Gerard de Villiers — [SAS] Bin Laden haituit

"BIN LADEN 
HĂITUIT 


GERARD DE VILLIERS 


Gerard de Villiers 


Bin Laden hâituit 


Gerard de Villiers. 
Bin Laden: La traque. 
Malko Productions - Paris. 
TINERAMA 2003. 


Gerard de Villiers 
3 


Bin Laden hăâituit 


În româneşte de: 
Anca Pisică. 


2003 


Capitolul |. 


Arif Jamal îşi şterse faţa asudată. Deşi micuța lui Suzuki 
Mehran era staționată la umbra copacilor de acacia pe 
Municipal Road, cu toate geamurile deschise, înăuntru era 
un adevărat cuptor. Soarele bătea direct pe tabla plafonului 
şi nu era nici o adiere de vânt. Arif Jamal se aplecă puţin ca 
să-şi dezlipească de spătarul scaunului cămaşa udă de 
transpiraţie. Ar fi dat orice ca să poată trage o fugă până la 
Melody Market ca să-şi cumpere o Coca de la gheaţă. 

Dar nu putea să se mişte din loc. Pentru a nu ştiu câta 
oară privirea se opri asupra clădirii imense şi plate de 
culoarea ceramicii de Sienna cu deschizături ciudate ca 
nişte supozitoare, acoperite cu grilaje albe şi se opri asupra 
uşii ce se deschidea spre o platformă inundată de soare. 
„Moscheea Roşie”, denumită astfel din cauza culorii 
zidurilor, era cea mai cunoscută din Islamabad. De câteva 
luni, de aici plecau practic toate  manifestaţiile 
antiamericane şi anti-Musharraf, alimentate de predicile 
înflăcărate ale imamului său, mollahul Abdullah. In afara 
activităţilor de la moschee, acesta conducea şi madrasa’ 
Faridiya, cea mai mare din Islamabad, situată foarte 
aproape de marea moschee cu patru minarete Shah Faisal, 
la poalele colinelor Margalla, ce mărgineau nordul capitalei 
Pakistanului. Adevărat creuzet fundamentalist, adăpostea 
numai copii care învățau Coranul pe de rost legănându-se 
ca nişte păpuşi stricate. Mulţi dintre „elevii” săi veneau din 
toate colţurile lumii ca să se formeze în spiritul Jihadului, 
Războiul sfânt, fie în Afganistan, fie în Kashmir. Practic, în 
fiecare clasa exista un calendar al mişcării extremiste Jaish- 
e-Mohammad care şi-a jurat să-i alunge pe indieni din 
Kashmir. La asfinţit, elevii mai mari se iniţiau în artele 
marţiale în pădurile din jurul şcolii. 

Se vedea că talibanii erau la fel de derutaţi, iar voluntarii 


1 Şcoala coranică. 


se orientau de-acum către Kashmir, unde IŞI? îi infiltra în 
cea mai mare taină. In ciuda protestelor preşedintelui 
pakistanez, Pervez Musharraf, care îi asigurase pe 
americani că trecuse prin ciur serviciile şi elementele cele 
mai extremiste, nu se schimbase absolut nimic. Şeful cel 
nou, generalul Esau El Haq, nu reuşea să-şi controleze 
subalternii. 

Majoritatea agenţilor din IŞI erau în continuare admiratori 
înfocaţi ai talibanilor, ai lui Bin Laden şi ai combatanţilor din 
reţeaua Al-Qaida. Fiind  goniţi din Afganistan de 
bombardamentele americanilor, numeroşi membri ai reţelei 
Al-Qaida s-au refugiat în această maarasa în care mollahul 
Abdullah îi recicla pentru Jihadul din Kashmir. 

Această provincie situată în nord-est, a cărei populaţie 
este în proporţie de nouăzeci la sută musulmană, a fost 
împărţită în jumătate, printr-o glumă a Naţiunilor Unite, 
între cele două ţări duşmane, în 1965, după cel de-al doilea 
război indo-pakistanez. Or, acest lucru ducea în mod sigur 
la un război de cel puţin o sută de ani. Această împărţire 
absurdă a declanşat furia neîncetată a pakistanezilor, 
pentru care Kashmirul a devenit un soi de Alsacie şi 
Lorrenă, adică o cauză naţională sfântă. Dar şi un veşnic 
spin în călcâiul generalului-preşedinte Musharraf, care se 
afla între americanii ce îi cereau să-i alunge pe mujahedinii 
raliaţi la Al-Qaida, opinia publică şi armata, care în fond îi 
susţinea. In Pakistan şi alţii ca el mai fuseseră alungaţi de la 
putere şi spânzurați chiar pentru mai puţin. 

In clipa în care Arif Jamal îşi punea batista în buzunar, 
uşa Moscheii Roşii se deschise, iar în cadrul ei apăru un 
bărbat în charouar-camiz?. 

Şi cu un turban maro pe cap. Era mollahul Abdullah, 
imamul Moscheii Roşii. 

incepu să străbată esplanada cu paşi lenți, îndreptându- 
se către o străduţă înfundată. Acolo era locuinţa lui, o casă 
modestă din chirpici pe care o împărțea cu cele trei soţii şi 
cei doi fii. Chiar în faţă era parcat un vehicul 4x4 alb 


2 Inter Services Intellicence: Serviciile Secrete pakistaneze. 
3 Ţinută pakistaneză alcătuită dintr-o cămaşă foarte lungă 
crăpată în părţi şi pantaloni largi strânşi în talie cu un şnur. 


6 


înmatriculat la Peshawar, care venise cu o seară înainte. 

Arif Jamal îl urmări cu privirea pe mollahul Abdullah, 
vesel că se putea mişca în sfârşit. Dacă informaţiile 
„sponsorilor” lui erau exacte, mollahul Abdullah va pleca 
foarte curând într-o călătorie, oficial la Peshawar, invitat de 
conducătorul unei şcoli coranice. Insă, în realitate, se ducea 
mai departe, în zonele tribale din nord-vest, unde guvernul 
pakistanez nu prea avea autoritate; sau mai probabil, în 
Afganistan. 

Arif Jamal era aşadar plătit ca să-l urmărească pas cu 
pas. Asta şi făcea de vreo câteva zile fără să aibă probleme. 
Mollahul Abdullah îşi împărțea viaţa între casă, şcoală şi 
moschee, ducându-se foarte devreme la şcoală şi 
întorcându-se pe la zece la moschee cu maşina unuia dintre 
băieţi. Aşa făcuse şi în această dimineaţă. Arif Jamal tocmai 
se întreba unde să-şi parcheze maşina ca să fie sigur că 
poate să urmărească vehiculul 4x4 cu care se deplasa 
mollahul Abdullah, iar, când acesta dădu înapoi ca să se 
angajeze pe Municipal Road, zări în oglinda retrovizoare o 
Toyota albă murdară şi cu tabla îndoită. Aceasta se opri 
exact în spatele lui. Din ea cobori un tânăr ras în cap şi 
strigă la el. Mollahul Abdullah se opri în mijlocul esplanadei 
şi se întoarse ca să vadă cine îl striga. 

Din Toyota cobori alt tânăr cu un Kalaşnikov în mână. 
Liniştit, acesta duse arma la umăr şi trase o rafală asupra 
mollahului care stătea nemişcat. Fiind nimerit în coapsă, 
acesta se prăbuşi ca un bolovan la pământ. Zgomotul 
împuşcăturilor sperie un stol de mierle care zburară imediat 
din eucalipţii care împrejmuiau moscheea. Ingrozit, Arif 
Jamal se făcu mic pe scaunul său. Din Toyota, cobori al 
treilea tânăr, înarmat şi el cu un AK 47 care supraveghea 
împrejurimile moscheii, gata să acţioneze. Rarii trecători de 
pe Municipal Road părură să nu observe incidentul, dar nici 
pe Arif Jamal ghemuit la volan. Ţinându-şi răsuflarea, 
urmăritorul îndrăzni să arunce o privire pe esplanadă. 
Bărbatul care îl împuşcase pe mollah se apropie de corpul 
întins pe jos. Turbanul acestuia se rostogolise, iar el nu mai 
mişca. Veşmintele erau îmbibate cu sânge. Ajuns lângă el, 
ucigaşul îndreptă spre sol ţeava Kalaşnikovului şi trase de 


7 


aproape o rafală în cap. Acesta explodă ca un pepene prea 
copt, împrăştiind aşchii de oase, materie cervicală şi păr 
într-o baltă mare de sânge. Arif Jamal avea senzaţia că 
înghite vată. Asistase la o execuţie pregătită cu mult sânge 
rece. Dacă ucigaşii îl vedeau, îl eliminau şi pe el. In astfel de 
treburi nu trebuia să existe martori. Cu un nod în gât, îl 
văzu în oglinda retrovizoare pe asasinul care se îndrepta 
liniştit spre Toyota. Se ghemui şi mai mult în scaun, auzi 
portierele trântindu-se, iar după câteva clipe, maşina trecu 
pe lângă el, îndreptându-se către Shahrah-e-Kashmir Road. 
Se simţea atât de uşurat, încât era cât pe ce să se scape în 
pantaloni. Reţinuse numărul maşinii ucigaşilor: K 3031. Il 
notă imediat de frică să nu-l uite, apoi cobori şi se alătură 
grupului de curioşi care începură să se adune în jurul 
cadavrului mollahului Abdullah. 

Nu se gândise nici o clipă să urmărească Toyota. Dacă l- 
ar fi văzut, pasagerii acesteia l-ar fi ucis fără ezitare. O 
execuţie ca aceasta era frecventă în Pakistan. Insă mai cu 
seamă la Karachi, fiind motivată mai mult de raţiuni 
religioase. Astfel de crime erau denumite „sectare”. Şiiţii îi 
omorau pe sunniţi sau viceversa. Asasinii, nişte ucigaşi 
nenorociţi care primeau cinci mii de rupii“, nu erau prinşi 
niciodată. 

Un bărbat cu ochelari şi cu turban negru apăru alergând, 
se strecură prin mulţime şi se aşeză pe vine lângă cadavrul 
care zăcea într-o baltă de sânge. Incercă să ridice capul 
terciuit, dar nu reuşi, căci cutia craniană se sfărâma în 
mâinile lui. Se ridică, cu mâinile mânjite de sânge şi cu 
lacrimi în ochi. Arif Jamal îl recunoscu. Era Abdul Rashid, 
unul dintre fiii mollahului care fusese asasinat sub ochii lui. 

La aflarea veştii, oamenii alergau bezmetici în toate 
părţile. Mollahul Abdullah era cunoscut şi foarte popular din 
cauza atitudinii fundamentaliste antiamericane şi a 
legăturilor mărturisite cu talibanii şi cu reţeaua Al-Qaida. 
Reţinut frecvent, apoi eliberat de autorităţile pakistaneze, 
de fiecare dată mai câştiga puţină popularitate. Un murmur 
de ameninţare se auzi atunci din mulţime, acuzându-i pe 
americani că l-au asasinat pe mollah. Adepții începură să 


t Aproximativ o sută de euro. 


8 


zbiere, implorându-l pe Dumnezeu să-i răzbune. Arif Jamal 
se gândi că e mai bine să o şteargă. Nu prea avea chef să 
dea poliţiei numărul maşinii ucigaşilor. Recrutaţi probabil 
dintr-o tabără de refugiaţi din Peshawar sau dintre 
numeroşii mujahedini alungaţi din Afganistan care îşi făceau 
veacul prin Rawalpindi, oraşul geamăn al Islamabadului, 
asasinii erau atât de siguri că nu vor fi pedepsiţi, că o 
făcuseră fără să se ascundă. 

Plecând la volanul maşinii Suzuki, Arif Jamal îşi spuse că 
va obţine numaidecât o primă de la angajatorii lui în 
schimbul divulgării numărului vehiculului. Prin urmare, va 
avea bani să-şi cumpere un climatizor, o sticlă de Defender 
şi o târfă, pe o mie de rupii. Dacă ar fi avut un strop de 
curaj, evident ar fi urmărit Toyota ca să mai obţină şi alte 
informaţii. Insă Jamal nu avea stofă de erou. Incă şocat, se 
întreba în timp ce conducea, cine a avut curajul să omoare 
un om atât de bine văzut, atât de cunoscut, care avea 
sprijinul a numeroşi teologi musulmani şi în aparenţă 
invulnerabil, ca mollahul Abdullah... 

Pentru justificarea unei astfel de crime trebuia un motiv 
foarte serios. Fusese o execuţie premeditată şi bine pusă la 
punct. Arif Jamal îşi dădu seama că ucigaşii aveau un 
complice care pândea ca şi el undeva în faţa moscheii ca să 
anunţe când ieşea mollahul Abdullah pe un telefon mobil. 
Stând ascunşi în apropiere, nici nu era nevoie de prea mult 
timp. Era mai sofisticată decât crimele obişnuite, comise de 
motociclişti. Cuprins brusc de îngrijorare, Jamal întoarse 
capul ca să vadă dacă nu era urmărit. De abia când ajunse 
pe impozantul bulevard al Constituţiei, bătăile inimii se mai 
domoliră. Viră apoi pe Aga-Khan Road, parcurse vreo sută 
de metri şi trase pe dreapta. După aceea, opri un taxi mic şi 
galben şi îi spuse şoferului să-l lase în faţa Ambasadei 
Franţei, singura ambasadă occidentală unde se putea 
ajunge cu taxiul, căci se afla pe Constitution Avenue, lângă 
imensa enclavă securizată în care erau grupate principalele 
ambasade. Zona era înconjurată zi şi noapte de un cordon 
de soldaţi şi nici un vehicul fără număr diplomatic nu avea 
dreptul să intre. Accesul era interzis de bariere impozante 
vopsite în alb cu roşu, întărite de alte bariere improvizate, 


9 


păzite de armata pakistaneză. Însă, cu câteva săptămâni în 
urmă, acest lucru nu îl împiedicase pe un străin să arunce 
două grenade în capela protestantă, situată în spatele 
Ambasadei americane şi să ucidă trei persoane, apoi să se 
arunce şi el în aer cu o mină antipersonal ascunsă la piept. 
Totuşi, sistemul de siguranţă avea hibele lui... 

Ajuns în faţa Ambasadei Franţei, Arif Jamal îi dădu 
douăzeci de rupii şoferului şi se duse pe jos către Ambasada 
americană ce se afla la un kilometru. li explică santinelei de 
la postul de gardă că vrea să ceară viză. Asudat tot în 
bătaia soarelui dogoritor, îşi spuse că primul lucru pe care i- 
Il va cere „ocrotitorului” său din CIA va fi o băutură 
răcoritoare de la gheaţă. 


10 


Capitolul II. 


lmensul vehicul 4x4 Lincoln Navigator rula pe 
Constitution Avenue dominând cu alura lui micuţele taxiuri 
galbene şi maşinuţele japoneze ce compuneau în mare 
parcul automobilistic pakistanez. Bulevardul, mult prea larg 
pentru traficul modest, era mărginit de clădirile somptuoase 
ale capitalei Pakistanului, Preşedinţia, Adunarea Naţională şi 
Curtea Supremă care contrastau cu sărăcia omniprezentă în 
această ţară mizeră. Islamabad, oraşul artificial, amintea de 
„satele Potemkin” ale ultimilor țari, destinate să-i înşele pe 
turiştii creduli. Deşi era numai opt dimineaţa, căldura 
înăbuşitoare se lăsa din cerul plumburiu-albicios, iar peisajul 
era învăluit într-o ceaţă apăsătoare. 

Şoferul  Lincolnului Navigator, Greg Bautzer, şeful 
Centralei CIA din Islamabad, se uită la termometrul care 
arăta temperatura de afară şi oftă: 

— Deja s-au făcut patruzeci şi şase de grade la opt 
dimineaţa. leri, la Hyderabad, în sud, au fost cincizeci de 
grade Celsius! Oamenii cad ca muştele. 

Năucit de douăsprezece ore de stat în avion, Malko 
mormăi ceva ce semăna a aprobare, uitându-se la clădirile 
destul de moderne ale capitalei cu un soi de dezamăgire. 
De şase ani de când nu mai văzuse Pakistanul, nu se 
schimbase absolut nimic. Când coborâse din avion, văzuse 
aceeaşi mulţime de oameni nevoiaşi, cu bărbi, îmbrăcaţi în 
aceleaşi  charouar-camiz, cu privirea nătângă sau 
halucinantă, cu puţinele femei cu văl: întruchiparea 
Islamului şi a mizeriei pudrate cu un strat de fanatism. 
Aeroportul, situat între Islamabad şi Rawalpindi, oraşul 
geamăn, se găsea acum în plină zonă urbană, cele două 
oraşe sfârşind prin a se contopi. 

Când ajunse la capătul Bulevardului Constituţiei, Greg 
Bautzer viră la stânga şi se opri după bariera roşu cu alb ce 
interzicea intrarea în enclava diplomatică. Era păzită de 
soldaţii pakistanezi, cu aerul lor ameninţător, purtând pe 
cap nişte berete mari şi negre. Unul dintre ei plimbă pe sub 


11 


maşină o oglindă cu o tijă lungă ca să verifice dacă nu 
cumva exista vreo bombă, în timp ce altul deschidea 
capota. Şeful centralei mormăi furios: 

— Tâmpiţii! Trec în fiecare dimineaţă, am numărul 
diplomatic „29"5.Dar se încăpăţânează întruna să aplice 
regulile. 

Cu ochelarii Ray-Ban, cu tenul mai, trăsăturile regulate şi 
părul uşor ondulat, Greg Bautzer semăna cu un play-boy 
tropical, destul de simpatic şi volubil. Fiind foarte 
impresionat de Malko, de când îl întâmpinase la aeroport, 
nu încetase să-i vorbească despre anumite misiuni ale lui cu 
vădită admiraţie. După ce terminară controlul, soldaţii îi 
lăsară să plece. La un kilometru mai departe, apăru un zid 
care nu se mai termina, având deasupra rotocoale de sârmă 
ghimpată: era „zona închisă” a Ambasadei americane care 
se întindea pe câteva hectare. Poarta cu grilaj de la intrare, 
flancată de poziţii de tir apărate de saci cu nisip, de 
parapete din beton şi de ploturi escamotabile din oţel, 
evoca mai mult o închisoare decât sediul unei ambasade. 

Greg Bautzer îşi anunţă sosirea pe mobil şi spuse parola. 
Poarta culisă, iar ploturile din oţel dispărură în pământ. 
Americanul opri în parchingul rezervat. Când puse piciorul 
pe sol, Malko avu senzaţia că intră într-un cuptor. 
Temperatura depăşea patruzeci şi cinci de grade Celsius! | 
se topeau şi creierii. 

Alergară până la intrarea în ambasadă, unde un puşcaş 
marin negru ca smoala şi înarmat ca un crucişător verifică 
legitimaţia americanului şi  paşaportul lui Malko cu 
suspiciune. 

— Noi suntem la primul etaj, dar înainte de a urca, 
duceţi-vă să-l salutaţi pe ambasador. Vrea să vă vadă. Nu 
ştiu ce l-a apucat. Pe noi ne tratează cu dispreţ şi de obicei 
ne flituieşte. La un moment dat chiar a vrut să ne izoleze la 
subsol... Este un nenorocit de poponar! 

Malko era cât pe ce să-i spună că homosexualitatea nu 
prea avea de-a face cu politica, dar se abţinu. 

— Biroul secretarei ambasadorului este în capăt, îi 
explică şeful centralei. Mă găsiţi la camera 24. Pe curând. 


5 Numărul de înmatriculare specific Ambasadei americane. 


12 


Malko se îndreptă spre uşa indicată şi ciocăni. O voce de 
femeie cu accent cântător strigă imediat: 

— Come on in! 

El deschise uşa şi pătrunse într-o gheţărie. Fata care îl 
poftise înăuntru stătea în picioare în mijlocul încăperii, cu 
un teanc de documente în mână. Era o metisă superbă cu 
pielea ciocolatie, cu o guriţă cărnoasă şi privirea veselă. 
Imbrăcată cu o bluziţă albă decentă, prin care se iveau sânii 
ca nişte obuze şi cu o fustiţă scurtă care lăsa să i se vadă 
picioarele lungi, îl privea pe Malko cu ochii ei mari şi căprui, 
nevenindu-i să creadă. 

— Holy cow! Sunteţi chiar dumneavoastră! 

___— Chiar eu, Priscilla, spuse Malko zâmbindu-i încântător. 
In sfârşit, o surpriză plăcută. 

Prima dată o cunoscuse pe Priscilla Clearwater la 
Belgrad. Era secretarea şefului centralei de acolo, Larry 
Oldcastle şi o tolănise pe birou când şeful era plecat, 
lăsându-i o adevărată amintire de tinereţe. Scurta dar 
înflăcărată lor aventură s-a încheiat în ziua plecării lui, însă 
destinul i-a făcut să se întâlnească din nou la Nairobi, unde 
a profitat din plin de şoldurile ei superbe. Trezit parcă de 
această surpriză plăcută, Malko se apropie de ea şi îi atinse 
cu gingăşie crupa extraordinară ce contrasta cu talia foarte 
subţire. 

— Nu visez, eşti chiar tu! zise el. 

Priscilla Clearwater îi aruncă o privire furioasă. 

— Fucking bastard! zise ea în şoaptă. / am a married 
woman, now. 

In clipele cele mai emoţionante, vorbea ca un birjar. Pe 
Malko nu îl impresiona deloc noul ei statut. 

— Felicitările mele, zise el în timp ce o ţinea de mijloc. 
Unde este soţul tău? 

— La Washington. Nu a putut să vină cu mine. 

— A doua surpriză plăcută pe ziua de azi, aprecie Malko 
cu cinismul lui binecunoscut. Aşadar, eşti liberă să mâncăm 
împreună? 

Priscilla îi aruncă o privire care ar fi putut topi toţi 
ghețarii de la Polul Sud. 


€ Ticălosule! Acum sunt femeie măritată. 


13 


— Ca să mâncăm, poate. Dar cu siguranţă nu ca să ne-o 
tragem. Dar îţi voi face cunoştinţă cu o prietenă de-a mea, 
Angelique, o ruandeză care are pe dracul în ea. O adevărată 
târfuliţă, aşa cum îţi place ţie. 

— De ce? o întrebă cu candoare Malko. Te-ai schimbat? 

Crezu că o să-i arunce monitorul în cap şi preferă să o 
liniştească adresându-i un zâmbet fermecător. 

— Te-ai compromite mai puţin dacă mi-ai da adresa 
acum, zise el cu glas suav, decât s-o faci de faţă cu 
ambasadorul. 

Privirea Priscillei scapără din nou, dar scrise câteva 
cuvinte pe o carte de vizită pe care i-o întinse lui Malko: F 
8/3, Street nr. 3 House 21. Toată zona rezidenţială din 
Islamabad era împărţită pe parcele notate cu litere şi cu 
cifre, fiecare dintre ele fiind la rândul ei divizată în alte 
patru mici parcele. Nu era prea poetic, dar era funcţional. 

— După şase seara, dăm drumul în curte celor doi 
dobermani, preciză secretara ambasadorului. Dacă nu te 
simpatizează, se reped direct la ouşoare. 

— Voi fi atent, îi promise Malko. Nu vreau să poţi doliu 
după mine. Pe diseară, pe la nouă... Poţi să o anunţi pe 
Excelenţa sa? 

Priscilla Clearwater se  îndreptă spre uşa dublă, 
legănându-şi şoldurile extraordinare ca să-l incite pe Malko. 
Acum că îi trecuse oboseala, nu mai avea răbdare până 
diseară. Tânăra ieşi din biroul ambasadorului. 

— Excelenţa sa vă aşteaptă, zise ea pe un ton neutru. 

Când trecu pe lângă ea, Malko îi atinse dinadins sfârcurile 
alungite, gest care o făcu să tresară şi îi tulbură privirea. 
Poate că Priscilla era o femeie măritată, însă în adâncul 
sufletului, tot o uşuratică a rămas. 

* 


* * 


— Prinţe Malko Linge! Sunt bucuros să vă primesc la 
Islamabad! Domnul Frank Capistrano mi-a recomandat să 
vă stau la dispoziţie. 

James Wentworth, ambasadorul Statelor Unite în 
Pakistan, nu ar dezamăgi nici un homosexual. Cu părul 
negru destul de lung, dat din belşug cu gel, cu privirea 


14 


insistentă, costumul încheiat la trei nasturi şi cam lipit de 
corp, cămaşa roz bombon şi pantofii ascuţiţi la vârf, nu-i 
mai lipseau decât cerceii din urechi şi o fustă conică. De o 
amabilitate debordantă, cu o uşoară licărire deşucheată în 
ochii negri, îl contempla pe Malko cu o poftă stăpânită, 
întrebându-se în mod vădit dacă să-i ofere o felaţie sau o 
băutură răcoritoare. Optă pentru a doua soluţie. 

— Doriţi să beţi ceva? propuse el. 

Pe o măsuţă joasă, erau aşezate câteva sticle şi pahare, 
iar una de Defender vechi de cinci ani nu era începută. 
Diplomatul îi zâmbi complice lui Malko. 

— Aici whisky-ul valorează cât aurul. Pakistanezii sunt 
înnebuniţi după el, deşi comercializarea lui este interzisă 
prin lege. O sticlă de Defender ajunge şi la patru mii de rupii 
pe piaţa neagră, în vreme ce un general câştigă cincizeci de 
mii... Diplomaţii africani aduc conteinere întregi şi le vând la 
negru ca să-şi plătească chiria. 

— Mai degrabă aş bea o cafea, zise Malko în timp ce se 
aşeza pe o superbă canapea din piele neagră. 

Ambasadorul se instală în faţa lui, netezindu-şi cu grijă o 
cută pe pantalonii impecabil călcaţi şi îi aruncă o privire 
nedumerită. 

— Casa Albă ne recomandă destul de rar un om din 
Agenţie, observă el, puţin ofensat. Mai cu seamă în termeni 
atât de amabili. Il cunoaşteţi bine pe domnul Frank 
Capistrano? 

— Destul de bine, mărturisi Malko. 

Era inutil să precizeze că şi consilierul special însărcinat 
cu securitatea la Casa Albă a devenit „sponsorul” lui 
permanent, peste capul celor din CIA, în urma câtorva 
anchete reuşite efectuate de Malko, în special ultima, legată 
de reţeaua americană a lui Bin Laden”. Când a primit 
telefonul lui Capistrano la castelul din Liezen, cerându-i să 
se urce în primul avion pentru Pakistan, Malko nu fusese 
prea surprins. Doar se întrebase de ce apelau la el, când 
Statele Unite dispuneau în Pakistan şi în Afganistan de o 
armată, mergând de la aparatele B-52 până la divizia a 
optsprezecea vânători de munte, staționată în Kandahar. Ca 


7 Vezi SAS - Sabia lui Bin Laden. 
15 


să nu mai pună la socoteală agenţii CIA şi FBI care treceau 
prin sită cele două ţări în căutarea celor două ţinte: 
mollahul Omar şi mai ales Ussama Bin Laden, pe al cărui 
cap guvernul american a pus o recompensă cu suma 
modică de douăzeci şi cinci de milioane de dolari. Sumă la 
care s-au mai adăugat de atunci şi alte premii „particulare”. 
Nu s-a mai văzut un asemenea premiu de când s-au pus 
bazele civilizaţiei umane. Ambasadorul se scarpină pe gât şi 
conţină cu acelaşi surâs misterios: 

— Presupun că prezenţa dumneavoastră are legătură cu 
căutarea lui Bin Laden... 

Se vedea că arde de nerăbdare să afle mai multe 
amănunte, aplecându-se spre Malko cu privirea sclipitoare. 
De aproape, mirosea ca o cocotă. Malko se retrase discret şi 
îi adresă un zâmbet inocent: 

— Domnule ambasador, din păcate, eu nu sunt autorizat 
să dezvălui scopul călătoriei mele. Imi pare foarte rău. 

Diplomatul se ghemui ca un melc în pericol. Era 
dezamăgit, dar plin de respect. Evident că Malko nu-i putea 
spune că Frank Capistrano îi dezvăluise că Statele Unite 
ajunseseră în sfârşit la capătul căutărilor şi că erau pe 
punctul de a pune mâna pe Ussama Bin Laden. Şi că el, 
Frank Capistrano, hotărâse ca Malko să supervizeze sfârşitul 
operaţiunii, mulţumindu-i pentru serviciile aduse. După ce 
îşi înmuie din politeţe buzele în cafea, Malko se ridică. 
James Wentworth procedă la fel, afişând un zâmbet cald pe 
faţă. 

— Sper că îmi veţi face plăcerea să veniţi acasă la mine 
la cină. Locuiţi la Marriott, nu-i aşa? 

— Exact, zise Malko. 

Dar nu preciză că probabil nu va rămâne prea mult acolo. 
De fapt, existau prea puţine şanse ca Bin Laden să se 
ascundă într-un hotel american de lux. Suportă strângerea 
de mână îndelungată a lui James Wentworth, apoi se 
pomeni direct pe culoar. 

— Biroul domnului Greg Bautzer este în capăt pe stânga, 
spuse ambasadorul dezamăgit. 

* 


* * 


16 


Greg Bautzer îi deschise chiar el uşa. Nu era singur, ci cu 
o blondă tunsă scurt şi cu ochi albaştri care semăna cu o 
balenă eşuată, îmbrăcată cu un tricou alb şi nişte pantaloni 
roz, ce se lăfăia într-un fotoliu parcă special făcut pentru ea. 
La prima vedere, depăşea suta de kilograme. Bărbatul care 
şedea la un capăt al canapelei nu era nici el prea plăcut la 
vedere. Un obez brunet cu părul slinos, cu faţa rozalie de 
cuperoze, cu negru sub unghii şi cu ciorapii răsuciţi. 
Pantalonii crăpau pe el. 

— Vă prezint echipa noastră din Peshawar, îl anunţă Greg 
Bautzer. George Keel şi adjunctul său, Angie Boatman. 

George Keel se ridică anevoie de pe canapea şi îi întinse 
lui Malko o mână moale şi lipicioasă. 

— Hi! Nice meeting you. 

Malko se deplasă până la balena care îi zâmbea radios. 
Greg Bautzer adăugă cu un umor aspru: 

— Lui George puteţi să-i mai spuneţi şi „Bud”, pentru că 
este un iubitor consecvent al berii Budweiser. 

George Keel îşi umflă cu modestie burdihanul. La uşă se 
auzi o bătaie uşoară, iar în încăpere se strecură o prăjină cu 
ochelarii pe nas, aplecat până în pământ. Semăna cu un 
student întârziat. Se aşeză timid pe marginea unui fotoliu, 
uitându-se cu respect la Malko. 

— Acesta este Robert Baldwin, specialistul nostru în 
problemele din Afganistan, îl anunţă cu mândrie şeful 
centralei. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât el triburile... 
clanurile, subclanurile etc. 

Malko îi zâmbi politicos, dar se abţinea cu greu să nu 
izbucnească în râs. Aşa-numita „dream team” a lui Greg 
Bautzer ilustra de minune starea în care se afla CIA. 

— Vorbiţi dialectul dari? îl întrebă Malko. 

— Nu. 

— Dar paştu? 

— Nici ăsta, dar citesc enorm. 

Incă un agent de teren. 

— Perfect, spuse Malko, văd că aveţi o echipă pe cinste. 

— În centrală, suntem doisprezece, preciză Greg Bautzer, 
însă ceilalţi sunt pe teren. Ca să nu mai vorbim despre 


17 


„gumshoes”. Adăugă el strâmbându-se dezgustat. Însă ei 
trebuie să obţină acordul ambasadorului ca să iasă din 
Islamabad. Cel puţin noi suntem liberi, mai adăugă el. 

George Keel începu să-şi roadă unghiile negre, cu gura 
strâmbată de un soi de tic, iar cămaşa stătea să crape sub 
presiunea burdihanului plin de bere. Malko abia aştepta să 
intre în miezul subiectului. 

— Domnu! Frank Capistrano, începu el, ca să se facă bine 
înţeles, mi-a comunicat că aţi făcut o treabă extraordinară 
şi că sunteţi pe punctul de a-l localiza pe Ussama Bin Laden. 
Ţinând cont de implicarea mea în acest dosar, a ţinut morţiş 
să particip şi eu la ultima fază a operaţiunii. Ca „martor”, ca 
să zic aşa. Dar fireşte că dumneavoastră veţi beneficia 
oficial, ceea ce mi se pare corect. De altfel, eu sunt doar un 
colaborator al Agenţiei. 

Nici unul dintre cei patru membri ai CIA aici de faţă nu 
apreciară propunerea lui Malko. Greg Bautzer se uita fix la 
pantofi. Angie Boatman arbora un surâs mecanic şi tâmp, 
iar George Keel, după ce termină de ros unghiile, îşi 
contempla opera. Cât despre Robert Baldwin, acesta se uita 
în tavan. Numai zumzăitul climatizorului mai tulbura 
liniştea. Malko îşi zise că nu prea le convenea că se băgase 
în treburile lor. Erau nişte funcţionari obscuri, cu un ochi pe 
fişa de cheltuieli şi cu altul la pensionare, care în mod sigur 
nu îi apreciau stilul fulminant. Ei nu aveau nici castele, nici 
amante de clasa Alexandrei şi văzuseră un Rolls Royce doar 
în filme. Fiindcă tăcerea se prelungea, Malko se întoarse 
către Greg Bautzer. 

— Greg, începu el, vreţi să-mi daţi mai multe amănunte 
în legătură cu operaţiunea de capturare a lui Bin Laden? 

Insă nimeni nu scoase un cuvânt. Parcă erau la priveghiul 
unui capo mafioso. Malko se gândi la şoldurile minunate ale 
Priscillei Clearwater ca să nu se enerveze. În fond, înţelegea 
într-un fel pizma interlocutorilor săi. El era un „paraşutat” şi 
intangibil pe deasupra, căci fusese trimis de Casa Albă. 
Greg Bautzer scoase o ţigară şi o aprinse cu bricheta Zippo, 
apoi suflă tacticos fumul afară. In sfârşit, înălţă capul şi zise 
pe un ton vag: 


8 Porecla agenţilor FBI. 


18 


— Mi-e teamă că veţi fi dezamăgit, domnule Linge. 
Suntem încă departe de a-l captura pe nenorocitul ăla. 

Malko le zâmbi cu răceală. 

— Bin Laden este orice numai un nenorocit nu, îl corectă 
el. Este un fanatic periculos, fireşte, însă mi se pare extrem 
de inteligent. Domnul Capistrano mi-a spus că sunteţi pe 
punctul de a-l captura, sau mai degrabă de a-l localiza. Este 
adevărat? 

— A fost exact, recunoscu Greg Bautzer dintr-o suflare. 

În acea clipă, Malko ar fi preferat să se caţere pe un 
munte afgan cu treizeci de kilograme în spinare, pe o 
temperatură de patruzeci şi cinci de grade, decât să fie în 
acest birou destul de confortabil şi răcoros... 


19 


Capitolul III. 


Malko avu senzaţia că cineva îi răstoarnă o benă cu nisip 
în cap. A străbătut lumea până aici degeaba! Se uită intrigat 
la şeful Centralei CIA. 

— Aşadar, domnul Capistrano a primit o informaţie falsă? 
întrebă el. 

Greg Bautzer scutură viguros din cap. 

— Nici vorbă! Acum două zile, am fost pe urmele lui Bin 
Laden. Numai că ieri, am pierdut pista pe care ne aflam. 

— Adică? 

— Omul care trebuia să ne ducă la Bin Laden a fost 
asasinat. 

— Nu cred că este o coincidenţă, zise cu ironie Malko. 
Despre ce este vorba? 

Greg Bauzer îşi drese glasul şi începu: 

— Încă de acum trei luni, am pus sub supraveghere, cu 
mijloace umane şi tehnice, un activist islamist, directorul 
unei importante şcoli coranice din Islamabad şi anume, 
mollahul Abdullah. Ştim că de anul trecut, a găzduit nişte 
fugari din Al-Qaida, care au venit din Afganistan. De 
asemenea, a luat legătura de mai multe ori cu Ussama Bin 
Laden, vizitându-l pe acesta în Kandahar. De atunci, cei doi 
corespondau regulat. Când Bin Laden şi-a lansat fatwa în 
februarie 1998, ordonând uciderea tuturor americanilor, 
mollahul Abdullah i-a atras atenţia şi asupra unei chestiuni 
foarte delicate: că printre americani erau şi musulmani... 
Discuţia lor a durat câteva luni. În final, Bin Laden a găsit un 
paragraf în Coran care precizează că în cazul unui conflict 
ivit cu nemusulmanii, adevărații musulmani trebuie să se 
întoarcă în teritoriile musulmane... 

Malko făcu un gest enervat, nevăzând unde vrea să 
ajungă americanul cu acest curs de religie. 

— Această chestiune cu fatwa are legătură directă cu 
asasinarea mollahului? _ 

— Nu, recunoscu Greg Bautzer. Insă de la acea dată, cei 
doi bărbaţi au mai luat legătura sub o formă sau alta. 


20 


— Chiar şi după ce Bin Laden a fugit? 

— Da, prin intermediul unor mesageri siguri şi reţelei din 
cadrul şcolilor coranice. Fără ştirea serviciilor pakistaneze, 
noi am continuat supravegherea mollahului Abdullah. 
Datorită ascultărilor, acum o lună, am avut certitudinea că 
mollahul se pregătea să-i facă o vizită lui Bin Laden. 

— Au discutat? 

— Nu. Din noiembrie 2001, nimeni nu a mai vorbit direct 
cu Bin Laden. El, care avea obiceiul să vorbească zilnic cu 
mama lui la telefon, a încetat brusc să o mai sune şi a 
întrerupt legăturile prin satelit. Cu toate astea, noi am 
interceptat câteva convorbiri între Abdullah şi un oarecare 
mollah Saifullah Mansour. Acesta a organizat ultimele 
întâlniri ale lui Bin Laden cu oameni din afară. 

— Aţi putut să-l localizaţi pe mollahul Mansour? 

— Da, se afla în regiunea Khost. Dar folosea un telefon 
mobil „touraya” şi se mişca tot timpul. Totuşi, aceste 
ascultări ne-au furnizat o informaţie prețioasă: mollahul 
Abdullah a fost invitat oficial de un prieten al mollahului 
Mansour care conduce o şcoală coranică în zona tribală, 
foarte aproape de Landicotal. Atunci, am organizat imediat 
supravegherea lui Abdullah, folosind informatorii noştri 
pakistanezi, astfel încât să-l urmărească în timpul călătoriei. 

— Credeţi că trebuia să-l găsească pe Bin Laden? întrebă 
Malko. 

Greg Bautzer aprobă energic din cap. 

— Sigur că da. Odată ajuns în zona tribală, este foarte 
uşor de trecut în Afganistan. Anumite elemente ale discuţiei 
dintre mollahul Mansour şi mollahul Abdullah erau foarte 
explicite. Ne-am alertat deja oamenii pe care îi avem 
dincolo de graniţă. Alaltăieri, un vehicul 4x4 înmatriculat în 
Peshawar a sosit la mollahul Abdullah. Şoferul a înnoptat la 
el. Prin urmare, plecarea era iminentă. Datorită numărului 
de înmatriculare, am reuşit să-l identificăm pe proprietarul 
maşinii. Era chiar prietenul mollahului Mansour... Am 
aranjat la faţa locului un dispozitiv format din douăsprezece 
persoane plus vehicule ca să fiu sigur că nu îl pierd. Primul 
element a fost unul dintre informatorii noştri, Arif Jamal. 
Stătea la pândă lângă Moscheea Roşie, al cărei imam era 


21 


Abdullah şi a asistat la uciderea acestuia. 

Greg Bautzer îi povesti amănunţit lui Malko împrejurările 
în care mollahul a fost asasinat. 

— Cui îi atribuiţi acest omor? întrebă el. 

— La început, am crezut că este o coincidenţă, o crimă 
„sectară”. Mollahul Abdullah era un antişiit convins şi foarte 
acerb. 

Malko vru să-i spună că în meseria lor nu existau 
coincidenţe, dar nu mai apucă. 

— informatorul nostru a reuşit să vadă numărul maşinii 
asasinilor, reluă şeful centralei. Ştiţi că în Pakistan avem 
contacte cu omologii noştri din cele două servicii. 

— IŞI şi mai care? 

— IB°. 

Dispun de mai puţine mijloace, dar nu sunt sifilitici ca 
islamiştii din ÎŞI. Aşadar, am comunicat numărul celor din 
IB, fără să le spunem motivul şi le-am cerut să-l caute pe 
proprietar. Atunci am avut o mare surpriză: acea Toyota 
aparţinea unui informator corupt din IŞI, care mai fusese 
folosită şi la alte operaţiuni clandestine. 

Malko ridică sprâncenele. 

— IŞI l-a lichidat pe mollahul Abdullah? De ce? După cum 
susţineţi, oamenii din IŞI sunt de partea islamiştilor. Chiar 
simpatizează un om ca Abdullah. De mulţi ani încoace, în 
timpul războiului împotriva sovieticilor, i-au susţinut pe cei 
mai extremişti mujahedini, precum  sinistrul Gulbuddin 
Hekmatyar. A 

— Aveţi perfectă dreptate, recunoscu Greg Bautzer. In 
mod normal, IŞI nu avea nici un motiv să ordone asasinarea 
molanului Abdullah, numai că IB ne-a furnizat un element în 
plus: IŞI îl supraveghea îndeaproape pe Abdullah. Lucrul 
care s-a întâmplat a fost că şi-au dat seama că îl 
supraveghem şi apoi ce intenţii avem. Prin urmare, au 
procedat în aşa fel încât Abdullah să nu ne mai poată duce 
direct la Bin Laden. 

— Nu era mai simplu să nu-l lase să facă această 
călătorie? 

Greg Bautzer clătină din cap. 


% Intelligence Bureau. 


22, 


— Nu sunt sigur că Abdullah i-ar fi ascultat. În plus, cred 
că mollahul ţinea foarte mult să răspundă invitaţiei lui Bin 
Laden. In convorbirile interceptate, mollahul Mansour era 
foarte insistent. 

— Ce voia Bin Laden de la mollahul Abdullah? 

Robert Baldwin se băgă imediat în vorbă. 

— Credem că Bin Laden îşi caută noi aliaţi în comunitatea 
religioasă pakistaneză. Are mare nevoie după învingerea 
talibanilor. Mollahul Abdullah putea să servească drept 
intermediar. Nu uitaţi că, dacă tagma religioasă îl părăsea 
pe Bin Laden, acesta nu va mai putea rezista mult. 

— In acest caz, obiectă Malko, oamenii care au organizat 
asasinarea lui Abdullah au jucat împotriva intereselor lui Bin 
Laden. Mi se pare ciudat. 

— Eu cred că este vorba despre anumite elemente 
fanatice din IŞI, situate la un nivel oarecum inferior, care au 
urmărit un singur aspect: că Abdullah risca să ne ducă la 
Bin Laden, conchise Greg Bautzer. 

Cu alte cuvinte, un exces de zel din partea partizanilor 
sauditului. In mijlocul acestor exaltaţi, totul era posibil. În 
orice caz, mollahul Abdullah era mort. Insă lui Malko lot nu-i 
venea să creadă că nu mai exista şi altceva care să ducă la 
localizarea şi eliminarea lui Ussama Bin Laden. Rupse 
tăcerea care se aşternuse după concluzia şefului centralei. 

— Bine. Cred că în afară de mollahul Abdullah, mai aveţi 
şi alte piste care ne-ar putea duce la Bin Laden? 

judecând după tăcerea apăsătoare ce urmă după 
întrebare, îşi dădu seama că se înşelase. Greg Bautzer 
mărturisi cu pocăință: 

— Sir, nu avem nici o pistă! De zece luni toată lumea îl 
caută pe Bin Laden. Noi, FBl-ul, serviciile pakistaneze, 
britanicii, francezii şi noul guvern afgan. Avem pe teren, în 
Afganistan şi în Pakistan, câteva mii de oameni care conduc 
fără încetare operaţiunile de percheziţie şi de căutare. In 
Waziristan, la Miram Shah, în apropiere de frontiera cu 
Afganistanul, am instalat o staţie de ascultare şi de 
supraveghere a tuturor comunicaţiilor telefonice din zonă. 
In zadar, însă. In plus, este atacată cu rachete aproape în 
fiecare zi. Intreaga regiune este bântuită de fugari din 


23 


reţeaua Al-Qaida, extrem de virulenţi. Am interogat zeci de 
prizonieri aici şi în Guantanamo, unde i-am transferat pe cei 
care ne-au interesat mai mult. Fie nu ştiu nimic, fie ne dau 
informaţii nefolositoare. Am cheltuit sute de mii de dolari 
pentru prime acordate unor informatori care ne-au dus pe 
pistele cele mai fanteziste. La început, am verificat totul, 
apoi am lăsat-o baltă. De fiecare dată când este semnalată 
prezenţa lui Bin Laden într-un colţ pierdut în Afganistan, 
trebuia să organizăm adevărată expediţie, cu elicoptere 
apărate de avioane de vânătoare AC-130 şi B-52. Şi toate 
astea pentru a ne proteja Special Forces. În urmă cu două 
luni, în timpul operaţiunii „Anaconda”, britanicii au luat 
plasă cu informatorii lor care i-au dus la nişte depozite cu 
muniţie care erau ale aliaţilor noştri... lar recompensa de 
douăzeci şi cinci de milioane de dolari pentru capturarea lui 
Bin Laden nu a dus nicăieri. Intr-o ţară în care oamenii 
câştigă douăzeci de dolari pe lună... 

— Cum vă explicaţi acest lucru? 

Americanul făcu un gest de neputinţă. 

— Mai întâi, că suma este mult prea mare. Pentru toţi 
aceşti muritori de foame, reprezintă un lucru abstract. Nici 
măcar nu concep acest lucru. In schimb, trebuie să 
înţelegem că aici, în Afganistan şi în general în toate ţările 
islamiste, Ussama Bin Laden este considerat un erou! |n 
toate bazarele de la Peshawar se vând tricouri cu figura lui. 
Nici un membru paştu nu va da fuga să-l denunțe, căci s-ar 
simţi dezonorat. Bin Laden este simbolul luptei Islamului 
oprimat împotriva celorlalţi, oameni care nu sunt 
musulmani. A devenit un profet. lar pe profeţi nu-i denunţă 
nimeni. În plus, orice ar spune politicienii, Afganistanul este 
în plină degringoladă. In afară de Kabul şi câteva puncte în 
care ne-am instalat, nu există nici un fel de control. Există 
văi în care nici un străin nu a mai pus piciorul de zeci de 
ani. În capitală, „preşedintele” Hamid Karzai conduce doar 
din biroul lui... Dacă face un pas în afara Kabulului, i se taie 
beregata. Talibanii stau tot timpul acolo, ascunși prin sate. 
Au schimbat numai turbanul, atâta tot. Dar şi ei sunt 
pregătiţi să-l apere pe Bin Laden. 

Această predică nu era deloc încurajatoare. Malko 


24 


încercă marea cu degetul. 

— Nu se poate să nu reuşim! Când a fost văzut Bin Laden 
ultima oară? 

Greg Bautzer se întoarse către balena roz, prăvălită în 
fotoliul ei. 

— Angie adună toate informaţiile cu privire la Bin Laden. 

Angie Boatman catadicsi să spună: 

— Se pare că a fost văzut în trei locuri la începutul lunii 
noiembrie 2001. In regiunea Khost, în Jalalabad şi apoi în 
Tora-Bora. Dar nu dispunem decât de mărturii de mâna a 
doua. 

— Şi de atunci? Asta a fost acum şapte luni, sublinie 
Malko. 

— De atunci, nimic! zise Angie. Parcă l-a înghiţit 
pământul. Avem numerele lui de telefon prin satelit, dar nu 
le mai foloseşte. Puţinii demnitari talibani pe care i-am 
arestat, precum ambasadorul Zaeef, susţin că nu ştiu unde 
se află. S-ar putea să fie adevărat... 

— Dar Abu Zoubeida, mâna lui dreaptă pe care agenţii 
FBI l-au arestat cu puţin timp în urmă în Pakistan? El n-a 
divulgat nimic? 

— Spune ca nu l-a mai văzut pe „şeic” din octombrie... 

Parcă era Omul invizibil. Malko simţi cum îi sare ţandăra. 

— Dacă nu ştiţi unde se află Bin Laden, înseamnă că nu 
aveţi nici o informaţie despre el, despre sănătatea lui, cum 
se deplasează, cine îl mai însoţeşte, de ce logistică 
dispune... 

Angie Boatman puse un picior monstruos peste celălalt şi 
reluă: 

— Se pare că este bine sănătos. Povestea cu boala lui de 
rinichi a fost inventată fiindcă a făcut o singură dată dializă 
la spitalul din Kandahar. De câteva ori a fost văzut călărind. 
Se pare că este un foarte bun călăreț. Se deplasează însoţit 
de o singură gardă de corp şi cu vreo douăzeci de oameni, 
arabi cu toţii. 

— Fireşte, dacă am fi lucrat ca pakistanezii, probabil că 
am fi avansat şi noi, zise pe un ton apăsat George Keel. 

Malko profită imediat de ocazie. 

— Numai IŞI are agenţi peste tot... Ei nu au aflat nimic? 


25 


Greg Bautzer clătină din cap, depăşit de situaţie. 

— Domnule, am să vă dau un exemplu. Când am localizat 
ascunzătoarea lui Abu Zoubeida în Faisalabad, graţie 
interceptării comunicaţiilor cu Egiptul, am informat FBI-ul. 
Agenţii s-au dus la poliţia pakistaneză şi i-au cerut să-l 
aresteze, dar înainte, au bruiat toate frecvențele 
pakistanezilor ca să evite scurgerea de informaţii. Aici totul 
pute. Pakistanezii ne detestă, iar ceilalţi sunt prietenii lor, 
deşi nu recunosc acest fapt. 

Malko îi privi pe rând pe cei patru agenţi debusolaţi. 

— Primiţi o grămadă de informaţii, dar nu vă daţi bătuţi. 

— Cam două sute pe zi, răspunse Angie. Tipii ne pun 
mereu aceeaşi placă: „Daţi-ne câteva milioane de dolari şi îl 
vom găsi pe Bin Laden.” 

— Ce se întâmplă după aceea? 

Greg Bautzer îi zâmbi cu ironie. 

— Noi le spunem: „Aduceţi-ni-l pe Bin Laden şi apoi veţi 
primi cele câteva milioane de dolari.” Discuţia se opreşte 
întotdeauna aici... Bin Laden dispune de o reţea compusă 
din mii de simpatizanți, cel mai adesea aflaţi în posturi 
înalte. Şefi religioşi, membri paştu, oameni din IŞI, care îl 
respectă. Mai cu seamă că nu îşi asumă nici un risc. 

— Dar comunică bine cu lumea din afară? obiectă Malko. 

— Bineînţeles, recunoscu Greg Bautzer, datorită unui 
sistem foarte sofisticat de mesageri care întrerup orice 
pistă. Sunt nişte anonimi. Şi niciodată nu sunt aceiaşi. Acest 
lucru funcţionează în ambele direcţii. Şi aici sunt sigur că 
agenţii din IŞI ştiu mai multe decât ne spun nouă. Dar nu 
cunoaşteţi lucrul cel mai important: pakistanezii au lansat 
zvonul că Bin Laden este agent CIA şi că de aceea 
americanii nu-l arestează. Un dezastru, nu-i aşa? 

— Intocmai, zise Malko în timp ce reflecta. 

Se gândea la John Turner, agentul CIA care fusese în 
tabăra lui Bin Laden”. Se uită la ceas. „Şedinţa” ţinuse o 
oră şi jumătate. 

— In concluzie, nu ştiţi unde se află Bin Laden şi, după 
eliminarea  molanului Abdullah, nu  întrezăriţi nici o 
posibilitate să daţi de urma lui? 


10 Vezi SAS — Sabia lui Bin Laden. 
20 


Greg Bautzer îşi şterse fruntea, apoi zise: 

— Exact, domnule. Este întocmai rezumatul raportului pe 
care l-am trimis ieri la Langley. 

— Prin urmare, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să 
mă urc în avion, conchise Malko. 

Nimeni nu îndrăzni să-l contrazică. Se ridică în picioare, 
iar Greg Bautzer sări imediat de pe scaun, imitat de ceilalţi 
trei. 

— Vreţi să mergem undeva să mâncăm de prânz? îi 
propuse şeful centralei. Este o cafenea în apropiere, sau la 
Clubul francez, care este exact vizavi. 

— Nu, mulţumesc, zise Malko, nu îmi este foame. Din 
cauza decalajului de fus orar. Mă duc să mă odihnesc. 

— Vă conduc la Marriott, îi propuse numaidecât 
americanul. 

— Aş prefera să-mi daţi o maşină, sugeră Malko. 

Greg Bautzer se înroşi. 

— Domnule, aici se circulă pe stânga, iar circulaţia este... 
sălbatică. 

— Nu vă faceţi griji, îl linişti Malko, nu este prima oară 
când vin în Pakistan. 

— In acest caz, vă dau maşina mea. Lincolnul Navigator. 
Dacă aveţi număr diplomatic, nu veţi fi oprit de poliţie. 

II conduse până în parcare şi, înainte să se urce în 
imensul vehicul 4x4, Malko îi aruncă o privire aproape 
amenințătoare. 

— Mâine dimineață la ora nouă, voi fi în biroul 


dumneavoastră. Sper că până atunci vă va veni vreo idee. 
* 


* * 


La volanul maşinii Navigator, Malko mergea pe 
bulevardul Kyeban-e-lghbal care străbătea nordul oraşului- 
grădină, vizavi de Margalla Hills, zona rezidenţială, unde toţi 
emigranții închiriau case la preţuri ridicol de mici. 
Islamabadul semăna cu un parc, cu bulevarde largi şi multe 
intersecţii invadate de verdeață. incetini, fiindcă ajunsese în 
parcela F 8. Găsi imediat F 8/3. Mai viră de câteva ori şi 
ajunse pe Strada nr. 3. Aici erau numai vile înconjurate de 
verdeață. Casa cu numărul 21 era luminată şi zări un 


27 


vehicul 4x4 cu număr diplomatic. În întuneric, văzu un 
paznic cu privirea rătăcită. Acesta se ridică şi îl salută cu 
respect pe Malko. 

Sună. Spera ca Priscilla să nu-i fi tras clapa... Dormise 
jumătate de zi şi acum se simţea mai bine. Abia acum îşi 
dădu seama că Greg Bautzer nu se înşelase complet. Dacă, 
de nouă luni, Bin Laden scăpa de toate căutările, nu era o 
întâmplare. Privite din afară, lucrurile păreau simple. De 
acum înainte, înţelegea limpede greutăţile întâmpinate în 
capturarea şefului terorist. Cu toate astea, nu avea chef să 
plece cu coada între picioare din Pakistan. Misiunea 
încredinţată de Frank Capistrano era urmarea logică a 
succesului său împotriva reţelei americane a lui Bin Laden, 
decapitată de-acum în cea mai mare taină. Hăituirea 
sauditului reprezenta obiectivul numărul unu al Casei Albe, 
după fanfaronada lui George W. Bush. Cine îl va găsi, se va 
bucura de recunoştinţa veşnică a preşedintelui american... 

Fără să prindă de veste, Malko se lansase deja într-o 
nouă aventură. Totuşi, întâlnirea cu miliardarul saudit din 
1996 nu îi lăsase o amintire urâtă. Fiind conştient că este 
un fanatic periculos, utopic şi gata să semene moartea 
pentru un scop absolut nebunesc: dominaţia Islamului în 
lume. In această parte a lumii, Ussama Bin Laden era 
considerat un erou. 

Uşa se deschise, întrerupându-i brusc gândurile. În cadrul 
întunecat,  zări silueta unei negrese cu picioare 
interminabile. Priscilla nu-i trăsese clapa! Intră uşurat şi o 
cuprinse de mijloc. 

— Sper că nu te-am făcut să aştepţi! spuse el sărutând-o 
pe gât. 

Dar spre surprinderea lui, tânăra făcu un pas înapoi. 
Malko avu senzaţia că visează. Era totuşi o negresă. 
Incântătoare, cu un năsuc cât o măslină şi o gură cărnoasă. 
Imbrăcată cu un tricou portocaliu şi cu o fustă scurtă 
neagră. Insă nu era Priscilla Clearwater. Necunoscuta îl 
privea cu vădită stupoare pe Malko şi îl întrebă: 

— Cine sunteţi? 

Malko abia reuşi să surâdă. 

— Cred că am greşit adresa. O caut pe Priscilla 


28 


Clearwate. 

Negresa zâmbi deodată uşurată. 

— Ba nu aţi greşit adresa, dar Priscilla nu este acasă. A 
plecat în oraş cu prietenul ei. Eu sunt prietena ei, Angelique. 
Locuim împreună. 

— Sunteţi din Ruanda? 

— Da. De unde ştiţi? 

— Mi-a spus Priscilla de dimineaţă... M-a invitat la masă. 
Aici. 

Dar nu preciză ce Îi povestise despre ea. Angelique 
izbucni în râs. : 

— Cred că a făcut o glumă! Işi făcuse planuri pentru cină 
mai demult, iar prietenul ei este foarte gelos. Este un 
elvețian care lucrează la ONU. Este nebun după ea. 

Dezamăgit, Malko se pregătea să plece. 

— Imi cer scuze pentru deranj, zise el. Spuneţi-i că am 
trecut pe aici. 

— Staţi puţin, protestă negresa, nu pot să vă las să 
plecaţi aşa! Nu am nimic de făcut, haideţi să bem ceva. 
Soţul meu este plecat la Karachi cu treburi, iar eu mă 
plictisesc. 

II conduse într-un salon imens puţin cam trist şi slab 
luminat, iar el se gândi că şoldurile ei erau mai frumoase 
decât ale Priscillei. Barul se găsea într-un dulăpaş, iar pe 
tavan se învârteau încet nişte ventilatoare mari. 

— Ce doriţi să beţi? îl întrebă Angelique. 

— O votcă, dacă aveţi. 

Ea se întoarse cu o sticlă de Defender „Success” vechi de 
doisprezece ani şi cu una de Stalicinaia, îşi turnă o porţie 
mare de scotch cu sifon, se aşeză la celălalt capăt al 
canapelei şi ridică paharul. 

— Bine aţi venit la Islamabad! Lucraţi pentru guvernul 
american? 

— Da, răspunse Malko, sec. 

Angelique bău câteva guri de scotch şi spuse la rândul ei: 

— Şi soţul meu la fel. Este în FBI. L-au trimis pentru o 
săptămână la Karachi din cauza procesului asasinilor lui 
David Pearl. Sper să nu păţească nimic. Aici trăieşti tot 
timpul cu frica-n sân! Dorm cu arma sub pernă şi mă 


29 


trezesc mereu în toiul nopţii. 

Se ridică să se ducă la bucătărie după gheaţă, iar Malko îi 
urmări silueta. Era chiar mai apetisantă decât Priscilla. Când 
se întoarse, se aşeză mai aproape de Malko şi îşi puse picior 
peste picior, arătându-şi pielea satinată. Malko întârzie cu 
privirea pe coapsele ei. 

— La ce vă uitaţi? întrebă ea imediat. 

El îi zâmbi. 

— La dumneavoastră. Sunteţi superbă. Sunteţi tutsi? 

— Da. Familia mea a fost masacrată. Nu o să mă întorc 
niciodată în Ruanda. 

Ca şi cum această amintire ar fi tulburat-o, ea goli dintr-o 
dată scotch-ul şi îşi turnă altul. Apoi se ridică şi puse 
muzică. 

— E mai vesel aşa, spuse ea râzând. 

— Sper că Prisciila nu va întârzia mult, zise Malko. 

Angelique îi zâmbi ironic. 

— Oh, fireşte că nu! Prietenul ei abia aşteaptă să se 
întoarcă repede ca să... 

Ea se opri şi chicoti. Ticăloasa! zise Malko în gândul lui. 
Priscilla îl fraierise bine jucând rolul de femeie măritată. 

Privirile lor se întâlniră din nou, iar Angelique zăbovi mai 
mult. O întrebă surâzând: 

— La ce vă uitaţi? 

Angelique zâmbi stânjenită. 

— La ochii dumneavoastră. Purtaţi lentile de contact? 

— Nu, aşa sunt ochii mei. 

Ea plecă privirea în pământ. 

— Vă rog să mă scuzaţi, n-am văzut niciodată o 
asemenea culoare. Parcă ar fi de aur. 

Vrând parcă să schimbe repede subiectul, negresa 
întrebă brusc: 

— O cunoaşteţi bine pe Priscilla? 

— Ne-am întâlnit la Belgrad şi la Nairobi... 

Ea îl mai servi cu o votcă şi schimbă caseta. Malko îşi 
spuse că, dacă Priscilla nu se întorcea mai repede, nu se va 
mai comporta ca un gentleman. 

* 


* * 


30 


— Au sosit! 

Tocmai auziră zgomotul unei maşini. Sticla de votcă se 
golise pe jumătate, iar cea de Defender nu era nici ea mai 
plină. Malko ştia totul despre viaţa ruandezei care se 
măritase cu un american, Dick Spacey, ca să obţină 
paşaport şi să fugă din Africa. El era un băiat foarte drăguţ, 
îndrăgostit lulea de ea, dar care era absorbit total de munca 
lui... lar ea se plictisea de moarte în Islamabad. Neavând ce 
face şi unde să se ducă fiind mult prea cald să facă sport, îi 
rămânea ca distracţie doar piscina de la Marriott, unde, 
îndată ce discuta cu un bărbat, toţi ziceau că îi este amant. 
Priscilla intră prima în încăpere, foarte elegantă, într-o 
rochie neagră, scurtă cu bretele şi izbucni în râs. 

— Malko! Ce surpriză plăcută! 

Nu mai apucă să-i sară la beregată, căci un alb cu păr 
grizonat, mare cât un dulap, apăru în spatele ei şi îi cuprins 
mijlocul. Se uita cu suspiciune la Malko. Priscilla se întoarse 
spre el. i 

— Marc! lţi fac cunoştinţă cu un prieten de-al lui 
Angelique. Malko Linge, Marc Mollard. 

Impăcat, Marc îi strivi mâna lui Malko cu un zâmbet larg. 

— Nu v-am mai văzut prin Islamabad, observă el. 

— Tocmai am sosit, preciză Malko. Lucrez cu US Aid. La 
Safe Border Program... 

— Ah, da, înţeleg, zise imediat elveţianul, sunteţi în 
Embassy Road. 

Priscilla îi turnă o porţie zdravănă de Defender, se ridică 
îi spuse prietenei ei: 

— Vino să aducem gheaţă. 

Cele două femei dispărură în bucătărie ţinându-se de 
mijloc. Malko fierbea de furie. Marc Mollard îi zâmbi cu 
răutate. 

— Angelique este foarte sexy, dar îi este foarte frică de 
agentul ei special. Are un metru nouăzeci şi o sută de 
kilograme. 

In acel moment apăru Priscilla şi îi zise elveţianului: 

— Angelique are nevoie de tine. Trebuie să te duci în 
pivniţă să aduci şampanie. N 

Marc se ridică numaidecât şi se duse în bucătărie. Indată 


31 


ce rămase singură cu Malko, Priscilla pufni: 

— Cum ţi se pare prietena mea? 

— Superbă! recunoscu Malko. Dar nici cu tine nu mi-e 
ruşine! 

Priscilla se aplecă spre el şi îi strecură rapid limba în 
gură. 

— Mai bine nu! Marc pleacă poimâine în Afganistan. Până 
atunci, poţi să te distrezi cu Angelique, asta vrea şi ea... S-a 
îndrăgostit de ochii tăi. 

Angelique şi Marc se întoarseră. Elveţianul destupă o 
sticlă de Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanes 
din 1995 foarte parfumată şi închinară în cinstea lui Malko. 

— Pentru venirea dumneavoastră la Islamabad! 

In douăzeci de minute, sticla de şampanie se goli. 

— Du-te să mai aduci una, zise Angelique. 

— Ba nu, am băut prea mult, răspunse elveţianul. Vă 
lăsăm să vorbiţi... 

O luă pe Priscilla de mână şi o trase după el în timp ce le 
ura „noapte bună”. Evident, avea un singur gând: să se 
zbenguiască cu Priscilla. Angelique îi privi cu un zâmbet 
viclean. 

— Plec şi eu, zise Malko. 

Ruandeza tresări. 

— Mai staţi... Să mai bem puţină şampanie. 

Se duse în bucătărie şi aduse încă o sticlă de Taittinger 
pe care Malko o destupă. Băură şi discutară vrute şi 
nevrute. Ca atrasă de un magnet, Angelique nu îşi putea lua 
privirea de la ochii aurii ai lui Malko. Acesta se tot întreba 
cum să facă să spargă gheaţa. Deodată, auziră dincolo de 
perete nişte zgomote nedesluşite. Malko ciuli urechile, 
distinse câteva suspine, apoi o respiraţie mai alertă, un 
țipăt înăbuşit şi, în fine, scârţâituri ritmate. Marc nu 
pierduse timpul. Se auzi un strigăt mai puternic şi o 
exclamaţie care nu mai avea nevoie de nici o explicaţie. 

— Ah, da! 

Se uită la Angelique. Tânăra părea împietrită, cu 
picioarele uşor depărtate, cu privirea fixă, gura cărnoasă şi 
privirea rătăcită. 

— In fiecare seară e la fel! suflă ea. 


32 


Îşi mişcă şoldurile însoţind parcă unduirea invizibilă a 
cuplului care făcea dragoste. Ascultară câteva clipe 
gemetele şi gâfâielile celor doi, apoi Malko nu mai rezistă. 
Strecurându-i mâna sub fusta ruandezei, îi mângâie 
încetişor coapsa catifelată, până atinse dantela slipului. 
Abia o atinse, că Angelique gemu, se întoarse spre el, îşi lipi 
gura de a lui şi îi strecură limba lungă ca de şopânlă. Totuşi, 
când Malko încercă să-i trag slipul în jos, ea îşi lipi 
genunchii, se zbătu, iar el reuşi abia după o luptă ce dură 
câteva minute. Angelique îşi dezlipi gura de buzele lui ca 
să-l implore: 

— Nu, nu aici! Altă dată. i 

Malko nici nu catadicsi să-i răspundă. Işi eliberă virilitatea 
cât ai clipi, apoi, depărtând cu forța picioarele tinerei, se 
lăsă în genunchi în fața ei. Din această poziție putea să se 
năpustească mai uşor asupra ruandezei. Ea încercă să-l 
respingă fără vlagă, însă Malko îi atinsese deja sexul. 
Dincolo de perete se auzi un țipăt urmat de un geamăt 
surd. Malko era cât pe ce să explodeze imediat imaginându- 
şi-l pe Marc violând crupa apetisantă a Priscillei. Mai înaintă 
câţiva centimetri şi începu să o penetreze pe Angelique. 
Negresa îl privea fix, cu gura întredeschisă şi suflă: 

— Incetişor, încetişor, priviţi-mă. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, ea părea hipnotizată de ochii 
aurii ai lui Malko. Acesta se afundă lent în pântecele ei. Era 
strâmtă iar acest lucru îi dădea o senzaţie minunată. După 
ce o invadă complet, Malko rămase nemişcat câteva clipe, 
apoi începu să se mişte în sus şi-n jos, mai întâi încet, apoi 
din ce în ce mai repede. Angelique gâfâia, ondulându-şi 
bazinul, de parcă ar fost desprins de corp. Lăsă să-i scape 
un geamăt lung ce se termină printr-un țipăt şi tresări din 
tot corpul. Tocmai juisase. 

După câteva clipe, Malko explodă la rândul său, afundat 
în ea până la rădăcină. Rămase nemişcat cu tâmplele 
zvâcnindu-i. Dincolo de perete, gemetele şi gâfâielile se 
auzeau încă. Elveţianul nu obosea deloc. Deodată Angelique 
îl împinse pe Malko aproape violent şi gemu: 

— Nu trebuie să ne vadă astfel. Plecaţi, plecaţi cât mai 
repede. 


33 


Întristat de nerecunoştinţa ei, Malko se ridică, îşi trase 
pantalonii pe el şi se aranjă în timp ce ruandeza îşi recuperă 
grăbită slipul roşu. Stăteau amândoi în picioare, iar ea îl 
împinse către uşă. 

— O să-i spun Priscillei că am vrut să mă culc, murmură 
ea. 

Nici măcar nu-l sărută. Malko străbătu grădina şi se opri 
lângă Navigator, când îşi dădu seama că nu avea cum să 
iasă, căci Marc îşi parcase maşina în spatele lui, blocându-l. 
Se întoarse. Angelique îl privea din prag. Veni spre ea. 

— Nu pot să ies, zise el. 

Şi ea observase acest lucru. Fără să spună nimic, se 
întoarseră în salon, iar ea se ghemui într-un colţ al 
canapelei. 

— O să-i aşteptăm. Daţi-mi puţină şampanie. 

Malko turnă ce mai rămăsese în sticlă şi se aşezară 
cuminţi fiecare la câte un capăt al canapelei. Angelique luă 
o ţigară, iar Malko i-o aprinse cu bricheta Zippo gravată cu 
însemnele. Ea trase câteva fumuri şi îl întrebă pe un ton 
dezinvolt: 

— Aşadar, faceţi parte din CIA? 

Nu avea nici un rost să nege. Priscilla avea gura prea 
mare. 

— Dal! 

— Presupun că sunteţi ca toată lumea în căutarea lui Bin 
Laden, continuă Angelique. 

— Cam aşa ceva, recunoscu Malko, dar este o treabă 
aproape imposibilă. 

Negresa îl aprobă. 

— Intr-adevăr. Şi Dick a încercat. A descoperit pe cineva 
care i-a spus că poate să-l găsească pe Bin Laden. Un 
oarecare Hadji Sulaiman. Un conducător de armată paştu. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Hadji Sulaiman a vrut să fie sigur că, dacă îl va găsi pe 
Bin Laden, să fie numit guvernatorul Jalalabadului. Dick a 
discutat cu şefii lui şi i-au spus că este imposibil. Atunci, nu 
s-a mai ocupat de treaba asta. 

Malko nu mai avea chef să facă dragoste. 

— Când s-a întâmplat povestea asta? 


34 


— Cam în urmă cu două luni... De ce? Puteţi să-l numiţi 
dumneavoastră guvernator? adăugă ea râzând. 

— Nu, fireşte că nu, răspunse Malko evaziv. Unde pot să-l 
găsesc pe acest Hadji Sulaiman? 

— Se împarte între Peshawar şi Carolina de Nord unde 
locuieşte uneori. Se pare că e un tip ciudat şi cam ciufut. 
Dar prietenii dumneavoastră din CIA îl cunosc foarte bine. 

Se auzi o uşă deschizându-se, iar Marc Mollard apăru în 
salon, radios şi grăbit. Le făcu cu mâna şi zise: 

— Salut! Mă duc la culcare. 

Era în grădină când apăru şi Priscilla, într-un halat de 
casă, umflată la faţă şi fericită. Se lăsă într-un fotoliu vizavi 
de Malko şi de Angelique. 

— Tu nu te-ai plictisit? o întrebă ea. 

Prost dispusă, Angelique se ridică şi afişă un aer furios. 

— Puteai să te grăbeşti şi tu! Prietenul tău nu a putut să 
plece fiindcă Marc i-a blocat maşina, iar eu a trebuit să-i ţin 
companie. Bine, acum mă duc la culcare. 

Se îndreptă spre dormitorul ei, ţeapănă ca o statuie, iar 
Priscilla îl întrebă pe Malko: 

— Ce i-ai făcut? Pare tare înfuriată. 

— Nimic, zise Malko. 

Marele premiu pentru ipocrizie era foarte greu de 
decernat anul acesta. Priscilla se ridică şi se aşeză lângă 
Malko aruncându-i o privire arzătoare. 

— Atunci nu te mai plânge... 

— ţi jur. Cred că eşti foarte obosită după exerciţiile din 
seara asta. 

Ea pufni. 

— Nu fi gelos, m-am gândit la tine. î 

Îşi strecură mâna posesivă între picioarele lui. În alte 
împrejurări, s-ar fi aprins instantaneu, dar acum se gândea 
la bărbatul de care nu auzise nimic până în seara asta: 
Hadji Sulaiman. Dacă acest om îl va duce într-adevăr la Bin 
Laden, atunci merita din plin să fie preşedintele 
Afganistanului, nu numai guvernatorul Jalalabadului. 

Dezamăgită, Priscilla îşi retrase mâna. Dacă ar fi putut să 
citească gândurile lui Malko şi-ar fi data seama că el se afla 
foarte departe, undeva prin părţile Peshawarului. 


35 


36 


Capitolul IV. 


În ciuda distanţei şi codificării electronice care o făcea de 
neauzit pentru altcineva în afară de Frank Capistrano şi de 
Malko, legătura era extraordinar de clară. Instalat în zona 
„protejată” din Ambasada americană, Malko îl sunase pe 
consilierul special de la Casa Albă la opt dimineaţa, fără 
ştirea lui Greg Bautzer. La Washington, era şase seara. Mai 
întâi, ca să-l pună la curent cu „incidentul” molanului 
Abdullah. Frank Capistrano zise doar atât cu vocea lui dură: 

— Pakistanezii sunt nişte ameţiţi. Nu avem de ales. Dacă 
vreţi să reuşiţi, nu apelaţi la ei... 

Uşor de zis, greu de făcut... 

— S-ar putea să am o pistă, începu Malko. Aţi auzit de un 
anume Hadji Sulaiman? 

— Nu. Cine este? 

— Un afgan. Un „warlorad!!” din Jalalabad. A avut legături 
cu FBl-ul. 

Frank Capistrano chicoti ironic. 

— Nu-mi miroase a bine. 

— Omul susține că ştie unde se ascunde Bin Laden, 
continuă Malko. Numai că, pentru a coopera, dacă reuşeşte, 
vrea să fie numit guvernatorul Jalalabadului... 

Americanul reflectă câteva clipe la această ofertă 
neaşteptată şi spuse pe un ton egal: 

— Dacă individul ăsta ni-l găseşte pe Ussama, sunt 
dispus să-i dau tot ce vrea. Este un paştu? 

— Da. 

— V-aţi întâlnit cu el? 

— Încă nu, am aşteptat aprobarea dumneavoastră. 

— O aveţi, zise pur şi simplu Frank Capistrano. Ştiţi foarte 
bine că prioritatea numărul unu este capturarea lui Bin 
Laden. Preşedintele mă întreabă în fiecare dimineaţă dacă 
am noutăţi iar eu sunt obligat să neg tot timpul. De nervi, 
am făcut şi eczemă. George Bush nu înţelege de ce nu l-am 


11 Lordul războiului. 


37 


prins până acum, cu mijloacele pe care le avem. 

— Dacă ar veni aici, ar înţelege, îl linişti Malko. Cred că 
oamenii din Agenţie aveau o pistă adevărată cu ajutorul 
mollahul Abdullah. Numai că şi IŞI îl supraveghea... lar ei ţin 
mai degrabă cu tabăra cealaltă. 

— Bine, aveţi undă verde. Ce doriţi de la mine? 

— Să-i pot dovedi acestui Hadji Sulaiman că sunt un om 
serios. Eu nu am autoritatea să-i promit postul de 
guvernator... 

Frank Capistrano găsi imediat soluţia. 

— lată ce vom face, zise el. Aţi auzit de un afgan pe 
nume Zalmay Khalizad? 

— Nu, cine este? 

— De vreo câţiva ani, este membru în Consiliul nostru de 
Securitate. Lucrează mai mult în Afganistan. Indată ce ne- 
am instalat acolo după evenimentele din 11 septembrie, l- 
am trimis la Kabul. El trage toate sforile. Hamid Karzai îl 
ascultă orbeşte. O să-l sun ca să-i spun despre ce este 
vorba. Vă dau numărul lui de mobil prin satelit: 00 882 165 
06 000 356. Il ţine deschis zi şi noapte. Dacă veţi lua 
legătura cu acest Hadji Sulaima să-i spuneţi să-l sune ca să- 
i confirme angajamentul dumneavoastră. El ştie mai bine 
când plouă şi când e vreme frumoasă la Kabul. Nu-i putem 
oferi o garanţie mai bună decât asta. 

Malko îşi notase cu atenţie numărul de mobil. Era puţin 
cam sceptic. Avea puterea să încoroneze un rege. 

— Baftă, zise în încheiere Frank Capistrano. Dacă 
reuşeşte cineva să facă treaba asta, atunci dumneavoastră 
sunteţi acela. Mai ţinem legătura. 

Inchisese deja. Malko ieşi înviorat din încăperea rece ca 
gheaţa şi se duse în biroul lui Greg Bautzer. Şeful centralei îl 
primi cu un zâmbet crispat. 

— Tot nu am noutăţi în legătură cu Bin Laden. 

— Eu am o idee, zise Malko tranşant. Il ştiţi pe un 
oarecare Hadji Sulaiman? 

— Oh, fireşte, este un conducător de război paştu. A 
eliberat anul trecut Jalalabadul de talibani şi speră să 
devină guvernator. Dar se pune cu cineva mai puternic 
decât el. De atunci, s-a retras la Peshawar. De ce mă 


38 


întrebaţi? 

— S-ar putea să ne ajute. 

— În acest caz, trebuie să vorbiţi cu Angie, îl sfătui 
Bautzer. Ea l-a „prelucrat” când era la Peshawar. O chem 


imediat. 
* 


* * 


Angie Boatman intră în birou rostogolindu-se ca un butoi. 
De data asta, era îmbrăcată în albastru. Insă era la fel de 
imensă. Greg Bautzer îi explică ce doreşte Malko, iar ea 
făcu nişte ochi cât cepele. 

— Sulaiman! Dar el e doar o marionetă! Cere nişte chestii 
imposibile. Bani, arme, sprijin politic, ca să lupte împotriva 
duşmanilor lui. Am întocmit mai multe rapoarte despre el şi 
le-am trimis la Langley, dar am fost sfătuită să-mi văd de 
treabă. Chiar doriţi să-l cunoaşteţi? 

— Da, zise cu fermitate Malko. Ştiţi unde l-aş putea găsi? 

— Da, este la Peshawar. Verific imediat. 

Se ridică cu greu din fotoliu şi se îndreptă spre uşă. După 
un sfert de oră se întoarse. 

— Am reuşit, anunţă ea, am vorbit cu el. 

— Foarte bine, zise Malko. Ne ducem la Peshawar. Ce mai 
puteţi să-mi spuneţi? Se poate discuta cu el? 

Angie Boatman se strâmbă. 

— Cu nici un paştu nu se poate discuta. Trădează precum 
respiră. Dar Sulaiman are de reglat un cont cu talibanii care 
i-au ucis băiatul... 

Chiar şi în Afganistan, acest lucru înfioară. Malko se uită 
la ceas. 

— Plecăm peste două ore. 

Angie Boatman păru încântată. Malko ar fi preferat să o 
ia cu el pe Angelique sau pe Priscilla. Insă, cu Angie, era 


ferit de tentaţii. 
* 


x x 
Camioane pictate până la roţi se târau cu viteza melcului 
câte trei unul lângă altul în nori de fum albăstrui. Bicicliştii 
se strecurau printre ele, apărând din toate părţile, iar 
autobuzele  supraaglomerate mergeau ca nebunele, 


39 


făcându-şi drum claxonând. Aşa-zisa autostradă se reducea 
pe alocuri la o singură bandă prăfuită şi plină de gropi, dar 
în ansamblu traseul Islamabad - Peshawar s-a mai 
îmbunătăţit. Căldura îngrozitoare învăluia peisajul dezolant 
într-o ceaţă alburie. La volanul maşinii, Malko claxonă ca să 
evite un camion imens cu botul pictat ca faţa unui indian 
care a plecat la război, iar Angi Boatman scoase un țipăt de 
şoricel. Îşi ascunsese trupul gras într-o ţinută kaki aproape 
militară, care contrasta cu unghiile la picioare date cu ojă 
roşie. Era singura notă de feminitate... 

Urmări cu privirea camionul pe care îl depăşeau. 
Pakistanezii îşi ascundeau mizeria lor cronică vopsindu-şi 
strident vehiculele. Malko era să dea iarăşi în şanţ din cauza 
celor trei camioane înţesate de lume care încercau să se 
depăşească. Datorită maşinii puternice, Malko reuşi să o 
redreseze. 

Bine aşezată în scaunul ei, Angie Boatman se ruga voce 
tare. Ajunseră la podul de peste Kabul şi Indus. Aveau mai 
mult de cincizeci de kilometri până la Peshawar. Opriră să 
pună benzină la o staţie P.S.0.' când cobori din maşină, 
Malko avu senzaţia că intră într-un cuptor. In cele două 
autobuze pe care le depăşise, pasagerii, moleşiţi de căldură 
şi plini praf aveau privirile rătăcite, ca nişte animale. 

In fine, apărură primele tricicluri pictate cu desene naive 
şi plăci de crom. Erau la intrarea în Peshawar. În afara 
camioanelor şi autobuzelor, îşi disputau şoseaua GT Road 
mulţimea densă de pietoni, cărucioarele împinse de oameni 
şi hamalii încovoiaţi sub poverile îngrozitoare. Mai erau o 
grămadă de ghene, negustori ambulanți, câteva hoteluri ca 
vai de mama lor şi case ce stăteau să se năruie, cu fațadele 
înnegrite de douăzeci şi trei de veacuri de mizerie. 

Fortul Balahisar construit din cărămidă roşie, măreț 
vestigiu al coloniştilor englezi, apăru în stânga, dominând 
bazarele din împrejurimi. Angie îi arătă lui Malko un drum în 
partea stângă ce ducea în oraş. 

— Luaţi-o pe Khorat Road, pe acolo. j 

Şoseaua şerpuia pe sute de kilometri către est. Incet, 
încet, casele se răreau, lăsând locul unei câmpii netede şi 


12 Pakistan State Oil. 
40 


aride. Trecură pe lângă o cazarmă, iar americanca îi spuse 
lui Malko să o ia pe un drum de ţară ce ducea la nişte case 
împrejmuite cu ziduri înalte. In faţa porţii uneia dintre ele, 
stăteau doi paznici cu Kalashnikovurile în bandulieră, 
uitându-se în gol. 

— Am ajuns, îl anunţă Angie Boatman. 

Malko opri în faţa porţii, întrebându-se dacă va reuşi să 

facă mai mult decât cei care treceau Afganistanul prin sită 
de luni zile în căutarea lui Bin Laden. 
_ Angie cobori cu zgomotul unui cauciuc care se dezumflă. 
li întâmpină un bărbos cu care discută, iar acesta fugi către 
casă. Peste tot în grădină paznicii stăteau întinşi la soare pe 
nişte paturi din scânduri, strângând tandru la piept 
Kalaşnikovul. Casa părea construită pe bucățele. Alt bărbos 
cu picioarele goale şi cu un aer răutăcios vorbea la un 
telefon mobil în faţa unui soi de dormitor. Câţiva muncitori 
înălţau un zid. Bărbosul se întoarse în fugă. 

— Hadji Sulaiman vă aşteaptă, îl anunţă Angie. 

* 


* * 


Imensul pistol automat Makarov se întrezărea din haina 
neagră purtată pe deasupra camiz-ului alb şi lung al lui 
Hadji Sulaiman. Acesta era instalat într-o cămăruţă cu 
pereţii verzui şi goi, mobilată doar cu un covor şi cu un 
televizor. Afganul avea în cap o claie de păr negru ce 
contrasta cu barba înspicată. Urmărind privirea lui Malko, îşi 
scoase cu amabilitate arma şi i-o întinse. 

— A fost a unui pilot sovietic de elicopter, îi explică el. 
Oamenii mei l-au doborât şi de atunci nu mă mai despart de 
ea. 

Malko o cântări. Era un adevărat obuzier cu încărcător cu 
douăzeci de cartuşe. Hadji Sulaiman îşi recapătă buna 
dispoziţie şi le făcu semn să se aşeze pe covoarele care 
acopereau podeaua cămăruţei răcorite de un climatizor 
vechi. Trei gărzi de corp înarmate cu pistoale moţăiau pe 
nişte perne. Alte două stăteau în faţa uşii. Li se aduseră 
nelipsitul tehai shang”. Hadji Sulaiman părea încântat să o 
revadă pe Angie Boatman. După discuţia banală în legătură 


13 Ceai roşu. 


41 


cu situaţia actuală, ea întră direct în miezul problemei. 

— Domnul Linge a sosit de la Washington cu o misiune 
importantă, începu ea. l-ar plăcea să poarte o discuţie cu 
dumneavoastră... 

Hadji Sulaiman îi adresă un zâmbet încurajator lui Malko. 
Dacă nu ar fi avut acel imens Makarov, ar fi semănat cu un 
bunic tare blajin. 

— Cu ce pot să vă ajut eu? îl întrebă el cu amabilitate. 

Engleza lui era aproape uşor de înţeles. Malko nu avea 
nici un chef să piardă timpul. 

— İl caut pe Ussama Bin Laden, zise el păstrându-şi 
calmul. Am auzit că dumneavoastră aţi avea posibilitatea 
să-l găsiţi. 

Afganul păru surprins. 

— Cine v-a spus acest lucru? 

— Reprezentantul unei agenţii federale. 

Figura afganului se lumină de un surâs palid. 

— Ah, da, înţeleg. Domnul Dick Spacey. Omul ăsta a 
crezut că glumesc, fiindcă am cerut o recompensă. 

— Ştiu, zise Malko. Insă eu cred că nu glumiţi. Puteţi sau 
nu să-l găsiţi pe Bin Laden? 

Hadji Suleiman luă o gură de ceai, apoi răspunse: 

— Acum două luni, se putea. Acum, nu mai sunt sigur. 

— De unde ştiţi? 

Afganul îl privi lung pe Malko şi zâmbi. 

— Numai faptul că încep cercetările reprezintă un pericol 
de moarte pentru mine. Voi, americanii, credeţi că talibanii 
şi prietenii lor, arabii din Al-Qaida, au dat bir cu fugiţii. Dar 
greşiţi. Sunt peste tot. Îşi aşteaptă revanşa. Îi observă pe 
cei care cred că le sunt duşmani. Ca şi mine de altfel. Sunt 
sigur că au aflat deja de prezenţa dumneavoastră aici. Au 
spioni răspândiţi peste tot. Când am discutat cu agentul ăla 
din FBI, mi-am spus condiţiile. Presupun că le cunoaşteţi. 

— Da, aprobă Malko. Vreţi să fiţi numit guvernatorul 
Jalalabadului dacă îl găsiţi pe Bin Laden. 

— Aveţi putinţa să-mi îndepliniţi această condiţie? 

— Eu nu o am, răspunse Malko, dar ştiu pe cineva care 
are. Zalmay Khalizad. 

Hadji Sulaiman tresări. 


42 


— ÎI cunoaşteţi? zise el mirat. 

— Nu personal, dar a fost anunţat. Este de acord să vă 
ajute. Acesta este numărul lui. Sunaţi-l. 

Hadji Sulaiman privi îndelung hârtia pe care i-o întinde 
Malko, apoi îşi chemă oamenii. leşi din încăpere, apoi se 
întoarse cu un telefon mobil. Afganul formă cu atenţie 
numărul. Malko aşteptă, puţin neliniştit. Ştia că Frank 
Capistrano este om serios, dar nu se ştie niciodată. Cineva 
răspunse şi discuţia începu în paştu. Malko îşi tinu 
răsuflarea. Nu auzi pomenindu-se numele lui Bin Laden. 
insă, după zece minute, când Hadji Sulaiman închise, era 
foarte vesel. 

— Acum Sunt de acord să vă ajut, dar nimeni nu trebuie 
să afle. Incepând din acest moment, suntem cu toţii în 
pericol de moarte. Ştiţi de ce Bin Laden scapă mereu? 

— Nu. 

— Fiindcă are mii de oameni gata să omoare ca să-l 
apere. 

— Aveţi încredere în oamenii dumneavoastră? 

— Fac parte din tribul meu. Am luptat cot la cot împotriva 
sovieticilor şi după aceea, împotriva talibanilor. 

— Bine, zise Malko. Acum spuneţi-mi ce ştiţi. 

Hadji Sulaiman clătină din cap zâmbind. 

— Deocamdată nu ştiu nimic. Trebuie să trimit 
informatorii. Poate că ce am propus eu în urmă cu două luni 
acum nu mai este valabil. Unde locuiţi în Peshawar? 

— Abia am ajuns. Dar ne putem caza la Pearl Continental. 

— Dacă doriţi. Daţi-mi două sau trei zile şi numărul 
mobilului dumneavoastră. Vă sun eu. Până atunci, să fiţi 
prudent. Multă lume din Peshawar îi urăşte pe americani. 

Se ridică, ceea ce însemna că întrevederea se terminase 
şi îi luă mâna lui Malko într-ale sale. Pe Angie Boatman nu o 
băgă în seamă. Populaţia paştu nu obişnuieşte să strângă 
mâna femeilor. După aceea, îi conduse până la maşină şi îi 
privi plecând. 

— Chiar credeţi că este serios? îl întrebă Angie Boatman. 

— Vom vedea, spuse Malko. In orice caz, este motivat... 
Ne vom caza la Pear!/. 

— Eu nu pot, zise imediat americanca. Trebuie să stau la 


43 


consulat. Aşa sunt regulile Agenţiei. Puteţi să veniţi şi 
dumneavoastră. 

— Bine, să mergem la consulat, acceptă Malko. 

Ajunseră într-o jumătate de oră. Ca şi Ambasada din 
Islamabad, Consulatul american, aflat pe Hospital Road, era 
înconjurat de bariere şi de garduri de sârmă ghimpată şi 
păzită de soldaţi pakistanezi foarte nervoşi. După ce trecură 
de toate barajele, se pomeniră într-un mic pavilion unde 
fură întâmpinați de un bărbos cu un şort mai lung, cu 
genunchii osoşi, care o sărută pe Angie cu entuziasm. 

— El este Jim Morrison, consulul nostru, spuse femeia. 
Omologul meu, Dustin Woods, este plecat în misiune în 
Belucistan. 

Jim Morrison părea încântat că avea companie. 

— In sfârşit, nu mai mănânc singur! oftă el. Toată lumea 
a plecat şi mă întreb de ce mai stau eu aici, pentru că 
oricum nu mai eliberez vize. Presupun că sunteţi în misiune. 

— Intr-adevăr, zise laconic Malko. 

Consulul avu inspiraţia să nu mai pună şi alte întrebări şi 
îl conduse pe Malko în camera lui, unde singurul decor era 
un climatizor. 

— Masa este servită la ora şapte, îl anunţă el. Avem 
friptură de miel şi plăcintă cu mere. 

— Nu ieşiţi niciodată? îl întrebă Malko mirat. 

— Cât mai puţin posibil. Este prea periculos. 

* 


* * 


Malko începuse să se plictisească la culme. Trecuseră trei 
zile de când aştepta telefonul lui Hadji Sulaiman. Cu o zi 
urmă, luase maşina şi se duse până în University Town, ca 
să regăsească vechiul Peshawar. Nu mai exista nici un ONG 
şi nici un alb. 

— Sunaţi-l pe Sulaiman! o rugă el pe Angie. 

Americanca făcu ce îi ceru. Afganul îl pusese pe 
mesageria vocală. 

— Haideţi să mergem la el să vedem ce se întâmplă, îi 
sugeră el. 

— Poate că a plecat în Afganistan, zise Angie. 

— Vreau să merg până acolo, spuse tranşant Malko. 


44 


Spuneţi-mi cum se ajunge. 

— Vin şi eu. 

__ Se urcară în imensul Navigator şi o luară pe Khorat Road. 
Insă casa lui Hadji Sulaiman părea abandonată. Unul dintre 
paznici le spuse că a plecat din oraş. Malko se urcă 
dezamăgit la volan. Gândul să se închidă iarăşi în consulat îl 
deprima. 

— Dacă am merge undeva să mâncăm? sugeră el. 

Angie Boatman tresări. 

— Undeva? Unde anume? 

— La Khan Club. Mai există? 

— Cred că da. 

— Atunci să mergem acolo. Au şi muzică şi se mănâncă 
destul de bine, dacă mi-aduc bine aminte. 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem la consulat, Khan Club 
află chiar în centrul bazarului... 

Angie Boatman se purta destul de rece. Era ora la care 
stătea cu consulul la un pahar de coniac. Normal că la Khan 
Club nu se servea alcool. 

— Să mergem, insistă Malko. Nu stăm mult. 

Americanca cedă până la urmă şi se duseră în Khyber 
Bazar, parcând maşina în faţa unei mici clădiri transformate 
în hotel de familia Affridi. Era un hotel unde nu trăgea 
nimeni. Prea scump pentru pakistanezi şi prea exotic pentru 
străini. La parter era un restaurant cu specific afgan unde 
se mânca pe jos, sprijiniți de pernuţe. Când intrară, văzură 
deja două grupuri de străini. Două femei într-un colţ şi patru 
tineri, în mod sigur membri ai vreunui ONG. Ei se aşezară la 
o masă în mijloc. Malko se sprijinea de un stâlp, iar Angie pe 
două perne în faţa lui. Muzicanţii, doi la fluier şi unul la 
tamburină, începură să cânte. Li se aduse ceaiul. Malko îl 
mai sună o dată pe Hadji Sulaiman, dar tot nu răspundea. 

Aproape că terminaseră de mâncat frigăruile cu sos 
picant de iaurt, când din stradă se auzi un zgomot sec. 
Malko avu impresia că cineva aruncase cu o piatră în 
obloanele din lemn. Apoi auzi un țipăt ascuţit în spatele lui. 
Se întoarse şi zări cu coada ochiului o femeie care se ridica 
de pe perne cu ochii ieşiţi din orbite. Se uita fix la un obiect 
negru care căzuse pe covor lângă ea. Malko simţi cum i se 


45 


accelerează pulsul. 

Era o grenadă defensivă rotundă şi neagră ca o prună 
imensă. Angie Boatman se uita la ea hipnotizată, ca un 
iepuraş de o cobră. Mintea lui Malko începu să funcţioneze 
şi strigă: 

— Culcaţi-vă! 

Şi el se lipi de stâlpul din ciment care îl proteja. O văzu 
pe Angie încercând să se ridice, apoi grenada explodă. 
Asurzit şi în stare de şoc, Malko simţi cum îl învăluie un 
suflu fierbinte. Angie căzu pe spate, în timp ce un jet gros 
de sânge îi ţâşnea din gât. O schijă îi secţionase carotida şi 
alte bucăţi de metal încins îi pătrunseseră în corp. Peste tot 
zăceau morţi sau răniţi. Bărbatul care cânta la tamburină nu 
mai avea mâna stângă, fiind retezată de la încheietură şi se 
uita stupefiat la sângele care curgea. Malko se ridică. 
Stâlpul de ciment îl apărase. Tuşi din cauza prafului şi se 
aplecă peste Angie care nu mai respira. Oamenii ieşiră din 
bucătărie şi se ocupară de răniţi. Se îndreptă spre ieşire şi 
văzu imediat apărând din stradă un tânăr cu ochi de nebun, 
ras în cap, îmbrăcat într-o haină din pânză. 

Işi dădu seama pe dată că el era omul care aruncase 
grenada. Inainta spre el, cu mâinile atârnând pe lângă corp 
şi cu trăsăturile crispate. Malko înţelese ce s-a întâmplat 
amintindu-şi expresia rătăcită a lui John Turner la Saint- 
Thomas!* când s-a aruncat în aer. În faţa lui se afla un 
kamikaze. Acesta îi blocă intrarea. Fiindcă nu avea armă, nu 
avea cum să-l neutralizeze, iar tânărul putea oricând să 
declanşeze explozia. Singura lui şansă era să de depărteze 
de el şi apoi să fugă. Se întoarse şi se năpusti pe scăriţa 
îngustă cu treptele late de treizeci de centimetri care ducea 
la etaj. Mai întâi, trebuia să se depărteze cât mai mult de 
nebun. Ajunse la primul etaj şi se întoarse. Bărbatul era pe 
urmele lui. Malko urcă şi mai repede scara ce ducea la 
etajul al doilea, mergând aproape în patru labe, căci 
treptele erau foarte înalte. Ajuns pe palier, se întoarse din 
nou. Omul era tot în spatele lui. Haina era descheiată şi 
Malko zări lipit de piept un obiect plat dreptunghiular. Era o 
mină antipersonal. Tânărul voia să, ajungă cât mai aproape 


14 Vezi SAS — Sabia lui Bin Laden. 
46 


de Malko, iar apoi să o detoneze. Asta i-ar fi făcut bucățele 
pe amândoi. 


47 


Capitolul V. 


Cu sufletul la gură, Malko reuşi să ajungă la etajul al 
patrulea al restaurantului Khan Club. Dintr-un salon se intra 
în două apartamente care aveau uşile încuiate cu lacăte. Pe 
aici nu era nici o ieşire. Se repezi la fereastra cu un 
balconaş din lemn pe care îl spulberă trăgându-i un picior. 
Auzea paşii grei ai agresorului care urca treptele înalte şi 
care trebuia să apară dintr-o clipă în alta. Malko se aplecă. 
Alegerea sa era simplă: să sară de la etajul al patrulea sau 
să aştepte să fie sfârtecat de mina ucigaşului. Dacă în 
primul caz existau extrem de puţine şanse să scape, în al 
doilea nu mai erau deloc. Păşi peste resturile balconaşului. 

Detunătura aproape că îl făcu să-şi piardă echilibrul. Avu 
impresia că întreg restaurantul va sări în aer. Un nor de praf 
şi de fum fierbinte ţâşni de pe mica scară, mătură încăperea 
şi ieşi prin deschizătură. Malko păşi din nou înăuntru, cu 
urechile ţiuindu-i şi tuşind din cauza fumului. Se aplecă spre 
deschizătura strâmtă a scării, însă aceasta nu mai exista 
fiind înlocuită de un zid de flăcări. Era cu neputinţă să mai 
coboare. Atunci înţelese ce s-a întâmplat: cel care îl 
urmărea se împiedicase de o treaptă şi căzu pe burtă. 
Lovindu-se cu pieptul de treaptă, declanşă mina pe care o 
avea acolo. Malko se întoarse la fereastră şi se aplecă în 
afară. Curioşii începuseră să se adune pe stradă, dar nu 
puteau să-l ajute în nici un fel. Dacă pompierii nu 
interveneau mai repede, Khan Club ardea din temelii. Malko 
nici nu va mai apuca să moară ars de viu, căci mai întâi se 
va asfixia. Deja respira greu, fiind învăluit de fumul acru. 
Observă că la etajul inferior mai era un balconaş, la fel ca 
acela în care se afla. Acoperişul acestuia, puţin înclinat, era 
din lemn şi nu părea prea solid. Fumul devenea din ce în ce 
mai gros şi nu se mai putea respira deloc. Malko se hotărî. 
Îşi luă avânt şi se aruncă pe acoperişul balconaşului de la 
etajul al treilea. Lemnul era atât de putred, că abia simţi 
şocul şi se pomeni pe podeaua balconaşului. Dintr-un salt fu 
în încăperea învăluită deja în fum. Işi puse batista la gură şi 

48 


se năpusti la scara încă neatinsă de flăcări, dar invadată de 
fumul care se răspândea şi la parter. 
işi ţinu răsuflarea şi coborî cât putu de repede ca să 
poată trage în sfârşit aer în piept. Oamenii se înghesuiau la 
ieşire. O maşină de pompieri opri în faţa localului. 
* 


* * 


Greg Bautzer sosi de la Islamabad negru la faţă, 
ascunzându-şi cu greu emoția. ingrijorat, Jim Morrison, 
consulul, încerca să-şi domolească tremurul mâinilor. Cei 
trei bărbaţi se întâlniseră la el în birou la ora zece 
dimineaţa. Trupul lui Angie Boatman plecase spre 
Islamabad ca să fie repatriat în Statele Unite. Tânăra agentă 
CIA fusese ucisă pe loc de schijele grenadei. La fel muriseră 
încă trei clienţi din restaurant. Mai erau şi opt răniţi. 

— Credeţi că acest atentat are legătură cu misiunea 
dumneavoastră de aici? îl întrebă pe Malko şeful centralei. 

Intrebarea asta şi-o punea şi el de la tragedia petrecută 
aseară. Dar nu putea să dea un răspuns concret. 

— Habar nu am, recunoscu el. Nu reuşesc să dau de 
Hadji Sulaiman. Nu răspunde la telefon. Ce părere au 
omologii dumneavoastră din IŞI? 

— Ei susţin că este un atentat obişnuit, comis de membri 
reţelei Al-Qaida. Aşa cum au fost cele de la Karachi şi de la 
Islamabad. Ţara asta geme de „manifestanţi” fanatici, 
antrenați din punct de vedere militar, care îi atacă pe 
străini. Khan Club ca şi Pearl Continental fac parte din 
ţintele „moi”, frecventate de puţinii turişti străini care vin la 
Peshawar. In mod evident, nu ştiu de aranjamentul 
dumneavoastră cu Hadji Sulaiman. 

— Ce s-a întâmplat cu ucigaşul? 

— Practic nu s-a găsit nimic. Corpul lui a ars în incendiu. 
Explozia minei l-a spulberat. Poate să fie oricine. Pentru o 
sută de dolari, poţi să găseşti aici câţi ucigaşi plătiţi vrei. 
Dar ăsta părea diferit. A fost un kamikaze, ca şi acela de la 
capela protestantă din Islamabad. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că s-ar putea să facă parte dintr-o grupare islamistă 
radicală. 


49 


— Cei din IŞI nu v-au pus întrebări despre mine? 

— Ba da. Dar le-am spus că faceţi parte din Safe Border 
Program”. Ce aveţi de gând să faceţi acum? 

— Aştept să se întoarcă Hadji Sulaiman, spuse Malko. 

— Vreţi să vină şi Bud să vă ajute? 

— Deocamdată nu este necesar, voi rămâne la consulat. 

Greg Bautzer nu mai insistă şi se uită la ceas. Deschise 
servieta-diplomat şi scoase o cutie pe care i-o dădu lui 
Malko. + 

— Trebuie să mă întorc la Islamabad. lnăuntru este un 
Beretta 92, cu trei încărcătoare şi un permis de portarma 
eliberat de IB. Semnaţi aici, adăugă el, în timp ce îi întindea 
formularul. 

— Mulţumesc, spuse Malko şi trase o semnătură pe foaie. 

După douăzeci de minute, Greg Bautzer se îndrepta spre 
Islamabad, lăsându-l pe Malko cu ochii în soare. Trecuseră 
patru zile fără să aibă vreo veste de la Hadji Sulaiman. 
După ce îşi strecură arma în centură, se hotărî să dea o 
raită prin Peshawar. Simţea că se sufocă. Telefonul mobil 
sună îndată ce ajunse pe Hospital Road. Măcar de-ar fi 
afganul. Dar era o voce de femeie. 

— Ai avut probleme? Il întrebă Priscilla Clearwater. La 
ambasadă se vorbeşte doar despre asta. 

Deşi era dezamăgit, Malko se bucură să audă vocea 
secretarei ambasadorului. In fine, o rază de soare! 

— Da, zise el. Foarte serioase. Biata de Angie a fost 
ucisă. 

— Ce oribil! Zise Priscilla tulburată. Era o fată foarte 
simpatică şi foarte stresată. De asta era aşa de grasă. Se 
îndopa întruna. Şi eu care voiam să vin în weekend la 
Peshawar să-mi cumpăr câteva bijuterii afgane... 

— Oh, dar nu este mai periculos decât la Islamabad, 
spuse Malko pe un ton serios. 

— Tu cât mai rămâi acolo? 

— Habar nu am. 

— Bine, zise Priscilla. O să-ţi telefonez. Dacă mă hotărăsc 
să vin, voi fi acolo mâine înainte de prânz. 

— La ce hotel o să stai? 


15 Program de securizare a frontierei. 


50 


— O să vin doar în timpul zilei. Dar am putea lua masa de 
prânz împreună. 

— Perfect, spuse Malko. Să ne întâlnim la Pearl 
Continental pe la prânz. Vom face cumpărături şi apoi vom 
merge la piscină. 

După ce închise, o luă pe Khyber Road, ducându-se la 
Pearl Continental ca să facă o rezervare. Era şi un pretext 
ca să plece din consulatul ăla sinistru. Nu risca mai tare la 
hotel, care era şi el bine păzit. Şi-apoi, el era fatalist din fire. 
In orice caz, posibila venire a Priscillei îi va aduce şi 
relaxarea de care avea atâta nevoie. 

Se uita întruna în oglinda retrovizoare. Greg Bautzer îi 
atrăsese atenţia că una dintre metodele preferate de 
ucigaşii pakistanezi era tandemul pe motocicletă, în care 
pasagerul din spate trăgea rafale cu Kalaşnikovul. In traficul 
dement din Peshawar unde căzuse ca musca în lapte, nici 


nu era o ţintă foarte dificilă. 
* 


* * 


Pearl Continental i se păru lui Malko aproape ca un rai 
după atmosfera sinistră din consulat. Jim Morrison fusese 
cât pe ce să-i cadă la picioare ca să mai rămână. Cu cine îşi 
va mai petrece el serile de acum încolo? Cu cine va mai bea 
coniacul Otard XO, cel mai bun prieten al lui? ... Malko se 
scăldase în piscină, ţinând Beretta sub prosop. Deşi erau 
patruzeci şi cinci de grade la umbră, Malko avea aceeaşi 
îmbrăcăminte. După ce se întoarse în cameră, îşi omori 
timpul citind, când telefonul mobil începu să sune. 

— Domnul Linge? 

Pulsul urcă vertiginos. Era vocea lui Hadji Sulaiman. 

— Da. V-aţi întors în Peshawar? 

— Chiar în acest moment. Am putea să ne întâlnim? 

— Fireşte. Unde? 

— La consulat. Am aflat ce aţi păţit. Ar fi bine să nu ne 
mai vedem la mine. Anunţaţi-l pe domnul Morrison. Vă 
convine peste o oră? 

— Nici o problemă, îl asigură Malko. 

II sună imediat pe consul şi se îndreptă spre Hospital 
Road. Imbrăcat tot numai în şort, Jim Morrison îl primi cu 


51 


multă prietenie. Îl conduse pe Malko într-un salonaş al 
reşedinţei. Pe o măsuţă joasă erau etalate câteva sticle cu 
tărie: Defender „Success”, votcă, coniac Otard XO. li zâmbi 
complice lui Malko. N 

— Ceaiul e bun doar la recepţiile oficiale... Intr-un cerc 
restrâns, pakistanezilor le plac băuturile tari de care în mod 
obişnuit sunt privați. 

După douăzeci de minute, fu introdus şi Hadji Sulaiman. 
Afganul purta aceeaşi ţinută, cu telefonul mobil în mână şi 
pistolul care se vedea din haina neagră. Se aşezară în jurul 
măsuţei joase. Jim Morrison porni climatizorul şi îl întrebă pe 
afgan: 

— Ce doriţi să beţi? 

Hadji Sulaiman îi arătă cu degetul sticla cu scotch, iar 
consulul îl servi cu generozitate, turnându-i apoi o votcă lui 
Malko, după care îşi oferi şi el plăcerea unui pahar de Otard 
XO. Băură într-o linişte plină de pocăință, apoi Malko se 
arătă nerăbdător să înceapă discuţia. In fine răcorit, Hadji 
Sulaiman se întoarse către Malko. 

— Am obţinut informaţii despre atentatul căruia i-aţi 
căzut victime dumneavoastră şi sărmana domnişoară 
Boatman. 

— L-aţi găsit pe cel care l-a comandat? 

Hadji Sulaiman scutură din cap. 

— Nu l-am identificat, dar ştiu cum a fost pus la cale. 
Bărbatul care a aruncat grenada era din tabăra din Sham- 
Shati, unde se află partizanii lui Gulbuddin Hekmatiar. Se 
numea ltbal Ghea şi era un militant islamist. L-a căutat un 
bărbat care i-a oferit cinci sute de dolari ca să comită acest 
act al Jihadului. Tot el i-a dat grenada şi mina antipersonal. 

— Când s-a întâmplat? întrebă Malko. 

— Cu puţin timp înainte de atentat. ltbal Ghea a mai 
aruncat grenade asupra duşmanilor desemnaţi de şeful lui. 
L-a adus cu maşina, iar ltbal Ghea a lăsat banii familie sale. 

— L-aţi identificat pe acel om? 

— Nu. Dar era un paştu. 

— De unde aţi aflat toate astea? 

— De la familie. Toată tabăra ştie. Cinci sute de dolari 
înseamnă treizeci de mii de rupii pakistaneze. O grămadă 


52 


de bani. 

Malko înregistrase absolut tot. Dezvăluirile lui Hadji 
Sulaiman îi atrăgeau atenţia că nu fusese un atentat 
obişnuit, ci o tentativă special îndreptată împotriva lui. În 
plus, această operaţiune, pregătită în timp ce se afla la 
restaurant, însemna că fusese urmărit îndată ce plecase de 
la Consulat împreună cu Angie Boatman. Sau chiar de la 
reşedinţa lui Hadji Sulaiman. Acesta se servi cu o porţie 
serioasă de scotch. 

— La ce concluzie aţi ajuns? îl întrebă Malko. 

— Mi-e teamă că nu le-a plăcut vizita pe care mi-aţi 
făcut-o împreună cu domnişoara Boatman. 

— Credeţi că Ussama Bin Laden a aflat deja de căutările 
mele? 

— Nu neapărat el. Are mai multe cercuri de apărare care 
veghează la alungarea oricărei potenţiale ameninţări. Are 
mulţi partizani în Peshawar, printre care foşti talibani. Mă 
supraveghează în mod regulat, căci se tem de mine. Cred 
că atentatul a încercat să vă descurajeze, deşi ei ştiu exact 
de ce aţi venit aici... Sunt sigur că IŞI vă urmăreşte pas cu 
pas. Mulţi dintre oamenii de aici îi informează pe membrii 
reţelei Al-Qaida. 

Cu alte cuvinte, totul era putred. 

— Foarte bine, conchise Malko. Voi fi şi mai prudent. Aţi 
fost plecat. Aţi găsit vreun fir în legătură cu Bin Laden? 

Hadji Sulaiman îşi atinse uşurel barba înspicată, uitându- 
se fix în podea. 


— Cred că da. 
* 


x x 


A 


Malko simţi un val de adrenalină care îi invada 
numaidecât arterele. 

— Daţi-mi amănunte. 

Hadji Sulaiman îi zâmbi cu modestie şi îşi scarpină 
piciorul stâng doar în sanda, fără ciorap. 

— Nu a fost uşor, începu el, dar cunosc un om care i-a 
fost şofer timp de patru ani. II cheamă Nur Baz. Este din 
tribul meu şi locuieşte în satul Chaprahar, în sudul masivului 
Tora-Bora. S-a întors acasă din noiembrie cu trei sute de mii 


53 


de rupii pe care i le-a dat Ussama Bin Laden drept 
recompensă. Am fost la el şi am aflat lucruri foarte 
interesante, căci are încredere în mine. Bin Laden i-a trimis 
un mesager. Vrea să închirieze nişte catâri. 

— Cine este mesagerul? 

— Mollahul Saifullah Mansour. Un fidel de-al lui Ussama şi 
al mollahului Omar. Americanii nu l-au găsit niciodată. 

— Unde se află Chaprahar? 

Hadji Sulaiman scoase o hartă din servietă şi o despături. 
O porţiune întreagă era haşurată cu roz, aflată între 
Afganistan şi Pakistan, în zona tribală. 

— Aici, zise afganul, la sud de Tora-Bora, la capătul 
drumului ce duce la Jalalabad, se află Chaprahar. In 
decembrie anul trecut, Ussama a poposit aici după ce a 
traversat masivul, când s-au potolit bombardamentele 
americanilor. După aceea, s-a oprit la Wazir Tanguy, ultimul 
sat din Afganistan înainte de graniţă. A rămas acolo destul 
de mult, apoi s-a dus în nordul regiunii Waziristan împreună 
cu oamenii lui. 

— Cu ce se deplasează? 

— Cu caii şi cu catării. In această regiune nu există 
drumuri. Merge numai noaptea şi este înconjurat de 
douăzeci de gărzi de corp, arabi cu toţii. Se opreşte numai 
în casele prietenilor şi nu rămâne niciodată mai mult de 
câteva zile în acelaşi loc. Nu comunică prin radio sau prin 
telefon, ci trimite mesageri numai la oameni în care are 
încredere. 

— Este sănătos? 

— Aşa se pare. A fost întotdeauna un bun călăreț. 

Malko se uita fix pe hartă. In linie dreaptă, zona în care 
se afla Bin Laden era la aproximativ o sută de kilometri sud- 
vest de Peshawar... 

— IŞI ştie unde se află? 

Hadji Sulaiman zâmbi. 

— In acea zonă, nu există nici IŞI şi nici IB, ci numai 
oameni din diferite triburi paştu care îl admiră cu toţii pe 
„Şeic” şi îi urăsc pe americani. În plus, Ussama dispune de 
mulţi bani. Face tot timpul cadouri. 

— În decembrie 2001, chiar se afla în Tora-Bora? întrebă 


54 


Malko. 

Hadji Sulaiman îi adresă un zâmbet vag. 

— A traversat Tora-Bora. Ca să-l urmărească, americanii 
l-au angajat pe unul dintre partizanii lui, un taliban 
„cumpărat”, pe nume llwas Khes. l-au dat cinci sute de mii 
de rupii şi un telefon mobil ca să-l prindă pe Bin Laden. Dar 
în loc să facă ce i s-a spus, a protejat fuga lui Ussama, 
cerând oprirea bombardamentelor, chipurile ca să evite 
pierderile din rândul oamenilor lui. Datorită lui, „şeicul” a 
trecut fără nici o grijă în Pakistan. In acel moment, armata 
pakistaneză nu supraveghea graniţa. S-a dus apoi în nordul 
Waziristanului unde şi-a petrecut iarna, în diferite locuri. 

— CIA n-a ştiut nimic? întrebă Malko. 

— Absolut nimic, mormăi afganul. In acea regiune, 
oamenii nu prea vorbesc. Pentru ei, Ussama este un zeu. 
Prin secolul al nouăsprezecelea, Waziristanul era deja 
leagănul „mollahilor fanatici”. Incă de pe atunci existau 
extremişti. 

Malko privea zona haşurată. 

— Acum unde se află Bin Laden? 

— İn urmă cu două luni, era în satul Thoor Khel, la 
intrarea în Valea Tirah, în zona tribală pakistaneză. In acel 
moment, l-am contactat pe Dick Spacey. 

— Unde se află Valea Tirah? 

Hadji Sulaiman puse degetul pe harta din faţa lor. 

— Este o zonă de aproximativ treizeci de kilometri, 
delimitată la nord de frontiera afgană, la vest de Kurram - o 
zonă tribală - şi la sud, de Orakzai, altă zonă tribală. Este 
străbătută de râul Bara, de aceea, este foarte fertilă. larna 
este mai cald decât în munţii afgani, iar triburile au obiceiul 
să-şi petreacă aici lunile cele mai friguroase. Vara este 
foarte cald, se depăşesc patruzeci şi cinci de grade. Probabil 
că acesta este şi motivul pentru care Bin Laden a închiriat 
catârii. Vrea să urce în munţii afgani. 

— Cum se ajunge în această vale? 

Afganul zâmbi. 

— Nu ne ducem, căci nu există nici un drum. Trebuie să 
mergi cel puţin zece ore de la ultimul drum accesibil 
vehiculelor. Sau călare. In plus, locuitorii nu sunt deloc 


55 


ospitalieri. Pentru ei, toţi străinii sunt duşmani. 

— Din ce trăiesc? 

— Cultivă mac şi sunt foarte primitivi. Deseori se bat 
între ei. Nici un străin nu calcă pe acolo, căci e foarte 
periculos. 

— Vreţi să spuneţi că acum două săptămâni Bin Laden 
fost acolo? Ce vă face să credeţi că se mai află încă în 
zonă? 

— Pentru el, nici un loc nu este prea sigur şi şi-a petrecut 
iarna la căldurică. Cu siguranţă în vreo şcoală coranică a 
unuia dintre partizanii lui. Acum, vrea să plece. 

— Cum îl veţi putea localiza? 

— După ce se va instala în alt loc, va trimite înapoi catârii 
pe care i-a închiriat, căci nu va mai avea nevoie de ei. 
Oamenii care îl însoțesc vor şti unde l-au lăsat pe Bin Laden. 
Datorită lui Nur Baz, voi afla şi eu. 

Era un vicleşug în care Malko începea să creadă. 

— Când vor aduce din nou catării? întrebă el. 

— Peste o săptămână sau chiar mai mult, zise Hadji 
Sulaiman făcând un gest evaziv. Depinde de locul unde se 
află acum. După părerea mea, a plecat din Valea Tirah ca 
să se îndrepte spre Afganistan prin Pasul Oghas sau 
Sulaiman. 

Malko îşi spuse că, dacă Bin Laden se găsea în 
Afganistan, intervenţia cu elicoptere nu constituia o 
problemă. Cu condiţia să-l localizeze cu precizie. 

— Când v-aţi hotărât să plecaţi? întrebă Malko. 

— Inch Allah, peste câteva zile, răspunse Hadji Sulaiman. 
Mă întorc în Afganistan. Mai întâi în Jalalabad, apoi în 
Chaprahar. 

— AŞ putea veni cu dumneavoastră? 

— Nu. Dacă mă văd însoţit de un străin, nu vor mai avea 
încredere în mine. Nur Baz va discuta doar cu mine. 

— Când plecaţi? 

— Peste vreo trei zile. Ar trebui să-mi daţi nişte bani avut. 
Am avut cheltuieli. 

— Cât? 

— Ajung cinci sute de mii de rupii. Voi trimite mâine pe 
cineva să-i ia de aici. 


56 


Jim Morrison era entuziasmat de perspectiva prinderii lui 
Bin Laden pe care o sărbători turnându-i o porţie zdravănă 
de Defender oaspetelui său, iar lui îşi puse Otard XO cât să 
ameţească un taur. 

Hadji turnă pe gât scotch-ul şi se ridică. 

— Staţi puţin, îl opri consulul. 

Dispăru şi se întoarse cu o sticlă de Defender vechi de 
cinci ani, pe care Hadji Sulaiman o băgă numaidecât în 
servietă. Bunăvoinţa trebuia încurajată. Incântat, afganul îi 
strânse îndelung mâna lui Malko. 

— Să fiţi foarte atent, îi recomandă el. Dacă prietenii lui 
Ussama prind de veste că ştiţi mai multe, vor face tot 
posibilul să vă suprime. 

— Au încercat deja, zise Malko. 

Imediat ce afganul plecă, se întoarse către Jim Morrison. 

— Aveţi vreun telefon sigur aici? 


— Fireşte, spuse consulul. În biroul meu. Poftiti. 
* 


* * 


Malko formă numărul lui Frank Capistrano. La 
Washington era unsprezece dimineața, iar americanul era 
cu siguranță în biroul său situat în partea nord-vestică a 
aripii de vest a Casei Albe. Consilierul special ridică 
receptorul imediat. Sunetul vocii lui grave îl făcu pe Malko 
să se simtă bine. 

— Cred că am mai avansat! îl anunţă el dintr-o suflare. 

— Nu zău! mormăi Frank Capistrano. 

Îl ascultă pe Malko fără să-l întrerupă, emițând doar 
onomatopee de încântare. 

— Intr-o oră îl voi anunţa pe preşedinte. Vă voi suna 
imediat după aceea ca să punem la punct operaţiunea. 
Dumnezeule! Abia aştept să-l văd pe nenorocitul ăla la 
tribunal. Cred că o să ia o mie de ani de închisoare, dacă 
scapă cu viaţă. Acum odihniţi-vă. Meritaţi din plin. 

— Mulţumesc, zise Malko. 

Peste câteva ore se va întâlni cu apetisanta Priscilla 
pentru o recreere bine meritată. Işi strecură Beretta sub 
cămaşă şi, bucuros la culme, se îndreptă spre Pearl 
Continental. 


57 


* 
x x 

Piticania paştu proţăpită lângă uşa turnantă, în costum şi 
cravată, deşi era o căldură îngrozitoare, păru că se 
împuţinează şi mai mult, când Priscilla intră în holul 
hotelului Pearl Continental. Dacă eşarfa îi ascundea cu 
pudoare părul, tricoul de un roşu fosforescent se mula pe 
sânii arămii până la sfârcuri, iar pantalonii cu talie joasă îţi 
dădeau ghes să-i sfâşii cu unghiile. O rumoare pofticioasă 
străbătu holul, iar câţiva bărbaţi în veşminte lungi înghiţiră 
ceaiul cu noduri. Nu văzuseră negrese decât la televizor. lar 
pentru ei, toate femeile străine erau actriţe de filme ca X 
Files. Insă aceasta trebuia să joace în superproducţii... 

Cu mersul ei legănat, Priscilla îl întâmpină pe Malko şi se 
lipi fugitiv, dar destul de eficient de el. 

— Of, nu mai pot, ce mai drum! zise ea. Mor de sete. 
Simt nevoia să beau un scotch bun cu mult sifon şi cu multă 
gheaţă. 

— Vino, o îndemnă Malko. 

Luară liftul ca să se ducă la barul de la etajul al cincilea, 
rezervat în exclusivitate străinilor, singurul loc din Peshawar 
unde alcoolul era servit oficial. Priscilla comandă un 
Defender cu multă gheaţă pe care îl bău dintr-o dată, apoi 
se întoarse către Malko. 

— Sunt atât de obosită încât mă întreb dacă voi putea 
pleca diseară... 

In sfârşit, o veste bună... Malko îi ceru barmanului o 
votcă, însă acesta era înnebunit de formele tinerei. li atinse 
dinadins Latexul negru. Priscilla îi aruncă o privire 
dezaprobatoare. 

— Sper că nu ai de gând să faci prostii aici... 

— Ba da, zise Malko sărutând-o pe gât. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, barmanului nu-i venea să creadă 
ce vedea. Priscilla mai bău o înghiţitură şi oftă: 

— Eu am chef să-mi pun costumul şi să fac o baie. 

După cinci minute, erau în camera lui Malko. Cu graţia 
une dansatoare de striptease, Priscilla îşi scoase tricoul, 
dezvăluindu-şi sânii de marmură neagră cu sfârcuri 
proeminente. Apoi se dezbrăcă de pantaloni, pe sub care 


58 


purta doar nişte tanga minusculi. 

Nemaiputând să reziste, Malko se apropie şi îi acoperi 
sexul cu palma. Piscina putea să mai aştepte... Priscilla se 
opuse puțin doar de formă, apoi, simțind degetul 
strecurându-se înăuntru, murmură: 

— Stai puţin să fac un duş. Mă relaxează. 

Soneria telefonului mobil avu pentru Malko efectul unui 
tunet. Priscilla făcu un salt înapoi. Răspunse furios şi auzi 
vocea gravă a lui Frank Capistrano. 

— Am discutat cu preşedintele, îl anunţă consilierul 
special de la Casa Albă. Vă sărută pe gură. O să-i facem 
nenorocitului de Ussama o afurisită de injecție numai cu 
vitamine B-52! 


59 


Capitolul VI. 


Strângând încă pântecele Priscillei, Malko se încordă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Este foarte limpede, confirmă Frank Capistrano, 
preşedintele nu vrea ca împuţitul ăsta de Bin Laden să mai 
trăiască. Vrea să-l vadă mort. Tot ce îi trebuie este doar un 
strop de ADN ca să fie sigur că este el, atât. 

— Ştiţi ce ADN are? 

— Ca şi frate-său. Dar îl vom face şi pe al lui. 

— Aparatele B 52 nu sunt prea selective, obiectă Malko... 

Americanul suflă bucuros. 

— De aceea vom trimite mai multe... 

— Mai există totuşi o mică problemă, sublinie Malko, 
ţinând-o zdravăn pe Priscilla care voia să-i scape. Dacă Bin 
Laden se află pe teritoriu pakistanez, noi ce facem? 
Pakistanul este aliatul nostru oficial... 

Urmă o linişte care se prelungi. 

— Sunteţi sigur că nu se află în Afganistan? insistă 
americanul. 

— În clipa asta, nu ştiu nimic. Dar poate să fie în 
Pakistan. 

Priscilla începu să-şi piardă răbdarea. Ca s-o calmeze, 
Malko o lipi de perete şi începu s-o mângâie încetişor peste 
tanga. Ea închise ochii şi se lăsă puţin pe spate. 

— Bine, mormăi consilierul de la Casa Albă, de data asta 
vom folosi bombe „inteligente”. Şi avioane F-16. Aşa nu vor 
exista victime colaterale. 

Putea să fie totuşi o premieră: să bombardeze o ţară 
aliată. Dar exista o logică a războiului... 

— Bine, zise Malko în încheiere, v-am informat. 

— Avem nevoie de localizarea exactă a zonei în care se 
afla nemernicul ăla, preciză Frank Capistrano. Preşedintele 
nu vrea să rişte viaţa americanilor, de aceea preferă să fie 
capturat mort. 

Aşa nu putea să vorbească despre John Turner. Malko se 
gândi că acesta era probabil adevăratul motiv al acestei 


60 


decizii bruşte. De obicei, americanii erau mai legalişti... dar 
acest lucru avea să complice munca lui Hadji Sulaiman. 

— Apropo, zise Capistrano, preşedintele mi-a spus să vă 
felicit... 

— Să nu vindem pielea ursului din pădure, îl avertiză 
Malko. Cred că aţi avut şi aşa prea multe griji. 

— Cu dumneavoastră, nu voi mai avea, îl asigură 
americanul. Vă rog să mă ţineţi la curent. Am nevoie de 
douăzeci şi patru de ore ca să mă pun în mişcare. Veţi fi 
informat de partea militară a operaţiunii. 

Când închise, Priscilla se lăsă pe vine lipită de perete. 
Degetele lui Malko făcuseră adevărate miracole. 
Perspectiva reuşitei acestei misiuni imposibile îi eliberă 
forţele. O ridică şi o împinse spre pat, unde ateriză cu 
picioarele desfăcute. Mai avea doar să-i scoată slipul şi să-şi 
afunde degetele în ea, în timp ce se dezbrăca într-un mod 
acrobatic. Această discuţie îl excitase şi când îngenunche 
pe pat, Priscilla întinse gura cărnoasă ca să-i înghită 
membrul deja învârtoşat, observând: 

— Parcă tu trebuia s-o faci. 

Uitând de galanteria lui, el îi apăsă capul, gest ce nu păru 
să o şocheze. incepu să-i frământe sânii, răsucindu-i 
sfârcurile. Intre el şi Priscilla nu existau bariere. Mâinile 
alergau de la piept la sex, în timp ce limba ei de şopârlă 
părea să-i absoarbă şi măduva spinării. Când simţi că va 
exploda, se retrase brusc şi o întoarse cu faţa în jos. 

Curbura bazinului era atât de frumoasă, de vis. Malko o 
admiră atât de mult, încât Priscilla întoarse capul şi îl 
întrebă: 

— Ţi-a pierit cheful? 

— Ba nu, spuse Malko. Am mai mult! 

Se lungi peste ea, cu sexul întărit între fesele ei. Apoi se 
ridică şi se afundă în pântece, smulgându-i tinerei un suspin 
de fericire. Timp de câteva minute, o munci lent, întârziind 
momentul delicios în care avea să o sodomizeze. Se aplecă 
la ureche şi îi murmură în timp ce îi atingea şanţul dintre 
fese: 

— Prima dată când te-am cunoscut la Belgrad, mi-am 
spus că te voi sodomiza şi pe patul morţii... 


61 


îmbinând vorba cu fapta, apăsă cu toată forţa şi privi 
cum sexul lărgeşte sfincterul şi dispare uşor în crupa 
Priscillei. Era atât de suplă încât se afundă numaidecât, fără 
nici cel mai mic efort. Se opri ca să savureze starea de 
extaz. Dar Priscilla se mişcă şi începu să-şi contracte 
sfincterul. Malko ţipă. Era mult prea bine. 

— Opreşte-te, o imploră el. O să termin. 

Priscilla nu se opri, iar el simţi seva urcând în mod 
irezistibil. Apoi, cu o ultimă mişcare, rămase în ea, cu un 
țipăt sălbatic care se auzi până la piscină. Sub el, negresa 
tremura din tot corpul. Işi recapătă suflul şi murmură: 

— Chiar că eşti un ticălos! Este prima dată când îmi înşel 
bărbatul în halul ăsta. Cu Marc nu fac niciodată aşa ceva. 
Zice că e bestial. 

— Intr-adevăr, e bestial, confirmă el. 

Se retrase şi mângâie cu delicateţe pielea mătăsoasă a 
tinerei. 

— lar mă aţâţi, zise ea. Aş vrea să merg la piscină şi apoi 
la cumpărături în bazar. 

— Să începem cu piscina, propuse Malko. N 

Ce minune că Priscilla venise la Peshawar... Işi aminti de 
Bin Laden, iar gândul că l-ar putea găsi îi spori starea de 
euforie. Ar fi Încununarea întregii lui cariere. 

* 


* * 


Străzile din lIssalani Bazar, înguste şi abrupte, erau 
supraaglomerate. Era porţiunea unde se vindeau ţesături şi 
îmbrăcăminte. Bărbaţii cu priviri înceţoşate se fereau de 
Priscilla ca de draci deşi îşi acoperise părul cu o eşarfă. Era 
un popor de încuiaţi. Vânzătorii o priveau cu ochii cât 
cepele. Nu văzuseră în viaţa lor negresă. Deodată, se opri în 
faţa unei dughene de pe strada Mohammed Ali Johad care 
oferea un variat sortiment de burka. 

— Vreau şi eu una! zise ea. 

Malko crezu că era vreun accesoriu erotic amuzant. 
Cumpără o superbă burka de un verde smarald pe care 
Priscilla ţinu să şi-o pună imediat, sub privirea 
înspăimântată a vânzătorului, mulţumit că băga în buzunar 
o mie de rupii. Chiar şi sub burka, formele tinerei ieşeau în 


62 


mod agresiv în evidenţă. Malko o apucă de mână şi se 
îndreptară spre bazarul de bijuterii. 

— Te sufoci de-a binelea! zise negresa, dar este 
distractiv... 

Chiar şi anonim. Evident că erau urmăriţi de privirile 
suspicioase, căci formau o pereche neobişnuită: un străin şi 
o femeie îmbrăcată în burka. Bazarul de bijuterii era o 
cărare îngustă şi acoperită care urca înspre partea de sus a 
bazarului, cu vitrinele aliniate în strălucirea aurului. În timp 
ce Priscilla se uita la un pandantiv, Malko observă două 
femei îmbrăcate în burka roşie exact în spatele lor. Una 
dintre ele vorbea la celular. Intrară în magazin, iar când 
ieşiră, femeile mai erau încă acolo. Işi văzură de drum, dar 
femeile, după ei. Una dintre ele vorbea într-una la telefon. 
Lui Malko i se păru ciudat. Dar, cum nu păreau periculoase, 
Malko nu le mai dădu atenţie. Poate că sunt pur şi simplu 
curioase. Însă, după zece minute, când se întorceau, el le 
zări din nou. Una dintre ele încă vorbea la mobil. 

— Le vezi pe cele două femei în burka? o întrebă el pe 
Priscilla. Aş vrea să te apropii de ele şi să vezi ce au pe 
dedesubt. 

— De ce? 

— Vreau să fiu sigur că sunt într-adevăr femei... 

El se opri în faţa unei vitrine, iar Priscilla se îndreptă către 
cele două femei. Dar plecară imediat pe o străduţă 
perpendiculară şi se făcură nevăzute. Priscilla se întoarse. 

— N-am putut să văd nimic! 

— Foarte rău, zise Malko. Haide să mergem, nu sunt 
liniştit. 

Işi aminti ce a păţit Angie Boatman şi nu voia să pună în 
pericol şi viaţa tinerei negrese. leşiră din Bazar în căldura 
ucigătoare. Indată ce se urcară în maşină, porni aerul 
condiţionat şi se angajă pe Circular Road, în timp ce Priscilla 
îşi dădea jos burka. Era lac de sudoare. 

— De ce ţi-a fost teamă? îl întrebă ea. 

— Să nu ne omoare. 

Tânăra făcu ochii mari. 

— De ce? 

Malko schiţă un surâs. 


63 


— Pentru că suntem străini. Sau din cauza meseriei 
mele... 

Priscilla puse capul pe umărul lui. 

— O să-l sperii pe ambasador. Nu i-am spus că mă 
întâlnesc cu tine. 

La intrarea în Pearl Continental, soldaţii din Frontier Corp 
care păzeau hotelul le făcură semn să oprească pentru 
verificarea maşinii. Malko se pregătea să demareze, când o 
lovitură în portieră îl făcu să tresară. Unul dintre soldaţi, cu 
ochii ieşiţi din orbite, ţinea puşca îndreptată spre el şi urla 
ceva de neînțeles. Stupefiat. Malko lăsă geamul în jos. 

— What... 

— A bomb! urlă pakistanezul. A bomb! 

Apoi fugi, urmat de ceilalţi soldaţi. Pulsul lui Malko urcă 
vertiginos şi se întoarse către Priscilla. 

— Coboară repede şi fugi spre hotel! 

Se dădu jos şi el şi alergă să se adăpostească după un 
copac. Mai mulţi soldaţi apărură din toate părţile, atraşi de 
urletele camarazilor. Un civil din hotel fugea înnebunit spre 
el. 

— Domnule, este o bombă sub maşina dumneavoastră 
Trebuie să chemăm poliţia... 

— Indepărtaţi-vă repede! îi strigă Malko, apoi alergă şi el 
spre hotel unde Priscilla ajunsese deja, albă ca varul de 
frică. 

Maşina bloca intrarea în hotel, având toate portierele 
deschise. După câteva minute, ajunseră şi poliţiştii într-o 
furgonetă albastră şi formară un cordon de securitate, 
deviind circulaţia pe Khyber Road. Malko îl sună din hol pe 
Jim Morrison pe mobil. 

— Jim, Dustin Woods e acolo? 

— Nu, răspunse consulul. Incă nu s-a întors din 
Belucistan. 

— În cazul ăsta, veniţi acum la Pearl. Am găsit o bombă 
sub maşina mea. 

După aceea, îl sună şi pe Greg Bautzer la Islamabad. 
Şeful centralei nu stătu pe gânduri. 

— Mă urc imediat în maşină şi vin acolo! Să nu vă mişcaţi 
din hotel. 


64 


Chiar dacă mergea cu viteză, tot îi trebuiau vreo două 
ore şi jumătate ca să ajungă. Pakistanezii din hol îi priveau 
cu nelinişte. Priscilla se agăţă de Malko şi spuse cu voce 
slabă: 

— Cred că o să leşin... Trebuie să beau ceva tare. 

— Vino, zise Malko. 

Urcară la etajul cinci. La barul pentru străini, un 
pakistanez punea sticlele de Defender într-o cutie. Făcea 
contrabandă. 

— Un coniac pentru doamna şi o votcă pentru mine, ceru 
Malko. 

Barmanul scoase o sticlă de Otard XO şi turnă într-un 
pahar pe care Priscilla îl dădu peste cap numaidecât, apoi 
obrajii îşi recăpătară culoarea. 

— Doamne! Mă simt mult mai bine, zise ea cu voce mai 
sigură. 

Malko lăsă şi el să-i alunece votca pe gât. Acum înţelegea 
manevra celor două femei din bazar care îi urmăreau şi 
vorbeau tot timpul la celular. li anunțau pe complicii care 


amplasau bomba sub maşină... 
* 


* * 


Centrul de Afaceri de la Pear/ Continental fusese pus la 
dispoziţia poliției pakistaneze pentru  interogatoriul 
martorilor şi examinarea probelor. Priscilla Clearwater 
plecase să se odihnească, iar Malko, în prezenţa consulului 
Jim Morrison, încerca să răspundă la întrebările 
anchetatorilor, fără să le dezvăluie prea multe amănunte. 

Se aflau la faţa locului poliția locală, o echipă de genişti şi 
civili din IŞI sau din IB. Erau vizibil intrigaţi de persoana lui 
Malko. Prezența consulului american, cunoscut pentru 
legăturile ale cu CIA şi a lui Malko, posesor al unui paşaport 
austriac, nu contribuia deloc la clarificarea lucrurilor. Lui 
Malko i-ar fi convenit să precizeze că era angajat de 
guvernul american pentru Safe Border Program, dar 
interlocutorii lui nu ar fi crezut o iotă. In mod evident, el era 
victima desemnată, lucru care îi făcea pe poliţişti să fie mai 
prudenţi. Unul dintre ei se apropie de Malko şi îl întrebă pe 
neaşteptate: 


65 


— Aţi fost prezent când a avut loc atentatul la Khan Club? 

— Da, recunoscu Malko. Diplomata americană care era 
cu mine a şi fost omorâtă de altfel. 

— Credeţi că există vreo legătură între cele două 
atentate? întrebă polițistul. 

Malko nu mai apucă să răspundă la această întrebare, 
căci sosi şi Greg Bautzer care se îndreptă direct spre 
mustăciosul în civil căruia îi strânse mâna înainte să-l aducă 
lângă Malko. 

— Vi-l prezint pe maiorul Haripur, reprezentantul IŞI la 
Peshawar. Suntem prieteni de-o viaţă. 

Asta însemna că îl aproviziona cu whisky. El şi Greg 
Bautzer avură o lungă discuţie şi, ca prin farmec, poliţiştii 
nu mai avură deloc treabă cu Malko. Şeful centralei reveni 
lângă el. 

— Veniţi că examinează bomba de sub maşină. 

Explozibilul era aşezat pe o masă şi dezamorsat. Era 
alcătuit dintr-un cablu Bickford destul de lung şi încolăcit, 
conectat la o cutie dreptunghiulară din care porneau cinci 
fire de culori diferite, verde, roşu, albastru, galben şi negru, 
legate la un detonator electric, înfipt într-o plastilină 
explozibilă gălbuie. Maiorul Haripur îl examină şi se întoarse 
către Greg Bautzer. 

— Seamănă foarte mult cu „Al-Sahiba mixture”, un 
explozibil pe bază de TOT, folosit de membrii reţelei Al- 
Qaida. 

Firul galben şi cel negru fuseseră tăiate. Greg Bautzer 
examina şi el sistemul de declanşare al exploziei. Il puse la 
loc şi îi zise lui Malko: 

— Aţi avut mare noroc! Acest ceas de fabricaţie 
artizanală este foarte sofisticat. judecând după firele tăiate, 
poate fi reglat de la cinci minute, la cinci zile. (Arătă cu 
degetul cele două fire tăiate.) Sistemul a fost reglat să 
explodeze la cinci ore. Dacă ar fi tăiat firul negru în loc de 
cel galben, detonarea ar fi avut loc la cinci minute. 

În mod normal, maşina ar fi explodat pe drumul dintre 
bazar şi hotel. În dimineaţa asta, îngerul păzitor al lui Malko 
se trezise devreme. Mirat de cunoştinţele tehnice ale 
americanului, Malko îl întrebă: 


66 


— Aţi mai văzut aşa ceva şi altă dată? 

— Da, răspunse Greg Bautzer. In Nepal, la grupările 
teroriste conduse de serviciile pakistaneze. Şi în regiunea 
Kashmir. 

Malko se uită în ochii americanului. 

— Vreţi să spuneţi că... 

Greg Bautzer i-l arătă cu privirea pe maiorul Haripur şi 
spuse: 

— Haideţi sus să bem ceva. 

Plecară şi se duseră la barul de la etajul al cincilea. Se 
aşezară la tejghea. Malko luă o votcă, iar şeful centralei un 
Defender fără gheaţă. Acesta ridică paharul. 

— Mult noroc! Aveţi idee cum a fost pusă bomba? 

— Da. Când eram în bazar cu Priscilla Clearwater. La un 
moment dat, am fost urmăriţi de două femei dintre care 
una vorbea întruna la celular. În mod sigur ca să-i informeze 
pe complici ce facem noi. 

— lată că am clarificat o chestiune, conchise Greg 
Bautzer. Două atentate îndreptate împotriva 
dumneavoastră într-o săptămână înseamnă că sunteţi vizat, 
localizat şi luat drept ţintă de o echipă a reţelei Al-Qaida 
stabilită la Peshawar şi care are cu certitudine informatori în 
cadrul IŞI local. Aşa au făcut rost şi de sistemul de detonare. 

— Cine le-a ordonat s-o facă? 

Americanul făcu un gest evaziv. 

— Habar nu am. Aici totul este „poros”. Probabil că au 
existat scurgeri din partea lui Hadji Sulaiman. In cazul 
acesta, Bin Laden şi-a luat măsuri de prevedere. Sau pur şi 
simplu, capii reţelei cred că legătura dumneavoastră cu 
Sulaiman reprezintă un pericol. În orice caz, vor încerca din 
nou să vă lichideze dacă mai rămâneţi în Peshawar. 

— Sunt obligat să rămân, zise Malko. Operaţiunea de 
localizare a lui Bin Laden este în curs de desfăşurare. 

Bautzer îi aruncă o privire plină de scepticism. 

— Chiar credeţi? Eu ştiu că Hadji Sulaiman a avut legături 
cu agenţii FBI şi că nu s-a rezolvat absolut nimic. 

— Adevărat, recunoscu Malko. Vrea să-i promitem că va 
fi ales guvernatorul Jalalabadului dacă îl prinde pe Bin 
Laden. Dick Spacey nu a putut să-şi ia acest angajament. 


67 


— Cu alte cuvinte, dumneavoastră ştiţi mai multe decât 
mine, recunoscu şeful centralei vexat. De unde aţi aflat 
toate astea? 

Malko nu-i putea spune că stătuse între coapsele 
nevestei acestuia. Ocolind răspunsul, zise doar atât: 

— Cu ajutorul lui Frank Capistrano, eu am putut să-mi iau 
acest angajament şi să-i ofer garanţii lui Hadji Sulaiman. De 
aici înainte, chiar că este motivat. 

— Cam în ce stadiu vă aflaţi? 

— S-a dus pe câmpul de bătălie. Aştept un mesaj de la el 
pe care mi-l va trimite aici. De aceea nu pot să plec din 
Peshawar. 

Greg Bautzer rămase tăcut câteva clipe, apoi remarcă: 

— Există riscul ca şi ceilalţi să fie la curent. In acest caz. 
Vor face tot posibilul să vă elimine înainte de a se întoarce 
Hadji Sulaiman. Ca să nu mai vorbim de riscurile pe care şi 
le-a asumat el. 

Goli paharul şi spuse: 

— Cobor ca să calmez spiritele şi să iau o cameră. Mai 
discutăm mâine dimineaţă. Să fiţi atent, că sunt sigur că nu 


vor renunţa. 
* 


* * 


Imediat ce Malko deschise uşa camerei, în fața lui apăru 
o formă verde care agita o sticlă de coniac Otard XO pe trei 
sferturi goală. Fără să o lase din mână, Priscilla se aruncă 
de gâtul lui Malko şi îl îmbrăţişă. Acesta constată cu 
uşurinţă că nu purta nimic pe sub burka. Negresa începu să 
danseze un soi de gigă îndrăcită, frecându-se de el ca o 
pisică în călduri. 

— Veniţi să dansaţi N'Dombolo! zise ea împleticindu-şi 
limba. 

Se mai credea încă în Kenya. Vru să-l sărute pe Malko 
uitând de burka ce o împiedica şi izbucni în râs. Malko îi 
vedea strălucirea ochilor prin masca verde. 

— Ai băut, spuse el, luându-i sticla din mână. De unde ai 
luat-o? 

— M-am întors la bar ca să cumpăr una, zise ea. Mi-era 
frică să stau singură. Tu nu mai veneai. Acum mi-e bine şi 


68 


am chef să dansez. 

Cu braţele de după gâtul lui Malko, Prisciila dansa un 
tangou mai mult senzual decât argentinian, cu pântecele 
strâns lipit de al lui. li puse mâna pe crupa acoperită de 
nailonul verde şi se lipi mai tare de el. 

Acest corp invizibil, dar căruia putea să-i exploreze toate 
formele, sfârşi prin a-l excita foarte tare pe Malko. Vicleană 
cum era, Priscilla transformă giga îndrăcită într-un balans 
mult mai senzual care nu întârzie să-l stârnească de-a 
binelea. Ea îi spuse cu voce rugătoare prin mască: 

— Fuck my pussy, now. g 

Malko se îndepărtă de ea, o întoarse şi îngenunche. li 
ridică poalele, dezvelindu-i bazinul extraordinar. In câteva 
clipe, o pătrunse dintr-o singură mişcare, apoi începu o 
cavalcadă energică, încurajat de Priscilla care era foarte 
zgomotoasă, însoţind tipetele cu o mişcare circulară a 
bazinului. 

Simţind că nu va rezista prea mult, Malko se retrase 
brusc, urcă puțin şi, cu toată puterea, violă crupa negresei, 
înghiţit complet de sfincterul complice. Această comuniune 
îi declanşă imediat orgasmul şi se goli, rămânând lipit de 
crupa femeii. Indată ce se retrase, Priscilla îşi smulse burka. 

— A fost super! Niciodată n-am simţit aşa ceva. O să-i 
cumpăr şi lui Angelique una ca să se distreze şi ea cu 
bărbatu-său. 

Era într-adevăr ticăloasă. Malko nu prea vedea un agent 
special din FBI, crescut în spiritul religiei baptiste, să-şi 
sodomizeze nevasta în burka. Priscilla căscă şi oftă: 

— Mi-e somn... 

In câteva clipe, se prăbuşi în pat şi adormi buştean. 

* 


* * 


Soneria sâcâitoare a telefonului îl smulse pe Malko din 
mahmureala lui. Nu putea fi Hadji Sulaiman, căci el îl suna 
numai pe mobil. Aşadar era Greg Bautzer. Ridică receptorul 
şi auzi o voce necunoscută de bărbat cu un puternic accent 
american. 

— Mister Linge, please. 

— Eu sunt. 


69 


— Vă aştept în restaurant, îl anunţă necunoscutul, apoi 
închise fără altă precizare. 

Malko o privi pe Priscilla care dormea pe burtă, îşi înfrână 
pofta de a gusta din nou din crupa ei, apoi făcu un duş. Era 
complet nedumerit. După ce ieşi, îl sună pe Greg în camera 
lui. 

— Cineva mi-a cerut să cobor, îl informă el. Un american. 

— Eu nu ştiu nimic, spuse şeful centralei. Vreţi să mă 
interesez? 

— Nu, cobor eu, zise Malko. 

Poate că era ofiţerul de legătură de care îi pomenise 
Frank Capistrano. 

Coboriî. In restaurant, era doar un străin. Un bărbat bine 
făcut, ras în cap, cu privirea limpede, în uniformă kaki. 
Malko se apropie de el. 

— Dumneavoastră aţi sunat? Eu sunt Malko Linge. 

Bărbatul se ridică în picioare de parcă era pe arcuri. 

— Colonelul James Norris din divizia a optsprezecea 
vânători de munte. La ordinele dumneavoastră. 

Se aşeză la fel de ţeapăn ca un automat. Malko se strădui 
să nu se mai gândească la durerea de cap. Votca pe care o 
băuse aseară parcă fusese distilată într-o cadă. Colonelul 
lăsă ouăle fierte să se răcească. Malko ceru o cafea şi se 
aplecă spre el. 

— Colonele, cine v-a trimis şi de unde veniţi? îl întrebă el 
în şoaptă. 

— Domnule, răspunse ofiţerul, am primit ordin direct de 
la generalul Tommy Franks să mă pun la dispoziţia 
dumneavoastră, cu toate mijloacele, pentru o operaţiune 
specială. Am sosit cu elicopterul acum o jumătate de oră de 
la baza noastră specială din Kandahar. 

— Dar generalul Tommy Franks este la Tampa, în Florida, 
obiectă Malko. 

Era conducătorul tuturor operaţiunilor militare din 
Afganistan. Din păcate, nu văzuse niciodată Afganistanul 
decât pe ecranele de control. 

— Exact, confirmă colonelul Norris. Dar a primit şi el 
ordine de la Pentagon, adăugă el coborând tonul. 

Se simţea mâna lui Frank Capistrano. Renunţase la 


70 


„vitamina B-52” în favoarea unor mijloace mult mai precise. 
Colonelul îl studia pe Malko cu multă bunăvoință. 

— Ce mijloace aveţi? îl întrebă el. 

— Comand un regiment cu baza în Kandahar, răspunse 
colonelul. Dispunem de elicoptere Chinook de mare 
capacitate pentru transportul unei escadrile de „gunships” 
pentru atacul la sol şi protecţia noastră. Oamenii noştri sunt 
echipați cu echipament ABC!*. Şi dispun de arme uşoare 
colective. In legătură cu raidurile aeriene, am autorizaţia să 
folosesc aparate F-16, aflate pe USS /ntrepid. Pot să ajungă 
în zonă doar într-o oră şi jumătate. Indată ce îmi veţi indica 
zona de acţiune, voi activa un avion teleghidat Predator 
care ne va informa în timp util. 

Nu avea ambiţie dacă nu desfăşura şi o hartă peste ouăle 
fierte. Frank Capistrano se ţinuse de cuvânt. Lui Malko îi 
veni un gând: 

— V-aţi instalat pe un teren militar pakistanez? 

— Exact. Este obligatoriu. 

— Pakistanezii nu v-au întrebat nimic? 

— Ba da, domnule. Misiune de legătură. Au fost foarte 
cooperanţi. Chiar mi-au pus la dispoziţie şi un vehicul. 

Malko era să se înece cu cafeaua şi se uită împrejur. Sub 
fiecare canapea trebuie să se fi ascuns câte un agent din 
IŞI. Acum înţelegea de ce americanii nu l-au prins încă pe 
Bin Laden. Nu rezistă plăcerii de a se apleca spre colonel şi 
de a şopti: 

— Colonele, trebuie să nu uitaţi nici o clipă că ne aflăm 
într-o ţară duşmană. 

— Dar Pakistanul este aliatul nostru, obiectă ofiţerul. 

— Pakistanul, poate, dar nu şi pakistanezii. Probabil că 
acest hotel sunt vreo doisprezece agenţi din Al-Qaida. 

Colonelul Norris aruncă o privire plină de suspiciune în 
jur, iar Malko se întrebă dacă nu va scoate pistolul să tragă 
în chelneri. Dar se mulţumi să scoată bricheta Zippo 
gravată cu un vultur, simbolul Statelor Unite, cu care îşi 
aprinse nervos o ţigară de foi puturoasă. 

— Imi mai lipsesc câteva elemente ca să declanşez 
operaţiunea la care o să participaţi şi dumneavoastră, 


16 Atomic, bacteriologic, chimic. 


71 


începu Malko. Până atunci, trebuie să mai aşteptaţi. 

Era nerăbdător să primească repede veşti de la Hadji 
Sulaiman, ca să-i pună pe jar pe spionii din Al-Qaida care 
puneau la cale ceva suspect. Colonelul Norris îl privea cu 
gura căscată. Ca să pună punctul pe „i”, Malko preciză tot 
în şoaptă: 

— Aseară, au încercat să-mi arunce maşina în aer. Poate 
cu puţin ajutor din partea serviciilor speciale pakistaneze. 
Dacă vreţi să rămâneţi întreg, faceţi cum vă spun. 

Telefonul mobil sună. Malko îl deschise şi recunoscu 
imediat vocea lui Hadji Sulaiman. Picase la ţanc. 

— Nu pronunţaţi nici un nume, spuse afganul, am să vă 
spun lucruri importante. Ne întâlnim astăzi la ora patru la 
cinematograful Shumar, pe Parragi Road. 


72 


Capitolul VII. 


După ce închise, Malko reveni la colonelul Norris. Acum 
se simţea mai în siguranţă. 

— Astăzi voi afla mai multe, îl anunţă el. Până atunci, ar fi 
mai bine să rămâneţi la consulat, ca să nu vă urmărească 
fiecare gest şi fiecare mişcare. Vin acolo mai pe seară. ÎI 
sun imediat pe consul. 

— Armata pakistaneză mi-a pus la dispoziţie un vehicul şi 
un şofer. 

— Trimiteţi-l înapoi. Vă duc eu la consulat. 

Colonelul se ridică supus şi îl urmă pe Malko, punându-şi 
echipamentul în Navigator. Părea depăşit complet de 
situaţie, iar Malko se grăbi să-l liniştească. 

— Cred că voi avea nevoie de dumneavoastră foarte 
repede. Aveţi un telefon protejat ca să comunicaţi cu 
unitatea dumneavoastră? 

— Da. 

Dacă sosirea colonelului Norris era dovada clară că Frank 
Capistrano avea mâna foarte lungă, mai rămânea acum să-l 
localizeze pe Ussama Bin Laden. Pentru prima oară Malko 
îşi zise că s-ar putea să reuşească. Sprijinul Casei Albe 
permitea o coordonare eficientă, imposibilă în alte condiţii. 
Se gândi cu oarecare amuzament la Dick Spacey, nefericitul 
agent FBI, soţul lui Angelique. Dacă Malko reuşea, bietul de 
el pierdea pe toată linia. In timp ce colonelul Norris îşi muta 
lucrurile, el se duse în camera lui Greg Bautzer. Acesta 
părea îngrijorat. 

— Oamenii din IŞI m-au interogat până la două 
dimineaţa, îl anunţă pe Malko. A trebuit să le dau două 
sticle de Defender ca să mă lase în pace. Se tem că se 
petrece ceva dubios sub ochii lor. 

— Şi cei care au vrut să-mi arunce maşina în aer la fel, 
observă Malko. Cred că m-au urmărit de la prima mea vizită 
la Hadji Sulaiman. Plecaţi la Islamabad? 

— Da, doar dacă nu aveţi nevoie de mine... 

— Nu cred. 


73 


Prefera să nu-i spună prea multe americanului care se va 
grăbi să raporteze tot Centralei sale. Cei doi bărbaţi se 
despărţiră aproape cu răceală. Greg Bautzer ţinu totuşi să 
precizeze: 

— IŞI nu utilizează singur bomba găsită sub maşina 
dumneavoastră. Ei o fabrică şi o „oferă” grupărilor teroriste 
pe care le manipulează. Evident că după aceea, teroriştii 
fac ce vor. 

Colonelul Norris aştepta cu stoicism în maşina parcată în 
plin soare şi transpira ca un gripat. Malko se gândi brusc la 
o chestiune care ar putea interveni totuşi. 

— Colonele, împreună cu oamenii dumneavoastră aveţi 
autoritatea să acţionaţi şi în afara graniţelor Afganistanului? 

Luat prin surprindere, ofiţerul preciză: 

— Nu am primit ordine în acest sens. Trebuie să ascult cu 
stricteţe ordinele dumneavoastră. 

— Bine, spuse Malko, în timp ce ieşeau pe poarta 
hotelului, anunţaţi-i pe şefii dumneavoastră că s-ar putea ca 
această operaţiune să se desfăşoare în Pakistan. Să 
transmită informaţia forurilor superioare ca să obţină 
autorizarea. 

Niciodată până acum, armata americană nu a mai lansat 
o operaţiune ofensivă pe teritoriul pakistanez. S-a mulţumit 
să aibă doar câteva detaşamente în Waziristan sau în 
zonele tribale, însărcinate cu conducerea operaţiunilor sau 
să facă reperări. Nu ar trebui ca în ultimul moment 
operaţiunea să nu mai aibă loc din motive politice, după 
reperarea lui Bin Laden. După douăzeci de minute, îl instala 
pe colonelul Norris în reşedinţa consulatului, într-o încăpere 
în care nu era decât un climatizor. 


— Pe diseară, zise el. 
* 


* * 


Cinematograful Shumar nu avea aer condiţionat şi era 
aproape la fel de cald ca afară. Rula un film egiptean, iar 
sala era aproape goală. Malko se aşeză în ultimele rânduri 
şi aşteptă să se obişnuiască cu întunericul. Se scurse 
aproape o jumătate de oră. Incepu să se neliniştească, când 
zări câteva siluete apărând din spatele ecranului. Era prea 


74 


întuneric să le poată identifica.. Scoase cu multă prudenţă 
Beretta din centură şi îl puse alături. Grupul se despărţi, iar 
unul dintre bărbaţi se apropie de el. 

Era Hadji Sulaiman, fără nimic pe cap, în ţinută 
pakistaneză, cu veşnica lui haină neagră. Se aşeză pe 
scaunul de lângă Malko, în timp ce gărzile sale de corp se 
aşezară pe rândurile din apropiere. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise el în şoaptă. Dar am spus la 
toată lumea că plec în lran. Toţi cred că nu sunt în 
Peshawar. Locuiesc la un văr în care am încredere, departe 
de oraş, în zona tribală. Vreau să mă asigur că IŞI nu mă 
supraveghează. Au dat de mai multe ori târcoale casei din 
Khorat Road. Au mirosit ceva. Insă am şi o veste bună. 

— L-aţi găsit pe... 

— Nu, nu, nu, încă nu. Dar ştiu ce s-a întâmplat la Khan 
Club. Din cauza celor din CIA. 

— Din cauza CIA? 

— Da. În urmă cu trei săptămâni, americanii au încercat 
să-l asasineze pe Gulbuddin Hekmatyar. Insă l-au ratat şi 
acesta s-a jurat că se va răzbuna. Fiindcă are numeroşi 
fideli în Peshawar în tabăra de refugiaţi, le-a cerut 
militanţilor să supravegheze Consulatul american, unde se 
duc agenţii CIA, să-i repereze şi să-i omoare. Dar, din 
nefericire, pe dumneavoastră a picat măgăreaţa. Nu are nici 
o legătură cu afacerea noastră. 

Malko nu era prea convins. Hadji Sulaiman părea să nu fi 
aflat de treaba cu maşina, în care Malko era cel vizat. 
Afganul era agitat şi se uita mereu împrejur. Se aplecă şi îi 
şopti lui Malko la ureche: 

— Sunteţi sigur că voi obţine funcţia de guvernator 
dacă... 

— Aveţi cuvântul preşedintelui Statelor Unite, îl asigură 
Malko semeţ şi al meu. De ce mă întrebaţi? 

— Sunt îngrijorat, mărturisi Sulaiman, m-am gândit mult 
în aceste zile. Imi risc viaţa şi pe aceea a familiei mele. 
Dacă ar putea, m-ar extermina. Talibanii sunt încă puternici, 
la fel şi membrii reţelei Al-Qaida. 

— Să n-aveţi nici o teamă, îl linişti Malko, beneficiaţi de 
protecţia Statelor Unite şi a noului guvern condus de Hamid 


75 


Karzai... 

Însă Kabulul era departe de Jalalabad. Simţea că afganul 
voia să renunţe şi vru să pecetluiască într-un fel 
înţelegerea. 

— Am împuternicirea să vă spun că în afară de postul de 
guvernator, dacă operaţiunea reuşeşte, veţi beneficia şi de 
o primă de douăzeci şi cinci de milioane de dolari. 

Lui Hadji Sulaiman îi pieri glasul câteva clipe, apoi întrebă 
cu neîncredere: 

— In afară de postul de guvernator? 

— Este vorba despre o recompensă politică, sublinie 
Malko. Oficioasă. Prima pentru capturarea lui Bin Laden 
este oferită de guvernul american. Nu văd de ce nu v-ar 
acorda-o. 

— In acest caz, este nemaipomenit! se bucură afganul. 

Nu era momentul să-l neliniştească din nou. Malko 
alungă undeva într-un colţ al creierului treaba cu bomba din 
Navigator iar ceea ce auzi pe urmă îl umplu de bucurie. 

— Mâine plec, îl anunţă Hadji Sulaiman tot în şoaptă. Mă 
duc întâi pe şosea la Parachinar care se află tot în Pakistan, 
în zona tribală, exact vizavi de Tora-Bora. Apoi voi merge 
călare ca să ajung în Deh Bala, în cealaltă parte a graniţei. 
Acolo mă întâlnesc cu omul care a dus măgarii. 

— De cât timp aveţi nevoie? 

— Între Parachinar şi Deh Bala nu sunt decât treizeci de 
kilometri, dar sunt numai cărări pentru animale. Nu vreau 
să trec prin pasul Oghas care este păzit de armata 
pakistaneză. Dacă totul merge bine, mă întorc pe seară. 
Bărbatul cu care trebuie să mă întâlnesc va veni pe înserat. 
Trebuie să fim foarte atenţi. 

— Şi după aceea? 

— Imi va spune în ce loc a dus măgarii. Problema este că 
nu sunt sigur dacă ştie să se descurce cu o hartă. Va trebui 
să-mi dea repere precise. 

— Nu ar fi mai bine să vă întoarceţi aici împreună? 

Hadji Sulaiman se făcu străveziu la faţă. 

— Nu, este prea periculos. Eu cunosc bine regiunea. Voi 
obţine datele necesare. N 

Malko înțelegea că nu o va scoate la capăt. li era frică. 


76 


— Îndată ce veţi avea informaţia, sunaţi-mă de pe mobil, 
ca să pot să acţionez. Dacă este nevoie, vin să vă iau cu un 
elicopter. Să nu ne pierdem timpul. 

— Sunt de acord, spuse afganul. 

Se ridică de pe scaun şi plecă după o slabă şi jilavă 
strângere de mână. Oamenii lui îl încadrară în linişte şi se 
duseră în fundul sălii. Malko se grăbi să iasă. Ameţit de 
căldura inumană, mergea uitându-se în urmă. Venise cu 
taxiul ca să nu atragă atenţia cu maşina Navigator. Nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să aştepte şi să se roage. 

Priscilla Clearwater plecase la Islamabad cu câteva 
amintiri după ea, printre care şi burka... Timpul va trece 
foarte greu pentru Malko. Va trebui să rămână cel puţin 
douăzeci şi patru de ore. Insă zarurile erau aruncate. 
Neavând ce face, se duse la consulat unde îl găsi pe 
colonelul Norris aplecat peste hărţile sale. Figura ofițerului 
se lumină. 

— Domnule, am un răspuns pozitiv la întrebarea 
dumneavoastră. Putem să intervenim pe teritoriul 
pakistanez. Trebuie să-l informez pe generalul Franks care 
mi-a oferit o linie directă protejată în acest scop. 

— Bravo, zise Malko. Odihniţi-vă, azi nu facem nimic. 

Era superstiţios şi de aceea nu voia să menţioneze 


numele posibilei zone de intervenţie. 
* 


* * 


Soarele, ajuns deja deasupra orizontului, proiecta 
crestele sud-vestice ale masivului Tora-Bora ca pe nişte 
umbre chinezeşti. Temperatura se menținea încă la treizeci 
şi opt de grade. Hadji Sulaiman urca al doilea după un 
localnic care cunoştea toate potecile ramificate ale 
muntelui, pe care nu încăpeau doi cai alături. Plecaseră 
spre prânz din Parachinar şi erau la o oră de Deh Bala. 
Peisajul era superb şi sălbatic, cu pantele lui roşiatice şi 
stâncoase. Presărate din loc în loc cu colibe din chirpici şi 
piatră. Era una dintre cele mai pustii zone din apropierea 
graniţei. Hadji Sulaiman îşi luase cu el vreo doisprezece 
oameni, cei mai de încredere, care nu ştiau motivul 
călătoriei. Cu puştile pe umăr, înaintau în linişte, bând din 


77 


când în când câte o gură de ceai rece sau apă minerală. 
Drumul se bifurca spre est, înainte de a cobori pe platou 
unde se afla satul şi simțeau în spate soarele arzător. În 
afară de zgomotul pietrelor care se rostogoleau, liniştea era 
absolută. Hadji Sulaiman simţea un ghem în stomac. Se 
puteau întâmpla atâtea lucruri. Incepând cu fuga celui cu 
care avea întâlnire. S-ar putea să i se facă frică... în ciuda 
celor cinci sute de mii de rupii promise. Rezistă tentaţiei de 
a pune mâna pe telefon şi de a spune unde se găseşte. 

Cureluşa care îi ţinea teaca pistolului Makarov îi tăia 
carnea de pe umăr, dar îl şi liniştea în acelaşi timp. Această 
expediţie îl va întineri, amintindu-i de vremea în care îi 
hăituia pe sovietici prin aceste locuri pe care le cunoştea pe 
dinafară, mai ales regiunea copilăriei sale, Nangahar. 

De-acum, ajunsese în Afganistan. In lumina mai blândă a 
soarelui care ajunsese la zenit, zări cele câteva căsuțe din 
Deh Bala. Acum drumul suia şi cobora şi puteau să meargă 
puţin mai repejor. Zări şi dugheana din capul satului, unde 
se găseau de toate: arme fabricate la Darra. Siropuri, 
țesături şi mâncare. O bucată de carne de vițel atârna de o 
sfoară, pe care bâzâiau muştele. Aşezat pe vine, vânzătorul 
saluta trecătorii cu gesturi măsurate. 

— Salam Aleykum. 

— Aleykum Salam, răspunse politicos Hadji Sulaiman. 

işi continuă drumul. Satul părea pustiu, însă era doar o 
iluzie. Oamenii stăteau în casă, femeile nu ieşeau niciodată, 
iar bărbaţii cât mai puţin posibil. La o sută de metri mai 
departe, Hadji Sulaiman zări câţiva măgari priponiţi de un 
ţăruş, iar inima începu să-i bată mai tare. Bărbatul cu care 
trebuia să se întâlnească venise din călătorie. Se opri lângă 
măgari, coborî de pe cal şi îl priponi şi pe el alături de 
catâri. Uşa cocioabei din piatră unde îl aştepta bărbatul era 
acoperită cu o perdea. Lăsându-şi oamenii afară, el dădu 
perdeaua la o parte şi intră în casă. Nu vedea nimic, decât 
forma obiectelor. Insă ceea ce îl frapă numaidecât era 
mirosul. Fad, greţos, dulce-acrişor. Strigă încetişor: 

— Gholaman! 

Nu primi nici un răspuns. Scoase din buzunar bricheta 
Zippo Harley Davidson oferită mai demult de CIA şi o 


78 


aprinse. Flacăra mare lumină interiorul. Bărbatul cu care 
avea întâlnire era acolo, şezând pe o bancă, sprijinit cu 
spatele de o masă din lemn. Mâinile erau ţintuite în lemnul 
mesei de două cuțite. Avea gâtul tăiat dintr-o parte în 
cealaltă, iar sângele i se uscase pe cămaşa albă pătată 
până la buric. In ochi avea aşchii lungi de lemn. 

Hadji Sulaiman stinse maşinal bricheta, de parcă 
întunericul l-ar putea apăra de primejdii. Inima îi bătea să-i 
spargă pieptul, mintea i se golise. Chiar dacă instinctul de 
conservare mai funcţiona încă, el ştia că nu mai avea nici o 
şansă. Brusc, totul i se păru fără rost. Luă telefonul cu 
febrilitate şi formă numărul pe care îl ştia pe dinafară. Auzi 
păcăniturile specifice căutării satelitului, care fură acoperite 
imediat de o voce puternică ce venea de afară: 

— Hadji! Vino, te aşteptăm. Sunt eu, Mojameddi. 

Tonul era prietenos. Insă recunoscu vocea bărbatului 
care, în urmă cu cinci ani, la Jalalabad, îi tăiase gâtul fiului 
său. Tresări. Auzi o voce în telefon care repeta: 

— Alo, alo! 

Hadji Sulaiman spuse doar atât pe un ton cât se poate de 
calm: 

— Sunt eu, Hadji. O să mor. 

Să moară ca un paştu. Lăsă Kalaşnikovul, apoi ieşi dând 
perdeaua la o parte, orbit de soarele la asfinţit. Bărbatul era 
încadrat de doisprezece oameni cu turbane negre şi 
înarmaţi cu Kalaşnikovuri şi RPG 7. Gărzile lui de corp 
dispăruseră, ca şi caii de altfel. li trimiseseră înapoi. 
Mojameddi înaintă spre el cu pas liniştit. 

— Eşti punctual, observă el. Putem să ne facem împreună 
rugăciunea de seară. 

— Cu protecţia lui Allah, da, răspunse Hadji Sulaiman. 

— Prietenul tău Gholaman ardea de nerăbdare să te 
vadă, continuă talibanul, dar din păcate, am ajuns înaintea 
ta. Vino. 

Hadji Sulaiman îl urmă fără o vorbă, escortat de talibani. 
Unii dintre ei aveau ochii făcuţi cu dermatograf, ceea ce le 
conferea un aer puţin efeminat, în ciuda figurii 
amenințătoare. Parcurseră cam două sute de metri şi 
ajunseră pe un platou stâncos, deasupra unei râpe abrupte. 


79 


O funie atârna de cea mai groasă ramură a unui arbore de 


acacia, terminată cu un lat. 
* 


* * 


Malko închise, cu inima în gât şi cu vocea lui Hadji 
Sulaiman răsunându-i încă în urechi: „O să mor.” 

Tonul era atât de apăsat încât părea o glumă macabră. 
Imediat după aceea, convorbirea se întrerupsese. Malko 
încercase să-l sune, dar nu mai răspundea. Aşteptă aproape 
o oră, simțind un ghem în stomac, formând aproape regulat 
numărul de mobil al lui Hadji Sulaiman. Se făcu brusc 
întuneric. La ora nouă cobori şi se sui în maşină. După o 
jumătate de oră, oprea în faţa casei afganului. Fu 
întâmpinat de un tânăr care vorbea engleza. 

— Domnul Sulaiman a plecat în Iran, spuse el, se întoarce 
peste câteva zile. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj? 

— Nu, mulţumesc, zise Malko, să mă sune îndată ce se 


întoarce. 
* 


* * 


Malko nu închisese ochii toată noaptea, aşteptând clipa 
când avea să-l sune pe Frank Capistrano. Soneria 
telefonului îl făcu să tresară. Auzi o voce care vorbea 
engleza cu un accent puternic. 

— Domnul Malko Linge? 

— Da, eu sunt. 

— Am un mesaj din partea prietenului dumneavoastră, 
Hadji Sulaiman. Vă aşteaptă pe Jamrud Road, imediat după 
postul de control din Kharkano. O camionetă roşie. 

Necunoscutul închise înainte ca Malko să apuce să zică 
ceva. Era şapte şi jumătate. Sări din pat şi sună la consulat. 

— Spuneţi-i colonelului Norris că trec să-l iau peste un 
sfert de oră, îl anunţă Malko pe funcţionarul consulatului. 

După ce se îmbrăcă, verifică pistolul şi cobori în goană la 
parter. Traficul era intens, cerul senin şi erau deja patruzeci 
şi şase de grade la umbră. Nici măcar nu trebui să intre în 
consulat. Colonelul Norris îl aştepta la barieră. Imediat ce se 
urcă în maşină, întrebă: 

— Incepe operaţiunea? 


80 


— Încă nu ştiu, răspunse Malko. Sunteţi înarmat? 

— Da. 

— Să fiţi pregătit să folosiţi arma. 

In timp ce mergea pe Khyber Road, Malko îl sună pe Greg 
Bautzer, explicându-i ce s-a întâmplat şi unde se ducea. 

— S-ar putea să fie o capcană, sublinie el. Dacă nu am 
dat nici un semn de viaţă într-o jumătate de oră, să-i 
anunţaţi pe agenţii din IŞI. 

După douăzeci de minute, ajungeau la postul de control 
din Kharkano. Dincolo, începea zona tribală. Câţiva soldaţi 
cu berete mari şi negre efectuau controale. Reperă imediat 
pe marginea drumului, parcată în mulţimea de restaurante 
în aer liber, vizavi de o moschee, o camionetă veche de 
culoare roşie, marca Toyota, fără număr de înmatriculare. În 
cabină nu era nimeni. Opri alături şi cobori urmat de 
colonel. Malko zări imediat pe platforma camionetei ceva 
înfăşurat într-o pânză. Roiuri de muşte băzâiau în jur, iar în 
aerul fierbinte se simţea un miros dulceag. 

Ridică cu grijă un colţ al prelatei verzi. Hadji Sulaiman 
avea ochii închişi şi părea că se odihneşte. Avea gura 
întredeschisă şi o funie în jurul gâtului. Pentru mai multă 
siguranţă îi tăiaseră şi gâtul. 

— Dumnezeule! făcu în spatele lui colonelul Norris. 

Malko se uita gânditor la cadavru. Ussama Bin Laden a 
mai marcat un punct. Trebuia să-l anunţe pe şeful lui, Frank 
Capistrano. li trecu fulgerător prin gând că, dacă ar fi 
discutat cu afganul înainte de atentatul îndreptat împotriva 
maşinii lui, poate că acesta ar fi renunţat, iar acum ar fi fost 
în viaţă. Insă Hadji Sulaiman voia cu tot dinadinsul să 
ajungă guvernatorul Jalalabadului. Este noua legendă a 
omului care voia să devină rege... 


81 


Capitolul VIII. 


— Aţi făcut bine că nu aţi atins cadavrul, zise Greg 
Bautzer. Era burduşit cu câteva grenade care nu mai aveau 
cui. În momentul în care poliţia pakistaneză a ridicat pânza 
cu care era înfăşurat cadavrul, au explodat toate, omorând 
un poliţist şi rănind alţi trei. 

— Aţi aflat cum a ajuns camioneta până acolo? întrebă 
Malko. 

— Nu, recunoscu şeful centralei. Nu avea număr de 
înmatriculare, ca majoritatea celor folosite de talibani sau 
de membrii Al-Qaida. Nici măcar nu ştim prin ce loc a trecut 
graniţa. Hadji Sulaiman era mort de ieri. Mai întâi l-au 
spânzurat, apoi i-au tăiat beregata. 

În micul birou al americanului domnea o atmosferă 
lugubră. Malko se întorsese la Islamabad de patruzeci şi opt 
de ore, după ce îl anunţase direct pe Frank Capistrano că 
misiunea lui se soldase cu un eşec. Consilierul special se 
mulţumise să spună doar atât: 

— A fost o lovitură... Dar fiţi fără grijă, că nu v-aţi pierdut 
stima şi consideraţia. Ceea ce s-a întâmplat dovedeşte că v- 
aţi apropiat de Bin Laden. Şi mai ales că a simţit nevoia să 
se apere. Nu trebuie să vă daţi bătut. 

— Dar cum? Nu rezistă Malko să nu întrebe. 

Râsul gros al lui Frank Capistrano îl mai înveseli. 

— Eu sunt la Washington, habar nu am. Dumneavoastră 
vă aflaţi în nenorocita aia de ţară. Exemplul lui Sulaiman 
dovedeşte că în mod sigur mai există oameni care îşi riscă 
viaţa pentru un câştig aşa de mare. Vă voi sprijini în 
continuare cât voi putea de mult. 

— Mulţumesc, spuse Malko, dar au murit deja destui 
oameni... 

— Ştiţi, recunoscu americanul, dar pe vremea mea, când 
a fost război, au murit şi mai mulţi oameni... Or, noi ducem 
o viaţă de război. În orice caz, în afara unei bombe atomice, 
veţi avea tot ce veţi dori, pentru că acum avem dovada 
clară că Ussama Bin Laden trăieşte. Or, altminteri, este o 


82 


nenorocită de momeală. 

Privind figura lugubră a lui Greg Bautzer, Malko îşi aminti 
de această discuţie. Nu va şti niciodată dacă Hadji Sulaiman 
se apropiase într-adevăr de Bin Laden sau dacă fusese 
eliminat fiindcă îndrăznise să-l caute. Nu mai ştia unde şi 
cine îl omorâse, iar Angie Boatman murise chiar degeaba. 
Se auzi o bătaie în uşă, iar Robert Baldwin, prăjina de 
adjunct al lui Greg Bautzer, intră în încăpere cu un ziar în 
mână. 

— Aţi ajuns celebru, îi zise el lui Malko. 

li arătă un articol din Wews, semnat Rahimullah 
Youzoufzai, însoţit de o fotografie a lui Malko, de una a lui 
Sulaiman şi una a masivului Tora-Bora, care povestea toată 
tărăşenia. In articol se preciza că Hadji Sulaiman trebuia să 
primească douăzeci şi cinci de milioane de dolari dacă îl 
preda pe Bin Laden. Într-un interviu încadrat cu un chenar, 
generalul Hamid Gul, fostul şef al IŞI, îi persifla pe 
aventurierii de teapa lui Hadji Sulaiman, gata să trădeze 
pentru câţiva dolari. Adăuga că, după opinia lui, Ussama Bin 
Laden - Allah să-l aibă în pază - murise în 
bombardamentele efectuate în Tora-Bora în decembrie 
2001. 

— judecând după ce a păţit Sulaiman, cred că nu veţi mai 
crede că a fost un trădător. Nu aveţi decât să vă întoarceţi 
la castel... 

Se vedea clar că era gelos. Parcă îngropat de viu, Malko 
se mulţumi să spună: 

— Voi mai rămâne doar câteva zile la Islamabad ca să 
reflectez. 

Dar mai ales să uite de dezamăgirea că nu putuse să le 
satisfacă îndeajuns pe Prisciila şi pe Angelique. Ca să nu 
mai pomenească despre rănirea amorului propriu, care era 
dureroasă. Ar fi dat orice să pornească din nou la asalt. 
Problema era că nu avea nici cea mai mică pistă, absolut 


nimic... 
* 


* * 


Două zile petrecute la piscina de la Marriott nu reuşiseră 
să-i ridice moralul lui Malko. In plus, soţul lui Angelique se 


83 


întorsese de la Karachi şi îşi păzea cu străşnicie bunul, în 
timp ce elveţianul Priscillei tot nu plecase în Afganistan. 
Între timp, Malko citise toate „hârtiile” întocmite de CIA în 
legătură cu soarta lui Bin Laden, cu speranţa că va căpăta 
vreo informaţie. Găsise acolo ce voia şi ce nu voia. Prezenţa 
lui era semnalată aproape peste tot sau era declarat mort. 
De fapt. Putea să fie oriunde: într-un oraş mare precum 
Karachi, într-o zonă tribală, în Kashmir sau oriunde în 
Afganistan. Malko înălţă capul. Priscilla stătea proţăpită în 
faţa lui, îmbrăcată într-o rochiţă uşoară din mătase 
înflorată. 

— Te duc să cinăm la ambasador, îi spuse ea. Vrea să 
cunoşti câteva persoane interesante. După aceea, te las. 
Marc mă duce la o petrecere. 

Malko îl înjură pe elveţian în gând. Se urcă în cameră ca 
să se schimbe, luând-o şi pe Priscilla cu intenta să-şi ofere 
puţină recreere. Se pare că negresa nu refuza o partidă 
rapidă. El ridică poalele rochiei şi începu să-i tragă slipul în 
jos, când telefonul din cameră sună. 

— Domnul Malko Linge? Intrebă o voce cu un puternic 
accent pakistanez. 

— Da, eu sunt. 

— Mai vreţi să-l găsiţi pe Bin Laden? 

Se aştepta la orice, numai la întrebarea asta nu. Tonul 
interlocutorului său nu era deloc glumeţ. Era o voce 
hotărâtă, fără urmă de ironie. Era o simplă propunere de 
afaceri. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Malko. 

La celălalt capăt al firului se auzi un râs uşor. 

— Domnule Linge, nu vreau să sfârşesc precum Hadji 
Sulaiman. Îl cunosc pe bărbatul care l-a spânzurat. Il 
cheamă Mojameddi. Mai ştiu şi locul în care a făcut-o. 

— Unde? întrebă Malko neputându-se abţine. 

— În Afganistan, într-un sat din Deh Bala, unde avea 
întâlnire cu cineva care trebuia să-l ducă la „şeic”. Mai doriţi 
şi alte amănunte? 

— Da. Cine sunteţi? 

— Dacă vreţi să aflați, este foarte uşor, zise 
interlocutorul. Să fiţi peste o oră la intrarea principală a 


84 


Parcului Fatima Jinnah, situat pe Khyaban-e-lgbal. Nu vă 
mai sun. Să veniţi singur. 

Bărbatul închise. Priscilla întrebă îngrijorată: 

— Era cumva prietenul meu? 

— Nu. Era un bărbat care zice că vrea să mă ajute să-l 
prind pe Bin Laden. 

— Un individ care a citit ziarul şi vrea să se joace? 

— Nu. Nu cred. Ştie lucruri importante. De pildă, locul în 
care a fost ucis Hadji Sulaiman. Mi-a dat întâlnire diseară la 
intrarea Parcului Fatima Jinnah. 

— Să nu te duci, îl sfătui ea. Este o capcană. 

— Se poate, recunoscu el. 

Negresa se uită la ceas. 

— Haide, pregăteşte-te. Ambasadorului nu-i place să 
întârziem. 

Malko îşi schimbă cămaşa şi îşi puse haina, apoi îşi 
strecură pistolul în curea, la spate. Priscilla tresări. 

— Mergi la ambasador cu ăla?! 

— Nu merg la ambasador, zise Malko foarte calm. Aş vrea 
să mă laşi la intrarea în parc. După aceea, treci pe la 
recepţie şi anunţă-i că sunt bolnav. 

Negresa îl privea năucită. 

— Eşti nebun! Este o capcană. Vor să te omoare. Toţi 
străinii sunt vizaţi. Mai ales tu. 

— Nu îmi asum nici un risc, spuse Malko. Este un loc 
public şi sunt înarmat. 

— Spune-le gorilelor de la primul etaj să te însoţească. 
Este mai prudent aşa. 

— Mi-a spus să vin singur. 

Coborâră împreună. Priscilla nu îşi ascundea îngrijorarea. 
În loc să-l ducă la ambasadă, o luă spre vest, pe Khyaban-e- 
Iqbal. După un sfert de oră, se opri lângă o poartă enormă 
cu grilaj, larg deschisă. Era intrarea în cel mai mare parc din 
Islamabad, ce se întindea pe mai bine de patru kilometri 
pătraţi. Un paznic adormit stătea în gheretă la intrare. 
Priscilla se întoarse către el. 

— Eşti sigur că vrei să rămâi? 

— Da, răspunse Malko. 

— Dacă vin trei indivizi cu Kalaşnikovuri şi trag câteva 


85 


rafale? 

El făcu un gest fatalist şi spuse: 

— Inch Allah! Am senzaţia că celui ce m-a sunat nu-i 
ardea de glume. 

Ea se aplecă şi îi atinse buzele. 

— Pe la miezul nopţii sunt acasă. Sună-mă. Dacă nu am 
nici o veste, îl anunţ pe Greg Bautzer. 

— De acord, spuse Malko. 

Privi maşina îndepărtându-se cu o uşoară strângere de 
inimă. Oscila între resemnare, curiozitate şi nelinişte. Deşi 
se întuneca foarte repede, căldura era încă sufocantă. Se 
apropie de grilajul pe lângă care mergea o pisică rătăcită, 
care mieuna de foame. Se jucă cu ea câteva minute, apoi 
se uită la ceas. Trecuse puţin de ora stabilită. In cel mai rău 
caz, ajungea mai târziu la ambasador. Câteva taxiuri 
încetiniră în dreptul unui străin singur, apoi un Pajero alb 
încetini, dar îşi văzu de drum. Mulțumită, pisica torcea şi se 
freca de picioarele lui Malko. 

Maşina Pajero trecu din nou în sens invers, iar pulsul lui 
Malko se acceleră vertiginos. Scoase cu discreţie pistolul 
Beretta de la spate şi îl strecură lângă cataramă. Zări Pajero 
care, după ce întoarse, se îndrepta din nou spre el. Opri 
chiar în faţa porţii cu grilaj. Geamul din dreptul şoferului se 
lăsă în jos, se aplecă şi zări un bărbat singur la volan. Era 
pakistanez. Şoferul îi făcu un semn discret cu mâna, iar 
Malko traversă strada cu prudenţă. Necunoscutul i se 
adresă într-o engleză excelentă: 

— Domnul Linge? Am primit ordin să vă conduc într-un 
loc. 

— Unde? 

— Nu pot să vă spun. 

— Atunci nu vin. 

— O să vă pară rău. Cineva ţine foarte mult să vă 
cunoască. Pentru binele dumneavoastră. Eu nu sunt 
înarmat. 

Se lăsase de tot întunericul. Malko stătea în cumpănă. 
Aşa se întâmplase şi cu ziaristul de la Wall Street Journal, 
David Pearl, care fusese răpit de islamişti la Karachi, apoi 
decapitat într-un loc necunoscut. Dacă se urca în această 


86 


maşină, Malko încălca o regulă de bază: niciodată nu pleci 
dintr-un loc public pentru o întâlnire riscantă. In timp ce se 
gândea, şoferul se uită la ceas şi acţionă schimbătorul de 
viteză. 

— Imi pare rău, trebuie să plec. La revedere. 

— Aşteptaţi! 

Malko ocoli maşina, deschise portiera şi se urcă. Scoase 
pistolul din curea şi îl îndreptă spre şofer. 

— Orice s-ar întâmpla, tot am timp să vă omor. 

Fără să-i răspundă, bărbatul demară, întoarse repede şi o 
luă spre vest. Merseră puţin, ajungând în perimetrul F 10, 
vecin cu parcul. Şoferul viră la stânga, pe Bulevardul 10, 
apoi încetini în faţa unui şir de clădiri moderne, abia 
terminate. Inaintea lor, se înălţau câteva clădiri de-a lungul 
unui drum de pământ bătătorit. Necunoscutul se întoarse 
spre Malko. 

— Vedeţi ultima clădire? Este hotelul White. 

Numele era scris pe faţadă. Era o clădire modestă cu trei 
etaje. În faţă stătea un bărbat într-un fotoliu din plastic, 
lângă el având un telefon aşezat pe un taburet. 

— Da, răspunse Malko. 

___— Intraţi şi urcați la primul etaj unde se află recepţia. 
Intrebaţi de camera nr. 4. A fost reţinută. Să nu vă spuneţi 
numele. Plătiţi o mie de rupii şi aşteptaţi acolo. 

— De ce? 

Bărbatul îi adresă un vag surâs. 

— Nu ştiu. Eu atât am avut de făcut: să vă aduc aici. La 
revedere. 

Malko cobori, puţin mai liniştit. Ajunse la intrarea 
hotelului. Bărbatul instalat lângă telefon nici măcar nu 
înălţă capul să se uite la el. O scară dreaptă şi îngustă 
începea direct din uşă. Când ajunse sus, Malko descoperi o 
intrare mică şi un bar în fund, o canapea lungă şi nişte 
tapiserii ciudate reprezentând femei tinere pe toţi pereţii. 
Un pakistanez zâmbitor înainta spre el. 

— Am venit pentru camera nr. 4, zise Malko. Cred că mă 
costă o mie de rupii. N 

— Da, domnule, totul inclus. In afară de băutură. Doriţi 
whisky, votcă sau altceva? 


87 


— O votcă. 

— Bine, vă mai costă încă două sute de rupii. V-o aduc în 
cameră. Urmaţi-mă, este deasupra. 

Malko mai urcă un etaj şi pătrunse într-o încăpere curată 
care avea o mică baie şi un climatizor vechi ce, odată pus în 
funcţiune, hârâia ca un tractor. După ce rămase singur, 
inspectă fiecare cotlon din cele două camere. De la ferestre 
se vedeau clădirile moderne de vizavi. Părea un hotel ieftin. 
De ce l-or fi adus aici? Se aşeză pe un fotoliu uzat, cu faţa la 
uşă şi cu pistolul pe genunchi. Prin perete auzi o discuţie şi 
muzică. A 

Se auzi o bătaie în uşă şi se duse să deschidă. În cadrul 
ei apăru o fată extrem de brunetă, foarte tânără şi excesiv 
de machiată, cu o tavă în mână pe care era un pahar. Era 
votca lui. Toate bune şi frumoase, numai că fata nu avea pe 
ea decât şorţuleţul alb în faţă, iar spatele era complet gol. 
Purta pantofi cu toc ce o făceau să aibă un mers stângaci. li 
zâmbi şi intră. Fără să scoată o vorbă, ea lăsă tava şi ieşi. 
Curioasă apariţie într-o ţară atât de austeră ca Pakistanul. 
Hotărât lucru, acesta era un hotel bizar... Votca era de la 
gheaţă, iar Malko o dădu pe gât dintr-o dată. Abia după o 
jumătate de oră mai bătu cineva la uşă. 

* 


x x 


În cadrul uşii stătea un colos. Era un bărbat cu o barbă 
neagră şi deasă, cu o calotă musulmană aurie şi cu o bandă 
neagră pe ochiul stâng, cu faţa plină de cicatrice, îmbrăcat 
cu veşnica ţinută pakistaneză, din care ieşea un burdihan 
impozant. 

— Good evening! zise el cu un zâmbet încurajator. May I 
come in? 

Vorbea o engleză excelentă. Malko se dădu la o parte, iar 
străinul intră în cameră şi puse geanta-diplomat din piele 
neagră pe masă. In acel moment, Malko observă că mâna 
lui dreaptă avea o culoare ciudată. Era o proteză. lar la 
dreapta mai avea doar două degete sau mai degrabă două 
cioturi. Bărbatul se aşeză în singurul fotoliu, scoase un 
pachet de Marlboro Light, apoi o brichetă Zippo gravată cu 
steagul american şi îşi aprinse o ţigară. Se folosea de cele 


88 


două cioturi cu o dexteritate incredibilă. Se auzi încă o 
bătaie în uşă, iar Malko se duse să deschidă. Fata cu 
şorţuleţ alb venise cu o tavă pe care avea o sticlă de 
Defender „Very Classic Pale”, un pahar şi gheaţă. Ea umplu 
paharul, în timp ce bărbosul îi mângâia fesele goale cu un 
singur ciot. Fata plecă. Bău o gură din scotch şi zise cu 
umor: 

— Aşadar şi dumneavoastră îl căutaţi pe Ussama Bin 
Laden. 

— Intr-adevăr, recunoscu Malko. 

Colosul bărbos lăsă paharul gol jos şi spuse pe un ton 
firav: 

— Ei bine şi eu îl caut. Am putea să cooperăm. 


89 


Capitolul IX. 


— Cine sunteţi? întrebă Malko. 

— Mă numesc lqbal Popalzai, spuse necunoscutul cu o 
anumită emfază. Sunt din tribul Popalzai, care face parte 
din clanul Durrani. Sunt paştu. În acest moment, fac naveta 
între Kabul şi Islamabad. 

— De ce sunteţi interesat de Ussama Bin Laden? Este 
duşman politic? 

Iqbal Popalzai râse cu poftă. 

— De la plecarea sovieticilor, nu mai am nici un fel 
duşman politic. Însă am foarte mulţi prieteni precum Hamid 
Karzai, Abdul Salam Zaeef şi mulţi alţii. 

— Zaeef, ambasadorul talibanilor în Pakistan? 

— Exact. Familia lui locuieşte în casa mea, aici în 
Islamabad. 

Zaeef, talibanul şi Karzai, omul americanilor... Iqbal 
Popalzai era plin de eclectism... Il fixa pe Malko cu unicul 
ochi, scărpinându-şi cicatricele cu cioturile de degete. 

— Atunci, de ce vă interesează capturarea lui Bin Laden? 
insistă Malko. 

Iqbal Popalzai izbucni într-un hohot de râs. 

— Pentru cele douăzeci şi cinci de milioane de dolari! Am 
nevoie de bani. Fac tot timpul investiţii în Afganistan. Am 
început împreună cu chinezii o afacere cu fier-beton şi 
merge foarte bine. Dacă aş putea să investesc acum, peste 
zece ani, aş deveni cel mai bogat om, iar tribul meu ar 
profita. 

— Nu vă este teamă că prietenii dumneavoastră paştu vă 
vor omori dacă ajutaţi la capturarea lui Bin Laden? 

— În nici un caz! Bin Laden a făcut destul rău 
Afganistanului, chiar dacă este un foarte bun musulman şi 
luptă pentru o cauză dreaptă. Din cauza lui, regimul 
talibanilor a fost distrus, iar aceşti oameni care au restabilit 
în sfârşit ordinea în ţara mea sunt obligaţi să se ascundă. 

Malko îşi spuse că avea în faţă un mercenar mai 
deosebit. Dar cu siguranţă, un dur. Popalzai se aplecă spre 


90 


el, băgându-i sub nas ciotul mâinii. i 

— Domnule Linge, eu sunt un om de acțiune. In 1979, a 
trebuit să pun o bombă la Ambasada sovietică din Kabul. 
Din păcate, am făcut o greşeală de sincronizare şi mi-a 
explodat în mână. Am rămas fără ea şi fără câteva degete 
şi o parte din stomac... Dar am rămas aici. Aveam douăzeci 
şi doi de ani. La vârsta asta eşti inconştient. Ce părere aveţi 
de propunerea mea? 

— De unde aţi ştiut că îl caut pe Bin Laden? 

Bărbatul râse din nou. 

— Scrie în toate ziarele. V-am sunat la Marriott şi v-am 
dat întâlnire. 

— De ce aici? 

— Pentru că vreau să rămân în viaţă. Ştiţi de ce a murit 
prietenul dumneavoastră Hadji Sulaiman? Pentru că a fost 
imprudent... După ce aţi fost la el în Peshawar, toată lumea 
ştia ce căuta. A încercat deja să-l încolţească pe Bin Laden 
în Tora-Bora, împreună cu oamenii lui în noiembrie anul 
trecut, dar a eşuat. El era un prost, cu dorinţa lui de a 
deveni guvernator. La ce-i folosea? Putea să-şi vândă opiul 
şi fără să fie guvernator. Era de ajuns să aibă camioane şi 
prieteni... Chiar IŞI i-a anunţat pe prietenii „şeicului”. Sunt 
cei mai fideli aliaţi. După aceea s-au distrat... L-au ademenit 
pe Sulaiman unde au vrut. Ştiţi de ce l-au spânzurat în Deh 
Bala? 

— Nu. 

— Pentru că acolo i-a întins o capcană lui Bin Laden acum 
zece luni. 

— Bin Laden a fost vreodată în Tirah Valley? 

— Sigur că da, dar mai demult. Nu rămâne niciodată mult 
timp într-un loc, iar acum este prea periculos, căci 
americanii se află în Waziristan. 

Işi mai turnă o porţie de scotch, puse gheaţă şi învârti 
paharul. 

— Prin urmare, vă interesează propunerea mea? 

— Care propunere? 

— Eu vă duc la Bin Laden, iar dumneavoastră îmi daţi 
douăzeci şi cinci de mii de dolari. 

— Dar este propunerea oficială a guvernului american, 


91 


obiectă Malko. Nu aveţi nevoie de mine. 

Colosul râse din nou. 

— Ba da. Eu nu am încredere în guverne. Dacă facem 
afacerea, dumneavoastră sunteţi garantul. Dacă nu primesc 
banii, vă omor şi pe dumneavoastră şi familia, animalele de 
pe lângă casă şi personalul. Aşa cum se procedează pe la 
noi. Nu avem nevoie de judecată... Noi îi spunem 
pachtouwali!?. 

— Să admitem, fu de acord Malko. Cum îl puteţi găsi pe 
Bin Laden? 

— Am mulţi prieteni, zise Iqbal Popalzai. Cu mijloacele de 
care dispuneţi, vom reuşi. Numai că nu trebuie să afle 
nimeni. Şi Bin Laden are o grămadă de prieteni. Oamenii din 
IŞI îl protejează şi îl informează mereu. De aceea nu l-au 
prins americanii până acum. Dacă află că ne-am întâlnit, 
sunt mort. Nu voi mai putea merge la Kabul. Aici e mai 
sigur. 

— De ce? 

— Este singurul loc din Islamabad unde se găsesc femei 
şi băutură! Patronul mituieşte poliţia locală şi este lăsat în 
pace. Aici, toată lumea tace. Şi eu mai vin din când în când. 
Au fete uzbece, foarte tinere şi foarte ascultătoare. Doar cu 
două sute de rupii, dacă luaţi o cameră cu opt sute de rupii. 

Mai ieftin decât alcoolul. 

— De unde sunt aduse? 

— Din Uzbekistan. Acolo se moare de foame. Patronul, 
Manoucher, le închiriază diplomaților arabi la petreceri. Sunt 
înnebuniţi să le vadă cum servesc doar cu şorţuleţele pe 
ele. 

— Ele tac din gură? 

— Dacă nu tac, le taie gâtul, zise Popalzai liniştit. Sunt 
atâtea... Aţi văzut-o pe micuța care ne-a adus băuturile? O 
cheamă Shimaila şi este foarte supusă. Numai că e prea 
strâmtă. Vin mereu la ea. De aceea v-am spus să veniţi aici. 
Prezenţa mea nu miră pe nimeni. Numai un chelner în care 
am încredere ştie că sunteţi în camera asta. Astăzi, 
dumneavoastră l-aţi plătit... 

— Vorbiţi engleza la perfecţie, observă Malko. 


17 Codul de onoare paştu. 


92 


— Am stat ani în şir în Statele Unite, spuse Iqbal Popalzai. 

Scoase telefonul mobil şi formă un număr cu cioatele lui. 

— Pe cine sunaţi? 

— Pe Shimaila. Vreau să mă relaxez puţin. După aceea 
vom discuta despre afaceri. 

După cinci minute se auzi o bătaie în uşă. Era Shimaila 
fără tavă. Fără să se uite la Malko, ea se îndreptă direct 
spre Popalzai. Schimbară câteva cuvinte, apoi colosul se 
ridică şi îşi scoase cămaşa lungă, dezvăluind un tors ca un 
butoi, plin de cicatrice şi o proteză fixată de la cot în jos. În 
picioare în mijlocul camerei, începu să-i pipăie fesele 
uzbecei cu ciotul, de parcă Malko nu ar fi fost acolo. Intre 
timp, ea îl masa cuminte între picioare. După o clipă, 
Popalzai gemu înfiorător, o împinse pe fată şi se întinse în 
pat sub privirile stupefiate ale lui Malko. Stofa charovarului 
era întinsă de un sex monstruos. 

Micuța uzbecă se apropie, desfăcu centura de la 
charouar şi îl lăsă să alunece în josul coapselor păroase, 
dezvăluind ceva ce semăna cu un braţ de copil sau cu un 
levier cu care se scot pneurile de pe jantă. Era un sex 
enorm, roşiatic, cu un gland ca un măr mai mic. După ce 
eliberă monstrul, Shimaila se întoarse spre geanta-diplomat 
a lui Popalzai de unde scoase o sticluţă cu ulei. Işi turnă o 
picătură în palmă şi unse în întregime sexul afganului. Apoi, 
fără să-şi scoată şorţuleţul, îl încălecă şi potrivi membrul lui 
exact sub al ei. După trăsăturile încordate ale feţei, Malko 
înţelese că fata murea de frică. 

Văzu proteza şi cele două cioate apucând şoldurile 
uzbecei. Işi încordă muşchii braţelor şi o apăsa uşurel pe 
Shimaila, implantând-o în membrul lui monstruos. Micuța 
urlă, zgâriindu-i pieptul păros, însă, fără pic de milă, 
Popalzai se afundă în pântecele ei puţin câte puţin, până 
când fesele fetei se lipiră de burdihanul lui. In acea clipă, el 
începu să o zgâlţâie ca pe un pom forţând-o să urce şi să 
coboare din ce în ce mai repede, făcând-o să scoată ţipete 
îngrozitoare. Shimaila vru să scape de el, iar Malko, 
îngreţoşat de această scenă din cale-afară de animalică, 
zări membrul în toată mărimea lui. Cu o mişcare bruscă, 
Popalzai o forţă pe fată să-l afunde înăuntru până la 


93 


rădăcină. Apoi figura se congestionă, se ridică din pat, 
apăsând bazinul tinerei de parcă ar fi vrut să o înşurubeze 
în el, apoi explodă cu un răcnet. Micuța uzbecă se smulse 
imediat, căzu, se ridică şi fugi fără să mai ceară plata. 
— Păcat că este atât de strâmtă! oftă Iqbal Popalzai. 
* 


* * 


Afganul îşi reluase ţinuta decentă şi bău sfertul de scotch 
care mai rămăsese în sticlă. Acele luminoase ale ceasului lui 
Malko arătau ora unsprezece şi zece. Climatizorul se oprise 
brusc, iar în camera luminată de neoanele verzi de afară 
era o zăpuşeală de nedescris. Dacă nu era în joc soarta lui 
Bin Laden, Malko ar fi şters-o de mult, fiind scârbit de 
bestialitatea afganului. Acesta lăsă paharul din mână. 

— Mâine plec la Kabul, zise el, ca să iau primele contacte. 
Mă întorc peste trei zile, /nch Allah. 

— Nu v-am promis nimic, observă Malko. 

Unicul ochi al afganului îl străfulgeră. 

— Il vreţi pe „şeic” sau nu? 

— Fireşte că-l vreau. 

— Atunci, lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. Imediat ce voi 
afla unde este, începem operaţiunea. Voi avea nevoie de un 
elicopter şi de câţiva oameni. Va trebui să acţionăm foarte 
repede. Voi veni să vă iau şi să vă duc la tribul meu. 

— De ce? 

Iqbal Popalzai avu un rânjet sinistru. 

— Ca să fiu sigur că voi primi banii... 

Malko îi zâmbi la rândul lui. 

— Credeţi că pentru americani eu valorez douăzeci şi 
cinci de milioane? Sunteţi optimist. 

Argumentul păru să-l înmoaie pe afgan, care mormăi: 

— Vom vedea. Mai întâi, trebuie să-l găsim. 

— Aveţi idee cam pe unde este? 

— Se află în Afganistan. Nu a plecat niciodată de acolo, 
decât o singură dată când s-a refugiat în zona tribală, în 
Tirah Valley sau în Waziristan. Mi-a spus-o chiar Zaeef. Şi 
îmi va mai spune şi alte lucruri. 

— De ce trădează? 

Popalzai îşi aprinse încă o ţigară cu bricheta Zippo ce 


94 


părea minusculă în mâna lui mare. 

— Din două motive. Din punct de vedere politic, are pică 
pe Bin Laden. Fără el, talibanii ar fi încă la putere. Ei sunt 
oameni cinstiţi, menţin pacea şi într-adevăr au interzis 
cultivarea macului. Vor cu adevărat binele poporului. 

— Dar sunt totuşi nişte fanatici, observă Malko. 

Afganul făcu un gest din mână, neluându-i în seamă 
obiecţia. i 

— Ba nu, îl contrazise el. Işi păstrează tradiţia. Pur şi 
simplu, au vrut ca tot Afganistanul să trăiască precum 
populaţia din satele paştu. Şi la mine în sat, femeile poartă 
burka şi nu se duc la şcoală. 

— Dar dumneavoastră vă place alcoolul şi vă culcaţi cu 
târfe... 

Afganul zâmbi. 

— Allah o să mă ierte, căci ştie că în adâncul sufletului 
meu sunt un bun musulman. În orice caz, când americanii 
au început să bombardeze Afganistanul, Zaeef a ţinut o 
reuniune importantă cu mollahul Omar ca să discute despre 
soarta lui Bin Laden. După terminarea acestei reuniuni, 
Zaeef i-a cerut Franţei să-l primească pe Bin Laden... 

— De ce? întrebă Malko mirat. 

— Ca să fie judecat în Franţa unde nu riscă pedeapsa cu 
moartea. In plus, consideră că judecătorii francezi sunt mai 
nepărtinitori. Insă autorităţile franceze au refuzat... După 
aceea, regimul talibanilor s-a prăbuşit sub presiunea 
americanilor. Astăzi, talibanii ştiu că, dacă Bin Laden este 
găsit, americanii vor pleca din Afganistan, iar ei se vor 
întoarce la putere... Aşadar, prietenii lui Zaeef mă vor ajuta. 

— Aveţi încredere în ei? 

Afganul râse de naivitatea lui Malko. 

— Bineînţeles că nu! Dar nici nu vreau să trădez 
ospitalitatea membrilor paştu. li voi spune că am un mesaj 
important pentru „şeic” din partea generalului Pervez 
Musharraf. 

— Şi vă va crede? 

— Da, fiindcă am grijă de familia lui, o hrănesc şi de 
aceea mă consideră un prieten de încredere. 

Se ridică, deschise servieta şi Malko zări în treacăt un 


95 


pistol-mitralieră Ingram, cu încărcătorul ataşat. Popalzai era 
un om prudent. 

— Mâine dimineaţă, iau avionul. Vă sun când mă întorc, 
sau vă trimit pe cineva de încredere. Mai rămâneţi aici 
puţin. Vreo jumătate de oră. Nu pomeniţi nimănui despre 
această întâlnire, că altfel... 

— Că altfel ce se întâmplă? 

Popalzai izbucni în râs. 

— Unul dintre prieteni va muri... 

Trânti uşa în urma lui, iar Malko se apropie de fereastră şi 
îl văzu urcându-se într-un vehicul 4x4 cu geamuri fumurii. 
Aşteptă o jumătate de oră, apoi cobori fără să întâlnească 
pe nimeni. Vreo trei taxiuri staţionau în apropiere şi se duse 
la Marriott. Era stupefiat. Iqbal Popalzai nu părea să 
glumească, însă propunerea lui era absolut nebunească. 

* 


* * 


Lungit pe marginea piscinei de la Marriott, Malko se 
gândea la poziţia ciudată în care se afla Iqbal Popalzai. Oare 
după ce motive se ghida acest afgan neobişnuit? Era puţin 
trecut de unsprezece şi nu-i era nici foame, nici somn. Era 
vremea cea mai plăcută să facă o baie în piscină. Era 
răcoare şi nu se vedea nici ţipenie de om. Ferestrele 
luminate răspândeau o lucire suficientă ca să alunge 
tristeţea. i 

Se întreba ce avea să spună Greg Bautzer. In ciuda 
felului straniu în care de desfăşurase întâlnirea, avea 
senzaţia că Popalzai era un tip serios. Că nu mințea şi că 
avea într-adevăr posibilitatea să afle unde era Ussama Bin 
Laden. Dar de ce nu a tratat direct cu autorităţile 
americane? Incă îl mai frământa această întrebare, când 
telefonul sună. Era Priscilla. 

— Unde eşti? îl întrebă ea. 

— La piscina hotelului. 

— De ce nu m-ai mai sunat? Am fost îngrijorată. 

— Am crezut că eşti cu elveţianul tău. 

— A anulat întâlnirea în ultimul moment. Avea o chestie 
oficială de făcut. Eu plec de la recepţia ambasadorului. Vrei 
să trec pe la hotel? 


96 


— AŞ fi bucuros, spuse Malko. 

Ajunse în zece minute. Văzându-l pe Malko în slipul de 
baie, Priscilla se descotorosi de rochie şi sări în apă. 

— Ce bine el oftă ea. Vino şi tu! 

Malko sări în apă, iar ea se lipi numaidecât de el. 

— O să înnebuneşti tot hotelul, observă Malko. Toate 
camerele sunt ocupate. 

— Şi ce dacă? Şopti ea în timp ce îşi strecura mâna în 
slipul lui. 

Sfârcurile lungi şi întărite îi gâdilau pieptul. Citi în privirea 
ei că avea chef să facă dragoste. Amintirea micuţei uzbece 
violate îi reveni în memorie şi îl tulbură. incepu să o 
mângâie pe Priscilla. Băgată în apă până la piept, ea se 
sprijini de peretele mozaicat, depărtând picioarele şi 
aducând bazinul înainte. Malko o posedă astfel, fără măcar 
să-i scoată slipul. Ca să o poată pătrunde mai bine, Priscilla 
îl apucă de după gât şi ridică picioarele. Era foarte excitant. 

— O să juisez, murmură ea. 

El o posedă foarte repede. Când ieşiră pe margine se 
întrebă câţi oameni asistaseră la reprezentaţia lor. 

— Apropo, zise ea, întâlnirea a decurs bine? 

— Nimic serios, răspunse Malko. 

* 


* * 


Greg Bautzer, cu privirea ascunsă de ochelarii de soare, 
înălţă capul şi răspunse la întrebarea lui Malko: 

— Dacă îl cunosc pe Iqbal Popalzai! Fireşte, cine nu-l 
cunoaşte. De ce? 

— Am auzit de el. Se pare că este prieten cu Hamid 
Karzai... Americanul zâmbi. 

— El este prieten cu toată lumea... A băgat intrigi peste 
tot, dar nu i-a mers cu sovieticii. 

— Vorbeşte bine engleza. 

— Evident, doar a stat patru ani într-un penitenciar din 
Florida. 

Malko avu senzaţia că îi aruncă o găleată cu apă rece în 
cap. Cu toate astea, afganul era foarte simpatic... 

— Ce a făcut? 

— Trafic cu heroină, zise pe un ton sobru şeful centralei. 


97 


Făcea parte din banda lui Yacoub Affridi care a stat şi el la 
zdup doi ani în New York. Popalzai şi-a pierdut un braţ, iar 
acum are o proteză. Făcea curse între Pakistan, Afganistan 
şi Statele Unite, cu proteza burduşită cu heroină. A avut tot 
timpul să-şi perfecţioneze engleza. 

— Aşadar, e o adevărată secătură. 

— Chiar puţin mai mult... A făcut tot felul de traficuri. Cu 
droguri, cu arme, cu fete. Aduce fetiţe din Uzbekistan 
împreună cu amicul său, generalul Dostom şi le închiriază 
bogătaşilor pakistanezi sau arabi. Lucrul cel mai puţin grav 
pe care l-a făcut a fost că a fabricat whisky pakistanez care 
orbeşte şi l-a vândut drept Black Label. În plus, a complotat 
cu talibanii şi le-a spălat banii. Se pare că are o nouă 
afacere la Kabul, sub protecţia prietenului său Hamid 
Karzai. Vrea să intre în politică, dar până şi Karzai este 
împotrivă. 

Malko era de-a dreptul copleşit. Acum înţelegea de ce 
Popalzai nu s-a adresat direct Casei Albe pentru 
operaţiunea Bin Laden... Greg Bautzer se uită la el cu ironie. 

— Nu mi-aţi spus chiar tot. Malko nu avea chef să-i 
pomenească despre spectacolul oferit de micuța uzbecă, 
dar nu se putu abţine să tacă: 

— Nu. Dar mă simt totuşi obligat să vă pun în temă. Cu 
condiţia să nu iasă din această încăpere ceea ce discutăm 
noi acum. Mă refer la Langley. 

— Aveţi cuvântul meu, jură Greg Bautzer. 

Liniştit, Malko îi povesti despre propunerea afganului. 
Spre marea lui mirare, americanul nu sări în sus. Când 
termină, Bautzer zise: 

— Derbedeul ăsta este în stare de orice. 

— Vreţi să spuneţi că a vorbit serios? 

— Are tupeu. În 1979. Când a avut „accidentul”, mai 
avea şi alte bombe în haină. Dacă l-ar fi prins sovieticii, l-ar 
fi împuşcat pe loc. Mai mult mort decât viu, cu braţul smuls, 
a avut prezenţa de spirit să arunce haina şi să pretindă că a 
fost victima unei explozii... Sunt sigur că pentru douăzeci şi 
cinci de milioane de dolari este în stare să-l trădeze pe Bin 
Laden. Dar la fel de bine poate să fie un vicleşug de care 
numai afganii sunt în stare. Problema e să nu aflăm prea 


98 


târziu... 

Malko îşi închipuia ce figură ar face Frank Capistrano, 
dacă i-ar menţiona numele lui Iqbal Popalzai. Cu toate 
astea, reacţia lui Greg Bautzer era încurajatoare. 

— După părerea dumneavoastră, are posibilitatea 
tehnică să ne ducă la Bin Laden? 

— Habar nu am, recunoscu americanul cu prudenţă, dar 
a lucrat mult cu talibanii. Ei nu vorbesc deloc engleza, iar el 
le serveşte drept interpret. Nu ştiu însă dacă l-a întâlnit pe 
Bin Laden. Oameni ca mollahul Omar ştiu sigur unde se află 
Bin Laden. Prin urmare, Popalzai ar putea să-l localizeze. 

— Este adevărat că talibanii au făcut demersuri ca Bin 
Laden să fie primit de francezi, după evenimentele din 11 
septembrie? 

— Aşa este, confirmă şeful centralei. Mollahul Omar a 
înţeles că vor să distrugă sistemul taliban ca să slăbească 
puterea lui Bin Laden. Au vrut să-şi salveze regimul. In 
prezent, unii dintre talibani se opun lui Bin Laden din acest 
motiv. 

— Aşadar, merită să exploatăm această propunere... 

Greg Bautzer îi aruncă lui Malko o privire ironică. 

— Sigur că da. Este ca şi cum cineva v-ar băga legat la 
ochi într-un sac plin cu şerpi cu clopoței. Individul ăsta este 
în stare de absolut orice. Dumneavoastră decideţi. 

Totul era clar. Malko îşi spuse că se va băga în sacul cu 
şerpi. Capturarea lui Bin Laden merita acest lucru. Numai că 
avea nevoie de acordul lui Frank Capistrano. 


99 


Capitolul X. 


Frank Capistrano îl lăsă pe Malko să-i relateze cu lux de 
amănunte noua dar îndoielnica posibilitate ce i se oferea 
datorită acestui Iqbal Popalzai, fără să-l întrerupă, lucru ce 
nu era deloc uşor. Malko nu ascunsese nimic din 
personalitatea tenebroasă a afganului, nici antecedentele, 
aşteptându-se în fiecare clipă la reacţia negativă a 
consilierului special de la Casa Albă. După ce termină, îl 
întrebă pe Capistrano: 

— Ce părere aveţi? 

Fiind singur în camera „surdă” din ambasadă, Malko 
aştepta cu sufletul la gură reacţia consilierului special. 
Acesta se scarpină pe gât şi zise: 

— Că acest Popalzai este un derbedeu nenorocit, un 
traficant de droguri şi un fost puşcăriaş, mi-e perfect egal. 
Mao Tse-tung a spus că nu te uiţi niciodată ce culoare are 
mâţa care prinde şoarecele. În cazul nostru, cu siguranţă 
mâţa e neagră. Singura întrebare care se pune este dacă 
poate să-l prindă. 

— Întrebare la care deocamdată nu am nici un răspuns, 
mărturisi Malko. 

— E pielea dumneavoastră în joc, nu a mea, observă cuo 
anumită brutalitate americanul. Dumneavoastră trebuie să 
judecaţi. 

— Dacă într-adevăr ne duce la Bin Laden, o să-l plătiţi? 

— Mă voi ocupa personal, îl asigură Frank Capistrano. 
Dacă preşedintele mă va asculta. Evident, ar fi mai bine să 
fie mort. 

— Mort sau viu, zise Malko, trebuie mai întâi să-l 
localizăm. Aştept să se întoarcă Popalzai de la Kabul. Să 
sperăm că nu este un escroc. 

— Mult noroc! îi ură Frank Capistrano. Am deplină 
încredere în dumneavoastră. Şi să nu vă faceţi griji în 
privinţa banilor. Doar facem afaceri. Va costa mult mai 
puţin decât rapelul la injecţia cu vitamina B-52... 

Cu această notă de umor destul de îndoielnic, americanul 


100 


închise. Malko se afla faţă în faţă cu răspunderile sale. 
Trecuseră deja douăzeci şi patru de ore de când Iqbal 
Popalzai plecase la Kabul. Nu era convins că în atât de puţin 
timp afganul ar putea să reuşească acolo unde toată lumea 
a eşuat. Numai dacă nu cumva avea legături mai bune. 
Treaba cu ostaticii din Liban a durat ani de zile până să se 
rezolve după aceea foarte repede graţie noilor 
intermediatori şi evoluției situaţiei politice. In acest 
domeniu, nimic nu este imposibil. Nu e nimic ciudat în 
faptul că unii dintre talibani îi poartă pică lui Bin Laden. 
Totul este să bată monedă pe acest element încă 
neexploatat. Se întoarse în biroul lui Greg Bautzer. 
Americanul ieşea dintr-o şedinţă cu omologii lui pakistanezi 
consacrată morţii lui Daniel Pearl şi nu era deloc în toane 
bune. 

— Scârbele alea de pakistanezi mint precum respiră! 
izbucni el. Susţin că nu mai au nici o legătură cu grupul 
terorist Jaish-e-Mohammad, dar noi ştim din ascultările radio 
că îi conduc în continuare. Ei sunt răspunzători de moartea 
lui David Pearl. Pe Musharraf nici nu-l mai ascultă, nici nu-l 
mai respectă. Nici nu mai îndrăzneşte să respire de teamă 
să nu fie trădat de armată. Al-Qaida a reuşit să se adapteze 
datorită pakistanezilor şi iranienilor care i-au ajutat să fugă. 
S-au răspândit în toată lumea, în afară celor care au rămas 
aici. 

— Oare Bin Laden nu a făcut la fel? 

Şeful centralei îşi luă o ţigară, o aprinse şi suflă îndelung 
fumul afară ca să se calmeze. 

— Nu cred, spuse el. Nicăieri nu se simte mai în siguranţă 
ca în Afganistan sau în zona tribală. Dovada: se împlinesc 
zece luni de când îl căutăm cu mijloace sofisticate, cu bani 
şi cu ajutorul oficial al guvernelor pakistanez şi afgan... 
Aveţi vreo veste de la golanul ăla de Popalzai? 

— Incă nu, zise Malko. Apropo, îi ştiţi adresa din 
Islamabad? 

— Da, o am pe-aici pe undeva. De ce? 

— AŞ vrea să-i pun sub supraveghere casa. Ca să evit 
surprizele neplăcute. Ar fi posibil? 

— Fireşte, aprobă Greg Bautzer. Am şi omul de care aveţi 


101 


nevoie. Arif Jamal, un spion de-al nostru care se descurcă 
destul de bine. El l-a supravegheat şi pe mollahul Abdullah. 
II voi contacta. 

— Cu ce se ocupă de fapt? 

— Este ziarist liber-profesionist, ceea ce îi permite să 
meargă peste tot. 

— Nu are legături cu IŞI? 

Americanul se strâmbă. 

— Eu ştiu că a avut probleme cu ei din cauza 
dezvăluirilor pe care le-a făcut în presă... La un moment 
dat, chiar se temea că îl vor ucide. Asta reprezintă o 
anumită garanţie. Vă sun ca să vă spun cum să luaţi 
legătura. Aţi putea să vă întâlniți la mine. Chiar diseară, 
dacă se poate. 

— La revedere, zise Malko. 

Problema Iqbal Popalzai îl îngrijora. Ar fi mai bine să fie 
atent. Imediat ce ieşi din ambasadă, telefonul mobil sună. 

— Haideţi la mine pe la şapte să bem ceva, spuse Greg 
Bauzer. Va veni şi prietenul nostru. Park Road numărul 26, 
în F 8/3. 


* 
x x 


Arif Jamal avea faţa de dihor şi corpul ca un burduf. Din 
cauza lentilelor groase ale ochelarilor, era greu să-i vezi 
privirea. Cu toate astea, vorbea bine engleza şi părea 
inteligent. După ce făcu prezentările, Greg Bautzer îl lăsă 
singur cu Malko. Acesta îi explică ce dorea: să 
supravegheze cine venea şi cine pleca din casa lui Iqbal 
Popalzai. 

— Da, se poate, admise Jamal, dar nu va fi prea uşor, 
căci locuieşte într-un cartier mai mult decât rezidențial. În F 
10/3, 273 Strada 6, am mai fost şi altă dată. A fost locuința 
lui Zaeef, ambasadorul talibanilor în Pakistan. 

Foarte aproape de White Hotel, îşi spuse Malko. 

— Vă costă două sute de dolari pe zi, continuă Arif Jamal. 
Ar trebui să-mi dați un avans pentru cinci zile. Voi lucra cu 
cineva ca să asigur supravegherea permanentă. 

Malko numără banii, iar pakistanezul îşi turnă bucuros un 
pahar de whisky. 


102 


— Vă dau raportul în fiecare seară, zise el. Vin la Marriott 
ca să mă întâlnesc cu ziariştii străini. La cofetărie. Pe mâine. 

Plecă, iar Greg Bautzer se întoarse. 

— Aţi încheiat afacerea? 

— Da, spuse Malko. î 

— Perfect. Haideţi să vă duc la Clubul ONU. Il sărbătorim 


pe un prieten de la consulat. 
* 


* * 


Cu mesele instalate pe o peluză foarte bine îngrijită, cu 
mâncarea destul de bună şi băutura din belşug, Clubul 
Naţiunilor Unite era în mod cert cel mai plăcut loc din 
Islamabad. Un dop de şampanie sări cu un zgomot sec, iar 
consulul se grăbi să umple paharele cu Taittinger Comtes 
de Champagne Blanc de Blanes din 1995. Mesenii ridicară 
paharele şi strigară: 

— Happy birthday, dear Harry! 

Erau deja la cea de-a cincea sticlă. Vesel, Greg se aplecă 
spre Malko. 

— Dacă îl invitam şi pe consulul Greciei, aveam şi caviar! 

— De ce? 

— Nemernicul ăla a vândut în trei ani două mii de vize 
Schengen unor pakistanezi. Cu câte douăzeci de mii de 
dolari viza. Ne mai mirăm că membrii reţelei Al-Qaida se 
plimbă peste tot nestingheriţi. 

— Face politică? 

— Nu, vrea doar grâu şi atât. Fiindcă este rudă cu un 
membru influent din clasa politică din Atena, s-au mulţumit 
doar să-l recheme. 

La masa de alături trei diplomaţi africani beau o sticlă 
mare de şampanie fără să sărbătorească ceva. Pakistanezul 
invitat la masa lor îşi umplea şi golea întruna paharul. Malko 
se străduia să-şi păstreze mintea limpede. S-ar putea să fie 
pe drumul cel bun ca să-l găsească pe Ussama Bin Laden. 
Trebuia doar să aştepte şi să se roage. 

* 


* * 


Ziua trecuse exasperant de greu. Nu mai era chiar atât 
de cald, iar Malko profitase din plin de piscină. Nu primise 


103 


nici o veste de la Popalzai. În lipsă de altceva, începu să 
studieze din nou dosarul Bin Laden, dar nu descoperi nimic 
nou. La Kabul, Loya Jirga, însărcinată cu numirea unui nou 
guvern, abia se târa, iar americanii îl împingeau anevoie de 
la spate pe favoritul lor Hamid Karzai... Malko se uită la 
ceas. Era şase şi zece. Arif Jamal trebuia să fie acolo. Il găsi 
într-adevăr pe ziaristul pakistanez la cofetărie în compania 
unei tinere superbe, cu părul lung până mai jos de mijloc, 
îmbrăcată într-un sari mov. Când îl văzu pe Malko, Arif 
Jamal întoarse capul în altă parte, prefăcându-se că nu-l 
vede. Acesta înţelese mesajul şi urcă în cameră. După un 
sfert de oră, telefonul sună. 

— Sunt eu, Arif. Pot să urc? 

Ziaristul pakistanez era lac de transpiraţie. Se scuză 
zâmbind: 

— Persoana cu care eram lucrează la /nstitut of Strategic 
Studies, una dintre suprastructurile IŞI. Ea are sarcina să-i 
„aburească” pe jurnaliştii străini. N-am vrut să ne vadă 
împreună, căci le raportează şefilor absolut tot. 

— Aveţi vreo veste? 

— Nu mare lucru, zise jurnalistul. De dimineaţă, Iqbal 
Popalzai a plecat de acasă foarte devreme, împreună cu cei 
doi copii. S-a întors abia după-amiază. 

— Sunteţi sigur? 

Arif Jamal se uită la el surprins. 

— Bineînţeles, e uşor de recunoscut după banda neagră 
de pe ochi şi după statură. 

De ce a spus Popalzai că se duce la Kabul? Dacă se afla 
în Islamabad, de ce nu lua legătura cu Malko? Ziaristul 
dispăru, iar el aşteptă câteva minute, apoi cobori. Arif Jamal 
nu mai era acolo, în schimb, tânăra în mov discuta cu doi 
străini. Când Malko trecu pe lângă masa lor, ea îi adresă un 
zâmbet sclipitor şi zise: 

— V-am văzut adineauri. Sunteţi jurnalist? 

— Nu, răspunse Malko, lucrez pentru US Aid. De ce mă 
întrebaţi? 

— Mă numesc Maria Sepha. Vi-i prezint pe James 
Callagher, de la Observer şi pe Tony Logan, de la BBC. 
Tocmai îi instruiam în legătură cu riscurile unui război 


104 


nuclear la noi în ţară şi în India. Doriţi să beţi o ceaşcă de 
ceai cu noi? 

Lui Malko îi păsa cât negrul sub unghie de războiul lor 
nuclear, dar acceptă invitaţia. Se aşeză. Maria Sepha era 
foarte atrăgătoare, cu tunica ei mulată, cu ochii superbi şi 
gura prea roşie. Se prefăcu interesat de expunerea ei în 
legătură cu războiul nuclear dintre India şi Pakistan, apoi se 
scuză. Maria Sepha îi dădu imediat cartea ei de vizită. 

— Dacă aveţi nevoie de vreo informaţie, sunaţi-mă. 

In ţara femeilor cu văl şi a legii islamice, asta era agăţare 
pe faţă. Puse cartea de vizită în buzunar şi se duse la 


piscină. Se întreba ce ascundea manevra lui Popalzai. 
* 


* * 


Maiorul Safdar Hussein, însărcinatul din cadrul IŞI cu 
supravegherea străinilor care stăteau în Pakistan, reciti 
rapoartele ce conţineau supravegherea lui Malko Linge, 
agentul CIA care lucra sub acoperire pentru US Aid şi care 
era foarte cunoscut. Datorită agenţilor din Peshawar, ÎŞI îi 
urmărise îndeaproape încercarea de a-l găsi pe Bin Laden. 
insă, de la revenirea în Islamabad, s-ar părea că agentul nu 
mai avea nici o ocupaţie. Acest lucru îl intriga pe maiorul 
Safdar Hussein care ştia că agenţii din serviciile de 
informaţii nu sunt plătiţi să stea degeaba. Acesta activa 
într-un fel, însă oamenii lui nu reuşiseră încă să descopere. 

Şi asta nu din lipsă de personal... Printre informatorii care 
mişunau peste tot, şoferii de taxi şi agenţii de legătură, mai 
existau şi alte numeroase surse de informaţii. De pildă, 
americanii erau aliaţii pakistanezilor şi trebuiau să se poarte 
cu ei ca şi cu ouăle. Nici chiar el nu putea să controleze tot 
ce se întâmpla în ograda lui. Mulţi dintre agenţi aveau 
legături cu Al-Qaida sau cu grupările teroriste scoase în 
afara legii de preşedintele Musharraf. El era legat de mâini 
şi de picioare. 

Fusese ideea lui să o trimită pe Maria Sepha, o paştu 
ambițioasă, libertină şi lacomă ca un rechin, ca să intre în 
contact cu acel agent din CIA. Dacă era nevoie, pentru 
binele serviciului, nu ar ezita să se folosească de farmecele 
ei. 


105 


Îşi aranjă hârtiile şi se pregăti să se ducă la o casă sigură 
unde stătea de vorbă cu tânăra. Sediul IŞI, situat pe 
Kashmir Road, era o modestă clădire cu patru etaje care nu 
găzduia toate secţiile, celelalte fiind repartizate în zeci de 
imobile din Islamabad şi din Rawalpindi. 

* 


* * 


La ora nouă fix, telefonul sună. O voce necunoscută îl 
anunţa pe Malko Linge că îl aştepta o maşină în faţa 
hotelului. Fără nici o altă explicaţie. Cobori şi zări în faţă un 
Pajero alb, iar la volan îl recunoscu pe bărbatul care îl 
condusese la White Hotel. 

— Trebuie să vă duc la o întâlnire, îl anunţă pakistanezul. 

Malko se urcă în maşină şi se îndreptară spre nord. După 
un sfert de oră, când rulau pe un bulevard mărginit în 
dreapta de un zid înalt, iar pe stânga de magazinele unui 
markaz!?. Şoferul zise brusc: 

— Suntem urmăriţi de două taxiuri. Trebuie să cer 
instrucţiuni. Aşteptaţi-mă aici. 

Pakistanezul opri, cobori şi dispăru pe o străduţă din 
piaţă. Se întoarse după zece minute şi îi dădu o hârtie lui 
Malko. 

— Trebuie să străbateţi piaţa pe jos. Când ajungeţi în 
capăt, luaţi-o pe bulevardul cu sens unic. Îndată ce vedeţi 
un taxi, luaţi-l şi duceţi-vă la această adresă. 

Malko se uită pe foaie: F 10/3, 273 Strada 6. Era locuinţa 
lui Iqbal Popalzai. 

Malko intră în piaţă. Aici întâlneai toate meseriile: 
măcelar, fabricant de plăcuţe pentru maşini, electrician, 
croitor... Nu era nici un străin. leşi într-un bulevard larg cu 
două benzi şi îl traversă. După trei minute văzu un taxi care 
încetinea. Malko îi dădu adresa şoferului şi întoarse capul. 
Se pare că nu era urmărit. 

Merseră destul de mult, ajunseră într-un cartier 
rezidenţial cu străduţe liniştite şi vile luxoase. Şoferul opri la 
numărul 273, unde era o casă cu acoperişul ciudat ce 
semăna cu o pagodă thailandeză. Obloanele erau închise, 
dar, îndată ce Malko se apropie de uşă aceasta se deschise 


18 Piaţă. 


106 


şi zări în penumbră o siluetă masivă. 

— Aţi fost urmărit? întrebă Iqbal Popalzai pe tonul lui 
protocolar. 

— Nu cred. Dar cine m-ar putea urmări? 

— IŞI. De dimineaţă erau în urma dumneavoastră. Noroc 
că prietenul meu şi-a dat seama. 

Îl pofti pe Malko într-un salon cu ferestrele închise, 
mobilat doar cu canapele, fotolii şi un televizor imens. 
Climatizorul funcţiona şi era o răcoare plăcută. Popalzai luă 
o casetă video şi o introduse în aparat. 

— Priviţi! îi spuse el emoţionat. 

Caseta porni şi în prim-plan apăru numaidecât figura lui 
Ussama Bin Laden. Malko văzuse deja la televizor 
fragmente ale înregistrărilor video cu Bin Laden care durau 
doar câteva secunde, însă aceasta era o casetă întreagă. 
Camera arăta peisajul muntos, covoare şi câţiva bărbaţi cu 
turbane. Bin Laden vorbea fără să se întrerupă, făcând 
gesturi ample, iar uneori chiar zâmbea. Părea slab şi obosit, 
dar se exprima în arabă cu voce fermă. 

— Ce spune? întrebă Malko. 

Iqbal Popalzai făcu un gest evaziv. 

— Aceleaşi lucruri! Işi explică acţiunea şi le promite 
americanilor şi alte fapte. De asemenea, îi îndeamnă pe 
pakistanezi să se revolte împotriva generalului Musharraf. 
Dacă IŞI găseşte caseta la mine, o să am mari necazuri... 

Pe ecran, Ussama Bin Laden îşi ţinea discursul, încadrat 
de trei bărboşi care stăteau turceşte. Malko înţelese doar 
ultimele cuvinte: „Alah akbar.” Afganul se ridică şi scoase 
caseta cu cioatele lui, apoi o flutură prin faţa lui Malko. 

— Ştiţi de ce prezintă interes această casetă? 

— Nu. 

— Fiindcă a fost înregistrată acum mai puţin de două 
săptămâni. Nici măcar televiziunea Al-Jazira nu o are. 

Deşi oarecum sceptic, Malko era totuşi impresionat. 

— De unde ştiţi? Nu este înregistrată nici o dată. Nici un 
reper. 

Popalzai se aplecă spre el cu un aer misterios, suflându-i 
în nas mirosul oribil. 

— Am primit caseta de la Tajmir Jawad. Ştiţi cine este? 


107 


— Nu, recunoscu Malko. 

— Este unul dintre cei mai importanţi şefi ai serviciilor 
secrete talibane. Răspunde de cele trei provincii din est. Are 
baza în Jalalabad şi se ocupă de protecţia lui Bin Laden şi a 
„arabilor”. Este foarte activ. 

— L-aţi întâlnit la Kabul? 

— Nu am fost la Kabul, spuse afganul zâmbind. Am spus 
aşa ca să vă induc în eroare, în caz că sunteţi un tip 
vorbăreţ. In schimb, am fost mult mai aproape şi am 
călătorit ziua, deşi este mult mai obositor. 

lată de ce era acasă ieri. Cel puţin, bine că lucrurile s-au 
lămurit într-o privinţă. 

— Bine, aşadar l-aţi văzut pe Tajmir Jawad. Ce mai 
urmează? întrebă Malko. 

Iqbal  Popalzai îşi şterse ochiul care începuse să 
lăcrimeze, înghiţi un pumn de fistic, apoi spuse: 

— O să-l mai văd. El este unul dintre mesagerii pe care 
Bin Laden îl foloseşte pentru contactele lui cu lumea din 
afară. De altfel, va pleca imediat ca să-i ducă alte mesaje. 

— Vă duceţi şi dumneavoastră cu el? 

Afganul izbucni în râs. 

— Nu, este imposibil. Pe o rază de cincizeci de kilometri 
de locul în care se află Bin Laden, totul este controlat. Este 
extrem de prudent. Dar l-am convins pe Tajmir Jawad să-mi 
spună unde se află Bin Laden. 

Malko reuşi să-şi ascundă scârba. 

— De ce îl trădează? 

— Ba nu-l trădează, trece în altă tabără, sublinie Popalzai 
cu un admirabil simţ al semanticii. După părerea lui, 
cruciada lui Bin Laden este de-acum încolo sortită eşecului. 
lar până la urmă, Tajmir Jawad va fi prins. Nu vrea să-şi 
petreacă toată viaţa la puşcărie. Aşa l-am convins să-mi dea 
această informaţie. Vrea să-şi refacă viaţa în străinătate. 
Dar pentru asta, are nevoie de cinci milioane de dolari. 


108 


Capitolul XI. 


Aşa e viaţa. Cele mai frumoase basme ale lumii se 
termină întotdeauna la fel. Malko se uită fix în unicul ochi al 
afganului. In privirea lui se citeau emoția şi sinceritatea. 
Asta nu însemna practic nimic într-un ţinut în care minciuna 
era marfa cea mai răspândită. 

— De ce vrea doar cinci milioane de dolari? întrebă 
Malko. Recompensa oficială este de cinci ori mai mare. 

Iqbal Popalzai ridică mâna cu proteză. 

— Mai întâi, că nu poate să trateze direct cu americanii, 
căci se află pe lista neagră a FBl-ului. Chiar dacă îl predă pe 
Bin Laden, tot va face închisoare pentru faptele comise în 
trecut. l-a executat pe mulţi. El l-a spânzurat anul trecut pe 
Abdul Haq, trimisul CIA. Are încredere doar în mine, fiindcă 
eu nu l-am trădat niciodată. Nu are nevoie de recunoştinţă 
oficială. Ci pur şi simplu vrea să plece şi să-şi schimbe viaţa. 

Malko îl lăsa să vorbească. Pe de o parte, îi mirosea prea 
tare a vicleşug. Cinci milioane de dolari bani gheaţă să se 
ducă undeva în Afganistan... Dar mai era şi caseta, iar la 
paştu, trădarea era a doua fire. De secole, triburile îşi 
petrecuseră timpul vânzându-se diverşilor cotropitori. Se 
făcu avocatul diavolului. 

— Dacă guvernul american îi va da lui cinci milioane de 
dolari, dumneavoastră vă vor rămâne doar douăzeci, 
observă el. 

Iqbal Popalzai făcu un gest plin de mărinimie. 

— Mie îmi ajung cu vârf şi îndesat. Dar aşa, avem o 
modalitate sigură şi rapidă de a reuşi. 

— Şi cum procedăm? 

— Peste cinci zile mă întâlnesc cu Tajmir Jawad. 

— Unde? 

— Încă nu ştiu, el va fixa locul în ultimul moment şi îmi va 
indica unde se află Ussama Bin Laden în schimbul sumei de 
cinci milioane de dolari. După aceea, nu îmi va rămâne 
decât să-i dirijez pe prietenii dumneavoastră americani. 

Pus pe hârtie, planul părea simplu ca bună-ziua. Malko îşi 


109 


închipuia ce reacţie va avea Frank Capistrano şi zise: 

— Cinci milioane de dolari sunt o căruţă de bani. De unde 
ştiu că prietenul dumneavoastră spune adevărul? Poate să 
ia frumuşel banii şi să-şi ia tălpăşiţa... 

— Ba nu, spuse Iqbal Popalzai, fiindcă eu voi rămâne cu 
el până când îl găsiţi pe Bin Laden. Dar trebuie să vă 
hotărâți repede. Dacă sunteţi de acord, trebuie să-i trimit 
un mesaj lui Tajmir Jawad prin cineva care pleacă în 
Afganistan peste două zile. 

Malko se uită la casetă. 

— Pot să împrumut caseta? 

Iqbal Popalzai clătină din cap. 

— Imi pare rău, dar nu se poate. Nu trebuie să o vadă 
nimeni. Eu nu am încredere în CIA. Vor trâmbiţa despre 
planul nostru şi se va duce de râpă. Şi atunci vom fi cu toţii 
în pericol de moarte... Tajmir nu are dreptul să-mi facă o 
copie. Am vrut să o am ca să vă conving. Dacă facem 
afacerea cu el, asta nu are importanţă. Insă, în caz contrar, 
nu vrea să se facă vinovat de vreo indiscreţie. 

Malko se ridică. 

— Vă dau răspunsul mâine dimineaţă. Sunaţi-mă sau vă 
sun eu. 

Mai erau patru zile până la termenul limită. 

* 


* * 


— Tajmir Jawad este într-adevăr unul dintre oamenii de 
încredere ai lui Bin Laden, confirmă Greg Bautzer, după o 
carieră strălucită în serviciile de informaţii ale talibanilor, 
unde s-a făcut remarcat prin ferocitate. El este Abdul Haq. 
Este pe lista celor zece persoane cele mai căutate întocmită 
de FBI. A dispărut în timpul debandadei talibanilor şi se ştie 
că se află în provinciile din nord-est sau în Waziristan. 

— Aşadar povestea lui Popalzai este credibilă? 

— Da, e credibilă, confirmă mai de voie mai de nevoie 
şeful centralei. Popalzai îi cunoaşte pe toţi talibanii sus-puşi. 

— Ce părere aveţi despre casetă? O fi fost înregistrată de 
curând? 

Americanul făcu un gest de neputinţă. 

— Ar trebui s-o văd şi eu. Circulă zece de casete cu Bin 


110 


Laden. Majoritatea sunt făcute după fragmente de casete 
autentice, dar mai vechi. Până acum. Nimeni nu a reuşit să- 
şi dea seama nici când, nici unde au fost înregistrate. 
Agenţia a prezentat imaginile unor geologi. Dar fiecare a 
avut opinia lui. Caseta pe care v-a arătat-o Popalzai poate 
să fie de acum cincisprezece zile sau de acum un an... Chiar 
şi experţii se mai înşeală... 

— Chiar intenţionaţi să-i încredinţaţi lui Popalzai cinci 
milioane de dolari? întrebă americanul uitându-se la el 
ciudat. Eu nu am căderea să-i dau nici măcar zece dolari... 

Malko se grăbi să pună lucrurile la punct. 

— Nu eu voi lua această hotărâre... Trebuie să întreb. Şi 
o voi face chiar acum. 

La Washington, era unu dimineaţa. Frank Capistrano 
trebuie să fie acasă, la Mac Lean. Fireşte că nu era o oră 
potrivită ca să-l sune, dar nimic nu era normal în afacerea 
asta. Instalat în sala cifrului, Malko formă numărul personal 
al consilierului special de la Casa Albă. La cea de-a treia 
sonerie, se auzi vocea răguşită şi trezită din somn a 
americanului: 

— Aţi avut o zi bună? îl întrebă Malko pe un ton mieros. 

— Dacă m-aţi sunat ca să mă întrebaţi asta, vă trântesc 
telefonul, mormăi Frank Capistrano. Am avut o zi foarte 
proastă şi sper să nu-mi daţi lovitura de graţie. 

— Şi eu la fel, zise Malko, dar mi-e teamă că vă veţi 
confrunta cu o hotărâre dificilă. 

Fără să omită nici cel mai mic detaliu, îi spuse despre 
propunerea lui Iqbal Popalzai. După câteva clipe de tăcere, 
americanul zise: 

— Ori tipul ăsta e un escroc genial, ori vom lua potul cel 
mare. 

— Miza este de cinci milioane de dolari, continuă Malko, 
cu perfidie. Chiar dacă nu sunt nici banii mei, dar nici ai 
dumneavoastră, tot este nevoie de un timp de gândire. 

— Dacă i-aş întreba pe birocraţii mei, mormăi Capistrano, 
Bin Laden ar muri liniştit de bătrâneţe... dar vă voi spune 
adevărul. Chiar după ce am slujit cinci preşedinţi, dacă dau 
greş în afacerea asta, sunt terminat. 

— Imi imaginez. Aşadar, e nu? 


111 


Urmă un moment de tăcere, apoi Frank Capistrano spuse 
apăsat: 

— Poate că nu. Vă propun un târg. Vom împărţi riscurile. 

— Cum? 

— Eu vă dau consimțământul pentru deblocarea 
fondurilor, punându-mi în joc situaţia. Dumneavoastră veţi 
duce personal cele cinci milioane de dolari şi nu le veţi lăsa 
din mână până când nu vom avea capul lui Bin Laden. In 
acest fel, dacă va ieşi o porcărie, vom fi implicaţi amândoi. 

Malko îşi reţinu cu greu un surâs amar. Impărţeala era 
echitabilă: pensionarea anticipată a consilierului în schimbul 
vieţii lui. 

— Aşa-i cinstit, nu? sublinie Frank Capistrano. 

In plus, probabil că mai era şi sincer... Se mai simţea încă 
sindromul Americii. Un strop de sânge american valora mai 
mult decât un litru de sânge străin. 

— E perfect, se auzi Malko spunând. 

Frank Capistrano scoase un mârâit vesel. 

— Well, we are în business! Unde şi când doriţi aceşti 
bani? 

— Nu trebuie să treacă printr-o bancă pakistaneză, zise 
Malko. Riscăm să se afle. Trebuie să dau răspunsul mâine 
dimineaţă. 

— Foarte bine. Voi lua banii dintr-o bancă egipteană şi vi- 
i trimit printr-un curier special, sub acoperire diplomatică. 
Persoana vă va contacta când va sosi. Vă convine? 

— Da, răspunse Malko. Pot să iau legătura cu colonelul 
Norris. S-ar putea să am nevoie de el. 

— İl anunţ de dimineaţă pe generalul Franks, îl asigură 
Capistrano. Sper ca de data asta să meargă... Cu ajutorul 
dumneavoastră. 

Malko închise având neplăcuta impresie că fusese 
manipulat în mod grosolan. Încă o dată, se afla la cheremul 
americanilor. Îşi aduse aminte de un alt trimis al CIA, acel 
warlord paştu, Abdul Haq, trimis în Afganistan în octombrie 
2001, cu cinci milioane de dolari ca să-i cumpere pe 
talibani. Cele cinci milioane de dolari au dispărut fără urmă, 
iar Abdul Haq a fost spânzurat chiar de cei pe care venise 
să-i cumpere. 


112 


Când deschise uşa biroului lui Greg Bautzer, acesta îi 
arătă o fotografie color. 

— Uitaţi fotografia digitală a lui Tajmir Jawad făcuta de 
„Verişori!*”. Plus datele personale. 

Documentul înfăţişa un bărbos mic de statură, firav, cu 
ochelari cu rame ovale metalice, care semăna cu un 
birocrat. Malko îl băgă în buzunar şi răspunse ironic la 
întrebarea nepusă a lui Greg Bautzer: 

— We are în business, zise el repetând expresia lui Frank 
Capistrano. 

O afacere infernala. Ca să iasă cu bine, avea nevoie nu 
numai de CIA şi de U.S. Army, ci şi de ajutorul lui 
Dumnezeu. Când ieşi din Ambasada americană, se făcuse 
ora douăsprezece dar nu îi era foame. Era prea nervos. Nu 
se dusese nici la Priscilla, ca să nu se compromită. Se 
întoarse la Marriott ca să se gândească în linişte. Dacă voia 
să se întoarcă viu din Afganistan, trebuia neapărat să-şi ia 
anumite măsuri de prevedere. 


* 
x x* 


Priscilla era furioasă. 

— Ai venit la ambasadă şi nici măcar nu ai trecut să mă 
vezi! Se răţoi ea la Malko. Tocmai acum când Marc este 
plecat la Kabul. 

Toată lumea se ducea în Afganistan. Era atât de cald, 
încât lui Malko îi pierise tot cheful. Propuse imediat: 

— Să mergem undeva să mâncăm. 

— Mai bine vino la mine, o să fim mai liniştiţi, zise ea. 
Angelique este în Lahore cu bărbatu-său. Pun o sticlă de 
Taittinger la gheaţă. 

— Bună idee! Aprobă Malko. 

Era ca ultima ţigară pentru un condamnat la moarte. De 
la discuţia lui cu Frank Capistrano, se gândise la câteva 
lucruri care să-l ajute să scape cu viaţă din capcana în care 
se arunca din proprie iniţiativă. Mai rămânea doar să le 
pună la punct, dar nu putea să o facă decât a doua zi. In 
seara asta, era liber. Cum se mai răcorise puţin, se hotărî să 


19 Serviciile Secrete britanice. 


113 


se ducă la piscină. Dar nu ajunse acolo. Când ajunse în hol, 
se auzi strigat: 

— Domnule Linge! 

Se întoarse. Maria Sepha purta de data asta un sari roz 
cu o eşarfă lungă şi machiată tot la fel, ca regina din Saba. 
Se apropie de el privindu-l insistent, iar Malko îi simţi 
parfumul fin. 

— Ce surpriză plăcută! zise el. Aveţi întâlnire cu ziariştii? 

— Am terminat, oftă ea. 

— Doriţi un ceai? 

— Cu plăcere. 

Piscina putea să mai aştepte. Malko îşi dădu seama 
foarte repede că pakistaneza îl agăța cu neruşinare. Fiecare 
privire a ei era un îndemn la viol. Când scoase o ţigară, iar 
el i-o aprinse cu bricheta Zippo, ea rămase cu mâna într-a 
lui câteva clipe. li păru rău că îşi dăduse întâlnire cu 
Priscilla. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, ea zise: 

— Trebuie să merg la un cocteil la hotelul Serena. Doriţi 
sa mă însoţiţi? 

— Nu prea îmi plac mie cocteilurile, răspunse Malko, dar 
dacă sunteţi liberă, am putea să luăm masa la o prietenă 
de-a mea. Soţul ei este diplomat... 

Maria Sepha se prefăcu gânditoare. 

— Mă duc să anunţ şi mă întorc repede, zise ea. 

Cât a lipsit, Malko vru să-i telefoneze Priscillei. Dar nu o 
făcu. Aşa îi va plăti cu aceeaşi monedă. Pentru seara în care 
abia sosise, iar ea plecase cu elveţianul ei. Se va înfuria la 
culme când îl va vedea apărând însoţit de superba 


pakistaneză. 
* 


* * 


— Cunoaşteţi bine Islamabadul, constată cu admiraţie 
Maria Sepha. 

— Am venit de mai multe ori aici, spuse Malko oprind în 
faţa casei celor două negrese. 

Paznicul îi salută milităreşte şi apăsă butonul soneriei. 
După câteva secunde, uşa se deschise, iar în prag apăru o 
femeie cu o burka verde. Uluit, Malko se uită la Maria 
Sepha, care era şi mai şocată. 


114 


— Priscilla, începu Malko, am adus o prietenă 
pakistaneză, Maria Sepha. 

Cel puţin, dacă avea burka nu putea să dea mâna. Intrară 
toţi trei în salon, iar primul lucru pe care Malko îl văzu era 
sticla de Taittinger pusă la rece într-o frapieră pe măsuţa 
joasă. Ca să mai înveselească atmosfera, el se grăbi să o 
desfunde şi să umple paharele. Dar îşi dădu brusc seama că 
femeile nu puteau să bea cu burka pe faţă. 

— Priscilla, scoate-ţi burka, zise el. 

— Nu, mulţumesc, se auzi o voce înăbuşită de țesătură. 
Voi bea mai târziu. 

El se întoarse către Maria Sepha zâmbind. 

— Prietenei mele îi place la nebunie să se deghizeze. 

Pakistaneza surâse politicos şi goli cupa de şampanie 
dintr-o dată. 

— Este minunată, spuse ea. 

Priscilla se ridică şi puse muzică arabă, apoi începu un 
dans oriental mai degrabă lasciv. Treptat, treptat, Maria 
Sepha se relaxa, râzând şi bând şampanie pahar după 
pahar. Malko era atent la mâinile Priscillei ca nu cumva să-i 
toarne otravă. După o ultimă piruetă, costumul verde se 
făcu nevăzut. 

— Sunt obosită, mă duc să mă culc. 

Maria Sepha părea din ce în ce mai surprinsă de această 
ambianţă bizară. Bine că era şampania cu care se vedea că 
nu era obişnuită... Se uită la Malko cu privirea înceţoşată. 

— Ar trebui să plec... 

Deodată, văzându-i sari-ul mulat pe formele senzuale, îşi 
dădu seama că o dorea nebuneşte. Carpe diem! Trebuia să 
profite de fiecare clipă de viaţă, mai ales când viitorul nu 
era sigur deloc. Se aplecă şi o sărută pe gură. Fu nevoit să 
încerce de mai multe ori, căci buzele Mariei rămâneau lipite, 
apoi simţi o limbă care venea cu tandreţe în întâmpinarea 
lui. Când strânse în palmă sânul încorsetat în mătase, 


pakistaneza nu protestă deloc. 
* 


* * 


De un timp, Maria Sepha nu mai opuse rezistenţă decât 
de formă, fiindcă principiile îi fuseseră spulberate de 


115 


şampanie. Dar, Dumnezeule, ce greu se scotea sari-ul ei! 
Era plin de falduri, de copci şi de nasturi. Malko avea 
senzaţia că descuie un seif. In sfârşit, reuşi să-i descopere 
picioarele tinerei care se rostogoli pe covor râzând. 

După câteva secunde, Malko reuşi să-i scoată chilotul. 
După aceea, încercarea de a-i opune rezistenţă fu doar de 
formă. Lungit peste ea, reuşi să se afunde în pântecele ei 
până la rădăcină. Ea ridică picioarele şi le încolăci în jurul 
mijlocului, îl cuprinse cu braţele de după gât şi începu să-l 
sărute cu furie. Se vedea că îi place la nebunie să facă 
dragoste şi se ondula sub el cu senzualitate. Când simţi că 
termină, scoase un țipăt scurt şi tresări. Apoi lăsă picioarele 
în jos, îşi luă braţele de după gâtul lui Malko şi închise ochii. 

El se ridică şi vru să o ajute, dar era imposibil. Parcă 
murise de plăcere. Până la urmă o ridică şi o întinse pe 
divan, dar ea nu făcu nici un gest. Şampania o ameţise şi 
adormise buştean. De aceea rezistase atât de puţin. Ce să 
facă cu ea? Nu-i cunoştea adresa şi nu putea s-o lase în 
stradă. In timp ce căuta o soluţie, auzi o voce în spatele lui: 

— Ticălosule! 

Se întoarse. Goală-goluţă, în afară de pantofi, Angelique, 
acum şi fără burka, îl privea furioasă. Inmărmurit, Malko 
zise: 

— Priscilla mi-a spus că eşti în Lahore cu soţul tău. 

— Soţul meu stă de pază în faţa unei închisori din 
Rawalpindi, zise ruandeza. Ca să-i împiedice pe pakistanezi 
să-i rănească pe tipii din Al-Qaida. Va veni abia mâine 
dimineaţă la şapte. Când mă gândesc că mi-ai băut 
şampania cu stricata asta! Şi că i-ai tras-o pe canapeaua 
mea! 

Ruandeza avea simţul proprietăţii, nu glumă. Malko 
înaintă un pas către ea ca să încerce să o liniştească, dar ea 
scuipă ca o pisică înfuriată: 

— Să nu m-atingi! Ai fi putut să faci tot ce-ţi trecea prin 
cap cu mine în seara asta! 

Ca pentru a sublinia sensul precis al acestor cuvinte, ea 
se întoarse cu spatele la el şi plecă legănându-şi şoldurile, 
care nu erau cu nimic mai prejos decât ale Priscillei. Se auzi 
o uşă trântindu-se şi o cheie răsucită în broască. Angelique 


116 


se supărase rău de tot. Pe divan, Maria Sepha se ridica, 
clipind des din pleoape. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Nimic, răspunse Malko, aţi dormit puţin. 

Ea zâmbi. 

— Am băut prea multă şampanie. Trebuie să plec. 

S-ar părea că nu îşi mai aminteşte ce făcuse. Malko 
împinse discret chilotul sub divan şi o ajută să străbată 
încăperea. Inainte de a se prăbuşi în maşină, abia reuşi să-i 
murmure: 

— F 8/2. Strada 31. Numărul 46. 

Când va descoperi a doua zi dimineaţă că nu are chiloţii 
pe ea, îşi va pune multe întrebări, deşi se relaxase foarte 
bine faţă de ce avea să se întâmple în următoarele zile. 

* 


* * 


Malko fu trezit la ora şase şi zece de curierul pe care îl 
trimisese Frank Capistrano, care sosise cu avionul de la 
Cairo. Înainte să se culce la loc, Malko îl sfătui să se ducă la 
Ambasada americană. La nouă fix, telefonul sună din nou. O 
voce necunoscută îl anunţă: 

— Costumul dumneavoastră este gata. Sir. Puteţi să 
veniţi să-l luaţi chiar acum de la magazinul 681/10. In 
Aabpara Market. Intrebaţi de Shahid Mahmoud. 

* 


* * 


Neştiind unde se află Aabpara Market, Malko luă un taxi. 
Era pur şi simplu locul în care scăpase de urmăritori în urmă 
cu două zile. Magazinul 681 era compus dintr-o tejghea într- 
un spaţiu de unu pe patru metri şi dintr-o firmă luminoasă: 
„Fancy Tailors”. Un băiat cosea aşezat chiar pe sol. Un 
bărbos înalt şi jovial zise chiar înainte ca Malko să deschidă 
gura: 

— l am Mahmoud! 

Formă un număr pe mobil şi apoi îi dădu aparatul lui 
Malko. 

— Aţi luat vreo hotărâre? îl întrebă Iqbal Popalzai. 

— Da. Este pozitivă. 

— Bine, aprobă afganul. Aveţi tot ce vă trebuie? 


117 


— Da. 

— În acest caz, plecaţi la Peshawar. Duceţi-vă în bazar, la 
General Post Office. Chiar în faţă, se află un magazin de 
covoare afgane. Intrebaţi de Sardan Mohammad. Voi vorbi 
eu cu el. 

Malko plecă din piaţă şi voios, dar şi puţin încordat. 
Zarurile au fost aruncate. Trecu să-şi ia maşina şi se duse la 
Ambasada americană. Greg Bautzer îl primi cu un zâmbet 
ironic. 

— Cineva v-a lăsat un pachet de dimineaţă. Este la mine 
în seif. 

Deschiseră seiful amândoi. Era o geantă din piele moale, 
cum se foloseşte la valizele diplomatice. Malko o deschise şi 
descoperi teancurile de bancnote de o sută de dolari nou- 
nouţe. Frank Capistrano se ţinuse de cuvânt. Totuşi simţea 
un ghem în stomac. Greg Bautzer îi aruncă o privire 
întrebătoare. 

— Chiar vreţi să plecaţi în Afganistan cu toţi banii ăştia? 

— Sunt obligat, răspunse Malko, dar am nevoie de 
dumneavoastră pentru o serie întreagă de mărunţişuri. 

— Vă stau la dispoziţie, zise americanul. Ce doriţi? 

— Mai întâi o maşină mai discretă. Şi las Navigatorul aici. 

— Nici o problemă. Am un parc de vreo şase maşini 
închiriate pe care le folosim pentru întâlniri. O Honda Civic 
cu număr de Peshawar. Vă convine? Altceva? 

Malko se gândea la cererea lui Frank Capistrano: să nu 
lase banii din mână până în ultima clipă. Era partea cea mai 
delicată a operaţiunii... li explică americanului ce problemă 
avea şi găsiră împreună o soluţie. A 

— Lăsaţi-mă vreo două ore, îi ceru şeful centralei. Intre 
timp, puteţi să folosiţi linia protejată ca să sunaţi în 
Kandahar. 

Zis şi făcut. Colonelul Norris primise deja instrucţiuni. 
Malko îi mai dădu şi el câteva. Viaţa lui depindea de 
capacitatea de reacţie a ofițerului. Inchise doar după ce se 
asigură că totul era aranjat şi terminat. Când intră în biroul 
lui Greg Bautzer acesta îl informă că, în privinţa lui, totul 
era pus la punct. 

— Vă invit la clubul diplomaților, zise el. Plecaţi după 


118 


aceea. 

Clubul era la parterul ambasadei, într-un local slab 
luminat ce dădea spre o peluză ca vai de mama ei. 
Hamburgerul care îi fu servit lui Malko i-ar fi făcut silă şi 
unui hămesit, iar cafeaua era pur şi simplu infectă. Oricum 
era prea tensionat ca să-i mai fie foame. Se întoarseră în 
biroul americanului ca să ia geanta cu bani şi Honda Civic. 
Greg Bautzer îi strânse îndelung mâna. 

— Good luck and take care”. 

Malko ieşi din zona diplomatică şi se angajă pe 
Constitution Avenue. Işi păstrase camera de la Marriott. 
Dacă Maria Sepha îl suna, îi spuneau că Malko a ieşit în 
oraş. Acest lucru nu-i va alerta pe cei din IŞI. Când ajunse în 
„punctul zero”, centrul Islamabadului, Malko viră la stânga. 
După douăzeci de minute, rula pe drumul spre Peshawar. 

* 


* * 


Clădirea roşie a fortului Balahisar îi apăru în faţă ca o 
veche cunoştinţă. Ajunse la Islamabad în mai puţin de două 
ore şi jumătate, însă climatizorul din Honda lăsa de dorit. 
Curgea. După un kilometru, Pearl îi apăru ca o oază de 
confort. Pregetă să se instaleze la Consulatul Statelor Unite, 
căci ştia că este supravegheat de IŞI şi de Al-Qaida, aşa că 
se hotărî să se ducă la Pearl. Nici una dintre soluţii nu era 
prea fericită. Se decise să lase geanta cu bani în portbagajul 
maşinii staționate în parcarea hotelului. Cine ar putea bănui 
că în maşinuţa asta amărâtă se găsea o asemenea avere? 
Funcţionarii de la recepţie nu îl recunoscură. 

Până îi cărară geanta de voiaj în camera 408, el luă un 
taxi şi se duse la GPO”. Chiar în faţă, la parterul unei clădiri 
vechi cu trei etaje, pe un panou albastru era scris: „Afgan 
Carpets & Handicraft”. Intră în magazinul care mirosea a 
praf, unde erau înghesuite sute de covoare şi de obiecte 
oribile de artizanat într-o dezordine de nedescris. Îl întrebă 
pe un băiat de Sardan Mohammad. Tânărul îl conduse 
imediat într-o magazie minusculă, ticsită de bibelouri 
prăfuite şi de covoare făcute sul, unde fu întâmpinat de un 


20 Noroc şi să fiţi atent. 
21 General Post Office. 


119 


bătrân ras în cap, cu privire răutăcioasă şi cu un burdihan 
impresionant. După ce îl servi cu un ceai roşu, dădu un 
telefon scurt şi rămase mut, zâmbindu-i lui Malko, fiindcă 
engleza lui era extrem de săracă. 

Iqbal Popalzai apăru după douăzeci de minute, tot la fel 
de jovial. li strânse mâna lui Malko, îl salută pe proprietarul 
magazinului şi întrebă: 

— Totul e pregătit? 

— Am banii, zise Malko. 

— Foarte bine. Plecăm mâine dimineaţă la şapte. Fiul 
prietenului meu Sardan, tânărul pe care l-aţi văzut 
adineauri, vine să vă ia de la hotel. Vom folosi microbuzul 
lui cu care trece mereu graniţa. 

— Plecăm singuri? 

— Nu, am recrutat şase oameni ca să ne protejeze. 

— Unde ne ducem? 

Iqbal Popalzai îi zâmbi cu un aer misterios. 

— Intr-un sătuc situat între Kahi şi Shabi Kowt care nici 
măcar nu are nume. De la Landicotal, mai sunt vreo trei ore 
de mers. Tajmir Jawad ne va aştepta acolo. li dăm banii, iar 
el ne va spune unde se ascunde Bin Laden. 

— Perfect, zise Malko. Dar am primit instrucţiuni să 
rămân cu Tajmir Jawad şi cu banii până verificăm 
informaţia. 

— Mi se pare normal, spuse Iqbal Popalzai. Vom rămâne 
toţi trei cu banii, până când prietenii dumneavoastră îl vor 
găsi pe Bin Laden. 

Această cerere nu-l tulburase în nici un fel, iar Malko îşi 
spuse că, în final, poate că pariase pe calul cel bun. 

* 


* * 


Era şapte şi zece a doua zi de dimineaţă, când un 
microbuz roşu, decorat ca o adevărată operă de artă, se 
opri la intrarea hotelului. Fiul lui Mohammad veni să-l ia pe 
Malko din hol şi se făcu nevăzut după ce îi luă geanta de 
voiaj şi cea cu dolari. 

In afară de Malko, de Popalzai şi de şofer, mai erau şase 
oameni înarmaţi cu Kalaşnikovuri care păreau duşi. 
Microbuzul demară imediat, îndreptându-se spre Jamrud 


120 


Road. Ajunşi la punctul de control din Kharkano, vehiculul fu 
oprit, iar şoferul se duse să-i ştampileze permisul. 

— Staţi ascuns, îi zise Popalzai lui Malko. 

Soldaţii în negru din Frontier Corps abia aruncară o 
privire vehiculului care demară imediat. De acum încolo, 
soarta lui Malko era în mâinile lui Iqbal Popalzai. Traficul nu 
era prea intens şi coborâră repede pantele pline de pietre 
din Khyber Pass. Serpentinele interminabile şerpuiau printre 
munţii arşi de soare. Era un peisaj maiestuos şi deşertic, 
fără nici un copac sau tufiş, unde crestele roşiatice alternau 
cu plăcile din bazalt negru şi strălucitor. Aproape după 
fiecare curbă, apăreau ruinele unui fort vechi, cu 
meterezele gălbui, vestigii ale bătăliilor furioase ale 
triburilor paştu cu englezii din secolul trecut. Priveliştea îţi 
tăia respiraţia. Cam peste tot se vedeau tunelurile părăsite 
de pe calea ferată ce lega Peshawar de Landicotal. Cu cât 
urcau mai mult, cu atât oamenii erau mai bine înarmaţi. Se 
aflau în mijlocul teritoriului tribului Affridi. Satele erau 
presărate ici şi colo dar, cum casele aveau aceeaşi culoare 
cu stâncile, nu se puteau distinge prea bine. Din loc în loc 
se vedea câte o icoană sculptată în stâncă, în amintirea 
soldaţilor englezi masacrați de triburile paştu. 

Malko admira acest peisaj sălbatic pe care îl văzuse deja 
de atâtea ori, dar mereu cu aceeaşi emoție: era un loc 
magic. O ultimă trecere peste calea ferată şi după ce 
merseră pe lângă imensul fort Khyber Rifles, al cărui blazon 
era pictat pe stânci, coborâră spre Landicotal. Ultimul 
târguşor înainte de graniţa din Torkhan. Microbuzul opri în 
centrul Landicotalului, în faţa unui restaurant în aer liber, 
care nu avea nici un client. 

— Schimbăm maşina, anunţă Popalzai. Cu asta nu vom 
putea trece. 

Coborâră o străduţă în pantă şi se opriră lângă un foarte 
vechi Land Cruiser păzit de un tânăr. Iqbal se aşeză lângă 
el, Malko se lipi de portieră. Cei şase oameni înarmaţi se 
înghesuiră cum putură pe cele două banchete din spate. 
Dar în loc să o ia pe şosea, vechitura se angajă pe o pistă ce 
ducea spre vest, care abia se distingea. 

— Nu trecem prin Torkhan? întrebă Malko mirat. 


121 


— Nu, răspunse Popalzai. Unde mergem noi nu sunt 
controale. 

Pista era perpendiculară pe şosea, iar drumul spre 
Torkhan rămânea în urmă, apoi văzură imediat pantele 
roşiatice şi deşertice, presărate ici şi colo cu câte o căsuţă 
din chirpici. Vehiculul urca şi cobora, mergea la vale, apoi 
escalada cărările pentru animale. Zdruncinat din toate 
încheieturile, Malko aţipi. Deşi magnific, peisajul era de o 
monotonie îngrozitoare. Vocea lui Iqbal Popalzai îl făcu să 
tresară. 

— Am ajuns în Afganistan. 

Malko aruncă o privire la ceas şi observă că mergeau de 
aproximativ o oră. Soarele îi bătea direct în geam, prin 
urmare mergeau spre nord. Drumeagul abia se observa şi 
nu ajungea în nici un sat. Era un teren al nimănui cu peisaj 
selenar. În ciuda zdruncinăturilor, Malko adormi buştean, 
moleşit de căldură şi asfixiat de praf. 

* 


* * 


— Am ajuns! 

Iqbal Popalzai îl zgâlţâna încetişor pe Malko de umăr. 
Acesta deschise ochii tresărind. Vehiculul se oprise pe un 
platou înconjurat de câteva căsuțe din piatră. Se aflau într- 
un căuş înconjurat de un masiv muntos pe care erau câţiva 
arbori coniferi pricăjiţi. 

— Unde suntem? întrebă Malko, după ce cobori din Land 
Cruiser. 

Popalzai despături o hartă pe capotă şi îi arătă punctul 
cel mai sudic faţă de Jalalabad. 

— Aici, spuse el. Se întretaie mai multe drumuri. Putem 
să urcăm spre Jalalabad sau să coborâm spre pasurile care 
ajung în Valea Tirah. Masivul pe care îl vedeţi în depărtare, 
la sud, este Tora-Bora. 

— Am ajuns primii? întrebă Malko. 

— Da. Tajmir Jawad vine de mai departe. Poate că va 
întârzia. Vă este sete? 

Îi întinse o Coca călduţă pe care Malko se chinui să o bea. 
Căldura era sufocantă şi se adăpostiră la umbră într-o 
cocioabă nelocuită. Cei şase oameni înarmaţi se ghemuiră 


122 


lângă zidul de piatră. Popalzai părea foarte calm. Se aşeză 
lângă Malko. 

— Sunteţi mulţumit? 

— Este cam devreme să mă pronunt, răspunse el. 

Afganul nu făcu nici un comentariu. Se scurse o oră într-o 
linişte apăsătoare. Acele ceasului lui Malko arătau ora 
douăsprezece fix. Soarele se afla către zenit, iar roiurile de 
muşte bâăzâiau în jurul lor. Liniştea era absolută. Un avion 
zbura foarte sus, întorcându-se probabil de la Peshawar. 
Deodată, Iqbal sări în picioare şi ridică braţul arătând un nor 
de praf în depărtare. 

— Vine! 

Malko mai mult ghici un vehicul care se apropia. Şi el se 
apropia de clipa adevărului. Cei şase oameni înarmaţi cu 
Kalaşnikovuri se odihneau în continuare. Sub cămaşă, 
pistolul Beretta 92 atârna la curea, cu un glonţ pe ţeava. 
Privi vehiculul care se îndrepta spre ei. Era o camionetă 
Toyota cum văzuse cu miile în Afganistan. Era vehiculul 
preferat al talibanilor. 

— De unde ştiţi că este el? întrebă Malko. 

— Nimeni nu o mai ia pe drumul ăsta, îi explică afganul. 
Talibanii l-au minat şi trebuie să ştii pe unde să mergi. 

Era o explicaţie plauzibilă. Malko fixa Toyota cu inima 
bătându-i mai să-i sară din piept. In ciuda razelor de soare 
care se reflectau în parbriz, reuşi să constate că se afla un 
singur om la bord. După cinci minute, vehiculul plin de praf 
se opri lângă ei, iar şoferul cobori. Era un afgan înalt, cu 
tradiționalul „pacol” din lână pe cap, cu o mustață stufoasă 
şi cam solid. El şi Popalzai se îmbrăţişară îndelung, apoi 
Iqbal se apropie de Malko şi spuse în engleză: 

— El este prietenul meu Tajmir Jawad. Din păcate, nu 
vorbeşte deloc engleza. 

Tajmir Jawad luă mâna lui Malko şi o strânse mult în 
palmele sale, după obiceiul afgan. 

— Cred că se grăbeşte să vadă banii, zise Malko. 

Se duse la Land Cruiser şi luă geanta mare din piele. 
După ce o aduse, o puse jos şi o deschise. Băgă mâna în ea. 
Cu acelaşi gest scoase un teanc de zece mii de dolari. Era 
mereu zâmbitor, cu toate că bărbatul din faţa lui nu era 


123 


Tajmir Jawad. Fotografia furnizată de CIA era mărturie. 
Aşadar, îi era mult mai greu să-şi salveze pielea decât cele 
cinci milioane de dolari. Asta într-o ţară unde mori şi pentru 
o sută de dolari. 

Işi aminti de deviza gravată pe bricheta Zippo găsită 
asupra unui soldat care a luptat în Vietnam, în 1970: „You 
never really lived until you've nearly died”. El ar fi trăit 
mult mai mult. 


2 „Nu trăieşti cu adevărat până când nu te afli foarte aproape 
de moarte.” 


124 


Capitolul XII. 


Falsul Tajmir Jawad păru surprins de zelul lui Malko de a-i 
arăta dolarii. Schimbă o privire rapidă cu Iqbal şi vorbiră 
ceva în paştu. Malko avea un singur gând: să câştige timp şi 
să evite conflictele. Avea nevoie de o jumătate de oră. Faţă 
de americani, Iqbal Popalzai nu îşi permitea să-l lichideze 
pur şi simplu pe Malko şi să fugă cu banii. Era un vicleşug 
pe care Malko nu-l dibuise încă. Indată ce şi-a dat seama că 
nou-venitul nu este Tajmir Jawad, îi puse cruce găsirii lui Bin 
Laden. De-acum încolo, în ordinea priorităţilor, era: să-şi 
salveze viaţa, apoi cele cinci milioane de dolari. 

Soarele ardea nemilos. Toţi trei se priviră chiorâş. Malko 
se hotărî să preia iniţiativa. Se întoarse către Popalzai: 

— Acum că a aflat că am banii, trebuie să ne spună unde 
este Ussama Bin Laden. 

— Fireşte! Fireşte, aprobă afganul. 

Il abordă pe falsul Tajmir Jawad în paştu. Interlocutorul îl 
aproba pe şef mormăind vagi „atcha”?%”. În final, se duse la 
maşină şi se întoarse cu o hartă mare a Afganistanului 
marcată deja pe care o întinseră pe un covor uzat întins în 
grabă de Popalzai. Acesta şi falsul Tajmir începură să 
discute în paştu, iar Jawad puse degetul pe un punct 
albastru, ce reprezenta un mic lac în nordul axei Jalalabad - 
Kabul. Incepu o lungă explicaţie pe care Iqbal i-o traduse 
imediat. 

— Zice că Bin Laden se află cu escorta într-o casă mare 
la marginea satului Naghlu, pe malul acestui lac. Este într-o 
vale mai înaltă unde nu există nici un drum de acces. Se 
merge doar călare sau pe jos, de la drumul spre Jalalabad - 
Kabul. Sunt aproape opt ore de mers. 

— Nu are mai multe amănunte? întrebă Malko. 

Urmă un alt schimb de replici. Tonul urcă. 

— Susţine că este uşor de găsit, zise Popalzai. Este o 
singură casă mare lângă lac, iar Bin Laden are mulţi cai şi 


23 Bine. 


125 


măgari. 

— De ce ne-a dat întâlnire aici? întrebă Malko. Este foarte 
departe de acel loc. 

Intrebarea păru să-l ia prin surprindere pe paştu care 
bolborosi un răspuns laconic din care Malko înţelese doar 
cuvântul „Jalalabad”. 

— Este în Jalalabad, traduse Popalzai. Nu e departe. 

Malko dădu din cap, prefăcându-se mulţumit. 

— Bine. Aşteptăm toţi trei aici, iar eu mă duc să-i anunţ 
pe americani care este poziţia lui Bin Laden. Îndată ce îl 
găsesc, va putea pleca cu banii. 

Malko se aştepta ca lqbal să vină cu argumente. Din 
contră însă, acesta aprobă imediat: 

— Trebuie să ne mai dea câteva amănunte. Acolo 
pădurile sunt foarte dese. Dacă nu avem repere precise, 
americanii nu vor vedea nimic. 

| se adresă din nou falsului Tajmir care răspunse răstit. 
Discuţia degenera foarte repede şi se transformă în ceartă. 
Se pare că Jawad nu voia să spună mai multe. Brusc, 
Popalzai se scotoci în charouar şi scoase un pistol enorm pe 
care îl îndreptă spre capul prietenului său vociferând: 

— Ce se întâmplă? întrebă Malko consternat. 

— Susţine că nu poate să ne dea mai multe detalii. Că 
este doar o singură casă mare pe malul lacului şi că trebuie 
să ne ducem repede, căci Bin Laden poate să plece în orice 
moment. 

Popalzai trase piedica şi spuse ceva pe un ton 
ameninţător: 

— İl omor, spuse el apoi în engleză. Sunt sigur că ne 
minte. Este un hoţ, un bandit... 

Lucrurile căpătară o întorsătură neaşteptată... Malko se 
uită discret la ceas. Se scurseseră doar şaptesprezece 
minute de când dăduse alarma. În acel moment, 
elicopterele colonelului Norris se îndreptau spre ei. Cu 
condiţia să funcţioneze bine comunicațiile şi să nu se 
rătăcească. 

— Să ne dea mai multe amănunte, sugeră Malko. Sau să 
ne ducă acolo. 

— Cum? 


126 


— Cu elicopterul. Astfel, nu vom risca nimic... 

— Dispuneţi de elicoptere? 

— Pot să fac rost. 

Falsul Tajmir Jawad se apropiase cu grijă de geanta cu 
bani. Popalzai întoarse capul şi spuse: 

— Mă duc să-i propun. 

Dar nu mai apucă. Falsul Tajmir începu să urle cât îl ţinea 
gura. |n câteva secunde, un nor de turbane negre apăru de 
după dâmburile din împrejurimi şi înconjură micul grup. 
Erau oameni înarmaţi cu Kalaşnikovuri şi cu RPG 7, bărboşi 
şi acoperiţi cu cartuşiere. Indreptară cu toţii armele spre 
Popalzai şi Malko. Numaidecât Popalzai se întoarse şi dădu 
un ordin gărzilor sale de corp. Acestea se ridicară brusc şi 
puseră mâna pe arme. Dar nici nu apucară să le folosească: 
nou-veniţii începură să tragă rafale până când îi doborâră 
pe toţi la pământ. 

Când se aşternu iarăşi tăcerea, cel care înaintase către 
Popalzai era lungit pe spate şi îi curgea sânge din gură şi 
din nas, altul era chircit şi se ţinea de burtă cu ambele 
mâini. Trei dintre ei fuseseră ucişi pe loc. Ultimul, care se 
chinuia să fugă şchiopătând, fu prins de un bărbat cu turban 
negru care apăsă cu răceală pe trăgaciul armei, nimerindu-l 
direct în ceafă. 

Incremenit, Malko nu înţelegea nimic din acest măcel, 
dar stătea cu sufletul la gură se aştepta în fiecare clipă să 
fie împuşcat. Nici măcar nu încercase să scoată Beretta din 
curea. Deodată liniştea fu întreruptă de falsul Tajmir Jawad 
care începu să urle la  Popalzai, făcând gesturi 
amenințătoare. Afganul lăsă pistolul din mână şi plecă 
privirea în pământ, cu buzele tremurând. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Malko. 

— Ne-a trădat, bâigui Popalzai. Nu a intenţionat nici o 
clipă să ne ducă la Bin Laden. 

— Şi povestea cu lacul? A inventat-o? 

— Nu, dar este un loc unde Bin Laden se ducea 
câteodată, când erau talibanii la putere, dar de atunci, nu a 
mai pus piciorul acolo. 

In timp ce vorbea, falsul Tajmir Jawad luase geanta din 
piele cu cele cinci milioane de dolari şi le ordonă ceva 


127 


oamenilor săi. Doi dintre ei o duseră în maşină. După aceea, 
i se adresă lui Popalzai. Acesta îi traduse lui Malko: 

— Spune că nu ne va omori. Pe mine, pentru că am 
luptat cu vitejie împotriva sovieticilor, iar pe 
dumneavoastră, fiindcă sunteți oaspetele meu. Vor folosi 
banii americanilor ca să-şi ducă războiul mai departe. 

Malko era consternat. Oamenii lui Popalzai fuseseră 
împuşcaţi cu toţii sub ochii lui şi nu erau deloc secvenţe 
dintr-un film... Grupul turbanelor negre se retrăgea spre 
Toyota falsului Jawad. De după un dâmb, mai apăru un 
vehicul. Asediatorii se îngrămădiră în cele două camionete. 
In acel moment, Iqbal se aplecă să-şi ia pistolul de jos. Unul 
dintre turbane trase imediat o rafală care împrăştie tot 
praful în jurul lor. Unul dintre gloanţe ricoşă şi intră în 
piciorul drept al afganului. Acesta se prăbuşi urlând şi plin 
de sânge. Strâmbându-se începu să-i amenințe de mama 
focului pe bărbaţii care fugeau. Deodată, Malko îşi dădu 
seama de ceva. Afganul era cu adevărat în afara legii. Asta 
nu avea nimic de-a face cu amenințările pe care le 
proferase de faţă cu falsul Tajmir Jawad. Popalzai făcuse 
spume la gură şi agita mâna spre cele două maşini care se 
îndepărtau. Malko înţelese dintr-o străfulgerare că tot ceea 
ce se întâmplase înainte ca glonţul să-i intre în picior făcuse 
parte din scenariu. Inclusiv împuşcarea celor şase oameni ai 
lui. 

Totul fusese pus la cale pentru ca Malko să creadă că 
Popalzai era de bună-credinţă, dar fusese „înşelat” de fostul 
taliban. Planul fusese bine ticluit: banii dispărură, dar nu se 
atinseseră nici măcar de un fir din părul lui Malko. In timp 
ce îşi dădea seama de toate astea, zgomotul caracteristic al 
câtorva elicoptere începea să se audă din ce în ce mai tare. 
Şi deodată, apărură cinci elicoptere de după o creastă. 
Două „banane zburătoare” Chinook escortate de trei 
„gunships” ticsite de mitraliere, de tunuri şi de rachete. Intr- 
un bubuit de tunet, cele cinci aparate ajunseră deasupra lor 
şi se opriră pe loc la joasă altitudine. Malko le făcu semn, 
arătându-le direcţia în care plecaseră cele două camionete. 
Ascultătoare, cele cinci elicoptere porniră în zbor, ca nişte 
vulturi de oţel năpustindu-se asupra prăzii, în urmărirea 


128 


celor două vehicule şi a celor cinci milioane de dolari. Iqbal 
Popalzai uită de durerea de la picior şi urlă: 

— Ce-i asta? 

— Cavaleria! strigă Malko. 

Elicopterele dispăruseră deja după un deal. După câteva 
minute, se auziră rafale de arme automate amestecate cu 
zgomotul surd ai tunurilor. Urmă o explozie mai puternică: o 
rachetă aer-sol. Malko îl ajută pe Popalzai să se ridice de 
jos. Va regla conturile mai târziu. Afganul avu totuşi reflexul 
de a-şi recupera pistolul, apoi, sprijinindu-se de Malko, 
namila reuşi să ajungă la vechitura de Land Cruiser, unde 
se prăbuşi strâmbându-se de durere. Din picior sângele 
curgea şuvoi. Malko demară şi porni în direcţia în care 


dispăruseră elicopterele. 
* 


* * 


Erau cadavre întinse peste tot, chircite sau cu braţele 
încrucişate, râmase acolo unde rafalele mitralierelor din 
elicopterele de luptă le doborâseră. Cele trei elicoptere de 
pază continuau să se rotească la mică altitudine, ca să evite 
orice element-surpriză, iar din cele două Chinook care 
aterizaseră coborâră vreo treizeci de combatanți ai Forţelor 
Speciale, în costume de camuflaj şi înarmaţi ca nişte 
crucişătoare. Toyota roşie a falsului Tajmir fusese ciuruită 
de o rafală, iar acoperişul zburase. In imediata apropiere, 
falsul Jawad se sprijinea de o stâncă, foarte palid şi cu faţa 
plină de sânge, cu puţină spumă roșiatică la gură. Malko nu 
trebui să-l privească prea mult ca să-şi dea seama că va 
muri în curând... Deodată, observă nişte pete verzui 
împrăştiate peste tot, care zburau razant cu stâncile. Erau 
bancnotele de o sută de dolari. Căzuseră din geanta de 
piele care fusese ciuruită de o rafală. Colonelul Norris veni 
în goană la el şi îl salută. 

— Perimetrul este în siguranţă, domnule, îl anunţă el cu 
vocea lui mecanică. Nu am suferit nici o pierdere. 

Având în vedere disproporţia dintre forţe, nici nu era de 
mirare. 

— Există răniţi printre adversari? întrebă Malko. 

— Nu, domnule, răspunse colonelul, în afară de acesta, 


129 


însă paramedicul zise că nu poate fi transportat. 

— Eu am un rănit, spuse Malko, este în maşină. Acordaţi-i 
îngrijirile necesare şi spuneţi-le oamenilor dumneavoastră 
să adune toate bancnotele. E o avere aici. 

Colonelul Norris îl privi năuc. 

— Sunt adevărate? 

— Doar dacă rezerva federală nu fabrică şi bani falşi, 
preciza Malko. Grăbiţi-vă că bate vântul, iar eu răspund de 
aceşti bani... 

Ofiţerul începu imediat să dea ordine. Oamenii lui îşi 
puseră armele în bandulieră şi începură să alerge după 
bani. Era un spectacol suprarealist... Malko puse la adăpost 
geanta distrusă şi se apropie de rănitul care îl privi cu ochii 
înceţoşaţi. 

— Vă acordăm îngrijirile necesare, zise Malko, dar vreau 
să ştiu adevărul. Ştiu că nu sunteţi Tajmir Jawad. Aşadar, 
cine sunteţi? 

Rănitul  bolborosi un răspuns vag într-o engleză 
aproximativă şi scuipă puţin sânge. Şi el avea o rană foarte 
urâtă la coapsă, din care i se scurgea tot sângele. Deodată 
Malko auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse. Popalzai 
venise şchiopătând lângă el, strâmbându-se de furie, cu 
pistolul între cioate, lăsând o dâră de sânge în urmă. 

Inainte ca Malko să poată scoate o vorbă, afganul îşi goli 
încărcătorul în rănit. Il împuşcă în cap, în piept, în gât, până 
când falsul Jawad se prăbuşi într-o parte. Iqbal nu se opri 
decât când i se terminară gloanţele. Victima murise de 
mult. Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, Popalzai începu 
să lovească mortul cu mânerul armei. 

— Liniştiţi-vă, zise cu răceală Malko, a murit. 

— M-a trădat, ţipă Popalzai. Voiam să-i scot ochii şi să-i 
smulg inima din piept. 

— Aşa se procedează cu trădătorii? 

— Da. 

— In cazul acesta, sublinie Malko, eu ar trebui să vă fac 
acelaşi lucru. Pentru că m-aţi trădat... 

— Eul 

Malko nu-l lăsă să se afunde mai rău în minciună. Scoase 
din buzunar fotografia adevăratului Tajmir Jawad şi i-o puse 


130 


afganului sub nas. 

— Acesta este bărbatul cu care trebuia să ne întâlnim. 
Cel care a venit era un complice de-al dumneavoastră. Aţi 
dat ordin să vă împuşte oamenii. Aceştia nu erau din tribul 
dumneavoastră, ci nişte bieţi prăpădiţi adunaţi probabil din 
taberele de refugiaţi. Nu aţi vrut să omorâţi oamenii de pe 
la dumneavoastră. Dar nu aţi vrut să mă omoare nici pe 
mine. Ca să vă protejaţi viitorul. Omul ăsta era complicele 
dumneavoastră. Trebuia să ia un comision de cinci milioane 
de dolari. Bine gândit. 

— Nu-i adevărat! se bâlbâi Popalzai. M-a minţit şi a vrut 
să ne omoare. Pot să dovedesc. 

Malko clătină din cap. 

— L-aţi omorât înainte să vorbească, bine jucat, n-am ce 
spune. Nu voi avea niciodată dovezi. Norocul 
dumneavoastră. Acum. Plecaţi. Vă las maşina. O să vă 
panseze. Să nu-mi mai ieşiţi niciodată în cale. 

Fără un cuvânt, cu capul plecat, Iqbal Popalzai plecă 
şchiopătând spre Land Cruiser. li lăsase pe bieţii amărâţi să 
fie omorâţi cu sânge rece. Şi toate astea pentru o sumă 
frumuşică de bani. Nu-i mai punea la socoteală şi pe 
adevărații sau falşii talibani masacrați de Forţele Speciale 
conduse de colonelul Norris. Nici ei nu erau implicaţi în 
această mascaradă. Fusese un vicleşug în stil paştu. 
Colonelul Norris se apropie, îl salută şi zise cu voce 
puternică: 

— Domnule, lipsesc trei mii patru sute de dolari. Am 
căutat peste tot. Cred că vântul i-a dus foarte departe Doriţi 
să măresc aria căutărilor? 

— Este inutil, zise Malko. Plecăm. 

— Veniţi cu noi? 

— Păi nu am chef să mă întorc pe jos. 

— Eu trebuie să mă duc la Kandahar, preciză ofiţerul. Nu 
am voie să survolez Pakistanul. 

— Foarte bine, răspunse Malko. Vom face un ocol prin 
Kandahar. Dar sper că voi fi la Islamabad pentru masa de 
seară. 

Greg Bautzer va trimite pe cineva după maşina rămasă în 
parcarea de la Pearl. Se îndreptă spre un elicopter şi se 


131 


instală lângă pilot. Era amărât şi decepţionat. Şi cea de-a 
doua încercare se dovedise un dezastru. Dacă nu ar fi pus 
un emiţător genţii cu bani ca să le permită elicopterelor să 
se orienteze, Dumnezeu ştie ce s-ar fi putut întâmpla. 
Colonelul Norris veni lângă el şi, când rotoarele începură să 
se învârtească, strigă: 

— Lăsăm o grămadă de morţi în urmă! Ce să...? 

— Faceţi un raport, îl sfătui Malko. Spuneţi că a fost 
vorba despre o operaţiune de recunoaştere cerută de aliaţii 
afgani şi că nişte „elemente ostile” au deschis focul când au 
văzut elicopterele. 

— Aşa este, domnule... Dar... 

— Veţi primi felicitări, îi promise Malko. Frumoasă 
operaţiune. Nici o pierdere şi câţiva duşmani au fost scoşi 
din luptă. 

Şi toate astea pentru trei mii patru sute de dolari... 

* 


* * 


— Dumneavoastră daţi numai peste nebuni şi escroci! 
zise pe un ton sentenţios Greg Bautzer. Altminteri, am fi 
ajuns şi noi cu mijloacele pe care le avem. In fine, aţi scăpat 
ca prin urechile acului... Şi nu suntem pregătiţi să dăm ochii 
cu canalia aia de Popalzai. Cred că este deja la Kabul. 
Totuşi, să sacrifice şase oameni pentru un simplu scenariu, 
e prea de tot! Numai un paştu poate să facă aşa ceva. 

Malko nu avea chef de discuţii. Americanul avea 
dreptate. Fusese imprudent şi o zbârcise. In timpul asediului 
din Kunduz, combatanții ceceni din Al-Qaida şi-au masacrat 
mai întâi femeile şi copiii ca să nu fie tentaţi să se predea. 
Totuşi, în ciuda acestui nou eşec, îi mai umbla o idee prin 
cap. Imediat ce plecă de la Bautzer, îşi băgă capul pe uşa 
biroului Priscillei Clearwater. Aceasta îi făcu semn să intre. 

— Şeful meu e plecat la Ministerul Afacerilor Externe 
pakistanez, îl anunţă ea. Expediția ta la Peshawar a mers 
bine? 

— Dacă vrei, spuse evaziv Malko. Ce mai face prietena ta 
Angelique? 

— Te urăşte, zise Priscilla. Ai umilit-o şi ţi-ai bătut joc de 
ea. 


132 


— A fost un concurs de împrejurări nefericit, pledă Malko. 
Aş vrea să mă recompensez. Soţul ei tot hoinăreşte? 

— Nu ştiu. Intreab-o pe ea. 

Priscilla formă numărul prietenei ei şi îi întinse receptorul 
lui Malko. Când îi auzi vocea, Angelique îi trânti telefonul în 
nas. 

— Vorbeşte cu ea, îi ceru Malko. Aş vrea să o revăd. 

Privirea negresei se întunecă. 

— Eu nu îţi mai ajung... 

— Ba da, se grăbi Malko să o liniştească, dar am nevoie 
de o informaţie pe care numai ea mi-o poate furniza. 

— Bine, oftă Priscilla, să văd ce pot face. Te sun dacă 
reuşesc să o calmez. 

El o sărută pe obraz şi se întoarse în biroul lui Greg 
Bautzer care îl primi făcându-i ştrengăreşte cu ochiul. 

— V-aţi dus să vă vedeţi logodnica... 

Legătura cu lui apetisanta secretară a ambasadorului nu 
mai era un secret pentru nimeni. Malko se prefăcu că nu 
aude şi întrebă: 

— Aţi auzit de doi membri din reţeaua Al-Qaida închişi 
actualmente la Rawalpindi, care vor fi eliberaţi în curând? 

Şeful centralei se gândi câteva clipe. 

— Nu, răspunse el. Trebuie să-i întrebăm pe agenţii FBI. 
Ei se ocupă de secrete dintr-astea. Incercaţi dumneavoastră 
să-i întrebaţi, că pe mine mă reped. 

Mereu acelaşi război între cele două mari agenţii 
federale. Nici evenimentele de pe 11 septembrie nu au 
reuşit să amelioreze lucrurile. 

— Bine, voi încerca să-i întreb, conchise Malko. 

Dar nu preciza cui i se va adresa. Mobilul sună când 
ajunse în parcarea de la Marriott. 

— Să ştii că sunt într-adevăr o prietenă bună, zise 
Priscilla. Eşti invitat la noi la cină în seara asta. Dacă mai 
apari cu vreo creatură exotică, o să vezi ce-o să păţească 
ouţele tale... 

— Mulţumesc, zise Malko. Voi veni singur. 

— Ai noroc că nu sunt geloasă, încheie Priscilla cu un 
cinism şarmant. 

Malko era cât pe-aci să se sufoce. 


133 


— Elveţianul tău e un zmeu? 
— Elveţianul meu este tot timpul aici, pe când tu eşti în 


trecere. Şi este fidel. 
* 


* * 


Priscilla îi deschise lui Malko strălucitoare, înfăşurată într- 
un sari purpuriu. Angelique apăru pe urmă din bucătărie, 
îmbrăcată într-o rochie neagră, mulată pe corp, cu nasturi 
într-o parte şi crăpată. Il sărută cu răceală pe Malko şi zise: 

— Destupă sticla de şampanie, că eu termin de aranjat 
masa. 

Malko destupă cu zgomot sticla de Taittinger foarte bine 
răcită, iar după ce se întoarse şi Angelique, ciocniră. 
Atmosfera era mai degrabă rece, deşi cele două negrese 
erau îmbrăcate sexy. 

Cina se desfăşură într-o ambianţă ciudată, de parcă cei 
trei abia se cunoscuseră. Bucătarul pakistanez pregătise o 
mâncare de batal iute ca focul... Bine că aveau cu ce să o 
stingă. Se băuseră deja două sticle de şampanie. Dar 
Angelique rămăsese tot de gheaţă. Când ajunseră la cafea, 
Priscilla căscă ostentativ. 

— Sunt frântă de oboseală, mâine la şapte trebuie să fiu 
la ambasadă. 

li dădu lui Malko o sărutare castă şi dispăru, lăsându-l 
singur cu Angelique. Când se ridicară de la masă, el încercă 
să o cuprindă de talie, însă ea sări îndărăt ca muşcată de un 
scorpion. 

— Să nu mă atingi. Dacă vrei să te regulezi, o ai pe 
Priscilla. 

Fugi în bucătărie. Malko se duse după ea şi o lipi masă, 
uitându-se fix în ochii ei. 

— Lasă-mă, îi porunci Angelique. Ţi-am spus că nu mă 
culc cu tine. Ai spus că vrei să-ţi dau o informaţie. A fost 
doar un pretext, nu-i aşa? Credeai că desfac imediat 
picioarele? 

Avea un limbaj foarte colorat... Dar Malko nu o băgă în 
seamă. 

— Chiar am nevoie de o informaţie, confirmă el. Ultima 
oară, mi-ai spus că soţul tău stă de pază la închisoarea din 


134 


Rawalpindi. 

— Este adevărat şi ce-i cu asta? 

— Face de pază şi acum? 

Ea îi aruncă o privire neagră. 

— Evident, altfel crezi că ai fi venit aici? Toată centrala 
din Islamabad este acolo. Aşteaptă eliberarea unui islamist, 
un apropiat de-al lui Bin Laden, care trebuie să iasă zilele 
astea. 

— İl eliberează? întrebă Malko mirat. 

— Da, fiindcă nu a comis delicte grave în Pakistan. 
Deţinea în paşaport doar o viză falsă pakistaneză, atâta tot. 
Venea din Afganistan şi se ducea în Germania. A fost 
condamnat la doi ani de închisoare. Centrala vrea să-l 
trimită în Guantanamo, însă nu au încredere în pakistanezi. 

Soneria telefonului îi făcu să tresară. Malko se dădu la o 
parte ca s-o lase să răspundă. Discuţia dură foarte puţin. 

— Era Dick, spuse Angelique. Nu voia să-mi fac griji. Mai 
stă două ore. 

— Oare nu îţi întinde o cursă? 

Negresa îi aruncă o privire plină de furie. 

— El nu face aşa ceva. Nu e un nemernic ca tine... Acum 
poţi să pleci, ai obţinut ce ai vrut. 

Malko îi apucă şoldurile, împingând-o încetişor către 
masa imensă din lemn sculptat. 

— Nu chiar tot. 

Erau din nou lipiţi unul de altul. Privirile se întâlniră, iar 
lui Malko i se păru că a ei se îmblânzea. Pieptul îi sălta cu 
insolenţă pe sub rochia neagră. Il atinse uşor şi simţi 
imediat sfârcurile întărindu-se sub degetele lui. Malko 
profită ca să-i atingă buzele, lăsându-i ei iniţiativa. li simţi 
trupul cuprins de un fior şi o limbă care veni cu sfială în 
întâmpinare. 

incepuse deja să-i deschidă nasturii până la mijloc, dar se 
pare că negresa nici nu băgase de seamă, până în clipa în 
care el îşi strecură mâna prin crăpătură şi începu să-i 
mângâie sexul. Rochia nu o mai proteja deloc şi, foarte 
repede, Malko trecu şi de ultimul obstacol. Limba negresei 
începu un joc îndrăcit, ca o şopârlă înnebunită. Abia îşi dădu 
seama că rochia începuse să-i alunece pe umeri în jos. Nu 


135 


avu nici o reacţie nici când slipul căzu la picioare. Atunci o 
întoarse cu blândeţe cu spatele la el. Angelique se arcui, iar 
Malko simţi furnicături în tot trupul când mângâie bazinul 
admirabil, cambrat, cărnos şi mătăsos. Până să se 
dumirească, el se şi afundă în ea încetişor, ţinându-i strâns 
şoldurile. Angelique se cutremură din tot corpul. El îşi vedea 
de treabă simțind cum i se dăruieşte din ce în ce mai mult. 
Apoi el se retrase foarte încet, atingându-i rozeta cu sexul şi 
apăsă cu toată puterea. Angelique urlă: 

— Opreşte-te! i 

Menţinând-o lipită de masă, Malko nu se opri. In al 
nouălea cer, el privea sfincterul deschizându-se ca o floare 
şi înghiţindu-i membrul milimetru cu milimetru. Era cea mai 
frumoasă clipă. Angelique urla ca din gură de şarpe, dar el 
nici n-o auzea. Se afundă încetişor până la rădăcină şi 
rămase nemişcat. 

— Ticălosule! Ticălosule! ţipa negresa. Mă doare. 

— Mi-ai spus că nu vrei să faci dragoste, obiectă Malko. Ei 
bine, te-am ascultat... 

Angelique se zbătu, dar nu cu prea multă convingere. 
Malko începu o mişcare de dute-vino. La început mai încet, 
apoi din ce în ce mai repede. Angelique nu mai ţipa. Când 
se goli în ea, era atât de mlădioasă, încât avea senzaţia că 
era cu totul în pântecele ei. 

Plutea pe un norişor roz. Nu numai că reuşise să 
cucerească această crupă la fel de frumoasă ca a Priscillei, 
dar întrevedea şi posibilitatea de a se recompensa într-un 
fel faţă de ea, dar şi să-i ia urma lui Bin Laden. 


136 


Capitolul XIII. 


— Agenţii FBI au cam strâmbat din nas, zise Greg Bautzer 
zâmbind ironic. Au vrut să ştie de unde am auzit eu chestia 
asta. 

Dacă ar şti ei, se gândi Malko, ar reacţiona şi mai rău. 
Uneori, impulsurile sale sexuale aveau şi consecinţe 
pozitive. Îi trebuiră totuşi patruzeci şi opt de ore ca să 
smulgă din gura agenţilor FBI numele bărbatului a cărui 
ieşire din închisoare o pândeau: Mustapha Turabi. Plus un 
mesaj de ameninţare din partea Consiliului Naţional de 
Securitate prin care se aminteau cerinţele preşedintelui 
Bush: colaborarea totală între diversele agenţii federale... 

Lui Malko îi mai revenise moralul, chiar dacă îl aştepta o 
misiune foarte grea. Cele cinci milioane de dolari, uşor 
trunchiate, se duseseră acolo de unde au venit. Iqbal 
Popalzai nu se mai arătase prin Islamabad, iar armata 
americană a anunţat că s-a ciocnit cu elemente ostile în 
regiunea Jalalabad, dar nu au suferit pierderi. Falsul Tajmir 
Jawad a fost identificat. Este un membru al tribului lui 
Yacoub Affridi, pe numele adevărat Nadir Zar, care l-a 
cunoscut pe Popalzai într-o închisoare americană. Cercul s-a 
închis, dar Ussama Bin Laden scăpa întruna. 

— Ei, ce v-au spus? întrebă Malko, murind de nerăbdare. 

Greg Bautzer luă dosarul din faţa lui şi îi arătă lui Malko o 
fotografie luată din faţă. Infăţişa un maghrebian în jur de 
patruzeci de ani, cu ochii duşi în fundul capului, cu urechile 
clăpăuge, cu nasul turtit, cu o expresie închistată şi ras în 
cap. 

— Îl cheamă Mustapha Turabi, începu şeful centralei. 
Este de naţionalitate marocană. S-a născut pe 5 decembrie 
1965 la Meknes. Pakistanezii l-au identificat datorită 
amprentelor. A fost condamnat în Maroc pentru trafic de 
droguri. Când a fost arestat, pe aeroportul din Islamabad, 
deţinea un paşaport autentic, dar furat de la Consulatul din 
Haga. 

— De unde se întorcea? 


137 


— Susţinea că se afla în Afganistan într-o călătorie 
religioasă ca să studieze într-o şcoală coranică. Pleca la 
Frankfurt. 

— De ce l-au arestat? 

— Pentru că avea viză falsă de intrare în Pakistan 
obţinută de la Ambasada pakistaneză de la Zagreb, în 
Croaţia, care nu există. Mai era şi o greşeală de ortografie. 
Scria Zaghre în loc de Zagreb. A fost reţinut în aeroport pe 
6 decembrie 1999. Justiţia pakistaneză l-a condamnat la doi 
ani de închisoare. A cerut să fie expulzat în Afganistan. 

— In Afganistan? observă Malko surprins. 

— Pe atunci, talibanii erau încă la putere. Nu risca nimic. 
Paşaportul folosit de Mustapha Turabi făcea parte din 
aceeaşi serie ca aceea a unuia dintre asasinii 
comandantului Massoud... Datorită mărturiilor culese din 
mai multe locuri, i-am refăcut traseul: Maroc, Londra, 
Afganistan. Aici, după mai multe şederi în taberele de 
antrenament, a fost recrutat pentru garda personală a lui 
Ussama Bin Laden, compusă numai din arabi şi din ceceni. 
Se pare că atunci când a fost arestat, tocmai sosise. 

— De ce ieşea din Afganistan? 

— Nu am aflat niciodată, fiindcă nu a vorbit. Sunt sigur că 
avea să participe la vreun atentat. 

— De ce FBl-ul este atât de preocupat de el? 

— De atunci s-au întâmplat multe lucruri. Agenţii FBI îi 
hăituiesc pe toţi membrii reţelei Al-Qaida ca să le ofere 
vacanțe în Caraibe. Dacă termenul „vacanţă” se aplică 
şederii într-o cuşcă în plin soare în tabăra din Guantanamo, 
aflată la extremitatea estică a Cubei. 

Greg Bautzer avea un umor foarte negru. Continuă: 

— Prin urmare, Biroul şi-a dat seama că Turabi avea să 
iasă în curând. Cam pe la începutul lui iulie 2002. S-a 
informat cu discreţie şi, în faţa răspunsurilor evazive ale 
agenţilor din ÎŞI, a înţeles că pakistanezii se hotărâseră să 
facă tot ce le stă în putinţă pentru ca Turabi să poată 
ajunge la prietenii lui. 

— Unde? 

— În Afganistan. Nu poate să plece nicăieri în altă parte 
fără paşaport şi mai ales cu dosarul lui. Pentru pakistanezi 


138 


este uşor, căci este de ajuns să-l ducă în zona tribală şi să-l 
lase acolo. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. 
Mai ales că unul dintre informatorii Biroului le-a şoptit ce se 
pregăteşte să facă. Bineînţeles, cu complicitatea şefului 
închisorii... Pentru câteva sute de dolari, în Pakistan poţi să 
obţii tot ce vrei. Aşadar, de vreo săptămână, agenţii FBI fac 
de pază cu schimbul în faţa închisorii din Rawalpindi, aflată 
la doisprezece kilometri de oraş. Cum nu există decât o 
singură ieşire, este floare la ureche. Sunt însoţiţi de un 
poliţist din IB care îi ajută. 

Lată de ce Malko putuse să profite de ospitalitatea 
negresei. Căile Domnului sunt întortocheate. 

— De ce vă interesează acest individ? îl întrebă Greg 
Bautzer. 

De data asta, Malko se hotărâse să se sprijine pe CIA, 
bucuroasă să-i joace un renghi FBl-ului. 

— Să presupunem că acest Mustapha Turabi scapă de 
FBI, explică el. Va pleca în Afganistan să se întâlnească cu 
vechii lui prieteni, talibani sau membri în Al-Qaida. Cum îl 
cunoaşte personal pe Bin Laden, există posibilitatea să vrea 
să-l întâlnească. Şi să ne conducă şi pe noi la el... 

Greg Bautzer rămase tăcut şi îngândurat, jucându-se cu 
bricheta, aprinzând-o şi închizând-o la loc. 

— S-ar putea să ţină figura, admise el. Insă există mai 
multe inconveniente. Mai întâi, trebuie să convingem FBI-ul 
să lase prada din gheare, ceea ce nu va fi deloc uşor. După 
aceea, trebuie să reuşim să-l urmărim pe Turabi fără să ne 
simtă. Şi la urmă, trebuie să se ducă într-adevăr la Bin 
Laden. 

— La primul punct, mă descurc singur, zise Malko. Mă 
ocup de treaba mea. Cât despre filaj, îl putem organiza. Cu 
ajutorul informatorilor dumneavoastră. p 

— Este necesar, sublinie Greg Bautzer. Inchisoarea se 
află în pustietate. Un străin este reperat numaidecât. Cred 
că Arif Jamal poate să organizeze pentru noi acest lucru. 

— Putem chiar să facem altceva mai bun, sugeră Malko. 
Să încercăm să aflăm când iese şi încotro se duce. 

— O să iau legătura cu Arif. Ne revedem la Clubul ONU 
diseară pe la şapte. 


139 


* 
x x 


Malko se învârtise fără rost toată ziulica. Înainte de a 
apela la Frank Capistrano, voia să-şi structureze planul ca 
să aibă elemente precise. Altfel risca pur şi simplu să 
uşureze evadarea unui terorist. Şi-aşa erau prea mulţi în 
libertate. 

Plăti douăzeci de dolari ca să devină membru al Clubului 
ONU şi urcă la primul etaj. Câţiva membri ONU stăteau în 
faţa unui televizor şi se uitau la un post care retransmitea 
Cupa Mondială de Fotbal, alţii se adunaseră la bar, unde 
alcoolul era la discreţie. Il găsi pe Greg Bautzer la o masă în 
grădină, în compania unui pakistanez rotofei şi mic de 
statură care aproape că-i sărută mâinile. 

— Maria Sepha m-a întrebat de dumneavoastră, spuse el. 

Era adevărat. li lăsase mai multe mesaje lui Malko însă el 
avea acum alte griji. 

— L-am expus situaţia lui Arif, începu şeful centralei. Are 
un prieten avocat căruia îi este puţin foame. Va încerca să 
afle când iese Turabi. 

— Cum? 

— Prin şeful închisorii care, la rândul lui, are multe guri 
de hrănit. Ne va costa cam un miar de parai. 

— Când veţi afla? 

— Dacă am banii chiar acum, mâine la sfârşitul zilei, zise 
Arif Jamal. 

Nu rămânea decât să numere hârtiile. Imediat după 
aceea, Jamal plecă, lăsându-l pe Malko singur cu Bautzer. 
Americanul era deja la al doilea pahar de scotch. La masa 
vecină, câțiva coreeni sărbătoreau victoria echipei lor de 
fotbal cu şampanie şi cu ţipete sălbatice. Şeful centralei 
privi casele din apropiere care înconjurau peluza şi zise 
suspinând: 

— Intr-o bună zi, aici va exploda o grenadă... Este 
singurul loc plăcut din tot afurisitul ăsta de oraş. M-am 
îndopat la restaurantul cu specific marocan de la Serena şi 
simt că plesnesc. 

Serena era cel mai nou hotel, absolut încântător, 
construit de Aga Khan. Malko se desfată cu o votcă de la 


140 


gheaţă. Încet, încet, gustul amar lăsat de ultima lui 
tentativă se estompa. Işi dădu seama că mai avea o 
şansă... Greg parcă îi ghici gândul, căci zise: 

— Aţi avut o idee tare bună. Nemernicul ăsta de 
Mustapha Turabi s-ar putea să ne ducă la Bin Laden. Dar să 
fiţi foarte atent la cei din IŞI. Nu se ştie niciodată care sunt 
buni şi care nu... 

Se despărţiră la ora unsprezece. Malko îşi recuperase 
imensul Navigator. Ca în fiecare seară, străzile din 
Islamabad erau pustii, în afară de câteva taxiuri şi de 
barajele poliţiei. Neavând somn, ieşi din oraş şi se îndreptă 
spre Rawalpindi. Greg Bautzer îi arătase pe hartă locul unde 
era amplasată închisoarea. Cu toate astea, îi trebui mai 
mult de o oră ca să ajungă acolo, rătăcindu-se chiar de 
câteva ori. În fine, zări un zid interminabil din cărămidă cu 
foişoare şi luminat cu proiectoare. Inchisoarea era în 
mijlocul câmpului, la treizeci de kilometri de Rawalpindi. 
Incetini. In faţă staţionau două furgonete ale poliţiei. Zări un 
vehicul 4x4 de culoare neagră, cu geamurile fumurii, pe o 
platformă, lângă intrarea principală. Nu puteau fi decât cei 
din FBI. Işi continuă drumul, apoi se întoarse după un 
kilometru şi trecu din nou prin faţa închisorii, sub privirile 
bănuitoare ale unui poliţist în albastru, care coborâse din 
furgonetă. In Pakistan, închisorile erau administrate de 
poliţie. 

* 
x x 


Arif Jamal gâfâia la telefon, dar era punctual. 

— Am veşti bune, anunţă el. Dar nu pot să le spun la 
telefon. Dacă ştiţi, la ieşirea din Islamabad, la intersecţia 
drumului numărul 2, este un loc în josul străzii unde se vând 
uşi şi frontoane din lemn sculptat. Aici vin mulţi străini. Ne 
vedem peste o oră? 

— Voi fi acolo, spuse Malko. 

Pakistanezii erau înnebuniţi după lemnul sculptat. Şoferii 
de camioane cei mai bogaţi îşi înlocuiau portierele din tablă 
cu lemnul sculptat şi vopsit... Găsi fără prea mare dificultate 
locul întâlnirii. Aici era un talmeş-balmeş de panouri din 
lemn sculptat, luate din locuinţele vechi, balustrade frumos 


141 


lucrate pentru balcoane, uşi, frontoane etc. Arif Jamal se 
târguia pentru un mic fronton cu un bătrân cu barbă. Malko 
aşteptă să termine puţin mai departe. 

— Prietenul meu avocatul s-a întâlnit cu şeful închisorii, îl 
anunţă Jamal. L-a lăsat să se uite în registrul cu eliberări: 
Turabi trebuie să iasă mâine după-masă, dar nu este oficial, 
adăugă el cu un zâmbet vag. In mod normal, nu ar trebui să 
iasă decât pe 5 iulie. 

— Ce s-a întâmplat? 

Pakistanezul cobori tonul: 

— Vor veni cei din IŞI să-l ia! l-au ordonat şefului 
închisorii să tacă din gură... leşirea lui nu va fi nici măcar 
trecută în registru, căci hotărârea judecătorească nu va 
veni decât peste trei săptămâni. 

Malko răsuflă uşurat. În sfârşit, o veste bună! 

— Ce intenţie aii cei din IŞI? II vor duce la Peshawar? 

Arif Jamal râse sec. 

— Oh, nu, sunt prea vicleni să facă acest lucru. Se pare 
că îl vor preda unui ONG islamist. 

— Căruia dintre ele? 

— Nu ştiu, sunt atâtea că... 

— Trebuie să aflăm, insistă Malko. 

Arif Jamal schiţă un zâmbet. 

— Este greu, dar voi afla imediat la ce oră va ieşi Turabi. 
Este de ajuns să-l urmărim. 

— Şi dacă îi pierdeţi urma? 

— Nu o voi pierde. Prietenul meu avocatul va fi la 
închisoare. Mustapha Turabi este uşor de reperat, cu 
înălţimea lui de un metru nouăzeci! Prietenul meu va vedea 
cu ce maşină pleacă şi îmi va da informaţia pe mobil. Voi 
prelua eu urmărirea puţin mai departe. 

Părea foarte sigur pe el, însă Malko nu reuşi să-şi 
ascundă neliniştea. Dacă Jamal se proţăpea acolo, trebuia 
să le explice agenţilor din FBI de ce CIA a ajutat un terorist 
periculos să scape de justiţie. 

— Trebuie să aveţi încredere în mine, insistă 
pakistanezul. Voi fi foarte atent. Ştiu că este extrem de 
important. 

— Bine, zise Malko. Organizaţi-vă. Să mă sunaţi poimâine 


142 


dimineaţă. 
Trebuia doar să-l smulgă pe Mustapha Turabi din 
ghearele FBl-ului. Nenorocită responsabilitate. 
* 


* * 


Graţie liniei protejate, comunicarea cu Washingtonul era 
excelentă. Totuşi, tăcerea lui Frank Capistrano se prelungi 
într-atât, încât Malko crezu că legătura a fost întreruptă. 

— Mai sunteţi pe fir? întrebă el. 

— Da, confirmă Frank Capistrano. Mă gândeam. E greu 
să iau o hotărâre. Nu pot să le spun adevărul celor din FBI. 
Nu vor fi de acord. Pot doar să le dau un ordin. 

— Dar să vă asiguraţi că îl şi respectă, altminteri nu va 
exista nici o operaţiune, preciză Malko. 

— Chiar credeţi că tipul ăsta vă poate duce la Bin Laden? 

— Nu îndrăznesc să vă spun nimic, recunoscu Malko. 
Atunci, ori mă sui în avion, ori încercăm şi varianta asta. 
Dacă nu ne duce la Bin Laden, tot vom avea timp să punem 
mâna pe el. 

— Numai dacă se află pe undeva prin Afganistan, îl 
corectă americanul cu vocea lui hârâită. Insă există situaţii 
în care trebuie să ştii să-ţi asumi unele riscuri. Bine, voi 
vorbi cu Robert Mueller. Va fi un ordin prezidențial pe care 
nu-l va putea discuta. Să dea Dumnezeu să nu vă înşelaţi... 

— Nu vă bazaţi prea mult pe Dumnezeu, căci a 
abandonat de mult această ţară, observă Malko. 

— Atunci, să vă ajute Diavolul, se corectă americanul. Şi 
norocul. În ziua în care îmi veţi aduce capul nenorocitului de 
Bin Laden, puteţi să-mi cereţi orice... 

— Douăzeci şi cinci de milioane de dolari, spuse Malko 
mucalit. 

— Dumneavoastră sunteţi un profesionist, îl corectă 
imediat americanul. Prima nu se aplică şi în cazul 
dumneavoastră, dar veţi primi probabil Medalia 
Congresului. 

— Sau un mormânt frumos la umbră, în cimitirul din 
Arlington... 


143 


Mai trecu o zi fără să facă nimic. Se lăsase întunericul. 
Singur pe marginea piscinei, Malko aştepta un telefon. 
După-amiază îi propusese lui Angelique să cineze cu el la 
Serena ca să mai varieze puţin programul, iar ea acceptase. 
Trebuia să se ducă să o ia peste o oră. Mobilul începu să 
vibreze şi răspunse. 

— Malko? 

Angelique părea înnebunită. 

— Da, zise el, eşti gata? 

— Nu, răspunse ea, a intervenit ceva. Se întoarce Dick. 
Vine diseară. In plus, este prost dispus şi nu a vrut să-mi 
spună din ce cauză. Sper să nu bănuiască nimic în privinţa 
noastră. 

— Sunt sigur că nu! o linişti el care se umfla în pene. 
Cred că a avut probleme de serviciu. 

Frank Capistrano se ţinuse de cuvânt. Avea cale liberă 
pentru Mustapha Turabi. Chiar şi fără frumoasa ruandeză, 
Malko va avea o seară plăcută. 

— Trebuie să te las, suflă Angelique, vine. 

Malko închise şi se duse la restaurantul chinezesc de la 


Marriott. Incă o jumătate de zi în care nu avea ce face. 
* 


* * 


Mustapha Turabi privea cerul înstelat printre gratiile 
celulei şi nu-i vena să creadă că era ultima noapte 
petrecută în închisoare. Trăise doi ani şi jumătate de iad. 
Inchisoarea din Rawalpindi, concepută pentru două mii cinci 
sute de deţinuţi, găzduia opt mii. Stăteau şase într-o celulă, 
într-o căldură de cuptor şi erau obligaţi să doarmă cu 
rândul. Abia avea unde să se întindă, căci era foarte înalt, 
dar, datorită forţei fizice şi aurei sale de mujahedin, se 
făcuse respectat. Cel puţin, învățase limba urdu. işi 
mângâie barba neagră şi moale, sperând că nu va trebui să 
se radă. În ciuda îndelungatei lui şederi la răcoare, 
convingerile nu se alteraseră nici un pic. Nu vorbise şi nu 
dăduse nici cea mai mică informaţie, discutând doar cu 
câţiva membri din Al-Qaida închişi şi ei în aceeaşi temniţă. 

La început, se simţise abandonat, apoi vorbise, aflând de 
prăbuşirea regimului taliban. Atunci i se făcuse într-adevăr 


144 


frică. Dacă îl trimiteau în Afganistan, noul guvern îl dădea 
pe mâna americanilor şi avea să stea la închisoare ani de 
zile... Dar într-o bună zi îşi recăpătase speranţa când venise 
în vizită un reprezentant al unei organizații 
neguvernamentale islamice. Şi asta nu din cauză că primise 
fructe şi cărţi, ci din pricina vorbelor şoptite la ureche: 

— Frate, să ai mare speranţă, Allah veghează asupra ta... 

Timp de trei luni nu mai primise nici o veste. Apoi, un 
bărbat din serviciile secrete pakistaneze a venit pentru un 
aşa-zis interogatoriu. Inţelese repede că era din tabăra 
bună. Când îi spusese ce trebuia să facă după ce va fi 
eliberat, Mustapha răspunsese fără să stea pe gânduri: 

— Să duc în continuare lupta dreaptă, dacă vrea 
Dumnezeu. 

— Unde? 

— Nu eu hotărăsc, dar, inch Allah! Dacă şeicul este încă 
în viaţă, aş dori să-l slujesc în continuare. 

Bărbatul îl privise îndelung cu un zâmbet cald şi 
murmurase de parcă zidurile ar fi avut urechi: 

— Mulțumită lui Allah, şeicul trăieşte şi îşi continuă lupta 
întru gloria lui Allah. Şi, dacă o vrea Dumnezeu, te vei 
întâlni curând cu el. Are nevoie de luptători ca tine. g 

Turabi privea stelele care se stingeau una câte una. Işi 
spunea că peste câteva ore va fi liber şi că se va întâlni cu 
bărbatul care devenise mentorul său spiritual: Ussama Bin 
Laden, „şeicul”. 


145 


Capitolul XIV. 


Arif Jamal aştepta la doi kilometri de închisoare, într-un 
sătuc, cu mobilul lângă el, pe banchetă. Era opt şi zece şi 
stătea acolo de şapte ore, când porţile penitenciarului se 
deschideau pentru vizitatori. Prietenul său avocatul era în 
închisoare cu pretextul că a venit la alt prizonier. Soneria 
mobilului îl făcu să tresară şi se repezi să răspundă. 

— Au plecat, îl anunţă avocatul. Se îndreaptă spre tine. 
Sunt trei oameni la bordul unei Toyota gri, cu numărul RA 
6538. Amicul tău stă în spate. 

Pakistanezul abia apucă să închidă telefonul, că Toyota şi 
apăru după o curbă. O lăsă să ia o oarecare distanţă, apoi 
trecu în spatele unui autobuz cu steguleţe fluturând în vânt. 
Maşina în care se afla Mustapha Turabi mergea spre 
Islamabad, dar putea foarte bine să o ia spre Peshawar. 
Traficul nu era foarte intens, aşa că Arif Jamal îl urmărea 
fără dificultate. După ce străbătură centrul din Rawalpindi, 
se angajară pe Murree Road care se intersecta după câţiva 
kilometri cu Islamabad Highway, marea arteră ce leagă 
aeroportul de capitală. Toyota agenţilor din IŞI mergea spre 
nord, trecând pe lângă punctul zero - centrul geografic al 
oraşului - şi continuă drept spre moscheea Shah Faisal, dar 
viră la stânga înainte de a ajunge la ea, pe Ibne Seena 
Road. Arif Jamal se întrebă dacă nu se duceau la sediul ÎŞI, 
situat pe Kashmiri Avenue. Poliţiştii erau în stare să-l predea 
pe Mustapha Turabi americanilor, dacă aceştia plătiseră 
îndeajuns. Însă Toyota merse drept înainte, ajungând pe 
Nazim Ud-Din Road, care despărţea zona F 10 de G 10. 

Era un cartier rezidenţial cu multe şi întinse spaţii verzi. 
La ieşirea din F 10, Toyota încetini, iar Arif Jamal fu obligat 
să o depăşească. In oglinda retrovizoare văzu că s-a oprit în 
faţa ultimei vile din cvartal aflată la marginea unui teren 
viran. Îl zări cu coada ochiului pe Turabi, uşor de recunoscut 
după statura lui, coborând şi intrând în curtea vilei. Atunci, 
el întoarse pe Strada 30 din zona F 10/1 ca să nu fie 
observat de pasagerii din Toyota, aşteptă puţin, apoi se 


146 


întoarse. Când trecu prin faţa vilei în care intrase Turabi, îşi 
notă adresa: numărul 26, între Străzile 38 şi 40. Işi continuă 
drumul, viră pe Bulevardul 10, se opri în parchingul din 


markaz şi îşi sună „sponsorul”. 
* 


* * 


— A intrat într-o casă particulară, anunţă Arif Jamal, la 
numărul 26, pe Nazim Ud-Din. Mă duc să văd ce este acolo. 

— Sunaţi-mă după aceea, zise Malko. 

Arif Jamal puse mobilul în buzunar şi se îndreptă spre 
Nazim Ud-Din Road. In partea sudică a bulevardului nu se 
construise nimic. Era un câmp cu iarbă. Opri la o sută de 
metri mai departe, apoi se întoarse pe jos. Era îngrozitor de 
cald. Trecu prin faţa vilei şi nu zări nici un semn de viaţă. 
Era un garaj gol şi o gheretă mică pentru o santinelă. Nu se 
vedea nici un drapel şi nici o inscripţie pe nicăieri. Se 
pregătea să plece, când uşa vilei se deschise şi ieşiră doi 
bărboşi veseli care străbătură curtea, îndreptându-se spre 
stradă. Arif Jamal se feri, crezând că vor pleca, însă 
dimpotrivă, găliganii se îndreptau direct spre el şi îl 
încercuiră. Unul dintre ei îl întrebă cu glas blând: 

— Frate, ce cauţi aici? 

— Nimic, zise Arif Jamal care le venea până la umeri. Mi 
s-a spus că în acest cartier există o şcoală unde se învaţă 
informatică. 

Transpira abundent şi asta nu doar din cauza căldurii. Cei 
doi schimbară câteva cuvinte în arabă, limbă pe care el nu 
o înţelegea, iar cel care i se adresase şi prima oară zise: 

— Cred că putem să ne interesăm. Vino. 

In acelaşi timp, celălalt apăsă pe butonul soneriei. Doi 
bărbaţi cu turbane ieşiră din casă şi veniră să descuie 
poarta cu grilaj. Incadrat de cei doi găligani bărboşi, Jamal 
se pomeni la subsol, într-un zăduf, unde podeaua era 
acoperită cu covoare. Pe unul dintre pereţi era o fotografie 
mare a oraşului Mecca. 

Mai apăru un individ. Era un bărbos gras cu ochi 
bulbucaţi, cu o calotă albă în vârful capului, care se aşeză 
pe jos şi îl pofti şi pe Jamal să stea. Privirea pătrunzătoare îl 
făcu pe informatorul CIA să nu se simtă în apele lui. 


147 


— Se pare că umbli după o şcoală de informatică, începu 
el. Cine ţi-a spus că este una pe aici? 

— Am văzut într-un ziar. Era un anunţ, se bâlbâi Jamal, 
luat pe nepregătite. 

— Lucrezi în domeniul informaticii? 

— Nu, sunt ziarist. 

— Unde? 

— Scriu mai mult pentru Ausaf. 

— Cum te cheamă? 

— Arif Jamal. 

Bărbosul cu ochii bulbucaţi schimbă câteva cuvinte în 
arabă cu unul dintre ceilalţi doi care se ridică şi ieşi din 
încăpere. Li se aduseră ceai, însă Jamal nu se atinse de al 
lui. incepu să fie foarte neliniştit. Bărbosul care plecase 
reveni şi şopti câteva cuvinte la urechea „anchetatorului” 
lui Jamal. Acesta se uită îndelung la el şi spuse: 

— Se pare că lucrezi cu americanii? 

— Nici pomeneală! se apără Arif Jamal, sunt ziarist şi 
atâta tot. 

Bărbosul cu ochii bulbucaţi făcu un gest liniştitor şi 
scoase un Coran format mic din buzunar. 

— Eşti un bun musulman? îl întrebă el. 

— Da, răspunse Jamal care nu mai pusese piciorul într-o 
moschee de ani de zile. 

— Foarte bine. O să juri pe Coran că nu lucrezi pentru 
americani. 

Zicându-şi că trebuia s-o facă şi pe asta ca să scape cu 
viaţă, Arif Jamal întinse mâna grăsulie, o aşeză peste Coran 
şi spuse pe un ton destul de ferm: 

— Jur pe Cartea Sfântă că nu lucrez pentru americani. 

Nici nu termină bine fraza, că cei doi bărboşi se năpustiră 
asupra lui şi îi cărară pumni şi picioare. 

— Kafir! Necredinciosule! Insulţi Cartea Sfântă. 

Sub ploaia de lovituri, Arif Jamal îşi pierdu ochelarii şi se 
pomeni în patru labe, cu faţa plină de sânge şi speriat de 
moarte. Simţi cum îl controlează luându-i actele, mobilul şi 
cheile maşinii. Cel mai tânăr dintre agresori ieşi din cameră. 
Cel cu ochii bulbucaţi îl privea cu o ură de nedescris. 

— Lucrezi pentru necredincioşii ăia de americani! ţipă el. 


148 


Am aflat. Ai venit aici ca să ne spionezi. 

— Ba nu, sunt ziarist, protestă Arif Jamal. 

— Trădezi cauza Islamului! zbieră bărbosul. Dar noi 
suntem oameni milostivi. Dacă ne spui de ce ne spionezi, 
vei pleca repede de aici. 

Arif Jamal îşi luă ochelarii de jos, îşi şterse sângele care îi 
curgea din nas şi încercă să se îmbărbăteze. 

— Am spus adevărul. Nu lucrez pentru americani şi nu 
ştiu de ce sunt acuzat. 

Oare unde se băgase? Era îngrozit de-a binelea Cu 
siguranţă că un poliţist din IŞI îl denunţase acestor bărboşi. 
Işi dădu brusc seama că se afla într-adevăr în pericol, în 
mâinile acestor fanatici. Singura şansă era să le joace o 
festă. Trebuia să ajungă la parter, să străbată curtea şi să 
sară gardul... Alunecă brusc într-o parte, de parcă ar fi 
leşinat. Imediat, unul dintre bărboşi încercă să-l ridice. Arif 
Jamal se lăsă în voia lui şi, când fu în picioare, acesta îi 
trase un şut în burtă. 

Bărbosul se îndoi de şale urlând de durere, iar Jamal fugi 
ca un iepure pe scări. Era atât de concentrat să scape încât 
nu-l văzu pe găliganul bărbos în capul scării, care îl prinse 
din goană, strângându-l mai să-l sufoce. Veneau şi ceilalţi 
doi. Urmă un alt potop de lovituri, apoi simţi un baston în 
cap, după care îşi pierdu cunoştinţa. 

* 


* * 


Malko nu mai avea răbdare. Nu mai primise nici o veste 
de la Arif Jamal de o oră! Se duse la Ambasada Statelor 
Unite şi se instală în biroul lui Greg Bautzer. In fine, mobilul 
sună. Se repezi la el. 

— Arif? 

Nu răspundea nimeni. Insistă: 

— Arif? Unde sunteţi? Aţi păţit ceva? 

Nici un răspuns, iar legătura se întrerupse brusc. Nu era 
afişat nici un număr. 

— Greg, trebuie să aflăm cine locuieşte la numărul 26 pe 
Nazim Ud-Din Road. 

— li sun pe omologii mei din IB, spuse imediat şeful 
centralei. Am mai multă încredere în ei decât în ÎŞI. 


149 


— Până atunci, dau o raită pe acolo, zise Malko. 

— Bine. Luaţi-l pe „Bud” cu dumneavoastră şi una dintre 
maşinile mele normale. 

După cinci minute, Malko şi grăsanul agent CIA treceau 
barierele cu dungi roşu cu alb din zona diplomatică. Malko 
era sigur că Jamal păţise ceva. In plus, Mustapha Turabi 
putea să dispară între timp. Oare ce se întâmplase? Mergea 
pe Nazim Ud-Din Road, fiind atent la numere şi încetini când 
trecu pe lângă vila cu numărul 26. Nu i se păru nimic 
nelalocul lui, iar maşina lui Arif Jamal nu se afla acolo. 

* 


* * 


Arif Jamal fu trezit de durerile atroce din podurile 
palmelor. li venea să se scarpine, furnicăturile urcând până 
la umeri. Deschise ochii şi zări un tavan alb şi murdar, apoi 
întoarse capul într-o parte şi văzu că era lungit pe o masă 
din lemn, cu gleznele legate de două dintre picioarele ei. In 
mâini avea înfipte două pumnale care îl ţintuiau de masă. 
Sughiţă şi vomă sub privirea scârbită a bărbosului cu ochii 
bulbucaţi. 

— Ţi-am cerut să-mi spui adevărul, dar ai preferat să 
huleşti şi să insulţi numele lui Allah. Acum ştim că eşti 
spion. Am auzit vocea şefului tău necredincios. Dar îţi mai 
dau o şansă. Dacă îmi spui tot adevărul, vei avea o moarte 
uşoară, iar Allah te va ierta probabil. 

Impietrit de durere şi de groază, Arif Jamal nu răspunse. 
Se agăţă de o singură speranţă: americanii aveau adresa şi 
puteau să apeleze la poliţia pakistaneză. 

— Inch Allah. zise bărbosul văzând că tace, ai ales. 

li şopti câteva cuvinte bărbatului de lângă el care ieşi din 
încăpere, apoi se întoarse după câteva minute însoţit de o 
namilă rasă în cap şi cu ochii duşi în fundul capului, cu o 
privire îngrozitoare. Deodată, Arif Jamal ştiu că era 
Mustapha Turabi. De altfel, bărbosul cu ochii bulbucaţi îi 
confirmă bănuiala. 

— L-ai urmărit pe fratele Abu Mustapha până aici, zise el 
cu vocea lui blajină. Din ordinul americanilor. Vei plăti 
această crimă. 

Mustapha Turabi se juca cu două cartuşe de Kalaşnikov, 


150 


fixându-l pe prizonier cu o privire plină de ură. Mai veni încă 
un bărbos cu un cleşte. Mustapha Turabi îl luă şi îl folosi ca 
să scoată glonţul din dulie. Vărsă praful în palmă, apoi totul 
se petrecu foarte repede. Unul dintre bărboşi îi prinse capul 
lui Jamal, în timp ce altul îi ridică pleoapa stângă cu un 
beţişor. Mustapha Turabi împrăştie cu repeziciune praful 
sub pleoapa ridicată, iar ochiul se umplu instantaneu de 
lacrimi. Scoase o brichetă din buzunar, o aprinse şi apropie 
flacăra de ochi. 

Praful se aprinse numaidecât cu un sfârâit, arzând 
corneea, pătrunzând în ochi şi distrugând retina. Arif Jamal 
scoase un urlet îngrozitor şi inuman. Suferinţa era atât de 
mare, încât reuşi să se smulgă de pe masă, dar palmele 
rămaseră ţintuite în lemn. În ochi avea o usturime atroce. 
Se chinui să se ridice dar fu imediat ţinut şi țintuit din nou 
de masă. Bărbosul cu ochii bulbucaţi se aplecă deasupra lui. 

— Vrei să-ţi salvezi celălalt ochi? Este foarte uşor. 


Trebuie doar să vorbeşti. 
* 


* * 


Aşteptând la vreo sută de metri de vila cu numărul 26, 
„Bud” vorbea pe mobil în timp ce Malko supraveghea casa. 
Nu se vedea nici o mişcare. Americanul închise mobilul. 

— La numărul 26 este un ONG saudit, Al-Khurbar, îl 
anunţă el. Se află pe lista celor care cooperează cu Al- 
Qaida. Sunt sigur că aici l-a adus IŞI pe Turabi. Vor să-l 
scoată din ţară. Ce facem? 

Malko era nehotărât. În cinci minute, putea să cheme FBI- 
ul şi poliţia pakistaneză ca să percheziţioneze vila. In 
Pakistan, mandatul de percheziţie era o noţiune abstractă. 
Chiar dacă îl recuperau pe Mustapha, operaţiunea lui dădea 
greş. 

— Să mai aşteptăm puţin, zise el. 

— Şi Jamal? 

Oare unde putea să fie informatorul? Malko ştia că păţise 
ceva. Dar unde era? 

— Maşina lui nu mai este aici, observă Malko, nu sunt chiar 
aşa de tâmpiţi să o fi lăsat aici. Cred că au dus-o în altă 
parte. 


151 


* 
x x 


Arif Jamal nu se mai oprea din vorbit ca să uite de ochiul 
care îl durea îngrozitor. Abia zărea şi cu celălalt, care 
lăcrima tot timpul. li puneau mereu întrebări, uneori 
repetându-se, iar creierul parcă era o roată care se 
învârtea. Avea impresia că o minge de foc îi pârjoleşte 
globul ocular. În sfârşit, întrebările încetară. 

— Ai spus tot adevărul? îl întrebă cu gravitate bulbucatul. 

— Da, da. 

— Poate că mai minte şi acum, zise Turabi. 

Văzând că deşartă şi al doilea cartuş, Arif Jamal crezu că 
înnebuneşte. Incepu să urle, să se zbată şi să implore. 

— Nu, nu, urlă el, nu cu praf! Nu cu praf! 

Turabi se aplecă şi, într-un gest necontrolat, Jamal îşi 
înfipse dinţii în mâna lui. Dar praful era în cealaltă mână. În 
fine, cei trei reuşiră să-l imobilizeze. Simţi înţepătura 
scobitorii cu care îi ridicau pleoapa şi pe care se chinuia cu 
disperare s-o ţină închisă. Apoi simţi granulele de praf pe 
cornee. Ultimul lucru pe care îl văzu a fost flacăra brichetei, 
apoi lumea explodă într-o vâlvătaie galbenă şi o durere 
insuportabilă. 

— Am spus adevărul! hohoti el, vă jur pe Dumnezeu. 

Bărbosul şi Turabi schimbară o privire. Nimeni nu putea 
să reziste unor asemenea chinuri. Aflaseră tot ce voiau să 
ştie. Arif Jamal jurase că nu a vorbit cu complicii lui. II 
credeau, căci altminteri poliţia pakistaneză ar fi fost deja 
prezentă. 

— Nu ne va mai spune nimic, observă bărbosul. Ş 

Fără un cuvânt, Mustapha Turabi se apropie de masă. li 
prinse capul în mâini şi i-l răsuci cu forţă. Se auzi o 
pârâitură sinistră, iar Arif Jamal trase un țipăt scurt, apoi 
capul îi căzu într-o parte. Era o figură pe care Turabi o 
învățase de la ceceni care îi tratau astfel pe prizonierii ruşi. 
Bărbosul cu ochii bulbucaţi îl privea cu admiraţie pe acest 
om cu o asemenea forţă, care era de partea lor. Allah era 
mărinimos de vreme ce îi trimitea asemenea aliaţi. 


152 


Noaptea începea să se lase iar vila ONG-ului saudit 
fusese păzită fără întrerupere. Se plimbau pe acolo maşinile 
CIA la care se adăugau pietonii sau informatorii pe 
motociclete. Nu ieşise nimeni. Nu îi anunţaseră pe 
pakistanezi. Cu cât treceau mai multe ore, cu atât islamiştii 
se simțeau mai în siguranţă. Malko luă o gură de ceai cu 
gheaţă. Făcea curse între ascunzătoare şi biroul lui Greg 
Bautzer. Robert Baldwin, prăjina cu ochelari, intră în birou şi 
anunţă: 

— O camionetă neagră a intrat în curtea vilei. Are număr 
de Peshawar: D 2076. 

Era cu siguranţă vehiculul ce trebuia să-l transporte pe 
Turabi. Goana începea, iar de data asta, nu trebuia să mai 
comită nici o greşeală. Singurul punct slab era că Arif Jamal 


nu apăruse încă. 
* 


* * 


Khalil Atef, bărbosul cu ochii bulbucaţi, se prosternă 
pentru a treia oară, atingând covorul cu fruntea, pentru 
maghreb, rugăciunea de la apusul soarelui. In ciuda 
calmului aparent, era ros de nelinişte. Deşi îl chinuiseră 
îngrozitor, s-ar putea ca prizonierul să nu fi spus tot. Dar 
aflase că americanii erau interesaţi de Mustapha Turabi. 
Dacă ar fi ştiut mai dinainte, poate că nu l-ar fi luat, dar 
acum era prea târziu. 

Nu mai avea de ales. Era imposibil să-l lase pe Turabi la 
Islamabad, unde, fără nici un act ar fi fost prins imediat. 
Aliaţii lui obişnuiţi din IŞI se temeau şi băteau în retragere. 
Avea doar două soluţii. Să nu se mişte şi să-l ţină pe Turabi 
sub protecţia lui, dar era extrem de periculos, căci IB putea 
să debarce oricând la vila cu numărul 26. In acest caz, se 
întâlneau cu toţii la Guantanamo. Sau sa încerce să-l scoată 
din tară pe Turabi aşa cum prevăzuseră. Insemna că era o 
operaţiune foarte riscantă, mai ales dacă americanii erau 
într-adevăr la curent. 

Căută în minte o posibilitate şi ajunse la concluzia că cea 
mai bună apărare era atacul. Inainte să moară, Arif Jamal le 
furnizase câteva elemente utile. 


153 


Capitolul XV. 


Consiliul de război se întrunea în biroul lui Greg Bautzer 
cu marele „Bud” care îşi rodea unghiile de mama focului. 
Şase agenţi ai centralei erau pe teren şi supravegheau 
casa. De la sosirea camionetei cu număr de Peshawar nu se 
mai mişcase nimic pe acolo. Malko se uită la ceas. Era nouă 
şi zece. Nimănui nu-i stătea gândul la mâncare. 

— Sunteţi sigur că nu ne pot scăpa printre degete? 
întrebă el îngrijorat. 

— Este imposibil, zise Greg Bautzer. Doi dintre 
informatorii noştri au motociclete şi au ordin să ne 
semnaleze orice mişcare. 

— Eu cred că nici n-o să se mişte în seara asta. Fiindcă 
noaptea sunt cele mai multe controale, conchise Malko. 

Era aproape sigur că Mustapha Turabi se afla în acea vilă 
şi că prietenii lui saudiţi încercau să-l scoată cumva din 
ţară. Nu se puteau îndrepta decât în două direcţii: în 
Kashmir, varianta cea mai puţin probabilă, sau la Peshawar, 
punctul obligatoriu de trecere în Afganistan. Doar dacă nu 
se vor duce puţin mai la sud, spre Quetta şi Belucistan. 
Secretara lui Bautzer băgă capul pe uşă şi anunţă: 

— Un apel pentru dumneavoastră, domnule. 

— Nu pot să fiu deranjat. 

— Persoana insistă, domnule, este nevasta lui Arif 
Jamal... Plânge la telefon. 

Şeful centralei se repezi la telefon. Ascultă, îşi notă ceva, 
apoi închise. 

— Era Benazir Jamal, spuse el. A primit un telefon de la 
soţul ei. Este rănit şi ne cere să ne ducem după el. 

— Unde? 

Malko nu-şi putea ascunde uşurarea. Informatorul de la 
CIA petrecuse un sfert de oră de coşmar, însă islamiştii îi 
dăduseră drumul. Trebuie să aibă informaţii preţioase. 

— In nordul oraşului, în apropiere de moscheea Shah 
Faisal şi de o şcoală coranică. Femeia a pomenit de un 


154 


teren de fotbal, la poalele unei pădurici, în stânga drumului 
ce duce la maarasa Faridiya. 

— Trebuie să mergem imediat acolo, spuse Malko. 

„Bud” se ridică. 

— Vin şi eu, cunosc locul. 

Grăsanul se duse în camera de alături de unde aduse un 
pistol-mitralieră Ingram cu ţeava scurtă. Când se urcă în 
maşină spuse: 

— Eu l-am recrutat pe Arif Jamal. Este un tip cumsecade, 
serios şi cinstit. Sper să nu fie prea grav rănit... 

Nu mai schimbară nici un cuvânt până când ajunseră la 
un panou care semnala şcoala. O cărare urca pe colinele 
care împrejmuiau partea de nord a oraşului. „Bud” încetini. 
Farurile luminară o clădire lungă, cu schele deasupra. Nu se 
vedea nici o lumină. 

— Este şcoala coranică Faridiya. Spuse el. Terenul de 
fotbal se găseşte puţin mai jos. Veneam foarte des aici dis- 
de-dimineaţă ca să văd elevii care practicau sporturi de 
luptă. Până nu demult, a fost un centru de antrenament 
pentru mujahedinii din Kashmir şi pentru câţiva membri 
străini din Al-Qaida. 

Se opri la marginea unui crâng. Malko zări mai jos un 
câmp dreptunghiular. In stânga, şcoala nu era luminată şi 
nu răzbătea nici un zgomot. „Bud” cobori din vehicul cu o 
lanternă în mâna stângă şi cu pistolul-mitralieră în dreapta. 
In timp ce cobora cărarea, lumina crângul cu copaci rari şi 
pustiu. De-abia după zece minute de căutări, zăriră, la 
marginea terenului de fotbal, o formă lungită pe jos cu 
capul în tufe. Lanterna lumină o formă umană cu o rigiditate 
suspectă. 

— Dumnezeule! Suflă „Bud”, nu-mi miroase a bine. 

— Arif! îl strigă Malko în şoaptă. 

Dar nu primi nici un răspuns. Corpul avea rigiditatea 
morţii. Malko se apropie, acoperit de arma americanului. Se 
aplecă şi îi pipăi ceafa. Era rece. 

— A murit cam de multişor, îi spuse el lui „Bud”. 

Se aplecă şi prinse cadavrul de umăr ca să-l întoarcă. Ca 
toţi morţii, era foarte greu. Cu un efort extraordinar, reuşi 
să-l întoarcă pe o parte, eliberându-i faţa. Dar regretă 


155 


imediat gestul. În loc de ochi avea două găuri negre în care 
mişunau fel de fel de insecte şi furnici. li veni să verse. 

— „Bud”! 

Americanul se apropie şi se aplecă să vadă, când o rafală 
lungă păcăni, venind dinspre pădure. Americanul se clătină, 
apoi se prăbuşi ca un iepure împuşcat din goană. Din 
instinct, Malko se culcă lângă cadavru. Auzi un şuierat uşor 
şi zări un obiect mai mare ţinut de elasticul slipului lui Arif 
Jamal. Era o grenadă a cărei clapetă era menţinută de 
greutatea corpului. Când îl întorsese, clapeta se ridicase. 
Mai erau trei secunde până la explozie. Atunci îşi adună 
toate puterile şi întoarse din nou cadavrul pe burtă, apoi se 
culcă la pământ. 

Explozia fu atenuată de corp. Nefericitul Jamal, proiectat 
în aer de suflu, căzu pe sol făcut mii de bucățele într-o 
putoare îngrozitoare. Unele dintre rămăşiţe căzură pe 
Malko, însă greutatea corpului împiedică împrăştierea 
schijelor mortale ale grenadei. Ingrozit şi nebun de furie, 
Malko îşi smulse pistolul de la curea şi se strădui să vadă 
ceva în bezna pădurii. „Bud” gemea puţin mai încolo, întins 
pe pantă. Malko îl strigă, dar nu primi nici un răspuns. 

Se auzi încă o rafală, iar corpul americanului fu zguduit 
de gloanţe. O pată mare de sânge îi apăru pe pulpă. Malko 
se lipi şi mai tare de pământ. Apoi trase la întâmplare trei 
focuri de armă, în timp ce se întindea după pistolul- 
mitralieră. In momentul în care smulgea arma din mâna 
înţepenită a americanului, un glonţ îi zbură creierii acestuia, 
iar Malko simţi un şoc violent în burtă. Căzu pe spate şi se 
rostogoli pe pantă cu răsuflarea tăiată, rămânând ghemuit 
lângă cadavrul lui Arif. Se aşternu din nou liniştea, dar 
rămase nemişcat. Poate că adversarii îl credeau mort sau 
grav rănit. Avea senzaţia că fusese lovit de o nicovală în 
burtă. Işi trecu mâna peste pântece, aşteptându-se să vadă 
sânge, dar nu avea nimic. Numai că îl durea foarte tare 
locul. Se pipăi cu vârful degetelor şi simţi catarama de la 
curea deformată. Era urma unui glonţ ricoşat. Altminteri, 
acum ar fi fost în agonie. 

Cu pistolul-mitralieră în mână, cercetă pădurea. „Bud” nu 
mai respira. In această pustietate, nimeni nu fusese alarmat 


156 


de focurile de armă. S-ar putea ca numai locuitorii şcolii să 
fi auzit, dar nu păru să-i alarmeze... Deschise telefonul 
mobil cu mâini tremurătoare. Greg Bautzer răspunse 
imediat. 

— Am nimerit într-o ambuscadă, îl anunţă Malko. Cred că 


„Bud” a murit. Şi Arif Jamal. 
* 


* * 


Poliţiştii pakistanezi care  scotociseră pădurea se 
întoarseră cu un pumn de dulii goale. Erau de la gloanţele 
trase de Malko şi de „Bud”. 

— A fost un singur trăgător, spuse polițistul din IB. 

Greg Bautzer aruncă o privire plină de ură către şcoala 
coranică. Avea lacrimi în ochi. Aşezat pe targa, trupul lui 
„Bud” părea enorm. 

— Dacă aş avea un lansator de flăcări, m-aş duce să le 
dau deşteptarea, mormăi şeful centralei. Sunt sigur că 
asasinul a venit de la ei. 

— Imi pare rău, spuse Malko. Din cauza mea aţi pierdut 
doi membri din echipa dumneavoastră. 

Greg Bautzer nu răspunse, simțind un nod în gât. Pe 
Malko îl durea îngrozitor burta şi, când se uita la catarama 
deformată, se întreba cum de mai trăia. Cei doi bărbaţi se 
întoarseră la Fordul blindat al şefului centralei. Americanul 
clătină din cap în timp ce îşi aprindea o ţigară cu bricheta 
Zippo, a cărei flacără pâlpâia. 

— Aţi văzut ce i-au făcut lui Arif? întrebă el cu voce 
tremurătoare. Este semnătura reţelei Al-Qaida. Se distrează 
torturând prizonierii în acest mod. Este un apropiat al lui Bin 
Laden, un sudanez care a inventat această metodă. lau 
pulberea dintr-un cartuş şi îi ard ochiul. Trebuie să fie 
înspăimântător. 

— Dar a murit de mult, observă Malko. Soţia lui a spus... 

— Am vorbit din nou cu ea, spuse americanul. A sunat-o 
un necunoscut. Cu siguranţă, unul dintre schingiuitori. 
Merită cu prisosinţă un surplus de vitamine B-52... Să se 
aleagă praful şi pulberea de ei... 

O ambulanţă luă cele două cadavre, iar ei se întoarseră 
la Ambasada americană. Robert Baldwin le confirmă că în 


157 


vila de la numărul 26, supravegheată cu binoclul cu 
infraroşii, nu se mişcase absolut nimic. Malko observă: 

— Probabil că mă cred mort, deşi ştiu că îl urmărim în 
continuare pe Mustapha Turabi. In concluzie, vor avea 
bănuieli. M-ar mira să mai rămână în Islamabad. 

Greg Bautzer îl aprobă. 

— Şi eu, dar nu există decât un singur drum până la 
Peshawar. Nu pot să meargă în altă direcţie decât pe acolo. 

Malko simţi că, de la moartea lui „Bud”, americanul îşi 
făcea o afacere personală din deznodământul acestei 
poveşti. 

— Ar fi mai bine să mergem la culcare, îl sfătui Greg 
Bautzer. Mâine plecăm devreme. 

— Cum v-aţi organizat? întrebă Malko. 

— Avem trei maşini şi două motociclete, îi explică şeful 
centralei. Toate cu numere pakistaneze şi conduse de 
localnici. Habar nu au ce caută. Au numărul unei furgonete, 
D 2076 şi nu o vor scăpa din ochi până nu va ieşi din oraş. 
După aceea, va fi rândul nostru să intervenim. Eu sunt cu 
maşina mea împreună cu Bob. Vreţi să veniţi cu noi? 

— Da. 

— Atunci, ne întâlnim aici la ora şase. Dacă intervine 
ceva până atunci, vă sun. IÎncercaţi să vă odihniţi, îl sfătui 
americanul. La Peshawar lucrurile vor fi mai delicate. Dacă îl 
lăsăm pe Turabi să treacă graniţa în Afganistan, cum 
credeţi că-l vom mai putea urmări după aceea? Dacă îl 
lăsăm să treacă, moartea lui „Bud” şi a lui Jamal nu va mai 
folosi la nimic. L-am anunţat pe omul nostru de acolo, 
Dustin Woods şi aşteaptă instrucţiuni. 

— Ştiu că va fi o treabă delicată, recunoscu Malko cu 
tristeţe. Dar trebuie să găsim o soluţie. Când se urcă în 
Navigator, încă era cu moralul la pământ. In afara morții lui 
Arif Jamal, Greg Bautzer ridicase adevărata problemă. Cum 
să treacă în Afganistan? Dar nu putea să dea înapoi, după 
ce operaţiunea asta costase atât de scump. Nu-i rămânea 
decât speranţa că Dumnezeu va fi în continuare cu el. Opri 
în faţă la Marriott, când telefonul mobil sună. 

— Malko! 

Era vocea Priscillei Clearwater. Se vedea că e tulburată. 


158 


Simţi că izbucnește în plâns. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Malko îngrijorat. 

Tânăra negresă îşi trase nasul. 

— Adineauri am primit un telefon. Se pare că un membrii 
al CIA a fost omorât în seara asta. Nu mi-a spus cine e. Mi-a 
fost frică să nu fii tu... 

Afectat, Malko o linişti: 

— N-am fost eu. A fost „Bud”. 

— Cum a fost omorât? 

— Prefer să nu-ţi spun la telefon. 

— Ne putem întâlni mâine? 

— Nu. Nu voi fi aici. Plec în nord-vestul ţării. 

— Pot să vin şi eu? 

— Nu. 

— De ce? 

— Este prea periculos. 

După un scurt moment de tăcere, Priscilla insistă: 

— Dar vreau să vin. Am patru zile de recuperare, iar 
ambasadorul lipseşte. Aş putea să-ţi fac un serviciu. 

Deodată, Malko îşi aminti de burka. O femeie ar trece 
neobservată ascunsă sub burka, chiar dacă este neagră ca 
tăciunele... Dar, gândindu-se la ce a păţit „Bud”, se linişti. 

— Nu vreau să păţeşti şi tu ca „Bud”, zise el. 

— Mă aperi tu... 

— Eu... 

— Te rog..., insistă ea. 

— Bine, cedă Malko. Dar trebuie să plecăm foarte 
devreme... 

— Atunci, ar fi mai simplu să vin să dorm cu tine. 

* 


* * 


Priscilla Clearwater îşi trecu degetul peste catarama 
îndoită a curelei şi clătină din cap. 

— Ai avut mare noroc, observă ea. 

Ajunsese în urmă cu cinci minute, echipată cu o geantă 
de voiaj ce conţinea printre altele şi burka verde. 

— Voi păstra catarama asta ca amintire, zise Malko. 

Metalul masiv era complet deformat. Malko se dezbrăcă, 
iar Priscilla ţipă când văzu vânătaia enormă. 


159 


— Cred că te doare foarte rău, spuse ea. 

— Puțin, mărturisi Malko. 

Dar îşi simţea sufletul pustiit. Supliciul îngrozitor al lui Arif 
Jamal şi moartea brutală a lui „Bud” erau lucruri de pe urma 
cărora nu-şi va reveni foarte repede şi de care se simţea în 
parte responsabil. Se lungi în pat şi închise ochii. Nici nu 
mai avea curaj să vorbească. Ghici că Priscilla se întindea 
lângă el şi, aproape fără să-şi dea seama, căzu într-un somn 
adânc. 

* 


* * 


Soneria telefonului mobil îl făcu pe Malko să tresară. Se 
ridică, văzu patul gol şi răspunse. 

— Camioneta pleacă de la numărul 26, îl anunţă Greg 
Bautzer. Dispozitivul se află acolo. 

— Până la urmă, nu vin cu dumneavoastră, îl anunţă 
Malko. Priscilla vrea să mă însoţească. Mergem cu maşina 
ei. Plec peste zece minute. 

Americanul nu comentă, ci spuse doar atât: 

— Nu vă grăbiţi. Nu se va întâmpla nimic pe drum. 

Ceasul arăta şase şi zece iar soarele strălucea deja foarte 
tare. Priscilla ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul 
şoldurilor. Era superbă şi surâzătoare. 

— Nu voiam să te fac să întârzii, spuse ea. 

Malko se duse să facă un duş. După un sfert de oră, 
coborau. Se opriră să ia un mic dejun frugal. Indată ce se 
urcară în maşina Priscillei, Malko îl sună pe Greg Bautzer. 

— Cum stăm? 

— Situaţia este sub control. Camioneta a ajuns la 
bifurcația Abbottabad. In afară de Mustapha Turabi, la bord 
se mai află şoferul şi o namilă de bărbos pe care nu l-am 
identificat. 

Traseul Islamabad-Peshawar se parcurgea în aproximativ 
două ore şi jumătate. Imediat ce ajunseră pe şoseaua cu 
două benzi, Malko care trecuse la volan, acceleră. Priscilla 
se aplecă şi îl sărută pe gât. 

— Sunt foarte fericită că am venit cu tine, gânguri ea. 

* 


* * 


160 


Abdul Razzaq, unul dintre informatorii CIA, la volanul unei 
maşini Toyota obişnuite, prelua urmărirea camionetei 
negre, după ce trecuse de o benzinărie. Tocmai treceau 
podul peste râul Kabul şi Indus. Era destul de greoi, fiindcă 
drumul era în reparaţie, iar camioanele ridicau nori groşi de 
praf. O altă maşină îl depăşi. Când ieşi de pe drumul în 
reparaţie, un „Flying Coach” plin de antene flexibile ca ale 
unei insecte, cu ciorchini de călători agăţaţi de portiere, 
pictat ca o bătrână hetairă, reuşise să treacă între el şi 
camionetă. 

Vedea numai steguleţe de toate culorile fluturând în vânt 
şi doi delfini albi pictaţi pe partea din spate. Autobuzul 
mergea cu viteză chiar pe mijlocul şoselei. Rulară astfel 
vreo douăzeci de kilometri, apoi Abdul Razzaq se hotărî să 
depăşească autobuzul. Erau destul de aproape de 
Peshawar. Claxonând întruna şi depăşind marginea şoselei, 
reuşi în sfârşit să-l depăşească. 

Nu mai zări camioneta, în schimb, două camioane îi 
limitau vizibilitatea. Ţinând strâns volanul, Abdul Razzaq 
reuşi să se strecoare între ele. In fine, drumul era liber. Dar 
camioneta dispăruse. 

Fără să-şi facă griji, Abdul apăsă pedala de acceleraţie. 
Timp de zece minute menţinu viteza, apoi începu să se 
neliniştească: camioneta neagră nu avea viteză mare. Sună 
de pe mobil maşina numărul unu care se afla la zece 
kilometri în faţa lui. Dacă maşina urmărită mărise viteza, 
fusese preluată de aceasta. Dar răspunsul îi trimise un val 
de adrenalină în artere. 

— Noi n-am văzut-o, anunţă şoferul maşinii numărul unu. 

Abdul Razzaq înjură cu furie. Dacă maşina urmărită se 
întorsese şi se îndrepta acum spre Peshawar? li ceru 
vehiculului numărul unu să încetinească şi după câteva 
minute, cele două maşini mergeau una în spatele celeilalte. 
Camioneta neagră dispăruse fără urmă. Or, pe această 
porţiune de drum, nu era nici o bifurcaţie. 

— Trebuie să anunţ, spuse imediat Abdul Razzaq. 
Opreşte aici, trec eu în urma ta. 

Dacă maşina urmărită dispăruse, toată operaţiunea se 
ducea pe apa sâmbetei. 


161 


Capitolul XVI. 


Când auzi ce îi spune Greg Bautzer, Malko simţi cum îi 
fuge tot sângele din obraji. 

— Nu se poate! exclamă el. Totuşi camioneta nu avea 
cum să zboare. 

— Oamenii noştri refac drumul înapoi, îi explică 
americanul. Verificăm absolut tot. Maşina numărul unu va 
sta ascunsă la intrarea în Pabbi. Numărul doi care se afla în 
urma ei reface drumul din locul în care a pierdut camioneta. 
Punctul de întâlnire este la Pabbi. 

— Ce se întâmplă? întrebă Priscilla Clearwater. 

— Au pierdut-o! o anunţă Malko. Ziua în amiaza mare, pe 
un drum drept, fără ramificații! 

Mintea îi fu străbătută de un gând oribil. Oare 
informatorii erau oameni de încredere? La urma urmei, erau 
pakistanezi. Nu scoase o vorbă până când ajunse la Pabbi, 
ros de griji. Se opri în spatele celor două maşini oprite deja 
într-un refugiu, printre autobuze şi garaje în aer liber. Abia 
opriră, că Greg Bautzer cobori din maşina lui şi veni la el. 

— Au găsit-o! îl anunţă el. 

Malko crezu că inima îi va crăpa de fericire. 

— Unde este? 

— Vedeţi şcoala aia mare de pe partea dreaptă a 
drumului, când vii dinspre Islamabad? 

— Da, acolo este? 

— Nu, pe un alt drum, spre Peshawar, este o mică 
bifurcaţie, un drum neasfaltat cu o pancartă ce indică o 
Organizaţie neguvernamentală kuweitiană. Abdul Razzaq s- 
a dus în recunoaştere şi a văzut peste zid camioneta 
parcată în curte. 

Incă o legătură cu Al-Qaida. 

— Trebuie să aducem dispozitivul aici şi să aşteptăm, 

162 


conchise Malko. Sunt sigur că nu este destinaţia finală. Nu 
există nici o altă cale de acces la această organizaţie? 

— Nici una. Este obligat să o ia pe drumul ce duce la 
Peshawar. L-am amplasat pe unul dintre oamenii noştri cu o 
motocicletă la bifurcaţie. Trebuie să vă duceţi la Peshawar, 
iar eu vă voi ţine la curent. 

— Nici vorbă, spuse Malko. Rămân aici. Eu o să stau pe 
partea cealaltă. 

Platforma centrală era foarte uşor de trecut. Malko o luă 
în josul drumului ce ducea la Islamabad şi opri între o staţie 
P.S.O. Şi câteva magazine şi restaurante în aer liber. El şi 
Priscilla coborâră şi se aşezară la masa unui birt unde se 
vindeau sucuri cu nişte culori dubioase, miere şi alte chestii 
de mâncare puţin îmbietoare. Malko se întreba ce capcană 
le vor întinde şi de data asta. Ştiau că CIA este pe urmele 
lor, dar sperau să scape de urmărire. Şi aproape că au 
reuşit. Sau aveau alt motiv ca să nu ajungă prea repede la 


Peshawar. 
* 


* * 


Ziua trecuse exasperant de încet. Fiind tot timpul 
informat cu ajutorul mobilului, Malko ştia că maşina cu 
numărul D 2076 se afla tot în incinta organizaţiei 
kuweitiene. După cele spuse de informatorii care o 
supravegheau, nimeni nu plecase fără ca ei să observe. Să 
fie oare această întârziere o şmecherie pentru a-i descuraja 
pe oamenii din CIA sau aveau un motiv pentru care 
Mustapha Turabi să-şi prelungească sejurul în sediul acestei 
organizaţii? Priscilla privea cerul care se întuneca. Peste o 
oră se va înnopta. 

— O să rămânem aici toată noaptea? îl întrebă ea. 

— Nu pot să mă mişc până nu am veşti, zise Malko. 

Cu toate că se săturase şi el de această pândă sub un 
soare arzător. O dată cu lăsarea serii, temperatura mai 
scăzuse cu vreo două grade. 

— Unde o să dormim? întrebă Priscilla. 

— In maşină, răspunse Malko. 

Nu se vedea nimic prin preajmă care să semene a hotel, 
în afară de câteva paturi improvizate aşezate în faţa unei 


163 


gherete. Era o căldură sufocantă. Malko porni climatizorul, 
lăsă spătarul în jos şi încuie portierele. Cu Beretta lângă el, 
se simţea mai în siguranţă. Amândoi erau atât de obosiţi 
încât adormiră imediat după ce mai discutară puţin. 

* 


* * 


Malko fu trezit de lumina zilei. Priscilla mai dormea 
ghemuită pe scaunul ei. li era sete şi cobori din maşină ca 
să se ducă să ia un ceai. Camioanele care veneau din 
Afganistan defilau într-un ritm infernal la câţiva metri de ei. 
Priscilla veni lângă el după câteva minute. 

— Am dormit ca un copil! spuse ea. Mi-e foame... 

— Micul dejun nu este inclus în program, se scuză Malko. 
Doar dacă nu cumva ai chef să te otrăveşti. Pot să-ţi ofer un 
ceai... 

Telefonul mobil al lui Malko sună la şapte şi zece, când 
aţipiseră din nou în maşină. 

— Au plecat adineauri din organizaţie, îl anunţă Greg 
Bautzer. Au schimbat camioneta cu un Nissan Patrol de 
culoare bej, cu geamuri fumurii şi număr de Peshawar. 

— Sunteţi sigur că Mustapha Turabi se află la bord? 

— Sunt şanse foarte mari, răspunse şeful centralei. 
Camioneta a plecat după aceea spre Islamabad numai cu 
şoferul. Ori Turabi a rămas în sediul organizaţiei. Noi nu 
avem destui oameni ca să-i lăsăm de pază acolo. 

— Suntem în impas, conchise Malko. 

O luă din nou pe celălalt drum, îndreptându-se către 
Peshawar şi visând să facă un duş ca vrabia mălai. Din 
cauza grijilor, nici nu mai simţea foamea. După o jumătate 
de oră, se angaja pe GT Road şi fu nevoit să încetinească, 
poticnindu-se în traficul peste măsură de aglomerat cu 
tricicluri care pârâiau şi scoteau fum, cu biciclişti, cu 
autobuze supraaglomerate, cu camioane vopsite în toate 
culorile şi străduindu-se să evite hamalii care se strecurau 
printre vehicule, încovoiaţi de povara bagajelor. Mobilul 
sună din nou şi auzi vocea lui Greg Bautzer: 

— Vehiculul virează pe Hakim Ullan Jan Road. Se duc în 
Khyber Bazar. 

Oraşul vechi era un labirint de străduţe adesea 


164 


impracticabile pentru maşini, unde te rătăceai foarte uşor... 
Malko acceleră. După cinci minute ajungea şi el în bazar. 
Puse o frână bruscă: Nissanul bej se afla la o sută de metri 
în faţa lui, staționat într-o piaţetă din care porneau mai 
multe străduţe pietonale. Din vehicul coborâră patru 
bărbaţi, dintre care unul foarte înalt, dar era prea departe 
ca să-i identifice. Străbătură scuarul şi o luară pe o străduţă 
care urca în pantă lină. 

— Aşteaptă-mă aici! îi zise Malko Priscillei. 

Porni în urmărirea celor patru bărbaţi care o luară fără 
grabă pe Andar Sher, unde se afla bazarul bijutierilor. Din 
fericire, aglomeraţia îl ajuta să treacă neobservat. Abia intră 
în bazar, că un tânăr îl şi abordă, oferindu-i o pereche de 
bascheţi. Când se afla la mijlocul străduţei, un muezin de la 
moscheea Mahabat Khan începu să ţipe, chemând 
credincioşii la rugăciune. Intrarea era chiar în mijlocul 
bazarului. Malko îi văzu pe cei patru bărbaţi despărţindu-se. 
Doi intrară în moschee, iar ceilalţi doi, printre care şi 
lunganul ras în cap, după toate aparențele Mustapha 
Turabi, se îndreptară spre capătul celălalt al străzii Bazar 
City Circular. Vânzătorul de bascheţi se ţinea ca scaiul după 
Malko. Însă el îşi continuă urmărirea şi răspunse la mobilul 
care suna. Era tot Greg Bautzer. 

— l-am pierdut, îl anunţă americanul. 

— Sunt în urma lor, spuse imediat Malko. Pe Andar Sher. 
Se îndreaptă spre City Circular Road. 

Cei pe care îi urmărea ajunseseră deja. Malko îi văzu 
luând-o la stânga. Câteva maşini erau parcate de-a 
curmezişul lângă trotuar. Cei doi bărbaţi se îndreptară spre 
una dintre ele. Dar deodată, tânărul care vindea bascheţi îi 
apăru în faţă. Işi pierduse expresia rugătoare, iar gura era 
deformată de o strâmbătură plină de răutate. Lăsă brusc 
bascheţii din mână şi scoase din teacă un pistol mic şi 
negru pe care îl îndreptă spre Malko. 

* 


* * 


Un val de adrenalină invadă arterele lui Malko. În 
momentul în care făcu un salt într-o parte ca să se ferească 
de glonţ, îşi dădu seama că îşi lăsase arma în maşină! 


165 


Adolescentul trase din nou, dar nu îl nimeri şi glonţul sparse 
o vitrină. Trecătorii fugeau din calea gloanţelor în toate 
direcţiile. Malko se pomeni singur în mijlocul străzii Andar 
Sher. Se năpusti în primul magazin de bijuterii care îi ieşi în 
cale, îngust cât un coridor. Spera să mai aibă o ieşire. Cei 
doi bijutieri îl întâmpinară vociferând. Ajunse în fundul 
magazinului şi constată că nu mai exista nici o altă ieşire. 
Se întoarse. Tânărul intrase după el în magazin. Agită arma 
pe care o ţinea cu ambele mâini şi îl ochi pe Malko. 
Inlemnit, el îşi încorda toţi muşchii. De la aşa o distanţă 
mică, băiatul nu avea cum să-l rateze. Impuşcătura îl asurzi. 
Nu simţi nimic, dar faţa tânărului parcă explodă. In locul 
ochiului stâng apăru o gaură, un jet de sânge îi ţâşni din 
gură, iar băiatul se clătină în timp ce strângea încă mânerul 
pistolului. Restul armei se pulverizase... O bucată din ţeava 
nimerise într-o vitrină şi o făcuse ţăndări. Tânărul ucigaş se 
prăbuşi în magazin. Furioşi la culme, cei doi bijutieri se 
repeziră şi îi aruncară cadavrul afară. Malko ieşi după ei şi, 
ca un automat, ajunse în City Circular Road. Bineînţeles că 
cei doi bărbaţi dispăruseră. Se întoarse, ocoli cadavrul 
asasinului întins în mijlocul străzii şi cobori spre scuarul 
unde o lăsase pe Priscilla. Avea un singur gând: îl scăpase 
pe Mustapha Turabi. Intr-o oră va fi în Afganistan. Priscilla îl 
certă: 

— Te-am sunat! Ţi-ai uitat pistolul. 

In hărmălaia din bazar, ea nu auzise focurile de armă. 
Epuizat, Malko îl sună pe Greg Bautzer şi îi spuse 
nenorocirea. 

— L-am pierdut pe Turabi. 

li povesti pe scurt ce păţise. 

— Mai avem o şansă, îl linişti americanul. Unul dintre 
informatorii noştri a intrat în bazar înaintea dumneavoastră. 
I-a urmărit în moschee pe cei doi pasageri ai Nissanului. Mai 
sunt încă înăuntru şi nu-i scapă din ochi. Plecaţi de acolo. 
Nu trebuie să vă observe. Duceţi-vă la Pearl şi ne întâlnim 
acolo. Mai aduc încă doi oameni. 

— Sper ca Turabi să nu ne fi scăpat definitiv, zise Malko 
pe un ton plin de amărăciune. A 

Adversarilor puţin le păsa de el. Il atrăgeau dintr-o 


166 


capcană în alta. Tânărul ucigaş fusese postat în Andar Sher 
ca să împiedice pe oricine îl urmărea pe Mustapha Turabi. În 
ciuda optimismului lui Bautzer, Malko îşi zise că avea foarte 
puţine şanse să-l revadă pe marocan. 

* 


* * 


Prosternat într-un ungher întunecat din moscheea 
Mahabat Khan, Khalil Atef îl ruga pe Allah cu înflăcărare şi îi 
mulțumea dinainte ca să-l ajute să-şi învingă duşmanii. 
Această scurtă urmărire era epuizantă. De când aflase că 
americanii erau pe urmele lui Mustapha, se ruga întruna ca 
Dumnezeu să-l ajute să-şi îndeplinească sfânta datorie: să-l 
treacă în siguranţă graniţa pe „fratele” Turabi. Acesta era şi 
motivul pentru care presăra în drumul lui obstacole, ştiind 
că se lupta cu una dintre cele mai puternice organizaţii din 
lume. Ceea ce se întâmplase pe 11 septembrie îi dădea 
curaj. Khalil Atef parcursese jumătate din traseu, dar 
rămăsese ce era mai greu. Incepu să se roage mai mult 
pentru ca omul de legătură care îl ajuta pe Turabi să treacă 
graniţa să vină la locul întâlnirii. Altminteri, va rămâne în 
Peshawar, oraş devenit periculos pentru el. Unii membri din 
IŞI - să fie blestemaţi! - făceau jocul americanilor. Aceştia 
dispuneau de mijloace sofisticate, de bani şi de informatori. 
lar soldaţii lor puteau să se lupte peste tot. 

Se ridică, îşi puse calota pe cap şi ieşi din moschee. Ştia 
deja că Mustapha Turabi scăpase de urmăritori şi că tânărul 
ucigaş recrutat dintr-o tabără de refugiaţi nu îşi îndeplinise 
misiunea. Le-a fost greu să-i dea o armă ca lumea şi i-au 
făcut rost de una artizanală la Darra. Uneori Al-Qaida se 
scumpea la tărâţe şi se ieftinea la mălai... Făcu o scurtă 
rugăciune pentru tânărul shahid” - ieşi din moschee şi 


cobori Andar Sher pierzându-se în mulţimea din bazar. 
* 


x x 


Malko ieşea de sub duş când Greg Bautzer intră în 
cameră Era aproape ora nouă. 

— Bărbosul gras cu ochii bulbucaţi pe care l-am văzut la 
plecarea din Islamabad cu Mustapha Turabi şi care s-a dus 


24 Martir. 


167 


apoi la moscheea Andar Sher este la restaurantul Sa/ateen, 
situat pe Cinema Road! S-a întâlnit cu un răufăcător pe care 
noi îl cunoaştem bine, un oarecare Numeiri. Un saudit care 
este garda de corp a lui Bin Laden de ani de zile. Este prima 
oară când îl vedem în afara graniţelor Afganistanului. Dacă 
se află în Peshawar, înseamnă că nu este o întâmplare. 
Numai că există o problemă: Numeiri nu a venit singur, ci 
însoţit de doi indivizi care îşi fac veacul pe Cinema Road. 
Informatorul nostru riscă să fie reperat. 

Lui Malko îi reveni brusc speranţa: există o şansă destul 
de mare ca Numeiri să fi venit să-l ia pe Mustapha ca să-l 
ducă în Afganistan, în locul în care se află Bin Laden. Prin 
urmare, nu trebuia cu nici un chip să-l piardă, mai cu seamă 
că Turabi îi scăpase printre degete. Işi aminti deodată de o 
anecdotă pe care i-o spusese Greg Bautzer. Intr-o bună zi, 
acesta se afla la Peshawar cu una dintre „sursele” lui 
pakistaneze, iar aceasta îi propusese pentru o mie de rupii o 
târfuliţă în burka ce se făţăia prin bazar. 

— În cartierul unde sunt târfe? Îl întrebă el pe american. 

— Da, câteodată, îi răspunse Greg Bautzer surprins. De 
ce mă întrebaţi? 

— Pentru că cei care îl păzesc pe Numeiri nu se vor 
alarma dacă vor vedea plimbându-se pe lângă Sa/ateen o 
târfă în burka. 

— Cum adică? 

Malko i-o arătă pe Priscilla Clearwater. 

— Nimeni nu va vedea culoarea pielii dacă se va ascunde 
sub burka. Trebuie doar să-i dăm un telefon mobil şi să 
stăm mai departe să supraveghem. 

— Sunteţi de acord cu acest lucru, domnişoară 
Clearwater? o întrebă şeful centralei. 

Priscilla tocmai îşi punea burka verde. 

— Trebuie să-i dăm o armă, îl sfătui Malko. Oamenii ăştia 
ucid precum respiră. 

— Este inutil, zise Priscilla. Voi lăsa mobilul deschis. 
Astfel voi putea transmite ce văd şi atunci veţi şti că sunt în 
primejdie. 

— Extraordinar! aprobă Bautzer. Voi modifica 
dispozitivul, astfel încât să putem supraveghea Cinema 


168 


Road la ambele capete. În plus vom posta o maşină în capul 
podului de cale ferată, vizavi de fortul Balahisar, în cazul în 
care vor încerca să o ia în acea direcţie, către Jamrud Road. 

— Să mergem, zise Malko în timp ce îi dădea celularul 
Priscillei. 

Ea îl ascunse sub burka după ce formase numărul lui 
Greg Bautzer care răspunse, apoi îl lăsă deschis. Era ca şi 
cum ar fi purtat un microfon. Malko îi era nespus de 


recunoscător. Se dovedea mai mult decât un obiect sexual. 
* 


* * 


Deşi ţinea telefonul deschis, Priscilla Clearwater nu se 
simţea în siguranţă. De vreo douăzeci de minute aştepta la 
umbră pe o străduţă pietonală, chiar vizavi de Sa/ateen. 
Duhoarea care se degaja din pământ, amestecată cu 
mirosul de urină, de gunoaie, de mirodenii şi de murdărie, îi 
făcea greață. Cele două „doici” ale lui Numeiri, postate în 
faţa restaurantului, o văzură, dar nu-i dădură nici o atenţie. 
Bărbaţii se  apropiaseră de ea făcându-i propuneri 
murmurate la ureche în limba paştu sau în urdu, iar ea 
scăpase de ei fără să scoată o vorbă. Se pare că prostituţia 
era ceva obişnuit în acest loc. Avea mare grijă să nu se 
îndepărteze de parcarea restaurantului, care se afla în 
apropiere. 

Deodată, un bărbat apăru în spatele ei şi se opri în drum 
ca să o studieze. Apoi, în loc să-i spună ceva cum făcuseră 
şi ceilalţi, se apropie, o lipi de un zid şi începu să-i pipăie 
pieptul. Era un mustăcios înalt care puţea a ceapă. Priscilla 
încercă să scape de el, dar acesta continuă să-i frământe 
sânii, şoptind ceva ce nu seamănă cu vorbele de iubire. 
Priscilla încercă să scape, dar era mult mai puternic decât 
ea. li simţi mâna în dreptul sexului. 

Se pregătea să ţipe, când văzu uşa restaurantului 
deschizându-se. leşiră doi bărbaţi, iar cele două gărzi de 
corp li se alăturară numaidecât. In aceeaşi clipă, scoase din 
buzunar o bancnotă pe care i-o strecură în palmă, 
spunându-i ceva pe un ton ameninţător. În acel moment îşi 
desfăcu charouvar-ul, iar Priscilla zări în penumbră sexul lung 
şi încordat. Cu cealaltă mână, bărbatul îi ridica burka. Nu 


169 


avea cum să-l avertizeze pe Greg Bautzer în engleză că cei 
doi bărbaţi ieşiseră din restaurant. Trebuia mai întâi să 
scape de „client”. Pentru asta exista o singură cale. 
Infrângându-şi greaţa, apucă sexul şi îl trase spre ea, apoi 
începu să-l scuture. Furios, bărbatul se zbătu, încercând să 
se elibereze: nu asta voia el. Incercă din nou să-i ridice 
burka şi chiar reuşi în parte. Priscilla îi scutura în continuare 
mădularul fără nici un rezultat. Observă cu coada ochiului 
că cei patru bărbaţi se îndreptau spre parcare. 

Atunci făcu un efort mai mare şi „clientul” său juisă în 
fine violent. Priscilla se îndepărtă brusc să evite jetul de 
spermă. Sprijinit de zid, bărbatul părea fulgerat. Ea profită 
de starea lui şi îşi puse picioarele la spinare cât putu de 
repede, lăsându-l urlând în urma ei. 

— les acum, ies acum, ţipă ea în telefonul deschis. 

In momentul în care ajungea lângă Sa/ateen, îi văzu pe 
cei patru bărbaţi urcându-se într-un Nissan 4x4 care ieşi 
imediat din parching. Avu răgazul să reţină numărul: 
Peshawar 6542. Vehiculul trecu pe lângă ea, însă pasagerii 
nu îşi închipuiau nici o clipă că aveau în faţă o negresă 
americană care ajută CIA în loc de o târfă paştu. 

— Sunt într-un 4x4 cu numărul Peshawar 6542, continuă 
ea. Se îndreaptă spre fort. 

— Bine, am reţinut, zise Bautzer. 

Ea se opri, dându-şi seama că inima îi bătea să-i spargă 
pieptul şi că în viaţa ei nu îi fusese atât de frică. 

* 


* * 


— lată-i! zise Malko. 

Vehiculul 4x4 semnalat de Priscilla trecea pe sub podul 
de cale ferată. Ocoli sensul giratoriu şi se angajă pe Khyber 
Road trecând prin faţa hotelului Pear/. Toyota discretă a lui 
Greg Bautzer o luă pe urmele Nissanului. Maşina islamiştilor 
străbătu toată strada Khyber şi, la doi kilometri mai 
departe, viră la dreapta pe Jamrud Road, îndreptându-se 
spre zona tribală şi Afganistan. 


170 


Capitolul XVII. 


Malko fixa farurile vehiculului 4x4 cu stomacul făcut 
ghem. Până la zona tribală, mai erau vreo de trei kilometri. 
Dacă Nissanul trecea de punctul de control din Kharkano, 
urmărirea se termina. Dincolo de Bab-e-Khyber, CIA nu mai 
avea ce să caute. La fel de tensionat, Greg Bautzer se 
întoarse către Malko. 

— Să-i chem pe cei din IŞI? 

— Da. O să-i blocăm când se vor opri la punctul de 
control. Insă avem nevoie de ajutoare. Nu-l putem lăsa pe 
Turabi să ne scape. 

Toată operaţiunea ar fi la pământ... Tăcură. După câteva 
minute, farurile luminară arcada din piatră ce se sprijinea 
de două turnuri cu creneluri din Bab-e-Khyber care ieşea în 
Jamrud Road, linia de demarcaţie cu zona tribală. Malko 
scoase Beretta din centură şi introduse un glonţ pe ţeava. 

— Să mergem! spuse el. 

Greg Bautzer acceleră ca să depăşească Nissanul şi să-i 
blocheze drumul. Acesta se afla la o sută de metri în faţa 
lor. Deodată, farul din stânga se aprinse, iar vehiculul viră la 
stânga, cu douăzeci de metri înainte de „graniţă”, apoi se 
întoarse şi o luă pe un drum lateral, oprindu-se la două sute 
de metri mai departe. Greg Bautzer întoarse şi el pe un 
drum perpendicular pe Jamrud Road, ca să nu fie văzuţi. 
Aşteptă un sfert de oră cu farurile stinse, apoi se întoarse 
de unde au plecat. Dar stupoare: Nissanul dispăruse fără 
urmă! Se opriră acolo unde îl văzură oprindu-se şi zăriră 
minaretul unei moschei peste zidul ce înconjura mai multe 
clădiri. 

— Seamănă cu o şcoală coranică, observă americanul. 
Trebuie să aflăm. 

— Dacă nu au trecut frontiera acum, înseamnă că vor 
înnopta aici. zise Malko. Asta ne lasă puţin răgaz. 

Reluară drumul spre Peshawar, după ce îl anunţaseră pe 
Abdul Razzaq să vină să stea de pază. 

* 


171 


* * 


Consiliul de război se ţinea din nou la etajul al patrulea al 
consulatului unde se reuniseră Greg Bautzer, Priscilla 
Clearwater, Dustin Woods, şeful antenei CIA din Peshawar 
întors de curând din Quetta şi Malko. Dustin Woods, un 
bărbos amabil, le aducea informaţii preţioase. 

— Eu cunosc această şcoală unde se află cei pe care îi 
căutaţi, începu el. Este condusă de un credincios sufist de 
rang înalt, pirul? Hamza Shinvari, un bărbat foarte 
inteligent, foarte deschis, dar partizan înrăit al lui Bin 
Laden. Mai conduce încă o şcoală în zona tribală. Este foarte 
legat de talibani şi îi găzduieşte deseori în această madrasa. 

— Să presupunem că Mustapha Turabi va pleca mâine 
dimineaţă pe drumul spre Torkham ca să treacă în 
Afganistan, zise Malko. 

— Nu este sigur, obiectă Dustin Woods. Armata 
pakistaneză controlează de acum înainte trecerea frontierei 
la Torkham. Nu cred că îşi vor asuma acest risc. Odată 
ajunşi în zona tribală, o vor lua pe unul dintre zecile de 
drumuri nesupravegheate. 

In orice caz, perspectivele nu erau prea încurajatoare. 
Malko aruncă o privire ceasului Breitling care arăta ora zece 
şi jumătate. Până în zori trebuiau să se hotărască. 

— Ar fi posibil să le punem o capcană în maşină? întrebă 
el. 

Dustin Woods ridică sprâncenele. 

— Să-i aruncăm în aer? 

— Nu, să-i punem un „puricel” ca să-i putem urmări. 

— Tehnic se poate, confirmă americanul dar nu avem 
asemenea materiale aici. In plus, s-ar putea să nu ne fie de 
prea mare ajutor. Nu cred că vor folosi acest vehicul cu 
număr de Peshawar în mijlocul Afganistanului, ci probabil îl 
vor schimba. 

— O idee bună, dar nu se poate pune în practică, 
conchise Malko. 

Greg Bautzer căscă discret. 

— Să ne odihnim, zise el. Cred că nu mai avem de ales. 
Va trebui să-l prindem pe Mustapha Turabi la ieşirea din 


25 Titlu religios, precum cel de aiatolah. 


172 


şcoala coranică. 

Malko nu mai încercă să aducă argumente, ştiind că şeful 
centralei avea dreptate. Chiar dacă acesta era sfârşitul 
operaţiunii. Nu putea să lase să-i scape un terorist aşa de 
periculos precum Mustapha Turabi. 

— Foarte bine, zise el, atunci trebuie să fim acolo în zori. 

O trase pe Priscilla, care oftă, în lift. 

— Am impresia că am fost violată de acel individ. Acum 
ştiu ce însemnă să fii târfă. Imi voi aminti toată viaţa 
această zi... 

* 


* * 


Grijile nu-l lăsau pe Khalil Atef să închidă ochii, cu toate 
că avea toate motivele să se felicite. Ca să poată să 
însoţească până la Peshawar şi chiar dincolo, un om ca 
Mustapha Turabi, chiar sub nasul agenţilor CIA, era o faptă 
îndrăzneață. Chiar dacă tentativele de eliminare ale 
adversarilor nu reuşise pe deplin. Acum rămânea ultima 
etapă şi cea mai delicată: trecerea în zona tribală. Lui Khalil 
Atef nu-i venea să creadă că americanii nu anunţaseră până 
acum IŞI. Prin urmare, trebuie să aibă oameni de pază pe 
cele trei mari axe. Era forţat să aleagă traseele cele mai 
grele, dar mult mai sigure. Nutrea o singură speranţă: 
duşmanii lor să le fi pierdut urma aseară în bazar, datorită 
sacrificiului tânărului martir. 

Totuşi nu se putea baza pe presupuneri. Libertatea şi, 
probabil, viaţa lui Turabi şi a trimisului lui Bin Laden, 
Numeiri, atârnau în balanţă. Trebuia să prevadă mai întâi 
răul. Din fericire, Khalil Atef dispunea de numeroşi complici 
în Peshawar. Majoritatea locuitorilor erau de partea 
„Şeicului”. În plus, câteva celule ale reţelei Al-Qaida şi ale 
talibanilor lucrau în clandestinitate, dar  „adormite” 
deocamdată, ca să nu declanşeze vreo reacţie din partea 
autorităţilor pakistaneze. Va face apel la ele deoarece nu 
putea să-l scoată pe Mustapha Turabi decât după ce 
destrăma dispozitivul americanilor.  Ingenunche pe 
covoraşul de rugăciune cu faţa la Mecca şi îl imploră pe 
Allah să-l ajute. Apoi ieşi din şcoală pe portiţa din spate şi o 
porni pe jos, fiind sigur că noaptea nu era urmărit. 


173 


* 
x x 


Malko avea gust de cocleală în gură şi simţea un ghem în 
stomac. Nu reuşea să înghită nici măcar un dumicat. In faţa 
lui, Greg Bautzer nu se simţea nici el mai bine. Şeful 
centralei dormise doar două ore şi acelea chinuite. Bău 
puţin ceai. 

— Dispozitivul este la locul lui, începu el. Informatorii 
noştri supraveghează şcoala sub directa îndrumare a lui 
Dustin Woods cu care ne vom întâlni la consulat. Chiar dacă 
Turabi pleacă pe jos, nu va reuşi să ne scape printre 
degete. l-am anunţat pe cei din Kandahar. Indată ce se va 
lumina, un avion Predator va supraveghea zona, ceea ce ne 
va permite să-i distrugem printr-o operaţiune aeriană, dacă 
vor reuşi să treacă în Afganistan. Peste o jumătate de oră, 
avem întâlnire la consulat cu reprezentantul local al IŞI. 

— Bine, aprobă cu tristeţe Malko. Să mergem. 

Planul lui era frumos, dar bine îngropat în pământ. Nu 
mai era chiar atât de cald ca aseară, căci o furtună 
puternică mai răcorise atmosfera. O luară pe Khyber Road, 
trecând prin faţa sediului IŞI, o casă elegantă în stil colonial 
britanic, cu colonade albe şi o peluză superbă. Hospital 
Road, unde se afla consulatul, era în stare de asediu şi păzit 
precum Fort Knox. Chiar în capătul străzii, după ce aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare, Greg Bautzer anunţă: 

— Ne urmăreşte o camionetă gri. Staţiona în faţa 
hotelului Pearl. 

— Va fi oprită când va ajunge în zona de apărare a 
consulatului, zise Malko. Anunţaţi-i pe pakistanezi. 

Bariere păzite de armata pakistaneză opreau orice 
vehicul neautorizat la o sută de metri înaintea intrării în 
consulat. 

— İl anunţ şi pe consul, zise Greg. 

Ca să mai câştige timp o luă pe Qasim Road, efectuând 
un ocol ca să ajungă la poarta consulatului. Camioneta gri 
era tot în urma lor. Bautzer închise. 

— l-am anunţat. 

Drapelul american care flutura pe clădirea consulatului 
apăru în sfârşit. Barierele vopsite în roşu şi alb erau 


174 


înconjurate de vreo cincisprezece soldaţi pakistanezi. 
Americanul claxonă ca să le atragă atenţia ca să dea 
barierele la o parte Se îndepărtară imediat şi înconjurară 
maşina cu armele îndreptate spre ei. 

— Motherfuckers! înjură Greg Bautzer. 

Lăsă geamul în jos şi ţipă la soldaţi în engleză, agitând 
legitimaţia diplomatică. Intimidat, unui dintre soldaţi ridică 
bariera, iar Navigatorul se strecură printre celelalte baraje. 
Parcarea rezervata se afla la o sută de metri mai departe. 
Deodată, americanul înjură din nou. |n spatele lor, 
camioneta gri trecuse şi ea barajele, iar soldaţii 
presupuseră că cele două vehicule erau împreună. Malko se 
întoarse şi zări un bărbos la volanul camionetei. Pulsul ţâşni 
ca o săgeată. 

— Greg, zise el, nu-mi place deloc ce se întâmplă. 

Americanul păli. 

— Nu pot să mă întorc, spuse el, este o fundătură. 

Amândoi se gândeau la acelaşi lucru: ultimul atentat 
antiamerican se produsese cu o săptămână în urmă la 
Karachi, tot la Consulatul american. A sărit în aer o maşină 
ticsită cu explozibil condusă de un kamikaze. Malko armă 
pistolul. Ajunseseră aproape de parcarea din faţa gardului 
consulatului. Doi puşcaşi marini cu căşti şi în uniformă de 
luptă vegheau cu câte un M 16 în mâini. 

O coadă lungă formată din pakistanezi aştepta deja la 
ghişeul unde se obțineau vizele, care nu deschidea decât 
peste trei ore şi unde le eliberau cu ţârâita. In mod normal, 
vehiculele nu aveau voie să intre în consulat, în afară de 
maşina consulului. Dacă Navigatorul oprea în parcare şi 
dacă şoferul camionetei o arunca în aer, s-ar transforma 
numaidecât în lumină şi căldură. Chiar dacă Malko ar reuşi 
să sară din maşină şi să-l împuşte pe şofer, acesta tot ar 
avea timp să declanşeze explozia. Atitudinea lui îl 
neliniştea. Altminteri, de ce să-i urmărească? Malko nu 
întrevăzu decât o singură portiţă. In afară de gardul cu 
grilaj, curtea consulatului mai era protejată şi de un zid înalt 
din piatră. 

— Greg, strigă el, forţaţi grilajul repede şi intraţi în curte! 

Ingrozit, americanul nu stătu la discuţii. Strivind pedala 


175 


de accelerație, izbi maşina în grilajul consulatului. 
Consternaţi, cei doi puşcaşi marini nici nu apucară să se 
ferească. Luat prin surprindere, şoferul camionetei nu 
reacţionă nici el. Maşina masivă dădu la o parte porţile cu 
grilaj. Imediat ce intrară, americanul viră brusc la stânga şi 
se opri pe peluză, chiar lângă zid. 

In timp ce coborau amândoi îl văzură pe unul dintre 
puşcaşi îndreptând arma spre camioneta care rămăsese 
dincolo de gard. Apoi o explozie puternică îi asurzi. Bucăţi 
din grilaj zburară în jurul lor, geamurile consulatului se 
sparseră în acelaşi timp din cauza suflului. Soldatul care a 
vrut să oprească vehiculul zăcea pe peluză, dar capul, cu 
caschetă cu tot, era despărţit de trup. Camaradul lui 
avusese mai mult noroc decât el, fiind apărat, ca şi Greg şi 
Malko, de zidul din piatră. Dar era în stare de şoc. Peste tot 
plutea un praf acrişor, negru şi gros. Liniştea care se 
aşternuse din nou le ţiuia în urechi, iar fiinţele şi lucrurile 
păreau împietrite. Apoi totul prinse viaţă dintr-o dată. 
Puşcaşul marin care supravieţuise se repezi la camaradul 
său şi vomă când văzu că nu mai avea cap. Dustin Woods 
apăru din consulat înarmat cu un M 16 şi însoţit de un maior 
din IŞI în civil. Când Malko ieşi pe poartă cu pistolul în 
mână, se ciocni de câţiva soldaţi pakistanezi care veneau în 
goană. Când se uită în jos, văzu un picior de om secţionat 
de la şold, pe care atârna o zdreanţă din charovar. Din 
camionetă mai rămăsese doar carcasa contorsionată care 
mai ardea încă. Pakistanezii de la coadă fuseseră nimiciţi cu 
toţii. Peste tot zăceau cadavre, iar supraviețuitorii se 
străduiau să-i ajute pe răniţi. Consulul veni şi el cu un Uzi, 
urmat de câţiva angajaţi ai consulatului. Peste cadavrul 
puşcaşului decapitat aruncară o pătură. 

— Dumnezeule! Ce grozăvie! spuse consulul cu voce 
tremurată. Intraţi repede în clădire. 

Greg Bautzer, Dustin Woods, maiorul, colonelul şi Malko 
se adunară în salonul care rămăsese fără geamuri. Bucăţi 
de tencuială se desprinseseră de pe pereţi şi din tavan, 
conferind încăperii un aspect dezolant. Fără un cuvânt, 
consulul luă din bar o sticlă de coniac şi umplu câteva 
pahare. Băură în tăcere, iar Greg Bautzer îşi mai recapătă 


176 


puţin culoarea. 

— Cretinii! izbucni el. Sunt sigur că i-a trimis tipul de la 
şcoală. 

— Verificaţi acum ce se întâmplă acolo, îl sfătui Malko. 

Americanul îl sună pe mobil pe Abdul Razzaq şi după 
câteva clipe îl asigură pe Malko: 

— Incă nu s-a mişcat nimic. 

— Să mergem, zise Malko. Aici nu mai avem ce face. 

Navigatorul era neatins. In timp ce Greg Bautzer făcea 
manevrele, Malko ieşi în faţa consulatului. Priveliştea era 
oribilă. Un bărbat încărcase într-o roabă ceea ce mai 
rămăsese din cele două femei ale căror feţe erau două 
măşti însângerate. Una dintre ele avea braţul smuls din 
umăr. O fetiţă gemea în mijlocul străzii, cu rochiţa plină de 
sânge, dar nu se ştia dacă e rănită. Două ambulanţe 
începuseră să-i ia pe răniţi. În afară de puşcaşul marin 
decapitat, bomba îi lovise doar pe pakistanezi. Era oroarea 
stupidă a terorismului: autorii acestui atentat aveau un 
singur scop, să distrugă capacitatea operaţională a echipei 
CIA care îl urmărea pe Mustapha Turabi. 

Tăcut, Bautzer acceleră. După zece minute, opriră lângă 
maşina lui Abdul Razzaq, la cinci sute de metri de şcoală. 

— Nimic nou, anunţă pakistanezul. Nissanul este tot în 
curte. 

Malko se stăpânea cu greu când se gândea că la câţiva 
metri de el se afla omul care ştia unde se găseşte Bin 
Laden! Numeiri, cel care venise să-l ia pe Mustapha 
Turabi... Dacă îl capturau viu, exista o şansă să-l facă să 
vorbească. Pe bancheta din spate, maiorul din IŞI era mut 
ca un peşte, simțindu-se stânjenit la gândul că trebuia să 
atace nişte credincioşi. Din fericire, nu el făcea treaba asta. 
Se afla acolo doar pentru a da impresia de legalitate a unei 
eventuale intervenţii a CIA. 

Mobilul lui Greg sună iar americanul se întoarse către 
Malko care trecuse la volan, lăsându-l pe şeful centralei să 
se ocupe de comunicarea cu informatorii. 

— Nissanul iese acum din curtea şcolii. 

Malko trecu deja în viteza întâi. In spate, Dustin Woods îşi 
armă M 16. Informatorii pakistanezi se aflau acolo doar ca 


177 


să observe. Intercepţia era făcută numai de pasagerii din 
Navigator. 

— Nissanul se îndreaptă spre Hayatabad, anunţă Greg 
Bautzer. 

Trecuseră în trombă pe lângă şcoala coranică. Malko viră 
la stânga pe un bulevard larg şi drept, mărginit de vile nou- 
nouţe şi de terenuri încă neconstruite. Zări Nissanul la două 
sute de metri în faţa lor, urmat de un mic Mehran 
portocaliu. 

— Este unul dintre oamenii lui Abdul cu Mehranul, spuse 
Bautzer. Mă întreb unde se duc. 

Nissanul viră la dreapta, pe Bara Road, care ducea 
practic în deşert. Nu mergea prea repede, de parcă 
şoferului nici nu-i păsa că era urmărit. Deodată, o 
motocicletă depăşi în viteză Navigatorul. Malko tresări. 

— Greg, ia uitaţi-vă la pasagerul din spate! 

Acesta avea un Kalaşnikov în bandulieră. in timp ce 
mergea, duse puşca la umăr, în poziţie de tragere. 

— La naiba! strigă Bautzer. 

Se năpusti la telefonul mobil şi formă numărul lui Abdul 
Razzaq. Numai el putea să-l ajungă pe şoferul Mehranului. 
Suna. Motocicleta era acum la vreo zece metri după 
maşinuţa portocalie. Malko claxonă. Insă sunetul se contopi 
cu zgomotul asurzitor al unei rafale. Trăgătorul de pe 
motocicletă trăgea liniştit în şoferul Mehranului. 

— Alo! Alo! se auzi vocea lui Abdul Razzaq. 

Maşinuţa portocalie începu să meargă în zigzag, apoi se 
duse direct în şanţ unde se răsturnă, rămânând cu roţile în 
sus. 

— Dobitocul! mormăi Greg Bautzer, uitând să-i mai 
răspundă lui Razzaq. 

In faţă, Nissanul mergea cu viteză constantă. Motocicleta 
încetini şi se opri pe marginea drumului. Exact în momentul 
în care Navigatorul trecea pe lângă ea, Malko îi zări pe cei 
doi ucigaşi şi un trup prăbuşit în maşinuţa portocalie. Şi 
echipajul de pe motocicletă îi văzuse trecând. Cât ai clipi, 
motociclistul se sui în şa, iar bărbatul cu Kalaşnikovul sări în 
spatele lui. Atent la Nissan, Greg nu reacţionă în nici un fel. 
Malko aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi simţi un val 


178 


de adrenalină invadându-i arterele. Motocicleta era chiar în 
spatele lor. Pasagerul, cu Kalaşnikovul în sus, aştepta 
momentul să-i căsăpească. 

— Dustin, împuşcaţi-i! strigă Malko. 

Şi acesta văzuse motocicleta care se apropia de ei. Fără 
nici o ezitare, îşi armă M 16, uitând că avea deja un cartuş 
pe ţeava. Se auzi un clinchet sec, iar americanul înjură cu 
disperare. Al doilea glonţ îl lovi pe primul blocând puşca de 
asalt. Furios, agentul CIA scoase încărcătorul şi încercă să 
tragă culasa. Motocicleta era în urma lor. 


179 


Capitolul XVIII. 


Cu stomacul strâns şi ţinând straşnic volanul, Malko 
observa în oglinda retrovizoare cum înaintează motocicleta. 
Maiorul din IŞI stătea pe podea. Greg îşi luă Colt-ul, îl apucă 
cu ambele mâini şi se aplecă în afară. Trase cinci focuri de 
armă dar, se pare, fără nici un rezultat. Gropile erau atât de 
adânci şi de multe, încât un pistol nu făcea faţă unor 
oameni pe motocicletă. In schimb ei, cu Kalaşnikovul, 
puteau să-i nimerească în plin pe pasagerii din Navigator. 
Malko se străduia să nu piardă din ochi Nissanul care se 
îndrepta spre University Town. Dacă reuşea să ia viteză îl 
vor pierde definitiv. 

Greg Bautzer înjură în timp ce monta un alt încărcător la 

arma sa. Se auzi altă înjurătură. Dustin Woods reuşise în 
sfârşit să deblocheze culasa puştii de asalt, dar încărcătorul 
zăcea pe podeaua maşinii. Se aplecă să-l ia. Pilotul 
motocicletei acceleră brusc. Pasagerul duse puşca la umăr 
pregătindu-se să tragă o rafală în Navigator în timp ce îl 
depăşeau. Malko înţelese că Dustin nu va reuşi să-şi 
pregătească arma la timp. Cârmi brusc volanul la stânga, 
dar în acelaşi timp strivi frâna. 
__ Maşina greoaie se aşeză de-a curmezişul drumului. 
Inainte de a se apleca, Malko avu timp să-l vadă pe trăgător 
lansând o rafală şi scânteile portocalii care ţâşniră din 
ţeavă. Geamurile Navigatorului se făcură ţăndări, caroseria 
fu zguduită de lovituri surde, însă gloanţele trecură pe 
deasupra. După câteva secunde, motocicleta se ciocni de 
partea din spate a Navigatorului. Trăgătorul cu arma în 
mâini fusese aruncat peste vehicul şi se lovi de o maşină 
care staţiona, trecând cu capul prin parbriz. Pilotul 
motocicletei se rostogoli la pământ. 

Malko nu stătu pe gânduri. Repuse maşina pe şosea şi 
apăsă pedala de acceleraţie până la fund. Simţi imediat 
ceva ciudat şi auzi un zgomot continuu şi neobişnuit. Dar 
înţelese imediat. Impactul cu motocicleta înfundase partea 
din spate a vehiculului şi ceva se freca de roată. Un miros 


180 


de ars invadă interiorul maşinii, dar motorul era destul de 
puternic să o menţină în mers. Distanţa dintre Navigator şi 
Nissan se micşora. Şoferul îşi dădu seama că nu va scăpa 
de urmăritori. 

Ajuns la sensul giratoriu, îl ocoli în viteză, apoi se 
îndreptă în direcţia opusă, către Jamrud Road. Schimbase 
tactica. Malko mergea în urma lui, însă Navigatorul fumega 
din ce în ce mai tare. Degeaba apăsa pedala de acceleraţie, 
că nu câştiga deloc teren. Greg Bautzer izbucni: 

— Blestemaţii! Or să ne scape! 

Acum obiectivul adversarilor era clar ca bună-ziua: să 
treacă în zona tribală. Ajunşi la punctul de control din 
Kharkano, Nissanul încetini uşor, iar soldatul din Frontier 
Corps nu se clinti. Datorită numărului de Peshawar, Nissanul 
nu fusese controlat deloc. Malko se afla încă la o sută de 
metri de punctul de control, când se auzi o explozie surdă în 
spatele Navigatorului care începu să se hâţâne din toate 
încheieturile: cauciucul supraîncălzit de frecare explodase. 
Furios la culme, Malko opri pe marginea drumului, unde 
imediat fură înconjurați de o ceată de curioşi, atraşi de 
fumul albăstrui. Cu telefonul la ureche. Greg Bautzer voia să 
ia legătura cu Kandahar. Vorbi destul de mult, apoi veni 
lângă Malko. 

— Avionul teleghidat din zonă a preluat supravegherea 
vehiculului şi vom putea relua urmărirea la timp. Am cerut 
la consulat să ne trimită cât mai repede altă maşină. 

— Vor fi departe, zise cu amărăciune Malko. 

— Nu se ştie. Cred probabil că au scăpat de noi şi ştiu 
sigur că pakistanezii nu intervin în zona tribală. Putem să-i 
ajungem din urmă. Avionul care îi supraveghează este dotat 
cu o rachetă Hellfire. La nevoie, îi căsăpim. 

Nu le rămânea decât să aştepte şi să se roage. Nissanul 
dispăruse de mult între dealurile din Khyber Pass. 

* 


x x 
Range Rover-ul alb ajunse înconjurat de un nor de praf. 
Conducea domnul consul. Schimbatul maşinilor dură foarte 
puţin. Maiorul din IŞI obținuse autorizaţia de la Frontier 
Corps ca cei trei străini să intre în zona tribală fără escortă, 


181 


cu condiţia să-i conducă el. De voie, de nevoie, acesta 
acceptă. 

O dată cu Range Rover-ul, consulul adusese şi o staţie de 
emisie-recepţie cu care putea să comunice cu baza din 
Kandahar care controla avionul. Khyber Pass nu avea zonă 
de acoperire pentru telefoanele mobile. In timp ce Malko se 
urca la volan, Greg Bautzer îşi căuta frecvențele şi intră în 
legătură cu controlorul avionului. 

— Nissanul s-a oprit la Ali Mashid, îl anunţă acesta. 

— Unde se află? întrebă Greg Bautzer. 

— La cinci kilometri de Landicotal. Este un sătuc. 

II informă şi pe Malko. 

— Vor continua drumul călare sau pe jos, zise acesta din 
urmă. 

— Aşa este, recunoscu americanul, dar se odihnesc puţin 
înainte de plecare. 

Descurajat, Malko oftă. 

— Să v-audă Dumnezeu! 

In ciuda tuturor celor întâmplate, îşi recăpăta speranţa. 
Islamiştii credeau că au scăpat de ei. Mai exista totuşi o 
şansă să-i piardă din nou. Range Rover-ul înainta pe 
serpentinele din Khyber Pass, depăşind camioane, autobuze 
şi şiruri întregi de cămile. Cei patru bărbaţi erau tăcuţi şi 
încordaţi. După vreo patruzeci şi cinci de minute, zăriră în 
josul drumului principal câteva căsuțe din paiantă 
înghesuite într-o vâlcea, de-a lungul fostei căi ferate din 
Landicotal. Era sătucul Ali Mashid. 

— Nissanul nu s-a mişcat din loc, după observaţiile 
avionului, anunţă Greg Bautzer. 

— Puteţi să-l localizaţi? întrebă Malko. 

Satul era în vale iar ei mergeau pe deasupra. Deodată, 
Malko zări o pată galbenă între două case: era Nissanul pe 
care îl urmăreau. Opri şi cercetară vehiculul. Era imposibil 
să vadă ceva în interior din cauza geamurilor fumurii. Ori 
pasagerii erau departe, ori se odihneau în vreuna dintre 
căsuțe. Malko observă câteva drumeaguri care porneau din 
sat. Şerpuind printre crestele roşiatice. Adversarii aveau un 
avans de aproximativ o oră. Dacă avionul putea să 
urmărească foarte uşor un vehicul, pentru cineva care 


182 


mergea pe jos nu era deloc uşor. 

— Haideţi să vedem, zise Malko. 

Angajă Range Rover-ul pe panta abruptă şi plină de 
pietre care ducea în Ali Mashid şi opri în spatele Nissanului, 
chiar lângă taraba unui vânzător de fructe şi de carne. Cei 
câţiva paştu din preajmă se uitară la ei cu ostilitate. 
Aruncară o privire în Nissan ca să vadă dacă nu era cineva 
înăuntru. Era încuiat. Avionul nu le semnalase fugarii. Ori 
erau încă în sat, ori o şterseseră cu discreţie, fără ca avionul 
să observe ceva. 

Malko privi pantele care se pierdeau în zare şi crestele 
movilii din depărtare. Era un peisaj magnific, cu sute de 
ascunzători şi de colibe pentru ciobani. Insă un amănunt îi 
atrase în mod special atenţia: fugarii nu se opriseră aici din 
întâmplare... Şi probabil că nici nu plecaseră pe jos. Se 
întoarse către maiorul din ÎŞI. 

— Trebuie să vorbim cu oamenii din sat. Să aflăm unde s- 
au dus pasagerii Nissanului. 

Polițistul se schimbă la faţă. 

— Sunt cu toţii paştu, domnule, nu am nici o autoritate 
asupra lor. 

Greg Bautzer îl străfulgeră cu privirea. 

— Faceţi ce vi se spune, ordonă el, că altfel veţi avea 
mari probleme cu superiorii dumneavoastră. Incepeţi cu cel 
de colo. 

li arătă un bărbos cu turban ce şedea pe un bolovan, cu o 
puşcă veche Lee-Enfield între genunchi şi părea adormit. 
Polițistul se apropie de el şi îi adresă un salut cordial. 

— Aleykum Salam, îi răspunse politicos bătrânul. 

După acest început promiţător, totul se termină. După 
primele întrebări ale maiorului, bătrânul se ridică în 
picioare, armă puşca şi o îndreptă spre polițistul care bătu 
în retragere. 

— Spune că aici suntem pe teritoriul lui Yacoub Affridi şi 
cu el trebuie să vorbim. 

Chiar în faţă era o cocioabă goală în care un puştan 
frigea nişte nans într-un cuptor săpat în pământ. Impreună 
cu polițistul, Malko se apropie de copil şi îi dădu o hârtie de 
o sută de rupii. Era câştigul lui într-o lună. 


183 


— Întrebaţi-l dacă a văzut când a venit maşina, zise 
Malko. 

Maiorul îi puse întrebarea băiatului la care acesta îi dădu 
un răspuns lung, tradus de maior doar printr-un simplu 
„da”. 

— Traduceţi tot ce spune. 

Codindu-se, maiorul spuse: 

— Da, a văzut trei bărbaţi coborând din maşină. 

— Unde sunt? 

Puştiul îi aruncă o privire speriată şefului care apăruse şi 
se uita urât la el, apoi tăcu. Malko mai scoase încă o hârtie 
de o sută de rupii şi puştiul mai spuse ceva. 

— Doi s-au dus în munţi, traduse pakistanezul. 

— Cum? 

— Călare. 

— Incotro? 

— Acolo. 

Arătă spre vest, crestele nesfârşite. 

— Şi al treilea? 

— A luat autobuzul pentru Peshawar. 

Nu terminase bine de vorbit, că şeful îi trase câteva 
înjurături, apoi îşi trecu degetul arătător pe lângă gât, 
aruncându-i o privire plină de ură lui Malko. 

— Trebuie să aflu de unde au făcut rost de cai, insistă el. 

Şeful se apropie de copil şi îi trase o palmă de-i sună apa 
în cap, apoi îi trase un şut, alungându-l de acolo. În spatele 
lor se auzea gălăgie. Apăru un grup înarmat format din vreo 
doisprezece oameni cu puşti  Lee-Enfield sau cu 
Kalaşnikovuri. li amenințau. Unul dintre ei, cu o barbă 
stufoasă, le aruncă o frază lungă pe un ton furios. 

— Trebuie să plecăm, bâigui maiorul, altfel ne omoară. Îi 
urăsc pe americani. Aici sunt mulţi refugiaţi din Afganistan 
care au fost bombardati. 

Malko era încăpățânat. Voia să ştie de la cine au închiriat 
caii. Dustin Woods observă cu îngrijorare: 

— Dacă se enervează, suntem pierduţi. Până sosesc 
ajutoarele din Peshawar, ne taie beregatele. 

Deodată se auzi o rafală de Kalaşnikov. Unul dintre 
localnici trăgea în Range Rover. Când focurile de armă 


184 


încetară, maiorul rămase consternat, căci parbrizul nu mai 
exista, iar apa din radiator curgea printr-o grămadă de 
găuri. N-aveau decât să plece pe jos. 

Se mai alătură cineva grupului. Era bine îmbrăcat, cu un 
charouar-camiz de un alb strălucitor, cu un telefon mobil în 
mână şi cu o barbă bine îngrijită. | se adresă maiorului din 
IŞI pe un ton calm, dar ostil. i 

— Este şeful satului, traduse pakistanezul. Intreabă ce 
căutăm aici. 

— Spuneţi-i că îi căutăm pe cei doi pasageri ai Nissanului. 
Vrem să ştim cine le-a închiriat caii. 

Maiorul traduse întrebarea lui Malko. 

— Eu le-am închiriat animalele, răspunse şeful satului. 
Mi-au luat doi cai şi un catâr cu cinci sute de rupii. Trebuie 
să-i aducă peste o săptămână. 

— Unde se duc? 

— Spre vest răspunse şeful satului. 

Oamenii înarmaţi continuau să se uite la ei, cu figuri 
amenințătoare. Malko înţelese că aici se oprea căutarea lor. 
incă un eşec. Vrând să ajungă la Bin Laden, lăsaseră în 
libertate un terorist periculos. 

— Să plecăm, zise el. 

— Cum? întrebă Greg Bautzer. Range Rover-ul nu se mai 
poate folosi. 

— Sunt autobuze, interveni imediat polițistul din IŞI, 
grăbindu-se să scape de aici. 

Fără să mai scoată o vorbă, plecară pe cărarea ce urca la 
drum, abandonând Range Rover-ul ciuruit de gloanţe. Când 
se uită înapoi, Malko îl văzu pe şeful satului supraveghindu- 
le plecarea şi vorbind la telefon. Merseră douăzeci de 
minute prin soarele arzător. Mai aveau douăzeci de metri 
până la drumul principal, când văzură un autobuz coborând 
serpentinele, venind de la Landicotal. 

Începură să alerge şi ajunseră la timp lângă un vânzător 
de pepeni verzi, unde era şi staţia. Norocul lor era că găsiră 
locuri în autobuz. Imediat ce se aşezară, maiorul zise 
uşurat: 

— Dacă am fi insistat, ne-ar fi omorât. Oamenii de pe aici 
sunt foarte agresivi. Nu respectă decât codul lor de onoare 


185 


şi îi urăsc pe străini, dar în special pe americani. 

Ceilalţi călători, neobişnuiţi să vadă străini într-un mijloc 
de transport local, le aruncau priviri mirate. Dustin Woods 
ascundea cu mare greutate puşca de asalt, însă în aceste 
locuri, un om înarmat era ceva perfect normal. Malko îşi 
spuse că o va lua pe Priscilla de la Pearl şi apoi vor lua 
avionul până la Islamabad. În timp ce autobuzul se strecura 
printre şanţuri şi printre pereţii de bazalt, el se întrebă 
deodată cui îi telefona şeful satului Al Mashid. Privirea rece 
şi plină de ură a unui paştu era mai grăitoare decât orice 
ameninţare verbală. 


186 


Capitolul XIX. 


Scoţând capul pe geam, Malko zări autogara la cinci sute 
de metri mai departe. Ajunseseră. Toate autobuzele ce 
veneau din Afganistan sau din Landicotal aveau capătul de 
linie aici, căci nu aveau voie să intre în Pakistan. Pasagerii 
încărcaţi cu bagaje luau cu asalt autobuzele multicolore, 
urcându-se chiar pe acoperiş şi pe scări, fiindcă toate 
locurile erau ocupate. Din cauza căldurii, cele mai multe 
autobuze nu aveau geamuri deloc. 

Imediat ce Malko şi cei trei însoțitori ai lui coborâră din 
„Titanic Express”, călătorii care plecau spre Landicotal sau 
Afganistan se năpustiră înăuntru. Aici se aflau încă în zona 
tribală şi, printre femeile în burka, erau şi numeroşi bărbaţi 
înarmaţi. În momentul în care se uitau în jur după o maşină 
care i-ar fi putut lua, lângă „Titanic Express” opri un 
microbuz. Din el coborâră vreo doisprezece bărbaţi cu 
turbane, bărboşi, înarmaţi până-n dinţi şi cu cartuşiere puse 
pe tot corpul. Se adunară lângă autobuz, în mod sigur 
aşteptând ceva. 

— Ca să vezi, talibanii se întorc acasă, zise în glumă 
Dustin Woods. 

Maiorul din IŞI căuta un vehicul şi se întoarse bucuros. 

— Gata, am găsit un microbuz care ne duce la Peshawar 
pentru cinci sute de rupii. 

Se pierdură prin mulţime. După câteva secunde, o rafală 
de armă automată îi făcu să se întoarcă. Ceea ce văzură le 
îngheţă sângele în vene. Tocmai sosise din Landicotal încă 
un „Titanic Express” pe care oamenii înarmaţi îl înconjurară 
imediat. Unul dintre ei trăsese o rafală lungă în parbriz. 
Ceilalţi înconjurară autobuzul, trăgând sistematic rafale 
scurte în călători. Unii încercau să iasă pe geamuri, dar erau 
împuşcaţi numaidecât. Era un masacru organizat, feroce şi 
sistematic. Maiorul din IŞI părea împietrit. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Malko. Trebuie să 
intervenim. 

Polițistul pakistanez nu se clinti din loc, ci doar bâigui: 


187 


— Este imposibil, sunt din tribul Affridi şi sunt la ei acasă. 
Nu mai înţeleg nimic. 

La cincizeci de metri de ei masacrul continua, dar rafalele 
erau mai scurte, căci nu mai aveau pe cine să omoare. Se 
mai auziră câteva focuri de armă răzlețe, apoi ucigaşii se 
urcară în ordine în microbuzul cu care veniseră şi care plecă 
spre primele contraforturi din Khyber Pass. 

— A fost o reglare de conturi între triburi, îşi dădu cu 
părerea maiorul din IŞI. 

— Ba nu, zise Malko, au greşit autobuzul. Noi eram cei 
vizaţi. 

Şeful satului Ali Mashid îşi anunţase prietenii. Pentru ca 
victimele desemnate, despre care ştia că sunt înarmate, să 
nu opună rezistenţă, îi masacraseră pe toţi pasagerii din 
autobuz. 

Malko se întoarse şi se apropie de „Titanic Express” care 
era ciuruit de gloanţe. Sângele se prelingea pe tabla 
vopsită. O femeie cu faţa terciuită de o rafală mai ţinea încă 
în braţe un bebeluş care nu fusese atins şi urla de mama 
focului. In autobuz nu mai era nici un supravieţuitor. 
Ucigaşii nu îşi asumaseră nici un risc, fiind siguri că i-au luat 
prin surprindere pe cei trei străini. Puțin le păsa lor de 
victimele colaterale. Aplicaseră fără să o ştie, străvechiul 
adagio „Dumnezeu îşi va recunoaşte semenii” ... 

Mulțimea privea năucită masacrul. Mirosul acru al 
prafului de puşcă se amesteca cu cel al sângelui în căldura 
înfiorătoare. Maiorul îl trase pe Malko de mânecă. 

— Veniţi, nu trebuie să mai stăm aici. E primejdios. 

Malko se lăsă târât. Ce rost avea să se încăpăţâneze? 

Pista către Ussama Bin Laden se oprise definitiv în satul 
Ali  Mashid. Avuseseră norocul că ucigaşii au greşit 
autobuzul. Era greu să te aperi în faţa unui asemenea grad 
de ferocitate. Greg Bautzer comentă alb ca varul la faţă: 

— E oribil, oamenii ăştia chiar sunt nebuni. 

— Mai mult, sunt nişte fanatici pentru care viaţa unui om 
nu valorează nici cât negrul sub unghie, zise Malko. 

Mulțimea compactă  înconjurase autobuzul plin cu 
cadavre. O femeie luă bebeluşul din braţele mamei moarte 
şi plecă. Oamenii începuseră să scoată morţii din maşină şi 


188 


îi înşirară pe sol. Nu mai simțeau practic nimic. Muştele 
bâzâiau împrejur, iar corbii se roteau deja în înaltul cerului. 
Malko se urcă în microbuzul care îi ducea la Peshawar, 
simțind un nod în gât. De data asta, s-a terminat cu toate 
speranţele. Adversarii lui - oamenii lui Bin Laden - nu se 
dăduseră în lături de la nimic pentru a-l împiedica să ajungă 
până la şeful lor. Acum înţelegea mai bine cum a reuşit el 
să scape atâta timp de duşmani. 

— Chiar am făcut tot ce ne-a stat în puteri, observă Greg 
Bautzer pe un ton bizar. 

Malko nu răspunse, dar îşi aminti de toţi aceia care şi-au 
sacrificat viaţa, voluntar sau nu, ca să-l ajute pe el să-şi 
ducă la îndeplinire misiunea nebunească. Muriseră zeci de 
oameni, iar Bin Laden se afla tot în munţii din Afganistan, 
de neatins, de parcă ar fi de pe altă planetă. 

* 


* * 


În barul pentru străini de la Pearl atmosfera era sinistră, 
deşi alcoolul se găsea din abundență. Priscilla Clearwater, 
consulul, Dustin Woods, Greg Bautzer şi Malko se împărțeau 
între Stolicinaia şi Defender. Intr-o linişte apăsătoare, Malko 
ridică paharul. 

— Pentru eşecul nostru, zise el. Greg, mă simt vinovat că 
v-am înhămat la corvoada asta. 

Şeful centralei îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— No harm feeling?6. Aţi avut dreptate să încercaţi, însă 
indivizii ăştia sunt la ei acasă. Toată lumea le sare în ajutor. 
Noi suntem străinii pe care îi urăsc. Nici nu puteam să 
reuşim. 

Trei încercări, trei ratări, gândi Malko cu amărăciune. Nici 
măcar nu se mai gândea la el. Murmură printre dinţi în 
limba lui maternă: 

— Ich giebe auf!” 

— Ce tot bălmăjeşti acolo? îl întrebă Priscilla, aplecată cu 
tandreţe spre el, strivindu-şi un sân de coastele lui. 

— Ne întoarcem la Islamabad, spuse Malko în timp ce-i 
puse mâna pe coapsă. 


26 Nu vă port pică. 
27 Mă retrag! 


189 


Cuprins subit de o dorinţă nestăpânită, simţea nevoia să- 
şi golească mintea şi să uite această usturătoare serie de 
nereuşite. lar votca nu era de ajuns. Priscilla avea în ea 
ceva animalic şi primitiv, tocmai de ce avea el nevoie în 
seara asta. O va folosi cum o face un boxer de sacul lui de 
box, ca să-şi spele creierul cu senzaţii foarte tari. Greg 
Bautzer îşi goli dintr-o dată paharul de scotch şi spuse: 

— Toţi tâmpiţii de la Washington nu înţeleg un lucru. Bin 
Laden şi prietenii lui dispun de sprijinul religios al unui 
miliard de oameni pentru care religia înseamnă totul. El 
încearcă pur şi simplu să extindă puterea wahhabiţilor?8 
care domnesc în Arabia Saudită şi care reprezintă forma cea 
mai arhaică şi retrogradă a sunnismului. In spatele lui se 
află un întreg cler saudit, ca să-i spun aşa. Plus miliardele 
de dolari provenite de la familiile domnitoare care le 
cumpără astfel liniştea. 

Era un lucru evident, însă, de câtva timp, lui Malko nu-i 
mai stătea gândul la asta, ca un calculator deconectat de la 
reţea. Ororii masacrului din autobuz i se suprapunea 
imaginea formelor Priscillei. 

— Haide la culcare, îi propuse el. 

Greg Bautzer, consulul şi Dustin Woods le făcură un gest 
amical. Abia intrară în lift că Priscilla se şi lipi strâns de 
Malko. Instinctul de femeie îi dictase de ce avea el nevoie. 

— O să mi-o tragi ca lumea, îi murmură ea contopindu-se 
cu el. 

El nu-i răspunse, dar, abia intraţi în cameră, o lipi de 
perete, îi ridică rochia scurtă şi îi apucă sexul în mână, 
peste nailonul slipului şi începu să-l maseze încetişor, fără 
să scoată un cuvânt, fără măcar să o sărute. Cu cealaltă 
mână, îi prinse sfârcul ferm pe sub țesătură, îl răsuci, îl 
frecă între degete, trase de el, apoi îşi înfipse degetele în 
carnea tare şi mătăsoasă. 

Priscilla gâfâia. li simţi sexul umezindu-se, coapsele 
desfăcându-se, atât cât îi permitea lărgimea rochiei. Toate 
senzațiile simțite simultan îi produseseră o  erecţie 
instantanee, în ciuda atâtor pahare de votcă. Priscilla îşi 


28 Partizani ai mişcării politico-religioase a musulmanilor din 
ţările arabe (n.t.). 


190 


strecură mâna abilă între ei, îl eliberă din câteva mişcări şi îl 
cuprinse în palmă. 

El îşi strecură un deget pe sub elasticul slipului, 
mângâind sexul umed al tinerei. Când îşi înfipse degetele în 
străfundurile ei, negresa ţipă. Cu gesturi febrile, Malko îi 
rulă slipul de-a lungul coapselor. 

— Da, aşa, gemu Priscilla, de parcă ar poseda-o pentru 
prima oară. 

Se legănă puţin ca să-şi elibereze o gleznă, dar nu mai 
apucă să facă acelaşi lucru şi cu celălalt picior. Malko o 
întoarse şi îşi strecură genunchiul între picioarele ei, pe care 
de altfel şi le depărtă singurică. Ţinându-se cu palmele de 
perete, Priscilla slobozi un țipăt când el o cotropi dintr-o 
dată, apucând-o cu ambele mâini de şolduri. 

— Da, aşa, lipită de perete, sunt o stricată adevărată! 
gemu ea. Trage-mi-o cât poţi de tare! 

Cuvintele acționau asupra cortexului lui Malko precum 
stropii de ulei încins pe o rană. La fiecare dintre ele, 
răspundea printr-o mişcare şi mai violentă a bazinului, de 
parcă ar fi vrut să despice crupa minunată a Priscillei. Fără 
să-şi dea seama, îşi pierdu controlul şi simţi cum îi vine să 
termine. Cu un urlet sălbatic, se avântă cu şi mai multă 
râvnă în sexul primitor. Urletele lor se auzeau probabil în tot 
hotelul, dar nu le păsa câtuşi de puţin. Mai liniştit şi fără să 
se retragă din ea, o trase înspre pat, unde negresa se 
prăbuşi în genunchi. 

O posedă puţin şi în această poziţie, ca şi cum ar lărgi-o 
mai mult, apoi se prăvăliră într-o parte cuibăriţi unul într- 
altul. El nu avea chef să vorbească şi nici măcar să se mai 
mişte. Lui, căruia îi plăcea atât de mult să o sodomizeze, 
rămase totuşi nemişcat. Deodată căzu într-un somn adânc. 


În fine, nu se mai gândea la nimic. 
* 


* * 


Islamabadul era la fel de încins, neînsufleţit şi artificial. 
Era singura capitală unde puteai să vânezi şacalul în propria 
curte şi care nu avea gară. Din cauza zborurilor anulate, 
Malko era nevoit să mai rămână încă două zile în capitala 
pakistaneză. Avea totuşi un singur dor: să ajungă mai 


191 


repede la castel, în Austria lui şi la viaţa mondenă. Să uite 
complet de Ussama Bin Laden. Avusese o discuţie lungă şi 
sinceră cu Frank Capistrano. Consilierul special în 
problemele de securitate ale Casei Albe recunoscuse că i se 
ceruse lui Malko o misiune imposibilă. Dar nu-i părea rău... 
Era evident că nu lua încă în calcul victimele colaterale. 
Insă, la acest nivel al puterii, acest lucru devenea abstract. 

— Aţi făcut tot ce v-a stat în puteri, conchise el. 
Preşedintele vă felicită. Intr-o bună zi, tot îl va prinde pe 
acest ticălos. 

Malko ghicea furia stăpânită a americanului. Rolurile se 
inversaseră. Cea mai mare putere militară din lume era 
obligată să ducă o acţiune de gherilă împotriva unui 
adversar  nesătul, cu organizaţii subterane şi puţin 
vulnerabil în faţa unei operaţiuni militare clasice, cum se 
dovedise campania din Afganistan. Pentru a răsturna 
această situaţie, nu rămâneau decât misiuni de felul cărora 
îi ceruse preşedintele lui Malko. 

Priscilla Clearwater îşi reluase sarcinile de secretară, iar 
în Cadrul CIA se instaurase rutina. Malko avea un singur 
lucru de făcut: să se ducă la piscina de la Marriott. Dar 
imediat ce cobori din lift, fu abordat de un tip măsliniu la 
faţă, foarte înalt şi foarte slab, îmbrăcat cu o cămaşă şi un 
pantalon, care îl întrebă în engleză: 

— Dumneavoastră sunteţi Malko Linge? 

El îl examină rapid. Nu părea nici periculos, nici înarmat, 
iar albeaţa de pe ochiul stâng îi inspira chiar milă. 

— Da, răspunse el. De ce mă întrebaţi? 

— Pe mine mă cheamă Dacca începu necunoscutul şi 
sunt împuternicit să vă transmit o invitaţie. 

— Ah, da? De la cine? îl întrebă Malko intrigat. 

— De la cineva pe care nu-l cunoaşteţi, dar care vrea cu 
tot dinadinsul să vă întâlnească. Este vorba despre piru/ 
Hamza Shinvari, un şef religios. Vrea să vă invite la cină 
mâine seară la restaurantul Ba/ana. 

— Unde este acest restaurant? 

— La Peshawar. Toată lumea îl ştie. Puteţi să veniţi pe la 
ora opt? 

Fără măcar să asculte răspunsul lui Malko, străinul se 


192 


îndepărtă după ce înclinase uşor capul. Malko îl văzu ieşind 
din hotel şi dispărând pe Aga Khan Avenue. li pierise cheful 
să se mai ducă la piscină. Era consternat. Piru/ Hamza 
Shinvari era directorul şcolii coranice din Peshawar pe unde 
trecuse teroristul Mustapha Turabi. Oare ce semnificaţie 
avea această invitaţie? 

Ca să se ducă la Ambasada americană cu taxiul era o 
adevărată aventură. II sună pe Greg Bautzer să-i trimită o 
maşină. Mecanismul se punea din nou în mişcare şi îşi dădu 
seama că nu avea nici un chef să plece tocmai acum. 

* 


* * 


— Ciudat, foarte ciudat, conchise Greg Bautzer care 
răsfoia de vreo oră dosarul lui Bin Laden. Acest Dacca apare 
de câteva ori în cazul Bin Laden. Este un bengalez căruia 
nu-i cunoaşte nimeni adevărata identitate. Nu locuieşte în 
Pakistan, dar vine des. In „informaţiile” sale, ziaristul Robert 
Fisk a amintit de el ca fiind omul care i-a aşteptat la 
aeroportul din Peshawar în 1996, când l-a condus la 
reşedinţa din Jalalabad a lui Bin Laden. Şi din nou, acest 
Dacca a luat primul legătura cu Hamid Mir, jurnalistul 
pakistanez care s-a întâlnit de câteva ori cu Ussama Bin 
Laden. 

Stupefiat, Malko înregistra absolut tot. De ce oare ar vrea 
Bin Laden să se întâlnească cu el? Nu putea fi decât altă 
capcană... Greg Bautzer părea să-i împărtăşească această 
analiză. 

— Vor să se răzbune, spuse el. V-au făcut destul rău. 
Sunt oameni ranchiunoşi. 

— Dar Hamza Shinvari? 

— El este un partizan dovedit al lui Bin Laden. leri, 
Mustapha Turabi s-a refugiat chiar în şcoala lui. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, zise Malko. 

— Este un şef religios sufist foarte influent în provincia 
din nord-vest. Are legături cu conducătorii talibanilor şi a 
poposit deseori la Zaeef, când se afla în Peshawar. Este un 
om inteligent, deschis, aşa cum sunt sufiştii, dar extrem de 
credincios. 

— Ce părere aveţi despre această invitaţie la cină? 


193 


— Este doar un intermediar, conchise imediat Greg 
Bautzer. V-a transmis un mesaj şi atâta tot. Eu văd o 
singură explicaţie: Bin Laden s-a hotărât să vă plătească cu 
aceeaşi monedă. Să vă atragă într-o cursă. Poate chiar cu 
ajutorul lui Hamza Shinvari. De fapt, acesta nu poate, de 
faţă cu autorităţile pakistaneze, să se amestece într-o 
acţiune ostilă nouă. Dar nu trebuie cu nici un preţ să vă 
duceţi la întâlnire. 

— Este într-un loc public, obiectă Malko. Un restaurant. 
Nu mă împiedică absolut nimic să-mi iau unele măsuri de 
prevedere. 

— Este o prostie, zise tranşant Greg Bautzer. Credeţi că 
nu am luat destule şuturi undeva? Bin Laden vrea să vă dea 
o lecţie. Nu e nevoie să-i acordaţi această satisfacţie... Nu 
putem să prevedem toate posibilităţile. 

— Da, aveţi perfectă dreptate, recunoscu Malko. 

Işi zise în gând că tot se va duce la întâlnirea de la 
Peshawar. Era un sentiment mai puternic decât el. Ca un 
jucător care, după ce a pierdut tot, mizează pentru ultima 
oară, crezând că va câştiga. In schimb, se ruinează complet. 


194 


Capitolul XX. 


Amintindu-şi de cursa pe care i-o întinsese Iqbal Popalzai, 
Malko întrebă: 

— Aş putea să mă întâlnesc cu acel ziarist, Hamid Mir? Ca 
să verific dacă Dacca este de bună-credinţă. 

— Asta n-ar fi o problemă, îl asigură Greg Bautzer. Robert 
Baldwin îl cunoaşte bine. Îl sun chiar acum. 

Îi ceru secretarei să-l cheme pe adjunctul lui şi oftă. 

— Doar n-o să faceţi o asemenea prostie! Ştiu foarte bine 
că nu am nici un fel de autoritate asupra dumneavoastră, 
dar vă respect. Vă mai duceţi încă o dată la măcel. Oamenii 
ăştia ne urăsc. Fireşte, eu pot să vă acord o protecţie 
maximă, dar nu este de ajuns. 

— Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că acest pir ţine să 
rămână în relaţii bune cu autorităţile pakistaneze. Nu îmi 
întinde o capcană. 

— El nu, dar cine ştie ce se poate întâmpla? Dacă vă 
împuşcă la ieşirea din restaurant? Sau dacă parchează o 
maşină-capcană lângă a dumneavoastră? Sau Dumnezeu 
mai ştie ce... Peshawarul este un cuib de vipere. Doar v-aţi 
dat singur seama. 

Tăcu. Robert Boldwin intră în încăpere, iar şeful centralei 
îi explică ce avea de făcut. Analistul ieşi imediat şi se 
întoarse după câteva minute. 

— Hamid Mir ne primeşte acum pentru că după aceea 
pleacă la Karachi, zise el. Dar fiţi atent la ce vă zic. Este un 
apropiat al poliţiştilor din IŞI. 

* 
x x 


Grăsuţ, mustăcios, volubil, fumând ţigară de la ţigară, 
ziaristul pakistanez era destul de simpatic, deşi se chinui să 
explice de ce avusese privilegiul ca Bin Laden să-l aleagă pe 
el interlocutor. Malko pretextase că lucrează pentru 
Departamentul de Stat. Ajunsese la felul cum fusese 
recrutat Hamid Mir. 

— Aceeaşi persoană a luat întotdeauna legătura cu mine 


195 


îi explică jurnalistul. Un bengalez foarte înalt, care vorbeşte 
urdu cu accent paştu şi care nu vede cu ochiul stâng. Pe 
urmă am aflat că face parte din primul cerc al „şeicului”. Nu 
ştiu cum a ajuns acolo, dar încă din 1996, tot el a avut de-a 
face şi cu Robert Fisk. 

Acest lucru era confirmat şi de arhivele CIA. Prin urmare 
Malko se apropiase de un om al lui Bin Laden, care ştia 
sigur că acest punct va fi verificat. Şeful islamist era mult 
prea inteligent ca să-i întindă o cursă atât de grosolană lui 
Malko. În această invitaţie se ascundea ceva mult mai subtil 
şi mai viclean... 

Mai discutară puţin în salonul gol al lui Hamid Mir, apoi 
acesta se scuză: trebuia să prindă avionul de Karachi. Dar 
înainte le spuse că speră să aibă cât mai curând veşti de la 
Bin Laden. Primise câteva „semnale”, dar nu preciză care 
anume. Când plecă împreună cu Robert Boldwin, Malko îl 
întrebă: 

— Ce părere aveţi despre toate astea? 

— Nu ştiu ce să zic, mărturisi tânărul analist de la CIA. 
Seamănă cu o priză de contact. Cred că Bin Laden vrea să 
ne transmită un mesaj prin intermediul dumneavoastră, 
fiindcă vă cunoaşte. V-aţi mai întâlnit cu el în 1996. 

— Asta a fost acum şase ani, observă Malko. De atunci, s- 
au întâmplat multe. 

— Da, însă este un om al tradiţiei. Are mereu de-a face 
cu aceiaşi oameni. 

Intorşi la ambasadă, se duseră în biroul lui Greg Bautzer 
iar Malko spuse: 

— Hamid Mir ne-a confirmat că acel bengalez are legături 
strânse cu Bin Laden. 

— Vedeţi! zise americanul triumfând. Este o capcană. 

— Sunt absolut sigur, zise cu ironie Malko, de aceea nici 
nu mă duc. 

— Foarte bine! Mâine este o mare petrecere la 
ambasador acasă, cu o prezentare de modă. Contăm pe 


prezenţa dumneavoastră. 
* 


x x 
Malko îşi privi geanta de voiaj unde îndesase câteva 


196 


lucruri. Se hotărâse: va pleca la Peshawar singur. Şi 
neînarmat, fiindcă îi restituise pistolul Beretta lui Greg 
Bautzer. Dar asta nu schimba mare lucru. Instinctul îi 
spunea că nu îşi asuma nici un risc dacă accepta această 
invitaţie la cină. Trebuia să fie atent, atâta tot. In caz că vor 
apărea probleme Dustin Woods ar putea probabil să 
intervină. Mai rămânea totuşi o singură chichiţă: 
transportul. O singură persoană putea să-l ajute: Priscilla 
Clearwater. Negresa avea o Toyota cu număr de Islamabad. 
Se dovedise o parteneră de încredere, curajoasă şi 
devotată. Malko nu va uita niciodată cât de mult îşi riscase 
viaţa pentru el. Cu atât mai mult cu cât o făcuse în 
cunoştinţă de cauză... O sună la birou. 

— Priscilla, am putea lua masa împreună diseară? 

— Cu plăcere, la ce oră? 

— La nouă. Vino cu maşina ta ca să nu mai luăm taxiul. 
Ne ducem la Clubul O.N.U. 

— O, îmi place la nebunie acolo, zise Priscilla care 
aprecia, ca şi Malko, supa populară. Voi fi la tine la nouă fix, 
am timp să mă şi schimb. 

La nouă fără cinci Malko ieşi în faţa hotelului Marriott. 
Priscilla ajunse la timp, îmbrăcată cu rochia în care făcuse 
dragoste la Peshawar, prin care se vedeau coapsele lungi 
de culoarea cafelei cu lapte. Urmărindu-i privirea care se 
opri pe sânii ei, zise cu un zâmbet complice: 

— Mi-am pus un sutien, aşa cum îţi place ţie. Dacă m-ar 
vedea şeful acum, ori m-ar da afară, ori ar vomita. 

Ceea ce numea ea un sutien de târfă era doar o bucăţică 
de pânză doar cât să susţină pieptul, lăsând să se vadă 
areolele. De aceea, sfârcurile lunguieţe păreau că înţeapă 
jerseul rochiei. După cinci minute, erau aşezaţi la o masă pe 


peluza clubului. 
* 


x x 
— Ce-ar fi să comandăm şampanie? sugeră Priscilla. Aici 
se găseşte mereu. i 
Malko fu tentat să refuze, fiind superstițios. Incă nu avea 
ce să sărbătorească. Dar comandă totuşi o sticlă de 
Taittinger din 1995. 


197 


— Am nevoie de maşina ta mâine. Ar fi mai bine dacă mi- 
ai da-o din seara asta. 

— De ce? 

El îi spuse. Nu avea secrete faţă de ea. Priscilla se făcu 
roşie ca focul. 

— Dar ştii bine că nu pot să vin cu tine. Ambasadorul nu 
va fi de acord. 

Malko zâmbi. 

— Bărbatul cu care mă întâlnesc situează femeile între 
câini şi cămile. Poate chiar mai aproape de câini, ca toţi 
islamiştii adevăraţi. Şi oricum, ai riscat foarte mult pentru 
mine. Nu trebuie să întinzi coarda prea mult... 

— Dar tu? 

— Asta mi-e meseria. 

De ani de zile era agent colaborator al CIA, între două 
distracţii în lumea bună, ba la Opera din Viena, ba în vizită 
prin castelele din Austria. Nu concepea viaţa altfel, chiar 
dacă, doar cu o simplă atingere cu bagheta magică, ar avea 
bani să-i întoarcă cu lopata, nu ar renunţa la aventură. Era 
ca un drog pentru el. Mortală, precum toate drogurile, dar 
cât timp se putea... 

— Mă tem pentru viaţa ta, zise Priscilla. 

Malko puse mâna pe a ei. 

— Să nu-ţi fie teamă. Voi fi atent. Pot să te conduc acasă 
şi să iau maşina? li vei spune ambasadorului că e stricată. 

— Nici o problemă, dar mai ai puţin timp în seara asta? îl 
întrebă ea cu tristeţe. 

Işi vâri genunchiul între picioarele lui Malko şi îi aruncă o 
privire gata să topească şi un ghețar. 

— Am muult timp la dispoziţie, o asigură el. 

* 


* * 


Malko îşi făcea loc în traficul dement de pe GT Road, 
când telefonul mobil sună. Era Greg Bautzer. 

— Sunteţi complet nebun! zise el dintr-o suflare. Eram 
sigur că o să-mi faceţi figura! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că probabil aţi şi ajuns la Peshawar! Când m-a anunţat 
Priscilla că i s-a stricat maşina, mi-a picat fisa. Cei de la 


198 


Marriott v-au văzut plecând de dimineaţă, chiar dacă aţi 
păstrat camera. 

— Bine, recunoscu Malko. Nu am vrut să vă implic într-o 
treabă personală. Şi nu îmi asum nici un risc. 

— Aşa spunea şi David Pearl înainte de a fi decapitat, îi 
reaminti americanul. |n asemenea situaţii îţi asumi 
întotdeauna riscuri. E ca şi cum te-ai închide de bunăvoie în 
cuşca cu lei înfometați. Mai am timp să vă trimit nişte 
„baby-sitter” ... 

— Nu, mulţumesc, mă voi duce la această cină. Singur. 

— Aţi discutat cu domnul Capistrano? 

— Nu. La ce bun? Vedem noi pe urmă. 

Greg Bautzer oftă resemnat. 

— Bine. Faceţi după capul dumneavoastră, dar eu v-am 
prevenit. Baftă! 

După o jumătate de oră, Malko ajungea la Pearl. Abia avu 
timp să-şi lase lucrurile şi să întrebe unde era restaurantul 
Balana, apoi plecă. Totuşi era puţin trist. O luă pe University 
Road încet până când zări firma luminoasă a restaurantului. 
Opri în faţă şi intră. Tot fundul sălii era ocupat de un imens 
bufet, iar mesele erau repartizate în mai multe separeuri 
despărțite cu balustrade. Era foarte multă lume. Un tânăr 
bărbos în charovar-camiz apăru din fundul sălii şi îi luă 
mâna într-ale sale, zicând cu voce joasă: 

— Pir Hamza Shinvari vă aşteaptă. N 

Malko era singurul străin din restaurant. Işi urmă 
însoţitorul până la o masă unde se afla deja un bărbos cu un 
turban de un alb imaculat, care avea în faţă o sticlă de apă 
minerală. Bărbatul se ridică şi îi luă şi el mâna într-ale sale. 

— Vă mulţumesc că aţi venit până aici, zise el cu voce 
blândă. Mă bucur să vă cunosc. Doriţi să luaţi ceva de la 
bufet? 

Avea o barbă neagră foarte frumoasă, se exprima perfect 
în engleză, iar privirea sclipea de deşteptăciune. Bărbatul 
care îl condusese pe Malko se aşezase la masa de alături, 
împreună cu alţi trei bărboşi. Un chelner aduse maiestuos o 
supă, iar Malko gustă din ea. Era delicioasă. Apoi, însoţit de 
oaspetele său, se duse să se servească de la bufet, alegând 
carne de oaie marinată cu mirodenii şi cu orez şi şofran. 


199 


Toate felurile de mâncare erau de bună calitate, deşi nu 
auzise niciodată de acest restaurant... 

Mâncară şi abordară subiecte diverse. Hamza Shinvari 
părea la curent cu tot ce se întâmpla în lume şi analiza 
lucrurile cu luciditate. li explică lui Malko că era 
conducătorul unei şcoli coranice în zona tribală în afara 
celei din Peshawar, dar că se mai ocupa şi de multe alte 
activităţi religioase şi şcolare. Făcea şi afaceri. Ca să-l 
testeze, Malko îl întrebă: 

— Ce credeţi despre cruciada antiamericană dusă de Bin 
Laden? 

Hamza Shinvari nu se fâstâci şi răspunse cu zâmbetul pe 
buze: 

— Cred că „şeicul” este prea inteligent ca să viseze să 
instaureze wahhabismul în lumea întreagă. Chiar şi eu 
consider că unele dintre vederile lui sunt extremiste. Acest 
lucru nu se regăseşte în Coran, însă wahhabiţii au fost 
întotdeauna aşa. Noi, sufiştii, suntem mult mai liberali. 

Cu toate astea, femeile lor poartă în continuare burka. 

— Atunci, ce vrea? 

— Cred că răzbună umilinţa lumii musulmane, zise 
credinciosul. Arătând că poţi să faci minuni şi cu mijloace 
puţine, cu multă voinţă şi multe idei. Aceasta a fost 
semnificaţia atacului de la 11 septembrie. Sutele de 
milioane de musulmani care nu sunt de acord cu toate 
ideile lui Bin Laden s-au simţit mândri că a învins puternica 
Americă. Ei, care se simt umiliţi în permanenţă, incapabili 
să se modernizeze. 

— In mare parte este din vina lor, observă Malko. Islamul 
nu poate să reziste în lumea modernă. 

— Asta este altă problemă, care vine direct de la 
conducători, recunoscu Hamza Shinvari. 

— Atunci de ce omoară civili care nu au nici o vină? 

___— Israelienii nu omoară numai palestinieni nevinovaţi? 
Insă foarte puţini oameni se înduioşează. Bush nu a înţeles 
că, deşi nici musulmanii nu-i iubesc în mod special pe 
palestinieni, aceştia sunt şi ei tot musulmani. Aşadar, îşi 
merită soarta. li poartă pică Americii căci, fără ea, Israelul 
nu ar avea aceeaşi atitudine arogantă. Dar, mai presus de 


200 


toate, Statele Unite nu realizează că, a-i vedea staționând 
înarmaţi pe teritoriul saudit, acolo unde se află Mecca, 
reprezintă un traumatism extraordinar pentru wahhabiţii, 
care sunt nişte credincioşi convinşi. 

Se ridică să-şi ia nişte prăjituri de la bufet şi se întoarse 
cu un soi de gelatină verde ca neonul. Era momentul să 
intre în miezul problemei. 

— De ce mi-aţi cerut să vin la Peshawar? întrebă Malko. 

Hamza Shinvari lăsă linguriţa din mână şi zâmbi. 

— Ca să vă transmit un mesaj. 

Pulsul lui Malko se acceleră brusc. Avusese dreptate. 

— De la Ussama Bin Laden? 

— Da. 

— Şi care este acest mesaj? 

— Speră să vă întâlnească. 

Malko îl fixă, pradă unor sentimente contradictorii. 
Tocmai lui, care de trei săptămâni se chinuia să descopere 
ascunzătoarea lui Bin Laden, i se oferea acum ocazia să se 
ducă la el... Era mult prea frumos. 

— Cum? 

Hamza Shinvari făcu un gest evaziv. 

— Nu cunosc detaliile. Ştiu doar că vă cere să nu spuneţi 
nimănui nimic despre această propunere fie că o acceptaţi, 
fie că nu. Restul îl priveşte pe el. Şi pe dumneavoastră. Eu 
sunt, cum îi spuneţi în engleză, doar un honest broker. 

Mai avea şi umor pe deasupra. Malko se aplecă peste 
masă. 

— De trei săptămâni mă chinui să aflu unde este Bin 
Laden. Câteva persoane şi-au pierdut viaţa în această 
hăituiala. l-au ucis partizanii lui. Unul dintre cei pe care îi 
urmărim a găsit un scurt refugiu în şcoala dumneavoastră. 
inţelegeţi de ce sunt neîncrezător. 

Credinciosul surâse. 

— Inţeleg perfect, dar asta nu mă priveşte pe mine. Rolul 
meu constă pur şi simplu în a vă transmite oferta. Nu-mi 
asum responsabilitatea pentru ce s-ar putea întâmpla 
ulterior. Din partea dumneavoastră sau a lui. 
Dumneavoastră îmi spuneţi doar da sau nu. În ambele 
cazuri îi voi transmite răspunsul dumneavoastră şi nu ne 


201 


vom mai vedea niciodată. Cel puţin într-un viitor apropiat, 
căci voi fi întotdeauna bucuros să vă găzduiesc în casa 
mea. 

| se aduse o ceaşcă de ceai şi îşi înmuie buzele în el. 
Exact de asta se temuse şi Greg Bautzer: la restaurant, 
Malko nu risca absolut nimic, dar după aceea... 

— De ce vrea Bin Laden să ne întâlnim? întrebă el. 

Credinciosul îi adresă din nou un zâmbet angelic. 

— Vă jur pe Coran că nu mi-a spus. 

— Ştiţi unde se află? 

— Cu voia lui Allah, în siguranţă. Dar nu ştiu unde anume. 

Se uită la ceas. 

— Trebuie să vă las în curând. Care este răspunsul 
dumneavoastră? 

— Accept, spuse Malko, aproape fără să se gândească. 

Hamza Shinvari nu se manifestă în nici un fel. 

— Unde staţi, la Pearl? 

— Da. 

— Mâine, cineva o să ia legătura cu dumneavoastră şi o 
să vă dea indicaţii. 

Se ridicase deja în picioare şi îi luă din nou mâna dreaptă 
a lui Malko într-ale sale. Cei patru oameni care îl însoțeau se 
ridicaseră şi ei. leşiră cu toţii din restaurant, iar credinciosul 
se urcă într-un Mercedes 4x4 care valora salariul pe 
douăzeci de ani al unui pakistanez obişnuit, apoi îi adresă 
un ultim surâs lui Malko. 

Acesta îşi spuse că mai putea încă să se răzgândească 
până mâine dimineaţă, dar ştia bine că nu o va face. 
Zarurile erau aruncate. Poate că se arunca într-o capcană 
înspăimântătoare, dar cel puţin nu murea prost. Sau poate 
nu va trăi îndeajuns ca să se poată bucura de această 
satisfacţie. 


202 


Capitolul XXI. 


Malko privea răsăritul de soare stând întins în pat. Nu-şi 
amintea dacă dormise într-adevăr, dar moţăise, căci nu se 
simţea obosit. Telefonul sunase de mai multe ori aseară, 
dar nu răspunsese. Nu voia ca decizia lui să fie „poluată” de 
elemente din afară. li era foame. După ce stătuse mult timp 
sub duş, cobori să ia micul dejun. Era doar ora şapte. Apoi 
urcă în cameră şi aşteptă. La opt, telefonul sună. De data 
asta răspunse. O voce rosti în engleză cu un puternic accent 
pakistanez: 

— Vă aştept în hol. 

Cobori. Jos, un pakistanez mic de statură, cu ochelari şi 
foarte plăpând se apropie de el. 

— Bună-ziua. Sunteţi gata? Vă conduc. 

— Să nu-mi iau nimic? 

— Nu. 

Se duse spre ieşire şi îl invită pe Malko să se urce într-un 
microbuz în care el era unicul pasager. Era frumos şi cald. 
Vehiculul o luă spre Jamrud Road. Când zări în depărtare 
arcul ce traversa şoseaua, Malko înţelese că va pătrunde în 
zona tribală. Microbuzul se opri iar ghidul său coborî. Malko 
îl văzu discutând cu un soldat căruia îi arăta o hârtie: era 
permisul de intrare în zona tribală... Totul era organizat la 
perfecţie. 

Işi spuse că mai avea încă timp să renunţe. Dacă treceau 
cinci minute, era deja prea târziu. Rulau pe terenul neted de 
dinaintea serpentinelor din Khyber Pass. Revenea mereu în 
aceleaşi locuri. Incercă în zadar să privească peisajul. După 
vreo patruzeci de minute, înainte de a ajunge în Landicotal, 
microbuzul viră la dreapta, pe un drumeag ce se afunda în 
munţi. Incă o jumătate de oră de mers, apoi vehiculul opri 
într-un sătuc, lângă un zid înalt ce delimita o proprietate. 

— Aţi ajuns, îl anunţă ghidul. 

Malko se dădu jos şi auzi strigăte de copii. Era o şcoală 
coranică. Un bărbat deschise poarta şi îl strânse pe ghid la 
piept. Cei doi schimbară câteva cuvinte, iar ghidul fără 


203 


nume îi dădu lui Malko permisul de intrare în zona tribală. 
Totul era trecut acolo, chiar şi numărul paşaportului... 

— La revedere, zise el, omul acesta se va ocupa de 
dumneavoastră. N 

Bărbatul, un bărbos, nu vorbea englezeşte. li făcu semn 
să-l urmeze într-un birouaş doar cu perne, cu covoare şi cu 
măsuţe joase. L-a servit cu ceai şi biscuiţi. Necunoscutul 
plecă. Se scurseră aproape trei ore. Copiii făceau multă 
gălăgie. Apoi uşa se deschise din nou iar în cadrul ei apăru 
bărbosul împreună cu alţi doi străini, în veşminte paştu. 
Unul avea pe umăr un Kalaşnikov, fără ostentaţie. Dădură 
pe rând mâna cu Malko şi îi făcură semn să-i urmeze. 

Afară aştepta un Pajero gri plin de noroi. Il urcară pe 
Malko în spate şi îi dădură biscuiţi şi două portocale. Apoi 
vehiculul plecă pe un drum aproape inaccesibil. Malko sărea 
câteodată până în tavan, căci pista era plină de gropi. 
Foarte repede, nu mai reuşi să se orienteze. Drumeagul 
urca şi cobora, dar nu trecea prin nici un sat. | se părea că 
nu se mai sfârşeşte. Soarele va apune şi în curând se va 
face noapte. Nimeni nu scotea o vorbă. Afară, se întunecase 
de tot. Parcă erau pe Lună. Era mai răcoare decât la 
Peshawar. Malko habar nu avea unde se afla. Il conduseră 
până la o casă din paiantă. lnăuntru avea pământ pe jos şi 
era luminată cu o lampă cu gaz. Unul dintre însoțitori îi 
arătă o cămăruţă, unde era o saltea pusă pe nişte covoare. 
După aceea, îi aduseseră ceai şi carne foarte condimentată 
cu orez. |n fine, închiseră uşa cămăruţei în care intrase. 
Ciuli urechile, dar nu auzi decât discuţii în şoaptă în urdu 
sau în paştu. Epuizat de tensiunea nervoasă, până la urmă 


adormi. 
* 


* * 


Simţi o mână care îl scutura uşurel de umăr iar Malko se 
deşteptă tresărind. Pulsul urcă vertiginos. Bărbatul care îl 
trezise avea aproape doi metri şi tenul măsliniu: era 
Numeiri, sauditul pe care îl văzuse la Peshawar când venise 
să-l ia pe Mustapha Turabi, omul lui Ussama Bin Laden. li 
oferi lui Malko ceai şi plăcinte cu miere, apoi zise în engleză: 

— Vom pleca peste puţin timp. Vă vom lega la ochi. Dacă 


204 


vă scoateţi banderola, voi fi obligat să vă omor. 

Plecă, iar Malko se chinui să ronţăie plăcintele. Era total 
rupt de lume şi în mâinile adversarilor. Când sauditul se 
întoarse, avea un sul de bandă adezivă verzuie, cum 
foloseau americanii în Vietnam ca să lege ochii prizonierilor 
comunişti. Malko se lăsă legat la ochi. Banda era absolut 
opacă. Nu vedea nimic. Îl duseră până la un vehicul unde îl 
ajutară să se urce. Nu avea cum să ştie câte persoane îl 
însoțeau... Se hotărî să se lase în voia sorții. 

Merseră o vreme pe nişte piste destul de bune. Apoi, 
drumul se transformă într-un adevărat coşmar. Vehiculul se 
hurduca din groapă în groapă, se clătina, scârţâia. Incetinea 
ca să urce pante foarte abrupte. Era un adevărat chin. Frânt 
şi aproape amorţit, Malko simţea nevoia să-şi scoată 
banderola, dar ştia că nu poate face aşa ceva. Incă îi mai 
suna în urechi „sfatul” sauditului: „Dacă vă scoateţi 
banderola, voi fi nevoit să vă omor.” Nu era o ameninţare, 


ci un fapt. 
In fine, vehiculul se opri. Malko avea senzaţia că făcuse 
înconjurul lumii. Îl ajutară să coboare şi îl orientară pe 


terenul denivelat. Apoi îl aşezară pe un scaun. li scoaseră 
cu grijă banderola. Era într-o casă din paiantă, fără nici un 
geam. Ferestrele erau acoperite cu pături bătute în cuie 
direct în perete. Se uită la ceas: merseseră şase ore. Dar tot 
la fel de bine, ar fi putut să se învârtă pe loc. Era puţin mai 
răcoare. li aduseră din nou ceai şi un bol cu palau?” şi iaurt. 

In afară de sudanez, mai zări vreo doisprezece oameni 
înarmaţi culcaţi sau şezând pe jos în încăperea de alături. 
Pentru prima oară auzi vorbindu-se în arabă. Făceau cu toţii 
abstracţie de el, de parcă ar fi fost invizibil. Mâncă. 
Sudanezul apăru cu un charouar-camiz bej în mână. 

— Trebuie să faceţi o baie şi să vă schimbaţi. 

— O baie? De ce? 

Numeiri zâmbi fără să-i dea nici un răspuns. 


— Să mergem. 
* 


x x 
Malko îi dădea pe rând hainele tânărului machiat cu 


2% Carne fiartă cu orez. 


205 


creion dermatograf albastru, care le băga într-un sac din 
pânză. li dăduse totul: cămaşa, pantalonii, slipul, şosetele şi 
pantofii. Tânărul îi arătă cu degetul ceasul de la mână, iar 
Malko fu nevoit să-l scoată. Era şase şi zece minute. 

După aceea l-a dus într-o cameră plină de aburi şi îi arătă 
un fel de hârdău din lemn plin cu apă şi închise uşa în urma 
lui. Malko se băgă în el. Era chiar plăcut. Dar, după o 
jumătate de oră, se plictisise. Se ridică, se înfăşură cu un 
prosop care părea făcut din piele de crocodil şi bătu la uşa 
încuiată cu cheia pe din afară. Tânărul deschise imediat şi îi 
făcu semn să se bage din nou în apă, încuind uşa la loc. 
Mirat, Malko intră din nou în hârdău, neînţelegând nimic. 
Doar nu trebuia să se purifice înainte de a se întâlni cu Bin 
Laden! Trebuie să existe o explicaţie logică. Făcu acest 
ritual încă de trei ori. Ca şi cum paznicul său găsea că nu 
este destul de curat. Malko primi în sfârşit hainele 
pakistaneze, nişte izmene şi nişte şlapi cu şnururi grosolane 
din piele. Apoi îl duseră din nou în „camera” lui. Lângă el, 
bărbaţii se rugau cu faţa spre Mecca. Se culcă zicându-şi că 
nu spălau oamenii înainte să-i omoare. Numeiri apăru din 
nou şi îi dădu o pastilă. 

— Pilulă de dormit! zise el în engleză. Trebuie să o iei. 

Malko se supuse. Era din ce în ce mai ciudat. După o 
jumătate de oră, dormea dus. Íl trezi tot sauditul, aducându- 
i ceai şi palau. Malko îşi simţea gura cleioasă şi îl dureau 
toate oasele. Indată ce termină de mâncat Numeiri îşi făcu 
apariţia. 

— Ştiţi să călăriţi? 

— Da, zise Malko. 

— Bine. Acum plecăm la drum, dar vă leg din nou la ochi. 

Zis şi făcut. Lângă saudit, un mustăcios mărunt se uita la 
Malko precum o coleopteră. Observă că avea în curea un 
jambia”? cu lama curbată. Era yemenit. Apoi îl scoaseră 
afară. Simţi aerul răcoros şi auzi caii fornăind, apoi îl ajutară 
să se urce pe un cal de talie mică şi îi puseră hăţurile în 
mâini. 

— Să nu vă fie teamă, îl avertiză Numeiri, caii sunt foarte 
bine dresați. Nici măcar nu trebuie să-i ghidaţi. 


3 Pumnal tradiţional din Yemen. 


206 


Era totuşi prima dată când călărea legat la ochi. În orice 
caz, terenul era foarte denivelat, iar liniştea absolută. Se 
auzeau doar pietrele care se rostogoleau sub copitele cailor 
şi uneori câte un strigăt al însoţitorilor. De altfel, nici nu ştia 
câţi sunt. Incepu să se anchilozeze, să-l doară şalele şi să i 
se bătătorească fundul. Caii înaintau la pas, urcând şi 
coborând sau încetinind. Nu avea cum să măsoare timpul. 
Până la urmă îi veni să urle, atât de tare îl durea mijlocul. 
Apoi calul se opri. Auzi glasuri şi salutul tradiţional, apoi 
simţi cum îl bat pe umăr. N 

Ajunsese, dar nu ştia unde anume. Il ajutară să se dea jos 
de pe cal şi îl conduseră cu mare atenţie. 

De data asta era în picioare când îi scoaseră banderola. 
Avea senzaţia că nici nu se mişcaseră din loc! Se afla într-o 
încăpere cu ferestrele acoperite, doar cu un covor pe jos, un 
taburet şi un pat din scânduri cu o cuvertură jegoasă pe el. 
Nu-şi dădea seama dacă e noapte sau zi. Se aşeză fără să 
spună nimic, apoi se întinse fără să se gândească la nimic 
din cauza oboselii. Yemenitul îi aduse ceai într-un pahar şi 
un soi de terci din oaie, apoi închise din nou uşa. Malko 
devoră terciul, îşi bău ceaiul, apoi adormi îmbrăcat pe patul 


din scânduri, fără nici un somnifer. 
* 


* * 


Malko deschise ochii şi îşi înăbuşi un țipăt de durere, atât 
de tare îl dureau muşchii. Se puse în şezut şi se strâmbă de 
durere, cu senzaţia că avea o sută de ani. Apoi ascultă cu 
atenţie: nu se auzea nici un zgomot. Uşa era încuiată. 
Rămase întins pe patul din scânduri, încercând să-şi facă 
ordine în gânduri. Până când va dura acest joc de-a v-aţi 
ascunselea? Nici măcar nu ştia unde se afla. Putea să fie în 
Pakistan, în zona tribală, sau oriunde în altă parte, ori în 
Afganistan. După patru ore petrecute în vehiculul 4 x 4 şi o 
zi pe cal, mersese ceva, nu glumă. Ori pur şi simplu s-au 
învârtit în cerc... Aşteptă un timp, care i se păru că nu se 
mai sfârşeşte. Murea de foame. Apoi auzi voci dincolo de 
perete şi cheia răsucindu-se în broască. 

Yemenitul cel scund deschise uşa şi îi făcu semn să-l 
urmeze. Malko se ridică şi intră în cealaltă încăpere. Dădu 


207 


nas în nas cu Ussama Bin Laden, care stătea în picioare, 
înconjurat de câţiva oameni înarmaţi până în dinţi. Chiar şi 
el avea un pistol-mitralieră Borko agăţat pe umăr. Purta 
turban şi era îmbrăcat în ţinuta lui obişnuită, cu haină 
neagră. Barba era grizonată şi lungă, iar faţa suptă. Zâmbi 
cu mâna pe piept şi spuse într-o engleză excelentă: 

— Imi cer scuze pentru această călătorie obositoare, dar 
nu puteam să procedez altfel. Cred că vă este foame. 

In camera alăturată Malko zări o măsuţă joasă pe care 
era mâncare şi băutură. Bin Laden se aşeză turceşte şi îi 
făcu semn lui Malko să se aşeze în faţa lui. Nu-i venea să 
creadă. Lua micul dejun cu cel mai căutat om din lume. Cu 
cel pe care îl urmărea de săptămâni întregi prin tot 
Pakistanul şi Afganistanul. Şi tocmai el îi înlesnise această 
întâlnire. 

— Este ceai roşu, preciza Bin Laden în timp ce îi turna lui 
Malko în pahar. j 

Acesta privi în jur. In fundul încăperii, stăteau aşezaţi 
vreo doisprezece oameni. După aspectul fizic, erau mai 
degrabă arabi. Trebuie să fie cel puţin la fel de mulţi şi 
afară. Un bărbos cu faţa rotundă veni lângă Bin Laden şi se 
aşeză. 

— Este traducătorul meu, şeicul Abdul Rahman. Uneori 
mai uit câte un cuvânt englezesc. 

Fiul bătrânului şeic egiptean orb care organizase primul 
atentat în World Trade Center şi care, în prezent, putrezea 
în închisoare fiind condamnat pe viaţă în Statele Unite. Bin 
Laden începu să mănânce măsline şi îi spuse politicos lui 
Malko: 

— Mâncaţi! 

Pe masă erau de toate: nans, brânză de capră, roşii, 
fructe. Ca băuturi, aveau la alegere: apă minerală de mai 
multe feluri, sucuri de grepfrut şi de portocale. Bin Laden îşi 
turnă un pahar plin de suc de grepfrut, apoi puse într-un 
nan untos puţină telemea. Mânca cu poftă. Malko făcu la fel, 
întrebându-se cum se va termina această întrevedere. 
Pentru moment, Ussama Bin Laden nu părea să aibă intenţii 
rele... Măcar să fie aşa până la sfârşit. 

* 


208 


* * 


După aceea, au adus o oaie friptă pe care gărzile de corp 
o împărţiră între ele după ce lăsaseră bucăţile cele mai 
bune şeicului şi lui Malko. Toată lumea mânca în tăcere. Dar 
lui Bin Laden îi plăceau cel mai mult măslinele. Totuşi, era 
un om slab. În sfârşit, împinse farfuria din faţă şi îşi turnă un 
pahar de ceai. 

— Cred că v-a surprins foarte tare invitaţia mea, spuse el 
în sfârşit, pe un ton egal. 

— Da, recunoscu Malko în mod direct. 

Bin Laden schiţă un zâmbet şi reluă: 

— Cu atât mai mult cu cât le-aţi dat mare bătaie de cap 
oamenilor din organizaţia mea. Mai cu seamă în Statele 
Unite. John Turner a fost un om de valoare. lar aici, v-aţi 
străduit din răsputeri să mă găsiţi. Presupun că aţi făcut-o 
numai cu intenţii bune... 

— S-ar putea spune şi aşa, recunoscu Malko. 

Urmă un scurt moment de tăcere, apoi sauditul continuă: 

— Mai întâi, trebuie să vă spun că vă admir curajul. Nu 
multă lume şi-ar fi asumat riscul să vină la mine în condiţiile 
actuale, cu contenciosul care ne desparte. Dar eu vă 
cunosc. Ştiu multe lucruri despre dumneavoastră, chiar şi 
amănunte din viaţa particulară. 

— De ce? Nu se putu Malko abţine să întrebe. 

— Din cauza primei noastre întâlniri, în 1996. E-adevărat 
că aţi fost cinstit. De atunci, am întreprins o anchetă 
serioasă în legătură cu dumneavoastră. Avem oameni peste 
tot. Aş putea să vă spun lucruri care v-ar mira, dar nu de 
asta ne aflăm aici. 

Se întrerupse ca să mai mănânce o măslină. Cu privirea 
pierdută în gol, Abdul Rahman părea o statuie. 

— De ce mă aflu aici? întrebă Malko. 

Bin Laden făcu o pauză ca să scuipe sâmburele. Părea 
perfect stăpân pe el. Lui Malko nu-i venea să creadă că 
stătea faţă în faţă cu omul care a iniţiat grozăvia de pe 11 
septembrie. 

— Din două motive, spuse sauditul. Mai întâi, am vrut să 
le arăt prietenilor dumneavoastră americani că nu au 
puterea să mă captureze. Cu toate că v-aţi străduit din 


209 


toate puterile. Câţiva oameni de-ai mei mi-au reproşat că v- 
am lăsat să veniţi aici fără să vă omor. Nu aceasta este 
optica mea. Sunteţi oaspetele meu şi nu vi se va întâmpla 
nimic atâta timp cât vă aflaţi sub protecţia mea. Doar dacă, 
adăugă el zâmbind în colţul gurii, nu aţi dirijat avioanele B- 
52 spre locul în care ne găsim acum. 

— Ar fi fost dificil, observă Malko, fiindcă nu am nici cea 
mai vagă idee. Apropo, de ce a trebuit să mă spăl de mai 
multe ori? 

— A fost ideea oamenilor din garda mea. Ei cred că 
americanii sunt foarte rezistenți. Se tem să nu fi băgat 
mâna în vreo substanţă otrăvitoare, ca să mă omorâţi când 
daţi mâna cu mine, de exemplu... Sau să ascundeţi în haine 
vreun mijloc de detectare electronică. 

— Care este cel de-al doilea motiv al întâlnirii? insistă 
Malko. 

— Veţi fi mesagerul meu, zise sauditul. Vreau să-i 
transmiteţi preşedintelui Bush că va mai avea şi alte „11 
septembrie” şi că americanii nu vor mai dormi niciodată 
liniştiţi atâta timp cât un singur soldat american va rămâne 
în ţara mea, iar Statele Unite vor continua să se alieze cu 
israelienii pentru a oprima poporul palestinian. De 
asemenea, puteţi să-i transmiteţi că sunt în viaţă şi că aţi 
discutat cu mine. 

— Şi alţii ar fi putut la fel de bine să o facă, obiectă 
Malko. Mesagerul dumneavoastră obişnuit, ziaristul 
pakistanez Hamid Mir, sau chiar Robert Fisk... 

Ussama Bin Laden zâmbi din nou. 

— Nimeni nu are credibilitatea dumneavoastră. 
Americanii nu au încredere decât în oamenii care lucrează 
numai pentru ei. 

Malko îşi spuse că era adevărat. Până la urmă poziția lui 
Ussama Bin Laden era foarte logică. Tăcerea se prelungi 
câteva momente, apoi sauditul se ridică, urmat de oamenii 
săi. Malko observă că era foarte slab şi că avea dureri în 
brațul stâng. 

— Trebuie să plec, spuse pur şi simplu sauditul. Să 
transmiteţi corect mesajul meu. 

Trecu prin fața lui Malko fără să-i strângă mâna, iar garda 


210 


de corp îi deschise uşa. Malko zări un petic de cer senin, 
apoi uşa se închise. Numeiri, sudanezul, rămase cu el, ca şi 
yemenitul cel scund. 
— Plecăm peste o oră, spuse sudanezul. Odihniţi-vă. 
* 


* * 


Pe Malko îl durea tot corpul. Drumul de întoarcere fusese 
la fel de obositor ca şi cel de la venire. Călare, apoi cu 
vehiculul 4x4 pe pistele desfundate, tot legat la ochi. Acum 
drumul părea ceva mai bunicel. Mergeau pe asfalt. Primise 
înapoi ceasul şi hainele. Vehiculul încetini, apoi se opri. Se 
deschise o portieră şi îl ajutară să coboare. Simţi cum îi 
smulg banderola de la ochi cu mare grijă. Clipi des din 
cauza luminii orbitoare. Era într-o vale plantată cu arbori de 
acacia şi cu eucalipţi, iar în zare se vedea un maiestuos lanţ 
muntos. Era foarte cald. Numeiri întinse braţul către sud. 

— Sunteţi la doi kilometri de Parachinar. In faţa moscheei 
Al Jadi veţi găsi taxiuri ca să vă întoarceţi la Peshawar. 

Se urcă în vehiculul care demară imediat, îndreptându-se 
spre munţi. Malko porni la drum. Câmpurile din jurul lui erau 
pustii. Până în centrul Parachinarului nu întâlni pe nimeni. 
Aşadar, se găsea în Waziristanul de Nord, foarte aproape de 
graniţa cu Afganistanul. Oamenii din jur parcă nici nu-l 
vedeau. Întâlni câţiva bărbaţi cu Kalaşnikovurile pe umăr. 
Drumul ajungea direct la moschee. In faţă, staţiona un 
singur vehicul. Era un taxi. Se urcă în spate şi vehiculul 
demară imediat. 

Malko privi munţii din depărtare. Nici măcar nu ştia unde 
se întâlnise cu Bin Laden. Acesta îşi luase multe măsuri de 
prevedere. Ce personaj ciudat... Nu putea spune că sauditul 
avusese încredere în el, fiindcă Malko nu obținuse de la el 
nici o informaţie importantă. Insă ce ofensă şi ce renghi le-a 
putut juca americanilor: îl invitase tocmai pe omul pe care 
aceştia l-au trimis să-l lichideze. George W. Bush avea de ce 
să-şi roadă unghiile. 

Să folosească drept mesager exact pe omul trimis să-l 
distrugă era totuşi o dovadă că avea un oarecare simţ al 
umorului. Intr-un anumit fel misiunea lui nu era un eşec 
total. Mai degrabă a fost întoarsă din drumul ei iniţial. Nu 


211 


Malko a fost cel care l-a găsit pe Bin Laden, ci sauditul l-a 
atras pe terenul său. Şi fără să rişte absolut nimic. 

Zări câteva case şi un panou: KOHAT. Se găsea doar la 
treizeci de kilometri de Peshawar. Ceasul îi arăta 
douăsprezece şi zece. După o oră, ajunse în faţa fortului 
Balahisar iar şoferul opri. Malko se dădu jos iar taxiul plecă 
imediat. Scoase telefonul mobil care avea din nou semnal şi 
formă numărul lui Greg Bautzer. 

— Eu sunt! zise el îndată ce americanul răspunse. 

— My Goa! exclamă şeful centralei. Unde sunteţi? 

— Sosesc din spatele unei oglinzi, spuse Malko. 


Sfârşit 


212