Matt Rees — Crimele din Betleem

UN CAZ OMAR YUSSEF 


CRIMELE 
DIN BETLEEM 


Matt Beynon Rees 


MATT BEYNON REES 


CRIMELE DIN 
BETLEEM 


Original: The Bethlehem Murders (2006) 


Traducere din limba engleză și note: 
MIHAELA-MAGDALENA DUMITRU 


eA 


virtual-project.eu 


EDITURA 
NICULESCU 
2011 


Toate întâmplările povestite în 
această carte pleacă de la 
evenimente reale, petrecute în 
Betleem. Deși au fost schimbate 
anumite nume și împrejurări, 
criminalii au ucis în modul descris 
aici, iar realitatea morții rămâne 
neschimbată. 


e Capitolul 1 


Omar Yussef, profesor de istorie al nefericiţilor copii din 
tabăra de refugiaţi de la Dehaisha, își târa ţeapăn picioarele de- 
a lungul drumului șerpuitor, pe lângă casele cenușii de piatră, 
construite în timpul ocupaţiei turce la marginea satului Beit Jala. 
S-a oprit în bătaia vântului puternic de seară, a scos un pieptene 
din buzunarul sacoului de tweed și a încercat să îmblânzească 
șuvița de păr alb care îi acoperea goliciunea capului chel. S-a 
uitat la pantofii săi maronii, care se profilau în pâlpâitul 
portocaliu al stâlpului de iluminat, și a înjurat iritat la vederea 
prafului care îi acoperea, adunat de pe marginea drumului pe 
care îl străbătuse venind dinspre Betleem. 

La capătul următoarei alei, o santinelă ascunsă în întuneric a 
tușit, apoi a expectorat. Flegma a aterizat pe linia unde lumina 
întâlnea întunericul, ca și cum omul ar fi vrut ca Omar Yussef să 
o vadă. Își înfrână dorinţa de a-l mustra pe soldat, așa cum ar fi 
făcut cu elevele sale de la Școala de Fete, de pe lângă Agenţia 
de Ajutor și Muncă a Naţiunilor Unite. Silueta tânărului ucigaș 
învăluit în întunericul nopţii se contura totuși clară ca lumina 
zilei în ochii lui Omar Yussef, care știa că obscenităţile se 
numără printre îndeletnicirile acestei umbre. Într-o ultimă 
încercare deznădăjduită de a-și stăpâni șuviţa bătută de vânt, 
Omar Yussef a mângâiat-o cu o mână tremurătoare. O altă 
privire încărcată de regret aruncată pantofilor, apoi a pășit în 
întuneric. 

Când a ajuns într-o piaţă mică, Omar Yussef s-a oprit să-și 
recapete răsuflarea. Peste drum se afla Clubul Grec Ortodox. 
Ferestrele cu cercevele străpungeau adânc zidurile de piatră, 
înălțându-se până la arcurile de deasupra, cu cercuri 
concentrice sculptate de jur-împrejur, care se pierdeau în 
grosimea zidului de piatră, ca și cum clădirea ar fi servit drept 
fortăreață. Deasupra uşii se găsea un timpan. Înăuntru, 
restaurantul era tăcut și întunecat. Lămpile de pe perete își 
aruncau lumina gălbuie spre bolta tavanului și scăldau roșul în 
carouri al feţelor de masă într-o lumină palidă, de culoarea 
mierii. Un singur client, aflat la o masă dintr-un colţ, sub un 
portret vechi al defuncţilor demnitari locali cu fesuri pe cap și 


4 


privirile goale și fixe, de la începuturile artei fotografice. Omar 
Yussef l-a salutat din cap pe chelnerul apatic - care s-a ridicat 
pe jumătate din scaun -, făcându-i semn să nu se deranjeze și s- 
a îndreptat apoi către masa ocupată de George Saba. 

— Aţi avut probleme cu santinelele din Brigăzile Martirilor! pe 
drumul până aici, Abu Ramiz? întrebă Saba, folosind un amestec 
unic de respect și familiaritate obţinut din forma Abu - tatăl lui - 
alipită numelui celui mai mare dintre fii săi. 

— Un singur nenorocit care aproape m-a scuipat pe pantof, 
spuse Omar Yussef. Zâmbi sardonic. Dar nu a făcut nimeni pe 
eroul cu mine. De fapt, nici nu păreau să fie prea mulţi prin 
preajmă. 

— Asta nu e bine. Înseamnă că se așteaptă la probleme, râse 
George. Doar știți bine că măreţii luptători pentru libertatea 
poporului palestinian sunt primii care dau bir cu fugiţii când vin 
israelienii. 

George Saba avea cam treizeci și cinci de ani. Pe cât era 
Omar Yussef de mic, îngrijit și îndemânatic, pe atât era el de 
mare, neglijent și stângaci. Părul său des, cu șuviţe albe în jurul 
tâmplelor, semăna, în căderea sa pe fruntea înaltă, cu creasta 
unui val care se sparge de stânci în plină furtună. Era răcoare în 
restaurant, iar el purta o cămașă groasă în carouri și un hanorac 
vechi, albastru, cu fermoarul deschis până la burta voluminoasă. 
Omar Yussef era mândru de acest fost elev al său, unul din 
primii cărora le fusese profesor. Nu pentru că George ar fi avut o 
viață încununată de succese, ci mai degrabă pentru onestitatea 
sa și pentru că-și alesese o carieră în care folosea ceea ce 
învățase în orele de istorie ale lui Omar Yussef: George Saba se 
ocupa de comerțul cu antichităţi. Cumpăra rămăşiţele unor 
timpuri mai bune, după cum el însuși spunea, reda lemnului 
arab sau persan strălucirea de odinioară, înlocuia mozaicul lipsă 
din bijuteriile siriene de perlă și le vindea mai ales israelienilor 
care treceau prin faţa magazinului său aflat pe scurtătura ce 
duce spre colonii. 

— Am citit azi puţin din Biblia aceea minunată pe care mi-aţi 
dăruit-o, Abu Ramiz, spuse George Saba. 

— Este o carte frumoasă, zise Omar Yussef. 


1 Denumirea sub care este cunoscută organizaţia Brigăzile Martirilor al-Aqsa, o coaliţie 
de miliții palestiniene din Cisiordania. Denumirea vine de la Moscheea Al-Aqsa, din 
lerusalimul de Est. 


5 


Au zâmbit amândoi. Înainte de a se muta la școala Naţiunilor 
Unite, Omar Yussef predase la academia condusă de Fraţii 
Călugări ai Sf. loan de la Salle, din Betleem. Acolo, George Saba 
fusese unul din cei mai buni elevi ai săi. Când a trecut examenul 
de bacalaureat, Omar Yussef i-a făcut cadou o Biblie legată în 
piele neagră. li fusese dăruită iubitului său părinte de către un 
preot din Ierusalim, cu mult timp în urmă, pe vremea Imperiului 
Otoman. Biblia, în traducere arabă, era chiar și pe vremea aceea 
una veche. Tatăl lui Omar Yussef făcuse cunoștință cu preotul în 
casa unui bey turc. Pe atunci nu era deloc neobișnuit sau 
condamnabil ca un preot romano-catolic al patriarhiei de lângă 
poarta Jaffa din lerusalim să fie bun prieten cu un mukhtar 
musulman, dintr-un sat înconjurat de crânguri de măslini, aflat 
la sud de oraș. În clipa în care Omar Yussef i-a dăruit Biblia lui 
George Saba, între musulmani și creștini începuseră deja să 
apară separarea și dușmănia. 

Acum era încă și mai rău. 

— Nu e vorba de mesajul religios. Dumnezeu știe cât de fericit 
ar fi mult încercatul nostru oraș dacă nu ar exista Biblia și 
Coranul! Dacă vestita stea le-ar fi apărut magilor deasupra 
Bagdadului, să zicem, și nu deasupra Betleemului, viaţa ar fi 
fost mult mai senină aici, spuse Saba. Numai că această Biblie 
mă face să mă gândesc la câte aţi făcut pentru mine. 

Omar Yussef si-a turnat apă minerală dintr-o sticlă înaltă de 
plastic. Ochii săi de un căprui întunecat s-au umezit din pricina 
emoţiei neașteptate. Trecutul l-a invadat deodată, tulburându-l 
profund: Biblia aceasta învechită și mâinile erudite care au lăsat 
urme de grăsime și sudoare, laolaltă cu adânca lor cinstire, pe 
foaia subţire a paginilor alese; amintirea dragului său părinte, 
mort de treizeci de ani; și acest băiat pe care îl modelase, 
dându-i forma bărbatului care se afla acum în fața sa. A privit în 
sus cu duioșie și, în timp ce George Saba comanda o mezze de 
salate și carne la grătar, si-a șters pe ascuns lacrimile cu vârful 
unui deget. 

Au mâncat în tăcere, până când au terminat carnea și o 
farfurie de baclava. Chelnerul a adus ceai pentru George și o 
cafea neagră, amară și groasă, pentru Omar. 


2 Mukhtar, care în limba arabă înseamnă „alesul”, se referă la căpetenia unui sat sau 
a unui mahalle (cartier) în multe state arabe. 


6 


— Când am emigrat în Chile, Biblia aceasta a fost întotdeauna 
lângă mine, spuse George. 

Creștinii din satul lui George, Beit Jala, au mers pe urmele 
primilor emigranţi în Chile și au întemeiat acolo o comunitate 
vastă. Confortul în care trăiau rudele din Santiago, convertite la 
religia majoritară, reprezenta o tentație tot mai mare pentru cei 
rămași acasă, care simțeau încrâncenarea din ce în ce mai 
puternică a musulmanilor împotriva religiei lor. 

În Santiago, George vânduse mobilă importată de la un văr 
care avea un atelier lângă Bab Touma, în Damasc: mese de joc 
ingenioase, cu tablă pentru șah și jocul de table, și postav verde 
pentru jocul de cărţi; birouri mari, încrustate, pentru noii moguli 
ai vinului; și plăci pe care era scris cuvântul pace în arabă și 
spaniolă. În Chile, s-a căsătorit cu Sofia, fiica unui alt creștin 
palestinian. Ea era fericită acolo, dar lui George îi era dor de 
bătrânul său tată, Habib, și ușor-ușor a convins-o că acum e 
pace în Beit Jala și se pot întoarce. Recunoștea că greșise în 
legătură cu pacea, dar se bucura că se află acasă. De când își 
adusese familia înapoi, îl văzuse pe Omar Yussef pe ici, pe colo, 
dar aceasta era prima ocazie de a sta de vorbă singuri. 

— Casa e la fel ca întotdeauna, plină cu suporturile pentru 
rochiile de nuntă făcute de tatăl meu. Cele de închiriat, în 
sufragerie, iar cele de vânzare, în dormitor, toate învelite în 
plastic, i-a spus George Saba. Dar acum aproape că nu mai au 
loc de vitrinele mele antice din Siria și de oglinzile frumos 
lucrate, pentru care nu găsesc cumpărători. 

— Oglinzi? Te surprinde că nimeni nu se poate privi în oglindă 
în ziua de azi? Omar Yussef s-a aplecat în faţă și a scos un hohot 
de râs cinic, sugrumat. Pe zi ce trece, ăștia ne adâncesc din ce 
în ce mai mult în corupție și violență și nimeni nu poate face 
nimic. Orașul e condus de un trib de nemernici inculţi, care au 
poliţia la picioare. 

George Saba vorbea mai mult în șoaptă. 

— M-am tot gândit la acest lucru. Brigăzile Martirilor urcă aici 
și trag focuri de armă dincolo de vale, spre Gilo, iar israelienii 
trag și ei și apoi intră cu tancurile. Casa mea a fost lovită de 
câteva ori, când nemernicii au tras de pe acoperișul meu, iar 
israelienii au răspuns, la rândul lor, cu focuri de armă. In 
peretele din bucătărie am găsit un glonţ care a intrat prin 
fereastra salonului, a trecut printr-o ușă groasă, de lemn și a 


7 


traversat un hol înainte de a face o ditamai gaura în frigider. Și- 
a întors privirile spre podea, iar Omar Yussef a văzut cum i se 
încleștează bărbia. Niciodată nu le voi mai permite să facă așa 
ceva. 

— Ai grijă, George. Omar Yussef și-a pus o mână peste 
degetele groase ale lui George Saba. Eu pot spune ce vreau 
despre Brigăzile Martirilor, pentru că am un clan mare în spate. 
Pe mine nu mă pot ameninţa, decât dacă sunt pregătiţi să 
înfrunte mânia a jumătate din populaţia Dehaishei. Dar tu, 
George, tu ești creștin. Nu te bucuri de aceeași protecţie. 

— Poate că am trăit prea mult timp departe de locul ăsta, 
pentru a mai accepta orice. A privit în sus, spre Omar Yussef. 
Albastrul ochilor săi era de o intensitate crudă. Probabil nu pot 
uita ceea ce m-aţi învăţat despre o viaţă trăită după anumite 
principii. 

Omar Yussef nu a răspuns. Și-a terminat cafeaua. 

— Ştiţi cine s-a mai întors în Betleem din vechea noastră 
gașcă? Vocea lui George Saba era încordată, străduindu-se să 
domolească tonul conversaţiei. Elias Bishara. 

— Chiar așa? a replicat Omar Yussef, zâmbind. 

— Nu l-aţi văzut încă? Ei bine, nu s-a întors decât de o 
săptămână. Sunt sigur că va veni în vizită de îndată ce se 
instalează. 

Elias Bishara era mai tânăr decât George Saba, fiind un alt 
elev preferat al lui Omar Yussef, de la fosta sa școală. 

— Nu studia pentru doctorat la Vatican? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Ba da, dar de atunci a locuit la Roma, în calitate de 
secretar apostolic al unuia dintre cardinali. Acum s-a întors la 
Biserica Nașterii Domnului?. Știu, Elias și cu mine o căutăm cu 
lumânarea întorcându-ne aici, Abu Ramiz. Dar probabil nu puteţi 
înțelege ce am simţit noi. Crești în acest loc sumbru, dorind cu 
disperare să pleci în altă ţară, unde să câștigi bani și să trăiești 
în pace. Dar vine ziua când îţi amintești de gustul de humus 
adevărat și de strălucirea îmbătătoare a soarelui pe dealuri și de 
sunetul clopotelor și al muezinilor. Îţi lipsește atât de mult, încât 


3 Biserica Nașterii Domnului din Betleem este una dintre cele mai vechi biserici în care 
s-au ţinut slujbe fără perioade de întreruperi. A fost construită deasupra grotei care 
marchează, în mod tradiţional, locul nașterii lui lisus Hristos și este un loc sacru atât 
în creștinism, cât și în religia islamică. 


8 


simţi pe buze gustul dorului de casă. Apoi te întorci, indiferent 
ce lași în urmă. Pur și simplu, nu ai ce face. 

— O să mă duc la biserică să îl salut pe Elias de îndată ce voi 
putea. 

— Luna următoare e Crăciunul, așa că vă invit să veniţi cu noi 
la biserică, spuse George. După aceea, veniţi la noi la masă, cu 
Umm Ramiz. 

— Venim cu mare plăcere. 

La plecare, cei doi bărbaţi s-au sfădit cine să achite nota. 
Amândoi au aruncat banii pe masă și fiecare i-a luat pe ai 
celuilalt, încercând să îl convingă să își ia banii înapoi. Apoi au 
izbucnit împușcăturile. Erau destul de aproape și de aceea 
zgomotele se auzeau puternice și cavernoase, nu ca sunetul de 
bici al împușcăturilor depărtate. 

George a privit în sus. 

— Puii ăștia de curvă au început din nou. 

S-a ridicat, lăsând banii pe masă. 

— Abu Ramiz, trebuie să plec. 

S-au îndreptat către ușă. Omar Yussef a văzut proiectilul 
străbătând valea, spre o casă aflată la marginea drumului. 
Exploziile puternice, ca de contrabas, care veneau dinspre sat, 
erau îndreptate spre israelienii dintr-o suburbie a Ierusalimului 
aflată peste wadf. Focurile de armă porneau de pe acoperișul 
unei case pătrăţoase, cu două etaje, aflate la mai puţin de 
cincizeci de metri. La adăpostul clădirii se afla un jeep Mitsubishi 
de culoare închisă. George Saba a ieșit în stradă. 

— Isuse, cred că s-au urcat iar pe acoperișul casei mele. 

— George... 

— Nu vă faceți griji în privinţa mea. Plecaţi de aici înainte să 
vină israelienii. De e; nu vă poate apăra nici măcar marele 
dumneavoastră clan. La revedere, Abu Ramiz. George Saba si-a 
pus afectuos o mână pe braţul lui Omar Yussef, apoi a pornit 
grăbit de-a lungul străzii, ascunzându-se după gardurile 
grădinilor. 

Când israelienii au întețit focul, Omar Yussef si-a acoperit 
urechile. Trăgeau acum cu proiectile care lăsau în urmă, în 
întuneric, o înșelătoare și leneșă linie punctată, asemenea unui 
Cod Morse ucigaș. Linia trasa cuvântul moarte, iar Omar Yussef 


4 În Ib. arabă în orig. Vale. Se poate referi și la albia unui râu care se umple cu apă 
numai în perioadele ploioase. 


9 


a simţit cum îl părăsește căldura pe care o simţise în timpul 
cinei. Nu îl mai vedea pe George Saba. Se întreba dacă ar trebui 
să se ducă după el. Chelnerul stătea încordat în spatele lui, în 
pragul ușii, nerăbdător să închidă. 

— Vii înăuntru, unchiule? 

— Mă duc acasă. Noapte bună. 

— Allah să te aibă în grija Sa. 

Omar Yussef se gândea că arată ridicol, bâjbâind pe lângă zid 
în căutarea drumului și aruncându-și picioarele în faţă la fiecare 
pas, ca să nu calce greșit pe trotuarul spart. Brusc, a fost 
cuprins de teamă și îndoială. A simţit mișcare pe aleile pe lângă 
care trecea, iar umbrele au luat, pentru o clipă, forme de 
oameni și animale, ca și cum ar fi fost un copil înspăimântat, 
care încearcă să găsească baia într-o casă cufundată în 
întuneric. Transpira, iar în bătaia vântului de seară simţea fiori 
reci în locurile în care se aduna sudoarea, la rădăcina perilor din 
mustață și pe capul chel. Eşti un bătrân prost, și-a zis, care se 
târăște pe câmpul de luptă cu pantofii cei buni. Uneori habar nu 
ai pe ce lume te afli, nici dacă viața ta ar depinde de asta. 

Impușcăturile s-au întețit în spatele lui. Se întreba ce ar face 
George Saba dacă i-ar găsi din nou pe militanţii palestinieni pe 
acoperișul său și în clipa aceea și-a dat seama că doar atunci 
când ai un pistol îndreptat către inimă înţelegi ce iubeşti cu 
adevărat. 

e 

Familia lui George Saba se chircise la adăpostul peretelui 
gros, de piatră, al dormitorului. În această parte a casei se aflau 
cel mai departe de bătaia focului. George a intrat pe ușa din 
faţă. Zgomotul împușcăturilor era mai puternic înăuntru, iar el 
și-a dat seama că gloanţele intrau prin geam, în apartament. S-a 
adăpostit într-o firidă din coridor și s-a ghemuit lângă perete. În 
partea din spate a casei, sufrageria dădea spre marele wadi. 
Valea se afla sub tirul focurilor israelienilor de dincolo de canion. 

Sofia Saba se holba înnebunită în lungul coridorului, la soțul 
ei. Nu avea încă patruzeci de ani, dar pe față îi apăruseră brusc 
riduri pe care soțul ei nu-și amintea să le fi observat până 
atunci, ca și cum gloanţele i-ar fi fisurat suprafaţa pielii ca pe o 
bucată de sticlă. Părul, vopsit într-un castaniu elegant, acum 
însă în dezordine, îi încadra ochii înnebuniţi de spaimă. Își ţinea 
fiul și fiica de o parte și de alta, cu capetele acoperite protector 


10 


de brațele ei. Toţi trei tremurau. Lângă ei, Habib Saba ședea în 
tăcere, furios, sub armele vechi, fixate de fiul său pe perete, ca 
decor. Cu pomeții săi înalţi și nasul lung și drept, semăna cu un 
nobil impasibil, dintr-un medalion antic. In ciuda focurilor de 
armă, capul îi era nemișcat, ca cel al unei statui. George a 
strigat la tatăl său, pe deasupra bubuiturilor gloanţelor care 
loveau peretele, dar bătrânul nu s-a mișcat. 

Majoritatea cartușelor israeliene loveau cu putere peretele 
extern al sufrageriei. Fără ricoșeuri. La fiecare câteva clipe, un 
glonţ străpungea resturile de geam, traversa salonul și se 
înfigea în zidul în spatele căruia se adăpostise familia lui George 
Saba. Sofia se cutremura la fiecare nouă lovitură, de teamă că 
proiectilele ar fi putut dărâma întreg peretele, sfărâmându-l 
bucată cu bucată, până i-ar lăsa pe copii expuși tirului. 
Groaznicul tărăboi al gloanțelor era amplificat de sfărâmarea 
oglinzilor, de prăbușirea mobilelor și zdrobirea porţelanurilor 
căzute de pe rafturile spulberate pe podeaua din piatră. 

Un glonț a vuit de-a lungul coridorului, împlântându-se în ușa 
de lemn pe care intrase George Saba. În timp ce înainta prin 
întuneric, spre casă, luase hotărârea să acţioneze. li blestemase 
pe soldaţi, ba chiar înjurase în gura mare când un foc de armă s- 
a auzit foarte aproape de el. Acum nu mai voia decât să se 
târască mai adânc în firidă, să se afunde în perete, până când 
coșmarul se va sfârși. Dacă ar sta în nișa aceasta destul de mult 
timp, poate s-ar trezi în magazinul său din Santiago, iar fantezia 
neroadă a întoarcerii în casa copilăriei sale ar fi un simplu vis și 
nu realitatea mortală a plumbului încins, care-i devastează casa. 
Uitându-se către dormitor, a surprins privirea stăruitoare a soției 
sale, care se lupta să ţină capetele copiilor ascunse sub braţele 
ei. Nu avea să se trezească în Chile. Nu se putea ascunde. 
Trebuia să pună capăt acestei situaţii. S-a ridicat cu spatele lipit 
de perete, împingându-se în el, de parcă ar fi vrut să își 
înfășoare trupul în piatra impenetrabilă. A răsuflat încordat, 
așteptând momentul prielnic, asemenea unui om care se aruncă 
în apa rece ca gheața, apoi s-a repezit de-a lungul coridorului, 
spre dormitor. 

George Saba și-a strâns în braţe nevasta și copiii. 

— Totul o să se rezolve, dragii mei, le-a spus el. Mă ocup eu 
de asta. l-a tras mai aproape, să nu vadă că îi tremură bărbia. 

Pentru prima dată, capul tatălui său s-a mișcat. 


11 


— Ce ai de gând să faci? 

George s-a uitat către bătrânul său tată cu tristețe. Nu-l 
păcălea calmul lui Habib Saba. Nu sângele rece și dârzenia erau 
cele care-l îngheţaseră pe bătrân în nemișcare, lipit de perete. 
Tatăl său se ghemuise în dormitor pentru că era obișnuit cu 
violenţa și corupţia din orașul lor. Trăia cât putea de retras și 
discret, deoarece creștinii erau minoritari în Betleem, iar Habib 
Saba era atent să nu-i supere pe musulmani, stându-le cumva în 
cale. George se obișnuise cu un alt stil de viață în anii în care 
trăise departe de Palestina. A pus o mână pe umărul tatălui său, 
iar apoi a atins obrazul aspru al bătrânului. 

S-a ridicat în picioare și a întins mâna către un revolver 
atârnat pe perete. Era un Webley VI britanic, din al Doilea 
Război Mondial, pe care îl cumpărase în urmă cu câteva luni de 
la familia unui bătrân, care servise în Legiunea Arabă lordaniană 
și păstrase arma, ca să-i amintească de ofiţerii britanici. Metalul 
cenușiu era lipsit de strălucire, iar pivotul începuse să 
ruginească, așa că cilindrul nu mai putea fi deschis. Totuși, la 
adăpostul întunericului, ţeava sa de cincisprezece centimetri 
părea destul de periculoasă, spre deosebire de cele trei flinte 
turcești ornamentate care decorau peretele de alături. Palma i 
s-a strâns în jurul mânerului colţuros al revolverului și a simţit 
greutatea armei. 

Habib a încercat să prindă braţul fiului său, dar nu a putut să-l 
rețină. Sofia a ţipat în clipa în care a văzut revolverul în mâna 
soțului ei. Auzind strigătul, fiica și-a ridicat privirea de sub brațul 
mamei. George știa că dacă nu acţionează acum, va fi înfrânt de 
privirea acestor ochi înfricoșați. S-a întins și și-a pus mâna peste 
fruntea copilului, ca și cum ar fi vrut să îi închidă ochii. 

— Nu te îngrijora, micuță Miral. Tata se duce să le spună 
acestor bărbaţi să oprească joaca și să nu mai facă gălăgie. 

Suna stupid și, preț de câteva clipe, si-a ţinut degetele peste 
faţa fetei, ca să nu vadă privirea suspicioasă, care, cu siguranţă, 
se așternuse peste trăsăturile ei. Chiar și un copil își dădea 
seama că asta nu era o joacă. Apoi s-a repezit spre ușă. 


12 


e Capitolul 2 


Întunericul înăbușea valea cu repeziciune, alunecând cenușiu 
de pe dealurile abrupte, ștergând imaginea celor câţiva măslini 
și umbrind portretele romantice ale martirilor din cimitir, până 
când s-a așternut peste întregul sat Irtas. În casa lui Abdel 
Rahman, nimeni nu aprinsese luminile. Dacă ar fi făcut așa 
ceva, ar fi luminat grădina de zarzavaturi și poiana de pini, prin 
care așteptau cu toţii să-l vadă pe fiul cel mare strecurându-se 
spre casă, pentru /ftar, masa de seară care punea capăt postului 
de Ramadan. În camera din faţă, Dima Abdel Rahman a pus pe 
masă o tavă de kamar al-din. A așezat paharele cu suc de caise 
în dreptul pernelor pe care avea să stea la masă fiecare 
membru al familiei. Paharul cu cea mai multă pulpă de fructe a 
fost pus pe colțul mesei scunde, acolo unde va dori să stea 
Louai, ca să poată vedea pe fereastră apropierea vreunei 
eventuale ameninţări. Apoi s-a îndreptat o clipă către fereastra 
deschisă și, ignorând vocea emoţionată și agitată a soacrei care 
o striga din bucătărie, a mijit ochii, scrutând umbrele, în 
căutarea soțului ei. Și-a aranjat basmaua bej, prinsă sub bărbie 
cu un ac, care îi scotea în evidenţă ovalul bine conturat al feţei. 
Ochii ei căprui, calzi, erau de culoarea frunzișului scurtei toamne 
palestiniene, iar genele îi erau lungi. Faţa îi era încrezătoare, 
blândă, chiar dacă în ultima vreme însingurarea, încordarea și 
neliniștea își puseseră amprenta pe trăsăturile sale. Pentru că 
începuse să tremure, și-a strâns brațele în jurul trupului în timp 
ce frigul nopţii trecea prin rochia subţire de vară. 

Locul în care era situată clădirea permitea aceste vizite 
clandestine. Louai Abdel Rahman putea să-și părăsească 
ascunzătoarea din Irtas și să vină în casa aceasta pătrată, cu 
două etaje, aflată la mai puţin de o jumătate de kilometru; 
traversa valea fără a fi nevoit să părăsească adăpostul 
copacilor, evitând astfel să fie observat de trupele israeliene. 
Casele din Irtas și străzile șerpuitoare se ridicau pe pantele cele 
mai adânci și în văile cele mai înguste și, văzute din această 
parte a văii, păreau niște pâraie grăbite care trec printr-o 
crevasă, spumegând la buza prăpăstiilor, ca să atingă apoi 
culmea unei pante mai domoale. La marginea satului, valea era 

13 


fertilă; aici, parcelele verzi ale fe//ahin-ilor” se răsfirau în jurul 
vestitelor grădini ale mănăstirii romano-catolice, îngrijite de 
călugărițele Hortus Conclusus. În spatele casei familiei Abdel 
Rahman, la capătul văii, se găseau fântânile antice, cunoscute 
sub numele de lazurile lui Solomon’, care alimentau apeductul 
principal al Ierusalimului lui Irod. Datorită izvoarelor din vale, 
oamenii din Irtas își permiteau un lux interzis altor palestinieni 
din mediul rural, care se străduiau să nu irosească conținutul 
fetid al cisternelor în perioada celor opt luni ale anotimpului 
secetos: în Irtas se găseau atât pini mari, umbroși, cât și atât de 
utilii măslini pitici, care lipseau în majoritatea satelor. Dima 
Abdel Rahman știa că soţul ei poate să se strecoare la adăpostul 
cupolei de frunze, ca și cum natura i-ar fi fost complice în lupta 
împotriva ocupaţiei. Dacă israelienii l-ar urmări de sus, Louai 
sigur i-ar vedea, pentru că vegetaţia abundentă se subţia, 
dispărând pe măsură ce escalada dealurile care se înălțau 
dinspre fundul prăpastiei înguste a wadi-ului. Soldaţii ar fi expuși 
pe pantele acelea golașe, chiar și în lumina slabă a amurgului. 

Deodată, Dima Abdel Rahman a auzit sunete venind dinspre 
copaci. El trebuie să fie, și-a zis ea. A rămas tăcută, deși soacra 
ei o striga să o ajute la pregătirea mesei. 

Nu vedea nimic mișcându-se, dar auzea ușoare trosnituri sub 
pași precauţi. Venea pentru prima dată după atâtea săptămâni. 
Emoţionată, și-a aranjat basmaua încă o dată, făcându-și de 
lucru cu acul de sub bărbie. 

Oricât de lungi erau perioadele în care Louai se ascundea de 
israelieni, Dima nu reușea să se obișnuiască cu absenţele dintre 
vizitele lui în casa în care ea locuia cu părinţii, fratele și cele trei 
surori ale soţului ei. Erau căsătoriţi doar de un an, dar el se 
aflase în ascunzătoare mai tot timpul. Era așa cum se temuseră 
părinţii ei că va fi. Înainte de nuntă se consultaseră cu vecinul 


5 În Ib. arabă, în orig. Fellah (pl. Fellahin) înseamnă țăran, fermier sau lucrător agricol 
din Orientul Mijlociu. 

€ Hortus Conclusus (lat.), „grădină împrejmuită”, este un atribut al Sfintei Fecioare în 
arta medievală și în Renaștere. În tradiţia artei creștine medievale și renascentiste, 
Maria este ilustrată într-o grădină îngrădită, care simbolizează pântecul ei rămas 
neatins, fecioria. 

7 Nume dat celor trei mari rezervoare de apă aflate la o distanţă de trei kilometri sud- 
vest de Betleem, pe drumul care duce la Hebron, parțial construite, parţial săpate în 
stâncă, care erau folosite pentru a colecta apa de ploaie și pe cea a izvoarelor din 
zonele învecinate și pentru a o canaliza către lerusalim. 


14 


lor, ustază Omar Yussef, un prieten stimat al tatălui ei și un 
profesor care ţinea la ea în mod special. El îi spusese tatălui ei 
că, deși exista riscul ca fata să rămână văduvă în scurt timp, 
între cei doi tineri apăruseră sentimente de dragoste, iar 
asemenea sentimente trebuie ocrotite în aceste vremuri 
dușmănoase. 

Astfel, Dima renunţase la studiile ei la Școala de Fete de pe 
lângă Agenţia de Ajutor și Muncă a Naţiunilor Unite de la 
Dehaisha pentru a se căsători cu Louai. A primit o slujbă în 
atelierul auto al socrului ei - ţinea contabilitatea și răspundea la 
telefon. Acasă, a ajuns să facă treburile gospodărești, visând la 
rarele vizite ale lui Louai. Venea acum o dată pe săptămână sau 
chiar mai rar, și de fiecare dată petrecea cu ea doar o oră-două, 
înainte de a fi nevoit să plece din nou. Când era plecat, Dima 
devenea melancolică. Fără soţul ei, care să-i însufleţească 
nopţile, zilele petrecute în cabina de sticlă din fundul garajului 
erau posomorâte. Ba mai rău, tatăl și fratele lui Louai, 
Muhammad și Yunis, o tratau cu răceală, de parcă o acuzau 
pentru riscurile pe care și le asuma ca să vină acasă pe 
întuneric. Sau poate era altceva. 

În urmă cu câteva săptămâni, un bărbat solid, în uniformă 
militară, intrase în atelierul auto pe când Muhammad și Yunis 
erau plecaţi. S-a așezat pe biroul ei, boţindu-i hârtiile cu dosul 
său mare și a încercat să-i mângâie obrazul. 

— Vreau să cumpăr ceva de la familia ta, i-a spus, dar aș plăti 
dublu dacă te-ar lăsa pe tine să mi-l livrezi. 

Ea s-a ferit și omul a râs. În spatele lui, la intrarea în garaj, l-a 
văzut pe Yunis. Omul și-a ridicat din nou mâna, dar, urmărindu-i 
privirea, l-a observat pe cumnatul ei. A râs din nou, apoi a 
părăsit atelierul. Yunis i-a aruncat o privire crâncenă și a ieșit în 
urma bărbatului, căruia i-a șoptit ceva. Din ziua aceea, abia 
dacă a mai schimbat o vorbă cu ea. 

La ultima vizită a lui Louai, Dima s-a plâns că tatăl și fratele 
lui sunt distanţi faţă de ea. Fiindcă de obicei Louai era un om 
tăcut și calm, ea a fost surprinsă de mânia lui neașteptată. 

— Nu ai dreptul să-i judeci pe tatăl și pe fratele meu, strigă el. 
Acestea nu sunt chestiuni care te privesc pe tine. 

Dima habar nu avea despre ce „chestiuni” era vorba - ea nu 
se referise decât la răceala pe care i-o arătau atât acasă, cât și 


8 În Ib. arabă, în orig. Învățat, învățător. 
15 


la slujbă. Dar Louai s-a calmat repede și și-a cerut iertare, 
zicând că era încordat din pricina izolării într-o casă 
conspirativă, însă Dima si-a dat seama că minţea. Reacţionase 
defensiv pentru că și el era iritat din pricina fratelui său. 
Suspiciunile ei în legătură cu Yunis erau, într-o oarecare măsură, 
confirmate de izbucnirea lui Louai. Înainte de ultima lui plecare, 
Dima i-a auzit pe Louai și Yunis certându-se. Vorbeau în șoaptă. 
Nu-și dădea seama ce spun, dar discuţia era aprinsă. Mai 
observase și că soțul ei și-a privit tatăl cu severitate în timp ce îl 
îmbrăţișa în semn de rămas-bun. 

Incercând să  distingă, prin fereastra deschisă, sursa 
zgomotului de pași care venea dinspre arbuști, Dima Abdel 
Rahman a auzit cum aceștia se opresc. Apoi reîncep, dar mai 
ușori, ca un târșâit de picioare prin vegetaţia crescută pe sub 
copaci, de parcă omul care se apropia pe furiș s-ar fi relaxat 
deodată. 

— Ah, tu erai, Abu Walid. 

Era vocea soțului ei. Vorbea calm, pe un ton prietenos. Privi 
către locul de unde se auzea vocea. La început nu a văzut nimic, 
apoi la marginea pinilor a apărut un punct roșu, care se mișca 
nesigur, încercând, parcă, să descrie un cerc mic. A tremurat 
înainte de a se opri, ca un licurici care se așază pe o frunză. In 
clipa în care punctul roșu s-a oprit, s-a auzit o împușcătură. 
Dima a icnit puternic și a reușit să-l vadă pe Louai, ca și când o 
cantitate suplimentară de oxigen i-ar fi deschis ochii. Înainta 
împleticit dinspre marginea pădurii. Dima nu îi vedea fața, dar îi 
știa jacheta din denim și jeanșii pe care îi cumpărase pentru el 
înainte de ultima vizită. Își strângea cu putere umărul. 

Apoi, din nou, punctul roșu. O nouă detunătură a spart 
întunericul, iar Louai s-a răsucit, cu braţele întinse, ca un 
dansator sufist căzut în transa divină, sema, învârtindu-se, cu 
capul pe spate, cu o palmă întoarsă către pământ și cealaltă 
către cer. S-a prăbușit apoi în faţa straturilor de varză. 

Dima privea nemișcată către locul acela. Soacra ei a intrat în 
cameră, urlând că îi invadează israelienii. 

— Ne vor ucide pe toţi, striga ea. Yunis, fiule, cheamă-l pe 
tatăl tău să ne apere. Muhammad, vino să ne aperi, bărbate. 

La etaj s-au auzit pașii bărbaţilor treziţi din somnul lor de 
după-amiază,  grăbindu-se către scări. Dima simţea că 
împietrise. Dacă s-ar mișca, se gândea ea, s-ar sparge în 


16 


bucățele și întreg corpul i s-ar prăbuși cu zgomot la podea, într- 
un nor de bucățele prăfuite. Cu un efort înspăimântător, a reușit 
să se întoarcă și să alerge spre ușă, răsturnând un pahar de 
kamar al-din. 

Ucigașii ar putea să fie încă aici, se gândea ea, dar trebuie să 
ajung la el și să îl ating. Măcar de n-ar fi rănit grav. 

S-a împiedicat printre verze și a căzut la pământ, lângă Louai. 
Abia atunci și-a dat seama că plângea în hohote, iar când l-a 
întors pe spate, hohotele s-au transformat în ţipete. Ochii lui 
erau goliţi de expresie și priveau prin ea. Printre buze i se vedea 
limba galbenă. Jacheta din denim era udă, îmbibată cu sânge de 
la claviculă până la buric. Dima și-a pus mâna peste a lui și i-a 
atins fața. Deja începea să se răcească. Era atât de frumos. S-a 
uitat la mâna lui. Degetele lungi și subțiri, care o atingeau cu 
delicateţe când venea acasă. De ce să fie cauza palestiniană 
mai importantă decât fericirea și dragostea lor? 

Mama lui Louai înainta printre straturile de varză. A înţeles ce 
însemna ţipătul fetei. Ajunsă lângă fiul ei, a căzut în genunchi și 
și-a pus mâinile pe trupul lui însângerat. Dima a auzit lipăitul 
înăbușit al denimului ud în clipa în care bătrâna l-a apucat 
disperată. Mama a ridicat mâinile, acoperindu-și obrajii și 
mânjindu-i cu sângele fiului ei și a strigat către Dumnezeu. 

— Pleacă de lângă el. 

Dima l-a auzit pe Yunis în spatele ei. Băiatul a apucat-o de 
umăr și a împins-o de lângă trupul soţului ei. Pe mama sa a 
ridicat-o ușor, dar a îndepărtat-o și pe ea de lângă mort. Ea 
hohotea și striga Allahu akbar, Dumnezeu este mare. Trecând 
pe lângă Dima cu mama lui, Yunis s-a uitat la ea. Privirea lui era 
ostilă și defensivă. Ochii lui au năucit-o. Apoi Yunis si-a întors 
privirea. 

— Nu atinge nimic. Poliţia trebuie să facă investigații la locul 
crimei. 

— Poliţia? 

— Da. 

— Ce este de investigat? Israelienii l-au ucis pe fratele tău. 
Crezi că poliţia o să-l aresteze pe soldatul israelian care a tras? 

— Tu fă cum îţi spun eu. 

— Poliţia nu va face nimic, decât în cazul în care un 
palestinian a făcut asta. Care palestinian ar ucide pe cineva din 


17 


familia noastră? Care palestinian ar ucide un conducător al 
rezistenței? 

Yunis si-a ferit privirea. Dima a făcut un pas către el, dar el și- 
a îndreptat din nou ochii, plin de agresivitate și reproș, către 
chipul ei. 

Dima ar fi spus mai multe, dacă nu i s-ar fi părut o impietate 
să rostească vorbe aspre de față cu cadavrul soțului ei. Când 
Yunis a aprins luminile în casă, razele albastre, fluorescente, au 
străpuns aerul de afară. Reflexiile sale de gheaţă se oglindeau 
în sângele jilav al lui Louai. 


18 


e Capitolul 3 


Omar Yussef și-a pus servieta de piele roșie pe birou și a 
deschis lacătul auriu, strălucitor, cu cifru. Apoi a scos un stilou 
Mont Blanc din buzunarul interior al servietei. Era un cadou de la 
o clasă de absolvenţi, care îi cunoșteau pasiunea pentru 
obiectele elegante. Simţind greutatea plăcută și stabilitatea 
Mont Blancului în mâna sa, a privit spre birou, la grămada de 
caiete care așteptau să fie corectate. Se întreba dacă elevele 
ale căror caiete se aflau acum în faţa lui se vor dovedi vreodată 
generoase sau recunoscătoare față de profesorul lor. A început 
apoi să citească eseurile despre căderea Imperiului Otoman. 
Petrecea prea mult timp supărat pe acești copii. Încerca să nu 
se mâhnească, dar nu suporta să le vadă cum îmbrăţișau 
clișeele politice ale sarmanei și victimizatei naţiuni arabe, 
subjugate de toţi și de toate, de la cruciade și mongoli la turci și 
britanici, ajungând până la intifada”. Aveau dreptate să îi 
considere pe arabi victime ale unei istorii crude, dar greșeau 
când nu admiteau nicio vină pentru propriile suferinţe. În clasă, 
Omar Yussef intervenea și le distrugea sloganurile oarbe și 
odioase. Totuși, își dădea seama că asta nu făcea decât să îi 
înfurie și mai tare, iar elevele începeau să își piardă încrederea 
în el. 

Omar a scris un 7 pe marginea primului caiet dezordonat, 
pentru că luase hotărârea să fie generos, apoi a deschis un altul. 
Imbătrânea. Și-a amintit de George Saba și de sentimentul de 
tihnă pe care îl trăise în timpul mesei, la gândul că acest elev și 
alţii ca el vor reprezenta mândra moștenire a lui Omar Yussef. 
Știa că recentele sale izbucniri din clasă erau cauzate de 
frustrarea indusă de politica violentă, ignorantă și simplistă a 
elevelor sale și de sentimentul că era deja prea bătrân, prea 
departe de lumea lor, ca să le mai poată schimba. Își dădea 
seama că ar fi și mai rău într-o școală de băieţi, dar și în fetele 
sale era atâta violență, încât îl șoca. Indiferent cât de mult 
încerca să elibereze minţile copiilor din Dehaisha, existau 


? În Ib. arabă, în orig. Răscoală. Se referă mai ales la mișcarea de rezistenţă 
palestiniană faţă de ocuparea de către israelieni a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza, în anul 
1987. 


19 


întotdeauna alții care munceau și mai abitir ca să le înrobească. 
La Școala Catolică a fraţilor călugări, totul fusese diferit. În 
timpul acelor ani, mulţi tineri de valoare își deschiseseră mintea 
în faţa lui. Dar între timp se schimbaseră multe, nu doar elevii 
săi. Neliniștea și ura înghiţiseră întreg Betleemul, iar în urma lor 
au venit sărăcia, resentimentele și propaganda. Până și o elevă 
bună, ca Dima Abdel Rahman, s-a lăsat absorbită de violență. 
Tatăl ei, vecin cu Omar Yussef, îl sunase noaptea trecută, pentru 
a-i da vestea morţii lui Louai Abdel Rahman, soţul fetei. 
Inmormântarea va avea loc în dimineața următoare, când Omar 
Yussef va fi la muncă, dar plănuia să treacă pe la Dima Abdel 
Rahman după-amiază. Se gândea să îi propună să se întoarcă la 
școală, dar apoi și-a amintit că fata îl iubise cu adevărat pe soţul 
ei și s-a hotărât să mai aștepte înainte de a face o propunere 
atât de importantă pentru viitorul ei. 

In clipe ca acestea, când privea eseurile mediocre la lumina 
proaspătă a primelor raze de soare care pătrundeau în clasa 
goală, Omar Yussef se întreba dacă nu ar fi mai bine să accepte 
propunerea directorului american al școlii și să își dea demisia. 
Omar Yussef avea doar cincizeci și șase de ani, dar Christopher 
Steadman ar fi vrut ca el să iasă la pensie. Vedea ochii 
americanului îndreptaţi către mâinile sale nesigure, semn al 
anilor de alcoolism lăsaţi în urmă. Îl făceau să pară chiar mai 
fragil decât mersul său încet, laborios. Poate că Steadman nu 
dorea decât un om mai puternic, dar Omar Yussef îl ura, 
deoarece îl suspecta că își dorește de fapt un angajat care să nu 
protesteze. Omar Yussef se gândea că modelase un număr 
suficient de mare de minţi, ca cele ale tinerilor săi elevi George 
Saba, Elias Bishara și Dima Abdel Rahman, îndeajuns să îi 
satisfacă până și pe cei mai conștiincioși profesori. Poate că nu 
ar trebui să își pună în pericol liniștea, supunându-și inima la 
efortul de a lupta zi de zi împotriva mașinăriei de minciuni și 
propagandă nebunească a martiriului. 

Prima elevă a intrat în clasă. 

— O dimineaţă plină de bucurie, ustaz. 

Omar Yussef i-a răspuns la salut cu un glas stins. Odată cu 
sosirea elevei, amintirea mângâietoare a foștilor săi elevi s-a 
mistuit, iar el s-a întors în prezentul care îi părea străin, cu 
simţurile ascuţite de aspectul ţipător al școlii. Scaunele zgâriau 
podeaua în timp ce fetele se așezau pe ele. Aerul se umplea de 


20 


mirosul stătut al subsuorilor nespălate și al pârțurilor pricinuite 
de fasole. Omar Yussef se uita la un caiet, prefăcându-se că ÎI 
corectează. Stiloul îi tremura în mână, așa cum se întâmpla tot 
mai des în ultima vreme. De fiecare dată când dădea pagina 
vedea pe partea dorsală a mâinii micuța pată provocată de 
boala de ficat. Era nouă, ivită aproape peste noapte, ca și cum 
un spiriduș s-ar fi strecurat în dormitorul său în timpul nopţii, în 
timp ce el dormea, și i-ar fi aplicat o ștampilă permanentă pe 
care stătea scris „îmbătrânit prematur”. Când își imagina 
această întâmplare, se mira că spiritul care îl vizitase l-a găsit în 
pat, dormind, pentru că lui Omar Yussef i se părea că petrece 
jumătate de noapte urinând, iar spiridușul ar fi putut foarte ușor 
să fi pus ștampila de pensionare pe penisul său picurător. 
Acesta era el, cel adevărat, și aceasta era realitatea vieţii sale. 
Probabil că nu fusese prea arătos nici chiar în tinereţe. Imaginii 
trandafirii, galeșe, a lui Omar Yussef de pe vremea când era 
tânăr, ar fi trebuit să-i adauge faptul că privirea îi era confuză 
din pricina băuturii, iar gura ţeapănă de înverșunare, ca a celui 
care simte că trebuie să își ceară iertare pentru multe fapte 
celor pe care i-a jignit când era beat, dar mai ales lui însuși. Da, 
probabil că acesta era ultimul lucru de care avea nevoie 
dimineaţa. Va vorbi despre pensionare cu soția lui, Maryam. 

In clasă au intrat și alte eleve. Majoritatea tăceau. Cunoșteau 
destul de bine severitatea lui Omar Yussef, așa că nu vorbeau în 
timpul orelor decât atunci când el era într-o dispoziţie bună, 
ceea ce rar se întâmpla la prima oră, care începea la 7:30. Dar 
una dintre fete era în ziua aceea prea înflăcărată ca să se 
abţină. Impacientată, Khadija Zubeida a intrat repede în clasă. 
Era înaltă și slabă, avea părul negru, tuns cu breton. Pe pomeţii 
obrajilor ei palizi se vedea începutul unei erupții de acnee. 
Inainte de a se așeza, s-a aplecat peste banca în care stăteau 
două prietene și le-a spus: 

— M-a sunat tata înainte de a pleca spre școală. Au arestat un 
colaborator. Cel care i-a ajutat pe israelieni să îl ucidă pe 
martirul din Irtas. Mi-a zis că urmează să îl execute pe trădător. 

Vorbea în șoaptă, dar în liniștea clasei vorbele i-au fost auzite 
de toţi, ca și râsul înfundat de la final. 

— Cine e făptașul? a întrebat una dintre prietenele ei. 

— Colaboratorul? E un nenorocit de creștin din Beit Jala. Saba 
cred că e numele lui. El i-a condus pe evrei direct la omul din 


21 


Irtas, care era un mare luptător, și tot el i-a dat lovitura fatală, 
cu un cuţit mare, dat de israelieni. 

Omar Yussef a pus stiloul jos, înainte de a fi aruncat peste 
masă de tremurul mâinii sale. A împins caietul din faţa sa și și-a 
cuprins capul în mâini, ca să își adune gândurile. Era sigur că 
George era cel arestat. A tușit, ca să își recapete vocea. 

— Khadija, a strigat el către fată, cu glasul răgușit. Care 
Saba? 

— Cred că îl cheamă George, ustaz. George Saba. Tatăl meu 
spune că are în casă statui rușinoase, ale unor femei goale, și că 
a vrut să îl convingă pe ofiţerul care l-a arestat să o ia pe fiica sa 
în locul lui. 

Fetele au plescăit din limbă și au dat din cap. 

— Creștinul a și mărturisit. A zis: „Știu de ce ați venit. Aţi 
venit aici pentru că m-am vândut evreilor.” Tata i-a dat un 
ghiont vârtos după ce a mărturisit. 

Omar Yussef a rămas în picioare, sprijinit de catedră. 

— Vino aici, a zis el cu severitate. In timp ce fata se apropia 
de el, puţin nedumerită, se gândea să îi aplice aceeași lovitură 
pe care tatăl ei pretindea că i-o dăduse colaboratorului. Dar știa 
că lumea aștepta mai mult de la el: doar era profesor, nu un 
polițist ucigaș. Se întreba ce vede fata din cealaltă parte a 
catedrei. Simţea că este gata să plângă de furie și îi tremura 
cuta moale de piele, de sub bărbie. In ochii lor era probabil fie 
vrednic de milă, fie foarte înfricoșător. 

— Ce vă învăţ eu la ora mea? 

Fata privea prostește către Omar Yussef. 

— Cum vă învăţ eu să priviţi istoria? 

Omar Yussef a făcut o pauză. O ţintui pe copilă cu privirea sa 
fixă. Răspunsul se lăsa așteptat, așa că a reluat: 

— Vă învăţ să analizaţi probele și apoi să decideţi cu mintea 
voastră ce credeți despre un anumit sultan sau despre cauzele 
unui război. 

— Da, așa este, a spus fata ușurată. 

— Așadar, de unde știi că acest om a fost un colaborator? 

— Mi-a spus tata. 

— Cine este tatăl tău? 

— Sergentul Mahmoud Zubeida, de la Serviciul de Informaţii 
Secrete, Forţa de Reacţie Rapidă. 

— A efectuat el investigația de la început până la sfârșit? 


22 


Fata părea dezorientată. 

— Nu, sigur că nu, zise Omar Yussef. Așadar, ar trebui să 
vorbești cu toţi cei care au luat parte la investigaţie înainte de a 
ajunge la concluzia că acest om a colaborat cu israelienii. Nu-i 
așa? 

— Dar a mărturisit. 

— Ţi-a mărturisit ţie personal? Ar trebui să vorbești cu el. Să îl 
înţelegi. Să vorbești cu prietenii lui. Mai ales, să înţelegi 
motivele pentru care a colaborat. Avea nevoie de bani? Poate 
este bogat și nu are nevoie de bani. Atunci, de ce ar face-o? Ar 
putea fi o înscenare, iar crima să fi fost comisă de altcineva? 
Poate un alt negustor? 

Khadija se legăna de pe un picior pe altul și își râcâia coșurile 
de pe obraz. Omar Yussef a văzut că fata era gata să plângă. Și- 
a dat seama că striga la ea și că se aplecase peste catedră până 
foarte aproape de ea, dar nu îi păsa. ÎI înfuriase ignoranța 
acestei întregi generaţii, pe care o vedea acum depozitată pe 
umerii slabi ai fetei din faţa sa și pe figura ei lipsită de expresie. 

— De unde să știu eu toate astea? întrebă Khadija bâlbâindu- 
se. 

— Trebuie să știi toate lucrurile astea înainte de a condamna 
o ființă umană la moarte. Omar Yussef s-a aplecat și mai mult în 
faţă. Moartea. Moartea. Nu este ceva superficial, de care să râzi, 
și nici motiv de laudă. Acest așa-numit colaborator este tatăl 
cuiva. Tu cum te-ai simți dacă l-ar lua de acasă pe tatăl tău și ai 
ști că urmează să fie omorât? 

In timp ce vorbea, Omar Yussef și-a dat seama că fata și-l 
imaginase probabil de multe ori pe tatăl ei ucis de israelieni în 
vreo încleștare stupidă. Era probabil coșmarul ei din fiecare 
noapte, orbitor și terifiant. Pentru o clipă, a privit-o cu 
compătimire. Și-a îndreptat trupul. 

— Stai jos, Khadija. 

Omar Yussef și-a scos pieptenele pentru a-și îndrepta șuvițele 
de păr care îi căzuseră pe frunte în timp ce strigase la fată. 
Clasa se cufundase în tăcere. A pus pieptenele la loc, în buzunar 
și s-a așezat. 

— Când veţi părăsi lumea asta, ce lăsaţi în urmă? întrebă el. 
Copii mulţi? Ce importanţă are acest lucru? Oare să fie copiii un 
scop în sine? Nu, depinde ce îi înveţi. Lăsaţi avere în urma 
voastră? In cazul acesta, ce fel de om o va moșteni? Și cum o va 


23 


cheltui? Oamenii își vor aminti de voi cu dragoste? Sau vor simţi 
ură când se vor gândi la voi? Puneţi-vă aceste întrebări de 
acum, chiar dacă nu aveţi decât unsprezece ani. Dacă nu vă 
puneti singure aceste întrebări, altcineva - poate un om rău - vă 
va dicta răspunsurile. O să vă pună în față niște așa-numite 
dovezi, iar voi nu veţi mai vedea niciodată alternativele care vi 
se oferă. Dacă nu luaţi frâiele în mână, altcineva o să preia 
controlul asupra vieţii voastre. 

Parcă aș vorbi despre mine însumi, se gândi Omar Yussef. 

— Omul acesta, George Saba, mi-a fost elev. Era un elev bun 
și foarte inteligent. Era sensibil și amuzant. Avea o înaltă ţinută 
morală. Nu cred că s-ar amesteca vreodată în ceva ilegal sau 
imoral. 

Khadija Zubeida nu și-a ridicat privirea cât timp Omar Yussef 
a vorbit pe tonul acela aspru. 

— Ce dovadă aveţi? 

Multțumit de întrebare, Omar Yussef a dat din cap către fată. 

— Am mai multe dovezi decât tine, Khadija. Pentru că tu 
judeci cazul în funcţie de sentimentele tale de ură faţă de cineva 
pe care nu l-ai văzut niciodată. Eu îl știu pe George Saba și îl 
iubesc. 

Ce să zic, bun mod de a-mi începe ziua, și-a zis Omar Yussef 
în gând. // iubesc pe colaboratorul israelienilor, îl iubesc pe cel 
mai dezgustător trădător. Cu prima ocazie când are cineva 
nevoie de un nătărău, băgați-mă la închisoare și puneți-le pe 
elevele mele să depună mărturie că am simpatizat cu un 
colaborator, lucru care, fără îndoială, mă transformă și pe mine 
în colaborator. Bună treabă, Abu Ramiz. Ai nevoie de mai mult 
somn și de mai multă cafea dimineața. 

La terminarea orelor în dimineaţa aceea, Wafa, secretara 
scolii, aștepta în fața ușii. Pe faţă îi stăruia un zâmbet vag, rigid, 
când i-a înmânat o ceașcă de cafea. 

— Dumnezeu să-ți binecuvânteze mâinile, i-a spus el. 
Presupun că prin purtarea ta delicată mă pregătești pentru vești 
proaste. 

Ceașca a zornăit pe farfurioară. Mâna îi tremura mai tare 
decât de obicei. 

George, se gândi el, Allah să-l ajute. 

— Beţi cafeaua, ustaz, i-a spus Wafa, iar zâmbetul i s-a 
îndulcit. 


24 


Omar Yussef a privit-o, așteptând. 

— Directorul vrea să vă duceţi la el în birou cât de repede 
puteţi. 

— Mulţumesc pentru cafea, a zis Omar Yussef, apoi a băut-o. 
Este delicioasă. 

I-a înapoiat ceașca goală secretarei. 

— Vezi, nici măcar nu am înjurat când ai menţionat numele 
stimatului nostru director. 

— Pentru prima dată. Trebuie să îi mulțumim lui Allah. 

Omar Yussef a intrat în biroul lui Christopher Steadman și, în 
acel moment, afecțiunea pe care o simţise pentru Wafa s-a 
transformat în furie față de omul acesta. Așezat într-o parte a 
biroului, lângă silueta înaltă și îngrijită a directorului numit de 
ONU, se afla inspectorul școlar guvernamental, care, în urmă cu 
zece ani, îi obligase pe cei de la Școala Catolică să îl concedieze 
pe Omar Yussef. Acesta și-a dat seama imediat ce urma. 
Ticălosul de inspector îl împiedicase pe Omar Yussef să 
„hrănească” minţile elitei de la Școala Catolică. Acum își 
imagina că are ocazia să îi anuleze până și mărunta influenţă pe 
care o exercita asupra plevei societăţii, aflate aici, în tabăra de 
refugiaţi de unde, în definitiv, lepădăturile corupte aflate la 
conducerea guvernului își recrutau carnea de tun. Omar Yussef 
era furios și fiindcă înțelegea că fusese convocat în prezenţa 
inspectorului pentru ca Steadman să aibă un cuvânt mai greu 
de spus în încercarea de a-l convinge să se pensioneze. 

— la loc, Abu Ramiz. 

Steadman i-a indicat un scaun din faţa biroului. Omar Yussef a 
observat că americanul preluase obiceiul local de a se adresa 
unei cunoștințe prin sintagma „tatăl lui”, însoţit de numele celui 
mai mare dintre fii. 

Cu doar o zi în urmă, Steadman îl întrebase pe Omar de ce 
arabii își spun Abu sau Umm. Omar Yussef i-a explicat că fiecare 
palestinian are un nume. 

— De pildă, eu sunt Omar, spusese el. Dar suntem cunoscuţi 
și ca tată - Abu - al primului născut. Fiul meu cel mai mare este 
Ramiz, așa că mi se spune Abu Ramiz. Tatăl lui Ramiz. Este o 
formulă de respect și amiciţie. 

Apoi l-a avertizat pe Steadman că dacă îl obligă să se 
pensioneze, nu va mai avea pe cine să bată la cap cu întrebări 


25 


despre societatea arabă. Steadman a continuat ca și cum nu ar 
fi remarcat agresivitatea din spusele lui Omar Yussef. 

— Întotdeauna m-am gândit că dacă voi avea un fiu, îi voi 
pune numele Scott, a spus Steadman. Astfel, aș fi Abu Scott. 

Apoi l-a întrebat pe Omar ce înseamnă Umm. Omar s-a 
hotărât să îl zăpăcească: 

— Înseamnă „mama lui”. Soţia mea este Umm Ramiz, după 
cum eu sunt Abu Ramiz. Fiul meu a decis să-i pună fiului său 
numele meu, pentru că vrea să continue această tradiţie, așa că 
lui i se spune Abu Omar, iar soţiei sale Umm Omar și într-o bună 
zi fiul lor va da fiului său numele tatălui său și va fi numit și el 
Abu Ramiz. lar tu, zise Omar Yussef, vei fi întotdeauna un simplu 
american. 

Acum, în biroul lui Steadman, Omar Yussef vedea că 
americanul încerca din răsputeri să se integreze. Care va să 
zică, ti-ai amintit, i-a zis el în minte. Mi-ai spus Abu Ramiz, tată 
al lui Ramiz, dar nu mă faci tu să te plac așa ușor. 

În încăpere se simţea un miros. Acesta era rezultatul unei alte 
încercări a lui Steadman de a se conforma tradiţiilor locale. 
Înainte de Ramadan, Omar Yussef glumise pe seama lui, 
spunându-i că musulmanii nu se spală în timpul lunii sfinte și că 
cei care nu respectă această tradiţie le aduc o ofensă. La 
început, i s-a părut extrem de amuzant că Steadman îl luase în 
serios. Directorul plănuia, în mod evident, să nu se spele toată 
luna. Acum Omar Yussef regreta gluma și își tot adulmeca dosul 
palmei date cu colonie, pentru a birui duhoarea corpului 
nespălat. 

— ÎI cunoşti pe DI. Haitham Abdel Hadi, de la Ministerul 
Educaţiei? l-a întrebat Steadman. 

Stii foarte bine că îl cunosc. Sunt sigur că ţi-a arătat dosarul 
pe care mi l-a întocmit, a zis Omar Yussef în gând. A rămas, 
însă, tăcut. 

— Ei bine, trebuie să îți spun că DI. Abdel Hadi a primit câteva 
plângeri la adresa ta. De aceea te-am chemat aici azi. Steadman 
și-a trecut mâna prin părul blond, cu fire subţiri, eliberându-și 
fruntea arsă de soare. Și-a coborât apoi mâna, cu palma 
deschisă, dând cuvântul inspectorului guvernamental. 

Acesta a citit din câteva scrisori despre care pretindea că 
fuseseră trimise de părinţi pe adresa departamentului său. 
Scrisorile menţionau că Omar Yussef critica guvernul și pe 


26 


președinte, îi numea gangsteri pe cei din Brigăzile Martirilor al- 
Aqsa, condamna atacurile sinucigașe cu bombe și vorbea 
nerespectuos despre șeicii din unele moschei locale. 

— Luna trecută, a spus inspectorul, câţiva elevi au fost răniţi 
la Mormântul Rașelei! în timpul unei demonstraţii împotriva 
forțelor de ocupaţie. A doua zi, profesorul Omar Yussef le-a spus 
că în loc să arunce cu pietre în soldați, copiii ar trebui să arunce 
cu pietre în părinţii și în guvernul care și-au bătut joc de vieţile 
lor. Citez cu exactitate: pentru că și-au bătut joc de vieţile lor, 
copiii ar trebui să arunce cu pietre în părinţii lor și în guvern. 

— Ai spus asta, Abu Ramiz? a întrebat Steadman. 

Omar Yussef s-a uitat în ochii întunecaţi și vicleni ai 
inspectorului guvernamental. Acesta își ţinea mâna peste gură, 
încercând să facă gestul să pară firesc. Spera să îi mascheze 
tremurul nervos al buzei. Simţea cum adrenalina îl umple de 
furie. Steadman a repetat întrebarea. Tonul său inocent îl înfuria 
pe Omar Yussef. 

— Nu mă aştept de la tine să ai o poziţie în totalitate corectă 
din punct de vedere politic, Abu Ramiz. Ești prea bătrân pentru 
asta, a zis Steadman. Dar așa ceva nu pot accepta. Noi 
cooperăm cu administraţia locală și nu putem să creștem 
revoluționari sau să încurajăm acte de violenţă. 

Prostănacul a crezut că îi incurajam pe elevi să îşi atace 
părinții. 

— Copiii comiteau deja acte de violenţă. l-au atacat și pe 
soldaţi. Acesta este totuși un act de violență, oricare ar fi 
motivele care stau la baza lui. Eu le sugeram copiilor că nu 
întotdeauna vinovatul este cel pe care îl considerăm noi, a spus 
el. 

— Este o nelegiuire, a spus inspectorul. Să pui părinţii și 
guvernul înaintea Forțelor de Ocupaţie, considerându-i dușmani 
ai poporului palestinian! 

— In ziua de azi este un act de corectitudine politică să te 
arunci în aer în mijlocul unei mulțimi de civili. Corectitudine 
politică este și lauda adusă prin ziare și la moschee celor care își 
dau viaţa în atacuri cu bombe. Omar Yussef a izbit în birou cu 


10 Cunoscut și ca Domul Rașelei, este mormântul atribuit de tradiţie personajului biblic 
Rașela, cea de-a doua soţie a lui lacob. Localizat la marginea orașului Betleem, este 
considerat al treilea loc sacru al religiei iudaice. 


27 


marginea palmei. lar voi spuneţi că este o nelegiuire când eu 
încurajez analiza intelectuală? 

— Ai antecedente, Abu Ramiz, i-a spus trimisul 
guvernamental. Dosarul tău este lung. Va trebui să demarez o 
anchetă oficială împotriva ta, dacă nu ești de acord cu 
propunerile domnului Steadman. 

Omar Yussef l-a privit pe Steadman. Maxilarul lui pătrăţos, 
tipic american, era nemișcat. Buzele îi erau strânse. Steadman 
și-a îndreptat ochelarii micuţi, cu lentile rotunde. Îl privea pe 
Omar Yussef cu ochii săi mici, albaștri, pe jumătate închiși. 

Care va să zică, nemernicul ăsta i-a spus deja lui Abdel Hadi 
că vrea să mă dea afară. Cine știe dacă nu au pus totul la cale 
împreună? Era hotărât să nu le ușureze misiunea. Nu se va 
pensiona de bunăvoie. Nu aveau decât să îl bage în celulă cu 
George Saba, tot nu va subscrie la slăbiciunea și codoșia lui 
Steadman. 

— Așa ceva nu s-ar fi întâmplat pe vremea când școala era 
condusă de domnul Fergus sau doamna Pilar. Ei nu m-au 
ameninţat niciodată. Da, o iau ca pe o amenințare, nu doar din 
partea guvernului, ci și din partea ta, Christopher. Am pus capăt 
acestei discuții. 

Se îndreptă către ușă. 

— Abu Ramiz, încă nu poţi pleca, i-a spus Steadman. Trebuie 
să clarificăm această problemă. 

— Mă bucur că m-ai ascultat cu atenţie când ţi-am explicat că 
„Abu” înseamnă „tatăl lui”, a răspuns Omar Yussef. Vrei totuși 
să îţi zic Abu Scott, așa cum ai sugerat? 

Steadman a părut surprins de schimbarea de direcţie a lui 
Omar Yussef și i-a răspuns precaut. 

— Da, după cum ţi-am spus, întotdeauna mi-am imaginat că îi 
voi da fiului meu numele de Scott, dacă voi avea unul. lar acest 
lucru mă face tatăl lui Scott. Sigur, poţi să îmi zici Abu Scott. 

— Este un nume foarte potrivit. În arabă, Scott înseamnă a 
tăcea. 

Omar Yussef privea fix la americanul nelămurit și la 
inspectorul furios. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar am de făcut o vizită în Irtas pentru 
a-mi prezenta condoleanţele. Soţul unei foste eleve a fost ucis 
de corectitudinea politică. 


28 


e Capitolul 4 


Un șir apatic de persoane îndoliate parcurgea cărarea care 
străbătea valea. Mergeau încetișor către casa lui Abdel Rahman, 
schimbând vorbe fără prea mult chef. Omar Yussef se ocăra 
pentru că își pusese doar un sacou în dimineața aceea, pentru 
că vântul se năpustea cu putere asupra văii Irtas, trecând prin 
sacoul lui de tweed. A luat pe loc decizia să îmbrace paltonul în 
fiecare zi, până în aprilie, indiferent cum va părea vremea 
dimineaţa, de la fereastra dormitorului său. Mergea cât putea de 
repede, dar îl depășeau aproape toţi, deși nu păreau că se 
grăbesc. Era mulțumit că cel puţin purta o căciulă bej, din 
cașmir moale, care îi încălzea capul chel și îi ţinea sub control 
șuvițele de păr, la adăpost de vântul aspru. 

Omar Yussef a ajuns la capătul cărării. Aici erau două canistre 
de ulei, în care fuseseră înfipte frunze de palmier și steaguri 
negre, de înmormântare, îndoite acum de vântul puternic. 
Steagurile erau prinse pe catarge de bambus, iar capetele lor 
pocneau și zgăriau interiorul butoiașului, sub biciul vântului, într- 
o aparentă încercare de a scăpa. Omar Yussef s-a strecurat 
printre șirurile de oameni așezați pe scaune albe, de grădină, 
sub prelata neagră, fâlfâitoare, a cortului în interiorul căruia 
familia primea condoleanţe. S-a așezat la coadă, în spatele celor 
care treceau prin faţa rândului de primire alcătuit din membrii 
familiei, le strângeau mâinile fără vlagă și murmurau că Allah se 
va milostivi de Louai Abdel Rahman. La capătul rândului se afla 
un tânăr slab, cu o faţă osoasă și ursuză. Omar Yussef a înțeles 
că era fratele luptătorului mort. Băiatul arunca priviri fioroase 
când spre liziera pădurii, peste grădiniţa de legume, când spre 
intrarea în casă. Omar Yussef a reținut mâna tânărului și l-a 
întrebat unde o poate găsi pe Dima Abdel Rahman. A detectat o 
scânteiere de ostilitate înainte ca tânărul să îi spună că fata era 
în casă, cu femeile. 

— Du-te, te rog, și cheam-o. Spune-i că o caută fostul ei 
profesor. 

Tânărul a ezitat, în timp ce Omar Yussef îi ţinea mâna strâns 
într-ale sale. Apoi și-a retras mâna și a intrat în casă. 


29 


Omar Yussef ar fi acceptat cu plăcere o ceașcă de gahweh 
sa'ada. În orice altă perioadă a anului, un băiat ar fi circulat 
printre oamenii adunaţi la înmormântare, cu un termos de cafea 
fără zahăr. Dar acum era Ramadan și până la lăsarea 
întunericului nu se va servi nici cafea, nici altceva. Dar Omar 
Yussef nu avea nevoie de Ramadan ca să își aducă aminte că 
erau multe lucruri de la care trebuia să se abţină. Işi amintea 
cum odată, pe când era student în Damasc, o bătrână i-a tras o 
palmă peste faţă pentru că îl văzuse fumând o ţigară pe stradă, 
în timpul Ramadanului. Ar fi trebuit să o păstreze pe lângă el, să 
îl bată zdravăn de fiecare dată când făcea ceva interzis. Se 
întreba cât timp i-ar fi luat să renunţe la alcool, dacă ar fi primit 
o lovitură puternică peste cap de fiecare dată când turna în el 
whisky cu gheaţă. Pe când așa, nu se trezise din beţie până 
aproape de vârsta de cincizeci de ani. Savoarea spectaculoasă a 
bețiilor din tinereţe dispăruse deja. Până și el înțelegea că e 
patetic. Renunţase la băutură pentru că îi era rușine când 
observa cum bărbaţi mai tineri cu douăzeci de ani se uitau cu 
milă la ochii lui încețoșați și la mâinile nesigure. 

Din spatele cortului s-au auzit trei focuri de armă puternice, 
ascuţite, dar Omar Yussef a fost singurul care s-a ferit. S-a întors 
repede pentru a urmări privirea celorlalţi. Pe potecă venea o 
trupă de trăgători din Brigăzile Martirilor al-Aqsa. Un bărbat 
masiv, care purta o cartușieră peste piept, îi conducea. Omar 
Yussef și-a împins ochelarii cu rame aurii pe nas și a văzut că 
acesta era Hussein Tamari, liderul Brigăzilor Martirilor din 
Betleem. Avea la el arma cea mare, despre care vorbea toată 
lumea. Capul lui Tamari era mai lat la bază, mătăhălos și cu fălci 
mari. Avea mustață neagră, groasă și păr scurt, îngrijit, pe care 
era nevoit să-l tundă așa fiindcă oricum nu prea avea ce să 
acopere. Spre vârf, capul i se îngusta până la o treime din 
lăţimea gâtului. Capul acesta conic, congenital, îi părea lui Omar 
Yussef dovada faptului că nu creierul era sursa aroganţei sale. 

Lângă Tamari mergea un bărbat brunet, slab, pe care Omar 
Yussef îl mai văzuse prin oraș. Numele lui era Jihad Awdeh. Pe 
cap avea o căciulă gri, asemănătoare cu un fes îmblănit. Omar 
Yussef încerca să își amintească numele acestui tip de căciulă. 
Nimeni nu purta așa ceva în Betleem. Bătrânii de la ţară purtau 


30 


keffiyeh” tradiţionale, iar puștii purtau șepci de baseball 
americane. Majoritatea, însă, nu își acoperea capul. De aceea, 
căciula lui Jihad Awdeh părea extravagantă și sinistră. Omar 
Yussef s-a gândit imediat la Saddam Hussein, care obișnuia să 
poarte o asemenea căciulă iarna. Astrahan, așa îi zice, şi-a spus 
el. A râs scurt, batjocoritor și a dat din cap. 

Hussein Tamari și-a descărcat mitraliera în aer de câteva ori, 
în semn de respect faţă de mort, proptind patul armei masive în 
sold și ţinând-o cu o singură mână, pentru a-și etala, voit 
neglijent, puterea ostentativă. Aceasta a scos un sunet adânc, 
puternic și impresionant, iar Omar Yussef a observat că unii 
dintre oameni erau gata să aplaude spectacolul. Patul armei era 
din lemn, iar ţeava, dintr-un metal închis la culoare. Părea să 
aibă peste un metru douăzeci în lungime. 

Soldaţii au intrat sub bolta prelatei și, luând-o în faţa celor 
care așteptau la rând, au dat mâna cu membrii familiei 
îndoliate. Omar Yussef a văzut că tatăl lui Louai Abdel Rahman 
părea intimidat și nu i-a privit în faţă pe insurgenți, deși aceștia 
au zăbovit dinaintea lui mai mult decât era necesar. 

Omar Yussef s-a îndreptat către ușa casei. A aruncat o privire 
în camera de zi. Pe perete era pictată o scenă alpină elveţiană. 
Un cerb tânăr se juca în iarba înaltă de pe malul unui lac de 
munte. Se vedea o cabană de lemn la marginea prăpastiei, pe 
vârful unui munte acoperit de zăpadă, scânteietor ca o poză 
dintr-o carte pentru copii, nefiresc și caricatural. Mulți 
palestinieni își decorau casele cu scene din Alpi. In mod evident, 
era o plăcere să privești o asemenea imagine în timpul verii 
caniculare, și-a zis el. Dar poate că avea și un efect calmant, ca 
și cum, privind la pământul unei ţări pașnice, ai fi putut uita 
violenţa din jur și te-ai fi putut visa pe un vârf de munte, unde 
să poţi respira în voie aer curat. Omar Yussef și-a dat seama că 
în aceste picturi murale nu erau niciodată oameni. 

In fața tabloului era un grup de femei. Improvizau un cântec 
de binecuvântare pentru mama martirului, slăvind fericirea de 
care va avea parte fiul ei mort. O femeie scanda un vers, apoi i 
se alăturau altele, bătând din palme în ritmul melodiei, apoi o 


11 În Ib. arabă, în orig. Acoperământ de cap purtat de bărbaţii arabi, făcut dintr-o 
bucată pătrată de pânză, de obicei bumbac, împăturită și înfășurată în diverse moduri 
în jurul capului. Se întâlnește mai ales în zonele deșertice, pentru a apăra capul de 
expunerea directă la soare, cât și pentru a proteja gura și ochii de firele de nisip. 


31 


altă femeie prelua conducerea, începând strofa următoare. 
Același lucru se făcea și la nunţi. În fundul camerei, Omar Yussef 
a văzut-o pe Dima Abdel Rahman. l-a făcut semn să vină afară. 
Ea a schiţat un început de zâmbet și s-a îndreptat către el. Când 
fata a ajuns în dreptul scărilor, Omar Yussef a văzut că tânărul 
pe care îl trimisese s-o cheme privea încruntat din ușa 
bucătăriei. 

— Allah se va milostivi de cel mort, a zis Omar Yussef. 

— Mulţumesc, unchiule, a răspuns Dima Abdel Rahman. Mă 
bucur că ai venit. 

— Cine este puștiul pe care l-am trimis să te caute? 

Omar Yussef a făcut un gest discret către băiat. 

— Acela este fratele soțului meu, Yunis. 

— Pare mai degrabă mânios, decât întristat de moartea 
fratelui său. 

— Pare că nu mai simte altceva decât mânie, spuse Dima. 

S-au îndepărtat de casă și de cortul de doliu și s-au îndreptat 
către straturile de varză. Dima se uita ţintă la locul în care 
murise soţul ei. A început să plângă. Omar Yussef a scos o 
batistă din buzunarul sacoului de tweed și i-a întins-o. Ea și-a 
șters lacrimile și a zâmbit, rușinată. Apoi, arătând spre locul 
acela: 

— Aici a murit Louai. Aici l-am găsit. 

Dima a început din nou să plângă. Omar Yussef i s-a adresat 
cu blândețe. 

— Este normal să plângi, draga mea. Focurile de armă trase în 
aer sunt nepotrivite, dar lacrimile sunt bune. 

— Mama lui Louai spune că ar trebui să plâng de fericire, 
pentru că acum el este martir, a zis Dima. 

— Face asta doar de ochii lumii. Sunt sigur că nu simte așa în 
adâncul inimii ei, a spus Omar Yussef. 

— Nu mă pot bucura la gândul morții lui, ustaz. Pur și simplu 
nu pot. 

— Tatăl meu a murit când eram tânăr. Îmi amintesc că 
plângeam și toţi cei aflați în casă mi-au zis că nu trebuie să 
plâng, pentru că tatăl meu a trăit până la bătrâneţe, iar eu 
trebuie să mă port ca un bărbat. Dar aveam un unchi care m-a 
înţeles. Le-a zis: „Lăsaţi băiatul să plângă. Nu vedeţi că l-a iubit 
pe tatăl lui?” Așa că nu îţi face griji. Poţi să plângi. Și poți să 
păstrezi și batista. 


32 


Dima a reușit să zâmbească printre lacrimi. 

— Eram foarte fericită pe vremea când eraţi profesorul meu, a 
spus ea. 

— Ești o femeie inteligentă. Aș fi foarte fericit dacă toţi elevii 
mei ar fi ca tine. 

Elevii săi erau moștenirea pe care o lăsa în urmă Omar 
Yussef. După toţi acești ani de muncă și studiu, după ce se 
îndoise de atâtea ori că ar fi marcat cumva viaţa lor, ceea ce îl 
salva de la depresie era încrederea că lăsase, totuși, o urmă de 
știință, de înțelepciune și bunătate în sufletul și mintea altora. 
Dima și George Saba și alți câţiva asemeni lor vor face din 
lumea aceasta un loc în care Omar Yussef să poată trăi în pace. 

Dinspre cort s-au auzit alte împușcături. Dima a icnit. 

— Cine este omul cu mitraliera? 

— Hussein Tamari. 

— Este lider al Brigăzilor Martirilor? 

Omar Yussef a încuviințat din cap. 

— L-am văzut o dată, la garaj. A venit când eram singură. Nu 
știam cine este, a spus ea, uitându-se ţintă la el, pe deasupra 
straturilor de varză. 

Dima a clătinat din cap. 

— De ce s-a lăsat ucis soțul meu, unchiule? Nu a spus 
niciodată că vrea să fie martir și totuși, vorbesc cu toţii despre 
martiri tot timpul. Poate și Louai începuse să gândească așa. 

— Toţi murim la un moment dat. Uite, eu îmbătrânesc și încep 
să simt moartea cum șerpuiește prin mine, cum pune stăpânire 
pe brațele, picioarele, pe întreg corpul meu. Sper că mintea va fi 
ultima redută pe care o va cuceri. Și totuși, unii oameni 
consideră că e mai bine să te duci repede, când ești tânăr, și să 
fii pomenit ca erou, decât să te agăţi de viaţă până se satură 
toţi de tine. 

Lui Omar Yussef i s-a părut că Dima vrea să vorbească, așa că 
a tăcut, pentru a o lăsa să povestească despre noaptea în care a 
murit soţul ei. 

— Înainte de a auzi împușcăturile, l-am auzit pe Louai vorbind 
cu cineva și apoi am văzut ceva straniu. Stăteam la fereastra de 
acolo. Am văzut un punct roșu, ca o lumină, care cred că îl căuta 
pe Louai. Se tot mișca, ca și cum ar fi încercat să se fixeze pe el. 
Era acolo, lângă copacul acela. Apoi a fost împușcat. Două focuri 
de armă. 


33 


— L-ai auzit vorbind? Ce a spus? 

— A spus: „Ah, tu ești, Abu Walid.” Vocea îi era calmă. 

— Mai era cineva cu el? 

— Da, trebuie să fi fost și altcineva. 

Gândurile lui Omar Yussef s-au îndreptat către George, 
arestat pentru conspirație la uciderea acestui tânăr. Dar lui 
George nu i se spunea Abu Walid. 

— Nu ai văzut pe nimeni altcineva când ai ieșit din casă? 

— Am alergat către el. Nu m-am gândit la nimic altceva. 

— Cine este Abu Walid? Care dintre prietenii lui Louai este 
tatăl lui Walid? 

— Nu știu. Ar putea fi mulţi oameni cu acest nume, nu-i așa? 

— Da, dar nu mulţi dintre ei ar fi fost în relaţii apropiate cu un 
om care era căutat de israelieni. Un om care se ascundea de 
luni întregi. 

— Chiar nu știu, ustaz. 

Dima ezita. 

— Era stranie și purtarea fratelui său. Părea supărat pe mine. 

Omar Yussef a făcut o pauză, apoi a pus o mână pe umărul 
fetei. Dima a privit în jos și a zâmbit. El și-a ţinut mâna 
nemișcată. 

— Surioară, căsătoria ta a fost scurtă, dar cel puţin ai avut 
norocul de a petrece acest timp cu un om care te-a iubit. Știi 
destule despre traiul femeilor în societatea noastră, pentru a 
înţelege că aceasta este o binecuvântare. 

— Da, unchiule. 

Își suflă nasul în batistă. 

— Trebuie să mă întorc la bucătărie acum. O să vă vizitez în 
curând. Salut-o pe Umm Ramiz din partea mea. Vă doresc un 
Ramadan îmbelșugat. 

— Mulţumesc. Allah să îţi dea viaţă lungă. 

Pe Omar Yussef l-a mișcat emoția fetei. Ar fi vrut să mai stea 
cu ea. Nu voia să se întoarcă lângă oamenii din cort, așa că s-a 
îndreptat către copaci, târându-și picioarele prin iarbă. S-a 
sprijinit de pinul lângă care se afla Louai Abdel Rahman când a 
fost ţintit de luminiţa roșie. Privind în jur, Omar Yussef a văzut 
că un petec de iarbă din dreptul copacului fusese smuls din 
rădăcini. Poate că, în alunecare, Louai a tras de aceste fire de 
iarbă după ce a fost împușcat. Omar Yussef a făcut câţiva pași 
la dreapta. Un petec de iarbă și lăstăriș, de mărimea unui trup 


34 


de bărbat, era strivit și culcat la pământ în spatele unui copac. 
Probabil aici așteptase Abu Walid - dacă, într-adevăr, acest om 
exista. Dar de ce să fi stat aici? Oare îl împușcase pe Louai 
Abdel Rahman din această ascunzătoare? In iarba culcată la 
pământ nu era loc decât pentru un singur om, oricine ar fi fost 
el, așa că nu ar fi putut să fie însoţit de un detașament de 
israelieni. 

Omar Yussef a privit spre locul acela cu mai mare atenție. Și-a 
trecut piciorul printre firele de iarbă strivite. Un obiect strălucitor 
a ieșit la iveală. S-a aplecat cu greutate și l-a ridicat de jos. In 
mână ţinea un cartuș gol de mitralieră. A scormonit cu piciorul 
prin iarba culcată, pentru a vedea dacă mai erau și altele. Dima 
spunea că Louai fusese împușcat de două ori. Dar nu era decât 
un singur cartuș. Pe pământ nu se mai vedea nimic altceva. 

Un bărbat cu numele de Abu Walid așteptase acolo, destul 
pentru ca iarba să rămână culcată la pământ. Louai Abdel 
Rahman îl cunoștea. În urmă rămăsese un cartuș tras. Să 
însemne acest lucru că Abu Walid a tras un foc în Louai, în timp 
ce altcineva, aflat în alt loc, a tras celălalt foc? Și ce reprezenta 
oare luminiţa roșie pe care a văzut-o Dima? 

Omar Yussef s-a îndreptat către mulțime. A pus tubul 
cartușului în buzunarul sacoului. Hussein Tamari vorbea despre 
Louai Abdel Rahman cu voce tare, undeva, la marginea cortului. 
Îl numea „Martirul”. Omar Yussef a intuit deodată sentimentul 
de siguranţă dat de gândul că cineva a murit ca martir. In cazul 
unui martiriu, lipsesc gemetele și sângerarea și regretele. 
Pentru cei rămași în viaţă, este ca și cum nu ar fi avut loc nicio 
moarte. 

De teama de moarte te poţi apăra în mai multe feluri. Omar 
Yussef se gândea că numai morții te pot apăra cu adevărat de 
moarte. Când înţelegi că cineva este mort pentru totdeauna, nu 
mai tânjești după întoarcerea sa. Dacă moartea este simplă și 
absolută, nu mai există niciun dubiu, nu te mai întrebi dacă 
decedatul a primit răsplata meritată sau a fost încredinţat 
flăcărilor eterne - iar dubiul este un chin mult mai prelung decât 
orice fel de moarte. Când te uiţi la o piatră de mormânt și îţi 
spui doar „Bucata aceasta de piatră fumurie este tot ce 
împiedică cenușa iubitului meu de a fi purtată de vânt pe 
manșetele pantalonilor mei, iar cenușa este tot ce a mai rămas 


35 


din el”, abia atunci poţi, cu adevărat, să-ţi trăieşti viaţa până 
când vei muri și tu. 

Omar Yussef și-a trecut degetele peste tubul cartușului. 
Aceasta este părerea mea despre moarte, își zise el. Daro crimă 
este cu totul altceva. 


36 


e Capitolul 5 


Omar Yussef considera că se află foarte departe de Paradis. În 
casa lui, nimeni nu făcea rugăciuni înainte de iftar. Seara, în 
perioada Ramadanului, puneau capăt postului de peste zi într-un 
mod simplu, așezându-se cu toţii la masa din holul străbătut de 
curent, de la intrarea în casa cea veche, din piatră. In după- 
amiaza aceea mohorâtă, au aprins luminile în casă încă de la 
întoarcerea lui Omar Yussef, îngheţat până în măduva oaselor, 
din vizita în care îi prezentase condoleanţe fostei sale eleve. Il 
îngrijora teribil gândul la George Saba, singur în celula sa, 
ameninţat de posibilitatea pedepsei capitale pentru 
colaboraţionism. Întunericul sumbru al după-amiezei mohorâte 
se transforma într-o seară neagră, rece. Străzile, golite aproape 
în totalitate de ameninţarea ploii care sta să înceapă, erau acum 
pustii din pricina întreruperii festive a postului. 

Soția lui Omar Yussef, Maryam, l-a trimis pe nepotul lor, 
micuțul Omar, în salon, să îl cheme la masă. Omar Yussef a pus 
ceașca de ceai pe masă și a mângâiat obrazul băiatului. 

— Ce avem la cină? a întrebat el. 

— Mâncare făcută de bunica, a spus micul Omar. 

— Ce a gătit? A făcut ceva dulce pentru tine? 

Micul Omar a dat din cap în semn că da, apoi s-a răsucit și s-a 
îndepărtat. Omar Yussef l-a chemat înapoi ca să îi dea un cub de 
zahăr din bolul de porțelan de pe măsuţa de cafea. Băiatul a 
zâmbit și a fugit spre ușă. Omar Yussef a auzit-o pe soţia lui 
ducând o oală la masă. Micuţul Omar a spart cubul de zahăr 
între dinţi. Evident, Maryam a observat cum îl ronţăia între 
fălcile lui mici. 

— Omar, îi strici pofta de mâncare, a strigat ea. 

Omar Yussef a intrat în hol, râzând. 

— Cunoști proverbul „Domnul trimite migdale celor fără 
dinţi”. Lasă-l, deci, pe băiat să se bucure de dulciuri în inocenţa 
lui, înainte de a ajunge la vârsta la care nimic nu îi va mai face 
plăcere. 

S-a așezat pe locul lui, în capul mesei, pe când ceilalți membri 
ai familiei intrau unul câte unul. 


37 


Ramiz, fiul cel mare al lui Omar, a urcat scările dinspre subsol, 
unde locuia, ţinând-o în braţe pe fiica lui cea mică. Soţia lui, 
Sara, a intrat din bucătărie, aducând la masă un ultim vas, iar 
Maryam i-a grăbit pe copii să se așeze pe scaune. După ce s-au 
așezat cu toţii, Maryam a luat cu lingura ma'al/ouba de pe 
platoul așezat în centrul mesei, servindu-l mai întâi pe soțul ei. 
Omar a pus o parte din acest amestec de orez și pui într-o 
clătită galbenă, lipicioasă, care se prepară de Ramadan. li 
plăcea mâncarea lui Maryam și mânca acasă în fiecare seară, cu 
excepţia situaţiilor în care nu putea refuza o invitaţie la 
restaurant. Și-a pus în farfurie o porţie de fattoush, o salată 
specific siriană, făcută din mentă, pătrunjel, salată verde și 
bucăţi de pâine. Nu trebuia decât să ia o gură din fattoush-ul lui 
Maryam, că, imediat, gustul puternic al sosului cu lămâie îl 
transporta în cafeneaua din acel souk? din Damasc, unde 
petrecuse atâtea clipe minunate în tinereţea sa. Maryam nu 
fusese cu el acolo, dar într-un fel sau altul, parcă gustase și ea 
ce gustase el. Mâncarea ei reușea, parcă, să îi deseneze o hartă 
a vieţii. II consola, așa cum o poate face un atlas vechi, bine 
legat, care te poartă peste lanţuri muntoase, fără oboseala 
fizică, neplăcerile și dificultăţile unei călătorii adevărate. Se 
întreba dacă tot așa simțea și Louai Abdel Rahman faţă de 
mâncarea gătită de Dima. Poate că, totuși, nu fuseseră 
căsătoriţi destul de mult timp pentru ca gustul frunzelor de viţă 
gătite de ea să ia locul celor ale mamei lui în amintirile sale, în 
care gusturile se asociază momentelor de fericire. Omar Yussef 
se gândea la fugarul care, în timp ce se strecura spre casă prin 
întuneric, încerca să se concentreze la pericolele din jur. 
Mâncarea mamei și mireasma ei, care îţi aduce aminte de 
căminul părintesc, sunt ingrediente puternice pentru orice 
palestinian. || consola gândul că, cel puţin, băiatul murise 
presimţind această plăcere. 

Omar Yussef îi privea pe ai săi luând primele înghiţituri din 
mâncare. La mesele de seară din perioada Ramadanului simțea 
cum iritarea unei zile de post lăsa locul ușurării și tihnei induse 
de carnea grasă de capră, pe care Maryam o fierbea în lapte și 
de ciorba verde, de pui, din mou/oukhiyeh, îngroșată cu 
coriandru și usturoi și frunze de nalbă, turnate toate peste orez 
și fasole. 


12 În Ib. arabă, în orig. Cartier comercial elegant în orașele arabe. 
38 


După câteva înghiţituri, Omar Yussef s-a oprit. În seara 
aceasta, ceva era diferit. Cu siguranţă, nu din cauza mâncării. 
Era vorba, mai degrabă, de felul în care corpul lui răspundea la 
aceasta. Era din vina ierburilor pe care le folosea Maryam și care 
dădeau mâncărurilor ei un gust atât de bun, piperul negru și 
menta, pe care le amesteca cu usturoi și kebab. In seara 
aceasta, însă, simţea repulsie când mușca din carne. Era ca și 
cum și-ar fi dat seama pentru prima oară că mâncarea și toate 
alimentele sunt făcute din carne moartă. Trebuie oare să moară 
ceva pentru ca el să continue să trăiască? Carnea trebuie 
condimentată cu mirodenii pentru a-i păcăli limba, pentru a-i 
ascunde crima înfăptuită? Cât măcel putem înghiţi atâta vreme 
cât nu ne afectează digestia? l-a privit pe nepoţii săi, care 
împingeau bucăţelele de carne de animal prin farfurie. Poate că 
ei înțelegeau instinctiv ceea ce el abia acum sesiza. Și anume că 
la tot pasul găsești mâncare din abundență și ai o senzaţie 
plăcută când îţi pătrunde în cele mai tainice cotloane. Dar dacă 
te uiţi mai atent, vei observa că moartea se îmbuibă pe drumul 
către cimitir, iar tu ești felul de mâncare principal. 

Nepoata lui cea mare, Nadia, i-a umplut paharul cu apă. Avea 
doisprezece ani și pielea palidă de la atâta stat în casă, unde își 
petrecuse vara, sub interdicţia de a ieși afară, dar ochii îi erau 
întunecați, cu sclipiri de inteligență. Dintre toţi nepoţii, ea era 
preferata lui Omar. Nadiei îi plăcea să-l audă povestind. Îl ruga 
adesea să îi spună povestea venirii lui în această casă. 

Întâmplarea se petrecuse în urmă cu cincizeci și șase de ani, 
iar Omar Yussef avea pe atunci doar câteva luni, dar, de dragul 
poveștii, pretindea că își amintește tot. Tatăl lui le-a spus 
servitorilor să împacheteze bagaje cât pentru patru căruţe. Alții 
plecau cu mai puţine bagaje, crezând că exilul va fi de scurtă 
durată, până ce armatele arabe vor reuși să îi dea afară pe 
evrei, dar tatăl lui Omar Yussef i-a spus, după mulţi ani de la 
acele incidente, că știa că nu se vor mai întoarce niciodată în 
satul lor. În vreme ce căruțele se alăturau refugiaților în drumul 
spre Betleem și Hebron, tatăl său a privit înapoi, către satul a 
cărui căpetenie sperase să fie într-o bună zi fiul său, așa cum 
fusese și el, apoi și-a îndreptat privirile către un tractor care 
traversa câmpul dinspre un chibuț spre sat, cu o mână de 
oameni în urma sa. 


39 


— E pierdut pentru totdeauna, i-a spus tatăl său când băiatul, 
acum mare, a început să vorbească despre politică. Satul, livada 
de măslini, poziţia de mukhtar. Toate sunt pierdute. Mai bine 
uită-le. Nu îi asculta pe cei care cred că ne putem întoarce. 

Chiar dacă era doar un copil, Omar știa că tatăl său are 
dreptate. Pierderea pământului și a privilegiilor îl apăsa mai 
puţin decât pe prietenii săi, pentru că știa că va avea 
întotdeauna de partea sa protecţia și înțelepciunea tatălui. 

Familia lui Omar s-a mutat în Dehaisha, la marginea 
Betleemului, împreună cu restul clanului, care se numea Sirhan. 
În Dehaisha, ţăranii din satul lor s-au instalat în corturile de 
pânză furnizate de Naţiunile Unite. Tatăl lui Omar Yussef a 
închiriat această casă de piatră, situată între Dehaisha și 
Betleem, la preţul de doisprezece dinari. A plătit chiria până la 
moartea sa, atunci când această sarcină i-a revenit fiului său. 
Clanul Sirhan s-a răspândit în întreg Betleemul, ajungând un 
grup respectabil, de aproape două mii de persoane, numărând 
atât meșteri, cât și comercianţi. Puterea lor venea din faptul că 
niciodată nu provocau probleme altor familii, iar unii dintre ei se 
bucurau de influență în rândurile unor grupări politice și 
beneficiau de protecţie din partea milițiilor acestora. Unii Sirhani 
aveau poziţii puternice în ramura locală a Hamas, iar alţii 
ajunseseră la conducerea facțiunii celei mai mari, Fatah. 

Pe Omar Yussef îl bucura faptul că Nadia părea să înțeleagă 
semnificațiile acestei povești, de parcă i-ar fi fost spusă de 
dragul și atotștiutorul lui tată în persoană, și nu repovestită de 
Omar Yussef. Simțea că împrumută ceva din noblețea tatălui 
său când îi vorbește fetei. Cumva, Nadia îi arăta drumul către 
sâmburele lui de viţă nobilă. l-a mulţumit pentru paharul de apă 
și a ciupit-o de obraz. 

Și-au terminat cina în tăcerea obișnuită. Copiii au zăbovit în 
jurul mesei fără un scop precis, pe când Sara s-a dus să facă 
ceaiul. Ramiz a cojit o portocală și a împărțit-o copiilor. 

— Am fost la Dima Abdel Rahman azi, ca să îmi exprim 
condoleanţele, a spus Omar Yussef tăind un măr. 

— Of, sărmana, exclamă Maryam. Să rămână fără bărbat! 

— Este atât de rău să nu ai un bărbat? a întrebat Omar 
Yussef, râzând scurt, din gât. Chiar tu ai dat uneori de înţeles că 
bărbaţii sunt leneși, dezordonaţi și o pacoste la casa omului. 

— Omar, doar știi ce vreau să spun. 


40 


Maryam l-a ameninţat cu degetul, în glumă. Ridurile îi 
coborau pe lângă ochi și gură, dând feței un aspect trist, chiar și 
atunci când râdea. Își ondula părul, îl pieptăna cu cărare într-o 
parte și îl lăsa să crească numai până sub urechi. Îl vopsea 
negru ca pana corbului și purta întotdeauna haine negre, 
confortabile. Pe măsură ce îmbătrânea, pielea ei se colora într- 
un gri intens, astfel încât uneori ieșea în evidenţă într-o 
încăpere, asemenea unei siluete aparte dintr-un film vechi, 
omisă din neglijenţă de la procesul de colorare. 

Sentimentele unui bărbat pentru soția lui sunt foarte 
amestecate, se gândea Omar Yussef. Păcat că femeile noastre 
nu recunosc că nici relațiile lor cu bărbații nu sunt atât de 
simple. Ar fi un lucru benefic. 

Omar Yussef avea nevoie de Maryam. Era născută în același 
an cu el, dar în nordul Palestinei, la Nazaret. Familia ei a fugit 
mai întâi la Jenin, apoi la Betleem. S-au întâlnit într-o zi, când au 
luat același taxi din Jenin, unde el încă mai avea rude. Omar își 
începea etapa finală a drumului spre casă, la întoarcerea de la 
universitatea din Damasc. Ceea ce i-a legat la început au fost 
opiniile politice, naționalismul arab. În mod sfidător, Maryam nu 
își acoperea niciodată capul, așa cum făceau femeile 
musulmane, deși maternitatea și responsabilităţile gospodăriei i- 
au moderat în cele din urmă vederile politice, simplificându-le. A 
dat naștere la trei fii. Ramiz locuia în apartamentul de la subsol, 
dar ceilalţi doi emigraseră, în Statele Unite și Anglia. În locul 
politicii duse de poporul ei, acum își făcea griji pentru fiii ei 
înstrăinaţi, întrebându-se când îi va mai vedea, așa cum face 
orice mamă din lume. Poate nu e adevărat că Maryam este azi 
mai puțin isteață. Probabil că toți oamenii erau mai profunzi în 
anii mei de studenție, când nu vedeau la tot pasul pericolul unei 
conspirații sioniste, își zicea Omar Yussef. În ultima vreme, se 
înfuria în tăcere când o auzea pe Maryam vorbind despre 
politică, dar cel puţin nu îi considera martiri pe cei morți. 

Acum, însă, Omar Yussef voia să vorbească cu fiul său despre 
George Saba, să îi spună ce crede el despre acest caz după 
vizita sa la Dima Abdel Rahman. Ramiz conducea o afacere cu 
telefoane mobile, iar clienţii săi îl ţineau la curent cu ce se 
întâmplă prin oraș. Omar Yussef spera că fiul lui știe ceva ce l-ar 
absolvi de orice vină pe George. 


41 


— Simt că lui George i s-a întins o capcană, a zis el. Nu pot să 
cred că el ar colabora cu israelienii. 

— Oamenii fac uneori fapte disperate, a spus Ramiz. Clienţii 
magazinului de antichităţi al lui George erau israelienii care 
treceau pe scurtătura spre colonii. Acum magazinul este închis, 
pentru că zona e sub asediu, iar clienţii israelieni se tem să vină. 
Așa că afacerea lui are de pierdut. Poate a ajuns la disperare. 
Poate l-au contactat cei de la Shin Bet} și i-au promis să îi 
rezolve problemele dacă face ceva pentru ei. 

— A fost acuzat pentru simplul fapt că este creștin. Atâta tot. 
Nu pentru că ar fi colaborat cu adevărat. 

— Tocmai pentru că este creștin poate fi gata să treacă de 
cealaltă baricadă. 

Omar Yussef era de-a dreptul șocat. 

— Ţin să îţi amintesc că ai fost educat de Fraţii Călugări. Ai 
studiat la aceeași școală creștină ca și George Saba, școala la 
care am predat și eu. 

— Tată, tot ce vreau eu să spun este că în situaţii ca aceasta, 
oamenii fac lucruri pe care nu te-ai aștepta să le facă în condiţii 
normale. 

— Ca de pildă, să-i acuze pe toţi creștinii de trădare? 

Omar Yussef se aplecă în față, nervos. 

— Nu am vrut să spun asta. Dar uite, creștinii sunt deja în 
afara societăţii noastre în ziua de azi. Poate simt că nu ne 
datorează aceeași fidelitate ca un musulman. 

Omar Yussef a pus pe masă cuțitul cu care cojea mărul și a 
gustat din fruct. 

— l-am văzut în după-amiaza aceasta pe câţiva dintre 
musulmanii tăi fideli trăgând cu armele în aer, în cinstea lui 
Louai Abdel Rahman, lângă cortul de doliu. 

— Am ratat asta, pentru că am fost la înmormântare 
devreme, de dimineaţă, a spus Ramiz. Au venit și ei, așa cum 
fac de obicei. Așadar, au apărut și la cortul de doliu? 

— Da. Dar ceea ce s-a petrecut la casa familiei Abdel Rahman 
este straniu. 

Omar Yussef a privit în jur, ca să se asigure că nu se aflau 
copiii în încăpere. 


13 Shabak, acronim din denumirea Sherut Bitachon Klali (Serviciul General de 
Securitate), cunoscut în afara Israelului sub denumirea Shin Bet, este serviciul intern 
de securitate israelian. 


42 


— Ştii că Dima mi-a fost elevă. Ea mi-a zis că l-a auzit pe 
Louai vorbind cu cineva chiar înainte de a fi împușcat. Și tot ea a 
văzut un punct roșu de lumină, care parcă încerca să îi caute 
trupul. 

— Vorbea cu cineva? 

— Da. A zis „Ah, tu ești, Abu Walid.” 

Ramiz sugea încetișor o bucată de portocală. 

— Tată, lasă-mă să îţi spun două lucruri. Mai întâi, când 
israelienii folosesc colaboratori, le cer să se apropie foarte mult 
de ţintă, ca să se asigure că au ajuns la cel căutat. Când 
colaboratorul dă semnalul, înseamnă că identificarea a fost 
făcută, iar ei lovesc ținta. 

— De unde știi toate astea? 

— De la unchiul Khamis. El mi-a explicat toate astea când |- 
am vizitat la comisariat. Citea un raport secret despre una 
dintre asasinările din Fâșia Gaza. 

— Așadar, Abu Walid este numele colaboratorului? Cel de care 
au avut nevoie israelienii pentru a-i conduce la Louai? 

— Da, așa se pare. Aveau nevoie de cineva care îl cunoștea 
pe Louai, ca să îl poată identifica, evident. Acesta avea sarcina 
de a se apropia îndeajuns de mult pentru a-l putea identifica pe 
Louai, chiar și pe întuneric. 

— Ei bine, George Saba nu l-ar fi putut identifica pe Louai. lar 
lui George i se spune Abu Dahoud, nu Abu Walid. lată dovada 
nevinovăţiei sale. 

Omar Yussef a pus mâncarea pe masă și și-a desfăcut braţele 
larg, cuprins de entuziasm. Ramiz a ezitat. 

— Ajung astfel la al doilea lucru pe care vreau să ţi-l spun. 
Tată, te rog, nu te amesteca. Dacă vei încerca să te duci cu 
povestea aceasta la cineva din forțele de securitate, ai putea 
descoperi că lucrează pentru israelieni. Te-ar putea reduce la 
tăcere, pentru că le pui în pericol un agent. In plus, cei care l-au 
arestat pe George Saba, nu l-ar fi luat fără un motiv. Cazul 
acesta o fi fost un bun pretext pentru a plăti o poliţă mai veche 
cuiva care, probabil, i-a supărat. Așa merg treburile în ziua de 
astăzi. 

Omar Yussef și-a amintit de seara în care privise cum George 
Saba străbătea întunericul, către militanţii urcați pe acoperișul 
casei sale. Cineva care, probabil, i-a supărat. Se blestemă în 
gând că, în seara aceea, coborâse dealul către casă, în loc să îl 


43 


ajute pe George. Poate că George i-a întâlnit atunci pe cei care 
se răzbunau acum atât de cumplit. 

Maryam și-a așezat mâna pe braţul lui Omar Yussef. 

— Să nu faci ceva periculos. Tu mă cerți mereu când spun cât 
de netrebnici sunt porcii ăștia. Dar israelienii ar putea să te ia pe 
sus din propria ta casă dacă bănuiesc că încerci să îl dai în 
vileag pe unul dintre colaboratorii lor. 

— Dar nu am făcut nimic, a spus Omar Yussef, iritat. Nu mă 
vânează israelienii. 

— Nici măcar să nu te gândești că ai putea face ceva, tată, i-a 
spus Ramiz 

Omar Yussef era pe punctul de a răspunde, când Ramiz și-a 
ridicat sprâncenele și a făcut un semn cu capul către ușa 
bucătăriei. Nadia se sprijinea de tocul ușii, cu o privire 
îngrijorată. Își ţinea degetul arătător și pe cel mijlociu în gură, cu 
un gest nervos. Sara a trecut pe lângă fată, aducând tava cu 
ceai din bucătărie. Omar se întreba cât auzise Nadia din 
conversaţia lor. A blestemat slăbiciunea de care dăduse dovadă. 
Pentru că își imagina că poate să îl salveze pe George Saba și să 
protejeze moștenirea învățăturii sale, risca să își expună familia 
la mârșăviile intifadei. Dacă dorea o moștenire, ei bine, aceasta 
stătea în pragul ușii, înfricoșată, iar el era cel care o speriase. 
Era profesor, nu detectiv. Simţea cartușul în buzunarul sacoului. 
Parcă ar fi fost o tonă de metal topit. Se gândea cum să scape 
de el cât mai repede. 

l-a întins fetei o felie de măr. Nadia s-a apropiat, zâmbind 
timid și a încercat să o apuce. Privirea i-a fost, însă, atrasă de 
ceva aflat dincolo de geamul mătuit al ușii de la intrare. Omar 
Yussef și-a întors capul, urmărindu-i privirea. In lumina 
felinarului se vedea o siluetă cu beretă militară pe cap. A simţit 
o străfulgerare de spaimă și a scăpat mărul înainte ca Nadia să 
îl prindă. 

Silueta a întins mâna și a bătut la ușă. 


44 


e Capitolul 6 


Cu ochii la ușă, Omar Yussef s-a ridicat fără grabă din scaunul 
său. Simţea că i se face greață. Silueta din dreptul ușii se legăna 
de pe un picior pe altul, ca și cum ar fi încercat să se 
încălzească în aerul rece al serii. A bătut din nou. Maryam s-a 
ridicat. S-a uitat cu îngrijorare la soțul ei, înainte de a se 
îndrepta către ușă, pentru a deschide. 

— A, Abu Adel, a exclamat Maryam, cu căldură. Intră, intră. 

Omar Yussef a simţit că i se înmoaie picioarele de ușurare. Și- 
a pus mâinile pe masă, căutând un sprijin. Nu era făcut pentru 
un trai periculos. 

Omul de la ușă a râs scurt, sincer. 

— Am trecut pe aici să vă urez un an bun. 

Ceilalţi au răspuns cu alte urări tradiţionale de Ramadan. 

— Fie ca Allah să ne primească ofrandele, a spus Omar 
Yussef. 

Nadia s-a întins pe lângă bunicul ei și a apucat o altă felie de 
măr. l-a zâmbit în timp ce mușca din ea, iar zâmbetul fetei i-a 
redat un pic din putere. Omar s-a îndreptat către celălalt capăt 
al mesei, pentru a-l saluta pe Khamis Zeydan. 

— Simte-te ca acasă, la noi ești ca în sânul familiei tale, i-a 
spus Omar Yussef, în chip de bun venit. 

Khamis Zeydan a mulţumit pentru primire și l-a sărutat pe 
prietenul său de cinci ori pe obraz. Faţa îi era aspră, din cauza 
părului ţepos, nebărbierit. Ochii săi oglindeau un amuzament 
viclean, diferit de starea lui obișnuită, de alertă maximă, pe care 
Omar Yussef o observa în privirea lui de fiecare dată când se 
întâlneau prin oraș. După strălucirea jucăușă a acelor ochi, și-a 
dat seama că prietenul său se cherchelise binișor până la ora 
aceea. 

Khamis Zeydan, care era șeful poliţiei din Betleem, și-a scos 
bereta albastră al cărei contur îl speriase pe Omar Yussef, apoi 
și-a netezit părul alb, tuns scurt, pe care și-l pieptăna pe frunte. 
A împăturit bereta și a pus-o pe umărul stâng al cămâășii 
bleumarin, sub epoletul pe care se afla un vultur alb. 

Khamis Zeydan avea aceeași vârstă ca și Omar Yussef. Se 
cunoșteau de pe vremea studenţiei lor în Damasc. Pe atunci 


45 


erau adversari în viaţa politică temperamentală a universităţii. 
Khamis Zeydan fusese încă de la început un adept al 
naționalismului palestinian. Râdea de încrederea lui Omar 
Yussef într-o uniune arabă, care va elibera Palestina. Ei bine, a 
avut dreptate! Totuși, pe când se aflau la Damasc, nu politica, ci 
whisky-ul îi apropiase pe Omar Yussef și Khamis Zeydan. Cei doi 
obișnuiau să bea și să meargă la femei împreună, deși Khamis 
Zeydan, mai înalt decât Omar și binecuvântat cu ochi albaștri, 
intenși ca lapislazuli, avea mai mult succes la fete. Khamis 
Zeydan mergea pe urmele Organizaţiei pentru Eliberarea 
Palestinei, în zona Mediteranei, din Iordania în Siria și din Liban 
până în Tunisia. Pierduse legătura cu Omar Yussef din cauza 
restricțiilor de comunicare impuse de israelieni, iar mâna stângă 
a pierdut-o din pricina unei grenade, în Beirut. Când a venit la 
Betleem, ca șef al poliţiei, și-au reînnoit prietenia. 

Omar Yussef fusese încântat de venirea lui Khamis Zeydan. La 
început, i se păruse că prietenul său nu se schimbase deloc. Dar 
după un timp a observat că Zeydan, acum comandant de 
brigadă, era cumplit de deziluzionat și, ca atare, bea adesea 
pentru a uita de sine. Uneori, când Omar Yussef trecea pe la 
biroul lui din clădirea cea nouă a poliţiei, situată într-un colț din 
Piaţa Manger, simțea că duhoarea de whisky din încăperea 
încălzită dă aerului un miros rânced, de urină. 

Când Khamis Zeydan a intrat pe ușa principală la sfârșit de 
iftar, aura de alcool din jurul său era atât de vâscoasă, încât 
Omar Yussef s-a întrebat dacă nu cumva prietenul său urma să 
le servească copiilor una dintre tiradele lui furioase și vulgare 
despre guvern și colegii corupți din poliţie. Amuzamentul din 
ochii politistului sugera că nu ajunsese în starea de beţie care îi 
elibera de obicei furia, dar Omar Yussef nu voia să își asume 
acest risc. Cu un braţ pe umărul lui Khamis Zeydan, l-a condus 
spre salon. 

Cei doi s-au așezat în fotoliile grele, brodate cu fir de aur. 
Maryam a băgat capul pe ușă. 

— Abu Adel, cu ce să te servesc? Să îți aduc niște dulciuri? l-a 
întrebat ea pe Khamis Zeydan, zâmbindu-i. 

— Maryam, prietenul nostru este diabetic, a spus Omar 
Yussef. Adu-i o gahweh sa'ada, iar mie la fel. 

S-a întors către Khamis Zeydan și l-a ameninţat cu degetul. 

— Nu o las eu să te corupă. 


46 


— Sunt corupt până în măduva oaselor, a spus Khamis 
Zeydan, râzând. Umm Ramiz, eu mănânc orice îmi pui în faţă. 
Sunt sigur că orice îmi vei da, va fi cea mai gustoasă mâncare 
pe care o poate mânca cineva la sfârșitul unei zile de post. 

— Nu ai mâncat încă de la lăsarea întunericului? 

Maryam era șocată. 

— Vino la masă. A rămas destulă ma'a/ubenh. Trebuie să 
mănânci. 

S-a întors către Omar Yussef și a adăugat pe un ton ferm: 

— Mai ales dacă ești diabetic. 

— Nu, mulţumesc, am mâncat ceva cu băieţii la poliţie chiar 
adineauri. 

Vocea lui Zeydan îi trăda stinghereala. Omar Yussef pricepu 
că prietenul său nu avea nevoie de mâncare, atâta vreme cât 
sticluța pe care o purta la sold îi era plină. 

Comandantul de brigadă era slab, prost hrănit. Faţa îi era 
aproape la fel de albă ca și părul, așa încât mustaţa îngrijită ar fi 
putut trece neobservată pe fundalul feţei palide și buhăite, dacă 
nu ar fi fost pata de nicotină de sub nări. A aprins o ţigară cu 
mâna cea bună. Mâna stângă, o proteză delicată, se odihnea pe 
braţul fotoliului, în mănușa strâmtă, din piele neagră, lucioasă, 
pe care o purta tot timpul. Într-o dimineaţă, Omar Yussef i-a 
făcut o vizită prietenului său și l-a surprins înainte de a se fi 
îmbrăcat. A văzut atunci că mâna cea falsă era făcută dintr-un 
plastic de o culoare stranie, verde spălăcit, de parcă ar fi fost o 
bucată de săpun medicinal sau brațul fragil al unei creaturi 
extraterestre. Omar Yussef se gândea adesea că dacă nu ar fi 
văzut hidoasa dovadă a deficienței fizice a prietenului său, 
mănușa ar fi părut cumva sinistră pe mâna unui poliţist, ca și 
cum menirea ei ar fi fost aceea de a-i proteja încheieturile 
degetelor atunci când bătea un suspect. Pe când așa, i se părea 
că îi submina asprimea de care avea nevoie în munca lui, fiind 
un semn că nu este un bărbat întreg. Uneori, când era foarte 
beat, Khamis Zeydan se holba la mâna cea falsă, plin de ură. 
Când era treaz, se simțea stingherit și de aceea își ţinea mâna 
în poală, discret. Acum însă Khamis Zeydan nu arunca nicio 
privire spre proteza înmănușată de pe braţul fotoliului, ceea ce îl 
făcea pe Omar Yussef să creadă că prietenul său nu era decât 
pe jumătate beat. 


47 


Maryam a intrat cu o tavă pe care erau cafele și o farfurie de 
baclava pentru musafir. 

— Nu am făcut-o sa'aaa, special pentru tine, Abu Adel. Știu că 
o preferi masbuta, așa că am pus doar un pic de zahăr, numai 
bună de băut. 

Aruncă o privire spre Omar Yussef, spunându-i parcă ce 
nepoliticos a fost din partea lui să aducă în discuţie diabetul lui 
Khamis Zeydan. 

— Maryam este foarte generoasă. O să îţi achite și facturile 
medicale când ţi se agravează diabetul, a spus Omar Yussef. 

— Baclavaua făcută de Maryam este cel mai bun 
medicament, a replicat Khamis Zeydan. 

— Îţi prescriu o cură lungă de baclava, a spus Maryam, 
însoțindu-și cuvintele cu o graţioasă înclinare a capului. 

— Mulţumesc, doamnă doctor Maryam. lar acum, te rog, am 
de vorbit cu prietenul nostru despre ceva foarte important, i-a 
spus Omar Yussef. 

Maryam s-a uitat fix la el. Știe că am de gând să discut despre 
cazul lui George, se gândi Omar Yussef. Voia să îi vorbească nu 
doar pentru că îi era prieten, ci mai ales pentru că lucra în 
poliţie. Omar Yussef avea de gând să își exprime grijile în mod 
oficial, iar soţia sa stătea în picioare, încurcată, neștiind cum să 
îl oprească, acum, când comandantul de brigadă se afla în 
cameră. 

— Abu Adel, a zis ea, ce mai fac copiii și soţia ta la Aman? 

Ceva mai bun nu a găsit? Omar Yussef nu era deloc 
impresionat. 

— Sunt bine cu toții, mulțumesc. 

— Maryam! 

Omar Yussef a privit către ușă. 

— Vă las singuri, a spus ea. Dar te rog, Abu Adel, nu îl lăsa pe 
soțul meu să facă vreo prostie. 

— Cred că acum el este cel care mă împiedică pe mine să fac 
prostii, a spus Khamis Zeydan. 

Maryam a închis ușa. 

Khamis Zeydan a ridicat mâna dreaptă cu palma în sus. 

— Ce a fost asta? 

— Crede că nu mai vreau să fiu profesor. 

— Te-a convins nemernicul de american să te pensionezi? 

— Nu, e mai rău. Crede că aş prefera să fiu detectiv. 


48 


— Ai fi un detectiv foarte bun. Nimeni nu s-ar teme de tine. Ar 
avea toți încredere în tine, pentru că ești ca unchiul înțelept și 
cinstit pe care și-l dorește oricine. 

— Atunci, de ce nu mă angajezi? 

— În rândurile poliţiei nu are loc cinstea. 

Khamis Zeydan a făcut un semn din cap, conspirativ, către 
bufet. Omar Yussef s-a ridicat în picioare și a scos la iveală o 
sticlă de Johnny Walker Black Label. A turnat un pahar mare 
pentru Khamis Zeydan și a pus sticla la loc. l-a înmânat paharul 
prietenului său, care a luat imediat o înghiţitură lacomă și apoi 
și-a dres glasul, zgomotos. Omar Yussef s-a așezat și a sorbit din 
cafea. 

— Vreau să îţi vorbesc despre George Saba, a spus el. 

Khamis Zeydan s-a oprit cu paharul la gură, înainte de a lua a 
doua înghiţitură. L-a privit pe Omar Yussef cu severitate. 

— Ai de gând să îmi spui că este nevinovat? 

— Da. 

— Află că nu trebuie să fii detectiv ca să înţelegi atâta lucru. 

— Ştii? 

— Fii serios, George este inofensiv. 

— Şi totuși, îl ţii închis. 

— Securitatea Preventivă l-a adus. O fi în închisoarea mea, 
dar nu este prizonierul meu. 

— Cum poți să ţii un om nevinovat în închisoare? 

— Nu uita că închisoarea se află în Betleem, în Palestina. Nu 
la Copenhaga sau Amsterdam. Sper că ţi-am răspuns la 
întrebare. 

— Mai este și altceva. Uită-te la asta. 

Omar Yussef a scos cartușul din buzunar și i l-a dat lui Khamis 
Zeydan. Polițistul l-a examinat câteva clipe. Faţa lui palidă a 
devenit rigidă. 

— De unde ai asta? a întrebat Khamis Zeydan. 

— De la ce tip de armă provine? 

— De unde îl ai? 

— Mai întâi răspunde-mi la întrebare. 

— Nu vrei să afli răspunsul. Nici eu nu vreau, deși, din păcate, 
îl cunosc deja. 

— Ce tip de armă folosește cartușe ca acesta? 

— O mitralieră. 

— O mitralieră ca aceea pe care o folosește Hussein Tamari? 


49 


— Da, de tipul acela, a spus Khamis Zeydan, iritat. Se 
numește MAG. 

— De unde știi? 

— Majoritatea armelor din acest oraș sunt de tip Kalașnikov. 
Pentru ele se folosesc cartușe de calibru 7,62. Dar cartușele 
pentru Kalașnikov au doar 39 de milimetri în lungime. Acesta 
avea 51 de milimetri înainte de a fi tras. Este muniţie pentru un 
MAG. Khamis Zeydan și-a îndreptat privirea sticloasă către Omar 
Yussef. Veselia din ochii săi pierise. Acum era sobru. 

— De ce te uiţi la mine atât de aspru? a întrebat Omar Yussef. 
Spune-mi ce știi despre Tamari. Eu nu știu decât zvonurile care 
circulă prin oraș. 

— Te afli de mai multă vreme în acest oraș, așa că știi din ce 
trib provine, a spus Khamis Zeydan. 

— Din Ta'amra. 

— Exact. Până acum cincizeci de ani, acești Ta'amra erau 
nomazi în deșert. S-au așezat în satele din estul orașului, dar 
încă respectă vechile coduri tribale. Toţi conducătorii din 
Brigăzile Martirilor sunt din Ta'amra. Sunt niște gangsteri și 
conduc Brigăzile ca pe o afacere de familie. 

— Toţi cei din organizaţie sunt rude cu Hussein Tamari? 

— Toţi, cu excepţia unuia, Jihad Awdeh, a răspuns Khamis 
Zeydan. Familia lui este din Tabăra Aida, refugiaţi aici din 1948, 
dintr-un sat aflat în câmpiile de pe lângă Ramla, un clan mic. 
Printre Ta'amra este un străin, iar ei nu îl lasă să uite acest 
lucru. Așa că este aproape la fel de primejdios ca Hussein - 
simte mereu nevoia de a dovedi că este mai nemilos decât 
clanul Ta'amra. Se simte în el zelul brutal al noului convertit. 

— În zona Betleemului, cine are o armă la care să folosească 
asemenea cartușe? 

— Vreo sută și ceva de soldaţi israelieni. 

Vocea lui Khamis Zeydan îi trăda nervozitatea. 

— Și Hussein Tamari. Este simbolul lui, doar știi. O cară 
sprijinită pe sold tot timpul, chiar și când ar fi mai comod să 
folosească un pistol. Probabil o ia și la baie cu el. Și acum, Abu 
Ramiz, prietene, spune-mi unde ai găsit glonțul acesta. 

Omar Yussef i-a povestit ce îi mărturisise Dima despre seara 
crimei și felul în care a descoperit cartușul în iarba culcată la 
pământ. 


50 


— Cine ar dori să îl ucidă pe Louai Abdel Rahman? a întrebat 
Omar Yussef. Pentru că cel care a făcut-o este adevăratul 
colaborator, nu George Saba, care nici măcar nu are o mitralieră 
MAG. Mă îndoiesc că ar avea forţa să o ţină în mâini. Inainte de 
împușcăturile care l-au ucis pe Louai, soţia lui l-a auzit vorbind 
cu cineva ascuns de întuneric. L-a numit Abu Walid. Cine ar 
putea fi acest Abu Walid? 

Khamis Zeydan și-a aprins un alt Rothmans. 

— Abu Ramiz, detectivul seamănă puţin cu un psihiatru. Când 
tratezi o boală mintală, ar fi bine să cunoști felul în care lucrează 
propria ta minte, altfel riști să înnebunești mai rău decât 
pacienţii tăi. Boala are puterea de a se răspândi de la o minte la 
alta. Pentru un poliţist este la fel. Ca să poţi prinde un infractor, 
trebuie să gândești ca un infractor, iar când gândești ca un 
infractor, poate ești și tu unul dintre ei. Problema este că dacă 
psihiatrul pune un diagnostic greșit, cel care suferă este 
pacientul. Când detectivul comite o greșeală, infractorul îl face 
să plătească pentru ea. 

— Abu Adel, vreau să îl găsesc pe adevăratul colaborator. 

— Nu mă asculţi? Încerc să te avertizez că este periculos. 

— Nu trebuie să fii detectiv ca să înţelegi atâta lucru. 

— Oi fi eu poliţist acum, dar mulţi ani am fost ceea ce lumea 
preferă să numească terorist. La Beirut, la Roma, la Paris. 
Oriunde mă trimitea Bătrânul. Știi asta. Eram cu toţii teroriști, 
cei care acum suntem la guvernare. Acest lucru îmi dă un 
avantaj în faţa ta. Știu cum este să înfrunţi pericolul. 

Omar Yussef s-a aplecat înainte. 

— Da, eraţi toți teroriști, tu și prietenii tăi din OEP!*. Și acum? 
Sunteţi terorizaţi. De oameni ca Hussein Tamari. Eu nu am fost 
niciodată terorist și nici nu mă voi lăsa terorizat. 

Khamis Zeydan s-a schimonosit, ca și cum ceea ce urma să 
spună era greu de înghiţit: 

— Umple-mi paharul. 

Omar Yussef a luat sticla de Black Label și a pus-o pe masă, în 
fața prietenului său. Polițistul și-a umplut paharul în timp ce 
vorbea. 

— Louai Abdel Rahman lucra pentru mine, se pare. Era 
sergent al comisariatului de poliţie din Irtas. Dar știi cum merg 
treburile. Acum toţi se cred generali. Toţi sunt genii militare. Toţi 


14 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. 
51 


cred că sunt în stare să lupte împotriva israelienilor. Nu ajunge 
nimeni erou în timp ce scrie amenzi de parcare și rezolvă 
dispute domestice, dar dacă tragi câteva gloanţe într-o mașină 
israeliană, devii pe loc campion al luptei de rezistenţă. Louai 
Abdel Rahman nu era un om rău. Dar nu era pregătit să fie 
polițist. Nu era decât un alt nenorocit de haiduc de genul celor 
pe care reușim atât de bine să-i producem ca pe bandă rulantă. 

— De ce i-ar fi dorit cineva moartea? 

— Israelienii ar fi vrut să îl omoare pentru că luna trecută a 
împușcat un colonist pe drumul către tunel. 

— A ucis pe cineva? 

— Lucrul acesta se întâmplă foarte des. Nu fii atât de surprins. 

— Cine altcineva ar mai fi dorit să îl omoare? Poate vreun 
palestinian? 

Khamis Zeydan nu i-a răspuns. Expresia feţei îi era imobilă și 
rece. A băut dintr-o singură înghiţitură ce îi mai rămăsese în 
pahar și a strivit ţigara în scrumiera de cristal de pe măsuţa de 
cafea. 

— Acum chiar trebuie să plec, Abu Ramiz. 

— Nu pleca, simt că îmi ascunzi ceva. 

— Abu Ramiz, singurul lucru pe care trebuie să ţi-l spun este 
următorul: oricine ar fi cel care a tras glonţul al cărui cartuș l-ai 
găsit tu, omul acesta mai are și alte gloanţe și probabil nu îi 
pasă pe cine trebuie să împuște pentru a obţine ceea ce 
dorește. Înţelegi? 

Khamis Zeydan s-a ridicat de pe scaun. Omar Yussef s-a 
ridicat și el. 

— Dă-mi glonțul. Vreau să îl păstrez, totuși. 

Khamis Zeydan i-a apăsat cartușul în palmă. 

— Eşti un om hotărât și știu cât de încăpățânat poți fi. Dar eu 
îți sunt prieten și trebuie să te avertizez că aceasta nu este o 
chestiune în care să se amestece un profesor. 

— Un profesor? Doar tu ai spus că aș fi un bun detectiv. 

Khamis Zeydan s-a oprit în pragul ușii. 

— În Palestina, așa ceva nu există. 


52 


e Capitolul 7 


Omar Yussef se îndrepta în grabă către școala Naţiunilor 
Unite, pe strada principală din Dehaisha. Vântul rece din zori 
biciuia valea, gonind spre nord, către lerusalim, și ducând cu 
sine mirosul pătrunzător de carburant ars. Omar Yussef se 
trezise cu o durere de cap care devenea din ce în ce mai acută, 
pe măsură ce înainta. Era convins că acesta era rezultatul 
stresului cauzat de avertismentele lui Khamis Zeydan. Abia dacă 
reușise să închidă ochii în noaptea aceea, după plecarea 
polițistului. 

Omar Yussef se considera un spirit independent, un om care 
punea sub semnul întrebării felul de a gândi al celor din jur. Dar 
în noaptea aceea a fost cuprins de un sentiment de neîncredere. 
A stat treaz, întins în pat, gândindu-se: Numai gura e de tine, 
Omar. Când vine timpul să arăţi ce poți, ești paralizat de frică, te 
sperie gândul că ai putea fi rănit. Când aproape reușise să 
adoarmă, a tresărit de spaimă. | se părea că Hussein Tamari se 
află în cameră. Inima îi bătea gata să îi sară din piept, chiar și 
atunci când își spunea că nu se află nimeni în cameră și nu se 
auzea niciun zgomot în afară de sforăitul ușor, șuierat, al lui 
Maryam. Chiar era convins că Hussein Tamari fusese de față în 
momentul uciderii lui Louai, doar pentru că găsise acele 
cartușe? De ce ar colabora liderul rezistenţei din Betleem cu 
israelienii? De ce ar dori moartea lui Louai? Khamis Zeydan îi 
spusese că soldații israelieni folosesc același tip de mitralieră. 
Poate că Louai Abdel Rahman se înșelase când s-a adresat 
acelui bărbat cu numele Abu Walid. Poate i s-a părut doar că îl 
recunoaște pe cel care îl aștepta. Era deja întuneric, după 
spusele Dimei. Cel care l-a așteptat la umbra pinilor putea foarte 
bine să fie un soldat dintr-un detașament israelian. 

La ivirea zorilor, Omar Yussef s-a dat jos din pat, iar gândurile 
de peste noapte au revenit. Dacă încerc să aflu cine este Abu 
Walid, există pericolul că va încerca să mă oprească, poate chiar 
să mă rănească, în ciuda protecţiei din partea clanului meu și a 
cunoștințelor pe care le au ei printre băieții răi din Hamas și 
Fatah. Dar dacă nu există niciun Abu Walid, dacă Louai Abdel 
Rahman a făcut o greșeală, atunci nu există nimeni care să se 


53 


simtă amenințat de mine. Este posibil să îmi pun viața în 
primejdie, dar numai dacă sunt pe urmele celui care i-a înscenat 
povestea aceasta lui George Saba, ceea ce ar însemna că sunt 
pe drumul cel bun, iar acest om merită să fie demascat. 

Acela a fost momentul în care Omar Yussef a înţeles ce are de 
făcut. Pe drumul spre școală a încercat să se concentreze 
asupra acestor gânduri. 

Un elicopter Blackhawk care se îndrepta către sud a zburat pe 
deasupra capului lui Omar Yussef. Elicopterul israelian, aflat într- 
o misiune de recunoaștere deasupra taberei, intra și ieșea din 
masa joasă de nori întunecați. Huruitul său răsunător l-a speriat 
pe un tânăr de vreo douăzeci de ani, un handicapat mental, pe 
care Omar Yussef îl vedea adesea în drumul său spre școală. De 
obicei, băiatul, al cărui nume era Nayif, mergea pe stradă cu 
pași exagerat de mari, vorbind cu însufleţire de unul singur și 
admonestând cu degetul taxiurile care se apropiau. Când a auzit 
trepidaţiile baritonale ale elicopterului, băiatul s-a înspăimântat. 
Și-a pus mâinile pe capul țuguiat, în formă de ou, și a început să 
se tânguiască incoerent. Omar Yussef s-a apropiat de el. l-a 
zâmbit și i-a întins mâna cu palma în sus, ca și cum ar fi încercat 
să vadă dacă plouă. Băiatul a făcut același lucru și a privit către 
nori. După câteva clipe a rânjit și a spus în graiul său nedeslușit: 

— Plouă, unchiule. 

Omar Yussef a încuviințat din cap și a pus o mână pe umărul 
lui Nayif ca pentru a-i da încredere, după care s-a îndepărtat. 

judecând după aspectul norilor care se scurgeau pe lângă 
elicopterul Blackhawk, era evident că urma să plouă în scurt 
timp. Va fi o ploaie torențială. Străzile pe care au trecut 
tancurile se vor transforma în bălți noroioase. Praful de la 
suprafața solului va face ca ploaia să aibă culoarea urinei, iar 
șuvoiul de apă se va revărsa pe versant și îl va împroșca pe 
Omar Yussef dintr-o parte cu nisip fin, de care nu va mai scăpa 
decât după ore întregi de curăţare atentă. Omar Yussef nu era 
credincios, și de cele mai multe ori nu își amintea citate din 
Coran, dar, pe când se îndepărta de băiatul handicapat, i-au 
venit în minte cuvintele pe care cartea le spunea despre ploaie: 
„Nu uitaţi că Allah readuce viața pe pământ după instaurarea 
sfârșitului.” Desigur, Allah pretindea că va îndeplini aceeași 
repunere în drepturi a drept-credincioșilor și în Ziua Judecăţii de 
Apoi. Omar Yussef a privit în jurul său în timp ce se apropia de 


54 


școala ONU. Aleile murdare ale taberei păreau mult mai triste în 
lumina neclară a începutului acelei zile de iarnă. Allah nu a 
readus viaţa pe pământ. A crescut numărul vieților de pe 
pământ, dar a lăsat să le scadă însemnătatea, iar substanţa lor 
să se piardă. Omar Yussef nu crezuse niciodată că viaţa ar fi o 
irosire - care pedagog adevărat crede așa ceva? Se întreba când 
va veni momentul în care Allah îi va reda și lui viaţa. La naiba, 
va trebui s-o facă el singur, iar cazul lui George Saba va fi 
modalitatea prin care o va face. 

O piatră neagră, înaltă, tăiată în forma hărţii Palestinei se afla 
pe un soclu, în faţa școlii. Dimensiunile ei marcau întreaga 
întindere a Palestinei, de la bucla graniţei libaneze, până jos, la 
V-ul alungit al Deșertului Nagab, regiunea în care liderii taberei 
insistau că trebuie să se întoarcă toţi refugiații. Statuia avea 
menirea de a da acestor aspirații fermitatea, concreteţea și 
trăinicia pietrei. De fiecare dată când trecea pe lângă ea, Omar 
Yussef simţea că blocul de piatră se va prăbuși peste el și va fi 
strivit de rigiditatea incurabilă a politicii duse de poporul său. Cu 
coada ochiului a identificat pe hartă locul unde s-a aflat, odată, 
satul său. Satul tatălui său, s-a corectat el. Omar Yussef nu avea 
niciun sat. 

Omar Yussef a auzit răpăitul ușor al ploii pe căciula lui de 
cașmir. A privit în sus și a simţit cum o picătură de ploaie i-a 
aterizat pe buze. Și-a amintit cum a întins mâna în semn că va 
ploua în fața băiatului handicapat. Eu sunt omul care a adus 
ploaia, și-a spus el, sarcastic. 

Omar Yussef a intrat în clădirea școlii ONU. A înaintat pe 
coridor, salutându-i pe profesorii pe care îi întâlnea. A mers 
către biroul lui Christopher Steadman, a bătut la ușă și a intrat. 

Directorul nu s-a ridicat în picioare, iar Omar Yussef nu s-a 
așezat. Mirosul de sudoare dispăruse. Probabil cineva găsise o 
cale de a-i spune lui Steadman că profesorul de istorie îi jucase 
o festă, sau poate însuși americanul hotărâse că trebuie să se 
spele, chiar dacă astfel încălca Ramadanul. Omar Yussef i-a zis, 
stând în picioare în faţa biroului: 

— Sunt gata să iau în calcul pensionarea. 

Omar Yussef a detectat un zâmbet prost mascat, care i-a 
încrețit lui Steadman colțurile buzelor, înainte de a-și putea fixa 
pe chip o expresie serioasă. 

— Cred că este o decizie înțeleaptă, Abu Ramiz. 


55 


— Voi lua o decizie finală la sfârșitul lunii. Între timp, vreau să 
îmi iau concediu de odihnă. Poate dacă stau acasă două 
săptămâni, o să îmi dau seama cât de mult îmi place să nu 
muncesc și o să mă decid să ies la pensie. Sunt sigur că nu ai 
nimic împotrivă, a spus Omar Yussef. 

— Cred că ne va fi foarte greu să ne descurcăm fără tine. 

Steadman a scos un șuierat printre dinţi, de parcă s-ar fi 
luptat cu o dilemă penibilă, dar lui Omar Yussef i s-a părut că 
seamănă cu sâsâitul unui șarpe. 

— Va trebui să preiau o parte dintre clasele tale și vom mai 
angaja pe cineva, cu jumătate de normă. Dar ne vom descurca. 

Omar Yussef îl disprețuia pe acest om. Vedea cum se 
așternuse ușurarea pe trăsăturile lui, acum, că problema cu 
Omar Yussef părea să se fi rezolvat. Americanul urma să scape 
de un profesor care obișnuia să riposteze. Nu mai trebuia să le 
explice superiorilor săi de ce se plânge guvernul de școala lui, și 
asta numai din vina metodelor pedagogice ale unui bădăran 
bătrân. Uneori Omar Yussef se întreba dacă nu cumva era prea 
aspru cu propriii săi concetăţeni. Vită-te la americanul acesta, îşi 
zicea el. A fost crescut cu toate avantajele pe care ti le dau 
libertatea, democrația, banii și educația și totuși, este exact ca 
birocrații noștri, care se pleacă în fața guvernului, chiar și atunci 
când legile sunt încălcate într-un mod atât de rusinos. Cu 
siguranţă lui Steadman nu îi păsa de elevii școlii. Salariul lui nu 
depindea de calitatea educaţiei lor. Peste câțiva ani își va 
câștiga în alt fel salariul plătit de ONU - va împărți prezervative 
printre șoferii de camion din Mozambic sau va conduce un 
atelier de țesut covoare prin cine știe ce închisoare pentru femei 
din Kabul. 

În timp ce Steadman vorbea pe un ton aprobator despre 
pensionarea lui, Omar Yussef aproape că s-a răzgândit. Nu 
putea permite ca niște copoi de mâna a doua sau, mai rău, unul 
ca Steadman să le predea elevilor versiunea odioasă a istoriei 
pe care o susţinea guvernul. Dar avea nevoie de timp pentru a 
descoperi adevărul, pentru a-l salva pe George Saba. S-a întors 
și a părăsit biroul lui Steadman. 


56 


e Capitolul 8 


Omar Yussef a scos mașina din magazia veche, construită din 
piatră de gresie și aflată în crângul de măslini din spatele casei. 
In timp ce el se îndrepta către partea din față a casei, Maryam îl 
privea prin fereastra bucătăriei. Pe faţa ei se citea șocul de a 
vedea că Omar nu se află la școală, dar el s-a prefăcut că nu o 
observă și a cotit pe șoseaua principală, care duce spre Betleem 
și Beit Jala. 

Omar Yussef era un șofer neîndemânatic și de aceea 
conducea încet pe șoseaua alunecoasă. Nu îi păsa că celelalte 
mașini îl depășeau într-un șir frenetic sau că taximetriștii 
frustraţi îl claxonau insistent până ce găseau o oportunitate de 
a-l depăși. La intersecția din care urma să o ia la stânga, către 
Beit Jala, a văzut un poliţist subțirel, care alerga încolo și 
încoace fără tragere de inimă, încercând în zadar să 
direcționeze șuvoiul de vehicule. Omar Yussef a întors mașina 
încet, tăind calea celor care se apropiau din direcţia opusă, iar 
aceștia au oprit cu scârţăit de roţi, în mijlocul unui cor de 
claxoane. 

După întâlnirea cu Steadman, Omar Yussef era de-a dreptul 
înverșunat. Recapitula în minte datele cazului Abdel Rahman. 
Dacă reușea să găsească legătura cu George Saba, l-ar putea 
identifica pe adevăratul colaborator. Va trebui să găsească 
dovezi, dar, cel puţin, dezvăluirea identităţii celui care îi 
condusese pe israelieni la Louai Abdel Rahman ar fi fost un prim 
pas. Dacă, totuși, israelienii l-au ucis pe Louai fără ajutorul unui 
colaborator, sarcina lui Omar Yussef va fi mult mai grea. Toţi își 
doreau un ţap ispăşitor, așa că ar fi fost mai ușor să îi convingă 
că altul este vinovatul, decât să accepte posibilitatea că nu este 
nimeni de vină, cu excepţia soldaților intangibili. Dar cu 
siguranţă fusese cineva ascuns în tufișuri atunci când a murit 
Louai Abdel Rahman, iar pe omul acesta trebuia să îl găsească 
Omar Yussef. 

Abia dacă mai vedea prin parbriz. S-a aplecat în faţă și a șters 
geamul pe interior, cu o batistă. Priveliștea rămânea ascunsă de 
o ploaie măruntă. După ce a condus încă și mai încet o bucată 
de drum, și-a amintit să pornească ștergătoarele de parbriz. 


57 


Praful verii, care încă mai persista pe lamele de plastic, i-a 
întunecat perspectiva, lăsând urme ude, maronii, până ce ploaia 
le-a șters de pe parbriz. A apucat strâns volanul, în timp ce 
mașina urca șerpuitor către Beit Jala. Un camion care cobora 
dealul cu viteză prea mare l-a forţat să vireze, iar mașina 
aproape că i s-a oprit. Cei din spate au răspuns cu un cor de 
proteste, de parcă claxoanele ar fi fost atașate pedalelor de 
frână. A pornit din nou. Ștergătoarele scoteau un geamăt. Ploaia 
se oprise. Omar Yussef a tras pe dreapta, pentru a putea opri 
ștergătoarele șovăielnice, apoi a condus până în vârful dealului. 
Trecând pe lângă Clubul Grec Ortodox, și-a amintit de cina luată 
în compania lui George Saba. Piatra gri, udă a clubului părea 
sălbăticită, ca faţa scorțoasă a unui bătrân rătăcit. 

O singură santinelă stătea de pază pe ultima bucată de drum, 
înainte de casa lui George Saba. l-a făcut un semn scurt lui 
Omar Yussef să tragă pe dreapta și a sărit într-o parte când 
mașina s-a oprit cu zgomot, controlată mai prost decât se 
așteptase. Lui Omar Yussef i-a făcut plăcere să îl vadă pe soldat 
sărind pe trotuar. Îi ura pe tipii aceștia, abia trecuţi de vârsta 
copilăriei, care se holbau la cei mai în vârstă decât ei cu fețe 
reci și gesturi disprețuitoare. Respectul pentru vârstnici era o 
calitate pe care încercase întotdeauna să o insufle elevilor săi, 
iar acestor combatanți le lipsea cu desăvârșire. 

— Ce dracu’ te-a apucat? Vrei să mă omori? a strigat 
bărbatul. 

Omar Yussef a oprit motorul și s-a dat jos din mașină, fără să 
se grăbească. 

— Nu poţi parca aici. Zona aceasta este blocată circulaţiei. 

Omar Yussef s-a învârtit demonstrativ, în plină stradă. 

— Este loc destul, a spus el. Poate trece chiar și un tanc pe 
aici, dar cred că dacă vin israelienii cu un tanc, nu o să 
zăbovești tu pe aici, ca să îi oprești. 

— Unde te duci? 

Obrăznicia santinelei îl înfuriase pe Omar Yussef și îl făcuse 
un pic mai îndrăzneţ. S-a întors la mașină și a învârtit cheia în 
portieră. 

— Mai bine o încui. Tot voi vă faceţi vinovaţi și de furturile de 
mașini. Mașina mea poate fi o ţintă a hoţilor pentru că, 
mulțumită vouă, a spus el, privind de-a lungul străzii, este 
singura mașină din tot satul care nu are urme de gloanțe. 


58 


Pușcașul avea un aer furios, dar, în același timp, intimidat. În 
definitiv, se gândea Omar Yussef, nu poate nega adevărul 
acuzațiilor mele. Poate că, timp de câteva clipe, tânărul s-a 
luptat cu rămășițele respectului pentru cei în vârstă, care secau 
în el, ca în toţi ceilalți. Poate că nu era de multă vreme în 
Brigăzile Martirilor, iar noua lor aroganță nu avusese când să 
înlocuiască această tradiţie. 

— Te-am întrebat unde te duci, a strigat tânărul pușcaș. 
Vocea sa era irascibilă, dar șovăielnică. 

Omar Yussef a simţit că tânărul se retrage din faţa încrederii 
celui mai în vârstă decât el. 

— Sunt detectiv și desfășor o importantă anchetă legată de 
siguranţa naţională. Păzește-mi mașina, că altfel Hussein Tamari 
îți ia gâtul. 

Santinela a dat cu piciorul într-o piatră aflată pe marginea 
rigolei, apoi a privit în jos. Era gestul unui băiat înfrânt, ofensat. 
Omar Yussef a zâmbit. 

Strada era goală. Chiar și fără întinderea posomorâtă de nori 
de ploaie, ar fi fost un loc deprimant. Ferestrele caselor din 
stânga fuseseră sfărâmate de gloanţe și în locul lor se vedeau 
saci de nisip. Casele din dreapta cunoscuseră o soartă mai grea. 
Spatele lor dădea spre poziţiile israelienilor de dincolo de vale și 
primeau în plin impactul focurilor de armă. Totuși, la adăpostul 
străzii, Omar Yussef putea să vadă minunatele arcade turcești 
vechi, forma plăcută a caselor și se putea bucura de aerul curat 
lăsat în urmă de ploaie. Deși norii îi amenințau de câteva zile, 
aceasta fusese prima ploaie. În timp ce se apropia de casa lui 
George Saba, a inspirat cu plăcere mirosul de pământ reavăn, 
care se înălța în aer. A urcat scările și l-a văzut pe soldatul lipsit 
de politețe care îl privea încă de lângă mașină. A bătut la ușă. În 
jurul glafurilor erau urme negre, de explozii, iar lemnul se 
despica în așchii. 

Sofia, soţia lui George, s-a aplecat peste marginea ferestrei. 

— Bună dimineața, Abu Ramiz. Poţi să te duci la ușa laterală? 
Aceasta este stricată și nu mai poate fi folosită. Îmi cer scuze. 
Poliţia a spart-o când au venit să îl ia pe George. 

Omar Yussef i-a făcut semn cu mâna și a coborât scările, 
către subsol. A observat că Sofia purta un bandaj pe cap, deși îl 
ascunsese cu o basma pe care femeile o poartă uneori când fac 
curăţenie. 


59 


Habib Saba l-a îmbrățișat în pragul ușii. Ochii îi erau roșii din 
cauza lacrimilor vărsate în ultimele două zile, iar când l-a văzut 
pe Omar Yussef, s-au umezit din nou. S-a scuzat și l-a condus pe 
profesor înăuntru. 

— lartă-mi emoția, Abu Ramiz, dar ești primul musulman care 
ne trece pragul de când cu necazul acesta. 

— Mare rușine, Abu George. 

Omar Yussef a urcat scările spre salon, în spatele lui Habib 
Saba. Incăperea era luminată de un singur bec. Saci de nisip 
acopereau ferestrele sparte. Era curent și frig, iar ploaia scotea 
din sacii umezi, plini de pământ, un miros ciudat, putred, de apă 
de mare. În cameră erau două stative pentru rochii de mireasă. 
Omar Yussef abia reușea să distingă ceva în întunericul 
încăperii. Vedea doar că unele rochii erau parţial arse. Ambalajul 
lor subţire, de plastic, fusese rupt, iar tivurile mânjite cu 
maroniul lăptos al limbilor de foc. 

Habib Saba a observat că Omar Yussef își mijea ochii în 
întuneric. 

— George avea niște lămpi cu ulei tare frumoase, dar le-au 
luat polițiștii. 

A zâmbit. Dintr-un bufet din lemn de tec, în care se vedeau 
vreo șase găuri lăsate de gloanţe, Habib Saba a scos o statuetă 
reprezentând un nud de femeie tolănită într-o poziție răsucită. 

— Credeam că au luat-o și pe ea. Dar am găsit-o în colț, în 
spatele canapelei. Cred că a aruncat-o cineva în perete. Era 
puţin zgâriată, dar se pare că a trecut cu bine prin această 
încercare. Am lustruit-o, pentru că se lipise de ea niște cenușă 
sau alt material ars. Îţi place? 

Omar Yussef a luat statueta în mâini. Părul femeii forma un 
vârtej sub capul acesteia, gâtul se întindea într-o poziţie 
incomodă, iar coapsa stângă se proiecta nefiresc în afară, ca și 
cum osul ar fi vrut să străpungă pielea. 

— Este un Rodin? 

Habib Saba a încuviințat. 

— Desigur, o copie. 

— Francezul acela a pus-o pe sărmana tânără să-i pozeze într- 
o poziție atât de inconfortabilă. O fi simţit că poza aceasta 
reflectă o durere teribilă dinăuntrul ei, altfel nu ar fi putut 
niciodată să se lase folosită în acest fel, a spus Omar Yussef. 


60 


Se simţea nesigur ţinând statueta în mână, cu toate că 
metalul trecuse cu bine prin încercarea de a fi fost izbit de 
podea de către unul dintre polițiști. Era același sentiment pe 
care îl avea când ţinea în braţe un copil, de teamă că i-ar putea 
răni delicatețea. 

— Modelul lui Rodin și-a sfârșit viaţa într-un azil de nebuni, 
deci s-ar putea să ai dreptate în legătură cu durerea, a zis Habib 
Saba. Lucrarea se numește Martira. 

Omar Yussef a așezat cu grijă statueta pe bufet. 

— Se pare că nu putem scăpa de cuvântul acesta. 

A râs, scoțând sunetul întretăiat al cuiva care își drege vocea. 

Sofia a adus o cafea și o farfurie de fursecuri. 

— Am făcut cafea sa'ada, cum îţi place dumitale, Abu Ramiz, 
a spus ea. 

— Dumnezeu să îţi binecuvânteze mâinile, i-a spus Omar 
Yussef. In casa ta să fie întotdeauna cafea. 

l-a pus mâna pe cap cu blândeţe și i-a împins basmaua ca să 
vadă mai bine vânătaia verde-violet care ieșea de sub bandaje. 
l-a atins mâna, ușor. Sofia a zâmbit cu durere și a ieșit din 
cameră. 

— Simte-te ca acasă, la noi ești ca în sânul familiei tale, a 
spus Habib Saba. 

încerca să imprime formulei tradiţionale un iz de trai 
multumit, dar Omar Yussef a văzut că bătrânul își freca dosul 
palmelor, agitat. 

Omar Yussef a băut din cafea. Canapeaua pe care stăteau era 
lipită de perete. Omar Yussef a făcut un semn către zidul 
dindărătul lui. La o jumătate de milă în spatele lor se afla 
artileria israeliană. 

— Sper că zidul e făcut din piatră rezistentă, în caz că începe 
atacul. 

Habib Saba a râs. 

— Te apărăm noi de orice primejdie, câtă vreme ne faci 
plăcerea de a sta pe canapeaua noastră, de a bea cafea și ne 
permiţi să ne bucurăm de compania ta. 

Copiii lui George au apărut în pragul ușii, stânjeniţi. Habib le-a 
zis să intre, iar ei l-au salutat pe Omar Yussef. De obicei erau 
veseli, dar azi salutul lor era formal și sfios, ca și cum le-ar fi fost 
îndepărtată măduva spinării, iar inimile înăbușite. Omar Yussef a 
pus o mână pe capul băiatului, Dahoud, care avea șapte ani. 


61 


Aceeași vârstă avea și George Saba când îl văzuse Omar Yussef 
pentru prima oară. Acum regăsea trăsăturile lui George oglindite 
pe faţa băiatului. Întotdeauna i se păruse că fruntea lui înaltă și 
ochii albaștri erau semne de noblete, iar acum recunoștea 
aceleași particularităţi în înfățișarea băiatului. 

— La ce școală mergi? l-a întrebat. 

— La Școala Catolică, a murmurat el. 

— La fel ca tatăl tău. Știi că am fost profesor acolo? Era foarte 
inteligent. Cred că și tu și sora ta sunteţi copii inteligenţi, la fel 
ca tatăl vostru. 

Habib l-a trimis pe băiat să îi aducă ţigările. Fata s-a retras în 
bucătărie. 

— Nu pleacă de lângă mama ei mai mult de câteva clipe, a 
spus Habib, în șoaptă. 

Băiatul i-a adus ţigările Dunhill, apoi a ieșit după sora lui. 
Habib privea locul în care stătuse băiatul, acum gol, de parcă ar 
fi crezut că dacă se concentrează, îl poate umple cu prezenţa 
propriului său fiu. 

— Când George a luat decizia să plece în Chile, cu mulţi ani în 
urmă, am încercat să îl conving să se răzgândească. ţi 
amintești, Abu Ramiz? 

Habib Saba și-a aprins ţigara și a inhalat brusc. 

— Eram atât de egoist. Voiam ca fiul meu să stea lângă mine. 
Nu îmi păsa câtuși de puţin că nu avea niciun viitor aici. Nu 
voiam decât să fie aproape de mine. Dar dumneata m-ai convins 
să îl las să își trăiască propria viață, să îi dau libertatea. Aveai 
dreptate, Abu Ramiz. Dar eu i-am cerut în continuare să se 
întoarcă. Nu l-am lăsat să trăiască liniștit în Chile. Spre rușinea 
mea, îi scriam mereu cât de singur mă simt după moartea 
scumpei sale mame. Ştiam foarte bine că nu va face față 
sentimentului de vinovăţie. Așa că, în cele din urmă, a cedat și 
uite care este rezultatul. Va fi pedepsit pentru o crimă pe care 
nu ar fi putut să o comită nici în ruptul capului. El este creștin, 
este un străin. Chiar și celorlalţi creștini le va fi teamă să îi ia 
apărarea. Este singur acum, așa cum sunt toţi creștinii care 
înfruntă autorităţile din orașul nostru. Este vina mea, pentru că 
am vrut ceea ce vrea oricare părinte de modă veche, să îl aibă 
aproape pe fiul său. Dumneata ești mult mai modern decât 
mine, Abu Ramiz. 


62 


— Nu este greșit să îţi iubești fiul și să vrei să îţi fie aproape, a 
spus Omar Yussef. 

— Dar acum nu mai este lângă mine și probabil că în curând 
nu voi mai avea un fiu deloc. 

— O zi cu George este de preferat unei vieți întregi cu un fiu 
oarecare. 

— Dar fiecare zi fără el este cât o viață întreagă. 

Omar Yussef a pus ceașca de cafea pe masă șia rupt un 
fursec cu migdale în două. În timp ce îl gusta, s-a întors cu faţa 
către Habib Saba. 

— Ce s-a întâmplat, Abu George? 

Bătrânul a oftat. 

— Eram în camera din spate. Era devreme. Îmi aduc aminte 
că muezinii tocmai își terminaseră chemarea la rugăciunea din 
zori. Eu eram în pat, dar nu dormeam. Nu am mai dormit bine 
de când au început împușcăturile în vale. Chiar și când dorm 
visez focurile de armă. Deodată am auzit o explozie. Era poliţia, 
ei au scos ușa de la intrare din ţâţâni. Uită-te aici, eu am bătut 
în cuie ce a mai rămas din ea. Poliţiștii au intrat și l-au luat pe 
George. Sofia a strigat la ei și de aceea au lovit-o - ai văzut ce 
vânătaie are pe frunte. Pe noi ceilalți ne-au ameninţat cu 
armele. 

— Dar înainte de asta? Acum trei seri am luat cina cu George 
la Clubul Ortodox. Se trăgea. El a plecat să vadă ce se întâmplă. 
Ce s-a petrecut atunci? 

Habib Saba părea epuizat. A strivit ţigara de buza unei cochilii 
din coral roz. 

— Trăgeau înspre israelieni de pe acoperișul casei noastre, 
chiar de deasupra locului în care stăm noi acum. George a luat 
un pistol vechi, o piesă de muzeu, care era atârnat pe perete. 
Nici măcar nu era încărcat, dar chiar dacă ar fi fost, mă îndoiesc 
că s-ar fi descărcat. Numai că arăta destul de periculos. S-a 
urcat pe acoperiș și i-a alungat. 

— Cine erau oamenii aceia? 

— Îi știi și tu, porcii din Brigăzile Martirilor. 

— Care anume? 

— Nu știu. 

— George îi cunoștea? 

— Nu mi-a zis nimic. Dar cum adică dacă îi cunoștea? El nu 
are legături cu asemenea oameni. 


63 


— Nu, sigur că nu, însă majoritatea oamenilor din acest oraș îi 
recunoaște pe capii Brigăzilor. Nu încearcă să se ascundă, decât 
atunci când vin israelienii, desigur. 

— George nu a zis nimic. Nu a pomenit niciun nume. Părea 
îngrijorat și tulburat. 

— Unde este arma cu care i-a amenințat? 

Habib Saba s-a ridicat și a traversat camera țeapăn. A deschis 
sertarul unui secreter, a scos un Webley vechi și i l-a dat lui 
Omar Yussef. Arma era mai grea decât părea, avea aproximativ 
un kilogram și trei sute de grame. Metalul era parțial oxidat, iar 
patul era uzat, dar în întuneric ar fi fost imposibil să detectezi 
aceste defecte. Omar Yussef a tras piedica. Era blocată de 
rugină și murdărie. 

— Nu se mai mișcă părţile astea nici dacă îl lași la înmuiat în 
ulei timp de o săptămână, a spus Habib Saba. A fost arma unui 
ofițer britanic, apoi a trecut în posesia lui Ghassan Shubeki, 
când a ieșit din Legiunea lordaniană. Iți amintește de Shubeki, 
Abu Ramiz? Arma asta trebuie să aibă o sută de ani. 

George era mai curajos și mai disperat decât își închipuise 
Omar Yussef, dacă i-a înfruntat pe soldaţi cu vechitura asta. 

— Aș vrea să iau eu pistolul, a spus Omar Yussef. 

— i-l dau cu mare plăcere. Mi se face rău numai când mă uit 
la el. 

Omar Yussef a pus arma în buzunarul sacoului. Atârna atât de 
greu, încât i se părea că îl agăţase de umăr. Se întreba dacă nu 
cumva îi va strica sacoul sau îi va deteriora croiala, dar de 
dragul investigaţiei a dat la o parte grijile referitoare la 
îmbrăcăminte. 

— Nu ai văzut nimic suspect în seara în care George a urcat 
pe acoperiș să îi gonească pe pușcași? 

— M-am uitat pe fereastra dormitorului meu după ce s-au 
oprit împușcăturile, a spus Habib. Am văzut doi bărbaţi urcându- 
se într-o mașină mare. Unul din jeepurile care se fac acum, 
arată pe jumătate a automobil și pe jumătate jeep. Părea o 
mașină scumpă, deși presupun că era furată. Unul dintre ei 
fuma, pentru că nu se vedea decât ţigara aprinsă. Unul avea o 
armă mare. 

— Ce fel de armă? 

— Abu Ramiz, eu fac rochii de nuntă. Nu cunosc armele. Nu îţi 
pot spune decât că era o armă mare. 


64 


Omar Yussef a încercat să își amintească cum arăta MAG-ul 
cu care trăsese Hussein Tamari la priveghiul lui Louai Abdel 
Rahman. Aceea era într-adevăr o armă mare. Să se fi aflat 
Hussein Tamari pe acoperișul casei când George a urcat acolo 
înarmat cu pistolul său cel de mult decedat? 

— Nu cumva avea o ţeavă mare, lungă și un pat de lemn, de 
ajungea la un metru și un sfert în întregime, cu o crăcană care 
să susțină capătul lung al ţevii și o cartușieră care alimentează 
gloanţe în armă, astfel încât să fie trase foarte repede? 

— Era întuneric, Abu Ramiz. Mie îmi era frică și mă temeam 
pentru viaţa fiului meu. Dacă pistolarul ar fi purtat o rochie de 
nuntă, aș putea să îţi descriu stilul împletiturii de perle, chiar 
dacă era atât de întuneric. Dar nu o armă. ȘI, în orice caz, de ce 
mă întrebi despre armă? Și de ce vrei revolverul Webley al lui 
George? Ce ai de gând? 

— Imi pun la cale pensionarea, Abu George. 

Habib Saba s-a aplecat în față, neliniștit. 

— Ai de gând să faci ceva periculos? 

Deja am făcut, și-a zis Omar Yussef. 

Când a plecat de la Habib Saba, Omar Yussef a urcat scara 
care ducea pe acoperiș. În vârf s-a oprit, respirând anevoie. A 
privit acoperișul drept. Oare israelienii îl ţineau sub observaţie, 
așteptând întoarcerea militanţilor? Ar putea să îl împuște vreun 
lunetist de-al lor tocmai din cealaltă parte a văii. Ramiz îi 
spusese că israelienii au puști de o acuratețe uimitoare, care 
țintesc de la mai bine de un kilometru. Un soldat ar fi putut să își 
dea seama chiar și de faptul că avea un pistol în buzunar, după 
felul în care atârna sacoul. A ridicat din umeri, pentru a-i muta 
greutatea. Trebuia să cerceteze scena confruntării dintre 
George și cei doi soldaţi, așa că a făcut ultimul pas și a ajuns pe 
acoperiș. 

Ploaia lăsase o băltoacă lângă rezervorul de apă străpuns de 
gloanţe. Omar Yussef presupunea că trăgătorii se poziţionaseră 
la colțul clădirii. Poate au stat culcaţi, pentru a profita de 
adăpostul zidului care înconjura acoperișul. S-a îndreptat către 
celălalt capăt al clădirii și a aruncat o privire către vale, 
întrebându-se dacă nu cumva, de cealaltă parte a ei, se afla 
vreun lunetist israelian care avea în vizorul armei un bărbat de 
vârstă mijlocie, agitat și adus de spate, cu căciulă pe cap. Sub 


65 


tălpi i-au scrâșnit bucăţi sparte din panourile solare ale 
rezervorului de apă. 

Intr-un ochi de apă de lângă zid a lucit ceva. Omar Yussef s-a 
aplecat și a ridicat un cartuș gol. L-a scuturat, apoi a băgat 
mâna în buzunar și a scos cartușul pe care îl găsise în iarba în 
care își dăduse sufletul Louai Abdel Rahman. Le-a comparat. 
După câte își dădea el seama, erau identice, amândouă mai 
mari și mai lungi decât gloanţele de pușcă. Avusese ocazia să 
vadă cum arătă gloanţele de pușcă, în biroul lui Khamis Zeydan; 
dacă le puneai lângă unul din cartușele din mâna lui Omar 
Yussef, semănau cu degetele mici aflate lângă degetul inelar. 
Khamis Zeydan îi spusese că primul glonţ era folosit la un MAG 
și că nu existau asemenea arme în Betleem, ceea ce însemna că 
pe acest acoperiș se aflase vestita mitralieră a lui Tamari. Dacă 
Hussein Tamari nu o împrumutase cuiva în seara aceea, însuși 
căpetenia Brigăzilor Martirilor trebuie să fi fost prezentă la 
confruntarea cu George Saba. 

Omar Yussef nu mai vedea nimic altceva pe acoperiș. A 
ascuns cele două cartușe în buzunar. La atingerea pistolului 
Webley, au scos un sunet de clopotel. /srae/ienii au un 
echipament excelent de supraveghere, se gândea el. Probabi/ 
văd prin sacoul meu două cartușe trase și o armă învechită și 
inutilă în interiorul buzunarului. Dar pe când cobora de pe 
acoperiș i-a trecut prin minte că israelienilor puţin le pasă de 
arma Webley sau de cartușele MAG. Numai el înțelegea cât de 
periculoase erau aceste obiecte. 


66 


e Capitolul 9 


Când Omar Yussef a ajuns la mașină, tânărul soldat posac, 
care încercase să îl intimideze, și-a îndreptat către el privirea 
cruntă, plină de suspiciune. Omar Yussef se întreba cât timp va 
rezista băiatul. Va da bir cu fugiţii, cu siguranță, de îndată ce va 
auzi bubuitul unui tanc traversând dealul dinspre colonii, dar 
soldaţii l-ar nimeri chiar și așa. Sau poate va începe să comită 
greșeli și va păși în zona în care ar putea fi împușcat de un 
lunetist. Nu este de mirare că era agresiv și iritat, dar situaţia 
aceasta nu avea darul de a-l face pe Omar Yussef mai 
înțelegător. A pornit mașina veche, marca Peugeot și a întors-o 
pe drumul acela îngust. Tânărul a sărit la o parte din calea 
mașinii. Omar Yussef l-a privit în oglinda retrovizoare cum se dă 
jos de pe trotuar pentru a se uita după el, în timp ce mașina 
cobora dealul. 

Înainte de a ieși din Beit Jala, Omar Yussef a oprit în parcarea 
din faţa unui complex de magazine. Câţiva bărbaţi înarmaţi erau 
strânși la colț, în faţa unui restaurant care servea pui la grătar. 
Obloanele restaurantului erau trase, acesta urmând să se 
deschidă abia la finalul acelei zile de Ramadan. Omar Yussef le- 
a aruncat o privire dispreţuitoare, apoi a urcat treptele care 
duceau la platforma din faţa intrării în magazine. În clipa în care 
a trecut prin mijlocul lor, aceștia s-au dat la o parte, politicoși. 

— O dimineaţă fericită, unchiule, a spus unul dintre ei. 

Fără să gândească, le-a răspuns: 

— O dimineață luminoasă. 

Au continuat să vorbească în șoaptă. Omar Yussef se mira de 
el însuși. Era atât de furios pe mojicia lor obișnuită, încât 
resentimentele îi erau și mai mult accentuate de acest rar 
moment în care se purtaseră bine. Oare nu cumva simt nevoia 
de a-i acuza pentru toate relele din societatea noastră, încât am 
încetat să îi mai percep ca pe niște ființe umane? Probabil au 
patrulat toată noaptea, și-a zis el. Unii dintre ei, cel puțin, sunt 
gata să-și sacrifice viața de familie pentru ceea ce consideră a fi 
datoria lor. Unii chiar mor pentru asta. 

Omar Yussef a ajuns în fața unui magazin murdar. Vitrina era 
acoperită de jaluzele gri. A deschis ușa. O femeie de vârstă 


67 


mijlocie s-a ridicat din spatele biroului când l-a văzut. Avea o 
talie groasă, dar era bine îmbrăcată. Purta la gât o eșarfă Yves 
St. Laurent, iar la urechile cărnoase îi scânteiau cercei asortați. 

— Bine ai venit, Abu Ramiz, a spus ea. 

Și-a întins mâinile, le-a așezat pe umerii lui Omar Yussef și l-a 
sărutat pe ambii obraji. 

— Nasra, ai o coafură nouă, i-a zis el. 

Părul femeii era scurt în părţi, coafat și pieptănat pe spate. 
Era de un roșcat închis, dar Omar Yussef știa că aceasta nu este 
culoarea ei naturală. 

— Îți place, Abu Ramiz? Trebuie să mă menţin tânără, că altfel 
Abu Jeriez mă dă afară și angajează o fetișcană mai frumoasă. 

— În ziua în care va face așa ceva, va da faliment. 
Întotdeauna zice că tu ești adevăratul om care conduce 
afacerea. 

Nasra a hohotit, răgușit, apoi l-a condus pe Omar Yussef către 
un birou aflat la capătul încăperii. Ușa s-a deschis, iar din pragul 
ei privea Charles Halloun. 

— Eram sigur că dumneata ești, Abu Ramiz. Nimeni nu o face 
pe Nasra să râdă ca dumneata, a zis el. 

L-a apucat pe Omar Yussef de mână și l-a tras înăuntru. l-a 
făcut un semn din cap Nasrei să pregătească o cafea. 

Charles Halloun l-a invitat pe Omar Yussef să se așeze pe 
canapea și abia apoi s-a așezat și el, la celălalt capăt. Avea 
părul negru și îngrijit. Nasul lui era lung, lipsit de formă, iar 
sprâncenele groase și agile. Purta un sacou de tweed, sport, în 
carouri, o vestă maronie și o cravată maro de lână. Arăta ca un 
profesor de la Oxford, bătrân și plin de ifose. 

Tatăl lui Halloun fusese contabilul tatălui lui Omar Yussef. 
Acum, între fii exista aceeași legătură. 

— Fiul tău tocmai a plecat. A venit să aducă niște acte. Pe zi 
ce trece, devine unul dintre clienţii mei cei mai importanți. 

Halloun și-a frecat vârful borcănat al nasului. 

— Trebuie să recunosc faptul că Ramiz ţi-a moștenit mintea 
ageră. Telefonia mobilă este o afacere uimitoare. 

— Ramiz este foarte inteligent. Dar nu pot spune că este 
meritul meu. Nici măcar nu pricep cum funcţionează aceste 
telefoane. 


68 


— Atâta vreme cât banii nu sunt contrafăcuţi, ce mai 
contează de unde vin? a răspuns Charles Halloun râzând și 
răsucind un capăt al sprâncenei. 

Nasra a intrat cu două cafele și un pahar de apă. Ca și familia 
Saba, Nasra și Charles Halloun erau creștini și știau că Omar 
Yussef nu ţine post în Ramadan și că va accepta cu plăcere 
băutura. 

— Dumnezeu să îţi binecuvânteze mâinile, a spus Omar 
Yussef. 

— Fii binecuvântat. Ce mai face Umm Ramiz? a întrebat 
Nasra. 

— Bine. 

— Dar Zuheir și Ala? 

— Zuheir vine în vizită luna viitoare. Se întoarce din Țara 
Galilor pentru a sărbători id-ul!” împreună cu noi. Ala tocmai și- 
a schimbat slujba, acum vinde calculatoare în New York. 

— Să le spui că vreau să îi văd când vor veni în vizită. 

Nasra și-a netezit fusta și a închis ușa în urma ei. 

— Numai sănătate și pace în inimă, i-a urat Charles Halloun lui 
Omar Yussef în timp ce acesta din urmă își bea cafeaua. 

Omar Yussef a pus ceașca pe masă. 

— Abu Jeriez, o să îţi pun o întrebare directă. Cât de bine este 
asigurată familia mea? 

Charles Halloun s-a aplecat în faţă. Sprâncenele lui dese s-au 
unit la baza nasului, în semn de îngrijorare. 

— Ai vreo problemă de sănătate, Abu Ramiz? 

— Nu, nu-i asta. Nu încă. Mă gândesc să mă pensionez. Dacă 
nu aș mai câștiga salariul de la școală, aș putea să trăiesc în 
continuare ca până acum? 

— Ei bine, ai un venit din investiţiile făcute de dragul tău 
părinte. Mai există niște acţiuni la Banca Arabă, câteva 
obligaţiuni egiptene și chiria de pe pământul pe care Abu Omar 
l-a achiziționat în Beit Sahour cu puţin timp înainte de a deceda. 
Majoritatea acestor venituri au fost reinvestite, pentru că tu 
trăieşti din salariul oferit de ONU. Dar poţi obţine un venit de 
aici. Cred că pensionarea nu îţi va modifica prea mult stilul de 
viaţă. 

Charles Halloun și-a îndreptat gâtul. 


15 Fid-ul-Fitr sau Id-Ul-Fitr, adesea abreviat Eid, este o sărbătoare musulmană care 
marchează sfârșitul Ramadanului, luna sfântă a postului. 


69 


— Ești sigur că nu mai este și altceva, Abu Ramiz? Ești prea 
tânăr ca să te pensionezi. 

— Am cincizeci și șase de ani. 

— Dar ești sănătos tun, slavă Domnului. 

— Da și nu. Nu mai beau alcool, dar am băut cât pentru o 
viață întreagă până să mă las, acum zece ani. Am renunţat la 
fumat abia acum cinci ani și respir uneori cu dificultate, chiar și 
acum. Nu fac mișcare, cu excepţia mersului pe jos până la 
școală, dimineaţa. Și, mă rog, mai sunt și altele, despre care nu 
vreau să vorbesc, dar care îmi provoacă multă îngrijorare, ceea 
ce, cu siguranţă, este o povară pentru inima mea. 

— Nu bei, nu fumezi? Trăiești într-un Ramadan continuu. 

— Așa o fi, dar timp de aproape cincizeci de ani, viața mea a 
fost un Eid continuu, a spus Omar Yussef râzând. Fii sigur că 
pensionarea îmi va face bine la sănătate. Nu vreau decât să 
cunosc detaliile situaţiei mele financiare înainte de a lua o 
decizie finală. 

— Îţi voi pregăti un raport cu o estimare a venitului pe care te 
poţi baza. 

— Nu am nevoie decât de mâncare și de bani pentru cadouri 
cu care să îi răsfăț pe nepoţii mei. Nu călătoresc mult, merg 
doar o dată pe an la Amman împreună cu Maryam, să îl vizitez 
pe fratele meu, și într-o vacanţă în Maroc, tot o dată pe an, unde 
mă duc singur. 

— Asta nu ar trebui să fie o problemă, Abu Ramiz. Vei putea 
să faci aceste excursii și în viitor. 

Cei doi și-au băut cafeaua. 

— De dimineaţă am vorbit cu Ramiz despre o problemă 
delicată, a spus Charles Halloun. M-am gândit că poate stai și tu 
de vorbă cu el. Vrea să își extindă afacerea, să deschidă alte 
câteva magazine de telefoane mobile în zona Betleemului. 
Problema este că, în ziua de azi, afacerile care prosperă tind să 
atragă atenţia unor tipi de proastă reputaţie. Unele dintre ele au 
fost preluate destul de brusc de Brigăzile Martirilor. 

— Te referi la taxa de protecție? 

— Nu, obiceiul acesta s-a demodat. Vreau să spun că le 
confiscă pur și simplu. Uite așa. 

Charles Halloun pocni din degete. 

— Merg acasă la patron cu un contract și îi spun: „Semnează 
că ne predai nouă afacerea, altfel te ucidem și tot ţi-o luăm.” 


70 


— Îţi este teamă că i s-ar putea întâmpla același lucru lui 
Ramiz? 

— Toţi partizanii folosesc telefoane mobile. Văd și ei că este o 
afacere bună. Asta îi atrage. Ai văzut cum au luat atelierele auto 
ale lui Abdel Rahman. 

Omar Yussef a simţit că inima îi bate mai tare. 

— Ce? 

— Când israelienii l-au ucis pe Louai Abdel Rahman, familia lui 
a pierdut protecţia facţiunilor de rezistență. Atâta vreme cât 
Louai a fost în viaţă, nimeni nu s-a putut atinge de familia Abdel 
Rahman, altfel ar fi avut de luptat împotriva acelei părţi a 
miliției care îi era loială. Atelierele lor auto au prosperat. Au unul 
în Irtas, două în Betleem și unul în al-Khader. Dar imediat după 
moartea lui Louai, Brigăzile Martirilor s-au dus la tatăl lui și i-au 
zis să le predea conducerea afacerii. Acum se află în întregime 
în mâinile fratelui lui Hussein Tamari. 

— Sunt contrariat, a spus Omar Yussef. Louai a murit în urmă 
cu numai două zile. 

— Nimic din ceea ce face Hussein Tamari nu mă mai poate 
contraria. 

Omar Yussef și-a adus aminte de cele întâmplate în fața 
cortului ridicat cu prilejul înmormântării lui Louai Abdel Rahman. 
Când Hussein Tamari a tras cu MAG-ul său în aer, aceasta nu 
era doar o formă zgomotoasă de respect: era o ameninţare. Și-a 
amintit de faptul că tatăl lui Louai păruse tulburat de ceea ce îi 
spunea Hussein Tamari, chiar în timp ce ar fi trebuit să îi 
prezinte condoleanţe. 

— Nu, a spus Charles Halloun. Poza de erou al luptei de 
rezistenţă nu mă păcălește pe mine. Cunosc eu ce îi poate 
pielea nemernicului de Hussein Tamari, de când m-a băgat la 
închisoare pentru evaziune fiscală. 

Omar Yussef l-a privit perplex. 

— A, eu nu m-am sustras de la plata impozitelor, Abu Ramiz, 
a zis Charles Halloun. A fost vorba de o înscenare. Tamari a mai 
tras pe sfoară în acest mod vreo zece alți oameni de afaceri de 
aici și din Hebron. Acum șase ani, a venit aici cu un detașament 
de ofițeri ai Securității Preventive. S-au purtat fără pic de 
politețe cu Nasra, iar pe mine m-au săltat. Nu au confiscat 
documente sau registre. Nu a fost nicio investigaţie. M-au dus la 
închisoare în lerihon și m-au lăsat acolo. Tamari mi-a spus: „Uite 


71 


cum stă treaba, nu ţi-ai plătit impozitele. Dă-mi treizeci de mii 
de dolari, altfel te acuz de colaborare cu forțele de ocupaţie și 
vei putrezi în celula asta.” 

— Și ce ai făcut? 

— l-am zis să se ducă în pizda mă-sii și am cerut să vorbesc 
cu un avocat. Scuza-mă că vorbesc așa, Abu Ramiz. 

— Nu face nimic. Și apoi? 

— Mi-a râs în faţă. Apoi m-a pălmuit. 

Charles Halloun a gemut la amintirea acelei palme. 

— M-a torturat. Nu aș putea să îţi spun tot ce mi-a făcut, dar 
să știi că până și acum mă străfulgeră o durere de spate de 
fiecare dată când mă ridic în picioare, iar asta îmi amintește de 
întâlnirea mea cu Abu Walid. 

Omar Yussef și-a ridicat privirea. Abu Walid. 

— Am stat în închisoarea din lerihon o săptămână, a continuat 
Halloun. Nu am mâncat nimic în tot acest timp. Mi-au dat puţină 
apă, dar nemernicii au urinat în ea, iar eu eram atât de disperat, 
că am bâut-o. Mi-au ras părul pe jumătate de cap și m-au 
obligat să port o rochie. In cele din urmă, mi-au dat un telefon și 
am putut să o sun pe Nasra. l-am spus să scoată banii din bancă 
și să li-i dea. Chiar și așa, Abu Walid m-a mai bătut o dată 
înainte de a-mi da drumul. 

— Cine este Abu Walid? 

— Hussein Tamari. Tatăl bastard al unui fiu bastard. Nu l-ai 
întâlnit niciodată pe Walid, fiul lui cel mare? Și el este tot un 
porc și un bătăuș. Intreabă orice adolescent din oraș. Toţi și-au 
căpătat cicatricele de la scursura aia mizerabilă. Copia fidelă a 
tatălui său. 

Omar Yussef simţea greutatea pistolului Webley și a celor 
două cartușe goale din buzunar. lată informaţia de care avea 
nevoie. Abu Walid. Hussein Tamari să fi fost bărbatul ascuns 
între tufișuri, cel cu care vorbise Louai Abdel Rahman înainte de 
a muri? Câţi alţi bărbați or fi cunoscuţi printre acești militanţi 
drept „tatăl lui Walid”? La moartea lui Louai, Abu Walid preluase 
afacerea familiei Abdel Rahman. Avea deci un motiv, avea ceva 
de câștigat în urma morții lui Louai. Dar era el oare ucigașul? 

Omar Yussef și-a luat la revedere de la Charles Halloun și de 
la Nasra. A luat-o la vale, înspre Dehaisha. Fusese convins de la 
bun început de nevinovăția lui George Saba, dar acum credea 
că știe identitatea adevăratului colaborator. Simţea cum i se 


72 


accelerează pulsul, iar articulațiile degetelor i se albiseră în timp 
ce strângea cu putere volanul. Cum să dovedească faptul că 
George Saba fusese atras într-o cursă de către capul mișcării de 
rezistenţă din Betleem? Știa că trebuie să continue, de dragul lui 
George și al orașului său, care devenea pe zi ce trece un loc în 
care acești gangsteri puteau face tot ce le trecea prin cap. 
Khamis Zeydan îi spusese că drumul acesta era unul periculos. 
Și uite că nu se înșelase deloc. 

Omar Yussef a parcat mașina în garajul din gresie, din spatele 
casei. A intrat în casă prin ușa beciului și a urcat în dormitor. A 
deschis un sertar de la baza dulapului. Era plin cu șosete 
împăturite ca niște bulbi asortați. A scos pistolul din buzunar și l- 
a îndesat în spatele grămezii. A privit în jur cu un aer vinovat și 
a închis sertarul. 

De ce am adus arma asta aici? Mă comport ca un detectiv, şi- 
a zis. Adun dovezi. Arma aceasta constituie o dovadă, așa că 
trebuie să o păstrez. Dar îmi este teamă. Lucrurile ar putea lua o 
turnură periculoasă, dacă este implicat un om ca Hussein 
Tamari. Cum o să reacționez dacă mă înfruntă Tamari? Eu sunt 
deja înspăimântat de simpla prezență a unei arme învechite și 
inutile printre şosetele mele. Învârtea în palmă cele două 
cartușe de MAG, groase și butucănoase. Și le imagina pline cu 
praf de pușcă și cu un vârf ascuţit, de plumb. 

Omar Yussef a intrat în salon. A ridicat receptorul și a format 
numărul lui Khamis Zeydan. 

— Trebuie să vorbesc cu George Saba, a spus el. 

A urmat o pauză. 

— Vino la mine de dimineaţă. La opt. În biroul meu. 

Apoi, Khamis Zeydan a pus receptorul în furcă. 

Omar Yussef a rămas tăcut. Asculta cum îi pulsează sângele 
prin tâmple, cu putere. Se gândea la ce îi spusese Charles 
Halloun despre venitul său. Nu pensionarea si-o planifica el. Voia 
să se asigure că Maryam va duce un trai confortabil dacă lui i s- 
ar întâmpla ceva rău. Era hotărât. Nu i se va întâmpla nimic 
atâta vreme cât George Saba avea nevoie de ajutorul lui. Dacă 
nu continua ce începuse, George nu va fi ultima victimă a lui 
Hussein Tamari. 

Eu nu sunt o victimă, și-a zis Omar Yussef. 

A ridicat mâna în faţă și a izbucnit în râs. Pentru prima dată în 
ultimii ani, nu îi tremura mâna. 


73 


e Capitolul 10 


Clopotele de la Biserica Nașterii Domnului răsunau în Piaţa 
Manger în timp ce Omar Yussef se îndrepta către postul de 
poliţie. Magazinele cu suveniruri, din partea sudică a piaţetei, 
urmau să se deschidă mai târziu, deși puţini pelerini se mai 
avântau acum în Betleem. Nu se mai iveau cumpărători pentru 
statuetele pruncului Hristos cu înfățișare de heruvim, care 
zăceau acum în șiruri tăcute pe rafturile din vitrina magazinului 
familiei Giacomman și priveau afabil către un număr egal de 
statuete ale Fecioarei. Aroma aspră de foule pregătit cu o zi 
înainte plutea în aer, venind dinspre restaurantul de alături, cel 
cu obloanele trase. Omar Yussef nu lua niciodată micul dejun, 
dar mirosul piureului de fasole fava îl făcu să poftească la o 
portie. Din pricina foamei i se făcuse frig, așa că și-a ridicat 
gulerul paltonului. 

Omar Yussef a traversat porțiunea îngrijit amenajată, pavată 
cu piatră, și a trecut pe lângă cei trei platani din piaţă. În lumina 
slabă, contraforturile întunecate ale mănăstirii armene din fața 
bisericii se împleteau cu sunetul de clopote, în rele prevestiri. 
Insufleţirea care anima biserica în amintirile sale din tinerețe 
dispăruse, copleșită de musulmanii din satele și taberele din jur, 
care căutau aici refugiu, așa cum făcuse cândva și el, și care, o 
dată cu sporirea numărului de refugiaţi, s-au simţit îndreptățiţi 
să își însușească orășelul, pe vremuri creștin. Simbolul 
Betleemului, bazilica aceea care marca locul nașterii 
creștinismului, era acum asediat, zidurile sale masive, de piatră 
erau un bastion inutil împotriva unei religii ostile și a unei 
congregații aflate în declin. Părea un loc de îngropăciune, nu de 
naștere. Celula în care era închis George Saba se afla în 
interiorul postului de poliție, dând spre colţul cel mai apropiat de 
biserică al pieței. Omar Yussef și-l imagina pe George Saba 
asaltat de sunetul de rău augur al clopotelor care îi numărau 
orele inerte de încarcerare, ţinând ritmul jalnicei numărători 
inverse până la dispariţia creștinilor din acest oraș. 

La colțul pieţei, o voce a strigat în urma lui. 

— Salutări, ustaz. 


74 


Omar Yussef s-a întors, ca să vadă un preot subţirel care se 
îndrepta către el cu pași mari, săltăreți, traversând șoseaua 
goală. Preotul purta o robă neagră, catolică, cu guler alb. Prin 
sandalele decupate i se vedeau șosetele gri. Tenul său măsliniu 
era punctat de o mustață ţepoasă, neagră, care trebuia rasă 
mai mereu. Părul negru, cu firul subțire și cârlionţat i se ridica în 
vârful scalpului ca puful de pe pieptul unui bărbat păros. În mai 
puţin de doi ani va fi complet chel. Lentilele groase ale 
ochelarilor îi făceau ochii să pară minusculi. 

— Elias, a zis Omar Yussef. Mă bucur foarte mult să te văd. 
George mi-a spus că te-ai întors de la Vatican. Cu toţii suntem 
mândri de realizările tale. 

— Da, m-am întors. Vă vine să credeţi? Nu puteam sta la o 
depărtare prudentă, a spus preotul. E minunat să vă revăd, Abu 
Ramiz. Arătaţi atât de bine! 

— Nu m-am încrezut niciodată în cuvântul celor religioși, iar 
acum înțeleg de ce. Să fiu sincer, nu o duc prea bine cu 
sănătatea. 

— Poate că sunt atât de fericit să vă revăd, încât totul îmi 
pare perfect. 

— AŞ da orice să fie așa, Elias. 

Omar Yussef a aruncat o privire către postul de poliţie. 

— Merg să îl vizitez pe George în celula lui. 

Elias Bishara și-a împins ochelarii greoi în sus, pe nas. 

— Să îmi spuneţi dacă are nevoie de ceva, a zis el. Un prieten 
mai bun decât dumneata nu putea găsi, Abu Ramiz, dar probabil 
va cere să vadă un preot. Aș vrea să fiu eu acela. 

Omar Yussef se întreba dacă Elias Bishara se gândește deja la 
apropiata slujbă de înmormântare a lui George. Nu putea să 
accepte așa ceva deocamdată. 

— O să îi spun. 

l-a strâns mâna lui Elias. 

Khamis Zeydan l-a întâmpinat pe Omar Yussef la intrarea în 
postul de poliţie și l-a condus pe scările grosolane, jos, spre 
celule. Pe coridor era răcoare, dar Omar Yussef era convins că 
locul era acela care îi dădea fiori, nu dimineaţa de iarnă. Khamis 
Zeydan îl privea pe prietenul său cu coada ochiului în timp ce 
descuia o poartă de metal și îl conducea dincolo de ea. Au trecut 
prin fața a două celule goale, în care se aflau doar câteva 
covorașe de rugăciune vechi și ieftine, așternute pe paturi. 


75 


— Aici îi ţineam pe cei din Hamas, pe vremea când ne mai 
oboseam să îi arestăm, a spus Khamis Zeydan. Apoi am primit 
ordinul să îi eliberăm. Acum nu mai este nimeni aici, în afară de 
prietenul tău. 

La capătul coridorului, a descuiat un alt grilaj. Era celula lui 
George. 

— Te aştept aici, la capătul coridorului, a spus Khamis 
Zeydan. Strigă-mă când termini. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu sta prea mult. 

Omar Yussef își dădea seama că aerul îmbufnat al prietenului 
său ascundea nervozitate. Nu știa care era cauza - nu voia să se 
afle că permisese accesul unui vizitator în celula colaboratorului 
sau se temea că investigația lui Omar Yussef va provoca 
probleme, iar acum era și el implicat? 

George Saba s-a ridicat de pe patul de campanie deformat, 
din colțul încăperii goale. Faţa îi era umflată și nespălată. Omar 
Yussef a observat, cu surprindere, că în barba ţepoasă erau 
multe fire gri, deși nu încărunţise încă decât în jurul tâmplelor. 
Părul îi era încâlcit, ciufulit și tepos. Arăta ca un om care a 
dormit mult, dar nu s-a odihnit deloc. George Saba l-a îmbrățișat 
pe Omar Yussef, care nu s-a putut abtine să nu strâmbe din nas 
când a simţit mirosul acru emanat de corpul nespălat al 
prietenului său. 

— Mă bucur să te văd, Abu Ramiz. 

Omar Yussef nu știa ce să spună. Îl întrista până la lacrimi să 
își simtă faţa adâncită în cămașa lui George. Bumbacul era la fel 
de rece ca mâinile care îi ţineau degetele. 

— George, este foarte frig aici. 

George a făcut un semn din cap către fereastra cu grilaj, fără 
geam. S-a străduit să zâmbească, într-o încercare dezolantă. 

— la haina mea, a zis Omar Yussef, scoțându-și paltonul scurt, 
cu model în zigzag. 

— Nu pot face asta, Abu Ramiz. O să îţi fie frig. 

— Am un sacou dedesubt. Vezi? la-l. 

— Nu cred că mă încape. 

Omar Yussef l-a silit să încerce paltonul. Îi era ridicol de 
strâmt în jurul braţelor lui solide, iar nasturii din talie abia se 
închideau, dar era evident că pentru George paltonul însemna 
sfârșitul unei teribile torturi. 

— Dumnezeu să te răsplătească pentru asta, a spus el. 


76 


Omar Yussef a început pe loc să tremure în sacoul său de 
tweed. l-a făcut semn lui George să se așeze pe pat, lângă el. 

— George, ce s-a petrecut pe acoperișul casei tale, după ce ai 
plecat de la Clubul Ortodox? 

— Am luat un pistol vechi, englezesc, pe care intenţionam să 
îl vând în magazinul meu, și am urcat pe acoperiș. Acolo sus, am 
găsit doi militanţi care trăgeau cu o mitralieră de calibru mare. 
Le-am zis să coboare de pe acoperiș, dar ei m-au înjurat. Așa că 
i-am ameninţat cu pistolul. Nu erau ei prea convinși, dar, la 
adăpostul întunericului, presupun că arma părea destul de 
amenințătoare. l-am recunoscut abia când au plecat. Unul purta 
o căciulă de blană. Numele lui e Jihad Awdeh. Celălalt ducea 
mitraliera. 

— Hussein Tamari? 

— El era. 

— Cei doi bărbaţi aflaţi la vârful conducerii Brigăzilor Martirilor 
din Betleem. Tocmai perechea de aur ţi-ai ales să o sfidezi, 
George. 

George a zâmbit amar. 

— Numai Hussein Tamari trăgea. M-am gândit să îl 
supraveghez mai atent. În definitiv, mitraliera se afla la el. Dar 
ceva mi-a atras privirea către Jihad Awdeh. Părea atât de 
ameninţător! Nu pot să descriu foarte bine. Chiar înainte de a 
cobori de pe acoperiș, a fost un moment ciudat. Jihad s-a 
aplecat să culeagă ceva de pe jos, un lucru pe care l-a băgat în 
sacou. De fapt, cred că nu era unul singur, ci mai multe obiecte 
de metal împrăștiate pe jos. Mi-a aruncat o privire cu adevărat 
diabolică. M-ar trece fiori reci chiar și acum, dacă nu mi-ar fi 
deja prea frig ca să mai simt ceva. Apoi cei doi au coborât 
scările și au plecat. 

— Poate că Jihad a cules cartușele goale ale gloanţelor, cine 
știe de ce. Să vezi, ieri, când m-am dus acolo, am găsit unul pe 
acoperiș. Probabil nu l-a observat. 

— De ce ai urcat pe acoperișul casei mele? Ce pui la cale, Abu 
Ramiz? 

Omar Yussef nu i-a răspuns. 

— Ai cumva dușmani care ar vrea să îţi însceneze așa ceva? l- 
a întrebat. 

— Nu mă pot gândi la altcineva decât la aceștia doi. Nu crezi 
că acesta este departe de a fi modul în care s-ar răzbuna un 


77 


client nemulțumit de preţul pe care i l-am cerut pentru cine știe 
ce canapea de colecţie? Tamari și Awdeh mi-au spus că mi-o vor 
plăti. Dar m-am gândit că se vor întoarce să mă bată, sau că mă 
vor ucide în plină stradă. Nu m-am gândit că mă vor face de 
rușine în felul acesta. 

— Te-a ameninţat vreunul din ei că te va ucide? 

— Cred că amândoi m-au ameninţat. Ba nu, îmi amintesc că 
Tamari a fost singurul care a spus că mă va face să plătesc. Dar 
apoi, în timp ce plecau, Jihad a făcut un gest ca și cum ar fi tăiat 
gâtul cuiva. 

Omar Yussef a privit la pereţii goi ai celulei. Vopseaua de 
culoarea muștarului era acoperită de graffitti de dimensiuni 
mici, mâăzgăliturile unor bărbaţi plictisiţi, care își descărcau 
astfel mânia sau dădeau formă visului de a primi o masă bună. 
Găleata din colţ, care servea drept closet, inunda celula cu un 
miros înțepător, în ciuda faptului că fereastra nu avea geam. 
Peretele și podeaua din dreptul ferestrei erau umede, acolo 
unde bătuse ploaia din ajun. Omar Yussef a oftat, iar respiraţia i 
s-a transformat într-o cărare de abur, care îi ieșea din gură și se 
pierdea în aerul îngheţat. 

— De ce te-ai urcat pe acoperiș, George? 

George Saba a zâmbit. 

— Pentru că dumneata mi-ai spus să urc acolo, Abu Ramiz. 

Omar Yussef era uluit. 

— La lecţia despre Revolta Arabă din 1936 ne-aţi spus că aşa- 
numiții eroi arabi nu erau decât niște gangsteri. Le furau 
mâncarea ţăranilor și îi omorau pe cei care li se opuneau, și în 
tot acest timp nimeni nu lupta împotriva lor, pentru că acești 
ucigași erau portretizați ca niște luptători curajoși împotriva 
sioniștilor și a armatei. În cele din urmă, au ucis mai mulţi 
palestinieni decât fermieri evrei sau soldaţi britanici. Aţi spus că 
dacă oamenii i-ar fi înfruntat de la bun început, gangsterii ar fi 
dat înapoi și am fi putut avea pace. 

— Dar nu am vrut să spun... 

— Când ţineţi discursuri de profesor înflăcărat, aveţi grijă ce 
spuneţi. Nu se știe ce îi îmboldiţi pe oameni să facă. 

Râzând, George a pus o palmă pe mâna lui Omar Yussef. 

— Nu vă faceți griji, Abu Ramiz. Nu e vina dumitale. M-am 
gândit la asta zile întregi, de fiecare dată când veneau în cartier 
ca să tragă cu mitraliera dincolo de vale. In cele din urmă, a 


78 


trebuit să fac ceva. Credeam că îi înțeleg pe militanții 
palestinieni mai bine decât dumneata, mai bine decât tatăl meu. 
În America de Sud am văzut bătăuși asemenea lor. Când erau 
înfruntaţi, își dădeau lașitatea pe faţă. Nu uitaţi, trăiam în Chile 
atunci când dictatura militară a fost silită să renunţe la putere. 
Dar, din păcate, aici oamenii simpli nu sunt sprijiniți de nimeni, 
nu există lege. Infractorii s-au substituit legilor. Impușcă vreo 
câţiva soldaţi și se transformă pe loc în reprezentanţi ai luptei 
naționale. Acest lucru îi face invulnerabili și pot maltrata în 
liniște pe oricine, dar mai ales pe creștini, care sunt deja slabi. 
Aici am greșit eu. Nu am înţeles lucrul acesta. Dar nu îmi pare 
rău. 

— Orașul nostru s-a schimbat mult de când ai plecat tu în 
Chile, George. 

— Am trecut prin multe schimbări în viaţă. Am învăţat că 
schimbările sunt bune. Dar aici, în Palestina, schimbările sunt 
mereu în mai rău. Orașele creștine sunt invadate de noi locuitori 
musulmani, dar în loc să trăiască împreună în liniște, creștinii 
încep să nu mai fie priviţi cu ochi buni. Chiar și în încercarea de 
a schimba o stare de lucruri dominată de dușmănie, tot ce 
rezultă e și mai multă dușmănie. lubirea nu este o opţiune. Este 
alegerea unui idiot care vrea să se aleagă cu praful de pe tobă, 
jefuit, maltratat și umilit. Rezultatul este că, în cele din urmă, 
toţi sunt convinși că singurul mod de a schimba relaţiile proaste 
dintre creștini și musulmani, sau dintre israelieni și musulmani, 
este să îi ștergi pe ceilalţi de pe fața pământului. Să îi omori pe 
toți. Așa cum mă vor omori ei pe mine acum. 

Omar Yussef simţea că se apropie și momentul acesta. 

— Ba nu o vor face, George. Nu pot face asta. 

George Saba și-a înclinat capul, de parcă l-ar fi compătimit pe 
Omar Yussef. 

— Când un colaborator este adus în această celulă, s-a 
terminat cu el. Voi avea parte de o execuţie publică, de tipul 
celor din Gaza. 

— Nu voi permite așa ceva, George, a spus Omar Yussef. Știu 
că Hussein ţi-a înscenat totul. Trebuie doar să o dovedesc și 
chiar așa voi face. 

— Abu Ramiz, să nu dai de vreun bucluc. 

— Am deja niște dovezi. Voi obţine și mai multe și te voi 
salva. 


79 


— Nu îmi doresc deloc să mă alătur șirurilor de martiri și, 
oricum, cu eticheta de colaborator pe frunte, nu mai primesc eu 
un asemenea titlu. Pe mine nu mă așteaptă Paradisul. Dar chiar 
dacă aș ajunge în Paradis, nu vreau să vă revăd acolo curând. 
Vă rog să nu vă puneţi viața în primejdie. Singura consecință ar 
fi că în loc de un mort vor fi doi, dar nemernicii ăștia s-ar 
mulțumi și cu unul singur. 

George a râs. 

— Poate ar trebui să reconsider situaţia. Dacă tot o să mor, ar 
fi mai bine să mă socotesc martir. Doar mor din cauza religiei 
mele, nu? 

— Dar ești creștin. Tu nu crezi în martiriu. 

— Nu este adevărat, Abu Ramiz. Sigur, nu credem, ca 
musulmanii, că cel care este ucis urcă imediat la ceruri ca să își 
primească fericirea promisă, adică cele șaptezeci și două de 
fecioare cu ochi negri. Dar chiar dacă nu credem în acele 
minunate hurii, noi, creștinii, avem totuși martirii noștri. Am 
călătorit prin Europa. Catedralele de acolo sunt pline de picturi 
ale martirilor creștini. Omonimul meu - ai auzit de Sfântul 
Gheorghe - a fost martir, nu doar ucigaș de balauri. Presupun că 
diferenţa este că noi, creștinii, acceptăm martiriul, dar nu-l 
căutăm cu tot dinadinsul. 

George Saba a făcut o pauză. A reluat, fără grabă. 

— Vreau să mergeţi la ai mei. Spunetți-le să plece. Chiar acum, 
cât timp sunt în închisoare. Nu vreau să trăiască aici ca 
proscriși; în plus, mă tem să nu încerce cineva să le facă vreun 
rău. Spuneţi-le să plece la familia Sofiei, în Chile. 

Și-a pus mâna pe brațul lui Omar Yussef și și-a întors faţa, 
pentru a-și ascunde lacrimile. 

— Convingeţi-l și pe tata să plece cu ei. Va asculta de sfatul 
dumitale. 

— Nu cred că va pleca. Nu fără tine. 

— Abu Ramiz, pentru numele Cerului, sunt în primejdie cu 
toții. Nici nu știți de ce sunt în stare oamenii aceia. 

Au auzit pași grăbiţi pe coridor. Khamis Zeydan s-a oprit în 
faţa ușii și a deschis-o. 

— Nu am terminat, a spus Omar Yussef. 

Atenţia lui Khamis Zeydan era concentrată asupra cheii. 

— Trebuie să părăsesc postul acum, așa că trebuie să îl încui. 
Dacă nu cumva vrei să îţi petreci următoarele douăzeci și patru 


80 


de ore în celula asta înghețată, împreună cu George, te 
sfătuiesc să ieși acum. Haide. Trebuie să mă grăbesc. 

George s-a ridicat. L-a sărutat pe Omar Yussef pe obraji. 

— Transmiteți-i familiei mele ce v-am spus. 

— Allah să te ţină în viaţă, i-a zis Omar Yussef. 

A pus mâna pe faţa lui George Saba. Barba îi era ţepoasă. 

Strigat de Khamis Zeydan de pe coridor, Omar Yussef a ieșit. 
Pe când polițistul încuia ușa, Omar Yussef s-a uitat printre gratii, 
la George. Haina pe care i-o lăsase, prea îngustă pentru umerii 
largi ai prietenului său, arăta jalnic, nepotrivită cu dimensiunile 
prietenului său. Ce bine ar fi fost dacă i-ar fi adus ceva de 
mâncare sau o carte. L-a urmat pe Khamis Zeydan, încetișor, 
de-a lungul coridorului. 

— Te rog, grăbește-te, Abu Ramiz. Trebuie să plec. 

— Ce-i atâta grabă? 

Omar Yussef era iritat de faptul că îi fusese întreruptă atât de 
brusc vizita la George. Emoţia întâlnirii a răbufnit deodată. 

— Nu ai niciun pic de decenţă? a strigat el la Khamis Zeydan. 
Nu mă puteai lăsa să mai stau un pic cu amărâtul ăla de băiat, o 
victimă nenorocită? A coborât glasul, să nu îl audă George, dara 
scuipat cuvintele nervos. Voi, nemernicilor, aveţi de gând să îl 
ucideţi pe cel mai bun elev al meu din toate timpurile. 

Khamis Zeydan s-a apropiat de el. Voia să îi spună ceva. Un 
ofițer de poliție a apărut în capul scărilor. 

— Abu Adel, a zis polițistul, echipa este gata. 

Khamis Zeydan i-a strigat că vine imediat și tânărul ofițer a 
dispărut. 

— E o urgenţă, după cum vezi, i-a zis lui Omar Yussef. 

— Ce s-a întâmplat? Ne-au invadat iar israelienii și trebuie să 
vă luați tălpășița? 

Vocea lui Omar Yussef era înverșunată. 

Khamis Zeydan părea îndârjit. 

— Nu, Abu Ramiz. Cineva a ucis-o pe Dima Abdel Rahman. 

Omar Yussef nu mai putea scoate o vorbă. Privea cu 
neîncredere la Khamis Zeydan. 

— Numai Allah va trăi pentru totdeauna, a spus polițistul. Să 
mergem. 


81 


e Capitolul 11 


Vântul bătea rece prin lateralele deschise ale jeepului. 
Poliţiştii se ghemuiseră de frig în hanoracele lor. Unul dintre ei 
își clănţănea dinţii zgomotos, pentru a-i amuza pe ceilalţi. 
Așezat în scaunul din faţă, Khamis Zeydan s-a întors către 
oamenii săi și i-a redus la tăcere cu un plescăit de limbă 
dezaprobator. Omar Yussef tremura în sacoul său de tweed. 
Aproape regreta că îi lăsase paltonul lui George, dar era dispus 
să îndure frigul, pentru a-i oferi un strop de confort prietenului 
său, aflat în celula aceea goală. 

Drumul către Irtas, prin gerul iernii, părea că nu se va termina 
niciodată. În timp ce jeepul părăsea Betleemul și traversa 
dealurile către casa familiei lui Abdel Rahman, Omar Yussef 
simţea că gândurile îi galopează de zece ori mai repede. Cine ar 
fi putut s-o ucidă pe Dima Abdel Rahman? Era convins că 
moartea ei avea legătură cu aceea a bărbatului ei. l-a trecut prin 
minte că uciderea lui Louai ar putea să nu aibă nicio legătură cu 
statutul său de luptător al rezistenţei. Omar Yussef nu înțelegea 
cum uciderea lui Louai de către israelieni, din cauza acţiunilor 
îndreptate împotriva lor, ar fi putut să ducă la uciderea Dimei. 
Chiar dacă l-ar fi considerat un terorist, tot nu le-ar fi păsat de 
soţia lui. Doar în cazul unei conspirații criminale ar fi fost posibil 
ca moartea lui Louai să reclame și aducerea acestei fete în raza 
morții. 

Omar Yussef și-a frecat mâinile și a suflat în ele. S-a prins de 
una din lateralele jeepului, pentru că o curbă strânsă ameninţa 
să îl arunce de pe banchetă. Virajul brusc i-a năpustit, parcă, 
gândurile pe un nou canal. Șoseaua se înclina către valea 
orașului Irtas și Omar Yussef vedea deja casa lui Abdel Rahman, 
când, deodată, și-a dat seama: din cauza lui murise Dima. 
Cineva o văzuse vorbind cu el. Cineva o observase arătând spre 
locul în care a murit Louai și povestind cum s-a întâmplat. Cauza 
morții ei ar putea fi acea discuţie cu Omar Yussef. 

O durere greţoasă i-a prins în gheare stomacul. Înţepenit între 
doi polițiști, pe bancheta din spate a jeepului, ar fi vrut să se 
legene într-o parte și în alta de durere. El o omorâse? 
Încăpăţânarea lui tâmpită de a investiga moartea lui Louai și de 


82 


a-l salva pe George Saba nu a dus decât la moartea unei fete 
nevinovate. Cu ochii minţii și-a văzut sala de clasă, pe el făcând 
o glumă, iar pe Dima râzând. Era o fată atât de frumoasă, cu o 
faţă serioasă, care se înfrumuseţa chiar și mai mult când era 
străbătută de un zâmbet. Din acest punct de vedere îi amintea 
de Nadia, nepoata lui. Ar da orice să se întoarcă în clasă, să o 
asculte pe Dima citind cu glas tare tema despre Suleiman 
Magnificul, în loc să salte ca o minge în jeepul poliţiei, 
îndreptându-se către locul morţii ei. Îi auzea vocea, profundă și 
blândă încă din copilărie, povestindu-i despre moartea soţului ei 
și se întreba care au fost ultimele ei cuvinte, rostite cu vocea 
aceea limpede și plină de înțelepciune. 

In timp ce jeepul, ajuns acum în vale, gonea către locul 
crimei, Khamis Zeydan s-a întors către echipa lui și le-a ordonat 
polițiștilor să înconjoare casa lui Abdel Rahman cu un cordon 
polițienesc. Când s-a așezat la loc, i-a surprins privirea lui Omar 
Yussef cu coada ochiului, timp de câteva clipe. Căutătura fixă, 
severă și întunecată a profesorului l-a speriat. 

Omar Yussef l-a privit pe comisar. Poate că, totuși, nu îl 
văzuse nimeni vorbind cu Dima la cortul de înmormântare, sau, 
dacă l-a văzut cineva, nimănui nu i s-ar părea suspect un 
profesor care încearcă să-și consoleze fosta elevă. Cui îi spusese 
Omar Yussef despre acea conversaţie cu Dima? Cine știa că ea Îi 
vorbise despre „Abu Walid”? Se simțea zăpăcit. Parcă le 
povestise totul soţiei și fiului său, dar nu își putea aminti sigur. 
Singurul căruia știa precis că îi spusese era Khamis Zeydan. 

Comisarul s-a uitat din nou la el, dar Omar Yussef și-a întors 
imediat privirea. Oare îl trădase vechiul său prieten? ÎI 
informase el pe Abu Walid că Dima îl putea da în vileag? Dacă 
este adevărat, înseamnă că polițistul știe cine este Abu Walid. 
Dar de ce l-ar fi prevenit? Nu ar fi prima dată când Khamis 
Zeydan ar juca pe două fronturi. li urmase pe liderii poporului 
său prin toată lumea arabă și prin Europa, asasinându-i pe rivalii 
săi și ucigând oameni nevinovați, care îi stăteau în drum. Am 
fost, mulți ani, ceea ce lumea preferă să numească terorist. 
Totuși, situaţia de acum era mai gravă. Acum, cel pe care îl 
trădase era vechiul său prieten, Omar Yussef. 

jJeepul a tras pe dreapta pe câmpul din faţa casei Abdel 
Rahman. Ofițerii s-au îmbulzit să iasă din mașină, bătând 
zgomotos din picioare pentru a-si repune sângele în mișcare 


83 


după drumul în mașina micuță. Khamis Zeydan i-a distribuit în 
jurul casei cu o bătaie pe umăr și o indicare tăcută a locului în 
care să se posteze. Vrând să îl ajute pe Omar Yussef să coboare 
din jeep, i-a întins mâna protetică, strânsă în mănușa de piele 
neagră. 

— Pot și singur, a spus Omar Yussef. 

Khamis Zeydan s-a întors și s-a îndreptat către familia 
îndurerată, care se adunase lângă parcela cultivată cu varză din 
faţa casei. Omar Yussef a coborât din jeep băţos și a aterizat 
neîndemânatic pe un petic de iarbă care camufla o piatră. Și-a 
sucit glezna. Strâmbându-se de durere, și-a scuturat piciorul. L-a 
urmat pe Khamis Zeydan, observând că prietenul său parcă se 
mișca acum cu mai multă energie, aflându-se la comandă. Sau 
poate mi se pare mie mai energic, din pricină că îl suspectez că 
a jucat un rol în uciderea unei fete nevinovate. E posibil ca ea să 
fi murit chiar în timp ce mă aflam în compania lui, în această 
dimineață. 

Unul dintre polițiști s-a îndreptat către poiana unde murise 
Louai. S-a postat lângă un obiect voluminos, acoperit cu un 
cearșaf alb. Omar Yussef s-a oprit. Acela trebuie să fie cadavrul 
Dimei. | s-a pus un nod amar în gât și a tușit pentru a-și 
recăpăta suflul. Și-a întors privirile către pământ, dar l-a cuprins 
ameţeala și s-a clătinat. A privit către cerul plumburiu și și-a 
depărtat picioarele, pentru a-și recăpăta echilibrul. A inspirat 
adânc înainte de a se simţi în stare să îl urmeze pe Khamis 
Zeydan. 

Comisarul îl asculta pe Muhammad Abdel Rahman, care 
povestea cum a găsit cadavrul nurorii sale. La apropierea lui 
Omar Yussef, bătrânul a tăcut și l-a privit suspicios, cu ochi 
întunecaţi și ficși, dar Khamis Zeydan i-a făcut semn să 
continue. 

— M-am trezit pentru rugăciunea de dimineaţă și l-am găsit 
jos pe fiul meu, Yunis. El mi-a spus că a văzut ceva pe fereastră. 
Am ieșit să ne uitam și am găsit-o chiar acolo unde zace acum. 
Noi am pus un cearșaf alb peste ea. Judecând după poziţia în 
care am descoperit-o, cred că a fost ucisă de vreun obsedat 
sexual. 

— Aţi mai văzut pe altcineva? a întrebat Khamis Zeydan. 

— Pe nimeni. Cu siguranţă s-a întâmplat în timpul nopţii. 
Aseară am mers la culcare cu toţii la aceeași oră. 


84 


— La ce oră? 

— Chiar înainte de miezul nopţii. Zilele astea, cu ocazia 
Ramadanului, am stat cu toţii treji până târziu. Mulţi oameni vin 
să ne vadă sau să își exprime condoleanțele pentru moartea 
fiului meu, Louai. 

— V-a vizitat cineva aseară? A fost cineva în casă, cineva care 
nu vine de obicei pe aici? 

— Nu, musafirii au plecat cu mai mult de o jumătate de oră 
înainte ca noi să mergem la culcare. Dima s-a dus în camera ei 
odată cu ceilalți. 

Pe Omar Yussef îl deranjau răspunsurile sistematice, lipsite de 
emoție ale lui Muhammad Abdel Rahman. 

— A venit Abu Walid să vă vadă aseară? l-a întrebat el. 

Muhammad Abdel Rahman s-a uitat furios la Omar Yussef. 

— Dumneata nu ești detectiv, iar eu nu sunt un elev. De ce să 
răspund la întrebările unui profesor? Du-te dracului. Nu ești la 
tine în clasă. Du-te și dă ordine în altă parte. Eu nu sunt unul din 
elevii tăi refugiaţi. 

Khamis Zeydan a pus o mână pe pieptul lui Muhammad Abdel 
Rahman și l-a bătut ușor, în semn de avertizare. 

— Ai grijă ce spui, Abu Louai. Eu l-am adus aici pe ustaz Omar 
Yussef în calitate de prieten al meu. Fii politicos cu el. Dar ai 
dreptate, nu este autorizat să investigheze. 

L-a privit aspru pe Omar Yussef. 

— Atunci, pune-i tu această întrebare, i-a zis Omar Yussef lui 
Khamis Zeydan. Întreabă-l ce l-am întrebat și eu. 

Khamis Zeydan l-a tras pe Omar Yussef deoparte. 

— Cred că a răspuns deja și încă destul de clar, nu? i-a șoptit 
el ferm. 

S-a întors lângă Muhammad Abdel Rahman. 

— Să mergem să vedem cadavrul. Nu e nevoie să treci din 
nou prin asta, Abu Louai. Așteaptă, te rog, aici. 

La umbra pinilor, Khamis Zeydan s-a uitat la Omar Yussef 
intens, întrebător. Omar Yussef a încuviinţat din cap. Comisarul 
a ridicat cearșaful alb. 

Corpul era culcat pe o parte. Părul negru i se răsfirase în jurul 
capului, ca și cum ar fi plutit într-o apă stătătoare. O șuviţță îi 
cădea peste față. Khamis Zeydan a ridicat-o și atunci Omar 
Yussef a recunoscut figura Dimei Abdel Rahman. Era palidă, cu 
buze vineții. Ochii îi erau întredeschiși, ca și cum ar fi fost pe 


85 


cale să se trezească dintr-un somn greu. Poziţia chinuită a 
corpului ei îi amintea lui Omar Yussef de statueta de Rodin din 
sufrageria lui George Saba. Ținuse cu grijă în mâinile sale 
statueta aceea de bronz, care înfățișa o femeie culcată pe o 
parte, temându-se să nu-i scape la pământ opera de artă. Acum 
voia să ridice corpul Dimei Abdel Rahman, să o strângă în brate, 
la fel cum făcuse cu statueta, și să descopere că nu murise, ci 
doar poza pentru un sculptor. Omar Yussef se blestemă în gând. 
Reușise să o protejeze la fel de bine ca pe acel objet dart. 
Fusese eleva lui, iar tatăl ei îi era prieten. O încurajase să intre 
în această casă, deoarece credea că aici va găsi dragoste. In 
schimb, fusese un loc al morţii. Scăpase din mâini ceva infinit 
mai fragil decât o sculptură de bronz. De frustrare, a lovit cu 
pumnul în palmă. 

— l-a fost tăiat gâtul, a spus Khamis Zeydan. Are ceva băgat 
în gură. 

A tras de capătul unei bucăţi de material până ce, printre 
dinții fetei, a reușit să scoată câţiva centimetri de cârpă umedă. 

— l-au pus căluș. 

Abia atunci a observat Omar Yussef tăietura de-a curmezișul 
venei jugulare și sângele coagulat pe umărul Dimei și pe mâna 
ei întinsă. Îl încerca din nou senzaţia de sufocare. Nu mai simţea 
frigul dimineţii, acum îi era foarte cald. Și-a scos căciula ca să își 
răcorească scalpul asudat. S-a înfiorat. 

Khamis Zeydan a mai ridicat un pic cearșaful. Cămașa de 
noapte a fetei era ruptă de la tiv până la omoplați. Pe fesele ei 
dezgolite se vedeau urme de zgârieturi. 

— A fost violată? a întrebat Omar Yussef. 

Khamis Zeydan a acoperit-o pe fată cu cearșatul. 

— Așa se pare, dar va trebui să fie examinată. 

Omar Yussef s-a apropiat de Khamis Zeydan. 

— Sunt implicaţi, nu-i așa? E mâna lor. 

— Tatăl și fratele? Da, cred că ei au făcut-o. 

Omar Yussef se referise la Brigăzile Martirilor. 

S-a încruntat. 

— Nimeni nu ar putea să răpească o femeie din casă fără să 
audă ceilalți membri ai familiei, a continuat Khamis Zeydan. 
Sigur criminalii au fost tatăl și fratele lui Louai. Ar putea fi o 
crimă de onoare, sau poate fata știa ceva despre ei și au vrut să 
o reducă la tăcere. 


86 


— Dar tatăl a recunoscut într-o oarecare măsură că Abu Walid 
a fost aici. De aceea s-a enervat atât de tare când l-am întrebat. 
Poate că el a fost. Poate este din nou mâna lui Abu Walid. 

Khamis Zeydan s-a uitat cu asprime la Omar Yussef. 

— Nu știm cine este Abu Walid. 

— Ba cred că știm. 

— Ba nu. Nu știm sigur. 

În ochii lui Khamis Zeydan se citea o avertizare. 

— Sunt mulţi bărbaţi cărora li se spune Abu Walid. 

— Există unul singur care ar fi putut să lase în urmă cartușul 
pe care ţi l-am arătat. 

— Cartușul acela provine de la o mitralieră de mari 
dimensiuni. E prea voluminoasă pentru a fi utilizată aici, într-o 
ambuscadă. 

— Tu mi-ai spus că Abu Walid cară mitraliera aceea cu el 
pretutindeni. Ai zis că este simbolul lui, emblema lui. Tu ai zis că 
probabil o ia cu el și la baie. Așa că de ce să nu o aducă și aici, 
într-o ambuscadă? 

— Acest Abu Walid la care te referi este un criminal, de acord. 
Dar nu a ucis pe nimeni fără un motiv întemeiat, cel puţin, nu în 
ochii lui. 

— Atunci trebuie să aflăm motivul pentru care a ucis-o pe 
Dima. 

— În acest caz, ar trebui să afli și motivul pentru care 
Muhammad și Yunis l-ar proteja după ce a ucis-o pe fată. 

Khamis Zeydan a plescăit din limbă. 

— Nu ar fi trebuit să te aduc aici. Am crezut că te va vindeca 
de această obsesie. Am crezut că imaginea unui cadavru te va 
convinge că nu ești bun de poliţist. Tu ești profesor. Vezi-ţi de 
meseria ta! 

— Ai dreptate. Sunt profesor. l-am fost profesor și acestei 
fete, care acum zace moartă. Tot elevul meu a fost și George 
Saba, care va muri în curând, dacă nu îl ajut eu, pentru că 
nimeni altcineva nu o va face. O să îţi spun și ţie ce i-am învăţat 
pe ei. l-am învăţat că lumea e un loc bun și că ei trebuie să își 
folosească mintea și inima pentru a contribui la desăvârșirea ei. 
Nu înţelegi că dacă las să se petreacă așa ceva fără să fac 
nimic, înseamnă că zeci de ani i-am minţit pe miile de copilași 
care mi-au trecut prin mână? Și mai ales, m-am minţit pe mine 
însumi. 


87 


— Nu exagera. Nu se raportează totul la tine. 

— Ascultă-mă, uneori nu mă simt bine deloc. Cred că pentru 
un om la cincizeci și cinci de ani, mă mișc destul de greu, îmi 
tremură mâinile și mă doare fiecare bucăţică a corpului. Simt 
cum mă cuprinde moartea. 

— Nu ești bătrân. Aceasta este doar reacția morbidă la 
vederea unui cadavru... 

— Este mai mult decât atât. 

— De ce te obsedează atât de mult moartea? 

— ÎI aştept pe cel care mă va omori. 

Khamis Zeydan și-a azvârlit braţele în sus și s-a holbat la 
Omar Yussef. 

— Asta e o nebunie, a spus el, îndepărtându-se. Am de 
condus o investigaţie. Trebuie să îi interoghez pe potenţialii 
martori. Îl trimit pe unul din oamenii mei să te ducă înapoi la 
Dehaisha. 

După ce se încălzise mai devreme, acum Omar Yussef își 
simțea capul rece. Șocul pe care îl simţise la vederea trupului 
Dimei a lăsat locul hotărârii de a nu-i da drumul lui Khamis 
Zeydan, acum, când reușise să-l buimăcească. Și-a pus căciula 
și a pășit de-a lungul pajiștii, în urma lui. 

— Nu investighezi cu adevărat, nu-i așa? Ştii ceva și nu vrei să 
îmi spui despre ce este vorba. Interogarea acestor oameni este 
doar o șaradă. Ei știu ceva ce știi și tu. Despre ce este vorba? 

Khamis Zeydan s-a întors. 

— Am auzit că te-ai retras din învățământ. Cred că ar trebui 
să te mai gândești. Cred că ar trebui să te întorci la muncă, să 
nu mai ai atâta timp liber. Pensionarea aceasta prematură te 
face să îţi pierzi minţile. Nu ar fi trebuit să îţi dau voie să îl vezi 
pe George Saba, dar a fost un gest de bunăvoință faţă de un 
prieten pe care îl vedeam că suferă. Ei bine, acum îmi pare rău 
că te-am lăsat să intri în celula lui. Intoarce-te la școală și lasă 
treaba asta pe mâna unui profesionist. 

Omar Yussef l-a apucat pe Khamis Zeydan de umăr. 

— Tu le-ai spui, nu? Tu l-ai avertizat pe Hussein Tamari? 

— Despre ce vorbești? 

— Tu ești singura persoană căreia i-am spus ce mi-a zis Dima. 
Eşti singurul care știe că ea mi-a vorbit despre Abu Walid. Tu i-ai 
transmis informaţia lui Tamari, iar el a venit aici și a ucis-o. Ești 
în cârdășie cu ei. 


88 


— Acum chiar mă superi, Abu Ramiz. 

— Nu ar trebui să mă surprindă. De când ai terminat 
facultatea, ţi-ai câștigat existenţa din terorism. Chiar tu ai spus- 
O. 

Khamis Zeydan i-a împins mâna lui Omar Yussef de pe umărul 
lui. Falca îi era încordată când a răspuns, mai mult mârâind. 

— Crede-mă, aș vrea ca povestea aceea să se termine. Dar 
probabil că așa ceva nu este posibil. Viaţa înseamnă terorism, 
așa că scutește-mă de indignarea ta. Viaţa este o continuă 
infiltrare a forțelor noastre de apărare. Unii pun bombe în 
autobuze, după care le detonează: aceia sunt teroriști. Alţii 
vorbesc cu tine, iar cuvintele lor te fac să explodezi: cum i-ai 
numi pe oamenii aceștia? Viaţa este o celulă de închisoare. 
Dacă prietenul tău, George Saba, se găsește azi în închisoare, 
printre condamnaţii la moarte, este numai din cauză că nu a 
avut niciodată înţelepciunea de a înţelege că și-a trăit toată 
viața închis acolo. Acesta este singurul mod în care te poți 
apăra, Abu Ramiz, să înţelegi că ești întotdeauna condamnat la 
moarte și să încerci să obţii o iertare temporară. 

Omar Yussef era contrariat. 

— Nu pot crede că gândești astfel, a spus el încet. 

— Sper că nu ţi-ai închipuit că operez cu înalte principii 
morale. Cred că mă cunoști destul de bine. 

— Tu nu erai așa înainte. 

— Lucrurile s-au schimbat. Am descoperit că lupta poporului 
nostru este condusă ca un cazinou amărât, și după patruzeci de 
ani în care am jucat jocuri de noroc, singurul lucru care mi-a mai 
rămas este povara pe care o duc pe umeri. 

A făcut un gest larg din braţul cu proteza înmănușată, pentru 
a cuprinde trupul neînsufleţit al Dimei de sub cearșaful alb, 
polițiștii înarmaţi, privirea ostilă a lui Muhammad Abdel Rahman 
și pe fiul acestuia, Yunis. 

— După cum vezi, am pierdut pariul. Am pierdut blestematul 
de pariu. 

Khamis Zeydan și-a împins bereta pe spate și și-a frecat 
fruntea. Mânia părea să îl părăsească, iar lui Omar Yussef i se 
părea trist, îndurerat și singur. 

— Povestea familiei Abdel Rahman conţine elemente pe care 
nu le cunoști, Abu Ramiz, a spus Khamis Zeydan. Scuză-mă, te 
rog. 


89 


S-a îndreptat cu pași repezi către familia îndoliată. l-a făcut 
semn lui Muhammad să îl urmeze în salon și le-a zis femeilor să 
intre în casă și să aștepte să le vină rândul la interogatoriu. 

După ce au intrat cu toţii în casă, nu a mai rămas nimeni 
lângă straturile de varză, cu excepția cordonului de polițiști și a 
lui Yunis Abdel Rahman. Omar Yussef simţea că începe să îl 
doară glezna, în locul în care o sucise când a sărit din jeep. S-a 
apropiat șchiopătând de Yunis. 

— Allah să o aibă în grija lui, a spus Omar Yussef. 

Yunis a dat din cap aproape imperceptibil. Este un bărbat 
frumos, Și-a zis Omar Yussef. De fapt, un băiat frumos. Avea un 
obraz fin, aproape feminin, și ochi căprui deschis. Gâtul subțire, 
ca al unui adolescent costeliv. Omar Yussef recunoștea în el 
aroganţa tipică multor tineri din ziua de azi, care simt că cei mai 
în vârstă decât ei nu au luptat din toate puterile pentru 
eliberarea Palestinei, convinși fiind că ei sunt chemaţi să facă 
marile sacrificii ce vor aduce libertatea ţării lor. Ceea ce îi făcea 
pe tinerii de felul lui Yunis Abdel Rahman de nesuportat în ochii 
lui Omar Yussef era mila lor față de adulţii umiliţi și așteptarea 
înfrigurată a momentului în care îi vor lăsa în urmă. De câte ori 
nu înfruntase el oare aceeași expresie rece și sfidătoare ca cea 
de pe figura acestui băiat, în curtea școlii ONU sau pe străzile 
din Dehaisha? Dar aici era altceva, ceva mai ostil, nesăbuit și 
vinovat. Asta este, și-a zis Omar Yussef, privindu-l cu atenţie pe 
băiat: Nu cred că am văzut vreodată pe cineva care să pară atât 
de rușinat, și disperat, în același timp, să ascundă acest 
sentiment. 

— Fie ca această tristeţe să pună capăt tuturor nenorocirilor 
voastre, a spus Omar Yussef, folosind o altă formulă de 
condoleanţe. Cine și-ar fi imaginat că mă voi întoarce aici atât 
de curând după moartea fratelui tău? 

Yunis a privit către trupul neînsufleţit și apoi către straturile 
de varză. Părea că vede în fața ochilor celălalt cadavru, cel al 
fratelui său, îmbrăcat în jeanși, lungit peste frunzele verzi 
crescute pe pământ. 

Omar Yussef s-a hotărât să îl pună la încercare pe Yunis. 

— Unde vei lucra acum? 

Yunis avea un aer uimit. 

— Acum, după ce Brigăzile Martirilor au preluat atelierele 
voastre, a explicat Omar Yussef. Unde vei lucra? 


90 


— Nu este treaba dumitale. 

— Locul tău de muncă? Nu, desigur, doar că fiind profesor de 
multă vreme, îmi fac mereu griji în privinţa tinerilor. 

— Nu am vrut să spun asta. Afacerea familiei mele nu e 
treaba dumitale. 

— Nu mai este nici treaba voastră. 

— O să ne descurcăm. 

— De ce v-au luat atelierele? 

Yunis a rămas tăcut. 

— Eu credeam că sunt prietenii lui Louai, a spus Omar Yussef. 
Făcea parte din aceeași grupare ca și liderii Brigăzilor Martirilor. 
Ar trebui să aibă grijă de familia lui, nu să îi fure mijloacele de 
trai. De ce au venit să o omoare pe Dima? 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

Omar Yussef s-a prefăcut mirat. 

— Aceasta este concluzia poliţiei. 

— Abia au ajuns aici. 

— Să știi că poliţia operează cu informaţii secrete, nu cu ceea 
ce descoperă la locul crimei. Vezi tu, scena crimei poate fi 
alterată, sau chiar aranjată în mod intenţionat, falsificată. Dar 
informaţiile, ceea ce le spun informatorii, pe astea se pot baza 
polițiștii. 

Omar Yussef îl privea pe băiat cu atenție. Lui Yunis i se zbătea 
ochiul stâng. Omar Yussef era hotărât să exercite o presiune cât 
mai mare asupra lui. Vocea îi era acum mai puternică, și din ea 
răzbătea siguranţă și o fermitate aparent neintenţionată. 

— Uite ce e, au venit aici ca să o ucidă pe Dima, deoarece le 
era teamă că știe ceva despre moartea lui Louai - ceva ce 
doreau să ascundă. Ei l-au ucis pe Louai, nu israelienii. Acest 
creștin pe care l-au arestat nu are nimic de-a face cu crima. ȘI 
tu știi asta. 

— De unde să știu? 

— Ce ai zice dacă Brigăzile Martirilor l-au omorât pe Louai și i- 
au învinuit pe israelieni, numai ca să îi fure afacerea tatălui tău? 
Tu nu ai fi putut să îi împiedici. Dar Brigăzile au aflat că Dima 
știa ceva despre ei. Poate că a văzut sau a auzit ceva în timp ce 
îl aștepta pe Louai să vină, în noaptea aceea. Așa că au ucis-o. 
Au făcut în așa fel încât să pară o crimă care a avut la bază un 
abuz de natură sexuală, pentru ca oamenii să presupună că a 
fost ucisă de vreun nenorocit de pervers. 


91 


— Brigăzile Martirilor sunt războinici care luptă pentru poporul 
nostru. 

— La fel ca fratele tău? 

— Da. La fel ca fratele meu. 

— Cât de bine îl cunoșteai? Ştiai foarte bine în ce era 
implicat? 

Omar Yussef s-a uitat către cearșaful alb care luase forma 
trupului de sub el. 

— In ziua de azi se pot face atâtea teste! Teste genetice. Ai 
văzut zgârieturile de pe spatele Dimei? Vor putea să analizeze 
unghiile fiecărui suspect și să verifice dacă fragmentele de piele 
pe care le vor găsi provin de pe fesele ei. 

S-a întors și s-a uitat către mâinile lui Yunis. Băiatul își ținea 
pumnii strânși. 

— Probabil o să te verifice și pe tine. 

— Cum aș fi putut să îi fac așa ceva cumnatei mele? Ești 
nebun. 

— Nu ai auzit de crime de onoare? 

— Dar cum a pătat ea onoarea familiei noastre? 

— Tu să îmi spui asta. 

— Nu sunt obligat să îţi spun nimic. Doar nu ești polițist. Eşti 
un simplu profesor. 

S-a îndepărtat în grabă de Omar Yussef. Apoi s-a oprit. 

— Ar fi trebuit să îi dai sfaturi mai bune Dimei. Să nu 
sfârșească astfel. A ieșit să se întâlnească cu un bărbat pentru a 
face sex, iar el a omorât-o. 

— Explicaţia aceasta vine din disperare, iar eu știu că nici 
măcar tu nu crezi așa ceva. 

— Dacă ai fi educat-o cum trebuie, ar fi fost în viață astăzi. Tu 
ești cel care a ucis-o, fiu de curvă! Tie ar trebui să îţi verifice 
unghiile. 

Băiatul a dispărut după colțul casei și a intrat în garaj cu 
mâinile adânc împlântate în buzunare. Omar Yussef a auzit 
zgomotul puternic al unui motor turat, de parcă Yunis l-ar fi 
ambalat pentru a scoate ţipetele pe care nu își permitea să le 
emită el însuși. 

Omar Yussef s-a apropiat de cearșaful alb șchiopătând. 
Polițistul care păzea cadavrul a încuviințat printr-o mișcare a 
capului. Omar Yussef a îngenuncheat cu dificultate pe iarba 
umedă. A ridicat un colț al cearșafului și s-a uitat la faţa Dimei. 


92 


O umflătură a obrajilor trăda bucata de cârpă care îi rămăsese 
îndesată în gură. Ochii ei priveau fix, lipsiţi de expresie, către 
pământ. 

Omar Yussef și-a privit mâinile. Oare ce se găsea sub unghiile 
lui? Pe cine zgâriase de-a lungul anilor în care fusese profesor? li 
învățase pe copiii aceștia să fie nemulţumiţi, incapabili să 
accepte realitatea societăţii în care trăiau? Le insuflase principii 
care vor fi sigur violate de lumea din jur, osândindu-i în acest fel 
să fie cinici și deziluzionaţi? Dacă privesti sub unghiile mele, se 
gândea Omar Yussef, vei găsi ceea ce a spus Yunis. Sunt acolo 
urme din pielea Dimei Abdel Rahman, a lui George Saba si a 
multor altora. Cu tandreţe, și-a pus degetele pe pleoapele Dimei 
și i-a închis ochii. 


93 


e Capitolul 12 


Omar Yussef a așteptat la umbra pinilor până când Khamis 
Zeydan a terminat interogatoriul. Un fotograf a venit să 
imortalizeze detaliile morții Dimei Abdel Rahman pentru dosarul 
judiciar. A îndepărtat cearșaful de pe ea cu o mișcare rapidă, i-a 
fotografiat fața de aproape și apoi a ocolit-o cu pași grăbiţi, 
pentru a face o fotografie în care să apară și casa aflată la o 
distanţă de optsprezece metri. l-a spus poliţistului care păzea 
cadavrul o glumă grosolană despre zgârieturile de pe fesele 
fetei. Omar Yussef le-a întors spatele și și-a proptit fruntea de 
scoarța unui copac. 

Omar Yussef își petrecuse întreaga viaţă ca profesor de 
istorie, vorbind despre fapte reale și semnificaţiile lor. Dar 
încerca să se ţină departe de efectul coroziv al evenimentelor 
istorice la care era martor. Nu cunoscuse niciodată viaţa prin 
prisma luptătorului nomad, ca prietenul său, Khamis Zeydan. Nu 
devenise un filosof plin de ură sau un propagandist făţarnic, ca 
atâţia dintre cei din jurul său. Nu rămânea neatins de 
problemele oamenilor, dar se simţea cât de aproape de puritate 
putea fi un om aflat în deplinătatea facultăţilor mentale. Trăia în 
casa în care tatăl său locuise cu chirie și preda într-o clasă care, 
pentru elevii destul de inteligenţi, era o anticameră a altor 
timpuri, care îi purta departe de distrugerile și prejudecățile din 
jur. Sprijinindu-se de pin, se întreba dacă în investigația a cărei 
responsabilitate și-o asumase își sacrifica puritatea și sănătatea 
mintală. Poate că rămăsese un om mândru și de onoare, tocmai 
pentru că era izolat de influenţa corupătoare a lumii în care 
trăiau compatrioţii săi. Deja începea să simtă cum își pierde 
stăpânirea de sine și nu trecuseră decât cinci zile de când 
cinase cu George Saba - zile în care fusese înconjurat de 
moarte, suspiciune și teamă, ca niciodată în viaţa lui. Își dădea 
seama că dorea să răzbune moartea Dimei. Puțin îi păsa cine va 
suferi sau cine va muri, atâta vreme cât alt om va plăti cu viața 
lui, o nouă victimă despre care să fie încredinţat că are un cât 
de vag sentiment de vină pentru uciderea fetei. Acest gând ÎI 
speria cel mai tare, că s-ar putea să fie și el ca toţi ceilalţi, slab, 
răzbunător și gata să-și justifice crimele. 

94 


Nu întrevedea decât o singură cale de ieșire. Să pună punct 
investigaţiei. El nu era decât un profesor. George Saba avea 
nevoie de ajutor, iar Dima trebuia răzbunată, dar Omar Yussef 
nu era omul potrivit pentru a face niciunul din aceste lucruri. 
Trebuia să se protejeze pe sine însuși de umbra din străfundurile 
sufletului său. Se gândea la seara în care se despărţise de 
George în faţa restaurantului din Beit Jala, cum coborâse dealul 
spre casă, poticnindu-se la fiecare pas și cum umbrele de pe 
aleile întunecate păreau că îmbracă forme de oameni și 
animale, obsedante și fantomatice. La fel își vedea acum propria 
minte, locuită de umbre care deveneau, încetul cu încetul, stafii 
parazitare ce respirau înăuntrul său, fiind la fel de reale ca 
propria lui viaţă. Îi trecu prin minte că nălucile din seara aceea îl 
îndemnau, poate, să se ducă după George. Cine știe, dacă s-ar fi 
dus, poate ar fi împiedicat confruntarea nefericită cu militanţii 
de pe acoperiș. Dar în seara aceea, Omar Yussef își croise drum 
spre casă cu iuţeală și același lucru se hotărâse să facă și acum, 
cu toate că nu îi plăcea să privească realitatea din această 
perspectivă. 

Khamis Zeydan a ieșit din casă și a pășit obosit către jeep. 
Omar Yussef s-a apropiat de mașină. 

— Poţi să mă lași la școală? a întrebat el, încet. 

Khamis Zeydan a căscat. 

— Credeam că te-ai retras din învăţământ. 

— Ai mai spus asta o dată. Nu știu de la cine ai auzit-o, a zis 
Omar Yussef, ridicând vocea. 

— Vrei să spui că nu este adevărat? 

— Cine ţi-a spus? 

— Așa se zvonește. Cunosc pe cineva care are copii în clasa 
ta. A vorbit cu americanul de la școala ta, cu Steadman, despre 
copiii lui. El i-a zis că ieși la pensie. 

— S-a dus să se plângă că nu susţin intifada? Că îi critic pe 
martiri? 

— Din ce altă cauză s-ar duce cineva să îl vadă pe directorul 
unei școli în zilele astea? Și din ce altă cauză ar apărea în 
discuţie numele tău? 

Omar Yussef s-a urcat pe bancheta din spate a jeepului. A 
gemut când greutatea corpului i s-a lăsat pe glezna luxată. 

— Mă întorc la școală, a spus el. 


95 


Khamis Zeydan l-a cercetat cu privirea. În ochi i se citea 
suspiciune și forță și agerime, iar toate acestea l-au făcut pe 
Omar Yussef să își ferească privirea. Khamis Zeydan a trântit 
portiera din spate a jeepului. 

În timp ce mașina urca dealul, îndreptându-se către Dehaisha, 
Omar Yussef îl privea pe Khamis Zeydan dintr-o parte. Ofiţerul 
fixa cu privirea botul mașinii. Se gândește oare la cel care a 
ucis-o pe Dima? se întreba Omar Yussef. Sau /a rolul jucat de el 
în această crimă? Să îi fi transmis el lui Hussein Tamari 
informațiile pe care mi le-a dat Dima? Oare am fost orb în 
privința adevăratului caracter al acestui om pe care l-am 
considerat prieten? Deodată, i-a trecut prin minte că ar putea 
exista printre prietenii săi și alţii care se făceau vinovaţi de 
fapte îngrozitoare, dar nu putea să îl creadă pe niciunul capabil 
să ia parte la o crimă. Îl surprindea cât de ușor îi era să și-l 
imagineze pe Khamis Zeydan implicat într-o crimă violentă. 

Omar Yussef a coborât din jeep în tăcere, în fața școlii ONU. 
Mașina s-a îndepărtat pe drumul mocirlos, cu hârtoape, lăsând 
în urmă un iz de benzină, înțepător și otrăvitor, în aerul rece și 
umed. S-a oprit lângă fereastra unei clase pentru a-i asculta pe 
elevii care recitau tabla înmulțirii. A zâmbit când s-au încurcat la 
nouă ori opt: aici aveau mereu probleme. La intrare l-a salutat 
pe portar și a observat că omul, surprins să îl vadă, s-a ridicat 
brusc în picioare, de parcă prin faţa lui ar fi trecut un înalt ofițer 
de armată sau un unchi nemilos. 

Sau o stafie. 

Prin geamul de la ușa clasei, Omar Yussef a văzut o femeie 
tânără șezând tăcută la catedra lui, în timp ce elevii scriau în 
caiete. Nu îi vedea fața, pentru că era aplecată deasupra unei 
cărți. Profesoara suplinitoare purta o basma albă și veșminte 
largi, de culoarea muștarului, dar își putea da seama, după 
pielea curată a mâinilor ei, că avea mai puţin de douăzeci și 
cinci de ani. S-a oprit, gândindu-se dacă să intre sau nu, dar 
elevii erau tăcuţi și concentrați asupra muncii lor. Nu voia să îi 
deranjeze. 

Omar Yussef s-a îndreptat spre capătul coridorului și a zâmbit 
către Wafa. 

— O dimineață plină de fericire, Abu Ramiz, i-a urat secretara 
şcolii. 


96 


Omar Yussef a observat că buzele ei trădau o plăcere 
răutăcioasă la vederea lui. 

— O dimineaţă luminată, Umm Khaled, a spus Omar Yussef. 

A făcut un semn din cap către biroul lui Christopher 
Steadman, iar Wafa a dat din umeri, ca și cum ar fi spus „ești 
invitatul meu”. A intrat. 

Căldura din biroul lui Steadman i se părea înăbușitoare lui 
Omar Yussef, chiar dacă, rămas fără palton, îngheţase din nou 
de frig pe drumul de întoarcere de la Irtas. Aerul părea îngroșat 
din cauza prafului. Americanul a ridicat ochii din hârtiile aflate în 
faţa sa. S-a înroșit, dar nu a zis nimic. Și-a aplecat capul spre 
dreapta, maliţios, de parcă nu reușea să își amintească cine 
este acest bărbat cu mustață încărunţită și căciulă de culoare 
bej. 

— M-am răzgândit, a spus Omar Yussef. 

A pronunțat cuvintele în limba engleză, clar și răspicat. 

Christopher Steadman nu a făcut decât să își încline și mai 
mult capul. Și-a țuguiat buzele, părând nervos. 

— Nu mai vreau să demisionez. 

— Ai o lună să te hotărăști, a spus Steadman. 

— Nu am nevoie de atâta timp. M-am hotărât deja. 

— Aș prefera să nu iei o decizie până la sfârșitul lunii. Oricum, 
am angajat un înlocuitor. A primit salariul până la sfârșitul lunii, 
așa că nu ai cum să te întorci. 

Steadman și-a ridicat capul și s-a îndreptat. 

— Cel puţin, nu până atunci. 

Omar Yussef înțelegea că va trebui să aștepte câteva 
săptămâni până își va putea relua catedra. S-a hotărât să 
adopte o tactică de amânare. 

— Mă văd nevoit să insist să nu le spui oamenilor că am ieșit 
la pensie. Îmi strică reputaţia. 

— Nu am spus nimănui. 

— Ba eu cred că ai spus. 

— Banu. 

— Poate ai uitat. 

Omar Yussef a făcut o pauză și l-a privit insistent pe 
Steadman. Se străduia să îl abordeze pe american în mod 
constructiv, cu genul de argumente care ar putea să îi înfrângă 
aparenta antipatie faţă de profesorul de istorie. 


97 


— Trebuie să înţelegi un lucru despre cultura arabă, 
Christopher. Dacă îmi permiţi să ies la pensie în condiţiile 
stabilite de mine, este posibil să mă hotărăsc să plec. Dacă, fără 
intenţia ta, o să pară că am fost forţat să ies la pensie, atunci 
voi fi nevoit să îmi păstrez slujba pentru a contracara această 
impresie. 

Steadman părea dus pe gânduri, plimbându-și limba peste 
dinţi. Directorul înţelegea că făcuse o greșeală tactică, iar Omar 
Yussef îi citea, parcă, gândurile. 

— Este o chestiune care ţine de cultură, Christopher. Vezi tu, 
s-ar răsfrânge negativ asupra mea. Dar nu mă aștept să te 
intereseze pe tine acest lucru. Nu, important pentru tine este 
faptul că te-ar face să pari insensibil la diferențele culturale, și 
ceilalţi nu te vor mai crede. Ştii doar că am multi prieteni, și 
clanul meu este cel mai important din tabăra Dehaisha. 

— Vrei să spui că te pensionezi, totuși? 

— Înclin către această variantă. 

Lui Omar Yussef îi făcea plăcere să audă sunetul cuvintelor 
englezești. Se bucura că poate să-l joace pe Steadman cum 
dorește, și încă în limba americanului. 

— Nu pot promite nimic. Te rog doar să te gândești la 
implicaţiile culturale ale poziţiei mele. Știu că ești sensibil la 
astfel de lucruri. Ti-ai câștigat reputaţia în tabără tocmai 
datorită acestui tip de sensibilitate. Doresc să te ajut să îţi 
protejezi renumele câștigat. 

Steadman și-a scos ochelarii. Omar Yussef îl zăpăcise, dar nu 
era încă înfrânt. Acum era momentul să scoată asul din mânecă. 

— Dacă oamenii vor crede că am fost silit să demisionez de la 
catedră în sfânta lună a Ramadanului... Ei bine, ar fi o insultă 
adusă tuturor musulmanilor din tabără. 

Steadman a privit în sus cu un început de încruntare. L-am 
prins, Și-a zis Omar Yussef. 

— Prea bine, Abu Ramiz. Voi aștepta până la sfârșitul lunii, a 
spus Steadman. Până atunci, le voi spune tuturor că ești în 
continuare profesor aici. 

— De fapt, ar fi mai înţelept să aștepți până la sfârșitul 
Ramadanului. 

— Dar mai sunt trei luni până atunci. 

— Apoi vine Eid-ul. Eid al-Fitr. 

— Sărbătoarea de după Ramadan? 


98 


— Da, cea care marchează luna nouă. 

— Știu asta. 

lritat, Steadman și-a dat ochii peste cap. 

— Așadar, nu vei lua nicio decizie până la apariţia lunii noi? 

Tonul său era sarcastic. 

— La musulmani nu se cade să iei asemenea decizii în timpul 
lunii sfinte. Aceasta este o perioadă de comuniune cu Stăpânul 
Universului și nu e destinată chestiunilor triviale, pământești, 
cum ar fi decizia de a te angaja sau pensionarea. 

Poţi să cauţi asta în hadith-ul!* Profetului, care poartă titlul 
Du-te dracului, Steadman. 

Când Omar Yussef a trecut pe lângă biroul secretarei, în drum 
spre ieșire, Wafa a dat din cap, cu subiînţeles. Omar Yussef a 
ieșit din școală. Sosise abia cu câteva minute înainte și îl 
încercase nostalgia la auzul glasurilor de copii care recitau la 
unison. Era hotărât să își reia slujba și să abandoneze 
investigația, dar când a văzut-o pe profesoara suplinitoare, a 
fost silit să își reconsidere decizia. Acum mai avea trei 
săptămâni la dispoziţie până când va trebui să îi spună lui 
Steadman dacă vrea să se pensioneze. 

Omar Yussef a ieșit în strada noroioasă și a cotit pe lângă 
statuia de granit care înfățișa harta Palestinei, îndreptându-se 
spre casă. Nu știa dacă va putea sta acasă, meditând asupra 
deciziei pe care urma să o ia. Să se pensioneze sau să se 
întoarcă la catedră? Va ști răspunsul la momentul potrivit. Până 
atunci, avea de luat o altă hotărâre. În minte i-a revenit 
imaginea cadavrului Dimei Abdel Rahman. Încă nu înţelegea 
dacă acest sentiment copleșitor era cauzat de hotărârea de a-l 
găsi pe criminal sau de teama că investigația îl expusese deja 
prea mult la realităţile orașului său și se putea dovedi 
periculoasă. 

Vântul a început să bată mai rece de-a lungul străzii pustii. 
Nayif, îmbrăcat doar cu un tricou alb, murdar, a făcut un salt în 
direcția lui Omar Yussef. Işi ţinea braţele goale în jurul corpului, 
dar reușea să zâmbească. 

— Incă plouă, unchiule, a strigat el, sărind într-o băltoacă. 


16 Tradiţia orală a cuvintelor și faptelor profetului islamului, Mahomed; toate școlile 
tradiționale de jurisprudență consideră colecţiile de hadith-uri unelte importante în 
rânduirea vieții musulmanilor. 


99 


Omar Yussef și-a ciulit urechile. Se auzea zgomotul făcut de 
un elicopter printre nori. Se întreba dacă acesta era singurul 
sunet care răsuna în capul diform al băiatului. Omar Yussef i-a 
răspuns cu un zâmbet și apoi și-a întors privirile către cerul 
prevestitor de furtună. Și-a ridicat gulerul sacoului, ca să își 
apere gâtul împotriva frigului, întrebându-se dacă paltonul lui cu 
model în zigzag va reuși să îl protejeze pe George Saba de frigul 
ucigător din celulă. 


100 


e Capitolul 13 


Apropiindu-se de casă, Omar Yussef se simţea murdar. Își 
amintea atingerea degetelor sale pe pleoapele Dimei, delicate și 
mângâietoare ca aripile unui fluture, dar încremenite și moarte. 
Noroiul străzii împroșca pete gri-maronii pe pantofii săi și pe 
manșetele pantalonilor ciocolatii. Simţea că oamenii se holbează 
la el și se gândea că puteau fi părinţi ofensaţi, supăraţi că 
profesorul îi transforma pe copiii lor în proscriși liber-cugetători. 
Poate cunoșteau deja bănuiala întrezărită de moartea Dimei și 
arestarea lui George: că a fi elevul lui Omar Yussef însemna să 
devii atât de periculos pentru societate, încât trebuia să fii 
lichidat. Când a deschis ușa casei sale, era într-o stare atât de 
proastă, încât a luat decizia să uite de cazul lui George Saba 
măcar în ziua aceea, dacă nu de tot. 

— Bunicule, ai înghețat bocnă. 

Nadia s-a apropiat de Omar Yussef de îndată ce a intrat. l-a 
luat o mână și a început să o frece și să sufle în ea într-un mod 
comic. 

Omar Yussef a aruncat o privire în oglinda de pe perete. Arăta 
ca un vagabond. De sub căciulă îi ieșeau fire de păr ca niște 
ţepi. Pielea îi era pământie și, cu toate că era foarte frig, părea 
că transpiră. Avea ochii congestionați. S-a întrebat dacă nu 
cumva era bolnav. A reușit, totuși, să îi zâmbească nepoatei 
sale și să o roage să îi aducă niște ceai. A intrat în salon și s-a 
așezat în fața radiatorului. Simţea că se scufundă într-o baie 
caldă. 

A intrat Maryam. Omar Yussef a privit-o, crezând că a adus 
ceaiul pe care i-l ceruse Nadiei. Dar ea avea altceva în mâini, 
ceva ce l-a făcut să își ridice iar privirile la dogoarea portocalie 
și liniștitoare a radiatorului. 

— Omar, ai înnebunit? 

Maryam îi flutura prin faţa ochilor revolverul Webley, pe care 
Omar Yussef îl ascunsese în dulapul din dormitor. 

— Sunt copii în casa asta. Nu poţi să aduci o armă aici, a zis 
ea. De ce îţi trebuie ţie așa ceva? 

Omar Yussef a întins o mână. Tremura, ca întotdeauna, dar 
mult mai tare acum, de frig și din pricina șocului produs de 


101 


vederea acelei arme vechi a lui George Saba, în mâinile mici ale 
soţiei sale. 

— Dă-mi-o mie, Maryam. 

— Nu, mai bine o arunc. Spune-mi de ce ai adus-o în casa 
noastră. Ce s-ar fi întâmplat dacă veneau israelienii și o găseau 
aici? Te-ar fi arestat. Pe tine sau pe Ramiz. L-ar aresta pe fiul 
nostru. 

— Încetează, Maryam. Exagerezi. 

Maryam era de-a dreptul furioasă. 

— Omar, tu nu știi ce se petrece în orașul ăsta. Tu te trezești 
în fiecare dimineaţă și pleci la școală. Le vorbești elevilor tăi 
despre trecut. Te oprești pe la biroul vreunui prieten la o cafea, 
apoi te întorci aici și citești până noaptea, târziu. Eu mă duc la 
piață, aud ce se vorbește și văd ce se petrece. lar Ramiz îmi 
povestește lucruri despre care știe că nu ai vrea să afli nimic. 

— Ce îmi ascunde? 

— Nu vrea să te supere. 

— Să mă supere? Cum? 

— Dezvăluindu-ţi ceea ce se petrece, a strigat Maryam. 

A agitat iar pistolul prin faţa ochilor lui Omar Yussef. 

— Dar arma aceasta este reală, și am găsit-o în dulapul 
nostru. Este timpul să îmi spui pentru ce ai adus-o. 

Omar Yussef a bătut cu mâna în canapea. Maryam s-a 
apropiat, șovăielnică, și s-a așezat. 

— l-a aparţinut lui George Saba. Este arma lui George Saba. 

Era tentat să îi spună totul despre investigaţie. A văzut cum îi 
piere toată mânia la auzul numelui lui George. Adevărul gol- 
goluţ ar trebui să includă și decizia lui de a începe o investigaţie, 
cât și temerile legate de pericolele pe care le presupunea 
continuarea acestei operațiuni de detectiv. A hotărât să îi 
mărturisească adevărul doar pe jumătate. 

— Mi-a dat-o Habib Saba ieri, când m-am dus să îl văd. Este 
un pistol vechi, pe care George urma să îl scoată la vânzare în 
magazinul său. Este un dar din partea lui Habib. L-am pus în 
dulap, pentru că nu vreau să vadă copiii o armă în casă, chiar 
dacă este o armă care nu mai funcţionează. Îmi pare rău, 
Maryam, ar fi trebuit să îţi spun. 

— lartă-mă că m-am enervat. 

Supărarea lui Maryam a lăsat locul îngrijorării. 

— Omar, ai îngheţat de frig. Unde îţi este paltonul? 


102 


El a respins întrebarea cu un gest al mâinii. 

— Trebuie să te încălzești. |ţi fac un ceai. 

S-a oprit în pragul ușii, arătându-i pistolul. 

— Îl pun înapoi în dulap. Deocamdată. 

Epuizat, Omar Yussef a încuviințat. 

În timp ce Maryam ieșea, Omar Yussef a auzit ușa casei 
deschizându-se. A văzut cum soţia sa ascunde pistolul la spate. 
A intrat Ramiz. 

— Bună, mamă. 

Maryam l-a salutat, plecând să ascundă arma. Omar Yussef a 
băgat de seamă, cu un sentiment de vinovăţie, că glasul îi 
tremura când și-a salutat fiul. 

Ramiz s-a oprit în prag, fixând locul în care stătuse mama lui, 
cu priviri care îi oglindeau mulţumirea sufletească. S-a uitat în 
salon și, în clipa în care l-a văzut pe tatăl său, expresia feţei i-a 
devenit serioasă. Și-a deschis fermoarul hanoracului și s-a 
așezat pe canapea, lângă Omar Yussef. 

— Tată, trebuie să îţi vorbesc. 

Omar Yussef simţea avertismentul din glasul fiului său. 
Probabil știe cu ce m-am ocupat în ultima vreme, își spuse. Eu 
fac pe detectivul, în schimb, ei toți mă investighează pe mine. A 
făcut o încercare de a-i distrage atenția fiului său. 

— Contabilul Halloun mi-a zis că vrei să îţi dezvolți afacerea. 
Mă bucur că îţi merge bine. 

Ramiz a făcut o pauză, ca pentru a răspunde comentariilor lui 
Omar Yussef, dar a scuturat din cap și a preferat să le ignore. 

— Oameni din Brigăzile Martirilor au venit de dimineaţă la 
magazin. 

Brusc, Omar Yussef și-a îndreptat ţinuta. 

Ramiz i-a observat mișcarea. 

— Înţeleg că știi despre ce vorbesc. Oamenii ăștia știu că 
încerci să dovedești nevinovăția lui George Saba. Pe de o parte, 
presupun că încercarea lor de a te împiedica este un semn al 
implicării în crima de care este acuzat George Saba. Pe de altă 
parte, dacă asemenea oameni doresc să te oprești, nu ai ce 
face, decât să te supui. 

Și-a pus o mână pe antebraţul lui Omar Yussef. 

— Tată, oamenii aceștia sunt diabolici. li cred în stare de 
orice. 


103 


Omar Yussef a încercat să vorbească, dar trebuia mai întâi să 
își dreagă glasul. Vorbele lui Ramiz îl speriaseră mai tare decât 
ar fi crezut. A tușit. 

— Ce au spus? 

— Hussein Tamari a fost cel care a venit să mă vadă. Șeful cel 
mare. M-a ameninţat, tată. M-a ameninţat că va da foc 
magazinului. Și că va distruge casa. 

A făcut o pauză. 

— Nu a zis-o direct, dar a lăsat să se înţeleagă că te va face 
să suferi, se referea la o suferinţă fizică desigur. 

— A spus că mă va omori? 

— Nu, dar am înţeles că o să te bată. Tată, dacă te bat ăștia, 
va dura mult până te pui din nou pe picioare, dacă asta se va 
mai întâmpla vreodată. 

— Te referi cumva la vârsta mea? 

— Nu am vrut să spun asta. Dar știi că nu ești în cea mai bună 
formă, nu? Sunt îngrijorat din cauza ta. 

— Dacă ești atât de îngrijorat pentru mine, de ce ai pomenit 
mai întâi despre amenințările legate de magazinul tău? 

— Pentru că te cunosc. Știu cât de încăpățânat ești. Dacă aș fi 
zis că te-au ameninţat doar pe tine, nu ai fi spus decât „Dă-i 
dracului!” M-am gândit că dacă știi că amenințarea planează 
asupra întregii familii, nu o să te pripești. 

— Cu alte cuvinte, ești de partea lor. 

— Nu, tată. 

Vocea lui Ramiz trăda exasperarea. _ 

— Ba ești. Încerci să te asiguri că cedez în faţa lor. In felul 
ăsta conduc ei orașul, nu-i așa? Vin la magazinul tău. Işi iau o 
înfățișare dură. Își dezvăluie intenţiile necurate doar prin tonul 
vocii. Apoi tu vii aici și mă convingi să pun capăt investigaţiei. 

— Nu mă face să par atât de fricos. Nu sunt așa. Incerc să fiu 
realist. 

— Realist? 

— Da, și responsabil. Avem un clan mare. Este atât de mare, 
încât beneficiem de o protecție mai bună decât majoritatea 
celorlalți oameni. Tamari nu te poate ataca direct, pentru că 
asta ar însemna să pornească un război cu Sirhanii din Hamas și 
Fatah și cu noi, ceilalți. Dar clanul nu te poate apăra la nesfârșit. 
Dacă vei continua joaca asta prostească de-a detectivul, Tamari 
va acționa în cele din urmă. 


104 


Omar Yussef a privit în jos, către mâinile sale, pe care le 
apăsa una peste cealaltă. Le simţea puternice. Probabil că nu 
părea rezistent; poate arăta cam firav pentru vârsta sa, dar știa 
că înăuntrul său era o forță invizibilă chiar și pentru fiul său, 
care îl cunoștea mai bine decât oricine altcineva. S-a îndreptat 
în scaun. 

— L-am vizitat pe George Saba în dimineaţa aceasta. 

— La închisoare? Cum ai intrat? 

— Nu contează. În orice caz, George nu are opţiunea ta de a fi 
realist. 

— Dar noi avem de ales. Am o problemă, și de aceea am venit 
la tine. O problemă care ameninţă tot ceea ce avem. În primul 
rând, ameninţă să mi-l răpească pe tata. 

Ramiz a tușit. 

— Nu știu cum aş trăi fără tine, tată. 

Omar Yussef și-a pus o mână pe umărul fiului său. Acesta a 
tremurat ușor și și-a acoperit fața cu mâinile. Și-a șters cu vârful 
degetelor pleoapele inferioare, apoi a încercat să zâmbească. 
Era mai dolofan decât tatăl său. Trăsăturile lui semănau cu cele 
ale mamei lui Omar Yussef. Oasele feței erau mari, cu pomeți 
înalţi, iar ochii aveau o superficialitate leneșă, care îi ascundeau 
inteligenţa subtilă. Cuvintele rostite de Ramiz erau cele ale unui 
om obișnuit, cumsecade. Este îngrijorat pentru soarta copiilor 
săi, a afacerilor, a propriului său tată, și-a zis Omar Yussef. /și 
face planuri de viitor înființând magazine, în loc să îşi riște viata 
de dragul moștenirii sale spirituale și să se preocupe de felul în 
care va rămâne în memoria oamenilor. Eu încerc să aflu cine a 
ucis-o pe Dima Abdel Rahman, o persoană care a murit și s-a 
dus dintre noi, și să îl salvez pe George Saba, un om care este 
ca și mort. Totul pentru ca ceilalți să privească spre trecut 
gândindu-se la mine ca la cel care a transformat copiii în oameni 
destoinici. Dar ce vor spune dacă prin asta îmi distrug familia? 

Nu avea ce face; așa fusese întotdeauna și nu și-ar schimba 
firea pentru nimic în lume, nici dacă ar putea. Nu avea decât să 
privească mașinile scumpe din oraș, la volanul cărora se aflau 
cei mai prostănaci dintre foștii săi elevi, pentru a înțelege că 
integritatea și educaţia sunt lipsite de valoare în lumea acesta. 
Dar pentru el erau prețioase. Se gândea că dacă ar avea suflet, 
miezul acestuia i-ar fi încălzit de dragostea pe care i-o purtau 
fiii, soţia sa și nepoţii. Dar coaja lui ar fi apărată de murdăria 


105 


Betleemului de către moralitatea și principiile sale. Dacă Ramiz 
nu înțelegea acest lucru acum, va ajunge să îl înţeleagă mai 
târziu. 

Omar Yussef s-a îndreptat către cuierul aflat lângă ușa de la 
intrare. A îmbrăcat un hanorac bej. 

— Tată, unde te duci? 

Omar Yussef a deschis ușa și a simţit prospeţimea aerului 
rece. 

— Mă duc să discut problema aceasta cu cineva. 

A pășit afară. 


106 


e Capitolul 14 


Omar Yussef a urcat dealul, îndreptându-se către souk. Era 
furios și calm în același timp. Aceste lepădături de gangsteri din 
Brigăzile Martirilor îl amenințau, dar preferau să nu îi spună 
nimic în faţă. In schimb, încercau să îi toarne otravă în urechi 
fiului său. De ce oare îl ataca toată lumea pe la spate? Militanţii 
s-au dus la Ramiz; Steadman a făcut o înțelegere cu inspectorul 
școlar. Lui Omar Yussef i se părea că dacă voia ca lucrurile să 
iasă la lumină, era de datoria lui să o facă. Bineînţeles, va fi 
singur în această misiune. 

In ciuda furiei, Omar Yussef simțea că începe să se 
liniștească. Calmul lui se datora sentimentului de apartenenţă. 
El aparținea acestui oraș mai mult decât toți gangsterii aceia. 
Clanul lui Hussein Tamari trăia în corturi murdare la marginea 
desertului pe vremea când iubitul părinte al lui Omar Yussef era 
o persoană admirată, a cărui opinie era respectată de familiile 
de vază din lerusalim. In lumea tatălui său domneau legea și 
rafinamentul. Dar în deșert, legile tradiționale după care se 
conducea viața erau absolute și neîndurătoare, ca și razele 
soarelui. Acum, oamenii lui Tamari își aveau cartierul general în 
satul Teqoa, la sud de Betleem, dar erau la fel de sălbatici ca 
strămoșii lor nomazi. 

— Pacea fie cu tine, ustaz. 

Omar Yussef s-a oprit. 

— Pace și ţie. 

— Cum o mai duci? 

Salutul venea din partea unui fost elev, care lucra acum ca 
arhitect. Omar Yussef nu își amintea numele bărbatului acum în 
vârstă de vreo douăzeci și cinci de ani. 

— Cum nu se poate mai bine, a spus Omar Yussef. Tie cum îţi 
merg afacerile? 

— Să fiu cinstit, nu prea bine. Cu toate luptele acestea, se 
dărâmă multe clădiri, dar nu prea se construiește. 

Bărbatul a râs. 

— Sunt timpuri grele pentru arhitecţi. Și nici măcar nu mă pot 
duce la Ierusalim, unde se află biroul meu. Toate punctele de 
frontieră sunt închise, iar eu nu am permis de liberă trecere. 


107 


Cei doi s-au despărțit, iar Omar Yussef a rămas cu gustul 
plăcut al unui schimb de cuvinte simple și prietenoase. Și-a 
amintit că numele bărbatului era Khaled Shukri. Tatăl său fusese 
ucis într-un schimb de focuri în fața spitalului în urmă cu doi ani. 
Îi părea rău că nu își amintise mai devreme numele fostului său 
elev, să fi întrebat ce mai face mama lui. Auzise că suferea de o 
depresie cronică de când murise soțul ei, pe neașteptate. 

Împăcarea pe care o simţise în el Omar Yussef, sentimentul că 
aparținea Betleemului, au fost spulberate de furia față de 
militanţi. Uită-te la tânărul acesta, care muncise din greu în 
timpul gimnaziului, la Școala Catolică, și devenise un 
profesionist. Intenţia lui Khaled Shukri era să transforme orașul 
său natal în ceva frumos, să construiască în locul cartierelor 
sărace și neglijate ale refugiaților case noi, funcţionale, și să 
restaureze vechile conace otomane, pentru a le transforma în 
hoteluri și restaurante. Starea de asediu, restricţiile de tot felul 
și schimburile de focuri i-au distrus cariera, i-au ucis tatăl și au 
transformat-o pe mama sa într-o depresivă cu tendințe 
sinucigașe. lată recompensa pentru bunătatea lui. Pe de altă 
parte, militanţii prosperau, ei, ale căror realizări și talente erau 
de cea mai josnică speţă, ei, care ar fi fost șterși de pe faţa 
pământului dacă ar fi existat lege, ordine și onoare în acest 
oraș. Poate că Betleemul era, totuși, orașul lor, iar Omar Yussef 
era interlopul proscris, șeful contrabandei cu decenţă și 
conducătorul comerţului clandestin cu moralitate. 

În timp ce Omar Yussef se apropia de Piaţa Manger, vedea 
femeile care  invadaseră străzile  souk-ului, în căutarea 
alimentelor din care să pregătească cina de /ftar. Ţărăncile 
stăteau la umbră, la marginea drumului, lângă coșurile de 
plastic cu roșii și coriandru. Sânii lor erau grei și căzuţi, robele 
negre le erau brodate pe piept cu roșu stacojiu, cu modele 
specifice zonei Betleemului, iar fețele lor erau înăsprite de soare 
și de praf, astfel încât obrajii le atârnau ca fălcile unui buldog. 
Aceasta era tradiţia, autenticitatea pentru care Omar Yussef 
iubea acest oraș. Cu toate acestea, femeile continuau să stea în 
praf, disperate după un pic de umbră, în timp ce își vindeau 
produsele pe câţiva bănuţi. După aceea vor ocoli punctele de 
trecere, traversând dealurile stâncoase, către satele lor. 
Prosperitatea este rezervată celor care batjocoresc tradiţia și 
munca. Pentru Hussein Tamari și oamenii lui, orașul acesta nu 


108 


era cu nimic diferit de întinderea pustie a deșertului din care 
veneau. Era un loc ce aparținea celui care folosea mai multă 
forță, și dacă se întâmpla ca înăuntrul lui să mai fie și o oază, 
atunci lor și numai lor li se va permite accesul acolo. 

Omar Yussef a traversat Piaţa Manger. Lângă secția de poliție 
în care lucra Khamis Zeydan, a trecut pe lângă el o femeie cu un 
bebeluș. Atunci și-a adus aminte că Maryam îi spusese că lui 
Khaled Shukri i se născuse un copil. Nu e de mirare că era atât 
de binedispus. Omar Yussef se întreba de ce oare fostul său elev 
nu spusese nimic despre prunc. Maryam îi dăduse vestea în 
urmă cu o lună, așa că probabil Shukri nu o mai considera o 
noutate. Omar Yussef a coborât dealul, pe treptele de pe lângă 
Biserica Nașterii Domnului, sprijinindu-și mâna pe pietrele 
maronii, mozaicate, din zidul bisericii, pentru că panta abruptă îi 
provoca amețeli. Trebuie să treacă pe la Khaled Shukri, să îl 
asigure că nu uitase de copil. Cu siguranţă îl va găsi acoperit de 
un strat subţire de lapte regurgitat, însă atât de fericit de 
venirea pe lume a bebelușului, încât nici că se mai gândește ce 
viaţă îi va oferi micuţului într-un oraș distrus, care nu mai are 
nevoie de arhitecţi. 

Omar Yussef a văzut șirul de mașini scumpe parcate la 
marginea drumului. Erau ale celor din Brigăzile Martirilor. S-a 
apropiat de clădirea lângă care se aflau mașinile. 

l-a trecut prin minte că, aflându-se la primul copil, Khaled 
Shukri probabil încă râdea de fiecare dată când vomita copilul. 
Un nou născut este fericit după ce varsă și surâde dintr-un 
sentiment de eliberare. Poate că ar trebui să reactionăm în 
același fel, natural, liber, la lumea din jur, își zise Omar Yussef. 
Învățăm să ne abtinem, fiindcă ni se spune că voma este ceva 
dezgustător. Imaginează-ți toată fierea pe care ar fi trebuit să o 
vomit și pe care, în schimb, am tinut-o în mine, mi-a intrat în 
sânge, a urcat până la creier și mi-a trecut prin inimă. Este deja 
prea mult pentru organismul meu. Va trebui să vărs, să mă 
curăț de toată ura și frustrarea și dezgustul adunate în mine. Se 
gândea din nou la copilul lui Shukri. Acum tot ce face e să 
vomite și să ţipe. Ambele sunt reacţii oneste, sălbatice, 
adevărate. Da, își zise el, a venit vremea să tip și eu. 

Omar Yussef a pășit în sus, pe scară. Doi bărbaţi înarmaţi l-au 
privit de pe palier. Inscripţia de pe perete, care avea o emblemă 
oficială cu un vultur și steagul naţional, anunţa că acesta era 


109 


biroul unui minister guvernamental. Ca toţi locuitorii 
Betleemului, Omar Yussef știa că aici își petreceau timpul, 
trândăvind, cei din Brigăzile Martirilor. 

— Cine ești? a întrebat cel mai vârstnic dintre cei doi gardieni, 
care avea în jur de treizeci de ani, ridicându-și Kalașnikovul și 
aruncându-l pe umăr. 

— Am venit să îl văd pe Abu Walid. ` 

Bărbatul mai tânăr se sprijinea de balustradă. Il privea pe 
Omar Yussef ursuz. Omar Yussef l-a recunoscut în el pe băiatul 
care încercase să îl împiedice să parcheze în fața casei lui 
George Saba în dimineaţa zilei anterioare. 

— Ah, ești detectivul acela, a spus tânărul. Ai venit să îl 
anchetezi pe Abu Walid? 

Omar Yussef se întreba dacă nu cumva tânărul militant făcuse 
cercetări în privinţa lui și descoperise că nu era decât un simplu 
profesor. Nu își dădea seama dacă sarcasmul din tonul tânărului 
îl viza pe el, sau dacă era, pur și simplu, insolent cu toată 
lumea. 

— Ei bine, nu mă aflu aici pentru a verifica activitatea 
Ministerului Planificării și Cooperării Internaţionale, spuse Omar 
Yussef și își însoţi vorbele de un gest, arătând către emblema de 
pe perete. 

Apoi a început să urce scările. 

Celălalt tânăr, derutat de lipsa de respect a colegului său față 
de un bărbat mai bătrân, l-a oprit pe Omar Yussef politicos. 

— Să îţi văd actele, unchiule. 

Omar Yussef a pufnit într-un hohot de râs sugrumat, înecat în 
salivă. 

— Ce-i ăsta, un punct de control israelian? O să mă 
recunoască Abu Walid. 

Gardianul s-a dat la o parte, și Omar Yussef a intrat în ceea ce 
fusese odată foaierul biroului guvernamental. Pe un șir de 
canapele negre, joase, se aflau vreo doisprezece oameni. Erau 
întinși în poziţii incomode, iar faptul că dormeau astfel la ora 
unu după-amiaza dădea de înțeles că își petreceau mai toate 
nopţile treji. Era frig în camera neîncălzită, iar bărbaţii își ţineau 
hanoracele măslinii și jachetele de camuflaj încheiate până la 
gât. Armele zăceau pe măsuţele de cafea lucioase și pe podea, 
lângă canapele. Aerul mirosea a ţigări, la fel și hainele lor. 


110 


Omar Yussef l-a observat pe Hussein Tamari într-un colț. Se 
sprijinea de braţul canapelei, vorbind în șoaptă cu Jihad Awdeh. 
Căciula gri, de astrahan, îi acoperea fața lui Awdeh. Se uita la 
mâinile sale și își freca unghiile de încheietura mâinii. 

In timp ce Omar Yussef își croia drum printre picioarele întinse 
ale combatanţilor adormiţi, atent să nu calce pe puștile lor, 
Hussein Tamari și-a ridicat privirile. 

— Complimente, unchiule, a spus el. 

— Omagiile mele, a răspuns Omar Yussef. 

— Cine ești? 

— Sunt Omar Yussef, profesor de istorie la Școala de Fete de 
pe lângă Agenţia de Ajutor și Muncă a Naţiunilor Unite, și tatăl 
lui Ramiz Sirhan, cel pe care l-ai vizitat ieri la magazinul său de 
telefoane celulare. 

Hussein Tamari ridică din sprâncene. Obrajii săi largi, 
bronzați, s-au umflat, în timp ce falca i-a picat. S-a îndreptat de 
spate și, surprins, a început să își frece creștetul îngust al 
capului. 

Omar Yussef a observat mitraliera MAG a lui Hussein Tamari. 
Era așezată lângă canapea. Fusese ascunsă de corpul încovoiat 
al lui Tamari, până când venirea lui Omar Yussef l-a făcut să se 
îndrepte. Gura îi era uscată, dar nu putea lăsa atâta lucru să îl 
oprească. 

— Am venit să te anunţ că sunt la dispoziţia ta oricând ai ceva 
să îmi spui. Nu e nevoie să te duci la fiul meu. Poţi veni direct la 
mine, acasă sau la școală. 

Căciula de astrahan s-a ridicat. Spre deosebire de Hussein 
Tamari, Jihad Awdeh nu s-a lăsat surprins de apariţia lui Omar 
Yussef în încăpere. 

— La școală? Credeam că te-ai pensionat. 

Lua-l-ar dracu' pe Steadman, îşi zise Omar Yussef. 

— Informaţiile despre pensionarea mea sunt la fel de eronate 
ca și povestea pe care i-ai turnat-o fiului meu azi. 

Hussein Tamari a pus o mână pe umărul lui Awdeh și i s-a 
adresat lui Omar Yussef. 

— Nu fii supărat, frate. Nu voiam decât să ne asigurăm că 
toată lumea înţelege situaţia. Te rog, ia loc, Abu Ramiz. Aș vrea 
să îți pot oferi o cafea, dar ţinând seama că ne aflăm în timpul 
lunii sfinte... Sper că vei sta cu noi de vorbă prietenește. 

S-a ridicat și i-a întins mâna. 


111 


E clar că omul acesta mă vrea mort, dar nu mă poate ataca în 
fața tuturor, nici măcar în fața celor din banda lui, şi-a zis Omar 
Yussef. S-ar afla, iar el s-ar trezi în plin război cu toate rudele 
mele din tribul Sirhan. Dar cât de sinceră e strângerea lui de 
mână? Ce însemnătate are? Să fie doar un semn de ospitalitate, 
obligația formală de a fi primitor cu cel care a intrat pe domeniul 
lui, chiar dacă il consideră inamic? Sau mă atrage cumva de 
partea lui? Omar Yussef credea că înlăturase primejdia imediată 
prin abordarea sa directă. Fusese mai ușor decât își închipuise. 

Apoi și-a dat seama că aceasta ar putea fi mâna care a ucis-o 
pe Dima Abdel Rahman. Ar putea să existe încă urme din pielea 
ei sub unghiile acelea murdare, urme rămase de când Hussein 
Tamari îi zgâriase fesele. Dar nu putea refuza să dea mâna cu el 
fără să înrăutăţească situația. A apucat mâna lui Tamari. Era 
groasă, cu pielea aspră din pricina mizeriei, dar strânsoarea nu 
era deloc puternică. Nu transmitea o putere neobișnuită, nicio 
încercare de intimidare. L-a invitat pe Omar Yussef să stea lângă 
el pe canapea și i-a ţinut mâna în a sa, în timp ce îl întreba 
despre efectele pe care le avea interdicţia de a ieși din casă 
asupra activităţii școlii. 

Pe când stăteau de vorbă, Omar Yussef a văzut că Jihad 
Awdeh îl privește insistent. Awdeh se revărsase pe canapea, cu 
șoldurile în echilibru pe marginea din față și umerii cuibăriți 
adânc în perna de la spate. Își odihnea un cot pe braţul 
canapelei, iar capul și-l sprijinea în palmă, cu degetele răsfirate 
în onduleurile căciulii de astrahan, într-un asemenea mod, încât 
abia i se mai vedea chipul. 

Lui Omar Yussef aproape i se risipise nervozitatea din clipa 
intrării în cameră. Nu reușea să rămână furios pe Hussein 
Tamari. Omul acesta era prost și brutal, dar se purta cu o 
politețe tradiţională care era pe gustul lui. Era ca și cum Omar 
Yussef ar fi intrat în cortul lui Tamari într-o altă epocă, ieșind din 
deșert și apelând la ospitalitatea pe care triburile o pretindeau 
unele de la altele, la concurență cu generozitatea pe care 
Profetul le-a arătat-o străinilor. 

Tamari a repetat informaţia pe care o deţinea, că Omar 
Yussef s-ar fi pensionat. Cu un zâmbet lingușitor, i-a zis că spera 
să nu fie adevărat, pentru că Palestina trebuia să își educe bine 
tinerii, iar profesorii buni erau prea puţini. 


112 


— Este adevărat, i-am zis directorului că m-aș putea 
pensiona, dar nu am luat încă o decizie finală, a spus Omar 
Yussef. 

— De ce i-ai spus asta? 

Vocea lui Awdeh era joasă. Vorbea fără să își îndepărteze 
mâna de pe faţă, astfel încât cuvintele păreau a veni din ochii 
întunecați, sălbatici, care priveau printre degete. 

Omar Yussef și-a dat seama că nu putea inventa o scuză 
plauzibilă pentru discuția despre pensionare. Se lăsase 
ademenit de cordialitatea formală a lui Hussein Tamari. Evident, 
nu putea recunoaște că avea nevoie de timp pentru a dovedi că 
George Saba nu este vinovat de complicitate la crimă. 

— Nu are nicio importanţă, a spus el. Un profesor cu 
vechimea mea este profesor până la moarte. 

— În acest caz, dacă plănuieșşti să te retragi de la catedră, 
înseamnă că te pregătești de moarte, a spus Jihad Awdeh. 

Hussein Tamari l-a fulgerat cu privirea pe Awdeh. 

— Nu voiam să spun decât că meseria de profesor este o 
alegere pentru toată viaţa, a spus Omar Yussef. A continuat, 
ascutindu-și vocea. 

— Așa cum dacă ucizi o dată, criminal ești toată viața. 

Jihad Awdeh și-a îndepărtat mâna de pe faţă. Zâmbea, dar 
pleoapele îi ascundeau ochii. 

— Vrei să spui că profesorul și criminalul reprezintă două 
moduri de viață? Două moduri de a ne câștiga existența? 

— Așadar, tu ucizi pentru bani? a întrebat Omar Yussef. 

L-a văzut pe Hussein Tamari aplecându-se în faţă, ca pentru a 
interveni în discuție, dar Jihad Awdeh părea să savureze ocazia 
de a-și etala propria imoralitate. 

— Ucid pentru bani numai atunci când e vorba despre o 
chestiune de afaceri între doi străini. 

Ridicându-se din poziția culcată în care stătea, a îndreptat un 
deget către Omar Yussef. 

— Dar tu ești fratele meu, așa că va trebui să te ucid gratis. 

Hussein Tamari a îndepărtat degetul lui Awdeh. L-a privit pe 
Awdeh cu iritare. 

Omar Yussef își dădea seama că nu trebuia să îi permită lui 
Awdeh să îl intimideze. Dacă îi sesizau slăbiciunea, nu va trece 
mult până ce vor începe să îl hăituiască, cu toată primirea 


113 


plăcută pe care i-o făcuse Hussein Tamari, care oricum era 
impusă de tradiţie. Trebuia să riposteze. 

— Vreau să te îngrijești ca George Saba să fie eliberat, a spus 
Omar Yussef. Cred că știi și tu că nu este complice. Imi este 
prieten, iar eu am venit să te rog să îl eliberezi. 

— Numai justiţia poate decide asta, a spus Hussein Tamari. 

— Să fim realiști, Abu Walid, a zis Omar Yussef. George Saba 
te-a înfruntat pe tine și pe Jihad Awdeh pe acoperișul casei sale. 
După două zile, a fost arestat. Este aici o legătură pe care prefer 
să nu o rostesc cu voce tare. Eu nu te rog decât să folosești 
aceeași influență cu ajutorul căreia l-ai băgat la închisoare, 
pentru a-l scoate de acolo. 

Omar Yussef era surprins de lipsa de reacţie a lui Hussein 
Tamari, care nici nu răspundea, nici nu părea iritat de acuzaţiile 
aduse. Poate considera falsa acuzaţie adusă lui George Saba o 
infracţiune minoră, în comparație cu celelalte activităţi ale sale 
și se gândea că nu are rost să se supere. 

— De unde știi că nu e colaborator, dacă nu lucrezi tu însuți 
pentru israelieni? a întrebat Awdeh. 

— Dar tu cum ai descoperit că este colaborator al israelienilor, 
de vreme ce tu însuți nu lucrezi pentru ei? a răspuns Omar 
Yussef. 

Își apăsa mâinile una de cealaltă, simțind puterea pe care o 
percepuse crescând în el mai devreme, în timp ce stătea de 
vorbă cu Ramiz. 

— Este în joc viața unui om nevinovat. Nu mă faceți să îmi 
pierd timpul cu acuzaţiile voastre nefondate. 

— Nimeni nu își va mai pierde timpul, spuse Awdeh. De fapt, 
se va lămuri totul chiar în seara aceasta. 

— Ce vrei să spui? 

— Procesul prietenului tău, George Saba, a fost fixat pentru 
seara aceasta, la ora unsprezece. 

— Când s-a luat decizia aceasta? 

— Trebuie să îl întrebi pe judecător. Se pare că dorește să se 
miște lucrurile mai repede. 

Hussein Tamari și-a pus o mână pe umărul lui Omar Yussef, și 
de data aceasta l-a strâns cu putere, intenţionat. 

— După cum vezi, chestiunea nu mai este în mâinile mele. 

Omar Yussef s-a ridicat. Ce rost avea forţa pe care o simţise? 
Era lipsit de putere în fața lumii. Chiar dacă el își închipuia că 


114 


posedă o tărie morală, interioară, aceasta nu îi era de niciun 
ajutor prietenului său. Indreptându-se către ușă, simţea cum 
ochii partizanilor îi ardeau pielea de pe spate. 


115 


e Capitolul 15 


Avocatul Marwan Natsha decorase antecamera biroului său cu 
caligrafii coranice, înrămate în chenare stridente, alături de care 
se aflau copii ale diplomelor sale. Omar Yussef s-a oprit să își 
arunce ochii peste ele, bucurându-se de ocazia de a-și trage 
răsuflarea după ce urcase trei etaje. Diplomele erau imprimate 
cu o scriere gotică, neagră, cu litere groase. Erau eliberate de 
Universitatea din Hebron, pe la mijlocul anilor optzeci. 
Fragmentele coranice erau scrise cu caractere kufice, cu aspect 
dăltuit, în care numele Profetului și ale discipolilor săi aveau 
marginile amplu spiralate, ca broderiile de pe feţele de pernă. 
Versetele din cartea sfântă a musulmanilor insinuau că 
ocupantul biroului ar putea fi credincios, poate chiar un 
susținător al mișcării Hamas. Pentru Omar Yussef, acest lucru 
era dătător de speranţe. Omar Yussef nu era credincios, dar 
descoperise în comportamentul compatrioţilor săi că un om, cu 
cât îi este mai credincios lui Allah, cu atât e mai puţin posibil să 
subscrie la corupţia legii. Poate acest avocat va reuși să 
clădească o bună pledoarie în apărarea lui George. 

După-amiaza liniștită era din ce în ce mai întunecată și rece, 
pe măsură ce se apropia amurgul. Omar Yussef a apăsat pe 
întrerupătorul electric. În încăpere se vedeau alte pagini 
înrămate din Coran și o canapea de piele tăbăcită, atât de 
uzată, încât părea că cineva petrecuse o noapte de nesomn pe 
ea, îmbrăcat în pijamale din șmirghel. O lampă de birou arunca 
o lumină difuză dinspre capătul încăperii, pe o ușă din sticlă 
mată. Omar Yussef a deschis ușa. 

Un bărbat înalt și slab l-a privit din spatele unui morman de 
hârtii, printr-un nor de fum de ţigară. Pe faţa lui plumburie se 
citea o expresie vinovată. Omar Yussef și-a dat seama că 
versetele religioase, frumos caligrafiate, erau doar de decor. 
Adepții Hamas nu fumează ţigări Rothmans în timpul 
Ramadanului. Omar Yussef a lăsat ușa deschisă, pentru a crea 
un curent, care să împrospăteze aerul albăstrui din încăpere, iar 
el să poată respira. 

Marwan Natsha s-a ridicat de pe scaun. Mergea ca după o 
beție, când abia te poţi urni din pat. A făcut un semn întrebător, 


116 


arătând spre ţigară. Cu un gest al mâinii, Omar Yussef i-a 
răspuns că nu îl deranja. În ochii triști și umezi ai avocatului se 
citea ușurarea. S-a prăvălit înapoi în scaun și a împins hârtiile la 
o parte, cu o mână osoasă. 

— Mă numesc Omar Yussef. Sunt un prieten de-al lui George 
Saba. 

Umerii lui Marwan Natsha s-au lăsat în faţă. Bărbia uscăţivă s- 
a oprit pe nodul cravatei cenușii, iar faţa lui melancolică trăda o 
și mai mare năpăstuire. 

— Înţeleg că dumneata urmează să îl aperi pe George la 
audierea din seara aceasta. Am informaţii care te pot ajuta. 

— O, Dumnezeule! 

Omar Yussef s-a oprit. 

Marwan Natsha a privit în sus, oftând. Vocea îi suna ca și cum 
l-ar fi durut gâtul, așa cum te dor picioarele după ce ai mers 
îndelung. 

— Unchiule, dumneata nu înţelegi. 

— Ce este atât de greu de înţeles? Este un proces în care 
poate primi pedeapsa capitală. Eu vreau să îl salvez pe George 
Saba. 

— Nimic nu îl poate salva, domnule. 

Omar Yussef și-a tras scaunul mai aproape de biroul lui 
Marwan Natsha. Avocatul s-a lăsat pe spate în scaunul său, de 
parcă s-ar fi simţit ameninţat de înaintarea celui care ședea în 
partea opusă a biroului din lemn de cireș. 

— Îl cunosc pe George de când era copil. Eram cu el acum 
câteva seri, când a plecat spre casă, cu intenţia să-i înfrunte pe 
cei din Brigăzile Martirilor. l-a obligat să plece din casa lui, dar ei 
l-au amenințat că se vor întoarce. Când au venit din nou, au 
făcut-o pentru a-i aduce acuzaţii de colaboraţionism. Toată 
povestea aceasta își are rădăcinile în dorința lor de răzbunare. 

Fața plumburie a lui Marwan Natsha nu trăda prin nimic faptul 
că ar fi găsit ceva încurajator în spusele lui Omar Yussef. Dacă 
se putea înțelege ceva din atitudinea sa, era numai că părea 
teribil de descumpănit. 

— Am descoperit și alte informaţii la locul crimei, care m-au 
convins că Hussein Tamari a fost părtaș la uciderea lui Louai 
Abdel Rahman. Cred că s-a întors mai târziu pentru a o omori pe 
soţia lui Louai, deoarece aflase că mi-a dat informaţii despre 


117 


rolul jucat de el în această crimă. Tot Tamari este cel care i-a 
înscenat întreaga poveste lui George Saba. 

Omar Yussef aștepta că Marwan Natsha să îi pună o întrebare. 

— Nu te interesează ce spun? Nu avem mult timp la 
dispoziţie. 

— Avem timp până în seara aceasta, la ora unsprezece. 

— Adică numai șase ore. 

— Șase ore. Șase zile. Nu are nicio importanţă. Mă tem că o 
să fie găsit vinovat. 

Omar Yussef era furios. 

— Am găsit un glonţ tras cu arma lui Hussein Tamari în locul 
în care a fost ucis Louai. 

Marwan Natsha și-a aprins o altă ţigaretă Rothmans cu o 
mână tremurândă, fără să spună nimic. 

— Asta înseamnă că Tamari a fost acolo, a spus Omar Yussef. 

— Dar nu demonstrează că l-a împușcat pe Louai Abdel 
Rahman. 

Marwan Natsha s-a aplecat încet peste birou, curbându-și șira 
spinării, ca pentru a încerca fiecare vertebră, și a cules o foaie 
de hârtie fotocopiată din dosar. 

— Acesta este raportul balistic în cazul morţii lui Louai Abdel 
Rahman. Cele două gloanţe care l-au ucis provin de la o pușcă 
de fabricaţie americană, pe care o folosesc lunetiștii israelieni. 
Se pare că se numește M24. Nu știu prea multe despre asta, dar 
puteţi citi raportul, dacă doriţi. E cam tehnic. În orice caz, nu 
cred că acesta este tipul de armă folosit de Tamari. 

— Nu, nu este. 

— Atunci, asta pune capăt discuţiei. 

— Ba deloc. Ce motiv ar fi avut George să fie complice la 
uciderea lui Louai Abdel Rahman? Niciunul. Dar Tamari avea un 
motiv. Voia să îl îndepărteze pe Louai, astfel încât familia lui să 
nu mai aibă pe nimeni în interiorul facţiunilor de rezistență, care 
să îi apere. De îndată ce Louai a murit, fratele lui Hussein 
Tamari a preluat afacerea familiei Abdel Rahman. 

— lar israelienii nu aveau niciun motiv să îl ucidă pe Louai? Că 
doar a omorât de curând un refugiat, după câte am înțeles. 

— Sigur că israelienii aveau un motiv. Dar ce motiv ar fi avut 
George să colaboreze cu ei? Hussein Tamari chiar avea un motiv 
să le fie complice, dar nu George. 


118 


Marwan Natsha și-a dres glasul cu un sunet asemenea 
scârțâitului unui laț care se strânge. 

— Dacă tu crezi că o să intru în sala de judecată și o să spun 
în fața tribunalului că liderul rezistenţei din Betleem este 
colaborator al israelienilor, ar fi cazul să te mai gândești, Abu... 

— Ramiz. 

— Abu Ramiz. 

Omar Yussef simţea că se înfierbântă. 

— Dar moartea soției lui Louai? A fost ucisă după arestarea lui 
George Saba. Nu putea să aibă vreo legătură cu această crimă. 

— Cine a zis că are? 

— Nimeni. Vreau doar să spun că, cel mai probabil, Louai și 
soția lui au fost uciși de una și aceeași persoană. 

— De ce e mai probabil? 

— Credeţi că există două persoane care să vrea să ucidă pe 
câte cineva din familia lui Abdel Rahman? Două persoane 
diferite, fără nicio legătură între ele, care au hotărât să ucidă doi 
membri ai aceleiași familii? Cele două crime au legătură una cu 
cealaltă. Dacă Saba a fost părtaş la prima crimă, nu putea fi 
implicat și în a doua, pentru că era închis. De aceea, nu George 
este veriga de legătură. Altcineva este. Asta demonstrează 
nevinovăția lui George în cazul morţii lui Louai. 

— După câte am auzit, doamna în discuţie a fost violată. 
Evident, există mulți bărbaţi în acest oraș care, s-o spunem pe 
cea dreaptă, s-ar simţi îmboldiţi să facă așa ceva, mai ales unei 
femei lipsite de protecţia unui soţ. Oricum ar fi, cazul nu este al 
meu, și de aceea nu îl pot aduce în discuţie în seara aceasta, în 
faţa judecătorilor. Nu s-ar admite. 

Marwan Natsha a continuat să răsfoiască foile aflate în faţa 
sa, pe birou. 

— Cunoști limba ebraică, Abu Ramiz? 

— Nu. 

Marwan  Natsha îi aruncă lui Omar Yussef o privire 
compătimitoare. 

— Acesta este un articol apărut în Yediot Aharonoth. Este un 
ziar israelian. A apărut la două zile după moartea lui Louai Abdel 
Rahman. Povestește felul în care Shin Bet s-a folosit de un 
colaborator palestinian care i-a condus până la Louai și l-a 
identificat. Articolul dă multe amănunte despre acțiunile lui 
Louai în mișcarea de rezistenţă. Îl numește unul dintre cei mai 


119 


periculoși teroriști din zona Betleemului - chiar această expresie 
o folosește articolul. Apoi continuă cu detalii despre rolul 
colaboratorului în identificarea victimei. După câte se pare, este 
un lucru vital în asasinate ca acesta. Fără un colaborator care să 
cunoască teritoriul, nu pot asasina niciun membru al rezistenţei. 
Așa că, după cum spune articolul, a existat un colaborator, un 
apropiat al lui Louai Abdel Rahman, care l-a identificat pentru 
lunetistul israelian. Înţelegi? 

— Da, înțeleg asta. 

— Eu mă tem că nu înţelegi. Cineva trebuie să fie vinovat. Un 
colaborator există. Chiar și israelienii recunosc acest lucru în 
ziarul lor. Pe de altă parte, poliţia noastră nu pare capabilă de o 
anchetă serioasă, așa cum ai făcut dumneata în acest caz. Dar 
sunt convins că ţi-ar zice că, dacă rezultatele investigației 
conduc spre cel mai periculos om din oraș, Hussein Tamari, ar 
lăsa pedeapsa să cadă asupra ţapului ispășitor. 

Marwan Natsha își desfăcu braţele osoase. 

— Este vorba despre George Saba. 

— Vrei să spui că nici măcar nu crezi că George este vinovat? 

— Împotriva lui nu prea sunt dovezi. 

— Atunci, sarcina dumitale este simplă. 

— Și aici ai dreptate. Dar nu așa cum crezi dumneata. Sarcina 
mea este simplă, indiferent dacă împotriva lui George există 
dovezi puternice sau nu. Sarcina mea este să stau la adăpost. În 
Tribunalul Securităţii Naţionale, avocaţii apărării au, prin 
definiţie, menirea de a ţine seama mai înainte de toate, de stat 
și de securitatea sa. Dacă un colaborator scapă nepedepsit, 
israelienilor le va fi cu atât mai ușor să recruteze și alți oameni. 
Dacă ceilalți văd că cineva își primește pedeapsa pentru 
colaboraţionism, le va fi mai greu israelienilor să îi convingă să 
își trădeze camarazii. 

— Chiar dacă cel care plătește oalele sparte nu este vinovat? 
Să moară ca un simbol al adevăraţilor colaboraționiști, care sunt 
în libertate, dar nu pot fi identificaţi de forțele noastre de 
securitate? Nu poţi vorbi serios. 

Marwan Natsha a dat din umeri. 

Omar Yussef și-a dat jos căciula, pentru a-și trece mâna peste 
smocul de păr. 

— Nu sunteţi din Betleem, nu e așa, domnule Natsha? 

— Nu, sunt din Hebron. 


120 


Natsha a zâmbit când a pronunţat numele orașului său natal. 
Părea ușurat, ca și cum conversaţia s-ar fi depărtat de 
chestiunea obositoare a procesului, către o pălăvrăgeală 
politicoasă. 

— Atunci, imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă o gașcă oarecare 
ar pune stăpânire pe orașul dumitale. Nu ai face ceea ce a făcut 
George Saba? 

— Frate Abu Ramiz, dar ei chiar au pus stăpânire pe orașul 
meu. De asta nu îmi pasă ce fac în Betleem. Peste tot e la fel în 
Palestina. Este o forță prea mare ca să o poți înfrunta. 

— Atunci, avem cu toţii aceeași problemă. Ar trebui să ne 
unească. Avem o cauză comună, toţi palestinienii împotriva 
acestor militanti. 

— Noi, palestinienii, nu reușim decât într-un mod cu totul 
superficial să ne unim, chiar și împotriva israelienilor. Crezi că 
suntem capabili să fim uniţi? Oamenii nu sunt așa. Eu, unul, am 
fugit, ca să nu mai văd ce fac militanţii în orașul meu natal. De 
ce i-aș înfrunta în Betleem? 

Omar Yussef îl compătimea pe omul din fața lui. Se întreba ce 
îl făcuse să își părăsească căminul. Oare ce atrocitate comisă de 
Brigăzile Martirilor i-a sfărâmat voinţa? 

— Îmi pare foarte rău, unchiule, a spus Marwan Natsha, dar 
trebuie să închid și să mă duc la /ftar acum. 

— O să te rogi pentru George Saba, înainte de a întrerupe 
postul? 

— Nu. O să mă gândesc la mâncare, pentru că mi-e foame și 
voi încerca să uit că trebuie să apar în faţa acestui afurisit de 
tribunal diseară. Te poţi ruga dumneata pentru George Saba. 

— O să mă rog pentru tine. 

Marwan Natsha a rămas pentru câteva clipe cu privirile 
pierdute în ochii lui Omar Yussef, de parcă ar fi cumpănit dacă 
nu cumva el era un destinatar mai adecvat al rugăciunilor, decât 
un oarecare condamnat la moarte. Tușind, s-a ridicat și a adunat 
hârtiile de pe birou. A stins ţigara, apoi și-a luat servieta. 
Picioarele lui lungi au coborât treptele atât de repede, încât l-a 
lăsat pe Omar Yussef în urmă, în întuneric. 

Pe coridor, Omar Yussef a luat de pe perete una dintre 
diplomele în drept ale lui Marwan Natsha. Rama îi tremura în 
mână. A azvârlit-o pe scări. Sticla s-a spart de perete. Trei etaje 


121 


mai jos, pașii lui Marwan Natsha s-au oprit un moment, apoi și- 
au continuat drumul. 

Omar Yussef auzea tusea lui Natsha îndepărtându-se de-a 
lungul străzii pustii. A coborât treptele, a cules de pe jos rama 
fărâmată și diploma avocatului, și le-a dus înapoi, la ușa 
biroului. A sprijinit rama de fereastră. Pe pergament rămăsese o 
pată de mizerie și îi părea rău pentru asta. Incetișor, a coborât 
scările. 

Pe partea cealaltă a străzii, dealul se termina brusc. Omar 
Yussef s-a oprit să privească dincolo de hotarul pământurilor 
cultivate ale Betleemului, spre Desertul ludeii. Faldurile umbrite 
ale dealurilor sterile din depărtare se unduiau, coborând către 
Marea Moartă. Deșertul era iluminat de primele licăriri ale nopţii, 
de un albastru lăptos, strălucitor. Arăta precum suprafaţa 
cavernoasă a lunii. Omar Yussef simţea că propria lui existenţă 
traversa o orbită mai îndepărtată decât cea a satelitului mort, 
aflat într-o plutire mută deasupra realităţii cinice și incredibil de 
frenetice a restului planetei. Se întreba dacă mai există pe 
pământ un loc la fel de sterp ca acesta. 


122 


e Capitolul 16 


În clădirea Tribunalului Securităţii Naţionale, mulţimea 
murmura animată, ca publicul de la teatru înaintea premierei. 
Omar Yussef și-a căutat un loc, gândindu-se că aceasta era, cu 
adevărat, o punere în scenă, beneficiind de scenariu și regie, o 
tragedie care se va derula de-a pururi în mintea lui nefericită. 
Sala era mare, zugrăvită simplu, și avea un tavan scund. Era 
luminată de tuburi fluorescente care abia își bolboroseau 
pâlpâitul albastru, bolnăvicios, prin stratul plutitor al fumului de 
țigară, în încercarea lor de a ajunge la mulţimea de oameni 
înghesuiți pe  șirurile de scaune. Omar Yussef a socotit că 
trebuie să fie circa o mie de spectatori îngrămădiţi pe scaunele 
de plastic și de-a lungul intervalelor, pe lângă pereţi. O duzină 
de polițiști păzeau partea din faţă a sălii de judecată. Khamis 
Zeydan pășea în spatele lor, murmurând ordine. Cunoștinţe de- 
ale lui Omar Yussef zâmbeau și îi făceau semne din mână, peste 
o mare de capete surescitate, aflate într-o continuă legănare. 

Singurii din încăpere care păreau liniștiți erau Muhammad și 
Yunis Abdel Rahman. Tatăl și fratele celui la a cărui ucidere era 
acuzat George Saba că ar fi fost părtaș, se sprijineau de un stâlp 
pătrăţos, din spatele sălii. Tatăl părea trist, dar fața osoasă a lui 
Yunis Abdel Rahman era îmbujorată de indignare, iar privirea sa 
stăruia asupra băncii goale, pe care urmau să stea judecătorii. 
Tatăl s-a uitat la Yunis, dar băiatul a refuzat să ia act de 
prezența bătrânului. Omar Yussef a simţit disperare, înfrângere 
și rușine răzbătând din felul în care Muhammad Abdel Rahman 
încerca să prindă privirile fiului său. 

Deși ferestrele sălii de ședințe erau închise, lui Omar Yussef îi 
era frig. Era ca și cum toate aceste corpuri iradiau o asemenea 
animozitate față de acuzat, încât erau incapabile de a genera 
căldură. Și-a verificat ceasul. Audierea era programată să 
înceapă peste cinci minute, iar el avusese noroc să găsească un 
loc liber. În timp ce se așeza pe scaunul său, spectatorii 
înghesuiți pe interval se certau cu valul noilor veniţi, care îi 
împingeau și îi înghionteau, încercând să treacă de ușă. Era 
târziu, iar ei erau surescitaţi și nervoși, ca niște copii cărora li s- 
a permis să rămână treji mult după ora de culcare. 


123 


Omar Yussef auzea, trecând prin mulţime, șușoteli prostești 
despre ticăloșia lui George Saba. Abia reușea să se abţină. Nu 
avea rost să îl apere pe prietenul său în faţa acestor oameni. ÎI 
dezgusta să observe, printre vecinii săi, atâţia cărora le-ar face 
o mare plăcere să vadă un om condamnat la moarte, fiindcă nu 
la o achitare venise mulţimea să asiste. ÎI întrista că orașul lui 
era atât de gâtuit și de plin de ură, încât cea mai mare plăcere a 
sa devenise pedepsirea celui pe care îl considerau un unic și 
minuscul element în mașina opresiunii. S-a uitat în jur după 
Habib Saba, dar nu l-a găsit în mulţime. 

Avocaţii și-au ocupat locurile la mesele din fața prezidiului. 
Unii dintre cei din primele rânduri s-au aplecat printre ofițerii din 
cordonul de polițiști, pentru a da mâna cu procurorul. Îi 
transmiteau felicitări, iar procurorul afișa un zâmbet larg, ca și 
cum totul se sfârșise, iar decizia judecătorilor era în favoarea lui. 
Omar Yussef știa de procesele nedrepte  înscenate 
colaboratorilor în Gaza, dar crezuse că în Betleem este mai 
multă decenţă. Marwan Natsha stătea singur la masa lui. În 
lumina fluorescentă, părea și mai cenușiu decât atunci când îl 
vizitase Omar Yussef, în după-amiaza aceea. Înălţimea sa, care 
ar fi trebuit să îi dea o înfățișare impunătoare, nu reușea decât 
să scoată în evidenţă cât era de costeliv și bolnăvicios. Părea că 
poate fi rupt în două cu ușurință, ca o floare înaltă, veștedă, 
care și-a pierdut deja cei câţiva boboci trişti. Omar Yussef nu 
vedea ca Natsha să își fi adus vreun document, nici măcar 
dosarul care se afla pe biroul său. Singurele obiecte pe care le-a 
așezat pe masă, în fața lui, erau un pachet de Rothmans și o 
scrumieră subţire, din metal, pe care, după toate aparențele, 
era preocupat să o umple. 

Khamis Zeydan a făcut câţiva pași în spatele polițiștilor săi și 
a întrerupt felicitările și strângerile de mână. A rostit câteva 
vorbe tăioase, care i-au șters rapid procurorului zâmbetul de pe 
față, înlocuindu-l cu o privire jignită și o oarecare stinghereală. 
Omar Yussef îl urmărea pe vechiul său prieten, care arunca 
uitături aspre către spectatorii înghesuiți în spatele procurorului. 
Cel puțin, inspectorul de poliție era pregătit să le amintească 
oamenilor că nu se aflau la un spectacol, că viaţa unui om 
atârna în balanţa justiţiei - sub orice formă s-ar prezenta ea în 
acest loc. Tensiunea din falca lui și intensitatea din ochi îi 
vădeau suferinţa din acel moment. Dar la ora aceasta înaintată, 


124 


de obicei era deja beat, iar înfățișarea lui rigidă putea fi numai 
rezultatul efortului de a-și păstra sobrietatea, și nimic mai mult. 
Omar Yussef spera că, în calitate de om al legii, Khamis Zeydan 
nu putea suporta să fie martor la transformarea actului justiţiei 
în circ ieftin. Apoi și-a dat deodată seama: motivul era că 
inspectorul de poliție cunoștea adevărul din spatele morţii lui 
Louai Abdel Rahman, că știa identitatea celui care l-a ucis, o 
identitate pe care Omar Yussef doar o suspecta. 

In mintea lui Omar Yussef a reapărut suspiciunea că prietenul 
său, Khamis Zeydan, era cel care îl avertizase pe ucigașul lui 
Louai de faptul că Dima Abdel Rahman știa despre „Abu Walid”. 
Cu excepţia lui Khamis Zeydan, nimeni altcineva, în afară de 
familia lui Omar Yussef, nu ar fi avut de unde să știe ce îi 
spusese Dima. Dacă Zeydan își dăduse seama pe cine trebuie 
să avertizeze în legătură cu indiciul dat de Dima lui Omar 
Yussef, asta nu putea fi decât pentru că și el cunoștea detaliile 
morții lui Louai. Omar Yussef ar fi trebuit să știe că nu te poți 
aștepta de la poliţie să aresteze un criminal, după cum merg 
treburile în prezent, mai ales dacă acel criminal conduce 
Brigăzile Martirilor. Dar nu se așteptase ca inspectorul de poliţie 
să îl protejeze pe vinovat cu preţul vieţii unui om nevinovat. 
Poate Khamis Zeydan nu știuse că Hussein Tamari o va ucide pe 
Dima. Poate se așteptase doar să o avertizeze să stea liniștită, 
să o sperie, poate chiar să o bată. Dar Zeydan știa cu cine are 
de-a face și, cu siguranţă, și-a dat seama că, odată ce îi va 
transmite acele informaţii vătămătoare, Hussein Tamari o va 
reduce la tăcere pe Dima pentru totdeauna. 

Omar Yussef se întreba cât îi dezvăluise Khamis Zeydan lui 
Hussein Tamari. In dimineaţa acelei zile, șeful Brigăzilor 
Martirilor îi transmisese un avertisment lui Omar Yussef, dar nu 
personal, ci prin fiul său Ramiz, fiindcă se temea ca nu cumva să 
stârnească împotriva lui întregul clan al lui Omar Yussef. 
Abordarea directă sau agresiunea fizică ar provoca un mic 
război. Dar poate că Tamari nu știa că Omar Yussef era cel care 
primise pontul despre „Abu Walid” de la Dima. Dacă Tamari 
credea că Omar Yussef nu făcea decât să agite apele în 
speranţa eliberării lui George Saba, dar fără a poseda niște 
informaţii reale, atunci nu se simţea ameninţat în mod serios. 
Omar Yussef socotea că Zeydan i-a spus lui Tamari ce informaţii 
a transmis Dima, dar probabil nu a dezvăluit implicarea 


125 


vechiului său prieten. lar Tamari se mulțumise cu ameninţarea 
moderată, transmisă prin Ramiz, tocmai deoarece Khamis nu îi 
spusese cui i-a mărturisit Dima ceea ce auzise. Dacă așa stau 
lucrurile, atunci nu se simte destul de ameninţat de Omar 
Yussef, încât să îl ucidă. Nu încă. 

Omar Yussef nu voia să creadă că Zeydan a arătat-o cu 
degetul pe Dima și, oricum, trebuia să ia în considerare și 
probabilitatea că fata a fost ucisă din alt motiv. Poate că nici 
măcar nu a fost Abu Walid. Poate că fata ieșise din casă pentru 
a se întâlni cu cineva, un amant secret, de ce nu? Sau, după 
cum sugerase Khamis Zeydan, poate că fusese ucisă de rudele 
soțului, care o bănuiau că are o aventură și doreau să protejeze 
onoarea familiei. Dar nu cumva îi căuta scuze unui vechi 
prieten?  Decenţei pe care credea că o observă în 
comportamentul lui Khamis Zeydan în sala de judecată trebuia 
să îi opună faptul că inspectorul prezida o teribilă distorsionare a 
procedurilor legale. Dacă putea sta deoparte, organizându-și 
trupele, în timp ce curtea se pregătea să legitimeze uciderea 
unui om nevinovat, atunci, de câte altele era în stare? 

La ora 11:05 seara, a intrat Hussein Tamari, însoţit de un grup 
de bărbaţi înarmaţi. Mulțimea s-a dat în lături, iar cei din primele 
rânduri s-au ridicat pentru a le ceda locurile. Gărzile lui Tamari îi 
înghionteau pe cei care se mișcau prea încet. Tamari zâmbea, 
luând act de salutări, blajin, ca un monarh. După ce Tamari s-a 
așezat, Jihad Awdeh s-a strecurat către marginea încăperii. 
Purta din nou căciula aceea în stilul lui Saddam Hussein și nu 
răspundea la saluturile venite din mulţime. Și-a îngăduit un 
singur rânjet batjocoritor când a trecut prin faţa lui Muhammad 
Abdel Rahman. Tatăl celui mort s-a uitat în jos, către podea, dar 
fiul său i-a întors privirile lui Awdeh, care părea și mai amuzat 
de atitudinea sfidătoare a băiatului. Ca și cum ar fi așteptat 
sosirea legiunii lui Tamari pentru a putea începe, unul dintre 
polițiști a strigat către mulţime să se ridice, după care au intrat 
doi judecători, pe o ușă aflată în spatele prezidiului. 

O tăcere superficială a pus stăpânire pe oamenii din sală, 
când judecătorul principal a izbit cu ciocănașul în masă. Era un 
bărbat corpolent, a cărui piele avea culoarea și moliciunea 
fursecurilor, cu păr încărunţit, umflat și pieptănat pe spate, încât 
semăna cu un cântăreț de estradă francez. Gura îi era 
încremenită și aprigă, dar privirea i se muta dintr-un loc în altul, 


126 


de frică. Era un om despre care Omar Yussef știa că este 
nemulțumit de pungășiile guvernului. Se cunoscuseră la o 
întrunire organizată de ONU, cu doar câteva luni înainte. 
judecătorului îi făcuse plăcere să divulge detaliile scandaloase 
ale neputinței sistemului juridic în faţa gangsterilor din Brigăzile 
Martirilor și a complicilor pe care îi aveau în guvern. Lui Omar 
Yussef i-a trecut prin minte că acesta ar putea fi momentul ca 
judecătorul să declare că nu se mai lasă intimidat. Dar, văzând 
cum acesta își ferea privirile de cei din Brigăzile Martirilor, aflaţi 
în primul rând, a simţit că era o speranţă deșartă. 

Judecătorul a anunţat deschiderea sesiunii Tribunalului 
Securităţii Naţionale din Districtul Betleem. A cerut aducerea 
acuzatului în sala de ședință. George Saba a intrat pe aceeași 
ușă pe care intraseră judecătorii. Imediat, mulţimea a strigat 
sentinţa pe care o aștepta, cerând moartea celui pe care îl avea 
în faţa ochilor, totul în numele lui Allah. Într-adevăr, George 
părea că pășește deja pe tărâmul morții, și nu dădea niciun 
semn că ar fi auzit explozia de ură care i-a întovărășit intrarea. 
Purta paltonul cu model în zigzag, care lui Omar Yussef i se 
părea acum mult mai mic decât de dimineaţă, în celulă. Avea 
mâinile încătușate peste burtă, iar părul vâlvoi îi dădea o 
înfățișare sălbatică. Lui Omar Yussef i se părea uimitor că în 
urmă cu numai cincisprezece ore purtase o conversaţie cu 
George. Chiar și de la mijlocul sălii, vedea că prietenul său are 
un ochi negru și o vânătaie pe obraz. George stătea cu spatele 
lipit de o masă, flancat de doi polițiști. Umerii îi erau gârboviţi, 
iar capul i se prăbușise pe piept. 

Omar Yussef simţea cum privirea i se înnegurează de lacrimi. 
Le-a șters cu degetele. Incerca să nu asculte cuvintele celor din 
jurul său, care strigau împotriva lui George Saba. Nu auzea 
decât tonul lor animalic, însetat de sânge. Stătea cu fruntea 
sprijinită în palme, în mijlocul strigătelor spectatorilor. 

Judecătorul a redus la tăcere mulțimea cu lovituri repetate ale 
ciocănelului, care își transmitea vibraţiile până la obrazul său 
ras și dolofan. A citit actul de acuzare, care îl opunea guvernului 
pe bărbatul stingher și înfrânt, îmbrăcat cu paltonul lui Omar 
Yussef. l-a cerut apoi procurorului să prezinte rechizitoriul. 

Procurorul s-a ridicat și s-a întors într-o parte, astfel încât 
mulțimea încremenită să îi audă vocea. Și-a azvâărlit roba neagră 
pe braț, cu un gest atât de dramatic, încât Omar Yussef și-a 


127 


imaginat că se ridică la orizont capa amenințătoare a unui 
vrăjitor malefic. Când o va lăsa să cadă, va fi dispărut, poate, 
trupul șovăielnic al lui George Saba din boxa acuzaților. 

— Onorată instanţă, cazul este simplu. Acuzatul a condus o 
unitate specială a Forțelor de Ocupaţie la ofițerul de poliţie 
Louai Abdel Rahman, despre care știa că este căutat de Forţele 
de Ocupaţie. Intr-un mod perfid, l-a identificat pe ofiţerul Abdel 
Rahman, care a fost imediat martirizat de Forțele de Ocupaţie. 
Acuzatul a recunoscut în mod repetat învinuirile ce i se aduc. 
Statul cere pedeapsa cu moartea, care trebuie aplicată tuturor 
celor care colaborează cu Forțele de Ocupaţie și participă la 
asasinarea martirilor care luptă pentru eliberarea Palestinei. Vă 
mulțumesc, onorată instanţă. 

Procurorul și-a coborât braţul. Magia nu îl făcuse nevăzut pe 
George Saba. Rămăsese în picioare, dar ar fi fost mai bine 
pentru el dacă dispărea printr-o trapă, ca la circ. Mulțimea și-a 
reluat ţipetele, amestecate cu aplauze pentru rechizitoriul 
procurorului, care s-a întors să le primească grav, cu o aplecare 
a capului. 

Judecătorul a dat cuvântul lui Marwan Natsha, care și-a stins 
tigara, s-a ridicat de pe scaun și a rostit, cu o voce subțire, 
sugrumată: 

— Onorată instanţă, acuzatul pledează vinovat. 

Apoi, avocatul apărării s-a așezat, înainte de a fi avut timp să 
se ridice bine, și și-a aprins o altă ţigară. 

Chiar și mulţimea părea surprinsă de lipsa de reacţie a 
avocatului apărării. Judecătorul l-a fixat cu privirea pe Marwan 
Natsha câteva clipe. Omar Yussef și-a dat seama că în decursul 
câtorva secunde, moralitatea unui om ia o gură adâncă de aer, 
înainte de a se scufunda în oceanul nelegiuirii în care se 
pălăcește Betleemul. Judecătorul nu i-a spus nimic lui Natsha. Își 
ținea răsuflarea. In schimb, s-a întors către George Saba. 

— George Habib Saba, instanța te consideră vinovat de toate 
capetele de acuzare... 

Au început aplauze și ovaţii. 

— ... şi te condamnă la moarte prin împușcare, la o dată ce 
urmează a fi stabilită de președinte. 

Mulțimea a explodat în urale cu o asemenea forță, încât 
acestea au ridicat-o, parcă, în picioare. Omar Yussef s-a ridicat 
și el, să îl vadă pe George Saba tras afară de doi gardieni lipsiţi 


128 


de vlagă. Stânjeniţi, judecătorii l-au așteptat să treacă prin 
spaţiul îngust din spatele prezidiului, de parcă ar fi fost un 
schilod sau un pensionar care trebuie ajutat să își facă loc într- 
un autobuz aglomerat. In prag, picioarele i-au cedat, iar 
președintele completului de judecată a trebuit să facă un pas 
înapoi, pentru a evita o ciocnire cu condamnatul. Judecătorul a 
pălit, la fel și George Saba. Judecătorul își ține încă răsuflarea, 
și-a spus Omar Yussef. Va expira numai când va intra în contact 
cu cineva ca mine, la o altă întrunire ONU, cineva care să i se 
pară destul de înțelegător ca să îşi poată vărsa disprețul de sine 
născut din participarea sa la această șaradă. Va acuza sistemul, 
dar nu îşi va asuma nicio responsabilitate pentru ceea ce s-a 
petrecut aici. Sper că va încerca asta cu mine. Íi voi spune că m- 
am aflat în sala de judecată și că are sânge pe mâini, la fel ca 
plutonul de execuție desemnat să apese pe trăgaci. 

Omar Yussef ședea pe scaun, epuizat. Era 11:45. Procesul 
fusese extrem de scurt. Spectatorii se îngrămădeau către ieșire, 
pe lângă șirurile de scaune, discutând despre scena la care 
fuseseră martori, ca și cum ar fi fost un eveniment sportiv. 
Majoritatea se aștepta la o apărare hotărâtă, care să îl oblige pe 
procuror să dezvăluie detalii și mai șocante despre colaborarea 
lui George Saba cu inamicul, pentru a-i demonstra vinovăția, 
mai presus de orice îndoială. Totuși, erau satisfăcuţi că, cel 
puţin, acuzatul va muri. 

Când mulţimea s-a împrăștiat, Omar Yussef s-a ridicat în 
picioare, pregătindu-se să îi urmeze. Pe un scaun, în ultimul 
rând, un bărbat plângea pe braţul unui preot. Era Habib Saba, al 
cărui cap zguduit de plâns se sprijinea pe roba neagră a lui Elias 
Bishara. Omar Yussef a înaintat încet prin harababura de scaune 
și s-a așezat lângă bătrân. 

— A trebuit să aștept până la plecarea tuturor, Abu Ramiz, a 
spus Habib Saba. A trebuit să aștept, altfel și-ar fi dat seama 
cine sunt. 

— Ar fi trebuit să te vadă. Ar fi trebuit să fie obligaţi să vadă 
că George are un tată care îl plânge. S-au purtat cu el de parcă 
nu ar fi fost om, Abu George. 

— Totul s-a sfârșit pentru el, Abu Ramiz. O să-l omoare. 

— Durează până când președintele semnează ordinul de 
execuţie. Între timp, îi vom dovedi nevinovăția. Nu îţi face griji. 


129 


Omar Yussef a scos o batistă cu monogramă din buzunarul 
pantalonilor și i-a întins-o lui Habib Saba. 

— Acum știm că avem un termen limită, iar acest lucru ne va 
îndârji în eforturile noastre. 

— Nu se poate face nimic, Abu Ramiz. Pur și simplu, este 
imposibil. Nici nu au avut nevoie de dovezi împotriva lui. Cum 
poți dovedi că dovezile sunt greșite, când nici nu au avut nevoie 
de ele pentru a-l condamna? A fost vinovat de la bun început, 
pentru că este creștin, pentru că nu este unul dintre ei. 

— Eu refuz să accept așa ceva. 

Habib Saba a privit în sus. Ochii săi roșii păreau deodată 
surprinși și înfricoșaţi. Și-a mutat privirile, stăruitor, de la Omar 
Yussef la Elias Bishara. 

— Abu Ramiz, ai de gând să ne pricinuiești și alte necazuri? 

— Alte necazuri? Vreau să te ajut să îţi salvezi fiul. 

Omar Yussef ar fi fost consternat, dacă anii de prietenie nu l- 
ar fi învăţat să îi ierte lui Habib Saba disperarea și neputinţa. 

— Nu încerca. Îl vor omori pe George, apoi vor veni să mă 
omoare pe mine și familia lui, și ne vor distruge casa. O să vezi. 
Dacă îi obligi să își ascundă urmele, ne vor ucide pe toți. 

— Așa că ești gata să îl lași pe George să moară? Trebuie să 
devină martir, pentru ca tu să îţi păstrezi casa? 

— Abu Ramiz. 

Elias Bishara a ridicat o sprânceană, în semn de avertisment 
adresat fostului său profesor. 

— Suntem toţi foarte tulburaţi de cele întâmplate. 

Omar Yussef a regretat imediat cuvintele aspre pe care le 
rostise. l-a revenit în minte imaginea corpului Dimei Abdel 
Rahman, culcată cu fața în jos, la umbra pinilor, cu fesele 
zdrelite. Habib Saba avea dreptate. Dima era, probabil, victima 
încercărilor lui de a dezgropa adevărul ascuns în spatele morţii 
lui Louai și de a-l apăra pe George de acuzația de complicitate. 
Se simţi săgetat de un sentiment de frică, de parcă Brigăzile 
Martirilor l-ar fi așteptat exact în acel moment, pentru a-i 
adăuga numele pe lista de morți. Privind în jurul său, a văzut că 
sala de ședințe era goală, cu excepţia unui singur poliţist, postat 
la ușă. 

Habib Saba s-a prăbușit pe braţul lui Omar Yussef. 


— Știu că îl iubeşti, Abu Ramiz. l-ai fost întotdeauna un 
sfătuitor mai bun decât propriul lui tată. Am fost egoist și slab, și 
încă mai sunt. Nu merit un fiu ca el. 

Ridicându-și glasul, a strigat: 

— Să mă împuște pe mine în locul lui. Vreau să mă împuște 
pe mine. 

Omar Yussef și-a strecurat un braţ în jurul lui Habib Saba. L-a 
ridicat în picioare cu dificultate. Elias Bishara îi susținea 
greutatea. Cei trei bărbaţi au ieșit, încet, pe ușă. 

Polițistul de la intrare a făcut un pas șovăielnic înainte. 

— Abu Ramiz, a spus el, nesigur, ca și cum abia îndrăznea să i 
se adreseze lui Omar Yussef. Fiica mea vă este elevă. Khadija 
Zubeida. 

Omar Yussef s-a gândit o clipă. 

— Dumneata ești Mahmoud. Khadija mi-a vorbit despre 
dumneata. 

Își amintea cum intrase fata în clasă, relatând cu exagerare și 
rea-voință despre arestarea lui George Saba, așa cum auzise de 
la tatăl ei. Voia să îi spună poliţistului că era complice la o 
parodie dezgustătoare și că se făcea vinovat de a cultiva în fiica 
sa cea mai urâtă dintre semințele răutății poporului său. A simţit 
însă greutatea lui Habib Saba apăsându-i umărul și l-a auzit 
suspinând. S-a gândit la cât de mult suferea Habib, știind că i-a 
greșit copilului său. Omar Yussef a dat din cap către poliţist. 

— Khadija este o fată deşteaptă, a zis el. 

Polițistul a zâmbit fără reţinere. 

— Mulţumesc, ustaz, a spus el. 

În timp ce Omar Yussef și preotul îl ajutau pe Habib Saba să 
treacă pragul, polițistul a stins luminile. 


131 


e Capitolul 17 


Sentința de condamnare la moarte a lui George Saba fusese 
dată în urmă cu cinci ore, când a apărut buldozerul acasă la 
Omar Yussef. L-a auzit apropiindu-se, la ora cea mai tăcută a 
nopţii, pe când stătea, treaz, în salon, fixând cu priviri oarbe 
bufetul în care ţinea sticla de Johnny Walker, pregătită pentru 
vizitele lui Khamis Zeydan. Dorea să simtă gustul whisky-ului pe 
gâtlej, crud și pârjolitor. Pentru că era interzis. Pentru că i-ar fi 
făcut rău, iar lui nu îi păsa. Pentru că l-ar fi amorţit. Așa a 
petrecut cinci ore, singur, gâtuit și sufocat de liniștea absolută 
de afară și de frenezia turbată a frustrării sale. Privea spre 
fereastra întunecată, întrebându-se de ce nu ieșeau în stradă 
oameni cuprinși de aceeași furie ca și el, să poată striga 
împreună cu ei că un nevinovat era condamnat să moară. 

Curentul s-a oprit la ora patru dimineaţa, dar Omar Yussef a 
rămas așezat pe scaunul său. Se bucura de întuneric, pentru că 
îi permitea să uite de camera în care se afla, de oraș, de 
pământul pe care trăia. S-a învelit cu jacheta atunci când ora 
cea mai adâncă a nopţii a înfrigurat casa. A pipăit cartușele de 
MAG din buzunar. Le încălzise apăsarea șoldului său. Cum 
puteau aceste lucruri, care erau componente ale unui 
instrument al morţii, să fie încălzite de corpul său, când lui îi era 
atât de frig? S-a ridicat și s-a apropiat de bufet. O să ia 
înghiţitura aceea. 

În întuneric, s-a lovit cu tibia de măsuţa de cafea și a înjurat 
cu glas șoptit. S-a apropiat de bufet, dar durerea din picior îi 
alungase pofta de whisky. Vibraţia acută a nervilor piciorului îi 
spunea că nu îi va face bine. Acum trebuie să simtă totul, nu să 
se amorţească cu alcool. Trebuia să rămână perfect lucid, știind 
cât de important este să nu îţi pierzi curajul și să nu îţi abați 
atenția de la ceea ce contează. Trebuie să fie opusul lui Habib 
Saba. Nu își putea permite să fie slab și egocentric. Dacă el se 
simte singur și nefericit aici, pe întuneric, în camera aceasta 
rece, atunci cât de trist și de înfrigurat trebuie să se simtă 
George Saba în celula lui, ghemuit în paltonul prea scurt al lui 
Omar Yussef, căutând adăpost din calea nopţii și a vânturilor 
care șuieră prin gratiile ferestrei? Și cât de frig trebuie să fie sub 


132 


pământ, unde zace Dima îngropată... Gândul la sfârșitul ei 
nedemn, la corpul ei dezvelit și violat, i-a readus dorința de a o 
răzbuna și de a-și păstra respectul de sine. S-a întors cu spatele 
la bufet. 

Omar Yussef și-a frecat piciorul rănit și s-a așezat, cu un fior. 
Îl îngrijora că tocmai acum nu va fi într-o formă fizică bună. Va 
avea o contuzie de-a lungul osului timp de o săptămână sau 
două. Fiecare pas șovăitor o să îi macine nervii. Cu toate 
acestea, era recunoscător pentru durerea pe care o simţea, 
pentru că atâta vreme cât simţea suferința, era sigur că se află 
încă în viaţă. 

Apoi au venit israelienii. Dinspre vârful dealului de deasupra 
orașului Dehaisha, a venit un bubuit prelung. Omar Yussef l-a 
auzit și și-a dat seama imediat că soldaţii au fost cei care au 
tăiat curentul electric, pentru a putea opera la adăpostul 
întunericului. Nu știa dacă este cazul să îi trezească pe Maryam 
sau pe Ramiz și familia lui, care locuiau în apartamentul de la 
subsol. Apropiindu-se de fereastră, a privit din umbră. 

Un tanc și un transportor blindat treceau pe stradă, făcând să 
freamăte asfaltul cu senilele lor metalice. Le urma un excavator 
imens. Avea înălțimea a două tancuri puse unul peste celălalt. 
Tancul și TAB-ul s-au poziţionat de o parte și de alta a străzii, la 
colţ, la vreo zece metri de casa lui Omar Yussef. Excavatorul a 
trecut printre ele, și-a coborât cuva în asfalt și a început să sape 
un șanț adânc în mijlocul străzii. Loviturile date în pavaj și în 
pământul pietros de dedesubt semănau cu zgomotele pe care le 
auzi în cap atunci când strivești o mână de alune cu gura 
închisă. 

— Omar? 

Maryam l-a strigat pe soţul său, somnoroasă, din dormitorul 
de la capătul casei. A venit apoi în salon, înfășurându-se într-un 
capot de lână. Și-a îndepărtat părul ciufulit care îi căzuse pe faţă 
și a încercat să distingă ceva, prin întuneric. 

— Nu te apropia de fereastră, i-a spus Omar Yussef. Afară 
sunt tancuri. 

— Ce fac aici? 

A înaintat către locul de unde venea glasul lui. Omar a realizat 
că Maryam nu își dădea seama unde se află el. 

— Ți-am zis să nu te apropii de fereastră. Stai acolo. Du-te 
înapoi în pat. 


133 


— Ai înnebunit? Cum să mă duc în pat când armata e la ușa 
mea? 

— Atunci stai acolo. 

— Ce caută aici? 

Omar Yussef și-a întors privirile către excavator. Șanțul, ajuns 
deja la mijlocul străzii, era adânc de aproape doi metri și la fel 
de lat. 

— Sapă un șanț de-a latul străzii. 

— De ce? 

— Presupun că vor să ne împiedice să mai mergem la 
Dehaisha. 

— Dar de ce? 

Scopul lor era, cu siguranţă, să fragmenteze Brigăzile 
Martirilor și organizaţia Hamas, îngreunându-le transportul de 
arme și explozivi. Pentru a se mișca dintr-un loc în altul, 
militanţii vor fi acum nevoiţi să își transporte explozivii și 
mortierele peste acest șanț, cu forţa braţelor. Dacă vor fi nevoiţi 
să își scoată armele la lumină, creștea riscul de a fi observați și 
prinși asupra faptului. lar în acest caz, observarea și prinderea 
vor avea loc exact în faţa casei lui Omar Yussef; poate vor trage 
lunetiștii, cu puștile, sau elicopterele, cu proiectile, sau tunurile, 
cu obuze, și totul se poate petrece tocmai atunci când el sau 
nepoţii lui vor traversa strada. Nu voia ca Maryam să se 
gândească la toate acestea. 

— Pentru că nemernicilor le stă în putere să o facă, a răspuns 
el. 

Chiar și pe întuneric, și-a dat seama că Maryam nu îl crede. 
Doar el era cel care îi spunea mereu că ura oarbă față de soldați 
duce la o proastă înțelegere a tacticii armatei. Oamenii îi 
percepeau ca pe niște simple animale nemiloase, făcând astfel 
primul pas către propria lor neomenie. 

— Nu îţi stă în fire să vorbești așa despre ei, Omar. 

— Bine, atunci nu știu. Nu știu de ce fac asta. Nu vreau decât 
să plece, să putem astupa groapa asta nenorocită din drum. 

Maryam a traversat camera. Ochii i se obișnuiseră cu 
întunericul. În plus, știa mai bine decât Omar Yussef să se 
ferească de obiectele de mobilier, fiindcă ea era cea care le 
ștergea de praf în fiecare săptămână. Și-a pus o mână pe 
umărul soţului ei, iar el i-a prins degetele cu mâna sa. 

— Credeam că au venit să îl caute pe Jihad Awdeh, a spus ea. 


134 


La auzul acelui nume, Omar Yussef s-a cutremurat. Și l-a 
imaginat pe Jihad Awdeh ieșind din colţurile întunecate ale 
camerei, cu rânjetul lui feroce pe faţă. De ce oare îi menţionase 
Maryam numele? Brusc, i-a trecut prin minte că probabil 
Maryam încerca să îi spună că israelienii știau de investigația lui 
asupra celor din Brigăzile Martirilor; că soldaţii veniseră lângă 
casa lui, știind că aici îl vor prinde pe Awdeh, pândindu-și 
victima. 

— De ce să îl caute pe Jihad Awdeh la noi acasă? 

— Nu la noi. In clădirea de vizavi. Tocmai s-a mutat în blocul 
de acolo. 

— Care dintre ele? 

— Cel în care stau Amjad și Leila. 

Omar Yussef s-a uitat către clădirea de peste drum. Era un 
bloc pătrat, cu patru etaje, cu zeci de apartamente și o antenă 
înaltă de televiziune, de forma Turnului Eiffel, pe acoperiș. A 
cercetat ferestrele întunecate, în căutarea unei figuri 
răuvoitoare sau a umbrei căciulii de astrahan, ca cea a lui 
Saddam Hussein. 

— Nu l-am văzut pe acolo. 

— S-a mutat acum două zile. Mi-a spus Leila ieri. Este teribil 
de îngrijorată că vor veni soldaţii să arunce clădirea în aer sau 
că se va ajunge la Împuşcături. l-a cerut deja lui Jihad să nu îi 
posteze pe oamenii lui înarmați pe holuri când sunt copiii ei în 
preajmă. 

— Și ce i-a răspuns? 

— Din câte mi-a zis ea, a fost foarte politicos și a promis să 
țină armele în apartamentul său. 

— Ce frumos din partea lui. 

— S-a mutat aici împreună cu familia. Leila spune că și-a adus 
soţia și pe cei doi copii. 

Omar Yussef nu se gândise până acum că Jihad Awdeh ar 
putea fi soț și tată. Era ciudat să și-l imagineze cu o soție, în 
intimitate, sau legănându-și copiii pe genunchi. Și-l putea 
închipui pe Hussein Tamari, așa, voinic și gălăgios cum era, 
luptându-se în joacă cu fiul său. Dar refuza să prindă formă 
imaginea unui Awdeh absorbit de asemenea nevinovate plăceri 
domestice. 

Omar Yussef se întreba dacă Jihad Awdeh știa că peste drum 
locuia profesorul de la școala ONU, care abia cu o zi în urmă îl 


135 


înfruntase pe șeful lui, Tamari. Într-un fel sau altul, gândul unei 
asemenea vecinătăţi cu Awdeh îl îngrijora mai mult decât dacă 
ar fi aflat că Hussein Tamari se mutase în casa alăturată. Era 
ceva imprevizibil în atitudinea lui Awdeh și, cu toate că știa de 
rolul jucat de Tamari în uciderea lui Louai, Omar Yussef credea 
că mai-marele Brigăzilor respecta codurile de onoare tribale pe 
care Awdeh le-ar dispreţui. Awdeh avea ceva primitiv și lupesc, 
ceva care îi usca gura lui Omar Yussef. Când a pătruns în sediul 
lui Hussein Tamari, știa că acolo, cel puţin, era în siguranţă. 
Tamari nu s-ar dezonora pe sine și familia sa ucigând un 
oaspete. Omar Yussef se întreba ce ar fi făcut dacă șeful ar fi 
fost Jihad Awdeh. Își zise că ar fi fost obligat să acţioneze 
cumva, dar nu era sigur că ar fi putut părăsi bârlogul militanţilor 
viu. 

Excavatorul ajunsese la marginea drumului. Omar Yussef s-a 
îndepărtat puţin de fereastră, întrebându-se dacă nu cumva 
mecanicul va continua să sape până ce îi va tăia casa în două. 

— Omar, arma ta! Ar putea să intre soldaţii și să o găsească, 
a spus Maryam. 

— Nu este arma mea. Și, oricum, nu vor percheziţiona casa. 
Cel puţin, nu cu un excavator mecanic. 

Când excavatorul și-a scos cuva din șanț, din pământ a țâșnit 
un șuvoi de apă. 

— Au spart ţevile, a spus Maryam. 

Apa s-a înălțat cu presiune timp de câteva clipe, reflectând 
lumina palidă și plumburie a lunii, filtrată prin norii grei, apoi a 
dispărut înapoi în șanț. Excavatorul a zăbovit pentru a-și afunda 
din nou cuva în pământ, dar apoi s-a întors și s-a îndepărtat. In 
urma lui a plecat și TAB-ul. Ultimul care a părăsit locul a fost 
tancul, huruind în timp ce se întorcea spre dealul care urma să îi 
ducă dincolo de Dehaisha, la Beit Sahour și la tabăra armatei. 

Maryam a continuat să îi strângă mâna cu putere, până ce 
aproape a dispărut sunetul tancurilor, apoi strânsoarea a slăbit, 
iar Omar Yussef a putut să îi mângâie palma, în tăcere. A existat 
un moment în care s-a simţit oarecum calm, stând așa, în liniște 
și întuneric, cu soția lui. Apoi a revenit strânsoarea ei și i-a 
întrerupt reveria. 

— A ce miroase? a întrebat ea. 

În aerul rece, plutea un miros umed și rânced. În momentul în 
care l-au simţit, de la subsol au răsunat niște zgomote. Omar 


136 


Yussef i-a auzit pe copiii lui Ramiz strigând și pe fiul său 
vorbindu-i apăsat soţiei sale. Ușa de la capătul scărilor s-a 
deschis, iar copiii au urcat treptele în fugă. Omar Yussef s-a 
ridicat în picioare și s-a îndreptat spre hol. Fata cea mică 
plângea. Nadia o îmbrăţișa pe surioara sa. Omar Yussef a 
observat că Nadia era calmă și tăcută. A zâmbit și a mângâiat-o 
pe obraz. Ramiz a urcat scările cu micuțul Omar, care mormăia, 
pe jumătate încă adormit. Îndreptându-și privirile către părinţii 
săi, l-a așezat pe copil într-un fotoliu. 

— Subsolul este inundat, a spus el, grăbindu-se să coboare 
scările. 

Omar Yussef l-a urmat. La baza scării, ultimele două trepte 
erau deja sub apă. In întuneric, apa părea neagră, dar Omar 
Yussef și-a dat seama, după miros, că venea din canalizare. 
Teava spartă de excavator își deversa conținutul în casa lui. Și-a 
scos pantofii și șosetele, a făcut ciorapii ghem și i-a pus pe a 
cincea treaptă, în interiorul pantofilor, după care a înaintat 
anevoie prin apa mizerabilă. Ramiz și Sara au trecut în grabă pe 
lângă el, ducând salteaua subţire, din burete, a copiilor și 
laptopul lui Ramiz. 

Omar Yussef s-a dus către ușa din spate, a deschis-o și a 
început să scoată murdăria afară, în noaptea grea, cu un făraș. 
Il durea spatele tot aplecându-se până la nivelul apei și 
aruncând conţinutul fărașului pe treptele subsolului. Zoaiele reci 
îi ajungeau acum până aproape de genunchi. Răceala lor îi 
calmase durerea din picior, dar îi venea să vomite din cauza 
mirosului. | se părea nimerită situaţia fără ieșire în care se afla - 
aceea de a încerca să dea murdăria afară din casa lui, cu unelte 
rudimentare. Exact acest lucru încerca să facă de la arestarea 
lui George Saba. Mintea îi fusese plină de furie și frică, de 
frustrare și intensă concentrare, din clipa în care fata aceea, 
Zubeida, intrase în clasa lui cu vestea despre raidul asupra casei 
lui George. Acum, mizeria întregului oraș se afla aici, materială 
și dezgustătoare, i se lipea de picioare si-i provoca silă. 

S-a oprit și și-a îndreptat încet, spatele. A privit afară, în 
întunericul nopţii. Mâine vor repara ţevile. Vor curăța subsolul și, 
în curând, nepoţii lui vor putea să doarmă din nou aici. Dar 
mirosul nu se va duce așa de ușor. Duhoarea îi va rămâne în 
nări, iar în somn va simţi mizeria târându-i-se pe piele. 


137 


e Capitolul 18 


Omar Yussef a căzut la pat, bolnav. Răceala a urcat dinspre 
picioare, după noaptea în care se cufundase în mizeria rece ca 
gheaţa, din subsolul casei. Până la ora când municipalitatea a 
reușit să oprească scurgerea apelor menajere prin ţevi, iar Omar 
Yussef să azvârle mizeria din casă cu ajutorul unei oale, 
genunchii îi erau ţepeni și îi ardea pielea la cea mai mică 
atingere. Îl durea spatele. Faţa îi era umedă și lipicioasă. Inima îi 
bătea nebunește. 

Maryam l-a trimis pe soţul ei sus, să se odihnească, apoi a 
chemat vecinii să o ajute să curețe cu lopata cei câţiva 
centimetri de mizerie rămași la subsol, și să frece gresia până 
când se va domoli duhoarea de canal. El stătea întins în pat. 
Spatele îi pulsa, ca și cum un copil l-ar fi lovit în ritmul bătăilor 
inimii. Va trebui să oprească investigația pentru o zi sau două, 
pentru a face reparaţiile de care era nevoie în casă. Trebuia să 
se refacă după eforturile din noaptea abia încheiată. Insă nici el, 
nici George Saba nu își permiteau să irosească acest timp. A 
încercat să se ridice în capul oaselor, dar spatele i s-a împotrivit 
și a căzut la loc, îngheţat de frig, deși Maryam aprinsese 
radiatorul. Era, totuși, foarte cald în cameră, așa că și-a 
descheiat cămașa până la burtă. Pe părul de deasupra buricului 
erau picături de sudoare. Cu toate acestea, lui îi era frig. li era 
frig, când ar fi trebuit să îi fie cald, era slăbit și avea frisoane, 
când ar fi trebuit să fie viguros și să lupte cu putere împotriva 
nedreptății făcute lui George. Și l-a închipuit pe prietenul său în 
celula îngheţată din sediul poliţiei. Se întreba ce ar spune dacă l- 
ar vedea pe Omar Yussef zăcând în pat, cu cămașa deschisă 
peste abdomenul uscăţiv și transpirat, într-o cameră în care 
radiatorul era dat la maximum. 

Cineva a bătut la ușă. Vecina sa, Leila Salman, a băgat capul 
înăuntru. Era o femeie veselă, care lucra pe post de secretară a 
decanului universităţii locale. Lui Omar Yussef îi plăcea 
compania ei, pentru că era una dintre puţinele persoane 
cunoscute de el care se arăta mai puţin interesată de intifada, 
decât de istoria artei, rețetele de găluști umplute cu carne 
tocată sau arheologie. Nu avea încă patruzeci de ani, și se 


138 


îngrășase destul de mult după nașterea ultimului copil, în urmă 
cu patru ani. Avea o rotunjime maternă, care îl făcea pe Omar 
să își închipuie cum ar fi să o atingă, să o ţină în braţe. Medita 
adesea, în joacă, la ce s-ar putea întâmpla dacă ea ar intra în 
dormitorul lui, dar acele fantezii nu includeau, de obicei, această 
neputinţă, cauzată de febră și durerea acută de spate. Ea a 
intrat în grabă, îmbrăcată într-un trening gri, vechi, și mănuși 
roz, de bucătărie, iar în mână ţinea o ceașcă de cafea, pe care i- 
a întins-o. 

— Am făcut-o sa'ada, Abu Ramiz, așa cum îţi place, a spus 
Leila. 

Omar Yussef a încercat să se ridice, pentru a primi cafeaua, 
dar durerea de spate l-a săgetat și s-a prăbușit la loc. Leila a pus 
cafeaua pe măsuţa de noapte și a ridicat un genunchi pe pat. L- 
a apucat pe Omar Yussef de subsuori și l-a îndreptat. Strigătul 
lui de durere a fost înăbușit de sânii ei mari, într-un mod cu totul 
caraghios. Omar Yussef a blestemat figura patetică pe care o 
făcea în faţa unei femei de care se simţea atras. Ea s-a așezat 
pe marginea patului și i-a dat cafeaua. 

— Umm Ramiz m-a rugat să vin să vă ajut, a spus ea. Ce 
mizerie e jos! 

La auzul numelui soției sale, lui Omar Yussef i s-a făcut rușine 
de fanteziile sale cu Leila. A băut cafeaua, respirând anevoie. 

— Leila, mulțumesc pentru tot. 

— Pentru ce altceva sunt făcuţi vecinii, Abu Ramiz? 

Cafeaua avea acea consistenţă delicioasă, care îi plăcea lui 
Omar Yussef. A terminat de băut și i-a înapoiat Leilei ceașca, 
împreună cu farfurioara împodobită cu foiţă aurie. 

— Că tot veni vorba de vecini, după câte am auzit, aveţi un 
nou-venit în bloc, a spus el. 

— Nu doar în bloc. S-a mutat chiar în apartamentul vecin. Mă 
înspăimântă gândul că oamenii aceia cu toate armele lor sunt 
de cealaltă parte a zidului camerei în care dorm copiii mei. 

— Este doar Jihad Awdeh cu familia sa? 

— Cu familia, da. Soţia și cei doi copii, cred. Dar tot timpul vin 
atâţia oameni, cu tot felul de arme și mai-știu-eu-ce! Azi noapte 
eram convinsă că tancurile care au tăiat strada veniseră să îl 
ridice pe el, sau să ne distrugă tot blocul. Aștept noaptea în care 
se va întâmpla și asta, sunt sigură că va veni. 

— Eu sunt sigur că nu se va petrece așa ceva, Leila. 


— Atunci, ești singurul care nutrește o asemenea speranță. 
Chiar și Brigăzile Martirilor se pregătesc de asta. 

— Ce vrei să spui? Își consolidează apartamentul? 

— Nu, plănuiesc unde să fugă ca să se ascundă. M-am dus la 
Jihad Awdeh să îl rog să își ţină armele în apartament, să nu le 
vadă copiii mei pe hol, când ies la joacă. S-a purtat foarte 
frumos cu mine. Mi-a zis că va ţine armele ascunse. Părea că mă 
place, așa că l-am întrebat dacă nu este îngrijorat că vor veni 
israelienii după el. 

— Ce a zis? 

— A zis: „Surioară, văd că îţi faci griji că îi voi aduce pe evrei 
pe capul vostru. Nu îţi fie teamă. Dacă invadează orașul, voi 
părăsi apartamentul. In definitiv, familia mea se află aici, iar eu 
vreau să îi protejez. Plănuiesc să caut adăpost înăuntrul Bisericii 
Nașterii Domnului. Evreii nu vor îndrăzni să intre, așa că voi fi în 
siguranţă acolo.” 

— S-ar ascunde înăuntrul bisericii? Nu are nicio urmă de 
respect. 

— Nu cred că respectul are vreo însemnătate pentru el, Abu 
Ramiz. O să se lupte cu ei până la moarte, judecând după 
cantitatea de armament din apartamentul lui. Ar face orice să 
scape de israelieni, chiar dacă asta înseamnă să se ascundă în 
cripta în care s-a născut lisus. 

— Dar călugării i-ar da voie să intre? 

— Depinde dacă îi ameninţă cu arma, nu-i așa? Nu oricine 
vrea să fie martir. 

Leila s-a ridicat în picioare și a luat ceașca de cafea. 

— Călugării trebuie să ţină seama și de faptul că, 
interzicându-le accesul partizanilor în biserică, aceștia vor crede 
că toți creștinii din oraș sunt împotriva mișcării de rezistenţă. 
Oricum, toată lumea îi consideră trădători pe creștini. Acum ar 
obține și dovada, nu-i așa? 

Omar Yussef a ascultat pașii Leilei pierzându-se către 
bucătărie: ceașca de cafea a zornăit când a pus-o jos, apoi a 
coborât scările, să ajute la curățenie. 

Așadar, Jihad Awdeh se va ascunde în Biserica Nașterii 
Domnului când vor veni israelienii după el. Dacă va fi avertizat 
cu cinci minute înainte de sosirea lor, nu îi va lua mult să ajungă 
pe străzile înguste ale sovk-ului. De acolo, nu va trebui decât să 
traverseze Piaţa Manger, pentru a ajunge în fața bisericii. Una 


140 


dintre cele mai importante biserici din întreaga lume. Dacă 
preoţii nu închid Poarta Umilinţei înainte ca el să ajungă acolo, 
Awdeh va intra în biserică. Acolo ar fi în siguranţă. Soldaţii nu 
vor îndrăzni să-l urmărească în întunericul bisericii maronii. 
Omar Yussef își imagina cum i-ar condamna lumea întreagă pe 
israelieni dacă ar trage cu arma într-o bazilică bizantină sau 
dacă l-ar împușca pe Jihad Awdeh pe scările în formă de evantai 
care duc la peștera unde s-a născut lisus. 

Era un plan menit să îl salveze pe Jihad Awdeh, dar s-ar putea 
dovedi un dezastru pentru orașul Betleem. Poate vor ataca, 
totuși, biserica. Poate vor fi uciși câţiva preoţi. Sau poate îl dau 
ei afară din biserică pe Jihad Awdeh, iar musulmanii din oraș se 
vor întoarce împotriva creștinilor. Omar Yussef se întreba dacă 
nu ar fi cazul să transmită informaţia pe care o deţinea cuiva din 
ierarhia bisericească. Fiind avertizaţi din timp, ar putea să încuie 
porțile și să îi lase afară pe luptătorii musulmani. Se va duce la 
Elias Bishara să îl avertizeze. Când îi va trece durerea de spate. 

Omar Yussef voia să se întindă din nou, dar era imobilizat în 
poziţia în care îl lăsase Leila. A încercat să se lase mai jos, dar 
nu a reușit decât să alunece într-o poziţie arcuită, care îi 
provoca dureri. Cu mare efort, s-a lăsat pe o parte, rămânând 
astfel pentru a-si trage sufletul, gâfâind din pricina efortului, în 
ritmul pulsaţiilor pe care le simţea între coaste. 

În această poziţie l-a găsit Khamis Zeydan când se lăsa seara. 
Omar Yussef i-a auzit vocea energică venind de la parter, 
acompaniată de râsul lui Maryam. Femeia savura acest moment 
de criză, mânia provocată de ceea ce făcuseră israelienii fiind 
domolită de generozitatea cu care prietenii i-au venit în ajutor. 
Omar Yussef știa că inspectorul Zeydan va urca să îl vadă. S-a 
străduit să se întoarcă pe spate, dar nu se putea mișca. La 
intrarea lui Khamis Zeydan, sudoarea i se prelingea pe trup. 

— Abu Ramiz, arăţi groaznic. 

Khamis Zeydan și-a tras un scaun la marginea patului. Era pe 
cale să se așeze, când a decis să îl întoarcă pe Omar Yussef într- 
o poziţie mai confortabilă. 

— Să te ajut să stai drept. 

— Mă descurc și singur, a spus Omar Yussef. 

— Chiar și așa. 

Khamis Zeydan l-a ridicat pe prietenul său și i-a așezat o 
pernă la spate, la mijlocul tăbliei patului. 


141 


Omar Yussef i-a îndepărtat mâna. 

— Lasă-mă în pace. 

Khamis Zeydan își păstrase buna dispoziție cu care i se 
adresase lui Maryam și celor de jos. A făcut un semn glumeţ cu 
proteza sa înmănușată în negru. 

— Asta îmi amintește de zilele acelea din Damasc, când am 
fost împușcat în spate, după ce am scăpat din Iordania, în 
timpul lui Septembrie Negru”. Ti-am povestit? Regele Hussein 
aproape a reușit să mă aresteze, și am fost nevoit să fug peste 
graniţa dintre lordania și Siria, împreună cu Abu Bakr, îl știi, 
prietenul meu din Majdal, care se află acum în Gaza, lucrează 
pentru Serviciile de Spionaj. Dar știam că eram urmăriţi. În cele 
din urmă, m-au împușcat când eram pe punctul de a pleca spre 
Liban. Doctorii au spus că am avut noroc că glonțul nu mi-a 
atins coloana vertebrală, altfel aș fi fost într-o situaţie mai gravă 
decât ești tu acum. Desigur, îmi imaginez că singura situaţie 
mai gravă decât a ta ar fi un glonţ în șira spinării. 

— Are cineva de gând să-mi plaseze și mie un glonţ în șira 
spinării? 

Khamis Zeydan a renunţat la atitudinea voioasă, de doctor 
aflat la căpătâiul pacientului. 

— Este destul de posibil. 

— Ai venit cu un mesaj din partea lor? 

— Nu sunt mesagerul lor. 

Inspectorul se înfuriase. 

— Pari destul de mulțumit de tine, după ce le-ai dus mesajul 
care a ucis-o pe Dima Abdel Rahman. 

— Incă mai gândești așa? Nu îmi vine să cred. Chiar mă crezi 
în stare să dezvălui informaţii care ar conduce la o crimă? Chiar 
dacă aș fi știut cu siguranță cine a ucis-o pe Dima Abdel 
Rahman, nu aș fi putut să îi conduc la ea. 

— Știi cine sunt ucigașii. 

— Nu. Dacă aș avea dovezi, i-aș aresta. După cum ţi-am spus, 
bănuiesc că este vorba de o crimă de onoare. Tatăl sau fratele 
lui Louai credea că are un amant și a ucis-o pentru a o împiedica 
să dezonoreze memoria soțului ei. Ori, poate se întâlnea cu un 


17 Luna septembrie a anului 1970, când regele Hussein al lordaniei a luat măsuri 
pentru a suprima încercarea organizaţiilor palestiniene de a-l detrona; conflictul a dus 
la moartea a mii de oameni din ambele tabere; conflictul armat a durat până în iulie 
1971 și s-a soldat cu expulzarea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei și a mii de 
palestinieni în Liban. 


142 


bărbat, noaptea, în pădure; cineva a cărui patimă a scăpat de 
sub control. Dar nu pot dovedi nimic. Nu încă. 

— Când am mers să îi vedem cadavrul, mi-ai zis că povestea 
are aspecte pe care eu nu le cunosc. Ce îmi ascunzi? 

— Doar ceea ce nu îţi va face bine. 

— Pleacă! Dacă nu poţi fi cinstit cu mine, nu vreau să intri în 
casa mea. 

Khamis Zeydan l-a fixat cu privirea pe profesorul căzut la pat. 
Încetișor, i s-a adresat din nou: 

— Am venit să îţi spun că președintele a semnat ordinul 
pentru execuţia lui George Saba. Au fixat data. 

Omar Yussef a rămas tăcut și nemișcat. 

— George va fi executat poimâine, la prânz. 

— Nu, e prea puţin timp. 

— Prea puţin timp pentru ce? Ca să îl reabilitezi? Nu îl poţi 
ajuta, Abu Ramiz. 

Khamis Zeydan și-a pus mâna cea sănătoasă pe piciorul lui 
Omar Yussef. 

— Trebuie să te gândești la tine, la protecţia ta și a familiei 
tale. George nu mai poate fi ajutat. 

Chiar asta fac, mă protejez, îşi zise Omar Yussef. Dacă George 
moare în acest mod dezgustător, pot să mă lege și pe mine la 
ochi și să mă pună la același stâlp de execuție, căci oricum din 
mine nu va mai rămâne nimic. 

— Trebuie să te însănătoșești și să te întorci la școală. 

Omar Yussef l-a privit pe Khamis Zeydan cu curiozitate. 

— Nu ai auzit că ies la pensie? 

Khamis Zeydan a scuturat din cap. 

— Șeful tău american, Steadman, spune în dreapta și în 
stânga că nu are de gând să te lase să ieși la pensie. O spune 
oricui stă să îl asculte. A venit chiar și la poliţie de dimineaţă, să 
ne anunţe același lucru. Nu știu ce i-ai spus, dar dacă mai 
înainte voia să te pensionezi, acum pare gata să facă orice, 
numai să îţi păstrezi slujba. 

Apelul la sensibilitatea culturală are efecte uimitoare asupra 
unui snob liberal, care habar nu are pe ce lume trăiește, îşi zise 
Omar Yussef. Dacă nu s-ar fi simţit atât de jalnic și de suspicios, 
i-ar fi făcut mare plăcere să îi împărtășească și lui Khamis 
Zeydan gluma, dar febra și execuţia iminentă i-au îngheţat 
zâmbetul pe buze. 


143 


— Steadman a zis că suplinitoarea nici nu mai lucrează și că a 
preluat el însuși clasele tale până când te întorci. Khamis 
Zeydan s-a ridicat și l-a bătut pe Omar Yussef peste picior. 

— Ei bine, trebuie să plec. Allah să te ajute să te faci bine. Și 
du-te înapoi la școală. 

— O să mă duc, a spus Omar Yussef. Mâine dimineaţă voi fi la 
post, la vechiul meu birou. 

Khamis Zeydan a zâmbit, apoi a ieșit. 

Omar Yussef i-a poruncit durerii să dispară. Avea mai puţin de 
două zile pentru a-l salva pe George Saba. Ar putea încerca să ÎI 
convingă pe judecător să schimbe verdictul. Ar putea să îi arate 
pistolul Webley și cartușele de tip MAG. Se cunoșteau, într-o 
oarecare măsură, de la întrunirea aceea, organizată de ONU în 
urmă cu câteva luni. Poate că judecătorul își va aminti de el. 

Președintele semnase deja ordinul. Nimeni, cu excepţia lui 
Omar Yussef, nu dorea să oprească execuţia. Dar el era dator să 
încerce. 

Era frig și întuneric. Ceasul electronic de pe măsuța de toaletă 
arunca o lumină roșie printre umbrele din cameră. Era ora șapte 
fix - George Saba era condamnat să moară în patruzeci și una 
de ore. Lui Omar Yussef i se părea că nu are la dispoziţie decât 
câteva secunde. Și-a frecat faţa și a privit către ceas. Era șapte 
și un minut, și totuși avea senzaţia că George era pregătit chiar 
în această clipă pentru a fi executat. La șapte și două minute, 
mulțimea s-ar aduna, bubuitul de tobe ar începe la șapte și trei 
minute, iar la și patru minute, Omar Yussef era sigur că totul s- 
ar termina pentru prietenul său. Ştia că în următoarele două zile 
va retrăi, minut cu minut, uciderea lui George. Acelea vor fi 
ultimele minute ale vieţii lui George Saba. Asta dacă Omar 
Yussef nu va reuși să oprească ceasul. 

Se întreba în ce direcție să își continue investigația. Poate 
felul în care a fost efectuată arestarea lui George să îi dea un 
indiciu, ceva care să demonstreze, dincolo de orice îndoială, că 
Tamari este responsabil de înscenarea aceasta. | se spusese în 
mod repetat că George și-a mărturisit fapta. Nu putea fi 
adevărat. Până acum, Omar Yussef nu a auzit decât relatarea 
denaturată a arestării, din gura elevei sale, Khadija Zubeida, în 
acea primă dimineaţă, la școală. Ce se spusese cu adevărat 
când polițiștii s-au dus acasă la George? Tatăl Khadijei făcea 
parte din brigada care efectuase arestarea. Omar Yussef se va 


144 


duce la școală de dimineaţă, să o întrebe pe fată unde îl poate 
găsi pe tatăl ei. II va căuta pe Mahmoud Zubeida și îi va cere să 
îi relateze cum a decurs prinderea lui George. Trebuie să pună 
cap la cap detaliile acestei întâmplări, pentru a-l descoperi pe 
cel care a condus operaţiunea. 


145 


e Capitolul 19 


Ploaia ameninţa să cadă, întunecând zorile și pișcându-i faţa 
lui Omar Yussef cu sărutări de gheaţă, în timp ce el se îndrepta, 
cu capul adăpostit între umeri, spre Școala de Fete de pe lângă 
Agenţia de Ajutor și Muncă a Naţiunilor Unite. Adormise 
devreme, lipsindu-se de cină, atât de epuizat era de inundația 
din subsolul casei și de noaptea nedormită. S-a trezit devreme și 
a făcut un duș, lăsând apa fierbinte să i se prelingă pe spatele 
încordat. Îl mira faptul că se simţea atât de bine faţă de seara 
precedentă, când zăcuse întins în pat. Nici vântul rece, nici 
întunericul zorilor nu îl puteau descuraja. Termenul pe care îl 
avea la dispoziţie pentru salvarea lui George era scurt, și pentru 
prima dată în ultimele zile, simţea că trupul îi este capabil de o 
asemenea faptă. Îi venea să spună că se simţea mai tânăr după 
lunga noapte de somn. 

Ceasul era aproape șapte. Copiii vor sosi într-un sfert de oră. 
Dacă informaţiile lui Khamis Zeydan erau corecte, Steadman ar 
trebui să se afle în clasa de istorie acum, căutând câteva 
expresii necunoscute într-un dicţionar englez-arab, pregătindu- 
se să le ţină elevelor un curs în limba lui stranie, stricată. 
Sărmanul idiot era gata să se supună efortului chinuitor de a le 
vorbi fetelor în arabă și, chiar mai rău, de a se strădui să 
înţeleagă pronunția nedeslușită a adolescentelor, doar pentru a 
nu da impresia unui tip lipsit de sensibilitate culturală. Ei bine, 
până la sfârșitul lunii va descoperi că efortul său a fost zadarnic. 
Omar Yussef se va întoarce la catedra sa, pregătit pentru încă 
zece ani de profesorat. Le va învăța încă pe fetele din Dehaisha 
semnificaţia istoriei și a culturii lor, în timp ce Steadman va 
pleca spre genul de post îndepărtat al Naţiunilor Unite în care 
Omar Yussef și-l imaginase întotdeauna, suportând totul cu 
răbdare, în vreo școală somaleză din spatele frontului, sau 
predându-le araba bosniacilor musulmani. Da, aceasta ar fi 
specialitatea lui. Omar Yussef a zâmbit. Acum, Steadman se va 
crede expert în problemele lumii arabe. 

Omar Yussef a traversat strada către școală. Coloana cenușie, 
înaltă, în care era sculptată harta Palestinei, se topea în 
plumburiul cerului apăsător, astfel încât, la o primă privire, i s-a 


146 


părut că fusese distrusă în vreun raid nocturn al israelienilor. 
Când a reușit să o izoleze printre umbrele dimineţii, și-a dorit să 
fi dispărut, totuși. S-a oprit pentru a se uita la ea. Nu se putea 
abţine; de fiecare dată când vedea sculptura, își fixa cu privirea, 
timp de câteva clipe, satul tatălui său, locul unde se născuse și 
el. Desigur, acesta era și scopul sculpturii, să perpetueze dorința 
reîntoarcerii pe acele meleaguri, în comunităţile care încetaseră 
să mai existe, imortalizate însă în amintirile sentimentale ale 
bătrânilor, și atârnând de gâtul tinerilor, sub forma acestei 
pietre uriașe. Omar Yussef ura sculptura din faţa sa. 

Explozia l-a lovit pe Omar Yussef în piept ca pumnul unui 
campion la box. L-a aruncat pe spate, în noroiul din fața școlii. 
Timp de câteva clipe, a rămas în noroiul rece, incapabil să își 
revină din ametțeală. Un val de fum negru se ridica dinspre 
intrarea școlii, împrăștiind un miros de cărbune. Omar Yussef a 
încercat să se liniștească. La început a crezut că se aflase în 
centrul exploziei, atât de puternic fusese suflul ei. Simțea că 
unda de șoc i-a străpuns toracele. Dar inima continua să îi bată. 
A înţeles atunci că detunătura avusese loc în școală. Cine putea 
fi înăuntru la această oră? Era prea devreme pentru Wafa. 
Portarul era probabil în școală, ocupat să facă curăţenie - 
scaunul lui de lângă intrare era gol. 

Omar Yussef privea fix, prin norul de fum. A văzut scaunul gol, 
de plastic. Apoi a auzit pe cineva pe coridor, apropiindu-se de 
intrare. Portarul se tăra prin fumul negricios. Omar Yussef s-a 
ridicat în picioare și s-a aplecat peste el. In locul unde îl duruse 
spatele, simţea acum o rigiditate, pe care însă a ignorat-o. Faţa 
portarului era neagră de fum și îi curgea sânge din nas. 

— Abu Ramiz, ești aici? a întrebat portarul, surprins. 

— Ce s-a întâmplat? 

Portarul a tușit și a scuipat. 

— Explozia a venit dinspre clasa dumitale, Abu Ramiz. 
Domnul Christopher e acolo. 

Omar Yussef l-a tras pe portar către stradă și l-a lăsat în grija 
a două fete care ajunseseră devreme la școală. 

— Du-te la brutăria de acolo, i-a spus uneia dintre copilele 
mute de uimire. Zi-le să sune la salvare. 

Apoi s-a îndreptat către coridorul înecat în fum. 

Geamurile de la clasa lui Omar Yussef erau împrăștiate pe 
partea stângă a coridorului. Sticla a scrâșnit sub pașii săi. A scos 


147 


o batistă din buzunarul sacoului, cu care și-a acoperit gura și 
nasul. Cu fiecare răsuflare, mirosul amar de lemn ars câștiga 
teren în lupta cu apa de colonie în care își înmuia batista în 
fiecare dimineaţă. A început să tușească. 

Ușa clasei de istorie atârna de o balama, într-un unghi de 
patruzeci și cinci de grade. Omar Yussef a împins-o într-o parte 
și a pătruns în încăpere. Rafturile de cărţi erau în flăcări, iar 
câteva dintre băncile din primul rând zăceau răsturnate. 
Catedra fusese sfărâmată în atâtea bucăţi, încât nu mai 
rămăsese din ea decât rama goală. In spatele ei, Omar Yussef a 
văzut o mână. Degetele erau îndoite, ca și cum ar fi încercat cu 
disperare să se prindă de podea, înfigându-și unghiile în 
linoleum. De surprindere, lui Omar Yussef i-au căzut braţele pe 
lângă corp și s-a înecat când a inspirat adânc, fără să vrea, 
fumul înţepător. Și-a astupat din nou gura cu batista și a respirat 
profund. Pe podeaua clasei se afla o mână retezată de corp. 
Trebuie să fie a lui Steadman. Portarul a spus că directorul se 
află aici, iar Omar Yussef, la rândul său, se așteptase să Îi 
găsească pe american pregătindu-și lecţiile, așezat la această 
catedră. 

Omar Yussef a pășit peste resturile catedrei. În spatele mâinii, 
fumul se ridica încă, dar s-a risipit îndată, dând la iveală ceea ce 
mai rămăsese din Christopher Steadman. Cămașa americanului 
era părjolită în faţă. Explozia lăsase pe pielea lividă de pe 
stomac și de pe piept pete de negreală și zdrelituri de un roșu 
aprins. Era pe jumătate sprijinit de partea de jos a bibliotecii 
înclinate, cuprinse de flăcări, iar capul îi era dat pe spate. Părea 
că se odihnește, sforăind ușor prin gura întredeschisă. Omar 
Yussef a crezut că poate este viu. S-a grăbit să ajungă lângă el 
și a îngenuncheat alături. Trebuia să îl îndepărteze de rafturile 
cu cărți, înainte ca focul să ajungă la el sau să îl sufoce fumul. A 
apucat corpul lui Steadman cu braţele făcute cârlig și l-a târât 
spre ușă. Americanul era greu. În timp ce se chinuia să îl 
târască, și-a ferit privirile. Scalpul îi era pârlit pe stânga, aceeași 
parte pe care își pierduse mâna. Ochii lui Steadman s-au deschis 
din pricina izbiturilor. Erau sticloși și albaștri. Omar Yussef 
aproape l-a scăpat din mâini atunci când capul s-a răsturnat pe 
spate către el, cu privirea aceea goală, de vițel somnoros. Și-a 
dat seama că omul este mort, dar a continuat, totuși, să îl tragă 


148 


spre coridor. Ochii îl usturau din pricina sudorii prelinse în ei și 
amestecate cu fum. 

Trei adolescenţi au năvălit în încăpere și l-au ajutat pe Omar 
Yussef să târască trupul pe coridor, și apoi spre ieșire. 

— Ce s-a întâmplat, ustaz? a întrebat unul dintre ei. Este 
mort? 

L-au întins pe Christopher Steadman pe treapta de la intrarea 
în școală. Omar Yussef i-a pipăit zadarnic gâtul, în căutarea 
pulsului. Și-a scos paltonul și l-a întins peste trupul gol, scalpul 
zdrelit și braţul lipsit de mână, ca să nu vadă ceilalţi copii. 
Acesta era al doilea palton la care renunţa în două zile. Pe 
primul îl cedase unui om care era ca și mort. De data acesta, o 
făcea în favoarea unui mort adevărat. Sudoarea de pe corpul lui 
Omar Yussef se răcise acum, când eforturile sale se încheiaseră 
și se îndepărtase de căldura focului. Erau prea mulţi morții 
pentru care el renunţase la haine. Simțea că paltoanele lui se 
preschimbau în giulgiuri. Oare cea din urmă haină a sa, care 
acum atârna în cuier, lângă ușa de la intrare, îi va servi lui însuși 
drept linţoliu? Era un hanorac negru, culoare potrivită unui mort. 

Sirena ambulanţei din tabăra de refugiaţi se îndrepta urlând 
către intrarea în școală. Trei medici au străpuns mulţimea de 
copii care se adunase. Erau pe punctul de a îndepărta paltonul 
de pe cadavru, când Omar Yussef i-a oprit. 

— Așteptaţi până îl duceți în ambulanţă, a spus el. Pentru 
demnitatea lui. 

Medicii au încuviinţat printr-o mișcare a capului și au împins 
corpul lui Steadman pe o targă ușoară, de culoare portocalie. 
Doi dintre ei l-au dus la ambulanţă, în timp ce al treilea a 
examinat rănile portarului. Omar Yussef se mira că moartea ÎI 
făcuse să se gândească la demnitatea lui Steadman. Mortul își 
fluturase prea mult mândria când era în viaţă, și de aceea lui 
Omar Yussef nu îi păsase de ea. Acum era singurul care dorea s- 
o apere. 

A sosit mașina pompierilor. Aceștia au întins un furtun de-a 
lungul coridorului și au început să toarne apă în clasa de istorie. 

Câţiva copii plângeau, dar majoritatea erau posaci și tăcuți. 
Omar Yussef rămăsese pe treptele școlii. 

— Domnul director Steadman a fost ucis. Încă nu știm ce s-a 
întâmplat, dar, după cum vedeţi, nu se pot ţine cursuri azi. 


149 


Duceţi-vă acasă acum și spuneţi-le copiilor din schimbul de 
după-amiază să nu vină azi la școala. 

În vreme ce mulţimea de copii se împrăștia, a sosit Khamis 
Zeydan, cu două jeepuri. Omar Yussef l-a privit pe inspectorul 
de poliție apropiindu-se. Ceva din privirea lui Khamis Zeydan îi 
sugera că nu se așteptase să îl vadă pe vechiul său coleg de 
facultate la intrarea în școală, dându-le ordine copiilor. Atunci a 
înțeles Omar Yussef. Cineva intenţionase să îl ucidă pe 
profesorul din clasa de istorie. Nimeni nu avea vreun motiv să 
dorească moartea lui Steadman. Bomba - pentru că sigur fusese 
o bombă - îi era destinată lui Omar Yussef. 

— Abu Ramiz, ce s-a întâmplat aici? a întrebat Khamis 
Zeydan. 

— O bombă. A explodat în clasa de istorie. Steadman se 
pregătea să îmi ţină locul la curs. Explozia l-a ucis. Acum un 
minut l-a luat salvarea. 

— De ce îţi ţinea americanul locul? 

Lui Omar Yussef i s-a părut că vocea lui Khamis Zeydan 
trădează o umbră de dezamăgire. Işi amintea că îi spusese cu o 
zi înainte că se va întoarce la școală în această dimineaţă. Oare 
Khamis Zeydan pusese bomba? Sau a transmis informaţia, așa 
cum Omar Yussef bănuia că făcuse și în cazul morţii Dimei Abdel 
Rahman? Simţind din nou fumul în gât, Omar Yussef a început 
să tușească până i-au dat lacrimile. Khamis Zeydan și-a întins 
mâna către braţul lui, dar el s-a ferit. 

— Îmi ţinea locul, a îngăimat Omar Yussef, deoarece i-am 
spus că în ochii celor din tabără ar fi o insultă la adresa mea 
dacă ar păstra-o pe suplinitoare. 

— Se afla în clasă la cererea ta? 

— Nu, nu direct. Doar în parte. 

— Așa, carevasăzică. 

Khamis Zeydan s-a uitat la el îndelung, capul i s-a întors la 
stânga, dar ochii îl fixau în continuare pe Omar Yussef. 

— Vrei să spui că a murit la comanda mea? 

Omar Yussef era furios. g 

— Nu este adevărat că încerca să scape de tine? In ciuda 
recentelor lui dezmințiri publice, avea încă de gând să te forțeze 
să ieşi la pensie. 

— Eşti nebun. 


— Ascultă-mă, Abu Ramiz, te-ai amestecat în niște treburi 
smintite, în ultima vreme. Nu știu cu cine te-ai asociat sau ce fac 
ei pentru tine, dar știu că te-ai dus la sediul lui Hussein Tamari 
acum două zile. 

— M-ai pus sub urmărire? 

— li urmăresc pe cei care intră și ies din ascunzătoarea lui 
Tamari. Ce făceai acolo? 

— Ştii foarte bine că încercam să îl ajut pe George Saba. Chiar 
mă crezi în stare să aranjez cu Tamari ca americanul să fie ucis? 
De ce nu îi arestezi pe cei care i-au omorât pe Louai și pe Dima 
Abdel Rahman? Ei sunt cei care i-au înscenat totul lui George, ei 
sunt cei care au pus bomba. Nu înţelegi că vor să mă ucidă? 
Credeau că voi fi în clasă. Tu, mai ales, știai asta foarte bine. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Ti-am spus aseară că mă voi întoarce la școală în dimineaţa 
aceasta. 

— Nu te-am crezut nicio secundă. Nici măcar nu credeam că 
te vei ridica din pat în dimineaţa aceasta. Ești mai rezistent 
decât credeam eu. 

Khamis Zeydan a făcut un pas în lături, pentru a-i lăsa pe 
pompieri să iasă de pe coridor. L-a oprit pe unul dintre ei. 

— Aţi localizat incendiul? 

— Da, puteţi intra acum. 

— Ştii ceva, Abu Ramiz, nu ar trebui să ne suspectăm unul pe 
altul, spuse Khamis Zeydan în șoaptă. Ar trebui să ne calmăm. 
Ce ar fi să preiei tu conducerea școlii și a angajaţilor și să te 
ocupi de curățenie? Eu o să încep investigația la locul exploziei. 

Khamis Zeydan a intrat în școală cu jumătate din pluton. 
Ceilalţi s-au așezat în semicerc, în fața intrării, înconjurați de 
vreo zece copii curioși, care rămăseseră prin apropiere. Omar 
Yussef a observat că tatăl Khadijei Zubeida se afla în rândul 
polițiștilor postați cu puștile Kalaşnikov printre noroaie. Venise la 
școală în această dimineaţă pentru a o întreba pe fată cum 
putea să îl găsească pe tatăl ei, iar acum el se afla aici. l-a întins 
mâna în semn de salut. 

Polițistul era respectuos. 

— O dimineaţă plină de fericire, ustaz, i-a urat el. 

— O dimineaţă luminată, a răspuns Omar Yussef. Mahmoud, 
trebuie să vorbesc cu dumneata. 


151 


Omar Yussef a traversat coridorul, urmat de Mahmoud 
Zubeida. Polițistul a privit liniștit în clasa distrusă, unde colegii 
săi încercau să estimeze amploarea și sursa exploziei. A văzut 
genul acesta de distrugeri de multe ori, gândea Omar Yussef. 
Nici nu îl îngrijorează că aceasta este clasa propriei sale fiice. 

Cei doi au intrat în biroul lui Steadman. Omar Yussef a închis 
ușa și i-a făcut un semn lui Mahmoud Zubeida să se așeze. După 
ce a încercat să își așeze Kalașnikov-ul în poală, dar nu a reușit, 
pentru că braţele fotoliului îi stăteau în cale, omul a lăsat arma 
pe podea. Și-a frecat mustaţa neagră cu dosul unui deget, 
neliniștit. Și-a dat jos bereta cu o lovitură și a prins-o la piept, ca 
un ţăran din Evul Mediu, scoțându-și căciula în faţa seniorului. 
Omar Yussef a rămas în picioare în spatele biroului. 

— Mai întâi, Mahmoud, vreau să-ţi mulţumesc că m-ai lăsat să 
mai rămân în sala de judecată zilele trecute, a spus Omar 
Yussef. 

— Nu aveţi pentru ce, ustaz. Pot să vă întreb dacă acela era 
tatăl colaboratorului? Bătrânul care plângea? 

— Da, este un vechi prieten. 

— Chiar dacă a crescut la ușa lui un colaborator, trebuie să 
respectăm suferința unui bătrân. Domnul știe că nu e vina 
tatălui dacă fiul este mârșav. 

— Desigur. 

Omar Yussef s-a aplecat în faţă. 

— Mahmoud, vreau să îmi explici ce s-a întâmplat în timpul 
arestării lui George Saba. Khadija mi-a zis că te aflai acolo când 
a fost ridicat. Relatarea ei mi s-a părut foarte interesantă. Poți 
să îmi povestești? 

— De ce? Adică, de ce vă interesează asta, ustaz? 

— Mahmoud, în această dimineaţă s-a petrecut ceva 
îngrozitor aici, chiar în clasa în care învaţă Khadija. Sper că vei 
înţelege că nu îţi pot spune totul acum, dar îi voi împărtăși tot 
ce știu inspectorului Khamis Zeydan. Însă cred că este o 
legătură între ceea ce i s-a întâmplat domnului director 
Steadman și incidentul cu Saba. 

— Cum ar putea un colaboraţionist să fie implicat în moartea 
unui director de la o școală înființată de ONU? 

— Nu este atât de simplu, Mahmoud. Dar te rog, de dragul 
fiicei tale, povestește-mi despre arestare. 


152 


Mahmoud Zubeida părea îngrijorat. Chipul îi  trăda 
nedumerirea. E un om simplu, și-a zis Omar Yussef, care nu știe 
dacă va da de belea cu Khamis Zeydan, sau chiar cu Hussein 
Tamari, vorbind cu mine. Dar este atât de prostănac, încât se 
simte intimidat și gata să primească ordine de la oricine s-ar 
afla în spatele unui birou. 

— Ne-am dus la Beit Jala devreme, a spus Mahmoud Zubeida. 
Eram cu trei jeepuri. Am spart ușa de la intrare. Nu puteam 
aștepta să ne deschidă cineva, deoarece comandantul ne-a spus 
că George Saba este periculos. Ne poate ataca sau se poate 
sinucide cu o capsulă cu cianură. Israelienii le dau otravă 
colaboratorilor, în caz că sunt prinși, știi dumneata. 

— Cine era comandantul? 

— Maiorul Awdeh. 

— Jihad Awdeh? 

— Maiorul Jihad, da. 

— Este maior? 

— La Securitate. În dimineața aceea am fost repartizați să 
colaborăm cu detectivii lui. 

— Ce s-a întâmplat după ce ați intrat? 

— L-am pus pe creștin la perete. 

— S-a opus? 

— Nu, se purta ca un laș, îi era frică. 

— A mărturisit? 

— Imediat. A zis: „Știu despre ce este vorba”. 

— Maiorul Jihad l-a informat care sunt acuzaţiile? 

— Da, i-a spus că este acuzat de colaborare cu Forţele de 
Ocupaţie în cazul morţii lui Louai Abdel Rahman. 

— lar George Saba și-a recunoscut vinovăția? 

— Da. 

— Jihad Awdeh i-a spus de ce e acuzat, iar Saba a răspuns: 
„Știu despre ce este vorba”. 

Mahmoud Zubeida a făcut o pauză. 

— Nu, a mărturisit chiar înainte ca maiorul să îl informeze 
despre acuzații. 

— Deci poate mărturisea o altă vină? 

— Nu înțeleg. 

— A zis că știe de ce aţi venit să îl arestaţi. Dar poate se 
înșela în privinţa motivului. A părut surprins când maiorul Jihad i- 
a spus de ce e acuzat? 


153 


— Nu îmi amintesc, ustaz. Îmi pare rău. 

— A mai spus maiorul Jihad și altceva? 

— După câte îmi amintesc, nu. 

— Tu l-ai dus pe Saba la jeep? 

— Da. Am mers cu el în mașină până la închisoare. 

— A fost liniștit în mașină? 

— Da, era foarte speriat, s-a purtat ca un laș, cum am zis. 

Mahmoud Zubeida a zâmbit. Dinţii lui aveau culoarea 
fildeșului vechi, din cauză că obișnuia să mestece frunze de 
betel. 

— Maiorul Jihad l-a speriat destul de tare. 

— Cum? 

— Când se îndrepta către ieșire, a făcut așa. 

Polițistul a mimat gestul tăierii gâtului. A râs încet și adânc, 
printre dinţii pătaţi, ca un idiot din desenele animate. 

— Creștinul s-a făcut alb la faţă. 

Omar Yussef își amintea gestul pe care i-l descrisese George 
Saba în celula sa. Jihad Awdeh făcuse gestul de a trece degetul 
peste gât în seara când George i-a alungat pe el și pe Hussein 
Tamari de pe acoperișul casei lui. Așadar, a repetat gestul când 
Tamari l-a trimis să îl aresteze pe George pentru 
colaboraţionism. Omar Yussef își amintea cât de neliniștitoare 
fusese discuţia cu Jihad Awdeh când se dusese la sediul 
partizanilor, în urmă cu două zile. Nici nu își putea imagina 
teroarea pe care o sădise în inima lui George bucuria lui Awdeh, 
născută din răzbunare. 

— Mulţumesc, Mahmoud. 

Omar Yussef s-a așezat în scaunul lui Steadman. 

— Ar fi mai bine să te întorci la postul tău, să nu se supere 
inspectorul Zeydan că ai plecat. 

— Aveţi dreptate, ustaz. 

Polițistul s-a ridicat, trăgându-și bereta pe cap, până la ochi. 

— Mulţumesc. 

Când Mahmoud Zubeida a părăsit încăperea, a intrat 
secretara școlii. 

— Complimente, Abu Ramiz. 

— Omagiile mele, Wafa. 

— Ai venit să ajuţi la curăţenie? 

Omar Yussef și-a pus palmele pe biroul de lemn nelăcuit. Nu 
avea timp să îi organizeze pe muncitori și pe profesori. Execuţia 


154 


lui George Saba era programată să aibă loc peste douăzeci și 
opt de ore. Dar el nu știa cum să continue. Avea nevoie de 
ajutorul poliţiei, dar Khamis Zeydan era fie dispreţuitor față de 
bănuielile lui, fie implicat în mușamalizare. Nu avea rost să 
alerge prin tot orașul, pentru a vorbi cu oficiali de rang inferior. 
Aceștia nu ar face decât să îl trimită la Khamis Zeydan sau să îl 
sfătuiască să nu atragă urgia Brigăzilor asupra sa. Ei bine, 
această urgie se manifestase deja cu prisosință. Martori îi erau o 
clasă făcută scrum și un american mort. Ar fi mai înțelept din 
partea lui să stea pe lângă polițiști o vreme, cât cercetează ei 
locul exploziei. Deși îl bănuia pe Khamis Zeydan de colaborare 
cu criminalii, nimeni nu va îndrăzni să îl ucidă în școala plină de 
polițiști, muncitori și profesori. Ar putea să rămână aici, să 
reflecteze serios la ce avea de făcut. 

— Wafa, spune-le celorlalţi profesori să își verifice clasele, să 
vadă ce este stricat. Eu o să sun la biroul din lerusalim, să ne 
trimită muncitori care să repare totul. 

Wafa a încuviinţat din cap. 

— Crezi că vor trimite un alt american să se ocupe de școală, 
Abu Ramiz? 

— Nu m-am gândit la asta, Wafa. 

Secretara a zâmbit. 

— Presupun că acum nu mai ai motiv să ieși la pensie. 

— Wafa, ești îngrozitoare! 

Wafa a închis ușa, râzând. 

Omar Yussef a rămas în camera cufundată în tăcere, 
ascultând sunetele îndepărtate care veneau dinspre clasa 
distrusă. Wafa avea dreptate: nu mai avea de înfruntat un șef 
care voia să scape de el. Antipaticul inspector școlar al 
guvernului va fi nevoit să își exercite influenţa asupra unui nou 
director, dar de data aceasta, Omar Yussef va fi pregătit să se 
apere mult mai eficient. Deodată, perspectivele sale 
profesionale se arătau mai grozave decât fuseseră în ultimele 
luni. Pentru prima dată de când Steadman începuse să facă 
totul pentru ca el să părăsească școala, simțea că are ceva de 
pierdut. O clipă, i-a trecut prin minte că încercarea de a-l salva 
pe George Saba îi pune în primejdie această nouă securitate. 
Imediat, i s-a făcut rușine de acest gând egoist, dar nu l-a dat 
uitării. 


A deschis micul aparat de radio pe care Steadman îl ţinea pe 
un raft, în spatele biroului. A căutat postul local de radio al 
guvernului. Poate vor anunţa graţierea lui George Saba, sau 
vreo altă știre despre cazul acesta. Chiar dacă erau vești 
proaste, voia să le audă cât timp stătea în acest birou, 
gândindu-se la ce avea de făcut. Ar putea să fie și vreo știre 
despre atacul cu bombă de la școală. A ridicat receptorul și a 
format numărul biroului ONU din lerusalim. 


e Capitolul 20 


Radio Betleem și-a întrerupt emisiunea de dezbateri matinale 
cu o informaţie despre un nou martir. Acest martir și-a dat viaţa, 
intona prezentatorul, detonând o bombă pe care a transportat-o 
la 
lerusalim. A murit pe o stradă, lângă o piaţă numită Mahaneh 
Yehuda. Nu aveau deocamdată alte amănunte, dar 
prezentatorul a promis să revină cu informaţii despre identitatea 
martirului și numărul de morţi de îndată ce le va primi. 
Solemnitatea din vocea lui nu reușea să-i mascheze 
entuziasmul. 

Omar Yussef aștepta în biroul lui Christopher Steadman să îl 
sune cineva de la sediul ONU din Ierusalim, să îi spună când vor 
veni muncitorii pentru a repara clasa distrusă în explozia din 
dimineaţa aceea. Poliţia a terminat de scotocit prin clasa 
nimicită, iar acum, cu toţi elevii trimiși acasă, clădirea era 
cufundată în tăcere. 

Discuţiile de la radio s-au îndreptat către speculaţii privind 
originea martirului. Unul dintre comentatori susținea că în 
prezent este mai ușor să intri în Ierusalim dinspre Ramallah, 
așadar omul venea probabil dintr-acolo. Pe de altă parte, i se 
părea puțin probabil să vină dinspre Betleem, întrucât erau atât 
de mulţi soldaţi care păzeau granitele orașului, acolo unde 
militanţii trăgeau cu arma peste vale, dinspre Beit Jala, și i-ar fi 
fost imposibil să se strecoare pe lângă ei. Prezentatorul a 
revenit cu estimarea numărului de morţi. A spus că opt 
ocupatori erau declarați morţi. Omar Yussef a  pufnit 
batjocoritor. Cumpărători de chilipiruri, acești ocupatori. Aflaţi în 
operaţiunea militară de a cumpăra pește proaspăt, un mănunchi 
de coriandru și chiloţi de doi dolari. 

Omar Yussef își amintea de unica lui vizită în piaţa unde 
murise cel cu bomba. | se păruse respingătoare, murdară și 
gălăgioasă, plină de oameni care aveau o antipatie mai 
accentuată decât de obicei față de arabi. Asta se întâmpla în 
urmă cu doi ani, dar la venirea militantului palestinian, oamenii 
de acolo aveau probabil aceleași fețe și duceau aceleași vieți 
identice în simplitatea lor. Nu îi putea categorisi drept ocupatori, 


157 


indiferent ce îi spuneau guvernul și poporul din care făcea parte. 
Ura aceste expresii. Ele simplificau totul, permițându-le 
compatrioţilor lui să ignore grozăvia uciderii unui bunic sau a 
unei soţii de către unul de-al lor. Știa că la anunţarea numelui 
celui cu bomba, se aștepta de la familia mortului să 
sărbătorească. Oamenii care l-au trimis pe puști la moarte vor 
asalta casa acestuia și vor trage cu armele Kalașnikov în aer. Ce 
motiv avea familia să se bucure? Pierderea unui fiu? Distrugerea 
casei lor în iminentele represalii armate? 

Zidul din fața lui Omar Yussef era ascuns în spatele a patru 
fișete. De un cenușiu guvernamental, ele erau aproape de 
aceeași înălțime cu el. În trecut, când intrase în biroul 
directorului, stătuse întotdeauna cu spatele la ele, și mai că nu 
le observase. Acum se gândea că trebuie să îl fi apăsat în mod 
supărător pe director. Cabinetele amenințau să scuipe afară ani 
întregi de hârțoage inutile, care aveau să inunde biroul. 

Omar Yussef și-a trecut un deget peste titlurile lipite pe 
fiecare sertar. Primele două conţineau dosarele școlare ale 
elevilor. Al doilea era plin cu actele contabile ale școlii. Omar 
Yussef s-a oprit la ultimul. Era marcat: „Personal”. Și-a îndoit 
genunchii cu un geamăt de durere și a deschis sertarul de jos. 
Și-a plimbat degetele peste capătul dosarelor. Tipărit pe 
marginea roz, a citit numele său: SIRHAN, OMAR YUSSEF SUBHI. Se 
gândi ce să facă dacă ar intra Wafa și l-ar vedea uitându-se în 
dosarele de personal, care erau confidenţiale. Nu ar avea nicio 
importanță. Wafa nu părea prea întristată de dispariţia din 
peisaj a lui Steadman, iar dacă intra altcineva, nu și-ar da 
seama ce se află în acel sertar. 

Omar Yussef și-a scos dosarul. Avea o grosime de zece 
centimetri și avea nevoie de ambele mâini pentru a-l smulge din 
sertarul încărcat. Marginile dosarului erau înnegrite de murdăria 
multor mâini, mai pătat, credea el, decât celelalte dosare. A 
închis sertarul cu piciorul, a cărat dosarul soios până la masă și 
l-a trântit cu un zgomot surd. 

Primele câteva pagini conţineau scrisoarea sa de intenţie 
pentru angajarea la Școala de Fete de pe lângă Agenţia de 
Ajutor și Muncă a Naţiunilor Unite și referințele de la Școala 
Catolică. O fotografie alb-negru, de tip pașaport, era prinsă cu o 
agrafă ruginită de colţul ei. Omar Yussef a observat că pe atunci 
mustaţa nu îi albise încă în totalitate. Fusese făcută cu numai 


158 


zece ani în urmă. A mângâiat mustaţa din fotografie și apoi și-a 
trecut degetele printre firele zbărlite de păr de pe buza 
superioară. Poate ar fi cazul să o radă. ÎI făcea să pară mai 
bătrân decât era în realitate, mai ales pentru că părul care îi mai 
rămăsese era și el alb. Probabil că ideea lui Steadman, de a-l 
convinge să iasă la pensie, venea din faptul că arăta destul de 
bătrân pentru a fi considerat pensionar. Dacă și-ar rade mustaţa 
și și-ar vopsi părul, următorul director nu l-ar mai considera un 
moșneag care trebuie îndepărtat pentru a face loc tinerilor. Cu 
un creion, a colorat mustața din fotografie în cenușiul pielii. A 
luat un stilou și a adăugat fire negre de păr. S-a uitat apoi la 
omul din fotografie. Cu alt păr și buza curată, mai putea să 
treacă drept un bărbat de patruzeci și cinci de ani. Apoi și-a 
amintit că cel din fotografie avea exact patruzeci și cinci de ani, 
și mulțumi cerului că renunţase la stilul de viaţă pe care îl ducea 
atunci. A atins cu vârful unui deget zona de sub ochi și a pipăit 
pielea moale de acolo, apoi s-a uitat mai de aproape la 
fotografie și a descoperit că ochii îi erau mai puhavi în urmă cu 
un deceniu, când se culca întotdeauna în zori, iar uneori nu 
dormea deloc, atât de ațâțat era de tăria whisky-ului. O va ruga 
pe Maryam să îi cumpere niște vopsea de păr și își va rade 
mustaţa. 

Omar Yussef a citit scrisoarea de recomandare scrisă de 
conducerea Școlii Catolice. Directorul, care lucrase alături de 
Omar Yussef timp de douăzeci de ani, dădea vina pentru 
plecarea lui Omar Yussef pe reducerile bugetare, lucru pentru 
care Omar Yussef îi mulțumea acum, așezat în scaunul 
directorului numit de ONU. Bătrânul Brahim nu raportase că 
fusese forțat să scape de Omar Yussef de către inspectorul 
școlar, Abu Sway. 

Apoi Omar Yussef a aruncat o privire peste rapoartele scrise 
de primul său director de la școala ONU. Era un irlandez pe 
nume Fergus, care îi plăcuse lui Omar Yussef. Erau evaluări 
excelente. Dar s-a oprit când a ajuns la raportul următorului 
director. Postul îi aparținea pe atunci unei doamne din Spania. 
Pilar îl precedase pe Steadman, iar Omar Yussef păstrase o 
amintire dragă a celor patru ani în care școala se aflase sub 
conducerea ei. Era puţin mai tânără decât el, iar lui îi făcea 
plăcere să flirteze nevinovat cu ea, printr-un schimb de replici 
glumeţe. Își amintea cum râdea ca o adolescentă, când îi 


159 


spunea ce elegantă este cu eșarfele ei Gucci și ochelarii de 
soare Fendi. Nu era căsătorită, și adesea lua cina cu familia lui. 
Cu toate acestea, îi critica aspru abilităţile didactice în evaluările 
ei anuale. Scrisese că era prea bătrân pentru a mai învăţa 
metode didactice moderne și că nu se adaptase la noua 
programă școlară, promulgată de președinte în momentul în 
care guvernul a preluat rețeaua de scoli de la Administraţia 
Civilă Israeliană. 

Omar Yussef a frunzărit restul dosarului. Mai era o evaluare 
negativă scrisă de Pilar, și apoi o scrisoare pe care o lăsase în 
dosar pentru Steadman, când preluase el postul, în urmă cu un 
an. Spunea că Omar Yussef este un angajat dificil și că ea 
începuse deja demersurile pentru obţinerea unui ordin de 
demitere din partea inspectorului școlar guvernamental. 
Demiterea sa. Poate că Abu Sway se folosise de scrisoare pentru 
a-i forța mâna lui Steadman să îl dea afară, iar americanul, în 
schimb, încercase să îi ofere lui Omar Yussef o ieșire onorabilă 
din această situaţie. Restul dosarului conţinea scrisori de la 
părinţii care se plângeau că vorbește în termeni negativi despre 
viaţa politică și că ţine prea multe eleve după ore ca pedeapsă. 
Nu exista nicio evaluare scrisă de Steadman. 

Omar Yussef a închis dosarul. Era uluit. Se înșelase în privința 
lui Steadman. A regretat imediat gluma legată de interdicția de 
a face baie în timpul Ramadanului și toate cuvintele aspre 
adresate  sărmanului om. Cu glas tare, i-a cerut iertare 
americanului. Acum era mort, iar Omar Yussef știa că nu va mai 
avea șansa de a corecta lipsa de respect pe care i-o arătase lui 
Steadman când era în viaţă. Toate vorbele ostile pe care i le 
mârâise în faţă se întorceau acum să îl lovească peste gura care 
le rostise. S-a gândit să caute prin fișetele cenușii dosarul de 
personal al lui Steadman. l-ar putea suna părinţii, în Statele 
Unite, să îi informeze despre moartea lui, dar și-a dat seama că 
în sediul din lerusalim există o persoană a cărei datorie era să 
facă asta. 

Tristeţea pe care o simţea Omar Yussef pentru că îl înțelesese 
greșit pe Steadman îi alimenta furia la adresa spanioloaicei. Ce 
o determinase să adopte un comportament duplicitar? 
Întotdeauna crezuse că doar oamenii ca Hussein Tamari și 
Khamis Zeydan trebuiau să fie atenţi la făţărnicia celorlalţi. 
Duplicitatea și jocul la cacialma îi înconjurau din toate părțile, le 


160 


ocupau fiecare gând. Dar el era un profesor de școală. De ce să 
fie forțat să se păzească de eventuale trădări? I| dezgusta. Nu 
era de ajuns că investigația cazului lui George Saba îl trăgea pe 
alei murdare și întunecoase, unde îl pândeau pericole ascunse? 
l-a trecut prin gând să scrie un protest furios la adresa acelei 
femei. Dar el nu avea voie să își vadă dosarul de personal, 
așadar cum ar putea justifica faptul că îi cunoștea conţinutul? 
Dacă evaluările stăteau mărturie adevăratei ei firi, Pilar va folosi 
această încălcare a regulamentului drept pretext pentru a fi 
concediat. Poate că flirtul lui nevinovat o iritase în secret. Sau 
poate se simţea respinsă, pentru că niciodată nu merseseră 
dincolo de flirt. Era posibil. Deși lui Omar Yussef i-ar fi părut 
indecent, europencele acestea aveau o moralitate care i s-ar fi 
părut șocantă până și celui mai progresist dintre arabi. 
Recunoștea că, având o soţie bună, ca Maryam, nu fusese 
niciodată obligat să se confrunte cu o femeie care ascunde o 
mânie adâncă, și nici să trebuiască să înțeleagă dorințele unei 
femei nemăritate. 

Omar Yussef a răsfoit în grabă dosarul și a scos din el foile 
albastre pe care iberica își scrisese evaluările, ca și scrisoarea 
pe care i-o lăsase lui Steadman. A rupt-o pe fiecare în opt, a 
făcut bucăţelele ghem, și le-a aruncat în coșul de gunoi, care 
era gol. S-a uitat lung la bucăţile de hârtie, cu amărăciune. A 
luat mingiuţa de hârtie, a strâns-o cu putere în pumn și a 
azvârlit-o iar, cu forţă, spre coșul de gunoi. S-a rostogolit pe 
lângă el, cu un sunet slab. Acum se simțea ceva mai bine. 

Omar Yussef a dus dosarul înapoi și a îngenuncheat nesigur. 
L-a înghesuit printre celelalte dosare și a închis sertarul. S-a 
ridicat în picioare, dând din cap a neîncredere. 

Zgomotul emis de aparatul de radio s-a schimbat. Trecuseră 
la o transmisie telefonică încărcată de electricitate statică, care 
i-a atras atenţia lui Omar Yussef. Un reporter dădea ultimele 
informaţii despre atentatul sinucigaș cu bombă, din lerusalim. 
„... Brigăzile Martirilor din Aqsa anunţă într-o foaie distribuită 
mijloacelor media că eroul operaţiunii de la piaţa Mahaneh 
Yehuda a fost Yunis Abdel Rahman, de loc din satul Irtas, 
districtul Betleem. Martirul avea nouăsprezece ani. Brigăzile 
Martirilor transmit felicitări familiei și satului...” 

Cu respirația întretăiată, Omar Yussef s-a sprijinit de 
marginea biroului. Gazda emisiunii a repetat informaţia. 


161 


Comentatorul, care speculase că militantul era, după toate 
probabilitățile, din Ramallah, a spus că armata israeliană se va 
abate acum asupra Betleemului. Cu siguranţă, a spus el, noua 
tactică de distrugere a caselor în care locuiesc familiile martirilor 
va aduce dezastrul asupra familiei Abdel Rahman, dar oamenii 
le vor sta alături, neclintiţi. Omar Yussef a închis radioul. 

De ce își dăduse Yunis Abdel Rahman viaţa în acest mod? 
Omar Yussef a recapitulat, mintal, conversaţia pe care o purtase 
cu Yunis, în ziua când a fost descoperit cadavrul Dimei. Băiatul 
se arătase mânios și ostil. Dar cei din Brigăzile Martirilor, pentru 
care îndeplinise această ultimă misiune, erau aceeași oameni 
care au furat afacerea familiei imediat după ce puternicul său 
frate mai mare fusese ucis. Omar Yussef era încredinţat că Yunis 
știa că Tamari se făcea vinovat de moartea fratelui și a 
cumnatei sale. Își amintea de căutătura cruntă pe care băiatul 
le-o aruncase liderilor Brigăzilor la intrarea lor în sala unde era 
judecat George Saba. Lui Omar Yussef îi fusese întotdeauna 
imposibil să priceapă de ce s-ar sinucide cineva într-un atac cu 
bombă, dar cazul de faţă era mai straniu decât oricare altul 
cunoscut de el. Din câte putea deduce, prezenta elemente 
comune tuturor cazurilor de tineri din Dehaisha care mureau 
astfel. De regulă, aveau ceva de demonstrat. Unii erau instabili 
psihic, după ce fuseseră martori la moartea cuiva apropiat, ucis 
într-un atac israelian. Dar majoritatea sinucigașilor cu bombă 
voiau să le arate tuturor că nu erau cum îi credeau ceilalţi, că 
erau altruiști, onorabili și curajoși. În general, vieţile lor nu 
valorau - sau nu mai valorau - nimic din cauza vreunei 
indiscreții sau a vreunei încălcări a normelor sociale, iar ei 
încercau să își ispășească vina și să răscumpere reputaţia 
familiei prin martiriu. Ce dorea să demonstreze Yunis Abdel 
Rahman? Poate era doar zdruncinat de uciderea fratelui și a 
cumnatei în grădina de zarzavat din faţa casei. In urmă cu două 
zile, când îi vorbise atât de furios lui Omar Yussef, băiatul îi 
păruse devorat de gândul răzbunării, nu de disperare. Și-a 
amintit apoi rușinea din privirea lui Yunis. Oare băiatul a ucis-o 
pe Dima și apoi s-a aruncat în aer pentru a pune capăt 
vinovăţiei? Sau era implicat în moartea fratelui său, alături de 
Tamari? 

Omar Yussef avea nevoie de timp, să chibzuiască. Pantalonii îi 
erau murdari, pentru că în momentul în care bomba a explodat 


162 


în clasă, el a căzut în noroi. S-a gândit să se ducă acasă, să se 
schimbe și să chibzuiascăa la semnificaţia noilor elemente ale 
cazului, în tihna salonului său. Apoi s-a gândit la informaţia 
potrivit căreia misiunea lui Yunis Abdel Rahman fusese 
organizată de aripa locală a Brigăzilor Martirilor. Israelienii pot 
veni în Betleem să se răzbune pe militanţii palestinieni. Când se 
va întâmpla acest lucru, planul lui Jihad Awdeh era să se 
refugieze la Biserica Nașterii Domnului. Înainte de a se duce 
acasă, să se schimbe, trebuia să meargă la biserică. îl va 
avertiza pe Elias Bishara despre planul teroristului. Elias va găsi 
o cale de a-i interzice lui Jihad Awdeh intrarea în biserică. 

Omar Yussef și-a pus sacoul și căciula. S-a aplecat și a luat 
ghemotocul de hârtie din cos. L-a strâns în mână, închipuindu-și 
că o apucă de gât pe directoarea spaniolă a scolii ONU. Femeia 
aceea atinsese paginile din mâna sa. Acum, când ea nu se mai 
afla aici, Omar Yussef îi ștersese urmele înșelătoare. Într-un fel 
sau altul, totul putea fi eradicat. Yunis Abdel Rahman, care 
fusese plin de mânie când Omar Yussef l-a întâlnit, era acum o 
păstaie goală, spartă, gata să putrezească, mort fără să fi lăsat 
niciun semn al trecerii sale prin lume. Își legase peste piept 
cureaua cu exploziv, dar explozia se petrecuse înăuntrul său. 

Wafa și-a ridicat privirile când Omar Yussef a deschis ușa. 
Vorbea la telefon și a pus o mână peste receptor. 

— Este directorul responsabil de întreţinere din Ierusalim, a 
spus ea. Vor fi aici într-o oră. Vrei să vorbești cu el? 

Omar Yussef a dat din cap, în semn că nu. l-a făcut semn cu 
mâna Wafei, în loc de bun rămas, apoi a ieșit pe coridor, călcând 
în picioare sticla spartă a geamului clasei. La ieșire, Mahmoud 
Zubeida stătea de pază pe un scaun de plastic, cu Kalașnikovul 
sprijinit de perete. Când l-a zărit pe Omar Yussef, și-a îndreptat 
spatele. 

— Pacea fie cu tine, ustaz. 

— Și cu tine. Allah să te ţină în viaţă, a răspuns Omar Yussef, 
mijindu-și ochii din cauza vântului și ridicându-și gulerul 
sacoului. 

Aerul părea rece și copleșitor, după zăpușeala din biroul lui 
Steadman. Omar Yussef a traversat strada noroioasă. Baritonul 
viguros al unui elicopter israelian mârâia ameninţător de 
undeva, dintre nori. Omar Yussef l-a căutat din ochi pe Nayif, 
dar nu era nimeni în jur, cu excepţia unei capre bălţate, cu capul 


163 


într-un tomberon de gunoi. Omar Yussef s-a întors cu spatele 
către vânt. A aruncat boţul de hârtie albastră cât de departe a 
putut. Furtuna care se apropia l-a purtat până la o baltă de apă 
murdară din spatele unui tomberon de gunoi, plin ochi. 


164 


e Capitolul 21 


Un preot grec ortodox se sprijinea de marginea lustruită a 
altarului, veghind intrarea în peștera în care s-a născut lisus. Își 
mângâia barba neagră și lungă, tot adunând firele groase de păr 
în pumn, ca o fetiţă care își aranjează coada, privindu-l în 
același timp pe Omar Yussef, care traversa pardoseala pustie a 
Bisericii Nașterii Domnului. Ochii îi erau ascunși, înconjurați de 
umbre de un negru strălucitor, ca roba lui lungă și mitra cea 
scurtă, iar trăsăturile feței îi erau inflexibile, sub masca de 
ostilitate leneșă. 

— Complimente, Părinte, a spus Omar Yussef, când a ajuns la 
colţul bisericii, lângă intrarea în peșteră. 

Preotul a murmurat ceva atât de încet, încât probabil că nici 
el nu a auzit ce spune. 

Omar Yussef și-a ascuns iritarea. Preotul era grec. Celelalte 
confesiuni religioase le permiteau localnicilor să devină preoţi, 
dar grecii ortodocși îi aduceau aproape întotdeauna de la Atena, 
pentru a le fi preoţi unor oameni despre care nu știau mai nimic. 
Importurile de acest tip duceau la situaţii în care preoții 
deveneau înstrăinați, grosolani și plini de resentimente, ca 
acesta. Omar Yussef și-a dat seama că nu erau prin preajmă 
turiști, pe care preotul să îi poată tiraniza, așa că probabil era 
într-o dispoziție proastă. 

— ÎI caut pe părintele Elias Bishara. 

Preotul grec s-a uitat la pantalonii umezi și plini de noroi ai lui 
Omar Yussef. A ridicat o mână lipsită de vlagă și, cu un deget 
încovoiat și încheietura îndoită, a indicat o ușă mică, în 
transeptul nordic. Mâna s-a întors la dezmierdarea bărbii, lui 
Omar Yussef indicându-i-se astfel să plece. 

În spatele ușii se afla Biserica Sf. Caterina. Franciscanii au 
construit-o pe o latură a Bisericii Nașterii Domnului, în secolul al 
nouăsprezecelea. Interiorul său de marmură albă era mut, așa 
că Omar Yussef a intrat în claustru. Coloanele medievale din 
granit căpătaseră o nuanţă de cenușiu, care strălucea artificial 
în lumina sărăcăcioasă a cerului înnorat. La început, claustrul i 
s-a părut pustiu. În centrul curţii se afla statuia unui bătrân în 
straie de călugăr. Apoi, în spatele statuii, Omar Yussef a zărit un 


165 


preot îngenuncheat, cu capul aplecat pentru rugăciune. A 
recunoscut capul cu păr negru, creţ și început de chelie al lui 
Elias Bishara. 

Pe când Omar Yussef traversa dalele de piatră, preotul s-a 
ridicat și a zâmbit. 

— Bine ai venit, Abu Ramiz. 

— Ce mai faci, părinte Elias? 

— Nu îmi spuneţi „părinte”. Sună straniu pe buzele unui om 
care mi-a fost profesor încă din copilărie, a spus Elias. Ar trebui 
ca eu să vă numesc „fiul meu”? 

— Nu îţi este frig aici? 

— Păi, acesta este scopul. 

A cuprins cu privirea întreg claustrul. 

— Disconfortul fizic îmi concentrează gândurile asupra 
rugăciunilor. Ca și acest bătrân nenorocit. 

A făcut un gest către statuie. 

Omar Yussef a privit în sus, la chipul cu barbă al siluetei 
cioplite. Nu găsea nimic spiritual în ea. Era lipsită de expresie, 
ca figura unui manechin din supermarket. 

— Sfântul leronim? 

— Da, sfântul și martirul nostru local, a spus Elias Bishara. Mă 
gândeam la prietenul nostru, George Saba, adineauri. Mi-am dat 
seama că îi urăsc pe musulmanii din oraș pentru ceea ce i-au 
făcut lui George. Îi urăsc pentru ortodoxia nechibzuită și pentru 
setea lor nebună de sacrificiu. Am venit aici, la picioarele lui 
leronim, să îmi amintească el că și noi, creștinii, am avut partea 
noastră de lunatici, care i-au respins ca niște fanatici pe cei care 
gândeau și se închinau altfel. 

— Ca să nu mai amintim de cei care îi venerau pe martiri mai 
ceva ca pe însuși Dumnezeu, a spus Omar Yussef. 

— Ai dreptate, Abu Ramiz. Traducerea în latină a Bibliei, 
făcută de acest leronim, a reprezentat versiunea oficială a 
Bisericii Romano-Catolice timp de o mie șase sute de ani. A fost 
o mare realizare pentru un pustnic din Betleem. Dar a distrus 
carierele și vieţile acelor teologi care au îndrăznit să îi pună la 
îndoială dreapta credinţă; tot el decora mormintele martirilor cu 
atâtea lumânări, încât se zicea că e un păgân care venerează 
lumina, și nu pe Dumnezeu. 


Elias Bishara și-a scuturat roba de praful adunat în faţă, unde 
îngenunchease. A privit către pantalonii plini de noroi ai lui 
Omar Yussef. 

— Ai căzut, ustaz? 

Noroiul se transformase într-o crustă uscată pe pantalonii lui 
Omar Yussef. Sub ei, picioarele îi erau ude și reci. 

— Nu e nimic grav, a zis el. 

— Hai să intrăm, totuși. Nu are rost să te supui și dumneata 
caznelor. 

— Nu aș spune asta. 

Cei doi au intrat în capela cea albă și tăcută. Preotul grec îi 
privea din ușa Bisericii Nașterii Domnului, încă periindu-și barba 
cu degetele. Elias Bishara l-a luat pe Omar Yussef de braț și l-a 
condus către strana din spate. 

— Elias, trebuie să te avertizez de un pericol care amenință 
biserica, a spus Omar Yussef. Azi dimineaţă, la lerusalim, a avut 
loc un atac sinucigaș cu bombă. 

— Da, am auzit. 

— A fost pus la cale de Brigăzile Martirilor. Operaţiunea a fost 
coordonată de la Betleem. Mă tem că israelienii vor veni în 
seara aceasta pentru a-i captura pe liderii grupării. Vor fi nevoiţi 
să îi răzbune pe cei care au murit în atacul de la piaţa din 
lerusalim. 

— Ce legătură are asta cu biserica? 

— Jihad Awdeh, liderul Brigăzilor Martirilor, mi-a devenit vecin. 
El a zis cuiva că dacă vin israelienii să îl ridice, se refugiază în 
biserică. 

Lui Elias i s-a tăiat răsuflarea. 

— Înțelegi, nu-i așa, că dacă intră în biserică, îi va atrage și pe 
soldaţii israelieni după el. Ar putea trage cu armele în biserică. 
Cine știe cum se va sfârși? Dar, în orice caz, ar fi rău pentru oraș 
și pentru creștini. Sanctuarul vostru ar putea fi deteriorat, chiar 
distrus, dacă intră militanţii. Dacă preoţii le refuză adăpostul, 
musulmanii din oraș se vor ridica împotriva creștinilor, 
acuzându-i că i-au abandonat pe așa-numiții eroi ai luptei de 
rezistență în faţa armatei israeliene. 

Elias a aruncat o privire către preotul grec, care îi urmărea 
ascuns în spatele canatului de piatră al ușii, ferit de ochii lor. 

— Abu Ramiz, nu îmi vine să cred că s-a ajuns la asta, a spus 
el. 


167 


— De ce crezi că Brigăzile Martirilor și-au stabilit sediul în 
zona asta? Pot ieși din ascunzătoarea lor și se pot strecura în 
biserică în numai un minut. Trebuie să închizi porțile devreme în 
seara aceasta. 

— Nu pot, Abu Ramiz. Decizia nu îmi aparţine. Chiar dacă îl 
conving pe patriarhul Latin să închidă biserica, grecii nu o vor 
permite. Vor fi suspicioși. Vor crede că încercăm să modificăm 
programul de funcţionare a bisericii. Nimic nu s-a schimbat aici 
de sute de ani. Doar sunteţi profesor de istorie, știți totul despre 
lucrurile acestea. Amintiţi-vă că în urmă cu o sută cincizeci de 
ani, imperiul francez s-a trezit în război cu Rusia pentru că 
preoţii de aici s-au certat din pricina înnoirii plăcuței decorative 
care marchează locul nașterii lui lisus. Chiar și astăzi, dacă un 
preot catolic mătură câteva trepte care ar fi trebuit curățate de 
un grec ortodox, ia un pumn în faţă. Este zadarnic să întreb 
dacă putem închide mai devreme. 

— Dar sigur vor înţelege pericolul! 

— Nu contează. Este multă încăpățânare în biserica aceasta, 
sunt preoţi care ar prefera să distrugă musulmanii și evreii totul, 
decât să cedeze un punct în favoarea unei alte confesiuni 
creștine. 

— Atunci, nu poți face nimic? 

— Ar fi o soluţie. 

Elias a privit în lungul navei centrale, către altar, la silueta lui 
lisus crucificat. 

— Eu voi fi aici. Îi voi opri eu. 

— Elias, te vor ucide. Cum le vei putea ţine piept singur? 

— Abu Ramiz, sigur că nu sunt un erou. Mi-e teamă de acești 
teroriști. Dar sper că mai puternică decât frica de ei este 
dragostea pentru această biserică. Clădirea aceasta rezumă 
istoria creștinismului în Țara Sfântă. Întotdeauna mi-aţi spus că 
istoria este esenţa vieţii și că studierea ei ne-a dat cheia unui 
viitor mai bun. Chiar dacă aceste pietre ar fi distruse, spiritul 
istoriei lor trebuie apărat. Acest loc este imaginea unui trecut în 
care musulmanii și creștinii trăiau împreună în pace și speranţa 
că zilele acelea vor reveni când se va termina toată nebunia 
aceasta. Mă voi afla aici diseară, și mă voi ruga pentru biserică. 
O să rămân aici și când vor veni cei din Brigăzile Martirilor, și mă 
voi ruga și pentru ei. 

Elias și-a pus mâna caldă pe piciorul lui Omar Yussef. 


— Mulţumesc că m-ai anunţat, Abu Ramiz. Acum voi fi 
pregătit când vor veni. lar dumneata trebuie să te duci acasă și 
să îți schimbi hainele, înainte de a te îmbolnăvi grav. 

— Încep să cred că ar fi o binecuvântare. 

— Vrei să devii martir al luptei cu gripa? 

Elias Bishara a râs. 

— Vei primi șaptezeci și două de cești de cidru cald în Paradis. 

Omar Yussef a râs și el. Dar la ieșirea din biserică, a văzut că 
Elias Bishara îngenunchease din nou. Privirea încruntată a 
preotului era pironită pe cruce. 


e Capitolul 22 


Omar Yussef se întinsese pe pat cât era de lung, așteptând să 
îl cheme Maryam la iftar. Îi revenise zvâcnirea din spate, 
apărută atunci când a evacuat apa din subsolul casei. Mersul de 
la școală la biserică și apoi spre casă l-a obosit, dar ce l-a 
extenuat de-a dreptul a fost teama că tânărul preot își 
primejduia viaţa. După ce s-a așezat să bea o ceașcă de cafea, a 
simţit înghețul urcându-i pe șira spinării, iar mușchii i s-au 
încordat, strângându-l ca în pumnul familiar al unui îngrozitor 
coșmar recurent. Lui Omar Yussef i se părea ciudat de nimerit 
ca în seara în care ar fi trebuit să alerge prin Betleem, 
dezgropând probe și convingându-i pe ceilalți de nevinovăția lui 
George Saba, să petreacă cinci ore de trândăvie țintuit în pat. 
Tăcerea cerului sumbru, inexpresiv, de dincolo de fereastra sa, îl 
persifla ca privirea încremenită a unui sadic. Va zăcea aici în 
ultimele opt ore rămase până la execuţia lui George Saba, 
holbându-se fără speranţă la norii grei. Apoi va ploua, iar el va 
ști că George a murit. 

Omar Yussef se întreba dacă era deprimat. Poate că se afla 
într-o stare de stres traumatic. Citise că asta li se întâmplă celor 
care se află în apropierea unei bombe care explodează, așa cum 
fusese el. Și-a pus mâna pe osul pieptului și l-a simţit ușor 
umflat în urma impactului undei de soc care îl aruncase pe 
spate de dimineaţă, în faţa școlii. Traumatizat era, cu siguranţă, 
de imaginea corpului lui Christopher Steadman. Nu se mai 
gândise la el cât a stat la biroul lui Steadman și pe drumul spre 
casă. Avea altele la care să chibzuiască. Insă odată ajuns acasă, 
i-a revenit în minte brațul mort al americanului. Toată după- 
amiaza și-a examinat propria mână, ţinând-o în aceeași poziţie 
în care o văzuse pe cea a lui Steadman, de parcă se târa pe 
plăcile de gresie, ca un scorpion, zorind să ajungă din urmă 
corpul pârjolit al directorului. Omar Yussef se întreba cât de des 
se gândea Khamis Zeydan la mâna pe care o pierduse. Oare 
asta nu ar face pe oricine să se apuce de băutură? Pierderea 
unei mâini, ororile vieții de soldat, singurătatea celui pentru care 
tovarășii cei mai apropiaţi sunt morții din bătăliile de odinioară. 
Omar Yussef abia reușise să își învingă dependenţa de băutură 

170 


și ţigări, iar el nu se lupta decât cu frustrările traiului sub 
ocupaţie. Nici nu își putea imagina cât de greu trebuie să îi fie 
prietenului său. Da, încă îl considera prieten pe Khamis Zeydan. 
Deodată i s-a făcut milă de el - și-l închipuia în Liban, zăcând pe 
spate, mai mult leșinat, căutându-și mâna tăiată în praful din 
jur, orb la gloanţele care zburau pe lângă el, sperând că va 
putea să-și înfigă mâna la loc și să părăsească, o dată pentru 
totdeauna, câmpul de luptă. Omar Yussef și-a imaginat 
momentul exact când tânărul idealist pe care îl cunoscuse la 
facultate s-a transformat în beţivul apatic, melancolic și 
înverșunat care conducea acum secţia de poliţie din Betleem. Se 
întreba, însă, dacă întunericul care învăluise ca un giulgiu viața 
lui Khamis Zeydan atâta amar de vreme era destul de adânc să 
îi umbrească judecata inspectorului de poliţie în asemenea 
măsură, încât să nu mai știe ce este rău și ce este bine. Era oare 
prietenul său atât de infectat încât să îl prevină pe Tamari în 
legătură cu Dima? Lui Omar Yussef nu îi făcea plăcere să se 
gândească la asta, dar cum altfel ar fi putut Tamari să știe că 
trebuie să o reducă la tăcere pe fată? 

Nadia a intrat în dormitorul bunicului ei, aducând o ceașcă de 
cafea. În jurul ochilor fetei de doisprezece ani se formaseră 
cercuri întunecate, iar sub pielea ei diafană se vedeau venele 
albastre. Omar Yussef și-a dat seama că nu prea apucase să 
doarmă de când apartamentul lor de la subsol fusese inundat. 
Întreaga familie a lui Ramiz se îngrămădise în camera de 
oaspeți de la parter, unde noaptea era teribil de frig. Toţi cei din 
jur, părinţii, bunica, rudele și vecinii veniţi să dea o mână de 
ajutor la curăţenie, petreceau întreaga zi jelindu-se și 
deplângând ocupaţia, distrugerile, mizeria de peste tot. Nadia a 
rămas tăcută. Omar Yussef a privit-o din pat. Dacă s-ar fi 
îngrășat puţin, ar fi arătat aproape ca mama lui, își zicea el. 
Colțurile ochilor erau lăsate în jos, dându-le o privire 
melancolică. Părul negru îi încadra faţa palidă, fără pete. Tatăl 
lui Omar Yussef spunea întotdeauna că soţia lui arăta ca o 
prințesă turcă, și avea același mers, de parcă s-ar fi tras din 
adevărații turci din Caucaz, cei dinainte de cuceririle otomane. 
Nadia avea aceeași autoritate discretă pe care o avusese mama 
lui Omar Yussef. Era la fel de sensibilă. Era retrasă, ca și cum 
ceva îi spunea că nu se poate încrede în lume. Avea puterea de 
înţelegere pe care numai un copil nefericit o are. 


171 


Omar Yussef își amintea de înmormântarea mamei lui. Era în 
1965, iar el avea șaptesprezece ani. Era o zi friguroasă și stătea 
să plouă, la fel ca acum. Tatăl lui Omar Yussef, care nu își 
criticase niciodată nevasta, l-a luat deoparte pe fiul său cel mare 
și i-a zis: „Fiule, îţi jelești mama, și recunosc că ţi-a fost o mamă 
bună, și ai dreptate să îţi pară rău că a murit. Nu îmi este ușor 
să îți spun asta, dar vreau să înţelegi: este mai bine că s-a dus, 
pentru că noi nu o puteam ajuta în niciun fel. Vezi tu, după ce 
am plecat din sat, când tu erai abia un prunc, ea nu a mai fost la 
fel. Tu nu ai văzut-o niciodată fericită cu adevărat. Imi doresc să 
o fi văzut. Nu vreau să simţi că ai avut o copilărie nefericită, sau 
că ea nu a simţit bucuria pe care un copil i-o produce mamei 
sale. Dar s-a schimbat după ce am părăsit satul. Se gândea 
mereu la viaţa de acolo și la cât de greu îi era aici. Nu vorbea 
prea mult despre acest lucru. Credea că o să îmi fie rușine că nu 
am fost în stare să îi ofer viaţa la care se aștepta când ne-am 
căsătorit. Desigur, eu nu aș fi gândit așa, chiar și acum îţi 
povestesc toate astea fără amărăciune. Nu lăsa viaţa pe care o 
ducem noi să te lipsească de fericire, fiule. Amintește-ţi de 
mama ta. Când vei avea copii și nepoți, sper că se vor întoarce 
în satul nostru. Dar dacă nu o fac, atunci asigură-te că îl lasă în 
urmă pentru totdeauna. Nu accepta să fie târâţi în două direcţii, 
așa cum a fost mama ta, între satul din trecut și tabăra de 
astăzi. În felul acesta, nu vor trăi niciunde.” Dacă altcineva i-ar fi 
vorbit astfel, Omar Yussef l-ar fi privit ca pe un defetist patetic. 
Înţelegea el oare mai bine cuvintele tatălui său acum? Acum, 
când o vedea pe Nadia în faţa sa, șovăielnică și obosită, Omar 
Yussef voia să alunge toate preocupările legate de Khamis 
Zeydan, George Saba, Dima Abdel Rahman și Brigăzile 
Martirilor. Fata aceasta era responsabilitatea lui. 

— Bună, scumpa mea. Vino și ia loc aici. 

Nadia a pus cafeaua pe măsuţța de noapte și s-a așezat pe 
marginea patului. 

Omar Yussef a luat-o de mână. Era rece, ca o felie de carne 
de vită îngheţată. 

— Eşti obosită? 

Nadia a dat din cap. 

— Viaţa e dificilă aici, inimioară. Dar vreau să știi că lucrurile 
stau mult mai rău în alte părți ale lumii. 

— Da, bunicule. 


172 


Nadia se uita în jos, cu privirile pierdute. 

— Vorbesc serios. Este adevărat. Inchipuiește-ţi că am fi trăit 
în Rusia. Am fi avut parte de un veac de suferinţe oribile sub 
comunism, iar acum ne-am confrunta cu uriașa mafie rusească 
și cu boli ca SIDA, pe care nimeni nu încearcă să le oprească. 
Chiar și vremea este mai rea în Rusia. 

Nadia a chicotit. 

— Șase luni pe an am avea în faţa ușii un strat de zăpadă de 
treizeci de centimetri dacă am trăi în Rusia, a spus Omar Yussef. 
Așadar, ce contează că am avut treizeci de centimetri de apă la 
subsol timp de o zi? 

— Dar mie îmi place zăpada, bunicule. 

— Dacă ninge o dată pe an, ca aici, este frumos, dar nu și 
când ninge luni la rând. Și, oricum, a fost amuzant să vezi cum 
au venit toţi vecinii să ajute la curăţenie. Se vede că avem 
vecini buni. Ne-am distrat și atunci când am dat apa afară din 
casă. Îţi amintești cum m-ai ajutat să arunc apa pe ușa din 
spate? 

— Da. 

— A fost amuzant. Și nici măcar nu a fost nevoie să mergem 
la plajă ca să ne jucăm în apă. 

— Mirosea urât, a spus Nadia râzând. 

— Dar și la plajă miroase urât. Nu ai văzut toate deșeurile 
care se varsă în mare acum? Da, da, a fost mult mai bine să 
stăm aici, decât să mergem la plajă. Așa am gustat din bucatele 
bunicii și ne-am și jucat ca pe plajă. 

Nadia a zâmbit şi l-a îmbrățișat pe bunicul ei. Ochii lui s-au 
umplut de lacrimi. li simţea umerii înguști și oasele spatelui tari 
în mâinile sale. Părea atât de mică și fragilă. A strâns-o în braţe 
până i s-au uscat lacrimile din ochi; apoi i-a dat drumul. 

— Mulţumesc pentru cafea, draga mea. 

Telefonul din salon a sunat. 

— Vrei să răspunzi tu, Nadia? 

Nadia a ieșit din cameră în fugă. Omar Yussef s-a ridicat în 
capul oaselor, ascultând lipăitul sandalelor pe dalele de piatră 
ale holului. Durerea din spate l-a făcut să își ţuguie buzele și să 
gâfâie. A sorbit din cafeaua lăsată de Nadia. Fata s-a întors cu 
telefonul fără fir. 

— Este Abu Adel, a spus ea. 

Omar Yussef a pus cafeaua jos. Nadia a ieșit din cameră. 


173 


— Complimente, Abu Adel. 

Omar Yussef auzea strigăte în jurul lui Khamis Zeydan, aflat la 
celălalt capăt al firului. 

— Omagiile mele, Abu Ramiz, a spus Khamis Zeydan. Cum te 
simţi? 

— Mulţumesc lui Allah, a răspuns Omar Yussef. 

— Mă aflu pe Câmpia Păstorilor:*. Jeepul lui Tamari a fost lovit 
de un proiectil tras dintr-un elicopter israelian. Este mort. 

— Hussein este mort? Eşti sigur că se afla în jeep? 

— Eram în urmărirea lui. Știu sigur că se afla acolo. 

— De ce îl urmăreai? 

— Mă prefăceam că sunt poliţist, așa, ca să nu mă plictisesc. 
Cred că acţiunea israelienilor făcea parte din rândul măsurilor 
de represalii luate în urma atacului de azi dimineaţă, din 
lerusalim. Ai auzit că Brigăzile Martirilor l-au trimis pe Yunis 
Abdel Rahman să execute un atac sinucigaș, nu? 

— Da. De ce l-au trimis pe el? 

— Nu știu. 

— Oricum, nu contează. Important este că acum George Saba 
poate fi eliberat. 

De la celălalt capăt nu a venit niciun răspuns. 

— Vreau să zic, a continuat Omar Yussef, că acum poliţia 
poate recunoaște că Hussein Tamari este cel care fie l-a ucis pe 
Louai Abdel Rahman, fie i-a condus pe israelieni la el și, de 
asemenea, cel care a ucis-o pe Dima Abdel Rahman. 

— În primul rând, Abu Ramiz, nu ai cum să știi sigur asta. 

— Ba o știu. 

Khamis Zeydan a ridicat tonul. 

— Nu știi sigur nimic și, cu siguranţă, nu știi dacă el a ucis-o 
pe Dima. În al doilea rând, Hussein Tamari este martir acum, un 
mare, mare martir nenorocit. Crezi că Betleemul ar da un mare 
martir pe un mizerabil de colaborator? Ți se pare că în afară de 
tine, ar mai considera și altcineva avantajos acest târg? 

Omar Yussef și-a uitat sentimentele de indulgență faţă de 
Khamis Zeydan, născute din gândul la mâna lui pierdută. Se 
simţea disperat. Cum putea dovedi nevinovăția lui George Saba, 
dacă șeful poliţiei nu îl ajuta, mai ales acum, când adevăratul 
criminal era mort și nu mai putea fi forțat să recunoască? 


18 Unul dintre locurile sfinte ale creștinismului, reprezentând câmpul unde Îngerul 
Domnului le-a apărut păstorilor și le-a dat vestea nașterii lui lisus. 


174 


Suspiciunile sale au revenit. Khamis Zeydan urmărea jeepul 
mortului în clipa în care pe acesta din urmă l-a lovit proiectilul. 
Poate el colabora cu israelienii. Poate el era adevăratul 
colaborator. L-ar fi putut informa pe omul său de legătură din 
Shin Bet unde poate fi găsit Hussein Tamari și apoi i-a ajutat pe 
israelieni să lovească, așa cum a făcut, probabil, și în cazul lui 
Louai Abdel Rahman, mort printre pinii din faţa casei. Dar de ce 
ar fi lăsat Khamis Zeydan cartușul unui MAG la locul crimei? Nu 
ar fi fost în avantajul lui să arunce crima în spinarea lui Hussein 
Tamari. Ar fi ales drept țap ispăşitor un tip mai puţin puternic, 
precum George Saba. În orice caz, când Omar Yussef i-a spus lui 
Khamis Zeydan că Hussein era ucigașul lui Louai, șeful de poliţie 
i-a zis să uite povestea aceasta. Nu era dornic să îl 
învinovăţțească pe Tamari, deci sigur nu încercase nici să îi 
însceneze vinovăția. 

— Abu Ramiz, eu te-am sunat să te anunţ că acum nu mai 
poţi face nimic pentru George Saba, i-a spus Khamis Zeydan. 
Dacă atâta vreme cât a fost în viaţă ar fi fost dificil să 
demonstrezi că Hussein Tamari era ucigașul, acum este de-a 
dreptul imposibil. 

— Nu poţi să îl lași pe George să moară. Este dezgustător. 
Este o pată pe onoarea întregului oraș. 

— Orice pădure își are uscăturile sale, Abu Ramiz. 

— Nu de proverbe am eu nevoie. Trebuie să mă ajuţi. 

— Îţi repet: Hussein Tamari nu poate fi atins. Nici de tine, nici 
de mine. Singurul lucru care se va întâmpla dacă faci valuri 
acum este că vei fi linșat. Deja s-a strâns o mulţime de oameni 
aici, pe care probabil îi auzi și tu, și sunt foarte furioși. Dacă 
găsesc pe cineva pe care să îl acuze de colaboraţionism, îl vor 
ucide în bătaie pe loc. Așa că te sfătuiesc să nu îi vorbești de 
rău pe morți în seara aceasta. 

— Nu mai avem vreme decât până mâine la prânz ca să 
dovedim vinovăția lui Tamari și să îl salvăm pe George. 

Khamis Zeydan a așteptat câteva clipe, apoi a luat o gură de 
aer. 

— Greșești, George Saba este cel care nu mai are vreme 
decât până mâine la prânz. Noi nu avem un asemenea termen 
limită. 

— Ai dreptate. Timpul tău s-a sfârșit cu multă vreme în urmă. 


175 


Omar Yussef a apăsat butonul care a pus capăt convorbirii 
telefonice. 

În liniștea nopţii, și-a încordat auzul, să asculte huruitul 
elicopterului militar. Își amintea zgomotul motorului, care 
reverberase deasupra sa întreaga săptămână. Ploua cu 
zgomotele asurzitoare ale rotorului, deasupra lui Nayif, băiatul 
handicapat. Oglindea bătăile inimii neliniștite a lui Omar Yussef, 
atunci când ieșise din școală și aruncase vechile rapoarte de 
personal într-o băltoacă. Trebuie să fie și acum acolo, deasupra 
flăcării pâlpâitoare a vehiculului distrus al lui Hussein Tamari, 
ascuns în bezna pământului. Plutea deasupra Betleemului ca 
vestita stea care a anunţat nașterea lui lisus. Pecetluia soarta 
fiecărui om pe care îl întâlnea, așa cum acel vechi semn 
mesianic l-a destinat crucificării pe pruncul născut în iesle. Cerul 
era tăcut, dar Omar Yussef știa că elicopterul se afla acolo, sus. 
Nici dacă ar fi putut zbura ca o pasăre, George Saba nu și-ar fi 
găsit salvarea. 

Omar Yussef nu putea să renunțe acum. Trebuia să găsească 
pe cineva care să refuze să lase un nevinovat să moară doar de 
dragul memoriei acestei lepădături de Tamari. Nicio persoană 
din poliţie, justiție sau din guvern nu va risca. Trebuia să 
găsească pe cineva chiar mai puternic decât imaginea lui 
Tamari. Exista o singură persoană care și-ar fi putut asuma 
riscul de a defăima amintirea martirului. Era periculos. Khamis 
Zeydan avea dreptate: l-ar putea linșa. Ei bine, în acest caz, va 
muri înaintea execuţiei lui George Saba, și grijile lui vor lua 
sfârșit. Se va duce la Jihad Awdeh. 


176 


e Capitolul 23 


La ușa blocului în care își avea apartamentul Jihad Awdeh se 
aflau doi gardieni. Unul dintre ei și-a vârât ţigara în colțul gurii, 
pentru a-și elibera mâinile, și, cu ochii mijiţi din pricina fumului, 
l-a percheziţionat pe Omar Yussef. În timp ce era verificat, Omar 
Yussef a privit peste umăr, către propria lui casă. A recunoscut-o 
pe nepoata sa, Nadia, în silueta de la fereastra camerei de zi. Și- 
a dat seama că este ea după profilul încremenit; a înţeles că îl 
urmărește cu încordare pe bunicul ei, care intră în gura lupului. 
In urmă cu câteva minute, credea că nu are nimic de pierdut 
făcând această încercare disperată de a-l influenţa pe noul șef al 
celei mai vicioase bande de criminali a orașului. Dar umbra 
aceea tăcută și nemișcată de la fereastra casei i-a provocat o 
înțepătură de îndoială. Poate că ar fi mai bine să inventeze o 
scuză, să-i spună celui care îl percheziţiona că uitase ceva, și să 
se ducă acasă. Percheziţia a luat sfârșit. Santinela a tras 
îndelung din ţigară și i-a zis să urce. Dacă s-ar întoarce acum din 
drum, ar părea suspect. 

Pe scară, Omar Yussef s-a gândit că israelienii ar putea 
încerca să îl asasineze pe Jihad Awdeh chiar în seara aceasta, 
așa cum îl omorâseră și pe Hussein Tamari. Un proiectil lansat 
din elicopter ar putea pătrunde prin fereastră chiar în timp ce va 
sta de vorbă cu noul șef al Brigăzilor. De la fereastră, Nadia ar 
vedea urma portocalie și ar auzi vuietul proiectilului care îl va 
ucide pe bunicul ei, apoi va vedea norul de fum cenușiu 
ridicându-se dinspre ferestre, rămășițele vaporizate de sticlă, 
beton și cele ale trupului lui Omar Yussef. A tras adânc aer în 
piept în clipa în care ușa apartamentului lui Jihad Awdeh s-a 
deschis în faţa lui. 

Băiatul care ţinea ușa pentru ca Omar Yussef să poată intra 
era de vârsta Nadiei. A tras ușa lăcuită, din lemn de cireș, înspre 
el și s-a dat la o parte, aruncându-i lui Omar Yussef o privire 
scurtă, încărcată de dispreţ și ostilitate. În celălalt capăt al 
sufrageriei, Jihad Awdeh era așezat pe o canapea. Era înconjurat 
de membri ai Brigăzilor Martirilor. Erau cel puţin o duzină, iar 
camera părea neîncăpătoare. Omar Yussef era surprins și ușurat 
să vadă că Jihad Awdeh părea a fi în toane bune. Se aștepta ca 


177 


moartea lui Hussein Tamari să îl înfurie sau să îl sperie pe 
Awdeh. In schimb, el avea aerul că se bucură de noua sa poziţie, 
de șef de bandă. Râdea cu putere la o glumă, a luat o bucăţică 
pătrată de baclava de pe tava pe care o ţinea fiica sa și un 
pumn de seminţe de floarea soarelui dintr-un bol de pe măsuţa 
de cafea. 

Jihad Awdeh s-a uitat la ușa deschisă. Ochii i s-au întunecat o 
clipă, când l-a observat pe musafir, dar zâmbetul i-a rămas pe 
buze și i-a făcut semn lui Omar Yussef să se apropie. Tu ești 
fratele meu. Va trebui să te ucid gratis. Omar Yussef se întreba 
dacă oferta mai era valabilă. In timp ce se apropia, Jihad Awdeh 
i-a șoptit ceva bărbatului așezat lângă el, pe canapea, iar acesta 
a eliberat locul. Jihad a bătut cu mâna pe canapea, și cel care se 
ridicase l-a îndemnat pe Omar Yussef să îi ia locul, lângă 
căpitan. 

— Mă bucur că ai venit și îţi urez o ședere plăcută în casa 
mea, a zis Jihad Awdeh. 

S-a dat mai aproape de Omar Yussef, care ședea pe marginea 
canapelei. 

— Mă bucur să fiu primit în casa ta, a murmurat Omar Yussef. 

| se părea ciudat să rostească formule de politeţe în aceste 
împrejurări. 

Jihad Awdeh a ales o bucată de baclava de pe tava fiicei sale 
și i-a dat-o lui Omar Yussef, lăsând să picure miere și sirop. 
Dulceaţa părea înșelătoare, excesivă, grețoasă. Și-a spus în 
gând să fie atent la șarmul neașteptat al acestui om. 

Zâmbind, Jihad Awdeh a scuipat cojile de seminţe în mână. 
Le-a depus apoi într-o scrumieră de cristal și și-a mai îndesat în 
gură câteva. Falca muncea la spartul seminţelor, apăsându-le 
marginile între molari, pentru a le desface, astfel că zâmbetul 
său forțat părea însetat de pradă, asemenea colților dezveliţi 
ameninţător ai unui câine rău. 

Omar Yussef încerca să își adoarmă amintirea confruntării lor 
de la sediul lui Hussein Tamari, din urmă cu două zile. 

— Condoleante pentru moartea camaradului Hussein, a spus 
el. Allah să îi ierte păcatele. 

Jihad Awdeh a încuviinţat din cap, iar zâmbetul i s-a topit 
pentru o clipă. Apoi și-a pus o mână pe genunchiul lui Omar 
Yussef și s-a aplecat spre el. 

— Nu ţi-a plăcut de el, nu-i așa, Abu Ramiz? a șoptit el. 


178 


Omar Yussef s-a uitat fix la mâna zdravănă de pe piciorul său. 
Unghiile îi erau lungi și galbene, ca ghearele unui animal 
sălbatic. Nu i-a răspuns. 

Jihad Awdeh a râs. 

— Nici mie nu mi-a plăcut. 

A clătinat din cap. 

— Mie nu mi-a plăcut deloc. Ce dorești, Abu Ramiz? Timpul 
meu este limitat, pentru că într-o jumătate de oră are loc 
înmormântarea martirului Hussein și a gărzilor lui de corp. 

L-a surprins pe Omar Yussef să îl audă pe Jihad Awdeh 
admițând că nu l-a plăcut pe Hussein Tamari, chiar și în șoaptă. 
Și-a amintit cum Khamis Zeydan îi spusese că oamenii lui 
Hussein îl batjocoreau pe Jihad, chiar și pe față, pentru că făcea 
parte dintr-un clan mic de refugiaţi. Hussein se purtase cu 
încrederea celui care își cunoștea originile, al cărui întreg sat l- 
ar fi susținut împotriva oricărei ameninţări. Clanul lui Jihad 
Awdeh nu era puternic, nici măcar în tabăra de refugiaţi din 
partea de nord a Betleemului, unde trăiau mai toate rudele sale. 
Omar Yussef se întreba dacă Jihad Awdeh va fi mai puţin agresiv 
faţă de el în seara aceasta, pentru că în sfârșit îi adusese pe cei 
din clanul lui Tamari unde voia el. Atunci i-a venit în minte 
familia Abdel Rahman, care își pierduse protecția când a murit 
Louai în crângul de pini. Jihad Awdeh încă trebuia să își etaleze 
durerea, pentru că majoritatea celor din Brigăzile Martirilor 
făceau parte din clanul lui Tamari, dar Omar Yussef era convins 
că preluase puterea asupra bandei, la fel de convins cum era că 
Hussein Tamari furase atelierele auto ale familiei Abdel Rahman 
când aceștia s-au trezit lipsiţi de apărare. 

— Ar fi mai bine să vorbim între patru ochi, Jihad, a spus Omar 
Yussef. 

Jihad Awdeh a încuviințat din cap și, luându-l de mână pe 
Omar Yussef, l-a condus spre balconul cel mic, de la capătul 
camerei. 

— Nu aprind lumina, Abu Ramiz, că s-ar putea să fiu pândit de 
lunetiști. 

Omar Yussef a privit umbrele nopţii, neliniștit. Un povârniș 
stâncos cobora din dreptul următoarelor case, până la baza 
blocului. Pietrele, albe la lumina lunii, păreau că umblă încoace 
și încolo, pe pământul întunecat. Omar Yussef simţea că pietrele 
îl urmăresc cu privirea, îl pândesc, dar era conștient că 


179 


tensiunea care se acumula înăuntrul lui când privea întunericul 
se datora în întregime bărbatului care stătea lângă el. 

Jihad Awdeh și-a aprins o ţigară și a scuipat ultimele coji de 
seminţe peste balcon. A ridicat mâna cu palma în sus, făcându-i 
semn lui Omar Yussef să vorbească. 

— Jihad, știu că Hussein a fost complicele israelienilor în 
uciderea lui Louai Abdel Rahman. 

Omar Yussef aștepta o reacţie, dar Jihad Awdeh a tras din nou 
din ţigară și nu a spus nimic. Omar Yussef a inspirat fumul 
înțepător, dorindu-și să tragă și el din ţigară, măcar o dată. 

— M-am dus la Irtas după ce a fost omorât Louai. Am găsit un 
cartuș de MAG pe pământ. Era pe un petic de iarbă culcată la 
pământ de cineva care stătuse acolo. Dima, soţia lui Louai, mi-a 
spus că cineva îl așteptase pe soțul ei. Ea l-a auzit pe Louai 
salutând pe cineva pe nume Abu Walid. Apoi a apărut pe corpul 
lui ceva, ca un punct roșu de lumină, iar el a fost împușcat. Știi 
bine că lui Hussein i se spunea Abu Walid și că folosea un MAG. 
Nicio altă persoană din Betleem nu are o asemenea armă. 

Jihad Awdeh a azvârlit ţigara spre povârnișul din spatele 
blocului. Vârful ei portocaliu a plutit, o clipă, în întuneric. Omar 
Yussef a privit-o dispărând. A așteptat din nou, dar Jihad nu a 
făcut decât să își sprijine coatele de balustrada balconului și să 
își aţintească privirile în întuneric. 

— Îți amintești cât de furios era Hussein când George Saba v- 
a obligat să coborâţi de pe acoperiș în seara când v-aţi dus să 
trageţi spre israelieni? 

Omar Yussef a continuat. 

— Ei bine, eu cred că Hussein i-a condus pe soldați la Louai, și 
apoi s-a răzbunat pe George Saba, acuzându-l că ar fi fost 
colaboratorul israelienilor. În felul acesta, se asigura că nimeni 
nu va bănui că el însuși este colaboratorul. Dar când a aflat ce 
mi-a spus Dima, a ucis-o și pe ea. 

— Cum a aflat că a vorbit cu tine? 

Omar Yussef nu avea de gând să amintească de bănuiala că 
cel care îi divulgase detaliile întâlnirii lui Hussein era Khamis 
Zeydan. 

— Nu știu. 

— Atunci, ar fi putut să o ucidă altcineva. 

— Poate că da, dar nu știu ce motiv ar fi avut un altul. 


Omar Yussef s-a întors către Jihad Awdeh. Fața acestuia era 
ascunsă, abia conturată în lumina care venea dinspre camera 
din spatele lor. Omar Yussef nu voia să îl atingă, dar trebuia să 
stabilească un contact cu el, în întunericul acela. A pus o mână 
pe umărul lui Jihad. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Jihad. George Saba este 
nevinovat. Va fi executat peste șaptesprezece ore. Mâinile mele 
ar fi mânjite cu sângele lui, dacă nu te-aș implora să mă ajuţi. 
Legea nu înseamnă nimic în orașul acesta. Tu deţii puterea. Tu 
ești cel care poate salva un nevinovat. 

— Crezi că cel care îndreaptă o armă spre mine și Hussein, în 
timp ce noi luptăm împotriva forțelor de ocupaţie, este 
nevinovat? 

Asta este o capcană, și-a zis Omar Yussef. Fii atent. 

— George era disperat. Ştia că prezenţa voastră pe acoperișul 
casei lui va atrage focurile de armă ale israelienilor. Se temea 
pentru viaţa familiei lui. Nu știa că pe acoperiș vă aflaţi tu și 
Hussein. 

Jihad Awdeh și-a aprins o altă ţigară. 

— Cine poate da crezare poveștii că martirul Hussein a fost, 
de fapt, un criminal și un colaborator? 

— Ai spus că nu ți-a plăcut de el. 

— Ceea ce nu înseamnă că te cred când spui că a fost 
colaborator. Sau că George Saba este nevinovat. 

— Dar ţi-am dovedit. 

— Hussein Tamari și-a riscat viața de multe ori luptând 
împotriva evreilor. Chiar și în această dimineaţă, a organizat 
misiunea martirică de la piaţa din Ierusalim. Acestea sunt fapte 
care cântăresc mai mult decât dovezile tale. 

— Atunci, nu îl acuza pe Hussein pentru moartea lui Louai. 
Lasă-l să fie erou, iar numele lui să rămână curat. Dar 
eliberează-l pe George Saba. 

— Cineva trebuie să plătească. Dacă nu Hussein, atunci să fie 
creștinul. 

Omar Yussef s-a apropiat de el. Simţea sudoarea lui Jihad 
Awdeh sub adierea fumului de ţigară. 

— Am venit la tine, Jihad, deoarece știu că tu nu ești unul 
dintre ei. Nu ai devenit liderul Brigăzilor Martirilor doar pentru 
că, întâmplător, ești din familia care trebuie. Tu ești inteligent. 
Ai ajuns în fruntea Brigăzilor, în ciuda faptului că ceilalți te 


181 


priveau ca pe un intrus. Pentru ceilalţi, a spus Omar Yussef, 
arătând către bărbaţii înarmaţi din spatele ușii de sticlă, care se 
plimbau prin sufragerie, Hussein a fost un erou și un sfânt, 
pentru că era sânge din sângele lor. Dar tu gândești cu propria 
ta minte. Tu înţelegi ce a fost el cu adevărat. Nu îl lăsa pe 
George să moară de dragul imaginii altcuiva. Altfel, mâine vor 
ucide un om făcut din carne și oase, nu reputaţia cuiva. 

Jihad Awdeh rămânea tăcut. 

— Uite, trebuie să recunoști și tu că George Saba nu poate fi 
colaboratorul, a spus Omar Yussef. Hussein a fost asasinat în 
seara asta, în timp ce George era închis. l-ar fi putut conduce pe 
israelieni la ascunzătoarea lui Hussein din celula lui? 

— Din moment ce israelienii sunt cei care l-au ucis pe 
Hussein, a spus Jihad, nu avem dovada că nu era colaboratorul 
lor? Acuzaţiile tale împotriva lui nu au niciun fundament. De ce 
și-ar ucide propriul agent? 

Liderul Brigăzilor Martirilor a privit în jur, parcă pentru a se 
asigura că nu poate fi auzit. Lui Omar Yussef i s-a părut că a 
detectat o undă de regret care a traversat chipul lui Jihad Awdeh 
când a privit mulţimea de luptători dinăuntru. l-a vorbit în 
șoaptă. 

— Cu puţin înainte ca Hussein să părăsească sediul, pentru a 
merge la iftar, Khamis Zeydan era cu el. Hussein i-a spus șefului 
de poliție unde se ducea. 

Omar Yussef și-a amintit de telefonul lui Khamis Zeydan, de 
lângă vehiculul în flăcări al lui Hussein Tamari. Polițistul i-a spus 
că era convins de faptul că Hussein se afla în jeepul distrus, 
pentru că îl urmărea când a căzut proiectilul. Omar Yussef s-a 
înfiorat de groază. Deja îl bănuia pe prietenul său că o trădase 
pe Dima Abdel Rahman. Știa că Zeydan îl ura pe capul Brigăzilor 
Martirilor, care îi umilea și îi disprețuia autoritatea de șef al 
poliţiei, chiar și pe faţă. Se tot întrebase de ce se afla Khamis 
Zeydan la locul morţii lui Hussein. Jihad Awdeh își punea aceeași 
întrebare. 

Jihad a deschis ușa balconului. Vocile s-au revărsat afară. 
Sufrageria se aglomerase cu soldaţi care urmau să plece de aici 
la înmormântarea lui Hussein Tamari. 

— Trebuie să plec acum. li îngropăm pe martiri. 

Omar Yussef a încuviinţat din cap. A strâns mâna pe care i-a 
întins-o Jihad Awdeh. Era rece, dar, în definitiv, și lui Omar 


182 


Yussef i se părea că este răcoare pe balcon. A trecut prin 
mulțimea de bărbaţi vânjoși îmbrăcaţi în jachete de camuflaj, 
transpirate. Aveau în mâini arme de tip Kalașnikov, pe care le 
vor descărca în aer în timp ce vor duce rămășițele martirului 
Hussein către ultimul său loc de odihnă. 

In timp ce cobora scările, Omar Yussef a trecut în revistă 
bănuielile sale legate de Khamis Zeydan. Dacă Jihad Awdeh 
credea că polițistul este vinovat, atunci Khamis Zeydan era în 
primejdie. Omar Yussef voia să îl sune pe prietenul său de 
îndată. Insă, din moment ce Khamis Zeydan era gata să îl lase 
pe George Saba să moară pentru un lucru de care nu se făcea 
vinovat, putea Omar Yussef să mai conteze pe prietenia lui? Era 
el oare un om a cărui viaţă merită să fie protejată? 

Traversând strada, Omar Yussef a surprins câteva clipe 
silueta nepoatei sale, Nadia, încă urmărindu-l de la fereastra 
casei. Apoi aceasta a dispărut. 


e Capitolul 24 


Când Nadia a plecat de la fereastră, Omar Yussef și-ar fi dorit 
să o strângă în braţe, să o mângâie și să îi aline grija care o 
ținuse de strajă cât timp el se aflase în casa lui Jihad Awdeh. 
Simţea dorința aceasta aproape ca pe o forţă fizică, care îi 
îndrepta picioarele către casă și îi ridica braţele, să o cuprindă. 
Știa, însă, că trebuie să facă o ultimă încercare de a-l elibera pe 
George Saba din închisoare. Se întreba dacă nu cumva nepoata 
sa avea o mai bună înțelegere a realităţii și a pericolelor care îl 
amenințau, decât el însuși. 

Omar Yussef a luat-o la dreapta, pe șoseaua principală, și a 
început să urce către souk, îndreptându-se spre Piaţa Manger. 
Străzile erau pustii, cu excepţia câtorva jeepuri pline de bărbaţi 
din Brigăzile Martirilor, aflaţi în drum către înmormântare. Aveau 
puștile scoase pe geamurile mașinilor și trăgeau în aer. Lui 
Omar Yussef îi sărea inima din piept la fiecare detunătură. Parcă 
voiau să se asigure că sărbătorirea martiriului lui Hussein îl 
izbește până în străfundurile ființei sale. A urcat dealul spre 
souk, respirând cu dificultate, apoi a luat-o la vale, pe aleile 
pustii ale vechiului oraș, către biserică. 

În Piaţa Manger era liniște. Piaţeta, restaurată cu un model 
realizat din cărămizi albe și roz, în urmă cu câţiva ani, cu ocazia 
unei vizite a papei, strălucea palid în lumina lunii și a nimbului 
obscur al falselor lămpi pe gaz, copiate după model parizian și 
amplasate în timpul renovării. Focurile de armă continuau să se 
audă în depărtare. Probabil că acum îl îngropau pe Hussein în 
satul lui, aflat la câteva mile spre est, lângă dealul conic al lui 
lrod!9. Omar Yussef se bucura să se cufunde în liniștea din jur, în 
locul furiei care îi va cuprinde pe toţi cei de la înmormântare, 
înțepându-le inimile cu irezistibila și sincera pornire de ură 
colectivă și de răzbunare. A traversat latura de nord a pieței 
pustii, către secţia de poliţie. A aruncat o privire spre Bazilica 
Nașterii Domnului. Doi preoţi în sutane franciscane maronii 


19 Deal de forma unui con tăiat, aflat la doisprezece kilometri sud de Betleem, 
construit ca fortăreață de către regele Irod cel Mare; cunoscut cruciaților sub 
denumirea „Muntele francilor”, pe când localnicii arabi îl numesc Jabal a/-Fourdis sau 
„Muntele Paradisului”. 


184 


treceau, cu capetele plecate, pe sub Poarta Umilinţei. Au 
străbătut drumul din faţa bisericii, mergând pe lângă baza 
zidului, acolo unde se curbează în interior, ca temelia unei 
fortărețe masive. 

Gardianul de la intrarea în clădirea poliţiei l-a salutat pe Omar 
Yussef. Chipul poliţistului era osos și anemic. Ochii îi trădau 
neliniștea. 

— Abu Adel este aici? 

— Da, urcați la ultimul etaj. Acolo își are biroul. 

— Știu. 

Omar Yussef simţea că trebuie să facă un ultim apel la 
Khamis Zeydan. Poate prietenul său îl înștiințase, într-adevăr, pe 
Hussein Tamari, în legătură cu ceea ce știa Dima Abdel Rahman. 
Poate că el i-a provocat moartea. Ar putea chiar să fie 
colaboratorul israelienilor, cel care a pus la cale uciderea lui 
Tamari, așa cum a sugerat Jihad Awdeh. Insă el era unicul fir de 
legătură de care dispunea Omar Yussef. Dintre toţi cei pe care îi 
cunoștea, el era singurul care deţinea cheia celulei. Trebuia să 
existe o cale de a-l convinge să descuie lacătul și să închidă 
ochii în timp ce Omar Yussef îl va scoate pe George din Betleem. 

Biroul lui Khamis Zeydan era cufundat în întuneric, cu 
excepția luminii pe care o răspândea o lampă de birou. Pata 
gălbuie lumina proteza înmănușată a poliţistului. Zăcea pe birou 
atât de inertă, la intrarea lui Omar Yussef, încât acesta și-a 
închipuit că Zeydan o detașase de braţ și o uitase acolo. Pistolul 
inspectorului de poliţie se afla și el în cercul de lumină, lângă 
mână. La vederea armei, Omar Yussef s-a gândit la scena unei 
sinucideri, la momentul petrecut în întuneric, moment de beţie 
mută și dispreţ de sine, care precede clipa când individul își ia 
viaţa. L-a strigat, șovăitor: 

— Abu Adel? 

Mănușa s-a înălţat și a îndreptat lampa către Omar Yussef. 
Acesta și-a ridicat mâna pentru a se apăra de lumină. 

— Abu Adel, am venit să îmi cer iertare. 

Dinspre birou nu s-a auzit niciun răspuns. Lampa s-a îndreptat 
în jos, abătând lumina de la chipul lui Omar Yussef. Raza ei l-a 
ghidat către un scaun, aflat de cealaltă parte a biroului. S-a 
așezat pe marginea lui. 

— Îmi cer iertare pentru ieșirea mea de mai devreme. Nu ar fi 
trebuit să te acuz, când m-ai sunat să îmi spui de moartea lui 


185 


Hussein Tamari. Sunt teribil de îngrijorat de soarta lui George 
Saba. 

— Ar trebui să te mai gândești și la altcineva, nu doar la 
George. 

Vocea lui Khamis Zeydan era groasă, abia bolborosită, și îi 
trăda autocompătimirea. Omar Yussef a înțeles că întunericul 
din birou era menit să îl împiedice pe vreun subordonat să dea 
peste șeful său cu sticla de whisky în braţe. 

— Ai dreptate. Abu Adel, mi-ai fost un prieten bun. Sincer îţi 
spun. Până în acest moment, mi-ai fost un prieten foarte bun, iar 
eu nu ţi-am răspuns întotdeauna cu aceeași monedă. Dar te rog 
să înţelegi am făcut-o numai pentru că eu nu sunt obișnuit cu 
pericolele și înșelăciunile acestui mod de viaţă. Eu sunt un 
simplu profesor. 

— Atunci, stai la catedră, cum ţi-am mai spus. 

— Da, mi-ai spus, și aveai dreptate. 

— Da, ţi-am spus bine. Stai la... 

— Tocmai am vorbit cu Jihad Awdeh. 

Chiar și prin întunericul din cameră, Omar Yussef a simţit cum 
Khamis Zeydan devenise mai atent. S-a oprit din mormăit. 
Aștepta. 

Omar Yussef a înconjurat biroul. 

— Jihad m-a crezut când i-am spus cum i-a ucis Hussein 
Tamari pe Louai și pe Dima și cum i-a înscenat totul lui George. 

jaluzelele s-au deschis brusc. Dintre nori, luna arunca dungi 
de lumină pe chipul lui Khamis Zeydan. Stătea drept în scaun, 
cu mâna pe cordonul jaluzelelor. Astfel luminaţi, ochii îi erau 
înguști și aveau o privire intensă, răutăcioasă. Umbrele păreau 
tatuaje sau un camuflaj pe pielea lui. 

— Ascultă bine ce îţi spun, Abu Ramiz, a zis Khamis Zeydan. 

A tușit și s-a calmat. Omar Yussef și-a dat seama că polițistul 
era încă beat, dar încerca din răsputeri să se controleze. 

— Să nu crezi un cuvânt din ce îţi spune Jihad. Este un escroc 
și un mincinos. Să nu crezi niciun cuvânt. Niciunul. 

— El este singura mea speranţă. 

— Atunci, ești pierdut. 

— Aș fi preferat să mă pot baza pe tine. 

— Eu nu pot face nimic. 

— Atunci, nu îmi spune să nu apelez la Jihad, dacă tu nu vrei 
să mă ajuţi. Tu ai cheia închisorii. Haide să îl eliberăm pe George 


186 


acum. Îl putem ascunde undeva, până îi convingem pe 
judecători că e nevinovat. Poate ne ajută Jihad. 

— Nu știu care dintre ideile tale este mai idioată. În primul 
rând, sunt încă poliţist, așa că nu voi elibera un condamnat din 
închisoare. In al doilea rând, nici măcar nu vei putea ajunge în 
sala de judecată, ce să mai vorbim de a-i convinge că Hussein 
Tamari a fost adevăratul colaborator și ucigaș. Crezi că 
judecătorii sunt gata să se lase omorâţi, așa cum pari a fi tu? In 
al treilea rând, Jihad nu te va ajuta. El nu se ajută decât pe el 
însuși. Te-a minţit, Abu Ramiz, acesta este adevărul, trage de 
timp, până când va avea ocazia să termine cu tine într-un mod 
discret. 

Omar Yussef se străduia să găsească o modalitate de a-l 
convinge. Ar putea să îi smulgă arma de pe masă. Sub 
ameninţarea pistolului, Khamis Zeydan l-ar conduce la carceră și 
l-ar elibera pe George. Dar Omar Yussef știa că ar fi un gest 
inutil. Auzise de o așa-numită „siguranţă”, iar el nu ar ști cum să 
o dezactiveze. Și chiar dacă ar fi știut, nu ar putea niciodată să 
îndrepte arma împotriva prietenului său. Khamis Zeydan i-ar 
lua-o din mână, pur și simplu, iar el nu s-ar putea împotrivi. 

Șeful poliţiei și-a întors privirile către fereastră. S-a ridicat și a 
deschis geamul. Omar Yussef a auzit, deodată, ceea ce 
detectase urechea mai fină a prietenului său. Focurile de armă 
se apropiau. 

— Alaiul de înmormântare vine încoace? a întrebat Omar 
Yussef. 

— Inmormântarea a avut loc în Tegoa. Zgomotul acesta 
trebuie să reprezinte altceva. 

Impușcăturile se intensificau. Se apropiau de dealul din 
spatele Bisericii Nașterii Domnului. Omar Yussef s-a aplecat 
peste fereastră. Un întreg șir de jeepuri a apărut de după colţ și 
a oprit în fața secției de poliţie. Și-a dat seama că mai erau și 
altele, care nu se vedeau, staționate în fața intrării, pentru că, în 
timp ce îi privea pe bărbaţii înarmaţi care se adunau sub 
fereastră, se auzeau pași grei pe scările din spatele său. Khamis 
Zeydan s-a întors. 

— Au de gând să urce aici, a spus Omar Yussef. 

— Ba nu, coboară. Se duc la temniţă. 

Khamis Zeydan și-a luat arma de pe masă și a ascuns-o în 
toc. 


187 


— Stai aici, Abu Ramiz. 

S-a îndreptat către ușă. 

— De ce se duc la temniţă? 

Înainte chiar de a rosti întrebarea, Omar Yussef a înţeles 
răspunsul. George. 

— Vin cu tine. 

Khamis Zeydan era deja pe scări. Omar Yussef vedea cât de 
nesiguri erau pașii poliţistului, din cauza băuturii. Amândoi au 
coborât treptele încet, în ciuda eforturilor disperate de a se 
mișca mai repede, Omar Yussef blestemându-și corpul 
îmbătrânit, iar Khamis Zeydan bolborosind ceva despre whisky- 
ul din sângele lui. La intrare, gardianul stătea lipit de perete, cu 
mâinile în aer. Doi militanţi din Brigăzile Martirilor îl ţintuiau cu 
arme Kalașnikov. Vreo zece-doisprezece se aflau pe holul îngust, 
iar afară erau mai mulți. 

De jos s-a auzit sunetul unei explozii. Coridorul a răsunat de 
zgomotele produse de obiectele de metal căzând. Și-au dat 
seama că ușa celulei lui George a fost aruncată în aer. 

— Ce dracu’ faceţi aici? 

Khamis Zeydan a mers drept spre cei care îl ţintuiau pe 
gardianul înfricoșat la perete. Le-a împins puștile într-o parte. 

— Ruşine să vă fie! leșiţi de aici imediat, altfel veţi plăti 
scump. 

Sosirea în forță a lui Khamis Zeydan părea să fi dezumflat 
hotărârea partizanilor aflaţi în hol. Dar și-au recăpătat 
entuziasmul la vederea liderului lor, după câteva clipe. Jihad 
Awdeh a urcat scările cu Kalașnikov-ul într-o mână, și cu 
cealaltă înfiptă în părul lui George. 

George își ţinea ochii închiși, din pricina unor vânătăi 
proaspete, iar din nas îi curgea sânge. În timp ce Jihad Awdeh îl 
târa în sus, pe scări, ţinându-l de păr, pe fruntea lui George se 
scurgea sânge, iar el urla de durere. 3 

Omar Yussef a făcut ultimii pași, agăţat de balustradă. In 
panica ce îl cuprinsese, nu era sigur că se poate ţine pe propriile 
picioare. A strigat către George Saba, dar partizanii scandau că 
îl vor răzbuna pe martirul Hussein Tamari, așa că George nu l-a 
auzit pe fostul său profesor. 

Jihad Awdeh i-a dat drumul lui George numai pentru a ridica 
patul armei și a-l izbi pe Khamis Zeydan în faţă. Șeful secţiei de 
poliţie s-a prăbușit. Polițistul care era de gardă s-a aplecat să îl 


188 


prindă pe comandantul său. Khamis Zeydan își pierduse 
cunoștința. Jihad Awdeh a strigat pe deasupra râsetelor și a 
ovaţiilor: 

— În felul acesta, jigodia păgână se cufundă în uitare, fără să 
își consume tot whisky-ul. 

Omar Yussef se lupta cu cei care începuseră să îl împingă 
către intrarea îngustă. A reușit să îl zărească pe George, 
îmbrăcat cu paltonul prea mic, cu model în zigzag. Umerii îi erau 
scăldați de sânge. Militanţii îl loveau cu rândul, când se aflau 
destul de aproape. 

Omar Yussef a fost aproape ultimul care a ieșit. Afară, pe 
trotuar, l-a văzut pe Muhammad Abdel Rahman. Militanţii îl 
aduseseră, probabil, să îi vadă cum îi aplică pedeapsa 
creștinului care l-a trădat pe fiul său. Chipul lui Muhammad era 
lipsit de orice expresie, mormântal. Omar Yussef s-a întrebat cât 
știa bătrânul despre moartea lui Louai, despre Abu Walid, 
despre uciderea nurorii sale, Dima. Dar și-a dat seama că 
pierderea a doi fii în numai câteva zile, unul asasinat, celălalt 
sinucis, în încercarea de a ucide oameni obișnuiți cu o bombă 
petrecută peste abdomen, este de ajuns să transforme pe 
cineva într-un mort încă din timpul vieţii. Muhammad l-a 
observat pe Omar Yussef împleticindu-se la ieșirea din secţia de 
poliţie, în spatele mulțimii. S-a întors și și-a învelit faţa în capătul 
keffiyeh-ului. 

Gloata s-a îndreptat către marginea pieței. Din mijlocul 
mulţimii, cineva a aruncat o frânghie peste braţul unuia dintre 
felinarele contrafăcute. O, Doamne, chiar o vor face, și-a spus 
Omar Yussef. S-a repezit către grupul de bărbaţi, cu răsuflarea 
tăiată. Cum să îi oprească? Să ajungă în mijlocul mulţimii și să 
se arunce peste trupul lui George. A ajuns la spatele meleului. S- 
a strecurat printre doi bărbaţi, strigându-le să îi facă loc. 

S-a auzit un ropot de urale și Omar Yussef l-a văzut pe George 
ridicat de glezne, până la jumătatea stâlpului de felinar. Cozile 
paltonului cu model în zigzag i-au căzut peste față, astfel încât 
la început, Omar Yussef a crezut că era deja mort. Apoi a 
început să dea disperat din braţe către mulţimea de sub el, 
încercând, parcă, să se agațe de ea și să își scufunde ancora în 
pământ. Militanţii l-au tras cu putere mai sus, până a ajuns 
aproape de capătul stâlpului. Atunci s-a auzit o singură 
împușcătură, care a dezlănţuit un adevărat torent de gloanțe 


189 


dinspre gloata de sub el. Corpul lui George Saba se smucea la 
fiecare impact fatal. 

Până când s-a oprit totul. Zgomotul asurzitor al armelor a luat 
sfârșit, iar lui Omar Yussef i s-a părut că o liniște perfectă s-a 
așternut pretutindeni. Parcă nu se mișca nimeni, deși mulțimii 
de militanţi i se alăturau alţii, veniţi de la înmormântare. Gloata 
satisfăcută, în continuă creștere, preamărea gloria lui 
Dumnezeu, multumindu-i pentru moartea trădătorului. Doar 
Omar Yussef era singur în piaţă, holbându-se deasupra capului, 
la corpul legănat al lui George Saba. Și-a făcut loc până în 
centrul gloatei, dar în jurul său nu erau oameni; cu toții erau 
goliți de umanitate, iar el era singura ființă omenească între ei, 
jeluind ceea ce pierduse. Sub corpul lui George Saba, pavajul cel 
nou se acoperise cu un luciu de sânge. Omar Yussef simțea 
sângele în aer, ca pe o burniţă ușoară care acoperea suprafaţa 
firii. Și-a dat seama că e ploaie. 

Mulțimea s-a îndepărtat. Cineva i-a îndemnat, cu un strigăt, 
să meargă la casa trădătorului, să o distrugă, așa cum israelienii 
vor șterge de pe fața pământului casele lui Hussein Tamari și 
Yunis Abdel Rahman, sinucigașul din atacul cu bombă. 

După numai câteva minute, Omar Yussef rămăsese aproape 
singur sub corpul lui George Saba. S-a întins către el, dar era 
legat prea sus ca să îl poată atinge. Ploaia s-a întețit. Era 
revărsarea de ape care îi amenința de o săptămână. Omar 
Yussef și-a coborât privirile către pantofi. Ploaia îi curățase, iar 
cataramele străluceau în lumina felinarului. Apa a spălat 
sângele și l-a învolburat peste caldarâm, spre scurgerea din faţa 
întunecatei Biserici a Nașterii Domnului. 

Omar Yussef și-a întors privirile de la umbrele care jucau pe 
fațada spartană a bisericii, la George Saba, agăţat de stâlpul 
felinarului. Mortul părea că se pogoară din lumină, cu mâinile 
deasupra capului, prăbușindu-se din aureola unei stele, către 
pământul tare. George adusese acea aureolă în viaţa lui Omar 
Yussef, care îl urmărise transformându-se dintr-un băiețel într- 
un adult și, în cele din urmă, într-un sac găurit de carne. Omar 
Yussef s-a răsucit pentru a privi înapoi, către biserică. 

Corpul este la fel ca această Biserică a Nașterii Domnului, și-a 
zis el. Insufleţit de suflu divin la început, dar menţinut în viaţă 
de imbolduri lumești. Cu timpul, acest suflu se răcește 
progresiv, până la moarte. Cu fiecare respiraţie, pierdem o parte 


190 


a rezervei limitate de viaţă dinăuntrul nostru, fiind însă și un 
oftat de eliberare, deoarece fiecare bătaie de inimă, obositoare 
și deprimantă, ne aduce mai aproape de mormânt. Corpul este 
maltratat, renovat și revendicat de forţe diferite, la fel ca 
biserica aceasta, unde se spune că s-a născut lisus. Dar numai 
una singură dintre criptele sale este locul nașterii. În locul acela 
nu se află nimic, după cum nici în urma noastră nu rămâne 
decât un gol, care să ne marcheze trecerea prin lume. Aici, în 
Betleem, a existat un Mesia care și-a lăsat lucrarea neterminată. 
Din această biserică lipsește flacăra spiritului, lipsește izbăvirea. 
La fiecare respiraţie ne temem că este ultima și că ne va 
străpunge îngheţul veșnic. 

Avem un singur motiv pentru care să nu ne lăsăm copleșiți de 
teama aceasta, și anume credința în moștenirea pe care o 
lăsăm în urmă, contribuţia noastră la lumea în care trăim. Omar 
Yussef sperase că George Saba va fi moștenirea sa, lăsată în 
urmă ca dovadă a faptului că profesorul a contribuit la lumea în 
care a trăit. Sperase că Dima Abdel Rahman va face și ea parte 
din acest dar pentru omenire. Privind la corpul care se legăna 
deasupra capului său, lupta cu sentimentul stăruitor că din 
munca sa de o viaţă rămânea doar speranţa distrusă și 
bunătatea pângărită. In schimb, ar putea fi e/ moștenirea lui 
George Saba, redându-i mortului viaţa prin fapte bune, cinstite 
și inteligente. 

A tras de nodul gros, pe care militanţii îl legaseră la baza 
stâlpului, pentru a proţăpi corpul în aer. Cadavrul a alunecat un 
pic în jos. Încercând să dezlege nodul, a scăpat frânghia udă, 
care i-a alunecat din mână. S-a repezit să prindă corpul care 
aluneca. In cădere, cotul lui George l-a lovit puternic într-o parte 
a capului. Omar Yussef l-a apucat de umeri, pentru a-i încetini 
căderea și s-a prăbușit la pământ, deasupra leșului. A rămas 
nemișcat. Dacă avea să plângă, acesta era momentul să o facă, 
și-a zis el. 

A simţit o mână care l-a prins de umăr și l-a tras în sus. Când 
s-a ridicat, lângă el se afla Muhammad Abdel Rahman. Amândoi 
pierduseră câte ceva, dar Omar Yussef credea că, dintre ei doi, 
pe el îl vor face mai puternic aceste îngrozitoare zile, nu pe 
bătrânul din faţa sa. 

In depărtare, spre vest, s-au auzit focuri de armă, vibraţiile lor 
croindu-și drum printre stropii de ploaie. 


191 


— Se trage în Beit Jala, a spus Muhammad Abdel Rahman. Îi 
distrug casa creștinului. Drept răzbunare. 

— Pentru moartea fiului tău? 

Muhammad Abdel Rahman a dat din cap, în semn că nu. Nu 
părea să aibă mai multă viaţă în el decât cadavrul de la 
picioarele sale. s 

— Nu, nu viața fiului meu îi preocupă pe ei. Il răzbună pe 
martirul Hussein Tamari. 

Omar Yussef simţea că e cuprins de mânie, în ciuda fragilității 
acestui bătrân care pierduse doi fii. Hussein Tamari era un 
criminal și un gangster. Nu era deloc un martir. Omar Yussef a 
arătat către cadavrul lui George. 

— Acolo vă e martirul, a spus el. Acolo. Acesta este un martir 
adevărat. 

Un jeep al poliției a scrâșnit din roți la colțul străzii, 
împroșcând apa de ploaie care se scurgea pe povârniș. Șase 
polițiști au sărit din mașină la intrarea în secție. Omar Yussef l-a 
văzut pe Khamis Zeydan printre ei, abia ţinându-se pe picioare. 
Au traversat în grabă piaţeta, spre cadavrul lui George Saba. 
Patru dintre ei au apucat leșul cu brutalitate de brațe și de 
picioare și l-au cărat spre secţia de poliţie. Ceilalţi îi îmbrânceau 
pe spectatorii rămași, spunându-le să elibereze piaţa. 

Unul dintre polițiști l-a împuns pe Omar Yussef cu patul armei, 
zicându-i să plece acasă. 

— Lua-te-ar dracu', a strigat Omar Yussef, împingându-l pe 
polițist. Unde eraţi acum zece minute, când îl omorau pe 
prizonierul vostru? Nu pune mâna pe mine. 

Khamis Zeydan s-a apropiat de Omar Yussef. L-a îmbrâncit pe 
soldat într-o parte și l-a luat de braţ pe prietenul său. Se vedea 
cum i se umflase buza superioară, sub mustata pătată de 
nicotină, iar dinţii îi erau însângeraţi de lovitura primită de la 
Jihad Awdeh. Cei doi bărbaţi s-au holbat unul la altul. Omar 
Yussef se întreba dacă celuilalt îi era rușine, sau nu era decât 
ametit de băutură și de lovitura primită în cap cu patul pustii. 

Khamis Zeydan și-a ridicat privirile când s-a auzit o 
împușcătură traversând ploaia. Au urmat altele care au 
împroșcat aerul, ca primii stropi de ploaie ai unei furtuni. 

— Ce dracu' e asta? 

— Brigăzile Martirilor au plecat spre Beit Jala. Se duc să 
distrugă casa lui George, a spus Omar Yussef. 


192 


— Are o nevastă și copii, nu-i așa? 

— Da. 

Khamis Zeydan l-a luat de braţ pe Omar Yussef și l-a tras 
după el, spre jeep. 

— Să mergem. 


e Capitolul 25 


Omar Yussef a coborât cu greutate din jeepul lui Khamis 
Zeydan. Ploaia i-a pătruns prin palton și s-a prelins prin căciulă. 
S-a scurs peste vârfurile pantofilor. Degetele, neînmănușate, 
erau umflate și înghețate. Cu ochii aţintiţi spre casa lui George 
Saba, s-a scuturat, să își pună sângele în mișcare prin braţe și 
picioare. 

Militanţii din Brigăzile Martirilor înconjuraseră casa. Vreo șase 
erau îngenuncheaţi pe acoperiș. Işi ţineau armele de asalt 
îndreptate dincolo de vale. Era zadarnic să crezi că ar avea până 
și cea mai mică șansă de a nimeri pe cineva de la distanța 
aceea și cu vederea îngreunată de norii joși, încărcaţi de ploaie. 
Omar Yussef a urmărit trasoarele israelienilor îndreptându-se 
către cei de pe acoperiș, crestând furtuna din vale, șfichiuind 
casa lui George Saba dintr-o parte sau depășind-o, pentru a lovi 
casa de peste drum. Între Omar Yussef și casa familiei Saba se 
afla o duzină de militanţi palestinieni din Brigăzile Martirilor. Unii 
dintre ei priveau sosirea jeepului de poliţie, condus de Khamis 
Zeydan, dar cei mai mulţi urmăreau cu atenție ușa și ferestrele 
casei. Omar Yussef a dedus că din locul unde se opriseră, 
puteau vedea în casă. Apăraţi de zidurile casei, la adăpost de 
tirul armelor, păreau să se amuze teribil de ceea ce se petrecea 
în dormitorul ale cărui ferestre dădeau în stradă. 

Poliţiștii au avansat către casă, conduși de Khamis Zeydan. 
Traversau în fugă spaţiile expuse, dintre clădiri. Când au ajuns 
la cordonul de militanţi, Khamis Zeydan le-a ordonat acestora să 
îi lase să treacă. Cineva a strigat o insultă la adresa surorii 
comandantului de poliție. Poliţiştii și militanţii au început să se 
înghiontească. În timp ce se luptau, Omar Yussef a înaintat pe 
marginea străzii. La adăpostul întunericului, s-a strecurat pe 
lângă partizanii aflaţi pe treptele de la intrare. Spre surpriza lui, 
sunetul focurilor de armă era mai puternic înăuntrul casei. 

Luminile din camera de zi fuseseră stinse. De la intrare, Omar 
Yussef a văzut că militanţii îndepărtaseră sacii cu nisip de la 
ferestre. Erau adunați ciorchine în jurul ramelor sfărâmate și 
trăgeau înspre israelieni. Zgomotul era înspăimântător. Se lovea 
de tavanele înalte și zidurile groase, care îl trimiteau înapoi. 


194 


Unul dintre bărbaţii de la fereastră și-a întors privirile către 
intrare. Extazul luptei se citea pe chipul lui nebun. Omar Yussef 
l-a recunoscut. Era Mahmoud Zubeida, polițistul a cărui fiică îi 
dăduse vestea arestării lui George Saba. Ochii lui erau la fel de 
întunecaţi ca dinţii pătaţi de betel, dar emanau o energie 
înfricoșătoare. La vederea lui Omar Yussef, rânjetul i-a pierit. 
Părea stânjenit și rușinat, dar și mânios. Prezenţa profesorului 
distrugea anonimatul care îi permitea să își descătușeze 
hidoșenia, pe care altfel ar fi înăbușit-o înăuntrul său. 

Omar Yussef și-a desprins privirile de pe Mahmoud Zubeida. A 
făcut un pas înainte și s-a întors la stânga. Soţia și copiii lui 
George Saba erau ghemuiţi la perete. Puteai interpreta 
imaginea aceasta drept dovada de netăgăduit a faptului că 
George alesese calea greșită. George era mort pentru că 
încercase să își apere familia, dar iată-i acum, lipsiţi de orice 
protecţie, din pricina morţii lui. Apoi și-a dat seama Omar Yussef 
că, dacă fostul său elev ar fi reacţionat altfel, s-ar fi aflat și el 
aici, tremurând de frică, la podea, și atunci, poate că fapta lui nu 
fusese smintită. Lui i s-a făcut un rău, dar el nu a greșit cu 
nimic. 

Sofia și-a ridicat privirile. Lacrimile îi desenau pe obraji degete 
strâmbe de rimel. Işi apăra copiii cu braţele. Lângă ea stătea 
Habib Saba. Bătrânul era tăcut și nemișcat. Legăna ceva negru 
în poală, probabil o carte. Cotorul ei drept îi ieșea de sub braţ ca 
pupa unei corăbii care se scufundă. Omar Yussef era gata să îi 
vorbească Sofiei, când a observat mișcare în partea opusă a 
dormitorului. 

Jihad Awdeh şedea cu picioarele încrucișate într-un fotoliu 
vechi, cu țesătură de damasc, lângă masa de toaletă din dreptul 
patului. Și-a desfăcut picioarele și s-a ridicat, aruncând ţigara pe 
geamul deschis. l-a zâmbit lui Omar Yussef și a ridicat arma. 

Omar Yussef s-a gândit că ar trebui să facă un salt înapoi, 
spre ușa de la intrare, dar nu se putea mișca. Il ţintuia ceva 
acolo, în ciuda armei îndreptate spre el. Amintirea lui George 
Saba, care refuzase să cedeze în faţa răutăţii, era poate cea 
care îl ţinea pe loc pe bătrânul profesor. Așa că a rămas unde 
era, ba chiar s-a întors cu faţa către Jihad Awdeh. 

— După cum vezi, Abu Ramiz, acum ne îngrijim de familia 
trădătorului, a spus Jihad Awdeh. Dar mă bucur să te văd aici și 
pe tine. 


195 


— Jihad, știi bine că dacă te atingi de mine, vei începe un 
război cu cel mai mare clan din Dehaisha. Chiar și tu ar trebui să 
te gândești de două ori înainte de a-i provoca pe oamenii mei, a 
spus Omar Yussef. 

— Pe aici zboară gloanţe la fel de periculoase ca acuzaţiile de 
crimă și colaboraţionism pe care i le-ai adus martirului Hussein. 
Cine știe dacă nu cumva te va lovi unul din ele? Cred că întreg 
clanul tău va fi de acord că te-a ucis un glonţ israelian. 
Majoritatea oamenilor acceptă fericiţi o explicaţie care evită 
neplăcerile. 

— Dar tu nu. 

— Nici tu, evident. 

Jihad Awdeh a traversat camera cu arma îndreptată spre 
Omar Yussef. 

— Să nu crezi că protejezi reputația lui Hussein Tamari prin 
ceea ce faci aici, a spus Omar Yussef. Asta este o ticăloșie. 
Trageți din interiorul casei, deoarece știți că israelienii o vor 
distruge, în cele din urmă. 

Jihad Awdeh a ridicat o sprânceană, ca pentru a-l aproba. A 
băgat un glonț pe ţeava Kalașnikov-ului și a ridicat arma la 
piept. 

Asta e, și-a zis Omar Yussef. Cel putin, nu va trebui să atârn în 
piata publică, cu capul în jos. Prin minte i-a trecut imaginea 
nepoatei sale, Nadia, cu chipul ei trist și ochii plecați, dar s-a 
luptat să o înăbușe. Privea fix, în ochii negri ai lui Jihad Awdeh, 
mândru că în aceste ultime clipe îl va sfida. 

Explozia a fost însoțită de un șuierat, ca cel al unui avion cu 
reacție care zboară la mică înălțime. O clipă, Jihad Awdeh a 
privit în sus. Apoi Omar Yussef nu a mai auzit nimic, de parcă s- 
ar fi aflat sub apă, iar zidul camerei de zi s-a prăbuşit. Omar 
Yussef s-a simţit aruncat spre ușă, apoi în jos, pe scări. A lovit 
balustrada cu capul, apoi s-a oprit pe ceva moale. 

S-a trezit cu capul în jos, deasupra corpurilor a doi militanţi. 
Bărbaţii se zvârcoleau înnebuniţi, crezându-l mort și nedorind 
niciun contact cu cadavrul. L-au rostogolit de pe ei și l-au lăsat 
într-o băltoacă. Apa rece l-a trezit, și reușise deja să se ridice în 
genunchi, când Khamis Zeydan și un alt ofițer de poliţie l-au 
apucat de braţe și l-au săltat în picioare. 

— Probabil a fost un obuz de tanc, a spus Khamis Zeydan. Ai 
păţit ceva? 


196 


— Un obuz? 

— Brigăzile Martirilor trăgeau din interiorul clădirii. Israelienii 
nu puteau distruge zidurile vechi și groase decât cu un obuz de 
tanc. Probabil a intrat prin camera de zi, de unde veneau 
împușcăturile, iar tu ai fost aruncat în faţa casei. Cine mai era 
înăuntru? 

— Familia lui George. 

Zăpăciţi de explozie, partizanii s-au repezit în sus, pe scări, o 
dată cu polițiștii. În dormitor, l-au găsit pe Jihad Awdeh. Din cap 
îi curgea sânge, iar praful zidului dărâmat îi dădea un aspect 
fantomatic. Oamenii lui l-au ajutat să se ridice și l-au dus jos. 
Omar Yussef a așteptat ca șeful Brigăzilor Martirilor să se uite la 
el, dar Jihad Awdeh abia își mai putea ţine ochii deschiși. Privirea 
îi era tulbure și distantă, ca a unui om aflat în rugăciune. A 
înaintat poticnindu-se prin mulţimea de militanţi care urlau, spre 
strada unde pâlpâiau luminile unei ambulante. 

Peretele dintre dormitor și camera de zi era parțial dărâmat. 
Khamis Zeydan și Omar Yussef s-au uitat prin deschizătura 
făcută de obuz. Mobila de anticariat a lui George Saba fumega. 
Suportul cu rochii de nuntă ardea, emanând un miros otrăvitor 
din pricina plasticului cu care erau acoperite. Bufetul din lemn 
de tec era spintecat de sus până jos, la picioarele butucănoase. 
Statueta franceză care se aflase pe el era intactă, dar fusese 
azvărlită pe dalele de piatră. Omar Yussef și-a amintit că nudul 
acesta contorsionat al lui Rodin se numește Martira. In camera 
de zi se vedeau patru corpuri îngrămădite în jurul deschizăturii 
de un metru din zidul exterior, pe unde intrase obuzul. Khamis 
Zeydan s-a uitat cu atenţie la unul dintre cadavre. 

— Mahmoud Zubeida, a spus el. 

Omar Yussef a privit chipul lipsit de expresie al poliţistului 
mort. Faţa sa osoasă era palidă, iar buzele răsfrânte îi lăsau la 
vedere dinţii maronii. Părea ţeasta unui cadavru care petrecuse 
deja ani buni sub pământ. Coşmarul morţii părintelui ei, pe care 
își imaginase că îl îndură fiica lui Zubeida în fiecare noapte, se 
adeverise, în cele din urmă. Nu știa dacă va fi în stare să îi 
spună fetei că tatăl ei a murit fericit în schimbul de focuri, că a 
fost un martir. Îşi amintea de rușinea și mânia care se citeau pe 
chipul bărbatului în clipa în care îl recunoscuse pe profesor. Nu, 
altcineva va trebui să îi povestească fetei despre eroismul 
tatălui ei. El nu ar putea să îi vorbească despre felul în care a 


197 


murit militantul. Nu avea încredere că va fi capabil să îi ascundă 
urâţenia leșului și sângele care, în lumina aceea slabă, avea 
aspectul unei scurgeri de noroi. 

Sau zidul prăbușit al dormitorului. Ce i-ar spune Khadijei 
Zubeida despre toate acestea? Sau despre familia prinsă 
dedesubt? 

Omar Yussef a început să îndepărteze pietrele din vârful 
mormanului format de zidul prăbușit al dormitorului. Khamis 
Zeydan, împreună cu polițiștii lui, ridicau bucăţile de mortar și 
de piatră. Când au ajuns la Sofia și la copii, ofiţerul care se afla 
cel mai aproape de cadavre a făcut un pas înapoi și a vomitat. 
Șeful de poliţie l-a susținut pe un altul dintre oamenii săi aflaţi în 
stare de șoc și a supravegheat ridicarea ultimei bucăţi, care 
acoperea picioarele Sofiei. Soţia lui George Saba era moartă. 
Capul ei însângerat zăcea, zdrobit într-un mod înfiorător, de-a 
lungul claviculei, cu gâtul rupt și umerii sfărâmaţi. Acoperiţi de 
braţele ei, copiii erau inconștienţi, dar Khamis Zeydan le-a simţit 
pulsul bătând. l-a culcat în pat. Păreau slabi și învinși, deși 
medicul care le-a verificat semnele vitale a dat scurt din cap, în 
semn că vor supravieţui. 

Omar Yussef l-a tras pe Khamis Zeydan înapoi, spre grămada 
de dărâmături. Abia mai respira. 

— Habib Saba, a icnit el. 

Khamis Zeydan s-a uitat la mormanul de pietre. A holbat 
ochii. Poliţiștii au început să ridice molozul. Asudând din greu, 
au ajuns la tatăl lui George Saba. Habib zăcea în mijlocul 
dărâmăturilor, în aceeași poziţie în care îl văzuse Omar Yussef în 
timpul schimbului de focuri. Își ținea picioarele ghemuite la 
piept, iar mâinile îi strângeau gleznele. Capul său chel era 
spintecat în jurul creștetului. Rana adâncă, plină de sânge 
amestecat cu praf, era o panglică neagră. Omar Yussef și-a zis 
că asta era probabil ceea ce își dorea Habib Saba, într-atâta 
părea de resemnat în moarte. Parcă ar fi crezut că nu are niciun 
rost să își salveze nepoţii și nora, după cum pierduse orice 
speranţă legată de fiul lui. Poate că în cazul lui George avusese 
dreptate. Dacă Omar Yussef nu ar fi încercat să îl salveze, nu s- 
ar fi dus la Jihad Awadeh și nu i-ar fi spus ce știa, George ar fi 
fost, cel puţin, executat de plutonul de execuție, nu linșat de 
gloată. Totuși, nu își putea explica liniștea lui Habib Saba. Se tot 
gândea că trupul bătrânului ar fi trebuit să pară mult mai 


198 


vătămat decât atât. Calmul său perfect îl făcea să pară imuabil, 
ca și cum zidul s-ar fi prăbușit peste o stană de piatră pe care 
nu ar fi reușit să o spargă. Trupul lui Habib Saba ieșea dintre 
dărâmături grațios, senin și închis în sine, de parcă polițiștii care 
îndepărtau molozul ar fi fost arheologi care scoteau la lumină 
statuia unui rege antic. 

Poliţiștii au ridicat corpul lui Habib Saba. O carte neagră și 
groasă a căzut din strânsoarea mâinii sale, printre praf și pietre. 
Omar Yussef a curăţat praful de ciment de pe coperta ponosită, 
de piele, și a deschis-o. Pe foaia de gardă, a citit următoarea 
inscripţie, scrisă de o mână educată, din alte vremuri: „Lui Abu 
Omar, cu voia Domnului, va fi întotdeauna aceeași armonie între 
credințele noastre, ca cea dintre noi doi. Dragul tău prieten, 
Issa.” Acestea erau cuvintele scrise de preotul din lerusalim 
tatălui lui Omar Yussef, în zilele de dinaintea vrăjmășiei dintre 
creștinii și musulmanii din Palestina. Aceasta era Biblia pe care 
Omar Yussef i-o dăduse lui George pe vremea când era student, 
pentru a-i servi drept consolare în timpul exilului, și ca semn al 
iubirii pentru orașul său natal. Tatăl lui George o strânsese la 
piept în clipa morţii, protejând-o cu corpul său, așa cum Sofia 
proteja trupurile copiilor ei, ca pentru a păstra intactă lumea 
aceea mai bună pe care o reprezenta, chiar în timp ce oasele îi 
erau sfărâmate. 

Omar Yussef a scos batista din buzunar. Și-a șters sudoarea 
de pe frunte, pentru a-i înmuia colţul, și a curăţat praful de pe 
Biblie. Pielea neagră era lucioasă ca penele unui corb. 

Ploaia cădea mai tare. O ambulanţă i-a luat în grabă pe copiii 
lui George Saba, înainte ca împușcăturile să reînceapă. Jihad 
Awdeh a dat să iasă, cu picioarele încă nesigure, dintr-o altă 
ambulanţă. Medicii au pus mâna pe el, dar el i-a îmbrâncit, 
nervos. Oamenii lui, strigând la polițiști să elibereze drumul, l-au 
ajutat să se urce în jeepul lui și au plecat în trombă. 

Khamis Zeydan a privit către casa fumegândă a lui George 
Saba. Le-a dat ordin oamenilor lui să înceapă curăţenia. Apoi l-a 
prins pe Omar Yussef de cot. 

— Cred că ar fi mai bine să te duc la spital, a spus el. 

— Mă simt bine. 

— Mai bine să fim precauţi. Ar trebui să te vadă un doctor. 

— Nu am nimic. 


— Este a doua oară în decurs de două zile când ești trântit la 
pământ de o explozie. Fii serios, lucrurile acestea îţi pot afecta 
organele interne, chiar dacă pari sănătos pe dinafară. Să 
mergem. 

— Nu, du-mă acasă. Trebuie să mă schimb de hainele astea. 
Sunt ud până la piele. 

Tremurând, s-a urcat pe scaunul pasagerului, în jeepul lui 
Khamis Zeydan. Au ieșit încet de pe stradă și au coborât pe 
drumul șerpuitor, părăsind Beit Jala. Omar Yussef era tăcut și 
mânios. Il durea faptul că se afla în această situaţie, de a fi 
condus acasă de șeful poliţiei din Betleem, adică exact de acela 
care ar fi putut să împiedice toate crimele. Crezuse că vina nu îi 
aparţinea lui Khamis Zeydan și că toată corupţia din jurul lui îl 
făcea ineficient. Dar acum socotea că prietenul său era, în cel 
mai bun caz, un participant pasiv la crimă, dacă nu chiar cel 
care i-a condus pe ucigași către prada lor. 

Khamis Zeydan înțelegea, parcă, semnificaţia tăcerii 
prietenului său. Și-a întors privirile de câteva ori spre Omar 
Yussef, dar profesorul își ținea ochii înainte, încăpățânat, aţintiţi 
asupra drumului pustiu care traversa tabăra de refugiaţi Aida. În 
cele din urmă, polițistul a explodat: 

— Pe mine mă învinovăţești pentru tot ce s-a întâmplat, nu-i 
așa? Te văd. Eşti furios pe mine. Crezi că eu sunt de vină. 

Omar Yussef nu a răspuns. Voia să vorbească, dar nu dorea 
să își rănească prietenul, și nici nu avea energia să se certe cu 
el. 

— Am dreptate, nu-i așa? a strigat Khamis Zeydan. Crezi că e 
vina mea. 

Omar Yussef nu se mai putea abţine. 

— Bineînţeles. Tu ești șeful secției de poliție. Vrei să cred că 
nu este vina șefului de poliție atunci când un om este luat cu 
forța din celula lui și linșat la câţiva metri depărtare de secție? 
Nu este vina șefului când un grup de mardeiași înarmaţi îi atrag 
pe israelieni într-un schimb de focuri, cu unicul scop de a-i face 
să bombardeze casa unui familii? 

— Nu înţelegi la ce presiuni sunt supus. 

— Ca să faci ce? 

— Tocmai asta e. Să nu fac nimic. Să permit ca toate aceste 
lucruri să continue. 

— Nu te cred. 


200 


— Crezi că simplul fapt că port uniforma aceasta mă face mai 
puternic decât Hussein Tamari și Jihad Awdeh? Să nu crezi așa 
ceva. Ei sunt cei care se bucură de sprijin de sus, de foarte sus. 

Khamis Zeydan și-a coborât vocea, dar a păstrat același ton 
amar, plin de resentimente. 

— Linșarea lui George a fost prea mult, chiar și pentru mine. 
Dar cum să fi știut că vor face așa ceva? Am încercat să îi 
opresc. Doar m-ai văzut. Am încercat să îi opresc. 

Omar Yussef simțea că începe să îi fie milă de omul din fața 
lui, care își sacrificase tihna și viaţa personală zeci de ani. Acum 
era trădat de cei pentru care luptase. Chiar dacă asta îl făcea să 
se comporte la fel ca netrebnicii lui tovarăși, nu însemna că în 
sufletul său era unul dintre ei. 

— De ce nu m-ai crezut când am spus că Hussein Tamari este 
cel care i-a condus pe israelieni la casa din lrtas? Că el este 
colaboratorul care i-a ajutat să îl ucidă pe Louai Abdel Rahman? 
Că a ucis-o pe Dima Abdel Rahman pentru a-și ascunde urmele? 
a întrebat Omar Yussef. 

— Nu o lua de la capăt. 

— Auzi, acum nu mai are nicio importanţă. Elicopterul 
israelian l-a ucis pe Hussein, deci criminalul e mort. George 
Saba este mort, așa că nu mai există nici victima nevinovată 
care își așteaptă execuţia. Povestea s-a sfârșit. Așa-zisa mea 
investigaţie s-a sfârșit. Nu am mai rămas decât noi doi. De ce nu 
m-ai crezut? Ti-am arătat cartușul de la mitraliera lui Hussein. 
Ți-am arătat dovezile. 

— Gloanţțele care l-au ucis pe Louai proveneau de la pușca 
unui lunetist israelian. Dar tu ai găsit un cartuș de MAG. Aceasta 
nu constituie o dovadă împotriva lui Hussein, pentru că Louai nu 
a fost omorât cu un MAG. Dimei i-a fost tăiat gâtul, așadar nici 
ea nu a fost ucisă cu un MAG. Teoria ta este bună, darnue 
neapărat și corectă. 

— Poate că Hussein nu l-a împușcat pe Louai, dar i-a îndreptat 
pe israelieni către ţintă și a lăsat în urmă un indiciu când a 
scăpat din greșeală un cartuș de la arma sa. El trebuie să fie cel 
care l-a identificat pe Louai pentru lunetiștii israelieni cu ajutorul 
razei laser, punctul roșu văzut de Dima pâlpâind pe trupul lui, 
chiar înainte de a fi împușcat. 

Khamis Zeydan a tras jeepul pe dreapta, lângă casa lui Omar 
Yussef. 


201 


— Bine, dacă asta te face fericit, îţi spun că îmi pare rău că nu 
te-am crezut. Dar trebuie să știi că nu puteam face mare lucru. 
Nu ai dovezi clare și, în orice caz, au trecut vremurile în care 
dovezile hotărau rezultatul unui proces. Credinţa, influenţa și 
fărădelegea - ele trebuie să fie astăzi de partea ta, pentru a 
câștiga. 

Omar Yussef se întreba dacă ar fi cazul să îi spună de câte 
alte mârșăvii îl suspecta, în afară de cele divulgate deja. Se 
simțea epuizat. S-a hotărât să îl lase pe polițist să plece. A dat 
din cap și s-a dat jos din jeep, în tăcere. A fluturat Biblia cea 
neagră a lui George în direcţia lui și l-a privit întorcând mașina și 
hurducându-se cu grijă peste banda de la mijlocul șoselei, 
pentru a trece pe celălalt sens al drumului. Simţea cum i se 
prelinge apa de ploaie pe sub guler. A băgat Biblia sub sacou. 

Șanțul săpat de israelieni pe mijlocul drumului, în urmă cu 
două zile, bloca trotuarul. Omar Yussef a escaladat zidul cel mic 
din faţa casei sale și s-a grăbit să intre. 


e Capitolul 26 


Când a intrat Omar Yussef pe ușă, Maryam aștepta în salon, 
acoperită cu o pătură. S-a dus către ea. Nadia dormea pe 
pieptul bunicii ei. Poziţia aceasta i-a provocat un fior pe șira 
spinării: i-a amintit de poziţia în care murise soţia lui George 
Saba, cu cei doi copii cuibăriţi lângă ea, apăraţi de brațele ei. Pe 
Maryam, toropeala chipului o făcea să pară nemișcată ca un 
mort, iar el a simţit o ușurare iraţională când femeia a privit în 
sus și i-a vorbit. 

— Îi spuneam Nadiei o poveste, a șoptit ea. Nu voia să 
meargă la culcare înainte de venirea ta acasă. 

Omar Yussef a pus Biblia lui George Saba pe măsuţa de cafea. 
A ridicat-o pe Nadia de umeri, în timp ce Maryam a luat-o pe 
fată de picioare. S-a mișcat cu băgare de seamă, atent să nu o 
trezească și să nu își forțeze spatele, care începuse din nou să 
zvâcnească, acum, când apa rece îi pătrundea până la oase, iar 
mușchii i se răzvrăteau din pricina efortului nebunesc depus la 
ridicarea pietrelor care îi striveau pe membrii familiei Saba. 
Omar și Maryam au dus-o pe fată în dormitorul lor și au întins-o 
în pat. 

— Te-a sunat cineva de la sediul ONU din lerusalim, a spus 
Maryam. Am notat eu numărul. Au sunat foarte târziu. 

Omar Yussef a dat din cap. Se gândea la sărmanul Steadman. 
Era de așteptat ca angajaţii ONU care lucrau la rezolvarea 
acestei crize să stea până târziu în noapte la serviciu. 

— O să mă culc în salon după ce mă schimb de hainele astea 
ude, a spus el. 

— Îţi fac un ceai, să te încălzești. Vrei supă? 

— Nu, mulțumesc. Ceai, te rog. 

După ce Maryam a adus ceaiul, Omar Yussef s-a așezat, în 
pijamaua lui de mătase și halatul de lână, și a întins o mână, 
pentru a atinge degetele lui Maryam. 

— Ce s-a întâmplat, Omar? 

— George este mort. 

Omar Yussef și-a dat seama că nu mai spusese acele cuvinte 
până atunci. | se păreau atât de încărcate de greutatea 


A 


mormântului, încât parcă avea gura plină de pământul în care 
203 


urma să se întoarcă George. Cuvintele l-au înecat, și-a pierdut 
pentru o clipă răsuflarea și a oftat. 

Maryam și-a pus braţele în jurul gâtului său, i-a mângâiat 
ceafa și și-a sprijinit bărbia de fruntea lui. 

Omar Yussef i-a povestit tot ce a văzut, iar ea a plâns alături 
de el, încet, din tot sufletul. Mă cunoaște atât de bine, și-a zis el. 
De-a lungul anilor, i-am ascuns unele lucruri și am crezut că asta 
ne va îndepărta unul de altul, dar este lângă mine de atâta 
vreme, încât simte ceea ce simt eu. Simţțurile noastre sunt unite, 
chiar dacă nu avem aceleași păreri despre politică sau despre 
ceea ce se petrece în oraș. Nu a vrut să investighez cazul lui 
George, să îmi risc viața pentru a-l salva, dar a ştiut tot timpul 
ce înseamnă el pentru mine. 

A trecut mult timp până când Omar Yussef s-a desprins din 
îmbrăţișarea în care îl ţinea Maryam. S-a ridicat și s-a uitat la 
ceasul de pe măsuţa de toaletă. Era 2:30 dimineața. 

— Ce ar fi să te duci la culcare, Maryam? 

— Îţi mai aduc niște pături. 

— Nu cred că voi dormi. O să citesc un pic. 

— Atunci, mai stau cu tine. Pun de ceai. 

Maryam era la bucătărie când Omar l-a auzit. Zgomotul surd 
al elicopterului a pătruns prin noapte și s-a oprit deasupra lui. 
Ritmul său acoperea vuietul produs de motoarele tancurilor și 
ale jeepurilor care coborau dealul, spre Dehaisha. Omar Yussef 
s-a dus la fereastră. Se gândea că s-au întors să lărgească 
șanțul din mijlocul drumului, dar când au sosit, a văzut că nu 
erau buldozere. A privit de cealaltă parte a drumului. Două 
tancuri și alte două TAB-uri s-au poziționat chiar în faţa casei lui. 
S-a repezit să stingă lumina. Soldaţii au coborât din TAB și au 
urcat, în fugă, înșiruiţi unul câte unul, scările blocului de peste 
drum. Maryam a intrat în salon. În întuneric, ochii ei păreau 
hăituiți. 

— Probabil că au venit după Jihad Awdeh, a spus Omar 
Yussef. Du-te și trezește-i pe Ramiz și pe copii. In caz că intră 
aici, nu vreau să se pomenească pe nepusă masă cu un soldat 
în dormitor. Dar nu îi speria. 

Maryam a ieșit în grabă. 

Soldaţii au postat santinele la fiecare capăt al străzii. Omar 
Yussef a deschis un pic fereastra. Din interiorul celui mai 


204 


apropiat TAB se auzea pârâitul unui post de radio de limbă 
ebraică. 

Soldaţii au coborât scările blocului. Omar Yussef a crezut că 
nu l-au găsit pe Jihad Awdeh și că vor pleca. Apoi și-a dat seama 
că erau numai trei soldaţi, urmaţi de un șir de civili. Locatarii 
blocului erau evacuaţi, pentru ca soldaţii să poată efectua 
percheziţia. Mica paradă a traversat strada, către casa lui Omar 
Yussef. El s-a dus la ușă, să îi întâmpine. 

Când a deschis ușa, primul dintre soldaţi a pășit în cercul de 
lumină al becului din hol. Faţa îi era pictată în culori de camuflaj, 
albastru și măsliniu. Ce rost are camuflajul într-un bloc de 
locuințe? s-a gândit Omar Yussef. Se întreba dacă soldatul i se 
va adresa în arabă. Vorbitorii de arabă sunt, întotdeauna, cei 
mai răi. Cu cât află mai multe despre arabi, cu atât par să îi 
disprețuiască mai tare. 

Soldatul a rostit câteva vorbe tăioase și guturale în ebraică. 

— Vorbești limba arabă sau engleza? l-a întrebat Omar Yussef 
în engleză. 

Soldatul i-a răspuns în engleză. 

— Nu ai învăţat limba ebraică? 

— Am fost întotdeauna un optimist, a răspuns Omar Yussef. 

Soldatul a zâmbit slab. Dinţii lui albi au strălucit printre 
dungile machiajului de camuflaj. L-a împins pe Omar Yussef într- 
o parte și a scrutat holul. Maryam și Nadia ieșeau din dormitor. 
Omar Yussef l-a auzit pe Ramiz, în spatele ușii întredeschise, 
spunându-i soţiei sale să se îmbrace mai repede. Chipul lui 
Maryam s-a albit când l-a observat pe soldatul în culori de 
camuflaj. Faţa Nadiei era lipsită de orice expresie. 

— Coboară arma, te rog, a spus Omar Yussef. 

Soldatul a lăsat în jos ţeava puștii de tip M-16. 

— Facem o percheziţie în cartier. Unii dintre locuitorii blocului 
de vizavi trebuie să stea afară în timp ce percheziționăm 
clădirea. Plouă, așa că o să îi aducem încoace. 

Omar Yussef a încuviințat printr-o mișcare a capului. 

Mai bine de zece oameni au intrat în casă. Omar Yussef i-a 
salutat și i-a rugat să intre în salon. Maryam s-a ridicat să facă 
ceai, dar soldatul a oprit-o, zicându-i să îi aducă în salon pe 
ceilalți locatari ai casei și să aștepte aici, împreună cu ei. 
Oamenii care intrau aveau, toţi, aceleași figuri plouate, 
nedormite și speriate. Unii copii se smiorcăiau. 


205 


Ultimii care au intrat au fost Amjad și Leila. Zâmbind, Amjad i- 
a strâns mâna lui Omar Yussef și i-a mulțumit că le permite să 
se adăpostească în casa lui. Lui Omar Yussef i s-a făcut rușine 
pentru că poftise la soţia lui Amjad. Amjad era un om bun. Chiar 
și acum, Leila era frumoasă în blugii și hanoracul pe care le 
aruncase pe ea când soldaţii i-au azvărilit afară din apartamentul 
lor. Işi periase părul, dar arăta, totuși, pleoștit de somn. 

Soldatul a rămas în prag, cu ochii aţintiţi asupra grupului, care 
acum îi includea pe Ramiz cu ai lui. Omar Yussef îi cunoștea pe 
toți cei din cameră, cu excepţia femeii din colţ, cu cei doi copii ai 
ei. A presupus că sunt noii veniţi, familia lui Jihad Awdeh. Nu își 
amintea chipul femeii de la vizita lui în casa lui Jihad, la 
începutul acelei seri. A pășit cu atenţie pe covorul de copii 
așezați la picioarele părinţilor și a salutat-o pe femeie. 

— Sunteţi soția lui Jihad? a șoptit el. 

— Da. 

Era o femeie tânără, cu înfățișare modestă. Deodată, Omar 
Yussef l-a recunoscut pe băiatul care stătea în picioare, în 
spatele ei. El fusese cel care a deschis ușa apartamentului în 
urmă cu șase ore, când Omar Yussef se dusese să îl roage pe 
Jihad Awdeh să îl salveze pe George Saba. 

— Ah, ne-am întâlnit mai devreme, nu-i așa? l-a întrebat Omar 
Yussef. 

Băiatul a încuviinţat din cap. 

— Cum te numești? 

— Walid Jihad Brahim Awdeh. 

Omar Yussef a rămas trăsnit ca de un fulger. 

— Eşti fiul cel mare al lui Jihad? 

— Da. 

Fiul cel mare al lui Jihad Awdeh se numea Walid. Jihad era 
„tatăl lui Walid”, Abu Walid. Oare bănuielile lui au fost greșit 
îndreptate de la bun început? Fiul cel mare al lui Hussein Tamari 
era Walid. Tamari era Abu Walid. Dar poate că Tamari nu era 
acel Abu Walid cu care a vorbit Louai Abdel Rahman chiar 
înainte să moară. Ar fi putut să fie Jihad Awdeh. Jihad era Abu 
Walid, deci el era, probabil, ucigașul, colaboratorul. 

George îl văzuse pe Jihad ridicând ceva de pe acoperișul casei 
sale și punându-l în vestă, când i-a înfruntat pe militanţii din 
Brigăzile Martirilor. Ar fi putut să fie cartușele gloanțelor 
scuipate de culata MAG-ului celui mare al lui Tamari. Louai nu a 


206 


fost împușcat cu acel MAG, dar la locul crimei se afla un cartuș 
de MAG. Oare căzuse din buzunarul lui Jihad? 

Omar Yussef voia să îi relateze lui Khamis Zeydan 
descoperirea sa imediat, dar nu avea nicio șansă de a folosi 
telefonul cât timp soldatul stătea de gardă în cameră. Trebuia 
să aștepte până la terminarea percheziţiei de peste drum, când 
celor din salonul său li se va permite să plece acasă. Timp de o 
clipă, a intrat în panică. Dacă soldaţii percheziționează și casa 
lui? Ar putea găsi pistolul Webley al lui George printre șosetele 
din sertar. Cu siguranţă l-ar aresta și l-ar putea închide luni de 
zile fără niciun proces. Până atunci, Jihad Awdeh va deveni atât 
de puternic, încât nu l-ar mai putea convinge pe Khamis Zeydan 
să îl aresteze. Nici acum nu era sigur că șeful poliției din 
Betleem îl va reţine pe militantul palestinian. Trebuia să ajungă 
la Khamis Zeydan în noaptea aceasta, cât timp îl apăsa încă 
vinovăția pentru linșarea lui George. 

— Soldaţii nu îl vor găsi acasă pe tatăl tău, nu-i așa? a spus 
Omar Yussef. 

Fiul cel mare al lui Jihad Awdeh l-a fixat, insolent, pe Omar 
Yussef. Și-a ridicat bărbia, în semn că nu va răspunde la 
întrebarea aceasta. Băiatul acesta nu va crede niciodată că tatăl 
lui a fost altceva decât un erou, chiar dacă Omar Yussef va reuși 
să convingă tribunalul să îi intenteze un proces liderului 
Brigăzilor Martirilor. A 

Soldatul i-a ţinut în salon mai mult de o oră. Incăperea 
începea să miroasă urât. Unii dintre copiii cei mici au făcut pipi 
pe covor, în timp ce plângeau. Câteva femei se văitau, 
legănându-se în faţă și în spate. Toţi bărbaţii fumau. Tensiunea 
era înfiorătoare pentru Omar Yussef. Il durea spatele de cât 
stătuse în picioare, și regreta că nu a făcut un duș fierbinte când 
a ajuns acasă, să se încălzească după ce fusese udat de ploaie. 
Fumul din încăpere îl făcea să tușească. Voia să iasă de acolo, 
să îl prindă pe nenorocitul care îi întinsese cursa aceasta lui 
George Saba. Îl privea fix pe soldat, cu ură. Cine e el, să nu îmi 
permită să mă duc la poliție, ca să se facă dreptate? Terminati 
odată blestemata asta de percheziție și ieși din casa mea cu 
arma ta idioată și camuflajul asta ridicol. l-a trecut prin cap să îi 
spună soldatului că Jihad Awdeh se ascunsese în Biserica 
Nașterii Domnului, dar nu avea cum să îi vorbească fără să îl 
audă ceilalți. Și oricum, faptul că știa unde se află Jihad îl 


207 


transforma într-un suspect în ochii soldaţilor, care nu ar întârzia 
să îl aresteze. Mai era și un alt lucru de care își dăduse seama 
Omar Yussef: știa că nu ar putea să dea un palestinian pe mâna 
soldaților. Nu voia ca Jihad Awdeh să fie omorât. Voia să fie 
arestat și obligat să mărturisească. Mort, ar fi un erou, un 
martir, pe când el nu merita decât să fie umilit. 

Era aproape 4:00 dimineaţa când, din aparatul de emisie- 
recepție prins pe umărul soldatului, s-a auzit o voce groasă, 
incoerentă. Numaidecât, și fără niciun cuvânt, soldatul a părăsit 
camera și a ieșit din casă. Omar Yussef l-a urmat după câteva 
clipe. A privit spre stradă. Soldatul a sărit în spatele unui TAB. 
Ultimii doi bărbaţi au intrat lângă el și au închis ușile metalice. 
Cu o revărsare de fum și scârțâit de senile, vehiculele israeliene 
s-au retras către bază, de cealaltă parte a taberei Dehaisha. 

Soldaţii încă se mai vedeau, când Omar Yussef s-a întors către 
cei din salon. Adunați la fereastră, aceștia urmăreau plecarea 
soldaților. 

— Au plecat, a spus el. 

— Să facem un ceai pentru toată lumea, a zis Maryam. 

Omar Yussef ardea de disperare să se îmbrace și să plece la 
Khamis Zeydan. 

— Maryam, oaspeţii noștri sunt obosiţi. Vor, desigur, să se 
ducă acasă, să se odihnească. 

— Prostii, Omar, nu fii nepoliticos. Trebuie să facem ceai 
pentru musafirii noștri. 

Omar Yussef nu se putea certa cu ea în fața tuturor acelor 
oameni. S-a încruntat și s-a dus în dormitor. Se va îmbrăca, 
astfel încât, de îndată ce vor pleca oamenii din salon, va ieși și 
el. Și-a pus pantaloni groși, o cămașă și un hanorac, pentru că 
era ultima și cea mai friguroasă parte a nopţii. A format numărul 
de acasă al lui Khamis Zeydan și pe cel de la birou, la telefonul 
de pe măsuţa de toaletă din dormitor. Nu a răspuns nimeni. A 
format ambele numere încă o dată și a lăsat telefonul să sune 
îndelung. În cele din urmă, cineva a ridicat receptorul la secţia 
de poliție. 

— Vreau să vorbesc cu Abu Adel. 

— Este foarte târziu. 

În mod evident, sergentul de noapte dormea. 

— Dormeai? Știi că israelienii sunt în oraș? 

— Și vrei să îi arestez? 


208 


Omar Yussef a respirat adânc. 

— Vreau să vorbesc cu Abu Adel în legătură cu o crimă. 

Pauză. 

— Cine este la telefon? 

— Abu Ramiz. 

— Abu Ramiz, profesorul? 

— Da, sunt prieten cu Abu Adel. 

— Știu. Uite, Abu Ramiz, dacă îi ești prieten, te vezi cu el 
mâine dimineaţă. Nu poate vorbi acum, dacă înţelegi ce vreau 
să zic. 

Omar Yussef și-a amintit de sticla de whisky din biroul lui 
Khamis Zeydan. Înţelegea ce voia să zică sergentul. 

— Mulţumesc. Dacă îl vezi, spune-i că am sunat. 

Luând o pereche de șosete din ultimul sertar al dulapului, 
Omar Yussef s-a uitat înăuntru. A scos pistolul Webley și l-a 
înfipt la curea. 

Maryam a trecut prin faţa ușii, ducând o tavă cu cești de ceai. 

— Omar, de ce te îmbraci? 

A pășit pe lângă ea și s-a îndreptat către ușa de la intrare. 

— Mă duc la biserică. 


209 


e Capitolul 27 


Ploaia cădea, rece, în timp ce Omar Yussef traversa în grabă 
Piaţa Manger. S-a oprit exact în locul unde murise George Saba 
și a privit către lumina slabă a felinarului care imita lămpile cu 
gaz. Amintirea trupului batjocorit al lui George, legănându-se de 
braţul metalic, l-a stors atât de mult de energie, încât era pe 
punctul de a coborî dealul înapoi, spre casă. A simţit însă 
pistolul Webley împungându-l în stomac și a înțeles că trebuie 
să intre în biserică. 

A traversat lespezile alunecoase, în partea mănăstirii armene. 
Ploaia răpăia peste căciula lui cu un zgomot atât de puternic, 
încât i-a trecut prin minte că Jihad Awdeh, ascuns în interiorul 
bisericii, ar putea să îl audă venind. O siluetă întunecată a ieșit 
în grabă dinăuntru, pe sub Poarta Umilinţei. L-a zărit pe Omar 
Yussef și a înghețat. Cei doi bărbaţi au clipit în întuneric. O pală 
de vânt a purtat un val de apă rece peste capetele lor. Omar 
Yussef a înaintat. Silueta de la poartă a făcut un pas înapoi, 
către zid. Nu putea fi Jihad Awdeh. Nu se putea înjosi într-un 
asemenea hal. Omar Yussef a grăbit pasul. Când a ajuns la 
câţiva metri de celălalt, l-a recunoscut. Era Elias Bishara. Părul 
negru, cu firul subţire, i se lipise de pielea capului, iar ploaia îi 
încețoșase lentilele groase ale ochelarilor. Apa îi îmbiba cu 
repeziciune sutana neagră, dar Omar Yussef vedea că sudoarea 
îi trecuse deja prin robă, la subsuoară. Elias Bishara și-a lăsat 
mâinile în jos, de-a lungul corpului, ca și cum spaima urma să îl 
propulseze în sus, pe lângă zid, către un loc ferit de primejdii. 

— Elias, eu sunt, Abu Ramiz. 

La început, tânărul preot nu a reacţionat, ca și cum nu ar fi 
auzit, apoi a început să tremure, pe măsură ce tensiunea și frica 
îi scădeau. 

— Am crezut că o să mă omori. 

— Este înăuntru, nu-i așa? 

— Jihad Awdeh? Da. L-am așteptat, așa cum ţi-am promis, 
Abu Ramiz. M-am rugat pentru biserică și pentru George Saba. 
Dar am fost slab. M-au lăsat puterile și am fugit când Awdeh a 
îndreptat pistolul către mine și mi-a spus să părăsesc biserica. 

— Este singur? 


210 


— Doar el. O, Doamne, am vrut să rămân, să păzesc biserica. 
Îmi pare rău, Abu Ramiz, nu am avut putere. 

— Erai singur în biserică, Elias. Ai făcut tot ce ţi-a stat în 
puteri. 

Lui Omar Yussef îi era milă de sărmanul om, înnebunit de 
durere. 

— Unde se ascunde? 

— Era în faţa altarului, dar acum ar putea fi oriunde. Vor veni 
soldaţii, Abu Ramiz. Vor veni și vor invada biserica, pentru a-l 
prinde. Va fi un dezastru. Am simţit că mă confrunt cu Diavolul 
însuși. 

Elias Bishara și-a șters ochelarii pe mâneca largă a robei. Apoi 
s-a uitat în sus. 

— Dar dumneata ce cauţi aici, Abu Ramiz? 

Omar Yussef a privit poarta neagră care ducea în biserică. 
Jihad Awdeh era acolo, undeva. 

— Abu Ramiz, toate astea au legătură cu George, nu-i așa? De 
aceea ai venit aici. 

Elias Bishara a apucat reverele hainei lui Omar Yussef. 

— Nu îţi sacrifica viaţa, Abu Ramiz. Jihad Awdeh te va omori 
chiar aici, în biserică. Nu te poţi pune cu el. 

Omar Yussef a pus o mână pe braţul lui Elias Bishara. 

— Trebuie să învăţ și eu ceva din lecțiile mele, Elias, a spus el. 

Călugărul a scos un oftat abia auzit. Apoi a făcut un pas înapoi 
și a dat din cap. 

Omar Yussef s-a oprit în fața Porții Umilinţei. Nu mai era 
niciun alt călugăr în jur. În inima sa, care acum îl izbea cu putere 
în piept, știa că în Biserica Nașterii Domnului nu se mai afla 
decât un singur om. 

A trecut pe sub poarta joasă, aplecându-se. S-a îndreptat de 
spate și și-a frecat mijlocul. Pridvorul bisericii era cufundat în 
întuneric și tăcere. Și-a amintit ce i-a spus Jihad Awdeh Leilei. 
Imediat după sosirea soldaţilor, se va ascunde în Biserica 
Nașterii Domnului. Israelienii nu vor îndrăzni să intre în locul 
nașterii lui lisus pentru a-l aresta. Dacă ar face-o, lumea 
întreagă ar fi ultragiată. Omar Yussef se întreba: de ce să fie 
lumea ofensată din cauza acestui om, a acestui criminal însetat 
de sânge? În Europa nu s-ar ști nimic despre adevăratul Jihad 
Awdeh. L-ar putea considera un erou, sau, cel puţin, ar crede că 


211 


astfel este văzut în Betleem. Așadar, israelienii nu îl vor căuta 
aici. Dar Omar Yussef o va face. 

A revăzut planul arhitectural al bisericii în minte. S-a plimbat 
printre amintirile atâtor vizite făcute în vechea bazilică 
bizantină, ale tuturor prietenilor creștini care se cununaseră sau 
își botezaseră copiii aici și care îl invitaseră și pe Omar Yussef să 
se bucure alături de ei. Acum intra rar în biserică. Creștinii 
fuseseră aproape împinși în ilegalitate. Emigrau în Chile, acolo 
unde ar fi trebuit să rămână George Saba. Sau se hirotoniseau, 
așa cum făcuse Elias Bishara, și se ascundeau în spatele 
zidurilor acestei biserici-fortărețe. Era de așteptat ca biserica în 
care se născuse creștinismul să fie învăluită într-un întuneric de 
noapte târzie, rece și pustie, așa cum o găsea el acum. 

Omar Yussef a înaintat prin bazilica principală. Mișcându-se cu 
atenţie, a luat-o la stânga, pentru a se putea adăposti după 
pilaștrii roșii, din calcar, ai claustrului franciscan. S-a ascuns în 
spatele unei coloane decorate de cruciați cu o pictură a Sf. 
Cathal. Irlandezul îl privea de sus, cu barba lui ascuțită, chipul 
oval, alb și îngrozitor, cu riduri negre, groase, ca și cum ar fi fost 
surprins în momentul în care Atotputernicul tocmai îl informa 
care torturi anume vor duce la martirizarea lui. Sau poate era 
figura severă a celui care știa împrejurările sordide în care vei 
pieri tu, sărman păcătos, care te uiţi în sus, dinspre podeaua 
rece, de piatră, a bisericii. Omar Yussef s-a cutremurat, apoi și-a 
îndepărtat privirile de la portretul cel sever. A examinat altarul 
grec-ortodox. Primele raze plumburii ale zorilor ploioase au 
pătruns prin ferestrele înalte, reflectându-se în lămpile de aur 
atârnate, cu lanțuri lungi, deasupra culoarului. Trebuia să se 
miște repede. Avea nevoie de întunericul care să ascundă 
vechimea pistolului Webley. 

Dinspre altar, s-a auzit zgomotul slab, al unui om care tușea. 
Tusea se prelungea, apoi omul a expectorat. Omar Yussef a 
auzit apoi scrâșnetul repetat, nervos, rapid, al unei brichete care 
nu se aprindea. Omul nevăzut a înjurat și a încercat bricheta din 
nou. Apoi zgomotul s-a oprit. 

Omar Yussef a scos pistolul de la curea și s-a îndreptat către 
capătul bisericii. A ieșit pe culoarul dintre scaune, dar nu se 
vedea nimeni lângă altar. Apoi tusea s-a auzit din nou, dându-i 
de înțeles că Jihad Awdeh se ascunde în Peștera Nașterii 
Domnului. Un licăr ușor, tremurător, lumina scările largi, în 


212 


formă de evantai, de lângă altar, care duceau spre peșteră. 
Omar Yussef s-a oprit să asculte. Grota era cufundată în liniște. 
A coborât o treaptă, apoi încă una. La fiecare nouă mișcare se 
întreba ce naiba făcea acolo. Era posibil ca Jihad Awdeh să nu fie 
singur. Ba chiar putea să nu se lase intimidat de pistolul Webley. 
Omar Yussef și-a continuat coborârea. Își amintea că peștera 
avea cinci metri și jumătate lățime și nouă în lungime. Scara 
largă se despărțea la capăt, în faţa a două intrări, ambele la 
același capăt al grotei. Turiștii coborau pe o parte a scării și 
urcau pe cealaltă, după ce se aplecau pentru a săruta inelul de 
bronz sub care, potrivit călugărilor, se afla locul ieslei în care se 
născuse lisus. Unde să fie Jihad Awdeh? Probabil cât mai departe 
de scări, pentru a avea timp să reacționeze, în cazul venirii 
soldaților. 

Omar Yussef a ajuns la capătul treptelor. Ținea arma în mâna 
stângă, astfel încât, la intrarea în peșteră, corpul să îi rămână la 
adăpost de licărul portocaliu. A pășit după colț. 

Jihad Awdeh l-a privit, cu zâmbetul pe buze. 

— Așadar, au trimis forţele speciale. 

A râs și a scos un pachet de Marlboro din buzunar. A încercat 
bricheta de mai multe ori până să se aprindă. Probabil că mai 
devreme încerca să aprindă o lumânare, nu o ţigară. 

Omar Yussef s-a străduit să discearnă ceva în lumina slabă. 
Kalașnikov-ul lui Jihad Awdeh zăcea pe podea, în fața lui. Avea și 
un rucsac mic, probabil plin cu mâncare, în caz de asediu. Omar 
Yussef se întreba dacă nu are cumva și explozibil în rucsac. 
Poate are de gând să ia cu el, în Paradis, peștera, sau biserica, 
sau pe oricine se apropie de el. Sub căciula de astrahan, capul 
lui Jihad Awdeh era bandajat în urma loviturii căpătate când 
obuzul de tanc a lovit casa lui Saba. 

— Ridică-te și vino cu mine, a spus Omar Yussef. 

— Unde să vin? Tot mai colaborezi cu israelienii? Te așteaptă 
în faţa bisericii, să mă predai lor? 

În grota joasă, ecoul a multiplicat râsul lui Jihad Awdeh într-o 
sută de voci mânioase. 

— Tu ești colaboratorul, Jihad. 

Nici el nu era sigur dacă joacă la cacialma, și nici nu îi păsa. 
Vorbea cu convingerea celui care văzuse atât de multă 
minciună, încât simțea, acum, nevoia de a striga în gura mare 
adevărul. 


213 


Lui Jihad Awdeh i-a pierit zâmbetul. 

— Dacă eu sunt colaboratorul, de ce trebuie să fug de 
israelieni în miezul nopţii? 

— Ai făcut tu ceva să îi întorci împotriva ta, a zis Omar Yussef. 
Probabil că ai mers prea departe, chiar și în ochii lor. 

Lui Jihad Awdeh i-a revenit rânjetul pe chip. Și-a împins 
căciula de astrahan pe spate și a băgat un deget sub bandaje, 
pentru a-si scărpina pielea capului. 

— la du-te în pizda mă-tii, profesorule! Ştii tu să tragi bine? 

— Dar cât de bine trebuie să știu să trag ca să te nimeresc de 
la distanța asta? 

Omar Yussef a împins arma goală în faţă, riscând, pentru a da 
greutate amenințării sale. Nu a înaintat către Awdeh. Voia să îl 
țină acolo unde se afla, la o depărtare de șapte metri, în caz că 
bărbatul mai tânăr se repezea spre el. 

— Mai exact, sub ce acuzaţie ai de gând să mă arestezi? 

— Colaboraţionism. l-ai ghidat pe israelieni către 
ascunzătoarea lui Louai Abdel Rahman. Te-ai folosit de un vizor 
cu laser pentru a le confirma că îl prinseseră pe cel pe care ÎI 
căutau și pentru a le arăta locul exact în care se afla el. 
Greșeala ta a fost că ai scăpat un cartuș de la o armă MAG la 
locul asasinatului. Când am găsit cartușul, la început l-am bănuit 
pe Hussein Tamari. Dima Abdel Rahman mi-a spus că soțul ei a 
vorbit cu cineva ascuns în întuneric, pe care l-a numit Abu 
Walid. Hussein Tamari era Abu Walid. Dar abia în seara asta am 
descoperit că și pe fiul tău cel mare îl cheamă tot Walid. George 
Saba mi-a zis că te-a văzut aplecându-te pentru a lua ceva de 
pe acoperișul casei sale, în seara aceea, înainte de a pleca. Mi-a 
mai zis și că singurul care trăgea era Hussein Tamari. Tu, 
probabil, ai cules cartușele aruncate de armă. Le-ai pus în 
buzunar, pentru că voiai să acoperi urmele, în caz că veneau 
israelienii în Beit Jala, să afle cine trăgea de pe acoperișul casei 
lui George Saba. Dacă ar fi găsit acele cartușe, ar fi știut că era 
Hussein, iar asta îi aducea prea aproape de tine. Tu lucrai 
pentru ei și nu voiai să se afle că șeful tău trăsese înspre ei, de 
dincoace de vale, deoarece și-ar fi dat seama că ești și tu 
implicat. lar atunci când îl așteptai pe Louai Abdel Rahman să 
vină acasă, culcat în iarba înaltă, unul dintre cartușe ţi-a căzut, 
probabil, din buzunar. Este cel pe care l-am descoperit eu. L-am 
păstrat ca dovadă. Am mai găsit unul, pe care tu l-ai pierdut din 


214 


vedere, pe acoperișul casei lui George Saba. Apoi ai aflat că 
Dima Abdel Rahman îl auzise pe soțul ei vorbind cu un anume 
Abu Walid, și ai ucis-o și pe ea. 

Jihad Awdeh și-a fluturat ţigara. 

— Nu, nu eu am ucis-o pe târfa aia. 

— Așadar, restul este adevărat? 

— Du-te dracului. Nici nu îţi dai seama ce greșeală faci. Eu 
sunt capul Brigăzilor Martirilor. 

— Asta era și Hussein, și uite ce i s-a întâmplat. 

— Hussein a murit pentru că era prea lacom. Motivul pentru 
care israelienii au vrut să îl ucidă pe Louai Abdel Rahman era că 
familia lui avea fabrici de explozibil. Erau implicaţi toţi, inclusiv 
bătrânul Muhammad. Louai era legătura lor cu grupările de 
rezistenţă. Vindeau bombe Fatah-ului, dar aprovizionau și 
Jihadul Islamic și Frontul Popular. Le vindeau până și criminalilor. 
Când a murit Louai, Hussein a hotărât să preia întreaga afacere 
a familiei Abdel Rahman. Eu i-am zis să ia numai atelierele auto. 
L-am avertizat că dacă ia și fabricile de explozibil, israelienii se 
vor năpusti asupra lui. Dar era lacom. Explozibilii folosiţi de 
băiatul lui Abdel Rahman în atacul de ieri, de la lerusalim, 
proveneau de la unul dintre laboratoarele preluate de Hussein. 
Și, așa cum l-am avertizat, israelienii l-au ucis. 

— Cine le-a spus israelienilor că bomba fusese fabricată în 
unul dintre acele laboratoare? 

— Eu, desigur, Abu Ramiz. 

— Tu? 

— Eu am plănuit întreaga misiune. L-am trimis pe băiat să se 
arunce în aer. Israelienii nu se hotărau dacă să îl ucidă pe 
Hussein sau nu, dar după explozia bombei în piaţă, știam că vor 
fi nevoiţi să scape de el. 

— Și, de îndată ce a murit Hussein, ai ajuns în vârful grupării 
din Betleem. 

Jihad Awdeh a dat din cap, suflând fumul pe nări. 

— Dar de ce a acceptat Yunis Abdel Rahman să devină un 
sinucigaș cu bombă? 

— Martir, Abu Ramiz. Termenul corect este martir. 

Jihad Awdeh a zâmbit, sarcastic. 

— Din scârbă de sine, aș putea spune. De fapt, este vina 
tatălui său. E un scârbos, bătrânul Muhammad Abdel Rahman. l- 
a spus puștiului că Dima se culca cu Hussein Tamari. l-a zis că 


215 


Dima voia să scape de Louai, ca să poată rămâne cu Hussein, și 
că l-a convins pe Hussein să îi ajute pe israelieni să îl ucidă pe 
soțul ei. Muhammad se aștepta ca băiatul să îl ucidă pe Hussein, 
astfel încât familia să își recapete atelierele auto. Poate și 
fabricile de explozibili. 

— Dar Yunis a ucis-o pe Dima, în schimb. Băiatul i-a stricat 
planurile tatălui, îndreptându-și mânia asupra femeii pe care o 
considera cea mai lipsită de scrupule, cea mai vinovată dintre 
toți aceia care îl trădaseră pe fratele său. 

— Așa este. A ucis-o pentru că l-a trădat pe fratele său. | s-o fi 
părut mai ușor decât să îl ucidă pe Hussein - nu știa că 
israelienii o vor face în locul lui. A ucis-o și a făcut să pară un 
caz oarecare de viol. Sau poate i-a făcut plăcere să vadă cum 
arată întinsă pe jos, cu fundul în sus. Apropo, tu ai fost acolo. Ti- 
a plăcut fundul ei? Am auzit că era preferata ta. Cât de bună 
era? Polițiștii îi acoperiseră corpul până să ajung eu acolo, dar 
gardienii m-au lăsat să trag un pic cu ochiul. Mulți dintre băieți 
și-au desfătat privirile. 

Omar Yussef a înghiţit cu greutate. 

— De ce te-ai dus acolo? 

— Ca să îi spun lui Yunis Abdel Rahman că dragul său părinte 
îl transformase într-un criminal degeaba. l-am spus că Dima era 
nevinovată și că Hussein nici măcar nu o cunoștea. Băiatul a 
fost destul de supărat când a aflat adevărul, după cum îţi poți 
imagina. Dezgustat de el și de tatăl său. Se simţea vinovat. 
Lipsit de afacerea familiei, fără viitor. l-am spus că își poate 
răscumpăra greșeala ducând la bun sfârșit o operaţiune. A fost 
de acord imediat. 

— De ce au venit israelienii la tine acasă în seara aceasta, 
dacă ești colaboratorul lor? 

— Voiau doar să mă avertizeze să închid fabrica de explozibil. 
Sau poate voiau să îmi furnizeze un alibi. Nimeni nu o să creadă 
că fac razie în casa celui care colaborează cu ei. 

Omar Yussef a arătat spre cealaltă scară de la ieșirea din 
grotă. 

— Să mergem, te duc la poliţie. 

Jihad Awdeh s-a ridicat și s-a întins. 

— Bine. Ei, evident, îmi vor da drumul. lar eu voi începe să 
construiesc o nouă bombă. 

A înaintat prin peșteră. 


— De data aceasta nu va mai fi aruncat în aer șeful tău 
american. O să am eu grijă să te lovească pe tine și pe familia 
ta. 

Omar Yussef i-a făcut semn lui Awdeh să stea lângă peretele 
opus al cavernei. L-a urmat pe militant în sus, pe scări, fără 
grabă. Când prizonierul său a ajuns la ultima treaptă, Omar 
Yussef i-a zis: 

— Mergi mai departe. Nu prea repede. 

Intunericul din biserică părea că s-a destrămat. Când a ajuns 
la capătul scărilor, Omar Yussef a tras pistolul mai aproape de el 
și l-a ascuns în pliurile hainei. 

Jihad Awdeh s-a întors. A privit fix, la arma învechită. 

— Mergi, i-a spus Omar Yussef. 

Ochii i se obișnuiau încet cu lumina prea puternică din 
biserică. Petrecuse prea mult timp în peșteră. Ucigașul va vedea 
că pistolul cel vechi era inofensiv. 

— Haide, mișcă-te. 

Jihad Awdeh a arătat cu degetul arma Webley, râzând. 

— Ce ai de gând? Să mă baţi cu vechitura aia? 

Omar Yussef simţea cum i se usucă gura. A privit în jos, 
numai pentru a vedea că mâna care ţinea pistolul îi tremura. 

— O fi ea o armă veche, dar funcţionează. 

Dar Jihad Awdeh sărise deja înspre el. L-a pocnit pe Omar 
Yussef în tâmplă, l-a împins în spate și i-a pus piedică, iarela 
căzut la podea. De la spatele bocancului, Jihad a scos încet un 
cuțit de vânătoare de cincisprezece centimetri. A rotit lama 
zimțată, cu rânjetul pe buze. Omar Yussef a văzut lumină 
scânteind în tăișul cuţitului. Cum a putut fi atât de prost, să 
rămână în grotă până când s-a luminat atât de mult afară? 

Jihad Awdeh l-a lovit cu un picior într-o parte, chiar sub 
coaste. Impactul loviturii l-a săgetat prin rinichi ca împunsătura 
unui cuţit. A gemut. Apoi Jihad l-a lovit din nou, iar Omar Yussef 
a scos un urlet adânc. 

A apucat piciorul lui Jihad Awdeh, dar acesta s-a eliberat. 
Omar Yussef a privit în sus. Jihad era aplecat deasupra lui, iar 
cuțitul și-l ţinea la gât. A rânjit, ca și cum urma să îl muște pe 
profesor și să îi bea sângele. A trecut cuțitul încet, peste gâtul 
lui, oftând de plăcere. Era același gest criminal pe care l-a 
descris George Saba, când îl vizitase în celula închisorii. Omar 
Yussef urma să moară, la fel ca George. 


217 


Cuţitul era acum la gâtul lui Omar Yussef. Era cald, după ce 
fusese ascuns în bocancul lui Jihad Awdeh. A gemut. Cuţitul i-a 
apăsat câteva clipe pielea gâtului. Atunci s-a auzit o detunătură 
puternică, urmată de o alta. Omar Yussef a crezut că este 
sunetul carotidei sfâșiate de metalul ascuţit, ruperea cartilajului 
care îi bubuia în cap. Dar imediat după aceea, Jihad Awdeh s-a 
rostogolit peste corpul victimei sale. Și-a ţinut capul drept, în 
faţa ochilor lui Omar Yussef și a scos un geamăt sinistru, plin de 
duhoarea împuţită a ţigărilor. Apoi capul i-a căzut. Fruntea i-a 
lovit bărbia lui Omar Yussef. Ucigașul era mort. 


e Capitolul 28 


Omar Yussef a împins corpul lui Jihad Awdeh într-o parte. S-a 
rostogolit, greu, pe spate. Mâna mortului a dat drumul cuţitului 
care a zornăit slab pe podeaua de piatră. Sângele care se 
prelingea din cele două răni ale lui Jihad Awdeh formase o 
băltoacă lângă trupul lui Omar Yussef. Profesorul îi simțea 
căldura pătrunzându-i prin haină. S-a ridicat în picioare, pentru a 
se feri de el și s-a dat doi pași înapoi, așteptându-se, parcă, să 
se scoale criminalul de jos și să încerce din nou să îi ia viaţa. 

In ușa bisericii se vedea o siluetă. A înaintat către Omar 
Yussef. Acesta era omul care îl salvase, trăgând din celălalt 
capăt al bisericii cu atâta precizie, încât a reușit să îl lovească 
pe Jihad Awdeh, nu și pe victima sa, prinsă între corpul lui și 
piatra rece. Pe măsură ce înainta prin mijlocul vechii clădiri, 
ecoul pașilor săi era tot mai puternic. Omar Yussef se holba la 
silueta întunecată. Când Awdeh îi ţinuse cuțitul la gât, era sigur 
că urma să moară. Nu e de mirare, atunci, că graţierea i se 
părea cumva ireală. 

Silueta a trecut prin dreptul primei raze prăfuite de soare, 
care cădea dinspre ferestrele înalte. Bereta de poliţist îi stătea 
strâmb pe cap. Omar Yussef a văzut cum o mână înmănușată 
strâns, în piele neagră, a îndreptat-o. Pașii s-au apropiat. Era 
Khamis Zeydan. Acesta era momentul în care urma să afle dacă 
suspiciunile sale erau greșite, dacă șeful poliţiei din Betleem era 
mânjit de sânge, așa cum credea el. Khamis Zeydan îl salvase, 
ucigându-l pe Jihad Awdeh, omul care îl lovise și îl umilise pe 
poliţist în urmă cu numai două ore. Dar îl va ucide și pe Omar 
Yussef? 

Trei alţi polițiști au intrat în grabă pe sub Poarta Umilinţei și 
au alergat pe culoarul dintre bănci, în spatele comandantului lor. 
Șeful de secţie s-a întors să se uite la ei, apoi a grăbit pasul 
către Omar Yussef. A ajuns lângă profesor și l-a privit dur, 
bătând cu patul pistolului în mâna cea falsă. Pe chipul său se 
citea asprimea celui care a ucis și care va mai ucide. Omar 
Yussef și-a ridicat ochii spre raza de soare care brăzda 
întunericul din interiorul bisericii. A inspirat adânc, și în acel 
moment și l-a amintit pe Khamis Zeydan, tânăr, suav, cum 


219 


umplea cafeneaua studențească din Damasc cu râsul lui, și și-a 
dat seama că orice ar fi devenit vechiul său prieten între timp, 
lui îi va rămâne în amintire întotdeauna căldura aceea 
tinerească de pe chipul lui, care reușea să îl întoarcă în timp și 
în spaţiu, departe de această biserică lugubră. Omar Yussef și-a 
ținut răsuflarea. 

Khamis Zeydan a băgat arma în teacă. S-a uitat în jos, către 
Jihad Awadeh. 

— Nenorocitul ăsta e mort, a spus el. 

S-a întors către oamenii lui. 

— Scoateţi-l pe nenorocitul ăsta din biserică. Nu vreau să afle 
cineva că eu l-am împușcat, și mai ales că totul s-a petrecut 
într-un loc sfânt. Voi doi, duceţi-l în gară. Tu, ia o găleată și o 
cârpă. Şterge sângele. 

— Pușca lui este jos, în grotă, a spus Omar Yussef. 

— Să mergem să o luăm. Să ne uităm ce a mai lăsat acolo. 

Omar Yussef a ezitat. 

Khamis Zeydan a ridicat capul, iar mustata i s-a încrețit. 

— Tocmai ţi-am salvat viaţa. Crezi că o să te omor și pe tine? 

— Îmi cer iertare, Abu Adel, a spus Omar Yussef. Mi s-a 
întunecat judecata. 

— În ultima vreme, judecata ţi-a făcut cinste. Suspiciunile tale 
au fost îndreptăţite. Chiar și în privința mea. Dar acum poți să 
crezi din nou că lucrurile sunt cu adevărat ceea ce par. 

— Nu știu dacă acest lucru se va mai întâmpla vreodată. 

Khamis Zeydan a coborât scara, către Grota Nașterii. Omar 
Yussef l-a urmat. Își simţea picioarele slăbite. În decurs de două 
zile, își înfruntase moartea de trei ori și văzuse mai multe 
cadavre, ale unor oameni pe care îi îndrăgise și ale unora de 
care se temuse. Era prea mult. S-a așezat pe ultima treaptă și 
și-a luat capul în mâini. 

— Era cât pe-aici să mă omoare, a spus Omar Yussef. 

Khamis Zeydan și-a pus Kalașnikov-ul lui Jihad Awdeh pe 
umăr și a aruncat o privire în rucsac. 

— Ce este aici? Mâncare. 

L-a privit pe Omar Yussef. 

— Să știi că ai dreptate. Acum ai fi fost mort, dacă Maryam nu 
mi-ar fi spus că te îndrepţi spre biserică. 

— Maryam? 


220 


— Mi-ai lăsat un mesaj la sergentul de serviciu. Îmi pare rău 
să îți spun asta, dar am băut după ce te-am lăsat acasă. Mă tot 
gândeam la soţia lui George Saba, la felul în care am găsit-o, cu 
copiii ascunși sub braţe. Am văzut atâția morți în viaţa mea, Abu 
Ramiz, dar m-am urât pentru că am permis să i se întâmple așa 
ceva Sofiei Saba. Așa că am încuiat ușa biroului și am luat-o de 
la capăt cu sticla aceea de whisky. Am ieșit să urinez, și 
sergentul mi-a zis că m-ai sunat. M-am urcat în mașină și am 
mers la tine acasă. Maryam era într-o stare jalnică. Ea mi-a spus 
că te-ai dus la biserică. Se pare că am ajuns la timp. 

S-a apropiat de Omar Yussef. A scos vesta cea neagră a lui 
Jihad Awdeh din rucsac, și-a vârât mâna într-unul dintre 
buzunare și a scos un pumn de tuburi lucioase, de cupru, o 
duzină de cartușe trase, de MAG. 

— la, uită-te aici! 

Le-a dat drumul înapoi, în rucsac. 

— Bănuiesc că se vor numi Proba A. 

— Nu, aceasta este proba C, a spus Omar Yussef. 

Din buzunarul hainei, a scos cartușul de MAG găsit în fața 
casei lui Louai Abdel Rahman și pe cel de pe acoperișul casei lui 
George Saba. 

— Acestea sunt Probele A și B. 

Lumânarea înaltă și subţire pe care o aprinsese Jihad Awdeh 
în peșteră a sfârâit, ajunsă la capăt. Omar Yussef și Khamis 
Zeydan au urcat scările. Un poliţist alerga pe culoar, către 
băltoaca de sânge lăsată de Jihad Awdeh. 

— Ai grijă să dispară sângele până la venirea preoţilor. 
Grăbește-te. Trebuie să sosească imediat. Probabil au auzit 
împușcăturile. 

Polițistul a salutat, după care a azvârlit o cârpă înmuiată în 
săpun pe dalele de piatră. 

— M-am întâlnit cu prietenul tău, părintele Elias, în fata 
bisericii. Era tare înspăimântat, dar când se mai calmează, o să 
aibă el grijă să potolească într-un fel curiozitatea celorlalți preoți 
în legătură cu ceea ce s-a petrecut aici. Mai târziu voi scăpa de 
cadavrul lui Jihad, făcând să pară că l-au împușcat israelienii. 

Omar Yussef a dat din cap. 

— Mi se pare un miracol că m-ai salvat chiar în clipa în care 
era pe punctul de a-mi tăia gâtul. Chiar l-ai împușcat, sau a fost 
trăsnit de fulgere venite din ceruri? 


221 


— Poate a fost, cu adevărat, intervenție divină, a spus Khamis 
Zeydan pe când ieșeau din Biserica Nașterii Domnului, în aerul 
rece al zorilor. Ploaia se oprise. Soarele se răsfrângea pe dalele 
ude, de piatră. Clopotele au răsunat în mănăstirea armenească. 

— In această biserică, te-ai aflat cât se poate de aproape de 
moarte. 

Omar Yussef a râs, simțindu-se ușurat. 

— Evident, Dumnezeu nu mai voia un alt martir. 


e Capitolul 29 


Era încă foarte devreme când Khamis Zeydan l-a lăsat pe 
Omar Yussef în faţa casei. Polițistul s-a aplecat peste scaunul 
din dreapta și i-a strâns mâna prin fereastra deschisă. Omar 
Yussef se aștepta să fie avertizat să renunțe la joaca de-a 
detectivul amator. Dar Khamis Zeydan nu i-a zis nimic. Mâna îi 
era fermă, ca și expresia chipului, când a dat din cap, către 
vechiul său prieten din facultate. Apoi a pornit jeepul, pentru a 
se întoarce la biserică. 

Omar Yussef a intrat în casă. A liniștit-o pe Maryam, punându- 
i un deget pe buze. A strâns-o tare în braţe, întrebându-se cât 
timp a trecut de când o ţinuse astfel la piept. S-a întins pe pat, 
așteptând ora la care urma să se deschidă biroul ONU din 
lerusalim. Apoi a găsit mesajul telefonic pe care îl notase 
Maryam pe o bucată de hârtie cu o noapte înainte, și i-a 
telefonat directorului regional ONU, un suedez pe nume Magnus 
Wallender. î 

— Domnule Yussef, mă bucur că mi-ai telefonat. Imi pare rău 
că v-am deranjat familia cu telefonul meu de azi-noapte. Trăim 
vremuri grele, nu-i așa? a spus Wallender. 

Omar Yussef era atât de ușurat și fericit după ce fusese salvat 
de la moarte, în biserică, încât i-a luat câteva clipe până și-a 
amintit ce motiv avea Wallender să fie îngrijorat. 

— Suntem foarte triști din cauza morții lui Christopher, a spus 
Omar Yussef. 

Mâna retezată. Faţa și pieptul jupuite, ca o bucată de carne la 
abator. | se părea că trecuse atât de mult timp! 

— lată de ce am dorit să discut cu dumneata, domnule 
Yussef. Ne-am consultat cu cei de la New York și Geneva peste 
noapte. După părerea noastră, este prea periculos să trimitem 
un american sau un alt occidental, să conducă școala din 
Dehaisha. Moartea lui Christopher Steadman a fost un șoc și a 
bulversat întreaga organizaţie, până la Secretarul General. 

Îi era greu să și-l imagineze pe Secretarul General al 
Naţiunilor Unite, în biroul lui de deasupra Manhattanului, 
ascultând vestea unei asasinări în Dehaisha. Omar Yussef se 
gândea că, în cazul în care criminalii și-ar fi atins adevărata ţintă 


223 


- adică pe el -, știrea nu ar fi ajuns, desigur, la urechile 
Secretarului General. 

Magnus Wallender a continuat. 

— Credem că ar fi preferabil și, în condiţiile prezente, mult 
mai sigur, să numim în fotoliul gol al directorului școlii din 
Dehaisha un localnic. Dumneata ai de departe cea mai 
îndelungată experienţă dintre toţi profesorii și ești o persoană 
respectată în tot Betleemul. Așadar, am dori să îţi oferim 
dumitale postul. 

— Postul de director al Școlii de fete din Dehaisha? 

Abia în urmă cu câteva zile, Omar Yussef își imagina că zilele 
lui de profesor se terminaseră. lar acum, să preia conducerea? 

— Sunt măgulit de ofertă. Vă supăraţi dacă mă gândesc până 
mâine? 

— Deloc. Vom trimite astăzi pe cineva să ridice dosarul 
dumitale de personal, să ne asigurăm că nu există vreun 
impediment în calea numirii. Dar aceasta este o simplă 
formalitate. 

Omar Yussef și-a amintit de foile de hârtie albastră, pe care 
erau scrise rapoartele negative ale fostului director, femeia din 
Spania. Acum se aflau pe fundul unei băltoace noroioase, vizavi 
de școală. Nu mai era nimic ieșit din comun în dosar. Plângerile 
părinţilor vor fi respinse fără nicio dificultate. l-a mulțumit lui 
Magnus Wallender și a închis telefonul. 

Aceasta era șansa lui Omar Yussef de a-i înfrunta pe 
inspectorul școlar guvernamental și pe toţi cei care doreau să îi 
alimenteze cu ură pe copiii taberei de refugiaţi din Dehaisha. Nu 
va pierde această ocazie. Işi concentrase întreaga atenţie 
asupra lui George Saba, crezând că după moartea lui, el va fi 
dovada bunătăţii și moralității sale. Acum începea să înțeleagă 
că moștenirea sa se răspândea încontinuu și că trebuie să lupte 
pentru ea cu fiecare nouă generaţie de elevi. 

Gândul retragerii de la catedră îl ispitea. Își dădea seama că îi 
plăcuse vânătoarea care îl condusese la Jihad Awdeh. Dar ce ar 
fi putut să facă? Să înfiinţeze o agenţie de detectivi în Betleem? 

Nadia a intrat în salon, aducând o ceașcă de cafea. Purta 
cămașa de culoarea cerului și fusta lungă, bleumarin, a Școlii 
Catolice. Fata s-a apropiat de Omar Yussef, i-a dat cafeaua și l-a 
sărutat pe obraz. 

— L-ai găsit? a întrebat ea. 


224 


— Pe cine? Căutam pe cineva? 

Omar Yussef s-a prefăcut că ar căuta ceva pe sub pernele de 
pe canapea. 

— Pe cel care l-a ucis pe George Saba. 

Omar Yussef a zâmbit. Nu știa că Nadia este la curent cu 
scopul investigaţiei sale. 

— Da, Nadia, l-am găsit. 

— Foarte bine, știam că o să îl prinzi, în cele din urmă, a spus 
ea. Copiii lui George vor locui cu noi? 

Nu e o idee rea, și-a zis Omar Yussef. Ar trebui să fac asta 
pentru George. A luat decizia să vorbească cu Maryam. 

Nadia s-a uitat la Biblia cea neagră, lăsată de Omar Yussef pe 
măsuța de cafea, când se întorsese acasă, după distrugerea 
casei lui George Saba. 

— Ce este asta? 

— Cartea aceasta i-a aparţinut tatălui meu. A primit-o în dar 
de la un prieten care era preot creștin. Eu i-am dat-o lui George 
cu mulți ani în urmă. Acum am salvat-o din ruinele casei lui. 

Nadia a deschis-o la prima pagină și a citit dedicaţia scrisă de 
preotul catolic pentru tatăl lui Omar Yussef. Fata a zâmbit. 

— Este o carte frumoasă, a spus ea. Trebuie să plec la școală. 

L-a sărutat pe bunicul ei încă o dată și a ieșit din casă. 

Omar Yussef a privit-o pe Nadia trecând prin faţa ferestrei, 
aplecată în faţă sub greutatea ghiozdanului roz. Lăsa în urma lui 
o moștenire, atât prin investigația aceasta, cât și prin cariera de 
profesor. Era o greșeală să își închipuie că munca de detectiv se 
reducea la a înţelege faptele petrecute în trecut și a le răzbuna. 
Abia acum înțelegea că scopul era să protejeze viitorul de cei 
care au comis nelegiuiri și care vor continua să o facă. 

Omar Yussef a ridicat bucata de hârtie pe care era mâzgălit 
numărul de telefon de la secretariatul ONU. Contabilul îi spusese 
că avea bani puși deoparte, din care să poată trăi dacă renunţă 
la postul de la școală. A aruncat o ultimă privire la mesajul de pe 
bucata de hârtie, apoi a lăsat-o să cadă pe măsuţa de cafea, 
lângă Biblia lui George Saba. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


226 


Sy