie încurcată. De parcă, dintr-odată, 
scaunul devenise prea mic pentru infirmieră. Hannah 
continuă. Ceva din ea, habar nu avea ce, nu se putea opri: 

— Atunci, între concepţia propriu-zisă, aşadar între 
minutul zero şi minutul o sută douăzeci de mii nouă sute 
şaizeci, ce e? Nimic? 

— Hannah, oftă Eva, sunt convinsă că o astfel de 
conversaţie nu ne poate duce nicăieri. Discuţiile despre 


166 


avort sunt cu siguranţă interesante, dar nu despre asta era 
de presupus că vom sta acum de vorbă. Aş prefera să 
ascult ce părere aveţi despre avortul pe care poate că 
urmează să-l faceţi. Vă este frică? 

Hannah nu ştia ce să spună. Răspunsul corect era 
undeva între da şi nu. În loc de asta, se încăpăţână: 

— Tocmai vă spun ceea ce gândesc. Intrebarea pe care 
mi-o pun este următoarea: ce suntem între momentul 
conceperii şi minutul o sută douăzeci de mii nouă sute 
şaizeci? Să numim asta o stare. In timpul celor o sută 
douăzeci de mii nouă sute şaizeci de minute ne aflăm într-o 
lume despre care nimeni nu vorbeşte, dar despre care 
toată lumea ştie că există. O stare care nu este nici viaţă, 
nici moarte. 

— larăşi cifre... 

— Nu eu le-am inventat. Aşa stau lucrurile. 

Eva păru să se sature. 

— Înţeleg foarte bine că este dificil. Este valabil pentru 
toată lumea. În multe spitale, embrionii avortaţi sunt 
recuperaţi şi îngropaţi în cimitir. Ceea ce demonstrează 
limpede că un embrion nu este un obiect oarecare, ci... 
altceva. 

— Corect! Dar ce? 

Eva ridică din umeri. 

— Un semi-om? sugeră Hannah. 

— Se poate spune şi aşa. 

— Un om căruia nu s-a acordat încă dreptul de a trăi? 

— Cred că ar trebui să regândiţi abordarea subiectului. 
Eva începu să-şi mute nervoasă, încolo şi-ncoace pe masă, 
paharul cu apă. În sensul în care întrebările ar trebui să fie: 
sunt pregătită să nasc un copil? Ce viaţă va avea? Chiar îi 
fac un serviciu aducându-l pe lume? Cam asta ar trebui să 
vă întrebaţi. Ce părere aveţi? 

— Vreau să ştiu cum moare embrionul. 

Infirmiera oftă iarăşi. 

— Este aspirat. Scos din uter. Fără dureri. Sau aproape. 

— Fără dureri pentru mine sau pentru copil? 


167 


— Pentru dumneavoastră. 

— Şi pentru copil? 

— Evident, este dificil de aflat, dar anumite studii par a fi 
demonstrat că fetusul nu resimte durerea înainte de 
douăzeci şi patru de săptămâni. Totuşi, problema este încă 
în dezbatere. 

— Părerea dumneavoastră care este? 

Eva ridică din umeri. După toate aparențele, întrevederea 
se apropia de final. 

— Nu ştiu. 

— Trebuie totuşi să aveţi o opinie. 

— Hannah, nu este deloc prea târziu să renunţaţi la 
avort. Acesta este motivul pentru care am purtat 
convorbirea. Aşadar, renunţaţi? 

Tăcere. 

— Nu este nimic grav în a vă schimba opţiunea. 

Hannah regretă că venise. Se ridică. Eva făcu la fel şi o 
îmbrăţişă, ceea ce Hannah interpretă drept un gest de 
prietenie. leşind, se gândi din nou la cele o sută douăzeci 
de mii nouă sute şaizeci de prime minute. Acolo era cheia. 
Altfel nu era posibil. O viaţă care nu era încă tocmai viaţă. 
O stare între viaţă şi moarte. Dacă nu tocmai despre viaţă 
este vorba, atunci nu era o crimă să ucizi starea aceea. 
Sau, mai exact, să îi refuzi viaţa. Totuşi, tot o viaţă era. Una 
mică. Prin urmare, ce însemna să o ucizi? O crimă mică? 
Poate că m-am apucat să caut răspunsurile în locul greşit, 
îşi spuse. Mai ales unul, cel determinant, cel la întrebarea: o 
viaţă sub semnul nebuniei merită să fie trăită? Nu există 
decât o singură persoană în măsură să-mi răspundă. 


36 


Universitatea din Copenhaga. Ora 15:10 


În localul departamentului de filosofie nu se afla nimeni şi 
era atât de cald, încât lui Niels se păru că ajunsese într-o 


168 


ţară mediteraneană, la ora siestei. Să se fi terminat 
sesiunea? Poate că plecase toată lumea în vacanţă. Aruncă 
o privire în amfiteatru. Gol. Apoi se opri în faţa unei uşi pe 
care se afla o plăcuţă cu numele unui oarecare Pr 
Lieberkind. Bătu. Niciun răspuns. La ora asta, Lieberkind se 
găsea, probabil, pe o plajă din insula Amager, bălăcindu-se 
în apă. Niels îşi zise că ar fi făcut mai bine să-i urmeze 
exemplul. 

— Este prezent astăzi pe aici vreunul dintre profesori? 
întrebă o secretară. 

— De ce? 

Niels prezentă legitimaţia de poliţist. Altfel zis: nu mai 
puneţi întrebări. 

— Încercaţi la capătul culoarului. Am zărit pe cineva de 
dimineaţă. 

Niels bătu degeaba la toate uşile. Când se întoarse 
pentru a pleca, se trezi faţă în faţă cu un bărbat în vârstă. 

— Dumneavoastră aţi bătut? 

— Sunteţi cumva filosof? 

Bărbatul se uită descumpănit la Niels. 

— Oarecum. 

Niels îi arătă cartea lui Dicte. Phaidon. 

— Am nevoie să mă ajutaţi puţin. 

În biroul filosofului, spartan, minimalist, exista un 
Macbook aşezat pe o tăblie nu mai groasă de un 
centimetru, susţinută de trei picioare de oţel lustruit. Nicio 
carte. Nimic altceva cu excepţia unui citat înrămat, prins pe 
perete: „Concluzia este momentul în care ai obosit să 
gândeşti.” Pe birou, o ceaşcă de cafea alături de o cheie 
magnetică purtând un nume: Henrik Vartov. 

— Opera aceasta este consacrată ultimelor gânduri ale 
lui Socrate, explică Vartov, făcându-i semn lui Niels să se 
aşeze. Ştiţi cine a fost Socrate? 

— Un filosof grec, nu-i aşa? 

— Socrate aparţine panteonului celor mai mari gânditori 
ai omenirii: Einstein, Socrate, Gandhi, lisus... 

— Ce e asta, glumi Niels, o societate secretă? 


169 


Henrik Vartov surâse. 

— Aş merge până acolo încât să afirm că este şeful 
acestei ligi. Fără Socrate, nici vorbă de lisus. Nici de Platon. 
Nici de civilizaţie elenistică. Îşi drese glasul înainte de a 
continua: în tinereţe, Socrate a fost soldat. S-a luptat 
vitejeşte într-o serie de conflicte pe cât de celebre, pe atât 
de interminabile, opunând Sparta Atenei, cunoscute astăzi 
sub numele de războaiele peloponeziace. Spre sfârşitul 
vieţii nu mai era decât un bătrânel pipernicit, care umbla 
pe străzile Atenei în picioarele goale, supunându-şi 
concetăţenii unor întrebări deconcertante, care îi făceau să 
cadă pe gânduri. Filosoful râse. V-aţi putea imagina ceva 
similar în ziua de azi? 

Niels zâmbi şi clătină din cap privindu-l în ochi pe filosof 
şi închipuindu-şi-l în picioarele goale pe străzile din 
Copenhaga. 

—A fost singurul care a denunțat  absurditatea 
conflictului dintre Atena şi Sparta şi  incompetenţa 
conducătorilor atenieni. Când Atena a pierdut ultimul 
război, s-a căutat un ţap ispăşitor. 

— Şi a fost găsit Socrate. 

— Un cerşetor bătrân, într-adevăr. Care a fost condamnat 
la moarte. Aşa că, în celulă, şi-a primit elevii în vizită. 

— Avea elevi? 

— Da. Consideraţi-i, mai degrabă, ca pe nişte discipoli. 
Ca pe aceia ai lui lisus. 

— Aha. 

— Aşadar, discipolii s-au dus să-l viziteze. lar el le-a 
expus cele patru dovezi ale existenţei sufletului şi ale 
imortalităţii acestuia. lată despre ce este vorba în Phaidon. 

— Şi care sunt acestea? 

Henrik Vartov se uită lung la Niels câteva secunde şi oftă. 

— S-ar putea să fie cam prea greu de înţeles pentru un 
poliţist bătut în cap ca mine? 

— Eu ştiu?... Dar putem încerca. 


170 


Niels zâmbi. Trase cu coada ochiului spre telefonul mobil: 
era 15:10. Mai erau cincizeci de minute până la întâlnire. Și 
încă nimic de la Casper. 

— După cum v-am explicat, le-a expus cele patru dovezi 
ale existenței sufletului şi ale  imortalităţii acestuia, 
reîncepu Vartov. Unu: teoria ciclică. Socrate a început prin 
a demonstra că natura a ordonat totul în mod ciclic. Că 
ceea ce acum este mare, a fost într-o zi mai mic. Că binele 
a fost într-o zi mai puţin bine. Şi că asta funcţionează în 
ambele sensuri. Altfel, nuanțele şi contrariile ar înceta să 
mai existe. Înţelegeţi? 

— Cred. Şi aşa este? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Avea dreptate? 

— Starea de veghe nu urmează oare somnului care, la 
rândul lui, urmează stării de veghe? 

Se uită întrebător la Niels. 

— Ba da. 

— Cel care trăieşte nu moare? 

— Ba da. 

— Şi atunci, nu putem conchide că acela care este mort 
se va întoarce la viaţă? 

Niels tuşi. 

— Aceasta este dovada numărul unu. 

Filosoful se aplecă uşor înainte. 

— Socrate a continuat cu ceea ce numim „anamneza”, 
adică amintirea, afirmând că nu am poseda noţiuni precum 
„ceea ce este bine” sau „ceea ce este adevărat”, sau „ceea 
ce este frumos”, dacă acestea nu ar fi înnăscute. Când 
avem în faţa ochilor două obiecte de aceeaşi mărime, 
emitem şi o judecată comparativă. Ceea ce înseamnă că le 
comparăm. Inţelegeţi? 

— Poate. In sfârşit, nu prea. Care e legătura cu sufletul? 

— Din moment ce nu există două obiecte absolut 
identice, mai ales la vremea aceea, în Grecia antică, de 
unde ne vine această idee a adevărului? Şi a frumuseţii? 

Niels scutură din cap. 


171 


— Fie aceste noţiuni numite pure sunt înnăscute, fie nu 
există. Ce alegeţi? Există noţiunile de „bine”, „frumos” şi 
„adevăr” ori sunt simple invenţii? 

— Există. 

— De acord cu dumneavoastră. Atunci, din moment ce 
ele există, ceva trebuie să le fi „purtat” înăuntrul nostru. 

— Şi acest ceva să fie sufletul? 

Henrik Vartov surâse. 

— Acum să trecem la dovada numărul trei. Câţi ani aveţi? 

— Patruzeci şi opt. 

— Câţi ani aveţi impresia că aveţi? 

Niels reflectă. Se gândi la Hannah, la Kathrine. Dădu din 
cap. 

— Haideţi, nu-l puteţi înţelege pe Socrate dacă refuzaţi 
să vă lăsaţi interogat. 

— Mi se pare că aş avea douăzeci şi opt, răspunse Niels 
până la urmă. 

— Exact. Corpul îmbătrâneşte, e perisabil. El aparţine 
lumii materiale. Spiritul dumneavoastră, sau sufletul, 
aparţine lumii invizibile. Putem cădea de acord asupra 
faptului că există o lume vizibilă şi una invizibilă? 

— Nu sunt prea convins. 

— lubirea este vizibilă? 


— Nu. 

— Atomii sunt vizibili? 

— Nu. 

— Spiritul dumneavoastră este vizibil? 
— Nu. 


— Ceea ce înseamnă că trupul dumneavoastră, care este 
vizibil, are patruzeci şi opt de ani şi că spiritul care, de 
acum ştim, există, pare a avea doar douăzeci şi opt. Auzim 
deseori bătrânii afirmând că în sufletul lor se simt mereu 
tineri. Nu-i aşa? 

— Într-adevăr. 

— Cam aşa ceva afirmă şi Socrate, dovedind că sufletul 
este imuabil, că nu poate nici îmbătrâni şi nici dispărea, 


172 


precum corpul. Altfel senzaţia ar fi că aveţi tot patruzeci şi 
opt de ani. 

— Şi tot aşa şi peste o sută de ani, glumi Niels. 

— Exact. Numai că nu este cazul. Fiindcă spiritul, ori 
sufletul, aparţine lumii invizibile. Ceea ce aparţine lumii 
vizibile este condamnat să dispară, pe când ceea ce face 
parte din lumea invizibilă este etern. Altfel spus... 

— Nemuritor. 

Vartov surâse. 

— S-ar zice că înţelegeţi. 

— Şi ultima dovadă? 

Niels îşi auzi mobilul piuind. Era un SMS de la Casper: 
„Gata foto.” 

— Anticii nu ar fi ajuns atât de înţelepţi dacă ar fi fost 
neîncetat deranjaţi de SMS-urile astea demonice. 

Niels zâmbi şi ridică privirea. 

— Şi ultima dovadă? 

— Pentru a încheia, Socrate se lasă cumva dojenit de 
prieteni. Aceştia îi spun că, fie şi dacă a reuşit să 
dovedească faptul că sufletul există şi că supravieţuieşte 
corpului, s-ar putea ca până la urmă acesta să se 
isprăvească şi el din cauza vieților pământeşti succesive. 
Că trupurile îl uzează după cum ei îşi uzează hainele pe 
care le poartă. 

— Nu e prea logic. 

— Nu, de acord. Ori sufletul este nemuritor, ori nu este. 
După cum o femeie nu poate fi doar un pic gravidă. 

— Acest exemplu l-a utilizat în demonstraţie? 

— Nu tocmai. Observ însă că sunteţi grăbit. 

Niels deschise cartea. 

— A fost smulsă o pagină. 

Henrik Vartov îşi lăsă degetele să alunece peste resturile 
de hârtie rămase. Erau un fel de dinţi mici şi albi, ca 
vârfurile unor munţi înzăpeziţi. 

— Este o adevărată crimă să vandalizezi o asemenea 
carte. Acesta este motivul anchetei dumneavoastră? îl 
întrebă zâmbind. 


173 


— Ştiţi despre ce pagină este vorba? 

— Da! 

Vartov se uită la pagina precedentă. 

— Este chiar începutul dialogului, momentul în care cei 
mai înţelepţi oameni ai Antichității, adunaţi în celula lui 
Socrate, se pun de acord în a conchide că moartea nu este 
altceva decât clipa în care sufletul se desprinde de corp. Și 
că sufletul poate trăi în afara oricărui înveliş fizic. 

Ca şi Giselle, se gândi Niels. 


37 


Cartierul Nørrebro. Ora 15:23 


Hannah frână brusc. Claxonul maşinii din spate răsună în 
tot cartierul. 

— Ce-ai, eşti bolnavă la cap? urlă şoferul. 

Abia când Hannah întoarse, la volanul micului ei Fiat 
roşu, înţelese că ei se adresase. De data aceasta, 
procurorul era ferm decis să câştige procesul. Urma să-şi 
cheme la bară principalul martor. „Onorat juriu, acum se va 
pronunţa o voce de dincolo de mormânt”, zise Hannah cu 
voce tare. Urmarea doar o mormăi. Sunt tare drăguţi toţi 
umaniştii aceştia binevoitori, dar acum veţi asculta 
adevărul despre ceea ce înseamnă să trăieşti cuprins de 
nebunie. Despre ceea ce simţi atunci. Şi nu din gura unui 
teoretician. Ci din aceea a unei persoane care chiar ştie 
despre ce vorbeşte. 


38 


Prefectura poliţiei din Copenhaga. Ora 15:25 


— Casper! 
Tânărul informatician era ocupat cu examinarea imaginii, 
în momentul în care Niels intră în arhiva prefecturii poliţiei. 
174 


Aici era cartierul general al lui Casper. Da, era practic la el 
acasă. Intrând, aveai deseori impresia că treceai un soi de 
frontieră spre o zonă intimă. Arhiviştii, care ţineau de 
departamentul de informatică, nu prea erau obişnuiţi să 
primească vizite. Niels se apropie. 

— Ai ceva pentru mine? Sunt grăbit. 

— E de ajuns să te audă omul cum sufli ca să-şi dea 
seama, îi răspunse Casper. 

Niels luă loc pe un scaun, în spatele tânărului, şi se 
întrebă ce altceva ar fi putut sesiza auzul ascuţit al 
acestuia. 

— Cât de subţiri sunt fetele astea, constată Casper 
uitându-se la fotografia de pe ecran. Şi cât de frumoase... 

— Ca nişte balerine ce sunt. 

— Uite-o şi pe prietena noastră. 

O arătă cu degetul pe Dicte care stătea aşezată pe pat, 
pe jumătate ascunsă de un nor de fum care tocmai îi ieşea 
din gură. Ţinea ţigara între degetul mare şi arătător. 

— Ea e. Dicte Van Hauen. 

— Şi ia uită-te puţin acolo, în oglindă. Asta voiai să vezi, 
nu? 

— Ce e? 

— S-ar zice că o carte poştală, nu crezi? 

— Ba da. 

— Şi acum uită-te la asta. 

Casper mări până când imaginea deveni neclară. 

— Unghiul nu a fost perfect, se plânse. Dar cum sunt un 
supradotat, am reuşit să învârt ilustrata. 

Decupă cartea poştală şi o deplasă într-un colţ al 
ecranului. Apoi reduse dimensiunile fotografiei şi mări încă 
o dată cartea poştală. 

— Vezi ceva? întrebă Niels. 

— Da. Tu nu? 

Casper mări mai mult imaginea. 

— O pasăre? 

— Nu. 

— Parcă ar fi o aripă. Un dragon? 


175 


— Un dragon? 

— Nu. 

Niels aruncă o privire spre ceasul de pe perete. 15:30. 
NMSB. Mie. 16h. Nu mai avea decât treizeci de minute 
pentru a dezlega enigma. Ridică vocea: 

— Sunt grăbit. Dacă distingi ceva printre toţi pixelii ăştia 
sau cum naiba le mai zici, spune-mi imediat. 

— Deh, e un înger, răspunse Casper de parcă ar fi fost 
vorba despre un lucru care sărea în ochi. 

Niels înclină uşor capul. 

— Cred că ai dreptate. Eşti sigur? 

Se ridică şi se dădu puţin înapoi. 

— Mda, s-ar putea să fie un înger care duce ceva în 


braţe. 
Casper se ridică şi veni lângă el. 
— Ce? 
— Nişte copii, am impresia. 
— Poate. 


— Un înger cu copii în braţe? 

Niels era sceptic. 

— Sau bebeluşi? Crezi că poate fi un tablou? E şi o 
legendă dedesubt. 

— Poate că am reuşi să citim mai uşor textul dacă îl 
izolez, sugeră Casper aşezându-se imediat la masa de 
lucru. 

Niels se apropie şi se uită peste umărul colegului. Tânărul 
se crispă simţindu-i răsuflarea în ceafă. 

— Hai mai repede, Casper. Să fie un t? Ce scrie acolo? 
Tor... 

— Cred că Thorvald. 

Niels se aplecă şi mai mult spre ecran. 

— Ba nu, Thorvaldsen, se corectă Casper. 

— Thorvaldsen? Cred că ai dreptate. 

Informaticianul deschisese deja internetul şi dăduse 
căutare. 

— Bertel Thorvaldsen. Unul dintre cei mai mari sculptori 
nu doar din Danemarca, ci din întreaga lume. Un artist 


176 


aparţinând mişcării neoclasice, care a realizat cea mai 
mare parte a operei la Roma. A participat la construirea 
monumentului funerar al papei Pius al VIl-lea, în bazilica 
Sfântul Petru. După unii autori, nu este o întâmplare faptul 
că profilul papei prezintă o asemănare frapantă cu un 
anume H.C. Andersen, pe care îl cunoscuse nu cu mult 
înainte. A murit subit pe 24 martie 1844, pe când asista la 
un spectacol, la Teatrul Regal. S-a prăbuşit în timpul primei 
părţi a Simfoniei a şasea a compozitorului german 
Ferdinand Ries, care se cânta ca uvertură la piesa 
dramaturgului austriac Friedrich Halm, intitulată Griseldis... 

Niels îl întrerupse: 

— La Teatrul Regal? 

— Aşa scrie aici. 

Casper ridică privirea. 

— La ce te gândeşti? 

— La ce mă gândesc? De ce a făcut cineva tot posibilul 
să intre în cabina lui Dicte pentru a recupera o carte 
poştală reprezentând una dintre sculpturile lui 
Thorvaldsen? Mă întreb ce legătură poate fi între moartea 
lui Thorvaldsen, la Teatrul Regal, şi cea a unei prim-balerine 
angajate în acelaşi teatru cu aproape o sută şaptezeci de 
ani mai târziu. 

Casper dădu din cap cu un aer resemnat. 

— Şi, în definitiv, ce reprezintă această carte poştală? 
continuă Niels. Un înger. Şi nişte bebeluşi... 

În doar câteva secunde Casper reuşi să identifice opera 
pe net. 

— lat-o! Mări fotografia îngerului. Noaptea şi copiii ei. 
Basorelief, citi sec informaticianul. 

Niels făcu acelaşi lucru cu voce tare: 

— Celebrul basorelief al lui Thorvaldsen Noaptea şi copiii 
ei, Somnul şi Moartea. 

— În zilele noastre, cei de la starea civilă nu ar accepta 
niciodată să fie puse asemenea nume copiilor, glumi 
Casper. Îţi închipui cum ar suna Somn Jensen? Nici măcar 
ca un al doilea prenume nu s-ar lega. Michael Moarte 


177 


Hansen, îşi duse Casper gluma mai departe până când Niels 
i-o tăie: 

— Noaptea şi copiii ei. Natten med sine børn. 

— Acesta este titlul. 

— Natten... 

— Med... 

— Sine... ridică Niels tonul. 

— Børn, conchise Casper. 

— NMSB. 

Niels se uită la ceas. Era 15:45. 

— Unde este expus basorelieful? 

Casper execută cu virtuozitate câteva acorduri pe 
claviatură, apoi îşi drese glasul: 

— Ghici! 


39 


Cimitirul Frederiksberg. Ora 15:45 


Procurorul înainta cu pas hotărât. Groparul îşi sumese 
mânecile combinezonului kaki şi îşi aprinse o ţigară. Făcu 
un semn din cap lui Hannah înainte de a se îndepărta în 
direcţia a ceea ce părea o colibă dărăpănată. Ea se aşeză 
pe o bancă, îşi scoase sandalele şi apăsă cu vârfurile 
degetelor pietrişul alb. Ca de fiecare dată, ultimii metri erau 
cei mai grei. Incă vreo zece metri pe aleea mărginită de 
morminte şi apoi câţiva paşi la stânga. Acolo odihnea 
Johannes, fiul ei dispărut, între un membru al Rezistenței 
din cel de-al Doilea Război Mondial şi o femeie pe nume 
Olga Hansen, decedată în 1991. Hannah venise deseori să 
se reculeagă la mormântul lui Johannes în decursul anilor. 
Nu fiindcă asta ar fi liniştit-o, din contră, ci fiindcă aşa se 
părea normal. Necesar. Anul trecut, în schimb, nu venise 
decât de două sau de trei ori. De acum avea alte nevoi, 
dintre care cea mai importantă era aceea de a învăţa să 
existe împreună cu propria-i amărăciune. Cu timpul 


178 


înţelesese: niciodată nu îşi va mai putea reveni cu totul. 
Amărăciunea făcea parte din ea, o transformase şi trebuia 
să înveţe să se comporte ca noua persoană care devenise. 
Să înveţe să preţuiască viaţa. Dacă mai era cu putinţă. 
Ingenunche în faţa mormântului, o piatră simplă, cenuşie, 
de mărimea unei mingi de fotbal, pe care erau gravate 
numele şi cele două date. Nici flori, nici mesaje de adio 
adresate defunctului pe vreo placă prinsă special de piatra 
funerară. 

— Ce mai faci, dragule? întrebă înainte de a şopti: Am 
venit să-ţi pun o întrebare. Vrei să-mi răspunzi? 

Se întoarse auzind voci undeva, în spate, şi zări un 
bătrân însoţit de nepot. Băiatul ţinea în mână un trandafir 
alb şi în spate ghiozdanul. 

— Vrei? şopti din nou uitându-se ţintă la mormânt. Bine. 
Ai ales să mori. Nu ţi-ai mai dorit să trăieşti din cauza bolii. 
Inţeleg. Dar nu au fost şi momente în care... 

Făcu o pauză. Cuvintele refuzau să iasă. Apucă un pumn 
de pietriş şi îl lăsă să se scurgă printre degete şi să cadă pe 
jos cu zgomotul liniştitor al unui gâlgâit de izvor. Poate că 
asta îi dădu puterea de a continua. 

— Nu a existat nici măcar un singur moment în care viaţa 
să ţi se pară frumoasă? In care să-ţi fi zis: mă bucur că m- 
am născut? Viaţa e dură, dar nu imposibilă. Nu te-ai gândit 
niciodată la asta? 

Tăcere. Apoi zgomotul pe care îl făcea groparul lucrând 
cu hârleţul şi cu sapa în apropierea colibei şi glasul 
bătrânului spunându-i nepotului: 

— Sunt sigur că mami e fericită acolo unde a ajuns. 

— Mă auzi, Johannes? şopti blând Hannah. Chiar am făcut 
o crimă aducându-te pe lume? Nu, nu asta am venit să te 
întreb. Ţineam doar să ştiu dacă ţi-ai fi dorit să nu te naşti. 
Da, asta doream să te întreb, nimic altceva. Micuţul meu 
Johannes, copilul meu adorat, ai fi preferat să nu fi venit 
niciodată pe lume? 


179 


Închise ochii. Dispărând în sine însăşi. Zgomotele din jur 
se risipiră. Doar liniştea şi întunericul mai rămăseseră. Şi o 
voce de copil care răspunse: „Da.” 


40 


Copenhaga. Ora 15:50 


Muzeul Thorvaldsen este situat chiar în faţa cabinetului 
prim-ministrului, alături de Curtea Supremă, în mijlocul 
cartierului care constituie inima statului danez. Şi nu era o 
întâmplare. Operele lui Thorvaldsen erau celebre în lumea 
întreagă. Veneau oameni de peste tot ca să se lase învăluiţi 
de tulburătoarea sa sculptură reprezentându-l pe lisus 
Hristos cu privirea coborâtă şi cu braţele larg deschise, în 
palme zărindu-i-se rănile produse de cuiele romanilor. Cam 
asta era tot ceea ce ştia Niels despre omul care sculptase 
în marmură, la Roma, timp de patruzeci de ani. Uşa era 
încuiată. Totuşi, înăuntru era lume. Mai mulţi bărbaţi şi 
câteva femei. Bătu. O femeie în uniformă se întoarse şi îi 
făcu semn din cap că muzeul era închis. Bătu mai tare în 
uşa de sticlă. Femeia se apropie. 

— Este închis pentru o vizită privată, îl informă. 

Niels lipi legitimaţia de sticla uşii. Timp de câteva 
secunde femeia o examină cu atenţie, de parcă i-ar fi venit 
greu să facă legătura între tânărul din fotografie şi bărbatul 
din faţa uşii, care îi ordonă: 

— Deschideţi! 

Ceea ce femeia şi făcu. Niels intră. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă. 

Niels se uită împrejur. Grupuri de bărbaţi în costume 
scumpe se plimbau împreună cu femei zvelte, îmbrăcate în 
cămăşi şi taioare. De gât purtau ecusoane din plastic. 
Pahare cu băuturi şi sendvişuri erau aşezate pe o masă 
acoperită cu o faţă albă. Ceva mai departe, un alt bărbat 


180 


împopoţonat cu un ecuson pe care scria Maersk îl salută din 
cap. 

— Despre ce fel de vizită privată este vorba? se interesă 
Niels. 

— Una organizată de Ministerul Afacerilor Externe, 
răspunse femeia. 

— Ministerul Afacerilor Externe? 

— O delegaţie comercială europeană, mi se pare. 

— Fără îndoială se pricep să-l aprecieze pe Thorvaldsen. 

Femeia ridică din umeri şi zâmbi profesional unui bărbat 
cu figură mediteraneană care trecu pe lângă ei. 

— Unde se află expusă Noaptea şi copiii ei? 

— In galeria laterală. In sala numărul opt, îi explică 
oftând. Pot să vă întreb ce vă aduce aici? 

Niels se prefăcu că nu a auzit întrebarea şi se uită la 
ceas. Mai erau două minute. Ajunsese mai devreme. Cobori 
treptele care duceau la toalete şi la vestiare. Locul ideal 
pentru un schimb. Oare aici ar fi trebuit să aibă loc 
întâlnirea? Măcar de-ar fi fost aşa şi de-ar fi trebuit să aibă 
loc. Urcă din nou şi se duse după femeia în uniformă. 

— Cu ce vă pot ajuta? îl întrebă, ascunzându-şi cu greu 
enervarea. 

— Când a fost organizată vizita? 

— Nu ştiu. Acum câteva zile, cred. 

— Şi doar invitaţii au fost puşi la curent? 

— Aşa îmi închipui. 

Niels se îndepărtă. Oare de ce tocmai azi? se întrebă el. 
Şi de ce aici? Poate că întâlnirea fusese anulată ca urmare 
a morţii lui Dicte. Dar, atunci, de ce riscase cineva să intre 
prin efracţie în cabina lui Dicte pentru a recupera cartea 
poştală? Nu, într-un fel sau altul, acea carte poştală trebuia 
să fie deosebit de importantă. Poate fiindcă reprezenta 
ceea ce reprezenta? Noaptea şi copiii ei, Somnul şi 
Moartea. Aici să se ascundă răspunsul? Pe undeva prin 
detaliile operei? Să fie vorba despre un cod secret? Un 
mesaj criptat? Dar de ce la ora aceasta? O fi având vreo 
legătură cu modul în care pica lumina soarelui pe operă în 


181 


acest moment al zilei? Niels îşi scutură capul. Genul ăsta de 
lucruri nu exista decât în filmele americane fanteziste. Nu 
în realitate. Realitatea era mereu mult mai banală. Şi mai 
complexă. 

Auzind vorbindu-se franţuzeşte în spatele lui, Niels se 
întoarse şi descoperi doi bărbaţi vizibil plictisiţi. Unul dintre 
ei era absorbit într-o discuţie la mobil. Niels îl privi o clipă. 
Nimic, constată imediat. Nu îi spuneau nimic ca să poată 
face legătura cu mesajele secrete de pe o carte poştală. 
Urcă din nou coridorul. Locul era răcoros şi lipsit de lumină 
naturală. Lucru de apreciat pe o asemenea caniculă. l-ar fi 
plăcut să se poată întinde câteva secunde pe marmura de 
pe jos şi să închidă ochii, pentru a-şi simţi pielea răcorindu- 
se în contact cu dalele vechi, în loc de aşa ceva, merse mai 
departe, trecând prin faţa operelor de artă şi a invitaţilor 
care îşi etalau ceasurile de aur, bijuteriile scumpe şi variile 
accente ale englezei utilizate. Nimeni nu îi dădea atenţie. 
Era înconjurat de persoane obişnuite cu mulțimile imense şi 
anonime, cu delegaţii în care toată lumea zâmbea şi aproba 
politicos, fără a încerca să afle cui se adresau dovezile de 
politeţe. Oameni care considerau lumea terenul lor de 
joacă. Să fi avut Dicte relaţii printre ei? Sigur că da. Baletul, 
cultura elitistă, Thorvaldsen, banii, băncile... Ce cauţi, 
Niels? se întrebă. Caut priviri nervoase, pânditoare. Pe cine 
cauţi? Pe un criminal? Pe mai mulţi? Pe bărbatul care o 
sechestrase pe Dicte, o înecase şi... 

Acolo. În încăperea în care era expusă statuia papei Pius 
al VIl-lea. Un bărbat. Imbrăcat în haine prea groase pentru 
vremea de afară. Haină, ochelari de soare, păr grizonant, 
brățară de aur. Cam un metru optzeci şi cinci. Corpolent în 
limitele normalului. Individul care fusese filmat de camera 
de supraveghere. Să aibă aceleaşi semnalmente? Poate. Nu 
era exclus. 

Niels se postă la marginea unui grup, îşi încrucişă braţele 
şi se strădui să pară tot atât de obosit precum papa Pius al 
VIl-lea care era imortalizat în piatră şezând, cu privirile 
aţintite către canalele din Copenhaga, în timp ce cu mâna 


182 


dreaptă îi binecuvânta pe Cel de sus şi pe toţi cei care 
treceau prin faţa lui. Bărbatul nu încetă să se uite la ceas. 
Niels îl spionă. E prea scund, se gândi. Şi dacă totuşi...? 

Ghida tocmai explica în ce măsură artistului îi era 
recunoscută valoarea dacă, protestant fiind, se încredinţase 
realizarea mormântului papei. Niels o privi. Avea vreo 
douăzeci de ani, trăsături fine şi, ceea ce era surprinzător, 
ciorapi de culoarea pielii. Pe căldura asta! Când se punea 
problema împodobirii bisericilor, Vaticanul era dispus la 
orice concesie, explică tânăra: homosexualitate, erezie, alte 
devieri. Se auziră râsete. Ghida plecă mai departe cu 
grupul. Niels aruncă un ochi spre ieşire. O femeie elegantă 
îşi netezi minijupul bleumarin, pentru a îndepărta cutele. Şi 
insul de la Maersk ce făcea? Vizita singur sala principală. 
Bărbaţi singuri. Mereu suspecți. În curând, va fi şi el unul 
dintre ei. Care va trebui să-şi facă valiza. Dar, de fapt, ce 
căuta pe aici? Şi de ce îl privea nenorocirea care o ajunsese 
pe Dicte? 

Voi sări şi eu odată cu dumneavoastră. 

Niels merse până la capătul coridorului şi intră în galeriile 
secundare. Sala numărul opt. Nu asta îi spusese? Ba da. In 
spate de tot, într-o încăpere mai mică decât noul dormitor 
al lui Niels şi Hannah, dar mai înaltă, sfârşi prin a găsi 
basorelieful. Noaptea şi copiii ei, Somnul şi Moartea. Exact 
ca în cartea poştală. Opera era atât de detaliată, încât 
aripile îngerului păreau aproape adevărate. Cu formele lor 
blânde şi uşor rotunjite, ai fi zis că erau aripile unui 
porumbel. Îngerul ţinea ochii închişi şi pe cei doi bebeluşi 
durdulii în braţe. Probabil că îi luase ani de muncă lui 
Thorvaldsen, se gândi Niels. 

Dintr-odată, auzi paşi în spatele lui. Cobori privirea şi o 
luă în altă direcţie, după care se uită peste umăr. Zări un 
tânăr cu chelie în creştetul capului, care nu părea să facă 
parte din atmosferă. Totuşi, şi el purta costum şi ecuson 
agăţat de gât. Asta era omul lui! Niels era convins. Bărbatul 
cu chelie era în continuare în sală, când îşi făcu apariţia 
ghida. 


183 


— Acest basorelief, intitulat Noaptea şi copiii ei, este una 
dintre operele majore ale lui Thorvaldsen, explică într-o 
engleză elegantă, cu accent de Oxford ori Cambridge. 
Puteţi ghici cine sunt copiii Nopţii? 

Vizitatorii se priviră între ei. Probabil că nu erau obişnuiţi 
să li se adreseze acest gen de întrebări. 

— Haideţi, copiii Nopţii? Are cineva vreo idee? întrebă 
încă o dată ghida uşor ironic. 

Bărbatul cu chelie era tot acolo. 

— Sleep, propuse cineva din grup. 

— Yes, that's right, confirmă tânăra înainte de a adăuga: 
Somnul este unul dintre copiii Nopţii. Hypnos, pe grecește. 
Celălalt este un pic mai lugubru. 

Niels se gândi la Vartov, filosoful. Şi la ceea ce se 
presupunea că ar fi zis Socrate. După cum somnul vine 
după trezire, la fel şi noaptea vine după zi. Şi moartea 
devine viaţă. 

— Anybody! 

Haide odată, dă-le răspunsul şi s-o terminăm, îi strigă 
Niels în gând, nerăbdător să o vadă plecată. 

— Moartea. Al doilea copil nu este altcineva decât 
Moartea. Thanatos. Copiii Nopţii sunt Somnul şi Moartea. 

Niels le citi curiozitatea pe chipuri. Cu ce, adică, seamănă 
moartea? Cu un copilaş adormit, cu obraji bucălaţi şi 
coapse dolofane? 

— Nu se ştie cu certitudine, însă unii specialişti consideră 
că Thorvaldsen a executat basorelieful în semn de doliu 
după fiul lui Carlo Alberto, mort la numai cinci ani. Ştim, în 
schimb, că l-a realizat pentru un amiral danez care îşi 
pierduse soţia, pe Cecilie, şi care dorea să-i ofere după 
moarte cea mai frumoasă sculptură cu putinţă. 

Niels observă deodată un bărbat cu ochelari negri, care 
stătea aproape de una dintre intrările în sală. Era fructul 
imaginaţiei lui sau chiar era ceva neobişnuit în atitudinea 
individului? Ceva ca un soi de nerăbdare. Niels se dădu 
înapoi, după o coloană. Ghida continua să ofere fără grabă 
informaţiile: 


184 


— Este vorba despre o copie. Originalul se păstrează în 
altă parte. 

Inima lui Niels bătu de să-i sară din piept. 

— In biserica din Holmens Kirke, situată puţin mai 
departe de aici, pe malul canalului pe unde vom trece după 
ce vom termina această vizită. 

Niels o întrerupse: 

— lertaţi-mă. 

Tânăra se întoarse, surâsul se evaporă instantaneu şi 
sprâncenele se arcuiră ca spatele unei pisici înfuriate. 

— Spuneţi că originalul operei Noaptea şi copiii ei, se 
interesă polițistul arătând cu degetul către basorelief, se 
află la Holmens Kirke? 


Ora 16:04 


Niels avea acum drept ţintă biserica. Deşi s-ar fi putut să 
ajungă prea târziu. Era posibil ca persoana cu care Dicte 
avea întâlnire să fi plecat de mult. Traversă în fugă piaţa 
castelului şi depăşi un grup de japonezi care, cu capul 
întors peste umăr şi ochii mijiţi, admirau săgeata din vârful 
turlei. De la depărtare observă că nu era nimeni la intrarea 
de la Holmens Kirke. Traversă strada pe care traficul era 
îngreunat de căldura estivală şi pe care tinere cu părul în 
vânt treceau în goană pe biciclete. Niels dădu peste un 
trecător, fără să-l observe decât în momentul impactului. 

— Nu puteţi fi mai atent? ţipă acesta prinzându-l de braţ. 

Uşa bisericii se deschise. leşi un tânăr cu şapcă de 
baseball şi ochelari enormi de soare, ţinând o mână în 
buzunar. Niels îşi eliberă braţul şi dădu să-şi reia cursa, dar 
celălalt se cramponă prosteşte de el. 

— Aţi putea cel puţin să vă cereţi scuze! 

Niels îi trase un pumn în stomac şi o rupse iarăşi la fugă. 
Auzi în spate revărsându-se înjurăturile, dar hotărî să nu le 
dea atenţie. De obicei nu se comporta aşa. Niciodată. 
Numai că de data aceasta simţea nevoia să se întoarcă şi 
să-i tragă cretinului un pumn în nas, ba chiar să-i toarne o 


185 


ploaie de lovituri pentru că se încăpăţânase atâta. Îi 
ajunsese până peste cap tâmpenia şi aroganţa unora dintre 
concetăţeni. Dacă o să mai fie acolo când mă voi întoarce, 
îi pun cătuşele boului, îl bag în celulă şi îl ţin douăzeci şi trei 
de ore ca să-i dau o lecţie, îşi zise în timp ce încetinea 
pasul. 

Tânărul cu caschetă de baseball şi ochelari de soare nu 
avea evident nicio grabă, iar Niels risca să fie reperat dacă 
apărea în goană. Aşa că se opri la trecerea de pietoni. 
Bărbatul îşi continuă drumul în direcţia podului, dar numai 
după ce îşi aprinse o ţigară. Era îmbrăcat în haine 
costisitoare: cămaşă de culoare deschisă, largă, dar bine 
croită. Niels ştia că era un model la modă. Ochelarii de 
soare şi pantofii îi erau de aceeaşi calitate. Încă un bărbat 
ieşi din biserică. Intra perfect în categoria favorită a poliţiei: 
de vârsta a doua şi singur. Se făcu verde şi Niels traversă 
uitându-se discret după cei doi suspecți. Care o fi cel bun? 
Tânărul pe care îl urmărea de la distanţă sau bărbatul mai 
în vârstă, care venea spre el? Un metru optzeci şi cinci, 
greutate medie. Niels ştia semnalmentele pe de rost. Dar le 
ştia şi semnificaţia: numai semnalmente nu erau acestea, ci 
un soi de limbaj codat utilizat de poliţie pentru a desemna 
absolut orice. Pe vremuri era un metru optzeci, dar talia 
standard crescuse cu cinci centimetri, în conformitate cu 
înălţimea medie. Dincolo de toate acestea, semnalmentele 
corespundeau mai degrabă cu felul în care arăta tânărul. 

— Excuse me... 

Un cuplu de americani îl abordă pe cel mai în vârstă. 
Niels îi auzi interesându-se cum puteau ajunge la metrou. 
In acelaşi moment, tânărul se întoarse şi îl zări pe Niels. 

Era descoperit. li citise asta în ochi. Să-l fi privit prea 
insistent? Tânărul acceleră pasul în direcţia podului. Niels 
rămase pe urmele lui. Când cel din faţă se întoarse încă o 
dată, Niels nu mai făcu nimic pentru a-şi ascunde interesul. 
Imediat, suspectul o rupse la fugă. Traversă strada prin faţa 
unei bănci şi se repezi către pod. Niels rămase pe trotuarul 
lui. Timpul câştigat renunțând să traverseze îl adusese la 


186 


acelaşi nivel cu fugarul, care era mai rapid, având jumătate 
din vârsta poliţistului. Dacă voia să pună mâna pe el, Niels 
avea nevoie de ajutor. Ridică în aer insigna şi strigă: 

— Poliţia Copenhaga! Apoi, încă o dată: Poliţia din 
Copenhaga! Sunteţi arestat! 

Puțin mai departe, pe pod, un grup de angajaţi ai băncii 
se opriră şi se întoarseră. Tânărul se opri şi el brusc, 
uitându-se mai întâi la Niels, apoi la funcţionari. Oare 
aceştia îi vor bara drumul? 

Fără să privească telefonul mobil, Niels formă un apel şi 
strigă atât de puternic, încât până şi bicicliştii stătură pe 
loc: 

— Poliţia! Eşti arestat! La pământ! 

În aceeaşi clipă suspectul o luă din nou la goană, rapid ca 
un fulger. 

— Poliţia din Copenhaga, se auzi o voce la celălalt capăt 
al liniei. 

— Bentzon sunt. De la poliţia criminală. Am nevoie de 
întăriri pe podul Knippelsbro. Urmăresc un individ cu 
ochelari de soare şi şapcă, care se îndreaptă spre 
Christianshavn. 

Niels abia mai respira şi nu auzi răspunsul. Cei cinci 
funcţionari ai băncii cu siguranţă şi-ar fi dorit să vină în 
ajutor forţelor de ordine, dar curajul le pieri în ultima clipă, 
când tânărul se repezi spre ei agitându-şi mâinile prin aer. 
Niels traversă strada. O maşină frână chiar în spatele lui. 
Polițistul se şterse de sudoarea care îi curgea în ochi. 

— Poliţia Copenhaga! Stai pe loc! urlă. 

De data aceasta avu mai mult noroc. Un biciclist ieşi în 
calea fugarului pentru un moment, suficient însă pentru a-l 
întârzia şi a-i permite lui Niels să-l prindă. Il apucă de 
încheietura mâinii, dar tânărul reuşi să se elibereze cu o 
uşurinţă descumpănitoare şi să îi tragă un şut. Între timp, 
funcţionarii îi ajungeau din urmă, simțind parcă nevoia de 
a-şi răscumpăra ezitarea. Nu aveau niciun chef ca, 
întorcându-se acasă, să le povestească drăgălaşelor de 
neveste cum nu avuseseră curaj să ajute un poliţist să pună 


187 


mâna pe un sfrijit cu şapcă de baseball. Niels se ridică la 
timp pentru a-l vedea pe tânăr luându-şi avânt şi sărind 
peste parapetul podului. Pe străzile din jur circulaţia se 
oprise şi se putu auzi un „pleosc!” Niels şi ceilalţi se 
repeziră spre parapet. 

Voi sări şi eu cu tine, Dicte. 

Doar înot bine, se gândi Niels în timp ce mâinile se 
agăţară de oţelul fierbinte. Haide, sari! Numai că pumnii 
refuzară să se desprindă de balustradă. Se auziră din 
depărtare sirene şi voci în spatele lui: 

— Vă simţiţi bine? 

— Cine era? 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

Bărbatul urmărit întârzie să apară la suprafaţa apei. 
Poate înotase până sub pod? 

— Vă sângerează buza. 

Niels se întoarse. Biciclistul care îi sărise în ajutor îl 
privea îngrijorat. Dintr-odată, gândul îl duse la cel de-al 
doilea bărbat pe care îl văzuse ieşind din biserică. Ce 
răspunsese cuplului de americani care îşi căutau drumul? 
Metroul? „Follow me, I'm going there myself.1* 

— Am nevoie de bicicleta dumneavoastră, mormăi Niels 
ştergându-se la gură cu dosul palmei. 


41 


Spitalul Bispebjerg, secția de pedopsihiatrie. Ora 
16:10 


Nu seamănă cu un psihiatru. E primul lucru care mi-a 
venit în minte când l-am văzut. Pare prea neglijent din 
pricina bărbii şi privirii alunecoase. S-ar zice mai degrabă 
că e educator sau profesor, ceva de genul ăsta. Şi mai e 
ceva care nu se potriveşte în modul în care se îmbracă. 
Prea alandala. Asocierea asta de culori e la limita comicului: 


10 „Urmaţi-mă, într-acolo merg şi eu." (N.t.) 
188 


pantaloni maro, cămaşă roşie în carouri. În schimb, vocea îi 
este tare plăcută. O voce hârâită şi profundă. Monotonă. 
Îmi place monotonia. Deşi uneori poate fi o problemă, 
fiindcă îmi distrage atenţia, mă leagănă. Şi atunci mă fură 
gândurile. Ca acum: 

— Ştii, nici nu este atât de grav că nu vorbeşti, Silke. 
Insist asupra acestui punct. Doar sunt atâţia care vorbesc 
prea mult. Umorul este una dintre principalele lui arme. Am 
înţeles-o demult. Te-ai închis în tine. Perfect! Principalul 
este să te simţi bine. Fiindcă doar atunci când te vei simţi 
bine cu adevărat vei găsi puterea de a te deschide iarăşi în 
faţa celorlalţi. O s-o faci într-o bună zi. Când te vei simţi 
pregătită. 

De fiecare dată, am parte de acelaşi refren. Nu vrea să 
mă bruscheze, să-mi dea impresia că nu aş fi normală. Se 
străduieşte să-mi redea încrederea în mine. Crede că de 
aici mi se trage problema. Dar se înşală. Nu înţelege. 
Nimeni nu înţelege. Fiindcă ştiu cum se cheamă, în lumea 
lui, răul de care sufăr. Stres post-traumatic. L-am auzit 
spunându-i lu' Tati. Un sindrom de stres datorat şocului pe 
care l-am resimţit când a murit Mămica şi care, până la 
urmă, s-a transformat în maladie cronică. Mutismul meu 
este un fenomen rar, de asta sunt şi eu conştientă. Din 
cauza duratei sale excepţionale. 

— Silke, înţeleg ce vrei să spui. 

Şi continuă. Spre deosebire de mine, el nu tace nicio 
clipă. În minte, încep să descriu încăperea. Tot ce văd 
împrejur. Minuţios. Fără a uita nimic. Agrafele de pe birou, 
fotografia băieţelului. Sigur e copilul psihiatrului. Rama e 
din lemn, vopsită în roşu. Biroul e prea mare în raport cu 
dimensiunile încăperii şi, după părerea mea, mai bine l-ar fi 
aşezat lângă fereastră. Aşa ar fi putut profita din plin de 
lumina soarelui. Pe pereţi sunt afişe cu flori. Poate 
reproduceri ale unor tablouri ale lui Monet? Culorile sunt 
vesele, optimiste. Computer, imprimantă, telefoane. Ceasul 
din spate e vechi şi nu se prea potriveşte cu tot restul. Au 
trecut douăzeci şi două de minute de când sunt aici, 


189 


douăzeci şi două de minute inutile. Bine, nu îmi displace să 
mă aflu aici. Din contră, mi se pare mai degrabă amuzant 
să-l văd cum se uită la mine cu ochii lui cenuşii şi serioşi. 
Îmi place privirea lui, fiindcă are în ea ceva liniştitor. 

— Ştim că există cineva în căpşorul ăsta, Silke. Nu 
suntem nişte idioţi. Râde. Încă o încercare de a mă face să 
reacţionez. Tu eşti acolo. Prezentă. Chiar în faţa mea. Nu 
mă îndoiesc. 

Mă uit la peretele verde-deschis şi la podeaua acoperită 
cu linoleum alb. Şi la jucăria agăţată de tavan cu 
personajele ei din desene animate: Donald, Dingo, Popeye, 
Spider-Man, Superman şi un omuleţ verde al cărui nume îmi 
scapă, musculos şi cu părul negru şi drept. Cu cine o mai fi 
semănând acum Vinovatul? O fi vreun cameleon în stare 
să-şi schimbe după cum vrea înfăţişarea? De ce nu? leri era 
înalt, zvelt şi brunet. Astăzi ar putea fi verde şi musculos. 
Asta, cel puţin, ar explica de ce poliţia nu a reuşit să pună 
mâna pe el în toţi aceşti ani. 

— Întrucât nu vrei să vorbeşti, sunt obligat să o fac eu în 
locul tău. larăşi surâde. Altfel atmosfera nu ar fi prea veselă 
pe aici, dacă ar fi să ne bazăm numai pe tine. Înţelegi? 

Drept care începe să-mi vorbească despre Mămica. Aşa 
face de fiecare dată. Despre cum a murit. Fără a-mi 
ascunde niciun detaliu. E felul, lui de a mă trata, i-a explicat 
într-o zi lu' Tati. Obligându-mă să înfrunt realitatea de care 
fug. Numai că eu nu îl ascult. Nu ştie ce vorbeşte. Nu mă 
cunoaşte. Tati este singurul care mă cunoaşte şi care mă 
înţelege. Ceilalţi? Nu vreau altceva decât să dispară din 
viaţa mea. De ce le-o fi venind atât de greu să priceapă? Au 
trecut cincizeci şi şase de minute până când să tuşească şi 
să mă anunţe că şedinţa a luat sfârşit. Cincizeci şi şase de 
minute împreună cu Aksel Schultz, unul dintre cei mai de 
seamă pedopsihiatri ai Scandinavici. Cincizeci şi şase de 
minute care nu au folosit la nimic. Tot aşa de bine s-ar fi 
adresat unui perete. 


190 


42 


Piaţa Kongens-Nytorv. Ora 16:20 


Niels era sigur că îl auzise vorbind despre metrou, 
spunându-le turiştilor americani că acolo se ducea şi el. Cu 
toate acestea îl zări în staţia de autobuz din piaţa Kongens- 
Nytorv, în mijlocul unui trafic infernal. Metroul îşi croia drum 
prin oraş, lăsând în urma sa locuri răscolite de lucrările 
şantierului. Înainte de a înţelege cum funcționau frânele 
bicicletei, Niels fu obligat să se agaţe în două rânduri de 
gardul şantierului metroului pentru a-şi încetini cursa. La o 
sută de metri, vizavi de Teatrul Regal, îl văzu pe individ 
urcând în autobuzul 350S. În spatele maşinii, desfăşurat 
deasupra intrării principale a teatrului, un banner imens o 
înfăţişa pe Dicte în rolul lui Giselle, ghemuită, cu capul uşor 
ridicat, contemplându-şi publicul - cel care era mereu viu. 

Voi sări şi eu cu tine. Sunt chiar în urma ta, Dicte. 

Autobuzul 350S trecu în viteză pe sub ochii lui Niels care 
îşi şterse buzele însângerate şi se lansă în urmărirea 
maşinii. Când ieşise ultima oară cu bicicleta? Probabil nu 
mai demult de zece ani. Şaua şi ghidonul erau lăsate prea 
jos. Genunchii se izbeau de ghidon la fiecare tur de pedale. 
Autobuzul o luă spre Amager şi se opri la semaforul din faţa 
Bursei. Niels era pe punctul de a prinde maşina înţesată de 
lume. Înăuntru distinse figuri ascunse după ochelari de 
soare, şepci sau pălării de vară cu borurile largi. Culoarea 
semaforului se schimbă în verde. Cel puţin era sigur că 
urmărea autobuzul potrivit? Şi un individ care avea într- 
adevăr legătură cu cazul? Lăsă bicicleta, trecu prin spatele 
unui camion care puţea a peşte şi alergă spre autobuz. 

— Poliţia! strigă bătând cu pumnul în uşa din spate. 

Pasagerii întoarseră capul. Un cuplu de turişti asiatici se 
grăbi să-şi mute privirea în altă parte. 

— Poliţia! strigă încă o dată, atât de tare încât îşi pierdu 
vocea. 

În spate, o maşină claxona continuu. 


191 


— Nu puteţi rămâne aşa, în mijlocul străzii! 

Niels flutură legitimaţia, lipind-o de geamul autobuzului, 
însă tot ce obţinu fură privirile înspăimântate ale 
pasagerilor uluiţi. Fugi până în faţă şi bătu în uşa care, în 
sfârşit, se deschise. 

— Ce s-a întâmplat? se răsti şoferul. 

— Poliţia Copenhaga. Lăsaţi-mă să urc. 

Niels îşi croi drum la bordul maşinii arhipline în chiar clipa 
în care se reluă traficul. 

— Poliţia! strigă din nou, ţinând legitimaţia în mâna 
ridicată deasupra capului. 

Pasagerii se uitară lung la el, de parcă nu ar fi auzit sau 
nu ar fi înţeles ce spusese. O fetiţă izbucni în plâns. Epoca 
în care prezenţa poliţiei liniştea populaţia trecuse. 

— Daţi-vă la o parte! 

încercă să se strecoare, dar oamenii erau atât de 
înghesuiți, încât nu se puteau mişca. Unde eşti? se întrebă 
Niels. Autobuzul frână brusc. În faţa lui, o femeie îşi pierdu 
echilibrul. Uite-l acolo, afară! Coborâse pe uşa din spate 
când Niels urcase prin faţă şi fugea acum către podul 
Knippelsbro, în direcţia pieţei Christianshavn. 

— Şofer! Deschide uşa! urlă Niels forțând trecerea. 

Uşa se deschise cu greu. Niels ieşi din autobuz şi dădu să 
se repeadă în urmărirea individului. Numai că nu îl mai 
vedea pe nicăieri. Doar fusese acolo acum două secunde! 
Ai fi zis că fusese înghiţit de... Metrou, se gândi polițistul 
care traversă piaţa şi cobori scara sărind mai multe trepte o 
dată, până când ajunse pe peron. Scrută mulţimea, făcând 
eforturi pentru a-şi potoli respiraţia, încercă să se 
concentreze, să analizeze fiecare figură. Fiecare bărbat. 
Unde eşti? Niels îşi croi drum prin marea de oameni care se 
înghesuia pe peron pentru a urca în garnitură. Fu nevoit să 
se răstească. Chiar li se urcase canicula la cap locuitorilor 
din Copenhaga? În orice caz, proasta lor dispoziţie devenise 
palpabilă. Uşile se închiseră fără zgomot şi trenul demară. 
În difuzoare, o voce prietenoasă informă că următoarea 
oprire va fi la podul Amagerbro. 


192 


— Poliţia Copenhaga! 

Tactică similară cu cea din autobuz: îşi agită legitimaţia 
deasupra capului, pentru a fi văzută de toată lumea, în timp 
ce se strecura printre călători. 

— Ce se-ntâmplă? 

Un bărbat de talie medie, îmbrăcat într-un costum nici 
prea scump, nici prea ieftin, ridică liniştit ochii din ziar, de 
parcă şi-ar fi închipuit că Niels avea timp să se aşeze alături 
şi să-i povestească întreg cazul. 

— Lăsaţi-mă să trec! Sunt de la poliţia din Copenhaga! 

De data aceasta, Niels nu mai avea de gând să-şi scape 
din ochi suspectul. Cu atât mai rău pentru pasagerii care-i 
stăteau în cale. Singurul lucru care conta era să nu îl 
piardă. Era cu două vagoane mai în faţă. Două vagoane. 
Chiar la coada trenului. Mai rămăsese un vagon. Garnitura 
începu să încetinească. Bărbatul ajunsese la celălalt capăt. 
Se vedea profilul, însă Niels nu îi putu zări cum trebuie 
figura. Zece metri. Opt. Garnitura se opri. 

— Stai pe loc! urlă polițistul. 

Uşile se deschiseră, bărbatul o luă la fugă şi se pierdu în 
mulţime. 

Amagerbro. Lui Niels, cartierul îi trezea un gust amar, 
legându-se de o mulţime de amintiri neplăcute. Printre care 
o ceartă memorabilă avută câţiva ani mai înainte cu 
Kathrine, pe chei, printre turiştii stupefiaţi. Cum zisese 
despre el? Aha! Uite-l colo, pe trepte. Bărbatul fugea cât de 
tare putea. Niels simţi o durere în tâmple. Nu mai rezistă 
decât forţat de propria voinţă. Conştiinţă. Culpabilitate. 
Imbecih? Nu, nu aşa îi zisese. Ceva mai sofisticat. De ce 
trebuia să se lase întotdeauna răpus de farmecele femeilor 
sofisticate? Al celor inteligente? Mai bine s-ar fi ferit de 
Hannah. Aparţineau unor lumi cu totul diferite. A lui era... 
Amager Center. Un loc insuportabil. Infernul shoppingului. 
Bărbatul alerga acum prin faţa centrului comercial. 
Insuportabil? O luă apoi pe strada Amagerbrogade. Lui Niels 
îi venea tot mai greu să-l urmărească. Fugarul aruncă o 
privire peste umăr. Semn rău şi Niels o ştia. Semn că era 


193 


conştient de avantaj. Că îşi putea permite să-şi satisfacă o 
curiozitate. Absent! Da, absent. Aşa îi reproşase că este. 
„Eşti maladiv de absent, Niels. 

Şi nu mai suport chestia asta!” Trecu prin faţa unei 
biserici. Pe trotuar, bărbaţi în costum şi cravată aşezaseră 
nişte mese şi arborau un surâs radios. De ce oamenii 
cuceriţi de religie au întotdeauna dinţii albi? se întrebă Niels 
în clipa în care unul dintre aceştia înaintă către el agitând o 
Biblie? Un McDonald's. Cuiva se răsturnase tava chiar în 
faţa intrării. Aşa că întreg meniul era întins pe jos: Coca- 
Cola, cartofi prăjiţi şi un hamburger. Cu ultimele puteri, 
Niels sări peste resturile greţoase. Ultimele puteri. Exact 
asta simțea. Amagerbrogade. Cea mai lungă stradă 
comercială a Danemarcei. Invadată de pâcla lipicioasă a 
caniculei şi de gaze de eşapament. În spate auzi nişte 
sirene. În depărtare. Poate că erau întăririle pe care le 
ceruse cu destule minute în urmă. Nu conta... Niels făcuse 
din cazul ăsta o problemă personală. Trecu pe roşu. Nişte 
voci strigau la el. Nu mai auzi nimic. Suspectul mări viteza. 
Avea deja vreo cincizeci de metri în faţă. Poate o sută. 
Când întoarse capul, Niels decise să schimbe tactica. In 
ultimul moment lăsă capul în jos şi se ascunse după o 
maşină staționată, vrând să-l facă pe cel urmărit să creadă 
că urmăritorul îl pierduse. Bărbatul scrută pentru o secundă 
strada. Nu trebuia să fii ghicitor pentru a înţelege ce 
gândea: am câştigat, idiotul ăla a abandonat. Şi o luă la pas 
mai departe. Niels îl urmă. Discret. De la distanţă. Ţinându- 
se pe lângă maşini şi pereţi. Reuşi să reducă intervalul 
dintre ei. Nu cu mult, însă suficient pentru a-l vedea pe 
suspect cum o ia pe o altă stradă. Cum intră apoi într-o 
clădire, o sută de metri mai departe. Aleea Thingvalla, aşa 
scria pe placa indicatoare. O stradă cu imobile vechi. Niels 
aşteptă să i se risipească gustul de sânge din gură. Era 
convins că bărbatul nu observase că era în continuare 
urmărit. În consecinţă, nu mai avea rost să se grăbească. 
Risca să se pună în pericol fără motiv, regulă fundamentală 
învățată la şcoala de poliţie. Atitudinea agresivă 


194 


înspăimânta oamenii, oamenii înspăimântați reacţionează 
deseori agresiv, oamenii agresivi sunt imprevizibili şi 
oamenii imprevizibili sunt capabili de orice, inclusiv să 
scoată cuțitul ori să apese pe trăgaci. 


43 


Amager - Aleea Thingvalla. Ora 16:55 


Şi acum? Ce fac? Forţez uşa? Niels avea legea de partea 
lui. ÎI somase să se oprească, îl făcuse clar să înţeleagă că 
era de la poliţie şi că dorea să îi pună câteva întrebări. 
Aruncă o privire prin geamul plin de praf al unei bucătării. O 
femeie de vreo treizeci de ani ţinea în braţe un sugar pe 
jumătate adormit. O auzi chiar vorbind prin fereastra 
întredeschisă: „Nu, nu-ţi mai e foame, nu-i aşa?” Apăsă 
butonul soneriei. Buton din alamă, cum se făceau acum 
cincizeci de ani. Pe vremea când imobilele se construiau cu 
câte două uşi. Una mare, pentru evenimente importante, 
alta mică, de toate zilele. 

— Intraţi, îi strigă femeia. 

Nu trebui să zică de două ori. Niels intră în vestibul şi 
inspiră aroma de detergent şi de flori. Sau de detergent cu 
aromă de flori. Femeia apăru din living. Nu se miră să-l 
vadă. De parcă pe el l-ar fi aşteptat toată ziua. Aici locuia 
ucigaşul lui Dicte? Niels îşi prezentă legitimaţia înainte ca 
femeia să apuce să deschidă gura. 

— Poliţia din Copenhaga, anunţă cu voce calmă. 

— E vreo problemă cu maşina? 

— Aş vrea să vorbesc cu soţul dumneavoastră. 

— Allan s-a dus până în beci. E vreo problemă cu maşina? 

Ea îi făcu semn din cap către scară. 

— Mulţumesc. 

Niels cobori treptele. Când împinse uşa, bărbatul era cu 
spatele. Materiale de laborator: baloane, flacoane din 
plastic, plasmă, patru frigidere identice. Sau congelatoare? 


195 


Allan era la chiuvetă, pe cale să golească ceva. Apa curgea 
în chiuveta de oţel. 

— Închide robinetul, Allan. 

— Nu aveţi voie să intraţi aici. 

— Voie? Am fost invitat să intru. De soţia ta. 

— Aţi auzit vreodată despre mandatul de percheziţie? 

— Este ora 16:57 şi eşti arestat. Niels puse degetul pe 
trăgaci. Te-am rugat să închizi robinetul. 

Bărbatul o lăsă mai moale. Se întoarse. Niels îi observă 
mâinile colorate cu un produs pe care probabil că îl utiliza 
aici. Albastru şi roşu. Ca flacăra unei lămpi de sudură. 

— Crezi că o să îi lipseşti băieţelului când o să fii la 
puşcărie? 

— Uitaţi ce... 

— Ba nu, la vârsta asta se uită repede. Când o să ieşi, 
nici nu o să mai ştie cine eşti. 

Dintr-odată, bărbatul îşi cuprinse faţa în palme. Partea de 
sus a trupului îi fu cuprinsă de tremur. O fi pe punctul de a 
ceda? Nevasta îl strigă de la parter: 

— Ce se-ntâmplă, Allan? 

— O clipă, îi răspunse încercând să-şi stăpânească vocea. 

Niels privi pieptul bărbatului care făcea eforturi să-şi 
controleze respiraţia. li dăduseră lacrimile. 

— Acum, hai să ne calmăm, zise Niels apropiindu-se. 

— Nu sunt droguri, murmură Allan. 

Niels se uită în jur şi văzu seringi de unică folosinţă şi 
fiole de sticlă. 

— Totul este legal. Sunt laborant. Autorizat... 

Niels îl întrerupse: 

— Ce i-ai administrat lui Dicte aseară? 

— Poftiţi? Ochii reacționară îndărătul lacrimilor. Surpriză. 
Cui? 

— Nu te mai preface că nu pricepi. Lui Dicte Van Hauen. 
Ce i-ai injectat? 

— Nu ştiu despre cine vorbiţi. 

— Aseară ai fost în apartamentul lui Dicte Van Hauen. 


196 


— Ba nu. Am fost acasă, răspunse dând din cap. Am 
făcut un grătar cu vecinii. Puteţi să îi întrebaţi. 

— Aşadar ai petrecut o seară plăcută cu vecinii. Dar a 
venit noaptea. Ai dat-o cu cracii-n sus pe mami şi pe urmă 
ai plecat la plimbare. Pentru a ucide o femeie. La ce oră ai 
ajuns în apartamentul lui Dicte? Pe la două? 

— Despre cine tot vorbiţi? Nu mă întâlnesc niciodată cu 
ei. Se întâmplă să ne mai vedem la uşă, dar atât. Nu 
schimbăm nici măcar un cuvânt. Nimic, nimic. 

Din păcate, Niels putea citi pe faţa lui că omul spunea 
adevărul. 

— Cu cine, adică, nu te întâlneşti niciodată? 

— Clien... 

Se întrerupse. Niels agită pistolul. 

— Allan, ia ascultă-mă tu cu atenţie. Nu am decât să dau 
un telefon şi zece agenţi debarcă aici în cinci minute. Şi-o 
să fii arestat. Cu tot cu nevastă. Cel mic va fi încredinţat 
serviciului de protecţia copilului timp de cincisprezece zile, 
cât veţi fi amândoi în arest preventiv. Bineînţeles, casa va fi 
periată de la un cap la altul. 

— Bine, clienţii mei. Nu mă întâlnesc niciodată cu ei. 

— Clienţii tăi. Cine, adică? 

Din nou tăcere. Niels văzu că bărbatul din faţa lui îşi 
făcea nişte calcule. Ce era de preferat? Să spună acum 
totul sau să-şi încerce norocul la tribunal? 

— OK, Allan, atunci vă iau pe sus pe amândoi, întoarce- 
te... 

Limba bărbatului se dezlegă brusc: 

— Sunt de toate felurile, dar mai ales sportivi. 

— Dopaj? 

— Dacă vreţi... 

— Cu cine ai avut întâlnire? 

— Nu ne folosim numele. Niciodată. Abia dacă ne 
cunoaştem din vedere. 

— Cum aşa? Păi, atunci, cum comunicaţi? 

— Pentru comandă, scriu ceea ce au nevoie pe o carte 
poştală pe care mi-o lasă la intrare. Pe urmă, fac livrarea. 


197 


— La intrare? 

— La intrare la Teatrul Regal. 

— După care schimbul are loc la biserică? 

— Da. 

— Dar cum intri în legătură cu noii clienţi? 

Niciun răspuns. Căuta o minciună. Niels interveni: 

— Trebuie să ai un intermediar. Cine e? 

— Asta a fost demult. 

— Asta nu e un răspuns. 

— A plecat de ani întregi. Era un ciclist spaniol. leşea cu o 
balerină. 

— Cu Dicte? 

— Nu. Parcă nu aşa o chema. V-am spus că au trecut ani. 

— Deci îi furnizai substanţele dopante ciclistului? 

— Dacă vreţi, puteţi să spuneţi şi aşa. Nu vor decât să 
facă performanţă şi să-şi distreze publicul. Să bată 
recordurile. În Turul Franţei, la suta de metri. În privinţa 
balerinelor, ele se dopează ca să poată suporta durerile... 

— Păstrează-ţi argumentele pentru judecător. 

Allan însă continuă: 

— Nimănui nu-i pasă dacă sportivii îşi ruinează sănătatea 
ca să ne distreze un pic. Dacă aleargă până crapă, dacă 
mor de epuizare... 

— Allan... 

— În schimb, sub niciun motiv nu trebuie să apeleze nici 
la cea mai neînsemnată substanţă care să îi ajute să 
suporte eforturile repetate. 

Zgomot de paşi pe scări. Plânsete de bebeluş. Soţia era 
pe punctul de a cobori. 

— Numai o clipă, iubito! îi strigă. 

Paşii se opriră. Allan lăsă ochii în pământ. 

— Mai bine aş vorbi cu un avocat, continuă calm. 

— Un avocat? Vrei să vorbeşti cu un avocat? 

Niels căzu pe gânduri. Avocatul, interogatoriile, toate 
astea vor dura zile în şir. Dacă nu săptămâni. Aşadar, mai 
bine nu. 


198 


— Sunt dispus să uit tot ceea ce am văzut aici. Allan 
ridică privirea uluit. Cu o singură condiţie: să-mi răspunzi la 
întrebări. 

— Vă spun tot ce vreţi, dacă sunteţi de acord să o facem 
uitată. 

— Este vorba despre ziua de azi. Aveai întâlnire cu Dicte. 

— Vă rog să mă credeţi că nu vă mint. Nu ne spunem 
niciodată pe nume. Cine vrea, lasă o carte poştală la 
avizier, la uşa pentru intrarea angajaţilor. 

— O carte poştală? 

— Da. Thorvaldsen. Noaptea. 

— Cine a fost cu ideea? 

— Ei, nu eu. 

— OK. O carte poştală reprezentând o sculptură a lui 
Thorvaldsen. Şi ce scria pe ea? 

— Utilizăm abrevieri pentru a desemna o anumită 
substanţă. 

— De exemplu? 

— E pentru EPO. 

Niels aşteptă câteva secunde. Allan se uită în pământ. 

— Tu ce scriai pe cartea poştală? 

— Data întâlnirii şi preţul. 

— De obicei cine venea să ia comanda? 

— O fată. 

— Dicte? 

— Doar v-am spus că... 

— Nu vă utilizaţi numele, am înţeles. În schimb, trebuie 
să îi fi văzut faţa. 

— Purta ochelari de soare. 

— Ajunge. Ai văzut fotografiile din ziarele de azi? Dicte 
Van Hauen a murit. 

Allan aprobă din cap. 

— Este posibil ca despre ea să fie vorba. Dar nu sunt 
sigur. 

larăşi zgomot de paşi pe scări. 

— Allan, ai probleme? 

Niels continuă: 


199 


— Numai că azi a fost altcineva. 

— Da. În ultimele două dăţi. Un tânăr cu ceas de lux la 
mână. 

— Un tânăr cu ochelari de soare, şapcă şi ceas de lux. Aţi 
stat de vorbă? 

— Nu. Nu am scos un cuvânt. S-a mulţumit să-mi aducă 
banii, iar eu i-am dat flacoanele. 

— Altceva? 

— Şi el face parte din trupa de balet. De asta chiar sunt 
sigur. 

— De ce? 

— Ajung de fiecare dată cu o oră mai devreme, pentru a 
inspecta locul. 

Amuţi. Niels îi făcu semn să continue: 

— Vasăzică, ajungi cu o oră mai devreme pentru a 
verifica dacă nu cumva e vreun poliţist la pândă. Şi astăzi 
ce s-a întâmplat? 

— A venit la 15:40. Era nervos şi nerăbdător. L-am văzut 
întinzându-se. 

— În biserică? S-a întins în biserică? 

— Afară, lângă parapetul canalului. Cred că îl dureau 
şalele. 

Femeia cu bebeluşul îşi chemă iar bărbatul. Niels 
reflectă. Ar trebui să-l bage la răcoare pe găinarul ăsta. 

— Am făcut o înţelegere. V-am povestit tot ce ştiu. 

— Ce ai livrat? EPO? 

— Nu, şi tocmai asta mi s-a părut ciudat. 

— Ce? 

— Fata obişnuia să cumpere EPO. Numai că în ultimele 
două dăţi... 

Se întrerupse. Tăcere studiată. Destinată să sublinieze 
tonul dramatic al dezvăluiri. 

— În ultimele două dăţi, ce? insistă Niels. Insul a 
cumpărat altceva? 

— Da. 

— Ce. 

— Ritalină. 

200 


— Ce e asta? 

— Te ajută să rămâi treaz. E un excitant. În orice caz, 
acesta este efectul pe care îl are asupra unor persoane. 

— Altceva? 

— A x 6. A înseamnă adrenalină. 

— Şi i-ai adus adrenalina? Deci, ceva obişnuit. 

— Şi Amiodarone. 

— Asta ce mai e? 

— Un amestec de adrenalină, soluţie utilizată în spitale 
pentru reanimare. 

Reanimare, reflectă Niels. Aşadar, uciderea lui Dicte Van 
Hauen fusese premeditată până în cele mai mici detalii. 
Individul planificase să o omoare şi pe urmă să o 
reanimeze. Se uită pe mobil la ceas. Cât trecuse de când 
tânărul cu şapcă se aruncase de pe pod? O jumătate de 
oră? Cam aşa ceva. Niels putea ajunge la Teatrul Regal în 
cincisprezece minute. Se gândi iarăşi la ceea ce îi spusese 
maestrul de balet. Că toţi membrii trupei intrau în 
distribuţia la Giselle. Fără excepţie. Chiar şi copiii. Asta 
însemna că ucigaşul lui Dicte trebuia să fie diseară prezent 
la repetiţie. Probabil că nu va avea timp să-şi usuce părul şi 
nici hainele. Va persista şi damful greţos al apei de sub 
pod. Sau va absenta pur şi simplu? Or, Niels va afla astfel 
despre cine era vorba. Formă un număr pe telefonul mobil. 

— Parcă făcusem o înţelegere, îi reaminti Allan neliniştit. 

— Aşa e, Allan. De data asta o să trec cu vederea. În 
ceea ce te priveşte, încearcă să găseşti un alt mod de a-ți 
câştiga pâinea. Gândeşte-te la copil. O să mai trec să văd 
dacă te tii de cuvânt. 

În sfârşit cineva răspunse la celălalt capăt al firului: 

— Compania de taxi suntem. 


201 


44 


Cartierul Islands Brygge. Ora 7:07 


Hannah stătea în living, privind către port. Ar fi trebuit să 
fie fericiţi împreună. Niels şi cu ea. Scoase pilula din 
buzunar şi o aşeză pe masă. Pilula care îi va omori copiii. 
Trebuia să o ia astăzi. Cel târziu când se va băga în pat. Dar 
cum să facă un asemenea lucru? Pilula era rotundă şi puţin 
aplatizată. li aducea aminte un pic de Saturn şi de inelul lui. 
Baliverne. Se ridică. Nu corpurile cereşti îi vor rezolva 
problemele. La drept vorbind, nu era prevăzută pentru 
seara asta o eclipsă de lună? Nu, asta deja era o idee fixă. 
Eclipsa de lună nu va avea loc decât mâine. 

— Hannah, acum trebuie să fii raţională, îşi zise cu voce 
tare. Trebuie să îi dai cuvântul procurorului. În filme mereu 
se întâmplă aşa. Întâi acuzarea şi abia apoi apărarea. 

Se dădu la o parte pentru a-i face loc procurorului. 

— Onorată instanţă, domnilor juraţi, ştiu că fapta pe care 
Hannah Lund se pregăteşte să o săvârşească poate părea 
oribilă. Să ucidă, adică, doi copii nevinovaţi. 

Făcu o pauză în timpul căreia îşi zise că era nebună de 
legat dacă ajunsese să vorbească de una singură. Dar nu 
era şi asta o dovadă? 

Işi drese glasul şi continuă: 

— Dar suntem obligaţi să rămânem la fapte. Faptul este 
că poartă în ea o maladie ereditară. O maladie în asemenea 
măsură insuportabilă, încât cei care sunt atinşi sfârşesc 
deseori prin a-şi pune capăt zilelor. Ce simt cei care suferă 
de respectiva boală? Probabil că aceasta este întrebarea pe 
care vi-o puneţi. Unei persoane sănătoase îi este imposibil 
să-şi imagineze. Cu toate acestea, unii bolnavi au declarat 
că trăiesc cu senzaţia că se află în permanenţă într-un film 
de groază. lar problema în legătură cu care trebuie să ne 
pronunţăm astăzi este de a şti dacă este ori nu cazul să ne 
asumăm riscul de a aduce pe lume o persoană contaminată 
cu acest morb. Din punctul meu de vedere, răspunsul este 


202 


limpede: abia asta ar însemna comiterea unei crime 
odioase. Peste puţin timp, va fi prea târziu. Dacă există 
posibilitatea de a acţiona, acum este momentul. Dacă 
putem împiedica două tragedii omeneşti, acum este 
momentul. Nu credeţi că, în aceste condiţii, este de datoria 
noastră să intervenim? Hannah privi lung pilula. 


45 


Copenhaga, insula Amager. Ora 7:15 


Intenţionează să o ia de la capăt. Cu acest gând în minte, 
Niels se urcă în taxi. 

— La Teatrul Regal, vă rog. Sunt grăbit. 

Şoferul porni aparatul de marcat. 

Altfel de ce ar fi făcut o nouă comandă? Altfel de ce şi-ar 
mai fi asumat riscul de a se întâlni iarăşi cu dealerul a doua 
zi după crimă, dacă nu pentru a mai ucide o dată? Niels 
sună la teatru. Trebuia să discute cu Frederik Have. 

Răzbunare. 

Toate liniile sunt în acest moment ocupate. Apelul 
dumneavoastră va fi trecut în aşteptare. Mai sunt patru 
persoane înainte. Vă multumim pentru răbdare. 

Pe Niels îl cuprinse dorinţa de răzbunare. Dar pe cine să 
se răzbune? Pe Dicte? Sau era o motivaţie pur egoistă? Să 
se răzbune pe cel care îi cauzase primul eşec? Fiindcă 
reuşise să îi salveze pe toţi ceilalţi cu excepţia lui Dicte. Şi 
acum sunase ceasul pentru a pune lucrurile la punct. Niels 
se imagină trăgându-l pe ucigaşul lui Dicte pe acoperişul 
teatrului, deasupra pieţei Kongens-Nytorv, cu părul plin de 
alge şi hainele ude leoarcă. Pe cel care o înecase şi apoi o 
reanimase. Care îi scurtcircuitase cursul raţional al 
gândurilor. L-ar arunca de pe acoperiş şi s-ar delecta 
uitându-se cum cade. Ce i-ar striga în momentul în care i-ar 
face vânt în gol? Că nimeni nu se sinucide când este Niels 
Bentzon de faţă! Aşadar, ce îl însufleţea, în realitate? Să-şi 


203 


vindece amorul propriu rănit sau să facă dreptate? Nu. Este 
vorba despre a evita să se comită o nouă crimă, conchise 
Niels. Şi aceasta era cea mai bună concluzie. Care îl aduse 
sub auspiciile unei zile faste. 

Profită de drumul cu taxiul ca să facă două lucruri: să 
aştepte să poată stabili legătura cu maestrul de balet şi să 
citească volumul pe care îl descoperise sub patul lui Dicte 
Phaidon. Urmărind mai atent în special pasajele pe care 
aceasta le subliniase. 

Mai sunt patru persoane înainte. Vă mulțumim pentru 
răbdare. 

Cartea aborda subiectul morţii. Totul la femeia asta era 
legat, într-un fel sau altul, de moarte, îşi zise Niels. Precum 
baletul Giselle, povestea unei femei care moare şi se 
întoarce din lumea de dincolo. După cum o făcuse şi Dicte. 
Dovadă adrenalina, Amiodaronul, urmele de defibrilator şi 
toate cărţile ei. Cărţi despre moarte şi despre ceea ce este 
după. Ca şi Phaidon, în care este vorba despre un filosof din 
Antichitate, condamnat la moarte, care, în celulă, 
dovedeşte existenţa sufletului. Chiar înainte de a bea 
otravă. 

Mai sunt trei persoane înainte. vă mulțumim pentru 
răbdare. 

Niels simţea cum îşi pierdea răbdarea. Fiecare secundă 
care trecea inutil însemna tot atâta timp acordat 
criminalului pentru a-şi schimba hainele şi a face să dispară 
toate dovezile faptei sale îngrozitoare. 

Mai sunt trei persoane înainte. vă mulțumim pentru 
răbdare. 

— Nu aţi putea-o lua pe banda pentru autobuze? întrebă 
Niels. 

— Chiar atât de grăbit sunteţi? 

Îi arătă şoferului legitimaţia de poliţist. Fiindcă, da, era 
extrem de grăbit. Peste câteva minute îl va culege pe cel 
care o omorâse pe Dicte de pe scândurile teatrului şi îl va 
conduce pe o scenă de alt gen. O scenă cu procuror şi 
judecător. Şi probabil cu o condamnare pe viaţă. 


204 


Şoferul ridică din umeri şi arătă spre autobuzul blocat şi 
el în trafic. Locuitorii din Copenhaga ieşiseră de la serviciu 
şi, era limpede, se hotărâseră toţi să părăsească oraşul. 

Mai sunt două persoane înainte. Vă mulțumim pentru 
răbdare. 

Niels reluă lectura. Însă îi era greu să se concentreze. 
Acum îl tulbura un alt gând: şi-ar fi ţinut ori nu promisiunea 
pe care i-o făcuse lui Dicte? Ar fi sărit şi el? Da. Numai că 
felul lui de a sări era să ridice vălul de pe împrejurările 
morţii ei, arestându-i ucigaşul. 

Niels citea. Socrate le vorbea prietenilor lui despre 
frumuseţe. Dicte subliniase pasajul. Degeaba se chinuia, nu 
avea să priceapă niciodată nimic. Nu cumva refuza să 
priceapă? Poate. Cu toate că Henrik Vartov îi explicase că 
noţiunea de frumuseţe este una înnăscută. Că indiferent în 
care zonă a globului am trăi, indiferent cine am fi şi în ce 
epocă am fi, ştim cu toţii ce înseamnă frumuseţe. Cum aşa? 
Fiindcă este ceva înnăscut. Dar dreptatea? La fel. O purtăm 
în noi. 

Fleacuri. 

Mai este o persoană înainte. Vă multumim pentru 
răbdare. 

Niels ştia cine erau aceste persoane care monopolizau 
liniile telefonice ale teatrului: jurnaliştii. Creaturi care se 
hrăneau din tragedii precum cea a lui Dicte Van Hauen. 
Care o mai ţineau câteva zile în viaţă pe balerină, 
exhibând-o pe prima pagină a mizeriilor lor de ziare şi care 
făceau bani dezvăluind detalii din viaţa ei intimă. 

— Teatrul Regal, vă ascult, anunţă o voce de la celălalt 
capăt al firului. 


Teatrul Regal. Ora 7:27 


S-a întâmplat vreodată să nu fie lucrări în piaţa Kongens- 
Nytorv? se întrebă Niels în momentul în care ţâşni din taxi 
fără a mai aştepta restul. 


205 


După cum conveniseră, maestrul de balet îl aştepta la 
intrare cu un surâs prudent şi o privire care îşi regăsise 
spiritul combativ. Niels era impresionat: ziua teribilă pe 
care tocmai o avusese şi umilinţele la care fusese supus 
directorul nu îl dărâmaseră. Polițistul îl urmă înăuntru. 

— Repetiţia a început. 

— Aţi adunat tot... Niels căută cuvântul potrivit... grupul? 

— La ce vă referiţi? 

Niels se uită pe coridor pentru a se asigura că nu îi auzea 
nimeni. Constată că lucrurile erau pe cale de a reveni la 
normal. Pe chipuri erau mai puţine lacrimi, mai puţină 
durere, dar mult mai multă concentrare. Nimeni nu este de 
neînlocuit, îşi spuse Niels. Viaţa merge mai departe. 

— Mă refer la dansatori. În orice caz, la cei de sex 
masculin. 

— Da, sunt toţi aici. Pe scenă. Sau în culise. Putem să ne 
grăbim un pic? 

— Este necesar să îi adunaţi pe toţi la un loc. Trebuie să 
stau de vorbă cu ei. Cu toţi. 

— Mâine-dimineaţă ar fi ideal. 

— Acum. 

— Doar suntem în repetiţie!... 

— Atunci să o lăsăm pe mai târziu. 

— Mă tem că nu înţelegeţi, protestă maestrul de balet. 
Este repetiţie generală. Sunt toţi la lucru. 


46 


Cartierul Islands Brygge. Ora 17:30 


Procurorul se aşeză la loc. Cui se adresase ea? Răspunsul 
era simplu: vocilor ei interioare care susțineau ca ea să 
ofere o şansă vieţii. Vizându-i pe toţi cei care uitaseră de 
fiul ei dispărut. Cei care pretindeau că înţeleg durerea 
aproapelui. 


206 


Hannah se lăsă pe spătarul canapelei şi închise o clipă 
ochii. Auzi în minte o voce: Apărarea doreşte să ia 
cuvântul? 

— Da! exclamă ea, deschizând din nou ochii şi privind 
dintr-un capăt în altul încăperea goală. 

Ar avea chef de o ţigară şi de un pahar de vin. Poate 
chiar de două. Însă rămase aşezată. Dorinţele mai puteau 
aştepta. 

— Onorată instanță, dragi juraţi. Lăsaţi-mă să vă 
reamintesc miza acestui caz, fiindcă aici este în joc însăşi 
viaţa. Dreptul la viaţă. De unde vine viaţa aceasta? Ba nu, 
mă voi exprima altfel: oare noi ne alegem cu adevărat 
propriii copii? Cine poate răspunde la această întrebare 
care se referă la originea vieţii? Nimeni, nu-i aşa? 

Hannah îşi dădu seama că se ridicase în picioare. Sau 
poate că nici nu se aşezase până acum? Ceva îi zumzăia în 
cap. Era un zgomot pe care aproape că îl putea auzi. 
Creierul îi era turat la maximum, ca un motor gata să facă 
explozie. Continuă: 

— În cauză suntem chiar şi noi, ceilalţi, fiinţele omeneşti 
care ne închipuim că avem dreptul să oferim viaţă sau 
moarte. Gândiţi-vă puţin la relaţia noastră cu moartea. Nu 
ezităm să o favorizăm. Or, moartea nu are nevoie de noi. 
Până la urmă se impune singură. Oricât de dificilă ar fi 
viaţa, nu e treaba noastră să impunem moartea. Oricum 
vine ea atunci când îi e timpul. Care ne este relaţia cu 
viaţa? De ce ar trebui să o considerăm altfel? Nu ar trebui 
să o lăsăm să-şi urmeze cursul? Nu asta ar fi cazul să 
facem? In loc de a ucide? 

Tăcere în sală. Juraţii îşi ţin răsuflarea, ascultând cu 
atenţie argumentele apărării. 

— Douăsprezece săptămâni. Până la unsprezece 
săptămâni avem dreptul de a ucide. Ce paradox! Ce sens 
are impunerea acestei limite arbitrare, fixate de o clică de 
politicieni ignoranţi? Ce ştiu ei despre originea vieţii? Dar, 
înainte de orice altceva, ar trebui să ne punem următoarea 
întrebare: cum să ştim dacă cutare ori cutare viaţă merită 


207 


să fie trăită? Există vreo formulă matematică prin care să 
putem calcula? Dacă refuzăm dreptul la viaţă persoanelor 
cu handicap mintal, ce ne facem cu acelea cu handicap 
fizic? Cu fetuşii suferind de mici malformații? Trebuie să le 
refuzăm şi lor viaţa? Până la urmă, este deci o problemă de 
normalitate. Aşadar, cum arată normalul? Cine este în stare 
să dea o definiţie precisă a normalităţii? Nu cumva este 
normal să suferim? Cine se poate lăuda că a fost fericit 
absolut întreaga viaţă? Foarte mulţi mari filosofi au urât 
viaţa. Kant, Schopenhauer... Pentru ei, viaţa era un infern şi 
moartea o eliberare. Din acest motiv ar fi trebuit să nu vină 
niciodată pe lume? 

Hannah începu să se învârtă prin cameră. Să-i dea ocol. 
Se uită pe fereastră, dar nu văzu nimic altceva decât sala 
tribunalului. Judecătorul o privea lung, ca pentru a o face să 
înţeleagă că timpul trecea. Mai rămâne totuşi destul pentru 
un ultim argument? Ba nu, nu despre argumente era vorba. 
Ci despre sentimente. Avocatul apărării trebuia să facă 
acum apel la sentimentele juraţilor. 

— Ce este necesar să alegem? Viaţa sau Moartea? Cele 
două noi fiinţe au sau nu dreptul de a vedea lumina zilei? 
Două fiinţe care, poate, într-o bună zi vor face lucruri 
deosebite. Sau trebuie să comitem o dublă crimă? Aceasta 
este întrebarea. Ba chiar esenţa procesului. Nu mai am 
nimic de adăugat. 


47 


Teatrul Regal. Ora 18 


Niels nu auzi decât finalul frazei, poate şi fiindcă maestrul 
de balet vorbea în şoaptă. Sau poate fiindcă îl impresionase 
muzica răsunând din fosa orchestrei. 

— ... aşa că puteţi să vă aşezaţi unde vreţi. 

Niels se uită fără grabă de jur împrejur. Nu atât la 
balcoane, la loja regală sau la candelabru, toate roşii şi 


208 


sclipitoare, cât la oameni. Numără douăzeci în primul rând. 
Poate că unul dintre ei se dusese după adrenalină pentru 
Dicte. Fie era de această parte a cortinei, fie de cealaltă. In 
orice caz, se afla între aceşti pereţi. Ajunseseră la 
următorul acord: imediat ce repetiţia se va încheia, 
maestrul de balet va aduna toată lumea. Un dansator trecu 
pe scenă nonşalant. Cu pasul tinerilor din ziua de azi. Niels 
se întrebă dacă şi asta făcea parte din spectacol. Da. Toate 
privirile erau întoarse spre scenă şi spre dansatorul solitar. 
Muzica, deşi discretă, îi conducea paşii. Se întoarse brusc, 
cu o mişcare trădând neliniştea, apoi se lăsă să cadă în 
tăcere. Fata de la relaţii publice se îndreptă către Niels şi îi 
întinse mâna. 

— In timpul repetiţiilor este voie să se vorbească, dar cu 
condiţia de a o face doar în şoaptă, îi explică încet. 

Cum o chema? Ida? 

Pe scenă, balerinul se ridică fără grabă. Abia în acest 
moment Niels îi remarcă ţinuta: cămaşă, haină, pantalon 
gri, pensaţi. Ai fi zis că era un funcţionar de bancă. Precum 
aceia care încercaseră să îi sară în ajutor acum câteva 
ceasuri, pe podul Knippelsbro. Va reuşi oare să-şi 
recunoască omul numai după modul în care se deplasa? 
Niels îl revăzu fugind pe pod. Cu paşi mari. Cu mişcări suple 
şi totuşi bărbăteşti. Exact pe dos decât ale celui aflat în 
acest moment pe scenă. De altfel, dansatorul din faţa lui 
era mai grațios. Pe măsură ce muzica lua amploare, lumina 
creştea pe scenă. O lumină albastru-pal în care se ivi un 
cimitir. Unul fără sfârşit sau cel puţin aceasta era impresia 
pe care o aveai din sală. Pietre de mormânt până în zare. 
Identice. Dreptunghiuri ieşind din pământ. Niels se mai 
gândi o dată la ceea ce îi spusese Lea. Că Giselle o 
omorâse pe Dicte. Se aplecă. 

— Pe ce loc stătea Thorvaldsen când a murit? 

Ida fu surprinsă. Şi impresionată. 

— E greu de răspuns. 

Maestrul de balet se postă în primul rând. Vecinul lui era 
agitat, se tot întorcea, se ridica, se aşeza la loc. Cămaşa îi 


209 


ieşise din pantaloni. Era la limita rezistenţei nervoase. Avea 
aceeaşi înălţime cu a celui care sărise de pe pod. 

— Cine e? murmură Niels. 

— Regizorul. E la debut. A făcut asistenţă la foarte multe 
spectacole, dar acum este pentru întâia oară când îşi 
asumă întreaga responsabilitate. 

Ida se aplecă spre Niels şi adăugă încet: 

— Se certa des cu Dicte 

— De ce? 

Fata ridică din umeri. 

— Nu numai fiindcă balerinii dansează cu mişcări 
exagerate, dar a pune în scenă un balet precum Giselle 
este pentru el o şansă excepţională. Dacă spectacolul se 
alege cu cronici proaste şi publicul nu e satisfăcut, aşa post 
nici că mai găseşte. Bine, dacă mai găseşte vreunul. In 
schimb... Cobori şi mai mult vocea. În schimb, dacă are 
parte de succes, toată lumea se va deschide în faţa lui. Intr- 
o anumită măsură, baletul este universal. Nu e nevoie de 
cuvinte. Toţi oamenii îl înţeleg. 

Niels auzi pe cineva dregându-şi glasul în spatele lui. Se 
întoarse şi observă un domn în vârstă ducând autoritar un 
deget la buze şi făcându-i semn să tacă. Fular roşu, păr alb. 
Orchestra trimitea acum acorduri neliniştitoare. Ca într-un 
film mut. Fu momentul în care o văzu pe Giselle. Lea Katz. 
Niels nu o zărise când intrase. De acolo de unde se afla, ai 
fi zis că era goală, că voalul nupţial era transparent. Sânii îi 
mângâiau țesătura. Dacă nu cumva invers. Muzica spori în 
intensitate. Cu  impetuozitate. Giselle dispăru. Ca o 
fantomă. Bărbatul începu să descrie cercuri pe scenă. 
Înfricoşat. După care alergă pentru a se refugia în culise. 

— Pe vremuri puteau fi auziţi şobolanii chiţăind la 
ridicarea cortinei. Colcăia de şobolani pe aici. Întrucât 
canalele din jurul teatrului cărau... 

Niels se întoarse şi se uită la domnul cu fular roşu. Acesta 
făcu o pauză şi îl privi şi el adânc, în ochi. 

— ... cărau excremente umane, încheie zâmbind. 


210 


Un zâmbet de puşti pe un chip de bătrân. Un bătrân care 
nu renunţase niciodată la revolta juvenilă. 

— Sunteţi poliţist, nu-i aşa? 

— Dar dumneavoastră? 

— Dau lecţii aici, îi explică domnul în vârstă. 

Pe scenă se împrăştia un fum alb, dens. Viorile atacau în 
continuare, sacadat. Pulsau. Ca pentru a forţa fumul să se 
ridice. Se auziră murmure din primul rând. Niels recunoscu 
vocea maestrului de balet. 

— O ştiaţi? întrebă Niels. 

— Evident, răspunse bătrânul. Dicte era unică. Nu 
semăna cu celelalte. Moartea ei este o pierdere enormă 
pentru balet. 

— De ce era atât de diferită? 

Cel întrebat ridică din umeri. 

— Cele mai multe dintre ele vor doar să apară pe scenă. 
Să-şi realizeze visul de pe când erau doar nişte fetiţe. Se 
poate constata asta la fiecare rechemare. 

— Rechemare? 

Bătrânul îl privi pe Niels cu indulgență. 

— Când publicul aplaudă. În fine, dacă au noroc. 

Se aplecă. 

— Sfârcurile fetelor... 

Niels cobori privirea. 

— Sunt tari. Înţelegeţi? 

Niels aprobă şi se gândi pentru o clipă să meargă şi să se 
aşeze în altă parte. În rândul întâi se făcu iarăşi linişte. 
Bătrânul şopti: 

— Sunt excitate. De la aplauze. 

— Dar aţi spus că Dicte nu era ca ele. 

— Dicte ar fi dansat şi dacă nu ar fi existat public care să 
o privească. Asta o făcea sublimă. Superioară celorlalte. 

Niels se uită la scenă. Dansatoarele apăreau din ceața 
care se lipea de podea. Mai întâi li se zăreau braţele, apoi 
trupurile care se ridicau deasupra fumului, ca nişte spirite. 

— A generat multă gelozie în jur. 

Bătrânul domn zâmbi. 


211 


— Vreţi să aflaţi cine a omorât-o înainte de a se arunca în 
gol? 

Niels îl privi stupefiat. Interlocutorul ridică din umeri: 

— Pe aici nu există secrete, îi explică şi adăugă: Deşi 
totul e secret. Se aplecă spre Niels şi îi şopti la ureche: 
Când mă gândesc la libret, mă îngrozeşte în ce măsură 
oglindeşte maniera în care Dicte a ales să-şi pună capăt 
zilelor. 

Niels îl întrerupse: 

— Libretul? 

— Povestea. Acţiunea. 

— Care e legătura? 

— În Giselle este vorba despre lucruri periculoase. 
Despre toate acele realităţi pe care le refulăm, pe care 
refuzăm să le vedem ori care ne scapă. Despre sexualitate. 
Sexualitatea feminină. Despre forţele ascunse pe care le 
închide în sine natura feminină. Puteri de o forţă 
îngrozitoare,  incontrolabile, dar, în acelaşi timp, 
fermecătoare şi ispititoare. Baletul Giselle nu a intrat în 
repertoriul Teatrului Regal decât în 1946, în special fiindcă 
nu îi plăcea lui August Bournonville. 

— Ce îi reproşa? 

— Îl găsea prea libertin. Imoral. Uitaţi, de pildă, aceste 
willis, continuă arătând cu degetul spre scenă. Aceste 
creaturi nocturne care bântuie codrii adânci. Fecioare 
frustrate, moarte înainte de a fi fost deflorate. Şi Giselle 
care moare de durere... 

Niels îl întrerupse: 

— Aşadar, Giselle moare de durere? Ori se sinucide. Ca 
Dicte. 

— Exact. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că Dicte pur şi simplu a transpus baletul în propria 
viaţă. 

— Adică a dat o reprezentaţie în direct? 

— În faţa lumii întregi. 


212 


Cu certitudine bătrânul îşi petrecuse aici întreaga viaţă. 
Frecventa teatrul de mai multă vreme decât toate celelalte 
persoane prezente acolo, în seara aceea. Maestrul de balet 
comparase şi el teatrul cu o mănăstire, cu un loc în care 
oamenii erau în permanenţă împreună. Niels se aplecă spre 
bătrân şi continuă în şoaptă: 

— Sculptorul Thorvaldsen s-a prăbuşit în acest teatru. Ca 
fulgerat. Mort pe loc. 

Surprins, cel căruia se adresă ridică ochii. 

— În cabină, Dicte ţinea o carte poştală reprezentând 
basorelieful lui Thorvaldsen Woaptea şi copiii ei. 

— Somnul şi Moartea, adăugă bătrânul domn. 

— Da. Despre care, de altfel, este vorba şi în acest balet. 
Somnul. Visul. Moartea. 

— Şi învierea. 

Toţi balerinii erau acum aliniaţi. Lea se afla în faţa lor. Lui 
Niels îi venea greu să-şi desprindă privirea de la mişcările ei 
pline de graţie. De la corpul ei aproape gol. 

— Dicte părea interesată de tot ceea ce avea legătură cu 
moartea, şopti bătrânul. Şi cu învierea. 

Niels se întoarse către el. Profesorul arătă iarăşi spre 
scenă cu degetul. Muzica reveni în forţă. 

— În actul doi, fecioarele dau târcoale. Vor să se răzbune 
obligându-l pe Albert să danseze până la moarte. 

— Până la moarte? 

— Sau să iubească până la moarte. Ce părere aveţi? 

Niels privi scena în care bărbatul era încercuit de fecioare 
albe. De vampiri. De creaturile nopţii. Din spate, bătrânul 
continuă: 

— Este una dintre modificările sugerate de Dicte. Ea s-a 
inspirat dintr-o adaptare celebră a lui Peter Schaufuss, în 
care Giselle nu moare de durere, ci se sinucide. A insistat 
mult ca Giselle să moară astfel. 

— De propria-i mână? 

— Da, şi până la urmă regizorul a acceptat. Nu fără 
scandal. Acum s-au reîntors la versiunea originală. Inima lui 


213 


Giselle se opreşte de durere. E mai frumos. Mai simplu. Dar 
mult mai puţin complex. 

Niels îl întrerupse: 

— Şi ceilalţi dansatori? 

— Ce e cu ei? 

— Când intră în scenă? 

— Nu intervin deloc până în actul doi. 

— Atunci unde se află acum? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Fie fumează la ei în cabine, fie se uită la spectacol din 
culise, aşteptând să intre în scenă. 

In culise. Ocazia perfectă pentru a-şi schimba hainele 
ude, se gândi Niels. Şi să facă să dispară dovezile. 

— lertaţi-mă. 

Niels se ridică, iar Ida se întoarse către el. În momentul în 
care ieşi din sală, maestrul de balet şopti ceva la urechea 
regizorului. 


48 


Teatrul Regal. Ora 19:30 


Paznicii. Niels se întreba întotdeauna ce făcuseră oamenii 
aceştia pentru a sfârşi în faţa unui ecran de supraveghere, 
încorsetaţi în uniforme şi cu un mănunchi de chei în mână. 

— Da, vă rog? zise unul dintre ei cu un aer care voia să 
însemne: sper că este vorba despre ceva important. 

Niels îi arătă legitimaţia ceea ce, în general, avea drept 
efect potolirea şi a celui mai recalcitrant paznic. 

— OK. 

— Acum circa o oră, spuse Niels uitându-se la ceas, poate 
o oră şi jumătate aţi văzut cine a intrat pe uşă? 

— li văd pe toţi cei care intră. Doar de asta sunt aici. 

— Caut un bărbat care a sărit îmbrăcat în apă, în port. 

— Chestia asta nu îmi spune nimic. 

— Pantaloni albi şi şapcă. 


214 


— Nu. Nu cred. 

— Aţi lipsit de aici în vreun moment sau altul? 

— Nu. 

— Nici măcar o clipă? 

Cel întrebat ezită. Suficient pentru ca Niels să înţeleagă 
că acesta minţea atunci când răspundea: 

— Nu, sunt sigur. 

— Vreau să văd înregistrările. 

— Acum? Pe toate? Chiar şi pe cele de la camerele 
exterioare? 

— Da. Vreau să ştiu cine a intrat pe aici. 

— La ora pe care mi-aţi spus-o? 

— Da. Mai sunt şi alte intrări? 

Niels ştia că era o întrebare prostească. Dacă nu ar fi 
ştiut, oricum zâmbetul paznicului l-ar fi făcut să priceapă. 

— Sunt intrări şi ieşiri peste tot. leşiri de siguranţă, scări 
de incendiu, intrările publicului, intrările personalului. Fiind 
doi paznici, ne ia o oră până încuiem peste tot. 

Niels se decise şi ridică tonul: 

— Vreau să văd înregistrările corespunzătoare acestei 
intrări, între orele 16:15 şi 17:15. Le puteţi reda în viteză. 

Maşini, taxiuri, fumători, o mulţime de turişti, cu 
siguranţă pasagerii unuia dintre vapoarele enorme de 
croazieră amarate la cheiul Langelinie. Nu şi vreun bărbat 
cu respiraţia tăiată şi hainele ude leoarcă. Nici vorbă de 
vreun tânăr cu şapcă neagră de baseball. Poate că o luase 
prin altă parte. Poate că suspectul nu se întorsese direct la 
teatru. Poate că mai întâi trecuse pe acasă ca să se 
schimbe. 

— Daţi înapoi! 

De data aceasta, Niels se uită fără grabă, studiind atent 
fiecare dintre persoanele care treceau prin pasaj, 
fizionomie cu fizionomie, siluetă cu siluetă. Se strădui să-şi 
aducă aminte alura tânărului pe care îl văzuse ieşind din 
biserică, modul în care mergea. Deşi era aproape convins: 
niciunul dintre bărbaţii filmaţi nu era suspectul. Tresări abia 
când văzu camionul. Fără îndoială un vehicul al unei firme 


215 


de mutări de mobilier. Care rămase staționat în faţa intrării 
vreo două minute şi ceva. Paznicul trecuse probabil prea 
repede peste secvenţă întâia oară. 

— 16:20, comentă Niels uitându-se la ora afişată pe 
ecran. Apare în imagine la 16:20. 

— Nu ştiam că asta căutaţi, un camion pentru mutări 
rătăcit pe aici. 

— Nici nu e cazul. Numai că ascunde o parte din trotuar. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Puteţi vedea şi singur. Între 16:20, momentul sosirii 
vehiculului, şi 16:24, momentul în care a plecat, un om ar fi 
putut folosi foarte bine pasajul, ocolind maşina, fără a fi 
surprins de camera video. 

Paznicul nu avea niciun chef să îi dea dreptate 
poliţistului. Dar, ca să scape mai repede, acceptă varianta 
acestuia. 

— Timp de patru minute, camera a fost inoperantă. De 
acord? 

larăşi tăcere. 

— Să admitem că persoana a venit pe aici. Niels arătă cu 
degetul spre ecran. Că a luat-o prin spatele camionului. 
Care este cea mai apropiată intrare? 

— Cea de la şcoala de balet. 

— De cealaltă parte a pasajului? 

— Numai că în acest moment nu este deschisă. 

— Nu s-ar fi putut să aibă cheia? Dacă lucrează aici... 

— Exclus. 

— In care caz, ar fi putut intra şi ajunge direct în clădirea 
principală, fără să mai aibă nevoie să iasă? Adică fără a mai 
trece prin faţa dumneavoastră? 


216 


49 


Ora 20:19 


Soarele îşi arunca razele de foc pe faţada teatrului, pe 
care bannerul monumental reprezentând-o pe Dicte 
rămăsese agăţat ca pentru a le reaminti tuturor sfârşitul ei 
tragic. Niels îl urmă pe paznic. leşiră din umbră şi trecură 
strada. 

— Rareori este utilizată această intrare, explică paznicul. 
Numai dacă are cineva treabă la şcoala de balet. 

Niels inspectă scara şi trotuarul. Se lăsă pe vine şi îşi 
trecu uşor degetele peste treptele vechi, din marmură, 
dând de puţin noroi, umed încă. Portul era chiar la capătul 
străzii. Deci destul de aproape. 

— Aveţi o cheie universală? 

Tăcerea paznicului fu grăitoare: sigur că avea, dar nu era 
dispus să o împrumute. 

— Trebuie să am acces liber în întreaga clădire, insistă 
Niels. 

Obţinu ceea ce îşi dorise. Nu fără a primi însă un mormăit 
de nemulţumire şi o privire plictisită. 

— Mulţumesc. De aici mă descurc singur. 

— Riscaţi să vă rătăciţi dacă nu... 

— Vă mulţumesc pentru ajutor. 

Niels intră şi îşi lăsă ochii să se obişnuiască cu 
semiîntunericul. Acolo, pe linoleumul de pe trepte. Nişte 
amprente aproape invizibile de încălţăminte. Îşi trecu 
vârfurile degetelor peste ele. Erau proaspete. Poate ar fi 
fost mai bine să îi cheme pe cei de la criminalistică ca să ia 
probe. Poate şi pe Allan pentru o şedinţă de identificare. Să- 
i alinieze pe toţi bărbaţii din trupa de balet. Doar era atât 
de aproape de a-şi atinge țelul! 

Peste câteva minute, totul ar fi rezolvat. Ar pune mâna 
pe criminalul care şi-ar primi pedeapsa meritată. 

Sosind la primul etaj, Niels fu întâmpinat de miros de 
sendvişuri. Aruncă un ochi într-o sală de clasă. Pe pereţi 


217 


erau planşe cu alfabetul. Într-un colţ sclipea lumina unui 
frigider lăsat deschis. Merse mai departe pe coridor. Se uită 
pe fereastră, de unde putea vedea pasarela închisă acum 
care lega şcoala de balet de teatru. Pe aici trecuse 
bărbatul: urcase scările, trecuse prin şcoala de balet, o 
luase pe pasarelă şi ajunsese în teatru nevăzut, 
necunoscut. Acolo putuse scăpa de hainele ude, după care 
se strecurase printre colegi. Niels grăbi pasul. Aşadar, 
criminalul se schimbase şi lua parte la repetiţia generală. In 
acest moment, era pe cale de a face dovezile să dispară. 
Afară, paznicul fuma o binemeritată ţigară alături de un 
muncitor. Stăteau unul lângă altul, fără a-şi vorbi. Niels 
trecu pasarela şi intră în clădirea istorică a teatrului. 
Diferenţele arhitectonice demonstrau dezvoltarea edificiului 
odată cu trecerea secolelor. Extinderi bizare, ca nişte piese 
de Lego care nu se potriveau unele cu altele, îmbinate 
forţat. 

Pe aici să fi trecut? Cu hainele ude. Şi după? La vestiar? 
Risca să fie văzut. Ba, mai rău, urma indiscutabil să fie 
văzut. Nu, se dusese direct în cabină să se schimbe. Şi 
chiar dacă scăpase de hainele ude, acestea tot trebuiau să 
fie pe undeva. 

Niels trecu pragul altei uşi şi ajunse într-un sector mai 
nou al teatrului. Aici nu mirosea a lemn, ci a spaţiu închis, a 
beton şi a linoleum. Culoarul ajungea într-o sală care avea 
un perete acoperit cu o oglindă imensă, de-a lungul căreia 
era fixată o bară pentru balet. Mai exista şi un pian cu 
coadă. Trecu prin sala de antrenament, în oglindă văzu un 
bărbat mergând umăr la umăr cu el. Părea încăpățânat ca 
un soldat care se ducea pe front. Întoarse privirea. În clipa 
în care deschise uşa, odată ajuns în celălalt capăt al sălii, 
auzi zgomotul unei maşini de cusut. Aşadar, urma croitoria. 
Costumierele erau atât de absorbite de munca lor, încât 
niciuna nu ridică ochii la intrarea poliţistului, drept care 
acesta fu nevoit să bată în uşă pentru a le atrage atenţia. 

— Vă rog să-mi spuneţi cum pot ajunge la cabine. 


218 


— Etajul de dedesubt, îi răspunse una dintre femei fără a 
se mai obosi să lase din colţul buzelor acul de cusut. 

Arătă cu degetul către scară. Colegele ei nu reacționară 
în niciun fel, fiind atât de concentrate, încât ar fi putut trece 
prin cameră fără să fie observat. Din capul scării, Niels 
percepu vag acordurile muzicii din scenă. Cobori şi 
deschise altă uşă: toalete, vestiare, cabine. În sfârşit 
ajunsese. In faţa uşii lui Dicte era plin de flori. 


Unii îşi lăsaseră pantofii în faţa uşii cabinei, pe coridor. 
Niels îi examină. Ai suspectului ar fi trebuit să fie încă uzi. 
Ori măcar umezi. Parcă erau nişte tenişi Adidas sau Nike. 
Bărbatul era mai înalt decât Niels, pe la vreun metru 
nouăzeci. Deci trebuia să poarte număr mare la 
încălţăminte. In faţa unei uşi, observă o pereche de 
Converse numărul patruzeci şi patru. Îi ridică. Nu erau 
umezi. Sau parcă un pic? li apropie de nas şi îi mirosi. N-ar 
fi putut să spună că simţea miros de apă de mare. Băgă 
cheia universală în broască şi descuie. Aprinse lumina. 
Cabina semăna cu cea a lui Dicte: pat, birou, dulapuri, 
avizier, oglindă. In spatele uşii mai dădu de o pereche de 
pantofi de sport. Pe tălpi găsi puţin nisip uscat. Care putea 
proveni, în definitiv, de la şantierul din piaţă. A cui să fie 
cabina? Pe birou era lăsată o hârtie cu un mesaj pentru 
femeia de serviciu: „Nu uitaţi să ştergeţi şi oglinda!!” 
Dedesubt, aceeaşi frază şi în engleză. 

Niels trecu la următoarea cabină. Se îndreptă direct spre 
dulapuri şi le scotoci metodic, unul după altul. Nici vorbă 
despre vreo şapcă de baseball. Dădu, în schimb, de o 
pereche de ochelari de soare care însă nu semăna cu aceea 
căutată. Doar dacă nu cumva?... Bine, dar aşa ceva chiar 
nu se putea determina. Din nou îşi întâlni privirea în 
oglindă. Mai exact spus: era de parcă reflectarea lui i-ar fi 
agăţat privirea. Ca şi cum ar fi fost cu ochii pe el. Lucru 
inevitabil, căci peste tot erau oglinzi. „Eşti complet în 
întuneric. Du-te-acasă, Niels!”, mormăi. 


219 


Dintr-odată, auzi paşi al căror sunet îl asocie, pe 
moment, cu o amintire, poate cu mersul încolo şi-ncoace al 
lui Hannah, noaptea, prin living. Poate chiar cu zgomotul 
propriilor paşi, atunci când se trezea şi o lăsa singură în 
pat. Fiindcă şi ea îl lăsase de multă vreme singur, dispărând 
în sine însăşi. Nu mai era nicio îndoială, pe coridor se afla 
cineva. Două fete care râdeau. Deschise şi ieşi. Zgomot de 
uşă ceva mai departe. Ajunse în faţa cabinei lui Dicte. 
Lângă uşă erau trandafiri şi liliac îmbobocit. 

Şi păpădie. Niels îşi imagină că fusese culeasă de pe jos, 
dintre pavele, de cei mai mici membri ai trupei de balet. 
Merse până la capătul coridorului. Se opri. Cabina lui Dicte. 
De ce nu? Nu ar fi în acest moment cel mai bun loc pentru a 
ascunde ceva? Uşa despre care toată lumea ştia că nu avea 
să fie deschisă prea curând. 


50 


Ora 20:50 


Deşi Niels apăsă pe întrerupător, becul nu se aprinse. 
Rămase o clipă nemişcat şi ciuli urechea, ţinându-şi 
respiraţia. Se gândi să se întoarcă, să caute clanţa pe 
pipăite şi să deschidă din nou uşa pentru a profita de 
lumina de pe coridor. Dar de afară încă se mai auzeau 
fetele vorbind despre repetiţie. Şi despre Lea. Prinse o 
frântură de frază: „... nu ca Dicte”. Până la urmă, optă 
pentru o altă soluţie: telefonul mobil. Probabil că lumina 
ecranului îi era îndeajuns. Îl scoase din buzunar şi deschise 
clapeta. Strălucirea era slabă. De parcă o înghiţea 
întunericul. Contururile mobilierului se iviră treptat: biroul, 
patul, etajerele. Se uită pe jos, în eventualitatea că ucigaşul 
lui Dicte aruncase aici hainele ude. Fetele de pe culoar se 
întorceau la repetiţie. Le auzi paşii îndepărtându-se. Dădu 
să deschidă uşa pentru a profita de lumina de afară. Puse 
mâna pe clanţă. În acelaşi moment sesiză un zgomot în 


220 


spate. Instinctiv ridică braţele spre faţă pentru a se apăra. 
Lovitura fu groaznică. Niels încercă să prindă agresorul de 
mână şi să i-o răsucească, dar acesta fu deosebit de agil şi 
reuşi să şi-o elibereze. După care lovi încă o dată, iar Niels 
nu se mai putu feri. Incasă lovitura în plină figură. Se auzi 
un pârăit sec, de parcă s-ar fi frânt un biscuit, mai apucă să 
se gândească înainte de a se prăbuşi. Agresorul profită 
pentru a deschide uşa şi a o lua la fugă. Cu ce să-l fi lovit? 
Să fi avut vreo armă? Şi dacă da, a şi luat-o cu el? 

— Stai pe loc! 

Niels ar fi vrut să strige, dar nu îi ieşi decât un soi de 
şuierat. Ca al unei lebede înfuriate. Haide, Niels, hai sus! 

De bine, de rău reuşi să se ridice. Traversă coridorul în 
fugă şi deschise fără menajamente uşa dinspre scări. Auzi 
paşi pe trepte, undeva, deasupra. Da, perfect, urcă, oricum 
acolo voisem să te aduc. Cu cât urci mai departe, cu atât 
mai bine, îşi spuse Niels continuându-şi urmărirea în goană. 
Şi exact acolo, sus de tot, se va rezolva şi cazul. Suspectul, 
indiferent cine ar fi fost el, trebuia să urmeze acelaşi drum 
ca Dicte. 

Niels îl auzi încuind o uşă. Parcurse din câteva salturi 
ultimele trepte şi se aruncă spre clanţă. Blocată. Prin 
urmare, se închisese în casa scărilor. Polițistul îşi luă avânt 
şi trase o lovitură de picior în uşa care cedă cu tot cu o 
bucată din toc. Lemn putred. Niels parcurse următorul 
culoar în viteză, lăsându-se condus de muzică. Ajunse într-o 
încăpere în care erau depozitate mai multe accesorii. Avu 
timp să zărească suspectul deschizând următoarea uşă, pe 
care stătea scris „Scena veche”, pe unde trecu şi el în doar 
câteva secunde. De cealaltă parte fu întâmpinat cu toţi 
decibelii de către orchestră. Chiar în faţă, în culise, patru 
dansatori stăteau cu spatele la el, urmărind concentrați 
ceea ce se întâmpla în scenă. Să fie unul dintre ei? Niels le 
privi spinările goale. Toţi respirau calm. Cel aflat mai 
aproape se întoarse şi ochii de adolescent îl priviră uluiţi pe 
poliţist. 

— Aţi văzut pe cineva intrând pe uşa asta acum o clipă? 


221 


Dansatorul negă din cap. 

Agresorul nu avea decât o singură ieşire şi Niels pe acolo 
îşi continuă drumul către inima imobilului, pe unde culisele 
se terminau cu un perete negru. Ridică ochii. De ambele 
părţi, o scară metalică îngustă urca în zigzag spre acoperiş. 
Îl observă că ajunsese cam pe la jumătate. Niels se izbi cu 
genunchii de balustradă, încercând să urce câte două 
trepte o dată. Era prea întuneric. Treptele erau prea scurte. 
La primul etaj se lovi de un pat. Cine naiba putea să 
doarmă aici? Luministul? Niels îşi auzi agresorul alergând 
pe cornişa de deasupra lui. O luă pe următorul rând de 
trepte. De acum, acestea nu erau mai late de cincizeci de 
centimetri, fiind concepute într-o vreme când oamenii 
masivi erau mai rari. Punând piciorul pe cornişă, descoperi 
mai multe rânduri de reflectoare. Poate câteva sute. In 
trecere, le simţi căldura. Aproape ajuns în vârf, pierdu din 
vedere agresorul. Cobori privirea şi simţi cum se face rău. 
Departe, jos, pe scenă o zări pe Lea. Singură. Ba nu, şi 
ceilalţi balerini ţâşniră dintr-odată din ceaţă, în spatele ei. 
Acum muzica era lentă, tristă. Din cauza luminii 
reflectoarelor, îndreptate toate către scenă, şi a pereţilor 
negri nu mai reuşi să se orienteze. Totuşi, pe aici pe 
undeva trebuia să fie ucigaşul lui Dicte. Nu putea exista o 
altă ieşire. Până la urmă dădu de o altă scară, cu trepte 
ruginite. Trebuia să fie atent unde punea piciorul, ca să nu- 
şi piardă echilibrul. Tocmai ajunsese pe ultima cornişă, 
când primi o lovitură puternică în faţă. De data aceasta cu 
un obiect. 

— Stai pe loc! _ 

Căzu. Şi căderea nu se mai sfârşea. In orice caz, asta îi 
era impresia. După care se lovi rău. Nu distinse zgomotul 
pe care i-l făcu corpul în momentul în care se izbi de podea, 
în schimb auzi o uşă deschizându-se şi observă trecând o 
siluetă. 


222 


51 


Spitalul Bispebjerg, secția de pedopsihiatrie. Ora 
21:15 


Liniştea naşte sunete pe care nu aş şti cum să le descriu. 
De pe coridor vine, parcă, un soi de bâzâit. O fi vreun 
aparat pus în funcțiune? Un televizor? Sau sunetul nu există 
decât în mintea mea? Mă ridic în capul oaselor. Asta să mă 
fi trezit? Pur şi simplu am dormit? Aprind lampa de la 
căpătâiul patului, pe marginea căruia rămân o clipă, înainte 
de a mă da jos. Fotografiile sunt întinse pe masă. Exact 
acolo unde le lăsasem. De la plecarea polițistului nu m-am 
atins de ele. Cinci chipuri. Cinci bărbaţi. 

Cine e Vinovatul? 

Oare unul dintre ei să-mi fi omorât mama? Posibil. Oare 
pe care mi l-aş putea închipui ţinând cuțitul în mână? Pe cel 
tânăr? Nu. Pe acel care aduce a bancher? Poate. Figura îi 
este rece şi cinică. Poate. Închid ochii. Nu este nevoie să 
mă mai uit mult la pozele astea. Chipurile mi s-au imprimat 
deja în minte. Acum pot s-o văd şi pe Mămica. Pe frumoasa 
mea Mămică. Acum nu e moartă. E în living, vie de tot şi se 
ceartă cu bancherul. Îi spune că nu este vorba decât despre 
o neînțelegere. Că a făcut o greşeală groaznică, dar că 
acum totul este rezolvat. Bancherul turbează. Strigă că ar 
trebui să-l părăsească pe Taţi, să divorţeze de el, că ar fi 
cazul să îi mărturisească totul. Dar Mămica refuză. Vrea 
doar ca el să plece. 

— Dispari! îi strigă, la rândul ei. Da, asta e ce vreau: 
dispari! 

Stau ascunsă după uşa camerei mele. Împietrită. Şi aud 
totul. Deşi nu văd nimic. Dar îi spionez pe gaura cheii. 

— Pleacă imediat! strigă din nou Mămica. Nu vreau să te 
mai văd! 

Dar el n-o ascultă şi se înfurie din ce în ce mai tare. O 
loveşte. O loveşte încă o dată. De data asta, mama se 
prăbuşeşte pe podea. In cădere, răstoarnă scaunul de la 


223 


bucătărie. Pesemne şi un vas de sticlă, care se face țăndări. 
Mămica plânge. Eu încerc să trag de uşă. Ori poate că n-am 
făcut aşa ceva? Poate că am asistat liniştită la întreaga 
scenă, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. Sau poate că m- 
am întors în pat pentru a mă culca la loc, trăgându-mi 
pilota peste cap şi refugiindu-mă în întuneric. 

— Opreşte-te! strigă mama când bărbatul se întoarce 
dintr-odată cu un cuţit în mână. 

De unde o fi ieşit? Cum o fi ajuns în bucătărie fără să fi 
observat Mămica? Şi ea de ce n-a luat-o la fugă? Pe uşa de 
la terasă, până în stradă, ca să strige după ajutor? 

— Nu! îi zice când îl vede înaintând spre ea ţinând cuțitul 
în mână. 

Înaintând încet? Ba repezindu-se, prinzând-o de păr, deşi 
ea nu se ridicase încă. Nu o loveşte în acel moment, ci îi dă 
capul pe spate cu putere, ca să-i descopere gâtul şi să-i 
înfigă lama adânc, chiar sub ureche. Pe urmă, cu un gest 
rapid, îi taie gâtul, secţionând traheea şi esofagul, muşchii 
şi venele, carotida şi... 

Mama se uită fix la el, încearcă să spună ceva, dar 
cuvintele se îneacă în gâlgâitul sângelui. El aruncă cuțitul şi 
pleacă. Îi aud paşii pe coridor, apoi uşa de la intrare 
trântindu-se. Împing în uşa camerei mele. Mă uit cum 
mama aleargă în jurul livingului urlând. Se ţine de gât ca 
pentru a încerca să evite deznodământul fatal. O văd cum 
se linişteşte puţin câte puţin. Simt un soi de uşurare 
dezagreabilă când, în sfârşit, se întinde pe jos. O privesc în 
ochi. Şi ochii ei îngheaţă. Viaţa o părăseşte. Plâng şi 
lacrimile mi se scurg pe obraji. Urmează tăcerea. Tăcerea. 
Care e şi mai rea. Mai rea decât sângele. Mai rea decât 
tipetele Mămicii. Fiindcă tăcerea încearcă să-mi spună 
ceva. Că, de acum, viaţa mea nu mai are niciun sens. 


224 


52 


Teatrul Regal. Ora 22:55 


— Vă simţiţi bine? 

Durere. O senzaţie stranie pe faţă, un soi de freamăt, de 
parcă o şopârlă i-ar trece peste piele cu întreaga familie. 
Niels pipăi prin preajmă după telefonul mobil, întuneric 
total. În minte încă îi mai răsuna zgomotul uşii care se 
deschidea şi se închidea cu zgomot. Zgomotul de paşi de 
pe cornişa metalică. Degetele dădură de ceva tare. Era 


telefonul. Îl luă şi încercă să-l deschidă. În gură avea gust 
de lemn. 
— Mă auziţi? 


O lumină. O licărire slabă, înfundată, suficientă însă 
pentru a-l face să reacționeze. Era întins pe parchet, la 
ultimul etaj al teatrului. 

— Luministul v-a găsit. 

Niels încercă să se ridice. Paznicul îl ajută. 

— Aţi căzut. 

— Am căzut? 

Niels scutură din cap. 

— Aţi văzut pe unde a fugit? 

— Cine? întrebă paznicul. 

Celălalt bărbat se uită la el uluit, de parcă ar fi descoperit 
o nouă specie de animale. 

— Păi... dansatorul... 

Evident, cei doi nu ştiau despre ce vorbea polițistul. 

— Aţi avut noroc, constată luministul. Au fost şi unii care 
au murit sărind de acolo. Unul singur a supravieţuit. Fiindcă 
era beat. 

— Ajutaţi-mă să mă ridic. 

— Poate că ar trebui să chemăm ambulanţa. 

Niels refuză din cap şi se descurcă fără ei. Acum, 
dedesubt, scena era în întuneric. Cât timp să fi rămas fără 
cunoştinţă? 

— Cât e ceasul? 


225 


— Sunteţi sigur că este totul în ordine? 

— Răspundeţi-mi la întrebare, răspunse sec Niels. 

— Aproape de unsprezece. 

Aproape de unsprezece. Aşadar, rămăsese inconştient 
mai multe... 

— Nu se poate cobori şi altfel? îl întrebă paznicul pe 
luminist. 

— Pot merge fără probleme. 

— Ar trebui să vă vedeţi... 

— O putem lua pe deasupra sălii, răspunse tehnicianul 
arătându-le drumul. 

Niels şi paznicul îl urmară. 

— Pe vremuri, aici erau aşezaţi surzii, explică luministul 
deschizând o uşă. 

Merseră pe planşeul boltit care constituia plafonul sălii. 

— E-n ordine? 

— Da. 

Paznicul puse mâna pe braţul poliţistului, de parcă acesta 
i-ar fi fost prizonier. Luministul le arătă un cub din lemn 
care lui Niels îi aminti de Kaaba, sanctuarul cubic de la 
Mecca. 

— De aici se poate regla înălţimea candelabrului. Cândva 
era preferată lumina puternică, zise zâmbind. 

Continuară pe o scară rece, cufundată în penumbră, care 
îi duse până în holul de la intrarea în teatru. 

— Trebuie să mă întorc în cabina lui Dicte, le explică 
Niels. 

— Chiar nu v-a ajuns pentru seara asta? încercă să-l 
dojenească tehnicianul. 

Niels îl săgetă cu privirea. 

— Nu uitaţi că vă adresaţi unui poliţist. 

— Bine, bine... Totuşi, vă sfătuiesc să vă uitaţi într-o 
oglindă, înainte de a pleca unde vreţi dumneavoastră. 

In mod normal, numai regina avea dreptul să folosească 
această toaletă, dacă era să te iei după spusele luministului 
care îi comunicase amănuntul înainte de a-l lăsa să intre. 
Niels se uită în oglindă şi avu senzaţia că întâlneşte un 


226 


vechi prieten, desfigurat acum. Faţa din oglindă avea ceva 
familiar şi, în acelaşi timp, străin. O tăietură îi străbătea 
fruntea, de la baza părului până la nas. Care nu era spart. 
Nici vreun dinte nu îi lipsea, în schimb, de spart era spartă 
buza şi un obraz îi era umflat. Îşi pipăi pometele, pentru a 
se asigura că nu avea vreo fractură. Uşurel. Sigur, durea, 
dar era întreg. Chipul îi era descompus. Işi spălă faţa plină 
de sânge cu un prosop de hârtie. Picături rubinii îşi făcură 
apariţia imediat la suprafaţa pielii. Mai ales din rana de la 
frunte care, clar, era adâncă. Se stropi cu apă. Transpiră. 
Cel mai rău îl durea fruntea. Să fi dat cu capul de duşumea 
după ce fusese lovit cu obiectul acela în zona urechii? Aşa 
să se fi petrecut lucrurile? Ori invers? Tinu apăsat un 
şerveţel umed pe frunte şi se întoarse lângă paznic. Apoi o 
luă spre cabine. 

— Sunteţi convins că vă simţiţi bine? 

— Nu e decât o simplă lovitură... 


Becul din cabina lui Dicte tot nu se aprindea. 

— Nu s-ar putea repara lumina? întrebă Niels. 

— Acum? Trebuie chemat electricianul. 

— Nu e cazul, nu am nevoie decât de un bec. 

Paznicul bătu pasul pe loc câteva secunde, după care 
plecă bodogănind. Niels se aşeză în faţa oglinzii, pe locul 
unde stătea şi Dicte seară de seară, şi îşi privi figura în 
lumina slabă care venea de pe coridor. Paznicul se întoarse. 

— Deocamdată, va trebui să vă descurcaţi cu asta. 

Şi îi băgă lui Niels în ochi lumina lanternei. 

— Dau o fugă până la depozit după un bec. 

— Perfect, mulţumesc. 

Preluă lanterna care, ca o sabie de foc, străpungea 
întunericul. Privirea urmări spotul pe care îl deplasă fără 
grabă peste pereţi, etajeră, podea, lambriuri, etajera albă 
pe care erau puşi în ordine balerinii, fotografiile prinse în 
avizier. Încăperea nu mai semăna cu aceea pe care o 
văzuse la lumina zilei. Odată ce soarele se ducea la culcare, 


227 


totul părea altfel. Lumina crepusculului dădea viaţă unor 
forme stranii şi unor umbre groteşti, răsucite. 

Cu ce să fi fost lovit? Cu un obiect care se şi rupsese. 

Lumină podeaua. Biroul. Oglinda. 

Un obiect care să nu fi rezistat la şoc. 

Îndreptă lanterna de-a lungul uşii. 

Şi tare, totodată... Un obiect de plastic? Pe care îl luase 
cu el când o rupsese la fugă. De ce? 

Plimbă spotul pe sub masă. 

Se ridică. Acolo! Lângă unul dintre picioarele mesei. Un 
ciob. Îl luă. Da, ciob de sticlă era. Concav, cu marginile 
netede. De la un ceas? ÎI lovise cu dosul palmei şi îşi 
spărsese ceasul. 

Niels se grăbi să bage ciobul în buzunar, când îl auzi pe 
paznic întorcându-se înjurând. 

— Într-o clipă se rezolvă cu lumina. 

— Mulţumesc, nu mai am nevoie. 


53 


Cartierul Islands Brygge. Ora 23:56 


Verdictul fusese dat. O simţea. În sfârşit. Îndoielile 
dispăruseră. Argumentele fuseseră expuse, analizate din 
toate unghiurile. Acum nu mai rămânea decât să fie 
pronunţată sentinţa: pedeapsa cu moartea. 

Bineînţeles că Hannah nu ar plânge, dar tot stăteau să îi 
dea lacrimile. Nu foloseşte la nimic să plângi, îşi aminti, 
oricum sentinţa a fost pronunţată. Nu mai rămâne decât să 
fie executată. Se uită lung la pilula de pe masă. Şi se gândi 
la Saturn. Nu, nu era decât o pilulă. O capsulă cu cianură. O 
pilulă a morţii. Se aplecă, întinse mâna şi luă comprimatul 
pe care îl examină. Atât de multă moarte concentrată într- 
un asemenea lucruşor de nimic. Dintr-odată, simţi că se 
calmează. Îşi aminti ceea ce îi spusese medicul: „Odată 
ingerată pastila, avortul începe şi nu mai poate fi oprit.” 


228 


Informaţia avea în ea ceva liniştitor. Pilula nu se va mulţumi 
doar să ucidă cei doi copii pe care îi purta în ea, dar îi va 
risipi şi dubiile care erau pe cale să o epuizeze, să îi 
scurtcircuiteze creierul, să o distrugă ca fiinţă umană. Până 
la urmă, vor muri şi ele odată cu embrionii. Da, din acest 
punct de vedere trebuia privită pilula. Ca un mic lucru ce nu 
îi voia decât binele. Ca un colac de salvare. 

Înghiţi comprimatul cu două guri de apă. Câte una pentru 
fiecare, îşi zise. Apoi izbucni în lacrimi. Dar se simţi liniştită. 
De parcă lacrimile i-ar fi luat grijile cu ele. Coşmarul pe care 
îl trăise în ultimele zile era în sfârşit încheiat. 

Se deschise uşa. Era Niels. Rămase aşezată. Tăcută. 
Spera să nu-i observe prezenţa. Trăsnea a alcool, iar ea ura 
mirosul ăsta. Îi amintea de tatăl ei alcoolic. 

Îl auzi intrând în baie, dând drumul la apă, aruncând 
cheile pe marginea chiuvetei şi ducându-se în dormitor. 
larăşi se simţi uşurată, fiindcă reuşise să nu dea ochii cu el. 
Era mai simplu aşa. Sigur, Niels ştia că ea era în living. Ca 
în fiecare noapte. 

Îi auzi corpul greu prăbuşindu-se în pat. Somiera scârţâi. 
Cât era ceasul? Aşteptă câteva minute. Peste puţin îl auzi 
sforăind. Se duse şi ea în dormitor. Nu ca să se întindă 
lângă el, ci pentru a-l privi. De ce? Tot ceea ce ştia era că 
gestul avea legătură cu pilula pe care o înghiţise, într-un 
sens, ajungea şi atât. Niels îşi trăsese pilota până peste 
cap. Se pregăti să iasă când observă o carte: Phaidon. 
Celebrul text despre ultimele ore ale lui Socrate. In care 
filosoful demonstrează nemurirea sufletului. Să i-o fi adus 
ei? Să se fi îndoit de ceva anume? Să fi dat de testul de 
sarcină în pubelă? Nu, doar avusese grijă să-l ascundă sub 
zaţul de cafea şi frunzele de salată. De chitanţa de la 
farmacie? Nu. Sau poate că da... Cu Niels nu se ştia 
niciodată. De altfel, probabil că aşa stăteau lucrurile cu toţi 
poliţiştii. Vedeau tot, observau tot... Altfel de ce ar fi lăsat 
cartea la vedere, pe noptieră? Phaidon. Sigur că ea ştia 
despre ce era vorba. Fusese redactată de către Platon, 
discipolul lui Socrate. Răsfoind-o, fu frapată de prospeţimea 


229 


şi de modernitatea textului. Poate fiindcă filosofii Greciei 
antice erau la originea sistemului academic în cadrul căruia 
se formase şi ea. Socrate. Platon. Aristotel. Parcurse câteva 
pagini. O citise acum foarte mulţi ani. În liceu să se fi 
întâmplat? Era vorba despre o discuţie care ar fi avut loc în 
celula lui Socrate, chiar înainte ca acesta să-şi fi băut 
otrava. Fusese găsit ţap ispăşitor după catastrofala 
pierdere a bătăliei de către atenieni, în faţa Spartei şi, în 
consecinţă, condamnat la moarte. Unul dintre puţinele 
războaie criticate de Socrate. În celulă, îşi linişteşte 
prietenii, demonstrându-le că sufletul există. 

Hannah trase cu ochiul peste umăr, spre Niels, care 
vorbea în somn. Se duse şi luă pachetul de ţigări, 
chibriturile, patru lumânări şi o pătură şi ieşi pe balcon ca 
să citească. Cele patru dovezi ale nemuririi sufletului, 
expuse de către, în mod incontestabil, una dintre cele mai 
strălucite minţi care fuseseră vreodată pe pământ. Una 
dintre acele călăuze ale umanităţii de care nu poţi da decât 
o dată la o mie de ani. Ca Einstein. Îşi aprinse o ţigară şi 
citi. lute. Dar de ce aşa de iute? îşi planificase oare ceva 
anume? Sorbea cuvintele. Gândirea ciclică: somnul vine 
după trezie care, la rândul ei, vine după somn; binele se 
transformă în rău şi răul în mai bine; ce e mare se 
micşorează, şi mai mare nu ar fi putut fi dacă nu ar fi fost 
cândva mai mic. Astfel, viaţa ia naştere din moarte şi 
invers. 

De ce să fi lăsat Niels cartea la vedere? Al cui martor ar fi 
fost Socrate în procesul iniţiat de Hannah? Al acuzării ori al 
apărării? S-ar fi pronunţat pentru sau împotriva morţii celor 
doi fetuşi? 

Işi continuă lectura. Cu lăcomie. De parcă spera să 
găsească răspunsuri la toate problemele. Următoarea 
dovadă a nemuririi sufletului: reminiscenţa, ideea că 
anumite cunoştinţe sunt înnăscute, ca în cazul acelui pui de 
cuc despre care îi vorbise Eskild Weiss. Încă o ţigară. Să fi 
avut dreptate Socrate? în legătură cu ceea ce astăzi am 
numi revelaţie? Da. Hannah avea deseori şi ea aşa ceva. Şi, 


230 


ca să fie cinstită, de fiecare dată simţea că astfel de lucruri 
soseau de undeva, din ea. Că purtase întotdeauna 
răspunsul în ea. 

Se gândi să intre şi să-l trezească pe Niels. Ce mesaj 
intenţionase să îi transmită prin cartea asta? Că ar fi avut şi 
el un cuvânt de spus? Că a uitat un martor esenţial? Tatăl 
copilului. Să fie cartea contribuţia lui la proces? Da, părea a 
avea sens. Cu siguranţă despre asta era vorba. In care 
variantă, cazul nu era închis. Trebuiau ascultate noi 
mărturii. Noi... _ 

Era la toaletă acum. Inchise uşa. Lăsă capul în chiuvetă şi 
îşi băgă două degete pe gât. Ba nu, mai bine trei. Corpul 
rezistă. Refuza să vomite. Insă ea insistă. Mai că îşi băgă 
toată mâna cât mai departe, spre faringe, până când 
învinse rezistenţa corpului. De cât timp înghiţise pilula? Nu 
cumva era prea târziu? Ba nu, nu era. Uite pilula, în mijlocul 
lichidului galben şi împuţit. Pilula. Ridică fruntea. Era 
leoarcă de transpiraţie. Îi ardea gâtul. Dar era gata pentru 
reluarea procesului. Următorul martor chemat la bară se 
numea Phaidon. 


MARŢI, 14 IUNIE 2011 


54 


Cartierul Islands Brygge. Ora 8:55 


Niels deschise ochii şi îşi simţi pielea din jurul gurii şi al 
ochilor întinzându-se dureros. De parcă, dintr-odată, nu ar 
mai fi fost îndeajuns ca să-i acopere toată faţa. Buzele îi 
erau despicate, îl durea nasul şi un firişor de sânge se 
scurse din rana de la frunte. 

Se ridică şi se duse rapid să se examineze în oglinda din 
baie. Constată că nici vorbă de vindecare în timpul 
somnului. Pielea era tumefiată, plină de hematoame. Işi 


231 


dădu cu apă pe faţă şi, când ridică ochii, o văzu pe Hannah 
în oglindă. Trecură mai multe secunde până să vorbească 
unul dintre ei. 

— Ce-ai păţit? îl întrebă până la urmă. 

Niels se întoarse şi o privi lung. Parcă viaţa era pe cale de 
a o părăsi, părea atinsă de o boală incurabilă. Nu mai era 
decât piele şi os, iar ochii inteligenţi îi erau încercănaţi de la 
oboseală. 

— M-am prins într-o uşă. Nimic grav, încercă să 
ocolească răspunsul, în speranţa că Hannah se va da lao 
parte şi îl va lăsa să treacă. 

Ceea ce, din fericire, aceasta chiar făcu. După care îl 
urmă în living. Afară, razele soarelui matinal făceau să 
scânteieze apele portului, oferind un spectacol orbitor de 
frumos, pe care, până acum câteva săptămâni, îl admirau 
în mod obişnuit ţinându-se în braţe. Asta înainte ca Hannah 
să se îndepărteze de Niels. În prezent, din tot spectacolul 
nu-l mai vedeau decât pe acela al unei banale întinderi de 
apă. Nimic altceva. 

— De ce ai adus cartea asta acasă? 

Niels se uită la volumul lui Dicte şi ridică din umeri. Nu 
avea niciun chef să comenteze cu ea cazul. 

— Hannah... 

— Numai a lovitură cu uşa nu seamănă vânătăile astea, 
constată ea apropiindu-se. 

— Ce vrei să zici? 

— Păi, vânătaia asta de pe obraz... 

O lăsă să-l examineze. Degetele lui Hannah îi atinseră 
uşor rana. Delicat. Drace, doare, dar ce bine e!... închise 
ochii. Poate că, de fapt, exact de asta era nevoie. Să-l 
desfigureze cineva ca să îndrăznească şi ea să-l atingă. 
Dacă despre asta era vorba, era gata de sacrificiu şi pentru 
o simplă mângâiere pe obraz sau... 

— Asta ce mai e? îl întrebă. 

— Ce să fie? 

— Cercul ăsta? 

— Care cerc? 


232 


— Ai un semn în formă de cerc pe obraz. 

Niels se întoarse în baie pentru a se vedea în oglindă. Mai 
întâi, nu observă nimic special. Deşi, poate că... Ba da, 
Hannah avea dreptate, deasupra rănilor de la gură distinse 
un hematom roşu-violet de formă circulară. Şi, în interiorul 
cercului, striaţii minuscule. Gândul îl purtă la ciobul 
descoperit în cabina lui Dicte. 

— Vrei să-mi aduci pantalonii? 

Hannah se execută, dându-i pantalonii cu braţul întins, ca 
unui străin. Niels scoase ciobul din buzunar. Era rotund. 

— Parc-ar fi de la un ceas. 

— Posibil, răspunse el. 

Hannah rămase în spatele bărbatului care îşi lipea 
bucăţica de sticlă de faţă, constatând că se potrivea perfect 
cu urma. Ca aceea a unui ceas de carne, îşi imagină Niels, 
făcut din pielea mea. 

— De ce mi-ai zis că te-a lovit o uşă când, de fapt, te-a 
pocnit cineva? 

Se uită iarăşi în oglindă. Cifre romane. Suspectul îl lovise 
în două rânduri. La prima lovitură se desprinsese capacul 
de sticlă, la a doua, mai dură, se imprimase cadranul pe 
faţă. 


55 


Cartierul Ydre Narrebro. Ora 11:15 


Narrebro. Nu punea aproape niciodată piciorul prin 
cartierul ăsta. Prea multă violenţă, prea multe împuşcături. 
Dacă ar fi să te iei după jurnalişti, în curând îi va fi imposibil 
cuiva să se plimbe pe aici fără a se trezi cu un glonţ în cap. 
Vina fiind a bandelor de imigranţi şi a biker-ilor debutanţi cu 
chef de a fi remarcaţi. În momentul acela însă, străzile erau 
mai degrabă liniştite. Un bărbat cu un câine trecu pe lângă 
maşina lui. Apoi un cuplu de îndrăgostiţi. li urmări cu 
privirea. Dragostea. Pentru el nu mai era decât o amintire 


233 


îndepărtată. Parcă aproape în acelaşi loc ca şi data trecută. 
Din maşină, observă mişcare la fereastra apartamentului. 
Semn bun. Peter era acasă. 

Îşi consultă telefonul mobil: primise două apeluri de la un 
număr necunoscut. Altceva nimic. Ba da: ora. Era 11:17. La 
13 trebuia să ajungă la clinică. Mai erau două ceasuri. Cam 
puţin. Oare va fi de ajuns? Ridică ochii spre apartament. 
După toate aparențele, unul obişnuit, semănând cu toate 
celelalte. Ferestre întunecate şi pereţi din cărămidă 
înnegrită de funingine. Numai că, peste puţin timp, 
apartamentul lui Peter va fi altfel decât toate celelalte. Va 
cunoaşte o transformare radicală. Apartamentul anonim şi 
liniştit, cum mai există alte mii în cartierele populare din 
Copenhaga, va deveni scena unei crime şi se va regăsi pe 
prima pagină a tuturor ziarelor. Încă un pic de răbdare şi pe 
aici vor fi numai benzi de restricţie a accesului, girofaruri, 
maşini ale poliţiei, jurnalişti, camere de luat vederi. 

Jurnaliştii. Interesul enorm al mass-mediei era un 
parametru pe care nu îl luase în calcul. Işi imagina 
articolele din cotidiene, reportajele speciale ale 
televiziunilor şi cum va fi descris ca un monstru. Monstrul 
care îl omorâse pe Peter V. Jensen. li vor zice ucigaş 
nemilos, poate chiar îl vor împopoţona cu vreo poreclă, 
fiindcă presa adora genul ăsta de chestii. Asasinul din 
Copenhaga, înecătorul. Jack Spintecătorul al Danemarcei. 
Călăul. Scutură din cap şi încercă să-şi zăgăzuiască valul 
gândurilor. Era însă dificil. Zilele acestea, creierul lui nu mai 
ştiuse ce era odihna. Medicamentele cu care se îndopase 
pentru a rămâne treaz mai aveau şi alte efecte. inchise 
ochii şi încercă să se relaxeze. Dacă voia să-şi ducă până la 
capăt misiunea şi să nu atragă atenţia, atunci trebuia să fie 
calm. Deschise geanta, în care se găseau seringi, diverse 
anestezice, tuburi de cauciuc, cătuşe, o mască, bandă 
adezivă. Prevăzuse totul. Dincolo de şapte sau opt minute 
în care s-ar fi putut întâmpla orice, situaţia nu i-ar fi putut 
scăpa de sub control. Şapte sau opt minute. Se strădui să 
nu se mai gândească la ele. intotdeauna va exista un risc. 


234 


Esenţialul era să-l reduci la minimum, pregătindu-te cât mai 
bine cu putinţă. Anestezicului îi trebuia cam şapte minute 
pentru a-şi face integral efectul, însă deja după primele 
cincizeci de secunde, Peter va începe să se înmoaie şi va fi 
relativ simplu de manevrat. Din care clipă, totul va deveni 
mult mai simplu. Peter va fi în întregime la dispoziţia lui. 
Sigur, mai exista şi neprevăzutul, cum ar fi un prieten care 
să treacă pe neanunţate. Poate Peter va reuşi şi el să 
scape, cum se întâmplase cu Dicte. Ba nu, aşa ceva nu se 
va mai întâmpla. Nu astăzi. Îşi jurase că nu va mai comite 
imprudenţe. Ultima oară avusese noroc, fiindcă Dicte se 
aruncase de pe pod. Dacă va fi atât de prost încât să repete 
o greşeală aşa de grosolană, cu siguranţă că o să iasă rău. 

Uşa imobilului se deschise şi preafrumoasa blondă ieşi în 
stradă. Peter o pândea de la fereastră. Îşi trimiseră sărutări 
şi schimbară priviri îndrăgostite. Induioşător... Ceea ce 
putea indica faptul că nu se vor mai revedea prea curând. 
Aşadar, Peter rămase singur. Până în momentul în care 
vreo veche cunoştinţă va veni să sune la uşă. Haide, 
aşteptarea nu mai folosea la nimic. Deschise portiera şi ieşi 
din maşină cu geanta în mână. Trecu strada şi se îndreptă 
direct către uşa de la intrare. Sună la acelaşi apartament de 
ieri. 

— Cine e? 

— Bună ziua, merg la patru, dar e interfonul stricat. 

Uşa se deschise imediat. Cu toată proasta reputaţie a 
cartierului, oamenii aveau totuşi încredere unii în alţii. Sau 
poate că pur şi simplu erau obişnuiţi să li se tot strice 
interfonul. 

Intră în hol. Zidurile erau pline de jeg şi de graffiti-uri 
pline de ură. Ziare vechi erau aruncate pe trepte. Urcă la 
etajul patru, de data asta fără a-l mai deranja cineva. 
Aşteptă un pic, cât să-şi tragă răsuflarea, după care sună la 
uşă. 


235 


56 


Centrul orașului. Ora 11:34 


Când Niels intră în magazin, înăuntru nu era niciun client. 
Zilele frumoase de vară clar nu erau propice vânzării de 
ceasuri. Dacă nu cumva cauza era mult mai profundă. Criza 
financiară, poate? 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Ceasornicarul vorbea încet, de parcă tot ceea ce se 
spunea în acel magazin era confidenţial. 

— Poate, răspunse Niels. 

— Căutaţi ceva anume? 

Abia în acest moment, ceasornicarul păru să-i observe 
faţa tumefiată. Cobori imediat privirea, întrebându-se dacă 
nu cumva avea de a face cu un toxicoman. Niels îşi 
prezentă legitimaţia. 

— Poliţia Copenhaga. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Tocmai din cauza asta am venit. 

Niels îşi arătă obrazul cu degetul. Ceasornicarul dădu 
instinctiv înapoi. 

— Din cauza semnului de pe faţă. Cred că a fost făcut cu 
un ceas. Poate aţi şti să-mi spuneţi despre ce marcă este 
vorba. Am adus şi asta. 

Scoase ciobul concav din buzunar. Ceasornicarul păru că 
în sfârşit se linişteşte şi se apropie. 

— Intr-adevăr, s-ar putea, mormăi. Da, un ceas a fost. 

— Ce fel de ceas? 

— Puteţi aştepta o clipă? 

Şi dispăru în spatele magazinului. Niels ţinea ochii lipiţi 
de ceasul de pe perete. După ce se scurseră cincizeci şi 
cinci de secunde, dădu să plece. Se răzgândi după ce se 
văzu scurt într-o oglindă. Fără îndoială urma era de la un 
ceas. Atunci, de ce să nu exploateze detaliul? 

— V-aş ruga să veniţi cu mine. Trebuie să mă uit la 
lumină. 

236 


Niels ocoli tejgheaua şi îl urmă pe vânzător în camera din 
spate, care servea în acelaşi timp şi de birou, şi de atelier. 
Ceasornicarul luă loc la o masă echipată cu o tăblie de 
sticlă luminată de dedesubt. 

— Vă rog să vă aplecaţi puţin. 

Niels se execută, ajungând într-o poziţie inconfortabilă, în 
care nu ar fi putut să rămână prea mult. 

— Şi mai jos. 

Işi lipi obrazul de tăblia de sticlă şi închise ochii pentru a 
se proteja de lumina orbitoare. 

— Dacă arde să-mi spuneţi. 

Ceasornicarul studie atent urma de pe obraz. 

— Vedeţi ceva? 

— Poate. 

— Ce? 

— Incă o clipă, vă rog. 

Bărbatul se ridică şi se duse să se consulte cu unul dintre 
colegi. Niels se sculă de pe scaun. Pe pereţi erau tot felul 
de afişe publicitare. Omega. Seiko. Ceasornicarul se 
întoarse, examinând ciobul de sticlă din toate unghiurile. 

— S-ar zice că este un Eterna, anunţă. Tipul de sticlă, 
forma şi diametrul corespund. Mai pot arunca o ultimă 
privire? 

Niels îşi lipi iarăşi faţa de masa ceasornicarului. 

— Da, asta este. Orele sunt reprezentate cu câte o linie. 
Doar douăsprezece cu două. Vă rog să nu vă mişcaţi. 

Din poziţia inconfortabilă, Niels îl văzu pe ceasornicar 
ducându-se să ia un catalog. 

— Aşa e, confirmă întorcându-se. 

După care compară imaginea din catalog cu semnul de 
pe obraz. 

— Despre ce model este vorba? întrebă Niels 
îndreptându-se. 

— Cred că despre acesta. Foarte probabil. Un model 
comercializat între 1970 şi 1975. Nu prea se mai găsesc în 
ziua de azi. 

— Cam aşa ceva m-a pocnit? 


237 


— După părerea mea, da. Corespunde perfect. Într-o 
vreme, şi regele avea unul la fel. Ceasul Reginei, cum se 
mai zicea la începutul anilor 70. Mai târziu a trecut la 
Longines, la Ole Mathiesen şi... 

— Ceasul Regelui? 

— Un fel de recompensă decernată anual celui mai bun 
soldat din corpul de gardă al palatului. 


57 


Cartierul Ydre Narrebro. Ora 11:38 


Ghici imediat îngrijorarea în ochii lui Peter. Un freamăt 
uşor al pupilelor. Presimţise ceva? Intuise ce îl aştepta? Nu, 
imposibil. Cu siguranţă, nimic din toate astea. Poate că 
doar propria nervozitate îl făcea să ia surpriza lui Peter 
drept teamă. 

— Pari mirat să mă vezi, spuse zâmbind. 

Peter aprobă. 

— Voiam să discut ceva cu tine. 

Peter ezită. Nu e grav, prevăzuse şi asta. 

— Zău? 

— Am încercat să te sun. 

— Acum? 

— O fi telefonul meu de vină. Tocmai mi-am schimbat 
abonamentul. Dar cum tot treceam pe aici... în sfârşit, cred 
că pot să te ajut. 

— In ce sens? 

— Ca să-ţi rezolvi problemele. Pot intra? 

Încă o ezitare. 

— N-o să ne ia decât o clipă. 

Peter făcu un pas într-o parte pentru a-l lăsa să intre. 
Bărbatul simţi o imensă uşurare. Trecuse peste unul dintre 
principalele obstacole. Nu îl încânta deloc gândul că ar fi 
putut fi obligat să forţeze intrarea, cu toate riscurile ce 
puteau decurge de aici. Fizic, Peter era departe de ceea ce 


238 


s-ar putea numi o forţă a naturii, ceea ce nu însemna că nu 
ar putea constitui un adversar redutabil, şi ar fi fost 
îndeajuns un pic de gălăgie în casa scărilor, ţipete şi 
strigăte de ajutor pentru a scoate vecinii din casă şi pentru 
a le aduce poliţia pe cap. Din fericire, scenariul catastrofic 
nu avu loc. 

— Mulţumesc. Drăguţ din partea ta. 

Două camere întunecoase şi strâmte. Mobilier ieftin, 
parchet uzat, pereţi goi. Pe o masă era aşezat un terariu în 
care un şarpe stătea nemişcat. 

— E un şarpe coral, explică Peter râzând. L-am botezat 
Hitler. 

— OK. 

Peter suferea de diferite tulburări, legate de accidentul 
pe care îl avusese la şaptesprezece ani, care îl împiedicau 
să muncească, printre care angoasă şi depresie. Acum 
părea să se simtă bine. Era îndrăgostit şi avea toate 
motivele să surâdă. Un poster imens acoperea aproape în 
totalitate un perete. 

— Ai auzit de L.A. Ring? îl întrebă Peter. 

Se uitară amândoi la imaginea care reprezenta o bătrână 
aşezată pe sacul pe care se presupunea că îl adusese până 
acolo, la o margine de drum, după o zi grea de muncă, cu 
braţele atârnând, ajunsă la capătul puterilor. Probabil că 
renunţase. Deasupra capului plutea la pândă îngerul morţii, 
gata să o ia cu el. 

— Nu. 

— Este o imagine mărită, explică Peter. Seara. Bătrâna şi 
Moartea, se cheamă tabloul. A fost făcut în 1887. Cu o clipă 
înainte ca modelul să moară. 

— Cam macabru. De ce ţi l-ai pus pe perete? 

Peter îl privi o clipă până în adâncul ochilor. 

— Fiindcă reprezintă ceea ce simt. Moartea este 
încontinuu alături de mine şi asta încă de când am avut 
accidentul. 

Peter se întoarse şi se duse în bucătărie, puse apa la fiert 
pentru cafea, după care scoase ceştile şi linguriţele. 


239 


— Nu am decât cafea solubilă, îi strigă. 

— Perfect. 

— Vrei şi lapte? 

— Nu. 

Nu avea cum să rămână singur în living decât câteva 
secunde. Trebuia să profite. Deschise geanta şi scoase o 
seringă. Şapte până la opt minute. Cuvintele îi răsunau în 
minte, dar reuşi să le ignore. Trebuia să se concentreze 
asupra misiunii. Deocamdată, unicul lucru care conta era 
ketamina. Opt milimetri. Intramuscular. Se injecta direct în 
muşchiul trapez. Cu un ac scurt, de douăzeci şi cinci de 
milimetri, pentru a evita să ajungă la plămân. Anestezicul, 
de o redutabilă eficienţă, avea o reputaţie proastă în 
Danemarca din cauza tendinței supărătoare de a provoca 
pacienţilor coşmaruri îngrozitoare. Ei, coşmarurile vor fi 
chiar cea mai mică dintre grijile lui Peter în acest moment, 
gândi el. Pregăti ambuscada aşezându-se după uşă şi 
aşteptă. Peter se întoarse cu tava în mâini. 

— Tare sunt curios cum m-ai putea ajuta... 

Înfipse acul exact unde trebuia, în umăr, între coloana 
vertebrală şi omoplat, injectându-i dintr-o apăsare întreaga 
doză de ketamină. Tava cu ceştile de cafea căzu pe jos cu 
zgomot. Cioburi de ceramică se împrăştiară peste tot. Peter 
nu avu nicio reacţie. Poate că pur şi simplu nu înţelesese ce 
se întâmpla. Poate că refuzase să înţeleagă. O veche 
cunoştinţă îi sună la uşă, îl anunţă că doreşte să-l ajute, el îl 
lasă să intre, îi oferă o cafea şi, dintr-odată, cunoştinţa asta 
îi înfige un ac în umăr de parcă ar fi un animal ajuns la 
abator. 

— Ce te-a apucat? exclamă Peter pipăindu-şi umărul. 
Observă seringa. Mi-ai injectat ceva! In voce nu era nici cea 
mai mică urmă de furie, ci doar uimire. Mi-ai injectat ceva! 

— Ba nu, încercă bărbatul să nege, ascunzând seringa la 
spate. 

— Ba da. 

— Ba nu, te-nşeli. 


240 


Se strădui să lungească discuţia absurdă. Trebuia să 
câştige timp, întrucât cu fiecare secundă care trecea, 
ketamina intra tot mai profund în corpul gazdei, făcându-i 
tot mai grele mişcările, otrăvindu-l. 

— De ce-ai făcut asta? Ce se-ntâmplă? 

Intrebarea rămase fără răspuns. De data aceasta Îl 
cuprinse furia. Nu se mai putea stăpâni prea mult. 

— Ce căcat se-ntâmplă? 

Uşa. Trebuia să îi taie retragerea. Era esenţial. Se aruncă 
în direcţia ei, evitând, în trecere, o lovitură dură cu piciorul 
însoţită de răgetul animalic al gazdei. 

— Ce se-ntâmplă? urlă aceasta trecând din nou la atac. 

De data aceasta, Peter îşi atinse ţinta: figura. Bărbatul 
simţi o durere teribilă în buză şi gura se umplu de gust de 
sânge. Nu îşi pierdu însă concentrarea: 

— Potoleşte-te, Peter. E doar o neînțelegere. 

— ţi baţi joc de mine? 

Anestezicul începea să-şi facă efectul. Privirea lui Peter 
devenea tot mai tulbure, tot mai pierdută. Mişcările îi erau 
stângace. Cuprins deodată de panică, alergă spre masă, 
sperând, poate, să dea de o armă ori de telefonul de la care 
ar putea cere ajutor. Degeaba. Incercă un nou atac, dar 
braţele îi tremurau şi nu mai reuşi altceva decât să bată 
aerul. Picioarele începură să se clatine şi braţele să îi 
înţepenească. Se împletici ca un om beat. Se împletici. 
Corabia începea să ia apă. Peste puţin se va duce la fund. 

Peste puţin. 

— Ce mi-ai făcut? întrebă cu voce pierdută, nazalizată. 

După o ultimă încercare sub semnul resemnării şi sortită 
eşecului, Peter se prăbuşi în braţe. 

Peste puţin. 

Il prinse şi, cu o mişcare rapidă, îi seceră picioarele. 
Căzură amândoi pe jos cu un zgomot înfundat. Peter era 
dedesubt. Făcuse spume la colţurile gurii, iar ochii îi erau 
pe jumătate închişi. Una dintre caracteristicile ketaminei 
era că provoca o stare apropiată de transă şi secreție de 
salivă în exces. Nu mai avea niciun rost să-l ţină lipit de 


241 


podea. Mugşchii lui Peter se relaxară încet. Respiră brusc, 
sacadat, semănând cu un soldat în agonie, pe câmpul de 
luptă. Doar că nu se prăbuşi ciuruit de gloanţe, ci în urma 
unei doze puternice de anestezic. Ochii se rostogoliră în 
cap. Peter încă lupta, dar fără convingere. Fiindcă, de fapt, 
renunţase demult. Pricepuse că nu avea de ales. 

Peste puţin. 

— Lasă-mă,  javră, mormăi într-o ultimă  tresărire 
disperată, ca un peşte zvârcolindu-se pe uscat. Lasă-mă. 

Peste puţin. 

După care îşi pierdu cunoştinţa, îl lăsă pe Peter pe jos şi 
se ridică. Trase adânc aer în piept şi încercă să-şi regleze 
pulsul. Deocamdată nu câştigase nicio bătălie. Greul abia 
acum începea. 

Acum. Se uită la ceas. Trebuia să plece de aici cel mai 
târziu la douăsprezece şi jumătate. 


58 


Cartierul Islands Brygge. Ora 11:42 


Cel mai bine îi făcu să iasă pe terasă, să simtă aerul 
proaspăt mângâindu-i chipul, să se uite jos, în stradă, unde 
viaţa îşi continua imperturbabil cursul. Viaţa, se gândi. Sau 
moartea. 

Hannah sună la Rigshospitalet şi ceru legătura cu clinica 
de ginecologie. li răspunse o voce de femeie în vârstă. Cu 
certitudine o femeie cu experienţă, pe care nu o mai putea 
mira nimic. 

— Mă numesc Hannah Lund. Vă sun întrucât doresc să 
avortez chirurgical. 

— Da? 

— Da. Iniţial, fusese prevăzut să avortez medicamentos, 
dar... 

— Aici? La Rigshospitalet? 

— Da. 


242 


— Deci aveţi fişă la noi. 

— Da. 

— Cum aţi spus că vă numiţi? 

— Hannah Lund. 

— Dacă vreţi să-mi spuneţi numărul carnetului de 
asigurat. 

Hannah i-l dădu, după care aşteptă. O pauză scurtă, în 
timpul căreia îşi auzi interlocutoarea tastând la computer. 

— După câte văd, ar fi posibil mâine, ţinând cont că aţi 
mai fost la noi. Mâine la prânz. Puteţi? 

— Da, e perfect, răspunse Hannah. 

— O să vă rog să veniţi puţin mai devreme. La sosire, 
mergeţi întâi la recepţie, în holul principal. Acolo veţi primi 
informaţiile necesare. Înainte de intervenţie vi se va mai 
face o ecografie. 

— Bine. 

— Este important să nu mâncaţi de dimineaţă. Da? 

— Bineînţeles. 

— Perfect. Vă urez curaj, conchise femeia înainte de a 
închide. 

Hannah băgă telefonul în buzunar. Cât să fi durat 
conversaţia? Un minut? Poate două? Aşadar, de două 
minute era nevoie pentru a programa un dublu asasinat. 
Câte un minut pentru fiecare. 

Se uită la maşini, la oamenii care ieşeau din ele, la cei 
care mergeau într-o direcţie oarecare, la tinerele mame 
împingând landourile şi strălucind de fericire. De ce am dat 
telefonul ăsta? se întrebă. De ce să fie atât de importantă 
metoda? Ca şi metoda prin care se va executa sentinţa. 
Fiindcă judecătorul nu e totuna cu călăul. Rolul 
judecătorului este să judece, altora revenindu-le acela de a 
pune în executare sentinţa. Şi este mai bine aşa. 

Privirea îi căzu pe cartea pe care o lăsase pe masa de pe 
terasă. Se gândi la reflecţiile lui Socrate despre suflet. 
Venise momentul pentru a fi ascultat şi ultimul martor. 


243 


59 


Centrul oraşului Copenhaga. Ora 11:46 


— Ai zis prima jumătate a anilor '70? 

— Da, Casper. Membrii gărzii regale care au primit 
Ceasul Regelui între 1970 şi 1975. Găseşte-mi lista. 

— Când ai vrea să... 

— Imediat, îl întrerupse Niels în clipa în care trecu prin 
faţa primăriei, pe bulevardul H.C. Andersen, către insula 
Amager. 

Casper îi promise să ia legătura cu el imediat ce va avea 
lista. Şi se ţinu de cuvânt, fiindcă îl sună doar puţin mai 
târziu, când Niels o luă la stânga, pe strada Stormgade, 
către Christiansborg. 

— Eşti pregătit? 

— Da. 

— Rune Toft, 1970. Søren Elmkvist, 1971. Mogens N. 
Brink, 1972. Allan K. Andersen, 1973. Filip Salvgren, 1974. 
Şi Bjarne Fjord Jensen, 1975. Mai ai nevoie de ceva? 

— Mulţumesc, trimite-mi lista prin SMS. 

Închise telefonul şi trecu în viteză prin faţa castelului 
Christiansborg, unde câţiva gardieni publici îşi aduceau 
contribuţia la existenţa unei lumi mai paşnice. Pacea, se 
gândi Niels observându-şi chipul desfigurat în oglinda 
retrovizoare, nu la ziua de azi se referă. 


Profeţia lui Sommersted despre căderea din funcţie a 
maestrului de balet încă nu se împlinise. Dar, dacă te luai 
după expresia facială, nu era decât o chestiune de timp. 
Niels îi bătu la uşă. Frederik Have ridică ochii. 

— Am un nume, anunţă Niels fără a se aşeza. 

— Ce aţi păţit la faţă? 

— Un nume de familie. Cel al omului pe care îl caut. De 
fapt, am cinci. 

Îi întinse maestrului de balet telefonul mobil, arătându-i 
mesajul primit de la Casper. 


244 


— Vă spune ceva vreunul dintre aceste nume? 

— Joachim. 

— Joachim? 

— Joachim Elmkvist. Soren Elmkvist a fost tatăl lui, 
explică maestrul de balet dându-i înapoi telefonul. Mi se 
pare că a murit acum ani de zile. Făcuse un cancer, înainte 
ocupa nu mai ştiu ce funcţie pe la Apărare. 

— In garda regală? 

— Poate. 

— Unde pot da de Joachim? 

— La ora asta ar trebui să fie jos, la antrenament. Vreţi 
să aflu? Dau doar un telefon şi... 

— Nu, prefer să verific chiar eu. 

Când ajunse pe coridor, Niels îl auzi pe maestrul de balet 
propunându-i să-l însoţească. Nu se obosi să îi răspundă. 
După ce întrebă o femeie întâlnită pe culoar pe unde 
trebuia să o ia, se trezi alături de vreo douăzeci de balerine 
într-un ascensor a cărui sarcină maximă admisă era de o 
mie şase sute de kilograme. După care nu făcu decât să 
urmeze  stolul spre habitatul lui natural: sala de 
antrenament. Nu intră imediat, ci rămase câteva clipe 
pentru a privi prin peretele de sticlă dansatorii care îşi 
făceau încălzirea. Se uită atent la figurile bărbaţilor. Mai ai 
puţin până să te trezeşti cu cătuşele la mâini, se gândi Niels 
întrebându-se care dintre ei fusese cel care îl pocnise 
aseară şi o împinsese pe Dicte să se arunce în gol. Te voi 
târi afară din Teatrul Regal şi vei merge cu ochii în pământ 
de ruşine. 

Bătu la uşă, apoi o deschise. Doar doi dansatori ridicară 
privirea. 

— Joachim Elmkvist! spuse cu voce tare. 

Niciun răspuns. Trecu toate figurile în revistă. Doar o 
dansatoare părea interesată de întrebare. 

— Nu e aici. 

— Nu a venit azi? 

— Şi nici la telefon nu răspunde. 

— Ştie cineva unde îl pot găsi pe Joachim Elmkvist? 


245 


Din ultimul rând, o tânără clătină din cap. Părul îi era 
negru şi mătăsos. Probabil că avea origini mediteraneene. 

— Îl cunoaşteţi pe Joachim? Unde poate fi? 

Fata se apropie cu pas prudent, de parcă faptul de a 
merge îi provoca dureri. Poate că aşa şi era. Poate că uita 
de durere doar când dansa. Simţindu-i încurcătura la ideea 
de a sta de vorbă în faţa celorlalţi, Niels o invită pe coridor. 
În momentul în care închise uşa, îi făcu semn profesorului 
că putea continua. Muzica reîncepu. 

— Sunteţi împreună cu Joachim? o întrebă Niels. 

— Eram. Am rupt relaţia acum trei săptămâni. 

— Cu Dicte ce fel de legătură avea? 

Balerina ridică din umeri. 

— Credeţi că are vreun amestec? 

— Erau mai apropiaţi? Se culcau împreună? 

Fata negă din cap. 

— Erau amândoi interesaţi de toate prostiile acelea 
despre viaţa de după moarte. 

— Cum adică? 

— Uitaţi, eu provin din lutlanda, de la Aarhus. Aşa că sunt 
cu picioarele pe pământ. 

— Ştiţi să vă ascundeţi bine. Mai aveţi şi alte lucruri de 
ascuns? 

Balerina surâse pentru întâia oară. 

— Aşadar, Dicte şi Joachim erau amândoi obsedaţi de 
moarte? 

— De moarte şi de călătoriile astrale, completă sarcastic 
fata. Şi când ne-o trăgeam, tot complicat trebuia să fie. Nu 
am reuşit niciodată să fiu la unison cu el. Inţelegeţi ce 
vreau să zic? 

Şi zâmbi maliţios. 

— Complicat? în ce sens? 

— Trebuia să ne ţinem respiraţia până când... în sfârşit, 
înţelegeţi dumneavoastră. 

— Altceva? 

— Meditaţia interioară. Închizi ochii şi te joci de-a 
planatul pe deasupra propriului corp. Chestii de genul ăsta. 


246 


— Şi Dicte? 

— Ea l-a convertit, nu invers. Ea era persoana 
periculoasă. 

Niels o privi câteva clipe. 

— Ştiţi unde l-aş putea găsi? 

— Nu. N-am idee. 

— Dacă v-aş conduce la poliţie şi v-aş lăsa douăzeci şi 
patru de ore într-o celulă îngheţată ca să vă aduceţi 
aminte? 

Dansatoarea înghiţi în sec. 

— Am locuit împreună în Vesterbro, într-un apartament 
pe care l-a subiînchiriat, dar a trebuit să plece la începutul 
lunii. 

— Unde? La mama lui? La o fostă iubită? La cine? 

— Poate că la Lennart. Habar n-am. 

— Lennart? 

— Un fost dansator. Care-a lăsat-o baltă la doisprezece 
ani. 

— Ce a lăsat baltă? 

— Şcoala de balet. Un ratat de prima mână, dar la el se 
întorcea Joachim de câte ori avea probleme. Chiar şi 
financiare. 

— Unde locuieşte Lennart? 

— În Jaegersborggade. Numărul l-am uitat, dar numele 
de familie este Møller. 

— Mulţumesc, murmură Niels înainte de a pleca în fugă. 

Trebuia să sune la sediul central pentru a solicita un 
mandat de percheziţie. Ba nu, o va face chiar el. Personal îi 
va pune cătuşele şi le va strânge bine, ca să îi între în 
carne, şi pe urmă îl va împinge de la spate prin tot oraşul, 
ca acei generali romani care, după victorie, defilau până în 
Forum arătându-l tuturor pe şeful duşman închis într-o 
cuşcă. Aşa se vor petrece lucrurile. De la Narrebro până în 
piaţa din faţa primăriei, pe mijlocul drumului, iar el va păşi 
în urma ucigaşului lui Dicte, pentru ca toţi locuitorii din 
Copenhaga să constate o dată pentru totdeauna ce 


247 


însemna să împingi nişte nefericiţi să se sinucidă sub ochii 
lui Niels Bentzon. 

— Dicte, se auzi zicând în clipa în care intră în maşină. Și 
apoi, băgând în marşarier şi fixând girofarul albastru 
deasupra, adăugă: Sar cu tine. 


60 


Cartierul Ydre Narrebro. Ora 11:55 


Oare ce simti în starea asta? 

Această întrebare îi trecuse bineînţeles prin minte: cum 
era să te trezeşti cu capul prins într-o menghină de oţel, 
legat şi cu căluş în gură, incapabil de a face şi cea mai mică 
mişcare? Groaza se întindea ca un văl peste ochii înnebuniţi 
ai lui Peter. Scotea gemete care de-abia se auzeau, 
exprimând teroarea mai mult decât ar fi putut-o face 
cuvintele. 

— Stai liniştit, oricum nu te poate auzi nimeni. 

Nu era de ajuns. Peter continua să horcăie. 

— Te voi ucide, dar nu vei muri fără rost. Am nevoie de 
tine. Trebuie să mă ajuţi. 

Goli geanta şi pregăti bazinul cu apă. Se uită la Peter şi 
se întrebă dacă totuşi nu îi era milă de el. Răspunsul era: 
nu. În primul rând nu trebuia să lase să se strecoare nici 
măcar umbra vreunui sentiment de compasiune. Miza 
misiunii era prea importantă. 

Se auziră paşi pe casa scărilor. 

li auzi clar. Işi imagină că se deschidea uşa şi frumoasa 
blondă intra deodată în living, se uita oripilată la incredibilul 
tablou care se oferea, că el era obligat să se arunce asupra 
ei şi să o omoare sub ochii unui Peter înspăimântat, că ea 
se zbătea, că el o imobiliza, îi prindea gâtul în menghina 
palmelor şi strângea. Nu era tocmai scenariul dorit, nici 
vorbă de aşa ceva, dar dacă se va dovedi necesar, nu va 
ezita. Poate că îl va putea utiliza chiar mai târziu... dacă 


248 


încercarea cu Peter va fi sortită eşecului. Ba nu, trebuia să 
fie o persoană care deja ajunsese în lumea de dincolo. Una 
în stare să se întoarcă ulterior în propriul trup. O persoană 
dotată cu această rară calitate. Da, una pentru care regatul 
morţilor să nu fie un teritoriu necunoscut. 

Auzi paşii urcând în continuare şi îndepărtându-se. Era 
iarăşi singur, doar cu Peter, în micul lor univers de groază şi 
de moarte iminentă. 

— Voi încerca să operez cât mai rapid, îl anunţă. ţi 
promit că nu ai să simţi nimic. 

De ce îi spusese asta? Era absurd. Habar nu avea ce 
puteai simţi când te înecai. Totuşi, fiind vorba despre 
Peter... Doar aveau o legătură deosebită, întotdeauna 
avusese această impresie. O legătură bazată pe încredere, 
prietenie aproape. Ţinea la Peter. Îi făcuse cea mai bună 
impresie încă de când se cunoscuseră. Peter nu era ca toţi 
ceilalţi, nu îşi ascundea sentimentele nici când era fericit, 
nici când era trist şi nici, cum se întâmpla mai mereu, când 
viaţa se părea insuportabilă. Gândindu-se la natura 
depresivă a lui Peter, îi reveni curajul. Poate că de fapt îi va 
face un serviciu ţinându-l cu capul sub apă până când va 
muri. Ba nu, era un raţionament prostesc, ştia asta. Sigur 
că nu îi va putea face niciun serviciu lui Peter ucigându-l. 
Mai ales acum, când viaţa îi era pe punctul de a se 
schimba. Doar cunoscuse o femeie. Simţi, pentru câteva 
secunde, o anumită tristeţe la gândul frumoasei blonde 
care îi va descoperi cadavrul. Nimeni nu merită să-şi 
descopere fiinţa iubită asasinată. Nimeni nu merită o 
asemenea suferinţă. Îşi alungă gândul din minte. Nu era 
vremea pentru astfel de reflecţii. Gândirea este un blestem 
şi nu aduce cu ea nimic bun. Acum trebuia să acţioneze. 

— Voi încerca să fac totul cât mai repede cu putinţă, 
repetă apropiindu-se de Peter şi apucându-l de cap. ţi 
promit. N-o să dureze mult. Am o misiune extrem de 
importantă să-ţi încredinţez. Înţelegi? 

Peter gemu. 

— Trebuie să mă asculţi. Poţi face asta? 


249 


_ Peter încercă să aprobe din cap. Bărbatul îşi privi ceasul. 
In curând va fi ora prânzului. Nu mai avea nicio clipă de 
pierdut. Îi rămânea doar puţin mai mult de o jumătate de 
oră pentru a-l trimite pe Peter pe lumea cealaltă şi pentru 
a-l aduce înapoi. Şi poate nu o singură dată. Pentru ca, 
până la urmă, să-l omoare de-a binelea. 

— O să-ţi explic ce aştept de la tine. 


61 


Cartierul Nørrebro. Ora 12:15 


Niels simţi cum îl cuprindea furia, în clipa în care cobori 
din automobil. Fii calm, îşi zise. Relaxează-te. Cine îl 
adusese în starea asta? Indiscutabil, Joachim Elmkvist. Cel 
pe care Niels îl urmărise şi care nu ezitase să-l împingă în 
gol în momentul în care era să pună mâna pe el. Dacă nu 
cumva motivaţia furiei era chiar mai profundă. Viaţa 
sentimentală îi era un fiasco. De acum Kathrine ieşise din 
viaţa lui, lucru mai degrabă bun, ţinând cont de halul în 
care se distrugeau reciproc. Totuşi, îi lipsea. Cât despre 
Hannah, ea era în drum către o gaură neagră de unde nu o 
va mai putea aduce niciodată înapoi. Nu cumva însă, din 
cauza lui, merseseră toate prost? Dacă, în realitate, el era 
agentul patogen? În timp ce se îndreptă către numărul 12 
de pe strada Jaegersborggade, îşi spuse că, poate, ar trebui 
să poarte un ecuson cu un mesaj de avertisment, însoţit de 
un cap de mort, ca acelea de pe pachetele de ţigări: 
„Atenţie! Relaţia cu Niels Bentzon, în cel mai bun caz, nu 
duce nicăieri. In cel mai rău, dăunează grav sănătăţii!” 

Cum cifra zecilor lipsea, însă tocmai trecuse de 10 şi 
zărea 14 ceva mai departe, presupuse că ajunsese la 
adresa potrivită. Numele nu apărea pe lista interfonului, ci 
doar „Etajul 3 la stânga”. Niels se pregăti să sune, dar se 
răzgândi. Dacă Joachim era acasă, nu va ezita să o ia la 
fugă. Poate că o va şterge pe scara de serviciu. 


250 


Lângă uşă observă o gură de aerisire deschisă larg, prin 
care se auzea muzică pop. Kun for mig. Kun for mig („Doar 
pentru mine. Doar pentru mine.”), urla cântăreţul. Niels 
bătu în geamul deschis. 

— Da? 

Volumul muzicii se reduse. Aruncă un ochi înăuntru şi 
descoperi un fel de atelier în care un bărbat în salopetă 
repara o lampă. 

— Sunt Niels Bentzon, de la poliţia din Copenhaga. 
Sunteţi portarul? 

— Da. 

— Aveţi acces la toate apartamentele? 

— Tehnic vorbind, da. Legal, nu. 

— Să ne oprim la aspectul tehnic. Aş vrea să mă ajutaţi 
să intru într-un apartament de la etajul trei. 

Portarul ezită. Niels se aştepta să fie întâmpinat cu o 
ploaie de proteste. Bărbaţii care cărau după ei snopi de 
chei se arătau mai întotdeauna recalcitranţi. Când însă îşi 
prezentă legitimaţia, portarul se mulţumi să clatine din cap 
şi se ridică. 

Niels vorbea încet: 

— După ce descuiaţi, puteţi cobori la loc, în atelier. 

— Nu ar fi cazul, mai înainte, să batem la uşă? 

— Faceţi ceea ce vă spun. 

— OK. 

Portarul băgă cheia în broască şi descuie. Niels intră fără 
a se mai anunţa, în pofida regulamentelor emise cu ani în 
urmă de cine ştie care funcţionari şi sortite, evident, să fie 
ocolite atunci când împrejurările o cereau. 

— Joachim! spuse cu voce tare. Poliţia Copenhaga! 

Niciun răspuns. 

— Joachim? 

Se uită în jur. Livingul era plin de mobilier stricat, ca 
aruncat la întâmplare prin încăpere. În aer plutea miros 
dulceag de canabis şi de tutun. O cutie de vin pe care se 
vedea poza unui cangur zăcea pe masă. Pe parchet, încă o 
sticlă de vin care lăsase o pată violacee. Abia după mai 


251 


multe secunde, Niels observă trupul ghemuit într-un sac de 
dormit, într-un colţ. 

— Joachim Elmkvist? 

Se apropie şi îl scutură pe cel care dormea: privire 
somnoroasă, pupile contractate, voce slabă. 

— Ce e? 

Niels înţelese imediat că nu despre Joachim era vorba. 
Tânărul la care se uita era prea palid, prea pipernicit, o 
zdreanţă omenească dependentă de canabis. 

— Lennart? Lennart eşti? 

— Poftim? 

Încercă să se ridice în capul oaselor, dar până la urmă 
rămase într-o poziţie stranie, lipit de colţul camerei. 

— Sunt Niels Bentzon de la poliţia din Copenhaga. 

— Am plătit ce-a fost de plătit. 

— Nu mă îndoiesc. Îl caut pe Joachim Elmkvist. 

— Nu-l cunosc. 

Niels oftă şi se abţinu să îi tragă un şut între picioare. 
„Nu-l cunosc” era răspunsul obişnuit în mediul micilor 
delincvenţi. 

— OK, zise polițistul luând un pacheţel ambalat în folie de 
aluminiu de pe masă. Să tot fi fost vreo zece grame, poate 
puţin mai mult, în orice caz suficient ca să-l ducă pe sus la 
secţie. Să admitem. În cazul ăsta însă, trebuie să-ţi cer să 
mă urmezi. 

— Băi, gagiu, ia du-te-n mă-ta! 

Întorcând capul, Niels descoperi un rucsac sub un fotoliu 
desfundat. Îl luă şi începu să caute în el, pe când Lennart 
bombănea fără şir. 

— Băi, gagiu, n-auzi?! exclamă de mai multe ori, fără ca 
Niels să-i ia în seamă protestele. 

În sac dădu de îmbrăcăminte sport de marcă, o trusă de 
toaletă având în ea o periuţă de dinţi şi gel de păr, apoi un 
card de la asigurările sociale pe numele Joachim Elmkvist. 

— Unde e? 

— Ti-am mai zis că... 

— Gura! 


252 


Pe Niels îl surprinse propria brutalitate. 

— Uite cum stăm: acum o să-mi spui unde e. Şi când se 
întoarce. 

— Nu ştiu nimic. 

După răspuns, un şir de vorbe goale, fără cap şi coadă, 
despre faptul că n-aveau voie caraliii să dea buzna în casa 
lui şi să-l hărţuiască cu tot felul de întrebări. Niels deschise 
buzunarul lateral al sacului: o bancnotă mototolită de o 
sută de coroane, comprimate pentru durere de cap, 
prezervative, încă un card de la asigurările sociale şi o carte 
de vizită pe care scria cu albastru S/eep. Niels reflectă. Işi 
aduse aminte că mai văzuse aşa ceva în apartamentul lui 
Dicte. „Clinica Somnului Copenhaga”, având drept logo o 
semilună. Strada Sølvgade, numărul 17. O întoarse. Pe 
spate erau imprimate zilele săptămânii şi căsuțe pentru 
notarea orelor de consultaţie. 14 iunie, ora 13. Astăzi. Se 
uită la ceasul de la telefonul mobil. Mai era puţin până la 
12:30. Poate că nu era prea târziu. 

— Lennart, tu vii cu mine. 

— Ce? De ce? 

Niels îl prinse de mână şi-l trase afară din sacul de 
dormit. Era uşor ca un nou-născut. 

— Lasă-mă! 

ÎI trase mai departe, pe podeaua livingului. Lennart 
protestă ca un copil. 

— Lasă-mă măcar să mă îmbrac. N-am făcut nimic. 

— Asta s-ar putea, dar ştiu că imediat ce mă întorc cu 
spatele o să-l şi suni pe Joachim pentru a-l avertiza... 

Lennart îl întrerupse: 

— Gagiu, pe bune nu, îmi dau cuvântul. 

— Arată-mi telefonul. 

Lennart îl privi drept în ochi. Nu părea deloc dispus să se 
potolească. Niels se aplecă spre el: 

— Telefonul. Imediat! 

Lennart se ridică şi căută în buzunarul blugilor aruncaţi 
mototol în baie. 


253 


— Îl iau la mine şi ţi-l dau înapoi când te faci băiat 
cuminte. 


62 


Cartierul Ydre Narrebro. Ora 12:28 


— Haide! Se poate! îi strigă lui Peter, încercând încă o 
dată să-i repornească inima cu ajutorul defibrilatorului. 
Haide, Peter, trezeşte-te! Hai, băiete!... 

Sesiză în tonul vocii sale, mai ascuţite decât de obicei, a 
altuia parcă, un început de panică. Peter îl ţintuia cu 
privirea sau, cel puţin, aceasta era impresia pe care i-o 
lăsa. De parcă l-ar fi întrebat: „De ce? De ce m-ai omorât?” 
Aproape că îi putea auzi întrebările. Nu, nu era decât 
panica pe cale să-l facă să-şi piardă capul. Peter era mort. 
Ochii îi erau goi. Mai făcu o încercare cu defibrilatorul. 
Corpul fără viaţă al lui Peter tresăltă înainte de a cădea la 
loc, inert. Nu, strigă în gând, nu! Nu putea să eşueze. Poate 
că Peter era ultima lui şansă. Trebuia să se întoarcă la 
viaţă, să se întoarcă dintre morţi şi să îi spună ce reuşise să 
găsească. Adrenalină. Un miligram. Direct în venă. Sau în 
inimă? Ştia că era riscant. Dar nu avea de ales. Puse un ac 
lung în seringa cu adrenalină. Trebuia înfipt sub stern, în 
direcţia umărului stâng. După care nu trebuia să uite să 
tragă uşor de piston pentru a aduce puţin sânge în seringă. 

Transpiră. Picături de sudoare îi cădeau peste trupul lui 
Peter ca o ploaie măruntă. Să fi încurcat flacoanele? Nu, 
imposibil. Doar verificase totul de două ori. Constată 
imediat că adrenalina nu avea niciun efect. Peter era mort. 
Nu! Masaj cardiac. 

— Haide,  murmură,  trezeşte-te, deschide ochii şi 
povesteşte-mi ce ai văzut. 

Privirea îi căzu pe ceasul de pe perete în momentul în 
care, inconştient, întoarse capul lui Peter la care nu mai 
suporta să se uite. Gândul că mai înecase un om îl scârbi. 


254 


Era 12:35. Peste puţin avea oră la clinică. Rămăsese aici 
mai mult decât prevăzuse. 

— Haide, repetă, de data asta pentru sine însuşi. 

Reluă masajul cardiac. Numără rapid în minte. Era a 
treizecea compresie. Probabil că apăsase prea puternic. 
Trecu la etapa următoare: respiraţia gură la gură. li dădu 
capul pe spate, îi ridică bărbia, trebuia, mai ales, să fie 
atent să menţină căile respiratorii fără vreun obstacol şi să 
evite să trimită aerul în stomac. Buzele lui Peter erau de 
acum reci, moarte. Nu! îşi strigă în gând, cu disperare. 
Haide. Masaj cardiac. Mai tare. Defibrilator. Nicio reacţie. 
Niciun semn de viaţă. Era 12:42. Se terminase. Creierul 
pricepu, dar mâinile continuară să se încăpăţâneze, fără 
rost, încă vreo câteva minute. Era de parcă ar fi încercat să 
readucă la viaţă o păpuşă. În sfârşit, lăsă capul lui Peter pe 
podea, îi închise ochii şi îşi reţinu lacrimile. După care se 
ridică şi îşi băgă lucrurile în geantă. Mecanic. Să fi lăsat pe 
undeva vreo amprentă digitală? Nu, avusese grijă să 
şteargă totul cu alcool cât timp Peter era inconştient. Nicio 
urmă. Se uită la posterul de pe perete. L.A. Ring. 

Bătrâna care îşi aştepta moartea. Se gândi la ceea ce îi 
spusese Peter: Reprezintă ceea ce simt. Moartea este 
încontinuu alături de mine. 


63 


Clinica Somnului Sleep. Ora 13:07 


Niels puse pistolul în tocul de la centură, la spate, pe sub 
cămaşă, deşi oţelul rece al armei îi irita pielea. Nu se putea 
opri să nu tragă cu urechea la conversaţia secretarei. Cu 
toate că în jur ar fi fost lucruri mai interesante de ascultat: 
emisiunea de la radio, în care era vorba despre efectele 
caniculei asupra moralului, femeia din stradă care nu mai 
contenea să-şi întrebe soţul de ce îi era frică de ea, ce nu 
era în ordine cu el? Ceea ce însă îi incita curiozitatea era 


255 


faptul că secretara se străduia să facă în aşa fel încât să nu 
se audă cuvintele. Vorbea în şoaptă, cu o mână la gură, 
zâmbindu-i încurcată lui Niels, de parcă la clinică ar fi fost 
interzis să discuţi probleme personale. 

— Te sun când termin, murmură înainte de a adăuga: Nu, 
acum nu pot. Ştii bine... 

In sfârşit, închise. Incă un zâmbet semnificând regretul. 

— Eei, adolescenţii ăştia... 

Niels se apropie de ghişeu şi îşi prezentă legitimaţia. 

— Joachim Elmkvist are cumva programată o consultaţie 
acum, la dumneavoastră? 

— Eu... 

— Vă rog să-mi răspundeţi la întrebare. Este aici? 

Auzind uşa cabinetului deschizându-se, Niels se întoarse. 
Mâna strângea patul pistolului. Secretara se ridică, îşi făcu 
apariţia o femeie de vreo cincizeci de ani, urmată de un 
bărbat în bluză albă cam de aceeaşi vârstă. Păreau extrem 
de obosiţi şi unul, şi celălalt. 

— Adam, domnul este poliţist. Vrea să-l vadă pe Joachim. 

Bărbatul se îndreptă către Niels. 

— Poliţia... repetă cel în bluză albă. 

— Este aici, acum? 

— Nu. O clipă. 

Adam Bergman se întoarse. 

— Ne vedem săptămâna viitoare. 

— Mulţumesc. 

Femeia surâse, îi strânse mâna şi părăsi clinica ţinând 
sub braţ o haină de culoare deschisă. 

— Aşadar, îl căutaţi pe Joachim? 

— Nu avea programată astăzi o consultaţie? 

— A, da? 

Adam Bergman aruncă o privire secretarei. Niels scoase 
cartea de vizită din buzunar şi le-o arătă. 

— Joachim a anulat-o, anunţă secretara. De altfel, ca şi 
săptămâna trecută. Are repetiţii la teatru. 

Putea să aibă încredere în ei? Da, niciunul nu avea vreun 
motiv să ascundă ceea ce ştia despre Joachim. 


256 


— Presupun că e ceva legat de Dicte Van Hauen, 
comentă Bergman. 

— Într-adevăr. Erau amândoi pacienţii dumneavoastră, 
nu-i aşa? 

— Exact. E îngrozitor ce s-a întâmplat lui Dicte. Am fost 
toţi răvăşiţi când am aflat. 

Niels cobori privirea, de parcă el ar fi fost cel îndoliat. El, 
cel care o pierduse. De parcă lui ar fi trebuit să se transmită 
condoleanţele. Când ridică ochii, medicul îi întinse mâna. 

— Adam Bergman. 

Niels i-o strânse. 

— Niels Bentzon, de la poliţia criminală. 

Doctorul se uită la ceas şi oftă. 

— Trebuie să vină un pacient şi... 

— Vreau să vă pun numai câteva întrebări. 

Niels îl privi atent. Bărbatul purta ochelari pentru citit pe 
vârful nasului, bluză albă, cămaşă albastră, iar pielea din 
jurul ochilor îi era ridată. Fumător, probabil, îşi zise 
polițistul. 

— Bun, în cazul acesta... Suntem gata să facem orice 
pentru a ajuta poliția. 

ÎI invită în cabinet, făcându-i semn să se aşeze într-un 
fotoliu. Înainte de a închide uşa, Niels îl auzi şoptindu-i 
secretarei: 

— Îl sun imediat. 

Apoi, către Niels: 

— Numai două minute, v-aş ruga. Am de dat un telefon. 

— Fireşte. 

Medicul luă telefonul mobil de pe birou şi ieşi, lăsându-l 
pe Niels singur. Incăperea semăna mai mult a cabinet de 
psihanalist, decât a unul de doctor: două fotolii Barge 
Mogensen, din piele, aşezate faţă în faţă, de o parte şi de 
alta a mesei, suficient de mare pentru a se putea pune pe 
ea o cutie de Kleenex şi două ceşti de cafea. Pe pereţi erau 
agăţate diplome eliberate de diferite universităţi. Adam 
Bergman era, evident, specialist de renume mondial în 
domeniul somnului. O diplomă într-o ramă scumpă atesta 


257 


faptul că era şi medic în armata de rezervă din 
Nordsjaelland. 

— Luaţi loc. 

Bergman se întorsese. 

— Mulţumesc, spuse Niels aşezându-se pe unul dintre 
fotolii. Vin aici şi oameni pur şi simplu pentru a dormi? 

— Unii, da. În general însă ne mulţumim să stăm de 
vorbă. Totul depinde de gravitatea problemelor fiecăruia. 

— Şi Joachim? 

— Doriţi să ştiţi dacă a dormit aici? 

— Da. 

— O singură dată. 

— Şi Dicte Van Hauen? 

Adam Bergman se lăsă pe spate, în fotoliu, privindu-l 
atent pe Niels, în aşa fel încât polițistul se întrebă dacă nu 
cumva oboseala îi era evidentă. 

— Dicte a venit să mă vadă fiindcă nu mai avusese nici 
măcar o singură noapte cu somn complet de mai bine de 
un an. 

— E destul de obişnuit. Nu se trezeşte majoritatea 
oamenilor o dată sau de două ori pe noapte? 

Doctorul tuşi şi schiţă un zâmbet. 

— Insomnia poate avea consecinţe grave asupra 
sănătăţii. Sistemul nostru imunitar se dezvoltă în timpul 
somnului profund. Şaptezeci şi două de ore fără somn pot fi 
suficiente pentru a transforma în nebuni pe cei mai mulţi 
dintre oameni. Încă patruzeci şi opt de ore şi viaţa îţi este 
pusă în pericol. 

— Prin urmare, nu v-a mirat prea tare când aţi aflat că s- 
a sinucis? 

— Într-adevăr, nu. 

— Chiar într-o asemenea măsură suferea? 

— Dicte nu ajungea decât rar la ceea ce se cheamă 
somnul paradoxal, faza cea mai profundă şi mai 
importantă. Fază care, la o persoană normală, survine cam 
după o sută de minute. Cea mai mare parte a timpului, 
somnul ei corespundea cu ceea ce numim MPS - mişcări 


258 


periodice ale somnului -, pe parcursul cărora se pare că în 
persoana adormită au loc descărcări electrice violente. Vă 
rog să mă credeţi, Dicte suferea de grave tulburări ale 
somnului. 

— Şi Joachim Elmkvist? Care dintre ei a venit primul aici? 

— Dicte. 

— Ea vi l-a recomandat pe Joachim? 

— Da. 

— Amândoi balerini şi amândoi veniţi pentru un sfat. Din 
ce motiv? 

Bergman se uită cu subînţeles la Niels. 

— Dicte Van Hauen a murit, încercă Niels. 

— Ceea ce nu înseamnă anularea regulii secretului 
medical. 

— Încercam doar să descopăr din ce cauză a murit. 

Medicul păru surprins. 

— Credeam că s-a sinucis. Nu s-a aruncat de pe pod? 

Niels se foi în fotoliu. Doctorul înregistră mişcările 
dovedind iritare. 

— Ba da, a sărit. Numai că fusese drogată. Era goală şi 
fugea de cineva. 

— Fugea de cineva? De cine? 

— De Joachim. 

— De Joachim Elmkvist? De ce s-o i... 

Medicul se întrerupse şi îşi încrucişă degetele la ceafă, cu 
aer gânditor. 

— O îngrijora ceva anume? întrebă Niels. 

— Dicte a fost victima unui accident în copilărie. 
Evenimentul continua să o tulbure. 

Niels îşi închipui chipul lui Dicte. Îi reveni în faţa ochilor 
un detaliu: cicatricea despre care familia refuzase să 
vorbească. 

— Avea o cicatrice pe tâmplă. 

Adam Bergman îl privi lung. 

— Da. 

— Despre ce a fost vorba? 

— Obligaţia confidenţialităţii... 


259 


Niels îl întrerupse: 

— Se opreşte aici. În faţa suspiciunii de crimă. De altfel... 

Bergman încheie el fraza: 

— De altfel, nu mai este aici pentru a semna o plângere. 
Asta aţi vrut să spuneţi? 

— Aţi stat de vorbă cu ea, aţi tratat-o, chiar nu doriţi să 
se facă dreptate? 

Doctorul inspiră profund şi se uită pe fereastră gânditor. 
Chiar trebuia să-şi încalce jurământul profesional? 

— Cine ştie dacă nu vor mai avea şi alţii soarta ei? 

Bergman aprobă din cap. Se aşteptase la acest 
argument. Mai ezită câteva secunde, apoi începu: 

— Dicte a fost moartă aproape zece minute. 

— Moartă? 

— Da. A făcut stop cardiac. După o lovitură la cap. 

— Cum s-a întâmplat? 

Adam Bergman oftă. Niels observă cât de tare îl apăsa 
dezvăluirea. 

— Orice s-a întâmplat în ziua aceea, faptele sunt de 
acum prescrise. 

— Tatăl ei i-a tras o palmă. 

— Dar tare trebuie s-o fi făcut... constată Niels. 

Medicul ridică din umeri. 

— Câţi ani avea? 

— Aproape nouă. 

— Nu artrebui să fie consemnat în dosarul ei medical? 

Bergman negă din cap. 

— Nu e. Am verificat. Nu se menţionează nicăieri 
accidentul. 

— Sunteţi sigur că evenimentul chiar s-a petrecut în 
realitate? 

— Credeţi că ar fi putut inventa totul? 

— Inventa, exagera. Poate chiar să se fi înşelat. Fiindcă, 
într-un astfel de caz, nu ar fi trebuit ţinută sub observaţie? 

— Ba da, procedura asta este. Numai dacă nu... 

— Numai dacă nu? 


260 


— Numai dacă nu s-a întâmplat în străinătate sau cineva 
a avut grijă să nu se afle. 

— Ar fi posibil? Vreau să zic, ar fi posibil să fie ţinut 
secret un accident atât de grav? 

— Poate. Dicte pretindea că tatăl ei avea un prieten în 
poliţie care îi ajutase. 

Niels se gândi imediat la Sommersted. 

— Aşadar, tatăl ei a pălmuit-o. 

— Şi a căzut accidental... 

— Făcând stop cardiac? 

— Da. A fost reanimată pe loc de câtre doctorul de 
familie. 

— Care nu a făcut raport? 

— Povestea a fost dată la fund mulţumită intervenţiei 
unui prieten poliţist. 

— lar ea nu a vorbit niciodată despre acest subiect cu 
altcineva în afară de dumneavoastră? 

— Nu. 

— Numai că a intrat în stare de moarte clinică timp de 
zece minute. 

— Aproape zece. 

Niels repetă: 

— Aproape zece minute. Care a fost legătura dintre 
accident şi insomnie? 

Bergman îşi drese glasul: 

— În anumite cazuri, experienţa morţii iminente poate... 
Se întrerupse: Cunoaşteţi expresia? 

— Da, soţia mea a trăit aşa ceva, explică Niels. 

Regretă imediat confidenţa, fiindcă îl îngrozea să-şi 
reamintească acel eveniment dureros. 

— Aşadar, experienţa morţii iminente, din motive pe care 
nu le cunoaştem, are deseori repercusiuni legate de 
calitatea somnului. 

Niels se gândi la Hannah şi la insomniile ei. 

— De altfel, s-ar putea să se întâmple ceva similar şi cu 
soţia dumneavoastră, observă Bergman. 

Niels aprobă din cap. 


261 


— Insomnie cronică? 

Lui Niels nu îi conveni faptul că rolurile se inversaseră. 
Totuşi, răspunse: 

— Nu ştiu dacă este cronică, dar ţine de multă vreme. 

— Cât timp a durat stopul cardiac? 

Niels luă un şerveţel din cutia de Kleenex şi îşi şterse 
fruntea. Bergman continuă: A 

— Ştiu că este un subiect sensibil. Inţeleg perfect de ce 
nu doriţi să-l abordaţi. 

— Inima s-a oprit de trei ori în cursul aceleiaşi nopţi. Cu 
totul douăzeci de minute, mărturisi polițistul îndreptându-se 
în fotoliu. Şi Joachim Elmkvist? 

— Doriţi să ştiţi dacă a trăit şi el experienţa morții 
iminente? 

— Da. 

Adam Bergman trase adânc aer în piept: 

— Ştiţi că mi se poate anula dreptul de practică din acest 
motiv? 

— Dar puteţi şi să salvaţi o viaţă. 

Medicul clătină din cap. 

— Nu eu v-am furnizat informaţiile. De acord? 

— De acord. 

— Nu aş vrea nici să compar ca martor. 

— Aveţi cuvântul meu. 

Doctorul clătină iarăşi din cap. 

— Dicte şi Joachim se jucau cu moartea. 

— Se jucau? Cum aşa? 

— Provocându-şi ceea ce numeau stopuri cardiace 
controlate. După câteva minute se reanimau. Numai că 
stop cardiac controlat nu există. Înţelegeţi? 

— V-au povestit ei? 

— Dicte, da. Joachim nu era la fel de vorbăreţ. Nu dorea 
decât să fie tratat. 

— Tratat? Pentru ce suferinţă? 

— Tulburări ale ritmului somnului rezultate din 
experiențele lor stupide. 


262 


Niels îl simţi pe medic cum se înfuria. Să te joci cu viaţa - 
o idee inadmisibilă în universul lui. 

— Aşadar, Dicte a trăit experienţa morţii iminente în 
copilărie. După care a rămas obsedată de ideea morţii. Şi a 
început să se joace de-a sinuciderea şi reanimarea. Cu 
ajutorul adrenalinei, presupun. 

— Nu a vrut niciodată să intre în detalii. 

— V-a spus doar că a experimentat moartea. 

Doctorul aprobă tăcut. 

— Cum să fi procedat amândoi? 

Bergman ridică din umeri. 

— În orice caz, Joachim s-a ales cu tulburări ale somnului. 

— Tulburări ale somnului, crize de angoasă, palpitaţii. 

Medicul se uită câteva clipe la Niels. Era căzut pe 
gânduri. Să deţină, oare, Bergman o informaţie pe care 
obligaţia secretului profesional îi interzicea să o dezvăluie, 
dar care îi era o povară prea greu de purtat? 

— Mai participau şi alte persoane la aceste experienţe în 
afară de Dicte şi de Joachim? 

Medicul aprobă fără cuvinte. 

— Cine? 

Tăcere. Bergman oftă. 

— Chiar trebuie să vă reamintesc că şi alţi nevinovaţi 
riscă să moară dacă nu vom reuşi să punem capăt acestei 
practici? 

— Dicte visase ceva. 

— Ceva ce v-a mărturisit? 

— Da. 

— Un vis legat de ce? 

Medicul inspiră adânc: 

— Mai bine aţi asculta o bandă. 


În realitate, nu era vorba despre o bandă magnetică, ci 
despre un fişier. Dosarele pacienţilor le ţinea stocate pe 
laptop. Un model extrem de scump. Pentru întâia oară, 
Niels vedea un computer îmbrăcat în piele. Probabil piele 
de crocodil, îşi zise Niels, în timp ce Bergman căuta fişierul. 


263 


— Înregistrarea ţine cinci minute. 

— Perfect. 

Medicul dădu volumul mai tare. Se auzi mai întâi o tuse, 
apoi voci: 


BERGMAN: Vă simţiţi bine? 

DICTE: Da. Adică, nu. Mă simt obosită. 

BERGMAN: Totuşi, astă-noapte aţi visat. 

DICTE: De unde ştiţi? 

BERGMAN: Mi-aţi spus la telefon. 

DICTE: Am făcut eu aşa ceva? Clar am uitat totul acum. 


Niels se concentră. Era pentru întâia oară când auzea 
vocea lui Dicte. Vorbea într-un fel de dialect special, greu 
de identificat. Avea genul acela de voce care te face să-ţi 
doreşti să închizi ochii şi să te laşi legănat de sonoritatea 
lui. 


BERGMAN: Este frecvent în cazul unei persoane care 
doarme puţin. Este afectată memoria. 

DICTE: Da. 

BERGMEN: Dacă însă aţi visat, este semn bun. Înseamnă 
că aţi mers mai departe cu somnul decât în ultimele luni. 

DICTE: Totuşi, după aceea nu am mai reuşit să adorm la 
loc. 

BERGMAN: De ce? 

DICTE: Din cauza visului. A fost... 

BERGMAN: Un coşmar. 


Diete ezită. Niels îi auzi fâşâitul pielii goale a picioarelor, 
când şi le mişca pe fotoliu. Fotoliul pe care, în acel moment, 
stătea el. 

DICTE: Nu ştiu... 

BERGMAN: Nu ştiţi dacă a fost vorba despre un coşmar 
sau dacă vreţi să mi-l povestiţi? 

DICTE: Dacă vreau să vi-l povestesc. 

BERGMAN: Dicte, am obligaţia de a păstra secretul 
profesional. Tot ceea ce îmi veţi povesti va rămâne numai 

264 


între noi doi. Dacă doriţi să vă ajut, trebuie să ştiu ce vă 
tulbură. Munca, grijile, ce mâncaţi, ce beţi, tot ceea ce este 
susceptibil să aibă un impact asupra calităţii somnului 
dumneavoastră... 

DICTE (întrerupânadu-l): Am visat despre locul în care ne 
strângem. 

BERGMAN: Ne strângem? 

DICTE: Da, noi, grupul nostru. 

BERGMAN: Grupul dumneavoastră? Vă referiţi la Joachim 
şi la dumneavoastră atunci când vă întâlniți pentru jocul cu 
moartea? 

DICTE: Nu! (hohot de râs) Suntem mult mai mulţi. Ne 
ducem într-o fostă zonă industrială de pe insula Amager... 


Niels ridică privirea şi întâlni ochii doctorului. De ce se 
părea că Bergman tocmai descoperise ceva? Se concentră 
iarăşi asupra vocii lui Dicte. 


DICTE: în apropiere de o fostă uzină, pe lângă linia de 
metrou. Dar, în vis, nu reuşeam să mai găsesc locul. 

BERGMAN: Vă rătăciserăţi? 

DICTE: Eram urmărită. 

BERGMAN: De un bărbat? 

DICTE: Da, mereu de acelaşi. 


Niels se îndreptă în fotoliu. 

— Ce bărbat o urmărea? 

Bergman apăsă butonul de pauză şi îşi drese vocea. 

— De când a trăit prima experienţă a morții... 

— Adică din copilărie? 

— Da, din copilărie. Încă de atunci avusese senzaţia că 
era urmărită. Un subiect tabu, preciză medicul care, după o 
clipă de ezitare, continuă: Realitatea este că numeroase 
persoane trăiesc experienţe negative ale morţii iminente. 

— Vreţi să spuneţi că nu se întâmplă nimic în acele 
momente? 


265 


— Nu. Percep mai degrabă infernul, decât paradisul. O 
lume a tenebrelor şi a spaimei, creaturi ciudate, cu coarne, 
distrugerea Terrei... 

Bergman se întrerupse şi se uită la Niels pe deasupra 
ochelarilor. 

— Soţia dumneavoastră a văzut şi ea ceva? 

Niels ezită. 

— Da. 

— Negativ? 

— Nu. _ 

— Mai bine. lată ce o motiva pe Dicte. Işi dorea să 
descopere o cale. 

— O cale? 

— O cale care, dincolo de existenţa corpului ei, să nu o 
ducă în infern. 

Niels nu îşi putu opri un fluierat agasat. Clătină din cap. 

— Nu credeţi în lucruri din acestea, nu-i aşa? îl întrebă 
doctorul. 

Niels îndreptă degetul spre computer. 

— Mai spune şi altceva? Vorbeşte despre locul unde se 
adunau? 

Bergman dădu iarăşi drumul înregistrării. 


DICTE: Ştiu că nu îi pot scăpa. Totuşi, încerc să fug 
printre acele uzine dezafectate. 

BERGMAN: Care există cu adevărat sau pe care le-aţi 
inventat în vis? 

DICTE: Totul este adevărat. 

BERGMAN: Cu excepţia bărbatului care vă urmăreşte. 

DICTE: Nu. Şi el este real. 

(Linişte. Bergman tuşi.) 

DICTE: Ştiu ce vă pregătiţi să-mi spuneţi. 

BERGMAN: După părerea dumneavoastră, ce mă 
pregătesc să vă spun? 

DICTE: Că lipsa de somn mi-a alterat discernământul. 

BERGMAN: Şi? 

DICTE: Ştiu că e cineva care îmi vrea răul. 


266 


BERGMAN: Cine? 

(Tăcere) 

BERGMAN: Cine vă vrea răul? 

(Tăcere. Bergman oftă pierzându-și răbdarea.) 

BERGMAN: Mai spuneţi-mi ceva despre vis. Ce se 
întâmplă mai departe? 

DICTE: Trebuie să mă întâlnesc cu ceilalţi la locul nostru. 
Zăresc lumina, dar se mişcă tot timpul. 

BERGMAN: Ce lumină? 

DICTE: O lampă pe care o aprindem seara, când suntem 
acolo. De fapt, este vorba despre două lămpi roşii. 

BERGMAN: Şi ce se întâmplă apoi? 

DICTE: îmi strig numele de cod pe care numai ceilalţi îl 
ştiu. Ca să vină să mă salveze. 

BERGMAN: Un nume de cod? 

DICTE: Giselle. 

BERGMAN: Asta aţi inventat în vis ori este un nume pe 
care îl utilizaţi în viaţa reală? 

(Tăcere) 

BERGMAN: Şi după aceea? 

DICTE: După aceea o iau la fugă. Ştiu că sunt moartă. ŞI 
mai ştiu că o să mă duc direct în infern dacă pune mâna pe 
mine. 

BERGMAN: Cine să pună mâna? 

(Tăcere) 

BERGMAN: Cine este persoana care nu trebuie să vă 
prindă, Dicte? 

DICTE: Trebuie să ajung la poartă. 

BERGMAN: La poartă? 

DICTE: La poarta Acheronului. 

Niels se îndreptă brusc: 

— Echelon? A zis „Echelon”? 

Bergman schiţă un zâmbet. 

— Nu. Acheron, un fluviu grecesc. În mitologie, trece prin 
infern. Vă amintiţi de povestea monedei aşezate în gura 
morţilor? 

— Moneda destinată lui Charon? 


267 


— Exact. Pentru a permite sufletului să ajungă fără 
probleme în lumea morţilor. 


64 


Clinica Somnului Sleep. Ora 14:05 


Linişte. Liniştea atât de deosebită care se lăsa în cabinet 
după plecarea unui pacient. Plăcută, fremătătoare, de 
parcă o parte din persoana respectivă ar fi rămas înăuntru. 
Adam Bergman se ridică şi merse până la fereastră. Aruncă 
o privire afară, spre polițistul care traversa strada şi urca în 
automobil. Ştia că îşi va petrece următoarele ore în 
căutarea locului descris de Dicte. 

Se întoarse la birou şi observă numărul de telefon pe 
care i-l lăsase Niels Bentzon. Cel al soţiei lui. Hannah Lund. 
l-o servise pe tavă. Pe când se pregătea să treacă pragul 
uşii, Niels se opri şi îl întrebă dacă nu ar vrea să o sune. 
Pentru a o ajuta. Pentru a-i vorbi. Despre somn. Despre 
somn şi despre moarte, desigur. Nici că va face altfel. In 
definitiv, Hannah Lund fusese întotdeauna numărul doi pe 
lista lui. 


65 


Spitalul Bispebjerg, secția de pedopsihiatrie. Ora 
16:47 


Ce pedeapsă va primi Vinovatul, în cazul în care va fi 
prins vreodată? Ce pedeapsă merită? într-o vreme îmi tot 
puneam întrebarea asta. Puşcăria mi se părea o sancțiune 
insuficientă. Ar fi trebuit să moară în acelaşi fel ca Mămica. 
Gâtuit. Mai târziu însă m-am convins că până şi moartea ar 
fi o pedeapsă prea blândă pentru un asemenea monstru. 
Asta a fost după ce citisem Străinul lui Camus, povestea 
unui funcţionar, Meursault, care ucide un arab pe plajă, în 

268 


Algeria. Aproape din întâmplare. Aproape doar pentru a afla 
ce simţi când omori o fiinţă omenească. Ca urmare a 
crimei, este judecat şi condamnat la moarte, pedeapsă pe 
care o acceptă cu inima deschisă. La finalul romanului, în 
timp ce aşteaptă să fie executat, are o lungă discuţie cu un 
preot cu care, de altfel, nu avea niciun chef să stea de 
vorbă. Preotul, care încearcă inutil să-l facă pe Meursault să 
înţeleagă gravitatea crimei pe care o comisese, constată 
că, de fapt, cu toţii suntem condamnaţi la moarte. Cu toții 
suntem condamnați la moarte. Şi are dreptate. Deci, a 
condamna un om la pedeapsa capitală înseamnă doar a 
grăbi inevitabilul. Moartea, în sine, nu poate constitui o 
pedeapsă şi atunci Vinovatul ar scăpa uşor. lată concluzia 
la care ajunsesem atunci. 

Stau întinsă în pat, cu ochii închişi şi mă simt bolnavă. 
Fizic. Mă dor articulațiile. Umerii, coatele, genunchii. Mi-e 
greață. S-ar putea să am şi febră? Mi-e dor de Taţi. Astăzi 
nu a venit. Nici măcar nu a sunat. Deschid ochii şi mă uit în 
tavan, la plăcile albe, pătrate, la lampa galbenă. 

După care mă gândisem atunci ce pedeapsă ar fi mai 
potrivită pentru Vinovat. Camus mă convinsese că nu ar fi 
fost suficient să moară. Nu. Vinovatul trebuia să sufere tot 
aşa cum suferisem şi eu în ziua aceea şi cum suferisem 
neîncetat de atunci încoace. Trebuia lipsit de fiinţele dragi. 
Mi se părea singura pedeapsă corectă. Lipsit de copii, dacă 
avea. De nevastă ori părinţi. Lor trebuia să li se taie 
beregata în faţa lui. Să le vadă sângele ţâşnind din gât şi 
viaţa părăsindu-i puţin câte puţin. Să se aplece deasupra 
lor şi să le citească groaza din ochi. Să aibă impresia că 
viaţa se năruia ca un turn vechi, că a rămas singur şi 
părăsit în mijlocul unei grămezi de cenuşă fumegândă. Aşa 
ca mine. 

Dar am încetat să mă mai gândesc şi la asta. De acum, 
pentru mine doar un lucru mai contează: 

Cine este Vinovatul? 

Vreau să ştiu. 


269 


Aud paşi pe culoar. Recunosc mersul. Mă ridic în capul 
oaselor şi ciulesc urechea. El e. Tati. În sfârşit. Însă merge 
mai repede decât de obicei. De parcă nu ar fi ceva în 
regulă. 


66 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
16:57 


Lui Adam Bergman nu îi plăcea locul acela. Detesta 
coridoarele goale şi mirosul acelor persoane incapabile să 
se comporte ca nişte fiinţe omeneşti. Îşi detesta sunetul 
propriilor paşi pe duşumeaua acoperită cu linoleum şi nu 
putea suferi medicii şi infirmierele mereu optimişti şi plini 
de speranţă, în pofida cruzimii lumii în care trăiau. Detesta 
ideea unui loc rezervat copiilor, unde tentativele de 
sinucidere erau la ordinea zilei, unde toate ţevile erau 
ascunse în pereţi pentru a nu se spânzura cineva de ele, iar 
barele perdelelor de la duşuri erau atât de subţiri cât să nu 
suporte greutatea unui trup mai mic. Loc în care fuseseră 
proscrise şireturile şi curelele. Dar ce ura cel mai tare era 
faptul că propria lui fiică trăia într-un astfel de loc din care 
de acum făcea parte integrantă şi că între ei nu mai exista 
comunicare. 

Oboseala îi dispăruse ca prin farmec, se evaporase în 
clipa în care polițistul i-o făcuse cadou pe Hannah Lund. De 
acum, locul oboselii fusese luat de un soi de exaltare, însă 
una marcată de spaimă. Ştia că era ultima lui şansă. Pe ea 
trebuia să o trimită în lumea de dincolo pentru a afla cine îi 
ucisese soţia. 

Sosind în faţa uşii, făcu o pauză. Pe aceasta scria cu 
litere de un verde-deschis: „Silke Bergman”. Trase adânc 
aer în plămâni. Trebuia să-şi revină. Ca de fiecare dată. 
După care deschise uşa şi intră în camera fetei lui. 

— Bună ziua, Silke. 


270 


Fata stătea în pat, cu capul sprijinit de perete. Deşi nu 
observă nicio reacţie pe chipul ei, ştia că se bucura că îl 
vedea. Simţea. Ca de fiecare dată. 

— Ce mai faci, draga mea? Ai dormit puţin? 

De ce o fi punând toate întrebările astea? Poate că, de 
acum, ar fi mai bine să se aşeze pe marginea patului fără 
să spună un cuvânt. Dacă tăcerea este limbajul ei preferat, 
poate că ar fi mai bine aşa. Pentru amândoi. 

— He, ce mai zi! spuse, aşa cum ar fi putut zice orice 
altceva. 

Se aşeză pe marginea patului. 

— Dacă ai şti ce de lume suferă de tulburări ale 
somnului!... 

O privi în ochi, în minunaţii ei ochi căprui pe care îi 
moştenise de la mamă. Oare se simţea iritat de fiica lui? 
Nu, astăzi nu. Din fericire. Îi era silă de el de fiecare dată 
când avea acest sentiment, lucru care se întâmpla din ce în 
ce mai des. Dorinţa, adică, de a o scutura, de a ţipa la ea 
pentru a o obliga să spună ceva. Cât timp o s-o mai ţină 
aşa? Cum adică să stea zile de-a rândul uitându-se în gol? 
Chiar era incapabilă să priceapă în ce hal ajunsese? Nu, 
astăzi însă nu. Astăzi fata lui nu îl înfuria. Din contră. 
Simplul fapt de a o vedea îl revigoră, îi dădu curajul de a 
continua, de a-şi duce planul până la capăt. Cu Hannah 
Lund. Pentru Silke. Pentru ea făcea tot ce făcea. Pentru a o 
salva. Pentru a-şi elibera fiica din închisoarea în care 
singură intrase. O luă în braţe şi o strânse la piept. 

— Rezistă, iubito, trebuie să fii tare. Este posibil să nu mă 
mai vezi câteva zile. Am ceva de făcut. Pentru tine. 

Îi luă capul în palme. Îi prinse privirea. 

— Silke, înţelegi? în curând totul va fi cum trebuie, îţi 
promit. Mă auzi? Te iubesc. Tot ceea ce fac, numai pentru 
tine fac. Vreau să ştii asta. 

Rămaseră aşa câteva minute. Până când el se ridică şi 
plecă. Inainte de a închide uşa, se întoarse şi îi mai aruncă 
o privire. Ea se uita atent în ochii lui. Avu senzaţia că 
ghiceşte un surâs pe buzele ei. Să fi înţeles ce îi spusese? 


271 


Odată uşa închisă, lacrimile îi umplură ochii. Poate că o 
vedea pentru ultima oară. 


Partea a Il-a 
Cartea sufletelor 


Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; 
când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? 


Psalmi 41, 2 


272 


1 


Insula Amanger. Ora 22:30 


Niels aşteptase încă de la sfârşitul după-amiezii ca 
soarele să apună şi să se aprindă luminile. Deocamdată nu 
o vedea pe aceea roşie, la care se referise Dicte, ci doar 
cărămizi maronii, care fuseseră probabil şi roşii cândva, 
acum vreo cincizeci de ani, când se ridicase clădirea. De 
atunci, fumul de la uzina de lianţi şi cel de la forje, dar şi 
praful ridicat de lucrările de demolare adăugaseră acest 
ultim strat de culoare peste această relicvă a vechii 
industrii. Defuncta industrie. Cea care fusese mutată în 
străinătate, în ţări în care muncitorii nu beneficiază de 
asigurare medicală şi unde, prin urmare, este mai uşor să îi 
laşi să respire vapori şi fum toxic. Acum, clădirile 
adăposteau fotografi, designeri, dar şi informaticieni. Ce 
altceva mai spusese Dicte? Că grupul lor obişnuia să se 
adune aici. Cu Joachim. Cel pe care îl credea prietenul ei. 
Deseori victimele aveau încredere în criminali. După cum 
Dicte avusese încredere în Joachim. Vorbise şi despre 
Acheron. Nu despre Echelon. Păruse mai degrabă liniştită 
pronunţând cuvântul. De parcă ar fi avut dreptul la o scurtă 
pauză în plin coşmar. 

Clădirea industrială cea mai apropiată de metrou. Niels 
se afla la ultimul etaj al unei construcţii în ruină de lângă 
linia aeriană a metroului, care părea să corespundă 
descrierii. Supraveghe atent prin geamurile cu sticla spartă 
când, deodată, avu impresia că zăreşte o lumină roşie 
aprinzându-se între două corpuri ale imobilului. 


În timp ce se deplasa către locul de unde părea a veni 
muzica, de fapt doar sunet de başi, în faţa lui, puţin mai 
departe, se deschise o uşă şi îşi făcu apariţia clătinându-se 
o femeie. Fu mai-mai să-şi piardă echilibrul dacă mâna 


273 


stângă nu s-ar fi agăţat cu o surprinzătoare putere de o 
balustradă. Altfel s-ar fi rostogolit pe cele patru trepte, 
până jos. Râdea în hohote. Cocaină, presupuse Niels în timp 
ce femeia se ridica în picioare cu o privire tulbure, care 
indica faptul că nu mai era stăpână pe nimic. Alcool şi 
cocaină, se corectă Niels. 

— Tu eşti? îl întrebă coborând pleoapele. 

— Care eu, adică? răspunse polițistul. 

Femeia ieşi din penumbră în lumina roşiatică ce se 
răspândea de la fereastră. Rochia, ori, mai degrabă, 
cearşaful în care era înfăşurată, era transparent. Nu purta 
nimic pe dedesubt. 

— Nu, nu eşti tu. 

— Altceva nici că s-ar putea spune. 

Femeia scutură din cap şi începu un monolog de 
neînțeles. Era atât de îmbibată cu droguri, încât şi uitase de 
prezenţa lui Niels. Acesta urcă cele patru trepte din fier 
ruginit şi împinse uşa. Intră într-un vestibul în care, într-un 
colţ, erau aruncate mai bine de treizeci de perechi vechi de 
clăpari. Două fete ieşiră de la toaletă. Niels le urmă până 
într-un fost atelier. De-a lungul pereţilor erau înşiruite 
lumânări, cele mai multe arse complet. In fundul camerei 
luceau două lămpi vechi, roşii, din vremea când filmele se 
proiectau în încăperi obscure. Tinerele păşiră în direcţia 
muzicii şi a luminii. Dicte vorbise despre o uşă din fundul 
uzinei dezafectate. Uite-o colo. Cele două lămpi roşii erau, 
de fapt, două lampioane în formă de pagodă. 

„Acheron”. Scrisul era pueril, relaxat. Ai fi crezut că era 
opera unui copil. Uşa era roasă de cari, feroneria mâncată 
de rugină, vopseaua spălată de ploi. Niels bătu de două ori, 
hotărât. Nici prudent, nici timid. Ţinu să lase impresia că 
ştia locul, că era de-ai lor. Doar dacă scopul nu cumva 
fusese să-şi potolească nervozitatea care simţea cum urcă 
în el. Ce-o mai fi şi cu locul ăsta? Ce s-o fi întâmplând de 
cealaltă parte a uşii? se deschise imediat. Balamalele 
scârţâiră neplăcut. 

— Pe cine cauţi? 


274 


Un tânăr apăru în cadrul uşii şi îl privi rece pe Niels. Era 
înalt, dar chipul îi era unul oarecare, parţial ascuns de 
bretonul brunet. 

— Charon. 

Din nou aceeaşi privire inchizitorială, la limita urii. Până 
la urmă deschise. Niels intră. Ochilor le luă câteva secunde 
pentru a se obişnui cu lumina slabă a lumânărilor. Afară, în 
noapte, parcă se vedea mai bine. 

— Poţi să-ţi laşi ţoalele aici. 

Semn către un colţ al încăperii. Ţoalele mele? se gândi 
Niels. Dar se abţinu de la orice comentariu. Oricum nu avea 
pe el decât pantalonii şi cămaşa. 

— E prima oară când vii? 

Niels decise să opteze pentru „da”. Era mai bine să nu 
încerce să treacă drept cineva cu experienţă, fiindcă nu le- 
ar fi luat mult să-l demaşte. Bărbatul zâmbi şi se apropie. 

— Totuşi, parcă te-am mai văzut pe undeva. 

— Păi, nu ştiu... 

Celălalt îi tăie vorba: 

— La televizor? 

— Nu. 

Tânărul îşi aplecă fruntea şi îl privi atent. 

— Cine te-a invitat? 

— Dicte. 

— Nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta pe aici. 

— Giselle, se grăbi Niels să se corecteze. 

Expresia frivolă şi ironică pe care bărbatul o arborase 
până atunci se evaporă într-o clipă. Dintr-odată, păru 
îngrozit. 

— Ai cunoscut-o? îl întrebă. 

— Da. 

— Ştii ce s-a întâmplat? 

— Cine nu ştie? Doar e pe prima pagină în toate ziarele. 

— Aşteaptă. Ba nu. O să te rog să te duci să aştepţi 
afară, murmură deschizând uşa pe care Niels abia ce 
intrase. 


275 


leşi, iar celălalt o închise în urma lui. Era singur în 
noaptea de vară. Nu se mai auzea decât ritmul tehno dintr- 
o clădire învecinată. Instinctul de poliţist ieşi la suprafaţă. ÎI 
apucă un chef teribil să-l sune pe Leon şi să îi ceară să 
evacueze discoteca ilegală, să-i stingă lumina, să-i spargă 
uşa. Parcă şi auzea zgomotul balamalelor smulse şi al 
tocurilor făcute ţăndări. Se gândi la uşile condamnate apoi 
să rămână căscate pe veci. Nu se îndoia că pe Leon şi pe 
oamenii lui i-ar fi distrat la nebunie chestia asta. Curăţarea 
ascunzişurilor toxicomanilor şi expulzarea marginalilor ce 
ocupau fără acte terenurile proprietate publică făceau parte 
dintre ocupațiile favorite ale lui Leon. Să-i încredinţezi o 
astfel de misiune era ca şi cum i-ai agita o halcă de carne 
pe sub nas unui lup înfometat. Rezultat garantat: ţipete, 
proteste, arestări în masă. La fel şi epilogul: depunere de 
plângeri privitoare la brutalitatea poliţiei şi reţineri pentru 
douăzeci şi patru de ore. Fără îndoială, Leon era polițistul 
danez cu cel mai mare număr de plângeri la activ, lucru pe 
care se pare că îl considera o adevărată onoare. 

Niels privi zona industrială lăsată în paragină, care se 
întindea de jur împrejurul lui. Vestigii ale unei lumi trecute. 
Cineva aprinsese un foc printre buruienile uscate din faţa 
uzinei în ruină. Un metrou trecu pe deasupra, luminând 
pentru o secundă pe tinerii dormind sub pături şi un cort 
ridicat la adăpostul unui perete. Pe undeva începu să latre 
un câine. Trenul se îndepărtă şi întunericul îşi reintră în 
drepturi. 

— Ai cunoscut-o pe Giselle? 

Niels nu auzise uşa deschizându-se. Se întoarse. Femeia 
stătea la doar câţiva centimetri de el. Era zveltă, tunsă 
scurt şi avea cam treizeci de ani. Îi ajungea până la piept. 

— Da, am cunoscut-o. 

— Cum? 

— M-a ajutat. După un accident. 

— Ce fel de accident? 

— De maşină. 

— Nu mi-a spus niciodată despre lucrul ăsta. 


276 


Niels cobori privirea în pământ. Nu ştia ce ar fi trebuit să 
spună. Dădu din cap. 

— Nu mă miră. A fost un prieten loial. 

Femeia repetă: 

— Loial? 

— Am o muncă în care nu pot risca să afle cineva că... 

— Adică? 

— Ce muncesc? 

— Da. 

— Giselle mi-a promis că întrebarea aceasta nu mi-o va 
pune nimeni, răspunse Niels în şoaptă. 

Femeia zâmbi. 

— Mai bine povesteşte-mi despre accident. 

— Deci un accident de maşină... 

ÎI întrerupse: 

— Tu conduceai? 

— Nu. A dat peste mine. 

— Povesteşte-mi. 

— La o trecere de cale ferată. Şoferul nu văzuse că venea 
trenul. Maşina a fost lovită şi aruncată... 

— Şi aşa a dat peste tine? 

— Da. 

Femeia inspiră profund, apoi se întoarse înăuntru. Niels o 
urmă, iar ea închise uşa după el. 

— Pot să văd? 

— Ce? 

— Cicatricele. 

Niels ezită o secundă. Ultimul lucru de care avea chef era 
să se trezească pe jumătate gol. Nu era prea târziu să se 
întoarcă. Trebuia să existe şi o altă modalitate de a rezolva 
cazul. 

Voi sări şi eu cu tine. Te urmez, Dicte. 

Se gândi la ea, la goliciunea, la paloarea ei din clipa în 
care se aruncase în moarte. Fără să înţeleagă de ce, gândul 
îl duse şi la Hannah. Îşi scoase cămaşa şi se întoarse pentru 
a-i arăta femeii spatele. Bărbatul care îl întâmpinase ceva 
mai devreme apropie o lumânare. Niels simţi căldura 


277 


flăcării pe piele. Femeia îşi lăsă degetele să alunece de-a 
lungul cicatricei, de la omoplat până la mijlocul spatelui, pe 
unde carnea îi fusese sfâşiată şi apoi cusută la loc. 

— Lasă-mă să te văd şi din faţă. 

Se întoarse, iar ea îi examină lacomă cicatricea de pe 
piept, de parcă asta i-ar fi procurat un orgasm. Încă o dată 
îşi trecu vârfurile degetelor peste pielea lui. O senzaţie 
stranie începu să pună stăpânire pe el, de parcă dintr-odată 
ar fi dorit-o pe cea din faţa lui. 

— Nu eşti obişnuit să ţi se atingă cicatricele, îi şopti. 

— Nu. 

— Simt încordarea în vechile tale răni. Corpul nostru are 
şi el memorie. 

Îşi retrase mâna. Să fie acesta un mesaj codat? în orice 
caz, Niels avu impresia că fusese acceptat. 

— În mod normal, toate hainele se lasă aici, îl informă 
încet. Cum însă vii pentru prima oară, mai întâi vom cobori 
ca să îi cunoşti şi pe ceilalţi. OK? 

— OK. 

— Aici nu ne spunem pe nume, ci folosim acel element 
care ne caracterizează cel mai bine. 

— Aha. 

— Eu sunt Zăpada. Elementul tău care este? 

= E 

Niels se gândi. Nu avea nici cea mai mică idee despre 
ceea ce ar trebui să răspundă. 

— Nu eşti obligat să te hotărăşti acum. Lasă-ţi elementul 
să vină el singur la tine. Ţi-am pus întrebarea doar pentru 
cazul în care deja l-ai fi descoperit. 

— Nu, nu încă. 

— OK. Hai. 

Bărbatul din spate deschise o uşă glisantă. Rotiţa 
alunecă pe şină cu zgomot de cale ferată scoasă din uz. 

— Dă-mi mâna, murmură femeia. Eşti încordat? 

— Da. 

— Nu ţi se va întâmpla nimic rău. Doar lucruri frumoase. 
Ai încredere în mine? 


278 


— Da, răspunse Niels simţindu-i mâna strângând-o pe a 
lui. 

O mână de copil, uscată şi caldă, fragilă, o mână care îţi 
stârnea dorinţa de a o proteja. 

— Urmează-mă. 

Bărbatul le-o luă înainte cu lumânarea aprinsă. Silueta lui 
plutea în întuneric ca o cucuvea, întunecată şi vie. Niels se 
lăsă condus de femeia care nu-i dădea drumul mâinii. Ecoul 
paşilor pe placa de beton răsună îndelung. Culoarul era, 
probabil, strâmt. Avea senzaţia că tocmai coborau pe o 
pantă uşoară. Gândurile îi fură întrerupte de vocea ei: 

— Îţi tremură mâna. 

— Puțin. 

— Ajungem într-o clipă. Ochilor le face bine să se 
obişnuiască să vadă pe întuneric. 

Se opri. Auzi zgomot de cheie în broască, apoi din nou de 
uşă glisantă. Simţi miros de ulei. Ulei de motor? 

— Ai grijă, e o treaptă mică, îl preveni femeia trăgându-l 
uşor de mână. 

Pe măsură ce Niels se obişnuia cu întunericul, în jur 
apăreau rând pe rând diferite umbre de trupuri. In 
aparenţă, cele mai multe erau femei, întinse, înfăşurate în 
pături. 

— Stai jos. Începem imediat, îi spuse cea numită Zăpada. 

Îi dădu drumul mâinii şi îl ajută să se aşeze pe ceva 
moale. O saltea de buret, îşi zise Niels. 

— Ai şi o pătură. Odată ce te vei simţi în largul tău, poţi 
să te şi dezbraci. Nuditatea face parte integrantă din ritual. 
Sufletul este oricum închis în trup, nu are rost să îi mai 
adăugăm un înveliş. 

Se ghemui la pieptul lui. 

— La sfârşit o să fim ca păpuşile Matrioşka, îi murmură la 
ureche, se pun învelişurile unele peste altele şi atunci o să 
fim o fiinţă în altă fiinţă, în altă fiinţă... 

Joachim era şi el acolo? Greu de spus. Unica sursă de 
lumină provenea de la cele câteva lumânări dispuse de-a 
lungul peretelui îngheţat. Era totuşi suficient pentru a putea 


279 


evalua dimensiunile încăperii: probabil câţiva metri pătraţi, 
cu certitudine o fostă magazie. Niels observă că nu existau 
ferestre. Deşi vocea care răsuna dintr-un difuzor era blândă 
şi hipnotică, tot fu şocat în clipa în care aceasta rupse 
tăcerea: 

— Putem începe. 


2 


Cartierul Islands Brygge. Ora 22:34 


Femeia care avea s-o salveze pe Silke - Hannah Lund se 
numea ea - stătea pe terasă, în lumina înserării. Dacă ea 
era aceea. Adam Bergman abia de zări mai mult decât o 
siluetă în amurg. Era singură acasă? Poate. Nu avea cum să 
fie sigur. Toate ferestrele erau luminate. la să vedem, el ar 
lăsa luminile aprinse în toată casa dacă ar fi singur? Cu 
certitudine, nu. Cea mai mare parte a serilor şi le petrecea 
fără nimeni altcineva, pe întuneric, doar el şi gândurile lui, 
mai ales cele despre suflet. Sufletul. Cuvântul îi răsuna în 
permanenţă în minte. Cuvântul, ideea a cărei simplă 
evocare îi punea pe fugă pe toţi oamenii de ştiinţă. Până şi 
el reacţiona la fel. Până în ziua în care auzise vorbindu-se 
despre doctorul lan Stevenson şi despre cercetările 
novatoare ale acestuia asupra reîncarnării. Stevenson era 
un cercetător deosebit de respectat, care condusese 
departamentul de psihiatrie al Universităţii din Virginia. In 
celebra sa lucrare intitulată Re/ncarnare şi biologie: căi care 
se intersectează, analiza până în cele mai mici amănunte 
mărturiile a nu mai puţin de două sute optzeci de copii care 
pretindeau că îşi aduceau aminte de vieţile lor anterioare. 
Cercetările lui Stevenson vizau înainte de orice evidenţierea 
cazurilor de posibilă legătură între diformităţi prezente şi 
leziuni suferite de acei copii în viaţa anterioară. Rezultatele 
obţinute se dovedeau pur şi simplu stupefiante, în aşa fel 
încât detractorii nu fuseseră în stare să îi opună argumente 


280 


credibile pentru a-i anula teoriile asupra reîncarnării. Astfel, 
printre alte exemple, era acela al unui copil din Sri Lanka, 
Indika lIshwara, care încă de la trei ani începuse să-şi 
povestească viaţa anterioară, trăită într-un sat îndepărtat. 
Indika fusese condus în satul respectiv unde, văzându-l, 
locuitorii îl recunoscuseră imediat pe micul Dharshana, un 
băiat mort cu câţiva ani înainte, la numai unsprezece ani. 
Indika îşi numise toţi membrii fostei familii şi descrisese 
perfect satul, deşi nu pusese niciodată piciorul acolo. Cazul 
copilului din Sri Lanka era departe de a fi fost unic. 
Stevenson catalogase mai mult de trei mii de cazuri, pe 
care le studiase cu scrupulozitate. 

lan Stevenson descoperise, totodată, o uimitoare 
legătură între fobii şi circumstanţele morţii din viaţa 
anterioară. Dacă, de pildă, subiecţii muriseră înecaţi, în 
noua viaţă apărea fobia apei. Dacă îşi pierduseră viaţa într- 
un accident de circulaţie, deseori se temeau de maşini. 
Astfel, în opinia lui Stevenson, fobia cuiva putea să-şi aibă 
rădăcinile într-o existenţă trecută. De ce fobie i-ar suferi 
soţia, dacă s-ar reîncarna? A cuţitelor ori a amanţilor? 

Adam Bergman alungă gândul. De acum, viaţa îi era 
dedicată doar lui Silke. Nu mai avea decât un singur scop: 
să o salveze, să o elibereze din carcera mentală în care era 
prizonieră. Da, aşa vedea lucrurile şi de aceea îi pregătea 
evadarea. Fericirea lui Silke era tot ceea ce conta. Pentru 
asta, Bergman trebuia să pună mâna pe unicul martor în 
stare să numească asasinul. Un martor care, acum, se afla 
pe lumea cealaltă. 


Femeia din balcon dispăruse. leşi din automobil 
blestemându-se pentru lipsa de atenţie. Ezită. Să sune la 
uşă? Şi ce să-i spună? Se făcuse târziu. Poate că mai era o 
variantă: pur şi simplu să îi mărturisească adevărul. Sunt 
specialist în domeniul somnului şi l-am cunoscut pe soţul 
dumneavoastră în timpul unei anchete. Mi-a vorbit despre 
insomniile de care suferiţi şi m-a rugat să iau legătura cu 
dumneavoastră. După care şi-ar justifica el cumva vizita la 


281 


o asemenea oră: ştia pe cineva care locuia în zonă, tocmai 
trecea prin cartier... Şi ea îi va deschide. Ba nu, era prea 
riscant. Dacă nu era singură? Trebuia să existe o 
modalitate mai bună. 

Pe neaşteptate, uşa imobilului se deschise şi îşi făcu 
apariţia Hannah Lund. De data aceasta, Adam Bergman era 
convins: era într-adevăr ea. li văzuse fotografia pe site-ul 
Institutului Niels-Bohr. Femeia trecu pe sub becul unui stâlp 
pentru iluminatul public. Ţinea ceva în mână. Ce să fie? Nu 
reuşi să vadă. O cutie? Adam stătea lângă maşină, cam la 
treizeci de metri de ea, şi o privea atent. Pentru o clipă îl 
cuprinse panica. Trebuia să facă ceva. Să pară că avea o 
treabă oarecare. Altfel ar fi devenit suspect. Nu stăteai aşa, 
pur şi simplu, noaptea, în parcare, cu braţele încrucişate. Işi 
scoase telefonul mobil din buzunar şi se prefăcu, chipurile, 
că scria un SMS, fără a o pierde din ochi pe femeie. Hannah 
o luă la stânga, cu pas rapid şi hotărât, cu capul uşor 
aplecat, fiindcă citea ceva dintr-o carte, în mers. Ceea ce 
era de bine, întrucât nu era atentă la ce se petrecea în jur, 
aşa că el putea pune mai uşor mâna pe ea. O urmări lăsând 
între ei vreo zece metri, cu geanta de medic în mână. 
lnăuntru erau şase substanţe anestezice puternice, în 
cantităţi mari, suficiente pentru a da gata zece bărbaţi timp 
de mai multe zile. Dar cum să procedeze? îi veni altă idee: 
să se întoarcă şi să o urmărească din maşină, apoi să se 
oprească lângă ea şi să o întrebe ceva legat de drum. Sau 
să simuleze că o recunoscuse. Când ea se va apropia, o va 
băga cu forţa în automobil şi va demara. Nu, era prea multă 
lume pe stradă. Şi nu trebuia să îi subestimeze forţa. Mai 
făcuse greşeala asta o dată şi se jurase că nu avea s-o mai 
repete. Femeia traversă strada şi merse înainte pe trotuarul 
opus. Adam renunţă să se întoarcă la maşină. Poate că va 
apărea o ocazie neaşteptată. Hannah nu mai era decât la 
cinci metri înaintea lui. La patru. Cu totul absorbită de 
lectură. De mai multe ori ea fu gata să dea peste vreun 
obstacol: stâlpi, pubele. Trei metri. Doi. De acum ar putea 
să o atingă. Dacă ar întinde mâna, ar putea-o mângâia pe 


282 


păr, pe umerii goi, pe ceafă ori pe braţe. Nici din spate nu 
era greu de înţeles de ce îi plăcuse poliţistului. Era cu 
adevărat seducătoare. În pofida mişcărilor, artificiale parcă, 
ciudate. Sau poate tocmai pentru aerul ei stângaci? Paşii ei 
aveau însă şi o anume relaxare. lradia o hotărâre senină, 
plină de farmec. Se uită la pielea ei bronzată şi netedă. 
Dorinţă. Chiar asta îi inspira? Dorinţă? Nu, nu trebuia să se 
lase distras. Se grăbi să alunge gândul din minte. Ceva mai 
departe zări un parc. Întunecat. Cu arbori înalţi şi desişuri. 
Locul ideal pentru a trece la acţiune. Când va ajunge în 
parc, se va arunca asupra ei, o va trage în boschete, îi va 
pune palma pe gură şi îi va injecta anestezicul. Era fragilă şi 
probabil că nu avea să opună rezistenţă. Odată adormită, o 
va lăsa acolo, se va duce după maşină şi... Pe neaşteptate, 
Hannah se opri. Chiar în faţa lui. Adam merse mai departe, 
trecând pe lângă ea. Nu avea de ales. Altfel, ar fi fost 
reperat. Femeia intră într-o pizzerie. Medicul încetini pasul, 
aşteptă câteva clipe pentru a se asigura că urmărită nu 
ieşea imediat din magazin, după care se întoarse. O auzi 
prin uşa deschisă comandând două pizze. Două. Deci nu 
era singură acasă. După care o urmări pe drumul de 
întoarcere, dar strada era prea bine luminată, aşa încât 
consideră mai prudent să aibă răbdare, pândind ocazia 
favorabilă. Când va fi singură. Sau să găsească o 
modalitate de a o scoate din casă. Fiindcă trebuia cu orice 
preţ să se întâmple în seara asta. Timpul îi era numărat. 
Poliţia nu va întârzia să dea de el. lar Silke nu mai putea 
aştepta. 


3 


Cartierul Islands Brygge. Ora 22:45 


Foame nu era exact termenul potrivit pentru a descrie 
ceea ce resimțea Hannah. Despre altceva era vorba, ceva 
mai puternic, esenţial vieţii, o dorinţă înfiorătoare de a 


283 


mânca, de a-şi îndopa trupul la repezeală, cu enorme 
cantităţi de hrană, ca în vremea când era însărcinată cu 
Johannes. Numai că nu ţinuse mult. După câteva 
săptămâni, impulsul dispăruse tot atât de rapid pe cât 
apăruse, în afara acestui detaliu, nu mai ţinea minte nimic 
altceva din timpul primei ei gravidităţi. Celelalte detalii 
fuseseră trimise în străfundurile memoriei, pentru a lăsa loc 
doar amintirilor despre sinucidere. 

— Cu sos picant şi usturoi? o întrebă insul brunet de 
dincolo de tejghea. Pe amândouă? 

— Da, vă rog, îi răspunse Hannah care apoi se duse să 
aştepte lângă fereastră. 

Căldura cuptorului din piatră aburise puţin geamul. Un 
bărbat se uita înăuntru. Nu cumva la ea? Pe urmă dispăru. 
In spatele tejghelei, italienii vorbeau tare. S-ar fi zis că se 
certau. Unul dintre ei striga mereu No. Bărbatului îi curgea 
sudoarea. E timpul să se reia procesul, îşi zise ea. Cobori 
din nou ochii în paginile din Phaidon. În minte, o voce luă 
cuvântul: 

— Onorată Curte, aţi solicitat să fie audiat şi tatăl 
copiilor. Din păcate, astăzi nu poate fi prezent. Cu toate 
acestea, a ţinut să atragă atenţia asupra cărţii pe care o ţin 
în mână. Este vorba despre o probă, una conform căreia 
acuzatul trebuie să fie eliberat. Sau, mai exact, despre 
patru probe. Patru probe care demonstrează existenţa 
sufletului. Şi a nemuririi lui. Probabil că vă întrebaţi care ar 
putea fi legătura cu problema ce ne preocupă. Să vă explic: 
aceste probe dovedesc că este pur şi simplu absurd să 
încerci să ucizi o entitate care nu poate muri. Cele două 
suflete îşi vor găsi alte două trupuri pentru a se naşte. 
Socrate ne spune că sufletele sunt acelea ce îşi aleg 
trupurile în care vor veni pe lume, că nu noi alegem să 
avem copii. Şi atunci, cum poţi renunţa la un lucru pe care 
ai posibilitatea să-l alegi? Inţelegeţi ce vreau să spun? 
Cartea pe care o ţin în mână este dovada. Dovada nemuririi 
sufletului. Dovada că aceşti copii trebuie să trăiască. Să 
trăiască. 

284 


Procurorul clatină din cap, în sală e rumoare. 

— O carte veche de mai bine de două mii de ani! 
exclamă cineva. Ce poate dovedi ea? 

— Pizzele sunt gata în două minute. 

Hannah ridică fruntea. 

— Pizzele dumneavoastră sunt gata într-o clipă. 

— Mulţumesc. 

Foamea reveni la atac. Câteva minute reuşise să o facă 
să dispară. Procesul o împinsese în plan secund. Închise 
cartea şi se gândi la pagina care lipsea. O deschise iarăşi. 
Pe unde era? O răsfoi atentă. 

— Poftiţi, doamnă, spuse italianul aşezând pizzele pe 
tejghea, în faţa ei. 

— Mulţumesc. 

Aici. Aici era pagina ruptă. De ce? Fiindcă acolo se găsea 
cea din urmă dovadă. Cea care va decide dacă vor trăi sau 
nu copiii. 


4 


Insula Amager. Ora 23:05 


— Pot să mă întind lângă tine? 

Tot ea era, Zăpada. Deja îşi desfăcuse salteaua şi se 
lungise alături. S-ar fi zis că a ei era vocea care răsuna în 
difuzor şi le cerea tuturor să se întindă pe spate. Totuşi, nu 
putea fi în două locuri în acelaşi timp. Poate că era o 
înregistrare. 

— Vă propun un curs de pregătire pentru moarte, anunţă 
vocea râzând. Consacrat primelor minute din călătoria 
sufletului. Pe care le cunoaştem foarte bine. Mare lucru nu 
ştim, în schimb, despre ceea ce se petrece ulterior. Cu 
toate acestea, este nevoie să ne pregătim pentru 
îndelungata călătorie. Cu toate că plecăm în necunoscut. 

Nu, nu era vocea celei numite Zăpada, însă Niels era 
convins că o mai auzise. Numai că nu reuşea să-şi 


285 


amintească unde. Femeia începu să-l mângâie pe piept. 
Mâna îi era caldă. Zăpadă călduţă, îşi zise Niels înainte de a 
o auzi murmurând: 

— Acum dezbracă-te. 

— Ştiu vocea asta. 

— Sigur că o ştii, şopti Zăpada. 

Şi vocea feminină continuă: 

— Ne confruntăm cu aceleaşi greutăţi ca primii 
astronauți înainte de plecarea în spaţiu. Cum se poate 
pregăti o călătorie într-un mediu despre care ştim atât de 
puţine? 

Niels ciuli urechile şi se strădui să identifice vocea. 

— Dar nu doar pentru atâta lucru vom renunţa să ne 
pregătim. Cea mai mare parte a religiilor proclamă 
existenţa sufletului. Fie că este vorba despre religiile 
naturale, tributare raţiunii, fie despre marile religii ale lumii, 
la baza cărora stă revelaţia divină. În iudaism găsim, de 
exemplu, la profeţii leremia şi lezechiel, ideea că oamenii 
sunt îndreptăţiţi să spere că sufletul le va supravieţui după 
moarte. În islam, chiar Allah este cel care întâmpină 
sufletele celor fără de păcat, după moarte. Însă mai ales 
budismul şi hinduismul se referă cel mai pe larg la suflet. 
Pentru  hinduşi, obiectivul suprem este să scapi de 
reîncarnare. Aceştia cred că sufletul este în permanentă 
călătorie şi că abia când atinge stadiul de moksha se poate 
elibera de ciclul etern al renaşterilor. Moksha este, astfel, 
scopul ultim către care omul poate tinde şi la care poate 
ajunge. Numai că religiile se mulţumesc doar să-şi închipuie 
ceea ce poate fi moartea. În realitate, există mii şi mii de 
poveşti ale celor care s-au întors de dincolo. Pregătirea 
călătoriei sufletului, pe care o vom întreprinde acum, se 
bazează exclusiv pe amintirile mele. Fiindcă, într-adevăr, 
am cunoscut moartea în trei rânduri. 

De data aceasta, Niels recunoscu vocea. Era a lui Dicte. 

— In timp terestru, nu am fost moartă, cu totul, decât 
câteva minute. Dar amintirile pe care le-am păstrat se 
întind pe o perioadă mult mai lungă, de ore. Poate de zile. 


286 


— Este vorba despre o simplă pregătire, nu trebuie să te 
nelinişteşti, şopti Zăpada trăgându-i cămaşa în sus. 

Abia când se ridică în capul oaselor, Niels realiză că era 
complet goală. Gândurile se învălmăşiră în minte, pe când 
Dicte îşi continua discursul. Incercă să se concentreze, dar 
Zăpada îi trase cămaşa peste cap. Pentru el, cuvintele pe 
care le trimitea difuzorul undeva, prin sală, nu mai aveau 
niciun sens. Era vorba despre corp şi despre bucuriile lui, 
despre a-i da ceea ce solicită, despre extaz şi despre 
eliberare de energie. Niels se strădui să distingă trăsăturile 
celor din preajmă. Era şi Joachim printre ei? 

— ... şi să redăm sufletului ceea ce îi aparţine, spuse 
vocea lui Dicte. 

— Nu ai de ce să te temi, şopti Zăpada. Nimeni nu te 
poate vedea. Respectul anonimatului este unul dintre 
principiile noastre. Nimeni nu ştie cine sunt ceilalţi 
participanţi. Nu ai de ce să-ţi fie frică. 

Ochii se obişnuiseră cu întunericul. Erau mai mulţi 
bărbaţi decât ar fi crezut. Vreo cinci. Şi vreo zece femei. 
Trebuie să existe un alt mijloc de a pune mâna pe Joachim, 
se gândi Niels. Ar putea pur şi simplu să-l aştepte la ieşire. 
Sau să-l cheme pe Leon. Ce naiba căuta aici, întins alături 
de o femeie complet dezbrăcată? 

— A venit momentul să mă urmaţi, conchise vocea lui 
Dicte în difuzor. 

Voi sări împreună cu tine. 

Era pe punctul de a-şi ţine promisiunea. Oare din acest 
motiv nu o luase la fugă în momentul în care Zăpada 
începuse să se satisfacă de una singură? O auzi gemând 
încet, îi simţi braţul mişcându-se lipit de al lui, cu mici 
mişcări regulate. 

— Închideţi ochii. Închipuiţi-vă că plutiţi în aer, chiar 
deasupra corpurilor voastre. Dacă întindeţi mâna, aproape 
că le puteţi atinge. Dacă deschideţi ochii, nu veţi vedea 
decât tavanul. Nu îi deschideţi, însă. Planaţi doar, comandă 
Dicte. Trupurile vă freamătă. Lăsaţi extazul să vă cuprindă. 


287 


Simţiţi-l. De acum sunteţi uşori. Şi nu vă mai gândiţi la 
nimic. 

Zăpada îl apucă pe Niels de mână, dar îi dădu drumul 
imediat. După care se apucă să îi desfacă nasturii de la 
pantaloni. 

— Relaxează-te. Totul va fi foarte bine, îi murmură 
apucându-l de sex. Nu e nicio grabă. Aşa... 

l-I mângâie până la rădăcină. 

— Întregul corp vă vibrează. Sufletul este cel care îl 
atrage. Care îşi mângâie veşmântul. Care se joacă cu el. La 
fel se întâmplă şi când plecăm. Ne apropiem de etapa 
următoare. Numai nu, nu vă bucuraţi acum... Nu încă. Nu 
trebuie să treceţi pragul. Puteţi s-o faceţi? Să atingeţi limita 
plăcerii fără a ceda tentaţiei? Dacă veţi ceda, vă veţi 
prăbuşi, energia vi se va risipi şi veţi deveni grei. Trebuie 
neapărat să evitaţi să se întâmple aşa ceva. Jucaţi-vă cu voi 
înşivă. Şi când simţiţi că bucuria stă să vină, ţineţi-vă 
răsuflarea. Inspiraţi profund... 

O auzi pe Dicte trăgând adânc aer în piept. Pe Niels 
gândul îl duse la o naştere, chiar dacă nu asistase vreodată 
la una şi nici nu va avea ocazia să o facă. Văzuse însă într- 
un film. 

— Inspiraţi profund. Ţineţi-vă răsuflarea. 

Îi auzi pe ceilalţi inspirând în jurul lui. 

— Trebuie să ne ţinem răsuflarea cât mai mult timp cu 
putinţă. Fără a vă întrerupe plăcerea. Nu vă mai concentrați 
asupra faptului că trupul vă cere oxigen. În loc de asta, 
concentraţi-vă asupra plăcerii ultime. Ţineţi-vă răsuflarea. 
Perfect. Continuaţi. Simţiţi cum vă apropiaţi de extaz. 
Ţineţi-vă răsuflarea. Acum sunteţi uşori. Savuraţi clipa. 

Niels auzi o femeie scoțând mici gemete. Sunete ale 
orgasmului. 

Voi sări împreună cu tine. 

— Opriţi-vă, comandă Dicte. 

Pentru câteva secunde, în sală domni liniştea. 


288 


— Acum, să o luăm de la capăt. Aceasta nu a fost decât 
încălzirea. De data aceasta, ne vom ţine mai mult 
respiraţia. Până când vom înceta să ne mai simţim corpul. 

— Haide, acum eşti dintre ai noştri, îi spuse Zăpada. 

Când îl prinse cu blândeţe de sex, gândul îl duse la 
Hannah. 

— Lasă capul jos. Nu e decât o simplă pregătire. 

— După, ce urmează? întrebă Niels tot în şoaptă. 

Vocea lui Dicte se auzi din nou. Excitaţie, extaz, 
eliberarea sufletului. 

— Altă dată. In noaptea asta suntem aici doar pentru a 
ne simţi bine, murmură Zăpada. 

Niels îşi simţi sexul crescând în mâna ei. Poate ar fi fost 
mai bine să se lase dus de val şi să profite, după cum îl 
sfătuia ea. 

— Tu, cel care mă asculţi în acest moment, şopti Dicte. 
Da. Chiar tu. Intinde-te confortabil. Este indispensabil dacă 
vrei să-ţi uiţi trupul. 

— Stai bine? murmură Zăpada. 

— Da. 

— Simt că începi să te relaxezi, îi zise la ureche. Încearcă 
să faci ca noi. Fă ce spune Giselle. E fantastic, o să vezi. Nu 
îţi va mai fi frică de moarte. 

Îi dădu drumul penisului, mângâindu-i coapsele. 

— Simte-mi degetele. 

— Acum să inspirăm profund. Ne vom ţine răsuflarea 
aproape zece minute. Cu siguranţă suntem în stare. E de 
ajuns să ne gândim la altceva. Să ne concentrăm asupra 
dorinţei, nu asupra durerii. 

Niels încetă să mai respire. De ce? Şi ce căuta aici? Nu ar 
fi fost mai bine să ceară un mandat de arestare a lui 
Joachim? Doar nu era nevoie să-l găsească exact în 
noaptea asta. 

Voi sări împreună cu tine. 

Ce era pe cale să facă? Sărea. Ar fi mulţumită Dicte să-l 
vadă aici, întins pe jos, cu mâna unei necunoscute între 
coapse, în timp ce îşi ţinea răsuflarea? Ar considera, oare, 


289 


că aşa îşi respecta promisiunea făcută pe pod? Era 
adevărat ce spunea vocea lui Dicte? Nu se mai gândea la 
lipsa de oxigen, în schimb bătăile inimii se accelerau. 
Dorinţa, extazul se împrăştiau în trup. Simţea acum mici 
înţepături la suprafaţa pielii. 

— Este sufletul care se pregăteşte să-şi ia zborul, explică 
vocea lui Dicte. 

Niels nu mai simţise niciodată ceva asemănător. Avea 
senzaţia că nu mai cântărea nimic. Nu mai simţea nici 
salteaua de sub el. Spatele îi devenise insensibil. De parcă 
ar fi dispărut. Avea acum impresia că se ridica precum 
bulele de şampanie. 

Închisese ochii. Îşi imagină, după cum recomandase 
Dicte, că plutea pe deasupra propriului trup. Era foarte 
uşor, fiindcă exact impresia asta o avea. Parcă plana. Incă 
îşi mai ţinea respiraţia. Dintr-odată, dincolo de pleoapele 
închise, văzu tavanul explodând într-o fulgerare de lumină. 
Pentru câteva secunde, nu înţelese ce era pe cale să se 
întâmple. Până când deschise ochii şi zări pe jos un 
diaproiector ce trimitea imagini în mişcare pe tavan. 
Moment în care le permise plămânilor să respire. Zăpada 
dispăruse. Îşi coborî privirea spre propriul corp. Pantalonii îi 
erau desfăcuţi şi coborâţi pe jumătate. 

— Când, în sfârşit, corpul şi-a lăsat sufletul să zboare, nu 
mai aveţi decât să vă lăsaţi în voia lui, spuse Dicte. Ca în 
apele unui fluviu. Puteţi lupta, vă puteţi agăța de vreo 
ramură, dar, mai ales, asta să nu faceţi. 

Pe tavan începu să şuiere o ţeavă. Particule de lumină 
erau proiectate până departe, printr-un văl magnific. Niels 
se uită în jur, putând distinge participanţii, corpurile lor 
goale. O femeie stătea lungită peste un bărbat. Şi acolo, 
lângă peretele din faţă, Joachim! Niels îşi încheie nasturii de 
la pantaloni şi îşi căută din ochi cămaşa. Numai că Joachim 
îl zărise şi el şi acum era singurul din toată sala care se 
ridicase. 

— Vălul, spuse vocea lui Dicte, vălul va fi primul lucru pe 
care îl veţi vedea dacă vă veţi învinge frica, dacă... 


290 


Niels nu mai asculta. Joachim stătea în picioare, gol 
puşcă, pregătindu-se să o ia la fugă. Impinse o tânără care 
încerca să-l reţină. 

— Ce se-ntâmplă? 

Se ridicase şi fata. Timp în care, vocea lui Dicte continua 
calm instrucţiunile. Joachim împinse uşa glisantă şi o luă la 
fugă. Niels renunţă să-şi mai caute cămaşa şi pantofii şi se 
lansă, la rândul lui, pe coridorul întunecat. La lumina 
proiectorului, îl văzu pe Joachim luându-şi rucsacul şi 
pantofii din încăperea unde fusese întâmpinat la venire. 
Tânărul aruncă o privire peste umăr, renunţă la ideea de a- 
şi mai trage pantalonii, dădu un picior în uşă şi fugi afară. 


5 


Ora 23:55 


Alergau amândoi prin buruienile înalte. Era pentru a treia 
oară când Niels îl urmărea. Numai că în seara asta nu îl va 
mai pierde. Balerinul Joachim, plin de energie, agil... întâia 
oară îi scăpase printre degete sărind de pe pod ca o pasăre, 
pentru a dispărea în apele portului precum un peşte. A 
doua oară se ascunsese în semiîntunericul cabinei lui Dicte. 
În timp ce trecea în fugă pe lângă corturile ridicate lângă 
uzina în ruină, Niels se gândi la un animal de pradă, o 
hienă. Un animal care vedea şi noaptea. Încolţit şi violent. 
Cu aşa ceva semăna Joachim în clipa în care Niels mai 
aruncă o privire peste umăr. Un metrou tocmai trecea pe 
deasupra, luminându-i faţa şi trupul gol. 

— Poliţia Copenhaga! strigă Niels scoţându-şi telefonul 
mobil din buzunar pentru a chema ajutoare. 

Cum demult ar fi trebuit s-o facă. 

Joachim îşi aruncă rucsacul pe umăr. Niels îl putea prinde 
în câteva secunde. Imaginea care se înfăţişa era 
halucinantă. Corpul teribil de alb al balerinului cu un mic 
rucsac negru în spate. Joachim se caţără pe gard. Niels 


291 


reuşi să-l prindă de glezna subţire, dar panicată şi 
combativă. Era de parcă ar fi prins un cerb de copită, 
încasă o talpă în plină figură şi îi dădu drumul. 

— Joachim! 

Îl auzi reluându-şi cursa în direcţia clădirii. Era disperat şi 
nu mai gândea limpede. Îşi pierduse toată luciditatea. Dacă 
nu cumva mai era vreo scară de cealaltă parte a clădirii, 
atunci chiar că nu mai avea nicio ieşire. Niels se ridică. Se 
şterse de sânge pe faţă, sări şi el gardul şi intră în uzina 
dezafectată. 

Poate ar fi fost mai bine să aştepte afară şi să 
supravegheze ieşirea. Nu exista decât o singură scară. 
Totuşi, începu să urce. Se opri la primul etaj pentru a-şi 
regla respiraţia, înainte de a continua urmărirea. De data 
asta în linişte. De la etajul al doilea auzi un sunet metalic. 
Îşi reluă urcuşul cu grijă. Evident, uzina folosea de multă 
vreme drept refugiu celor lipsiţi de adăpost. Un loc unde îşi 
puteau petrece nopţile, feriţi de ploaie şi de vânt, dar şi de 
societatea care nu îi înţelegea. Vara puţea în asemenea hal, 
încât preferau să doarmă pe afară. Când Niels ocoli un 
stâlp, îl descoperi pe Joachim aplecat deasupra unei 
camere video pe care încerca să o spargă pentru a scoate 
filmul. Cel urmărit ridică privirea. 

— De data asta s-a terminat, Joachim! 

Până să apuce să termine propoziţia, tânărul se ridică şi 
puse mâna pe o ţeavă. Abia acum realiză Niels realitatea: 
individul era gata să-l omoare dacă se ivea posibilitatea. 
Era gata să moară ori să comită o crimă pentru a-şi apăra 
secretul. Joachim se aruncă asupra lui, învârtind prin aer 
teava ruginită. Niels făcu un pas în lateral pentru a se feri, 
după care îl prinse din spate. 

— Acum, gata! îi strigă apăsându-i gâtul cu antebraţul. 

Numai că, în loc să se potolească, Joachim îi mai trase o 
lovitură de picior. Avea mai multă putere în gambe decât 
Niels şi era extrem de suplu. Era limpede că nu avea să se 
oprească dacă fizic mai era în stare să lupte. Niels îl lăsă, 
hotărât să se bată. Joachim făcu un salt, însă prima lovitură 


292 


a poliţistului deja plecase şi îl atinse la nivelul coastelor 
libere. Urmată de o a doua. Grea. O a treia îl lovi în piept, 
declanşând în mâna lui Niels o durere teribilă, care îi urcă 
până la umăr. Atunci, îl lovi pe dansator cu cotul în plină 
figură, trimiţându-l la podea. Niels se aplecă asupra lui: lui 
Joachim se tăiase răsuflarea. Numai că plămânii lui nu vor 
întârzia să-şi refacă provizia de oxigen, iar posesorul să-şi 
vină în fire. Niels se întrebă ce os ar trebui să îi rupă pentru 
a-l scoate definitiv din luptă, după care se dădu înapoi 
pentru a-şi lua avânt şi îl lovi cât putea de tare în piept, cu 
talpa. 

— Vrei să continui? Data viitoare la rând e braţul. După 
care trec la genunchi. 

— Ticălosule! mormăi Joachim când în sfârşit putu să 
respire. 

Scuipă sânge. Probabil că avea un plămân perforat. 
Trebuia urgent transportat la spital. Dar nu înainte de a 
vorbi. 

— Să continui? 

— Nu mi-e frică de moarte. 

— Atunci de ce ai fugit? 

Balerinul se întoarse pe o parte şi îşi duse genunchii la 
piept, ca un bebeluş care se pregătea să adoarmă. 

— Răspunde-mi! 

— Nu ai nicio putere. Nici asupra lui Dicte, nici asupra 
mea. 

— Dicte a murit! 

Joachim zâmbi straniu. Sau poate se strâmba de durere? 

. Niels nu era prea sigur. 

— Nu erai tu? Atunci, în seara... 

Tânărul îl întrerupse: 

— E clar că n-ai înţeles nimic. 

— Ce n-am înţeles? 

— Nimic. 

— De-asta o urmăreai pe Dicte în seara în care a sărit de 
pe pod? 

Dansatorul scutură din cap. 


293 


— Nu am urmărit-o. Nici măcar nu eram acolo. 

— Atunci cine era? 

— Cine ţi-a spus că era cineva? 

— Dacă nu o urmărea nimeni, atunci de ce fugea? 

Niels se aşeză aproape de faţa tânărului. 

— la să vedem ce avem pe caseta asta. Ne uităm? Păreai 
grăbit să o ştergi. 

— În piz... 

Joachim încercă să se ridice. Durerea însă era prea 
puternică. Niels căută în rucsac, în timp ce suna la sediu. 
Dinăuntru venea aromă de ceai. Sau de scorţişoară. 

— Centrala, răspunse o voce rece de la celălalt capăt al 
firului. 

— Bentzon aici. Sunt împreună cu un individ bănuit într- 
un caz de omucidere şi am nevoie de întăriri. 

Joachim mârâi: 

— Nu a fost omorâtă. 

Niels continuă: 

— Trimiteţi şi o ambulanţă. 

Inchise. Lăsă telefonul pe jos şi luă camera video. 
Modelul era vechi. Obiectivul era crăpat şi lipsea o bucată 
de plastic. Niels încercă să o pună în funcţiune, dar nu 
reuşi. Bateria era descărcată. 

— Sunt înregistrări private, mormăi Joachim. 

— Au fost. Acum sunt probe. 

— Nu ştii în ce te bagi. 

— Atunci, explică-mi. Aşa, te voi putea apăra. 

Joachim încercă să zâmbească, dar gestul nu făcu decât 
să-i sporească durerea din piept. Niels mai făcu o tentativă 
de a porni camera video. In depărtare se auziră sirenele 
poliţiei. 

— O iau cu mine, explică Niels. Ceilalţi nu vor întârzia să 
apară. Vrei să-mi mai spui ceva înainte să plec? 

Joachim îl privi drept în ochi şi clătină din cap. 

— Promite-mi un lucru... 

— Ce? 


294 


Reuşi să se îndrepte şi să stea aşezat cu preţul unui efort 
supraomenesc. 

— Trebuie să rămâi întins, îi recomandă Niels. În voce se 
simţea mila pentru tânăr. 

— Promite-mi că n-o să le vadă mama niciodată. 

— Ce, înregistrările video? Spune-mi despre ce este 
vorba. E şi Dicte? 

— Promiţi? 

— Depinde. Dacă este înregistrarea unei crime... Dintr- 
odată, Joachim se ridică horcăind. Niels dădu să-l prindă, 
apoi îşi spuse: oricum nu are unde se duce. Tânărul o luă la 
fugă. 

— Nu! 

Când înţelese ce voia să facă, o luă la fugă după el. 
Numai că Joachim deja ajunsese la fereastra cu geamurile 
sparte. Doar cu strigătul l-ar mai fi putut opri Niels: 

— Stai! 

După care sări. Ca Dicte. Cu eleganţă. Plonjând. Saltul 
îngerului. Cu braţele de-a lungul trupului, cu capul înainte. 
Cu demnitate. Niels îi văzu capul şi umerii trecând prin 
resturile ferestrei. Restul se desfăşură rapid, de parcă 
ultima fază a săriturii era redată accelerat. Când ajunse 
lângă fereastră, Joachim zăcea pe jos, zdrobit. Capul se 
lovise de un bloc de beton şi de după ureche se scurgea un 
fir de sânge. 

Voi sări şi eu impreună cu tine. 

Dar nici de data aceea nu sări. În loc de asta, traversă în 
fugă etajul şi cobori scările. Ba eu o iau pe scări, îşi zise, şi 
nu sar împreună cu nimeni. Toţi îmi scapă printre degete. 
Dicte. Hannah. Acum Joachim. 

Când ajunse jos, ambulanţa sosise, iar colegii lui îşi 
parcau maşinile. Girofarurile îl orbeau cu lumina lor 
albastră. 

— S-a aruncat pe fereastră, se auzi explicând. 

Arătă cadavrul cu degetul. Cineva spuse ceva. 
Brancardierii o luară la fugă. Un medic îl examină pe Niels 


295 


şi îi pansă rănile. Abia în acel moment simţi gustul sângelui 
în gură. O fi al meu sau al lui Joachim? se întrebă. 


MIERCURI, 15 IUNIE 2011 


6 


Centrul orașului. Ora 9:40 


Primise cinci apeluri de la Hannah. „Unde eşti?” îl 
întrebase ea prin SMS. „La muncă. Te sun mai târziu”, îi 
răspunsese. Soarele răsărise de o bună bucată de vreme. 
Niels stătea aşezat la intrarea în atelierul foto. De cât timp 
o fi aşa? De ore? La capătul străzii se zărea portul. De mai 
multe ori, cuprins de răcoarea dimineţii, îi dăduse prin cap 
să meargă până acolo şi să se arunce în apă. Să încerce să 
se spele de noaptea prin care trecuse. Insă nu se mişcase, 
rămânând aşezat şi cu camera video în mână. 

— Pot să trec? îl întrebă o femeie cu voce vulgară. 

— Lucraţi aici? 

— Deschidem abia la zece. 

Niels îşi scoase legitimaţia din buzunar. 


În aer plutea o aromă sintetică. Femeia se întoarse din 
încăperea din spate. 

— Să vedem dacă se potrivesc. Panasonic. 

Niels îi întinse cardul bancar. Câteva secunde mai târziu 
era din nou în stradă. Nu îi mai trebuia decât o priză pentru 
a putea viziona înregistrările video. Bineînţeles că se putea 
duce la sediul poliţiei unde îl aşteptau o grămadă de 
întrebări, raportul şi un val de priviri reprobatoare, plus un 
mic tur prin biroul lui Sommersted. Superiorul i-ar cere 
explicaţii în legătură cu noua sinucidere, de ce nu ceruse 
întăriri înainte de a intra în clădire, de ce se mulţumise să 
se întoarcă după cămaşă şi după pantofi în loc să 
securizeze perimetrul în aşa fel încât colegii de la 

296 


criminalistică să poată trece la prelevarea de probe. 
Întrebări de felul acesta. Nu, mai bine să facă o baie în 
apele portului. Nici asta. Nu avea nevoie decât de o priză. 
Poate la Biblioteca Regală. Niels se uită către chei şi către 
vapoarele turistice amarate aproape de intrarea în 
bibliotecă. Oare să fie în sala de lectură prize pentru 
laptopurile studenţilor? Mergând pe chei, primi un SMS de 
la Hannah: „Nu ne-am putea vedea ceva mai târziu? Vreau 
să stăm de vorbă.” Să stăm de vorbă? Despre ce? Despre 
divorţ? Într-adevăr, când divorţezi ai o sumedenie de lucruri 
de vorbit, se gândi Niels. Doar ştia din experienţa cu 
Kathrine. Discutaseră iar şi iar, până în clipa în care 
cuvintele îşi pierduseră sensul. Cu toate acestea, ea nu 
încetase să îi ceară o explicaţie. De parcă ar fi fost scris pe 
undeva, prin vreo lege, că atunci când încetai să iubeşti pe 
cineva, erai obligat să dai o explicaţie exhaustivă conform 
regulamentelor şi legislaţiei în vigoare. Păi, ce dracu', nu 
era nimic de explicat! Era uite-aşa, simplu de tot. 
Dragostea. Ce-ar fi putut să-i spună? Ce explicaţie absurdă 
ar fi putut-o satisface? Neparticiparea la obligaţiile 
gospodăreşti? Alcoolul? Lipsa sexului? Şi calitatea lui 
proastă? Lipsa de comunicare? Pălăvrăgeală inutilă despre 
un subiect lipsit de interes. Prea mult, prea din toate. Poate 
că, în realitate, cam aşa suna explicaţia. Un amestec de 
prea mult şi de nu destul. 

Niels ridică privirea. Ajunsese la intrarea în Biblioteca 
Regală. Un moment se gândi să îi răspundă lui Hannah. Să 
îi scrie: „Trec să-mi iau lucrurile când nu eşti tu acasă.” în 
loc de aşa ceva, intră. Se lăsă dus de ascensor, ca un 
zombi, la primul etaj, apoi o luă pe pasarela care leagă 
corpul nou, cu pereţii din oţel şi sticlă, de cel vechi, din 
cărămidă şi lemn. Niels îl prefera pe cel nou, mai 
transparent, mai luminos. Se simţi obosit, ajuns la capătul 
puterilor şi ca bărbat, şi ca poliţist. Nu mai sunt în stare să 
veghez asupra concetăţenilor mei, conchise intrând în sala 
de lectură. Când un poliţist începea să-şi dorească o sporire 
a sistemului de supraveghere şi limitarea libertăţilor 


297 


individuale, plus clădiri din sticlă unde să fie interzis să se 
pună perdele la ferestre, însemna că venise momentul să-şi 
ia la revedere de la meserie şi să-i mai lase şi pe ceilalţi s-o 
facă. 

Băgă în priză aparatul care reacţionă imediat cu un bip, 
ca un electrocardiograf. Dovadă că mai trăia. 

— Ce faceţi aici? 

Niels ridică privirea. O bibliotecară se proţăpise în faţa 
lui, evident exasperată. 

— Domnule, aici este o sală de lectură. Vă rog să vă 
duceţi să vă încărcaţi camera video în altă parte. 

— Poliţia. Vă rog să mă lăsaţi să lucrez. Şi vedeţi-vă şi 
dumneavoastră de treabă. 

Dacă-mi cere legitimaţia, chiar c-o iau pe sus, îşi zise 
Niels. li pun cătuşele din scurt scorpiei ăsteia. Ba chiar 
tuturor scorpiilor şi la urmă şi lui Hannah. Ba nu, în primul 
rând ei. Pe urmă tuturor celor cărora le-ar mai da prin cap 
să mă încurce. Pesemne că îi intrase ceva praf în ochi, 
fiindcă începură să-i curgă lacrimi pe obraji. Îi intrase praf în 
ambii ochi? Se şterse şi închise pleoapele pentru câteva 
secunde. „Haide, Bentzon, revino-ţi! Nu eşti decât obosit.” 

Când îi deschise din nou, observă trei bibliotecare 
adunate într-un colţ, împreună cu un paznic. Vorbeau încet, 
cu ochii aţintiţi la el. După care paznicul se apropie. Un 
buldog crescut cu steroizi şi cu ochii foarte apropiaţi unul 
de altul. Niels nu putea înghiţi paznicii ăştia. lar acum, încă 
şi mai puţin. Poate că nu mai suporta nimic? Reperă 
butonul de derulare, pentru a vedea înregistrarea de la 
capăt, şi apăsă. Camera video făcu zgomot. 

— Aveţi cumva legitimaţia la dumneavoastră? îl întrebă 
cu tact paznicul. 

Niels o prezentă fără a ridica ochii. Paznicul mulţumi şi se 
îndepărtă. Peste câteva clipe, bibliotecarele se duseră 
fiecare la locul ei, iar caseta fu trasă de la capăt. Venise 
clipa adevărului. Aici trebuia să se încheie cazul. Niels 
apăsă pe tasta P/ay. 


298 


7 


Cartierul Islands Brygge. Ora 22:45 


Hannah se ridică pentru a privi apele portului. Sau 
infinitul. Se gândi la Socrate. La pagina lipsă. Ce să fi 
conţinut? Nu conta. Fireşte, în parte era de acord cu 
raţionamentul bătrânului filosof - nici nu putea face altfel 
ca om de ştiinţă. Nu fusese şi ea moartă o jumătate de 
ceas? Deci nu putea nega existenţa sufletului. Dacă era 
adevărat că acestea puteau călători prin lumea de dincolo, 
ba chiar că se puteau întoarce, aşa cum afirma Socrate, 
atunci pentru cei doi embrioni, pentru cele două suflete 
care îşi găsiseră adăpost în ea, ar fi fost preferabil să-şi 
continue căutarea. Şi asta cât mai repede cu putinţă. 
Pentru a găsi o mamă capabilă să le ofere învelişuri 
corporale sănătoase. 

Când se aşezase la loc? Nu îşi mai amintea. Deocamdată 
lupta împotriva a două ispite: fie să-şi aprindă o ţigară, fie 
să se întoarcă în dormitor şi să-şi pună câteva lucruri în 
valiză. După care să cheme un taxi şi să meargă la 
Rigshospitalet. Nici că ar fi un moment mai bun. Acum 
gândurile îi erau mai limpezi decât oricând. 


8 


Biblioteca Regală. Ora 10:08 


Niels se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să deruleze 
filmul pe repede înainte. De câteva minute privea aceeaşi 
imagine, a unei mese dintr-un living care nu putea fi al lui 
Dicte. Fiindcă Niels ar fi recunoscut-o. Nu, trebuia să fie la 
un bărbat acasă, fiindcă niciunei femei nu i-ar fi venit ideea 
de a lipi în living un poster reprezentând un zgârie-nori. 
Dintr-odată îşi făcu apariţia în cadru Dicte. Niels fu şocat s-o 
vadă vie. Spunea ceva, dar cuvintele nu se puteau auzi. Se 


299 


hotărî să îi ducă lui Casper caseta pentru a curăța partea 
sonoră. Numai că Niels nu se aştepta la ceea ce urmă. 
Dicte îşi ridică hanoracul alb, după care se dezbracă de tot. 
Niels îi privi pieptul cu sânii abia schiţaţi. Corpul însă i-l 


cunoştea uimitor de bine. Şi nu i-l văzuse niciodată 
îmbrăcat, aşa că nu mai era o noutate. 
— Eşti gata? 


Niels recunoscu vocea lui Joachim. Dădu mai încet 
volumul, conştient că depăşise limita a ceea ce putea fi 
permis într-o sală de lectură. 

— Da, răspunse Dicte. 

Balerina abia de murmura. În câmpul vizual îşi făcu 
apariţia şi Joachim, care aşeză pe masă ceva ce semăna a 
defibrilator. 

— Defibrilatorul, spuse. Dicte aprobă din cap. Joachim 
umplu o seringă. Adrenalina. Apoi, adăugă: Ceea ce te 
pregăteşti să faci, faci de bunăvoie şi fără a fi constrânsă 
de cineva? 

— De bunăvoie, răspunse Dicte. 

— Chiar vrei ca inima ta să înceteze să mai bată, după 
care să fii reanimată? 

— Da. 

— Cât timp vrei să dureze stopul cardiac? 

— Trei minute. 

— Trei minute? O sută optzeci de secunde? 

— Da. 

Joachim puse ceasul electronic pe masă. 

— Cum vrei să ajungi în stop cardiac? 

Diete şopti. Niels nu auzi răspunsul. Derulă înapoi şi dădu 
volumul mai tare. 

— Prin extaz, o auzi zicând. 

După care executară un ritual studiat. Dicte se întinse 
goală pe masa din living. Picioarele îi erau uşor desfăcute. 
Joachim o legă cu grijă de încheieturile mâinilor cu bandă 
din catifea ori dintr-un material asemănător, pe care o 
trecu pe sub masă şi înnodă. 

— Încearcă să tragi cât de tare poţi, spuse Joachim. 


300 


După tonul vocilor ai fi zis că erau mai degrabă pe cale 
de a monta un dulap în bucătărie decât că pregăteau 
moartea balerinei. Corpul lui Dicte se arcui în clipa în care 
trase din toate puterile de legături, pentru a le verifica 
rezistenţa. 

— E bine. 

— Acum îţi voi lega picioarele. Ca să nu te răneşti 
involuntar când ţi se va zbate corpul. 

— Da, răspunse Dicte solemn. 

Mă întreb ce ar gândi un judecător despre chestia asta, 
îşi zise Niels. Se îndoi că era de ajuns pentru ca Joachim să 
fie degrevat de orice responsabilitate, fiindcă ar fi putut 
avea un complice, de pildă în spatele camerei video, care 
să ţină pistolul la tâmpla cuiva din familie. Imaginile nu 
dovedeau că fata acţionase chiar de bunăvoie. Punerea în 
scenă era de o naivitate întristătoare. Cei doi îşi închipuiau 
că aceasta era asigurarea lor, în cazul în care treaba ar fi 
ieşit rău. Poate că Joachim pricepuse, într-un târziu, şi din 
acest motiv se aruncase pe fereastră. 

— Eşti gata? 

— Da. 

Joachim trecu în spatele camerei, focalizând imaginea pe 
chipul lui Dicte care întoarse capul, privindu-l parcă pe Niels 
drept în ochi. 

— Mă numesc Dicte Van Hauen. Cred... Ba nu, ştiu că 
sufletul este nemuritor. Am ajuns de trei ori în lumea de 
dincolo. Prima dată în copilărie, accidental. Apoi de două 
ori, anul trecut, din proprie voinţă. Astăzi o fac, de 
asemenea, de bunăvoie. Eu am cerut să fiu ajutată să mi se 
oprească bătăile inimii. Este singura modalitate de a obliga 
trupul să lase sufletul liber. 

Făcu o pauză, ridică privirea în tavan, apoi întoarse iarăşi 
capul şi continuă: 

— Cred în plăcere. Cred că viaţa aceasta este consacrată, 
că trebuie să fie consacrată plăcerii corpului. Sufletul nu 
obţine nicio plăcere din viaţa pământeană. Nimănui nu îi 
place să fie închis. Ceea ce este al corpului trebuie să fie 


301 


dat corpului, ceea ce este valabil şi pentru suflet. Ştiu că 
scena care va urma poate părea violentă. Înregistrarea nu 
este destinată să fie văzută de alte persoane şi trebuie 
distrusă imediat ce voi fi reanimată, iar inima va reîncepe 
să-mi bată normal. Filmul este un fel de asigurare care să 
dovedească faptul că nu am fost forţată de nimeni. Planul 
este ca trupul meu să fie reanimat şi să mă reintegrez în 
învelişul meu carnal după ce am mai aflat câteva lucruri 
despre ceea ce ne aşteaptă în lumea de dincolo. Socrate 
afirma că ajungem la Hades înainte de a fi înviaţi şi de a ne 
continua ciclul vieţii şi că este necesar să traversăm fluviul 
Acheron ca să ne putem continua călătoria. Socrate 
avusese dreptate din toate punctele de vedere, numai că 
nu trecuse niciodată prin experienţa morţii. Cu mine 
lucrurile stau altfel. Ştiu ce ne aşteaptă pe celălalt mal al 
Acheronului... 

larăşi pauză. Cuvintele îi ieşeau tot mai greu din gură. 

— Vrei să bei ceva? 

— Da. 

Joachim trecu prin faţa camerei cu o sticlă de San 
Pellegrino în mână. Se vede că sunt balerini, îşi spuse Niels 
uitându-se cum Joachim îi înălța cu un gest elegant capul 
lui Dicte pentru a o ajuta să bea o înghiţitură din sticla 
verde ca smaraldul. 

— Sunt gata. 

— Continuă. 

Diete îşi drese glasul. 

— Reprezentarea noastră despre moarte este greşită. La 
fel de greşită ca viziunea asupra cosmosului pe vremea 
când credeam că Pământul era centrul universului. Mi-ar 
plăcea să pot afirma că începem să înţelegem cum stau 
lucrurile. Dar suntem încă departe, din cauza fricii pe care 
ne-o inspiră moartea. Fiindcă ne sperie gândul de a 
descoperi că după moarte nu mai este nimic. Sunt însă în 
măsură să vă spun că mai este ceva. Că mai sunt încă 
multe. Că este incredibil de frumos, dar şi foarte periculos. 
Personal, am făcut această experienţă. În lumea de dincolo 


302 


am trăit experienţe magnifice, dar şi unele înfiorătoare. Mă 
străduiesc să descopăr care este cel mai sigur drum şi în ce 
măsură viaţa noastră de aici determină ceea ce vom ajunge 
acolo. Fiindcă, desigur, o legătură există. Personal, mă 
consider un fel de exploratoare. Toată lumea ştie că poate 
fi periculos să explorezi noi teritorii. Sunt însă unica 
răspunzătoare pentru faptele mele. Dacă lucrurile nu vor 
merge bine, dacă nu mă voi putea întoarce aici, vă rog să 
nu fiţi proşti. Nimeni nu poate fi de condamnat decât, 
poate, eu însămi. Când astronauții îşi sacrifică viaţa în 
spaţiu, nimeni nu dă în judecată NASA. Este un risc pe care 
îl acceptăm, pe care l-am acceptat dintotdeauna. 

Pauză. 

— Mai vrei apă? 

— Nu, mulţumesc. Sunt gata. Mai am ceva de zis. 
Precizez că am ales să fiu sufocată cu o pungă pusă pe cap. 
Ceea ce nu mă obligă să utilizez medicamente şi nu lasă 
urme pe corp. Ţin să mă bucur de ultimele convulsii ale 
corpului meu. Ştiu că poate părea o metodă violentă, numai 
că o astfel de concluzie este falsă, întrucât este vorba 
despre o decizie liber consimţită. Sunt gata, conchise Dicte. 

Joachim dădu înapoi imaginea înainte de a se întoarce, 
de data aceasta îmbrăcat sumar. Ţinea în mână o pungă de 
plastic pe care o lăsă pe masă înainte de a se aşeza între 
picioarele desfăcute ale lui Dicte. li mângâie sexul cu o 
mână, în timp ce cu cealaltă încerca să se excite. Niels 
aruncă o privire peste umăr pentru a se asigura că nu se 
mai uita şi altcineva. 

— Te simţi rău? întrebă Dicte. 

— Un pic. 

— Urcă. E 

Joachim se urcă cu grijă pe masă. intoarse spatele la 
cameră şi îngenunche, strecurând un picior pe sub capul lui 
Dicte, în aşa fel încât faţa ei să fie la nivelul penisului lui. 
Dicte deschise gura şi îl primi în ea. Joachim gemu, aşa că 
Niels fu obligat să dea mai încet sonorul. Spera ca filmarea 


303 


să nu îl tulbure, ca să se poată concentra. Joachim cobori 
de pe masă cu un salt elegant şi uşor, excitat de acum. 

— Ai dreptul să mergi până la capăt din momentul în care 
încetez să respir, îi spuse ea. 

Joachim aprobă din cap. 

— Nu, mormăi Niels când Joachim puse punga de plastic 
peste capul lui Dicte şi o legă în jurul gâtului. 

— Te iubesc, zise tânărul tandru, sărutând-o pe gură prin 
pungă. 

Se duse apoi la celălalt capăt al mesei şi o pătrunse. Din 
când în când, fata sălta capul pentru a-şi privi corpul, iar 
Niels o auzea gemând înfundat. Gemete de plăcere, în 
pungă tot mai rămăsese puţin oxigen. Niels observă 
plasticul transparent umflându-se şi retrăgându-se ca un 
plămân suferind. In curând se umplu de abur. Plămânii şi 
inima cereau cu disperare şi altceva decât bioxid de 
carbon, iar sacul se lipi puţin câte puţin de buzele lui Dicte. 
Şi Joachim păru a atinge plăcerea mişcându-se sacadat şi 
regulat până în clipa în care corpul fetei înţepeni brusc, 
după care căzu inert pe masă. Moment în care se retrase şi 
se repezi la ceasul electronic pe care îl porni, cu sexul încă 
în erecţie. Se întoarse apoi lângă ea, dar cum corpul lui 
Dicte nu mai răspundea, Joachim o pătrundea cu greu. Fu 
nevoit să o tragă de bazin ca să o aducă aproape de el. 
Ceea ce nu părea a dăuna excitaţiei. Văzându-l pe Joachim 
mişcându-se iarăşi în sexul lui Dicte, Niels simţi cum şi 
sexul lui începea să ia proporţii. Deşi e complet greţos, se 
gândi. Atunci de ce reacţiona astfel o parte din el? Şi cât 
timp va mai rămâne ea suficient de udă pentru ca... 

Peste câteva secunde, Joachim îşi înăbuşi un strigăt de 
plăcere şi se retrase. După care scoase capul lui Dicte din 
pungă şi se uită la ceas. Un minut şi zece secunde. Tăie 
legăturile care îi fixau braţele şi picioarele. 

— Haide odată, spuse Niels. 

De parcă ar fi putut influenţa cu ceva cursul 
evenimentelor. De parcă ar fi putut-o ajuta să se întoarcă la 
viaţă. Joachim mai aruncă o privire la ceas: două minute şi 


304 


zece secunde. Mai aşteptă puţin înainte de a-i înfige acul 
seringii în venă. La două minute şi treizeci de secunde 
injectă adrenalina. Ceea ce dură trei secunde. Apucă 
imediat defibrilatorul, aşeză padelele pe pieptul lui Dicte şi 
se mai uită o dată, hotărât, la ceas. Exact după două 
minute şi cincizeci şi nouă de secunde apăsă. Descărcarea 
electrică traversă instantaneu corpul lui Dicte, gâtul se 
cabră şi, cu un suspin puternic, femeia inspiră adânc o gură 
de aer. Se reîntoarse la viaţă. Tuşi şi se suci pe o parte, 
rămânând câteva minute în această poziţie. În tot acest 
timp, Joachim rămase lângă capul ei şi îi vorbi în şoaptă. 
Niels nu putea să vadă sau să audă dacă fata era 
conştientă. Ba da, era. Picioarele se mişcară. 

— Vrei să te aşezi? 

— Nu încă. Sunt îngheţată. 

Joachim ieşi din raza obiectivului. Dicte, în schimb, îl privi 
direct, schiţând un zâmbet. 

— E fantastic, spuse. Bucuraţi-vă! 

Cu aceste cuvinte, înregistrarea luă sfârşit. 


9 


Cartierul Islands Brygge. Ora 10:12 


Adam Bergman o urmărea prin geamul coborât al 
maşinii. O clipă, avu senzaţia că ea îl văzuse. Era pe terasă, 
lângă un mic grătar cu gaze şi se uita către port. Era 
singură, doar o privise prin binoclu şi cercetase interiorul 
apartamentului, inclusiv bucătăria şi dormitorul. Se simţea 
atras de ea. Nu se mai gândise în felul acesta la o femeie 
de o eternitate. Numai că Hannah Lund îi amintea de 
propria soţie. Deşi nu semănau. Hannah era brunetă, iar 
soţia lui blondă. Şi atunci, de ce? Din cauza siluetei 
mlădioase? A privirii melancolice? Sigur, ştia, purta în ea un 
secret. Ca şi fosta lui soţie, Hannah Lund făcea parte din 


305 


acea categorie de femei pe care nu le poţi avea niciodată 
întru totul. Orice ai face. 

— Dacă doriţi să observați păsările, va trebui să vă găsiţi 
un alt loc. 

Polițistul comunitar intră în raza binoclului, aşa că 
imaginea se albăstri cu totul. 

— Nu aţi observat panoul cu staționarea interzisă? 

Bergman porni motorul. 

— Există locuri de parcare la douăzeci de metri mai în 
faţă. Nu uitaţi să achitaţi tichetul, încheie bărbatul pe un 
ton împăciuitor. 

Adam se abţinu să răspundă şi parcă puţin mai departe. 
Venise cu o autoutilitară pentru mutări de mobilier. În spate 
se găsea o cutie enormă în care cândva se aflaseră piesele 
unui birou pe care îl puteai monta singur. Acum era goală, 
însă Bergman spera ca nu peste mult să o umple cu 
Hannah Lund. Nu o mai zări pe terasă. Se duse să cumpere 
tichetul de parcare de la un distribuitor automat. Era mai 
prudent aşa. In depărtare se auziră nişte sirene de poliţie. 
Trebuia să aibă grijă să nu lase nicio urmă a prezenţei sale 
aici şi nicio amendă să nu îi lege pentru totdeauna vehiculul 
de acest loc sau de acest moment. Sirenele se apropiau. 
Cel mai greu va fi când o va cobori la furgonetă. Nu avea 
însă de ales. Trebuia să reuşească. Exact invers decât se 
întâmplase cu Dicte sau cu Peter, trebuia să evite cu orice 
preţ să fie depăşit de evenimente. La drept vorbind, ar 
putea fi în viaţă amândoi azi, îşi zise. Gândul îl irită. Dicte. 
De ce naiba nu îşi dusese misiunea până la capăt? Doar nu 
îi făcuse nimic altceva decât îşi făcuse de una singură în 
atâtea rânduri, experimentând moartea. Mai mult, el era 
medic, deci cu mult mai calificat decât prietenii ei în a reuşi 
o reanimare. La intrarea în parcarea subterană un panou 
anunţa: „Accesul permis numai rezidenţilor imobilului.” Ar fi 
mai simplu dacă ar reuşi să intre aici. L-ar vedea mai puţină 
lume împingând cutia. O maşină ajunse în faţa intrării. 
Bariera se ridică pentru a o lăsa să treacă, apoi, după 
câteva secunde, cobori la loc. Ar avea tot timpul să 


306 


pătrundă după ce va ieşi următorul vehicul. Ar trebui doar 
să facă drumul în sens invers. Odată Hannah Lund ajunsă în 
ladă, ar şti să o ducă la loc sigur. În cel mai sigur loc din 
întreg regatul. Locul pe unde nu trece nimeni, niciodată. 
Unde ar dispune de tot timpul necesar. 

Deschise geanta medicală şi scoase un flacon şi o 
seringă. Perforă cu acul membrana de cauciuc a flaconului 
şi trase lichidul în seringă. Ketamină. Anestezic pentru cai. 
Utilizat în mod curent pe oameni în timpul războiului din 
Vietnam. Pe soldaţi ale căror picioare fuseseră smulse de 
explozii şi care aveau nevoie să li se atenueze rapid 
durerile. Împinse apoi pistonul seringii uşor ca să iasă 
câteva picături pentru a fi sigur că nu mai sunt bule de aer 
înăuntru. Pentru cazul în care acul ar nimeri într-o venă în 
loc de muşchi. Puse la loc, peste ac, capacul protector şi 
lăsă seringa să îi alunece în buzunarul pantalonilor. Inchise 
geanta. Din parcarea subterană apăru o maşină. Băgă în 
viteză, apăsă pe accelerator şi se îndreptă imediat spre 
rampă, după care coti la stânga. Reuşi să treacă exact 
înainte ca bariera să coboare. 


10 


Gara Dybbalsbro. Ora 11:20 


Niels urmase pista furnizată de Dicte. De pe pod îşi luase 
ea zborul pentru ultima oară, acolo îşi găsise moartea. 
Moartea în care îşi pusese atâtea speranţe. De acolo, din 
vârful micului turn. 

Nu îşi mai amintea cum de ajunsese iarăşi aici. Tinea pur 
şi simplu să rezolve cazul. Să vadă pentru ultima dată locul 
dramei. Să încerce să înţeleagă ce o putuse determina să 
se arunce în gol. După ce Niels plecase de la bibliotecă, 
mergând de-a lungul cheiului, se gândise la Dicte. La 
convingerea ei că era posibil să mori şi să învii ca într-un 
joc video. Însă, mai ales, se gândise la ultimele cuvinte pe 


307 


care o auzise pronunţându-le: „E fantastic.” Asta spusese. 
Şi totul în privirea ei dovedea că nu minţea. 

Uitându-se lung la şine, Niels se întrebă ce o fi vrut să 
spună cu „fantastic”. Cărui termen putea să-i corespundă 
cuvântul? Termenului „pace”? Fiindcă un lucru cel puţin era 
sigur: odată mort, te odihneai în pace. Dar poţi şi trăi în 
pace? Şi la ce bună pacea, dacă nu ai cum să profiţi de ea? 

— Băi, tipule, ce freci pe acolo, pe sus? 

Niels cobori privirea spre peron. Lui se adresa insul chel 
şi cu cioc? De ce anumiţi bărbaţi or fi simțind nevoia, în 
zilele noastre, să-şi dea aere de duri? Probabil că nu era 
nimic altceva decât un arhitect, un designer sau un 
educator la vreo grădiniţă. Totuşi, braţele îi erau acoperite 
de tatuaje, ca ale războinicilor de altădată. Poate că acele 
simboluri asiatice, dincolo de aspectul lor lugubru, nu erau, 
în realitate, decât mesaje de dragoste şi de pace. Bărbatul 
repetă întrebarea. De jos, de pe peron, mai multe feţe se 
întoarseră către Niels. Cu pleoapele coborâte, cu palma 
dusă streaşină la frunte, ridicară toţi ochii spre el, de parcă 
ar fi fost soare orbitor. 

Eu sunt soarele. 

Şi îi iradiez cu propriile mele raze. Tot aşa cum Dicte, de 
pe scenă, îşi trimitea razele către public. Niels observă din 
nou alte rânduri de şine sub el. Când îşi scosese pantofii? 
Oţelul turnului îi ardea tălpile. Se gândi la purgatoriu. Acel 
loc de oprire a sufletelor unde probabil că Dicte rătăcea 
acum. 

— Haide, dă-te jos! îi strigă o voce din mulţimea adunată 
pe peron. 

Niels bolborosi că era poliţist, deşi se îndoia că îl putea 
auzi cineva. În depărtare se auzeau sirene ale unor maşini 
de poliţie. Care îl chemau. Chiar să fi venit momentul? Pe 
aici nu îl mai ţinea nimic. Nici Kathrine, nici Hannah, nici 
altcineva. Era nefericit. lar lumea nu va întârzia să-l uite. 
Kathrine, care era în Africa de Sud, ar afla vestea decesului 
în biroul ei cu vedere la Oceanul Indian. Fără îndoială că ar 
plânge. Şi s-ar gândi la el câteva zile. După care ar pleca 


308 


într-un safari şi ar constata că moartea este ceva natural, 
că face parte integrantă din viaţă. Şi pesemne că s-ar 
bucura că nu va fi obligată să se ocupe de lucruri practice 
precum înmormântarea, sicriul, groapa. 

— Ce naiba te-ai cocoţat acolo? 

— Dă-te jos, nu face tâmpenii! îi strigară concetăţenii 
surescitaţi într-un glas. 

Unii chiar urcau deja treptele. Sirenele îl chemau. Ar 
trebui să sară. Înainte însă, ţinea să se mai gândească 
pentru ultimă oară la Hannah şi la cum va reacţiona. Doar 
era obişnuită cu dramele. Şi să poarte doliu. Se va închide 
în ea însăşi încă şi mai mult. Şi-i va fi rău. Nu cumva va sări 
şi ea? Nu, dacă nu îşi pusese capăt zilelor după sinuciderea 
fiului ei, cu siguranţă nu o va face nici de data asta. 

— Haide, coboară! 

Niels nu băgă în seamă vocile şi strigătele. Se uita la 
marea care se zărea printre două clădiri. Ai fi zis că era un 
curs de apă. Acheronul. Fluviul pe care sufletul trebuie să-l 
traverseze pentru a intra în ţara morţilor. Locul în care 
Dicte era atât de grăbită să ajungă. Niels însă era sceptic în 
legătură cu faptul că va da de vreun fluviu după ce va sări 
şi că o lume mai bună l-ar aştepta pe celălalt mal. Dar nu 
asta îl interesa. Nu îşi dorea altceva decât pacea. Pacea 
eternă. Se apropie de margine. 

— Sar împreună cu tine, murmură. 

— Aici poliţia Copenhaga! urlă un difuzor sub el. 

Niels se dădu un pas înapoi şi cobori privirea în stradă. 
Observă doi bărbaţi în uniformă care agitau un megafon. 
Doi tineri poliţişti care îşi închipuiau că era de ajuns să 
vorbeşti suficient de tare, să ameninţi şi să loveşti pentru a 
restabili ordinea şi a te face ascultat. 

— Rămâneţi unde sunteţi, răspunse Niels. Dacă se 
apropie cineva la mai puţin de zece metri, sar! 

Unul dintre poliţişti se pregăti să protesteze, dar Niels i-o 
luă înainte. 

— Dacă mai strigi o dată la mine, să ştii că sar. Nu vreau 
să fiu deranjat. 


309 


Acum ştia exact ce se va întâmpla. Cei de jos vor suna la 
sediul central, Leon şi echipa lui se vor sui în maşini, după 
care îl vor suna pe Niels Bentzon de la salvatori. Pe 
negociator. Or, cum acesta nu va răspunde, îl vor suna pe 
unul dintre colegii lui. Negociatorul sosea întotdeauna 
ultimul. Între timp, Niels deja va fi sărit. Cu atât mai bine 
însă, dacă lucrurile se vor mai tărăgăna. Cel puţin aşa vor 
avea timp cei de la ambulanţă şi curăţenie să se 
pregătească. Îşi dorea ca trupul să îi fie acoperit imediat cu 
un cearşaf. Nu voia să îi fie fotografiat cadavrul. Nu ţinea 
decât să dispară, să părăsească o dată pentru totdeauna 
lumea asta. Fără a lăsa nici cea mai mică urmă. 

_ — Evacuaţi peronul, le strigă celor doi poliţişti. 
Indepărtaţi toată lumea. Dacă nu, sar. 

Tinerii se conformară imediat. Niels îşi privi picioarele, 
apoi mulţimea, până când descoperi un punct fix: o 
fereastră. Aceasta va fi ultima imagine: o fereastră către 
lume. Speranţa. Închise ochii. 


11 


Cartierul Islands Brygge. Ora 11:40 


Hannah se uită la ceas. Trebuia să ajungă la spital în 
douăzeci de minute. De ce tot nu ajunsese taxiul? Îşi spuse 
că poate ar fi fost mai bine să coboare şi să-l aştepte în 
stradă. Da. Va aştepta în faţa casei. Se duse să se uite în 
oglindă. Mai bine s-ar fi abținut. lată cum poate să arate o 
persoană care se pregăteşte să comită o dublă crimă, îşi 
spuse scârbită. O dublă crimă brutală şi necruțătoare. Orice 
ar fi făcut, tot criminală se chema că era. Sună telefonul. 
Cu siguranţă, trebuia să fie taxiul. În sfârşit. Aveau numărul 
ei? Sigur că da. 

— Alo, da, Hannah sunt. 


310 


12 


Cartierul Islands Brygge. Ora 11:41 


leşi din maşină şi mai aruncă un ochi către cutie prin 
geamul fumuriu. Se va întoarce mai târziu după ea. Din 
ascensorul parcării îşi făcură apariţia două femei cu valize 
în mâini. Prefera să nu fie văzut, aşa că urcă rampa şi ocoli 
bariera. 

Se va duce să aştepte la uşa de intrare în imobil. Îşi pipăi 
buzunarul ca să se asigure că seringa era tot acolo. Trebuia 
să o atragă pe Hannah cu orice preţ în baie, fiindcă în 
apartamentele moderne, era, în general, zona cel mai bine 
izolată fonic. Încă mai analiza elementele acţiunii, când un 
taxi se opri chiar în faţa lui. O va ruga să-l lase să se ducă 
până la toaletă. Acolo, poate că nu ar fi rău să simuleze că 
s-a împiedicat, a căzut pe podea şi s-a lovit. Ea va da fuga 
să vadă ce s-a întâmplat, va trage uşa după ea şi... 

— Doriţi să intraţi? 

O femeie cu doi câini îi ţinu uşa deschisă. 

— Mulţumesc. 

Se grăbi să ajungă lângă ea. Femeia zâmbi. Doctorul 
inspira încredere şi era conştient de asta. Mai ales femeilor. 
Era seducător. Agreabil. Calm. Sirenele poliţiei se auzeau 
tot mai aproape. Femeia trecu pe la cutia poştală. Căţeluşii 
ţopăiau pe lângă picioarele ei, în timp ce stăpâna tria 
scrisorile de anunţurile publicitare. Adam se hotărî să o ia 
pe scări. Urcă treptele şi se opri în faţa uşii lui Hannah. 
Sirenele erau foarte aproape de acum. Să-l fi descoperit? 
Imposibil, concentrează-te, îşi zise citind cele două nume 
de pe plăcuţa fixată pe uşă: „Hannah Lund. Niels Bentzon.” 
Niels Bentzon nu era acasă. Deci va fi uşor. Se va prezenta, 
îi va explica faptul că a încercat inutil să o contacteze 
telefonic, îi va vorbi despre cercetările lui în domeniul 
somnului şi o va ruga să-l lase să intre. Până să aibă timp 
să apese pe butonul soneriei, uşa se deschise brusc şi 
Hannah Lund ieşi ca o vijelie, trânti uşa, cobori treptele în 


311 


trombă, se împiedică, dar apucă să se prindă la vreme de 
balustradă. Bergman se repezi la ferestruica din casa 
scărilor, pe marginea căreia zăceau cadavre de muşte. O 
văzu alergând şi sărind într-o maşină a poliţiei, care demară 
cu toată viteza. Să-l fi văzut? Nu. Nu avea nicio legătură cu 
el ceea ce se întâmpla. Aruncă o privire la ceas. Era 
douăsprezece fără un sfert. O să mai încerce după-amiază. 
În aşteptare, va concepe un nou plan. Aici nu se mai putea, 
era prea riscant. 


13 


Gara Dybbalsbro. Ora 11:45 


Niels privi mulţimea pentru ultima oară. O cireada de 
gură-cască care-i aştepta înfrigurată moartea iminentă. Ce- 
or fi gândind? De ce nu mai sare ăsta odată? Hai că, dacă 
sare, îmi mai condimentează oleacă plictiseala asta de 
viaţă. 

Ei, şi? Nu era momentul să se gândească la ce-şi ziceau 
cei de jos. De altfel, nu era momentul să se gândească la 
nimic. În asta consta moartea: în a nu te mai gândi. 

— Bentzon! Ce dracu' faci acolo? 

Niels se întoarse. Leon stătea pe penultima treaptă a 
scării pe care el însuşi se urcase acum câteva zile, când 
Dicte se pregătea să sară, şi îl privea uluit. 

— Hai că sperii călătorii din gară. Nu-i auzi cum ţipă? 

— Lasă-mă-n pace, Leon, murmură Niels prea încet şi 
cam fără convingere. 

Se bucura că Leon era acolo. Ar putea avea grijă să îi fie 
evacuat urgent cadavrul. Chiar dacă nu era deloc de acord 
cu metoda, trebuia să fie acolo, trebuia să sară exact din 
acelaşi loc de unde o făcuse şi Dicte. 

— Am primit nişte apeluri. Nişte inşi ziceau că un diliu 
vrea să se arunce de pe un pod. Şi-atunci Leon aruncă un 
ochi la camerele de supraveghere şi ce vede? Pe bătrânul 


312 


Bentzon îl vede. Şi-atunci Leon zice: n-o să sară, cu 
siguranţă n-o să sară. Păi, nu-i aşa? la zi, Bentzon! repetă 
Leon. 

Niels nu răspunse. Leon mai făcu un pas spre el. 

— Rămâi unde eşti. 

— Haide, Niels, gata cu prostiile. Acum dă-te jos. 

— Vin. Mai lasă-mă doar două minute. După, o să cobor. 

Când îşi încrucişă privirea cu a lui Leon, constată că 
surpriza cedase locul neliniştii: Niels reprezenta un risc 
pentru siguranţa publică. 

— Haide, Niels, dă-o dracului de treabă! Chiar vrei să sun 
după Damsbo? întrebă Leon încercând să zâmbească. Doar 
tu ai spus că gagiul n-are deloc talent. Că l-ar putea 
împinge şi pe cel mai fericit dintre oameni la sinucidere. 
Chiar aşa ceva nu-mi vine să fac! 

Leon puse piciorul pe platformă. Niels se dădu un pas 
înapoi. 

— Păi, nu. Dacă e să chem pe cineva, atunci pe Bentzon 
trebuie să-l chem. E singurul negociator adevărat pe care îl 
cunosc. Sigurul în care am pe bune încredere, declară Leon 
în timp ce comunica prin semne din mână cu oamenii lui 
rămaşi pe pod şi pe peron. 

Niels ştia prea bine rutina. Traficul feroviar fusese 
suspendat. Pompierii şi ambulanţele erau pe drum, însă 
Leon le atrăsese atenţia să nu utilizeze sirenele şi 
girofarurile. Orice putea fi asociat cu ideea de moarte şi de 
dramă trebuia înlăturat. Se încerca să se ia legătura cu cei 
apropiaţi şi erau contactate serviciile psihiatrice pentru a le 
solicita să verifice dacă persoana în cauză avea 
antecedente în acest sens. După care informaţiile îi erau 
comunicate lui Leon prin casca fixată în ureche. Polițistul nu 
clipea nici măcar dacă afla că individul din faţa lui era un 
psihopat şi criminal în serie. Leon rămânea întotdeauna 
rece ca marmura. 

— Ce-ţi tot spun ăia, Leon? 

— La cine te referi, Bentzon? _ 

— La colegi. În casca din ureche. În legătură cu mine. 


313 


Leon mai făcu un pas înainte. Discret. Dar nu-i făceai de- 
astea lui Niels. Doar nu se născuse acuma. 

— Dă-te-napoi, Leon! 

— OK. OK, Niels. Ce se-ntâmplă? Uită-te la mine. Eşti cel 
mai bun negociator al nostru. 

— l-am promis că o să sar şi eu cu ea, explică Niels 
coborând privirea către şine, apoi plimbându-şi-o peste 
liniile alăturate, care se îndepărtau spre infinit. 

Pentru o secundă se făcu o asemenea linişte, încât Niels 
auzi vocea din casca fixată în urechea lui Leon. 

— Ce-ţi tot povestesc, Leon? 

— O grămadă de chestii. Zic că toată lumea are micile ei 
necazuri, Niels. 

Leon îl privi până în adâncul ochilor. Ezită, dar tot îi 
scăpă: 

— Zic că eşti un însingurat. Ca Dicte. Şi un însingurat îşi 
închipuie că nu are niciodată nevoie de ceilalţi. Că va salva 
lumea de unul singur, deşi aşa ceva nu se poate. Toţi facem 
promisiuni pe care nu le putem ţine. 

— Nu şi eu. Nu în aceste împrejurări. Nu trebuie să spui 
nimic fără a te gândi în prealabil. Ţi-am mai explicat, nu 
mai ţii minte? 

— Tocmai. Ceea ce îţi spun eu ţie acum, chiar gândesc, 
Niels. Haide, vino cu mine. 

Niels rămase tăcut, pe când Leon îi întindea mâna. Chiar 
atât de idiot îl credea? Leon era mai rapid şi mai puternic 
decât el. Imediat ce va ajunge suficient de aproape, se va 
arunca asupra lui, îl va îndepărta de la marginea platformei 
şi îi va pune cătuşele. 

— Nu mă pricep la chestiile astea, recunoscu Leon de 
parcă i-ar fi citit lui Niels gândurile. Spre deosebire de tine. 
Hai să fiu sincer acum. Dicte a sărit. Aşa e. Puteai schimba 
ceva? Poate. Dacă ai fi fost mai inspirat în noaptea aia, ea 
ar fi fost acum gata să sară doar pe scena Teatrului Regal 
în clipa asta? Poate. Poate nu. Alegerea cuvintelor este 
crucială în astfel de situaţii. Ai dovedit-o de-a lungul 


314 


carierei. Niels, tu eşti cel care ştie să aleagă cuvintele 
potrivite. Nu eu. 

Leon aruncă o privire peste umăr. În timp ce vorbea 
sosise o maşină. Acum, îşi zise Niels. Acum trebuie să sar, 
înainte să scoată ăştia cine ştie ce iepure din pălărie. 

— Niels! 

Când îi auzi vocea gâtuită, inima îi sări din piept. Se 
întoarse. Hannah se suia pe scară. 

— Ai o vizită, băiete, spuse Leon. 

— Ticălosule! mormăi Niels. 

— La ce te aşteptai? Nu reuşesc să dau de cel mai bun 
negociator al meu. Cel pe care l-am chemat în ajutor de 
câte ori am fost la necaz. Aşa că am fost obligat să utilizez 
alte metode. 

Hannah rămase pe scară. După cum fusese sfătuită. Mai 
ales, trebuia să evite să-l bruscheze. Să înainteze pas cu 
pas, în sensul propriu al expresiei. Niels nu ar fi recurs 
niciodată la cei apropiaţi în timpul negocierilor. Riscau să 
spună cuvinte nepotrivite şi simpla lor prezenţă putea 
aminti persoanei pe care încerca să o salveze motivele 
pentru care se hotărâse să se sinucidă. 

— Niels. 

Hannah îl privea cu atenţie. Îi dăduseră lacrimile. 

— Ştiu că totul este numai din vina mea. 

— Banu... 

Niels ar fi vrut să îi spună mai multe, dar nu putea cu 
Leon de faţă. Acesta ridică mâna, de parcă i-ar fi citit 
gândurile. 

— OK, mă dau înapoi. 

— N-ai putea, mai bine, să te dai jos? 

— Bătrâne, îmi pare rău, n-am cum. Ştii bine, răspunse 
Leon retrăgându-se până la celălalt capăt al platformei. 

— Niels, este ceva despre care nu ţi-am vorbit. 

Hannah mai urcă o treaptă. În curând va ajunge în vârf. 
Şi atunci va fi prea târziu. 

— Vorbeşte de acolo de unde eşti. 


315 


Duritatea lui Niels o şocă. Parcă i-ar fi tras o palmă. 
Lacrimile începură să îi curgă pe obraji şi peste buze, ceea 
ce nici nu o încălzi, nici nu o răcori. Lacrimile veneau prea 
târziu. De când se căsătorise, ea îl respinsese încontinuu. li 


tot întorsese spatele. Îl desconsiderase. Nu mai conta. 
Oricum, nu de asta ajunsese el aici. 
— Niels... 


Hannah plângea. Niels se gândi la Dicte. Şi la Joachim. La 
cei pe care îi văzuse plecând dincolo. Pe apele Acheronului. 
Va avea oare grijă cineva să îi pună o monedă în gură? 
Poate Rantzau. Nu ar trebui să discute asta cu Leon? 

— Ascultă-mă, Niels. 

Aproape murmura. O voce care spusese până acum tot 
ce era de spus. Care zisese da fără a se gândi. Nu era decât 
un act de justiţie dacă nu se mai auzea. 

— Motivul pentru care nu... 

Niels cobori privirea spre peron. Mulțimea tot acolo era, 
profitând de spectacol. Poliţiştii se străduiră să o împingă 
înapoi. Unul dintre ei confiscă o cameră video. La două zile 
după difuzarea imaginilor cu sinuciderea lui Dicte, la 
buletinele de ştiri, poliţia din Copenhaga era hotărâtă să nu 
mai cadă încă o dată în capcană. 

— Niels, sunt însărcinată, înţelegi? 

O privi. Ştia că minte. El nu putea avea copii. Doar dacă 
nu cumva ea se culcase cu altcineva. 

— Cu tine am rămas gravidă, Niels. 

— Minti. 

— Nu. Nu ştiam că... 

Dintr-odată izbucni în suspine şi vocea se sparse parcă 
sub greutatea lacrimilor: 

— Mi s-a făcut frică... 

Ce vrea să zică? Hannah îşi recăpătă stăpânirea de sine 
şi trase adânc aer în piept. 

— Mă auzi? Mi s-a făcut frică. Credeam că lucrul ăsta mă 
priveşte doar pe mine. 


316 


Niels o urmărea ca şi când nu înţelegea ce spune. 
Hannah chiar era convinsă. Chiar era convinsă că era 
gravidă. 

— Până când mi-am dat seama... 

Intoarse capul spre Leon. 

— Când m-a sunat Leon... 

Se întrerupse încă o dată din pricina lacrimilor. Leon îi 
aruncă o privire îngheţată. Hannah tuşi şi continuă: 

— Până când mi-am dat seama că problema nu e doar să 
ştiu dacă vreau aceşti copii. Şi nici măcar dacă ei m-au ales 
pe mine. Dar că ar trebui să iau în considerare şi 
posibilitatea ca ei să te fi ales pe tine, Niels. 

O privi scrutător. Liniştea era totală în jur când Niels îi 
răspunse: 

— Hannah, eu nu pot avea copii. 

— Ba da, poţi. Poţi avea chiar doi. Dacă într-adevăr îi 
vrei... 


14 


Comisariatul Central al Poliţiei din Copenhaga. Ora 
13 


De data aceasta, şedinţa nu mai avu loc la prefectura 
poliţiei. Sommersted se deplasase până la comisariatul 
central. Niels îl văzu coborând din maşină, în piaţă, şi 
alergând spre intrare. Venea să-l dea afară? Nu conta. 
Hannah stătea pe canapea. Părea liniştită. Fericită. În 
schimb, Leon era vizibil obosit. Sommersted se opri în 
cadrul uşii, după care intră şi o închise. 

— Ce se-ntâmplă? 

Leon se uită la Niels. Niels se uită la Hannah. Ea surâse. 

— Poate cineva să-mi explice? 

— Circuitele lui Bentzon s-au supraîncălzit, răspunse 
până la urmă Leon. 

Sommersted îl privi surprins. 


317 


— Din cauza mea, interveni Hannah. 

— Ba nu, dintr-a mea... 

Sommersted îl întrerupse: 

— Niels, de ce n-am începe noi cu începutul? 

Niels îşi drese glasul. 

— Mi s-a umplut şi mie paharul, explică simplu. 

Urmă o tăcere apăsătoare. 

— Asta ţi-e toată explicaţia? întrebă Sommersted. Că ţi s- 
a umplut paharul? Mi se telefonează pentru a mi se 
comunica faptul că are loc o tentativă de sinucidere într-un 
spaţiu public. După care aflu că nebunul nu este altcineva 
decât cel mai bun negociator al meu. Ca atare plec din toiul 
şedinţei cu ministrul Justiţiei şi ce explicaţie primesc? Că ţi 
s-a umplut paharul. 

Niels zâmbi şi întoarse ochii către Leon, care se gândea 
la acelaşi lucru: aşa, ca din întâmplare, Sommersted ieşea 
de fiecare dată dintr-o şedinţă cu ministrul Justiţiei, în fine, 
genul acesta de discurs. 

— Pot să vorbesc între patru ochi cu şeful? 

Leon dădu din umeri. Hannah se ridică fără niciun chef. 
Niels închise uşa după ei şi aşteptă până când fu convins că 
nu îi mai auzea nimeni. 

— Domnule Sommersted, cazul de acum nu seamănă cu 
celelalte. Este de-a dreptul greţos. Şi ştiţi la ce fac aluzie, 
nu-i aşa? 

Superiorul îl privi, îşi drese glasul, dar nu răspunse. 

— De ce mi l-aţi încredinţat? 

— Pentru că am încredere în tine. E un caz delicat. S-ar 
dezlănţui toată presa. 

— Speraţi să vă acopăr? 

Sommersted respiră zgomotos. 

— Numele vă figurează în cartea de aur a familiei Van 
Hauen. 

Dintr-odată, subprefectul de poliţie se ridică şi îşi aruncă 
haina pe mână. 

— Ştiu ce s-a întâmplat în ziua aceea, se grăbi Niels să 
adauge. Sunt la curent cu totul. 


318 


— Cu ce eşti la curent, Bentzon? 

— Ştiu că tatăl lui Dicte a lovit-o atât de tare, încât ei s-a 
oprit inima. Şi că după a fost reanimată. Ştiu că s-a făcut 
vinovat de o brutalitate pentru care nu a fost niciodată 
pedepsit. 

— E o poveste veche... 

— Şi mai ştiu că l-aţi ajutat. 

— Perfect, aşa e. L-am ajutat! 

— Pentru a mușamaliza cazul... 

Sommersted scutură din cap şi renunţă să mai plece. 

— L-am ajutat pe el, pe Hans Henrik Van Hauen. Ne 
cunoaştem de când eram mici. A fost un accident. Un 
accident nefericit. Oricare tribunal ar fi ajuns la aceeaşi 
concluzie. 

— De când ne substituim noi tribunalului? 

Sommersted se apropie de fereastră şi se uită afară. La 
porumbei. Sau în gol. Oare Niels îl compătimea? Sigur că 
da. Nu exista poliţist pe lume care să nu fi fost măcaro 
dată tentat să se considere judecător. 

— Familia aceasta... 

Sommersted se întrerupse. Clătină din cap şi continuă: 

— Familia aceasta pe care o ştiu de când m-am născut 
nu ar fi avut dreptul la un proces echitabil. Nu mai face pe 
naivul. Hans Henrik nu e aşa... 

— Problema este că Dicte... 

Sommersted se enervă. 

— Problema este că legea e prost făcută. Fiind 
conciliantă cu mai toţi delincvenţii. Dar cu Hans Henrik Van 
Hauen? Să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut 
loc procesul. Bun, era un pic pilit. S-a certat cu fata. Cui nu 
se întâmplă? l-a tras o pamă. OK, a fost mai mult decât o 
simplă palmă, totuşi. Îţi amintesc că la vremea respectivă 
dreptul la corecție fizică încă nu fusese abolit.!! A căzut 


11 Din 1997, recursul la pedepse corporale este strict interzis în 
Danemarca. (N.t.) 


319 


aiurea şi s-a lovit la cap, a făcut un colaps pulmonar, apoi 
stop cardiac. Şi a fost reanimată. Ce ar fi spus curtea? 

— Nu ştim, fiindcă nu a fost ascultată şi versiunea lui 
Dicte. 

— Ştiu eu, în schimb. Ar fi fost aplicată legea! 

Sommersted nu-şi mai putu stăpâni furia. 

— Hans Henrik ar fi fost condamnat la închisoare cu 
suspendare, probabil, iar judecătorul ar fi solicitat ca o 
asistentă socială să îi viziteze regulat. 

— Aşa că v-aţi asumat dumneavoastră sarcina de a-i 
vizita. 

— Lumea nu e făcută în alb şi negru, Niels. Sunt nuanţe. 
Ca să nu mai spunem că familia aceasta ar fi fost judecată 
şi de presă... 

Niels îl întrerupse: 

— Prin urmare, avem o lege pentru cetăţenii obişnuiţi şi o 
alta pentru cei de care este interesată presa de scandal? 

— Da, Bentzon. Asta este. Şi te asigur că a doua este mai 
severă decât prima. 

Sommersted oftă, se aşeză pe marginea mesei şi cobori 
privirea în podea. 

— Totuşi, să nu uităm că prima victimă, în povestea asta, 
este Dicte, constată Niels. 

— Da. 

— Care nu fusese niciodată ascultată. Considerându-se 
că nu se întâmplase nimic important. Asta trebuie să fi 
simţit ea. Că nimic important nu se întâmplase. 

Sommersted aprobă din cap. Ajunsese la aceeaşi 
concluzie ca Niels. Poate că doar acum. Poate încă demult. 

— De ce? Din această cauză a sărit? întrebă el. 

— Nu. Însă exista o legătură cu experienţa morţii 
iminente pe care o trăise. 

Sommersted se uită uluit la Niels. 

— Te referi la stopul cardiac? 

— Da. Timp de zece minute a trăit o experienţă care nu a 
încetat să o tulbure, de atunci. 


320 


Niels făcu o pauză. Cazul era închis. Acum nu îşi mai 
dorea altceva decât să se ducă acasă. 

— Dar pe tine ce te tulbură, Bentzon? 

Vocea lui Sommersted fu surprinzător de caldă, de 
înţelegătoare. Numai că felul lui de a fi nu întârzie să 
înlăture slăbiciunea. 

— Răspunde-mi odată, dă-o-n mă-sa! Ce te-a făcut să te 
cocoţi acolo, sus, pe pod şi să ameninţi că te arunci în gol? 

Niels se gândi. Întrebarea era plină de bun-simt. ÎI 
observă pe Leon, care stătea de cealaltă parte a uşii de 
sticlă. Nu s-ar fi mişcat de acolo o săptămână întreagă, fără 
a se plânge, dacă aşa ar fi ordonat Sommersted. Niels ce 
mai aştepta? De ce nu o ştergea, pur şi simplu? Nu mai 
avea nimic de făcut acolo. 

— Voi fi tată, zise ridicându-se. 

Sommersted clătină din cap. Uşurat, constată Niels. 
Întrucât acum chiar avea un motiv serios pentru a-l felicita. 

— Felicitări, Bentzon. Mărturisesc că mă surprinde. Mă 
gândesc că n-ar fi rea ideea de a-ţi lua în avans concediul 
parental. În ziua de azi, o fac o groază de bărbaţi. 

— Concediul? 

— Nu crezi că ar fi de preferat să te odihneşti un pic, să 
te refaci? 

Niels aprobă din cap. 

— Probabil că aveţi dreptate, admise. Atunci, aşa facem. 
Se poate chiar de acum? Fără să mi se scadă din leafă? 

Sommersted izbucni în râs. 

— Fără să ţi se scadă din leafă? 

— Să o considerăm o misiune de supraveghere, glumi 
Niels. 

— De supraveghere? Păi, pe cine vrei să supraveghezi? 

— Pe ea. 

Niels făcu semn spre uşă. Hannah stătea în spatele lui 
Leon, prinsă de lectura unei reviste de informare a poliţiei. 
Dansk Politi. O priviră amândoi câteva secunde. După care 
Sommersted rupse tăcerea: 

— În acest caz, sunt de acord. 


321 


15 


Cartierul Islands Brygge. Ora 19:15 


Marea Nordului. 
La asta se gândise când făcuseră dragoste în patul lor. La 
Marea Nordului.!? 


Hannah aprinse două ţigări şi îi întinse una lui Niels. 

— Va trebui să mă las de fumat. 

— Să te laşi? Vrei să zici: să ne lăsăm amândoi. 

Femeia îl privi prin micul nor de fum şi surâse. 

— Vrei să-ţi demonstrezi solidaritatea? 

— Mai degrabă, acum avem tot interesul să trăim cât mai 
mult, dacă vrem să ne bucurăm de micuţi. 

— Deja te gândeşti la ei? 

— De ce nu? 

Hannah îl luă de mână. Ca în ziua căsătoriei. Niels simţi 
cum îl cuprinde un val de emoție. Mai că-i dădură lacrimile. 

— Niels? 

Hannah lăsă ţigara şi îi luă faţa în palme. 

— Ce e, plângi? 

Bărbatul se uita fix în podea, deşi ea şi-ar fi dorit să-l 
oblige să o privească în ochi. 

— lubitule, nu trebuie să plângi, îi şopti, înainte de a se 
răzgândi: Mă rog, plângi dacă vrei, dacă simţi că îţi face 
bine. 

lar Niels izbucni în hohote de plâns. 

— Haide, Niels, uită-te la mine. 

De ce? De ce vor ceilalţi, întotdeauna, să te uiţi la ei când 
plângi? Hannah îngenunche pentru a-i prinde privirea. 

— Dragul meu... 

Niels trase adânc aer în piept şi cuvintele îi scăpară de pe 
buze: 


12 Vezi volumul Ultimul om bun de A.J. Kazinski, traducere de Gabriela 
Alina Sauciuc, Ed. Trei, 2012. (N.t.) 


322 


— Crezusem că te-am pierdut... 

După care începu să plângă şi mai tare. 

— lartă-mă. M-am comportat groaznic,  recunoscu 
Hannah sărutându-l pe obraz. 

Şi, brusc, fără ca el să se fi aşteptat, îi linse lacrimile. Mai 
întâi de pe obrazul stâng, apoi de pe cel drept. Şi le înghiţi. 
Niels nu se putu opri să nu zâmbească. 

— Eşti nebună. 

— Asta ştiu demult. 

Niels scutură din cap. 

— Dar eu ştii cum sunt? 

— Nu. 

— Mort de foame. 


16 


Cartierul Islands Brygge. Ora 20:10 


leşiră amândoi pe balcon. Hannah Lund şi polițistul. El îi 
spuse ceva, iar ea pufni în râs. După care îl luă cu braţul pe 
după talie. Adam Bergman se uită la ceas. Era trecut de opt 
seara. Răbdare. Însă aşteptarea era cu atât mai dificilă cu 
cât simţea că ajunsese la capătul puterilor. Deschise 
geanta şi verifică încă o dată dacă nu uitase ceva. Seringile 
erau pregătite. Sigur că erau pregătite. Poate că nu îşi 
căuta decât un pretext ca să-şi întoarcă privirile din direcţia 
acelui cuplu fericit. 

— Totul e-n ordine, se auzi zicând. 

Mai devreme sau mai târziu, ocazia tot se va ivi. Era 
obligatoriu. Diseară sau la noapte. Şi cum se va ivi, va şi 
trece la acţiune. Fără cea mai mică ezitare. De-a lungul 
cheiului stăteau mai mulţi studenţi. Mirosul pizzelor lor 
ajungea până la el. Miros de usturoi şi de oregano. Pe 
undeva, nu departe, era deschis un aparat de radio. Se 
vorbea despre revoltele din lumea arabă. Specialiştii 
analizau situaţia. Nu avea niciun chef să le asculte gogoşile, 


323 


aşa că se decise ca, în aşteptare, să facă o plimbare pe 
chei. Numără până la o sută cât mai încet cu putinţă. Dintr- 
odată fu cuprins de o imensă tristeţe. De un vid 
incomensurabil. De o asemenea emoție încât abia de mai 
putea respira. Scutură din cap, se gândi să ia un stimulent, 
era gata să deschidă geanta când uşa imobilului se 
deschise. Polițistul. În sfârşit. Se îndreptă cu pas grăbit 
către o maşină, urcă la bord şi demară. 

Acum. 

Îşi trecu iarăşi în revistă planul, pentru cel puţin a suta 
oară. Mai întâi trebuia să intre în apartament, apoi să o 
atragă în baie, să încuie uşa, să o adoarmă, să se întoarcă 
după cutia din furgonetă, să urce din nou până în 
apartament, să o coboare în parcarea subterană, să o bage 
în portbagajul maşinii şi să fugă. Să fugă cât mai repede cu 
putinţă. 


17 


Cartierul Islands Brygge. Ora 20:30 


Primăvara, rulouri de primăvară. Niels surâse. De multă 
vreme nu îl mai distrase nimic, nu mai fusese cuprins de o 
asemenea bună dispoziţie. 

— Mâncaţi aici? 

Niels o privi lung pe casiera vietnameză, înainte de a-i 
răspunde: 

— Vreţi să aflaţi dacă intenţionez să bag pe loc în mine 
două porţii de curry, cinci rulouri de primăvară şi tot atâtea 
clătite cu creveţi? 

— Deci pentru acasă, conchise casiera tăind fără tragere 
de inimă cele cincisprezece procente. 

În aşteptare, Niels se aşeză la o masă şi începu să 
răsfoiască un ziar gratuit, dar nu reuşi să se concentreze. 
Urma să devină tată. Tătic. Ei, era prea devreme să se 


13 Sumă adăugată pentru serviciu, masă și tacâmuri. (N.t.) 
324 


bucure. Hannah nu era decât la începutul sarcinii. În orice 
caz, trebuia să aibă grijă de ea. Să gătească. Să îi interzică 
să ridice greutăţi, indiferent despre ce ar fi fost vorba. ŞI, în 
fiecare dimineaţă, o va duce din pat până la masa de pe 
terasă... 

Sună telefonul. 

— Bentzon? 

— Bună, Rantzau. 

Recunoscând vocea medicului legist, avu senzaţia că îi 
întrerupea în mijlocul vizionării unui film bun. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Bentzon, a apărut un nou caz. 

— Un nou caz? 

— Identic. Înec şi reanimare. 

— lar a fost pescuit cineva din port? 

— Ce port? Despre ce tot vorbeşti? L-a descoperit iubita 
lui. În apartament. Mort. Întins pe jos. Şi a fost adus la noi. 
Primul lucru pe care l-am constatat este că avea nişte urme 
pe piept. 

— De defibrilator? 

— Şi urme de înţepătură. E plin ochi de adrenalină. 
Cineva a încercat să-l reanimeze. Probabil că înainte fusese 
injectat cu un anestezic. Analizele chimice o vor confirma. 
După părerea mea a fost vorba despre ketamină. 
Intramuscular. 

Niels ezită. Aruncă o privire spre bucătărie. Bucătarul 
tocmai pusese carnea de vită tăiată în felii subţiri în wok. În 
aer se răspândise aromă de coriandru proaspăt. Aromă de 
viaţă. 

— Mai eşti la aparat? 

— Drept să-ţi spun, nu mai lucrez la cazul ăsta. Mi-am 
luat vacanţă. 

— OK. Super. În acest caz, iartă-mă că te-am deranjat. 
Vacanţă plăcută! 

Rantzau închise. Niels rămase cu telefonul în mână. 
încercă să se convingă că fostul lui caz va încăpea pe mâini 
bune. După care reluă lectura ziarului. Ochii îi alunecau 


325 


însă peste cuvinte fără să le înregistreze. Un nou caz. Înec. 
Defibrilator. 


18 


Cartierul Islands Brygge. Ora 20:40 


Îi era îngrozitor de sete. Ar fi vrut să facă o plimbare pe 
plajă, să plonjeze în apele portului sau să iasă la pescuit pe 
mare, pentru a nu mai auzi decât sunetul valurilor. Aqua şi 
Luna. Nu. Acestea nu sunt nume cu care să-ţi botezi copiii. 
Hannah ridică ochii spre cer. Tot senin era. În pofida vălului 
de pâclă stârnit de caniculă, meteorologii promiseseră că 
eclipsa de lună va fi vizibilă. O să-l ducă pe Niels în vârful 
Turnului rotund. La Observator. Încă din primul an în care 
se angajase la Institutul Niels-Bohr, avea o cheie a ei. Încă 
de pe atunci îşi imaginase cum va urca acolo cu iubitul ei. 
Cum îi va arăta planetele. Saturn. Cea mai maiestuoasă 
dintre toate, cu inelele ei semănând cu nişte inele de 
logodnă. In general te subjuga frumuseţea ei, când o 
vedeai pentru întâia oară prin telescop. Numai că îl 
cunoscuse destul de repede pe Gustav. lar lui Gustav nu îi 
plăcea să urce până în vârful Turnului rotund. 

Dar în seara asta, cu Niels, va fi cu totul altfel. Se simţea 
teribil de grăbită să ajungă amândoi în turn. 

Hannah se uită la port, la remorcherele care înaintau 
încet, la navele turistice, la băieţii care se distrau aruncând 
pietricele plate ce săreau din val în val. Băieți? Sau fete? 
Cert era că aştepta doi copii. Işi privi pântecele. Da. Era cât 
se poate de gravidă. Unde o fi intrat tot ce înghiţise în 
ultima vreme? Auzi soneria de la uşă şi avu senzaţia că 
provenea de la vecini. Pe urmă îşi zise că, pesemne, Niels 
uitase cheile. Sau că aducea atâtea de mâncare încât avea 
braţele prea încărcate pentru a mai putea deschide uşa. 


326 


19 


Cartierul Islands Brygge. Ora 20:40 


Coriandru. Şi lapte de cocos. Aşeză cutiuţele albe pe 
bord, cu grijă, pentru a nu vărsa sosul. 

— Haide, îşi zise Niels. 

Opri la semafor. Nişte bărbaţi care păreau englezi 
traversară prin faţa lui, fără nicio grabă. Cu busturile goale. 
Şi cu ditamai burdihanele. Cu umeri scilipitori. 

— Ce rahat! 

Deci avusese dreptate încă de la bun început. Nu era 
vorba despre o simplă sinucidere. Indiferent ce şi-ar fi dorit 
Dicte să experimenteze, moartea ei, din seara aceea, pe 
pod, era orice, numai gest voluntar nu. Nu sărise fiindcă 
aşa voise. Nu, ci fusese împinsă. Frica o împinsese. De cine 
să îi fi fost frică? În niciun caz de Joachim. Fiindcă el nu ar 
mai fi putut ucide şi a doua victimă. 

Deşi se făcuse verde, Niels nu reacţionă. Şoferul din 
spate începu să îi facă semne. 

— Las-o baltă, Niels, doar eşti în vacanţă. 


20 


Cartierul Islands Brygge. Ora 20:52 


Adam Bergman era mai nervos decât de obicei, ceea ce, 
în voce, se citea printr-o uşoară vibraţie pe care spera să 
fie singurul ce o percepea. In orice caz, nu sesiză niciun 
semn de suspiciune în privirile ei, cu excepţia dezamăgirii 
din clipa în care deschisese uşa. Îl măsură din cap până în 
picioare. 

— Aşadar, soţul meu v-a invitat? 

— Da, când a trecut pe la mine, pe la clinică, zilele 
trecute, în cadrul unei anchete. 

— De ce? 


327 


— Un caz obişnuit. Printr-o clinică precum a mea trec 
numeroşi pacienţi, sau vizitatori, cum preferăm să le 
spunem, iar dosarele lor medicale constituie o sursă de 
informaţii deloc de neglijat pentru poliţie. 

— OK. Aşadar, sunteţi medic şi specialist în tulburări ale 
somnului? 

— Aş zice, mai degrabă, cercetător, îi răspunse zâmbind. 
Mă scuzaţi, poate că nu am picat bine... 

Şi, înainte ca Hannah să aibă timp să îi răspundă, 
adăugă: 

— Niels mi-a explicat că suferiţi de insomnie şi m-a rugat 
să iau legătura cu dumneavoastră. l-am promis că o s-o fac 
în momentul în care voi avea timp. Numai că, zilele astea 
am fost ocupat până peste cap şi nu am avut vreme să vă 
telefonez, aşa că... Trecând prin cartier, mi-am amintit 
adresa, întrucât fratele meu a locuit în imobilul de alături. 

— Chiar aşa? 

Hannah stătea în faţa lui şi îl privea în ochi. Nu părea a 
intenţiona să-l invite înăuntru. Realiză că nu o va putea 
manipula prea simplu. Observă în privirea ei ceva distant, 
asocial, care putea fi luat chiar drept ostilitate. Evident, nu 
ştia cum să se comporte cu cei din jur, lucru, de altfel, 
caracteristic multora dintre pacienţii lui. Decise să se 
folosească de experienţa acumulată la clinică. 

— Putem să o lăsăm pe altă dată. 

— Da. 

— V-aş ruga totuşi să-mi daţi un pahar cu apă, îi spuse 
zâmbitor. 

Hannah făcu un pas într-o parte, mecanic, ca un robot, 
reacţionând exact cum se aşteptase doctorul. Era atât de 
lipsită de simţ social, încât renunţase demult să mai 
priceapă regulile jocului, lucru de care era conştientă. Mai 
că i-ar fi putut cere să îi dea voie să o anestezieze şi să o 
ducă în maşină. Ba nu, încă şi mai bine ar fi fost dacă ar fi 
rugat-o să coboare cu el la furgonetă, să se bage în cutie, 
să-l lase să îi facă injecţia cu ketamină în umăr, înainte de a 
o conduce într-un loc secret unde să o omoare. Ar fi fost de 


328 


ajuns să pretindă că era ceva cu totul normal. Că oamenii 
făceau adesea lucrul acela. 

— Sigur că da, răspunse Hannah întorcându-se în living. 
Poftiţi înăuntru. 

— Mulţumesc. 

Pe masă era aşezată o sticlă de şampanie. Unul dintre 
pahare abia dacă era atins. Celălalt era gol. 

— Ne pregătim să sărbătorim un eveniment fericit, îi 
explică gazda. 

Abia atunci remarcă medicul uşurinţa gesturilor ei, modul 
aproape copilăresc de a se mişca. Ai fi zis că era o fetiţă de 
patru ani la propria aniversare. 

Ce-or fi sărbătorind? Ar fi trebuit să o întrebe, dar se 
răzgândi. Nu avea timp de pierdut cu palavre. Polițistul se 
putea întoarce dintr-un moment în altul. Trebuia să 
acţioneze rapid. Hannah dispăru în bucătărie şi lăsă să 
curgă apa la robinet. 

— Ca să fiu cinstită, cred că problemele mele cu 
insomnia se vor aranja de la sine. 

— Credeţi-mă, nu e nimeni pe care să nu îl putem ajuta. 

Se îndreptă spre baie. Incercă să îi prindă privirea, să o 
domine, însă era greu. Ochii ei erau în continuă mişcare. 
Cunoştea acest gen de privire, îl mai întâlnise în timpul 
şedinţelor de tratament cu persoane a căror extraordinară 
inteligenţă se exprima printr-o continuă căutare a... 

— Luaţi somnifere? 

Adam se opri în faţa uşii de la baie, cu geanta în mână. 

— Rar... am mereu senzaţia că, de fapt, creierul refuză să 
adoarmă. 

— Pot merge la baie? Ca să mă spăl pe mâini. Am vărsat 
un suc mai devreme şi îmi sunt palmele cam lipicioase. 

Surâse. Suc. De unde să-i fi venit ideea tocmai lui, care 
nu se mai atinsese de aşa ceva de mai bine de zece ani? 

— Sigur că da. 

Medicul deschise uşa. Cu excepţia câtorva stropi de pe 
oglindă, baia era curată şi bine organizată. Işi lăsă geanta 
jos, o deschise şi ascunse seringa în spatele savonierei, pe 


329 


marginea chiuvetei. După care se lăsă pe podea, lângă uşă, 
în aşa fel încât să o poată închide cu o lovitură de picior. 
Verifică dacă cheia stătea bine în broască şi scoase un țipăt 
de durere. 

— Ce s-a-ntâmplat? strigă Hannah deschizând uşa şi 
aplecându-se spre el. Să vă ajut să vă ridicaţi sau... 

— Nu, cred că mă descurc, îi răspunse Bergman. 

Clipă în care trânti uşa cu piciorul. 


21 


Institutul Medico-Legal. Ora 21:10 


Niels dădu de Theodor Rantzau în biroul acestuia, în faţa 
computerului. 

— Theo? 

Legistul se întoarse. 

— Niels! Te credeam în Franţa. 

— În Franţa? 

— Nu acolo mi-ai zis că te duci? 

— i-am zis doar că sunt în vacanţă. 

— Aha... 

Rantzau observă sacoşa pe care Niels o ţinea în mână. 
Poate că pentru bătrânul legist vacanţa era sinonimă cu 
Franţa. 

— Ai adus de mâncare? 

Niels lăsă mâncărurile vietnameze pe masa metalică. 

— Ştim ora decesului? 

— Ştim că s-a întâmplat de curând. 

— Înec? 

— Acelaşi mod de a opera ca şi în cazul lui Dicte Van 
Hauen. 

— Cine e victima? 

— Peter Viktor Jensen, douăzeci şi şapte de ani, răspunse 
legistul întinzându-i lui Niels o copie a documentului. Am 


330 


descoperit aceeaşi soluţie sărată în sinusurile lui ca şi în 
cele ale lui Dicte. 

— Aşadar, acelaşi autor, constată Niels. 

— Nu eu o pot spune. 

— A fost vreodată victima unui accident? 

— Da. Nu ştiu dacă se menţionează în hârtia pe care ți- 
am dat-o, dar, după câte am înţeles, a căzut dintr-un copac 
în adolescenţă şi... 

— A făcut un stop cardiac. 

— Aşa e. După care a fost reanimat. 

— Cine a dat de el? 

— Atunci? 

— Nu, acum. 

Rantzau făcu un semn din cap spre documentul pe care 
Niels îl ţinea în mână. Acesta citi şi găsi răspunsul. 

— Lise Bundgaard. lubita lui Peter. Asistentă socio- 
medicală. Se dusese în vizită la o prietenă care locuia în 
acelaşi cartier şi nu s-a întors decât spre seară. L-a găsit pe 
Peter mort, pe jos, şi a sunat la 112. 

Tăcere. Din sacoşă se răspândea aromă de mirodenii 
exotice. 

— Şi hainele? Cu ce era îmbrăcat? 


Dulapurile destinate lucrurilor persoanelor decedate erau 
situate în fundul coridorului. Mici dulapuri metalice 
semănând cu cele de la ştranduri. Numărul şaptesprezece 
era situat pe rândul de jos. Niels întoarse cheia şi deschise. 
Mâinile îi transpirară în mănuşile de cauciuc, înăuntru erau 
trei rafturi mici. Cu lucruri ambalate în pungi vidate. Fiecare 
în punga lui. Încălţăminte, ciorapi, vestimentaţie intimă, 
pantaloni, cămaşă, haină, portmoneu, alte efecte personale 
pe care, poate, criminalul îşi lăsase amprentele digitale ori 
genetice: păr, spermă, salivă, orice era posibil să îi trădeze 
identitatea. Niels se interesă în primul rând de portmoneu. 
Îl scoase din pungă. Nu făcea mai mult de douăzeci de 
coroane. Conţinutul se rezuma la o bancnotă de cincizeci 
de coroane mototolită, la două monede de cinci, fotografia 


331 


unei tinere - probabil iubita lui, care îi descoperise cadavrul 
-, un card de la asigurările sociale, o legitimaţie de 
videoclub, un card bancar care căzu pe jos - Niels se aplecă 
să-l ia - şi trei cărţi de vizită. Două de la o firmă de 
informatică şi al treilea... S/eep. Identic cu cel descoperit în 
lucrurile lui Joachim. Clinica Somnului. Pe dos erau notate 
data şi ora următoarei şedinţe de terapie. Aşadar, şi Peter 
era pacientul lui Adam Bergman. La fel cu Joachim şi Dicte. 
Niels nu fu chiar surprins. Îl pusese pe gânduri o privire pe 
care i-o adresase cercetătorul la un moment dat, în 
cabinetul său. Un bărbat calm, care inspira încredere, cu 
ochi simpatici. Ochii care îl convinseseră pe Niels să-l roage 
să ia legătura cu Hannah. 

Un pocnet îl smulse din meditaţie. Realiză că trântise cu 
un pumn uşa dulapului. Scoase brusc telefonul mobil din 
buzunar şi îşi sună soţia. 


22 


Cartierul Islands Brygge. Ora 21:27 


Se schimbă în furgonetă. Îşi scoase cămaşa şi haina şi, în 
locul lor, îşi puse o pereche de pantaloni de lucru şi un 
tricou negru. Impinse cutia în ascensor şi deschise uşa 
apartamentului cu cheile lui Hannah. Aceasta zăcea pe jos, 
cum o lăsase, în baie. 

Adam Bergman îi mai examină o dată ochii. Era uşoară 
aproape ca Dicte, aşa că nu era mai greu de dus decât un 
copil. Dar ca să o bage în cutie nu mai era chiar atât de 
simplu, aşa că îi scăpă trupul din mâini la câţiva centimetri 
de fundul ambalajului. Spatele femeii se izbi de podea. 
Aruncă peste ea o pătură neagră, închise lada şi o trase 
afară din apartament. Ascensorul îl aştepta. Trase lada 
înăuntru şi apăsă pe butonul pentru subsol. La parter liftul 
se opri, uşile se deschiseră şi intră o femeie de vreo 


332 


cincizeci de ani, cu ochelari de soare foarte mari, care îi 
surâse larg. 

— Mai e loc şi pentru mine? 

Intră fără a mai aştepta răspunsul şi coborâră amândoi în 
parkingul subteran. Femeia ieşi prima. Când Bergman 
începu să tragă de ladă, se întoarse. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Nu, mulţumesc. Mă descurc. 

Lăsă lada în faţa liftului şi se duse să tragă furgoneta mai 
aproape, pentru a o încărca. Nu fu uşor, dar reuşi. In clipa 
în care dădu să se urce la volan, se răzgândi. Trebuia să 
dea la o parte pătura şi să se asigure că nasul şi gura erau 
libere, ca femeia să poată respira. La celălalt capăt al 
parkingului o uşă se deschise şi se închise şi apăru un 
bărbat în costum, care vorbea cu voce tare la telefonul 
mobil, certându-se cu interlocutorul: 

— Nu te mai tot plânge şi mai zi şi altceva! strigă şi 
cuvintele îi răsunară în tot subsolul. Nu e treaba mea, ce 
căcat?! 

Adam Bergman se aplecă spre cutie. Colierele de plastic 
de la încheieturile mâinilor lui Hannah erau bine strânse. 
Incă o ultimă privire spre ochii ei. Nu cumva era pe cale de 
a se trezi? Deşi era imposibil, totuşi se părea că aşa era. li 
ascultă respiraţia. Stătu o clipă pe gânduri. După care îi lipi 
o bucată de scotch peste gură, conştient că asta sporea 
riscul de sufocare. Numai că nu avea de ales. Nu putea să- 
şi asume riscul ca femeia să se trezească şi să înceapă să 
tipe. Se aplecă până aproape de faţa ei şi verifică dacă 
respira bine pe nas. Perfect, îşi zise. După care trânti 
capacul cutiei, urcă în maşină şi plecă, luând-o pe Hannah 
Lund cu el. 


333 


23 


Cartierul Islands Brygge. Ora 21:45 


Al douăzeci şi unulea apel şi tot niciun răspuns. De ce n-o 
fi apăsând tasta? se întrebă Niels refuzând să caute 
răspunsul. Doar nu iese din casă fără telefon! Vorbea cu 
voce tare. Ca pentru a rupe tăcerea. Mereu îl ia cu ea! 

Simţea cum urcă furia în el, amestecată cu îngrijorare şi 
spaimă. Pe el însuşi era înfuriat. Bergman. De ce nu 
înţelesese de la bun început? Cum putuse să fie atât de 
prost încât să i-o servească pe tavă pe Hannah? La fel de 
bine i-ar fi putut spune să treacă să o ia pe sus: „După 
toate aparențele, vă place să omorâţi oamenii care au trăit 
experienţa morţii iminente. Închipuiţi-vă că, în domeniu, 
nevastă-mea e un soi de legendă. Fiţi drăguţ şi daţi-i un 
telefon, e mai mereu singură acasă pe la ora asta.” 

Al douăzeci şi doilea apel. De data aceasta, Niels renunţă 
şi apăsă pe accelerator. Trecu pe roşu fără ca măcar să-şi 
dea seama. Nu cumva nu mai era în stare nici să conducă? 
Nu cumva chiar sărise de pe pod? Nu cumva mai bine o 
făcea? Un şofer agresiv în urma lui îl aduse la realitate. 

Parcă în stradă, se repezi afară din maşină şi goni către 
intrarea principală a imobilului. Totul era ca de obicei şi, 
pentru o clipă, constatarea îl linişti. La ferestre era lumină. 
Nimic deosebit nici în hol, nici în casa scărilor. Totul era 
normal. Evident, nu se întâmplase nimic, îşi zise. Vecinii ar 
fi auzit zgomot şi ar fi sărit în ajutor. Ca de obicei, uşa 
apartamentului era încuiată. Chiar începu să se liniştească. 
Dacă Bergman ar fi venit, uşa ar fi fost larg deschisă şi... 

Băgă cheia în broască şi descuie. 

Douăzeci şi două de apeluri, îi aminti o voce în creier. 

Rămase în prag şi ciuli urechile. 

Douăzeci şi două de apeluri fără răspuns. 

De parcă voia să amâne aflarea adevărului. 

De ce nu a răspuns? 


334 


Intră. Livingul era şi el ca de obicei. Pentru o clipă, se 
păru că o vede aşezată pe canapea şi uitându-se în gol. 
Aşteptându-l să se întoarcă, pe locul ei obişnuit, de lângă 
lampadar. Cu mâna lăsată pe braţul canapelei. 

De ce nu o mai strig? 

Ştia însă de ce: fiindcă dacă ar fi fost acolo, i-ar fi 
răspuns. Undeva, în el, deja ştia. Ştia că nu va răspunde, că 
nu mai era acasă. Din această cauză nici nu fu surprins 
când deschise uşa de la baie şi găsi totul vraişte. Cele mai 
rele temeri se confirmară. Observă urme evidente de luptă. 
Perdeaua de la duş era smulsă, peste tot erau urme de 
sânge şi oglinda era făcută ţăndări. 


335 


Partea a III-a 
Cartea eternității 


Ca o picătură de apă din mare şi 
ca un grăunte de nisip, aşa sunt 
de puțini anii în ziua veacului. 


ECCLESIASTICUL, 18,9 


336 


1 


Pe autostradă. Ora 21:50 


Cârpă neagră. Pleoape grele. Deschise gura. Încercă să 
se mişte, însă picioarele îi erau paralizate şi braţele 
îngreunate. Dădu să se ridice, dar nu avea putere. 
Picioarele şi braţele îi erau legate cu coliere de strângere 
subţiri, tăioase, dureroase. Pe gură avea lipită o bucată de 
scotch. La ochi era legată. Scotchul alunecase şi peste o 
nară, îngreunându-i respiraţia. 

Vag miros de ulei, de produse chimice, inflamabile. Miros 
de benzină. Conchise că se afla într-o maşină, într-un 
portbagaj? Sau într-o camionetă? Oricum, într-o cutie de 
carton. lIdentifică materialul zgâriindu-l cu unghiile. Era 
culcată pe o bucată de carton. Ghemuită. Picioarele se 
loveau de ceva. De ceva elastic. Şi capul, în clipa în care 
încercă să-l ridice. O cutie din carton. O cutie. Gândul o 
înspăimântă. O îngheţă, o înecă în teroare. Era închisă într- 
o cutie, în portbagajul unei maşini sau în partea din spate a 
unei autoutilitare. Redusă la condiţia de obiect. In drum 
spre o destinaţie necunoscută. 

Poate că se înşela. li injectase o substanţă în corp. Un 
sedativ puternic sau o otravă, un medicament care o făcuse 
să piardă noţiunea timpului şi a spaţiului. Nu cumva pur şi 
simplu avea halucinaţii? Vehiculul se zdruncina uşor. 
Zgomotul motorului abia de se auzea. Doar dacă nu cumva 
îi fusese afectat şi auzul. Unicul lucru pe care îl auzea bine 
erau propriile gânduri, propria teamă. Propriile întrebări: 
Unde sunt? Unde sunt dusă? Ce mă aşteaptă? Voi fi violată? 
Torturată? Ce se va întâmpla cu copiii pe care îi port în 
mine? Unde e Niels? Nu, nu va ajunge la nimic în felul ăsta. 
Câte o întrebare pe rând. Doar una. Unde sunt? Unde? 
Trebuia să aibă încredere în auzul şi mirosul ei. Trebuia să- 
şi folosească propriile simţuri. De cât timp or fi mergând? 


337 


Imposibil de spus, dar consideră că era, probabil, undeva 
între un sfert şi o jumătate de oră. Probabil că se afla încă 
în Sjaelland. Dacă nu cumva trecuseră podul spre Suedia. 
Nu era o posibilitate de exclus. Tunelul. S-o fi luat prin 
tunel? Ca să ajungi la podul peste strâmtoarea Bresund, 
trebuia traversată mai întâi o porţiune lungă a tunelului. 
Când un vehicul trecea pe acolo, producea un sunet 
special. Acustica era deosebită. Or, nu remarcase aşa ceva. 
Şi nici vreun țipăt de pescăruş. Nici zgomot de vapoare sau 
de valuri. Chiar dacă nu avea cum băga mâna în foc, era 
foarte probabil să se afle undeva tot pe insula Sjaelland. 
Vehiculul încetini. O simţi în pântece. După care avu 
senzaţia că întoarce. Poate chiar mai mult de atât. Să fie un 
sens giratoriu? Da, fără îndoială. Şi, ceva mai târziu, încă un 
giratoriu urmat de o curbă strânsă şi de o pauză lungă. De 
ce se oprise maşina? Din pricina vreunui semafor? Nu, 
lumina roşie a semaforului nu ţinea atâta. Vreo benzinărie? 
Nu auzise însă trântindu-se portiera. Nu auzise pe nimeni 
ieşind din maşină. O trecere peste calea ferată? Işi ascuţi 
auzul şi se concentră atât de intens, încât avu senzaţia că îi 
va plesni capul. Percepu un zgomot slab care ar fi putut 
proveni de la un stol de păsări. Torsul monoton al 
motorului. Şuierat de... tren? Da. Ceea ce ar fi putut explica 
de ce şoferul nu coborâse şi de ce motorul continua să 
funcţioneze. Sigur că da, logic: aşteptau trecerea trenului. 
Şi, mai înainte, poate cu cinci minute mai devreme, 
trecuseră de două sensuri giratorii aflate la câteva clipe 
unul de celălalt. 

O hurducătură scurtă, după care vehiculul îşi reluă 
drumul. Se strădui să-şi readucă trupul la viaţă. Işi mişcă 
degetele pentru a reactiva circulaţia sângelui. Focuri de 
armă? Auzise deseori, în timpul călătoriilor prin pădure, 
zgomotul făcut de puştile de vânătoare. După plecarea lui 
Gustav, se mutase în casa ei de la ţară, unde rămăsese 
timp de mai multe luni. Singură. Făcând regulat lungi 
plimbări prin natură. Mergea drept înainte, fără ţintă 
precisă. Până în ziua în care Niels dăduse buzna în viaţa ei. 


338 


Or, în timpul plimbărilor acelora auzise frecvent tirul 
vânătorilor, prin pădure. Să se fi deschis sezonul de 
vânătoare? Acum, în plină vară? Cu siguranţă nu. Dintr- 
odată auzi alt sunet, tăios, insistent. Sirena unei maşini de 
poliţie? A unei ambulanţe? Un claxon. Pentru ca şoferul să 
tragă pe dreapta? Vehiculul încetini şi opri. 


2 


Cartierul Islands Brygge. Ora 21:58 


Simţea că se sufocă. Că peste câteva secunde se va 
prăbuşi. Mort. Odată cu Hannah. Şi cu gemenii. Poate că îi 
sunase ceasul? Poate că el şi Hannah erau predestinaţi să 
moară înainte de vreme? 

— Nu! strigă. Nu! 

Trase un şut în uşă. Îşi scoase telefonul. Doar nu o să-şi 
încrucişeze braţele şi să aştepte. Nu era încă prea târziu. 
Celor de la sediul central nu le luase niciodată atât de mult 
până să răspundă. 

— Ce-o tot freacă? mârâi coborând în grabă scara. 

Cu telefonul lipit de ureche, bătu la uşa vecinului de 
dedesubt. Acesta îi deschise exact în clipa în care 
centralista în sfârşit catadicsi să răspundă: 

— Comisariatul central al poliţiei, vă ascultăm. 

Niels se adresă vecinului: 

— Doar o clipă. 

Îşi comunică apoi numărul şi fu transferat pe altă linie. 
Vecinul îl privea nerăbdător. 

— Aţi observat persoane care să vină şi să plece acum 
vreo jumătate de oră, dacă nu chiar mai mult? 

— Nu. 

— Poate maşini? De la fereastră? 

— Nu... 


339 


— Gândiţi-vă bine. Nu a trecut nicio maşină prin faţa 
imobilului? Nu cumva vreun bărbat a ieşit cu un pachet în 
braţe? Unul voluminos? O cutie? 

— Am stat întins pe canapea... 

Vocea de la telefon întrerupse dialogul: 

— Aici ofiţerul de serviciu. 

— Niels Bentzon sunt. Cer un mandat de căutare. Pe 
numele Adam Bergman, anunţă Niels repezindu-se din nou 
pe scări. Ă 

Cobori până la parter şi bătu la uşa de acolo. Intre timp, îl 
auzi pe ofiţerul de serviciu tastând la computer. 

— Aveţi numărul de asigurat social? 

— Nu. 

— Văd cinci persoane corespunzând numelui. 

— Trebuie să aibă vreo cincizeci şi cinci de ani. 

— În cazul ăsta mai rămân doi. Unul locuieşte în 
lutlanda... 

— Celălalt. 

— De ce este bănuit? 

— Răpirea lui Hannah Lund. Şi ea trebuie să fie căutată, 
preciză Niels. 

După care comunică numărul asigurării sociale a soţiei. 
Auzi degetele interlocutorului mişcându-se mecanic pe 
tastatură. Nimic nu putea emoţiona un ofiţer de gardă la 
comisariatul central. Toate apelurile primite se refereau la 
crime, la răpiri, la tâlhării, la violenţe conjugale, la atentate, 
la pachete suspecte lăsate în faţa ambasadelor, la certuri şi 
bătăi între minori. Doar nu o să-l perturbe un dublu mandat 
de căutare. 

— L-aţi obţinut? 

— Da. 

Uşa se deschise. Vecina îl privi surprinsă. 

— O clipă, vorbim imediat, îi spuse Niels ofițerului de 
serviciu. 

Apoi, femeii din uşă: 


340 


— Niels Bentzon sunt, de la poliţia criminală. Aţi observat 
cumva ceva suspect în ultima oră? Fie în interiorul, fie în 
afara imobilului? 

— Ceva suspect? 

— Un bărbat cu o cutie? Sau cu ceva înfăşurat într-un 
covor? 

Femeia se gândi o clipă. 

— Am văzut un angajat de la mutări de mobilier 
coborând la subsol. Numai că nu mi s-a părut nimic 
suspect. 

— Sun puţin mai târziu, îşi anunţă Niels colegul. 


3 


Pe autostradă. Ora 22:07 


Calm. Respiră adânc. Nu e nicio problemă. 

Adam Bergman inspiră profund, închise o clipă ochii şi se 
concentră. Trebuia să-şi păstreze calmul. Dacă femeia din 
spate începea să facă scandal? Se grăbi să deschidă 
aparatul de radio. Postul P1. Pentru a acoperi zgomotele în 
caz că... Tinea ambele mâini pe volan. Ba nu, nu părea 
firesc. Atunci pe genunchi. Relaxat. Se întoarse puţin. Un 
strat de praf acoperea geamul portierei, dar oricum putu 
vedea în oglinda retrovizoare cum unul dintre agenţi iese 
din maşina de poliţie şi se apropie. Înalt, vârstă medie, pas 
rapid şi hotărât. Mai avea zece metri. Opt. Adam schimbă 
poziţia, lăsându-şi o mână pe volan. Nu trebuia să pară nici 
prea relaxat. Era nevoie să găsească o poziţie perfect 
echilibrată. 

Calm. De ce ar scotoci maşina? 

— Ştiţi cu ce viteză rulaţi? îl întrebă polițistul. 

— Am depăşit limita legală? 

Broboane de sudoare la subsuori. Se uită drept în ochii 
poliţistului. Contactul vizual era important pentru 
credibilitate. 


341 


— Aparatul v-a înregistrat cu o sută douăzeci şi unu de 
kilometri la oră, deşi limita de viteză legală este optzeci. 

— Mă gândeam la ale mele... 

— Aţi băut? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

Polițistul băgă capul pe geamul deschis şi se aplecă spre 
el pentru a încerca să detecteze eventualul miros de alcool. 

— Puteţi să-mi arătaţi permisul de conducere? solicită 
retrăgându-se. 

— Evident. 

Se întoarse şi scoase portofelul din torpedou. 

— Poftiţi. 

— Mulţumesc. 

Polițistul aruncă o privire spre permis şi i-l înapoie. 

— Sunteţi Adam Bergman? 

— Da. 

— Vă rog să ieşiţi din maşină. 

Polițistul se întoarse şi îi făcu semn colegului care, la 
rândul lui, cobori din maşina de poliţie cu un alcooltest în 
mână. 

— Vă asigur că nu am băut. 

— V-am rugat să ieşiţi din maşină. 

— Da, bineînţeles, se arătă cooperant medicul. 

La radio era vorba despre primăvara arabă, despre o 
mare de oameni care îşi urlau furia într-o piaţă plină de 
nisip, la mii de kilometri depărtare. 

— Trebuie să suflaţi aici, îi indică polițistul alcooltestul. 

— Da. 

Suflă. Poliţiştii aşteptau. 

— Este maşina dumneavoastră? 

— Nu, e închiriată. 

— De la ce societate? 

— Hertz. 

— Aveţi un act doveditor? 


342 


— lertaţi-mă, dar aş vrea să înţeleg despre ce este vorba. 
Am avut o clipă de neatenţie. Tocmai îmi mut fata, care se 
întoarce la Universitatea Tehnică din Danemarca după 
vacanta de vară. 

Polițistul se uită la ceas, apoi spre colegul său care 
verifica alcoolemia şi dădu din cap. Adam Bergman auzi un 
zgomot surd în spatele camionetei. Şi aparatul de radio cu 
studenţii arabi care sfidau autorităţile. 


4 


Cartierul Islands Brygge. Ora 22:08 


Gândeşte-te, Niels, gândeşte-te. 

Se gândi la Hannah. La copii. Nu crezuse niciodată că va 
avea într-o zi vreunul. Poate că nici nu va avea. Poate că îi 
era interzis, iar acum puteri din lumi superioare 
interveneau pentru a repune lucrurile la locul lor. 

— Ofiţerul de serviciu. 

— Tot Bentzon sunt. Căutăm şi o autoutilitară albă. 

— Numărul de înmatriculare? 

— Nu-l ştiu. Ştiu doar că Adam Bergman a fost văzut 
părăsind locul răpirii la volanul unei furgonete albe. 

De parcă ar fi vorba despre un caz ca oricare altul. 

Un caz ca oricare altul. 

Ofiţerul de serviciu îi mulţumi şi închise. Măcar să nu fi 
fost implicat. Trebuia să rămână lucid. Să raţioneze de 
parcă acest caz nu l-ar fi privit direct. Să uite că soţia şi 
copiii lui erau în primejdie. OK. Ce ar face în mod normal? 
Parcă maşina şi trase adânc aer în piept. 

Niels, profită de cele câteva secunde şi gândeşte-te bine! 
O ţigară. Da. O ţigară l-ar ajuta să gândească. Deja formase 
numărul pe telefonul mobil. 

— Casper la telefon. 

— Sunt Bentzon. 

— Am terminat munca pe ziua de azi. 


343 


— Am nevoie de toate informaţiile pe care le poţi găsi 
despre Adam Bergman. 

— Cum ţi-am mai zis, am terminat serviciul. 

— Este un cercetător specializat în problemele somnului. 
Am nevoie să îi cunosc situaţia familială. Tot ce m-ar putea 
ajuta să... 

Tăcere. 

— Să te ajute să ce? 

— Să înţeleg care este motivul pentru care mi-a răpit 
soţia. Şi unde a dus-o. 


5 


Pe autostradă. Ora 22:07 


Dureri în degetele mari. Înţepături în antebraţe. Până la 
coate. Senzaţie lipicioasă între degete. Sânge? Sânge care 
curgea din încheieturile legate? Ce se întâmplă? se întrebă 
Hannah. De ce ne-am oprit? 

Auzi vag nişte voci. Masculine. Vorbea cineva. Începu să 
dea din toate puterile cu mâinile legate în fundul lăzii. 
Orbeşte. În singura direcţie cu putinţă. Făcu un zgomot 
înfundat, deloc atât de tare pe cât sperase, şi care nu putea 
rivaliza cu sunetul aparatului de radio. Alte înţepături 
dureroase. Şi iarăşi sânge. Cutia avea câteva găuri în 
carton, aşa că degetele se izbeau de plafonul vehiculului. 
Pielea de pe încheieturile degetelor se sfâşiase, iar 
degetele nu îi mai erau decât două răni însângerate. Nu o 
auziseră. Incercă să strige, să înlăture cu limba banda 
adezivă, să o dea la o parte de pe gură. Dintr-odată, prinse 
speranţă. Avu senzaţia că dezlipise scotchul. Poate că o să 
scape de el. Auzi iarăşi un glas: 

— Mutarea a fost extrem de obositoare. 

Alte glasuri răspundeau, dar nu le percepu decât ca pe 
un mormăit. 


344 


Lipiciul scotchului se dizolvase în contact cu saliva şi îi 
lăsase în gură un gust de produs chimic amestecat cu 
sânge. Oare îşi muşcase limba? 

— Eram pierdut în gânduri... 

Hannah băgă limba în locul în care banda adezivă se 
desfăcuse puţin, la nivelul buzei superioare, şi împinse 
pentru a lărgi gaura. De data asta avea loc destul. In 
sfârşit. Încercă să urle, sau cel puţin aşa se păru, dar 
strigătul fu înăbuşit de scotch. Încă nu era loc suficient. 
Împinse din nou. Încercă să tipe. Şi, încă o dată, lovi 
peretele lăzii, atât de tare încât simţi că unul dintre 
degetele mari se rupe, urmând o durere atroce. Chiar să se 
fi rupt? 

— Bună seara. _ 

De acum, banda adezivă era aproape înlăturată. In orice 
caz, putea scoate ceva ce semăna a țipăt. 

— La revedere. 

Prea târziu. Doar câteva secunde ar mai fi trebuit. 
Strigătul de ajutor fu înghiţit de zgomotul motorului. 
Vehiculul plecă. 


6 


Pe autostradă. Ora 22:07 


Lacrimi. Se iviră în ochi pe neaşteptate şi nu conteneau 
să curgă. Din cauza emoţiei. A bucuriei de a nu fi fost prins. 
Vărsa lacrimi pentru fata lui, pentru el însuşi, pentru 
dreptate, pentru tot ceea ce pierduse. Plângea fiindcă era 
singur. Nimeni nu îl putea ajuta, nimeni nu îl putea înţelege, 
nimeni nu ştia cât de mult suferea din cauza acelui bărbat 
care, omorând-o pe Maria, îl lăsase fără nevasta lui şi pe 
Silke fără mamă. Bărbatul care le distrusese vieţile. Wu vă 
mai tot frământați, oricum asta nu o va mai aduce înapoi. 
Nu uitase vorbele prin care psihologul dorise să-l susţină în 
momentul în care devenise evident că poliţia nu va mai 


345 


găsi criminalul. Vorbe nechibzuite, găunoase, care nu 
puteau face realitatea decât şi mai greu se suportat. Dacă 
ar fi pus mâna pe criminal, ar fi putut da astfel o 
întruchipare, un nume suferințelor lui. Ar fi putut-o elibera 
pe Silke din închisoarea în care trăia. 

Când începuseră să îi curgă lacrimile? se întrebă 
Bergman. Când plecaseră poliţiştii? Sau, poate, când se 
oprise la trecerea de cale ferată? Nu cumva trenul care 
trecuse îi trezise amintiri uitate din vremurile fericite? Din 
călătoria în Italia. Parcurseseră întreaga ţară: Pisa, Florenţa, 
Napoli. Pe o căldură insuportabilă, într-un autocar care 
făcea un zgomot infernal. Acolo o concepuseră pe Silke. 
Probabil într-o pensiune de la Florenţa, cu vedere spre 
catedrala Santa-Maria-del-Fiore. Nu erau siguri, dar aşa le 
plăcea să-şi închipuie. Îşi amintea şi acum ochii soţiei lui din 
seara aceea, privirea ei care îl convinsese pentru întâia 
oară că îl iubea sincer. Pe urmă făcuseră dragoste, 
respiraseră la unison, ascultând sunetul clopotelor bisericii, 
glasurile italienilor de pe stradă, zgomotul autobuzelor, 
râsetele tinerilor care treceau prin faţa pensiunii pe 
scutere. Se uitaseră la pisica neagră care îi privea din 
balcon. Maria îi şoptise că... 

Adam Bergman se şterse la ochi cu mâneca şi încercă să 
se concentreze. Nu era momentul să se gândească la 
trecut, ca o babă. Poate mai târziu, când îşi va fi îndeplinit 
misiunea. Abia atunci îşi va putea permite să se smiorcăie. 
Şi să intre la puşcărie. Ba chiar să moară. Să-şi găsească 
liniştea sufletului, ştiind că o eliberase pe Silke. 


7 


Strada Sølvgade. Ora 22:14 


Trăgând cu ochiul, Niels zări un gardian public care se 
uita atent la maşina lui trasă chiar în mijlocul pieței. li 
pierzi vremea, îi zise în gând. Apăsă pe toate butoanele 


346 


interfonului. Clinica Somnului era situată la al doilea etaj. 
Numai că imobilul adăpostea, totodată, un cabinet ORL, o 
clinică veterinară, un cabinet psihologic şi o firmă al cărei 
nume nu îi spunea nimic. După cum era de aşteptat, la 
acea oră, nu răspundea nimeni. Telefonul mobil începu să 
sune. Răspunse. 

— Casper? 

— Da. 

— O clipă. 

Niels îşi luă avânt şi trase un şut în uşa care nu cedă. Se 
uită în jur. O bicicletă? Ba nu, era prea corpolent ca să intre 
pe fereastră. Examină uşa. Geamul de sus era prea de 
curând pus ca să reuşească să-l spargă cu o lovitură de cot. 
Cel de mai jos însă era vechi. Sticlă colorată. Niels auzi 
vocea lui Casper. 

— Mai eşti acolo? 

Când sparse geamul cu cotul, gardianul public se 
întoarse. 

— Ce se-ntâmplă-acolo? 

— Aşteaptă un pic. 

Niels îşi trase încet braţul înapoi. Un ciob gros de sticlă îi 
rănise pielea, în trecere, şi sângele ţâşni pe loc. 

— Zi, mai eşti acolo? 

— Da, răspunse înlăturând ultimele cioburi şi 
strecurându-şi braţul înăuntru pentru a descuia. 

— OK. Uite ce am găsit: Adam Bergman, cercetător 
specializat în problemele somnului. A absolvit Facultatea de 
Medicină de la Aarhus în 1986. A publicat numeroase 
articole în diferite reviste. Practică alergările de fond. De 
altfel, pare foarte dotat în sensul ăsta. Anul trecut, a 
încheiat maratonul de la Copenhaga între primii zece. 

— Altceva? întrebă Niels luând-o la fugă pe scări. 

— Uite-o pe-aia mai bună! Stai jos? 

— Zi. 

— Nevasta i-a fost omorâtă acum opt ani. 

— Omorâtă? 


347 


— Unul dintre cele două cazuri de omor din acel an care 
nu au fost rezolvate. Celălalt este al doctorului căruia s-a 
descoperit cadavrul într-un lac, aproape de Skanderborg. |ţi 
aduci aminte? 

Niels nu îl mai ascultă. Povestea îi aducea în memorie 
ceva, ca şi numele lui Bergman. Acum da, îşi amintea. Vag. 
Nu lucrase la cazul respectiv, întrucât ancheta fusese 
încredinţată poliţiei din Nordsjaelland, dar îl urmărise. 
Amantul îi tăiase gâtul femeii. Tatăl şi fata rămăseseră 
singuri. Tatăl - Adam Bergman, adică? - încercase multă 
vreme să se convingă de faptul că soţia îi fusese violată 
înainte de a fi ucisă, refuzând să accepte realitatea: femeia 
îşi lăsase din proprie voinţă asasinul în casă, fiindcă îl 
cunoştea. Nu se descoperise nici cea mai mică urmă de 
viol, femeia consimţise actul sexual. Apoi, după o ceartă 
dură, auzită de fetiţa ei, bărbatul îi tăiase gâtul, după care 
fugise. Existau martori care îl văzuseră ieşind în goană din 
casă. Aveau şi semnalmentele. Cu toate acestea, nu a 
putut fi identificat, de parcă s-ar fi evaporat. Cam asta 
dorea Casper să îi spună. In orice caz, încheie astfel: 

— Criminalul nu a fost descoperit nici până azi. 

— Cazul a rămas nerezolvat, deci? 

— Nerezolvat. S-au audiat aproape nouă sute de martori. 
Toţi cei care au cunoscut-o pe Maria... 

— Maria? 

— Prenumele victimei. Au fost audiate toate persoanele 
care au avut vreo legătură mai strânsă ori întâmplătoare cu 
ea. 

Niels ajunse în faţa uşii de la clinica somnului. 

— Aşteaptă o clipă, Casper. 

Trase un şut la nivelul broaştei, dar nu reuşi decât să se 
lovească la genunchi. Totuşi, durerea era mai slabă decât 
aceea pe care o resimțea gândindu-se la Hannah. Incercă 
încă o dată. Şi încă o dată. Până când, în sfârşit, uşa cedă 
cu tot cu o bucată din toc. Incepu să sune alarma. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Am uitat să-mi iau pistolul, 
înjură Niels. 


348 


Ori i-l predase lui Sommersted? Nu-şi mai amintea. 

— Unde eşti? 

— La clinica doctorului. Pe strada Sølvgade. Trimite-mi 
cavaleria dacă se lasă cu nasoale. 

— Păi cum fac să aflu? 

— Dacă nu mă mai auzi, înseamnă că e de rău, Casper, 
murmură Niels intrând. 


8 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:19 


Acum rula rapid. De cât timp o fi închisă în cutie? 
Pierduse cu totul noţiunea timpului, fără îndoială ca efect al 
fricii şi al sedativelor. Hannah simţea însă vibrația 
vehiculului la fiecare schimbare de viteză. Simţea fiecare 
zdruncinătură, fiecare accelerare, fiecare încetinire şi auzea 
zgomotul motorului. Nu trebuia să îi scape niciun detaliu. 
Dacă măcar un pic ar fi putut să vadă... Dacă şi-ar fi putut 
desface cât de cât legătura de la ochi. Simplul fapt de a 
vedea stelele i-ar fi furnizat informaţiile necesare. Dar de 
ce? La ce mi-ar folosi să aflu unde sunt, se întrebă ea. |n 
caz că s-ar ivi ocazia să dau un telefon, să chem ajutoare 
ori să trimit un mesaj telepatic. 

Era grăbit. De ce oare? Legătura de la ochi alunecase 
uşor, dar tot nu vedea nimic. Mirosul de benzină se făcuse 
şi mai puternic. Se temea ca nu cumva emanaţiile chimice 
să o sufoce. Se strădui să-şi elibereze mâinile, dar colierele 
de plastic refuzau cu încăpățânare să cedeze. Maşina făcu o 
curbă strânsă la dreapta, mişcare care o aruncă pe spate. 
Capul şi ceafa se loviră violent de tavan. Pentru câteva 
clipe dureroase rămase întinsă pe spate, neputincioasă, 
aşteptând să se facă milă cuiva şi să vină să o ajute să se 
întoarcă. Numai că nimănui nu se făcu milă de soarta ei. 
Nimeni nu o ajuta. UTD. O frântură de conversaţie prinsă 
din zbor îi reveni deodată în minte. UTD. Universitatea 


349 


Tehnică din Danemarca. Parcă acolo zisese că se duce. 
Lângă Lyngby. Îi minţise, probabil, pe poliţişti, dar îi 
confirma ceea ce gândise: tot pe insula Sjaelland erau. Se 
îndrepta către nord. Degetul rupt ori luxat îi provoca o 
suferinţă atroce. Anchilozase. Dintr-odată, vehiculul începu 
să vibreze puternic, dar nu din cauza vitezei. Din contră, 
încetinise. Probabil intraseră pe un drum forestier ori pe 
unul de ţară, plin de gropi. Neasfaltat. Hannah era 
hurducată în toate părţile. Mirosul de benzină era şi mai 
pregnant. Începu să ameţească. Vehiculul se opri. Motorul 
amuţi. Hannah aşteptă, nu mult, doar câteva secunde, dar 
care se părură o eternitate. În orice caz suficient pentru a o 
cuprinde groaza. Şi acum? Ce o să mi se întâmple? 

Înspre nord. Păduri, sensuri giratorii. Lyngby. 

Auzi zgomot de paşi. Paşi rapizi pe un sol tare şi neted. 
Ramuri care se rupeau. Fu deschis portbagajul. In 
camionetă răsunară paşi. După care totul în preajmă se 
făcu ţăndări în clipa în care un cutter tăie cutia în care era 
închisă, cu mişcări rapide şi precise. 

O licărire. Slabă. Prin legătura de la ochi nu zări decât un 
fel de rază, poate a unei lanterne. Încercă să strige, dar 
înţelese imediat că nu avea rost. Oricum scotchul îi 
acoperea o bună parte din gură şi nimeni nu ar fi auzit-o. 
Era convinsă că o adusese într-un loc izolat, unde nu se 
aflau decât ei doi. 

— Vino, îi spuse, trăgând-o brutal din cutie. 

Ar fi vrut să protesteze şi scăpă un sunet pe care nici ea 
nu îl pricepu. Bărbatul îşi petrecu braţul pe sub ceafa ei şi o 
ridică din cutie. Hannah se lăsă dusă ca un copil lipsit de 
apărare, până când Bergman o lăsă jos. Nu se ţinu însă pe 
picioare şi căzu pe podeaua maşinii. Se lovi rău la cap, dar 
mai ales umărul şi degetul rupt o durură, îi simţea mâinile 
pe picioare, pe glezne. Înţelese imediat: îi desfăcea banda 
adezivă. 

— Aşa. Acum poţi merge. Poţi să te ridici singură? 

O ajută să stea în picioare. 

— Trebuie să coborâm o scară abruptă. 


350 


O împinse înaintea lui şi o scoase din vehicul. Păşea 
acum pe un alt tip de sol. Mai afânat. Se afla într-o pădure. 
În aer plutea aromă de lemn verde, aromă estivală. 

— Mă întorc imediat. 

Bărbatul închise uşa din spate a maşinii şi deschise o 
portieră. Hannah avea furnicături în gambe, încercă să facă 
vreo câţiva paşi, îşi pierdu echilibrul şi căzu. Ateriză pe un 
pat de muşchi, de frunze, de flori şi de rămurele. Sigur sunt 
într-o pădure, dar în care? Unde-o fi? 

Vânători. Tren. Nord. 

Din depărtare se auzi o sirenă de ceaţă. Un feribot să fie? 
Probabil. Ba da, un feribot trebuia să fie. Legătura de la 
ochi îi alunecase puţin. Era întinsă pe spate, în mijlocul 
pădurii. Într-o situaţie al naibii de neplăcută. Cerul de 
noapte. Acum îl putea zări prin frunziş. Acum ori niciodată! 
Numai de-ar putea găsi... 

Îl auzi la câţiva metri de ea. Presupuse că îşi căuta ceva 
în furgonetă. Dar ce? Arma care o va ucide? Un obiect care 
să-l ajute să o tortureze? Fără îndoială nu era decât o 
chestiune de secunde, înainte ca el să se întoarcă şi să o 
târască pe jos, trăgând-o de picioare şi apoi... 

Eclipsa de lună. Acum începea. In faţa ochilor ei. 
Evenimentul pe care îl aştepta de atâta timp şi pe care s-ar 
fi bucurat să-l trăiască împreună cu Niels. Luna era aproape 
complet acoperită. Ce putea deduce de aici? Că trecuse cu 
puţin de 22:12. La ce oră să-i fi făcut injecţia? De cât timp 
dura coşmarul? De vreo jumătate de ceas, probabil. Sau 
poate un pic mai mult. Avea senzaţia că trecuseră ani de 
când îi sunase la uşă. Câtă distanţă să fi putut parcurge în 
mai bine de treizeci de minute? Mersese repede. In primul 
rând pe autostradă. Dar fuseseră şi opriţi de poliţie. Cât 
timp? Cinci minute? Poate mai puţin? Mai aşteptaseră şi la 
trecerea de nivel cu calea ferată. Prin urmare rulaseră circa 
treizeci de minute, din care poate douăzeci sau douăzeci şi 
două pe autostradă, cam cu o sută douăzeci de kilometri la 
oră, apoi câteva minute pe un drum naţional. Să fie vorba 
despre vreo patruzeci de kilometri? Poate ceva mai mult? 


351 


Patruzeci şi cinci? Cam distanţa asta trebuie să o fi parcurs. 
Da, aşa era: se aflau la vreo patruzeci de kilometri de 
Copenhaga.  Poliţiştilor le spusese că se ducea la 
Universitatea Tehnică din Danemarca. Spre nord. După 
toate aparențele pe drumul de coastă. Numai dacă nu 
cotise la un moment dat spre vest. Nu, doar auzise acum 
câteva clipe feribotul. Deci marea nu putea fi prea departe. 
Era aproape sigură. Ce feribot să fi fost? Cel care făcea 
legătura între Elsinor şi Helsingborg? Posibil. Niciun feribot 
de mari dimensiuni nu trecuse prin fiordul Roskilde şi nici 
universitatea nu se găsea în partea aceea. In plus, era 
imposibil să ajungi la Sjaellands Odde!* într-o jumătate de 
oră. O licărire pe cer. O vedea bine acum. Ai fi zis că era o 
imagine dintr-un film ştiinţifico-fantastic. Lumina unei nave 
spaţiale. Blândă, maiestuoasă, arogantă aproape în felul ei 
monoton de a aluneca pe boltă. O recunoscu. Era SSI - 
Staţia Spațială Internaţională care fusese lansată pe orbită 
în 1998, la o distanţă de aproximativ patru sute de 
kilometri de Terra. Staţie care peste puţin avea să atingă 
nivelul maxim de înclinare, adică douăzeci şi şase de grade 
peste linia orizontului. Da, era nivelul maxim. Deci nu era 
ora 22:12, ci un pic mai târziu. Mai degrabă 22:20. Numai 
dacă... Numai dacă nu cumva merseseră mai mult decât 
calculase. Paşi. Auzi o ramură rupându-se chiar în spatele 
ei. Nu, nu îşi dorea să risipească secunde preţioase 
încercând să evalueze şi distanţa lui faţă de ea. In orice 
caz, nu puteau fi mai mult de câţiva metri. Mai bine să ne 
gândim, îşi zise. Doar e un calcul copilăresc. Câte luni pline 
se pot aşeza între lună şi orizont? Câte diametre lunare? 
Unul? Poate unul şi jumătate? Nu, doar unul. Or, ştim că 
luna acoperă o jumătate de grad. Şi mai ştim că la 
Copenhaga ea este exact la un diametru şi jumătate 
deasupra liniei orizontului. Trebuie, aşadar... 


14 Port situat la nord-vest de insula Sjaelland. De acolo, feriboturile 
asigură legătura cu oraşul Aarhus, din Iutlanda. (N.t.) 


352 


Pe neaşteptate, bărbatul se aplecă asupra ei, o apucă de 
braţ şi o trase să se ridice. Fără brutalitate. 

— Haide, trebuie să... 

Trebuie, aşadar, că mă aflu la o jumătate de grad nord de 
Copenhaga, îşi zise Hannah. Da, cu siguranţă aşa este. O 
jumătate de grad. Şi cum Copenhaga este situată la 
latitudinea de 55,41 grade... 

— Poţi să mergi singură? o întrebă trăgându-i la loc 
legătura peste ochi. 


9 


Strada Sølvgade. Ora 22:20 


Niels se uită în jur. Alarma se oprise în sfârşit. Fără 
îndoială nu mai era mult până va vedea aterizând unul sau 
doi gardieni publici. Presupunând că alarma era conectată 
la un centru de securitate. In general, era vorba despre 
sisteme de bază, destinate pur şi simplu să pună pe fugă 
hoţii, făcând ca toţi dracii. 

— Continuă, Casper, murmură Niels deschizând uşa 
cabinetului lui Adam Bergman. 

Întuneric. Nu era nimeni acolo. Acolo unde, cu numai 
câteva ceasuri în urmă, îşi servise soţia pe tavă doctorului. 
Casper îşi drese glasul: 

— Agresorul a lăsat şi amprente digitale şi... Da, spermă. 

— El nu a fost niciodată bănuit? 

— Cine? Bergman? 

— Da. 

— Nu ştiu. Vrei să caut? 

— Deci, Adam Bergman se întoarce acasă şi descoperă 
că nevasta are un amant. Într-un acces de furie îi taie gâtul 
şi... 

Deschise prudent uşa din fundul cabinetului. Încă o 
încăpere. Două paturi. Goale. La telefon, Casper continua: 


353 


— Când poliţia a clasat cazul, doctorul a angajat o 
armată de detectivi particulari. 

— De unde ştii? 

— Au depus cereri pentru liber acces la dosar. 

— Poate că era o strategie pentru a lăsa să se creadă că 
era nevinovat, sugeră Niels. Vreau să zic, se prefăcea că ar 
căuta criminalul. 

— La început, cazul a fost lăsat pe mâna poliţiei din 
Lyngby... 

— A poliţiei din Lyngby? 

— Da. La vremea respectivă, acolo era domiciliul lui 
Bergman. 

— Acum unde locuieşte? 

Niels auzi degetele lui Casper mişcându-se pe tastatură. 
Profită şi deschise sertarele biroului lui Bergman. Dicţionare 
referitoare la cercetările în domeniul somnului. Un titlu îi 
atrase în mod deosebit atenţia: Undele cerebrale în timpul 
somnului paradoxal. Dosare. Nimic despre Hannah. 

— Nu înţeleg... 

Casper se întrerupse: 

— Ce nu înţelegi, Casper? 

— De ce ţi-a răpit soţia? 

— Nu a încetat niciun moment să caute criminalul. 

— Şi ce legătură are soţia ta cu chestia asta? 

— Are nevoie de ea. 

— Are nevoie de ea? 

— Vrea să-l ajute să-l găsească. 

— Tot nimic nu înţeleg. 

— l-ai găsit adresa actuală? 


10 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:29 


Îi prinse braţele din spate. Ferm. E puternic, constată 
Hannah. Respira zgomotos şi părea că-şi pierde suflul. Şi lui 


354 


îi este frică, îi veni lui Hannah în minte. Habar nu avea de 
unde îi trecuse asta prin cap, poate din cauza respirației şi 
a mişcărilor lui încordate. În orice caz, era aproape 
convinsă: şi el era la fel de terorizat de ceea ce făcea ca şi 
ea. Gândul acesta îi readuse speranţa. 

O împinse înainte, pe o uşă. Intră într-un loc unde 
percepu un alt miros, unul de închis, de lumină artificială, 
de căldură. 

— Atenţie, urmează nişte trepte, chiar în faţă. O să 
coborâm pe o scară. 

Avertismentul sosi însă prea târziu.  Dintr-odată, 
pământul îi fugi de sub picioare şi căzu în faţă. Din fericire, 
reuşi să-şi restabilească echilibrul sprijinindu-se de perete. 
După care cobori. 

Bărbatul mergea lângă ea. Fără a-i da drumul braţelor. 
Aproape că o târa. Creierul îi era paralizat de groază. 

Fii calmă, îşi spuse Hannah. Ne aflăm la nord de 
Copenhaga. S-ar putea chiar să determin coordonatele GPS. 

larăşi trepte. Bărbatul o strânse şi mai tare. De parcă ar fi 
ghicit că se pregătea pentru o ultimă încercare de a scăpa. 
Şi aşa şi era. Hannah dădu să se smulgă din mână cu o 
mişcare pe cât de bruscă, pe atât de stângace, care, pentru 
o clipă, păru să-şi atingă scopul. Era liberă. Asta până să se 
prăbuşească. Poate ajutată de el, poate de una singură. Se 
rostogoli câteva trepte, fără a avea cum să se apere, se lovi 
la cap şi la spate şi ateriză pe o podea tare, înconjurată de 
frig, de întuneric şi de sânge. Undeva, sub pământ. 


11 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:29 


Niciun vehicul nu era parcat în faţa casei lui Bergman - 
cel dintâi lucru pe care-l remarcă Niels. Clădirea se afla 
chiar la marginea parcului animalier, iar curtea aproape că 
se pierdea în pădure. Niels intră. larba era înaltă, venindu-i 


355 


până la genunchi. Pe terasă era îngrămădit mobilier vechi 
de grădină. Coteţul ajunsese ruină. De ce nu se mutaseră 
după uciderea Mariei? Cum de mai putuseră continua să 
trăiască într-o casă în care avusese loc o asemenea crimă 
abominabilă? Nu era lumină la ferestre. Ceea ce nu 
însemna că nu aici o adusese pe Hannah. Niels reperă 
gurile de aerisire, dar erau bine închise. Altfel, unde ar fi 
putut-o duce? Niels se întrebă ce ar fi făcut în locul 
doctorului. Cu siguranţă ar fi dus-o acasă, în pădure. După 
care ar fi băgat-o înăuntru. Şi oricum nu ar fi lăsat maşina 
în stradă. Ar fi fost prea riscant. Ar fi oprit alături, pe drumul 
spre pădure şi ar fi intrat prin grădină. Să fie amprente în 
iarbă? Poate, dar erau greu de observat la lumina lunii. 
Merse până lângă clădire. Dacă Bergman o sechestrase pe 
Hannah în subsol, trebuia să fie discret. Să-l ia prin 
surprindere. Altfel, dementul se putea baricada şi s-o ţină 
ca ostatic. Nu, trebuia să evite cu orice preţ să se ajungă 
până acolo. Pe Bergman îl va dobori şi-i va căra la lovituri 
până îşi va pierde cunoştinţa. lar şi iar. Nu ar fi mai înţelept 
să-l cheme pe Leon? Să solicite întăriri? Numai că în acest 
caz s-ar trezi cu vreo douăzeci de maşini debarcând în 
trombă, cu sirenele urlând. Nici aşa nu ar fi bine. Experienţa 
îl făcuse să constate că nu era niciun avantaj într-o astfel 
de desfăşurare de forţe. Din contră. Chestia asta nu făcea 
decât să pună presiune şi pe victime, şi pe cei care le 
luaseră ostatici. Era una dintre primele reguli ale meseriei 
de negociator. Baza. Să faci în aşa fel încât disperatul să 
uite că patruzeci de poliţişti se pregăteau să-l împăneze cu 
plumb. 

Niels stătea pe terasă, lângă uşa de sticlă, încheindu-şi 
reveria ca să se concentreze asupra a ceea ce avea de 
făcut: să intre fără zgomot, fără a se sesiza prezenţa. 
Strânse clanţa. Era încuiat. Dar uşa se mişcă, totuşi. 
Structura veche, de lemn, a terasei, era putredă. După cine 
ştie câţi ani, vopseaua se cojise. Niels trase încet de uşă. S- 
ar putea să meargă dacă ar introduce ceva între broască şi 
cadrul de lemn. lşi scoase legitimaţia plastifiată din 


356 


buzunar. Dintr-odată, în casă se auzi un zgomot. Niels se 
lăsă pe vine. Câteva secunde nu îşi auzi decât propria 
răsuflare. Ridică fruntea şi aruncă o privire înăuntru. Nu se 
vedea nimeni. Împinse încă o dată în uşă, cu toată 
greutatea, şi strecură legitimaţia între broască şi lemnul 
mâncat de cari. 


12 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:32 


Pe Adam Bergman îl întrista să o vadă aşa. Era oricum 
mai afectat decât fusese cu ceilalţi. Umilirea la care o 
obliga, înjosirea îi dădeau impresia că nu era altceva decât 
un torţionar sadic. Din fericire ajunseseră, aşa că putea să 
treacă la treabă. Să-şi îndeplinească misiunea. Ştia bine că 
era ultima şansă. Nu va mai supravieţui mult. Lipsa pe care 
o resimțea era prea mare, la fel şi amărăciunea. Şi Silke? 
Silke era tot ce avea mai scump pe lume. Numai pe eao 
avea. Era gata să-şi sfârşească viaţa în spatele gratiilor 
pentru ea. Pentru a-i permite să se elibereze din 
închisoarea pe care singură o acceptase. Se aplecă spre 
Hannah şi încercă să o trezească. Era inertă. Se temu să nu 
îşi fi spart capul la ceafă. În realitate, era conştientă, dar 
pur şi simplu se lăsase în voia sorții, ca o persoană 
condamnată care renunţase să mai lupte şi nu îşi mai 
aştepta decât moartea. 

— Hai, uşurel, murmură bărbatul. Trebuie doar să mă 
ajuţi. Am nevoie de tine. 

Până la urmă, Hannah merse singură, iar doctorul se 
mulţumi doar să o sprijine. Pielea îi era parcă de gheaţă, iar 
trupul îi era scuturat de frisoane. Era terorizată. 

Ca şi el. Numai că pe el îl îngrozea ideea că ar putea 
eşua. Şi, de data asta, consecinţele ar fi fost catastrofale. 

Relaxează-te. 


357 


Îşi spusese încontinuu că acela era locul ideal. Pentru că 
ar fi pe teritoriul lui şi ar avea tot timpul. Aici nimeni nu 
avea cum să vină să-l deranjeze. Doar că era cam departe 
şi lucrurile ar fi putut merge prost în timpul transportului. 

— Nu-ţi face griji. Totul va fi bine. 

Realiză că vorbele îi sunau fals. Nu ar fi mai indicat să îi 
ia legătura de pe ochi? Oricum habar nu avea unde se afla 
şi poate că aşa se mai liniştea. Ba nu, legată la ochi o putea 
controla mai uşor. Putea stăpâni situaţia. În aşa fel încât 
totul să se desfăşoare conform planului. Era mai sigur. 

Femeia nu opuse rezistenţă. Semn bun. Să fi renunţat 
definitiv? Oricum ar fi, el trebuia să rămână vigilent. Cu 
orice preţ trebuia să evite excesul de încredere. Comisese 
deja greşeala cu Dicte. Poate că nu încerca decât să-l 
îmbuneze. Să-l facă să creadă că îşi acceptase soarta. Şi, 
când el nu va mai fi atent, când va cobori garda, va profita 
de ocazie şi îi va scăpa. Nu, de aici nu avea cum să scape. 
Gândul îl linişti. Şi se decise să o liniştească şi pe ea. 

— Nu ai de ce te teme, îi spuse. Promit. Urmăreşte-mă şi 
fă ce îţi spun. 

Hannah începu să plângă tăcut şi, încă o dată, lui se făcu 
milă, dar se strădui să alunge sentimentul. 

— Trebuie să mă ajuţi, îi şopti Bergman. E tot ce îţi cer. 


13 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:34 


Nu se mai auzi nimic. Sesiză doar mirosuri. De gunoaie, 
de umezeală, de închis şi încă un lucru... Ulei? Ciudat. Niels 
se strecură discret pe verandă. Îşi trecu un deget peste 
masă. Un strat gros de praf. Aici avusese loc drama. Aici 
fusese ucisă cu sânge rece nevasta lui Bergman, acum 
câţiva ani. Raportul lui Casper îi trezise amintirile lui Niels. 
Fetiţa care îşi găseşte mama luptând să supravieţuiască. 
Mama care intră în baie. Poate în speranţa de a da de un 


358 


bandaj pentru a opri hemoragia, îşi înfăşoară un prosop în 
jurul gâtului, apoi sună după ajutor. Copilul urlă. Niels şi 
colegii lui ascultaseră înregistrarea la prefectura poliţiei. Nu 
auzise nicicând ceva mai înfiorător. Mama încearcă 
disperată să spună că are nevoie de ambulanţă. Dar 
cuvintele se îneacă. În groază. Şi în sânge. Din spatele ei, 
fetiţa strigă: „Mami!” lar şi iar. Telefonul cade. Inregistrarea 
continuă. Fetiţa plânge. Nu are decât cinci ani. 

Niels trecu prin living, însă abia în bucătărie descoperi 
semne de locuire. În chiuvetă erau picături de apă, iar pe 
masă o cutie de pizza. Ai fi zis că într-adevăr rămăseseră să 
locuiască aici. Ajunse pe coridor. Pe un cufăr era aruncată o 
haină. Deasupra erau prinse pe perete fotografii de familie. 
Ale fetei. Toate de demult. Dinaintea tragediei. Marea Egee. 
O insulă însorită şi muntoasă. O imagine, pe ploaie, din 
Danemarca: Bergman în uniformă. Într-un colţ, în dreapta 
jos, era scris cu cerneală roşie: „Armata de rezervă din 
Nordsjaelland”. Bergman părea extrem de mândru în 
fotografie, pozând înaintea unei coloane de vehicule 
militare. 

Niels rămase nemişcat pentru o clipă, ciulindu-şi urechile. 
Cum oare se ajungea la subsol? Dacă scara de acces nu 
începea din coridorul de la intrare, atunci unde era? Incercă 
să-şi reprezinte planul casei. Gurile de aerisire din peretele 
exterior. Trecuse prin faţa lor fără a le lua în seamă. Nu 
cumva?... Oricum, într-un fel sau altul trebuia să se poată 
cobori. Se întoarse în living. Dacă îşi amintea bine, aici 
murise femeia. Întinsă lângă telefon. Acum, pe jos era un 
strat gros de praf. Cât cercetă fără zgomot interiorul, Niels 
se gândi la Bergman, la omuleţul minuţios şi obosit care îl 
primise în cabinetul lui. Clinica era curată, bine pusă la 
punct şi primitoare. Numai că, dincolo de faţadă, se 
ascundea mocirla. 

Traversă livingul şi intră într-un birou. De aici, un coridor 
ducea la spălătorie. Unde, în sfârşit, apăru uşa subsolului. 


359 


14 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:36 


Hannah auzi închizându-se uşa şi învârtindu-se cheia în 
broască. Apoi, nimic. Cu excepţia propriei respiraţii 
frenetice, şuierătoare. 

Gândeşte, îşi spuse. Gândeşte, gândeşte, gândeşte, 
întotdeauna există o soluţie. Trebuia să se concentreze şi 
să o descopere. 

Numai că panica dădea să iasă iarăşi la suprafaţă. Îşi 
simţea creierul că era iar pe punctul de a se încinge ca 
efect al spaimei. Era încuiată. Bărbatul se va întoarce şi, 
chiar dacă îi promisese că nu îi va face niciun rău, ştia că o 
minţise. Intenţiona să o ucidă. Nu era nicio îndoială. Peste 
câteva minute totul se va încheia. Poate ar fi fost mai bine 
să profite de timpul rămas pentru a se pregăti. Pentru a se 
gândi la cele mai frumoase clipe ale vieţii. La Niels. Şi, mai 
ales, la Johannes. La amintirile minunate pe care le păstra 
în legătură cu el. Primul lui surâs. Primele cuvinte. Degetele 
micuţe care îi atingeau palma atunci când îl lua de mână. 
Ochii lui plini de curiozitate când o întreba unde se ducea 
luna în timpul zilei şi de ce stelele nu cădeau de pe cer. 
Setea de a şti. lată imaginile pe care dorea să le aibă în 
minte în clipa în care va părăsi lumea asta. 

Nu trebuie să abandonezi. 

Gâfâi şi trase de legături. Avu senzaţia că totuşi colierul 
se mai slăbise. In schimb, legătura de la ochi era mai 
strânsă decât până acum, de parcă i-ar fi prins capul într-o 
menghină. Ghici, după sunetul respirației, că încăperea în 
care ajunsese era una strâmtă. Era doar o senzaţie, însă tot 
nu avea cum să se ghideze după vedere. De bine, de rău, 
măcar aşa exploră camera. Existau o masă, un scaun şi... 

Se poticni. 

De ceva. 


360 


O dureau bărbia şi obrazul, însă colierul din jurul 
încheieturilor de la mâini se mai slăbi încă un pic, poate 
după ce se răsuciseră braţele în cădere. 

Haide, luptă-te! 

Trase de mâini cu toate puterile. Deşi se mai slăbise, 
colierul refuza să cedeze. Undeva, puţin mai departe, auzi o 
uşă deschizându-se. Paşi pe scări? Bărbatul se întorcea. 

Hai! Hai! 

Colierul de plastic rezista şi ea nu reuşea să-şi elibereze 
degetul mare. 

Paşi grăbiţi. La doar câţiva metri. Sau zgomotul venea de 
sus? O căuta cineva? Niels? Nu, era imposibil. În orice caz, 
va face totul pentru a o găsi. Ştia. Dacă şi ea va face tot ce 
îi stătea în putinţă, poate că împreună vor reuşi imposibilul. 
Nu asta îşi juraseră? 

Degetul mare a ieşit. Ar trebui să reuşească să se 
elibereze acum. 

Se întinse peste degetul luxat. Se lăsă cu toată forţa 
deasupra lui, zvârcolindu-se. Întregul corp îi striga să 
abandoneze, dar... 

Bărbatul ajunsese la uşă. Îi auzi mâna apăsând clanţa. 

Acum! 

Colierul alunecă în sfârşit peste încheietura degetului. 
Mâinile îi erau libere. Dădu să-şi scoată şi legătura de la 
ochi, dar preferă să aştepte momentul oportun. Să simuleze 
că nu se întâmplase nimic. 

În clipa în care bărbatul intră, Hannah îşi duse mâinile la 
spate. 


15 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:37 


Uşa era încuiată. Dacă erau jos, îl vor auzi forţând-o şi s- 
ar pierde elementul surpriză. Bergman s-ar pregăti să-l 
întâmpine. La lumina ecranului telefonului său mobil aruncă 


361 


un ochi prin gaura cheii. Uşa era groasă. Să îi fi adăugat o 
dublură? Un soi de izolator acustic? Să fi amenajat Bergman 
o celulă secretă la subsol? Ca dementul acela din Austria, 
care sechestrase o fată ani întregi? Cheia era în broască, de 
cealaltă parte a uşii. Sigur erau acolo. Altfel, nu ar avea 
cum să fie încuiat pe dinăuntru. 

Niels se uită în jur şi văzu o mulţime de încălțări aruncate 
unele peste altele. Saboţi din lemn şi cizme. O coadă de 
mătură. Trebuiau să mai fie şi ceva unelte. Pe un raft era o 
cutie. Să se folosească de un ciocan şi de o daltă? Ar face 
zgomot. Scormoni prin cutie şi luă o şurubelniţă ruginită. 
Poate va reuşi să desfacă tocul uşii. Strecură şurubelniţa 
între perete şi lemn. Mortarul poros nu rezistă. In momentul 
în care voi să folosească scula ca pe un levier, aceasta 
pătrunse însă în zid, în cimentul mâncat de umezeală. 
Trebuia un obiect mai lat. Ba nu. 

Nu mai era timp de pierdut. Niels înfipse cât mai adânc 
şurubelniţa şi trase. De data aceasta, tocul cedă. Aproape 
fără zgomot. Niels îşi schimbă poziţia, băgă şurubelniţa sub 
plintă şi trase din nou. Reluă operaţiunea la colţul de 
deasupra. Scoase lemnul încet, cu degetele. Un păianjen 
intrat în panică îşi părăsi cuibul de deasupra uşii. Niels puse 
deoparte bucata de lemn fără să facă zgomot. Ascultă 
atent. Nu avea arma la el. Doar şurubelniţa. Tot mai bine 
decât nimic. 


16 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:39 


În primul rând, nu trebuie lăsat nimic la voia întâmplării, 
îşi spuse Adam Bergman. Ideală era utilizarea unei soluţii 
saline izotonice având un grad de diluare de 0,9%. Cu apă 
dulce sau cu apă sărată obişnuită, reanimarea ar fi fost mai 
dificilă. Or, era nevoie ca femeia să moară în condiţii 
optime. În cele mai bune condiţii cu putinţă. Era necesar ca 


362 


stopul cardiac să dureze suficient pentru a-i permite să o 
găsească pe Maria în lumea de dincolo şi să stea de vorbă 
cu ea. Hannah Lund era persoana indicată pentru această 
misiune, întrucât mai efectuase o astfel de călătorie cu o 
durată excepţională. Va fi mesagera lui. 

Vărsă lichidul într-un bazin. Era de ajuns ca apa să aibă 
adâncimea de patru sau cinci centimetri. Până şi într-o 
farfurie se pare că te poţi îneca. Hannah era întinsă pe jos, 
răsucită cu faţa spre podeaua betonată. Probabil că iar 
căzuse. O contemplă şi, dintr-odată, simţi o anume 
afecţiune pentru ea. Şi mulţumire. Fiindcă avea să-l ajute. 
Era singura care o putea face. Ea va fi cea care va pune 
capăt coşmarului lor, o va salva pe Silke, scoţând-o din 
tenebre. Moartea nu îi va fi în zadar. Din contră. Femeia 
gemu de frică sau de durere, ceea ce îl contrarie pe Adam. 
Nu îşi dorea ca ei să îi fie frică. Ar fi vrut să fie veselă, căci 
se pregătea pentru o faptă extraordinară. Avea un dar, 
chiar nu înţelegea? Deschise geanta şi scoase defibrilatorul. 

Pregăti apoi seringa cu adrenalină. Mâinile îi tremurau şi 
fu nevoit să se oprească de două ori pentru a-şi reveni. 
Acum se putea concentra asupra esenţialului: să o înece pe 
Hannah Lund, să o trimită dincolo, să o reanimeze şi să 
primească mesajul. 

O va adormi şi o va trezi doar pentru a-i băga capul în 
apă, după ce îi va explica lucrul pe care îl aşteaptă de la ea. 
Era simplu. Cele mai multe dintre persoanele care trăiseră 
experienţa morţii iminente se întâlniseră cu membrii 
dispăruţi ai familiilor lor şi chiar putuseră sta de vorbă cu ei. 
Uneori fusese vorba despre apropiaţi ai celor prezenţi în 
încăpere ca, de exemplu, personalul medical. Existau 
numeroase cazuri de pacienţi care, după ce fuseseră 
reanimaţi, povestiseră doctorului că se întâlniseră cu mama 
decedată a acestuia şi că ea le încredinţase un mesaj, cel 
mai adesea de dragoste. 

Deodată, primi în spate o lovitură pe cât de violentă, pe 
atât de neaşteptată. Fu aruncat înainte şi capul se izbi de 
perete. O durere teribilă îi traversă craniul şi ceafa şi, 


363 


pentru o clipă, un văl negru se aşeză peste ochi. Apoi auzi 
paşi răsunând pe coridor. Hannah fugise. 


17 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:40 


Planul lui Niels consta în a intra pe nesimţite în pivniţă şi 
a-l lua pe Bergman prin surprindere. Numai că, încă de la 
prima treaptă, piciorul se lovi de un obiect care se duse 
până jos cu zgomot. Un obiect concav din metal. Fără 
îndoială o cratiţă din alamă sau o cutie veche de conserve. 
Acum, Bergman aflase. Nu mai era nicio îndoială. Niels optă 
pentru o altă tactică. Sări treptele pe întuneric după care 
pipăi de-a lungul peretelui după întrerupător. 

— Hannah! strigă. 

Deschise mobilul pentru a lumina. 

— Hannah! strigă încă o dată. 

Aşteptă la baza scărilor un răspuns care nu sosi. Pe 
peretele de alături observă un întrerupător. Un model 
vechi, negru, cu buton care se putea ridica şi cobori. Apăsă. 
Neonului îi luă ceva până se aprinse, clipind de câteva ori 
până ca să se facă de-adevăratelea lumină în încăpere. 

Niels era singur în pivniţă. Singur împreună cu opt ani de 
suferinţă. Opt ani petrecuţi inutil în căutarea vinovatului. 
Opt ani tragici. Pe pereţi observă trei panouri de afişaj. 
Puse cu grijă unele lângă altele. Acoperite cu fotografii 
reprezentând diferiţi bărbaţi. Suspecţi. Potenţiali criminali. 
Bergman era obsedat de subiect. Niels se apropie şi citi 
nota de sub una dintre fotografiile suspecţilor: „Ole 
Lorentzen. La liceu. Numeroase  alibiuri. Îşi face 
cumpărăturile de la acelaşi supermarket - Spar. Poate că s- 
au întâlnit acolo.” Sub alta: „David Munk. La universitate. 
Numeroase alibiuri. Se pare au urmat aceleaşi cursuri în 
primul semestru.” Niels scutură din cap. Pe masă erau 
aşezate dosare deschise. Copii după rapoartele poliţiei. 


364 


Apoi alte fotografii ale unor bărbaţi. Foşti colegi de clasă, 
vecini şi alte persoane susceptibile de a-i fi cunoscut soţia. 
Un bibliotecar. Universul dezechilibrat al lui Bergman era 
populat cu suspecți. 

— Casper? 

Niels îl sunase fără să-şi dea seama. 

— l-ai găsit? îl întrebă mai tânărul coleg. 

— Nu. Nu sunt la el acasă. Mai ai ceva pentru mine? Vreo 
casă la ţară? Vreo parcelă de grădină? Ajută-mă, Casper. 
Unde-ar putea să fie? 

— Casa de la ţară a fost vândută. 

— Băga-mi-aş! strigă Niels trăgând un picior în uşă. 

Urcă scara sărind mai multe trepte deodată şi adunând în 
trecere câteva pânze de păianjen. Era din nou în iarba 
uscată şi înaltă. 

— Altceva, Casper! 

— E doctor la rezervişti. 

— Ştiu. Şi? 

— Nimic. Dar fata lui? 

— Ce e cu ea? 

— Nu ştiu, poate... 

Vocea lui Casper rămase suspendată în gol, lăsând fraza 
neterminată. 

— Unde e? 

Sunet de tastatură. 

— Casper! strigă Niels cu disperare. 

— O secundă. Trebuie să verific ceva într-un alt dosar. 
Aha. Spitalul Bispebjerg. Secţia de pedopsihiatrie. 

Niels încremeni lângă maşină. 

— E internată? 

— De la moartea mamei. A avut mai multe recidive, după 
câte văd. 

Niels reflectă. La distanţa care îl despărţea de Spitalul 
Bispebjerg. La timpul care se scurgea ca într-o clepsidră. 


365 


18 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:47 


O călătorie în trecut, asta se părea lui Hannah că făcea. 
Fiindcă se găsea într-o lume revolută. Işi scosese căluşul 
din gură, îşi dăduse jos legătura de la ochi şi poate acum 
avea să constate că urcase la bordul unei maşini care o 
trimisese înapoi, în timp, cu patruzeci sau cincizeci de ani. 
Totul era pictat în nuanţe de gri şi de maro, într-un labirint 
fără sfârşit de culori. Mobilier din anii 1960 şi 1970 creat de 
Arne Jacobsen şi Verner Panton. Pe perete era agăţat un 
telefon, o piesă neagră de muzeu cu un disc enorm. Se 
gândi să se oprească şi să încerce să sune undeva, însă nu 
îndrăzni de frică să nu o prindă. Trebuia să fugă, să se 
ascundă, să conceapă un plan pentru a scăpa de aici. Pe o 
uşă este scris „Ministerul Afacerilor Externe”, pe alta 
„Ministerul de Justiţie”. Din fugă aruncă o privire într-una 
dintre încăperi, dar tot avu timp să observe un pat 
suprapus şi un mic birou în cel mai pur stil al anilor 1960. O 
masă, un scaun, lămpi cu braţ reglabile. 

Războiul Rece. 

Cuvintele îi răsunară în minte. Acestea două, dar şi 
altele. lată-mă întoarsă în plin Război Rece. Pe vremea 
sovieticilor. A Republicii Democrate Germane. A Cortinei de 
fier. A securităţii est-germane Stasi. A cursei înarmărilor. A 
obsesiei holocaustului nuclear. Cuvintele se învârteau prin 
cap, lovindu-se unele de altele. Creierul îi era total 
bulversat, corpul îi era cuprins de groază. Dar prea departe 
de realitate probabil că nu era. Se afla într-un buncăr 
subteran de pe vremea Războiului Rece. Existau asemenea 
construcţii în Danemarca? În orice caz, nu auzise niciodată 
vorbindu-se despre aşa ceva. Nici măcar nu îşi pusese 
problema existenţei unor astfel de construcţii. Dar sigur că 
trebuia să existe. Cu siguranţă şi în Danemarca existau 
buncăre. În definitiv, epoca în care se trăia cu frica de un 
conflict nuclear nu era atât de îndepărtată. Doar aşa fusese 


366 


şi în copilărie. La şcoală făceau exerciţii despre cum trebuie 
să te comporţi în cazul unui atac din partea ruşilor: „Copii, 
adăpostiţi-vă sub mese şi staţi liniştiţi!” In bibliotecile 
şcolare erau cărţi în care se descria cum ar putea fi 
Copenhaga ştearsă de pe hartă de bombele atomice: mai 
întâi undele de şoc, apoi radiaţiile. Işi reamintea de 
fotografiile de coşmar de la Hiroshima şi Nagasaki, cu 
imobilele  pulverizate, scheletele de copii, chipurile 
deformate, de cuvintele lugubre ale învăţătorilor care le 
explicau că bombele de atunci erau nimic pe lângă cele pe 
care marile puteri le posedau acum în arsenalele lor. Toate 
acele amintiri îi reveniră brusc în memorie. Ceea ce 
observa în jur o trimitea înapoi în timp. 

„Cabinetul prim-ministrului”, citi pe o altă plăcuţă, într-o 
încăpere alăturată dădu de o masă ovală suficient de mare 
pentru a primi în jurul ei toţi miniştrii şi de o hartă a lumii 
agăţată pe perete. Edificiul fusese evident ridicat pentru 
guvernul danez în caz de război nuclear. Şi din această 
încăpere se putea presupune că ar fi fost condusă ţara de 
înalții funcţionari, alături de familia regală şi de statul major 
al armatei. Şi tocmai aici, în inima acestui vestigiu al 
Războiului Rece, pe această arcă a lui Noe lipsită şi de 
oameni şi de animale, încerca ea să scape de un dement. 

— N-ai cum să scapi! f 
__ Vocea lui răsună între ziduri. li auzi paşii apropiindu-se. 
Incet, dar sigur, bărbatul câştiga teren. Erau uşi peste tot. 
Maro, reci şi ostile. O luă pe un alt coridor şi decise să 
deschidă cea de-a treia uşă din stânga. La întâmplare. Nu 
era încuiată. O închise în urma ei cât mai discret cu putinţă. 
Nu îndrăzni să aprindă lumina de frică să nu îşi trădeze 
prezenţa. Era aproape întuneric beznă. Il auzi trecând prin 
faţa uşii şi continuându-şi drumul. Ştia însă că nu era vorba 
decât despre un scurt răgaz. Evident bărbatul se va 
întoarce, fiindcă ştia întreg buncărul şi cunoştea toate 
ascunzătorile posibile. Lumina de pe coridor pătrunse puţin 
pe sub uşă, suficient pentru a-i permite să distingă 
contururile unui pat suprapus, ale unei mese, a două 


367 


scaune şi ale unei lămpi. Unde să fi ajuns? Cum s-o fi 
numind locul? Deschise sertarele biroului. Stilouri şi un 
carnet neînceput. Nimic care să îi poată oferi informaţii mai 
exacte. Telefonul! Vechiul telefon cu disc pe lângă care 
trecuse, pe coridor. Nu cumva era unica ei şansă? Cu 
condiţia să mai funcţioneze. Sigur că mai funcţionează, îşi 
zise. Trebuia neapărat să se întoarcă. Cum existau curent şi 
încălzire, însemna că locul nu era complet părăsit. Poate că 
politicienii considerau că mai putea fi utilizat în cazul unei 
ameninţări teroriste. Sau al unei catastrofe naturale. Altfel 
spus: telefonul trebuia să funcţioneze. Îi veni în minte încă 
o posibilitate: alarma. Lângă scări, pe un perete, observase 
un soi de orologiu uriaş. Putea fi vorba despre un fel de 
alarmă. Fără îndoială o alarmă de incendiu. Oare n-ar 
putea-o declanşa? Oricum, aici nu putea rămâne. Nu era 
decât o chestiune de timp până când o va descoperi. Nu 
avea să treacă prea mult până atunci şi, de data asta, nu 
avea să-i mai scape. Hannah se apropie de uşă şi ascultă 
atentă. Nimic. Apăsă încet clanţa şi aruncă o privire pe 
coridor. 


19 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
22:49 


Luna, sau mai exact o porţiune din lună plutea pe 
deasupra spitalului Bispebjerg. Văzând-o, Niels se gândi la 
Hannah. Cât de tare o bucura ideea să îi arate eclipsa din 
noaptea asta! Ca şi cum chiar ea ar fi organizat 
evenimentul, special pentru el. Ca un copil care îşi arată 
desenul unui adult. 

Niels trase maşina chiar în faţa intrării principale, pe un 
loc rezervat, trânti portiera şi urcă în fugă cele cinci trepte. 
Nu se vedea nimeni. Nici copii, nici pacienţi, nici personal. 
Se repezi pe coridor, trecând prin faţa unui avizier 


368 


conţinând „Informaţii destinate părinţilor” şi împodobit cu 
un emoticon zâmbăreţ. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Brancardierul apăru ca din senin în spatele lui. 

— Unde este medicul de gardă? 

— În cazul în care căutaţi urgenţele psihiatrice... 

— Trebuie să-l văd pe medicul de gardă. Imediat. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu unul dintre pacienţi. Trebuie să stau de 
vorbă cu el. 

— OK. Cu cine... 

Niels îi băgă legitimaţia sub nas. 

— Cu cine doriţi să staţi de vorbă? 

— Cu Silke. Cu Silke Bergman. 

— OK. Deşi s-ar putea să fie complicat. 

— De ce? Nu este internată la dumneavoastră? 

— Ba da. Problema este că Silke nu vorbeşte. 

Noaptea de Sfântul loan, îşi aminti Niels. Cea mai 
frumoasă din tot anul în Danemarca. Cu lumina ei blândă 
pe un cer care nu se întunecă niciodată întru totul şi cu 
briza care răspândeşte parfum de conifere, de răşină şi de 
grâne. Medicul de gardă era în grădină, lângă leagăn, 
împreună cu un grup de copii şi două infirmiere. Toate 
feţele erau îndreptate spre cer, unde norii alunecau prin 
faţa lunii pe care se desenau contururile pământului. 
Oglinda noastră cosmică, aşa îi zicea Hannah. 

— Schultz! strigă brancardierul. 

Medicul se întoarse. 

— Un poliţist vrea să stea de vorbă cu tine. 

— Nu mai poate aştepta cinci minute? 

— Nu, răspunse Niels. 

Schultz o bătu uşor pe umăr pe una dintre fetiţe. Cele 
mai multe dintre ele erau îngrozitor de slabe. În timp ce 
doctorul vorbea cu copiii, Niels se gândi la Dicte. O prim- 
solistă a baletului. Aşa o descriseseră Leon şi Sommersted. 
O persoană care prefera să lucreze de una singură, care nu 
avea încredere decât în propriul talent. Ca şi el, care 


369 


considera că niciunul dintre colegi nu era în stare să rezolve 
lucrurile la fel de bine cum o putea face el. 

— Rămâneţi aici ca să vedeţi mai departe. Curând, luna 
va ieşi din umbra pământului, explică doctorul apropiindu- 
se de Niels. Doriţi o internare de urgenţă? De obicei primim 
un telefon de la direcţia psihiatrică regională... 

— Nu este vorba despre o internare. 

— Atunci ce poate fi atât de urgent? 

— Trebuie să stau de vorbă cu una dintre pacientele 
dumneavoastră. Cu Silke Bergman. 

— În legătură cu ce? 

— Cu tatăl ei. 

— Cu Adam? S-a întâmplat ceva? 

— ÎI bănuim că este implicat într-o crimă. 

— În ce? 

— Îl cunoaşteţi? 

— E medic. Am avut ocazia de multe ori să discut cu el 
despre Silke. 

— În afară de asta, mai ştiţi ceva despre el? 

— Ştiu că întreprinde cercetări în domeniul somnului. Se 
pare că este unul dintre cei mai buni în acest sens. 

— Altceva? 

Schultz schimbă nervos piciorul pe care se sprijinea. 

— V-am întrebat dacă mai ştiţi ceva despre el? 

— Ce aş mai putea şti? Ştiu doar cât am nevoie să ştiu. 

— Adică? 

— Informaţiile necesare pentru a-i putea trata fata... 

Schultz se întrerupse. 

— Ca să fiu cinstit, nu îmi place deloc discuţia aceasta. 
De altfel, am obligaţia secretului medical, adăugă iritat. 

Detaliul nu îi scăpă lui Niels. Perfect, îşi spuse, doctorul a 
priceput care îi este locul. 

— Trebuie să stau de vorbă cu fata. 

— Silke nu vorbeşte. 

— Cum aşa, nu vorbeşte? 

— După moartea mamei ei, a încetat progresiv să mai 
vorbească. Doar aţi mai interogat-o... Se corectă: Vreau să 


370 


spun, colegii dumneavoastră au audiat-o de mai multe ori. 
După care, într-o zi, a amuţit. 

— Din cauza şocului? 

— Nu ştim exact. O psihoză, un stres posttraumatic 
puternic. Nu e prima căreia se întâmplă. Internăm în mod 
regulat copii care se închid în ei ca nişte scoici după ce şi- 
au văzut tatăl, de exemplu, omorându-le mama sub ochii 
lor. Poate dura ani până... 

Niels îl întrerupse: 

— Când însă este întrebată, înţelege ce se spune? 

Schultz îl privi atent pe Niels înainte de a-i răspunde: 

— Asupra acestui subiect, psihiatrii nu s-au pus de acord. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Din punctul meu de vedere, nu este niciun dubiu: Silke 
înţelege. 


20 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:50 


Unde-o fi? 

Pe Adam Bergman îl durea fruntea. S-ar putea să-şi fi 
spart arcada. În orice caz, un fir subţire de sânge se 
scurgea pe faţă. Pe nas, pe buze, pe bărbie. Unde dracu' se 
ascunde? Bergman simţi cum îl cuprinde panica. Fii calm. 
Calm. Nu are cum să fugă. Se duse să caute cătuşele în 
geantă. Erau îmbrăcate în blană roz. Le cumpărase dintr-un 
sex-shop. Nu conta. Funcţionau perfect. Trebuia să le pună 
iarăşi la mâini. Unica ieşire era încuiată. In afară de asta, 
trebuie să resimtă mai mult sau mai puţin efectul 
anestezicului. Era prinsă în capcană şi în curând avea să-şi 
dea seama. lar el cunoştea locul ca pe propriul buzunar. 
Ştia unde se găsea fiecare încăpere, fiecare ascunzătoare, 
fiecare uşă, fiecare coridor, fiecare puț de ventilaţie. Ca 
rezervist, participase aici la mai multe exerciţii. Acum, ea 
era şoarecele şi el pisica. Cam aşa vedea el situaţia. 


371 


— Fii calm, murmură din nou. 

Era inutil să se grăbească. Se opri în faţa postului tehnic, 
deschise uşa şi intră. Generatoarele bâzâiau uşor. Miros de 
praf. Oare nu ar fi mai bine să întrerupă alimentarea cu 
curent electric? Nu, fiindcă atunci femeia s-ar putea 
ascunde mai simplu. Din contră, mai bine ar aprinde şi 
becurile de siguranţă. Toate becurile. După care debranşă 
telefonul. Nu fără greutate, întrucât ştecărul era aproape 
sudat de priză. Ca măsură de precauţie, îi rupse picioruşele 
pentru a nu mai putea fi băgat în priză. După care ieşi pe 
coridor şi o clipă ascultă atent. Îşi lăsă ochii să se 
obişnuiască cu lumina orbitoare, galbenă şi necruțătoare. 
Uite-o colo. De data asta o observă. Era cu spatele la el şi 
se îndepărta clătinându-se. Intenţiona să telefoneze. Sigur, 
nu era o proastă. Ştia tot ce se putea şti despre Hannah. 
Citise o grămadă de articole despre ea. Despre cariera ei 
de cercetătoare. Despre faima ei. Era considerată drept una 
dintre cele mai strălucite minţi ale planetei, până în ziua în 
care sinuciderea fiului ei spulberase totul. Poate chiar 
avusese ocazia să se întâlnească personal cu nu mai puţin 
celebrul ei fost soţ, pe la vreo petrecere universitară. ÎI 
chema Gustav. Un monden şi un seducător plin de el. Un 
personaj charismatic, un fel de Hemingway al matematicii, 
cum îl numise la un moment dat un ziar. Hannah aruncă o 
privire peste umăr. Fără a-l zări. Bergman o urmărea de la 
distanţă. O văzu ridicând receptorul, apoi încercând să 
formeze un număr, însă mâinile îi tremurau mult prea tare, 
aşa că fu nevoită să reia operaţiunea de mai multe ori. 
Când ajunse în spatele ei, o prinse de gât şi de braţe şi 
strânse. 

Hannah ţipă şi încercă să se elibereze. 

— N-are rost să opui rezistenţă, îi spuse calm. 

Femeia reuşi să se întoarcă, cu ochii holbaţi de groază. 

— Lasă-mă! Ce vrei de la mine? Unde sunt? Unde... 

— Ascultă-mă, Hannah. 

Îi puse palma peste gură şi, pentru o clipă, avu senzaţia 
că îl va muşca. 


372 


— Nu mai încerca să scapi. Trebuie să mă ajuţi. 

Nu, nu îl va muşca, era paralizată văzându-l atât de 
aproape, privindu-l drept în ochi, simţindu-i răsuflarea pe 
faţa ei. Toate astea erau suficiente pentru a o face să-şi 
piardă stropul de voinţă care îi mai rămăsese. De acum, 
renunţase. Adam era aproape convins că... 

Pe neaşteptate, îl lovi cu o forţă de care nu ar fi crezut-o 
în stare. Violent. Pe nepregătite. Îi trimise pumnul în plină 
figură. Sub efectul surprizei şi al durerii o scăpă din mână, 
lucru de care ea profită, dar o prinse înainte de a avea timp 
să fugă din nou. 

— Porc împuţit! ţipă Hannah. 

De data aceasta o târî pe coridor până la cea mai 
apropiată uşă pe care o deschise cu piciorul şi o aruncă pe 
podea. Sângele îi curgea până peste ochi. Trebuie să-şi 
închidă rana înainte de a continua. Cel puţin să oprească 
hemoragia. O apăsă cu genunchiul pe spate. Femeia urlă. 
Din această cauză nu auzi sunetul cătuşelor care se 
închiseră peste încheieturile mâinilor. 

— Ajutor! Ajutor! 

— Nu are cine să te audă. Suntem mult sub pământ, 
adăugă Bergman târând-o pe jos până lângă o ţeavă de 
care legă cătuşele cu un colier. 

— Ce vrei de la mine? 

Adam Bergman ieşi pe coridor şi încuie uşa. 


21 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:53 


Hannah trase din toate puterile de cătuşe, dar nu îi luă 
mult până să înţeleagă că era inutil. Fiecare efort îi smulgea 
alte lacrimi. Ce rost mai avea? Uşa era încuiată şi era de 
ajuns să arunce o privire pentru a observa că nu era vorba 
despre o uşă oarecare, ci, mai degrabă, despre un model 
conceput să reziste bombelor atomice ale Armatei Roşii şi 


373 


ale lui Brejnev. Nici nu se punea problema să o forţeze. Era 
încătuşată şi legată de o ţeavă. Incuiată, încăperea era 
scăldată de-o lumină galbenă. Să tot aibă vreo doisprezece 
metri pătraţi. Înăuntru erau o masă, un scaun şi cei patru 
pereţi de beton. Precum celula unei închisori. Totuşi, 
planiglobul de pe perete îi conferea un oarecare aer de sală 
de clasă. Pe acesta figurau Cehoslovacia şi Iugoslavia, de 
parcă nici nu trecuseră ultimele decenii. Abia în acest 
moment remarcă micul aparat de pe masă, care avea în 
mijloc un buton negru. Un aparat morse. Hannah nu mai 
văzuse niciunul până acum, dar realiză despre ce era 
vorba. Morse, sigur că da! Când o armată modernă trece la 
atac, ce distruge în primul rând? Mijloacele de comunicare 
ale inamicului: sateliți, emițătoare radio, legături telefonice, 
chestii de felul ăsta care sunt bombardate, rase de pe faţa 
pământului. Chiar înainte de începerea ostilităţilor nu mai 
există nici radio, nici internet, nici televiziune. Şi atunci, 
pentru a comunica, te întorci la vechile emițătoare pe unde 
scurte. Şi la morse. Drept care, ultimele semnale pe care 
oamenii şi le pot trimite sunt nişte bipuri. Nişte orăcăieli. Ca 
ale unor animale inofensive. Se întrebă dacă, în zilele 
noastre, se mai folosea cineva de radiotelegrafie. 

Hannah căzu pe gânduri. Sigur că trebuia să mai fie. De 
pildă, pe nave se recurgea la acest sistem atunci când 
celelalte emițătoare intrau în avarie. Semnalul morse era 
prea simplu pentru a putea fi distrus de bombe. 

Poate că aparatul de pe masă încă mai funcţiona. Cu 
siguranţă mai funcţiona. Toate de aici erau neatinse. Numai 
de-ar şti alfabetul morse. Şi numai dacă... 

Alungă gândul. Oricum nu avea cum ajunge la aparat. 
Doar dacă nu cumva... 

Se întoarse pe spate, îşi întinse membrele cât de mult 
putu şi reuşi să atingă scaunul cu un picior. Podeaua era 
îngheţată. Trase de scaunul care scârţâi îngrozitor. Urmări 
din priviri cum era montată ţeava: mai întâi orizontal, apoi, 
la un metru de masă, avea un cot după care urca vertical 
până la tavan, mergând de-a lungul lui până în celălalt 


374 


capăt al încăperii. Hannah îşi lăsă să alunece cătuşele de-a 
lungul ţevii până trecură de cot. După care se urcă pe 
scaun: mai întâi un genunchi, apoi celălalt. În momentul în 
care se ridică, încheieturile se răsuciră, iar degetul lovit o 
făcu să sufere teribil, chiar dacă era rece şi, aparent, 
insensibil. Mort. Acum stătea pe scaun, însă până la masă 
mai era mult. Trase de ţeavă, încercând să o îndepărteze 
de perete, dar aceasta era fixată zdravăn. li veni altă idee: 
dacă s-ar prinde bine de ţeavă, şi-ar putea balansa 
gambele şi poate ar prinde piciorul mesei. Degetul mare şi 
încheieturile o dureau atât de tare, încât pe frunte îi 
apărură picături de sudoare şi se făcu greață. 

Pe neaşteptate, auzi paşi undeva, pe coridor. Bărbatul se 
întorcea. Inchise ochii, îndepărtă picioarele de scaun şi 
îndreptă gambele în direcţia mesei. 


22 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
22:55 


Schultz nu avu nevoie să o trezească. Silke încă nu 
adormise. Niels o scrută în timp ce fata se ridică în capul 
oaselor. 

— Silke, un domn vrea să stea de vorbă cu tine. 

Schultz se aşeză pe marginea patului. 

— Este poliţist. Ar dori să-ţi pună câteva întrebări. 

Silke se uită mai întâi la Niels, apoi la medic. Schultz o 
luă de mână. Ea îl lăsă s-o facă. Nu dădu semne că s-ar 
gândi să opună nici cea mai mică rezistenţă. 

— Aveţi cinci minute, spuse Schultz întorcându-se către 
Niels. 

— Vă rog să mă lăsaţi singur cu ea. 

Psihiatrul se pregăti să protesteze, dar Niels dădu un pas 
înapoi şi deschise uşa. 

— Acum. 


375 


Schultz se adresă părinteşte fetei: 

— O să rămân lângă uşă, Silke. 

— Perfect. Nu e nevoie să mă faceţi să trec drept o 
persoană periculoasă. Sunt poliţist şi am venit tocmai 
pentru a avea grijă de ea. 

Doctorul se ridică şi ieşi pe coridor vizibil împotriva 
propriei voințe. Niels închise uşa după el şi se aşeză pe 
marginea patului. Silke cobori privirea. incepu să-şi roadă 
unghiile, apoi se răzgândi şi îşi ascunse mâinile sub pătură. 
Era frumoasă. Ochii întunecaţi păreau a se fi refugiat în 
fundul orbitelor. Era ceva în privirea ei care te ducea cu 
gândul la un animal speriat. 

— Silke, am senzaţia că tatăl tău a făcut o mare prostie. 

Fata nu reacţionă. 

— Cred că mi-a răpit soţia. Fiindcă, dintr-un motiv pe 
care nu îl cunosc, îşi închipuie că îl poate ajuta. 

Niels încercă să îi prindă privirea. 

— Spune-mi, Silke, ştii cumva ce aşteaptă de la ea? 

Luă mâna fetei într-a sa. O mână de păpuşă. Moale. 

— Ştii cumva unde ar fi putut-o duce? Poţi să mă ajuţi? 
Chiar dacă e nevoie să-ţi ghicesc răspunsurile. Ai putea, de 
pildă, să mă strângi de mână dacă sunt pe aproape. Vrei să 
mă ajuţi? şopti Niels. 


23 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:56 


Codul Morse era afişat pe perete, deasupra mesei. Deci, 
se gândi Hannah, totul era prevăzut. Aici s-ar fi aşezat, într- 
o zi, un bărbat sau o femeie în uniformă pentru a trimite un 
ultim mesaj de adio către lume. Recurgând numai la 
semnale scurte şi lungi. La puncte şi linii reprezentând 
douăzeci şi nouă de litere. Combinația ch avea propriul ei 
loc în alfabet. Patru linii. De ce oare? Pentru a putea scrie 
Christos sau Churchill mai repede? Nu, poate fiindcă acest 


376 


cod fusese inventat de către un anglofon. Samuel Morse. Să 
fi fost american sau britanic? Nu ştia mare lucru despre el. 
Ba da, un amănunt: fusese în acelaşi timp inventator şi 
portretist talentat, asociaţie uimitoare. Hannah se uită la 
manipulator clătinând din cap. Un aparat simplu pentru un 
mod de comunicare primitiv. Ai fi zis că era unul dintre 
acele obiecte vechi, create pentru un scop obscur, pe care 
le mai găseşti uneori pe la anticari. Un instrument desuet. 
Şi totuşi, aici era util. Ca o profeție despre o vreme în care 
bombele ar fi trimis cu încetul omenirea în trecut, o vreme 
în care civilizaţia modernă ar fi fost doborâtă de un 
adversar cu o formidabilă putere de distrugere. De un 
asteroid, un virus, o armă chimică. Să spunem, pentru 
început, că ar fi fost dat înapoi timpul cu doar douăzeci de 
ani. Gata cu internetul. Apoi cu optzeci. Gata şi cu 
televiziunea, şi cu telefonia. Apoi cu şi mai mult. Până la o 
epocă în care societatea nu ar mai fi decât o amintire vagă, 
în care oamenii ar trăi din nou doar din vânătoare şi din 
cules şi şi-ar petrece nopţile în jurul focului asupra căruia ar 
veghea atenţi, speriaţi că ar putea muri de frig în somn. 

Pe masă se mai găsea un manipulator încă în ambalaj. O 
versiune modernizată, încă şi mai simplu de utilizat, fiind 
suficient să baţi textul care, automat, era convertit în limbaj 
morse. Din păcate era conectat vechiul model. Desigur 
pentru a se exersa pe el. Sub tabelul cu codul Morse, 
Hannah observă o notă adăugată cu stiloul: „Caracter nou, 
adăugat în 2004 - Q”. Descoperirea îi reaprinse speranţa. 
Dacă avuseseră grijă să adauge astfel de simboluri, 
însemna că sistemul de comunicare era funcţional. Altfel de 
ce ar fi adus codul la zi? 

Hannah ascultă atentă. Linişte. Trebuia însă să se 
grăbească. 

Cum se pune în funcţiune aparatul? Lângă perete se afla 
un întrerupător simplu şi un buton pentru reglarea 
volumului. Reuşi să atingă întrerupătorul cu piciorul şi 
comută cu degetul mare. Clic. Dintr-odată, se întâmplă 
ceva: auzi un uşor băzâit care, poate, nu era decât în capul 


377 


ei. Ba e real, uite acolo! Un bip care abia de se auzea. Dar 
real. Dacă măcar ar putea da un pic mai tare sonorul. Nu, 
era foarte bine aşa. Hannah, nu mai pierde vremea, îi spuse 
o voce în minte. Auzi brusc impulsuri scurte şi lungi. Patru 
scurte şi două lungi? Se uită la cod şi se strădui să 
descifreze semnalele. Asta chiar că-i era la îndemână. 
Combinații numerice. Citi instrucţiunile de pe tabel: „Intre 
cuvinte trebuie lăsată o pauză de trei ori mai lungă decât o 
linie.” OK. Ascultă. Aşteptă o pauză între două semnale. 
Acum! Punct. Linie. Punct. Punct. E simplu. Acesta este o 
joacă de copii. Înainte a fost un L. Pe urmă trei puncte şi o 
linie. LOV. După care, doar un punct? Da. Şi pauză lungă 
după ultimul punct. Ochii îi trecură peste codul de pe 
perete. Aha. Punctul corespunde literei £. Aşadar, prinsese 
următorul mesaj: LOVE. 


24 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
22:58 


Niels îl auzi pe Schultz învârtindu-se pe coridor. Trase 
adânc aer în piept şi se uită la fata mută. Apoi continuă. 
Fără a nutri speranţa de a primi vreun răspuns, ci pândind 
şi cel mai mic semn pe care era antrenat să-l perceapă. 
Reflexe, vibrații involuntare ale trupului, asta aştepta. 

— Poate că aveţi vreo casă veche, la ţară. Crezi că tatăl 
tău mi-ar fi putut duce soţia undeva unde obişnuiaţi să vă 
petreceţi vacanţele împreună? 

Niels îşi ţinea mâna nemişcată, răbdător. Mâna lui Silke 
era într-a lui. Trebuia să îi câştige încrederea. Era singura 
modalitate de a-i provoca trupul să se manifeste. 

— Înţeleg foarte bine că nu vrei să vorbeşti cu mine 
despre tatăl tău. 

Încercă în continuare să îi prindă privirea. 

— Trebuie însă să ştii că nu îi vreau răul. 


378 


Minciună. Niels, nu uita, trebuie să spui adevărul şi numai 
adevărul. Silke ridică privirea care trecu peste Niels şi se 
fixă undeva, pe perete. 

— Sigur că sunt înfuriat fiindcă mi-a răpit soţia. 

Altă inspiraţie profundă. 

— E gravidă. Înţelegi? Nu vreau să se întâmple ceva rău. 

Niels se uită peste umăr. Schultz rămăsese lângă uşă şi îi 
observa. 

— Silke, ştiu ce tragedie groaznică ai trăit. Mă auzi? 

Se uită la mâna fetei. Era inertă. O strânse. Puternic, 
încercând să o facă să reacționeze. 

— Fă-mi un semn, Silke. Altfel, nu îţi voi putea salva tatăl. 

Schultz băgă capul pe uşă. 

— Cred că, de acum, e timpul să o lăsaţi în pace. 

— Poate e la vreo cabană, pe undeva? La vreo grădină 
sau?... 

— Aţi auzit ce am spus? 

Niels se întoarse. 

— Încă un minut, vă rog. 

— Nu, nu, nu. Nici nu se pune problema. 

Polițistul ridică tonul: 

— Ajunge! Sper că nu intenţionaţi să vă pun cătuşele şi 
să vă arestez pentru obstrucţia anchetei într-un caz de 
crimă? 

— Nu contează, protestă Schultz. Fata suferă de grave 
tulburări psihice, iar dumneavoastră vă comportaţi ca un 
sălbatic din pădure... 

Apăru o infirmieră. În aceeaşi clipă, Niels simţi cum Silke 
îl strânge de mână. O privi lung. Oare chiar îi făcuse un 
semn? Intrase în legătură cu el? 

— Ce e? o întreabă. Ce te-a făcut să reacţionezi? 
Cătuşele? 

Îi privi mâna. Nimic. Ce spusese? Sau să fi fost vorbele lui 
Schultz? 

— Am zis ceva anume? 

Nicio reacţie. 

— Poate Schultz? 


379 


Acum. O uşoară strângere. Aproape imperceptibilă. 

— Când a spus că eşti bolnavă? 

Nimic. 

— Nu... 

Niels se gândi. Era greu cu Schultz în spate. Furibund, 
medicul se adresă infirmierei: 

— Trebuie să îi anunţăm superiorii. Poliţist sau nu, nu se 
pune problema să tolerez un asemenea comportament. 

Niels se aplecă spre Silke. Cât mai aproape de chipul ei. 
Murmură: 

— Este vorba despre ceva din ceea ce a spus Schultz? 

Altă strângere. 

— A zis că parcă aş fi un sălbatic din pădure... Despre 
pădure este vorba? Da? 

Niels simţi încă o strângere, apoi mâna lui Schultz se lăsă 
pe umăr. 


25 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 22:59 


O linie şi două puncte. D. Puse literele cap la cap. LOVE 
TO THE WORLD. Cum de scriau atât de repede? Poate că 
pur şi simplu utilizau un manipulator modern. Ca acela de 
pe masă. Acum era rândul ei. Mâinile îi erau în continuare 
legate de ţeava caloriferului. Nu avea de ales decât să-şi 
folosească piciorul. Lansă un SOS. Trei impulsuri scurte, trei 
lungi, trei scurte. Nu cumva era prea grăbită? Se gândi să o 
ia de la cap. Ba nu, nu avea timp. Auzi zgomot de paşi. 
Aparatul emitea iarăşi. Trei semnale lungi, apoi unul lung şi 
unul scurt. Ochii îi trecură rapid şi concentrat peste tabelul 
cu codul Morse: ONTHESEA. 

On the sea, pricepu Hannah. Interlocutorul era pe mare? 
Nu. Poate ea. Asta era: o întreba dacă se afla pe mare. 

NO, răspunse. Hannah, gândeşte-te bine şi alege 
cuvântul potrivit. /mprisonea? Prea lung. Ce altceva? 


380 


Hostage? Nu. De data asta, ştia. Linie, punct, linie, punct. 
Pauză scurtă. Abia un pic mai lungă decât o linie. Apoi un A. 
Şi un U. Gera simplu. Două linii şi un punct. Totul mergea 
bine. Măcar de i-ar lăsa timpul necesar. Auzi un zgomot 
metalic pe coridor. Uită-l. Concentrează-te. E ultima ta 
şansă. Terminat. CAUGHT. Prinsă. 

Încremeni. Pentru o clipă, căzu din nou pradă 
deznădejdii. N-o să meargă. La ce bun să trimiţi un mesaj în 
alfabetul morse pentru a spune că eşti sechestrată undeva, 
într-un loc necunoscut, unei persoane aflate poate la zece 
mii de kilometri distanţă? Situaţia nu îi era mai disperată 
decât dacă ar fi fost pierdută în mijlocul oceanului, pe o 
navă în derivă, şi ar arunca o sticlă cu un mesaj în apă. 
Ajutor! Apoi, LOVE TO THE WORLD răspunse. Un singur 
cuvânt. Doar câteva secunde. WHERE? Unde? Vocea lui 
Bergman se auzi mormăind pe coridor. Nu-/ băga în seamă. 

Şi acum? se întrebă Hannah. Trebuia să opteze pentru 
cel mai simplu şi mai rapid lucru cu putinţă. Să explice 
unde era închisă. Trase adânc aer în piept şi începu. 


26 


Spitalul Bispebjerg. Ora 23:02 


În pădure. Niels cobori în fugă treptele. Îl sună pe Casper 
care fie îşi închisese telefonul, fie vorbea cu altcineva, 
fiindcă intra direct căsuţa vocală. 

— Casper, e o chestie într-o pădure. O casă la ţară. 
Trebuie că are o casă în pădure. Sau poate o fi a părinţilor. 
Ai ei sau ai lui. Vezi ce poţi găsi. O cabană de vânătoare. Ce 
altceva poţi face în pădure decât să vânezi? 

Închise, dar ezită să se întoarcă la maşină. Unde să se 
ducă? Simţea că îl podidesc lacrimile. Lacrimi de disperare. 
Tresări când auzi telefonul sunându-i în buzunar. 

— Casper, mi-ai ascultat mesajul? 

Tăcere. 


381 


— Alo? 

Din nou tăcere. Niels însă auzea că era cineva la celălalt 
capăt. Ridică tonul. 

— Niels Bentzon sunt. Cu cine vorbesc? 

Îi răspunse o voce îndepărtată, a unui tânăr care vorbea 
engleza cu accent american. 

— Hello! 

— Niels la telefon. Cine sunteti? 

— Niels? De you speak english? întrebă vocea. 

— Da, răspunse polițistul în engleză. Cu cine vorbesc? 

Cine sunteti? 

— Anthony. Anthony Gibson. Vă sun din Coldwell, din 
Idaho. Unde sunteti? 

Niels era tentat să închidă. Simţi însă un soi de angoasă 
în vocea americanului. 

— În Danemarca. În Europa. Ce doriţi de la mine? 

— Nu prea ştiu. În clasa noastră lucrăm în acest moment 
la un proiect pentru cursul de fizică. Trebuie să ne facem 
singuri un manipulator morse. Înţelegeţi? 

Ce să înţeleagă? Înţelegea că avea de-a face cu un 
adolescent. Cu un băiat care îl suna de la el de la şcoală, de 
undeva, din Statele Unite, şi că băiatul ăsta lucra la un 
manipulator morse. Auzi voci în spatele interlocutorului. Să 
fie colegi de-ai lui? Glasul profesorului, probabil, sunet de 
sonerie, râsete. 

— Mai sunteţi la aparat? 

— Da, răspunse Niels. De ce m-aţi sunat? 

— Tocmai am primit un semnal de ajutor. Un SOS. 

— Poftim? 

— În sfârşit, cineva tocmai a trimis un SOS şi... 

— Adică aţi primit un telefon? 

— Nu chiar, mai degrabă un mesaj în morse. 

— În morse? 

— Da, în morse. L-am prins la aparatul meu de radio. 

— Un mesaj cu numărul meu de telefon? 

— Da, cu numărul la care am sunat acum. Mai întâi a fost 
SOS-ul. Apoi numărul de telefon. Şi apoi un altul. 


382 


— Doar atât a scris ea? 

— „Ea”? Mesajul spune doar: caught. 

— Şi celălalt număr? L-aţi notat? 

— O clipă, răspunse băiatul. 

Pauză. Zgomot. Din nou vocea americanului: 

— Aveţi cu ce scrie? 

— Da, confirmă Niels. 

— OK, numărul pe care l-am primit este 5-6-1-1. Apoi 
litera W. _ 

Niels nu avea nimic de scris. Era singur. Afară. In 
întuneric. Disperat. Cu cheia de la maşină? 

— Vă rog să repetaţi. 

Înfipse cheia în vopseaua maşinii, pe tabla de deasupra. 

— 5-6-1-1-N. 

Zgârie cifrele şi litera pe vopsea. 

— OK. Mai departe. 

— Asta a fost tot. 

— Păi... 

— Îmi pare rău. Ulterior am pierdut contactul. 

— Mai încercaţi, vă rog. 

— Dar... 

— Anthony! Vă rog mult să mai încercaţi şi să mă sunaţi 
dacă aveţi noutăţi. 

Tăcere. Niels auzi un adult adresându-i-se adolescentului 
şi spunându-i ceva de genul: „Asta se întâmplă când 
comunici în morse - dai de responsabilităţi.” 

— Anthony! 

— Da. 

— Mulţumesc. 

Niels închise. Transpiră. Hannah. Habar nu avea cum de 
reuşise, dar tocmai îi trimisese un mesaj cu un şir de cifre. 
Nu era de mirare. Cifrele erau universul, erau limbajul ei. Le 
privi. Ai fi zis că erau nişte coordonate GPS. Nu cumva o 
longitudine şi o latitudine? Un semnal disperat: Caught! De 
unde ar fi putut trimite un mesaj în alfabetul morse? 


383 


27 


Undeva, la nord de Copenhaga. Ora 23:04 


Îl auzea apropiindu-se. Idaho, se gândi Hannah. Mi-am 
lăsat ultimele speranţe în mâinile unui necunoscut care 
locuieşte în Idaho. Ce o făcea să creadă că era vorba 
despre un bărbat? Şi de ce ar avea încredere, indiferent 
despre cine ar fi fost vorba? Nici măcar nu ştia unde se 
găsea Idaho. Pe lângă Colorado? Pe lângă Munţii Stâncoşi? 
O fi un stat deşertic? My Own Private Idaho. Nu era acesta 
titlul unui film pe care îl văzuse cu Gustav? Ba da. Cu 
deşert peste tot şi cu actorul acela care a murit atât de 
tânăr. Prea tânăr. Ca Johannes pe care nu peste mult îl va 
reîntâlni. 

Bergman era aproape de uşă. Nu mai era decât o 
chestiune de secunde până când va intra în încăpere. 
Hannah mai trase o dată de cătuşe. Fără convingere. Şi, 
dintr-odată, uşa se deschise. 

— Ce-ai făcut? 

Bărbatul se uită la manipulator. Şi la difuzorul care 
emitea semnale. Semnale de pe celălalt mal al Atlanticului. 
Câteva secunde, rămase nemişcat. Descumpănit. Confuz. 
Se gândea la posibilele consecinţe. 

— Am lansat un semnal de ajutor, anunţă Hannah 
străduindu-se să pară convingătoare. 

Bergman scrută micul aparat de pe masă. Apoi codul 
morse afişat pe perete. Şi difuzorul care emitea continuu 
semnale. 

— Mesajul mi-a fost recepționat. Sunt deja pe drum. Mai 
bine mi-ai da drumul. 

Bergman se apropie de masă şi debranşă aparatul. 

— Nu ne pot găsi. 

— Ba da. Le-am explicat unde ne... 

Bergman o întrerupse: 

— Ce să le explici? Nu ai nici cea mai mică idee unde te 
afli! 

384 


— Am văzut luna. Ştiu la ce latitudine ne aflăm. După 
părerea ta, cât timp le va lua până când ne vor localiza? 
Mai bine mi-ai da drumul. Nu îţi agrava situaţia. 

Îi simţi răsuflarea în ureche. Era fierbinte. 

— Situaţia mea nu are nicio importanţă. Nu suntem aici 
pentru mine, ci pentru a-l găsi pe ucigaşul soţiei mele. Şi a 
venit vremea să trecem la treabă. 


28 


În drum spre nord. Ora 23:08 


După ce depăşise două sute de kilometri pe oră, volanul 
începuse să vibreze. În schimb, motorul tot silențios 
rămăsese. 

— Ultima cifră e 2? 

— Nu, 1, corectă Niels strângând mai bine volanul. 

— 5-6-1-1 N? 

— Da, Îi răspunse aspru. Cu ce latitudine corespunde? 

— Trebuie să fie pe undeva, prin Nordsjaelland, confirmă 
Casper. 

— Sunt în Nordsjaelland, aproape de latitudinea de 56° 
1I'N. 

— Hellebaek. 

— Ce e asta? 

— Un sat. Şi alături o pădure. 

Niels reflectă. Se gândi la Silke. Şi la pădure. La mica 
strângere de mână din momentul în care psihiatrul spusese 
cuvântul „pădure”. Poate să fi fost o întâmplare. Una dintre 
acele piste false pe care poliţia îşi pierde adesea timpul. 
Numai că tocmai timp nu avea Niels deloc. Trebuia să ia o 
decizie şi să acţioneze. Rapid. 

Casper îl smulse din gânduri. 

— Mi-ai spus că a trimis mesajul prin morse? 

— În orice caz, un semnal morse a fost recepționat. 

— Cine se mai foloseşte de morse în zilele noastre? 


385 


— Aşa e, cine? 

— Marinarii. 

— Poate. 

— Problema rămâne latitudinea. Ar putea fi o oricare alta 
sau altă longi... 

— Concentrează-te asupra pădurii, Casper! Verifică ce se 
află pe acolo sau prin împrejurimi. Găseşte o legătură între 
Adam Bergman şi... 

— Şi ce? 

Niels trase pe acostament cuprins de disperare. Şi ca să 
poată raţiona corect. Cobori din maşină. Era pe marginea 
drumului, la intrarea unui sat din Nordsjaelland. Ţânţari 
apatici băzâiau împrejur şi în aer plutea miros de bălegar. 
„Şi acum?”, se întrebă cu voce tare. Il auzi pe Casper la 
celălalt capăt. Degetele îi alergau pe tastatură cu o viteză 
nebună. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă informaticianul. 

— La morse. Şi la pădure. 

— La pădure? 

— E prea lung să-ţi explic. Dar este o pistă reală. Deşi nu 
cine ştie ce sigură. 

— OK. 

Niels se strădui să-şi pună ideile în ordine. 

— Ce ştim despre el? întrebă Casper. 

— Despre Bergman? Că este cercetător, specializat în 
problemele somnului. 

— Şi tată. 

— Şi că nevasta i-a fost omorâtă, adăugă Niels. 

Un moment de linişte. 

— Ce îmi poţi spune despre locul respectiv? întrebă Niels. 

— Latitudinea 56° 11', spuse Casper tastând iarăşi. 
Există o moară veche prin zonă. Hammermalen. Utilizată 
cândva pentru fabricarea de armament... 

— Fabricare de armament? Poate... 

— A fost transformată în muzeu. 

— Altceva, strigă Niels. 


386 


— Regiunea este preferată de ornitologi. Regiunea 
Hellebaek. 

— Altceva. 

— În special pentru răpitoare. Zona este cunoscută 
fiindcă adăposteşte numeroase specii de păsări de pradă. 
Sunt şi căprioare. 

— Deci şi vânători. 

— Nu ştiu. 

— Arme, vânători, căprioare şi păsări răpitoare, 
recapitulă Niels. Ce poate căuta într-o asemenea zonă un 
cercetător în domeniul somnului? 

larăşi linişte. Poate că Niels se gândea. Sau poate că 
renunțase? 

— Haide, Casper. Dar lângă mare? Satul se află lângă 
strâmtoarea Øresund. 

— Vapoare, navlu, pescuit, port de plăcere, mormăi 
informaticianul înainte de a se opri. Pe nave încă se mai 
utilizează sistemul morse. 

— Există cazuri de crimă nerezolvate în regiune? 

Pauză. Sunet de tastatură. Paraziţi pe reţeaua telefonică. 

— Un caz de tâlhărie, anul trecut. 

— Mai departe. 

— Tot anul trecut, un caz neelucidat de viol. O 
adolescentă care se întorcea de la călărie. 

— Nici asta, Casper. 

— Două cazuri de conducere în stare de ebrietate. 

— Nu. 

Casper nu luă în seamă vorbele lui Niels şi continuă 
lectura. 

— Un rezervist lovit de o maşină. S-a ales doar cu o mână 
ruptă. 

— Un rezervist? 

— Da, şoferul pilit a intrat într-un grup de soldaţi în 
rezervă. Fără îndoială erau la exerciţii. Doar dai de ei peste 
tot. 

— Se fac multe manevre militare în zonă? 

— O clipă. 


387 


— E vreo cazarmă la Elsinor? 

— La Birkerod. 

— Dar lângă Hellebaek? Doctorul lucra şi în armata de 
rezervă. 

— Cine? 

— Adam Bergman e medic la rezervişti. Nu ai dat de 
informaţia asta când ai făcut cercetări despre el? 

— Nu. Dar... 

— Dar ce? 

— O clipă. 

— Haide, Casper. 

— Am găsit în schimb o grămadă de fotografii. 

— Unde? 

— Pe net, când i-am scris numele. 

— Ce fel de fotografii? 

— De la armată. Făcute de oameni din regiune. Aşteaptă 
un pic. Uite, pe un cont de Facebook: „Accesul în pădure 
este încă o dată interzis. Din cauza unor manevre secrete. 
Parcă n-ar şti toată lumea unde se găseşte adăpostul 
antiatomic.” 

— Poftim?! 

— Adăpostul antiatomic. O clipă. Asta e. 

Se făcu iarăşi linişte până când Casper o rupse: 

— Regan Øst. 

Niels auzi cuvintele fără a le pricepe sensul. 

— Regan Øst, repetă Casper. E lângă Hellebaek. 
Coordonatele nu sunt exact acelea, dar... 

— Poate că nu le-a putut stabili cu precizie, se gândi 
Niels cu voce tare. Regan Øst... Aşa se numeşte adăpostul 
antiatomic? 

— Exact. Este un buncăr subteran. Mai e unul în lutlanda. 
Regan Vest. Dar e în curs de demolare. Regan Øst e întreg. 
Un vestigiu de pe vremea Războiului Rece. Construit la 
mare adâncime sub pământ, pentru a adăposti guvernul şi 
familia regală în caz de atac nuclear ori de catastrofă 
naturală. 

Niels deja demarase. 


388 


— Dar cum poate intra? întrebă Casper. 

— Dacă e medic în rezervă, de ce nu? 

— Aşa s-ar explica şi mesajul transmis în codul morse. 
— Ştii precis unde se găseşte adăpostul? 


29 


Regan Øst. Ora 23:09 


Adam Bergman aprinse monitoarele, care se luminară 
încet, ca şi cum ar fi fost smulse dintr-un somn adânc. 
Instrumentar modern şi priviri în noapte. Imagini alb-negru 
ale pădurii, la intrarea în Regan Øst. Sistemul de 
supraveghere fusese instalat cu doi ani în urmă, cu prilejul 
marilor lucrări de renovare la care participase şi el. Sarcina 
lui fusese de a schimba integral materialul medical. Până şi 
mesele de operaţie ale căror roţi începuseră să ruginească 
fuseseră înlocuite cu altele noi şi mai moderne. Avusese de 
asemenea grijă şi de stocul de medicamente. După cum 
alţii supravegheau impozantul stoc de alimente. Lapte praf 
şi conserve. Era destulă hrană pentru o sută cincizeci de 
persoane, timp de şase luni. Șase /uni! Acesta era timpul 
estimat pentru a se putea rezista în buncărul îngropat 
foarte adânc în solul danez. 

Se uită la Hannah. Încă mai încerca să-şi elibereze 
mâinile. Se întrebă câtă vreme va mai lupta. 

— Credeam că va fi mai uşor cu tine, îi spuse. Fiindcă ai 
mai făcut-o. 

ÎI privi lung, respirând numai pe nas fiindcă gura îi era în 
continuare blocată cu o bucată de scotch negru. 

— Nu înţeleg de ce îţi este atât de frică. Doar ştii că 
există viaţă după moarte. 

Hannah scutură din cap. Adam se întoarse către 
monitoare. Va avea nevoie de câteva ore. În orice caz, 
măcar de una. Şi dacă reuşise să trimită mesajul, aşa cum 
se lăudase? Furgoneta. Poate era mai bine să o ia de acolo. 


389 


În cazul în care trecea cineva... Armata era singura care 
cunoştea amplasamentul adăpostului Regan Øst. Atâta 
doar că furgoneta era parcată exact în faţa intrării. Aruncă 
o privire spre monitoare. Nimic. 

— Mă întorc. 

Se asigură, mai întâi, că femeia nu mai avea scăpare şi 
că nici cătuşele nu vor mai aluneca de-a lungul ţevii. 
Hannah mormăi ceva pe sub scotchul negru. 

— N-o să stau mult. Pe urmă, vom putea începe. 

Urcă alergând scările, iar paşii îi răsunară pe coridoarele 
goale. Poate că nu era decât un acces de paranoia. Cel mai 
probabil. Totuşi, prudenţa era mai bună. Trebuia evitat ca 
vreun trecător să zărească întâmplător furgoneta şi să sune 
la poliţie părându-i-se că este ceva în neregulă. În definitiv, 
ce căuta o furgonetă în adâncul pădurii la o oră atât de 
târzie? Ştia că riscul era minim, dar micile amănunte fac 
diferenţa. Cele la care nici nu te-ai fi gândit, atât de 
obişnuite ţi se par. Dar de ce să nu elimini riscul? Nu-i va 
lua decât cinci minute, adică timpul de a urca la suprafaţă, 
de a gara maşina într-un loc ferit de privirile altora, la 
câteva sute de metri mai departe şi apoi de a se întoarce în 
fugă. Asta era tot ce putea face mai înţelept. Şi era şi în 
interesul lui Silke. Numai ea conta. Trebuia să obţină 
răspunsul la întrebare şi să îi aducă liniştea. 

— Hai odată! se încurajă. 

Urcă scara rapid. Era plin de energie. Cu certitudine, 
graţie adrenalinei sau, mai exact, a combinației dintre 
adrenalină, lipsa de somn şi excitante. Se părea că şi 
vederea se mai ascuţise, că era mai limpede decât de 
obicei. De parcă distingea şi mai multe detalii. Cu toate 
acestea, îl cuprinse îndoiala. Dacă ar schimba planul? Dacă 
ar lăsa totul baltă? Dacă s-ar întoarce la spital pentru a o 
lua pe Silke şi a fugi amândoi? Unde? Cât mai departe cu 
putinţă. Intr-un loc unde să fie cald. Şi plaje, în Sicilia. Cu 
vulcanii şi portocalii ei. Ba nu. Trebuia să-şi vină în fire şi să 
se concentreze asupra misiunii. Asupra lui Hannah, a 
planului. Nu trebuia să se gândească acum la Silke. Nici la 


390 


doctorii ei cu privirile pline de compătimire. Nici la tovarăşii 
ei de spital lipsiţi de vreun viitor. Odată ajuns în capătul 
scării, deschise uşa, ieşi la aer, încuie şi alergă spre 
furgonetă. Unde să o ducă? Porni motorul. Ţânţarii se 
agitau prin faţa farurilor. Pe scaunul din dreapta lăsase 
seringi şi pipete noi. Începea să dea dovadă de imprudenţă. 
Dacă le-ar fi văzut poliţiştii... Nu mai conta. Important era 
că nu văzuseră nimic. lar acum, ajunsese aproape de ţintă. 

În timp ce rula printre copaci, zări în oglinda retrovizoare 
farurile unui alt vehicul. Departe. Să provină lumina de pe 
drumul naţional? Nu. Deci nu era singur în pădure. Opri 
motorul. 


30 


Hellebaek 


Niels trase maşina la marginea pădurii. Aici să fie locul? 
Coordonatele corespundeau cu cele comunicate de Casper. 
Cobori din maşină şi păşi pe terenul afânat al pădurii. 
Observă uşa. Ai fi zis că ieşea din pământ, perfect 
camuflată, ascunsă în natură. lerburi şi ramuri crescuseră 
în jurul blocului de beton. Niels avea totuşi o îndoială: era 
posibil ca acea uşă simplă să fie intrarea într-un imens 
complex subteran, capabil de a adăposti câteva sute de 
persoane? Strânse clanţa de oţel. Era îngheţată. O apăsă. 
Uşa nu se mişcă nici măcar un milimetru. În schimb îi 
tremurară picioarele. Îl pătrunsese frigul. Şi dacă nu era 
locul căutat? Dacă ajunsese prea târziu? Poate că nu era 
vorba decât despre un generator. Nu avea nicio fereastră. 
Dar sistemul de ventilaţie, de aerisire? Dacă într-adevăr 
acesta era Regan Øst, trebuia să aibă pe undeva şi guri de 
aerisire. Dar unde? Poate că venise momentul să ceară 
întăriri. Niels îşi privi telefonul mobil. Era în afara ariei de 
acoperire. Incercă prudent solul cu pantofii. Trebuia să 


391 


ceară ajutor. Imediat. Se întoarse la maşină, porni motorul 
şi aprinse farurile. Tot nu avea semnal. 

Cobori şi ocoli construcţia de beton în căutarea unei alte 
intrări şi a semnalului pentru mobil. Nu găsi însă niciuna, 
nici alta. Nimic. Şi totuşi. Remarcă un loc în care vegetaţia 
părea mai deasă. De parcă arborii şi tufişurile fuseseră 
plantate unele lângă altele special pentru a ascunde ceva. 
Niels se apropie. Ramuri mai mari şi mai mici îi trosniră sub 
tălpi. Era şi un vehicul garat aici. O furgonetă albă. Cu 
siguranţă cea cu care fusese adusă Hannah. Poate că era 
încă închisă înăuntru. Ba nu, acum trebuia să se afle în 
buncăr. De acolo trimisese mesajul morse. Era vie. Sau cel 
puţin era în momentul în care îl transmisese. Dădu ocol 
vehiculului. Aruncă o privire prin uşa din spate. Nimic. 
Nimic altceva decât zgomotele pădurii. Şi atunci?... 

Lovitură de amator. Prea violentă, prost plasată, în 
tâmplă în loc de ceafă. Orice poliţist ştia că acolo trebuia 
lovit. Că, după, un văl negru se aşterne peste ochi, creierul 
se stinge ca un aparat electric pe care îl scoţi din priză şi nu 
începi să urli de durere, cum o făcea Niels în acel moment, 
cu vederea întunecată şi picioarele cuprinse de spasme. 

— Bergman! Opreşte-te! 

Niels încercă să se ridice în genunchi. Agită braţele în 
direcţia agresorului, dar nu reuşi decât să le vânture prin 
aer. În gură avea gust de vară, de afine şi de pământ uscat 
de soare. 

— Hannah! strigă. 

Se ridică, dar căzu imediat la loc. Când se întoarse, Adam 
Bergman era în faţa lui. Doctorul făcu un pas înainte pentru 
a-l lovi şi Niels încercă să pareze cu braţul. 

Degeaba. Încasă o a doua lovitură. Mii de gânduri îi 
trecură fulgerător prin minte despre Hannah, Leon, Casper, 
gemeni, însă niciunul dintre ele nu îl putu ajuta să se ridice. 
Simţi o înţepătură în umăr. Vreo albină, conchise creierul 
înceţoşat. Când ridică ochii, îl văzu pe Bergman cu o 
seringă în mână. 

— Unde e? Unde mi-e soţia? 


392 


Niels se frecă la ceafă. Bergman avea un aer triumfător. 
Se dădu înapoi. 

— Ce i-ai făcut? 

Durerea dispărea repede. Prea repede. Orice substanţă i- 
ar fi injectat Bergman, efectul era deosebit de puternic. 

Niels căzu în genunchi. Se ridică. Făcu un pas către 
Bergman şi întinse mâinile spre faţa acestuia. Bergman îl 
împinse calm, răbdător. De parcă ar fi ştiut că Niels nu mai 
avea mult până să adoarmă. Sau să moară? Gândul îi trecu 
prin minte în momentul în care se prăbuşi şi începu să se 
zvârcolească pe jos. Sunt ultimele clipe ale vieţii mele, îşi 
spuse. Dintr-odată, se simţi extrem de liniştit. Avea pământ 
uscat între degete. /n pământ te vei întoarce. Nu, senzaţia 
de bine era provocată de substanţa care se răspândea în 
organism. Rezistă, Bentzon. Nu o poți părăsi pe Hannah. 
Pleoapele îi erau grele, aşa că încercă să-şi pună în mişcare 
toţi muşchii frunţii, să le ridice. Cu o ultimă tresărire, 
creierul se pregăti pentru deznodământul fatal: Nu mai poţi 
face nimic. S-a terminat. Ba nu. Ai copii. Gândeşte-te la ei. 
Ar fi trebuit să chemi întăriri. Cu siguranţă, nu o să te 
schimbi niciodată. Mereu îţi închipui că te poţi descurca de 
unul singur. 

— Peste câteva secunde vei adormi, spuse o voce. 

să fie a lui Bergman? Pentru o clipă, Niels deschise ochii 
şi distinse picioarele goale ale acestuia, băgate direct în 
pantofi. Maro. Firma Clarks, îşi zise Niels. Haide, revino-ţi! 

— Ajutor, murmură, deşi ar fi vrut să strige. 

Imposibil. Dă un telefon. Cere ajutoare. Simţi cum îi erau 
desfăcute pleoapele şi se fixa lumina unei lanterne în ochi. 
Totul se albi. Cu preţul unui efort imens reuşi să 
restabilească legătura cu mâna stângă şi să îi comande să 
intre în buzunar. Măcar de-ar putea reuşi un apel, dar era 
peste poate, nici să vorbească nu mai era în stare. Oricum, 
Bergman şi-ar da seama şi i-ar lua telefonul mobil. Doar 
dacă ar apăsa, ar putea trimite un SMS. Cu condiţia să aibă 
semnal. Niels îl auzea pe Bergman mergând în jurul lui, 
nerăbdător ca un animal sălbatic în jurul prăzii, aşteptând 


393 


să-şi piardă în sfârşit cunoştinţa. Da, o simplă apăsare şi ar 
putea trimite un SMS. Erau nouă taste de apăsat. Când va 
atinge tastele telefonului intuiţia îl va ajuta şi în 
compunerea mesajului. Trebuie să găsesc cea mai simplă 
formulă de a cere ajutor, îşi spuse Niels. Care este aceasta? 
SOS? Ca Hannah. Doar un SOS trimisese. Da. SOS. Cum să 
facă? Nouă taste, nouă taste prea mici, ba nu, doar ai trimis 
deja vreun milion de SMS-uri. Lasă-ţi degetele să-şi 
amintească. Niels se încrezu în degetul mare şi apăsă de 
trei ori. După care trimise. Dar cui? Bergman îi băgă iarăşi 
lumina lanternei în ochi. 

— E timpul, spuse apucându-l pe Niels de un picior. 
Bentzon simţi pământul frecându-i spinarea. Nu, invers 
trebuia procedat. Haide, Bentzon, gândeşte-te. Cui îi 
trimiţi? Lui Leon. Degetul mare descoperi tasta din mijloc. 
L. Pe urmă deasupra, în dreapta. E. Suficient pentru a 
permite telefonului să găsească numărul lui Leon în 
agendă? Tasta a şasea plecând de sus. O. Apoi „Trimitere”. 


31 


Valby. Ora 23:21 


Thirty love. Turneul feminin de tenis de la Wimbledon. Nu 
cumva se uita la reluarea unui meci din vara trecută? Leon 
habar nu avea şi, la drept vorbind, nici nu-i păsa. Era mort 
după tenisul feminin: agresivitate, femei, picioare bine 
făcute, un învins şi un învingător. Stâlpii universului lui. 
Nevasta îl băga în pat pe cel mic. Advantage Miss Kvitova. 
Seara, lui Leon îi plăcea să se lungească pe parchet ca să-şi 
mai întindă coloana vertebrală care îl supăra cam tare, cu o 
pernă sub cap, uitându-se de jos în sus la jucătoarele de 
tenis. Visa la ziua în care va putea să schimbe unghiul în 
care era aşezat televizorul. Doar se inventaseră atâtea 
şmecherii tehnice în ultimii ani. Şi aşa, în timp ce îşi 
întindea coloana, s-ar putea uita pe sub fustele Carolinei 


394 


Wozniacki şi Mariei Şarapova. Nu era rău. Un bip al 
telefonului. Nici să n-aud! Nu mă mişc nici dacă s-a întors 
din morţi Osama bin Laden şi în acest moment e pe 
aeroportul Kastrup cu ditamai încărcătura de exploziv la 
brâu. 

— Du-te-n mă-ta! înjură întorcându-se pe o parte, pentru 
a se ridica fără a-şi forţa prea tare spatele. 

După care se îndreptă şontâc-şontâc spre masă. Primise 
un mesaj. 

— Bentzon!? 

Deschise şi citi. 

— Pop. Ce mai e şi rahatul ăsta? 

Deuce. Quiet, please. Leon simţi cum îl apucă furia. Pop. 
Tipic Bentzon. Insinuant, misterios, abstract. Pop? Ca o bulă 
de săpun care pocneşte? Ca popstar? 

— Du-te-n mă-ta, Bentzon, murmură Leon întinzându-se 
la loc. 

Game Miss Kvitova. 


32 


Regan Øst. Ora 23:26 


Picioarele goale ale lui Hannah. Fu primul lucru pe care ÎI 
văzu Niels când deschise ochii. Şi prima reacţie: să le 
mângâie, să-şi lase palma să îi alunece încet peste degete, 
peste glezne şi de-a lungul piciorului spre genunchi. Numai 
că mâinile îi erau legate la spate şi picioarele tot aşa, cu 
ceva ce nu putea vedea. Era întins pe jos şi nu se putea 
mişca. 

— Hannah... 

Încercă şi ea să se mişte, dar era de asemenea legată de 
o şină din metal. 

— Niels? 

Undeva, în încăpere, un bărbat îşi drese glasul. 

— De acum îţi vei reveni. Te-am anesteziat. 


395 


Niels îi recunoscu vocea. Nu era aceea a unui criminal. 
Niciun semnal de avertizare nu îi răsunase în minte când îl 
întâlnise pentru întâia oară, din contră, observase că inspira 
încredere cu tonul lui plin de solicitudine şi privirea 
interesată şi grijulie. 

— Efectul va mai dura câteva secunde. E normal să fii 
confuz. 

— Hannah? 

— Este şi soţia ta aici. Nu te aşteptam. 

Hannah îl întrerupse: 

— Niels, te simţi bine? 

— Abia te zăresc. Unde suntem? 

— Sub pământ, răspunse Bergman. Nimeni nu vă poate 
auzi. 

De unde se afla, Niels distinse plafonul şi pereţii. 
Bergman continua monoton descrierea locului, ca un ghid 
turistic obosit. 

— Construcţia este integral din beton armat: tavanul, 
pereţii, podeaua. Până şi uşa a fost întărită cu o placă de 
plumb de cinci centimetri grosime. 

Niels înţelese mesajul: nu avea niciun rost să strige după 
ajutor. 

— Pot să stau aşezat? Mă doare spatele. 

Cercetătorul se ridică, aşa că îl putu în sfârşit vedea. 

Avea faţa tumefiată şi Niels se întrebă dacă totuşi una 
dintre loviturile lui nu îşi atinsese ţinta. 

— O să te ajut. În capul oaselor va fi favorizată circulaţia 
sanguină, explică Bergman apucându-l pe Niels de 
subsuori. 

Polițistul se îndreptă cu greu şi se sprijini cu spatele de 
perete. 

— E mai bine acum? 

Nici vorbă, îi răspunse Niels în gând. Ba e chiar şi mai 
puţin comod. Incheieturile legate se striveau de zid, dar, cel 
puţin, o putea vedea pe Hannah. 

— Nu, îi scăpă fără să vrea, observând imaginea. 


396 


Lacrimile începură să îi curgă şi inima să bată mai 
repede. Era întinsă pe un fel de grătar din metal. Fiecare 
parte a corpului îi era legată: picioarele, genunchii, 
coapsele şi, mai sus, bazinul şi braţele. Dar nu acest lucru 
era cel mai rău. Capul îi atârna la cincizeci de centimetri 
deasupra podelei şi, sub faţă, o aştepta un bazin, probabil 
un acvariu plin cu o apă de un albastru-deschis, 
transparentă şi scânteietoare. Grătarul era mobil şi putea 
pivota în sus şi în jos. 

— Niels... 

Vocea lui Hannah era slabă şi resemnată. Nu îl vedea şi 
nu putea întoarce capul din cauza unui dispozitiv care i-l 
strângea. 

— Ştiu că poate părea o metodă cam barbară, explică 
Bergman, dar este un instrument care era utilizat pentru 
operaţiile pe creier. 

— Mă simt bine, Niels, spuse Hannah fără nici cea mai 
mică urmă de convingere în glas. 

— Te rog, nu face asta, îl imploră Niels în timp ce bătăile 
inimii o luau razna. 

— La drept vorbind, nu ai de ce te teme. Toate 
persoanele cu care am stat de vorbă mi-au povestit acelaşi 
lucru. Se pare că trupul ne este părăsit de conştiinţa care 
se ridică în aer. 

— N-o să scapi uşor, strigă Niels pe un ton ameninţător. 

Mintea încă nu se limpezise. Trebuia să schimbe tactica. 
Ai face mai bine să-l ţii de vorbă decât să-l ameninţi, îi şopti 
polițistul soţului îngrozit. Da, ţine-l de vorbă. Fă-l să 
înţeleagă că nu e cazul să facă lucrul ăsta, că mai există şi 
alte soluţii. Priveşte-l ca pe oricare alt biet ins disperat, ca 
pe indiferent ce individ care a luat ostatici. 

— N-o să scap uşor... repetă Bergman de parcă ar fi 
cântărit fiecare cuvânt. N-o să scap. Dar el scapă... lese... 
Sufletul ne iese din corp, şopti. 

— Aşa este. Cu toţii vom muri într-o zi, constată Niels. 
Dar de ce acum? 


397 


— Trebuie să-mi găsească soţia. Ştiu că e pe aici pe 
undeva. 

— Soţia ta a murit. A fost ucisă. 

Bergman ridică ochii. Pentru prima dată, Niels reuşi să îi 
prindă privirea. 

— De unde ştii? 

— Nu contează. Ştiu şi gata. Cum am ştiut şi că eşti aici. 
Cum ştiu şi că nimic din tot ce se întâmplă în încăperea 
asta nu poate rămâne nepedepsit. 

Bergman scutură din cap. 

— Dacă colegii tăi ar fi ştiut unde eşti, demult ar fi ajuns 
aici. 

— Poate. Aşa e. Poate că nu vor ajunge acum. Dar 
mâine? Când îşi vor da seama că am dispărut? 

— Vor considera că este vorba despre o sinucidere. 

— Chiar aşa? Deja am descoperit motivul pentru care şi-a 
pus capăt zilelor Dicte Van Hauen. Tu ai împins-o la 
sinucidere. 

Bergman dădu iarăşi din cap. 

— Pentru ce faci aşa ceva? întrebă Niels. 

— Pentru a afla. Pentru ca fata mea să afle în sfârşit cine 
i-a ucis mama şi astfel să se facă dreptate. 

— Şi pentru asta trebuie să moară soţia mea? Nu e logic 
raţionamentul. Unde este dreptatea, în cazul ăsta? 

— Nu se pune problema să moară. Sunt medic şi o voi 
reanima. 

— Şi dacă lucrurile nu merg conform planului? 

— Nu e niciun motiv să nu iasă bine. Am făcut-o de multe 
ori. 

— Şi Dicte? 

— A sărit singură. 

— Şi Peter Jensen? 

— Dacă sunteţi cooperanţi, totul va fi în regulă. Peter a 
refuzat să coopereze. 

— Soţia mea este însărcinată. Cu gemeni. 

Bergman se uită stupefiat la Niels. Era limpede că făcea 
în minte calculul consecinţelor: fără oxigen, timp de cinci 


398 


minute, fetuşii vor fi grav afectaţi. Ba chiar era foarte 
probabil că vor muri. 

— În câte săptămâni eşti? 

— Nouă, răspunse Hannah. Fetuşii nu au deja de suferit 
în urma anesteziei? 

— Nu. Numai că un fetus nu poate supravieţui cinci 
minute fără oxigen. Aşa că luaţi-o ca pe un avort, o sfătui 
Bergman şi adăugă: trebuie să ştiţi că în Danemarca se 
practică anual câteva mii. 

— Nu înţelegi nimic, murmură Hannah. Nu putem avea 
copii. 

— E un adevărat miracol că a rămas gravidă, confirmă 
Niels. 

— Eşti sigur că tu eşti tatăl? 

— Jigodie! şuieră Hannah. 

— Cu femeile nu poţi fi niciodată sigur. Nu trebuie să ai 
încredere în ele... 

Bergman se întrerupse şi începu să gâfâie. În general era 
un bărbat rezervat, neobişnuit să-şi exhibe sentimentele. 

— Spune-mi ceva despre fosta ta soţie... zise Niels. 

— Ea... Ea... 

— Avea un amant? 

— Avea un amant, repetă Bergman înainte de a se 
întrerupe iarăşi. 

Niels era decis să nu slăbească presiunea. Singura 
modalitate de a-l readuce pe Bergman în limitele 
raţionalului era să-l oblige să-şi exprime măcar parţial 
durerea şi furia. 

— Soţia ta avea un amant, dar nu ştiai nimic. 

— Da. 

— O iubeai. 

— Da. 

— Şi totuşi?... 

Niels îl privi atent. Era rândul lui să-şi spună povestea. 
Altfel, metoda nu va funcţiona. Cercetătorul respira din ce 
în ce mai greu. Era evident că trăia o suferinţă cumplită. În 
unele clipe, Niels aproape că uită de Hannah. Uită că avea 


399 


mâinile legate la spate şi că, probabil, nu vor mai ieşi vii din 
locul acesta sinistru. Numai că, acum, era concentrat 
asupra scopului urmărit, era atent şi la cel mai mic semn 
din partea celui care-i luase ostatici, la respiraţia acestuia, 
la pupile, la mâini, la mărul lui Adam, la fiorii generaţi de 
nervozitate. Cât mai dă semne de agitaţie, negocierea încă 
mai este posibilă. Imediat ce respiraţia ar redeveni 
normală, mâinile ar înceta să mai tremure, privirea s-ar 
stinge, ar însemna că a venit momentul ca negociatorul să 
se retragă. 

— Totuşi, avea un amant. 

— Avea unul... 

— Da... 

— Se întâmplă deseori în momentul în care, după câţiva 
ani de căsnicie, simţi nevoia să mai vezi ce se întâmplă şi în 
afara casei, spuse dintr-odată Bergman, mecanic, o frază 
pe care probabil că şi-o tot repetase pentru a se linişti, 
pentru a reuşi să se mai ridice dimineţile din pat, pentru a 
nu se spânzura de primul stâlp. 

— Toate cuplurile traversează perioade dificile, admise 
Niels cu sinceritate. 

— Toate cuplurile, se auzi Bergman ca un ecou. 

Niels şi-ar fi dorit să o vadă un pic mai bine pe Hannah, 
măcar să îi distingă privirea. 

— Aşadar, problema nu a fost infidelitatea? 

— A omorât-o. 

— Amantul... 

— Da. Îl cunoştea. Ea l-a primit în casă. Fata mea... 

Scutură din cap. Trecuseră ani de când nu mai vorbise 
despre asta, de când păstra subiectul ascuns adânc în el. Şi 
nu era deloc plăcut când ieşea la suprafaţă. Nimeni nu o 
ştia mai bine decât Niels. Dar trebuia să iasă. Niels se gândi 
la o frază pe care o învățase în timpul cursului de pregătire: 
„Disperarea nu este amară decât dacă o înghiţi.” Aparţinea 
unui general sau unui politician, nu mai ţinea minte. Sigur 
era că Bergman îşi înghiţise durerea, disperarea, dorinţa de 
răzbunare, le mestecase bine şi le înghiţise, iar acestea se 


400 


clociseră în străfundurile lui până când luaseră proporții 
monstruoase. 

— Şi fetiţa? 

— Dormea. 

Trase cu ochiul spre Hannah. Observă o picătură care i se 
scurse pe vârful nasului şi căzu în acvariul de sub ea. In 
acest moment, Niels pricepu că soţia lui îşi putea vedea 
chipul reflectat în apă. Picătura să fi fost o lacrimă? Sau 
transpiraţie? Preferă să creadă că fusese vorba despre 
transpiraţie. 

— Dormea când... 

— Dormea? 

— Da. Dormea. În camera alăturată. În dormitorul ei. 

Bergman îşi scutură iarăşi capul. 

— Dormea în timp ce soţia şi amantul erau în camera de 
alături? 

— Nu a fost găsit nimic care să indice că relaţia nu a fost 
liber consimţită, preciză detaşat Bergman, de parcă ar fi 
citit din raportul poliţiei. 

Se ridică şi se uită la Niels. 

— Se cunoşteau. Ea l-a invitat să intre. Şi, drept 
mulţumire, el i-a luat viaţa. Cu o simplă tăietură, adăugă 
Bergman arătând cu un gest profesional locul unde fusese 
făcută, la nivelul carotidei. Cum se tăiau pe vremuri 
animalele. Secţionându-le o arteră. Cine poate să facă aşa 
ceva? 

— Un bolnav, răspunse Niels. 

Cercetătorul dădu din cap. Nu era suficient. Numai 
medicina nu avea cum explica o astfel de crimă 
monstruoasă. 

— Stabiliseră să se vadă, continuă medicul. Soţia mea i-a 
administrat copilului o doză uşoară de somnifer amestecat 
în ciocolata cu lapte. Pentru a nu se trezi cât erau 
împreună. Dar tot s-a deşteptat. Doamne Dumnezeule! 
suspină Bergman prinzându-şi faţa în palme. 

începu să plângă. Fără zgomot. Se scuturau doar umerii. 
Niels se uită la Hannah şi la acvariu. 


401 


— Bergman, nu aşa o să-ţi rezolvi problema. Sunt gata să 
te ajut să găseşti criminalul. 

Medicul clătină din cap. 

— Ba da. Ascultă-mă bine. Îţi promit că voi consacra tot 
timpul meu liber, ceas de ceas, pentru asta. 

— Ce te face să crezi că vei reuşi, acolo unde cei mai 
buni anchetatori ai poliţiei din Copenhaga au eşuat? 

Ancheta a durat mai bine de un an. Au mers cu 
cercetările până în vremea copilăriei şi au interogat toate 
persoanele pe care le cunoscuse soţia mea încă din clasa 
întâi. Pe toţi cei care... 

— Numai că nu aşa vei reuşi să afli, îl întrerupse Niels cu 
duritate. 

— Ba da. Ştiu că se poate. Cu Dicte am fost foarte 
aproape. Doar o singură fiinţă ştie identitatea criminalului: 
soţia mea. La drept vorbind, îmi pierdusem orice speranţă... 
Până când a venit să mă vadă. 

Bergman se ridică. Conversaţia începuse să-l deranjeze, 
iar Niels era pe cale de a pierde controlul. 

— Cine a venit să te vadă? 

— Nu a fost ideea mea. Dacă Dicte nu mi-ar fi vorbit 
despre experienţele ei, nu mi-ar fi dat niciodată prin cap 
aşa ceva, explică Bergman rânjind. Renunţasem. Pe urmă, 
într-o bună zi, o balerină s-a prezentat la clinică. Mi-a spus 
că suferă de grave tulburări ale somnului. Că nopţile îi sunt 
un infern. Puțin câte puţin, am reuşit să o fac să 
mărturisească şi aşa mi-a povestit că îşi provocase mai 
multe stopuri cardiace şi că, de fiecare dată, fusese 
reanimată. 

Bergman scoase o hârtie din buzunarul din spate al 
pantalonilor. O desfăcu. Niels recunoscu imediat pagina 
lipsă din Phaidon. 

— Gândeşte-te şi singur. Acestea sunt pasajele subliniate 
de către Dicte: „Nu ai spus că moartea este contrariul 
vieţii?” 

Bergman ridică privirea: 


402 


— Vorbeşte Socrate, iar ucenicul răspunde: „Ba da, asta 
am afirmat.” 

Medicul continuă lectura cu voce tare: 

„— Şi că se nasc una dintr-alta? întreabă Socrate. 

— Ba da. 

— In cazul acesta, ce se naşte din viaţă? 

— Moartea, răspunde ucenicul. 

— Şi din moarte? continuă Socrate. 

— Sunt obligat să recunosc că viaţa. 

— Aşadar, din moarte se nasc toate cele vii, printre care 
şi fiinţele omeneşti? 

— Se pare că da. 

Niels îl întrerupse: 

— Bergman, asta a spus-o un filosof care a murit acum 
două mii de ani. Astea nu sunt dovezi. Totuşi, eşti medic! 

— Într-adevăr, sunt medic. Însă în lumea întreagă, colegii 
mei au făcut aceeaşi constatare: conştiinţa este 
independentă de corp. Este o realitate, iar dovezile sunt 
extrem de numeroase. În fiecare zi sunt reanimaţi oameni 
care o confirmă. 

Bergman ridică tonul. 

— Şi eu îmi ascult pacienţii. Tot ceea ce Dicte a trăit... 

Niels fu surprins de calmul cu care interveni Hannah. 

De parcă ar fi acceptat ideea călătoriei pe care doctorul 
îşi dorea să o întreprindă. Ca un astronaut cu centura de 
siguranţă prinsă, în carlinga lui, cu motoarele de propulsie 
aprinse. 

— Ce a trăit? îl întrebă ea pe Bergman. 

— Acelaşi lucru ca şi tine, presupun. Bergman făcea tot 
ce putea ca să nu se uite la Niels. Ceea ce povestiţi mai toţi 
cei care aţi trecut printr-o asemenea experienţă. Despre 
firul care înconjoară pământul, despre lumină şi despre 
graniţa dintre trup şi suflet care dispare. Despre pierderea 
noţiunii timpului. Despre întâlnirile cu persoane decedate 
demult, persoane pe care le-au cunoscut, dar, uneori, şi 
unele necunoscute, a căror conştiinţă plutea în aceeaşi 
încăpere. 


403 


— Crezi că soţia ta este acum aici? întrebă sarcastic 
Niels. 

— Ştiu că este posibil. Aşa am citit. 

— Ai citit? 

Niels clătină din cap cu neîncredere. 

— Experiențele morţii iminente fac nu de multă vreme 
obiectul unor studii ştiinţifice cât se poate de serioase, sub 
egida Naţiunilor Unite. La început, ca orice persoană cu 
scaun la cap, şi eu am crezut că-i vorba despre fleacuri. 
Despre nişte prostii, explică Bergman ducându-se până 
foarte aproape de Hannah şi adresându-i-se ca un om de 
ştiinţă unui coleg. Până la urmă, i-am telefonat marelui 
specialist american. 

— Lui Bruce Greyson, spuse Hannah. 

— Exact. Am discutat îndelung, de mai multe ori. 

— Şi ce ţi-a zis? 

— Că, din punct de vedere ştiinţific, nu mai e niciun 
dubiu că există anumite aspecte ale conştiinţei care ne 
sunt în întregime necunoscute. Sau pe care preferăm să le 
ignorăm. Însă diferite studii întreprinse în întreaga lume 
demonstrează acelaşi lucru: conştiinţa continuă să trăiască 
şi după ce inima a încetat să mai bată. Ba chiar în absenţa 
totală a activității cerebrale. Şi că putem intra în 
comunicare cu cei morţi. Fiindcă sunt aici, în jurul nostru. 

Bergman râse scurt şi se întoarse spre Niels. 

— Ştii ce spun pacienţii care au fost reanimaţi? 

— Nu. 

— Că au un mesaj pentru doctor din partea mamei sau a 
tatălui care a decedat. Sunt foarte multe cazuri dovedite ca 
adevărate. Atunci, de ce să nu fie posibil? 

— De ce să nu fie posibil ce? întrebă Niels. 

— Să vorbesc cu ea. Cu Maria. Să o întreb cine a omorât- 
O. 
Vocea lui Bergman se pierdu încă o dată. Era o voce pe 
care Niels o cunoştea foarte bine, cea a omului care 
renunţase la tot, care se pregătea să treacă la acţiune. 
Aşadar, discuția era închisă. Trebuie să fac ceva 


404 


neaşteptat, se gândi Niels. Să-l surprind, să-l oblig să 
judece în alt fel. 

— Bergman, nu eşti decât un laş! îi strigă dintr-odată. li 
faci rău fetei tale! După părerea ta, cum se vor termina 
toate astea? O să aterizezi în puşcărie şi copilul o să fie 
lipsit şi de tată după ce deja şi-a pierdut mama. 

Furia lui Bergman se aprinse la fel de repede ca praful de 
puşcă bine uscat. Se aruncă spre Niels şi se lăsă în 
genunchi în faţa lui. 

— O să-ţi spun eu cum se vor termina toate, murmură 
medicul. Vom identifica asasinul. Soţia ta se va duce să o 
întrebe pe a mea despre cine este vorba. 

— Şi după? 

— După, fata mea îşi va regăsi liniştea. Va putea trăi 
normal. Sunt gata să mă sacrific pentru ea. 

— Şi să sacrifici şi nişte fiinţe nevinovate cu aceeaşi 
ocazie? Pe soţia mea? Pe mine? Pe Dicte? Câţi oameni eşti 
pregătit să sacrifici? _ 

Bergman se ridică şi se întoarse spre Hannah. Işi reluă 
controlul asupra respirației. 

— Ai mai fost dincolo, nu-i aşa? 

Hannah îşi drese glasul. Pe Niels îl impresionă încă o dată 
calmul ei. 

— Dacă asta vrei să spui, într-adevăr am făcut stop 
cardiac timp de mai multe minute. Cum foarte bine ştii. De 
altfel, din acest motiv suntem acum aici. 

— Ei bine, vei reface călătoria. 

— Nu, Bergman. Te implor, murmură Niels încercând să- 
şi elibereze mâinile. 

Legăturile erau însă bine strânse. Măcar de şi-ar putea 
tăia încheieturile. 

— Cât timp ai de gând să mă ţii în stop cardiac? îl întrebă 
Hannah. 

— Zece minute. Dicte a avut dreptul la opt. Dar tu eşti 
mai puternică. Lichidul în care am să te înec este o... 

— Soluţie salină, îl întrerupse sec Hannah. 

— Îi cunoşti caracteristicile? 


405 


— Favorizează reanimarea. 

— Ba chiar în condiţii optime, adăugă cercetătorul. 

Niels îl ascultă pe Bergman descriind procedura medicală 
până în cele mai mici amănunte. Era întrerupt regulat de 
Hannah care îi adresa rece observaţii şi întrebări. 
Conversatie ca de la cercetător la cercetător. Numai că 
unul dintre ei era legat de un grătar metalic pe când 
celălalt pierduse orice contact cu realitatea. Altfel, totul era 
normal. 

— Este important să nu te îndrepţi către lumină, o 
avertiză Bergman. Dicte a fost extrem de aproape. l-a văzut 
chipul. Era înconjurat de raze. 

— Şi dacă voi vedea şi eu acelaşi lucru? 

— Atunci te duci direct spre ea şi te apropii cât mai mult 
cu putinţă. Îi spui că te-am trimis eu. Că ştiu că încă mă 
iubeşte, pe urmă o întrebi cine a omorât-o. 


33 


Valby. Ora 23:28 


Pop. Leon se dusese la culcare, dar nu reuşea să 
adoarmă. Era prea agitat şi simţea furnicături în picioare. 
Până la urmă se ridică şi se aşeză pe marginea patului. Pop. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă soţia. 

— Sunt nervos. 

Femeia ştia perfect că nu folosea la nimic să îi pună 
mâna pe umăr pentru a încerca să-l calmeze. Pentru 
bărbatul ei enervarea era, în general, prima fază a 
înţelegerii unui lucru. Leon se sculă din pat şi luă telefonul 
mobil de pe noptieră. Deschise SMS-ul de la Niels, pe care îl 
lăsase baltă când se uita la meciul de tenis. Pop. Un mesaj 
de la Bentzon, în stil personal, pentru a-i reproşa că nu 
încerca să fie mai pop. Mai popular? Doar ştia exact ce 
credea Bentzon despre el: că nu era decât un oportunist, 
interesat în primul rând să le facă pe plac superiorilor şi să-l 


406 


lingă undeva pe Sommersted, în loc să se comporte ca un 
adevărat agent de poliţie. Agent. Cuvântul îi făcea silă. Se 
părea la fel de ridicol şi de anacronic ca şi Bentzon, 
polițistul ăsta care nu pricepea că timpurile se 
schimbaseră. Pop. 

— Ţi-e mai bine? îl întrebă, prudentă, soţia. 

— Nu mai avem prin casă vreun mobil vechi? 

— Cum adică vechi? 

— Ştii ce vreau să zic: unul cu taste! Cu taste adevărate. 

— S-ar putea să mai fie vreunul prin camerele băieţilor. 

Nevasta se ţinu după el, iritată la rândul ei că Leon se 
hotărâse să caute un telefon mobil cu taste în miez de 
noapte. Aleseră fiecare câte o cameră şi se apucară să 
scotocească prin sertare. Leon îşi aminti că citise pe 
undeva că fiecare familie daneză cu venit mediu ţinea în 
casă între patru şi douăsprezece telefoane mobile vechi şi 
între trei şi cinci computere. După câte se vedea, s-ar fi zis 
că nu făceau parte dintre familiile daneze cu venit mediu... 

— Ce mai harababură! mormăi Leon după ce goli primul 
sertar în care dădu de medalii ale unor echipe de fotbal, 
cartoline Pokemon, titirezi şi opt încărcătoare diferite, însă 
de niciun telefon mobil. 

— Ce faci, tati? îl întrebă băiatul ajuns în spatele lui. 

Leon îşi văzu mai departe de treabă, fără a se întoarce. 

— Am nevoie de un mobil vechi. 

— Acum? 

— Da, acum, ce naiba! Altfel, nu te-aş fi deranjat în miez 
de noapte! 

— Găseşti în sertarul de jos, îl sfătui vocea subţirică, 
speriată şi adormită. 

Leon scoase sertarul şi îl vărsă pe jos. Uite-l! Un Nokia. 
Un telefon din vremea în care se fabricau încă lucruri de 
calitate, în care finlandezii care inventaseră SMS-ul nu 
ieşeau din casă fără un cuţit pitit în mâneca hainei. Soţia 
stătea în cadrul uşii, alături de băiatul cel mare care se 
trezise şi el. 

— Ce s-a-ntâmplat, tati? 


407 


— la vino un pic, Einstein. la uite-aci, comandă Leon 
aprinzând lumina. 

Toată familia făcu ochii mici când polițistul arătă tastele 
7 Şi 8. 

— Pgrs şi mno, spuse. 

— Adică? 

— Cele două taste folosite pentru a scrie cuvântul pop. 

— Pop? 

Nevasta nu înţelegea unde voia să ajungă. Fiul cel mare 
avea însă mintea mai ageră. 

— Vrei să ştii ce s-ar mai putea scrie cu tastele astea? 

— Exact. 

— Ror'5, propuse soţia. 

— Şi pos, sugeră băiatul. 

— Altceva? 

— Sop, anunţă cel mic de pe marginea patului, 
aplecându-se spre tatăl lui. 

— Ba nu! exclamă cel mare. Acum ştiu: SOS. 

Mii de gânduri explodară în creierul lui Leon în clipa în 
care se repezi afară din încăpere pentru a-şi lua propriul 
telefon: era deja prea târziu, ar fi trebuit să înţeleagă mai 
devreme. Acum, Bentzon era probabil mort. Se grăbi să-l 
sune, dar dădu peste căsuţa vocală. Exact de ce se temea: 
telefonul ori era închis, ori avea acumulatorul descărcat, 
între timp, soţia se dusese să îi aducă haina şi cheile de la 
maşină, rămânând lângă uşă. Leon ieşi în trombă. După 
care familia îl auzi urlând în telefon, până să ajungă la 
maşină: 

— Mi se rupe că trebuie să te scoli! Vreau să ştiu ultimele 
coordonate ale lui Bentzon. Şi cu cine a vorbit în ultimele 
două ore. Şi grupul de intervenţie să fie gata de decolare... 
Poftim? Nu, sună atunci la antitero şi mi se rupe cum dai de 
jafurile alea de coordonate rapid. Ai băgat la cutiuţă? Ori 
mâine-dimineaţă îţi promit că deja ai trecut la control 
paşapoarte, strigă în telefon în clipa în care urcă în maşină. 


15 Timonă, în daneză. (N.t.) 


408 


Trânti portiera şi demară cu toată viteza. Băiatul cel 
mare zâmbi. 

— Mami! zise cel mic. 

— Ce e? 

— Tati e pe bune super-cool! 


34 


Regan Øst. Ora 23:30 


Adam Bergman desfăcu lanţul care ţinea grătarul legat 
cu un inel de tavan pentru a-i putea regla înclinarea. Niels 
nu îşi dădea seama dacă era o instalaţie pe care medicul o 
construise special pentru această ocazie sau se găsea aici 
de mai înainte, încă din anii 50, din vremea în care lumea 
era speriată că iarna nucleară ne va şterge de pe faţa 
pământului. 

— O să te bag încet. 

— Nu, Bergman! Dă-i drumul! strigă Niels. 

— Nu ai putea cel puţin să mă anesteziezi înainte? 
întrebă Hannah. 

Niels îi ghici lacrimile după voce, deşi nu îi putea vedea 
faţa. 

— Nu, trebuie să ai mintea limpede. Nu durează decât un 
minut. 

— Bergman, nu face asta. Ascultă-mă: Numai o clipă, îl 
rugă polițistul fără să aibă nici cea mai mică idee despre 
cuvintele care ar fi putut să-l oprească. 

Lacrimile îi inundară obrajii şi buzele. 

— Nu va muri. 

— Poate că nu, dar copiii da. 

— Nu sunt decât nişte embrioni. Juridic vorbind, nu sunt 
încă fiinţe omeneşti. 

— Nu sunt fiinţe omeneşti? repetă Niels. 

— Revino-ţi, strigă pe neaşteptate medicul. Nu trebuie să 
exagerezi! Nu este altceva decât un avort. Ştii câte mii de 


409 


avorturi se fac anual în întreaga lume? Pur şi simplu, încerc 
să-mi salvez fata! Să demasc un criminal. Işi scuipă 
cuvintele: Cine ştie, poate va recidiva? Ce preferi? Un avort 
legal sau oprirea unui ucigaş? 

— Nu înţelegi, protestă Niels. 

O spuse ca şi cum acestea i-ar fi fost ultimele cuvinte. 
Poate că aşa şi erau: ultimele cuvinte pe care le adresa lui 
Hannah. 

Bergman aplecă grătarul spre suprafaţa apei. Încet. 

— Hannah, mă auzi? strigă Niels. 

— Da, îi răspunse ea resemnată. 

— Te iubesc. Mă auzi? 

— Da. 

Din glas se înţelegea că se împăcase cu soarta, că 
renunţase să mai trăiască. Îşi va pierde cel de-al doilea 
copil. Şi pe al treilea. Nimic nu o va mai putea întoarce la 
viaţă odată ce medicul îi va băga capul în soluţia salină. 

— Te vei întoarce, nu-i aşa? mai strigă Niels. 

Hannah nu îi răspunse. Bergman înclină grătarul încă 
puţin. Părul femeii atinse apa. 

— la-mă pe mine în locul ei, propuse Niels. 

De ce nu se gândise la asta mai devreme? 

— Gândeşte-te. Fii raţional. Cine este cel mai indicat 
pentru a rezolva cazul? Un astrofizician sau un poliţist cu 
experienţă? 

În sfârşit, contactul vizual. 

— Cine poate spune că o să o găseşti mai uşor? 

— Te-am găsit eu şi pe tine, nu? 

Hannah interveni. 

— Niels... 

— Taci, Hannah! Pentru aşa ceva trebuie lăsaţi 
profesioniştii. Dacă trebuie cineva să se ducă dincolo şi să 
găsească pe indiferent cine, atunci eu sunt acela. Toate 
informaţiile de care am făcut rost anchetând crimele de 
acum... 

Niels îşi regretă cuvintele, mai ales crimele. Bergman era 
pe punctul de a ceda, aşa că nu era momentul să-l supere. 


410 


— Ascultă cel puţin ce vreau să-ţi spun. Ştiu unde trebuie 
să caut. Am fost şi la Acheron. M-ai lăsat să ascult 
conversaţia cu Dicte. l-am înţeles raţionamentul. 

Medicul tăcea. 

— Las-o şi îţi voi găsi soţia. Mă voi duce eu să o întreb în 
numele tău. 

Bergman reflecta. 

— Poate. Dar soţia ta este mai experimentată. A mai 
făcut călătoria asta. 

— De câte ori ai încercat cu Dicte? De opt ori? 

— De şase. 

— Lasă-mă să mă duc. Dacă eşuez, tot îţi rămâne 
posibilitatea de a-mi trimite soţia. 

— Pot să te trimit şi după ea, constată Bergman sec. 

— Ba nu. Dacă mă laşi primul, poţi să fii sigur că sunt 
motivat. Că voi face tot ce se poate. Promit. Ascultă-mă, îmi 
cunosc bine soţia, dacă o trimiţi pe Hannah acolo, nu vei 
mai reuşi niciodată să o faci să se întoarcă. Se va lăsa să 
moară. Eu nu. În schimb, îţi voi găsi soţia. Dacă e ceva 
adevărat în ce spui. 

— E purul adevăr! se indignă Bergman. 

— În cazul ăsta, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este 
să mă trimiţi pe mine. Sunt poliţist. Sunt în stare să 
elucidez o crimă. Mai mult, plec de bunăvoie. Exact invers 
decât ceilalţi. Sunt gata să mă sacrific. Haide, Bergman, ştii 
că este cea mai bună soluţie. 

Bergman mai stătu pe gânduri câteva secunde, după 
care se ridică hotărât, eliberă capul lui Hannah şi lăsă 
grătarul jos. Pentru prima dată Niels o putea privi în ochi. 
Aceştia îi spuneau: Niels, n-ar fi trebuit să faci un asemenea 
lucru! Încercă să surâdă. 

— Nu îţi dezleg mâinile, îl preveni doctorul târându-l pe 
podea. 

Niels se trezi nas în nas cu Hannah care încă mai era 
fixată pe grătar. 

— Ştii că te iubesc? o întrebă. 


411 


Hannah nu se putea mişca nici măcar un milimetru. Peste 
puţin, soţul ei avea să fie întins în locul ei, pe aparatul 
mecanic utilizat de medici pentru operaţiile pe creier, gata 
să fie trimis în lumea tenebrelor, în necunoscut. Sau, cum 
ar fi zis Dicte: „Cam asta trebuie să fi simţit şi cei dintâi 
astronauți.” Da, aşa trebuia să vadă lucrurile. Gândul îl 
relaxă uşor. Era un astronaut în drum spre necunoscut, un 
explorator, un Cristofor Columb al timpurilor moderne. 

— Acum îţi voi desface capul, îl anunţă Bergman. Nu ai 
voie să te mişti decât când îţi spun eu. 


35 


Pe autostradă. Ora 23:40 


— Într-o pădure? 

Leon clătină din cap. 

— Ce mă-sa caută Bentzon în pădure? 

— De acolo a venit ultimul semnal, se justifică polițistul 
de la volan. 

Pe autostradă erau puţine maşini, iar sirena era oprită. 
Doar lumina albastră a girofarului strălucea în noaptea de 
vară. Albastru pe fond albastru, îşi zise Leon - consideraţie 
neobişnuit de poetică pentru el. 

— Poliţia din Nordsjaelland e pregătită? 

— Cu douăzeci de oameni. Cum aţi cerut. 

— Şi câini? 

— Două patrule. Ne aşteaptă. 

— Nu poţi să mergi mai repede? 

Polițistul îşi privi scurt superiorul. Chiar vorbea serios? 

— Avem deja două sute zece, observă. 

Leon ţâşni afară din maşină înainte ca aceasta să se fi 
oprit de tot. Cei douăzeci de poliţişti din Nordsjaelland erau 
răspândiţi împrejur, unii fumând, alţii stând de vorbă. Leon 
era turbat. 

— la ascultaţi-mă! se răsti. 


412 


Ţigările fură stinse imediat, iar discuţiile se întrerupseră. 
Leon nu mai avea nevoie să se prezinte, reputaţia de dur se 
cunoştea demult. 

— Avem un coleg în mare belea! urlă. Ultima localizare 
cunoscută e la doi kilometri de aici, în mijlocul pădurii. 
Coordonatele precise vi s-au comunicat deja. A trimis un 
SOS la ora 23:20. 

— De ce acţionăm tocmai acum? întrebă o voce tânără. 
Leon căută din ochi obraznicul. Ţinea să vadă cum arată 
idiotul. 

— Fiindcă nu este uşor să decodezi un mesaj trimis de 
Bentzon la disperare, şuieră. Gata cu discuţiile! Unde e 
patrula canină? 

Doi de „da” rostiţi cu zel răsunară în întuneric. 

— V-am adus vesta antiglonţ şi alte lucruri găsite în 
dulapul lui. Daţi-le câinilor să le adulmece şi puneţi-i la 
căutat la interval de două sute de metri. Inţeles? 

— Da, să trăiţi! 

— Ceilalţi, rapid, în maşini, până la coordonatele exacte 
şi vedem ce ne rezervă noaptea asta. Acum. 

— Înţeles! 

— Nimeni nu cunoaşte bine noaptea, mormăi Leon 
aşezându-se pe locul din dreapta. 

Deschise GPS-ul în timp ce subordonatul trecu înapoi, la 
volan. 

— Aţi spus ceva, şefu'? 

— Am zis: Bagă mare! 


36 


Regan Ost. Ora 23:55 


Niels era imobilizat într-o poziţie inconfortabilă. Îl dureau 
mâinile care continuau să-i fie legate la spate. Bergman nu 
îndrăznise să le desfacă pentru a le fixa apoi corect pe 
grătarul metalic. Şi pe bună dreptate, fiindcă Niels nu ar fi 


413 


stat degeaba. Hannah îşi reluase locul dinainte, lângă 
perete. Polițistul simţi mirosul de soluţie salină care se 
găsea la doar câţiva centimetri sub capul lui, amintindu-i de 
mare. De Marea Nordului. Chipul lui Hannah sub soarele de 
vară. Nisipul... 

— Eşti gata? întrebă Bergman arătându-i o fotografie 
veche. Să nu te temi, în primul rând să nu te temi de nimic. 
Te voi reanima. 

— Niels, zise Hannah. Încearcă să faci abstracţie de frica 
de moarte. Încheind fraza, plânse: Aşa vei avea mai multe 
şanse de reuşită. 

— Se numeşte Maria, repetă Bergman. Deseori, 
persoanele decedate la care ţinem sunt în jurul nostru. Și 
se uită la noi. 

— Maria, repetă Niels. 

— Îi dăm drumul. 

— Nu, murmură Hannah. 

Niels încercă să îi prindă privirea, dar nu putu face nicio 
mişcare a capului. 

— Mai am ceva de spus, interveni Hannah. 

Doctorul aşteptă câteva secunde, până când ea îşi găsi 
cuvintele. 

— Să te întorci la noi, Niels, spuse printre suspine. Mă 
auzi? 

— Hai acum! aproape comandă Niels. 

Hannah ţipă. Cercetătorul lăsă mecanismul să culiseze. 
Niels se gândi la modul în care reacţionează omul când ştie 
că va muri. Din acest punct de vedere, indivizii pot fi de trei 
feluri: cei care leşină, care îşi pierd cunoştinţa; cei care 
cedează nervos, care încearcă să negocieze, care imploră 
să fie lăsaţi în viaţă; în sfârşit, cei care primesc moartea cu 
un calm absolut, cu fatalism. Ei bine, dacă asta trebuie să 
se întâmple, atunci să se întâmple. Oricum, toţi trebuie să 
murim într-o zi. 

Bergman îl lăsă pe Niels încet spre acvariu. Când nasul îi 
dispăru în apă, Hannah începu să urle. Dacă măcar ar putea 
să tacă, îşi zise Niels. Instinctiv închise ochii atunci când 


414 


aceştia atinseră suprafaţa apei, dar îi deschise imediat. Ar fi 
preferat ca Bergman să utilizeze un bazin mai adânc, în 
care să îi poată intra tot capul, nu doar faţa. Aşa, cel puţin, 
nu ar fi trebuit să suporte şi urletele lui Hannah. Îşi ţinu 
respiraţia. 

— Niels! Nu! ţipă Hannah cu voce răguşită. 

Probabil că acum îmi vede figura şi cum îmi ţin 
răsuflarea, se gândi Niels. Cum să se comporte ca să-i 
atenueze ei şocul cât mai mult? Ca să-i reducă la maximum 
suferinţa? Da, aşa: trebuia să deschidă gura şi să lase 
lichidul să intre, să îi invadeze plămânii şi totul să se 
termine cât mai repede. Dintr-odată, îi veni o idee 
nebunească: ar putea încerca să bea. Simţi pulsul 
crescându-i, mai ales în încheieturile mâinilor. 

— Niels? Mă auzi? 

Acum. Acum avea nevoie de aer. Gura se deschise 
pentru a primi ceea ce voia. Apa îi umplu traheea şi 
reacţionă vomând. Auzea sunetele disperate pe care le 
emitea. Inima îi bătea de să îi sară din piept. Vederea se 
împăienjeni fiindcă apa se tulburase. Poate din această 
cauză îl duse gândul la fiordul Roskilde. Şi la mama lui. La 
ziua în care trebuiau să plece în Germania, dar el se 
îmbolnăvise, aşa că fuseseră nevoiţi să se întoarcă acasă 
din apropiere de frontieră. Se gândi la mama lui... 

— Niels? Mă auzi? 

— Lasă-l în pace. 

Se gândi la mama lui. La mâinile ei... 

— Niels! 

Hannah lăsă să îi scape un urlet ascuţit, dar de data asta 
Niels nu o mai auzi. 

Se gândi la străzile copilăriei. La Valby. Mama era pe 
celălalt trotuar. În staţia de autobuz. Îl chema: „Vino!” 

Nu-i mai simt pulsul. 

Ce frumoasă era. Şi ce tânără. Nu-şi amintea să o fi 
cunoscut atât de tânără. 

Peste câteva secunde, totul se va sfârşi. 


415 


Cineva trecu prin faţa lui cu o pâine la subsuoară. Se 
întoarse şi văzu vechea brutărie, de unde obişnuiau să 
cumpere prăjituri vinerea. Prăjituri Napoleon. Sau preferata 
lui: „Piept de gâscă”. Nu îi plăcea cum se chema, aşa că 
mama trebuia să o ceară pentru el. 

— Niels! 

Cineva îl striga. Se întoarse. Traficul se oprise. Mama îi 
făcea semn să vină lângă ea. 


37 


Hellebaek. Ora 23:57 


Leon strigă: 

— Cine e? 

— Vrei să ştii cu cine a vorbit Niels? 

— Da! Cu cine? 

Leon îşi pierdea răbdarea. Se aplecă şi smulse telefonul 
din mâna şoferului. Afară: lumina slabă a nopţii, asfaltul, 
liniile albe, pădurea deasă. 

— Da! spuse aspru. Cu cine vorbesc? 

— Cu Casper. De la departamentul de informatică. 

— Te-a sunat Bentzon, mârâi Leon. In seara asta. 

— A păţit ceva? 

— Răspunde-mi doar la întrebări, Casper. De ce te-a 
sunat? 

— A cerut un aviz de căutare pentru soţia lui, pentru 
Hannah. Crede că este prizonieră într-un buncăr vechi, pe 
undeva prin Noedsjaelland. 

— Într-un buncăr? 

— Da. Regan Øst. Ştii unde vine? 

— Sigur că da. Războiul Rece şi toate mizeriile alea. 

— Nu sunt prea sigur, dar, în orice caz, ştiu că s-a hotărât 
să se ducă acolo, iar acum nu mai reuşesc să dau de el... 

— Poţi să faci rost de un plan al buncărului? îl întrerupse 
Leon. 


416 


— Poate. De la Ministerul Apărării. 
— Atunci, mişcă-te! conchise Leon înainte de a striga la 
şofer: Regan Øst! Buncărul Hellebaek! 


38 


Pe lumea cealaltă. Ora 0:00 


Mai întâi, întuneric. Voci. O auzi pe Hannah strigând un 
nume: Niels. El era. Nu simţea nicio teamă. Era de parcă şi- 
ar fi părăsit frica în corp, alături de toate celelalte 
sentimente. Ce s-a întâmplat cu dragostea mea pentru 
Hannah? se întrebă în secunda în care o sclipire argintie îi 
trecu prin faţa ochilor învârtindu-se. Cobori privirea şi 
constată că lumina provenea de la un filament prelung, un 
fel de frânghie de argint şi abia în acest moment realiză că 
filamentul îl lega de propriul trup. Îl privi o clipă. Era fin, 
poros. L-ar fi putut rupe cu degetele. Numai că nu şi le 
zărea. Nu îşi mai simţea corpul. De ce oare nu îl încerca 
altceva decât o curiozitate fără margini? Unde să fi dispărut 
toate sentimentele care îl călăuziseră de-a lungul întregii 
vieţi? 

În schimb, memoria îi era în stare perfectă. Şi îşi 
amintea: Hannah, soţia lui Bergman, crima. Ei, doar nu era 
treaba lui. Până la urmă, moartea nu are nimic înfricoşător. 
Socrate avea dreptate. Ba din contră, niciodată nu se 
simţise atât de bine, atât de uşor. De liniştit. Grijile, 
ambițiile, dorinţele şi ura îl părăsiseră. Deci toate aceste 
lucruri locuiesc în trupul nostru, îşi zise. Nu în suflet. Dintr- 
odată, gândurile îi fură întrerupte de apariţia unui spectru 
luminos, în nuanţe fantastice de roşu şi de verde cum nu 
mai văzuse nicicând. Să-i joace văzul o festă? Lumini 
scânteietoare îi ieşiră în întâmpinare. Erau vii şi păreau să-l 
cântărească, să-l analizeze, de parcă pătrundeau în el, îl 
atrăgeau, îl încercuiau. 

— Niels! 


417 


Percepu un strigăt sosit din altă lume. Un strigăt de 
femeie. Se întoarse. Da. Erau acolo, dedesubt. Insă nu mai 
însemnau nimic. Durerea lor nu îl mai atingea. De ce să fi 
avut cineva ideea absurdă de a ne lăsa o vreme în corp 
omenesc? 

— Niels! 

Acum observă şi drumul. Calea. Calea asta era el. Era în 
acelaşi timp calea şi călătorul. Calea îi asigura avântul, îl 
călăuzea, îşi conducea drumeţul în sine însuşi. În ceea ce, 
poate, era o încăpere. |n orice caz, existau patru pereţi. Şi 
deasupra lor, Terra. Clocotind de viaţă. Un întreg univers 
conţinut într-un spaţiu minuscul. 

— Niels! 

O putea vedea. Era Hannah. Ochii îi exprimau o infinită 
tristeţe. Şi inima îi strălucea. Îl înfioră uşor un sentiment 
necunoscut şi familiar, totodată. lubirea. 

Plutea pe deasupra unei încăperi fără tavan. Brusc fu 
înhăţat de un val de lumină care îl ridică şi îl duse în spaţiu. 
Şi atunci văzu vălul care înconjura Pământul. De acolo 
provenea şi filamentul lui. Din locul în care se împletea cu 
alte filamente asemănătoare care, toate laolaltă, alcătuiau 
un soi de pânză de păianjen uriaşă, formată din viaţă şi din 
lumină. 

— Niels! 

Se trezi iarăşi între cei patru pereţi. Zări un corp: era 
Niels Bentzon. 

Niels! 

De acum, femeia urla. 

Remarcă o mişcare puţin mai departe, alături de bărbatul 
aplecat deasupra lui Niels Bentzon. O siluetă ghemuită într- 
un colţ. Cu spatele la el. Umerii îi erau goi. Nu reuşi să o 
distingă bine. În schimb, dincolo de cei patru pereţi, pe 
coridor, zări nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru, care alergau 
în întuneric. Pe unul dintre ei îl recunoscu. Se întâlniseră 
într-o viaţă anterioară. Leon. Mergea singur în fruntea 
grupului. 

Singur. 


418 


Nu, nu suntem singuri. Niciodată nu suntem singuri. Leon 
se izbi cu capul de un panou. Se întoarse. Pe întuneric, cei 
care îl urmau nu observaseră nimic. Leon le făcu semn să 
vină lângă el. Se adunară în faţa unei uşi a unei încăperi cu 
patru pereţi. 

— Niels! 

Încăperea cu patru pereţi. Bărbatul care încerca să-l 
reanimeze pe Niels Bentzon. Şi cele două femei. Hannah. ŞI 
cea de lângă Bergman. Dând pe-afară de dragoste. Şi de 
milă. 


39 


Regan Ost. Ora 0:01 


Luminile lanternelor examinau zidurile şi podeaua ca 
nişte bastoane de orb, conducându-le paşii în timp ce 
treceau prin fața camerelor destinate membrilor 
guvernului: ministrul Justiției, prim-ministrul... Nici urmă de 
ministrul Culturii, observă Leon înainte de a le face semn 
oamenilor să înainteze. El era cel care deschide calea. Ceea 
ce avea şi avantaje, dar şi unele inconveniente. Ca în clipa 
în care se izbi puternic cu capul de un panou pe care nu îl 
observase din cauza întunericului. Dar era un avantaj sau 
un dezavantaj? Dacă nu s-ar fi lovit el, s-ar fi întâmplat fără 
îndoială unuia dintre oamenii lui. Or, cine era cel mai 
indicat pentru a încasa loviturile? Leon şopti: 

— Un panoul! 

După care lumină obstacolul cu lanterna. 

— Sunt două coridoare, remarcă adjunctul, care era în 
spatele lui. 

Şi acesta vorbea încet, pe ton agresiv. Adrenalina era pe 
cale să-şi facă efectul şi asta era exact ce le trebuia. 

— Care unde duc? 

— Primul la sălile comune: sala de mese, bucătărie... 

Leon îl întrerupse: 


419 


— Grupa unu după mine. Grupa doi, cu Michael. 

Arătă cu degetul coridorul care ducea spre spaţiile 
comune. Grupul se împărţi în două. 

— Înainte, şopti Leon. 

Se acopereau reciproc şi nu aveau nevoie de cuvinte 
pentru a şti ce aveau de făcut. De fiecare dată când 
ajungeau în faţa unei uşi sau a unei deschideri susceptibile 
să adăpostească inamicul, se opreau. Cei doi din spatele lui 
se poziţionau de o parte şi de cealaltă a uşii, în timp ce alţi 
doi se apropiau. Cel de lângă Leon îi şoptea informaţiile de 
care avea nevoie. 

— Câte încăperi există? 

— Şaizeci. 

— Şi câte ieşiri? 

— Doar una. Cea pe unde am intrat. 

— Gurile de aerisire? 

— Obturate pe timp de pace. 

Leon se adresă poliţiştilor care îi aşteptau ordinele: 

— Mai departe. 

Deschise uşa şi înaintă pe coridor. Spre adâncul 
pământului. Sosesc, Bentzon, spuse în gând. Eu sunt, 
bătrânul Leon. Ştiu că nu poţi să mă suferi, dar, ce dracu’, 
chestia asta n-o să mă împiedice să te salvez, crede-mă. 


40 


Pe lumea cealaltă. Ora 0:03 


Simţi o durere. 

Pentru prima oară după foarte mult timp. În piept. Se 
părea ceva îndepărtat. Nici nu era sigur că îi aparţinea. 
Putea foarte bine să fie a altcuiva. Fără îndoială că era a 
altcuiva. 

— Niels! 

Incă un țipăt. Tocul uşii se făcu ţăndări când aceasta fu 
forţată. Noi dureri, vii, înfiorătoare, de o brutalitate 


420 


nemaipomenită. Întunericul se făcu lumină. Explozie de 
lumină. Senzaţia de lume care se prăbuşea. Universul care 
îl înconjura dispăru într-o fracțiune de secundă, înlocuit de 
un altul. Mor, se gândi Niels. De data asta, chiar mor. Deci 
asta simţi când mori. 

Moartea. 

Şi o văzu iar pe femeia aceea. Care stătea în faţa lui. Şi 
un bărbat. Leon. Durerea dispăruse. Şi nu se va mai 
întoarce. Nu era a lui. Din îndepărtata sa ascunzătoare, îl 
vedea pe Leon dând de pământ cu bărbatul acela şi 
punându-i cătuşele. 

Femeia ţipă: 

— Nu! Nu faceţi asta! 

Leon se întoarse. 

— Haide, Bentzon! 

— Daţi-i drumul! E singurul care îl poate face să-şi revină. 

— Aduceţi doctorii! urlă Leon. 

Niels îi privea pe toţi. 

— Lăsaţi-l! îi imploră Hannah. 

Turbat, cu privirea înnebunită de furie, Leon îi scoase 
cătuşele lui Bergman. Cercetătorul se ridică. 

Din nou dureri. Şi un țipăt. Dureri în piept. Şi un văl 
negru. 

— Bentzon, mă auzi? 

lar. O fulgerare. Un infern. Nu vreau. 

— Niels, haide Niels! 

Vocea de femeie. Vocea lui Hannah? Sau a celeilalte? A 
celei care era aici încă de la început? O străfulgerare 
dureroasă. Chipul îi era aproape de al lui Niels. Infricoşător 
de aproape. Privirile îi erau disperate. 

Durerile erau tot mai vii, strigătele tot mai asurzitoare. 

— Niels! 

Nu era în stare să le răspundă acelor voci. Nici măcar nu 
era convins că pe el îl strigau. Unul dintre ţipete răsună mai 
tare decât celelalte: 

— Niels! 


421 


Un perete negru se ridică încet în faţa lui. Obscuritatea îl 
acoperi ca un tsunami, aruncându-i peste ochi un văl 
dureros. Avu senzaţia că gâtul îi va face implozie din lipsă 
de oxigen. Că lumea era pe cale de a dispărea. 

Senzaţie de umezeală pe faţă. Lacrimi. 

— Niels! Niels... 

Să dispari. Să te îneci în suferinţă. 

— Niels! Hai, măi, bătrâne... Poţi s-o faci. 

O voce încă şi mai îndepărtată. 

Să te îneci... Viaţa care se apropie de sfârşit... Lumina 
care se goleşte pe sine... 

Renunţă. Fu o decizie conştientă. Nu mai avea putere. 
Nici chef. Era lipsit de speranţă. Şi din ce în ce mai 
întunecat. Sunetele începeau să se evapore. 

Apoi ţâşniră deodată din nou. 

Multe. Voci care umpleau încăperea. Ţipete. 

— Îi simt pulsul! 

Cineva începu să plângă. 

Primul lucru pe care îl recunoscu fu mirosul gurii lui Leon. 
Caracteristic. Metalic. 

— Bun venit înapoi, printre noi, Niels. 

Acum, chipul poliţistului. Urmele de vărsat de vânt, ochii 
albaştri, bărbia pătrată. 

Apoi, un necunoscut. Ridică ochii şi spre acest chip. Fire 
de păr îi ieşeau din nas. 

— Vă simţiţi bine? Medicii sunt pe drum. 

Urmă Hannah. Era aplecată deasupra lui. Cu ochii plini de 
lacrimi. Lacrimi care îi cădeau peste faţă şi îl ardeau. 

— Una mai puţin, se auzi o voce. 

Era ceva legat de medici. 

Poate în momentul în care Leon îl ridică pe Niels, poate în 
cel în care Hannah îşi lăsă mâna rece pe pieptul lui gol, 
acolo unde defibrilatorul îi apăsase pielea pentru a-i 
reactiva inima, poate doar atunci când ieşiră pe culoar, 
Niels îşi încrucişă privirile cu ale lui Bergman. Scurt. Timp 
de o secundă. Sau un pic mai mult. Suficient totuşi ca să 


422 


constate că medicul ştia, că, probabil, ştiuse dintotdeauna. 
Ceea ce nu-l împiedicase să-l întrebe: 

— Cine? 

Niels îşi întoarse privirea. Bergman era întins pe jos, pe 
burtă, cu cătuşele la încheieturile mâinilor întoarse la spate. 
inconjurat de opt poliţişti dintre care unul îl apăsa cu 
genunchiul pe spinare. 

— Cine? 

— Scoate-mă de aici, Leon, murmură Niels. 

— Nu-ţi face griji, te scoate el, Leon, de aici. Aşteptăm 
doar brancarda. 

— Nu pot... 

— Ce-ai spus, Bentzon? Leon se aplecă spre el, 
apropiindu-şi urechea de gura lui Niels: Repetă. 

— Nu mai pot rămâne aici nici măcar o secundă, dădu să 
spună Niels, numai că urletul lui Bergman acoperi şi glasul 
lui, şi pe ale celorlalţi. Era urletul unui suflet gata să se 
descompună. Urmă un al doilea. Un „nu” sfâşietor. Un 
geamăt. 


41 


În împrejurimile de la Regan Øst. Ora 0:25 


Hannah ridică ochii spre cer, în timp ce medicul îi 
bandaja mâna. Privi stelele care dispărură curând după 
nori. Pe urmă se duse lângă poliţişti. II înlănţui pe Niles 
după mijloc, iar el făcu la fel cu ea. Era greu să spui care pe 
care se susținea. 

— Grăbiţi-vă, spuse Leon, vă aşteaptă un cardiolog la 
spitalul din Elsinor... 

Niels îl întrerupse: 

— Leon, nu merg la spital. 

— Când trezeşti din somn pe cel mai bun cardiolog al 
ţării, în miez de noapte, cel mai frumos lucru... 


423 


— Mă duc şi eu acasă. Cu soţia. Las' că n-o să mor. În 
niciun caz în noaptea asta. 

Lui Leon mai că îi venea să-l ia pe sus şi să-l bage în 
ambulanţă. Niels i-o citea în privire. Polițistul îşi alungă 
iritarea oftând adânc, pe nas. Poate că mai şi clătină din 
cap, dar era greu de văzut pe întuneric. 

— Nu, Bentzon, n-o să mori şi a doua oară în noaptea 
asta. Dar lasă măcar doctorul să te examineze înainte să 
pleci. 

— Şi pe tine, i-o întoarse Niels. 

Leon îl privi uluit. 

— Doar te-ai lovit la cap de panou. Chiar înainte de a 
intra pe coridor. Nu-ţi mai aminteşti? 

Leon încremeni. 

— De unde?... încercă să spună, dar cuvintele îi rămaseră 
înţepenite în gât. 

Niels îi ghici gândurile. Nimeni nu îl văzuse pe întuneric. 
Oamenii lui aşteptau câţiva metri mai în spate. De unde ar 
fi putut Niels să afle? 

Lui Hannah, care se uita la ei, nu îi scăpă reacţia lui Leon. 
Reacţie mai întâi admirativă, apoi de respingere. Era 
imposibil ca Niels să-l fi văzut. Hannah îi zâmbi. Mereu la 
fel, îşi spuse. Oamenii reacţionează întotdeauna în acelaşi 
fel atunci când sunt martorii unui eveniment care le pune în 
cauză concepţia despre viaţă: mai devreme sau mai târziu 
sfârşesc prin a-l nega, prin a-l trimite în străfundurile 
memoriei. De parcă niciodată nu s-ar fi întâmplat. În fond, 
poate că aceasta chiar este cea mai bună atitudine pe care 
o pot adopta. Poate că anumite adevăruri ne depăşesc atât 
de mult, încât este preferabil să nu ne fie niciodată 
relevate. 

— Ce e de râs? întrebă Leon. 

— Doar zâmbeam, îi răspunse Hannah. 

Leon îl bătu pe Niels pe umăr. 

— Du-te în ambulanţă. 

Şi se întoarse cu spatele înainte ca Niels să mai aibă timp 
să protesteze. 


424 


— Haide, n-o să dureze decât un minut, murmură 
Hannah. 

Niels îi simţea răsuflarea fierbinte în ureche, mâna ei o 
strângea pe a lui. Viaţa. Plină de arome, de senzaţii, de 
impresii. Ca humusul, se gândi Niels. Şi ca foşnetul 
frunzelor. De acum, va şti să le aprecieze la adevărata lor 
valoare. Niels era gata să facă un comentariu despre 
frumuseţea vieţii, dar şi despre contrariul ei. Cum să-l 
numească? Moarte? Simţi însă deodată mâna lui Hannah 
strângând-o pe a lui. Bergman tocmai apăruse în capul 
scării. Încadrat de şase poliţişti. 

— Nu te uita. 

Dar Hannah nu se putu opri. Dorinţa îi era mai puternică. 
Niels, în schimb, întoarse ochii. Asistase la acest gen de 
scenă de un număr incalculabil de ori. Sfârşitul poveştii. Un 
individ căruia se interzice brusc viitorul. Un destin făcut 
tăndări. Da, mult prea des văzuse aşa ceva. Ştia că, dacă 
Hannah se uita, imaginea avea să-i rămână gravată pentru 
totdeauna în memorie. 

— Nu trebuie să te uiţi, repetă Niels. 

— De ce a strigat: „Nu”? 

Niels se prefăcu a nu fi auzit întrebarea şi se duse să se 
aşeze în ambulanţă, lăsând medicul să-l examineze. 
Hannah răspunse în locul lui: 

— A zărit ceva. În ochii tăi. A citit ce ai văzut tu... dincolo. 

— Hannah... 

— Ba nu! Vreau să ştiu. 

Niels ezită. Cedă. Se răzgândi. 

— Putem face o învoială? 

— Da. 

— Răspund la o singură întrebare. Doar la una. Pe urmă 
nu mai deschidem niciodată subiectul ăsta. 

— De ce? 

— Asta este întrebarea? 

Hannah se gândi. 

— Cât de încăpățânat poţi fi, Niels! Eşti conştient? 

— Asta este, atunci, întrebarea? 


425 


— Nu. 

— Până la urmă, ce vrei să mă întrebi? 

— Ce ai văzut acolo ca să îi provoci o asemenea reacţie? 

— Am văzut ceea ce el a ştiut dintotdeauna. 

— Şi ce a ştiut dintotdeauna? 

Niels întinse braţul pentru a-i permite medicului să-i ia 
tensiunea. 

— Pentru un geniu al matematicii eşti mai degrabă o 
dezamăgire când vine vorba să numeri până la unu... 


LUNI, 20 IUNIE 2011 


426 


42 


Cartierul general al poliţiei din Nordsjaelland, 
Gentofte. Ora 10 


Niels fu asaltat de o mulţime de întrebări despre ceea ce 
trăise în cele câteva minute în care inima încetase să-i mai 
bată. Una dintre secretarele de la comisariat îi arătase nişte 
articole despre lumea de dincolo, pentru a-l ispiti să se lase 
tras de limbă şi să dezvăluie ce văzuse. Nici măcar 
Sommersted nu se putu abţine: 

— Cum a fost? 

— Cum a fost ce? 

— Haide, Bentzon, dă-o naibii! Marele mister. Momentul 
de care tuturor ne e frică. 

Niels ridică din umeri şi se duse în biroul lui. Auzi 
şoptindu-se, pe la spate, că nu mai era acelaşi dinainte, că 
fusese în moarte clinică timp de cinci minute şi că, de 
atunci, nu-i mai puteai smulge o vorbă, că se închisese cu 
totul în el. Prostii! Niels Bentzon fusese întotdeauna un 
taciturn. 

Hannah îl tachina zicându-i că îşi dă aere misterioase ca 
să atragă atenţia, iar Niels se mulțumea să surâdă, 
scuturându-şi capul şi fredonând un cântec al lui Elvis 
pentru cele două fiinţe mici care creşteau în pântecele 
soţiei lui. 

Sommersted, Leon şi Niels fură invitaţi să ia parte la o 
întâlnire menită să permită închiderea cazului Adam 
Bergman. Leon şi Niels fiindcă fuseseră direct implicaţi, 
Sommersted din cauza caracterului delicat al dosarului. 
Dezvăluirea anumitor secrete militare, tentativele de 
omucidere şi dublul asasinat avuseseră ca efect 
transformarea cazului într-unul extrem de sensibil. Drept 
care era prezent şi un ofiţer al serviciilor de informaţii, care 
reprezenta Ministerul Apărării. Lui Niels nu-i plăcea deloc 


427 


individul. Eforturile pe care le făcea pentru a-şi ascunde 
aroganta sub masca unei prea evidente curtoazii îl făceau 
încă şi mai antipatic. Cu totul altfel stăteau lucrurile cu 
polițistul pensionar care, la timpul respectiv, anchetase 
uciderea Mariei Bergman. Acesta nu disimula nimic, era pur 
şi simplu un om cinstit, un poliţist tenace. Crima 
neelucidată era cazul vieţii lui. Mai toţi poliţiştii ajungeau, în 
profesie, la un caz care îi marca în mod deosebit şi care nu 
le ieşea din minte nici pe patul de moarte. Nu rareori îi 
dedicau şi o carte, pe care o scriau ca să-şi mai omoare 
timpul, când ajungeau în vreo casă de bătrâni. El despre ce 
caz va scrie? Niels fu smuls din visare de unul dintre ofiţerii 
poliţiei locale. 

— Bentzon, cum a fost... Se întrerupse, îşi drese vocea, 
apoi continuă: Am înţeles, citind raportul, că Bergman a 
făcut o criză de nervi după ce te-a reanimat. 

Niels aprobă din cap. Se uită prin încăperea cu pereţii goi 
care, de obicei, era utilizată ca sală de interogatoriu. O 
masă din lemn lustruit, scaune... Dinspre gara de vizavi 
răsună un scârţâit ascuţit de frâne. Soseşte un tren, îşi zise 
Niels. Dicte Van Hauen se aruncă în faţa lui. Cercul se 
închide. Ridică privirea. Şase perechi de ochi îl urmăreau cu 
atenţie. Cei prezenţi aşteptau un răspuns din partea lui. 

— Totul a fost extrem de confuz, încercă el să scape. Mai 
mult, nu îmi prea venisem în fire. 

Ofiţerul nu avea de gând să renunţe. 

— Înţeleg. Totuşi, după părerea dumneavoastră, ce s-a 
întâmplat? Sau, mai bine zis, ce s-a petrecut în el însuşi? 

Niels ridică din umeri şi se întoarse spre Leon, care tuşi. 

— Nu era prea surprins, spuse, coborându-şi privirea spre 
masă. 

Şeful poliţiei locale insistă: 

— Am auzit spunându-se că Bergman s-a uitat drept în 
ochii lui Bentzon şi a priceput dintr-odată cine îi omorâse 
nevasta. 

Leon îşi arcui sprâncenele. 

— Cine a spus aşa ceva? 


428 


— Tinerii agenţi prezenţi în noaptea aceea... 

Niels se uită la Sommersted, care înţelese pe loc mesajul. 

— Sunt doar speculaţii. Dacă nu aveţi nimic mai serios de 
atât, v-aş sugera ca unul dintre dumneavoastră să mă 
invite la micul dejun. 

Acestea fiind zise, se ridică. 

Râsete în jurul mesei. 

Leon pufni pe nas şi se ridică şi el. Ofiţerul de informaţii 
ezită o clipă, dar, într-un final, le urmă exemplul. Pentru 
Sommersted şi Leon cazul era închis şi venise timpul să 
treacă la altceva. Primul la şedinţele lui cu ministrul şi la 
mesele lui rotunde, al doilea să intervină la locul săvârşirii 
altor crime. Niels se întrebă cum de mai reuşea să-şi 
iubească meseria. Polițistul pensionar se ridică şi veni pe 
scaunul de lângă el. Rămăseseră doar ei în încăpere. 

— Înţeleg perfect faptul că nu aveţi niciun chef să 
povestiţi, începu, înainte de a se întrerupe. 

Niels se gândi să îi vină în ajutor. Voia să-i spună că 
moartea nu era chiar atât de înfricoşătoare, dar consideră 
că observaţia ar fi fost deplasată. Şi că, poate, nici nu era 
chiar adevărată. Habar nu mai avea. Îi era greu să-şi aleagă 
vorbele pentru a relata ceea ce trăise. Poate că limbile în 
care vorbeşte omul nu permit decât descrierea a ceea ce 
trăim doar pe acest pământ. Poate ar trebui inventat un 
nou limbaj pentru a relata ceea ce se află dincolo. 

— Pe vremea când anchetam cazul... 

Niels se uită la bătrânul poliţist. Ridurile de pe fruntea lui 
încremeniseră într-o expresie îngrijorată. 

— Pe vremea când anchetam cazul, reluă cel de lângă el, 
m-am interesat mai întâi de apropiații ei. 

— Normal, aprobă Niels. 

— Adică Bergman şi... 

Îl privi ţintă pe Niels, de parcă i-ar fi cerut aprobarea 
pentru a continua. 

— Şi? 

— Şi fata lor. 

Niels dădu din cap. 


429 


— E un punct de plecare firesc. 

— Bergman a ieşit rapid din calcul. Mai rămăsese copilul 
închis în camera lui. Vă voi spune acum o teorie care îmi tot 
umblă prin creier de o bună bucată de timp. Ca de obicei, 
mama i-a adus ciocolata cu lapte în care dizolvase 
somniferul. Numai că fetiţa varsă cana cu lapte într-un 
ghiveci, în aşa fel încât, la sosirea amantului, este perfect 
trează. Îi spionează şi îi surprinde certându-se. Aude 
strigăte. 

— Din ce cauză să se fi certat? vru Niels să ştie. 

Pensionarul ridică din sprâncene. 

— Sunt prea multe motive posibile. Poate el îşi dorea ca 
femeia să-şi părăsească bărbatul. Poate că ea l-a anunţat 
că nu trebuiau să se mai vadă. Sau el pe ea. In sfârşit, pe 
scurt, cearta izbucneşte. Femeia începe să tipe. Poate că 
bărbatul o şi loveşte înainte de a da să plece. 

Niels simţi un gust neplăcut în gură. De parcă soluţia 
sărată a lui Bergman îi venea pe gât. 

— După care iese din casă trântind uşa, iar vecinul îl 
vede urcându-se în maşină şi demarând în viteză, înainte 
de a dispărea definitiv. 

Niels se uită adânc în ochii bătrânului poliţist. 

— Este momentul în care fetiţa reuşeşte să deschidă uşa. 

— Cum aşa? 

Pensionarul ridică din umeri. 

— Poate că pur şi simplu mama uitase, în ziua respectivă, 
să învârtă cheia în broască. Doriţi să continui? 

Niels nu avea nicio reacţie. 

— Fetiţa ajunge lângă mamă. Aceasta este copleşită de... 
cum să zic? De amărăciune? De furie? De amândouă? Sau 
poate că se duce direct la bucătărie. Ori poate că Maria 
Bergman se întorsese în dormitor? Trecuse ceva timp de la 
plecarea amantului. Vreo douăzeci de minute. Ne putem 
închipui că s-a aruncat pe pat, că a tot plâns şi, până la 
urmă, a adormit. Fetiţa se duce să ia ceva din bucătărie. Un 
cuţit. Cel mai mare din casă şi cel mai bine ascuţit. Ştim că 
îşi văzuse deseori tatăl, faţă de care manifesta o admiraţie 


430 


nemărginită, tăind pui de găină în curte. Se obişnuise să 
vadă moartea. Îi devenise familiară. 

Şi dintr-odată e cuprinsă de un val de emoție pe care nu 
o pricepe. Ştie că e nevoie doar de o simplă tăietură pentru 
a omori un pui, chiar dacă acesta reuşeşte să se zbată şi să 
mai şi alerge un pic. După care îl mâncau. Şi toată lumea 
era fericită. Pur şi simplu. Cine ştie dacă aşa ceva nu 
provoacă o anume confuzie în mintea unui copil? Avorturile, 
animalele tăiate, crimele, războaiele... Dacă sunt toate 
acelaşi lucru? Poate că din acest motiv nici nu a fost 
conştientă de gravitatea gestului în clipa în care i-a retezat 
carotida mamei sale adormite. Cuţitul era atât de greu şi de 
bine ascuţit, încât nici nu a avut nevoie să apese prea tare. 
Să se fi trezit mama? Poate a avut chiar timp să alerge în 
jurul casei înainte ca hemoragia să o doboare. Ce părere 
aveţi, domnule Bentzon? Asta aţi văzut dincolo?... 

Niels simţi cum mâna îi tremură uşor. De parcă el ar fi 
ținut cuțitul. 

— Cine vă spune că am văzut ceva? 

— Bergman. Vi se citeşte în privire... 

Niels îşi dorea din tot sufletul să-l ajute pe bătrânul 
poliţist să-şi regăsească liniştea. Işi drese glasul. 

— Să ne închipuim pentru moment că într-adevăr lumea 
de dincolo există. 

— Da. 

— Ceea ce ar însemna că există un rost pentru absolut 
orice. De acord? 

— Da. 

— Prin urmare, există un rost şi în faptul că viaţa şi 
moartea sunt despărțite de un perete ermetic. Atâta vreme 
cât suntem pe pământ, trebuie să ne preocupăm de ceea 
ce se întâmplă aici, nu de ceea ce urmează. 

Tăcerea domnea în toată încăperea. Se auzi zgomotul 
unui tren. Bătrânul surâse, se ridică şi îşi luă scurta 
impermeabilă de pe spătarul scaunului. Işi strânseră 
mâinile. 


431 


— E drept, s-ar putea ca dumneavoastră să vedeţi corect 
lucrurile, continuă Niels, ţinând mâna poliţistului pensionar 
într-a sa. Ipoteza ar explica de ce fata s-a refugiat în 
muţenie. 

Bătrânul poliţist îl privi direct în ochi. 

— Pentru a nu denunta criminalul, conchise Niels. 

După sunet, trenul intra în gară. 


432 


O LUNĂ MAI TÂRZIU 


43 


Spitalul Bispebjerg, secţia de pedopsihiatrie. Ora 
9:50 


Peste o jumătate de ceas, Hannah îl va aştepta cu tot cu 
valize în faţa Muzeului Thorvaldsen. După cum o rugase. 
Înainte de asta însă, mai avea de pus la punct un detaliu. 
Să-i ducă lui Silke un mesaj. Din partea mamei ei. Venise 
momentul să i-l transmită. 

— lertaţi-mă, o caut pe Silke Bergman, îi spuse Niels 
bărbatului în halat alb. Ştiţi dacă este la ea în cameră? 

— Despre ce este vorba? 

— O simplă vizită, ocoli polițistul răspunsul, prezentându- 
şi legitimaţia. 

— Da, Silke este ca de obicei în camera ei. 

Niels o luă pe coridor, merse până la uşă şi bătu. 

Despre ce este vorba? 

Aşteptă câteva secunde, înainte de a împinge uşa 
întredeschisă. Silke era în pat şi se uita spre parc, cu 
privirea fixată într-un punct, undeva între leagăn şi cei doi 
stejari centenari. Părul îi era încă ud şi pieptănat pe spate. 
Tocmai ieşise de la duş. În aer plutea o aromă de brad şi de 
miere. 

— Bună ziua, Silke. Niels se lăsă pe marginea mesei, în 
faţa ei. Mă recunoşti? Eu sunt cel care... 

Fu nevoit să se deplaseze pentru a-i surprinde privirea şi, 
până la urmă, se aşeză lângă ea, pe pat. 

— Ştiu că au venit nişte oameni care să-ţi vorbească 
despre tatăl tău şi să-ţi explice că vei mai avea ocazia să-l 
revezi. Te va putea vizita. 

Ezită. Ce dorea să îi spună? Cum avea s-o facă? Până la 
urmă, se hotărî să continue. Fără a sta prea mult pe 
gânduri. Să se încreadă în puterea cuvintelor. 


434 


— Tatăl tău m-a trimis în lumea de dincolo, începu el. Ca 
să vorbesc cu mama ta. Era rău, foarte rău. Ştii şi tu. 

Niels pândi o reacţie. Cel puţin una infimă. Un freamăt 
măcar. O mişcare a mâinii. Însă nimic. 

— Am un mesaj pentru tine, Silke. Din partea mamei tale. 
Îi este dor de tine. Ar vrea să ştii că nu este supărată. Şi că 
te iubeşte. Indiferent de ce s-a întâmplat în ziua aceea. 
Indiferent de... 

Niels realiză că o luase de mână. Sau invers? 

— Indiferent de ce s-a întâmplat în ziua aceea, repetă. 
Indiferent de ce ai făcut. Nu e supărată pe tine. Te iartă. Şi 
te iubeşte. Înţelegi, Silke? 

Tot aceeaşi lipsă de reacţie. 

— Eşti fetiţa ei dragă. Şi aşa vei rămâne întotdeauna. 
Niels se uită la Silke. O privi adânc în ochi. Căuta un semn 
care să-i spună că îl auzea, că îl înţelegea. Degeaba. Până 
la urmă renunţă şi îi mai strânse o dată mâna, gata să 
plece. În momentul în care trecu pragul uşii, se întoarse şi 
mai aruncă o ultimă privire spre fata aşezată pe pat, privind 
cu încăpățânare ceva ce numai ea putea să vadă. 


44 


Muzeul Thorvaldsen. Ora 10:30 


— De ce ai vrut să ne întâlnim aici? 

După cum se înţeleseseră, Hannah îl aştepta la intrarea 
în muzeu cu cele două valize mici. Ai fi zis că era o turistă 
rătăcită. 

— Voiam să-ţi arăt ceva, răspunse Niels, sărutând-o 
grăbit. 

— Eşti sigur că avem timp? 

— Avionul decolează abia peste două ore. 

— Da, dar... 


435 


Hannah îi vorbea despre check-in, despre duty free-uri şi 
despre cum vor ajunge ei de la aeroportul din Veneţia până 
în oraş. Abia aştepta să plece. 

Muzeul era parcă numai al lor. Cine mai avea chef să 
admire operele unui sculptor mort de multă vreme într-o 
asemenea zi minunată, în care soarele strălucea pe bolta 
de azur a cerului? 

— Doar o clipă ne va lua, insistă Niels, trăgând-o de 
mână. E chiar în capătul coridorului. _ 

Intrară în sala în care era expusă Noaptea. lnăuntru nu 
mai era nimeni în afară de ei doi. 

— Thorvaldsen a realizat basorelieful la comandă, îi 
explică Niels. Însă l-a inspirat moartea propriului fiu. 

Hannah îi aruncă o privire mai întâi lui Niels, apoi spre 
basorelief. Impresionată, dar şi înfricoşată. 

— De ce ai ţinut să mi-l arăţi? îl întrebă. Ca să mă sprijini 
în doliul după Johannes? 

— Nu exact asta doream să-ţi arăt. 

Niels o luă de umeri şi o întoarse încetişor. 

— Asta intenţionam să-ţi arăt. 

Pe peretele din faţă era un alt basorelief. Cel realizat de 
Thorvaldsen imediat după Noaptea. 

— Se numeşte Ziua, explică Niels. 

Hannah rămase fără cuvinte, admirând în tăcere îngerul 
care-l ducea pe fiul Luminii în spinare. Treaz. Cu ochii 
deschişi. Strălucitor. Viaţa. Işi petrecu braţul pe după 
mijlocul lui Niels şi îl trase spre ea, în timp ce inima se 
umplea de speranţă. 


436 


MULŢUMIRI 


Pentru a ne fi ghidat încă o dată pe calea stelelor: Anjei 
C. Andersen, astrofiziciană de la Institutul Niels-Bohr. 

Pentru introducerea completă în arta anesteziei: lui Lars 
Kjeldsen, medic-şef la Spitalul Amager. 

Pentru discuţiile înviorătoare despre somn: lui Søren 
Berg, cercetător specializat în problemele somnului şi 
medic-şef la Clinica Somnului Scansleep. 

Pentru a ne fi făcut să descoperim ungherele cele mai 
secrete ale Teatrului Regal: lui David Drachmann, pictor al 
teatrului, şi  Camillei  Hay-jlensen, responsabil cu 
comunicarea. 

Pentru a ne fi împărtăşit viaţa fantastică, fascinantă şi 
dureroasă de balerină: lui Amy Watson, solistă a Baletului 
Regal. 

Pentru discuţiile despre autopsie: lui Hans Petter Hougen, 
medic legist de la Institutul Medico-Legal. 

Pentru a ne fi lăsat cu generozitate să profităm de 
cercetările sale asupra originii vieţii: lui Eske Willerslev, 
cercetătoare specialistă în ADN şi profesor la Centrul pentru 
Geogenetică al Universităţii Copenhaga. 

Pentru a ne fi dat posibilitatea de a descoperi cele mai 
întunecate colţuri ale creierului omenesc: Annei Harup, 
supervizor la secția de  pedopsihiatrie a Spitalului 
Bispebjerg. 


Imense mulţumiri Annei-Marie Christensen, Lenei Juul, 
Charlottei Weiss şi tuturor celorlalţi angajaţi ai Editurii 
Politikens. Unde am fi fără voi? 


437