Matt Rees — Un mormant in Gaza

UN CAZ OMAR YUSSEF 


UN MORMÂNT 
ÎN GAZA 


Matt Beynon Rees 


SA. Fas 
X 7 


ŢI. A i 
de a (| 


MATT BEYNON REES 


UN MORMÂNT 
ÎN GAZA 


Original: A Grave in Gaza (2008) 
Traducere din limba engleză și note: 
MIHAELA-MAGDALENA DUMITRU 


ix 
virtual-project.eu 
E D | T U R A 
NICULESCU 
2011 


| Fâșia Gaza 


Erez: punct de control 
la granita între Fâșia Gaza 
și Israel 


Deir El-Balah 


Toate crimele din această carte 
pornesc de la evenimente reale, 
petrecute în Gaza. Deși anumite 
nume și împrejurări au fost 
schimbate, criminalii au ucis în 
modul descris aici, iar realitatea 
morții rămâne neschimbată. 


e Capitolul 1 

În timp ce Omar Yussef străbătea gangul, roiuri de muște au 
părăsit toaletele înfundate pentru a-l putea cerceta mai atent. 
Nu după multă vreme, însă, mizeria din latrine le-a ademenit 
înapoi și doar o mică escortă zumzăitoare l-a condus pe drumul 
înăbușitor spre Gaza. 

Gangul era larg și pustiu, bântuit de prezența miilor de 
oameni care îl traversează în silă de două ori pe zi. Pereţii, de un 
gri îmbâăcsit, fuseseră odinioară văruiţi, dar acum erau pătaţi 
până la nivelul umărului de atingerea soioasă a muncitorilor 
care se îngrămădesc pe-acolo dis-de-dimineaţă, ca să ajungă pe 
șantierele de construcții din Israel. Soarele dimineţii, 
bolnăvicios, de culoarea urinei, se strecura pe sub acoperișul 
înalt de tablă. Aerul era păclos și fetid, dând locului un aspect 
respingător. 

Omar Yussef se străduia să înainteze, târșâindu-și mocasinii 
liliachii pe betonul accidentat și sprijinindu-și geanta de voiaj pe 
genunchi la fiecare pas. Și-a dus dosul palmei la nas, încercând 
să acopere duhoarea cu mirosul suav de colonie franțuzească. 

Magnus Wallender pășea pe lângă el. La cei patruzeci de ani 
ai săi, suedezul era cu șaisprezece ani mai tânăr decât Omar 
Yussef și cu șapte-opt centimetri mai înalt, având aproape un 
metru optzeci. Avea părul ondulat, blond-cenușiu, și o barbă 
spălăcită, tunsă foarte scurt. Purta pantaloni largi, kaki, o 
cămașă albastră, bine  călcată, și ochelari  eleganţi, 
dreptunghiulari, cu ramă de baga. 

— O, doamne! a exclamat el, ridicând o sprânceană palidă la 
vederea băltoacei pestilenţiale din faţa toaletelor. 

— Mirosul Fâșiei Gaza, a spus Omar Yussef. 

Wallender a zâmbit și s-a întors către el. 

— Nu vrei să te ajut să duci geanta? 

Suedezul încerca să se arate binevoitor, dar lui Omar Yussef îi 
era ciudă că se vedea cu atâta ușurință cât de greu îi era să își 
care bagajul pe căldura aceea insuportabilă. Dacă ar fi fost un 
altul, l-ar fi pus la punct, dar Wallender îi era șef. Mâna pe care 
nu o poti musca trebuie sărutată, și-a zis el în gând. 

— Mulţumesc, Magnus, dar mă descurc, i-a răspuns. 

Un ofițer palestinian stătea în spatele unui birou vechi, la 
umbra zidului murdar al gangului, în spatele unei bariere 
rotitoare care scârţâia și a unui balot înalt de sârmă ghimpată. 


Când l-a văzut pe Omar Yussef apropiindu-se însoţit de un 
străin, s-a îndreptat în scaun, pregătit să prelucreze oaspeţi atât 
de importanţi. A întins mâna pentru a apuca portofelul din 
plastic verde care conţinea actul de identitate al lui Omar Yussef 
și pașaportul grena al lui Wallender. Ofiţerul a examinat pagina 
cu fotografia din pașaport. 

— Domnul Magnus? a întrebat el. 

Wallender a încuviinţat din cap, zâmbind. 

— Bine aţi venit, a murmurat ofiţerul în engleză. Ce vă aduce 
în Gaza? 

— Lucrez pentru oficiul din Ierusalim al Agenţiei de Ajutor și 
Muncă a Naţiunilor Unite, a spus Wallender. Inspectăm școlile 
ONU aflate în taberele de refugiaţi din Gaza, a continuat, făcând 
un gest către Omar Yussef. Colegul meu este director la una 
dintre școlile noastre din Betleem. 

Ofiţerul a dat din cap aprobator, cu toate că Omar Yussef era 
convins că engleza acestuia nu se ridica la nivelul explicaţiei 
date de Wallender. Omar Yussef a observat că ofițerul notase 
greșit numele suedezului în carnetul mare cu colţurile îndoite, 
aflat pe masă. 

— De când nu aţi mai fost în Gaza, ustaz? l-a întrebat ofițerul 
pe Omar Yussef. 

— De douăzeci de ani, fiule. Nu este ușor să obţii permisul. 

— O să observați niște schimbări în Gaza. 

— Și Gaza o să observe niște schimbări la mine, a spus el și a 
râs scurt, deși, judecând după sunetul scos, părea că se 
pregătește mai degrabă să expectoreze. Ultima dată când am 
fost în Gaza aveam un păr frumos, creţ, și puteam să îmi duc 
bagajul fără să transpir. 

Ofițerul a rânjit. Și-a trecut privirile de la actul de identitate la 
chipul lui Omar Yussef, iar zâmbetul i-a șovăit, trădându-i 
tulburarea politicoasă. Oare este surprins să descopere că sunt 
mai tânăr decât par? s-a întrebat Omar Yussef. Cu o înălțime 
sub medie, Omar Yussef părea chiar mai scund, deoarece umerii 
îi erau căzuţi, ca ai unui bătrân. Avea părul alb, pete de ficat pe 
scalpul golaș, iar mustaţa sa ferchezuită era cenușie. 

— Cel puţin ai mintea întreagă, unchiule, a spus ofițerul, 
înapoindu-i actul de identitate. Spre deosebire de Gaza. 

Wallender a ieșit din umbra gangului și și-a întins oasele, 
privind în bătaia soarelui. 


— Ne întâlnim aici cu ofițerul de securitate ONU pentru Gaza, 
a zis el. Un tip pe nume James Cree. Mi s-a spus că este scoţian. 

Omar Yussef s-a apropiat de el. 

— Un ofițer de securitate? 

— Se pare că este cam periculos să te plimbi prin Gaza, a 
spus Wallender râzând. 

Taximetriștii leneveau la umbra postului de poliţie alcătuit 
dintr-o singură încăpere. Câţiva dintre ei s-au apropiat, 
adresându-le un bun venit oarecum interesat și făcând semn 
spre mașinile lor galbene, hârbuite. Din umbra postului de 
poliţie și-a făcut apariţia un bărbat slab, pleșuv, cu ochii aţintiţi 
la telefonul său mobil. Avea aproape doi metri, iar faţa și scalpul 
îi erau înroșite de soare. 

— AŞ spune că acela este domnul Cree al nostru, nu crezi? a 
întrebat Wallender. Pare chiar mai străin decât mine. Ceea ce 
este o reușită impresionantă. 

James Cree și-a băgat telefonul în buzunarul de la pieptul 
cămășii cu mânecă lungă. Chipul său ars de soare era catifelat 
și rotunjit, ca un ou ochi pe o farfurie. Avea ochi de o nuanţă 
delicată de albastru și purta o mustață roșcată, mai subţire 
decât degetul mic de la mână. Membrele îi erau lungi și zvelte, 
aducând cu cele ale unui alergător de cursă lungă. 

Wallender a dat mâna cu Cree. 

— Acesta este colegul nostru, Omar Yussef, directorul Școlii 
de fete din tabăra de refugiaţi din Dehaisha, a spus el. Am avut 
mare noroc să obțin pentru el un permis de liberă trecere de la 
israelieni, ca să mă poată însoți în inspecţie. 

Scoţianul s-a aplecat pentru a da mâna cu Omar Yussef. 
Acesta se simțea mic, greoi și burduhănos în fața bărbatului 
înalt și slab. 

— Domnul Wallender vă plimbă prin cele mai frumoase locuri, 
a spus Cree cu asprime, abia mișcându-și buzele. 

Wallender s-a întins ca să îl bată pe Cree pe spate și s-a 
îndreptat râzând spre Chevrolet-ul Suburban alb cu însemnele 
ONU, care a ieșit din parcare pentru a-i întâmpina. 

S-au așezat confortabil în mașină, la răcoarea aerului 
condiţionat. De pe locul din faţă, Cree l-a privit pe Wallender 
peste umăr, în timp ce șoferul se îndrepta către șosea. 

— A apărut o problemă, Magnus. In timp ce vă aşteptam, m- 
au sunat de la birou și mi-au tot trimis mesaje pe telefonul 


celular. Unul dintre profesorii noștri a fost arestat în dimineaţa 
aceasta. 

— Cine? a întrebat Wallender. 

— Un tip pe nume Eyad Masharawi. Are o jumătate de normă 
la școala noastră din tabăra de refugiaţi din Shad. În restul 
timpului este lector la universitate. 

— La Universitatea Islamică? a intervenit Omar Yussef. 

— Nu, la cealaltă, cum naiba îi zice... 

— Al-Azhar. 

— Exact. Ei bine, sărmanul a fost arestat. Așa că o să vă las la 
hotel, dacă nu vă deranjează, iar eu mă duc repejor acasă la 
Masharawi să văd ce se poate face. 

Magnus Wallender s-a uitat la Omar Yussef. 

— Nu vrem să întârzii din pricina noastră, James. Ce ar fi să 
venim cu tine? Ne poţi duce la hotel mai târziu. 

— Nu întârzii deloc dacă vă las pe voi la hotel mai întâi. 

— Noi am prefera să mergem cu tine, drept să spun. 

Cree nu se maiuita la ei. 

— Dar inspecția voastră? a întrebat încet. 

— Aș spune că arestarea unuia dintre profesorii noștri face 
parte din inspecția noastră, a spus Wallender. Nu ești de acord, 
Abu Ramiz? 

Lui Omar Yussef nu i-a scăpat privirea albastră pe care i-a 
aruncat-o Cree atunci când Wallender i s-a adresat numindu-l 
Abu Ramiz, „tatăl lui Ramiz”, o formulă respectuoasă și totuși 
familiară. Scoţianul nu i-a lăsat timp să răspundă. 

— În regulă, dacă așa stau lucrurile. 

S-a întors către șofer. 

— Nasser, mergem mai întâi acasă la Masharawi. 

În vreme ce Chevrolet-ul făcea slalom printre gropile din 
asfalt și prindea viteză, Omar Yussef se întreba unde este închis 
amărâtul acela pe nume Masharawi și de ce o fi fost arestat. Ca 
profesor de istorie al unor copii din familii de refugiaţi, se simţea 
apropiat sufletește de celelalte persoane care și-au ales aceeași 
meserie ca și el, pentru bani puţini și încă și mai puţin respect. 

Afară, căldura încingea șoseaua, iar dunele de nisip păreau 
albe în văpaia soarelui. Chiar și Betleem-ul este mai primitor, și- 
a zis el. Orașul său, situat pe dealurile golașe de la sud de 
lerusalim, avea problemele sale catastrofale, dar își păstra 
substanţa istorică și demnitatea pietrelor sale antice. Prietenul 


său, Khamis Zeydan, șeful postului de poliţie din Betleem, 
călătorea frecvent în Gaza și susținea că locul acesta este atât 
de prăpădit, încât ar trebui tras spre Marea Mediterană și 
scufundat, împreună cu luptătorii partizani și miniștrii corupți 
care îi decid soarta. Și totuși, această micuță fâșie de pământ 
părea să reprezinte - mai mult decât Betleem-ul - realitatea 
disperată a palestinienilor: Gaza rage și se zbate ca un măgar 
rănit, în vreme ce conducătorii săi joacă rolul fermierului turbat 
de mânie care îl izbește cu furie pe animalul gâtuit, cu toate că 
știe și el foarte bine că nu se mai poate ridica de la pământ. 

Când mașina a ajuns din urmă un convoi militar care abia se 
târa de-a lungul șoselei, Nasser a apăsat brusc frâna și a înjurat. 
Omar Yussef și-a îndreptat privirea către cei doi trimiși ai ONU. 
Nu păreau să fi priceput înjurătura grosolană în arabă. S-a 
aplecat în faţă și i s-a adresat șoferului: 

— Să-ţi fie rușine. Ai grijă cum vorbești. 

Şoferul a accelerat și a îndreptat Chevrolet-ul către banda 
opusă, încercând să depășească vehiculele militare. 

Erau cinci camioane. Cele trei de la urmă erau mici și 
camuflate, pline ochi cu soldaţi, care nu mai aveau loc decât în 
picioare. Se ţineau de umerii celor aflaţi lângă ei și se legănau la 
fiecare hurducătură a camionului pe suprafaţa spartă a șoselei. 
Purtau haine de camuflaj, verzi și kaki, berete și banderole roșii, 
pe care scria cu litere albe Serviciu/ Militar de Informații. 

Al doilea camion din faţă era de dimensiuni medii și avea o 
remorcă deschisă. În mijlocul său se afla un coșciug drapat în 
steagul palestinian, verde-alb-negru. De fiecare parte a 
coșciugului se afla câte un șir de soldați bine proptiţi în picioare, 
ca să contracareze mișcările camionului, cu privirile îndreptate 
înainte, încercând să stea în poziţie de drepţi. Omar Yussef a 
observat că degeaba încercau să dea impresia că sunt duri, căci 
fețele tinerești și osoase le trădau nervozitatea. 

Şoferul angajat de reprezentanța ONU a încetinit la trecerea 
pe lângă coșciug. 

— Nu există niciun alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed 
este profetul Lui, a murmurat el, în semn de binecuvântare 
adresată mortului. 

Omar Yussef s-a aplecat din nou în faţă, ca să vadă mai bine 
coșciugul. Sub steag ar trebui să se găsească o cutie simplă, din 
scânduri nefinisate, fără capac. Mortul ar trebui să fie înfășurat 


într-un lințoliu, cu picioarele legate în dreptul gleznelor. Când îl 
vor îngropa, vor păstra coșciugul pentru a-l folosi și cu altă 
ocazie. 

— Mergi pe contrasens, ce dracu', Nasser? a șuierat Cree. 

Nasser a călcat acceleraţia și a depășit în goană coșciugul, 
întorcându-se pe banda lui. 

Omar Yussef se întreba cine ar putea fi mortul. Aceasta era 
prima imagine a morţii pe care o vedea în Gaza, frumos 
ambalată într-un coșciug. Abia trecuse de punctul de control, că 
moartea îi era deja tovarășă de drum. 


e Capitolul 2 

Casa familiei Masharawi din cartierul Tuffah, orașul Gaza, era 
acoperită cu stuc alb pe deasupra betonului, iar ușile aveau 
tocuri vopsite într-un violet șters. Cele două etaje ale acesteia 
se ridicau dincolo de zidul grădinii, înalt până la umeri și 
înnobilat cu steagul palestinian și cu o pictură înfățișând Domul 
Stâncii, de culoare galbenă. Sigilii spinoase, din sârmă 
ghimpată, încercuiau moscheea din carton. 

Omar Yussef a ieșit de pe aleea de nisip unde era parcat 
Chevrolet-ul. Cărarea care ducea spre casă traversa un hăţiș de 
lămâi, de două ori mai înalţi decât zidul. Copacii răspândeau un 
miros cald, de citrice, de parcă soarele puternic îi fierbea pentru 
a face un ceai din ierburi. Într-un ungher al grădinii se afla un 
crâng umbros de măslini și un taboun, un cuptor de pământ de 
forma unui bulb, unde, dacă ar fi o zi obișnuită, soţia lui 
Masharawi ar coace pâine. O tăcere stranie se prelingea prin 
ușile și prin ferestrele deschise ale casei, în liniștea deasă a 
amiezii. 

În prag a apărut un băiat slab și deșirat, aflat la vârsta 
adolescenţei, a cărui ureche stângă făcea un unghi de nouăzeci 
de grade cu capul. Privirile îi pendulau între podea și străinii din 
faţa lui. Omar Yussef i s-a adresat primul. 

— Bine te-am găsit. 

— Fiţi bineveniţi, ustaz, a șoptit băiatul. 

— Aceasta este casa lui ustaz Masharawi? 

Băiatul și-a coborât privirea în pământ, cercetându-și 
sandalele ieftine din plastic, cu care era încălţat și a dat din cap 
că da. 

Cree a făcut un pas înainte, până în dreptul umărului lui Omar 
Yussef. Băiatul s-a aplecat pe spate pentru a-l putea privi pe 
bărbatul cel înalt. Bărbia îi tremura ușor, iar ochii îi trădau 
teama și tulburarea. 

— Doamna Masharawi este acasă? a întrebat Cree. 

— Mama? a întrebat băiatul, într-o engleză poticnită. 

— Bingo! a spus Cree. 

Băiatul nu a înţeles. S-a uitat către Omar Yussef, care i s-a 
adresat cu blândeţe în limba arabă. _ 

— Oamenii aceștia lucrează pentru ONU. Incearcă să afle ce s- 
a întâmplat cu tatăl tău. Putem să stăm de vorbă cu mama ta? 

— Bine aţi venit, le-a spus băiatul, tot în engleză. 


L-au urmat în casă. Holul întunecat era un adăpost binevenit 
după lumina orbitoare a soarelui reflectată de pereţii albi din 
exterior. Cât timp ochii i se adaptau încă la întunericul casei, 
Omar Yussef a urmat pe bâjbâite lipăitul sandalelor din plastic 
pe gresie. Băiatul a traversat tot parterul, până la ultimele 
încăperi, unde le-a indicat cu un gest cele câteva canapele 
adânci, cu imprimeuri florale, înghesuite pe lângă pereţii unei 
camere întunecate și răcoroase. 

— Fiţi bineveniţi, le-a spus el din nou, în timp ce Wallender și 
Cree intrau. 

Apoi s-a întors către Omar Yussef și i s-a adresat în arabă: 

— Vă rog să vă simţiţi la noi acasă ca în sânul propriei familii. 

Omar Yussef a răspuns la cuvintele de bun venit ale băiatului. 

— Familia ta îţi este alături. 

— Doriţi ceai sau cafea, ustaz? 

Omar Yussef a tradus pentru Wallender și Cree. 

Wallender a zâmbit, a cerut o cafea și s-a așezat fără să facă 
zgomot. Cree i-a vorbit băiatului cu voce tare, surd la tăcerea 
nefericită a casei. 

— O cafea să fie. Mersi, flăcău. 

— Eu o vreau sa'ada, a spus Omar Yussef, care întotdeauna 
bea cafeaua așa, fără zahăr. Apoi fii bun și roag-o pe mama ta 
să vină să stea de vorbă cu noi. 

Băiatul a părăsit încăperea. Cei trei bărbaţi au rămas 
nemișcaţi pe canapele. Din fundul casei veneau până la ei 
sunete slabe, ca acelea ale unor fuste care mătură rapid 
podeaua. În aerul camerei plutea un iz tihnit de plită încinsă și 
de cafea dată în clocot. 

În colţ, între Omar Yussef și James Cree, se găsea un raft de 
cărţi din furnir ieftin, acoperit cu un autocolant care imita 
lemnul. În partea superioară erau aliniate câteva fotografii. 
Rafturile se îndoiau sub greutatea cărţilor de istorie și 
pedagogie scrise în arabă, franceză și engleză. Un singur raft 
era gol. Omar Yussef a rămas în picioare, examinându-l. Nu se 
vedea niciun fir de praf, deși era evident că celelalte rafturi nu 
mai fuseseră șterse de ceva vreme. Lucrurile care stătuseră 
acolo până de curând fuseseră îndepărtate. 

Omar Yussef a presupus că fotografia din centru îl înfățișa pe 
Eyad Masharawi. Bărbatul din poză își ţinea capul ușor înclinat 
spre stânga. Omar Yussef a zâmbit, întrebându-se dacă nu 


cumva și Masharawi are o ureche clăpăugă, ca aceea a fiului 
său și este atât de vanitos încât a încercat să o ascundă de 
obiectivul aparatului de fotografiat. Bărbatul din fotografie era 
chel, dar părul care îi rămăsese pe tâmple era negru, de 
culoarea cafelei amare care fierbea în bucătărie. Ochii îi erau 
adumbriţi și închiși la culoare, păstrând un aer aristocratic. Gura 
îi era încordată și resemnată, ca și cum ar fi fost obișnuit cu 
veștile supărătoare. 

Băiatul s-a întors purtând o tavă învelită într-un autocolant la 
fel ca cel care acoperea rafturile cu cărţi. A apropiat de canapea 
două măsuţe lustruite, din lemn de cireș, și le-a aranjat lângă 
genunchii musafirilor. Apoi a așezat cafelele, prima ceașcă în 
dreptul lui Wallender. 

— Alah să îţi binecuvânteze mâinile, a spus Wallender încet, 
mulțumindu-i după tradiţia arabă. 

Omar Yussef i-a zâmbit. 

— Alah să vă binecuvânteze, a murmurat băiatul, după care a 
rămas încovoiat într-un fotoliu, în colț. 

Wallender s-a aplecat în faţă și i-a șoptit lui Omar Yussef: 

— Pe domnul Masharawi ar trebui să-l numim ustaz? 

— Este un om educat, un profesor, așa că ar fi o dovadă de 
respect să-l numiţi ustaz Masharawi când vorbiţi despre el, a 
spus Omar Yussef. 

A luat o înghiţitură din cafeaua aromată cu cardamom”, apoi a 
pus ceașca la loc, pe măsuţă. In încăpere au intrat două femei, 
cu pași ușori, măsurați. 

Prima femeie i-a salutat cu un gest din cap și le-a urat în 
șoaptă bun venit. Purta o rochie de casă, lungă și neagră, cu 
nasturi mari, aurii, care îi atârna pe lângă corp, ajungând 
aproape până în pământ. Basmaua îi rotunjea chipul și era 
prinsă sub bărbie cu o clemă aurie. Era bej, cu imprimeu floral 
pe marginea care îi cădea peste umeri. Pielea ei oacheșă se 
armoniza cu ochii melancolici, îngrijoraţi. Avea sprâncene negre 
și arcuite, ca și cum tocmai ar fi tras aer în piept și era pe 
punctul de a suspina. Avea trăsături delicate, în ciuda semnelor 
de îmbătrânire a pielii din jurul bărbiei. Omar Yussef s-a gândit 
că are în jur de treizeci și cinci de ani. In mână avea un dosar, îl 
ținea strâns în dreptul stomacului, ca pe o poșetă, și îl tot lovea 
neliniștită cu degetul pe care purta verigheta ei simplă, de aur. 


1 Cardamom - plantă din sud-estul Asiei, ale cărei grăunţe au un gust piperat. 


S-a așezat pe marginea liberă a canapelei, cu capul sus și cu 
spatele drept, întinzându-și palmele peste dosarul pe care îi 
ținea acum în poală și trasând cerculeţe imaginare pe suprafaţa 
acestuia. 

Femeia din spatele ei era cu câţiva ani mai în vârstă și era 
îmbrăcată la fel, numai că broboada ei era simplă, purta o 
rochie cenușie, iar trupul ascuns în spatele hainelor părea ceva 
mai greoi. Avea gura mare, lipsită de formă, și buze țuguiate. 
Când se mișca, obrajii cărnoși îi tremurau la fiecare pas. Le-a 
zâmbit oaspeţilor și s-a așezat pe canapea lângă cealaltă 
femeie. Silueta ei durdulie i-a reînviat lui Omar Yussef imaginea 
vecinei lui, Leila și, înfiorându-se de rușine, și-a amintit de 
atracția sexuală pe care o simţise faţă de ea de atâtea ori. Il 
încerca aceeași curiozitate fizică faţă de femeia rotofeie de pe 
canapea. S-a surprins ţinându-și răsuflarea și privind-o în timp 
ce ea o mângâia pe spate pe prietena ei, încercând să o 
liniștească. 

Gestul ei de alinare a fost indiciul pe care îl căuta Omar 
Yussef. S-a adresat femeii în negru. 

— Sunteţi soția lui Eyad? 

Ea a încuviinţat, ridicând capul. 

— Eu sunt Abu Ramiz, Omar Yussef Sirhan, din Betleem. 
Aceștia sunt colegii mei, care lucrează pentru Naţiunile Unite. 

Omar Yussef i-a prezentat pe Wallender și pe Cree, apoi le-a 
spus acestora încet, în engleză: 

— Să o întreb ce s-a întâmplat în timpul arestării? 

— Nu este nevoie să traduceţi, Abu Ramiz, a spus femeia. 
Sunt profesoară de limba engleză. 

Cree și Wallender i-au zâmbit recunoscători. 

— Unde predațţi? a întrebat Wallender. 

— Uneori la aceeași școală ONU unde predă și Eyad. Le dau 
însă lecţii și copiilor din comunitatea de aici. 

S-a întors către femeia așezată lângă ea. 

— Aceasta este prietena mea, Umm Rateb. Lucrează la 
universitate, este secretara rectorului. 

Femeia cea grăsuţă a zâmbit, dezvelind un șir de dinţi mari și 
l-a privit lung pe Omar Yussef, cu o expresie de curiozitate 
amuzată. 

— Arestarea lui Eyad își are originea într-o întâmplare 
petrecută la universitate; nu are nimic de-a face cu munca 


desfășurată la școala Naţiunilor Unite, a spus soţia lui 
Masharawi. 

— Ce vă face să spuneţi asta, doamnă Masharawi? a întrebat- 
o Cree. 

Femeia s-a oprit. Formula de adresare i s-a părut, pesemne, la 
fel de ciudată ca lui Omar Yussef. 

— Numele meu este Salwa Masharawi. Puteţi să îmi spuneţi 
Umm Naji, mama lui Naji. Acesta este Naji, băiatul meu cel 
mare, a spus ea, arătând către puștiul deșirat care ocupa fotoliul 
din colțul camerei. 

Cree a dat din cap, dând semne de nerăbdare. 

— Paisprezece bărbaţi înarmați au intrat în casă în zorii zilei, 
când toată lumea dormea încă, a spus Salwa. 

— Soldaţi israelieni? a întrebat Wallender. 

— Agenţi de securitate palestinieni. 

— Ce voiau? a continuat Wallender, scoțând o agendă mică și 
un stilou. 

— l-au cerut documentele soțului meu. 

— Documentele de identitate? 

— Nu, documentele de la universitate. De curând au fost 
examene la universitate, iar el ţinea lucrările aici, a spus femeia, 
arătând către biblioteca din colț. Erau pe raftul acela care acum 
este gol. 

— De ce voiau lucrările acestea? 

— Au fost niște probleme la universitate, domnule Wallender, 
i-a răspuns Salwa, închizând ochii și atingându-și fruntea. Eyad, 
cel puţin, a căutat necazul cu lumânarea, cum se spune în 
engleză. 

— Ce fel de necaz? 

— Trei zile pe săptămână, Eyad predă la școala ONU. Îi place 
acolo, pentru că el se trage dintr-o veche familie din Gaza și 
obișnuiește să spună că trebuie să lucrăm cu refugiații, ca să le 
arătăm că sunt întotdeauna bineveniţi aici. Poate că vi se pare o 
prostie, pentru că, după ce au petrecut șaizeci de ani în taberele 
de aici, aparţin orașului Gaza la fel de mult ca oricare dintre noi, 
dar sunt încă cei mai săraci oameni din oraș, iar Eyad crede că 
este datoria lui să muncească pentru ei. În celelalte două zile 
lucrătoare predă la universitate, în cadrul Departamentului de 
Educaţie. 


Salwa a avut o ezitare și a privit-o pe prietena ei, care a dat 
din cap aprobator. 

— Spre deosebire de slujba de la școala ONU, munca de la 
universitate nu îi mai face nicio plăcere lui Eyad. Este o luptă. 

— Împotriva cui? a întrebat Omar Yussef. 

— Doar nu credeţi că toată corupţia din viaţa palestinienilor 
nu a infectat și universitatea, Abu Ramiz? Să fie viața academică 
deasupra acestei mizerii? a întrebat Salwa, clătinând din cap. 
Din păcate, nu este. 

Cree a luat ultima înghiţitură de cafea, a șters zațul gros care 
i se lipise pe vârful mustăţii și a pus ceșcuța pe masă cu un 
zdrăngănit. 

— Naji, pune de ceai. Acum, a spus Salwa. 

Și-a ţuguiat buzele și a răsuflat, parcă ușurată la gândul că 
fiul ei nu va fi nevoit să-i asculte istorisirea. 

— Este un băiat bun, a spus Omar Yussef, după plecarea lui 
Naji. 

— A luat totul de la tatăl său, până și forma urechii. Aţi văzut- 
o, cea care iese în afară, a spus Salwa. Dar este tăcut și liniștit. 
Nu ca Eyad. 

— Ce i s-a întâmplat lui Eyad la universitate? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Eyad a descoperit că universitatea le vinde diplome 
ofiţerilor din Serviciul de Prevenire și Protecţie. 

— Serviciul de Prevenire și Protecție? a întrebat Wallender, 
încruntat. Ce este asta? 

— Poliţia în civil, i-a răspuns Cree. 

Salwa a aprobat. 

— De ce are nevoie un poliţist de diplomă universitară? a 
întrebat Omar Yussef. 

Umm Rateb și-a pus mâna peste cea a Salwei, preluând 
întrebarea. 

— Pentru a promova repede, acești polițiști trebuie să 
demonstreze că au studiat dreptul sau că au absolvit o altă 
formă de învățământ superior. Asta le bătătorește calea către 
posturile cele mai înalte. Desigur, acest lucru presupune un 
salariu mai bun și putere mai mare. 

— Așadar, universitatea le vinde diplome? a întrebat Omar 
Yussef. 


— Da, trebuie să se prezinte la câteva cursuri, dar nu studiază 
deloc, a spus Umm Rateb. 

Salwa a plescăit și pentru prima dată au putut sesiza mânia 
din vocea ei. 

— Nu ar fi putut studia nici dacă ar fi încercat. Nu îndeplinesc 
cerințele minime pentru a fi studenţi. Acești oameni nu au 
terminat nici măcar liceul. Și-au petrecut adolescenţa în 
încăierări de stradă, când ar fi trebuit să se afle în sălile de curs. 
Dar acum scandalagiii fac legea în Gaza și vor să primească o 
diplomă valoroasă fără să depună niciun efort și fără să o 
merite. 

— Ce a făcut Eyad când a descoperit acest lucru? a întrebat 
Omar Yussef. 

Salwa a scuturat din cap. 

— Soțul meu nu este un om răbdător. Dacă vede ceva ce îi 
displace, simte că trebuie să ia atitudine. Intotdeauna îi spun: 
„Te rog, Eyad, potolește-te. Hai să trăim liniștiți.” Dar el nu vrea 
asta. Acum trei săptămâni, a programat un examen pentru 
studenții săi. 

— Este vorba despre lucrările confiscate în dimineața 
aceasta? a întrebat Omar Yussef. 

Salwa i-a înmânat dosarul. 

— Copia aceasta nu au luat-o. Eyad a lăsat-o pe măsuţa de la 
căpătâiul patului. 

Omar Yussef a tradus cerința scrisă pe prima pagină. „Scrieți 
un eseu despre corupția din guvern.” S-a uitat la Cree, a cărui 
expresie era stăpânită și impenetrabilă. Wallender s-a aplecat 
asupra agendei sale. 

Umm Rateb a spart tăcerea. 

— Rectorul universităţii, profesorul Adnan Maki, a fost foarte 
supărat. L-a chemat pe Abu Naji în biroul său și, cât a stat 
înăuntru, de pe hol s-au auzit ţipete. La plecare, Abu Naji nu s-a 
oprit nici ca să își ia la revedere de la mine, deși eram așezată la 
biroul din faţa ușii profesorului Maki, iar noi suntem buni prieteni 
de familie. Tot restul după-amiezii, profesorul Maki a fost foarte 
nervos. 

— Universitatea l-a pedepsit pe Eyad? a întrebat Omar Yussef. 

— Soţul meu nu a așteptat să fie pedepsit, a spus Salwa cu un 
zâmbet trist pe buze. În aceeași după-amiază s-a dus direct în 
clasă și le-a dat studenţilor un alt test. Uitaţi-vă. 


Omar Yussef a dat la pagina a doua a dosarului și a citit: 
„Scrieți un eseu despre corupția din universitate." 

— Toţi studenţii au scris despre vânzarea de diplome 
detectivilor din poliţie, a spus Salwa. Profesorul Maki l-a 
suspendat imediat pe Eyad. 

Wallender și-a ridicat privirile din agenda sa. 

— Dacă studenţii știau deja despre vânzarea de diplome, de 
ce a fost pedepsit Eyad? 

— Pentru că acest lucru nu este un subiect de examen sau de 
dezbatere publică, a răspuns Umm Rateb. 

— Este mai mult de atât, a spus Salwa. A devenit o chestiune 
personală. 

— Între Eyad și profesorul Maki? a întrebat Omar Yussef. 

— Mai rău, a spus Salwa, fluturând o mână. Este vorba despre 
colonelul al-Fara. 

— Ei, drăcia dracului! a exclamat Cree. 

— Ăsta cine mai este? a întrebat Wallender. 

— Detectivul-șef din poliţie. Unul dintre cei mai puternici 
oameni din Gaza și, cu siguranţă, unul dintre cei mai josnici 
indivizi pe care îi vei întâlni vreodată, a răspuns Cree, plesnindu- 
se peste coapse. A torturat mai mulți prizonieri decât toate 
scrumbiile murate și paharele de Aquavit pe care le-ai consumat 
tu vreodată, Magnus. 

— James, l-a atenţionat Omar Yussef, făcând un semn discret 
cu ochiul înspre Salwa. 

Cree s-a uitat la fața gravă a femeii. 

— Îmi pare rău, draga mea, a spus el, tușind ușor. 

Salwa i-a acceptat scuzele cu o mișcare a capului, dar gura îi 
era încordată. A tremurat ușor înainte de a continua. 

— Profesorul Maki i-a spus soțului meu că l-a făcut de râs în 
faţa colonelului al-Fara. Așa cum spuneţi și dumneavoastră, 
domnule Cree, nu este o situaţie prea fericită pentru cineva din 
Gaza în vremurile acestea. După cum i-am spus și soțului meu, 
oamenii de teapa lui Maki și al-Fara sunt implicaţi în tot felul de 
mașinaţiuni politice, pe care el nu are cum să le cunoască. 

— Dar nu ar trebui ca rectorul universităţii să apere 
autonomia universitară? a întrebat Wallender. 

Salwa și Umm Rateb au schimbat priviri care păreau a spune 
că suedezul pare venit de pe Marte. 


— Profesorul Maki nu a ajuns rector pentru că este o figură 
notabilă în cercurile academice, ci mai degrabă pentru că este 
implicat în politică, a spus Salwa, întorcându-se din nou către 
Umm Rateb, care i-a aprobat spusele cu fermitate. Face parte 
din Consiliul Revoluționar al Partidului Fatah și este un vechi 
membru al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. La fel și 
colonelul al-Fara. Fără îndoială, multe învârteli secrete ar fi 
afectate dacă ar apărea un conflict între ei. Eu l-am avertizat pe 
soțul meu că vor căuta un ţap ispăşitor care să le permită să își 
depășească disensiunile. 

— Ce a făcut soțul dumitale după ce a fost suspendat? a 
întrebat Wallender. 

— Ar fi trebuit să aștepte până la anul, când suspendarea ar fi 
încetat și toată lumea ar fi uitat ce s-a întâmplat. Dar el s-a dus 
la una dintre organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului, 
care susține o campanie împotriva corupţiei. Ei au decis să 
transforme toată povestea într-o problemă referitoare la 
autonomia universitară. l-au scris profesorului Maki în legătură 
cu cazul soţului meu. 

Omar Yussef a simţit că îl învăluie întunericul. S-a gândit la 
soțul acestei femei, categoric și arogant. In ochii aceia distanţi 
din fotografie strălucea o mândrie ce nu-și avea locul în mijlocul 
corupţiei în care se afundase Gaza. Pentru a trăi aici, trebuie să 
accepti umbrele, să nădușești în camere neaerisite, să-ţi înghiţi 
resentimentele. 

— l-au scris și colonelului al-Fara, a spus Salwa. 

Omar Yussef bănuia la ce a dus scrisoarea aceea. 

Băiatul s-a întors purtând o tavă cu păhărele umplute cu ceai 
negru și frunze de mentă. Omar Yussef a observat că pe chipul 
Salwei trece un licăr de teamă, iar buzele i se crispează, de 
parcă băiatul din faţa ei s-ar afla într-un pericol la fel de mare ca 
tatăl său. Naji a pus un pahar în fața lui Omar Yussef și a 
aruncat o privire către dosarul deschis de pe genunchii 
bărbatului. Omar Yussef a întins mâna după ceai. Mâna i-a 
tremurat, așa că și-a retras-o. Pulsul i s-a accelerat. 

— Colonelul al-Fara a răspuns la scrisoarea trimisă de 
organizaţia pentru apărarea drepturilor omului? a întrebat Cree. 

— Arestarea lui Eyad a fost răspunsul lui, a răspuns Salwa. 


— Aţi spus că i-au cerut documentele, a spus Omar Yussef. 
Este evident că le-a dat tot ce au cerut, asta ne-o spune raftul 
acela gol. În cazul acesta, de ce l-au mai arestat? 

— Poliţiștii l-au insultat. L-am auzit pe unul spunând că 
lucrările par suspecte și că vor fi nevoiţi să îl interogheze în 
legătură cu ele. Eyad și-a pierdut cumpătul și s-a răstit la el. 
Sunt sigură că intenţia lor era să-l provoace, ca să aibă un 
pretext să-l aresteze. 

— Unde vă aflaţi în acel moment? a întrebat Omar Yussef. 

— Eram sus. În timp ce coboram, i-am văzut cum l-au scos pe 
ușa acestei camere și apoi pe ușa de la intrare. Era încătușat, 
iar unul dintre ei îl forța să meargă aplecat, apăsându-i ceafa în 
jos. L-am strigat, dar un agent s-a postat la picioarele scării și nu 
mi-a dat voie să trec. 

Omar Yussef putea distinge disperarea acelor momente în 
vocea Salwei. 

— Erau agenţi ai Serviciului de Prevenire și Protecţie? 

— Da. Erau îmbrăcaţi în jachete de piele, cu toate că nu era 
frig. L-au scos pe Eyad prin grădină și au plecat foarte repede. 

— V-a spus cineva ce acuzaţie i s-a adus? 

— Azi dimineaţă, la prima oră, m-am prezentat la biroul lor de 
aici. Mi s-a spus că Eyad este reținut la sediul lor din sudul 
orașului. Au spus că este investigat, că probabil lucrează pentru 
CIA. 

— Pentru CIA? a strigat Cree. 

— Chiar așa. 

— Isuse Hristoase, da’ știu că ţintesc direct la vârf, nu se 
încurcă! a exclamat Cree, plesnindu-și palmele una de cealaltă. 
Nu își pierd vremea cu acuzaţii prostești de colaborare cu 
israelienii. Nu, pe el l-au etichetat drept mare mahăr în CIA. 
Doamne Dumnezeule! 

Salwa și-a îndreptat spatele. Vocea i s-a auzit limpede și 
catifelată. 

— De acord, domnule Cree. Dacă soțul meu este spion, atunci 
duceți-l în Piaţa Palestinei și împușcaţi-l. Așa le-am spus. Dar 
mai întâi trebuie judecat. Trebuie să se facă dreptate. 

— Nu v-au spus nimic despre un viitor proces? a întrebat 
Omar Yussef. 

Salwa a dat din cap, în semn că nu. 

Cree și-a fluturat mâna cu un gest zeflemitor. 


— Ce proces? Nicio șansă. 

Magnus Wallender și-a ridicat ochii din notițele sale. Și-a 
sprijinit cotul pe genunchi și a început să își frece barba scurtă. 

— ONU îl va sprijini pe soțul dumitale, Umm Naji. O să avem 
grijă să fie eliberat sau, cel puţin, să aibă parte de un proces 
echitabil. Vom lua legătura cu oamenii noștri din guvernul de 
aici și îi vom informa pe reprezentanţii noștri diplomatici. 

— Mulţumesc, a spus Salwa. 

Omar Yussef simţea că întâlnirea se apropie de final. Mâna îi 
era acum destul de fermă ca să poată ridica paharul de ceai de 
pe măsuţă. L-a dus la buze și a luat o înghiţitură. 

Umm Rateb s-a aplecat în faţă. 

— Domnule Wallender, se poate să îl vizitaţi pe profesorul 
Maki la universitate pentru a discuta cazul? 

— Da, Umm Rateb, cred că îl vom vizita. 

— Aşteptaţi câteva ore, a spus femeia cea plinuţă. A fost la 
Rafah de dimineaţă, iar înainte de a se duce la birou, va trece 
pe acasă pentru a lua prânzul și a-și face siesta. O să îl găsiţi 
acolo după patru, patru și jumătate. Mergeţi la intrarea 
principală a universităţii și cereți acolo să fiţi îndrumați. 

— Mulţumesc. 

Umm Rateb s-a ridicat în picioare, sprijinindu-și greutatea pe 
un picior și împingându-și șoldul în afară. 

— Salwa, trebuie să plec, să pregătesc prânzul pentru ai mei. 
Vorbim mai târziu. 

Salwa s-a ridicat și a sărutat obrazul plinuţ al lui Umm Rateb. 
Femeia a zâmbit către Omar Yussef, dezvelindu-și dinţii mari. 

— Ne vedem mai târziu, Abu Ramiz. 

Omar Yussef a fost luat prin surprindere. Deslușise oare 
atracția pe care o simţea pentru ea? lar acum îl ispitea în faţa 
tuturor acestor oameni? l-a tremurat mâna, iar câteva picături 
de ceai i-au pătat dosarul și pantalonii, între picioare. 

Wallender a mascat stânjeneala lui Omar Yussef. 

— La universitate, Abu Ramiz. Umm Rateb este secretara 
profesorului Maki, îți amintești? 

— Veţi fi nevoit să treceţi prin dreptul biroului meu pentru a 
ajunge la el, a spus Umm Rateb. 

Omar Yussef a pus jos ceaiul, după care și-a dres glasul, 
încercând să își vină în fire. 

— Cu voia lui Alah, a spus el. 


e Capitolul 3 

Omar Yussef a auzit focurile de armă pe când Chevrolet-ul 
Naţiunilor Unite parca în faţa Hotelului Sands. Wallender s-a 
uitat la el cu îngrijorare. Detunăturile scurte și răsunătoare 
veneau din apropiere. 

— Băieți, instalaţi-vă confortabil aici, iar eu vin să vă iau 
după-amiază, în drum spre universitate, le-a spus Cree. 

I-a făcut cu ochiul lui Omar Yussef, apoi a întors mașina ONU 
pe aleea din faţa hotelului și a plecat. 

Foaierul hotelului se ascundea în spatele ușilor cu geamuri 
fumurii, pătate de stropii de ploaie murdară. In ciuda luminii 
puternice de afară, Omar Yussef simțea apropierea unei furtuni 
de nisip în presiunea acumulată și în ușoara durere care îi 
sfredelea capul, ca un ac înroșit în foc, înaintând dinspre ochiul 
drept până în interiorul urechii. Angajaţii hotelului nu se 
deranjau să lupte împotriva stihiilor: oricât de multă curăţenie ar 
face ei, va veni mereu o altă furtună de nisip, care va lăsa în 
urmă un nou strat de mizerie. 

Biroul recepţiei era sculptat din lemn închis la culoare, lăcuit. 
În spatele altui șir de uși cu geamuri fumurii din fundul holului, 
Omar Yussef a văzut fețele albe de masă din sufragerie. În 
dreapta recepţiei, o scară largă, din piatră șlefuită, urca spre 
camerele de la etaj. De pe paliere se vedea biroul recepţiei, 
toate fiind decorate cu câte o pereche de iatagane încrucișate, 
montate pe perete, deasupra unei carpete stacojii, cu țesătură 
groasă, tipică beduinilor. 

Femeia de la recepţie și-a ridicat ochii din computerul aflat în 
fața ei. Era micuță, slabă și tânără. Purta un batic albastru și 
avea ochi mari, adumbriţi de gene lungi. A luat pașaportul din 
mâna lui Wallender și cartea de identitate a lui Omar Yussef. 

— Aţi avut noroc să găsiți o cameră, domnilor, le-a spus ea, în 
timp ce le fotocopia documentele. 

Le-a înmânat formularele pe care să le completeze cu numele 
și adresele lor. 

— Consiliul Revoluționar se întrunește aici peste două zile. 
Mulți dintre cei mai importanţi oameni din Fatah, împreună cu 
personalul lor, au sosit deja în oraș. Le place să tragă la hotelul 
nostru. 


— Ce le place atât de mult? a întrebat Wallender, care, în mod 
evident, văzuse holuri de hotel mai plăcute decât acesta. Nu că 
nu ar fi un hotel frumos. 

Omar Yussef s-a întors către suedez. 

— Fatah este facțiunea cea mai mare din OEP, care deţine tot 
felul de proprietăţi, de la linii aeriene, până la fabrici de produse 
chimice. Printre ele și hoteluri. Bănuiesc că acest hotel este și el 
proprietatea OEP și că gloabelor din partid le place să stea aici 
pentru că, în calitate de proprietari, pot să se comporte cât vor 
ei de urât, a spus Omar Yussef râzând. 

— Chiar așa? a întrebat Wallender. 

— Sigur ca da, numai OEP are destui bani pentru a-și permite 
angajaţii cei mai politicoși, cei mai bine educați și cei mai 
arătoși, a răspuns Omar Yussef, zâmbind către recepţioneră. 

Femeia a râs. 

— Ustaz, ar trebui să îi spuneţi asta și sărmanului meu tată. El 
are un fel mai simplu de a-și judeca fiica. O femeie cu șolduri 
bune, largi, aduce o zestre de șapte cămile, pentru că va naște 
mulţi copii. Eu, una, sunt micuță și am șolduri înguste. Așadar, 
cu toate că mi-am luat licenţa în Managementul afacerilor, tatăl 
meu se plânge că va primi numai o cămilă pentru mine. 

Magnus Wallender a intrat și el în horă. 

— Abu Ramiz, sunt sigur că îţi poţi permite o cămilă, nu? 

— Să mergem. Ne întoarcem mai târziu cu cămila. 

Recepţionera a râs din nou. 

— Cât poate să coste o cămilă? a întrebat Wallender, 
prefăcându-se că își numără banii din portofel. 

O voce a strigat din pragul sufrageriei. 

— Ține-ţi banii, domnule. Prietenul dumitale este palestinian. 
Asta înseamnă că va fura cămila. 

Omar Yussef s-a întors cu spatele la biroul recepţiei. Generalul 
de brigadă Khamis Zeydan ieșea din sufragerie, râzând. Purta 
un sacou sport, în carouri, și o cămașă crem, deschisă la gât. 
Părul alb și rar îi era tuns scurt și pieptănat pe frunte. Scalpul 
său, de obicei protejat de acțiunea soarelui de o beretă militară, 
era mult mai palid decât tenul. Și-a stins ţigara într-o scrumieră 
de sticlă de pe biroul recepţiei, a suflat fumul pe deasupra 
mustăţii sale pătate cu nicotină și l-a sărutat pe Omar Yussef de 
trei ori pe obraji. 


— Magnus, acesta este șeful poliţiei din Betleem, a spus Omar 
Yussef. Abu Adel, ţi-l prezint pe Magnus Wallender, de la ONU. 

Khamis Zeydan a dat mâna cu Magnus Wallender. Și-a aprins 
apoi o altă ţigară. 

— ÎI cunoașteţi de multă vreme pe Abu Ramiz? a întrebat 
Wallender, ducând mâna la obraz, în semn că întreba din pricina 
sărutărilor. 

— Ne cunoaștem de foarte multă vreme, a spus Khamis 
Zeydan, cu mâna pe umărul lui Omar Yussef. Ne-am întâlnit pe 
când eram studenţi la Universitatea din Damasc. Îmi amintesc 
că pe atunci avea un păr frumos, cârlionțat și o mustăcioară 
neagră. Semăna cu Charlie Chaplin. 

Omar Yussef l-a observat pe Wallender aruncând ocheade 
curioase mănușii negre din piele, în care era strânsă mâna 
stângă a lui Khamis Zeydan, care se odihnea pe umărul său. Îşi 
dorea să fi avut timp să îi spună suedezului despre mâna 
protetică ascunsă sub mănușa aceea. Se gândea la ura pe care 
o simţea Khamis Zeydan faţă de mădularul din plastic atunci 
când se îmbăta și își plângea de milă. Nu voia ca privirile 
suedezului să îi atragă atenţia prietenului său și ca amintirea 
grenadei care l-a schilodit în timpul Războiului Civil din Liban să 
îi strice buna dispoziţie. 

— Nu te-am recunoscut fără uniformă, a spus Omar Yussef. 

— Sunt atât de înfricoșător încât nu mă poți închipui în haine 
omenești? a exclamat Khamis Zeydan. De fapt, dacă nu port 
uniformă evit hărțuiala de la punctul de control israelian de la 
intrarea în Gaza. Dar port șosete albastre, ca să își dea seama 
oricine că sunt poliţist. 

— Ai venit pentru întrunirea Consiliului Revoluționar? a 
întrebat Omar Yussef. 

— Da. Hai să bem o cafea, a spus Khamis Zeydan, trăgându-l 
de cot. Hai și tu, Magnus, ești invitatul meu. 

— Mulţumesc de invitație, a spus Wallender, dar trebuie să 
sun la biroul din lerusalim ca să dau raportul. 

Khamis Zeydan a protestat, dar Omar Yussef i-a făcut un 
semn discret. 

— Bine, a spus șeful poliției. Am trăit și eu în Europa. Nu o să 
mă comport ca unul dintre arabii aceia cu mentalitate de 
provincial care se ofensează când îi este refuzată invitaţia. 

I-a făcut cu ochiul recepţionerei zâmbitoare. 


— Oricum, după ce vorbeşti la telefon te așteptăm jos să bei o 
cafea cu noi. 

Işi cobori apoi vocea. 

— Sau poate preferi să vii mai târziu în camera mea. Am o 
sticlă care nu respectă deloc legile islamului. 

Omar Yussef s-a încruntat, dar nu din respect faţă de legile 
profetului. Deși renunţase la alcool în urmă cu zece ani, ţinea 
câte o sticlă de whisky scoţian în casă, numai pentru vizitele lui 
Khamis Zeydan. In ultima vreme, observase că șeful poliţiei 
golea sticlele acestea mai repede decât înainte. Și-a dres glasul, 
apoi i-a aruncat o privire fetei de la recepţie. 

Pe stradă s-a auzit o nouă rafală de focuri. 

— Ce este cu împușcăturile acestea? a întrebat Wallender. 

— Nu îţi face griji. Este înmormântarea unui soldat ucis azi- 
noapte în Rafah, a spus Khamis Zeydan. Funeraliile au loc pe 
plajă, în complexul prezidenţial. Dacă veneaţi un pic mai 
devreme, prindeaţi punctul culminant al paradei. A pornit de la 
casa generalului Moussa Husseini cu câteva minute înainte de 
sosirea voastră. 

— Cine este omul acesta? a întrebat Wallender. 

— Șeful Serviciului Militar de Informaţii. Locuiește vizavi de 
hotel. Soldaţii săi sunt cei care trag focuri de armă în aer, căci 
sunetul acesta marchează doliul la palestinieni, a explicat 
Khamis Zeydan, lovindu-l ușor cu pumnul în braţ pe Wallender. 
Desigur, dacă mergi la o nuntă, vei descoperi că tot focul de 
armă marchează și sărbătoarea la palestinieni. Focul de armă 
este muzica palestinienilor. 

Omar Yussef și-a amintit de coșciugul transportat de convoiul 
militar de la intrarea în oraș. Era cu siguranţă soldatul la ale 
cărui funeralii se trăgea cu arma acum. 

— Care este diferența dintre oamenii Serviciului Militar de 
Informații și grupul celălalt, Serviciul de Prevenire și Protecţie? a 
întrebat Wallender, mângâindu-și barba. 

Khamis Zeydan a tras un fum lung din ţigară. 

— Imaginează-ţi că ai vrea să instaurezi un stat polițienesc, 
Magnus. Ai avea nevoie de poliţia în uniformă pentru 
brutalizările și intimidările de zi cu zi - acesta este Serviciul 
Militar de Informaţii. Apoi ai avea nevoie de poliţia secretă, de 
detectivi în civil care să se implice în operaţiuni sinistre, 
tenebroase - acesta este Serviciul de Prevenire și Protecţie. 


— Dar ce, Gaza este un stat polițienesc? a întrebat Wallender, 
încruntat. 

— Urma să fie un stat polițienesc, dar a ajuns mai mult o 
republică bananieră, i-a răspuns Khamis Zeydan, râzând și 
înecându-se cu salivă. 

S-a apropiat apoi de Wallender, pentru a putea vorbi în 
șoaptă. 

— Serviciul Militar de Informații este armata privată a 
generalului Husseini. Rivalul său, colonelul al-Fara, șeful 
Serviciului de Prevenire și Protecţie, are ambiţii mai mari. Este 
foarte apropiat de CIA. 

— La dracu’, a exclamat Wallender aruncându-i o privire lui 
Omar Yussef. 

Se gândește la soțul Salwei, închis în pușcăria lui al-Fara, îşi 
zise Omar Yussef. 

— Nu îţi bate capul în legătură cu numele diferite ale acestor 
organizaţii, Magnus, a continuat Khamis Zeydan. Singurul lucru 
pe care nu trebuie să îl uite un străin ca tine este că ăștia sunt 
niște nenorociţi cu toţii și că nimic din ceea ce fac nu este în 
folosul palestinienilor obișnuiți. 

— Nu voi uita. 

L-au lăsat pe Wallender la recepţie ca să completeze alte 
formulare de înregistrare, iar ei au intrat în sufragerie. 

Khamis Zeydan s-a îndreptat spre o masă de lângă fereastra 
cea mare care dădea spre plajă. l-a făcut semn cu mâna unui 
chelner. 

Omar Yussef s-a așezat la fereastră și a privit cum se sparg 
valurile pe plaja îngustă. Nu mai văzuse de multă vreme 
Mediterana de pe coasta palestiniană. Marea de un turcoaz 
intens se unduia asemenea unui val de pietre preţioase. 
Mișcarea sa era atât de frumoasă și de liberă, încât ochii i s-au 
umplut de lacrimi. 

A privit nisipul în depărtare. Plaja era plină de gunoaie: 
canistre de ulei arse și sticle de plastic care ieșeau de sub algele 
negre și lucioase care împânzeau nisipul. Doi băieţi aruncau cu 
pietre într-un al treilea, care încerca să își descâlcească plasa de 
pescuit. 

Khamis Zeydan a comandat cafea, dulce pentru el și amară 
pentru Omar Yussef, apoi și-a aruncat pachetul de Rothmans pe 
faţa albă de masă. 


— Ce cauţi aici, Abu Ramiz? 

Și-a înfipt o altă ţigară între buze. 

Omar Yussef și-a întors din nou privirea spre mare. Băiatul a 
azvârlit plasa de pescuit cu furie către unul din cei care aruncau 
cu pietre și l-a pus la pământ. 

— Suedezul este șeful meu, a replicat el. Ar trebui să 
inspectăm școala ONU de aici. 

Khamis Zeydan a ridicat din sprânceană. 

— Ar trebui? 

— Unul dintre profesori a fost arestat. Magnus vrea să ajute la 
eliberarea lui. 

— Ştii proverbul: Este datoria muezinului să cheme la 
rugăciune. În Gaza, este mai bine să îţi vezi de treburile tale și 
să nu faci pe detectivul particular. 

— Carevasăzică, ne duelăm în proverbe, Abu Adel? Ce zici de 
acesta: Orice naș își are nașul. Poate soarta ne-a adus în Gaza 
ca să îl ajutăm pe sărmanul om. 

— Nu cumva să faci tu pe nașul. O să îţi prinzi urechile. 

Chelnerul a adus cafeaua. Khamis Zeydan și-a aprins ţigara. 

— Vreau să îți spun ceva, Abu Ramiz, ca un om căruia îi pasă 
de bătrânul său camarad din zilele studenţiei. Nu te amesteca în 
cazul acestui profesor. 

— Nici măcar nu știi de ce a fost arestat. ` 

— Pun pariu că nici tu nu știi. Nu cunoști adevăratul motiv. In 
Gaza, nimic nu este așa cum pare. Adevărul zace în adâncuri. 
Nu poţi ghici cât de departe se ascunde, dar poți fi sigur că îi va 
trage și pe alţii după sine. Nu poți îndrepta toate nedreptăţile 
din Gaza. 

— Poate reușesc să îndrept această nedreptate. 

— În Gaza nu există nicio nedreptate separată, independentă 
de celelalte. Sunt legate unele de altele, o să vezi. Când te 
atingi de una dintre ele, produci reverberaţii până la cei care 
dețin puterea și care sunt nemiloși. 

Khamis Zeydan și-a strâns proteza cu mâna cea sănătoasă, 
gânditor. 

— Alah mi-e martor, Abu Ramiz, acesta este un loc periculos. 
Crezi că eu, de pildă, mă plimb pe aici fără pază? 

Șeful poliţiei a făcut un gest către colţul încăperii. Un tânăr 
stătea la o masă, fumând, cu un pahar de ceai de mentă în faţă. 
L-a salutat pe Omar Yussef cu o mișcare scurtă a capului. Avea 


părul scurt și ondulat, pomeţi înalţi care se reliefau frumos pe 
chipul său uscăţiv, bronzat, bărbierit cu grijă. Stătea la masă 
nemișcat, într-o izolare pe care Omar Yussef o observase la 
deţinuţii din închisorile israeliene. 

— Ştii cine este? 

— Nu cumva este Sami Jaffari? a întrebat Omar Yussef. Din 
Dehaisha? 

— Israelienii l-au deportat în Fâșia Gaza, pentru că lupta 
alături de partizanii din Betleem. Chiar și israelienii consideră 
Gaza o pedeapsă pe măsura unui delincvent. 

— Tatăl lui îmi este vecin. Chiar este un delincvent Sami? 

— A fost cel mai bun ofiţer al meu. A intrat în rândurile 
partizanilor numai pentru că l-am infiltrat între ei sub acoperire, 
ca să îi țină sub observaţie. Acum lucrează pentru mine în Gaza. 

— Ca bodyguard? 

— În timpul vizitelor mele, da. Dar când nu mă aflu în Gaza, el 
este ochii și urechile mele aici. Faptul că este deportat îi crește 
credibilitatea în ochii bandelor locale și astfel obține o mulțime 
de informaţii. Și apoi are prieteni în rândul forțelor de securitate. 

Khamis Zeydan s-a aplecat spre Omar Yussef. 

— Ascultă, ţi-am mai spus și altădată să nu îţi bagi nasul în 
treburi murdare - nu ești făcut pentru asta. Nu m-ai ascultat și 
trebuie să recunosc că ai avut dreptate atunci. 

Omar Yussef s-a strâmbat și a fluturat din mână. 

— Ba da, este adevărat, a spus Khamis Zeydan. Presupun că 
nici de data asta nu o să mă asculți. Dacă ești hotărât din nou să 
dezgropi lucruri care ar fi mai bine să rămână neatinse, cel puţin 
fă-o cu ajutorul lui Sami. Gaza este un câmp minat, iar Sami știe 
pe unde trebuie să pășești. 

Omar Yussef se gândi că lui Wallender nu îi va face deloc 
plăcere să lucreze alături de un individ deportat de israelieni sub 
acuzaţia de terorism, indiferent cât de nevinovat susținea 
Khamis Zeydan că este. 

— Mulţumesc, dar cred că mă descurc. Nu sunt singur aici. 
Sunt sub protecţie ONU. 

Khamis Zeydan a inhalat fumul pe nas și l-a privit fix pe Omar 
Yussef, clătinând din cap. Ochii săi albaștri îi trădau tristețea și 
scepticismul. 


— Să nu ne certăm, Abu Adel, a spus Omar Yussef, încercând 
să râdă încet, mai mult scrâșnit. Spune-mi mai bine, de ce se 
întrunește Consiliul Revoluționar? 

Khamis Zeydan a plescăit din limbă, cu amărăciune. A strivit 
ţigara și apoi și-a încălzit vârfurile degetelor pe cana de cafea. 

— Urăsc aerul condiţionat. Este atât de frig aici, fir-ar al 
dracului! 

— Este din pricina diabetului. Ti-a dat peste cap circulaţia. Ar 
trebui să mai renunţi la țigări și să fii atent la consumul de 
zahăr. 

— Crezi că știi tu ce este bine pentru mine? 

Omar Yussef și-a încleștat falca. L-a întrebat apoi, ridicând 
glasul: 

— De ce se întrunește Consiliul? Ca să decidă cine mai trebuie 
ucis? 

— Ar fi mai corect să întrebi cine nu urmează să fie ucis, a 
răspuns Khamis Zeydan, cu o mişcare circulară a brațului, 
menită să arate întregul oraş Gaza de dincolo de zidurile 
hotelului. Gaza este în război. Nu cu israelienii - singurii oameni 
care se mai luptă cu ei sunt musulmanii. Suntem în război cu noi 
înșine. Întrunirea este o încercare disperată de a opri măcelul în 
rândurile noastre. 

— De ce vă ucideţi între voi? 

— Colonelul al-Fara vrea să fie următorul președinte și are 
susținerea CIA-ului. Generalul Husseini vrea să îi răpească 
favorurile americanilor. În prezent, atât Husseini, cât și al-Fara 
încearcă să îl împingă pe celălalt la colţ, să îi reteze resursele de 
putere în partid. De îndată ce va reuși, învingătorul va da 
lovitura. Învinsul și susţinătorii lui vor fi șterși de pe faţa 
pământului. 

— De asta se întrunește de fapt Consiliul, nu-i așa? Ca să 
decidă care dintre cei doi câștigă. 

— Poate, a răspuns Khamis Zeydan, frecându-se la ochi. 
Nimeni nu știe pe cine să susţină. Este un pariu pe care nimeni 
nu vrea să îl piardă, în definitiv. 

— Tu pe cine susţii? 

Șeful poliţiei l-a privit chiorâș pe Omar Yussef. Și-a aprins o 
altă ţigară, întorcându-și privirea către apa mării. 

— De ce nu vrei să îmi spui? Nu ai încredere în mine? a 
întrebat Omar Yussef. 


— Cu cât știi mai puţin, cu atât ești mai în siguranţă. O să iasă 
foarte urât, ascultă ce îţi spun eu. 

— Ești în pericol? 

— Toată lumea este în pericol, a spus Khamis Zeydan. Doar 
ne aflăm în Gaza. 

Omar Yussef a atins mâna prietenului său, zâmbind. 

— Mă duc să mă instalez în camera mea. 

Khamis Zeydan s-a aplecat peste masa care îi despărțea și a 
strâns degetele lui Omar Yussef între mâinile sale. Prietenul său 
a simţit pielea rece a protezei înmănușate care îi apăsa 
încheieturile. 

— Nu uita ce ţi-am spus despre ajutorul pe care ţi-l poate da 
Sami. Alah să te aibă în paza Sa! 

— Alah să-ţi dea viaţă lungă! 

La plecare, Omar Yussef i-a făcut un semn cu mâna lui Sami 
Jaffari. Tânărul i-a zâmbit și l-a salutat scurt. 

Omar Yussef a urcat la etajul al doilea al hotelului. Îl dureau 
genunchii. Poate Khamis are dreptate, Gaza pare prea 
periculoasă pentru el. Oameni nemiloși, ca al-Fara, se luptă 
pentru premiile cele mari, președinție și putere absolută. Un 
tânăr șiret, ca Sami Jaffari, știe să se facă indispensabil, să se 
infiltreze în reţeaua lor și să se păzească de amenințările 
întunecate din sistem. Dar cum ar putea un profesor de istorie 
de cincizeci și ceva de ani, înfrânat de efectele nebuniilor din 
tinerețe asupra trupului, cum ar putea un asemenea om să 
spere că va înfrunta o lume atât de spurcată și că va reuși să își 
păstreze decenţța, ba chiar și viaţa? 

A intrat în camera lui. Hamalul îi lăsase geanta pe pat. Omar 
Yussef a tras una din draperii. La fel ca pe geamurile de la 
intrarea în hotel, pe fereastră se vedeau dărele lăsate de ploaia 
care stârnise ultima furtună de nisip. 

Camera goală l-a făcut pe Omar Yussef să se simtă singur. A 
ridicat receptorul telefonului. A încercat de câteva ori până a 
reușit să prindă o linie cu exteriorul. Apoi a format numărul de 
acasă. 

— Maryam, eu sunt, a spus el. 

— Omar, dragul meu, cum te simţi? 

— Bine, mulțumesc lui Alah. 

— Cum este în Gaza? 

— Cred că vine o furtună de nisip. 


— Stai înăuntru și bea mult ceai de mentă. Și nu uita să pui o 
haină pe tine, să nu îţi ajungă nisipul la piept. 

— Așa o să fac. Ce fac copiii? 

— Nadia este aici. Le citește povești lui Dahoud și lui Miral. 

Omar Yussef a zâmbit. Cea mai mare nepoată a lui avea 
doisprezece ani și semăna atât de mult cu mama lui, încât nu se 
putea abţine să nu o prefere celorlalți nepoți. Și-o imagina stând 
împreună cu Dahoud și Miral. Îi luase la el pe cei doi copii anul 
trecut, la sugestia Nadiei, după ce le muriseră părinţii, care îi 
erau prieteni. Îi auzea vocea în fundal, modulată și expresivă, 
lipsită de monotonia și plictisul elevelor sale de la Școala de 
Fete a ONU din Dehaisha, atunci când citeau cu voce tare. 

— Dă-mi-o la telefon, Maryam. 

Cât timp nu s-a mai auzit nimic la telefon, Omar Yussef s-a 
gândit la Salwa și Eyad Masharawi, despărțiți de arestul subit. 
Se întreba ce ar simţi Maryam dacă nu ar ști când i se va 
întoarce soțul în casa lor veche din piatră, de la marginea 
Betleem-ului. Sau ce ar simţi el dacă nu ar ști când va mai putea 
mânca din bucatele ei și când îi va mai asculta dojana mucalită. 
Se simţea singur și îi era frig. S-a uitat în jur, căutând 
telecomanda de la aparatul de aer condiţionat, ca să îl poată 
opri, dar nu a văzut-o. 

Pe fir s-a auzit deodată vocea Nadiei. 

— Bunicule, eu sunt. 

Părea foarte depărtată. 

Omar Yussef a luptat cu senzația de singurătate. 

— Ba nu, eu sunt, a spus el. 

Nadia a râs. 

— Poţi să încerci gluma asta cu frăţiorul meu, dar eu știu cum 
să folosesc telefonul, bunicule. 

— Evident. 

— De fapt, știu și cum să folosesc calculatorul. 

— Calculatorul lui tăticu'? 

— Acela este numai pentru jocuri. Facem la școală ore de 
informatică. Am hotărât să îţi construiesc o pagină de internet. 

— O ce? A, o ciudăţenie dintr-alea? Pentru ce? 

— Tăticul are una pentru firmă, așa că nu îi pot face lui. 

Omar Yussef nu înţelegea calculatoarele, dar voia să o 
încurajeze. 


— Bine, așa să faci. Sunt sigur că va fi cea mai bună pagină 
de internet din Betleem. 

— Cea mai bună pagină de internet din tot internetul. 

— De unde? 

— Bunicule, până și bunica știe despre internet. 

Chiar știe? Omar Yussef se simţea adesea descumpănit de 
felul în care soţia sa percepea lumea. 

O credea simplă și convenţională, deși nu putea să nu 
preţuiască legătura care se formase între ei de-a lungul anilor. 
Oare cunoștea ea lucruri pe care el nu le înţelegea? Este 
adevărat că uneori părea să îi cunoască gândurile, chiar și 
atunci când încerca să i le ascundă. Își aminti de prietena Salwei 
Masharawi, secretara de la universitate, Umm Rateb, și se 
întrebă dacă Maryam va detecta în vocea sa o urmă a atracției 
sexuale pe care o simţise pentru o altă femeie. 

Maryam a revenit la telefon. 

— Omar, ai mâncat la prânz? Nu îl lăsa pe Magnus să te 
muncească prea tare fără să mănânci. 

Omar Yussef s-a relaxat și a simţit cum dragostea pentru 
soţia sa se materializează într-o mână binefăcătoare. 

— Promit să am grijă de mine, Maryam. 


e Capitolul 4 

Cerul avea o nuanţă albastră, limpede, dar Omar Yussef știa 
că este pe cale de a se umple cu praf. Simţea pe limbă primele 
semne ale furtunii de nisip, care i-au tăiat răsuflarea. S-a oprit 
ca să își sufle nasul, apoi s-a grăbit să traverseze curtea 
sufocantă a Universităţii al-Azhar, pe urmele lui Magnus 
Wallender şi James Cree. Campusul era o aglomerare 
șerpuitoare de clădiri dreptunghiulare de trei etaje, asemănător 
unui imens joc de domino, cu piese decolorate până la nuanţa 
cafelei cu lapte. Steaguri palestiniene fluturau în bătaia ușoară a 
vântului, pe acoperișurile clădirilor administrative. 

În faţă, Cree a deschis ușa și l-a poftit pe Wallender, care la 
rândul lui a așteptat ca Omar Yussef să îi prindă din urmă. Ușa 
era în totalitate acoperită de afișe. Majoritatea înfățișau 
chipurile avântate și îngândurate ale teroriștilor sinucigași care 
se pregătesc să plece în misiune. 

La capătul holului au pătruns într-o anticameră cu două 
birouri, în spatele cărora era așezată câte o secretară. Umm 
Rateb, prietena Salwei Masharawi, s-a ridicat pentru a-i 
întâmpina. Le-a zâmbit, cu capul aplecat spre stânga. 

— Dumnezeu să îţi dea pace, ustaz. 

— La fel și ţie, a răspuns Omar Yussef. 

— Domnul profesor Maki abia s-a întors după pauza de prânz, 
a spus ea în limba engleză. 

Omar Yussef a observat că Wallender s-a uitat la ceasul de pe 
perete. Era 4:30 după-amiaza. 

— O să îl anunţ că sunteţi aici, a continuat Umm Rateb. Vă 
rog să luaţi loc. 

Wallender și Cree s-au așezat. Omar Yussef s-a sprijinit de un 
fișet. A citit eticheta de pe ultimul sertar. Registru de diplome: 
de la A la H. Și-a amintit de Nadia și de computerul ei: 
Palestinienilor le-a plăcut întotdeauna ca totul să fie notat pe 
hârtie. Computerele nu vor prinde niciodată aici. Cealaltă 
secretară bătea în tastatura din faţa ei, iar imprimanta de pe 
biroul alăturat a început să bâzâie. 

Umm Rateb a ieșit din biroul președintelui. 

— Vă rog să intraţi, le-a spus ea. 

Omar Yussef a intrat în birou, în urma celor doi străini. 
jaluzelele erau lăsate, dar lumina care venea din tavan era 
puternică, iar aerul condiţionat, eficient și discret. Profesorul 


Adnan Maki stătea în picioare în spatele unui birou care crea 
impresia de eleganţă și de bunăstare. Lăcuit în culoarea ceaiului 
negru, acesta forma o curbă în unghi de nouăzeci de grade, din 
locul în care se afla telefonul negru, lucios, până în celălalt 
capăt, unde era un calculator. Pe suprafaţa sa strălucitoare nu 
se afla nicio hârtie sau vreun alt semn că cineva ar fi lucrat 
acolo. În spatele biroului, un catarg purta steagul palestinian. De 
fiecare parte a steagului, Maki atârnase două fotografii - în cea 
din stânga zâmbea alături de președintele în funcţie, iar în cea 
din dreapta îl îmbrăţișa pe fostul președinte. 

Buza superioară a lui Maki era foarte proeminentă, iar bărbia 
îi era retrasă, amănunt care îi dădea un aspect de cal, dar nu 
unul de rasă. Riduri adânci îi brăzdau fața, de la nări până la 
colțurile buzelor. Era de aceeași vârstă cu Omar Yussef, dar nu 
avea burtă și se mișca cu mai multă ușurință. Ochii săi mici și 
lacomi erau atât de negri și de uzi, încât semănau cu doi 
mormoloci. 

— Bun venit, bun venit, le-a urat el cu febrilitate, în limba 
engleză. 

S-a întins în faţă, aplecându-se mult peste birou, pentru a da 
mâna cu oaspeţii săi, care s-au prezentat pe rând. Mirosea a 
parfum tare și scump. Când i-a cerut lui Umm Rateb să aducă 
băuturi pentru toată lumea, s-a aplecat și mai mult către 
oaspeții săi și a întins o mână cu palma deschisă în semn 
interogativ. 

— Ceai sau cafea? 

Apoi s-a uitat la ceasul de la mână și a adăugat: 

— Sau este destul de târziu pentru ceva mai tare? 

A chicotit și și-a dus o mână la gură, cu o exuberanţă care 
friza bufonerie. 

Umm Rateb l-a apostrofat cu un deget. 

— Într-o bună zi o să dea buzna cei din Hamas ca să dea foc 
biroului din pricina lipsei dumitale de morală, Abu Nabil. 

Maki a râs mai tare. 

— Umm Rateb, domnul Cree este englez... 

— Scoţian, a spus Cree. 

— Și mai bine. Țara whiskyului. Fără îndoială, îmi permiţi să 
îmi întâmpin oaspeţii după obiceiurile lor, nu-i așa, Umm Rateb? 
Dumneavoastră de unde sunteți, domnule. 

— Wallender. Sunt din Suedia. 


— Suedia? În Suedia sunteţi beţi tot timpul. 

Wallender a tresărit. 

— Vezi, Umm Rateb? Știu ce le place prietenilor noștri. Și sunt 
sigur că fratele nostru, continuă el cu un gest către Omar 
Yussef, nu este un islamist convins. 

— Am renunţat la alcool, a spus Omar Yussef. 

— Carevasăzică, erai pus pe rele în tinereţe. 

— Mie îmi făceam rău, a replicat Omar Yussef. 

— AŞ vrea un ceai, dacă se poate, a spus Wallender. 

— Foarte bine, ceai pentru toată lumea, Umm Rateb, iar 
pentru mine o cafea. 

Wallender a privit în urma secretarei care a părăsit biroul. 

— Este permis să bei alcool în Gaza? 

— Nu în public. Islamiștii înfocați ajung chiar să incendieze 
localurile unde se servește alcool - cum este vechiul Hotel 
Windmill, clubul ONU. Eu nu vreau decât să o necăjesc pe Umm 
Rateb. Este credincioasă, doar aţi observat baticul, nu? Avem o 
înţelegere: nu deschid sertarul de jos decât după plecarea ei 
acasă. 

Maki a bătut darabana în lemn, cu un gest jucăuș. 

— Domnule Cree, anul trecut am fost în Scoţia. Un vechi 
profesor de la Universitatea St. Andrews m-a invitat să ţin un 
curs despre evrei, despre ocupaţie și despre suferințele celor din 
Gaza. Un bătrân gentleman foarte înțelegător. M-a servit cu un 
whisky de primă clasă în biroul său. Acum, când secretarele 
pleacă acasă la sfârșitul zilei, îmi imaginez că nu mă aflu în 
Gaza. Mă visez în biroul acelui profesor minunat din Scoţia. 

— Eu, unul, prefer să mă aflu în Gaza, a replicat Cree cu 
fermitate. 

Afirmația l-a surprins pe Omar Yussef. Și-a întors capul brusc 
pentru a-l privi pe Cree. 

— Atunci, poate sunteţi de acord să facem schimb de 
pașapoarte, domnule Cree, a replicat Maki. 

Pe chipul lui Cree a apărut un zâmbet, dar ar fi putut la fel de 
bine să fie o grimasă de durere. 

— Doar dacă îmi daţi cardul dumneavoastră de VIP. 

— Nu am așa ceva. Israelienii refuză să îmi acorde unul. Mie, 
membru al Consiliului Revoluționar și rector al universității 
naţionale! Nu mi s-a dat niciun card VIP. 


Maki a ridicat brațele larg deschise, pentru a sugera 
caracterul nemaiauzit și ininteligibil al acestei atrocități. 

— Desigur, ar trebui să mă număr printre VIP-uri. Israelienii 
eliberează tuturor funcţionarilor importanţi ai statului acest 
card, conform termenilor conveniţi în acordul de pace. În felul 
acesta, VIP-urile pot trece mult mai ușor de punctele de control 
israeliene. Nu sunt nevoiţi să aștepte la coadă, laolaltă cu 
muncitorii de rând. 

— Nu mi se pare corect faţă de muncitori, i-a replicat 
Wallender. 

Umm Rateb a intrat cu ceaiul și a înșirat paharele de-a lungul 
marginii curbate a biroului. 

— Corect, domnule Wallender? a exclamat Maki, cu vocea 
subțiată până la falsetto și desfăcându-și braţele și mai larg. 
Este oare corect ca un om ca mine, care are atâtea de făcut și 
ocupă o poziţie superioară în societate, să fie nevoit să aștepte 
în ţarcul de vite, laolaltă cu muncitorii obișnuiți? 

— Care ţarcuri de vite? 

— Când aţi venit, nu aţi observat barierele de metal și cuștile? 
Este foarte aglomerat acolo, oamenii se împing și se 
îmbrâncesc. Mirosul îți mută nasul. 

Maki a râs și a plesnit cu palma blatul biroului, apoi a 
continuat. 

— Săptămâna trecută, stăteam la coadă la punctul de control. 
Unul dintre soldaţii israelieni a observat cu ce eram îmbrăcat. 

Maki a apucat reverul sacoului său sport și l-a frecat între 
degete, pentru a le atrage atenţia asupra eleganţei sale. 

— Muncitorii poartă tricouri ponosite, murdare și pantaloni 
plini de vopsea și de mizeria șantierelor din Israel. Așa că 
soldatul m-a întrebat cine sunt. Când i-am spus, a pus mâna pe 
armă și mi-a croit cărare printre muncitori, ca să pot trece, a zis 
Maki, imitând gesturile soldatului care îi îmbrâncise pe muncitori 
cu patul armei ca să îi facă loc. 

A râs și a bătut din palme. 

Wallender și Cree îl priveau pe profesor cu zâmbete 
șovăielnice. Omar Yussef se uita în jos, la mâinile sale. 

— Biroul unde am fost primiţi azi dimineaţă era cel pentru 
VIP-uri, Abu Ramiz? a întrebat Wallender. 

— Da. 


— Ah, a exclamat Maki, împungându-l pe Omar Yussef, însă 
dumneavoastră nu sunteţi VIP-uri. 

Omar Yussef a privit ochii mici și umezi. Nu era cazul să 
spună ce gândea cu adevărat. A apucat reverul propriului sacou 
și l-a frecat între degetul mare și inelar, așa cum făcuse Maki. 

Maki a râs și a ridicat o palmă în aer. Omar Yussef a ridicat și 
el o mână, iar Maki a lovit-o în semn de apreciere, apoi a repetat 
gestul apucării reverului între degete și a bătut din palme, 
încântat. 

— Fiţi bine veniţi, a spus el. 

Omar Yussef i-a făcut un semn cu capul lui Wallender. Acum 
puteau trece la problema care îi adusese acolo. 

— Mulţumim că ne-aţi primit, domnule profesor, a spus 
Wallender. Abu Ramiz și cu mine am venit în Gaza pentru a 
inspecta școlile ONU din taberele refugiaților. 

— O muncă nobilă. 

— Din păcate, inspecția noastră începe sub auspicii nefaste, a 
continuat Wallender. 

— Aţi întâmpinat dificultăți cu israelienii de la punctul de 
control? a întrebat Maki, făcând un semn din mână către Omar 
Yussef, pe care în mod evident îl considera motivul eventualelor 
probleme. 

— Nu, a fost arestat unul dintre profesorii noștri. Are o 
jumătate de normă la universitatea dumneavoastră și... 

— Arestarea nu are nicio legătură cu activitatea sa la 
universitate. 

— Deci știți la cine mă refer? a întrebat Wallender, 
îndreptându-se pe scaun. 

— Da, da. Tipul acela îngrozitor, Masharawi. 

Mâna lui Maki a reprodus semnul de mai devreme, de data 
aceasta pentru a îndepărta parcă imaginea soțului arestat al 
Salwei Masharawi. 

— Eyad Masharawi, a spus Wallender. A fost arestat în 
dimineaţa aceasta. 

— Nu are nicio legătură cu universitatea, v-am spus deja. 

— Dar atunci când a fost arestat, poliţia i-a luat toate lucrările 
de la examenele date studenţilor. 

— De unde aţi aflat asta? a întrebat Maki, zâmbitor și 
exuberant, întorcând capul când spre Cree, când spre 
Wallender. V-a spus poliţia? 


— Am vizitat-o pe soţia lui Masharawi, a spus Wallender. 

— Cum puteţi crede ceea ce spune? Este o intrigantă, la fel ca 
bărbatul ei. 

Profesorului i s-au dilatat nările, ca și cum ar fi fost 
confruntate cu un miros atât de respingător, încât putea penetra 
chiar și zidul de colonie din jurul său. 

— Ne-a arătat unde ţinea lucrările. Acum nu se mai află acolo. 

— Ce lucrări? Numai cele de la universitate? Cine poate ști? 
Cred că forțele de securitate nu investighează numai 
scandaloasele subiecte date la examene. 

Wallender s-a uitat spre Cree. Acesta a încuviințat cu o 
mișcare a capului. 

— Masharawi a acuzat universitatea că vinde diplome false 
polițiștilor, a spus Wallender. 

— Nu duc lipsă de studenți care sunt gata să plătească pentru 
a obţine o educaţie. Ce motiv aș avea să vând diplome false? 

— Am zis că universitatea a fost acuzată că vinde diplome, nu 
dumneavoastră, a spus Wallender. 

— Eu sunt universitatea, domnule. Am construit-o din nimic 
încă din 1991, când Bătrânul mi-a zis să înfiinţez aici o instituţie 
care să rivalizeze cu Universitatea Islamică. 

A făcut un gest către fotografia de pe perete, în care se 
îmbrăţișa cu fostul președinte, acum mort. 

— Avem două sute de profesori. Unul singur face reclamaţii: 
Masharawi. O sută nouă zeci și nouă de oameni nu se plâng de 
nimic. Avem zeci de mii de studenţi. Ce să înţeleagă ei, că 
diplomele lor nu mai au nicio valoare din cauza acuzațiilor unui 
singur om? Este un atac josnic. 

Omar Yussef a sorbit restul de ceai din pahar, apoi l-a pus 
înapoi, pe biroul lui Maki. 

— Aveţi în universitate studenţi care lucrează pentru forțele 
de securitate? a întrebat el. 

— Da, așa cum avem studenţi care provin din toate grupările 
de luptă. 

— Grupările de luptă? a repetat Wallender. 

— Domnul profesor se referă la milițiile care luptă împotriva 
israelienilor, a răspuns Omar Yussef. 

— Cunoscuţi și sub denumirea de teroriști, a adăugat Maki, 
râzând și ridicând din umeri. 


— Aveţi și studenți care sunt ofiţeri ai Serviciului de Prevenire 
și Protecție? a întrebat Omar Yussef. 

— Dacă îmi daţi un nume, vă pot aduce dosarul respectivului 
student, din biroul unde stă Umm Rateb. In dosar puteţi vedea 
certificatul de absolvire a liceului, care atestă faptul că are 
dreptul de a studia aici. Apoi, la finalul studiilor universitare, 
puteţi vedea registrul matricol care cuprinde toate cursurile 
absolvite pentru a obţine calificarea dorită, cât și plăţile făcute 
către universitate. 

— V-a contactat Serviciul de Prevenire și Protecţie în legătură 
cu profesorul Masharawi? a întrebat Omar Yussef. 

— Vă rog, nu este profesor. Este un simplu lector cu jumătate 
de normă. 

Si nici VIP nu este, și-a zis Omar Yussef. 

— V-au contactat? 

— Eu m-am dus la ei. Masharawi a făcut afirmaţii periculoase 
la adresa universităţii și a mea, ba chiar și la adresa guvernului. 
A refuzat să își retragă spusele. Așa că m-am prezentat la 
Serviciul de Prevenire și Protecţie pentru a le spune ce știam. 

— Le-aţi cerut să îl aresteze pe Masharawi? a întrebat 
Wallender, îndreptându-se pe scaun. 

— V-am spus deja că nu l-au arestat din această cauză. Dar 
eu cred că ar trebui tras la răspundere și pentru aceste 
declarații. 

— Atunci, de ce a fost arestat? a insistat Wallender. 

— L-am întrebat pe colonelul al-Fara în dimineaţa asta, iar el 
mi-a spus că împotriva lui Masharawi s-au adus acuzaţii mult 
mai grave decât vina de a fi dat un subiect de examen 
scandalos, a răspuns Maki, coborându-și vocea, până a ajuns să 
vorbească aproape în șoaptă. Există dovezi că are legături cu 
CIA. Sunt la fel de uimit ca dumneavoastră. Da, poate fi chiar 
CIA. 

Cree a fluierat ușurel, după care a plescăit. Omar Yussef s-a 
apucat strâns de brațele fotoliului. Wallender și-a dres glasul. 

— Sper că înţelegeţi, domnule profesor, că suntem nevoiţi să 
urmărim acest caz în continuare, întrucât Masharawi este 
angajat al ONU, a spus Wallender. Este responsabilitatea 
noastră. 

— În mod evident, este o problemă internă palestiniană. Nu 
are de ce să vă preocupe pe dumneavoastră. 


— Comunitatea internaţională va privi această problemă cu 
maximă seriozitate. 

Vocea lui Wallender îi trăda nerăbdarea crescândă. 

— Este un caz extrem de surprinzător ca rectorul unei 
universități să solicite intervenţia poliţiei într-o chestiune de 
libertate academică. 

— Libertate academică? Aici e vorba de calomnie. 

— Credeţi că acele afirmaţii erau calomnii îndreptate 
împotriva dumneavoastră personal? a întrebat Wallender. 

— Împotriva mea și a universităţii. Este același lucru. 

Maki s-a făcut mic în scaun și a încercat să se calmeze. Și-a 
dus mâna la frunte și a coborât vocea. 

— Domnilor, această întâmplare este supărătoare și pentru 
mine. În semn de bună-credinţă, permiteţi-mi să vă propun să 
iau legătura cu cei care conduc această anchetă și să vă 
informez mâine de cele aflate. Dacă fratele Abu Ramiz este de 
acord să ia cina la mine acasă mâine seară, poate îi voi da vești 
bune despre cazul lui Masharawi. Cel puţin, voi putea să vă 
transmit detalii pe care nu le cunoașteţi despre gravitatea 
nelegiuirilor sale. 

Omar Yussef înțelegea de ce Maki ţinea morţiș să îl despartă 
de cei doi străini. În felul acesta, va putea apela la el în numele 
cauzei palestiniene. Poate va încerca chiar să îl mituiască, 
pentru a-l convinge să îi pună pe cei de la ONU pe o pistă 
greșită. Totuși, Omar Yussef și-a zis că, tot așa cum Maki crede 
că îl poate convinge mai bine pe conaţionalul său palestinian 
dacă este singur, și el va putea să îl manipuleze pe rectorul 
universităţii cu ajutorul subtilităţilor limbii lor materne. 

— Accept invitaţia cu bucurie, Abu Nabil. 

— Te aștept cu multă plăcere, a spus Maki, ridicând din nou 
vocea. 


e Capitolul 5 

Prin aerul rece a răsunat o singură expiraţie lungă, 
mormântală. Omar Yussef stătea întins în patul său de hotel, 
îngheţat bocnă, pentru că nu se pricepea să oprească aerul 
condiționat. Cât și-ar fi dorit ca în locul zumzetului său monoton 
să audă sforăitul înfundat al nevestei sale. De câte ori adormea, 
pe hol se auzea o cheie care descuia o ușă sau o voce care ura 
noapte bună vreunui prieten. Zgomotele păreau atât de 
apropiate, încât, la un moment dat, crezând că intrase cineva în 
cameră, s-a ridicat în capul oaselor, pe jumătate adormit, cu 
inima bătându-i nebunește și cu pijamaua jilavă de transpiraţie, 
în ciuda frigului din cameră. Chiar înainte de ivirea zorilor, s-a 
dus la baie să-și ia un pahar cu apă, s-a înfășurat în prosoape ca 
să îi ţină de cald și a băut apa în dreptul ferestrei. Privind cu 
atenţie pe după marginea draperiilor, a văzut detașamentul de 
soldaţi din faţa casei de peste drum, proprietatea șefului 
Serviciului Militar de Informaţii. Prin întunericul furtunii de nisip 
care izbucnise în toiul nopţii, a numărat vârfurile ţigărilor 
aprinse care se vedeau în întuneric, când soldaţii trăgeau câte 
un fum, până când, în cele din urmă, i s-a făcut somn. 

Când a coborât din cameră, Magnus Wallender stătea la 
recepție, râzând împreună cu funcţionara cea tânără și 
frumoasă. 

— O dimineață plină de bucurie, Abu Ramiz, i-a urat el. 

— Dimineaţă luminată, Magnus. 

— Meisoun, aici de faţă, îmi spune că nu primesc ziarele 
englezești în Gaza, așa cum le primim în lerusalim. 

— Vrei să îţi traduc titlurile din ziarele arabe? Iți zic eu dacă 
există vreun articol despre prietenul nostru, Masharawi, sau 
dacă Suedia a invadat Norvegia. Restul ştirilor, te asigur eu, poți 
trăi câteva zile fără să le afli. 

Wallender a râs. 

— Ai dreptate. Ți-e foame? 

Omar Yussef a luat unul dintre ziarele arabe de pe biroul 
recepţiei. Ştirea principală era despre înmormântarea ofițerului 
din Serviciul Militar de Informaţii. A observat un articol scurt la 
sfârșitul paginii. A pus degetul arătător pe el și a fluturat ziarul 
în direcția lui Wallender. 

— Gaza este plină de vești care mai de care mai voioase, 
Magnus. Privește aici: „Cadavru exhumat, aruncat lângă Deir el- 


Balah”, a citit el. Acesta este titlul. lată ce spune articolul: „Un 
fermier a descoperit ieri rămășițele umane lângă orașul Deir el- 
Balah. Fermierul a anunţat poliția că a descoperit oasele într-un 
colț al câmpului său plantat cu varză, de lângă șoseaua 
Saladin.” 

— Unde este Deir el-Balah? 

— La sud de orașul Gaza, la jumătatea drumului către granița 
cu Egiptul, a spus Omar Yussef, apoi a citit continuarea. „La 
început, fermierul a crezut că dăduse peste niște oase de 
animale, dar după ce a descoperit craniul, și-a dat seama că 
sunt oase de om. Poliția a transportat rămășițele umane la 
Spitalul Shifa din orașul Gaza, unde doctorii sunt nedumeriți în 
privinta vechimii acestora. Doctorul Maher Najjar, medicul legist 
al spitalului, a declarat că este dificil să identifice vârsta exactă 
a oaselor, dar a adăugat că nu este exclus să fi fost inhumate în 
urmă cu un secol. Nu s-a raportat profanarea vreunui mormânt, 
dar poliția continuă investigațiile în această direcţie, în speranta 
că oasele vor putea fi readuse la locul lor de veci." ți mai este 
foame acum? a întrebat Omar Yussef, chicotind în timp ce 
împăturea ziarul. 

Au intrat în sala de mese, s-au așezat lângă fereastra cu 
vedere la mare și au comandat pâine prăjită și un coș de 
croasante. 

Wallender a privit către impenetrabila furtună de nisip de 
afară. 

— S-a dezlănțuit infernul. 

— Noi îi zicem khamsin, care înseamnă cincizeci, a spus Omar 
Yussef. Este numărul de zile din fiecare an în care nori de nisip 
ca acesta descind asupra noastră, venind din deșert. Dar cine le 
ține socoteala? 

— Cât timp va mai dura? 

— Câteva zile, o săptămână. Până când plouă puţin sau până 
când se mai domolește vântul. Ai dormit bine? 

— M-am trezit de multe ori. Simţeam că mă sufocă cineva. 

— Este din vina presiunii create de furtuna de nisip. Mie îmi 
dă dureri de cap, a spus Omar Yussef, trasând o linie de la 
sprânceană până la ureche. 

— Am o cutie cu aspirine. Vrei câteva? 


— Nu, o să le adaug și pe acestea la colecţia mea de dureri de 
cap de aici, aici și aici, a răspuns Omar Yussef, bătându-se cu 
degetul în cap și zâmbind. 

James Cree a sosit odată cu micul dejun. 

— Mie ce îmi dai, băiete? l-a întrebat el pe chelner. 

— Cafea, domnule? 

— Foarte bine, a spus Cree, luând un croasant din coșul de pe 
masă. Cafea să fie, băiete. 

— Cafea americană sau arabă, domnule? 

Cree a rânjit agresiv la Omar Yussef. 

— Trăim într-o lume extrem de polarizată, nu-i așa, domnule 
Yussef? Americană sau arabă, acestea sunt unicele alternative. 
Est sau vest. Capitalism sau fundamentalism. 

Apoi, aplecându-se către chelner: 

— Adu-mi cafea europeană, băiete. Înţelege ce vrei tu. Dă 
fuguța! 

Chelnerul a zâmbit și s-a întors la bucătărie. 

Cree și-a îndesat croasantul în gură. 

— Vremea asta îmi face o poftă de mâncare teribilă. 

— la-l și pe al meu, a spus Omar Yussef. 

— Sunteţi sigur? Bine. 

Cree a apucat al doilea croasant și a mușcat, înainte de a-l fi 
înghiţit pe primul. Și-a șters o bucăţică de aluat unsuros de pe 
mustață și le-a spus cu voce joasă: 

— Mă gândesc că arestarea lui Masharawi poate fi o problemă 
serioasă pentru ONU. 

— Este o problemă și mai serioasă pentru Masharawi, i-a 
răspuns Omar Yussef. 

Chelnerul s-a întors, aducând o cană de cafea la filtru. 

— Cafea europeană, domnule. 

Cree a adulmecat. 

— Este ceea ce cred eu, băiete? 

— In sănătatea dumneavoastră, domnule. 

Chelnerul a zâmbit, apoi și-a reluat locul, lângă ușile batante. 

Cree s-a uitat fix la spatele cămășii albe a chelnerului. A sorbit 
din cafea. 

— Sfinte Hristoase, da' știu că a turnat ceva tărie în cafeaua 
asta! 

Wallender s-a aplecat deasupra ceștii și a inhalat. 

— Nu este europeană. l-aș spune mai degrabă cafea scoțiană. 


Cree a bătut din palme și i-a făcut un semn de aprobare 
chelnerului. 

— Prevăd că o să devin dependent de cafea, a spus el și a 
sorbit din ea, cu un oftat. 

Omar Yussef simţea mirosul alcoolului peste masă. Aroma 
înțepătoare a ceea ce își interzisese cu desăvârșire i l-a făcut 
antipatic pe Cree. 

— Trebuie să îl vedem pe Masharawi cât mai curând posibil. 
Cu cât este ţinut mai mult timp în închisoare, cu atât ne va fi 
mai greu să îi convingem pe cei din forțele de securitate că este 
o greșeală la mijloc, a spus el. 

— Să îi convingem? Noi? a întrebat Cree, lăsându-și capul într- 
o parte. Dumneavoastră vă aflați aici într-o inspecţie școlară, 
domnule Yussef. Eu nu am vrut să îl implic pe Magnus de la bun 
început, iar în dimineaţa asta urma să discut cu el dacă nu ar fi 
mai bine să se retragă din anchetă de pe acum. Să se ocupe de 
chestiunea aceasta cei care au experienţă în a trata cu forțele 
de securitate. Eu, unul, cred că nu ar fi potrivit să luaţi parte la 
investigaţiile noastre. 

— Dar cred că vă pot ajuta. Există subtilitaţi pe care nu le-aţi 
putea remarca, pentru că sunteţi străini. 

— Să știți că vorbesc araba destul de bine și, de când mă aflu 
aici, am învăţat cum să tratez cu ticăloșii ăștia. 

— Poate că știi cum să te descurci cu cei din forţele de 
securitate, a spus Omar Yussef. Dar cu Masharawi? Cred că l-ai 
trata ca pe un scandalagiu, dacă ţi s-ar permite să vorbești cu 
el. 

— Nu vi se pare că a stârnit un scandal? 

— Nu a făcut decât să își exprime opiniile. 

— După cum spun, pare să fie un scandalagiu. 

Omar Yussef a ridicat vocea. 

— In cazul acesta, avem nevoie de mai mulţi scandalagii în 
Palestina. 

Cree a pus ceașca pe masă. 

— Nu uitaţi, domnule Yussef, că responsabilităţile lui Magnus 
îi includ atât pe elevii din taberele de refugiați din Gaza, cât și 
problemele Naţiunilor Unite. Noi doi nu putem să analizăm 
situaţia lui Masharawi numai din punct de vedere umanitar. 
Trebuie să ţinem seama și de politica ONU în problema 
negocierilor de pace dintre palestinieni și israelieni. 


— Și cum afectează cazul lui Masharawi politica Naţiunilor 
Unite? 

— Acest lucru înseamnă că trebuie să ne ajustăm reacţia la 
cazul Masharawi în funcţie de interesele noastre diplomatice. 

— Mi se pare de la sine înţeles că interesul palestinienilor este 
să aibă ONU de partea lor, din punct de vedere diplomatic, a 
spus Omar Yussef. Ceea ce înseamnă că, dacă ONU cere 
eliberarea lui Masharawi, palestinienii vor fi nevoiţi să se 
supună. 

— Avem un capital limitat de cheltuit pe asemenea cereri. 

— Ce rost are capitalul, dacă nu merită să îl cheltuiești pentru 
a salva o viaţă de om? a întrebat Omar Yussef, bătând cu 
pumnul în masă. 

— Nimeni nu spune că Masharawi urmează să fie ucis, a spus 
Cree. 

— İl acuză de colaboraţionism. Ce credeţi că li se întâmplă 
colaboratorilor? 

Omar Yussef și-a îndoit încheietura mâinii, cu palma înspre 
antebraţ, pentru a sugera pierderea bruscă a vieţii. 

— Știm cu toţii că acesta este doar un paravan. L-au arestat 
din cauza întrebărilor despre corupţie puse studenţilor săi. Este 
un avertisment pentru ceilalți profesori, ca să nu se avânte prea 
departe. 

— lată un alt obicei căruia ar trebui să i se opună ONU, o 
organizaţie care militează pentru libertatea cuvântului, a spus 
Omar Yussef, apoi i s-a adresat lui Wallender. Așa ar reacţiona 
ONU dacă aș fi arestat în Dehaisha? l-ai spune soției mele, 
Maryam, că sunt la mijloc importante chestiuni diplomatice și că 
eu sunt un amărât care nu merită atenţia măreței Organizaţii a 
Naţiunilor Unite? 

Wallender s-a încruntat. 

— James, eu cred că dacă luăm legătura cât se poate de 
repede cu Serviciul de Prevenire și Protecţie, se va soluţiona 
totul fără ca afacerea să ajungă la urechea diplomaților. 

— Aceasta este marea problemă - Serviciul de Prevenire și 
Protecţie, a spus Cree. Dacă Masharawi ar fi fost arestat de 
oricine altcineva, am fi avut mai multă libertate de mișcare. În 
Gaza sunt vreo douăsprezece servicii de securitate, iar noi 
putem să ignorăm autoritatea a unsprezece dintre ele. Dar 


colonelul al-Fara este cea mai importantă legătură pe care o au 
diplomaţii noștri între forţele de securitate. 

Omar Yussef a bombănit și a lovit din nou cu pumnul în masă, 
zăngănind ceștile. 

Cree și-a pus palmele pe masă, de o parte și de alta a 
farfuriei, apoi a tras aer în piept. 

— Uite cum stă situaţia: noi vrem ca negocierile de pace 
dintre palestinieni și israelieni să continue, dar israelienii se 
retrag de la negocieri dacă au loc acte de terorism. Dacă al-Fara 
îi ţine pe teroriști sub control în maniera lui grobiană, toată 
lumea este fericită. Dar dacă al-Fara se hotărăște să nu ne 
ajute, atunci vor avea loc atacuri teroriste în Israel și totul se va 
duce dracului. Ergo, trebuie să facem totul ca al-Fara să fie 
mulțumit. 

— Așadar, ticălosul ăsta poate face tot ce vrea cetăţenilor din 
Gaza, atâta vreme cât nu ucide israelieni? 

Omar Yussef a simţit că încep să îi tremure mâinile, așa că și 
le-a ascuns sub masă, așezându-le în poală. 

— Domnule Yussef, nu este atât de simplu. Dacă al-Fara nu ia 
măsuri împotriva grupărilor teroriste, israelienii vor intra cu forța 
în Gaza, pentru a se lupta ei înșiși cu teroriștii. Al-Fara este gata 
să permită acest lucru, doar pentru a demonstra că, fără el, 
Gaza este neajutorată. Alternativele sunt: tancuri israeliene pe 
stradă sau un cec în alb pentru al-Fara. 

Cree s-a lăsat pe spătarul scaunului și a ridicat din umeri. 

— De ce nu ne-ai spus asta ieri? a întrebat Omar Yussef. Ţi-a 
spus cum să abordezi problema cineva din New York, care habar 
nu are cum arată sau cum miros taberele de refugiați 
palestinieni, nu-i așa? Ai vorbit cu vreun mare mahăr din New 
York și ţi s-a spus să mușamalizezi cazul Masharawi. 

— Domnule Yussef... 

— Eu nu sunt domnul Yussef. Numele meu de familie este 
Sirhan. Omar și Yussef sunt prenumele mele. 

A ridicat un deget și l-a îndreptat către Cree, deși știa că nu îl 
va putea face să nu mai tremure. 

— Nu înţelegi nici măcar cum stă treaba cu numele arabe. Cu 
toate astea, crezi că știi cum lucrează minţile duplicitare ale 
unora ca al-Fara. 

Cree s-a uitat cu neîncredere la degetul îndreptat către el. 

— Vreţi să vă spun domnule Sirhan? 


— Nu, corect este să mi se spună Abu Ramiz, tată al lui 
Ramiz. Dar prefer ca dumneata să nu mi te adresezi în niciun 
fel. 

Wallender l-a apucat de mână pe Omar Yussef. 

— Abu Ramiz, te rog să te calmezi. Să nu uităm că urmărim 
același scop: eliberarea lui Masharawi. Dar trebuie să facem 
acest lucru fără să îi supărăm pe diplomaţii de la New York și 
fără să ne punem rău cu colonelul al-Fara. Este nevoie de 
agerimea tuturor pentru a găsi o modalitate de a ne duce la 
îndeplinire scopul. Trebuie să colaborăm. Așa că, vă rog. 

Omar Yussef se uita fix în farfuria din faţa sa și bătea cu 
degetul într-o coajă de pâine. 

— lmi cer scuze, James. 

Cree l-a privit, apoi a împins scaunul în spate. 

— Mașina este afară. Să mergem la închisoare. Poate ne dau 
voie să vorbim cu Masharawi. 

Omar Yussef a privit în sus. 

Cree i-a zâmbit. 

— Cafeaua europeană mi-a întunecat judecata, a spus el. 


e Capitolul 6 

Chevrolet-ul a cotit pe străzile largi din Tel el-Hawa, cartierul 
unde persoanele din vârful conducerii OEP își construiseră vile 
de prost gust. Bărbaţi în uniformă, cu capetele între umeri, se 
adăposteau la umbra pilonilor copiaţi după cei ai templelor 
grecești, tușind din pricina nisipului răscolit. Nasser a accelerat 
pe o stradă lungă și dreaptă. Au ajuns în dreptul unei clădiri albe 
de formă alungită, cu două etaje, chiar înainte ca drumul să 
dispară printre colinele semănate cu varză și printre dunele de 
nisip. Era împrejmuită cu un zid văruit, înalt cam de doi metri și 
jumătate. Lângă poartă erau postați o mână de bărbaţi în 
jachete de piele, cu picioarele depărtate și kalașnikovurile pe 
piept. Acesta era sediul Serviciului de Prevenire și Protecţie. 

Nasser a oprit vehiculul Naţiunilor Unite lângă poartă. Unul 
dintre gardieni a apărut la geamul mașinii, lipsit de orice urmă 
de zâmbet. 

— Lăsaţi mașina aici și veniţi cu pașapoartele la intrare, a 
spus el. 

Odată ieșit din mașină, Omar Yussef a tușit din pricina 
prafului și s-a chircit în bătaia vântului fierbinte. În ghereta de la 
poartă, un gardian le-a examinat pașapoartele celor doi străini. 
Purta o geacă de piele neagră și largă, cu guler cenușiu din 
blană sintetică, și un tricou negru. Chipul îi era grosolan, iar 
mâinile și burta, mătăhăloase. Era o grăsime ca aceea de taur, 
care ascunde o putere colosală, asemănătoare cu robustețea 
unui luptător turc. 

A scuipat nisipul adunat în gâtlej, apoi și-a șters mustata 
neagră cu dosul mâinii. A luat cartea de identitate din mâna lui 
Omar Yussef și l-a fixat cu ochi sadici, lipsiţi de expresie. 

— Ce doriți? 

— Suntem de la ONU, a spus Omar Yussef. Domnii aceștia ar 
dori să vorbească cu colonelul al-Fara despre un caz foarte 
important. 

— Mie nu îmi pari așa de important, amice. 

Omar Yussef și-a atins vârful mustăţii și a răsuflat nerăbdător. 

— Este vorba de cazul profesorului Eyad Masharawi, de la 
universitate. Vrem să vorbim cu colonelul despre acest caz. 

— Nu este aici. 

— Se întoarce repede? 


Gardianul a ridicat din umeri, apoi a dat drumul cărţii de 
identitate și pașapoartelor, care au căzut pe birou de la o 
înălțime considerabilă, scoțând un sunet sec la contactul cu 
lemnul. 

— L-am putea întâlni în altă parte? a întrebat Omar Yussef. 
Sau am putea programa o audienţă? 

— Faceţi o greșeală dacă vă închipuiţi că vă pot ajuta în 
privinţa asta. Secretara colonelului este mult mai frumoasă 
decât mine. 

— Dumneata faci o greșeală. Dacă nu o corectezi, colonelul o 
să ţi-o tragă dumitale, în locul frumoasei secretare. 

Gardianul și-a încleștat pumnii. Omar Yussef l-a măsurat, 
gândindu-se că ei trei nu făceau nici cât capul lui. Omul a ridicat 
telefonul și a format un număr. A mormăit ceva în receptor, a 
așteptat o clipă, apoi a închis, fără nicio vorbă. 

— Traversaţi curtea, urcați scările și o luați în dreapta. 

— A sosit colonelul pe neașteptate? 

Gardianul a luat pașapoartele și cartea de identitate a lui 
Omar Yussef și le-a pus într-un sertar al biroului. 

— Le puteţi recupera la ieșire. 

— Mulţumim. 

Gardianul a mârâit ceva. 

— Mai zâmbește și tu. Ţi-ar sta bine, i-a spus Omar Yussef. 

l-a urmat apoi pe Cree și Wallender într-o curte încăpătoare. 
Lângă scară erau parcate câteva automobile Audi sedan negre, 
pe ale căror plăcuţe de înmatriculare se vedeau numere cu o 
singură cifră. Unitatea motorizată a lui Al-Fara, și-a zis Omar 
Yussef. Mașinile erau noi și lucioase, chiar și sub stratul de praf 
pogorât pe străzile din Gaza. 

Cree părea încântat. 

— Ai darul de a deschide ușile, Abu Ramiz, a spus el. 

— Asta numai după ce îmi sunt trântite în nas, a replicat 
Omar Yussef. 

Au urmat indicaţiile gardianului până ce au ajuns la capătul 
unui coridor, unde au văzut o ușă dublă, din lemn închis la 
culoare, în dreptul căreia se afla o plăcuță împodobită cu 
emblema guvernului: vulturul cu creastă. Pe ea scria: Colonelul 
Mahmoud al-Fara, Comandant, Serviciul Palestinian de Prevenire 
și Protecție (Gaza). 

Cree a ciocănit ușor în plăcuţă cu arătătorul, zâmbind. 


— Să îi dăm o lecţie, a șoptitel. 

Omar Yussef și-a zis că se află încă sub efectul cafelei 
europene. 

In spatele ușii, trei bărbaţi în jachete de piele erau cocoţaţi pe 
un birou gol. Cel mai scund dintre aceștia i-a condus printr-o 
serie de birouri, târșâindu-și tălpile din plastic cu zgomot, la 
fiecare pas. In cele din urmă, le-a făcut un semn din cap înspre 
o sală de așteptare pustie și s-a postat cu picioarele depărtate 
în dreptul ușii, fără să-i scape din ochi. După câteva minute, o 
secretară subţirică i-a condus în biroul lui al-Fara. Ferestrele 
erau acoperite cu draperii subțiri, menite să împiedice privirile 
indiscrete din afară, iar un curent puternic de aer condiţionat 
stăvilea căldura zilei. Pereţii vopsiți într-un bej inexpresiv erau 
goi, cu excepţia unui singur document înrămat în negru, aflat la 
celălalt capăt al încăperii. Wicio fotografie cu președintele, a 
observat Omar Yussef. Omul acesta nu pretinde că ar datora 
loialitate cuiva. Câteva dosare cu cleme erau împrăștiate pe un 
raft, lângă ușă. Un televizor era deschis pe un post arab, cu 
sonorul oprit. In mijlocul camerei se întindea o masă lungă, de 
ședințe. La capătul ei stătea colonelul al-Fara, așezat pe un 
scaun înalt, îmbrăcat în haine de piele neagră. 

Părul lui, negru și subţire, era pieptănat cu cărare într-o parte 
și lăsat să îi cadă peste un ochi. Mustaţa servea aceluiași scop, 
acoperindu-i gura. Fruntea îi părea umedă și febrilă, iar trupul 
lui slab, de înălţime medie, era gârbovit în scaun. A tras dintr-un 
Marlboro pe care îl ţinea în mâna stângă și a scuipat în 
șerveţelul din dreapta, pe care apoi l-a aruncat într-un coș de 
hârtii. Avea acea moderație în mișcări a foștilor prizonieri, pe 
care Omar Yussef o observase la bodyguardul lui Khamis 
Zeydan, când îl văzuse la hotel. 

Cree l-a salutat pe al-Fara și i-a amintit că se întâlniseră în 
timpul recentei vizite a delegaţiei ONU de la New York. Al-Fara 
nu părea să-și amintească de el. Cree i-a prezentat pe 
Wallender și pe Omar Yussef. După ce a strâns mâna moale a lui 
al-Fara, suedezul și-a pus palma peste inimă. Un gest de 
sinceritate de-al arabilor, care l-a făcut pe Omar Yussef să 
zâmbească. 

Al-Fara a trimis-o pe secretară să pregătească un ceai. Și-a 
dus batista la gură, pregătind o nouă flegmă. 


Ochii care îl cercetau pe Omar Yussef pe deasupra batistei 
erau congestionaţi din pricina prafului din aer, dar, cu toate 
acestea, rămâneau diabolici și periculoși. Omar Yussef s-a 
străduit să citească documentul înrămat de pe perete. Era o 
diplomă în drept de la Universitatea al-Azhar. /ată de ce merită 
să arestezi un om care acuză universitatea că vinde diplome 
false agenților secreti, şi-a zis el. Când s-a uitat din nou la al- 
Fara, a văzut că acesta îi urmărise privirile îndreptate către 
diploma de pe perete. Al-Fara a scuipat în batistă, fără să își 
întoarcă privirile de la chipul lui Omar Yussef. 

— Domnule colonel, am dori să discutăm despre cazul 
profesorului nostru, Eyad Masharawi, a spus Wallender. 

Din gâtul lui al-Fara s-a auzit o tuse hodorogită care a 
provocat o altă flegmă. 

Wallender a continuat. 

— Credem că este vorba de o simplă neînțelegere. Am vrea 
să ne asigurăm că ustaz Masharawi va fi eliberat. Am înţeles că 
este reţinut aici. 

— Are loc o investigaţie, a spus al-Fara, trăgând din ţigară. Nu 
poate fi eliberat înainte de finalizarea acesteia. 

— Pot să întreb care este miza investigaţiei? 

Al-Fara a plescăit, apoi și-a ridicat bărbia. Răspuns negativ. 

— Se pare că ustaz Masharawi a fost arestat pentru că a adus 
acuzaţii de corupţie universităţii, care vinde diplome ofițerilor 
din Serviciul de Prevenire și Protecţie, a spus Wallender. 

— Cunoaștem aceste acuzaţii, a răspuns al-Fara. 

— Dar acest lucru se poate lămuri foarte ușor, nu-i așa? Un 
profesor universitar are dreptul la libertate de exprimare. 
Trebuie să i se permită să pună întrebări instituţiilor publice, 
astfel încât să le apere de corupţie. Universitarii pot fi niște câini 
de pază desăvârșiţi în slujba intereselor publicului. 

— Din ce ţară ziceaţi că sunteţi? 

— Suedia. 

Al-Fara a tras cu poftă din ţigară, apoi și-a suflat nasul cu 
zgomot. 

— In Suedia este pace, așa că vă puteţi permite toate aceste 
drepturi. Dacă ţara s-ar afla sub ameninţarea unei ocupatii 
vitrege, aceste libertăţi despre care vorbiţi ar deveni mai puţin 
folositoare. În viitor, când vom fi stăpâni în ţara noastră, vom 


institui din nou aceste libertăţi, puteţi fi siguri de asta. 
Palestinienii le merită. 

— Conform poziţiei oficiale a Naţiunilor Unite, respectarea 
acestor drepturi este o cerinţă prealabilă înființării unui adevărat 
stat palestinian. lar dumneavoastră puteţi sprijini acest proces 
eliberându-l pe ustaz Masharawi. 

— Pentru noi este mai important să le permitem forțelor de 
securitate să îi investigheze pe colaboratori, din pricina 
amenințării pe care o reprezintă Israelul la adresa poporului 
nostru. 

— Cine vorbește despre colaboratori? a intervenit Omar 
Yussef. Era vorba despre corupţia din universitate. 

Al-Fara a scuipat în batistă și a privit-o cu o grimasă. 

— Explicaţi-ne măcar ce acuzaţii i se aduc lui Masharawi, ca 
să îi putem construi apărarea, a spus Wallender. Se poate ca 
totul să fie o simplă greșeală. 

Secretara a intrat aducând ceștile de ceai pe farfurioare 
împodobite cu motiv floral. Omar Yussef a rămas tăcut până ce 
al-Fara și-a turnat al treilea pliculeţ de zahăr în ceașca de ceai. 
Unghia de la degetul mic al mâinii sale drepte avea o lungime 
de doi centimetri - o poză obișnuită printre cei care doreau să 
arate că nu muncesc cu mâinile. Era de un galben închis, ca 
urina unui om deshidratat. 

— Cum răspundeţi la acuzaţiile de corupţie? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Corupţie? Colaboratorul acesta se apără acuzându-i chiar 
pe cei care îi protejează pe palestinieni de oamenii de teapa lui, 
a spus al-Fara, privind la ceaiul în care amesteca. Nu este vorba 
de corupţie. S-au făcut greșeli, este adevărat. Dacă nu ar greși 
nimeni, atunci Alah nu ar fi nevoit să trimită profeţi care să ne 
arate calea cea dreaptă. : 

— Așadar, cineva a vândut diplomele din greşeală? in 
realitate, nu este vorba de corupție, ci de o simplă neglijență? a 
replicat Omar Yussef. 

— Nu știu dacă au fost vândute diplome. Și în orice caz, 
clădirea în care ne aflăm nu este universitatea, orice s-ar spune 
despre ea. Aţi greșit adresa. 

— Dacă s-ar afla că agenţii cumpără diplome ca să fie 
promovați și să obţină un salariu mai mare de la guvern, forțele 


polițienești din subordinea dumitale ar fi puse într-o lumină 
proastă, a spus Wallender. 

— Nu ducem lipsă de bani. Am putea plăti salarii mai mari, 
dacă am vrea. Avem două mii de ofițeri, ceea ce nu este un 
număr mare. Nu ne-ar costa foarte mult să creștem salariile. 

Al-Fara a sorbit din ceai și și-a șters mustaţa cu un șervetel, 
apoi a continuat. 

— În Gaza s-au infiltrat elemente străine. Spioni. Cu astfel de 
investigaţii ne ocupăm noi. 

Al-Fara a rămas cu privirile aţintite dincolo de oaspeţii săi, 
dincolo de masă, la televizorul de la celălalt capăt al încăperii. 
Postul TV difuza în reluare înregistrarea funeraliilor militare cu 
public din ziua anterioară. 

Cu un rânjet discret, al-Fara a privit cum mulţimea se bulucea 
pentru a putea vedea sicriul drapat în steagul palestinian. Cu 
unghia lungă și galbenă a degetului mic a început să se 
scobească între dinţi. 

— Îl acuzaţi pe Masharawi că ar fi spion în slujba CIA? a 
întrebat Omar Yussef. 

— Tot ce se poate, a răspuns al-Fara, fără să își dezlipească 
privirea de televizor. 

Omar Yussef i s-a adresat în arabă. 

— Dar și dumneata lucrezi tot pentru CIA. 

Al-Fara nu a schiţat nicio mișcare, dar din gâtlejul său s-a 
auzit un oftat prelung, ca sunetul unui motor cu reacţie aflat în 
depărtare. 

— Ce ar fi putut spiona, mai exact? a întrebat Omar Yussef? 
Reactorul nuclear din Gaza? Tactica echipei de fotbal 
palestiniene? 

Al-Fara a întors capul către Omar Yussef, fără să se 
grăbească. 

— Credeţi că în Gaza nu există spioni? 

— Cred că în zilele noastre este foarte ușor să convingi lumea 
că cineva este spion. 

— Pentru că sunt foarte mulţi. 

— Vă admir logica, a spus Omar Yussef, după care a făcut o 
pauză. Domnii Wallender și Cree ar dori să îl viziteze pe 
Masharawi ca reprezentanţi ai ONU, unde acesta lucrează în 
zilele când nu se află la universitate. 


Uitând de televizor, Al-Fara s-a întors cu totul către Omar 
Yussef. Privirea i s-a înăsprit. Când l-au arestat pe Masharawi, 
habar nu avea că lucrează și pentru ONU, și-a zis Omar Yussef în 
gând. Profesorul Maki nu i-a spus. Acum este furios, pentru că 
străinii il vor acuza pe el. O chestiune internă se poate 
transforma peste noapte într-un incident internațional. Nu vrea 
să îşi bage alții nasul în treburile lui. 

— Nu îl puteţi vedea, a spus al-Fara. 

— ONU insistă ca reprezentanţilor săi să li se permită să îl 
vadă pe Masharawi, a spus Omar Yussef, ridicând vocea, pentru 
a-i examina starea de sănătate și a discuta cazul lui. 

L-a văzut pe Wallender întorcând brusc capul către el, curios 
să afle ce își spuneau cei doi în arabă, simțind tensiunea care 
scânteia în jurul lui al-Fara ca o flacără, dar nedorind să îi 
întrerupă. 

Al-Fara privea vârful ţigării sale arzând. 

— Ca un gest umanitar, îi voi permite soției sale să îl viziteze. 
Dar nu pot permite nimănui altcuiva să îl vadă până la 
terminarea anchetei. 

— Când îl poate vedea? a întrebat Omar Yussef. 

Al-Fara a stins ţigara într-o scrumieră de sticlă, apoi și-a 
deschis palmele. 

— Astăzi, bineînţeles. 

— Mulţumesc. Vom putea discuta cazul mai detaliat, de 
îndată ce soţia lui ne dă știri despre starea în care se află? 

— Nu voi mai fi aici. 

— Atunci, poate diseară? 

— Nu se poate. Nu voi mai fi în Gaza. 

— Dar unde veți fi? 

Al-Fara a zâmbit, privindu-l fix pe Omar Yussef. 

— Voi fi la Tel Aviv. Am o întâlnire cu ambasadorul Americii. 

— Întâlnirea vă va ţine departe de Gaza întreaga după-amiază 
și seară? 

— Toată noaptea. Nu ne întâlnim doar ca să ne salutăm. Doar 
nu mă duc în vizită la mătușa mea, ci sunt primit de 
ambasadorul american. Avem de vorbit chestiuni serioase, iar 
discuţiile se vor prelungi cu siguranţă până târziu în noapte. 

După care, trecând înapoi la engleză și întorcându-și privirile 
către Cree, a spus: 


— Sunt sigur că ONU este înștiințat despre aceste discuţii pe 
tema securităţii în Gaza. 

Omar Yussef i-a aruncat o privire lui Cree. Oare știe de ele? s- 
a întrebat el. 

— Dar, desigur, aceste contacte au loc la nivel înalt, mai 
presus de capetele dumneavoastră, a spus al-Fara, întorcându-și 
privirile de la Omar Yussef la Wallender. 

În curte, Omar Yussef s-a oprit pentru a-și sufla praful din nas. 
Deasupra autoturismelor Audi se vedeau ferestrele mici, cu 
gratii, adâncite în zid. Celulele. A simţit cum îl cuprinde o 
senzaţie de abandonare, ca un fior rece de-a lungul pieptului și 
și-a dat seama că așa se simte Masharawi, închis acolo, sus. l-a 
trecut prin cap să îl strige pe nume, dar Wallender și Cree se 
îndreptau deja către poartă, fericiţi că puseseră la cale o 
întâlnire între Salwa Masharawi și soţul ei. _ 

Omar Yussef a aruncat o ultimă privire către ferestre. In 
spatele gratiilor nu păreau să existe geamuri. Praful care plutea 
în aerul curții umplea, probabil, și acele încăperi. 


e Capitolul 7 

În spatele pleoapelor lui Omar Yussef pulsau pete portocalii 
scânteietoare, care începeau să se coloreze în roșu și violet. ÎI 
durea capul. Abia respira în aerul gros, canicular și îmbăcsit. 

— In ce loc oribil ne-au lăsat să așteptăm, a spus Cree. 

Omar Yussef a deschis ochii și a simţit cum lumina puternică 
a soarelui îi pătrunde în creier ca o rafală de ace. Cree ședea la 
celălalt capăt al încăperii pustii, pe un scaun de grădină din 
plastic, cu trupul încovoiat și cu o expresie stingheră. A apucat 
de umerii cămășii cu vârfurile degetelor și a desprins-o de pielea 
transpirată. Wallender avea ochii închiși. Își odihnea pe 
genunchi palmele întoarse în sus și respira adânc, încet, prin 
nările sale mici. 

Vopseaua întărită de pe ferestre împiedica deschiderea lor și 
nici măcar jaluzele nu aveau. Cree proptise un scaun în ușă, 
pentru a crea un curent de aer, dar coridorul era inundat de 
mirosul puternic de fecale care venea dinspre o toaletă 
înfundată. Era evident o încăpere unde oamenii erau 
condamnaţi să contemple scurgerea dureroasă a timpului, 
pentru ca fiecare răsuflare să le fie un efort chinuitor, răsplătit 
numai prin inhalarea unui aer scârbos, aproape lipsit de oxigen. 

Se făcuse aproape ora două. Cu două ore în urmă o aduseseră 
pe Salwa Masharawi la sediul Serviciului de Prevenire și 
Protecţie. Gardianul voinic de la poartă, cu care Omar Yussef 
intrase în conflict, i-a condus în această cameră de la parter, în 
vreme ce un altul a condus-o pe Salwa spre celulele din celălalt 
capăt al curții. Gardianul a încuiat ușa de la capătul coridorului, 
pentru ca cei trei să nu poată cutreiera prin clădire. Toate ușile 
deschise spre coridor dădeau în camere la fel de pustii și 
înăbușitoare ca aceasta. 

Omar Yussef își simțea pieptul încordat. Aerul mort din 
încăpere îi era cunoscut, deși era o amintire pe care încercase 
să o suprime. Acum îi năvălea în minte împreună cu o avalanșă 
de lacăte grele, mâncare scârboasă și miros de aer încremenit și 
sufocant. Simţea nevoia de a se confesa celor doi străini, dar îi 
era teamă de ceea ce vor crede despre el. Stiti, cu mult timp în 
urmă am stat și eu în închisoare, le-ar spune el. A fost o 
nedreptate, o răzbunare de ordin politic. Nu l-ar crede. Ar 
presupune că a fost vinovat, pentru că proveneau, totuși, din 
ţări unde legea și justiţia erau respectate. Poate rușinea este 


cea care Îmi pune căluș la gură, şi-a spus el. Nu rușinea că am 
stat în închisoare, ci rușinea că am ieșit din politică de teama 
unei alte condamnări. Rușinea că atât de mult timp am preferat 
să duc o viată liniștită, comodă, în vreme ce în jurul meu era 
numai moarte și suferință. Și-a fixat privirea asupra soarelui, 
încleștându-și fălcile ca să nu spună nimic. 

Au auzit o cheie învârtindu-se în lacătul de la capătul 
coridorului, apoi ușa s-a deschis. Pași grei s-au târât de-a lungul 
holului, apoi s-au oprit. 

— Vă rog, a strigat gardianul, iar vocea sa a făcut coridorul să 
răsune. 

Wallender a deschis ochii și și-a rotit gâtul. 

— Mi-a prins bine repausul, a spus el, oftând mulţumit. 

Cree s-a holbat la suedez cu gura deschisă. 

Omar Yussef i-a urmat pe cei doi străini pe coridorul 
întunecat. Se simţea amortit, dar încerca să se miște cât mai 
repede, ca să ţină pasul cu ei. Gardianul nu și-a dezlipit privirea 
de la el, ceea ce l-a făcut să se teamă de ce s-ar putea întâmpla 
dacă ar rămâne în urmă, închis în acest loc, fără protecţia 
Naţiunilor Unite, întemnițat împreună cu duhoarea mizeriei, 
căldura insuportabilă și vulnerabilitatea deznădejdii. 

Salwa Masharawi îi aștepta la poarta complexului, îmbrăcată 
în rochia ei neagră, largă, cu basmaua înflorată pe cap. Când ei 
s-au apropiat, și-a îndreptat basmaua și și-a șters nasul cu un 
șerveţel roz. 

— Cum vă simţiţi, scumpă doamnă? a întrebat Omar Yussef. 

Salwa a zâmbit, jucându-se cu unul dintre nasturii aurii ai 
rochiei. Ochii îi erau injectați. Plânsese. 

— Mulţumesc lui Alah, ustaz. 

— Vă conducem acasă, unde ne puteţi spune ce aţi aflat de la 
Eyad. 

Inapoi în casa ei din Tuffah, după ce au intrat în curte, Salwa a 
privit îndelung la graffitti-urile în formă de sârmă ghimpată din 
jurul desenului care înfățișa Domul Stâncii. Naji aștepta lângă 
ușă, jucându-se, doar pe jumătate conștient, cu urechea 
ascuțită și proeminentă. Salwa i-a șoptit ceva, apoi și-a condus 
oaspeții în sufrageria unde îi primise la prima lor vizită. Omar 
Yussef s-a uitat la fotografia soțului ei, preocupat și distant, cu 
capul întors într-o parte, pentru a-și feri urechea diformă. Se 


întreba dacă lui Masharawi îi mai pasă de asemenea vanităţi 
după o noapte petrecută în închisoare. 

Salwa s-a așezat, cu mâinile încleștate în poală. S-a uitat la 
fotografia soțului ei, de parcă ar fi avut nevoie să îi simtă 
prezența înainte de a le povesti întâlnirea lor lui Omar Yussef și 
celor doi străini. 

— Soțul meu m-a rugat să vă transmit salutările lui și să vă 
mulțumesc pentru eforturile pe care le depuneţi, a spus ea. 

— Cum se simte? a întrebat Omar Yussef. 

— Regret că sunt nevoită să vă spun că a fost torturat, ustaz. 

Omar Yussef se gândise la căldura și praful și mirosul îmbăcsit 
din interiorul celulelor, dar nu îi trecuse prin minte că bărbatul 
va fi torturat. Wallender a gemut și și-a frecat barba. 

— După vizita pe care aţi făcut-o azi dimineaţă colonelului al- 
Fara, i-au adus de mâncare lui Eyad, dar înainte de asta a fost 
lăsat fără hrană și fără apă timp de douăzeci și patru de ore, a 
spus Salwa. L-au obligat să stea în shabbah. Cunoașteţi poziția? 

— Am citit despre ea, a spus Cree. Ghemuit, aplecat în față, 
cu mâinile legate la spate, iar călcâiele nu trebuie să atingă 
pământul. După câteva minute, simţi că îţi iau foc picioarele și 
spatele. 

Salwa și-a acoperit gura și nasul cu o mână. A izbucnit în 
hohote, și-a lăsat capul în pământ, apoi s-a îndreptat și a tras 
aer în piept. 

— L-au bătut la tălpi și i-au pus pe cap un sac murdar care 
mirosea a vomă. l-au legat mâinile la spate și l-au atârnat de 
tavan. A leșinat de câteva ori. 

— Cum pot face așa ceva? a exclamat Omar Yussef, ducându- 
și mâna la frunte. 

Și-a amintit de disconfortul simţit în camera unde o așteptase 
pe Salwa. Îi era rușine de văicăreala și de autocompătimirea 
care îl încercaseră acolo, la numai câţiva pași de locul unde 
Masharawi fusese supus unor chinuri adevărate. 

Fiul cel mare al Salwei a intrat ducând o tavă cu ceai. Omar 
Yussef era multumit că băiatul își ținea capul și umerii plecați, 
cu stângăcia adolescentului. Nu ar fi vrut să citească mila și 
groaza din ochii oaspeţilor care îl priveau. Naji a așezat ceștile 
pe masă și a plecat. 


— La început, Eyad mi-a vorbit foarte cumpătat. Dar când mi- 
a povestit despre torturile la care a fost supus, a izbucnit în 
lacrimi. 

Amintirea acelui moment a oprit-o pe Salwa, care s-a aplecat 
peste măsuța de cafea, în căutarea unui șervețel. 

— L-am putut vedea numai printr-o plasă de sârmă. A intrat în 
încăpere gârbovit, târșâindu-și picioarele, de parcă fiecare 
mișcare era un chin. A zâmbit și m-a întrebat despre copii. l-am 
povestit despre ajutorul pe care ni l-aţi dat, Abu Ramiz. Vă este 
foarte recunoscător. Vă trimite omagiile sale. 

— Ce l-au întrebat anchetatorii? i s-a adresat Omar Yussef. 

— Nu i-au pus întrebări. Pur și simplu i-au ordonat să semneze 
o confesiune. 

— Prin care să mărturisească ce? 

— Că este un spion CIA, a cărui misiune a fost aceea de a 
răspândi zvonuri răuvoitoare despre guvern. L-au ameninţat că 
universitatea îi va opri salariul și că eu și copiii vom rămâne fără 
bani. 

— Va primi salariul de la ONU, a spus Wallender. 

Salwa a multumit printr-o mișcare a capului. 

— L-a întrebat pe anchetator când va fi chemat la proces. 
Anchetatorul a râs și i-a răspuns: „Vei avea parte de proces 
când va fi înfiinţat statul palestinian.” Înţelegeţi, a spus ea, 
întorcându-se către Wallender și Cree, că pentru oamenii de pe 
aici asta înseamnă ceva ce nu se va petrece niciodată. O spun 
sub formă de glumă. Apoi, soțul meu a plâns și mi-a zis că simte 
că a murit deja de cinci sute de ori. Sunt atât de îngrijorată, Abu 
Ramiz. Dacă Eyad a ajuns în starea asta după numai o zi, poate 
că, într-adevăr, au de gând să îl ucidă. 

— Sunt sigur că nu, a zis Abu Ramiz. Ai spus doar că i-au dat 
de mâncare după ce au aflat că reprezentanţii ONU se 
interesează de cazul lui. Cu siguranţă vor înceta de-acum și 
torturile. leri era un simplu palestinian și știm foarte bine cum își 
tratează forțele de securitate compatrioții. Astăzi, se află în 
atenția autorităţilor internaţionale. Nu este în interesul lor să se 
vadă că a fost torturat, în eventualitatea că vor fi nevoiţi să îl 
aducă în faţa anchetatorilor ONU. Trebuie să poată nega acest 
lucru, să îl acuze de minciună și să pretindă că a fost tratat bine. 

Wallender s-a ridicat în picioare. 


— Umm Naji, vom ţine legătura cu biroul nostru din New York. 
Chiar acum mergem să trimitem un raport despre torturile la 
care a fost supus, pentru a constrânge guvernul să pună imediat 
capăt acestei situații. 

— Magnus, dacă nu te superi, aș vrea să mai rămân cu Umm 
Naji, a spus Omar Yussef. 

— O idee foarte bună, Abu Ramiz. Noi ne întoarcem la hotel 
să vorbim cu cei de la centru. 

— Bine. Eu mă întorc după amiază, târziu. Trebuie să îmi 
rezerv timp să mă pregătesc pentru cina din seara asta, de la 
profesorul Maki. Tu iei masa la hotel? 

— Nu îţi face griji pentru bătrânul Magnus, a spus Cree. ÎI duc 
la un restaurant unde se servește cel mai bun pește din Gaza. 

Wallender și Cree au plecat. Salwa și Omar Yussef au rămas 
tăcuți, în timp ce Chevrolet-ul Suburban al ONU a ieșit în 
marșarier de pe aleea cu pietriș. 

— Te rog să iei masa cu noi, Abu Ramiz. 

— Mulţumesc. Alah să te binecuvânteze. 

Femeia și-a coborât capul, iar basmaua i-a tremurat. Omar 
Yussef a scos un șerveţel din cutia de pe masă și i l-a întins. Ea 
și-a șters ochii, dar lacrimile nu i s-au oprit. 

— Abu Ramiz, mi-este teamă. 

— Este o poveste îngrozitoare și înfricoșătoare, fiica mea. Dar 
nu trebuie să o înfrunţi singură. 

— Imi este teamă pentru fiul meu, Naji. Știi bine ce se 
întâmplă cu fiii colaboratorilor - sunt atât de disperaţi să repare 
reputaţia distrusă a familiei, încât se oferă voluntari în misiuni 
sinucigașe îndreptate împotriva israelienilor. El este un băiat 
atât de singuratic. Ar putea pune la cale ceva înfiorător, iar eu 
nu aș ști nimic până când nu aș afla de la știri. 

— Nu pare a fi genul acela, a spus Omar Yussef. În plus, până 
una-alta, nu este decât fiul celui acuzat de colaboraţionism. lar 
noi o să ne asigurăm că povestea asta nu merge mai departe. 

Salwa a tras aer în piept. 

— Mulţumesc, ustaz. Mă duc să pregătesc masa. 

Femeia a părăsit camera. Omar Yussef a auzit-o cum scoate 
farfuriile din dulapul de bucătărie. După sala mare și pustie în 
care luase micul dejun la Hotelul Sands, zgomotul acesta i se 
părea familiar, domestic. 


Băiatul a intrat pe ușă. Și-a încârligat degetele și și-a fixat 
privirile pe dosul mâinilor sale. 

— Da, Naji? 

— Ustaz, aţi vrea să vă arăt păsările mele? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Băiatul l-a condus pe Omar Yussef sus, pe scări, într-o cameră 
mare și bine luminată, aflată în partea din spate a casei. A auzit 
porumbeii ale căror sunete guturale, înăbușite, le remarcase în 
crângul de măslini prima dată când intrase în casă. Incăperea 
avea un aer spartan. O pătură pufoasă, cu aspect ieftin, 
sintetică și viu colorată, acoperea patul. Lângă perete se afla un 
birou mic, pe marginea căruia erau aliniate vrafuri ordonate de 
cărţi și caiete. _ 

Naji a deschis ușa de sticlă care dădea în balcon. In colțul cel 
mai îndepărtat de dormitor se găsea o colivie din sârmă și 
placaj, de aproximativ un metru douăzeci pe un metru douăzeci. 
O pereche de porumbei stătea cocoțată pe o ramură groasă de 
măslin răsucită, proptită în interiorul coliviei. Doi canari zburau 
în jurul lor. Naji s-a aplecat către tăviţa cu grăunţe. Le-a pus o 
mână de seminţe dintr-un săculeţ. A privit în sus și, din spatele 
măștii sale rigide și triste, s-a ivit un zâmbet. Omar Yussef a 
simţit că îi tremură buzele de milă. 

— Auzi ce spun, ustaz? Ascultă, spun uzcouru Alah. Îi auzi? 

Aminteste-ti de Alah. Aceste cuvinte gângurite de porumbei 
erau o veche poveste pentru copii. Omar Yussef a ascultat 
chemarea repetitivă a păsărilor albe, privind expresia tandră de 
pe chipul lui Naji. 

Băiatul s-a ridicat. Și-a băgat degetele prin plasa de sârmă. 
Unul dintre canari i s-a cocoţat pe degetul mare. 

— Totul va fi în regulă cu tatăl meu, ustaz? 

Omar Yussef a tras aer în piept, apoi și-a dres glasul. 

— Desigur. 

— A făcut ceva rău? Ş 

— Dimpotrivă. Tatăl tău a luat apărarea dreptăţii. Intr-o lume 
plină de nedreptate, este primejdios să faci așa ceva. 

Salwa l-a strigat de jos pe Naji. Cu multă grijă, băiatul a lăsat 
canarul să îi zboare de pe deget. L-a privit aterizând lângă tăviţa 
cu semințe. 

— Cred că este gata masa, a spus el. 


Masa era pusă în sufrageria cea mică cu vedere spre partea 
din faţa a casei. La intrarea lui Omar Yussef, Salwa așeza pe 
masă o ultimă farfurie cu vinete. 

— Babaganoush este mâncarea preferată a lui Eyad, a spus 
ea. Te rog, Abu Ramiz, așeză-te aici. 

Omar Yussef s-a așezat în capul mesei. Salwa l-a prezentat 
celorlalţi patru băieți. Cei mari îl priveau curioși. Cei mai mici, 
care arătau de șase, respectiv șapte ani, rupeau pâinea în fâșii, 
părând a nu-l observă pe musafir. 

Pe masă erau hummus și alte salate: turkiyyeh roșu, 
condimentat și /abaneh alb, cremos. Băieţilor se părea că le plac 
ridichile murate: fiecare avea în faţă câte o farfurie cu ridichi 
tăiate felii și câteva măsline pe lângă ele. Omar Yussef a 
desfăcut un kubbeh. Dinăuntrul crustei de făină, carnea tocată 
de miel emana un miros dulceag, de scorţișoară și de semințe 
de pin. l-a zâmbit Salwei. 

— Umm Naji, rar mănânc altceva decât ceea ce gătește draga 
mea soţie, Maryam, care este o bucătăreasă excelentă. Din 
acest motiv nu îmi place să călătoresc. Dar talentul dumitale de 
bucătăreasă mi-a făcut depărtarea de Betleem mai ușor de 
suportat astăzi. 

Salwa a zâmbit. 

— Fii binevenit. În sănătatea dumitale, a spus ea. Familia 
dumitale este din Betleem, Abu Ramiz? 

— Nu, suntem refugiaţi dintr-un sat de la marginea 
lerusalimului. Scumpul meu tată a sosit în tabăra Dehaisha în 
1948, când eu abia mă născusem. Dar orașul meu natal este 
Betleem-ul. Nu tânjesc să mă întorc în sat. 

— Satul mai există? 

— Pe terenurile din jurul satului s-a construit un mall israelian, 
una din acele clădiri strălucitoare pe care le vedem la 
televiziunea Golfului. Nu am văzut nimic asemănător în vreunul 
dintre orașele noastre, deși mi s-a spus că se construiește ceva 
similar la Ramallah. 

— Ai vizitat vreodată satul? 

— O singură dată, pe când era mai ușor să obţii permis de 
liberă trecere. Ca să fiu sincer, nu a mai rămas nimic în afară de 
moschee, dar nici ea nu mai este folosită. Eram foarte mic când 
am plecat, așa că amintirile mele se reduc la poveștile despre 
viaţa dinainte, spuse de dragul meu tată. Aceste povești au 


ajuns să pară atât de reale, încât le iau drept propriile mele 
amintiri, a continuat Omar Yussef, privindu-i pe copii și 
gândindu-se la tatăl lor. Copii, tot ce pare rău trece. Viaţa este 
foarte lungă. Când ești tânăr, ai tendinţa să exagerezi un lucru 
rău. Dar uitaţi, eu am supraviețuit chiar și Marii Catastrofe a 
poporului nostru și sunt un om fericit. Am studiat mult la școală, 
muncesc din greu și am o familie minunată. 

— Aţi dat multe examene la școală? a întrebat unul dintre cei 
mici, privindu-l pe Omar Yussef și luând o înghiţitură de 
hummus. 

— Da, am dat multe examene. Am mers la universitate în 
Damasc. 

— Și pe dumneavoastră nu v-au arestat? 

— Nu te arestează pentru că dai un examen, Sufian, a spus 
Salwa. 

Băiatul nu părea convins. Il privea pe Omar Yussef încruntat, 
ca și cum faptul că nu fusese arestat, deși a dat un examen, îl 
transforma într-un membru al conjuraţiei care îl lipsise de tată. 

— De ce nu v-au arestat pe dumneavoastră în locul tatălui 
meu? 

Omar Yussef a mestecat kubbeh-ul, dar îi pierise pofta de 
mâncare. 

— Sunteţi polițist? a întrebat băiatul. 

— Sufian, taci din gură, a spus Naji, scuturându-l pe fratele 
său mai mic de umăr. 

— Sunt profesor, ca tatăl tău, a răspuns Omar Yussef. 

— Tăticul spune că profesorii trebuie să se poarte ca polițiștii, 
a spus Sufian. Trebuie să afle adevărul, apoi să aibă grijă să îl 
aducă la cunoștință tuturor copiilor. 

— Abia aștept să îl întâlnesc pe tăticul tău. Cred că o să îl plac 
mult. 

Când poliția nu vrea să afle adevărul, adulţii tac, și-a zis Omar 
Yussef. Când situația devine periculoasă, numai copiii pun 
întrebări. Și poate profesorii lor, pentru că le pasă de mințile 
copiilor și de viitorul în care vor creste. Din acest motiv nu a 
tăcut Masharawi, în ciuda pericolului. Poate din același motiv mă 
aflu eu aici. 


e Capitolul 8 

Delegații Consiliului Revoluționar erau adunaţi în fața 
recepţiei Hotelului Sands când Omar Yussef s-a întors de la 
familia Masharawi, unde luase prânzul. Cele două vizite la sediul 
colonelului al-Fara din dimineaţa aceea îl secaseră de energie. 
Cămașa îi era umedă, iar părul transpirat i se lipea de gât, pe 
lângă guler. ÎI usturau ochii din pricina furtunii de nisip. Ar fi 
băut o cafea, dar sala de mese era plină de politicieni și de 
asistenții lor, care sporovăiau zgomotos. ` 

Khamis Zeydan era așezat la masa de lângă ușă. In jurul ei se 
aflau alți șase bărbaţi, împreună cu Sami Jaffari, îmbrăcat în 
tricoul negru care îi punea în evidență musculatura mlădioasă a 
umerilor și a pieptului. Unii fumau ţigări, alții trăgeau dintr-o 
narghilea. Bărbații în costume erau fascinați de povestea pe 
care o relata Khamis Zeydan. Omar Yussef nu auzea ce spune 
prietenul său, dar simțea că se apropie poanta, după felul în 
care se lăsase pe spate în scaun, își ridica brațele și le 
deschidea din ce în ce mai mult cu fiecare propoziție. Când 
braţele au ajuns deasupra capului, grupul a izbucnit în râs. 

Sami l-a observat pe Omar Yussef dincolo de pragul ușii. l-a 
făcut un semn de recunoaștere, apoi și-a dat ochii peste cap, ca 
pentru a-i spune că suferă în tăcere. 

Omar Yussef a urcat în cameră. S-a așezat pe pat, în liniște. 
Cineva a încuiat o ușă în apropiere și a traversat coridorul, 
vorbind la telefon. Apoi s-a așternut tăcerea. Nu auzea decât 
sunetul respirației sale. Se gândea la Eyad Masharawi, bătut și 
torturat și la copiii care îi duceau dorul. Șansele lui Masharawi 
de a scăpa de alte torturi depindeau de felul în care Omar 
Yussef se va purta cu profesorul Maki la cina din această seară. 
L-a cuprins un atac de singurătate atât de neașteptat și de 
deznădăjduit, încât i s-a descleștat falca, iar pielea obrajilor i s-a 
părut deodată mai grea. A ridicat receptorul și s-a străduit să își 
amintească cum să telefoneze în exterior. Apoi a format 
numărul de acasă. 

A răspuns Nadia. 

— Salutare, draga mea, a spus Omar Yussef. Ce faci? 

— Bine, mulţumesc lui Alah, bunicule. Cum este în Gaza? 

— Avem parte de o furtună de nisip aici, a spus el. Cum este 
vremea în Betleem? 

— Foarte cald. Dar nu avem furtuni. 


— Sunteţi norocoși. Ce ai făcut în ultima vreme? 

— Am citit una dintre cărţile tale în după-amiaza aceasta, 
bunicule. Cea mare, despre Egiptul antic, cu imagini ale 
piramidelor și ale zeilor egipteni. 

— Sunt sigur că nu mi s-ar permite să aduc o asemenea carte 
în Gaza. Hamas nu ar fi de acord cu ideile ei păgâne. 

— Exact. Să îţi fie rușine, bunicule. 

Omar Yussef a încercat să își amintească câţi ani aveau fiii lui 
când au început să folosească sarcasmul. Era convins că până și 
în această privinţă Nadia, la cei doisprezece ani ai ei, dovedea 
precocitate. 

— Așadar, am citit în carte că Seth, cel cu cap de șacal, era 
zeul deșertului și creatorul furtunilor de nisip, a spus Nadia. 

— Atunci, zeul cu cap de șacal își face de cap din plin în Gaza. 
Din nefericire pentru cei care locuiesc aici. 

— Am citit și despre rasa umană. De unde credeau egiptenii 
că ne tragem. 

— Și de unde ne tragem? 

— Zeul creaţiei era Atum. El a făcut totul. Mai întâi, l-a scos pe 
nas pe zeul aerului. Apoi a scuipat-o pe zeița apei din gură. Și 
apoi a dat naștere altora, de care nu îmi mai amintesc, dar toți 
au ieșit din corpul lui. Când a privit rezultatul eforturilor sale, 
Atum a început să plângă și lacrimile sale s-au transformat în 
oameni cu care s-a populat lumea. Așa că, vezi tu, viaţa a 
început cu un plâns zdravăn. 

Omar Yussef își amintea de mitul acesta. Își amintea și că la 
început Atum s-a masturbat și a dat naștere celorlalţi zei prin 
orgasmul său. Spera că partea aceasta nu era menţionată în 
cartea din care citise Nadia. 

— Ce crezi despre mitul acesta? a întrebat-o el. 

— Cred că are noimă. Explică de ce viaţa este atât de tristă și 
de ce ne lovim de atâta răutate, oricât de buni am fi. 

— Poate Atum plângea de fericire. 

— Nu m-am gândit la asta, bunicule. Dar, oricum, nu cred că 
plângea de fericire. 

— Mă bucur că citești despre istorie și despre felul în care 
anticii percepeau lumea. Viaţa nu se reduce la viziunea celor din 
orașul nostru și din timpurile noastre. Am și alte cărţi ca 
aceasta. Ti le arăt când mă întorc acasă. 


— Bunicule, ţi-am făcut o pagină de web, a spus Nadia, 
însuflețindu-se deodată. 

— Mi-ai desenat ceva? 

— Ce? Nu. Pentru site-ul tău. L-am început ieri, după ce am 
vorbit. Ti-am înregistrat numele domeniului, apoi am scris textul 
pentru pagina de start, am postat o fotografie a ta și am făcut și 
niște grafice. 

— Ce este o pagină de start? 

— Când oamenii scriu adresa site-ului tău, pagina de start 
este prima care se deschide. Desigur, trebuie să mai fac și alte 
pagini, ca să poţi naviga pe site. 

A crescut mai mult decât Îmi imaginam eu, și-a zis Omar 
Yussef. Înțelege tristețea care stă la originea vietii în povestea 
despre lacrimile zeului egiptean. Dar are și acest entuziasm 
tehnologic care denotă încredere în viitor. Se întreba cum de îi 
scăpase transformarea prin care trecuse nepoata sa preferată. 
Poate nesocotise și alte schimbări apărute în lume din simplul 
motiv că nu îl afectau direct. Își amintea că îl surprinsese să afle 
de la Salwa Masharawi despre tortura la care fusese supus soţul 
ei. Acum, surprinderea i se părea străină de el, de parcă ar fi de 
la sine înţeles că oricare persoană arestată pentru că a criticat 
guvernul este bătută la tălpi. De când fusese închis, cu mult 
timp în urmă, petrecuse câteva decenii ridicând în jurul lui un 
zid de candoare, dar o părticică din acel zid se dărâmase în 
Gaza. Poate că, totuși, nu fusese candoare, ci orbire. Inţelegea 
de ce zeul Atum vărsase lacrimi la vederea lumii pe care o 
crease. 

— Bunicule, este vreun computer la hotel? 

— Da, este unul la recepţie. 

— Au acces la Internet? 

— Pot să întreb. Recepţionera este o doamnă foarte drăguță. 

— Notează adresa site-ului. Este www.pa4d.ps. 

Omar Yussef a notat adresa de Internet pe o bucată de hârtie 
cu antetul hotelului. 

— Dar ce înseamnă? 

Nadia a râs. 

— O să vezi. Trebuie să te duci să o accesezi pe Internet. Vrei 
să vorbești cu bunica? 

— Da, scumpa mea. Te rog. 


Omar Yussef a împăturit bucata de hârtie cu adresa paginii de 
internet și a băgat-o în buzunarul de la pieptul cămășii. 

A tras draperiile de la fereastră. Aleea din faţa hotelului se 
ridica aproape douăzeci de metri de la intrarea hotelului până la 
șoseaua care ducea spre plajă. Pâcla din aerul prăfuit se îngroșa 
spre asfintit. Un măgar trecea în trap ușor pe drum, înhămat la o 
căruţă plină de cutii cu roșii. Îl urma un șir de taxiuri galbene 
care claxonau și se tot agitau să îl depășească. O trupă de 
soldaţi cu berete roșii sprijineau ghereta santinelei de la intrarea 
în casa comandantului Serviciului Militar de Informaţii, aflată 
peste drum. Clădirea era un bloc simplu, cu șase etaje. Un 
singur etaj era luminat, o fluorescenţă bolnăvicioasă strălucind 
prin praful din aer. 

Maryam a venit la telefon. 

— Omar, dragul meu, ce ai mâncat la prânz? 

El a simţit din nou chinul singurătăţii. 

— Maryam, viaţa mea, te iubesc. 

— Omar? 

— Mă întorc acasă curând, îţi promit. 

— Omar, s-a întâmplat ceva? 

Îl usturau ochii. l-a trecut prin minte că nu ar fi rău să plângă, 
pentru a elimina tot praful adunat în timpul furtunii. Se simțea 
gata să izbucnească. Camera era rece și se imagina încarcerat 
aici, departe de casă. Stii ce înseamnă să fii închis, singur și 
speriat, și-a zis el. Îi era greață și se temea să nu strice totul 
vomitând din pricina nervozităţii în timpul cinei cu profesorul 
Maki din seara aceea. A respirat adânc, străduindu-se să își 
proiecteze în faţa ochilor chipul soţiei sale. 

— Am mâncat foarte bine la prânz în casa unui prieten. 

— Foarte bine. Nu îl lăsa pe Magnus să te ducă la vreun 
restaurant de acolo. Nu se respectă rețetele. 

— lau cina în casa unui... unui prieten în seara asta. 

— Ţi-a spus Nadia despre pagina ta de Internet? 

— Da, ai văzut-o? 

— Nu, nu vrea să o arate nimănui până nu îţi dai tu acordul. 

— Este foarte inteligentă. 

— Te surprinde? 

— Nu, mă umple de mândrie. Maryam, ar fi timpul să mă 
pregătesc pentru cină. 

— Am înţeles. Noi suntem bine cu toţii, mulțumesc lui Alah. 


El a ezitat. 

— Tu ești viaţa mea. 

Maryam a râs. 

— Omar, ai de gând să îmi cânţi serenade? Alah să te 
binecuvânteze, dragul meu. 

Omar Yussef a pus receptorul jos. Peste drum, în faţa casei 
generalului Moussa Husseini, au oprit trei jeepuri. Presupunea 
că urma să se schimbe garda, dar bărbaţii de la poartă nu și-au 
părăsit posturile, iar jeepurile nu au pornit-o din loc. In schimb, 
au format un cordon în jurul intrării. Din spatele vehiculelor au 
sărit câţiva soldaţi care au pătruns în fugă prin ușa blocului. 
Luminile s-au aprins pe rând, etaj după etaj. Apoi s-au stins 
toate deodată. 

Omar Yussef a stins lampa și a continuat să privească spre 
casa lui Husseini. Nu s-a întâmplat nimic. A așteptat. Poate era o 
simplă întărire de gardă. Poate așa se pregăteau de obicei 
pentru venirea nopţii. Numai că în noaptea aceasta este furtună 
de nisip, și-a zis el. Întunericul va fi de două ori mai greu de 
pătruns. 


e Capitolul 9 

Un taxi l-a lăsat pe Omar Yussef pe strada Emile Zola, la 
numărul 73. S-a sprijinit cu o mână de scoarța netedă a unui 
platan înalt și a tușit. Praful ţâșnea prin aer. La căderea 
întunericului, furtuna compactă de nisip i-a prefăcut vederea lui 
Omar Yussef într-o negură monocromă. Ramurile copacilor îi 
dansau pe deasupra capului, încăierându-se cu tricolorul peste 
zidurile Centrului Cultural Francez. Ochiurile metalice ale 
steagului zgâriau ritmic catargul de care era atârnat. 

Vântul care bătea din spate i-a răvășit părul și i l-a suflat în 
ochi. Se mișca cu atenţie. Chiar și aici, în cel mai elegant cartier 
din Gaza, trotuarul era denivelat. Și-a prins un deget și s-a 
împiedicat într-o cărămidă care fusese împinsă afară din 
modelul în formă de diamant al trotuarului de rădăcinile unui 
platan bătrân. Răsuflând ușurat, a ajuns în faţa unei porți și a 
găsit o sonerie. Lângă ea, pe zidul văruit, era scrijelit numele 
Maki. 

În spatele zidului înalt al grădinii, forța vântului slăbea. Omar 
Yussef și-a aranjat părul cu pieptenele de plastic pe care îl purta 
în buzunarul cămășii. Și-a șters pantofii pe spatele pantalonilor, 
pentru a îndepărta mizeria adunată. Grădina avea un aer 
luxuriant, tropical. Privind iarba deasă și trunchiurile spinoase 
ale curmalilor înfundate în ferigile de la poale, lui Omar Yussef i- 
a trecut prin cap că Maki ar putea fi vinovat pentru lipsa de apă 
din Gaza. Poteca spre casă era scurtă, dar cotea pe lângă o 
fântână arteziană din beton, împodobită cu faianţă turcoaz. O 
căprioară mare, din plastic, se ivea din spatele unui tufiș aflat 
lângă apa susurătoare. Omar Yussef și-a pus o palmă peste 
boticul ei și i-a mângâiat capul în trecere. 

Ușa simplă, de mahon, s-a deschis în timp ce urca treptele 
către verandă. Menajera firavă, îmbrăcată într-un capot 
maroniu, din nailon, care ţinea ușa deschisă, l-a salutat într-o 
engleză șoptită, plină de respect. Era îngustă în șolduri, înaltă și 
ciolănoasă, aproape ca o fetiță. judecând după înfățișarea și 
accentul ei, Omar Yussef a presupus că Maki o adusese de prin 
India sau Sri Lanka. l-a mulțumit fetei și a privit în jur. Nu mai 
văzuse niciodată o asemenea eleganţă în casa unui palestinian. 
Podelele erau acoperite cu marmură de un maroniu lăptos, care 
în urma lustruirii căpătase sclipirea unui lac în miezul verii. În 
centrul încăperii se afla un candelabru scânteietor, atât de 


mare, încât ultimul șah l-ar fi considerat ostentativ, iar sub el, o 
masă și scaune la fel de sclipitoare ca podeaua. Cu toate că era 
atât de slăbuță, menajera părea că muncește din greu. 

— Profesorul Adnan sosește imediat, domnule, a spus ea. Pot 
să vă aduc ceva de băut? 

— Mulţumesc. Apă minerală, te rog. 

Masa era pregătită cu două seturi de tacâmuri sclipitor de 
scumpe, din argint, și cu pahare de cristal. Omar Yussef a 
imaginat un al treilea loc la masă, pentru Eyad Masharawi, 
reamintindu-și că trebuie să cântărească cu atenţie fiecare 
cuvânt în discuţia din seara aceasta. Libertatea lui Masharawi 
depindea de el. 

Menajera i-a adus apa minerală și a dispărut. Când a apucat 
paharul, îi tremura mâna. 

În cameră au pătruns notele joase ale unui cântec de 
dragoste interpretat de Fairuz. În mijlocul unei asemenea 
opulențe, Omar Yussef mai că se aștepta să o vadă pe diva din 
Liban apărând de după vreo draperie, însoţită de un cvartet de 
coarde. 

În locul ei, și-a făcut apariţia profesorul Maki. A ieșit de pe un 
coridor a cărui prezenţă era mascată de un paravan chinezesc, 
lucrat în email negru și decorat cu păsări albastre și roșii. Purta 
o cămașă largă, din mătase albastru-cobalt, care îi dădea 
înfățișarea unui pirat și pantaloni din pânză închiși la culoare. A 
înaintat cu braţele desfăcute. 

— Dragul meu ustaz Abu Ramiz, a exclamat el. 

Omar Yussef a traversat cu atenţie podeaua de marmură, căci 
părea alunecoasă. 

Maki l-a sărutat de trei ori pe obraji. Mirosul puternic de 
colonie se simţea din nou în aer. 

— Consideră că ești în propria dumitale casă, alături de 
familia dumitale, a spus el. 

— Mă simt ca în sânul familiei mele. 

— Bun venit, bun venit, bun venit, Abu Ramiz. Alah cel 
milostiv să te binecuvânteze. 

— Alah să te binecuvânteze! 

Maki nu a dat drumul mâinii lui Omar Yussef și l-a condus la 
masă. A tras un scaun și i l-a vârât sub șezut. A privit apoi către 
paharul de apă minerală. 


— Abu Ramiz, nu te mai afli în Hamastan?. Din punctul meu 
de vedere, interiorul acestei case nici măcar nu se află în Gaza. 
Eu decid unde se află și am ales să fie un loc unde mă pot 
delecta cu plăcerile pe care mi le îngădui. 

Sunt convins că așa este, și-a zis Omar Yussef în sinea lui. 
Maki avea dreptate, salonul lui nu avea aspectul unui interior 
din Gaza. 

— După cum v-am spus mai devreme, eu nu beau alcool, Abu 
Nabil. 

— Măcar un pahar, a spus Maki. Tizul dumitale, poetul persan 
din Antichitate, a rimat divin cu vin. Oare nu avea dreptate? Să 
bem în cinstea lui. 

— Oricât de mult mi-ar plăcea poezia lui Omar Khayyam, 
sănătatea mea șubredă nu îmi permite să ridic paharul 
împreună cu dumneata, Abu Nabil, a spus el, făcând un gest vag 
către organele interne de la nivelul abdomenului său. 

Maki a ridicat neîncrezător dintr-o sprânceană. 

— Dar nu mă deranjează câtuși de puţin dacă te servești 
dumneata, a spus Omar Yussef, îndatoritor. 

Maki a pocnit din degete și menajera a apărut, aducând pe o 
tavă de argint un pahar de cristal cu două degete de whisky. 
Maki l-a apucat fără să își dezlipească privirea de la invitatul său 
și l-a dus la gură. În timp ce îl dădea pe gât, a rotit un deget în 
aer, în semn că mai vrea unul, după care s-a așezat. Deodată s- 
a aplecat în faţă, luând un aer serios. 

— Abu Ramiz, este o plăcere să te afli în compania unei 
persoane educate. 

A scos un oftat menit să transmită suferinţa pe care i-au 
provocat-o de-a lungul timpului proștii needucaţi. 

— Nici nu îţi imaginezi cât de tare mă sufocă Gaza și 
provincialismul ei. Soţia mea nu suportă să stea aici mai mult de 
câteva săptămâni. După cum ai observat din aranjamentul 
mesei, nu va lua cina cu noi. Nu, în seara aceasta mănâncă într- 
un loc mult mai civilizat. Este la Paris. 

Menajera i-a turnat un alt whisky, iar Maki l-a dat pe gât cu 
același aer pe care l-ar fi avut dacă ar fi plonjat de pe cea mai 
înaltă trambulină a clubului privat ascuns între dunele din nordul 


2 Neologism cu nuanţă peiorativă, format din Hamas, numele organizaţiei care 
militează pentru eliberarea Palestinei și -stan, sufix de origine persană, cu sensul de 
loc/domiciliu. 


orașului Gaza. A părut să iasă la suprafață, înghițind cu un mic 
tremur și privind dincolo de masă, cu ochii bulbucați ai unuia 
care a înotat pe la fundul apei. 

— Avem un apartament în Paris. Un pied à terre, cum se 
spune. Într-o clădire mică, construită în secolul al 
șaptesprezecelea. In cartierul Marais. Cunoști această zonă a 
Parisului? Inainte era cartierul evreiesc, dar acum este zonă 
exclusivistă, a spus Maki, râzând. Îmi place foarte mult să fiu 
ocupantul unui apartament din cartierul evreiesc. Da, este felul 
în care mă pot răzbuna pentru ocuparea teritoriilor noastre din 
Palestina. 

A golit al doilea pahar și, în timp ce își dregea vocea, a făcut 

un semn cu degetul că are de povestit ceva. 
_ — Câţiva evrei bătrâni locuiesc încă în aceeași clădire cu noi. 
Imi place să le privesc scurtele atacuri de panică când le spun 
că locuiesc pe aceeași scară de bloc cu un vechi membru al 
OEP. Ei refuză să mă bage în seamă, așa că le șoptesc Allahu 
akbar când ne intersectăm pe scară. Soţia mea se află acolo 
acum, în calitate de refugiat gonit de praful și căldura din Gaza. 
Din punctul ei de vedere, singurul inconvenient al acestei 
absente este că ratează șansa de a te întâlni pe dumneata, 
dragul meu frate Abu Ramiz. 

Omar Yussef simţea că se cuvine să schițeze un zâmbet. Și-a 
forțat obrajii într-un rânjet și a clipit. 

— Copiii se află și ei la Paris? 

— Da, un băiat și o fată, mulţumesc lui Alah. Ambii fac studii 
postuniversitare la Sorbona. 

— Facultatea au făcut-o aici, la al-Azhar? 

Maki a izbucnit în râs și s-a aplecat în faţă pentru a-l bate ușor 
peste mână pe Omar Yussef, de parcă ar fi fost un băieţel 
neastâmpărat, dar simpatic. 

— Păcat că nu bei, Abu Ramiz. Ești atât de spiritual, chiar și 
atunci când ești treaz. Imi imaginez ce ghiduș ai fi dacă ai bea 
un pahar de whisky cu mine. Sigur că nu au studiat aici. 

Menajera a adus o sticlă de vin roșu din care a turnat pentru 
Maki. Omar Yussef și-a acoperit paharul de vin cu palma, 
împiedicând-o să îi toarne și lui. Cristalul a scos o notă subtilă 
când mâna i-a atins marginea. 

— Așadar, lucrezi pentru ONU ca inspector școlar, Abu Ramiz? 


— Chiar acum mă aflu într-o inspecţie. Dar în restul timpului 
sunt doar directorul școlii de fete a Naţiunilor Unite din tabăra 
Dehaisha. 

— A, oamenii din Dehaisha sunt cei mai cumsecade. 
Progresiști, stângiști. Nu sunt toţi islamiști, ca cei din Gaza. 

— Deși sunt director, principala mea activitate este aceea de 
la catedră. Sunt profesor de istorie de treizeci de ani. 

Maki și-a desfăcut brațele larg. 

— Acesta este și domeniul meu. Abu Ramiz, suntem doi 
istorici. Este o noapte minunată. Bine ai venit în casa mea, Abu 
Ramiz. Vom vorbi despre istorie toată noaptea și vom da uitării 
problemele curente din Gaza. 

Omar Yussef a zâmbit politicos. Telenovelele marocane sau 
campionatul de fotbal din Egipt ar fi constituit subiecte ceva mai 
neutre. Dar dacă Maki era relaxat, putea fi mai receptiv la 
solicitarea de a-l ajuta în cazul Masharawi. 

Menajera a adus o tavă cu mezze și a împărţit farfurioarele cu 
salate și alte preparate pe masă. Maki i-a întins lui Omar Yussef 
o lipie pentru salate și a împins pe rând fiecare farfurie către el, 
cu o atenţie binevoitoare. 

— În sănătatea dumitale, a spus el. 

Omar Yussef a luat o lingură dintr-o pastă roșie cu nuci pisate, 
chimion și chilli, a întins-o pe pâine și a mâncat-o. 

— Este cea mai bună mouhammara pe care am gustat-o 
vreodată, a zis el. 

— Fetele acestea din Sri Lanka se pricep mai bine la bucătăria 
arabă chiar decât arăboaicele. Totuși, mă tem că prietenii 
dumitale, suedezul și scoțianul, nu au aceeași afinitate pentru 
cultura arabă. Nu pot înțelege cu adevărat situația noastră de 
aici, din Gaza. Știi de ce? Pentru că nu ne înțeleg istoria. Dacă te 
limitezi la politica recentă, atunci toţi îţi par odioși - naționaliștii, 
islamiștii, refugiații, mișcarea de rezistenţă. Nu poți înţelege de 
ce se comportă palestinienii așa decât dacă mergi înapoi pe firul 
istoriei până la originile întunecate ale trecutului nostru. 

— Și crezi că luptătorii din rezistenţă cunosc acest trecut? 

— Poate nu au făcut doctorate în domeniu, dar credinţa lor 
este că luptă în numele profetului Mahomed, care este un 
personaj istoric, sau în numele lui Saladin, cel care a luptat 
pentru a apăra Gaza de cruciați. 

— Ce învățăminte ar trebui să tragă prietenii mei de aici? 


— Că poporul nostru lupta cu invadatorii cu mult înainte de 
venirea evreilor. Toată istoria noastră a fost o luptă fără oprire. 

Maki a luat o frunză de viță uleioasă, a gustat orezul înfășurat 
în ea, apoi a favorizat digestia cu o înghiţitură zdravănă de vin 
de Bordeaux. 

— Cu două mii de ani înainte de a începe numărătoarea 
anilor, odată cu nașterea islamului, faraonul Tutmes a fost 
primul care ne-a invadat. Canaaniţii au luat Gaza de la egipteni, 
numai că filistinii au capturat-o la scurt timp după aceea. In 
partea cea mai veche a orașului se mai vede încă o construcţie 
de piatră, în ruină acum, pe care oamenii o consideră a fi 
templul pe care Samson l-a dărâmat peste capetele filistinilor. 
Evident, este o prostie - ruinele acelea nu au mai mult de cinci 
sute de ani, dar au valoare de simbol în memoria noastră 
istorică. 

— Biblia evreilor spune că Gaza a fost încredinţată tribului lui 
luda, a spus Omar Yussef. 

— Desigur, dar nu mai aminti acest lucru, căci s-ar putea 
cobori un fulger care să ne trăsnească, a răspuns Maki, privind 
în sus cu teroare simulată. Dacă nu un fulger, măcar o rachetă 
Quassam de producţie proprie, dintre cele pe care luptătorii din 
rezistenţă le lansează în direcţia Israelului. 

— Ai amintit de acele invazii din Antichitate. Dar ce 
importanţă au ele pentru conflictul din prezent? 

— Să știi că au o importanţă foarte mare. Sunt rădăcinile 
conflictului de astăzi. Prietenii dumitale străini privesc înspre 
Gaza și ce văd? O groapă de gunoi, fără îndoială. Cine poate să 
îi învinuiască? Scoţianul este probabil din Edinburgh, acea Atenă 
a nordului, după cum spun ei. Mare centru cultural. Poate că 
celălalt este din prea-bine orânduitul oraș Stockholm, unde 
nimeni nu se bășește în timp ce traversează strada. Pentru ei, 
Gaza este culmea haosului, un loc lipsit de orice valoare. Dar 
Gaza se afla la răspântia rutelor comerciale internaţionale pe 
vremea când ei își pictau încă trupul în albastru pentru a 
întreprinde atacuri asupra satelor învecinate, ca să le fure 
turmele de porci. 

Maki a luat o înghiţitură de Bordeaux atât de mare, încât a 
rămas fără suflare preţ de câteva clipe. 

— Dacă te uiţi la datele statistice, suedezele au cei mai mici 
sâni, în medie, din toată lumea, a continuat el, frecându-și 


cămașa din mătase în dreptul pieptului, pentru a ilustra. De ce? 
Pentru că nu înțeleg cum să dăruiască din bogăţia vieţii. Sunt 
individualiste. Pe de altă parte, femeile din Gaza poartă pe sub 
veșmintele lor sâni enormi, grei și încărcaţi cum sunt cocoașele 
cămilelor. 

Și-a țuguiat buzele, a mijit ochii și a ridicat palmele în sus, ca 
pentru a susține o greutate senzuală și însemnată. 

— Pentru că suntem înconjurați de deșert, noi înțelegem 
valoarea vieţii, a mâncării, a alimentaţiei și a comunităţii. Natura 
din jurul nostru este vitregă. Nu ne oferă resurse la îndemână, 
cum se întâmplă în Suedia, cu lacurile și pădurile lor. Trebuie să 
ne găsim hrana în cel de lângă noi, în corpurile fertile ale 
femeilor noastre, în sentimentul de apartenenţă la un clan și în 
lupta comună împotriva evreilor. Aceasta este istoria provinciei 
Gaza. 

Omar Yussef a dat din cap și a schiţat un zâmbet forţat. Se 
bucura că lui Maki îi face plăcere discuţia cultă din timpul cinei. 

Menajera din Sri Lanka a adus un platou cu cotlete de miel 
împănate, perpelite la grătar, kebab pe frigărui de metal și pui 
fript pe jar, presărat cu boabe roșii de sumac. Maki a desfăcut 
kebabul de pe frigărui cu ajutorul unei bucăţi împăturite de lipie 
și i-a umplut farfuria lui Omar Yussef. A apucat o ceapă coaptă și 
a desfăcut-o cu degetele. 

— Invadatorii au continuat să vină. Saladin a luptat aici 
împotriva cruciaților, apoi au venit turcii, a spus Maki, desenând 
cercuri graţioase în aer cu bucăţile de ceapă, ca un dirijor cu 
bagheta sa. Britanicii au dat aici trei lupte înainte de a ocupa 
Gaza, în 1917. Îţi dai seama? Crezi că britanicii cunosc lucrurile 
acestea, ei care merg cu metroul prin Londra și clatină din cap 
dezaprobator când citesc relatări ale violenţelor din Gaza în 
Daily Telegraph? 

Maki a fluturat prin aer o foaie de ceapă, dispreţuitor. 

— Din punctul lor de vedere, violențele de aici pornesc de la 
conflictul nostru recent cu evreii și își zic că am putea avea 
pace, dacă am fi oameni de înţeles, ca britanicii. Ce nu înțeleg ei 
este trecutul nostru de trei mii de ani de opresiune. 

— Problema nu este că cititorii ziarului Te/egraph nu ne 
cunosc trecutul, Abu Nabil, a spus Omar Yussef. Nici măcar ai 
noștri nu îl cunosc. Învață istoria numai din desene animate 
degradante sau din gura politicienilor. Câţi dintre cei care 


pretind că luptă în numele lui Saladin știu ceva despre el, în 
afară de faptul că a fost un erou care a luptat împotriva 
creștinilor? Probabil îl cred palestinian, pe când el a fost kurd. 

Maki îl fixa peste buza paharului de vin. Și-a luat un ton grav 
și cumpătat, apoi a replicat. 

— În calitate de istoric, tare mult aș vrea să asist la orele 
dumitale, Abu Ramiz, a spus el. Dar eu sunt și politician. Acum 
aș vrea să îţi spun câte ceva despre politică. 

— Primesc cu bucurie să îţi fiu învățăcel. 

— Situaţia lui Masharawi este foarte delicată, a spus Maki, 
rotind vinul în pahar și privind cum se filtrează lumina 
candelabrului prin el. Mă văd nevoit să fac apel la palestinianul 
din dumneata, pentru ca acest caz să nu meargă mai departe. 

— Nu depinde de mine. 

— Eu cred că depinde. 

— Eu l-am arestat? Doar nu eu am fost cel care a dat 
informaţii despre el colonelului al-Fara. Ce să vezi, am uitat să 
aduc cu mine cheile de la celula lui. 

Maki nu își lua ochii de la paharul său. 

Omar Yussef și-a zis că trebuie să fie calm. Avea nevoie de 
ajutorul lui Maki dacă voia ca Masharawi să fie eliberat. Și-a 
îndulcit vocea. 

— Îmi cer scuze. Ai informaţii noi despre investigaţie, Abu 
Nabil? 

— Este un caz foarte serios, Abu Ramiz. Există dovezi că este 
implicat în spionaj. 

— Cum ar putea un profesor să ajute o agenţie de spionaj? 

— Perturbând activitatea de la universitate și otrăvind minţile 
celor mai buni studenţi ai noștri cu declaraţii împotriva 
guvernului și a forțelor de securitate. 

— Ce dovezi aveţi că ar fi făcut așa ceva? 

— A semnat o declaraţie. 

— A semnat? 

Maki și-a ridicat bărbia și a întins palmele în faţă, în semn de 
epilog. 

— A recunoscut totul. 

— Sub tortură. 

— Noi nu torturâm deţinuţii. 

— Noi? Eu nu mă refer la universitate, Abu Nabil. 


— Nici eu. Vreau să spun că noi, palestinienii, nu torturăm 
deținuții. 

Omar Yussef a așteptat ca menajera din Sri Lanka să 
strecoare un platou cu fructe pe masă. Profesorul a apucat un 
cuțit de cojit și o portocală și a tăiat-o în bucăţi. 

— Atunci, va fi dus în faţa judecătorului? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Dacă forțele de securitate i-ar permite să compară în fața 
judecătorului, nu ar face decât să continue să își împrăștie 
propaganda mincinoasă. 

— În acest caz, ce intenţionaţi să faceți cu el? 

— Depinde de ce face ONU - dacă alege să facă mare tam- 
tam pe seama lui sau nu. Dacă ONU păstrează tăcerea, atunci 
este posibil să putem permite eliberarea lui Masharawi. 

— Eliberarea unui spion? 

— După o perioadă adecvată petrecută în închisoare, unde va 
fi pedepsit pentru fărădelegile comise. 

— Alte torturi. 

— Nu tortură, pedeapsă, a spus Maki, ridicând din sprâncene 
și fluturând o felie de portocală în direcţia lui Omar Yussef. Dar 
va fi nevoie să îi convingem pe cei de la ONU să păstreze 
tăcerea asupra acestui subiect. Dacă ajunge o problemă de 
natură diplomatică, colonelului al-Fara îi va fi dificil să dea 
înapoi. Masharawi ar putea fi executat sub învinuirea de trădare. 

— Lui Wallender i s-a spus deja că Masharawi a fost torturat. 
Nu va trece cu vederea acest lucru. 

— Suedezul este la mâna dumitale Abu Ramiz. Nu vorbește 
araba, nu-i așa? Nu înţelege cultura noastră și nici mentalitatea 
jucătorilor. Nu știe decât ceea ce îi permiţi dumneata să știe, i-a 
spus Maki, zâmbitor și mulțumit ca un om care se cufundă într-o 
cadă cu apă fierbinte. Dar nu mă aștept să cooperezi doar de 
dragul ochilor mei frumoși. Îţi pot oferi stimulente. 

Omar Yussef a privit în jur. S-a gândit la mobila din propria sa 
casă. El și Maryam trăiau confortabil, dar o încăpere de un 
asemenea lux neprecupeţit avea ceva seducător. Menajera a 
adus cafeaua și a așezat-o în faţa lui. Fata mirosea a mirodenii 
și a bucătărie. 

Maki a rânjit și a dat din cap înspre menajera care tocmai 
părăsea salonul. 

— Stimulente pe gustul dumitale. 


— Este prea slabă pentru mine, a spus Omar Yussef. 

Nu te pierde cu firea, şi-a spus Omar Yussef. Nu îl lăsa să 
creadă că nu vrei să cooperezi. 

— Voi face tot ce pot, Abu Nabil. Dar trebuie să îmi dai ceva 
să îi pot oferi suedezului. Să simtă că l-a salvat pe Masharawi. 
Poate dacă Masharawi ar fi suspendat timp de doar un 
semestru. 

— Ar trebui să îi fie suspendat dreptul de a deschide gura. 
Nătărăul ăsta nu se poate abţine să nu își răspândească 
acuzaţiile hâde de câte ori are ocazia de a vorbi. 

— Dacă colonelul al-Fara ne-ar permite mie și lui Wallender să 
îl vizităm pe Masharawi, am putea să îl convingem să cadă la 
înțelegere. Să-și ţină gura închisă. 

— Eu aș prefera să te mulțumesc pe dumneata într-un fel sau 
altul. 

— Despre asta vom mai vorbi, fii fără grijă, dar trebuie să mă 
ajuţi să îl conving pe Wallender. 

— Atunci, ne înțelegem? 

Omar Yussef a încuviinţat din cap. S-a uitat la ceas și s-a 
ridicat. 

— Să îţi chem o mașină? a întrebat Maki. 

— Nu, mulțumesc. Trebuie să merg pe jos după mâncarea 
excelentă cu care m-ai răsfăţat în seara asta. În plus, hotelul 
meu nu este departe. 

Când l-a condus la ușă, Maki i-a întins mâna și l-a sărutat. 
Vântul a suflat praf înăuntru, iar Omar Yussef și-a înăbușit un 
atac de tuse. Maki l-a cercetat cu atenţie și toată blândețea din 
timpul cinei îi pierise de pe chip. Ochii îi păreau duri în lumina 
amurgului. Nu mă crede, și-a zis Omar Yussef. 

A coborât treptele. În dreptul fântânii, căprioara de plastic și-a 
frecat din nou boticul de mâna lui. A ajuns la poartă. Strălucirea 
marelui candelabru contura silueta lui Maki în pragul ușii. 

Profesorul a apăsat pe un buton, iar poarta s-a deschis, 
însoţită de o pală de vânt, mai repede decât se aștepta Omar 
Yussef. L-a lovit puternic peste încheietura mâinii. Afară, pe 
stradă, furtuna de nisip se înteţise. 


e Capitolul 10 

Întunericul îl urmărea pe Omar Yussef ca o pasăre de pradă. 
La fiecare mișcare nedeslușită pe care o simţea în beznă, se 
oprea și scruta furtuna de nisip până se convingea că este 
singur. In jur nu se vedea nici ţipenie de om. Străzile erau goale, 
ca la cea mai pustie oră a nopţii, deși nu era nici unsprezece. 

La colțul străzii lui Maki, a privit de-a lungul falezei, în direcţia 
hotelului său. Norul de praf tremura în lumina galben-brună a 
felinarelor stradale, ca și cum toţi cei care treceau pe aici în 
timpul zilei îl înconjurau acum pe Omar Yussef, stârnind praful 
cu pașii lor tainici. Vântul făcea să îi răsune în urechi același 
iureș ca și valurile Mediteranei, aflate la mai puţin de o sută de 
metri dincolo de faleză. Aerul era umed, iar cămașa i se lipea de 
spate. Se întrebă dacă a transpirat în timpul cinei sau abia după 
ce a pornit-o la drum. Tensiunea pe care o simţise în prezența 
lui Maki îl epuizase. Părea să îi fi transformat genunchii în sloiuri 
de gheaţă, iar acum se clătina ca un copil care se ridică în 
picioare pentru prima dată. Trebuia să se miște din locul acela. 

A pornit spre hotel. A luat-o pe șosea, nu pe trotuar, deoarece 
lumina felinarelor nu bătea decât pe mijlocul străzii. Orașul Gaza 
dormea de o oră, iar luminile erau stinse peste tot, cu excepţia 
arterelor principale, ca să îi priveze pe atacatorii israelieni de 
puncte de reper geografice - fie că pândeau de deasupra, din 
elicoptere, sau traversau orașul în goana mașinilor, într-un 
detașament sub acoperire. La câteva ferestre pâlpâiau lumini 
fluorescente, dar majoritatea erau întunecate și acoperite de 
obloane, pentru a le proteja de vântul fierbinte. 

Când a ajuns în dreptul primului stâlp, a rămas fără suflare. S- 
a așezat pe bordura înaltă a străzii înguste și a tușit în batistă. 
Știa că furtuna nu se va opri timp de o zi sau două; a blestemat- 
o, dorindu-și cu disperare să se oprească. Voia să respire și să 
vadă fără nicio dificultate. Voia să scadă presiunea din aer și să 
nu îl mai doară tâmplele. Işi dorea să se aștearnă din nou 
liniștea, să nu se mai audă gâfâitul fierbinte și hodorogit al 
khamsin-ului. A scuipat o flegmă granuloasă în mijlocul 
drumului. 

A auzit deodată huruit de motoare prin șuierul furtunii. Două 
jeepuri au dat colţul, venind dinspre strada Emile Zola. Mașinile 
hârâiau atât de tare, încât părea că din ele izvora vântul cu 
gemetele sale. Omar Yussef și-a imaginat că vârtejul avea să îl 


absoarbă și să îl arunce în înaltul cerului, deasupra orașului. Ar fi 
o călătorie tumultoasă, dar nu s-ar supăra defel dacă l-ar arunca 
dincolo de granițele Fâșiei Gaza. 

Jeepurile s-au oprit în dreptul lui Omar Yussef. Erau vopsite 
într-un verde închis, lipsite de orice semn de identificare și 
înaintau cu farurile stinse. Înăuntrul fiecărui vehicul se zăreau 
siluetele a patru partizani, care își ţineau puștile între picioare. 

Geamul din faţă al primului jeep s-a deschis pentru a da la 
iveală un chip acoperit cu un ciorap de damă, cu găuri decupate 
în dreptul ochilor și al gurii. În jurul frunţii, bărbatul își legase o 
fâșie de material negru pe care scria cu litere albe: Brigăzile 
Saladin. Acolo unde se termina ciorapul de damă, începea o 
jachetă de camuflaj. Mâneca jachetei ducea la o mână vânjoasă, 
care ţinea un pistol automat îndreptat către Omar Yussef. 
Profesorul s-a ridicat anevoie și și-a luat batista de la gură. Voia 
ca ei să îl vadă bine. 

— Pacea fie cu voi, i-a salutat el. 

— Pace și dumitale, a răspuns bărbatul cu pistolul. De unde 
ești, unchiule? 

— Din Betleem. 

— Ești departe de casă. 

— Sunt în vizită în Gaza. Mă îndreptam către hotelul unde 
stau. Nu credeam că vremea proastă mă va încetini atât de 
mult, dar a trebuit să mă așez puţin. Nu pot să respir. 

— Cum se numește hotelul? 

— Sands. Vrei să dai arma la o parte? Respir și mai greu din 
cauza ei. 

Partizanul și-a retras pistolul. 

— lartă-mă, unchiule. Pe străzile astea se ascund israelieni. 

— Dacă eu sunt unul dintre ei, atunci detașamentul meu m-a 
lăsat în urmă pentru că îi încetineam. Nu îţi face griji, îmi 
imaginez că sunt mult mai puţin periculos decât ei. 

Partizanul i-a șoptit ceva bărbatului așezat pe scaunul de 
lângă el, care purta, de asemenea, un ciorap pe faţă și 
banderolă pe cap. S-a întors apoi către Omar Yussef. 

— Te-am duce noi la hotel, unchiule, dar suntem în misiune. 

— Nu îţi face griji. O să merg pe jos. M-am obișnuit deja cu 
praful. Mă descurc eu. 

— Nu ai de mers decât cinci minute până la hotel, unchiule. 
Dar nu te grăbi. Ar fi bine dacă ai ajunge mai târziu. 


— Ce vrei să spui? 

— Misiunea noastră este în apropierea hotelului. Nu aș vrea 
să te văd prins în mijlocul a cine știe ce. Așa că nu te grăbi. 

— Cum adică misiunea voastră? 

— Alah să te binecuvânteze, unchiule, a mai spus el, apoi 
jeepurile au demarat cu zgomot. 

Omar Yussef i-a privit dispărând într-un nor de praf. Misiunea 
lor era în apropierea hotelului Sands? O avea legătură cu 
generalul Husseini. Poate își întărise garda de noapte știind că 
va fi atacat. Dar de ce? Și oare ce erau Brigăzile Saladin? 

A rămas nemișcat în lumina portocalie. Vor fi împușcături în 
faţa hotelului. Știa prea bine că nu ar trebui să se apropie, dar 
voia să vadă ce se întâmplă. Și-a dat seama că picioarele îl ajută 
din nou, descărcarea de adrenalină făcându-l să nu se mai simtă 
epuizat. S-a îndreptat către hotel, de-a lungul falezei. 

La fiecare pas se aștepta să audă împușcături. Erau numai opt 
oameni în cele două jeepuri; garda din fața casei generalului 
Husseini îi depășea numeric. Dar poate nu erau singurii partizani 
care se îndreptau către această încăierare, dacă, într-adevăr, 
urma să aibă loc o încăierare. A râs la gândul că, dacă nu s-ar fi 
aflat în misiune, l-ar fi dus cu jeepul până în faţa hotelului. Nici 
măcar nu aș fi avut mărunţiș să le las bacșiș, şi-a zis el. 

A ajuns la capătul șirului de hoteluri aliniate de-a lungul plajei. 
Poate ar fi mai bine să aștepte aici. Nu voia să fie surprins în 
câmp deschis când cele două părţi vor începe să tragă. A privit 
în zare, la șirul de hoteluri. Toate erau poziționate la oarecare 
distanţă faţă de șosea, la capătul unor alei scurte care coborau 
în pantă. Deasupra aleilor pâlpâia câte un neon, împrăștiind în 
aerul îmbăcsit sclipiri roz și verzi. Unde erau partizanii și 
jeepurile lor? Poate că ţinta lor se afla undeva, în interiorul 
hotelului Sands. Ar putea fi deja înăuntru. Consiliul Revoluționar 
se afla în hotel. Poate nu generalul Husseini, ci unul dintre 
delegaţi este ţinta lor. A mai făcut câţiva pași. 

Ajunsese la mai puţin de două sute de metri de hotel, când a 
reușit să descopere, prin praful din aer, unde se poziționaseră 
atacatorii. Cele două jeepuri erau oprite în dreptul intrării, pe 
aleea din faţa hotelului. Unul zăbovea în faţa porţii, în vreme ce 
altul era oprit în mijlocul șoselei. În timp ce se apropia, i-a 
observat pe gardienii din faţa casei generalului Husseini, tăcuţi 
și nemișcaţi. A grăbit pasul. Spera să poată trece de ei înainte 


de a se întâmpla ceea ce se pregătea. Dacă s-ar opri unde se 
afla acum, le-ar părea suspect. Nu voia să i se mai pună o armă 
în piept în seara asta. 

În timp ce Omar Yussef se apropia de jeepuri, unul dintre 
partizani s-a uitat în direcţia dinspre care venea și a părut să îl 
recunoască. Sperând că era cel cu care vorbise mai devreme, 
Omar Yussef a ridicat mâna spre intrarea pe aleea hotelului, ca 
să îi amintească încotro se îndrepta. Bărbatul a părut că nu știe 
ce să facă, apoi zgomotul unui motor a despicat furtuna, iar el 
și-a întors privirea în direcţia de unde venea zgomotul. 

Un Chevrolet Suburban cu însemnele ONU a apărut la celălalt 
capăt al șirului de hoteluri. Silueta sa compactă se deslușea clar 
prin întuneric. Părea o dovadă de naivitate din partea șoferului 
să conducă cu farurile aprinse, în loc să se strecoare pe străzile 
amenințătoare învăluit în întuneric. Mașina s-a îndreptat către 
cele două jeepuri. Omar Yussef nu își putea dezlipi privirile de ei. 
Dacă în mașină se aflau Cree și Wallender, pătrundeau direct în 
mijlocul câmpului de bătaie. În cel mai bun caz, partizanii îi vor 
opri și le vor trage o sperietură pe cinste. 

Mașina cu însemnele ONU a încetinit. A trecut în viteza a doua 
pe lângă primul jeep. Omar Yussef a coborât de pe trotuar și le- 
a făcut semne cu ambele mâini ridicate deasupra capului. Era 
sigur că în mașină se aflau Cree și Wallender, care se întorceau 
la hotel. Trebuia să îi avertizeze. 

Deodată, primul jeep a huruit ca un avion cu reacţie aflat la 
mică altitudine. S-a hurducat până în faţa intrării hotelului Sands 
și a blocat drumul. În acel moment, cel de-al doilea jeep a tras în 
spatele Chevrolet-ului, tăindu-i retragerea. Partizanii au sărit din 
vehicule şi și-au îndreptat kalașnikovurile către mașina 
Naţiunilor Unite. Omar Yussef a aruncat o privire către casa 
șefului Serviciului Militar de Informații. Gardienii dispăruseră. 

A înaintat în grabă, tușind din pricina prafului și continuând să 
fluture din mâini. Vântul cald părea că se izbește de el, 
încetinindu-l și sufocându-l. Trebuia neapărat să ajungă la Cree 
și Wallender. 

Partizanii i-au tras afară din mașină pe cei doi străini, cu 
braţele ridicate deasupra capului. Din pricina vântului, Omar 
Yussef nu le înţelegea strigătele. Wallender părea îngrozit. Era 
aplecat pe spate, peste capota mașinii, iar un kalașnikov îl 
împungea între coaste. 


Cree refuza să se aplece. Părea chiar mai înalt decât atunci 
când Omar Yussef îl văzuse pentru prima oară. Avea mâinile 
ridicate, dar vorbea calm și fără pauze, captându-le atenţia celor 
doi partizani care îl înfruntau. 

Omar Yussef a ajuns în dreptul primului jeep. A pus o mână pe 
portiera deschisă din dreptul șoferului, pentru a-și trage sufletul. 
A respirat adânc, pregătit să strige, dar s-a înecat cu praf și a 
început să tușească. Faţa i s-a înroșit de rușine, simțindu-se 
neputincios. A scuipat o flegmă plină de fiere și și-a șters buzele 
cu batista. 

— Opriţi-vă, a ţipat el. Ce faceți? 

Bărbatul care păruse a-l recunoaște s-a întors către el, fără a- 
și dezlipi arma din pieptul lui Cree. A strigat către Omar Yussef, 
ca să poată fi auzit pe deasupra zbieretelor nervoase ale 
celorlalţi partizani. 

— Du-te la hotel, unchiule. 

— Aceștia sunt colegii mei. Nu se fac vinovaţi de nimic. Se 
află aici pentru a ajuta poporul palestinian. 

— Du-te la hotel. 

Omar Yussef a făcut câţiva pași către el. A reușit să 
zâmbească către Cree. 

— Totul se va aranja, James. 

— Nu te expune pericolului, Abu Ramiz, a spus Cree. Nu ne 
pot face nimic nouă, străinilor, dar pe dumneata s-ar putea 
supăra rău. 

Partizanul a pus o mână pe pieptul lui Omar Yussef. 

— Unchiule, problema asta nu te privește. 

— Dar ţi-am spus, sunt prietenii mei. 

— Pleacă de aici, unchiule. E 

— Aveţi de gând să îi răpiți? Îi duceţi undeva? În cazul ăsta, 
luaţi-mă pe mine. 

Încerca să audă ce spune, pentru a-și putea controla vocea, 
dar i se părea că altcineva îi rostește cuvintele. Cineva disperat 
și strident. 

Cree vorbea, explicându-le rolul său în cadrul ONU, partizanul 
striga și îl îmbrâncea pe Omar Yussef, care continua să 
înainteze, iar o armă care fusese îndreptată către Cree s-a întors 
în direcția lui Omar Yussef, care s-a uitat drept înainte și a mai 
făcut un pas, până ce a simţit ţeava sub osul pieptului. 

— Oamenii aceștia sunt de la ONU, a strigat el. 


— Acesta este motivul pentru care îi săltăm, unchiule. 

— Atunci luaţi-mă pe mine. Și eu lucrez pentru ONU. 

— Avem nevoie de un străin. 

— Eu sunt mult mai important în cadrul ONU decât ei doi. Am 
un rol capital pentru întreaga operaţiune a Naţiunilor Unite în 
Palestina. Luaţi-mă pe mine. 

— Nu, unchiule, a răspuns partizanul, mormăind și marcându- 
și fiecare cuvânt cu o împunsătură a armei. 

Ochii îi păreau galbeni sub ciorapul care îi acoperea fața. 

— Abu Ramiz, totul este în regulă. Du-te la hotel. 

Abia deschisese Cree gura pentru a vorbi, că partizanul s-a și 
întors pentru a-i zdrobi dinţii scoțianului cu ţeava puștii. Cree a 
căzut în genunchi. Partizanul a scos un pistol. 

O să îl împuște, și-a zis Omar Yussef și a apucat fără întârziere 
arma, dar bărbatul cel vânjos s-a descotorosit de el cu ușurință. 

Partizanul a ridicat arma și l-a pocnit zdravăn pe Cree cu patul 
puștii în moalele capului. Scoţianul a căzut cu capul în jos, fără 
suflare, pe asfaltul acoperit de praf. 

Omar Yussef a încercat să îl prindă. Nu a reușit să îl ţină, dar 
cel puţin i-a amortizat căderea. S-a ridicat apoi în picioare. 

— Eşti un prost, i-a strigat el bărbatului. 

Știa prea bine că nu avea nicio șansă să scape dintr-o luare 
de ostatici în felul acesta, dar își petrecuse întreaga seară 
mascându-și adevăratele sentimente în fața lui Maki, de dragul 
eliberării lui Eyad Masharawi, lăsând chiar să se înțeleagă că 
este corupt până în măduva oaselor, precum și-l dorea 
profesorul. Se săturase de diplomaţie. 

— L-ai ucis. Ai ucis un oficial ONU! 

Când ceilalţi partizani l-au văzut pe străinul cel înalt căzut la 
pământ, la strigătele lor s-a adăugat panica. Doi dintre ei l-au 
înhăţat pe Wallender și l-au îndesat pe bancheta din spate a 
celui de-al doilea jeep. Unul dintre aceștia l-a pălmuit pe suedez 
peste obraz în timp ce intra în mașină. Vehiculul s-a îndepărtat 
huruind prin întunericul nopţii, ducându-i cu sine pe patru dintre 
partizani. Chipul cadaveric al lui Wallender s-a ghicit o clipă 
dincolo de geam, apoi a dispărut. 

Bărbatul care îl lovise pe Cree s-a aplecat deasupra corpului 
căzut la pământ. Le-a ordonat celorlalţi să o ia din loc. 

Omar Yussef l-a apucat de braţ. 

— Nu mă auzi? L-ai ucis. Unde îl duceți pe celălalt? 


— O să afli în curând. Ăsta nu a murit, dar nu aș fi fost obligat 
să îl lovesc dacă ai fi făcut ce ţi s-a spus, unchiule. 

— Nu îmi spune unchiule, lepădătură. Tu nu reprezinţi poporul 
meu. Ești dintre cei care distrug Palestina. Javrele de teapa ta 
mă îngreţoșează pe mine și pe toţi oamenii cumsecade din 
Palestina. Nimeni nu vă spune în față cât de mult vă urăsc, 
pentru că le este teamă de voi. Dar vă urăsc cu toţii. Ei bine, 
mie nu îmi este frică. Nu îmi pasă ce o să... 

Din pricina întunericului, a furtunii și a lacrimilor care îl 
podideau, Omar Yussef nu a văzut pistolul și mâna lovindu-l în 
moalele capului. A simţit doar o străfulgerare albă dinspre 
tâmpla dreaptă, traversându-i întreg corpul și răbufnind în 
spatele orbitelor. Explozia a luminat întregul oraș, pe care Omar 
Yussef l-a putut vedea clar, ca în plină zi. Și-a amintit ce îi 
spusese Khamis Zeydan la micul dejun: În Gaza nu există nicio 
nedreptate separată, independentă de celelalte. Sunt legate 
unele de altele, o să vezi. Când te atingi de una dintre ele, 
produci reverberații până la cei care dețin puterea și care sunt 
nemiloși. Oare ce ticăloșii demascase el ca acești oameni să 
reacționeze astfel? În clipa în care fulgerul alb l-a străbătut, 
Omar Yussef a văzut toate crimele comise vreodată în Gaza. Se 
va apuca să le dezlege când se va trezi. Dacă se va mai trezi. 

_ Fulgerul alb a încetat, iar furtuna de nisip s-a oprit și ea. 
Inăuntrul său domnea tihna. Probabil părăsise Gaza. 


e Capitolul 11 

Când și-a revenit, era frig și întuneric. Își ţinea braţele în jurul 
corpului și tremura și a auzit o voce spunând că se mișcase. 
Unde este Magnus? s-a întrebat el. Ne tin în aceeași cameră 
oare? A încercat să deslușească zgomote care să trădeze 
prezenţa lui Wallender. 

A început din nou să tremure. O mână i-a ridicat capul și i-a 
dat să bea apă. Mișcarea gâtului l-a săgetat până în creștetul 
capului și l-a făcut să ţipe de durere. Apa i s-a vărsat peste 
bărbie și pe piept, dar a sorbit o mare parte din ea. Avea gustul 
apei de izvor alpin, ceea ce l-a făcut să se întrebe dacă nu 
cumva se află afară, în noaptea friguroasă. Spera să fie 
adevărat, pentru că în Gaza nu sunt Alpi, așa că probabil s-ar 
găsi în altă ţară. Când s-a înecat, s-a rostogolit pe o parte. 
Mișcarea i-a preschimbat capul într-o unică și gigantică pulsaţie 
dureroasă, căreia i-a dat glas într-un nou urlet. O mână l-a bătut 
încurajator pe umăr. Ce răpitori amabili, şi-a zis. Lepădăturile! A 
îndepărtat mâna cu brutalitate. 

— Du-te dracului, i-a aruncat el. 

S-a auzit un hohot de râs. 

— Jur pe Alah, este din nou binedispus, ca întotdeauna, a spus 
o voce, urmată de un nou hohot. 

A recunoscut vocea, dar cel căruia îi aparţinea se afla în Gaza, 
iar Omar Yussef era convins că partizanul îl lovise atât de tare, 
încât îl azvârlise peste parapetul de la graniță, undeva departe 
de infecta Fâșie Gaza. 

— Sami, ajută-mă să-l ridic. 

Din nou vocea aceea familiară, și iată și un nume cunoscut. 
Creierul îi zvâcnea când l-au rezemat de tăblia matlasată a 
patului. Răpitorii cei amabili îi dăduseră perne și - abia acum o 
simţea sub el - o saltea. Creierul său chinuit a lăsat durerea să 
coboare spre ceafă, spre umeri și în stomac, unde s-a precipitat 
asemenea băieţilor pe care îi văzuse încăierându-se pe plajă, 
lângă plasele de pescuit. Durerea a șters minunatele imagini 
alpine pe care le plăsmuise închipuirea lui și l-a silit să își 
amintească că se află în Gaza. Era în sângeroasa Gaza, o știa 
prea bine, fir-ar al dracului să fie! 

— Să-ţi fie rușine, i-a spus Khamis Zeydan. 

Omar Yussef a respirat adânc. Și-a dus mâna la față, în partea 
stângă, unde durerea era mai intensă. Ochii îi erau acoperiţi de 


o bucată de țesătură. A băgat un deget sub material, pentru a-l 
ridica, moment în care un licărit l-a săgetat în ochi. Încetișor, a 
rulat bandajul în sus până în dreptul frunţii și a deschis ochii la 
lumină. 

— Am încercat să îți reparăm ochelarii, a spus Khamis 
Zeydan. Nu s-au spart lentilele, dar rama este un pic îndoită. 

Omar Yussef și-a luat ochelarii. Și i-a pus la ochi. Îi stăteau 
strâmb pe nas, lentila dreaptă era cu un centimetru și jumătate 
mai sus decât cealaltă. In faţa ochilor i-a apărut imaginea 
camerei de hotel. Cocoţaţi de o parte și de cealaltă a patului se 
aflau Khamis Zeydan și Sami Jaffari. Zâmbeau cu chipurile 
palide, percepând parcă durerea loviturii care îl lăsase în 
nesimţire. Mai încolo se afla James Cree, așezat într-un fotoliu 
aurit, stil rococo, cu cotul sprijinit de măsuţa de toaletă. Capul îi 
era înfășurat într-un bandaj și avea ochii larg deschişi, ficși, 
adânciţi în orbite și sleiți de nesomn. 

— Sami v-a găsit afară, a spus Khamis Zeydan. Era jos, în hol, 
când a auzit strigăte, așa că a ieșit să vadă ce se întâmplă. V-a 
găsit pe voi doi în stare de inconștienţă. Se pare că ați fost loviți 
cu pistolul în cap. James și-a revenit acum o oră. Tu ești treaz de 
ceva vreme, dar ai delirat. 

— Magnus? 

— Rapit de Brigazile Saladin. Cum te simţi? 

Omar Yussef a gemut. 

— Poţi să oprești aerul condiţionat? Mi-e frig. 

Sami s-a îndreptat către colţul camerei, lângă ușă, unde Omar 
Yussef nu îl mai putea vedea. Zgomotul enervant, de pisică ce 
toarce, a încetat, iar lui a început să i se pară mai cald. A închis 
ochii și a ascultat liniștea ce îl împresura, dar nu a reușit să 
revină în peisajul de munte, așa că i-a deschis din nou și s-a 
îndreptat de spate. 

— Te simţi bine, James? a întrebat el. 

Cree a ridicat paharul cu whisky. 

— Au mare grijă de mine. 

Pe măsuța de toaletă se vedea o sticlă. 

— Primul lucru pe care l-a cerut când și-a revenit, în hol, a 
fost un whisky, a spus Khamis Zeydan râzând. Din fericire, nu 
era de faţă niciun islamist. Era înconjurat de emisari ai 
Consiliului Revoluționar, care, după cum știi, nu sunt susţinători 
înfocați ai proscripţiilor profetului, pacea fie asupra lui. Câţiva 


emisari oficiali l-au putut servi de îndată pe prietenul nostru 
scoțian din sticluțele pe care le poartă în buzunarul de la șold. 
Deși unul dintre ei, care se pretinde doctor, a vrut să îţi dea 
săruri mirositoare. 

Omar Yussef a părut să nu priceapă. 

— l-am zis, 7i se pare că prietenul meu a leșinat, pur și 
simplu? Lasă dracului sărurile tale. Partidul nostru geme de 
indivizi care și-au obţinut diploma de doctor în spatele Cortinei 
de Fier. l-am mai dat lui James o sticlă din rezerva mea, în 
scopuri pur medicale, desigur, a continuat Khamis Zeydan 
zâmbind. 

— Cine sunt cei din Brigăzile Saladin? Asta scria pe bentițele 
pe care le purtau în jurul capului. Dar de unde știi că l-au răpit 
pe Magnus? 

Khamis Zeydan a scos o foaie de hârtie din buzunarul 
sacoului. A despăturit-o și i-a întins-o lui Omar Yussef. 

Partea de sus a paginii purta o emblemă - două iatagane și un 
vultur așezat pe picioarele din spate. Când Omar Yussef a 
încercat să citească, a simţit că-i explodează creierul, iar din 
stomac au reînceput bruftuluielile și hodorogelile. l-a înapoiat-o 
lui Khamis Zeydan. 

— Nu pot. Te rog, citește-mi-o tu. 

— Brigăzile Saladin cer eliberarea fratelui și luptătorului 
Bassam Odwan din Rafah. Forte corupte din interiorul Serviciului 
Militar de Informații doresc să treacă vina pentru nelegiuirile lor 
asupra fratelui Odwan și a Brigăzilor Saladin. Brigăzile cer 
eliberarea lui Odwan în schimbul libertății așa-zisului oficial al 
ONU care se află în prezent în custodia Brigăzilor. Străinul, care 
este supus unei anchete sub acuzația de activități de spionaj, va 
fi înmânat autorităților în schimbul eliberării lui Odwan. Odwan 
trebuie înapoiat camarazilor săi din Rafah pentru a continua 
lupta împotriva Ocupației, a încheiat Khamis Zeydan, împăturind 
fițuica și așezând-o pe noptieră. 

Mai departe abundă poliloghia eroică de rigoare, dar aceasta 
este esenţa. 

Omar Yussef a oftat exasperat. 

— Ce este prostia asta? Cine dracu’ e Bassam Odwan? 

— Bassam Odwan a fost arestat pentru uciderea ofițerului 
înmormântat ieri. l-ai auzit pe camarazii săi cum trăgeau în aer 
în timpul funeraliilor, când ai ajuns la hotel. 


Omar Yussef și-a amintit că văzuse camionul și coșciugul 
drapat în steagul palestinian pe drumul care ducea în orașul 
Gaza. 

— Și de ce l-a omorât Odwan pe militarul acela? 

— Odwan face parte din Brigăzile Saladin, a spus Khamis 
Zeydan, aruncându-i o privire lui Sami. De obicei, poliția nu se 
atinge de ei. Este cea mai puternică grupare din Fâșia Gaza. De 
data aceasta, un ofițer din Serviciul Militar de Informaţii a 
încercat să îl aresteze pe Odwan. Se pare că Odwan nu s-a lăsat 
arestat și l-a ucis pe militar. 

— Ce legătură au toate astea cu Magnus? Și să știi că nu este 
spion. 

— Nu te frământa din pricina acuzaţiei ăsteia, a răspuns 
Khamis Zeydan, punând o mână pe piciorul lui Omar Yussef. Nu 
pot anunța că au răpit un străin numai pentru a se folosi de el 
pe post de ostatic. Creează aparenţa că au făcut totul pentru a 
proteja poporul palestinian. 

— Trebuie să îl găsim pe Magnus. 

— Nu cred că este atât de simplu. 

— Ce tot spui? a exclamat Omar Yussef, smucindu-l pe 
Khamis Zeydan de braţ. 

— Trebuie acționat la nivel înalt. Chiar dacă am afla unde îl ţin 
închis, nu ar renunţa la el doar pentru că am bătut noi la ușa lor. 
Și dacă am apela la ajutorul forțelor de securitate, s-ar isca un 
adevărat măcel. Asta ar fi mult mai periculos pentru Magnus 
decât orice îi fac ei acum. În definitiv, nu suntem în Irak - doar 
nu se pregătesc să îi taie capul. 

— Atunci, trebuie să îi convingem pe cei care îl ţin prizonier 
pe Odwan să îl elibereze. După asta, Magnus își poate recâștiga 
libertatea. 

— Generalul Husseini, comandantul Serviciului Militar de 
Informații, s-a deplasat personal la Rafah ca să coordoneze 
arestarea lui Odwan. Crezi că îi va permite ucigașului să plece 
tacticos la plimbare? a întrebat Khamis Zeydan, schimonosindu- 
se. Uite cum stă treaba, Brigăzile Saladin au săpat tuneluri pe 
sub graniţa cu Egiptul până în Rafah, pentru a introduce 
clandestin arme în Fâșia Gaza. Un ofițer al Serviciului Militar de 
Informaţii, locotenentul Fathi Salah, a încercat să îl aresteze pe 
Odwan, pentru a opri contrabanda. După aceea, Husseini a pus 
să îi fie purtat coșciugul prin toată Fâșia Gaza și a organizat 


funeralii demne de un erou pentru Salah, în semn că oamenii lui 
își riscă viaţa pentru a apăra legea și ordinea. Nu îl poate elibera 
pe Odwan în ziua următoare. 

Omar Yussef s-a ridicat, sprijinindu-se în coate. Vedea stele 
verzi din cauza ameţelii. 

— Comunicatul dat de Brigăzile Saladin pretinde că Odwan 
este nevinovat. Dacă Odwan l-a ucis pe locotenentul Salah, 
atunci trebuie să le dovedim celor din Brigăzile Saladin că omul 
lor a greșit. Sau, dacă locotenentul Salah a fost ucis de 
altcineva, putem să îi arătăm generalului Husseini că Odwan 
este nevinovat. Dar pentru asta trebuie să investigăm, să aflăm 
adevărul. 

— Da’ știu că te-au pălit tare în cap. Ai pierdut orice contact 
cu realitatea. 

Stelele verzi au dispărut din faţa ochilor lui Omar Yussef și s-a 
putut așeza mai bine. 

— Mi-au curăţat creierul de orice urmă a Fâșiei Gaza, a 
răspuns el. Acum gândesc ca oamenii din lumea adevărată, nu 
ca nebunii care trăiesc în acest balamuc. 

Khamis Zeydan a clătinat din cap și și-a aprins un Rothmans. 

— Nu fuma aici, i-a spus Omar Yussef. Imi este greață. 

Khamis a ezitat, s-a uitat la ţigară, îngrozit că era nevoit să 
renunţe la nicotină, apoi a stins-o în scrumiera de lângă pat. A 
bătut darabana pe blatul măsuţei de toaletă, zgâlțâindu-și în 
același timp un genunchi în sus și în jos. Omar Yussef și-a zis că 
nu ar fi atât de enervant nici dacă fuma. 

Cree a luat o înghiţitură de whisky. 

— Cred că ai dreptate, Abu Ramiz. Rezumatul pe care l-ai 
făcut alternativelor noastre este cât se poate de corect. 

Khamis Zeydan s-a uitat perplex la Cree, neștiind ce să 
creadă. 

— Nu știu care dintre voi a fost lovit mai rău. 

— Pe mine m-au lovit de două ori, dar sunt gata să pun pariu 
că am o căpăţână mai groasă decât a lui Abu Ramiz, a spus 
Cree râzând și închinând paharul în cinstea lui Khamis Zeydan. 

Șeful poliţiei din Betleem și-a turnat un pahar din sticla de pe 
biroul aflat în apropierea lui Cree. 

— Uite ce este, în timp ce voi doi erați inconștienţi, recunosc 
că mi-au trecut prin minte aceleași gânduri, Abu Ramiz. Dar am 
discutat cu Sami despre cât de realiste sunt astfel de planuri. El 


înțelege Gaza cel mai bine. De aceea vă spun că ideea voastră 
este nebunească. 

Omar Yussef a pus o mână pe antebraţul zvelt al lui Sami. 

— Ce tot spune? 

Sami a rânjit. Și-a dezvelit dinţii decoloraţi, dar sănătoși și i-a 
zâmbit compătimitor. 

— Am auzit de la tipii din Brigăzile Saladin că în noaptea în 
care a fost ucis, locotenentul Fathi Salah plecase să se 
întâlnească cu Odwan. 

— Să se întâlnească cu el? Nu să îl aresteze? 

— Să se întâlnească. Cei din Brigăzile din Rafah nu îmi spun 
prea multe, pentru că sunt în relaţii strânse cu unitatea lor de 
aici, din orașul Gaza, iar cele două aripi sunt rivale de moarte, a 
spus Sami. Dar am reușit totuși să obțin ceva informaţii de la ei. 
Sustin sus și tare că Odwan nu l-a omorât pe Salah. 

— Dar cine i-ar fi putut înscena uciderea? 

Sami a dat din umeri și s-a uitat către Khamis Zeydan. 

Generalul de brigadă a încuviinţat printr-o mișcare a capului. 

— Pentru un individ ca Odwan s-ar găsi o mulţime de 
candidaţi, o mulţime de dușmani. Mai întâi, în Rafah sunt 
contrabandiștii rivali. Apoi sunt cei din forţele de securitate, care 
au interes să creeze agitaţie, ca să obțină bugete mai mari. 
Gaza se află într-o stare de anarhie. Se vede asta dacă te uiţi de 
la fereastra ta la suita de gardieni pe care generalul Husseini o 
ţine în fața casei. 

— În seara asta și-a întărit paza. l-am văzut când au sosit. 

Khamis i-a aruncat o privire lui Sami. 

— Toţi acești soldaţi luptă pentru putere, a spus Sami. Mai 
ales generalul Husseini și colonelul al-Fara. 

— Sami, ai spus că există o rivalitate între Brigăzile Saladin 
din Rafah și aripa din orașul Gaza? a întrebat Omar Yussef, 
încruntându-se. Nu înţeleg. 

— Numai cu numele fac parte din aceeași organizaţie, Abu 
Ramiz, a răspuns Sami. Se ceartă pe profiturile din contrabanda 
cu arme introduse clandestin pe sub graniţa cu Egiptul. În acest 
moment se cer piese de schimb pentru rachetele balistice. 
Liderii Brigăzilor din Rafah susţin că ei aduc armele, așa că tot ei 
ar trebui să primească cea mai mare parte din bani. Cei din 
Gaza pretind că se expun unui risc mai mare de a fi nimiciţi de 


un atac israelian, prin urmare cei mai mulţi bani li s-ar cuveni 
lor. 

Omar Yussef a luat o gură de apă. Acum nu i se mai părea 
răcoritoare, ca apa de izvor. Era călâie și îi lăsa un gust amar. 
Și-a pus mâna pe braţul lui Khamis Zeydan. 

— Este ciudat. Când partizanul m-a lovit în cap, mi-am amintit 
ce mi-ai spus în timpul mesei de dimineaţă, că toate 
nedreptăţile din Gaza sunt legate unele de altele, deși, aparent, 
nu au nicio legătură. Ar putea exista vreo legătură între cazul lui 
Eyad Masharawi și răpirea lui Magnus? 

Khamis păru să trateze ipoteza zeflemitor, concentrându-se 
asupra paharului de whisky. 

— Mă întorceam de la profesorul Maki, a continuat Omar 
Yussef. Răpitorii au venit pe strada lui Maki, din spatele meu. 

— Insinuezi că profesorul ar fi pus la cale răpirea? Fii serios. 
Aceiași indivizi au fost aici, la hotel, pe când tu erai plecat, a 
spus Khamis Zeydan. 

— Aici? 

— Au intrat în holul hotelului în timp ce tu luai cina cu 
profesorul Maki. Sami era de faţă, tocmai îi făcea ochi dulci 
recepţionerei, când i-a văzut intrând, puţin după ora nouă. 
Câţiva dintre ei au vorbit cu recepționera, apoi au urcat la etaj. 
Nu după multă vreme, au plecat. Sami s-a interesat ce doreau. 
Se pare că au întrebat-o pe angajata hotelului în ce cameră stau 
suedezul și celălalt inspector școlar de la ONU. 

— Trebuie neapărat să obţinem o întrevedere cu acest 
Odwan, a spus Omar Yussef. 

— Ai de gând să îi organizezi evadarea? l-a întrebat Khamis 
Zeydan, turnându-și din nou în pahar. 

— Va trebui să îi cerem generalului Husseini să ne lase să 
vorbim cu el. 

— Dacă îi ceri voie politicos, nu văd de ce nu te-ar lăsa. 

Pe Omar Yussef îl enerva umorul de proastă calitate al 
prietenului său, iar mirosul de whisky din cameră îl făcea să 
poftească la băutura interzisă. 

— Locuiește vizavi. De ce nu te duci chiar tu să îi ceri voie? 
Doar ești prieten cu toţi acești nemernici. Husseini face parte 
din Consiliul Revoluționar, la fel ca tine. Strângeţi-vă mâinile 
conform codului vostru secret. 

Khamis Zeydan nu și-a luat ochii de la băutura din pahar. 


— Strângerea secretă de mâini implică de obicei sume de zeci 
de mii de dolari. Cel puţin. 

— Aș putea încerca să aranjez o întâlnire cu generalul 
Husseini, a spus Sami. Nu vreau să riști să te amesteci în 
această afacere, Abu Adel, a continuat el, întorcându-se către 
Khamis Zeydan. Ar fi periculos. Din punct de vedere politic. 

Khamis Zeydan a dat peste cap restul de whisky. A lovit 
paharul gol cu mâna protetică și a ridicat din umeri. 

— Cunosc câțiva oameni apropiaţi de Husseini, a spus Sami, 
punând o mână pe piciorul lui Omar Yussef. Te previn însă, 
generalul este un tip perfid. Evident, este un mincinos și un hoţ 
- asta e de la sine înţeles. Dar e și sadic. li torturează chiar el, 
personal, pe unii dintre prizonieri, pentru propria sa plăcere. li 
place să le taie buricele degetelor și să le smulgă unghiile. In 
pușcărie i se spune Manichiura lui Husseini. 

Omar Yussef și-a împreunat degetele și le-a lăsat peste burtă. 
Le-a strâns cât a putut de tare, ca să nu se vadă că îi tremură 
mâinile. Aici nu mai era vorba despre o neînțelegere în mediul 
universitar, sau despre un șef corupt și răzbunător care 
pedepsește un turnător. Trecuseră la răpire și crimă. Viaţa 
prietenului său era în pericol. Își aminti deodată sentimentul 
care îl încercase pe drumul de intrare în orașul Gaza, când 
vehiculul ONU a depășit coșciugul lui Fathi Salah, și anume că 
este urmărit de spectrul morții. A simţit până și răsuflarea rece a 
mortului suflându-i în ceafă. 

— Manichiura lui Husseini, a repetat Khamis Zeydan, 
turnându-și din nou. Și-a însușit practica aceasta pe când se afla 
la Beirut, în timpul războiului civil. Îl cunoșteam bine pe 
nenorocitul ăsta pe atunci. Făceam amândoi parte din garda 
personală a Bătrânului. Încă de atunci era mârșav, nemilos și 
corupt. 

— Se integra bine în peisaj, fără îndoială, a spus Omar Yussef 
fixându-l pe Khamis Zeydan. 

Șeful poliției din Betleem i-a înfruntat privirile, rotindu-și 
whisky-ul în pahar. 

Cree și-a umplut din nou paharul. 

— Înainte de a fi opriţi de partizani, Magnus mi-a spus „Uite-l 
pe Abu Ramiz.” Te îndreptai spre noi pe mijlocul străzii, dând din 
mâini. 

A luat o altă înghiţitură, fără să se grăbească. 


— Parcă știai ce urma să se întâmple, a continuat el. 

— Partizanii mă opriseră cu câteva minute mai înainte pe 
stradă, a spus Omar Yussef. Spuneau că se află în misiune. Când 
am văzut că vă îndreptaţi spre ei, m-am gândit că sunteți în 
pericol. Încercam să vă previn. 

Cree a plimbat o înghiţitură de whisky prin gură, fără să 
spună nimic, dar a continuat să îl privească pe Omar Yussef. 

— Așadar, te îndoiești de mine? a întrebat Omar Yussef 
ridicând vocea. Crezi că eu le-am vândut pontul partizanilor și 
le-am indicat mașina voastră, ca să mă asigur că nu răpesc alți 
oficiali ONU? Și apoi, normal, mi-au tras una în cap, ca să nu 
pară o înscenare. 

Cree a înghiţit în cele din urmă. 

— Nu, presupun că nu este veridic, a spus el, cu voce gravă și 
sumbră. 

Omar Yussef a tras o înjurătură și a izbit cu mâna în măsuţța 
de noapte. Mișcarea l-a făcut să salte ușor pe pat, iar paharul cu 
apă i s-a vărsat pe pantaloni. 

Lui Cree a părut că i se face milă de el. A pus o mână 
binevoitoare pe spatele lui Khamis Zeydan, arătând spre Omar 
Yussef, și a spus cu o voce mai destinsă: 

— Nu știu araba prea bine, dar am înţeles câte ceva din ce le- 
a spus Abu Ramiz partizanilor în timpul ambuscadei: „Eu sunt 
mult mai important în cadrul ONU decât ei doi. Am un rol capital 
pentru întreaga operaţiune a Naţiunilor Unite în Palestina.” Așa 
a zis. Și acum, priviţi-l pe marele baştan de la ONU cu pantalonii 
uzi. 

Cree și Zeydan au pufnit în râs. Sami a strâns genunchiul lui 
Omar Yussef, cu un gest menit să-l îmbuneze. 

Khamis Zeydan a dat noroc cu Cree, pentru a elogia gluma. 

— Aveai o viaţă atât de pașnică, Abu Ramiz, a spus el. Acum, 
însă, necazurile se ţin scai de tine. Anul trecut cu partizanii din 
Betleem, acum cu cei din Brigăzile Saladin și Dumnezeu știe 
cine altcineva. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Eu sunt același dintotdeauna, a răspuns Omar Yussef. 
Numai că pe lume sunt mai multe necazuri în ultima vreme. 


e Capitolul 12 

Khamis Zeydan l-a trezit pe Omar Yussef din două în două 
ore, ca nu cumva să fi suferit o comoţie. De fiecare dată când se 
trezea, Omar Yussef se holba fără să înţeleagă, mirându-se că 
James Cree se află la piciorul patului său, bând și fredonând. La 
ora opt, generalul de brigadă l-a trezit chiar în timp ce Sami 
intra în cameră. 

— Generalul Husseini ne poate primi la nouă și jumătate, a 
spus Sami. Vrea să ia micul dejun cu dumneata la el acasă. 

Omar Yussef a inspirat fără să se grăbească. /mi amintesc 
cine este generalul Husseini, dar de ce oare vrea să ia micul 
dejun cu mine? l-au trebuit câteva clipe ca să-și aducă aminte. 
S-a frecat în creștetul capului. Evident, fusese lovit mai tare 
decât credea. l-a aruncat o privire lui Khamis Zeydan. Neliniștea 
din ochii obosiţi ai prietenului său i-a dat de înţeles că momentul 
lui de confuzie nu trecuse neobservat. 

— Ca să poţi manevra un șarpe ca Husseini trebuie să fii 
perfect lucid, i-a spus Khamis Zeydan. Tu nu ești deloc capabil 
să-i opui rezistenţă în starea în care te afli. 

— O să joc rolul poliţistului masiv și tăcut și o să-l las pe 
James să vorbească, a spus Omar Yussef. El pare în stare să o 
facă. 

Cree fluiera „Florile pădurii”5. A ridicat paharul. Whisky-ul din 
sticlă coborâse sub linia de jos a etichetei. 

— Eu sunt în plină formă, flăcăi. Proaspăt ca o floricică. Lăsaţi 
pe mine. 

— În timp ce dormeai, a sunat la ONU ca să-i alerteze în 
legătură cu răpirea lui Magnus, i-a șoptit Khamis Zeydan lui 
Omar Yussef. Abia îngâna cuvintele. Nu este deloc într-o stare 
mai bună decât tine. 

— Alah mi-e martor, nu mă tem, a spus Omar Yussef, 
întinzând o mână pentru a-l apuca pe Khamis Zeydan de cot și 
a-l trage mai aproape. Numai că mi se pare că Gaza este prea 
întortocheată pentru mine și nu înțeleg tărâmul pe care pășesc. 

— Eu te-am prevenit. 

Omar Yussef s-a frecat la ochi, bombănind. 

— Serviciul Militar de Informaţii, Serviciul de Prevenire și 
Protecţie, Brigăzile Saladin din Gaza, divizia rivală din Rafah. Mi 


3 Veche melodie populară din Scoţia. 


se pare că trebuie să îndes în mintea mea toți kilometrii pătraţi 
din Gaza și toţi soldaţii din toate grupările posibile, dacă vreau 
să am măcar o șansă de a înţelege ce se petrece aici. 

— Vrei să-ţi desenez un grafic? 

— Viaţa lui Magnus depinde de acești oameni, iar eu nu știu în 
care dintre ei să mă încred. 

Auzea disperarea pe care i-o trăda propria voce. Nu cumva 
am o criză de nervi? s-a întrebat el. Nu pot îngădui să se 
întâmple așa ceva. Magnus are nevoie de mine. 

— Hai să simplific eu lucrurile pentru tine, a spus Khamis 
Zeydan, luându-i mâinile între ale sale și privindu-l fix. Nu te mai 
gândi la toate grupările astea. Nu poţi avea încredere în niciuna. 
Nu te gândi decât la cel care stă în faţa ta în momentul 
respectiv. Uită-i numele și organizaţia din care face parte. Tot ce 
trebuie să-ţi amintești este că el e primul din șirul de indivizi 
care așteaptă să te mănânce de viu. 

— Este un șir lung. 

— Gaza este plină de mâncăi dezgustători. 

Sami adusese ziare din hol. Niciunul nu amintea de răpirea lui 
Wallender, dar Husseini aflase cu siguranță motivul vizitei lor. 
Omar Yussef se întreba de ce dispăruseră gărzile generalului în 
momentele dinaintea ambuscadei. Oare ce știa Husseini despre 
răpire? 

Omar Yussef s-a dat jos din pat. Și-a îndepărtat bandajul în 
fața oglinzii din baie. De la falcă până în colţul sprâncenei se 
întindea un ditamai cucuiul, în tonuri de negru, roșu și violet. 
Partea superioară a gâtului său căpătase o nuanţă verde ca de 
smarald. Și-a ciufulit părul alb de deasupra urechii; pielea din jur 
avea culoarea acelor de pin. Smocul de păr sur și sârmos 
dinăuntrul urechii era lipicios din pricina sângelui închegat. Și-a 
cercetat cu atenţie pupilele. Una dintre ele părea mai mare 
decât cealaltă - și-a imaginat că este un semn al comoţiei 
cerebrale. Ei bine, de gândit nu reușea să gândească normal; ce 
altă dovadă îi trebuia că suferise o comoţie? S-a băgat sub duș 
și a lăsat apa sărată să-i curgă peste spatele amorțit. 

La ora nouă și jumătate a îmbrăcat o cămașă curată, cu 
mânecă scurtă, și a transferat hârtia pe care scrisese adresa de 
Internet dată de Nadia în buzunarul de la piept, alături de 
declaraţia Brigăzilor Saladin și de stiloul negru Mont Blanc pe 
care îl ţinea de obicei în sacou. A coborât scările hotelului cu 


pași șovăielnici, însoţit de Sami și de Cree. Din spatele 
computerului de la recepţie, Meisoun i-a trimis un zâmbet 
cochet lui Sami, o privire compătimitoare lui Omar Yussef și o 
urare de însănătoșire grabnică. Lui i-a trecut prin minte să o 
roage să acceseze site-ul Nadiei, dar nu mai avea timp pentru 
așa ceva. Și-a dat seama cu îngrijorare că îi arde de un 
asemenea fleac acum, când viaţa lui Wallender este în 
primejdie. Și-a dus mâna la vânătaia de la cap, întrebându-se 
dacă nu cumva lovitura îi afectase judecata. l-a mulţumit apoi 
lui Meisoun pentru urări. 

În clipa în care a dat de norul de praf, mai gros decât în ziua 
precedentă, a înţeles că nu va avea parte de sănătatea pe care 
i-o dorise recepţionera. Sami a traversat șoseaua paralelă cu 
plaja și a dat mâna bărbătește cu ofițerul din ghereta aflată în 
faţa casei generalului Husseini. Ceilalţi gardieni, cu gurile 
acoperite de keffiyeh-uri în pătrăţele, îi fixau pe el și pe Cree cu 
ochi mijiţi, care le trădau neîncrederea. Sami le-a făcut semn să 
îl urmeze. 

Ofițerul i-a condus în interiorul clădirii, fără să dea drumul 
mâinii lui Sami. 

Casa lui Husseini era proiectată ca un bloc de apartamente. 
Etajele inferioare erau locuite de fiii generalului și de familiile 
acestora. Pe nevastă o ţinea la etajul al șaselea și o vedea cât 
de des îi este posibil unui bărbat însurat de treizeci de ani și 
care este nevoit să urce șase etaje pentru a ajunge la ea. Etajul 
al treilea era destinat primirii oaspeţilor. 

Când Omar Yussef i-a ajuns pe ceilalţi din urmă în faţa ușii de 
la salonul lui Husseini, Cree se uita pe fereastră, legănându-se 
de pe un picior pe celălalt și răsuflând zgomotos prin buzele 
tuguiate, ca un atlet care se concentrează înaintea cursei. Mâna 
ofițerului aștepta să bată la ușă. l-a zâmbit lui Omar Yussef, care 
i-a făcut semn să purceadă. Profesorul a inspirat adânc, dar, pe 
scară, praful era aproape la fel de gros ca afară. Un gardian a 
deschis ușa lucioasă, din lemn de trandafir. 

— Intraţi, vă rog și Alah să vă primească în Paradis! li s-a 
adresat ofițerul cel înalt, înainte de a se întoarce la postul său 
din faţa casei. 

Salonul de primire al generalului Husseini ocupa toată lăţimea 
clădirii și aproape întreaga sa lungime. Aici se vedea cât câștiga 
ofițerul de poliţie, acest salon era rodul lungilor ani de corupţie. 


Patru seturi de canapele împărțeau camera în pătrate egale, 
astfel încât o petrecere de mari proporții se putea scinda cu 
ușurință în grupuri mai mici. Fiecare set de canapele și fotolii 
avea o altă culoare pastelată, cu desene circulare ţipătoare, 
asemenea celor pe care le poţi vedea pe puloverele ieftine. 
Peretele din planul îndepărtat strălucea datorită paharelor de 
cristal și carafelor expuse într-un cabinet de sticlă. O masă 
lungă și vreo douăsprezece scaune din lemn curbat se înșirau în 
dreptul aceluiași perete. Deasupra mesei se afla un candelabru 
care părea executat în același atelier ca exemplarul strident din 
sufrageria profesorului Maki. Omar Yussef a remarcat cu o 
tresărire îngrijorată a stomacului că masa era, într-adevăr, 
pregătită pentru micul dejun. 

Gardianul i-a condus la masă, după care și-a reluat locul lângă 
ușă. Un tânăr în uniformă măslinie i-a întrebat dacă doresc 
cafea sau ceai. Era ciolănos, iar pe obraji avea o acnee liliachie, 
de tipul aceleia care lasă urme adânci sub piele. Pe uniformă nu 
purta niciun fel de însemn al gradului, nici măcar cel de simplu 
soldat. După ce le-a luat comanda, băiatul s-a făcut nevăzut în 
spatele unei uși care dădea într-un coridor scurt. 

Pe coridor au apărut trei bărbaţi. Omar Yussef nu le-a văzut 
decât siluetele, dar a presupus că cel scund, din mijloc, este 
generalul Husseini. Vorbea la un telefon celular și înainta cu pași 
mici, absenţi, părând să fi uitat că poate vorbi la fel de bine și 
stând jos. A ajuns în salonul cel încăpător. Cei doi bărbaţi care îl 
însoțeau și-au ocupat posturile de-o parte și de cealaltă a ușii. 
Erau înalţi, dar numai unul dintre ei, un tip solid, ras în cap, care 
respira pe gură, îi privea pe noii veniţi ca un adevărat 
bodyguard. Celălalt și-a împreunat mâinile deasupra unui 
clipboard și și-a sprijinit bărbia în piept. În mod evident, era 
aghiotantul lui Husseini. 

Acesta le-a făcut un semn de recunoaștere cu mâna, indicând 
că va termina convorbirea îndată. Mai mult asculta decât vorbea 
și țintuia cu privirea încordată furtuna de afară, ca și cum ceea 
ce îi spunea vocea interlocutorului s-ar fi putut materializa din 
norul aflat în fața ferestrei. Era mai scund decât Omar Yussef, 
care nici el nu depășea un metru șaptezeci. Purta o cămașă 
militară măslinie, probabil croită la comandă, ca să îi poată 
cuprinde pântecele voluminos, iar pantalonii îi erau îndesaţi în 
niște cizme înalte, maronii, de parașutist. Avea degete 


butucănoase, groase și păroase, iar pielea lui era de culoarea 
cartofului copt. S-a întors cu fața către oaspeţi, a închis 
telefonul, și-a mângâiat mustaţa sură și îngrijită cu gândul în 
altă parte, apoi și-a desfăcut brațele în semn de salut. Avea un 
zâmbet larg, hrăpăreţ, și ochi ca două pietricele spălate de 
ploaie. 

Generalul l-a sărutat pe Sami de cinci ori, ţuguindu-și buzele 
și închizând ochii de plăcere. După fiecare sărutare, i-a adresat 
urări de bun venit. Sami i-a prezentat pe Cree și pe Omar 
Yussef. Husseini i-a strâns mâna lui Cree și i-a tras-o în jos, într- 
un mod care i-a dat scoţianului de înțeles că era cazul să se 
aplece pentru săruturile de rigoare. Nici când acestea au luat 
sfârșit, Husseini nu a dat drumul mâinii lui Cree. A chicotit și, cu 
mâna rămasă liberă, a șters o pată de sânge uscat de pe 
mustata roșcată a lui Cree. Scoţianul părea foarte stânjenit. 
Omar Yussef s-a bucurat că avusese timp să facă un duș, în loc 
să stea să bea toată noaptea. 

— Nu îţi face griji. Am aflat de problemele voastre de la 
fratele Sami, a spus Husseini. 

Vocea sa subțire era cumpătată, grețoasă și mieroasă, de 
parcă se străduia să domolească un animal nervos. 

Omar Yussef s-a întrebat cât de apropiat era fratele Sami de 
omul acesta. În timp ce generalul i-a luat mâna și i-a depus trei 
săruturi pe obraji, gândurile i s-au întors la Manichiura lui 
Husseini. Buzele lui au lăsat o urmă umedă pe obrazul drept al 
lui Omar Yussef. Generalul i-a mângâiat oaspetelui tâmpla 
vânătă, cu blândetțe, gemând cu un tremolo liniștitor și 
melodios. L-a luat pe Omar Yussef de mână și l-a condus la 
masă, unde i-a tras un scaun ca să se așeze. Băiatul cu cafeaua 
a adus băuturile, iar Husseini i-a făcut un semn scurt din cap, 
dându-i de înțeles că era timpul să aducă mâncarea. 

— Fratele Sami spune că sunteţi un om foarte respectat în 
Betleem, Abu Ramiz, a zis Husseini zâmbind. 

Omar Yussef a încuviinţat, cu modestie. 

— İl cunoașteţi pe comandantul nostru de acolo? a întrebat 
generalul. 

— Maiorul Qawasmeh? 

— Este colonel. Dar, într-adevăr, Qawasmeh este numele lui. 

— Nu l-am întâlnit. 


Omar Yussef știa că acesta era un avertisment, o aluzie la 
puterea lui Husseini, care trecea dincolo de granițele orașului 
Gaza, ajungând până în Betleem și care ar fi putut reprezenta o 
ameninţare la adresa familiei lui Omar Yussef. 

— Este un om bun. Un om puternic, a continuat Husseini, 
aplecându-se în față pe scaunul său și săltând puţin, cu 
înflăcărare. Imi plac oamenii puternici. Nu scapă din mână 
lucrurile de care le cer să se ocupe. Numai dacă așa le ordon eu, 
a spus el râzând, iar vocea lingușitoare a cedat locul unui cârâit 
strident, ca al unui papagal deranjat de pe stinghia sa. Îmi plac, 
atâta vreme cât nu sunt destul de puternici ca să se ocupe de 
mine. 

S-a plesnit peste burdihan și a ridicat mâna cu degetele 
răsfirate, ca să bată palma cu Sami. 

Băiatul cu cafeaua a adus un platou destul de mare ca să 
încapă pe el un copil mic. Era plin ochi cu hummus și cu carne 
tocată de miel. O senzaţie șerpuitoare în stomac i-a semnalat lui 
Omar Yussef că hummus-ul și carnea erau amestecate cu 
bucățele de grăsime de miel, aproape invizibile în pasta de năut. 
Cree a dus o mână la gură; Omar Yussef și-a dat seama că 
scoțianul fusese tratarisit cu acest fel de mâncare cândva, în 
trecut, și că acum regreta whisky-ul băut. 

Generalul Husseini s-a ridicat și i-a servit pe oaspeţii săi cu 
porţii generoase din hummus-ul cu carne, ajutându-se de o 
paletă teșită, încăpătoare. In timp ce mânca, Omar Yussef s-a 
străduit să păstreze pe chip o expresie satisfăcută. 

— Domnule Cree, îmi cer scuze în numele cetățenilor din 
Gaza pentru scandalosul atac îndreptat împotriva dumitale și a 
colegilor dumitale, a spus Husseini. 

Cree avea gura plină de hummus. Nu părea că va înghiţi prea 
repede, așa că a răspuns printr-o mișcare solemnă a capului. 

— Am văzut și acuzaţiile nerușinate pe care Brigăzile Saladin 
le-au adus împotriva Serviciului meu de Informaţii în foaia 
volantă pe care au tipărit-o în urma răpirii, a continuat Husseini, 
încruntându-se și dând din mâini în semn că alegea să le ignore. 
Vreau să vă asigur că nu ne vom găsi odihna până ce nu îl vom 
elibera pe prietenul dumneavoastră, pe prietenul nostru. 

— Magnus Wallender, i-a șoptit Sami. 

— Prietenul nostru, Wallender. 


Omar Yussef a înghiţit dumicatul pe care îl avea în gură. S-a 
gândit că ar fi mai bine să spună ceva, măcar i-ar distrage 
atenţia de la mâncare și de la suferința stomacului. 

— Domnul Cree ar dori foarte mult să vorbească cu Bassam 
Odwan. 

— Un criminal feroce. Nu pot permite așa ceva. 

— Naţiunile Unite doresc să vă ajute la investigaţie în orice 
mod o pot face. 

— Odwan nu este cel care l-a răpit pe omul dumneavoastră. 

— Nu el, prietenii lui. 

— Așadar, cu prietenii lui ar trebui să vorbiţi, nu cu el. 

— Ne-ar putea ajuta să dăm de prietenii lui. 

— Vă închipuiţi că noi nu i-am pus aceste întrebări? a spus 
Husseini, adresându-le un zâmbet larg tuturor. 

— L-ar putea considera pe domnul Cree o figură oarecum mai 
neutră. 

— Cum poate fi cineva neutru când este vorba de crimă? 
Acest Odwan mi-a ucis cu sânge rece unul dintre cei mai buni 
ofițeri. 

— În această după-amiază sosește o echipă de la biroul ONU 
din lerusalim, a spus Cree, după ce și-a dres glasul. Desigur, vor 
negocia la nivel înalt în vederea eliberării ostaticului. Dar opinia 
lor este că nu trebuie să se piardă timp preţios în vreme ce ei se 
află pe drumul spre Gaza. Ei m-au rugat să aranjez o 
întrevedere cu Odwan. 

Omar Yussef nu auzise nimic despre negocieri. Probabil 
hotărârea fusese luată atunci când Cree sunase la ONU, în timp 
ce el dormea. 

Era un alt as pe care îl putea juca în confruntarea cu Husseini. 

— Negociatorii delegaţi de ONU știu că printre diplomaţii 
străini staționaţi în Tel Aviv dumneavoastră vă bucuraţi de cea 
mai mare încredere dintre toţi comandanții de securitate 
palestinieni, a spus Omar Yussef. 

Husseini păru brusc interesat. 

— Acum aveţi ocazia de a vă consolida această poziţie, a spus 
Omar Yussef. 

— Ne coordonăm reacţia față de răpirea reprezentantului ONU 
cu ambasada americană, a spus Cree, după ce a reușit să 
înghită un alt dumicat, pentru că americanii dispun de cele mai 


bune relaţii în interiorul forțelor de securitate de aici. 
Ambasadorul american este foarte interesat să vă audă teoriile. 

Husseini și-a închis ochii cenușii, încuviințând alene din cap. 

— Sunt bun prieten cu ambasadorul. 

Satisfacția de pe chipul său trăda imaginea unei cine amicale 
cu ambasadorul la reședința lui, cu vedere spre plaja din 
Herzliya Pituach. Omar Yussef nu știa dacă Husseini râvnea la 
această relaţie pentru banii pe care i-ar putea stoarce sau 
pentru libertatea pe care ar obţine-o, ca favorit al 
ambasadorului, de a-și brutaliza și ucide dușmanii fără teamă de 
consecinţe. 

— Ambasadorul vă consideră un bun prieten și dorește să 
aveți tot ajutorul necesar pentru a vă putea derula operaţiunile, 
a spus Cree. 

Tot ajutorul, și-a reperat Omar Yussef în minte. Fie într-o 
valiză, fie transferat către o bancă din Elveția. 

— ÎI voi suna pentru a-l informa asupra desfășurării 
investigaţiei noastre în acest caz important, a spus Husseini cu 
o înclinare a capului. 

— Vă așteaptă apelul cu nerăbdare. 

— Dar suedezii? 

Omar Yussef și-a înăbușit un zâmbet. ONU și americanii îi 
promiteau câștiguri suplimentare și prestigiul unor relaţii sus- 
puse, dar el nu ezita să mulgă mai mult. 

— Ambasadorul Suediei a comunicat superiorilor mei că și el 
dorește foarte mult ajutorul dumneavoastră, a răspuns Cree. 
Este pregătit să acopere costurile oricăror operaţiuni întreprinse 
în vederea eliberării domnului Wallender. 

Husseini a luat o murătură de pe o farfurie și a mestecat-o. 

— Odwan este deținut la Saraya, închisoarea centrală. Este 
ușor să aranjăm o întrevedere. Nu vă cer decât să nu vă lăsați 
păcăliţi de omul ăsta. Sunteţi oameni inteligenți, dar nu sunteţi 
ofițeri de poliţie. Este nevoie de ani întregi de experienţă 
poliţienească pentru a înfrunta un delincvent înveterat fără a-i 
cădea în plasă. Nu credeţi nimic din ceea ce vă spune. 

— Așadar, putem să îl vedem? Mulţumim, a spus Cree. 

— Care este părerea dumneavoastră despre evenimentele 
care au dus la moartea locotenentului Fathi Salah? a întrebat 
Omar Yussef. 


Husseini și-a curăţat farfuria cu o coajă de pita și a râgăit, 
căzut pe gânduri. 

— Locotenentul Salah a plecat să îl aresteze pe Odwan sub 
acuzaţia de contrabandă. Nu putem permite pătrunderea 
necontenită în ţară a armelor pe sub granița cu Egiptul, așa cum 
s-a întâmplat uneori în Rafah. Când locotenentul Salah l-a 
încolţit pe Odwan, infractorul s-a opus arestării și l-a ucis pe 
Salah. 

— Cum a fost arestat acesta, în cele din urmă? 

— S-a predat când oamenii mei au mers acasă la el, la o oră 
după incident. 

— De ce s-a predat? 

— De laș ce este. 

— Dacă a fost gata să îl omoare pe Salah pentru a nu fi 
arestat, de ce să se predea după numai o oră? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Avea de înfruntat o forţă impresionantă. Le-am spus 
comandanților din subordinea mea să nu își asume niciun fel de 
riscuri. Eu personal am plecat la Rafah pentru a prelua controlul 
operațiunii. Am mobilizat toate trupele la fața locului, chiar și pe 
cele din Khan Yunis și Deir el-Balah, a spus Husseini, revenind la 
cârâitul de papagal. Dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să atace 
închisoarea de aici, din Gaza, în noaptea aceea, ar fi descoperit 
că nu o păzea decât băiatul care îmi servește cafeaua. 

Băiatul cu faţa mâncată de acnee se clătina de pe un picior pe 
celălalt, privind dușmănos în jur. Se uita la Husseini de parcă își 
dorea cu ardoare să fie lăsat unic gardian al unei închisori cu un 
singur deţinut - generalul. 

— M-am asigurat că Brigăzile Saladin nu pot opune rezistență 
operațiunii, mobilizând un număr atât de mare de trupe. Am 
înconjurat casa familiei lui Odwan. Sunt foarte nevoiași și 
locuiesc într-o zonă sărăcăcioasă a taberei de refugiați din 
Rafah. Odwan ăsta este cu adevărat o scursură. Le-am strigat 
prin megafon că voi distruge toate casele din tabără dacă va 
trebui, dar că până la urmă o să-l găsesc pe nemernicul de 
Bassam Odwan și o să-l arestez. Atunci a ieșit din ascunzătoare. 

Husseini părea fericit că se poate lăuda cu operaţiunea lui. 
Omar Yussef a decis să își manifeste aprecierea față de 
abilităţile de poliţist ale generalului. 


— Aţi fost foarte meticulos și eficient, Pasha, a spus el. Dacă 
se poate, aș vrea să vă întreb ceva în legătură cu seara trecută. 
Aţi auzit ceva neobișnuit în timpul răpirii? 

— De ce să fi auzit? a răspuns Husseini, ridicând din umeri. 

— Totul s-a petrecut sub fereastra Domniei Voastre. 
Wallender se întorcea la Hotelul Sands, de peste drum, când a 
fost răpit. 

— Eu duc o viață liniștită. Mă duc la culcare devreme. Nu stau 
treaz până noaptea, târziu, ca occidentalii aceștia, a răspuns el, 
zâmbind în direcţia lui Cree. 

A venit timpul să îl împung putintel, şi-a zis Omar Yussef. 

— Poate dumneavoastră dormeaţi, dar noaptea trecută v-aţi 
întărit garda. Ei ce au văzut? 

Husseini s-a făcut că nu-l aude. 

— In cinstea prietenului meu străin, domnul Cree, aș vrea să 
vă ofer o plăcere interzisă celor mai mulţi oameni din Gaza. 

Ochii ca două pietricele au strălucit ștrengărește. Husseini a 
pocnit din degete de două ori, iar băiatul a adus la masă una din 
carafele din cabinet. Lichidul care se clătina pe fundul larg al 
carafei părea a fi coniac, iar Omar Yussef l-a auzit din nou pe 
Cree respirând cu greutate. In mod evident, hummus-ul nu îi 
căzuse bine după tot whisky-ul ingurgitat, iar un pahar de coniac 
nu îi va fi de niciun folos stomacului său. Scoţianul era palid. 
Părea că tot sângele i se scursese de pe buzele tumefiate. 

Generalul a scos dopul carafei și a inhalat adânc aroma 
coniacului. Băiatul a adus pahare. 

— Este un mic viciu al meu, a spus Husseini, râzând. Nu mă 
refer la coniac. Mai degrabă, la sticlă. Este cristal cu plumb, de 
Boemia. Imi place greutatea sa, este atât de masiv și totuși atât 
de fragil. Am adunat multe piese în colecția mea, după cum 
puteţi vedea, a spus el, făcând un gest către peretele 
scânteietor, plin cu boluri, sticle, sfeșnice și vaze, toate 
reflectând lumina strălucitoare a candelabrului. Mi-am format 
gustul pentru cristalul de Boemia în timpul studenţiei mele la 
Praga, în urmă cu treizeci de ani. Am făcut un masterat în 
economie, dar nu ai nevoie de o înaltă calificare ca să înţelegi 
valoarea acestor mici podoabe. In Praga sunt atât de ieftine, 
încât aproape că le dau gratis. Carafa aceasta a costat mai puţin 
de o sută cincizeci de dolari. 


Suma reprezenta, probabil, salariul pe trei luni al băiatului 
care le adusese cafeaua. Omar Yussef a examinat dopul carafei 
din mâna îngrijită a lui Husseini. În cristal erau tăiate sute de 
muchii ascuţite, minuscule. 

L-a rugat pe Husseini să nu îi toarne în pahar. Cree a ezitat, 
dar a acceptat coniacul și l-a sorbit în tăcere. Sami și-a aprins o 
țigară și a învârtit coniacul în pahar. Husseini a dat pe gât două 
măsuri duble, înainte ca taifasul să ia sfârșit. Ceasul de porțelan 
în formă de trăsură de pe masă arăta ora zece și jumătate. 

— Acum îl voi suna pe ambasador ca să îl informez, a spus 
Husseini, în timp ce îi conducea spre ușă, iar dumneavoastră 
puteţi merge la închisoare. 

Ajuns la baza scării, Omar Yussef auzea încă hohotul de râs al 
lui Husseini. 


e Capitolul 13 

Spre marea surprindere a lui Omar Yussef, Cree a insistat să 
se urce la volanul Chevrolet-ului, spunând că stilul de șofat 
haotic al lui Nasser îi va provoca o senzaţie de greață în starea 
lui actuală. Scoţianul a făcut eforturi să se concentreze, chiar 
dacă tot ce avea de făcut era să ţină drumul drept până la 
închisoarea centrală, la sediul armatei din Gaza. 

Zidul împrejmuitor, înalt de trei metri și jumătate, al închisorii 
Saraya, era o pânză cât se poate de bună pentru artiștii 
specializați în graffiti-uri politice. Tencuiala era mâzgălită cu 
verdele, roșul și negrul invocărilor adresate lui Alah, actualului 
președinte și predecesorului acestuia, poporului, tărâmului 
strămoșesc și martirilor. Privindu-le, Omar Yussef s-a întrebat 
dacă Bassam Odwan se va alătura acestei liste. 

Gardienii au ridicat bariera alb-roșie care împiedica intrarea și 
l-au îndrumat pe Cree spre una din laturile clădirii principale, un 
bloc de trei etaje vopsit într-un cenușiu murdar. La capătul unui 
șir de camioane ale armatei îi aștepta un ofițer al Serviciului 
Militar de Informaţii. Acesta l-a recunoscut pe Sami. 

— Ce mai faci, ya zalameh? l-a întrebat el, ridicând un braț în 
aer și coborându-l apoi pentru a-i scutura mâna zgomotos, cu o 
plesnitură la atingerea palmelor. 

Salutul l-a făcut pe Omar Yussef să se mire încă o dată în 
privinţa cunoștințelor lui Sami. Oriunde mergea, cei din 
securitate îi erau prieteni. Cel de acum îi spusese chiar bătrâne. 

Ofiţerul nu i-a dat drumul braţului cât timp i-a condus către 
intrarea în închisoare și apoi în sus, pe scara învechită. Omar 
Yussef și Cree au mers în urma lor, respirând anevoie. Aerul era 
pâclos din pricina prafului care plutea deasupra orașului și a 
mirosului greu, de bărbaţi întemnițați, de sudoare și rufe 
murdare, carne fiartă și ţigări. 

Ofițerul i-a condus prin închisoare asemenea unui ghid turistic 
binedispus, nerăbdător să le împărtășească cunoștințele sale 
despre un loc pe care puţini îl vedeau și chiar și mai puţini 
doreau să îl vadă. 

— La etajul acesta sunt cazaţi ofiţerii. La capătul coridorului 
se află biroul comandantului Forţelor Naţionale de Securitate. 

Au urcat încă două etaje. La apropierea lor, un gardian aflat în 
capătul scărilor s-a ridicat în picioare și și-a aninat kalașnikovul 
peste umăr. A făcut să zornăie cheile în broasca unei uși grele, 


de metal, vopsite într-un albastru searbăd, pe care apoi a 
încuiat-o în spatele lor. 

Blocul era lung de aproape treizeci de metri, având câte cinci 
celule pe fiecare parte a coridorului. Din prima celulă se auzeau 
cuvintele conducătorului de rugăciune și murmurele bărbaţilor 
care îi răspundeau la unison, într-un crescendo șoptit. Vântul 
împingea praful din aer de-a lungul coridorului, prin fereastra 
zăbrelită fără geam de la capătul opus. Gardienii în uniformă de 
camuflaj și berete roșii stăteau sprijiniți de ușa primei celule, 
fumând, cu coatele rezemate de puștile lor de asalt. 

— Deţinuţii nu sunt închiși în celule în acest moment, l-a 
informat ofiţerul pe Cree. Este ora rugăciunii de amiază, așa că 
s-au adunat în celula numărul unu. Vedeţi dumneavoastră, tipul 
care conduce rugăciunile este mare șeic afară. Aceasta este cea 
mai exclusivistă moschee din orașul Gaza. 

Cree s-a uitat în interiorul celulei printr-un grilaj metalic 
orizontal, tăiat la înălțimea capului. 

— Aveţi dreptate, a spus el. 

— Odwan se află la capătul coridorului, a spus ofiţerul, făcând 
un semn cu capul. Este în detenţțiune la regim celular. 

— Și mai exclusivist, i-a șoptit Cree lui Omar Yussef. 

Ofiţerul a descuiat ușa solidă, de fier. Omar Yussef a pășit 
într-o încăpere mică, neluminată, în care a văzut doar o chiuvetă 
de inox, câteva găleți goale și spălătoare pentru podele. Puţea a 
cârpe de șters nespălate. În celălalt capăt al încăperii era un 
grilaj tăiat într-o altă ușă metalică. Omar Yussef s-a uitat prin el. 

— Acesta este criminalul Odwan, a spus ofițerul. 

Bassam Odwan stătea cu capul plecat și cu palmele deschise 
în faţa sa. A îngenuncheat și s-a aplecat până la podea, 
atingând cu fruntea covorașul sintetic de proastă calitate. Omar 
Yussef nu se mai rugase de ani de zile. L-a privit pe Odwan 
aplecându-se. 

Cât a durat rugăciunea, deținutul a rămas cu spatele la ușă. 
Prin găurile din tricoul alb, subţire și murdar, i se vedea spatele 
mătăhălos. Umerii îi porneau din gâtul gros, iar mușchii spatelui 
îi șerpuiau de fiecare dată când își ducea mâinile la faţă. Avea 
constituția unui ţăran, lat în spate și rotunjit. S-a aplecat până la 
podea pentru ultima oară, după care și-a strâns covorașul de 
rugăciune. 

— A terminat rugăciunea, a spus Omar Yussef. 


Gardianul a descuiat ușa. Odwan nu a schiţat nicio mișcare. 
Ofițerul l-a strigat cu o voce care își pierduse vioiciunea de ghid 
turistic. 

— Hei, Odwan, ai vizitatori. 

Odwan și-a așezat covorașul făcut sul într-un colț al celulei. S- 
a întors. Din faţă, trupul lui părea chiar mai solid. Avea pieptul 
masiv și voluminos, iar burta i se ghicea mare și forțoasă în 
spatele tricoului. Purta pantaloni largi, militărești, iar picioarele 
murdare îi erau desculţe. Avea o barbă neagră, bogată, și buze 
mari, roșii, umede. În părul negru își tăiase un breton drept la 
mijlocul frunţii. Vârfurile bretonului se înălțau peste o crestătură 
cafenie întinsă de-a lungul frunţii, șlefuită în decursul lungilor 
ani de rugăciune pe covoraș. Arăta ca un neg imens. Omar 
Yussef a apreciat că nu împlinise încă treizeci de ani. 

Odwan a acceptat îndată prezenţa lui Omar Yussef, întrucâtva 
prietenos. A mijit însă ochii, suspicios, la intrarea lui Cree, iar pe 
Sami l-a privit cu o neîncredere și mai mare. Sami i-a zâmbit și a 
rămas sprijinit de perete. Ofițerul a încuiat ușa în urma lor. 

Omar Yussef s-a apropiat de Odwan și i-a strâns mâna. l-a 
apucat-o cu blândeţe, dar palma sa i-a înghiţit toate degetele lui 
Omar Yussef. O mână de muncitor, oțelită, lăbărțată și ajunsă 
stângace în urma muncilor primitive ale generaţiilor întregi. Cu 
un neașteptat și surprinzător icnet de ușurare, Omar Yussef a 
remarcat că Odwan nu trecuse pe la salonul de Manichiură al lui 
Husseini. S-a prezentat și l-a prezentat și pe Cree. 

— Simţiţi-vă ca acasă, alături de propriile familii, le-a spus 
Odwan. 

A privit în jur și a zâmbit când a înțeles cât de absurd suna 
acum tradiționalul salut. Avea un zâmbet simplu și dezarmant, 
care l-a făcut pe Omar Yussef să se gândească la rânjetul 
inocent al handicapaţilor mintal, dar privirea îi rămânea aspră și 
circumspectă. 

In celulă nu se vedea decât o rogojină subţire lângă perete și 
o găleată pentru murdării. Odwan avea covorașul lui de 
rugăciuni și o sticlă de plastic plină cu apă, cu eticheta 
zdrenţuită de atâta folosință. O singură fereastră, prea înaltă ca 
să poți vedea prin ea, era ţintuită în cuie, iar aerul dinăuntru era 
încins, de nesuportat. Sudoarea se distingea clar pe chipul lui 
Odwan și, nu după mult timp, Omar Yussef a simţit și el 
broboane de transpiraţie la subrat. Cree și Omar Yussef s-au 


așezat pe rogojină. Odwan și-a încrucișat picioarele în mijlocul 
încăperii și a rămas cu ochii aţintiţi asupra lui Sami, care stătea 
pe vine, lângă ușă. 

— EI cine e? a întrebat Odwan, cu o voce răgușită. 

Omar Yussef și-a amintit de torturile la care fusese supus 
Eyad Masharawi, întrebându-se dacă și Odwan își vătămase 
corzile vocale ţipând de durere. 

— Este Sami Jaffari, un deportat din Betleem. Ne ajută în 
timpul investigaţiei. 

— Ce investigaţie, unchiule? 

— Am început prin a investiga cazul unuia dintre profesorii 
noștri, arestat din ordinul colonelului al-Fara. 

Odwan a rămas cu gura deschisă, încruntându-se puternic. 

— Dar de azi-noapte investigația noastră și-a schimbat cursul. 
Brigăzile Saladin l-au răpit pe colegul nostru, un suedez care 
conduce școlile din Gaza și Cisiordania ale Agenţiei de Ajutor și 
Muncă a Naţiunilor Unite. În schimbul libertăţii lui, ei cer 
eliberarea ta. 

— Cu voia lui Alah, așa se va întâmpla. 

— Bassam, trebuie să îl găsim pe prietenul nostru. 

— Au tipărit o foaie volantă? 

Omar Yussef a încuviințat din cap. 

— Brigăzile Saladin au distribuit o fițuică în care își asumă 
răpirea. 

Odwan a privit către chipul învineţit al lui Omar Yussef și 
nasul umflat al lui Cree. 

— Îmi pare rău dacă v-au rănit. Ei v-au făcut asta, unchiule? 

— Nu contează. Cum putem da de prietenul nostru? 

— Trebuie să vorbiţi cu Abu Jamal. 

Omar Yussef a ridicat din umeri. 

— Este liderul din Rafah al Brigăzilor, a explicat Odwan. 

— Cum ajungem la el? 

— Nu cred că vă va primi decât dacă îl convingeţi că aţi putea 
aranja o învoială în privinţa mea. 

— Ce fel de învoială? 

— Cum așa, ce fel de învoială? Să mă scoateţi de aici. 

— Dar generalul Husseini nu va fi de acord. 

Era rândul lui Odwan să ridice din umeri. 

Omar Yussef și-a înăbușit reacţia de frustrare. 

Trebuia să discute cu Odwan câteva din datele cazului său. 


— Ce s-a întâmplat când a venit locotenentul Salah să te 
aresteze? 

— Vă căutaţi prietenul, sau mă investigaţi pe mine? 

— Mă gândesc că dacă aflăm ce s-a petrecut cu adevărat, îl 
putem convinge pe generalul Husseini că ești nevinovat. 

— Chiar sunt nevinovat, a răspuns Odwan, ridicând vocea, 
ceea ce i-a produs un atac de tuse răgușită. 

— Noi te putem ajuta să îți dovedești nevinovăția. 

— Credeţi că interesează pe cineva dovezile? Nu au avut 
nevoie de nicio dovadă ca să mă bage în gaura asta. Sau ca să 
mă spânzure de încheieturile mâinilor în fața aparatului de aer 
condiționat ieri, toată ziua. 

— Bassam, singura modalitate de a-l elibera pe prietenul 
nostru este să dovedim că nu l-ai ucis tu pe Salah. Dacă ONU 
are dovada nevinovăţiei tale, atunci generalul Husseini va trebui 
să o accepte. Mai ales dacă i-l aducem pe adevăratul vinovat. 

Odwan a închis ochii și și-a împreunat palmele late. 

— Frate Abu... 

— Abu Ramiz. 

— Abu Ramiz, eu cred că viața și moartea sunt în mâinile lui 
Alah. Dacă este să mor, nimeni nu mă poate salva. 

— Și dreptatea tot în mâinile lui Alah se află. 

— Nu și în Gaza, a replicat Odwan, izbucnind într-un râs 
zgomotos și plesnindu-l pe Omar Yussef peste un genunchi. 

Este un om Simplu, dar nu e prost, și-a zis Omar Yussef, 
hotărât să îl înfurie pe Odwan, pentru a-l determina să le spună 
varianta lui. 

— De ce l-ai ucis pe locotenentul Salah? 

— Nu eu l-am ucis, v-am spus. 

— Dacă ai fi nevinovat, ne-ai povesti ce s-a întâmplat. Ce ai 
de ascuns? 

— Credeţi că apăr pe cineva? 

— Ce motiv ai avea să nu vorbeşti? Dacă tu crezi că meriţi să 
mori, atunci Alah să se îndure de tine. Dar eu vreau să îmi 
salvez prietenul. 

Odwan a rămas nemișcat. Omar Yussef a încercat să își 
ascundă disperarea. A apelat la o replică ce părea sortită 
eșecului încă dinainte de a o termina de rostit. 

— Cine știe, poate că prietenul meu, știindu-se salvat cu 
ajutorul unui musulman, va trece la islamism. 


— Se va converti? a întrebat Odwan râzând, atât cât putea 
fără a declanșa un nou acces de tuse. Credeţi că va depune 
actele și pentru un pașaport palestinian? 

Omar Yussef era furios pe sine. Îl apreciase greșit pe Odwan; 
nu era atât de simplu cum îl crezuse el. A întins un braţ în 
direcţia lui Cree, biruit de iritare. 

— Ajută-mă să mă ridic. Ticălosul ăsta nu are de gând să ne 
ajute. Să mergem. 

Odwan a pus o mână grea pe umărul lui Omar Yussef. 

— Așteaptă, unchiule, nu pleca. Liniștește-te, te rog. 

l-a întins sticla cu apă tulbure. 

Omar Yussef a fost impresionat de această manifestare 
jalnică de ospitalitate. A luat o gură de apă. Avea gust de plumb. 

— Mulţumesc. 

Odwan și-a schimbat poziţia picioarelor, și-a masat spatele și 
a făcut o grimasă. 

— M-am dus să mă întâlnesc cu Salah. Avea ceva de vânzare. 

— Ce? 

— Ceva furat de la noi. 

— De la Brigăzile Saladin? 

— Unchiule, nu vrei să te amesteci în așa ceva. 

Omar Yussef s-a aplecat către el. 

— Crede-mă, sunt deja implicat. Trebuie să știu ce s-a 
întâmplat. 

Odwan i-a aruncat o privire lui Cree. 

— De unde știu eu că străinul acesta nu este un spion? 

— Pentru că nu vorbește araba, a spus Omar Yussef. Și în 
orice caz, toţi spionii din Gaza sunt palestinieni. 

Privirile lui Odwan au fost subit atrase de Sami, care stătea 
relaxat în dreptul ușii. Apoi a rânjit. 

— Mă bucur că ai venit, unchiule. Alah să îi dea putere 
prietenului dumitale din Suedia și să îl aducă acasă. 

Omar Yussef a acceptat urarea cu o mișcare din cap și a 
așteptat urmarea, cu sprâncenele ridicate. 

Odwan a oftat. 

— Aranjasem să primim un prototip de proiectil. A trecut 
frontiera printr-unul din tunelurile de sub graniţa cu Egiptul. 
Salah o vindea. 

— Dar există deja proiectile pentru rachete în Gaza. Qassam. 


— Noi voiam ceva mai bun. Pentru a construi o rachetă mai 
sigură, cu o arie mai mare de acțiune. 

— Dar ce poți face cu un singur proiectil-rachetă? 

— Qassam se baza pe un prototip de proiectile nord-coreene 
intrat în ţară prin contrabandă, acum câţiva ani, cu ajutorul 
partidului Hezbollah din Liban. Inginerii de aici au folosit 
prototipul pentru a construi sute de proiectile de fabricaţie 
proprie. Urmează să facem din nou același lucru, numai că de 
data asta avem un prototip mai bun. 

— Așadar, proiectilul urma să fie replicat, pentru a crea un 
arsenal de rachete perfecţionate? 

— Abu Jamal voia să îl boteze Saladin I. Sună bine, nu? a 
întrebat Odwan, mândru de parcă numele era propria sa 
născocire. 

Omar Yussef a încuviinţat din cap a încurajare. 

— Cineva a furat proiectilul în timp ce era transportat prin 
tuneluri, a continuat Odwan. Probabil că l-au plătit pe vreun 
trădător din interiorul Brigăzilor ca să le dezvăluie planul. l-au 
atacat pe băieţii noștri imediat după ce au intrat pe teritoriul 
nostru. l-au ucis pe doi dintre ei și au furat proiectilul. 

— Locotenentul Salah l-a furat? 

Odwan și-a împuns obrajii cu limba. 

— A doua zi după furt, Salah l-a contactat pe Abu Jamal și i-a 
spus că prototipul se află în posesia lui. Abu Jamal mi-a ordonat 
să mă întâlnesc cu Salah și să mă asigur că spune adevărul. 
Dacă era adevărat, Abu Jamal voia să îl cumpere. 

— De ce să îi daţi bani pentru ceva ce a furat? 

— Important era să recuperăm proiectilul cât mai repede. Cu 
Salah ne puteam răfui mai târziu. 

— Cât voia Salah? 

— Douăzeci de mii de dolari - foarte mult pentru Rafah. Așa 
că m-am întâlnit cu Salah la marginea taberei de refugiaţi, 
seara, târziu. Era un loc retras; în jur erau clădiri, dar fuseseră 
bombardate și părăsite. Am coborât din mașină și m-am 
îndreptat către jeepul lui Salah. 

— Era singur? 

— Da, nu mai era nimeni cu el. l-am cerut să îmi arate 
containerul cu proiectilul. Mi-a răspuns că era ascuns în altă 
parte. Ne-am certat din cauza asta, pentru că Abu Jamal nu voia 
să îi dau banii înainte să văd proiectilul. M-am îndreptat către 


mașina mea, să îl sun pe Abu Jamal. Salah m-a urmat, spunând 
numai tâmpenii. Apoi s-a auzit un foc de armă. L-a lovit pe Salah 
chiar aici, a spus Odwan, dându-și un ghiont zdravăn în piept. 

— Și ce ai făcut? 

— M-am urcat în mașină și am șters-o de acolo. Se trăgea în 
continuare dinspre una dintre clădirile bombardate. Cineva 
încerca să mă ucidă și pe mine. 

— Câţi atacatori trăgeau? 

— Numai unul. Impușcăturile veneau din același loc și am 
auzit o singură armă. 

— Ce ai făcut după ce ai plecat? 

— L-am sunat pe Abu Jamal. El a trimis câţiva oameni la faţa 
locului. Forţele de securitate erau deja acolo. M-am dus acasă și, 
când au venit să mă aresteze, m-am predat. 

Odwan nu a mai adăugat nimic. Omar Yussef a încercat să își 
ascundă însufleţirea. Dacă Odwan spunea adevărul, atunci nu el 
era ucigașul. Ar putea să îl convingă pe generalul Husseini să îl 
elibereze, dacă găsesc dovezi. Dar asta însemna că ucigașul era 
în libertate și că va face orice ca să îl împiedice pe Omar Yussef 
să îl identifice. 

Odwan a clătinat din cap. 

— Nu avea nicio noimă. 

— Ce anume? 

— De câte ori îl întrebam unde a ascuns proiectilul, Salah îmi 
spunea într-o limbă străină. Cred că era engleză. Vorbești limba 
engleză, unchiule? 

Omar Yussef a dat din cap că da. 

— Ce însemnă price? a întrebat Odwan. 

— inseamnă prețul unui obiect. 

— Așa mi-am închipuit și eu. Când întrebam unde este 
proiectilul, el tot spunea ceva despre preţ, iar eu ziceam „Bine, 
o să îţi primești banii, dar vorbește în arabă și spune-mi unde 
este proiectilul.” Apoi el iar zicea ceva despre preţ. Acum îmi 
pare rău, dar trebuie să recunosc că la momentul respectiv m- 
am enervat, crezând că a luat-o razna din cauza stresului. 

— A mai spus și altceva în engleză, sau numai cuvântul price? 

— A spus high noon price. 

— High noon price? 

— Ceva în felul ăsta. O să îl primești, spunea el, „la high noon 
price”. Ce înseamnă asta, unchiule? 


— Prețul atunci când soarele este la amiază. Sau preţul mare 
de la amiază. 

— Vezi, nu are nicio noimă. Era miezul nopţii, nicidecum 
amiază, iar eu știam deja prețul. M-a enervat cumplit, a spus 
Odwan, lovind cu pumnul în cealaltă palmă, pentru a-și vărsa 
nervii. Dar, după ce sărmanul de el a fost împușcat, am început 
să mă gândesc mai bine. Incerca să îmi spună ceva. Părea 
disperat când m-a urmat la mașină, repetând întruna expresia 
asta smintită în engleză. Dar cineva voia să îl omoare - poate că 
știa. 

Omar Yussef și l-a imaginat pe Salah vorbind fără sens, 
încercând disperat să îi transmită un mesaj lui Odwan și pe 
partizanul nătâng, prea înverșunat ca să priceapă. 

— Ce s-a întâmplat cu proiectilul? Abu Jamal a reușit să îl 
răscumpere mai târziu? 

— Nu știu. Trebuie să îl întrebaţi pe Abu Jamal. Eu nu am mai 
aflat nimic de când m-au arestat. 

— De ce te-ai predat? 

— Aș fi putut scăpa, a spus el, privind în jur și coborând 
vocea. Pe sub casa noastră trece un tunel care ajunge până în 
Egipt. Îl folosim numai pentru transportul de produse - ţigări, 
lapte praf pentru copii, lucruri de genul ăsta. Trebuie să încarci 
totul într-un cărucior care merge pe șine de metal și este pus în 
mișcare de câte un scripete montat la fiecare capăt al tunelului. 
Ar fi fost foarte greu pentru o persoană de statura mea să se 
strecoare, dar aș fi reușit eu. 

— De ce nu ai făcut-o? 

— Mi-ar fi arestat toată familia. Am treisprezece fraţi și surori, 
o mamă și un tată. Dacă aș fi fugit, toata lumea ar fi crezut că 
eu l-am ucis pe Salah, iar poliţia ar fi distrus casa părinţilor mei, 
a spus el, privindu-și mâinile cele mari. 

Deţinutul părea unul dintre elevii lui Omar Yussef, vinovat de 
o minciună menită să îi ascundă lașitatea. Omar Yussef a 
recunoscut în purtarea lui ezitările care trădează înșelătoria. 

Odwan s-a uitat la Omar Yussef și a înțeles că minciuna lui nu 
ţine. 

— Ca să fiu sincer, Abu Ramiz, nu am putut să trec prin tunel, 
a zis el. Spre rușinea mea, m-am pregătit să fug, în ciuda 
represaliilor care urmau să se abată asupra familiei mele. Știam 
că poliţia mă va tortura. Am coborât chiar până la intrarea în 


tunel, dar era atât de îngust, de lung și de întunecos, că mi-a 
fost frică să nu rămân blocat acolo. Îmi era teamă că voi muri 
sufocat. 

Omar Yussef a scos din buzunarul de la piept fiţuica tipărită 
de Brigăzile Saladin și i-a arătat-o lui Odwan. 

— Poate asta îţi va da speranţe, Bassam. 

Odwan a citit-o și i-a înapoiat-o. 

— Îmi pun toate speranţele în Alah, Abu Ramiz. 

Omar Yussef a băgat hârtia la loc, în buzunarul cămășii. 

— Alah să se îndure de tine, a spus el, ridicându-se ţeapăn. 

— Mergeţi în pace, a zis Odwan. 

Au ieșit din blocul celular în tăcere. Întinși pe paturile lor, 
deţinuţii îi priveau cu ochi sticloși prin grilajele decupate în 
ziduri, la înălțimea unui cap de om. 

Pe scări, Omar Yussef a rezumat discuţia purtată cu Odwan 
pentru Cree, care nu înțelegea araba decât foarte puţin. 

— Prețul de la amiază? a întrebat Cree. Are vreo legătură cu 
filmul acela cu Gary Cooper, High Noon? Nu, nu poate fi asta. 
Este al dracului de ciudat, Abu Ramiz. 

Escorta lor l-a sărutat pe Sami de cinci ori. A ridicat brațul și l- 
a plesnit pe Omar Yussef peste palma întinsă în semn de salut. 

— Alah să vă aibă în pază, ya zalameh, le-a spus el. 

Omar Yussef simţea încă strângerea de mână hotărâtă a lui 
Odwan. 

— Nu îmi spune bătrâne! s-a stropșit el. Închisorile mă fac 
ursuz. 

Ofiţerul a ridicat din umeri, nepăsător. S-a întors către Cree să 
își ia la revedere. Scoţianul i-a întors salutul și a ridicat din 
sprâncene, stingherit, în direcția lui Omar Yussef. 

— Obicei vechi, a spus el, în timp ce ofițerul o luase încetișor 
înapoi, către clădirea închisorii. 

— Eu o să încerc să verific toate informaţiile cu cei din 
Brigăzile Saladin de aici, din Gaza, a spus Sami, aprinzându-și o 
țigară. 

— Te referi la focurile de armă? 

— Poate îmi spun și ei că așteaptă livrarea acestui prototip de 
proiectil. Notează numărul meu de mobil, în caz că afli ceva nou. 

Omar Yussef a scos fițuica Brigăzilor Saladin, a desprins stiloul 
Mont Blanc din buzunarul cămășii și a scris în grabă numărul de 
telefon pe spatele hârtiei. 


Sami a ocolit bariera de la intrarea în închisoarea Saraya și a 
oprit un taxi vechi și hodorogit. 

Praful purtat de vânt s-a adunat în gâtlejul lui Omar Yussef și 
i-a biciuit tâmpla julită cu grăunţțe înţepătoare de nisip. Voia să 
se odihnească, dar știa că îl așteaptă o zi lungă. A privit cerul 
înăbușit de praful portocaliu. Pretul de la amiază. Oare ce voia 
să însemne? Un mister, ca însuși soarele ascuns în spatele 
perdelei de praf din Gaza. 

— Te simţi în stare să conduci? l-a întrebat el pe Cree. 

— Să îţi spun cinstit, nu mă simt deloc în apele mele, a 
răspuns Cree, pipăindu-și cu băgare de seamă nasul vătămat. 
Dar situația devine din ce în ce mai interesantă. 

Omar Yussef a zâmbit amar. 

— Să mergem la Rafah, a zis el. 


e Capitolul 14 

Tocmai treceau prin sectorul sudic al orașului Gaza, pe 
Șoseaua Saladin, traversând zonele nisipoase unde se arase de 
curând peste o așezare israeliană abandonată, când Omar 
Yussef a simţit că Chevrolet-ul ONU trage într-o parte. Cu un 
hodorogit puternic și brusc, ca zbaterea unor aripi imense, roţile 
au trecut peste pietrele și bolovanii de pământ de la marginea 
câmpului. Omar Yussef a pus mâna pe braţul lui Cree și a smucit 
volanul la stânga. Scoţianul și-a ridicat capul și a revenit brusc 
pe șosea, clipind des pentru a-și alunga somnul de o clipă. A 
continuat să conducă încet și a trecut de un pâlc de case mici și 
dărăpănate ale refugiaților, holbându-se năuc înainte, ca un om 
care încearcă să înainteze pe un drum de ţară, printr-o ceață 
impenetrabilă. 

— Ar trebui să faci o pauză, James. Amândoi am avut o 
noapte grea. Poate ar trebui să ne vadă un doctor. 

— Dar ne-a văzut un doctor. 

— Un doctor din Consiliul Revoluționar. Eu mă refer la un 
doctor adevărat. 

Vântul ridica spirale de praf portocaliu din straturile de varză 
și de roșii care se întindeau de o parte și de cealaltă a drumului, 
apoi le azvârlea cu putere peste parbriz. Cree și-a arcuit 
spinarea ciolănoasă în faţă, până ce aproape a atins volanul cu 
bărbia, privind fix prin praful care înainta în rotocoale. 

— Nu îţi face griji. Aproape am ajuns. 

— La Rafah? Abia suntem la jumătatea drumului. 

— Nu asta voiam să spun. Vreau să îţi arăt ceva aici. 

A părăsit drumul principal și a oprit mașina sub un curmal 
înalt. A suflat de câteva ori pe gură cu putere, și-a ţinut 
pleoapele larg deschise cu degetele arătătoare și a făcut câteva 
mișcări din umeri. 

— Ce este aici? a întrebat Omar Yussef. 

Cree a clipit cu ochii încețoșaţi, a coborât din mașină și s-a 
întins. 

Omar Yussef a trântit portiera în urma sa. Aerul fierbinte și 
gros era îmbibat de mirosul stătut, de ţarc de găini. La umbra 
curmalului, în spatele unui zid din cărămidă de zgură, se 
cuibărea o căsuţă de țară, simplă, cu două etaje, făcută din 
beton. Un gard viu, bine îngrijit, se întindea din dreptul casei 
până la curba șoselei. In bătaia vântului, marginea unei table 


ondulate de pe acoperișul dependinţei sălta și apoi cădea la loc 
cu un zgomot ritmic. Se auzeau vocile subţiri ale unor copii care 
se jucau dincolo de zidul casei. 

— Casa ţine de satul Zuweida, a spus Cree, privind spre sud, 
în direcţia unui câmp plantat cu varză. În partea aceea, acoperit 
de praf, este Deir el-Balah. De obicei se văd curmalii de pe 
marginea șoselei care traversează orașul. Acum nu se mai 
distinge nimic, dar orașul este acolo. 

Vântul era mai puternic aici decât în Gaza, unde îi stăteau 
stavilă clădirile. Omar Yussef a mijit ochii încercând să 
străpungă furtuna de nisip care împrăștia frunze de varză peste 
câmpie. 

— James, dacă nu te simţi bine, pot conduce eu. Recunosc că 
sunt un șofer prost, dar trebuie să mergem mai departe. Trebuie 
să vorbim cu partizanii din Rafah despre situația lui Magnus și 
să aflăm mai multe despre proiectil. 

Cree și-a înclinat capul, ascultându-l. 

— Ar fi cazul să repare dracului acoperișul. Auzi ce zgomot 
scoate drăcia aia? După cum am spus, am să îţi arăt ceva aici, a 
spus el, întorcându-se. 

S-a îndreptat cu pași nesiguri către poarta din zidul care 
împrejmuia casa. A ciocănit în lemn și s-a uitat peste zidul din 
beton. Vocile copiilor s-au oprit. Pașii unui bărbat au traversat 
curtea, apoi cineva a deschis poarta. 

— Bine te-am găsit, Suleiman, a spus Cree. 

Bărbatul i-a răspuns la salut și a dat mâna cu el. 

— Acesta este domnul Suleiman Jouda. Este stăpânul casei, i- 
a zis Cree lui Omar Yussef. 

Jouda era scund și slab și avea vreo treizeci de ani. Părul lui 
negru, la fel ca mustaţa cea groasă, era înfoiat și periat frumos 
pe spate. Doi copii bruneţi așteptau de o parte și de cealaltă a 
unei triciclete roz, cu picioarele durdulii goale pe pământul 
bătătorit din curte, holbându-se la Cree și sugându-și degetele. 
Jouda i-a condus prin curte, către o poartă îngrijită din spatele 
casei. Când a deschis-o, un miros de verdeață l-a izbit pe Omar 
Yussef. 

Peluza cea mare era de un verde mai intens și mai bogat 
decât oricare altă bucată de pământ cultivat pe suprafaţa Fâșiei 
Gaza. Gardul viu înconjura întreaga pajiște, fiecare din cele 
patru laturi ale sale întinzându-se pe o lungime de o sută 


optzeci de metri. Gardul constituia o frână în calea vântului și 
nici praful nu reușea să înăbușe splendoarea ierbii. Dincolo de 
centrul peluzei se vedea un obelisc din granit, înalt de un metru 
douăzeci, ridicat pe un soclu pătrat de aceeași înălțime. În jurul 
pajiștii erau adunate, în careuri mici, șiruri îngrijite de morminte, 
sculptate în gresie albă. 

Cree s-a îndreptat cu pași mari spre mijlocul pajiștii. Omar 
Yussef l-a urmat. În partea dreaptă a cărării, pământul fusese 
răscolit în jurul câtorva morminte și se vedeau urme de reparaţii 
la unele pietre funerare, dar Cree a trecut de ele fără să le 
privească. Jouda a rămas la o distanţă respectoasă. 

— Dumneata ești istoric, Abu Ramiz, a spus Cree. Înțelegi 
unde ne aflăm? 

— Într-un cimitir militar britanic. 

— Așa este. Din Primul Război Mondial. Consulatul Britanic îl 
plătește pe domnul Jouda să aibă grijă de locul acesta. Dichisit, 
nu? 

— Ca să fiu sincer, este singurul loc din Gaza pe care l-aș 
numi dichisit. Parcă nu am fi în Gaza. 

— De acord. Îţi dă impresia că trebuie să mori pentru a avea 
parte de puţină liniște în Gaza, a spus Cree, zâmbind distant, cu 
amărăciune. Și nu oricum, ci să fi murit într-un război care s-a 
terminat demult, pentru a te bucura de pace într-un loc frumos, 
unde cineva are grijă de tine. 

— Un alt teatru de război despre care lumea a uitat. 

— Eu nu am uitat, a replicat Cree, plimbându-și limba peste 
dinţi. 

Răspunsul lui i-a dat de gândit lui Omar Yussef. Era profesor 
de istorie, dar nu era singurul care își amintea trecutul. 

— Aseară, la cină, am discutat cu profesorul Maki despre 
campania britanică din Primul Război Mondial. Mi-a spus că 
britanicii au atacat Gaza de trei ori înainte de a o ocupa, apoi s- 
au îndreptat către lerusalim. 

Cree a încuviinţat printr-o mișcare a capului. 

— Uită-te la datele de pe pietrele de mormânt. Îl vezi pe tipul 
acela? A murit în aprilie 1917, dar cel din rândul următor a 
decedat în noiembrie. 

— Bătăliile s-au dat în satul acesta? 

— Până când au înfiinţat cimitirul de aici, în martie 1917, 
luptele se mutaseră spre nord, spre orașul Gaza. Dacă mureai în 


acţiune, te îngropau unde te aflai. Dar răniții erau transportaţi la 
spitalul de campanie din Deir el-Balah și, dacă nu supraviețuiau, 
îi îngropau aici. 

Omar Yussef a cercetat cu atenţie pajiștea. 

— Câţi sunt aici? 

— Șapte sute cincizeci de morminte. În colţul acela sunt 
câţiva indieni. Aici se află șapte soldaţi evrei. Dar majoritatea 
sunt britanici de modă veche, fețe palide ca mine, a spus Cree 
privindu-l pe Omar Yussef și  încruntându-se. Doamne 
Dumnezeule, îţi imaginezi cum este să crești în Marea Britanie, 
unde totul este cenușiu, umed și e al naibii de frig, dar cel puţin 
ești acasă și deodată să te trezești obligat să lupţi pe viaţă și pe 
moarte pentru bucata asta de pământ, străină și ciudată? 

— Din nefericire, James, întotdeauna s-au dat lupte pentru 
bucata asta de pământ. De cele mai multe ori fără să se știe sau 
să se admită deschis. Evreii se aflau aici în urmă cu mii de ani, 
iar arabii au venit de mai mult de o mie de ani, dar toți ceilalţi 
care au luptat pentru acest loc au fost străini, atrași de lăcomie, 
de ură sau de credinţă. Cruciații, Napoleon, turcii, toţi au fost 
străini de locul acesta. 

Cree a înaintat fără grabă de-a lungul șirului de morminte. 
Omar Yussef s-a uitat la ceas. Era ora unu. Voia să obţină 
informaţiile de care avea nevoie și să se întoarcă din Rafah 
înainte de lăsarea întunericului; nu îi surâdea deloc 
eventualitatea unui drum de întoarcere pe întuneric, prin norii 
de praf care acopereau Șoseaua Saladin, având în vedere cum 
conducea Cree. A pășit în urma lui, nerăbdător, întrebându-se 
dacă nu cumva scoțianul trage de timp, încercând să elimine 
efectele băuturii și ale loviturii la cap înainte de a porni din nou 
la drum. 

Cree a îngenuncheat în faţa unuia dintre morminte. Omar 
Yussef a citit inscripția peste umărul lui: Soldat James Cree. 
Batalionul al 4-lea de Pușcași Edinburgh. 21 de ani. 5/11/17. 

— Străbunicul meu. Numele lui îl port. S-a căsătorit, și-a lăsat 
nevasta gravidă cu bunicul meu, Billy, și a plecat la război. Cu 
greu se poate numi o viaţă, nu? 

— Cum a murit? 

— Nu știu. Înscrisurile oficiale despre soldaţi erau ţinute la 
Londra, dar majoritatea au fost distruse de bombardamentele 


germane din al Doilea Război Mondial. Nu a mai rămas nimic din 
viaţa lui. 

— Cu excepţia numelui tău. 

— Mda, cam atât a mai rămas. 

Ochii i se înroșiseră din pricina prafului din aer și a vântului 
care îi bătea în faţă, dar acum îl usturau din cauza gândurilor 
răscolite. Și-a șters o lacrimă cu dosul palmei și și-a tras nasul. 

— Pământul acesta nu este lipsit de semnificaţie pentru mine, 
Abu Ramiz. Este datoria mea faţă de străbunicul să nu permit ca 
locuitorii din Gaza să fie uciși de aceleași violențe care i-au luat 
și lui viaţa. Lui și turcilor care au luptat împotriva lui, a adăugat 
el cu un zâmbet în colțul gurii. 

Omar Yussef și-a dus mâna la bărbie. Drumul către Rafah 
putea suferi o mică amânare. 

— Am intrat în armată pe când eram tânăr, a spus Cree. 
Batalionul de Pușcași Edinburgh fusese între timp înglobat în 
Regimentul Regal de Scoţieni, așa că m-am înscris la ei. Îmi 
închipuiam că asta mă va aduce mai aproape de el. 

— Nu prea aproape, din fericire. 

— După câte știu eu, nimeni nu a încercat să mă omoare, a 
spus Cree, zâmbind absent. Slavă Domnului, nici nu a trebuit să 
omor eu pe cineva. Oricum, pentru că știam atât de puţine 
lucruri despre tipul care se odihnește în pământul acesta, am 
purtat în minte conversații întregi cu cel pe care mi-l închipuiam 
eu că a fost. El mi-a spus că greșeam. El fusese încorporat. Nu 
alesese de bună voie uniforma militară și nici nu voia să lupte. 
Atunci am părăsit armata și mi-am găsit de lucru în cadrul 
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Știam că voi vedea oameni aflaţi în 
cele mai grele condiţii, dar speram ca uneori să îi văd și în 
momentele lor cele mai bune. 

— Și ce ai văzut? 

— O să îţi răspund la întrebare după ce îl găsim pe Magnus. 

Omar Yussef a pus mâna pe vârful pietrei funerare. Nouăzeci 
de ani de furtuni de nisip, ca aceea care biciuia acum gardul viu, 
o înăsprise până la consistenţa hârtiei de șmirghel. 

— Sălbăticia omului faţă de om îndoliază infinite mii de 
suflete, a spus el. 

— „Omul s-a născut ca să jelească”. Robbie Burns. Credeam 
că ești doar istoric, Abu Ramiz. 


— Uneori, ceea ce ar trebui să spună istoricii este exprimat 
mai bine de scriitori. 

Cei doi bărbaţi s-au uitat unul în ochii celuilalt, insistent. Cree 
a încuviinţat din cap, apoi s-a ridicat în picioare. A aruncat o 
privire către partea estică a cimitirului. Abia atunci a observat 
pietrele avariate și pământul răscolit, pe care Omar Yussef le 
văzuse încă de la intrare. 

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el. 

— Am fost călcaţi de vandali acum câteva nopţi, a răspuns 
îngrijitorul. Nu i-am auzit pentru că dormeam, domnule Cree. Au 
intrat prin gardul de acolo, din colţul cel mai îndepărtat de casa 
mea. Au scos iarba din jurul câtorva morminte și au spart câteva 
pietre funerare. 

— S-a mai întâmplat vreodată așa ceva? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Niciodată. Dar oamenii sunt foarte supăraţi în legătură cu 
implicarea armatei britanice în ocuparea Irakului. Au lipit câteva 
afișe pe pietrele funerare, iar pe una din ele au scris comentarii 
indecente, cu vopsea. 

Omar Yussef s-a îndreptat către mormintele profanate. De pe 
câteva dintre ele fusese îndepărtat stratul de gazon, iar 
pământul fusese împrăștiat în jur, ca și cum bogăţia ierbii ar fi 
fost o ofensă la adresa mormintelor aride ale palestinienilor 
morţi în Gaza. Trei pietre funerare fuseseră sparte în bucăţi. 
Îngrijitorul le aranjase deasupra cioturilor distruse, într-un 
echilibru precar. Pe trei dintre pietrele alăturate celor distruse 
erau lipite fotografii prost copiate din ziare, care ilustrau un 
soldat britanic urinând deasupra unui prizonier irakian. Omar 
Yussef auzise despre această fotografie, după ce se dovedise a 
fi un fals. Morţii care se odihneau în acest cimitir plăteau pentru 
știrea falsă din ziare. 

— Nu am dezlipit încă afişele, pentru că aştept indicaţii în 
privinţa modului în care să o fac fără a distruge piatra, a spus 
îngrijitorul, scărpinându-se îngrijorat pe ceafă. Pe aceasta au 
scris un slogan. L-am scos cu terebentină, dar cred că am 
deteriorat piatra, așa că m-am gândit că este mai bine să cer 
sfatul unui expert înainte de a le șterge și pe celelalte. 

Omar Yussef a cercetat piatra ștearsă de vopsea. 

— Nu ai deteriorat-o, Suleiman. Pietrele erau toate un pic 
murdare. Când ai curăţat-o pe aceasta, tu ai crezut că ai pătat- 


o. De fapt, ai îndepărtat straturile de mizerie acumulate în timp. 
Va arăta și ea la fel ca celelalte, după un an sau doi de vânt și 
soare. 

— Mulţumesc, ustaz. Eram foarte îngrijorat. Cei morţi s-au 
odihnit aici atâta amar de vreme, încât simt că oamenii care le- 
au profanat mormintele au vrut să îi ucidă a doua oară. 

— Din fericire, acest lucru nu este posibil. 

Îngrijitorul l-a privit pe Omar Yussef neîncrezător. Se simte 
foarte apropiat de străinii aceștia morţi, dacă îi păzește și îi 
îngrijește în felul acesta, şi-a zis Omar Yussef în gând. 
Nedreptatea profanării mormintelor lor il face să sufere. 

— Cu toate astea, este foarte trist, a concluzionat Omar 
Yussef, punând o mână pe umărul lui, gest pentru care a fost 
recompensat cu o privire recunoscătoare. 

Cree s-a întors încă o dată către mormântul celui al cărui 
nume îl purta. A trecut cu mâna peste suprafaţa pietrei, stăruind 
asupra locului unde fusese cioplit în piatră numele. S-a ridicat și 
s-a îndreptat hotărât către ieșire. Când a trecut prin dreptul lui 
Omar Yussef, privirea îi era limpede și pătrunzătoare, și mergea 
hotărât. 

— Mulţumesc pentru înţelegere, Abu Ramiz. Aveam nevoie să 
mă adun. Acum sunt gata de plecare. 

Omar Yussef a pășit pe cărare, lăsând în urmă gazonul distrus 
și mormintele pângărite. S-a aplecat pentru a șterge praful 
adunat pe pantofi cu o batistă. S-a uitat încă o dată la cimitir în 
timp ce se ridica, îndreptându-și spatele anchilozat. Gândurile i- 
au zburat către povestea Nadiei despre zeul Atum, din al cărui 
plânset s-a născut omenirea. Într-adevăr, omul era născut ca să 
plângă. Lacrimile lui Atum nu puteau fi uscate decât dacă se 
transformau în praf. 


e Capitolul 15 

Când au ajuns pe strada principală din Rafah, Omar Yussef s-a 
aplecat peste portiera mașinii pentru a întreba încotro se află 
casa lui Salah. In timp ce îi făcea semn să se apropie unui tânăr 
adăpostit la intrarea unui magazin de fierărie, a tras în piept o 
pală fierbinte de praf, care l-a silit să își dreagă glasul. Omul a 
traversat trotuarul alene, cu mâinile în buzunarele jeanșilor și cu 
umerii lăsaţi pe sub un keffiyeh cu pătrăţele roșii pe care îl purta 
încolăcit în jurul gâtului, sub formă de fular. S-a uitat în spatele 
lui Omar Yussef, la Cree, care se holba la drumul din faţa lui. 

— Unde este casa locotenentului Fathi Salah? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Casa martirului Salah? 

Lui Omar Yussef i s-a părut că a detectat un zâmbet vag pe 
chipul bărbatului. 

— Aşa cum zici. 

— Este în celălalt capăt al orașului, le-a explicat tânărul, 
băgându-și capul pe geamul din dreptul lui Omar Yussef, pentru 
a se feri de vârtejul de praf din aer. 

In momentul în care a oprit mașina pe aleea de nisip din 
spatele casei în care locuise Fathi Salah, Cree a scos un geamăt, 
simultan cu scrâșnetul ambreiajului. 

A tras frâna de mână, a oprit motorul și și-a descleștat mâna 
de pe volan pentru prima dată în ultima jumătate de oră. 

— Credeai că nu vom mai ajunge aici, nu-i așa? a spus el. 

— De când poate o lovitură la cap și o amărâtă de furtună de 
nisip să oprească un membru al Regimentului Regal al Scoției? a 
replicat Omar Yussef. 

— Bine, bine, eu sunt un fost militar prea încăpățânat să știe 
când să se oprească. Dar scuza dumitale care este? 

— Eu sunt palestinian. Sunt obișnuit să înghit mizerii. 

Izolată de alte case și înălţată pe un petic de pământ, casa 
familiei Salah avea forma unui bloc cu două etaje și era 
construită din beton nefinisat. În așteptarea unui alt etaj, câteva 
tije ruginite ţâșneau din stâlpii de susţinere de pe acoperiș, ca 
niște smocuri de păr rebel. Frunzele de un argintiu mat ale 
câtorva măslini se unduiau deasupra zidului care împrejmuia 
grădina. La adăpostul zidului, copertina din pânză neagră care 
acoperea cortul funerar fâlfâia în bătaia vântului. Trecuseră 


două zile de la înmormântarea locotenentului Salah, iar cortul 
era pustiu, cu excepţia unui singur bătrân. 

Omar Yussef a înaintat cu dificultate în direcţia cortului, cu 
pantofii plini de nisipul care îl zgâria prin bumbacul subțire al 
șosetelor. A mijit ochii, pentru că aerul părea clocotitor după 
răcoarea din mașină. Sub copertină vântul s-a mai domolit, dar 
încă simțea pe limbă praful din aer în momentul în care l-a 
salutat pe bătrân. Cree s-a apropiat în spatele lui, aplecându-se 
pentru a trece pe sub marginea cortului. 

Bătrânul, scund și îngrijit, stătea pe unul dintre scaunele 
murdare, din plastic alb, aliniate pe laturile cortului. Faţa îi era 
acoperită cu marginea Kkeffiyeh-ului, înfășurat pe sub ochi, 
pentru a-i proteja nasul și gura de praf. Ochii săi căprui păreau 
că poartă doliu, iar mâna îi era moale când i-a strâns-o Omar 
Yussef. A făcut câțiva pași spre poarta grădinii și a strigat un 
nume care s-a pierdut în vânt. Cât timp bătrânul a rămas cu 
spatele la el, Omar Yussef și-a scos pantofii și a vărsat nisipul 
care se strânsese în ei în afara cortului. Bătrânul și-a aranjat 
jalabiya* albă și șleampătă, ridicând-o un pic pe lângă șolduri, 
pentru a se putea așeza confortabil. 

In mijlocul cortului, un mic pătrat format din pietre înconjura o 
grămăjoară de cărbuni și lemne aprinse. Fumul care se ridica 
din ea făcea aerul înțepător. Printre cărbuni se odihnea un ibric 
de cupru, frumos ornamentat, dar înnegrit de foc. 

In spatele bătrânului erau lipite pe zidul grădinii afișe care 
anunțau moartea eroică a locotenentului Fathi Salah. O 
fotografie care înfățișa chipul războinic și misterios al ofițerului 
era suprapusă imaginii Domului Stâncii din lerusalim. Fathi 
Salah era preamărit ca martir într-un panegiric” scurt și pios 
care acoperea partea de sus a foii. Colţul unuia dintre afișe 
flutura, contrapunctând, cu un glas de tenor frenetic, basul 
hodorogit al copertinei. 

Un adolescent a apărut dinspre grădină și a turnat cafea din 
ibricul înnegrit în păhărele de plastic, pe care le-a întins lui 
Omar Yussef și Cree. Lui Omar Yussef i-a făcut plăcere amăreala 
scurtă dar intensă, care i-a curăţat gâtul de nisip. S-a întors 
către bătrân și i-a urat ca Alah să aibă milă de cel mort. 


4 Robă cu mâneci lungi, lungă până la glezne. 
> Discurs la vechii greci și la romani în care se elogiau faptele de vitejie ale 
înaintașilor sau se aduceau laude unui oraș, unei persoane însemnate. 


Bătrânul a mulţumit înclinând din cap și murmurând câteva 
cuvinte, apoi și-a îndepărtat keffiyeh-ul de pe faţă, în semn de 
respect. 

— In căutăm pe tatăl locotenentului Fathi Salah, a spus Omar 
Yussef. 

— Eu sunt tatăl lui. 

— Cum vă numiți, scumpe domn? 

— Zaki Salah. Abu Fathi. 

Omar Yussef și-a repetat urarea ca Alah să îl apere pe cel 
decedat, urare care a fost din nou acceptată. 

— Frate Abu Fathi, ne aflăm aici pentru a afla adevărul în 
legătură cu moartea fiului dumitale. Sperăm ca în felul acesta să 
îl eliberăm pe prietenul nostru, care a fost răpit de Brigăzile 
Saladin. Își va câștiga libertatea numai dacă Bassam Odwan 
este eliberat. Vrem să aflăm care au fost adevăratele 
circumstanţe ale morții fiului dumitale. 

— Dar sunt bine cunoscute, a spus Zaki Salah cu glas șoptit. 

— Odwan neagă că l-ar fi ucis pe Fathi. 

— Minte. S-a făcut o investigaţie. 

— Ce au descoperit cei care au investigat cazul? 

— Exact ce s-a spus în ziare. Fathi a primit ordinul de a-l 
aresta pe Odwan. In timpul arestării, Odwan l-a împușcat pe 
Fathi și a fugit. Fathi a murit pe loc. La scurt timp după aceea, 
Odwan a fost arestat. Acum riscă pedeapsa cu moartea, așa 
cum se cuvine unuia care ucide cu sânge rece. 

Ochii lui Zaki Salah erau umezi și mânioși. 

Omar Yussef i-a privit stăruitor. Nu voia să îl supere pe 
bărbatul îndoliat, dar simţea că este presat de timp. 

— Odwan spune să s-a dus să se întâlnească cu Fathi, 
deoarece Fathi dorea să le vândă ceva celor din Brigăzile 
Saladin. 

— De unde știți ce spune Odwan? 

— Am fost să îl vedem. 

— La închisoare? 

Omar Yussef a încuviințat. Zaki Salah a dat din cap. Buzele 
bătrânului s-au strâns, preschimbându-se într-un fir subţire ce 
trăda înverșunarea. 

— Veniţi cu mine, a spus el, ridicându-se. 

Omar Yussef a pus paharul de cafea pe scaunul de lângă el. 
Cree s-a ridicat în picioare. 


— Numai dumneata, ustaz, a spus Zaki Salah. 

Cree s-a așezat la loc, ușurat. 

Zaki Salah l-a condus pe Omar Yussef prin grădină. Vântul 
lovea ramurile de măslin de zid. La intrarea în casă, praful din 
aer a fost biruit de aroma caldă și bogată de foule. Mirosul de 
piure de fasole cu oţet l-a făcut să îi fie dor de propria sa casă, 
de aromele apetisante care se preling dinspre bucătăria unde 
Maryam pregătește masa. 

Salah a înaintat de-a lungul coridorului, târșindu-și picioarele 
și șfichiuind gresia ieftină cu sandalele. Probabil nu era mai 
bătrân decât Omar Yussef, dar se mișca și mai încet decât 
acesta și era ușor adus de spate. 

În salon, Zaki Salah s-a oprit în faţa a trei diplome încadrate în 
rame țipătoare, aurii și argintii. A ridicat un deget negricios, 
stafidit, și l-a îndreptat către prima. 

— Aceasta este diploma pe care fiul meu, Fathi, a obținut-o de 
la Universitatea al-Azhar. A studiat științe politice, a spus el. De 
ce s-ar preta un om cu diplomă universitară și o poziție bună în 
interiorul forțelor de securitate la afaceri dubioase, făcute la 
adăpostul întunericului, cu un infractor de teapa lui Odwan? 

Omar Yussef s-a apropiat de perete și și-a potrivit pe nas 
ramele îndoite ale ochelarilor. A examinat celelalte două 
certificate. Primul era o licenţă în științe politice acordată unui 
bărbat pe nume Yasser Salah; a doua, o diplomă în drept pe 
același nume. Amândouă purtau emblema Universităţii al-Azhar, 
domul și minaretele unei moschei, plasate în fața unei cărți 
deschise. 

— Cine este Yasser Salah? a întrebat el. 

— Celălalt fiu al meu. Și el este tot ofițer. 

— În care forţe de securitate? 

— Yasser este înrolat în Serviciul de Prevenire și Protecție. 
După ce a obţinut a doua diplomă, a spus Zaki Salah, bătând în 
rama ultimului certificat de pe perete, a fost promovat căpitan. 

— Felicitări, a spus Omar Yussef, după care a făcut o pauză. 
Abu Fathi, Brigăzile Saladin pretind eliberarea lui Odwan. 

— Este împotriva tuturor legilor dreptăţii. 

— Dar Brigăzile sunt foarte puternice. 

— Fiul meu a făcut parte din forțele de securitate. Și ei sunt 
foarte puternici. 


— Credeţi că generalul Husseini îl va executa pe Odwan, chiar 
dacă asta îl pune pe picior de conflict cu Brigăzile? 

— Eu cer pedeapsa cu moartea. Dacă Husseini este slab și îl 
eliberează, îl voi ucide eu însumi pe Odwan. 

— Dumneata? 

— Familia mea. Fiul meu, Yasser, își va asuma 
responsabilitatea. Are abilitățile necesare, doar este ofiţer de 
securitate. Dacă guvernul este prea slab să ne facă dreptate, 
atunci cunoști bine legile și obiceiurile noastre și înţelegi ce 
trebuie să fac, a spus Zaki Salah cu o voce monotonă, apatică, 
ca și cum crima din răzbunare ar fi fost un fapt la ordinea zilei. 
Când Odwan l-a ucis pe Fathi, i-a ucis întreaga familie. Fathi 
avea o fetiță de numai trei luni. Dacă Odwan este eliberat, îl voi 
ucide eu însumi, iar dacă eu nu o pot face, atunci o va face fiul 
meu. Și chiar dacă suntem nevoiţi să așteptăm mai mult, 
nepotul meu va ucide pe cineva din familia lui Odwan. 

Omar Yussef a închis ochii și a tras aer adânc în piept. Ura 
vechile legi tribale. Erau tradiţia unei ţări lipsite de guvernare, 
unde nu vedeai apropiindu-se prin furtuna de nisip decât pe cel 
care venea cu gânduri rele. Zaki Salah vorbea de parcă s-ar fi 
aflat în urmă cu o mie de ani, iar dorinţa lui de răzbunare părea 
că va dăinui cu-adevărat o mie de ani. 

— Generalul Husseini trebuie să pună în balanţă justiţia 
tradițională, de clan, cu posibilitatea ca viaţa unui străin să fie 
ameninţată, a spus Omar Yussef. 

— Cui îi pasă de un străin? Ce mare brânză de capul lui? Dacă 
Husseini îl eliberează pe Odwan, atunci nu este musulman. 
Razbunarea mea este cerută de legile islamului. Ucigașul 
trebuie ucis. Nu îl pot trăda pe cel care a fost sânge din sângele 
meu, a replicat Zaki Salah, ștergându-și palmele una de alta, ca 
și cum s-ar fi spălat pe mâini, apoi a continuat cu aceeași voce 
înfuriată și stăruitoare. Trebuie să îi explici străinului cum stau 
lucrurile. 

Omar Yussef și l-a imaginat pe Magnus Wallender mort, 
întrebându-se cine îl va răzbuna pe el. A închis ochii, pentru a 
alunga imaginea. 

— Abu Fathi, fiul dumitale a fost implicat vreodată în activități 
de contrabandă? 

— Nu a fost niciodată implicat în activităţi ilegale. 


— Nici în traficul de arme? Sau consideri că asta face parte 
din lupta de rezistenţă, nu din activitățile ilegale? 

Zaki Salah părea ursuz. 

— Întotdeauna a luptat din răsputeri împotriva 
contrabandiștilor. Era datoria lui de ofițer. Dar când venea 
acasă, contrabanda îi bătea la ușă, așa că era nevoit să lupte 
împotriva infractorilor chiar și aici. Știi doar că ne aflăm foarte 
aproape de graniţa cu Egiptul. 

— Chiar așa? Cât de aproape? 

— Dacă nu ar fi furtuna de nisip, aţi fi văzut-o din spatele 
casei când aţi sosit. Este o distanţă de o sută de pași între 
spatele casei mele și gardul de la graniță, a explicat Zaki, 
ridicându-se ca să meargă la fereastră și să dea la o parte 
perdeaua. Uite, o vezi? _ 

Omar Yussef s-a zgâit prin praful gros de afară. In spatele 
casei era o grădină, iar la capătul ei, un garaj șubred. Dincolo de 
el se ridica un gard din metal închis la culoare, înalt de aproape 
zece metri, ondulat ca tabla ieftină cu care unii își acoperă casa. 
Aceea era graniţa cu Egiptul. 

— Zona de aici este împânzită de tuneluri. Contrabandiștii le 
sapă pe sub gardul de colo, a spus Zaki Salah. 

Un tânăr a ieșit din garaj și a încuiat ușa cu un lacăt. A 
traversat apoi grădina încovoiat pentru a se apăra de vânt. 
Omar Yussef l-a auzit tușind când a intrat în casă. 

Aroma delicioasă de foule a pătruns în salon și a stăruit în 
jurul lor, la fereastră. 

— Ar fi bine să vă întoarceţi la cortul de doliu, ca femeile să 
poată pune masa, i-a spus Zaki Salah lui Omar Yussef. Aș fi 
onorat dacă aţi lua prânzul cu noi. 

Tâmpla vânătă a lui Omar Yussef a pulsat, în semn de protest 
la auzul invitaţiei la masă. 

— Sunt onorat, a spus el, dar trebuie să îmi continui 
investigația. Prietenul meu nu mai are mult timp dacă nu 
descopăr adevărul. Nu ar putea să îmi dea o mână de ajutor fiul 
dumitale, Yasser, dezvăluindu-mi ce a aflat despre investigaţie, 
în calitate de membru al forțelor de securitate? 

— ÎI trimit eu la dumneata. 

Omar Yussef s-a întors la cort. Cree ședea în același loc. Și-a 
scuturat umerii, și-a răsucit gâtul într-o parte și în cealaltă și i-a 


zâmbit lui Omar Yussef. Ibricul înnegrit zăcea pe cărămizile din 
jurul cărbunilor încinși. Cree îi zâmbea scuzându-se. 

— Mi-e teamă că l-am golit deja, a spus el. Mi-a luat ceva 
vreme, cu păhărelele astea, dar aveam nevoie urgent de cafea. 

— Să îţi fie de bine, i-a spus Omar Yussef. 

Tânărul care traversase grădina din spatele casei a apărut la 
marginea covoarelor prăfuite care acopereau podeaua cortului 
de doliu. L-a fixat cu privirile pe Omar Yussef. 

— Tu ești Yasser? a întrebat Omar Yussef. 

Tânărul a încuviinţat printr-o mișcare a capului. 

— Alah se va îndura de fratele tău. Te rog, ia loc lângă mine. 
Tatăl tău crede că ne poți ajuta. 

Tânărul a avut o ezitare. S-a așezat pe un scaun în faţa lui 
Omar Yussef și s-a aplecat în faţă, sprijinindu-și coatele pe 
genunchi. L-a măsurat pe Omar Yussef din cap până în picioare, 
cu ochii săi căprui mijiţi, furioși și neîndurători. Işi ţinea capul 
într-o poziţie care lăsa să se întrevadă unghiul în care linia 
părului cobora pe frunte, iar aceasta semăna cu lama unui 
topor. Și-a încruntat sprâncenele groase, apropiindu-le de 
rădăcina nasului, unde au început să tremure ca trăgaciul unui 
pistol gata să țâșnească. Avea un nas drept și ascuțit și dinţi 
inegali și sparţi, care i se ițeau pe sub mustață. Trăsăturile 
chipului său păreau arme pe care Yasser nu s-ar fi dat în lături 
de la a le folosi. 

— Yasser, ce este Saladin P ă 

Expresia lui Yasser Salah a devenit și mai precaută. lşi 
pregătea armele. Nu a răspuns. 

— Ce știi despre Saladin P a insistat Omar Yussef. 

— Ce este asta? 

— Eu te-am întrebat pe tine. 

— Mi se pare că știți deja. De ce mă mai întrebaţi pe mine? 

— Este prototipul unui nou stoc de proiectile care urmează să 
fie fabricate aici, în Fâșia Gaza. Fratele tău încerca să îl vândă 
Brigăzilor Saladin atunci când a fost împușcat. 

Yasser Salah s-a scărpinat pe frunte. Omar Yussef se aștepta 
să se taie în ascuţișul lamei de topor din vârful frunţii. 

— Era pe punctul de a-l aresta pe Odwan, a spus Yasser. 

— Odwan spune altceva. 

— L-a ucis pe fratele meu ca un laş; acum nu face altceva 
decât să își inventeze scuze demne de un laș. 


— Poate că spune adevărul. 

Yasser a clătinat din cap. Omar Yussef a simţit disprețul 
tânărului ca pe o palmă puternică peste față. 

— Lucraţi pentru ONU? a întrebat Yasser, făcând un semn 
spre Chevrolet-ul pe care erau inscripţionate deslușit literele 
mari și negre. 

Omar Yussef i-a răspuns printr-o mișcare a capului. 

— Ce știți despre Brigăzile Saladin? Ce puteţi ști despre viaţa 
noastră în Rafah? Acesta este teritoriul uitat al Palestinei. Aici 
totul este mult mai grav decât în oricare altă parte a ţării. Mai 
mulți martiri în timpul Intifadei decât oriunde altundeva. Mai 
multe invazii ale israelienilor. Nu știți nimic despre viaţa noastră 
de aici sau despre felul în care fratele meu își slujea poporul. 

Yasser Salah și-a prefaţat fiecare propoziţie cu o răsuflare ce 
aducea cu întinderea unui mușchi încordat. 

— Când ai aflat de moartea fratelui tău? 

— Îndată ce s-a întâmplat. Am fost chemat la faţa locului. 

— De ce? 

— Eram de serviciu în noaptea aceea. Sunt ofițer al Serviciului 
de Prevenire și Protecţie. 

— Fratele tău, Fathi, s-a dus singur să efectueze arestarea? 

— Nu, era însoţit de un detașament de ofițeri. 

— Chiar așa? a exclamat Omar Yussef, gândindu-se la scena 
pustie a întâlnirii cu Fathi Salah, descrisă de Bassam Odwan. Ce 
ai văzut când ai ajuns acolo? 

— Corpul fratelui meu sub un cearșaf alb. Camarazii săi 
aliniaţi în apropiere. Urmele de roţi ale unei mașini care părea 
că a demarat brusc. 

— Unde le-ai văzut? 

— La marginea taberei de refugiaţi. Aproape de graniţă. 

— De ce a ales Fathi un loc atât de retras pentru a-l aresta pe 
Odwan? De ce nu a mers să-l aresteze la el acasă, așa cum au 
făcut camarazii săi câteva ore mai târziu? 

— Nu cunosc detaliile acestei operaţiuni. Poate a aranjat o 
întâlnire cu el, dar adevărata sa intenţie era să îl aresteze. 

— L-a atras într-o capcană, ca să îl aresteze? 

— Tot ce se poate. 

Yasser Salah și-a curățat gâtlejul cu un horcăit purulent, s-a 
apropiat de marginea cortului și a scuipat în nisip. A ridicat 


ibricul de cafea și a plescăit nemulţumit când a văzut că este 
gol. Și-a aprins o ţigară. 

— Ca ofiţer al forțelor de securitate, ai auzit despre o nouă 
armă care ar fi fost adusă de contrabandiști în Rafah? l-a 
întrebat Omar Yussef. 

— Israelienii au toate armele. Noi nu avem nimic. Ei dispun de 
avioane supersonice al căror bubuit le provoacă avorturi 
femeilor din Palestina. Când și-au părăsit așezările de aici, le-au 
umplut cu materii radioactive pentru a-i îmbolnăvi pe cei din 
Rafah. Au tancuri care trag cu raze acustice care îţi lichefiază 
intestinele. 

— Noi avem rachetele Qassam. 

— Nu sunt îndeajuns. Aproape că trebuie să îţi aterizeze în 
cap ca să te poată ucide. 

— Așadar, trebuie îmbunătăţite? 

— Da, dar ar fi dificil. 

— De ce? 

Yasser Salah i-a înfruntat privirea lui Omar Yussef, dar nu a 
răspuns. 

— Dificil, pentru că ar trebui să aduceţi un nou prototip în 
interiorul Fâșiei Gaza, pe sub nasul israelienilor, a spus Omar 
Yussef. Am dreptate? 

— Pe sub graniţa egipteană trec multe tuneluri, dar 
majoritatea sunt prea înguste pentru a transporta un proiectil, a 
răspuns Yasser. De aceea ar fi dificil. 

— Cu toate astea, cel care ar intra în posesia noului proiectil 
ar putea cere un preţ mare de la o grupare ca Brigăzile Saladin, 
care l-ar folosi apoi pentru a produce proiectile mai bune. 
Corect? 

Salah a deschis larg ochii pe care îi ţinuse întredeschiși, și-a 
descreţit sprâncenele și a ridicat din umeri. 

— Brigăzile Saladin cer eliberarea lui Odwan, a spus Omar 
Yussef. II ţin ostatic pe un membru al echipei noastre, un străin. 

— Asta fac ei, sunt delincvențţi. 

— Dacă Odwan este nevinovat, prietenul nostru ar putea fi 
eliberat. 

Yasser și-a ridicat capul și a rânjit batjocoritor. 

— Dacă Odwan este eliberat, îl ucid eu. 

— Nu îţi este teamă că atragi răzbunarea Brigăzilor asupra ta, 
ucigându-l? 


— Nu îmi este frică de moarte. Este datoria mea să răzbun 
memoria fratelui meu. Aceasta este justiția tribală, iar eu cred în 
ea. 

Omar Yussef l-a privit pe Yasser cu atenţie. De-a lungul anilor, 
văzuse în ochii elevilor săi aceeași siguranță, violentă și 
absolută. Avea și el propriile convingeri, la fel de profunde, dar 
spera că nu ajunsese la ele prin credinţă oarbă în tradiţie sau în 
detrimentul altor oameni. 

Cree și-a dres glasul. 

— Abu Ramiz, ar fi bine să ne îndreptăm către punctul de 
control, să îi luăm pe negociatorii trimiși de ONU. Ajung acolo la 
patru și jumătate. 

Omar Yussef a dat din cap aprobator și s-a ridicat. 

— Vă avertizez, nu aveţi încredere în Brigăzile Saladin, a spus 
Yasser Salah. Sunt niște hoți și niște criminali. 

A ridicat din nou ibricul de cafea, dar amintindu-și că era gol, 
l-a lăsat să cadă, supărat, lângă foc. 

Omar Yussef a răzbit cu greu până la Chevrolet-ul Suburban, 
cu pantofii din nou plini de nisip. 

Cree a pornit motorul. 

— Este aproape trei. Ce ar fi să te las în oraș și apoi să mă 
îndrept către punctul de control, să îi iau pe negociatori? Îi aduc 
eu la hotel ca să îi poţi informa asupra cazului. Te poţi odihni în 
timp ce mă aștepți acolo. 

Omar Yussef a încuviinţat din cap. Chevrolet-ul a înaintat cu 
dificultate prin nisipul adânc și a depășit casa familiei Salah. A 
aruncat o ultimă privire spre garajul șubred, din cărămizi arse, 
care se ridica în spatele grădinii împrejmuite de zid. Părea 
destul de mare pentru a adăposti patru mașini, dintre care două 
așezate transversal. Ar fi trebuit să se vadă urme de cauciucuri 
pe drumul de acces spre șosea, prin nisipul din faţa garajului, 
dar nu era nimic. Poate le-a acoperit furtuna, şi-a zis Omar 
Yussef. Dar chiar și pe o furtună ca cea de acum, tot ar fi nevoie 
de câteva zile pentru a le acoperi. Poate nu este un garaj pentru 
masini. 


e Capitolul 16 

Șoseaua Saladin i-a dus înapoi în orașul Gaza. 

Gârbovit în scaunul din dreapta șoferului, Omar Yussef 
rememora evenimentele ultimelor douăzeci și patru de ore. A 
ieșit din reverie numai când Cree a tras brusc de volan pentru a 
evita un pieton care se avântase nepăsător în mijlocul traficului. 
Cree a înjurat, iar Omar Yussef a zâmbit, l-a bătut pe Cree pe 
braţul său lung și s-a întors la gândurile sale. 

Saladin a venit pe acest drum pentru a elibera Palestina din 
mâinile cruciaților. Acum nu îl mai străbat eliberatori, ci doar 
partizani violenţi, polițiști corupți și funcţionari guvernamentali 
cărora nu le pasă decât de statutul lor de VIP-uri. În afară de 
Omar Yussef și de James Cree, nu se zărea nici urmă de 
eliberator. 

O căruţă trasă de un măgar, încărcată cu pepeni verzi, a ieșit 
de pe un drumeag prăfuit, iar Cree a făcut o nouă mișcare 
bruscă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat el, frecându-și 
fruntea. 

Omar Yussef călătorea pe același drum ca marele luptător 
Saladin. Îi va elibera pe Magnus Wallender și Eyad Masharawi. A 
închis ochii, încercând să își imagineze momentul în care le va 
strânge mâna, pentru a sărbători eliberarea lor. 

Deodată a fost cuprins de panică. Mâinile celor doi bărbaţi 
erau mutilate de Manichiura lui Husseini, iar sângele se 
prelingea peste el. A făcut eforturi să deschidă ochii. Amândoi ar 
fi putut fi torturați chiar în acest moment, iar el stătea în 
mașină, fără să îi poată ajuta. A scos un geamăt. 

— Te doare ceva? a întrebat Cree. 

— Capul, a spus Omar Yussef, dându-și seama că geamătul 
fusese destul de puternic pentru a fi auzit. 

— Este încă umflat, nu-i așa? 

— Mă simt de parcă aș fi fost lovit de un măgar. 

Și-a amintit de cimitirul britanic și de felul în care Cree îi 
vorbise despre trecutul lui. 

— James, legătura ta cu tot ceea ce se petrece în Gaza este 
străbunicul tău, a spus el. Și eu am un motiv pentru care pun 
lucrurile astea la inimă mai mult decât te-ai aștepta. 

Cree nu și-a dezlipit ochii de la drum, dar a ridicat bărbia. 

— Da? 


— Asemenea lui Eyad Masharawi, și eu am fost odată închis 
pe motive politice. 

— Ai fost un tip nărăvaș, a exclamat Cree, zâmbind mânzește. 
Când s-a întâmplat asta? 

— Pe când eram foarte tânăr, în anii '60. 

— Israelienii te-au închis? 

— Nu, iordanienii. 

De ani întregi nu mai vorbise despre vremurile de atunci și 
acum era surprins să constate că asta îl elibera. 

— Eram implicat în politică în Betleem, eram chiar un radical. 
Unii dintre oponenții mei mi-au pus ceva în cârcă. 

— Ce anume? 

— O crimă, a răspuns Omar Yussef după o scurtă ezitare. 

— La dracu'! 

— Mai sunt puţini oameni în viaţă care știu lucrul acesta. Nu 
am povestit nimănui, cu excepţia soției mele. Și ţie. După toată 
povestea asta, am plecat la Damasc, la universitate și am 
participat activ la viaţa politică studenţească. Dar la întoarcerea 
în Betleem, recunosc că eram speriat. Așa că am rămas în 
umbră. Am lucrat la școală și am trăit o viaţă liniștită. 
Închisoarea a fost atât de cumplită, încât nu le puteam îngădui 
să mă trimită acolo din nou, a spus Omar Yussef, cu o voce atât 
de înceată, de parcă ar fi vorbit cu sine însuși. Totuși, de curând, 
furia la adresa modului în care suntem conduși a început să 
cântărească mai mult decât teama. Din acest motiv nu îmi voi 
găsi odihna până când nu îi vom elibera pe Masharawi și pe 
Magnus. 

— Știu că așa vei face, a spus Cree, punând o mână uriașă pe 
umărul lui Omar Yussef și adresându-i un zâmbet. 

Scoţianul l-a lăsat pe Omar Yussef la Hotelul Sands, apoi și-a 
continuat drumul spre nord, către granița cu Israelul. Era 
aproape ora patru. Omar Yussef avea timp, înainte de sosirea 
echipei de la ONU, să bea un ceai și să curețe mizeria care se 
adunase pe el în cortul de doliu al familiei Salah. 

A tras după el ușa din sticlă fumurie a hotelului. S-a frecat la 
ochi și a început să tușească violent, încovoindu-se din pricina 
spasmelor. 

De la recepție, funcţionara cea frumoasă i-a făcut un semn. 

— Ustaz, veniţi aici și beţi un pic de apă. 


— Mulţumesc, domnișoară Meisoun, a spus el după cea golit 
paharul cu apă. 

— Aţi fost la furat de cămile, pentru a-i aduce una tatălui 
meu? 

Omar Yussef și-a zis că era foarte drăguţ din partea ei să 
flirteze cu un bărbat plin de praf, cu jumătate de cap învineţit și 
roșu la față din pricina accesului de tuse. 

— Planul meu este să eliberez Gaza, ca emirul Saladin și să te 
fac pe tine emira mea, să îmi stai alături la marile banchete, a 
răspuns el. 

Ea s-a prefăcut că se îmbufnează. 

— Dacă aţi fi emir, nu aţi avea nevoie de o femeie micuță ca 
mine. Aţi putea plăti pentru o nevastă cu șolduri largi, care să 
vă dăruiască copii mulţi. 

— Poate mi-ar plăcea să urmez tradiţia și să îmi iau patru 
neveste: trei cu șolduri mari și pe tine, să fii favorita mea, a 
spus Omar Yussef, râzând în felul lui, gutural. 

A tușit din nou, bătându-se cu palma peste piept. A simţit 
hârtiile din buzunarul cămășii și a scos biletul pe care notase 
adresa site-ului construit de Nadia pentru el. 

— Meisoun, poţi să introduci literele astea în calculatorul tău, 
te rog? 

— Desigur, ustaz. 

Meisoun a întors monitorul calculatorului spre el. A scris 
www.pa4d.ps. Pentru o clipă, monitorul s-a albit, apoi albul a 
fost înlocuit de un albastru închis. Elementele de design au 
apărut unul câte unul pe suprafața ecranului, până ce Omar 
Yussef a putut să își vadă site-ul complet. 

În partea de sus se afla titlul, scris cu litere galbene: Agenţia 
de detectivi din Palestina. Dedesubt, un citat: „Oricând sunteți 
afectați de nedreptate și privatiuni, eu sunt omul de care aveti 
nevoie. Agentul O”. În partea stângă a ecranului, încadrat într-o 
ramă ovală, estompată, se vedea imaginea unui chip: un bărbat 
de vreo cincizeci și cinci de ani, cu păr alb și început de chelie, 
mustață albă, ochelari cu rame aurii și un zâmbet vesel 
îndreptat către aparatul de fotografiat mânuit de nepoata sa 
preferată. 

— Nu sunteţi dumneavoastră în fotografie, ustaz? a întrebat 
Meisoun. 

— Așa se pare. 


În mijlocul ecranului, textul galben era suprapus pe un fond 
roșu: Sunt Agentul O, apărătorul secret al dreptății în Palestina. 
Sunt bine îmbrăcat și serios și înțeleg foarte bine adâncimile 
aproape insondabile ale minții palestiniene. Am rezolvat cazul 
Colaboratorului din Betleem, deși adevărul le-a scăpat celor din 
forțele de securitate. De la baza mea clandestină situată în 
tabăra Dehaisha, înfrunt ticăloșiile cu umor și cu un acut simt al 
onoarei și decenței. Dacă aveți nevoie de ajutorul meu în lupta 
împotriva forțelor întunericului, contactați-mă la 
agentoQpa4d. ps. 

— Nu cumva sunteți o persoană faimoasă? a întrebat 
Meisoun. 

— Cred că mai degrabă infamă, a răspuns el. Meisoun, te rog 
să nu arăţi nimănui computerul - adică, ce este pe el acum, știi 
tu, oricum s-ar chema chestia asta. 

— Stai fără grijă, Agent O. Nu voi dezvălui nimănui secretul 
dumitale întunecat. 

Omar Yussef s-a silit să zâmbească și s-a îndreptat către sala 
de mese, unde era liniște. A comandat ceai și s-a așezat lângă 
fereastră. Împinse de vântul nisipos, valurile se spărgeau la 
intervale regulate pe plajă. 

Și-a imaginat-o pe Nadia scriind textul și gândul l-a făcut să 
zâmbească. Fata îl vedea în postura de erou, ba chiar de 
eliberator, un nou Saladin. Își dorea să poată părăsi Gaza și să 
pornească spre ea. l-ar spune povești cu detectivi. Ar fi mai 
plăcut decât să fii detectiv de-adevăratelea și mai puţin riscant. 

Își savura ceaiul de mentă, zâmbind gânditor, când în sala de 
mese a năvălit Khamis Zeydan. S-a aplecat peste masa lui Omar 
Yussef și, apropiindu-și buzele de urechea prietenului său, i-a 
șoptit: 

— Prietenul tău, Cree, a fost atacat. Au pus o bombă pe 
marginea șoselei, mare, după câte se pare, în apropiere de 
postul de control israelian. 

Omar Yussef a vărsat ceaiul pe fața de masă. 

— În ce stare este? 

— Nu știu. Sami a primit vestea acum câteva clipe de la unul 
dintre oamenii săi din forțele de securitate. 

Omar Yussef s-a ridicat în picioare. 

— Trebuie să ajung la James. 


Sami a străbătut în viteză strada Omar al-Muktar într-un Jeep 
Cherokee negru. Khamis Zeydan stătea pe locul din față, în 
vreme ce Omar Yussef era în spate, cu palmele sprijinite de o 
parte și de cealaltă a banchetei, pentru a contrabalansa 
traiectoria trepidantă a mașinii. Gândurile îi goneau prin cap. Işi 
simţea inima alergând mai repede decât roţile jeepului. 
Vânătaia de la tâmplă îi pulsa, trimițându-i dureri încărcate de 
electricitate în ochi și în jurul cortexului. Poate nu a fost o 
bombă, ci doar un accident de mașină, și-a zis el. James era 
foarte obosit și ametit, nu era deloc în cea mai bună stare 
pentru a conduce mașina. Poate a ieșit în afara drumului. Jeepul 
a cotit pe Șoseaua Saladin, depășind camioane cu ciment și 
căruțe trase de măgari și claxonând prelung de fiecare dată 
când vreun copil cobora de pe trotuar pentru a traversa. 

Trecând de zona din nordul orașului, cu depozite și blocuri 
grosolane, cu apartamente pentru refugiaţi, au început să 
traverseze întinderile sălbatice de măslini prăfuiți. Omar Yussef 
se întreba dacă nu cumva era la mijloc o greșeală. Erau foarte 
aproape de punctul de control. Poate Cree ajunsese totuși acolo. 

Drumul din faţa lor era blocat de o mulţime de oameni. Sami 
a încetinit. Din pricina vântului, Omar Yussef auzea larma 
precipitată a vocilor furioase chiar și cu geamurile închise. S-au 
auzit câteva detunături dogite, bubuitoare, iar mulţimea a dat 
înapoi. Sami a tras pe dreapta. 

Khamis Zeydan a deschis compartimentul pentru mănuși, de 
unde a scos un pistol. După ce a coborât din mașină, l-a băgat în 
cureaua pantalonilor. Omar Yussef l-a urmat. 

Praful gros i-a zgâriat ochii, ca o greblă. In aer se simțea un 
miros înţepător de combustibil ars. A scrutat grupul de tineri 
care atacau și se trăgeau înapoi după fiecare salvă de focuri. 
Asalturile lor erau punctate de un răpăit scurt, sunetul pietrelor 
lovind metalul. În spatele acestor tineri, o mână de oameni ai 
Serviciului Militar de Informaţii se mișca înainte și înapoi, 
împingându-i pe unii dintre băieţi și trăgând focuri de armă în 
aer. Dincolo de beretele lor roșii, Omar Yussef a văzut flăcări 
ridicându-se în aer. 

L-a urmat pe Khamis Zeydan până în faţa unui ofițer care 
stătea deoparte, ţinând în mână un walkie-talkie. 

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat șeful poliţiei din Betleem. 

— Da’ cine întreabă? 


— Generalul de brigadă Khamis Zeydan, de la Poliţia 
Naţională, membru al Consiliului Revoluționar. 

— Vă salut, domnule. O bombă plasată la marginea drumului. 
Vehiculul ONU a fost aruncat de pe cealaltă parte a drumului, 
unde se vede craterul acela mare, până în dreptul dâmbului de 
pe partea aceasta. Uitaţi-l acolo, în spatele mulţimii de tineri, de 
unde ies flăcări. 

Ofițerul a continuat să vorbească, dar Omar Yussef nu îl mai 
auzea. S-a îndreptat către resturile mașinii distruse. A simţit 
mâna cea sănătoasă a lui Khamis Zeydan pe umărul său, dar a 
îndepărtat-o. Simţea că ceva îi întunecă mintea și știa că este 
ura. 

Și-a croit drum prin mulţimea de tineri. Aceștia l-au înghiontit, 
iar el s-a luptat să își păstreze echilibrul, apucându-se de braţele 
lor, pentru a nu cădea. l-a văzut zâmbind, jubilând în faţa 
resturilor carbonizate. 

Chevrolet-ul ONU era răsturnat. Din motor se ridicau flăcări și 
fum negru, iar în față, în dreptul scaunului pasagerului, capota 
era turtită aproape complet. James este acolo, înăuntru, şi-a zis 
el. Trebuie să îl scot de acolo. Şi-a făcut loc cu coatele către 
primele rânduri ale grupului de tineri. Un băiat de vreo 
paisprezece ani s-a răsucit, pregătindu-se să azvârle o piatră 
câtre mașină. Omar Yussef i-a apucat braţul, i-a luat piatra din 
mână și a aruncat-o la pământ. L-a răsucit pe băiat cu faţa spre 
el și s-a aplecat către chipul lui. 

— Să îţi fie rușine, a mârâit el. 

Expresia extatică de pe chipul băiatului și toată frenezia sa s- 
au spulberat treptat sub ochii lui Omar Yussef. Rămas cu gura 
căscată, a încercat să se dea înapoi. 

— Să îţi fie rușine, fiu de căţea, a spus Omar Yussef, 
strângându-l pe băiat de încheietura mâinii, până ce a simţit că 
îi tremură mușchii braţului din pricina adrenalinei care îi pompa 
prin vene și a efortului de a-l reţine pe băiat. 

Băiatul s-a eliberat din strânsoarea lui și s-a adăpostit în 
mulţime. Cei din Serviciul Militar de Informaţii au tras o nouă 
salvă în aer, iar tinerii s-au dat înapoi. Asta i-a permis lui Omar 
Yussef să fugă spre mașina ONU fără a risca să fie lovit de 
pietre. Unul dintre polițiști a strigat la el, dar înspăimântătorul 
muget al focului i-a acoperit vorbele. Și-a dus mâinile la ochi, 
apărându-se de dogoarea flăcărilor. Vântul și-a schimbat 


direcția, învăluindu-l în fum de carburant ars. A căzut în 
genunchi și s-a uitat pe sub norul negru, spre scaunul șoferului. 
Nici urmă de James. 

S-a târât spre mașină, ajungând la numai câţiva metri. Fumul 
negru îl încolăcea acum din toate părţile. Simţea sudoarea 
picurându-i în ochi și avea o senzaţie de arsură în gât. Brusc, s-a 
așternut tăcerea în jur și a simţit cum i se îngustează ochii până 
ce devin două despicături de abanos, iar în adânciturile de pe 
faţă i se infiltrează tenebrele urii. 

S-a ridicat în picioare și a făcut încă un pas spre mașină. A 
simţit cum îl apucă cineva și îl trage înapoi. S-a împotrivit. Un 
braţ i s-a încolăcit peste piept, dar i-a opus rezistență. O nouă 
salvă de pietre. Una l-a lovit în umăr și a rupt tăcerea așternută 
peste mintea sa. Auzea acum horcăitul mașinii în flăcări, uralele 
tinerilor acoperiți de fum și vocea lui Khamis Zeydan. 

— James nu este acolo. Este la spital, slavă lui Alah. Haide, să 
plecăm de aici. 

Omar Yussef nu a schiţat nicio mișcare. 

— Dă-mi arma ta. 

L-a tras pe Khamis spre el, apucându-l de reverul hainei. 

— Îi omor. Îi omor pe toți. 

Recunoscând ura care îl copleșea pe Omar Yussef, ochii lui 
Khamis Zeydan s-au oțelit. L-a târât pe prietenul său departe de 
mașină cu de-a sila, dar în același timp cu prudenţă și 
înţelegere. Pietrele cădeau în jurul lor pe când se îndepărtau de 
mașina ONU și de grupul de tineri. 

— Nu este nicio ambulanță aici, vezi? i-a spus Khamis Zeydan. 
Deja l-au transportat la Shifa, la spital. Te duc eu acolo, să îl 
vezi. 

Sprijinit pe umărul lui Khamis Zeydan, Omar Yussef s-a 
îndreptat către jeep poticnindu-se, gâfâind și cât pe-aci să 
vomite. Sami îl privea fără nicio reacţie. A urcat în mașină. În 
minte i-a revenit imaginea lui James Cree, ghemuit în faţa 
mormântului străbunicului său din cimitirul britanic al eroilor 
căzuţi în Primul Război Mondial și s-a simţit cuprins de ură 
împotriva nemiloasei istorii a Fâșiei Gaza. În haine și în piele 
persista mirosul de fum de la mașina ONU. Și-a văzut chipul în 
oglinda retrovizoare. Tenebrele erau adânci. 


e Capitolul 17 

Când Omar Yussef a coborât din jeep, vântul torid, de seară, 
scutura frunzele palmierilor din curtea largă a Spitalului Shifa. 
Khamis Zeydan a dat buzna pe intrarea principală, unde tuburile 
fluorescente fuseseră aprinse devreme, pentru a ilumina 
amurgul greu, nisipos. Omar Yussef a intrat pe ușă și a inspirat 
adânc aerul dinăuntru. Nu era plin de praf sau de fum de 
carburant, dar tot nu era curat, ci în el pluteau miasme 
corporale și mirosuri de intestine bolnave, toate învăluite în izul 
de detergent de podele antiseptic. S-a frecat la ochi, și-a curăţat 
secrețiile granuloase adunate în canalul lacrimal și și-a șters 
lentilele ochelarilor cu batista. 

Khamis Zeydan s-a întors dinspre biroul recepţiei, aprinzându- 
și o ţigară. 

— Este la terapie intensivă? a întrebat Omar Yussef, 
aranjându-și pe nas ochelarii strâmbi și citind îngrijorarea pe 
chipul lui Khamis Zeydan. 

— Este la morgă, i-a răspuns prietenul său. 

Genunchii lui Omar Yussef au început să tremure. S-a clătinat 
și s-a sprijinit de perete, în umărul în care fusese lovit de o 
piatră pe când încerca să ajungă la vehiculul în flăcări al lui 
Cree, iar durerea l-a săgetat, făcându-l să geamă de durere. Se 
simţea slăbit, din ce în ce mai plăpând. 

— Asistenta întreabă dacă poţi să identifici cadavrul. 

A căutat să își recapete tăria și puterea de care fusese 
stăpânit în fața rămășițelor vehiculului ONU. 

— Să mergem la morgă, a spus el. 

Khamis Zeydan l-a condus înapoi, prin aerul încărcat de praf 
și au traversat peticul de iarbă îngălbenită de soare din curtea 
spitalului. Morga se afla în colțul sud-estic al curții pătrate, o 
clădire din gresie, cu un singur etaj și câteva trepte la intrare. O 
asistentă i-a îndreptat către biroul patologului. 

— Abu Fawzi vine imediat, a spus ea. 

Biroul era mare, încărcat cu mormane de dosare și zugrăvit 
într-un verde apos, asemenea halatelor medicale. Omar Yussef 
a citit etichetele dosarelor negre și înalte de pe raft: Răni de 
armă, Explozivi Traume craniene,  Strangulări/Spânzurări, 
Atacuri sexuale, Otrăviri. Fișele de caz din interior umpleau până 
la refuz toate acele dosare. A bătut cu degetul arătător în 
cotorul dosarului marcat Explozivi și apoi și-a lăsat mâna să se 


odihnească pe el, gândindu-se la James Cree, al cărui caz va 
face parte în curând din acest dosar. 

Își aminti că îi vorbise lui Cree despre condamnarea sa la 
închisoare din tinerețe și în minte îi reveni zâmbetul scoţianului 
și mâna pe care i-o pusese pe umăr. | se părea că simpla 
menționare a cuvântului crimă fusese de ajuns pentru a o invita 
în vieţile lor. Așa se întâmplă când cuvântul iese din gura mea, 
și-a zis el. 

— Copiii aceia, a zis el. Este inuman să arunce cu pietre în 
rămășițele unei mașini. 

Khamis Zeydan s-a așezat pe un scaun șubred în fața biroului 
medicului legist. Și-a stins ţigara într-o scrumieră care se clătina 
periculos deasupra unui morman de dosare, apoi a încercat 
stabilitatea scaunului lăsându-se pe spate și ascultându-i 
scârțâitul. 

— Pentru ei, toți reprezentanţii autorităţii sunt vrednici de ură, 
a spus el, aprinzându-și un alt Rothmans. Nu se gândesc la 
amărâtul din mașină. Ei dădeau cu pietre în tot ceea ce îi ţine în 
mizerie. 

Omar Yussef și-a atins mustața cu degetele murdare de 
funingine. Miroseau a fum de la focul care înghiţise mașina lui 
Cree. Când tu ești victima, nu mai găsești înțelegere pentru 
suferința altora, și-a zis el. 

Își amintea uluirea răsfrântă pe chipul băiatului de lângă 
mașina în flăcări, când îl apucase de braț și îi luase piatra pe 
care urma să o arunce. l-ar fi plăcut să plesnească chipul acela. 
Trebuie să imi păstrez furia pentru cei care i-au făcut asta lui 
James, nu să o irosesc pe copilul acela nesăbuit, și-a spus el. și 
pentru cei care îl țin încă prizonier pe Magnus. Regreta ce îi 
spusese lui Khamis Zeydan, că dorea să îi omoare pe toți. 

Un bărbat în halat verde deschis a intrat pe cealaltă ușă a 
biroului, pe care scria Sa/ă de operatii. Omar Yussef a observat 
în spatele lui sclipiri de lumină reflectată în frigiderele de oţel 
inoxidabil. Doctorul a închis ușa și i-a salutat. 

— Sunt doctorul Maher Najjar, medicul legist al spitalului. De 
fapt, singurul legist din toată Fâșia Gaza. 

— Probabil sunteţi o persoană foarte ocupată, a spus Khamis 
Zeydan. 

— Am șase ucenici. Este o profesie în plină ascensiune, a 
răspuns doctorul. 


Sub halat, corpul lui Najjar se ghicea solid și greoi. Pe capul 
său chel se odihnea o bonetă chirurgicală, iar masca de faţă era 
trasă pe jumătate peste barba sură. Omar Yussef căuta pe 
chipul lui semne care să îl trădeze drept cel care văzuse toate 
cadavrele celor morţi în Fâșia Gaza, le deschisese și le 
examinase pentru a stabili cauza morții. 

— Sunteţi colegul domnului de la ONU care a murit? l-a 
întrebat doctorul pe Khamis Zeydan. 

— Nu, eu îl însoțesc pe prietenul meu, Abu Ramiz. El a lucrat 
cu domnul de la ONU. 

Najjar s-a întors către Omar Yussef cu o expresie gravă 
întipărită pe chip. 

— Alah se va îndura de cel plecat dintre noi. 

l-a strâns mâna lui Omar Yussef și și-a dus palma la inimă. 

— Vreţi un ceai, ca să vă întăriți nervii înainte de a identifica 
cadavrul? 

Omar Yussef a clătinat din cap. Najjar l-a luat de braț și l-a 
condus către lumina puternică de dincolo de ușa Sălii de 
operații. In jurul pereților erau îngrămădite frigidere medicale 
din oțel inoxidabil. Un cerc roșu pe fond alb lipit pe primul 
frigider semnala că era o donaţie din partea guvernului japonez. 
Najjar l-a condus pe Omar Yussef către patru mese mortuare 
aflate în mijlocul încăperii. Prima dintre ele era goală. În centrul 
ei se vedea un orificiu prin care sângele se scurgea într-un 
jgheab aflat la nivelul plăcilor de gresie din podea. Celelalte trei 
mese erau ocupate, pe fiecare aflându-se câte un cadavru 
acoperit cu un cearșaf din plastic bej. Cel mai apropiat de Omar 
Yussef era foarte înalt. l-ar fi putut spune lui Najjar că acesta era 
Cree fără să fie nevoie să ridice cearșatul și era mulţumit că 
măcar nu fusese mutilat de explozie și că îl putea recunoaște 
încă după forma corpului. 

— Imi cer scuze pentru numărul mare de cadavre. Sunt cazuri 
dificile. Trebuie să mai lucrez la ele, a spus Najjar, părând că își 
alege cuvintele cu mare grijă. De cele mai multe ori, cadavrele 
care sunt aduse aici nu prezintă niciun mister: sunt fie accidente 
domestice, fie accidente rutiere, fie vreun membru al rezistenței 
ucis de israelieni. Ultimele două necesită o analiză aprofundată. 

Ținându-l pe Omar Yussef de umeri, l-a ghidat către marginea 
mesei pe care se odihnea corpul cel înalt. 


Omar Yussef a dat din cap. Najjar a ridicat un colț al 
cearșafului. 

Faţa îi era toată numai roșu și negru, de parcă ar fi fost 
jupuită. Părul de la ceafă era stacojiu din pricina sângelui, iar 
restul fusese ars. Buze nu mai avea, iar dinţii dezveliți păreau 
înfiorători. Ce mai rămăsese din mustață îi acoperea urmele 
nasului. Faţa lui durdulie se zbârcise sub acțiunea flăcărilor. 
Arăta ca o mumie de la muzeul de artă egipteană. Omar Yussef 
a încuviințat printr-o mișcare a capului, iar Najjar a lăsat 
cearșaful să cadă la loc, peste cadavru. 

— Sunt câteva acte de întocmit, dar mai întâi o să vă aduc 
totuși ceaiul acela. 

Doctorul l-a lăsat pe Omar Yussef în grija lui Khamis Zeydan. 

Omar Yussef a privit corpul lui Cree, acum acoperit de 
cearșaf. Se întreba dacă îl vor îngropa alături de străbunicul său, 
în Cimitirul Eroilor Britanici. Probabil că ONU va trimite corpul 
neînsuflețit acasă cu vaporul. Își imagina pământul rece din 
Edinburgh unde îl vor îngropa. A remarcat că prietenul său își 
strângea mâna protetică în palma celei sănătoase. Intindea bine 
mănușa neagră, de piele, pe care o purta pentru a-și ascunde 
mâna artificială. 

— Ai mai văzut vreodată un cadavru în halul ăsta? a întrebat 
Omar Yussef, arătând către masa pe care se afla Cree. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să spun că da, a răspuns Khamis 
zeydan. Blestemul vieţii mele este că dacă ai ridica cearșafurile 
de pe celelalte două mese, ţi-aș spune că am văzut cadavre 
care arătau mult mai rău decât oricare dintre cele de aici. 

Omar Yussef se întreba la ce orori fusese martor prietenul său 
în deceniile în care cutreierase Orientul Mijlociu și Europa în 
numele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Işi imagina 
spitalul de campanie primitiv unde fusese tratat după pierderea 
mâinii din pricina unei grenade, undeva în Liban. 

Asistenta medicală le-a adus ceai în două pahare de plastic. 
Omar Yussef a inhalat aburul cald. Termometrul de pe frigiderul 
japonez indica trei grade Celsius. Probabil este temperatura la 
care se conservă cadavrele, și-a spus el, copleșit de nevoia 
bruscă de a simţi căldură în corp. A sorbit din ceai, dar i s-a 
părut că îl opărește pe gât. 

Sprijinindu-se de masa de disecţie goală, și-a imaginat că nu 
peste mult timp acolo se va odihni leșul său. Se întreba dacă 


Najjar ar descrie moartea sa ca pe una obișnuită, sau ar intra pe 
lista cazurilor complicate care necesită o analiză aprofundată a 
medicului legist. 

Najjar a intrat ţinând în mână un clipboard. A notat câteva 
informaţii despre Cree, cele pe care i le putea oferi Omar Yussef, 
apoi i-a înmânat fișa medicală pentru a o semna. 

— Ar putea cei de la biroul ONU să o sune pe asistenta mea? 
Vor trebui să-i dea datele complete și numele rudei celei mai 
apropiate, pentru a anunţa familia, a spus doctorul. 

Omar Yussef a încuviințat. 

— A suferit? 

— Abu Ramiz, la această întrebare se dă întotdeauna 
răspunsul milostiv „nu”, dar în acest caz pot spune cu 
sinceritate că este adevărul adevărat. A murit pe loc. A fost ucis 
de unda de șoc a exploziei, nu de flăcări. 

Omar Yussef simţea furia încordându-i pieptul. Nu era furios 
pe doctor, dar pe cineva trebuia să se descarce. 

— Dar acesta? a întrebat el, arătând către cadavrul cel mai 
apropiat. Sau cel din capăt? Ei au suferit? 

A înclinat paharul, iar ceaiul i-a ars degetul. 

— V-am spus că răspunsul meu este întotdeauna „nu”. Dar 
este numai o chestiune de delicateţe față de rudele sau prietenii 
chemaţi să identifice cadavrul, a răspuns Najjar calm, privindu-l 
pe Omar Yussef și încercând să aprecieze starea emotivă a 
profesorului. Sunt liber să vă răspund cu sinceritate în cazul 
celorlalţi doi. Despre cel din mijloc, ei bine, nu sunt sigur, dar 
bănuiesc că a avut parte de o suferință îndelungată și 
obositoare, cauzată de o infecţie. Despre cel de-al treilea vă pot 
spune cu siguranţă că a suferit cumplit. 

Omar Yussef a privit cele două cadavre. Și-a amintit de 
dosarele negre de pe rafturile medicului legist. Câte moauri de a 
muri! Câtă suferință, de câte trebuie să te temi în viața asta. 
Câţi oameni gata să ia viața altuia. 

— İmi pare rău că m-am răstit la dumneata, doctore, a spus 
el. Doar că, de când am venit în Gaza, acum trei zile, unul dintre 
colegii mei a fost răpit, altul este în închisoare, torturat, iar 
acesta a fost ucis. Este prea mult pentru un bătrân profesor de 
istorie. 


Najjar a întins mâna după clipboard și, în timp ce își arunca 
ochii peste informaţiile de pe fișă, a profitat de ocazie pentru a 
îndepărta discuţia de la mort. 

— Răpit? Cine? 

— Un suedez pe nume Wallender. A fost răpit de Brigăzile 
Saladin aseară. Cer eliberarea din închisoare a unuia dintre 
oamenii lor, în schimbul libertăţii lui. 

— Astfel de lucruri se petrec frecvent în Gaza, Abu Ramiz. 
Guvernul cedează întotdeauna. Nu vă faceţi griji. Îl vor elibera 
pe omul Brigăzilor Saladin, iar prietenul dumitale va scăpa, a 
spus doctorul, contrasemnând fișa. Nu va fi un proces plăcut nici 
pentru dumneata, nici pentru prietenul dumitale, dar poţi fi 
liniștit în privinţa rezultatului final. 

— Nu sunt atât de sigur. Omul Brigăzilor a ucis un ofiţer din 
Serviciul Militar de Informaţii. Generalul Husseini pare hotărât să 
îi aplice pedeapsa cu moartea. 

Doctorul Najjar a rămas înmărmurit. 

— Domnule doctor? a spus Omar Yussef, încruntându-se. 

— A ucis un ofițer al Serviciului Militar de Informații? 

— Da, cel pe care l-au îngropat acum două zile. Locotenentul 
Fathi Salah. 

Najjar a aruncat o privire către mesele de disecţie din faţa sa. 
Ochii săi se îndreptau când spre cadavrul lui Cree, când spre cel 
de pe cea mai îndepărtată masă. 

— Bassam Odwan, a zis el. 

Brusc, Omar Yussef și Khamis Zeydan și-au îndreptat privirile 
către el. 

Doctorul s-a dus să închidă ușa. 

— Știţi cum arată Bassam Odwan? 

— L-am văzut în dimineața aceasta, la închisoare, a răspuns 
Omar Yussef. 

— Este cumva acesta? a întrebat Najjar, ridicând un colţ al 
cearșafului care acoperea ultimul cadavru. 

Umerii laţi ai lui Bassam Odwan erau dezgoliţi. Avea fața 
palidă și buzele lui groase, vineţii, erau încadrate de barba 
neagră. Avea părul ras deasupra urechilor și pielea pe alocuri 
arsă, acoperită de urme galbene și albastre. 

Omar Yussef s-a întors către Khamis Zeydan. 

— Este Odwan. 


Najjar a acoperit fața lui Odwan, dar Omar Yussef a tras 
cearșaful de pe masă, expunând vederii întreg corpul. S-a tras 
înapoi, fără să lase cearșaful din mână. 

Torsul masiv și musculos al lui Odwan era atât de vânăt, încât 
părea că poartă un tricou de camuflaj. Zona genitală era parţial 
rasă, iar pe organe se vedeau urme de tăieturi. Vârfurile 
degetelor îi fuseseră retezate, iar în locul unghiilor avea cruste 
de sânge. Manichiura Husseini. Cadavrul său emana o duhoare 
de piele arsă și de fecale. 

Khamis Zeydan a luat pânza din mâna lui Omar Yussef și a 
acoperit cadavrul. l-a aruncat prietenului său o privire încărcată 
de amărăciune și furie. 

— Presupun că în acest caz nu vor exista documente de 
niciun fel, domnule doctor, a spus el. 

Najjar a aprobat din cap. 

— Nici măcar o autopsie oficială, a adăugat el. Gardienii de la 
închisoare l-au adus cu puţin timp înainte de sosirea prietenului 
dumneavoastră de la ONU. Doctorul închisorii a spus că a murit 
din pricina unui subit atac de cord. Nici măcar nu eram sigur că 
este cu adevărat Odwan, pentru că mi-au mai adus uneori 
cadavre cu nume false ale unor indivizi morți în pușcărie. 

— Aduc mulţi morţi de la închisoare? a întrebat Omar Yussef. 

— Se pare că au loc multe atacuri de cord acolo, a răspuns 
doctorul aproape în șoaptă, pe un ton conspirativ. 

Omar Yussef a simţit că inima stă să-i sară din piept din cauza 
tensiunii. Acum, că Odwan este mort, Brigăzile Saladin îl vor 
ucide pe Magnus ca să se răzbune, şi-a zis el. Am și mai puțin 
timp la dispoziție decât credeam. 

— Ce i-au făcut omului ăstuia, doctore? 

Najjar l-a privit fix înainte de a-i răspunde. 

— A primit electroșocuri la tâmple și în zona genitală. A fost 
bătut. Puteți vedea și singuri ce i-au făcut la degete. Nu vă pot 
spune dacă aceste lucruri l-au omorât, dar eu, unul, mă 
îndoiesc. Ar trebui să îi examinez creierul pentru a vedea dacă, 
de pildă, bătaia i-a provocat o hemoragie. La nivelul cavității 
bucale și al esofagului superior are tăieturi grave, pe care nu le 
pot lămuri. Parcă ar fi înghiţit lame de ras. 

Najjar i-a ridicat pleoapele lui Odwan. Lui Omar Yussef i s-a 
tăiat respiraţia când a văzut holbându-se la el globul întunecat 
și lipsit de expresie. 


— Vedeţi aici, sunt vase de sânge sparte, vasele minuscule 
din această membrană, unde pleoapa se unește cu globul 
ocular, le-a spus doctorul. Este semn de asfixiere. 

— S-a sufocat? a întrebat Khamis Zeydan. 

Lui Omar Yussef i-a revenit în minte cum se cutremurase de 
groază Odwan povestindu-le că s-a predat oamenilor lui 
Husseini de teama de a nu se sufoca în tunelul de sub granița cu 
Egiptul. 

— Da, dar nu din pricina unei bucăţi de kebab. Nu uitaţi de 
rănile din gură, a spus doctorul. Trebuie să efectuez autopsia 
pentru a avea un răspuns cert. Până nu văd dacă traheea este 
obstrucţionată, îmi este greu să afirm cu certitudine că a murit 
sufocat. 

— Când veţi avea rezultatele autopsiei? 

— Ţin să vă reamintesc că mi s-a ordonat să nu efectuez 
autopsia. Verdictul dat de doctorul închisorii este suficient în 
ochii autorităților. 

— Atac de cord? 

— Este ceea ce se poate spune rudelor. Cadavrul ar trebui 
înmormântat azi, desigur, dar mi s-a ordonat să îl ţin aici până 
se decid autorităţile să anunţe familia că a murit. De un atac de 
cord. 

— Nimeni nu va crede așa ceva, a spus Omar Yussef. 

— Nu se așteaptă nimeni să creadă. Tot ce se așteaptă de la 
ei este să tacă din gură. Așa cum tace cadavrul lui Odwan. 

— Tace? a exclamat Omar Yussef. Când mă uit la el, mi se 
pare că îl aud ţipând. 

— Sărmanul! Alah să aibă milă de el, a spus Khamis Zeydan. 

Omar Yussef a bătut cu mâna în capătul celei de-a doua mese 
de disecţie, apoi s-a întors către Khamis Zeydan. 

— Toţi cei pe care îi întâlnesc în Gaza sunt fie torturați, fie 
uciși. Dacă nu te-aș vedea stând în fața mea, aș crede că tu zaci 
sub cearșaful acesta. 

— Din fericire, ne-am cunoscut cu mult timp înainte de 
venirea ta în Gaza. Altfel, aș fi în mare pericol, i-a răspuns 
Khamis Zeydan. 

Doctorul Najjar își mângâia barba. 

— Abu Ramiz, cred că acel cadavru vă poate interesa în 
calitate de profesor de istorie. De fapt nu este un cadavru 
propriu-zis, sunt numai oase. 


A înlăturat pânza care le acoperea. Pe masă zăcea un schelet 
gălbejit și plin de praf. În articulațiile umerilor și genunchilor 
pătrunseseră bucăţi groase de pământ uscat. 

— Tipul ăsta a ajuns la mine acum două zile, bucăți-bucăţele. 
Poliţia l-a adus într-o pungă de gunoi, din plastic. Eu am așezat 
oasele în ordine. Nu prea știu ce să fac cu el. Aștept să apară 
funcţionarii religioși de la wagf pentru decide unde să fie 
reînhumat. 

Omar Yussef și-a amintit atunci anunţul din josul primei pagini 
a ziarului, sub articolul despre funeraliile locotenentului Fathi 
Salah. 

— Acesta este cadavrul descoperit de un fermier din Deir el- 
Balah? 

— Da, la marginea câmpului său. A anunţat poliţia, care l-a 
adus la mine. 

— L-a adus? Este bărbat? 

— Da, bărbat. Pelvisul lui este mai mare și mai gros decât cel 
al unei femei. În plus, deschizătura pubisului este triunghiulară, 
pe când la femei are patru laturi. 

— Vi se cere să îl identificați? 

— Ar fi aproape imposibil. Este un schelet vechi. Nu a mai 
rămas nici urmă de țesut moale, ceea ce înseamnă că a fost 
îngropat în urmă cu cel puţin cinci ani. Dar oasele nu sunt 
sfărâmicioase, cum devin după o ședere de o sută de ani în 
mormânt. 

— Așadar, moartea a survenit în urmă cu cinci până la o sută 
de ani. 

— Este foarte greu să precizez o dată mai exactă decât atât. 
Tăind prin os, aș putea verifica dacă nu este mai vechi de o sută 
de ani, a spus doctorul, punând o mână lateral, ca un ferăstrău, 
pe femurul scheletului. Sub lumină ultravioletă s-ar produce 
foarte puţină fluorescenţă pe un os mai vechi de un secol. Dar 
nu este la fel de urgent ca celelalte două cazuri - al lui Odwan și 
al prietenului dumneavoastră. 

— Poate acesta este destul de vechi ca să fi murit de moarte 
naturală, în propria sa casă, a spus Omar Yussef. 

— Scheletul este, într-adevăr, vechi, dar nu am spus că era 
bătrân când a murit. Nu uitaţi, Abu Ramiz, că vă aflaţi în Gaza. 
Este puţin probabil să mori de moarte bună. Uitaţi-vă la a treia 


coastă de pe partea dreaptă, i-a îndemnat doctorul, arătând 
spre cutia toracică. 

Coasta era ruptă neregulat la jumătatea lungimii sale. 

— lată capătul, a spus Najjar, ţinând în mână un os de numai 
câţiva centimetri. Dar nu se potrivește cu cealaltă bucată. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Omar Yussef. 

— Că nu s-a rupt, ci a fost sfărâmată. Dacă am fi deschis 
mormântul acestui individ și nu l-am fi descoperit aruncat la 
marginea unui câmp, am fi găsit înăuntru mai multe fragmente 
minuscule provenind din aceeași coastă. Glonţul a lovit coasta și 
a sfărâmat-o, a concluzionat doctorul, punând fragmentul de os 
pe masa metalică, alături de schelet. A fost o rană înfiorătoare. 
Bucăţile de os rezultate în urma impactului s-au înfipt probabil 
în plămân, producând leziuni multiple. 

— Așadar, cauza morții este plaga împușcată în plămân? 

— Puncţia produsă de glonţ, chiar și atunci când trece prin 
plămân, nu poate omori. Dar ar fi fost imposibil de refăcut 
distrugerile imense produse de fragmentele minuscule de os la 
nivelul țesutului. Dacă a fost un om sărac, fără acces la îngrijire 
medicală corespunzătoare, sau dacă a trăit în Gaza în urmă cu 
mult timp - să zicem, la capătul îndepărtat al intervalului 
cuprins între cinci și o sută de ani - infecția provocată de rănile 
minuscule l-ar fi ucis. 

— lar acum a suferit insulta de a-i fi împrăștiate rămășițele pe 
câmp. 

— Nicio insultă nu ne mai poate surprinde în Gaza, Abu 
Ramiz. 

Omar Yussef a cuprins cu privirea cele trei mese și 
încărcătura lor teribilă. Felul în care moartea pune stăpânire pe 
om pare întotdeauna o surpriză înfiorătoare într-un loc ca 
acesta. A fi în viață înseamnă a fi conștient de amenințarea 
continuă a morţii și de macabra realitate a sosirii ei. Dar nici 
după clipa morţii nu îţi găsești pacea, nici măcar atunci când 
oasele ţi se prefac în ţărână. 

— Stau la Hotelul Sands, i-a spus Omar Yussef lui Najjar. Dacă 
mai aveţi întrebări în legătură cu cel decedat, James Cree, sper 
că mă veţi căuta. 

Najjar s-a uitat stăruitor la Omar Yussef. Privirea îi era sinceră, 
iar barba îi ascundea fălcile încleștate. A privit către masa lui 
Odwan. 


— La noapte voi avea de lucru în sala de autopsie. Vă promit 
că o să vă caut. 

La ieșirea din morgă, Khamis Zeydan și-a aprins o ţigară. 

— Nu prea mai ai timp, a spus el. 

— Acum, că Odwan este mort, îl vor ucide și ei pe Magnus? l-a 
întrebat Omar Yussef, sprijinindu-se de balustrada scărilor. 

Tăcerea lui Khamis Zeydan era un răspuns suficient de 
limpede. A zâmbit amar. 

— James Cree și Bassam Odwan, morți în aceeași încăpere. 
Da' știu că ai ajuns la morga nimerită! 

Omar Yussef i-a făcut un semn lui Sami, care a tras jeepul 
Cherokee la scară, prin întunericul care se lăsa tot mai negru. 

— Ce vrei să spui? a întrebat el. Doctorul Najjar a zis că este 
singura morgă din Gaza. 

— Poate ar trebui să reformulez, a spus Khamis Zeydan. Erai 
omul nimerit pentru a veni la morga asta. 


e Capitolul 18 

În vreme ce Sami gonea prin lumina slabă a amurgului, 
Khamis Zeydan s-a întors pentru a-l privi cu asprime pe Omar 
Yussef, așezat pe bancheta din spate. 

Omar Yussef s-a încruntat și a ridicat capul mai sus. 

— Ce este? a întrebat el. La ce te uiţi? 

Prietenul său a continuat să îl fixeze cu privirea. 

— Acum trebuie să merg la reședința președintelui. Are loc 
întâlnirea Consiliul Revoluţionarilor. 

— Dacă vă hotărâți să începeţi revoluţia, anunţă-mă și pe 
mine. Altfel, puteţi să vă duceţi dracului cu toții. 

— O să îmi notez asta în agendă. Uite ce e, nu vreau să te las 
singur. Îmi fac griji în privinţa ta. Rămâne Sami cu tine. 

— Sami este garda ta de corp, nu a mea. 

Khamis Zeydan și-a dat ochii peste cap și a oftat. 

Privirea lui Omar Yussef a rămas aţintită în gol, pe geam, în 
timp ce mașina încetinea din pricina ambuteiajului care se 
crease în jurul Pieței Palestinei. Cu cât se aglomerau străzile, cu 
atât se simțea mai stingher. Trebuia să recunoască că nu vrea 
să rămână cu mintea plină de ororile văzute la morgă. 

— Du-mă acasă la Salwa Masharawi. O să petrec câteva ore 
acolo, în timp ce voi porniţi revoluţia. Sunt oameni buni. Mă vor 
ajuta să mă liniștesc după toate cele întâmplate. 

Când au intrat pe aleea cu pietriș a casei familiei Masharawi, 
Khamis Zeydan a apucat unul din cele două telefoane mobile 
atârnate la centura lui Sami. 

— la ăsta, i-a spus el, aruncându-l în poala lui Omar Yussef. 
Ca să te pot găsi, dacă am nevoie de tine. 

— Nu îmi plac telefoanele mobile. Te pot îmbolnăvi, a spus 
Omar Yussef, bătându-se cu un deget în tâmpla nevătămată și 
încercând să împingă telefonul înapoi în mâna lui Khamis 
Zeydan. 

— Nu te poţi îmbolnăvi de cancer la creier dacă nu ai pic de 
creier, a replicat Khamis Zeydan. Pentru numele lui Alah, ţi-l dau 
numai ca să poţi lua legătura cu noi când situaţia devine 
periculoasă. Pune-l în buzunar și uită de el. 

— Dar dacă îl caută cineva pe Sami? 

— Îi spui că nu și-a permis o secretară mai frumoasă și să 
sune pe celălalt număr. 


— Celălalt număr? Adică cel pe care l-am notat mai devreme? 
a întrebat Omar Yussef, amintindu-și că scrijelise câteva cifre pe 
spatele fițuicii difuzate de Brigăzile Saladin. 

— Nu, acela este numărul telefonului din mâna dumitale, a 
spus Sami. Celălalt număr este scris pe eticheta lipită pe spatele 
telefonului, Abu Ramiz. 

Omar Yussef le-a făcut cu mâna în timp ce jeepul ieșea de pe 
alee în marșarier. Ajunsese la capătul puterilor. Nu se simţea în 
stare de un efort mai mare de atât. Mâna i-a căzut pe lângă 
trup, dar a rămas locului, urmărind cum se pierd în întuneric 
luminile stopurilor. 

Aleea era pustie. Dinspre casă venea o lumină albastră, 
fluorescentă, care traversa crângul de măslini. Porumbeii lui Naji 
erau tăcuţi. Pe zidul văruit nu se mai distingea Domul Stâncii, 
pictat cu spray. 

Omar Yussef și-a sprijinit fruntea de cărămida arsă. A închis 
ochii și a văzut trupul carbonizat al lui James Cree, trupul 
torturat al lui Odwan și vechiul schelet prăfuit de la morgă. S-a 
gândit la vocea lui Magnus, la accentul lui iscoditor de 
scandinav, la râsul lui. Respira greu. A auzit un scâncet și și-a 
dat seama că el îl scosese. Și-a șters o lacrimă care se scurgea 
pe sub ramele îndoite ale ochelarilor. 

La ușa casei Masharawi l-a întâmpinat Naji, zâmbind timid. 
Salwa a ieșit din salonul aflat în spatele casei. L-a privit cu 
speranţă. Dar când el s-a târât până în dreptul luminii, 
încrederea i s-a năruit. 

— Nu te îngrijora, fiica mea, a spus el. Nu aduc vești proaste 
despre soţul tău. 

— Abu Ramiz, arăţi... 

— Ca un fund de măgar după ce a fost biciuit? 

Naji a chicotit, iar Salwa și-a acoperit gura cu o mână, 
zâmbind. 

— Fii binevenit, Abu Ramiz. Vino să stăm jos. 

L-a condus în salon, iar Naji s-a dus la bucătărie, ca să facă 
cafeaua. 

La intrarea lui Omar Yussef, Umm Rateb s-a ridicat din fotoliu. 
A îndreptat telecomanda către televizor, pentru a-l da mai încet. 

— Mă bucur să te văd, Abu Ramiz. la loc, te rog, l-a invitat ea, 
arătând spre fotoliu. Salwa și cu mine ne uitam la știri, să 
vedem dacă se spune ceva despre Abu Naji. 


Omar Yussef s-a așezat pe fotoliu, iar cele două femei, pe 
canapea. Telefonul lui Sami îl împungea în șold. Și-a schimbat 
poziţia ca să nu îl mai simtă. Cât urăsc porcăriile astea, și-a zis 
în gând. Probabil o să mă îmbolnăvesc de cancer la intestine, 
stând așa, pe el. Mă întreb dacă nu cumva și telefoanele sunt 
mai periculoase în Gaza decât în alte părți. 

Salwa i-a zâmbit oaspetelui. 

— Cine a biciuit măgarul, Abu Ramiz? 

— Alţi măgari, a spus el. 

Și-a dus mâna la tâmpla învineţită. Parcă trecuseră secole de 
la răpirea lui Magnus. 

— Colegul meu suedez a fost luat ostatic de Brigăzile Saladin. 

Umm Rateb a apucat mâna Salwei. 

— Abu Ramiz, l-au răpit pentru că încearcă să îl elibereze pe 
soțul Salwei? 

Omar Yussef nu avea nicio dovadă a acestei legături, dar și-a 
amintit din nou ceea ce îi spusese Khamis Zeydan, că orice 
fărădelege este legată de multe altele în Gaza. Dar chiar și așa, 
nu voia să le îngrijoreze și mai mult pe cele două femei. 

— Bănuiesc că este vorba de altceva. Vor să le fie eliberat un 
om în schimbul libertăţii lui Magnus. 

— Dacă Alah vrea, va fi liber în curând, a spus Umm Rateb. 

Disperarea care îl cuprinsese pe alee îl părăsea. În prezenţa 
acestor două femei, simțea ceva din liniștea și căldura casei 
sale. Îi era dor de soţia sa și se simțea vinovat că își petrecea 
timpul cu o altă femeie, față de care simţea o oarecare atracţie. 
Dar avea nevoie să iasă din lumea nesociabilă și violentă a 
hotelurilor și a închisorilor, iar salonul Salwei Masharawi i se 
părea acum cel mai odihnitor loc de pe pământ. 

Naji a adus cafeaua. Omar Yussef i-a mulțumit. Băiatul dădea 
să iasă din cameră, când s-a oprit în faţa televizorului. 

— Ustaz, acela nu este prietenul dumitale, străinul? 

Omar Yussef s-a întors către ecran. La televizor se transmitea 
o înregistrare neclară. Un bărbat îmbrăcat într-o cămașă 
albastră stătea în picioare, într-o cameră goală, înaintea unui 
poster care înfățișa Domul Stâncii. Părul îi era adunat într-un 
smoc blond-cenușiu, iar din bărbie îi ieșeau ţepi de păr scurt. 
Ochelarii îi cădeau de pe nas, obligându-l să ridice capul pentru 
a-i face să alunece înapoi, deoarece avea, în mod evident, 
mâinile legate la spate. Era Magnus Wallender. 


— Dă-l mai tare, repede, a spus Omar Yussef. 

— Telecomanda este pe braţul fotoliului, a zis Umm Rateb. 

Omar Yussef a apucat telecomanda. S-a holbat neajutorat la 
butoanele colorate. 

— Naji, a zis el, împingând-o către băiat. 

Naji a îndreptat telecomanda către televizor și vocea lui 
Magnus a izbucnit deodată în interiorul salonului. Calitatea 
proastă a înregistrării și camera goală, cu ecou, în care se afla, îi 
bruiau cuvintele. Omar Yussef s-a mutat către marginea 
scaunului. Abia atunci l-a observat pe teroristul mascat din 
colțul imaginii. Era îmbrăcat în uniformă de camuflaj, iar pe cap 
își trăsese un ciorap negru cu două găuri în dreptul ochilor. 
Teava kalașnikovului lui era îndreptată spre Magnus. 

— ... guvernele Uniunii Europene să sprijine eliberarea fratelui 
Bassam Odwan, care este un luptător pentru drepturile și 
libertatea poporului palestinian. 

Magnus s-a oprit și a privit pieziș către militantul înarmat. 
Teava kalașnikovului a zvâcnit, îndreptându-i privirea înapoi, 
către aparatul de filmat. A continuat să vorbească monoton, cu 
o voce răgușită, mijindu-și ochii prin ochelarii cu ramă de baga, 
pentru a citi mesajul care părea să fie ţinut de cineva aflat lângă 
aparatul de filmat. 

— Dacă fratele Odwan nu este eliberat, Brigăzile Saladin 
declară că mi se va întâmpla ceva rău în următoarele două zile. 

Magnus s-a oprit. A rămas cu gura căscată. 

Cana de cafea din mâna lui Omar Yussef a început să 
tremure. A pus-o pe măsuţa de lângă el. S-a gândit la cadavrul 
torturat al lui Odwan, de la morgă. Când Brigăzile vor afla ce s-a 
întâmplat, îl vor ucide pe Magnus. Dar dacă înregistrarea fusese 
făcută în urmă cu mai multe ore? Poate că aflaseră între timp. 
Magnus ar putea fi deja mort la ora asta. 

Teroristul l-a forţat pe Magnus să îngenuncheze, iar el s-a 
postat deasupra lui, în picioare. Și-a ridicat arma, strigând 
Allahu akbar. Cu cealaltă mână, l-a apucat pe Magnus de păr și 
i-a tras capul pe spate. Gestul acesta a expus vederii gâtul ars 
de soare al lui Magnus. Omar Yussef a clipit șocat și a icnit, 
imaginându-și că teroristul ar putea reteza gâtul prietenului său. 

Înregistrarea a luat sfârșit, iar prezentatorul TV, cu o cravată 
țipătoare la gât, a trecut la o știre despre întârzierile înregistrate 
la trecerea graniţei dintre Rafah și Egipt, cauzate de operaţiunile 


israeliene împotriva contrabandiștilor care folosesc tuneluri 
subterane. Salwa i-a aruncat o privire lui Naji, iar băiatul a stins 
sonorul televizorului. 

James a murit din pricina acestui loc împuţit, și-a zis Omar 
Yussef. Nu pot permite să i se întâmple și lui Magnus același 
lucru. A rămas cu ochii aţintiți asupra mâinilor sale. Era convins 
că petele de ficat i se măriseră. Pumnii îi tremurau chiar și după 
ce i-a strâns cu putere unul în celălalt. Se simţea prea șubred și 
bătrân ca să își ajute prietenul, prea slăbit ca să poată ajuta pe 
cineva. li era rușine că își plângea de milă, îi era rușine de 
lacrimile vărsate pe aleea din faţa casei Salwei și de multumirea 
domestică pe care o simţise în compania celor două femei. 

— Nu știu ce să fac, a spus el. 

— Nu îţi face griji. Sunt sigură că o să îl salvezi, Abu Ramiz, a 
zis Salwa. 

— Așa cum o să îl salvezi și pe soțul prietenei mele, a 
continuat Umm Rateb, luând mâinile Salwei într-ale sale. 

Profesorul Masharawi, am uitat de el, și-a amintit Omar 
Yussef. Le-a privit pe cele două femei. Pe chipul Salwei se citea 
sfârșeala și durerea. S-a simţit cuprins de un val de afecţiune 
pentru ea și a fost nevoit să inspire adânc pentru a-și reţine 
lacrimile. 

— Ai dreptate, Umm Rateb, a zis el. Nu o să am odihnă până 
când nu o să-i văd pe amândoi aici, așezați la masa Salwei. 

Salwa și-a ridicat privirile către el. 

— Ai luat cina, Abu Ramiz? 

Când a auzit întrebarea ei, și-a dat seama că asta îl adusese 
acolo. Voia să stea la masă în sânul unei familii și să mănânce 
mâncare preparată cu dragoste, nu pentru profit. Dar a dat 
dovadă de slăbiciune, și-a zis el. Nu ai; timp să șezi aici, chiar 
dacă este atât de bine. Nu te poți preface că nu ai văzut 
înregistrarea cu Magnus. 

— Am mâncat deja, a minţit el. Acum trebuie să mă întorc la 
hotel. Trebuie să vorbesc cu niște oameni de la ONU. Nu îţi face 
griji în privinţa soțului tău. A 

Umm Rateb a mers în urma lui până la ușă. In umbra scărilor 
de la intrare, Omar Yussef i-a adulmecat mirosul de săpun de 
trandafiri. 

— Oamenii aceia care l-au răpit pe prietenul dumitale, Abu 
Ramiz, mă dezgustă, a spus ea. Nu sunt musulmani. 


— Mă tem că sunt, Umm Rateb. 

— Nu sunt adevăraţi musulmani. 

— Nu, nu sunt adevăraţi musulmani. 

Omar Yussef și-a târât picioarele prin nisip până la șosea, în 
căutarea unui taxi. 


e Capitolul 19 

Când a ajuns la Hotelul Sands, Omar Yussef a primit de la 
Meisoun un mesaj telefonic notat pe o bucăţică de hârtie. 

— Era o doamnă pe nume Nirnberger, a spus ea. Vorbea 
foarte repede în engleză, așa că nu am înţeles altceva, ustaz. 
Sper că am scris numărul corect. Poate este și ea agent secret. 

Zâmbetul ei prietenos l-a făcut să se simtă neputincios. Nu 
voia decât să se prăbușească peste biroul recepției și să îi 
povestească toate întâmplările acelei zile dramatice. S-a hotărât 
însă să o sune pe soţia sa imediat ce va fi răspuns mesajului 
primit. 

Urcând scările, a simţit mirosul de pui la grătar care venea 
dinspre sala de mese. 

— Ce bine miroase shish tawouk-ul, Meisoun. Te rog, spune-le 
celor de la bucătărie să îmi trimită în cameră o porție și o 
farfurie de hummus. 

A simţit un junghi de vinovăţie că putea fi mistuit de banala 
senzaţie de foame la atât de puţin timp după ce văzuse 
cadavrul lui Cree. 

— Desigur. Poftă bună, ustaz, a zis ea. 

Pe holul care ducea la camera sa era liniște. Ocupanții 
hotelului se aflau în biroul președintelui, la întâlnirea Consiliului 
Revoluționar, acolo unde era și Khamis Zeydan. Omar Yussef a 
ascultat zgomotul pe care îl făceau pașii săi pe covor. Părea o 
prostie, dar simţea că, de când venise în Gaza, moartea îi călca 
pe urme, mergea la câţiva pași în spatele său. Înaintând de-a 
lungul holului, i se părea că îi aude ecoul pașilor, însoţit de un 
șuierat asemănător unor vorbe de avertizare. 

Aerul din camera sa era cald, înăbușitor. A căutat lângă ușă 
butonul de unde oprise Sami aerul condiţionat, ca să îl poată 
porni din nou. A dat de un indicator digital, un disc mic cu două 
simboluri colorate - un soare roșu și un fulg de nea albastru. S-a 
jucat cu discul, a produs câteva semnale electronice și a 
așteptat, dar nu s-a întâmplat nimic. Și-a desfăcut nasturii 
cămășii, s-a dus la telefon și a format numărul de pe hârtiuţa de 
la Meisoun. La capătul celălalt a răspuns cineva la un telefon 
celular, iar pe fundal s-a auzit sunetul înăbușit al interiorului 
unei mașini aflate în mers. 

— Nancy la telefon, a spus vocea din mașină în engleză. 


Era un telefon cu echipament handsfree, ca acela pe care ÎI 
avea în mașină fiul său, Ramiz, ceea ce îi provoca o senzaţie 
neplăcută, de parcă ar fi vorbit în pustiu. 

— Doamna Nirnberger? a întrebat Omar Yussef. 

— Domnișoara. 

— Omar Yussef la telefon. 

— Mulţumesc că m-aţi sunat, domnule Yussef. 

Părea o americancă tipică. Vorbea cu un entuziasm deliberat, 
ca și cum era minunat să primească un telefon și al cui apel 
putea fi mai neașteptat și mai plăcut decât al directorului școlii 
de fete a ONU, din tabăra Dehaisha? 

— Conduc echipa de negociatori care se îndrepta către 
punctul de control atunci când James a fost lovit. 

Omar Yussef a dat din cap, dar apoi și-a dat seama că ea nu îl 
poate vedea. 

— Sigur, înțeleg, a spus el. 

— Am vorbit despre situaţia de față cu oamenii noștri de la 
lerusalim și New York și suntem înclinați să credem că Fâșia 
Gaza este un loc mult prea periculos pentru străini în acest 
moment, având în vedere ce i s-a întâmplat lui James. Așa că 
am făcut cale întoarsă la punctul de control și acum suntem în 
drum spre lerusalim. Chiar în timp ce noi stăm de vorbă, toţi 
angajaţii noștri străini de la biroul din Gaza părăsesc Fâșia. 

Apoi, ca și cum ar fi ţinut în fața lui o rochie nouă ca să o 
poată admira, Nirnberger a adăugat: 

— Ce credeți? 

Cred că și pentru mine este prea riscant, chiar dacă nu sunt 
străin care merită să fie apărat în situații periculoase. 

— Sunt de acord că este foarte periculos. 

— Vom coordona negocierile pentru eliberarea lui Magnus din 
biroul de la lerusalim. Suntem de părere că de acolo vom putea 
gestiona contactele cu guvernul și cu serviciile de securitate 
palestiniene. Dar avem nevoie ca dumneata să rămâi în Gaza ca 
să ne oferi evaluări de la fața locului și să efectuezi contactele 
concrete. 

— Ce să fac? 

— Să te întâlnești cu tipii care îl ţin ostatic pe Magnus, dacă 
vor să stabilească o întâlnire. 

Omar Yussef și-a încleștat mâna pe receptor. 

— Înţeleg. 


— Niciunul dintre angajaţii noștri locali din Gaza nu este atât 
de familiar cu situaţia creată ca dumneata, așa că ești omul 
nostru în acest caz, domnule Yussef. 

Tonul lui Nirnberger îi amintea lui Omar Yussef de politicienii 
americani pe care îi văzuse în interviurile televizate. Și-o 
imagina cu capul ușor înclinat într-o parte, încuviinţând cu 
viclenie, cu un zâmbet cunoscător abia reţinut, ca și cum știa 
toate secretele. 

— Între timp, aveţi nevoie de ceva? Spuneţi și se rezolvă. 

— Cei de la spital au nevoie de informaţii despre James ca să 
îi poată anunţa familia și să se ocupe de transportul cadavrului. 

— Am avut grijă de asta, domnule Yussef. S-a rezolvat. Nu am 
stat degeaba. Nu îţi face griji. Noi vă asigurăm spatele. 

Gura păcătosului... 

— James avea rude apropiate? 

— Nu prea știu. Nu m-am ocupat personal de problema 
aceasta. 

— Avea un străbunic îngropat în Cimitirul Eroilor Britanici de 
aici, din Deir el-Balah. Știu că mormântul avea o mare 
importanță pentru el. Poate că familia ar vrea să îl îngroape 
acolo, datorită legăturii sale speciale cu Gaza. 

Nirnberger a renunţat la tonul bonom. Părea că vorbește fără 
să își descleșteze fălcile. 

— Ei bine, putem să le propunem, dar cred că ar fi o greșeală 
să le oferim o nouă atracţie celor care fac demonstraţii anti-ONU 
acolo. 

Și-a dres glasul și a revenit la tonul vesel. 

— Așadar, există un cimitir britanic în Gaza, eh? Cum naiba? 

— Poftim? 

— Cine ar fi crezut că există o grămadă de britanici morţi și 
îngropaţi la dracu-n praznic, tocmai în Gaza? 

— Gaza are o relaţie aparte cu moartea, a spus Omar Yussef, 
încleștându-și și mai tare mâna pe receptor. O să vă ţin la 
curent cu ce aflu aici, doamnă Nirnberger. 

De data asta nu l-a mai corectat. 

— Nu vă faceti griji. O să îl salvăm pe Magnus. 

— Dacă vrea Alah. 

— Bineînţeles. 

Camera de hotel era cufundată în întuneric. Omar Yussef a 
aprins lampa de lângă pat. Și-a frecat umărul, acolo unde fusese 


lovit de piatra aruncată în timpul dezlănţuirii de furie asupra 
mașinii în flăcări a lui Cree. A râs hodorogit când și-a dat seama 
că îl durea atât de tare umărul, încât aproape că uitase de 
vânătaia care i se întinsese pe jumătate de cap. Orice gând la 
mâncare îi făcuse greață peste zi, dar acum era lihnit. A încercat 
să nu se mai gândească la porţia de shish tawouk; i se făcea și 
mai tare foame dacă și-l imagina pe bucătar pregătind-o. A 
format numărul de acasă. Din nou, cea care a răspuns a fost 
Nadia. 

— Bună, Nadia. Ce se întâmplă acolo? Totul este în regulă? 

— Bunicule, ai văzut site-ul? 

— Nu am putut decât să arunc o privire scurtă peste el. 

— Cum ţi se pare? 

De entuziasm, vocea Nadiei se ascuţise. Omar Yussef se 
întrebă cât ar putea să îi dezvăluie din ororile prin care trecuse 
Agentul O de când îl văzuse ultima oară. li era teamă că mizeria 
care îl înconjura ca praful din aer o va răni. 

— Mi-a plăcut site-ul, a spus el. Doamna care mi l-a arătat pe 
calculator a fost extrem de impresionată, numai că acum mă 
crede spion. 

Nadia a râs. 

— Când mă întorc acasă, vreau să îmi arăţi cum faci designul, 
a spus Omar Yussef, și cum îl introduci în calculator astfel încât 
să apară și pe computerul de la capătul acesta. 

— Este ușor, bunicule. 

— Este ușor pentru tine, pentru că ești foarte deșteaptă. 
Bunica este acolo? 

Pe când Maryam se apropia de aparat, se auzea un copil 
smiorcăindu-se în fundal. 

— Este Dahoud, a zis ea. Îi este dor de tine. A văzut ceva 
despre Gaza la știri și a plâns toată seara. Zicea că nu se duce 
la culcare „până când nu sună unchiul”. 

Maryam și Omar Yussef îi adoptaseră pe Dahoud și pe sora 
lui, Miral, la începutul anului, după ce violențele din Betleem le 
răpiseră părinţii. Grija lui Dahoud față de el îl mișca pe Omar 
Yussef. Sărmanul micuţ își pierduse deja tatăl mult iubit și, fără 
îndoială, îi era teamă că va muri și omul care îi luase locul. 

— Spune-i că sunt bine, se poate duce la culcare acum și o să 
ne vedem curând. 

— Când, Omar? 


— Nu știu, a răspuns el, dregându-și glasul și încercând să 
pară nonșalant. Ai văzut știrile? 

— Nu, ţi-am zis, Dahoud le-a văzut. Dar nu înțeleg nimic din 
ce spune el. De ce? Ce s-a întâmplat? 

Vocea ei era sonoră și metalică, ca și cum ar fi plonjat pe 
neașteptate în telefon. 

Omar Yussef a ezitat. 

— Ei bine, Magnus a fost răpit de Brigăzile Saladin, iar un alt 
tip de la ONU care lucra cu mine a murit într-o explozie. 

Maryam a scos un icnet ascuțit. 

— Pentru numele lui Alah, Omar, trebuie să pleci imediat de 
acolo. 

— Trebuie să fac totul pentru eliberarea lui Magnus, Maryam. 
ONU refuză să desemneze pe altcineva. Le este frică să trimită 
aici un străin. 

— Dar angajaţii locali, din Gaza? 

— Presupun că se feresc de pericol. 

— Asta ar trebui să faci și tu. Ce faci, îi lași să te sacrifice? 

— Maryam, stai liniștită, mă descurc. 

Și-o imagina dând din cap a neîncredere la celălalt capăt al 
firului. 

— Nu ești atât de puternic, Omar. Faptul că ai înfruntat 
bandele din Betleem anul trecut nu înseamnă că poţi face 
același lucru într-un oraș străin. Gaza este un loc înfiorător. 

— Pot să am grijă de mine. Este și Abu Adel aici. Nu mă lasă 
el să fac ceva riscant. 

— O fi Abu Adel șeful poliției din Betleem, dar în Gaza este un 
nimeni. Oamenii aceia îl vor strivi ca pe o insectă. lar el poate fi 
la fel de nesăbuit ca și tine, Omar. 

— Cine sunt oamenii aceia, Maryam? 

— Cei care l-au răpit pe Magnus și l-au aruncat în aer pe 
celălalt. 

— Poate nu este aceeași grupare. 

— Asta nu înseamnă decât că pericolul este de două ori mai 
mare. 

Lui Omar Yussef nu îi plăcuse niciodată să se certe cu 
Maryam. De cele mai multe ori, perspectiva ei era mai simplistă 
decât a lui, și se enerva când ea nu reușea să priceapă 
subtilităţile care lui i se păreau evidente. De data aceasta știa 


că ea are dreptate dar nu avea nicio alternativă decât să încerce 
să îi sfideze logica. 

— Maryam, vreau să te calmezi. Nu îl speria și mai tare pe 
Dahoud sau pe Nadia și pe ceilalţi copii. Acum, du-te la Dahoud 
și spune-i să nu își facă griji pentru mine. Și Maryam... 

— Ce? 

— Dacă nu ești destul de convingătoare, Nadia își va da 
seama că ceva este în neregulă. Așa că ar fi bine să crezi cu 
tărie că nimic nu i se va întâmpla sărmanului tău soț. 

— Mă descurc eu cu Nadia. 

— Este mai greu de păcălit decât teroriștii din Gaza, draga 
mea. Nu o trata superficial. 

Se auzi un ciocănit la ușă. 

— Maryam, au venit cei de la room service cu cina mea. Vezi, 
ești atât de agitată, încât nici nu m-ai întrebat dacă mănânc 
cum trebuie. 

— Nu îmi pot îndeplini așa cum trebuie îndatoririle de soţie, a 
spus Maryam. Vino acasă și vei fi la adăpost - și de oameni 
periculoși, și de bucătari proști. 

Omar Yussef a închis telefonul după câteva declaraţii de 
afecțiune. 

A ciugulit din puiul la grătar și a luat câteva înghiţituri din 
pâinea unsă cu hummus. Se întreba ce mănâncă Magnus în 
cămăruța jegoasă în care probabil îl ascunseseră cei din 
Brigăzile Saladin. Oricât ar fi încercat să se concentreze asupra 
mâncării, gândurile i se îndreptau către cadavrele de la morga 
Spitalului Shifa. II durea stomacul de foame, dar imaginea 
morţilor întinși pe mesele de disecţie i-l întorcea pe dos. Capul îi 
era greu; vânătaia de la tâmplă prinsese din nou viaţă și pulsa, 
șfichiuindu-i creierul. A deschis minibarul. Înăuntru erau o sticlă 
mare de apă minerală, câteva cutii de cola din apă de trandafiri 
și conserve cu sucuri din fructe. A zâmbit trist văzând rafturile 
goale din micul frigider, unde ar fi trebuit să se afle sticle 
miniaturale cu whisky și votcă. Multumesc lui Alah că islamiștii 
din Gaza îmi scot în cale atât de puține tentatii, și-a zis el. 

A rămas așezat pe marginea patului până când i s-a răcit 
mâncarea, bând puţin câte puţin din sticla de apă. Asta i-a 
curmat greaţa și i-a alinat senzaţia de zvâcnire din tâmplă. S-a 
gândit să se culce, dar nu își putea încetini forfota gândurilor. În 


schimb, a ascultat răpăitul puternic al nisipului pe care vântul îl 
sufla în sticla geamurilor. 

Era aproape miezul nopţii când s-a auzit o bătaie în ușă. A 
îngheţat. O pauză, urmată de o a doua bătaie. 

— Abu Ramiz? i 

Era vocea lui Sami. Omar Yussef a deschis ușa. Increzător în 
sine, tânărul aştepta pe coridor, fumând. Abordase o poză 
neglijentă, cu tricoul negru bine întins peste trunchiul vânjos și 
degetul mare înfipt sub cureaua jeanșilor. L-a măsurat pe Omar 
Yussef din cap până în picioare și a zâmbit, părându-i-se 
amuzant aspectul său mizer. Și-a pus apoi o mână pe braţul lui. 

— Cum te simţi, Abu Ramiz? 

— Rău, Sami. Unde este Abu Adel? 

— În camera lui, cu câţiva dintre membrii Consiliului 
Revoluționar, la o bârfă. 

— Au încheiat întrunirea? 

— Consiliul? Da, deocamdată. Dar jigodiile alea nu termină 
niciodată de vorbit. 

Sami s-a așezat în dreptul biroului și s-a uitat la porţia de pui. 

— Servește-te, te rog, a spus Omar Yussef. 

Sami a ciugulit cu degetele din bucăţelele de pui, pe care le-a 
mestecat agale. 

— Mulţumesc, Abu Ramiz. Este cel mai bun shish tawouk pe 
care l-am mâncat de multă vreme. Nu am mai avut parte deo 
masă bună de când am fost deportat din Betleem. 

— iți e dor de mâncarea mamei? 

— Este cea mai bună. 

— Știu, am avut ocazia să o încerc. 

— A, ai dreptate. Tatăl meu vorbește foarte frumos despre 
dumneata și în plus îţi cunosc și eu reputaţia de om integru. 

— Când îţi vor permite israelienii să te întorci acasă, Sami? 

Tânărul a luat o bucată de pui cu degetele și a privit-o 
meditativ, așa cum privește un cunoscător un trabuc scump. 

— Când vecinii îmi vor arde casa din temelii și o vor demola, a 
spus el mestecând puiul și privindu-l pe Omar Yussef. Până 
atunci, nicio șansă. 

— Ai vești despre Magnus? 

Sami a dat din cap că nu. 

— Incerc să aflu cine l-a ucis pe James. Cred că așa vom 
ajunge la Magnus. 


— Îţi amintești ce mi-ai spus despre Manichiura Husseini? 
Asta i s-a întâmplat lui Odwan înainte de a muri. Am vrut să îţi 
spun când ne întorceam de la morgă, dar pur și simplu nu 
puteam vorbi despre asta. 

Sami a mestecat o altă bucată de pui. Și-a lins degetele și a 
încuviințat în semn de înțelegere. 

— Brigăzile Saladin l-ar putea ucide pe Magnus drept 
răzbunare pentru moartea lui Odwan, a spus Omar Yussef. 
Putem să îl găsim înainte să se afle că tovarășul lor a fost ucis? 

Sami a scuturat din cap. 

— Nicio șansă. Dacă nu știu încă de moartea lui Odwan, vor 
afla înainte de răsăritul soarelui. Au oameni în închisoare, cu 
telefoane mobile ascunse. Știu tot ce se petrece în Saraya și în 
celelalte închisori și baze militare. Dar nu cred că îl vor ucide pe 
Magnus. 

— Trebuie să reacționeze cumva, să îl răzbune pe Odwan. 

— Nu mi se par pregătiţi să escaladeze conflictul până într- 
acolo încât să ucidă un străin. Vor merge pe altă variantă. Ceva 
cu efect local, pentru a le transmite un mesaj celor ce conduc 
Gaza, fără să își pună în cap lumea întreagă. 

Sami a luat farfuria cu hummus într-o mână, în timp ce cu 
cealaltă aduna marginile pastei de năut cu dumicaţi de pâine, 
adâncit în gânduri. 

— Cum s-a desfășurat întâlnirea Consiliului Revoluționar? 

— Abu Adel zice că a fost tumultoasă. Și periculoasă. 

— Periculoasă? a întrebat Omar Yussef, amintindu-și ce îi 
spusese Khamis Zeydan despre rivalitatea din ce în ce mai mare 
dintre șefii serviciilor de securitate. 

— Generalul Husseini l-a acuzat pe colonelul al-Fara de 
corupţie și a cerut o investigaţie oficială în privinţa lui. 

— Dar generalul Husseini este și el vinovat de corupţie, nu? 

— Da, numai că aceste Consilii sunt ciudate. Dacă cineva te 
acuză de ceva, nu te poți întoarce să spui: „Pentru numele lui 
Alah, și tu ești la fel de corupt ca mine.” Ai arăta ca un copil 
prost, care nu știe să se apere altfel decât denunţțându-l pe 
acuzator și, lucrul cel mai important, ai recunoaște adevărul 
acuzaţiei. 

— Și ce a făcut colonelul al-Fara? 

— Abu Adel zice că al-Fara nu a spus nimic. Dar toţi ceilalţi au 
făcut scandal. 


Omar Yussef s-a gândit că tăcerea lui Al-Fara era un semn 
rău. La adăpostul tăcerii colonelul își plănuia, pasămite, 
răzbunarea. 

Și-a amintit exuberanţa comică, burdihanul greu și ochii 
umezi, ca două pietricele, ai generalului Husseini, omul care îl 
asfixiase, probabil, pe Bassam Odwan. Işi imagina că în faţa lui, 
la masa Consiliului, se aflase părul lins și mustața neagră ale 
colonelului al-Fara, adunând scuipatul în șervețelul din mâna sa 
osoasă și scoțând fum de ţigară pe nări. Al-Fara, torţionarul lui 
Eyad Masharawi. Întâlnirea Consiliului îi pregătise pe cei doi 
pentru o ultimă înfruntare. Oare ce noi grozăvii vor arunca în joc 
pentru a-și atinge scopul ultim? 

— Cine va pierde bătălia dintre Husseini și al-Fara? 

— Primul dintre ei care dă semne de slăbiciune, a spus Sami. 
Ştii cum se spune: Când vaca nu se mai ține pe picioare, ies la 
iveală multe cuțite. Fiecare dintre ei are dușmani care așteaptă 
nerăbdători să taie o bucată din stârv, de îndată ce se arată 
vulnerabil. 

— A amintit cineva de bomba care l-a ucis pe James? 

— La Consiliul Revoluționar? Nu, nu au abordat subiectul. 
Toată lumea s-a concentrat pe lupta dintre Husseini și al-Fara. 

Omar Yussef a scos un suc de căpșune din minibar, iar lui 
Sami i-a dat o cola din apă de trandafiri. Și-a turnat în pahar 
lichidul gros, siropos. Era singurul lucru pe care simţea că poate 
să îl înghită fără să vomite. Voia să doarmă, dar mai avea de 
discutat despre un ultim lucru. 

— Sami, știi povestea pe care ne-a spus-o Odwan despre 
rachetele Qassam. Este adevărată? 

— Că au adus în Gaza un singur prototip prin tunelurile din 
Rafah și apoi au fabricat sute de copii acolo? 

Omar Yussef a încuviințat. 

— Da, a fost vorba de un proiectil nord-coreean, adus prin 
Iran, a spus Sami. Acum toată lumea încearcă să pună mâna pe 
o armă și mai mare. Gruparea care o va folosi cu succes 
împotriva Israelului va cuceri influenţă în rândul oamenilor și își 
va putea impune voinţa asupra președintelui. 

— Vorbești de Brigăzile Saladin? 

Sami a ridicat din umeri. 

— Cu cât Brigăzile Saladin produc mai multe neplăceri, cu 
atât mai mult este nevoit președintele să îi țină de partea lui. 


Dacă vrei să obţii bani de la președinte, pasul numărul unu este 
să produci agitaţie în Gaza și să omori câţiva israelieni din când 
în când. In cele din urmă, președintele va da banii pentru a te 
domoli. 

Omar Yussef a dus arătătorul la frunte, încruntându-se. 

— Știm că Brigăzile Saladin nu au pus mâna pe noul prototip 
de proiectil, pentru că le-a fost furat după ce l-au adus în Rafah. 
Atunci, la cine se află? Asta trebuie să aflăm. Am putea să le 
dăruim Brigăzilor proiectilul în schimbul eliberării lui Magnus. 

Sami părea extrem de serios când a înghiţit ultima bucată de 
pâine cu hummus. 

— Ar fi bine să te mai gândești la planul acesta, Abu Ramiz. 
Cel care are proiectilul nu ţi-l va da prea ușor și, în plus, cei mai 
periculoși oameni din Gaza se vor afla și ei pe urmele lui. 

Omar Yussef și-a dat seama că, dacă ar găsi până la urmă 
proiectilul, nu ar putea să îl dea pe mâna Brigăzilor Saladin. 
Oricine ar intra în posesia lui, l-ar folosi pentru a ucide, pentru a- 
i izgoni pe israelieni din taberele de refugiaţi și pentru a domina 
scena coruptă a politicii în Gaza. Dacă l-ar găsi, ar fi nevoit să îl 
distrugă. Dar cum altfel să negocieze viaţa lui Magnus? 

A gemut și și-a dus o mână la tâmpla învineţită. 

— Negociatorii trimiși de ONU nu mai vin. S-au întors de la 
punctul de control. Li se pare prea periculos. Suntem pe cont 
propriu, Sami. 

— Ne descurcăm mai bine fără ei. Oamenii ăștia cred că dețin 
toate răspunsurile, dar nu știu să asculte. Ajutorul lor este inutil. 
Nu valorează nici cât o ceapă degerată. 

Omar Yussef l-a privit, surprins de vehementa sa. 

— Voi încerca să stabilesc o întâlnire cu oamenii Brigăzilor de 
aici, din Gaza, ca să îi poţi întreba ce s-a întâmplat cu James, a 
spus Sami, după care și-a șters mâinile pe un prosop, a scos un 
pachet de ţigări din buzunarul de la spate și s-a ridicat în 
picioare, zâmbind stânjenit. 

— Știu că nu îţi place să fumez aici, Abu Ramiz, așa că îţi spun 
noapte bună acum. Ai nevoie de odihnă. 


e Capitolul 20 

Omar Yussef a visat despre moarte. A nădușit imaginându-și 
explozia în care a murit James Cree, zguduit de detunătura 
înfiorătoare, cuprins de flăcări, zdrobit de metalul torsionat al 
Chevrolet-ului ONU, lovit de pietrele aruncate de tinerii localnici. 
S-a înecat odată cu ultima suflare a lui Bassam Odwan, chiar în 
timp ce sângele îi șiroia din degetele retezate. A simţit din plin 
glonţul care a pornit din pușca cea veche și s-a oprit în coasta 
lui și apoi fragmentele de os care i-au sfâșiat plămânii. 
Detunătura s-a auzit iar și iar, ţintuindu-l de fiecare dată în 
saltea. Moartea nu îl mai urmărea. De-acum, împărțea același 
pat cu el, nu ca o soție, ci ca o amantă geloasă și furioasă, care 
nu îl lăsa să se odihnească. 

S-a auzit ţârâitul telefonului. Gloanţele i-au sfărâmat cutia 
toracică încă o dată, iar telefonul a continuat să sune. S-a 
rostogolit până la noptieră și a ridicat receptorul. Cuvintele nu îi 
ieșeau din gură; nu a putut decât să scoată câteva icnete. 

— Abu Ramiz, dumneata ești? 

Un alt icnet. Împușcăturile continuau. A scâncit. 

— S-a întâmplat ceva? Sunt doctorul Najjar, de la morgă. Se 
aud focuri de armă? 

Omar Yussef a privit în jur. Sunt în camera de hotel, și-a zis el, 
înțelegând cu greu ce se petrece. 

— Ce se aude, Abu Ramiz? a întrebat doctorul. 

— Se trăgea asupra mea. 

— Abu Ramiz? a strigat doctorul, alarmat. 

Omar Yussef a lăsat receptorul pe pernă și și-a șters sudoarea 
de pe faţă cu un colţ al cearșafului. Se auzeau împușcături. S-a 
uitat la ceasul digital de pe noptieră: 6:00 a.m. A dus receptorul 
la ureche. 

— Da, se aud împușcături afară. Nu știu ce se întâmplă. Eu 
dormeam, aveam un vis urât. 

— Îmi pare rău că sun atât de devreme, dar am muncit toată 
noaptea și acum mă duc acasă. Voiam să te anunț fără nicio 
întârziere ce am descoperit. 

Omar Yussef și-a dres glasul și s-a ridicat într-un cot, 
încercând din răsputeri să se desprindă din coșmar. 

— Mulţumesc. 

— Ceea ce îţi voi spune trebuie să rămână între noi, Abu 
Ramiz. După cum știi, în mod oficial, Bassam Odwan a murit din 


cauza unui subit atac de cord suferit în închisoare. Dar 
bănuielile mele iniţiale, că a murit asfixiat, au fost corecte. S-a 
sufocat din pricina unui blocaj al căilor respiratorii. 

Omar Yussef s-a ridicat în capul oaselor, la marginea patului. 

— Odwan s-a înecat cu mâncare? 

— Nu cu mâncare. Iți amintești că gura și partea superioară a 
gâtului îi erau acoperite de tăieturi fine? Ei bine, mai jos, pe 
trahee, am descoperit ce îi blocase respiraţia: un fel de sticlă. 

— Sticlă? 

— De fapt, așa ceva nu am mai văzut niciodată în Gaza. Dar 
am văzut o dată, pe când mă aflam în lordania. Cred că este 
dopul uneia dintre sticlele acelea de cristal folosite pentru a 
păstra băuturi alcoolice. 

Gândurile lui Omar Yussef s-au îndreptat către colecţia de 
cristaluri de Boemia a generalului Husseini. 

— O carafă? 

— Așa se numește? Are o mulţime de fațete mici tăiate în 
suprafaţa sa, care reflectă lumina ca o piatră prețioasă. Dar 
între fațete sunt margini dure și ascuţite ca tăișul unui diamant. 
Era destul de mare, iar tăieturile au fost provocate probabil de 
împingerea sa forţată pe gât. Asta l-a sufocat, a spus doctorul, 
apoi a făcut o pauză. Impușcăturile acelea par foarte apropiate, 
Abu Ramiz. 

Omar Yussef s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat către 
fereastră ca să tragă draperiile într-o parte. Cablul telefonului nu 
ajungea însă atât de departe. Detunăturile de afară se 
transformaseră în salve grave, asurzitoare, peste care se 
suprapunea zăngănitul strident al geamurilor sfărâmate. 

— Nu văd nimic acum. Draperiile sunt trase, a spus el, 
ridicând vocea pentru a fi auzit peste zgomotul împușcăturilor. 
Corpul lui Odwan a fost adus la dumneata direct de la 
închisoare? 

— L-au adus cei de la Serviciul Militar de Informaţii. Nu putea 
fi adus de oriunde. 

Omar Yussef a ascultat împușcăturile. Păreau îndreptate 
asupra casei de peste drum, a generalului Husseini. De oriunde. 
Nici măcar de acolo, și-a zis el. l-a mulțumit doctorului și a 
închis. 

S-a strecurat pe lângă perete și a ridicat draperia. Pe strada 
din faţa hotelului erau trase vreo zece-douăsprezece jeepuri, 


unele vopsite în culori de camuflaj, altele într-un cenușiu închis. 
Bărbaţii ascunși în spatele lor erau îmbrăcaţi la fel ca cei din 
detașamentul Brigăzilor Saladin care îl răpiseră pe Wallender: 
ciorapi de damă trași pe faţă, jachete de camuflaj și tricouri 
negre, pantaloni militari și bocanci grei. Trăgeau cu mitralierele 
M16 și kalașnikov spre casa lui Husseini. 

La toate etajele, ferestrele erau sparte. Omar Yussef a privit 
cu atenţie casa prin lumina prăfoasă a zorilor de zi. La al treilea 
etaj se vedeau prin aerul cenușiu, murdar, gurile de țeavă ale 
câtorva mitraliere tresăltând. 

Cineva a ciocănit la ușă. Omar Yussef și-a tras pantalonii pe el 
și a deschis. Khamis Zeydan a trecut pe lângă el și l-a împins la 
o parte. Cămașa lui descheiată lăsa să i se zărească pieptul 
acoperit cu păr sur, iar cele câteva șuviţțe de păr care îi mai 
acopereau chelia erau zbârlite de dormitul pe pernă. 

— Ce dracului se întâmplă? a exclamat el. 

A tușit, iar lui Omar Yussef i s-a părut că a pulverizat whisky 
prin întreaga cameră. 

Nările i s-au dilatat din pricina mirosului de whisky care venea 
dinspre prietenul său și și-a dat seama că probabil nu era 
singurul care fusese trezit dintr-un coșmar de împușcăturile de 
afară. 

— Vii direct de la rugăciunea de dimineaţă? 

Khamis Zeydan și-a frecat pielea feței. 

— Alah să te ierte, că este prea devreme pentru remarci 
sarcastice. 

— Se întâmplă ceva la casa lui Husseini, a spus Omar Yussef. 

— Paștele mă-sii! De la fereastra mea nu se vede nimic. 

— Hotelul le-a rezervat celor din Consiliul Revoluționar 
camere cu vedere spectaculoasă, spre mare. 

— lar ţie, camera cu vedere spre focurile de artificii. 

Khamis Zeydan a ridicat un colţ al draperiei. 

— Mama voastră! a exclamat el, cu uimire în glas. 

Omar Yussef a cercetat strada de la celălalt capăt al draperiei. 

— Ce se întâmplă? 

— Se pare că s-a întrunit Consiliul Revoluționar în ședință 
extraordinară. 

— Crezi că este vorba de o reglare de conturi între Husseini și 
al-Fara? 


— Poate. Sau poate că Brigăzile Saladin s-au hotărât să îi 
arate lui Husseini că știu cine l-a ucis pe Odwan, a spus Khamis 
Zeydan cu un rânjet. Ar putea fi o manevră comună: Brigăzile 
Saladin împreună cu oamenii colonelului al-Fara. 

Din spatele unuia dintre jeepuri s-a ridicat un combatant în 
uniformă de camuflaj, purtând pe umăr un lansator de 
proiectile. 

— Pentru numele lui Alah, a exclamat Khamis Zeydan, 
holbându-se la el. 

— Ce este ăla? 

— Un lansator de proiectile antitanc. 

Proiectilul a pornit de pe umărul bărbatului cu un zgomot 
asemănător respirației unui demon și s-a izbit de etajul al treilea 
al casei, unde, cu o zi înainte, Omar Yussef luase micul dejun 
împreună cu generalul Husseini. 

Impușcăturile care veneau dinspre casa lui Husseini au 
încetat. Chiar și militanţii din stradă s-au oprit ca să privească 
mirați distrugerile cauzate. Unii dintre ei s-au ridicat în picioare, 
ținându-și cu o singură mână puștile de asalt îndreptate în jos. 
Omar Yussef i-a văzut cum râd de un coleg de-al lor, care își 
acoperise urechile în momentul detunăturii. Un altul a bătut 
palma cu cel care lansase proiectilul. Și-au reluat salvele de 
împușcături pentru a acoperi un detașament de șase oameni 
care au traversat strada în fugă spre intrarea clădirii. 

Au călcat peste un corp în uniformă militară și beretă roșie pe 
cap, apoi au urcat pe scări. Omar Yussef nu văzuse să existe 
vreun rănit. A rămas cu ochii aţintiţi asupra celui căzut, 
încercând să îl facă să miște cu puterea minţii. S-a gândit să îl 
sune pe doctorul Najjar și să îi spună să nu plece deocamdată 
spre casă; va fi nevoie de el la morgă. 

Fumul s-a risipit în dreptul etajului al treilea, unde lovise 
proiectilul. În zid nu se vedea decât o gaură mică, de mărimea 
unui cap de om, dar înăuntru ardea ceva. Și-a imaginat că 
luaseră foc canapelele și fotoliile. Dinăuntru au răsunat câteva 
focuri de armă, după care atacatorii au coborât scările în goană. 

Generalul Moussa Husseini a apărut la picioarele scărilor. Nu 
purta decât o pereche de izmene largi. Stomacul său voluminos 
era acoperit de un păr alb, gros, iar picioarele păreau prea 
firave pentru un corp atât de gras. Sângele îi șiroia pe fruntea 
întunecată, fără păr. Unul dintre militanţi l-a împins de la spate. 


A alunecat în băltoaca de sânge care se prelingea dinspre 
gardianul ucis și s-a împiedicat de picioarele lui, rostogolindu-se 
pe scări. Atacatorii l-au urmat, lovindu-l cu picioarele. S-a târât 
în genunchi până în stradă. 

— Nu poate fi adevărat, a zis Khamis Zeydan. 

Chipul lui Husseini era schimonosit și scăldat în lacrimi. Unul 
dintre militanţi s-a postat în spatele lui, și-a ridicat kalașnikovul 
și l-a împușcat în ceafă. 

S-a auzit o singură detunătură neașteptată. Omar Yussef a 
tras aer în piept involuntar. 

Același militant și-a golit încărcătorul în trupul lui Husseini. 
Atacatorii s-au îndreptat sprinteni către jeepuri și s-au retras. 

Unii au luat-o pe șoseaua paralelă cu ţărmul, în vreme ce vreo 
două mașini au cotit pe Strada Omar al-Muktar, către centrul 
orașului. Generalul Husseini zăcea în drum, cu faţa în jos. 

Omar Yussef și-a lipit fruntea de geamul ferestrei și a închis 
ochii. Khamis Zeydan și-a pus o mână pe umărul lui și a făcut un 
semn cu capul în direcția străzii. 

— Vino, i-a spus Khamis Zeydan. 

— Crezi că a trecut pericolul? a întrebat Omar Yussef. 

Khamis Zeydan a ridicat din umeri. 

— Periculos sau nu, ar fi bine să mergem să verificăm ce s-a 
petrecut chiar acum, dacă nu vrem să ne mulțumim cu varianta 
oficială. 

Pe când se îndrepta clătinându-se spre ușă, s-a lovit cu 
umărul de dulap și, când a înjurat, a lăsat în urmă un damf de 
whisky care l-a făcut pe Omar Yussef să se înece. 

Au fost primii care au urcat aleea care ducea spre stradă, 
primii la fața locului. Omar Yussef simţea că oasele coapsei îi 
fuseseră răsucite la nouăzeci de grade în articulaţia piciorului - 
picioarele refuzau să păstreze linia dreaptă pe care le ordona să 
o urmeze, iar oasele bazinului păreau ţintuite în ace și cuie. 
Corpul îi era epuizat după coșmarurile care îi chinuiseră somnul. 
Dar oricum ar fi fost visele care îl torturaseră, erau preferabile 
întâmplărilor pe care le trăia în acel moment. 

Khamis Zeydan a îngenuncheat lângă trupul lui Husseini. 
Strada era pustie. 

— Unde o fi poliția acum? a întrebat Omar Yussef. 


— Probabil Husseini a uitat să sune la numărul de urgente, a 
răspuns Khamis Zeydan, ridicând sarcastic o sprânceană, în 
timp ce verifica energic pulsul la gâtul lui Husseini. 

Omar Yussef a privit în jos, la craniul sfărâmat și la rănile din 
spatele trunchiului plinuţ, unde atacatorul își descărcase 
mitraliera. lzmenele albe și largi ale lui Husseini erau pline de 
excremente, iar praful se așeza deja într-un strat granulos peste 
plăgile împușcate. 

— Îngrozitor. 

— Cel puţin are amprentele intacte, a spus Khamis Zeydan. 

Omar Yussef s-a holbat la prietenul său. 

— Chiar și cel mai rău om merită respect după moarte, a spus 
el. 

— Nu te ambala. Ştii ce vreau să spun. Hai să aruncăm o 
privire prin casă. 

Au pășit peste gardianul mort care zăcea la intrarea în clădire 
și au ocolit balta de sânge din jurul lui. 

Ușa salonului de la etajul al treilea era deschisă. Materialul 
spongios al canapelelor fumega, umplând aerul cu o ceaţă 
înecăcioasă. In mijlocul tavanului era o urmă neagră, de la 
explozie, în locul în care se aflase candelabrul, iar bucăţile de 
sticlă le scârțâiau sub picioare. 

— Proiectilul a intrat prin perete și a lovit tavanul acolo, a 
spus Khamis Zeydan. Oricine s-ar fi aflat aici ar fi fost ucis de 
schijele de șrapnel din proiectil. 

— Sau de cioburile din candelabru. 

In spatele mesei celei mari, Omar Yussef l-a găsit pe băiatul 
cu cafeaua întins pe spate, cu braţele desfăcute și cu o urmă de 
glonţ în obrazul osos, plin de acnee. Avea ochii deschiși. Părea 
că nu e decât ameţit, dar în realitate era mort de-a binelea. 
Omar Yussef a aruncat o privire pe coridor. Alţi doi gardieni 
zăceau nemișcaţi, cu trupurile contorsionate. 

Rafturile cu cristaluri fixate de-a lungul peretelui opus se 
prăbușiseră. Colecţia de sticle, pahare și farfurii a lui Husseini 
zăcea zdrobită pe podeaua de marmură. Omar Yussef s-a 
aplecat cu greutate și a ridicat gâtul unei carafe sparte. 

— Chiar când a început toată nebunia asta, m-a sunat 
doctorul Najjar de la morgă, a spus el. A găsit în gâtul lui 
Bassam Odwan un dop de la o carafă ca aceasta. Prizonierul s-a 
sufocat din pricina lui. 


Khamis Zeydan a adulmecat lichidul închis la culoare aflat pe 
fundul altei piese de cristal, pe jumătate sfărâmate. 

— Coniac. Crezi că Husseini l-a invitat pe Odwan la un pahar? 

Khamis Zeydan a trecut în celelalte camere, să arunce o 
privire. Omar Yussef a cântărit gâtul carafei în mână și l-a 
plimbat peste partea moale a gâtlejului său, sub mărul lui Adam. 
Atingerea sa rece pe pielea lăsată i-a redeșteptat senzaţia de 
sufocare din timpul coșmarului. S-a cutremurat și a pus-o jos, pe 
masă. 

Dinspre faleză s-a auzit o sirenă apropiindu-se. Omar Yussef a 
simţit cum îi crește pulsul. Când auzi o sirenă, și-a zis el, nu poti 
să nu te gândești că pe tine te caută. Un jeep turcoaz al poliţiei 
a oprit lângă cadavrul lui Husseini. Cinci polițiști au sărit din 
spatele jeepului, iar un ofiţer a coborât de pe scaunul din faţă. 
Au rămas îngrămădliţi la câţiva metri de cadavru, neștiind ce să 
facă. Ofiţerul s-a apropiat după câteva clipe de Husseini și s-a 
aplecat deasupra lui. Și-a dat bereta roșie pe spate și s-a 
scărpinat la frunte. 

Khamis Zeydan a venit până în spatele lui Omar Yussef, ca să 
privească. 

— Îmi pun mari nădejdi în acţiunea energică a forțelor de 
securitate, a spus el, zâmbind. 

— Auzi, nu trebuie să pleci la vreo întrunire? 

— Ce te-a apucat? a replicat Khamis Zeydan, surprins de 
tonul agresiv al prietenului său. 

— Voi, ăștia din Consiliul Revoluționar, vă omorâţi unii pe alţii 
și apoi organizaţi o întrunire ca să faceţi pace până data 
următoare când vă hotărâți să vă omorâţi între voi, i-a strigat 
Omar Yussef. Până una alta, cei care plătesc prețul sunt oamenii 
simpli, ca amărâtul acela de băiat care zace pe podea. 

— Crezi că mie îmi place cum stau lucrurile? 

— Mie mi se pare că servești bine sistemul, în ciuda cinismului 
tău la adresa lui. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Khamis Zeydan, băgând în gură 
o ţigară și căutându-și bricheta prin buzunar. 

— Cine îţi plătește camera de hotel? Dar mesele costisitoare? 
Dar apartamentul din Betleem? Și băutura de care duhnește 
respiraţia ta? Și ţigările astea tâmpite care te ucid? 

Omar Yussef i-a dat una peste ţigară, iar aceasta i-a căzut din 
gură. 


Comandantul detașamentului de polițiști aflat jos, în stradă, s- 
a uitat spre fereastra de la etajul al treilea. A arătat spre ei și s-a 
adresat oamenilor săi, iar doi dintre aceștia au pornit în fugă 
spre casa lui Husseini. 

— Țigările? Te îngrijorează sănătatea mea? a întrebat Khamis 
Zeydan, luând o altă ţigară din pachet și aprinzând-o. Nu știam 
că îţi pasă atât de mult, dragul meu. 

— Nu glumi. 

— Acasă, în Betleem, recunosc că ai avea dreptate să îţi faci 
griji, a spus Khamis Zeydan, apucându-i strâns braţul, cu ochii 
larg deschiși în care se citea surescitarea. Dar în Gaza greșești 
fundamental. Când sunt în Betleem, beau din pricina 
singurătăţii, a deprimării și a dezgustului faţă de viaţa mea. In 
Gaza am parte de acţiune din plin și recunosc că mă încântă. 
Încăperile pline cu fum de ţigară, manevrele murdare și violenţa 
mă ţin în priză. In Gaza beau pentru că aici am parte de cea mai 
mare agitaţie imaginabilă. Chiar și incidentul din dimineaţa asta 
îmi place la nebunie. 

Omar Yussef i-a dat mâna la o parte. , 

— Este adevărat, a spus Khamis Zeydan. Asta sunt eu, cel pe 
care îl numești prietenul tău. Nu sunt mândru de asta și nu aș 
mai spune-o nimănui, dar în Gaza mi se pare că retrăiesc zilele 
de odinioară, când eram în Liban cu Bătrânul, înainte de a 
încurca complet ițele. 

— Pentru numele lui Alah, ce ar putea fi mai încurcat decât 
Gaza? a exclamat Omar Yussef. 

— Adevărul este că ar fi trebuit să rămânem în ilegalitate 
toată viaţa. Nu suntem în stare să guvernăm. 

— Locul acesta este guvernat după legi din Evul Mediu. 

— Haide, profesore! Mai lasă-mă cu prelegerile de istorie. 

Pe scări s-au auzit pași. 

— Emiri învrăjbiţi, teama fără nume pe care o poţi simţi în 
fiecare grăunte de nisip adus de furtună și moartea, a continuat 
Omar Yussef. Moartea chiar și pentru cei ca Husseini, care sunt 
obișnuiți să o împartă în dreapta și-n stânga. 

Omar Yussef l-a tras pe prietenul său de umeri, astfel încât 
fețele aproape că li se atingeau. 

— Aceasta nu este istorie. Este prezentul, a mai zis el. 


Unul dintre polițiști s-a ivit în pragul ușii, gâfâind. Și-a 
îndreptat kalașnikovul către ei. Omar Yussef a scos un hohot de 
râs răgușit. Apoi s-a îndreptat spre ușă. 

— Declină-ţi identitatea, a spus polițistul. 

Era tânăr și slab, iar mustata lui subţire avea un tic nervos. 

Omar Yussef l-a privit plin de ură. 

— Sunt emirul Saladin, iată cine sunt. Dă-te din calea mea, 
mă duc să iau micul dejun. Înăuntru este un băiat care a murit 
pentru că voi eraţi prea ocupați cu micul dejun ca să vă faceţi 
treaba. 

Polițistul s-a dat un pas înapoi și a coborât ţeava puștii pe 
lângă genunchi. Un alt poliţist urca treptele, respirând anevoie. 
S-a uitat nedumerit la Omar Yussef și s-a lipit de balustradă ca 
să îi facă loc. 


e Capitolul 21 

Omar Yussef era la a doua portie de ouă jumări când Khamis 
Zeydan și-a făcut loc printre scaune și mese, fără să își 
dezlipească privirile crunte din podea, pentru a evita orice 
discuţie cu delegații Consiliului Revoluționar, aflaţi la celelalte 
mese. Deși politicienii și aghiotanţii lor ocupau aproape toate 
scaunele, sala era copleșită de vestea morții lui Husseini. Toţi se 
jucau nervos cu șervetele, într-o expectativă sumbră, fixându-și 
cafelele cu priviri hăituite. 

In timp ce șeful poliţiei din Betleem se apropia de masă, Omar 
Yussef și-a golit ceașca, apoi și-a șters buzele cu șervetul. 

— Să îţi fie de bine, i-a spus Khamis Zeydan. 

— Mi-a revenit pofta de mâncare, este adevărat, dar nu pot 
face nicio asociere în Gaza, nici măcar între mâncare și starea 
de bine, a răspuns Omar Yussef, după care și-a dres glasul și a 
privit în farfuria goală din faţa lui. Îmi pare rău pentru răbufnirea 
de mai devreme. Când am văzut cadavrele lui Husseini, al 
gardianului și al băiatului care ne-a adus cafeaua, ce să zic, a 
fost prea mult pentru mine. 

Khamis Zeydan a dat din mână, preferând să ignore esenţa 
acuzațiilor pe care i le adusese Omar Yussef. 

— Ba nu, aveai dreptate. Ar trebui să fumez mai puţin. 

S-a așezat lângă Omar Yussef, dar a rămas pe marginea 
scaunului, într-o stare de agitaţie. A despăturit o foaie de hârtie 
pe care a scos-o din buzunarul interior al jachetei. 

— Aceasta este foaia tipărită de Brigăzile Saladin cu ocazia 
morții lui Husseini, a șoptit el. 

Omar Yussef a ridicat din sprâncene, dar a continuat să-și 
ungă o felie de pâine cu unt. 

— Ce repede scriu, nu-i așa? 

— Spun că Husseini a fost ucis de Brigăzi, pentru că era 
colaborator și l-a ucis pe „luptătorul și fratele nostru Bassam 
Odwan după ce l-a supus mai întâi la tipice torturi 
neîndurătoare”. Se referă la Manichiura Husseini, nu crezi? Cum 
de au știut? 

— Am vorbit cu Sami, a spus Omar Yussef. Mi-a spus că au 
spioni în închisoare. 

— Foaia aceasta îl acuză pe Husseini că a făcut tot posibilul 
pentru a slăbi mișcarea de rezistenţă și de aceea i-a arestat pe 
luptătorii cei mai însemnați. 


Khamis Zeydan a pus hârtia pe masă. 

Omar Yussef a privit-o, înghițind un sendviș triunghiular din 
trei îmbucături. În timp ce mesteca, a cojit un ou fiert cu 
degetele, l-a tăiat în două, a presărat sare peste el și a mâncat o 
jumătate. După o zi și o noapte de post negru, era hămsesit. 

— Parcă ai fi un condamnat la moarte care își mănâncă ultima 
porţie, a spus Khamis Zeydan, așteptând ca Omar Yussef să 
ridice ochii spre el. În douăzeci de minute se întrunește Consiliul 
Revoluționar în ședință de urgenţă. Se iau în discuţie asasinarea 
lui Husseini și modul în care ar trebui să reacționeze forțele de 
securitate. 

Khamis Zeydan s-a uitat în jur. La celelalte mese, delegaţii se 
ridicau în picioare, scuturându-și costumele elegante de 
firimituri și murmurând ordine către aghiotanți. 

— Ce ai de gând? 

Omar Yussef a înghițit. 

— Ce face un condamnat după ce își termină ultima masă? a 
întrebat el, după care a mâncat a doua jumătate de ou. 

— Nu fi ridicol, a spus Khamis Zeydan. Uită remarca aceea. 
Era o glumă. Britanicii îi spun umor /a piciorul spânzurătorii. 

— Din fericire, în Gaza nu au loc spânzurări publice. Mă aştept 
să fiu decapitat când mi-o veni vremea. 

Omar Yussef a bătut cu degetul arătător în cele două iatagane 
încrucișate de pe emblema Brigăzilor Saladin. S-a uitat cu 
atenţie sporită la foaia volantă. 

— Ideea mea este că, după întrunirea Consiliului Revoluționar, 
vom acţiona într-un fel sau altul împotriva Brigăzilor Saladin, a 
spus Khamis Zeydan. O acţiune militară. Se va trece la arestări. 
Poate Brigăzile vor riposta. Lucrurile ar putea lua o turnură 
neplăcută pe străzi. Nu putem lăsa să se creadă că scapă așa de 
ușor după ce l-au asasinat pe unul dintre ai noștri, chiar dacă 
până și noi îl consideram pe Husseini un ticălos nemernic. Ai 
grijă să nu ajungi în bătaia puștii, OK? 

Omar Yussef a scos capacul unui borcănel de miere și a turnat 
peste un croasant. 

— Dacă m-ar preocupa atât de mult să îmi apăr pielea, nu m- 
aș mai afla în Gaza. 

Khamis Zeydan a oftat, simțind că își pierde răbdarea. 

— Situaţia este foarte, foarte periculoasă. Trebuie să ai grijă. 


— Tu mi-ai spus că îţi place cloaca asta, cu intrigile, cu 
trădările și cu violența ei, a spus Omar Yussef. Să fie oare 
asemenea plăceri rezervate membrilor clubului tău select? 
Vreau și eu să mă distrez. 

— Nu fi ridicol. Știi bine că nu ne place situația asta. Aproape 
că ai avut o criză de nervi ieri, când nu reușeai să pricepi 
legăturile dintre diferitele forţe de securitate și toate grupările 
de militanţi de aici. 

— Am urmat sfatul pe care mi l-ai dat atunci: nu mai încerc să 
le urmăresc apartenența la diversele organizaţii, ci numai 
interesele, a spus el, mușcând din croasant. Doar tu mi-ai spus 
că vor să mă mănânce de viu. 

— Era doar o metaforă, a replicat Khamis Zeydan, aplecându- 
se spre el. Nu le pasă dacă ești viu sau mort. 

Omar Yussef a zâmbit, fluturând croasantul în aer. 

— Cât va dura întâlnirea Consiliului Revoluționar? 

— Vor spune cu toţii cât de mult i-a contrariat ce s-a întâmplat 
și se vor preface că Husseini nu era un ticălos. Aș zice că partea 
aceasta va dura vreo două ore. La asta se adaugă câteva 
minute pentru ca cineva, probabil al-Fara, să remarce că 
asemenea lucruri nu pot fi tolerate în Gaza și să ordone 
arestarea celor responsabili. Două ore și un sfert. 

Omar Yussef a încuviințat cu o mișcare a capului și a mușcat 
din croasant. Mierea i s-a prelins pe mustață. A supt-o cu buza 
de jos. 

— Trebuie să plec, a spus Khamis Zeydan. Ce ar fi să faci o 
plimbare pe plajă și să eviţi orice pericol? 

Omar Yussef a privit pe fereastra sălii de mese furtuna care 
spulbera nisipul pe faleza îngustă. 

— Este o zi potrivită pentru o plimbare, într-adevăr, a spus el. 

Khamis Zeydan a oftat, a lovit exasperat în masă cu proteza 
înmănușată și s-a îndreptat către ieșire. 

Pe plajă, un băiat cu capul și faţa acoperite de un keffiyeh 
roșu cu alb întindea o plasă. Vântul fierbinte îi flutura tricoul 
zdrenţțuit. Prima dată când stătuse în această încăpere, Omar 
Yussef văzuse trei băieţi care se luptau pe plajă. Acum se 
întreba dacă acela era unul dintre ei și unde se aflau ceilalţi. 
Spera că nu li se întâmplase nimic și că se ascundeau doar de 
furtună. 


Nu putea continua investigația asupra Brigăzilor Saladin și a 
sorții proiectilului furat al lui Odwan înainte de a primi vești de la 
Sami. Dacă Sami reușea să îi aranjeze o întâlnire cu cei din 
Brigăzile Saladin, atunci va avea nevoie de ceva cu care să 
negocieze eliberarea lui Wallender. Brigăzile intenţionaseră să 
facă schimb de prizonieri: Odwan în schimbul lui Wallender; 
acum, că Odwan era mort, vor cere altceva, dacă Wallender se 
afla încă în viaţă. Sami avea dreptate: nu le putea oferi 
proiectilul. Chiar dacă l-ar fi găsit, știa că ar fi fost obligat să îl 
distrugă, sau să i-l dea unui om de onoare, care să-l 
dezamorseze și să nu-l vândă înapoi grupărilor de militanţi. Nu 
ar fi fost în stare să le dea pe mâini o nouă jucărie pentru 
jocurile lor criminale. 

Ajuns într-un punct mort cu Odwan, Omar Yussef a revenit la 
situația lui Eyad Masharawi. Masharawi era deţinut într-o 
închisoare a Serviciului de Prevenire și Protecţie. Se îndoia că ar 
exista vreo conexiune între cazul profesorului și răpirea lui 
Wallender sau moartea lui Odwan. Dar presupunea că, dacă ar fi 
investigat cazul lui Masharawi și ar fi descoperit vreo mizerie 
referitoare la Serviciul de Prevenire și Protecţie, cel puţin ar fi 
putut trezi interesul Brigăzilor Saladin, mai ales în acest 
moment, când Consiliul Revoluționar - dominat acum de al-Fara 
- era pe cale să asmută forțele de securitate asupra lor drept 
răzbunare pentru asasinarea lui Husseini. In schimbul eliberării 
lui Wallender, le-ar fi putut oferi rebelilor informaţii pe care să le 
folosească împotriva șefului Serviciului de Prevenire și Protecție. 

Și-a amintit de eforturile depuse împreună cu Magnus pentru 
a-l elibera pe Masharawi. Înainte de răpirea suedezului, luase 
cina cu profesorul Maki și discutase cu el cazul Masharawi. Ar 
trebui să investigheze motivele pentru care Maki a solicitat 
ajutorul forțelor de securitate pentru a se ocupa de un profesor 
turbulent. Și-a adus aminte de diplomele eliberate de al-Azhar, 
atârnate în spatele biroului la care ședea colonelul al-Fara și pe 
peretele casei Salah, din Rafah. Bănuise atunci că diploma lui al- 
Fara este falsă. Poate că și cele ale fraţilor Salah erau false. 

Și-a îndesat un alt croasant în gură și l-a mestecat, căzut pe 
gânduri. A împăturit foaia cu declaraţia Brigăzilor Saladin și a 
pus-o în buzunarul de la cămașă, alături de cealaltă. Profesorul 
Maki urma să se afle la întâlnirea Consiliului Revoluționar în 
dimineața aceea. Omar Yussef a hotărât să se ducă la biroul 


profesorului și să îi ceară secretarei să îi arate dosarele fraţilor 
Salah. Dacă ar fi găsit dovada că și-au cumpărat diplomele, ar fi 
obținut o informaţie pe care să le-o ofere Brigăzilor Saladin: o 
mână de noroi cu care să arunce în locotenentul mort ridicat la 
rangul de erou, în numele căruia fusese ucis omul lor, Odwan. 

Ajuns la recepţie, a rugat-o pe Meisoun să îi cheme un taxi. 

— Incotro, ustaz? a întrebat ea, în timp ce forma numărul 
companiei de taxi. 

— Prefer să nu răspund. 

Fata s-a aplecat spre el, zâmbind. 

— Ai o altă iubită? Tata își așteaptă cămila. Sper că nu o să îl 
dezamăgești. 

El a tușit. 

— Merg chiar acum să fur cămila, așa cum ţi-am promis. 

— Aștept să te întorci. Dar nu te lăsa prins, că te aruncă într-o 
închisoare specială pentru hoţii de cămile. În Gaza avem 
închisori pentru toată lumea. Chiar și pentru amanții nefericiți. 

Omar Yussef și-a mângâiat mustaţa, stângaci. Era încă 
lipicioasă din pricina mierii. 

l-a plătit taximetristului când a ajuns la poarta universităţii, 
apoi a trecut prin dreptul afișelor cu chipurile teroriștilor 
sinucigași și a intrat în clădirea principală. 

Umm Rateb s-a ridicat cu o exclamaţie de plăcere când Omar 
Yussef a ajuns în dreptul ușii deschise care dădea în suita de 
birouri ale lui Maki. 

— O dimineață plină de bucurie, ustaz Abu Ramiz, a strigat 
ea. 

— O dimineaţă luminoasă, dragă Umm Rateb, i-a urat Omar 
Yussef, încercând să își desprindă privirea de la zâmbetul de pe 
buzele ei mari, senzuale. 

— la loc și bea o cafea. 

— Alah să te binecuvânteze, dar tocmai am terminat un mic 
dejun copios. 

— Să îţi fie de bine, ustaz, să fii sănătos. 

— Mulţumesc, mulţumesc. 

Omar Yussef a aruncat o privire către biroul personal al lui 
Maki. 

— Profesorul Maki nu este aici, a spus ea, făcând un gest 
către jaluzelele care acopereau fereastra dintre biroul ei și 
sanctuarul particular al lui Maki. Este la întrunirea Consiliului 


Revoluționar. Au organizat o ședință extraordinară pentru a 
discuta despre asasinarea generalului Husseini. 

— Știu, a spus el. Am venit pentru altceva. 

Umm Rateb nu a avut nicio reacție. In cele din urmă i-a 
zâmbit. 

— Ce pui la cale, Abu Ramiz? 

l-a fluturat un deget ameninţător prin faţă. 

— Trebuie să văd dosarele unor studenți. 

— Regulamentul spune că sunt private. 

Degetul continua să îl amenințe. 

— Totul este în regulă. Când am venit aici zilele trecute, eu și 
colegii mei de la ONU am discutat cu profesorul Maki anumite 
chestiuni. De fapt, chiar el a spus să o rugăm pe Umm Rateb să 
ne aducă dosarul oricărui student ca să le putem vedea 
certificatele și tot restul. 

— Ar trebui să vorbesc cu el mai întăi. 

— El este la întrunirea Consiliului, după cum ai spus chiar 
dumneata. 

Femeii i-a pierit zâmbetul de pe chip. A privit către biroul gol, 
în spatele căruia stătuse cealaltă secretară în timpul 
precedentei vizite a lui Omar Yussef. 

— Ai noroc, colega mea Amina nu este aici în dimineața 
aceasta. Ea ţine cu dinţii de respectarea regulamentului. 

S-a dus la ușa care dădea spre hol și a închis-o. 

— Are vreo legătură cu soţul Salwei, ustaz? Cu profesorul 
Eyad Masharawi? 

Omar Yussef a încuviințat. 

— Ce dosar vrei să îl vezi? 

— Ale lui Fathi Salah și Yasser Salah. 

Umm Rateb a dat din cap, preocupată. S-a îndreptat către 
fișetele înalte, vopsite în gri și aliniate de-a lungul peretelui și l-a 
deschis pe unul dintre ele. A scos cu forța un dosar din 
înghesuiala din sertar și i l-a întins lui Omar Yussef. 

— Citește-l la biroul profesorului Maki, în caz că intră cineva. 
Acolo nu te vede nimeni, din cauza jaluzelelor. 

A așezat dosarul pe biroul lui Maki. Conţinea foaia matricolă a 
locotenentului Fathi Salah. Omar Yussef a observat cu plăcere 
că avusese medii foarte bune în liceu, iar la istorie avea nota 
maximă. Mai era și un certificat al cursurilor universitare urmate 
de Fathi la al-Azhar: medii de la șapte la zece. A băgat mâna în 


buzunarul de la piept și a scos foile tipărite de Brigăzile Saladin. 
A pus-o pe cea mai recentă la loc și a despăturit-o pe prima. A 
întins-o pe birou și a copiat certificatul lui Fathi Salah sub locul 
unde notase numărul de telefon al lui Sami. A frunzărit dosarul 
până ce a dat de o foaie scoasă la imprimantă, de la 
departamentul economic. Era o listă de plăţi, cu zeci de 
înregistrări ale unor sume mici, ultima efectuată cu puţin timp 
înainte de absolvire. Părea a fi dovada strădaniilor unui om 
sărac de a satisface chiar și cerinţele financiare relativ reduse 
ale unei universităţi locale. Omar Yussef a închis dosarul lui 
Fathi, s-a dus la ușa biroului și i l-a dat înapoi lui Umm Rateb. 
Femeia i-a dat un altul în schimb. 

Era dosarul lui Yasser Salah. Pe certificatul de absolvire a 
liceului avea numai note de opt. Foaia matricolă de absolvent de 
facultate - opt de la un capăt la altul. Venea apoi licența în 
drept. Hai, surprinde-mă, și-a zis Omar Yussef. „Numai note de 
opt”, a spus el cu voce tare. Lipsea sumarul plăţilor efectuate de 
Yasser către departamentul economic. A notat pe spatele 
tipăriturii distribuite de Brigăzile Saladin: Yasser Salah - numai 
note de opt. Nicio plată. A întors foaia și a recitit cererea 
Brigăzilor de a i se reda libertatea lui Odwan în schimbul 
eliberării lui Wallender. Oare o fi vreo legătură între mediile 
transcrise pe spatele paginii și mesajul tipărit pe partea 
aceasta? Și-a lăsat notițele pe birou și s-a dus la Umm Rateb, 
care aștepta lângă dulapurile metalice. l-a înapoiat dosarul și ea 
a închis sertarul. 

Au răsuflat ușuraţi. Omar Yussef și-a pipăit buzunarul de la 
piept, apoi și-a amintit că lăsase foaia pe birou. A făcut un pas 
către cealaltă încăpere, pentru a o recupera, dar chiar în acel 
moment s-a deschis ușa. 

— Abu Ramiz, ce surpriză încântătoare! a exclamat Adnan 
Maki. 

Intrând, decanul și-a mușcat buza de jos și a căscat ochii, cu 
un aer aluziv. 

— Umm Rateb, nu cumva cisiordanianul acesta fermecător și 
cosmopolit te-a ispitit să uiţi de principiile tale morale? 

Omar Yussef și Umm Rateb s-au îndepărtat unul de celălalt, 
ca și cum ar fi fost surprinși într-o îmbrăţișare adulteră. 

— A, nu vă faceţi griji, a continuat el. Sunt convins că voi doi 
puneţi la cale o năzdrăvănie. lar eu o aprob din toată inima. 


A râs și l-a prins pe Omar Yussef de mână. l-a mângâiat dosul 
palmei cu degetul mare, privindu-l pofticios și atingându-și buza 
de sus cu vârful limbii. Atingerea îi era atât de ușoară, încât 
Omar Yussef avea senzaţia că este mângâiat de o împletitură 
din oase de pește. 

Maki și-a lăsat servieta din piele pe canapeaua neagră pentru 
a-l putea îmbrăţișa pe Omar Yussef. l-a depus cinci săruturi pe 
obraji și a atins cu mâna vânătaia de la tâmplă. 

— Parcă ai veni de la război, cum se zice în Anglia. 

Umor la piciorul spânzurătorii, și-a amintit Omar Yussef. 

— Nu știu de ce, dar astăzi toată lumea mi-i pomenește pe 
britanici. 

A tușit și s-a înecat. 

— Umm Rateb, adu apă pentru prietenul nostru și după aceea 
fă-ne niște cafea, a spus Maki. Hai la mine în birou, Abu Ramiz. 

Omar Yussef a continuat să tușească. A clătinat din cap și s-a 
așezat pe canapeaua neagră din biroul exterior, ţinându-l pe 
Maki de mână și forțându-l să stea lângă el. l-a aruncat o privire 
lui Umm Rateb și a făcut un semn cu ochiul înlăcrimat către 
biroul lui Maki, sperând că va recupera ea foaia, dar, din pricina 
agitaţiei, femeia s-a dovedit oarbă la semnele lui. 

— Abu Ramiz, rămâi unde te afli, a spus ea. Iți aduc un pahar 
cu apă. Abu Nabil, ce a decis Consiliul Revoluționar? 

Incearcă să il facă să se gândească la altceva, ca să nu se 
întrebe ce caut aici, și-a zis Omar Yussef în gând. Umm Rateb a 
adus paharul cu apă. Habar nu are de bucata de hârtie rămasă 
pe biroul lui Maki. 

— Întâlnirea a decurs așa cum mă aşteptam, Umm Rateb, a 
spus Maki, care și-a deschis braţele larg și, în timp ce Omar 
Yussef sorbea apa, l-a plesnit pe spate, provocându-i o nouă 
criză de tuse. lartă-mă, Abu Ramiz, dar mă simt foarte bine în 
dimineaţa aceasta. 

Nu vremea asta împuțită te-a umplut de vioiciune. Probabil 
este datorită vreunei asasinări reușite, şi-a zis Omar Yussef în 
gând. 

— La întrunirea Consiliului, am vorbit pe larg despre reacţia în 
forţă care trebuie organizată, a spus Maki. Colonelul al-Fara este 
de aceeași părere cu mine și a promis că va colabora cu 
celelalte forțe de securitate pentru a-i prinde pe ucigașii 
generalului Husseini. Totul a mers foarte repede, întrucât 


participanţii au aderat la declaraţia mea în unanimitate. A fost 
un moment cu care mă pot mânari. 

Omar Yussef a tușit pentru ultima oară. 

— Să mergem în birou, pentru a putea discuta în liniște, a 
spus el, gândindu-se că va reuși să ascundă notițele înainte de a 
le vedea Maki. 

Maki și-a ridicat servieta și l-a condus pe Omar Yussef de 
mână în biroul său. Foaia volantă, boţită și cu marginile îndoite, 
zăcea deasupra sugativei. Maki și-a trântit servieta pe birou. 
Fără să își dea seama, acoperise foaia. Omar Yussef a căscat 
ochii. S-a aplecat în faţă. Un colț al hârtiei ieșea de sub servietă. 
Dacă Maki ar fi părăsit încăperea fie și numai o clipă, ar fi putut 
să o recupereze. 

Umm Rateb a intrat, aducând două cafele pe o tavă. 

— Acum, că v-aţi întors mai devreme, l-a întrebat ea pe Maki, 
putem relua întâlnirile pe care le-am amânat? 

Încearcă să mă salveze, să mă ajute să scap de aici, și-a zis 
Omar Yussef. O să mă forțeze să plec înainte de a putea lua 
hârtia de sub servietă. A încercat să îi surprindă privirile. 

— Desigur, ne întoarcem la treabă, a spus Maki cu un zâmbet 
larg pe chip. Muncim până la loc comanda. 

— Mă duc să anunţ persoana cu care aveţi următoarea 
întâlnire. 

Umm Rateb i-a făcut cu ochiul lui Omar Yussef, apoi s-a 
aplecat pentru a pune jos tava. 

Omar Yussef a adulmecat mirosul săpunului ei. Femeia a pus 
cafelele pe marginea biroului. Maki și-a tras servieta ca să facă 
loc tăvii și, întinzându-se după o ceașcă, a lăsat servieta pe 
podea, lângă el, fără să îi mai acorde atenţie. Hârtia a dispărut 
de pe masă o dată cu servieta. Pe care parte o fi aterizat? s-a 
întrebat Omar Yussef. Poate a aterizat direct într-un cos de hârtii 
și am scăpat. În orice caz, acum nu o mai putea recupera. 

Umm Rateb a ieșit pentru a verifica cu cine avea Maki 
următoarea întâlnire. 

— Să dea Alah să nu îţi lipsească niciodată cafeaua, a 
murmurat Omar Yussef. 

— Alah să te binecuvânteze, a spus Maki, răspunzând la 
formula de multumire pentru ospitalitate. Am auzit despre 
problema prietenului dumitale din Suedia. S-a discutat în treacăt 
în cadrul Consiliului Revoluționar. 


— În treacăt? 

— Au fost atât de multe probleme presante. Aseară, colonelul 
al-Fara a insistat ca generalul Husseini, răposatul, să îl elibereze 
pe Odwan, pentru ca Brigăzile Saladin să îi dea drumul 
prietenului dumitale. 

— Ei bine, Odwan este mort, la fel și generalul Husseini. De ce 
nu eliberează colonelul al-Fara însuși pe altcineva? 

— Ne-am întors la subiectul acelui mincinos, nesuferitul 
profesor Masharawi? 

Maki a lăsat colțurile gurii în jos, în același timp mijindu-și 
ochii negri și umezi, ca și cum ar fi înghiţit din greșeală zațul 
gros de pe fundul ceșcuței de cafea. 

— În definitiv, de asta mă aflu aici. 

— Chiar așa? a întrebat Maki, cu glasul stins. 

A pus ceașca jos. În biroul exterior a răsunat o voce 
necunoscută. 

— A sosit cel cu care am întâlnire, Abu Ramiz. Va trebui să 
continuăm discuţia altă dată. Am multe de făcut înainte de 
funeraliile răposatului general Husseini, a spus el, ridicându-se 
în picioare. Respect un orar foarte riguros aici. Este împotriva 
tipicului palestinian, dar este unul dintre obiceiurile cu care m- 
am ales în timpul călătoriilor mele. 

Apoi a adăugat în șoaptă, chicotind: 

— În lumea civilizată. 

Un bărbat cu barbă a apărut în cadrul ușii cu un teanc de 
hârtii în mână, încercând să își lipească pe buze un rânjet de 
lingău, la auzul râsului lui Maki. Acesta s-a întors pentru a-l 
întâmpina. La ieșirea din birou, Omar Yussef a închis ușa în 
spatele său. 

S-a aplecat peste biroul lui Umm Rateb. 

— Când pleacă profesorul Maki din încăpere, vezi dacă găsești 
o hârtie pe care este imprimată o declaraţie a Brigăzilor Saladin. 
Ar trebui să fie pe podea, sub birou. Ca un prost, am scris 
câteva informaţii pe ea și apoi am lăsat-o acolo. 

— Am să încerc să o găsesc, Abu Ramiz, a spus ea, privind 
îngrijorată spre ușa lui Maki. 

jaluzelele care acopereau fereastra biroului lui Maki s-au 
ridicat deodată, dintr-o singură mișcare rapidă. Cu mâna pe 
cordonul jaluzelei, Maki zâmbea făcându-i semne de rămas bun 
lui Omar Yussef. 


— Cum se mai simte Salwa? a întrebat Omar Yussef, după ce 
l-a salutat politicos cu capul pe Maki. 

— Mulţumim lui Alah, a răspuns Umm Rateb. 

— Așa, carevasăzică? 

— Este acasă. Sunt sigură că i-ar face plăcere să îi ţii 
companie. 

Umm Rateb a făcut un semn din cap către dosarele din 
spatele ei. 

— Dacă ai aflat vreo veste pentru ea. 

Omar Yussef a zâmbit, s-a îndreptat către ușă și s-a 
îndepărtat de-a lungul coridorului. A ieșit în mijlocul furtunii și a 
chemat un taxi. 


e Capitolul 22 

Pășind printre măslinii din faţa casei Salwei Masharawi, Omar 
Yussef a simţit mirosul familiar al pâinii calde plutind în aer. 
Salwa stătea pe un scăunel scund, în faţa cuptorului din pământ 
de la marginea grădinii. Când l-a văzut, a dat să se ridice, dar el 
i-a făcut semn să își continue treaba. 

Salwa s-a înclinat de mijloc, întinzând coca peste suprafaţa 
rotundă a unei tigăi întoarse cu fundul în sus. A scormonit în 
cărbunii de sub metalul înnegrit, iar coca subțire a început să 
sfârâie. A desprins-o de pe tigaie și apoi a întors-o. Partea care 
se vedea acum era gălbuie, ca untul, presărată cu băşici 
crocante de cărbune amar și pete maronii acolo unde arseseră 
bulele de aer rămas în cocă. 

Omar Yussef și-a odihnit piciorul pe zidul scund de cărămidă 
din jurul bucătăriei în aer liber. 

— Minunată vreme pentru un grătar, a spus el, referindu-se la 
aerul încărcat de praf din jurul lor. Ce ar fi să chemăm întreaga 
familie aici, la aer curat? 

Când Omar Yussef a pomenit de familia ei, obrazul Salwei a 
avut un spasm de durere, iar el a regretat gluma. Și-a dres 
glasul. 

— Fiica mea, am venit să îţi spun că am aflat ceva ce îl va 
ajuta pe soțul tău. 

Femeia s-a îndreptat de spate și l-a privit atentă pe Omar 
Yussef. 

— Am fost în biroul profesorului Maki. Am examinat 
certificatele a doi frați din Rafah. Am descoperit că foaia 
matricolă a celui care este ofițer în Serviciul de Prevenire și 
Protecţie a fost în mod vădit falsificată. Chiar și fișa financiară 
miroase a fals, a spus el aplecându-se spre ea. 

— Și cum îl ajută toate astea pe Eyad? 

— Acum ONU are dovada care sprijină acuzaţiile aduse de 
Eyad împotriva forțelor de securitate și putem susține că a fost 
arestat pentru că a descoperit o adevărată conspirație. 

Salwa a încuviinţat printr-o ușoară mișcare a capului. Omar 
Yussef crezuse că se va bucura mai mult de descoperirea lui. 
Mirosul de cărbune deveni deodată mai puternic. Salwa a 
tresărit și a tras pâinea arsă de pe tigaia întoarsă. S-a ridicat în 
picioare cu mâinile la mijloc și s-a întins. 


— Îmi cer iertare pentru primirea pe care ţi-am făcut-o, Abu 
Ramiz. Îmi este greu să văd partea bună a lucrurilor acum, a 
spus ea. 

— Este de înțeles, fiica mea. 

Femeia s-a aplecat pentru a ridica mormanul de turte din 
pâine pe care le făcuse deja. 

— Ba nu este. Nu îl ajut deloc pe Eyad dacă sunt deprimată. 
De aceea m-am apucat să fac pâine astăzi. Simţeam nevoia să 
îmi dovedesc mie însemi că viața nu stă pe loc, în ciuda a ceea 
ce s-a întâmplat. 

Omar Yussef a urmat-o în casă. 

— A fost o decizie foarte înțeleaptă. 

— Până când am ars pâinea. 

Ajunși în bucătărie, a așezat pâinea lângă chiuvetă și a pus de 
cafea. 

— Drăguţ din partea dumitale să îmi aduci aceste vești, Abu 
Ramiz. Știu că ești ocupat. Te spetești pentru eliberarea soțului 
meu și a prietenului dumitale, străinul. 

Omar Yussef s-a sprijinit de frigider. Salwa nu îl trimisese în 
salon, ci îi permisese să o urmeze într-un loc de obicei interzis 
musafirilor bărbați. | se părea odihnitor să se afle împreună cu o 
femeie în bucătăria ei și se minuna că poate găsi asemenea 
alinare chiar și într-o casă ca aceasta, răscolită de temeri. Işi 
dorea să fie împreună cu Maryam și să îi poată masa umerii, așa 
cum îi plăcea ei. 

Salwa a turnat cafea și zahăr în ibric și l-a pus pe plită. Umerii 
i-au tresăltat, dar Omar Yussef și-a dat seama că plânge numai 
când i-a auzit hohotele. A scos batista din buzunarul pantalonilor 
și i-a atins mâna cu ea. Femeia și-a șters fața și și-a suflat nasul. 

— Uneori cred că singurii palestinieni care nu plâng sunt 
morții, a zis Salwa. 

— Nu prea cred că al-Fara varsă multe lacrimi, a replicat 
Omar Yussef. 

— Ce bine ar fi să fie mort. 

Salwa s-a uitat spre Omar Yussef și chipul a părut să îi 
amorţească, de parcă s-ar fi îngrozit de propriile vorbe. 

— În această chestiune, ca în toate celelalte, ai întreaga mea 
susţinere. 

Omar Yussef a continuat să îi zâmbească până ce l-a 
recompensat cu un chicotit discret din spatele batistei. 


— Eşti foarte bun că îl ajuţi pe soţul meu în acest fel, Abu 
Ramiz, a spus ea. 

— Sunt convins că și el ar face același lucru pentru mine. 
Odată, cu mult timp în urmă, am avut neșansa să fiu închis pe 
nedrept în Betleem. Nu aș lăsa un om nevinovat să sufere într- 
un asemenea loc. 

Salwa a ridicat din sprâncene. Omar Yussef știa că urma să îl 
întrebe de ce fusese închis. Ultima dată când rostise cuvântul 
crimă, silabele i-au fost fatale lui Cree. Nu le va pronunţa în fața 
Salwei. 

— A fost vorba de o neînțelegere politică. A trecut totul, a 
spus el. Tot ce mă interesează acum este situația soţului tău. 

Salwa l-a privit în ochi câteva clipe, apoi a zâmbit. 

— Ce nepoliticoasă sunt! Te rog să te faci comod în salon 
până când e gata cafeaua, Abu Ramiz. 

Omar Yussef s-a așezat în fotoliul din care îl privise pe 
Magnus la televizor cu o seară în urmă. S-a gândit la întâlnirea 
sa cu profesorul Maki și respiraţia i s-a accelerat. Și-a frecat 
fruntea, întrebându-se dacă Umm Rateb reușise să îi recupereze 
notițele înainte să le găsească profesorul Maki. 

Undeva, în apropiere, s-a auzit o melodie. Era versiunea 
metalică, electronică a unei cantate de Bach, acompaniată de 
un băzâit grav. La început, Omar Yussef nu și-a dat seama ce 
este, dar apoi a simţit că îi vibrează ceva în buzunarul 
pantalonilor și a înţeles că este telefonul celular al lui Sami. A 
plescăit enervat și s-a încruntat, privind la tastele aparatului. A 
conchis că apăsând butonul verde va accepta apelul. L-a apăsat, 
a dus telefonul la câţiva centimetri de ureche și a vorbit. 

— Cine este? 

— Vreau să vorbesc cu Abu Ramiz. 

Vocea era aspră și puternică. 

— La telefon. 

— Abu Ramiz, de la ONU? 

Omar Yussef a dat din cap. Nu îi plăceau telefoanele celulare, 
dar vocea de la celălalt capăt i-a sporit angoasa. 

— Cine e la telefon? 

— Cineva vrea să te salute. 

La aparat s-a auzit o altă voce, hârâită și groasă. Era Magnus 
Wallender. 

— Abu Ramiz, ce faci? 


Omar Yussef și-a încleștat mâna pe telefon și l-a lipit de 
ureche. 

— Mulţumesc lui Alah, Magnus. Ești în viață. 

— Dacă zici tu. 

— Unde ești? 

— Nu știu, Abu Ramiz. 

Magnus s-a întrerupt și a vorbit cu cineva. Vocea aspră de mai 
înainte i-a replicat ordonându-i „să citească”. 

— Abu Ramiz, voi citi acum: „Brigăzile Saladin s-au răzbunat 
pe trădătorul și colaboratorul Husseini, ucigașul fratelui Bassam 
Odwan. Dar Brigăzile amenință că se va întâmpla ceva rău..." - 
Wallender a gemut și a inspirat adânc - „Se va întâmpla ceva 
rău străinului Wallender dacă nu pleacă imediat din Gaza întreg 
personalul ONU." 

— Dar au plecat deja, a spus Omar Yussef, amintindu-și de 
convorbirea sa cu americanca de la ONU. 

— De ce au plecat, Abu Ramiz? a întrebat Magnus, părând în 
același timp curios și părăsit. 

— Cuiva de la lerusalim i s-a părut că este prea periculos să 
rămână. 

S-a gândit la corpul carbonizat al lui James Cree. 

— Din cauza răpirii tale. 

— Așadar, nu mai este nimeni în afară de tine? 

— Mai sunt angajaţii locali. Dar s-au ascuns și nu mai ies la 
lumină. 

Magnus i-a transmis cele aflate celuilalt bărbat. S-a auzit un 
zăngănit, după care vocea aspră a lătrat din nou în telefon. 

— Și tu trebuie să părăsești Gaza imediat, dacă vrei ca 
prietenul tău să trăiască. 

— Am nevoie de un permis special din partea israelienilor ca 
să pot trece de punctul de control atât de repede. 

Vocea a avut o ezitare, dar a revenit batjocoritoare. 

— Aiurea. Doar lucrezi pentru ONU. Fă rost de permis și cară- 
te de aici. 

— Lasă-mă să îi mai spun ceva lui Magnus. 

Apelul s-a întrerupt. 

Omar Yussef a înjurat. Salwa a intrat aducând cafelele. L-a 
privit pieziș, cu chipul împietrit, așteptând o explicaţie. Telefonul 
a sunat încă o dată. Omar Yussef și-a înfipt degetul arătător în 
butonul verde. 


— Magnus? 

— Ce? 

Vocea lui Khamis Zeydan era învăluită în murmurul 
conversaţiei purtate în jur. 

— Tocmai m-au sunat răpitorii. Am vorbit cu Magnus. 

— Deci este în viață. 

Omar Yussef și-a aţintit privirile 
cafelei. 

— Cum au făcut rost de numărul lui Sami? De unde știau că 
telefonul este la mine? 

L-a auzit pe Khamis Zeydan mârâind nerăbdător. 

— Nu am telefonul acesta decât de aseară, a continuat Omar 
Yussef. L-au sunat pe Sami pe celălalt număr mai întâi? 

— Suspectezi pe cine nu e cazul, prietene, a spus Khamis 
Zeydan. 

— Numai pentru că cineva îţi spune prietene, asta nu 
înseamnă că îţi este prieten cu adevărat. 

A urmat un alt mârâit. 

— Nu uita ce a spus ginerele Profetului: Ce/ care are o mie de 
prieteni nu se poate lipsi de niciunul, i-a replicat Khamis Zeydan. 
Ai nevoie de Sami. 

— Uiţi de cea de-a doua parte a cugetării lui Ali: /ar cel care 
are un dușman îl va întâlni peste tot. 

Omar Yussef a auzit un clinchet metalic și zgomotul aerului 
inhalat când Khamis Zeydan și-a aprins o ţigară. Șeful poliţiei 
din Betleem a suflat fumul. 

— Sunt în drum spre hotel. Trebuie să stăm de vorbă. 

— Sunt acasă la Salwa Masharawi. 

— În cazul acesta, trec să te iau. 

Omar Yussef a privit-o pe Salwa în ochi. Erau încă roșii, dar 
lacrimile i se uscaseră. A clătinat din cap înspre telefon. 

— Încă nu. Mai stau puţin. 

— Ba nu, vii cu mine, a replicat Khamis pe un ton răspicat. Te 
duc la o înmormântare. 


A 


n întunecimea groasă a 


e Capitolul 23 

Sami a îndreptat jeepul spre veranda de mahon din faţa 
clădirii prezidenţiale. Angajaţii Serviciul Militar de Informaţii 
formau un cordon menit să ţină mulţimea în curtea incintei 
prezidenţiale. Gloata scanda „Alah este mare” și îi împingea pe 
soldaţi, dându-le jos de pe cap beretele roșii și îmbrâncindu-i 
peste mașină cu bufnituri joase și seci care făceau să îi sară 
inima din piept lui Omar Yussef. În liniștea mașinii luxoase a lui 
Sami pătrundea păcănitul continuu al focurilor de arme 
descărcate în aer. 

— Cred că sunt mii de oameni aici, a spus Omar Yussef. 
Credeam că Husseini era urât de popor. 

— A fost un nenorocit, a răspuns Khamis Zeydan, privind spre 
mulțimea de afară pe deasupra ţigării sale. 

— Atunci de ce sunt atât de supăraţi oamenii aceștia? 

— Ştii cum e când moare un lider arab. Nimănui nu i-a plăcut 
de el, dar cu toate astea a reprezentat ceva pozitiv pentru ei - 
stabilitate, un salariu, ajutor pentru oamenii din satul lor în lupta 
împotriva unui alt sat. Asta-i tot. 

— Sunt furioși. Situaţia ar putea să degenereze după 
înmormântare - pot isca o revoltă. 

— Înmormântarea asta este o revoltă. Cum să degenereze? 
Poate doar dacă mai moare cineva. 

Sami a oprit în faţa verandei. Un ofițer a deschis ușa și i-a 
salutat. Khamis Zeydan s-a îndreptat către intrare. Omar Yussef 
a privit peste masa de capete aflate în bătaia vântului cald, 
încărcat de praf. | se părea că mulţimea care strigă și scandează 
înaintează către el singur, amenințând cu pumnii în aer și 
cerând răzbunare. Era surprins de hotărârea de ultim moment a 
președintelui de a rămâne în Ramallah, lipsind astfel de la 
înmormântare. 

Dinspre șoseaua paralelă cu plaja s-a auzit un hodorogit surd, 
puternic, asemănător vibraţiilor unei bombe la câteva secunde 
după detonare. L-au auzit din nou, cu un ritm regulat. Apoi i s-a 
alăturat o fanfară și Omar Yussef și-a dat seama că era o tobă 
mare, lovită cu o mișcare amplă a umerilor. Fanfara cânta 
Marșul Slav al lui Ceaikovski, iar toba bătea fiecare a doua 
măsură. Îl aduceau pe Husseini dinspre locuinţa lui. Mulțimea s- 
a bulucit în spatele cordonului militar. Omar Yussef l-a urmat pe 
Khamis Zeydan în clădirea prezidenţială. 


În capătul scării văruite, ornate cu câteva ghivece cu plante, 
Omar Yussef a intrat într-o sală de conferinţă plină de fum, de 
murmurele și îmbrăţișările bărbaţilor bine îmbrăcați. Dincolo de 
masa cea lungă erau atârnate pe zid portretul președintelui și 
cel al predecesorului său. În dreapta și în stânga tablourilor, 
steagul palestinian înfipt în catarge, la înălțimea unui om scund. 
Un ofițer al Serviciului Militar de Informaţii, îmbrăcat în uniformă 
simplă și îngrijită, i-a turnat lui Omar Yussef o ceașcă de cafea 
amară dintr-un recipient de plastic în formă de ibric tradiţional, 
din cupru. 

Khamis Zeydan i-a făcut semn să se apropie de fereastră. 

l-a vorbit încet, în timp ce trăgea din ţigară. Abia își mișca 
buzele. 

— Unde te-ai dus de dimineaţă? 

— Ce vrei să spui? 

— Te-am adus aici numai pentru că vreau să fiu cu ochii pe 
tine. Nu am încredere că știi să te ferești de pericole, a zis el, 
aruncând priviri în jur. Așa că spune-mi, după ce am plecat la 
întâlnirea Consiliului Revoluționar și te-am lăsat să îţi termini 
micul dejun, unde te-ai dus? 

— De ce nu m-ai întrebat în mașină, pe drum? 

— Asta nu este pentru urechile lui Sami. Trebuia să te duci la 
o plimbare pe malul mării. 

— Am uitat să îmi aduc costumul de baie. 

Khamis Zeydan a suflat fum de ţigară înspre Omar Yussef. 

— Ar fi bine să îţi faci rost de unul. Se pozează pentru un 
calendar, ca cele americane, cu supermodele care zburdă în 
valuri. Acesta se numește Victimele Asasinatelor pe malurile 
Fâșiei Gaza. Tu ești Miss August. 

— Luna mea preferată. În orice caz, nu îmi este teamă să calc 
pe nervi pe unul sau pe altul. Vreau să îl eliberez pe Magnus, 
chiar dacă nimeni nu pare să-și mai amintească de el. 

— Nu ai auzit vestea cea mare? El este Miss Septembrie. 

— Nu o să permit să se întâmple așa ceva. 

Omar Yussef s-a îndreptat de umeri și a ridicat capul. Falca îi 
tremura de furie. 

— lar în dimineaţa asta încercam să fac tot posibilul pentru a 
împiedica moartea lui, a continuat el. 


— Nu cred, a zis Khamis Zeydan, cu maxilarul tot mai 
încleștat după fiecare cuvânt. Cred că în dimineața asta făceai o 
greșeală. 

— Ştii unde am fost? 

— Am o bănuială. Ascultă-mă pe mine, Maki nu te poate ajuta. 
Nu faci decât să intri și mai adânc în mocirlă dacă îl superi. 

— Nu am alte fire de urmat. 

— Acesta nu este un fir. Este un drum înfundat, un zid de 
beton în care te avânţi fără minte, pentru simplul motiv că 
Magnus a fost răpit după cina ta cu Maki. 

— Nu la asta mă refeream când am spus că nu am alte fire. 

— Ce alte conspirații ai mai descoperit, atunci? l-a întrebat 
Khamis Zeydan, suflând nervos fumul de ţigară, ca și cum ar fi 
încercat să se acopere pe el și pe Omar Yussef de privirile 
celorlalți. 

— Pe peretele casei unde locuiește familia locotenentului 
Fathi Salah sunt diplome de la al-Azhar. Ale lui și ale fratelui său, 
ofiţer al Serviciului de Prevenire și Protecţie. 

Khamis a dat din umeri. 

— Așa, și? 

— Azi dimineaţă, am fost la biroul lui Maki și m-am uitat în 
dosarele lor de la universitate. 

— Ce ai făcut? Cum? 

Omar Yussef a făcut un semn din mână, nerăbdător. 

— Dosarul lui Fathi este curat, un student obișnuit care în 
mod vădit a muncit din greu ca să-și plătească taxele școlare. 
Dar al lui Yasser e fals, iar tatăl lui mi-a spus că a fost promovat 
de curând. Este exact cum a afirmat Eyad Masharawi: ofițerii lui 
al-Fara cumpără diplome false de la Maki ca să poată obţine 
avansări. 

— Acesta este un scandal de importanţă minoră. 

— Atunci, de ce îl torturează pe Masharawi pentru că l-a dat în 
vileag? 

— Pentru că tortura este o pedeapsă minoră în Gaza. 

— Cred că există o legătură între tratamentul aplicat lui 
Masharawi ca pedeapsă că a vorbit despre diplomele false și 
proiectilul Saladin I, care a fost furat. 

Omar Yussef și-a unit degetele, îndreptându-le spre faţa lui 
Khamis Zeydan. Cei doi bărbaţi aproape se atingeau. 


— Și dacă este așa, atunci răpirea lui Magnus și uciderea lui 
James au și ele legătură cu toate astea. 

— Ai spus că diploma locotenentului Fathi nu este falsă. Cu 
toate astea, el este cel care încerca să vândă proiectilul și tot el 
a murit, nu fratele său, Yasser. Așadar, ai un tip cu o diplomă 
reală, care avea un proiectil de vânzare și un altul cu diplomă 
falsă, care însă nu vindea nimic. Unde vezi tu o legătură? Și ce 
are a face cu uciderea lui James Cree? 

— Dacă aș ști toate astea, nu aș mai sta acum să mă cert cu 
tine. Incă nu am deslușit totul, dar sunt sigur că există o 
legătură. 

S-a uitat pe geamul fumuriu, la mulţimea adunată dedesubt. 
Și i-a imaginat pe toţi oamenii aceia luând cu asalt scările 
pentru a-l linșa. S-a întors către prietenul său. 

— Ce știi despre website-uri? 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Dacă cineva îmi face un website, ar putea să intre oricine 
pe un calculator și să îl vadă? 

Khamis Zeydan a pufnit într-un râs scurt, zeflemitor. 

— Să intre pe un calculator? Frate, da’ știu că nu ești deloc în 
pas cu vremea. Pun pariu că încă îţi cureţi dinţii cu capătul 
păros al unei rămurele de miswak. 

Delegații se luptau pentru o poziție mai bună în apropierea 
ușii. A intrat profesorul Adnan Maki, ţinându-l strâns de mâneca 
costumului bine croit pe al-Fara. Khamis Zeydan a tras un fum 
adânc din ţigară, apoi a strivit mucul cu piciorul, direct pe covor. 

— A sosit cioclul, a spus el. 

Omar Yussef s-a străduit să vadă prin fumul de ţigară. 
Mulțimea s-a apropiat cu sfială de colonelul al-Fara, ca o droaie 
de copii timizi care se apropie de un dulău. Al-Fara le răspundea 
la salut celor pe lângă care trecea cu un zâmbet superior. Purta 
un costum cenușiu deschis, o cămașă albă ale cărei manșete 
ieșeau doi centimetri de sub mânecile sacoului, lăsând la vedere 
butonii de aur și o cravată mohorâtă, de mătase. Părul negru, 
lins, îi cădea peste frunte, iar mustaţa lui era umedă și lucioasă. 
A traversat încăperea gârbovit, împărțind rânjete triste în 
dreapta și în stânga. A scos un șervețel din buzunar și a scuipat 
în el. Băiatul cu cafeaua a întins o mână, iar al-Fara i-a dat 
șerveţelul mototolit fără să se uite la el. 


Maki l-a observat pe Omar Yussef. Zâmbetul i-a pierit, apoi a 
ridicat o mână și a fluturat din degete în semn de salut. Omar 
Yussef a căutat în atitudinea lui vreun indiciu care să îi spună că 
Maki ar fi găsit pe podeaua biroului foaia Brigăzilor Saladin și 
notițele de pe spate. Buzele ipocrite ale profesorului s-au 
tuguiat, schițând un sărut. S-a îndepărtat, împreună cu al-Fara, 
în partea din spate a sălii de conferinţe, spre un balcon larg. 
Ceilalţi i-au urmat. 

Marșul Slav se încheiase. Sunetele grave ale fanfarei punctau 
acum un nou nivel de isterie colectivă, care luase proporţii în 
fața clădirii. Muzicienii au intrat în curtea largă din spatele 
complexului prezidenţial și au traversat în pas de marș cercul 
galben pictat pe beton, care servea drept loc de aterizare 
pentru elicoptere. Doi bărbaţi cărau toba cea mare iar un altul o 
lovea cu un băț bulbos, pe care îl ţinea cu ambele mâini. In 
spatele lor, un jeep purta coșciugul generalului Husseini, învelit 
în drapelul palestinian. Militari cu berete roșii erau aplecaţi în 
afara jeepului, pentru a proteja coșciugul de mâinile isterice ale 
celor care reușeau să se întindă peste cordonul de soldați. 
Oamenii își ridicau braţele spre cer, strigând că se vor sacrifica 
pentru Husseini, pe care îl numeau martir. 

— ldioții ăştia cred că a murit pentru Alah? a șoptit Omar 
Yussef. Martir? 

La auzul acestei observaţii Khamis Zeydan a ridicat o 
sprânceană. 

— Jihadul este un concept foarte flexibil, a spus el. 

jJeepul s-a îndreptat către un spaţiu gol din spatele unui 
cordon dublu de militari, fanfara s-a oprit pe una din laturi, 
șoferul a înconjurat curtea și s-a oprit într-un colţ. Două șiruri de 
ofițeri ai Serviciului Militar de Informaţii, aflaţi pe loc repaus, cu 
arma la călcâi, flancau aleea până la mormânt. Au luat poziţie 
de drepți. 

Din balcon, bărbaţii de la conducerea partidului au coborât 
scările până în curte și au traversat cercul galben din mijloc. Un 
imam aștepta la marginea mormântului, cu mâinile împreunate, 
îmbrăcat într-o robă maronie, purtând pe cap un turban alb 
înfășurat în jurul unui fes stacojiu. În timp ce Omar Yussef și 
Khamis Zeydan înaintau într-o tăcere funestă către groapă, 
imamul și-a ridicat bărbia din piept și și-a mângâiat barba scurtă 
și sură. Delegații și-au aruncat ţigările când au trecut de cercul 


galben și au pășit pe nisipul de lângă gard, unde urma să fie 
înmormântat Husseini. Imamul a început rugăciunea funerară. 
Militarii din spatele jeepului au ridicat trupul lui Husseini din 
coșciugul deschis și l-au adus, înfășurat în două cearșafuri albe, 
până la marginea mormântului. Omar Yussef reflecta asupra 
ritualului de îngropăciune, spălarea cadavrului fiind omisă în 
cazul unui martir, pentru că felul în care a murit îl purifică. Un 
martir este îngropat chiar și cu fața mânjită de sângele scurs din 
rănile sale, sau cu glod adunat sub unghiile cu care a scurmat 
pământul, în agonie. Se întreba ce făcuseră bărbaţii care l-au 
înfășurat pe Husseini în giulgiu cu excrementele din izmene. 

Când l-au lăsat în groapă, i s-a văzut pielea verzuie, în 
contrast cu cearșaful alb care îi încadra chipul. Pe când era 
coborât în mormânt, trupul părea mic, dar soldatul din groapă s- 
a chinuit să poziţioneze corpul dolofan astfel încât să se 
odihnească veșnic cu fața spre Mecca. Rugăciunea imamului i-a 
îndemnat pe cei prezenţi să îl proslăvească pe Alah și să se 
gândească la răsplata care îl aștepta pe cel mort. Omar Yussef 
și-a zis că Husseini își primise deja răsplata pentru o viaţă 
nemiloasă și violentă - încărcătura unei mitraliere în șira spinării 
și conținutul  intestinelor golit în izmene. O  cântărire 
suplimentară a dreptăţii eterne nu își avea rostul. 

Abia s-au terminat rugăciunile, că liderii Consiliului 
Revoluționar s-au întors în clădirea prezidenţială. În spatele lor, 
cele două șiruri de ofiţeri ai Serviciului Militar de Informaţii au 
tras salve de armă deasupra mormântului. Maki a spus o glumă, 
iar al-Fara și-a smuls un zâmbet obosit. A aruncat o privire către 
mulțime, și spatele gârbov i s-a încordat deodată. Expresia de 
pe chipul său s-a preschimbat mai întâi în teamă, apoi în furie. 

Gloata reușise să rupă cordonul de lângă clădire. Oamenii au 
traversat în goană betonul curții cu pumnii ridicaţi în aer, 
îndreptându-se spre mormânt. Al-Fara s-a întors către 
detașamentul militar căutând protecţie, dar soldaţii s-au retras 
dincolo de mormânt, fără să facă nicio mișcare în direcţia 
mulţimii. 

Delegații Consiliului Revoluționar și-au zorit picioarele bătrâne 
către adăpostul clădirii prezidenţiale. Un Audi negru a părăsit 
parcarea și s-a apropiat zgomotos. Portiera din spate s-a 
deschis, iar al-Fara a sărit înăuntru. Mulțimea se revărsa către 
mașină. Un geam s-a lăsat în jos și una dintre gărzile lui al-Fara 


a aţintit ţeava unui pistol în sus. A tras câteva focuri, iar mașina 
a dispărut în grabă după colţul îndepărtat al clădirii. 

Cei din capul gloatei au ajuns în dreptul mormântului, unde s- 
au oprit, izbind cu pumnii în aer și strigând către Alah. Pentru a 
ajunge la mormânt, masa de oameni din spatele mulţimii s-a 
împrăștiat grăbită într-o parte și în cealaltă. Mișcarea lor l-a 
prins pe Omar Yussef, rămas în spatele demnitarilor care au 
scăpat intrând în clădirea prezidenţială. L-a văzut pe Khamis 
Zeydan întorcându-se să îi strige ceva, chiar în momentul în 
care era împresurat de mulţime. 

Forţa gloatei l-a silit să facă câţiva pași într-o parte, apoi s-a 
dezechilibrat, neputând să se împotrivească avântului lor 
nestăpânit. A căzut și s-a sprijinit în genunchiul drept. A pus o 
mână pe pământ, ca să nu cadă lat. Cineva l-a călcat pe degete. 
A ţipat, dar nu a îndrăznit să își miște mâna. Dacă ar fi alunecat 
pe jos, puhoiul l-ar fi putut strivi în picioare. Un bărbat s-a 
poticnit, l-a lovit cu genunchiul în umăr și s-a prăvălit peste el. 
Bărbatul a căzut pe spate și s-a rostogolit de câteva ori în timp 
ce gloata îl lovea cu picioarele, izbindu-l de suprafaţa dură a 
spaţiului de aterizare a elicopterului prezidenţial. 

Mulțimea zbiera răgușit. Omar îi simţea violența, ca și cum ar 
fi fost scufundat în apă sau îngropat sub pământ. Țipetele 
omului călcat în picioare punctau scandările gloatei. Praful dens 
din aer îi umplea ochii. Pumnul cuiva s-a oprit în ceafa lui, urmat 
de o lovitură de genunchi în spate. 

A simţit cum o mână îl apucă de brațul drept, îl ridică și îl 
trage. Şi-a împins ochelarii la loc pe nas și s-a lăsat condus de 
mâna care îl sprijinea. A clipit pentru a-și scoate nisipul din ochi 
și și-a pus un braţ în jurul lui Sami Jaffari. 

Tânărul l-a tras afară din mulţime, înfigându-se bine în 
picioare pentru a-i contrabalansa curentul, împingându-i și 
înghiontindu-i pe cei care le stăteau în cale. Omar Yussef vedea 
mâini și picioare ca pe niște pete tulburi, dar feţele le observa 
cu claritate. Nimeni nu se uita la el; ochii tuturor erau măriţi într- 
un mod nefiresc, lipsiţi de concentrare și priveau altundeva, 
înainte, acolo unde își închipuiau că se află mormântul. Au 
înnebunit cu toții, și-a zis Omar Yussef. Nici chiar atunci când 
Sami îi împingea cu toată puterea, nu păreau să îi observe pe 
cei doi bărbaţi din faţa lor. Ocoleau obstacolul neatenţi, 


îmbrâncindu-se ca să ajungă mai repede la mormântul lui 
Husseini. 

Omar Yussef a ajuns într-o zonă liberă, dar Sami nu s-a oprit. 
L-a zorit spre colțul clădirii. 

— Unde este Abu Adel? a întrebat Omar Yussef, uitându-se în 
jur după Khamis Zeydan. 

— înăuntru. 

— Trebuie să stau jos. Să intrăm și noi. 

Sami a tras de Omar Yussef. Profesorul s-a împiedicat, 
încercând să ţină pasul cu bărbatul mai tânăr. 

— Sami, sunt epuizat. Unde mergem? 

— Veniţi cu mine. 

— Trebuie să mă așez. 

Sami a mers mai departe, după colț și s-a îndepărtat de 
intrarea clădirii prezidenţiale. 

— Nu aici. Nu cu ei. 

În parcarea aflată pe o latură a clădirii prezidenţiale, Sami l-a 
forțat pe Omar Yussef să își aplece capul, punându-i o mână pe 
ceafă și l-a înghesuit pe locul pasagerului din jeepul său, 
trântind apoi portiera în urma lui. A pornit mașina și a demarat 
prin faţa clădirii, atât de repede, încât forța gravitaţională l-a 
țintuit pe Omar Yussef pe scaunul îmbrăcat în piele. La poartă 
erau puţini oameni, deoarece majoritatea se îmbulzise către 
cercul galben din curte. Oamenii săreau din fața mașinii lui Sami 
de îndată ce auzeau roţile scârțâind în direcţia lor. Jeepul a luat- 
o brusc la stânga și s-a îndreptat spre nord. 

— Sami, ce se întâmplă? 

— V-am spus, veniţi cu mine. 

— Asta văd și eu. Mă răpești? 

Privirea lui Sami era aţintită asupra străzilor înguste, pe care 
le traversa în grabă, mânuind cu abilitate schimbătorul de viteze 
al mașinii puternice. S-a aplecat în faţă ca să deschidă 
torpedoul. Înăuntru erau două pistoale. Omar Yussef s-a împins 
în spătarul scaunului. Sami a tras afară o cârpă în care fusese 
înfășurat un al treilea pistol, a închis torpedoul și a aruncat 
cârpa în poala lui Omar Yussef. 

— Am observat că vă place să vă prezentaţi curat și aranjat în 
faţa altora, a spus el. Curățaţi-vă. Aveţi întâlnire cu cineva. 


e Capitolul 24 

Sami a gonit către zona de nord a Fâșiei Gaza, până când a 
intrat pe străduţele pline de nisip ale taberei de refugiaţi Jabalia. 
Obiectele păreau să zboare înspre ei, ieșind din întunericul 
furtunii de nisip, ca purtate de vârtejuri de aer. Câţiva copii 
alergau pe stradă după o capră; tomberoanele albastre donate 
de Uniunea Europeană se conturau nedeslușit prin norul de praf; 
o căruţă trasă de un măgar se hurduca haotic de-a lungul unei 
alei înguste. Sami a ocolit toate aceste obstacole fără să ridice 
piciorul de pe acceleraţie. 

A oprit la un colţ, în apropiere de latura nordică a taberei. 

— Coborâţi, a spus el. 

La capătul mahalalei se ridica o dună acoperită de tufișuri, iar 
în zare, dincolo de creasta ei, pe o distanţă de o jumătate de 
milă, se ondulau nisipurile care se întindeau până la gardul care 
marca granița dintre Fâșia Gaza și Israel. La umbra zidului 
netencuit, sprijinit de capota unui jeep alb, stătea un bărbat 
îndesat, îmbrăcat cu un tricou negru și pantaloni largi, de 
armată. Omar Yussef a simţit că el, Sami și mașina lor luxoasă 
sunt cântăriți cu atenţie. 

Sami a luat-o pe o alee atât de îngustă, încât abia reușea să 
își strecoare umerii. Pe jos fusese turnat un șanț din beton în 
formă de V, astfel încât, în lunile ploioase, apa să se scurgă pe 
mijloc. Acum însă se aflau în anotimpul secetos, iar aleea era 
sufocată de ambalaje vechi de dulciuri ieftine, sticle goale de 
plastic, coji de legume și fructe și o sanda de copil, din piele, pe 
jumătate îngropată în nisip și praf. 

Omar Yussef a traversat aleea pe urmele lui Sami, 
împiedicându-se de gunoaie. S-au afundat în labirintul de 
cocioabe cu un singur etaj, făcute din cărămidă arsă. Il uimea că 
Sami cunoștea locul atât de bine. Acasă, în Dehaisha, știa și el 
prea bine toate acele locuințe triste și putea recunoaște 
trăsături de familie chiar și la copiii pe care nu îi cunoștea. Dar 
aici, fiecare nou colț părea identic cu cel de dinaintea lui și toți 
copiii îl fixau cu priviri posace, lipsite de orice expresie. 

Zgomotele tihnite, familiale, ale mamelor care își strigă copiii 
și ale cârpelor grele și ude cu care sunt spălate podele din 
beton, au rămas în urmă când Sami s-a strecurat pe o altă alee, 
care dădea în strada principală a taberei. Ajuns la colțul străzii, 
Sami s-a ferit de găleţile și măturile atârnate de copertina 


zdrenţuită a unui magazin. A traversat în grabă strada, printre 
mașinile blocate în trafic, și a intrat într-un restaurant care 
servea falafel. Omar Yussef l-a urmat, trecând pe lângă friteuza 
înnegrită din pragul ușii, în care se perpelea încă un rând de 
chiftele din năut verde. Sami l-a salutat scurt pe un bărbat care 
tăia roșii la tejghea și a luat-o în sus, pe scara improvizată din 
spate, urcând câte trei trepte odată. 

Scara ducea într-o sufragerie ieftin decorată. Pereţii și 
podeaua erau acoperite cu plăci de gresie și de faianţă roz. 
Mesele aveau rame negre, din metal, peste care erau așezate 
tăblii pătrate, din imitație de marmură, cojite pe la colțuri. 
Scaunele din ţevi cromate erau acoperite cu perne moi. Învelișul 
de plastic al pernelor nu fusese îndepărtat, dar din loc în loc era 
spintecat și cojit. 

Pe ambii pereți erau atârnate portrete și fotografii înfățișând 
un bărbat tânăr, de vreo douăzeci de ani, cu păr îngrijit, 
pieptănat cu cărare pe stânga și cu o barbă deasă, lucioasă și 
moale, pentru că nu fusese rasă niciodată. Câteva fotografii 
erau colaje în care tânărul era suprapus imaginii Domului Stâncii 
din lerusalim, iar alta peste imaginea Moscheii Aqsa. Un artist 
local copiase această fotografie într-o manieră copilăroasă și 
stângace, folosind vopsele pe bază de ulei. Pe peretele opus, 
aceeași fotografie fusese transpusă în țesătura unui covoraș 
ieftin de rugăciune. 

Sami s-a așezat la o masă de lângă fereastră, urmărind 
aglomeraţia de pe stradă. Și-a aprins o ţigară. 

Omar Yussef a rămas în picioare lângă masă și a scos o 
batistă, ca să își șteargă sudoarea și praful de pe frunte și gât. 
Sami i-a făcut un semn către scaunul din faţa lui. Omar a 
clătinat din cap. 

— Inainte de a mă așeza, spune-mi ce se petrece, a zis el. 

Sami l-a privit și a suflat fumul fără să se grăbească. 

— Imi cer scuze că v-am silit să părăsiți înmormântarea în 
grabă. Dar s-a dat ordin să fiţi ucis, a spus el. 

Omar Yussef s-a întrebat în treacăt dacă ordinul îl primise 
Sami; în ochii tânărului apăruse o undă nouă de întuneric. Dar 
se îndoia că l-ar fi adus într-un loc public pentru a-l executa. 

— Am fost nevoit să vă iau de acolo. Unul dintre membrii 
Consiliului Revoluționar a dat ordinul, a spus Sami, trăgând din 


nou din ţigară și privindu-și ceasul. S-ar putea să așteptăm aici o 
vreme. Staţi jos, să mâncăm ceva. g 

Omar Yussef s-a așezat în scaunul inconfortabil. II dureau 
genunchii. Vântul puternic zgâlțâia geamurile restaurantului. 

— Despre cine este vorba? Cine vrea să fiu ucis? 

— Nu știu deocamdată. Dar este periculos să vă aflaţi în 
preajma celor din partid. 

Sami a strivit ţigara într-o bucată de staniol pe care o folosea 
pe post de scrumieră. 

— Să mâncăm ceva. 

Un tinerel slab s-a apropiat de masă. Purta un tricou alb, pătat 
pe burtă, acolo unde își ștersese mâinile după ce tocase ardei. 
Omar Yussef i-a remarcat tricoul care atârna larg pe umerii 
înguști și chipul, roșiatic și osos. Îi amintea de băiatul cu 
cafeaua, care acum era mort. 

Au comandat falafel, hummus și o farfurie de murături și 
măsline. Când tânărul a dat să plece, Omar Yussef l-a întrebat 
cine e bărbatul din portretele atârnate pe perete. 

— Este fiul patronului, a spus băiatul. A fost martirizat în 
timpul operaţiunii de la pizzerie. 

Omar Yussef și-a amintit că auzise de bomba aceea. 
Explodase într-o pizzerie din Tel Aviv sau vreun alt oraș vecin, 
lipsit de importanţă. Muriseră mai bine de zece oameni din 
restaurant. 

— Nu aveţi a vă teme de un atac aici, a spus chelnerul. Este 
singurul avantaj al restaurantelor din Gaza. 

— Ar trebui să aștepți să gust din mâncare înainte de a-mi 
spune asta, a spus Omar Yussef, scoțând un râs scrâșnit. 

Tânărul a chicotit pe înfundate, apoi a plecat cu comanda. 

— Sunteţi nesperat de voios, a spus Sami. 

— Crezi că nu iau în serios ideea că s-a pus un preț pe capul 
meu? Sunt în mâinile tale. Spune-mi cum să procedez. 

— Aţi atins un nerv, Abu Ramiz. Asta este tot ce vă pot spune. 
Într-un fel sau altul, afacerea Masharawi are legătură cu treburi 
mult mai importante decât libertatea unui profesor. Nu știu cum, 
dar încerc să îi dau de capăt. 

— Lasă-mă să te însoțesc în căutarea adevărului. 

Sami a zâmbit și și-a desfăcut braţele cu un gest larg. 

— Am făcut-o deja. 

Omar Yussef s-a uitat în jur, la restaurantul pustiu. 


— Cu cine ne întâlnim aici? 

— Am descoperit cine l-a ucis pe James. 

— Pentru numele lui Alah! 

— Trebuie să apară în orice clipă. 

Omar Yussef s-a ridicat de pe scaun și a lovit cu palmele în 
tăblia mesei. 

— Nenorociţii vin aici? 

— Liniștește-te, Abu Ramiz. Nu cred că sunt cei pe care îi 
cauţi dumneata. 

— Au ucis un reprezentat al ONU. L-au ucis pe James. 

— Pentru că așa le-a spus cineva. Sau pentru că i-a plătit să o 
facă. Pe cel care a dat ordinul îl căutaţi, nu pe tipii aceștia. Dar, 
cu puţină șiretenie, ne-ar putea spune numele lui. 

— Nenorociţii, a exclamat Omar Yussef, izbind din nou cu 
palmele în masă. 

— Aveţi dreptate, dar sunt niște nenorociţi care poate își dau 
seama că s-au băgat într-un rahat prea mare și speră că își pot 
salva pielea dându-mi mie o mână de ajutor, a zis Sami, 
întinzând o mână și trăgându-l cu blândețe înapoi pe scaun. Și 
ajutându-te astfel pe dumneata. 

— Cine sunt? 

— Membri ai Brigăzilor Saladin. De aici, din orașul Gaza. Nu 
uitaţi că Brigăzile sunt divizate. Organizaţia cea mai puternică 
se află în Rafah, acolo unde gruparea se bazează pe câștigurile 
obținute de pe urma traficului cu arme și din contrabanda pe 
sub graniţa cu Egiptul. Gruparea din Rafah avea nevoie de o 
operaţiune în orașul Gaza, căci aici este cea mai mare piaţă de 
desfacere pentru bunuri și arme. Așa că au recrutat câţiva 
indivizi de aici pentru a înfiinţa o aripă locală a Brigăzilor 
Saladin. 

— Banda din Rafah importă bunurile, iar cei din Gaza le vând, 
corect? 

— Da, și toată lumea este fericită. Numai că, după o vreme, 
gruparea din Rafah a început să-i bănuiască pe cei din Gaza că 
își opreau mai mult decât li se cuvenea. Cearta s-a înrăutățit. S- 
au împăcat ei, dar încă este multă râcă între diferitele aripi ale 
organizaţiei. Dar, cel mai important este că niciunul dintre 
membrii grupării din Gaza nu poate băga mâna în foc că nu vor 
fi vânduți forțelor de securitate de către cei din Rafah. Asta îi 
face ușor de manipulat. 


— De către cine? Cine îi manipulează? 

— Asta sper să aflăm de la ei. Ar trebui să vină doi oameni de- 
ai lor. Ei au ales restaurantul. Il cunosc pe patron, a spus Sami, 
zâmbind acru și făcând un gest către fotografiile și picturile de 
pe perete. Brigăzile Saladin l-au trimis pe fiul lui la moarte. 

— Bănuiesc că beneficiază de o reducere la nota de plată 
pentru o asemenea faptă, nu? a spus Omar Yussef, însoțindu-și 
vorbele de un râset zeflemitor. 

Sami a rămas tăcut, continuând să fumeze și să cerceteze 
strada prin aerul prăfuit. Omar Yussef l-a privit. Era un băiat 
bun, destoinic și, în plus, în el era singura lui speranţă de a nu 
muri aici, în Gaza, singur și uitat de lume. Clanul lui Omar Yussef 
de acasă, din Betleem, era mare și avea legături cu toate forţele 
de securitate şi milițiile militare. Partizanii ar fi ezitat să îl 
omoare acolo. În Gaza, în schimb, era un venetic, dar nu chiar 
un străin, așa că putea fi făcut să dispară cu mai puţine 
complicaţii decât Wallender sau Cree și nu i-ar fi păsat nici cât 
negru sub unghie vreunuia dintre cei care deţineau puterea de a 
face ceva. 

Chelnerul le-a adus o farfurioară cu măsline și bucăţi de 
ridichii murate care se coloraseră în roșu de la sucul de sfeclă. 
Omar Yussef s-a uitat la ceas. Așteptau de douăzeci de minute. 
Și-a dat seama că îi este foame. 

— Unde este mâncarea? 

— Vine imediat, a murmurat chelnerul. 

Abia după alte douăzeci de minute a sosit la masă o farfurie 
cu falafel rece și hummus mediocru. Omar Yussef a cerut o 
sticlă de apă și a rămas cu privirea aţintită asupra hranei 
nesatisfăcătoare. Sami a luat o bucată de falafel, a tăvălit-o prin 
hummus şi a mușcat din ea. A pus jumătatea rămasă înapoi, pe 
farfurie, apoi și-a aprins o altă ţigară. 

Omar Yussef a rupt un colț de pâine și l-a întins în hummus. 
Greaţa din ziua precedentă i-a revenit. Simțea că fiecare 
bucăţică de năut din pastă îi face o tăietură în cerul gurii și în 
gâtlej, la fel ca cioburile de cristal care l-au sufocat pe Odwan. A 
sorbit hulpav o gură de apă și a plimbat-o prin gură până când i 
s-a dus gustul de năut. Și-a acoperit gura cu o mână, ca să nu 
vadă Sami tremurul nervos care îi contracta jumătatea 
inferioară a feţei. 


Pândeau lângă fereastră de o oră. La parter zarva clienţilor se 
înteţea, dar nimeni nu urcase la ei. Cu puţin înainte de ora unu, 
proprietarul restaurantului a urcat scara cu mult zgomot. Era un 
bărbat posomorât, cu o mustață care îi atârna în jos și cu o 
constituție plăpândă, care dădea de înțeles că aprecia mâncarea 
pregătită în stabilimentul său la fel de mult ca Omar Yussef. L-a 
salutat cu o înclinare a capului pe Sami, care s-a îndreptat pe 
scaun de îndată ce l-a zărit. Proprietarul a ridicat zăvorul unei 
uși metalice din fundul sălii de mese. A făcut un pas în sus pe 
scara simplă, neluminată, din beton, și a șoptit ceva. 

Doi bărbaţi au coborât de pe scară și au intrat în restaurant. 
Primul era înalt, slăbănog, cu o înfățișare jalnică, avea părul 
cărunt și era adus de spate. A cercetat încăperea cu priviri 
grăbite, strâmbându-se și trecându-și limba peste dinţii inegali 
din faţă, ca și cum l-ar fi durut. În spatele lui venea un bărbat 
mai mic de statură, cu o șapcă albastră de baseball. Avea pielea 
deschisă la culoare, aproape ca a unui european. Purta o barbă 
neagră, bine frizată și o vestă neagră. Amândoi aveau mitraliere 
M16 atârnate la piept, mâna dreaptă pe trăgaci și stânga pe 
țeavă, gata să ridice armele și să tragă. S-au apropiat de Sami și 
de Omar Yussef, iar bocancii lor grei, militari, răsunau puternic 
pe podeaua subţire. 

Proprietarul restaurantului a coborât. 

Sami s-a ridicat să îi salute. Omar Yussef își ținea mâinile 
strâns pe lângă corp, împotrivindu-se tentaţiei de a face un pas 
înainte și de a-i lovi pe criminali drept în față. Amândoi bărbaţii 
i-au întins mâna. El le-a strâns ușor, grăbit, cu privirea aţintită în 
podea. Partizanul cel înalt avea o strângere de mână moale, 
fără vlagă, pe când mâna celui scund a simţit-o groasă și aspră 
în palma sa. Cel înalt a tras două scaune la masa unde stăteau 
Sami și Omar Yussef și le-a așezat la o lungime de braţ distanţă 
de ei. 

Sami l-a prezentat pe Omar Yussef drept colegul oficialului 
ONU care fusese ucis. Partizanul cel scund și-a aruncat ochii 
către Omar Yussef. Erau căprui închis, iar irisurile erau 
înconjurate de o cataractă dușmănoasă, de culoarea cafelei cu 
lapte. 

Partizanul cel înalt și-a dres glasul. 

— Imi pare rău pentru moartea colegului dumitale, ustaz. Noi 
am acționat potrivit ordinului, dar am fost induși în eroare. 


A tușit din nou, apoi a continuat. 

— Mă numesc Walid Bahloul și sunt din tabăra aceasta. El 
este fratele Khaled al-Banna, care face parte din Brigăzile 
Saladin, ramura din Gaza. 

Cel de-al doilea bărbat a clipit brusc, ca și cum numele său nu 
ar fi trebuit dezvăluit. 

— De ce aţi înfăptuit acest act de agresiune împotriva ONU? a 
întrebat Omar Yussef. 

Işi concentrase privirile asupra celui mai înalt. Ochii lui 
cenușii, umezi, nu erau la fel de neliniștitori ca ai celuilalt și, în 
plus, părea gata să vorbească. 

— Ne pare foarte rău pentru străinul acela, ustaz, a răspuns 
Walid. Noi credeam că în mașină nu este decât un șofer sau 
vreun angajat local. 

— Un angajat local? Un palestinian? Cineva ca mine? Nu uita 
ce ti-a spus Sami. liniștește-te, și-a zis Omar Yussef. 

— Adevărat, a fost o operaţiune îndreptată împotriva ONU, 
ustaz, a spus Walid. Un semnal trimis forțelor noastre de 
securitate pentru a-i sili să îl elibereze pe răposatul nostru frate 
Bassam Odwan, fie ca Alah să-și reverse mila asupra lui! 

— Dar îl răpiserăţi deja pe Magnus Wallender și urma să îl 
ţineţi până la eliberarea lui Odwan. 

— Pe cine? 

— Pe suedez, alt angajat al ONU. 

— A, pe el? Nu l-am răpit noi, ustaz. 

— Dar cine? 

Walid i-a aruncat o privire plină de îngrijorare lui Khaled, care 
îl privea fix pe Omar Yussef. 

— Suedezul a fost răpit de cineva din Rafah, a spus Walid. 

— Brigăzile Saladin din Rafah? 

— Nu știu, dar așa bănuiesc. 

— Dar nu ești sigur? 

— Comunicarea întâmpină multe dificultăți. 

Walid a afișat un zâmbet la fel de moale ca strângerea de 
mână, iar umerii i s-au ridicat în semn de scuze. 

— Am aruncat în aer mașina ONU și l-am ucis pe colegul 
dumitale crezând că va fi un gest de prietenie față de Brigăzile 
Saladin din Rafah. Ca să le demonstrăm că suntem pregătiţi să 
ducem la îndeplinire acte drastice pentru a-l ajuta pe omul lor, 
Bassam Odwan. 


— Aţi văzut foaia volantă pe care au scos-o Brigăzile Saladin 
după răpirea suedezului? Cea în care se cerea eliberarea lui 
Odwan în schimbul libertăţii suedezului? 

— Da. 

Omar Yussef era furios pe acești oameni pentru că îl uciseseră 
pe James, dar acum îl mai și minţeau. A ridicat un deget și l-a 
îndreptat către bărbatul cel înalt. 

— Ceea ce încercaţi voi să faceţi era să demonstraţi că, dacă 
cei din Rafah vă invadează teritoriul de aici, din Gaza, pentru a 
răpi un străin, voi puteţi pune la cale o treabă și mai 
spectaculoasă, nu-i așa? 

Walid s-a întors cu întreg corpul către Khaled. Acesta nu i-a 
acordat nicio atenţie, ci s-a mulţumit să își lingă buzele groase, 
plasate în mijlocul bărbii negre și să își tragă nasul. 

— Nu are rost să ne cerem scuze, a spus Khaled. Walid 
încearcă să îmbrace totul în vorbe frumoase, să pară că am avut 
motive onorabile. Mie nu îmi pasă ce crezi despre mine, tot ce 
vreau este să mă asigur că nu o să plătesc eu oalele sparte. Așa 
că hai să terminăm cu prostiile. Ni s-au dat bani ca să aruncăm 
în aer mașina ONU. 

— De către cine? Cineva din orașul Gaza? 

Gândul lui Omar Yussef se îndrepta către membrii Consiliului 
Revoluționar prezenţi la înmormântare și prețul pus pe capul lui. 

— Nu, nu este de aici. Este o jigodie în toată puterea 
cuvântului. 

— Dar ce, în orașul acesta nu aveți jigodii adevărate? 

— Aici avem oameni cu inimă de piatră și pe alţii care au 
rahat în loc de creier, a spus Khaled. Dar tipul ăsta este altfel. 
Are capul tare, iar în locul inimii, doar o grămăjoară de căcat. 

Lui Omar Yussef i-a trecut prin minte că l-ar fi plăcut pe 
Khaled dacă nu ar fi fost cel care l-a ucis pe James Cree. 

— Cine este? 

Khaled a inspirat adânc și și-a încreţit nasul. 

— Yasser Salah. 

— Yasser Salah v-a dat bani ca să îl ucideţi pe reprezentantul 
ONU? 

— Ne-a dat bani ca să aruncăm în aer mașina ONU. 

— Care este diferenţa? 

— Oricine se afla în mașină trebuia să moară. 

— Adică și eu? 


Khaled a ridicat din umeri. 

— Ne-a sunat ieri după-amiază. A zis că o mașină a Naţiunilor 
Unite se îndreaptă către punctul de control. Ne-a spus că ne dă 
bani să o aruncăm în aer. Nu ne-a dat și lista pasagerilor. 

— Nu v-a lăsat prea mult timp să vă pregătiţi. 

Walid a zâmbit, mândru. 

— Zonele de nord ale Șoselei Saladin sunt minate permanent 
cu explozivi, în caz că ne invadează din nou israelienii. 

Khaled a fluierat dezaprobator, ridicându-și ochii în tavan. 

— Acum ai aflat ce voiai să afli. Noi am fost cinstiți cu 
dumneata, acum vei rezolva problema cu ONU? 

— Crezi că eu dau ordine la ONU? a replicat Omar Yussef. 

— Nu îţi bate joc de mine, a spus Khaled aplecându-se spre el. 
Cei de la ONU nu vor afla decât ce le spui dumneata. Noi nu 
suntem peștii cei mari; noi am fost manipulaţi. Gândește-te cum 
să ne scapi de pericol, altfel vei sfârși la fel ca amicul dumitale. 

— Dar încă nu știu toată povestea. 

— Ba o știi, a spus Khaled, împingându-și bărbia înainte. 

— Banu. 

Omar Yussef și-a scârpinat mustaţa și și-a mijit ochii pentru a 
înfrunta privirea încremenită a lui Khaled. 

— De ce l-au ucis Brigăzile Saladin pe generalul Husseini? 

Khaled și-a mutat privirea de la Omar Yussef, râzând feroce. 

— Pe dumneata nu te privește decât încurcătura cu ONU. 
Despre asta ai dreptul să întrebi. Husseini este o altă poveste. 

— Eu cred că există o legătură între ele și vreau să aflu 
adevărul. 

— Nu ești de acord că este mai bine în Gaza fără nenorocitul 
acela? 

— Nu sunt eu în măsură să judec. De ce l-aţi omorât? 

Chipul lui Khaled era din nou împietrit. 

— El l-a ucis pe fratele nostru, Bassam Odwan. 

— Și urma să ne ucidă pe toţi, a spus Walid. La Consiliul 
Revoluționar de aseară, generalul Husseini a spus că Brigăzile 
Saladin l-au ucis pe reprezentantul ONU și a jurat că o să ne 
facă să plătim. 

Omar Yussef i-a aruncat o privire lui Sami. Acesta fuma 
privind strada, dar era atent la discuţie. 

— Cine v-a spus asta? Colonelul al-Fara? 


Cei doi nu aveau de gând să răspundă la întrebare. Au 
strâmbat din nas și au tușit. 

Omar Yussef și-a mângâiat vârfurile mustăţii, de parcă tocmai 
și-ar fi dat seama de ceva neașteptat. 

— Ce știi despre Saladin P 

— Despre ce? 

— Lasă. Mai aveţi proiectilele vechi, Qassam? 

— Proiectile Qassam? 

Khaled s-a aplecat către el. 

— Saladin |I este tot un proiectil, nu-i așa? De ce te 
interesează proiectilele? 

— Ar putea fi un lucru important. 

Khaled a tras aer în piept și și-a tras buza superioară în sus, 
lipind-o de nas. 

— Avem câteva Qassam. Nu le prea folosim, că se oftică 
liderii Consiliului Revoluționar. 

— De ce? 

— Când tragem cu proiectile Qassam peste gard, israelienii le 
anulează toate cardurile VIP, iar șefii cei mari nu se mai pot 
duce la Tel Aviv să și-o tragă cu târfele rusoaice. Avem o 
grămadă de proiectile Qassam într-un depozit chiar aici, în 
tabără. Vrei să cumperi unul? 

Khaled a împins scaunul în spate și s-a ridicat. 

— Noi plecăm. Dumneata fă tot posibilul ca ONU să nu caute 
ucigașii în orașul Gaza, bine? Cei din Rafah trag toate sforile. Pe 
ei îi vor. 

Omar Yussef și-a amintit că Odwan îi spusese că libertatea lui 
Wallender stă în mâinile liderului Brigăzilor Saladin din Rafah. 

— Bine, dar trebuie să îmi stabilești o întâlnire cu Abu Jamal. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Sami a apucat ultima porție de 
falafel și i-a lovit ușor crusta de marginea farfuriei. Khaled a 
aruncat o privire furioasă către mijlocul verde al bucății de 
falafel. 

— O să îi dăm de știre lui Sami în privința acestei chestiuni, a 
spus Khaled. 

— In această după-amiază? 

— Duceţi-vă în Rafah. Îl contactez eu pe Sami pe telefonul 
mobil și îi spun unde vă puteți întâlni cu Abu Jamal. 

— Acolo ne ducem fără întârziere. 

Khaled a înghiţit cu zgomot. 


— Nu vă grăbiţi. Abu Jamal nu este atât de ușor de găsit. ÎI 
anunţăm noi pe Sami. 

S-a îndreptat către ușa metalică. Walid a îngăimat un rămas 
bun, apoi l-a urmat. Khaled a urcat scara câte trei trepte odată, 
iar Walid a pornit după el cu pași mărunți, închizând ușa cu un 
zăngănit puternic. 

— Nu poate fi adevărat ceea ce au spus despre Consiliul 
Revoluționar, Sami. Chiar tu mi-ai spus că nimeni nu a 
menționat uciderea lui James la întâlnirea aceea, a spus Omar 
Yussef, tulburat. 

— Așa mi-a spus Abu Adel. 

— El a fost de faţă la întâlnire. Putem avea încredere în ceea 
ce spune el. 

Sami a zâmbit și a ridicat din umeri. 

— Sigur că da. 

— Probabil că Yasser Salah le-a spus că Husseini a promis să îi 
aresteze, ca să îi convingă să îl ucidă. Dar de ce? Yasser Salah 
voia ca ucigașul fratelui său să moară, iar Husseini exact asta a 
făcut: l-a omorât pe Odwan în închisoare. 

Sami a arătat câtre ușa pe unde plecaseră Khaled și Walid. 

— Aștia doi sunt destul de speriaţi. Işi dau seama că sunt 
băgaţi până peste cap în chestiunea asta. Văd și ei că povestea 
duce sus de tot și nu știu în cine să aibă încredere: în Brigăzile 
Saladin sau în forțele de securitate. 

— Dar de ce ar vrea Yasser Salah să fie ucis Husseini? 

Sami a mâncat jumătatea rămasă din chifteaua de falafel. În 
timp ce o înghiţea, și-a aprins o altă ţigară și a pus trei monede 
de cinci shekeli pe masă. 

— Hai să îl întrebăm pe Abu Jamal, a spus el. 


e Capitolul 25 

Când Omar Yussef și Sami s-au întors la mașină, vopseaua 
neagră era acoperită de un strat de praf gros de trei centimetri. 
Omar Yussef a închis portiera în spatele lui și a clipit până a 
scăpat de praful din ochi. 

— O să izbucnească furtuna în seara asta, Sami. Norii sunt 
mai denși decât până acum, a spus el. 

Sami i-a aruncat o privire în timp ce întorcea cheia în contact. 

— S-ar putea să stăm în Rafah până tărziu, iar dumneata nu 
ești îmbrăcat decât cu o cămașă. Inainte de a o porni spre sud, 
o să opresc la hotel, să îţi iei un pulover. 

— Dacă te îngrijorează atât de mult sănătatea mea, ar fi mai 
bine să îmi faci rost de o vestă antiglont. 

— Așadar, nu vrei să devii martir? 

Omar Yussef a râs pe înfundate. 

— Dacă nu m-a omorât mâncarea de la restaurant, nimic nu 
mă mai poate omori. 

Sami s-a aplecat peste volan, a întors mașina cu spatele și a 
pornit pe drumul de întoarcere, pe străduţele taberei de 
refugiaţi. 

Omar Yussef s-a proptit în portieră și a închis ochii. În spatele 
pleoapelor i-a apărut un bărbat fără chip, cu un ciorap pe față, 
cu o vestă neagră, de partizan, și cu un kalașnikov în mână, cu 
care îl tot împungea. Când a deschis pleoapele, partizanul a 
dispărut. Îl usturau ochii de la praful din aer. Ochii aceștia nu își 
pot găsi odihna, și-a zis el. Când sunt deschiși, se umplu cu 
mizeria care plutește prin Gaza; odată ce îi închid, cad pradă 
coșmarurilor funeste. 

Se dăduse ordin să fie omorât. Cel care va trage glonţul va fi 
oare un partizan cu ciorap pe cap? O va face repede? Va fi 
umilitor, ca în cazul lui Moussa Husseini, ucis în plină stradă, cu 
izmenele pline de căcat? Sau îndelungat și înspăimântător, ca 
tortura la care a fost supus Bassam Odwan? El era următorul, 
sau mai avea de așteptat la coada lungă a victimelor? Cât timp 
avea la dispoziţie? 

Sami a părăsit Șoseaua Saladin, luând-o la dreapta, prin souk, 
spre Strada Omar al-Mukhtar. S-a proptit în claxon atunci când 
un taxi s-a oprit în mijlocul drumului pentru a lua două femei 
încărcate cu pungi pline de legume. 


— Sami, ordinul acesta de a fi ucis, a început Omar Yussef. 
Dacă este dus la îndeplinire... 

— Nu fiţi ridicol, Abu Ramiz, a zis Sami, lovind claxonul cu 
putere de trei ori. Hai odată! a strigat el, clătinând din cap. 

— Dacă. Aș dori să iei tu legătura cu familia mea din Betleem. 

Sami a zâmbit, aprinzându-și o ţigară. 

— Vreţi să-i spun soţiei că ați iubit-o? 

— Spune-i doar că mi-a plăcut site-ul foarte mult. 

Sami s-a încruntat. 

— Care site? 

— Vor ști ei. 

Taxiul a pornit-o din nou încet, iar Sami s-a apropiat la mai 
puţin de un metru în spatele lui, așteptând prima ocazie de a-l 
depăși. 

— Abu Adel spune că uneori nu este bine să vi se spună ce se 
petrece cu adevărat, pentru că reacţionați disproporționat cu 
faptele. 

Omar Yussef s-a întrebat ce altceva îi mai spusese Khamis 
Zeydan despre el. 

— Tocmai mi-ai spus că s-a dat ordin să fiu ucis. Cum ar putea 
fi reacția mea disproporţionată? 

— Întotdeauna există cineva care dorește să te omoare, 
oricine ai fi, Abu Ramiz. 

— Deci și tu ești ca Bassam Odwan, care credea că va muri 
atunci când Alah va decide că i-a sunat ceasul? 

— Oare putea el influenţa în vreun fel momentul acela? Poate 
este mai bine să accepți că moartea vine oricum și că decizia o 
ia altul, fie el Alah, generalul Husseini sau cei doi tipi cu care ne- 
am întâlnit în tabără. Poate nu ai de unde să știi când și cum te 
lovește, dar în Gaza nu trebuie să te mire că moartea se află pe 
urmele tale. 

— Dar pe tine dorește să te ucidă cineva, Sami? 

— Numai tâmpitul ăsta de șofer de taxi. 

Sami s-a proptit din nou în claxon. A tras de volan, trecând pe 
contrasens, și a gonit pe lângă taxiul galben și lung, forțându-i 
pe câțiva pietoni să sară pe trotuar. 

— Abu Ramiz, nu am nici vârsta, nici înţelepciunea dumitale, 
dar am fost nevoit să învăţ unele lucruri foarte repede, lucruri 
pe care dumneata nu le-ai cunoscut, poate, niciodată, lucrând 
într-o școală. 


— Ai avut de înfruntat multe greutăţi fiule, știu asta. 

— Dacă am învăţat ceva din viaţa asta, este că e ușor să ucizi 
și e și mai ușor să mori. Suferinţa este grea. 

Sami s-a uitat către Omar Yussef și, preț de câteva clipe, 
chipul lui a căpătat trăsăturile unui bărbat mult mai în vârstă, cu 
riduri adânci și cu pielea lăsată din cauza greutății experienţelor 
răscolitoare. Chipul acela l-a făcut pe Omar Yussef să se întrebe 
dacă Sami va trăi până la o asemenea vârstă. 

În timp ce înconjurau sensul giratoriu spre șoseaua paralelă 
cu plaja, furtuna de nisip părea tot mai amenințătoare. Marea 
abia se mai vedea în spatele restaurantului pescăresc Salaam. 
Era ora trei, dar Sami aprinsese deja farurile. A cotit pe șosea și 
a trecut de Hotelul Deira, spre Sands. Omar Yussef avea privirea 
ațintită în semiîntunericul de afară. 

Stopurile de frână ale unui jeep au apărut în norul de praf din 
fața lor. Portiera din spate s-a deschis brusc. Un bărbat a căzut 
din mașină, s-a împiedicat și a căzut la pământ. Jeepul se afla în 
capătul aleii care ducea spre Hotelul Sands. 

— Sami? 

— Am văzut. 

Sami a accelerat. 

Omul s-a ridicat anevoie în picioare, fără să se ajute de braţe, 
care păreau să-i fie încătușate sau legate la spate. A făcut grăbit 
câţiva pași către zidul împrejmuitor al Hotelului Sands, s-a oprit 
și a privit în ambele direcţii. S-a îndreptat șovăitor în stânga, 
apoi în dreapta, iar în cele din urmă s-a întors cu faţa către jeep. 
S-a ghemuit, gata să fugă, dar vuietul scurt și surd al unui foc de 
armă l-a lipit de zid. 

Jeepul a accelerat, pierzându-se în norul de praf, cu portiera 
din spate deschisă. Înainte de a dispărea, un bărbat s-a aplecat 
în afară să o închidă. Pe cap purta un ciorap de damă. 

Omar Yussef își simțea gura uscată când Sami a frânat în 
dreptul zidului, la marginea drumului. S-a ridicat cu greu din 
scaunul jeepului Cherokee. 

Pe zidul văruit care împrejmuia Hotelul Sands se vedea o pată 
roșie, în dreptul locului în care bărbatul fusese propulsat de 
forța gloanţelor. Dăârele subţiri de sânge se prelingeau pe 
tencuială, peste corpul căzut la pământ. Era prăbușit, cu 
picioarele întinse în față și umerii aplecaţi la dreapta. Sângele i 
se prelingea în nisipul din jurul coapselor. 


Omar Yussef s-a apropiat de corpul prăbușit. Nu era sigur. l-a 
ridicat capul. Urechea i se ițea în afara capului, în unghi drept, la 
fel ca a fiului său. l-a pipăit gâtul în căutarea pulsului, dar Eyad 
Masharawi era mort. 

Capul îi căzuse spre dreapta, de parcă încerca și acum să 
ascundă privirilor urechea aceea straniu conformată, la fel cum 
o protejase în fotografia de acasă. Obrajii lui nebărbieriţi de 
câteva zile erau acoperiţi de fire negre și sure. Nu purta nimic în 
picioare, iar cămașa albastră, pătată cu sudoare și mizerie, era 
îmbibată cu sânge. li lipseau nasturii și i se vedea trunchiul slab 
și vânăt, pecetluit de trei urme de glonț. Omar Yussef i-a închis 
pleoapele cu marginea palmei. 

— Urcă în mașină, Abu Ramiz, a spus Sami. 

Omar Yussef a simţit cum Sami îl silește să se ridice. 

— Ce tot spui? Trebuie să raportăm ce am văzut. 

— Cui? Celor care l-au ucis? Sau celor care sunt pe punctul de 
a te ucide pe dumneata? 

Au auzit voci apropiindu-se pe aleea hotelului. Khamis Zeydan 
a apărut la capătul aleii. Tinea în mână un pistol, iar pe chip i se 
citea teama, care a lăsat locul ușurării la vederea lui Omar 
Yussef. S-a întors către alee și a strigat: 

— Rămâneţi acolo unde sunteţi! Mă ocup eu de asta. 

S-a apropiat de Omar Yussef. Pe față și pe cămașă i se 
adunase un strat gros de praf; în mod vădit, hoinărise pe lângă 
hotel, în spatele zidului, așteptând întoarcerea lui Omar Yussef. 

— Trebuie să pleci imediat de aici. 

— Este Eyad Masharawi, a spus Omar Yussef. 

Khamis Zeydan i-a aruncat o privire scurtă mortului, clipind 
des din cauza prafului. 

— Mă asigur eu că soția va fi informată. 

— A fost un jeep. L-au aruncat din mașină și... 

— Sami, ia-l de aici, pentru numele lui Alah. 

— De ce? De ce să plec? 

— Câte cadavre mai trebuie să vezi până să îţi între în acţiune 
simţul de autoconservare? Eu sunt convins că doctorul Najjar te- 
a plăcut, dar mă îndoiesc că te-a plăcut atât de mult încât să te 
vrea dezbrăcat pe masa de disecţie, la morgă. Frate, pleacă 
acum, i-a mai spus Khamis Zeydan apropiindu-se. 

Omar Yussef a urcat din nou în jeep. Pe când Sami pornea 
mașina, Khamis Zeydan a băgat pistolul în tocul de la spate, 


fără să își ia ochii de la prietenul său. Când au ajuns la 
intersecţia de la capătul Șoselei Cheiului, din Khamis Zeydan nu 
mai rămăsese decât o pată neclară în norul de praf, iar cadavrul 
lui Eyad Masharawi dispăruse din raza lor vizuală. 

Sami a cotit spre sud, pe Şoseaua Saladin, îndreptându-se 
către Rafah. Omar Yussef și-a închipuit-o pe Salwa Masharawi 
privind vârtejurile de praf care traversează crângul de măslini 
din faţa casei și ascultând zgomotele copiilor care se joacă în 
camera alăturată. Se întreba dacă simţise moartea soțului ei și 
ce îi va spune el despre felul în care a murit Eyad. 

S-a gândit cu vinovăţie la foaia Brigăzilor Saladin pe care o 
lăsase în biroul profesorului Adnan Maki. Dacă Maki citise 
însemnările de pe spate, poate că făcuse legătura cu interesul 
pe care Omar Yussef îl manifesta faţă de cazul Masharawi și cu 
vânzarea de diplome universitare. 

Ar fi putut transmite informaţia mai departe, celor care îl 
țineau închis pe Masharawi. Gândul l-a făcut să se izbească cu 
pumnul în palma celeilalte mâini. Era posibil ca încercarea sa 
stângace de a investiga cazul să fi dus la moartea lui 
Masharawi. Dar nu putea crede că agenţii de securitate ar ucide 
un om din pricina unei chestiuni atât de neînsemnate ca o 
acuzaţie de corupţie în cadrul universităţii. 

Telefonul lui Sami a sunat pe neașteptate. Acesta a ascultat, 
a spus ceva încet și apoi a închis. 

— Era Khaled. Abu Jamal este de acord să se întâlnească cu 
noi în Rafah în următoarele ore. 

Vântul bătea cu putere în geamurile mașinii. Cu tot ce se 
întâmplase, Omar Yussef nu apucase să își ia un pulover de la 
hotel. lar acum tremura. 


e Capitolul 26 

Aplecaţi sub greutatea unor ghiozdane mari cât trunchiurile 
lor, șiruri întregi de elevi își târșâiau picioarele spre casele 
sărăcăcioase, din tablă, înșirate de-a lungul țărmului, în 
apropiere de Rafah. Printre dunele de nisip fâlfâiau foliile 
zdrenţțuite, din plastic, care acopereau ramele metalice ale 
serelor lăsate în urmă de israelieni când au evacuat așezările. 
Sami a clătinat din cap. 

— Ar trebui să fie o zonă minunată. Dacă situaţia ar fi alta. 

— Prefer dealurile din jurul Betleem-ului, a zis Omar Yussef. 
Stâncile și pantele abrupte și răsăritul soarelui deasupra 
munţilor de dincolo de Marea Moartă. 

— Soarele răsare și aici, Abu Ramiz. 

Omar Yussef a făcut un gest cu mâna către negura palidă a 
furtunii de nisip. 

— Cu voia lui Alah. 

Șoseaua se îndepărta de țărm, lăsând în urmă șirurile de 
palmieri de lângă graniţa cu Egiptul și cobora spre Rafah. Orașul 
se întindea asemenea unui maldăr de pietre împrăștiate din 
neatenţie pe nisip de lovitura unei mingi. Metalul cenușiu și 
zimţat al gardului care demarca graniţa cotea prin oraș ca un 
șarpe tăcut, puternic și veninos. La marginea orașului, clădirile 
ciuruite de gloanţe semănau cu rânjetul unui boxer cu dinţii 
scoși, sparți sau înnegriţi. 

Mașina a înaintat prin partea de sud a orașului, către Poarta 
Saladin. Sami a oprit la umbra copertinei din pânză a unei 
băcănii cu obloanele trase. În faţa magazinului stătea un băiat 
de vreo trei ani, care a început să arunce cu pietricele când 
Omar Yussef a coborât din mașină. Bărbatul l-a ameninţat cu un 
deget. O altă pietricică a aterizat pe capota mașinii. Pe chipul 
grăsuț și bronzat al băiatului se citea antipatia și sălbăticia, iar 
picioarele îi erau bine înfipte în pământ. /și antrenează brațul 
pentru luptele viitoare, și-a zis Omar Yussef. A respirat adânc și 
s-a întors în mașină, așteptând să fie chemaţi de Abu Jamal. 

Sami se juca cu telefonul. Pietricele au continuat să lovească 
capota jeepului, ca un contrapunct la impactul nestăvilit al 
torentelor de nisip purtate de vântul fierbinte. Capul lui Omar 
Yussef s-a lăsat în față, iar ochii i s-au închis. L-au trezit țârâitul 
telefonului lui Sami și senzația că lumina a scăzut. Sami a 
ascultat la aparat, murmurând cuvinte de aprobare în timp ce 


pornea mașina. A închis și apoi a pornit pe strada principală a 
orașului. 

— Am dormit? a întrebat Omar Yussef, căscând. 

Işi simțea gura uscată. 

— Vreo trei ore. 

— Atât de mult am așteptat? De ce nu m-ai trezit? 

— Aveaţi nevoie de somn, iar eu nu simţeam nevoia să îmi 
țină cineva companie. 

Sami a scrutat norul de praf. Strada era aproape pustie. 
Orașul se ascundea de mizeria din aer. Cei câţiva pietoni păreau 
umbre sinistre în mijlocul furtunii. În faţa magazinelor tremurau 
spectrale lumini fluorescente. 

Sami a observat o papetărie la colţul străzii principale. 

— Aici e, a spus. 

A tras mașina pe o stradă laterală. O ușă albastră, metalică, s- 
a deschis spre o scară întunecată. Omar Yussef a remarcat 
profilul nedeslușit al unui cap de om și o mână care le făcea 
semn. Sami s-a aplecat, a scos pistolul de la curea și l-a pus în 
torpedo. 

— Nu crezi că vom avea nevoie de el? a întrebat Omar Yussef. 

— Până să avem nevoie de el, vom fi deja morţi, a răspuns 
Sami, zâmbind. Și în orice caz, tipii ăștia mi l-ar lua înainte să 
ajungem să ne întâlnim cu Abu Jamal. 

La piciorul scării îi aștepta câte o strângere de mână, dar ochii 
lui Omar Yussef nu reușeau să se adapteze la întunericul adânc. 
Mâna i-a condus pe o scară nefinisată. Pielea pantofilor săi 
scotea un sunet asemănător lemnului frecat de beton și de 
câteva ori s-a și împiedicat din pricina întunericului. 

Ajunși la capătul scării, au intrat într-o încăpere lungă și 
îngustă. O pereche de mâini le-a pipăit mijlocul și pieptul, în 
căutarea unor arme. |n dreptul unei ferestre mici erau 
înghesuite trei canapele aranjate în formă de potcoavă. Singura 
lumină din încăpere venea dinspre un tub fluorescent, aflat pe 
brațul unei canapele. Omar Yussef a mijit ochii, încercând să 
străpungă întunericul. Un bărbat slab, bărbos, de vreo treizeci și 
cinci de ani, își făcea rugăciunea de seară în colţul cel mai 
îndepărtat de fereastră. In dreapta și în stânga lui, două 
ventilatoare vânturau aerul în cameră, dar era înăbușitor de 
cald și aproape la fel de încărcat de praf ca afară. Susurul 


cadenţat al vântului pătrundea ca o șoaptă prin golurile din 
tocul ferestrei. 

S-au așezat pe canapeaua din faţa luminii fluorescente. 
Bărbatul care îi întâmpinase la intrare a pus tubul pe o măsuță 
de mahon, plasată între canapele. Când a mișcat-o, scânteierea 
de gheaţă i-a luminat faţa și mâinile. Avea aceleași trăsături 
lătăreţe, de fermier, pe care Omar Yussef le remarcase la 
Bassam Odwan. Fruntea lui înaltă părea în alertă, încordată de 
concentrare. Avea ochii întunecaţi și vigilenţi. 

— Eşti rudă cu Bassam Odwan? l-a întrebat Omar Yussef. 

— Era fratele meu, a răspuns el cu o voce răgușită și sumbră. 

— Alah să se milostivească de el. Am avut o scurtă întâlnire 
cu el la închisoare. Cred că era senin în fața morții. 

— Nu cred că senin este cuvântul potrivit. 

— Cum te numești? 

— Attiah Odwan. 

— Dar care ar fi cuvântul potrivit, Attiah? 

— Pregătit. Acesta ar fi cuvântul potrivit. 

Bărbatul de la colţ a terminat cele cinci prosternări ale 
rugăciunii Maghrib, dar nu s-a oprit. Omar Yussef a numărat încă 
două repetări ale acelorași mișcări - ridicare, îngenunchere, o 
clipă de tihnă meditativă, apoi închinare până la pământ - care 
alcătuiau o singură prosternare. Rugăciunile suplimentare 
trădau pregătirea pentru o misiune iminentă, urmată, poate, de 
moarte. 

Când rugăciunile au luat sfârșit, o femeie, căreia îi era interzis 
să fie văzută de musafiri, a adus o tavă cu cafele până la ușă, 
iar Attiah a așezat-o pe masă. Bărbatul din colț i-a salutat. Când 
Omar Yussef i-a strâns mâna, a remarcat că era deformată, 
avea oasele rupte și prost sudate la loc, pielea anormal de 
moale și lipsită de păr acolo unde fusese arsă. Omar Yussef s-a 
înfiorat. 

— Rezultatul întâlnirii cu un obuz de tanc, a spus bărbatul. 

Avea o voce joasă, ca un mărâit. Ochii lui adânci, negri, erau 
uscați și injectați, împrejmuiţi de cearcăne groase de culoarea și 
textura scorțișoarei. Barba lui era moale, neagră și strălucitoare. 
A scos un șervețel din cutia de pe masă și a scuipat în el. Din 
buzunar a scos un pachet de bomboane de tuse, a băgat una în 
gură și apoi a luat de pe masă o ceașcă de cafea. 

— Simţiţi-vă aici ca în casa părintească, le-a urat el. 


— Tu ești Abu Jamal? a întrebat Omar Yussef. 

Omul a încuviinţat din cap, apoi s-a retras la adăpostul 
întunericului. 

Omar Yussef a încercat să detensioneze atmosfera din 
încăpere. 

— Am intrat unde trebuia? a întrebat el, râzând. Nu mă 
așteptam să te găsesc rugându-te aici. Poate am ajuns la sediul 
islamiștilor din greșeală. 

Abu Jamal a zâmbit ușor. 

— Printre membrii mișcării de rezistenţă, cei care nu se rugau 
înainte sunt acum uniți cu Alah, pentru că moartea pare atât de 
aproape. Cu toţii suntem pregătiţi în orice moment să fim 
martiri ai lui Alah. Ne încredințăm sufletele lui Alah. 

— Eu mă numesc Omar Yussef Sirhan și sunt din tabăra 
Dehaisha. Lucrez pentru Agenţia de Ajutor și Muncă a Naţiunilor 
Unite. Unul dintre colegii mei, un suedez, a fost răpit de 
Brigăzile Saladin, iar un altul a fost ucis, tot de către Brigăzile 
Saladin. 

— Cei din orașul Gaza se fac vinovaţi, a spus Abu Jamal, 
tușind și întinzându-se după un alt șerveţel. 

— De răpire? Da, ce să zic, într-un fel. 

— Ce vrei să spui? 

Abu Jamal și-a întins capul spre ei, ameninţător. 

— Cei din Gaza au acţionat la comanda cuiva din Rafah. 

— AȘ ști și eu despre povestea asta, dacă ar fi adevărată. 

Abu Jamal a strivit bomboana de tuse între măsele. 

Omar Yussef a simţit mirosul de mentol tocmai din cealaltă 
parte a camerei. 

— Poate a fost cineva din Rafah, dar nu un membru al 
Brigăzilor Saladin. 

Abu Jamal nu a spus nimic. Și-a băut cafeaua și și-a șters 
mustata cu dosul mâinii sale deformate. 

— Colegul meu, suedezul, a venit aici într-o inspecţie școlară 
și a aflat că unul dintre profesorii noștri a fost arestat, a explicat 
Omar Yussef. Ar fi trebuit să fie o chestiune simplă, dar într-un 
fel pe care noi nu îl înţelegem în totalitate, situaţia lui a atins 
alte probleme, care depășesc cazul unui profesor întemnițat. 
Probleme periculoase. 

— Și ce vreţi de la mine? 

— Aș vrea să îl eliberezi pe suedez. 


— Cum aș putea face asta? 

— Nu ai de ce să îl mai ţii acum, că fratele Bassam Odwan a 
murit. 

— Nu asta voiam să spun. Nu se află în mâinile mele. 

Omar Yussef și-a înclinat capul și a imprimat cuvintelor sale o 
mușcătură batjocoritoare, sarcastică. 

— Vrei să îmi spui că aripa din Gaza a Brigăzilor Saladin l-a 
ucis pe reprezentantul ONU și tot ei l-au răpit pe celălalt? 

Abu Jamal a găsit o altă bucată din bomboana de tuse, pe 
care să o ronţăie. 

— Poate. 

— Ei ne-au spus altceva. 

— Și, mă rog, ce v-au spus ei? 

— Că suedezul a fost răpit de cineva din Rafah. 

— De Brigăzile Saladin din Rafah? 

Omar Yussef s-a străduit să își amintească. 

— Nu au spus decât că a fost cineva din Rafah. 

— În Rafah locuiesc o sută șaizeci de mii de oameni. Eu sunt 
numai unul dintre aceștia. 

Abu Jamal a schimbat un zâmbet zeflemitor cu Attiah, al cărui 
trup era învăluit în întunericul de la celălalt capăt al canapelei. 

— Brigăzile Saladin au distribuit o foaie volantă în care 
anunțau că suedezului i se va reda libertatea în schimbul 
eliberării lui Bassam Odwan, a spus Omar Yussef. In afară de 
asta, am fost martor la răpire, iar răpitorii purtau banderolele 
Brigăzilor Saladin. 

— Oricine poate să-și facă niște banderole și, dacă are un 
calculator și un fax, se poate da drept vocea Brigăzilor Saladin. 
Foaia nu a venit din partea noastră. 

— Dacă nu este la voi, atunci unde să îl caut? 

— Nu este foarte ușor să știi în cine să ai încredere și de cine 
să te ferești în Rafah, a spus Abu Jamal. Sigur, noi ne așteptăm 
oricând să fim atacați de evrei - sfântul nostru Coran spune că 
lupta se va da fără încetare până în Ziua Judecăţii de Apoi. Dar 
acum nu evreii, ci alți palestinieni îmi ucid oamenii. 

— Așa cum s-a întâmplat cu Bassam Odwan. 

— Exact așa. 

— Acești alți palestinieni, nu cumva vă fură și noile proiectile? 

Chipul lui Abu Jamal a încremenit. Acum i-am câștigat toată 
atenția, și-a zis Omar Yussef. 


— Dacă îl găsești pe suedez, a spus Omar Yussef, ai putea să 
îți recuperezi și proiectilul. 

În ochii lui Abu Jamal s-a văzut o sclipire. 

Omar Yussef își găsea cuvintele potrivite pe măsură ce 
înainta, vorbind încet și hotărât. 

— Suedezul a fost răpit pentru că a pus la îndoială felul în 
care au obținut diplome universitare ofițeri ai Serviciului de 
Prevenire și Protecţie. Bassam Odwan a fost ucis pentru că l-ar fi 
împușcat pe locotenentul Fathi Salah. Fratele lui Fathi, Yasser, 
lucrează pentru Serviciul de Prevenire și Protecţie. Odwan mi-a 
spus că era singur cu Fathi când acesta a fost împușcat și că era 
un singur trăgător. 

— L-ai văzut pe Bassam? 

— În celula sa de la închisoare. Un alt angajat al ONU, James 
Cree, a fost aruncat în aer de Brigăzile Saladin din orașul Gaza, 
dar la ordinele cuiva din Rafah, care, de fapt, s-ar putea să fi 
încercat să mă ucidă pe mine. 

Abu Jamal a tresărit la auzul numelui lui James Cree. Cineva 
puternic te-a acuzat că atacul la adresa ONU îi creează 
dificultăți, i-a zis Omar Yussef în gând. 

— Ordinul de a-l ucide pe reprezentatul ONU a venit din 
Rafah, a spus Omar Yussef. De la Yasser Salah. 

Era rândul lui Abu Jamal să vorbească încet, alegându-și cu 
grijă cuvintele. 

— De ce ar dori Salah să te ucidă? 

— Investigația mea privind răpirea suedezului m-a purtat și 
acasă la el, în Rafah. Yasser Salah este punctul unde se 
întâlnesc toate aceste fire. Acolo vom găsi și proiectilul. 

Abu Jamal a tușit și a scuipat într-un șervețel. 

— Locotenentul Fathi Salah a venit la noi, încercând să vândă 
proiectilul. Era ofițer în cadrul Serviciului de Prevenire și 
Protecţie. Poate că proiectilul este în posesia lor. 

Omar Yussef a clătinat din cap și și-a mângâiat mustața. 

— Fathi era singur și speriat când s-a întâlnit cu Odwan. Asta 
pentru că acţiona fără permisiunea șefului său, generalul 
Husseini. 

— De ce nu i-a vândut proiectilul generalului Husseini? 

— Ar fi făcut-o, dar nu îi dădea voie Yasser. Dacă șeful 
acestuia, colonelul al-Fara, afla că a vândut o armă de o 


asemenea importanţă celui mai mare dușman al său, ar fi 
însemnat sfârșitul pentru Yasser. 

— Așadar, vânzarea către Brigăzile Saladin era soluţia de 
compromis? 

Omar Yussef a încuviințat din cap. 

— Dar ceva nu a mers cum trebuia în timpul vânzării. Pentru 
Yasser nu conta, căci putea încă să i-o vândă colonelului al-Fara. 
Dar trebuia mai întâi să scape de fratele său, a spus Omar 
Yussef, frecându-și mâinile una de cealaltă, ca și cum le-ar fi 
spălat. Ştia că generalul Husseini îl va acuza pe Odwan pentru 
uciderea lui Fathi. 

— Deci Yasser Salah și-a vândut propriul frate. Dar ce interes 
avea să îl răpească pe suedez? 

— Incă nu știu. Poate are legătură cu diploma sa de la al- 
Azhar. Și-a cumpărat diploma, ca să poată fi înaintat în grad. 
Poate se temea că va fi degradat sau acuzat de corupţie în cazul 
în care erau date în vileag diplomele false. 

Abu Jamal a clătinat din cap. 

— Ar fi fost prea riscant pentru Yasser. Și în orice caz, ofițerii 
lui al-Fara promovează dacă sunt corupți, nu sunt puși sub 
acuzare. Dar s-ar putea să ai dreptate în privinţa proiectilului. 

S-a aplecat spre Attiah și i-a șoptit ceva. Bărbatul cel voinic s- 
a dus către celălalt capăt al apartamentului și a vorbit la telefon 
cu voce joasă. 

— Mergem să căutăm proiectilul acasă la Salah, a spus Abu 
Jamal. 

— Când? 

— Plănuisem o altă misiune în noaptea asta, așa că toți 
oamenii mei sunt pe poziții. Vom fi gata în curând. 

— Venim și noi. 

Abu Jamal a plescăit din limbă și a ridicat capul. 

— Nu. 

— Uiţi că pe noi ne interesează suedezul. 

Șeful Brigăzilor Saladin și-a frecat bărbia gânditor, cu mâna 
teafără. 

— In regulă. Dar staţi deoparte. Nu vreau ca Brigăzile să fie 
acuzate de moartea altui reprezentant al ONU. 

Stai liniștit, că dacă mor eu, şi-a zis Omar Yussef, nu vei avea 
parte de atâta tămbălău. Nu te vor deranja nici măcar cu un 
telefon. 


e Capitolul 27 

Se făcuse ora unsprezece în seara aceea când Abu Jamal s-a 
declarat în sfârșit mulțumit de cantitatea de armament adunată 
pentru a putea ataca locuința familiei Salah. Omar Yussef și-a 
petrecut timpul plimbându-se în sus și în jos prin întunericul de 
deasupra papetăriei. Ştia sigur că proiectilul se află în mâinile lui 
Yasser, dar în momentul acela nu putea spune cu mâna pe 
inimă că fratele lui Salah pusese la cale răpirea lui Wallender. 
Dacă greșea, trebuia să afle foarte repede, ca să încerce să îi 
convingă pe alţi lideri să îl elibereze pe suedez. g 

Omar Yussef a scos un mormăit grav, de frustrare. Il încercau 
gânduri deznădăjduite - dacă Wallender nu se afla în casa lui 
Salah, atunci nu avea să îl mai găsească niciodată. Colegul său 
ar rămâne la mila unor teroriști numai de Alah știuți. Brigăzile 
Saladin își vor recupera proiectilul, îl vor produce în serie, îl vor 
lansa spre teritoriile israeliene și astfel vor aduce pe capul 
oamenilor din Gaza un nou razboi. Măcar unii vor fi fericiți, și-a 
zis el. Și-a încleștat pumnii la spate. 

Pași grei se apropiau cu repeziciune din celălalt capăt al 
apartamentului. În întunericul care învăluia canapeaua, vârful 
portocaliu al ţigării lui Sami s-a apropiat de măsuță, apoi a fost 
strivit. Sami stătea în picioare lângă Omar Yussef, când Attiah 
Odwan a ajuns la ușă. De-a curmezișul pieptului său viguros și 
bine făcut își atârnase o mitralieră Carl Gustav. La curea avea 
prinse opt grenade, iar sub vesta lui bombată se ghiceau 
încărcătoarele de rezervă pentru mitralieră. Le-a făcut semn cu 
capul să îl urmeze. 

La capătul scărilor așteptau trei jeepuri cu farurile stinse. 
Bărbaţii dinăuntru își acoperiseră capetele și feţele cu keffiyeh, 
pentru a se apăra de praf. Omar Yussef nu purtase niciodată 
eșarfa aceasta în pătrăţele, dar acum își dorea să aibă una, 
chiar dacă era simbolul unei simplităţi rustice. Nu își dădea 
seama dacă îi era frig pentru că nu purta decât cămașă sau 
pentru că febrilitatea de la nivelul mușchilor îi împiedica 
alimentarea cu sânge. A tușit și a urcat în primul jeep, alături de 
Sami. Abu Jamal a coborât scările grăbit. Și-a pus o bonetă 
verde pe cap și s-a așezat pe scaunul din faţă. Attiah Odwan a 
dat o fugă până la capătul străzii și a verificat dacă șoseaua 
principală este liberă, înainte de a face semn convoiului să se 


pună în mișcare. Apoi s-a strecurat pe bancheta din spate, 
alături de Omar Yussef. 

In timp ce se foia ca să își facă loc, Omar Yussef s-a lovit cu 
capul de ceva metalic. Lovitura i-a reînviat durerea pe care o 
simţise atunci când fusese lovit în cap, în timpul răpirii lui 
Wallender, smulgându-i un geamăt de durere. S-a întors să îi 
arunce o privire fioroasă unuia dintre partizanii aflaţi în 
compartimentul de bagaje din spatele jeepului, care tocmai 
retrăgea tubul gros al unui lansator de proiectile de umăr, 
similar celui pe care Omar Yussef îl văzuse în acțiune împotriva 
casei generalului Husseini, chiar în dimineața aceea. Partizanul 
a așezat proiectilul lângă un altul, pe care îl ţinea ridicat între 
genunchi. A bătut cu încheieturile degetelor în aruncătorul de 
proiectile, acolo unde se lovise cu capul Omar Yussef și a ridicat 
din umeri, lăsând să i se citească scuzele în ochi, printre pliurile 
eșarfei. 

— Fii atent, i-a spus Omar Yussef. O singură împușcătură este 
de ajuns ca să îmi spulbere capul. Nu îţi irosi proiectilele. 

Abu Jamal a aruncat o privire către partea din spate a jeepului 
și i s-a adresat celui cu aruncătorul de proiectile antitanc. 

— Când ajungem acolo, stai lângă mine. 

Jeepurile au înaintat cu viteză pe strada principală. Dacă în 
primele ore ale serii orașul era liniștit, acum era pustiu și 
fantomatic. In Rafah, noaptea aparține partizanilor, 
contrabandiștilor și detașamentelor israeliene sub acoperire. 

Sami și-a aprins o ţigară, după care le-a înmânat pachetul 
partizanilor recunoscători din spate. Attiah Odwan a refuzat 
ţigara. 

— Ce aveţi de gând să faceţi când ajungem acasă la Salah? l- 
a întrebat Omar Yussef pe Abu Jamal. 

Capul și umerii acestuia din urmă săltau în ritmul 
hurducăturilor jeepului pe drumul accidentat. Era destins și 
relaxat. 

— Ne vom lua revanșa pentru moartea fratelui lui Attiah, a 
spus el. 

Omar Yussef știa că în noaptea asta vor muri alţi oameni. În 
tăcerea care s-a așternut în mașină, se întreba dacă 
raționamentul său în privința lui Yasser Salah era corect. Oare 
nu cumva revărsa pe capul unor oameni nevinovați furia 
nemiloasă a unei forțe bine înarmate? S-a simţit străpuns de o 


înțepătură de panică. S-a gândit să îi încetinească pe partizani, 
ca să aibă timp să reia raţionamentul. 

— S-ar putea să aveţi nevoie de Yasser Salah în viaţă, a spus 
el. Să vă arate unde este ascuns proiectilul. 

— Va rămâne în viață cineva din familie ca să ne arate, a 
replicat Abu Jamal. Nu mă aştept să fie Yasser. Nu îi stă în fire. 

— Yasser este cel care știe adevărul, a spus Attiah încet. 

Omar Yussef s-a întors către bărbatul cel solid, înghesuit pe 
bancheta din spate, alături de el. 

— Care adevăr, Attiah? 

— Familia Salah a cerut moartea fratelui meu Bassam, 
spunând că el l-a ucis pe fiul lor, a spus Attiah, cu privirile 
aţintite în întunericul nisipos din spatele geamului. Cererea lor 
era corectă din punctul de vedere al tradiţiei noastre, a 
răzbunării sângelui vărsat. Dar nu Bassam era ucigașul. Acum, 
aceeași tradiție mă împinge la răzbunare. Răzbunarea mea este 
cea adevărată. 

Omar Yussef a meditat câteva clipe la cele auzite. 

— Te aștepți ca familia Salah să reziste atacului, Abu Jamal? 

Abu Jamal și-a ridicat mâinile în faţă, neștiutor. 

— Cei care mor pentru cauza Rezistenței merg în Rai, a zis el. 
Cei pe care îi omorâm merg în lad. 

Eu nu cred în Rai, și-a zis Omar Yussef în gând. A scrutat 
întunericul de nepătruns. Se aflau în zona pe jumătate demolată 
a orașului Rafah, unde zidurile purtau urme de gloante, iar 
marginile lor erau distruse - crestate și spintecate de obuze. /ar 
Iadul este chiar aici. 

Primul jeep a încetinit pentru a intra pe aleea care ducea la 
casa familiei Salah. A rulat până la zona acoperită cu nisip unde 
James Cree parcase Chevrolet-ul ONU în urmă cu o zi și 
jumătate. Omar Yussef s-a încruntat. | se părea că trecuse atât 
de mult timp, ca și cum Cree ar fi murit cu mulţi ani în urmă, la 
fel ca străbunicul său înmormântat în Cimitirul Eroilor Britanici. 
Câţi ani aș avea eu dacă ar fi așa? s-a întrebat el. Azi am trăit 
cât pentru mai multe vieți. 

Cel de-al doilea jeep s-a apropiat de ei, iar ultimul a înconjurat 
casa, prin partea de vest. Partizanii au coborât în liniște din 
jeepuri. Omar Yussef a pășit ţeapăn pe nisip, mișcându-și umerii 
amorțiți de cât stătuse imobilizat între Sami și Attiah. 


Casa era cufundată în întuneric. Printre vârtejurile de praf, 
Omar Yussef a văzut pânza neagră a cortului de doliu fluturând 
în vânt și i-a auzit vibrația gravă și constantă. Măslinii foșneau 
deasupra zidului împrejmuitor. A făcut câţiva pași pe alee și a 
privit spre garajul din spatele casei, pe lângă care trecuse 
împreună cu Cree cu o zi înainte. Ochii lui s-au luptat cu 
întunericul. O rază firavă de lumină strălucea pe sub ușă, între 
garaj și grădină. O rafală de vânt s-a năpustit spre el, silindu-l să 
clipească des pentru a se feri de praf. Când a deschis ochii, 
lumina din garaj dispăruse. Cineva îi văzuse. 

Partizanii au traversat zona acoperită cu nisip, spre zidul 
împrejmuitor. Omar Yussef a mers pe urmele lor. L-a recunoscut 
pe Abu Jamal după vârful bonetei militare și i-a șoptit numele. 
Voia să îi spună despre lumina din garaj. Abu Jamal s-a întors. 

Deodată, dinspre casă s-a auzit o bubuitură de armă. Sunetul 
său baritonal era în perfectă armonie cu basul pânzei de cort, 
care continua să fluture domol. Abu Jamal s-a lăsat în genunchi. 
Și-a ridicat kalașnikovul și a răspuns focului de armă venit din 
direcția unei ferestre de la etaj. Oamenii lui s-au adăpostit în 
spatele zidului dimprejurul crângului de măslini. Abu Jamal i-a 
urmat în fugă, trăgând încontinuu. 

Omar Yussef s-a ghemuit în mijlocul parcării, în același loc 
unde se afla când a început schimbul de focuri. A văzut 
scânteierea portocalie la gura ţevii care ieșea de la etajul casei 
Salah, dar când s-a uitat în jur, totul era negru. Cineva l-a 
apucat de talie și l-a silit să alerge la adăpostul zidului. A căzut 
în genunchi, dar nu s-a oprit, târându-se de-a bușilea prin nisip. 
Ajuns lângă zid, s-a lăsat la pământ și și-a împins ochelarii mai 
sus, pe nas. S-a întors gâfâind. Sami îi zâmbea, bătându-l pe 
braţ. 

Partizanii se strânseseră de-o parte și de cealaltă a porţii, 
gata să ia cu asalt casa. Un fulger a sfâșiat întunericul, iar o 
parte a zidului s-a dezintegrat. Explozia a săltat în aer doi 
partizani, apoi i-a aruncat în nisip, la câţiva metri de poartă. 
Omar Yussef a simtit-o ca pe un val de căldură în noaptea 
umedă. Yasser a minat intrarea, și-a spus el. Unul din bărbaţii 
trântiți la pământ a ţipat de durere. Mitraliera de la fereastră a 
țăcănit o nouă salvă de împușcături și ambii răniţi au rămas 
nemișcaţi. Attiah s-a ridicat și a tras spre fereastra de la etaj. 


Abu Jamal i-a făcut semn bărbatului care căra cele două 
proiectile antitanc legate pe spate. Acesta a dat din cap, a 
pregătit unul dintre proiectile și s-a furișat către poartă. A 
inspirat adânc, iar umerii i s-au ridicat. A ieșit de la adăpost și a 
tras către acoperișul casei. Obuzul a lăsat dungi aprinse, 
albastre și roșii, prin fereastra de unde veniseră împușcăturile. A 
lovit cimentul dinăuntru cu un zgomot de copac înalt căzut la 
pământ și a inundat încăperea cu lumină. 

Partizanii și-au ridicat capetele și au privit cum lumina s-a 
transformat într-un noian de întuneric fumegând. Cel cu 
aruncătorul de proiectile s-a întors către Abu Jamal, dând din 
cap entuziasmat. Pe neașteptate, de la o altă fereastră de la 
etaj a izbucnit un nou răpăit de armă, iar omul a căzut secerat. 
A scăpat din mână lansatorul gol și s-a apucat cu mâinile de 
stomac. Abu Jamal l-a tras din bătaia gloanţelor. L-a răsucit pe o 
parte, i-a scos celălalt proiectil antitanc de la spate și l-a sprijinit 
de zid. l-a rupt tricoul pentru a-i examina rana. 

Attiah s-a rezemat de rămășițele zidului și a început să tragă 
spre casă. Fumul care ieșea din încăperea lovită de proiectil era 
mai gros acum, reușind să astupe etajul aproape în întregime. 
Focul se întinsese și la celelalte camere. Omar Yussef a auzit un 
țipăt de femeie în mijlocul flăcărilor. Attiah a înconjurat zidul și, 
cu spinarea aplecată, s-a repezit către ușa casei. 

Omar Yussef l-a apucat pe Sami de umăr. 

— În spate este un garaj. Înainte să înceapă să tragă, am 
văzut o lumină acolo. 

Sami a dat din cap. S-au strecurat în spatele zidului și apoi pe 
lângă casă. 

— Ridică-mă peste zidul grădinii, a spus Omar Yussef. Tu ești 
destul de puternic să îl sari singur. 

Zidul avea doi metri. Omar Yussef și-a proptit un picior în 
palmele înlănţuite ale lui Sami, iar tânărul l-a împins până când 
a reușit să pună un genunchi pe zid. Pe margine erau 
împrăștiate bucățele de sticlă pe care le-a simţit pătrunzându-i 
în mâini și în picior. Înjurând printre dinţi, l-a trecut cât a putut 
de repede și a căzut cu o bufnitură la pământ, aterizând pe 
spate. S-a rostogolit pe burtă și și-a ferit mâinile însângerate de 
nisip. S-a ridicat în genunchi și s-a apucat cu palmele de partea 
din față a tricoului, strângând cu putere pentru a opri 
sângerarea. 


— Sami, pe zid sunt cioburi de sticlă. Ai grijă! 

— Bine. 

În casă se auzeau trăgând cel puțin două arme. În timp ce 
Omar Yussef se strâmba de durere, un bărbat îmbrăcat într-un 
tricou alb a ieșit pe ușa din spate și a coborât treptele. A tras 
câteva focuri înapoi și a traversat în fugă grădina. Omar Yussef 
și-a dat seama că este Yasser Salah abia când a trecut pe lângă 
el. 

Un măslin a fost despicat în două de impactul unei salve trase 
din casă, iar Yasser Salah a căzut într-un genunchi. Attiah 
Odwan a ieșit în goană pe ușa din spate, risipind gloanţe prin 
toată grădina. Omar Yussef s-a culcat la pământ. Yasser a ţintit 
în grabă și a tras. A ţinut degetul pe trăgaci doar o clipă, dara 
fost de ajuns ca șase gloanţe să îl lovească pe Attiah. Bărbatul 
cel voinic a căzut la pământ, secerat. Omar Yussef a scos un 
icnet. 

Yasser s-a oprit. S-a uitat în direcția în care se afla Omar 
Yussef, încercând să străpungă cu privirile întunericul dintre 
măslini. Omar Yussef a rămas culcat pe nisip. 

Deasupra lui, a auzit un geamăt, iar Sami a apărut în vârful 
zidului. Yasser a ridicat arma și a tras. Sami a sărit înapoi, fără 
să scoată niciun zgomot. Yasser s-a grăbit către garaj, a deschis 
ușa, apoi a închis-o în urma sa. 

— Sami? a strigat Omar Yussef. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Omar Yussef. Ajung imediat la 
dumneata. 

— Eşti rănit? 

— Nu chiar. 

— Ce vrei să spui? 

— Am o ușoară zgârietură la umăr. Lasă-mă câteva clipe, da? 

Omar Yussef a rămas cu privirile pironite asupra garajului 
dărăpănat. Din casă se auzeau Împuşcături și ţipete de femei. S- 
a furișat prin grădina acoperită de nisip, către intrarea garajului. 
A deschis ușa cât a putut de încet și a intrat. 

Pe un banc de lucru, într-un colț, se afla un mic felinar de 
furtună. Când Yasser Salah l-a ridicat, a început să se legene, 
aruncând în jur raze slabe, dar lumina sa nu l-a dat de gol pe 
Omar Yussef. Salah a întins cealaltă mână și l-a tras înspre el pe 
un bărbat. Acesta avea mâinile legate în faţă, iar gura îi era 


acoperită cu bandă adezivă neagră. Părul acestuia, ondulat, 
blond-cenușiu, era murdar și nepieptănat. 

Omar Yussef s-a opus tentaţiei de a striga către Magnus 
Wallender. S-a furișat la adăpostul umbrelor, către colțul luminat 
al încăperii. 

Salah a îndepărtat un radiator pe parafină de lângă perete. 
Sub el se afla un chepeng. Tunelul clandestin, și-a zis Omar 
Yussef. Salah a ridicat chepengul. Intrarea avea numai un metru 
pătrat și era căptușită cu lemn. A tăiat sfoara cu care erau 
legate mâinile lui Wallender și i-a smuls banda de pe față. 
Wallender a ţipat de durere, ducându-și mâinile la gură. l-a dat 
sângele prin barba ţepoasă și picăturile i s-au scurs pe cămașă. 
Salah a coborât pe o scară în puţul ce ducea până la tunel, 
ținând în mână felinarul de furtună. A scos un pistol de la 
spatele pantalonilor și l-a îndreptat spre Wallender. 

— Vino după mine. 

Wallender a dat din cap, exagerat de docil. Picioarele îi erau 
deja pe prima treaptă a scării. 

Omar Yussef a deschis gura, ca să îl strige pe Wallender. 
Cuvintele i-au fost însă înghiţite de explozia vâjâitoare a unui alt 
proiectil lansat de pe umăr. A lovit garajul într-o parte, 
doborându-l la pământ și nimicind în același timp o parte a 
zidului din spatele lui. 

S-a străduit să se ridice în genunchi și s-a târât până la 
intrarea în tunel. Garajul șubred a scârțâit, resimţind din plin 
forța impactului, iar el și-a dat seama că o să se prăbușească. In 
timp ce cobora în tunel, acoperișul din lemn al garajului s-a 
prăvălit. A privit în jos. La capătul puțului, trei metri și jumătate 
mai jos, partea superioară a trupului lui Magnus era luminată de 
scânteierea felinarului. Picioarele suedezului tocmai pătrundeau 
prin tunelul îngust care ducea probabil dincolo de graniță. Nici 
urmă de Salah. În timp ce cobora, mâinile sale lăsau pete de 
sânge pe treptele scării. 

A auzit cum deasupra lui s-a prăbușit un alt zid. Cofrajul de 
lemn al puţului a gemut, iar dintre scânduri s-au iscat vălătuci 
de praf. 

Omar Yussef a ajuns la capătul scării. Wallender era întins pe 
burtă, târându-se în spate prin tunel. Spre deosebire de puț, 
tunelul nu era susținut de un cofraj de lemn și era chiar și mai 


îngust - aproximativ șaptezeci de centimetri pătraţi. Omar 
Yussef s-a lăsat în patru labe. 

— Magnus, a șoptit el. 

Suedezul a scrutat penumbra aruncată în spatele său de 
felinar. Pe chipul său însângerat se citea că îl recunoscuse. 
Transpiraţia i se scurgea lui Omar Yussef în ochi odată cu praful, 
pe când se chinuia să privească în spatele lui Wallender, dar 
trupul acestuia astupa întregul tunel. In jurul lor pământul 
tremura, iar din peretele de deasupra se scurgea o pulbere de 
praf. 

Trebuia să îi convingă să se întoarcă. 

— Yasser, a strigat el de-a lungul culoarului. ` 

— Băga-te-aș în pizda mă-tii, a strigat Yasser. Il împușc pe 
străin. 

— Mai bine ieşim toți de aici, Yasser. O să se prăbușească 
totul. 

Pulberea s-a transformat într-o scurgere continuă, măruntă, 
ca ploaia, de-a lungul întregului tunel. Apoi pământul a gemut 
ca un luptător care încasează un pumn, iar acoperișul tunelului 
s-a surpat. Omar Yussef s-a azvârlit în față, ca să apuce brațul 
lui Wallender. A tras cu putere, iar suedezul s-a împins înainte. 
Puţul din jurul lui Omar Yussef s-a umplut cu un praf dens. Prin 
întuneric, a încercat să îl strige pe Magnus, dar nu putea decât 
să tușească. L-a ţinut de mână și a simţit lupta disperată a 
acestuia de a-și elibera picioarele și mijlocul, apoi a sesizat că 
rezistenţa pe care o opune se înmoaie. S-a tras într-o parte, cu 
spatele lipit de scândurile din lemn, ca Magnus să poată ieși din 
tunel și să se ridice în genunchi. L-a îmbrățișat și s-au ţinut 
strâns în braţe câteva clipe. L-a împins apoi pe Magnus în sus, 
pe scară, iar el s-a târât în spatele lui prin aerul opac. Deasupra 
lor s-a auzit zgomot de pietre care se ciocnesc unele de altele. 

— Nu pot ieși, Abu Ramiz, a spus Wallender, ajuns în vârful 
scării. leșirea este blocată. 

Când se prăbușise, acoperișul garajului astupase intrarea în 
tunel. Inecaţi de tuse, Omar Yussef și Wallender au strigat că se 
află sub pământ. Au ascultat cu atenție tăcerea adâncă, apoi au 
strigat din nou. 

În timp ce așteptau, Omar Yussef simţea liniștea picurându-i 
în suflet. Il găsise pe Magnus. Chiar dacă aveau să rămână 
înțepeniţi în acest tunel pe vecie, fără ca nimeni să știe ce li s-a 


întâmplat, îi demonstrase suedezului ce fel de om este. Aș putea 
rămâne aici, si-a zis el, îngropat în Gaza, ca străbunicul lui 
James Cree. Deodată s-a încruntat. Un gând i-a trecut prin minte 
timp de o clipă și l-a ajutat să facă legătura între scheletul de la 
morga doctorului Najjar și Cimitirul Eroilor Britanici. A încercat 
să readucă cele două imagini laolaltă, dar a fost distras de 
strigătele lui Magnus, care încercau să străpungă lemnul și 
pietrele în căutare de ajutor. 

Magnus respira anevoie. Și-a pus o mână pe umărul lui Omar 
Yussef. 

— Abu Ramiz, în timpul captivității mele m-am simțit foarte 
singur, a murmurat el. Cu toate că sunt încă prizonier, cel puțin 
am lângă mine un adevărat prieten. 

Apoi, ridicând vocea: 

— Spune-mi, Suedia a invadat Norvegia? 

L-a plesnit pe Omar Yussef peste umăr și și-a dat capul pe 
spate, râzând. Omar Yussef a înțeles că tovarășul său era atât 
de ușurat că a scăpat de Yasser Salah, încât nici măcar 
perspectiva de a fi îngropat de viu nu îi putea strica buna 
dispoziție. A tușit, dând afară praful adunat în gură și a zâmbit. 

Deasupra lor s-au auzit zgărieturi și hodorogeli produse de 
cineva care ridica acoperișul prăbușit. Gura puțului s-a eliberat, 
iar Wallender a fost tras afară. Omar Yussef l-a urmat. Sami l-a 
apucat de subţiori, a făcut o grimasă din pricina rănii ușoare de 
la umăr, apoi l-a săltat pe piatra spartă care fusese zidul 
garajului. Omar Yussef a rămas nemișcat și asudând lângă 
Magnus. Furtuna de nisip încă îneca orașul Rafah în mizerie și 
umiditate, dar lui Omar Yussef aerul i se părea curat și 
energizant, ca aerul de la munte, după tot praful înghiţit în 
tunel. 

Sami s-a aplecat în puţul care ducea spre tunelul clandestin și 
a cercetat întunericul. 

— Nu mai este nimeni acolo? 

Omar Yussef a ridicat capul pentru a rosti numele lui Yasser 
Salah, dar s-a înecat și a tușit până ce diafragma i s-a lipit de 
plămâni. 

Abu Jamal a traversat ruinele către garajul distrus, ţinând în 
față o lanternă. Oamenii lui aruncau în grădină bârne de lemn, 
bucăți din tabla de pe acoperiș și cărămizi de zgură, căutând 
ceva printre dărâmături. Partizanul șef l-a fixat cu privirile pe 


suedezul epuizat de efort. Tușind și respirând adânc, Wallender 
era acoperit de pământ din cap până în picioare. Și-a ferit ochii 
de raza lanternei lui Abu Jamal. 

Omar Yussef s-a ridicat în picioare și i s-a adresat lui Abu 
Jamal. 

— Acesta este Magnus Wallender, de la ONU, cel care a fost 
răpit de Yasser Salah. Yasser zace mort, jos, în tunel. 

Abu Jamal s-a uitat la Wallender cu o privire ce părea a spune 
că tocmai îi fusese prezentată cea mai împuţită jigodie din Gaza. 
A îndreptat raza de lumină către Omar Yussef, a scos pistolul din 
toc și l-a aţintit către el. 

— Nemernicule, unde mama dracu’ e proiectilul meu? 


e Capitolul 28 

Magnus Wallender s-a ridicat în picioare, gâfâind. În jurul 
gurii, unde Yasser Salah îi smulsese banda adezivă, pielea îi 
sângera, năclăită cu pământ ud. Părul său cu fir gros se zbârlise 
în smocuri înfiorătoare, iar ochii de un albastru deschis îi ieșeau 
în evidență, contrastând puternic cu faţa lui murdară de 
pământ. A scos pieptul înainte, a clipit până când a scăpat de 
mizeria din ochi și a făcut un pas în faţa lui Abu Jamal. 

— Oricine ai fi, lasă arma jos. 

Abu Jamal l-a măsurat din cap până în picioare. A aruncat o 
privire în spate, acolo unde oamenii lui căutau printre 
dărâmături, sperând încă să dea de urma proiectilului. 

— Eu știu cine ești, chiar dacă tu nu mă cunoști, a spus el. 
Norocul tău că nu vreau să am probleme cu ONU, că altfel te-aș 
omori. 

Wallender a întins mâna către pistolul lui Abu Jamal. Acesta s- 
a dat în spate, dar a băgat arma în tocul de piele. 

Partizanul s-a scărpinat la ceafă și a dat cu piciorul, ursuz, 
într-o cărămidă spartă. A făcut un pas într-o parte, ca să i se 
poată adresa direct lui Omar Yussef. 

— Deci, unde este Saladin P 

— Cu siguranță Yasser a ascuns-o undeva, a spus Omar 
Yussef, ridicându-se încet și privindu-și cu atenţie palmele 
însângerate. Trebuie să îmi bandajez mâinile. 

— Du-te dracului cu mâinile tale! Dacă sângerezi până la 
moarte, ONU nu mă poate acuza pe mine. 

După ce a spus asta, Abu Jamal s-a îndreptat către casă. 

Unul dintre oamenii lui a ieșit din casă, îmbrâncindu-l pe tatăl 
lui Yasser și Fathi Salah pe trepte. Abu Jamal a grăbit pasul și a 
scos pistolul în timp ce traversa grădina nisipoasă. Când a ajuns 
lângă Zaki Salah, și-a pus mâna liberă pe umărul bătrânului, l-a 
silit să îngenuncheze, să dea capul pe spate și i-a băgat țeava 
pistolului în gură. 

— Unde este proiectilul? a strigat el. 

Zaki a clătinat din cap. Abu Jamal a strigat încă o dată, iar a 
treia oară a urlat de-a dreptul. A scos pistolul din gura 
bătrânului, l-a pocnit cu ţeava peste obraz și apoi peste nas. 
Sângele a început să se scurgă pe ja/abiya albă și lungă a lui 
Salah. 


Abu Jamal l-a apucat pe Salah de barbă și l-a târât prin nisip, 
către cadavrul lui Attiah Odwan. L-a trântit pe bătrân la pământ, 
lângă trupul voinic și musculos. Salah s-a uitat la chipul mortului 
și a murmurat o binecuvântare. 

— Închide gura! a strigat Abu Jamal. Javra de fi-tu l-a ucis. 
Javra de Yasser, care este mort și îngropat în pământul de sub 
garaj. 

Salah a început să murmure din nou, închizând ochii și 
rugându-se pentru sufletul fiului său. Abu Jamal l-a lovit pe 
bătrân în stomac. l-a făcut un semn celui care îl scosese pe 
Salah din casă. 

— Ridică-l! 

Omar Yussef a făcut un pas spre grădina înecată în nisip. Se 
îndrepta către Abu Jamal. Sami l-a apucat de încheietura mâinii 
și a clătinat din cap, dar Omar Yussef nu l-a băgat în seamă. 

— Bătrânul nu știe unde este proiectilul, a strigat el. 

Abu Jamal s-a întors și i-a aruncat o privire furioasă. 

— Crezi că un om ca Yasser ar avea încredere în cineva? Chiar 
dacă îi este tată? a spus Omar Yussef. 

Abu Jamal s-a uitat către Salah, apoi s-a întors spre Omar 
Yussef. 

— Dacă el nu știe, atunci cum o să-l găsim? 

— Nu îl veţi găsi niciodată. 

— Răspuns greşit. 

— Nu era un răspuns, ci o urare. 

Omar Yussef şi-a ridicat capul sfidător în direcția lui Abu 
Jamal. Și-a încleștat mâinile însângerate și le-a simțit cum 
tremură. 

— Dacă bătrânul nu știe unde este proiectilul, a zis Abu Jamal, 
cu ochii aţintiţi asupra lui Omar Yussef în timp ce ridica pistolul 
către capul lui Salah, atunci nu am ce face cu el în viață. 

A tras cocoșul, iar Zaki Salah s-a prăbușit pe spate, peste 
corpul lui Attiah Odwan. 

Lui Omar Yussef i s-a tăiat răsuflarea. Genunchii bătrânului se 
zvârcoleau sinistru. Rana din frunte era o gaură mică și neagră, 
dar îi curgea sânge din ceafă, infiltrându-se în nisip. Omar 
Yussef s-a întins spre Abu Jamal și i-a apucat mâna deformată. 
Pielea moale era rece în palma sa. A arătat către cadavrul lui 
Attiah Odwan, de sub cel al bătrânului. 


— Măcar Attiah a murit vitejește. Tu nu vei avea niciodată 
parte de o asemenea onoare. 

Abu Jamal a mijit ochii și s-a uitat peste umărul lui Omar 
Yussef, către Magnus Wallender. Omar Yussef se întreba dacă 
nu cumva ia în calcul o nouă răpire, care să îi permită măcar să 
stoarcă o recompensă de la guvern, drept compensație pentru 
operaţiunea neproductivă din acea noapte. Dar se pare că 
uciderea lui Zaki Salah îl liniștise. 

— Sunt gata să devin martir, la fel ca Attiah, a spus el cu voce 
calmă. 

Omar Yussef a simţit mirosul bomboanelor mentolate în 
respiraţia lui Abu Jamal. 

— Dacă Alah o vrea. 

Abu Jamal a pus arma la locul ei. Ochii săi injectaţi priveau în 
depărtare. 

— Asta este o altă urare? 

— La pământ! a urlat un partizan aflat printre ruinele 
garajului. 

Abu Jamal și Omar Yussef s-au trântit în nisip. Au auzit un 
vuiet sec și au văzut ceva care se îndrepta în salturi spre ei. O 
piatră cu diametrul de treizeci de centimetri s-a oprit într-un 
măslin aflat la depărtare de un metru de ei. Nu părea însă a fio 
piatră și sălta mult prea ușor. Omar Yussef s-a încordat de 
așteptare. 

Unul dintre partizani a venit agale dinspre garaj. 

— Îmi pare rău, șefu'. Aruncam molozul din garaj și am 
azvârlit și piatra aia fără să îmi dau seama ce este. Cred că este 
o carapace din fibră de sticlă care deghizează bombele plasate 
la marginea drumului. În momentul în care am aruncat-o, mi-am 
dat seama că e prea ușoară ca să fie o piatră și m-am gândit că 
poate are deja o bombă montată înăuntru. De asta am strigat, a 
spus el, îngenunchind lângă ea. Nu pare a fi armată. 

— Ce ai mai găsit înăuntru? a întrebat Abu Jamal, făcând un 
gest către dărâmături. 

— Câteva zeci de mitraliere kalașnikov și o grămadă de 
grenade. Depozitul de armament al lui Salah. O adevărată 
captură. 

— Aduceţi jeepurile aici și încărcaţi totul, a ordonat Abu Jamal. 

— Acum ești fericit? 

Omar Yussef s-a ridicat în genunchi. 


— Acum îmi pot continua lupta de rezistență. Până când voi 
deveni martir. 

Abu Jamal a tras un șut în capsula din fibră de sticlă. Omar 
Yussef s-a aruncat din nou la pământ. Capsula s-a rostogolit 
departe de ei. Abu Jamal a râs încet, zeflemitor. 

Sami a sfâșiat o bucată de material din tricoul său pentru a-și 
lega umărul zgâriat de glonţul tras de Yasser Salah. A 
îngenuncheat lângă Omar Yussef cu un castron cu apă și i-a 
curățat mizeria adunată în rănile din palme. 

— Era cât pe-aici să fiți îngropat de viu aici, Abu Ramiz, a spus 
el. 

— Da, am crezut că acesta îmi va fi mormântul etern. 

Omar Yussef și-a amintit felul în care se uniseră în mintea sa 
imaginile scheletului din laboratorul medicului legist cu cele ale 
Cimitirului Eroilor Britanici, pe când se afla în tunel. | se părea că 
totul se petrecuse acolo, jos, în aceeași groapă cu el și Yasser 
Salah. Și-a frecat fruntea. 

— Nu v-aș fi lăsat acolo. V-aș fi scos eu de acolo și v-aș fi 
trimis corpul înapoi, în Betleem. Nu se poate sta în Gaza, nici 
măcar oasele nu îţi pot rămâne aici. 

Sami și-a rupt o altă bucată din tricou, cu care a înfășurat 
palma lui Omar Yussef. 

Nici măcar oasele nu iți pot rămâne aici. Gândurile lui Omar 
Yussef s-au îndreptat către Yasser Salah, strivit de tunelul 
prăbușit. Deși Salah era mort, vor muri și alţii când rezerva sa 
de armament va fi îndreptată către ei. Bărbaţii din Gaza puteau 
aduce moartea chiar și din mormânt. Și-a amintit de scheletul 
de pe masa de disecţie a medicului legist. Tu pe cine ai venit să 
omori de dincolo de mormânt? 


e Capitolul 29 

Lumina zorilor împrumuta o nuanţă trandafirie norului de praf 
în timp ce Sami accelera pentru a ieși din Rafah, prin nord, pe 
Șoseaua Saladin, care ducea în orașul Gaza. Wallender își 
spălase pielea zdrelită din jurul gurii sub un robinet, dar faţa îi 
era încă acoperită cu sânge și cu mizerie. Odorizantul auto cu 
miros de pin, atârnat de oglinda retrovizoare a jeepului 
Cherokee, lupta cu mirosul de sudoare și pământ al pasagerilor. 
Omar Yussef se întreba dacă va reuși vreodată să își curețe 
trupul de murdăria care îl împiedica să respire și îi înfunda gâtul. 

Pe bancheta din spate a mașinii, Wallender sporovăia 
entuziasmat de recăpătarea libertăţii încă de când îi lăsaseră pe 
oamenii Brigăzilor Saladin la papetărie, cu jeepurile lor încărcate 
cu armele lui Yasser Salah, purtând corpurile celor patru 
tovarăși morți. // las să se spele și să se odihnească înainte de a- 
i spune despre James, se gândea Omar Yussef. Sau despre Eyad 
Masharawi. Poate despre toate celelalte nu am să îi spun 
niciodată. În acest fel, as putea uita și eu tot ce s-a întâmplat. 

A privit spre câmpurile cu varză. Vântul îndoise pâlcurile 
izolate de smochini. Furtuna de nisip se pregătea pentru un 
ultim asalt. Poate se va opri, în sfârșit, iar soarele va răsări din 
nou înainte de plecarea sa din Gaza. 

În timp ce treceau pe lângă Deir al-Balah, palmierii cei înalţi 
se înclinau sub răbufnirile vântului. Câmpurile de varză fluturau 
ca suprafaţa de smarald a mării, întinse până la gardul viu bine 
îngrijit al Cimitirului Eroilor Britanici. Rafalele veneau dinspre est 
odată cu zorile, ca și cum lumina crescândă a dimineţii era cea 
care sufla peste Gaza. 

Pe când se apropiau de cimitir, privirile lui Omar Yussef s-au 
aţintit asupra gardului. În tunel, mi s-a părut că locul acesta cu 
morminte era acolo, jos, unde mă aflam împreună cu Yasser. Și 
scheletul acela vechi era cu noi. Gândul l-a făcut să se încrunte. 

— Sami, să tragi pe dreapta la intersecţia cu drumul acela, a 
spus el, arătând spre căsuţa îngrijitorului. 

Misteriosul schelet de la morgă a fost descoperit la marginea 
unui câmp de pe aici, şi-a zis el. Şi-a amintit de mormintele 
profanate pe care le văzuse când a vizitat cimitirul împreună cu 
Cree. Apoi i-au răsunat în minte cuvintele rostite de Khamis 
când de-abia ajunsese în Gaza: În Gaza nu există nicio 


nedreptate separată, independentă de celelalte. Toate sunt 
legate unele de altele. 

A coborât din mașină și a făcut câţiva pași până în curtea 
îngrijitorului, cu capul plecat împotriva vântului. Îngrijitorul s-a 
holbat înfricoșat la hainele lui murdare și la capul acoperit de un 
strat gros de mizerie. 

— Îți amintești de mine, Suleiman? Am venit aici cu domnul 
James Cree de la ONU. 

Suleiman Jouda a încuviinţat din cap, dar consternarea de pe 
chipul lui nu s-a șters. 

Omar Yussef a tușit. 

— Acesta este prietenul domnului Cree, domnul Wallender. 
Tot de la ONU. 

Jouda a rămas cu gura căscată văzând faţa însângerată a lui 
Wallender și hainele lui împuţite. 

Omar Yussef s-a strecurat pe lângă îngrijitor. 

— Este din Suedia, a spus el, făcându-i semn cu ochiul, ca și 
cum asta explica strania lor apariţie la ușa îngrijitorului în zorii 
zilei. 

Jouda a încuviinţat din cap, șovăitor. 

— Suleiman, trebuie să inspectăm cimitirul într-o chestiune de 
securitate foarte importantă pentru ONU. 

Omar Yussef a traversat curtea acoperită de pământ, trecând 
pe lângă o roabă și câteva unelte de grădină sprijinite de zid. 
Jouda le-a deschis poarta cimitirului și a intrat. Omar Yussef a 
apucat o cazma cu coada lungă și i-a dat-o lui Sami. A evitat 
privirea întrebătoare a acestuia și a mers pe urmele lui Jouda, 
străbătând gazonul des al cimitirului. 

Wallender a rămas uimit de curăţenia cimitirului. 

— Parcă nici nu am fi în Gaza. Ce facem aici, Abu Ramiz? 

— Aducem un omagiu, a spus Omar Yussef. 

Apoi, întorcându-se către Jouda: 

— Suleiman, arată-ne mormintele care au fost profanate de 
curând. Nu erau acestea, aproape de capătul potecii? 

Jouda i-a condus către colţul primului grup de lespezi, plasate 
cu faţa spre obeliscul din centru. 

— Sunt cele de aici, ustaz, a spus el. Dar îmi puteţi spune, vă 
rog, care este problema? Îmi cer scuze că vă întreb, unchiule, 
dar consulatul britanic trimite azi pe cineva să inspecteze 


reparaţiile pe care le-am făcut lespezilor deteriorate. Vizita 
dumneavoastră are vreo legătură cu asta? 

— Într-un fel. Totul va fi în regulă. Nu îţi face griji. 

— Aceea este cazmaua mea? a întrebat Jouda, neliniștit și 
întrucâtva revoltat. 

— Ai încredere în mine, Suleiman. 

Omar Yussef a trecut de pe poteca acoperită cu pietriș pe 
iarbă. 

Jouda fixase bucăţile sparte de piatră și refăcuse gazonul 
răscolit din jurul lor. Lespedea pe care o marcaseră cu graffiti 
ieșea în evidenţă. Soluţia de curăţire a lui Jouda ștersese 
sloganul vandalilor, dar îndepărtase în același timp nouăzeci de 
ani de praf adunat pe piatră, lăsând o dungă diagonală, 
calcaroasă, peste vârful lespezii. 

Omar Yussef s-a apropiat de mormânt. A citit inscripţia. Soldat 
Eynon Price. Corpul medicilor militari, Stația a 53-a de triaj al 
răniților. 28 de ani. 4/S/1917. A citit inscripţia din nou. Eynon 
Price, Eynon Price. Cum se pronunță? „A sau „Ei' sau „I'? 
Eynon Price. Era sigur că numele îi este cunoscut. Poate vreunul 
din străinii care lucrau pentru ONU purta un nume asemănător, 
dar nu își putea aminti cine ar putea fi. Apoi și-a dat seama: 
auzise cuvintele acelea, rostite de o gură neobișnuită cu 
engleza. În celula lui Odwan. Când acesta, încă de pe atunci 
condamnat la moarte, le povestise despre bâiguiala fără noimă 
a locotenentului Fathi Salah, înainte de a fi împușcat. High Noon 
Price. Asta i se păruse lui Odwan că a spus Salah. 

Odwan crezuse că Fathi Salah negocia preţul proiectilului, dar 
ofițerul înspăimântat îi spunea de fapt unde era ascunsă arma. 
Era aici, iar îngroparea sa fusese deghizată într-o profanare de 
morminte. 

Omar Yussef s-a simţit străbătut de un val de putere și de 
entuziasm. Descoperise adevărul, iar acum era pe punctul de a 
scoate la suprafaţă proiectilul Sa/adin l. 

— Sami, apucă-te să sapi aici. 

jouda a protestat. Omar Yussef a pus o mână pe umărul 
bărbatului și i-a vorbit pe un ton liniștitor. 

— Suleiman, a fost comis un act criminal îngrozitor. Ai auzit 
de oasele care au fost descoperite în apropiere și duse la morga 
spitalului Shifa? 

Jouda a făcut semn că da. 


— S-a scris și în ziar, ustaz, a spus el. 

A rămas cu privirea îndreptată către mormânt, acolo unde 
Sami îndepărta gazonul pe care el abia îl refăcuse. 

— Acelea sunt oasele care ar trebui să se afle în acest 
mormânt. 

— Atunci, ce se află în mormânt acum? 

— Tot răul din Gaza. 

— În acest caz, lăsaţi-l să putrezească acolo. 

Jouda nu s-a întrebat ce fel de rău este acela care locuiește 
sub pământ. 

— Nu putem face asta. Unde s-ar mai odihni oasele 
soldatului? 

Sami începea să transpire, îngropat în pământul nisipos până 
la piept și cu bandajul de la umăr plin de sânge. Omar Yussef a 
simţit cum se încălzește aerul pe măsură ce soarele urcă pe cer. 

Se gândea la locotenentul Fathi Salah, un student bun și mai 
apoi un ofițer cuviincios, dar în același timp un bărbat sărac, cu 
un frate care îl presa să încheie afacerea cu proiectilul cu 
Brigăzile Saladin. Nefiind în stare să ducă la bună îndeplinire 
negoțul murdar al lui Yasser, Fathi și-a pierdut cumpătul. Când i- 
a dezvăluit lui Odwan locul unde era ascuns proiectilul, fratele 
lui l-a împușcat. Omar Yussef își amintea de prelegerea pe care 
profesorul Adnan Maki i-o ţinuse la cină, despre invadatorii 
străini, printre care și acești britanici îngropaţi sub picioarele lor. 
Dar nu străinii vărsau cel mai mult sânge în Gaza, ci oamenii ca 
Yasser Salah, care își ucideau fraţii. 

— Abu Ramiz! 

Sami a aruncat cazmaua din groapă. A ridicat o cutie din 
placaj, ţinând-o de un capăt. Avea lungimea unui coșciug, dar 
era legată cu sârmă, iar lemnul era nou și curat. 

Wallender l-a ajutat pe Sami să ridice cutia pe iarbă. Sami l-a 
trimis pe Jouda în curtea casei, în căutarea unei perechi de 
clești. l-a adresat lui Omar Yussef un zâmbet admirativ și 
nedumerit. Când Jouda a revenit, Sami a tăiat sârma și a 
desfăcut capacul bătut în cuie al cutiei cu ajutorul cazmalei. 

Proiectilul era cenușiu la culoare și surprinzător de îngust - 
cât trupul unui ţânc. O dungă galbenă îi încercuia vârful ascuţit 
și o alta, aripioarele de la bază. Trei bucăţi de material spongios 
îl ţineau fix și era bine împachetat în pungi de balast din plastic. 


— Suleiman, sună la spital și vorbește cu medicul legist 
Najjar. Spune-i că ai aflat de unde provin oasele lipsă, a spus 
Omar Yussef. Spune-i că o să sun eu la morgă de îndată ce voi 
putea. 

Ingrijitorul s-a grăbit spre casă. 

Omar Yussef s-a aplecat pentru a închide capacul cutiei. 

— Ce este cu toată povestea asta? a întrebat Wallender. 

— Acesta este Saladin I, a raspuns Omar Yussef și a fixat bine 
capacul cu podul palmei. 

Sami s-a apropiat de Omar Yussef. 

— Cum ai de gând să distrugi proiectilul, Abu Ramiz? 

— Să îl distrug? a replicat Omar Yussef, râzând. O să Îl 
vindem. 


e Capitolul 30 

Pe când vântul scădea în intensitate, norul de praf așternea 
peste strada Emile Zola un strat nisipos. Omar Yussef a privit 
către cer, clipind. Un albastru intens se zărea prin praf pentru 
prima oară în ultimele patru zile. Tricolorul arborat pe clădirea 
Centrului Cultural Francez, aflată alături de casa lui Maki, atârna 
de catargul său ca o floare ofilită de căldura dimineţii. Sami 
trăsese jeepul lângă bordură. A ciocănit ușor cu pumnul în cutia 
din placaj a proiectilului, așezată pe bancheta din spate, apoi i-a 
făcut un semn lui Omar Yussef, cu degetele mari ridicate în sus. 
Acesta a dat din cap și a apăsat pe butonul soneriei de la poarta 
profesorului. 

Ușa albastră din metal s-a deschis, iar Omar Yussef a intrat în 
grădina cu tufișuri bogate și cu palmieri înalţi. A tras aer adânc 
în piept, încercând să se calmeze și a remarcat că, pentru prima 
oară de zile întregi, putea inspira fără a înghiţi un pumn de praf. 
Trecând pe lângă căprioara de plastic de lângă fântână, care își 
întindea gâtul din spatele unui tufiș, și-a lăsat crusta de sânge și 
sudoare din palma bandajată să se frece de boticul ei. 

Menajera adusă din Sri Lanka îl aștepta lângă ușa din mahon. 
Nu a acordat nicio atenţie murdăriei care îi acoperea faţa și 
părul sau petelor de sânge de pe tricoul lui, în dreptul burții, 
acolo unde își presase palmele pentru a opri sângerarea. Asta l- 
a făcut să se întrebe ce alte ciudățenii văzuse femeiușca 
aceasta intrând în casă, astfel încât să privească, zâmbind 
politicos, o arătare hidoasă cum trebuie să fi fost el în acest 
moment. 

— Profesorul Adnan nu s-a trezit încă, a spus ea. Dar dacă vă 
grăbiţi, îl anunţ că sunteţi aici. 

— Te rog să o faci. Mulţumesc. 

Menajera a plecat să îl cheme pe Adnan Maki. Omar Yussef a 
tras unul dintre scaunele curbate de sub masa din sufragerie, ca 
să nu murdărească canapeaua și să o pună pe femeie la muncă. 
Il durea spatele, iar capul îi zvâcnea. Probabil că în aceste clipe 
Magnus se spăla și se bărbierea în camera sa de la Hotelul 
Sands; oare el când va avea răgazul să facă același lucru? Și-a 
frecat ţepii care îi acopereau bărbia și o ploaie de noroi uscat s- 
a scuturat pe tăblia lucioasă a mesei. L-a șters cu marginea 
palmei. Bandajul a lăsat o urmă umedă pe suprafaţa lustruită. A 
respirat adânc, clătinând din cap. 


Menajera s-a întors. Zâmbind, s-a oferit să îi aducă o cafea. 
Omar Yussef a rugat-o să nu îi pună zahăr, după care ea a 
plecat la bucătărie. Asculta zgomotele înfundate ale pregătirilor 
din bucătărie, când l-a observat pe Maki privindu-l de după 
paravanul chinezesc cu inserții din email, care masca holul. Maki 
purta un halat de noapte roșu și pijama bej, ambele din mătase. 
Părut cărunt îi era ciufulit. Omar Yussef a aruncat un ochi la 
ceas. 

— Dimineaţă luminată, Abu Nabil, i-a urat el. 

— O dimineaţă plină de bucurie, a răspuns Maki. 

Vocea îi era stinsă. S-a uitat fix la Omar Yussef, a căscat și și- 
a frecat faţa cu palmele ca să se trezească de-a binelea. 

— Îmi pare rău că te deranjez. 

Maki a părut că se scutură de somn într-o clipă. Devenise 
deodată la fel de gălăgios și de vioi ca întotdeauna. 

— Nu mă deranjezi deloc, Abu Ramiz. Te invit să iei micul 
dejun cu mine. Dacă o companie bună la cină este un lucru rar 
în Gaza, atunci la micul dejun este o imposibilitate, a spus el cu 
o privire pofticioasă în ochi. 

Omar Yussef s-a întrebat cine îi ţinea companie lui Maki la 
micul dejun în apartamentul său din Paris, departe de privirile 
conservatoare din Gaza. Probabil nu erau mai grozave decât 
felul în care se înfățișa Omar Yussef în acest moment. 

— Îmi cer iertare pentru felul în care arăt. 

— Vrei să te cureţi la baie? Ce naiba ţi s-a întâmplat? 

Menajera a adus cafeaua. Maki i-a spus să aducă o farfurie cu 
croasante și pâine prăjită. 

— Nu îmi este foame, Abu Nabil, a spus Omar Yussef. 

— Nu, nu, insist să ne delectăm cu un mic dejun pe îndelete, 
numai noi doi. 

Maki s-a așezat la masă. _ 

— Mă bucur mult de compania dumitale excelentă. Întâlnirile 
Consiliului Revoluționar au luat sfârșit. Prietenii mei instruiți se 
întorc în Cisiordania. Brusc, o liniște mormântală se așterne 
peste Gaza. Ca într-un cavou. Un cavou. 

Omar Yussef a detectat un înţeles ascuns în repetarea acestui 
ultim cuvânt. Poate că totuși Maki descoperise notițele de pe 
spatele foii distribuite de Brigăzile Saladin. Dar acum nu mai 
conta. Asul se afla în mâna lui Omar Yussef. 


— Nu am venit de dragul discuţiei elevate. Vreau să încheiem 
o afacere, a spus el. 

Maki și-a înclinat capul într-o parte, desfăcându-și palmele. 

— Propun un schimb, a continuat Omar Yussef. 

Menajera a intrat cu o farfurie plină cu produse de patiserie. 
Maki a împins-o spre Omar Yussef, zâmbind. 

— Vrei să cumperi libertatea prietenului dumitale, profesorul 
Masharawi? 

— Știi la fel de bine ca și mine că Masharawi este mort, a 
replicat Omar Yussef. 

Zâmbetul de pe chipul lui Maki a pierit. A tras înapoi spre el 
farfuria și a mușcat dintr-un croasant cu ciocolată. În timp ce 
mesteca, ochii săi mici, negri, de mormoloc, s-au îngustat, luând 
o înfățișare severă și vicleană. Și-a șters câteva firimituri de 
aluat rămase pe buza de sus. 

— Nu o știu la fel de bine ca dumneata, dar este drept că știu. 

— Saladin Ise află în posesia mea. 

— Despre ce vorbești? 

— Prototipul de proiectil pe care l-ai furat împreună cu Yasser 
Salah de la Brigăzile Saladin. 

— Nu știu la ce te referi. Cine este Yasser Salah? 

Maki a lăsat capul în jos, ca un dulău gata de atac. 

Omar Yussef s-a luptat cu oboseala pentru a rămâne 
concentrat. 

— Yasser Salah a fost ofițer al Serviciului de Prevenire și 
Protecţie din Rafah. A cumpărat de la tine diplomele 
universitare, ca să poată obţine promovarea. 

— Zici că a fost ofiţer al Serviciului de Prevenire și Protecţie? 

— Acum este mort. Îngropat de viu în tunelul său clandestin 
de sub graniţa cu Egiptul. Azi-noapte am fost acasă la el și l-am 
găsit acolo pe colegul meu suedez, care fusese răpit, și care era 
încă întreg, slavă lui Alah. 

— Suedezul se află în siguranță? Atunci, totul s-a rezolvat 
după cum ţi-ai dorit, a spus Maki, desfăcându-și larg brațele și 
dând astfel la iveală firele de păr negru de pe piept, pe lângă 
gulerul pijamalei. 

— Nu chiar totul. Vreau să îţi vând proiectilul Saladin. 

Maki a clătinat din cap, prefăcându-se extrem de uimit. 

— De ce l-aș vrea? 

— Pentru că dacă nu îl cumperi, i-l vând colonelului al-Fara. 


— Și? 

— El va dori să știe cum se face că acest proiectil, care a fost 
adus în Gaza de Brigăzile Saladin, a ajuns în mâinile unui 
profesor de la o școală ONU. 

— Și ce îi vei spune? 

— Că aliatul său din Consiliul Revoluționar, profesorul Maki, 
voia să pună mâna pe o părticică din comerțul cu armament. Că 
a aranjat ca un oarecare Yasser Salah din Rafah să obţină 
diplome de la Universitatea al-Azhar, astfel încât acesta să fie 
promovat pe o poziție importantă în cadrul organizaţiei locale a 
Serviciului de Prevenire și Protecţie. 

Maki a râs și a bătut din palme. 

— Abu Ramiz, se pare că furtuna de nisip ţi-a afectat 
judecata. Povestea este de-a dreptul fantasmagorică. 

Omar Yussef nu l-a luat în seamă. 

— Dată fiind poziţia lui în interiorul forțelor de securitate, 
Salah putea să cumpere și să vândă arme fără să se teamă de 
contrabandiștii rivali. Când a auzit că Brigăzile Saladin aduc în 
Gaza un nou tip de proiectil, Salah și-a dat seama că are ocazia 
să șterpelească prototipul și să îl vândă după aceea înapoi 
partizanilor. 

Maki s-a oprit din râs. Avea fălcile încleștate. 

— Salah s-a folosit de fratele său, ofițer al Serviciului Militar 
de Informaţii, pentru a încheia afacerea, a spus Omar Yussef, 
astfel încât Brigăzile Saladin să acuze Serviciul Militar de 
Informaţii de furt. Fratele său și-a pierdut sângele rece și a 
periclitat vânzarea, așa că Salah l-a ucis. Cred că se pregătea să 
vândă proiectilul colonelului al-Fara, când lucrurile au luat o 
turnură proastă. 

— Nu știu nimic despre acest proiectil. 

— Ba știi. Yasser Salah avea două diplome universitare false, 
dar nu avea stofă de istoric. Proiectilul a fost ascuns într-un 
mormânt din Cimitirul Eroilor Britanici. Asta a fost contribuţia ta, 
profesore. Tu ești istoricul, a spus Omar Yussef, privindu-l cu 
atenţie. Este nevoie să îţi amintesc de prelegerea pe care mi-ai 
tinut-o la cină pe tema implicării britanicilor în Primul Război 
Mondial? 

Profesorul a rupt un croasant în bucăţi. A aranjat bucăţelele 
pe farfuria sa, una lângă alta. 


— Prin diplomele pe care le-ai vândut oamenilor din Serviciul 
de Prevenire și Protecţie, ca Salah, ţi-ai creat o reţea puternică 
în toată Gaza. Oamenii aceștia îți datorau avansările și puterea. 
Tu te-ai folosit de ei pentru a vinde armele trecute de Salah pe 
sub graniţă. 

Omar Yussef a ridicat un deget și l-a privit amenințător pe 
Maki. 

— Dar dacă colonelul al-Fara ar afla că ai obţinut de pe urma 
vânzării de diplome mai mult decât niște bani, te-ar strivi de viu. 
Nu ar accepta ca oamenii săi să datoreze chiar și o fărâmă de 
loialitate altcuiva. 

— l-am vândut o diplomă și lui al-Fara, a spus Maki, zâmbind. 
Așa că încetează să te mai porți ca și cum m-ai avea la mână. 

— Nu uita că proiectilul se află la mine. 

Maki a dat dintr-o mână, indiferent. 

— Pentru mine, toate proiectilele arată la fel. Salah se ocupa 
de treburile astea. 

— Ai mers prea departe, Abu Nabil. Când profesorul 
Masharawi a incriminat corupţia din interiorul universității, i-ai 
pus pe oamenii tăi din Serviciul de Prevenire și Protecţie să îi 
însceneze o acuzaţie de spionaj. În cele din urmă, l-ai răpit pe 
suedez, l-ai aruncat în aer pe James Cree și ai pus să fie ucis 
Masharawi, pentru că ai văzut că ne apropiem prea tare de 
adevăr. 

— Nu am ordonat eu să fie aruncat în aer tipul de la ONU. 
Asta a fost prostia lui Salah. În orice caz, credea că dumneata 
vei fi în mașină, nu străinul. 

— Dar voiai și tu să fiu ucis. 

Maki a ridicat capul, arogant, apoi l-a lăsat în jos, ca și cum 
puterea de luptă îl părăsise. 

— După ce ai plecat, am găsit foaia Brigăzilor Saladin la mine 
în birou și am citit datele despre fraţii Salah notate pe spate. Am 
înțeles atunci de ce te aflai în birou cu secretara mea. Pe foaie 
era notat un număr de telefon, așa că l-am pus pe Salah să 
sune. Când ai răspuns, ţi l-a dat pe suedez la telefon, ca să te 
sperie. Stratagema nu a funcţionat, așa că am dat ordin să fii 
ucis - a dat din umeri - dar prietenul dumitale, scoţianul, era 
deja mort. În momentul în care a murit el, te asigur că nu voiam 
să fii ucis. Bomba plasată la marginea drumului a fost prea mult. 


Omar Yussef a simţit o durere în umărul lovit de piatra aceea 
aruncată lângă vehiculul în flăcări al lui Cree. Era doar una din 
nenumăratele sale vânătăi, dar acum simţea durerea în adâncul 
mușchiului. 

— A fost prea mult pentru mine, a spus el. Pentru tine, totul 
făcea parte din lunga și sângeroasa istorie a Fâșiei Gaza. 

— Nu sunt un monstru, Abu Ramiz. Sunt un politician. 

Maki și-a dus mâinile la inimă și s-a încruntat. 

— Cum crezi că se face politică în Gaza? Cu dezbateri de idei 
între gentlemeni care își spun unul altuia „onorabile domn”? 
Speram să fi înţeles că ești implicat în ceva ce depășește o 
simplă neînțelegere între un profesor cu jumătate de normă și 
conducerea universităţii. Tortura aplicată lui Masharawi ar fi 
trebuit să te lămurească în privinţa seriozităţii problemei. 

Maki a clătinat ușor din cap, apoi a continuat: 

— Dacă ai fi fost mai deștept, prietenul dumitale de la ONU ar 
fi încă în viaţă. Nu a fost vina lui că nu a înțeles cum merg 
treburile în Gaza. Dar dumneata ești palestinian - ţi-am spus să 
îi îndepărtezi pe cei doi străini de cazul Masharawi. Totuși, ai 
mers înainte cu tâmpenia asta de investigaţie. Dacă cineva l-a 
ucis pe scoţian, acela ai fost chiar dumneata. 

Lui Omar Yussef îi zvâcnea falca și îi tremurau mâinile de 
furie. 

— Ai recunoscut că erai gata să mergi chiar mai departe, a 
spus el, cât a putut de calm. Ai dat ordin să fiu ucis. 

— Era un lucru mai puţin grav decât uciderea scoţianului. 
Crezi că i-ar fi păsat cuiva de la ONU de moartea dumitale? a 
întrebat Maki, zâmbind și părând să își tragă forța din 
indubitabila furie a lui Omar Yussef. Dar chiar și așa, uciderea 
scoţianului nu se va lăsa cu repercusiuni. Chiar dacă ONU ar afla 
că am avut un amestec în moartea lui - ceea ce nu ar putea 
dovedi, crede-mă - diplomaţii lor ar mușamaliza totul. 

— A murit unul dintre colegii lor. 

— A, da, ei ar putea dori să i se facă dreptate tovarășului lor 
mort. Dar i-ar preocupa mai mult negocierile pentru pace. Nu l- 
ar putea acuza de crimă pe unul din membrii importanţi ai 
Consiliului Revoluționar. 

Maki a făcut un gest cu mâna în jur, de parcă luxul cu care se 
înconjura constituia dovada că se află deasupra legii și a 
justiţiei. 


— ONU va închide ochii în privința asta, a continuat el, va 
afirma că a cazut victimă luptei interne dintre diferitele facţiuni 
rebele și va plăti pensie de urmaș familiei sărmanului om, asta 
dacă avea familie. 

Omar Yussef și-a amintit cu amărăciune graba cu care echipa 
de negociatori ai ONU s-a întors la lerusalim, după ce James 
Cree fusese ucis în explozie. 

— Poate că ai dreptate. Vor permite ca incidentul să fie 
îngropat, a spus el. De ce ar fi doar palestinienii corupți de 
șederea în Gaza? 

— Ai venit aici să îmi asculți confesiunea? Crezi că trei mii de 
ani de crime în Gaza vor lua sfârșit dacă mă dai pe mâna 
poliţiei? Doar ţi-am explicat lecţia despre istoria Fâșiei Gaza 
când am cinat împreună, acum câteva seri. Se pare, însă, că nu 
ai fost atent. 

Maki s-a aplecat peste masă și a fluturat un deget pe sub 
nasul lui Omar Yussef. Pe încheietură îi rămăsese o urmă de 
ciocolată topită. Maki a lins-o. A zâmbit, plescăind din buze, apoi 
a continuat: 

— Yasser Salah, Eyad Masharawi și omul dumitale de la ONU, 
astea sunt chestiuni mărunte. Aceștia trei au beneficiat cu toţii 
de pe urma violenței și corupţiei de aici - Salah făcea 
contrabandă cu arme, Masharawi era apărătorul principial al 
justiţiei, iar omul dumitale de la ONU se alegea cu un salariu 
neimpozabil și cu sentimentul călduț că îi ajuta pe sărmanii 
indigeni negricioși. 

— Au plătit cu viaţa pentru beneficiile astea. 

— Și-au asumat riscul. Cât au fost în viaţă, au trăit bine de pe 
urma aceluiași sistem care i-a ucis. 

Omar Yussef a făcut semn cu mâna bandajată. 

— Să uităm că suntem profesori de istorie. Nu îmi doresc să 
pun capăt istoriei violente a Fâșiei Gaza. Când m-ai invitat la 
cină, mi-ai spus că îmi poţi oferi stimulente ca să îngrop cazul 
Masharawi. Înţeleg foarte bine ce voiai să spui prin asta și sunt 
gata să te las să îmi cumperi tăcerea. 

Maki nu a făcut nicio mișcare. A încercat să schițeze un 
zâmbet, apoi a ridicat din sprâncene și a râs. Și-a plesnit mâinile 
de tăblia mesei și a râs mai tare. 

— Abu Ramiz, mi-a plăcut de dumneata din primul moment în 
care te-am văzut. Ești un om foarte, foarte rău, prietene, a spus 


el, întinzând un deget către Omar Yussef. Dragul, scumpul meu 
prieten. Un om foarte rău. 

Maki a chemat-o pe menajera din Sri Lanka ca să îi aducă un 
whisky. Femeia l-a adus înainte ca el să se oprească din râs, iar 
el a făcut pauză numai cât să dea paharul peste cap. Apoi a 
întins paharul către Omar Yussef. 

— Nu vrei și dumneata unul, Abu Ramiz? 

Omar Yussef a clătinat din cap că nu. 

— Eu vreau douăzeci de mii de dolari, a spus el. 

— Atât de mult? 

— Este preţul pe care l-ai oferit Brigăzilor Saladin. 

— Ce să zic, cred că pot să adun suma asta. 

— Bani lichizi. Pe loc. 

Maki s-a oprit din râs și a sughiţat. Apoi a zâmbit. 

— De unde știu eu că ai proiectilul? 

— Deschide ușa garajului. Asistentul meu va trage mașina 
înăuntru și îţi va lăsa proiectilul acolo. 

Maki l-a condus pe Omar Yussef prin bucătărie, până la 
intrarea laterală a garajului. A ridicat ușa care dădea spre stradă 
și a scos Mercedesul la lumina zilei, pentru a face loc. Omar 
Yussef i-a făcut un semn lui Sami, care a intrat în garaj cu 
spatele. Cu ajutorul lui Sami, a scos cutia din placaj a 
proiectilului din spatele jeepului și au lăsat-o pe podeaua pătată 
cu ulei. 

Maki a intrat înapoi și a tras ușa în jos. Sami a întredeschis 
capacul cutiei. 

Maki s-a uitat înăuntru și a zâmbit. Și-a trecut mâna de-a 
lungul proiectilului, răsuflând din greu, ca și cum ar fi mângâiat 
o femeie goală. j 

— Saladin I. Închide capacul, Abu Ramiz. Îți aduc banii. 

Întors în sufrageria lui Maki, Omar Yussef s-a plimbat în sus și 
în jos pe podeaua lucioasă, de marmură. Profesorul s-a întors cu 
o servietă neagră din piele. A așezat-o pe masă și a deschis-o. 
Înăuntru erau douăzeci de teancuri de dolari americani. Omar 
Yussef a frunzărit capătul unui teanc de bancnote. 

— Nu este nevoie să îi numeri, Abu Ramiz, a spus Maki, 
râzând. Consider că este un preţ bun și o afacere excelentă. 

— Ce vei face cu proiectilul? 

— Sunt sigur că și locotenentul al-Fara va considera afacerea 
excelentă. 


— O să i-l dai lui? 

— Să i-l dau? Abu Ramiz, noi doi suntem implicaţi de-acum în 
traficul de arme, așa că nu are rost să ne mai jenăm. Colonelul 
al-Fara știa despre încercarea Brigăzilor Saladin de a aduce un 
nou prototip. Își făcea griji, pentru că asta le-ar fi dat pe mână o 
armă nouă cu care să îi amenințe pe israelieni. 

— Și, în același timp, un instrument cu care să stoarcă bani de 
la partid și de la guvern, a adăugat Omar Yussef. 

— Dacă nu își primeau plata, ar fi bombardat Israelul cu 
proiectilele Saladin Işi apoi israelienii ar fi invadat Gaza, a spus 
Maki, râzând. 

— Ceea ce l-ar fi pus într-o postură jenantă pe colonelul al- 
Fara. 

— Dacă al-Fara ar fi pierdut controlul securității în Gaza, nu 
după mult timp i-ar fi sunat și lui ceasul. 

Maki s-a lovit cu pumnul în palma celeilalte mâini. 

— Plănuisem ca Yasser Salah să ducă tratativele, ca să nu mă 
implic eu personal, a continuat el. Dar va merge la fel de bine 
dacă mă folosesc de relaţia mea personală cu al-Fara pentru a 
încheia afacerea. De îndată ce plecați, îl voi suna pe colonel și îi 
voi spune că un intermediar i-a oferit proiectilul Sa/adin / spre 
vânzare. 

— Cu un mic profit pentru tine. 

Maki s-a înclinat, cu un zâmbet. 

— Nu o să sufere el pentru o mică recompensă, onorariul 
consultantului, dacă vrei să îi spui așa. Colonelul va fi mulțumit 
de realizările acestei săptămâni. Mai întâi, este ucis un om al 
Serviciului Militar de Informații, iar cei din Brigăzile Saladin sunt 
acuzaţi de crimă. În consecinţă, un membru al Brigăzilor, acest 
Bassam Odwan, este ucis de Serviciul Militar de Informații, iar ca 
să își ia revanșa Brigăzile îl ucid pe generalul Husseini, cel mai 
mare dușman al colonelului al-Fara. Acum, colonelul poate 
cumpăra proiectilul din cauza căruia s-au omorât între ei. Un 
rezultat foarte mulțumitor pentru el, nu crezi? 

Omar Yussef a ridicat servieta și s-a îndreptat către ușă. Era 
în grădină, cu mâna pe botul căprioarei, când Maki l-a strigat din 
prag. 

— Cum te simţi cu atâţia bani în mână, Abu Ramiz? 

Omar Yussef a ridicat din umeri. 


— Nu te simţi puţin murdar, poate chiar surescitat? Eşti 
obișnuit să câștigi sume mari de bani din tranzacţii ilegale? 

— Nu. Dar sunt obișnuit să car manuale. 

Omar Yussef a ridicat servieta și a ciocănit în ea. 

— lar acesta este manualul de istorie a Fâșiei Gaza, a adăugat 
el. 


e Capitolul 31 

Omar Yussef a înaintat cu greu pe alee, cu pantofii pe 
jumătate îngropaţi în nisip, sprijinindu-se de graffiti-ul înfățișând 
Domul Stâncii, înconjurat de o ramă din sârmă ghimpată 
neagră. Chiar dacă sârma ar fi fost adevărată și nu doar un 
desen, nu i-ar fi putut răni palma mai rău decât o făcuseră 
bucăţile de sticlă de pe zidul casei Salah. Poate moartea îl 
urmărise în drumurile sale prin Gaza, așa cum își închipuise, dar 
numai pentru a-i aduce aminte că este muritor, îmboldindu-l să 
acţioneze cu folos. În orice caz, nu îl prinsese din urmă. Și-a 
strâns bandajele, a împins poarta și a trecut fără grabă pe lângă 
lămâi și măslini, spre casa familiei Masharawi, cu servieta lui 
Maki lovindu-l peste genunchi la fiecare pas. 

Curtea acoperită cu nisip din faţa intrării era umbrită de o 
pânză neagră, de cort, sub care membrii familiei îi primeau pe 
cei veniţi să îl plângă pe mort. La adăpostul copertinei stătea 
Naji, așezat pe un scaun de grădină din plastic, având alături o 
sticlă cu cafea amară și câteva păhărele din polistiren, pregătit 
să îi întâmpine pe vizitatori. Băiatul nu l-a observat pe Omar 
Yussef. Era singur și își răsucea trist urechea care, din pricina 
unghiului său ciudat, avea să rămână pe veci un stigmat al 
faptului că era fiul tatălui său, fiul unui om care fusese acuzat de 
colaboraţionism. Băiatul privea nemișcat încâlceala de umbre de 
sub măslini. Trilurile molatece ale porumbeilor săi pluteau prin 
aerul canicular. 

În sufrageria de la capătul holului le-a găsit pe Salwa 
Masharawi și pe Umm Rateb. Cele două femei se ţineau de 
mână, Umm Rateb uitându-se ţintă la degetele prietenei sale, cu 
disperarea unui părinte care își îngrijește copilul bolnav. Salwa 
privea fotografia soţului ei, aflată pe raftul bibliotecii. Cu mâna 
liberă și-a dus la ochi o batistă mică, din dantelă. Omar Yussef 
le-ar fi lăsat în pace, dar trebuia să vorbească cu Salwa. A pășit 
peste pragul ușii. 

— Abu Ramiz, o dimineaţă plină de bucurie, l-a salutat Salwa. 

Vocea îi era tulbure și pierdută. Părea că nu observă hainele 
lui murdare și mâinile bandajate. 

— O dimineaţă luminată, fiica mea, a răspuns Omar Yussef. 
Alah să îl odihnească pe sărmanul tău sot. 

— Mulţumesc, Abu Ramiz. Fii binevenit, a spus ea. 


Umm Rateb s-a ridicat în picioare. Și-a ridicat palmele ca și 
cum ar fi ținut în ele mâinile bandajate ale lui Omar Yussef și l-a 
privit îngrijorată. El a clătinat din cap. 

— Trebuie să beţi o cafea, Abu Ramiz, a spus ea. Nu l-ați 
văzut pe Naji în cortul de înmormântare? 

— ÎI jelește pe tatăl lui, Umm Rateb. Nu este chelner. Lasă-l în 
pace. 

— Vă fac eu o cafea, ustaz. Luaţi loc lângă Salwa. 

Umm Rateb s-a dus la bucătărie. _ 

Omar Yussef s-a lăsat pe canapea. Il dureau coapsele și, când 
s-a aşezat, nu și-a putut înăbuși un vaiet. 

— Imi pare rău că nu am putut participa la înmormântare azi 
dimineaţă, a spus el. L-am găsit pe prietenul meu, suedezul care 
fusese răpit și am reușit să îl eliberez. Tocmai l-am adus de la 
Rafah. 

— Slavă lui Alah! 

— Vreau să îţi spun că am încercat din răsputeri să previn 
ceea ce i s-a întâmplat soţului tău. 

— Știu, Abu Ramiz, a spus Salwa, ștergându-și o lacrimă de 
sub ochi cu batista. În Gaza, un om ca Eyad poate fie să spună 
ceea ce gândește și să plătească teribilul preţ, fie să ignore 
relele din lume, iar viața să i se pară mai rea decât moartea. 
Eyad și-a ales drumul de urmat. De aceea l-am iubit. 

— Ai dreptate, fiica mea. 

Omar Yussef a ridicat servieta și i-a pus-o Salwei în poală. 
Femeia l-a privit, iar el i-a făcut semn să o deschidă. 

Salwa a desfăcut încuietorile și a rămas cu gura căscată. 

— Abu Ramiz, ce ai făcut? 

— Sper să îţi fie de ajutor în momentele grele. 

— De unde sunt banii ăştia? 

— Este singurul tip de asigurare de viaţă pe care ţi-l va oferi 
vreodată universitatea. Desigur, prietenul nostru din Suedia te 
va contacta în legătură cu o pensie plătită de ONU. 

Salwa și-a șters o altă lacrimă din colţul ochilor. A deschis 
gura ca să pună o altă întrebare, dar Omar Yussef a plescăit cu 
limba, zgomotos. Ea și-a întors privirea către fotografia soțului 
ei. 

— Mulţumesc, Abu Ramiz. 

A închis servieta și a strecurat-o în spatele canapelei. Umm 
Rateb s-a întors cu o ceașcă de cafea. 


— Alah să îţi binecuvânteze mâinile, i-a mulțumit Omar 
Yussef. 

— Să fii sănătos, i-a răspuns Umm Rateb. 

Omar Yussef a simțit din nou mirosul de apă de trandafiri al 
săpunului ei, urmat de sentimentul de vinovăţie pentru această 
atracţie. Și încă într-o casă îndoliată, și-a zis el, scuturând din 
cap. Dar și-a acordat iertarea fără întârziere. Nu avea niciun 
motiv să se îndoiască de corectitudinea sa, oricare ar fi fost 
impulsurile sale mai puţin lăudabile. 

Umm Rateb s-a așezat pe fotoliul din faţa lui, răsuflând greu. 
Și-a dres glasul. 

— Abu Ramiz, sper că nu este prea târziu, dar îţi amintești de 
foaia pe care ai uitat-o în biroul profesorului Maki? 

— Știu ce s-a întâmplat cu ea. 

— Ştii? Am găsit-o pe podea, în spatele biroului său. Avea o 
urmă de pantof pe ea. Cred că a călcat pe ea fără să o vadă. 

— A găsit-o cu siguranță, Umm Rateb. 

— Îmi pare rău. Am încercat să dau de dumneata la hotel, ca 
să îți spun că am recuperat-o, dar erai plecat. 

Privirea îngrijorată a dispărut de pe chipul lui Umm Rateb, 
lăsând locul unui zâmbet cunoscător. 

— Doamna care mi-a răspuns la telefon, la recepţie, a izbucnit 
în râs și mi-a spus că ai plecat să „investighezi un caz”. 

Meisoun. Agentul O. Omar Yussef a simţit cum începe să îi 
ardă gâtul și și-a dres glasul. 

— Mă întreb ce a vrut să spună. 

Ceașca de cafea îi zornăia în farfurioară. 

Și-a luat rămas bun de la cele două femei și a mers prin 
umbra umedă a pânzei de cort. S-a așezat pe un scaun de 
plastic, lângă fiul singuratic și stângaci al lui Eyad Masharawi. 

Băiatul abia dacă i-a aruncat o privire. A întins mâna spre una 
dintre palmele bandajate ale lui Omar Yussef și și-a așezat 
degetele uscăţive peste ea. Umerii i-au tresăltat. Suspinele îi 
ieșeau din piept în ritmul chemărilor pe care și le adresau 
porumbeii din colivia de la etaj. Și-a odihnit fruntea pe pieptul lui 
Omar Yussef. Profesorul i-a mângâiat părul negru cu vârfurile 
degetelor de la cealaltă mână. A rămas nemișcat, cu spatele 
drept, timp de o oră, până când lacrimile băiatului s-au uscat. 


e Capitolul 32 

Sami a tras jeepul în faţa Hotelului Sands, pentru a-i lua pe 
Magnus Wallender și pe Khamis Zeydan. Suedezul era tăcut și 
serios. Omar Yussef îl rugase pe Khamis Zeydan să îi 
povestească împrejurările morţii lui Cree, cât timp el o vizita pe 
Salwa Masharawi. Cu toate acestea, șeful poliţiei din Betleem 
fremăta de nerăbdare când i-a întins lui Omar Yussef o cămașă 
curată. 

— A murit profesorul Adnan Maki, a spus el. 

Omar Yussef s-a răsucit pe scaun și a rămas cu gura căscată. 

Khamis Zeydan s-a plesnit cu mâna cea sănătoasă peste 
proteza înmănușată. 

— Diseară are loc o întâlnire extraordinară a Consiliului 
Revoluționar, pentru a discuta situaţia. In definitiv, este al doilea 
membru al Consiliului asasinat în ultimele două zile. 

— Cum s-a întâmplat? a întrebat Omar Yussef, scoțându-și 
neîndemânatic cămașa însângerată și punându-și-o pe cea 
curată. 

— O explicaţie oficială nu va fi dată decât după ce se 
întrunește Consiliul Revoluționar, desigur. 

— Desigur. 

Omar Yussef a ridicat capul, cu un scurt gest cinic. 

— Maki i-a spus colonelului al-Fara că poate să îi aranjeze să 
cumpere noul prototip de proiectil, cel pe care îl numesc Sa/adin 
I. Al-Fara i-a dat lui Maki banii, iar acesta i-a adus proiectilul. Dar 
nu era prototipul cel nou. Era unul din proiectilele vechi, de tip 
Qassam. Sunt cu sutele în Gaza, iar al-Fara l-a recunoscut 
imediat. Are deja un stoc de proiectile de tip vechi. 

— Și nu a reușit Maki să iasă basma curată din încurcătură? 

— Poate ar fi reușit, dar al-Fara a primit un telefon de la Abu 
Jamal, din Rafah. l-a povestit colonelului despre Yasser Salah și 
furtul noului proiectil - Khamis Zeydan s-a pocnit peste coapsă 
de entuziasm - și l-a acuzat pe colonel că el s-ar afla în spatele 
întregii afaceri, deoarece, la urma urmei, Yasser Salah era 
ofițerul său. Se pare că Abu Jamal îl învinuia pe Yasser Salah - 
și, ca urmare, pe al-Fara - de moartea câtorva dintre oamenii 
săi în schimbul de focuri în timpul căruia tu l-ai salvat pe 
Magnus. 

Când îl lăsase pe Wallender la hotel în grija lui Khamis 
Zeydan, Omar Yussef îi povestise prietenului său întâmplările 


acelei nopţi doar până la eliberarea suedezului. Îi spusese lui 
Wallender să nu sufle nimănui vreo vorbă despre descoperirea 
făcută în cimitir, iar despre vânzarea proiectilului către Maki nu 
știau decât el și Sami. 

— Așadar, urma fie să se pornească un război deschis între 
Abu Jamal și al-Fara, a spus Omar Yussef, fie să învinuiască pe 
altcineva. 

— Chiar așa. Colonelul și-a amintit că Salah fusese recent 
promovat în funcţie după ce obținuse diploma în drept. Ştia de 
la bun început despre negoțul cu diplome al lui Maki - se pare că 
și el își cumpărase diploma în drept. Așa a făcut legătura dintre 
Salah și Maki. A înţeles că fusese păcălit și, pe deasupra, își 
găsise și țapul ispăşitor. 

— L-a ucis pe Maki? a întrebat Omar Yussef. 

Khamis Zeydan a dat din cap că da. 

— Maki a fost găsit acum mai puţin de o jumătate de oră în 
grădina sa, întins în fântâna arteziană. A fost împușcat în stilul 
Mozambic. 

— Cum adică? 

— Câte un glonţ în fiecare sân și unul în frunte. Este o tehnică 
de asasinare folosită de profesioniștii adevărați. Instructorii 
trimiși de CIA i-au învăţat această tehnică pe agenții lui al-Fara. 
Nimeni nu ucide așa în Gaza. Abu Jamal va înţelege fără nicio 
urmă de îndoială că Maki a fost ucis din ordinul lui al-Fara, 
pentru a răscumpăra dauna cauzată de furtul proiectilului. 

— Asta va decide Consiliul Revoluționar? 

— Vezi tu, al-Fara l-a ucis pe Maki. S-ar putea să fie implicat și 
în moartea generalului Husseini. Dacă ai fi în Consiliul 
Revoluționar, ai îndrepta degetul către el? Khamis Zeydan a 
pufnit. Vom da vina pe una dintre grupările islamiste și vom fi 
extrem de politicoși cu colonelul al-Fara. 

Au condus spre sud, pe Șoseaua Saladin, în direcția orașului 
Deir el-Balah. Sami a tras mașina la umbra unui curmal înalt, în 
dreptul casei îngrijitorului de la Cimitirul Eroilor Britanici. Lângă 
gardul viu era parcată o ambulanță, iar doctorul Najjar stătea în 
picioare în faţa porţii care dădea spre curtea căsuței, strigând 
instrucţiuni către sanitari. Medicul legist l-a întâmpinat pe Omar 
Yussef cu cinci pupături și l-a condus pe aleile din cimitir. 

Omar Yussef s-a uitat pe cer. Furtuna de nisip se potolise de 
tot în cursul dimineţii. Soarele părea că îi sfredelește creștetul, 


pătrunzându-i direct în creier printre cele câteva șuviţe de păr 
pe care le mai avea. Era ora douăsprezece, miezul zilei, al cărui 
preţ îi provocase atâta nedumerire lui Bassam Odwan în timpul 
detenției sale. 

Mormântul soldatului Eynon Price era săpat: un dreptunghi 
îngrijit, pregătit pentru a reprimi rămășițele pământești ale 
soldatului. Aflat în fața celui mai îndepărtat grup de morminte, 
Suleiman Jouda și-a aruncat cazmaua pe iarbă și a ieșit dintr-o a 
doua groapă. Asudat din pricina efortului, s-a apropiat de Omar 
Yussef. 

— Când am acceptat această slujbă, cimitirul avea optzeci de 
ani. Nu mă aşteptam să mai sap alte morminte, a spus el, 
ștergându-și fruntea cu mâneca tricoului. 

— Mi se pare că te-ai descurcat excelent, a spus Omar Yussef. 
S-ar zice că ai săpat morminte toată viaţa. 

— Doar sunt din Gaza, ustaz. Am săpatul mormintelor înscris 
în sânge. Oricum, sper că pe acesta l-am săpat unde trebuie. 

Omar Yussef a făcut câţiva pași spre mormântul cel nou. Se 
afla în linie cu una dintre primele lespezi: Soldat James Cree. 
Batalionul al 4-lea de Pușcași Edinburgh. 21 de ani. 5/11/17. 

— Da, Suleiman. L-ai săpat exact acolo unde trebuie. Foarte 
bine. 

— Trimisul consulatului britanic va veni în curând să asiste la 
reînhumarea rămășițelor pământești ale soldatului Eynon Price, 
a spus Jouda. A zis că nu este cazul să amânăm serviciul funerar 
până la sosirea lui, deoarece domnul Cree nu făcea parte dintr-o 
organizaţie britanică. A spus că îl lasă pe domnul Wallender să 
se ocupe de tot, ca reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 

Sanitarii au adus cele două sicrie din curtea casei 
îngrijitorului. Primul era un coșciug simplu, din lemn de pin 
negeluit. Doctorul Najjar le-a spus să îl lase lângă mormântul lui 
Eynon Price până la sosirea oficialului britanic. Cel de-al doilea 
era o ladă lungă, din placaj, pe care au adus-o lângă mormântul 
lui James Cree. 

— Ciudat material pentru un coșciug, a remarcat Khamis 
Zeydan în șoaptă. 

Suleiman Jouda a sărit în groapa lui Cree ca să preia coșciugul 
de la sanitarii de pe ambulanţă. Apoi a ieșit și a așteptat să 
vorbească Magnus. 


Suedezul nu a privit coșciugul. Și-a îndreptat privirea spre cer, 
și-a șters o lacrimă de sub rama ochelarilor și a citit o scurtă 
slujbă dintr-o cărticică de rugăciuni. La sfârșit, a închis cartea. 

— Evenimentele la care am luat parte săptămâna aceasta 
împreună cu James m-au învăţat că noi, vesticii, avem o 
abordare simplistă a ceea ce înseamnă bine și rău aici, în 
Orientul Mijlociu. Noi credem că binele trebuie să triumfe asupra 
răului, dar în același timp îi sprijinim pe oamenii răi, deoarece 
aceasta servește intereselor noastre politice. James nu a 
acceptat niciodată această atitudine, pentru că îi păsa prea mult 
de locurile acestea și de oamenii de aici. Așa mi-l voi aminti 
mereu, odihnindu-se aici, în mormântul său din Gaza. 

Jouda a început să arunce pământ deasupra cutiei din placaj. 

Doctorul Najjar i-a strâns mâna lui Wallender. 

— Alah să se îndure de cel decedat, a spus el. 

— Mulţumesc, doctore, a răspuns Wallender. Mulţumesc că i- 
aţi îngrijit trupul. 

Doctorul și-a dres glasul. 

— Da, da, nu aveți pentru ce. Dar acum trebuie să semnaţi 
niște acte. Sunt cerinţe oficiale, iar dumneata ești 
reprezentantul ONU. 

— Desigur. 

Wallender a luat hârtiile. Deodată s-a încruntat. 

— Acestea sunt pentru transferul cadavrului. 

— Aveţi dreptate. 

— Dar noi tocmai l-am îngropat aici, a spus Wallender, 
trecând la a doua pagină. Acestea sunt pentru predarea în mâna 
autorităţilor israeliene. Pentru ieșirea coșciugului pe la punctul 
de control. 

Omar Yussef l-a apucat pe Wallender de braț. 

— Domnule doctor Najjar, mai bine pregătește cel de-al doilea 
coșciug pentru înmormântare, în timp ce Magnus se uită peste 
documentele acestea. 

Doctorul a traversat pajiștea zâmbind. 

— Abu Ramiz, ce se întâmplă? a întrebat Wallender. 

— Trupul lui James va fi transferat în Israel și de acolo 
transportat cu avionul înapoi, în Scoţia. Am aranjat asta cu 
biroul ONU din lerusalim. Nu au nevoie decât de semnătura ta 
pe autorizaţiile de transport. 

— Nu înțeleg. 


— Cadavrul lui James este încă la morgă. 

— Atunci, cine se află în mormânt? 

— Nu cine, ce. 

— Nu pricep, Abu Ramiz. 

— Tocmai am îngropat obiectul pentru care oamenii au fost 
dispuși să ucidă. L-am îngropat acolo unde va zăcea timp deo 
sută de ani, sau poate pentru totdeauna. Măcar destul de mult 
timp ca să se uite de el. 

Wallender se uita uimit la groapă, până când, în cele din 
urmă, s-a luminat la faţă. 

— Proiectilul cel nou? 

Omar Yussef a dat din cap. 

— L-am schimbat cu un Qassam vechi, pe care Maki a 
încercat apoi să i-l vândă colonelului. 

— De unde ai făcut rost de cel vechi, ca să poţi face 
schimbul? a întrebat Wallender. 

Omar Yussef și-a atins ușor nasul, amintindu-și de cei doi 
membri ai Brigăzilor Saladin din orașul Gaza, Walid și Khaled, 
care renunțaseră la unul din numeroasele lor proiectile și se 
puteau considera acum achitați de datoria faţă de ONU pentru 
atacul împotriva lui James Cree. Saladin I nu părăsise cimitirul 
nicio clipă. 

— Să mergem să îl așezăm în mormânt pe acest sărman 
soldat, a spus el. 

Suleiman Jouda a bătătorit maldărul de pământ de pe 
mormântul cel nou cu spatele cazmalei și a înfipt în mijloc o 
cruce provizorie pe care era scris numele lui James Cree. 

Un bărbat înalt, dolofan, cu o sănătate de invidiat, îmbrăcat 
într-un costum de vară kaki, a intrat pe poarta cimitirului. Le-a 
făcut un semn amical cu mâna și s-a îndreptat spre mormântul 
soldatului Eynon Price. Era oficialul trimis de consulatul britanic 
din Ierusalim. Și-a șters sudoarea de pe gât și de pe faţă cu o 
batistă. 

— Este teribil de cald azi, a spus el. Totuși, înţeleg că am ratat 
furtuna de nisip. Slavă Domnului pentru micile bucurii ale vieții, 
nu? 

A scos câteva foi printate din buzunarul sacoului și a citit 
slujba de înmormântare, în vreme ce toţi ceilalţi se apropiau de 
groapă cu capetele plecate. 


Cerul era de un albastru viu. Omar Yussef și-a amintit 
povestea Nadiei despre lacrimile lui Atum. Dacă vechea zeitate 
egipteană a plâns, iar din lacrimile sale s-au întrupat oamenii, 
atunci acela nu era un zeu în care Omar Yussef să poată crede. 
Zeul /ui plânsese cu lacrimi de nisip, stârnind o furtună care îi 
luase vederea și îl sufocase până când nu-i mai rămăsese 
altceva de făcut decât să îi pună singur capăt. In timp ce 
îngrijitorul arunca pământul peste mormântul soldatului, Omar 
Yussef a privit cerul albastru și a zâmbit. Ochii zeului erau, în 
sfârșit, uscați de atâta plâns. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


SI 


s re 


A