Gerard de Villiers — [SAS] Balul contesei Adler

"cs 
a 


Gerard de Villiers 


Balul contesei Adler 


V,1.0 


ISBN: 
973-9138-59-4 


Malko Productions - Paris, 
Le Bal de la Comtesse Adler 
© Gerard de Villiers 
Pentru versiunea românească: 
OTINERAMA 
1999 


Gerard de Villiers 


Balul 


contesei Adler 


În româneşte de Anca Pisică 


(> 


1999 


e 
Capitolul I 

Doctorul Virgil Nagel alerga cu sufletul la gură prin pădurea deasă 
de brazi. Prin tălpile subțiri ale pantofilor eleganţi, tari ca nişte 
cartoane, simțea cu durere pământul îngheţat. Erau de fabricaţie 
rusească. Pardesiul prea subţire pentru această vreme nu îi ţinea 
deloc de cald. Trebuie să fi fost minus cincisprezece grade. Din când 
în când îi mai clănţăneau şi dinţii. 

Medicul se opri gâfâind lângă un copac şi ascultă cu atenţie. Aburii 
care îi ieşeau din gură formau un fel de chiciură în jurul ei. Se găsea la 
aproape doi kilometri de Timiş. Pe malul celălalt al râului, era 
lugoslavia. Aproape că scăpase. Ar fi trecut Timişul noaptea, mergând 
pe gheaţă. Oricum, în timpul zilei era imposibil. Grănicerii, care erau şi 
trăgători de elită, împânzeau toate punctele de frontieră. Situată mai 
la sud, Dunărea forma o graniţă naturală şi de netrecut. Virgil Nagel 
alesese pentru tentativa lui de a fugi peste graniţă o regiune mai 
puţin populată, pe la vest de Timişoara. Fireşte că, dacă ar fi avut 
timp şi-ar fi organizat plecarea, sau ar fi luat avionul. Dar nu dispunea 
deloc de timp. Viaţa unui om depinde în mare parte de şansă. 

| se păru că, în depărtare, aude sunetul unui fluier şi o luă din nou 
la fugă. Inima îi bătea cu putere în piept, iar gâtul îl ustura, dar 
trebuia să continue drumul, să-şi găsească un adăpost până la noapte 
şi, eventual, să-i depisteze pe urmăritori. 

Crengile copacilor îi biciuiau obrajii sensibilizaţi de ger, iar picăturile 
de sânge îngheţau imediat. Mâinile i se învineţiseră şi îl dureau 
buricele degetelor. Trebuia cu orice preţ să se încălzească, altminteri 
nu reuşea să treacă Timişul. Revedea chipurile neîncrezătoare ale 
celor doi milițieni încotoşmănaţi în mantalele lor verzi şi grele care, la 
ieşirea din satul Ciacova, îl opriseră exact când se angaja cu 
Volkswagenul său pe un drum de ţară ce străbătea pădurea şi 
ajungea la graniţă. Avea număr de Bucureşti, de aceea li se păruse 
cam ciudat. Dacă ar fi anunţat posturile de miliţie, i-ar fi găsit maşina 
cu uşurinţă. Nu reuşise să se îndepărteze decât vreo doi kilometri... 

Măcar să fi avut mai mult timp la dispoziţie... Existau nişte filiere de 
încredere ce asigurau ieşirea din România. In depărtare se auzi un foc 
de armă. Probabil că îl avertizau pe vreun nebun care încerca să 
treacă graniţa ziua în amiaza mare... 

Brusc apăru printre copaci o casă. Printre lacrimile care îi 
împăienjeneau ochii din cauza gerului, Virgil distinse fumul care ieşea 
pe coş. Se ghemui după un buştean ca să cerceteze casa. Semăna cu 
o fermă micuță. Dincolo de brazi, se deschidea un câmp acoperit cu 
zăpadă. 

Incet, încet, Virgil Nagel îşi recăpătă suflul. Trebuia să ia repede o 
hotărâre. Nici nu se punea problema să se întoarcă, iar dacă aştepta 


lăsarea întunericului în pădure, putea să moară îngheţat. Trebuia să-şi 
asume riscul. 

— La dracu'! mormăi ca pentru sine. 

Se ridică, îşi scutură zăpada de pe pantaloni, îşi trecu degetele prin 
păr şi înaintă fără să mai caute cărarea. Când se apropie de uşa din 
lemn, zări fereastra luminată. Bătu cu putere în uşă. 

Virgil era atât de încordat, încât tresări când uşa se deschise cu un 
scârţâit. O fată înaltă apăru în prag. Fruntea era ascunsă de părul 
negru şi creţ. Avea bărbia ascuţită, gura mare şi cărnoasă, ochii mari, 
negri şi strălucitori, nasul subţire. II întrebă pe un ton răstit: 

— Ce doriţi? 

li cerceta cu suspiciune faţa plină de zgârieturi însângerate. 

El arboră un zâmbet mecanic. 

— Doamnă, eu sunt medic şi am rămas cu maşina în pană. M-am 
rătăcit. Aş putea să mă încălzesc un pic la dumneavoastră? 

| se păruse că vorbise cam tare. Obrajii femeii erau acoperiţi cu un 
pufuşor strălucitor. Puloverul din lână de casă îi scotea în evidenţă 
pieptul puternic. 

— V-aţi rătăcit? repetă ea rar. 

In vocea ei se ghicea o undă de îndoială. Virgil se străduia să 
zâmbească mai mult, dar îl dureau îngrozitor buzele. 

— Mă duceam la un bolnav care locuieşte în pădure şi m-am 
rătăcit. E un ger de crapă pietrele. 

Ea se uită la paltonul lui elegant şi la pantofii cu tălpi subţiri fără să 
scoată o vorbă. Deodată, deschise uşa larg. 

— Intraţi, domnule doctor. 

— Mulţumesc, doamnă, şopti el. 

Era într-adevăr o fată chipeşă. Ea deschise, uşa atât de puţin, încât 
el se frecă de pieptul ei când intră, simțind un fior ascuns. Căldura îl 
învălui ca o pătură şi, din instinct, se duse imediat lângă soba în care. 
Ardea un foc din buşteni. 

Se ghemui lângă foc dârdâind şi clănţănind din dinţi. Niciodată nu 
se simţise atât de bine, nici chiar în miezul verii, pe plaja de la 
Mamaia. Mirosea a ciorbă de pui şi a brânză telemea. | se făcuse 
foame. 

Un pocnet sec îl făcu să tresară. Se întoarse la timp ca să o vadă pe 
femeie băgând o cheie în buzunarul fustei. Incuiase uşa de două ori. 
Într-o fracțiune de secundă, cum înainta astfel spre el cu pieptul 
înainte, îşi dădu seama de intenţiile ei. In ciuda hainelor ei groase, era 
totuşi o femeie apetisantă. De altfel, ar prefera orice în locul gerului 
din pădure. Văzu expresia din ochii ei negri şi înţelese. 

— Domnule doctor, nu încercaţi să fugiţi, zise ea cu duritate în glas. 
Soţul meu este pe-aproape şi dacă strig, mă va auzi... 

Doctorul Virgil Nagel simţi cum îl ia din nou cu frig. 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta, doamnă? se bâlbâi el. Eu nu sunt un 
hoţ... Sunt medic. 

— Dumneavoastră nu v-aţi rătăcit, i-o tăie femeia şi nu mai există 
nici o casă de aici până la Ciacova, iar pe doctor îl cunosc. Vreţi să 
treceţi graniţa. 

II măsura cu dispreţ din cap până-n picioare, ţinând mâinile în şold. 
Virgil căută să se apere... 

— Eu sunt medic specialist şi am venit în mod expres de la 
Bucureşti să-mi văd bolnavul. 

Femeia se răsti la el: 

— Bărbatu-meu este grănicer şi mi-a povestit destule despre 
oameni ca dumneata. Dacă sunteţi cu conştiinţa împăcată, puteţi să-l 
aşteptaţi. 

Vorbea ca un activist de partid. Virgil se blestema în gând. Mai bine 
ar fi rămas în pădure. Fereastra era unica lui şansă de scăpare. 
Inaintă un pas către uşă, dar tânăra femeie îl împinse cu atâta 
brutalitate, încât era gata să cadă peste foc. 

— Staţi pe loc, domnule doctor! 

Cu un gest vioi, ea luă un buştean de jos şi îl ridică spre el. Era cât 
Virgil de înaltă. Se simţi cuprins de panică. Dacă în clipa asta apărea 
grănicerul, era terminat. Neînarmat, nu ar fi reuşit să facă faţă. ŞI 
trebuia neapărat să treacă frontiera. De asta depindea viaţa unui om 
ce nu putea fi înlocuit... 

— Ascultaţi-mă, zise el pe un ton rugător, este adevărat că vreau să 
trec graniţa, dar nu vreau să fac rău nimănui. Lăsaţi-mă să plec. 

— Nu vă las! 

Se măsurară reciproc un timp. Femeia strângea cu putere 
buşteanul şi pândea cel mai mic gest al doctorului. Brusc, el o prinse 
de mână şi i-o răsuci cu toată forţa. In acelaşi timp, îi aplică o lovitură 
de picior în burtă de îi tăie răsuflarea. Virgil avusese de gând să-i ia 
buşteanul din mână şi să scotocească în buzunar după cheie. Dar 
nevasta grânicerului avea o rezistenţă greu de imaginat. Căscă gura 
mare ca să respire mai bine, dar nu lăsă buşteanul din mână. li trase o 
lovitură zdravănă peste umăr, iar el ţipă de durere. Cu ură în priviri şi 
cu buşteanul ridicat în sus, femeia urlă: 

— Grigore! i 

Atunci, o furie oarbă îl năpădi pe Virgil Nagel. li prinse gâtul cu 
ambele mâini. 

— Nenorocita! Imbecilo! strigă el. 

incepu să o strângă de gât cu toată puterea fără să se sinchisească 
de ploaia de lovituri care se abăteau peste umerii lui. Obrajii cam 
măslinii şi pufoşi se găseau foarte aproape de faţa lui. Se clătinară un 
moment în mijlocul încăperii, apoi el reuşi să o lipească de o masă 
grea din lemn şi o culcă pe spate, lăsându-se peste ea cu toată 


greutatea. Osul tare al pubisului şi sânii mari fură striviţi de trupul lui 
şi gândul îi fugi pentru o clipă la un viol. Deodată, simţi o lovitură 
puternică în ceafă, iar ea îi scăpă. li mai trăsese un buştean în cap. 

Nebun de furie, se năpusti iarăşi asupra ei. Abia răsuflând, ea nu 
mai avu puterea să-l respingă, dar când reveni, ea îl trase un 
genunchi în vintre. Durerea fusese atât de ascuţită, încât crezu că i-a 
spart peritoneul. Chircit cum era, slobozi un mârâit răguşit şi începu 
să verse fără să se poată abţine. 

Ciufulită şi cu ochii holbaţi, femeia urlă din nou: 

— Grigore! 

Vocea ei avea puterea unei sirene de ceaţă. Lăsându-l acolo chircit, 
ea se repezi spre uşă. Virgil văzu roşu în faţa ochilor. Făcând un salt 
disperat, el o apucă de păr, o întoarse cu faţa spre el şi îi trase un 
pumn în barbă de o aruncă cât colo. Fusta se ridică pe pulpele 
păroase. Ridicându-se în patru labe, ea îl prinse pe doctor de picior şi 
reuşi să se scoale. Gura îi era însângerată. Virgil avea impresia că se 
lupta cu o capră, aşa de păroasă era. Se clătinară din nou în mijlocul 
odăii. El reuşi s-o lovească în tâmplă. Femeia căzu pe spate, icnind de 
durere exact la gura sobei. 

Se auzi o bufnitură, iar hainele şi părul luară foc imediat. Se smulse 
din flăcări cu un urlet de fiară şi se rostogoli pe podea. Părul arsese de 
tot. Virgil se grăbi să-i ia cheia din buzunarul fustei. Disperată, femeia 
îl muşcă de mână. 

In acel moment, un obiect îl lovi pe doctor în moalele capului. El o 
prinse pe femeie de umeri şi îi îndesă faţa în flăcări. Deşi se zbătea 
din răsputeri, el o încălecă şi o ţinu strâns. Flăcările îi înghiţiră foarte 
repede urletele şi ea nu se mai mişcă. _ 

Virgil se ridică tremurând ca varga. Işi şterse sudoarea care şiroia 
pe frunte. O venă i se zbătea la tâmplă gata să plesnească. Se strădui 
să se uite la trupul inert şi îi veni să verse. Duhoarea oribilă de carne 
arsă plutea în toată odaia. Brusc, îi urî pe toţi aceia care se făceau 
vinovaţi de această crimă. La mii de kilometri distanţă, stând în 
birourile lor confortabile, se mulţumeau să se joace cu nişte iluzii, în 
vreme ce el, Virgil Nagel, un medic onorabil din Bucureşti, o omorâse 
pe femeia asta în cel mai îngrozitor mod. 

O întoarse cu faţa în sus, dar îi dădu capul într-o parte ca să nu-i 
vadă chipul negru şi ars. Buzele uscate lăsau să se vadă dinţii într-o 
strâmbătură sinistră. Virgil Nagel băgă repede mâna în buzunar ca să 
ia cheia. Fiecare secundă petrecută în această casă reprezenta un 
pericol de moarte. Fugi la uşă şi o descuie. Nu era nici ţipenie de om 
pe cărare. În clipa în care voia să iasă, văzu pe o policioară o sticlă de 
ţuică şi o înşfăcă în trecere. Se lăsase întunericul. O luă la fugă înspre 


vest. 
* 


* * 


Virgil Nagel aştepta de mai bine de o oră pitit după copacul lui. 
Frigul îl pătrunsese până la oase şi se întreba dacă mai avea forţa să 
alerge. Când simţea că nu mai rezistă, mai trăgea câte o duşcă din 
sticla cu ţuică. Alcoolul îi ardea gâtlejul, dar îl şi încălzea. O golise 
aproape pe trei sferturi. Oricum, îi salva viaţa. 

Zări printre brazi chipiurile verzui ale grănicerilor care ţopăiau pe 
loc ca să se încălzească. Cu o oră în urmă, fusese tărăboi mare, cu 
strigăte, apeluri disperate, iar mai mulţi grăniceri înarmaţi cu 
mitraliere trecuseră în goană la vreo zece metri de el. Unul dintre ei 
avea chiar un Mauser cu lunetă. Il căutau. Printre oamenii în uniformă, 
trebuie să se fi aflat şi soţul femeii pe care o omorâse cu bestialitate... 
Tocmai el, pe care pacienţii îl considerau blândeţea întruchipată. 
Războiul secret declanşa cruzimi nebănuite... 

Se străduia să se gândească la importanţa vitală a misiunii sale ca 
să nu-şi mai aducă aminte de faţa arsă a femeii moarte, îşi zicea cu 
cinism că, la urma urmelor, în bombardamente mureau atâţia copii 
nevinovaţi. Nu era în stare să construiască altă lume, ci să lupte din 
răsputeri pentru dispariţia totală a comunismului de pe faţa 
pământului. Pentru prima dată în viaţa lui, era veriga cea mai 
importantă dintr-un lung lanţ de comploturi. 

La câţiva metri de el se auzeau glasuri. Se schimba tura. Ceilalţi 
discutau cu voce tare. 

— Noapte bună! zise cel care abia venise... 

Ceilalţi râseră zgomotos. Virgil Nagel înainta uşurel. Cei patru 
grăniceri aşezaseră armele la picior şi îşi aprinseră câte o ţigară. Fără 
să-i scape din priviri, Virgil se strecura printre copaci. Mai avea de 
parcurs douăzeci de metri. Dar şi cei mai periculoşi... 

Nici unul dintre grăniceri nu se întoarse. Virgil se ghemui după un 
tufiş cu zloată pe el. Nu lăsase nici o clipă sticla cu ţuică din mână. Il 
durea îngrozitor tot corpul. Incercă să-şi bage mâinile sub cămaşă ca 
să le încălzească, dar renunţă imediat ce degetele atinseră pielea. 
Printre brazii destul de rari zărea Timişul îngheţat. Pe malul celălalt, 
era lugoslavia. li cunoştea pe oamenii care îl aşteptau şi îl ajutau să 
meargă mai departe. Numai de nu s-ar sparge gheaţa sub greutatea 
lui. 

x 
x x 


Râul îngheţat lucea uşor în lumina lunii. Stelele străluceau pe cerul 
senin. Virgil Nagel ascultă cu atenţie, dar nu auzi decât lătratul 
câinilor în depărtare. Se târa pe burtă pe pământul îngheţat, 
încercând să se apropie de malul Timişului. 

Grănicerii se găseau la vreo sută de metri, mai în stânga. Când 
ajunse la marginea apei, respiră adânc. Apoi, deodată, îşi luă avânt. 


Se auziră câteva pârâituri, dar gheaţa era groasă şi ţinea. Virgil se 
târa cât mai repede în coate şi în genunchi, fiind mort de frică. Dacă 
se spărgea gheaţa, era terminat. Grănicerii nu ar fi venit să-l 
salveze... Ajunsese în mijlocul râului când auzi un strigăt în stânga lui. 

— Luminează! 

Un proiector se aprinse aproape instantaneu, luminând malul 
românesc. Fasciculul mătură oglinda gheții, apropiindu-se încet de el. 
Primul lui reflex a fost să se ridice şi să fugă. Avea destul timp să 
ajungă la adăpostul ferit al copacilor de pe malul iugoslav, înainte ca 
lumina să cadă pe el. 

Dar, când se ridică în genunchi, se auzi un pârâit sinistru. Piciorul 
stâng se afundă în apă până la genunchi. Se lupta cu frenezie ca să nu 
alunece sub pojghiţa de gheaţă. După aceea, se târî cât putu de 
repede, încordând muşchii spatelui, de parcă ar fi vrut să oprească 
gloanţele... Lumina proiectorului ajunse la picioare în momentul în 
care ajungea pe malul iugoslav. Auzi urletul miliţianului: 

— Stai! Stai! 

Virgil se aruncă pe burtă, asurzit de ţăcănitul mitralierei 
cehoslovace. Insă gloanţele loviră gheaţa mai departe în faţa lui. Cu 
un ultim efort, ajunse la brazi şi se culcă pe burtă după unul dintre ei 
ca să-şi mai tragă sufletul: 

Apoi continuă drumul de-a buşilea. Se mai auziră şi alte rafale, însă 
gloanţele îi trecură pe deasupra capului. Grănicerii nu treceau pe 
malul celălalt. Aceasta era unica lui şansă. 

Sleit de puteri, se opri câteva clipe, apoi plecă alergând. Mai avea 
încă de parcurs un drum lung şi greu. 


Capitolul II 


Alteța sa Serenisimă prinţul Malko Linge, margraf de Basse Lusace, 
voievod moştenitor al Voivodinei din Serbia, cavaler legitim al 
Şoimului Negru, de asemenea şi cavaler al Ordinului Serafimilor - 
pentru a nu mai pomeni şi alte titluri la fel de autentice, dar comune - 
la care se adăuga acela de agent colaborator al Central Intelligence 
Agency, dădu pe gât o gură de votcă foarte rece, ţinând ochii 
întredeschişi. Bătrâna Ilise, bucătăreasa de la castel, era neîntrecută 
în păstrarea la rece a băuturilor, îmbrăcând carafele din cristal în 
blocuri de gheaţă pentru ca alcoolul să nu-şi piardă aroma. Căldura 
răspândită de focul de buşteni din şemineul din bibliotecă îi dogorea 
în mod plăcut faţa. Ce contrast epicurian! Incă nu venise bine iarna, 
însă la Liezen, situat la est de Viena, era foarte frig. Anumite părţi ale 
castelului lui Malko erau adevărate gheţării, căci onorariile primite de 
la CIA creşteau mai lent decât preţul încălzirii centrale. Câteodată, 
Malko se gândea serios să ceară indexări pentru veniturile lui aliniate 
la cele ale instalatorilor vienezi. 

— Ce-ai zice să mergem puţin la plimbare? 

Vocea Alexandrei era la fel de caldă ca şi focul din cămin. Malko 
deschise ochii larg, admirând-o pe tânăra femeie. Moda „midi” nu îi 
atenua frumuseţea, ba dimpotrivă, o făcea şi mai apetisantă. Cu fusta 
ei neagră şi lungă din piele de căprioară, cu o despicătură adâncă în 
faţă, cu ghetuţele fine şi cureaua lată, semăna cu o prinţesă rusoaică. 
Bluza galbenă pe care o purta fără sutien adăuga o nuanţă erotică 
ansamblului. 

Contesa Alexandra locuia la câţiva kilometri de Liezen. Orgoliul ei 
nemăsurat şi gelozia vecină cu isteria îi presărau povestea de 
dragoste cu Malko cu o picanterie de care el se cam sătura câteodată. 

De o frumuseţe clasică, ea îşi îngrijea cu mare atenţie bogatele 
plete lungi de un blond venețian care îl bucurau pe Malko între două 
ciondăneli. Se apropia ziua ei de naştere şi el îi promisese să invite 
câţiva prieteni din Viena la un bal intim cu caviar şi şampanie Dom 
Perignon. Malko luă ziarul pe care-l ţinea pe genunchi şi îl desfăcu 
zâmbindu-i galeş Alexandrei: 

— Nu chiar acum. Trebuie să termin ceva de citit... 

Frumosul chip al Alexandrei se zbârli pe dată de furie. Să prefere un 
articol din Kurier în locul ei! Şi vechi pe deasupra! 

— Este foarte interesant, se grăbi să adauge Malko simțind că se 
apropie furtuna. Vino lângă mine să-l citim împreună. 

După ce se codi puţin, Alexandra îl ascultă şi se aşeză pe genunchii 
lui. Malko citea cu atenţie un articol din pagina a treia din Kurier, cu 
titlul: UN RUS CARE LUCRA PENTRU VEST A FOST EXECUTAT LA 


MOSCOVA. 

Agenţia Tass anunţa că un oarecare colonel Poreski a fost 
condamnat la moarte pentru spionaj în urma unui proces desfăşurat 
cu uşile închise şi adus în faţa plutonului de execuţie la poligonul 
Khodimka, în apropiere de Moscova. Potrivit agenţiei Tass, erau 
inevitabile şi alte arestări, iar Poreski era veriga cea mai importantă 
dintr-un lanţ care ducea la un agent din Vest, pe care colonelul îl 
cunoştea sub numele de Ghedeon. Fireşte, tot potrivit agenţiei Tass, 
înainte de a muri, colonelul Poreski s-a căit sincer pentru purtarea 
oribilă faţă de generoasa Uniune Sovietică şi s-a grăbit să-i denunțe 
pe toţi complicii lui care nu fuseseră încă atinşi de morbul 
recunoştinţei... 

Malko puse ziarul pe masă. Se întâmpla foarte rar ca un ruscuo 
funcţie foarte importantă să trădeze. De regulă, fuga se producea în 
celălalt sens. Uniunea Sovietică putea să se laude cu o pleiadă 
întreagă de savanţi şi de funcţionari pederaşti veniţi aici din toată 
lumea. Ar fi nevoie de o zi ca să scrii un referat despre legătura dintre 
homosexualitate şi socialism. Asta numai în cazul în care KGB-ul ar 
poseda o brigadă „roz” care să se ocupe în mod special cu 
dezmăţurile homofililor... 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Alexandra. 

Malko atinse cu degetele coapsa tinerei femei şi urmă linia fermă 
până la genunchi. Incerca să nu se mai gândească la bărbatul aflat în 
faţa plutonului de execuţie. Fără să-l cunoască pe colonelul Poreski, se 
simţea totuşi solidar cu ofiţerul rus. La urma urmelor, amândoi 
aparţineau aceleiaşi lumi nemiloase... 

Alexandra fremătă uşurel sub mângâierile lui Malko şi îi gâdilă 
nasul cu pletele blonde. 

— Poate că nu ar trebui să ne ducem acum în parc, făcu ea. Vom 
merge la primăvară. 

Parcul era partea proprietăţii cu care se mândrea Malko cel mai 
tare. Castelul din Liezen nu deţinea mai mult teren decât un pavilion 
de la periferia unui oraş. Situat la graniţa cu Ungaria, parcul fusese, în 
1945, victima unei supărătoare modificări a liniilor de frontieră. Numai 
în urmă cu câteva luni, cu ocazia morţii unui vecin şi cu dolarii 
câştigaţi pe neaşteptate, Malko a devenit în sfârşit un castelan cu o 
proprietate aproape întreagă. 

Alexandra răspândea un parfum fin, discret, dar foarte persistent. 
Malko se întreba cum reuşise să-şi facă un coc atât de complicat. 
Probabil că îşi pierduse ore întregi în faţa oglinzii. Brusc, simţi o gură 
fierbinte pe gât, exact după ureche. Un fior de dorinţă îi străbătu tot 
corpul ca un şoc electric. Mâna lui strânse involuntar coapsa 
Alexandrei. 

— Nu mai ai chef de târfele tale galbene? îl întrebă cu glas mieros 


tânăra femeie. 

Aluzie perfidă la călătoria lui Malko în Vietnam:... Alexandra nu îi 
pusese nici o întrebare, dar se gândise la multe lucruri. Datorită 
acestei excursii cu multe peripeții, castelul din Liezen era odată 
pentru totdeauna înconjurat de zece hectare de pădure. 

Malko ridică mâna până atinse catarama rotundă, prinsă cu un ac 
imens, a centurii Alexandrei. Nu era prima oară când făceau dragoste 
în bibliotecă. Ca de fiecare dată când avea chef să se izoleze de restul 
lumii cu Alexandra, închisese telefonul din această încăpere. 
Cumpărase blăniţa de vigonie aşezată în faţa şemineului special 
pentru asemenea ocazii. 

In această bibliotecă bine dotată şi primitoare, cu o contesă atât de 
încântătoare în braţe şi cu preaiubitul lui castel, Malko se simţea mai 
nobil ca niciodată. Ducea cu adevărat o viaţă de prinţ. lar CIA ducă-se 
la naiba cu comploturile ei cu tot! Fireşte că mai avea de reparat o 
aripă a castelului şi acoperişul care practic se prăbuşise, dar acum era 
proprietatea lui. Din când în când, se mai ducea şi la vila lui din 
Poughkeepsie, în apropiere de New York. 

Alexandra se lăsă greoaie în braţele lui. Probabil că fără să vrea, ea 
făcu să-i sară o capsă de la fustă, descoperind marginea ciorapului. 
Primii trei nasturi de la bluză erau descheiaţi dinainte, când se auzi o 
bătaie uşoară în uşă. Malko nu era deranjat niciodată când se 
retrăgea în bibliotecă cu Alexandra. Cu siguranţă, se întâmplase ceva 
foarte grav. 

— Intră! strigă Malko. 

Silueta deşirată şi încovoiată a lui Elko Krisantem apăru în cadrul 
uşii. Turcul îşi întoarse cu sfială privirile de la blăniţa de vigonie de 
lângă şemineu. Deşi fusta din piele de căprioară îi cădea moale pe 
pulpe, toate capsele săriseră descoperind picioarele lungi ale 
Alexandrei până aproape de pântece. Ea nu se mişcă din loc. Se purta 
faţă de servitori cu nonşalanţa încântătoare a unei femei urâte. Avea 
pudoare numai de faţă cu cei de acelaşi rang cu ea. 

— Alteța sa e chemată la telefon, zise Krisantem. O oarecare 
contesă Adler insistă să vorbească neapărat cu dumneavoastră. 

Malko avu impresia că lustra din salonul cel mare îi cade în cap. Cu 
rapiditatea unui miriapod, Alexandra venea spre el, iar capsele fustei 
pocneau la fiecare pas pe care-l făcea. Chipul ei era de gheaţă. 
Văzând expresia lui Malko, ea zise: 

— Foarte bine, du-te, nu te jena... De aia te sună aici ca să-ţi vândă 
nişte arme. 

Krisantem lăsă ochii în pământ. Avea oroare să-şi vadă stăpânul 
cedând aşa uşor în faţa frumoasei Alexandra. In aceste momente îi 


1 Aluzie la SAS - Misiune la Saigon (n.a.). 


venea să-i petreacă laţul în jurul gâtului şi să strângă puţin... 

— Mă duc, zise Malko. 

Receptorul telefonului din hol era pus alături. Intrigat, Malko se 
aşeză pe un cufăr antic venețian. Nu mai auzise nimic despre contesa 
Samantha Adler de când fusese în Bali. Oare ce voia? Îşi aduse 
aminte cu nostalgie de ochii ei cenuşii şi de corpul de amforă 
grecească. 

— Alo, Malko? 

Vocea era la fel de catifelată, dar puţin răguşită şi autoritară. Nu ai 
fi crezut nici o clipă că Samantha era mai periculoasă decât un pui de 
şarpe cu clopoței. 

— Eu sunt, spuse Malko puţin cam rece. Prin uşa bibliotecii, care 
rămăsese întredeschisă, Alexandra auzea totul. 

— Sunt atât de bucuroasă că te-am găsit acasă. M-am gândit 
mereu la tine. 

Malko îşi domoli vanitatea de mascul. Samantha ar fi câştigat de 
mai multe ori marele premiu pentru minciună. 

— Şi mie îmi face plăcere să te aud, zise el cu prudenţă. 

Samantha râse puţin cam gros. 

— Nu eşti singur? 

— Ba da, minţi Malko. Era furios. Krisantem se strecură ca o umbră 
lângă el. Dacă ar fi fost în Turcia, Alexandra ar fi primit douăzeci de 
curele pe spinare. 

Dar nu mai era ca altădată, vremurile s-au schimbat... 

— Nu mă întrebi nimic? gânguri contesa Adler. Nu eşti curios... 

— Ce să te întreb? 

Malko era sincer mirat. La celălalt capăt al firului se lăsă tăcere, 
apoi Samantha întrebă cu îndoială în glas: 

— Doar nu vrei să-mi spui că nu ai aflat vestea? 

— Despre ce veste vorbeşti? 

— Nu citeşti ziarele? 

— Ba da, însă cu o zi, două mai târziu... Aici sunt la ţară... 

— Dar radioul, televiziunea? 

— Nu ascult radioul şi nu mă uit la televizor niciodată... 

Samantha râse cristalin. 

— Asta e prea de tot! Cel mai preţios giuvaier din CIA cum eşti tu 
să nu afle ce mi s-a întâmplat? 

— Ei, ce-ai mai păţit? o întrebă Malko agasat. 

Contesa Adler râse iarăşi. 

— ţi voi explica atunci când vom fi faţă în faţă... Adică atunci când 
ne vom revedea. Am nevoie de tine. Mai bine zis, de ospitalitatea ta. 
Te-ar deranja dacă aş veni să stau câteva zile la tine, începând chiar 


2 Aluzie la SAS - Bali, paradis mortal (n.a.). 


de mâine seară?... 

Malko crezu că nu a auzit bine. A doua zi era aniversarea 
Alexandrei... Făcuse deja invitaţiile... Dacă amâna balul, ea i-ar scoate 
ochii şi ar da foc întregului castel. 

— Nu cred că e posibil mâine... 

Căuta să înţeleagă ce se întâmplă. Contesa Adler se ocupa cu 
traficul de arme de tot soiul. Faptul că insista i se părea ciudat. Nu era 
genul de femeie care să străbată o sută de kilometri de drum 
înzăpezit doar pentru o sărutare. Era altceva la mijloc... 

— Ascultă, începu Samantha cu o voce ceva mai dură, eu cred că 
prietenii tăi vor fi încântați să mă găzduieşti câteva zile. Deja le-am 
pomenit despre asta, adăugă ea alintându-se. 

— Prietenii mei? 

— Da, prietenii tăi de la Ambasada americană... 

Malko ajunsese la exasperare. Avea oroare să amestece viaţa lui de 
prinţ austriac cu activităţile vulgare şi retribuite pe deasupra. 

— Mi-am făcut alte planuri pentru mâine seară, zise el cu fermitate. 

Samantha răsufla cu nerăbdare la celălalt capăt al firului. 

— Ce prinţ încăpățânat! Ne vom întâlni înainte şi sunt sigură că îţi 
vei schimba complet părerea... Ce-ai zice de... 

Legătura se întrerupse brusc. Malko scutură receptorul, apoi 
închise. 

Alexandra apăru în uşa bucătăriei, ţinând cu delicateţe între degete 
un obiect micuţ. Lui Malko îi trebuiră câteva secunde ca să se 
dumirească. Erau conectorii de la telefon... Ei comandau toată 
instalaţia. Avea figura severă, pieptul ţanţoş şi fusta cu capsele 
încheiate până la jumătatea pulpei. Era imaginea vie a demnităţii 
alese. 

— Ar fi trebuit să accepţi, observă ea pe un ton aspru. Frumoasa ta 
târfuliţă ţi-a propus o mică orgie... lar eu mă plictisesc de moarte în 
văgăuna asta... Krisantem o să fie nespus de încântat să se ocupe de 
asta... 

Ea se uita ţintă în ochii lui. Malko o prinse de mână şi îi luă 
conectorii. Krisantem se ivi ca prin minune şi îi recuperă de la Malko. 

— Dacă ţii neapărat la o orgie, zise el încetişor, putem s-o începem 
amândoi. 

Alexandra nu mai opuse nici un fel de rezistenţă când o trase în 


bibliotecă şi încuie uşa în urma lor. 
x 


* * 


Soneria telefonului răzbătu prin uşă şi ajunse la urechile lui Malko. 
Luat prin surprindere, acesta tresări. La cel de-al treilea apel, îl auzi 
pe Krisantem răspunzând. 

Alexandra se ridică în coate, goală precum Eva, cu pletele lungi şi 


blonde căzându-i pe faţă. Câteva şuviţe aminteau că fuseseră cândva 
adunate într-un coc, dar fie că fusese jocul întâmplării, fie, că o făcuse 
intenţionat, ghetuţele înalte îi strângeau încă pulpele fusiforme. 

— A revenit foarte repede, observă ea cu ironie. Cred că are un 
chef nebun să se reguleze... 

Fără să schiţeze vreun gest, Malko se ridică în momentul în care 
turcul bătea la uşă. De data asta, Alexandra se mulţumi să se întindă 
cu voluptate când Elko strecură capul prin deschizătura uşii. Pentru 
următoarele două zile, îşi pierduse cheful să mai bea şi să mai 
mănânce. Furios la culme, Malko se înfăşură într-un halat de casă şi se 
repezi în hol. li venea să-i zică vreo două Samanthei, dar nu avu timp. 

— Te aştept mâine la Sacher, la ora patru, îl anunţă ea. Să nu 
întârzii. 

Ea închise înainte ca el să scoată un cuvânt. Sacherera unul dintre 
cele mai vechi hoteluri din Viena, celebru pentru salonul de servit 
ceaiul. Malko se întoarse în bibliotecă plin de ciudă. Alexandra era la 
fel de lipsită de pudoare. 

— Ah, tu erai, zise ea. Credeam că e Krisantem... 

Malko îi trase câteva pălmuţe peste fese. 

— Am trimis-o la naiba, făcu el. 

Schimbă repede subiectul despre întâlnire. Nu avea sens să 
redeschidă vechile răni. Chiar nu avea intenţia să se ducă. Işi turnă o 
cupă de Dom Perignon ca să alunge din minte amintirea Samanthei şi 
se întinse lângă Alexandra. Lungită pe burtă, ea stătea bosumflată. 
Malko întinse mâna ca să-i mângâie curbura şalelor când telefonul 
începu să sune din nou. 

Alexandra sări de pe cuvertură de parcă ar fi muşcat-o un păianjen 
şi străbătu goală-goluţă încăperea, ca o apucată. Krisantem putea 
foarte bine să facă un infarct. f 

— Las’ că-i răspund eu, mârâi tânăra femeie. lţi jur că nu o să te 
mai sune... 

Malko se făcu alb la faţă. Dacă Samantha îi pomenea despre 
întâlnirea de la Sacher, trebuia să-şi acopere iubita cu trandafiri ca să- 
i ierte această mârşăvie. Alexandra se întoarse în bibliotecă mândră şi 
furioasă, lăsând uşa deschisă. 

— E pentru tine, zise ea îmbufnată. 

Deci, nu era cealaltă. 

La început, Malko auzi nişte pârâituri la capătul celălalt al firului, 
apoi vocea telefonistei din Viena care îl anunţa: 

— Nu închideţi, aveţi o convorbire cu Washingtonul... 

Nu mai apucă să întrebe nimic, căci, după alte câteva pârâituri, 
vocea lui David Wise, directorul Diviziei Planificare din cadrul CIA, îi 
răsună în ureche. Americanul părea foarte nervos. Il luă la întrebări 
fără nici o introducere: 


— V-a telefonat contesa Adler? 

— Da, răspunse cu răceală Malko. Dar nu văd ce legătură are cu 
dumneavoastră... 

Nu-şi închipuise niciodată că David Wise poate fi atât de mitocan... 
După ce acesta termină de înjurat ca un birjar, Malko îi zise cu o voce 
de gheaţă: 

— Dragul meu, îţi amintesc că sunt acasă la mine şi dacă nu te 
potoleşti, îţi trântesc telefonul în nas... 

Văzând că nu mai spune nimic, înţelese că David Wise era pe 
punctul de a face un infarct sau un accident cerebral. 

— Vă bateţi joc de mine? zise directorul CIA cu o voce aproape 
rugătoare. 

— Nicidecum, protestă Malko. 

— Nu ştiţi de ce trebuie să o primiţi la dumneavoastră pe contesa 
Adler? Nu citiţi ziarele? 

lar începea calvarul... 

— Nu, nu citesc ziarele şi nu ascult radioul, făcu Malko agasat. Ce s- 
a mai întâmplat? 

— lisuse, făcu David Wise. (De multă vreme nu mai invocase cu 
atâta ardoare numele lui lisus.) S-a întâmplat că scumpa noastră 
contesă Adler l-a ajutat pe colonelul Boris Okolov să fugă în Vest, iar 
autorităţile austriece i-au cerut să părăsească Viena împreună cu el şi 
să vină la dumneavoastră ca să discute condiţiile în care colonelul va 
cere azil politic în SUA... Oare vă e de ajuns ca să vă jucaţi puţin de-a 
stăpânii casei? 

De data asta, Malko rămase fără grai la capătul celălalt al firului. Ca 
toţi cei care făceau parte din Serviciile de Informaţii: auzise şi el de 
colonelul Boris Okolov. Era personajul cel mai ciudat din KGB. 
Niciodată nu se îmbrăcase în uniformă şi se specializase de multă 
vreme în misiunile cele mai delicate, cum a fost de exemplu forțarea 
Cehoslovaciei de a-şi face datoria după ce s-a terminat Primăvara de 
la Praga, sau ticluirea falselor Memorii ale fiicei lui Stalin... 

Când era la Moscova, locuia într-o somptuoasă dacea cu teren de 
tenis particular, conducea un Porsche ultimul tip şi se ducea la birou 
cu un Mercedes cu aer condiţionat, ultimul răcnet al snobismului 
sovietic, deoarece aerul condiţionat era total inutil la Moscova, chiar şi 
în luna august... Toţi demnitarii de la Kremlin jurau cu mâna pe inimă 
că Boris Okolov se bucura de protecţia uneia dintre persoanele cu 
rangul cel mai înalt în partid, care, în realitate, era chiar şeful KGB- 
ului. Deşi nu deţinea decât modestul grad. De colonel. Dacă omul 
acesta alesese într-adevăr calea libertăţii, era nepreţuit pentru 
Serviciile de Informaţii occidentale. 

— Cred că pot să aranjez, spuse Malko puţin cam ruşinat. 

— Nici nu mă aşteptam la mai puţin de la dumneavoastră, încheie 


David Wise cu oarecare ironie. Luaţi imediat legătura cu Ambasada 
noastră din Viena ca să primiţi instrucţiuni. Ei sunt la curent cu acest 
lucru. 

Malko închise. Când ajunse în hol, stătu puţin pe gânduri, cu un 
chef nebun să dea o fugă până la Viena, fără să-i spună nimic 
Alexandrei. Ea îl aştepta în bibliotecă îmbrăcată şi intrigată. 

— Ce mai vor de la tine? 

Malko îşi turnă un pahar plin cu votcă şi îl dădu pe gât pe 
nerăsuflate, apoi spuse: 

— Şi de la tine vor ceva... 


Capitolul III 


— Ce viaţă frumoasă... 

Colonelul Boris Okolov îşi goli paharul de whisky J & B fără apă şi 
făcu să scânteieze cristalul când îl aşeză pe masă. Rusul admiră cu 
încântare broderia fină care împodobea faţa de masă, porţelanurile 
delicate şi argintăria sclipitoare. Două sfeşnice imense cu patru braţe 
erau aşezate pe masă, luminând discret încăperea luxoasă. Draperiile 
groase opreau zgomotele din Stubenring. În mocheta moale ţi se 
afundau picioarele, parcă te-ar fi invitat să te tăvăleşti pe ea. 

— Ce viaţă frumoasă! repetă Boris Okolov. Şi ce femeie superbă, 
adăugă el imediat surâzându-i însoţitoarei lui. 

Bucuria rusului părea absolut sinceră, dar pe Samantha Adler nu o 
impresionă, căci bărbatul din faţa ei era unui dintre cele mai 
periculoase personaje din lume. Şi, deşi acest apartament din hotelul 
Imperial din Viena era atât de luxos, ea se afla în pericol de moarte. 
Ca şi el, de altfel. Pe scaunul de lângă ea pusese un High-Standard de 
calibrul treizeci şi opt, cu un glonţ pregătit pe ţeavă şi încuiase uşa cu 
cheia. Deşi era ziuă, draperiile erau trase, iar asta nu din dorinţa de a 
crea o atmosferă intimă... Cu o puşcă performantă cu lunetă, se 
puteau înfăptui şi mici miracole ucigătoare, chiar şi dintr-o clădire 
aflată vizavi pe un bulevard atât de larg ca Ring. In ciuda măsurilor de 
prevedere pe care şi le luase, ea se simţea în nesiguranţă. Boris 
Okolov se aplecă peste masă şi îi luă mâna. 

— La ce te gândeşti, draga mea? o întrebă el în germană cu 
accentul lui inimitabil. 

Ignora total formele de politeţe ale pronumelui personal. lar pentru 
articole, pentru alte pronume şi pentru perfectul compus, nutrea un 
dispreţ fără limite. In plus, mai vorbea şi cu accent rusesc. Era uimitor 
pentru un tip atât de inteligent ca el. Samantha se forţă să-i 
zâmbească. 

— Sunt bucuroasă să fiu cu dumneata aici. _ 

Dar şi pentru că foarte curând va câştiga un milion de dolari... Insă 
aceste lucruri nu se scot în evidenţă în prezenţa unor persoane bine 
crescute. 

Boris îşi arătă dinţii strălucitori, incredibil de albi. Era extraordinar 
de fermecător. Era greu să-i dai o vârstă între patruzeci şi cinci şi 
şaizeci de ani. Era drept ca bradul, nu avea nici un strop de grăsime, 
numai trăsăturile feţei îi mai trădau vârsta. 

Avea faţa plată, de tip slav, cu un nas turtit ca de boxer, două riduri 
ample ce îi încadrau gura şi bărbia puţin ascuţită. Ochii negri, puţin 
duşi în fundul capului, străluceau de inteligenţă şi te făceau să uiţi 
repede de imperfecţiunile trăsăturilor feţei. Când era supărat, muşchii 


maxilarelor se încordau pe sub piele ca nişte corzi din oţel. Samantha 
îşi zicea în sinea ei, puţin cam răutăcioasă, că, atunci când va 
îmbătrâni mai tare, vârful nasului îi va atinge bărbia şi va semăna cu 
Polichinelle... 

De când îl cunoştea, se întrebase mereu cum de nu reuşise 
sistemul sovietic să-l formeze după tiparele lui. Cu costumele lui croite 
impecabil, mulate perfect pe corp, Boris Okolov semăna mai mult cu 
regretatul Porfirio Rubirosa decât cu un ofiţer superior în KGB... in 
mod cert nu se îmbrăca de la Gum... Dacă te gândeşti la trupurile 
greoaie şi înţolite de sărbătoare a membrilor din Politburo... în plus, 
colonelul Okolov îşi îngrijea corpul aproape ca un maniac. In fiecare 
dimineaţă, se închidea o jumătate de oră în baie şi îşi spăla părul 
negru, apoi îl peria şi se dădea cu apă de colonie Mennen ca o cocotă 
din perioada începutului de secol. li mai lua un sfert de oră alegerea 
cămăşilor, să fie asortate la culoare, bineînţeles şi ele venindu-i ca 
turnate. Parcă era un playboy. Dar nu unul oarecare. 

Cunoştea anumite persoane care, dacă s-ar fi întâlnit cu Boris faţă 
în faţă, i-ar fi golit un încărcător în cap, fără să-i dea răgazul să spună 
măcar bună ziua. Şi tot le-ar fi părut rău că nu au putut face mai mult. 
Ca de exemplu, să-i smulgă carnea de pe el cu cleştele. 

Se afla în capul listei cu oamenii consideraţi de multă vreme cei 
mai periculoşi pentru Occident. După o carieră de comisar politic fără 
importanţă, s-a regăsit printre SS-iştii capturați în timpul campaniei 
ruse, fiind trimis în Vest cu misiuni foarte precise. Adică să-i elimine 
pe ucrainenii din exil. 

Aceştia susțineau că Okolov era responsabil de sute de crime, dar îl 
acuzau că şi el comisese una. Dar aceştia erau slavi, iar americanii 
împărțeau toate cifrele la doi. 

Generalul Gehlen, şeful Serviciilor de Informaţii din Bundeswehr, 
promisese suma de o sută de mii de mărci, din propriile resurse, 
aceluia care i-l va aduce pe Okolov sau o parte destul de mare din 
corpul lui care să ateste că acesta nu mai trăieşte. De echipa care 
plecase în Est, ca să îndeplinească această misiune, nu s-a mai auzit 
niciodată nimic în afară de un singur cadavru tăiat în două cu drujba, 
găsit în faţa sediului Organizaţiei Gehlen din Munchen. Au dat de 
urma lui Boris Okolov la New York cu ocazia asasinatului unui finanţist 
internaţional care se întinsese mai mult decât îi era plapuma şi 
supsese de la mai multe oi. 

După aceea, acţionase în Cehoslovacia, după Primăvara de la 
Praga. Din cauza lui, sute de intelectuali au fost deportaţi şi împuşcaţi. 
Apropiaţii lui spuneau că nu se înfuria niciodată, că vorba cu blândeţe, 
că se controla, îi plăcea să trăiască şi că avea o inteligenţă ce 
depăşea orice limită. 

CIA reuşise să afle că el conducea „Secţiunea speciala” din cadrul 


KGB, care se ocupa de operaţiunile delicate şi cu asasinatele, la fel ca 
bine cunoscutul SMERSH, dar mai bine pus la punct. Având în vedere 
celebritatea de care se bucura, colonelul Okolov nu se aventurase în 
mod deschis să se ducă în Vest de mai bine de zece ani. Conform 
ultimelor veşti, oficial, era consilier la Ambasada sovietică din 
Bucureşti. Venirea lui a coincis cu dispariţia unui număr de cincizeci 
de intelectuali români. 

Acesta era omul care mânca liniştit cu Samantha, îmbrăcat într-un 
costum impecabil cu dungi albastre ca un preşedinte director-general, 
îngrijit până la vârful unghiilor manichiurate şi atât de destins de 
parcă s-ar fi aflat la Kremlin şi nu în cel mai bun hotel din Viena. 

Chiar şi o fotografie cu el valora o avere. CIA intrase în posesia a 
şase poze, iar cea mai recentă nu era chiar atât de clară. Samantha 
se ridică şi se duse la fereastră. Purta un pulover din caşmir roşu şi o 
fustă din piele neagră despicată până sus care, la fiecare pas, îi 
dezvelea picioarele. Boris Okolov o urmărea cu privirea, încântat. 
Când trecu prin dreptul lui, o trase şi o aşeză pe genunchi. Ea nu 
protestă. Şi asta făcea parte din joc. Mâna mare a rusului îi desfăcu o 
capsă şi dezgoli coapsa bine strânsă în nişte colanţi negri. Visător, îi 
mângâie piciorul, alunecând din ce în ce mai sus. 

— Dragă, îţi place să faci dragoste cu mine? 

Samantha tresări. Boris era mereu imprevizibil. Acum mâna lui se 
odihnea posesiv pe sex şi îl pipăia cu blândeţe. Ea îşi dădu seama că 
răsuflarea lui era din ce în ce mai sacadată. Fără să o lase să 
răspundă, rusul zise din nou: 

— Când sunt prea tânăr, pot să fac dragoste toată noaptea... 
Odată, prin '45, am regulat toate femeile dintr-un lagăr de prizonieri... 
Era una pitică, care nu-i mai dădea drumul lui Boris Sergheievici... 

Brusc, luă mâna de pe sexul Samanthei şi, cu un singur gest, făcu 
să-i pocnească toate capsele fustei, lăsând-o pe tânăra femeie 
dezbrăcată până la mijloc. Fără nici un efort, o luă în braţe şi o purtă 
până la pat. Fără grabă, el se dezbrăcă de haină, apoi îşi dădu jos 
cravata şi cămaşa. N 

Samantha aştepta, dar nu îşi scoase ghetuțele. incepuse să-i 
cunoască gusturile lui Boris Okolov. Ea îl observa curioasă. Avea umeri 
largi, pieptul plat, nu avea burtă, dar pe sub pielea puţin zbârcită 
muşchii erau tari şi puternici. 

Se dezbrăcă de pantaloni şi se întinse lângă Samantha, dar rămase 
cu slipul pe el. Picioarele erau pline de varice vineţii şi îi era ruşine, li 
trase imediat ciorapii în jos şi, pur şi simplu, se aruncă peste ea. 
Samantha gemu, se agăţă de el şi căuta în minte nişte cuvinte care 
să-l excite şi mai tare. Dar el se şi afundase cu brutalitate în ea, 
ţinând-o cu ambele mâini de şolduri. 

— Din fericire, în poziţia aceasta, nu putea să-i vadă chipul. Îşi 


legăna coapsele cu pricepere, de parcă ar fi fost subjugată de plăcere. 
Nici măcar nu trebuia să se încalţe după aceea. Făcu un efort 
supraomenesc ca să nu coboare din pat şi să nu se smulgă din 
îmbrăţişare. 

Boris Okolov îi şopti ceva la ureche, iar ea se scutură dezgustată. 
Lui îi plăcea asta. Se retrase încet din ea, încă excitat, iar ea îl simţi 
cum alunecă în josul coapselor. Ca să nu se mai gândească, ea privi în 
jur. Jurnalul Kurier de dimineaţă zăcea pe jos... Pe prima pagină, era 
un articol pe opt coloane: 


UN AS DIN KGB SE REFUGIAZĂ ÎN VEST 


O durere violentă îi străbătu coapsele şi ea închise ochii, 
muşcându-şi buzele. Răsuflând sacadat, Boris se mişca în ea. 
Samantha se forţa să se gândească la zilele ce au trecut. Literele din 
ziar îi jucau în faţa ochilor. Un val de mândrie îi străbătu tot trupul. 
Bărbatul care se folosea de corpul ei perfect era celebru. Fuga lui în 
Vest era la fel de neaşteptată ca aceea a lui Rudolf Hess, mâna 
dreaptă a lui Hitler, în timpul războiului. Probabil că mai existau doar 
câteva persoane care deţineau atâtea secrete ca el... lar ea, contesa 
Samantha Adler, se ocupase de fuga unui om atât de puternic... 

— Îți place, draga mea? murmură el la urechea contesei. 

— Oh da, făcu tânăra nemţoaică. 

Era singurul punct slab pe care îl descoperise în aceste zile la Boris 
Okolov. Plăcerea neînfrânată pentru acest trup de care se folosea în 
toate chipurile şi într-un ritm surprinzător pentru un bărbat de vârsta 
lui. Mai ales că voia să fie lăudat într-una pentru performanţele sale 
sexuale. 

Ea îşi arcui bazinul, iar rusul o asaltă cu şi mai multă vigoare. Ştia 
că el nu poate să reziste unei astfel de chemări. În câteva secunde, se 
prăbuşi pe spate, scuturat încă de spasme. 

Ea nu se mai mişcă. Prima dată când îl întâlnise pe Boris Okolov, nu 
se îndoise nici o clipă de influenţa pe care o va avea într-o bună zi 
asupra lui. De câţiva ani încoace, făcea afaceri cu el. Arme care 
trebuiau să ajungă în locuri greu accesibile. Rusul apreciase 
randamentul tinerei femei. Chiar cinaseră de mai multe ori împreună. 

Nu mai auzise de el de câteva luni, când, acum o săptămână, 
primise un mesaj de la Boris Okolov pe un canal mai puţin obişnuit. li 
cerea să vină imediat la Bucureşti. Samantha l-a ascultat în speranţa 
că vor încheia o afacere profitabilă. Se întâlnise cu rusul la 
restaurantul Hotelului Lido. Colonelul din KGB parcă îmbătrânise 
brusc, era îngrijorat şi nervos. Foarte repede, îşi deschisese sufletul în 
faţa Samanthei. Discuţia lor rămăsese întipărită în mintea tinerei 
nemţoaice. 


— Ai auzit de colonelul Poreski? o întrebase Okolov cu nonşalanţă. 

— Bineînţeles. 

Povestea lui Poreski şi a execuţiei sale era foarte recentă. 
Samantha ştia că englezii chiar le propuseseră ruşilor un schimb pe 
care aceştia îl refuzaseră... îi vânau pielea lui Poreski. 

— Dumneata l-ai demascat? îl întrebase Samantha. 

Rusul râse înveselit. 

— Eu le-am furnizat informaţiile. Fără mine, Poreski, porcărie mare 
de tot. 

Samantha rămăsese cu furculita în aer. Era înmărmurită şi 
înspăimântată. Nu-i plăcea genul acesta de confidenţe. 

— Vezi tu tipii ăia doi de lângă bar? continuase colonelul Okolov. 

Doi bărbaţi mâncau în linişte. Nu aveau nici sare, nici piper. 
Samantha găsi că sunt murdari. 

— Sunt din KGB. Il supraveghează pe colonelul Okolov. L-au 
descoperit datorită lui Poreski. In curând, mă vor aresta şi nu vei mai 
auzi niciodată de mine. 

Tonul era liniştit, fără patimă. 

— Dumneata? 

Părea incredibil. El, cel mai puternic om din KGB! 

— De ce ai făcut toate astea? 

Rusul se juca cu un boţ de pâine. 

— Banii. Intotdeauna mi-au plăcut viaţa, hainele bune, şampania, 
icrele negre, femeile. Eu sunt un simplu funcţionar cu un salariu de 
două mii trei sute de ruble pe lună. 

Samantha nu mai înţelegea nimic. Se uită din nou la cei doi bărbaţi 
care mâncau la masa vecină. Aveau figuri de poliţişti. 

— Ce vei face? 

Boris Okolov clătină din cap. 

— Am primit ordin să mă întorc la Moscova pentru o conferinţă a 
KGB-ului. Ştiu că este o minciună. Dar ne place să ne spălăm rufele în 
familie. Dacă KGB-ul va face în aşa fel încât să fiu arestat de români, 
va avea un efect nefast asupra mea. Am bilet pentru cursa Tarom de 
mâine pentru Moscova. După aia, poc-poc... 

Samantha clipi din ochi. 

— De ce nu fugi? 

Rusul clătină iarăşi din cap. 

— Este cu neputinţă. Dacă mă sui în avion, mă arestează imediat. 

Când cunoşteai bine „purificările” făcute de ruşi, povestea lui Boris 
Okolov, era departe de a fi o născocire. 

Samantha se străduise să rămână calmă şi întrebă: 

— Ce vrei de la mine? 

Boris Okolov îi explicase cu răbdare de ce o alesese tocmai pe ea. 
Fiindcă nu făcea parte din nici un serviciu de informaţii din Occident şi 


în joc nu era decât propriul interes. În schimb, riscul era enorm. După 
ce termină ce avea de spus, Samantha îl întrebă: 

— Şi ce îmi oferiţi? 

Boris Okolov îi zâmbise arătându-şi dinţii sclipitori. 

— Pe mine. Dacă reuşim, te las să negociezi locul unde să mă duc. 
Mulţi oameni ar da o avere să stea măcar un sfert de oră cu mine. 

Să nu-i scoţi ochii şi să-l strângi de gât? 

Samantha îşi păstră cu mare greutate calmul. Era cea mai 
frumoasă lovitură din întreaga sa carieră de aventurieră. Boris Okolov 
valora aur curat. Dar şi ce risc! 

— Şi cine îmi garantează mie că te vei ţine de cuvânt atunci când 
vei fi un om liber? 

Rusul se aplecă peste masă. 

— Draga mea, Boris Sergheievici Okolov nu a jucat niciodată vreo 
festă unei femei frumoase. Te cunosc. Nu te laşi cu una cu două... 

— Dacă o să încerci să mă tragi pe sfoară, te ucid cu mâna mea, 
zise liniştită Samantha. 

Rusul ridică mâna dreaptă. 

— Cuvântul colonelului Okolov e ca şi cuvântul lui Dumnezeu. 

Apoi ridică paharul plin cu vin românesc de Târnave. 

— Mâine o să bem şampanie franţuzească! 

x 


* * 


— Uite avionul. 

Samantha se uita la micuțul aparat Fieseler Stork, scăpat ca prin 
minune de la Luftwaffe şi adăpostit într-un hangar din aripa estică a 
aeroportului din Bucureşti. Vopsit în gri, pe din afară, părea în stare 
destul de bună. Acest monomotor, iniţial folosit ca avion de observaţie 
al Luftwaffe, era foarte uşor de pilotat. 

— Sunteţi sigur că are rezervoarele pline? 

— Absolut sigur.. Avionul întotdeauna gata de plecare pentru 
comandantul aeroportului. Ştiu eu. 

Aparatul nu era păzit. Samantha se gândea. Aseară, colonelul 
Okolov i-a explicat de ce a chemat-o în România. Işi amintise că ea 
ştia să piloteze. lar el aflase de acest mic avion, pregătit tot timpul de 
zbor. Era de ajuns ca să ajungă în Austria dacă zburau la altitudine 
joasă şi dacă vremea le permitea... Era ultima şansă a colonelului 
Okolov. Dacă se urca în avionul pentru Moscova, era pierdut. 

Samantha se uită în jurul ei. Intre aparat şi ei, era doar o barieră 
păzită de un singur soldat. Okolov îi spusese că îşi făcuse datoria. 

— Atunci, să mergem, îl îndemnă ea. Dacă te-ai înşelat, s-a zis cu 
noi. 

Boris Okolov trecu Volga în viteza întâi. Văzând că se apropie de 
barieră, soldatul ieşi din gheretă. Rusul scoase portofelul şi îi arătă o 


legitimaţie cu o dungă transversală roşu, galben şi albastru. Militarul îl 
salută imediat şi ridică bariera. Acum se aflau în aeroport. 

— Ce este asta? îl întrebă Samantha. 

Rusul îi zâmbi. 

— Poliţia română dă legitimaţie, director, înainte de povestea... 

Tocmai se făcea îmbarcarea pasagerilor pe un aparat BAC 1-11 al 
companiei Tarom. Volga opri lângă Fieseler. Samantha se repezi 
imediat spre avion. Uşa carlingii era deschisă. Se sui în ea şi se aşeză 
la comenzi. Deschise contactul. Cadranele se luminară imediat. 
Rezervoarele erau pline. Dar trebuia să mai aştepte cinci minute. 
Samantha porni motorul fără să mai aştepte. Aparatul se mişcă din 
loc, iar huruitul motorului cutremură hangarul. Din păcate, zgomotul 
lui se auzea în tot aeroportul... Cu maxilarele încleştate, Samantha 
supraveghea cu un ochi tabloul de comandă şi cu celălalt, poarta 
hangarului. Colonelul Okolov rămăsese jos, gata să sară în avion. 

Un bărbat în uniformă se ivi în câteva secunde, alergând spre 
aparat înainte ca Samantha să ridice frânele. Omul se îndrepta spre 
ea gesticulând. Rusul îl lăsase să se apropie, apoi scoase un pistol 
imens, un Tokarev automat. Bărbatul ridică braţele. Gestul lui Okolov 
fusese executat cu atâta rapiditate, încât nemţoaica abia reuşi să 
vadă cum trage în el. Colonelul Okolov sări în carlingă: 

— Acum putem pleca... 

Samantha nu se lăsă rugată de două ori. Micul Fieseler ieşi din 
hangar huruind. Pista de decolare se afla la o sută de metri depărtare. 
Inainte ca oamenii din turnul de control să-şi dea seama, avionul îşi 
luase zborul, îndreptându-se spre vest. Concentrată asupra 
comenzilor, Samantha nu avea timp să se uite la câmpul neted şi 
cenuşiu de sub ea. Avea de parcurs o distanţă mai mare de cinci sute 
de mile deasupra ţărilor ostile... 

Următoarele trei ore aveau să fie cele mai lungi din viaţa contesei 
Adler. Fragilul aparat Fieseler se balansa în bătaia vântului din 
Carpaţi, intrând uneori şi în zone cu ceaţă. Samantha pilota după ochi, 
căci aparatura de la bord era destul de rudimentară şi nu dispunea de 
sondă altimetrică. Se aştepta în fiecare clipă să apară un avion român 
sau maghiar de vânătoare care să-l facă praf. Aşezat lângă ea, Boris 
Okolov nu mai scotea nici un cuvânt. Era atât de degajat, de parcă s- 
ar fi aflat într-un salon. 

Zburând la firul ierbii, aparatul Fieseler era practic invizibil pentru 
radare. Dar dacă întâlnea o zonă cu vreme nefavorabilă, ar fi fost 
obligată să ridice aparatul şi atunci ar fi fost terminaţi... 

Din când în când, Samantha deschidea radioul, dar nu prindea 
nimic interesant. Cantitatea de benzină scădea în mod regulat. Ca să 
ajungă la Viena, avea doar o marjă de o jumătate de oră de zbor. 

Respirase uşurată când auzise în fine vocea controlorului de zbor 


din turnul de pe aeroportul din Viena. Ea intră imediat în legătură cu 
el, cerând permisiunea de aterizare forţată. 

După cincisprezece minute, aparatul Rieseler atingea pământul 
austriac. Cât ai clipi, două maşini de poliţie încadrară micul avion 
pentru călători vopsit în culorile steagului românesc. Samantha şi 
colonelul Okolov fuseseră controlaţi şi dezarmaţi, apoi conduşi în 
clădirea poliţiei de pe aeroport. Aceşti oameni care tocmai veniseră 
din Est, după ce furaseră un avion, nu reprezentau nimic pentru 
autorităţile austriece. Ba dimpotrivă, însemnară că vor avea probleme 
cu românii... 

Insă locotenentului care îi interoga îi venise să intre în pământ când 
rusul declarase: 

— Sunt colonelul Boris Sergheievici Okolov, din KGB şi cer azil 
politic... 

Fiindcă avea actele în regulă, au fost obligaţi să-l creadă pe 
cuvânt... lar un colonel din Serviciile sovietice de Informaţii nu poate fi 
tratat ca un pirat al aerului. Cu toate astea, nici liber nu-l puteau lăsa. 
Ce dilemă îngrozitoare! 

După trei ore, prima ediţie a publicaţiei Kurier ieşea de sub tipar cu 
numele şi cu fotografia lui Boris Okolov. Cabinetul din Viena se 
reunise într-o şedinţă extraordinară. Ruşii protestau deja împotriva 
acordării azilului politic unor pirați ai aerului ca Samantha şi colonelul 
Okolov. Primul secretar al Ambasadei Statelor Unite se deplasase 
personal ca să-l anunţe pe ministrul afacerilor interne austriac că SUA 
erau pregătite să-i ofere lui Boris Okolov şi însoţitoarei lui dreptul la 
azil politic, iar arestarea celor doi transfugi era considerată ca un gest 
lipsit de prietenie faţă de SUA... lar acestea erau pe punctul de a-i 
împrumuta Austriei suma de şaptezeci de milioane de dolari... 

După terminarea unei furtunoase întruniri a cabinetului, ministrul 
afacerilor interne hotărâse să le acorde celor doi transfugi incomozi 
patruzeci şi opt de ore ca să-şi aleagă ţara unde vor dori să se 
refugieze. 

Boris Okolov şi Samantha se întâlniseră la hotelul /mperia/ 
odinioară un palat vienez de renume, iar nota de plată era achitată de 
contribuabilii austrieci. Trebuie să contribuie şi ei la ceva. 

x 


* * 


Samantha se desprinse încetişor. Boris Okolov adormise lipit de ea. 
Tânăra femeie se duse să se machieze. După aceea se apropie de 
fereastră şi dădu perdeaua la o parte. Cele două Mercedesuri ale 
poliţiei erau parcate în faţa hotelului /mperia/. În hol mişunau mulţi 
poliţişti în uniformă. Culoarul pe care se găsea apartamentul lor era 
bine păzit. Telefonul fusese legat direct la Stadtpolizei. Cât timp 
stătea la Viena, colonelul Boris Okolov nu trebuia să păţească nimic. 


Serviciile speciale vieneze le strecuraseră discret ruşilor ideea că nu 
vor tolera nici un fel de lovitură de forţă... 

Samantha se îmbrăcă repede, se machie din nou şi puse pistolul în 
geantă. Se simţea puţin cam zăpăcită de uşurinţa cu care planul ei era 
pe cale să se înfăptuiască. 

Acum putea să organizeze liniştită marea licitaţie. Ea propunea o 
marfă unică în felul ei: un bărbat pe care îl dorea toată lumea, un om 
care deţinea anumite secrete pe care Kremlinul le păstra cu sfinţenie. 
Acest om era colonelul KGB Boris Sergheievici Okolov. Zâmbi. Vor veni 
persoane importante din întreaga lume: englezii, americanii, nemţii, 
poate că şi alţii. 

Se uită la ceas. Era patru fără un sfert. Avea timp să se ducă la 
Sacher. Ea nu-i telefonase întâmplător lui Malko cu o seară înainte. 
Americanii aveau cei mai mulţi bani. lar ea îl cunoştea pe Malko. Era 
totuşi o mică garanţie. 

Boris Okolov dormea liniştit în pat, cu faţa luminată de 
candelabrele de pe masă. Dinţii lui păreau neadevăraţi. Samantha îşi 
aminti că, odată, el îi destăinuise că erau falşi fiindcă nemţii îi 
spărseseră unul câte unui. Visătoare, ea îl contemplă câteva clipe. Cel 
mai bun atu pe care îl avea în această bătălie crâncenă, care se va da 
în jurul transfugului, va fi probabil gustul lui nemăsurat pentru corpul 
ei perfect. Un fel de călcâi al lui Ahile. 

Afară, trecea scârţâind un tramvai. Samantha deschise încetişor 
uşa, apoi o închise în urma ei. Boris nu se trezise. Dar o opri imediat 
un poliţist austriac în civil. 

— Unde plecaţi? 

— La Sacher, ca să beau un ceai. 

Rămase puţin descumpănit când văzu privirea ironică din ochii 
tinerei nemţoaice. Nu primise instrucţiuni ca să o împiedice să iasă din 
hotel. Cel puţin până când rusul va pleca din hotel definitiv... 

— Puteţi să mă urmăriţi, adăugă Samantha înainte de a chema 
liftul. 7 

Poate că nu ar fi fost inutil. In afară de aceia care erau gata să 
plătească foarte scump pentru a-l avea pe colonelul Okolov, mai 
existau şi alţii care ar face orice ca să-l lichideze. Şi pe ea la fel. 

Liftul sosi, iar Samantha se urcă în el. | se luase o piatră de pe 
inimă. De la o vreme încoace, pericolul o însoțea permanent. Se 
întreba cum mai arăta Malko şi dacă mai era vreun pic îndrăgostită de 
el. 


Capitolul IV 


Dean Donahue, un înalt funcţionar al CIA în Europa, specialist în 
problemele refugiaților, îşi storcea un coş invizibil de pe gât. Cu figura 
lui severă, cu ochelarii pe nas şi cu silueta subţire, putea fi luat drept 
medic sau, judecând după rigiditate, un pastor anglican dintr-o sectă 
libertină. 

Lăsând în pace coşul imaginar de pe gât, căută altul pe bărbie, 
apăsând cu obstinaţie pielea care era netedă şi întinsă. Era un tic de 
care nu se va dezvăţa niciodată... Aşezat cuminte în faţa lui, Malko 
aştepta rezultatul reflecţiilor sale. 

Biroul ambasadorului Statelor Unite din Viena, unde se găseau 
acum, era o încăpere de o urâţenie rară, decorată cu „marine” de un 
asemenea prost gust încât îţi venea să scufunzi şi ultimele corăbii cu 
trei catarge existente acum în lume. Ambasadorul era plecat la 
Innsbruck ca să schieze. Acest lucru îl scutea să aibă vreun amestec 
într-o afacere atât de delicată. 

— Parcă ni l-ar aduce pe Hruşciov, oftă Dean Donahue. 

Malko îi zâmbi politicos. 

— Cu toate astea... 

Donahue îi aruncă o privire plină de înţelegere. 

— Nu ştiţi cine este colonelul Okolov. De cincisprezece ani încoace, 
este la curent cu operaţiunile cele mai secrete puse la cale de 
Kremlin. Ştie lucruri pe care noi nici măcar nu le bănuim. Ca să nu mai 
vorbim despre legăturile lui cu anumiţi membri din Comitetul Central. 
E... este ca şi cum ruşii ar pune mâna pe Edgar Hoover’. 

Era mândru de comparaţia lui. 

— Se pare că Hoover s-a cam ramolit, obiectă Malko. Poate că şi 
colonelul Okolov a păţit la fel. 

— Nu mai spuneţi astfel de nerozii. Edgar Hoover nu s-a ramolit, în 
ciuda celor şaizeci şi şase de ani. Zvonul ăsta ridicol a fost răspândit 
de Panterele Negre. lar Okolov nu e nici pe departe ramolit, sunt 
absolut sigur. A condus operaţiunile din Cehoslovacia cu o mână de 
fier. Şi în România a fost foarte eficient. 

Interesant eufemism ca să traducă faptul că a asasinat cu o înaltă 
conştiinţă profesională. Dar fie-le ţărâna uşoară victimelor lui. Acum 
aproape că le devenise aliat... Malko ridică ochii la tavanul auriu: 

— Contesa Adler va fi foarte dezamăgită dacă nu îi voi face o 
propunere precisă. Dacă pentru dumneavoastră colonelul Okolov este 
atât de preţios, de ce nu plătiţi suma şi gata?... 

Dean Donahue clătină din cap. Era virtutea întruchipată. 

— Nu prea cunoaşteţi aceste probleme, zise el. Vă daţi seama ce 


3 Directorul FBI (n.a.). 


profit ar realiza ruşii dacă l-am fi „cumpărat” pe acest om de la ei? 
Dar noi nu avem obiceiul să-i plătim pe fugari. In plus, femeia asta 
este o aventurieră vulgară. Nu avem nici un motiv să-i dăm un sfanţ. 

— Dar ea l-a ajutat pe Okolov să fugă, obiectă Malko. 

Donahue dădu din mână cu un gest sec. 

— Acesta nu este un motiv. 

— Poate că mai există şi alt motiv, observă Malko liniştit. 

Donahue ridică o sprânceană cu un aer rece şi distant. 

— Care anume? 

— Domnişoara Adler este în stare să-l vândă pe Okolov altcuiva. 
Sau poate chiar să-l omoare... 

Pe figura americanului se citi imediat indignarea. 

— Nu vorbiţi prostii. Nu este chiar atât de periculoasă... Nu vă lăsaţi 
impresionat. 

Malko se umflă în pene şi zâmbi politicos. 

— Oare ar trebui să mai adaug că am văzut-o cu ochii mei pe 
contesa Adler comiţând mai multe crime? Cu sânge rece şi fără să 
clipească. Este la fel de periculoasă ca şi colonelul Okolov al 
dumneavoastră. i 

De data aceasta, Donahue păru sincer şocat. In general, el lucra 
numai pe calculator, nu şi pe cadavre. 

— Ar fi trebuit să interveniţi, zise el sentențios. 

— In cazul de față, nu voi fi acolo, făcu Malko. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare, iar pe Malko îl năpădiră amintirile. 
Donahue se scărpină pe gât şi bătu uşor cu palma în biroul 
ambasadorului. 

— Am să vă spun acum de ce ţinem neapărat să-l avem pe acest 
colonel. Poreski nu a lucrat niciodată pentru noi, ci pentru MI 5*. lar 
englezii nu ne-au dat decât frânturi din informaţiile pe care le-au aflat. 
Datorită lui Okolov, vom afla totul sau chiar mai multe decât ei. 

Nervozitatea îl făcu din nou să-i tremure vocea care, de obicei, era 
fermă. 

— Gândiţi-vă că el îl informa pe Poreski. El cunoaşte toate reţelele 
sovietice şi toate codurile Gamma... 

— Ce sunt codurile Gamma? 

— Vă explic imediat, ocoli răspunsul Donahue, ca şi cum ar fi vorbit 
prea mult. 

Se aplecă spre Malko, sigur pe el şi cu un aer ocrotitor. 

— Nu te osteni prea tare, dragă, am organizat deja totul pentru 
„recuperarea” lui Boris Okolov. Aţi auzit de colonelul Douglas? 

— Nu. 

— El este tipul care a condus expediţia din nordul Vietnamului. Un 


1 Serviciile engleze de Informaţii (n.a.). 


combatant neînfricat şi o operaţiune admirabilă. Pentru recuperarea 
lui Okolov de la dumneavoastră, am pregătit o mică surpriză cam în 
acelaşi stil. Folosim elicoptere care pleacă de la baza noastră din 
Frankfurt. Va fi o operaţiune ireproşabilă... 

Donahue devenea poetic. Malko îl aduse repede cu picioarele pe 
pământ: 

— Cred că nu erau şi prizonieri în tabăra dumneavoastră. Fiţi atent 
că această operaţiune nu este de acelaşi calibru. Dacă veţi aduce 
numai cadavrul lui Okolov, nu va folosi la nimic. Şi nici nu va fi 
înmormântat la Arlington. 

Donahue tresări când auzi aceste vorbe crude. 

— Este datoria dumneavoastră să-i apăraţi viaţa lui Okolov în timp 
ce îl aşteptaţi pe colonelul Douglas să vină, observă el cu asprime. 
David Wise mi-a spus că sunteţi un agent strălucit. 

— Poate, dar nu sunt magician... 

— Aveţi încredere în noi. Vă vom trimite întăriri. Chris Jones şi 
Milton Brabeck zboară deja deasupra Atlanticului. Cred că îi 
cunoaşteţi. In plus, noi vom avea grijă de orice intervenţie din afară. 

— Nu credeţi că ruşii vor încerca să facă şi ei ceva?... 

— Dacă aş fi în locul lor şi eu aş încerca, făcu Donahue cu 
convingere. Însă austriecii au fost puşi în gardă. Au triplat paza la 
graniţa din vecinătatea dumneavoastră... Supraveghează toate 
drumurile şi i-au pus sub observaţie pe toţi agenţii sovietici 
cunoscuţi... 

— Când trebuie să vină colonelul Douglas ca să mă scape de 
musafirul meu? 

— Mâine noapte, la ora patru. Vor veni trei elicoptere. Vor fi 
cincizeci de oameni în total şi vor dispune de mijloace foarte 
perfecţionate. 

— Amintiţi-le că nu vin în Vietnam, i-o tăie Malko. Nu toţi civilii pe 
care îi vor omori vor fi neapărat duşmanii lor... 

Donahue nu-i dădu atenţie acestei săgeți înveninate. 

— Totul se va petrece bine, spuse el cu căldură. 

Malko se ridică. Asigurările lui Donahue îl cam enervau. 

— Ei bine, nu ne rămâne decât să ne rugăm. Dar să ştiţi că va fi 
numai vina dumneavoastră dacă Samantha Adler îi va trage un glonţ 
în cap amicului nostru din KGB. Eu nu răspund pentru nimic. ŞI 
spuneţi-i colonelului dumneavoastră să nu încurce castelele. 

El ieşi după ce rostise cu ciudă aceste cuvinte. Nu îi va înţelege 
niciodată pe americani. Oare unde se ascunsese virtutea? Transfugii 
nu se cumpără... Aceste vânzări erau numai pentru ţările înapoiate şi 
pentru dictatorii analfabeți din Caraibe. Codul moral al CIA avea 


destule meandre. 
x 


* * 


Malko o admira pe Samantha Adler care străbătea salonul - de ceai 

de la Sacher. Venise intenţionat primul. Tânăra nemţoaică avea părul 
negru pieptănat într-un coc cuminte, iar paltonul lung din piele nu 
reuşea să-i ascundă silueta elegantă. Ca şi prima oară când o văzuse 
la hotelul Bremen în Djakarta, totul la ea i se păruse elegant, sofisticat 
şi plin de rafinament. Cei câţiva bărbaţi aflaţi în salon întoarseră 
capetele când trecu pe lângă ei, iar Malko se simţi flatat. Salonul 
pentru ceai de la Sacher era frecventat mai mult de femei aflate la o 
vârsta venerabilă care erau interesate mai mult de dulciuri, decât de 
plăcerile cărnii... 
__ _Rămaseră o fracțiune de secundă în picioare, unul în faţa celuilalt. 
In ochii ei albaştri-cenuşii, machiaţi foarte discret, nu se putea citi 
nimic. Apoi, Samantha îşi apropie puţin buzele de ale lui şi le atinse în 
treacăt. Aproape la fel cum şi-a luat rămas bun de la el acum un an, 
pe aeroportul din Bangkok. Dar fusese şi mai impresionat în momentul 
în care ea se dezbrăcă de haină şi apăru în nişte pantaloni din piele 
maro, mulaţi pe ea şi într-un pulover din caşmir sub care nu purta 
sutien. Işi păstrase talia incredibil de subţire şi şoldurile în formă de 
amforă. 

— Nu credeam că o te mai văd, zise Malko. 

Ea îşi aprinse o ţigară, suflă fumul şi îi comandă bătrânei care 
servea o prăjitură „Sacher”. 

— Aproape că lucrăm în aceeaşi branşă, făcu ea cu un zâmbet abia 
schiţat. Era inevitabil să nu ne întâlnim. De aceeaşi parte, de data 
asta. 

Malko îi zâmbi şi el, puţin încurcat. 

— Eşti sigură de ce spui? De ce mi-ai telefonat tocmai mie? 

Samantha se gândi puţin înainte de a răspunde. 

— Te cunosc, ştiu că nu vrei să mă păcăleşti. Şi-apoi, hai să 
spunem că solidaritatea dintre clase a jucat şi ea un rol. Este o 
lovitură serioasă atât pentru mine, cât şi pentru tine... 

— Unde este acum? 

El îşi scoase ochelarii fiindcă îşi amintise că îi plăceau la nebunie 
ochii lui aurii. Samantha se uită ţintă o secundă în cele două picături 
aurii, apoi întoarse capul în altă parte. 

— La /mperial. Este păzit de jumătate din poliţiştii Vienei. E şi 
normal, dacă nu cumva au montat tunuri antiaeriene pe acoperiş... 

Ochii aurii ai lui Malko se întunecară. 

— Eşti sigură de el? 

Samantha îşi dezvălui dinţii într-un zâmbet carnasier. Ochii cenuşii 
străluceau. 

— Da. Este nebun după mine, după corpul meu. Ştie bine că sunt în 
stare să-l omor dacă mă înşală. Insă eu cred că îşi va juca rolul. La 


tine e totul aranjat? 

Malko începu să mănânce din tartă ca să aibă timp de gândire. 

— Eu sunt pregătit să vă găzduiesc până îşi aranjează plecarea în 
Statele Unite, fiindcă austriecii au fost de acord. 

Ochii ei cenuşii nu exprimau deloc blândeţe acum. Samantha 
împinse farfurioara cu prăjitura „Sacher” neîncepută. 

— Ai banii la tine? 

Malko simţi o furnicătură neplăcută pe şira spinării. 

— Care bani? 

— Cinci sute de mii de dolari. De preferinţă, lichizi şi schimbaţi în 
mărci sau în franci elveţieni. Aşa am stabilit cu Donahue. 

„Scârba aia de Donahue”, se gândi Malko. 

— Nu ştiam acest lucru, spuse el cât se poate de sincer. 

— Trebuia să depuneţi în cont cinci sute de mii acum şi încă pe atât 
când va ajunge în SUA, răspunse Samantha cu voce seacă, dură, 
metalică. 

— Nu este uşor să faci rost atât de repede de o sumă ca asta, pledă 
Malko. 

Se găsea pe un teren alunecos. Castelul lui era singurul loc unde se 
puteau duce Samantha şi Boris. Asta pentru că autorităţile austriece 
doreau ca ei să dispară în mod „oficial”. lar tânăra femeie ştia acest 
lucru. El crezu că o să-l strângă de gât. Apoi, privirea ei deveni mai 
blândă, dar păstra o lucire primejdioasă. 

— Birocraţii tăi de la CIA sunt nişte dobitoci, făcu ea. Colonelul 
Okolov valorează milioane de dolari. Oricum, ar fi o investiţie mai 
bună decât să le dea cambodgienilor. Fiindcă nu vor să se hotărască 
mai repede, licitaţia rămâne deschisă. Dar să nu crezi că o să stau 
degeaba în aceste două zile. Chiar mă temeam de o asemenea 
întorsătură. Toţi cei interesaţi de problemă ştiu unde să mă găsească 
diseară... Măcar ştiu că există un amator: MI 5. Poate că vor veni şi la 
tine să mă caute, iar eu nu vin decât cu această condiţie. „Prietenii” 
mei sunt de asemenea bine veniţi. 

Ea îl fixa sfidătoare pe Malko. 

— Şi dacă refuz? 

— Le voi cere englezilor să-mi acorde azil. 

Malko tăcu. Nu putea să refuze pentru că CIA nu i-o va ierta 
niciodată. 

— In seara asta, invitasem nişte prieteni. 

Samantha îi adresă un zâmbet plin de venin. 

— Bravo. Spune-le prietenilor tăi vienezi că dai această petrecere în 
cinstea mea. Sunt sigură că vor fi încântați să mă cunoască... Va fi 
balul contesei Adler. lar dacă birocraţii tăi dobitoci se vor hotărî în 
sfârşit, vom avea timp să anulăm anumite invitaţii. Diseară voi fi la 
tine. 


Ea se ridică, iar Malko o urmă, lăsând pe masă o bancnotă de zece 
mărci. O ajută să-şi pună paltonul. Toate privirile se îndreptară iarăşi 
spre ei când traversară salonul liniştit de ceai. Dacă obişnuiţii acestui 
salon ar fi ştiut cine este Samantha, le-ar fi rămas prăjiturile în gât... 

— Mă duci şi pe mine acasă? îl întrebă Samantha. Am venit cu 
taxiul. 

Băiatul care se ocupa cu parcarea maşinilor le şi adusese jaguarul 
la scară. Samantha se urcă lângă Malko. Se circula bine pe Ring, iar 
femeia era cu gândul în altă parte. 

— Nu crezi că ai avea nevoie de cineva? o întrebă Malko. Este 
imprudent să-l laşi singur. 

Samantha râse din tot sufletul. 

— Mi-am luat măsuri de prevedere. 

Ajunseseră deja la /mperial/. Malko încetini şi apoi opri. Imediat se 
iviră doi poliţişti în uniforme verzi, cu mitralierele la piept, postându- 
se de o parte şi de alta a maşinii. Samantha zise zâmbind: 

— Vezi... Ar fi nevoie cel puţin de Skorzeny?’ ca să poată fi scos de 
aici. Dar Skorzeny nu mai face lucruri dintr-astea. Acum este un om 
de afaceri onorabil. 

Ea pusese deja mâna pe portieră. Apoi se aplecă spre Malko: 

— V-am păstrat o amintire foarte frumoasă, zise ea cu voce 
apăsată, adresându-i-se cu pronumele de politeţe. Sper să nu o 
stricăm tocmai acum. 

Ea cobori înainte ca Malko să aibă răgazul să-i răspundă. El demară 
sub privirile bănuitoare ale poliţiştilor. Puțin mai departe, în dreptul 
altei maşini, staţiona un Mercedes cu patru oameni la bord. Şi mai 
încolo, Malko zări un poliţist în civil cu un radioemiţător în mână. 
Colonelul Boris Okolov era bine păzit... 

În timp ce ieşea din oraş, îşi dădu seama că întâlnirea cu Samantha 
îl tulburase puţin. Tânăra nemţoaică degaja o undă magnetică şi 
erotică rar întâlnită, deşi era femeia cea mai periculoasă pe care o 
cunoscuse vreodată. Uitase să-i spună de Alexandra şi de ziua ei de 
naştere. Oricum nu i-ar fi adus nici un cadou. 

x 
x x 


Înainte să ajungă la Liezen, drumul era foarte drept. Malko se uită 
în oglinda retrovizoare. Fordul Taunus care îl urmărea de la ieşirea din 
Viena era tot la o sută de metri în spatele lui. Malko încetini, iar acesta 
se apropie. Avea un singur om la bord. Malko încetini, iar Taunusul îl 
depăşi. 

Opri şi aşteptă cinci minute. După aceea, porni şi merse cu viteză 


5 Colonel SS care l-a răpit pe Mussolini în 1945 din ordinul lui Hitler. După 
aceea, s-a retras în Spania (n.a.). 


normală. La ieşirea din satul următor, Taunusul se ivi parcă din 
neant... 

Oare cine îl urmărea? Austriecii? Ruşii? Ori altcineva interesat de 
colonelul Boris Okolov. Oricum, era destulă lume care îl voia. Unii 
doreau să-i ia gâtul, alţii să-l folosească. Se blestema că ascultase de 
CIA. Dar acum era prea târziu ca să mai dea înapoi. Nu-i rămânea 
decât speranţa că Douglas îl va scăpa repede de musafir. lar, cu 
această ocazie şi de Samantha. Contesa Adler era la fel de incomodă. 

jaguarul intră  încetişor în curtea castelului.  Volkswagenul 
Alexandrei era tot acolo. Când auzi maşina, ea îl întâmpină în prag şi 
alergă la el. Acesta aproape că îi ocoli sărutul. 

— Contesa Adler şi colonelul Okolov vor fi aici peste o oră, zise el 
pe un ton voit degajat. 

Alexandra se încordă în braţele lui. 

— Peste o oră! 

Tânăra păru că se transformă dintr-o dată într-un buştean. Se 
desprinse imediat din braţele lui Malko. 

— Doar nu vrei să o primeşti pe târfa asta aici? 

— Nu este o târfă, pledă Malko în favoarea ei, face parte dintr-o 
familie nobilă. 

— Atunci, e o târfă de neam mare. Mai şi îndrăzneşte să vină în 
casa ta să te agaţe? 

Vorbele care urmară nu ar fi trebuit niciodată să iasă din gura unei 
femei atât de educate ca Alexandra. Lui Malko îi venea să-şi astupe 
urechile. Cu mâinile în şolduri, superbă şi nebună de furie, Alexandra 
răbufni: 

— Poate că vrei să vă pregătesc şi patul? 

Malko ridică ochii la cer. CIA nu ştia chiar totul. 

— Contesa Adler vine aici pentru afaceri, zise el răbdător. Este 
însoţită de un bărbat, colonelul Boris Okolov, amantul ei. 

Alexandra zise cu ironie: 

— Ce să spun, parcă asta ar împiedica-o... 

— lţi jur că nu vor sta mult. Okolov a fugit din Est din cauza poveştii 
cu Poreski. Samantha l-a ajutat. Dar ţi-am mai spus o dată toate 
astea. 

— Dacă a plecat ca să se întâlnească cu ea, înseamnă că e nebun, 
făcu Alexandra. Cred că are amanți câte stele sunt pe cer. 

Malko o prinse tare de braţ. 

— Ascultă, ştiu bine că este ziua ta de naştere, dar sunt obligat să o 
primesc... 

Alexandra se desprinse din scrisoare fără să-i răspundă şi se urcă 
furioasă în Volkswagen. Malko avu doar timp cât să se ferească ca să 
nu îl calce. 

— Distrează-te cu târfa ta, îi strigă Alexandra când trecu pe lângă 


el. 

În uşă, Krisantem clătina din cap. Dacă ar fi trăit în Turcia, 
Alexandra ar fi primit o mamă de bătaie şi s-ar fi potolit imediat. 

— Alteța voastră este prea îngăduitoare, spuse el când Malko trecu 
prin dreptul lui. 

— Krisantem, o să mai avem nişte musafiri nepoftiţi, făcu Malko 
schimbând vorba. Printre alţii şi pe colonelul Boris Okolov din KGB. 
Asta nu i-a plăcut domnişoarei Alexandra. 

Privirea turcului scânteie: 

— Alteța voastră glumeşte? 

— Din păcate, nu, răspunse Malko. 

x 


* * 


Gheorghe Borş aruncă o privire distrată aparatului DC 9 nou-nouţ 
aparţinând companiei Scandinavian Airlines cu care urma să plece la 
Viena. Lui nu-i prea plăceau avioanele şi se ducea rareori la aeroport. 
Ca să nu se mai gândească la asta, se uita la o stewardesă tânără 
care pedala pe o bicicletă de-a lungul culoarului cu aerul cel mai 
serios. Conducerea aeroportului din Copenhaga nu reuşise să 
găsească nici până acum un mijloc de transport mai practic pentru 
deplasarea personalului. O stewardesă se apropie de Gheorghe Borş 
şi îi spuse: 

— Vreţi să vă alegeţi un loc, sir? 

Gheorghe Borş ridică privirea şi întâlni chipul superb al unei nordice 
încântătoare. Pieptul aproape că îi făcea să crape bluza albă a 
uniformei, iar ochii stewardesei erau imenşi şi albaştri ca porţelanul, 
gura mare şi deschisă într-un zâmbet care îi dezvăluia dinţii 
strălucitori. Gheorghe simţi cum se îmbujorează. Intotdeauna fusese 
timid cu femeile, în special cu cele frumoase. li întinse biletul roşu cu 
un gest brusc. 

— Alegeţi dumneavoastră pe care vreţi. 

Stewardesa luă un cupon şi îl prinse de biletul roşu, apoi i-l înapoie 
lui Gheorghe Borş. 

— Doriţi un meniu special, sir? Avem şapte feluri, la alegere. Unul 
este vegetarian, iar unul, oriental. Dacă suferiţi de diabet sau de 
ulcer, avem meniuri speciale. 

Brusc, Gheorghe îi acordă stewardesei mai multă atenţie. Nu 
crezuse vreodată că va găsi atâta confort la bordul unui avion. Pentru 
prima oară de când păşise pe aeroport, începu să nu tânjească prea 
mult după Rolls-ul lui, singurul mijloc de transport cu care era obişnuit 
să meargă. Şoferul plecase cu o seară înainte şi trebuia să-l aştepte la 
aeroportul din Viena. 

Gheorghe înclină capul mulţumit şi se aşeză. Murea de nerăbdare 
să o privească pe stewardesă, dar nu îndrăznea când se afla atât de 


aproape de el. Ca să facă pe interesantul, luă un pliant de pe masă şi 
începu să citească. Făcea reclamă ia o croazieră „Scandinavian 
Airlines”. Se numea croaziera orhideelor. Doar cu o mie două sute de 
dolari, plecai din oricare capitală europeană pentru a petrece trei 
săptămâni pe tărâmuri de vis: Penang, în Malaiezia, Khatmandou, în 
Nepal, Benares, în India sau la Bangkok, în Thailanda... Deodată, lui 
Gheorghe Borş i se făcu dor să plece undeva, să evadeze. 

Nu avusese niciodată succes la femei. De altfel, nici bărbaţii nu-l 
agreau mai tare. În liceu, colegii îi spuneau „constipatul”. Atât din 
cauza tenului gălbejit, cât şi dificultății cu care se exterioriza. Gura cu 
buze subţiri, aproape invizibilă, dezvăluia, atunci când zâmbea, o 
dantură neîngrijită şi îi scotea în evidenţă bărbia ascuţită. 

Dar aşa cum era, Gheorghe Borş semăna pe jumătate cu un dihor şi 
pe jumătate, cu o nevăstuică. Râsul lui piţigăiat nu amuza pe nimeni, 
iar din tonul zeflemitor reieşea mereu că nu-i convine câte ceva. Era 
pipernicit şi firav, fapt pentru care fusese respins la Sandhurstf. Tatăl 
lui, generalul Borş, era gata să facă un atac din cauza asta. Astfel a 
ajuns Gheorghiţă în Serviciul de Informaţii al armatei. Şi încă într-un 
post foarte bun. Acolo nu existau fanfaroni care să-l bată la box şi nu 
avea colegi care să-şi bată joc de fizicul lui debil. Aici îşi folosea doar 
mintea. 

De trei ani, Gheorghe Borş locuia la Copenhaga într-o casă elegantă 
din centru. Averea îi permitea să trăiască îndestulător, dându-se drept 
expert în obiecte din argint. 

In realitate, Gheorghe era „ofiţer manipulator” în MI 5 şi avea 
legături cu o serie întreagă de trădători cu ajutorul cărora trăgea 
sforile. Acest lucru îi oferea plăcuta senzaţie de putere, fiindcă îşi 
permitea să întreţină o superbă târfă suedeză cu o sută de coroane. 
Nu s-a căsătorit niciodată. O voce anunţa în difuzoare: 

— Scandinavian Airlines anunţă plecarea cursei 871 cu destinaţia 
Viena. Imbarcarea se face imediat la poarta 23. i 

Gheorghe Borş se ridică cu biletul roşu în mână. În trecere, superba 
stewardesă îi adresă un zâmbet cald şi amabil. Işi îndreptă spatele în 
mod automat. După ce străbătu câţiva metri, trecu prin poarta 
magnetică păzită de trei poliţişti în civil. Era sistemul de detectare a 
armelor. Englezul trecu fără cea mai mică reţinere, fiindcă, în meseria 
lui, nu folosea niciodată violenţa, dar ştia cum să mânuiască un pistol. 

În aparatul DC 9 domnea o atmosferă plăcută conferită de aerul 
condiţionat, iar muzica uşoară îi relaxa pe călători. Gheorghe se aşeză 
la locul lui de lângă hublou şi îşi legă centura. Abia simţi când decolă 
avionul şi, imediat ce trecu de. Pătura de nori, DC 9 se îndreptă spre 


6 Scoală militară interarme, creată în 1801 la Sandhurst şi mutată în 1947 
la Camerley, devenită în prezent Frimley Camberley (n.t.). 


sud, pe cerul senin. Peste două ore, Gheorghe Borş va ajunge la 
Viena. Stewardesa îi şi adusese o cupă de şampanie. Se uită la 
eticheta albă. Era Moet et Chandon din 1964. Stewardesa se aplecă 
spre el: 

— Vă aşteaptă cineva la Viena sau doriţi să apelaţi la serviciul 
nostru de primire? 

Gheorghe Borş zâmbi. Fără să vrea, inima îi bătu mai.. Repede. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, dar mă aşteaptă cineva. 

Nu era cazul să precizeze că persoanele care îl aşteptau nu îi 
cunoşteau decât numele de cod şi anume Ghedeon. 


Capitolul V 


Masivul Rolls Royce Silver Cloud de un negru strălucitor urca încet 
rampa de la intrarea în castelul Liezen şi se opri în faţa uşii duble. 
Krisantem, care observase maşina venind, deschise uşa ca să o ajute 
pe Alexandra să-şi întâmpine musafirul. Malko veni lângă ea. Văzu că 
vehiculul are număr britanic. Pe bărbatul care cobori din ea nu îl 
văzuse în viaţa lui. Dar şi acest lucru făcea parte din joc. Samantha îl 
prevenise. Schiţă un surâs şi întinse mâna molatică. 

— Mă numesc Gheorghe Borş. 

Malko i-o prezentă pe Alexandra, iar bărbatul se înclină şi îi sărută 
mâna. Tânăra purta un compleu alcătuit dintr-o bluză şi un şort din 
mătase neagră, îngrozitor de indecent. Şortul era minuscul, iar 
țesătura, atât de subţire, încât permitea să se întrevadă sânii 
obraznici ai Alexandrei. Această ţinută era un fel de răzbunare a ei. Se 
hotărâse în ultimul moment să nu renunţe. Parfumată din belşug şi 
machiată ca o hetairă, ea nu-l slăbea pe Malko din ochi nici o clipă. 
Acesta îl conduse pe oaspete în salonul imens unde se găseau deja 
vreo douăzeci de persoane. Erau prietenii lui şi ai Alexandrei. 
Samantha şi Boris Okolov stăteau puţin mai retraşi. Tânăra nemţoaică 
purta o rochie de brocart auriu cu o poşetă asortată. Malko era 
singura persoană care ştia că în ea se află un pistol Beretta de calibrul 
treizeci şi opt cu ţeava scurtă pe care fusese introdus un glonţ. 
Samantha nu se despărţea nici o clipă de el. 

Ajunsese împreună cu rusul acum trei ore, escortaţi de o mică 
armată. Austriecii se grăbiseră să i-l paseze cât mai repede lui Malko. 
lar el nu reuşise să schimbe decât câteva vorbe cu rusul care se şi 
urcă în camera pregătită special pentru el. Samantha primise 
încăperea de alături. 

Rolls-ul condus de Krisantem cobori de pe peron şi fu parcat în 
curte, lângă un Mercedes 300. Trebuia ca cineva să se apropie foarte 
mult de el ca să vadă că înăuntru erau doi bărbaţi. Chris Jones stătea 
la volan cu un Magnum 457 de calibrul treizeci şi opt, strecurat în 
curea, iar lângă el, Milton Brabeck care alesese o minimitralieră Colt şi 
un Luger cu un încărcător cu cincizeci şi două de cartuşe. Pe bancheta 
din spate a Mercedesului, se găseau câteva grenade defensive, un 
lansator de rachete de semnalizare şi alte câteva jucărioare de acest 
fel. 

Chris Jones şi Milton Brabeck semănau vag amândoi. Aveau ochii 
albaştri şi reci, purtau aceleaşi costume gri din fibre sintetice, aceleaşi 
cravate imprimate şi pălării din fetru cumpărate din aceleaşi 
magazinele din Washington. De departe, Chris părea mai deşelat, lung 
cât o prăjină de un metru nouăzeci şi cinci şi ras în cap. Dacă se 


apropia, puteai să observi că antebraţul era gros cât un jambon mai 
potrivit. Nu treceau niciodată neobservaţi şi, de altfel, nici nu voiau. 
Rolul lor era mai degrabă de sperietoare. Făcând parte din echipa de 
şoc a CIA - deci gorile - apăsau pe trăgaci repede şi cu mare precizie. 
Admiraţia lor pentru Malko îşi trăgea rădăcinile din invidie şi din 
dezaprobare. Era scandalos să cheltuieşti banii americanilor cum o 
făcea el uneori. In schimb, castelul din Liezen, unde se aflau pentru 
prima oară, îi impresionase profund. 

Din păcate, nu avuseseră timp să viziteze mai mult. Ajunseseră la 
Viena acum patru ore şi se luptau din răsputeri cu somnul. Din cauza 
decalajului de fus orar, se adunaseră patruzeci şi opt de ore de când 
nu închiseseră un ochi. Chiar şi pentru un membru al Serviciilor 
Secrete era deja prea mult. 

— Se pare că e linişte, făcu Milton Brabeck, căscând de-i trosneau 
fălcile. N 

— Abia e ora nouă, răspunse Chris Jones. In orice caz, dacă vezi 
vreun tanc, să nu tragi tu primul. 

Era întotdeauna optimist. Milton goli dintr-o dată o sticlă de bere 
Heineken şi o aruncă pe jos. Nici măcar nu avuseseră timp să se 
schimbe. Li s-a adus la aeroport maşina în care se găseau acum: 
Mercedesul 300 cu un motor de 6,3 litri. Era la fel de nărăvaş ca un 


Ferrari... 
x 


* * 


Grafin” Thala von Wisberg se apropie de Malko şi îl luă de braţ. 
Figura ei încântătoare încadrată de părul brun-roşcat părea că nu 
îmbătrâneşte niciodată. Trebuia să te apropii foarte mult de ea ca să-i 
vezi reţeaua fină de riduri din jurul ochilor. Dar acestea sunt lucruri pe 
care un gentleman nu le observă. Grafin nu frecventa decât 
gentlemani, fiind astfel ferită de vitregiile vremii. 

— Invită-mă la vals, dragul meu prinţ. 

Magnetofonul se afla în biblioteca de la parter, însă boxele difuzau 
muzica în cele două saloane. Era un vals. Alexandra se îndepărtă de 
Malko şi se apropie de Boris Okolov. Malko o luă pe Thala în braţe şi 
se lăsă antrenat de melodie. Mai valsau şi alte perechi. Krisantem 
trecu pe lângă ei, uşor adus de spate. Pistolul automat pe care şi-l 
pusese la curea, ascuns sub haina albă, îl deranja puţin în munca lui. 

Etajul întâi al castelului era luminat în întregime. In afară de 
Krisantem, mai erau două persoane venite de la Viena ca să-l ajute la 
servit. Malko şi Thala trecură foarte aproape de Samantha care îi 
zâmbi prinţului. Grafin îi şopti la ureche: 

— Incă o amantă de-a ta? 


7 Contesă în limba germană (n.a.). 


— O relaţie de afaceri, făcu Malko. 

Era nerăbdător să se termine dansul, să se încheie petrecerea şi să 
scape odată de Boris şi de Samantha. Conform planului, colonelul 
Douglas trebuia să vină cu elicopterul la patru dimineaţa... Dar în 
acest interval, putea să se întâmple orice. Chiar şi un asalt în toată 
regula al castelului organizat de agenţii ruşi sau de alţii care să 
acţioneze pentru ei. Işi bătea capul cum să facă să-i despartă pe 
Samantha şi pe Boris Okolov. Cel puţin în următoarele ore. Dar 
singura persoană la care se gândea risca să o dezlănţuie pe 
Alexandra. Nici chiar pentru cea mai dreaptă cauză din lume, nu ar 
accepta să-l împartă pe Malko cu altcineva... 

Thala se lăsa în voia lui. Se considera o femeie de lume. Nu îşi 
ascunsese niciodată preferința pentru Malko şi îşi adânci privirea în 
ochii lui aurii. Dar acum nu era momentul potrivit. Din fericire, valsul 
se termină, iar Malko se înclină politicos şi se duse lângă Boris Okolov 
care stătea între Samantha şi Alexandra. Văzându-şi gazda, rusul 
ridică paharul cu şampanie. Era îmbrăcat într-un costum albastru care 
părea turnat pe el, cu o cămaşă roz-bombon şi o cravată asortată. 
Parcă era un adevărat playboy. 

— Ce viaţă frumoasă! 

Malko luă din zbor o cupă de Dom Perignon pe care o goli dintr-o 
răsuflare. Trebuia să-şi ridice moralul într-un fel. Rusul îl intriga. Era 
prea elegant, prea destins, prea familiar. Era opusul oamenilor din 
KGB. Şi cu toate astea, era colonelul Boris Okolov în carne şi oase. Nu 
avea nici o îndoială asupra identităţii lui. Numai ochii foarte veseli şi 
inteligenţi îl nelinişteau. Nu părea înarmat şi nu contenea să-şi umple 
pahar după pahar, aşa cum făceau toţi invitaţii. De vreo două ore, 
musafirii beau întruna, iar în bucătărie nu mai aveai loc de sticle goale 
de şampanie Dom Perignon, Moet et Chandon şi whisky J8B. 

Intr-un colţ, Gheorghe Borş discuta cu un suedez tânăr, invitat de 
Alexandra, cu un pahar de whisky în mână. Malko se întreba pentru 
cine lucra şi ce intenţii avea. 

Boris Okolov se înclină în faţa Alexandrei şi o invită la dans pe o 
melodie lentă. Malko îi urmărea agasat dansând pe parchetul lustruit 
cu ceară. Rusul o strângea pe Alexandra cam tare, punându-i o mână 
pe şold. Alexandra se lăsa în voia lui. Picioarele ei lungi în formă de 
fus, care se vedeau în toată splendoarea lor datorită şortului, îi făceau 
pe bărbaţii prezenţi la petrecere, să saliveze... 

— Prietena ta o să ni-l fure pe Boris... 

Vocea batjocoritoare a Samanthei îl făcu să tresară. Ea îl privea cu 
ironie în timp ce se juca cu paharul. 

— Nu mă inviţi la dans? 

Malko clătină din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu am chef de dans în seara asta. Tot nu ţi-ai 


schimbat părerea? Nu ai primit nici o ofertă? 

Samantha zâmbi. 

— Să nu crezi că te voi anunţa. Ţi-am spus că. Dacă prietenii tăi nu 
se hotărăsc repede, va fi mai rău pentru ei. (Vocea devenise dură.) Să 
nu îţi închipui că o să reuşeşti să mă ameţeşti... 

Malko se uită la Okolov. Alexandra îşi rezemase capul de umărul lui, 
iar corpul îi era strâns lipit de rus. Chiar de la începutul serii, Malko 
încercase de mai multe ori să-l izoleze pe Boris, dar nu îl lăsase 
Samantha. Se depărtă de ea şi se duse la fereastră. In curte era linişte 
şi întuneric. Prezenţa celor două gorile îi dădea sentimentul 
siguranţei. Avea şi el un pistol extraplat la curea, cu un glonţ pe 
țeavă. In clipa în care lăsă perdelele, lumina se stinse brusc. 

Malko îşi simţi sufletul la gură. Se răsuci pe călcâie şi se năpusti în 
întuneric spre locul unde se afla Boris Okolov. Avu răgazul să zărească 
farurile aprinse ale Mercedesului. Jones şi Brabeck acţionaseră 
repede. In mijlocul salonului se ciocni de un trup moale şi parfumat 
care se agăţă de el cu un râs supărător. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cineva cu accent vienez. 

Malko ocoli obstacolul. Peste tot, perechile râdeau şi se sărutau pe 
întuneric. Scoase pistolul din centură şi îşi continuă drumul pe 
bâjbâite. Deodată, se ciocni de o femeie care ţipă. Crezu că este 
vocea Samanthei şi o luă de braţ. 

— Nu te mişca, suflă el. 

Ţeava pistolului său se proptise în coastele femeii. Chiar în acel 
moment lumina se aprinse. Mai târziu, Malko îşi dădu seama că pana 
de curent nu durase mai mult de un minut. 

Fu izbit imediat de privirea îngrozită a contesei Thala von Wisberg 
care se pregătea să ţipe. Ascunse pisoiul în smoching cu un zâmbet 
crispat. 

— Imi pare nespus de rău, contesă. 

Femeia încă nu îşi venise în fire. Din fericire, ştia că de câtva timp 
încoace, Malko se ocupa de nişte treburi aflate cam pe lângă lege. 
Zâmbi un pic forţat. 

— Am crezut că vrei să mă violezi, spuse ea. 

Pentru asta putea să folosească şi un pistol cu apă. Malko privi în 
jurul lui. Majoritatea perechilor mai erau încă îmbrăţişate. Samantha, 
cu Beretta în mână, stătea în faţa Alexandrei şi a colonelului Okolov. 
S-ar părea că numai rusul îşi păstrase sângele rece. incepu să 
danseze liniştit. 

Krisantem retrase pistolul din stomacul suedezului, lipit de el ca din 
întâmplare. Totul se petrecu atât de repede, încât, acesta se întreba 
dacă nu cumva visase. De-abia acum îl cuprinsese frica şi se duse să- 
şi înece amarul într-un val de alcool. 

Sprijinit cu coatele de braţele unui fotoliu, Gheorghe Borş arbora un 


zâmbet ironic pe faţa lui de dihor. Văzuse totul şi întâmplarea îi 
spunea multe. El nu avea asupra lui nici măcar un pistol de calibrul 
douăzeci şi doi. Goli paharul de whisky şi mai ceru încă unul. Malko se 
repezi la bucătărie, Ilise, bucătăreasa, era furioasă foc. 

— S-a întâmplat când am vrut să deschid cuptorul, îi explică ea. Au 
sărit toate siguranţele. 

Pentru mai multă siguranţă, Krisantem înlocui firul de plumb cu 
unul din fier, ca în lagărele de concentrare, în cazul unui scurtcircuit, 
castelul va lua foc, în schimb, se va vedea ca ziua. Malko se înfuriase 
pe el însuşi. Insă era sigur că se va întâmpla ceva în seara asta. Toţi 
aceia care se interesau de Boris Okolov ştiau unde se află. Ziarele 
povestiseră pe larg întreaga tărăşenie. Numai pe Malko îl 
prezentaseră ca pe un prieten intim al ambasadorului Statelor Unite. 

Silueta mătăhăloasă a lui Chris Jones apăru în uşa bucătăriei. Avea 
privirea tulbure şi faţa buhăită. 

— Totul este în ordine? 

— Da, totul e bine, răspunse Malko, a fost doar o alarmă falsă. 

Gorila clătină din cap. 

— Foarte bine, ar fi fost păcat să vă strice perdelele cu grenade cu 
fosfor. La cât mai costă acum... 

Subtil ca-ntotdeauna, Chris Jones ăsta... Umflă în trecere o sticlă de 
whisky şi dispăru. Malko urcă în salon. Toată lumea dansa. Se pare că 
nimeni nu băgase în seamă incidentul. Sau musafirii lui erau prea bine 
crescuţi ca să se formalizeze în asemenea cazuri fără importanţă. 
Numai bietul suedez cu privirea lui verde-albăstruie nu reuşea să-şi 


scoată din minte pistolul automat cu care îl ameninţase Krisantem. 
x 


* * 


— Alteța voastră este servită. 

In ciuda pistolului său automat, Elko Krisantem nu îşi pierduse din 
prestanţă. Cu silueta lui înaltă şi zveltă şi capul mai degrabă sinistru, 
semăna cu un majordom englez din epoca de glorie. Boris Okolov oftă 
când eliberă mâna Alexandrei. 

— Toate femeile astea superbe... Totuşi, ce viaţă frumoasă. 

O dezbrăca din priviri pe tânăra femeie fără nici o jenă, dar ea se 
simţea sincer măgulită. In ciuda vârstei, rusul era extrem de 
atrăgător. Ea îl luă de braţ ca să o conducă în sufrageria care se găsea 
dincolo de scara cea mare. 

Malko discuta cu Samantha chiar lângă bufet. Nici o petrecere nu i 
se păruse atât de lungă ca asta. Deodată, zări chipul tinerei 
nemţoaice încordându-se cu ochii pironiţi undeva în spatele lui Malko. 
Puse jos cupa de şampanie fără un cuvânt şi îşi luă poşeta de pe 
masă. Malko se întoarse. 

In cadrul uşii deschise din faţa peronului, stătea o femeie. Era 


superbă. Avea o rochie neagră mulată pe corp care îi ajungea până la 
glezne, era foarte înaltă cu o faţă prelungă şi pomeţi de tip mongol şi 
nişte ochi extraordinar de albaştri, dar puţin cam bulbucaţi. Erau fixaţi 
asupra lui Malko. Inaintă spre el cu mâna întinsă. 

— Eu sunt Yasmine Riad, spuse ea cu glas melodios. 

O lustră imensă o lumina din spate, iar Malko reuşi să vadă că nu 
purta nimic pe sub rochie. Avea un corp de manechin, cu pieptul mic, 
cu şolduri puţin vizibile şi picioare interminabile, părul tuns scurt şi 
puţin ondulat. Parcă era regina din Saba. 

Superbă şi mândră, ea îl lăsă pe Malko să-i sărute mâna. După 
aceea se întoarse către uşă, unde se iviră doi bărbaţi. 

— Ei sunt Mahmoud Sabet şi Ahmed Nassiri. 

Amândoi parcă erau imaginea vie a celor şapte plăgi ale Egiptului. 
Nassiri era sosia lui Ben Bella în mizerie, iar Mahmoud semăna cu un 
şoarece astenic, cu urechi mari şi rotunde. Probabil că Yasmine îi 
folosea drept cârpe de lustruit pantofii. 

— Sunteţi bine veniţi în casa mea, reuşi să articuleze Malko. 

Aceasta era încă o surpriză de-a Samanthei. Yasmine zâmbi 
dezvăluind nişte dinţi strălucitori. 

— Mă aştept la multe din partea dumneavoastră, zise ea. 

Trecu prin faţa lui Malko şi, urmându-i pe ceilalţi musafiri, se 
îndreptă către sufragerie că şi cum ar fi crescut de mică la castel, 
încadrată de cei doi cerberi ai ei. Malko se uită la crupa care se 
balansa uşor, întrebându-se dacă nu cumva era femeia cea mai 
atrăgătoare din seara asta. 

Samantha îl ajunse din urmă şi se. Agăţă de braţul lui. 

— Ai văzut-o pe târâtura asta strălucitoare? 

— Doar tu ai invitat-o, nu-i aşa? 

— Sunt ucigaşii din Cairo, spuse Samantha. 

Egiptul era departe. Malko se uita la ea perplex. 

— Din Cairo? 

Samantha îi aruncă o privire plină de compătimire. 

— Se antrenează în Cehoslovacia, la Praga. Precis că vin direct de 
acolo. Prietenii noştri ruşi s-au gândit că ar fi mai puţin compromiţător 
dacă se iveşte vreo problemă. 

Malko urmări cu privirea silueta Yasminei. 

— Vrei să spui că au venit să-i umfle sau chiar să-i omoare? 

Samantha chicoti discret. 

— Ş-ar putea. O să vedem. 

— In acest caz, de ce nu ar scăpa de el? 

— Poate că a venit numai să negocieze, îşi spuse părerea 
Samantha. Şi ruşii sunt oameni de afaceri. Ţi-am spus că am lăsat 
licitaţia deschisă. 

Luându-şi poşeta, ea merse pe coridorul ce ducea în sufragerie. 


Malko o urmă, dar îi pierise pofta de mâncare. Boris Okolov clătină din 
cap când se aşeză lângă el. 

— Ce femeie frumoasă! zise el arătându-i-o pe Yasmine. Ce femeie 
frumoasă... Aveţi gusturi bune, domnule. 

Lui Malko îi venea să-i spună că această fiinţă superbă venise ca 
să-l omoare, dar nu voia să strice petrecerea. 

— Eu o găsesc puţin cam exotică, zise el cu prudenţă. 

Era destul de mândru de sufrageria lui, una dintre încăperile 
renovate de curând. Două sfeşnice imense cu şapte braţe difuzau o 
lumină blândă şi nu mai era nevoie să aprindă candelabrul. lar la 
masă puteau să stea comod treizeci de persoane. Indată ce toată 
lumea se aşeză, el se aplecă spre Samantha. 

— Ceea ce facem noi este ridicol. Boris Okolov este în pericol. Dau 
imediat un telefon la Washington ca să le explic situaţia. Cred că vor fi 
de acord cu cererea ta. In cazul acesta nu ne rămâne decât să-l 
ducem pe prietenul nostru într-un loc sigur... 

Samantha scutură din cap. 

— Nu mă mulţumesc doar cu promisiuni, nici chiar de la tine. Eu 
vreau bani. Nu primesc bani, nu-l vedeţi pe Okolov. Şi cu-atât mai rău 
dacă vor exista oale sparte. Atât pentru mine, cât şi pentru tine. Mi- 
am riscat viaţa ca să-l smulg din Est, iar acum omul ăsta e al meu. 

Malko nu mai insistă. Nu mai putea face nimic. Işi aminti cum se 
încăpăţânase la Bali ca să se răzbune, cu preţul vieţii, îşi turnă de 
băut, resemnat. 

Alexandra aproape că se ciocni de Yasmine când făcu turul mesei. 
Cele două femei se măsurară de sus până jos fără simpatie. Dacă 
Alexandra ar fi putut în clipa asta să o fugărească pe egipteancă cu 
biciul în mână, nu ar fi stat nici un pic pe gânduri. Dar se mulţumi să o 
privească cu un zâmbet plin de venin. 

— Nu e o petrecere prea „îmbrăcată”, observă ea cu un aer 
superior, nu trebuia să-ţi pui gene false... 

Yasmine îi zâmbi la fel. 

— Dar sunt genele mele, făcu ea cu splendida-i voce puţin răguşită. 
Nu pot să mi le tund. 

Alexandra trecu înaintea ei cu vădita dorinţă să o ucidă. Yasmine o 
urmă. Mai era un loc liber vizavi de Boris Okolov, iar ea se aşeză 
acolo. Preţ de câteva secunde, îl măsură pe rus cu un zâmbet abia 
schiţat, apoi întoarse capul în altă parte exact în momentul în care 
Samanthei îi venea să-i înfigă furculiţa în ochi. Okolov se aşezase între 
ea şi Alexandra, iar Malko stătea în dreapta amantei sale. 

Krisantem apăru urmat de ajutoarele sale, aducând fiecare câte o 
farfurie imensă cu friptură de rață sălbatică. In timp ce toată lumea 
mânca, atmosfera se mai destinse. 

Cei doi arabi îşi şi băgaseră nasurile în farfuriile lor. Ascultau 


orbeşte de semnul făcut de Yasmine din deget şi de privirea ei: De 
fiecare dată când avea prilejul, egipteanca încerca să atragă privirea 
rusului. 

Gheorghe Borş stătea în capul mesei. Nu se atinsese de rață. Şi el 
căuta să-i întâlnească privirea lui Boris Okolov, dar nu în mod direct. 
Se juca cu cocoloaşele de pâine pe care le punea lângă farfurie şi 
părea foarte agitat. Malko se întreba de ce venise. Să-l omoare pe rus 
sau să-l cumpere? Oricum, în ambele cazuri, era la fel de periculos. 
Krisantem se aplecă în spatele lui şi spuse în şoaptă: 

— Moet et Chandon Brut Imperial din 1964. 

Malko îl educase bine. Deşi era o afacere, petrecerea era foarte 
reuşită. Colonelul Douglas şi oamenii lui nu vor ajunge mai repede de 
şapte ore, nesfârşite pentru Malko. 

Se gândea la gorilele care stăteau afară. Reprezentau cât de cât o 
siguranţă. Chris şi Milton păreau ei o baltă liniştită, însă la un loc 
făceau cât puterea de apărare a unui mic portavion. Trebuia să le 
ducă şi lor puţină friptură de rață. Malko ridică paharul. 

— In sănătatea tuturor oaspeţilor noştri... 

Imediat izbucni zgomot de glasuri vesele. Yasmine ridică paharul ca 
să ciocnească cu Boris Okolov. Malko avu impresia că Samantha îl va 
azvârli pe al ei în capul arabului, însă tânăra nemţoaică se mulţumi să 
zică printre dinţi o înjurătură. Fără doar şi poate, apetisanta Yasmine 
avea ochi numai pentru Boris, iar cauza nu era desigur farmecul lui 
personal. Ochii ei albaştri întâlniră privirea aurie a lui Malko şi îi zâmbi 
cu căldură. Avu imediat un şoc. Trebuie să fie la fel de periculoasă ca 
şi Samantha, Pentru că avea o constituţie mai fragilă şi-o imagina mai 
degrabă într-un harem, decât într-o cazarmă. 

— In sănătatea colonelului Boris Okolov, spuse Yasmine cu voce 
clară şi distinctă. 

Ba mai mult, chiar se ridică în picioare. Boris Okolov se ridică şi el, 
dar îndoit de şale şi ridică paharul: 

— Beau pentru toate femeile încântătoare, zise el. Mai întâi, pentru 
stăpâna casei. 

Alexandra uită pentru o clipă de prezenţa Samanthei. Malko nu-l 
slăbea din ochi pe cavalerul contesei Thala. li crea o stare de 
nelinişte. Era un bărbat înalt, de vreo patruzeci de ani, bronzat, puţin 
cam limbut, care părea şi el foarte interesat de colonelul Okolov. 

Putea foarte bine să facă parte din Organizaţia Gehlen, deşi locuia 
în Viena. Oraşul colcăia de spioni pe ambele maluri. 

Boris Okolov mesteca rața cu multă poftă, Brusc, simţi că piciorul 
se loveşte de ceva pe sub masă. Ridică ochii şi dădu de privirea 
insistentă a Yasminei. In acelaşi timp, simţi o apăsare mai puternică 
pe picior. Arabul şi-l ridicase pe a lui ca ea să ajungă mai uşor. Zâmbi 
în faţa acestui avans fără echivoc. „Ce frumoasă este viaţa”, murmură 


el ca pentru sine. În alte împrejurări, s-ar fi chinuit mult ca să se culce 
cu o femeie atât de frumoasă ca Yasmine. Dar aici, în acest cadru 
romantic, ea i se oferea fără cea mai mică reţinere. Chiar dacă 
motivele nu aveau nici o legătură cu dragostea sau cu dorinţa, era 
totuşi foarte plăcut... Boris îşi promise să facă tot ce îi stătea în puteri 


ca să aibă parte de această mică bucurie. 
x 


* * 


Prăjitura - o şarlotă uimitor de fină şi de uşoară - smulse strigăte de 
admiraţie de la toată lumea. Neobosit, Krisantem trecea pe la fiecare 
cu sticlele de şampanie. Chiar şi Gheorghe Borş se înveselise puţin... 

Malko era şi el puţin mai destins. Nu se petrecuse nimic supărător. 
Poate că va ţine tot aşa până la ziuă. Deodată, se auzi muzică dinspre 
coridor. Viori şi alte instrumente cu coarde. O orchestră care 
interpreta „Ochi negri”. 

Aproape imediat, o procesiune ciudată alcătuită din şapte 
muzicanți îmbrăcaţi în costume populare austriece defilă prin 
sufragerie. Unul dintre ei cânta la contrabas. Incepură să facă turul 
mesei, cântând şi jucând, oprindu-se la fiecare invitat, oferindu-i 
câteva acorduri. Musafirii îi aplaudară, iar Thala îi spuse lui Malko: 

— Prinţe, sunteţi într-adevăr o gazdă perfectă... 

El zâmbi măgulit. 

Cei şapte muzicanți se opriseră în spatele lui Inge, o austriacă şi 
începură să cânte. Deodată, dirijorul luă paharul tinerei femei, îi ceru 
colegului să îl umple cu şampanie şi îl aşeză pe vioară. După aceea, el 
o rugă să se ridice în picioare şi să-l bea pe nerăsuflate în timp ce el 
cânta o melodie comandată chiar de ea. Tânăra făcu ce i se ceruse în 
hohotele de râs şi în aplauzele invitaţilor, apoi se aşeză la loc 
îmbujorându-se. 

Urma la rând Gheorghe Borş. Se lăsă puţin rugat, dar se ridică şi 
dădu paharul peste cap. Incântaţi, muzicanţii îl aplaudară şi îşi 
continuară turul mesei. Distracţia atinsese apogeul. Samantha se 
aplecă la urechea lui Malko şi spuse: 

— Ce idee bună ai avut să chemi muzicanţii. 

Malko puse paharul pe masă. 

— Nu i-am chemat eu, credeam că tu i-ai angajat... 

Se priviră o secundă, gândindu-se la acelaşi lucru. De unde 
veniseră muzicanţii, dacă nimeni nu îi angajase? Şi ce doreau? 

Izbucniră din nou aplauze. Samantha îşi strecură mâna în poşetă 
după pistolul Beretta. Până la colonelul Boris Okolov mai rămăseseră 
trei persoane. 


Capitolul VI 


Muzicanţii se opriră în spatele lui Boris Okolov. Rusul aştepta 
zâmbind. Îşi umplu singur paharul cu vin şi îl întinse violonistului. În 
afară de Malko şi Samantha, toată lumea era relaxată. 

Numai vecinii rusului observară că, după ce aşezase paharul pe 
vioară, dirijorul se întoarse pe călcâie, ca şi cum ar fi dorit să se 
adreseze muzicanţilor, apoi veni în faţa lui Okolov care între timp se 
ridicase în picioare. Dirijorul avea figura tipică a unui conducător de 
orchestră: puţin rumen în obraji, altminteri plin de o veselie impusă de 
această ocazie. După ce se întoarse, zâmbetul îi îngheţă pe buze. 

Samantha se ridicase şi ea în picioare şi stătea în spatele lui Boris 
Okolov. Ţinea pistolul Beretta în dreptul umărului lui Boris şi îndreptat 
spre faţa muzicantului. Zâmbetul îi dispăru pe dată. Deschise gura ca 
să se apere, dar ceilalţi instrumentişti începură să cânte o mazurcă 
îndrăcit de ritmată, în aplauzele oaspeţilor. i 

Boris Okolov nu avea cum să vadă pistolul. Intinse mâna ca să ia 
paharul ce stătea în echilibru pe vioară. Cu mâna stângă, Samantha îl 
obligă să se aşeze din nou pe scaun. 

— Bea-l până la fund, îi porunci Samantha muzicantului. 

Fusese obligată să zbiere ca să acopere zgomotul muzicii. Celălalt 
se prefăcu că nu a auzit sau că nu a văzut pistolul. Se aplecă surâzând 
spre Boris Okolov, dar rusul nu se mişcă. El o auzise pe Samantha. 

— Beţi imediat vinul, sau vă zbor creierii! repetă Samantha. 

Muzicantul se uită în ochii cenuşii ai Samanthei, apoi văzu trăgaciul 
la mijlocul drumului. Întinse încetişor mâna spre pahar. Ceilalţi 
continuau să cânte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, însă ritmul 
melodiei nu mai era ca la început. Malko împinse scaunul în spate, 
întredeschise smochingul ca să ia pistolul de la curea, îl puse pe 
genunchi şi îl acoperi cu un şervet. Ce ruşine! Ce vor crede musafirii 
despre el? 

— Haide, repede! repetă Samantha. _ 

Buzele muzicantului atinseră marginea paharului. Inghiţi lichidul, 
apoi îl puse gol pe vioară. 

— Nu înţeleg nimic, protestă el pe un ton sincer indignat. De ce mă 
ameninţaţi? _ 

Samantha nu îi răspunse şi nu lăsă ţeava pistolului în jos. In acel 
moment, un oaspete ameţit de băutură se ridică şi veni către 
muzicant şi îl apucă de braţ. Nu văzuse pistolul. 

— Pe la noi nu vii? Haide un pic aici! 

Îl trase pe bărbat, forţându-i să se întoarcă cu spatele la Samantha. 
Restul se petrecu foarte repede. Dirijorul se întoarse brusc cu un 
Walther PPK în mână. Nu avea degetul pe trăgaci, când glonţul tras de 


Samantha îi pătrunse după ureche. Sângele ţâşni imediat, iar el se 
răsuci şi ar fi căzut dacă nu era ţinut de braţ. Pistolul Walther îi căzu 
cu zgomot pe marmura din sufragerie. Austriacul care venise să-l ia 
rămase înţepenit locului - Samantha mai trase încă o dată, iar glonţul 
pătrunse în spate, găurind tunica. Şocul îl proiectă înainte şi căzu pe 
burtă. De data asta într-un concert de ţipete de groază. 

Krisantem puse cu grijă pe masă tava cu fructe şi trase din curea 
vechiul lui pistol Astra. Avea ordin să aibă grijă de cei doi arabi. 
Ascuns în spatele unui musafir, el îi observa. Aceştia parcă nu mai 
văzuseră şarlotă în viaţa lor, căci îşi goleau farfuriile cu meticulozitate 
de lăcuste. Era o laudă la adresa lui Ilise. Când se auziseră focurile de 
armă, fuseseră la fel de surprinşi ca şi ceilalţi invitaţi. In acel moment, 
întâlniră privirea lui Krisantem. 

Cu gesturi extrem de lente, lăsară furculiţele jos, puseră palmele pe 
masă şi aşteptară. Yasmine le strigă ceva în arabă, dar şi întoarseră 
foarte încet capetele, fără să facă alte mişcări. Se pare că ţineau mult 
la viaţa lor. Dacă vreunul dintre ei ar fi mestecat mai repede, 
Krisantem i-ar fi spart dinţii imediat. 

Ceilalţi şase muzicanți se opriseră din cântat. Samantha înainta în 
faţa lui Boris Okolov ca un scut. Malko se ridică şi el în picioare cu 
mâna pe lângă corp ca să se vadă cât mai puţin pistolul. Oaspeţii erau 
împietriţi de oroare, iar în sufragerie domnea o tăcere mormântală. 

— Aliniaţi-vă cu toţii lângă perete cu mâinile sus! le ordonă el. 

Păcat de petrecere. Musafirii nu vor uita niciodată aniversarea 
Alexandrei. De fapt, ar putea fi considerată ca un joc de societate... 

La început, păru că muzicanţii îl ascultă. Dar brusc, unul dintre 
violonişti băgă mâna în instrument. Inainte să o scoată, se auzi o 
explozie uşoară, ca pocnetul unui dop de şampanie şi o oglindă de pe 
perete se făcu ţăndări. Malko ridică mâna la orizontală. El avea oroare 
de violenţă, dar învățase să tragă. Pistolul lui extraplat era echipat cu 
un amortizor încorporat şi practic nu făcea zgomot deloc. 

Violonistul păru cuprins de apoplexie, depărtă braţele, ţinând încă 
instrumentul în mână, apoi se prăbuşi pe spate strivind o măsuţă sub 
greutatea lui. Malko înjură în gând. Mai avea ceva de trecut pe lista de 
cheltuieli. Dar nu ştia dacă va mai găsi una la fel. Deodată, Yasmine 
se ridică urlând: 

— Chouf!? 

Aruncă cu toată puterea paharul înspre contrabasist. Acesta, 
ghemuit înaintea instrumentului, îl răsuci în aşa fel încât să ajungă cu 
partea din faţă spre invitaţi şi îi deschise ca pe o cutie. lnăuntru. Erau 
două mitraliere Uzi fixate de pereţi. Era suficient să le întoarcă pentru 
a le pune în poziţie de tragere. Samantha, Boris Okolov şi Malko se 


8 Priviţi! (n.a.). 


pomeniră brusc în bătaia unei mitraliere. 

Nici nu avură timp să se ferească. O explozie puternică zgudui 
pereţii sufrageriei. Ceva ce semăna cu o rachetă de, foc de artificii 
trecu pe deasupra mesei şi îl nimeri pe contrabasist între umăr şi gât. 
Urmă altă explozie înfundată, iar bărbatul păru că se dezintegrează. 
Bucăţi de carne împroşcară masa şi lambriurile din stejar. Aproape 
imediat altă rachetă străpunse contrabasul explodând în interior. 
Instrumentul şi omul se amestecară într-o masă însângerată, o 
moviliţă pe podea. 

Chris Jones trase şi a treia rachetă în alt muzicant care fugea, dar 
nu îl nimeri. În schimb, proiectilul smulse cam un metru pătrat din 
lambriuri. Milton Brabeck apăru şi el, strângând tandru la piept o 
puşcă de asalt M 16 al cărei trăgaci era pus pe „full automatic”. 

— Cel care pare că se scarpină a murit, zise el în timp ce ochea 
masa. 

Spuse pe un ton serios, acest tip de fraze aveau întotdeauna efect. 
De la această distanţă, M 16 avea puterea unui mic obuzier. Nu era 
neapărat obligatoriu ca toţi cei aflaţi aici să cunoască acest lucru, însă 
cei patru instrumentişti rămaşi parcă erau încrustaţi în perete. Doi 
dintre ei scăpară câte un Luger pe jos şi acum aşteptau. Nimeni nu 
mai mânca, iar în difuzoare se auzea un vals romantic. 

Toţi oaspeţii parcă erau stane de piatră. Gheorghe Borş era alb ca 
faţa de masă. Goli farfuria de un rest care aparținuse violonistului şi 
se întoarse politicos ca să vomeze pe genunchii vecinei sale de masă. 
Incă un băiat care nu ştie să se abţină. 

Boris Okolov nu se mişcase de când începuse debandada, îi zâmbi 
peste masă Yasminei. Era foarte liniştit, aproape indiferent, ca şi cum 
toate astea nu-l priveau pe el. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică, micuţo, nu vor să-l omoare pe Boris, 
altminteri o făceau deja. 

El clătină capul dintr-o parte în alta. 

— Ce păcat, era un dineu foarte plăcut. 

Samantha şi Malko se priviră. Intre gorile şi Krisantem, situaţia se 
clarificase. In afara noii lovituri de teatru. Cei patru muzicanți nu 
mişcau în front. Numai instrumentistul ratat de Jones nu mai apăru. 

— Unul dintre ei a scăpat, observă Malko. 

— Trebuie să-l prindem, zise Samantha. Cel puţin, ca să aflăm cine 
este. g 

Chris Jones. Işi puse „girojetul” înapoi în teacă şi luă pistolul de 
calibrul treizeci şi opt cu şase lovituri care putea fi totuşi mânuit mai 
uşor. Merita cele trei sute de dolari investite în această micuță Bazuka 
de buzunar. Îndată ce Malko ieşi din încăpere, începu debandada. Cei 
prezenţi se înghesuiau să plece mai repede din sufragerie. Contesa 
Thala von Wisberg era singura care nu fugise. Se ridică, puţin cam 


palidă şi spuse: 

— Cred că putem trece în salon ca să bem cafeaua. 

Cei rămaşi, adică Gheorghe Borş, Yasmine cu cei doi arabi ai ei, 
Boris Okolov şi Alexandra o urmară pe contesa von Wisberg, trecând 
în linişte pe lângă cadavrul contrabasistului. Gheorghe Borş se aranjă 
puţin, apoi se apropie de Boris Okolov. 

— Aţi scăpat ca prin urechile acului, zise el cu un zâmbet cam palid. 

— Am scăpat din atâtea situaţii, zise el. Soarta. 

Gheorghe se postă în faţa lui. 

— Sunt foarte fericit că v-am cunoscut, spuse el în şoaptă. Deşi 
numele meu poate că nu vă spune nimic, eu am auzit multe lucruri 
despre dumneavoastră de la un prieten comun. 

Boris Okolov nu păru surprins. 

— Ah, da, de la cine? 

Exact în momentul acela, Alexandra apăru cu o cupă de şampanie 
în mână pe care i-o oferi rusului. 

— Beţi ca să vă mai treacă spaima, îi spuse ea. Sper că a fost de- 
ajuns pentru astă seară. Imi pare nespus de rău... 

Colonelul se aplecă şi îi sărută mâna. 

— Să nu îţi pară rău, micuța mea. 

Gheorghe Borş se depărtă cu discreţie. Pierduse singura ocazie de 
a vorbi cu Boris Okolov între patru ochi. Fireşte că primise misiunea 
să-l aducă pe rus cu orice preţ. Cu singura diferenţă că el avea să-i 
ofere colonelului din KGB ceva mult mai palpabil. Ceva ce nu ocupa 
loc şi rezista la toate controalele: un simplu număr de cont într-o 
bancă elveţiană, mai exact, la UBS. 

Acest cont conţinea un sfert de milion de dolari de care nu se 
atinsese nimeni până acum. Nu era înscris pe nici un nume, căci 
posesorul murise în urmă cu o săptămână în faţa plutonului de 
execuție.. Era vorba despre colonelul Poreski, care nu va profita 
niciodată de banii lui. Nu semnase niciodată documentul din simplul 
motiv că scrisoarea care îl conţinea nu părăsise nici o clipă biroul lui 
Gheorghe Borş. Uneori, el era un tip extraordinar de prudent. Era 
suficient să-l convingă pe colonelul Boris Okolov să semneze în locul 
lui pentru ca acesta din urmă să profite de suma de două sute 
cincizeci de mii de dolari, câştigată fireşte de Poreski. Poate că nu era 
prea corect din punct de vedere moral, însă MI 5 nu fusese niciodată o 
mănăstire de măicuţe... 

Gheorghe Borş oftă. Niciodată nu fusese atât de dificil să-i ofere 
cuiva o avere. Era totuşi de necrezut cum un om ca Boris Okolov 
putuse să înşele KGB-ul atâta amar de timp. Intr-un anumit sens, 
poate că era încurajator... Banii fac minuni... Chiar şi în afara Rusiei, 
era foarte greu să rămână în viaţă. Ruşii nu erau prea indulgenţi cu 
fugarii lor. Borş ştia că există o secţiune în sânul KGB-ului care se 


ocupa în mod special de lichidarea transfugilor. Uneori, reuşeau să-i 
lichideze după mai mulţi ani sau după mai multe luni după fuga lor în 
Vest. Sau în oricare parte a lumii. 

Din păcate o văzu pe Yasmine apropiindu-se de colonelul Okolov şi 
începând să discute cu el. Rusul nu părea indiferent la farmecul 
apetisantei egiptence. Acest lucru îl supără pe Gheorghe Borş. 

In celălalt capăt al încăperii, cei doi arabi ronţăiau nişte pesmeciori. 
Krisantem nu-i slăbea din ochi. In curte se auzi trântindu-se nişte 
portiere.  Ingroziţi, musafirii lui Malko o ştergeau englezeşte. 
Krisantem le convinsese pe cele două ajutoare ale lui să nu cheme 


poliţia. Fusese destul de dificil. Mai aveau timp s-o facă până în zori... 
x 


* * 


Malko şi Samantha înaintau pe întuneric, cu armele în mâini, fiindcă 
la etajul al doilea din aripa vestică a castelului nu era curent. Malko 
era din ce în ce mai sigur că muzicantul se afla încă în castel. Gorilele 
îl văzuseră ieşind, iar Krisantem stătea de pază afară. Samantha 
clătină din cap. 

— Dacă este ceea ce cred eu, înseamnă că nu a fugit, ci aşteaptă 
momentul ca să-l poată omori pe Boris. 

— La ce te gândeşti? 

Tânăra îi zâmbi cu răutate. 

— Nu ţi se pare ciudat că prietenii noştri din Organizaţia Gehlen nu 
au dat încă nici un semn de viaţă? Jocul ăsta e în stilul lor. 

— Ei vor doar să-l ridice, nu să-l omoare, obiectă Malko. 

Samantha se aplecă peste balustrada scării ca să cerceteze holul 
întunecat. Malko veni lângă ea. 

— Dacă au dat greş, cu siguranţă că au primit ordin să-l lichideze, 
făcu ea. li cunosc. 

Malko se pregătea să-i răspundă în clipa în care ea se dădu repede 
înapoi. 

— Priveşte! 

li arătă într-un colţ al holului o lectică veche transformată în cabină 
telefonică. Datorită fasciculului de lumină ce răzbătea prin crăpătura 
uşii bibliotecii, se vedea o rază prin uşiţa cu geam a lecticii. Luminiţa 
se mişcă uşor. 

— Este cineva în cabină, suflă Samantha. 

Malko începu să coboare scara cât mai normal posibil. Muzicantul 
putuse foarte bine să rămână ascuns aici, căci nu căutase nimeni în 
cabina îngustă şi întunecată. Malko înainta spre ea cu pistolul în 
mână. Acum nu mai vedea nici o mişcare. El deschise brusc uşa. 

Avu răgazul să distingă forma unui corp ghemuit în fund şi ridică 
pistolul. Avea oroare să tragă fără somaţie. Ceva se mişcă în 
întuneric. 


— leşiţi afară! zise Malko. 

Se auzi un scârţâit uşor. Samantha strigă în spatele lui: 

— Fii atent la gaz! 

Se aruncă la picioarele lui şi se prăvăliră amândoi. Malko simţi un 
miros de migdale amare în nări. Işi reţinu imediat respiraţia. Din 
cabină ţâşni o formă şi fugi către uşă. Malko şi Samantha traseră 
amândoi odată. Bărbatul se rostogoli înainte ţipând. Samantha mai 
trase două focuri în trupul inert, apoi se ridică. Malko aprinse lumina. 

— Atenţie! Nu te apropia de cabină, zise Samantha. 

Ea se aplecă peste muzicant. Acum îl vedea bine. Era culcat pe o 
parte şi respira slab cu gura căscată. In mâna dreaptă avea o armă 
ciudată, ca un pistol, dar aproape că nu avea ţeavă. Samantha îl luă şi 
i-l arătă lui Malko. 

— Este un pistol care funcţionează electric, silențios, îi explică ea. 
Este din aluminiu. Cu ajutorul lui se pulverizează o otravă volatilă pe 
bază de cianură. După şase minute, nu mai există nici o vietate 
primprejur. Un om moare în câteva secunde. A fost singura lui şansă 
să-l elimine. Dacă se apropia la doi metri de Boris, îl termina. 

x 
x x 


În sufragerie, cei patru instrumentişti se aflau încă sub ameninţarea 
puştii de asalt M 16. Stând pe un scaun, Chris Jones îi făcu lui Malko 
cu ochiul: 

— Dacă mai vreţi încă un masacru al Sfântului Valentin, vă rog să- 
mi spuneţi. Ar fi mai curat dacă am face-o afară... 

Cei patru bărbaţi ştiau probabil englezeşte, căci deveniră 
instantaneu galbeni ca ceara. Malko se apropie de ei. 

— Cine v-a trimis? 

Nici un răspuns. 

— Şeful vostru a murit, insistă el. Voi chema poliţia. 

Nici acum nu schiţară vreun gest. Se gândise el bine. Cu austriecii 
se putea aranja întotdeauna. 

— Lasă-i pe mâna mea, spuse Samantha calmă. 

Malko clătină din cap. Era în stare să-i omoare într-un colţ al 
parcului, iar apoi să se întoarcă să bea liniştită o cupă de şampanie. 

— Nu are rost, acum nu mai sunt periculoşi. 

Se apropie de unul dintre violonişti. 

— Cum aţi ajuns aici? 

— Avem un microbuz Volkswagen, răspunse bărbatul fără să se uite 
la Malko. Este afară. 

— Bine. Îţi iei prietenii şi dispăreţi imediat. 

Nu se lăsară rugaţi. Doi dintre ei adunară ce mai rămăsese din 
violoncelist şi ieşiră din sufragerie. Chris îi însoțea. După vreo zece 
minute, nu mai rămăsese decât o pată întinsă de sânge şi aşchii din 


lambriuri. Motorul microbuzului mergea. Malko se aplecă peste 
geamul deschis: 

— Să nu vă mai prind pe-aici, zise el calm. Aşa e mai bine pentru 
voi. 

Chris Jones se aplecă şi el peste cealaltă portieră: 

— De data asta nu aţi avut timp să cântaţi şi „Marşul funebru”... 

Microbuzul demară, iar gorila se uita în urma lui venindu-i să 
golească tot încărcătorul în el. Dar Malko preferase această soluţie. 
Nu avea chef să-şi transforme parcul nou amenajat în cimitir. De 
altfel, Krisantem era prea comod ca să sape atâtea gropi în pământul 


îngheţat... 
x 


* * 


Salonul aproape că se golise. Rămăseseră doar Yasmine cu cei doi 
arabi ai ei, Gheorghe Borş, contesa Thalassa şi cavalerul ei, plus 
Alexandra. 

Colonelul Boris Okolov era întins pe covorul de Buhara, strângându- 
şi abdomenul cu ambele mâini şi cu chipul răvăşit de suferinţă. 


Capitolul VII 


Samantha sări mieunând ca o pisicuţă care şi-a pierdut puişorii. Pur 
şi simplu o trase cu putere pe Yasmine care stătea aplecată peste rus 
şi se răsti la ea: 

— Ce a păţit? Ce i-ai făcut? 

Yasmine scuipă ca o mâţă furioasă, cu buza superioară răsfrântă 
într-o strâmbătură plină de ură. 

— Întreabă-l pe el. Nu ştiu ce l-a apucat aşa dintr-o dată... 

Samantha îngenunche lângă el, iar Boris Okolov deschise ochii. 
Reuşi cu greu să murmure: 

— Nu-i nimic, micuţo, o să-mi treacă. Trebuie să te duci să-mi aduci 
pastilele din cameră. Cele portocalii. 

După o scurtă ezitare, Samantha se ridică şi ieşi din încăpere 
alergând. Malko îl privea nedumerit pe Boris Okolov. Rusul avea nările 
strânse, trăsăturile supte şi tenul pământiu, iar mâinile crispate pe 
abdomen dădeau de înţeles că avea dureri mari. 

Cu ajutorul Yasminei şi a lui Gheorghe Borş, el reuşi să se aşeze 
într-un fotoliu, fără îndoială mai confortabil decât lungit pe covorul de 
Buhara. 

Samantha se întoarse ca o vijelie cu un flacon de pilule portocalii. 
Boris Okolov luă două şi le puse într-un pahar cu apă minerală, apoi 
închise ochii. 

— Acum lăsaţi-mă puţin, drăguţilor, le ceru el. O să-mi revin. 

Malko şi Alexandra îl ascultară şi coborâră în bibliotecă, urmaţi de 
Yasmine, de egipteni şi de omniprezentul Gheorghe Borş. 

— Cred că nu mai avem altceva de făcut decât să mergem la 
culcare, sugeră Malko. 

Se lăsă o tăcere de mormânt. Nimeni nu se ostenea să-şi ia rămas 
bun. Încurcat de buna educaţie primită, Malko se gândea cum să-i dea 
afară pe musafiri. Numai contesa von Wisberg dispăruse în mod 
discret în timpul crizei lui Boris Okolov... Samantha apăru brusc în uşa 
bibliotecii cu un aer îngrijorat. 

— Se simte mai bine? o întrebă Malko. 

Ea dădu din cap. 

— Da. 

— Cred că petrecerea s-a terminat, insistă Malko. 

Samantha parcă fu smulsă din gândurile ei. Ochii cenușii, de 
nepătruns, îl fixau pe Malko. 

— Le-ai dat camere prietenilor mei? 

Acum venea proba de forţă. Malko stătea în cumpănă. Samantha se 
apropie de el şi îi şopti: 

— Dacă ei pleacă, plec împreună cu ei. Şi EL la fel. 


Resemnat, Malko sună. Krisantem apăru imediat ca şi cum ar fi stat 
cu urechea lipită de uşă. Ce-i drept, uneori era cazul. 

— Trebuie să-i culcăm pe musafirii noştri, îi explică Malko. Să-i 
instalezi cât mai confortabil posibil. 

Nimeni nu spuse mulţumesc... Niciodată până acum, castelul din 
Liezen nu găzduise oameni mai prost crescuţi ca aceştia. Krisantem se 
postă în faţa Yasminei şi zise cu voce răguşită: 

— Să vă conduc. 

Se făcu nevăzut pe scara mare, urmat de egipteancă. Conştienţi de 
neputinţa lor, „bubele” egiptene nu scoteau un cuvânt. Obosit, Malko 
îşi turnă un pahar de votcă şi îl dădu pe gât. Nu mai avea răbdare 
până la răsăritul soarelui, când avea să sosească, împreună cu 
cavaleria Sfântului Gheorghe, colonelul Douglas. Era pregătit să-i 
ceară un preţ de gros pentru toate specimenele interesante pe care le 
găzduia provizoriu. 

x 
x x 


Boris Okolov se opri o clipă pe coridorul de la primul etaj ca să 
admire o tapiserie. Samantha oftă iritată. Ajunsese la capătul răbdării. 
Starea rusului era de neînțeles şi îngrijorătoare. Acum se simţea 
foarte rău, iar peste zece minute era pe picioare, deşi încă foarte 
palid. 

Balul contesei Adler se terminase şi serata la fel. Cei doi arabi se 
retrăseseră în camerele lor de la parter, lângă bucătărie. Malko 
rămăsese în bibliotecă împreună cu Alexandra ca să termine o sticlă 
de Dom Perignon. Toţi oaspeţii erau cazaţi la primul şi la al doilea etaj, 
în aripa renovată şi încălzită. 

Samantha se opri în faţa uşii camerei lui Boris şi o deschise. Lumina 
ardea, dar înăuntru nu era nimeni. Ea îi ceruse lui Malko să aibă 
camerele alăturate, dar separate, ca să intervină la nevoie, Boris se 
aplecă şi o sărută pe gură fără tragere de inimă. 

— Noapte bună, draga mea. 

Ea observă imediat. O asemenea cuminţenie nu stătea în firea 
rusului, care era întotdeauna gata să stoarcă orice picătură de erotism 
din trupul lui osos... Ea îi cercetă cu atenţie chipul. Acum nu mai 
semăna cu un playboy, ci cu un om îmbătrânit şi obosit, cu pungi mari 
sub ochi. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Boris adăugă repede: 

— Ştiu că sunt obosit în seara asta, scumpo, cred că am băut prea 
mult. 

Samantha nu mai insistă. Aştepta să intre în cameră ca să se poată 
duce şi ea. Incuie grijulie uşa cu cheia, apoi scoase din poşetă două 
cuburi negre şi mici. Lipi unul pe uşa care comunica cu cele două 
camere, iar pe celălalt îl puse pe cearceaf, la căpătâi. In afară de 
amplificatoare şi de microfoane, erau totuşi aparatele pe care le 


făceau japonezii cel mai bine... Ea auzea cel mai mic zgomot din 
cameră amplificat de zece ori. Işi puse Beretta şi două încărcătoare pe 
noptieră şi începu să se dezbrace. 

x 


* * 


Mânerul uşii se răsuci uşor, cu un scârţâit abia perceptibil. Boris 
Okolov stinsese lampa din tavan şi lăsase aprinsă doar veioza pentru 
citit de la capul patului. Fumase o jumătate de pachet de ţigări ca să-i 
treacă durerea. Acum se simţea mai binişor. Băgă uşurel mâna sub 
cearceaf şi apucă mânerul pistolului Tokarev. Fără să se dea jos din 
pat, putea foarte bine să-l ciuruiască pe orice nepoftit... 

Schiţă un surâs, când zări silueta diafană a Yasminei apărând în 
cadrul uşii. Egipteanca o închise imediat în urma ei. Sprijinită de toc, 
ea îi surâdea lui Boris, apoi înaintă spre pat cu degetul la buze. Lăsase 
pe ea rochia lungă şi neagră, dar era desculţă. In semiîntuneric, ochii 
ei păreau şi mai mari. Ritmul respirației lui Boris se acceleră 
imperceptibil şi puse pistolul la loc sub cearceaf. Yasmine se aşeză 
lângă el pe pat şi îşi lipi gura de urechea lui: 

— Ştiai că o să vin? 

El dădu din cap în semn că da. Ea apăsă şi mai tare buzele pe lobul 
urechii şi adăugă murmurând: 

— Am fost trimisă ca să te iau în Egipt. 

Dar nu îi spuse tot adevărul. Era prea complicat să-i explice 
colonelului Okolov că generalul Ryad, şeful armatei egiptene din 
Praga, se hotărâse să dea dovadă de zel după ce citise ziarele. Şi 
trimisese echipa Yasminei la asalt ca să-l aducă în Est pe colonelul 
Okolov. Neobosita şi vulcanica egipteancă mai avea şi alte asemenea 
succese la activ. 

El mai clătina încă din cap. Unde voia să ajungă? Mâna prelungă a 
egiptencei se strecură pe sub cearceaf şi începu să-i mângâie pieptul. 

— Este o misiune plăcută... Nu credeam că sunteţi aşa. 

Boris Okolov simţi un ghimpe de foc şi tresări fără să vrea. 

Limba ascuţită a Yasminei pătrunse în ureche, mângâindu-l uşor. 
Simţi o vâlvătaie care îi străbătea venele. Fără să se oprească, 
Yasmine se întinse lângă el în pat cu o mişcare plină de supleţe. Mâna 
începu să se plimbe pe burtă, ca un păianjen de catifea. Boris era 
fascinat de muntele lui Venus atât de proeminent, care ieşea în 
evidenţă prin rochia foarte mulată. O mângâie peste țesătură şi simţi 
cum se apropie de el pântecele femeii. Mâna lui se plimbă pe şolduri, 
îi mângâie fesele rotunde şi cambrate, apoi se întoarseră la sânii lăsaţi 
în libertate pe sub rochie. Cel puţin, era sigur de un lucru: musafira lui 
nu avea nici un fel de armă asupra ei. 

Yasmine se întoarse şi se întinse pe spate. Cu o mişcare brutală şi 
posesivă, el băgă mâna sub rochie şi atinse slipul minuscul. Yasmine 


ridică bazinul ca să-i uşureze munca. Boris simţi cum tresare în 
momentul în care vocea rece a Samanthei îl sperie: 

— Coboară din pat, târâtură! 

Ţeava pistolului Beretta era proptită după urechea stângă a 
Yasminei. Samantha stătea în picioare lângă pat, îmbrăcată, uşa 
dintre cele două camere fiind deschisă. Boris era furios pe el. Se 
întâmpla foarte rar să fie luat astfel prin surprindere. Yasmine se 
ridică încet din pat. Sfârcurile sânilor se zăreau pe sub rochie, iar rusul 
se gândea cu vanitate că ea îl dorea într-adevăr. 

— Dacă te mai prind pe-aici, îţi scot ochii! 

In timp ce răspunse, Boris o ţinea pe egipteancă. 

— Ascultă, draga mea, începu el pe un ton împăciuitor, nu făcea 
nimic rău... Am controlat-o. 

— Credeam că eşti obosit, se răţoi ea cu un imens dispreţ. 

Boris clătină din cap. 

— Las-o în pace... 

El se întrebă o clipă dacă nu cumva Samantha îi va trage imediat 
Yasminei un glonţ în burtă. Doar aşa, ca să se distreze, însă 
nemţoaica se mulţumi să se dea un pas înapoi, dar aţintind în 
continuare arma spre Yasmine... 

— Bine, dezbracă-te... 

Egipteanca îi aruncă o privire care ar fi dărâmat pe loc marea 
piramidă... 

— Vreau să mă asigur că târfa asta nu are nici o armă periculoasă 
asupra ei, preciză cu suavitate în glas Samantha. 

Incet de tot, Yasmine duse mâna la spate şi desfăcu fermoarul 
strălucitor. Apoi se aplecă şi îşi trase rochia peste cap şi o aruncă pe 
jos. Rămasă doar în slipul negru, cu mâinile în şolduri o măsura pe 
Samantha cu pieptul înainte. Avea un corp superb, zvelt şi musculos. 

— Şi asta? 

Arătă cu ţeava pistolului spre slip. Buza superioară a Yasminei se 
răsuci gata să o muşte. Ea se uită la Boris cu coada ochiului, căutând 
o salvare, însă rusul era absorbit de priveliştea sânilor ei. Atunci îşi 
scoase slipul la repezeală şi îl aruncă. Pubisul era epilat cu grijă, 
formând un triunghi negru şi neted, iar corpul ei gol răspândea o 
mireasmă plăcută. Fiecare gest era calculat special ca să-l stârnească 
pe Boris Okolov. Stătea într-o parte, ţeapănă, cu umerii traşi înapoi, cu 
bazinul cambrat, netezindu-şi părul lung. Samantha şuieră printre 
dinţi: 

— Distraţi-vă în continuare. 

Fără să se uite la Boris, ea se întoarse în cameră trântind uşa. 
Imediat ce dispăru, Yasmine se lungi în pat şi îşi propti capul în umărul 
lui Boris. 

— Niciodată nu m-am simţit mai umilită, mormăi ea. Niciodată. O 


omor, o s-o fac... 

Boris o bătu pe umăr. 

— Haide, scumpo, este doar foarte grijulie. Nu spune lucruri pe care 
nu te gândeşti să le faci. 

Tocmai se întreba dacă egiptenii erau chiar atât de naivi ca să 
creadă că era de ajuns să trimită o fiinţă ca Yasmine să-l aducă 
cuminţel la Cairo. Cu orientalii, nu se ştie niciodată... Trebuia să 
profite de prezent. 

Timp de câteva momente, nu scoaseră o vorbă, apoi limba 
Yasminei se apropie din nou de urechea lui Boris. Se stabili pe dată 
aceeaşi atingere magică de mai înainte. Dar de data asta nimic nu 
mai despărţea cele două trupuri goale. 

x 


* * 


Singur în salonul neluminat, Ghedeon vedea negru în faţa ochilor. 
Se dusese în camera lui de la etajul al doilea, apoi coborâse din nou. 
Nu se hotăra odată cum ar fi mai bine să-l abordeze pe colonelul 
Okolov. În acelaşi timp, se gândea la corpul Yasminei. Samantha îl 
excita mai puţin, fiindcă era mai dură. Ghedeon nu era un masochist. 
Visa, instalat confortabil într-un fotoliu. In castel era linişte. Dar pentru 
cât timp? Scena cu falşii instrumentişti i-a arătat cu vârf şi îndesat că 
trebuia să se teamă. Cele două gorile dormeau la parter lângă cei doi 
arabi, iar toate uşile erau încuiate, însă Ghedeon s-ar fi simţit mai în 
siguranţă departe de castel împreună cu Okolov. 

x 
x x 


Malko se ridică foarte încet din patul cu baldachin şi ciuli urechile în 
întuneric. Era neliniştit. Cadranul luminos al ceasului deşteptător arăta 
ora două. Mai erau două ceasuri până la sosirea oamenilor colonelului 
Douglas. Intre timp, securitatea castelului era asigurată de Krisantem 
care stătea de veghe. Milton şi Chris căzuseră frânţi de oboseală din 
cauza decalajului de fus orar. | se păru că aude un trosnet pe coridor 
şi coborî din pat. Dar vocea Alexandrei îl ţintui locului: 

— Unde te duci? 

— Să văd ce se întâmplă. 

Râsul ei sarcastic făcu să se cutremure baldachinul. 

— Te duci să vezi ce se petrece în patul târfelor ălora două... Nu 
pleci nicăieri, altfel îţi jur că mă duc la colonelul Okolov. 

— La Okolov? Eşti nebună? 

— El nu mă va respinge, făcu ea cu răceală. Vrei să încercăm? 

El aprinse lumina şi o privi. Era superbă aşa goală şi acoperită cu 
cearceaful până la mijloc. Dar mai ales, hotărâtă să facă ce a spus. El 
oftă şi se culcă la loc. La naiba cu CIA! lar colonelul Okolov să crape în 


mii de fărâmiţe. Vru să o ia în braţe pe Alexandra, dar aceasta îi 
întoarse spatele în mod ostentativ. 

— Mi-e teamă că eşti cu mintea în altă parte, zise ea prost 
dispusă... 

Asta se cheamă să pierzi pe toate terenurile. Furios, Malko începu 
să se gândească la Yasmine. Erau momente în care chiar Alexandra îl 
împingea la dezmăţ. 

x 
x x 


Yasmine se freca de Boris cu furie, dar nu îl lăsa să o pătrundă. 
Lungită peste rus, ea îl săruta cu pasiune, coborând uneori până la 
pântece, apoi urcând din nou. De la plecarea Samanthei, nu-şi 
adresaseră nici un cuvânt. Boris era nebun de dorinţă. Insă, de fiecare 
dată când încerca să o pătrundă pe egipteancă, ea se ferea, 
alunecoasă ca o reptilă. In sfârşit, se ridică în genunchi deasupra lui. 

— Acum! A 

Trebuia doar să facă o singură mişcare ca să o pătrundă adânc. In 
acelaşi timp, ea se lăsa în jos ca să fie penetrată mai bine. O fracțiune 
de secundă, Boris simţi o plăcere extraordinară, apoi o usturime, ca şi 
cum mii de ace îi înţepau sexul, smulgându-i un geamăt. Yasmine 
simţi că se dă înapoi şi zise: 

— Nu te opri! 

Crezând că visează, el îşi văzu în continuare de treabă, însă 
durerea îl făcu imediat să se oprească. Avea senzaţia că sexul 
partenerei sale era căptuşit cu mii de ace cu gămălie. 
Nemaiînţelegând nimic, se rostogoli într-o parte ca să se smulgă din 
ea. Inima începu să-i bată cu putere în piept. 

— Ce ai păţit? 

Imenşii ochi albaştri ai Yasminei îl fixau plini de reproş. Boris se 
simţi complet zăpăcit şi o atrase iarăşi pe egipteancă spre el. Dar nu 
reuşi să ajungă până la capăt. Un val de căldură îl luă de la stomac, 
apoi i se păru că bătăile inimii se accelerează peste măsură şi leşină. 
Ultima impresie a lui fusese mâna Yasminei care îi apăsa traheea- 
arteră ca să-şi piardă mai repede cunoştinţa. 

x 


* * 


Egipteanca rămase câteva clipe lipită de Boris, apoi îi ridică o 
pleoapă. Era inconştient. Se ridică dintr-un salt şi îşi scoase iute 
diafragma din vagin pe care şi-o pusese înainte să vină la colonelul 
Okolov. Era o invenţie de toată isprava a Serviciilor speciale egiptene. 
O faţă a diafragmei era plină cu nişte ţepi microscopici îmbibaţi cu un 
somnifer foarte concentrat. Sexul bărbatului, puternic vascularizat, 
forma un receptacul perfect pentru această otravă... în două-trei 


minute, îşi pierdea cunoştinţa pentru o jumătate de oră. Yasmine nici 
nu avea nevoie de mai mult. 

Işi trase repede rochia pe ea şi se aplecă deasupra patului ca să-l 
apuce pe rus de încheieturile mâinilor. Ingenuncheată în mijlocul 
patului, ea reuşi să-l pună în cârcă şi se ridică. Deschise uşa cu o 
singură mână şi ieşi. 

Coridorul era pustiu. Rusul atârna greu, dar ea făcuse nişte 
antrenamente extraordinare pentru asta. Parchetul scârţâi, iar ea se 
opri locului. Aceasta era partea cea mai dificilă din program. Arabii 
aşteptau în curte, dar nu puteau să o ajute deocamdată, decât doar 
să trezească tot castelul. 

Yasmine ajunse la scări şi începu să coboare încet din cauza 
greutăţii pe care o ducea în cârcă. Bucuria de a se gândi la mutra 
Samanthei şi la felul cum a controlat-o îi dădea curaj. Murmură printre 
buze o înjurătură urâtă la adresa tinerei nemţoaice şi zâmbi pe 


întuneric. Aceasta era o versiune modernă a calului troian. 
x 


* * 


Elko Krisantem moţăia pe un scaun, când auzi paşi uşori pe 
marmură. Gorilele dormeau ca nişte gemeni înspăimântători în 
camera lui. 

Işi recăpătă subit toate reflexele. Silueta Yasminei cărând pe umeri 
corpul lui Boris Okolov trecu fără zgomot prin faţa lui ca o nălucă. La 
început, nu îi veni să-şi creadă ochilor. Cum de reuşise să scape de 
sub supravegherea Samanthei? In clipa în care se ridica, un țipăt de 
şoricel o făcu pe Yasmine să tresară. Ghedeon, care aştepta şi el pe 
întuneric, o zărise pe egipteancă. 

Fără să mai stea pe gânduri, se repezi la picioarele ei făcând-o să 
se clatine. Femeia avu timp să-i dea drumul lui Boris Okolov pe 
canapeaua din salonaş, apoi îl înfruntă pe Ghedeon. Dar îşi dădu 
seama imediat că englezul era periculos. Se repezea la ea 
ameninţător şi cu dinţii încleştaţi. Ea căută o armă. Chiar dacă ar fi 
avut un pistol, nu putea să-l folosească din cauza zgomotului. 

Pe un scaun, zări o curea lată cu o cataramă imensă, uitată de 
Alexandra. Yasmine o luă şi o învârti deasupra capului. Ghedeon nu 
mai avu timp să se ferească. Catarama grea îl lovi pe englez în 
tâmplă, iar acul îi brăzdă obrazul. Se rostogoli pe jos năucit. Yasmine îl 
mai lovi încă o dată cu toată puterea. Voia să-l omoare. 

După aceea, se întoarse ca să ia corpul lui Boris. Era asudată toată 
şi îi tremurau mâinile. Făcu un efort supraomenesc ca să-l ridice pe 
rus în cârcă. Mai avea de străbătut câţiva metri până la uşă. Mahmoud 
şi Nassiri o aşteptau în curte, la volanul unei camionete blindate. 
Nimeni nu se gândise să se uite cu ce maşină veniseră. Dacă apuca să 
se urce în vehicul, era nevoie de o Bazuka pentru a-i omori. 


Krisantem se ivi înaintea Yasminei exact în momentul în care 
deschidea uşa. Turcul era cu vechiul pistol Astra în mână, dar ezita să- 
| folosească din cauza lui Boris. Dar Yasmine nu-i lăsă răgazul să mai 
stea pe gânduri. Îl aruncă pe rus cu toată forţa în Krisantem. 

Turcul căzu din cauza loviturii, dar nu lăsă arma din mână. Yasmine 
se aruncă să ia cureaua de pe jos. In momentul în care văzu mâna 
turcului, care ţinea pistolul, o lovi cu toată puterea. Elko urlă de 
durere şi dădu drumul armei. Evită la timp catarama grea care îi 
şuieră pe lângă ureche. Yasmine se înverşuna fără zgomot, cuprinsă 
de o furie oarbă. Era ca o fiară. 

Catarama îl pocni pe turc în umăr, apoi în ceafă. El căzu în 
genunchi ameţit, gemând de durere. Yasmine târî cu iuţeală corpul lui 
Boris. Krisantem o prinse de gleznă şi o trase spre el. Femeia căzu, 
dar nu dădu drumul curelei, se ridică precum o pisică şi sări în 
spinarea turcului. Implântă cu toată puterea acul cataramei, lung de 
zece centimetri, în ceafa lui Elko. Acesta simţi oţelul rece şi se răsuci 
disperat într-o parte. Yasmine avea forţa unui bărbat, iar el nu se 
putea folosi de mâna dreaptă. 

Yasmine nu îşi dădu seama când primi un cap în gură. Se prăbuşi 
ameţită într-o parte. Krisantem îi smulse imediat cureaua. În clipa în 
care se năpustea din nou asupra lui, el îi trase un pumn cu acul 
îndreptat spre ea. 

Ţipătul femeii se auzi până la etajul al treilea. Tot acul i se înfipsese 
în ochi, Krisantem simţi prelingându-se pe mână un lichid cald şi 
lipicios. Era cristalinul. Acul ajunsese la creier, iar Yasmine murise pe 
loc. 

Trecu un minut până scăpă de corpul egiptencei. Se ridică în 
picioare clătinându-se şi aprinse lumina. Dinspre uşă se auzi un țipăt. 
Malko şi Samantha tocmai apăreau cu pistoalele în mâini. Malko îşi 
simţi inima în gât. Chipul mutilat al egiptencei îi va stărui multă vreme 
în minte. Chiar şi Samantha întoarse capul în altă parte... Dar îşi 
recăpătă imediat sângele rece, se aplecă deasupra lui Boris şi îi luă 
pulsul. 

— Trăieşte, spuse ea. Cred că a fost drogat. 

— Dar cum o fi făcut? i 

Nu mai auzi răspunsul Samanthei. Il ridicară amândoi pe Boris 
Okolov şi reuşiră să-l aşeze pe divanul roşu din bibliotecă. Acum 
pulsul era regulat şi respira normal. 

— Trebuie să-i găsim pe arabi, făcu Samantha. Nu cred că au ajuns 
prea departe. 

Malko se uită pe fereastră. 

— la priveşte! 

In curte, era o camionetă cu motorul pornit. Era un „Brinks”, în 
genul acelora cu care se transportă materialul pentru exploatările 


petrolifere, blindat, fără apărătoarele exterioare şi cu cauciucuri 
rezistente la gloanţe. Samantha schiţă un zâmbet ironic. 

— O să le facem o surpriză... Ajută-mă! 

Ea o puse pe Yasmine în cârcă. 

— Deschide-mi uşa, îi ceru ea lui Malko. 

Cobori scările şi se îndreptă spre camionetă. Cum era întuneric, 
putea fi confundată cu Yasmine. Exact când ajunse lângă vehicul, o 
voce o strigă în arabă. 

Portiera din spate era deschisă. Un bărbat trase corpul Yasminei 
înăuntru. Samantha o trânti imediat şi plecă în goană de acolo. În 
clipa în care ajungea lângă peron, camioneta demară în trombă, luând 
şi cadavrul Yasminei cu ea. 

Alexandra îl pansa pe Ghedeon. Malko îşi turnă votcă într-un pahar 
mare şi îl dădu imediat pe gât. Nu va uita niciodată ochii de peruzea 
ai egiptencei. Ce meserie împuţită. Boris Okolov începea să se mişte... 

Malko se uită la pendula mare de deasupra şemineului. Era două şi 
jumătate. Până la debarcarea colonelului Douglas mai rămăseseră 
nouăzeci de minute. Şi gorilele nici măcar nu se treziseră. 

— Haideţi la culcare, propuse el. 

Dar în acel moment, în parc se auzi o rafală de armă automată. 


Capitolul VIII 


Se mai auziră încă trei focuri de armă, apoi se făcu linişte. Malko îl 
privea pe Boris Okolov. Rusul deschisese ochii şi îşi revenise. Asculta 
cu o nelinişte apărută subit pe chip. 

— Haide să vedem ce se întâmplă, îi spuse Malko lui Krisantem. 

Nu putea fi colonelul Douglas. lar arabii plecaseră deja. Să nu fie 
cumva supraviețuitorii Organizaţiei Gehlen... 

Chris Jones şi Milton Brabeck apărură în hol, fără cravată, cu ochii 
umflaţi de somn, dar burduşiţi cu arme. 

— Se aude din parc, strigă Jones. 

— Staţi pe loc, zise Malko. S-ar putea să fie o diversiune. 

În plus, prefera ca Milton şi Chris să o supravegheze pe Samantha. 
Krisantem ridică de jos pistolul Astra şi îl urmă pe Malko. Mâna 
dreaptă i se umflase îngrozitor. Curtea era pustie şi nu se mai auzea 
nici un zgomot în afara zăpezii care cădea de pe vreo creangă prea 
încărcată. Malko se zgribuli din cauza gerului muşcător. Nu avusese 
timp să-şi ia paltonul. După ce străbătu curtea, se pomeni pe peluza 
îngheţată. Împreună cu Krisantem se afundă în fugă pe cărarea ce 
traversa parcul. Era destul de întuneric şi foarte curând nu mai zări 
nici luminile castelului. După vreo cinci minute, Malko se opri ca să 
asculte, în depărtare, se auzea şuieratul unei locomotive. 

În clipa în care voiau să se întoarcă, auziră un foşnet de frunze la 
vreo zece metri în faţa lor. Malko se ascunse după un copac, iar 
Krisantem se ghemui acolo. Mâna rănită îl jena. Se auzi un foc de 
armă. Imediat, turcul ripostă cu pistolul lui, pe care îl ţinea în mâna 
stângă. Malko văzu o lumină în direcţia din care se auzise 
împuşcătura. Trase şi el. Se auzi un țipăt şi o bufnitură. Se instală din 
nou liniştea. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară cu precauţie spre locul din care s-a 
tras. Pe întuneric, Malko pipăia după corpul întins de-a curmezişul 
potecii. Se aplecă şi pipăi stofa groasă a pardesiului. Bărbatul era 
culcat pe burtă şi nu se mai mişca. Când îl întoarse cu faţa în sus, 
Malko îşi dădu seama imediat că murise. Pe bâjbâite, Krisantem luă de 
jos un pistol automat pe care îl băgă în buzunar. 

— Să ne întoarcem, zise Malko. 

Îndată ce se lumina, se vor întoarce să cerceteze acest interesant 
cadavru, dar, pentru moment, lucrul cel mai urgent era să-l 


supravegheze pe Boris Okolov. 
x 


* * 


Malko îl opri pe Elko Krisantem. Turcul scoase un geamăt înăbuşit. 
Stăpânul lui îl strânsese chiar de mâna rănită... 


— Priveşte într-acolo! spuse Malko. 

Un bărbat mergea clătinându-se lângă peron, încercând să 
deschidă uşa. Krisantem şi Malko veniră tiptil în spatele lui cu armele 
în mâni. Turcul îl prinse de umăr şi îl întoarse brusc cu faţa spre el. 

— Vai de mine! 

Faţa străinului era plină de sânge, la fel şi hainele. Vru să spună 
ceva, dar sângele îi ţâşni din gură. Mâna era încleştată pe piept. Malko 
şi Krisantem îl susţinură, iar necunoscutul se agăţă de ei. Era un 
bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de puternic, cu o figură 
obişnuită. Reuşi să articuleze câteva cuvinte de neînțeles, apoi se 
prăbuşi înainte leşinat. 

Krisantem deschise uşa cu piciorul şi îl băgară pe rănit înăuntru. 
Când îl văzu, Alexandra ţipă îngrozită. 

— Dă-i repede telefon doctorului Kuntz, îi spuse Malko. 

Ea se duse în grabă la telefon în timp ce Malko şi turcul îl întindeau 
pe rănit pe canapeaua roşie din bibliotecă. Samantha şi Boris nu mai 
erau acolo, iar gorilele se duseseră în bucătărie să bea o cafea. Malko 
se simţi uşurat. Se chinuia degeaba să-l facă pe rănit să bea o 
înghiţitură de votcă. Lichidul se prelingea pe buzele inerte. Respira 
slab şi rar. 

Deschise ochii şi se uită fix la Malko cu privirea înceţoşată. Mai 
spuse ceva, dar atât de sacadat, încât nu se înţelegea nimic. Totuşi, 
printre cuvinte, Malko desluşi unul cunoscut: „imediat”. Străinul 
vorbea româneşte. Malko se aplecă spre el şi îl întrebă în nemţeşte: 

— Cine sunteţi? Ce trebuie să facem imediat? 

Dar rănitul căzuse din nou în starea lui de leşin. Alexandra se ivi în 
pragul uşii bibliotecii. 

— Doctorul Kuntz nu este acasă, zise ea. A plecat la Viena. 

Malko înjură neputându-se abţine. Dacă nu îi acordau ajutorul 
imediat, omul avea să moară. || deschise la haină şi la cămaşă. Avea 
două găuri în piept, chiar în dreptul plămânilor. Mai jos puţin, mai 
avea una. Se mira prin ce miracol reuşise străinul să ajungă până la 
uşă, cu cel puţin trei gloanţe în el. Acum era pe moarte din cauza 
hemoragiei interne. Cine îl împuşcase şi cine era? 

Poate ştia mai multe colonelul Okolov. Malko urcă în fugă până în 
salon. Înfăşurată într-un halat de casă, Boris Okolov îşi bea cafeaua. 
Aşezată în faţa lui, Samantha nu-l scăpa o clipă din ochi. Ceva mai 
departe, Gheorghe Borş încerca să-şi revină de pe urma emoţiilor. 
Malko îi povesti rusului straniul incident din parc. Omul KGB-ului 
clătină din cap. 

— Au venit aici ca să ucidă. Poliţişti români. 

Lucrul acesta era îngrijorător. Malko reveni la parter năucit. Când 
intră în bucătărie, se ciocni de Krisantem. Turcul îi dădu arma luată de 
pe jos. 


— la uitaţi-vă, un pistol Tokarev. 

Era o armă de fabricaţie rusească. Malko o cântări gânditor. Era 
foarte ciudat. Pe cine voia să împuşte străinul pe care îl omorâseră? 

Se întoarse în bibliotecă. Uşa era închisă. Se miră şi încercă să o 
deschidă. Degeaba, cineva o încuiase pe dinăuntru. 

— Cine e acolo? strigă el. Deschideţi! 

Nu primi nici un răspuns. Urcă din nou în salon. Boris Okolov şi 
Samantha nu mai erau acolo. Se întoarse în bibliotecă, exact în 
momentul în care uşa se deschidea. Malko dădu nas în nas cu 
colonelul Okolov, foarte liniştit şi extrem de elegant în halatul de casă 
din mătase vişinie. Cu mâinile în buzunare, el îl măsură pe Malko de 
sus până jos ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Ce este, drăguţule? 

— De ce v-aţi încuiat înăuntru? 

Rusul zâmbi. 

— Pentru că sunt prudent. 

Malko zări prin crăpătura uşii corpul întins pe divanul roşu. 

— Aţi vorbit cu el? 

Okolov dădu din cap. 

— A murit. 

Malko îl împinse într-o parte şi alergă la rănit. Dar se opri mut de 
groază. Cuţitul de tăiat hârtie de pe birou, o piesă persană din bronz, 
era înfipt în gâtul străinului. Malko se întoarse spre rus furios la culme: 

— L-aţi omorât! 

Okolov ridică din umeri. 

— Tot avea să moară. A venit aici ca să mă ucidă. 

— De unde ştiţi? 

Colonelul clătină din cap. 

— Drăguţă, nu uita că eu vin din „cealaltă parte”. Şi am în cap 
multe lucruri. 

Malko examină cadavrul. Se zbătuse, iar corpul zăcea ghemuit pe 
divan. Deodată, văzu o pată de sânge pe perete, înainte de a muri, 
străinul parcă voise să scrie litera „Z”. Boris Okolov dădu din cap. 

— Nu fi prea sentimental, spuse el. 

In ceea ce îl privea pe el, nu era nici un pericol... După aceste 
drăgălaşe cuvinte, ieşi din bibliotecă, lăsându-l pe Malko perplex şi 
tulburat. Doamne, câte mistere! lar colonelul Douglas va sosi abia 
peste o oră. Inchise pleoapele mortului şi plecă din bibliotecă. 
Alexandra îl aştepta singură, dârdâind de frig şi de teamă. 

— Ce se întâmplă aici este oribil, murmură ea. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— S-au culcat. L-am pansat pe Krisantem. 

Lui Malko îi trecu prin minte un gând. Străinul pe care îl omorâse în 
parc venise să-i spună ceva foarte important şi foarte urgent. 


„Imediat”. Şi era român. lar Boris Okolov venise din România. 
— Du-te să te culci şi tu, îi spuse el Alexandrei. Eu mai rămân. 
Tânăra îl sărută şi urcă scara. Rămas singur, Malko îşi verifică 
pistolul şi se aşeză comod într-un fotoliu. Colonelul Douglas va sosi 
curând. Până atunci, nu mai voia să-şi asume nici un risc, în schimb 
voia să vadă în cine trage. 


Capitolul IX 


Pe sub uşă se auzi un râcâit uşor, ca şi cum un gândac mare ar fi 
vrut să se strecoare între prag şi podea. Boris Okolov tresări şi se 
ridică din pat. Abia aţipise, căci bărbatul descoperit în parc îl tulburase 
foarte mult, dar nu voise să trădeze acest lucru în faţa lui Malko. Luă 
încetişor arma Tokarev şi trase siguranţa. După aceea, se lăsă în 
patru labe pe mochetă, îndepărtându-se de pat. Dacă cineva ar fi avut 
intenţii rele, prima ţintă ar.fi fost patul. 

Stând de-a buşilea pe întuneric, rusul se opri să asculte. Nu se mai 
auzea nici cel mai mic scârţâit. Se întreba dacă nu cumva visase şi 
dacă tensiunea nervoasă nu începea să-i joace feste. Uşa dintre cele 
două camere era deschisă, iar Samantha dormea fără nici o grijă. 

Boris Okolov se apropie tiptil-tiptil de uşă. Intinzând mâna pe 
întuneric, simţi brusc sub degete o bucăţică de hârtie. Cu siguranţă că 
cineva i-o strecurase pe sub uşă. Mai liniştit puţin, Okolov o luă de jos, 
se ridică şi aprinse lumina. Era scrisă o singură propoziţie cu pixul: 
„Vă aştept în bibliotecă. Ghedeon.” 

Colonelul Okolov lăsă din mână pistolul şi se aşeză pe pat, 
mototolind cu gesturi automate bucata de hârtie. Oftă uşurat. Deci, EL 
venise. Ca şi acea persoană, Boris Okolov prevăzuse şi el acest lucru. 
Bărbatul care ştia totul despre trădarea lui Poreski se găsea la etajul 
de dedesubt şi îl aştepta. 

Se numea Gheorghe Borş. Okolov era sigur de asta, căci englezul 
era singurul străin rămas în castel. Doar dacă nu mai venise şi 
altcineva între timp. Dar de unde ştia străinul în ce cameră stă el? 

Boris Okolov se îmbrăcă în grabă. Prefera să se întâlnească cu 
Ghedeon fără să fie şi Samantha de faţă. Când îşi puse ceasul la 
mână, văzu că era ora trei şi zece dimineaţa. 

După ce îşi puse arma la centură, deschise încetişor uşa şi ieşi pe 
coridor. Din fericire, mocheta pufoasă înăbuşea zgomotul paşilor. lar 
castelul din Liezen părea în fine adormit. 

x 
x x 

Vântul rece care bătea în Piaţa Roşie părea că îi împinge pe 
trecători pe sub ziduri. Aceştia erau destul de numeroşi. O dată cu 
apropierea sărbătorilor de iarnă, moscoviţii invadau toate raioanele de 
la Gum, în ciuda mărfurilor foarte puţine. Imensul magazin de stat era 
aglomerat tot timpul. 

Herb Berger îşi lovi ghetele una de cealaltă ca să se mai 
încălzească puţin. Se uita cu jind la hotelul ultramodern de lângă Gum 
care abia fusese terminat. Cel puţin acolo trebuia să găsească un ceai 
cald. Mai avea de stat cinci minute, apoi pleca. 


Ruşii ăştia nu vor deveni niciodată serioşi. Herb, ataşatul numărul 
trei al Ambasadei Statelor Unite la Moscova, culegea, mai mult sau 
mai puţin legal, informaţii palide prin intermediul unui trădător 
mărunt. De regulă, acestea nu mergeau mai departe de orarul 
autobuzelor pentru Irkuţk sau Ulan Bator... Dar când se ştie că planul 
metroului din Moscova este o informaţie „clasificată”, nu trebuie să 
ceri mai mult. 

Legăturile cu trădătorul fuseseră stabilite cu mult înainte de 
venirea lui Herb la Moscova. El fusese ales de către superiorii lui ca să 
asigure contactele, căci ambasadorul îl detesta în mod prietenos şi, în 
cazul unui eşec, se va vedea obligat să-l cheme înapoi. 

Era de la sine înţeles că întâlnirea avea loc întotdeauna în aer liber, 
în locuri îngrozitoare. Herb se întreba uneori dacă toate astea nu erau 
doar un joc neînsemnat al agenţilor din KGB, bucuroşi de orice prilej 
care i-ar putea compromite pe americani. 

Simţi că cineva îl atinge uşor. Ridică privirea şi îl zări pe bărbatul pe 
care îl aştepta. Era un funcţionăraş rotofei, încotoşmănat cu un palton 
din blană de proastă calitate. Rămase doar o clipă lângă Herb, apoi 
dispăru în Gum. Herb băgă mâna în buzunar şi găsi un cocoloş de 
hârtie. Ca să abată atenţia duşmanilor, mai rămase încă vreo cinci 
minute acolo. li venea să arunce cocoloşul cât colo şi să spună că 
legătura lui nu a venit la întâlnire. Voia cu orice preţ să scape de 
aceste întrevederi ridicole. Oare la ce le foloseau celor din CIA toate 
astea, când dispuneau de cei mai perfecţionaţi sateliți de spionaj din 
lumea întreagă? 

Ingheţat bocnă, făcu semn unui taxi să oprească. De data asta, 
poate că va aduce în sfârşit planul metroului din Moscova ca să poată 
câştiga cel de-al treilea război mondial. 

x 
x x 


Boris Okolov împinse uşa bibliotecii şi pătrunse înăuntru. Gheorghe 
Borş îl aştepta fumând. Rusul coborâse fără să aibă neplăceri. Malko, 
doborât de oboseală, adormise ghemuit în fotoliul din salon. Okolov se 
apropie de englez şi îi zâmbi. 

— Deci tu eşti Ghedeon. 

Vorbise special în ruseşte, tutuindu-l după obiceiul acestei limbi. 
Ghedeon dădu din cap şi îi răspunse tot în ruseşte, fără nici un efort, 
deşi avea accent străin. 

— Eu sunt Ghedeon. 

Uşa bibliotecii fiind închisă, puteau să discute cu voce tare. Okolov 
îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

— De ce ai venit, drăguță? îl întrebă el. Nu pot să-ţi spun mai multe 
despre bietul Poreski. 

Ghedeon râse ascuţit. 


— Oh, eu sunt sigur că poţi, tovarăşe colonel. Oricum ştii mai multe 
lucruri decât Poreski. De exemplu, tu trebuie să cunoşti codurile 
Gamma. 

Prudent, Okolov îi zâmbi. 

— Acestea sunt secrete foarte bine păstrate. 

Ghedeon îşi arătă dinţii galbeni. 

— Chiar dacă nu le cunoşti, tu ştii alte lucruri pentru care suntem 
gata să plătim foarte bine. Scump de tot, repetă el gânditor. 

Boris Okolov îl observa pe sub pleoape cu o privire plină de o 
bucurie răutăcioasă. Ce clipă ameţitoare! Apoi, bucuria îi fu umbrită 
brusc. İl străbătu un gând rece ca moartea. Reluă imediat: 

— Ce îmi propui, tovarăşe Ghedeon? 

Acesta cercetă faţa suptă a bătrânului rus. Oare din ce motiv 
acceptase să-şi trădeze patria? Gheorghe Borş spera din tot sufletul 
să o fi făcut numai pentru bani. 

x 
x x 


Ambasadorul Statelor Unite la Moscova îl trezi în toiul nopţii pe 
operatorul care se ocupa de telexul ambasadei. Era pentru a doua 
oară când se întâmpla într-un an. El îi întinse subordonatului o hârtie 
care conţinea doar câteva cuvinte: 

— Cod Unu. Maximă urgenţă. Anunţaţi neîntârziat conducerea CIA 
şi a DIA. 

Codul Unu însemna că destinatarul fusese anunţat în clipa în care 
telegrama ajungea la Washington unde să se ducă şi la ce oră. 
Somnoros, operatorul începu să decodeze mesajul. Avea de aşteptat 
mai bine de o jumătate de oră... 

x 
x x 


David Wise tocmai se pregătea să iasă din biroul lui situat la etajul 
al şaisprezecelea în sediul CIA din Langley, când primi mesajul de la 
Ambasada americană din Moscova. La început crezu că nu a citit 
corect. După zece minute, era absolut sigur că nu se strecurase nici o 
greşeală de decriptare a mesajului şi, că informaţia care se afla pe 
biroul lui era nepreţuită... Ridică; receptorul unuia dintre cele trei 
telefoane. 

— Fă-mi legătura cu castelul din Liezen, în Austria. Numărul este 
45, iar dacă întâmpini greutăţi, sună la ambasada noastră din Viena. E 
o prioritate absolută. 

inchise şi îşi aprinse o ţigară. Măcar de ar ajunge la timp... 

x 


x x 
— Toate astea mi se par foarte interesante, drăguță, recunoscu 


Boris Okolov. 

— Atunci, haide să plecăm acum, spuse Ghedeon. 

Rusul clătină din cap. 

— Nu vom ajunge prea departe. Nu o cunoşti pe contesa Adler. Ar fi 
mai bine să ne organizăm puţin. Poate că mâine vom reuşi să facem 
ceva mai bun. 

— Dar eşti de acord? îl întrebă Ghedeon. 

— Da, sunt de acord. 

Ghedeon se scărpină pe nas. Okolov avea dreptate. Să plece în 
toiul nopţii de la castel reprezenta un anumit risc, dacă se gândeau la 
gorile, la Malko, la Krisantem şi la Samantha, care ar porni cu toţii pe 
urmele lor. Se temea de Malko şi de americani, fiindcă şi ei îl voiau pe 
Boris Okolov. Se ridică. 

— Deci ne-am înţeles pentru mâine. Cum vom proceda? 

Boris se pregătea să răspundă, când se auzi telefonul sunând. După 
patru apeluri, cineva din castel răspunse. Cei doi tăcuseră chitic. Boris 
Okolov duse degetul la buze, ridică cu grijă receptorul şi îl duse la 
ureche. 

Din cauza zgomotului de fond, Boris îşi dădu seama imediat că era 
vorba de o convorbire la mare distanţă şi se cutremură. Se pare că 
nimeni altcineva nu mai răspunsese la aparat. Mai exista o şansă. 

— „Person to person call” pentru domnul Linge, zise o voce de 
femeie. 

— Sunt eu, prinţul, se auzi glasul lui Malko. 

Ridicase receptorul din salon, dar era sigur că Boris asculta. Se mai 
auziră câteva pârâituri, apoi o vocea unui bărbat pe care Boris nu îl 
cunoştea. 

— Malko? 

— Da. 

— Sunt David Wise. Ascultaţi, se petrece ceva incredibil. Poreski, 
colonelul Poreski... 

Boris Okolov închise telefonul din bibliotecă. Pe chipul lui nu se 
vedea nici o emoție. Ghedeon îl întrebă plictisit: 

— Ce se întâmplă? 

Rusul îi zâmbi liniştit. 

— Se întâmplă, tovarăşe, că trebuie s-o luăm din loc imediat. 
Americanii coc ceva ca să mă înhaţe. 

Nimic nu l-ar fi bucurat mai tare pe Ghedeon. 

— Am putea ieşi din ţară înainte de prânz, spuse. El. Voi telefona 
din Viena ca să cer ajutor... 

Boris Okolov ajunsese deja la uşă. Ştia că nu avea prea mult timp la 
dispoziţie. Bine că acţionase la ţanc. Altminteri Ghedeon ar fi plecat 
cu coada între picioare. Avusese întotdeauna noroc. In afară de un 
singur lucru. 


Ca să plece, trebuia să-şi ia anumite măsuri de prevedere. 
Samantha şi Malko nu stăteau nici ei cu braţele încrucişate. Se repezi 
la scară, urcând câte patru trepte odată. Era ora trei şi douăzeci şi 
cinci dimineaţă. 


Capitolul X 


Urletul femeii izbucni în momentul în care Malko ieşea din camera 
goală a lui Boris Okolov cu pistolul în mână. În încăperea de alături, 
Samantha nu se trezise încă. 

Malko ezită puţin, torturat de un presentiment înfricoşător. Strigătul 
venea din camera lui unde dormea Alexandra. Se repezi pe culoar. 
Uşa era întredeschisă. O împinse cu piciorul şi se opri în prag paralizat 
de surpriză. 

Alexandra se lupta furioasă cu colonelul Boris Okolov. O dâră de 
sânge îi murdărise gâtul şi gulerul cămăşii de noapte. Rusul o ţinea 
strâns cu o mână, iar cu cealaltă agita un brici. 

Stând lângă uşă, Gheorghe Borş privea scena cu ochii lui mici, 
căprui şi inexpresivi, cu pielea la fel de galbenă ca de om bolnav. In 
mână ţinea o valijoară şi era îmbrăcat cu pardesiul. 

Zărindu-l pe Malko, Okolov, cu o zvâcnire a şoldurilor, o lipi pe 
Alexandra de el şi îşi petrecu braţul în jurul taliei, lăsându-i gura 
liberă. Mâna în care avea briciul descrise un arc de cerc prin aer şi 
lama se opri exact sub bărbia Alexandrei. Tânăra austriacă scoase un 
sunet strangulat şi nu se mai zbătu. 

— Să nu te mişti, drăguţule, că îi tai gâtul până la ceafă, îi porunci 
Okolov... 

Rusul era gata îmbrăcat, tot fără cusur, însă privirea lui nu avea 
nimic comun cu aceea a unui playboy, deşi zâmbea în colţul gurii. 

Lama briciului atingea pielea delicată a Alexandrei, iar rusul nu 
avea de făcut decât să apese puţin ca să-i taie beregata. Malko 
rămase țintuit locului. Întâlni privirea înnebunită a Alexandrei. Se 
gândea ca să mai câştige timp. De ce acţiona astfel Boris Okolov? 

— Îmbrăcaţi-vă! îi ordonă rusul Alexandrei. 

Ea căută din priviri părerea lui Malko. 

— Ascultă-l, îi spuse el. 

Îmbrăcatul îi luă mai mult de cinci minute. Boris Okolov nu o lăsă 
pe Alexandra nici o secundă, ţinând briciul lipit de gât. Ruşinată, ea fu 
obligată să-şi pună un slip, apoi să-şi scoată cămaşa de noapte, 
rămânând cu bustul gol până se îmbrăcă cu o bluză şi cu nişte colanti, 
iar apoi până îşi încheie nasturii de sus de la fusta ei lungă din piele 
de căprioară. 

In braţele mari ale rusului, Alexandra părea cât o furnică. Fusta 
lungă, descheiată la câţiva nasturi, lăsa să se vadă picioarele strânse 
cu colanţii negri. Malko simţi un fior de dorinţă amestecată cu furie, 
căci Gheorghe Borş nu pierdea nici o clipă din acest spectacol... El îl 
întrebă brusc: 

— Ce mai înseamnă şi asta? Ce căutaţi în camera mea? 


Ghedeon nu îşi schimbă expresia feţei. Zâmbi cu ură şi spuse fără 
să-şi ia ochii de la picioarele Alexanarei: 

— Intrebaţi-l pe el! 

Fără să răspundă, Malko înaintă spre Boris Okolov. Acesta o ridică 
cu brutalitate pe Alexandra care se aplecase să se încheie şi la ceilalţi 
nasturi. 

Urletul tinerei îi îngheţă sângele în vene. Sângele ţâşni sub 
apăsarea lamei briciului. Din instinct, Malko ridică pistolul. 

— Nu te prosti, drăguță, făcu Okolov. Chiar dacă reuşeşti să-mi 
tragi un glonţ în cap, îţi jur că ultimul lucru pe care am să-l fac va fi s- 
o omor. 

Alexandra sângera abundent. Reuşi să-i strige lui Malko: 

— E vina ta! Dacă nu voiai să te culci cu târfa aia, ai fi avut grijă de 
mine! 

Gheorghe Borş scoase un țipăt ascuţit. 

— Boris, fii atent! 

In cadrul uşii tocmai apăru silueta înaltă a lui Krisantem. Boris 
Okolov întoarse încetişor capul. Malko văzu cum îşi încordează 
pumnul. Strigă înainte să nu fie prea târziu. 

— Krisantem, nu te mişca! 

Ofensat, turcul se opri locului. Tocmai când ajunsese aproape de 
gâtul lui Gheorghe Borş. 

— Foarte bine, drăguţule, îl aprobă Okolov, bun băiat şi liniştit. Nu 
poţi să te baţi cu mine... 

— Ce vreţi? 

Rusul începu să se retragă spre uşă, târând-o şi pe Alexandra. În 
mişcare, fusta se desfăcu şi mai mult. Lui Gheorghe Borş îi ieşiseră 
ochii din cap. 

— Foarte simplu, zise Okolov, eu plec cu Gheorghe Borş. Şi cum nu 
vreau complicaţii, o iau ostatic. 

— Lăsaţi-o în pace, îi ceru Malko. Vă las să plecaţi. 

Okolov scutură din cap. Lui Malko i se păru brusc mai slab şi mai 
îmbătrânit, cu cearcăne mari sub ochi. 

— Nu mai vorbi prostii, drăguță, au spus că nu mă lasă cu nici un 
preţ să plec. li cunosc eu pe tipii din Washington. 

Ţinând în continuare briciul la gâtul Alexandrei, el o împinse afară 
din cameră. Malko şi Krisantem se dădură la o parte. Gheorghe Borş îl 
urmă pe rus. În timp ce cobora scările, Malko se întreba cu disperare 
cum să o elibereze pe Alexandra. Dar nu vedea nici o posibilitate. 
Acum ajunseseră în hol, iar peste foarte puţin timp va fi prea târziu. 
Un curent de aer rece îl făcu să se zgribulească. Borş deschisese uşa 
de la intrare. Malko zări Rolls-ul lângă peron, cu motorul pornit. 

Boris Okolov admira picioarele lungi ale Alexandrei. Malko simţi că 
îşi pierde minţile. Dacă îl lăsa pe rus să plece, comitea o greşeală de 


neiertat. Însă acesta nu va ezita să o omoare pe Alexandra. lar CIA nu 
va mai putea să i-o dea înapoi. Se blestema că amestecase viaţa 
particulară cu meseria lui plină de pericole. Intr-o bună zi, trebuia să 
se întâmple acest lucru. Okolov o împinse pe Alexandra înainte, cu 
briciul tot la gât. 

— Nu te teme. Eu nu fac rău niciodată femeilor frumoase. 

Lui Malko îi venea să-l omoare. 

— Boris, dacă i se întâmplă ceva Alexandrei, îţi jur că te voi urmări 
prin lumea întreagă ca să te omor, zise Malko cu voce stinsă. 

Rusul nu mai apucă să-i răspundă. In spatele lui Malko se auzi o 
pocnitură înfundată şi în geamul uşii apăru o gaură. Gheorghe Borş 
ţipă ca un şoricel şi sări într-o parte. 

Samantha stătea pe ultimele trepte ale scării cu Beretta în mână, 
fierbând de furie. Purta doar un chimonou scurt din mătase roşie care 
se oprea deasupra coapselor, iar părul liber îi cădea pe umeri 
întinerind-o. 

— Nu trage! 

Malko strigă fără să vrea. Samantha se repezise la rus şi îi propti 
ţeava pistolului în tâmplă. 

— Intră imediat în casă! 

Trăgaciul se afla deja la jumătatea drumului. Boris Okolov nu spuse 
nimic, dar întoarse foarte încet capul spre Malko. Faţa rusului păru 
brusc decupată dintr-o piele veche şi tăbăcită, lipsită de orice 
expresie. Malko văzu că apasă şi mai tare briciul pe gâtul Alexandrei 
şi îşi dădu seama că o va ucide. Când era vorba de Boris Okolov, nu 
era de glumit. 

Malko îl căută pe Krisantem din priviri. Cu rapiditatea unei cobre, 
turcul se strecurase în spatele Samanthei. Dar ea îşi dădu seama prea 
târziu. Pentru scurtă vreme ea se relaxase, crezând că rusul avea să o 
asculte. Şnurul îi arse gâtul, trăgând-o înapoi şi făcând-o să-şi piardă 
echilibrul. Cu o stăpânire de sine extraordinară, rusul nu se mişcă nici 
măcar un milimetru. Ţeava pistolului Beretta se dezlipi de tâmpla lui 
exact în momentul în care Samantha apăsa pe trăgaci. Glonţul se 
înfipse în tavan, împrăştiind peste tot bucăţi din tencuială. 

Samantha mai trase două focuri la întâmplare, însă gloanţele se 
opriră în pereţi. Apoi Krisantem o trânti pe spate şi se năpusti asupra 
ei cu o lipsă totală de gingăşie. Colonelul Okolov îşi arătă dinţii într-un 
rânjet strălucitor. 

— Ai reflexe bune, drăguță. 

O şi trăsese pe Alexandra pe uşă afară. Apoi străbătură peronul şi 
se urcară în Rolls-ul ale cărui portiere le deschisese Gheorghe Borş. 

Malko rămase paralizat. In spatele lui, Krisantem slobozi un mârâit. 
Samantha îi strângea sexul în mână. Se încordă ca un arc şi îi scăpă, 
lăsând chimonoul în mâna turcului. Din fericire, Malko îi luase pistolul 


la timp. Ea se repezi la el nebună de furie, cu un cerc alb în jurul gurii 
şi goală puşcă. 

— Omoară-l! urlă ea, omoară-l odată, că altfel nu-l mai prinzi! 

Gheorghe Borş nu apucase să se urce în Rolls. Samantha străbătu 
peronul alergând şi se aruncă asupra lui. Englezul simţi izbitura 
trupului ei, dar nu avu timp să aibă vreo satisfacţie erotică. Samantha 
îi aplică un picior sub abdomen, de îl făcu să se încovoaie. Apoi îşi 
înfipse degetele mari în carotide şi apăsă cu toată puterea... Rusul îl 
strigă pe Malko prin geamul lăsat. 

— Nu o lăsa să-l omoare, drăguță, că vine cu mine, altfel... 

Malko alergă şi o luă pe Samantha în braţe, trăgând-o înapoi. Ea se 
întoarse dându-i drumul lui Gheorghe Borş, iar Malko simţi cum 
bâjbâie cu degetele căutându-i ochii. Sânii tari se striveau de el, 
şoldurile pline erau lipite de abdomen şi contesa Adler se străduia din 
răsputeri ca să-l omoare. 

Se luptară amândoi câteva secunde, apoi el reuşi să o tragă înapoi. 
Ea se zbătea cât putea de tare cu o energie sălbatică. In trecere, îi 
trase un picior englezului care căzuse pe trepte. 

— Aduceţi-l încoace, strigă Okolov din Rolls. Altfel o omor pe 
micuță. 

— Du-l, îi ordonă Malko lui Krisantem fără să-i dea drumul 
Samanthei. 

Clătinându-se încă, turcul ridică trupul inert al lui Gheorghe Borş şi 
îl târî până la maşină; deschise portiera din spate şi îl împinse 
înăuntru. Malko avea senzaţia că se luptă cu un colac de şerpi. 
Samantha îl muşcă de umăr, iar el o îmbrânci cu putere în spate. 
Nemţoaica se lovi cu capul de zid şi deveni moale, apoi se prăbuşi pe 
jos. El se repezi la uşă. 

Colonelul Okolov conducea Rolls-ul, iar Alexandra stătea lângă el. 
Borş nu se vedea. Rusul ridică mâna pentru ca Malko să-i vadă 
pistolul. 

— Vă mulţumesc pentru ospitalitate, strigă rusul. 

Acum nu mai putea face nimic. Deodată Malko se gândi la focurile 
de armă trase în parc. Alergă la Rolls-ul care tocmai demara. 

— Fiţi atent că ei vă aşteaptă, îi strigă el rusului. 

Okolov scutură din cap. 

— Nu-ţi fie teamă, drăguță, eu sunt cel mai tare... 

Rolls-ul se îndepărtă încet, iar Malko avu timp să zărească figura 
îngrozită a Alexandrei. Avea impresia că trăieşte un coşmar. Când se 
întoarse, Samantha îşi punea chimonoul pe ea, iar Krisantem se 
strâmba de durere. 

— Trebuie să-i urmărim, repede! Mi-e teamă că sunt aşteptaţi la 
ieşirea din parc, zise Malko. 

Samantha i se adresă cu un zâmbet dispreţuitor: 


— Nu trebuia să-l laşi să plece. Nu o să-l mai vezi în vecii vecilor... 
Avortonul ăla o să-l ducă în Anglia. 

— Ba nu în Anglia, zise Malko încetişor. Colonelul Okolov va pleca în 
Est. 

— În Est? 

— Acolo o să-l predea, spuse Malko cu tristeţe... Dacă nu vom reuşi 
să-l împiedicăm... Las’ că îţi explic eu... 

Se uită la ceas. Era patru fără două minute. Conform orarului 
stabilit, colonelul Douglas avea să sosească la patru fix. Ce va face 
atunci? Krisantem alerga deja spre garaj. Malko fugi după el. 

x 


* * 


Masivul vehicul Mark 10 ieşi din garaj ca o rachetă. Malko era la 
volan. Lângă el, Krisantem ţinea un Winchester 30/30 pe genunchi şi 
destule gloanţe în buzunare ca să scufunde un portavion. 

Rolls-ul avea două minute avans. Deodată, în apropierea grilajului, 
se ivi o siluetă din întuneric. Malko încercă să o evite. Parbrizul se făcu 
ţăndări sub ploaia de gloanţe, apoi se auzi o lovitură înfundată, o 
smucitură, iar Jaguarul se opri într-un şanţ. 

Krisantem se rostogolise deja pe podea, iar Malko ieşise mai încet 
pe partea cealaltă. Auzi zgomotul unui motor puternic ce demară, 
apoi imediat, urmă împuşcătura înfundată a Winchesterului 30/30. 
Când ajunse lângă Krisantem, acesta înjura de mama focului. 

— Am ratat, se lamentă el. 

— Nu-i nimic, oricum nu ar fi schimbat situaţia. 

Malko înălţă ochii la cer. Nu venea nici un zgomot de elicopter. lar 
graniţa cehoslovacă era la mai puţin de o jumătate de oră. Şi-apoi, 
intervenţia colonelului Douglas risca să o coste viaţa pe Alexandra. 
Exista o foarte mică şansă ca David Wise să se fi înşelat. 

Nu voia să se mai gândească la Alexandra. De îndată ce Boris 
Okolov va fi la adăpost, precis că îi va da drumul. La ce îi folosea 
tânăra femeie? Oricum rusul nu va rămâne în Austria. Jaguarul nu se 
mai putea folosi. Plecă pe jos spre castel: Balul contesei Adler se 
terminase foarte prost. 

Malko se duse direct în bibliotecă. Descurajat, îşi turnă un pahar cu 
votcă şi se prăbuşi într-un fotoliu. Nici nu îndrăznea să se gândească 
la Alexandra. lar prezenţa cadavrului înfăşurat într-o pătură nu-l mai 
deranja absolut deloc. Puse telefonul lângă el. In acest moment puţin 
îi păsa de Boris Okolov şi de CIA. Se auzi o cucuvea, iar Malko închise 
ochii. II urmărea necontenit imaginea picioarelor lungi ale Alexandrei 
strânse în colanţii negri. Niciodată nu avusese mai multă nevoie de ea 
ca în clipa în care fusese răpită de rus. 

Dădu toată votca peste cap şi îşi aduse mai aproape telefonul. 
Unde naiba era colonelul Douglas? Oricum nu mai avea nici o 


importanţă. 
x 


* * 


Vocea stridentă a Samanthei îl făcu pe Malko să tresară. Fără 
măcar să-şi dea seama, aţipise câteva clipe. 

— Ei, asta este tot ce poţi să faci? 

Nemţoaica era îmbrăcată şi coafată. Ochii cenuşii semănau cu două 
bucățele de granit. Realiză că inima îi bătea ca unui licean. Aproape 
că se aşteptase să-i audă vocea Alexandrei. 

— Pentru moment, nu este nimic de făcut, spuse el. 

— Unde e Okolov? 

— Şi eu aş vrea să ştiu. Poate în Cehoslovacia. 

— Vrei să spui că s-a întors în Est? Dar e cu neputinţă. Eşti un 
mincinos! Te-ai înţeles cu englezii. Acolo s-a dus. Dar o să mi-o 
plăteşti. Boris nu se poate întoarce acolo pentru că îşi riscă viaţa. 

Malko dădu din cap. Samantha stătea ţeapănă în faţa lui, nebună 
de furie şi de teamă. Intr-adevăr, era de necrezut. 

— Boris Okolov nu a plecat la Londra, spuse rar Malko. La ora asta, 
este în drum spre Uniunea Sovietică împreună cu Gheorghe Borş. 
Omul care l-a manipulat pe colonelul Poreski. Samantha ridică 
sprâncenele neîncrezătoare. 

— Ce mai înseamnă şi povestea asta? Boris Okolov a ales calea 
libertăţii... 

Malko îi răspunse cu tristeţe: 

— Este cea mai frumoasă lovitură din cariera lui! Tocmai am aflat-o 
de la Washington. Totul a fost pus la cale. A venit în Vest din propria 
dorinţă. Special ca să se întâlnească cu „Ghedeon”. Deoarece 
colonelul Poreski nu a fost executat. Dar acum va fi. Ruşii au avut 
nevoie de Ghedeon ca să-l demaşte. A fost o maşinaţie diabolică. 

Samantha îl asculta, dar tot neîncrezătoare. 

— Cum se face că un om cu rangul lui Okolov a riscat să fugă în 
Vest pe cont propriu? Dacă ce spui este adevărat, înseamnă că şi-a 
asumat un risc enorm. 

— Să-l întrebi când o să-l întâlneşti. 

Malko tăcu. Se ruga din tot sufletul ca rusul să o elibereze pe 
Alexandra înainte să treacă în Est. Altfel, cum avea să o mai 
găsească? 

Dar un lucru evident îl orbi: bărbatul rănit mortal care venise 
trebuia să ştie că Poreski nu a murit. Oamenii lui Okolov trăseseră în 
el. lar acest Okolov îl omorâse cu propriile lui mâini. Chiar sub 
acoperişul lui Malko! 

Acesta se uită cu milă la cadavrul, făcut sul în cuvertură. Dacă 
Alexandra nu apărea, trebuia să aducă un campion al spionajului 
sovietic pe propriul lui teren. Deşi acest lucru era echivalent cu o 


sinucidere... 

— Nu te cred, zise brusc Samantha. Ai creat o diversiune şi acum o 
să te omor. 

Vocea era obosită şi încordată. Malko ridică privirea. Beretta era 
îndreptată spre el, iar ochii cenuşii ai Samanthei erau fixaţi asupra lui. 
Acest lucru îl purtă cu gândul în urmă cu un an, la Bali... 

Tocmai se pregătea să-i răspundă, când se auzi huruitul îndepărtat 
al unui motor. Se uită la ceas. Era cinci fără patru minute. 

— Dacă mai aştepţi câteva minute, o să vezi că nu te mint, îi spuse 
el Samanthei. 

Huruitul devenea din ce în ce mai puternic şi mai apropiat. Trebuie 
să fi venit cel puţin trei elicoptere. Samantha ridică sprâncenele. 

— Ce înseamnă asta? 

Malko îi surâse puţin cam trist. 

— Este un comando trimis de CIA după colonelul Okolov. 

El se ridică şi străbătu holul. Samantha îl urmă, cu Beretta 
îndreptată tot asupra lui. Malko deschise uşa şi privi afară. După trei 
secunde, un bărbat în ţinută de luptă, burduşit cu grenade de diferite 
tipuri, se ivi din curtea întunecată. Cu pistolul-mitralieră îndreptat spre 
Malko, îi zise: 

— Condu-mă la prinţul Malko. Repede! 

Malko dădu la o parte ţeava armei. 

— Eu sunt. Dumneavoastră sunteţi colonelul Douglas? 

Figura americanului se lumină. 

— Da. El unde este? 

Malko clătină din cap. 

— A plecat. Aţi ajuns prea târziu. 

Colonelul Douglas debită o serie de înjurături specifice Şcolii de 
puşcaşi marini. 

— Ştiu. Imbecilii ăia mi-au transmis ora executării după GMT. Aici, 
însă, fusul orar este decalat cu o oră în plus... Dar nu m-am gândit 
Că... 

— Cred că au avut un motiv, colonele. Pentru dumneavoastră 
războiul s-a terminat. Eu nu pot să vă ofer decât un whisky sau o 
ceaşcă de ceai. 

imprejurul lor, oamenii din comando împresurau curtea... Castelul 
era încercuit. Puțin cam târziu. In faţa peronului era un elicopter 
imens. 

— Cred că ar trebui să vă chemaţi oamenii, colonele. Nu aş vrea să- 
mi sperie servitorii. Dorm liniştiţi acum.. 

Dar nu era chiar aşa, căci Krisantem nu dormea. Stând pe un scaun 
în bucătărie, aştepta ordine. Oamenii colonelului Douglas nu îl 
speriaseră absolut deloc. In spatele lui Malko, Samantha clătină din 
cap. 


— Aţi avut intenţia să mă înşelaţi, zise ea în şoaptă. Nu trebuia să 
se întâmple astfel... 

Malko ridică din umeri. 

— Chestie de interpretare. Amândoi am rămas cu coada între 
picioare. 

Colonelul Douglas stătea încă pe gânduri, înţepenit locului de 
atâtea bagaje. Era clar că nu mai avea nici o şansă... Malko îi întinse 
mâna. 

— Noapte bună, colonele. Nu mai pot să fac nimic pentru 

dumneavoastră. De altfel, sunt şi foarte obosit. Urmarea acestei 
poveşti nu vă mai priveşte pe dumneavoastră. 
_ Imediat după ce dădu mâna cu americanul, el intră şi închise uşa. 
In bibliotecă, era lumina aprinsă, iar Samantha stătea aplecată 
deasupra cadavrului misteriosului mesager. Malko se apropie de ea. 
Femeia îi întorsese pe dos toate buzunarele, dar erau goale. Străinul 
nu avea nici un act de identitate asupra lui. 

Malko zări o etichetă lipită de căptuşeala hainei şi se aplecă. Era 
aproape ştearsă din cauza transpiraţiei, dar reuşi totuşi să citească: 
doctor V. Nagel - Bucureşti. 

— Şi el vine tot din România, observă ea gânditoare. 

Malko aşeză haina la loc şi puse pătura peste el. Se simţea extrem 
de obosit. Ultimele cuvinte ale lui David Wise îi mai stăruiau încă în 
minte: „Nu-l lăsa pe Okolov să plece, omoară-l.” 


Capitolul XI 


Gheorghe Borş deschise ochii şi îşi reprimă un țipăt de durere. 

Abdomenul îl durea înfiorător şi de-abia putea înghiţi, îşi pipăi cu grijă 
gâtul. Era umflat şi dureros. Îşi amintea ca prin ceaţă de lupta cu 
Samantha, în rest, totul era un mister... Se întreba unde se afla şi cei 
se întâmplase. Unde era Boris Okolov? 
_ Englezul se ridică din patul în care fusese culcat şi privi în jurul lui. 
Incăperea era goală, cu excepţia patului. Camera avea două uşi. Una 
era mai mică, ducând probabil în altă încăpere, iar în tavan ardea un 
bec. Gheorghe Borş se duse la uşa mai masivă şi încercă să o 
deschidă. Era încuiată cu cheia şi era făcută dintr-un lemn tare şi gros. 
Teama lui Borş devenea şi mai mare. 

Dădu la o parte perdelele de la fereastră, dar văzu că era zăbrelită. 
După gratii, erau nişte obloane închise foarte bine. Gheorghe Borş 
ascultă cu atenţie. Nu răzbătea nici un zgomot. Veni să se aşeze din 
nou pe pat. Din clipa în care îl lovise Samantha, nu-şi mai amintea 
absolut nimic. Ce ciudat şi îngrijorător totodată. 

Mâneca stângă era puţin suflecată. O ridică şi mai mult şi zări o 
înţepătură la încheietură. Fusese drogat. 

Figura lui vicleană se încordă pe dată. Oare unde se afla? se gândi 
brusc la Gehlen. Era chiar stilul lor. Dacă l-ar fi răpit pe Boris Okolov, 
ar fi auzit zgomote. Îşi scoase haina şi pipăi căptuşeala. Nu îl 
scotociseră ca lumea, căci găsi imediat ponsonul din oţel şi lamelele 
din acelaşi metal care constituiau trusa lui de ajutor. 

Se repezi cu ponsonul la uşă. În zece minute, făcu repede o gaură 
cu diametrul de un milimetru şi lipi un ochi de ea. La început, nu 
distinse nimic. Apoi, se ivi o siluetă în câmpul lui vizual. Era un bărbat 
care stătea în picioare pe culoar, foarte aproape de uşă. Un soldat. 
Gheorghe Borş putea să-i vadă cartuşiera de la brâu şi centura din 
piele. 

Brusc, soldatul se deplasă de la locul lui. Gheorghe Borş îşi înăbuşi 
un strigăt. Cascheta paznicului intră în raza lui vizuală şi avea steaua 
roşie. Deci se găsea într-o ţară din Est... îl trecuseră graniţa cât fusese 
drogat. Gheorghe Borş se aşeză din nou pe pat cu mintea fierbând. 

Astfel Serviciile de Informaţii din Est reuşiseră să pună mâna pe 
Boris Okolov. Cu această ocazie şi pe Gheorghe Borş. Dar cum? 
Problema aceasta o va elucida mai târziu... 

Gheorghe Borş îşi pipăi molarul fals. Dacă apăsa puţin, elibera 
câteva miligrame de acid prusic. Poate că îi va folosi. Ghedeon ştia 
multe lucruri şi avusese de-a face cu destui trădători. Îl vor face să 
vorbească şi nu îi plăcea suferinţa. 

Singura lui şansă era să reuşească să fugă, deşi avea una dintr-o 


mie. Oricum, merita să încerce. Studie uşa care dădea pe culoar şi 
fereastra. Nu prea era nimic de făcut. Ustensilele lui erau prea 
rudimentare ca să taie barele, iar soldatul de pe coridor îl împiedica să 
fugă pe acolo. li rămânea cea de-a doua uşă. Se aplecă în dreptul 
clanţei şi introduse o lamelă din oţel, apoi începu să o mişte încetişor. 
După câteva secunde, încuietoarea pocni. Lamela se înfipsese. 
Gheorghe Borş apăsă cu toată puterea. Incuietoarea se mişcă, iar uşa 
se întredeschise. Borş puse ustensilele în buzunar şi se strecură în 
cealaltă încăpere cu inima bătându-i cu putere. Şi aici era un bec ce 
răspândea o lumină puternică. Englezul rămase împietrit. 

Alexandra era întinsă pe un pat îngust, în aceeaşi ţinută în care era 
când o răpise Okolov. Avea ochii închişi, dar respira regulat. Gheorghe 
Borş se apropie de ea şi o cercetă cu atenţie. La încheietura braţului 
drept văzu aceeaşi urmă de injecție ca a lui. Brusc îşi dădu seama că 
mintea nu-i mai funcţiona. Corpul Alexandrei îl fascina. Se strădui să- 
şi ia ochii de la tânăra femeie ca să cerceteze posibilitatea de a ieşi 
din încăpere. Existau o singură uşă care dădea pe acelaşi culoar şi o 
fereastră ferecată cu bare. 

Se întoarse lângă pat şi o contemplă pe Alexandra. Ea dormea cu 
faţa în sus, cu pieptul întors puţin într-o parte. Se aplecă şi adulmecă 
mireasma părului. Simţi o mână invizibilă care îi strângea stomacul. 
Un impuls de moment îl făcu să-i atingă coapsa dezvelită. Ea nu 
reacţionă, iar el îşi plimbă degetele pe nailonul strălucitor. 

Buzele subţiri ale lui Ghedeon abia se vedeau, iar ochii mici se 
duseseră şi mai mult în fundul capului. Cerceta cu aviditate chipul 
Alexandrei în timp ce mâna cobora şi urca în lungul coapsei, din ce în 
ce mai sus. O clipă i se făcu ruşine, dar alungă repede scrupulele. 
Numai Dumnezeu ştia ce îi vor rezerva următoarele ore. 

Se aşeză încet pe pat. Mâna stângă înaintă mai sus şi mângâie 
pieptul femeii. Simţi că nu purta sutien, iar acest lucru îl înnebuni de 
dorinţă. Deodată, el simţi mamelonul întărindu-se între degetele lui. 
Îşi retrase mâna repede, ca ars. Era ruşinat şi tulburat. Alexandra nu 
deschisese ochii, numai buzele erau întredeschise. Gheorghe Borş 
începu să o mângâie din nou. Dorinţa îl subjuga. Sânii ei erau perfecţi, 
rotunzi şi tari. 

Când îşi strecură mâna pe sub bluza din mătase, simţi pielea 
călduţă şi îi veni să urle de plăcere. Se întinse cu foarte mare băgare 
de seamă lângă tânăra adormită, dar mai înainte îşi lepădase haina. 

Timp de câteva minute, se mulţumi doar să-i mângâie cu blândeţe 
sânii, apoi îşi plimbă mâna pe colanţii mătăsoşi, până ajunse la pata 
întunecată formată de muntele lui Venus. Respirația lui Borş devenise 
mai sacadată şi i se părea că tot corpul îi va exploda de plăcere. Nu 
mângâiase în viaţa lui o femeie aşa de excitantă. După un timp, îşi 
dădu seama că Alexandra fusese drogată şi că, în starea în care se 


afla, mângăierile lui îi puteau provoca vise erotice. N 

Acum stătea lipit de ea, presându-şi sexul de coapsa femeii. In mai 
multe rânduri, încetase să o mai mângâie, fiind el însuşi în pragul 
juisării. Alexandra se mişcă şi se întoarse cu faţa spre el. Gheorghe 
Borş aproape că îşi opri respiraţia. 

Atinse uşor cu mâna pântecele femeii, ca şi cum ar fi deschis un 
lacăt ce ascundea o taină. Intârzie cu o mişcare blândă, cu fruntea 
acoperită de broboane de sudoare, aşteptându-se dintr-o clipă într- 
alta ca ea să tresară, să se apere... însă Alexandra se lăsa în voia lui, 
cu ochii închişi şi respiraţia regulată. Ghedeon apăsă mai tare, simțind 
sub degete forma sexului. Tânăra se mişcă în somn, depărtând puţin 
picioarele. Neputându-se abţine, Ghedeon prinse tot sexul cu mâna. 
De data asta, bazinul ei se mişcă, venind în întâmpinarea mângâierilor 
lui. 

Nebun de dorinţă, Borş îşi strecură mâna pe sub colanţi şi atinse cu 
vârful degetelor tufişul de pe pubis. Rămase astfel câteva clipe, cu 
tâmplele zvâcnind, neîndrăznind să facă nici cea mai mică mişcare. 
Lumea de afară dispăruse complet. Dacă cineva ar fi deschis uşa, el 
nici măcar nu s-ar fi întors. Ghedeon se topise, rămânând doar 
Gheorghe Borş, studenţaşul timid care nu ar fi îndrăznit să se atingă 
de o femeie de rangul Alexandrei. 

Reluă gimnastica înceată a degetelor, coborând mai mult, 
îndepărtând obstacolul format de colant, făcându-l să alunece 
progresiv. Acum ajunsese să o mângâie pe tânără cu toată mâna, 
tulburându-se şi mai tare. Ea gemu încetişor, se mişcă şi desfăcu 
picioarele mai mult, dar tot fără să se trezească. 

Acest acord mut îl îndârji pe Gheorghe Borş. Nu o mai mângâie şi 
trase până pe coapse colanţii cu ambele mâini, cu o încăpățânare 
tăcută. Il apucase tremuratul. Pe de o parte, îi părea rău de această 
frumuseţe orbitoare a picioarelor strânse în colanţii de un negru 
strălucitor. Când reuşi să-i scoată de tot, se opri să contemple trupul 
ce i se oferea, apoi începu să o mângâie iar, înaintând mai mult. L-ar fi 
plăcut să-i scoată şi bluza, dar era mai dificil. Se mulţumi să-şi lepede 
propriile haine. Imaginea sexului său îl îndârji şi îl excită. Nu mai 
avusese niciodată atâta chef să facă dragoste. 

Alexandra îşi îndoise puţin picioarele. Mângâind-o în continuare, 
Ghedeon îngenunche ca să ajungă mai bine la ea. Semăna şi mai bine 
cu un dihor, cu pantalonii în vine şi gâfâind. O privea pe Alexandra cu 
o poftă nebună să o sărute... N 

Rămase astfel câteva secunde, apoi nu mai rezistă. Işi întrerupse 
mângâierile şi o pătrunse brusc pe tânără, lăsându-se cu toată 
greutatea pe ea. La început avu o senzaţie ameţitoare când îşi dădu 
seama cât de simplu fusese gestul său. Se zbuciuma frenetic. In ea, 
cu mişcări ample ale bazinului. El o înconjură cu picioarele, iar ea îl 


cuprinse în braţe. Apoi deschise ochii. 

Rămaseră nedumeriţi o fracțiune de secundă, apoi pupilele femeii 
se măriră, iar gura se deschise slobozind un țipăt sălbatic. Cu o 
mişcare puternică a bazinului, Alexandra încerca să scape de bărbatul 
care o imobilizase în pat. Insă Gheorghe Borş se agăța de ea, 
sprijinindu-se cu toată greutatea. Işi strecură braţul pe sub talia 
Alexandrei ca să o ţină mai strâns. Plăcerea cobori pe şira spinării. 
Acum nimic nu îl mai oprea să o posede. 

Alexandra urla cât o ţinea gura, se zbătea ca o apucată, 
smulgându-i cămaşa bărbatului care tocmai o viola, zgâriindu-i obraji, 
zbuciumându-se sub el, mărindu-i şi mai tare plăcerea lui Gheorghe 
Borş. Un demon parcă pusese stăpânire pe el. Savura violul la fel de 
mult cum se bucurase de mângâierile furate. Balansul bazinului era 
plin de ură şi de resentimente. Mişcările lui bruşte o făcură pe 
Alexandra să tresară. El îşi afundă capul în umărul ei ca să-şi apere 
faţa de unghiile ascuţite. Nici nu auzi când se deschise uşa. 

— Nenorocit mic ce eşti! 

Mâna mare a lui Boris Okolov îl smulse de pe Alexandra, pur şi 
simplu ridicându-l de ceafă ca pe un câine. Rusul îl aruncă pe podea şi 
îi trase un picior în sexul aflat încă în erecţie. Gheorghe Borş se apără 
cu mâinile ţipând şi rostogolindu-se. Alexandra nu mai plângea. Stând 
în genunchi în mijlocul patului, cu pleoapele umflate şi colanţii rulaţi 
pe coapse, ea părea împietrită. Brusc, se repezi cu ghearele la 
Gheorghe Borş, mârâind ca o fiară. 

Acesta slobozi un sunet ascuţit când tânăra înfipse unghiile în 
carne. Făcut covrig, tremura convulsiv. Boris Okolov urmări scena 
câteva clipe, apoi o smulse pe Alexandra de pe victima sa şi o aduse 
încetişor lângă pat, unde o aşeză cu grijă. 

— Las' că mă ocup eu de nemernicul ăsta, îi spuse el. 

Femeia începu să plângă în tăcere, fără să spună nimic. Se trezise 
într-o lume pe care nu o cunoscuse până acum şi nici măcar nu 
bănuise că există. Se gândi la Malko şi se simţi şi mai rău. Gheorghe 
Borş gemea la picioarele ei, potolit şi ruşinat. Colonelul Okolov se 
apropie de el şi îl obligă să se ridice. Borş îi ajungea până la umăr. 
Brusc realiză cine este şi bolborosi: 

— Dar sunteţi... sunteţi... Unde ne aflăm? 

— In Ungaria, răspunse rusul. 

Prin crăpătura uşii Gheorghe Borş zărea santinela care stătea în 
poziţia de drepţi. Nu mai înţelegea nimic. Intrebă pe şoptite: 

— Ei ştiu cine sunteţi? 

Boris Okolov îi zâmbi. 

— Fireşte că ştiu, zise cu voce tare în ruseşte. Sunt colonelul Boris 
Sergheievici Okolov din KGB şi aici toată lumea mă ascultă. 

II zgâlţâi cu putere pe Gheorghe Borş. 


— Bine jucat, nu-i aşa, prostuţule? Te-am adormit cu drogul pe care 
l-am găsit în maşină. Cu seringa din torpedo. Era pregătită pentru 
mine, nu? 

Englezul era prea năucit ca să mai răspundă: Oare prin ce minune 
îşi revenise rusul? Acesta nu-i mai lăsă timp să reflecteze. li trase o 
palmă pe neaşteptate. Lovitura îl izbi pe Borş de perete. Cu respiraţia 
tăiată, îl văzu pe Okolov năpustindu-se cu mâna lui butucănoasă spre 
el. 

— Te învăţ eu ca să nu te mai comporţi ca un porc. 

De data asta, Gheorghe Borş avu impresia că îi zboară capul de pe 
umeri. Rusul avea o putere nemaiîntâlnită. Alunecă în josul zidului ca 
să scape de lovituri, dar Okolov îl prinse de pieptarul cămăşii şi îl 
imobiliză de perete. 

— Aşteaptă puţin, parşivenie mică! 

Lovitura care urmă îl nimeri exact sub buric, iar Gheorghe Borş se 
îndoi de durere. Pedeapsa abia acum începea. 


Capitolul XII 


Aeroportul Internaţional Bucureşti semăna cu un templu părăsit şi 
murdar. Cimentul se înnegrise din cauza intemperiilor, zugrăveala de 
pe pereţi se scorojea, iar difuzoarele scoteau sunete de neînțeles. 
Singura notă de modernitate era conferită de aparatele BAC 1-11, 
cumpărate de la englezi, arătând încă noi-nouţe şi constituind fala 
companiei Tarom. Însă progresul nu stă pe loc. Pe lângă un DC 9, 
aparţinând Liniilor Aeriene Scandinave în care se îmbarcau pasagerii 
pentru Copenhaga, acestea păreau deja demodate. In afară de BAC- 
urile 1-11, totul era urât, cenuşiu şi murdar. Uniformele vameşilor şi 
ale milițienilor erau atât de jerpelite, încât păreau scoase direct din 
maşina de spălat. 

Elko Krisantem îşi recuperă valiza din grămada de bagaje. Reuşise 
să-şi ia şi paşaportul după o jumătate de oră de stat la coadă. Avionul 
fusese plin cu oameni de afaceri şi nimeni nu părea să acorde o 
atenţie deosebită străinilor. Malko trecuse deja fără greutate şi îl 
aştepta afară din vamă, după uşa dublă din sticlă. 

Inima îi bătea cu putere. Aceasta fusese prima încercare. Turcul luă 
valiza fără mare efort şi se aşeză din nou la coadă. Mai avea trei 
persoane în faţa lui. Adică, un sfert de oră de aşteptat. Elko băgă 
liniştit mâna în buzunar şi puse în gură câteva seminţe. Le mâncă în 
câteva clipe. În timp ce aştepta, admira un afiş care lăuda minunaţii 
Carpaţi, încercând să nu se mai gândească la valiza pe care o ţinea în 
mână şi în care se găseau două pistoale-mitralieră UZI cu vreo zece 
încărcătoare, două revolvere şi câteva grenade. Puteau să ţiuie toate 
detectoarele de metale. Noroc că românii au rămas fideli tradiţionalei 
şi învechitei metode de scotocire... 

judecând după materialul pe care îl avea în valiză, Krisantem s-ar fi 
bucurat de vreo două - trei secole într-un lagăr de muncă... Se uită cu 
interes la un vameş român care controla cu o grijă de maniac geanta 
de voiaj a unui chinez cu bărbuţă. Atunci, Elko strivi încetişor 
seminţele între dinţi şi le înghiţi. Efectul se observă abia după un 
minut. Chipul lui Krisantem se făcu mai întâi verde, apoi alb şi rămase 
galben ca ceara. Fruntea i se acoperi cu broboane de sudoare pe care 
şi le şterse cu dosul palmei. Avea senzaţia că o mână nevăzută îi 
scoate stomacul afară. Sughiţă fără să vrea şi îşi duse mâna la gură 
ca să-l înăbușe. 

Vameşul care termina de controlat bagajul chinezului îl cercetă 
bănuitor. Krisantem încercă să-i zâmbească, dar nu reuşi decât să se 
strâmbe. | se întorcea stomacul pe dos... Românul întinse mâna ca să- 
i ia paşaportul. 

— Documentele... 


Turcul îi întinse paşaportul şi îi puse valiza în faţă, culcată, în acel 
moment, mai sughiţă o dată, făcându-l pe vameş să ridice privirea 
spre el. Krisantem rămase cu gura căscată o fracțiune de secundă, 
apoi un jet puternic de vomă ţâşni direct pe valiză, stropindu-l şi pe 
vameş care sări înapoi. 

Furios la culme, românul vărsă un torent de înjurături la adresa lui 
Krisantem. Acesta îi zâmbea molatic, scuturat încă de sughiţuri. Mai 
vomă o dată, iar vameşul se dădu repede la o parte. 

— Nu prea suport avionul, bâigui Elko în nemţeşte. 

incepu să bâjbâie după încuietoarea valizei, scuturat încă de 
sughiţuri. 

— Plecaţi mai repede de aici, mormăi vameşul în timp ce îi înapoia 
paşaportul. 

Se şterse la gură cum putu cu o batistă mare în carouri. Următorul 
pasager, un rus cât toate zilele, puse geanta pe masă strâmbându-se 
dezgustat. 

— Occidentalii ăştia sunt nişte porci, zise el sentenţios. Cred că 
porcul ăla era beat mort. 

Fără să-i răspundă, vameşul îndesă mâna în valiză şi scoase o 
pereche de ciorapi pe care îi flutură triumfător: 

— Dumneavoastră purtaţi ciorapi de mătase, tovarăşe? întrebă ei 
pe un ton sever. 

Merita să-i confişte. 

Krisantem ieşea pe uşa dublă sub privirea scârbită a miliţianului de 
pază. Înseamnă că România avea mare nevoie de devize, dacă era 
nevoită să primească astfel de indivizi... 

x 
x x 


Malko se uita melancolic la paharul cu votcă pe care îl adusese un 
chelner somnoros. Barul Hotelului Athenee-Pa/ace era sinistru, la fel 
ca străzile Bucureştiului, cu magazinele ce aminteau de cele mai rele 
zile de restricţie din timpul războiului. Totul părea făcut din mucava. 
Tramvaiele zgomotoase şi greoaie străbăteau străzile oraşului cu 
viteza melcului. Aproape că nu existau maşini în afară de câteva 
Tatra, Renault şi Volga. Un Volkswagen era semnul vădit al opulenţei, 
rezervată numai anumitor stahanovişti cu merite deosebite sau unor 
zeloşi delatori din Poliţia Politică. 

În această după-amiază, barul de la Athenee-Palace, unul dintre 
hotelurile cele mai bune din Bucureşti, era plin de nostalgicii vechiului 
regim şi de tineri al căror creier nu fusese destul de spălat de leşia 
comunistă şi care îi contemplau cu nesaţ pe străini. 

Din cauza aerului umed de afară, geamurile se aburiseră, dând 
ciudata senzaţie că se găseau într-un acvariu. 

Hotelul Athenee-Pa/ace era o clădire impunătoare şi cenuşie, cu opt 


etaje. Semăna cu Palatul din Budapesta, împletind stilul rococo al 
anilor 1900 cu cel socialist, din zilele noastre. Hotelul era situat pe 
Calea Victoriei. 

Demoralizat, Malko îşi bău votca dintr-o dată şi se duse în salonul 
de gală ce se afla în stânga holului. Era o încăpere de dimensiuni 
impresionante, cu tavanul înalt de cincisprezece metri, mobilată 
numai cu canapele şi măsuţe joase şi cu centrul complet liber. 
Oamenii vorbeau în şoaptă şi trebuia să aştepţi o oră până să fii 
servit. Era ca în „Ultimul an la Marienbad”. 

Ici şi colo se vedeau fete singure sau însoţite. Nu prea erau 
atrăgătoare, sărăcăcios îmbrăcate şi urât machiate, cu figuri 
mohorâte. Lina dintre ele străbătu holul şi se aşeză într-un fotoliu la 
aceeaşi masă cu Malko. Era mai bine făcută decât celelalte, care i se 
păreau minione, cu picioare puternice, care se vedeau dintr-o fustă 
foarte scurtă, cu nişte ochi mari şi fermecători, cu un aer aparent 
candid. Ea îşi aprinse o ţigară şi puse picior peste picior cu un gest a 
la Marlene Dietrich, pândindu-l pe Malko cu coada ochiului. 

Era caraghioasă şi vrednică de milă. Republica Socialistă România 
nu se dădea în lături de la nimic, dacă era vorba să intre niscaiva 
devize. Dar mai ales, să-i spioneze liniştită pe cetăţenii din Occident... 
Malko se strădui să o ignore pe supărătoarea lui vecină. Deşi era 
calm, totuşi îi era teamă. Nu se aventurase niciodată aşa de departe 
şi, în acelaşi timp, atât de aproape de gura lupului. România nu avea 
granițe comune cu ţările din Vest. Dacă lucrurile nu mergeau bine, 
trebuia să treacă în mod clandestin două graniţe, înainte să fie din 
nou liber. Un agent CIA ca el să se pomenească dintr-o dată pe lista 
neagră a tuturor serviciilor din Est! Risca să cunoască şi el aceeaşi 
soartă ca a americanului care comisese aceeaşi imprudenţă, cu doi 
ani în urmă, la Praga. A fost găsit plutind pe Dunăre. Un accident. 
Câţiva membri în Serviciile speciale îl răpiseră când ieşea din hotel. 

Malko avea în mod firesc un paşaport fals, sau mai degrabă unul 
adevărat, sustras discret de la un cetăţean austriac, Heinz Schlesser, 
care murise întâmplător. Schimbase doar fotografia. Acest lucru nu 
putea fi observat la un control de rutină şi îi dădea răgazul câtorva 
zile de linişte. Din documente reieşea că Malko era agent de schimb. ÎI 
pasiona pescuitul de păstrăvi şi era un bun cunoscător al Munţilor 
Carpaţi. Venise câteva zile în vacanţă. 

Trecerea la vamă a valizei burduşite cu arme fusese primul lor 
succes în această misiune imposibilă. Doar un neînsemnat succes în 
şirul lung de fapte ce aveau să vină. Cel puţin, dacă reuşeau să-l 
găsească pe colonelul Okolov, puteau să mai încerce încă o lovitură 
de forţă. Trucul cu greaţa îl învățase de la nişte prieteni din Venezuela 


în urmă cu doi ani”. Practic acest truc mergea în orice situaţie. 

Malko se găsea în România de-abia de câteva ore şi deja simţea că 
se sufocă. Atmosfera din hotel era apăsătoare şi măsurată, chiar 
neliniştitoare din cauza numeroşilor milițieni în civil care se fâţâiau 
prin hol, pe la restaurant, prin saloane, pentru a-i depista pe românii 
dornici să intre în vorbă cu străinii... 

Cu toate acestea aici turiştii aveau de o mie de ori mai multă 
libertate decât în Rusia. Se putea închiria o maşină fără şofer ca să 
străbaţi drumurile patriei în lung şi-n lat fără nici un fel de restricţie. 
Aşa că, dacă făcea pe turistul, Malko nu risca nimic. Numai că el nu 
venise în România ca să pescuiască păstrăvi în râurile Carpaţilor. 

Singurul element care putea să-l ducă la colonelul Okolov era 
doctorul V. Nagel, bărbatul care venise să moară la Malko. Cine mai 
ştia că Poreski era încă în viaţă? Nagel murise, dar poate că avea 
prieteni sau rude care îi cunoşteau activitatea şi ar putea să-l ajute pe 
Malko... Numai că toate astea nu reprezentau decât un şir lung de 
„dacă”. Dar şi singura şansă de a-i găsi pe Boris Okolov şi pe 
Alexandra. De fiecare dată când îşi amintea de ea, Malko simţea cum i 
se strânge stomacul de furie şi de tristeţe. De ce nu o eliberase rusul 
o dată ce se aflase în siguranţă? 

De când plecase, nu descoperise nici un indiciu, nici o pistă. Numai 
o singură informaţie venită prin Centrala CIA din Viena. Okolov va fi 
predat în România, unde misiunea sa nu se încheiase. Slabe speranţe. 

Le-au găsit urma la graniţa cu Ungaria imediat ce au fugit de la 
castelul din Liezen. David Wise nu îl încurajase pe Malko să plec în Est, 
ci se chinuise din răsputeri să-l facă să se răzgândească în privinţa 
acestei aventuri imposibile. Lui Poreski puteau să-i pună cruce. Malko 
nu se opunea. Dar Alexandra dispăruse de opt zile, iar atunci când 
Malko îi spusese acest lucru lui David Wise, americanul acceptase să-l 
ajute. Nu rezolva cine ştie ce. Doar cu material, cu arme, cu 
posibilitatea de a comunica prin radio şi, eventual, cu un elicopter, 
dacă ajungeau foarte aproape de frontieră, cu câteva adrese unde să 
se refugieze în cazul unui eşec, plus o filieră mai mult teoretică de 
evadare, care nu servea prea mult. 

Fireşte că Malko se putea refugia în Ambasada americană din 
Bucureşti, dar risca să putrezească acolo un sfert de secol... Precum 
cardinalul Mindszenty”. 

CIA nu ştia cine este doctorul Nagel. Ori nu făcea parte din nici o 


? SAS nr. 18 - Que viva Guevara (Trăiască Guevara), (n.a.). 

10 Prelat maghiar (Jozsef), arhiepiscop de Esztergom şi înalt prelat de 
Ungaria (1945), cardinal (1946), a fost arestat din 1948 până în 1955. După 
revoluţia din octombrie 1956 şi până în 1971, a găsit refugiu la Ambasada 
SUA din Budapesta. A fost reabilitat de abia în 1990. (n.t.). 


reţea, ori lucra pentru una din numeroasele ramificații ale Organizaţiei 
Gehlen, specializată pentru ţările din Est. 

Indată ce pornise în căutarea ei, pe Malko îl păştea un pericol de 
moarte. Străzile erau pline de milițieni cu caschete şi cu mantale 
lungi, iar străinii erau puţini şi legăturile cu cetăţenii români foarte 
dificile şi în afara canalelor oficiale. li mai rămăsese doar să se roage. 

Malko se ridică, lăsând-o pe blonda în minijupă cu gândurile ei. În 
ochii lui Okolov, Alexandra nu făcea nici cât o ceapă degerată. Atunci, 
de ce o păstra? Doar dacă rusul se folosea de ea ca să-l atragă pe 
Malko. Era o prostie. Ar fi fost deja arestat. Holul gemea de lume ca 
de obicei. Malko se adresă unui portar: 

— Aveţi o carte de telefon? 

Acesta scoase numaidecât o carte veche de sub tejghea şi i-o 
întinse. 

— Pe cine căutaţi? 

— Găsesc eu singur, spuse Malko pe un ton degajat. Un membru al 
Partidului Comunist Român... 

Fâstăcit, portarul îi lăsă cartea de telefon şi se duse să-i ajute pe 
turiştii germani. Malko răsfoia deja paginile. Nagel. Erau şapte 
persoane cu acest nume. Il găsi imediat pe cel căutat. Doctorul Virgil 
Nagel - strada Ştefan Furtună, numărul 43. 

Malko memoră imediat adresa. După ce închise cartea de telefon, 
plecă de lângă tejghea. Acum trebuia să caute pe harta Bucureştiului 
strada Ştefan Furtună şi să se ducă acolo pe jos. Un şofer de taxi din 
doi lucra pentru informatorii, români. 

x 
x x 


Un vânt aducător de zăpadă sufla pe Calea Victoriei, iar rarii 
trecători erau înfofoliţi în paltoane largi, făcute din stofă de pătură. 
Elegantul palton cu umeri largi al lui Malko ieşea. Mult în evidenţă, dar 
se pâre că nimeni nu băgă de seamă. Strada Ştefan Furtună era cam 
la un kilometru de Athenee-Palace. Trebuia să o ia la dreapta, pe 
lângă clădirea negricioasă şi urâtă a Muzeului de Artă Populară!!, pe 
Calea Griviței şi ajungea la fix. Krisantem rămăsese la hotel. Dacă 
Malko era descoperit, măcar el avea norocul să scape. 

Un miliţian apăru brusc în faţa lui Malko, blocându-i trotuarul şi îl 
dădu la o parte scuturând din cap. Malko se opri intrigat şi neliniştit. 
Se găsea în Piaţa Gheorghe Gheorghiu-Dej, în faţa unei clădiri masive 
şi urâte, una dintre rarele construcţii care arborau pe frontispiciu 
Steaua Roşie. Vizavi se afla o minunată bisericuţă bogat ornamentată. 
Vru să înainteze, însă miliţianul îi bară din nou calea, arătându-i 


11 N.B. Anumite denumiri de străzi sau de instituţii şi anumite localizări nu 
corespund întotdeauna realităţii, existând numeroase confuzii (n.r.). 


trotuarul celălalt... 

Malko înţelese imediat. Aici se găsea sediul PER, iar trecerea era 
interzisă. Miliţienii stăteau de pază zi şi noapte. Lucru care făcea să le 
crească popularitatea conducătorilor români. 

Traversă piaţa fără să mai insiste, întrebându-se dacă nu cumva 
era urmărit. Puțin mai departe, era cât pe ce să fie călcat de o 
vechitură de Skylark, cam şifonată, cu număr de Kuwait. Dumnezeu 
ştie ce căuta acolo... în sfârşit, ajunse pe Ştefan Furtună. Era o 
străduţă ce cobora spre Splaiul Independenţei, mărginită de clădiri 
moderne. Malko se opri câteva clipe în faţa vitrinei magazinului 
Muzica, supraveghind strada în spatele lui. Dar persoana lui nu părea 
să intereseze pe nimeni. Rarii trecători zgribuliţi de frig se grăbeau să 
ajungă la casele lor. 

Merse mai departe pe stradă fără să se oprească în dreptul 
numărului 43. Era o casă cu cinci etaje care nu se deosebea cu nimic 
de celelalte. Se întoarse, apoi intră repede, profitând de faptul că 
strada era pustie. Pe culoarul întunecos se ciocni de o femeie grasă 
care îşi văzu de drum bombănind. Spre norocul lui, când ieşise, 
femeia aprinsese şi lumina, iar el reuşi să vadă şirul cutiilor de 
scrisori. Alături era o tăbliță ovală din aramă ce purta numele 
doctorului Virgil Nagel. 

Malko începu să urce scara. Mirosea a umezeală şi a ciorbă de 
varză. Când ajunse la etajul al patrulea, văzu numele doctorului scris 
sub sonerie. Acum risca să piardă sau să câştige. Putea foarte bine să 
dea peste oamenii colonelului Okolov şi i-ar fi foarte greu să le explice 
de ce se afla acolo, dar ar fi şi mai rău dacă bătuse atâta drum de 
pomană. Sună. După câteva clipe, se auzi un foşnet uşor în spatele 
uşii, apoi o voce întrebă pe româneşte: 

— Cine este? 

Vocea era atât de slabă şi înăbuşită, încât Malko fu nevoit să-şi 
încordeze auzul ca să înţeleagă. Ştia câteva cuvinte în română atât 
cât să se descurce. 

— Un prieten al doctorului Nagel, răspunse el prin uşă. 

Se auzi încuietoarea şi uşa se deschise, iar în prag apăru o femeie 
cu ochi mari şi spălăciţi, ciufulită, fără vârstă. Îl cercetă pe Malko cu 
un aer neliniştit. Se vedea după îmbrăcăminte că nu era român. Ochii 
lui aurii erau gravi şi blânzi totodată. 

— Cine sunteţi? repetă ea întrebarea. Ce doriţi? 

Era extrem de periculos să rămână pe palier. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Pot să intru? 

Ea se dădu la o parte ca să-l lase să intre în încăperea micuță şi 
foarte tristă, cu mobilă albă. Femeia părea de vreo patruzeci de ani, 
dar părea de cincizeci. Infăşurată într-un halat de casă decolorat, nu-l 
slăbea o clipă pe Malko din priviri. 


— Cine sunteţi? îl mai întrebă ea o dată. Nu v-am mai văzut până 
acum... 

Privirea ei era înspăimântată de moarte. 

— L-am văzut pe soţul dumneavoastră. S-a refugiat la mine acum o 
săptămână... 

O sclipire fulgerătoare îi străbătu privirea, dar se stinse repede. Se 
aşeză pe un scaun, îşi umezi buzele cu limba şi repetă: 

— La dumneavoastră! Unde locuiţi? 

— In Austria. 

Se lăsă o tăcere lungă şi apăsătoare. Se auzeau zgomotele din 
stradă. 

— In Austria... 

Repeta întruna, nevenindu-i să creadă, apoi se uită la Malko cu un 
amestec de teamă şi neîncredere. 

— De ce aţi venit aici? Cum l-aţi cunoscut pe soţul meu? Aveţi 
vreun mesaj de la el? 

Malko scutură din cap. 

— Nu. Nu a mai apucat să scrie nimic. 

Ea tăcu câteva clipe, apoi îşi strânse mai tare capotul pe corp. 
Mărul lui Adam îi urca şi îi cobora, dar nu plângea, nu punea întrebări, 
ci tremura încetişor. 

— Nu îmi spuneţi adevărul, zise ea pe neaşteptate. O să vă denunţ 
la miliţie. Am fost prevenită că vor veni la mine nişte oameni ca 
dumneavoastră. Trebuie să-i anunţ. Eu nu am nimic de ascuns, iar 
soţul meu nici atât. Este membru de partid din 1962. 

Se ridicase şi spusese aceste cuvinte cu o voce monotonă şi cu 
ochii în pământ. Lui Malko i se făcuse milă de această femeie 
terorizată şi cu sufletul sfâşiat. Se apropie de ea şi o luă de umeri. 
___— Soţul dumneavoastră a murit în braţele mele, spuse el în şoaptă. 
Incerca să-mi spună ceva foarte important. Din nefericire, a ajuns 
prea târziu. Eu am venit aici ca să-i continuu misiunea. Trebuie să mă 
ajutaţi şi să aveţi încredere în mine... 

Ochii femeii se umplură de lacrimi. Malko era dezamăgit, dar fusese 
nevoit să-i provoace un asemenea şoc, ca să-i alunge frica. 

Malko o prinse de umeri. Simţea cum tremură. 

— Trebuie să mă credeţi, stărui el. Sunt un prieten. 

— Virgil a murit? întrebă ea cu voce stinsă. 

— Da, a murit cu curaj. 

Se gândi la cadavrul încredinţat poliţiei austriece. Virgil Nagel se va 
odihni în micul cimitir din Liezen. 

— Vă duc să vedeţi unde este înmormântat, îi spuse el. 

— Ah, da! 

Acum ea se agăţă de el. Lacrimile îi curgeau pe obraji. 

— De asta m-am şi temut, murmură ea. Nu mai primisem nici o 


veste, iar el s-a jurat că o să-mi dea. Nu m-a minţit niciodată. A fost o 
fiinţă extraordinară... De când a fugit, au venit de mai multe ori să mă 
chestioneze. Am petrecut trei zile la miliţie. M-au ameninţat, au făcut 
totul ca să mă oblige să spun unde este. Se pare că a omorât o femeie 
înainte de a pleca. Dar eu nu cred acest lucru. Era atât de blând şi 
atât de drăguţ... 

Vorbea ca pentru sine, cu voce şoptită. Malko simţi că toată teama 
ei se topise pe dată şi că acum avea încredere în el. 

— Mai sunteţi urmărită? 

Ea stătu o clipă pe gânduri. 

— Nu ştiu. Mi-au spus să nu plec din Bucureşti, că nu au terminat 
cu mine şi că soţul meu este un trădător periculos. 

Malko îşi dădu seama imediat unde se afla de fapt. Poate că 
încăperea era ticsită de microfoane. Era într-o ţară din Est, într-o altă 
lume. Dar acum era prea târziu ca să mai dea înapoi. 

— Trebuie să mă ajutaţi, îi spuse el cu fermitate. Pentru ca moartea 
soţului dumneavoastră să nu fie în zadar. 

— Deci, nu-l voi mai vedea niciodată? întrebă ea îndurerată. Am 
crezut întotdeauna că se va întoarce. 

Malko întoarse capul în altă parte. Nu putea îndura suferinţa acestei 
femei. 

— Aţi auzit de un bărbat care se numeşte Boris Okolov? 

Doamna Nagel îl privi pe Malko câteva secunde, apoi dădu din cap. 

— Cine n-a auzit de Boris Okolov... 

— Ştiţi cumva unde se află? 

— S-a întors în România? 

— Nu ştiu. Poate. 

— In cazul acesta, aş putea să aflu... 

Malko îşi fixă privirea aurie în ochii femeii. 

— Okolov l-a omorât pe soţul dumneavoastră. Ca să nu vorbească.. 

Se lăsă o tăcere grea. Doamna Nagel era înmărmurită. Buzele se 
mişcau fără să scoată un sunet. Malko avu senzaţia că o să i se facă 
rău. Trebuia să o smulgă din starea în care se afla. 

— Ştiţi de ce a plecat? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Mi-a spus doar că este foarte important şi că trebuia să 
salveze viaţa unui om. De foarte multă vreme avea legături cu 
opozanţii regimului. Dar nu îmi spunea chiar totul. 

Malko îşi aminti rapid de povestea colonelului Poreski. Dar doamna 
Nage îl întrerupse brusc: 

— Acum înţeleg. Soţul meu mi-a cerut de multe ori informaţii 
despre Boris Okolov. Am o prietenă care lucrează la Institutul de 
Medicină care serveşte drept acoperire pentru serviciile lui. Oficial, 
îngrijeşte bolnavi. Dar mai este o aripă unde sunt închişi indezirabilii 


regimului. Okolov a venit din Rusia special ca să dea ordine. 

Lui Malko îi venea greu să-şi stăpânească curiozitatea. 

— Locul acela... Se află în Bucureşti? 

— Nu. În munţi, în apropiere de Braşov. 

— Puteţi să aflaţi repede dacă Okolov s-a dus acolo? 

— Da, mâine, sper. 

Vorbea cu un aer absent, ca şi cum toate astea nu o priveau şi pe 
ea. Teama se cuibărise parcă şi în mobilier. Doamna Nagel încercă să- 
i zâmbească. 

— Doriţi puţină cafea? 

— Nu, mulţumesc. Voi veni şi mâine, la aceeaşi oră. 

Se îndrepta deja spre uşă. Ea îl reţinu de braţ. 

— Fiţi atent. Okolov este puternic. E mai tare decât secretarul 
general al partidului. Ştie absolut totul... 

Ea întredeschise uşa şi se uită pe palierul pustiu. Un frison neplăcut 
îi străbătu lui Malko şira spinării. Doamna Nagel era cu siguranţă 
supravegheată de Poliţia Politică. Intrase direct în gura lupului. 

— Mulţumesc. 

Doamna Nagel abia şoptise cuvântul, apoi închise imediat uşa. Lui 
Malko scara i se păru rece şi ostilă. Cu siguranţă îl aşteptau doi 
milițieni în holul de la intrare. Dar, în afară de mirosul de varză, nu era 
nimeni, iar Strada Ştefan Furtună era pustie. Zloata cădea din ce în ce 
mai deasă. Malko se hotărî să se ducă la hotel hoinărind pe străzi, ca 
să nu dea de bănuit eventualilor urmăritori. O luă la dreapta, 
îndreptându-se către centru. 

Aproape la fiecare colţ de stradă se găsea un soi de patiserie în 
care românii mâncau în picioare sandviciurile minuscule şi beau suc 
de mere. Se pare că mărul era coloana vertebrală a dietei româneşti. 
De altfel, în pieţe se găseau munţi de mere de toate soiurile şi de 
toate culorile. 

Puțin mai departe, pe Bulevardul Magheru, femeile stăteau la 
coadă în faţa Farmaciei numărul 4. La Bucureşti, farmaciile erau 
numerotate precum tramvaiele. Erau cozi peste tot. Şi la aspirină şi la 


carne. Numai garajele numite în mod curios „autoservice” erau goale. 
x 


* * 


Când Malko bătu la uşa camerei şale, Elko Krisantem stătea lungit 
în pat şi se juca cu şnurul de care nu se despărţea niciodată. Păzea 
preţioasa valiză cu arme. De altfel, hotelul nu îi inspira încredere. 
Avea impresia că îl pândea pericolul îndată ce păşea pragul camerei... 

înăuntru era o căldură sufocantă, căci Athenee-Palace dispunea de 
suficientă păcură, ca să respecte planul... Clienţii care nu suportau 
căldura tropicală n-aveau decât să stea cu ferestrele deschise până 
făceau pneumonie. 


Malko îi povesti turcului despre vizita sa. Dar acesta nu avea decât 
o grijă: să ia mai repede avionul spre Austria. 
— Haide să mâncăm, îi sugeră Malko. Până mâine trebuie să ne 


omorâm timpul într-un fel. 
x 


* * 


Restaurantul hotelului era un pic mai mic decât un teren de fotbal. 
Tavanul înalt îţi provoca ameteli. O armată de chelneri cu haine cam 
ponosite se plimbau galeş în această imensitate, nescoţându-i din 
moleşeală nici măcar chemările disperate ale clienţilor... 

Krisantem tocmai presărase puţină sare pe faţa de masă şi se 
pregătea s-o înfulece, când apăru şeful de sală îmbrăcat în smoching 
şi catadicsi să le ia comanda. Probabil ca să mai calmeze un pic 
spiritele aprinse ale mesenilor, o orchestră formată numai din 
violonişti interpretau cântece de-acum un veac în apatia generală. 
Numai o delegaţie din Mongolia, avidă de cunoaştere, o asculta cu 
sfinţenie... 

Malko şi Krisantem aşteptară o oră şi jumătate până li se aduse 
şuncă de Praga şi câte o farfurie cu nişte carne de porc afumată 
destul de ciudată. La toate astea se adăuga un vin alb autohton care 
nu ar fi ameţit nici măcar un şoricel... 

Ca să nu mai vorbim despre cafea, care era pur şi simplu 
dezgustătoare, drept pentru care Krisantem îi spuse lui Malko că i-o 
îndeasă pe gât chelnerului cu ceşcuţă şi farfurioară cu tot. Dar oricum 
era lucrul cel mai puţin indigest din tot ce mâncaseră... Malko îl 
îndemnă pe turc să se liniştească. Nu era momentul potrivit să facă 
tărăboi... 

După o oră, se culcaseră. Valiza cu arme era pusă sub patul lui 


Krisantem şi încuiată cu cheia. 
x 


* * 


Malko se învârtea prin magazinul Eva, situat în apropiere de Hotelul 
Lido, pe Bulevardul Magheru. Era „Primăvara” de la Bucureşti. Femei 
prost îmbrăcate îşi smulgeau din mâini cupoane de ţesături din care, 
în oricare ţară civilizată din lume, s-ar fi făcut cârpe de spălat pe jos. 
Totul era de proastă calitate, trist şi lipsit de culoare. De exemplu, un 
televizor costa aproape cât un Cadillac. 

Se lăsase întunericul. Malko ieşi din magazin. Era îngrijorat, în 
timpul zilei, telefonul din camera lui sunase de două ori, dar când 
ridicase receptorul, nu îi răspunse nimeni. Ca şi cum cineva ar fi vrut 
să ştie dacă era acolo... Acum toţi milițienii cu pistolul-mitralieră la 
piept i se păreau neprietenoşi. Se gândea mereu la Alexandra. Dacă 
nu ar fi fost soarta ei la mijloc, nu s-ar fi vârât în viesparul ăsta. Era o 


nebunie că venise la Bucureşti. O femeie îl îmbrânci, iar el tresări. Dar 
ea nu voia decât să cumpere un fular la preţ redus. Se îndreptă spre 
ieşirea din magazin. Era cel mai bun loc de a scăpa de vreun eventual 
urmăritor... 

Bulevardul Magheru se desfăşura în faţa lui drept şi lipsit de 
personalitate. Mulțimea mergea grăbită pe trotuare. Românii ieşeau 
târziu la plimbare. Malko o luă la stânga şi trecu prin faţa Oficiului 
Naţional de Turism unde nişte fete în minijup distribuiau bonuri de 
benzină şi cartele. 

Nici nu băgă de seamă când ajunse pe Ştefan Furtună, în faţa casei 
cu numărul 43. De data asta, intră fără reţinere, în loc să sune, ciocăni 
la uşă, apoi aşteptă. Era ora şase fix. Uşa se deschise fără zgomot. 

La început distinse silueta unei femei. Apoi, în semiîntuneric, figura 
Samanthei Adler care îi zâmbea cu răutate. 

— Gruss Gott... exclamă ea cu glas melodios. 

Prea şocat ca să spună ceva, Malko o ascultă, iar Samantha închise 
uşa în urma lui, cu un pistol în mână. Il conduse în sufrageria pe care 
o cunoştea deja. 

— Unde este doamna Nagel? 

Contesa Adler îi arătă o uşă cu ţeava pistolului. 

— Acolo. 

Malko străbătu încăperea şi deschise uşa. Era baia cu faianţă albă 
pe pereţi. Cada era plină cu un lichid roşiatic, iar un corp plutea la 
suprafaţă, cu părul răsfirat ca o meduză şi ochii închişi. Doamna 
Nagel. Nu trebuia să se apropie ca să-şi dea seama că murise. Malko 
se uită la Samantha. Nu îi venea să creadă că... 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Tu ce crezi? îl întrebă ea cu ironie. Nu a suferit deloc. Am ametit- 
o şi după aceea i-am tăiat venele. Vor crede că s-a sinucis. 

Tânăra nemţoaică îl măsura din cap până-n picioare, superbă, cu 
un pantalon băgat în nişte cizmuliţe negre, cu o tocă din blană pe cap 
şi cu o bluză roşie din caşmir strânsă la mijloc cu o curea lată din 
piele. 

— De ce ai omorât-o? 

Samantha avu un zâmbet rece. _ 

— Pentru că sper să ies teafără din ţara asta. In plus, nici nu mai 
aveam nevoie de ea. Acum ştiu unde este Boris Okolov. L-am spus 
doamnei Nagel că vin din partea ta... Te-am urmărit ieri. Şi pe mine 
mă interesa doctorul Nagel. Dar nu ştiam peste ce voi da aici. Femeia 
asta era îngrozită şi ar fi spus oricui tot ce ştia... 

Malko era de-a dreptul dezgustat. El nu ar fi putut niciodată să 
omoare în acest mod, pur şi simplu ca să îndepărteze un presupus 
pericol. Samantha îl privea cu ironie. 

— Tot mai vrei să-l găseşti pe colonelul Boris Okolov?... 


— Dar tu? De ce îl cauţi? 

Ochii cenuşii ai femeii semănau cu două pietricele. Vocea ei vibra 
de ură. 

— Pentru că s-a folosit de mine, iar eu n-am văzut nici un sfanţ şi 
vrei acum să îl las în pace! Nu o cunoaşte pe contesa Adler. 

— Ei şi ce ai de gând să faci? Să-l omori? 

Samantha zâmbi. 

— Mă gândesc să-l duc în Vest şi să-l vând foarte scump. Sau să-l 
omor dacă nu voi reuşi. Poţi să mă ajuţi, de aceea te-am aşteptat în 
seara asta. Şi tu ai de reglat nişte conturi cu el. Este vorba despre 
Alexandra. 

Lui Malko îi tresări inima în piept. 

— Haide să mergem! 

— Ce facem cu cadavrul... E o nebunie. 

— Azi e vineri, zise Samantha. Până luni, doamna Nagel nu se mai 
duce la lucru. lar până atunci, vom fi departe sau vom fi morţi... 

El o luă înainte, apoi închiseră uşa. O secundă, se pomeniră faţă în 
faţă, iar Samantha îi zâmbi aproape duios. 

— Am scăpat noi la Bali şi nu suntem în stare aici... 

Ea îşi încheie paltonul maro din piele de căprioară şi începu să 
coboare scările. Malko o ajunse în hol. 

— La ce hotel stai? 

— La care stai şi tu, dar cu un etaj mai jos... 

Işi zâmbiră. Samantha îl luă imediat de braţ cu un gest cât se poate 
de firesc. Străbătură vreo sută de metri în tăcere. Deodată, ea îl 
strânse pe Malko de mână. 

— Priveşte! 

Lângă trotuar, staţiona o Tatra masivă şi neagră, cu farurile stinse. 
Când trecură prin dreptul ei, văzură că înăuntru erau patru oameni. 
Civili. Samantha îşi înfipse unghiile în palma lui, iar Malko se strădui să 
meargă cât mai normal. Indivizii din maşină văzuseră că au ieşit de la 
numărul 43. 

— Pentru noi au venit, spuse el. 

— Poate că nu. Dar trebuie să fim atenţi şi să nu facem vreo 
prostie. 

— Am făcut deja, zise Malko trist. 

Inainte să o ia pe Calea Griviței, el se întoarse. Tatra nu se mişcase 
din loc. Brusc, acest oraş trist i se păru lui Malko un imens lagăr de 
concentrare. La fiecare intersecţie, milițienii supravegheau traficul din 
gheretele lor de sticlă. Pericolul îi pândea peste tot. Se întreba ce 
surpriză îi mai rezerva colonelul Okolov. Rusul era diabolic. Malko se 
bucura că o avea pe Samantha alături de el, în ciuda cruzimii şi a 
totalei lipse de moralitate. Oricum, era o aliată cu greutate. La fel ca 
Husarii Morţii, contesa Adler nu se temea de nimic. 


Capitolul XIII 


Georgică Lupu, codoş naţionalist şi membru fidel al PER, afundat 
într-un fotoliu în marele salon de la Athenee-Palace, îşi îneca amarul 
în paharul cu ţuică din faţa lui. 

Din hârtia ce conţinea mesajul pe care i-l adusese un bărbat în 
haină din piele, el confecţionase o bilă şi o mototolea cu furie, ca şi 
cum ar vrea să şteargă ordinul scris acolo. De fapt, era un ordin 
subînţeles, căci mesajul se compunea dintr-un singur nume - Heinz 
Schlesser - şi din numărul camerei - 226. Insă pentru Georgică Lupu, 
ordinul era foarte clar. Însemna că trebuia să-l facă pe omul desemnat 
să profite în mod gratuit de favorurile unei protejate de-a lui Georgică. 
Şi de asemenea, să-i procure o creatură de prima mână care să fie 
destul de provocatoare, ca să nu se creeze probleme. 

Era mereu aceeaşi rutină. Ordinele veneau de la Direcţia Centrală a 
Poliţiei Politice care centraliza toate cercetările făcute asupra 
străinilor. Aceştia ajungeau în mod inevitabil doar în cele trei mari 
hoteluri din Bucureşti: Word-Hote!, Lido şi Athenee-Palace. Astfel că 
munca lui era cu mult uşurată. 

Din nefericire, aceasta era o muncă rudimentară. Poliţia Politică 
ceruse de multă vreme fonduri ca să instaleze microfoane în toate 
camerele, cum se făcea în majoritatea hotelurilor din Moscova, însă 
România era o ţară fără prea multe resurse. Astfel s-a ajuns să fie 
folosit material uman pentru culegerea de informaţii, apelând la toate 
tinerele românce certate cu legea, care preferau să se culce cu 
imperialiştii decât să culeagă mere sau să facă oale de lut prin 
munţi... 

Georgică Lupu mai trase un gât de ţuică, dar nu reuşi să se 
înveselească. Tuturor acestor funcţionari din poliţie nu le păsa de 
problemele lui. Avea de îndeplinit un plan! Alţi funcţionari stabiliseră, 
după norme precise, randamentul protejaţilor lor, iar dacă teancurile 
cu fişe informative scădeau, tot vina lui era. Cam acestea erau 
inconvenientele de care se lovea. 

În fiecare dimineaţă, Georgică îşi aduna „iepşoarele” într-un birouaş 
de la etajul al patrulea şi aduna banii storşi de la turiştii străini dornici 
de amor. Bineînţeles că toate fetele îl înşelau, păstrându-şi şi ele o 
parte în ascunzători complicate de care era plin hotelul. De aceea, 
Georgică pusese la punct un sistem complex de control - bazat pe 
denunţarea permanentă şi reciprocă - prin care le obliga pe fete să 
crească preţul ca să le rămână şi lor diferenţa. Aşa se făcea că 
„porumbiţele” de la Athenee-Palace rivalizau cu faimoasele call-girls 
din New York, luând aproximativ acelaşi preţ. Aceasta era prima 
victorie a capitalismului în Republica Socialistă România. 


Numele din mesaj era subliniat cu cerneală roşie, fapt ce însemna 
că Georgică trebuia să-i pună la dispoziţie cea mai frumoasă 
„porumbiţă” a lui. Era foarte important. 

Puțin mai liniştit din cauza ţuicii, românul începu să viseze cu ochii 
deschişi. De obicei, nu supraveghea decât vânatul cel mai mic, adică 
industriaşi bănuiţi că vând pe piaţa neagră sau excentrici. Aceştia 
trebuiau să se mulţumească cu fetişcane de la ţară care abia 
slăbiseră. Câştigul de pe urma acestora era sensibil mai mic. 

De data aceasta era ceva serios. Georgică îşi zise că, dacă participa 
la distrugerea unui spion periculos, ar putea să renunţe la meseria lui 
de proxenet. | se promisese de multă vreme un post în poliţie. Se 
săturase de batjocura prietenilor când se întâlneau la reuniunile 
celulei de partid. Aceste glume proaste pe seama lui erau şi mai 
nejustificate fiindcă el avea un salariu puţin mai mare decât un 
muncitor calificat, înseninându-se, el privi în jurul lui şi se întrebă cui 
ar putea să-i încredinţeze această misiune de încredere. 

Sosise ora şi mai multe dintre „porumbiţele” lui se uitau prosteşte 
în gol, lâncezind pe canapelele joase. Privirea lui Georgică se opri 
asupra elegantei Strehaia care tocmai câştigase o mie de mărci de la 
un industriaş din Hamburg, înjură printre buze. Strehaia nu va fi 
disponibilă nici un pic. Această fată înaltă, cu figură de tip slav şi cu 
picioare interminabile, era destul de puternică ca să-i poată convinge 
pe unii dintre clienţii ei cu care lucra în mod clandestin... 

O fată intră în salon, venind din hol. Georgică plescăi din limbă. Era 
perfectă. Cu ochii ei mari de porțelan, cu fusta foarte scurtă şi pieptul 
sănătos de ţărancă, Marioara era una dintre cele mai frumoase fete. 
Şi nu era proastă deloc. 

Uitându-se prin salon, ea îl descoperi pe Georgică. Acesta îi făcu un 
semn discret, iar ea veni la el. 

— Ce faci aici, de ce îţi pierzi timpul de pomană? o întrebă el cu 
severitate. 

Deloc intimidată, fata se aşeză, se întinse şi puse picior peste 
picior, dar mai întâi îşi pusese poşeta pe masă. 

— Ba nu pierd timpul de pomană, domnule Lupu. Dar la ora asta, 
au ieşit la plimbare. j 

Georgică se împăună. li plăcea tare mult ca fetele să-i spună 
„domnule”. 

— Am o treabă delicată pentru tine, începu el. Dacă o faci ca la 
carte, te trimit o săptămână la Braşov ca să te odihneşti... 

x 
x x 

Imensul restaurant de la Athenee-Pa/ace era foarte aglomerat. Era 
ora nouă, iar românii mâncau de seară la fel de târziu ca şi spaniolii. 
Cafe-barul din stânga holului gemea de mulţimea amatorilor de bere 


fadă şi călduţă. În plus, afară era un ger de crăpau pietrele. Deşi 
preţurile de la Athenee-Palace erau monstruoase pentru români, erau 
destui care s-ar fi ruinat cu bucurie, numai ca să se gudure pe lângă 
străinii veniţi din Vest sau pe lângă femeile bine îmbrăcate... Cu toate 
că localul era ticsit cu informatori şi le interzicea românilor să 
închirieze camere în hotel. La Bucureşti, nu găseai prea multe 
distracţii, în afară de un număr impresionant de muzee şi de teatre de 
un conformism strigător la cer. Cele două sau trei restaurante decente 
erau practic rezervate străinilor sau cadrelor de partid, iar preţurile, 
pe măsură. Nu exista nici un bar de noapte şi nici un loc mai vesel, 
mai ales în timpul iernii. 

Malko şi Krisantem aşteptau de vreo douăzeci de minute icrele lor 
de Manciuria, mestecând un soi de pâinică moale cu unt cam anemic. 
Orchestra de violonişti se străduia să aducă puţină veselie în imensul 
salon plin de gălăgie... 

Malko era încordat şi nervos. Totul era pregătit pentru plecarea de 
a doua zi dimineaţă. Samantha închiriase un Volkswagen de la Biroul 
Hertz aflat în incinta hotelului. Ca să nu atragă atenţia prea tare, ea 
rămăsese să mănânce în cameră. Malko se aştepta în fiecare secundă 
să apară oamenii în haine de piele din Poliţia Politică. 

Unul dintre şefii de sală îmbrăcat în smoching apăru lângă masa 
lor, însoţit de o fată încântătoare, blondă, a cărei rochie foarte scurtă 
lăsa să se vadă ciorapii fini. Cu un zâmbet de scuză, el o aşeză 
nepăsător în faţa lui Malko, apoi se îndepărtă... La uşă, numeroşi 
bărbaţi aşteptau la coadă ca să se elibereze un loc. Această practică 
de a împărţi mesele era obişnuită pe aici. 

Galant, Malko se ridică şi o ajută pe nou-venită să se aşeze. Apoi o 
salută în nemţeşte. Ea îi răspunse în engleză, iar conversaţia continuă 
în această limbă. 

Ea le spuse că o cheamă Marioara şi că era manechin la un mare 
magazin de stat din Bucureşti. Fiindcă avusese mai multe prezentări, i 
se oferise o vacanţă de o săptămână într-un hotel de lux. Din păcate, 
nu cunoştea pe nimeni. Malko se prezentă, apoi pe Krisantem, dar 
bineînţeles că sub identitățile de împrumut. Fata îl privea insistent în 
ochii aurii. Krisantem uitase de icrele de Manciuria, cu privirea numai 
la decolteul ei pătrat. Brusc, îi spuse lui Malko în turcă, dar tot cu 
zâmbetul pe buze: 

— Fiţi atent, sigur este o spioană... 

Existau puţine şanse ca ea să înţeleagă turceşte şi de altfel, nu 
aveau nici un subiect arzător de discutat cu ea. Singurul risc venea de 
la valiza cu arme de sub patul lui Krisantem. Totuşi, nu putea să vină 
cu ea în restaurant. 

Malko o examină pe fată. Era puţin cam expansivă şi prea 
provocatoare... lar el cunoştea foarte bine sistemul comunist ca să-şi 


facă iluzii. Toate legăturile cu străinii erau supravegheate cu stricteţe. 
Oare era o simplă prostituată, pentru o supraveghere de rutină, ori, 
angajată de colonelul Okolov, care era deja pe urmele lui? In acest 
caz, de ce nu fusese arestat până acum? Colonelul se bucura de o 
nemărginită putere în România... Doar dacă nu voia să se joace de-a 
şoarecele şi pisica, ca să-l lase pe Malko să se prindă mai bine în 
cursă şi să-l ducă la diversele ramificații ale CIA existente în România. 

Aceasta era o ipoteză deprimantă, dar posibilă. După un timp, va 
pune gheara pe Malko. El se juca cu un cocoloş de pâine, absent. 
Parfumul fetei blonde nu îl tulbura, ci se gândea la Alexandra. De ce o 
luase Boris cu el? În ceea ce priveşte „informaţiile”, îşi va da repede 
seama că ea nu avea nici o valoare pentru CIA, care nu va da nici pe 
cel mai neînsemnat spion în schimbul ei. Pe cei de la Washington nu îi 
impresiona, iar Malko nu se afla chiar atât de sus în ierarhia CIA ca să- 
i facă un asemenea cadou. Rămânea doar supoziţia la care Malko nici 
nu voia să se gândească. Dar colonelul Okolov era bărbat, iar 
Alexandra o femeie foarte frumoasă... 

— Cunoaşteţi Braşovul? 

Vocea vecinei de masă îl făcu să tresară. 

Nu, Malko nu cunoştea Braşovul, cea mai cunoscută staţiune din 
Carpaţi pentru sporturile de iarnă. Şeful de sală aduse în sfârşit lista 
cu vinuri, iar Malko căută în zadar o sticlă de Moet et Chandon. Chiar 
avea nevoie ca să-şi mai ridice moralul. Dar se mulţumi şi cu un vin 
alb şi sec de Târnave. Krisantem ceru o bere Heineken. 

Nu mai avea răbdare să plece în căutarea lui Okolov. Chiar dacă 
era un lucru nebunesc. Nu îşi făcea iluzii prea mari. Exista o şansă 
dintr-o mie ca să poată ieşi din România. |n plus, erau nevoiţi să 
traverseze ori lugoslavia, ori Ungaria, ori Cehoslovacia şi cu oamenii 
lui Okolov pe urmele lor. 

Pe sub masă, Marioara îşi frecă piciorul de a lui Malko. Tânăra 
susţinu privirea ochilor aurii cu un surâs blând. Avea faţa rotundă, 
aproape copilăroasă, cu ochi mari albaştri şi gura senzuală. 

— Ce cravată frumoasă aveţi, spuse ea într-o engleză stângace. 

Malko îi zâmbi şi el în mod automat. Era atât de simplu să se culce 
cu fata asta, iar mâine dimineaţă să ia avionul spre lumea civilizată şi 
să nu se mai gândească la Alexandra. CIA îi pusese cruce colonelului 
Okolov. Deodată i se făcu ruşine, gândindu-se la hotărârea 
Samanthei. Contesa Adler îşi risca viaţa aproape la fel de mult ca şi el 
numai şi numai pentru a se răzbuna. 

Malko îşi înăbuşi un zâmbet. Tavanul barului de noapte era atât de 
scund, încât nefericiţii acrobaţi care executau un număr stând unul în 
picioare pe umerii celuilalt nu reuşeau să-l facă aşa cum trebuia. Cel 
care se afla în vârful piramidei stătea puţin aplecat, cu spatele lipit de 
tavan. 


Marioara aplaudă de mama focului, apoi puse mâna, ca din 
întâmplare, pe coapsa lui Malko. Vinul de Târnave îi aprinsese o 
lumină jucăuşă în ochii albaştri şi devenise şi mai provocatoare. 
Krisantem, care stătea în faţa ei, îi zărea slipul negru de fiecare dată 
când punea picior peste picior, ceea ce îl stânjenea foarte tare. 

După masă, Marioara insistase să meargă la clubul din subsolul 
hotelului ca să bea ceva. Pentru puritanul Bucureşti, acesta era o 
insuliţă de dezmăţ capitalist. Intr-un decor de bar nenorocit, picoliţele 
urâcioase şi înfumurate, cu fuste până la fese, serveau şampanie de 
Crimeea la pahar. Discurile erau cu muzică americană, dar veche de 
peste zece ani. Marioara îi explicase că fuseseră confiscate la vamă. 
Nici o melodie populară românească. Dolarii şi numai dolarii. Intre 
două melodii de dans, era prezentat un număr de prestidigitaţie sau 
de acrobație. 

Cum aceasta era singura distracţie din Bucureşti, în afară de clubul 
de noapte de la Lido, absolut toţi clienţii veneau aici după ce agăţau o 
fată în salon. Pentru câteva mii de lei, era o seară foarte plăcută. 

Acrobaţii se făcură nevăzuţi şi începu o melodie lentă. Marioara îi 
aruncă lui Malko o privire candidă şi languroasă. 

— Imi place atât de mult să dansez. 

Malko se ridică şi o cuprinse în braţe. Marioara dansa pe vârfuri, 
lipită strâns de el, cu braţele încolăcite în jurul gâtului, cu pântecele 
împins înainte. După cinci minute, o parte din bunele lui intenţii se 
topiră ca neaua. Marioara îi şopti la ureche: 

— Ar trebui să mergem în altă parte, aici toată lumea se uită la noi 
şi nu-mi place. 

Era o invitaţie atât de directă, încât el cobori brusc cu picioarele pe 
pământ. Malko spuse cu puţină ironie: 

— Aveţi iniţiativă... Credeam că suntem într-o ţară comunistă, cu 
concepţii puritane. 

Tânăra se îndepărtă puţin şi bâigui: 

— Oh, dar eu nu sunt... îmi place de dumneavoastră, atâta tot. Aici 
viaţa e tristă. Singurii oameni care mai ies undeva sunt activiştii de 
partid. Dar sunt sobri şi urâţi. Mă simt bine cu dumneavoastră. 

El nu mai insistă. Totul era posibil. Marioara îi povestise că vara, pe 
străzile Bucureştiului, studentele îi agăţau pe străini doar pentru o 
plimbare cu maşina. Nici nu era de mirare, într-o ţară în care 
Volkswagenul era încă un lux de miliardar. Malko se ruşină că fusese 
ironic. Aici criteriile erau de altă natură. Poate că Marioara voia doar 
să scape de apucăturile ei de fată de la ţară. Când melodia se 
termină, ea îi spuse: 

— Ştiu un loc pe Şoseaua Kiseleff în care studenţii se întâlnesc ca 
să danseze. E mai frumos ca aici şi nici nu sunt milițieni. 

Malko lăsă o avere în lei şi se ridică însoţit de Krisantem. Şi de ce 


nu? Dacă Marioara îl spiona, merita să-i dea ceva în schimb. Dacă nu, 
tot era prea devreme şi încă nu, i se făcuse somn. Când ieşiră, se 
urcară într-un taxi. Krisantem vru să se retragă, însă Marioara insistă 
să rămână. 

— Acolo o să-şi găsească şi el o fată, îl asigură ea pe Malko. 

Merseră o jumătate de oră pe străzile întunecoase ale 
Bucureştiului. Toate magazinele erau închise şi circulaţia aproape 
inexistentă. Autobuzele erau goale. În sfârşit, taxiul se opri în faţa 
unei vile aflate pe marginea unui bulevard pustiu. Marioara cobori şi îi 
spuse şoferului să aştepte. Malko şi Krisantem se uitară unul la 
celălalt. Asta mirosea rău de tot a capcană. Era atât de simplu să fie 
răpiți în toiul nopţii. Malko îl avertiză pe Krisantem în turceşte: 

— Dacă vine cu cineva, tu sări într-o parte, iar eu în cealaltă... 

Însă românca se întoarse singură alergând, cu figura copilăroasă 
bosumflată. 

— Este închis, le explică ea. Se pare că a venit miliția acum câteva 
zile. 

— Ce păcat, făcu Malko uşurat, haideţi să ne întoarcem la hotel. 

Nu se linişti decât atunci când văzu luminile de pe Calea Victoriei. 
Marioara cobori împreună cu ei din taxi şi intră în hotel. Aşteptă puţin 
până când Malko şi Krisantem luară cheia de la recepţie, apoi veni 
veselă lângă ei cu calmul cel mai firesc. Portarul se prefăcu că nu o 
vede. Coridoarele erau slab luminate, iar tavanele joase ca în toate 
blocurile obişnuite. Pe fiecare palier, două sau trei fete aşteptau 
aşezate în fotoliile adânci, ultima capcană pentru oamenii de afaceri 
singuratici. 

Nu schimbaseră nici un cuvânt, iar Marioara rămase în spatele lui 
Malko în timp ce descuia uşa camerei. Numai ce o închise în urma lor, 
că fata nici nu-l lăsă să-şi scoată haina, că îl şi cuprinse în braţe cu 
gura întinsă spre el. Apoi ea se descălţă şi, ţuşti, în vârful patului ca să 
pară mai înaltă. Ochii ei mari şi albaştri erau plini de zburdălnicie. 

Ca să se joace cu Malko, îl împinse înapoi şi căzură amândoi în pat. 
Limba ei o căuta pe a lui, fără echivoc. Ca în interioarele dintre cele 
două războaie mondiale, în faţa patului era atârnată o oglindă mare. 


Se pare că puritanismul comunist făcea salturi ciudate. 
x 


* * 


Georgică Lupu stătea ca pe jar. Absența Marioarei reprezenta o 
pierdere de cel puţin două sute de dolari... O văzuse ieşind din hotel şi 
simţise o strângere de inimă. Atunci îşi găsise să plece, când trei 
italieni se învârteau prin hol singuri-singurei... 

Deodată, văzu o brunetă intrând în salon. Era tunsă scurt, cu faţa 
ascuţită şi mică, cu ciorapi negri şi o fustă crăpată. Elvira era una 
dintre cele mai bune elemente de care dispunea Georgică Lupu... El 


se repezi la ea. Și 

— Pe unde ai umblat? In hol sunt trei italieni... 

Fata plecă la asalt bombănind. Georgică era mai rău decât un 
proxenet capitalist. Parcă s-ar lua la întrecere... Elvira se întoarse 
triumfătoare după câteva minute. 

— S-au dus la culcare, îl anunţă ea. 

Mai pierdea niscaiva dolari... Georgică avu brusc o inspiraţie. Dacă 
tot i-a pierdut pe italieni, o va folosi pe Elvira în alt mod. Oficial, 
însoţitorul blondului nu era supravegheat, Dar de ce să nu dea şi el 
dovadă de un pic de zel? O prinse pe Elvira de cot şi o trase într-un 
colţ. 

— Am o treabă delicată pentru tine... 

x 


* * 


Când se întoarse în camera lui, Elko Krisantem simţea un gol în 
suflet. Picioarele Marioarei, se păruse cam suspecte... împins de o 
veche obişnuinţă, el introduse cheia în broască şi împinse uşa. 

Inainte de a intra în cameră, era un antreu. In clipa în care turcul se 
pregătea să închidă uşa, un zgomot uşor îl făcu să înţepenească 
locului. Venea din cameră. Krisantem înaintă un pas şi întinse gâtul ca 
să vadă. O umbră era ghemuită lângă pat şi scotocea prin jurul valizei 
cu arme... 

Turcul simţi cum i se face părul măciucă. Se întoarse repede şi ieşi 
din cameră, închizând încetişor uşa. Primul impuls era să se 
năpustească în camera lui Malko, dar îşi aminti de Marioara. Chiar 
dacă nu era spioană, tot nu avea încredere în ea. 

Rămase pe coridor să cumpănească. Dacă fata ieşea din cameră, el 
şi Malko erau în pericol de moarte. Chiar dacă nu putuse să deschidă 
valiza, greutatea ei i-ar fi dat de gândit. Fireşte că putea să intre şi să 
o atace, dar dacă striga, le atrăgea atenţia şi celor trei fete care 
discutau pe palier... 

Elko reflectă câteva clipe, apoi găsi soluţia. Făcând zgomot înadins, 
el introduse cheia în broască, intră fluierând şi aprinse lumina. 

Părea un om de afaceri ameţit care venea la culcare. Numai 
privirea era puţin neliniştită, dar se baza pe becurile chioare de 
producţie românească... 

Fata stătea în picioare lângă pat, fără jenă, cu pulpa care se vedea 
prin crăpătura fustei. Parcă l-ar fi aşteptat special pe Krisantem. 

— Hello. You are alone? întrebă ea. 

Se vedea de la o poştă că era singur. Având în vedere ambianța de 
la Athenee-Palace, prezenţa fetei nu avea nimic extraordinar. 
Krisantem îşi umezi buzele cu limba, cu un aer pofticios, fără să se 
forţeze. Trebuia să îmbine utilul cu plăcutul. 

— Cât? o întrebă el. 


— O sută de dolari... 

Până la urmă, o făcu să lase la optzeci, doar aşa, de formă, apoi 
scoase din buzunar bancnotele şi i le întinse. Ea le băgă repede în 
geantă şi începu imediat să se dezbrace. Nu purta nimic pe sub rochie 
în afară de slip. 

Se prăbuşiră imediat în paturile alăturate şi, vreme de câteva 
secunde, Krisantem nu se mai gândi la nimic. Din cauza zgârceniei 
înnăscute, nu şi-ar fi permis niciodată o asemenea nebunie dacă 
împrejurările ar fi fost altele... Totuşi, simţea că fata este încordată şi 
neliniştită. Imediat ce îşi termină cavalcada, ea se ridică din pat şi fugi 
în baie. 

Krisantem aşteptă să dea drumul la apă, apoi se ridică şi el. Puse 
şnurul în buzunarul drept al pantalonilor şi îi verifică duritatea. Se 
simţea detaşat. Ţinea la Malko, iar dispariţia Alexandrei îl privea puţin 
şi pe el. In Turcia, conturile care priveau onoarea se reglau cu o baie 
de sânge. Ori era onoare, ori nu mai era... 

Fata era aşezată pe bideu când ajunse în spatele ei. Ea întoarse 
capul şi îi adresă un zâmbet comercial. Dar scutură din cap când îşi 
dădu sama de intenţiile turcului. 

— Fertig, fertig...” 

Krisantem ținea mâinile la spate şi se apropie mai mult. La cea mai 
mică mişcare greşită, fata ar fi urlat cât o ţinea gura, iar pereţii erau 
destul de subţiri. Dacă nu punea la socoteală şi microfoanele... Turcul 
veni cu pântecele aproape de faţa fetei. Mai întâi, ea scutură din cap, 
apoi îl mângâie repede ca să scape, apoi se opri. Krisantem o prinse 
de părul scurt şi o atrase spre el. 

— I give you twenty more”, spuse Krisantem. 

Era limbajul pe care îl înţelegea cel mai bine. Ea întinse gâtul cu 
conştiinciozitate, închise ochii şi se gândi în altă parte. Când îi 
deschise, avea şnurul în jurul gâtului. Citi în ochii turcului că nu mai 
avea scăpare. Îl muşcă cât putu de tare. Dar dinţii se încleştară în gol. 
Cu o mişcare rapidă a bazinului, turcul sărise înapoi. Atunci, tânăra 
făcu greşeala să se ridice în picioare. Krisantem o lăsă, apoi înfăşură 
laţul şi începu să strângă, ţinând-o lipită de el. Când mâinile lui vor 
ajunge la ceafă, ea va fi moartă. 

Insă ea era mai voinică decât îşi închipuise turcul. Ochii îi ieşiseră 
din orbite, iar cu gura căscată se zgâria pe gât. Dar şnurul intrase deja 
în carnea umflată. Ca să termine mai repede cu ea, Krisantem o 
prăvăli pe spate. Fata se lovi cu capul de bideul care se revărsa. 
Krisantem o băgă cu capul în apă, strângânad-o de gât în continuare. 
Spasmul agoniei fu atât de violent încât fata îşi fractură glezna lovind- 


12 Terminat, terminat... (n.a.). 
13 Îți mai dau douăzeci (n.t.). 


o de piciorul chiuvetei. În curând, nu mai mişcă deloc. 

Un miros îngrozitor ajunse la nările turcului. Muşchiul sfincterului se 
relaxase, iar acum moarta se golea. Krisantem îşi astupă nasul cu un 
prosop. Scena asta îi amintea de masacrul din Coreea. Românca nu se 
mai mişca. Se luptaseră în linişte. Opri robinetele bideului şi o lungi pe 
fată pe podea cu faţa în sus. 

Avea ochii ieşiţi din orbite, iar pielea ardea. Krisantem desfăcu 
şnurul din jurul gâtului. Nu mai simţea nimic. De la moartea soţiei lui 
la  Istanbul!*, sufletul lui se  pietrificase pentru totdeauna, 
nemaisimţind multe dintre emoţiile omeneşti. 

Târi cadavrul până în cameră şi îl băgă cum putu sub paturile lipite. 
Apoi îi luă poşeta, o goli de bani şi o aruncă sub pat. Acum mai trebuia 


să-i dea lui Malko vestea cea bună. 
x 


* * 


Se auzi o bătaie uşoară în uşă, iar Malko ciuli urechile. Marioara 
părea neobosită ca o curajoasă stahanovistă. Ea ţinuse să-şi păstreze 
cizmele în picioare şi fusta scurtă care nu o deranja nici un pic. 
Semăna cu un desen deocheat din Playboy. Malko se duse să 
deschidă. Stând în genunchi în vârful patului, ea îl aştepta cuminte. 

Văzând capul lui Krisantem, Malko ştiu imediat că se întâmplase 
ceva. Malko îl invită pe turc înăuntru ca să-şi dea seama că era şi fata 
acolo. 

Marioara, ţipă uşor şi îşi acoperi pieptul. Apoi ea îi aruncă o privire 
întrebătoare lui Malko. Ideea sexului în trei nu o speria peste măsură. 
Krisantem îl anunţă cu un aer grav în turcește: 

— A fost o fată care scotocea prin valiză, am omorât-o. Am ascuns- 
o sub pat. 

Se uita neliniştit cu coada ochiului la româncă. Aceasta murea de 
curiozitate să ştie ce discutau cei doi. Figura lui Krisantem nu-i inspira 
nimic... Dar putea să intuiască. 

Malko se gândi că fuseseră nebuni să care atâta armament după ei, 
de care s-ar putea să nici nu aibă nevoie. 

— Mâine dimineaţă plecăm, spuse Malko, aşa că până atunci nu o 
va descoperi nimeni. Du-te şi culcă-te. Trec mai târziu pe la tine. 

Indată ce ieşi, Marioara îl întrebă: 

— Ce a vrut? 

Malko îi zâmbi ca să o liniştească. 

— Vrea să petreacă toată noaptea cu fata care e la el, dar îi e frică 
să nu-l jecmănească... Voia să ştie care e preţul. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Să o plătească mâine dimineaţă, după prestație... 


14 Vezi SAS la Istanbul (n.a.). 


Românca bătu din palme. 

— Bravo! Vino! 

Parcă ea nu era plătită tot la fel... Păcat că atunci când gura moale 
a fetei îl învălui pe Malko, el se gândea la ce se petrecea dincolo de 
zid. Nu ar fi prea vesel să putrezească într-o închisoare românească... 

Se pare că Marioara îi acceptase versiunea. Asta le-ar da puţin 
răgaz, dar cu condiţia să nu descopere nimeni cadavrul doamnei 


Nagel. 
* 


* * 


Georgică Lupu îşi număra dolarii în camera minusculă de la etajul al 
patrulea pe care hotelul i-o pusese la dispoziţie, începuse să ningă şi 
nu avea chef să plece acasă, să stea prin staţie o jumătate de oră. O 
invidie brusc pe Marioara care stătea frumuşel ia căldurică lângă 
străinul ei. Numai în cazuri excepţionale fetele aveau voie să petreacă 
toată noaptea cu clienţii lor. Georgică era intrigat. Cei de la Securitate 
telefonaseră de trei ori ca să afle dacă s-a găsit ceva interesant la 
străin în cameră, iar Georgică nu fusese în stare să le spună nimic. 
După tonul grav al şefului, Georgică înţelese că nu erau mulţumiţi de 
el După ce termină de numărat dolarii, îi încuie într-un sertar şi se 
hotărî să se ducă să vadă ce se întâmplă. 

x 
x * 


Palierul de la etajul al patrulea era întunecat şi pustiu. Georgică 
Lupu se pregătea să se ducă în camera lui, când un fluierat uşor ÎI 
făcu să se întoarcă. Marioara, cu cizmele în mână, fugea spre el, după 
ce ieşise dintr-o cameră. El o trase spre lift şi vorbiră doar după ce 
urcară în cabină. 

— Ei, ce-ai aflat? o întrebă el morocănos. 

Marioara se întinse. 

— Elvira îşi petrece noaptea cu turcul, îl anunţă ea. A venit să-l 
întrebe cu cât trebuia s-o plătească... 

Georgică o privi bănuitor. 

— Dar ţie cât ţi-a dat? 

Nu avu răbdare să-i răspundă că el îi smulse poşeta şi o deschise. 
Dar nu găsi nici un dolar. Marioara îl privi cu ironie. 

— Oricum aş fi făcut-o pentru nimic, zise ea plină de dispreţ. Tipul 
ăla nu e un bădăran ca tine... 

Georgică ridică sprâncenele. 

— Dacă mai vorbeşti aşa cu mine, te trimit la fabrica de şuruburi de 
la Sibiu. 

Marioara lăsă capul în pământ. Georgică se bucura de putere, nu 
glumă. 


— Vrei să rămân cu tine? îl întrebă ea pe un ton împăciuitor. Afară e 
frig şi nu am chef să mă întorc acasă. 

— Dacă vrei, făcu Georgică ascunzându-şi multumirea de sine. 
Meseria lui mai avea şi părţi bune. Ai aflat ceva? 

Marioara îşi trase fusta în jos. 

— Nimic. 

— Te mai vezi cu el? 

— Mâine. Mă duce la Muzeul Zambaccian. 

x 


* * 


O ceaţă deasă plutea peste Bucureşti. Cu harta pe genunchi, 
Samantha încerca să-l dirijeze pe Malko pe imensele bulevarde pustii. 
Singurul punct de reper era Casa Scânteii cu steluța roşie în vârf, 
situată pe drumul spre Ploieşti. A 

Volkswagenul era nou-nouţ şi mergea foarte bine. In spate stătea 
Krisantem cu valiza plină cu arme. Plecaseră de la hotel la şase şi 
jumătate. Portarul somnoros abia dacă îşi dăduse seama. 

De douăzeci de minute se învârteau în cerc prin labirintul de 
străduţe cu sens unic. În sfârşit, zăriră prin ceaţă o inscripţie: PLOIEŞTI 
- 57 kilometri. Malko se întoarse şi văzu două faruri albe care veneau 
în urma lor. Era imposibil să vadă cine era. 

incetini şi lăsă cealaltă maşină să se apropie. Când aceasta veni la 
vreo zece metri, el distinse pe capotă girofarul specific maşinilor de 
poliţie. Era o Volga neagră. In loc să se angajeze pe Şoseaua Kiseleff, 
Malko mai făcu încă o dată turul imensei pieţe. Maşina de poliţie era 
tot în urma lor. 

— Trebuie să scăpăm de ei, spuse Malko. 

Luând-o în sens invers faţă de Ploieşti, se întoarseră spre centru şi 
acceleră. Pe bancheta din spate, Krisantem terminase de montat un 
pistol-mitralieră. li mai puse încărcătorul. 

Malko intră cu toată viteza pe o stradă cu sens unic. Noroc că la ora 
asta drumul era pustiu. Maşina poliţiei era tot în urma lor. Malko 
acceleră. Nu avea de ales. Imediat ce avu o sută de metri avans, puse 
o frână bruscă. 

— Du-te, îi spuse el lui Krisantem. 

Turcul sări din Volkswagen. Farurile albe se îndreptau direct spre el. 
Când ajunseră la zece metri distanţă, el apăsă pe trăgaci. Gloanţele 
nimeriră în parbriz şi în faruri. Se auzi un zgomot de sticlă spartă, 
farurile se stinseră, iar Volga derapă spre stânga. In trecere, 
Krisantem goli încărcătorul. Izbucni o flacără portocalie, iar maşina 
explodă, izbindu-se de un copac. Krisantem se urcase deja în maşină. 
Samantha şi Malko nu scoaseră un cuvânt. Acum începea lupta cu 
timpul. Dacă românii îi prindeau, ajungeau cu siguranţă în faţa 
plutonului de execuţie. 


Singura lor şansă ar fi că toată lumea să-i caute pe drumul spre 
Piteşti, crezând că se vor îndrepta spre vestul ţării, decât pe un drum 
ce se afunda în inima Carpaţilor. Pentru moment, ceața era aliatul lor. 
Numai de nu ar afla colonelul Okolov încotro se îndreptau. 


Capitolul XIV 


Duhoarea de şobolani i se părea foarte greu de suportat. Şi acră şi 
dulceagă totodată, i se oprea în gât, îi intra în piele, îi făcea greață, iar 
Gheorghe Borş nu se mai putea controla. Ştia că trebuie să o suporte 
zile sau luni întregi. 

Mişunau în jurul lui fără încetare, închişi în cuştile lor, cu ţipete 
ascuţite sau prinşi cu ghearele de bare. În comparaţie cu a lor, cuşca 
lui Gheorghe Borş era şi mai mică. Nici măcar nu putea să se mişte, 
fiind obligat să stea ghemuit ca să nu se lovească cu capul de grilajul 
de deasupra. Ca să nu înnebunească de-a binelea, încerca să-şi 
amintească de mirosul banchetelor din piele din Rolls, de parfumul 
Alexandrei, lucruri ce i se păreau acum din cu totul altă lume, căci a 
lui se limita deocamdată la acest subsol ocupat în întregime de şirurile 
de cuşti cu grilaje, pline de şobolani destinaţi experienţelor de 
laborator. Mai existau încă trei cuşti ca aceea în care era închis 
Gheorghe Borş, zis şi Ghedeon. Pentru moment, erau goale, dar câţiva 
români zăcuseră aici săptămâni întregi. În zece zile, Ghedeon slăbise 
enorm, iar mirosul propriului trup îl îngreţoşa la culme. Însă, important 
era că trăia. Devenise precum şobolanii: animat de o aprigă dorinţă 
de viaţă. Nu îl controlaseră cum trebuie, iar dintele plin cu acid prusic 
era la locul lui. Insă mai avea o speranţă. Colonelul Okolov nu avea 
nici un interes să-l omoare, ci să-l facă să sufere, să-l stoarcă ca pe o 
lămâie, să obţină de la el cea mai mică informaţie. Dar mai ales, 
aveau nevoie de importanta lui mărturie ca să-l poată condamna la 
moarte pe colonelul Poreski. 

Gheorghe Borş ştia că orele lui erau numărate. Era sigur că Poreski 
nu mărturisise şi că ruşii aveau nevoie şi de mărturia lui ca să le 
confrunte pe amândouă. Fireşte că puteau să-l lase pe Poreski să 
putrezească în închisoare sau să-l execute în mod discret. Dar, ca şi 
naziştii, comuniştii se formalizau foarte tare. Ar fi putut să-l împuşte 
pe Poreski, fiindcă erau siguri că îi trădase. Dar ei aveau nevoie de un 
proces adevărat şi de o mărturie adevărată. Aceea a lui Gheorghe 
Borş. 

Auzi cheia răsucindu-se în broască. Gheorghe Borş îşi adună toate 
puterile ca să-şi păstreze ceea ce îi mai rămăsese din demnitate 
pentru a face faţă situaţiei. Dar era greu să mai ai demnitate când 
erai închis într-o cuşcă foarte strâmtă, cu mâinile prinse la spate în 
cătuşe. Colonelul Okolov intră primul în încăperea cu şobolani, însoţit 
de un bărbat în halat alb. Era doctorul Vibescu. Ghedeon bănuia că 
face parte din Serviciul român de Informaţii, dar nu era sigur... Şi la 
Auschwitz fuseseră medici adevăraţi... 

Rusul se apropie de cuşca lui Gheorghe Borş. Parcă era de pe 


revistă, îmbrăcat impecabil din cap până-n picioare, cu manichiura 
pusă la punct, însă eleganța lui contrasta în mod evident cu acest 
decor sordid. Fără să vrea, Borş îşi dilată nările ca să simtă mai bine 
mireasma apei de toaletă cu care se parfumase rusul. Acesta observă 
cu vădită plăcere că obrajii lui Ghedeon se supseseră şi că fruntea 
părea o imensă cocoaşă. Dar când începu să vorbească, colonelul 
Okolov avea acelaşi ton câteodată blând, câteodată nemilos. 

— Drăguţule, ai început să semeni din ce în ce mai mult cu un 
şobolan... 

Părea dezamăgit... Gheorghe Borş înghiţi ura care clocotea în 
sufletul lui. Cum de aflase că, la Oxford, colegii îi spuneau şobolanul? 
Asta din cauza feţei ascuţite şi bărbiei proeminente... închise ochii. 
Forţa şi vitalitatea extraordinară izvorau din dorinţa de a supravieţui 
cu orice preţ. Dar mai ales, voia să se răzbune. 

Doctorul Vibescu deschise cuşca şi îl ajută pe Borş să iasă. Muşchii 
îi amorţiseră atât de tare, încât era cât pe ce să cadă. Românul îl 
susţinu şi îl trase afară din cuşcă. Gheorghe inspiră cu voluptate aerul 
răcoros de pe culoar. Aici mirosul de şobolani nu se simţea chiar atât 
de tare. Dar nu dură mult, decât până intrară în altă încăpere. Văzând 
maşinăria pe care o cunoştea deja, Gheorghe Borş se dădu înapoi, iar 
acest gest nu-i scăpă colonelului Okolov. 

— İn curând o să te ţicneşti de tot, puişor, făcu rusul grijuliu. Nici 
măcar şobolanii nu rezistă. 

Fără să scoată o vorbă, englezul se duse şi se aşeză singur pe 
scaunul care semăna cu un balansoar, dar tot cu mâinile legate la 
spate. Oricum asta nu schimba lucrurile... Boris Okolov îl întrebă pe un 
ton egal în româneşte: 

— Cât trebuie să aibă acum? 

— Cu 6,5 G, în unsprezece zile, răspunse medicul român. Este 
maximum de rezistenţă. 

Unsprezece zile! Gheorghe Borş crezu că nu a auzit bine. Medicul îi 
punea chingile. El nu întrebă nimic, dar mai ales nu le arătă că este 
neliniştit, deşi îl apucase o panică cumplită. Unsprezece zile... 

Oare cum va rezista? Poate că atunci îl vor lăsa în pace. Va ajunge 
ca o epavă. Intre timp, KGB-ul făcuse progrese şi descoperise metode 
sofisticate, nu mai smulgea unghiile ca în beciurile Lubiankăi. Deşi lui 
Gheorghe Borş i-ar fi plăcut mai mult să-i smulgă unghiile, căci avea 
numai zece... Panica începu să-l copleşească. La ce bun să se agaţe 
atâta de o semnătură care nu ar schimba cu nimic soarta colonelului 
Poreski! Se pregătea să vorbească în momentul în care întâlni privirea 
colonelului Okolov. Era teribil de rece şi de vicleană. 

Inţelese fulgerător că rusul aştepta să cedeze şi că totul era 
calculat în mod ştiinţific. A fost planificat să cadă în cursă, închise 
ochii şi se gândi la corpul Alexandrei. Nu o mai văzuse de când rusul îi 


întrerupsese violul. Okolov îşi continuase drumul în Rolls-ul lui 
împreună cu tânăra, în timp ce el mersese în urma lor cu Tatra, 
încadrat de doi poliţişti care nici nu vorbiseră cu el. Parcă nici nu ar fi 
existat. Rusul se proţăpi în faţa lui. 

— Să ştii, drăguță, că te-ai înşelat... Când o să te opreşti din 
învârtit, o să fii complet nebun. Unsprezece zile... lţi dai seama? 

Gheorghe Borş nu răspunse. Oare care era partea sadică a călăului 
său? Bineînţeles că Boris Okolov avea nevoie de colaborarea şi de 
semnătura lui. Orgoliul nu-l lăsa în pace până când prizonierul lui nu 
preda toate armele. In repetate rânduri, Gheorghe Borş surprinsese în 
priviri un fulger de ură. După pedeapsa primită în Ungaria, rusul îi 
spusese: 

— Nu este bine ce faci. O să termin cu tine. 

In mod oficial, laboratoarele din inima Carpaţilor cercetau efectele 
hipergravitaţiei. Şobolanii se învârteau zi şi noapte în cuştile lor legate 
la o centrifugă. Apoi îi autopsia ca să vadă cum îşi pregătesc ruşii 
miile de cosmonauti. lar el, Gheorghe Borş, zis şi Ghedeon, cu studii la 
Oxford, membru strălucit în MI 5, se transformase într-un şobolan... 

Fusese supus deja de mai multe ori la acest supliciu, timp de vreo 
două ore. Destul ca să-i iasă ochii din cap şi ca să se simtă distrus şi 
neputincios. Mai cu seamă că această senzaţie persista ore întregi, 
provocându-i migrene îngrozitoare şi dese. Uneori, noaptea, când era 
singur în cuşca lui, urla de durere ca un şobolan... Era o metodă 
diabolică. 

Visa la ziua în care îl va putea târî pe Okolov în faţa unui tribunal 
englez ca să le spună juraţilor la ce cazne fusese supus. Se şi vedea la 
piciorul spânzurătorii. 

Balansoarul începu să se învârtă, antrenat de o curea din piele 
legată la un motor puternic. Okolov trecea cu rapiditate prin faţa lui. 
Rusul strigă: 

— Unsprezece zile, puişor, unsprezece zile... 

Maşinăria începea să ia viteză. Gheorghe Borş închise ochii ca să 
mai întârzie senzaţia de ameţeală. Avea impresia că celulele se 
desprindeau de corp. Umbra rusului trecu de mai multe ori prin faţa 
ochilor, apoi durerea devenise insuportabilă, îi plesni ceva în cap şi nu 
mai simţi nimic. 


Capitolul XV 


Un miliţian apăru imediat după ce luase curba. Se proţăpise în 
mijlocul drumului, în uniformă, cu picioarele depărtate şi arma la 
piept. Când văzu Volkswagenul, ridică mâna. 

— Stai! Stai! 

— Himmel Herr Gott! 

Malko trase o înjurătură în nemţeşte. Primul reflex fusese să 
accelereze, însă în spatele miliţianului mai erau câțiva colegi de-ai lui. 
Nu putea să forțeze barajul. 

Krisantem puse cu înfrigurare un încărcător în UZI şi îl armă. 
Samantha îşi luă şi ea Beretta din poşetă. Era prea târziu ca să se mai 
întoarcă. Ningea de o oră. Incepând din Ploieşti, pe care îl 
străbătuseră în zori, drumul urma albia Prahovei aproape secată. Deşi 
se făcuse ziuă de-a binelea, cerul era greu şi cenuşiu şi părea că 
striveşte culmile Carpaţilor care se zăreau în depărtare. 

Malko mai înjură o dată printre dinţi. Ochii lui aurii deveniseră verzi 
şi i se făcuse frică. Era hipnotizat de silueta miliţianului care le bara 
drumul. Nu aveau cum să o ia nici la stânga, nici la dreapta. Până la 
Braşov nu mai exista alt drum. Rarele răscruci, nu erau decât nişte 
cărări de munte care nu duceau nicăieri. In sens opus, era Bucureştiul. 
Erau închişi în capcană. Miliţianul se afla la douăzeci de metri. Malko 
încetini. 

— Să nu faceţi nimic! ordonă el. 

Ar fi fost o prostie să ajungă la câţiva kilometri de locul unde se 
refugiase colonelul Okolov şi să dea greş. Krisantem ascunse pistolul- 
mitralieră. Miliţianul ţinea arma tot în bandulieră. Dar teama lui Malko 
se transformă brusc într-un licăr de speranţă. Românul nu părea că 
vrea să oprească vehiculul. Doar îi făcu semn să meargă mai încet. In 
faţa lor apăru un grup de oameni. Parcă s-ar fi întors cu un secol în 
urmă, cu şepci şi cu căciuli de blană, cu ghete înalte şi cu femei cu 
rochii lungi şi înfoiate. Nici moda şi nici comunismul parcă nu ajunsese 
în acest colţişor uitat de lume. _ 

Un bărbat cu o cruce mare mergea pe mijlocul drumului. In spatele 
lui, venea un tractor cu un catafalc pe care era pus un sicriu din lemn 
alb. După el veneau nişte bătrânei cu nişte instrumente din aramă, iar 
cortegiul era încheiat de o şaretă veche în care se înghesuiseră vreo 
şase femei îndoliate... 

Cortegiul era încheiat de mai mulţi bărbaţi şi câţiva milițieni. Nu era 
nici un preot, iar crucea începuse să fie acoperită cu zăpadă. Cu toate 
că era o ţară comunistă, înmormântarea se făcea, creştineşte. In clipa 
în care depăşeau cortegiul, fanfara formată din bătrâni începu să 
cânte un marş funebru. 


Era înmormântarea cea mai stranie pe care o văzuse Malko 
vreodată. Superstiţios, Krisantem îşi făcu semnul crucii. Chiar şi 
Samantha părea impresionată. Când trecură prin faţa coşciugului, ea 
murmură: 

— Aşa erau îngropaţi oamenii odinioară la noi, în Pomerania... 

In spatele cortegiului funebru, drumul era liber. Lui Malko îi venea 
să strige de bucurie. Mai aveau un răgaz. Traversaseră deja Ploieştiul, 
aşteptându-se în fiecare clipă să-i oprească miliția. 

Volkswagenul luă din nou viteză. Plecaseră de trei ore din 
Bucureşti. În mod normal, ar fi trebuit să aibă toată miliția română pe 
urmele lor. Dar Malko prefera să nu se gândească mai departe. Viaţa 
lor putea să se termine la următoarea curbă, unde puteau să-i aştepte 
cu artileria grea... Samantha oftă şi îşi aprinse o ţigară. Frica săpase 
şanţuri adânci sub ochii ei cenușii. În maşină se făcu din nou linişte. 

In timp ce conducea, Malko se străduia să prevadă ce va urma. Era 
ciudat că nu întâlniseră încă nici un baraj în cale. Ori comunicațiile 
prin radio ale miliției române nu funcționau prea bine, ori nu se 
gândise nimeni că vor apuca pe acest drum care se afunda în inima 
Carpaţilor. Următorul oraş important era Braşovul, staţiune montană 
foarte cunoscută. Malko avea impresia că ajunsese la capătul 
pământului. Nu îi venea să creadă că Boris Okolov şi Alexandra s-au 
ascuns în această regiune pierdută din centrul ţării. Drumul era în 
serpentină, iar zăpada, de treizeci de centimetri. 

Nici măcar nu ştiau încotro se îndreptau. Samantha nu le spusese 
unde se ascunde rusul. li zisese lui Malko doar atât: 

— Mergi pe drumul spre Braşov şi ţine-o tot aşa. O să te îndrum pe 
parcurs. 

El se întoarse spre ea. 

— Unde ne ducem? 

O pancartă pe jumătate acoperită cu zăpadă anunţa: Câmpina, 13 
km. Samantha scutură scrumul. 

— Incă nu am ajuns. 

Furios la culme, Malko acceleră. Era o prostie să se poarte precum 
acei „desperados” sud-americani. Carpaţii nu erau Anzii Cordilieri. Or 
fi românii mai înceţi şi mai prost organizaţi, dar până la urmă tot vor 
reacţiona într-un fel. judecând după ce făcuseră în Bucureşti, nu vor 


primi Ordinul Lenin... 
x 


* * 


Camionul apăru în apropiere de Câmpina. Îi urmărea de vreo zece 
minute. Era un Molotov cu prelată, de fabricaţie rusească, asemănător 
celor pe care le văzuseră de când ieşiseră din Bucureşti. 

La început, Malko nu îi dăduse nici o atenţie. De când plecaseră, nu 
se întâlniseră cu nici un autovehicul particular, ci numai cu sute de 


camioane. Din zece în zece kilometri mai rămânea unul în pană pe 
marginea drumului. 

Cel care venea în urma Volkswagenului părea nou-nouţ şi avea trei 
oameni în cabină. Trebuie să fi avut un motor foarte puternic ca să 
poată ajunge un Volkswagen cu atâta uşurinţă. 

Când drumul devenise mai drept, el claxonă. Malko văzu în oglinda 
retrovizoare că venise la câţiva metri în spatele lor. Şoseaua era 
alunecoasă, iar ninsoarea le împiedica vizibilitatea. Malko încetini şi se 
retrase spre dreapta, făcându-i semn camionului să-l depăşească. 
Acesta acceleră imediat şi ajunse în dreptul lor. Dar, în loc să 
accelereze, îşi păstră aceeaşi viteză. Malko aruncă o privire la roţile 
mari care se învârteau la câţiva centimetri de maşinuţa lor. Brusc, 
strigătul Samanthei îl făcu să se uite înainte. 

— Fii atent, în faţa ta! 

Alt camion staţiona pe dreapta şi era cât pe ce să se ciocnească de 
el. Apăsă pe pedala de acceleraţie ca să depăşească prin dreapta 
primul camion, însă şoferul acceleră, obligându-l să rămână pe partea 
dreaptă. Rulau cu peste optzeci de kilometri la oră. Până la vehiculul 
oprit mai avea vreo treizeci de metri. Cel de-al doilea îi închidea 
drumul, iar în ambele părţi se deschideau râpi adânci... Frână cât putu 
de tare. Samantha ţipă şi Volkswagenul se puse de-a curmezişul 
drumului. Dacă agăţau roţile din spate ale camionului care tocmai îi 
depăşea, erau terminaţi. 

Incercă să dea înapoi, dar Volkswagenul se zgudui din toate 
încheieturile. Camionul oprit se afla la mai puţin de zece metri. Nu 
putea să frâneze mai cu forţă, de teamă să nu derapeze. 

Se auzi un zgomot de tablă lovită. Cei trei pasageri din Volkswagen 
fură proiectaţi în faţă. Samantha se dădu cu capul de parbriz. Maşina 
lor se opri cu botul băgat sub camionul oprit. Din fericire, impactul nu 
fusese prea violent. Aflat încă sub efectul şocului, Malko opri motorul 
şi coborî. Scăpaseră cu toţii ca prin urechile acului. 

Spre norocul lor, numai capota avusese de suferit, căci maşina 
putea continua drumul. Malko ocoli camionul. In cabină nu mai era 
nimeni. Puse mâna pe radiator. Era rece. Frigul îl pătrunsese până la 
oase. Perplex, se urcă din nou în Volkswagen ca să inspecteze 
stricăciunile. Peste capotă parcă trecuse buldozerul, însă motorul nu 
suferise stricăciuni. Ar fi trebuit să-l lovească mai puternic... Camionul 
care produsese accidentul dispăruse fără urmă, înghiţit de ceaţă şi de 
ninsoare. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Samantha. 

Malko scutură din cap. 

— Nu ştiu, este ciudat. 

Părea greu de crezut ca şoferul primului camion să nu fi acţionat 
intenţionat ca să provoace accidentul... Dar de ce? Poliţia sau agenţii 


români nu acționau prin mijloace ocolite şi puteau să facă ce îi tăia 
capul, să folosească armata, miliția... De ce recurseseră la o metodă 
atât de neprofesionistă ca să scape de ei? Doar dacă nu avuseseră de- 
a face cu un şofer pentru care simpla vedere a unui simbol al lumii 
capitaliste să-i fi inspirat gânduri ucigaşe... Chiar şi vederea unui 
Volkswagen... Samantha era palidă. 

— A vrut să ne omoare. 

— Aveau la dispoziţie şi alte mijloace, observă Malko. Nu înţeleg. 

— Să ne grăbim, îi tăie vorba Samantha. Mă simt în pericol pe 
drumul ăsta. 

Malko porni. După ce parcurseră o sută de metri, încetini. O perdea 
deasă de ceaţă acoperea drumul şi câmpul. Nu se vedea la treizeci de 
metri. Aprinse farurile. Acest peisaj fantomatic aflat la capătul lumii îl 
îngrijora. Putea să li se întâmple orice pe acest drum pierdut în munte. 
Nimeni nu ar fi aflat nimic. 

Timp de o jumătate de oră merseră fără o ţintă anume. 
Volkswagenul se târa cu douăzeci de kilometri la oră prin ceața deasă 
să o tai cu cuțitul, întâlnind rareori câte un camion, ale cărui faruri le 
zăreau în ultimul moment. Încet, încet, câmpia lăsa loc pădurilor. 
Ninsoarea încetase. Deodată îi apăru în faţă o lumină intermitentă 
chiar la nivelul solului, în spate, erau două siluete în uniformă. 
Krisantem se năpusti la mitralieră. 

Calmul lui era liniştitor. Ar fi ţinut piept întregii armate române. Din 
fericire, geamurile erau acoperite cu chiciură... Malko frână. De data 
asta, venise sfârşitul... Samantha îşi băgase deja mâna în poşetă. 

— Fiţi atenţi! zise Malko. 

Unul dintre milițieni îi zâmbi şi îi arătă un camion aşezat de-a 
curmezişul drumului. Rămăsese doar o porţiune îngustă de trecere 
prin care se vedea alt camion venind din sens invers care înainta cu 
greutate cu două roţi prin şanţ. 7 

Malko se destinse dintr-o dată. Inainte de a porni din nou, el 
observă un civil care stătea lângă milițieni cu un aparat de emisie- 
recepție la brâu. Insă bărbatul nu părea interesat în mod deosebit de 
Volkswagen... Camionul reuşise să treacă, iar milițianul îi făcu semn 
să plece. 

In sfârşit, porniră. Ceaţa le dădea senzaţia că nu înaintau deloc... 
Miliţienii, camionul care bloca drumul şi lumina intermitentă se 
pierdură undeva în perdeaua lăptoasă de ceaţă. 

x 


* * 


Malko zări nişte faruri venind direct spre el, care apărură brusc din 
ceaţă. Apăsă pe claxon din instinct. Ţinând strâns volanul, el nu 
îndrăznea să vireze brusc de frică să nu se trezească de-a curmezişul 
drumului. Drumul era un veritabil patinoar cu porţiuni de gheţuş ce 


alternau cu zăpadă bătătorită şi alunecoasă. Îi trebui destul de mult 
până să-şi dea seama că un vehicul, care se rătăcise probabil din 
cauza ceţii, venea în plin direct spre ei, pe partea stângă. 

Malko îl atenţionă cu farurile. Masa enormă a camionului se afla 
doar la câţiva metri, ocupând tot drumul, ca un monstru orb. Malko 
strivi frâna. Volkswagenul execută o magnifică întoarcere de o sută 
optzeci de grade, antrenat de alunecuşul de pe şosea, exact în clipa în 
care camionul ajunse lângă el şi se răsuci în mijlocul drumului. Se auzi 
o izbitură în partea stângă care zgudui micul vehicul ce se opri cu 
botul în şanţ. 

După aceea, nu mai rămăsese decât ceața şi liniştea. Motorul 
calase. Malko deschise portiera dându-i un brânci cu umărul şi cobori, 
dar picioarele îi mai tremurau încă. Inspiră cu plăcere aerul rece şi 
umed, apoi ocoli maşina. Toată partea stângă era turtită, iar aripa. Din 
spate dispăruse pur şi simplu, smulsă de camion. Dacă ar fi avut frâne 
bune, i-ar fi izbit în plin din faţă şi toţi trei ar fi fost făcuţi terci. Dacă 
Malko ar fi învârtit volanul mai brusc, s-ar fi prăvălit în râpă... 

De data asta, era sigur că accidentul fusese provocat intenţionat. 
Camionul venise spre ei special. Şi era acelaşi. Malko recunoscuse 
bara de protecţie care avea o dungă roşie. 

Oare cine se înverşuna să-i omoare atât de „discret” pe un drum 
pustiu de munte? 

Se urcă din nou în maşina care era de-a curmezişul şi învârti cheia 
în contact. Ca prin miracol, motorul porni. Krisantem era alb ca varul. 
Prefera să se lupte cu un regiment întreg decât să fie buşit în halul 
ăsta. Samantha izbucni în momentul în care demarau: 

— Acum ce se mai întâmplă? Chiar au vrut să ne omoare... 

Un „accident” banal pe un drum pustiu... Asta mirosea a treabă de 
agenţi. Dar de ce atâta osteneală, când o mână de milițieni ar fi fost 
de-ajuns ca să-i oprească? 

— Şi eu aş vrea să ştiu, zise Malko. 

Oare ce vor mai încerca în continuare? Nu înţelegea cum de dăduse 
peste ei acel camion atât de repede... Brusc îi veni în minte civilul cu 
staţia de emisie-recepţie. Dacă cei din camion aveau şi ei una, totul 
avea o explicaţie foarte simplă. După ce trecuseră de camionul care 
bloca drumul, era de ajuns să-i anunţe pe cei din celălalt camion care 
aştepta undeva, protejat de ceaţă. 

Dacă accidentul ar fi „reuşit”, ar fi dat vina pe ceaţă. Dar de ce se 
străduiau atât de tare să-i elimine? Şi asta cu ajutorul milițienilor. 
Dacă aşezaseră în mod intenţionat camionul de-a curmezişul 
drumului? Ca să anunţe mai uşor venirea Volkswagenului? 

— Am ajuns, zise deodată Samantha. 


Prin ceaţă se zărea un panou care indica: SINAIA. 
x 


* * 


Un obiect absolut indecent pentru părţile acestea pierdute în inima 
Carpaţilor se vedea clar cu binoclul. Era calandrul unui Rolls Royce ce 
ieşea de sub hangarul unde fusese adăpostit. Era un dispreţ total faţă 
de Republica Socialistă România... 

Malko lăsă binoclul în jos. Avea un chef nebun să pună mâna pe o 
mitralieră şi pe câteva grenade, apoi să coboare panta până la 
clădirile pe care le cerceta. Pentru că ultima oară când văzuse acest 
Rolls Royce cu numărul 847GFK, care îi rămăsese adânc întipărit în 
memorie, fusese la castelul din Liezen. Colonelul Boris Okolov se suise 
în el luându-i pe Alexandra şi pe Gheorghe Borş, proprietarul 
vehiculului. Samantha murmură în spatele lui: 

— Sigur este aici. 

Se gândea numai la răzbunare. Voia să se afle în faţa colonelului 
din KGB care o dusese cu zăhărelul. Malko îşi scutură zăpada de pe 
pantaloni. Krisantem rămăsese în Volkswagenul oprit la marginea 
drumului. Erau într-o pădure de brazi, la ieşirea din Sinaia. Hotelurile 
erau ticsite de turişti români şi străini veniţi în vacanţă, dar se părea 
că nimeni nu le dădea nici o atenţie. 

Acum Malko era sigur că informaţiile date de doamna Nagel erau 
adevărate. Boris se ascundea în Institutul de Medicină, ale cărui clădiri 
le zărea la o sută de metri mai jos. Erau două construcţii cu un singur 
etaj, despărțite de un gard şi de o grădină. Prima trebuia să fie partea 
„oficială” a institutului, căci avea intrarea la stradă şi era un veşnic 
du-te-vino. lar cea de-a doua, dimpotrivă, era foarte liniştită, izolată şi 
nimic nu se mişca prin preajma ei. 

Aici trebuia să fie Alexandra... Malko nu îşi putea lua ochii de la 
zidurile albe şi de la ferestrele închise. Din locul în care se găseau nu 
se vedea nici un fel de agitaţie, parcă ar fi fost o clădire părăsită. Nu 
erau nici paznici. Singurul amănunt ciudat pentru un spital era antena 
radio foarte înaltă de pe acoperiş. 

— Nu pare foarte bine păzită, observă Samantha. Am putea să ne 
ducem în seara asta. 

— la priveşte acolo, spuse Malko arătând cu mâna misterioasa 
clădire. 

Zăpada care acoperea totul de jur-împrejur era brăzdată de nişte 
şiruri paralele care nu se puteau distinge de aproape. Parcă ar fi fost 
greblată cu o greblă uriaşă... între şiruri era un spaţiu de vreo 
cincisprezece centimetri. 

— Sunt sigur că este un sistem de captare a sunetului, îi explică 
Malko. În jurul clădirii există fire îngropate în pământ şi legate la un 
post de control. De aceea nu au nevoie nici de sârmă ghimpată, nici 
de foişoare. Îndată ce se aventurează cineva pe acest teren, firele 
transmit vibraţiile postului de control. Fiind echipați cu arme cu lunetă 


pentru infraroşu, nu apuci să faci zece metri. Chiar şi pe o ceaţă s-o 
tai cu cuțitul... 

Samantha rămase fără grai. 

— Am avea nevoie de un elicopter, zise ea în cele din urmă. Am 
ateriza pe acoperiş. 

— Apoi vom ruga frumos armata română să ne alimenteze, observă 
Malko cu amărăciune. Nouă ne-ar trebui o mică divizie de blindate, 
dar şi sprijinul forţelor aeriene... 

Ochii cenuşii ai contesei scăpărau de mânie. 

— Doar nu am venit până aici degeaba. Dacă vă este frică, mă voi 
duce singură. 

Malko fierbea de turbare. Şi el murea de curiozitate să se ducă. 

— Nu mi-e frică, dar încerc să nu mă arunc direct în gura lupului. 
Acum cred şi mai mult că Okolov ne întinde o cursă. 

— Camionul? Oare a fost mâna lui? 

— Nu, cred că a fost altceva. 

Samantha ridică din umeri. 

— Mă duc după el, chiar dacă îmi risc pielea. 

In timp ce ei discutau, o infirmieră ieşi din prima clădire şi se 
îndreptă spre gardul ce o despărţea de cealaltă, scoase o cheie din 
buzunar, descuie poarta, apoi o închise la loc şi intră în clădirea cu 
accesul interzis. O lucire de izbândă străbătu în privirea Samanthei. 

— O să facem şi noi ca ea, spuse tânăra. Şi vai de capul celui care 
va încerca să ne oprească. Vreau să văd teroarea din ochii moşului 
ăluia mizerabil. 

Malko nu o mai asculta. Unde era capcana? Faptul că un agent 
american ca el a ajuns în această bază secretă constituia în fapt un 
lucru inimaginabil. Oare până în ce punct se voia acest lucru? Chiar şi 
acest Rolls care se găsea la vedere. Era ca şi cum ar fi vrut cu tot 
dinadinsul să atragă atenţia asupra prezenţei aici a omului căutat de 
ei. Când se gândea la abilitatea şi la curajul colonelului Okolov, i se 
părea tare ciudat... Dar mai ales îngrijorător. 

Nu aveau la dispoziţie prea mult timp. Sinaia era o staţiune în care 
se practicau sporturile de iarnă şi gemea de lume. Dacă Malko şi 
însoțitorii lui s-ar duce la un hotel, ar fi obligaţi să spună numele şi să 
arate actele. lar la minus zece grade Celsius, nu se putea dormi în 
maşină. Ca să ia cu asalt baza secretă a colonelului Okolov era altă 
nebunie. Şi cu toate astea, nu puteau să-şi ia tălpăşiţa fără să fi 
încercat ceva. Oricum, mai aveau de aşteptat încă vreo patru ore ca 
să profite de întuneric. 

In clipa în care se pregăteau să plece, Malko observă o linie de 
înaltă tensiune care pleca din cea de-a doua clădire şi se afunda în 
munte, de-a lungul cărării. 

Dacă ar putea să-l împiedice pe colonelul Okolov să cheme ajutoare 


şi să-i distrugă sistemele de apărare, ar ajunge totuşi la un rezultat. 
Graţie micului arsenal cu care era echipat Krisantem, puteau să se 
lupte. Dar pe urmă, nu le rămâneau decât două drumuri ca să iasă din 
Sinaia. Unul dintre ele, ducea direct în nord, spre Rusia. Colonelul îşi 
alesese bine ascunzătoarea. 

— Ar trebui să vedem unde duce această linie de înaltă tensiune, 
spuse el. Dacă am, putea să o distrugem cu puţin înainte de atac, am 
avea o mică şansă... 

Samantha se uită în direcţia indicată. 

— Excelentă idee! Haide să vedem. 

Coborâră panta şi se urcară în maşină. După câteva minute, 
treceau prin faţa institutului. Drumul era pustiu şi şerpuia printre 
brazi. Linia de înaltă tensiune mergea în paralel. Timp de aproape 
jumătate de oră, merseră destul de încet, fără să vadă nimic altceva 
în afară de cablurile groase acoperite cu zăpadă. In fine, apăru o 
clădire din ciment, situată chiar la marginea drumului. Cablurile 
dispăreau înăuntru. Mai erau şi altele mult mai groase, care veneau 
de pe celălalt versant al muntelui. 

— Este un transformator, zise Malko. Dacă am reuşi să-l aruncăm în 
aer, vor rămâne mult timp fără curent... 

— Ne-ar lua o oră, obiectă Samantha. Ar fi mult mai simplu să 
dinamităm un pilon. 

— Ba mai sigur e transformatorul. Le-ar lua mai multe zile ca să-l 
repare şi ar fi în avantajul nostru... 

Se întoarseră să plece. Dar Malko se dădu jos din maşină împreună 
cu Krisantem şi dădură o roată transformatorului. Nu era nici ţipenie 
de om... 

Cei doi bărbaţi se urcară şi plecară. Puțin mai jos, Malko zări alt 
drumeag, dar nu era acela pe care veniseră. Şi acesta avea un 
indicator pe care scria Sinaia. Se angajară pe el. Astfel îi puteau evita 
pe muncitorii care ar fi venit să repare transformatorul... 


Capitolul XVI 


Alexandra ridică brusc capul. Niciodată nu îl auzea pe Okolov când 
intra. Avea figura gravă, dar ochii surâzători. 

— Au sosit, zise el. 

Alexandra simţi cum inima îi bate cu putere în piept. Deci Malko 
venise după ea! O cuprinse o imensă bucurie, care îi pieri pe dată 
când întâlni privirea colonelului Okolov. Îi era frică de rus, o frică 
viscerală. Dar, în acelaşi timp, se simţea un pic atrasă de el. 

Îi era ruşine că simţea astfel, mai ales după cele petrecute. După ce 
o smulsese din ghearele lui Gheorghe Borş, îi aplicase acestuia 
pedeapsa cuvenită. După aceea, se urcaseră în Rolls şi străbătuseră o 
porţiune din Ungaria, una din Cehoslovacia, apoi ajunseră în România, 
fără să se grăbească. Englezul venise după ei în Tatra neagră însoţit 
de alţi patru civili despre care Alexandra crezuse că sunt ruşi. Îl mai 
zărea uneori când se opreau pe drum să mănânce. In fiecare seară, 
Okolov întrebase mai în glumă, mai în serios: 

— O cameră sau două? 

Alexandra fusese obligată să răspundă pe un ton mai vesel, fiindcă 
era la cheremul rusului. Cu toate astea, el nu insistase. Simţise 
deseori cum o măsura cu privirea, cu o insistenţă înflăcărată şi plină 
de disperare. 

Acest joc durase o săptămână întreagă. Fiecare avea o cameră în 
unul dintre cele mai mari hoteluri din Sinaia. Câteodată, Alexandra nu 
îl vedea pe rus toată ziua. Atunci rămânea în cameră sau se plimba 
prin pădure. Întotdeauna era însoţită de doi civili. Boris Okolov o 
făcuse atentă încă din prima seară: 

— Nu încerca să fugi. Să nu te temi de nimic. Altfel, va fi tare 
neplăcut. 

În rest, fusese adorabil. Într-o seară, băuseră chiar o sticlă de 
şampanie. Un muzicant cu vioara venise să cânte lângă ei, iar Okolov 
îi sărutase mâna. Îi era ruşine să recunoască că îi venise greu să şi-o 
retragă. Nu ştia ce jocuri face şi ce voia de fapt. Nu îi pusese niciodată 
vreo întrebare referitoare la activitatea lui Malko. Ea nu se gândise o 
clipă să încerce să fugă de acolo. La ce bun? Era prinsă într-un joc 
mortal care o depăşea şi simţea că Okolov nu voia să-i facă rău. 

În acest hotel din Sinaia, se simţea aproape ca în vacanţă, în afară 
de faptul că era veşnic supravegheată şi ruptă de lume. Până în ziua 
în care Boris Okolov o anunţase: 

— Au ajuns la Budapesta... Vor rămâne acolo trei sau patru zile. Au 
destul timp să mă caute... 

Alexandra făcuse ochii mari. 

— Cum de sunteţi atât de sigur? 


Rusul îi zâmbi amuzat: 

— Sunt profesionişti, micuţo. lar contesa Adler este neîntrecută. 
Cred că mă urăşte... 

Alexandra îşi muşcă buzele de furie. 

— Este cu el... 

Ea încerca să-şi ascundă deznădejdea, deşi intrase într-un joc 
extrem de crud, ale cărui reguli nu le cunoştea. Boris Okolov îşi frecă 
mâinile, cu chipul de nepătruns. Pe Alexandra o impresiona forţa care 
se degaja din trupul lui zvelt. La aproape şaizeci de ani ai lui, era 
drept ca bradul şi subţire. El se deosebea de ceilalţi ruşi pe care îi 
cunoscuse la ambasada din Viena, greoi şi urât îmbrăcaţi, cu toate că 
suferea de nişte dureri ciudate care îl obligau să se întindă în pat şi îl 
încovoiau pur şi simplu. Dar nu vorbea niciodată despre ele şi nu se 
plângea nimănui. 

— Îți fac o propunere, micuţo, spuse deodată Boris Okolov. 

Alexandra se uita pe fereastră la brazi. Rusul vorbea rar, cu ochii 
fixaţi pe chipul ei. 

— Peste trei zile, prinţul tău va fi aici. Dacă vreau eu. Dacă nu, 
moare fără măcar să-şi dea seama ce i se întâmplă. li las pe români s- 
o facă... 

— Ce doriţi? 

Alexandra susţinu cu curaj privirea rusului, deşi cunoştea deja 
răspunsul. Dar în ochii lui se citea o imensă deznădejde, un soi de 
nostalgie cum numai la slavi poţi întâlni. 

— Ceea ce o să-ţi spun acum, micuţo, este un mare secret, 
începuse Okolov. 

Trecuseră patru zile. Patru zile în care Alexandra ar fi preferat să le 
alunge fără urmă, să le uite definitiv. Cu toate astea, nu reuşea să-l 
urască pe Boris Okolov. Parcă Malko ar fi târât-o intenţionat în această 
aventură. Tot ce s-a întâmplat a fost numai din vina lui. 

x 


* * 


Acum Malko se găsea la câteva sute de metri de ea. 

— Unde este? 

Boris Okolov făcu un gest vag. 

— La Sinaia. Crede că sunt la institut. 

Deodată Alexandra observă că devine palid şi îşi încleştează 
maxilarele, iar ochii se împăienjenesc. 

— Vă e rău? îl întrebă ea. 

El se forţă să-i zâmbească. 

— Nicevo, eşti frumoasă. 

Era prima dată când recunoştea că are dureri. Ea ştia că suferinţa 
era mare. Într-o noapte, ea se trezise şi îl surprinsese stând în pat, 
apăsându-şi abdomenul cu mâinile, cu gura căscată şi respirând scurt. 


Îndată ce îşi dăduse seama că s-a trezit, se năpustise asupra ei de 
parcă ar fi vrut să-şi dovedească lui că era mai tare decât durerea. Ea 
nu avusese curajul să riposteze. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă ea. 

— Ceea ce am stabilit. 

Privirile lor se întâlniră. Era atât de aproape de ea, dar în acelaşi 
timp, atât de departe. Nu va uita niciodată aceste patru zile petrecute 
în Carpaţi. 

— Vă mulţumesc, şopti ea. 

Rusul ridică uşor din umeri şi ieşi din cameră. Se întorcea la 
Institutul de Medicină. Alexandra se apropie de fereastră. Jos, 
mulţimea veselă se zbenguia prin zăpadă. Poate că îl va vedea pe 


Malko trecând. Nici măcar nu putea să-l strige. 
x 


* * 


Se auzea numai zumzetul condensatoarelor care se reîncărcau 
neîncetat. Era ca un zgomot de fond liniştitor, mici pocnete seci şi 
clare, dar deloc amenințătoare, asemănătoare acelora care se aud tot 
mereu la fotograf. 

Cu toate astea, Gheorghe Borş murea de frică. Acum nu mai era 
legat de înfricoşătorul balansoar al doctorului Vibescu, nu mai era 
închis în cuşcă laolaltă cu şobolanii. Dimpotrivă, încăperea unde se 
afla era spațioasă şi curată, cu pereţii vopsiți în alb. Singurul colţ care 
îl neliniştea era acela ocupat pe jumătate. Cu aparatură medicală 
sofisticată. In aer plutea un miros uşor de dezinfectant. Englezul nu 
ştia la ce folosea aparatura. Recunoscuse un aparat pentru radiologie, 
dar nu era sigur. 

Se ridică. Nu se prea putea ţine pe picioare. Torţionarii lui nu îl 
ţinuseră unsprezece zile, însă câteva ore fuseseră de ajuns să se 
învârtă cu o viteză de 6,5 G. La început, colonelul Okolov îi explicase 
că hipergravitaţia provoca o îmbătrânire artificială a ţesuturilor, iar că 
atunci când îl vor elibera, „Ghedeon” va fi un bătrânel venerabil. 
Englezul începea să creadă în această teorie. Mişcările erau mai lente, 
suferea de dureri de cap insuportabile, îi curgea sânge din nas. 
Uneori, mai simţea junghiuri în globii oculari, iar cea mai mică geană 
de lumină îl deranja. Dacă ar fi examinat centimetru cu centimetru, nu 
s-ar putea găsi nici cea mai mică urmă de tortură pe suprafaţa 
corpului... 

Legat cu cătuşele de o bară metalică, el era total neputincios. Un 
lucru îl intriga. Incercase să strige, dar nu reuşi să scoată decât un 
sunet mai, straniu, ca şi cum pereţii ar fi fost făcuţi dintr-un material 
izolant fonic sau dublaţi cu plumb. Gheorghe Borş observă că aerisirea 
se făcea printr-o deschizătură pătrată cu grilaj, aflată în tavan, de fapt 
singura deschidere din această încăpere în afară de uşă. Temperatura 


era plăcută, dată probabil de aerul condiţionat. Intrigat la culme, 
încerca să ghicească la ce putea servi aparatura complicată. Era o 
masă de operaţii. Deodată auzi o cheie învârtindu-se în broască şi 
apăru silueta zveltă a lui Boris Okolov. Venise singur. Avea în mâna 
dreaptă o servietă grea din piele neagră. 

— Imi cer scuze, drăguță, am întârziat puţin, spuse el cu 
amabilitate. 

In urma lui veniră doctorul Vibescu şi doi bărbaţi în halate albe care 
semănau mai mult a ucigaşi decât a cadre medicale. Se apropiară de 
el, îl scoaseră cătuşele şi îl ridicară în picioare. Boris Okolov îi zâmbi, 
liniştindu-l. Englezul observă că era supt la faţă şi avea pungi sub 
ochi. Părea epuizat. 

— Dezbracă-te, drăguță... îi ordonă el cu calm. 

Pentru prima oară, „Ghedeon” remarcă un tic în colţul gurii care, 
uneori, se crispa brusc. Il ascultă, dar era încordat şi neliniştit şi i se 
făcu ruşine de pielea lui prea albă şi de straturile de grăsime. Rusul îl 
examină cu un ochi critic. 

— Ar cam trebui să faci sport, drăguță... 

Discutau ca doi vechi prieteni în vestiarul unui teren de tenis. Toate 
acestea i se păreau ireale. Gheorghe Borş se întreba dacă avea timp 
să fugă până la uşă. Dar infirmierii erau cu siguranţă înarmaţi. Nu îşi 
dădea seama de ce se încăpăţâna să-i ţină piept colonelului din KGB. 
Probabil că se transformase într-un reflex condiţionat. Pe nesimţite, se 
afunda în acest univers al ororii. Ştia foarte bine că dăduse greş şi că 
nu va găsi înţelegere la şefii lui din MI 5. Se bătea cu încăpățânare 
pentru ceva ce nu mai exista. Atâta vreme cât nu ceda încă, Boris 
Okolov va avea nevoie de el. Viu, bineînţeles. 

— Intinde-te acolo. 

Rusul îi arătase masa. Pe Gheorghe Borş îl cuprinse o panică oarbă. 
Oare ce mai voiau să-i facă? se gândi el cu disperare. Cei doi infirmieri 
îl încadrară şi îl ajutară să se întindă pe masă, apoi îl legară strâns cu 
chingile din piele. Gheorghe Borş se zgribuli la atingerea cu metalul, 
apoi închise ochii. Când îi deschise, colonelul Okolov stătea aplecat 
peste el. Observă că umflătura de pe frunte se mărise mai mult şi că 
rusul o atingea deseori cu nervozitate, de parcă l-ar durea sau i-ar 
aminti de lucruri neplăcute. Privită de aproape, figura rusului îi arăta 
vârsta, cu cearcăne sub ochi şi cele două riduri adânci care îi încadrau 
gura. 

Chipul rusului deveni grav. Infirmierii şi doctorul Vibescu 
dispăruseră. Zumzetul condensatoarelor i se păru deodată asurzitor. 

— Ce vreţi să-mi faceţi? 

Impulsul de a-l întreba fusese mai puternic decât el. Era furios că 
dăduse dovadă de slăbiciune în faţa adversarului său. Boris Okolov 
clătină din cap. 


— Nu trebuie să-ţi fie frică. Ştii ceva despre bomba cu cobalt? 

Gheorghe Borş încerca cu disperare să-şi aducă aminte de 
cunoştinţele lui medicale. Auzise vorbindu-se vag despre bombele cu 
cobalt, ştia că sunt periculoase, dar nimic mai mult. 

— Este o bombă cu cobalt? îl întrebă el. 

— Da. lţi voi explica cum funcţionează. Ilnăuntru se află cobalt 
radioactiv, învelit ermetic într-un strat de plumb. Inainte să iradiezi, 
trebuie să deschizi o ferestruică în înveliş, apoi... corpul este 
bombardat în întregime cu raze Gamma care distrug celulele 
canceroase. În mod normal, tratamentul durează câteva minute. Dacă 
eşti expus mai mult timp iradierii cu cobalt radioactiv, vei muri repede 
sau vei suferi de tulburări foarte grave... 

Boris Okolov era aşezat pe un taburet înalt şi părea foarte destins. 
În faţa lui se afla un pupitru plin cu beculeţe divers colorate şi cu 
butoane de comandă. Rusul se aplecă şi apăsă mai multe dintre 
acestea. Imediat, unele beculeţe roşii şi verzi se aprinseră, iar altele 
doar clipeau. 

— Uite că începe, îl anunţă rusul. Dar să nu-ți fie teamă că nu vei 
simţi nimic. Cel puţin deocamdată. 

Zumzetul condensatoarelor făcu loc unui bâzâit ce se auzea din 
aparat. Gheorghe Borş se uita cu groază la vârful fixat deasupra 
stomacului ca o armă. Nu simţea şi nu vedea nimic. Privirea 
înnebunită se opri pe chipul calm ai colonelului Okolov. Incercă să se 
mişte, însă chingile nu îi dădeau voie. 

Când pe faţa lui se citi îngrijorarea, rusul se aplecă deasupra lui. Se 
uită la ceasul de la mână. i 

— Eşti expus de trei minute, spuse el rar. In oricare alt spital, razele 
ar fi oprite, iar tu te-ai îmbrăca... g 

Gheorghe Borş nu răspunse, mut de groază. In ochii negri ai 
colonelului Okolov nu se putea citi nimic. Erau inexpresivi. 

— Numai că tu ne te afli într-un spital. Eşti la doctorul Vibescu, care 
ascultă orbeşte de ordinele mele. Eu i-am ordonat să lase bomba în 
funcţiune timp de trei ore. Va fi de ajuns. 

Tăcu o clipă ca să-l lase pe englez să-i înţeleagă vorbele, apoi 
continuă: 

— Să-ţi explic ce se întâmplă. După trei ore, nu vei simţi absolut 
nimic. Poate un pic de oboseală, fiindcă ai stat mult întins pe această 
masă... în schimb, peste o săptămână, vei începe să ai greţuri. Este 
inutil să te întrebi din ce cauză. Cobaltul e de vină. Concomitent, îţi 
vei pierde pofta de mâncare, vei avea hemoragii interne, care nu vor 
putea fi oprite. Poate îţi va cădea şi părul, dar nu este obligatoriu... 
Rişti să paralizezi, dar nici asta nu e sigur. Dar în mod cert, până la 
primăvară vei muri. Nimeni nu va putea face nimic pentru tine... De 
altfel, vei putea să te îngrijeşti, deoarece vei fi în Anglia. lţi jur că 


peste trei ore, poţi să pleci la Bucureşti. 

Gheorghe Borş căuta cu disperare să înghită, dar avea gura uscată. 
Rusul îl înşela din nou. Se auzea bâzâitul persistent al motorului care 
orienta bomba. Nu putea fi adevărat... 

— Eşti un monstru, făcu Ghedeon. 

Boris Okolov clătină din cap. 

— Ba nu, sunt tare grăbit. N 

Gheorghe Borş se uita la rus când cu groază, când cu admirație. In 
secunda asta, era sigur că adversarul lui spunea adevărul. Ochii 
rusului nu mințeau. Această tortură albă, fără suferință, fără zgomot şi 
fără furie, era mai rea decât toate relele. 

Fără să vrea, se uită la ceasul de la mâna rusului. Trecuseră deja 
zece minute. Ce repede trece timpul! Incercă să-şi imagineze propria 
moarte, dar nu reuşi. Murea de nerăbdare să-l întrebe pe Okolov ce se 
va întâmpla după o oră. Dar era un comportament copilăresc... Ca şi 
când i-ar fi ghicit gândurile, rusul spuse cu amabilitate: 

— Poate vrei să ştii ce vei simţi după o oră? Iți jur că nu ştiu. Poate 
că tu vei rămâne bolnav tot restul vieţii. Ştii că nu sunt medic... Ah, 
dar ştiu un lucru! Peste o oră, vei fi complet neputincios. Dar ce-ţi 
pasă ţie de asta, dacă vei fi în viaţă... 

In capul lui Ghedeon, gândurile se învălmăşeau. Nu auzise 
niciodată de un asemenea supliciu: inodor, incolor, fără dureri, dar 
mortal. Singur îşi alesese soarta... Care era adevărul? Oare ar fi 
suportat mai uşor plutonul de execuţie? Işi dădu subit seama că era 
cuprins de o aprigă dorinţă de viaţă, să revadă Londra, să facă 
dragoste. Corpul Alexandrei îi bântui gândul şi îşi muşcă buzele. Era 
de neconceput, era o prostie. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Nu cine ştie ce, făcu Boris Okolov. Luă servieta, o deschise şi 
scoase două obiecte. Un text bătut la maşină şi un tampon cu 
sugativă. li puse teancul de hârtii sub nas. 

— Este mărturia ta. Numele real, cel al şefilor tăi, istoricul 
legăturilor tale cu Poreski, tot ce ţi-a spus. |ţi cer un lucru foarte uşor. 
Să semnezi în josul fiecărei pagini şi să pui amprenta arătătorului de 
la mâna stângă... 

Gheorghe Borş nu mai suporta. Nu era un agent „de acţiune”, ci un 
manipulator, obişnuit cu subtilităţile psihologice, nu cu lupta cu 
oamenii, cum era Okolov. Totul se ducea de râpă. Dar mai ales, nu 
voia să moară... 

— Voi semna, se auzi el spunând. Dar opreşte bomba repede, 
altminteri nu spun mimic. 

— Ai dreptate, drăguță, făcu Okolov. 

Se întoarse spre pupitru. Lui Gheorghe Borş îi veni brusc o idee. 
Dacă era o glumă sinistră? Okolov era în stare de aşa ceva. 


— Poţi să-mi dovedeşti că sunt într-adevăr bombardat cu raze 
Gamma? îl întrebă el. 

Boris Okolov dădu din cap. 

— Crezi că sunt copil... 

Se ridică şi se duse să ia de pe masă o cutie neagră şi pătrată pe 
care o puse în faţa englezului. 

— Ai auzit de detectorul Geiger? 

Auzise. De altfel, numele era scris şi pe cutie. Boris Okolov o puse 
pe abdomenul lui Ghedeon şi apăsă pe un buton. Imediat se auzi un 
ţiuit, iar acul se dusese mult în dreapta cadranului, în porţiunea roşie, 
deasupra căreia scria: „Lethal zone” ”. 

— Eşti mulţumit? 

Gheorghe Borş nu răspunse. Se spulberase şi ultima speranţă. 
Okolov opri aparatul. De-abia acum i se părea englezului că i se face 
rău, că simte cum particulele de cobalt îi distrug celulele... 

— Grăbeşte-te, îl imploră el, cuprins de o panică subită. 

— Chiar te-ai hotărât să semnezi? 

O explozie surdă în depărtare îl opri de Gheorghe Borş să continue. 
O speranţă nebună îi alungă spaima. Dacă au venit să-l elibereze? Dar 
nu prea vedea cum ar putea să aterizeze în inima Carpaţilor 
paraşutiştii Majestății sale. Era absurd. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Okolov ridică din umeri şi clătină din cap. 

— Cred că aruncă în aer copacii. Ce fac, îl opresc? 

Ghedeon închise ochii. 

— Da. 


15 Zonă mortală (n.a.). 


Capitolul XVII 


Krisantem trase cablul şi se îndepărtă în goană. Era fericit că 
apucase să folosească explozibilul pe care îl plimbase prin toată 
România şi care o costase viaţa pe Elvira. Regreta sincer că nu stătea 
nimeni în construcţia unde se afla transformatorul. După ce numără 
până la zece, el se culcă în zăpadă, încărcătura: pe care o amplasase 
avea să distrugă conductorii de mare putere şi o parte din 
transformator. Mai numără încă zece secunde şi începu să se 
îngrijoreze cu adevărat când zăpada fu spulberată în spatele brazilor. 
Unda de şoc ajunse la el imediat, scuturându-l şi făcându-i să vibreze 
timpanele. Se ridică imediat şi plecă alergând spre drum. Malko şi 
Samantha îl aşteptau în maşină la o sută de metri de Institutul de 
Medicină. Acum românii rămăseseră fără curent şi probabil fără 
telefon... în orice caz, toate dispozitivele de detecție şi aparatele de 
radio nu mai puteau fi utilizate... 

Samantha ascundea un pistol-mitralieră Uzi sub haina din astrahan. 
Cu căciula din blană, semăna cu un partizan din cel de-al doilea război 
mondial. Malko avea grenade peste tot şi pistolul extraplat băgat în 
curea. Era hotărâtă să-l folosească dacă era cazul. Alexandra se găsea 
cu siguranţă acolo unde era şi Okolov. Dar se întreba mereu cum de îi 
lăsaseră Serviciile Secrete române să ajungă până aici... Era un mister 
care nu va fi elucidat decât atunci când îl va găsi pe colonelul rus... 

Krisantem apăru plin de zăpadă şi se prăbuşi pe scaunul din faţă. 
Malko demară imediat. Conducea Volkswagenul de parcă ar fi fost un 
Ferrari. Nu se întâlniseră cu nimeni pe drum, iar după o jumătate de 
oră, el încetini. Poarta cu grilaj a institutului se afla la o sută de metri 
mai încolo. Volkswagenul ajunse lângă ea în mai puţin de un minut. 

Malko se gândea la un singur lucru: Alexandra se găsea dincolo de 
zidurile cenușii, foarte aproape de el... Sări primul din maşină şi fugi 
către poarta institutului. În curte nu era nimeni. 

x 
x x 


O bătrânică se uită la el cu uimire. Străbătea un culoar lung şi trist 
cu miros de dezinfectant, sprijinită într-un baston. Ţipă atunci când 
Krisantem apăru în spatele lui Malko. Nici fără armă nu părea el prea 
inofensiv, darămite cu o mitralieră în mână. Samantha se proţăpi în 
faţa bătrânei. 

— Vorbiţi nemţeşte? 

Bătrânica se uită la ea cu ochii ei albaştri de porțelan şi spuse pe 
un ton fermecător: 

— Bineînţeles că vorbesc germana. Am avut o bonă nemţoaică, cu 
mult timp în urmă. Pe vremea regelui... 


Malko tresări. Tocmai deschisese primele trei uşi. În spatele lor 
dădu peste trei birouri goale. Reveni lângă bătrânică şi se aplecă: 

— Doamnă, noi căutăm nişte oameni care sunt prizonieri aici. O 
nemţoaică tânără blondă şi un englez. Ştiţi cumva unde sunt? 

Bătrânica ridică sprâncenele mirată şi izbucni într-un hohot de râs 
ascuţit. 

— O tânără? Aţi greşit! Aici sunt numai bătrâni. Eu am optzeci şi doi 
de ani... Toate prietenele mele sunt de aceeaşi vârstă cu mine. Altfel, 
nu am fi aici... Numai infirmierele sunt tinere... 

— II cunoaşteţi pe colonelul Okolov? 

— Okolov? 

Ea îl arătă pe Malko cu bastonul. 

— Făcea parte din casa regală, nu-i aşa? Cel care a murit iarna 
trecută. Era şi mai bătrân ca mine şi aproape orb. Altminteri, un om 
încântător, extrem de încântător. Imi săruta mâna în fiecare 
dimineaţă... 

Brusc bătrânica păru să-şi dea seama că erau înarmaţi cu toţii. 

— Cine sunteţi? îi întrebă ea. Sunteţi de la poliţie? 

Malko scutură din cap. 

— Suntem străini. Am venit după oamenii care sunt ţinuţi prizonieri 
aici. 

Femeia ţipă. 

— Dumnezeule! Sunteţi din Armata Vlassof. Ce minunat! Aţi venit, 
în sfârşit! O să ne scăpaţi de comunişti. 

Ea se agăţă de braţul lui Malko. 

— Luaţi-mă cu dumneavoastră! 

El îi îndepărtă cu blândeţe mâna zbârcită care îl ţinea de braţ. 

— Ne vom întoarce, îi promise el. Acum trebuie să-i găsim pe 
oamenii pe care îi căutăm. 

Părăsind-o pe bătrânică, plecă alergând pe culoar şi deschise toate 
uşile. Dar nu erau decât nişte camere mizerabile. In unele nu era 
nimeni, iar în altele, doar bătrâni care nu reacţionau în nici un fel când 
îl vedeau pe Malko. 

Cei trei ajunseră astfel la capătul coridorului. Deodată de pe scara 
ce ducea la primul etaj apăru o infirmieră în halat alb care ţipă când îl 
văzu pe Krisantem ieşind dintr-o încăpere cu pistolul-mitralieră în 
mână. Turcul făcu un salt şi îi puse ţeava armei în abdomen. 

— Dacă spui ceva, îţi descarc tot încărcătorul în burtă... 

Vorbise în turceşte, însă femeia rămase lipită de zid, mută de 
groază. Era o fată plinuţă şi brunetă, cu figură de ţărancă, cu buze 
groase şi ciorapi din bumbac. 

— Unde este colonelul Okolov? o întrebă Malko în română. 

Ea înghiţi în sec. 

— Nu-l cunosc... Ce doriţi? Sunteţi de la poliţie? Aici sunt numai 


bătrâni... 

— Şi sus? 

— Şi sus... 

Krisantem apăsă mai tare ţeava armei, iar ea ţipă. Malko stătea pe 
gânduri nedumerit. Fata părea de bună-credinţă. Intr-adevăr, se aflau 
într-un azil de bătrâni. 

— Cu ce vă ocupați aici? o întrebă el. 

— li îngrijim pe bătrâni, zise fata. Le aplicăm cele mai noi 
tratamente. 

— Cine este şeful? 

— Doctorul Vibescu. 

— Ce este în clădirea cealaltă? 

— Este laboratorul de cercetări şi centrul de îngrijire a bolnavilor de 
cancer, dar nu aveţi voie să intraţi dacă nu faceţi parte din 
administraţie. Poarta este încuiată cu cheia. 

— Aveţi cheia? 

Ea ezită, apoi spuse: 

— Este în biroul din fund. 

— Conduceţi-ne acolo. 

Krisantem o şi luase de braţ. După ce străbătură biroul, se 
pomeniră în faţa grilajului despărțitor pe care îl văzuseră de afara. 
Fata tremura când introducea cheia în broască. 

— Eu nu am voie să merg acolo, gemu ea. De ce nu i-aţi telefonat 
doctorului Vibescu înainte să veniţi? Ar fi fost bucuros să vă ajute. 

Imediat ce grilajul a fost deschis, intrară în grabă. Dar şi aici, la 
parter nu erau decât birouri goale şi săli de conferinţă. La capătul 
coridorului, era o scară care cobora la subsol. 

— Unde duce? o întrebă Malko. 

— La laborator. 

Malko aţinti privirea aurie în ochii bietei infirmiere. 

— Puteţi să vă vedeţi de treabă, dar nu spuneţi nimănui că ne-aţi 
văzut. 

Fata plecă îngrozită, alergând pe culoar, convinsă că avusese de-a 
face cu poliţişti. Urmat de Samantha şi de Krisantem, Malko începu să 
coboare scara ce ducea la subsol. Lumina electrică nu funcţiona şi 
aprinse o lanternă. Explozia îşi atinsese scopul. Mirosul de şobolani îi 
pătrunse imediat în nări. Inaintă pe întuneric şi cu inima strânsă. 
Acest episod îi amintea foarte bine de micul japonez nebun din 
Mexic! şi de ororile sale. Oare ce va găsi aici? Când deschise prima 
uşă, găsi numai şobolani. Erau cu sutele în cuşti cu etichete. 

Cea de-a doua încăpere era un laborator de disecţie în care 
domnea o duhoare de putreziciune, deşi înăuntru era foarte frig. De 


16 Aluzie la SAS - Operaţiunea Apocalips (n.a.). 


aici, se trecea în alte. Birouri goale. Malko începu să se îngrijoreze 
când se deschise o uşă în celălalt capăt al coridorului şi apăru un 
bărbat în halat alb. Inainta spre Malko cu figura dură, părând că nu a 
observat armele. 

— Eu sunt doctorul Vibescu, spuse el. Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? 
Vă aflaţi într-o clinică de stat. 

Malko îl apucă de gulerul halatului. 

— lar eu sunt prinţul Malko Linge şi vă zbor creierii dacă nu îmi 
spuneţi în treizeci de secunde unde este colonelul Okolov! 

— Colonelul Okolov? 

Românul se uita la Malko cu răceală. 

— A plecat. Astăzi nu mai vine, dar mâine va fi aici... Ce vreţi de la 
el? 

— Să-l găsesc pe el şi pe cele două persoane pe care le ţine 
prizoniere. 

Atunci, Malko îi arătă o uşă pe care era desenat un cap de mort. 

— Ce este aici? 

Vibescu nu se tulbură. 

— Aparatură pentru cercetare. 

— Deschideţi! 

— Nu am cheia. 

— Cine o are? 

— Medicul şef al institutului. Azi lipseşte. 

Krisantem traversă culoarul dintr-un singur pas, lipi ţeava pistolului- 
mitralieră de broască şi trase o rafală. Impuşcăturile zguduiră pereţii 
şi coridorul îngust. Incuietoarea se făcu ţăndări şi uşa se 
întredeschise. 

— Nu aveţi acest drept. Cine sunteţi? 

— Aşa nu am dreptul nici să vă trag un glonţ în cap, făcu Malko, dar 
o voi face totuşi... 

Spuse pe un ton serios, aceste cuvinte impresionau. Doctorul 
Vibescu se îndepărtă mormăind. 

— Aici este material radioactiv extrem de periculos. 

Malko deschise uşa larg. Incăperea era cufundată în întuneric total. 
Plimbă fasciculul lanternei şi văzu aparatele imense. Apoi zări masa 
de operaţie pe care se afla un om legat. Acesta nu se mişca, avea 
ochii închişi, parcă nici nu auzise împuşcătura. Malko se apropie şi 
puse fasciculul luminos pe chipul necunoscutului. Acesta reacţionă la 
lumină şi deschise ochii. Lui Malko îi trebuiră câteva minute ca să-l 
recunoască pe Gheorghe Borş. 

Sau mai degrabă, fantoma lui Gheorghe Borş. Faţa îi îmbătrânise cu 
douăzeci de ani în câteva zile, avea pungi mari sub ochi, tenul galben 
ca ceara, privirea stinsă. Nu părea să-l fi recunoscut pe Malko, dar, 
când întoarse capul, îl zări pe doctorul Vibescu şi începu să urle 


imediat. 

— El este asasinul! 

Românul făcu un salt înapoi, dar se lovi de mitralieră Samanthei. 

— Nu plecaţi, doctore, făcu ea cu răceală, mai avem nevoie de 
dumneavoastră... 

Malko desfăcea cu nerăbdare chingile care îl imobilizau pe 
Gheorghe Borş de masa de operaţie. Englezul abia se ţinea pe 
picioare. 

x 
x x 


Gheorghe Borş bolborosea cuvinte fără noimă. Strigă la ei ca un 
isteric: 

— Salvaţi-vă, nu mai rămâneţi aici că muriţi!... 

Malko se uită prin încăpere fără să înţeleagă. Nu văzu decât 
aparatura electrică sofisticată, silenţioasă şi inertă. Se întoarse către 
doctorul Vibescu. Acesta era verde la faţă, descompus, cu broboane 
mari de sudoare pe frunte. 

— Nu ştiu ce vrea să spună, bâigui el. Nu-l cunosc. 

Gheorghe Borş urla în continuare: 

— El m-a torturat, este un monstru, un asasin. 

Izbucni într-un hohot de plâns. 

— Cobaltul... Voi muri. i 

Malko văzu aparatul imens şi înţelese pe dată. Indreptă pistolul 
spre doctorul Vibescu: 

— Este o bombă cu cobalt? 

Medicul român nu răspunse. Gheorghe Borş plângea cu sughiţuri. 

— Sunt terminat. Stau aici de câteva ore. 

Clătina din cap ca un apucat. 

— Nu o să muriţi, spuse Malko. Vă vom îngriji. Dacă vom reuşi să 
scăpăm de aici. 

— Am vorbit, izbucni deodată englezul. Am spus tot ca să nu mor. 
Am şi semnat. 

Englezul se năpusti brusc asupra Samanthei şi îi smulse mitraliera. 
Malko nu avu timp să intervină. Uzi se auzi pocnind de mai multe ori. 
Doctorul Vibescu se clătină cu gura deschisă. Gheorghe Borş trăgea în 
continuare până când doctorul se prăbuşi. Apoi se întoarse spre Malko 
cu o privire de nebun. 

— Am un comision pentru dumneavoastră, zise el cu voce slabă. El 
vă aşteaptă în cabana lui de la capătul drumului care urcă spre 
mănăstire. 

— Care el? 

— Colonelul Okolov. 

Lui Malko îi veni greu să întrebe. 

— Şi Alexandra? 


Un surâs ciudat apăru în colţul gurii lui Gheorghe Borş. Tristeţea lui 
Malko îl încânta. Cel puţin nu era singurul care suferea. Insă pentru el 
nu se mai putea face nimic. Intoarse mitraliera spre el şi îşi apăsă 
ţeava în piept, chiar în dreptul inimii. 

— Duceţi-vă şi omorâţi-l, scrâşni el. 

Apăsă pe trăgaci şi mitraliera începu să scuipe foc. Sub şocul 
gloanţelor, Gheorghe Borş se prăbuşi pe spate, cu pieptul plin de 
sânge. Arma căzu pe mozaic, iar ultimele două gloanţe se înfipseră în 
perete. Un miros acru de praf de puşcă plutea în încăpere, iar lui 
Malko îi ţiuiau încă urechile din cauza zgomotului. 

Gheorghe Borş se stingea grotesc şi jalnic, cu ochii deschişi şi 
mâinile încleştate pe piept. Malko se aşeză pe vine lângă el. Englezul 
bâiguia ceva. li luă mâna lui Malko şi i-o strânse. 

— Nu voiam să mor, murmură el... 

Imediat privirea lui deveni revulsivă. 


Capitolul XVIII 


Brazii formau două ziduri întunecate de o parte şi de alta a 
drumului înzăpezit. Sinaia se găsea la un kilometru mai jos, iar de 
acolo, începea pustiul. Malko nu avea cum să se înşele, căci era un 
singur drum care urca prin stânga mănăstirii. 

Dar, cu cât avansa mai mult pe acest drumeag numai cu 
serpentine, neliniştea lui sporea. Colonelul Okolov îi aştepta. Fireşte 
că ar fi fost mai înţelept să facă cale întoarsă şi să încerce să fugă 
peste graniţă, decât să se arunce direct în gura lupului. Insă nici Malko 
şi nici Samantha nu aveau de gând să facă acest lucru. 

Deodată, la o sută de metri în faţa maşinii, apăru o siluetă. Era un 
bărbat îmbrăcat bătrâneşte, cu o barbă lungă şi ghete înalte, trăgând 
după el un buştean legat cu o frânghie. Parcă era un personaj din 
basmele lui Andersen. Malko frână brusc, iar Volkswagenul se puse 
de-a curmezişul în mijlocul drumului. Bărbatul, înfofolit într-un soi de 
pelerină îmblănită şi închisă la culoare, îi privea cu curiozitate. 

Malko demară fără să-l întrebe nimic. Acesta nu era un ţăran bătrân 
din Carpaţi care ar putea să le dea informaţii despre colonelul Boris 
Okolov. Imediat după ceea, drumeagul devenise mai abrupt, iar 
Volkswagenul începu să se târască. Malko clocotea de furie. Nu 
întâlniseră nici o răscruce, iar cabana lui Boris Okolov se găsea 
undeva în faţa lor împreună cu Alexandra. Numai să nu îi fi atras din 
nou în vreo cursă. 

leşind dintr-un viraj brusc, nu le văzu pe cele două siluete care 
stăteau în mijlocul drumului decât în ultima clipă. Erau doi milițieni cu 
caschetele pe cap şi cu mitralierele de fabricaţie cehoslovacă 
îndreptate către maşina lor. Malko avu intenţia să accelereze, însă 
vehiculul patină şi se opri de-a curmezişul drumului. Krisantem pusese 
deja mâna pe Astra lui. Malko văzu cum ţevile mitralierelor se ridică. 
Nu puteau să reziste unui asalt, căci milițienii aveau tot timpul să le 
ciuruiască Volkswagenul. O avertiză pe Samantha, care îşi scosese 
Beretta. 

— Nu face nici un gest, căci ne vor împuşca. 

El opri motorul liniştit şi cobori din maşină cu gesturi lente, în acel 
moment, zări mai mulţi milițieni ascunşi după brazi. Primii doi 
înaintară spre el, iar unul dintre, ei i se adresă în nemţeşte: 

— Urmaţi-mă, domnul colonel vă aşteaptă. Singur, adăugă el, când 
văzu că Samantha deschide portiera şi se pregăteşte să se dea jos din 
maşină. 

În spate, Krisantem stătea pe gânduri. Malko se aplecă şi îi spuse: 

— Elko, tu rămâi aici! 

Malko îl urmă pe miliţian care o luă pe o potecă, iar, zăpada 


scârţâia sub paşii lui şi piscurile Carpaţilor se înălţau în zare. Acum se 
simţea foarte liniştit. Ştia că Okolov aranjase în aşa fel lucrurile, încât 
să ajungă direct la el. In concluzie, nu voia să-l ucidă. 

Pistolul extraplat îi atârna degeaba la centură, căci miliţianul din 
urma lui ţinea degetul pe trăgaciul mitralierei. Okolov conducea jocul 
după regulile lui. Ce făcuse cu Alexandra? g 

Merseră astfel vreo zece minute, fără să scoată o vorbă. In afară de 
scârțâitul zăpezii sub paşii lor, era o linişte absolută. Brusc, apăru 
dintre brazi o construcție din beton, cam neobişnuită în acest peisaj 
bucolic, cu o antenă imensă pe acoperiş, plină şi ea de zăpadă. 
Porțiunea din faţă fusese curățată de zăpadă, iar trei şenilete 
staţionau acolo. 

Doi ofiţeri cu caschete pe cap, uşor de recunoscut după stelele de 
pe umeri, se postară în faţa lui Malko. Fără un cuvânt, îl controlară 
rapid şi conştiincios. Unul dintre ei îi luă pistolul extraplat, îl examină, 
apoi îl puse în buzunar. li spuse în româneşte să-l urmeze. Străbătură 
un holişor şi intrară pe un coridor. Ofiţerul se opri în faţa unei uşi, 
ciocăni, o deschise şi îl lăsă pe Malko să intre primul. 

x 


* * 


La început, Malko dădu cu ochii de Alexandra, încăperea era 
cufundată în semiîntuneric şi numai tânăra se afla în bătaia lumii unei 
lămpi. Stătea pe un scaun, îmbrăcată într-un pulover gri, cu pantaloni 
şi cu cizme înalte roşcate, pe care nu le mai văzuse până acum. Nu 
era machiată, iar părul blond era strâns în coc. şi fixă privirea asupra 
lui Malko şi trase cu nervozitate un fum din ţigară, nu spuse nimic, dar 
se aruncă în braţele lui. Rămaseră îmbrăţişaţi în mijlocul încăperii. 

— la loc, drăguță. 

Inimitabilul accent al colonelului Okolov îl făcu pe Malko să tresară. 
Când se depărtă puţin de Alexandra, îl zări pe rus. Okolov stătea într- 
un fotoliu adânc, retras în penumbră, înfăşurat într-un halat de casă 
din mătase vişinie. Părul negru era lins şi dat pe spate, dar nu 
rămăsese decât o umbră. Faţa parcă se topise şi obrajii erau supţi. 
Gura părea prea mare, iar ochii negri se duseseră în fundul capului. 
Insă pe Malko îl izbi mai ales tenul: livid, gălbui, cu pete cenuşii. O 
umflătură îi întindea pielea de pe frunte, chiar deasupra ochiului 
stâng, precum o cocoaşă. Jos lângă fotoliu, zăceau o sticlă de votcă şi 
mai multe păhăruţe, puse pe o tavă din argint. 

Rusul se juca cu un obiect de cauciuc negru legat la o butelie din 
metal, aşezată pe podea. In timp ce Malko se uita la el, Okolov îşi 
acoperi gura şi nasul cu acel obiect. Atunci realiză el că era o mască 
de oxigen. Se lăsă pe spate, ca şi cum ar fi fost singur. Privirea 
pătrunzătoare altădată, acum se stinsese, iar Malko observă că gâtul i 
se subţiase. Bărbia lui Boris Okolov tremură uşor, încleştându-se de 


durere, apoi îşi scoase masca de oxigen. 

— Ai venit, în sfârşit, drăguță. Te-am aşteptat ca să pot muri. 

li vorbea aproape părinteşte, dar vocea suna spart şi abia se auzea. 
Corzile vocale parcă fuseseră arse cu acid. Malko îşi întoarse privirea 
spre Alexandra. Văzu cu uimire că ochii îi înotau în lacrimi. 

— Este adevărat, zise ea cu voce stinsă. 

Malko nu mai ştia ce să creadă. Nu se gândise niciodată că îl va 
găsi pe colonelul rus în asemenea împrejurări... Cu toate astea, era 
mai prudent ca niciodată. 

Se găseau într-o ţară neprietenă, în faţa unui ofiţer din KGB, la sute 
de kilometri depărtare de orice ajutor. Şi pe deasupra, total 
neputincios. Se aştepta în fiecare clipă să se deschidă uşa şi să i-o 
smulgă pe Alexandra. Okolov parcă îi citise gândul şi spuse încetişor: 

— Nu te teme, Alexandra pleacă cu tine. 

Malko reţinu că folosise prenumele şi gelozia luă locul fricii. 
Alexandra era de aproximativ două săptămâni împreună cu rusul. 
Oare ce fusese între ei? 

— De ce m-aţi lăsat să vin până aici? îl întrebă Malko. Ce doriţi? 

Okolov reuşi să zâmbească, iar ochii mai căpătară puţină vioiciune. 
După fiecare frază însă, îşi punea masca de oxigen. 

— Ţi-o dau înapoi pe Alexandra... e liberă. 

— De ce aţi luat-o cu dumneavoastră? 

Malko îşi dădu seama imediat că se comportă ca un licean. Rusul 
zâmbi fără răutate şi se întoarse spre ea. 

— Spune-i, colonelul Okolov a fost un gentleman perfect cu tine, 
golubcika... 

Alexandra lăsă capul în jos şi spuse într-un suflu: 

— Este adevărat. 

O tutuia, deci. De fapt, vorbea cu toată lumea la fel... Malko realiză 
un lucru şi era cotropit de un singur gând: să rămână cât mai repede 
singur cu Alexandra ca s-o întrebe ce s-a petrecut în realitate între ea 
şi rus. Malko ştia destulă rusă ca să priceapă semnificaţia cuvântului 
golubcika, adică „porumbiţo”... Okolov continuă cu aceeaşi voce 
stranie: 

— Drăguţule, datorită Alexandrei am petrecut o săptămână 
minunată, ultima mea săptămână... îţi mulţumesc, dar pe viitor, să o 
păzeşti mai bine. Eu am avut grijă de tine, altfel, nu mai ajungeai aici. 
Să bem în cinstea revederii noastre! Alexandra, dă-ne de băut! 

Malko se uita cu atenţie la rus ca să vadă dacă nu-şi bătea cumva 
joc de el. Dar părea extrem de serios, puţin distant, dar fără să fie 
ironic. Nu mai înţelegea nimic. Tânăra nemţoaică umplu trei păhăruţe, 
unul i-l întinse lui Malko, iar altul lui Boris Okolov. Malko ezita. Nu 
vedea de ce ar bea cu Okolov. Rusul continuă: 

— Trebuie să bei cu mine, puişor, ca să respectăm protocolul. Nu 


vreau să beau singur. 

Dădu pe gât votca, iar cei doi făcură la fel. 

— Incă de la Bucureşti au încercat să ne omoare, protestă Malko. 
Dacă asta vă e protecţia... 

Boris Okolov ridică mâna. 

— Au fost românii, drăguță. Nu sunt în ţara mea. Nu le-a plăcut ce 
aţi făcut la Bucureşti... Nu trebuia să omorâţi femei... Ce s-a 
întâmplat? 

Malko îi povesti cum îi atacaseră camioanele. 

— O să dau ordin ca oamenii ăia să fie pedepsiţi, spuse rusul. Nu-mi 
place să nu fiu ascultat. 

Malko înţelesese în sfârşit de ce românii încercaseră să-l suprime în 
mod „clandestin”. In caz că aveau succes, i-ar fi prezentat toate astea 
colonelului Okolov ca pe un simplu accident... 

— Gheorghe Borş s-a sinucis, spuse Malko. L-aţi torturat într-o 
manieră îngrozitoare. 

Boris Okolov respiră adânc din masca cu oxigen. 

— Gheorghe Borş era o mizerie absolută. Şi total neinteresant. Nu a 
înţeles că eu sunt mai puternic. Nu poţi să lupţi cu un om care va 
muri. Cu-atât mai mult când acesta este colonelul Okolov. Dar asta nu 
mai are nici o importanţă. Mi-am îndeplinit misiunea. Mărturiile 
micuţului Ghedeon sunt deja în drum spre Moscova. Procesul 
colonelului Poreski poate să înceapă. Acum avem dovezi indiscutabile. 
Pot să mor liniştit. 

— De ce trebuie să muriţi? 

Rusul se uită la el cu o privire ironică. 

— Pentru că nici măcar savanții socialişti nu au reuşit să descopere 
leacul împotriva cancerului generalizat... 

Văzând expresia de pe chipul lui Malko, zâmbi: 

— Mă chinui de zece ani. Dar voi muri peste câteva zile. Ar putea să 
mai prelungească puţin, dar am obosit deja. Să bem pentru moartea 
mea! 

Ridică paharul gol, iar Alexandra luă sticla cu votcă. Mai băură un 
rând. Imediat, Boris Okolov sughiţă şi îi veni să verse. 

— Astea sunt antimitoticele, zise el. Sunt mai păcătoase decât 
cancerul. Dar fără ele, aş fi murit acum trei luni. 

— De asta nu v-a fost frică să vă duceţi în Occident, spuse Malko. 
Aţi înşelat pe toată lumea... 

Timp de câteva secunde, rusul se învioră ca înainte. 

— Eu sunt cel mai tare, drăguță, crede-mă. Mi-au oferit ocazia să- 
mi petrec ultimele luni la Soci, în Crimeea. Dar ce să caut eu acolo? 
Nici măcar femei frumoase nu sunt. Toate sunt nişte scursori... Aş fi 
murit de plictiseală înainte să mor de cancer. Atunci, am cerut să mai 
fac un ultim serviciu. Trădătorul şi canalia de Vladimir Sergheievici 


Poreski să fie judecat şi condamnat... 

Boris Okolov se întrerupse ca să-şi mai tragă sufletul, cu capul dat 
pe spate şi masca lipită de gură şi de nas. Rămase astfel câteva 
secunde, fără să spună nimic, livid, cu ochii daţi peste cap. Când îşi 
reveni, în încăpere plutea un miros greţos, de parcă ar fi făcut pe el. 
intinse în tăcere paharul înspre Alexandra. Ea umplu repede cele trei 
pahare. 

— Beau în cinstea Alexandrei Alexandrovna, spuse Okolov. 

Işi goli paharul şi îl puse la loc pe tavă. Se terminase cu toasturile. 

— Plecaţi, le zise el deodată cu strania lui voce spartă. 

Mâinile slabe se încleştară mânerele fotoliului. Alexandra se apropie 
brusc de el şi îi şterse fruntea. El îi luă mâna şi o duse la buze. Malko 
se uita la rus cuprins de milă, în ciuda voinţei lui. Pur şi simplu îşi 
servise patria până la ultima suflare. Numai cel din urmă duşman 
avea ultimul cuvânt. 

Lăsând jos masca de oxigen, Boris Okolov apăsă pe un buzer 
independent pe care îl avea pe genunchi. În mai puţin de un minut, 
uşa se deschise şi apărură cei doi ofiţeri care îl aduseseră pe Malko. 
Rusul li se adresă imediat în limba lui, iar cei doi îl ascultară cu 
respect. Malko realiză deodată că purtau uniforme ruseşti. Se afla într- 
o bază sovietică. 

Cei doi bărbaţi îl salutară, se întoarseră şi ieşiră din încăpere. De 
data asta, colonelul Okolov fu nevoit să stea aproape cinci minute cu 
masca de oxigen la nas. După aceea vorbi: 

— Eşti liber, drăguță, îi spuse el lui Malko. Este cadoul meu de adio. 
Dar nu răspund pentru faptele tovarăşilor români, nici ale celorlalţi, 
din Ungaria sau din altă parte. Pentru Alexandra nu sunt probleme. Ea 
are voie să ia un avion de la Bucureşti. Numai o sută douăzeci şi şapte 
de kilometri dus. Cu trenul nu e mult. 

Alexandra nu îşi lua privirea de la rus, iar Malko văzu că are ochii 
înlăcrimaţi. Il năpădi atunci un val de gelozie şi o luă pe tânără de 
mână. 

— La revedere, colonele Okolov, îi spuse el. 

Rusul zâmbi, arătându-şi dinţii strălucitori, dar falşi. 

— Poţi să-mi spui generale, drăguță... Am fost deja avansat. (Oftă 
uitându-se la Alexandra.) Ce viaţă frumoasă am dus... 

x 
x x 


Malko şi Alexandra mergeau grăbindu-se pe poteca înzăpezită, cu 
cei doi milițieni în faţa lor. „Cabana” dispăruse între brazi ca o 
fantasmă. Ofiţerul nu îi înapoiase pistolul lui Malko. Acesta nu ştia 
cum să-i spună Alexandrei ceea ce avea de spus. Tânăra nu scosese 
un cuvânt de când plecaseră de la Boris Okolov. Malko începu: 

— Ai ştiut că este bolnav? 


— Mi-a spus imediat ce am ajuns la Bucureşti. Se aştepta să moară 
în fiecare zi, suferea teribil şi avea hemoragie. Ai remarcat umflătura 
din frunte? Este o metastază. A apărut brusc. A suferit tot timpul. Cu 
toate astea, s-a purtat atât de frumos cu mine, atât de atent şi îmi 
repeta întruna că eu îi luminez ultimele zile ale vieţii. 

Malko se opri şi veni în faţa Alexandrei. 

— Eşti nebună! Okolov este unul dintre cei mai periculoşi ofiţeri din 
KGB. Nu a dat niciodată nimic fără să primească ceva în schimb. Sunt 
sigur că ne mai întinde o cursă. A avut cu certitudine un motiv să mă 
facă să vin până aici. L-a torturat într-un mod îngrozitor pe sărmanul 
Gheorghe Borş. Va urma execuţia colonelului Poreski... 

— Puțin îmi pasă, se răsti Alexandra. 

Avea ochii plini de lacrimi. Un val de gelozie îi strânse stomacul lui 
Malko. 

— Parcă ai fi îndrăgostită de el, izbucni el cu amărăciune. Ai făcut 
dragoste cu el? 

Intrebarea ieşise singură pe gură, fără să vrea. Brusc, o dori pe 
Alexandra ca şi cum ea nu ar fi fost niciodată a lui. Vru să o tragă spre 
el, dar ea îl respinse. Vocea era rece şi seacă. 

— Nu mă mai întreba nimic. Nu îţi voi răspunde. Nu am nimic să-mi 
reproşez. 

El o sărută, dar gura ei rămase de gheaţă. Atunci porniră din nou la 
drum ţinându-se de mână. Miliţienii îi aşteptară, apoi plecară şi ei cu 
paşi egali. Pe Malko atitudinea Alexandrei îl chinuia, dar nu îndrăznea 
să mai spună nimic. Figura suptă a rusului îl obseda. Pentru prima 
dată ura un duşman din breasla lui. 

În sfârşit, drumul se zări printre brazi. Volkswagenul era înconjurat 
de patru milițieni. Krisantem şi Samantha nu se mişcaseră de acolo. 
Văzând-o pe contesa Adler, figura Alexandrei se întunecă şi eliberă 
mâna lui Malko. Acesta se întoarse spre pădurea de brazi. Se întrebă 
brusc dacă nu cumva colonelul Okolov nu-i jucase vreo festă şi dacă 
nu îi vor lichida aici. 

— Eşti sigură că este bolnav? o întrebă el. 

Alexandra se întoarse spre el clocotind de furie. 

— Eşti josnic! Chiar ieri a venit un medic rus să-l examineze. Nu 
mai este nimic de făcut, nici nu ştie cum de a reuşit să ajungă până 
aici... Era cât pe ce să moară la tine, a avut o hemoragie puternică... 

Aşa se explica starea ciudată pe care o avusese Okolov la Liezen. 
Atunci de ce colonelul din KGB nu l-a atras în Rusia? Deşi nu ocupa 
decât o funcţie modestă în ierarhia oficială a CIA, capturarea lui Malko 
ar fi fost totuşi o lovitură pentru americani. lar colonelul Okolov nu 
prea făcea daruri. 

Unul dintre milițieni dădu un ordin scurt. Ceilalţi care păzeau 


A 


Volkswagenul se îndepărtară. Unul dintre ei îl salută pe Malko şi 


plecară în şir indian pe cărare. Erau liberi. Samantha sări imediat din 
maşină şi se repezi la Malko. 

— Ce se întâmplă? Unde este Okolov? 

— Să plecăm repede de aici, zise Malko. Discutăm după aceea. 

Samantha bătu din picior. 

— Îți baţi joc de mine? Unde este Okolov? 

Malko îi arătă milițienii cu pistoale-mitralieră. 

— Dacă ridici un deget, te ciopârţesc numaidecât... Colcăie pe-aici. 
Oricum Okolov e pe moarte. L-am văzut. Mai are de trăit doar câteva 
zile. Cancer. Haide, îţi explic eu. 

Samantha ezita, ignorând-o complet pe Alexandra, apoi se urcă în 
maşină, în spate. Alexandra se sui lângă Malko fără să scoată o vorbă, 
cu figura întunecată. Nici ea nu o băga în seamă pe Samantha. 

— Unde mergem? întrebă contesa Adler. 

— La gara din Sinaia, spuse Malko. 

El îi povesti cum decursese întrevederea cu Okolov în timp ce 
coborau drumul plin de zăpadă. Nemţoaica zise nemulțumită: 

— Nemernic bătrân. Nu vom scăpa de el. Il cunosc eu. Oamenii lui 
ne aşteaptă pe aici pe undeva şi ne vor lichida în mod discret. Vrea 
doar să ştie locurile pe unde vei trece, ca să nu scape nimic... Trebuia 
să-l strângi de gât! 

Alexandra se întoarse furioasă: 

— Taci din gură, că altfel o să mergi pe jos... 

Ochii cenuşii ai Alexandrei scăpărau de ură. Malko crezu că va sări 
la beregata Samanthei. Aceasta răspunse cu ironie: 

— Este evident că prietenul nostru Okolov ştie cum să se poarte cu 
femeile. Ar fi trebuit să-ţi faci carnet de partid... 

Alexandra nu îi răspunse. După cinci minute, ajunseră în micuța 
gară din Sinaia. Calea ferată mergea paralel cu albia râului. Tânăra 
cobori, iar Malko o conduse. 

Când ajunseră în faţa micuţei clădiri pătrate, Alexandra se opri şi 
veni înaintea lui Malko. Ezită câteva clipe, apoi se aruncă în braţele 
lui. Îl strânse cât putu de tare, lipită de el. 

— Fii atent. Aş vrea să vin cu tine, îi şopti ea. 

— Nu vorbi prostii. Ajung şi eu în curând. 

Ea îl sărută cu furie, apoi o luă la goană. Malko se uita în urma ei 
cum dispare în micuța gară şi i se strânse sufletul. S-ar putea să nu o 
mai vadă niciodată. 

De la Sinaia până la Liezen, drumul era lung şi periculos. Dacă Boris 
Okolov murea, românii şi aliaţii lor din Pactul de la Varşovia nu mai 
aveau nici un motiv să-l cruţe pe Malko. 


Capitolul XIX 


După ce trecură de Koszeg, drumul era ca o panglică dreaptă, 
pustie şi sinistră, mărginit de nesfârşite păduri de brazi, acoperite cu o 
mantie de zăpadă. Frontiera austro-ungară se afla la mai puţin de 
douăzeci de kilometri. Malko opri Volkswagenul la marginea drumului. 
Răsuci cheia în contact şi îşi sprijini capul de spătarul scaunului. Nu 
dormise de două zile. 

Plecaseră din Sinaia cu treizeci şi şase de ore în urmă, mergând 
numai pe autostrăzi. De atunci, căutau să meargă pe bâjbâite spre 
vest, pe drumuri pustii şi înzăpezite ce străbăteau Carpaţii, sperând să 
scape de poliţia română şi de cea maghiară care probabil 
supravegheau drumurile. Trecuseră frontiera româno-ungară aproape 
fără să-şi dea seama, pe un drum de pădure, paralel cu drumul 
naţional E 60 care traversa localitatea Borş. Un paznic de frontieră 
somnoros le făcu semn să treacă atunci când văzu că au număr 
românesc şi nici măcar nu catadicsi să iasă din gheretă. Samantha 
plecase cu o seară înainte, când se intersectară cu autostrada Piteşti- 
Sibiu. 

— Nu am chef să mă trezesc într-un lagăr de muncă pentru tot 
restul zilelor, i se confesase ea lui Malko. Eşti nebun dacă te gândeşti 
că Okolov te va lăsa să pleci din România. Işi bate joc de tine şi de 
data asta. Adio! 

Trântise portiera şi se pierduse în întuneric, plecând pe jos. Fără un 
cuvânt, Krisantem veni pe scaunul din faţă. Cât timp făcuseră plinul, 
turcul ţinu mitraliera pe genunchi. Malko alesese o benzinărie mai 
izolată. Însă benzinarul nu le dădu nici o atenţie. 

După treizeci şi şase de ore de condus neîntrerupt pe aceste 
drumuri care, prin unele locuri, nu erau decât nişte poteci acoperite 
cu polei, Malko era istovit. Dormiseră numai trei ore în maşină, lăsând 
motorul să meargă ca să nu moară de frig. Erau minus douăzeci de 
grade. Când ajunseră într-un sat, Krisantem cumpărase cârnaţi, pâine 
şi bere... 

CIA le semnalase ca posibil punct de trecere regiunea Koszeg. 
Paznicii de frontieră tolerau o contrabandă importantă între Ungaria şi 
Austria şi mai trăgeau din când în când câte un foc de armă. Merita să 
încerce... Acum aveau de străbătut regiunea Koszeg, să abandoneze 
maşina şi să o ia spre frontieră prin pădure. Malko studiase harta cu 
foarte mare atenţie şi se hotărâse să urmeze o cale ferată dezafectată 
care trecea peste graniţă. Asta le-ar putea fi ca un reper. 

Mai odihnit, Malko deschise ochii. Aceste câteva clipe de repaus îi 
priiseră. Se întoarse spre Krisantem. 

— Plecăm? 


— Da, mormăi turcul pe jumătate adormit. 

Malko demară şi acceleră. Krisantem luă pistolul-mitralieră de sub 
scaun şi îl armă. Malko se gândea numai la Alexandra. Ajunsese deja 
în Austria, dacă Boris Okolov nu îl minţise. Dar era mai mult ca sigur 
că rusul nu îl minţise. Cel puţin în privinţa ei. li mai simţea încă 
greutatea trupului lipit de el, când o sărutase în gara din Sinaia. in 
acel puţin timp, toate grijile se spulberaseră din cauza dorinţei care îi 
mai încălzea încă pântecele... Dar Alexandra era departe, într-o altă 
lume, iar Koszeg, numai la doisprezece kilometri... 

x 
* x 


În clipa în care se afundau în pădurea de brazi, Malko se întrebă 
dacă Samantha nu avusese dreptate când plecase. Trecuseră prin 
Borş fără probleme. Volkswagenul era ascuns la capătul unei cărări. 
Nu le mai rămăsese decât să treacă graniţa. Malko ezita. Era prea 
frumos. Rusul era prea viclean ca să-i facă acest cadou. Prinderea sau 
moartea lui Malko ar reprezenta o victorie pentru Serviciile din Est, iar 
colonelul Okolov voise în mod vădit să aducă un serviciu ţării până la 
ultima suflare. Malko fu copleşit de amărăciune. Işi ratase complet 
misiunea şi colonelul Vladimir Sergheievici Poreski va fi împuşcat din 
cauza lui. Se întreba dacă Boris Okolov murise deja. Sau dacă mai 
trăia, trăgea în continuare firele marionetelor sale... Exista o singură 
cale să afle acest lucru. 

— Să mergem, îi spuse el lui Krisantem. 

Turcul era rebegit de frig, adus de spate, ca un motan muiat în apa 
îngheţată. Se afundară în pădure fără să scoată o vorbă, mergând prin 
zăpadă până aproape de genunchi. Brazii erau nemişcaţi, singurul 
zgomot fiind al zăpezii care scârţâia sub paşii lor. Luase fiecare câte 
un pistol-mitralieră cu două încărcătoare, lăsând restul în Volkswagen. 

Pe drum se auzi un zgomot de motor, iar Malko se întoarse. Zări 
printre arbori o Tatra neagră ce se îndrepta cu viteză normală spre 
frontieră. Avea doi bărbaţi la bord. Erau atât de puţine autovehicule 
particulare, încât Malko se întreba dacă nu cumva fuseseră urmăriţi. 
Dacă Samantha avusese dreptate? Colonelul Okolov s-ar bucura să 
cunoască punctul prin care vor trece. Ar fi prins doi iepuri dintr-o 
lovitură. Fireşte, în maniera lui. De aceea aranjase să nu îi însoţească 
şi Alexandra... „Chemarea cărnii”, se gândi Malko ros de gelozie. 
Corpul ei trecu prin faţa ochilor şi o rămurică îi biciui obrazul. | se 
părea absolut imposibil să nu se fi petrecut chiar nimic între cei doi în 
acest răstimp de două săptămâni... în ciuda simptomelor lui, la 
Liezen, fusese totuşi în stare să-i aducă un omagiu Yasminei... 
Krisantem îl bătu pe umăr, smulgându-l din gândurile negre. 

— Atenţie! 

Se mişcase ceva în faţa lor, prin mărăcinişul acoperit cu zăpadă. 


Cei doi bărbaţi se ghemuiră la pământ şi îşi scoaseră armele. După un 
minut, care i se păru nesfârşit, Malko se ridică încetişor şi se uită în 
direcţia suspectă. Zări o formă imobilă şi întunecată. După un timp îşi 
dădu seama că era un cerb imens care adulmeca aerul. 

Il trase pe turc de mânecă şi o luară din loc, iar cerbul se îndepărtă 
greoi. Krisantem îl urmări cu privirea bănuitor şi nu mică i-ar fi 
mirarea dacă superbul animal s-ar duce să-i pârască. Într-o ţară 
comunistă trebuia să se teamă şi de umbra lui. 

Malko îşi aminti de întoarcerea lui furtunoasă din Cehoslovacia, cu 
câţiva ani în urmă. Dar atunci, Krisantem îl aştepta în partea cealaltă 
şi erau ajutaţi de cehi. Acum, se găseau singuri în această pădure 
ostilă şi îngheţată. In timp ce înainta, Malko încerca să ghicească ce 
capcană îi mai întinsese colonelul Okolov. Se opri iarăşi, iar Krisantem 
făcu imediat la fel. 

Auziră clar nişte foşnete în spatele lor, undeva în dreapta... Era tot 
cerbul acela sau poate altul. Malko îşi aminti de maşina pe care o 
zărise. Teama îi tăie răsuflarea. Erau urmăriţi! Capcana fusese bine 
ticluită. Dacă s-ar fi întors din drum, i-ar fi prins militarii din Poliţia 
Politică. Dacă îşi continuau drumul, se aruncau direct în braţele pazei 
de frontieră. 

Malko începu să meargă. Nu aveau de ales. Lui Krisantem îi era din 
ce în ce mai frig. Turcul ar fi făcut orice ca să scape de zăpadă şi de 
ger. Treptat, treptat, se lăsa întunericul. Ramurile copacilor încărcate 
de omăt le biciuiau fără milă obrajii la cea mai mică neatenţie şi nu îşi 
mai simțeau nici picioarele îngheţate tun. Deodată, Malko zări o 
ridicătură de pământ perpendiculară pe poteca pe care veneau. luţi 
paşii şi urcă taluzul pe bâjbâite. Imediat simţi sub picior o şină de tren, 
ascunsă sub zăpadă. De altfel, tunelul drept care despărţea pădurea 
nu îl înşela. Ajunseseră chiar pe calea ferată dezafectată care ducea 
dincolo de graniţă. Insă, între ei şi libertate, se afla cel puţin un post 
de pază a frontierei. 

Granița trebuia să fie la vreo trei kilometri. Pericolul începea pe 
ultima sută de metri. După opinia celor din CIA, pericolul era limitat. 
Foarte mulţi fugari o luaseră pe acest drum şi nu fuseseră prinşi. 
Paznicii îi confundaseră cu obişnuiţii contrabandişti pentru care 
închideau ochii. Dar astea nu erau decât zvonuri... Malko se gândi la 
biblioteca lui primitoare din castel. Acum Alexandra trebuie să fie 
acolo. 

— Am ajuns la capăt, îi spuse el lui Krisantem. Dacă totul merge 
bine, în câteva ore, vom fi în Ungaria. 

Nu mai spuse ce se va întâmpla dacă se va termina rău, dar ştiau 
amândoi foarte bine. Cortina de Fier şi fâşiile de frontieră din ţările 
estice erau deseori presărate de cruci din lemn, semnul încercărilor 
ratate de a trece clandestin graniţa. Turcul îşi asigură pistolul Astra 


din centură şi începu să păşească din traversă în traversă. Nu prea 


avea încredere în mitraliere. 
x 


* * 


Malko înota prin zăpadă până la brâu. Încet, încet, frigul îi 
pătrunsese în oase. Incerca din răsputeri să-şi domolească clănţănitul 
dinţilor. Alături de el, Krisantem era vânăt. Turcul încerca zadarnic să- 
şi încălzească degetele. Dacă ar fi fost nevoiţi să se lupte, nu ar fi fost 
în stare să ţină arma în mână şi să o folosească. De altfel, încerca 
degeaba să tragă culasa ca să o armeze. Din cauza gerului, metalul 
parcă era sudat. 

Undeva înaintea lor se afla „Zidul”. Nu era unul din sârmă ghimpată 
ca în Cehoslovacia, ci un zid adevărat care tăia calea ferată, ca şi cum 
cineva s-ar fi distrat să înalțe acest obstacol neaşteptat peste şine. 
Era un zid înalt de aproximativ cincisprezece picioare, cu sârmă 
ghimpată deasupra, care se afunda în pădure, de fiecare parte a căii 
ferate. 

Malko îl observa de vreo douăzeci de minute. La un kilometru mai 
departe, părăsiseră şinele şi se afundară în pădure, ocolind primul 
post de grăniceri, pe partea ungară, după aceea, o luară pe un 
drumeag ce mergea paralel cu calea ferată. In depărtare, zăriră nişte 
luminiţe gălbui. Deşi era vorba de nişte duşmani, pădurea întunecată 
îi ascundea foarte bine. Dincolo de graniţă, un tren şuiera îndelung din 
gara care închidea drumul. 

Malko se străduia să străpungă întunericul. Cu siguranţă că existau 
foişoare pentru paza acestui zid. Trebuia să le descopere. Pe de altă 
parte, ca să se ducă la ele reprezenta un pericol de moarte. Trebuia 
deci să se lase în voia sorții. 

Două voci izbucniră nu departe de ei. Malko şi Krisantem se 
ghemuiră la pământ. Ca să fie reperaţi prin mărăcinişul des, ar fi 
trebuit ca cineva să treacă la un metru de ei. Vocile se apropiau din ce 
în ce mai mult. In penumbră, distinseră doi oameni care discutau în 
timp ce înaintau cu paşi lenți. Una dintre poteci trecea chiar prin 
dreptul lor. 

Aşteptară cinci minute înainte să se ridice. Malko avea impresia că 
e un sloi de gheaţă. Cel puţin Krisantem nici nu mai putea să 
vorbească. Se scuturară de zăpada care se strânsese pe ei şi se 
îndreptară spre potecă. Când ajunseră într-un spaţiu deschis, lui Malko 
îi veni să strige de bucurie. Acum se afundau şi mai mult în stratul de 
omăt. Ajunseseră la „Zid”! Silueta lui mai întunecată decât pădurea 
mergea paralel cu poteca, aproximativ zece metri. Cei doi bărbaţi se 
afundară în pădurea dintre potecă şi zid. Insă, numai după câteva 
minute de mers, vegetaţia dispăru brusc. Pe o distanţă de trei metri 
de-a lungul zidului, fusese distrusă ca să creeze un povârniş care 


forma o altă potecă destul de largă, pe unde putea trece lejer un 
vehicul. Malko şi Krisantem o traversară dintr-un salt şi se lipiră de 
pietrele reci, cercetând obstacolul. Se lăsase din nou liniştea. Malko îi 
arătă sârma ghimpată care se vedea deasupra zidului pe fondul 
cerului senin. 

— Cu siguranţă că este străbătută de curent electric... 

Asta însemna că riscau să rămână agăţaţi ca nişte paiaţe 
dezarticulate sus pe creasta zidului. 

— Urcă-te pe umerii mei, îi suflă Malko lui Krisantem. Trebuie să 
ajungem sus ca să trecem peste sârmă... 

Krisantem îi făcu semn din cap că „nu”. 

— Dumneavoastră vă urcați, eu sunt prea greu. 

Malko nu insistă. Turcul îl împingea deja în sus şi încerca să se 
sprijine cu picioarele de scobiturile din zid, dar aluneca pe pietrele 
acoperite cu o pojghiţă de gheaţă. După aceea, fără să-şi dea seama, 
se pomeni încălecându-l pe turc. Incet, încet, reuşi să pună picioarele 
pe umerii lui şi să se ridice lipindu-se de zid. Se strădui să se întindă 
cât putea de mult, însă vârful degetelor se găsea la un metru de 
marginea zidului. lar deasupra se înălța înspăimântătoarea sârmă 
ghimpată. 

II simţea pe Krisantem tremurând sub greutatea lui. Sări pe 
pământul îngheţat şi simţi un şoc dureros în coloana vertebrală. 

| se păruse că făcuse un zgomot infernal. 

— Este prea înalt, îi zise el gâfâind turcului. Trebuie să încercăm în 
altă parte... 

Krisantem scutură din cap. 

— Este prea periculos. Trebuie să agăţăm ceva de sârmă şi să ne 
căţărăm. 

— Şi dacă au curent electric? 

Turcul îşi şi desfăcuse centura de la brâu. 

— Cureaua mea e din piele. Nu se va întâmpla nimic. 

De data asta se căţără turcul pe umerii lui Malko. Acesta crezu că 
se prăbuşeşte sub greutatea lui. 

Prins de zid cu mâna stângă, precum un păianjen, Krisantem 
aruncă centura cu catarama în sus. Aceasta trecu peste primele trei 
rânduri de sârmă ghimpată, iar Malko o legănă până prinse şi celălalt 
capăt al curelei. Trase puţin în jos ca să verifice dacă ţinea. Sârma 
groasă se îndoi destul de mult. Krisantem începu să se caţere şi apăsa 
mai puţin pe umerii lui Malko. Inainta centimetru cu centimetru. 
Deodată se auzi o pârâitură seacă, iar Malko era cât pe ce să cadă sub 
greutatea lui Krisantem. Unul dintre punctele în care era fixată sârma 
cedase, iar firele se lăsară în jos cu vreo douăzeci de centimetri. Insă 
Krisantem o luă imediat de la început. De data asta, dintr-un singur 
avânt, ajunse cu mâna dreaptă pe creasta zidului. Se luptă câteva 


clipe cu răceala de gheaţă a pietrelor, apoi se agăţă mai bine. Turcul 
gâfâia atât de tare, încât trebuie să se fi auzit la câţiva kilometri... 

In sfârşit luă un picior de pe umărul lui Malko. Cu obrazul lipit de 
piatra rece, Krisantem cerceta sârmele ucigaşe. Între zid şi ele era un 
spaţiu gol de vreo jumătate de metru. Suficient ca să treacă târându- 
se pe burtă, cu condiţia să nu facă nici o mişcare bruscă... Prima risca 
să fie şi ultima. 

In fine, turcul reuşi să pună piciorul pe marginea zidului, apoi, cu un 
ultim efort, se sui pe el culcat pe burtă. Rândurile de sârmă ghimpată 
se aflau la zece centimetri deasupra lui. Cu foarte mare băgare de 
seamă, trase cureaua, atent să nu atingă firele cu catarama, apoi lăsă 
capătul să atârne spre Malko. Turcul încălecă zidul ţinându-se strâns 
cu mâna dreaptă de partea dinspre unguri. Malko înfăşură cureaua în 
jurul încheieturii şi începu să se caţere. 

| se păru că stătea spânzurat de zidul îngheţat de ore întregi, fără 
măcar să se gândească la patrulele de grăniceri care l-ar putea 
surprinde, li era atât de frig, încât îi venea să urle... 

Când îl prinse pe Krisantem de mână, îi veni pur şi simplu să strige 
de bucurie. Krisantem lăsă piciorul drept în cealaltă parte a zidului, 
răsucindu-se pe burtă şi prinzându-l din zbor pe Malko de mână. În 
acelaşi timp, el se lăsă pe partea cealaltă. Mai greu decât „stăpânu- 
său”, Krisantem, îl atrase de partea maghiară. Nici unul dintre ei nu 
simţise zgârieturile pietrelor. 

Malko aproape că reuşise să se caţere pe zid când se auzi primul 
strigăt. Venea de undeva din dreapta. Imediat după aceea, se mai 
auzi încă unul şi o lumină apăru de dincolo de copaci. Trebuie să le fi 
găsit urmele prin zăpadă. 

— Repede, strigă Malko. Repede! 

Krisantem se grăbi, dar corpul se balansă ca o pendulă şi căzu 
greoi la pământ împreună cu Malko pe care îl ţinea strâns de mâini, 
exact în momentul în care se aprindea un proiector care inundă zidul 
cu o lumină puternică, la vreo sută de metri de locul prin care 
trecuseră cei doi. 

După căzătură, turcul rămase năucit câteva clipe. Se ridică şi vru să 
escaladeze zidul. Insă suprafaţa aceasta era mai netedă decât prima. 

x 


* * 


Malko se lupta cu disperare ca să se caţere, cu un picior atârnând 
în gol. Auzea cum oamenii alergau prin pădure. Intră în panică, 
văzându-se deja prins de jandarmi, dus la închisoare şi condamnat la 
moarte. In acest mod, capcana întinsă de colonelul Okolov funcţionase 
cum nu se poate mai bine. Au fost urmăriţi şi aşteptaţi. Era stilul 
rusului să-i lase să spere până în ultimul moment. Krisantem îl 
încurajă de pe partea cealaltă a zidului: 


— Repede, Alteța voastră, că sosesc! 

Cu un efort supraomenesc, Malko făcu un salt şi se pomeni culcat 
pe zid. Fasciculul proiectorului se îndrepta încet spre el, măturând 
creasta zidului cu o lumină orbitoare. Tot din partea aceea, se auzeau 
şi alte strigăte. Al doilea proiector se aprinse în dreapta lui. 

O rafală de armă automată pocni, împrăştiind frunzele de deasupra 
capului său. Mitraliera lui rămăsese jos. La ce bun să riposteze? Vocea 
plină de îngrijorare a lui Krisantem urcă până la el. 

— Săriţi repede! 

Malko se grăbi cât putu. Se târî şi, ca să se smulgă de acolo, fu 
obligat să încalece zidul şi să se ridice puţin. Imediat, simţi o usturime 
înfiorătoare în spate şi se opri locului. Se agăţase de o sârmă. 

Se încordă, aşteptând descărcarea electrică ce avea să-l ucidă. 
Autosugestionându-se, chiar crezu că simte furnicături în buricele 
degetelor. Dar nu se întâmplă nimic. Malko nu simţea decât vârfurile 
ascuţite înfipte în spate. li venea să strige de bucurie. 

Sârma nu era străbătută de curent electric, nu se ştie din ce 
motive. Era ca şi scăpat. Uitase complet de proiector. Lumina 
orbitoare îl izbi direct în faţă, deranjându-i vederea. Clipi din ochi, 
zbătându-se ca un crab aruncat de maree pe o stâncă. Se prinse iarăşi 
în sârma ghimpată. Din instinct îşi băgă capul între umeri. Proiectorul 
continua să lumineze zidul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat absolut 
nimic, Malko se pomeni în întuneric, prea surprins ca să înţeleagă. 

Sub lumina reflectoarelor, apăru brusc în noapte un foişor. Malko îl 
vedea ca în miezul zilei. Era construcţia specifică Cortinei de Fier: o 
platformă susţinută de nişte scânduri sprijinită pe o schelă. Doi 
oameni stăteau de o parte şi de alta a unei mitraliere. Vedea clar 
banda pusă în armă, care era îndreptată în direcţia lui, dar nu trăgea. 

O fracțiune de secundă, simţi o frică viscerală. Avu senzaţia că 
gloanţele îi sfârtecau faţa şi îi pătrundeau în corp. De la distanţa 
respectivă, nici un copil nu putea rata ţinta. 

Malko aterizase deja în partea cealaltă. Mitraliera dispăruse de 
parcă fusese ascunsă sub o trapă. Malko plonjă în mâini exact peste 
Krisantem şi se rostogoliră amândoi pe pământ. |n acelaşi moment, 
mitraliera începu să tragă, rupând sârma ghimpată în locul unde 
stătuse cu o secundă mai devreme. 

Rămase năucit pe solul îngheţat, inima îi bătea cu putere în piept şi 
avea impresia că nu se poate mişca. Krisantem îl zgâlţâi şi îi pipăi 
toate încheieturile. 

— Alteță, sunteţi rănit? 

— Nu, nu am păţit nimic. 

Malko se ridică. Nu era rănit, ci numai lucid şi amărât. Victoria lui 
Boris Sergheievici Okolov era mai deplină decât îşi imaginase. 
Colonelul din KGB tocmai îi făcuse cadou libertatea. Darul lui de 


despărţire. Malko şi Krisantem reuşiseră să escaladeze zidul fiindcă 
asta fusese dorinţa lui. De aceea nu era străbătură sârma de curent 
electric... Şi nu îi descoperiseră patrulele de grăniceri... Dar mai cu 
seamă, de aceea reuşiseră să străbată România şi Ungaria fără să 
aibă neplăceri... Tot din aceeaşi cauză nu trăseseră nici mitralierele. 

Malko îşi dăduse seama numai când văzu armele tăcute. Diverse 
servicii din Est foloseau din când în când acest procedeu ca să 
introducă un agent în Vest. Făceau mult zgomot, dar aveau foarte 
mare grijă să nu îl rănească. lar el ajungea acolo ca un erou scăpat de 
tirania comunistă. Dar cu siguranţă era prima dată când un agent 
american beneficia de acest lucru... 

Krisantem se uita în jurul lui cu îngrijorare. La urme urmelor, se 
găseau acum în Austria, adică în Vest. 

— Nu-ţi face griji, nu mai suntem în pericol, îl linişti Malko. Puteam 
foarte bine să luăm avionul. 

O luară din loc încetişor, îndepărtându-se de zid. Strigătele şi 
focurile de arme se mai auzeau încă în spatele lor ca un spectacol 
bine regizat. Oare cărui fapt îi datora viaţa şi libertatea? Oare putea 
să dea ochii cu ceilalţi fără să roşească? Era oare cel din urmă dar de 
la un om care se ştia condamnat sau recunoştinţa unui amant 
copleşit? 


Capitolul XX 


Un murmur de bună dispoziţie anima salonul cel mare al castelului 
din Liezen. Vreo douăzeci de prieteni sosiți de la Viena răspunseseră 
invitaţiei lui Malko şi a Alexandrei. Tânăra era la fel de frumoasă, 
îmbrăcată cu o rochie lungă din mătase divers colorată care costase o 
mică avere. 

Malko se apropie de ea şi îi sărută mâna. Trei violonişti interpretau 
cu antren cântece ungureşti şi fură nevoiţi să se refugieze în 
bibliotecă să găsească puţină linişte. Alexandra se apropie de Malko şi 
îi atinse buzele cu ale sale. Nu purta nimic pe sub rochie, iar pieptul 
ieşea orgolios în evidenţă. Ea îi susţinu privirea aurie cu un surâs 
nedefinit. Malko nu se mai putu abţine: 

— Ce s-a întâmplat între tine şi colonelul Okolov? 

li pusese această întrebare a mia oară. Trecuse o lună de la 
întoarcerea lui Malko. Aşa cum prevăzuse, o găsise la castelul lui din 
Liezen. Insă relaţia dintre ei nu mai era aceeaşi... 

Cu toate astea, colonelul Boris Sergheievici Okolov, promovat la 
rangul de general, murise deja. Vestea fusese publicată în presa 
sovietică, ce amintise de cariera lui. Dar acest lucru nu îl afectase pe 
Malko. Discutaseră nopţi în şir, despre răpirea Alexandrei. Malko îi 
povestise de sute de ori acelaşi amănunt, repetând cuvânt cu cuvânt 
discuţiile cu Boris Okolov. Însă, când îi punea întrebări mai precise, 
Alexandra se închidea în ea ca o scoică. Ca şi cum ar fi existat un pact 
secret între ea şi rus. Sătulă de toată povestea, Alexandra îi aruncase 
într-una din zile: 

— Ştii de ce te-a lăsat Boris să pleci? Mi-a spus-o chiar el într-o zi. 
S-a gândit că tipii din CIA nu vor crede niciodată că ai reuşit să ieşi din 
România fără ajutor. Vor presupune deci că ai trădat... Şi că, într-o 
bună zi, vei deveni agent dublu... 

In acea seară, Alexandra se întorsese furioasă acasă la ea. Malko se 
gândise toată noaptea la ceea ce îi spusese. S-ar putea să existe 
plângeri ale autorităţilor române la adresa lui. In acest caz, cei din Est 
vor veni în căutarea lui. 

Spusese tot adevărul celor de la CIA, ascunzând doar faptul că 
Okolov îl lăsase să fugă. Dar, corelând această purtare blândă cu 
prezenţa Alexandrei... Era o lovitură prea dură dată mândriei lui. 

Nu ştia dacă îl crezuseră. În meseria lui, nu dezvăluia niciodată 
adevăratele gânduri. Viitorul i-o va spune. Fireşte, povestea 
Alexandrei rămânea în picioare. Insă rămânea o mică îndoială care nu 
se va şterge niciodată. Alexandra îi zâmbi cu ironie. 

— Ţi-am spus doar că nu am nimic să-mi reproşez. Nu te mai gândi 
la povestea asta. Sunt aici şi acest lucru ar trebui să-ţi ajungă. Toţi 


prietenii tăi te invidiază. 

Un zgomot de motor îl făcu pe Malko să întoarcă capul. Un 
Mercedes masiv şi negru urca rampa care ducea la uşa de la intrare. 
Conducea un bărbat. Malko se miră. Nu mai aştepta pe nimeni. O 
părăsi pe Alexandra şi străbătu în grabă salonul. Krisantem ajunsese 
deja la uşă. Era în uniforma lui albă, uşor adus de spate din cauza 
bătrânului său pistol Astra strecurat la centură, pentru orice 
eventualitate. Era ocupat cu primirea musafirului. 

O mână fină de femeie îl prinse pe Malko de braţ, iar o voce 
proaspătă îi şopti la ureche: 

— Nu prea vă mai vedem prin Viena, dragă prinţe. Ar trebui să 
veniţi mai des. 

Malko se întoarse şi o descoperi pe baroana Fursten, îmbrăcată 
într-o blană a casei de modă Valentino, de un galben strălucitor. Şi ea 
îşi aruncase toate sutienele la gunoi, însă gurile rele cleveteau că nu 
se oprise aici. Era una dintre cele mai frumoase femei din Viena şi 
provenea dintr-o familie nobilă. Dar şi o pradă uşoară, cu condiţia să-i 
placă şi ei. lar pe Malko îl plăcea mult de tot. Acesta se gândea cu 
umor la reacţia Alexandrei şi la rana invizibilă de care suferea de când 
îl cunoscuse pe Okolov. Zâmbi. 

— Am foarte multe lucruri de făcut, plus o logodnică extrem de 

geloasă. 
__ Tânăra baroană făcu o mutrişoară fermecătoare, dar dezamăgită. 
Işi jurase să facă dragoste cu Malko, fie şi numai o singură dată, căci 
se zvoneau atâtea lucruri despre el în Viena. Spre exemplu, că era un 
om periculos, care se juca cu moartea. 

Pur şi simplu era doar un om torturat de această micuță râie de 
Alexandra care nu îi ajungea nici la degetul mic din punctul de vedere 
al viței nobile. În cercul în care se învârtea baroana Fursten, în care 
fidelitatea nu mai era întâlnită decât în arborele ei genealogic, 
constituia un şoc extraordinar. 

Răsucindu-se pe vârfuri plină de eleganţă, ea se îndepărtă de 
Malko. În această seară, îi mai reţinuseră atenţia încă două persoane. 
Era ferm hotărâtă să nu plece singură la volanul maşinii ei Bentley. 

x 
x x 


Malko deschise uşa mare a salonului. Străinul coborâse din 
Mercedes, iar Malko îl recunoscuse pe un angajat al Ambasadei 
americane din Viena. Nu era semn bun. De când suferise eşecul în 
afacerea Okolov, era pedepsit. Nu mai primise nici o misiune. Oare 
era provizoriu sau definitiv? Nu avea de unde să ştie. 

Americanul îi înmână un plic lui Malko. 

— Un mesaj pentru dumneavoastră. Nu trebuie să răspundeţi. 

Se urcă imediat în Mercedes şi cobori lent rampa, apoi dispăru. 


Malko se întoarse în salon. Nu îndrăznea să deschidă plicul. Nu putea 
fi decât o veste proastă. Brusc simţi pe cineva în spatele lui. Era 
Alexandra. 

— Ce s-a întâmplat? 

Alexandra stătea agăţată de braţul lui, iar el deschise repede plicul. 
Tânăra asistase la scena cu baroana Fursten şi nu mai avea încredere 
în el. 

— Ai primit veşti de la scumpa ta Samantha? îl întrebă ea cu ironie. 

Malko nu mai primise nici o veste de când o lăsase pe tânăra 
aventurieră pe drumul spre Piteşti, în România. Şi nici nu mai spera să 
mai primească vreodată. Despături foaia de hârtie pe care o găsise în 
plic. Era un singur rând scris de mână şi fără semnătură: 

„Colonelul Poreski a fost împuşcat în dimineaţa asta la ora şapte, la 
poligonul Khodimka.” 

Era inutil să se întrebe de unde venea acest mesaj. Celor din CIA le 
plăcea la nebunie să le amintească oamenilor ca Malko de eşecurile 
lor. Acesta mototoli hârtia şi o aruncă într-o scrumieră. | se întâmplase 
rareori să cunoască un eşec atât de usturător ca afacerea 
Okolov/Poreski. Ca să nu mai pună la socoteală oribila dilemă dacă va 
muri sau nu. Vocea stinsă a Alexandrei îl făcu să tresară: 

— Nu a fost din vina ta, iubiţel. 

El nu îi răspunse şi cobori în bibliotecă. Dar găsi acolo vreo şase 
musafiri. Cineva pusese un disc cu melodii ruseşti şi câteva perechi 
dansau vesele. Zărindu-l pe Malko, baroana Fursten începu un dans 
tătar care îi dezgolea picioarele până sus, datorită rochiei cu 
despicătura foarte adâncă. Malko îşi turnă un pahar cu votcă, apoi se 
întoarse în salon. O tânără austriacă, brunetă ca o italiancă, îl acostă 
pe Malko: 

— Sper că nu a fost o veste proastă, nu-i aşa? 

Malko dădu din cap: 

— Ba da. 

Cuprins de o inspiraţie subită, el cobori, intră în bibliotecă şi opri 
magnetofonul. Oaspeţii lui se opriră din dansat surprinşi. Malko ridică 
paharul cu votcă. 1 

— Aş dori să ţin un toast, îi anunță el. In cinstea unui om care 
tocmai a murit. 

In general, austriecii sunt romantici. Bărbații umplură paharele 
însoţitoarelor şi pe ale lor, apoi aşteptară. Luată prin surprindere de 
liniştea bruscă, Alexandra veni lângă Malko. Acesta ridică paharul şi 
începu: 

— Beau în amintirea colonelului Vladimir Simeonovici Poreski, 
împuşcat astăzi de ruşi. 

Emoţionaţi de acest toast neobişnuit, ridicară cu toţii paharele şi 
băură. După un timp, unul dintre oaspeţi remarcă: 


— Nu este vorba de acel ofiţer rus care a fost convins să facă 
spionaj cu câtva timp în urmă? Am citit în ziare despre el. Credeam că 
a fost executat mai demult... 

Baroana Fursten îl fixa insistent, cu o expresie aproape incendiară. 
Din cauza acestor lucruri misterioase voia neapărat să se culce cu 
Malko. Alexandra îi surprinse privirea şi strânse buzele. Inviorată din 
cauza băuturii, baroana întrebă: 

— Dragă prinţe, pentru ce mai bem acum? 

Malko nu apucă să-i răspundă. Alexandra îşi umpluse deja paharul. 
Toată lumea o imită, inclusiv Malko. Ştia la ce să se aştepte din partea 
ei. Alexandra ridică paharul cât mai sus: 

— Beau în amintirea generalului Boris Sergheievici Okolov, spuse 
ea cu voce limpede, în cinstea căruia ne-am adunat toţi astăzi, aici. 

Ea apăsă pe cuvântul „toţi”. Malko se înroşi. li venea să o strângă 
de gât. Ea îi aruncă o privire sfidătoare şi sclipitoare, rămânând cu 
paharul goi în mână. Puțin cam miraţi, oaspeţii închinară la rândul lor. 
Lui Malko votca îi lăsă un gust amar în cerul gurii. Baroana Fursten se 
apropie de el, arzând de curiozitate. 

— Cine este acest general? 

Alexandra răspunse repede înaintea lui Malko: 

— Un spion rus. 

Apoi ieşi ţanţoşă din bibliotecă. Malko o urmări cu privirea, ros de 
gelozie. Nu va putea în veci să-l uite pe colonelul Boris Okolov. 


Zărindu-l pe Malko, Okolov o lipi pe Alexandra de sri 


ținând-o strâns de talie. în, cae avea briciul descrise | 
un arc de cerc prin aer și lama se opri exact sub bărbia . 
Alexandrei. Tânăra austriacă scoase un sunet răgușit și nu | 


Sg mar zbŠŤU. 


ză nu te mişti, drăguțule, că îi tai gâtul până la cés fă A 


a itol T Okolov lui Malko. 


Ea eszittuici TINERAMA 

cu opti în seria SAS; 

a Aventură în Afganistan 

a Joc pgiculos îi Sieru Leone i 
si capcana Cecenă ; 
„a Sciisoure pentru Clinton 

IS/Ca/să Khmerior Roşii 

LU ves: Ge Ierusalim * 
operatiunea Lucifer 

topi Ry Express 

rerorisii din Bruxelles 

i Svitutu de stat la Tripoii 

Ee pO impctriva lui Sorbaciov 
ngeru negru din Montevideo 

uri ugent CIA în Congo 

Numele de cod: „El Dicbio” 
Yggdrasil - manipulare satanică 
Răzbunarea lul Saddam Hussein 

E Moarte în Jamaica. 

E Escală la Gibraltar 

= Viză pentru Cuba 

E Dans macabiru la Belgrad 

= Ciuma neagră din Bagdad 


BE 


m Aurul de pe râul Kwali 


m Spânzurații din Bagdad 
m Sirena dlabolică 
m De veghe în Israel 
m Misterul din Pago-Pago 
= Pantera de la Hollywood 
E Bali, paradis mortal 


PRET 9 000 Lei ISBN 973-9138-63-2 /