Gerard de Villiers — [SAS] Armaghedon

Gerard de Villiers 


Armaghedon 


VL: 


ISBN: 
97-597-006-6. 


Malko Productions - Paris, 
Armageddon 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească. 
© TINERAMA 2001. 


Gerard de Villiers 


Armaghedon 


În româneşte de 
Maria Măciucă 


2001 


Prolog. 


Ezra Patir sosi mai târziu cu câteva minute la întâlnirea 
zilnică a agenţilor secreţi, aşa cum era obişnuit. Şedinţa era 
prezidată de Abraham Dichter, directorul organizaţiei Shin 
Beth! şi se desfăşura la etajul al şaselea al noii clădiri a 
Serviciului de informaţii. 

Era o construcţie masivă şi albă, cu acoperiş plat şi cu 
ferestre mici şi pătrate, semănând cu un bloc de locuinţe. 
Un teren viran o separa de campusul Universităţii din Tel 
Aviv, aflată în partea de nord a oraşului, în dreptul în care 
din autostrada Ayalon se bifurca bulevardul Rokakh. 

Inainte de a se aşeza, Ezra Patir ocoli masa şi dădu 
fiecărui participant câte o mapă identică. Se prezentau 
acolo dările de seamă asupra tehnicilor de ascultare 
electronică, folosite în teritoriul palestinian şi în „ţintele” 
palestinienilor din cadrul Shin Beth, în ultimele douăzeci şi 
patru de ore. Era vorba de rezultatul muncii diviziei tehnice, 
serviciul cel mai „sensibil” din cadrul organizaţiei Shin Beth, 
care gira toate mijloacele electronice. Ascultările telefonice, 
adesea extrem de sofisticate, nenumăratele microfoane 
clandestine introduse în preajma celor mai mulţi lideri 
palestinieni, precum şi multe alte procedee ţinute în secret 
atât de mare încât erau cunoscute de foarte puţini. 

Israelienii  excelau în acest domeniu. În timpul 
negocierilor dintre palestinieni şi israelieni de la Oslo, 
Mossad-ul? reuşise, cu ajutorul unei „cârtiţe”, să introducă 
în biroul lui Abu Mazen, principalul negociator palestinian, o 

1 Sherout Ha'bitachon Ha'Klali. Serviciu de informaţii, 
comparabil cu DST din Franţa. A fost creat în anul 1948 şi 
cuprinde un număr de circa o mie de agenţi (n.a.). 

2 Serviciul Extern de Informaţii din Israel (n.a.). 


5 


baterie cu microfoane ascunse într-un fotoliu şi într-o lampă 
şi declanşate cu ajutorul unui senzor electronic ce se activa 
în momentul în care Abu Mozen se aşeza în fotoliu. 

Intreg sistemul - microfoane şi emiţători - era echipat cu 
baterii revoluţionare, capabile să dureze ani de zile. Astfel 
puteau fi ascultate convorbirile cele mai secrete ale liderilor 
palestinieni, fapt ce facilita în mod considerabil munca 
negociatorilor israelieni, care ştiau ce e în capul adversarilor 
lor. 

De când conducătorii palestinieni se instalaseră în 
Cisiordania şi Gaza, conform acordurilor de pace din 1993, 
serviciul lui Ezra Patir începuse să opereze în exterior, după 
modelul Mossad-ului. Se ocupa cu spionajul electronic al 
activităţii celor din Fatah, din Djihad-ul islamic, din Hamas şi 
din serviciile de informaţii palestiniene. Din fericire pentru 
Shin Beth, palestinienii subestimau capacitatea tehnică a 
serviciilor israeliene. 

Activiştii care pregăteau atentatele împotriva israelienilor 
credeau că este suficient să-şi schimbe numerele 
telefoanelor portabile în fiecare săptămână. Nici chiar 
profesioniştii din domeniul spionajului electronic palestinian 
nu puteau concepe că un telefon putea servi ca mijloc 
excelent de ascultare, chiar dacă avea receptorul închis. 

După ce Ezra Patir se aşeză la masă, Moşe Hatwaz, 
directorul cabinetului lui Abraham Dichter, începu să 
prezinte evaluările amenințărilor teroriste recente. 

Era vorba mai ales de riscul unor atentate pe teritoriul 
israelian din partea unor kamikaze din Hamas sau din 
Djihad-ul islamic. 

Cu câteva săptămâni mai devreme, noul prim-ministru 
Ariei Şaron fusese ales datorită promisiunilor făcute de el în 
legătură cu securitatea israelienilor. Niciodată problema 
atentatelor nu fusese mai arzătoare ca acum. Intr-o linişte 
de plumb, Moşe Hatwaz anunţă: 

— Trei obuze de mortieră au căzut pe chibiţul Nahral Oz, 
la est de fâşia Gaza, fără să facă însă victime. 

Abraham Dichter se întunecă la faţă. Israelul fusese lovit. 
Hatwaz continuă: 

— Un colon a fost ucis pe o şosea de centură de pe lângă 


colonia Newe Daniel, la vest de Bethleem. În aceeaşi zonă, 
o echipă din Hamas a fost localizată la Ramallah. Membrii ei 
dispuneau de două vehicule încărcate cu material exploziv, 
pe care intenționau să le introducă în teritoriul nostru. Am 
transmis informaţia la Tsahal: care a instalat imediat baraje. 
Se pare că, pentru moment, comandoul nu a reuşit să iasă 
din perimetrul Ramallah. 

Abraham Dichter privea prin ferestruica pătrată la cerul 
albastru şi senin. Era greu de închipuit că într-o zi minunată 
ca aceasta, moartea să dea târcoale prin Israel. In fiecare zi 
de shabbat, plajele oraşului erau pline de lume. Tel Aviv 
semăna din ce în ce mai mult cu Miami, plaja extinzându-se 
către nord, între ţărmul Mediteranei şi autostrada Ayalon. 
Un amestec de clădiri ultramoderne şi clădiri din beton în 
care se îngrămădeau două treimi din populaţia statului 
evreu. Ultimul atentat palestinian avusese loc la câţiva 
kilometri către nord: un kamikaze din Hamas, grupul 
Ezzedine El Kassam, s-a aruncat cu toată încărcătura 
explozivă peste un pasaj subteran. 

Fuseseră trei morţi şi opt răniţi. Dacă bomba ar fi 
explodat peste un autobuz, numărul victimelor ar fi fost de 
zece ori mai mare. Abraham Dichter le interzisese copiilor 
lui să mai ia autobuzul. Acest gen de atentate era total 
imprevizibil. Când Moşe Hatwaz termină de vorbit, el îl 
întrebă. 

— Moşe, există o ameninţare imediată? 

Moşe Hatwaz dădu afirmativ din cap. 

— Da, oamenii lui Patir au interceptat o comunicaţie 
telefonică dintre un tip din Gaza şi un prieten al său de aici, 
din Tel Aviv. Acesta din urmă îi spunea prietenului său 
„Ahmad” că recepţionase cele patruzeci de kilograme de 
portocale, dar că mai avea nevoie şi de altele. Este vorba 
de explozive. 

— Aţi localizat convorbirea? 

Ezra Patir răspunse: 

— Nu. Nu încă. Apelul a fest efectuat de pe un celular, 
undeva în partea de sud a oraşului, către Eilat Road. 

— Dar acel „Ahmad”? 


3 Armata israeliană (n.a.). 


— Acela răspundea de la un post fix pe care l-am 
localizat, într-o casă reperată deja în cartierul Alturkman din 
Gaza City. Este vorba de unul din sediile clandestine ale 
organizaţiei Hamas. 

Abraham Dichter rămase tăcut o vreme. Gaza era 
considerată zona „A”, în care autoritatea palestiniană avea 
putere deplină şi unde armata israeliană nu avea drept să 
pătrundă. Se putea opera o penetrare militară, dar riscul 
politic era considerabil. Toată omenirea avea ochii 
îndreptaţi asupra Orientului Mijlociu, iar în Statele Unite, 
tocmai fusese ales un nou preşedinte. Nu era momentul 
oportun ca să comită o eroare de ordin politic tocmai acum, 
când Ariei Şaron, succesorul lui lehud Barak, se pregătea să 
zboare către Washington. 

Şeful organizaţiei Shin Beth se întoarse spre consilierul 
său politic, Nadav Galili şi îl întrebă: 

— Ce părere aveţi despre toate acestea, Nadav? 

— Trebuie să vorbim direct cu Arafat, îl sfătui colonelul 
Galili. El sigur poate să-l neutralizeze pe acel terorist. Mă 
îndoiesc însă că va accepta... 

— Aveţi în continuare un canal direct prin intermediul lui 
Nassiv? Mai funcţionează? 

— Da, funcţionează, spuse Galili. Pot trimite chiar azi pe 
cineva acolo. 

— Atunci trimiteţi! spuse repede Dichter. Şi ţineţi-mă la 
curent cu situaţia. 

De la început, din 28 septembrie 2000, când se 
declanşase a doua Intifada, urmată de represiunea feroce a 
manifestaţiilor care avuseseră loc trei zile mai târziu, când 
ofiţerii poliţiei israeliene doborâseră mai mulţi manifestanți 
care aruncau cu pietre în tovarăşii lor, relaţiile dintre 
israelieni şi autoritatea palestiniană a lui Yasser Arafat 
fuseseră grav deteriorate. Mai existau însă câteva contacte 
secrete prin mijlocirea lui Jamal Nassiv, şeful Securităţii 
preventive palestiniene. In perioada lungii luni de miere 
care urmase după întoarcerea lui Arafat la Gaza şi stabilirea 
primelor structuri ale statului palestinian, acesta îi primise 
cu braţele deschise pe agenţii din Shin Beth şi din CIA. 
Obiectivul era clar: distrugerea formaţiunii militare Hamas 


şi a grupării Ezzedine El Kassam, responsabile de cele mai 
multe dintre atentatele cu bombe comise în Israel. 

Jamal Nassiv folosise metode excesiv de dure, utilizând 
tortura şi execuțiile rapide, aruncând în închisoare pe 
supraviețuitori. 

Din păcate, după şase luni, ca urmare a blocării 
procesului de negociere şi a refuzului israelienilor de a 
executa acordurile de pace deja încheiate, situația devenise 
din ce în ce mai încordată. Jamal Nassiv ordonase ca agenţii 
CIA să nu mai pătrundă în Gaza. Arafat eliberase din 
închisoare agenţii formaţiunii Hamas, iar orice colaborare 
operaţională cu Shin Beth încetase. 

Din fericire, se mai putea vorbi încă, dar cu discreţie.... 

Abraham Dichter îşi aprinse a şasea ţigară din ziua 
aceea. De la reluarea atentatelor, dublase porţia zilnică de 
tutun. Era acum rândul lui să ducă mai departe îndeplinirea 
promisiunii făcute israelienilor de Ariei Şaron. Era însă un 
vis imposibil, la fel ca în mitul lui Sisif. lar şi iar, era 
blestemat să ridice uriaşul bolovan de la poalele muntelui şi 
să-l împingă până în vârf de unde se rostogolea din nou la 
vale... Cele două popoare. Israelian şi palestinian, erau prea 
întărâtate, prea aţâţate de ură ca să poată respecta „linia 
verde” ce separă cele două comunităţi, Israel şi Teritoriile 
autonome. 

După încheierea acordului de la Oslo, urmat de acordul 
intermediar între Israel şi Autoritatea palestiniană, din 28 
august 1995, israelienii au acordat palestinienilor dreptul 
autorităţii civile în Teritoriile ocupate din 1967. Mai întâi, în 
Cisiordania, în care era înglobată şi partea de est a 
lerusalimului iar mai apoi, fâşia Gaza, de aproximativ 400 
km?, fostă posesiune egipteană. După câştigarea războiului 
din 1967, israelienii invadaseră cele două teritorii, ocupaţie 
ce nu a fost niciodată admisă de Naţiunile Unite. Astfel, cu 
toate că guvernul Israelului se află în lerusalim, toate 
ambasadele continuă să se afle în Tel Aviv, deoarece 
anexarea  lerusalimului nu a fost recunoscută de 
comunitatea internaţională. Ca şi cum toate acestea nu ar fi 
fost şi aşa destul complicate, din 1967, israelienii înţesaseră 
Teritoriile ocupate de „colonii” israeliene! Aceste colonii, în 


9 


care locuiau mai ales evrei fanatici, numărau în 1995 
aproape o sută patruzeci de mii de colonişti! Chiar şi în 
îngusta fâşie Gaza, o treime din teritoriu era ocupată de 
circa cinci mii de colonişti evrei, restul fiind lăsat la mai 
mult de un milion de palestinieni. Se crease astfel un fel de 
patchwork inextricabil, în care era imposibilă o separație 
clară între cele două comunităţi. 

Evident că, atunci când Yasser Arafat s-a întors să se 
stabilească în Gaza, la 1 iulie 1994, negocierile au fost 
reluate în scopul găsirii unei soluţii şi a creării unui stat 
viabil pentru palestinieni. Arafat a cerut ca toţi coloniştii 
evrei să fie evacuaţi imediat. Ca lucrurile să fie şi mai 
complicate, teritoriile erau împărţite în trei „zone”. Zona „A” 
a fost total evacuată, rămânând în exclusivitate pentru 
palestinieni. Zonele „B” şi „C” rămâneau însă sub control 
militar israelian deşi administraţia civilă era palestiniană. 

Un adevărat balamuc! Agenţii din Mossad şi Shin Beth 
aveau cu ce să-şi spargă capul... 

Abraham Dichter fusese ceva mai liniştit înainte de 
întoarcerea palestinienilor din străinătate, în anul 1994. Atât 
timp cât negocierile s-au derulat aproape normal, lucrurile 
au mai mers cum au mers, fără consecinţe dramatice. Apoi 
însă, procesul de pace a început să scârţâie, cu israelienii 
care deveneau din ce în ce mai băgăreţi şi cu palestinienii 
care se enervau. Coşmarul adevărat pentru Shin Beth a 
început pe 25 februarie 1996, când un terorist din Hamas a 
aruncat în aer un autobuz în lerusalim. Bilanţul: douăzeci şi 
şase de morţi. 

Până în anul 1995, lupta contra extremiştilor palestinieni 
fusese dusă de Mossad, serviciul de spionaj şi contraspionaj 
exterior al lerusalimului, ale cărui birouri se mai aflau în 
partea de nord a oraşului Tel Aviv. Agenţii săi îi urmăreau 
pe criminali prin toată lumea, reuşind să lichideze în 
decursul anilor zeci de activişti palestinieni în Paris, în Liban 
şi în Tunisia. 

Din 1995 însă, greutatea trecuse pe umerii organizaţiei 
Shin Beth, deoarece adversarii cei mai de temut se 
adunaseră în Teritoriile ocupate sau chiar în Israel. 

Dus pe gânduri, Abraham Dichter medita la cele 


10 


prezentate de directorul său de cabinet. Pariul pus de Ariei 
Şaron era riscant. Pentru reluarea negocierilor cu 
palestinienii, întrerupte o dată cu plecarea lui lehud Barak, 
noul prim-ministru îi cerea lui Yasser Arafat încetarea totală 
a violenţelor. Trebuiau oprite atentatele în Israel, acţiunile 
împotriva coloniştilor evrei, hărţuirea soldaţilor din Tsahal 
care vegheau la securitatea coloniilor evreieşti implantate 
în Teritoriile ocupate şi la frontierele Israelului. El considera 
că bătrânul lider palestinian avea puterea de a-şi controla 
trupele şi extremiştii. 

Partea proastă însă era că Arafat nu era dispus să-şi 
impună autoritatea decât dacă se reluau negocierile din 
punctul în care fuseseră întrerupte. El cerea sus şi tare ca 
să se respecte numeroasele concesiuni făcute de israelieni, 
pe care Ariei Şaron nu dorea să şi le asume. 

Situaţia părea blocată. Risca să izbucnească un nou val 
de sânge într-o nouă rundă de orori. Abraham Dichter nu 
reuşea să găsească o soluţie în această dilemă, oricât şi-ar 
fi muncit creierul. Cu toate acestea, Ariei Şaron părea senin. 
Şeful organizaţiei Shin Beth îşi dădu seama că în încăpere 
se aşternuse liniştea. li venise rândul lui să tragă 
concluziile. 

— Şlomo! i se adresă el unui bărbat masiv, cu trăsături 
necioplite, neîngrijit îmbrăcat, care era aşezat vizavi de el. 
Ce pui la cale? i 

— Mă gândesc la două sau trei variante. Incă nu m-am 
hotărât la care să mă opresc, spuse Şlomo Zamir cu glasul 
său tărăgănat. 

Zamir, supranumit Şlomo Hamisrah“ din cauza unei 
poveşti cu nişte şosete din cursul unei operaţiuni legate de 
războiul din Kippur, era de origine poloneză şi vorbea 
ebraica cu Un uşor accent idiş. In ciuda înfăţişării lui 
adormite, era unul dintre aşii din Shin Beth, un specialist în 
„electronica de luptă”. 

Era în fruntea unei unităţi secrete, asemenea lui Tsahal, 
denumită „Duvdevan””, care avea ca sarcină eliminarea 
fizică a teroriştilor celor mai periculoşi care se aflau în zona 


t Şlomo care pute (n.a.). 
5 Cireaşă (n.a.). 


11 


„A”, având la dispoziţie un impresionant arsenal de capcane 
electronice sofisticate, un grup de agenţi extrem de bine 
motivaţi şi cooperarea cu unităţile speciale din Tsahal. El 
era cel care exploata informaţiile culese de serviciul lui Ezra 
Patir. 

Şlomo Zamir avea un palmares extraordinar. Prima lui 
victimă fusese. În 1996. Un artificier din fruntea organizaţiei 
Hamas, numit Yahia Ayase, poreclit „inginerul”, pe care îl 
ucisese cu propriul lui telefon portabil, aranjat să explodeze 
la primul apel. 

Urmase apoi Tarek Şarif, un alt activist din Hamas, în 
luna noiembrie a aceluiaşi an, apoi fraţii Imad şi Abdel 
Awadal Klah, doi tipi care se ocupau cu plasarea bombelor. 
Ultimul lui caz era un activist din Tanzin, bănuit de atentate 
contra Tsahal. Se numea Hussein Abayat şi fusese omorât 
în maşina lui în noiembrie 2000 de un proiectil tras dintr-un 
elicopter israelian. Zamir nu obişnuia să vorbească despre 
cazurile sale decât strictul necesar cerut de superiorii săi! 
Militant în Likud, el era devotat cu trup şi suflet lui Ariei 
Şaron. 

— Mai sunt ceva întrebări? făcu Dichter privind pe cei de 
la masă. 

Văzând că nimeni nu vorbeşte, el se ridică în picioare. 

Intrunirea se terminase. Membrii asistenţei se risipiră pe 
culoar. În această clădire nouă, totul era încă strălucitor şi 
curat spre deosebire de vechea reşedinţă, plină de antene, 
ce se afla ceva mai departe, pe Ayalon Freeway. Intregul 
ansamblu era protejat de grilaje înalte, prevăzute cu alarme 
electronice ce le făceau practic invulnerabile. 

Şlomo Zamir cobori pe scări până la biroul său, situat cu 
un etaj mai jos. Aspectul biroului nu corespundea cu 
importanţa rolului său. Pe un panou, erau mai multe 
televizoare permanent în funcţiune pe canalele de ştiri 
israeliene, palestiniene, CNN şi, mai ales, pe Al Djezira, un 
nou post de televiziune ce emitea din Qatar şi putea fi 
recepționat în toată lumea arabă. 

Pe pereţi, mai erau câteva fotografii şi fanioane, precum 
şi hărţi de stat-major. Pe birou, tronau fotografia soţiei sale, 
Rivka, telefoanele şi câteva dosare. El începu să răsfoiască 


12 


dosarul primit de la Ezra Patir. Când ajunse la a treia 
pagină, simţi cum i se contractă stomacul. Reciti pasajul 
care îl tulburase. De teamă să nu comită vreo eroare, 
scoase din fişetul blindat o mapă roşie ce conţinea cele mai 
„delicate” probleme. După ce o consultă, avu certitudinea 
că nu s-a înşelat. Puse mapa roşie la loc în fişet. Era vădit 
îngrijorat. Intinse mâna spre pachetul de ţigări de pe birou, 
apoi o retrase. Se lăsase de fumat de şase luni, dar ţinea 
acest pachet la îndemână ca să-şi testeze voinţa. Alături se 
afla un obiect ciudat. Un câine făcut din sârmă de fier, 
îmbrăcat în plastic roşu, cu un aspect feroce. Şlomo începu 
să-i răsucească labele în toate direcţiile. Era. Distracţia sa 
favorită de când se lăsase de fumat. Asta îl ajuta să 
reflecteze. După un sfert de oră de „tortură”, el aranja la loc 
labele  martirizate, puse câinele la locul lui şi ridică 
receptorul de la linia protejată, folosită doar în situaţii 
speciale. Tonul însă nu venea! După ce încercă de trei ori, 
puse receptorul în furcă înjurând. Folosi apoi linia directă, 
neprotejată şi formă numărul de la lerusalim. Când i se 
răspunse, el spuse doar un singur cuvânt: 

— Hamisrah. 

Pe această linie de telefon neprotejată, nu îşi spunea 
niciodată adevăratul nume. Folosea un nume fals cunoscut 
doar de câţiva intimi. 

— S-a întâmplat ceva nou? întrebă interlocutorul său. 

— Avem un mare necaz cu Gog şi Magog, spuse Zamir cu 
o voce lipsită de inflexiuni. 


13 


Capitolul |. 


Polițistul palestinian, în ţinuta de luptă, înarmat cu o 
puşcă mitralieră Kalaşnikov, ridică bariera ce delimita 
partea de nord a fâşiei Gaza, făcându-i semn maiorului 
Marwan Rajub să treacă. Acesta pătrunse în viteză în no 
man's land ce separa fâşia Gaza de statul Israel. Nu-şi 
putea reprima un sentiment de repulsie la vederea 
foişoarelor de pază, cu imense ferestre panoramice, de 
3.60*, ce flancau acest check point din Erez. Aerul lor 
ameninţător amintea de filmele SF. 

In afară de foişoarele de pază mai erau câteva barăci în 
care se afla un detaşament israelian, o clădire de control 
pentru VIP-uri şi câteva posturi de observaţie căptuşite cu 
aparatură electronică, sârmă ghimpată şi locuri de parcare. 

La cinci metri mai încolo, maiorul Rajub opri maşina la 
primul post de control, păzit de soldaţi cu căşti, încorsetaţi 
în nişte veste antiglonţ, pline cu muniţie. Trei dintre ei 
stăteau pe o bancă, iar al patrulea era atent la maşina care 
se apropiase. După cea de a doua Intifada, arareori mai 
trecea cineva. Câţiva jurnalişti sau extrem de puţini 
palestinieni ce aveau autorizaţii speciale pentru a putea 
trece în Israel. Rajub opri maşina la zece metri distanţă de 
soldat şi opri motorul, având grijă să nu facă mişcări bruşte. 
Soldaţii din Tsahal erau nervoși şi apăsau repede pe trăgaci. 
In ochii lor, orice palestinian era un terorist potenţial. 

Nici un vehicul cu placa de înmatriculare verde 
palestiniană nu era autorizat să treacă prin check point, dar 
Range Rower-ul alb al lui Marwan Rajub avea o placă 
oficială cu cifrele roşii pe fond alb. 

Maiorul palestinian cobori din maşină şi se îndreptă către 
soldaţii israelieni. In afară de el nu se mai afla nimeni, iar 
asta făcea ca totul să i se pară şi mai sinistru. Rajub îi 
întinse sergentului o legitimaţie plastifiată de culoare roz, 


6 insurecție populară (n.a.). 


14 


cu fotografia lui, cu antetul Autorităţii palestiniene şi cu 
inscripţiile atât în arabă cât şi în ebraică. Era o legitimaţie 
de VIP 2. In acelaşi timp, el menţiona în limba engleză că 
numele său se află pe lista cu persoanele autorizate să intre 
în Israel. El vorbea zâmbind, cu un ton amical, aproape 
umil. Soldaţii erau imprevizibili. La cea mai uşoară bănuială, 
în ciuda documentelor legale, puteau trage. Sistemul 
legitimaţiilor VIP avea ca scop să-i separe pe cei „buni” de 
cei „răi”. 

Maiorul Marwan Rajub făcea parte din prima categorie. 
Distribuite unui număr redus de ofiţeri, aceste legitimaţii le 
permiteau să pătrundă în Israel fără să mai fie tracasaţi. 
Legitimaţiile de VIP 1 permiteau deţinătorilor să treacă în 
maşina lor, cu şofer şi cu arma din dotarea serviciului. 
Legitimaţia VIP 2 permitea trecerea numai cu maşina, iar 
cea de VIP 3, trecerea fără maşină. 

Marwan  Rajub, maior din Securitatea preventivă 
palestiniană, făcea parte din serviciul ce colaborase cu Shin 
Beth şi cu CIA la exterminarea extremiştilor din Hamas. El 
primise adesea agenţii CIA veniţi în Gaza după informaţii. 
Graţie cunoştinţelor sale de limbă engleză, putea îndeplini 
funcţia de ofiţer de legătură între serviciul său şi CIA. După 
ce îi examina legitimaţia şi-i găsi numele pe lista celor 
autorizaţi, soldatul israelian nu făcu nici un comentariu şi îi 
ordonă: 

— Trageţi maşina deasupra fosei. 

Marwan Rajub se urcă în maşina 4x4 şi o trase deasupra 
fosei unde putea fi examinată pe dedesubt. Cei trei soldaţi 
începură să o cerceteze cu atenţie, verificând toate locurile 
care ar fi putut servi ca ascunzători. Marwan Rajub aştepta 
liniştit privind către pământul de dincolo de barieră. Era 
grăbit să ajungă la Tel Aviv ca să scape de atmosfera 
apăsătoare din Gaza. Inainte de 1948, Gaza-City fusese 
doar o oază amărâtă, plantată în mijlocul unui ţinut 
deşertic, populat de câţiva beduini. Intre 1948 şi 1949, 
veniseră acolo două sute de mii de refugiaţi în urma 
victoriei noului stat evreu. De atunci au tot continuat să 
vină palestinieni, transformând acest teritoriu de 400 km? 
într-un ghetou în care se înghesuiau un milion două sute de 


15 


mii de palestinieni. Era singurul ghetou din lume cu vedere 
către mare, căci fâşia Gaza avea patruzeci de km de coastă. 

Din nefericire, această fâşie îngustă de pământ nu era 
rezervată numai palestinienilor! Cinci mii de colonişti 
israelieni ocupau 40% din teritoriu, incluzând jumătate din 
coastă, consumând 80% din totalul apei de băut, la 
adăpostul gardurilor de sârmă ghimpată şi protejaţi de sute 
de soldaţi evrei. 

În acest loc nefericit, plin de ranchiună şi mizerie umană, 
se instalaseră Yasser Arafat şi Autoritatea palestiniană. 
Acest fapt provocase o stare de euforie ce domnise câteva 
luni. Clădiri ultramoderne au răsărit ca ciupercile după 
ploaie şi s-a înmulţit numărul maşinilor de lux. Oamenii 
începuseră să spere din nou. Apoi totul se prăbuşi după a 
doua Intifada. Erau izolaţi de restul lumii, nu puteau merge 
în Israel ca să muncească. Erau victime fără speranţă, 
chinuite de nenumărate tracasări, obligate să tacă şi să-şi 
consume în tăcere frustrările. 

Maiorul Rasub aştepta cu bucurie să scape din acel 
infern. Fusese trimis de acolo la cererea şefului său, Jamal 
Nassiv, în urma acordului încheiat de acesta cu Jeff O'Reilly, 
şeful Centralei CIA din Tel Aviv. Trebuia să meargă 
săptămânal în Israel ca să transmită prin viu grai anumite 
informaţii confidenţiale în legătură cu gruparea Hamas. 
Desigur, avea acordul celor din Shin Beth. Rajub era convins 
că americanii împărțeau omologilor lor toate informaţiile 
primite. 

În fiecare joi seara, el pleca spre Tel Aviv, de unde se 
întorcea a doua zi seara cu maşina burduşită de produse 
israeliene ce lipseau din Gaza, printre care şi alcoolul. O 
cutie cu şampanie Taittinger se vindea cu trei sute de dolari 
sticla la tinerii cu bani din Gaza. 

— Puteţi trece, spuse soldatul după ce inspecția se 
termină. 

Marwan Rajub trebui să oprească maşina din nou la V/P 
lounge ca să arate iar legitimaţia şi paşaportul. In cele din 
urmă, trecu şi de ultima barieră. Se afla în Israel. El 
parcurse vreo sută de metri până să pătrundă pe şoseaua 
nr. 4, apoi se opri. Era momentul să folosească celularul de 


16 


pe reţeaua portocalie, care nu funcţiona în Gaza. El formă 
numărul cu mişcări febrile şi aşteptă cu inima strânsă. 

— Alo, răspunse o voce de femeie după al patrulea apel. 

— Nona? 

— Dal! 

— Sunt eu, Marwan. Tocmai am trecut de Erez! 

— Marwan. That's a good news. You're coming to Tel 
Aviv? 

Glasul melodios al rusoaicei call-girl făcu să clocotească 
sângele în venele palestinianului care îşi uită toate 
necazurile. Viaţa în Gaza era lipsită de orice fun“. 

Din cauza fanatismului de acolo, era interzisă vânzarea 
băuturilor alcoolice. In faţa unicului hotel unde se mai putea 
bea ceva, staţiona o maşină blindată, după ce nişte bărboşi 
islamişti dăduseră foc unui alt hotel. Cât despre sex, erau şi 
colo câteva call-giri” egiptence, aduse de beduini în mod 
clandestin, dar erau grase şi molâi. In plus, în Gaza, toată 
lumea era atentă, iar Rajub trebuia să se păzească. Inamicii 
lui din Hamas abia aşteptau să-l facă de râs în mod public. 
Soţia lui stătea mai mult închisă în apartamentul aflat în 
aceeaşi clădire în care locuia şi şeful său. Era o construcţie 
modernă de pe Al Qods Street situată la câţiva paşi de 
campusul lui Yasser Arafat. 

— Desigur că vin, făcu el. Sper să cinăm împreună. Voi fi 
acolo pe la ora şapte, inch Allah. 

— La Sheraton? 

— Bineînţeles. 

Hotelul Sheraton se afla pe Hayarkon Street, în 
apropierea Ambasadei Americane, unde avea loc întâlnirea 
de a doua zi. 

— O.K., spuse llona, voi fi acolo la ora şapte şi jumătate. 
Ciao. 

Marwan Rajub închise telefonul şi porni motorul. Era deja 
în altă lume. Cu Ilona, viaţa era cu totul alta. În zilele cele 
mai bune, făcea dragoste şi de trei ori cu ea în timpul unui 
sejur pentru suma de cinci sute de dolari! Era o femeie 


7 Marwan, ce veste bună. Vii în Tel Aviv? (n.a.). 
8 Distracţie (n.a.). 
? Prostituată de lux, care putea fi chemată prin telefon (n.t.). 


17 


extrem de docilă, destul de inventivă, care îl mulțumea 
perfect. Era ca regina din Saba. Rajub îşi simţi palmele 
umede. Se uită la ceasul Breitling Chronomat, un suvenir 
din Europa. Era ora cinci. Avea suficient timp ca să ajungă 
la Tel Aviv, aflat la o distanţă de doar o sută de kilometri. 

El aprinse farurile. În Israel, farurile trebuiau aprinse şi în 
timpul zilei. 

Işi puse centura de siguranţă şi începu să se gândească 
la întâlnirea cu llona. 

x 
x x 


Strada Ben Yehuda era blocată din cauza unor lucrări şi 
nu se putea rula decât pe o singură bandă către Dizengoff, 
un fel de Champs-Elysees din Tel Aviv. Rajub clocotea de 
furie, în ambuteiajul care îi bloca drumul. Era deja ora şase 
şi jumătate! Fusese oprit deja de echipajele de poliţie, 
intrigate de maşina cu placă palestiniană şi pierduse o 
jumătate de oră cu ele. 

In cele din urmă, coti pe Hayarkon Street. Traficul era în 
continuare îngrozitor. Respiră uşurat când intră în 
parchingul subteran al hotelului Sheraton, unde un paznic îi 
aruncă o privire bănuitoare. 

Cu geanta de voiaj şi cu geanta diplomatică, Marwan 
Rajub se îndreptă către recepţie, orbit de luminile şi 
animația ce domneau în holul hotelului. Era obişnuit să 
hoinărească prin galeria cu magazine de lux, plină cu 
minunăţii de negăsit în fâşia Gaza. De acolo îşi procurase o 
parte din mobilierul Art Deco cu care îşi decorase 
apartamentul. Totul era cu semnătura parizianului Claude 
Dalle. Acum însă, nu mai avea timp de pierdut. 
Recepţionerul îi adresă un zâmbet complice urându-i bun 
venit. El îi procurase numărul de telefon al Nonei, contra 
sumei de două sute de dolari, cu trei luni în urmă. Marwan 
Rajub nu îşi făcea nici un fel de iluzii în privinţa rusoaicei. 
Era convins că este controlată de Shin Beth, dar prea puţin 
îi păsa de asta. Cum se văzu în camera sa, se dezbrăcă şi 
intră sub duş. Proaspăt parfumat, se privi în oglindă. 
Imaginea din oglindă era mai mult decât satisfăcătoare. Cu 
umerii laţi, pieptul acoperit de un păr negru şi sexul groş 


18 


atârnând între coapsele solide. Se considera un tip sexy. Îşi 
puse un slip de mătase, o cămaşă şi un pantalon. Apoi se 
repezi la minibar de unde scoase două sticluţe cu Defender 
Very Special Reserve, pe care le goli pe nerăsuflate. In 
minibarurile din Gaza se găsea doar apă minerală şi băuturi 
soft. Făcu o rezervare la Keren, un restaurant elegant din 
sudul oraşului, când cineva sună la uşă. 

Marwan se repezi să deschidă uşa cu sufletul la gură. 
Ilona era cu mult mai strălucitoare în carne şi oase. Purta o 
rochie neagră, simplă, perfect mulată pe bustul plin, iar 
părul blond îi cădea în cascade aurii pe umeri. Cu gura ei de 
un roşu agresiv şi cu ochii cenuşii-albaştri, avea un aer 
semeţ, un amestec de indolenţă şi tupeu de târfă, 
asemenea. Unei prințese care se pregăteşte să se culce cu 
rândaşul de la cai. 

Marwan Rajub o privi din cap până-n picioare cu ochi 
lacomi. Picioarele lungi şi fine, în ciorapi negri, îl fascinau. 
Aşa ceva nu se putea vedea în Gaza. Ilona îşi aruncă 
poşeta_ într-un fotoliu şi întrebă cu o voce căutată: 

— Imi oferi ceva de băut? Există şampanie pe aici? 

— Da, sigur că da! făcu Marwan ca picat din cer. 

El se repezi la minibar, mângâind în trecere crupa tinerei 
prostituate, în semn de bun venit. Simţea cum îi clocoteşte 
sângele în artere. Restaurantul îi apăru ca o formalitate 
inutilă. In timp ce se chinuia să deschidă o sticlă de 
Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanes 1995, 
încercă să-şi ascundă sexul ce începuse să aibă o viaţa 
independentă, Ilona se instala pe o canapea micuță, picior 
peste picior, descoperind coapsele lungi şi fuselate. 

Marwan Rajub se aşeză lângă ea şi îi întinse o cupă cu 
şampanie. 

— Ce frumoasă eşti! Suspină el cu ochii ieşiţi din orbite. 
Sexul său, comprimat în pantalonul strâmt, începea să-l 
doară, Ilona adulmecă băutura efervescentă şi întrebă cu 
indiferenţă: 

— Cum merg lucrurile în Gaza? 

— Prost, oftă palestinianul punând o mână pe piciorul fin. 

Acest contact prilejui o creştere considerabilă în volum a 
bietului său membru. Mai avea niţel şi exploda. 


19 


— Ce trist este! făcu llona, pe care o durea în cot de 
Gaza. 

Dacă făcea pe târfa în Tel Aviv, era ca să-şi poată plăti 
studiile costisitoare la Gemmology Institute din Carisberg, 
California. După aceea ar fi putut să-şi deschidă un magazin 
cu bijuterii şi să-şi găsească un soţ. Cu ochii aţintiţi în gol, 
Marwan îi masa coapsa ridicând marginea rochiei din ce în 
ce mai sus până descoperi pielea goală de deasupra 
ciorapului. El începu să respire ca o focă, simțind că se 
apropie de centrul dorinţei sale. Ilona întoarse capul spre 
el, privind protuberanta ce se dezvolta văzând cu ochii. 

— La spune, mi se pare că nu ai mai făcut dragoste de 
multă vreme, remarcă ea. 

— De când ne-am întâlnit ultima oară, spuse bărbatul 
strângându-i un sân în palmă. 

Ilona avea sâni grei şi tari şi purta un sutien de târfă din 
care ieşeau afară sfârcurile. Era o şmecherie a breslei din 
care făcea parte, ce se bucura întotdeauna de un mare 
succes. Contactul cu sânul ei îl dădu gata pe Marwan. 
Cealaltă mână plonja între picioarele llonei şi atinse 
țesătura mătăsoasă a unui slip. Palestinianul scoase un 
sunet de lup înfometat. Era deja prea mult pentru el. 

— Unde vom mânca? întrebă târfuliţa rămasă indiferentă 
în faţa acestui semn de afecţiune. 

— La Keren, răspunse Rajub cu vocea gâtuită. Dar nu 
chiar imediat. 

Murea de poftă să o aibă. Pentru Ilona, clientul era rege, 
iar dorinţele lui, ordine. Aşa că îi deschise fermoarul cu o 
mână molatecă, apoi, cu un gest de infirmieră, eliberă din 
închisoare sexul palestinianului şi îl strânse în mână. 
Marwan simţi că pluteşte. Cu ochii închişi de plăcere, el uită 
să mai frământe sânul rusoaicei, Ilona contemplă ca un 
entomolog membrul învârtoşat. In starea în care se afla 
bărbatul, ar fi putut cu uşurinţă să-i mai stoarcă nişte 
bănuţi. După ce îşi dădu peste spate pletele blonde, ea goli 
cupa de şampanie ca să-şi facă curaj, apoi se aplecă 
deasupra bestiei cu o fervoare bine trucată. Fătuca îşi 
cunoştea bine meseria. Marwan Rajub savura deliciile 
momentului cu ochii închişi, uitând de lumea din jur. Aceste 


20 


delicii erau necunoscute la el în Gaza. Când simţi că avea să 
explodeze, o trase pe fată de păr şi se smulse din gura ei. 

— Hai, vreau să te am, mormăi el. 

Ascultătoare, Ilona scoase un prezervativ din poşetă şi 
cu mişcări rapide, îl puse unde trebuia. 

— Unde vrei să o facem? îl întrebă ea pe Rajub. 

După ce scăpă de haine, acesta o luă de mână şi o trase 
lângă fereastra imensă ce dădea către mare. Rusoaica se 
sprijini cu palmele de geam, cu spatele întors la palestinian. 
Acesta, bine pârguit, o penetra dintr-o singură mişcare, cu 
forţă. Tânăra scoase un țipăt involuntar. Senzaţia nu era 
deloc dezagreabilă. Bine înfipt pe picioarele desfăcute, cu 
mâinile pe şoldurile femeii şi cu privirea către mare, 
Marwan începu să-i sondeze adâncurile respirând din ce în 
ce mai repede. 

— Îți place? o întrebă el răguşit. 

— O, este minunat de bine. Ştii să o face al naibii de bine, 
răspunse llona cu detaşare în glas. 

Asta făcea parte din prestaţia ei. Trebuia să pună în 
valoare ego-ul partenerului. De altfel, Marwan era un amant 
bun. Acum îi veni în minte altceva. Se retrase şi o întoarse 
cu faţa către el. In acest moment, fata începu să manifeste 
un oarecare interes. Il cuprinse pe după gât ca să nu se 
răzgândească prea repede şi îi şopti la ureche: 

— O, ce bine este aşa! Ce senzaţie grozavă să te simt în 
mine! 

De astă dată, llona participă în mod activ la partida de 
sex. Plăcerea o străbătu şi o înfiora ca o descărcare 
electrică, transmisă imediat şi lui Rajub care juisa imediat. 
Nesătul însă, ca un copil aşezat în faţa unei mese pline cu 
prăjituri, el avea chef de zbenguială. Nu voia să piardă nici o 
plăcere, llona se supuse fanteziilor sale fără prea mare 
chef, pentru că i se făcuse foame. 

— Când mergem la masă? îl întrebă ea cu primul prilej. 

— Îndată, îndată! o asigură Rajub ceva mai potolit, 
înainte să iasă din cameră, Ilona îşi mai umplu o dată cupa 
cu şampanie, pe care o bău pe nerăsuflate. Nu-i plăcea 
risipa. 

x 


21 


* * 


Marwan Rajub cobora acum pe Eilat Street după ce 
rătăcise de mai multe ori prin labirintul străduţelor cu sens 
unic din acel cartier sinistru, pustiu seara. Ar fi trebuit să 
anunţe la restaurant că vor întârzia, llona dorise să facă un 
duş şi să-şi refacă machiajul înainte de a pleca. 

— Am ajuns! exclamă Rajub. 

Intrarea în restaurantul Keren se afla pe o străduţă ce 
tăia Eilat Street. El lăsă maşina într-o grădină, alături de 
câteva Mercedes-uri, în faţa unui imobil abandonat, cu 
ferestre sparte. 

Restaurantul Keren era locul predilect al mafioţilor din Tel 
Aviv. Ilona cobori din maşină cu graţia unei prințese. 
Marwan o învălui într-o privire arzătoare. Imediat după cină 
voia să continue distracţia. Ziua următoare avea să fie cu 
totul altfel. Întâlnirea de la CIA începea în zori şi dura până 
la prânz. Americanii obişnuiau să-l preseze ca pe o lămâie. 
Erau obsedaţi de Hamas. După convorbiri, îl vor invita la 
masă, după care urma turul după cumpărături şi 
întoarcerea acasă. Acolo era luat în primire de colonelul 
Nassiv pentru care trebuia să pregătească o sticlă cu 
Defender „vechi de cinci ani” şi una cu coniac Otard XO. 
Palestinianul o conduse pe llona la primul etaj al clădirii 
unde era restaurantul. 

— Mi-e foame, spuse femeia. 

Când nu era invitată la masă de clienţi, ea mânca doar 
legume şi iaurt ca să-şi menţină silueta. Preţurile erau 
nebuneşti, iar calitatea mâncării, mediocră. Cei doi nu 
aveau prea multe de vorbit în afară de obişnuitele 
banalităţi, Ilona abia aştepta să se întoarcă în camera ei din 
Basel Street pentru o odihnă bine meritată, iar Marwan se 
întreba dacă va reuşi în cele din urmă să o sodomizeze. Era 
un vechi vis al lui din adolescenţă. Exerciţiul amoros nu-i 
epuizase forţele. Chiar în timpul mesei ar fi vrut să-i 
mângâie sânii minunaţi. Ca să nu întreacă măsura, Rajub îşi 
propuse să se gândească la ziua următoare. Printre 
informaţiile pe care le aducea americanilor existau 
întotdeauna câteva „incendiare”. Dacă cei din Hamas ar fi 
descoperit ce le comunica el americanilor, l-ar fi trimis 


22 


imediat la cimitir. În Gaza atmosfera nu era deloc propice 
colaborării... 

El încercă să alunge gândurile neplăcute mângâind 
piciorul llonei pe sub masă. 

— Ai terminat? o întrebă el. 

Ilona îl privi ironic. 

— Ţi s-a făcut somn? 

El nu îndrăzni să-i mărturisească intenţiile sale. Ceru nota 
de plată, lăsând neatins desertul plătit cu bani grei. 
Palestinienii nu aveau încă propriile lor monede, aşa că 
foloseau tot banii israelienilor. El plăti şase sute de şekeli 
ignorând faptul că în schimbul unei asemenea sume ar fi 
avut dreptul la o masă de trei stele. 

Ilona merse la toaletă, iar el cobori primul în grădina 
unde lăsase maşina. Cu ochii deschişi visa deja la cea de a 
doua partidă de sex ce îl aştepta la hotelul Sheraton. Viaţa 
era frumoasă. Pierdut în gândurile sale, abia zări o siluetă 
furişându-se printre maşinile parcate afară. Un bărbat 
venea către el. Era deja prea târziu când zări arma 
îndreptată spre el. Pulsul îi crescu ameţitor. Duse mâna la 
brâu după micuțul revolver, dar îşi aminti că nu-l are. În 
Israel era interzisă intrarea cu arme. 

Văzu cum braţul înarmat se ridică şi înţelese că bărbatul 
va trage. Era un bărbat tânăr, cu părul aproape ras. Auzi 
detonaţia şi simţi un şoc. La început nu-l duru nimic, dar 
picioarele i se tăiară sub greutatea corpului. Căzu la pământ 
şi durerea îl invada brusc. Apoi simţi un şoc surd în cap şi 
totul se întunecă. 

In picioare, lângă el, necunoscutul tocmai îi trăsese un 
glonţ în cap, cu un gest natural, aproape neglijent, apoi se 
îndepărtă şi dispăru în întuneric. 


23 


Capitolul II. 


Prin ferestrele groase şi blindate ale sălii de mese din 
Ambasada Americană, ce dădeau înspre plajele cele mai 
frecventate din Tel Aviv, se zăreau apele Mediteranei ce 
scânteiau în razele soarelui, ca într-o carte poştală. Malko ar 
fi putut crede că este într-unui din palatele vecinilor săi 
dacă ar fi lipsit puşcaşii marini cu uniformele lor, muţi ca 
nişte peşti, care asigurau serviciul la acest dejun cu Jeff 
O'Reilly, noul şef al Centralei CIA din Israel. 

— Cum vi se pare acest Laville Haut-Brion? îl întrebă 
americanul. Este o producţie 1989. 

— Pur şi simplu, minunat! mărturisi Malko. Ar trebui să 
fiţi oenolog!! 

Jeff O'Reilly surâse flatat. Semăna cu un profesor 
Universitar, cu părul pieptănat pe spate, chipul fin şi 
prelung, ochii scânteietori de inteligenţă, barba bine tăiată 
şi vesta din tweed, un pic uzată. De fapt, asta fusese 
profesia sa înainte de a intra în CIA în calitate de analist. 
Era specialist în problemele Orientului Mijlociu şi venise la 
Tel Aviv numai de câteva săptămâni. După atmosfera calmă 
din Georgetown”, era obligat acum să se deplaseze într-un 
jeep blindat, escortat de două maşini şi locuia într-un bloc 
păzit mai ceva ca Fort Knox. Agenţi din Shin Beth îmbrăcaţi 
în civil mergeau în faţa ambasadei în permanenţă. Cele 
două clădiri nou-nouţe ale ambasadei erau plasate între 
Operă şi un grup de hoteluri de lux în mijlocul cartierului 
turistic din Tel Aviv. De pe terasa biroului său, se puteau 
număra turiştii de pe plaja din faţă. Malko savura gustul 
vinului Laville Haut-Brion. Era plăcut să aibă de-a face cu un 
şef de agenţie civilizat.... Jeff O'Reilly fusese marcat de 
trecerea lui prin Franţa. Îl primise pe Malko cu mare fast. Pe 
masă se afla un număr impresionant de mâncăruri de 
peşte, însoţite de inevitabilele salate orientale. 


10 Specialist în vinuri (n.t.). 
11 Cartier rezidenţial din Washington D.C. (n.a.). 


24 


Era o vreme splendidă, însorită. Lui Malko îi veni în minte 
un slogan: „O insulă de frumuseţe într-un ocean de 
mizerie”... Blindată, dotată cu mijloacele tehnice de ultimă 
oră, ambasada semăna cu un portavion ancorat în Tel Aviv. 
Graţie poziţiei de pe ţărmul mării, recepţionarea realizată 
cu ajutorul sutelor de antene satelit era perfectă... 

Cu toate acestea, în ciuda sentimentului de securitate, lui 
Malko îi veni în gând imaginea unei alte ambasade, tot de 
pe ţărmul Mediteranei, cea de la Beirut, care fusese 
complet distrusă, în urma unui atentat atribuit formaţiunii 
Hezbollah, în urmă cu cincisprezece ani. Acum nu se mai 
putea întâmpla aşa ceva. Jeff O'Reilly puse paharul pe masă 
şi spuse zâmbind: 

— V-aţi întrebat de ce v-am chemat aici? 

— A trecut multă vreme de când nu-mi mai pun vreo 
întrebare, răspunse Malko întorcându-i zâmbetul. 

Şi de astă dată, şeful Centralei CIA din Viena îl smulsese 
din castelul Liezen fără să-i dea prea multe explicaţii. li 
ceruse să vină la Tel Aviv cât mai repede cu putinţă... Malko 
nu ezitase nici o clipă. In Austria era o vreme oribilă, iar 
Alexandra plecase la o partidă de schi în Valea Arlberg, 
însoţită de nişte indivizi musculoşi care evoluau pe pistele 
de schi cu graţia unor balerini. În plus, începuseră să-i 
sosească facturile pentru întreţinerea castelului pentru 
iarna ce începea să sosească. Ignora total motivul pentru 
care se afla aici. Nici nu îşi închiriase o maşină de la Ben 
Gurion Airport, folosind un taxi ca să vină în Tel Aviv, unde 
se instala într-un hotel de lângă ambasadă, la Yamout Park 
Plaza. Apropierea de ambasadă era singurul lui avantaj. Era 
curios să afle dacă fusese reperat de Shin Beth. Ştia că 
israelienii erau nişte maeştrii în arta contraspionajului, 
fiecare nou-sosit fiind bine puricat. Serviciile de informaţii 
din Israel ştiau că este şef de misiune în CIA. Era clar că nu 
venise aici în scop turistica După închiderea Teritoriilor 
autonome, turismul primise o lovitură grea, fiind menţinut 
datorită unui număr restrâns de japonezi. Bethlemul, 
interzis pentru străini, devenise un fel de oraş-fantomă. 
Desigur că în Shin Beth se întrebau cu toţii ce căuta el 
acolo, în Tel Aviv... 


25 


— Cred că cunoaşteţi bine regiunea, remarcă americanul 
cu vocea sa blândă. D.0.!? mi-a comunicat deja câteva 
elemente din dosarul dumneavoastră. 

Malko dădu un răspuns evaziv, plin de modestie: 

— Eu ştiu că dumneavoastră sunteţi un expert în 
problemele Orientului Mijlociu. 

Jeff O'Reilly zâmbi în barbă. 

— Pe hârtie doar. Numai pe hârtie. 

Avea obiceiul să repete anumite fraze ca şi cum ar fi avut 
să se convingă singur de cele spuse. Malko privi pereţii 
luminoşi sobri, parchetul ceruit şi masa lungă. Era clar că 
CIA evoluase. El lansă la întâmplare: 

— Trebuie să fie un post foarte agreabil aici. Cred că 
agenţia colaborează bine cu israelienii. 

— Şi cu palestinienii, sublinie imediat Jeff O'Reilly. L-am 
întâlnit pentru prima oară la o reuniune ce a avut loc la 
Cairo în 7 ianuarie anul trecut, pe generalul Atep El 
Husseini, şeful serviciului principal din Mukhabarat. Mi s-a 
părut că este un excelent profesionist. La fel ca şi Abraham 
Dichter, şeful lui Shin Beth. 

Malko se feri să-i amintească faptul că acea întâlnire se 
terminase cu un eşec total... Nimeni nu dorise să 
coopereze. Dorința americanilor de a colabora cu 
palestinienii se lovise de o reticenţă totală din partea părţii 
israelite. Cele două servicii schimbau practic toate 
informaţiile între ele, având aceeaşi dorinţă comună: 
eliminarea extremiştilor islamişti. Acesta era şi dorinţa lui 
Yasser Arafat, ameninţat în autoritatea sa. 

Jeff O'Reilly continuă: 

— Contrar aparenţelor, mă aflu aici într-o situaţie extrem 
de delicată. 

— De ce? 

— Pentru că suntem destul de mult angajaţi pe teren, în 
Gaza. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Suntem foarte implicați în acţiunile Securității 
palestiniene ce are ca scop eliminarea grupurilor militare 
Hamas şi Djihad, aşa cum s-a prevăzut în acordurile secrete 


12 Diviziunea Operaţiuni (n.a.). 


26 


încheiate la Oslo. Directorul nostru, George Tenet, a venit 
de unsprezece ori în zonă! Echipele predecesorului meu 
erau prezente tot timpul în Gaza, la sediul Securităţii 
preventive. Lucrurile însă s-au cam deteriorat. Anumiți 
agenţi de-ai noştri s-au implicat cam mult. Au ajuns să 
participe chiar la interogatoriile la care au fost supuşi 
militanţii din Hamas... 

— Presupun că nu erau nişte întâlniri între gentlemani... 
Jeff O'Reilly se strâmbă dezgustat. 

— Just disgusting!” 

— Agenţia nu şi-a revizuit poziţia? întrebă Malko. 

— În clipa când mi-am luat postul în primire, am dat 
instrucţiuni foarte stricte, pentru a evita eventualele 
probleme. Normal, rezultatele operaţiunilor din perioada 
aceea nu au rămas fără efect. Securitatea preventivă şi 
Shin Beth au anihilat o mulţime de terorişti. Ulterior situaţia 
a început să se degradeze. De la 28 septembrie, data la 
care a demarat Intifada Al-Aqsa, relaţiile dintre palestinieni 
şi israelieni continuă să se deterioreze. Represiunea brutală 
din partea armatei Tsahal a provocat o ripostă la fel de dură 
ce continuă încă. Yasser Arafat a intervenit eliberând din 
închisoare militanţii din Hamas, arestaţi de Securitatea 
preventivă. Şeful Securităţii, colonelul Jamal Nassiv, ne-a 
interzis în mod oficial sejurul în Gaza. El ne-a acuzat de 
trădare, de faptul că am comunicat celor din Shin Beth 
toate informaţiile primite de la ei. Nassiv este extrem de 
pornit împotriva israelienilor. 

— Este cumva fondată această pornire? 

— In parte, da, mărturisi O'Reilly după ce puşcaşii marini 
se îndepărtară de masă, lăsându-i să-şi bea cafelele. 

— Predecesorul meu, Steve Moscovici, continuă el, avea 
o simpatie specială pentru israelieni. La fel cu consilierii lui 
Bill Clinton. Palestinienii şi-au dat repede seama că lucrurile 
se dezechilibrează şi ne-au îndepărtat imediat. Când am 
sosit eu aici, am întâmpinat probleme cu cei din Shin Beth 
care se comportau la noi ca la ei acasă. Am fost obligat să 
pun lucrurile la locul lor. Obiectivul Agenţiei noastre în 
regiune nu este de a stabili pacea între palestinieni şi 


13 Dezgustător! (n.a.). 


27 


israelieni, ci de a lupta contra terorismului. Aşadar, trebuie 
să-l ajutăm pe Arafat să ia măsurile pozitive în acest sens. 
Israelienii au tendinţa să ne transforme în uneltele lor. 

— Cum este situaţia în momentul de faţă? 

Malko era impresionat de obiectivitatea lui Jeff O'Reilly. 
Era un om deosebit de cultivat, inteligent şi lucid. 

— Foarte proastă, mărturisi şeful centralei. Şi de o parte 
şi de cealaltă, relaţiile au fost diminuate, în ciuda 
încercărilor noastre de a ţine contactul cu omologii noştri 
din Shin Beth, dar şi cu palestinienii. Cu cât situaţia se 
deteriorează mai mult, cu atât este mai necesar să fim pe 
postul de „honest broker'*”. 

— Atunci, de ce merg lucrurile atât de prost? 

— Inainte de a răspunde, Jeff O'Reilly se sculă de la masă 
ca să ia o sticlă de coniac Otard XO şi două pahare. El 
umplu paharele, apăsă pe un buton ce aprinse un 
semnalizator roşu în exteriorul sălii de mese, apoi se 
întoarse spre Malko şi spuse: 

— De vină este Şaron! De o lună a fost numit prim- 
ministru şi situaţia se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Este ca un 
dinozaur care crede că va rezolva totul prin forţă. Ca în 
epoca de piatră. Pentru ca să fie ales, a promis evreilor 
pacea şi securitatea. Cum nu poate să-şi îndeplinească 
promisiunea,  înmulţeşte amenințărilor şi provocările. 
Ameninţă că Tsahal vă pătrunde în zona „A” şi ascultă cu 
îngăduinţă la cele spuse de miniştrii săi, printre care şi 
Rehavam Zeevi, care îl sfătuiesc să execute raiduri de 
represalii cu elicoptere şi să îngrădească libertăţile 
palestinienilor ce trăiesc în Teritoriile autonome. Acum, de 
pildă, relansează implantarea de noi colonii evreieşti în 
Cisiordania! 

— Dar nici palestinienii nu umblă cu mănuşi, remarcă 
Malko. 

— Exact, recunoscu americanul adulmecând coniacul. 
Atacurile îndreptate împotriva coloniilor se înmulţesc şi 
aproape în fiecare zi se interceptează câte o maşină 
capcană sau un kamikaze din Hamas sau Israel. Acum, 
activiştii palestinieni bombardează chibuţurile evreieşti din 


14 intermediar de bună credinţă (n.a.). 


28 


Gaza! Palestinienii s-au dezlănţuit copleşiţi de frustrare. 
Ariei Şaron se află într-un mare impas. El îl acuză pe Yasser 
Arafat că este responsabil pentru toată violenţa. Toată 
lumea stă cu sufletul la gură pentru că nu se aşteaptă la 
nimic bun. 

Ca să-şi mai ridice moralul, O'Reilly îşi înmuie buzele în 
coniac păstrând o linişte religioasă timp de câteva secunde. 
Copleşit de acest tablou apocaliptic, Malko îndrăzni să 
întrebe: 

— De ce a cerut agenţia să vin eu aici? Există agenţii cu 
mult mai importante în cadrul companiei. 

Jeff O'Reilly puse pe masă balonaşul de cristal. 

— Eu am fost cel ce a cerut să veniţi aici, zise el. Am 
studiat backround-ul dumneavoastră şi am decis că sunteţi 
omul potrivit. Palestinienii se tem ca de ciumă de oamenii 
noştri care au prea multe legături cu Shin Beth. Eu însumi 
nu sunt absolut sigur de loialitatea lor, vizavi de agenţie, 
atunci când sunt la mijloc interese israeliene. 

Brusc, O'Reilly părea mai profesor ca oricând. Era 
întruchiparea dreptăţii: 

— Ce aşteptaţi din partea mea? 

Americanul ridică privirea, mângâindu-şi barba cu un 
gest maşinal. Apoi, după o privire îndreptată către uşă, îi 
spuse: 

— V-am spus deja că toată lumea a devenit nervoasă, 
neliniştită. Misiunea mea aici este să anticipez catastrofele. 
Noul nostru preşedinte vrea să evităm amestecul brutal în 
ciorba asta orientală. Or, de câtva timp, am observat 
diferite incidente care mă intrigă. In aparenţă nu sunt 
legate între ele, dar aş vrea să fiu sigur de, asta. Nu aş vrea 
ca o bombă să-mi explodeze în faţă. 

— Dar nu vă lipsesc oamenii necesari ca să faceţi o 
anchetă, remarcă Malko. 

— Într-adevăr, recunoscu americanul. Prefer însă să fac 
apel la cineva din afară din motive pe care vi le voi arăta 
imediat. 

Din nou bău o gură de coniac. Părea că simte nevoia. 

— Aşadar, despre ce este vorba? 

— In ciuda răcirii relaţiilor noastre cu palestinienii, avem 


29 


încă contact cu ei, după cum v-am mai spus. Săptămânal, 
unul dintre adjuncţii lui Jamal Nassiv, şeful Securităţii 
preventive, vine aici pentru un „debriefing” al situaţiei. Este 
vorba de maiorul Marwan Rajub. Trebuia să vină acum 
cincisprezece zile. Vineri dimineaţă, ziua în care aveam 
întâlnirea, am fost prevenit de cei din Shin Beth că a fost 
ucis în ajun la ieşirea dintr-un restaurant unde cinase cu o 
call-girl de origine rusă cu care se întâlnea ori de câte ori 
venea aici. Bineînţeles, am dorit să aflu mai mult. Am vrut 
să o găsesc pe fată, o anume Ilona Sevcenko. A fost însă 
Imposibil! Imediat după asasinat, fata a fost interogată şi 
reţinută de poliţia din Tel Aviv. Când au descoperit că a 
intrat în Israel în mod clandestin, autorităţile au expulzat-o 
imediat în Rusia. 

— Aşa se obişnuieşte? 

Americanul ridică din umeri. 

— In Tel Aviv sunt sute de prostituate de origine rusă. 
Arareori însă sunt expulzate. Şeful poliţiei, Sedbon, mi-a 
spus că fata vorbise şi le spusese că ucigaşul era prietenul 
ei, un israelian pe nume Ziv Mamorot, de douăzeci şi şase 
de ani, ce ieşise din închisoare în urmă cu patru zile. Acesta 
l-ar fi ucis pe Rajub de teamă ca fata va refuza să plece cu 
el în Gaza. 

— A fost găsit acest Ziv Mamorot? 

— Da. Două zile mai târziu, a fost împuşcat în plină 
stradă, în faţa centrului comercial Kyriat Obe, de către doi 
motociclişti cu cagule. Intrebat la telefon, Sedbon a spus că 
treaba asta semăna mai degrabă cu o răfuială între 
„pimps” 1. Ancheta se opreşte aici. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am dat până la urmă de Ilona Sevcenko într-o staţie 
din Moscova, ajutaţi de F.B.I. Când a fost interogată, părea 
căzută din nori la auzul versiunii poliţiei israeliene. 
Niciodată nu fusese vorba să plece în Gaza şi, mai ales, nu 
auzise de Ziv Mamorov. După asasinarea lui Rajub, a fost 
luată în primire de doi tipi e are spuneau că sunt poliţişti. 
Aceştia nu s-au mai despărţit de ea până în clipa în care s-a 
urcat în avionul ce o ducea la Moscova. 


15 Proxeneţi (n.t.). 


30 


— Erau din Shin Beth? 

— Mi se pare evident acest lucru. De altfel, fata a şi 
declarat agenţilor FBI de la Moscova că după fiecare 
întâlnire cu Marwan Rajub, era contactată şi interogată de 
doi poliţişti care spuneau că sunt dintr-un serviciu de 
securitate. Atunci am făcut o mică anchetă. Am descoperit 
că Ilona fusese trimisă la Marwan Rajub prin intermediul 
unuia din recepţionerii hotelului Sheraton, cunoscut ca 
informator al Shin Beth. 

— Până aici, totul este perfect clasic, zise Malko. Care 
este concluzia dumneavoastră? 

Jeff O'Relly îşi mângâie din nou barba. 

— Este vorba de un asasinat aranjat. Acel Ziv Mamorot a 
fost „teleghidat”. Este adevărat că tocmai ieşise din 
închisoare, l-au promis probabil ceva. Era în libertate 
provizorie şi nu avea cum să-l cunoască pe Rajub. A fost pur 
şi simplu un ucigaş plătit. 

— De Shin Beth? 

— Nu mi se pare deloc imposibil. 

— Din ce motiv? Shin Beth avea ceva împotriva lui Rajub? 

— Nu cred asta, zise americanul. Acesta venea în mod 
frecvent în Israel. Ar fi putut să-l aresteze în mod legal. De 
altfel, trecutul lui era „curăţat”. Locuise întotdeauna în Gaza 
şi nu intrase niciodată în contact cu teroriştii. Fusese un 
ofiţer zabt kadiya!* al Securităţii preventive înainte de a fi 
înaintat în grad. 

— Atunci de ce a fost ucis? 

Jeff O'Reilly ridică privirea albastră către Malko. 

— Părerea mea este că a fost ucis ca să nu poată 
transmite o informaţie stânjenitoare pentru israelieni. 

— Nu este vorba de un mesaj adresat mai degrabă 
dumneavoastră?  sugeră Malko făcând pe avocatul 
diavolului. In acest fel, vă arată că nu agreează contactul 
dumneavoastră cu palestinienii. 

Jef O'Reilly se strâmbă. 

Ofiţer de tratative (n.a.). 

— Nu, nu cred asta. Contactele acestea le sunt utile. Eu 
aveam întâlnire vineri dimineaţă la ora opt cu Marwan 


16 Ofiţer de tratative (n.a.). 


31 


Rajub. El a fost omorât joi seară la orele zece şi jumătate. 

— Este ciudat, recunoscu Malko. 

— Sunt din ce în ce mai convins că israelienii m-au minţit. 
Superintendentul Sedbon a făcut acest lucru din ordinul dat 
de Shin Beth. Şi asta nu e totul. După acest „incident” au 
urmat şi altele cu mult mai tulburătoare. 


32 


Capitolul III. 


Razele soarelui cădeau acum orizontal prin ferestrele sălii 
de mese, iar Jeff O'Reilly se ridică să tragă jaluzelele. De 
cealaltă parte a promenadei Herbert Samuel, plaja era 
neagră de lume. Malko îşi înmuie buzele în coniac, intrigat 
de cele auzite. Israelienii recurgeau adesea la asasinat ca 
să-şi rezolve problemele. Dacă era opera celor din Shin 
Beth, era vorba de o problemă importantă pentru 
securitatea Israelului, iar ordinul venise direct de la primul 
ministru. 

Maşina de ucis israeliană era feroce, dar disciplinată. Jeff 
O'Reilly se aşeză iar la masă, mai gustă din coniacul Otard 
XO, scoase o brichetă Zippo cu sigla CIA şi îşi aprinse o 
ţigară. Becul roşu de la intrare arăta că nimeni nu avea voie 
să-i deranjeze. 

— La o săptămână după moartea lui Marwan Rajub, am 
primit vizita unei secretare de la Serviciul de vize, trimisă 
de consul, Maureen Ascot care mi-a povestit o istorie 
tulburătoare. Ea avea un amant israelian pe care îl 
cunoscuse într-o sală de sport de lângă ambasadă. Tânărul 
se numea Odir Ashdot. Se întâlneau cu regularitate. El i-a 
spus că lucrează într-un serviciu administrativ, dar nu i-a 
dat detalii. Pe ea nu o interesa însă politica. 

— Eraţi la curent cu această relaţie? O'Reilly surâse. 

— Nu. Nu suntem angajaţi să supraveghem viaţa sexuală 
a angajaţilor ambasadei. Fata nu avea acces la informaţiile 
„delicate” şi, potrivit spuselor ei, tânărul nu urmărea decât 
o aventură amoroasă. 

— De ce a venit la dumneavoastră? întrebă Malko. 

— Era foarte încurcată şi intimidată. Mi-a mărturisit că şi- 
a petrecut seara anterioară cu amantul ei luând cina la Cafe 
Basel şi continuând la ea acasă, undeva, în nordul oraşului. 
Tânărul părea foarte perturbat. La sfârşitul întâlnirii, i-a 
mărturisit că face parte din Shin Beth şi că se ocupă de 
misiunile cele mai periculoase. A rugat-o apoi să-i faciliteze 


33 


întâlnirea cu o persoană de la noi. 

— Din ambasadă? 

— Nu, din CIA. A spus că are ceva important de 
comunicat. 

Malko se încruntă. 

— Nu cumva era un provocator? 

Jeff O'Reilly îşi mângâie barba. 

— Nu ştiu. Eu am acceptat să-l întâlnesc. Nu riscam mare 
lucru. Mă intriga faptul că aparţine unei unităţi speciale. Am 
fixat o întâlnire cu tânărul pentru a doua zi, aici, la mine în 
birou, după ce am primit acordul de la Langley. Intenţionam 
să-l primesc în prezenţa adjunctului meu, Tim Robbins. 

— Şi a venit? 

— Nu. 

— S-a răzgândit? 

Technical Divizion (n.a.). 

— Nu ştiu nimic. Tânărul nu a mai fost văzut. Maureen a 
fost iniţial contrariată, apoi, neliniştită. Nu-i ştia nici măcar 
numărul de telefon. Întotdeauna o suna el. Două zile mai 
târziu, a fost sunată de un necunoscut. Acesta a anunţat-o 
că Odir a trebuit să plece într-o călătorie în străinătate şi că 
o va căuta la întoarcere. De atunci, nu a mai primit nici o 
veste. 

— Foarte ciudat, recunoscu Malko. Nu mai aveţi nici un 
alt indiciu? 

— Ba da. O echipă de-a noastră, din T.D.”, era în trecere 
prin Tel Aviv într-o misiune de „deratizare” a localurilor 
noastre. Din întâmplare, li s-a cerut să verifice şi 
apartamentul lui Maureen Ascot. Şi nu mică le-a fost 
surpriza! Locuinţa era căptuşită cu microfoane. 

— Ale cui erau? Ale celor din Shin Beth? 

— Evident. Le era teamă că băiatul va sufla ceva. Trebuia 
să fie precaută. Este clar că au aflat că vrea să mă 
întâlnească. 

— Aşa că i-au închis gura, rezumă Malko. Nu se ştie nimic 
de el, nu? 

— Nimic. Doar ne aflăm în Israel. Orice amănunt privind 
securitatea statului este secret absolut, zăvorât cu o sută 


17 Technical Divizion (n.a.). 


34 


de lacăte. Numele băiatului poate fi fals. 

— Aşadar, Shin Beth l-a împiedicat să vă divulge 
secretele, zise Malko. 

— Aşa se pare. Deşi nu am nici o dovadă. Şi mai este 
ceva. Cu trei zile înaintea uciderii lui Rajub, serviciul nostru 
a ascultat o înregistrare a unei conversații între două 
persoane, neidentificate din nefericire. Era purtată între 
Q.G. din Shin Beth şi unul dintre birourile primului ministru, 
din  lerusalim. Cineva din Shin Beth l-a anunţat pe 
interlocutorul său că aveau o problemă cu „Gog şi Magog”. 

— Despre ce este vorba? 

— Well, probabil că este numele de cod al unei operaţiuni 
clandestine, spuse şeful centralei CIA. 

— Sună destul de caraghios... 

— Nu şi pentru evrei. Gog şi Magog, echivalează cu 
Armaghedon, lupta biblică între Bine şi Rău. 

— Şi care este concluzia dumneavoastră? 

— Nici una, mărturisi americanul. Faptul că discuţia a 
avut loc pe o linie telefonică neprotejată ar însemna că este 
vorba de o chestiune de mică importanţă. Insă în lumina 
evenimentelor ulterioare, merită reconsiderată. 

— Aşadar, credeţi că Shin Beth vă ascunde ceva de mare 
importantă, nu? 

Jeff O'Reilly oftă. 

— O, nu doresc să mă amestec în operaţiunile lor, însă 
mă tem că este vorba de o situaţie care ne-ar putea pune 
pe noi într-o lumină proastă. Uciderea lui Rajub şi dispariţia 
agentului din Shin Beth în momentul în care se pregătea să 
ne facă dezvăluiri sunt nişte indicii de maximă importanţă. 
De ce s-ar strădui israelienii să ne ţină de-o parte? Doar 
suntem aliaţii lor. 

— Despre ce poate fi vorba? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Singura noastră pistă ar 
fi Odir Ashdot, amantul lui Maureen Ascot. Fata are adresa 
lui din Herzliya. Am putea căuta acolo... 

— Mi se pare foarte ciudat ca un agent din Shin Beth să 
trădeze, remarcă Malko. 

— Ştiu. In orice caz, aş dori să faceţi o mică anchetă 
asupra acestui tânăr. Puteţi să începeţi cu un „debriefing” 


35 


serios al lui Maureen Ascot. Apoi să vedeţi ce s-a întâmplat 
cu acel tânăr. 

— Nu va fi deloc simplu. 

— Tocmai de aceea am apelat la dumneavoastră. Nu 
doriţi să o chem aici pe Maureen Ascot? Am putea merge la 
mine în birou. 

— De acord. 

x 
x x 


Creatura care intră în biroul lui Jeff O'Reilly evoca mai 
degrabă o animatoare de bar decât o secretară din 
Departamentul de stat. Lui Malko i se tăie răsuflarea. Era o 
bombă sexuală de 1,80 în, cu părul ca pana corbului, 
îmbrăcată cu un pulover mulat şi o fustiţă foarte modestă 
ce lăsa descoperite nişte picioare interminabile. 

— M-aţi chemat, domnule? întrebă Maureen cu o voce 
timidă. 

— Da. Luaţi loc, vă rog, spuse şeful centralei. Vă prezint 
pe unul dintre cei mai buni case officers, prinţul Malko 
Linge. 

Malko strânse mâna cu degete lungi şi fierbinţi. Maureen 
Ascot se aşeză în faţa lui permițându-i să vadă că purta 
chiloţei negri. Cu toate astea, fata ţinea ochii în jos, într-o 
atitudine de îngeraş. 

— Domnul Linge se va ocupa de ancheta legată de 
prietenul dumneavoastră, Odir Ashdot, îi explică O'Reilly. 
Sunteţi de acord? 

— O, desigur, sir. 

In ciuda înfăţişării provocatoare, fata părea moartă de 
timiditate. Ea îşi tot schimba poziţia picioarelor ca şi cum ar 
fi vrut să-şi arate şi mai bine lenjeria intimă. 

— In cazul acesta vă las în seama lui. La ce oră terminaţi 
lucrul? 

— La ora cinci, iar după aceea merg la fitness club. 

— Nu-i nici o problemă. Sunteţi de acord să-i comunicăm 
adresa dumneavoastră? 

Maureen Ascot îl privi scurt pe Malko. 

— Desigur, sir. Locuiesc pe strada Dov Hoz, umărul 27, 
nu departe de aici. La primul etaj. 


36 


— Sunteţi liberă ca să luaţi cina împreună cu mine? o 
întrebă Malko. 

Chipul fetei se lumină brusc. 

— O, sigur că da, sir. 

— Perfect. Vin să vă iau de acasă la ora opt şi jumătate. 

— Perfect, sir. 

— Vă mulţumesc, zise americanul. 

Maureen părăsi biroul cu un surâs timid, urmărită de 
privirea admirativă a lui Malko. 

Era pentru prima oară când întâlnea o asemenea 
„bucăţică” în cadrul diplomaţiei. Maureen Ascot era o 
adevărată „bombă sexuală”. 

— Bine, dar această tânără este cu adevărat 
senzaţională, spuse el după ce fata părăsi încăperea. 

Jeff O'Reilly zâmbi cu indulgență. 

— Aveţi dreptate! Potrivit informaţiilor primite, are la 
activul ei câteva aventuri. Se pare că are o viaţă sexuală 
activă, dar este o excelentă secretară. Sper că vă va putea 
lămuri în anumite probleme. 

— Şi eu sper, făcu Malko ridicându-se în picioare. La 


urma urmelor, seara nu fusese chiar o corvoadă. 
x 


* * 


Malko reuşi cu greu să-şi parcheze maşina albă Daewoo 
închiriată la Sheraton. Pe strada Dov Hozt din centrul 
oraşului, circulaţia era îngrozitoare. Imobilul cu numărul 27 
avea trei etaje şi nu arăta chiar grozav. El sună la interfon şi 
se auzi imediat vocea fetei: 

— Urcaţi la primul etaj! 

Malko urcă pe scări. Maureen îl aştepta ia uşă într-o 
atitudine cam rigidă, cu un machiaj destul de provocator. 
Purta o fustiţă roşie la fel de scurtă şi stătea într-un 
echilibru destul de instabil pe tocurile superînalte. Era pur şi 
simplu devastatoare. Il pofti într-un salonaş bine aranjat, 
dar destul de impersonal. 

— Doriţi ceva de băut, sir? 

Fata părea împietrită. Malko îi zâmbi. 

— Numele meu este Malko. Dacă aveţi votcă... Şi nu mai 
fiţi aşa de timidă. 


37 


— Nu prea am prilejul să întâlnesc oameni atât de 
importanţi ca dvs. sau ca domnul O'Reilly. Sunt o simplă 
secretară de la serviciul de vize. 

— O secretară răpitoare..., preciza Malko pentru a mai 
destinde atmosfera. 

— Thank you, Sir, se bâlbâi fata. 

Se făcuse roşie ca focul. Ea dispăru în bucătărie de unde 
apăru cu o sticlă de Stolicinaia şi cu una de Defender. 
Umplu două pahare şi întinse unul lui Malko. 

— Votca dumneavoastră, sir. 

Fata avea nişte umeri foarte bine dezvoltați. 

— Faceţi mult sport? o întrebă Malko. 

— O, da. Îmi place la nebunie. Este bine să ne îngrijim 
corpul. 

Malko profită de ocazie ca să afle ceva. 

— Aşa l-aţi întâlnit pe prietenul dumneavoastră, nu? 

— Da. Venea la acelaşi club. Intr-o zi m-a invitat să bem 
ceva şi am mâncat la Cafe Basel. Este un local vesel unde 
se mănâncă hamburgeri excelenți. 

— Aţi ieşit de multe ori împreună? 

Maureen cobori privirea, apoi dădu coniacul peste cap. 

— Da, mărturisi ea. Când ne-am întâlnit prima oară, 
trecuseră opt zile de când nu mai făcusem dragoste... 

— Este recordul dvs. de abstinenţă? 

— O, nu, sir. Odată am stat o lună întreagă, dar eram 
plecată într-o ţară asiatică. Nu-mi plac bărbaţii din rasa 
galbenă. 

— Mergem să mâncăm? o întrebă Malko după ce bău 
votca. 

— Cu plăcere, sir. 


— Mergem tot la Cafe Base? 
x 


* * 


Cafe Basel era un loc destul de sinistru, iar mâncarea 
parcă era de cantină, nu de local de trei stele. Se aflau însă 
în Israel. Malko o privea pe fată care devora un hamburger 
şi bea Coca-Cola. Se întreba dacă cei din Shin Beth le 
luaseră urma. 

— Dumneavoastră nu mâncaţi? îl întrebă deodată fata. 


38 


— Nu-mi este foame, mărturisi Malko. 

— Eu mă cam grăbesc, spuse fata. 

— Propun să mergem să bem ceva la barul din Yamont 
Park Plaza. 

— Ce frumos din partea dumneavoastră, sir. 

Malko o observă în timp ce se urca în Daewoo. Maureen 
emana o senzualitate animalică, plină de naturaleţe. Când 
ajunseră la bar, Malko se hotărî să dea lovitura. Comandă o 
sticlă de şampanie Taittinger Comtes de Champagne 1996 
spre încântarea israeliencei. Ea urmărea cu ochi strălucitori 
cum barmanul scoate dopul sticlei. j 

— Sunt înnebunită după şampanie, suspină ea. in 
California, obişnuiam să beau Corbell. 

Malko se abţinu să facă vreun comentariu. Corbell era o 
marcă de două parale... Fiecare, cu gradul lui de civilizație. 
Fata îşi goli cupa, iar Malko i-o umplu imediat. 

— Vorbiţi-mi despre Odir Ashdot, spuse el. Maureen făcu 
ochii mari. 

— Ce vreţi să aflaţi? 

— Totul. 

— Păi, mare lucru nu ştiu, spuse ea. Avea o formă fizică 
perfectă şi nu era un evreu practicant. Nu ţinea nici măcar 
ziua de shabbat. Era un tip foarte idealist. 

— In ce fel? 

— Spera ca într-o bună zi evreii şi arabii să trăiască în 
armonie. El era un „sabra”, născut dintr-o mamă poloneză 
şi un tată tunisian. Era un băiat drept, foarte bun patriot. Și 
citea foarte mult. 

— V-a vorbit despre munca lui? 

— Nu prea mult, zise Maureen în timp ce Malko îi umplea 
cupa pentru a treia oară. Mi-a spus că lucrează în 
administraţie. Uneori lipsea câte două zile, niciodată mai 
mult timp. 

— Nu aţi fost niciodată la el acasă? 

— Ba da. Intr-o sâmbătă. Locuieşte într-un apartament 
micuţ, foarte simplu, plin cu cărţi. 

— Aţi vorbit vreodată de politică? 

— Nu prea. Mi-a spus că uciderea lui Rajub era o ruşine 
pentru ţara lui. Că era un om ce iubea pacea. 


39 


Malko asculta această mărturisire destul de dezamăgit. 
Barul se golise. 

— Nu ştiaţi că lucrează pentru Shin Beth? 

— Nu. Nu înainte de a mă ruga să-l duc la Jeff O'Reilly. 

— V-a pus vreodată întrebări în legătură cu activitatea 
dumneavoastră? 

Maureen dădu din cap. 

— Nu. Mergeam la concerte, la plajă, la restaurant, la 
sala de antrenament şi după aceea... 

— După aceea, ce? insistă Malko. 

Era vizibil faptul că relaţia ei cu agentul din Shin Beth 
trebuia să rămână o chestiune pur personală. 

— Credeţi că este posibil să se întoarcă? întrebă fata cu 
timiditate. 

— Nu ştiu, mărturisi Malko. 

Brusc, ea îşi încrucişa picioarele şi lăsă privirea în jos. Era 
roşie la faţă şi părea că îşi reprimă o necesitate urgentă. 
Crezând că este într-un moment de deprimare, Malko îi 
umplu din nou paharul cu şampanie, pe care fata îl goli cu 
sete. Malko îşi zise că nu mai poate obţine nimic de la ea. 
Pe chipul ei se citea o expresie bizară. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Malko intrigat de 
atitudinea ei. 

Maureen Ascot ridică privirea şi spuse cu o voce 
sugrumată de emoție. 

— Doresc enorm de mult să fac dragoste cu 
dumneavoastră. 

x 
x x 


Malko o privi stupefiat, întrebându-se dacă nu cumva e 
vorba de o glumă. Fata îl aţintea cu o privire fixă de 
drogată. Sânii i se ridicau în ritmul accelerat al respirației. 
Ea îşi desfăcu picioarele atât cât îi permitea fusta, într-un 
gest atât de plin de erotism, încât Malko simţi o furnicătură 
prin tot trupul. Corpul tinerei palpita literalmente. Rămaseră 
tăcuţi câteva clipe, apoi Maureen se scutură zâmbind 
confuză: 

— Vă rog să mă iertaţi. Cred că sunt nebună. 

Aflat încă sub şocul acelei declaraţii brutale, Malko ceru 


40 


nota de plată, o semnă şi se ridică de la masă. Fata îl urmă 
ca o somnambulă către ascensor. 

Malko nu ştia ce să creadă. Uşile ascensorului se 
închiseră, iar fata, fără să scoată vreun cuvânt se lipi toată 
de el şi îl sărută cu patimă. Era un sărut arzător, de parcă ar 
fi vrut să-i soarbă sufletul. Nu se dezlipi de el decât atunci 
când se deschise uşa. Când ieşi din ascensor, se clătină pe 
picioare, iar Malko o susţinu să nu cadă. Nici nu intrară bine 
în cameră, că fata îşi reluă sărutul din punctul în care îl 
întrerupse. Când îi atinse vârfurile tari ale sânilor, ea scoase 
un geamăt prelung. Fără să spună nimic, se desprinse de el 
şi îşi scoase puloverul, dezgolindu-şi sânii cu sfârcuri mari şi 
brune. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu restul veşmintelor. 
Rămasă goală, se întoarse la Malko şi îl îmbrăţişa, apoi 
începu să-i smulgă hainele de pe el. Când termină, se lungi 
pe pat cu picioarele larg desfăcute şi spuse cu o voce 
gâfâită: 

— Come, come into my pussy! 

Când Malko o penetra, Maureen scoase un țipăt, îşi dădu 
ochii peste cap şi un frison îi străbătu trupul: juisa. Asta nu 
fu însă de ajuns pentru ea. Incepu să-şi mişte ritmic bazinul 
într-un dute-vino plin de senzualitate. Picioarele ei lungi se 
înnodară în jurul său. Era ca o maşină de făcut sex, dar o 
maşină bine unsă. Fata îi şopti la ureche: 

— Uşor! Uşor! Nu e grăbi, te rog! 

Urmă o cursă lungă contracronometru. De aproape 
douăzeci de ori, Malko fu aproape de climax, dar de fiecare 
dată, Maureen se oprea, lăsându-l la limita plăcerii extreme. 
Atunci Malko se retrase din ea şi o întoarse cu faţa în jos. 
Fata se supuse orbeşte. După ce se descarcă, Malko se uita 
cu discreţie la ceas. Partida lor durase patruzeci şi cinci de 
minute... 

Maureen îşi trase sufletul şi, cu o voce de fetiţă, zise: 

— O, ce mult am dorit! A trecut atât de mult de când n- 
am mai făcut dragoste. Cu dumneavoastră am simţit ceva 
special, aproape magic. 

Lată ce se putea numi o femeie cu adevărat înfocată. 
Malko îşi spuse apoi că probabil nu era singurul bărbat 
căruia îi punea aceeaşi placă. Oricum, intimitatea creată 


41 


între ei putea uşura mersul ulterior al colaborării lor. 
x 


* * 


După ce părăsiră autostrada Ayalon care se termina 
brusc, pătrunseră într-un labirint de străduţe. Lui Malko îi 
trebuiră douăzeci de minute ca să găsească locuinţa lui Odir 
Ashdot. Era pe o stradă liniştită, cu bungalouri micuţe. Când 
opri maşina în faţa casei cu numărul 34, Maureen deveni 
îngrozitor de nervoasă... 

— Şi dacă este acasă? şopti ea. 

— Mi se pare puţin probabil acest lucru, o asigură Malko. 

Adevărul era că Malko venise aici fără nici o speranţă, 
ştiind de la O'Reilly că Shin Beth nu lăsa de obicei nici o 
urmă. Cu un oftat, Maureen se dădu jos din maşină. Era un 
caz aparte. Un animăluţ sălbatic ce nu trăia decât pentru a- 
şi urma instinctele. Era opusul unei intelectuale. 

Malko se dădu şi el jos din Daewoo şi privi în jur. Strada 
era pustie. Fata îl aştepta la intrarea imobilului. 

— Stă la etajul al doilea, spuse ea. N 

Cei doi se urcară pe scări. Domnea o linişte adâncă. In 
clipa în care se pregăteau să sune, uşa apartamentului se 
deschise şi în prag apăru o femeie îmbrăcată în negru care 
se uită urât la fată şi o întrebă pe un ton ostil: 

— Tu eşti Maureen? 

— Da, se bâlbâi Maureen Ascot. 

Femeia făcu un pas îndărăt, apoi îşi luă avânt şi se repezi 
ca o leoaică asupra secretarei de la State Departament. 

Ticăloaso! In limba idiş (n.a.). 

— Schweinerei!'% urlă ea. Din cauza ta este acum la 
puşcărie fiul meu! 


18 Ticăloaso! În limba idiş (n.a.). 


42 


Capitolul IV. 


Malko se repezi să o apere pe Maureen Ascot de loviturile 
furioase ale mamei lui Odir Ashdot. În cele din urmă reuşi să 
o potolească adresându-i-se în germană: 

— Frau Ashdot, bitte! Ruhe, Ruhe”? 

Bătrâna se calmă, dar continuă să blesteme până ce 
Malko putu să-i vorbească şi să-i explice că veniseră acolo 
fiind îngrijoraţi de dispariţia prietenului lor. Doamna Ashdot 
îi aruncă o privire furioasă. 

— Totul este numai din cauza ei! E o spioană afurisită 
care mi-a sedus copilul. Băiatul meu, un om atât de bun şi 
naiv! 

Germana ei, amestecată cu limba idiş abia se înţelegea. 
Malko o întrebă zâmbind. 

— Cine v-a spus că este spioană? 

— Cum cine? Şeful lui mi-a telefonat şi mi-a spus că 
băiatul meu a comis o mare greşeală. Că ar fi transmis 
informaţii secrete ce pun în primejdie securitatea Israelului 
unei spioane ce lucrează pentru palestinieni. Pentru ticăloşii 
de arabi care ar trebui căsăpiţi mai înainte de a ne arunca 
în mare... 

Bătrâna vorbea în delir. Cum ar fi putut fi Maureen 
spioană palestinienilor? Malko încercă să calmeze situaţia. 

— Unde se află fiul dumneavoastră? 

— În închisoarea din Neve Tirza, dar nu am voie să-l văd, 
se smiorcăi doamna Ashdot. Mi s-a spus că pot să-i scriu şi 
să-i trimit pachete. Acum, lăsaţi-mă, trebuie să plec la 
sinagogă să mă rog. 

Femeia îi îmbrânci şi plecă pe scări fără să se mai uite în 
urmă. Malko nu încercă să o mai reţină. O luă pe fată de 
braţ. Tremura ca o frunză. 

— Ce v-a spus? îl întrebă ea. De ce s-a repezit la mine? 

— Crede că dumneavoastră sunteţi responsabilă de cele 
întâmplate fiului ei. A fost minţită în privinţa asta. 


19 Doamnă Ashdot, vă rog, calmaţi-vă! (n.a.). 


43 


— Unde este el? 

— In închisoare. 

Maureen rămase tăcută până se urcară în maşină, apoi 
izbucni în plâns. 

— Este vina mea! Aş putea să-i scriu măcar? 

— Să nu faceţi asta, îi recomandă Malko. Sunteţi 
amestecată într-o problemă de stat, din păcate. Să nu faceţi 
nimic, să nu spuneţi nimic. Totul se va aranja. 

Secretara de la State Department îşi şterse lacrimile şi nu 
mai scoase nici o vorbă până la Ambasada Americană. 

După ce îl anunţă pe şeful centralei CIA că a sosit, îşi 
parcă maşina şi urcă imediat la etajul al patrulea, la Jeff 
O'Reilly. 

x 
x x 


— Cred că ar fi mai prudent dacă aţi trimite-o pe 
Maureen Ascot acasă în Statele Unite. Cât mai repede 
posibil, spuse Malko. 

— Chiar azi voi vorbi cu ambasadorul, îi promise Jeff 
O'Reilly. Sunt de acord cu dumneavoastră. 

— Asta îmi aminteşte de afacerea Vanunu%, remarcă 
Malko. Ipoteza dumneavoastră se verifică. Israelienii pun la 
cale o lovitură care să vă discrediteze. Odir Ashdot, pacifist 
convins, a dorit să vă prevină. A fost însă descoperit de 
agenţii din Shin Beth datorită sistemului de ascultare 
instalat în apartamentul lui Maureen. 

— Sunt convins că totul este legat de venirea la putere a 
lui Ariei Şaron, spuse O'Reilly. El este specialist în astfel de 
combinaţii. După părerea analiştilor noştri politici, el se află 
în mare impas în momentul actual. Nu ştiu cum să lămuresc 
lucrurile. Dacă mă adresez lui Abraham Dichter, acesta îmi 
va spune că visez şi că profesez un antisemitism primar. 

— Bineînţeles! În plus, sunt convins că vizita noastră la 
locuinţa lui Ashdot nu a scăpat vigilenţei celor din Shin 
Beth, iar asta nu poate decât să înrăutăţească şi mai tare 
situaţia. 


20 Om de ştiinţă israelian arestat la Londra şi întemnițat în 


Israel sub acuzaţia că ar fi trădat secrete privind securitatea 
nucleară a Israelului. 


44 


— Sunt capabili să-l ţină la secret pe Odir Ashdot luni de 
zile, fără să-l acuze, zise O'Reilly. 

— Ar trebui să ne sprijinim pe palestinieni ca să putem 
avansa, spuse Malko. Trebuie să aflăm la ce lucra Marwan 
Rajub înainte de a fi ucis. Ce informaţie intenţiona el să vă 
transmită? 

— Ştiu că era ceva legat de gruparea Hamas, zise 
O'Reilly. Chiar dacă Yasser Arafat nu vrea să-i atace frontal, 
intenţionează ca la timpul potrivit să poată anihila reţelele 
teroriştilor. Rajub îi aducea şi alt tip de informaţii, chiar 
dacă unele erau destul de inconsistente. De exemplu, am 
aflat de la el că, acum o lună, Arafat a pus în fabricaţie 
clandestină RPG 7. 

— De ce tip de armament dispun palestinienii? 

— Nu au mare lucru, spuse americanul. Lansatoare de 
rachete, mortiere, câteva mitraliere grele. Ele intră în Gaza 
la frontiera egipteană, graţie beduinilor, iar în Cisiordania, 
prin regiunea Odun Kais. Force 17, garda pretoriană a lui 
Arafat, este principalul beneficiar. Cred că ar trebui să 
mergeţi în Gaza şi să ajungeţi la Jamal Nassiv, şeful 
Securităţii preventive, pentru care lucra Marwan Rajub. 

— Pot să am încredere în el? 

— In principiu, da. Dar mă şi tem de el. Vorbeşte ebraica 
pe care a învăţat-o în închisorile din Israel şi, până de 
curând, a întreţinut legături strânse cu cei din Shin Beth. 
Cel mai bine ar fi să-i spunem că investigăm cauzele morţii 
lui Marwan Rajub. Asta ar duce la următoarea întrebare: de 
ce anume se ocupa acesta înainte de a fi ucis? 

— Se poate intra uşor în Gaza? întrebă Malko. 

— Voi telefona la Shin Beth ca să-i anunţ că sunteţi trimis 
de Washington într-o misiune de informaţii şi că doriţi să 
întâlniți mai mulţi lideri palestinieni. Nu vor putea să ne 
refuze. Odată ajuns în zona „A”, veţi face ce vreţi. Aveţi 
însă mare grijă pentru că în Gaza, totul este ascultat şi 
mişună o groază de „cârtiţe” israeliene. Poţi fi împuşcat 
acolo cu mare uşurinţă. Agenţii din Shin Beth se 
aventurează arareori prin acele locuri, preferând să trateze 
cu iscoade palestiniene. O să vă dau o recomandare ca să 
pătrundeţi la Jamal Nassiv. 


45 


Cineva bătu discret în uşă, apoi pătrunse o secretară 
roşcată ce aşeză pe birou un plic pe care O'Reilly îl deschise 
imediat. După ce citi conţinutul mesajului îi spuse lui Malko: 

— lată ceva pentru dumneavoastră! 

— A venit din Gaza? 

— Nu. Din Ramallah, Cisiordania. Un agent are o 
informaţie pentru noi. Până pregătesc terenul pentru Gaza, 
aveţi timp să luaţi legătura cu el. Se află la zece kilometri la 
nord de lerusalim. Este vorba de un bancher palestinian 
care nu iese din Ramallah din cauza blocajului. 

— Unde îl voi întâlni? 

— Nu ştiu încă. Este destul de complicat, dar îi voi trimite 
un mesaj. Până atunci, instalaţi-vă la hotelul American 
Colony. El vă va contacta. După ce-l veţi întâlni, vă veţi 
întoarce aici şi abia după aceea veţi pleca în Gaza. 

— Perfect, zise Malko ridicându-se în picioare. Cum se 
numeşte bancherul dumneavoastră? 

— Ahmed Nuseirat. Numele lui de cod este „Charlie”. Sub 
acest pseudonim vă va contacta. 

— O.K. Transmiteţi rămas-bun din partea mea lui 
Maureen Ascot. Este o fată încântătoare. 

— Ea v-a părăsi Tel Aviv la sfârşitul săptămânii şi va 
pleca la Washington, spuse şeful centralei CIA. Fiţi foarte 
prudent în Ramallah. E un loc extrem de primejdios. 

x 
x x 


Şlomo Zamir începu să-şi tortureze câinele din sârmă 
după ce citi ultimul raport de filaj al agentului CIA sosit cu 
două zile mai devreme şi luat imediat în primire de Shin 
Beth. Jeff O'Reilly nu ştia că în sânul centralei conduse de el 
pătrunsese o „cârtiţă” aflată în solda celor din Shin Beth. 
Era un agent ce lucra nu pentru bani ci din convingere. 
Centrala CIA din Tel Aviv nu dispunea de un serviciu de 
securitate internă. Chiar mai înainte de venirea lui Malko la 
Tel Aviv, Şlomo Zamir ştia că Jeff O'Reilly se ocupă de 
dispariţia lui Odir Ashadot... 

Acesta din urmă era ţinut în secret absolut pentru o 
perioadă de durată nedeterminată. Urma să fie judecat mai 
târziu, cu uşile închise, ca nimeni să nu afle motivul 


46 


condamnări lui. În cazul său, putea ajunge la zece ani de 
închisoare. În Israel nu se juca nimeni cu secretele de stat. 
Şlomo Zamir îşi muşca mâinile că l-a adus în unitatea lui, 
deşi ştiuse ce profil psihologic are. O făcuse de hatârul unui 
vechi camarad de luptă care dorea să-şi aducă fiul pe 
„drumul cel drept”. Acum, acesta apucase pe „drumul cel 
rău” pentru tot restul vieţii, iar Zamir era obligat să facă 
faţă unei situaţii extrem de delicate. Statele Unite erau 
aliatele Israelului chiar dacă uneori existaseră anumite 
controverse. Din cauza asta, israelienii nu puteau să trateze 
cu americanii de la înălţimea cu care îi tratau pe cei din 
servicii mai puţin importante. 

Şlomo Zair era neliniştit pentru „Gog şi Magog". Era clar 
că americanii mirosiseră ceva. Era absolut necesar ca 
dubiile lor să nu se concretizeze. 

O echipă de supraveghere foarte bine dotată tehnic se 
ocupa de agentul CIA. Era compusă din patru bărbaţi şi 
două femei. Maşina închiriată de el fusese echipată cu un 
dispozitiv electronic cu ajutorul căruia se putea localiza în 
spaţiu şi în timp. In acest fel, puteau fi contracarate 
rupturile de filaj. 

Deodată începu să sune telefonul. O voce ştearsă 
anunţă: 

— „Mickey” rulează pe A1, în direcţia lerusalim. Tocmai a 
trecut de Lod. Este singur. 

— Foarte bine, răspunse Şlomo Zamir. Nu-l scăpaţi. 
Zamir era contrariat de faptul că agentul CIA se îndrepta 
către lerusalim. Ce căuta oare acolo? „Cârtiţa” din Tel Aviv 
îl informase că acesta va pleca în Gaza şi nu suflase o vorbă 


despre lerusalim. 
x 


* * 


Autostrada numărul 1  şerpuia printre colinele 
despădurite, pline de  caroseriile vehiculelor blindate, 
rămase din războiul din 1948. Traficul era îngrozitor de lent. 
Viteza maximă era de două sute pe oră, iar centura de 
siguranţă, obligatorie. Din când în când, din sens opus 
venea câte o maşină a poliţiei, cu sirena pusă în funcţiune şi 
girofarul aprins. Malko păstra cu conştiinciozitate culoarul 


47 


din dreapta, pierdut în convoiul vehiculelor. Pierduse 
patruzeci şi cinci de minute ca să iasă din Tel Aviv şi mai 
avea de parcurs douăzeci de kilometri până la Ierusalim. 

In cele din urmă, în depărtare, apărură zidurile de 
apărare ale vechii cetăţi. Arhitectura ei evoca mai degrabă 
epoca modernă. O îngrămădire de clădiri construite una 
peste alta acoperea colinele oraşului. Din fericire, totul avea 
o culoare galbenă ce conferea un aer plăcut întregului 
ansamblu. 

Centrul oraşului era extrem de înghesuit, cu străduţele 
înguste ce urcau şi coborau fără alt indiciu decât stereotipul 
„The Old City”. Vechiul lerusalim, înconjurat de ziduri înalte, 
cuprindea toate religiile şi era guvernat de un singur 
Dumnezeu, cel al turismului. 

Malko traversă o parte din Mea Şearim, unde la fiecare 
pas vedeai evrei ortodocşi, palizi ca nişte cadavre, în 
redingote negre. lerusalimul nu era un oraş viu. Avea 
restaurante puţine şi magazine şi mai puţine. De la ora 
nouă seara, străzile erau pustii ca acelea ale unui „ghost 
town2!”. 

Maşinile cu turiştii ce veneau dimineaţa devreme erau 
imediat preluate de ghizii ce semănau cu o haită de lupi 
înfometați. Seara, încărcaţi cu zeci de suveniruri, turiştii de 
toate neamurile se întorceau la hotelurile lor obosiţi şi 
decepţionaţi. Bethlemul era închis pentru turişti, avea 
hotelurile închise, devenind un spaţiu sinistru. 

Malko răsuflă uşurat când găsi hotelul American Colony. 

După o oră, era instalat în camera sa de unde putea 
vedea piscina goală. Nu trecu multă vreme şi telefonul 
sună. O voce necunoscută de femeie îl anunţă: 

— Sunt o prietenă a lui „Charlie”. Voi veni să vă caut 


mâine la ora zece dimineaţa. 
x 


x x 
Femeia care venise să-l ia de la hotel şi al cărei nume îi 
era necunoscut, îl sfătui să micşoreze viteza. Zona era 
înţesată cu soldaţi din Tsahal echipați de luptă. Ei controlau 
toate vehiculele ce intrau în Ramallah. In partea dreaptă a 


21 Oraş fantomă (n.a.). 


48 


şoselei, pista aeroportului din lerusalim, închisă de două 
luni, semăna cu un teren de golf, din cauza sutelor de pietre 
aruncate de palestinieni asupra soldaţilor israelieni, care 
căzuseră pe pista de zbor, de pe care nu mai decola nici un 
avion. Un soldat controla documentele maşinii şi interiorul 
acesteia. Apoi îi avertiză: 

— Să fiţi atenţi. In dimineaţa acesta, s-a tras în două 
maşini. 

Aproape în fiecare zi, maşinile coloniştilor israelieni 
instalaţi în zona „C” erau ţinta atacurilor armate. 

De cealaltă parte a punctului de control, tinerii 
palestinieni, cu chipul acoperit de o pânză, aşteptau 
momentul potrivit ca să-i lovească pe soldaţi cu pietre. Unul 
dintre ei se uită urât la Malko, balansând într-o mână un 
pietroi de vreo două kile. Curând intrară în centrul oraşului 
Ramallah, unul dintre cele mai bogate oraşe din Cisiordania. 
Maşina lor, cu placă galbenă israeliană, nu părea să 
întâmpine ostilităţi. Ghida îl conduse într-un parching, 
probabil al jurnaliştilor. Cei doi îşi continuară drumul pe jos, 
trecând prin faţa ruinelor comisariatului unde fuseseră 
linşaţi doi soldaţi israelieni. Clădirea fusese distrusă cu 
ajutorul elicopterelor de luptă. Aici, toate inscripţiile erau în 
arabă, iar femeile purtau basmale mari. Bărbaţii erau 
îmbrăcaţi cu bluzoane, arareori purtau keffiehs. 

Arhitectura era în mare parte modernă şi urâtă. Ici şi 
colo, se puteau zări clădiri vechi în stil mucharabiech. Ei 
ocoliră o mică piaţă împodobită cu un obelisc înconjurat de 
lei ciopliţi în piatră, apoi intrară pe o stradă plină cu lume, 
Salah El Dinh. Ghida se opri în faţa unui magazin cu firma 
„Halhouly Fashion”. 

— Am ajuns, îi spuse ea lui Malko. Intraţi şi întrebaţi de 
Zahra Nuseirat. 

El deschise uşa din lemn, vopsită în albastru şi pătrunse 
într-o încăpere întunecată ticsită cu baloturi de ţesături şi 
manechine. O tânără, îmbrăcată ca maica Tereza, îi ieşi în 
întâmpinare şi i se adresă în arabă. El răspunse în engleză: 

— Cu Zahra Nuseirat, vă rog. 

Trebui să repete de două ori până ce fata reuşi să 
înţeleagă. Din stradă se  auziră zgomote. Malko 


49 


întredeschise uşa. Strada Salah El Dinh se umpluse de un 
grup de manifestanți. Printre steagurile palestiniene se 
puteau vedea lozinci pe care era scris: „American butcher, 
go home”. Gloata era condusă de un tip mustăcios, ale 
cărui slogane erau repetate de mulţime. Manifestanţii se 
aflau acum în faţa magazinului, ocupând şoseaua. 

— Pe mine mă căutaţi? făcu o voce de femeie în spatele 
lui Malko. 

El se întoarse brusc. Era o tânără cu nasul acvilin, cu 
ochii accentuaţi cu contur negru şi gura foarte roşie. 
Aceasta îl privea curioasă şi zâmbitoare. Fusta abia îi 
acoperea genunchii, iar pantofii aveau tocuri înalte de 
doisprezece centimetri. Nu semăna deloc cu ţinuta clasică 
musulmană. 

— Dumneavoastră sunteţi Zahra Nuseirat? 

— Da, eu sunt. 

— Am venit să-l văd pe soţul dumneavoastră, zise Malko. 

Zahra râse remarcând: 

— A, bine. Mi s-a spus că un bărbat doreşte să mă vadă. 
Veniţi pentru prima oară în Ramallah? 

— Da. 

— Cândva era un oraş plăcut, oftă ea. Acum, a ajuns o 
închisoare. Israelienii ne-au interzis să plecăm de aici. 
Inainte, puteam merge în fiecare zi în lerusalim şi o dată pe 
lună, la Amman. Acum suntem trataţi ca nişte animale în 
cuşcă. Doriţi puţin ceai? 

— Cu plăcere. 

Malko o urmă într-un mic birou unde se instalară în fotolii 
din piele. O servitoare apăru cu pahare cu ceai fierbinte şi 
îngrozitor de dulce. Zgomotul manifestanţilor se mai 
diminuase. 

— Ce anume vor aceşti oameni? o întrebă Malko pe 
gazda sa. 

— O, mai nimic.  Manifestează împotriva venirii 
secretarului de stat american. Nu fac nimic rău. Este doar 
un prilej ca să se defuleze... 

Malko sorbi puţin ceai fierbinte. 

— Când aş putea să-l întâlnesc pe soţul dumneavoastră? 

— Nu vă neliniştiţi, vă rog. Mă duc să văd. Aşteptaţi-mă 


50 


aici. 

Ea se făcu nevăzută în spatele magazinului. Malko ieşi în 
pragul uşii. Manifestaţia continua. Erau agitate portretele lui 
Saddam Hussein, Arafat şi Ussama Bin Laden. De 
asemenea, se puteau vedea o mulţime de portrete ale 
„martirilor”, înfăţişând bărbaţi mustăcioşi cu chip întunecat. 
Erau victimele soldaţilor israelieni. Mai mult de trei sute 
căzuseră de la a doua Intifada. 

După vreo zece minute, Zahra Nuseirat se întoarse. 

— Am vorbit cu soţul meu, spuse ea. Poate lua masa cu 
dumneavoastră la restaurantul Zarour. Ştiţi cum să ajungeţi 
acolo? 

— Nu. 

— Bine. Sunteţi cu maşina? 

— Da. 

— Aţi lăsat-o în parchingul de lângă comisariat? 

— Bine. Intoarceţi-vă acolo. Vă va căuta un băiat peste o 
jumătate de oră. Se numeşte Joseph şi vorbeşte engleza. El 
vă va conduce la Zarour. 

— Veniţi şi dumneavoastră acolo? 

— Cu plăcere. 

Ea îl conduse până la ieşire şi îi întinse mâna. 

— Pe curând. g 

Malko se pierdu curând în mijlocul mulţimii. In ciuda 
sloganelor incendiare, oamenii erau paşnici. El trecu prin 
faţa ruinelor, unde cândva se  înălţase clădirea 
comisariatului. Rachetele lansate din elicopterele de asalt, o 
loviseră cu o precizie remarcabilă. Deşi comisariatului se 
afla în mijlocul oraşului, nici o altă clădire nu fusese 
avariată. Era curios acest oraş, în care un război se putea 
aprinde oricând şi oriunde. Oare ce avea să afle aici, în 
Ramallah? 

El se urcă în maşina sa şi începu să aştepte. După 
douăzeci de minute văzu că vine spre el un băiat slab şi 
înalt, cu plete lungi. 

— Mrs. Nuseirat sends me”, spuse el. 

Băiatul se urcă lângă Malko şi îl călăuzi prin labirintul de 
străzi până ce întâlniră din nou grupul de manifestanți. 


22 Dna. Nuseirat mă trimite (n.t.). 


51 


Liderul lor striga din răsputeri, iar mulţimea îl imita. 

— Ce strigă bărbatul acela? întrebă Malko. 

— Al Maksom”. Vrea să-i înfrunte pe soldaţi. 

Ei ieşiră din Ramallah. Joseph îl conduse în faţa unei case 
de piatră. Coborâră o scară şi traversară o grădină. Apoi 
intrară într-o încăpere cu ziduri groase, întunecată şi rece 
ca un cavou. Era restaurantul Zarour. Băiatul îl conduse pe 
Malko la o masă din fundul sălii unde Malko o recunoscu pe 
Zahra Nuseirat în compania unui bărbat chel, cu ochelari, 
care se grăbi să-l întâmpine pe Malko cu căldură. 

— Bine aţi venit la Ramallah! Aţi avut mare curaj să 
veniţi aici, cu toate barajele şi blocajele din drum. 

— Doream să vă întâlnesc. Aţi trimis un mesaj prietenului 
meu... 

— Este adevărat, zise bancherul. Mai întâi, însă, să 
mâncăm ceva. 

Nici nu se aşeză bine la masă când Malko simţi cum un 
picior se lipeşte de piciorul său. Ridică ochii şi întâlni 
privirea insistentă a Zahrei Nuseirat. _ 

Farfuriile încărcate cu mezes acopereau toată masa. In 
afară de apa minerală, se servise un vin roze destul de 
acceptabil. În aşteptarea peştelui la grătar, Ahmed Nuseirat 
remarcă gânditor: 

— Suntem cu toţii cu sufletul la gură din cauza lui Ariei 
Şaron. Este un om extrem de periculos. El nu vrea pacea ci 
distrugerea noastră, sau supunerea necondiționată. Evreii 
mi-au ocupat în mod silnic casa din lerusalim, iar coloniştii 
ne urăsc cu înverşunare. Acum am ajuns prizonieri în 
propriul nostru oraş. 

— Ce informaţie doreaţi să ne transmiteţi? îl întrebă 
Malko. 

— Este vorba de un lucru ce mă intrigă şi mă nelinişteşte. 
Ştiţi cine este Abu Qaser? 

— Desigur. Este unul dintre negociatorii de la Oslo. 

— Exact. El locuieşte aici, în Ramallah, deşi posedă şi o 
casă foarte frumoasă în Gaza. 

— De ce? 

Bancherul zâmbi misterios.. 


23 La baraj (n.a.). 


52 


— Nu ştiu... 

Zâmbetul îi dezminţea spusele, dar Malko nu insistă. 
Ce se întâmplă cu el? 

— In ultimele două sau trei săptămâni a primit mai multe 
vizite, continuă palestinianul. Toate au avut loc în timpul 
nopţii. Soseau maşini la ora nouă şi plecau la miezul nopţii. 
Toate aveau plăcuţă verde. Intr-o noapte am urmărit una 
din ele. Când a ajuns la un „check point”, ocupanţii s-au dat 
jos şi au urcat într-un 4x4 cu placă galbenă, care s-a 
îndreptat spre lerusalim. 

— Erau israelieni? 

— Evident! In fine, faptul nu are nimic ciudat. Abu Qaser 
cunoaşte mulţi de când cu întâlnirea de la Oslo. Intrebarea 
este de ce se ascund de lume? 

Pe sub masă, piciorul Zahrei era în continuare lipit de el. 
Malko se simţi destul de stânjenit. 

— Poate că se teme să nu-l compromită. Relaţiile sunt 
destul de încordate acum între cele două etnii. 

Bancherul înlătură cu un gest această ipoteză. 

— Abu Qaser este un politician. El a vorbit întotdeauna cu 
toată lumea, chiar şi în perioadele cele mai tensionate. 

— Atunci, care ar fi explicaţia dumneavoastră? 

Bancherul se aplecă peste masă şi îi spuse încet: 

— Şaron pune ceva la cale! Abu Qaser este un om obosit, 
paşnic, ce poate fi uşor de manipulat. Cu el se pot înţelege 
mai uşor decât cu Abu Amar?*. Or, Şaron a promis pacea 
israelienilor, dar nu poate să se ţină de cuvânt. Şi-a spus că 
Abu Qaser ar putea să-i aducă această pace, la un preţ mult 
mai Mic... 

Malko se uita intrigat la el. 

— Dar aţi uitat de Yasser Arafat! Nimic nu se poate face 
fără el. | s-a agravat boala? 

— Nu. El doar a crezut că este bolnav, îl corectă 
bancherul. Asta din cauză că îi tremura buza inferioară şi 
mâna stângă. Era foarte afectat pentru că i se spusese că 
suferă de boala Parkinson. Recent însă, medicii au 
descoperit că este vorba de o altă afecţiune, cauzată de 
accidentul de avion din Libia. Nu este vorba deci, de o 


24 Numele de războinic al lui Arafat (n.a.). 


53 


maladie evolutivă. Brusc, Abu Amar şi-a revenit, a început 
să mănânce şi este hotărât să reziste tuturor presiunilor 
exercitate asupra palestinienilor de către Şaron. 

— Atunci, care este situaţia? 

— Credeţi că Şaron nu ar fi capabil să se descotorosească 
de Abu Amar? El îl urăşte mult, considerându-l un terorist şi 
un duşman al Israelului. 

— Vreţi să spuneţi că vrea să-l asasineze? 

Bancherul bău o gură de vin. 

— De ce israelienii îi dau acum târcoale lui Abu Qasar? 
Doar nu se mai află în centrul tratativelor. Nu mai are un rol 
activ, dar este unul dintre fondatorii OLP-ului. Şi este 
respectat. 

— Dar cum este posibil ca să fie complice la astfel de 
manevre? î 

— Sunt sigur că nu ştie ce ascunde Şaron. In cele din 
urmă, va fi pus în faţa faptului împlinit. Americanii care le 
mănâncă din palmă israelienilor îl vor pune pe el în locul lui 
Abu Amar... 

— Ar fi o prostie. Nu va fi posibil aşa ceva, obiectă Malko. 

Ahmed Nuseirat zâmbi trist. 

— Vă amintiţi de ce s-a întâmplat în Liban în 1982? Şaron 
avea un aliat, Beşir Gemayel, care tocmai fusese ales 
preşedinte al Libanului. Şaron dorea să scape de viesparul 
libanez, l-a cerut lui Gemayel să semneze un tratat de pace 
separată între Israel şi Liban. Asta ar fi fost o victorie 
politică extraordinară pentru el. Beşir Gemayel a refuzat 
însă. Şaron a insistat. In cele din urmă, într-o zi, Gemayel i-a 
spus: „De acord, voi semna pentru această pace separată. 
Dacă acum aveţi un prieten viu, în curând veţi avea un 
prieten mort”... 

— Şi nu a mai avut timp să semneze, remarcă Malko. 

— Exact, zise Nuseirat. A fost omorât de o explozie 
provocată de o încărcătură de exploziv de două sute de 
kilograme, aruncată de sirieni. Aceştia nu au suportat ideea 
unei păci separate a Libanului cu Israelul. Azi, Şaron poate 
să-l lichideze pe Arafat punându-l în locul lui pe Abu Qasar. 
Totul se va termina într-o baie de sânge. 

— Ariei Şaron este conştient de acest lucru, nu? 


54 


Bancherul ridică privirea spre cer. 

— Şi în Liban a ştiut că lucrurile nu puteau să meargă. Şi 
cu toate acestea, a încercat. Aşa este el. 

Se lăsă liniştea. Piciorul nevestei lui Nuseirat nu se 
dezlipise de Malko. 

Ahmed Nuseirat se uită la ceasul său de lux, lucrat din 
aur masiv şi spuse: 

— Acum trebuie să vă las. Sper că nu v-am plictisit cu 
elucubraţiile mele... 

Malko nu îi răspunse. Bancherul ignora celelalte incidente 
petrecute în ultimele săptămâni. Mai lipsea însă o piesă din 
tot acest puzzle. Israelienii nu erau tâmpiţi ca să-l lichideze 
pe Jasser Arafat aşa, pe faţă. Dacă ipoteza emisă de 
bancher era adevărată, exista ceva ce mai trebuia 
descoperit. 

Ahmed Nuseirat vorbi ceva în arabă cu soţia sa, îi strânse 
mâna lui Malko şi se îndreptă către ieşire, salutându-l din 
mers pe Joseph, aflat la altă masă. Zahra îşi scoase un 
pachet de Marllboro din poşetă. Malko îi aprinse ţigara cu 
bricheta sa Zippo, ornată cu blazonul său. 

— Acum trebuie să ne despărţim, îi spuse el femeii. 

— Vă întoarceţi la lerusalim? 

— Da. Trebuie să rămân în seara asta la hotel, iar mâine 
voi pleca la Tel Aviv. 

Ea suflă fumul încet şi spuse cu un ton plin de subînţeles: 

— Sper că sunteţi satisfăcut de vizita făcută în Ramallah. 
Privirea ei era mai mult decât provocatoare. 

— Desigur, spuse Malko. Sper că ne vom mai întâlni 
cândva. 

— Inch Allah... Să mergem. Joseph vă va conduce până la 
cheek-point. 

Ea se ridică de la masă, cu un aer distant. Lui Malko i se 
păru că visase. Afară, femeia se urcă într-un BMW albastru 
de unde îi făcu un semn de rămas bun. Joseph se instala 
alături de Malko în Daewoo şi propuse acestuia: 

— Vom trece prin intersecţia Hayash, căci este mai puţin 
aglomerat pe acolo. N 

El îl conduse pe Malko până în vârful unei mici coline. În 
fața lor, un check point palestinian, apărat de mormane de 


55 


saci umpluţi cu nisip, controla accesul la şosea. Joseph 
schimbă câteva cuvinte cu soldatul palestinian şi îi spuse lui 
Malko: 

— În principiu, pasajul este astăzi închis, dar vor face o 
excepţie pentru noi. Să rulaţi foarte încet. Vedeţi clădirea 
mare şi albă de pe partea stângă? Cea cu acoperiş roşu... 

— Da. 

— Este City Hotel, care marchează începutul zonei „C”. 
Zona din care israelienii îi vânează „chebabi?” care aruncă 
cu pietre în barajele de vizavi. 

Malko opri maşina şi Joseph cobori din ea. Malko se dădu 
şi el jos din maşină ca să-şi ia rămas bun şi, din greşeală, 
scăpă pe jos telefonul portabil pe care îl avea la brâu exact 
în momentul în care tânărul palestinian venea către el cu 
mâna întinsă. 

Cum Malko se aplecă să-şi ridice portabilul, auzi un 
zgomot surd şi îndepărtat. Ridicându-se, îl văzu pe Joseph 
cum se prăbuşeşte cu capul însângerat, la doi paşi în faţa 
sa. 


25 Tinerii (n.a.). 


56 


Capitolul V. 


Malko rămase împietrit câteva secunde, cu ochii la 
băiatul care se prăbuşise cu capul zdrobit. Apoi privirea i se 
îndreptă către City Hotel, imensa clădire albă de dincolo de 
„frontieră”. Nu zări nici un semn de viaţă şi, cu toate 
acestea, împuşcătura plecase de acolo. Strigătele ascuţite 
ale unor chebabi, îngrămădiţi în spatele baricadei lor, îl 
făcură să tresară. Ei se năpustiră către cadavrul din mijlocul 
şoselei agitând în mâini pietre, în timp ce unul vorbea la un 
celular gesticulând. Malko îşi dădu seama că viaţa îi este în 
pericol şi se aruncă în spatele maşinii. Doi tineri palestinieni 
îngenuncheară lângă trupul neînsufleţit al lui Joseph, 
plângând şi proferând blesteme. Mai mulţi camarazi de-ai 
lor urcară panta până la limita zonei „A” şi începură să 
arunce cu pietre într-un jeep israelian ce staţiona prea de 
departe ca să poată fi atins. 

Se auziră câteva Împuşcături surde. Israelienii ripostau cu 
grenade lacrimogene iar tinerii se ascunseră, cu excepţia a 
doi dintre ei care continuară să arunce cu derizoriile lor 
proiectile. 

Speriat, Malko nu îndrăznea ca să facă vreo mişcare. Ştia 
acum că el este cel ce fusese vizat! Dacă nu s-ar fi aplecat 
după celular, proiectilul nu l-ar fi ucis pe nefericitul băiat ci 
pe el. Era total confuz. Nu ştia cum de reușiseră israelienii 
să-l repereze şi să-l urmărească în acest oraş atât de ostil 
lor. Cu brutalitate îşi dădu seama de o realitate terifiantă: 
se afla în faţa unui aparat de stat atotputernic. Brusc, teoria 
complotului expusă de Ahmed Nuseirat căpăta greutate. 
Voiseră să-l omoare pentru a descuraja CIA. Ca americanii 
să nu se amestece în treburile lor. Era un asasinat 
„inteligent” care putea trece ca un accident, ca opera unui 
glonţ rătăcit. 

Fuseseră atâtea cazuri asemănătoare de la cea de a 
doua Intifada... Sunetul unei sirene îl făcu să întoarcă 
privirea. O ambulanţă sosea în viteză. Ea se opri lângă 
maşina sa, fiind imediat înconjurată de puştii ce doreau să-i 


57 


ajute pe brancardieri să transporte trupul inert al lui Joseph. 

Malko se sculă şi se urcă repede la volan. La adăpostul 
ambulanţei, el ajunse la barajul palestinian. Unul dintre 
soldaţi, care vorbea engleza, îi explică cum să ajungă pe 
drumul 60. 

— You are lucky, observă acesta. Zilnic se petrec 
asemenea confruntări. Israelienii stau grămadă la ultimul 
etaj al hotelului City Hotel din zona „B”, unde nu poate 
nimeni să-i caute. Au puşti cu lunetă şi amortizoare, ca să 
nu poată fi reperat locul de unde se trage... 

Malko îi mulţumi şi porni pe şoseaua pustie. Mâinile îi 
tremurau pe volan. 


Când ajunse la American Colony, se făcuse noapte. 
Pierduse două ore aşteptând la un check-point. Israelienii 
scotoceau fiecare vehicul. Le era teamă de kamikaze. 
Tocmai se pregătea să facă un duş, când sună telefonul. 

— Domnul Linge? 

— Da. 

— Sunt Zahra Nuseirat. Am auzit despre moartea lui 
Joseph şi sunt foarte tulburată. Ce s-a întâmplat? 

Malko îi povesti încheind: 

— Am impresia că cel vizat eram eu. Nu s-a tras decât un 
singur foc. 

— Nu puteţi fi sigur de asta, zise palestiniana. Ei se 
amuză din când în când, ca să se antreneze. Azi, Şaron a 
declarat că Yasser Arafat este singurul obstacol în calea 
păcii şi că el a sprijinit terorismul... 

— Sunteţi în Ramallah? O întrebă Malko. 

— Da, dar vin chiar acum la lerusalim la o serată. Am o 
legitimaţie israeliană, pot să trec fără probleme. Nu doriţi să 
luăm cina împreună? 


— De ce nu? 
Gândul că va petrece o seară singur în hotel era prea 
apăsător. 


— Bine. Voi trece să vă iau de acolo la ora nouă seara. Ea 
închise telefonul înainte ca el să o poată întreba dacă va 
veni şi soţul ei. Acum trebuia să facă doar un duş şi să se 


26 Sunteţi norocos (n.a.). 


58 


gândească la ultimele evenimente. Îşi aminti de moartea lui 
Joseph şi simţi o strângere de inimă. Dacă nu s-ar fi aplecat 
după celular, acum ar fi fost el cel ucis... 

Se afla în patio când o maşină se opri pe peronul 
hotelului. Zahra Nuseirat, îmbrăcată într-un taior negru şi 
machiată mai intens, era înăuntru. 

— Vom merge la nişte israelieni de stânga, preciza ea. 
Sunt nişte oameni foarte deschişi... Cum să vă prezint? 

— Ca funcţionar ONU, în trecere pe aici, îi sugeră Malko. 
Soţul dumneavoastră a venit şi el? 


— Nu, el nu vine niciodată la lerusalim. 
x 


* * 


Vreo treizeci de persoane discutau în picioare, cu 
paharele în mâini, într-o hărmălaie veselă, pe un fond de 
muzică clasică. Zahra îl prezentă pe Malko stăpânei casei, o 
brunetă picantă cu ochii vii, care nu-i acordă decât câteva 
secunde de atenţie. Fiica ei circula printre invitaţi cu o sticlă 
Taittinger Comtes de Champagne Rose 1995, umplând 
toate paharele care se goleau. Malko se afla alături de 
Zahra într-un grup ce discuta cu multă însufleţire despre 
problemele transportului între Tel Aviv şi lerusalim. 

— Dacă ar exista un tren rapid, toată lumea s-ar duce să 
trăiască la Tel Aviv şi i-ar lăsa pe religioşi între ei, spuse 
unul din invitaţi. 

Malko gustă un falafel, conversă cu un necunoscut şi, 
după o oră, o recupera pe Zahra. Palestiniana se strecură 
lângă el şi îi spuse în şoaptă: 

— Eu trebuie să plec. Dacă doriţi să mai staţi, cineva vă 
va conduce. Nu e prea departe hotelul. 

— Nu, vin şi eu cu dumneavoastră! protestă Malko. Zahra 
Nuseirat părea că băuse cam multă şampanie, căci avea 
ochii prea strălucitori. Părea în culmea fericirii că Malko 
pleacă împreună cu ea. Afară se lăsase răcoarea. După cinci 
minute erau la American Colony. |n loc să oprească în faţa 
intrării, Zahra continuă să meargă, apoi pătrunse în 
parchingul de alături. Ea opri motorul şi zâmbi: 

___— Aici este un loc mai discret pentru a ne lua rămas bun. 
In care clădire e apartamentul dumneavoastră? 


59 


— Chiar deasupra piscinei. De ce mă întrebaţi? 

— Dacă aţi fi locuit în aripa din faţă, aş fi putut veni să 
beau un pahar în camera dumneavoastră. La ora asta, barul 
este închis. Dacă urcăm împreună, recepţionerul va crede 
cine ştie ce despre mine! Aici, toată lumea mă cunoaşte! 

— Sunteţi sigură că barul este închis? 

Atitudinea Zahrei îl agasa destul de mult. Ea păru că 
ezită. Malko îşi aminti de comportamentul ei de la 
restaurant şi îi spuse: 

— Am putea merge să bem ceva în altă parte. Femeia 
râse cu poftă. 

— Unde? Totul este închis la ora asta în lerusalim. Chiar 
şi King David. Nu-i nimic, putem să mai vorbim şi aici. Ea 
scoase din poşetă un pachet Marlboro, iar Malko îi aprinse o 
ţigară cu bricheta sa Zippo cu blazon. Mâinile lor se 
atinseră, iar femeia se întoarse către el. 

— V-a fost teamă atunci, nu-i aşa? 

Malko zâmbi. i 

— Mi-a fost teamă după. Inainte, nu am avut timp. 

Gânditoare, ea suflă fumul prin geamul deschis. Fusta i 
se ridicase, dezgolindu-i pulpele. 

— Ce senzație vă provoacă faptul că tocmai ați scăpat de 
moarte? 

— Simt o nevoie nebună de a face dragoste, spuse Malko 
fără să se mai gândească. 

Zahra medita tăcută la cele auzite. 

— De ce Îmi spuneţi asta? ]I întrebă ea cu glasul alterat. 

— Pentru că este purul adevăr. 

Cei doi se priveau nemişcaţi, cu intensitate. Era ceea ce 
americanii numesc eye contact. Apoi gurile lor se 
împreunară. Malko puse o mână pe piciorul Zahrei, dar 
aceasta îşi strânse brusc picioarele. 

— Lăsaţi-mă, zise ea cu glasul slab. Puteţi găsi pe 
altcineva pentru a vă descărca emoţiile. 

El îi puse o mână pe după gât şi îi spuse încetişor: 

— La restaurant, încă nu mă întâlnisem cu moartea, dar 
tot vă doream. De altfel şi dumneavoastră... 

— Cum de ştiţi acest lucru? 

Era o conversaţie idioată. Malko o sărută fără nici un alt 


60 


comentariu. După câteva secunde, Zahra reacţiona, 
întorcându-i sărutul. Deveni brusc şi mai pătimaşă când 
simţi mâna lui pe coapsă. 

— Imi este foarte cald, oftă ea. 

Işi desfăcu jacheta. Malko văzu că pe dedesubt purta 
doar un sutien din dantelă, bine umplut. Imediat apucă un 
sân, apoi altul şi începu să-i frământe ca pe un aluat tare, 
ciupindu-le sfârcurile. Cu capul lăsat pe spate, Zahra respira 
din ce în ce mai repede. Acest număr de şcolăriţă începu să- 
| enerveze pe Malko, ajuns în culmea frustrării. 

— Veniţi cu mine. Nu este decât un paznic de noapte, 
care, cu siguranţă, nu vă va cunoaşte. 

Zahra dădu din cap cu încăpățânare. 

— Nu, nu. Este un palestinian care mă cunoaşte bine. 
Opriţi-vă, vă rog. 

In timp ce-i vorbea, Malko îşi strecură mâna între 
coapsele deja întredeschise şi urcă hotărâtă. Degetele sale 
atinseră pielea goală. Zahra se încorda şi îl apucă de mână. 
În cele din urmă, femeia se abandonă în braţele lui, 
lăsându-l să-i exploreze zonele cele mai intime. Malko îşi 
simţi degetele umede. Zahra se agita ca o înecată. Malko îşi 
eliberă sexul cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi provoca 
Zahrei un orgasm copleşitor. Palestiniana rămase un timp 
imobilă, apoi se aplecă şi îl primi cu gingăşie. Malko se 
descarcă imediat cu un strigăt răguşit. După ce termină, 
Zahra se redresa, îşi aranja ţinuta şi începu să se machieze. 

— Trebuie să arăt ca lumea. Petrec noaptea la nişte 
prieteni. Ş 

Ea conduse maşina până în faţa recepţiei. Inainte de a se 
despărţi de el, îi spuse zâmbind: 

— Mi-aţi provocat o plăcere extraordinară. Pe curând, 


inch Allah! 
x 


* * 


Înainte de a părăsi hotelul, Malko citi Jerusalem Post. 
Moartea lui Joseph era relatată scurt, în trei rânduri. Era cea 
de a 426-a victimă a Intifadei... 

De data asta, ajuns la Tel Aviv, se instala la Sheraton. Era 
mai puţin sinistru decât Yamout Park Plaza. După ce se văzu 


61 


în cameră, se grăbi să-l sune pe Jeff O'Reilly. Afară era 
vreme frumoasă şi se hotărî să meargă pe jos până la 
ambasadă. 

Jeff O'Reilly îl aştepta. Soarele pătrundea prin ferestre ca 
şi prima oară. Li se servi câte o cafea, iar Malko începu să-i 
relateze cele întâmplate. Şeful centralei rămase un timp pe 
gânduri, apoi spuse: 

— A fost bine că aţi fost în Ramallah. Nu ştiam nimic 
despre întâlnirile lui Abu Qaser cu israelienii. Faptele se 
potrivesc cu ipoteza mea. 

— Sunteţi convins? îl întrebă Malko. 

— Totul pare verosimil. Şaron este un dinozaur, aparţine 
epocii în care Israelul îşi regla socotelile numai prin forţă. 
Este un „sabra”” adept al sionismului care visează la 
marele Israel care să se întindă de la Mediterană până la 
lordan. Nu mă miră că a conceput un asemenea plan. 
Trebuie însă să găsească oamenii care să-l execute... 

— Nu va fi uşor, remarcă Malko. 

— Eu rămân destul de sceptic în privinţa asta, zise 
O'Reilly. Trebuie să continuu ancheta. Dacă aflăm de ce a 
fost ucis Marwan Rajub, vom face un pas uriaş... 

— Oamenii dumneavoastră îi cunosc foarte bine pe 
palestinieni, remarcă Malko. De ce nu trimiteţi unul la bază? 

O'Reilly mărturisi: 

— Pentru că nu am încredere în ei. Sunt prea legaţi de 
omologii lor din Shin Beth. Nu le-am vorbit nimic despre 
ipoteza mea. Ştiu că adjunctul meu ia masa adeseori cu 
Dichter. 

— Mă intrigă un lucru, continuă Malko. Sunt convins că 
eu am fost cel vizat, nu tânărul Joseph. Or, israelienii nu 
sunt tâmpiţi. Ştiu că sunt un simplu agent, care poate fi 
uşor înlocuit. In plus, în afară de întâlnirea cu mama lui 
Ashdot, nu am aflat nimic important. De ce ar fi avut nevoie 
să mă ucidă? 

— Pentru două motive, răspunse Jeff O'Reilly. Mai întâi, 
ca să împiedice continuarea anchetei. Ei ştiu că nu am 
încredere în ceilalţi case officers ai mei. Eliminându-vă, m-ar 
fi dezarmat o vreme. Au nevoie să câştige timp. Complotul 


27 Evreu născut în Israel (n. a.). 


62 


lor este în plină desfăşurare şi se tem că-i vom descoperi. 

— In acest caz, trebuie să perseveraţi. 

— Duceţi-vă în Gaza, făcu americanul. Marwan Rajub 
deţinea o informaţie legată cu evenimente petrecute acolo. 
Jamal Nassiv este cu siguranţă la curent. Ar putea să vă 
însoţească o altă persoană, dar acum nu pot să o contactez. 
Este vorba de generalul El Husseini, şeful Mukhabarat-ului 
palestinian. Este un vechi combatant din Tunisia, format 
cândva la STASI. Un tip dur, devotat lui Arafat. Trebuie să 
fim însă prudenţi cu el, altfel îl previne pe Arafat şi ne bagă 
în bucluc. În plus, el nu-l agreează pe Nassiv. 

Malko îşi spuse că Gâza semăna cu un cuib de vipere... 
O'Reilly continuă: 

— Vă voi încredința unui om sigur: Faisal Balaui. Este un 
palestinian care şi-a făcut studiile în Texas. Are o companie 
de taxiuri şi cunoaşte pe toată lumea din bază. A avut de-a 
face cu vizitatori străini, ziarişti, diplomaţi şi cu oamenii 
noştri. Vă va pune la dispoziţie o maşină şi vă va servi în 
calitate de strânger. 

— Dar cum vor reacţiona israelienii? 

— In Gaza, nu mai sunt la ei acasă. Oricum, nu vă vor 
pierde din ochi. Incidentul de la graniţă o dovedeşte din 
plin. Va trebui să-l anunţ pe Faisal. El va veni să vă ia de la 
Evez, partea palestiniană. 

— Şi cum voi ajunge la Evez? 

— Vă voi duce chiar eu mâine dimineaţă. Nu aş vrea să vi 


se întâmple ceva pe drum. 
x 


* * 


Vremea continua să fie splendidă. Nici un nor nu se ivise 
pe cer de când părăsiseră Tel Aviv. Drumul nr. 4 mergea 
drept spre sud. Era plin cu camioane, cu soldaţi ce făceau 
autostopul, un spectacol tipic israelian. Peisajul era 
monoton, fără nimic atrăgător. Sudul Israelului semăna mai 
degrabă cu un desert. 

— Am ajuns la Erez, îi spuse O'Reilly lui Malko după o oră 
şi jumătate de drum. Aşteptaţi-mă puţin în maşină. 

Graţie plăcii de înmatriculare galbene, el putu trece prin 
primul check-point, se opri la V/P lounge şi intră înăuntru. 


63 


Peste zece minute, îşi făcu apariţia, roşu la faţă. 

— Nu vor să vă lase să treceţi! Spun că trebuia să-i 
anunţăm mai devreme. Pentru că nu aveţi paşaport 
diplomatic, va trebui să vă fac rost de o autorizaţie specială. 
Au înnebunit de tot. Nu face nimic. O să-l sun pe Faisal şi 
vom trece pe la postul Kar Dijtar. Este punctul de trecere 
folosit pentru contactele secrete, iar şeful de post are ordin 
să mă lase să trec fără să-mi pună întrebări... 

El formă numărul de telefon, apoi întoarse maşina. 

— Faisal, am o problemă. Ne întâlnim la A/ Wahah peste 
o jumătate de oră. 

Ei ocoliră no man's lana ca să poată intra în colonia Kar 
Dijtar, aflată în partea de nord a fâşiei Gaza. Acolo, toţi 
coloniştii erau înarmaţi. Postul de trecere era o adevărată 
cazemată echipată de luptă. Un blindat uşor şi trei 
mitraliere dispuse în evantai erau gata de atac. De astă 
dată, O'Reilly apăru victorios. 

— Să mergem, spuse el. 

Şoseaua dreaptă se desfăşura între mare şi dunele 
deşertului. Ajunseseră în Gaza. După doi kilometri, Malko 
zări lângă ţărmul mării o clădire modernă, din piatră, cu 
mari suprafeţe din sticlă, în stilul unui motel de lux. 

— Am ajuns la A/ Wahah”?, spuse Jeff O'Reilly. 

O barieră bloca aleea de acces către A/ Wahah, dar nu 
era păzită de nimeni. Jeff o ocoli şi cobori până la motel. În 
faţa lui, staţiona un Ford Galaxy galben. 

— Faisal a ajuns deja, spuse Jeff. 

Din Galaxy se dădu jos un bărbat înalt, cu un nas 
impunător, îmbrăcat cu pulover şi blugi. El îl îmbrăţişa pe 
O'Reilly şi îi strânse mâna lui Malko. 

— Bun venit în Gaza. Noi... 

Un huruit îi opri vorbele. Două avioane de vânătoare 
trecură aproape la nivelul mării într-un zgomot asurzitor. 
Erau israeliene. Malko îşi zise că nici în Gaza. Israelienii nu 
le vor da pace. 


28 Oază (n. a.). 


64 


Capitolul VI. 


Avioanele de vânătoare se ridicară şi dispărură în 
depărtare. Puterea lor provocă un fior rece celor trei. 
O'Reilly îi întinse mâna lui Malko. 

— Trebuie să vă părăsesc. Vă las pe mâini bune cu Faisal. 
Take care”. 

După o strângere de mână riguroasă, el se urcă în 
maşină şi Malko trecu în Ford Galaxy. Porniră către Gaza 
City, de-a lungul coastei. Din când în când, în dunele arse 
de soare răsăreau rămăşiţele unei clădiri. 

— Acolo trebuia să fie un hotel Marriott, îi spuse Faisal 
când trecură pe lângă o mare construcţie din beton, dar din 
cauza Intifadei, lucrările au fost oprite. 

Malko se gândi că toată această plajă ar fi putut deveni 
un nou Tel Aviv. Era destul să fie curățată şi să se 
construiască hoteluri. La stânga lor, în vârful unei coline, se 
vedea un edificiu strălucitor în formă de piramidă, izolat în 
mijlocul unei esplanade deşerte. Faisal întinse o mână în 
direcţia lui. 

— lată sediul generalului El Husseini din Mukhabarat. 
Este bărbatul cel mai puternic din Gaza, după Abu Amar. Se 
ocupă de securitatea internă şi externă. 

— La fel ca Jamal Nassiv. 

— Nu. Nassiv nu face contraspionaj. El se ocupă mai mult 
de gruparea Hamas şi de cei care îl ameninţă pe Abu Amar. 
Pe Nassiv îl mai interesează să facă mulţi bani, adăugă 
arabul râzând. 

— Cum? 

— O, există multe metode. Cum se înţelege bine cu 
israelienii, aceştia i-au dat voie să facă comerţ. Este 
suficient să ai licenţă pentru a cumpăra produse din Israel şi 
a le vinde aici. 

Sau pentru import din Europa. În 1997. Au apărut ca 
ciupercile după ploaie vilele de lux. Cunosc un tip care a 


29 Aveţi grijă. (n. t.). 


65 


câştigat un milion de şekeli importând mobilier semnat de 
Claude Dalle. A 

Maşina îşi încetini viteza. In faţa lor apăru un imens 
cartier de magherniţe. Era lagărul de refugiaţi, Al Shati, 
unde se îngrămădeau refugiații din Ashkad sau Ashkelom 
veniţi aici în 1948. Era un loc mizer în care familii de zece 
persoane stăteau într-o singură cameră. 

Drumul era presărat cu hârtoape şi deşeuri de toate 
felurile. Peste tot domnea un miros pestilenţial. Nu era nici 
un fel de sistem de canalizare. Palestinianul îşi croi drum cu 
lungi sunete de claxon, strecurându-se printre căruţe trase 
de măgari şi maşini vechi. Copiii se jucau în praf sau printre 
case. Pereţii acestora erau acoperiţi cu graffiti şi desene 
naive. Oameni fără loc de muncă se uitau cu ochi apatici la 
maşina lor. De când se blocaseră Teritoriile autonome, 60% 
din populație era compusă din şomeri. Oamenii 
supravieţuiau graţie ajutoarelor primite de la autoritatea 
palestiniană şi Crucea Roşie. Strigătul strident al unui 
muezin răsună în văzduh ca un țipăt disperat. 

incetul cu încetul, peisajul deveni mai vesel. Se vedeau 
clădiri moderne şi câteva magazine, precum şi vile 
moderne. 

— Am ajuns pe Al Rasheed Street, spuse Faisal. Aici se 
ridică noile hoteluri. 

Drumul trecea pe lângă o plajă bine întreţinută. Maşina 
se opri în faţa unui hotel nou-nouţ cu faţada vopsită într-un 
roz încântător. 

— Este Commodore. S-a deschis acum trei săptămâni şi 
este încă gol. Doriţi să mâncaţi ceva? 

— Cu plăcere, zise. Malko. 

— Bine. Am să comand cel mai bun kebab din Gaza. 
Malko străbătu holul micuţ şi intră în camera sa, de unde se 
vedea portul. Totul în jur era nou şi confortabil. Gaza era un 
loc rupt de restul lumii de şase luni. 

Dincolo de plajă se vedea marea pustie. De când 
izbucnise Intifada, pescarilor li se interzisese să iasă în 
larg... Bărcile lor erau ancorate la țărm, arborând o bandă 
de vopsea galbenă care să permită gărzilor de coastă 
israeliene să le repereze de la distanţă. Deşi hotelul se afla 


66 


pe țărm, accesul la plajă era interzis de un grilaj înalt. Era 


mai mult decât sinistru. Malko cobori în hol. 
x 


x x 


Dacă kebabul de la Al Khunuz Al Khadraa era cel mai bun 
din Gaza, cel mai rău era de temut xfaisal mai mult fuma 
decât mânca. 

— Pe cine doriţi să întâlniți aici? îl întrebă el. 

— Pe Jamal Nassir. Trebuie să-i transmit ceva din partea 
lui Jeff O'Reilly. N 

— Nu-i nici o problemă, îl asigură Faisal. Il sun imediat. El 
scoase celularul şi începu o lungă conversaţie în arabă. 

— Mă va suna el, spuse palestinianul după ce termină de 
vorbit. 

— Cum se prezintă situaţia aici? întrebă Malko. 

— Prost de tot. Israelienii au ciopârţit Gaza într-o mulţime 
de sectoare prevăzute cu check-points şi întrerup circulaţia 
după cheful lor. Uneori ai nevoie de trei ore ca să mergi de 
la Gaza City la Khan Yunes. 

— Dar operaţiunile militare? 

Palestinianul râse cu poftă. 

— Care operaţiuni? In urma acordului semnat la Oslo, 
poliţia palestiniană a primit cu totul şapte mii de puşti şi 
două mii de revolvere. Deasemenea, patruzeci şi cinci de 
vehicule blindate uşoare. Desigur, se face şi puţină 
contrabandă, dar nu cine ştie ce. 

— Şi cum reacţionează gruparea Hamas? 

— Organizează atentate în Israel. La fel şi gruparea 
Djihad. 

— Dar ce face FPEP*%? 

— Nu are o influenţă prea mare. ÎI sprijină pe Arafat. De 
altfel, toată lumea de aici este cu Arafat. Unii din interes, 
pentru că le dă bani, alţii, pentru că el este şeful, singurul 
capabil să mai scoată ceva de la israelieni. Mai doriţi o 
ceaşcă de ceai? 

— Nu, mulţumesc, zise Malko ridicându-se de la masă. 
Ceaiul dulce ca mierea era groaznic. În momentul în care 


30 Frontul Patriotic de Eliberare a Palestinei, fondat de Georges 
Habache (n.a.). 


67 


ieşeau pe Al Majoub Street, ei auziră nişte sirene care se 
apropiau. Imediat, îşi făcu apariţia un convoi de maşini. 
Două jeep-uri albe cu girofaruri, apoi un Mercedes 600 
negru, având o placă 0005 şi alte două vehicule pline cu 
soldaţi. O ambulanţă încheia convoiul. 

— Uitaţi! A trecut Abu Amar, exclamă Faisal. S-a dus să-l 
vadă pe şeicul Yassine la spital. De obicei, când sunt vizite 
oficiale, securitatea închide circulaţia pe toate şoselele. 

— Este bine apărat? 

Palestinianul ridică privirea spre cer. 

— Mai bine decât Dumnezeu! |n primul rând, el iese 
foarte rar din „Al Muntada*!”. Trei nopţi din patru, el doarme 
în biroul său. Restul timpului se duce la el acasă, în micuța 
casă de alături, aflată în acelaşi perimetru de apărare. Nu 
circulă niciodată în oraş. Se deplasează numai când merge 
la avionul său, la Rafah. Are o pistă de elicopter chiar în 
interior la Al Muntada şi are la dispoziţie cinci Mercedesuri 
600 blindate, toate identice. 

— Nu a încercat nimeni să-l asasineze? 

— Ba da. De zeci de ori. Mai întâi, israelienii, când a fost 
la Beirut. Ei au ratat de mai multe ori. A încercat şi Abu 
Nidal, când era puternic şi chiar şi Hamas, acum trei ani. Ei 
au pus o încărcătură de exploziv într-o căruţă trasă de 
măgari, pe, drumul ce ducea la aeroport. Deasupra au pus 
portocale. Incărcătura trebuia să sară în aer când Abu Amar 
trecea pe acolo. Numai că nu a funcţionat. Jamal Nassiv i-a 
găsit pe vinovaţi. Toţi au fost executaţi. 

— Au mărturisit? 

Palestinianul zâmbi. 

— Când este vorba de Nassiv, oricine mărturiseşte. El nu 
este un om atât de crud, dar adjunctul său este un adevărat 
ucigaş. A lucrat în Fatah Hawks*?. 

După acest atentat, Securitatea preventivă a arestat un 
suspect. Raşid, adjunctul lui Nassiv, l-a băgat cu capul într-o 
menghină şi a început să strângă. Prizonierului îi ţâşnea 
sângele din nas şi urechi când a început să vorbească. A 


31 Un imobil al Q.G. (n.a.). 
32 Vulturii lui Fatah: comando de elită din armata 
O.E.P. (n.a.). 


68 


spus numele tuturor complicilor. Drept răsplată, Raşid i-a 
spulberat creierii peste tot... Dar atunci a fost ultimul 
complot al formaţiunii Hamas. 

La Gaza, Drepturile Omului erau o noţiune complet 
abstractă. Faisal se sui în Ford Galaxy şi oftă. 

— Dacă îl întâlniți pe Abu Amar, veţi vedea cum este 
protejat. Nu iese niciodată fără garda lui de corp: sunt cam 
zece gealaţi în jurul lui, bărbaţi care sunt alături de el de ani 
de zile. Li se adresează cu prenumele lor, le cunoaşte 
familiile şi antecedentele. Toţi şi-ar da viaţa pentru el... Apoi 
mai este şi Al Rhas Al Rais, cel de „al doilea cerc”, format 
din cei care supraveghează birourile, deplasările, care 
inspectează înainte locurile unde trebuie să meargă. Sunt în 
total vreo trei sute de inşi, conduşi de patru colonei. Ei 
supraveghează pe oricine vine în vizită. Patronul lor este un 
vechi credincios: Abu Ahmad. El însuşi verifică totul. În 
sfârşit, mai există şi un „al treilea cerc”, garda pretoriană 
Force 17. Aceasta cuprinde două mii de militari, toţi 
devotați trup şi suflet. 

Ei coborâră până la ţărmul mării printr-un bulevard lat, cu 
buticuri şi trotuare late. Faisal spuse: 

— Acest loc este un fel de Champs-Elysees din Gaza. Se 
numeşte Omar El Mokhtar Street. 

Cele mai multe buticuri erau închise şi unele construcţii 
rămăseseră neterminate, întinzând spre cer tijele de oţel 
pentru betonul armat, ca nişte braţe disperate. Pe Rasheed 
Street nu se vedea nici un pieton, iar maşinile erau foarte 
puţine. 

— Ce se poate face seara în Gaza? întrebă Malko. 

— Absolut nimic. Doar ai putea să bei un pahar la hotelul 
Al Deira, unde este ultimul loc din Gaza unde se mai vinde 
alcool. Ceilalţi nu au curaj din cauza formaţiunii Hamas. 

— Atunci să mergem acolo, spuse Malko care nu avea 
chef să se culce de la ora opt seara. 

In faţă la A/ Deira staţiona un blindat cu tun. 

— Stă aici ca să-i descurajeze pe cei din Hamas, spuse 
Faisal. 

In sala de mese pustie, două europence tăifăsuiau la o 
masă. Una din ele încerca să fumeze din narghilea cu un 


69 


aer serios. Faisal şi Malko se aşezară ceva mai departe şi 
comandară. Aveau whisky! Faisal, fericit, comandă o sticlă 
de Defender Succes vechi de 12 ani. 

In timp ce discutau, în sală apărură doi necunoscuţi. 
Bărbatul micuţ, arăta ca un homosexual, iar femeia o 
blondă foarte frumoasă cu părul scurt şi cu nişte ochi verzi 
minunaţi, era îmbrăcată în polo şi pantalon de pânză. 

Cei doi se aşezară la o masă de alături şi începură să 
mănânce. 

— la te uită, credeam că nu mai este nimeni în Gaza! 
făcu Malko. 

— l-am mai văzut pe aici. Sunt ziarişti australieni, spuse 
Faisal. Locuiesc în lerusalim, dar vin regulat pe aici. 

Blonda se sculă în picioare şi veni la masa lor. 

— Bună seara, îi spuse ea lui Malko. Nu v-am mai văzut 
pe aici. Lucraţi pentru vreun ziar? 

— Nu sunt ziarist, răspunse Malko. Am venit într-o 
misiune pentru UNWRA. 

— A, bine. Pe mine mă cheamă Kyley Carn şi am venit cu 
cameramanul meu pentru câteva zile. Am putea să cinăm 
împreună într-o seară. 

— Cu multă plăcere, răspunse Malko. 

Faisal o urmări cu privirea pe femeia se întorcea la masa 
ei. 

— Ei dau mereu târcoale la Al Muntada. Încearcă să 
obţină o întrevedere cu Arafat de multă vreme. E o fată 
drăguță, nu? 

— Foarte drăguță, îl aprobă Malko. 

După ce îşi terminară băutura, cei doi plecară. Afară se 
făcuse răcoare. Cele cinci etaje ale hotelului Commodore 
erau scufundate în întuneric. În momentul în care voiau să 
se despartă, celularul palestinianului sună. După ce vorbi la 
telefon, acesta spuse: 

— Jamal Nassiv vă va primi mâine la ora zece în biroul 
său. 

Malko se întoarse în camera sa de la ultimul etaj, după ce 
străbătu culoarele pustii. Parcă era în povestea cu 
Frumoasa din pădurea adormită... Se gândi deodată că în 
Gaza se simţea mai în siguranţă decât în Israel! Abia 


70 


aştepta să vadă ce va afla de la Jamal Nassiv. 


71 


Capitolul VII. 


O femeie solidă şi brună, cu părul ondulat şi chipul 
rotund, îmbrăcată cu pantalon negru şi cămaşă albastră. Îşi 
făcu apariţia în galeria exterioară din sediul Securităţii 
preventive în care aşteptau Malko şi Faisal Balaui. 

— Domnul Nassiv vă aşteaptă, spuse ea cu o voce 
melodioasă. Mă numesc Leila El Mugrabi şi sunt interpretă... 

— Credeam că vorbeşte engleza; făcu Malko. 

— Vorbeşte, dar nu prea bine, îl scuză femeia pe şeful ei. 
Dumneavoastră vorbiţi ebraica? 

— Nu. De ce? 

— Domnul Nassiv a învăţat ebraica într-o închisoare din 
Israel şi o vorbeşte foarte bine. Vă rog să mă urmaţi: 

Malko îşi luă rămas de la Faisal cu un zâmbet. Şoferul nu 
era invitat la interviu. 

Cartierul general al lui Jamal Nassiv nu era deloc 
spectacular. Era alcătuit din mai multe clădiri moderne 
înconjurate de un zid lung şi alb, iar uşa era păzită de o 
ceată de mustăcioşi burduşiţi cu arme. In continuu intrau şi 
ieşeau maşini. 

Interiorul era ceva mai interesant, cu un patio în care era 
o fântână ce părea secată. Apa era scumpă în Gaza. 
Coloniştii israelieni deţinând 80% din apa potabilă. 

Pe când urcau scara exterioară ce ducea la biroul lui 
Nassiv. Faisal îi arătă lui Malko nişte răsuflătoare garnisite 
cu grilaje metalice, aflate la nivelul pardoselii din patio. 

___— Acolo jos, se afla închisoarea particulară a lui Nassiv. 
In Gaza, fiecare organ de securitate avea propria 
închisoare... 

Malko îşi urmă încântătoarea sa călăuză şi fu condus într- 
o încăpere uriaşă acoperită de un covor minunat. Un bărbat 
tânăr, destul de corpolent, îmbrăcat cu un costum bine 
croit, îl întâmpină cu zâmbetul pe buze. 

— Welcome to Gaza, Mr. Linge! Vă rog să luaţi loc. 

Jamal Nassiv îşi aprinse imediat o ţigară cu ajutorul unui 
Zippo de camuflaj, pe care îl aşeză pe pachetul de Lucky. Ai 


72 


fi crezut că este un play-boy nu un agent secret. Leila El 
Mugrabi aştepta cu picioarele strâns lipite, într-o poziţie 
decentă. Malko îi întinse palestinianului scrisoarea lui Jeff 
O'Reilly. După ce o citi, Nassiv îl întrebă cu un zâmbet pe 
faţă: 

— Nu ştiu ce aş putea face pentru dumneavoastră, 
domnule Linge. In ciuda situaţiei actuale, eu păstrez o vie 
prietenie domnului O'Reilly şi Statelor Unite. 

— Aţi citit scrisoarea. El este intrigat în legătură cu modul 
în care a murit adjunctul dumneavoastră, Marwan Rajub, în 
Tel Aviv. 

Zâmbetul lui Nassiv dispăru. 

— Am fost extrem de îndurerat de această tragedie, 
recunoscu el. Din nefericire, nu ştiu mai mult decât ştiţi dvs. 
Israelul este departe de noi. 

Malko se aşteptase la un asemenea răspuns. 

— Aţi vorbit cu domnul Rajub înainte de a pleca, spuse el. 
Nu i-aţi încredinţat nici un mesaj pentru Jeff O'Reilly? 

Jamal Nassiv păru surprins. 

— Nu. Era vorba de o vizită de rutină, nu-i aşa? Nu am 
abordat decât două subiecte: deblocarea materialului de 
ascultare promis de CIA şi blocat de israelieni şi procurarea 
câtorva sticle de whisky Defender. Aici este greu de găsit 
din cauza amicilor din Hamas. 

Ele îşi aprinse o altă ţigară. 

— Aşadar, moartea adjunctului dumneavoastră nu pare 
legată de activitatea sa? 

Jamal Nassiv se încruntă. 

— Bineînţeles că nu. Ar fi putut fi omorât şi aici. 

— Dacă îi stânjenea pe israelieni, a fost mai uşor pentru 
ei să-l elimine în Tel Aviv. 

— Israelienii fac ce vor în Gaza, zise cu tristeţe Nassiv. 
Posedă mijloace tehnice de ultimă oră şi cumpără cu bani 
grei pe mulţi trădători. lar Rajub nu lucra împotriva lor, ca 
de altfel, noi toţi. Vrem doar pacea, o pace justă şi durabilă. 
Israelienii nu sunt duşmanii noştri. 

Se derapa în mod periculos în limbajul de lemn. Malko se 
grăbi să intervină. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cu ce anume se ocupa Rajub 


73 


când a fost omorât? 

Palestinianul păru surprins, dar nu se împotrivi. Dorea să 
rămână în termeni buni cu CIA. El îi spuse ceva Leilei, care 
părăsi biroul. După cinci minute, ea se întoarse şi puse un 
dosar pe birou. Nassiv deschise dosarul, îl cercetă şi spuse: 

— Rajub se ocupa de micile reţele ale grupării Hamas. 
Sunt grupuleţe fără activităţi violente. Unul se ocupa de 
extinderea ideilor lor în grădinițele de copii. 

El închise dosarul şi întrebă: 

— Pot să vă mai ajut cu ceva? 

Era clar că terminase cu el. 

— Nu, mulțumesc. Voi transmite aceste informaţii 
domnului O'Reilly. 

— Impreună cu toată prietenia mea, adăugă cu căldură 
palestinianul. Sper să-l văd cât mai curând aici, inch Allah. 

Leila îl conduse pe Malko în galeria unde era aşteptat de 
Faisal Bălani. 

— Aţi aflat ce vă interesa? 

— Jamal Nassiv a fost extrem de cooperativ, spuse Malko. 

Palestinianul zâmbi cu înţeles. 

— Este un tip inteligent şi ţine la prietenia americanilor. 
Ei reprezintă asigurarea sa de viaţă. Dacă a ajuns în postul 
acesta la patruzeci şi doi de ani, nu a fost din întâmplare. În 
timpul Intifadei s-a bătut cu mult curaj, iar apoi s-a lansat în 
politică. 

Centrul oraşului era paralizat de ambuteiaje, în ciuda 
scumpirii benzinei. Faisal conducea cu prudenţă. Malko îl 
întrebă: 

— Dumneavoastră, care locuiţi aici, aveţi încredere în 
Nassiv? 

— Nu, făcu palestinianul. Dar asta nu înseamnă că el vă 
va trăda. Doreşte să fie în termeni buni cu americanii. Unde 
doriţi să mergeţi acum? g 

Malko nu mai ştia ce să facă. In mod normal misiunea sa 
în Gaza se terminase. Nu aflase nimic care ar fi adus o 
lumină asupra morții lui Marwan Rajub. Era frustrant pentru 
el să plece astfel. Rajub se ocupase de gruparea Hamas. 
Poate că, cercetând în direcția asta, va putea da de un fir 
călăuzitor. 


74 


— Aveţi vreun contact cu cei din Hamas? îl întrebă el pe 
Faisal. 

— Dacă doriţi să-l întâlniți pe Ezzedine El Kassam, este 
imposibil. Veniţi din Israel, deci sunteţi pătat. Ar fi posibil, 
numai dacă vă interesează cei din branşa politică. In 
realitate, toţi fac parte din aceeaşi organizaţie aflată sub 
controlul bătrânului şeic Yassin, dar cei implicaţi în acţiunile 
violente nu au nici un contact cu persoane ca 
dumneavoastră. 

— Găsiţi pe cineva cu care să pot vorbi, îl rugă Malko. 

— Bine. Să mergem atunci la biroul meu. Voi încerca să 


stabilesc un contact. 
x 


* * 


Lui Malko i se aduse a treia ceaşcă de ceai. Cu greu reuşi 
să-şi reprime repulsia. Ceaiul era înfiorător de dulce. Faisal 
nu se dezlipise de telefon de când intrase în biroul său aflat 
în Al Rasheed Street, nu departe de hotelul Commodore. Un 
lung şir de taxiuri colective galbene aşteptau în faţă un 
client. 

Faisal puse receptorul în furcă. 

— Este ora de rugăciune, nimeni nu mai răspunde. Voi 
încerca mai târziu. Acum vă conduc la hotel. 

În drum spre Commodore, Malko îl întrebă pe palestinian: 

— Cine este interpreta lui Nassiv? Este o femeie foarte 
frumoasă. 

Faisal zâmbi. 

— Gurile rele zic că este amanta lui. Provine dintr-o 
familie foarte bună, foarte religioasă, care are legături cu 
Hamas. 

— Eu credeam că toate femeile islamiste poartă voal. 

— Leila a rupt relaţiile ei cu familia ca să lucreze. Poate 
că este îndrăgostită de Jamal Nassiv. Acesta are o încredere 
deplină în ea. Îi lasă pe mână chiar şi fişetul cu dosarele 
secrete. 

— Credeţi că m-aş putea întâlni cu ea fără ştirea şefului 
ei? 

Palestinianul păru şocat. 

— Nici să nu vă gândiţi la asta. Pe mine să nu contaţi. Nu 


75 


am chef să cânt subţire. De ce vreţi să o vedeţi? Ca să-i 
faceţi curte? 

— Nu. Mă interesa ceva anume în legătură cu Rajub. Sunt 
sigur că Jamal Nassiv nu mi-a spus tot ce ştie. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Dar ea nu vă va 
spune nimic. 

Cei doi ajunseră la hotel. Faisal îl pofti pe Malko să 
servească un ceai. Malko risca să se transforme într-un 
adevărat  ceainic! El remarcă în trecere un bărbat 
mustăcios, îmbrăcat cu o haină verde, prăvălit într-un 
fotoliu din hol. Faisal îi spuse lui Malko după ce se instalară 
în barul de la subsol: 

— In orice caz, Nassiv se interesează de dumneavoastră. 
Unul dintre oamenii săi se află în hol. Se spune că el l-a 
lichidat pe directorul Televiziunii acum două luni. 
Bineînţeles, din ordinul şefului său. Sunteţi înarmat? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Cei din Gaza sunt un pic paranoici în clipa de faţă. Au 
senzaţia că văd peste tot spioni. Ar putea să vă ia drept 
evreu şi ar fi neplăcut. Dacă vreţi să mai rămâneţi pe aici, 
trebuie să fiţi înarmat. 

Malko îl privi ţintă pe palestinian. Oare ce încerca să facă 
acesta? Era oare bine intenţionat? Se văzu obligat să-şi 
asume riscul, deoarece era singurul său contact în Gaza. 

— Faisal, zise Malko. Doresc să aflu la ce anume lucra 
Marwal Rajub înainte de a fi omorât. Jamal Nassiv mi-a spus 
că se ocupa de Hamas, dar nimic precis. Cine crezi că m-ar 
putea ajuta? 

— Generalul Atep El Husseini, răspunse fără să ezite 
palestinianul. Nu sunt însă sigur că acesta va voi să vă 
vorbească. El conduce Mukhabarat-ul şi este omul cel mai 
bine informat din Gaza. 

— Cum aş putea intra la el? 

— Nu este deloc uşor, spuse Faisal. El Husseini se teme 
de toată lumea. Şi în special de Jamal Nassiv. Nu-i suportă. 
Nici pe israelieni, nici pe americani. Totuşi s-ar putea să vă 
primească, având în vedere că veniţi din partea lui Jeff 
O'Reilly. 

— Puteţi să vorbiţi cu el? 


76 


— Eu nu pot, dar am un prieten, Hami El Hassan, 
consilierul politic al lui Abu Amar. Este vărul meu. 

— Atunci încercaţi. 

— În regulă. Va trebui să mă duc personal la el acasă. 
Prin telefon este prea riscant. Va dura câteva zile. 

Malko îşi aminti de sfatul lui Faisal. 

— Pentru liniştea mea, aţi putea să-mi procuraţi şi o 
armă? 

Faisal nu-i răspunse imediat. Părea că ezită. 

— Cred că da, spuse el în cele din urmă. Asta pentru că 
sunteţi prieten cu Jeff O'Reilly. Dar nu trebuie să afle 
nimeni. 

Dar ştiţi că armele sunt foarte scumpe pe aici... 

— Asta nu este o problemă, îl linişti Malko. 

— Nu trebuie să o cumpărăm în Gaza. Ar afla imediat 
Securitatea preventivă şi am da de bucluc. 

— Dar de unde? 

— Am eu un văr în Khan Younes care face parte dintr-un 
grup de tanzim. Au arme destule şi poate să-mi procure 
una. Insă va trebui să mergem până acolo. 

— Atunci, să mergem! 

Până la o ipotetică întâlnire cu generalul El Husseini, nu 
avea nimic de făcut. N 

— Facem o zi întreagă până acolo. In plus, am putea fi 
opriți pe drum de israelieni. Este ceva obişnuit la noi. 

— Vom încerca totuşi, insistă Malko. 

— Bine, acceptă Faisal, cu un oftat. Vom pleca mâine 
dimineaţă. Nu ieşiţi din hotel în seara asta. Nu sunteţi în 
siguranţă. 

x 
x x 


Ford Galaxy rula pe o şosea dreaptă ce străbătea câmpul 
cu case izolate. Khan Younes se afla la sud de fâşia Gaza, 
înainte de Rafah şi frontiera egipteană. Faisal micşoră 
viteza în faţa unui bloc înconjurat de saci cu nisip peste care 
flutura drapelul palestinian. 

— Traversăm acum răscrucea de drumuri Netzarim, unde 
şoseaua intersectează drumul către „Netzarim settlement”. 


77 


Aici a fost ucis micuțul Mohamed. Să nu ieşiţi din 
maşină. De aici înainte, israelienii interzic circulaţia 
pietonilor. Nu faceţi nici fotografii căci riscaţi să fiţi 
împuşcat. 

Trecură pe lângă postul de control palestinian. Chiar şi pe 
vreme însorită, locul era mai mult decât sinistru. Copacii toţi 
fuseseră tăiaţi pentru ca tirul să nu se împiedice de 
obstacole, iar casele palestinienilor fuseseră transformate în 
grămezi de moloz. 

Malko zări două tancuri Merkeva camuflate după nişte 
dâmburi de pământ, având tunurile îndreptate spre 
intersecţia celor două drumuri principale. Pe câmp, 
munceau două palestiniene. Fordul Galaxy trecu de 
intersecţie. Auziră nişte ordine lătrate la un megafon. 

— Ce strigă? întrebă. Malko. 

— Vor să trecem cât mai repede! traduse Faisal. 

Era neplăcut să vezi cum nişte soldaţi superînarmaţi 
devin isterici la vederea unei simple maşini cu civili... 

După depăşirea intersecţiei, Faisal se destinse puţin. 
Maşina îşi continuă drumul pe fostul drum 4 israelian, care 
traversa fâşia Gaza de la nord la sud, până la frontiera cu 
Egiptul, la punctul de trecere Rafah. Acolo se afla aeroportul 
ultramodern şi nou, de unde Arafat pleca uneori. Acesta era 
mai mult închis de israelieni, în cadrul manevrelor de 
intimidare a acestora. 

Pe şosea se vedeau acum mai multe vehicule. Drumul 
îngust şerpuia în mijlocul câmpiilor. Din nou, Faisal deveni. 
Nervos. 

— Curând vom traversa drumul ce leagă Israelul cu Gush 
Katif, zise el. Intersecţia este controlată de israelieni, deşi 
se află în zona „A”. Au prioritate „coloniştii”, bineînţeles. 
Uneori şoseaua este ocupată de armata lor o oră, două, 
zece şi chiar şi trei zile! In acest caz, Khan Younis este rupt 
de restul lumii. Sper să nu avem asemenea ghinion. 

Ei începură să ruleze în viteza întâia. Toţi şoferii erau 
răbdători, neîndrăznind să claxoneze. Israelienii erau cei 
puternici. Malko putu să vadă cum trei maşini cu placă 


33 Un palestinian de doisprezece ani, a cărui moarte a fost 
filmată în direct (n.a.). 


78 


galbenă, trec prin intersecţie cu viteză maximă, făcându-se 
nevăzute la orizont. Curând fură lăsaţi să treacă. Ei îşi 
continuară drumul spre sud. Pe distanţa de un kilometru 
cele două benzi de rulare erau separate prin blocuri de 
beton, înalte de doi metri. Una era destinată palestinienilor, 
iar cealaltă, coloniştilor israelieni. După un timp ajunseră 
într-un oraş arab, cu magazine, mulţime de oameni şi multă 
animaţie. Faisal se strecură cu abilitate pe străduţele 
înguste până la ieşirea de vest a oraşului. Casele din jur, 
erau ciuruite de gloanţe. 

Faisal opri maşina pe un promontoriu încadrat de două 
imobile care păreau scăpate de la Stalingrad. O parte din 
ziduri erau complet distruse, în locul ferestrelor se vedeau 
nişte găuri negre, iar pe zidurile rămase întregi se vedeau 
zeci de inscripţii. Şoseaua era blocată de o şicană alcătuită 
din saci de nisip. Faisal sări din maşină şi întinse mâna către 
panta din faţa lor. 

— Vedeţi valea la distanţă de un kilometru? Acolo se află 
un post israelian ce păzeşte Gush Katif. Oamenii noştri din 
tanzim vin uneori şi trag câteva rafale, iar israelienii 
ripostează cu arme grele. Aşteptaţi-mă aici. Eu mă duc să-l 


anunţ pe vărul meu. 
x 


* * 


Faisal dispăru pe o străduţă, lăsându-l pe Malko să 
admire peisajul. Se putea distinge în depărtare drapelul 
israelian. Faisal veni după zece minute, vesel. 

— L-am văzut! Ne putem întâlni cu el peste două ore. 
Până atunci, putem să mâncăm, căci nu avem altceva de 
făcut în Khan Younes. 

Cei doi ajunseră în centru. Faisal îl conduse pe Malko într- 
un magazin cu bijuterii după ce parcă maşina. Cele mai 
multe femei purtau eşarfa islamică. Faisal pătrunse într-un 
mic restaurant în care, lângă intrare, se pregătea la rotisor 
o pulpă mare de berbec. In vitrina unui frigider, se vedea un 
bogat sortiment de băuturi răcoritoare. 

— Vă place şaorma? 

Malko îl asigură că da. Băiatul decupa cu un cuţit ascuţit, 
fâşii de carne pe care le puse pe o foaie de clătită unsă cu 


79 


grăsime. Era atât de mare, încât ar fi săturat patru 
persoane. 

Cumpărătorii consumau afară în stradă, stând în picioare. 
Toţi erau bărbaţi. Un radio transmitea muzică arăbească, cu 
volumul dat la maximum. 

— Mă întreb dacă nu o fi vreun „lisus” pe aici... 

— Despre cine vorbiţi? 

— Despre spionii israelieni. Sunt agenţi din Shin Beth, 
evrei originari din Irak, Yemen sau o altă ţară arabă. 
Vorbesc la perfecţiune limba noastră. Ei se pierd în mulţime 
şi trag cu ochiul. li caută pe cei din tanzim, pe care apoi îi 
lichidează. 

Ei mai discutară o vreme înainte de a se sui iar în 
maşină, apoi plecară prin labirintul de ulicioare până ce 
Faisal opri în faţa unei case înconjurate de grădină. 

— Am ajuns. 

El bătu la uşă şi le deschise un bărbat scund, cu ochi 
bulbucaţi. Peretele culoarului era în întregime acoperit cu 
un poster ce reprezenta un combatant cu Keffiech. Omuleţul 
îi invită într-o odaie în care scaunele erau aliniate de-a 
lungul zidurilor, după obiceiul arab. Toate scaunele erau 
ocupate de vreo şase bărbaţi cu chipurile ascunse după 
keffiech, toţi înarmaţi cu puşti Kalaşnikov. Intr-o linişte de 
moarte, se servi ceaiul obişnuit. Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra lui Malko... Faisal se aplecă la urechea lui. 

— Sunt foarte încântați că sunteţi un simpatizant al lor şi 
că aţi făcut atâta drum până aici. Cei prezenţi fac parte din 
miliția defensivă din Khan Younes. Muncesc în mod 
voluntar, îşi cumpără singuri armele de la beduini şi 
traficanţi. Acestea costă foarte scump: între două mii şi trei 
mii de dolari costă un Kalaşnikov. lar cartuşele se plătesc 
între doi şi trei dolari bucata! 

La preţul acesta, un încărcător de Kalaşnikov făcea cât 
un televizor nou! Faisal continuă: 

— Işi ascund feţele, ca să nu fie identificaţi de israelieni, 
altfel nu vor mai putea merge niciodată la lucru în Israel şi, 
mai ales, nu riscă să fie asasinati. 

Bărbaţii tanzim, ascultau fără să înţeleagă. Vărul îi spuse 
ceva lui Faisal. 


80 


— A spus că va aduce o armă. E un pistol Desert Eagle. 

— O armă israeliană? 

— Da. Au luat-o de la un trădător care l-a ucis pe unul 
dintre oamenii lor. Acesta a fost executat şi i-a fost luată 
arma. Acum este vândută de familia celui ucis. Cer enorm 
de mult pentru ea: o mie de dolari. Aici nu poate nimeni să 
dea o sumă aşa de mare pentru un revolver. Are doar şapte 
cartuşe. La Khan Younes nu se găsesc de tipul acesta. 

In uşă se auzi o bătaie şi un tânăr aduse vărului lui Faisal 
un pachet. Vărul îl desfăcu scoțând la iveală un pistol 
automat Desert Eagle 44 Magnum. Era o armă de o putere 
fantastică, pe care Malko o luă în mână sub privirile 
curioase ale membrilor din tanzim. Arma cântărea aproape 
două kilograme! Nu se vedea întorcându-se în Israel cu 
acest aruncător de obuze... Putea însă să se apere cu el în 
timpul sejurului său în Gaza. 

— O cumpăr, zise Malko. 

El număra o mie de dolari în bancnote de o sută. Vărul îi 
mulţumi cu căldură prin intermediul lui Faisal. 

— Familia îşi va putea cumpăra hrana şi va putea pune o 
piatră frumos gravată pe mormântul celui ucis. 

După încă o ceaşcă de ceai, Malko se întoarse la maşină 
împreună cu ghidul său. 

— Sunteţi satisfăcut? îl întrebă acesta. 

— Mi-ar fi plăcut ceva mult mai discret, remarcă Malko. 
Oricum, v-o las dumneavoastră când voi pleca din Gaza. 

— Trebuie să plecăm. Sper că şoseaua nu va fi blocată. 
Nu era blocată, dar fură nevoiţi să aştepte mai mult de o 
oră în mijlocul unui ambuteiaj de nedescris. In faţa lor era 
un Mercedes au plăcuţa de înmatriculare albă. 

— Maşina asta nu este de aici? 

Faisal zâmbi. 

— Ba da. Dar este o maşină furată în Israel şi revândută 
de mafie celor de aici. De aceea are placă albă. 

Celularul lui Faisal Balaui sună. 

— Vom lua masa mâine la Hani El Hassan, zise 


palestinianul. Am avut mare noroc. 
x 


* * 


81 


Fordul Galaxy părăsi şoseaua asfaltată şi intră pe una 
transversală, desfundată ca o pistă africană. După un timp, 
opri în faţa unei vile înconjurate de ziduri înalte. Faisal şi 
Malko se dădură jos. Intâmpinaţi de un grup de mustăcioşi 
zâmbitori. In clipa când se pregătea să intre în grădină, 
Malko observă doi bărbaţi ce se aflau într-o maşină ce 
staţiona ceva mai departe. Simti deodată că îl ia ameteala. 
Bărbatul de la volan era îmbrăcat cu o minunată haină 
verde. 

In acel moment nu mai regretă achiziţionarea armei 
Desert Eagle. 


82 


Capitolul VIII. 


— L-aţi văzut pe bărbatul cu haina verde? îl întrebă Malko 
pe Faisal. 

Palestinianul dădu afirmativ din cap. 

— Da, mi se pare ciudat, pentru că nu am văzut să ne fi 
urmărit cineva. |lnseamnă că am fost ascultați de 
Securitatea preventivă. Jamal Nassiv este interesat de 
persoana dumneavoastră. 

După ce trecură de un cordon de agenţi înarmaţi până-n 
dinţi, cei doi urcară la primul etaj al vilei şi intrară într-un 
salon în care scaunele erau aliniate tot de-a lungul pereţilor. 
Curând, îşi făcu apariţia un bărbat îmbrăcat în cămaşă şi 
pantaloni din pânză. Avea părul cărunt iar chipul său era al 
unui om inteligent, în jur de şaizeci de ani. El îl îmbrăţişa de 
trei ori pe Faisal care făcu prezentările. 

— Domnul Hani El Hassan este unul dintre fondatorii OEP 
şi consilierul politic al lui Arafat. Este unul dintre bărbaţii cei 
mai bine informaţi din Gaza. 

— Sunt bucuros să vă primesc, îi spuse el lui Malko într-o 
engleză impecabilă. Aici, în Gaza, suntem ca într-o 
carantină. Uităm ce se întâmplă în exterior... Faisal mi-a 
spus că doriţi să vă fac un serviciu. Intotdeauna îi servesc 
cu bucurie pe prietenii noştri americani. Eu sunt unul din cei 
şapte supraviețuitori, fondatori ai OEP. Puteţi să aveţi 
încredere deplină în mine chiar dacă între mine şi Abu Amar 
mai există şi divergențe de păreri, nu l-aş trăda niciodată. Il 
consider părintele naţiunii noastre. Veniţi, să ne aşezăm la 
masă... 

Ei trecură în încăperea vecină, unde îi aştepta o masă 
plină cu mâncăruri alese: peşti de toate mărimile şi eternele 
salate. Hani El Hassan avu grijă să pună în farfuria lui Malko 
atât cât ar fi săturat o întreagă familie de opt persoane, 
apoi îl întrebă zâmbind: 

— Aveţi veşti proaste, nu-i aşa? În ultima vreme numai 


de aşa ceva avem parte. 
x 


83 


* * 


Jamal Nassiv era în Mercedesul condus de şoferul său pe 
un drum plin de gropi. In ciuda suspensiei excelente, era 
scuturat ca un prun. 

— Mergi mai încet, Mohammad! îi spuse el enervat. 

Blestema în sinea lui traficul greoi din Gaza. In timpurile 
normale, o putea întâlni pe amanta sa într-un hotel din Tel 
Aviv, într-o discreţie absolută. Acum însă, pentru câteva 
minute de fericire, era obligat să folosească apartamentul 
unui prieten, să aibă încredere în şoferul său, care era unul 
din verii săi şi să-şi rişte viaţa de fiecare dată când nu era 
însoţit de escorta lui obişnuită. De obicei, avea grijă să 
utilizeze două maşini perfect identice, din care una era doar 
cu şoferul. Asta îi dădea 50% şansa de supravieţuire în 
cazul unui atentat. Bineînţeles că dacă un Mercedes era 
imediat luat la ochi, două se vedeau de la o poştă... 

Era conştient de faptul că are mulţi duşmani în Gaza. 
Existau şi mulţi geloşi, mai ales dintre „tunisieni”, şefii 
istorici ai OEP-ului, care se întorseseră în Gaza abia în 1995. 
Relaţia sa cu Leila El Mugrabi, o femeie tânără, senzuală şi 
drăgăstoasă, îi făcea pe mulţi să scrâşnească din dinţi. 

Nassiv deschise dosarul pe care îl luase cu el. Era cel cu 
activităţile lui Rajub înainte de a fi fost asasinat. Imediat 
după tragica moarte a acestuia, cercetase dosarul fără să 
găsească în el ceva ieşit din comun. L-ar fi înmânat imediat 
unuia dintre adjuncţii săi dacă nu s-ar fi produs un 
eveniment neaşteptat. Un mesaj telefonic îl anunţa că 
trebuie să se ducă la un motel din partea de nord a fâşiei 
Gaza, ca să se întâlnească cu cineva. 

Acel motel era proprietatea unui frate al lui Nassiv şi era 
locul de întâlnire al acestuia cu oamenii din Shin Beth. In 
ciuda răcelii intervenite între cele două etnii, contactele 
dintre ele nu încetaseră niciodată definitiv. Când primi acel 
mesaj, şeful Securităţii preventive fu convins că israelienii îi 
vor da informaţii în legătură cu moartea colaboratorului său. 
La acel motel îl aştepta o veche cunoştinţă: Şlomo Zamir, 
unul din liderii organizaţiei Shin Beth cu care colaborase în 
lupta împotriva grupării Hamas. Israelianul fusese concis, îl 
ruga insistent ca pe un serviciu personal să întrerupă pentru 


84 


moment afacerea de care se ocupa Marwan Rajub înainte 
de a fi asasinat. In faţa nedumeririi manifestate de Jamal 
Nassiv, israelianul îi spuse că era pe urmele unei reţele de 
posesori de bombe ale grupării Hamas şi că Securitatea 
preventivă putea prejudicia ancheta sa. Şlomo Zamir nu 
dădu nici un semn de părere de rău în legătură cu moartea 
palestinianului. De altfel, întrevederea nu dură mai mult de 
cinci minute. Bineînţeles. Jamal Nassiv trebui să dea 
ascultare cererii israelianului... El se întoarse la birou 
buimăcit, întrebându-se dacă nu cumva moartea lui Rajub 
nu fusese decât un fapt divers. 

El consultă din nou dosarul, fără să înţeleagă, apoi îl puse 
în fişetul asistentei sale. Apoi nu se mai gândi la el. 

Şi iată că acum CIA, la rândul ei, se interesa de acesta. 
Bineînţeles că nu îi suflase nici un cuvinţel trimisului lui 
O'Reilly despre demersul lui Şlomo Zamir. Din nou luă la 
cercetare dosarul lui Marwan Rajub, dar nici acum nu găsi 
nimic special. Cuprindea date despre activităţi modeste ale 
militanţilor Hamas ce erau departe de a ameninţa Israelul. 
De la vizita agentului CIA, Jamal Nassiv îşi bătea capul fără 
să priceapă nimic. Era chiar neliniştit. Puse oameni să-l 
urmărească pe Malko, dar filajul nu dăduse nici un rezultat 
interesant. Găsise fişa lui Faisal Balaui, fără să găsească 
nimic altceva decât ştia deja. Era lămurit că ar lucra un pic 
pentru CIA, dar nu existau probe. 

Mercedesul intră pe aleea ce ducea la o vilă. Inima lui 
Jamal începu să bată ceva mai repede. In faţa intrării se 
vedea un Audi roşu. Era maşina Leilei. Casa aceasta 
aparţinea unui prieten credincios care nu se afla în Gaza. 
Casa avea personal de serviciu format din egipteni ce 
intraseră clandestin în ţară, aşa că se temeau să vorbească, 
în orice moment puteau fi expulzați de Nassiv. Acesta 
cobori din maşină şi îi spuse şoferului: 

— Peste o oră să vii să mă iei. 

Era mai bine ca maşina sa să nu fie văzută alături de 
Audi cel roşu. El deschise uşa cu o cheie, intră în casă şi 
cobori cele câteva trepte ce duceau la un mezanin 
englezesc. Intră într-o încăpere în stil Hollywood, cu pereţii 
acoperiţi cu tapet din mătase, în mijlocul căreia trona un 


85 


imens pat înconjurat de oglinzi, cu noptiere asortate. 
Prietenul lui Nassiv îşi cumpărase toată mobila de la Paris. 
Leila, lungită pe cuvertura de satin albastru, se ridică 
venind în întâmpinarea lui. Era îmbrăcată cu un pulover 
roşu şi cu o fustă asortată care îi plăcea nespus lui Jamal. 

— Habibi!* Ce bine că ai putut veni! 

Jamal Nassiv îi prinse sânii în palme, o strivi de perete şi 
uită pentru o clipă de toate grijile. 

x 


* * 


Din mulţimea de peşti nu mai rămăseseră decât oasele, 
dar Han El Hassan continua să-l îndoape cu mâncare pe 
Malko, de parcă acesta nu ar fi mâncat de o săptămână. Şi 
încă nu discutaseră nimic! |n sfârşit, o secretară veni cu 
ceaiul. Malko se întreba cum să abordeze subiectul care îl 
ardea pe el, dar Hassan i-o luă înainte. 

— Domnule Linge, Faisal Balaui mi-a spus că doriţi să-l 
vedeţi pe generalul Atep El Husseini. Puteţi să-mi spuneţi de 
ce? Este vorba de o cerere oficială din partea CIA-ei? Aveţi 
vreun mesaj pentru el? 

De la începutul festinului, Malko se tot gândise la modul 
în care ar fi trebuit să-i prezinte lucrurile. Era clar că 
generalul era foarte reticent. Singurul mod de a-l interesa 
era să „dramatizeze” puţin situaţia. Era obligat să-i facă 
destăinuiri complete. 

— Domnule El Hassan, credeţi că israelienii doresc să-l 
asasineze pe Yasser Arafat? 

Palestinianul luă o scobitoare şi răspunse zâmbind: 

— In trecut, s-au gândit adeseori la acest lucru, mai ales 
la Beirut şi chiar în Tunisia, dar de atunci nu cred că au mai 
încercat. 

— Nici măcar după întoarcerea lui Ariei Şaron? 

Hani El Hassan scutură din cap. 

— Nu. Ar ridica poporul palestinian în picioare şi ar avea 
loc o dezordine pe care nimeni cu o poate evalua. Cred că 
aveţi o motivaţie puternică pentru a-mi pune o asemenea 
întrebare... 

— Desigur, făcu Malko. 


34 jubitule! (n.a.). 


86 


Era decis să aibă încredere în acest vechi tovarăş de 
luptă a lui Arafat, insensibil la isterie, imun la trafic datorită 
bogăției sale şi obişnuit să călătorească şi să întâlnească 
oameni importanţi. Generalul era respectat de americani şi 
de europeni. Era timpul să-şi înceapă cu adevărat ancheta. 
Fără să respire, Malko îi relată totul despre cele două 
incidente care îl alertaseră pe şeful centralei CIA şi opinia 
bancherului din Ramallah... Hani El Hassan îl ascultă cu 
atenţie apoi zise: 

— Este tulburător tot ce-mi spuneţi, dar lipseşte un lucru 
esenţial: israelienii nu pot să-şi asume lichidarea lui Yasser 
Arafat, chiar dacă Ariei Şaron crapă de cheful de a-i face de 
petrecanie. Ar fi impardonabil din punct de vedere politic. 
Chiar şi în ochii americanilor. Deci există ceva în plus ce 
dumneavoastră încă ignoraţi, ori este vorba doar de o 
ipoteză. 

— Ce părere aveţi despre Abu Qaser? 

Generalul zâmbi din nou. 

— O părere bună, foarte bună! A condus în mod extrem 
de satisfăcător negocierile cu israelienii. Este unul dintre cei 
mai vechi tovarăşi ai noştri şi joacă un rol eminent în istorie. 

— Se află aici? N 

— Nu, nu în acest moment. lşi face o casă foarte 
frumoasă, dar locuieşte în Ramallah. Cred că este obosit. 
Nu a participat la ultimele noastre întruniri. Când Abu Amar 
a fost reales în fruntea Consiliului palestinian, nu a venit. 
Or, eu cred că israelienii nu ar fi putut să-i refuze trecerea, 
din punct de vedere politic. Eu nu posed nici un element în 
legătură cu contactele lui cu ei. Contacte au existat 
întotdeauna. Ar fi interesant să vedem care este părerea lui. 
Eu personal nu cred că ar fi în stare să-l trădeze pe vechiul 
său tovarăş. 

— Poate că lucrurile sunt ceva mai complicate, mărturisi 
Malko. 

Se părea că informaţiile sale reuşiseră să-l tulbure pe 
general. Malko profită. 

— Din cauza asta doresc foarte mult să-l întâlnesc pe 
generalul Husseini. Poate că el ar putea să mă lămurească 
în legătură cu toate aceste fapte tulburătoare. 


87 


Hani El Hassan puse scobitoarea pe masă, se gândi un 
timp, apoi zise: 

— Este posibil. Husseini este un om inteligent în care am 
o mare încredere. Nu-i are deloc la inimă pe israelieni care 
i-au asasinat pe cei doi „patroni” Abu Iyad şi Abu Djihad. El 
a fost cel care a tratat afacerea Adnan Yassine”. Voi rezolva 
eu ca să vă primească. Aşteptaţi şi în curând veţi fin 
contactat. 

El se uită la ceas şi se sculă în picioare punând capăt 
întrevederii. 

— Aveţi de gând să-i spuneţi lui Arafat despre această 
eventuală ameninţare? 

— Nu-mi place să vorbesc fără să spun nimic, răspunse El 
Hassan. Abu Amar este foarte superstiţios şi crede în 
fatalitate. In plus, eu cred că asasinarea lui Arafat ar fi un 
lucru greu de înfăptuit. Cartierul său general nu mai poate fi 
bombardat cu atâta uşurinţă, ca la Beirut. Este extrem de 
bine apărat. Din păcate, nu mi-aţi oferit nici o indicație 
precisă. Dacă mai aflaţi ceva, voi fi bucuros că vă revăd. 

El îi întinse lui Malko cartea sa de vizită, iar acesta îi dădu 
dreptate. Atâta vreme cât nu cunoştea adevărata cauză a 
morţii lui Marwan Rajub. Nu avea nimic concret. Indicaţia 
cea mai interesantă era atitudinea lui Odir Ashdot. Dar 
acesta fusese scos din circuit... Malko îl regăsi pe Faisal, 
care discuta cu gărzile de corp. Bărbatul cu haină verde se 
făcuse nevăzut. Malko îşi zise că a făcut un pas înainte. Dar 
dacă nici generalul Husseini nu-i spunea nimic, nu-i mai 
rămânea decât să plece din Gaza. 

x 


* * 


Leila, plină de iubire, se aplecă să-şi sărute iubitul. Apoi îi 
aplică o felaţie, aceasta fiind cea mai mare plăcere a lui 
Nassiv, puţin practicată în lumea musulmană. Trecuse 


35 Adnan Yassine era un colaborator apropiat al lui Arafat. În 
1993, a fost ademenit de un agent din Mossad care s-a 
recomandat ca fiind un egiptean bogat, dispus să plătească 
pentru tratamentul medical al soţiei lui Yassine. Acesta s-a 
revanşat, acceptând să instaleze microfoane În biroul principal al 
negociatorului palestinian Abu Mazem. 


88 


aproape o oră de când făceau dragoste, dar Jamal, în ciuda 
aparenţelor focoase, nu se trezise din punct de vedere 
sexual, lucru care i se întâmpla foarte rar. Calculul Leilei se 
dovedi exact. Această felaţie neaşteptată avu asupra 
palestinianului efectul unui şoc electric. 

Cinci minute mai târziu, era călare pe ea, ca un armăsar, 
ţintuind-o şi lucrând-o cu mişcări ample şi sacadate. El 
explodă înainte ca ea să atingă orgasmul, apoi se lungi 
lângă ea, savurând acele clipe minunate de destindere. 
Leila se uită la el şi îl întrebă cu un surâs făcând un gest 
spre dosarul Rajub. 

— Din cauza lui eşti tracasat? 

— Da! mărturisi Jamal Nassiv. 

El îi destăinui grijile care îl apăsau. Avea impresia că 
acest dosar era o bombă cu explozie întârziată care putea 
să explodeze în orice clipă în faţă. Nu avea nici cea mai 
mică idee cum să o dezamorseze. Toată această poveste 
trebuia să fie importantă o dată ce agentul CIA a începu să 
scotocească toată Gaza. 

Leila El Mugrabi îl sfătui pe un ton lejer: 

— Nu te mai gândi la nimic acum. Fii cu ochii pe acel 
bărbat care face ancheta pentru tine. Vei acţiona doar la 
momentul potrivit. 

Ea era cea mai bună sfătuitoare a sa. O sărută drăgăstos 
pe gât. 

— Ai dreptate, draga mea. A venit timpul să plec. 

Se sculă şi începu să se îmbrace. Cât ai clipi din ochi, era 
gata de plecare. 

— La revedere! 

— La revedere, habibi, îi răspunse ea cu tandreţe. 

Urmau să se revadă la birou, ca în toate zilele. Era o 


situaţie destul de excitantă. 
x 


* * 


Servind micul dejun în sala de mese pustie a hotelului 
Commodore, Malko contempla priveliştea de afară prin 
ferestrele zăbrelite. 

Portul acela în care orice activitate încetase, acele 
ambarcaţiuni imobile, de parcă ar fi fost prinse între ghețari, 


89 


totul degaja o senzaţie de tristeţe înspăimântătoare. Gaza 
era cu adevărat „anus mundi”. Un furnicar ai cărui membri 
se agitau fără puterea de a ieşi de acolo, într-o mişcare 
browniană. Viaţa era redusă la expresia cea mai simplă. Nici 
spectacole, nici cinema, nici discoteci. Nimeni nu se mai 
plimba pe plaja poluată şi oamenii supravieţuiau de la o zi 
la alta. Chiar şi copiii erau trişti. Singura lor activitate era în 
încăierările cu israelienii în care mulţi mureau într-o luptă 
pierdută înainte de a începe. Viaţa trecea între urletele 
sirenelor ambulanţelor ce duceau răniții la spital. 

Chiar şi acest hotel modern era sinistru. Parcă era un 
castel bântuit de fantome. Chelnerul aduse un ou fiert în 
coajă, pâine prăjită, cafea şi inevitabilul ceai. Mai era şi un 
croissant dur ca piatra. Era cea mai bună masă a zilei. 
Malko încerca să facă un rezumat, ordonând evenimentele 
în mod cronologic, începând cu moartea lui Marwan Rajub. 
Nu exista nimic cert. Cel mai neliniştitor lucru era 
comportamentul lui Odir Ashdot, dar nici în cazul acestuia 
nu avea nici o probă sigură. Mai rămânea incidentul de la 
Ramallah. 

Nici în acest caz nu putea fi sigur de nimic. Malko 
avusese certitudinea că a fost vizat, dar experienţa arăta că 
trăgătorii israelienii erau imprevizibili. Putea să fie vorba 
doar de un simplu accident. Sau poate că Joseph fusese cel 
vizat, dintr-un motiv necunoscut. Întâlnirea cu Jamal Nassiv 
nu elucidase nici un punct. Acesta însuşi era îngrijorat şi îşi 
punea întrebări. Recunoştea că adjunctul său lucrase în 
problema Hamas. Dar acesta era un subiect prea delicat ca 
să-i spună lui Malko prea multe. Securitatea preventivă 
fusese prea mult învinuită că lucrează pentru israelieni şi 
americani... Orientul era patria aluziilor şi a falselor noutăţi, 
era un teatru al umbrelor. Nimic nu era cert. Malko îşi zise 
că dacă şi întâlnirea cu generalul El Husseini va fi la fel de 
nulă, va trebui să părăsească Gaza. Atmosfera de aici 
începuse să-l apese. Lângă el îşi făcu apariţia Faisal. 

— Terminaţi-vă repede micul dejun. Generalul El Husseini 
vă aşteaptă în biroul său. 


90 


Capitolul IX. 


Hani El Hassan nu îşi pierduse vremea de pomană. Malko 
îşi abandonă oul fiert în coajă fără nici o urmă de regret ca 
să îl urmeze pe Faisal Balaui. Acesta era în culmea emoţiei. 

— Chiar adjunctul lui m-a sunat pe celular! spuse el. 
Generalul este cel mai puternic bărbat din Gaza după Abu 
Amar. Şi este şi cinstit. Aici, asta este o virtute rară. 

Ei traversează lagărul Al Shati într-un nor gros de praf, 
apoi ajunseră la şoseaua de pe coastă, unde maşina putea 
să depăşească viteza de treizeci de kilometri pe oră. 

Faisal zâmbi în mustață. 

— Ce furios ar fi Jamal Nassiv dacă ar şti că vă întâlniți cu 
El Husseini. În mod normal, el este cel ce are exclusivitatea 
în contactele operaţionale cu americanii. El Husseini nu se 
întâlneşte decât cu şefii cei mari, ca de pildă George Tenet. 
Şi nu are încredere în nimeni. 

Generalul fusese şcolit la Stasi. 

— Vorbiţi germana? continuă palestinianul. 

— Bineînţeles, doar sunt austriac, zise Malko. 

— Atunci, vorbiţi-i în germană. Este înnebunit după ea. 
„Piramida” care adăpostea cartierul general al lui El 
Husseini apăru la orizont. Era majestuoasă ca o relicvă a 
Egiptului de sus. Chiar în faţa ei, o Roată a lumii strica puţin 
peisajul. La intrarea în „piramidă” stăteau de pază soldaţi. 
Ei lăsară cale liberă maşinii Ford Galaxy. Clădirea era nou- 
nouţă, cu un atrium elegant ce evoca mai degrabă incinta 
unui palat decât sediul unui serviciu de informaţii. Spre 
deosebire de Securitatea preventivă, aici se vedeau numai 
bărbaţi. Un uriaş îi conduse până la etajul patru, unde îi luă 
în primire un alt mustăcios. Faisal fu instalat într-un salonaş, 
iar Malko fu poftit într-un birou. Acolo îl aştepta generalul. 

— Welcome to Gaza, spuse el în engleză. Vă rog să luaţi 
loc. 

înalt, cu părul sur tuns scurt, chipul aspru, îmbrăcat cu 
un costum sobru fără cravată, bărbatul din faţa lui degaja o 
impresie de forţă şi de calm. Biroul său era imens, cu pereţi 


91 


lambrisaţi,  împodobiţi cu două drapele mari: unul 
palestinian şi altul, fanionul organizaţiei Mukhabarat. 
Imensele ferestre panoramice ofereau o vedere minunată a 
Mării Mediterane. Puteai crede că te afli la Ambasada 
Americană din Tel Aviv. Şi aici, ferestrele erau blindate. Doi 
dintre adjuncţii lui El Husseini, masivi, cu umeri ca de 
docheri, se instalară la o masă joasă, iar personalul de 
serviciu aduse ceaiul dulce. 

După câteva observaţii privind Gaza, generalul îi spuse 
lui Malko: 

— Prietenul meu. Hani El Hassan, mi-a spus că lucraţi cu 
Jeff O'Reilly. 

— Este adevărat. 

— L-am întâlnit în ianuarie la Cairo, împreună cu domnul 
George Tenet, dar nu l-am mai văzut de atunci. 
Dumneavoastră nu sunteţi american, nu-i aşa? 

— Sunt austriac. 

— Ah! Inseamnă că vorbiţi germana, continuă generalul 
bucuros. 

— Desigur, răspunse Malko în limba germană. Nu aş dori 
însă ca adjuncţii dumneavoastră să se simtă excluşi din 
această conversaţie. 

— Fiţi, fără grijă în privinţa asta. Mahmud vorbeşte la 
perfecţie germana. 

Uriaşul mustăcios cu alură atletică îi zâmbi cu tot chipul. 
După ce bău puţin ceai, generalul continuă: 

— Cu ce pot să vă ajut? 

— Mai întâi, vă voi spune de ce am venit aici, în Gaza, 
spuse Malko. 

Din nou, el luă toată povestea de la capăt. Generalul era 
la fel de impasibil ca un jucător de poker, dar Malko simţi că 
este foarte, atent. După ce termină de vorbit, palestinianul 
îl întrebă: 

— Domnul O'Reilly nu le-a spus nimic israelienilor despre 
deplasarea dumneavoastră aici? 

— Nu. 

El Husseini dădu aprobator din cap. 

— Asta dovedeşte că poziţia americanilor a evoluat puţin, 
remarcă el. 


92 


— Oamenii s-au schimbat, sublinie Malko. Domnul Jeff 
O'Reilly este un tip obiectiv, dornic să colaboreze cu 
serviciile dumneavoastră. Aş vrea acum să vă cunosc 
opinia. Credeţi că temerile lui Jeff O'Reilly sunt fondate? 

Pentru prima oară, generalul El Husseini zâmbi uşor. 

— Din păcate, nu aveţi nici o probă. Este vorba doar de o 
deducție plină de imaginaţie, dar plauzibilă, având în 
vedere mentalitatea israelienilor. Tot ce vă pot spune este 
că nu am constatat nici o intensificare a activităţii agenţilor 
lor în fâşia Gaza... Desigur, nu am elemente în privinţa 
operaţiunilor lor militare. Oricând, ei pot trimite elicopterele 
lor de luptă să ne extermine pe toţi. Din punct de vedere 
politic însă, este greu de crezut acest lucru. 

— Sunteţi aşadar solidar cu Jamal Nassiv, remarcă Malko. 

Generalul păru uşor enervat. 

— Domnul Nassiv nu este persoana cea mai bine plasată, 
ca să ştie ce se întâmplă în Gaza, remarcă el pe un ton dur. 
Mă voi gândi la tot ce mi-aţi spus şi vă voi recontacta dacă 
va fi cazul. 

Malko simţi că este concediat aşa că se grăbi să-i pună 
ultima întrebare. 

— Vă amintiţi de afacerea Adnan Yassine, domnule 
general? 

Generalul tresări, privindu-l fix. 

— Desigur. De ce mă întrebaţi asta? 

— Ştiu că vă aflaţi în Tunis pe vremea aceea, zise Malko. 

— Da, eram acolo, reorganizam serviciile noastre. In 
urma asasinării şefului meu, Abu Djihad, de către israelieni. 
De altfel şi acum mă întreb dacă nu cumva acest asasinat 
nu a avut ca scop facilitarea operaţiunii lui Yassine. 

— L-aţi interogat personal pe Adnan Yassine? 

— Bineînţeles. De ce mă întrebaţi? 

— Nu aţi încercat să aflaţi dacă nu cumva israelienii au 
încercat să „tamponeze” prin aceeaşi filieră şi pe alţi 
conducători palestinieni? 

Urmară câteva clipe de tăcere apăsătoare. Mahmud, 
părea foarte crispat. Generalul îşi reveni şi zise cu un ton 
lejer. 

— Bineînţeles că au mai fost şi alţii. Şi mai sunt în 


93 


continuare „tamponaţi”. Este sarcina mea să descopăr 
„cârtitele”. Adnan Yassine s-a bucurat de toată încrederea 
noastră. Din cauza asta ne-a fost greu să-l demascam. 

— Şi poate că nu aţi fi reuşit fără ajutorul unui anumit 
serviciu străin, zise Malko pe un ton uşor maliţios. 

El Husseini zâmbi crispat înțelegând că Malko era foarte 
bine informat. 

— Şi acest lucru este în parte adevărat, zise el. 

— Ce s-a întâmplat cu Adnan Yassine? 

— A murit. 

Malko nu mai insistă. Americanii din CIA ştiau că Yassine 
nu era mort şi că, de şapte ani, stătea la răcoare. 

— Este posibil ca israelienii să nu se mulţumească numai 
cu ascultările, remarcă el. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cine vă spune că nu au recrutat agenţi de la un înalt 
nivel practic ca să-i folosească la momentul potrivit... 

Generalul se uită lung la el, apoi zise cu un glas egal: 

— Nimic nu este imposibil, dar am luat toate precauţiile 
necesare. Atât timp cât Abu Amar trăieşte, nimeni nu poate 
face nici un rău cauzei noastre. 

Malko îşi reţinu cu greu un zâmbet. 

Se înțelegeau perfect. Fără să pronunţe nici un nume, 
evocaseră cazul lui Abu Qaser. Negociatorul acordurilor de 
la Oslo era foarte strâns legat de „trădătorul” Adnan 
Yassine şi al lui era biroul în care a fost instalat sistemul de 
ascultare ce permisese israelienilor să asculte şi să 
cunoască poziţiile adversarilor lor. 

Abu Qasar fusese şi el „contaminat”? Generalul făcuse o 
aluzie foarte clară. După ce îşi termină de băut ceaiul, 
acesta se ridică în picioare. 

— Vă mulţumesc pentru vizită, făcu el. Fiţi sigur că voi 
încerca să exploatez informaţiile trimise de domnul O'Reilly. 

— Eu continuu să cred că am putea găsi o explicaţie la 
tot ce se întâmplă dacă am afla la ce anume lucra Marwan 
Rajub înainte de moartea sa, insistă Malko. Colonelul Nassiv 
nu ar putea să vă furnizeze aceste informaţii? 

— Nu. El refuză, spuse Atep El Husseini. Sau mi le-ar da 
trunchiate. Este foarte gelos pe mine şi pe serviciul meu. 


94 


Războiul dintre poliţii era cunoscut... 

— Este vorba de un potenţial pericol pentru viaţa lui 
Arafat, spuse Malko. Este de datoria dumneavoastră să-l 
protejaţi. Asta, numai în cazul în care credeţi ce v-am spus. 

— Cred doar că este o ipoteză plauzibilă, îl corectă 
generalul. Dar nu ştiu dacă este adevărată. 

— Cine i-ar putea cere lui Jamal Nassiv acele documente? 

— O singură persoană. Abu Amar. 

— Puteţi să-i cereţi acest lucru? 

— Ar fi foarte dificil. Să-i dau o mulţime de explicaţii, iar 
el nu ascultă niciodată prea mult timp... 

— Aş putea să-l văd ca să-i prezint eu însumi situaţia? Cu 
condiţia ca să nu spună nimic israelienilor, ca să nu 
compromitem poziţia lui Jeff O'Reilly. 

— Eu pot încerca, dar nu vă garantez nimic. Abu Amar nu 
are încredere în nimeni. Poate să creadă că este vorba de o 
manipulare. Cu prima ocazie, îi voi prezenta cererea 
dumneavoastră... 

— Când? 

— Cât de curând, vă promit. 

El strânse îndelung mâna lui Malko, iar acesta părăsi 
biroul, escortat de cei doi adjuncţi. 

— Ei, sunteţi mulţumit acum? îl întrebă palestinianul mai 
târziu, în drum spre Gaza City. 

Malko nu îndrăzni să-i spună că ar fi preferat ca generalul 
să fi fost mai receptiv la relatările lui. Prudenţa acestuia îl 
decepţionase. Avea impresia că se loveşte de un zid de 
cauciuc atunci când se aştepta să fie primit cu braţele 
deschise. Şi, cu toate acestea, autoritatea palestiniană era 
ameninţată de o posibilă destabilizare. 

Cu cât revizuia faptele, cu atât i se părea că totul se 
potriveşte. li era imposibil să-l contacteze direct pe Arafat. 
Şeful OEP îşi filtra vizitatorii cu o grijă de maniac, mai cu 
seamă pe cei ce aparţineau unei agenţii de informaţii. El 
lăsa acest tip de contacte în seama lui El Husseini sau Jamal 
Nassiv, rezervându-se relaţiilor politice. 

— Aveţi noutăţi de la gruparea Hamas? îl întrebă el pe 
Faisal. j 

— Nu încă, zise palestinianul. In situaţia actuală, au 


95 


devenit foarte prudenţi şi reduc la maximum contactele cu 
exteriorul. Ştiu că israelienii ar face orice ca să-i distrugă. 

— Dumneavoastră cunoaşteţi vila lui Abu Qasar? 

— Sigur că da. Doriţi să o vedeţi? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Ei intrară în Gaza City, în spatele unui camion încărcat cu 
portocale, al cărui şofer îndemna cetăţenii să-i cumpere 
marfa, cu ajutorul unui megafon. După ce străbătură 
bulevardul Omar El Mokhtar - Champs-Elysees local - 
intrară pe o stradă destul de elegantă. Pe partea dreaptă, 
se înălța o vilă superbă, cu coloane, cu obloane la ferestre. 
Inconjurată de grădină. Doi soldaţi stăteau de pază la 
intrare. Imobilul părea nelocuit. 

— Nu vine niciodată aici? 

— Doar foarte rar. Nu a mai fost văzut aici de câteva luni. 
El locuieşte la Ramallah. 

— Vila asta a costat cred. Foarte mult... Faisal făcu un 
gest elocvent. 

— Şi încă nu aţi văzut cum este în interior! E un adevărat 
palat. Totul a fost adus de la Paris şi este proiectat de 
marele arhitect Claude Dalle. Abu Qaser a câştigat mulţi 
bani... 

— Cum? 

Palestinianul ridică din umeri. 

— Din afaceri, ca toată lumea. Autorităţile sunt foarte 
corupte. Dacă Abu Amar este de acord, poţi face avere 
foarte repede. Lui nu-i pasă. Trăieşte ca un ascet, mănâncă 
puţin, nu bea şi nu iese din casă. Din când în când 
urmăreşte desene animate americane. Este singura lui 
distracţie. Lucrează prea mult ca să aibă timp să 
cheltuiască banii. 

Cei doi erau pe drumul de întoarcere de pe ţărmul mării. 
Curând, în depărtare, văzură o barieră. Inainte de a fi opriţi, 
făcură cale întoarsă şi ocoliră pe o rută accesibilă circulaţiei. 
Cartierul general al lui Yasser Arafat forma un patrulater 
delimitat la vest de mare. La est de strada Al Qods, la nord 
de strada Dimasu, iar la sud, unde se aflau ei. De Al Gamal 
Adbel Nasser Street. Erau şase hectare straşnic păzite de 
nenumărate check-points şi de câteva blindate cu tunuri 


96 


camuflate. Tot acolo, se afla şi sediul televiziunii 
palestiniene. 

Din nou, Malko era redus la inactivitate, obligat să 
aştepte o ipotetică întrevedere cu Yasser Arafat. 

— Să ne întoarcem la Commodore, zise el. 

Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se planteze 
în faţa televizorului urmărind canalul CNN şi să aştepte 


noutăţi din partea generalului Husseini. 
x 


* * 


Ezra Patir bătu la uşa biroului lui Şlomo Zamir. Nu se auzi 
nici un răspuns. El întredeschise uşa şi spuse încet: 

— Şlomo, eşti aici? 

Era foarte ciudat ca Şlomo să fie absent lăsând biroul 
deschis. 

Se înnoptase deja şi o lampă cu lumină slabă lumina 
încăperea. 

— Ai ceva veşti pentru mine, Ezra? întrebă Şlomo Zamir 
cu o voce lentă. 

In penumbră, abia dacă se zărea cineva în fotoliu. 

— Da, răspunse şeful secţiei „ascultări”. Am noutăţi 
privitoare la Alpha 3. lată materialul. 

El puse pe birou un dosar subţire şi se retrase. De câteva 
zile, Şlomo Zamir îi ceruse situaţia ascultărilor anumitor 
„Surse”. Era ora opt seara, iar materialul adus de el 
reprezenta producţia acelei zile. Numai el şi Zamir ştiau ce 
reprezintă Alpha 3. 

Şlomo Zamir se cufundă imediat în cercetarea 
rezumatelor tuturor ascultărilor. Erau patru pagini şi găsi 
imediat un pasaj care îl făcu să se înfioare. Se ivise o nouă 
problemă, gravă şi urgentă! El înhaţă câinele roşu şi începu 
să se gândească la o posibilitate de rezolvare a situaţiei. 

Douăzeci de minute mai târziu, găsi soluţia. El ridică 
receptorul telefonului. 

— Vreau legătura cu sectorul IV. 

Era vorba de serviciul Shin Beth ce se ocupa cu tratarea 
surselor de informare palestiniene din zona „A”. Când şeful 
serviciului sosi la telefon, el îi explică despre ce era vorba. 
Problema fu rezolvată în doar câteva minute, iar Şlomo 


97 


Zamir puse pe masă bietul câine cu labele răsucite. Avea de 
gând să lase un bilet de mulţumire lui Dumnezeu la Zidul 
Plângerii dacă totul avea să se deruleze conform planului 
său. 


Şimon Gazer mergea de aproape o oră, într-un întuneric 
aproape total. Cerul se acoperise de nori. La Gaza încă nu 
se declarase stare de urgenţă, dar palestinienii nu 
îndrăzneau să mai iasă noaptea din casă, în afară de unii 
„tanzim” care se pregăteau să atace câte o colonie de 
evrei. Aceştia îşi asumau riscul. In acest no man’s land, în 
care fusese ras orice pom şi orice casă, orice om se putea 
vedea de la mare depărtare. Gazer se opri să se 
odihnească. _ 

Nu se auzea nici un zgomot. In spatele lui, colonia de la 
Kfar Darom era cu toate luminile aprinse. Ca să-şi dea curaj, 
el îşi spuse că armata îl urmărea cu lunetele. Era însă singur 
şi înfricoşat pe un teritoriu ostil. 

El se îndreptă către sătucul Al Muntar, aflat la o distanţă 
de un kilometru, aproape de marea arteră ce traversa fâşia 
Gaza de la nord la sud, acolo unde cândva trecea vechea 
cale ferată Cairo-Beirut, acum dezafectată. 

Odată ajuns acolo scăpa de grijă. In zori se va putea 
pierde cu uşurinţă în mulţimea palestinienilor. Dacă ar fi 
fost reperat de palestinieni în zona „A”, ar fi fost ca şi mort. 

Din fericire, Şimon Gazer era un evreu irakian ce nu se 
deosebea de palestinieni. Impreună cu părinţii săi, emigrase 
în Israel la vârsta de doisprezece ani. Vorbea araba şi se 
comporta la fel ca ei. Le cunoştea ticurile, felul de a vorbi, 
iar accentul irakian era perfect explicabil, deoarece o 
mulţime de palestinieni trăiseră în Irak. El fusese recrutat 
de Shin Beth când terminase Universitatea din Tel Aviv. 
Fiind celibatar, fusese utilizat în misiunile cele mai 
periculoase, ca de pildă infiltrarea în teritoriul palestinian. 

Munca sa era foarte variată. Uneori trebuia să-i depisteze 
pe cei ce împrăştiau manifeste. Fusese nevoit să arunce cu 
sute de pietre în camarazii săi de la posturile de control 
pentru ca să-şi construiască o „legendă”. Uneori se infiltra 
într-un grup terorist ca apoi să organizeze o operaţiune 


98 


specială împotriva lui. Şimon Gazer fusese cel care montase 
un microfon în telefonul „inginerului” Yehia Ayache, şeful 
artificierilor din Hamas, după ce reuşise să se apropie de 
acesta... Avea acte de identitate palestiniene şi nimic nu 
atesta originea sa israeliană. Dar dacă s-ar fi aflat adevărul, 
nimeni şi nimic nu l-ar fi salvat de la linşaj. 

Se vedeau deja primele case din Al Muntar. Pe drum nu 
se vedea nici picior de om. Trecu de câteva case, apoi se 
ascunse într-un hambar dărăpănat. Acolo avea să aştepte 
zorile ca să poată lua un taxi colectiv cu care să se 
deplaseze la Gaza City. 

Din fericire, erau destui palestinieni care continuau să 
muncească în coloniile israeliene din Gaza, în pofida 
riscurilor, ca să poată câştiga câţiva bani. In caz de bucluc, 
putea spune că este unul din ei. 

x 


* * 


În jurul „bunkerului” lui Yasser Arafat domnea o 
atmosferă febrilă. Faisal îl dusese pe Malko să-l cunoască pe 
şeful de protocol. Două elicoptere Apache, israeliene, 
survolaseră în zori cartierul general provocând o alertă 
generală. Cu două zile în urmă, mai multe rachete 
transformaseră una din cazărmile Force 17 într-un morman 
de moloz. Fuseseră trei morţi şi patrusprezece răniţi. Aceste 
elicoptere amintiseră palestinienilor că forţa Tsahal putea 
să lovească unde voia. Membrii serviciului de securitate 
erau nervoşi. Ei îi cercetau pe ziarişti, căutând chipuri 
necunoscute. Yasser Arafat se afla în biroul său, iar un grup 
de Range Rover albe străbăteau în viteză campusul, ca 
pentru a scăpa de un eventual atac. Malko îl aştepta pe 
Faisal care încerca să obţină o întrevedere. Deodată auzi un 
strigăt de femeie. 

El întoarse capul şi o zări pe Kyley Carn, tânăra ziaristă 
australiană pe care o văzuse la A/ Deira în compania 
cameramanului efeminat. Ea pândea împreună cu alţi 
ziarişti ieşirea lui Arafat. Malko se apropie de ea. 

— Aşadar şi dumneavoastră munciţi! exclamă fata. 

— Da, zise Malko fără să precizeze în ce anume constă 
munca lui. 


99 


Kyley Cam scoase un oftat. 

— Am dat de belea. Şeful meu mi-a cerut să-l filmez pe 
Arafat, dar păţesc acelaşi lucru. Nu pot să-l prind mai mult 
decât câteva secunde, când se urcă în Mercedesul său şi 
dispare. Nimic altceva! 

Ea se întrerupse brusc. Arafat tocmai ieşea din clădire 
înconjurat de o gardă de corp numeroasă. Abia de puteau 
zări celebrul său keffieh... EI dispăru în Mercedesul 600 cu 
numărul de înmatriculare 0004, care demară brusc şi o 
porni spre nord încadrat de alte maşini. Faisal îşi făcu şi el 
apariţia. 

— L-am văzut pe şeful de protocol al lui Abu Amar. Mi-a 
promis că va încerca să obţină o întrevedere pentru 
dumneavoastră. Nu este însă nimic sigur. Mergem? 

— Da, mergem, zise Malko, care îşi luă rămas bun de la 
tânăra ziaristă. 

— Sper că ne vom mai revedea, îi spuse fata. Veniţi să 
luăm cina la A/ Deira diseară. Puteţi? 

— Cred că da, zise Malko. Vă sun eu mai târziu. 

Cei doi se urcară în Ford Galaxy, staționat în afara 
perimetrului de securitate şi plecară. 


— Să ne întoarcem la hotel, sugeră Malko. 
x 


* * 


Şimon Gazer se urcă în taxiul colectiv plin până la refuz şi 
îi spuse şoferului până unde voia să meargă, după ce îi plăti 
taxa de zece şekeli. Semăna cu un biet palestinian, neras 
de mai multe zile. 

La Al Muntar cobori din taxi şi plecă pe jos către Kfar 
Darom. Trecu prin faţa unui post de poliţie palestinian iar o 
santinelă îi spuse să fie atent. Incă din zori, israelienii erau 
destul de nervoşi. Şimon îi mulţumi. Când ajunse la 
marginea zonei no man's lana, îşi scoase ceasul de la 
mână. li scoase capacul şi o micuță antenă. Un mic beculeţ 
se aprinse. Atunci el spuse câteva cuvinte şi aşteptă. 

— Ce nume de cod aveţi? se auzi o voce în ebraică. 

— Bay Yom. 

— O.K. Treceţi mai departe. 

Şimon Gazer îşi puse ceasul la mână. Ştia că era de acum 


100 


observat de soldaţii israelieni de la primul post de control. 
Avea un sentiment de uşurare dar era la fel de încordat ca 
un astronaut înainte de urcarea în nava spaţială. 

x 


* * 


Malko îşi pierduse deja speranţa când auzi târâitul 
telefonului. Era Faisal Balaui. 

— Aveţi mare noroc! spuse acesta. 

— A acceptat Arafat să mă primească? 

— Nu, dar generalul Husseini vă cheamă la el. Vin după 
dumneavoastră. 

— A obţinut o întâlnire cu Yasser Arafat? 

— Nu ştiu. Generalul nu este prea vorbăreţ la telefon... 
Malko puse receptorul în furcă. Putea fi ziua cea mai 
fericită... Lipsa de activitate îl deprima cumplit. Nu erau nici 
ziare, nici radio şi nici un loc unde să meargă. 

Faisal îl aştepta în faţa hotelului, la volanul maşinii. 
Soarele era la orizont. Palestinianul se îndreptă către nord 
traversând câmpia Al Shati. Drapelele verzi ale grupării 
Hamas fluturau deasupra câtorva clădiri. Era un apus de 
soare formidabil. In depărtare se zărea „piramida”, 
organizaţiei Mukhabarat profilată pe cerul sângeriu, ca un 
monument futurist. 

Explozia îi luă prin surprindere. Fusese atât de violentă 
încât maşina făcuse un salt înainte, ca împinsă de o mână 
invizibilă! Luneta era făcută ţăndări. Malko privi îndărăt şi 
văzu o coloană de fum ridicându-se din mijlocul şoselei, 
chiar în spatele lor. 

Se trăsese asupra lor cu rachete, probabil dintr-un 
elicopter... Faisal scoase o înjurătură şi calcă de accelerator. 
Ca şi cum ar fi putut să scape de adversarul invizibil mărind 
viteza. Malko înţelese. Deschise portiera şi urlă: 

— Sări din maşină, Faisal! Opreşte! 

Cum palestinianul nu înţelegea, el se aruncă din maşină 
chiar în momentul în care pe cer apăru o dâră roşie: o nouă 
rachetă se îndrepta în direcţia lor. 


101 


Capitolul X. 


Malko căzu în gol, într-un şanţ. Cu coada ochiului îl văzu 
pe Faisal sărind în direcţia opusă, către plajă. Maşina îşi 
continuă drumul încă vreo douăzeci de metri înainte de a se 
transforma într-un bulgăre de foc, cu o explozie asurzitoare. 
Luase foc rezervorul cu benzină. În fundul şanţului, Malko fu 
ferit de ploaia de schije metalice care se înfipseră în taluz. 

El se ridică în picioare, cu revolverul în mână. Din maşină 
rămăsese un morman de tablă răsucită din care ieşea un 
fum gros... Cu inima strânsă, Malko privi către şosea. Era 
îngrozitor să nu-şi poată vedea adversarul! Faisal îşi făcu 
apariţia clătinându-se pe picioare. El făcu câţiva paşi către 
ceea ce cândva fusese taxiul lui. Asupra lor fuseseră lansate 
trei rachete, iar una atinsese ţinta mişcătoare. Faisal izbucni 
în plâns cu ochii la grămada de fiare fumegânde. Elicopterul 
din care fuseseră aruncate rachetele trebuia să se afle la 
zeci de kilometri depărtare. Cum putuse să-i lovească cu o 
asemenea precizie? 

Mai multe maşini se opriseră la o distanţă apreciabilă. 
Altele făceau cale întoarsă. Malko simţea un sentiment 
ciudat de frustrare în faţa acestor asasini invizibili. Totul în 
jur era atât de calm. lar valurile izbeau ţărmul, într-un susur 
dulce, la numai câţiva paşi de ei. 

Deodată apăru o maşină echipată cu girofar, ce avansa în 
viteză către ei, venind dinspre nord. Imediat locul fu invadat 
de soldaţi. Un ofiţer se apropie de Faisal, care îi comunică 
lui Malko: 

— Sunt oamenii generalului Husseini. Ne vor lua cu ei! 
Generalul Atep El Husseini avea un aer sumbru. El îi strânse 
îndelung mâna lui Malko. g 

— Aţi avut un mare noroc! Am urmărit totul. Incă de la 
lansarea primei rachete. Imediat, m-am gândit la 
dumneavoastră. 

— Eu nu am văzut nici un elicopter, spuse Malko. 

— Este normal. Ei se menţin în afara spaţiului nostru 
aerian. Doar se supun acordurilor de la Oslo! Cu rachete 


102 


aer-sol pot lovi de la cincisprezece kilometri distanţă. Aţi 
avut noroc. Nu a fost nici un supravieţuitor la ultimele lor 
atentate. Veniţi să bem ceva! 

El scoase din bar o sticlă cu coniac Otard XO. Umplu două 
pahare şi îi servi pe Malko şi pe Faisal. Acesta din urmă 
refuză politicos. Husseini goli paharul dintr-o răsuflare. 

— Când am văzut coloana de fum. Am crezut că nu vă voi 
mai vedea niciodată, zise el. 

— Cum au putut ochi cu atâta precizie de la o asemenea 
distanţă? 

— Am o bănuială, făcu generalul palestinian. Oamenii 
mei se află la locul exploziei şi examinează resturile maşinii. 
Mâine vom afla rezultatul... 

Malko simţi imediat efectul liniştitor al coniacului. De astă 
dată, nu mai încăpea nici o îndoială. Israelienii voiseră să-l 
omoare. Aşadar se afla pe o pistă adevărată. 

— De ce aţi dorit să mă vedeţi? întrebă Malko. Aţi obţinut 
o întrevedere cu Arafat? 

— Incă nu. Doream, ca mai înainte de asta, să mai 
discutăm puţin. Din păcate, acum nu prea mai am timp. Am 
o reuniune importantă, spuse generalul privind la ceas. 

— Veţi fi condus la hotel, continuă el. Trebuie să vă 
reveniţi după şocul suferit. Astăzi, Dumnezeu a fost 
copilotul dumneavoastră, cum zic americanii.... Trebuie să 
adun mai multe elemente privind acest atentat. Ne vedem 
mâine. Până atunci, nu vă mişcaţi din Commodore. Voi 
trimite pe cineva la dumneavoastră. 

Faisal Balaui era încă în stare de şoc. Fură îmbarcaţi într- 
un Mercedes blindat, încadraţi de o gardă de corp. In timp 
ce se deplasau către hotel, Malko nu putu să nu privească 
spre ţărmul mării unde soarele trecuse deja de linia 
orizontului. Urma să fie urmărit multă vreme de aici înainte 
de imaginea dârei roşii lăsate pe cer de rachetă. 

Malko făcuse un duş şi contempla de la fereastră apele 
Mediteranei cufundate în întuneric. Se îmbrăcă uitându-se 
la ceas. Era ora opt şi jumătate. li era foarte foame şi îl 
înspăimânta perspectiva unei cine de unul singur. Faisal 
plecase la el acasă într-un hal fără hal, deşi Malko îi 
promisese că CIA îl va despăgubi pentru maşina distrusă. 


103 


Palestinianul tremura încă de frică... 
Brusc, Malko îşi aduse aminte de ziarista australiană care 


îl invitase la A/ Deira. 
x 


* * 


Al Deira avea acelaşi aer lugubru ca şi Commodore. Sala 
de mese însă, părea ceva mai animată. Trei sau patru mese 
erau ocupate. Malko reperă cu uşurinţă părul blond al lui 
Kyley Carn, care lua cina împreună cu cameramanul ei, la o 
masă aşezată înspre grădină. El merse spre ea şi îi puse o 
mână pe umăr. 

— Bună seara! Am întârziat puţin! 

Fata tresări, apoi chipul i se lumină de bucurie. 

— Ce bine că aţi putut veni! zise ea. 

— Imi pare rău că nu am putut să vă anunţ! se scuză 
Malko. 

— Sper că nu s-a întâmplat nimic grav. 

— Nu. Am avut doar o pană pe drum. 

— Eu credeam că aţi părăsit deja Gaza. Nu vă mai 
aşteptam. Vă rog să luaţi loc, nu am început de mult. 

Chelnerul aduse imediat un menu. Era acelaşi: salată şi 
kebab... în plus, aveau şi băutură. Kyley Carn îl privea pe 
Malko cu un surâs devastator. 

— Sunt extrem de fericită să vă văd. Mă plictiseam de 
moarte aici. Tocmai voiam să plec la Tel Aviv, dar şefii mi- 
au cerut să mai rămân. Dumneavoastră? 

— Şi eu am de gând să mai rămân, făcu Malko. Privirea 
lui se aţinti la sânii fetei, liberi pe sub bluză. El simţi un şoc 
în epigastru şi fu invadat de o dorinţă primitivă. Tânăra 
observă o schimbare în atitudinea lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Numai că vă găsesc extrem de frumoasă. 
Intensitatea cu care rosti aceste vorbe o tulbură pe fată. 

Nu avea de unde să ştie că era vorba de o reacţie 
normală a lui Malko ori de câte ori scăpa de un pericol de 
moarte. 

Cameramanul abia vorbea. Stătea cu nasul în farfurie şi 
îşi ferea privirile. După ce îşi termină kebabul se ridică de la 
masă şi spuse că se duce la culcare. Malko era la cafea. 


104 


Kyley îşi scoase o ţigară pe care Malko i-o aprinse imediat 
cu bricheta Zippo. Ea suspină uitându-se în ochii lui cu un 
aer inocent. 

— Ce plăcut este să fiu cu cineva... 


— Dar aveaţi o companie. 
x 


* * 


— O. Stan nu este deloc vorbăreţ. Stă ore în şir şi se 
joacă la Play Station... 

— Ce spune soţul dumneavoastră? 

— Este obişnuit cu munca mea. Lucrează la o staţie de 
radio şi este un bun familist. 

— Nu este gelos? 

— Nu, are încredere în mine. 

Acesta era răspunsul standard al tuturor femeilor 
infidele. Rămăseseră singuri în sala de mese, iar chelnerul 
aduse nota de plată. Kyley Cam îl întrebă pe Malko: 

— Doriţi să beţi ceva? 

— Cu multă plăcere. 

Era o bucurie să se afle în tovărăşia unei femei frumoase 
după ce fusese atât de aproape să păşească pragul 
infernului sau al paradisului! Australiana îl chemă pe 
chelner şi îi şopti ceva la ureche. El scutură din cap, iar ea 
se întoarse spre Malko decepţionată. 

— Nu mai vrea să servească! Se tem de Hamas. Dacă 
doriţi să bem ceva, nu există decât o singură soluţie: să 
mergem la mine în cameră. 

Malko zâmbi. Era plăcut surprins. 

— Cu plăcere, dar de ce? 

— Pentru că acolo avem un minibar, spuse ea cu un aer 
triumfător. 

In camera lui de la Commodore nu era nici măcar o sticlă 
cu apă chioară... 

— Ce doriţi? Whisky, porto, gin, votcă? 

— Votcă. 

Ea îşi turnă Defender, iar lui Malko îi turnă votcă Absolut. 

— Să ciocnim pentru întâlnirea noastră! Două suflete 
întâlnite în Purgatoriu! 

Cu ochii scânteietori, fata se aşeză pe pat cu picioarele 


105 


îndoite sub ea. Bău pe nerăsuflate totul, apoi zise: 
— Mai bem un păhărel? 
— Cum să nu? zise Malko. 
Ceva mai destins, el se întreba cât timp mai poate rezista 


fără să o violeze. 
x 


* * 


Ochii verzi ai lui Kyley eram aţintiţi în gol. Reuşise să 
golească tot minibarul şi acum stătea lungită pe pat în timp 
ce Malko se tot gândea cum să transforme această seară 
plăcută într-o orgie sexuală. Simţea o puternică dorinţă de a 
face sex pentru a simţi că trăieşte cu adevărat. 

Brusc, fata sări în picioare şi începu să danseze desculţă, 
imitând o dansatoare de pe ecranul televizorului ce executa 
un dans arab. 

Ea întinse braţele către Malko. Acesta nu se lăsă mult 
rugat şi o cuprinse de talie atrăgând-o la pieptul său. 

— Credeţi că nu sunt destul de sexy pentru acest tip de 
dans oriental? 

Cu o mişcare rapidă ea îşi scoase puloverul şi rămase cu 
sânii goi. ) 

— Aşa este mai bine? || întrebă ea dezlănţuită. 

Sânii ei obraznici îl sfidau parcă pe Malko, iar ochii verzi 
aruncau scântei incendiare. Unduindu-şi trupul în ritmul 
muzicii, ea se apropie de Malko. Sfârcurile sânilor ei îi 
împunseră pieptul provocând o veritabilă descărcare 
electrică. Cu o naturaleţe desăvârşită, fata se lipi toată de 
el şi îi vâri limba ascuţită în gură. După un sărut pătimaş şi 
lung, ea izbucni în râs. 

— E atât de mult timp de când nu m-am mai sărutat cu 
cineva! 

Ea începu să-şi desfacă pantalonul din pânză subţire, îl 
lepădă şi rămase într-un slip micuţ de nailon de care scăpă 
însă imediat. Cu ochii aţintiţi la bărbatul din faţa ei, spuse 
cu simplitate: 

— Let's fuck! 

În gura ei, aceste cuvinte nu sunau trivial. Era o simplă 
propoziţie la fel cu „Hai să ne scăldăm”. Era ca un animal 
sănătos cuprins de o dorinţă bruscă. Malko nu aşteptă să-i 


106 


spună de două ori şi în curând rămase şi el în ţinuta lui 
Adam. Kyley îl luă în primire, acoperindu-l cu sărutări şi 
lingându-l ca o pisică afectuoasă. După ce îl spălă bine, îi 
administra o felaţie de zile mari. După care căzu istovită pe 
spate, cu picioarele larg desfăcute, oferindu-se cu 
generozitate. 

— Come and fuck me hard. 

Imediat ce Malko o străpunse, ea ridică picioarele spre 
tavan. Când Malko o întoarse cu faţa în jos, ea alese poziţia 
ca mai excitantă, cu bazinul bombat mult în sus şi cu 
mâinile sprijinite în coate. 

Kyley scoase un țipăt pătrunzător şi căzu cu faţa în jos. 
Câteva clipe rămase nemişcată, cu ochii închişi. Apoi, 
scoase un oftat prelung. 

— Ah, ce minunat este să faci dragoste! 

Malko nu o contrazise. 

— Mereu procedaţi aşa? Obişnuiţi adesea să chemaţi un 
necunoscut în camera dumneavoastră şi să-l seduceţi? 

— O, aici suntem la Gaza, în afară de lumea adevărată. 
Era clar că Gaza nu era cuprinsă în perimetrul fidelității... 

— Rămâneţi cu mine în noaptea asta? 

— Nu aş vrea să vă compromit, răspunse Malko. 

x 


* * 


— Soţul meu se află la 15000 de kilometri distanţă, iar 
amantul meu de la lerusalim nu va veni niciodată aici... 

— Cu toate astea, mă voi întoarce la hotelul meu, zise 
Malko. Am putea să ne mai vedem şi mâine însă. 

Ea îl sărută cu gingăşie. 

— Sper! 

Când ieşi afară. Malko simţi un fior rece pe şira spinării. 
Noaptea era tăcută ca un mormânt. Gaza adormită semăna 
cu un ghetou sinistru aflat la ţărmul mării. Era locul unde 


fusese doar la un pas de eternitate. 
x 


x x 
— Sunteţi aşteptat la recepţie, se auzi vocea de la 
telefon, vorbind o engleză stâlcită. 
Malko abia se deşteptase dintr-un somn greu ca de 


107 


plumb. El cobori cât putu de repede. Acolo îl aştepta 
adjunctul generalului El Husseini. În faţa hotelului îl aştepta 
un BMW cenuşiu. In mai puţin de un sfert de oră, era la 
„piramidă”. Malko fu surprins de faptul că fu condus la sala 
de conferinţă mobilată doar cu o masă înconjurată de 
scaune. Atep El Husseini sosi şi el după cinci minute. După 
ce li se servi inevitabilul sirop cu numele de „ceai”, el intră 
direct în subiect. 

— Poate că vă întrebaţi de ce nu v-am primit în biroul 
meu... 

— Da, într-adevăr. El Husseini zâmbi. 

— De multă vreme îi bănuiam pe israelieni că l-au 
„sonorizat”. Serviciile mele tehnice l-au verificat în 
nenumărate rânduri şi s-au jurat că este „curat”. Nu au 
reuşit însă să mă convingă. Astăzi am avut certitudinea că 
nu mă înşelam deloc. 

— Cum aşa? 

— leri israelienii au încercat să vă ucidă. Ştiţi din ce 
cauză? 

— De teamă că voi descoperi aici ceva compromiţător 
pentru ei. 

— Aveţi dreptate, spuse generalul. Mai precis, alaltăieri 
m-aţi rugat să vă obţin o întrevedere cu Abu Amar în scopul 
de a-l sensibiliza în legătură cu o ameninţare concretă a 
israelienilor. După ce aţi plecat de aici, am sunat la Al 
Muntada şi am cerut o audienţă pentru dumneavoastră. 
Sunt convins că acest demers i-a decis pe israelieni să vă 
elimine. Nu pot suporta ideea că un agent CIA să vină să-l 
avertizeze pe Yasser Arafat că este ameninţat de ei. 

Odată eliminat, pericolul era departe. 

— Aţi uitat că nimeni nu este de neînlocuit, obiectă 
Malko. Jeff O'Reilly ar putea să vină şi el aici. 

— O, nu, nu ar putea. El deţine un post oficial. Ar fi ca o 
declaraţie de război împotriva Israelului. 

— Poate că aveţi dreptate, admise Malko. 

— Trebuie să mai existe şi un al doilea motiv, continuă 
generalul palestinian. Eliminându-vă ei ar mai fi câştigat 
timp, atât cât să-şi ducă planul la bun sfârşit. 

— Aşadar, sunteţi şi dumneavoastră convins de pericolul 


108 


care îi ameninţă viaţa lui Arafat, spuse Malko. 

— Da, deşi nu am nici cea mai vagă idee de modul în 
care vor să acţioneze israelienii. De un singur lucru sunt 
însă sigur: vor capul dumneavoastră. Priviţi aici! 

El scoase din buzunar un obiect metalic rotund ce 
semăna cu un ceas. 

— Este o bijuterie electronică, făcu generalul. 

Malko îl luă în palmă. Obiectul era înnegrit de fum 
deformat şi părea destul de greu. 

— Ce este asta? întrebă el. 

— A fost găsit de oamenii mei în rămăşiţele maşinii Ford 
Galaxy, explică generalul El Husseini. Este vorba de un 
mecanism electronic capabil să indice poziţia unui vehicul 
pentru a putea fi reperat de radarele Israelului şi a fi 
doborât cu rachetele. Cu ajutorul acestui mecanism ei 
puteau să vă urmărească ruta pe un ecran. Dacă aţi fi 
rămas în maşină, acum aţi fi fost morţi. 

— Ce este de făcut în continuare? întrebă Malko. 

— Mai întâi, trebuie să fim cu ochii-n patru. Următoarea 
întâlnire va fi într-un loc „neinfectat” încă de ei... 

— Vom putea afla ceva mai mult în legătură cu moartea 
lui Marwan Rajub? 

— Poate că da, spuse zâmbind generalul. Cu asta vreau 
să începem cercetările. Imediat cum obţin un rezultat, vă 


dau de ştire. 
x 


* * 


Şlomo Zamir se sufoca de furie. Era prima oară când rata 
o lovitură. Totuşi în plan tehnic, totul fusese fără cusur, cu o 
mică scăpare, ce făcuse ca prima rachetă să dea greş. 

Pentru un motiv neînțeles de el, planul „Gog şi Magog” 
nu putea încă fi pus în aplicare. Trebuia să mă câştige 
câteva zile. Acest lucru ar fi fost lipsit de importanţă dacă 
acel agent CIA nu ar fi mişunat prin Gaza iscodind în toate 
părţile. Singurul mod de a asigura succesul operaţiunii „Gog 
şi Magog” era să-l elimine pe agent. lerusalimul îi dăduse 
undă verde. Nu mai putea însă să repete lovitura cu 
elicopterul. Ar fi fost prea bătător la ochi. Tsahal fusese 
nevoit să publice un comunicat ce explica atentatul ca o 


109 


încercare de neutralizare a unui periculos terorist. 

Trebuia neapărat să se gândească la altceva. El aranja la 
loc labele de sârmă ale câinelui roşu şi îl puse pe birou. Nu 
era el omul care să se descurajeze cu una cu două. 

Agentul Malko Linge era ca şi mort pentru el. 


110 


Capitolul XI. 


Jamal Nassiv, tolănit pe canapeaua Mercedesului său 
560, se uită pe geam la ultimele case ale lagărului Al Shati. 
Maşina urmată de alte două se hurduca zdravăn din cauza a 
numeroase gropi. El distinse la dreapta sa „piramida” 
ultramodernă ce găzduia serviciile rivalului său, generalul 
Atep El Husseini. Acesta făcea parte din vechea gardă a 
OEP, care i se alăturase lui Yasser Arafat încă din anii 70. 
Şeful Securităţii preventive era în toane foarte proaste. 
Tocmai acum când se simţea şi el mai bine alături de Lejla 
Mugnabi, un telefon primit de la Yasser Arafat îi dădu 
planurile peste cap. 

La Gaza trebuia să sosească o mică delegaţie secretă 
israeliană, condusă de Omri Şaron, fiul primului ministru 
Ariei Şaron. Israelienii au cerut ca Jamal Nassiv să vină în 
persoană ca să-i primească la motelul A/ Wahah unde 
trebuia să se facă schimbul maşinilor. Era o sarcină de care 
ar fi trebuit să se ocupe unul din adjuncţii lui. Numai că el 
nu avea curajul să nu îl asculte pe Arafat. Cele trei maşini îşi 
încetiniră viteza. Se apropiau de motel. Şeful Securităţii 
preventive nu voia să se ştie în ce maşină se află el. Unul 
din oamenii săi ridică bariera ce bloca trecerea spre A/ 
Wahah şi convoiul se îndreptă spre mare. Jamal Nassiv îşi 
redobândi aroganţa şi se dădu jos din Mercedes cu un mers 
vioi, elegant în puloverul din mătase gri şi haina din caşmir 
albastru. 

Două Mercedesuri cu plăcuţe galbene staţionau deja în 
faţa motelului. Portiera uneia din maşini se deschise şi 
cobori un bărbat masiv, cu părul rar şi maxilare puternice. 

Jamal Nassiv simţi că îl ia ameţeala. Ce căuta acolo 
Şlomo Zamir? Acesta nu era preocupat niciodată de 
negocierile secrete. Era interlocutorul lui preferat din 
organizaţia Shin Beth, pentru operaţiunile „delicate”. El îi 
comunicase în 1996 lui Jamal lista membrilor Hamas care 
trebuiau eliminaţi cu orice preţ, potrivit criteriilor israeliene. 


111 


La ordinul lui Abu Amar, Nassiv cooperase în mod activ, 
neutralizând pe principalii artificieri din gruparea Ezzedine 
El Kassam. Trecuse de atunci mult timp, iar relaţiile se 
răciseră. Însă de fiecare dată de câte ori se ducea la Tel 
Aviv, Jamal Nassiv lua masa cu Şlomo Zamir. lar când 
acesta venise să-i ceară un mic serviciu în legătură cu 
dosarul lui Marwan Rajub, şeful Securităţii preventive nu se 
mirase. 

Israelianul înainta spre el cu mâna întinsă. 

— Salam aleykum! 

— Aleykum salam! răspunse Jamal Nassiv Israelianul îi 
zdrobi falangele în timp ce-l trăgea către maşina lui. Avea 
ochii duri ca oţelul. Cu o voce profundă şi lentă, el spuse: 

— Trebuie să stăm de vorbă. Eu am cerut venirea 
dumneavoastră aici. 

Jamal Nassiv îi căută cu privirea pe oamenii din garda sa 
de corp, dar aceştia intraseră deja în motel. El îl urmă pe 
Zamir în Mercedesul acestuia. 

— Am venit special ca să vă cer un serviciu, spuse el ca 
şi ultima oară. Suntem prieteni în continuare, nu-i aşa? 

Era o întrebare pe care nu şi-o pusese niciodată, dar locul 
privilegiat ocupat de el în cadrul Autorităţii palestiniene se 
datora în mare parte raporturilor sale cu serviciile de 
securitate israeliene, uşurate de faptul că vorbea ebraica. 
De asemenea, avea un interes şi pe plan personal. 

— Vă ascult, spuse el. Şlomo Zamir făcu o pauză. 

— Bine. Recent aţi fost vizitat de un agent al CIA, trimis 
de Jeff O'Reilly. Un anume Malko Linge. 

— Da, este adevărat. 

— Ce a vrut de la dumneavoastră? 

— Dorea să afle activitatea recentă a adjunctului meu, 
Marwan Rajub. Cel care a fost omorât la Tel Aviv. 

— Şi ce i-aţi spus? 

Jamal Nassiv lăsă ochii în jos, stânjenit. 

— L-am spus că lucra asupra noilor reţele ale grupării 
Hamas. In rest, nu i-am dat detalii. 

— Doar atât? 

— Doar atât, nimic mai mult. 

— Aţi făcut ce v-am cerut în privinţa acelui dosar? 


112 


— Da. 

El tăcu aşteptând ca israelianul să-i vorbească despre 
atentatul ratat a cărui victimă trebuia să fie agentul 
american, atentat în care era implicat un elicopter Apache. 

— Intenţionaţi să-l revedeţi pe acel agent CIA? 

Nassiv îşi feri privirea. 

— Nu, nu cred, dar în cazul în care va cere să-l primesc, 
voi fi nevoit să o fac. Altfel am aduce un prejudiciu 
raporturilor noastre cu americanii. 

Şlomo Zamir schimbă brusc subiectul. 

— A, uitam să vă spun că va trebui să dăm un aviz 
favorabil licenței dumneavoastră de import pentru 
încărcătura de oţel românesc. 

In timpul lunii de miere cu cei din Tel Aviv, făcuse 
imprudenţa să intre în relaţii comerciale cu israelienii, la 
propunerea acestora. Fusese o mare nesăbuinţă. Acum îl 
aveau la mână. 

— Acesta încărcătură românească vă va aduce mari 
beneficii, făcu Zamir cu o voce monotonă. 

Palestinianul reacţiona în modul oriental. 

— Nu vă voi uita, spuse el imediat. Şlomo Zamir făcu un 
gest elocvent. 

— Eu nu am nevoie de bani ci de un serviciu. Acel agent, 
Malko Linge, este animat de cele mai rele intenţii în privinţa 
noastră. După cum bine ştiţi, am încercat ieri să-l scoatem 
din joc, dar operaţiunea a eşuat din motive tehnice. Am 
nevoie de o mână de ajutor. 

Jamal simţi un duş rece ca de gheaţă. Nu era pentru 
prima oară când Zamir îi cerea să elimine pe cineva. 
Niciodată însă nu fusese vorba de un agent CIA. 

— Dar este un american, protestă el. 

— Nu, nu este. Are paşaport austriac. El pune în pericol 
nişte interese vitale pentru noi. 

Nassiv nu îndrăzni să întrebe despre ce fel de interese 
era vorba. Nu i-ar fi răspuns. Simţea că este prins între două 
sentimente. Era mândru că israelienii apelau la el, dar se 
temea să acționeze împotriva celei mai puternice 
organizaţii de informaţii americane. 

— Dacă află  americanii.... Consecințele vor fi 


113 


dezastruoase, spuse el. 

Zamir spuse cu brutalitate: 

— Nu vor afla dacă veţi proceda cu inteligenţă. Nu va fi 
greu, căci sunteţi un om puternic în Gaza. Ştiţi că, în pofida 
situaţiei actuale, noi vă considerăm un prieten. 

— Vă mulţumesc, făcu Nassiv cu vocea alterată. 

Nimic nu lipsea din propunerea lui Zamirv Nici zăhărelul 
şi nici voalul ce ascundea o ameninţare clară a afacerilor 
sale. Era genul de ofertă care nu putea fi refuzată.. 

El văzu gărzile sale de corp care ieşeau din Al Wahah 
încadrându-l pe fiul lui Ariei Şaron. 

— Voi vedea ce pot să fac, promise el cu mâna pe 
portiera maşini. 

Şlomo Zamir se aplecă înspre el şi-l prinse în menghina 
mâinii sale puternice. 

— Nu trebuie să vedeţi nimic. Trebuie doar să faceți. 
Cuvintele lătrate îl plesniră ca un bici. Jamal Nassiv se 
smulse din strânsoare şi se repezi în întâmpinarea lui Omri 
Şaron ca să-i strângă mâna şi să-l instaleze într-unui din 
Mercedesurile ce veniseră cu el. El se urcă pe bancheta din 
faţă şi convoiul plecă. Nassiv se întreba ce interes avea Shin 
Beth să-l elimine pe agentul CIA. Era clar că exista o 
legătură strânsă a acestui lucru cu dosarul lui Marwan 
Rajub. Deşi îl citise de nenumărate ori, nu putea pricepe de 
ce era atât de important... După conversaţia avută cu 
Şlomo Zamir, era sigur că cei din Shin Beth îl asasinaseră 
pe Rajub. 

El, unul din cei mai puternici oameni din Gaza, să 
primească ordine de la un agent din Shin Beth! O parte din 
fiinţa sa îi spunea să nu se supună şi să-l respingă pe 
arogantul şef israelian. Cu toate astea, era conştient că este 
la cheremul acestuia, orice ar face. Altfel, o rachetă trimisă 
dintr-un elicopter invizibil l-ar fi transformat într-un morman 
de carne însângerată. 

Convoiul îşi micşoră viteza. Se aflau la bariera de acces 
în perimetrul Al Muntada. Cu un zâmbet forţat, el se 
întoarse către oaspeţi şi le spuse în engleză: 

— Sper că veţi avea o reuniune productivă! Vă rog să-mi 
daţi de ştire la ora când veţi termina. 


114 


După ce invitaţii coborâră din maşină, el se întoarse în 
biroul său. Intr-un soi de vertij realiză că dacă îi spunea 
„da” lui Şlomo Zamir, ar fi trecut în tabăra duşmanilor lor de 
moarte. O asemenea decizie ar fi trebuit luată cu acordul 
expres al lui Arafat. In forul său interior, ştia că servea 
Israelul, nu Autoritatea palestiniană. Din nefericire, nu-l lăsa 
inima să pună cruce afacerilor sale înfloritoare şi, la urma 
urmelor, era vorba de un simplu agent CIA care nu era nici 
măcar american... 

Când ajunse la birou, îşi chemă secretara şi îi ceru: 

— Trimite-mi-l pe Raşid. 

Era adjunctul lui direct, responsabil cu acţiunile 
„delicate” şi cu eliminare fizică a adversarilor desemnaţi de 
Abu Amar. 

Raşid Daud intră în biroul său după cinci minute. Era un 
bărbat, nu prea atletic, în jur de cincizeci de ani. Avea o 
uitătură fixă, neliniştitoare care îi provoca lui Nassiv o stare 
neplăcută. Raşid era în stare să-şi ucidă cel mai bun prieten 
fără nici o strângere de inimă, dacă i se dădea ordin. 
Omorâse bărbaţi, femei, bătrâni, israelieni şi palestinieni. 
Aşa îşi croise el drumul în organizaţia Fatah Hawks în care 
ferocitatea era o calitate bine apreciată. 

— Ai nevoie de mine? îl întrebă el pe Nassiv. 

— Da. Nu trebuie să vorbeşti cu nimeni despre ce îţi voi 
spune acum. 

Treaba trebuia rezolvată cât mai repede cu putinţă. Cu 
israelienii nu era de glumit. 

Malko îşi lua micul dejun în sala de mese a hotelului 
Commodore. Trecuseră două zile de când aştepta veşti de 
la generalul El Husseini. In ajun făcuse din nou dragoste cu 
ziarista australiană, dar în restul timpului se plictisise de 
moarte. Faisal Balaui, privat de Fordul Galaxy, ţinea 
legătura cu el prin telefon. 

Malko nu putea să-i telefoneze lui Jeff O'Reilly care habar 
nu avea de tentativa de asasinare a sa. Işi punea întreaga 
speranţă în generalul Husseini. Zgomotul unor paşi îi atrase 
atenţia. 

O tânără femeie ieşise din ascensor şi se apropie de 
masa sa. Se opri alături de el şi îi zâmbi. 


115 


— Sunteţi domnul Malko Linge? 

— Da. 

— Mă numesc Amina Jawal. Vin din partea lui Faisal 
Balaui. Sunt militantă în FPEP. Astăzi, la ora şase, avem un 
miting sub cerul liber. Am fi încântați să participaţi şi 
dumneavoastră ca apoi să puteţi vorbi cu unii dintre liderii 
noştri. Organizaţia noastră duce lipsă de o mulţime de 
lucruri şi ştim că aparţineţi la UNWRA. Poate că ne-aţi putea 
ajuta. Doriţi să venim după dumneavoastră? 

— Dacă vă pot fi de ajutor, cu multă plăcere, răspunse 
Malko, convins că astfel îşi păstrează „acoperirea”. 

Palestiniana vorbea o engleză academică, dar era o fată 
încântătoare, îmbrăcată cu un taior decent cu fusta plisată. 
FPEP era o mişcare palestiniano-creştină foarte activă în anii 
70. Liderul ei, George Habbuche, bătrân şi bolnav, nu mai 
putea lucra, iar mişcarea pierduse mult din ponderea 
dinainte. 

— Cum m-aţi găsit? o întrebă Malko, destul de uimit. 

— Am întrebat la recepţie. Este uşor. La Commodore sunt 
cazaţi doar doi clienţi. Am aflat că sunteţi un observator 
internaţional. Aşadar, veniţi în seara asta? Dacă doriţi, voi 
veni să vă iau de la hotel la ora cinci. După aceea vă voi 
face cunoştinţă cu liderii noştri. 

— Dacă pot, voi veni cu plăcere, spuse Malko. 

— Mulţumesc din suflet! 

Ea îi întinse mâna şi plecă. Palestinienii creştini erau mult 
mai liberi ca ceilalţi, iar femeile erau fără complexe. Un 
exemplu renumit era Leila Khaled, prima femeie care 
returnase un avion. 

El îşi spuse că, în lipsă de altceva, avea să meargă la 
acea manifestaţie, nu înainte de a-l chestiona pe Faisal 
Balaui. 


116 


Capitolul XII. 


Un puşti cu capul ras, îmbrăcat cu o haină în carouri, cu 
cravată roşie, flutura un drapel american şi un fanion roşu 
cu sigla FPEP. In cealaltă mână, avea un Colt 45, automatic. 

Pe o estradă, un tribun chema lumea din asistenţă la 
rezistenţă. Reuniunea se desfăşura în centrul lagărului Al 
Shati, unde se afla sediul FPEP. La întrunire participau în jur 
de o sută de persoane. Undeva se vedea portretul lui Che 
Guevara. 

Malko întoarse capul şi întâlni privirea Aminei Jawal, care 
era instalată pe un scaun, lângă el. După cum îi promisese, 
a venit după el la ora cinci. 

Ziua trecuse greu, într-o inactivitate totală. Faisal îi 
confirmă faptul că o contactase pe Amina, o militantă 
cunoscută a FPEP. 

— Sunt foarte curajoşi, nu? şopti Amina. 

Mai mulţi puşti călcau în picioare nişte drapele israeliene. 
Apoi le stropiră cu benzină şi le dădură foc. Mai mulţi 
bărbaţi cu capetele acoperite, începură să tragă focuri de 
armă în văzduh. Era cam costisitor acest spectacol date 
fiind preţurile ridicate ale muniției în Gaza! Malko îşi spuse 
că la asemenea adversari, israelienii puteau dormi liniştiţi 
mai multe secole la rând. In pofida aspectului hotărât al 
acestora, nu păreau prea primejdioşi. Pretutindeni se 
vedeau fanioane roşii. Incepuse să se lase întunericul. 

După câteva rafale anemice, manifestanţii începură să se 
risipească. Amina se ridică de pe scaun. 

— Mă duc după câţiva tovarăşi. Veniţi cu mine. 

Malko ezită. Nu avea chef să mai asculte sloganurile lor. 

Amina era însă atât de rugătoare. Încât se lăsă convins. 
Fata îl intriga şi îl atrăgea în acelaşi timp. 

— De acord. Vă urmez, spuse el. 

El o urmă pe Amina Jawal la maşina ei, un Daewoo alb. 
Când maşina demară era deja noapte. Curând, Malko nu 
mai ştiu unde se află. Amina conducea maşina pe un labirint 
de străduţe fără nume. 


117 


— Nu vă plictisiţi să fiţi singur cu o femeie? îl întrebă ea. 

— Unde ne aflăm acum? 

— In Al Sabra. 

Era cartierul cel mai vechi din Gaza, unde staţionau 
taxiurile colective. Maşina se opri. Locul nu era luminat şi 
părea plin de denivelări. Râzând, Amina îl luă de mână şi îl 
ghidă în întuneric. Părea o escapadă de îndrăgostiţi. 

— Am ajuns, făcu Amina. 

Se aflau într-o curte mică şi palestiniana încerca să 
deschidă o uşă. Pătrunseră într-o încăpere umedă. Amina 
aprinse lumina, iar Malko văzu o cameră cu pereţii scorojiţi 
şi cu saltele întinse pe jos. Era o cantină musulmană. Locul 
era rece şi sinistru. 

— Nu mai este nimeni? făcu mirat Malko. 

— Trebuie să sosească, spuse Amina. Vă rog să luaţi loc. 

Ea se aşeză pe o saltea, invitându-l şi pe Malko. Apoi îşi 
aprinse o ţigară. 

Malko se întrebă brusc dacă nu fusese adus aici pentru 
un flirt discret. Cu arabii nu se ştia niciodată... 

El îşi aminti de femeia voalată care bătuse la uşa camerei 
sale de hotel în Kuweit, numai ca să facă dragoste cu el, 
fără să scoată, vreun cuvânt. Era o burgheză care nu îşi 
scotea vălul decât pentru soţul ei. Amina îl privea cu o 
expresie ciudată în ochi. Erau ca două pisici care nu ştiau 
dacă se vor bate sau se vor cupla. Malko vru să-şi încerce 
norocul şi se apropie de ea. Dintr-o mişcare greşită, 
revolverul îi căzu de la cingătoare, între saltelele de pe jos. 

— Sunteţi înarmat? Intreba fata cu o voce alterată. 

— Da. Sunt mulţi oameni înarmaţi în bază, mărturisi 
Malko. 

— Pe cine vreţi să ucideţi? îl întrebă Amina palidă. 

El zâmbi. 

— Pe nimeni. Este numai pentru a mă apăra. 

— Contra cui? 

— Ar fi cam multe de explicat. 

Amina îl privea fix. Ea tresări. In încăpere intrară doi 
tineri. Erau nebărbieriţi, purtau tricouri şi blugi şi fiecare era 
înarmat cu câte un Kalaşnikov. Cu o mişcare iute, Amina 
înşfacă revolverul Desert Eagle dintre saltele şi începu să 


118 


strige ceva în limba arabă. 

Unul din bărbaţi îşi îndreptă puşca spre Malko, cu un aer 
ameninţător. 

Amina strigă cu o voce ascuţită: 

— Nu faceţi nici o mişcare, altfel veţi fi ucis! 

Pulsul lui Malko era la limita maximă. Inainte de toate, nu 
trebuia să-i enerveze pe  nou-veniţi. Palestinienii îl 
amenințau cu armele lor, cu degetele pe trăgaci. 

— Dânşii sunt prietenii dumneavoastră? De ce mă 
ameninţă? Palestiniana se sufoca de furie. 

— Pentru că sunteţi un blestemat de spion israelian! 

Malko se sili să zâmbească. 

— Eu? Un spion israelian? Cine v-a spus asta? 

— Oameni care vă cunosc! ţipă ea. Nu am venit doar 
întâmplător să vă caut! 

Malko încercă să-şi păstreze sângele rece. 

— Ce vreţi să faceţi cu mine? 

— Să vă ucidem. Astfel ne vom răzbuna martirii. 

— Eu nu sunt israelian, preciza Malko, ci austriac. Am 
paşaportul în jachetă. 

El făcu gestul de a-l scoate, dar se opri imediat. O rafală 
răsună deasupra capului său. El se imobiliza. Mirosul acru 
de cordită umpluse încăperea. 

Cei doi tineri aveau ochi de nebuni şi era clar că nu le 
arde de glume. 

Amina îi spuse: 

— Luaţi paşaportul cu mâna stângă. Uşurel! 

Malko se contorsiona pentru a reuşi să scoată paşaportul, 
apoi îl zvârli pe jos. Amina îl ridică şi îl răsfoi. 

— Asta nu înseamnă nimic. Evreii pot avea naţionalităţi 
diferite! Pot fi egipteni, libanezi ori europeni. Şi dacă nu 
sunteţi spion israelian, de ce aveţi o armă Desert Eagle? 

— Am primit-o de la Faisal Balaui, care m-a dus la 
prietenii lui, nişte tanzim care aveau nevoie de bani. Am 
plătit pe ea o mie de dolari. 

Amina îşi scutură buclele negre. 

— Nu cred nici o iotă. Dar nu are importanţă... Ridicaţi- 
vă! 

Unul dintre tineri adăugă ceva, iar ea spuse: 


119 


— Întoarceţi-vă cu spatele! 

El se supuse. Ţeava unei arme îi atinse ceafa. Amina îi 
goli buzunarele, apoi fu condus afară, în grădină, unde 
fusese săpată o groapă. Cerul era presărat cu stele, iar el 
trebuia să moară. 

— Ingenuncheaţi! îi porunci Amina. 

Cum el rămase nemişcat, cei doi tineri îl siliră să cadă în 
genunchi la marginea gropii. 

— Puteţi să spuneţi o rugăciune căreia evreii îi spun 
Kadiş. Rugaţi-vă! 

— Dar eu nu sunt evreu, protestă Malko furios. Parcă era 
o piesă de teatru prost jucată. 

— Cu atât mai rău pentru dumneavoastră, făcu Amina. 
Malko auzi acel „clic” al piedicii exterioare. Nu era teatru. 

Era la o fracțiune de secundă de eternitate. 


120 


Capitolul XIII. 


Creierul lui Malko se goli complet. Apoi năvăli un stol de 
gânduri ca nişte imagini virtuale comprimate. Prin faţa 
ochilor săi trecu în câteva clipe întreaga sa viaţă. Văzu un 
picior îmbrăcat în mătase neagră, ce nu putea fi decât al 
Alexandrei, văzu clipuri fără nume. Un cer albastru şi o 
mare prea calmă. Fără să-şi dea seama, muşchii i se 
contractaseră la maximum. O imagine răsări din 
străfundurile memoriei. Era execuţia unui chinez în 1938, la 
Shanghai. Un călău îl decapitase. Vedea capul care se 
rostogolea pe pământ şi trupul care se prăbuşea înainte. O 
împuşcătură asurzitoare îi răsună în urechi. Mâinile care îi 
apăsau umerii îi dădură drumul, iar el căzu în groapa din 
faţă ce îi fusese destinată ca mormânt. O ploaie de 
împuşcături se auzi în spatele lui. Se auziră ţipete şi apeluri. 
În obscuritate se distingeau siluete ce se agitau. Ar fi trebuit 
să fie mort, dar nu simţea nimic, de parcă s-ar fi aflat într-o 
stare secundară. El se redresa şi o lanternă îi lumină chipul 
orbindu-l. | se spuse ceva în arabă iar el răspunse în 
engleză că nu înţelege. Lanterna lumină trei necunoscuţi 
înarmaţi, tineri. Unul îi desfăcu mâinile de la spate. Unul 
dintre prietenii Aminei gemea sprijinit de un perete cu 
mâinile crispate pe puşca mitralieră. Unul dintre nou-veniţi 
îi îndepărtară arma cu o lovitură de picior. 

Malko fu cât pe-aci să se împiedice de Amina. Fata era 
lungită pe jos şi avea rigiditatea caracteristică morţii... Unul 
din cei nou-veniţi smulse revolverul Desert Eagle din mâna 
fetei şi şi-l puse la brâu. Apoi adună de pe jos obiectele lui 
Malko şi i le dădu zâmbind, apoi spuse: 

— You come! 

Malko îl urmă, plin de recunoştinţă. Nu-şi cunoştea 
salvatorii, dar fără ei ar fi fost acum în fundul gropii cu capul 
sfărâmat... Se urcă într-o maşină micuță care demară 
imediat. 

După un sfert de oră, maşina se opri în faţa unei intrări 
cu uşile negre. Între timp, salvatorii săi vorbiseră la 


121 


telefonul celular. Malko fu orbit de lumini. Avu nevoie de 
câteva clipe ca să recunoască cartierul general al lui El 
Husseini. Fu escortat până la ascensor care îl duse la etajul 
al patrulea al „piramidei”. Generalul. Imbrăcat în cămaşă, îl 
aştepta la intrarea în birou. 

— Nu credeam că vă voi vedea atât de repede, zise el cu 
un zâmbet ambiguu. Am aflat de la oamenii mei că aţi 
scăpat ca prin urechile acului. Vă rog să intraţi! 

Malko îl urmă în birou. Generalul scoase la iveală o sticlă 
cu coniac Otard XO, apoi umplu un pahar pe care i-l oferi lui 
Malko. 

— Eu nu beau decât în ocazii mari, zise el, dar 
dumneavoastră aveţi grijă să mi le oferiţi destul de des. 

Malko simți coniacul care aluneca în mod plăcut 
încălzindu-l şi topind acea ghiulea ce îi bloca respiraţia. 

— Aşadar, oamenii dumneavoastră m-au salvat, zise el. 

— Aşa este. 

— Cum m-au găsit? 

— De fapt, nu v-au pierdut niciodată... l-am pus să vă 
apere imediat după primul atentat la viaţa dumneavoastră. 

— Vă aşteptaţi la o asemenea înscenare? întrebă Malko. 

— Israelul are braţul lung, zise generalul. Ar fi trebuit să 
ştiţi asta. Acum vă simţiţi mai bine? 

— Da, ceva mai bine. 

— Propun să ieşim să mâncăm ceva, dacă doriţi. 

Ochii generalului îi dădeau de înţeles că nu este locul 
potrivit pentru discuţii. Malko nu mai insistă. Afară îi aştepta 
un BMW cenușiu, cu şofer şi cu gardă de corp. Cei doi se 
instalară înăuntru şi imediat plecară urmăriţi de o a doua 
maşină. Nu scoaseră nici o vorbă până să ajungă la un 
imobil modern din partea de est a oraşului. Clădirea era 
neterminată. In hol erau îngrămădiţi mulţi saci cu ciment, 
iar pardoseala lipsea. Ei urcară cu ascensorul până la etajul 
unsprezece. 

Generalul deschise o uşă masivă şi intră urmat de Malko. 
Era un apartament imens şi gol ce ocupa întreg etajul, 
având o vedere magnifică a Gâzei, de la ferestre. 

— Este un apartament nou în care vreau să mă mut. Este 
încă sigur. Israelienii nu şi-au băgat încă microfoanele. Nu 


122 


mi-am instalat încă nici telefon. Vă rog să luaţi loc. 

Nu era încă nimic mobilat în afară de o masă de bridge, 
aşezată în mijlocul unui salon gol şi câteva scaune. Intr-un 
colţ, era aşternută o saltea, iar un televizor era pus pe un 
taburet. El Husseini îi zâmbi lui Malko. 

— Nu avem cine ştie ce pe aici, dar cel puţin, putem 
vorbi liniştiţi. V-am spus data trecută că nu mă mai simt în 
siguranţă la mine în birou. Aici putem vorbi orice. 

Servitoarea apăru cu un platou garnisit cu o sticlă 
Defender „Success”, una de Moskovskaia, gheaţă şi două 
pahare. Generalul turnă în pahare. El ridică paharul. 

— In sănătatea dumneavoastră! 

Malko bău puţină votcă şi puse întrebarea care îi ardea 
buzele: 

— De astă dată nu israelienii au vrut să mă omoare, ci 
palestinienii, nu-i aşa? 

— Aveţi dreptate,  recunoscu generalul. Au fost 
manipulaţi. Amina Jawal credea cu adevărat că are de-a 
face cu un spion israelian. In consecinţă, a pus la cale o 
ambuscadă, ajutată de grupul ei, format din tineri militanţi, 
la fel de creduli ca şi ea. 

— Cine le-a băgat în cap minciuna asta? 

— Nu ştim, dar poate că voi afla curând. Singura în stare 
să mă lămurească era tânăra. Din nenorocire, acum este 
moartă. 

— A fost împuşcată de oamenii dumneavoastră, remarcă 
Malko. 

— Este regretabil, recunoscu generalul, dar dacă nu ar fi 
procedat aşa, acum nu aţi mai fi fost în viaţă. Aţi fi fost 
executat. 

— De unde aţi ştiut de această capcană? 

— Asta ne este meseria, zise simplu El Husseini. Când v- 
am văzut la întrunirea FPEP, am simţit că se pune la cale 
ceva. Un agent al meu a fost la casa unde aţi fost dus şi a 
găsit groapa săpată pentru dumneavoastră... 

— În cazul acesta, de ce nu aţi intervenit imediat? 

— Din cauza unei erori. Echipa de intervenţie tocmai 
căuta casa. Noroc cu rafala de împuşcături care le-a permis 
să o localizeze. 


123 


Fusese momentul în care Malko încercase să-şi scoată 
paşaportul din buzunar. Era ciudat cum se înlănţuie uneori 
întâmplările... 

Servitoarea generalului apăru cu salatele şi două porţii 
de kebab cu orez şi apă minerală. 

— Poftă bună, îi ură El Husseini. 

Lui Malko nu-i era însă foame. Totul i se părea ciudat. 

— Cum vă gândiţi să lămuriţi lucrurile? întrebă el. Şeful 
Mukhabarat-ului spuse: 

— Poate că astă seară, voi şti totul. 

— Cum aşa? 

x 
x x 


— Am de făcut o treabă cam neplăcută. Trebuie să merg 
la mama Aminei Jawal. Ea face parte dintr-o familie creştină 
şi trebuie să mă lămuresc cu ea pentru a evita 
neînțelegerile. Femeia are încredere în mine şi mă respectă. 
De aceea m-ar mira ca Amina să fi făcut totul din proprie 
iniţiativă. Maşina cu care a venit să vă ia este a mamei ei, 
iar complicii îi sunt veri. 

— Credeţi aşadar că a acţionat de bună credinţă? 

— Da. Acum trebuie să aflu cine i-a băgat ideea asta în 
cap... Malko se forţă să mănânce puţin. Incă îi mai răsuna în 
urechi zgomotul făcut de piedica trasă a revolverului pus în 
ceafa lui. 

Cei doi mâncau în tăcere. Servitoarea se întoarse cu 
portocale şi banane. Generalul mancă una, apoi mai luă o 
gură de Defender. 

— Ziua nu s-a terminat încă pentru mine, oftă el punând 
pe masă paharul gol. As vrea să dormiţi aici în noaptea 
asta. Aici nu riscaţi nimic. Oamenii mei păzesc clădirea. Nu 
folosiţi însă celularul, ca să nu fiţi localizat. Nu este un loc 
prea confortabil, dar veţi fi în siguranţă. Până nu lămuresc 
situaţia, prefer să nu mai mergeţi la Commodore. 

El îşi puse haina, ascunzând un revolver mic la brâu. 
Malko rămase singur. Inconjură camera goală. Pe fereastră 
se vedea marea întunecată ca smoala. Nu se zărea nici o 
lumină pe vreun vapor. Numai la est, înspre Beersheba 
străluceau o puzderie de luminiţe. 


124 


El se lungi pe saltea, gândindu-se la ce se întâmplase în 
ultimele ore. Descoperise o lume mult mai complexă decât 
îşi imaginase. Intrepătrunderea dintre serviciile palestiniene 
era incredibilă. Erau pline de ură şi de rivalități. Pe 
nesimţite, îl fură somnul. 

Malko se trezi într-un salt. Marele salon era cufundat într- 
o obscuritate relativă. Pe masa la care cinaseră era o mică 
lampă aprinsă. Ceasul său indica ora douăsprezece şi 
douăzeci. Văzu capătul aprins al unei ţigări. Generalul 
Husseini se întorsese. 

— Imi pare nespus de rău că v-am trezit, spuse acesta. 

— Aţi aflat ceva nou? 

Malko ar fi dat castelul Liezen pentru o cafea expresso 
foarte tare. Avea capul greu şi era complet amorţit. Din nou 
revăzu în minte groapa pregătită pentru el... 

— Am văzut-o pe mama Aminei Jawal şi i-am prezentat 
condoleanţe. Deşi penibilă, vizita mea nu a fost inutilă. 
Acum ştiu ce s-a întâmplat. Amina era atât de excitată de 
ce punea la cale. Incât i-a spus şi mamei ei. Aceasta a 
sfătuit-o să se mulţumească numai cu o sperietură bună... 

— Dar nu a fost cazul meu... 

— Nu, recunoscu generalul. Adevărul este însă că tinerii 
„chebabi” cad zilnic sub gloanţele israeliene. Aşa că 
spiritele sunt foarte încinse. Amintiţi-vă că în Rammalah doi 
soldaţi evrei au fost linşaţi în zona „A” unde îndrăzniseră să 
se aventureze. Ea ar fi fost felicitată dacă v-ar fi ucis. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? 

— Amina a fost prevenită că un spion israelian se dă 
drept agent CIA şi circulă prin Gaza liber încercând să 
pătrundă în reţeaua Hamas... | s-a spus să-l lichideze în cel 
mai mare secret. 

— Cine i-a spus asta? 

— Raşid Daud, zise generalul. Braţul drept al lui Jamal 
Nassiv. 

Malko rămase ca trăsnit. Era vorba de Nassiv, omul la 
care fusese trimis de Jeff O'Reilly! 

— Aşadar, acesta a acţionat la ordinul lui Nassiv! 
Generalul trase un fum din ţigara sa, apoi spuse: 

— Nu sunt sigur. 


125 


De astă dată, Malko nu mai înţelegea nimic. Văzându-i 
nedumerirea, generalul zise: 

— Ştiu că aţi venit în Gaza cu cele mai bune intenţii, aşa 
că vă voi dezvălui nişte informaţii extrem de „delicate”. 
Hamas a penetrat Securitatea preventivă, la un înalt nivel. 

— A, da? Cum asta? 

— „Cârtiţa” celor din Hamas se numeşte Leila El Mugrabi. 
zise generalul. 

Malko rămase mut de stupefacţie. 

— Dar cum de Nassiv nu şi-a dat încă seama? 

— Este tânăr, lipsit de experienţă şi îndrăgostit lulea 
răspunse generalul. 

— Dar credeam că Securitatea preventivă se ocupă 
tocmai de supravegherea grupării Hamas... 

— Aşa şi este. De aceea a fost pusă această femeie lângă 
el ca interpretă. Bineînţeles, Jamal i-a căzut imediat în 
plasă, l-a dat sarcini din ce în ce mai importante şi are 
încredere totală în ea. 

— Mi-aţi spus că Raşid a contactat-o pe Amina, nu Leila 
El Mugrabi. _ 

— Este adevărat. Insă lucrurile s-au putut petrece astfel: 
Leila a asistat la întâlnirea dumneavoastră cu Nassiv, când 
aţi vorbit despre dosarul lui Marwan Rajub şi despre 
ancheta pe care o făcea acesta în legătură cu Hamas. Eaa 
putut crede că aţi venit la Gaza ca să continuaţi această 
anchetă. Fără să vorbească cu Nassiv, ea putea să 
declanşeze singură această operaţiune, dându-i ordin lui 
Raşid. 

— lar acesta a crezut-o? 

— Da, dacă i s-a spus că ordinul era din partea şefului. 
Doar ştie că e intimă cu el. 

— Dar de ce nu a folosit o structură a grupării Hamas? 

— Ar fi constituit o dovadă că este în legătură cu ei. 

— Sunteţi singurul care ştie că Leila este o „cârtiţă” a 
grupării Hamas? 

— Da. 

— Şi de ce nu i-aţi spus lui Yasser Arafat? 

— De ce aş fi făcut-o? Este vorba de o problemă internă 
palestiniană. Dacă ar fi arestat-o, Hamas ar fi trimis pe 


126 


altcineva în locul ei. Ei sunt extrem de bine organizaţi. Nici 
măcar israelienii nu reuşesc să le vină de hac. 

— In orice caz, dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că nu 
am avansat prea mult, făcu Malko dezamăgit. 

— Staţi un pic! Nu sunt sigur că Raşid a primit ordin de la 
Leila. De asemenea, putea acţiona din îndemnul şefului său, 
Jamal Nassiv! 

— Cum? 

— S-ar putea ca acesta să fie complice cu israelienii... Era 
incredibil, dar orice era posibil într-o lume coruptă. 

— Ce motiv ar avea Jamal Nassiv să lucreze pentru 
serviciile israeliene? 

Atep El Husseini îi răspunse cu un surâs trist: 

— Oare de ce există trădătorii? Pentru bani, pentru 
putere, pentru că se tem, că sunt frustraţi... Jamal Nassiv 
este şi el om... 

— Dar revenim din nou asupra aceluiaşi punct. De cea 
murit Marwan Rajub şi la ce lucra înainte de a muri? 

— O singură persoană poate răspunde la această 
întrebare, în afară de Nassiv. 

— Leila El Mugrabi? 

— Sunt aproape sigur. Pentru că ea face parte din 
Hamas. 

— Şi de ce ne-ar dezvălui ea adevărul? 

Generalul trase un fum de ţigară. 

— Ca să-şi păstreze poziţia şi chiar viaţa. Numai că eu 
sunt într-o situaţie destul de delicată. Până acum, poziţia 
mea a fost neutră faţă de Hamas. Numai un singur motiv ar 
putea să mă determine să-mi schimb atitudinea: 
securitatea lui Abu Amar. Or, acum posed suficiente 
elemente ca să spun că este ameninţată. Eu sunt obligat 
să-l apăr cu orice preţ. Mâine puteţi să vă întoarceţi la hotel. 
Aşteptaţi acolo veşti de la mine. Acum vă las să dormiţi. 

El îşi stinse ţigara într-o scrumieră, se ridică şi ieşi din 
salon. Malko auzi uşa închizându-se. 

Trecu multă vreme până reuşi să adoarmă. 

x 


x x 
Malko lasă apa caldă să curgă peste el, cu o mare 


127 


plăcere. Era acum la „Commoadore”. Nimeni nu îl căutase în 
lipsă. Abia ieşi de sub duş că auzi telefonul sunând. Era 
Faisal. 

— Cum v-aţi distrat cu Amina? făcu acesta. 

— Destul de bine, răspunse Malko. Palestinianul habar nu 
avea de cele întâmplate. 

— Ce program aveţi astăzi? îl întrebă el. 

— Incă nu ştiu, răspunse Malko. Aveţi vreo idee? 

— Am auzit că are loc înmormântarea unui martir. Dacă 
vă interesează... 

— De ce nu? 

Asta i-ar mai fi umplut ziua. 

Faisal Balaui sosi după o jumătate de oră, iar Malko îl 
urmă până la noua sa maşină, un Mercedes galben. 

— Să ne grăbim. Convoiul plecă de la spitalul Alshefa, 


spuse Faisal. 
x 


* * 


Un minibuz albastru avansa încet în mijlocul şoselei, cu 
şase difuzoare amplasate pe acoperiş, ce răspândeau 
sloganuri şi muzică funebră. In urma lui veneau bocitoarele, 
apoi o mare de drapele. Malko şi Faisal se aşezară pe 
marginea drumului. In spatele autobuzului, şase bărbaţi 
duceau o targa pe care era un cadavru înfăşurat în drapelul 
palestinian. Potrivit obiceiului arab, chipul mortului rămânea 
neacoperit. Malko simţi un şoc puternic. Era vorba de Amina 
Jawal. 

El rămase împietrit. Deşi dorise să-l ucidă, Amina nu 
fusese duşmanul lui. 

— Se pare că a fost doborâtă noaptea trecută într-o 
acţiune organizată la un post israelian, chiar după ce s-a 
întâlnit cu dumneavoastră, îi spuse Faisal. Vor veni mulţi la 
cimitir ca să-i aducă un ultim omagiu. Vreţi să mergeţi? 

— Nu, mulţumesc, îl refuză Malko. 

Simţea o tristeţe imensă, ca de obicei când moartea 
trecea pe lângă el. Utopiile ucid adesea... Cei doi se 
întoarseră în Mercedesul galben. 

— Nu am putea să încercăm să-l găsim pe prietenul 
dumneavoastră din Hamas? întrebă Malko. 


128 


— Ba da, făcu repede Faisal. 

După douăzeci de minute de drum, se opriră în faţa unui 
magazin cu mobile. Toate erau de un prost gust formidabil. 
Malko îl urmă pe Faisal în interiorul magazinului. După ce 
vorbi cu patronul, palestinianul se întoarse către Malko. 

— Omul nostru a fost arestat de Shin Beth acum trei zile, 
pe când încerca să bage explozivi în Gaza. Riscă o 
pedeapsă de cinci ani închisoare. Acest bărbat este tatăl lui. 

Bătrânul palestinian ştergea praful de pe o etajeră, 
ignorându-l pe Malko. Acesta realiza acum de aproape 
acuitatea conflictului. Frica israelienilor provoca ura 
palestinienilor într-un angrenaj ce nu se oprea niciodată. Cei 
doi părăsiră magazinul în vârful picioarelor. Malko încerca o 
senzaţie stranie. Deşi blestema inactivitatea la care era 
redus, ştia acum că numai simpla lui prezenţă în Gaza îi 
deranja pe israelieni. Nu înţelegea însă de ce. Se ştia în 
pericol fără să fi întreprins practic nimic. De acum, 
generalul El Husseini ducea ancheta în locul lui... Nu s-ar fi 
întâmplat însă asta, dacă nu ar fi venit el în Gaza. Era atât 
de absorbit de gândurile sale, încât abia îl auzi pe Faisal 
care îi propunea să meargă la Al Muntada. Poate aveau 
norocul să-l întâlnească pe şeful protocolului, care i-ar fi 
aranjat o întâlnire cu Yasser Arafat. 

Faisal Balaui parcă maşina într-o fundătură, în faţa 
sediului lui Palestine Satellite Channel. Işi continuară drumul 
pe jos şi trecură prin prima barieră. Dincolo de ea, nu mai 
erau decât cazărmi şi posturi de pază ale Forţei a 17-a. 
Faisal intră în primul post de pază unde fu întâmpinat cu 
căldură de un colonel jovial. 

— L-am spus că aţi venit aici ca să-l întâlniți pe Jamal 
Nassiv, îi spuse Faisal. Şeful protocolului va apărea peste 
câteva minute. Vom merge să-l întâmpinăm, dar trebuie să 
lăsăm aici telefoanele portabile. 

Perimetrul de securitate se întindea pe un kilometru de 
jur împrejur. Era imposibil să pătrundă un vehicul capcană. 
Orice maşină era oprită şi controlată. Locul era plin de 
militari din Force 17. Când se apropiară de clădirea albă din 
Al Muntada, se apropie de ei un tip solid cu mustață şi cu un 
aparat la ureche. El discută mult cu Faisal, apoi îl îmbrăţişa 


129 


îndelung. 

— Este Abu Ahmad, şeful securităţii, îi explică Faisal. 
Suntem vecini. Arafat va ieşi din biroul lui. Se duce la o 
reuniune a Consiliului palestinian. 

Din trei în trei metri se afla câte un soldat, în afara roiului 
de securişti la pândă. Un mic convoi de maşini aştepta în 
faţa clădirii. Un Mercedes 600 negru, blindat, era încadrat 
de patru Range Rovers, albe. Se mai afla acolo şi o 
ambulanţă. 

Malko auzi că îl strigă cineva şi văzu un braţ agitându-se 
deasupra capetelor mulţimii. Era Kyley Cam, la postul ei! 

Ea se repezi la Malko şi îl îmbrăţişa cu foc. 

— Unde aţi dispărut? îi reproşa ea. 

— O, nu prea departe, răspunse el. 

Nu au avut timp să continue. Un grup compact îşi făcu 
apariţia din clădire. Malko abia avu timp să-l vadă pe Yasser 
Arafat, încadrat de un adevărat zid uman, care avansa o 
dată cu el. După ce Arafat urcă în Mercedes, garda sa urcă 
în celelalte maşini şi convoiul demară în viteză către sud, cu 
ambulanţă cu tot. 

Malko era deplin edificat. Un atentat la viaţa şefului 
Autorităţii palestiniene era extrem de dificil. Era imposibilă 
o apropiere fizică, iar a-l urmări era şi mai imposibil. Ar fi 
fost nevoie să fie coruptă una din gărzile sale de corp, dar şi 
acest lucru fusese luat în calcul. Ca şi cum i-ar fi citit 
gândurile, Faisal spuse: 

— Toate gărzile de corp ale lui Abu Amar sunt cu el de 
ani de zile. A urmat exemplul lui De Gaulle, care avea 
întotdeauna aceiaşi oameni cu el. De altfel, nu l-a trădat 
nimeni niciodată. Toţi şi-ar da viaţa pentru el. 

— Încercaţi să treceţi pe la mine în seara asta, îi şopti 
Kyley lui Malko înainte să se întoarcă lângă cameramanul 
ei. 

Abu Ahmad îi conduse înapoi la postul de control, de 
unde îşi recuperară celularele. Apoi se întoarseră la 
Mercedesul galben. Numai un bombardament ar fi putut 
provoca moartea lui Arafat. 

Desigur, existase un precedent în cazul lui Anuar El 
Sadat... Dar Arafat nu prezida paradele militare. Trăia retras 


130 


ca un călugăr. Avea chiar şi o moschee în cartierul său 
general! 

— Unde mergem acum? îl întrebă Faisal pe Malko. 

— La „Commodore”, răspunse acesta resemnat. 

Avea să numere orele în aşteptarea noutăţilor de la El 
Husseini, întrebându-se din ce parte va veni următoarea 
încercare de înlăturare a sa. Se simţea extrem de vulnerabil 
de când oamenii din Mukhabarat îl lăsaseră fără armă. 


131 


Capitolul XIV. 


Raşid Daud se scobea între dinţi, afundat în canapeaua 
moale din biroul lui Jamal Nassiv. Era înfuriat la culme. Nu 
suporta eşecul, mai ales când era implicat el în persoană. 

— Nu mi-aţi spus că este înarmat, îi spuse el lui Nassiv. 
Asta a dat totul peste cap. 

Nassiv lovi cu palma în masă. 

— Planul a eşuat pentru că l-au apărat oamenii lui El 
Husseini. Ei l-au scos viu de acolo. 

— Asta-i adevărat, recunoscu Raşid. Dar nu înţeleg, de 
ce. 

— Ei nu ştiu cine este el cu adevărat, zise Nassiv. Crezi 
că vor ajunge să afle că noi... 

— Nu, nu cred. Amina Jawal este moartă. Nu vorbisem 
decât cu ea. 

Ceva mai liniştit, şeful Securităţii preventive îi făcu semn 
Să plece. O dată ce rămase singur, îşi aminti că trebuia să 
reacționeze în legătură cu soarta agentului CIA. Altfel va da 
naştere la suspiciuni. El îşi chemă secretara. 

— Lăsaţi un mesaj la „Commoaore” pentru Malko Linge. 
Să mă sune pe linia directă. 

Problema era rezolvată. Ce avea însă să le spună 
israelienilor? Poate că nu aflaseră încă de eşecul operaţiunii 
sale. În orice caz, nu-i puteau reproşa nimic. Se uită spre 
marea ce scânteia în razele soarelui, întrebându-se dacă nu 
cumva vreun elicopter nu plecase deja să-l transforme pe el 
în căldură şi lumină... 

x 
x x 

Leila El Mugrabi nu avu timp să-i fie frică. Nici nu ieşise 
bine din birou că fu luată pe sus de doi gealaţi şi aruncată 
cu forţa într-un 4x4 cu ferestre fumurii. Unul dintre agresori 
îi smulse cheile maşinii din mână şi se instala la volanul 
maşinii ei! Când 4x4 demară, fu urmat de Audi roşu. Aşa nu 
mai rămânea nici o urmă a răpirii ei. 


132 


— Cine sunteţi? îi întrebă ea. 

— Şeful vrea să te vadă, spuse unul. 

— Care şef? 

După ce auzi răspunsul, Leila se mai calmă. El Husseini 
nu avea reputaţia unui torţionar. O lăsară să-şi aprindă o 
ţigară, dar mâna îi tremura şi cu greu reuşi să-şi aprindă 
bricheta. După ce se mai linişti puţin, începu să se 
gândească. Deşi serviciile lor erau concurente, niciodată nu 
se iscase un adevărat conflict. Curând maşinile se opriră în 
faţa unei porţi glisante. Dar în loc să se îndrepte către 
ascensoare, maşinile se îndreptară către o rampă ce ducea 
la subsol. Leila simţi că i se face rău. Asta nu prevestea 
nimic bun. Nu o văzuse nimeni intrând în „piramidă”... în 
cele din urmă, maşina se opri şi coborâră. Subsolul era 
prost iluminat, iar zidurile cenuşii din beton aveau un aer 
lugubru. Din fericire, fu condusă la ascensor. Il văzu pe 
agresorul ei apăsând pe butonul pentru etajul patru. li 
venea să ţipe de bucurie. Acolo era sediul lui El Husseini. 

Culoarul era pustiu. Ea nu se afla în biroul generalului ci 
într-o încăpere goală, o sală de şedinţe neterminată. Nu 
avea nici măcar telefon. Curând i se aduse un ceai fierbinte. 
Era mult mai destinsă când în încăpere îşi făcu apariţia 
generalul. 

— Ştii pentru ce te afli aici? o întrebă el Leila răspunse 
sec: 

— Nu. Consider gestul dumneavoastră de necalificat. Era 
suficient să mă sunaţi şi aş fi venit imediat. 

Şeful Mukhabarat-ului zâmbi: 

— Nu sunt prea sigur de asta. [i-ai ascuns foarte bine 
jocul dublu. 

— Care joc dublu? 

— Amina Jamal a vorbit. Mi-a confirmat bănuielile. Raşid 
a primit ordin de la tine să-l elimine pe agentul american, ca 
să-ţi aperi prietenii din Hamas. 

Palestiniana sări ca arsă. 

— Nu-i adevărat. Nu i-am dat nici un ordin lui Raşid! 

— Atunci, cine? 

Ea deschise gura să vorbească, dar o închise imediat. El 
Husseini o privea atent. 


133 


— Nu ştiu, zise bâlbâindu-se femeia. 

— Ce mă interesează pe mine este misiunea pe care ţi-au 
dat-o cei din Hamas, pe care ţi-o îndeplineşti de minune. 

— Dar eu nu am nici o legătură cu gruparea Hamas. Vă 
jur pe ce am mai sfânt. 

— Nu vă juraţi. Nu are sens să negaţi. Am toate probele 
aici. 

El Husseini îi arătă un dosar. 

— Agenţii mei te supraveghează de multă vreme. Am aici 
un rezumat al ascultărilor dintr-un loc pe care îl ştii foarte 
bine. 

El îi întinse câteva foi pe care ea le parcurse cu privirea. 
Imediat îşi schimbă atitudinea şi îl privi sfidătoare. 

— Este adevărat că lucrez pentru şeicul Yassine, care 
este un adevărat sfânt. Vom continua lupta până la victoria 
totală asupra Israelului. 

— Eu ştiu că asta nu este politica oficială a reţelei, dar nu 
te dezaprob. Am vrut doar să te văd înainte de a-i face 
cunoscut tot ce ştiu lui Jamal Nassiv. Şefului şi amantului 
tău. Sunt convins că va dori să afle mai multe decât mine şi 
că-l va însărcina pe Raşid ca să te interogheze. 

— Pe Raşid! 

Leila nu-şi putu stăpâni oroarea. Canalia aceea abia 
aştepta să fie singur cu ea într-o celulă ca să o violeze şi să 
o tortureze, ca să scoată tot de la ea în legătură cu 
gruparea Hamas. Amantul ei nu o va mai apăra. Yasser 
Arafat se temea de Hamas. Avea nevoie să-i controleze ca 
să evite stările de conflict, ca să poată face o ofertă de pace 
cu Israelul, viabilă şi credibilă. Numai că gândul că Hamas a 
putut infiltra un agent chiar sub nasul celui în care avea 
atâta încredere, l-ar fi făcut turbat de furie. Or, în Gaza, el 
reprezenta puterea absolută. Jamal Nassiv putea să pice în 
orice clipă din vârful scării. Sau să moară. 

Nu lipseau amatorii care să-l înlocuiască, încântați să se 
debaraseze de acest tânăr excesiv de ambițios... 

Aşadar, Nassiv nu va ridica nici un deget ca să o salveze 
pe draga lui Leila din ghearele lui Raşid. Generalul stinse 
ţigara în scrumieră şi se ridică. 

— Vino, te voi conduce personal jos. 


134 


Leila El Mugrabi stătea ţintuită pe scaun, cu picioarele 
tăiate de spaimă. In imensa clădire domnea o linişte 
adâncă. O mulţime de gânduri îi năvăliră în minte. Reuşi să 
se ridice sprijinindu-se de masă. Generalul o privea cu 
indiferenţă. Ea îşi aminti de ceea ce se spunea despre el: 
era un profesionist rece ca un aisberg, lipsit de sensibilitate, 
format la şcoala feroce a comunismului... Ea făcu un pas 
spre el cu un aer seducător. Işi cunoştea puterea pe care o 
exercita asupra bărbaţilor. Ar mai fi câştigat puţin timp dacă 
reuşea să-l înduplece. Brusc, ea căzu în genunchi în faţa lui 
şi îl cuprinse cu braţele. 

— Sunt gata să fac orice doriţi, îi spuse ea cu o voce 
frântă, dar nu vreau să mor. 

Atei El Husseini rămase nemişcat câteva secunde, apoi 
spuse cu o voce egală: 

— In acest caz, poate că se mai poate face ceva. Să 
mergem! 

x 
x x 


Şlomo Zamir îşi tortura cu ferocitate cățelul din sârmă. 
Aflase de eşecul atentatului asupra agentului CIA. Vestea 
eşecului se datora emiţătoarelor montate în biroul lui Jamal 
Nassiv. Şi mai ştia că Nassiv nu era vinovat dar asta nu îl 
consola deloc. Citi pentru a zecea oară rezumatul 
ascultărilor, adus de Ezra Patir. Era decepţionat şi intrigat. 
De câteva zile avea certitudinea că una din principalele sale 
„ţinte” din Mukhabarat ştia că este ascultată. Erau numai 
fraze banale, ca şi" cum organizaţia Mukhabarat se ocupa 
numai de probleme minore... Brusc se simţi de parcă ar fi 
fost orb şi surd. Tocmai acum, în momentul în care ar fi 
trebuit să primească maximum de informaţii. Operaţiunea 
„Gog şi Magog” trebuia să ajungă pe punctul culminant. 

Totul fusese bine puse la punct. Trebuia doar să apese pe 
un buton. Momentul acesta nu depindea însă de el... Or, 
acum se strecurase un grăunte de nisip în angrenaj, care 
risca să strice totul. Intrase într-o cursă contracronometru. 
Oare avea să neutralizeze acest grăunte de nisip înainte ca 
acesta să îi distrugă proiectul? 

Multe lucruri depindeau de acest lucru, iar el era 


135 


neputincios, acolo, în Tel Aviv, la o sută de kilometri 
depărtare de Gaza. Se uită la ceas. Nici nu ştia când trecuse 
timpul. Se vedea adus într-o poziţie defensivă, ceea ce nu 
cadra cu genul său. Brusc, realizase că totul îi era 
împotrivă! Se vedea nevoit să avanseze o nouă fază a 
operaţiunii sale, chiar dacă acest lucru reprezenta un risc 
foarte mare. Din nefericire, din două rele trebuia să aleagă 


răul cel mai mic. 
x 


* * 


Malko se dădu jos din maşina Securităţii preventive, în 
faţa hotelului „Commodore”. jamal Nassiv se pierduse în mii 
de scuze, deplângând incidentul petrecut şi jurându-se că 
va iniţia o ancheta asupra acestuia. Trimisese şi o scrisoare 
cu scuze adresată lui Jeff O'Reilly. După ce festivalul de 
ipocrizie luă sfârşit, fiecare plecase la treburile lui. 

Soarele se cufunda în mare într-o orgie de culori. Cu 
toate acestea, în atmosferă se simţea o ostilitate. Două 
elicoptere Apache staţionaseră în văzduh timp de o oră, în 
apropiere de Al Muntada, deşi Yasser Arafat era absent. 
Deodată sună telefonul. Era Kyley Carn. 

— Malko! Tocmai am sosit. Ce zici dacă am lua cina 
împreună? 

— Cu multă plăcere, acceptă pe loc Malko. Tocmai voia 
să plece, când telefonul sună din nou. 

— Cineva doreşte să vă vadă, îl anunţă recepţionerul. Nu 
putea fi decât din partea lui Husseini. Malko se uită la ceas. 
Era ora şapte şi jumătate. Risca să întârzie la întâlnirea cu 
australianca. Nu se înşelase. |n hol, îl aşteptau doi 
mustăcioşi care îl conduseră la un BMW negru. Când văzu 
că se îndreaptă spre vest, înţelese că mergeau la 
„piramidă”. Până la apartamentul lui Husseini făcură doar 
cinci minute. 

Clădirea părea la fel de pustie. Parterul era însă bine 
păzit. Generalul lucra la masa sa de bridge. El îl întâmpină 
cu multă căldură pe Malko. 

— Am veşti bune. Leila El Mugrabi a acceptat să 
coopereze. 

— Nu va vorbi cu Nassiv? 


136 


Generalul îşi trecu mâna prin părul cărunt. 

— Nu cred. li este prea frică. 

— Aţi ameninţat-o? 

— L-am spus că dacă nu cooperează cu noi îl voi avertiza 
pe Abu Amar că lucrează pentru Hamas. 

— El nu ştie acest lucru? 

— Nu. Altfel ar reacţiona cu brutalitate. Leila ar termina 
cu cariera ei, poate chiar şi cu viaţa ei. Acum are trei şefi: 
Hamas, eu şi Securitatea preventivă... 

— Ce i-aţi cerut? îl întrebă Malko. 

— Exact ce i-aţi cerut dumneavoastră şefului ei, adică 
raportul asupra ultimelor activităţi desfăşurate de Marwan 
Rajub. Cu toate detaliile. Poate că vom afla ceva 
interesant... 

Generalul bău niţel ceai, apoi spuse gânditor: 

— Am un feeling rău. Israelienii au întețit acuzele contra 
lui Abu Amar spunând că el este responsabil de atacurile 
teroriste cu bombe în Israel. Dacă vrea să nu se facă de râs 
în faţă alegătorilor său, Ariei Şaron va fi obligat să dea o 
mare lovitură. 

Palestinianul tăcu, dar Malko ştiu că Husseini lua acum în 
serios ipoteza elaborată de Jeff O'Reilly. Vru însă să facă pe 
avocatul diavolului. 

— Nu le-ar fi prea greu să pulverizeze cartierul general al 
lui Arafat, remarcă el. Nu aveţi nici măcar D.C.A. 

— Este adevărat, recunoscu generalul. Ce ar urma însă? 
Ar fi ocazia unică de a uni toată lumea arabă împotriva 
Israelului. Ca să nu vorbim de opinia internaţională. Gândiţi- 
vă apoi la reacţia din Teritoriile autonome. Nici nu vreau să- 
mi imaginez ce s-ar întâmpla. Au ei altă idee în cap. 

— Când veţi afla mai mult? 

— l-am dat un răgaz până mâine seară, spuse simplu 
generalul. Trebuie să-mi dea un raport scris asupra 
activităţii lui Rajub în perioada ce a precedat moartea lui. 

— Nu ar putea să fabrice unul? 

— Nu, pentru că am posibilitatea să o verific. Ne vedem 
deci mâine seară. Voi trimite un om după dumneavoastră la 
„Commodore”. 

Cu alte cuvinte, îi făcea din nou vânt. 


137 


Când reveni la hotel, era ora opt şi jumătate şi nu-i era 
deloc foame şi nici nu avea chef de ziarista australiană. 
Tensiunea nervoasă îi paraliza libidoul. El sună la hotelul A/ 
Deira şi lăsă un mesaj pentru Kyley Corn, în care se scuza 


că este reţinut. 
x 


* * 


Când intră în biroul său, Jamal Nassiv simţi că face atac 
de cord. Fişetul său era deschis! Crezu o clipă că are 
halucinaţii, dar realitatea se impunea de la sine. Incercă să- 
şi amintească dacă nu fusese el cel care îl lăsase aşa. Nu 
reuşea însă să-şi amintească. După ce participase la un 
dineu oficial cu membrii Consiliului palestinian, se întorsese 
la birou să mai lucreze ceva, fapt ce nu era prevăzut în 
programul său. El examina uşa dulapului cu atenţie: nu se 
vedea nici o urmă de efracţie. Era vorba de un fişet cu 
deschidere electronică digitală: avea un cod de şase cifre 
cunoscute doar de el. 

In clipa când voi să închidă uşa la loc, văzu că dosarul lui 
Marwan Rajub se află pus deasupra teancului. Nu era locul 
lui acolo! 

Incepu să-l răsfoiască pagină cu pagină fără să ştie ce 
caută. Deodată avu un şoc. Ultima pagină era pusă cu josu- 
n sus... Cineva o fotocopiase şi o pusese invers. 

Nassiv se aşeză în fotoliu paralizat. Nu înţelegea ce s-a 
petrecut. Apoi creierul său începu să lucreze febril. O 
singură persoană avea cheia biroului: Leila. Intr-o zi glumise 
cu ea şi-i spusese că cifrele codului secret coincid cu data ei 
de naştere... 

Nu putea fi decât ea. Nu avea decât o singură soluţie: 
trebuia să afle de ce dorise Leila să consulte dosarul. Un 
singur om putea să o facă să vorbească: Raşid. Incercă să 
alunge din minte nişte imagini oribile: sângele şiroind, 
zgomotul de oase zdrobite, ţipetele victimelor. Oricum, nu 
mai avea să facă dragoste cu ea vreodată. Acum îi era în 
joc propria piele. Ştia că se află pe un vulcan. 

Işi aprinse o ţigară încercând să nu se lase cuprins de 
panică. Nu ştia ce să facă. Era oare bine să-şi înştiinţeze 
prietenii de dincolo de frontieră? Furia acestora putea fi 


138 


devastatoare. Ştia doar că dosarul avea o importanţă 
capitală în ochii lui Şlomo Zamir dar nu ştia de ce. 

El aşeză dosarul înapoi în dulap, îl încuie bine şi părăsi 
biroul. Nu trebuia să se lase pradă slăbiciunii. Pentru propria 
siguranţă, trebuia să afle ce sfori se trăgeau în jurul lui. 
Indiferent care era preţul plătit pentru asta. 


139 


Capitolul XV. 


Leila El Mugrabi se străduia să se concentreze asupra 
calculatorului, dar nu reuşea. După întâlnirea în secret cu 
generalul El Husseini, se afla într-o stare ca de şoc. Profitase 
de absenţa lui Jamal ca să ia dosarul din fişet. Nu-i fusese 
deloc greu. Cu o lună în urmă, ea îi oferise lui Jamal un ceas 
Breitling Aerospace. In care gravase data ei de naştere, ce 
devenise mai apoi codul de acces în fişetul secret. 

Totul se petrecuse ca într-un coşmar. Cu inima strânsă de 
o frică imensă, reuşi să fotocopieze totul, ca o hoaţă, 
închizând fişetul în grabă - după o oră, ea depozita 
documentele în locul convenit - o casă anonimă - folosită 
de Mukhabarat. Apoi se întoarse la ea acasă, încercând să-şi 
potolească teama. 

Oare ce avea să facă El Husseini cu acel dosar? 

Soneria telefonului o făcu să tresară. 

Era glasul lui Raşid Daud. 

— L-ai văzut pe şefu' în dimineaţa asta? îl întrebă acesta. 

— Nu, cred că a fost reţinut la Al Muntada, zise Leila, 
bucuroasă că avea de lucru. 

Adesea, călăul şef al Securităţii preventiv apela la ea ca 
să scrie declaraţiile celor interogaţi de el, pentru a fi date 
apoi lui Jamal Nassiv. Ea detesta aceste momente care îi 
ridicau părul în cap. Luă un carnet şi cobori la parter. 
Sentinela ce era de pază în faţa intrării îi făcu loc să treacă. 

— Mehraba*! 

— Mehraba! răspunse Leila zâmbind forţat îndreptându- 
se către clădirea din faţă. 

Un miros straniu stăruia în culoarul pustiu, în care, pe 
partea stângă se aflau celulele, iar pe partea dreaptă, 
birourile şi câteva magazii. Biroul lui Raşid Daud se afla 
tocmai la capătul coridorului. Un miros fad de sânge 
amestecat cu formol şi mucegai o făcu să se crispeze. 

Ea bătu la uşa lui Raşid şi acesta îi strigă să intre.. 


36 Bună ziua! (n.a.). 


140 


Adjunctul lui Jamal Nassiv citea un Playboy. 

— Yallah”! făcu acesta când o văzu. 

Ei ieşiră împreună şi se îndreptară către una din celule. 
Era o sală de tortură. Acolo, un agent CIA care sosise de la 
Tel Aviv să asiste la interogatoriul unui membru al grupării 
teroriste Ezzedine El Kassam fusese nevoit să părăsească 
încăperea ca să vomite. Nu s-a mai întors înăuntru, iar 
raportul făcut de el era incendiar. j 

Raşid se dădu la o parte lăsând-o pe Leila să intre. In 
celulă nu era nimeni. Un taburet era sudat de pardoseală în 
centrul celulei, iar pe o poliţă se afla tot arsenalul destinat 
torturii: o lampă de sudură, uscătoare, cleşti, ciocane, 
cagule şi cătuşe. 

Leila se întoarse să întrebe unde era prizonierul, dar 
cuvintele i se opriră în gât. Expresia de pe chipul lui Raşid 
era extrem de elocventă. 

— Depinde numai de tine dacă vrei să terminăm repede, 
spuse acesta cu o voce calmă, închizând uşa după el. 

Leila El Mugrabi simţi că i se taie picioarele şi se făcu 
albă ca ceara. Incercă însă să-şi păstreze prestanţa. 

— Ce vrei să spui? Ai înnebunit? Lasă-mă să ies imediat 
de aici! Dacă e o glumă, să ştii că e una proastă. 

Rezemat cu spatele de uşă, Raşid o observa atent. Gura 
zâmbea, dar ochii îi erau reci ca de mort. Leila făcu un pas 
înainte şi spuse cu hotărâre în glas: 

— li ordon să încetezi imediat cu acest joc! 

Palestinianul dădu din cap prefăcându-se neconsolat. 

— Eu unul nu pot să ascult decât de ordinele patronului 
meu. Aceste cuvinte fură o lovitură de pumnal. Leila ştia că 
Raşid nu ar fi atins-o dacă nu ar fi avut undă verde de la 
Jamal Nassiv, dar voia încă să spere. Ingrozită, ea se lăsă să 
cadă pe taburetul mânjit cu pete întunecate. 

Raşid îi luă din mână caietul şi îl puse pe etajeră. 

— Ai să scrii mai târziu. Deocamdată o să vorbeşti, făcu 
el. Leila auzise că Raşid nu se enerva niciodată în timpul 
interogatoriilor şi nu ridica niciodată vocea în timp ce 
îndeplinea tot felul de grozăvii cu precizia unui chirurg. Ca 
într-un coşmar îl văzu că o leagă de taburet punându-i 


37 Să mergem! (n.a.). 


141 


cătuşe la picioare. Apoi Raşid îi legă mâinile la spate. Leila 
ridică ochii spre el şi spuse cu ultima fărâmă de energie: 

— Dezleagă-mă! Gluma a durat destul! 

El nu se osteni să-i răspundă, ocupat cu instrumentele de 
pe etajeră. Zgomotul de metal lovit de metal îi producea 
Leilei un rău fizic. Raşid se întoarse ţinând în mână un cuţit 
cu lama lungă. Leila simţi cum i se încreţeşte pielea pe ea 
când acesta plimbă vârful cuţitului pe sub bluza ei. 
Contactul cu metalul rece îi dădu frisoane. Torţionarul tăie 
bluza lăsând-o pe Leila doar cu sutienul pe ea. Mânuia 
cuțitul cu abilitatea unui măcelar, fără să o rănească. 

— Ar fi trebuit să te rog să o scoţi înainte, se scuză el cu 
ipocrizie. 

El făcu o pauză cu ochii aţintiţi la sutienul de dantelă 
neagră bine umplut. Ochii lui nu erau tulburaţi de dorinţă, 
erau ochii unui bolnav. El vâri cuțitul între cupe şi cu o 
singură mişcare tăie, lăsând sânii goi. Raşid îşi continuă 
treaba tăind în continuare bretelele. 

Leila rămase cu pieptul gol. Raşid puse cuțitul pe etajeră. 
Leila se simţea ca un animal dus la abator. Raşid se apropie 
de ea cu mâinile goale. El apucă sânul drept al Leilei în 
mâna stângă, ca şi cum ar fi vrut să-l cântărească şi spuse 
pe un ton de cunoscător: 

— Ai nişte sâni foarte frumoşi. Asta este un lucru rar. 
Leila închise ochii. Nu era prima oară când un bărbat îi 
prindea sânii în palme, dar niciodată nu avusese senzaţia 
de greață pe care o simţea acum. Gestul lui Raşid nu avea 
nici o urmă de senzualitate. Parcă o atingea un şarpe. 

Când deschise ochii, rămase ca paralizată. In cealaltă 
mână, Raşid ţinea un cleşte de ondulat părul, deschis. Când 
încercase să infiltreze Securitatea preventivă, Leila nu se 
gândea că ar putea să-şi primejduiască viaţa. Familia ei era 
una dintre cele mai bogate şi puternice din Gaza, iar Jamal 
Nassiv era un tânăr arivist cu mică greutate în acest 
univers. 

Contactul sânului cu fierul cleştelui o făcu să tresară. Cu 
delicateţea unui grădinar ce taie un trandafir, Raşid îi prinse 
sfârcul între lamele cleştelui. 

— Pentru cine lucrezi? o întrebă el. 


142 


— Pentru... pentru nimeni, reuşi ea să articuleze. 

Cele două braţe ale cleştelui se strânseră, tăind vârful 
sânului. Leila simţi o durere atroce, iar un spasm îi scutură 
trupul, ca o descărcare electrică, apoi leşină. 

x 


* * 


Malko dormise prost şi se trezise buimăcit. Era obligat să 
aştepte un semn din partea generalului El Husseini. Timpul 
se scurgea din ce în ce mai greu, iar el se simţea ca o capră 
legată de un par. Suferea de frustrare pentru că depindea în 
întregime de alţii. Telefonul sună. Era neobosita Kyley Carn 
care îi reproşa că nu a căutat-o în ajun. Malko invocă 
oboseala. Lipsa de activitate îi atacase libidoul. 

— Tocmai plec la Al Muntada, îi spuse ziarista. Nu veniţi 
şi dumneavoastră? 

— Adevărul este că nu mi se pare deloc pasionant, 
obiectă Malko, care se săturase să facă parte din decor la 
trecerile meteorice ale lui Yasser Arafat. 

— Nici pentru mine nu este prea plăcut, oftă fata, dar 
împreună cu dumneavoastră aş suporta mai uşor corvoada 
asta. 

— În regulă, voi trece să vă văd, îi promise el. 

In orice caz, era hotărât să facă dragoste cu ea, îndată ce 
va scăpa de cameraman. 


Leila reuşea cu greu să nu geamă la fiecare răsuflare. 
Sânii masacrați îi produceau dureri de nesuportat. Parcă o 
ardea un fier înroşit în foc. După ce îşi terminase 
interogatoriul. Raşid Daud o lăsase legată de un pat de fier, 
cu braţele legate deasupra capului. Ea mai avea încă fusta, 
ciorapii şi pantofii în picioare. Sângele i se uscase pe piept, 
dar durerea era la fel de atroce. 

Rezistase cât de mult putuse. După a doua mutilare 
mărturisise totul despre apartenenţa ei la gruparea Hamas 
şi felul în care s-a infiltrat în Securitatea preventivă. Raşid 
părea mulţumit de rezultat. Avea ce să-i raporteze şefului 
său. 

Pe Leila o chinuia şi o sete cumplită. Avea impresia că 
este deja în mormânt. Singurul ei gând era să scape de 


143 


acolo şi să-şi îngrijească rănile. Nu îndrăznea să se uite la 
sânii mutilaţi. 
x 
x x 


Maşina BMW cenuşie era acolo, în fata hotelului 
Commodore. O voce necunoscută îl convocase pe Malko la 
o întâlnire, fără să-şi dea numele. De fapt, în afară de Faisal 
şi de El Husseini, el nu cunoştea pe nimeni în Gaza. El 
deschise portiera din spate a maşinii şi se urcă. Şoferul, un 
mustăcios pe care îl mai văzuse, se întoarse către el 
zâmbind şi apoi demară. 

In afară de scurta lui ieşire la întâlnirea cu ziaristă, Malko 
nu ieşise din hotel. 

Şoferul îl lăsă în faţa clădirii neterminate şi imediat îşi 
făcu apariţia unul din oamenii generalului El Husseini, care 
îl conduse până la apartamentul acestuia. 

— Leila El Mugrabi s-a ţinut de cuvânt, îi spuse el lui 
Malko. Mi-a trimis ieri raportul lui Marwan Rajub. 

— Ei şi? făcu Malko nerăbdător. 

— Rajub a reperat o celulă clandestină a grupării Hamas, 
necunoscută încă de Serviciul lui. A făcut o listă cu membrii 
ei. 

— Sunt kamikaze? 

— Se pare că nu. Mai degrabă este un grup ce are 
sarcina să „penetreze” Fatah. Nu-mi dau însă seama de ce 
israelienii sunt atât de neliniştiţi. Acum, că am lista lor, am 
cerut oamenilor mei să efectueze o anchetă asupra 
fiecăruia dintre ei, pentru a înţelege totul cât mai curând. 

Misterul devenea şi mai mare. 

— Leila El Mugrabi nu a mai dezvăluit nimic în plus? 

— Nu, mărturisi generalul. Nici ea nu înţelege 
semnificaţia acelei liste. 

Malko asculta cu sufletul la gură vorbele generalului. Cei 
doi păreau doi conspiratori. Alcătuiau o pereche stranie: un 
vechi membru al STASI şi omul care a luptat întotdeauna 
împotriva comunismului erau aliați pentru o cauză 
comună... Istoria oferea surprize stranii... 

— Grupul este compus din zece oameni, continuă 
generalul palestinian. Noi îi cunoşteam pe trei dintre ei. Se 


144 


ocupau cu micul trafic de arme, dar nu erau periculoşi. 

— Au mai comis vreun atentat? 

— După câte ştim, nu. Nu fac parte din nucleul grupării 
Hamas şi nici unul nu a lucrat în Israel. Este mai uşor să 
cumperi pe un amărât ameninţându-l că-i retragi permisul 
de muncă. La început, israelienii nu-i cer prea mult. Este 
vorba de informaţii destul de modeste. Insă persoana este 
filmată în clipa în care face aceste declaraţii... Din această 
clipă, nu mai poate da înapoi. In Fatah există o secţiune 
specială care se ocupă de urmărirea acestor trădători. Raşid 
însuşi a lichidat vrei treizeci. De cele mai multe ori nici nu 
sunt judecaţi. 

— Cu ce se ocupă membrii acestei grupări? 

— Şase dintre ei se află în şomaj. Unul lucrează ca şofer 
de autobuz, trei sunt cultivatori agricoli, altul este chelner şi 
ultimul, mecanic. 

Malko nu înţelegea cum de aceşti oameni puteau să-i 
intereseze pe israelieni. 

— Nu înţeleg nimic, mărturisi el decepţionat. Atei EIl 
Husseini observă cu o voce egală: 

— Poate că mai există o pistă ce merită cercetată. Unul 
dintre ei, mecanicul, lucrează într-un atelier al cartierului 
general din Al Muntada. 

Malko simţi că-i creşte pulsul. 

— Ce face el acolo? 

— Nu mare lucru. Spală maşinile, efectuează mici 
reparaţii, lucrări de întreţinere, verifică presiunea pneurilor. 
Pentru lucrările de mare anvergură, maşinile sunt trimise în 
lordania, de două ori pe an. Abu Amar nu circulă prea mult. 
Mehdi Al Bayuk lucra la garajul Mercedes din Aman, dar 
familia sa a rămas aici. El s-a înţeles cu şeful mecanicilor de 
aici, căruia i-a dat un bacşiş gras. Nu a făcut nici o problemă 
până acum. El nu se apropie niciodată de Abu Amar şi, la 
drept vorbind, nici nu ştiu ce i-ar putea face. In afară de a 
trage în el. 

Malko rămase tăcut. Putea fi într-adevăr o pistă... 

— Oamenii dumneavoastră l-au întâlnit? 

— Nu încă. Este însă uşor să o facă. Tipul locuieşte în 
cartierul Al Zytun, aproape de Palestine Square. 


145 


Era palestinianul clasic. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

Generalul trase o duşcă din paharul cu Defender, îşi 
aprinse o ţigară şi spuse: 

— Este greu de spus. Să presupunem că-l vom interoga. 
Tipul are o viaţă foarte transparentă şi nici nu ştim ce 
anume căutăm. Noi nu obişnuim să folosim tortura. Riscăm 
să-i alertăm pe israelieni. 

— Este adevărat, admise Malko. 

— Deocamdată ar fi bine să nu-l pierdem din ochi pe el şi 
pe cei din anturajul său. Poate că unul dintre ei ne-ar putea 
da o informaţie utilă. 

— Să sperăm, oftă Malko. 

Chiar dacă Mehdi Al Bayuk era recrutat de evrei, ce 
informaţii putea el să le ofere? Nu avea nici un acces la 
informaţiile de importanţă majoră. Lichidarea lui Marwan 
Rajub continua să nu poată fi justificată. 

— Trebuie să plec, spuse generalul după ce se uită la 
ceas. Vreţi să vă las undeva? 

Deşi dorea să-şi petreacă seara cu Kyley Carn, Malko nu 
spuse nimic despre asta. 

— Mă întorc la hotel. Când ne vom mai întâlni? 

— Peste două zile. Intre timp voi afla poate ce doresc în 
legătură cu acest mecanic. 

Ei coborâră împreună, iar Malko se aşeză pe bancheta 
din spate a BMW-ului, lângă general. Acesta părea destul de 
tensionat. 

— Sunteţi obosit? îl întrebă Malko. 

— Nu mai mult ca de obicei, făcu zâmbind palestinianul. 
Mă întreb însă, ce interes ar fi avut israelienii să se 
intereseze de un tip atât de neînsemnat ca acest Al Baiuk. 
Doar nu au nevoie să-l spioneze pe Abu Amar. 

— Şi eu am ajuns la concluzia asta, mărturisi Malko. Mă 
tem că e o pistă falsă. 

— Inch Allah! Oftă generalul oprind maşina pe Al 
Rasheed Street. Vă promit că voi face tot posibilul să aflu 
despre ce e vorba. 

Zgomotul făcut de cheie în broască, o făcu pe Leila să 
tresară. Ea încercă să se întoarcă pe o parte ca să vadă cine 


146 


va intra. Când îl zări pe Raşid se înfiora. Acesta avea în 
mână nişte foi de hârtie. 

— Cred că mi-ai spus adevărul, zise el. 

Leila răsuflă uşurată. Asta însemna că supliciul ei luase 
sfârşit. 

— Da. Am spus adevărul, zise ea. 

— Da, dar nu ai spus tot adevărul. 

Leila simţi că se învârteşte patul cu ea. Coşmarul începea 
din nou! 

— Ba da. Am spus tot! Cum am fost recrutată, cui 
transmit informaţiile, de ce fac acest lucru. 

Torţionarul ei o aprobă cu capul. 

— Aiwa. AŞ vrea însă să-mi spui de ce ai consultat acel 
dosar alaltăieri seară. Doar l-ai avut adesea la îndemână şi 
ai recunoscut că ţi-ai informat deja prietenii asupra 
conţinutului lui. 

Ea rămase mută, incapabilă să răspundă: nu se aştepta 
la această întrebare... Trebuia cu orice preţ să găsească un 
răspuns, dar nu reuşea. 

— Nu vrei să răspunzi? 

Ea ar fi vrut să răspundă, dar nu găsea nimic. 

— Yallah Va trebui să-ţi împrospătez memoria. 

El se întoarse către etajera cu ustensile macabre. Leila 
avea răspunsul: adevărul. Procedase aşa pentru că i-o 
ceruse generalul Husseini. Ştia că spunând adevărul intra 
într-un sistem ce avea să o zdrobească. Atei El Husseini era 
rivalul şi concurentul lui Jamal Nassiv. Yasser Arafat îi 
menținea într-o opoziţie bine gândită, mânuindu-i astfel 
încât să nu devină nici unul mai important decât celălalt. lar 
această trădare nu avea să fie iertată de amantul ei 
niciodată. 

Raşid se întoarse la ea. Leila auzi un şuierat şi apoi văzu 
flacăra albăstruie a unei lămpi de sudură pe care el o regla 
cu precizie. Raşid îi ridică fusta. Leila scoase un țipăt ascuţit 
ce curând se transformă într-unui de agonie când simţi 
arsura cumplită dintre picioare. 

x 
x x 


Kyley era superbă în rochia verde mulată perfect pe trup, 


147 


cu cercei mari şi cu ochii bine machiaţi. Pentru Gaza, era o 
viziune de vis. 

— You like me? îl întrebă ea pe Malko. 

— Very much, fu unicul răspuns aşteptat de ea. Portarul 
hotelului A/ Deira o privea cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Unde mergem? îl întrebă fata. 

Întrebarea era bună. Nu exista nici un loc unde să 
meargă în afară de cârciumile ieftine în care se servea 
eternul kebab şi unde ţinuta ei ar fi stârnit un adevărat 
scandal. 

— In afară de Commodore nu văd unde, zise Malko. 

— O.K. Să mergem acolo! spuse Kyley luându-l de braţ. 
Aveau de străbătut doar vreo sută de metri pe Al Rasheed 
Street. Se făcuse răcoare. Incăierările cu israelienii se 
potoliseră şi domnea o linişte încărcată de ură şi ranchiună. 
Spirala violenţei, prevăzută de Jeff O'Reilly îşi urma evoluţia, 
în mod inexorabil. Nici una din tabere nu renunţa de bună 
voie. Strada era pustie, dar de la subsolul hotelului 
Commodore se auzea cum cântă muzica: tocmai era o 
nuntă! Mesele erau ocupate de tinerii din Gaza, veseli de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Deşi băuturile alcoolice erau oficial interzise, Malko văzu 
o sticlă cu Taittinger învelită cu un ştergar alb, în faţa 
perechii de tineri căsătoriţi. 

Cei doi se instalară la o masă de lângă fereastră, mai 
departe de grupul de nuntaşi. Din păcate, pentru ei nu era 
alcool! După ce comandă meniul, australiana spuse oftând: 

— Tocmai am văzut ştirile de la CNN. Mărturisesc că dacă 
aş fi palestiniană m-aş sinucide şi eu punând o bombă... 
Bieţii oameni sunt atât de frustraţi şi fără speranţa. No 
future... 

Malko fu nevoit să-i dea dreptate: acest conflict era o 
tragedie a două popoare angrenate într-o luptă oarbă şi din 
ce în ce mai feroce. Ei mâncară repede în mijlocul 
perechilor ce se bucurau uitând de război. In Gaza exista o 
mică  „aristocraţie” care, datorită largheţei Autorităţii 
palestiniene, supravieţuia destul de bine neştiind cum să-şi 
cheltuiască banii. Bărbaţii se uitau la Kyley cu priviri avide. 
Femeile lor, împodobite ca nişte brazi de Crăciun, erau 


148 


destul de dolofane în pofida vârstei lor. 

După eterna ceaşcă de ceai dulce ca mierea, Malko 
întrebă: 

— Ce facem acum? Plecăm? 

Din nou. Toate privirile îi urmăriră în timp ce traversau 
lunga sală pentru a ajunge la lifturi. Când se văzură în lift, 
Kyley apăsă cu un zâmbet pe butonul de la etajul al 
patrulea. 

— Am chef să schimb decorul! făcu ea sărutându-l pe 
Malko. 

Şi ea avea poftă să facă dragoste... Imediat cum intrară 
în cameră, se lipi de el, frecându-se şi gemând încetişor. 
Trupul ei firav emana o senzualitate pe cât de violentă, pe 
atât de naturală. Un cercel i se desfăcu de la ureche şi căzu. 
Malko îşi vâriî mâna pe sub rochia fetei, iar acest gest păru 
că o încântă enorm de mult. El îi atinse sexul, apoi o violă 
cu degetele, făcând-o să geamă de plăcere. Malko o ajută 
să-şi scoată rochia. De astă dată, Kyley purta un sutien 
negru ce-i lăsa sfârcurile sânilor libere. Făcea parte din 
garderoba obligatorie a unei târfe... Australia devenise o 
tară civilizată... Brusc, tânăra se întoarse cu faţa către masă 
oferindu-i lui Malko crupa cambrată. Acesta o luă pe la 
spate nemaiaşteptând o altă invitaţie. Cu picioarele 
îndepărtate şi cu slipul la mijlocul pulpelor, Kyley se ţinea cu 
ambele mâini de marginile mesei, acompaniind fiecare 
mişcare a lui Malko cu un geamăt de încântare. El o 
eliberase din sutien, iar sânii îi atingeau lemnul mesei. 

Brusc, Kyley întoarse către el o privire strălucitoare. 

— Tie me up!” îi ceru ea. 

Apoi se lungi pe pat cu faţa în jos. Malko, despuiat de tot 
şi foarte în formă, scoase din dulap două cravate şi o legă 
de tăbliile patului. Cu crupa cambrată Kyley îl aştepta. El se 
culcă peste ea. 

— Era plăcut să simt lemnul mesei. Am simţit brusc 
nevoia de a fi maltratată ca o sclavă. 

Malko începu să o lucreze lent ca şi cum ar fi vrut să-i 
arate ce viril este. Trupul fetei era extrem de excitant în 
ciuda formelor ei androgine. Kyley respira repede, gemând 


38 Leagă-mă! (n.a.). 


149 


la fiecare estacadă. 

— Mai adânc! Mai tare! Fuck me hard! 

Malko se supuse cu riscul de a strivi de tot trupul firav de 
sub el. Dintr-o mişcare mai avântată, el fu expulzat cu totul. 
Fusese o întâmplare dictată de destin. Când înţelese ce 
avea de gând să-i facă, Kyley scoase un țipăt: 

— NO, please, I never... 

Incordat la maximum, Malko o penetra adânc până în 
rărunchi. Numai gândul că nu sodomizase niciodată o 
australiană îl făcea să o dorească şi mai tare. In urletele 
scoase de fată, el continuă să se bucure până în clipa în 
care explodă. Kyley se lupta din răsputeri să se smulgă din 
această îmbrăţişare. 

— Stop it! It hurts?” 

Încă înfipt în rărunchii fetei, Malko îi şopti la ureche: 

— Când cineva vrea să fie legat, trebuie să-şi asume 
orice risc. A fost extraordinar, minunat! 

— You raped me, you bastard!“ Este pentru prima oară 
când mi se întâmplă asta, suspină fata. Nu vreau să o mai 
fac niciodată! 

Malko ascultă această promisiune fără să o creadă. După 
ce se smulse de sub el, Kyley dispăru în baie, unde rămase 
multă vreme. Când îşi făcu apariţia, era cu mult mai calmă. 

— Mâine vreţi să veniţi cu mine? Trebuie să-l pândesc din 
nou pe Arafat... 

— Nu mi se pare ceva nou, observă Malko. 

— Nu, dar trebuie să ascult ordinele şefului meu. Veţi 
veni? 

— Da. 

Fata merita acest efort din partea lui. 

x 


* * 


Raşid Daud privi bustul pătat de sânge care se înălța 
rapid. Pe jumătate leşinată, Leila El Mugrabi avea ochii 
închişi şi trăsăturile schimonosite de durere. Pântecele ei 
era o rană deschisă şi însângerată. Leila rezistase până la 
limita durerii. Acum nu mai avea ce să scoată de la ea. 


39 încetează! Mă doare rău! (n.a.). 
4 M-ai violat, ticălosule! (n.a.) 


150 


Călăul simţea satisfacția unui chirurg după extirparea 
unei tumori maligne. Munca sa se terminase. Folosirea 
informaţiilor obţinute nu era de resortul lui. Leila 
întredeschise ochii. Suferea atât de cumplit încât nu putea 
să vorbească. Raşid Daud se aplecă spre ea şi-i spuse: 

— Acum poţi să te odihneşti. 

Ea închise ochii în momentul în care el scotea de la spate 
o pernă veche, mult folosită, cu care îi înăbuşi faţa. Leila 
începu să se zbată, muşcând mătasea, apoi se sufocă 
repede, fiind slăbită de interminabila şedinţă de tortură la 
care fusese supusă. 


151 


Capitolul XVI. 


Malko se deşteptă tresărind, crezând că a sunat 
telefonul. Avu nevoie de câteva clipe până reluă contactul 
cu realitatea. Cele două cravate cu care o legase pe Kyley 
zăceau aruncate pe jos. Cerul era în continuare albastru, iar 
marea, la fel de pustie. 

Din ajun, aflase cu ce se ocupa Marwan Rajub, înainte de 
moartea sa, dar ancheta sa nu făcuse alt progres. Uneori 
avea senzaţia că sejurul său în Gaza era complet inutil, iar 
alteori, îşi dădea seama că, fără el, nimic nu s-ar fi mişcat. 
Avea senzaţia că era înghiţit într-un coşmar atemporal, 
legat de lumea exterioară doar prin intermediul canalului 
CNN. Cu toate acestea, el se afla doar la o oră distanţă de 
Tel Aviv. Gaza însă era o altă planetă, un loc ciudat şi 
închis, ca satul din teleserialul „Prizonierul”. El se pregătea 
să înfrunte o nouă zi de inactivitate aşteptând veşti de la 
generalul El Husseini. 

Ca un automat, el făcu un duş. Nu putea să nu se 
gândească la vorbele generalului. Oare de cât timp avea 
nevoie Mukhabarat-ul ca să ancheteze acea celulă 
islamistă? Faptul că un membru al ei făcea parte din 
anturajul lui Yasser Arafat era interesant dar oare asta 
explica încrâncenarea cu care israelienii doreau să stopeze 
orice încercare de a ancheta activitatea acestei grupări? Din 
nou, Malko avu impresia că aude soneria telefonului şi se 
repezi în cameră. De astă dată, suna cu adevărat. 

O voce cu un puternic accent arab îl anunţă că era 
aşteptat la recepţie. Se uscă, se îmbrăcă şi cobori. Unul 
dintre mustăcioşii generalului Husseini îl aştepta ca de 
obicei, cu inevitabila maşină BMW. ă 

Malko era plin de speranţă şi totodată surprins. Incă nu 
se aştepta să fie chemat. 

Din nou, se afla într-un birou anonim, lipsit de telefon. 
Generalul îşi făcu apariţia cu un aer preocupat. 

— Leila El Mugrabi a fost torturată şi executată, de către 
Raşid Daud, mâna dreaptă a lui Nassiv, spuse el. 


152 


Asta însemna ce deja ştiau şi anume că ea dăduse lui 
Husseini dosarul cu noua celulă Hamas. 

— Ştiţi cumva cum s-au petrecut lucrurile? 

— Nu. Ştiu doar că a fost interogată ieri toată ziua şi că a 
fost executată. 

— Ce rezultate aveţi în anchetarea lui Mehdi Al Bayuk? 

— Nimic concret deocamdată. Dacă în patruzeci şi opt de 
ore nu aflu nimic, îl arestez. Doream să vă pun la curent cu 
noua situaţie. 

După un timp de tăcere, el adăugă pe un ton grav: 

— Nu vă plimbaţi prea mult. Deşi oamenii mei sunt cu 
ochii pe dumneavoastră, nu se ştie niciodată. 

x 


* * 


Jamal Nassiv îşi aprinse a şasea ţigară din dimineaţa 
aceea. Raportul lui Raşid cu declaraţiile Leilei îl lăsase 
perplex. Faptul că lucrase pentru Hamas îl făcea să se 
întrebe dacă nu cumva din această cauză acceptase atât de 
uşor să se culce cu el... Era o lovitură cruntă pentru orgoliul 
său. Mai mult, ticăloasa lucrase şi pentru El Husseini, cel 
mai detestat rival al său! 

Acum nu mai putea avea încredere în nimeni. 

Nu aceasta era însă principala sa sursă de nelinişte. Nici 
măcar Leila nu putuse explica importanţa acelei celule 
Hamas, descoperite de Marwan Rajub. De asemenea 
tăcerea israelienilor îl îngrijora. El nu reuşise să îl 
neutralizeze pe agentul americanilor şi asta nu putea decât 
să-i facă şi mai primejdioşi. El deschise fişetul secret şi 
scoase dosarul Rajub, dar nici de astă dată nu reuşi să 
înţeleagă interesul evreilor pentru o celulă atât de mică. 
Oamenii lui continuau să-l urmărească pe Malko Linge şi în 
afară de faptul că acesta se întâlnea destul de des cu EI 
Husseini, nu avea altceva. 

Secretara băgă capul pe uşă şi îl făcu să tresară. 

— Al Muntada pe linia unu, îl anunţă ea. 

El ridică receptorul şi auzi vocea unuia dintre adjuncţii lui 
Yasser Arafat. Acesta fu extrem de concis. 

— „Ei” se întorc astăzi. Trebuie să fi acolo la prânz. 

Jamal Nassiv puse receptorul în furcă. Aşadar avea 


153 


noutăţi de la israelieni! El se uită la ceas: era ora 
unsprezece. Nu mai avea timp să-şi frământe creierii. Işi 
aminti de Leila. Cu siguranţă, în ultimele ei clipe de viaţă îl 
blestemase. Familia El Mugrabi era puternică şi cu 
numeroase ramificații. De acum înainte nu va mai putea 
dormi liniştit. 
x 
x x 


Şlomo Zamir contempla plictisit peisajul monoton din 
sudul Israelului. Pământul făgăduinței nu era un paradis. 
Căută o țigară dar nu avea nici una. Rareori fusese supus la 
o asemenea tensiune nervoasă. In ajun, la lerusalim, 
responsabilul cu operațiunea „Gog şi Magog” îi repetase că 
trebuia să evite cu orice preţ catastrofa. Ştia că nu se vor 
mai întâlni niciodată cu o ocazie asemănătoare... Era mai 
uşor de zis decât de făcut. Aşa că el întorcea pe toate 
părțile toate ipotezele. Toate soluțiile posibile erau însă 
proaste, chiar foarte proaste. 

El i se adresă şoferului: 

— Arik, ai cumva o ţigară? 

Şoferul nu îndrăzni să-l refuze şi îi întinse pachetul. 

Mâna lui Zamir tremura atât de tare, încât cu greu reuşi 
să şi-o aprindă. Fumul care îi umplu plămânii avea gust de 
miere. Se lăsă furat de acest viciu regăsit. Brusc avu o 
revelaţie. Găsise soluţia problemei ce îl frământa! 

El fumă ţigara până la ultimul milimetru, jurându-se că nu 
va mai repeta căderea în ispită. Se apropia de Gaza aşa că 


se concentra asupra întâlnirii următoare. 
x 


* * 


Jamal Nassiv simţi că i se înmoaie picioarele când zări 
silueta lui Şlomo Zimir dându-se jos din BMW-ul blindat. 
Avea aceeaşi alura severă ca de obicei. Nassiv îşi făcu curaj 
şi se îndreptă către el cu mâna întinsă. Omri Sharon era 
înăuntru în A/ Wahah, unde comandase o cafea. 

— Să mergem! îi spuse israelianul. 

Cei doi se instalară pe canapeaua din spate a BMW-ului 
Şlomo Zamir atacă imediat. 

— Nu aţi făcut ce v-am cerut! latră el. Cunoaşteţi oare 


154 


consecinţele acestui eşec? 

Şeful Securităţii preventive palestiniene nu îndrăzni să 
întrebe cine putea fi cel afectat şi se pierdu într-un şuvoi de 
scuze. 

— S-a produs un fapt neaşteptat, spuse el. De la 
început... 

Şlomo Zamir îi tăie vorba cu un gest de enervare. 

— Ştiu că aţi încercat, recunoscu el. Se dăm uitării ce s-a 
întâmplat. Vă dau ocazia să vă reparaţi greşeala. 

La început, ceea ce îi propuse el lui Jamal părea uşor de 
executat. Insă când aborda a doua parte a planului, Jamal 
Nassiv simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Brusc 
înţelegea totul. Pricepea de ce israelienii se agitau în aşa 
hal. Nu era vorba de o simplă celulă din cadrul grupării 
Hamas. Ar fi trebuit să-şi dea seama mai de mult! Acum se 
afla deja într-o răscruce. Era obligat să aleagă drumul. Ştia 
că, dacă atunci când va ajunge în Gaza îi va spune totul lui 
Yasser Arafat, acesta îl va felicita cu căldură. Din nefericire, 
existau anumite lucruri pe care nu le putea povesti. 

Şlomo Zamir îl observa, imobil ca un sfinx. Prevăzuse o 
asemenea criză de conştiinţă. Vâri mâna în buzunar şi 
scoase de acolo un magnetofon portabil miniatural pe care 
îl puse pe genunchi şi îl puse în funcţiune. 

— Ascultaţi, zise el. 

Jamal Nassiv ascultă. Era vocea lui. Ultima lor întâlnire 
fusese înregistrată. Simţi că i se încreţeşte pielea pe el. 
Dacă acea casetă ajungea în mâinile lui Husseini, îl aştepta 
plutonul de execuţie. Israelianul zâmbi. 

— Haideţi să nu mai pierdem timpul! Faceţi ce v-am 
spus. Incepând chiar de azi. Pentru partea a doua a 
operaţiunii mă  bazez pe dumneavoastră. Nu admit 
posibilitatea unui eşec. 

Cu o voce ceva mai blândă, el adăugă: 

— Vom avea grijă să nu vă uităm. Curaj. 

Jamal Nassiv părăsi BMW-ul cu senzaţia că a scăpat de 
un vampir. Ajunse în maşina sa unde era aşteptat deja de 
vizitatorii săi. Fu nevoit să îşi aprindă o a doua ţigară pentru 
a nu fi obligat să vorbească. Profesia de trădător nu era una 
uşoară. Pentru a se consola, îşi spuse că totul se va termina 


155 


în. Câteva ore. Spera să se bucure de recunoştinţa 


israelienilor. 
x 


* * 


Generalul El Husseini tresări când ascultă raportul 
agentului ce avea sarcina să supravegheze misterioasa 
celulă a grupării Hamas. Nu reuşea să-şi creadă urechilor. 

— Oamenii lui Nassiv au început să-i aresteze pe toţi, 
spuse agentul său. Ce este de făcut? 

Era de necrezut! In vreme de Mukhabaratul se chinuia de 
patru zile să nu alerteze micul grup, Securitatea preventivă 
intra în ei ca un elefant într-un magazin de porţelanuri, 
dându-le peste cap ancheta! El Husseini îi cunoştea pe 
militanţii din Hamas. Erau nişte duri şi cu greu se va scoate 
ceva de la ei. În plus, avea să-i piardă cu totul din mână. 

Toată munca sa se dovedea a fi zadarnică. 

El îşi aprinse o ţigară, alb de furie. 

Era imposibil să fie vorba de o simplă întâmplare. 

jamal Nassiv voia să-şi asume laurii victoriei de a fi 
deconspirat o structură a Hamas. Toată această treabă îi 
mirosea urât. 

— Foarte bine. Verifică numele celor care au fost arestaţi. 


Mâine vom vedea de este de făcut. 
x 


* * 


Două Mercedesuri negre depăşiră în viteză punctul de 
control israelian care separa zona „A” de zona ,„C”, 
îndreptându-se spre Ierusalim. Sentinela din Tsahal le privi 
intrigat cum treceau. Aceste limuzine soseau zilnic din 
Israel o dată cu căderea nopţii şi se duceau în Rammalah pe 
căi ocolite. De obicei, erau escortate de câte o maşină plină 
cu agenţi din Shin Beth, uşor de recunoscut după aspectul 
lor sportiv, părului tuns scurt şi armele mini-uzi. 

În spatele primei maşini, doi bărbaţi vorbeau în şoaptă, în 
ciuda geamului gros care îi separa de şofer. 

— Incă un mic efort şi vom reuşi, spuse primul. Vecinul 
lui, un consilier politic al primului ministru, nu era la fel de 
optimist. 

— Nu ştiu. Lui îi este frică că nu i-am spus încă totul. 


156 


Daca vreodată începe să trăncănească... 

— No way, îl asigură interlocutorul său. Vom şti să-i 
astupăm gura. La urma urmelor, tot ce-i cerem este să-şi 
pună semnătura pe nişte hârtii... Restul îl facem noi, iar el 
va ieşi în câştig. 

Consilierul se strâmbă. 

— La fel ca Bechir Gemayel! Atât timp până să se usuce 
cerneala cu care a iscălit... Nu-mi place deloc afacerea asta. 
Mă tem că o să dăm în bară până la urmă. 

— Nu avem de ales, îi tăie vorba vecinul său. Tipul ăsta 
este şansa noastră. Eu cred că este o idee genială. Inainte 
se făceau multe manipulări de acest gen, adăugă el cu 
nostalgie... 

Era un vechi membru al Mossad-ului şi pretindea că 
agenţia de contraspionaj exterior israeliană îşi pierduse 
eficacitatea de câtva timp. Bărbatul pe care tocmai îi 
întâlnise în Rammalah era un „client” vechi al uneia din 
echipele lor. Cei doi terminară de vorbit. Ajunseseră în 
lerusalim. Unul îi spuse şoferului. 

— Lăsaţi-mă la biroul primului ministru. 

Primul ministru ceruse să fie informat la fiecare şaizeci 
de minute în legătură cu evoluţia operaţiunii „Gog şi 
Magog”. De astă dată, se apropiau de țelul lor. La fel ca şi în 
industria spaţială, nu se putea şti dacă operaţiunea este 
încununată de succes decât în momentul în care se ordona 


declanşarea focului. 
x 


* * 


Bărbaţii erau aliniaţi cu spatele la zid, cu mâinile legate 
la spate şi cu cătuşe la glezne. Fuseseră duşi în subsol de 
oamenii lui Raşid Daud, imediat după arestarea lor. Aici 
erau într-o ţară civilizată: nu intra avocatul sau familia, nu 
puteau comunica în exterior. Cei din afară îi credeau 
dispăruţi de parcă ar fi plecat pe planeta Marte... Mirosul 
acrul al sudorii, al fricii şi al sângelui era copleşitor. 

Doi dintre zbirii lui Raşid începuseră interogatoriul de 
bază, în legătură cu familiile lor, împărțind palme, insulte şi 
lovituri de picior, pentru ca să-i convingă. Din subsolul 
Securităţii preventive arareori ieşea cineva în stare de 


157 


funcţionare. Interogatoriile aveau loc de obicei noaptea 
când birourile de la etaj erau goale şi când hu rămâneau 
decât oamenii din Serviciul de securitate internă. 

Uşa celulei se deschise şi intrară Raşid şi Jamal Nassiv. 
Poliţiştii îşi ascunseră cu greu surpriza. Patronul lor nu 
apărea niciodată în acest loc. Acum avea ochii injectaţi cu 
sânge şi se împleticea în mers. Băuse. Raşid Daud se opri în 
faţa primului prizonier, un bărbat în vârstă, cu o 
impresionantă barbă căruntă. El îl apucă de barbă şi începu 
să tragă cu putere. 

— Va trebui să o dai jos! Pe aici nu ne plac bărboşii! 

Prizonierul îl privi cu ură şi spuse printre dinţi: 

— la-ţi mâinile spurcate de pe barba mea sfântă! A//ah ou 
Akbar! 

— Câine! urlă Raşid lovindu-l cu piciorul în pântece. 
Bărbosul căzu pe o parte, dar Raşid era dezlănţuit. II lovea 
cu sete, în timp ce o baltă de sânge începu să se lăţească în 
jurul chipului masacrat. Raşid se întoarse spre unul dintre 
oamenii săi şi-i spuse: 

— Mokhtar, de ăsta mă ocup eu. Pune-l pe taburet. 

El primise ordin în după-amiaza aceea să-i aresteze pe 
toţi membrii acestei celule a grupării Hamas. La ora cinci, 
erau toţi acolo. Nu fusese greu. Toţi erau la locul lor de 
muncă. Jamal  Nassiv dăduse ordin ca să înceapă 
interogatoriile imediat şi îşi anunţă participarea. Era aşadar 
o afacere importantă. 

Cu lista prizonierilor în mână, Nassiv urlă: 

— Care este Mehdi Al Bayuk? 

— Eu sunt, răspunse un bărbat de vreo patruzeci de ani 
în haine de muncă albastre, cam pleşuv, însă cu o statură 
masivă. 

— Duceţi-l la 4, ordonă Jamal Nassiv. 

Celula cu numărul patru era tot o sală de interogatoriu. 
Prizonierul fu scos şi dus acolo. 

— Instalaţi-l! ordonă Nassiv, când ajunseră în mica celulă. 

Aici nu era decât un banc de tâmplărie şi un casetofon, 
pus pe un scăunel. Cei doi malaci îl duseră pe prizonier 
lângă banc, apoi desfăcură menghina până ce capul 
nefericitului putu să încapă între fălcile ei. Imediat, unul 


158 


dintre torţionari trase de pârghie prinzând capul şi 
strângându-l. Mehdi scoase un urlet. Urechile îi fuseseră 
strivite. Al doilea torţionar puse casetofonul în funcţiune. 
Muzica acoperi imediat urletele nefericitului om. 

Jamal Nassiv se proţăpi lângă acesta şi întrebă: 

— Ştii de ce ai fost arestat? 

Mehdi articula ceva neinteligibil. Imediat Nassiv acţiona 
pârghia menghinei, reprimându-şi greaţa care îl cuprinsese. 
Nu crezuse că va fi capabil de aşa ceva! In fiecare clipă se 
aştepta ca nervii să îl lase. 

Urletul scos de victima sa cutremură zidurile. Din urechi 
ţâşniră valuri de sânge, iar ochii îi ieşiseră din cap. Omul 
avu un spasm de vomă, apoi un val puturos împroşcă totul 
în jur. Jamal Nassiv făcu un efort imens ca să nu-l imite. Cu 
privirea fixă şi cu maxilarele strânse era ca un nebun. 
Ţipetele prizonierului deveniră sacadate, de nesuportat. 
Muzica data la volumul maxim nu reuşea să le acopere. 

— Trebuie să vorbeşti! urlă Nassiv, deşi în sinea lui nu 
dorea deloc acest lucru. 

Spera ca nefericitul să nu mai reziste mult. Deodată, 
Mehdi începu să vorbească, în speranţa că va fi lăsat în 
viaţă. Jamal simţi cum i se face părul măciucă! Se întoarse 
către polițistul ce îl însoțea. Ocupat cu casetofonul, se părea 
că nu înţelesese vorbele lui Mehdi. Nici el nu ar fi dorit să-i 
asculte confesiunea. Victima voma. Cu trupul scuturat de 
spasme violente. 

Cu dinţii strânşi, Nassiv trase cu putere de tija de oţel a 
menghinei. Cutia craniană a lui Mahdi cedă cu un trosnet 
insuportabil, iar urletul său se stinse într-un gâlgâit sinistru. 
Din nări ţâşni un val de sânge şi se putea zări creierul alb 
printre oasele sfărâmate. Nassiv se uita la mocasinii săi 
pătaţi de sânge. 

— Cred că am exagerat niţel, făcu el, palid ca un mort. 

— Nu face nimic, spuse polițistul, care văzuse multe 
cazuri asemănătoare la viaţa lui. Vor vorbi cu siguranţă 
ceilalţi. 

Fără să-i răspundă, Jamal Nassiv ieşi din celulă. Urcă 
scările ce duceau la biroul său, unde se duse ţintă la bar şi 
scoase o sticlă cu Defender. O destupă cu mâinile 


159 


tremurătoare şi o duse la gură. Bău pe nerăsuflate până 
simţi că se sufocă. Apoi se prăbuşi într-un fotoliu, în pragul 
unei crize cardiace. Sughiţă şi încercă să respire normal în 
acea clipă, îl ura pe Şlomo Zamir şi se ura şi pe el însuşi. 
Inţelegerea de ce oameni ca Raşid Daud erau indispensabili. 
Se sculă cu greu şi după ce mai bău din sticlă, se lungi pe 
canapea. Era incapabil să se ducă acasă în starea în care se 
afla. 

Cu ochii ţintă în tavan, el recită ultimele cuvinte ale lui 
Mehdi Al Bayuk. Ştia în fine de ce israelienii depuseseră 
atâta efort. Infricoşat, cu mâinile tremurând, era copleșit în 
acelaşi timp de importanţa pe care o căpătase în propriii săi 
ochi. El, jamal Nassiv, intra în istorie. 

O nelinişte sumbră îl cuprinse. Dacă israelienii ar afla, l-ar 
lichida fără cea mai mică ezitare. Nu-i mai rămânea decât 
să se roage. De acum îşi alesese tabăra. 

O durere ascuţită îi străpunse brusc pieptul. Se ridică 
prins de panică. Simţi cum se sufocă. 


160 


Capitolul XVII. 


— Sunteţi aşteptat la recepţie, sir, îl anunţă la telefon 
recepţionerul hotelului Commodore. 

Inima lui Malko începu să bată mai repede. Nu primise 
nici o veste de la generalul Husseini de două zile. Işi 
petrecuse seara precedentă tot cu Kyley, care îl iertase 
pentru „viol”. Între ei nu era o poveste de dragoste ci doar 
un sport şi nimic mai mult. Fata se agăța de el ca să-şi mai 
omoare timpul. Dintre toate ziaristele străine, doar ea era 
obligată să stea acolo atâta vreme. 

Malko îi întâlni pe oamenii lui Husseini, care îl conduseră 
la maşina blindată, ce demară în direcţia „piramidei”. 
Ritualul aşteptării generalului se repetă. Acesta îşi făcu 
apariţia, ca adus de furtună, cu un aer extrem de îngrijorat. 

— S-au întâmplat multe ieri. Poliţia Securităţii preventive 
i-a interogat pe toţi membrii celulei din Hamas care ne 
interesa pe noi. 

Malko nu mai înţelegea chiar nimic. Totul părea o farsă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am interesat. Ordinul nu a venit de la Abu Amar. Eo 
iniţiativă a lui Jamal Nassiv. Partea ciudată este că 
interogatoriile au început imediat şi că Nassiv a luat 
personal parte la ele. 

— Este ceva neobişnuit? 

— Extrem de neobişnuit. Este un tip prea sensibil la genul 
acesta de lucruri. Acum vine partea tare. Nassiv a avut un 
uşor atac cardiac şi a fost transportat de urgenţă la Alshefa 
Hospital. Se pare că nu era nimic grav, căci azi dimineaţă a 
fost externat. Medicii au observat că hainele şi 
încălţămintea îi erau pătate cu sânge. El era în stare de şoc 
şi nu a spus nimic. 

— Oare cum s-au petrecut lucrurile? 

— Am putut afla graţie contactelor pe care le am în 
Securitatea preventivă, zise generalul palestinian. leri 
seară, Jamal Nassiv a participat la interogatorii. De fapt, la 


161 


unul singur. Al lui Mehdi Al Bayuk, mecanicul de la garajul 
Autorităţii palestiniene. 

— Este tipul care ne interesa pe noi, nu? 

— Exact. El a fost torturat chiar de Nassiv, care i-a prins 
capul într-o menghină. L-a strâns până l-a ucis. 

— De ce l-a interogat chiar el? 

— Nu ştiu. Cred însă că era singurul om interesant din tot 
grupul. 

— A vorbit nefericitul? 

— Se pare că nu. Nassiv, neobişnuit cu tehnica torturii l-a 
ucis prea repede din greşeală. 

Malko îşi ascunse cu greu dezamăgirea. O dată cu 
dispariţia mecanicului, rămâneau multe semne de 
întrebare. 

— Al Bayuk părea că este un fidel al lui Arafat, deoarece 
făcea parte din Fatah de multă vreme. De ce ar fi intrat în 
Hamas? 

— Asta nu ar fi de mirare, îi explică El Husseini. Mulţi 
palestinieni consideră că Arafat este prea conciliant faţă de 
evrei, că prea se lasă călcat în picioare. Atunci se 
mulţumesc să se defuleze prin aderarea la gruparea Hamas 
care este deosebit de activă şi pe plan social. Azi însă nu 
există o opoziţie reală între Arafat şi Hamas. Mai ales de 
când şeicul Yassine a intrat în Consiliul palestinian. 

— Aşadar ferocitatea lui Jamal Nassiv este şi mai greu de 
înţeles. 

— Exact. Asta numai dacă nu cumva a înţeles că avea 
vreo legătură cu israelienii şi a vrut să-l facă să spună 
adevărul. 

— In cazul acesta, va trebui să-i dea raportul lui Yasser 
Arafat... 

— Pare logic, îl aprobă generalul. 

Malko ar fi vrut să afle mai mult. Pentru asta nu avea 
decât un singur mijloc. 

— A fost arestată şi familia lui? 

— Nu. Cred că nu. De ce? 

— Nu aţi vrea să-i facem o vizită? Asta numai în cazul în 
care nu vă creaţi probleme cu Securitatea preventivă... 

Malko făcuse această menţiune tocmai ca să-l înfurie pe 


162 


general, cunoscându-i ostilitatea faţă de Jamal Nassiv. 
Reacţia nu întârzie. 

— Cred că glumiţi. E o idee excelentă. Aşteptaţi-mă 
puţin. Am o mică întâlnire şi apoi plecăm. 

Mai era o mică şansă ca să afle adevărul. 


Cele două maşini ale Mukhabarat-ului se opriră pe un 
drum de pământ bătătorit, undeva în partea de est a Gâzei, 
departe de clădirile moderne ce se înălţau la ţărmul mării. 
Era un cartier locuit de oameni nevoiaşi. 

Unul dintre poliţişti bătu la uşă, apoi schimbă câteva 
cuvinte cu o femeie fără vârstă, cu capul înfăşurat în 
obişnuita broboadă musulmană. Femeia îi conduse într-o 
cameră întunecoasă, plină cu saltele şi mobilă veche. in 
mijloc, era o masă. Doi copilaşi stăteau strânşi unul lângă 
celălalt într-un colţ al încăperii. 

Cu ochii plini de groază, femeia se retrase către masă. 
Răspunsurile ei erau monosilabice. Generalul traducea 
pentru Malko: 

— Este nevasta lui Mehdi Al Bayuk. 

— Ştie de ce a fost arestat? 

Polițistul îşi continua interogatoriul fără să ridice vocea. 
Treptat, femeia prinse un pic de curaj şi povesti ce s-a 
întâmplat. 

— Bărbatul ei a plecat ieri la muncă, aşa cum făcea de 
obicei. El mergea pe jos pentru că taxiurile colective costă 
prea mult. De atunci nu l-a mai văzut! Poliţiştii de la 
Securitatea preventivă au venit pe la ora cinci după-amiază 
şi au scotocit toată casa spunând că sunt ascunse arme. L- 
au spus că Al Bayuk a fost arestat din cauză că a complotat 
împotriva Autorităţii palestiniene. 

Malko se încruntă. 

— Care complot? 

— Asta este formula obişnuită, zise El Husseini. Vocea 
femeii deveni mai ascuţită de indignare. 

— Spune că au luat cu ei toţi banii pe care îi aveau în 
casă: două sute de şekeli, ascunşi într-un sac cu făină. 

Ea le arătă sacul ce avea inscripţia UNWRA, explicând că 
primea în fiecare lună alimente de la O.N.U. Altfel, familia ar 


163 


fi murit de foame. 

Malko privi pereţii încăperii. Nu lipsea portretul lui Yasser 
Arafat pus în ramă. Mai erau câteva vederi tăiate din 
reviste. Nimic nu părea să aibă vreo legătură cu gruparea 
Hamas. Câteva haine atârnau de nişte cuie bătute în 
perete. 

— Controlaţi toată casa, ordonă generalul. 

Treaba se termină foarte repede. După ce examina 
camera în care erau, polițistul deschise uşa altei încăperi în 
care se aflau mai multe saltele puse direct pe jos. Pe una 
din ele stătea ghemuită o fată. Nevasta lui Al Bayuk se 
repezi şi îl apucă de braţ cu o forţă neaşteptată, încercând 
să-l scoată de acolo. 

— Spune că este fata ei cea măre. Este bolnavă de doi 
ani, traduse generalul. 

Trezită de gălăgie, bolnava deschise ochii. Capul îi era 
îmbrobodit cu o eşarfă albă, iar trupul îi era ascuns într-o 
rochie lungă. Malko îi văzu chipul extrem de palid, aproape 
scheletic. Biata fată părea într-adevăr foarte bolnavă. Jos pe 
duşumea, erau două cutii albe dreptunghiulare cu inscripţia 
Durogesic. Erau medicamente. Malko luă una şi o examina. 

Fata întinse mâna descărnată ca să i-o ia. Maică-sa nu se 
mai oprea acum din turuiala. 

— Spune că Fatima se teme să nu-şi piardă doctoriile 
care îi uşurează durerile. 

Fatima nu se mai mişca, ţinând în mână cutia recuperată 
de la Malko. 

— De ce suferă? întrebă acesta. 

— Are cancer. Suferă îngrozitor şi se roagă la Dumnezeu 
să o ia cât mai repede. i 

Era resemnarea fatalistă a oamenilor săraci. In lumea a 
treia mulţi nu mai aveau timp să îmbătrânească. Polițistul 
părea cuprins de milă. Această casă sărmană nu părea casa 
unui terorist... Generalul El Husseini şi Malko se înţeleseră 
din priviri. Era inutil să mai stea acolo. 

— Generale, spuse Malko în maşină. Cunoaşteţi vreun 
doctor de la spitalul din Gaza? 

— Personal, nu, răspunse generalul. De ce mă întrebaţi? 

— Fata avea lângă saltea două cutii de Durogesic. Pe 


164 


cutie era scris: morfină transdermică. Sunt nişte plasturi cu 
morfină care se pun pe piele, nemaifiind necesară 
administrarea acesteia cu ajutorul injecţiilor. Aş vrea să ştiu 
dacă acest medicament se găseşte în Gaza. 

— Voi întreba la Alshefa Hospital, spuse generalul. 
Imediat dădu un telefon pe celular. Când ajunseră la hotel 
Commodore nu primiseră încă răspunsul. După un timp li se 
făcu legătura cu spitalul. 

— Vorbiţi cu doctorul Al Fuakher. Vorbeşte engleza. 
Malko luă receptorul şi puse întrebarea. Doctorul era 
deosebit de amabil. 

— Acest medicament nu se găseşte în Gaza. Tratamentul 
cu el este deosebit de scump. Costă între 300 şi 1000 de 
dolari pe lună. Dacă aţi găsit aşa ceva în Gaza, înseamnă că 
a fost cumpărat în Israel sau în Europa. 

— Puteţi verifica dacă la spitalul dumneavoastră 
figurează fişa unei paciente, Fatima Bayuk? 

— Desigur, dar va trebui să mai aşteptaţi puţin. Vă voi 
suna eu. 

Malko îi dădu numărul de pe celularul poliţistului. După 
douăzeci de minute doctorul îl sună. 

— Avem într-adevăr o pacientă cu numele Fatima Al 
Bayuk, începând de acum un an şi unsprezece luni. Am 
procedat la operarea tumorii dar din nefericire a făcut 
metastază pulmonară. 

— A fost tratată aşa cum trebuie? 

— Nu, căci nu este vorba de un tratament care se poate 
face la noi. De altfel nici un fel de tratament nu o mai poate 
salva. 

Malko îi mulţumi doctorului, apoi i se adresă poliţistului. 

— 1 must talk to general El Husseini right away!” 
Polițistul vorbi cu şeful său, apoi îi făcu legătura cu Malko. 

— Conversaţia avută cu doctorul m-a pus pe o altă pistă, 
spuse el. Aş vrea să mai merg o dată la casa lui Al Bayuk. 
Poate mă însoţeşte omul dumneavoastră. 

— Nici o problemă. Daţi-mi-l un pic la telefon. Trebuie să-i 


mai dau nişte instrucţiuni. 
x 


11 Trebuie să vorbesc cu generalul El Husseini imediat! (n.a.). 


165 


* * 


Văduva lui Mehdi Al Bayuk începu să plângă de cum îi 
văzu. Lăsând-o să discute cu polițistul. Malko se îndreptă 
către camera fetei. Aceasta adormise, ghemuită pe saltea. 
Alături de ea era o foaie de hârtie. Malko o luă şi simţi un 
şoc puternic. Era o ordonanţă medicală cu antetul spitalului 


Hadassah, Tel Aviv, State of Israel. 
x 


* * 


Antetul cât şi ordonanța erau trecute atât în limba 
engleză cât şi în cea ebraică. Malko încercă să descifreze ce 
scria mai departe. Cuvintele „protocol Maid” erau cu litere 
îngroşate. Ordonanţa fusese eliberată la 17 iulie 2000. 

Malko îl sună din nou pe doctorul Al Fuakher şi îi ceru mai 
multe lămuriri. 

— Spitalul Hadassah este un stabiliment recunoscut în 
care sunt experimentate cele mai recente tratamente 
împotriva cancerului. Este finanţat de o fundaţie americană. 
Acolo sunt îngrijiţi numai israelienii. 

— Ştiţi ce înseamnă „protocolul Maid”? 

— Da. Este vorba de o chimioterapie utilizată pentru 
încetinirea evoluţiei metastazelor. Nu înţeleg cum acea 
pacientă poate beneficia de acest tip de tratament. 

Malko. In schimb, începea să înţeleagă. 

Desigur, nu bunătatea doctorilor israelieni era la mijloc. 

— Intrebaţi-o pe văduvă de unde are această ordonanţă, 
îi spuse el poliţistului. 

— Spune că nu ştie. 

— Fiica ei, Fatima, a fost vreodată în Israel? 

— Nu, niciodată. 

— Dar soţul ei? 

— Nici el. 

— Spune-i că dacă ne minte vom fi obligaţi să o arestăm 
pe fată, spuse Malko, minţind pentru o cauză nobilă. 

Imediat, văduva începu să se văicărească şi să-şi smulgă 
părul din cap. Trezită de vacarm, Fatima apăru în uşă, cu 
ochii măriţi de spaimă. 

— Incercaţi să vorbiţi cu ea, zise Malko. Trebuie să ne 
spună adevărul. 


166 


În cele din urmă femeile se calmară, apoi mama începu 
să vorbească aproape coerent. 

In urmă cu doi ani, se descoperise la Gaza că Fatima era 
atinsă de cancer la coapsă. Din nefericire, operaţia nu 
avusese rezultatul scontat. Inainte de izbucnirea Intifadei, 
tatăl ei o dusese la Tel Aviv pentru a fi consultată de 
doctorii evrei. Aceştia au stabilit diagnosticul, precizând că 
medicamentele care ar fi întârziat evoluţia bolii constau 
foarte mult, ele neputând fi prescrise în mod gratuit decât 
israelienilor... 

— Ce s-a mai întâmplat apoi? 

Văduva continuă să vorbească cu o voce slabă. 

În luna iulie, funcţionarul de la O.N.U., care îi ajutase să 
meargă în Israel, l-a contactat din nou pe Mehdi AL Bayuk 
propunându-i să meargă iar la Tel Aviv, pentru că medicii 
israelieni erau interesaţi de cazul fetei lor. Aceasta fusese 
primită cu multă căldură. Fatima a stat în spital douăzeci şi 
patru de ore şi când a plecat de acolo, avea ordonanta şi 
medicamentele. Imediat starea ei s-a ameliorat. 

Mama Fatimei mai spuse ceva pe un ton plângăreţ. 

— Vrea să ştie cum va putea face rost de medicamente 
în continuare, traduse polițistul. Fără ele fata avea dureri 
îngrozitoare. 

Malko fu cuprins de o milă imensă. 

Cele două palestiniene îl ţintuiau cu privirile rugătoare şi 
disperate. O piesă importantă din puzzle era acum la locul 
ei. 

Mehdi Al Bayuk, un biet militant din Hamas, fusese 
recrutat de Shin Beth care i-a propus târgul clasic: viaţa 
copilei lui în schimbul „colaborării”. Astfel umilul mecanic a 
intrat în mod involuntar într-o manipulare sângeroasă. 
Fusese eliminat de frică să nu cumva să fie descoperit 
lanţul trădătorilor. Marwan  Rajub descoperise din 
întâmplare ceva. In consecinţă fusese şi el eliminat. 

Era simplu şi clar. Mai rămâneau însă destule semne de 
întrebare. Ce rol juca Jamal Nassiv? De ce voise să-l 
interogheze chiar el pe Mehdi Al Bayuk? Moartea acestuia 
era un simplu accident? Oricum, Malko nu mai avea ce afla 
în casa acestuia. Mehdi nu fusese decât un spion într-o 


167 


partidă complexă şi luase secretul cu ei în mormânt... Chiar 
în clipa când ieşea pe uşă, Fatima puse o întrebare cu glas 
timid. 

— Întreabă când îşi va revedea tatăl, traduse polițistul, în 
curând i se vor termina medicamentele şi nu ştie cum şi le 
va procura. 

Malko simţi un nod în gât şi spuse fără să se mai 
gândească: 

— Despre tatăl ei nu pot să-i spun nimic, cât despre 
medicamente, voi avea eu grijă să-i fac rost, cât mai repede 
cu putinţă. 

— Choukran, choukran“?, murmurară cele două femei. 
Malko părăsi casa cu inima strânsă. O dată în plus, o fiinţă 
nevinovată era folosită ca un pion într-o lume paralelă. 
Vrând să-şi salveze fiica, Mehdi Al Bayuk îşi găsise moartea 
în chinuri groaznice. 

Acum, Malko era convins că israelienii, prin intermediul 
lui Jamal Nassiv, îl sacrificaseră cu bună ştiinţă pe 
palestinian ca acesta să nu vorbească. Acest lucru era greu 
de neînțeles. Mort, mecanicul nu mai putea servi la nimic. 

Dacă fusese sacrificat, însemna că rolul său era terminat. 
Dar care fusese rolul său? Se impunea o singură concluzie. 

Mehdi Al Bayuk nu era decât unul dintre cei care 
montaseră o maşinărie infernală al cărei ceasornic era pus 
în funcţiune. 

lar acest dispozitiv trebuia găsit şi demontat cu orice 


preţ. 


42 Mulţumesc, mulţumesc, (n.a.). 


168 


Capitolul XVIII. 


Pentru prima oară după multe zile, Şlomo Zamir nu îşi 
mai tortura câinele din sârmă. Pericolul care ameninţa 
acţiunea „Gog şi Magog” fusese definitiv eliminat. Desigur, 
moartea brutală a lui Mehdi Al Bayuk putea să-i alerteze pe 
palestinieni, mai ales pe cei din Mukhabarat, care ar fi putut 
să descopere legătura dintre Al Bayuk şi Shin Beth. 

Palestinianul rezistase tentaţiei timp de opt zile, sfâşiat 
între fidelitatea faţă de poporul său şi dragostea de părinte, 
apoi cedase. Totul se derulase apoi conform previziunilor. 
Un agent din Shin Beth se infiltra cu regularitate în Gaza 
aducând medicamente în doză pentru o lună. Acum nu mai 
rămânea decât să se declanşeze faza finală. Ordinul trebuia 
să sosească de la Ierusalim. Era o operaţiune politică. Dacă 
totul se petrecea cu bine, ar fi fost mai ceva ca afacerea 
Adnan Yassine. Ar fi nimerit doi iepuri cu o singură 
lovitură... 

Şlomo Zamir se uită la pachetul de ţigări de pe masă. 
După slăbiciunea de care dăduse dovadă în drum spre 
Gaza, reuşise să-şi domine viciul. 

x 
x x 


Generalul Atei El Husseini se uită cu tristeţe la ordonanța 
eliberată de Hadassah Hospital primită de la Malko. 

— Israelienii folosesc acelaşi sistem ca în cazul lui Adnan 
Yassine, spuse el. Nu au deloc imaginaţie. De data asta, au 
lucrat pe faţă. Nu ştiu încă ce l-au pus să facă... 

— Aceasta-i întrebarea, zise Malko. In aparenţă, ei nu i-au 
cerut lui Al Bahuk nimic, asigurându-i aprovizionarea cu 
medicamente. 

— Este clar că asemenea gest trebuia recompensat. Dar 
cum? Cu informaţii legate de mişcările lui Arafat? Nu cred 
că valorau atât... Mehdi era un mecanic la garaj, într-un 
post de subaltern. 

— Credeţi că ar fi putut sabota una dintre maşinile 
utilizate de Arafat? 


169 


— Desigur. Întrebarea rămâne cum? Un mecanic şef 
verifică zilnic cele cinci Mercedesuri utilizate de Abu Amar. 
Nu a existat nici un incident. Deasemenea, maşinile sunt 
trimise la revizie completă la Aman, din şase în şase luni... 

Totuşi israelienii nu l-ar fi corupt pe mecanic pe degeaba. 

— Mă surprinde cel mai mult înverşunarea cu care au 
încercat să ne împiedice să ajungem până la el, zise Malko. 
Dacă rolul lui era încheiat, tipul nu mai ar fi avut nici o 
importanţă. |n schimb, au făcut în aşa fel încât să fie 
omorât. Asta înseamnă că palestinianul putea să facă 
mărturisiri nedorite de ei. Din cauza asta l-au eliminat. 

Malko îşi aminti de accidentul maşinii Ford Galaxy. 

— Dar dacă Mehdi Al Bayuk a introdus un mecanism 
electronic în maşina lui Arafat, ca aceasta să poată fi 
urmărită şi lovită cu o rachetă, aşa cum s-a întâmplat în 
cazul meu? 

Generalul nu păru prea convins. 

— Sunt două motive care mă fac să înlătur această 
ipoteză. În primul rând, asasinarea lui Arafat cu ajutorul 
unei rachete ar fi o sinucidere a lui Ariei Şaron din punct de 
vedere politic. in al doilea rând, Abu Amar foloseşte cinci 
maşini identice şi este imposibil de ştiut dinainte, pe care o 
va folosi la un moment dat. Voi cere totuşi lui Abu Ahmad 
să ordone o inspecţie completă a vehiculelor. Avem 
instrumente de măsură ce pot depista orice „bug”. 

— Aveţi intenţia să-i vorbiţi şi de Jamal Nassiv? 

— Nu. Este o chestiune pe care o pot aborda numai cu 
Abu Amar. Deocamdată nu am nimic concret în afară de 
ipoteze şi presupuneri. Singurul fapt cert este că evreii au 
cel puţin o „cârtiţă” în anturajul lui. Nu ar fi deloc surprins 
să afle asta. Dacă l-ar interoga pe Nassiv, acesta ar 
pretinde că a acţionat în scop preventiv. Nimeni nu i-ar 
putea reproşa că a demontat o celulă Hamas. 

— Ce vom face de acum înainte? întrebă Malko. 

— Trebuie să mai reflectăm, zise generalul. 

— Intre timp, voi duce această ordonanţă fiicei lui, 
Fatima. 

Nefericita tânără era doar o victimă în această afacere. 
Suferinţa ei avea să fie şi mai mare când avea să afle că 


170 


tatăl ei trădase ca să-i prelungească viaţa... 
In maşina care-l ducea către ea, Malko se chinuia să 
găsească unica piesă ce lipsea din puzzle. Israelienii erau 


buni profesionişti. Nu ar fi lăsat nimic la întâmplare. 
x 


* * 


Jamal Nassiv se privi în oglindă. Era ca un cadavru. Era 
verde la chip, cearcăne negre îi înconjurau ochii şi slăbise 
enorm. În ultimele trei zile nu mâncase practic nimic. Când 
fusese transportat la spital cu o durere ascuţită în piept, 
crezuse că va muri. Ştia că este sensibil, dar era prima oară 
când i se întâmpla aşa ceva. 

| se diagnosticase un preinfarct provocat de stres şi 
abuzul de tutun. După un tratament de douăsprezece ore, 
s-a întors acasă. Trebuia să se îngrijoreze, să se odihnească 
mai mult. Acum era din nou la birou. 

Ancheta asupra celulei din Hamas fusese repede închisă. 
Doi membri erau deja în libertate, iar ceilalţi erau în 
închisoare aşteptând o ipotetică judecată. Nu era afacerea 
secolului... Moartea lui Al Bayuk nu stârnise valuri. Genul. 
Acesta de evenimente era relativ curent, având în vedere 
ferocitatea metodelor folosite de Securitatea preventivă 
palestiniană. 

Chiar în dimineaţa aceea, Nassiv primise un aviz de la 
banca sa din Zurich, care-l anunţa că primise creditul 
pentru tranzacţia cu oţel românesc... Israelienii se ţineau de 
cuvânt. Singura îngrijorare era în legătură cu viitorul său. 
Dacă planul israelian se realiza, avea de ce să fie îngrijorat. 

işi aprinse o ţigară în ciuda recomandărilor făcute de 
medici, li stăruiau încă în minte ultimele cuvinte ale lui 
Mehdi Al Bayuk. În afară de israelieni, el era singurul care 
cunoştea secretul acestuia. Din fericire, evreii ştiau asta. 
Altfel viaţa lui nu mai avea nici o valoare. 

x 
x x 

După ce restitui Fatimei ordonanța, Malko se întoarse la 
Commodore. Ar fi vrut nespus de mult să vorbească cu Jeff 
O'Reilly! Deocamdată însă era nevoit să aştepte iar în faţa 
televizorului. Canalul CNN transmitea o mulţime de orori. 


171 


Zilnic mureau oameni din ambele tabere. Era Ura 
dezlănţuită în luptă cu Frica. Israelienii descopereau că Ariei 
Şaron nu putea face minuni... Că Israelul era permeabil şi 
că duşmanii erau lângă zidurile sale. Bineînţeles că ar fi 
putut bombarda Bethlemul sau Hebronul, dar ce ar fi urmat 
mai departe? Adversarii Israelului ar fi renăscut din propria 
cenuşă. 

Malko închise televizorul. Se săturase până în gât de 
orori. Se anunţa o nouă zi de lâncezeală. De plictiseală, o 
sună pe Kyley. Tânăra ziaristă era singura destindere a sa. 

Era senzuală şi intelectuală. Relaţia lor ţinea de mai 
multe zile, iar Kyley părea că aprecia pozitiv „noutăţile” în 
materie de sex, aduse de Malko. 

— Yes? răspunse Kyley. 

— Eu sunt. Care este programul tău astăzi? 

— Acelaşi ca şi până acum, făcu fata oftând. Trebuie să-l 
păzesc pe Arafat. Azi se duce la Consiliul palestinian şi 
peste o oră trebuie să ţină un discurs în prezenţa lui Abu 
Ahra, preşedintele consiliului. Intâlnirea are loc la Centrul 
cultural de pe Gamal Abdel Nasser Street. Nu vii şi tu? 

Malko ezită puţin până să spună da. Oricum, era mai 
vesel decât să caşte de plictiseală în camera din hotel. 

— In regulă. Vin la A/ Deira. 

— Grăbeşte-te! Stan a coborât deja în hol. 

x 
x x 


Era prânzul la lerusalim şi un vânt îngheţat sufla dinspre 
nord peste colinele dezgolite care înconjurau Cetatea 
Sfântă. Uneori Şlomo Zamir se întreba cum de Dumnezeu 
putuse să aleagă un loc atât de sterp ca să-şi aşeze statul 
său major! 

Avusese nevoie de două ore ca să vină de la Tel Aviv şi 
înainta metru cu metru în ambuteiajul obişnuit la intrarea în 
lerusalim. 

Sări din maşină şi urcă scările peronului îndreptându-se 
direct spre sala de conferinţe unde fusese convocat. 

Cei patru bărbaţi care îl întâmpinară aveau chipurile 
surâzătoare. Primul ministru îi oferi un scaun spunând pe un 
ton vesel: 


172 


— Şlomo Zamir, acum se va vedea cât sunteţi de bun. În 
sinea lui, şeful serviciului Shin Beth, se simţi măgulit. 

Politica nu era domeniul lui. De astă dată însă politica 
avea nevoie de el. 

— Vă asigur că nu veţi fi dezamăgit! spuse el rar şi 
răspicat. 

x 
x x 


Pichetul format din ziarişti se foia prin faţa Centrului 
cultural, unde Yasser Arafat pronunţa discursul său. Erau 
doar câţiva. Deodată se iscă ceva agitaţie. Arafat trebuia să 
iasă. Şeful protocolului îi adresă un zâmbet complice lui 
Kyley. Ea făcea deja parte din decor. 

Yasser Arafat ieşi din clădire apărat de zidul uman, iar 
unul din Mrcedesurile sale blindate sosi în faţa intrării. In 
timp ce maşina se îndepărta, Kyley tresări brusc. 
Scotocindu-se în buzunarul canadienei, scoase un telefon 
portabil, rămase cu el suspendat în aer, apoi îl vâri la loc în 
buzunar. 

— Cred că am înnebunit de tot, făcu ea. Am crezut că 
sună... 

Cameramanul ei filma conştiincios Mercedesul cu 
numărul de înmatriculare 0004, ce se îndepărta urmat de 
ambulanţă şi de celelalte maşini. 

Deodată Malko avu impresia că tocmai descoperise 
ultima piesă din puzzle. 


173 


Capitolul XIX. 


Generalul Atep El Husseini era într-una din zilele lui 
proaste când se întâlni cu Malko la cererea acestuia. 

— Tocmai mă întorc de la Al Muntada. Am stat de vorbă 
cu Abu Amar. Le mulţumeşte americanilor pentru grija care 
i-o poartă. Cele cinci maşini au fost verificate cu ajutorul 
unor teste electronice. Nu s-a găsit nimic. Mai mult de atât 
nu ştiu ce am putea face. 

— L-aţi pus la curent cu totul? 

— Cu totul, confirmă El Husseini. L-am spus chiar şi 
despre Jamal Nassiv. 

— Ce are de gând să facă? 

— Nimic. Un vechi proverb al nostru spune că dacă te 
aşezi pe malul râului, în cele din urmă vei vedea trecând 
cadavrul duşmanului tău... Nu avem încă nici o probă. Deja 
Abu Amar este pus în gardă. Vă mulţumesc pentru că v-aţi 
asumat atâtea riscuri. Vă vom considera întotdeauna un 
prieten. Deocamdată nu ştiu ce am mai putea face. Poate 
că israelienii au dorit să facă ceva, dar au fost obligaţi să 
renunţe. 

Malko bău puţin ceai. De când sosise, era decis să-i 
împărtăşească lui Husseini ultima sa ipoteză, dar îşi dădea 
seama că nu are nici o probă viabilă. Şeful Mukhabarat-ului 
era un tip pragmatic: voia dovezi concrete. 

Malko nu avea chef să se întoarcă în Israel cu mâinile 
goale. 

— Aş vrea să mai rămân pe aici vreo două zile, spuse el. 

Atep El Husseini scrise un număr de telefon pe cartea sa 
de vizită şi i-o întinse. 

— Aici aveţi numărul meu de pe celular. Sunt la dispoziţia 
dumneavoastră zi şi noapte. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna cu căldură. 

In aparenţă, misiunea lor se terminase. Malko aranjase 
cu Kyley să ia cina împreună şi avea timp destul să se mai 
gândească până atunci. 


174 


Când intră în hotelul A/ Deira, Malko se pomeni nas în nas 
cu cameramanul lui Kyley. 

— O căutaţi pe Kyley? îl întrebă acesta. 

— Da. 

— A plecat la televiziunea palestiniană. Nu doriţi să bem 
ceva? 

— Cum să nu? 

Nu avea nici un chef să se întoarcă la Commodore. Cei 
doi se instalară pe terasă, cu faţa spre mare şi începură să 
discute. Stan părea deosebit de expansiv. 

— Gata, mă întorc în Australia imediat ce termin aici. Nu 
mă mai prind ei că pun piciorul în Gaza! 

— Nu iubiţi Orientul Mijlociu? 

Australianul se strâmbă cu dezgust. 

— Ce ar putea să-mi placă aici? Mâncare proastă, totul e 
foarte scump. Eu nu sunt ca Kyley care a ţinut morţiş să 
vină în ţara asta idioată! Bine, ea are un motiv serios, doar 
este evreică! 

Malko crezu că nu aude bine. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut, zise cameramanul. Provine dintr-o familie 
care a fugit din Europa după Holocaust şi s-a instalat la 
Sydney. Tatăl ei era doctor. Ea a venit de mai multe ori în 
Israel ca turistă. De altfel a avut o aventură amoroasă cu un 
israelian care a venit să o vadă în Australia. Un tip bine, 
adăugă el cu o urmă de invidie în glas... lat-o că soseşte! 

Kyley Carn traversă terasa şi căzu pe un scaun după ce îl 
sărută pe Malko. 

— Gata, am rezolvat, îi spuse ea lui Stan. Mâine 
dimineaţă avem un proiector. Ce doreşti să mâncăm? i se 
adresă lui Malko, de parcă ar fi avut de ales. 

— Există un restaurant pescăresc, zise el, lângă port. Am 
mai face o schimbare. 

— O.K., mă duc să mă schimb. 

— Cred că Stan are o întâlnire. Pot să vin şi eu cu tine? 

— Sigur că da. 

Ei urcară împreună, iar Malko se instala în faţa 
televizorului în timp ce fata intră în baie să facă un duş. 
Când auzi apa curgând, Malko se apropie de canadiana fetei 


175 


şi o căută în buzunare. El găsi imediat dovă telefoane 
portabile. Unul era Nokia, utilizat de obicei de ea, iar 
celălalt, un Motorola. Ultimul era închis. Era cel pe care fata 
îl scosese din buzunar cu o zi înainte crezând că sună. Când 
au plecat împreună de la Al Muntada, ea a ridicat aparatul 
Nokia, depozitat ta un loc cu telefoanele celorlalţi ziarişti la 
postul de control. Inainte ca fata să iasă din baie, Malko vâri 
în buzunar aparatul Motorola. Kyley radia de veselie. 
infăşurată într-un prosop, ea se strânse lângă el cu faţa 
ridicată în sus. 

— Ne mai hârjonim diseară? 

Malko îşi puse mâna la buzunar şi strigă: 

— Shit! Mi-am uitat banii la hotel. Mă întorc imediat. leşi 
din cameră ca din puşcă îndreptându-se la un telefon unde 
formă numărul generalului El Husseini. 

— Sunt dezolat că vă deranjez la ora asta, dar am găsit 
cheia problemei noastre. Puteţi trimite pe cineva să ridice 
un pachet de la recepţie? Va fi însoţit de o notă explicativă. 

— Va fi acolo în douăzeci de minute, răspunse generalul. 

Malko se grăbi să ajungă la recepţia hotelului 
Commodore, ceru un plic şi strecură portabilul înăuntru. Pe 
plic, trecu numele generalului Husseini, ca să fie sigur că 
nimeni nu va încerca să-l deschidă... 

Când se întoarse în restaurant, Kyley devora un morman 
de măsline. 

Şlomo Zamir era încă în biroul său la ora nouă seara, deşi 
nu avea nimic special de făcut. Nu avea chef să se ducă 
acasă. Nevasta, copiii, televizorul l-ar fi împiedicat să se 
concentreze şi să reflecteze. Incerca o senzaţie ciudată. 
Acum când „Gog şi Magog” era în plină desfăşurare, 
începea să-şi pună anumite întrebări. Prins de febra 
pregătirilor operaţionale, nu avusese timp să reflecteze la 
viitor. 

Acum, că o făcea, simţea cum îl cuprinde frica. Dacă ar fi 
fost după el, ar fi pus chiar acum mâna pe telefon şi ar fi 
anulat totul. Brusc era conştient că deschide cu mâna lui 
cutia Pandorei, descătuşând forţe pe care nimeni nu le va 
mai putea stăpâni. Era însă obişnuit să se supună şi să nu 
comenteze ordinele şefilor săi. 


176 


În cele din urmă, el stinse lumina din birou şi plecă acasă. 


Sunetul telefonului îl surprinse pe Malko în pragul juisării, 
având asupra lui efectul unui tunet. 

— O, nu, nu răspunde! Te rog! îl imploră Kyley. 

— Trebuie! spuse Malko smulgându-se din ea. 

— Eu sunt, se auzi vocea gravă a lui El Husseini. Al cui 
este obiectul pe care mi l-aţi trimis? 

După tonul vocii, Malko îşi dădu seama că atinsese jack- 
potul. Erecţia îi dispăru pe loc. 

— Nu este un telefon portabil, continuă generalul. 
Aparatul ascunde un emiţător radio pe o frecvenţă specială, 
neobişnuită telefoanelor. Emite un semnal scurt şi puternic. 
Este genul de dispozitiv folosit de israelieni ca să 
declanşeze explozii la mare distanţă. 

Malko se uită la curba feselor lui Kyley cu multă tristeţe. 

— Puteţi veni la Commodore peste o jumătate de oră? 
întrebă el în germană. Vă pot prezenta pe posesoarea 
obiectului. 

— Voi veni, făcu generalul. 

Malko întrerupse convorbirea. Din cauza televizorului 
Kyley nu ar fi înţeles nimic chiar dacă ar fi ştiut ceva 
germană. 

— Cine era? 

— M-au sunat de la biroul meu din New York. Vor să ştie 
când mă întorc. 

— Când ai de gând să pleci din Gaza? 

El zâmbi. 

— Acum, depinde un pic de tine. 

Era evident că fata habar nu avea care era adevărata lui 
activitate. 

— Cred că am devenit o femeie stricată. Am impresia că 
niciodată nu am făcut dragoste înainte să te întâlnesc! La 
ce te gândeşti? îl întrebă ea brusc când îi văzu expresia de 
pe faţă. 

— Aş vrea să te întreb ceva. 

Kyley râse. 

— Despre amanţii mei? 

— Nu, despre tine. 


177 


— Go ahead. 

— Eşti evreică, nu-i aşa? 

Privirea fetei se voala brusc. După un moment de derută, 
îşi reveni şi spuse cu o voce aproape naturală: 

— Da. De ce? Nu-ţi plac evreii? 

— Nu am nimic împotriva lor. Dar de ce ai pretins că ai 
fost forţată să vii la lerusalim? Doar ai insistat destul de 
mult ca să fi nominalizată pe lista ziariştilor. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Stan, cameramanul tău. 

— Ei şi, ce-i cu asta? E viaţa mea! 

— De ce ai venit în Gaza? 

Ochii fetei se întunecară iar ea reacţiona destul de 
violent. 

— De ce îmi pui toate întrebările astea. Ce te 
interesează? 

Brusc, toată vraja dintre ei se făcuse ţăndări. 

— Kyley, trebuie să-mi spui adevărul. Unul din aparatele 
portabile este în realitate un emiţător radio pentru 
comiterea de atentate cu bombe. Ai stat tot timpul în 
preajma lui Arafat ca să prinzi momentul potrivit pentru 
activarea lui. leri ai crezut că poţi să o faci, când ai spus că 
sună telefonul. 

Australiana rămase mută câteva clipe, apoi izbucni: 

— Ce-i cu toată istoria asta cu emițătoare? Unde este 
acum aparatul meu? 

— In mâinile generalului El Husseini, şeful 
Mukhabaratului. 

Kyley Carn rămase ca fulgerată. Malko avu impresia că i 
se făcuse rău. Ea îl privea fix, cu ochii plin de teroare 
amestecată cu ură. Până în clipa aceea nu bănuise 
adevărata lui identitate. De fapt, situația era reciprocă. 
Amândoi crezuseră că îmbină utilul cu plăcutul. 

Kyley îşi recapătă cu greu glasul: 

— Cine eşti? 

— Sunt agent CIA. Am venit în Gaza tocmai ca să fac o 
anchetă asupra unei tentative de asasinat împotriva lui 
Yasser Arafat. 

Tânăra păli şi îşi feri privirea. Apoi sări din pat cuprinsă 


178 


de o furie nestăvilită. 

— Eşti complet nebun! Habar nu am despre ce vorbeşti! 
Cât ai clipi din ochi ea se îmbrăcă. In momentul în care voia 
să iasă pe uşă, Malko îi spuse: 

— Oamenii generalului El Husseini sunt jos şi te aşteaptă. 
Cred că ar trebui să mă asculţi. Altfel rişti să trăieşti o 
experienţă extrem de neplăcută. 

Australiana rămase împietrită în faţa uşii. Ea încercă un 
ultim bluff. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... 

— Tocmai vreau să îţi fac o propunere. Ştiu că israelienii 
se pregătesc să-l asasineze pe Yasser Arafat. Am demontat 
împreună cu Serviciile palestiniene o parte din complot. A 
mai rămas însă ceva despre care numai tu ai putea să ne 
lămureşti. Dacă ne spui tot adevărul, îţi promit că vei putea 
pleca din Israel fără să păţeşti nimic. Dacă refuzi, generalul 
El Husseini va scoate de la tine oricum totul, iar eu voi avea 
mâinile legate. 

Tânăra rămase mută apoi strigă: 

— Eşti un ticălos nenorocit! 

— Amândoi suntem nişte profesionişti, spuse Malko. Ce 
răspuns îmi dai? Da sau nu? Voi cobori o dată cu tine. Aşa 
vei avea mai mult timp să te gândeşti. 

— Ce vrei să ştii? 

— Ce rol ai. 

— Trebuia să aştept semnalul de la Ierusalim. 

— Ce semnal? 

— Un apel în urma căruia ştiam că trebuie să acţionez. 
Trebuia să aştept ziua în care Arafat va folosi Mercedesul 
înmatriculat cu numărul 0005. Atunci trebuia să trimit un 
semnal electric, apăsând un buton pe portabilul pe care mi 
l-ai furat. 

— Ar fi fost un risc enorm... 

— Mi-au jurat că nu. Explozia nu ar fi avut loc imediat. Ea 
vorbea repede, cu capul aplecat. Malko triumfa în sinea lui. 
Operaţiunea montată de Shin Beth era ingenioasă. Nici unul 
dintre participanţi nu-i cunoştea pe ceilalţi. 

— Şi ai primit semnal? 

— Da, ieri, spuse ea. 


179 


— leri, Arafat a folosit un Mercedes 0004. De ce ai vrut să 
acţionezi? 

— M-am înşelat, mărturisi Kyley. Am crezut la început că 
este vorba de maşina cu numărul 0005. 

— Faptul că ai fi comis o crimă cu sânge rece nu te-a 
deranjat deloc? 

— Arafat este un terorist! Vrea să-i arunce pe toţi evreii 
în mare. La fel ca naziştii, spuse fata cu înverşunare. 

Cu fanaticii nu se putea discuta... 

— Mai am o singură întrebare. Cameramanul tău ştie ce 
faci? 

— Acel gură-spartă? Fireşte că nu ştie. 

— Să mergem, spuse Malko. 

Patru gorile ale lui El Husseini aşteptau jos în hol. Unul se 
apropie de Malko şi îi spuse încet: 

— Generalul vă aşteaptă afară, în maşină... 

— Aşteaptă-mă aici, îi spuse Malko fetei. 

Atep El Husseini se dădu jos din maşină când îl văzu pe 
Malko. Acesta trecu imediat la subiect. 

— Mercedesul lui Yasser Arafat cu numărul 0005 este 
capcană. Are exploziv la bord. Femeia care urma să 
declanşeze explozia este ziarista Kyley Cam şi este agenta 
a Mossadului. Am făcut un târg cu ea. Dacă ne mărturiseşte 
tot, dumneavoastră o veţi conduce la Erez acum, fără să-i 
faceţi nimic. 

Generalul rămase câteva clipe tăcut, apoi rosti cu o voce 
alterată: 

— Bravo! Să vină! o voi conduce eu însumi. Vreţi să 
veniţi şi dumneavoastră? 

— Nu, răspunse Malko. 

Pentru o seară, avusese destulă emoție. Dacă Kyley nu ar 
fi dorit să îmbine şi ea utilul cu plăcutul, el ar fi trebuit să 
părăsească Gaza cu misiunea neîmplinită. 


180 


Capitolul XX. 


Vreo doisprezece mecanici se agitau în jurul unui 
Mercedes 600 negru, aşezat deasupra unei fose. Portiera 
din spate dreapta zăcea la pământ desfăcută bucăţi, cu 
tapiţeria scoasă. Când Malko şi generalul El Husseini 
pătrunseră în subsolul Mukhabaratului tocmai reuşiseră să o 
desfacă de tot. Unul dintre lucrători se apropie de unul 
dintre ofiţeri şi îi spuse: 

— Am găsit, domnule. 

El îi arătă interiorul portierei. De tabla groasă era lipită 
perfect o placă gălbuie groasă de câţiva milimetri, ce 
semăna cu o izolaţie fonică. În colţul stâng, se distingea un 
mic cilindru de trei centimetri şi o cutiuţă pătrată ca o cutie 
de chibrituri, însă foarte plată. Expertul arătă dispozitivul cu 
degetul şi spuse: 

— Portiera aceasta a fost practic tapisată cu acest 
exploziv - probabil RDX - care devine invizibil după ce este 
pus. El are un detonator legat de un dispozitiv de aprindere 
foarte sofisticat, un receptor care reacţionează la un impuls 
radio, însă cu întârziere. Nicăieri nu se vedea nici o marcă 
de fabrică. 

— Ce s-ar fi putut întâmpla? întrebă El Husseini. 

— Explodând această încărcătură de aproximativ un 
kilogram, ar fi ucis toţi ocupanţii vehiculului. 

Generalul spuse ceva în arabă înainte de a se retrage 
împreună cu Malko. Când ajunse în sala de conferinţe de la 
etajul al patrulea, el aprinse o ţigară cu bricheta Zippo şi 
suflă fumul. 

— Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc vreodată, zise 
el. Malko triumfa. 

— Acum înţeleg de ce Kyley Carn era prezentă în 
Cartierul general al lui Yasser Arafat. Lumea trebuia să se 
obişnuiască cu prezenţa ei acolo. Mehdi Al Bayuk avea 
sarcina să monteze explozivul. El însă nu ştia cum avea să 
fie declanşată explozia. 

— Exact, confirmă generalul. Era un plan extrem de bine 


181 


pus la punct. 

— Un singur lucru nu înţeleg, sublinie Malko. Ce aşteptau 
israelienii ca să-i dea undă verde lui Kyley Cam. Cu cât 
aşteptau mai mult cu atât riscau să fie descoperiţi. 

— Cred că pot eu să vă dau un răspuns la această 
întrebare. De o bună bucată de vreme, ei îi fac o curte 
asiduă lui Abu Qaser. Cred că acordul cu el a fost încheiat 
acum două zile. 

— De ce Abu Qaser? 

— Aduceţi-vă aminte de cazul lui Adnan Yassine, 
răspunse şeful Mukhabaratului. Abu Qaser a fost recrutat 
cam în aceeaşi epocă de către Mossad. Punându-l pe acesta 
în fruntea Autorităţii palestiniene, ei ar fi avut posibilitatea 
să facă acorduri cu mult mai „suple”. 

Malko dădu din cap fără convingere. 

— Nu cred că lucrurile ar fi mers chiar aşa. Generalul 
zâmbi. 

— Adevărat. Cred că nu ar fi mers.. Politicienii cred 
adesea că îi pot manipula pe cei din jur. Impiedicând acest 
atentat aţi economisit mult sânge israelian şi palestinian. 
Sper ca de acum înainte, Israelul să caute un mod mai 
paşnic de rezolvare a problemei care ne învrăjbeşte. 

— Să vă audă Dumnezeu, zise Malko. 

Abia aştepta să dea ochii cu Jeff O'Reilly. Şeful centralei 
CIA trebuia să vină a doua zi ca să-l scoată imediat din 
Israel, pentru a împiedica orice reacţie din partea serviciului 
Shin Beth. 

— Ce se va întâmpla cu Jamal Nassiv? întrebă Malko. 
Generalul făcu un semn de neputinţă. 

— Dumnezeu ştie. 

x 
x x 


Jeff O'Reilly dorise să-l conducă pe Malko până la 
pasarela avionului Boeing al companiei Swissair care să îl 
ducă în Europa. Malko nu rămăsese în Tel Aviv decât câteva 
ore, doar atât cât să facă raportul complet. Adevăratul 
raport trebuia făcut la Viena, după ce şeful centralei din Tel 
Aviv trimitea acolo raportul întocmit de el. 

Americanul strânse mâna lui Malko îndelung. 


182 


— Vă felicit din toată inima. Sunt însă convins că nu v-aţi 
făcut numai prieteni pe aici. 

Malko făcu un gest de neputinţă. 

— Mă voi mulţumi numai cu prietenii. 

Malko se urcă în avion la clasa întâi şi se instala în fotoliul 
comod cu un sentiment de uşurare. Se întreba însă unde 
este Kyley Carn. In presă nu apăruse nici cea mai vagă 
informaţie în legătură cu tentativa de asasinat. 

Serviciile de informaţii obişnuiau să-şi spele rufele 


murdare în familie. 
x 


* * 


Şlomo Zamir privea absent peretele din faţa sa. Încă din 
ajun aflase că operaţiunea „Gog şi Magog”, intitulată 
„Armaghedon” de către americani, nu mai avea loc. 
Adevărul era că regreta doar pe jumătate. 

El montase doar mecanismul infernal, fără să fie 
preocupat de consecinţele politice ale atentatului. Aproape 
fără să-şi dea seama, el luă de pe birou pachetul Lucky 
Strike şi îşi aprinse o ţigară, prima din acea zi. Se simţea 
extraordinar de calm şi echilibrat. 

Privi cu afecţiune la câinele din sârmă care îi ţinuse 
tovărăşie în momente dificile. Cariera sa se încheia cu un 
eşec, din cauza unui grăunte de nisip. 

x 


* * 


Văduva lui Mehdi Al Bayuk rămase încremenită când 
văzu în pragul uşii sale un străin îmbrăcat într-un costum 
deschis la culoare, însoţit de Faisal Balaui, un şofer de taxi 
pe care îl cunoştea din vedere. Străinul puse pe masă un 
pachet voluminos, iar Faisal îi spuse că sunt medicamentele 
de care avea nevoie fiica ei. 

— Are provizii pentru şase luni, preciza Faisal. După 
aceea va primi altele. 

Biata bătrână se fâstâci în mulţumiri şi îşi aminti de 
străinul care venise la ea în urmă cu trei săptămâni, însoţit 
de şeful Mukhabartului. 

Agentul CIA, stânjenit, se grăbi să se retragă. Ştia că nu 
se va mai întoarce acolo. Speranţa de viaţă pentru bolnavă 


183 


o — 
E CARTEA 
Ci sPoDIkELOR | 
q 

S 

f~ 


a a 


rete ega Cum seg cade, 
SRATURI CASN 


| 4 


cumană se EMISE ES Sieaua => 


Emiaztie 


PREŢ 15000 Lei 


ISBN 973-597-006-6,, | 


185