Gerard de Villiers — [SAS] Viza pentru Cuba

(GERARD DE VILLIERS 


CAN 
TinéFàma 


Gérard de Villiers 


Viza pentru Cuba 


ISBN: 
973-9138-51-9. 


Malko Productions - 1989, 
Visa pour Cuba 
Pentru versiunea româneascä. 
©TINERAMA 1998. 


Gérard de Villiers 


Viză pentru Cuba 


În româneşte de: 
M.V. Petrescu. 


1998 


Capitolul |. 


Luis Miguel Bayamo îşi gară BMW-ul vechi, de culoare 
cenuşie pe Calle L, în faţa hotelului Habana Libre, pe locul 
rezervat pentru turistaxis şi trânti portiera fără măcar s-o 
încuie cu cheia. Deşi purta pläcuta „particular” a simplilor 
cetăţeni, toată lumea ştia că cele două antene de pe 
acoperiş indicau un membru al „G 2”, Serviciul Securităţii 
Statului, o ramură internă a DGI!. 

Şoferii de taxi urmăreau din ochi silueta atletică a 
cubanezului. El nu era nevoit să se îndoape cu frijoles, 
fasolea cea de toate zilele a cubanezului din clasa de mijloc, 
pentru a se îngraşă. Guayabera? lui lăsă să se ghicească o 
musculatură puternică şi nişte umeri de docher. Cu mustata 
lui neagră pe oală, înconjurând o gură cu buze groase şi cu 
chica neagră şi stufoasă, era prototipul însuşi al unui macho 
latino. Femeia poliţist din Policia Revolucionaria nacional, 
care păzea intrarea în Habana Libre, îi tăie drumul. 

— Companero? A donde vas? 

Accesul în hotelurile pentru străini era interzis 
cubanezilor. Luis Miguel Bayamo îşi scoase legitimatia, 
care-i acorda o serie de priorităţi şi i-o băgă sub nas. 

— Soy trabajando, companera“... 

Privirea lui cobori pe pieptul greu, mulat într-o uniformă 
gri. O faţă frumoasă, cu chipul prelung şi fin, care se înroşi. 

— Oh! Disculpame, companero!” 

— Esta bien, esta bien, i se adresă Luis Miguel, 


1 Departamento General de Inteligencia. 

2 Cămaşă plisată, cu mâneci scurte, purtată pe deasupra 
pantalonilor. 

3 Tovaräse? Încotro? 

t Eu muncesc, toväräsico. 

5 Oh, te rog să mă ierti, tovaräse! 


5 


mărinimos. 

Ca pentru a o da la o parte, îşi lăsă mâna pe şoldul fetei, 
apăsând uşor carnea elastică. Privirile lor se întâlniră, iar el 
citi o admiraţie deosebită în ochii intunecati ai cubanezei. 

— Îti faci bine treaba, îi spuse el. Spune-mi cum te 
cheamă, am de gând să-ţi fac un raport bun. 

Mâna lui apăsă ceva mai mult şoldul. Ar fi răsturnat-o pe 
un colţ de birou. In uniformă, ar fi fost mai excitant. 

— Doris Velez, companero. 

— Hasta luego, Doris! făcu Bayamo. 

Pătrunse în holul mare mereu forfotind de activitate. 
Majoritatea turiştilor şi a delegaților ţineau să tragă la 
Habana Libre. Fostul Hilton se ruina pe încetul de treizeci de 
ani încoace, dar încă arăta bine. Tiendas libres pentru 
turişti, cabaretele lui şi barurile îi asigurau o animaţie 
permanentă. Luis Miguel Bayamo se apropie de recepţie. Un 
grup de turişti italieni ascultau cu religiozitate discursul 
pompos al ghidului lor, în vreme ce nişte irakieni o 
înconjurau pe o angajată a Cubatur, pipăind-o ca pe un fruct 
copt. In Cuba, acest gen de manifestări făcea parte din 
moravurile, mai mult decât libere. 

Nici măcar socialismul ştiinţific nu o scosese la capăt cu 
instinctele sexuale ale cubanezilor, sporite de rom şi de 
soare. 

Luis Miguel Bayamo, reuşi să atragă atenţia amploiatei 
de la recepţie. 

— 2210, por favor. 

Tânăra luă cheia cerută şi i-o întinse fără nici un fel de 
îndoieli. Hotelul găzduia delegaţii din Salvador, Nicaragua, 
Chili şi nici un cubanez de rând n-ar fi îndrăznit să ceară o 
cheie. Luis Miguel Bayamo se îndreptă spre ascensor 
fluierând, într-o dispoziţie de zile mari. După ce-i indică 
etajul liftierei care conducea cabina, îşi consultă ceasul: 4. 
Avea înaintea lui două ore bune. 

Liftiera grasă îi adresă un zâmbet grațios: ea reperase 
sub guayabera umflătura pistolului, înfipt după curea. 

— Veintidos, companero, anunţă ea. 

Luis Miguel se îndepărtă pe coridorul pustiu. Bătu la 
2210. Aproape imediat uşa se deschise şi el se strecură în 


6 


interior. 


* * 


— Que bola, Guapita?f 

Mâinile enorme ale lui Luis Miguel se împreunară ca nişte 

Gheare în jurul mijlocului fin al tinerei blonde, care-i 
deschisese. | se umeziseră palmele şi inima începu să-i bată 
mai puternic. Părul de un blond autentic era strâns într-o 
coadă de cal, făcând-o să pară sub şaisprezece ani, dar 
gura mare, ochii migdalati care respirau viciu şi sânii 
ascuţiţi îi trădau senzualitatea. O Lolită tropicală care-i 
înnebunea pe bărbaţi. Cubanezul îşi cobori mâinile, pipăind 
crupa nervoasă şi cambrată, apoi pulpele până la marginea 
rochiei mini. 

— Que buena! murmură el. Vamos a templar!” 

O şi împinse spre pat. Prima dată când o văzuse, cu o 
lună mai înainte, într-un cabaret din Capri, se dezläntuise 
într-un număr afro-cubanez, mimând amorul, în faţa unor 
turişti canadieni năuciţi, cu privirea ei ciudată de adult 
pervers şi pântecul care se mişca într-o sarabandă îndrăcită 
la câţiva metri de el. Işi jurase s-o aibă. Cel care-l însoțea, 
unul dintre omologii lui cehi, îl întrebase: 

— Cine-i tipa? O cunoşti? 

— Nu, dar am să-mi repar greşeala... N-am văzut în viaţa 
mea o titi” aşa de excitantă. 

Nu-i fusese greu s-o seducă pe Herminia Tamargo. Când 
o convocase la Direccion de la Seguridad, aflată pe colţ 
între calle San Miguel şi calle Anita, în cartierul Verdero, ea 
înţelesese foarte repede care era scopul conversatiei. 
Salariată la stat, ca toţi cubanezii, câştiga o sută cincizeci 
de pesos pe lună, pe care nu izbutea să-i cheltuiască, 
magazinele din Havana fiind goale. Luis Miguel, în calitatea 
lui de membru al serviciilor secrete, avea acces la tiendas 
libres, unde se plătea în dolari şi unde gäseai tot ce-ţi 


6 Ce mai faci, frumoaso? 
7 Ce excitată eşti! Hai să facem dragoste. 


8 Fată toarte tânără, gen Lolita, după care se dau în vânt 
cubanezii. 


7 


poftea inima... parfumuri frantuzesti, Cointreau, până la 
Johnny Walker, magnetoscoape Samsung sau sticle 
pântecoase de Moet. Comori interzise restului cubanezilor. 

Herminia nu considerase indicat să reziste, atunci când 
Luis Miguel începuse să-i malaxeze sânii. 

Gâfâind ca o focă, cubanezul o răsturnase pe birou, iar 
Herminia îl ajutase discret să-i desfacă pantalonul. Se 
prăvălise asupra ei ca un bolnav, satisfăcându-se cât ai 
clipi. Apoi, sătul şi mărinimos, Luis Miguel o întrebase: 

— Ce ti-ar mai place să faci în afară de jinetera?? 

— Dansatoare la Tropicana... 

Cel mai frumos cabaret din Havana, o adevărată 
instituţie. Numai fetele recomandate de un membru de 
partid puteau lucra acolo. In afara salariului substanţial, mai 
ciupeau şi ceva dolari făcând dragoste din când în când cu 
vreun turist... Luis Miguel îi aranjase ploile. 

De atunci se vedeau prin posadas”, prin Parcul Lenin sau 
chiar în hotelul Habana Libre. Ceea ce o flata pe Herminia. 
După fiecare îmbrăţişare făcea câte o baie interminabilă. 
Samponul şi săpunul reprezentând articole de lux în Cuba... 

Niciodată nu se dovedea mai docilă ca într-o cameră a 
unui mare hotel căzut în ruine... totuşi, de data asta, mai 
înainte de a ajunge la pat, Herminia încercă să-l respingă pe 
Luis Miguel Bayamo. 

— Espera! Espera! 

— Ce te-a apucat bodogăni Luis Miguel, pe punctul de a 
se înfuria. De mai multe ori îi jucase rolul cu refuzul, pentru 
a-i mai extorca un cadou. Herminia Tamargo se dovedise a 
fi o puşlama oribilă, dublată de o prostituată. Din păcate, 
Luis Miguel, mare fustangiu, nu se putea lipsi de ea. 

Masinal, o mână a lui se închise în jurul unui sân ascuţit 
şi tare. Herminia ridică spre el o mutrişoară bosumflată. 

— Să ştii că m-a oprit în hol un seguroso!!. 

— Nu i-ai arătat legitimatia? 

li eliberase un pase fals, document care le permitea 
cubanezilor angajaţi în hotelele pentru străini să nu fie 


? Prostituţie. 
10Casä de rendez-vous. 
11 Securist. 


respinsi la baraje. 

— Da, făcu Herminia, dar mi-a pus o groază de întrebări, 
l-am spus că eram cameristă. Mi-a luat numele. 

Luis Miguel ridică din umeri. 

— N-are nici o importanţă. Dacă ai probleme, spune-le să 
mi se adreseze mie. 

Toţi cubanezii cât de cât mai importanţi aveau o titi. Era 
admis şi, în această privinţă, domnea o mare indulgență. O 
rămăşiţă a machismului care supravieţuise Revoluţiei. Luis 
Miguel, dimpotrivă, îşi spuse că incidentul era benefic. Era 
de natură să-i întărească alibiul privind prezenţa lui în 
Habana Libre. Până şi seguroso cel mai obtuz ar fi înţeles că 
mai faci şi nebunii pentru o fată ca Herminia. Ca să o 
liniştească definitiv, îi murmură la ureche: 

— O să ne ducem imediat la tienda. Au primit costume de 
baie din Brazilia... 

Pentru el şi-ar fi luat o sticlă de Johnny Walker, cu 
etichetă neagră. 

Herminia începu pe dată să toarcă, lipindu-şi pântecul de 
cocoaşa care deforma pantalonul amantului ei. Redevenind 
târfa docilă şi plină de vicii care-l scotea din minţi. 

— Mi caballo! îi şopti ea, masându-i membrul încordat. 

In principiu, era porecla lui Fidel Castro. Pentru că toţi 
cubanezii spuneau că avea nişte testicole enorme. Membrul 
impozant al lui Luis Miguel îl îndreptăţea să fie numit astfel. 
lar el, cu răsuflarea sacadată, răsucea sfârcurile ascuţite ale 
sânilor tinerei, de o lungime neobişnuită. Zgomotul 
fermoarului, tras de degete abile, se repercuta în toate 
terminatiile lui nervoase. Apoi urmă atingerea extraordinară 
a mâinii pe sexul lui arzător. Se clătina în mijlocul camerei, 
cuprins de o ameţeală minunată. Herminia se pusese acum 
pe treabă. 

Tânăra ridică spre Luis Miguel o privire neruşinată. 

— Ce anume vrei, mi amor? 

— Mamame la pinga!? 

Glasul lui Luis Miguel era răguşit de dorinţă anticipată. 
Docilă, Herminia îngenunche şi gura ei cuprinse membrul 
gros. Cubanezul scosese un horcăit de mulţumire, apăsând 


12 Suge-mă! 


capul blond. 

Limba ei dansa un balet infernal de-a lungul sexului 
congestionat, urcând şi coborând în viteză. Intotdeauna îi 
plăcuse să-i excite astfel pe bărbaţi, să-i simtă la cheremul 
ei. Mâinile i se agitau în lungul drugului de carne. Luis 
Miguel scoase un urlet de agonie şi-i trase capul spre spate. 

— Opreşte-te, ticăloasă mică, vamos a templar. Cum de 
faci aşa de bine? 

Bărbatul gâfâia. 

Modestă, Herminia îşi lăsă ochii în jos, continuând să-l 
masturbeze lent. 

— Un companero pionier m-a învăţat, făcu ea cu o voce 
subţire. La şcoala din Cinefuegos. Aveam pe atunci 
doisprezece ani. Se lua după mine când mergeam la 
toaletă. Era foarte frumos, semăna cu Che şi atunci l-am 
lăsat să mă mângâie. Pe urmă şi-a scos pinga şi mi-a spus 
să mă aplec. M-am ghemuit şi, dintr-o dată mi-a plantat-o în 
gură... 

— Şi după aia? gâfâi Luis Miguel, congestionat. N-a 
încercat să te reguleze? 

Vicioasă, Herminia îşi continua masajul, cu ochii plecaţi. 

— Nu, nu, îl asigură ea. Voia doar să-l sug. Am învăţat 
cum să-l fac să juiseze în gura mea. Stagiul a durat 
cincisprezece zile. Ne întâlneam în fiecare seară. 

— Şi l-ai mai văzut de atunci? 

— Nu şi-a făcut datoria de internationalist. A plecat în 
Angola şi acolo a fost ucis. 

Luis Miguel Bayamo agoniza de plăcere. Sângele îi 
zvâcnea în sex şi în tâmple. Mormăind obscenitäti, o 
împinse pe Herminia până la pat şi căzu peste ea ridicându-i 
jupa. Când avea întâlnire, ea nu purta niciodată blumer”. 
Dintr-o dată îşi introduse sexul enorm, împinse, pătrunzând 
fără dificultate. Herminia îi zgâria coastele, cu picioarele 
adunate ca o broască. Luis Miguel se mira de fiecare dată 
văzând trupul acela firav înghiţindu-i sexul fără efort. 

Herminia, cu picioarele înnodate pe spinarea lui se agäta 
de gâtul lui, rugându-l: 

— Hai, sfâşie-mă, mi caballo! Despică-mă în două! Mereu 


13 Chilot. 


10 


acelasi lirism tropical. 

Luis Miguel se puse pe treabă furios. Sub atacurile lui 
violente, Herminia se zbătu la început, apoi trupul ei se 
aruncă spre el, de parcă ar fi dansat, cu zguduiri sălbatice 
de iapă tânără. In pofida osaturii ei delicate, reuşea să-l 
salte pe Luis Miguel! 

— Ce gros eşti, psalmodia adolescenta. Mai repede! Mai 
repede! 

Cu un răget, Luis Miguel se aruncă asupra ei cu o vigoare 
sporită. Mâinile lui strângeau fesele rotunde, ţinându-le 
locului. 

Brusc, se auziră nişte bubuituri în uşă. Picioarele 
Herminei căzură; tânăra încremeni. 

— Ai auzit? 

— Prea puţin îmi pasă! 

Luis Miguel se apropia de orgasm; Habana Libre se putea 
prăbuşi. Ciocăniturile în uşă continuară. Herminei nu-i mai 
stătea capul la ce făceau, dar să-l opreşti pe Luis Miguel ar 
fi fost la fel de zadarnic ca frânarea unei locomotive lansate 
în plină viteză. Suflând ca un taur se agita din ce în ce mai 
furios şi-şi aruncă sămânţa cu un răget animalic. 

Exact în clipa aceea, uşa se deschise, Herminia trase un 
țipăt de spaimă. In prag se încadraseră două siluete: o 
cameristă, cu trusa de chei în mână şi seguroso, în cămaşă 
verde care o acostase în hol. Luis Miguel se smulse din pat 
şi din Herminia, cu sexul încă erect, cu ochii injectati de 
sânge şi se îndreptă spre intrus. 

— Voy a reventarte la cabeza, maricon!’ 

Necunoscutul se trase înapoi şi mâna dreaptă îi dispăru 
sub guayabera, pentru a apuca arma, când o zări pe ceaa 
lui Luis Miguel Bayamo. Prudent, rămase locului, apoi 
prezentă o legitimatie aproape asemănătoare cu cea a lui 
Luis Miguel. 

— Nu te enerva, companero! Sunt de la sediul Marista”. 

Luis Miguel Bayamo îl fulgeră cu privirea. 

— Cine ţi-a dat voie să intri în camera mea? Eu sunt Luis 
Miguel Bayamo, directorul sectorului „Este” din DGI. 


14 Am să-ţi zbor creierii, pederastule! 
15 Reşedinţa G2. 


11 


Îi arătă legitimatia şi celălalt îşi lăsă umil capul în jos. 

— N-am vrut să te deranjez, companero, dar femeia 
asta... mi-a povestit ceva suspect. 

Herminia Tamargo, terorizată, dispăruse în sala de baie. 
Luis Miguel, potrivindu-şi ţinuta, gândea în viteză. Se temea 
ca de ciumă de tipul din faţa lui. In sistemul cubanez, 
nimeni nu se afla la adăpost. Nici măcar el, care avea rang 
de director şi exersa funcţii înalte în străinătate. Trebuia să 
pună ceva la cale. 

Şi repede... 

— Herminia, strigă el. 

Capul blond, apăru imediat. 

— Coboară şi aşteaptă-ne în hol, îi ordonă el. 

Securistul nu îndrăzni să se opună plecării tinerii. Discret, 
Luis Miguel îşi consultă ceasul şi inima aproape că încetă 
să-i mai bată. Trebuia ca intrusul s-o şteargă în zece 
minute. Gândurile i se învălmăşeau în cap. Să-l scoată afară 
din cameră? Dar i-ar fi fost greu pe urmă să mai urce înapoi. 
Trebuia să-l liniştească, să dezamorseze bomba. lsi 
recapătă suflul şi-i făcu faţă noului venit. Acesta îi adresă un 
zâmbet dulceag. 

— Imi pare rău, companero. Dar fata mi-a arătat o 
legitimatie falsă. Am verificat împreună cu administraţia. Şi 
apoi, mi-am început ancheta. Camera aceasta este a unui 
companeros ceh, în vizită. Am crezut că ea... 

— Herminia lucrează pentru mine, i-o reteză brutal Luis 
Miguel Bayamo. Eu i-am dat legitimatia aceea. Aveam aici 
întâlnire cu ea... (Se forţă să surâdă complice.) Ştii ce 
înseamnă să... companero... 

Faptul că se tutuiau, potrivit modei spaniole, facilita 
lucrurile. Securistul zâmbi cu subînţelesuri. 

— Como no!... 

Cubanezii aveau sângele fierbinte. Până şi Fidel nu 
pierdea ocazia să-şi prezinte omagiile unei tinere pionere. 
Totuşi, securistul mirosise el ceva. Luis Miguel părea 
nervos, privirea îi era furişă, deşi întâmplarea nu era deloc 
gravă. Îşi spuse că la mijloc trebuia să fie altceva. Recent, 
fusese închis un ministru care deturnase milioane de pesos 


16 Bineînţeles. 


12 


pentru o fufă. Ar fi fost distractiv să-l facă putin să 
năduşească pe puternicul tovarăş din faţa lui. 

— Fata asta, începu el, nu lucrează ca puta militante’?? 
La noi... 

— Nu, nu! Am recrutat-o pentru mine. 

Luis Miguel îşi recăpătase demnitatea, pierzându-și 
erecţia. Dar inima încă îi mai bubuia în piept. Il bătu pe 
spate pe celălalt. 

— Vamos, companero. Fac cinste cu o cerveza”? la Patio. 
O meriti pe deplin. 

— Con mucho gusto! acceptă securistul, dar mai înainte 
trebuie să previn administraţia ca totul este în ordine. Să nu 
se mai ia de Herminia. Dansează la Tropicana, nu-i aşa? 

Nemernicul nu-şi pierduse timpul... Luis Miguel îşi 
ascunse ura în spatele unui surâs trivial. 

— Da. Să vii s-o vezi... 

Securistul ridicase telefonul. Ceru pe cineva şi rămase 
imobil, lăsându-se de pe un picior pe altul. Luis Miguel îşi 
muşca zăbala, numărând în minte secundele. Ticălosul ăsta 


îl scotea anume din sărite... 
x 


* * 


Gerald Svat luă o cutie de Cohiba - Rolls-ul trabucelor - şi 
o întinse vânzătoarei din tienda cu un zâmbet. Era 
magazinul cel mai bine aprovizionat din Havana, zeci de 
mărci, la preţuri care sfidau orice concurenţă. Prin „valiză” 
îşi aproviziona prietenii din Washington, total ilegal, iar 
femeia îl cunoştea bine. li întinse 75 de dolari. 

— Muchissimas gracias, senor Svat, rosti ea. Hasta luego. 

— Hasta luego, companera, îi răspunse el politicos. 

ÎI urmări cu privirea spunându-şi că nu toţi imperialiştii 
erau răi. Ca de obicei, îi lăsase pe tejghea un pachet cu 
deodorant şi parfum, articole imposibil de găsit în oraş. 

Americanul ieşi din tienda, aflată în fundul unui lung 
culoar şi se îndreptă spre holul hotelului fără grabă. Fusese 
urmărit chiar de la plecarea din Miramar şi mai mult ca 
sigur un seguroso îi dădea târcoale şi aici ţinându-se pe 


17 Fete utilizate de DGI. 
18 Bere. 


13 


urmele lui. De altfel, nici n-ar fi putut trece neobservat, 
încăpăţânându-se să poarte o haină în carouri şi cravată, în 
ciuda căldurii. 

După universitatea Yale, intrase direct în CIA ca analist 
pentru a ajunge deputy-chief în biroul de la Havana. Date 
fiind riscurile, nu avea în serviciul lui decât voluntari. 
Relaţiile diplomatice dintre Cuba şi SUA fuseseră rupte de 
mai bine de douăzeci şi cinci de ani, iar ambasada se 
transformase în „Secţia Intereselor Americane”; Gerald Svet 
ca şi colegii lui beneficiau de privilegii diplomatice. 

Işi pierdu putin vremea în jurul barului Patio, de la parter, 
apoi se îndreptă spre ascensoare, ţinând cutia cu trabuce 
sub braţ. Cu un aer perfect inocent. 

— La 25, anunţă el. 

Liftiera apăsă pe buton. Din barul de la etajul 25 se 
deschidea o vedere splendidă asupra întregii Havane, iar el 
venea adesea aici. Ajuns sus, se instala pe un taburet şi 
comandă: 

— Un mojito. 

Băutura preferată a lui Hemingway. Rom, limonada, 
lămâie, mentă şi zahăr. Patru turişti admirau panorama. 
Gerald Svat îşi degustă mojito în linişte. Se apropia ora 
întâlnirii. Nimeni nu-l urmărise în bar. Securiştii însărcinaţi 
cu supravegherea lui îi cunoşteau obiceiurile şi nu ţineau să 
se dovedească prea insistenti. Trebuie că-l aşteptau în hol, 
ştiind de la liftieră la ce etaj se afla... 

Lăsă doi dolari pe tejghea şi ieşi. Dar, în loc să ia 
ascensorul, porni pe scara de avarii. Era momentul cel mai 
periculos, dar dacă s-ar fi întâlnit cu cineva ar fi putut 
pretinde că liftul nu venea. Mereu se afla în pană... Datorită 
tălpilor din crep, cobori rapid trei etaje şi ieşi pe culoarul de 
la 22. Nimeni. Alergă până la uşa cu numărul 2210 şi 
ciocäni. 

x 
x x 

Ciocăniturile răsunară în capul lui Luis Miguel Bayamo ca 
o explozie. Securistul care tocmai închisese telefonul după 
ce o „spălase” pe Herminia, îl întrebă din ochi, brusc 
încordat. Luis Miguel ridică din umeri, lăsând să se înţeleagă 


14 


că era precis o greşeală şi nu se clinti din loc. 

Din nou cineva începu să bată. Incremenit, cu pulsul 
ajuns la 150, Luis Miguel Bayamo simţi că i se înmoaie 
picioarele. De data aceasta, securistul se hotărî şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Hijo de puta, scrâşni printre dinţi Luis Miguel. 

Dintr-un salt, se aruncă înainte, scotändu-si în acelaşi 
timp pistolul. Il apucă de ţeava şi, cu o icnitură de măcelar, 
îl izbi în ceafă pe colegul lui, care pusese deja mâna pe 
clanta uşii. 

Se auzi zgomotul cumplit al craniului fărâmat. Securistul 
scoase un geamăt surd, se clătină pe picioare, mai mult 
mort decât viu. Ca un dement, Luis Miguel continuă să-l 
lovească din toate puterile urii lui, zdrobindu-i oasele într-o 
împroşcare de sânge şi materie cenuşie. Incrâncenat 
împotriva securistului căzut pe jos. Lovea atât de tare încât 
crosa Makarovului dispăru în interiorul craniului până la 
piedica trăgaciului... Plin de sudoare, se ridică, trase un 
picior cadavrului şi dădu fuga să deschidă uşa. 

Dar afară nu se mai afla nimeni. 

Luis Miguel Bayamo, cu mâinile tremurând, îşi şterse 
maşinal crosa revolverului de cuvertura patului, cu mintea 
înceţoşată. 

Viaţa i se dăduse peste cap în câteva secunde şi-i 
rămânea puţin timp la dispoziţie pentru a se organiza. 

x 


* * 


Gerald Svat ajunse lac de sudoare pe palierul etajului 25, 
aruncă în jur o privire şi dădu fuga spre ascensor. Nimeni. 
Cu cămaşa lipită de spinare, încerca să-şi recapete o 
respiraţie normală. 

Ce se întâmplase? După ce bătuse în uşă, auzise vag 
zgomotul unei lupte de partea cealaltă, dar o luase urgent 
din loc. Inspăimântat. Intâlnirea aceea avea o importanţă 
extremă. Omul cu care trebuia să se vadă reprezenta luni 
de eforturi din partea Companiei. Un nou contact avea să 
fie greu de stabilit. 


Ascensorul sosi şi el urcă înăuntru. 
x 


15 


x x 

Luis Miguel Bayamo îşi şterse mâinile, după ce-şi regăsi 
calmul. Cu un prosop, tamponase sângele răspândit pe 
mocheta maro şi făcu ordine în cameră. Mai rămânea 
cadavrul... 

Ce ştia de fapt seguroso? Cu siguranţă nu le comunicase 
superiorilor numărul camerei mai înainte de a veni. Din 
întâmplare o agăţase pe Herminia. Dar Luis Miguel Bayamo 
nu putea părăsi cadavrul în acea cameră. Omologul lui ceh 
l-ar fi denunţat. Situaţia era gravă. Sângele aproape că nu 
se mai vedea pe mocheta închisă la culoare şi uzată până la 
urzeală. Deci trebuia să se descotorosească de corp. Dar 
cum? 

Deschise fereastra şi se aplecă. Dedesubt se afla cupola 
din ciment perforată cu ochiuri rotunde de sticlă care 
luminau holul. Datorită climatizării, nimeni nu deschidea 
niciodată ferestrele. Corpul ar fi rămas acolo mai mult ca 
sigur zile întregi, dacă ar fi reuşit să-l arunce afară. 

Fără să şovăie, Luis Miguel se întoarse la cadavru, îl târî 
de picioare şi-l ridică deasupra pervazului. Groaznic ce greu 
putea să fie ticălosul... Cu dinţii încleştaţi, reuşi să-l 
basculeze spre exterior. Un ultim efort şi urma să se 
prăbuşească în lungul zidului. 

— Adios, maricon! scrâşni Luis Miguel. 

Corpul securistului plonja în gol. Luis Miguel Bayamo îi 
urmări căderea. Cadavrul se răsuci, izbi cupola de ciment, 
fu aruncat în sus într-un mod neprevăzut şi dispăru printr- 


una din deschiderile rotunde care luminau holul. 
x 


* * 


— Companero! Nu ti-ar face plăcere o cervecita? 

lrakianul cu mustață groasă se învârtea ca o muscă în 
jurul Herminei, aşezată pe un scaun aflat sub cupola de 
ciment perforată de câteva ochiuri rotunde pentru a lăsa 
lumina să treacă. Tânăra cubaneză îi adresă o privire 
încântată şi perversă, dar îşi impuse să nu-i răspundă... 
Prietenele ei vorbeau totuşi că arabii aveau nişte melesteie 
enorme şi mulţi verzişori. 

Poate altădată. Incidentul petrecut în camera 2210 o 


16 


perturbase şi se vedea forţată să-şi strângă coapsele pentru 
ca sperma lui Luis Miguel să nu i se prelingă pe picioare. Işi 
aminti de cronica astrologică transmisă de Radio-Marti!*, pe 
care-l asculta în fiecare dimineaţă şi care-i prevestise 
neplăceri... îi aruncă totuşi arabului o ocheadă şi îşi desfăcu 
picioarele pentru ca el să-i descopere absenţa chilotului. 
Poate s-o căpăta cu câţiva dolari, fără_să facă nimic... 

Intr-adevăr, el se apropie şi-i atinse soldul. 

— Companera, stau la 887, spuse el. Vreau să... 

Fu întrerupt de un zgomot de sticlă spartă şi o masă 
întunecată ateriza la trei metri de ei, într-un potop de 
cioburi. Herminia se ridică urlând. 

Capul securistului se izbise de marmură şi explodase, 
proiectând peste tot bucăţi dezgustătoare. Tetanizat, arabul 
rămase mut. Oamenii se adunară precipitat, ridicând capul 
spre gaura din plafonul de sticlă. 

Un poliţist în uniformă dădu fuga, împrăştiindu-i pe gură- 
cască. Holul vuia de strigăte şi chemări. 

— Un suicid! îşi dădu cu părerea cineva. N 

Cu ochii holbati, Hermina se uita la mort. In cădere 
fusese desfigurat, dar ea îl recunoscu după cămaşa verde. 
Nu era vorba de o sinucidere. Se dădu înapoi, amestecându- 
se prin mulţime. Cu mintea golită. Neîndrăznind să mai 
mişte. Câteva minute mai târziu, simţi că-i trasă de mână. 
Întoarse capul şi privirea ei o întâlni pe cea a lui Luis Miguel. 
Se lăsă antrenată uşor până la BMW. Amantul ei demară 
imediat în trombă, cotind pe Rampa şi coborând spre 
Malecon”. Opri în dreptul colinei stâncoase care domina 
malul mării, încoronată de blocurile înalte de lângă Hotel 
Nacional. 

x 
x x 


Luis Miguel Bayamo întrerupse contactul şi-şi şterse 
ceafa lac de sudoare. Mâinile încă îi mai tremurau puţin, iar 
bătăile grăbite ale inimii îi zguduiau cuşca toracică. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă timid Herminia. 

— Tine-ti gura! urlă brutal cubanezul, aruncându-i o 


19 post de radio anticastrist care emitea din Miami. 
20 Promenadă de pe malul mării. 


17 


căutătură rea. 

Privirea lui alunecă pe gâtul lung al fetei. Cuprins de o 
furie bruscă. Din cauza târfei ăsteia se petrecuseră toate. 
Cu o singură mână ar fi putut să-i frângă gâtul. Suprimând 
în acelaşi timp un martor supărător. 

Poate că Herminia îi simţi ura, fiindcă încercă să deschidă 
portiera murmurând: 

— Mi-e frică! Mă întorc acasă. 

— Stai pe loc, tună Luis Miguel, înşfăcând-o violent de 
încheietură mai să i-o rupă. 

Fără să-i dea drumul, încercă să reflecteze. Moartea 
securistului avea să declanşeze o anchetă aprofundată. 
Care ar fi dus direct la camera 2210. Şi pe urmă... Bayamo 
ştia cum lucrau „prietenii” lui. Totul ar fi fost trecut prin ciur 
şi prin dârmol. S-ar fi descoperit obligatoriu prezenţa lui în 
Habana Libre şi, oricum, faţă de gravitatea faptelor, 
locatarul camerei 2210, omologul lui ceh, ar fi mărturisit că 
i-o împrumutase... 

Dar treburile se complicau şi mai mult. Gerald Svat, omul 
de la CIA cu care trebuia să se întâlnească, fusese 
obligatoriu urmărit. Nu era exclus ca anchetatorii să facă 
legătura. Pentru că unul ca Bayamo nu omora un coleg 
pentru simplul fapt că-l surprinsese cu o fată. 

Chiar dacă o strangula pe Herminia pe loc, tot rămâneau 
prea mulţi martori. În situaţia de faţă, nu dispunea decât de 
două posibilităţi. Ori să se întoarcă liniştit la birou şi să 
încerce să facă faţă, fiindcă ancheta ar fi ajuns în mod fatal 
până la el. Şi, o dată prins în capcană, n-ar mai fi scăpat. 
Sau, s-o ia înaintea desfăşurării evenimentelor şi să facă 
apel la noii lui prieteni. 

Rămase tăcut minute în şir, nemişcat, privind cu un aer 
absent vehiculele care defilau pe Malecon. Apoi, după ce o 
motocicletă rusească, veche, cu ataş, le depăşi într-un 
zgomot asurzitor, se întoarse spre Herminia cu un zâmbet 
drăgăstos. 

— Guapita, i se adresă el, întoarce-te acasă. Să nu-ţi fie 
frică. Am să-ţi explic tot ce va trebui să spui. Am nevoie de 


ajutorul tău. 
x 


18 


* * 


Gerald Svat tocmai pregătea un raport când secretara lui 
îl strigă: 

— Mister Svat, veniţi să vedeţi! 

Se apropie de fereastra largă care domina promenada de 
pe malul mării. O maşină oprise exact în faţa fostei 
ambasade a Statelor Unite, cu capota ridicata. Şoferul 
părea ocupat să scociorască în motor, dar un poliţist 
cubanez se şi apropie în fugă. Imprejurimile imediate ale 
ex-ambasadei erau oficial interzise tuturor cubanezilor... 
Angajatul CIA observa scena încordat. 

Polițistul începuse să parlamenteze cu proprietarul 
maşinii care încercă din nou s-o pornească. După toate 
aparențele fără nici un rezultat. N 

O nouă discuție. Gerald Svat urmărea avid scena. In cele 
din urmă, şoferul se îndepărtă împreună cu polițistul, după 
ce agätase o pânză roşie de capota ridicată. 

Gerald Svat mai privi câteva secunde, cu inima strânsă, 
apoi traversă biroul pentru a intra în cel al şefului, David 
Greig. Acesta îşi ridică nasul. Era aşezat în faţa unei mese 
joase concepute de Claude Dalie - doi colţi enormi de 
elefant care susțineau o placă de sticlă, fiind unicul element 
luxos din acel birou auster. 

— David, îl aborda Gerald Svat, cred că ne-a căzut pe cap 
o problemă serioasă. Bayamo ne-a trimis semnalul de 
alarmă nr. 1. Eram convins că ceva nu era în regulă după 
acea întâlnire ratată, dar nu-mi imaginam să fie chiar aşa 
de grav. 


19 


Capitolul II. 


— Aveţi aici viza pentru Cuba. Paşaportul e beton, pe 
numele unui cetăţean existent, iată şi cele două cărţi de 
credit, Visa şi Diner's. Pentru acolo, sunt suficiente. Nu 
riscati absolut nimic. Totul a fost balizat de către biroul 
nostru din Havana. /hat's only a nice little trip on the sun”. 

Cu un zâmbet promiţător, şeful biroului CIA din Viena îi 
întinse lui Malko diferitele documente. Acesta din urmă luă 
paşaportul şi-l deschise la prima pagină unde îşi citi noul 
său nume: Mark Linz. Nu era nevoit să-şi schimbe inițialele 
hainelor. Profesiunea: agent comercial. Domiciliat în Viena, 
pe Statelstrasse nr. 45. În plus, mai obținuse un bilet de 
avion Viena-Paris-Havana şi retur în clasa turist. Îşi ridică 
ochii. 

— Compania Air France are avioane 747 spre Porto Rico, 
via Pointe-a-Pitre, cu clasa întâi, remarcă el. Ar fi fost mai 
plăcut. 

— Imposibil să ajungeţi de la Porto Rico la Havana, 
obiectă americanul. Veţi zbura cu Air France altă dată. 

Împinse spre Malko restul de bani. Dolari în bancnote şi 
în cecuri de călătorie. Plus un polaroid cu două filme. 
Legitimatia de turist, galbenă, reproducea datele din 
paşaport. 

— Credeţi că n-am fost identificat de cubanezi după 
fotografie? întrebă el. 

Bill Mac Milan, tânărul şef al biroului, clătină din cap, 
sigur de el. 

— No way! Legitimaţiile de turism sunt eliberate de 
agenţia de voiaj. Permisul pentru cubanezi pleacă după 
dumneavoastră. Cubanezii au atâta nevoie de devize încât 
formalitätile de intrare în ţară au devenit cu mult mai 
elastice. Altminteri, ne-ar fi fost imposibil să vă trimitem 
acolo. Vă veţi întoarce din Cuba mai înainte ca ei să bage 
de seamă că aţi trecut prin ţara lor. Şi oricum, dacă va 


21 E doar o simplă excursie făcută la soare. 


20 


apărea vreo problemă, biroul din Havana v-ar repatria 
urgent. 

Un înger trecu în zbor şi fugi bătând viguros din aripi. 

Lui Malko nu-i prea plăcea afacerea. Rareori se întâmpla 
să fie trimis clandestin într-o ţară comunistă şi deci inamică. 
Dacă s-ar fi pus mâna pe el, risca ani lungi de închisoare. Se 
gândi la tentanta Alexandra care tocmai îşi lua micul dejun 
la Sacher. Frustrat: nici măcar n-o putea lua cu el. 

Işi aranja documentele în servietă. Mark Linz. Trebuia să 
se obişnuiască cu noul lui nume. Şeful biroului i se adresă 
călduros: 

— Sunteţi unul dintre cei mai buni agenţi ai noştri. Ştiam 
că veţi accepta misiunea... 

Malko ar fi refuzat-o dacă nu s-ar fi apropiat iarna. Ca 
întotdeauna în această perioadă a anului, castelul din 
Liezen dădea semne de slăbiciune: teväria, acoperişul, 
încălzirea centrală, fără a mai pune la socoteală zugrăveala 
din sufragerie, care începuse să se coşcovească. N-avea 
chef să trăiască într-o cocioabă cu patruzeci de camere. 

— Bun, spuse el. Să nu uitaţi să mă îngropaţi la Arlington 
şi să-mi puneţi o placă frumoasă. lar acum, să vedem cum 
stăm: dacă nu ajung la pârnaie după zece minute de la 
sosire, în ce constă de fapt misiunea mea? 

— Să vă rezum situaţia, spuse americanul. De câteva 
luni, englezii au acroşat în Cehoslovacia, pentru noi, un 
membru important din serviciile cubaneze, aflat în post la 
Praga: Luis Miguel Bayamo. Acesta din urmă deţine 
informaţii vitale. De ani de zile am recrutat cubanezi, în 
special din străinătate şi am creat o reţea în sânul serviciilor 
de informaţii cubaneze, reţea care lucrează pentru noi. Or, 
potrivit spuselor lui Bayamo, cam jumătate dintre aceşti 
agenţi au fost ,reconvertiti” de cubanezi şi ne trădează. Are 
intenţia să ne vândă lista lor. La noi, direcţia de 
contraspionaj e trecută de sudori reci. Or, Bayamo tocmai 
intenţiona să se retragă când a fost rechemat în Cuba, 
acum vreo şase săptămâni. 

— Şefii lui îşi pierduseră încrederea în el? 

— Nu, nu. Dimpotrivă. A fost mobilizat pentru a da 
cursuri de spionaj diplomaților din Biroul de Asistenţă 


21 


Diplomatică din D.G.I. Trebuia să rămână câteva luni la 
Havana iar apoi să preia un post în străinătate cu mult mai 
important ca Praga. Probabil în Satele Unite, la New York! 
Ne lăsa gura apă. Ca şi când ne-ar fi fost livrat franco porto. 

— Şi pe urmă? 

— A intervenit ceva imprevizibil. La Havana comunicam 
cu el prin intermediul unei cutii poştale nefolosite. A cerut o 
întâlnire cu Gerald Svat, ofiţerul lui de legătură, deputy- 
chief of station. Intr-o anume cameră din Habana Libre. 
Svat s-a prezentat la întâlnire, dar nimeni nu i-a deschis. 
Bineînţeles, a plecat imediat. Gândind că era vorba de o 
întâmplare neprevăzută. Atât doar, că în aceeaşi zi, cam la 
aceeaşi oră, la Habana Libre s-a produs un eveniment 
ciudat. Un om a fost aruncat pe fereastră. Am aflat foarte 
repede că era un membru al serviciilor de securitate 
cubaneze. A doua zi, Bayamo a trimis un semnal de pericol 
absolut, potrivit unui cod convenit. Acest semnal declanşa o 
întâlnire fixată dinainte. Svat s-a prezentat la locul stabilit, 
asumându-şi riscuri enorme. Dar nu l-a găsit pe Bayamo ci 
pe una dintre prietenele lui, o anume Herminia. Aceasta l-a 
informat că Bayamo era căutat de G2, că se ascundea 
undeva în Havana şi că cerea să fie expatriat de urgenţă. 

— Numai veşti bune, remarcă Malko. 

Şeful biroului din Viena nici măcar nu zâmbi. 

— Trimişii noştri la Havana au început să lucreze la 
problema expatrierii lui, operaţiune hiperdelicată şi care nu 
se poate duce la bun sfârşit fără un ajutor exterior. Aceasta 
e raţiunea călătoriei dumneavoastră în Cuba. In timpul 
întrevederii cu Svat, acea Herminia a precizat că Luis Miguel 
Bayamo ţinea mortis să aibă contacte numai cu persoane 
de la noi... Toţi agenţii noştri de acolo se află sub o 
supraveghere constantă şi, prin urmare, era nevoie de 
cineva din exterior. Nereperat de G2. Misiunea 
dumneavoastră va consta în a lua legătura cu Bayamo, 
conform unei proceduri pe care am să v-o indic, ca apoi să 
faceţi joncţiunea cu biroul nostru din Havana în vederea 
realizării exfiltrării lui Bayamo. 

— Şi a mele, completă Malko. 

— Dacă totul se va desfăşura cu bine, sublinie 


22 


americanul, vă veţi întoarce după opt zile, durata unei 
călătorii turistice, în condiţii normale. 

— Şi în caz contrar? Cred că vă daţi seama ce riscuri îmi 
asum? 

— Biroul CIA vă va da tot ajutorul necesar. 

ingerul trecu din nou în zbor, bătând puternic din aripi. 
Dacă agenţii CIA din Cuba nu erau în stare să expatrieze un 
suspect... Malko zâmbi resemnat. Cu CIA, trebuia să ai 
încredere şi să te rogi cu steaua cea bună să nu te 
părăsească. Rupând tăcerea care devenise apăsătoare, 
şeful biroului îşi privi demonstrativ ceasul: 

— Am să vă conduc la aeroport. 

— Mulţumesc, spuse Malko. Se ocupă de asta contesa 
Alexandra. 

Dacă era nevoit să mucegăiască un secol prin închisorile 
cubaneze, prefera să-şi petreacă ultimele momente de 
libertate cu excitanta lui logodnică. Americanul nu insistă. 

— O.K., în acest caz, să vă informez care sunt 
consemnele. Aveţi două priorităţi imediate. Mai întâi să daţi 
de ştire biroului nostru că aţi sosit, activând reţeaua lor 
clandestină, pentru a-l putea întâlni pe Gerald Svat. El e cel 
care deţine un paşaport pentru Bayamo. lar apoi să-l 
contactaţi pe Bayamo însuşi. 

— Cum să procedez pentru primul punct? 

— In oraşul vechi, se află un bar-restaurant, Bodeguita 
del Medio, un locuşor adorat de Hemingway, îi explică 
americanul. Toţi turiştii trec pe acolo. Zidurile sunt 
acoperite de tot felul de desene şi inscripţii. În prima sală a 
restaurantului se află un telefon public. Prefăceţi-vă că dati 
un telefon şi notati cu un pix verde cuvântul „Mathilda” 
desenând o inimă. Unul dintre agenţii noştri cubanezi trece 
pe acolo în fiecare zi. In felul acesta va şti că ati sosit. A 
doua zi seara, pe la orele şase, instalaţi-vă în faţa Operei, 
pe o bancă din Piaza Jose Marti. Mai înainte însă, cumpăraţi 
din librăria „Poesia Moderna”, de alături, o carte care se 
numeşte Fidel y la religion. S-o ţineţi în mână, astfel încât 
să se vadă bine. Veţi fi contactat de un membru al reţelei 
noastre de sprijin care vă va duce la Gerald Svat. Dacă nu 
se prezintă nimeni, reveniti a doua zi. 


23 


Toate astea semänau cu un joc de boy scout, dar 
niciodată nu se luau suficiente precauţiuni... 

— Şi în privinţa lui Miguel Bayamo? continuă Malko. 

— Trebuie contactată prietena lui Bayamo, Herminia 
Tamaro. 

— Aveţi adresa ei? 

— Nici nu se pune problema să vă duceti la ea, îl avertiză 
americanul. In fiecare bloc se află un Comitet de apărare a 
Revoluţiei care denunţă orice. Cubanezii n-au dreptul să 
intre în contact cu străinii. 

— Şi atunci, ce să fac? Să mă deghizez în fantomă? 

— Nu. Herminia Tamargo e dansatoare la Tropicana, cel 
mai mare cabaret din Havana. S-ar părea că fetele de acolo 
nu sunt deloc sălbatice iar dumneavoastră sunteţi un turist 
amator de carne proaspătă, tropicală. Un rol care vi se 
potriveşte, adăugă el cu o fărâmă de ironie. 

Malko îl privi îngrozit: 

— la spuneti-mi, aveţi de gând să vă debarasati de mine? 
Fata asta, dacă era metresa lui Bayamo, cu siguranţă că e 
urmărită. Mă aruncaţi în gura lupului. 

Şeful biroului CIA zâmbi pe cât de larg pe atât de 
liniştitor. 

— Cum de v-a trecut prin cap aşa ceva! Potrivit 
informaţiilor primite de la biroul nostru din Havana fata e 
„curată”, altminteri nu l-ar fi putut întâlni pe Gerald Svat. 
Cubanezii au interogat-o mai mult ca sigur şi au tras 
concluzia că nu ştia nimic. 

Malko se uită la el sceptic. 

— Aţi auzit zicala aceea cu capra şi tigrul. Poate că ne 
întind o capcană... 

Americanul manifestă o enervare discretă, făcând să-i 
scârţâie fotoliul. | 

— Ascultati, i se adresă el lui Malko. In mod sigur există 
un risc. Dumneavoastră sunteţi un agent cu destulă 
experienţă pentru a vă putea da seama la faţa locului dacă 
e cazul s-o lăsaţi baltă şi să vă întoarceţi. N 

— Nu-i exclus să fie prea târziu, contracara Malko. Insäsi 
faptul de a o contacta reprezintă un risc. 

Interlocutorul lui clătină din cap. 


24 


— Nu. În fiecare seară jumătate din trupa de la Tropicana 
pleacă în tovărăşia turiştilor. Vă veţi pierde prin mulţime. 
Chiar tânăra în persoană a cerut să fie contactată în acest 
fel. Ştie ea ce face. , 

Se înfruntară din priviri. Ingerul trecu din nou în vârful 
picioarelor. Malko ar fi putut refuza. Dar şi-ar fi compromis 
reputaţia. 

— Ei bine, am să vă aduc trabuce, rosti el ridicându-se. 
Dacă am să mă mai întorc. 

— Nu  vorbiţi prostii, îl dojeni şeful biroului. 
Dumneavoastră sunteţi indestructibil. 

— Nimeni nu poate fugi mai repede ca un glonţ de 
„Magnum 357”, remarcă pertinent Malko. Să sperăm că 
Dumnezeu ţine cu mine. 

Inveselit de această remarcă spirituală, şeful biroului se 
îndreptă spre barul instalat într-un colţ al încăperii, turnă 
pentru Malko o votcă Stalicinaia, iar pentru el destupă o 
sticlă de Gaston de Lagrange. 

— Pentru reuşita misiunii! ură el. 

Votca de la gheaţă îi readuse lui Malko buna dispoziţie. 
Cinci minute mai târziu, americanul îi conducea la lift. 

— Nu vă spun baftă, făcu el. 

Malko ajunse în Ring la volanul Rolls-ului său, nu tocmai 
destins. Să fii ucis în misiune, astea erau riscurile meseriei, 
dar să trăieşti ani de zile într-o temniţă cubaneză... 

Alexandra îl aştepta alături de Sacher, admirând vitrina 
unui decorator care expunea ultimele creaţii ale lui Claude 
Dalie. 

— AŞ vrea un pat ca ăsta, spuse ea, arătând spre unul 
imens, Tifany, acoperit cu o cuvertură de mătase brodată 
cu aur. Tânăra femeie era mulată într-o rochie de piele 
violet de Jean-Claude Jitrois, care-i sublinia linia formidabilă 
a şoldurilor şi pieptul somptuos. Veşmântul de piele îi 
descoperea trei sferturi din sânii ei ca laptele, până aproape 
de aureole. 

Abia apucă să urce în Rolls că Malko îşi şi strecură mâna 
între coapsele ei, întâlnind mai întâi atingerea mătăsoasă a 
nailonului şi apoi pielea. Din păcate, era imposibil să 
meargă mai departe... 


25 


— Locul e prea strâmt! remarcă Alexandra, sadic 
înveselită. 

Şi totuşi, nimic altceva n-o proteja decât rochia ei foarte 
ajustată. Drumul până la Swchechat reprezenta pentru 
Malko chinurile lui Tantal... 

In holul de plecare, Alexandra se lipi de el, ridicându-i 
tensiunea arterială la cote inegalate. Zărind uşa de la 
toalete, Malko o trase într-acolo pe tânăra femeie. 

— Hai, vino! 

De îndată ce intrară, o sprijini de uşă şi-i trase în jos fusta 
din piele, descoperind şerpii negri ai jartierelor, partea de 
sus a coapselor şi tufişul blond, oferit fără apărare. Insăşi 
Alexandra îl ajută s-o penetreze ca o cătană, ridicând un 
picior pe scaunul de toaletă, pentru a-i facilita 
operaţiunea... Malko explodă în ea în clipa în care 
difuzoarele anunțau plecarea avionului. 

x 


* * 


Polițistul întinse mâna spre paşaportul care dispăru în 
ghişeu. Era mustăcios, prost bărbierit şi obosit. Uniforma lui 
gri-fer purta pe piept o insignă cu inscripţia: Ministerio del 
Interior. Immigracion. Malko îşi stăpânea cu greu bătăile 
inimii. Ajunsese în Cuba! 

Tovarăşii lui de drum, doi ruşi corpolenti, păreau la fel de 
sfârsiti ca şi el. Călătoria fusese obositoare. Şi când te 
gândeşti că s-ar fi putut afla într-un fotoliu cuşetă din clasa 
întâi a companiei Air France în drum spre Fort de France. 
Aerogara Jose Marti era o clădire mică din lemn, fără 
climatizare. O mulţime compactă de turişti căutau ghizii, 
nişte funcţionari nonsalanti. Deşi era două noaptea, căldura 
lipicioasă te strivea. 

— Bienvenido, senor. 

Indiferent, polițistul îi înapoie paşaportul nou-nout. Mark 
Linz nu era decât un turist ca mulţi alţii, plin de dolari. 
Demn de tot respectul. Incă o oră de aşteptare pentru 
bagaje într-o căldură infernală. In fine, Malko se instala într- 
un turistaxi. 

— La hotelul Victoria. 

Pe autopista desfundată, un afiş enorm celebra a o suta. 


26 


Douăzecea aniversare de la naşterea lui Lenin, promițând 
un viitor încântător. 

Maşina devie brusc. Un Chevrolet de prin anii cincizeci 
pierduse capota, care îşi luă zborul în noapte ca un fluture 
uriaş. Şoferul se întoarse zâmbind binevoitor. 

— Es muy vieja... 

Jumătate din parcul de automobile din Cuba avea peste 
treizeci de ani. Taxiul lui Malko, o Lada, rămăsese de pe 
acum fără mânere. Barăcile din lungul autostrăzii păreau 
gata să se prăbuşească. Totul mirosea a socialism. În 
centrul Havanei, cozi enorme aşteptau în staţiile de 
autobuze, în ciuda orei matinale. Victoria era un hotel mic 
de patru etaje, aflat în faţa unei cuşti din beton verzui cu 
treizeci de etaje, nu departe de malul mării. Un poliţist 
îmbrăcat în uniformă gri stătea de veghe înaintea lui. 

— De ce se află acolo? îl întrebă Malko pe şofer. 

— Cubanezii n-au drept să intre în hoteluri, îl lămuri 
şoferul de taxi. Din cauză de dolari... 

Vorbea de ei ca de Sida. Malko, lipicios şi flămând, nu-şi 
dorea decât să facă un duş şi să se hrănească. Dar vai, 
barul era închis şi despre room-service nici nu se pomenise. 
Din fericire, camera lui avea climatizare. 

Adormi cu burta goală, fără să-şi poată veni în fire că 
intrase aşa de uşor în Cuba. 

Totul era să mai poată şi ieşi. 

x 


* * 


Hotelul Capri îşi înălța carcasa de beton la distanţă de 
două blocuri de Victoria. Abia îţi venea a crede că acolo 
fusese cartierul general al mafiei pe vremurile bune ale 
dictatorului Batista.... Un hotel chipurile de lux, în realitate 
trist, plin de turişti neglijenţi, într-un birou de turism din hol 
se organizau distracţiile. Malko se apropie şi întrebă: 

— Aş putea face o rezervare pentru Tropicana, în seara 
asta? 

— Douăzeci şi cinci de dolari, îl informă funcţionarul, 
completând inevitabilul voucher. Spectacolul începe la ora 
10 PM. Autobuzul pleacă la nouă. 

— Eu am maşină, spuse Malko. 


27 


Cu un sfert de oră mai devreme, închiriase un Nissan de 
la Havanauto aflată chiar alături de Capri. Fără nici o 
problemă. Să-l fi reperat oare securitatea cubaneză? Chiar 
dacă aşa stăteau lucrurile, puteau să-l lase să intre în ţară 
pentru a vedea ce avea de gând să facă. Bineînţeles, îşi 
părăsise pistolul extraplat la Liezen... 

In vreme ce cobora pe Rampa, bulevard animat care 
ducea spre promenada de pe malul mării, un poliţist pe 
motocicletă trecu încet pe lângă el şi Malko fu străbătut de 
un frison neplăcut. Se aflau peste tot, pe jos, pe motociclete 
şi în maşini purtând numere enorme în spate şi înscrisul 
policia, cu litere albe pe laterale. 

Merse pe Malecon până la capăt şi se întoarse în lungul 
portului din oraşul vechi. După ce parcă, încercă să se 
orienteze în labirintul de ulicioare din Vieja Habana şi o 
apucă pe calle Empedrado. Nu putea pierde ocazia de a 
intra în Bodeguita del Medio. Cam o sută de persoane 
aşteptau la coadă pe străduţa îngustă, prost pavată, sub 
privirea chiondărâşe a unui poliţist. Cubanezi lipsiţi de 
dolari, care se dădeau la o parte respectuoşi în faţa lui 
Malko. Oamenii se înghesuiau ca nişte sardele în barul 
minuscul, încercând să pună mâna pe unul din cele şase 
taburete aflate în faţa tejghelei unde un barman prost ras 
pregătea mojitos în serie, turnând băutura în paharele pline 
cu frunze de mentă şi zahăr, aliniate dinaintea lui. 

Malko îşi croi drum până la tejghea, comandă un mojito şi 
încercă să cerceteze locurile. Afişe şi fotografii ale vedetelor 
acopereau pereţii, precum şi numeroase mâzgälituri în 
toate limbile... inclusiv rusa. Simti deodată o mână care-l 
trăgea de mânecă şi îşi cobori capul. O fetiţă cu codițe, în 
uniformă galbenă, îi adresa o privire rugătoare. 

— Dolores, senor, murmură ea. 

In acelaşi timp se lipea de el cu o mimică elocventă. 
Barmanul o reperă şi o luă la zor. Imediat fetiţa dispăru. Nu 
avea paisprezece ani. Treizeci de secunde mai târziu, 
vecinul de taburet al lui Malko se aplecă spre el. 

— Senor, dacă vreţi să schimbaţi, vă dau şapte pesos 
pentru un dolar. 

Malko refuză, politicos. Putea fi un provocator. Lăsându-şi 


28 


băutura, intră în cele trei săli mici ale restaurantului printr- 
un culoar exterior. Telefonul public era în capăt pe stânga. 
Malko ridică receptorul şi formă un număr la întâmplare, în 
vreme ce desena cu un pix verde mesajul codificat. Abia 
reuşi să găsească o porţiune liberă: zidul nu se mai vedea 
de sub mulţimea mâzgăliturilor... 

Apoi, se întoarse în bar, îşi termină paharul şi ieşi pe calle 
Empedrado. 

Aşteptând să obţină legătura cu CIA, trebuia să-şi 
ascundă intenţiile, să-şi joace rolul de turist... Şi să-şi 
omoare timpul până la ipotetica întâlnire cu faimoasa 
Herminia. 

x 


* * 


Era un gen de Folies-Bergere de la tropice, dar se simţea 
patronajul autorităţilor: nici un sân gol, dar nişte negrese 
superbe. Zeci de dansatoare evoluau într-un decor de 
junglă pe o muzică îndrăcită, pe bază de conga. Tropicana 
era înţesată de lume. Numai turişti. Canadieni sau veniţi din 
ţările din Est. Interzisă cubanezilor. Malko se afla în primul 
rând, plin de paiete, cufundat în program. Numărul, la care 
participa amica lui Miguel, era următorul. 

O orchestră de negri puse stăpânire pe podium şi ritmul 
se schimbă, devenind afro-cubanez. Câteva fete îşi făcură 
apariţia dintre culise, îmbrăcate în piei de animale, urmărite 
de negri, care rostogoleau nişte ochi teribili. 

Prima era blondă, fragilă, cu un trup suplu, o crupă 
fremătândă şi nişte sâni mici. Ochi migdalati, o gură mare. 
Foarte tânără. La trei metri de Malko începu să se frământe, 
mimând o copulare. Işi zvâcnea pântecul înainte, aruncând 
ocheade asasine spectatorilor din primul rând. Şoldurile ei 
se agitau frenetic, ca pentru o macumba, în ritmul tobelor. 
iți venea să urci pe scenă şi s-o posezi imediat. Unul dintre 
negri o apucă şi începu s-o învârtească pe umerii lui ca pe o 
morişcă. Spectacol de o senzualitate sălbatică. Cu coapsele 
desfăcute, o altă dansatoare mima un viol... Malko îi făcu 
semn unui băiat. 

— Cine-i fata blondă? 

— Herminia, senor, e straşnică, nu-i aşa? 


29 


Malko luă o bancnotă de cinci dolari, o pături în patru şi o 
strecură în palma băiatului. 

— Mi-ar face plăcere să beau un pahar împreună cu ea. 
Cubanezul se uită în jurul lui, ascunse rapid banii şi se 
îndepărtă. Se întoarse după o jumătate de oră şi-i şopti lui 
Malko la ureche: 

— İn pauza dintre cele două spectacole, senor, în spatele 
scenei. 

După toate aparențele, propunerea lui Malko nu părea 


să-l fi mirat. Semn bun. 
x 


* * 


Spectatorii începuseră să se împrăştie. Malko se strecură 
pe lângă arborii enormi care străjuiau scena în aer liber. 
Zări câţiva poliţişti în uniformă, pitulati în întuneric, dar ei 
nu se ocupau de turişti ca el. Mai multe fete erau aşezate la 
mese sub cerul liber, încă în costume. Reperă uşor părul 
blond al Herminei, între doi negri sculpturali. 

De îndată ce ea îl zări, se ridică şi-i ieşi în întâmpinare. Pe 
scenă n-o văzuse decât în picioarele goale. Dar, gătită cu 
escarpeni aurii cu tocuri de zece centimetri, era şi mai 
excitantă după cum îşi legäna languros fesele, promițând 
din priviri, cu gura mare şi roşie întredeschisă gata să 
înghită toate sexele din lume. 

— Como esta, senor? 

Un surâs să bage în păcat un ayatolah, pervers peste 
măsură. Malko o examina. Muselina costumului lăsa să i se 
ghicească sânii ascuţiţi. Şoldurile nu le avea prea mari, dar 
coapsele îi erau cărnoase şi lungi. Se simţi îndemnat spre 
viol în faţa acestei Lolite tropicale. 

— Dumneata eşti Herminia? 

— ŞI, senor. 

Glasul îi era rägusit, discordant, dar excitant. Clătinându- 
se de pe un picior pe altul, se uita la el amuzată şi 
dispretuitoare. Pentru ea nu era deocamdată decât un 
client potenţial. In jurul lor şi alte dansatoare pălăvrăgeau 
cu clienţii veniţi din sală. 

— Vrei să bei un pahar? îi propuse el. 

Herminia îl fixa cu o privire malitioasä. 


30 


— Nu dispun de prea mult timp şi pe urmă e interzis de 
regulament. 

Cu toate astea, nu se îndepărta. 

— Avem un prieten comun, insistă Malko. 

Fata îşi încruntă sprâncenele. Comic. 

— Ce spuneţi, locuiti la Havana, senor... 

— Linz, făcu Malko. Cred că-l cunoşti pe Luis Miguel. 

Intr-o fracțiune de secundă, chipul prelung al Herminei 
păru a se chirci. Ochii i se întunecară. Malko avu impresia 
că o să-i întoarcă spatele. 

Brusc privirea ei se îndreptă în spatele lui. Intrigat, Malko 
se întoarse, li trebuiră câteva secunde pentru a desluşi în 
penumbră o siluetă sprijinită de un arbore. Un bărbat în 
guayabera, care-i observa. Un val de adrenalină se rostogoli 
în arterele lui. Buzele Herminei se mişcară şi-i spuse într-un 
suflet: 

— Seguroso. 


31 


Capitolul III. 


Ar 


Malko avu impresia că toți muşchii îi înţepeniseră. 
Gălăgia din Tropicana, ajungea până la el ca prin ceață. 
Zeci de imagini se telescopau în capul lui. Inchisoarea... 
Castelul din Liezen, Alexandra şi copila din faţa lui, cu chipul 
ei vicios. Spaima Herminei nu era trucată. N-ar fi avut nici o 
şansă de scăpare dacă ar fi fost identificat. 

În orice caz, merita mai curând să fie ucis, decât să 
petreacă ani de zile într-o temniţă cubaneză. 

CIA n-ar fi putut face un schimb: el nu era decât un 
angajat auxiliar de lux. 

Herminia îl apucă de braţ, îndepărtându-l de poliţist şi-l 
trase în spatele unui arbore, bodogănind. 

— Este chivato de mierda”... 

Trăsăturile ei aproape infantile erau crispate de furie. 

— Te supraveghează? o întrebă Malko, adoptând tutuirea 
spaniolă. _ 

— Da de unde! spuse Herminia. Incearcă să facă şi el rost 
de ceva lechuga”. 

Fata se apropie de el. 

— Eşti într-adevăr un prieten al lui Luis Miguel? glasul ei 
tremura de incitare. 

— Da. 

— Cum te cheamă? 

— Mark Linz, dar el nu mă cunoaşte. Vin din Europa. 

Se uită la el bănuitoare. 

— Cum aş putea să ştiu că spui adevărul? 

— Vorbeşte cu el, îi spuse Malko. Transmite-i că m-a 
trimis Gerald. O să-şi dea imediat seama. _ 

În loc să-i răspundă, tânără îl fixă provocator. În acelaşi 
timp rosti abia şoptit: 

— Atenţie! 

Securistul care-i observa, trecea prin apropierea lor, 


22 Delator blestemat. 
23 Parale. 


32 


fumând o ţigară. Malko simţi sânii ascuţiţi ai Herminei 
strivindu-se de cămaşa lui din voal. Se freca de el liniştită, 
cu o expresie mai să excite şi un mort. Se desprinse de el 
când delatorul se depărta şi murmură: 

— Peste o oră, după spectacol te aştept în staţia de 
benzină, de pe stânga drumului, la intersecţia cu Linea. Ai 
maşină? 

— Da. 

— Muy bien. Dă-mi cinci verdes... Para el chivato?. 

Arătă spre polițistul care le întorsese spatele. Malko îi 
strecură o hârtie de cinci dolari şi se întoarse în sala sub 
cerul liber. Uşurat, o văzu pe Herminia îndreptându-se spre 
poliţist şi discutând cu el în şoaptă. Işi reluă locul. Zarurile 
fuseseră aruncate. Ori Herminia era o „turnătoare” şi risca 
să ajungă după gratii; ori se afla pe calea cea bună... 
Muzica izbucni din nou. Patru fete superbe, numai pene, 


apărură pe scenă, mlădiindu-se provocator. 
x 


* * 


Malko se strecură printre numeroasele autocare ale 
Habanatur, pentru a ieşi din Tropicana. Câteva picături 
calde începuseră să cadă şi felinarele se stingeau. O 
revăzuse pe Herminia, cu un nod mare, verde, în păr, într-o 
conga dezlănţuită... în final, partenerii ei o cărau în culise 
suspendată de o prăjină, ca pe un animal... 

Drumul desfundat care ducea spre Tropicana, era aidoma 
unei piste africane. Staţia de benzină era închisă. O plăcuţă 
anunţa „no gasolina”. Opri în spatele unei pompe ruginite şi 
aşteptă. Autocarele începură să se scurgă într-un bubuit 
astmatic de motoare diesel prost reglate. Zece minute mai 
târziu, o văzu apărând pe Herminia. Fata se strecură alături 
de el. Işi schimbase ţinuta de scenă cu o bluză şi o pereche 
de blugi foarte strâmti, în talie cu un cordon aurit. 

— Vamos. 

Malko demară si coti la dreapta. Imediat o altă maşină se 
luă după el. Herminia se întoarse şi înjură printre dinţi. 

— Maricon! 

— Ce s-a întâmplat? 


24 Dă-mi cinci dolari. Pentru delator. 


33 


— Los segurosos, făcu ea. Ticălosul îmi promisese că n-o 
să mă urmărească, i-am spus că am să fac dragoste cu 
tine... 

În oglinda retrovizoare, Malko văzu farurile albe ale unei 
Lada, cu două antene care se balansau. 

Înaintea lui, bulevardul era complet pustiu. Imposibil să 
scape de ei. 

— Ce vor? întrebă Malko, temerile renăscându-i. Herminia 
ridică din umeri cu o mişcare fatalistă. 

— Se plictisesc. Poate că vor să încerce să-mi ia 
verzişorii, când am să plec de la tine. 

— Nu-i din cauza lui Luis Miguel? 

— Nu! făcu ea cu un mârâit. Dacă ar fi avut vreo 
bănuială, am fi fost până acum în drum spre vilă Marista”. 

— Unde mergem? întrebă el în gardă. 

— Într-o posada. La intersecţia dintre calle 1 şi 2, ia-o la 
stânga spre centru. 

Prin ulicioarele înguste care se întretăiau în unghi drept, 
ajunseră în Piaza de la Revolucion, urmăriţi fără întrerupere 
de Lada. 

Din ce în ce mai preocupat de nepăsarea tinerei 
cubaneze, Malko se nelinişti. 

— Mergem să ne întâlnim cu Luis Miguel? 

Herminia se uită la el cu un zâmbet şmecher. 

— Tu es loco! îi îmbrobodim. Toate fetele de la Tropicana 
practică e/ amor subito?€. Ei îşi închipuie că vreau să te 
tapez de dolari. 

— Nu ţi se pare neplăcut că ne urmăresc? 

Fata îşi întredeschise buzele într-un surâs ironic. 

— Nu, dimpotrivă... Vamos a singarlos”. 

Traversară străzi înguste, mărginite de case vechi 
spaniole cu coloane şi terase, parţial distruse, în 
vecinătatea unor maidane. Herminia se aplecă înainte. 

— Atenţie, redu viteza. Acolo la stânga, e un portal. Intră 
pe sub el. 

Farurile luminară o placă prinsă în zid, pe ea cu două 


25 Centrul de tortură al G2. 
26 Prostituţie. 
27 O să ne batem joc de ei. 


34 


capete apropiate, alături de porţile deschise. Mai multe 
maşini se aliniau în grădina aflată în faţa unei vile 
părăginite. In fiecare se afla un cuplu care flirta... 

— E o casă de rendez-vous? observă Malko. 

Herminia zâmbi pervers. 

— Claro que si! Asta-i ora de vârf. Toată lumea aşteaptă. 
Nu sta la coadă, mergi direct în fund şi dă-mi zece verzişori. 

Malko îi întinse o hârtie de zece dolari, iar ea sări din 
maşină, grăbind spre peronul vilei. 

Malko întoarse capul. Lada poliţiştilor se oprise pe partea 
opusă a străzii şi unul dintre ei coborâse geamul ca să-i 
poată observa mai bine. Herminia reveni şi amândoi urcară 
peronul. Cubaneza schimbă câteva cuvinte în şoaptă cu un 
mustăcios, îi strecură hârtia de zece dolari şi-l trase pe 
Malko spre o scară care trosnea. Un cuplu cobora. Camera 
de la etajul întâi era groaznică şi mirosea a umed. Herminia 
aprinse lumina şi-şi aruncă poşeta pe pat. 

— Asta-i singurul loc unde nu se cer actele! îl lămuri ea. 
Oamenii locuiesc aşa de înghesuiți prin apartamente încât 
guvernul preferă să construiască case de toleranţă pentru a 
evita răzmeriţele. 

Herminia se aşeză pe pat. Ochii ei erau într-o continuă 
mişcare, iar faţa îi era trasă. Aprinse o ţigară şi suflă 
imediat fumul, măsurându-l pe Malko. 

Acesta din urmă realiză brusc, în ciuda atitudinii ei 
sfidătoare, că fata murea de frică. Până şi sânii ei ascuţiţi 
parcă s-ar fi ascuns în cochilii... 

— Eşti american? îl întrebă ea. 

— Nu, dar lucrez pentru ei. 

Fata clătină din cap, impresionată. 

— Şi ai venit aici ca să-l ajuţi pe Luis Miguel să fugă? 

— Da. 

— O să fie foarte greu. 

— Ştiu. Trebuie să vorbesc cu el. 

— Am să-i dau un telefon, făcu ea. Numai o clipă. Jos e o 
cabină. 

Era limpede că tânăra cunoştea bine locurile. Faţă de 
privirea întrebătoare a lui Malko, ea îl lămuri. 

— Vin deseori aici. Din cauza asta nu bănuiesc ei nimic. 


35 


Luis Miguel are nevoie de dolari. 

— Unde se află acum? 

— La nişte prieteni, dar e foarte periculos pentru ei. Le e 
frică. Şi atunci, îi plăteşte. 

— De ce se ascunde? 

— A ucis un securist. E o istorie complicată. O să-ți 
explice el. Cert, n-avea chef să se întindă prea mult la vorbă 
pe această temă. Picior peste picior, cu umerii căzuţi şi 
privirea stinsă, nu mai avea nimic din bomba sexuală de la 
Tropicana. 

— Inchide lumina! făcu ea. 

Malko se confirmă, mirat. Herminia deschise fereastra şi 
dădu în lături obloanele. Strada se distingea foarte bine. 
Maşina poliţiştilor dispăruse. Tânăra cubaneză o închise din 
nou cu un rânjet. 

— Voiau doar să fie siguri... Sau poate să se ia după 
mine... Hijo de puta. 

— Tipii te cunosc? 

Buza ei superioară se ridică într-un rictus duşmănos. 

— Claro que si! Când Luis Miguel a dispărut m-au dus la 
G2, în edificio de pe calle 11 pe colţ cu M. Un securist cu un 
Rolex mare, m-a băgat în biroul lui şi a făcut dragoste cu 
mine în picioare. Chiar mai înainte de a mă întreba cum mă 
cheamă... Pe urmă şi-a strigat amicii care s-au distrat la fel 
cu mine. Când au terminat, primul m-a obligat să mă aşez 
pe o sticlă şi a început să mă apese pe umeri, spunându-mi 
că o să-mi sfâşie fundul dacă n-am să-i dezvălui unde se 
ascunde Luis Miguel. Din fericire, am leşinat mai înainte ca 
sticla să-mi intre în întregime... Le-am repetat întruna 
povestea mea. Cum că aveam întâlnire la Habana Libre cu 
Luis Miguel ca să ne iubim. Pe urmă, l-am lăsat în cameră şi 
am plecat. M-am jurat că între mine şi el nu era decât o 
chestiune de dragoste. M-au reţinut totuşi trei zile. Intre 
tortura cu sticla şi violul simţeam că nu mai pot. Dar m-am 
ţinut bine. Şi pe deasupra, ticăloşii ăia îmi dădeau doar 
cafea cu mult zahăr. Şi câte un sandvici din timp în timp. 
Când m-au eliberat, mi-au spus că aveau să mă ţină în 
continuare sub observaţie. Şi, dacă aflam ceva în legătură 
cu Luis Miguel, neapărat să le comunic. Altminteri o să mă 


36 


toace cu satârul. 

Un strigăt ascuţit străpunse peretele subţire, urmat de 
gemete răguşite. 

— Mai sunt şi din cei care se bucură de viaţă. Trebuie că-i 
tipul ăla înalt care a urcat după noi. Aşteaptă-mă aici. 

işi luă poşeta şi ieşi. Strigătele sincopate continuau în 
camera vecină. Malko se întrebă brusc ce căuta el în acel 
bordel cubanez. Cele povestite de Herminia se legau, dar 
tot aşa de bine putea fi şi o poveste bine ticluită... 

Tânăra se întoarse în clipa în care vecinul îşi dăduse frâu 
liber strigând ca un animal şi rosti simplu: 

— Vamos. A 

Coborâră iar scara care abia se mai ţinea. Incă cinci 
maşini aşteptau cu răbdare, iar ocupanţii lor anticipaseră 
momentul copulării, judecând după poziţiile lor. Malko îşi 
recupera Nissan-ul şi plecară. Bulevardul era pustiu. 
Poliţiştii o luaseră din loc. 

— Atenţie! Mergi drept înainte până la Malecon, îi spuse 
Herminia. 

După treizeci de intersecţii, Malko ajunse în cele din 
urmă pe marea promenadă de pe malul mării. Câteva 
cupluri flirtau pe balustrada de piatră, sub felinare. 

— la-o la dreapta, îl ghidă Herminia. 

Rulă de-a lungul promenadei pustii, lăsând oceanul pe 
stânga. Aveai impresia că traversezi un oraş bombardat. 
Casele care mărgineau promenada abia se mai ţineau în 
picioare, reparate de bine de rău, cu balcoane care atârnau, 
ferestre bătute în scânduri şi intrări blocate cu grămezi de 
gunoaie. Putin mai înainte de a ajunge în dreptul braţului de 
mare care ducea spre port, Herminia îi spuse: 

— Opreşte! 

Malko zări o casă cu două etaje într-o stare atât de 
jalnică că ai fi crezut că-i un decor de teatru. Un culoar 
întunecos se deschidea sub nişte arcade. Herminia se 
asigură că promenada era pustie şi sări din maşină, urmată 
de Malko. Abia ajunşi în coridor, era se întoarse şi preciza: 

— Nu locuieşte aici. E doar un loc de întâlnire. 

Malko nu mai avu timp să-i răspundă. Un bărbat cu o 
siluetă masivă apăru din casa devastată, lăsată pe seama 


37 


celor fără adăpost. Se oprise în faţa intrării. Malko deslusi 
prin întuneric o mustață groasă, umeri de hamal, o cămaşă 
deschisă la culoare. 

Luis Miguel Bayamo. Transfugul din G2. 

Cubanezul, fără un cuvânt, îl împinse într-o încăpere 
întunecoasă. După ce intră şi Herminia, el închise uşa şi 
fascicolul unei lanterne îl orbi pe Malko, care începu să 
clipească. Herminia se lipise de amantul ei şi-i vorbea în 
şoaptă. Malko se hotărî să rupă gheaţa. 

— Sunteţi Luis Miguel Bayamo? întrebă el în engleză. 

— ŞI. 

Glasul era grav şi uscat. Lanterna se stinse. Rămaseră 
sub lumina relativă a nopţii care pătrundea printr-o 
deschidere ce dădea spre o curte interioară. Bayamo 
aprinse un bec gălbui. Câteva clipe nu se auzi decât 
respiraţia celor trei. Aerul era umed şi cald. O maşină trecu 
fără a încetini. 

— Vin din partea lui Gerald Svat, începu Malko. Pentru a 
vă ajuta să părăsiţi Cuba. 

Lui Miguel Bayamo îi scăpă un oftat de uşurare. 

— Tengo muchas problemas?:... 

Vocea îi era obosită. Malko îl văzu sprijinindu-se de un 
perete. Cu mâna stângă o ţinea de umeri pe Herminia. Ochii 
lui Malko se obişnuiau cu penumbra şi acum îl vedea mai 
bine. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Bayamo. 

— Mark Linz, spuse Malko. Am venit din Europa... 

Cubanezul avu o ezitare. 

— Din Europa. Eşti pentru prima oară în Cuba? 

— Da. 

Cubanezul începu brusc să tuşească şi-l întrebă: 

— Cum ai de gând să procedezi? 

— Să vă scoatem din Cuba cu ajutorul biroului CIA. 

— Cum? 

— Incà nu ştiu, mărturisi Malko. Gerald Svat vrea mai 
întâi să afle de ce vi s-au dat planurile peste cap. Herminia 
mi-a spus că ați ucis un securist. 

— Am fost obligat, bodogăni transfugul. Aveam întâlnire 


28 Am multe probleme. 


38 


cu Gerald într-o cameră din hotelul Habana Libre. Dar mai 
înainte am fost cu Herminia pentru a avea un alibi. Tipul a 
urmărit-o şi a rămas în cameră. Dacă n-aş fi făcut nimic, ar 
fi dat nas în nas cu Geraldo. Şi atunci, am trecut la acţiune. 
Pe urmă... îşi lăsă fraza în suspensie, după ce-şi debitase 
tirada pe un ton monocord. 

— Unde vă ascundeti în momentul de faţă? 

— La nişte prieteni, răspunse Bayamo. Dar nu pot 
rămâne la ei multă vreme. Şi tu unde stai? 

— La hotelul Victoria. 

Lanterna se aprinse din nou, îndreptată fiind asupra lui 
Malko. 

— Nu eşti american? întrebă Bayamo. 

— Nu, austriac. 

— Aha! 

Fascicolul luminos nu-l părăsea. 

— Trebuie să-mi daţi mai multe amănunte în legătură cu 
situaţia dumneavoastră, insistă Malko. O să fie o treabă 
foarte dificilă, dar Company a decis să vă scoată din Cuba. 

— Muy bien, muy bien... dondăni cubanezul. Mi-ai adus 
paşaportul? 

— Nu, spuse Malko, era prea periculos. O să mi-l dea 
Gerald Svat. 

Lanterna se mişcă puţin, obsedantă. Brusc Bayamo se 
informă: 

— Te-ai întâlnit cu Geraldo? 

— Nu. 

O nouă tăcere. Apoi se auzi iar glasul cubanezului, foarte 
calm. 

— Dă-mi cheile de la maşina ta; Herminia o s-o parcheze 
într-o curte alăturată. Ar putea să atragă atenţia. Mereu se 
patrulează pe Malecon. 

Mirat, Malko îi întinse cheile. Cubanezul o trase pe 
Herminia sub arcade, lăsându-l pe Malko în încăpere. Se 
întoarse singur. Câteva clipe mai târziu, Malko auzi 
sughiţând demarorul Nissan-ului. Luis Miguel Bayamo 
respira greoi. Se înfipse în faţa lui Malko. 

— Tu nu eşti cine pretinzi! îi aruncă el brutal. 

Mâna lui dădu la o parte o pulpană a cămăşii şi reapăru 


39 


ţinând un pistol automat, negru. Degetul mare trase piedica 
spre spate şi arma îl tinti pe Malko. Cu braţul întins, rosti cu 
o voce fără timbru: 

— Dacă nu-mi spui cine eşti cu adevărat, îţi spulber 
boasele, hijo de puta! 

Sprijinit de zid, nemişcat, luase la ochi burta lui Malko. 
Ochii lui fixau locul unde urma să tragă. Sudoarea îi curgea 
pe frunte. Nici pomeneală să se ţină de glume. Afară, 
motorul maşinii torcea. Planul lui era limpede. Il lichida pe 
Malko şi fugea cu maşina lui. 

Privirea lui neagră era îngheţată, plină de ură şi de 
panică. Era dificil să-l faci să gândească pe un om 
înnebunit. Şi aşa era Luis Miguel. 

Malko se simţea complet neputincios. Dacă ar fi încercat 
să fugă, ar fi căpătat trei gloanţe în spate... 

Cu vocea lui cea mai liniştită cu putinţă, îi spuse: 

— Luis Miguel, te înşeli! Sunt un agent CIA venit în Cuba 
ca să te expatriez. 

Bayamo ridică din umerii lui masivi şi oftă: 

— Conosco el monstro; porque vivo en sus entranas”. 
Eşti un companero de la Praga. Cred că te recunosc. Te-am 
întâlnit pe coridoare. Idiotii ăştia îşi închipuie că mi-am 
pierdut memoria... Eşti curajos că ai ajuns până aici. Dar n-o 
să pună ei mâna pe mine! 

Privirea lui cobori. Era pe punctul să tragă. Un val de 
adrenalină näväli în arterele lui Malko. Era prea groaznic să 
moară în gaura asta de şobolani din fundul Caraibelor. 


29 Cunosc eu monstrul, pentru că am trăit alături de el. 


40 


Capitolul IV. 


— E o monstruoasă eroare! strigă hotărât Malko, reuşind 
să-şi conserve o înfăţişare calmă. Nu sunt un agent din Est. 
Dacă mă omori, n-ai să mai pleci în vecii vecilor din Cuba şi 
în acelaşi timp te sinucizi. 

Câteva secunde, timpul păru să se fi oprit în loc. Luis 
Miguel Bayamo, cu arma în continuare gata să tragă, îl fixa 
pe Malko cu o intensitate aproape dureroasă. Becul gălbui îi 
lumina trăsăturile crispate. Malko îşi cobori privirea pe 
degetul mare încremenit pe trăgaciul pistolului. Cubanezul 
respira din greu; cămaşa lui Malko i se lipise de spate din 
cauza transpiratiei. Un camion trecu pe Malecon într-un 
bubuit surd. Cu o încetineală exasperantă, ţeava armei 
cobori uşor. 

— Vreau o dovadă! ceru cubanezul pe un ton mai puţin 
agresiv. 

— N-am de unde. Am sosit abia ieri seară. Direct de la 
Viena, din Austria. N-am întâlnit încă pe nimeni din biroul 
CIA. Ştiu ce vi s-a întâmplat şi-mi cunosc misiunea, asta-i 
tot. 

Furia lui Luis Miguel Bayamo păru să se domolească la fel 
de repede cum izbucnise. Işi şterse cu mâna stângă fruntea 
inundată de sudoare. 

— Cum ai să iei legătura cu Geraldo? întrebă el. 

— Prin intermediul unei cutii poştale dezafectate. 

— Cum de-ai intrat în Cuba? 

— Sub o identitate falsă. Cu o legitimatie de turist. S-ar 
părea că G2 are nevoie de săptămâni întregi pentru a 
verifica toate intrările. Biroul din Viena mi-a confirmat 
faptul. 

Bayamo aprobă printr-o mişcare a capului. 

— Exact. Dacă n-ai fost reperat imediat, eşti în siguranţă. 
Dar poliţia e peste tot... 

Se calmase şi braţul drept îi cobori de-a lungul corpului, 
dar ţinând mereu pistolul. Malko îi zâmbi. Călduros. 

— Te-ai convins? 


AT 


— N-am încotro, făcu Bayamo. Dar îţi jur că dacă m-ai 
minţit, îţi trag un glonţ în cap. 

Malko se prefăcu a nu băga de seamă cuvintele lui. O 
altă problemă îl frământa. 

— Am fost văzut împreună cu Herminia, spuse el. Nu-i 
urmărită? 

— Nu cred, rosti în cele din urmă cubanezul. Şi-a jucat 
bine rolul. Au luat-o drept o pută militante, fără nimic în 
cap. Dar nu trebuie să întindem prea mult coarda... 

— Unde s-a dus? 

— La maşină. Dacă o să observe ceva anormal, o să 
claxoneze. Mai e o ieşire prin spatele curţii. 

— Bine, spuse Malko. Foştii dumitale prieteni cunosc 
legăturile pe care le ai cu... Noi? 

— Nu. Ei ştiu doar că am omorât un securist, dar habar n- 
au că mă pregăteam să trec de partea cealaltă. Insă pot 
face descoperirea în fiece secundă. Cel care mă ascunde e 
ameninţat de riscuri enorme... Şi cu toate astea ies numai 
noaptea şi foarte puţin. 

— Dar cel care ţi-a împrumutat camera la Habana Libre? 
E la curent? 

— Bineînţeles că nu! E un prieten ceh. Nu l-am mai 
revăzut. S-ar putea să fie arestat sau pus sub observaţii. 

— Nu mai poţi conta pe nimeni altcineva? 

Cubanezul zâmbi cinic. 

— Ştii bine că atunci când schimbi tabăra îţi pierzi 
prietenii. Singurul care mi-a mai rămas e ăsta. Ridică 
Makarovul în lumina palidă. 

— Va fi o problemă foarte dificilă să fiu scos din ţară. 
Sunt foarte cunoscut. 

Se auzi un zgomot pe coridor. Malko întoarse capul şi zări 
o siluetă în cadrul uşii. Herminia venea după noutăţi... 

_ — Esta bien, guapita, i se adresă cubanezul. Tipul e O.K. 
Işi privi ceasul şi-i spuse lui Malko: 

— Compadre”, trebuie să ne despärtim. Organizează-te 
cât mai repede cu putinţă. De îndată ce faci rost de 
paşaport, anunţ-o pe Herminia. La Tropicana nu-i prea 
periculos. 


30 Prietene. 


42 


— Si dacă devine imposibil contactul cu Herminia? 

Bayamo reflectă câteva clipe... 

— Ce cameră ai la Victoria? 

— 408. 

— In acest caz, dacă în trei zile nu primesc nici o veste, îţi 
dau un telefon din partea lui Iberia. Cerându-ti să treci pe la 
biroul de pe Rampa. Adică aici. La aceeaşi oră. 

iți dădeai seama imediat că era un om obişnuit cu 
clandestinitatea. li întinse mâna lui Malko, după ce-şi băgă 
pistolul sub centura acoperită de guaybera. 

— Hasta luego. Du-te la maşină. Am ceva să mai vorbesc 
cu Herminia. Pe urmă, vine şi ea. Dacă vezi vreo maşină cu 
poliţişti, demarează imediat şi nu te mai ocupa de ea. 

Malko se întoarse la Nissan. Putin mai târziu o serie de 
strigăte scurte, sacadate, perforară tăcerea. Strigăte de 
femeie. Apoi, totul se opri brusc şi după câteva clipe 
Herminia îşi făcu apariţia, cu faţa destinsă şi luă loc alături 
de el. 

— Mergi drept înainte şi ia-o pe Prado, îi spuse ea. 
Locuiesc în Vieja Habana. Calle O'Railiy. 

Malko se conformă indicatiilor şi coti drept în Prado, 
trecând pe dinaintea Operei, în reconstrucţie. Nici tipenie! 
Un oraş mort. Apoi pătrunse într-o ulicioară strâmtă din 
Vieja Habana, străjuită de case leproase. Herminia părea 
preocupată. Apoi i se adresă fără nici un preambul. 

— E foarte obosit. Mi-a spus că avea de gând să se 
omoare dacă n-ar fi fost scos din Cuba. Dacă pun mâna pe 
el, ar fi groaznic! 

— Am să fac imposibilul, o asigură Malko. Mai pot reveni 
la Tropicana? Nu-i nici un pericol? 

— Nu, nu cred. Fă la fel ca ultima oară, foloseşte-te de 
băiatul ăla; am să-i dau câţiva dolari... Altfel m-ar denunța. 
Asta-i sistemul pe aici. Totul e corupt... Fii atent, coteşte 
acum la dreapta. 

Era o străduţă îngustă mărginită de case în ruină cu 
balcoane după moda spaniolă. Herminia îi arătă o poartă în 
jos. 

— Acolo. 

Malko se aplecă pentru a-i deschide portiera, dar 


43 


Herminia nu se mişcă şi-i spuse liniştită: 

— Şi eu vreau să plec din Cuba... 

— Luis Miguel nu mi-a vorbit nimic, obiectă Malko 
stânjenit. Tânăra ridică din umeri, cu o grimasă amară. 

— Lui putin îi pasă! Pentru el nu-s decât o titi. Când va 
ajunge la Miami, ar putea găsi sute ca mine cu banii lui. 
Pentru că ai să-l ajuţi, nu-i aşa? 

— Cred, spuse Malko. 

Herminia declară cu o voce rece: 

— Dacă nu mă scoţi de aici, vă denunt pe amândoi! 

— Dar nu depinde de mine, o asigură Malko. Dacă am să 
pot... 
Privirea li se întâlniră. Cea a tinerii cubaneze era glacială, 
trăsăturile i se aspriseră şi colţurile gurii în căzuseră. Dar 
expresia ei se transformă ca prin farmec, asprimea i se 
şterse, iar gura păru să-şi dubleze volumul. 

— Juri că ai să mă ajuţi? şopti ea. 

Malko simţi o mână care se urca pe coapsa lui din ce în 
ce mai sus, strângându-l mai întâi până ce începu să-l 
doară, iar apoi trecând la masaj. Herminia nu-l scăpă din 
ochi. 

— Am să fiu foarte drăguță cu tine, rosti ea cu glăscior de 
fetiţă. Dar nu mă lăsa aici. Aş muri. 

Cu expresia ei rugătoare, i-ai fi dat doisprezece ani. 

— Promit, spuse Malko. 

Răspunsul lui transmise o nouă viaţă degetelor, care 
porniră să se activeze. Herminia nu ştia numai să danseze. 
După ce-l eliberă din pantalonul de alpaga, plonja asupra lui 
ca un vultur, iar Malko îşi muşcă buzele ca să nu strige de 
plăcere. Limba ei părea să fie lungă de un metru, aflându-se 
peste tot în acelaşi timp, iar mişcările suple ale degetelor îi 
provocară o erectie în mare viteză. 

Copila se întrerupse pentru un sfert de secundă pentru a- 
i spune: 

— Atinge-mi sânii! 

Malko nu-şi dădea seama dacă era pentru plăcerea ei sau 
a lui, dar se conformă. Sânii ascuţiţi erau tari şi fremătânzi. 
Herminia se folosea de gură ca o mare expertă... Coada lui 
de cal bătea tactul şi când, în cele din urmă, se vărsă în 


44 


gura ei, fata îl retinu până la ultima pulsatie. 

Senzatie extraordinară după tensiunea din timpul serii. 
Malko reveni uşor pe pământ. Când Herminia se convinse 
ca era satisfăcut se ridică şi-şi lipi buzele de urechea lui 
Malko. 

— Data viitoare, îi şopti ea, de parcă ar fi fost un secret 
periculos, ai să faci tot ce-ai să vrei cu fesele mele. 

De la şaisprezece ani ştia cum să le vorbească bărbaţilor. 
Pe un ton ceva mai puţin senzual, adăugă: 

— Luis Miguel a uitat să-ţi spună. Are nevoie de bani 
pentru cei care-l ascund. 

Fără să-şi pună prea multe întrebări, Malko îi dădu cinci 
hârtii de o sută de dolari. Herminia le băgă în buzunar, 
deschise portiera şi rosti cu un glas lipsit de emoţii: 

— Maşina oprită ceva mai departe în spatele nostru e cu 
securisti. Au venit să verifice dacă într-adevăr ai rămas cu 
mine... Fă-te că nu-i bagi în seamă. In orice caz, în faţa 
hotelului e un poliţist. El o să noteze ora la care te-ai întors. 
Cu pläcutele de înmatriculare eşti uşor de recunoscut. 

— Aşa procedează întotdeauna? întrebă Malko, cu 
stomacul contractat. 

— O dată da, o dată ba. Asta-i meseria lor, făcu ea. Eu 
sunt ţinută sub observaţii. Dar tu n-ai de ce să te temi. 
Pentru ei nu eşti decât un turist cu dolari. Fidel are mare 
nevoie, adăugă ea cu o ironie feroce. Ar fi în stare să vândă 
întregul popor cubanez pe dolari. Para la dignidad y la 
libertad! lar noi n-avem nici măcar dreptul să mâncăm o 
langustă... 

Trânti portiera şi intră în casă. Malko demară, imitat de 
Lada. Cele două maşini se urmăriră până în Piaţa Revoluţiei, 
unde Lada coti în altă direcţie. Malko se opri în faţa 
hotelului Victoria. Un poliţist grațios, în gri, îl salută cu un 
buenas noches amical. Malko începu să strănute în holul 
climatizat exagerat, întrebându-se cum avea să scape din 
capcana asta cubaneză. 

Fiecare contact reprezenta un pericol de moarte. 
Următorul, trebuia să fie omul care să-l ducă la şeful 
biroului. Poate că era şi mai periculos ca Luis Miguel 
Bayamo. Lumea era ciudată. Işi risca viaţa şi libertatea în 


45 


Cuba pentru a salva pe cineva care-şi consacrase viaţa 


până atunci luptei împotriva CIA... 
x 


* * 


La lumina zilei, Havana oferea un spectacol deprimant, în 
ciuda vegetației tropicale care deborda din miile de grădini 
lăsate în paragină. Cel al unui oraş în plină descompunere, 
distrus de umezeală, de cicloni, de lipsa întreţinerii şi de 
socialism. Cartierul Vedado cu casele lui vechi în stil 
spaniol, împodobite cu balcoane şi coloane trebuie că 
fusese o splendoare. Dar, nu mai rămăseseră din el decât 
nişte cocioabe în ruine, adesea prăbuşite, locuite de 
hoardele vagabonzilor fără acoperiş. Cu bună ştiinţă, după 
Revoluţie, Fidel Castro lăsase Havana, simbol al 
capitalismului, să se descompună în căldura umedă a 
Caraibelor. 

Malko parcurse bulevardul Prado, cândva mândria 
capitalei, flancat acum de imobile leproase, bătând în 
cenuşiu. 

Işi lăsă maşina în faţa Operei şi o apucă pe Calle Obispo, 
la intrarea în oraşul vechi. Librăria „Poesia Moderna” se afla 
pe colţ. Rafturile ei erau ocupate mai ales de cărţi politice. 
Dădu cu uşurinţă peste Fidel y la religion. Erau teancuri 
întregi. Cu şase pesos, cumpără un exemplar şi ieşi, trecând 
prin faţa a ceea ce mai rămăsese din La Fiorentina, unul din 
barurile preferate ale lui Hemingway. Demolat de un an 
pentru un proiect incert de renovare. Acum nu mai era 
decât o groapă neagră, plină de moloz... 

Până la şase seara, nu mai avea nimic de făcut. Să-şi 
teasà doar cuvertura de turist inocent... Plajele din est se 
aflau doar la douăzeci de minute, perfect. După emoţiile 
serii precedente, simţea nevoia să se destindă. 

Cobori pe Prado, sinistru cu imobilele lui înnegrite, pentru 
a ajunge în tunelul care trecea pe sub braţul de mare 
ducând spre plajele din est şi ieşea în dreptul autostrăzii. 
Puţine maşini, în majoritate de origină americană, vechi şi 
hodorogite şi ciudatele motociclete cu un soi de ataş. 

De la ieşirea din tunel, pe o latură a drumului, erau 
îngrămădite zeci de femei care făceau autostopul. De la 


46 


tinerele în supermini la matroane strangulate în pantaloni 
care se voiau a fi blugi... Toate cu braţele pe sus şi cu 
zâmbete promițătoare pe buze. 

Malko încetini şi privirea îi căzu pe o brunetă înaltă cu 
părul buclat, care-i făcea cu mâna. O siluetă, de-ti lăsă gura 
apă! Nişte picioare lungi care apăreau dintr-un şort alb, o 
bluză mulată pe pieptul plin. Opri, iar ea se aplecă prin 
portieră cu un surâs răpitor, descoperind nişte dinţi 
strălucitori. 

— Companero, a donde vas? 

Văzând părul blond al lui Malko, se retrase şi rupse 
câteva cuvinte în ruseşte, lipsite evident de căldură. 
Imediat, Malko făcu uz de spaniola lui de zile mari. 

— Merg spre Santa Maria, dacă e în drumul tău... Si, să 
ştii că nu sunt rus. 

— Şi eu tot într-acolo merg, la plajă. 

Tânăra urcă în Nissan. Depăşiră un Oldsmobile din 54, 
care lăsa în urma lui o coadă de fum negru ca un avion de 
vânătoare în flăcări. Era o vreme de vis, peisajul magnific, 
partial stricat de cocioabele oribile din beton cenusiu, care 
apăreau din verdeață ca nişte negi. Malko se întoarse spre 
pasagera lui. 

— Sunt turist austriac, Mark Linz. Tu? i se adresă el 
tutuind-o după moda spaniolă. 

— Raquel, se prezentă ea. Lucrez ca machetist la un ziar 
şi de asemeni ca manechin. 

Coapsele ei lungi şi cărnoase, care ieşeau din sort, îl 
fascinau pe Malko cu pielea lor mată şi curbele armonioase. 
Raquel era superbă, ochii îi erau mari şi negri, buzele pline 
iar comportarea în acelaşi timp rezervată şi senzuală. 

— Faci adesea autostopul? 

Ea începu să râdă. 

— N-am încotro! Pe la noi sunt puţine maşini. Ar trebui să 
apartii de CDR sau să fii membru de partid. Şi pe urmă, sunt 
foarte scumpe, chiar şi cele vechi... 

— De ce mergi aşa departe ca să faci baie? întrebă el. 

Santa Maria se afla la aproape treizeci de kilometri de 
Havana. Raquel ezită puţin mai înainte de a răspunde. 

— Mai înainte mergeam la portul de agrement 


47 


Hemingway, exista un gua-gua”!, dar acum nu mai avem 
dreptul. 

— De ce? 

— E rezervat turiştilor, mărturisi Raquel cu un aer 
stânjenit. Avem nevoie de dolari pentru Revoluţie. Din 
aceeaşi cauză nu avem drept să mâncăm nici langustele din 
apele noastre... 

Se uită la el cu coada ochiului şi apoi îl întrebă cu o 
anume ezitare: 

— Ai venit singur în Cuba? 

— Da, spuse Malko. Trebuia să mă însoţească cineva, dar 
a intervenit o problemă de ultimă oră. lar tu? Măritată? 

Raquel izbucni în râs! 

— Oh nu! Aici e o corvoadă să te măriţi. Nu există 
apartamente şi lumea stă îngrămădită, câte douăsprezece 
persoane în două camere. Mai am timp... 

Drumul domina acum Oceanul Atlantic, mărginit de o 
plajă vastă de douăzeci de kilometri. 

— Unde ar fi mai bine să mergem? o întrebă Malko. 

— In faţa hotelului At/antico, propuse Raquel. Pe urmă 
am putea mânca acolo. 

Malko era încântat. Făcuse rost în acelaşi timp de o 
acoperire şi de o fată plăcută. 

x 
x * 


Costumul de baie violet, dintr-o singură piesă, se mula pe 
sânii plini şi tari, foarte răscroit pe şolduri, ceea ce-i lungea 
şi mai mult coapsele cărnoase. Un trup de zeiţă. Asezati la o 
masă din snack-ul lui Atlantico, Raquel şi Malko încercau să 
ciugulească nişte fărâme de carne de pe un pui de curse, 
fript în ulei de vidanjare... Tânăra era la al treilea mojito si 
ochii ei începuseră să strălucească şi mai intens. Romul o 
făcea volubilă şi cu mult mai atrăgătoare. Malko aflase 
aproape totul despre ea. Raquel trăia împreună cu alte 
şapte persoane într-un apartament de trei camere în 
cartierul Vedado şi câştiga peste trei sute de pesos cu cele 
două slujbe ale ei. Graţie meseriei de manechin, reuşea să 
se îmbrace cât de cât corect. 


31 Autobuz. 


48 


În rest, n-aveai pe ce da banii... Pe cât se părea nu exista 
nici un bărbat în viaţa ei sau cel puţin nu vorbea despre 
acest subiect. Malko îi surprinsese în mai multe rânduri 
privirea îndreptată asupra lui şi repede întoarsă în altă 
direcţie. Pe plaja imensă era puţină lume, familii, persoane 
izolate, câteva cupluri care flirtau în apa delicios de caldă. 

În restaurant intră o pereche cu pielea înroşită de soare, 
cu nişte burti enorme şi caschete albe, ridicole. Raquel le 
aruncă o privire dusmänoasä şi-i şopti lui Malko. 

— Aştia sunt bollos... 

Faţă de nedumerirea manifestată de Malko, ea adăugă: 

— Ruşi. Pe aici îi numim „băşici” fiindcă sunt tâmpiţi. Si 
ne jefuiesc! Ei au drept să meargă prin tiendas libres cu o 
monedă specială. Pe urmă, vând totul la negru ca să facă 
rost de dolari... 

— Chiar până într-atât... 

— Pe aici nu se mai găseşte nimic, îl asigură Raquel. 
Acum, chiar şi deodorantul e pe cartelă... într-o bună zi şi 
zahărul o să ajungă rationalizat! De parfum, nici nu se mai 
pomeneşte. Cel care se găseşte în oraş ar fi refuzat până şi 
de un porc pentru scroafa lui. Şi am pierdut orice speranţă 
să se mai schimbe ceva. 

Inaintea lor, pe mare, nu se zărea nici un vapor... 

— Nu poţi pleca în străinătate? 

Raquel scutură din cap. 

— Practic e imposibil... Şi pe urmă, unde să te duci? Anul 
trecut am fost în Portugalia pentru o prezentare de modă. 
Mi s-au dat aşa de puţini bani, că m-am văzut obligată să 
aduc de aici cutii cu conserve pe care le mâncam în 
cameră. Altminteri am fi murit de foame... Pentru tine, turist 
cu dolari, viaţa e uşoară şi ieftină. Dar pentru noi... îşi 
termină băutura cu un zâmbet resemnat şi oftă: 

— N-are rost să te gândeşti la toate astea! Soarele 
străluceşte şi marea e mereu caldă. 

Cafeaua era infectă, chiar şi foarte îndulcită şi cei doi 
ieşiră pe plajă fără s-o mai termine. Arşi de căldura 
cumplită, se rostogoliră în apă. Malko, mergând în urma lui 
Raquel, îi admira linia spatelui când ea îşi pierdu echilibrul. 
O prinse de talie şi, răsucindu-se, tânăra se sprijini cu tot 


49 


corpul de el, cu un surâs provocator. În loc să se desprindă 
de el, Raquel mai rămase astfel câteva secunde, ca toate 
cuplurile din jurul lor, flirtând care mai de care, oceanul 
disimulând pudic partea de jos a corpului lor. Privirile li se 
întâlniră şi ceea ce citi Malko în ochii ei era mai curând 
încurajator... 

— Eşti o fată tare frumoasă. 

Spaniola cu tutuiala ei, facilita intimitatea. Raquel îşi 
cobori cast ochii şi se întoarseră pe plajă. Pe la orele cinci, 
tânăra cubaneză se uită la ceas. 

— Trebuie să mă întorc, spuse ea, am să te las... 

Malko se şi ridicase în picioare. Şi el trebuia să se 
întoarcă la Havana. 

— Am să te însoțesc. 

Douăzeci de minute mai târziu, pătrundeau în tunelul 
care ducea spre Havana. 

— Eu merg în Vedado, anunţă Raquel. Pe calle F, între 21 
şi 22. Dar opreşte-mă în colţ la 21. 

Malko se conformă. Tânăra îi întinse mâna: 

— Mulţumesc, a fost foarte plăcut. 

— Nu vrei să cinăm împreună? propuse Malko. 

Raquel nu şovăi nici o secundă înainte de a accepta, 
făcând totuşi o precizare: 

— Să nu, vii să mă iei de acasă; tipii din CDR te-ar repera 
imediat şi pe urmă s-ar ţine scai de mine G2. N-avem 
dreptul să întreţinem legături cu străinii, fără autorizaţie. lar 
dacă aş veni la hotelul tău, mi s-ar lua numele. 

— Atunci unde? întrebă Malko. 

— In faţa cinematografului „La Rampa”, alături de 
Habana Libre. La ora 9. Hasta luego. 

Cobori din maşină şi se îndepărtă. Malko nu avea nici 
adresa ei nici numărul de telefon. Dacă nu venea, n-ar mai 
fi putut s-o revadă niciodată. Trecu repede pe la hotel să 
facă un duş, înainte de a se duce la întâlnirea cu omul lui de 
legătură. Dacă tipii din G2 îl supravegheaseră azi, puteau fi 
liniştiţi... Abia acum începea jocul adevărat. 

x 


x x 
Malko îşi lăsă maşina în acelaşi loc ca şi dimineaţă, în 


50 


faţa Operei şi porni spre micul scuar Jose Marti. Tinea în 
mână la vedere exemplarul Fidel y la religion. Se aşeză pe 
una din bănci, privind la animația din jurul lui. Destul de 
mulţi turişti bântuiau prin oraşul vechi şi un nor de 
comercianţi clandestini se roteau în jurul lor ca nişte vulturi. 
Putin mai departe, aveau loc misterioase cociliabule: era 
bursa la care se schimbau apartamentele. Trei sau patru 
zarafi se apropiară de el propunându-i serviciile lor. 

Abia scăpă de ei, întrebându-se cum avea să fie 
contactat. Un cubanez foarte slab, cu pielea neagră şi părul 
cret, se apropie cu un tranzistor lipit de ureche şi se aşeză 
alături de Malko. Câteva momente nu-i dădu nici o atenţie, 
apoi, brusc, întoarse capul spre el, cu un zâmbet ştirb şi 
rosti cu o voce şoptită: 

— Seis por uno, seno*?r. 

Malko îi întoarse spatele demonstrativ. Atunci, foarte 
repede, vecinul lui îi strecură: 

— Vaya conmigo, compadre”. 

Malko se uită la ochii lui bulbucati, inexpresivi şi la 
zâmbetul care descoperea un maxilar sinistrat. Fără să mai 
adauge nici un cuvânt, negrul se ridică şi se îndepărtă, 
bâtâindu-se în ritmul unei conga difuzată de tranzistorul lui. 
O luă pe calle Lamparilla. Oraşul vechi se afla într-o stare şi 
mai jalnică decât restul. Case mohorâte cu balcoane 
ruginite. Peste tot schele, bucăţi de ziduri dărâmate şi o 
întreagă faună de mici meseriaşi. In cele din urmă, ajunseră 
în port. Cubanezul cu tranzistorul se opri în faţa unui soi de 
braserie, El Pio, cu o terasă mare, înţesată de lume. Malko o 
parcurse din priviri şi când se întoarse, ghidul lui se 
evaporase. 

Mirat, se uita în jurul lui, când unul dintre consumatori se 
ridică, părăsi terasa, trecu prin faţa lui şi se îndreptă spre 
oraşul vechi. Un bărbat tânăr, slab, cu părul pieptănat pe 
spate ca un dansator 

Monden de prin anii patruzeci, cu o mustață fină, neagră 
şi tenul foarte alb. Guayabera lui roz-pal cădea grațios 
peste un pantalon alb puţin cam prea strâmt. Ochii erau 


32 Şase la unu (Şase pesos pentru un dolar). 
33 Vino cu mine, prietene. 


51 


protejati de lentile negre. 

Mai înainte de a da colţul pe străduţă, se opri, se 
întoarse, îşi scoase ochelarii, îl fixă insistent pe Malko, după 
care îi puse iar pe nas şi îşi reluă drumul. 


Capitolul V. 


După ceva greu sesizabil din mersul lui, din gesturi, din 
felul de a se îmbrăca, Malko fu convins instantaneu că avea 
de a face cu un homosexual, specie prigonită de regimul 
rigorist al lui Fidel... lar începu să-l caute pe ghid în jurul lui. 
Nimeni. Ori individul în guayabera roz era legătura lui cu 
CIA ori Malko se lăsase agăţat de un pederast... Trebuia să 
verifice. 

Omul dispăruse pe o ulicioară. Malko dădu din nou peste 
el în dreptul străzii Tacon. Celălalt îşi continuă drumul până 
într-o piaţă mică, pavată, unde se ridica o biserică: 
catedrala San Ignacio. Urcă scările şi pătrunse în naos. 

Malko îi urmă în. Interior, dar nu dădu cu ochii de nici o 
guayabera roz! Făcu ocolul naosului şi auzi deodată un 
fluierat uşor, venind dinspre confesional. Traversă cărarea 
şi îngenunche în partea centrală a confesionalului, 
închizând uşa după el. O voce se auzi şoptind: 

— Eres el senor Linz? 

Deci, era într-adevăr agentul cubanez CIA. 

— Da, răspunse Malko. 

Şoaptele continuară. 

— Muy bien. Senor Gerald va fi mulţumit. Mă întâlnesc în 
seara asta cu el. Am să-i aduc la cunoştinţă că ai sosit. Mă 
numesc Salvador. 

— Trebuie să mă văd cu el, rosti Malko. Repede. 

Auzi un zgomot şi privi în afară. Două femei bătrâne 
intraseră în biserică şi îngenuncheaseră anevoie la câţiva 
metri de ei. 

— Aici, mâine, la aceeaşi oră, şopti Salvador. E posibil? 

— Sigur, confirmă Malko. 

— Esta bien, suflă cubanezul. Dacă n-ai să poţi, mă întorc 


52 


a doua zi. Pentru o nouă întâlnire, te duci în faţa Operei şi-l 
cauţi pe „Nene”, cel pe care l-ai văzut mai adineauri. 
Hoinăreşte mereu prin partea locului. El ştie cum să dea de 
mine. Am să ies primul. Aşteaptă cinci minute. 

Se lăsă liniştea, iar apoi Malko îi auzi zgomotul paşilor 
îndepărtându-se pe marmură. Totul se petrecuse destul de 
bine! Numai dacă nu cumva G2 îl urmărea pe Salvador... 
Malko era grăbit să-l vadă pe Gerald Svat. Şi încă mai grăbit 
s-o şteargă din Cuba. leşi din catedrală şi traversă piaţa 
prost pavată pentru a merge să bea ceva în Bodeguita del 
Medio. Afară se şi făcuse coadă. Numai de-ar veni frumoasa 
Raquel la întâlnire... 

x 
x x 


Ai fi zis că-i vorba de o văduvă! Rochie neagră, lungă 
până la jumătatea gambei, întredeschisă deasupra unor 
sâni superbi, machiaj discret şi ochi mari, negri, subliniati cu 
creionul. Pe trotuarul din faţa cinematografului „La Rampa”, 
Raquel răspundea cu un surâs distant numeroaselor 
complimente ale tinerilor cubanezi care stăteau la coadă ca 
să o admire pe Madonna. Ea dădu fuga la maşina lui Malko. 

— Abia aşteptam să vii! făcu ea. Bărbaţii de pe la noi 
sunt într-adevăr ca nişte lipitori. De cum văd o femeie... 

Tutuiala spaniolă sublinie imediat intimitatea. Malko îi 
zări vârful unui sân prin rochia întredeschisă şi Raquel roşi, 
adunându-şi țesătura pe piept. 

— Incotro o luăm? întrebă el. 

Raquel ezită. 

— Ştiu un restaurant pe calle Aramburo. Nu-i foarte bun, 
dar nu sunt securişti... 

— Perfect, spuse Malko. 

Il îndrumă pe strädutele în unghi drept din Vedado până 
într-o ulicioară întunecată. Intrară într-un local deasupra 
căruia atârna o firmă E/ Co/mao şi descoperiră un bar şi apoi 
o sală lungă cu o estradă şi separeuri. De pe acum era 
aproape plină... Fură conduşi spre o boxă din fund, 
cufundată într-o penumbră aproape absolută. Acelaşi 
garcon aduse mai apoi din proprie iniţiativă bere şi o sticlă 
de rom „Habana Club”. 


53 


— Ce mâncăm? întrebă Malko, mort de foame. 

— Sandviciuri şi chorizo, spuse Raquel. Aici nu-i un local 
pentru turişti şi nu se găseşte nici carne, nici peşte. Te 
nemultumeste? 

Cu Raquel alături ar fi mâncat şi cărămizi. 

— Absolut deloc, o asigură el. 

O cântăreaţă de flamenco apăruse pe estradă, măruntă 
şi rotofeie, flirtând cu vârsta a treia. Li se serviră sandviciuri 
cu brânză şi jambon plus chorizo. Raquel începuse să lupte 
cu romul. Bău trei pahare unul după altul, mestecând în 
acelaşi timp două tartine. 

Malko o imită. Jambonul parcă era din plastic, iar chorizo 
nu avea nici un gust... 

Cântăreaţa fu urmată de un bărbat, la fel de nereusit. 
Spectatorilor puţin le păsa de altfel; flirtau pe faţă, sugând 
din „Habana Club” între două îmbrăţişări. Lui Raquel 
începuseră să-i ardă ochii. 

— Oamenii vin aici cu câte o titi ca să se distreze mai 
înainte de a se duce prin bordeluri, îl lămuri ea. 

Spusele ei puteau fi interpretate ca o încurajare. 

Când Malko îşi lăsă mâna pe coapsa ei, o simţi 
destinzându-se. „Habana Club” îşi făcea efectul. Schimbară 
primul sărut în timpul unui număr debil de duetişti care 
cântau un paso doble reluat în cor de întreaga sală. Atunci, 
Malko îşi putu da seama că în Cuba era criză şi de sutiene. 
Cu capul răsturnat pe spate, Raquel îl lăsă să se joace cu 
sânii ei tari, ca o scolärità îndrăgostită. Malko avea chef de 
altceva, dar tânăra îşi strânse picioarele când el încercă să- 
şi sporească avantajul şi-şi lăsă capul pe umărul lui. 

Atractiile cedară locul discurilor. O conga fierbinte o 
smulse pe Raquel de pe scaun. Ajunşi pe pista de dans, ea 
se încolăci în jurul lui Malko. Dansa într-un fel diabolic, cu 
muntele Venerei lipit de el, tot corpul ondulându-i-se ca o 
cobra în călduri. La al treilea dans, Malko îşi spuse că se 
comporta cu adevăra foarte prost... Raquel, cu gura lipită 
de gâtul lui, părea să nu-şi dea seama de puterea ei de 
seducţie. 

— Hai să mergem în altă parte, sugeră Malko. 

Tânăra nu obiectă şi, pe străduţa întunecată era gata s-o 


54 


violeze pe capota Nissan-ului! Dar ea îi scăpă si plecară la 
întâmplare, conducând pe bâjbâite, cu o mână strânsă între 
pulpele tinerei femei, care-l împiedica să meargă mai 
departe. 

Nu-l stăpânea decât un gând: să se arunce cu ea într-un 
pat. Bucuria de a-i fi reuşit cele două contacte, adăugată 
plăcerii de a se afla cu această fată superbă îi inducea o 
stare euforică. Fără să-şi fi dat seama cum, nimeriră în 
promenada de pe malul mării, dinaintea unui imens afiş 
luminos, aflat lângă o clădire cu cinci etaje. 

— Priveşte, făcu Raquel, asta-i fosta ambasadă 
americană. Panoul proclama în litere multicolore: 

„Domnilor imperialisti, nu sunteți în stare să ne speriați!” 

Personaje desenate cu tuburi de neon - un yankeu si un 
luptător de gherilă - puneau în valoare această operă de 
artă, menită să-i sfideze pe diplomaţii americani aflaţi încă 
în post la Havana şi să demonstreze populaţiei cubaneze că 
lui Fidel nu-i era frică de nimeni. 

Raquel râse amar. 

— Ar fi făcut mai bine să ne dea de mâncare, decât să se 
războiască împotriva americanilor. Regimul se sprijină 
numai pe El Caballo. Fără el totul s-ar nărui într-o lună. 

— El Caballo? 

— Fidel, explică Raquel. L-am poreclit aşa după luptele 
purtate în Siera Maestra, acum treizeci de ani. Fiindcă 
prietenii lui afirmă că ar avea nişte cojones ca de cal. 

Malko retinu că tânăra pronuntase cuvântul cojones fără 
nici cea mai mică jenă. 

Panoul luminos dispăru şi el coti la dreapta înaintea 
promontoriului pe care se ridica hotelul Vacional, pentru a 
se întoarce spre centru, cu mâna pusă pe pubisul tinerei, 
peste rochie. 

— Nu pot să merg la Victoria, rosti deodată Raquel. Mi s- 
ar afla numele şi aş avea probleme. 

Frustrat, Malko încetini şi se opri în lungul trotuarului. 
Acel supliciu al lui Tantal devenise de acum insuportabil. 
începu s-o mângâie uşor şi foarte repede fata porni să se 
onduleze sub degetele lui. Malko îi dădu la o parte poalele 
rochiei negre şi era pe cale să învingă şi ultimul baraj. 


55 


— Nu, opreste-te. Nu se poate... 

Pântecul ei fu agitat de o bruscă tresărire. Trei degete 
pătrunseseră în ea. Ea încercă să-i îndepărteze mâna lui 
Malko, dar nu reuşi decât să-i deplaseze mângâierea şi mai 
adânc. Dintr-o dată, tânăra femeie încetă orice rezistenţă. 
Scoase un strigăt scurt. 

— Da, acum, aşa... 

Stăpânindu-şi dorinţa, Malko se limită doar la mângâiere, 
ceea ce părea să-i procure o şi mai mare plăcere. Raquel 
începu să geamă şi să strige încet. Scoase un oftat răguşit, 
mai spuse de câteva ori „aşa” ca până la urmă să se 
prăbuşească imobilă, complet inertă. Se scurseră mai multe 
secunde, apoi ea îşi întinse braţul stâng pe bâjbâite ca un 
înecat şi-şi înnodă degetele pe membrul erect, strângându-l 
mai să-l zdrobească. 

— Aş vrea să te am înăuntrul meu, suspină ea. Cât mai în 
adâncul meu. 

— N-am putea merge la tine acasă? întrebă Malko, isteric 
de dorinţă. 

Raquel zâmbi fără să-i dea drumul. 

— Dacă poţi face dragoste cu opt persoane în jurul tău... 

— Dar într-un bordel? 

Ea se strâmbă. 

— La ora asta e prea multă lume... Şi pe urmă, e oribil, 
murdar, plin de insecte... 

Doar nu aveau să copuleze în maşină. Primele plaje erau 
la cincisprezece kilometri... Brusc, Raquel se ridică. 

— Ştiu un loc unde ne-am putea simţi bine. la-o pe Linea. 
Malko îi urmă instrucţiunile, ajungând pe un drum larg, 
paralel cu promenada de pe malul mării. Un kilometru mai 
departe, Raquel îi arătă o firmă luminoasă care anunţa: 
Saturno. Centro nocturno. 

— Opreşte aici. 

x 
x x 

O servantă îi călăuzi cu o torţă minusculă printr-un 
labirint de canapele şi de fotolii, adânci aflate într-o sală 
despărțită prin nişte paravane joase. Nici un scaun, nici o 
masă obişnuită. Totul se petrecea la nivelul solului. Câteva 


56 


lumini voalate făceau ca bezna să nu fie totală. O vagă 
muzică de fond acoperea şoaptele şi felurite suspine. Nu 
erau decât cupluri, dintre care cele mai cuminţi erau 
încolăcite ca nişte caracatite în timpul rutului. Fascicolul 
luminos, baleie coapse desfăcute între care scotocea câte o 
mână, sâni goi, o pereche agitată de zguduiri ciudate... 

Lui Malko şi Raquel li se repartiza o canapea mică, 
desfundată, din spatele unei mese pe care trona o sticlă de 
rom. Malko se aplecă spre tânăra femeie, amuzat. 

— E un loc uimitor... 

— Trebuie totuşi ca oamenii să se defuleze! Noroc că-i 
destul de scump, altminteri n-ai mai putea pătrunde aici. 

Işi şi turnase un pahar de rom, pe care-l bău dintr-o 
răsuflare. Ochii lui Malko se obişnuiau încet cu întunericul. 
Desluşi nu departe de ei o fată îngenunchiată în faţa 
partenerului ei, cu faţa zdrobită de pântecul lui. Uşoarele 
mişcări ale capului ei, demonstrau clar cărui gen de exerciţii 
se deda. Peste tot, numai perechi îmbrăţişate! Servantele 
nu apăreau decât atunci când trebuia să-i plaseze pe noii 
sosiți. Lui Malko şi Raquel nu le trebui multă vreme să se 
pună la unison. 

Era în acelaşi timp delicios dar şi puţin frustrant, educaţia 
lui Malko interzicându-i să se comporte exact ca o maimuţă 
în călduri de faţă cu foti acei străini. 

Mai puţin complexată, Raquel era ca o pisică, atât de 
suplă, încât parcă n-ar fi avut oase. 

Trebuie spus, că în această ambianţă bizară, nimeni nu 
se ocupa de vecinul lui. Un bărbat tânăr gemu surd şi scurt 
de parcă ar fi fost lovit de un pumnal, ceea ce, bineînţeles, 
nu era cazul... Brusc, Raquel îl sărută cu pasiune, 
muşcându-i buza inferioară; în acelaşi timp, Malko îi simţi 
degetele  atingându-i alpagaua pantalonului, apucând 
fermoarul şi trăgându-l în jos. De îndată ce scoase membrul 
întărit, se aplecă şi-l apucă cu gura. Intr-un ritm regulat, 
aproape calm, îi administra o felatie pasionată, fără să-i 
pese câtuşi de puţin de vecini... 

Buzele îi coborau, apoi se retrăgeau răsfrânte, în timp ce 
limba parcurgea extremitatea sexului cu strădania depusă 
de o fetiţă care linge un cornet de îngheţată. Când îşi dădu 


57 


seama, după agitatia lui Malko că atingea limita de sus a 
plăcerii, îl provocă printr-o mişcare lungă până ce el începu 
să strige. || mai păstră putin în gură, apoi se ridică şi, cu un 
gest firesc, goli paharul de rom suspinând satisfăcută. Erau 
chit. 

Malko se simţea totuşi frustrat. El dorea pântecul lui 
Raquel... Ea se aplecă spre urechea lui şi-i murmură: 

— Ştii, sunt udă toată... 

In jurul lor suspinele continuau din ce în ce mai tare. 
Lanterna se plimbă pe o pereche care se mângâia frenetic. 
Oameni foarte tineri. Fata horcăia cu capul aruncat pe 
spate. 

— Mi-ai produs o plăcere incredibilă, spuse Malko. Dar 
tu... 

— A fost minunat, îl asigură ea, însă aşa aş fi vrut să fac 
dragoste într-un pat... 

Rochia ei mototolită se desfăcuse deasupra sânilor. Fără 
să se sinchisească, ea îşi lăsă capul pe umărul lui Malko şi 
adăugă: 

— Şi când te gândeşti că ieri nu te cunoşteam... 

— Nu-i nici un bărbat în viaţa ta? întrebă el. 

— Ba da, însă e căsătorit şi pe deasupra mai are şi o fufă, 
mult mai tânără. Pe la noi, bărbaţii se dau în vânt după fete 
foarte tinere şi foarte grase. Nu mă găsesc pe gustul lor... 

Alături de ei începu un soi de foiala. O pereche îşi 
potrivea hainele, înlocuită imediat de noii sosiți. Lanterna îi 
lumină. Doi bărbaţi! 

Raquel pufni în râs şi-şi lipi buzele de urechea lui Malko. 

— Caraghios, dar e chiar vecinul meu... 

Malko privi cu mai mult interes şi recunoscu, spre imensa 
lui surpriză, guayabera roz a lui Salvador, agentul CIA! 
Insotit de un smecheras cu părul frizat, cu faţa bucălată, 
umeri înguşti, acoperiţi de o bluză. Cei doi bărbaţi se 
instalară si  începură să  pălăvrăgească cu capetele 
apropiate. Apoi lanterna se îndepărtă şi Malko nu mai 
distinse decât două siluete. 

Raquel nu-i scăpa din ochi. 

— Ah, scârbosul de pajaro**, rosti ea în şoaptă. 


34 Pederast. 


58 


Malko fu surprins de tonul vehement al tinerei femei. Ce- 
o interesa pe ea. 

— Nu-i poţi suferi pe homosexuali? întrebă el. 

— Prea puţin îmi pasă! bodogăni ea. Dar nemernicul ăsta 
are misiunea să-i hăituiască. Aşa că mă înţelegi... 

Malko avu impresia că nu auzise bine. 

— Ce vrei să spui? 

— E un securist, un poliţist, unul dintre hijo de puta din 
G2. 


59 


Capitolul VI. 


Euforia lui Malko se spulberă într-o fractiune de secundă. 
Cu impresia de a i se fi turnat o căldare de apă rece în 
spinare... Omul de încredere al biroului CIA din Havana era 
un agent al serviciilor cubaneze! Asta era culmea! Scrută 
obscuritatea în direcţia cuplului masculin, dar nu zări decât 
două siluete apropiate şi neclare. Dacă Raquel nu se înşela, 
era ceva cumplit cu consecinţe catastrofale. Pe un ton voit 
nepăsător, îi spuse lui Raquel: 

— Credeam că homosexualitatea e interzisă în Cuba. 
Cum de poate face parte din serviciile de securitate? 

— li denunţă pe alţi pajaros, fir-ar el al naibii! făcu ea 
înciudată. Il cunosc bine. Acest maricon se numeşte 
Salvador Jibaro. Are un BMW vechi cu două antene mari şi 
umblă întruna prin tiendas libres... Se descurcă bine: G2 i-a 
găsit o casă mică alături de mine... Numai pentru el singur! 
Ticălosul ăsta, la o reuniune a CDR, mi-a propus să denunt 
elementele contrarevolutionare pe care le cunosc în 
schimbul unor bonuri cu care aş fi putut să fac cumpărături 
în tiendas /ibres... 

Salvador: prenumele se potrivea. Malko era îngrozit. 
Raquel, înşelându-se asupra atitudinii lui brusc absente, i se 
adresă cu ironie: 

— Şi tu eşti la fel ca toţi bărbaţii, de îndată ce ai obţinut 
ce ţi-ai dorit, îţi piere toată pasiunea... 

Malko trase adânc aer în piept şi o lipi de el. Un moment 
se întrebă dacă nu cumva totul era un aranjament, dar 
sinceritatea lui Raquel era evidentă. Ca un defect... Dar 
simţea nevoia să se adune după şoc. Şi să tragă nişte 
concluzii. 

— N-am obţinut exact ceea ce mi-aş fi dorit, dar am 
început să mă satur de toţi aceşti oameni din jurul nostru. 
Hai să plecăm. 

Ea îl urmă fără să discute, iar Malko avu grijă să facă un 
ocol, pentru a nu trece prin faţa cuplului de homosexuali. 
Dacă Salvador Jibaro l-ar fi zărit însoţit de Raquel, exista 


60 


riscul să-şi pună nişte întrebări. 

Aerul călduţ al nopţii nu linişti spaima lui Malko. Raquel, 
din ce în ce mai tandră se înfăşură în jurul lui. 

Povestea cu Salvador Jibaro îl obseda. Trebuia neapărat 
să fie sigur. 

— Vecinul tău homosexual nu se expune unor neplăceri 
dacă se arată în lume astfel? articula el. Poate te-ai 
înşelat... 

Tânăra sări în sus, furioasă. 

— Cum să mă insel! îl văd aproape zilnic. Cu guayaberas 
în toate culorile. Dacă n-ar lucra pentru G2 n-ar putea să 
iasă în lume cu un bărbat. 

Malko nu mai insistă şi o întrebă: 

— Când te mai văd? 

— Dacă ai timp, am putea merge la Varadero pentru 
weekend. Cunosc nişte hotele pe acolo. 

— N-ai prefera Cayo Largo? sugeră Malko. 

— Oh, bineînţeles, replică imediat Raquel, acolo e 
superb, dar n-am voie. Aş avea nevoie de o autorizaţie 
specială a ministrului de interne. Numai turiştii străini merg 
la Cayo Largo... 

Cu gândul aiurea, Malko o conduse pe tânăra femeie. 
Când să se despartă, ea scrise pe un petec de hârtie un 
număr de telefon şi i-l întinse. 

— În timpul zilei, poţi să mă găseşti aici, numai eu 
răspund. N-aş vrea să te sun la hotel. Sper să-mi mai dai un 
semn de viaţă, adăugă ea. 

— Fără îndoială, promise Malko. 

Conduse ca un automat până la Victoria. Nu-şi venise 
încă în fire când comandă o Stalicinaia la barul pustiu. 
Gândurile pe care le frământa în minte nu erau deloc 
vesele, lată de ce intrase atât de uşor în Cuba! Individul 
implicat în expatrierea lui Miguel Bayamo era un trădător, 
un agent dublu! 

Bayamo avea dreptate să n-aibă încredere în cubanezii 
din CIA. Dar cum de se lăsase CIA antrenată în toată 
povestea asta dementé? 

Soluţia cea mai evidentă pentru Malko era să plece 
imediat dacă ar mai fi fost posibil. 


61 


Venit în Cuba să ajute un om hăituit, Malko se regăsea în 
aceeaşi situaţie. Ba încă şi mai rea: pentru că G2 ştia unde 
poate fi el găsit... Işi aduse aminte de precautiile luate de 
Salvador Jibaro cu câteva ore mai înainte. Cubanezul 
trebuie că râdea în sinea lui: nu exista nici un risc ca ei să 
fie urmăriţi. 

După trei votci, ghemul de plumb din stomacul lui Malko 
nu se topise. 

In pat, se suci şi se răsuci până la patru dimineaţa, 
căutând Ce conduită să adopte. Pentru început, va trebui să 
se comporte de parcă n-ar fi ştiut nimic: singura legătură 
între CIA şi el era numai trădătorul cubanez... 

Îşi binecuvântată înclinația lui pentru femei. Fără 
excitanta Raquel, atât el cât şi CIA i-ar fi acordat încredere 
lui Salvador Jibaro. 

x 
x x 


În catedrala San Ignacio era o răcoare plăcută după 
căldura sufocantă şi umedă din oraşul vechi. Malko 
îngenunche pe un scăunel de rugăciune, încercând să-şi 
limpezească gândurile. In fiecare clipă, serviciile cubaneze 
puteau hotărî să pună capăt jocului de-a şoarecele şi pisica. 
Nu dispunea decât de un singur atu. S-ar părea că ei nu 
ştiau unde se găsea Luis Miguel Bayamo şi contau pe Malko 
să ajungă până la făptaş... 

Auzi paşi şi se întoarse. Salvador Jibaro era la fel de 
elegant ca în ajun, cu o guaybera de un alb să-ţi ia ochii. Se 
duse şi îngenunche în confesional, având grijă să nu-şi 
boţească dunga pantalonilor. Malko intră după el, iar 
cubanezul îi comunică imediat în şoaptă: 

— Totul e aranjat. Il veţi întâlni pe domnul Gerald în 
seara asta, pe la miezul nopţii. 

— Unde? 

— Pe colţul dintre calle 13 şi calle D. La trei quadras de 
hotelul President. 

— Unde va fi el? 

— Împreună cu mine, sosoti Salvador Jibaro. Veniti cu 
maşina şi asteptati-ne la intersecţie, cu luminile stinse... E 
foarte întuneric şi casele nu sunt locuite pe acolo. Nu veţi fi 


62 


remarcat... 

— De ce aşa de târziu? 

— Senor Gerald nu poate face altfel. E supravegheat din 
scurt. Aveţi încredere în mine... Hasta luego. Pe diseară. 

Se îndepărtă lăsând în confesional o dâră de apă de 
toaletă bună să ucizi muştele... 

Malko se simţea împărţit între dorinţa de a-i fărâma capul 
de un aghiazmator ca să-şi scuipe dinţii şi un nebun râs 
nervos. Şeful biroului CIA, utilizând poliţişti cubanezi pentru 
a dejuca supravegherea agenţilor din G2! Să ţi se facă părul 
măciucă! 

În cârca lui cădeau toate riscurile: protejat de imunitatea 
diplomatică, Gerald Svat nu se expunea în caz de belea 


decât la o expulzare. 
x 


* * 


Gerald Svat cânta la saxofon în living, îmbrăcat într-un 
trening. Atrasă poate de sunetele înalte, o pasăre de noapte 
se izbi de grilajul care închidea terasa, se zbătu puţin 
înainte de a dispărea în beznă... Vila se asemăna cu o 
anexă a închisorii Sing-Sing cu terasele ei transformate în 
cuşti de grilajele groase, verzi, care urcau până spre 
acoperiş, cu gratiile de la fereşti şi cu uşile blindate. 

În Cuba, în special casele străinilor erau în obiectivul 
hotilor, doar ele putând ascunde comori... 

Americanul îşi lăsă instrumentul, trăgând cu urechea la 
zgomotele nopţii. Muzica îl destindea. 

Cuba era cel de-al doilea post a lui din CIA şi, fără 
îndoială cel mai greu. Ştia că vila lui era înţesată de 
microfoane şi că telefonul îi era ascultat. Era supravegheat 
în permanenţă şi-şi redusese deplasările la minimum: de la 
el de-acasă până în cartierul Miramar, la fosta ambasadă a 
Statelor Unite de pe Malecon. Numai noaptea 
supravegherea mai slăbea puţin. Dar la fiecare intersecţie 
de la „Quinta” până pe avenida cinci, pe care mergea în 
fiecare zi, se afla câte un chioşc cu un poliţist prevăzut cu 
telefon şi radio portativ, legat de centrala G2. Misiunea lui 
consta în a nota toate numerele de maşini... Puteau astfel 
să fie urmărite din quadra în quadra... 


63 


Restul Havanei era mai putin supravegheat, dar G2 
dispunea de 800 de maşini în timpul zilei şi de o sută 
noaptea. De îndată ce vizau un suspect se declanşa 
infernul. 

In plus, nenumăratele patrule de poliţie, maşinile 
banalizate ale G2 şi multiplele mijloace tehnice de spionaj, 
făceau viaţa imposibilă. Nu ieşea decât pentru rarele 
cocteiluri sau pentru a se duce la restaurantul învecinat, 
Cecilia. Soţia lui se întorsese în Florida şi-i telefona în 
fiecare săptămână. Incercase să se distreze cu diferite titi, 
dar aproape toate lucrau pentru G2. Nu-i rămânea decât 
serviciul. Gerald Svat era destul de mândru că putuse 
reactiva minireţeaua predecesorului său, care-i permitea 
totuşi câteva contacte utile... 

Se întinse, topäi în loc si se duse să bea un pahar de 
lapte la bucătărie. Ceasul lui arăta unsprezece şi jumătate. 
Luă dintr-un sertar un flacon sigilat şi un paşaport, pe care 
le strecură în ţinuta lui de jogging. 

leşi, încuie cu grijă uşa şi plecă fugind uşor pe calle 88, 
către Quinta. 

Maşina G2 care-l supraveghea se afla în urmă la câţiva 
metri. Fascicolul farurilor îl lumină şi se stinse imediat. 

In fiecare seară, cam pe la aceeaşi oră, făcea jogging: 
îngerii lui păzitori se obişnuiseră. Şi alţii procedau la fel din 
cauza căldurii. Ajuns pe Quinta, în faţa somptuoasei 
resedinte a ambasadei Spaniei, o casă veche de tip hispanic 
mobilată şi decorata de Claude Dalie, venit special de la 
Paris în acest scop, Gerald Svat coti la dreapta apucând-o 
pe cărarea plină de iarbă care separa bulevardul. Exercitiul 
lui dura aproape două ore, iar trecerea îi era notată la 
fiecare chioşc de poliţie... 

Depăşi mai multe quadras, reperat de poliţişti pe 
jumătate adormiti. Si ei îi cunoşteau obişnuinţele... 

Americanul încetini când auzi zgomotul unui motor. O 
motocicletă cu ataş, rusească, cum erau multe în Cuba, 
sosea din faţa lui venind dinspre tunelul care separa Quinta 
şi Miramar de Malecon. In ataş se afla un pasager. 
Motocicleta se apropie de aleea centrală. Se aflau pe 
mijlocul unei quadra, invizibili din  chioşcurile de 


64 


supraveghere. Individul aflat în atas purta un trening 
albastru ca al americanului. El sări jos şi Gerald Svat îi luă 
locul în vreme ce dublura lui continuă jogging-ul în acelaşi 
ritm... 

Motocicleta cu ataş coti la dreapta pe o transversală, 
îndreptându-se spre mare, ca în cele din urmă să ajungă pe 
bulevardul 3. Gerald Svat îi tras o palmă în spinare 
conducătorului motociclete. 

— Well done”, Salvador! 

Cubanezul zâmbi modest. Gerald Svat se îngrămădi în 
fundul ataşului cu faţa biciuită de vânt. Era foarte mândru 
de acest aranjament de care se folosea rareori. Salvador 
Jibaro făcea parte dintre agenții mosteniti de ta 
predecesorul lui, toţi recrutaţi pe când se aflau la post în 
Mexic. În fiecare lună îi înmâna trei sute de dolari, sumă 
considerabilă pentru un cubanez... Acesta din urmă 

Reveni pe avenida Quinta se angaja prin tunelul care 
ducea spre Malecon, apoi coti la dreapta pe un drum larg 
îndreptându-se pe o străduţă neluminată din Vedado şi 
încetini. Nu se vedea nimeni. Aprinse rapid farurile şi lumină 
o maşină care staţiona purtând pläcuta „turistas”. 

— El e, îl anunţă Salvador. 

Gerald Svat sărise deja jos. Din trei salturi ajunse la 
maşină şi urcă înăuntru. Abia îi distingea chipul celui de la 
volan, doar părul blond. 

— Malko? 

— Da. Dumneavoastră sunteţi Gerald Svat? 

— Right. Bun venit în Cuba. Nu dispunem de prea multă 
vreme. V-aţi întâlnit cu Luis Miguel? 

— Da. 

— E bine? 

— Foarte nervos. Mi-a cerut paşaportul. A vrut să mă 
omoare, crezând că sunt un trădător. 

— V-a explicat ce s-a întâmplat la Habana Libre? 

Malko îi rezumă datele problemei. Gerald Svat clătină din 
cap. 

— Fucking bastard. Şi totul mergea aşa de bine! 

— Aveţi paşaportul lui? întrebă Malko. 


35 Bine jucat. 


65 


Gerald scoase documentul din trening şi i-l dădu 
împreună cu o sticluţă conţinând un lichid limpede. 

— lată-l aici, e un paşaport canadian. Checkable. Nu 
lipseşte decât fotografia. Vi s-a spus să veniţi cu un aparat 
Polaroid? 

— Da, confirmă Malko. 

— Uf! Pe aici nu se găsesc, iată cum vom proceda. 
Flaconul conţine o vopsea. Trebuie ca Bayamo să-şi radă 
mustata şi să-şi coloreze părul în blond. Să-i faceţi mai 
multe fotografii de identitate şi să mi le trimiteţi împreună 
cu paşaportul. Să nu i-l lăsaţi lui, doar să i-l arătaţi, ca să-l 
linistiti. 

— Si pe urmă? 

— După ce fixez fotografia vă dau înapoi pasaportul 
împreună cu haine occidentale şi tot ce o să-i mai 
trebuiască... N-o să ne rămână decât să-l scoatem din ţară. 

— Vreti să-l expediati prin aeroportul din Havana? 

Gerald Svat clătină din cap. 

— Nope, ar fi prea periculos. Problema expatrierii lui am 
pus-o bine la punct. Prin insula Cayo Largo, care se află la o 
jumătate de oră de zbor din Havana. 

Malko nu-şi venea în fire. 

— Cum? Există acolo zboruri internaţionale? 

— Nu. Fiţi atent! Pentru a merge de la Havana la Cayo 
Largo există zboruri interne, deci mult mai putin 
supravegheate. Se verifică doar dacă pasagerii sunt străini. 
Cu paşaportul lui canadian, Bayamo ar trebui să plece fără 
probleme. 

— Şi la Cayo Largo? 

Gerald Svat se umflă în pene. 

— Am organizat totul cu biroul nostru din Mexico. Peste 
două zile, ajunge la Cayo Largo un iaht de croaziere sub 
pavilion mexican, Cuernavaca. Aparține unuia dintre 
oamenii noştri. Cubanezii au acceptat să rămână o 
săptămână la Cayo Largo, fără viză. De altfel, el vine de mai 
multe ori pe an pentru pescuit. Amicul nostru Miguel va 
pleca pe iaht. 

— Şi eu? 

Americanul zâmbi cu gura până la urechi. 


66 


— De îndată ce vi se va termina sejurul turistic, veţi 
zbura spre Austria bronzat. lar noi vom reuşi împreună o 
operaţiune de toată frumuseţea: Bayamo reprezintă un 
interes imens pentru noi. În afara listei cu agenţii cubanezi 
reîntorşi în G2, mai posedă informaţii preţioase despre 
Departamentul 13, care  supervizează antrenamentul 
teroriştilor străini din Cuba... Singurul meu regret este că nu 
veţi putea merge la Cayo Largo. E la fel de frumos ca în 
Bahamas, nisip alb, cocotieri, o mare de smarald şi o groază 
de italieni în călduri... 

— Un vis, făcu Malko. Dar poate că ma să dau cu nasul 
pe acolo. 

Gerald Svat îl privi, uluit. 

— De ce? 

— Individul care m-a adus aici se numeşte Salvador 
Jibaro? 

— Cum de-i ştiţi numele? sări în sus Svat. La Viena nu-i 
cunoscut. 

— Printr-o coincidenţă fericită, îl lămuri Malko. Am întâlnit 
aici o tânără care-i vecina lui. 

— Sper că ati fost prudent? 

Un înger trecu în zbor şi fugi îngrozit. Se scăldau într-un 
umor negru, împotriva voinţei lor. 

— Eu, da, îl asigură Malko. Dar dumneavoastră nu. 
Apropo, ştiaţi că Salvador Jibaro e homosexual? 

— Da, de ce? 

Gerald Svat începuse să fie serios tulburat. Malko îi 
administra lovitura de măciucă finală. 

— Agentul dumneavoastră de încredere a fost cooptat 
din nou de G2, îl informă el. Poate tocmai din cauza viciului 
său... Lucrează împotriva dumneavoastră. 

Pe măsură ce Malko îi dezvăluia dimensiunile dezastrului, 
trăsăturile americanului se descompuneau... Când termină, 
Gerald Svat rămase mut câteva momente, măsurând 
amploarea nenorocirii. In cele din urmă, rupse tăcerea 
pentru a întreba cu o voce fără timbru: 

— Nu există nici o posibilitate de a vă fi înşelat? 

— După părerea mea, nu, spuse Malko. Raquel nu avea 
de unde să ştie că-l cunoşteam pe Salvador. E o coincidenţă 


67 


extraordinară, dar o coincidenţă. N-ati avut niciodată nici o 
bănuială? 

Americanul clătină încet din cap. 

— Si da şi nu. Nu l-am recrutat eu pe Jibaro, ci biroul din 
Mexico. Pe vremea aceea oamenii lui Langley ţineau cu 
orice preţ să creeze o reţea în Cuba. Şi n-au fost prea 
atenţi. De altfel, în fişe nu era menţionată homosexualitatea 
lui... 

— Ce prostie, oftă Malko. 

— Aşa-i, recunoscu Gerald Svat. Dar bătrânul Casey nu 
suporta sa fie contrazis. A vrut să aibă o reţea în Cuba şi a 
avut-o. Când l-am întâlnit eu pe Jibaro, nu mi-a făcut o 
impresie bună, dar n-aveam ce-i reproşa. Luni de zile ne-a 
adus informaţii uneori foarte utile şi nu prezenta nici un risc 
privind siguranţa. Şi atunci am făcut greşeala să fiu mai 
puţin vigilent. Şi să-i acord mai multe responsabilităţi. 

— Cubanezii nu s-au grăbit, remarcă Malko. 

In toate serviciile secrete se întâmplau asemenea 
necazuri. Un agent convertit o dată putea fi şi a doua oară... 
Gerald Svat îi aruncă o privire stânjenită. g 

— Ce-i drept faptul m-a şocat, recunoscu el. In vreme ce 
toți homosexualii erau prigoniti, lui Jibaro nu părea să-i 
pese... Dar, nici n-am avut pe cineva care să întreprindă o 
anchetă asupra lui. 

— Bun, trase concluzia Malko, nu mai are rost să ne 
lamentăm. 

Americanul aprobă. 

— Mă bucur că luaţi lucrurile în felul ăsta... Acum trebuie 
să limităm pagubele. Dacă-l vrem pe Bayamo cu orice pret 
e pentru că îi cunoaşte pe toți cei ca Jibaro. Eram convins că 
rețeaua noastră cubaneză era poluată, dar nu până într- 
atât. Pagubele ce pot să le comită cârtiţele astea sunt 
incalculabile... 

— Imi dau sema, aprobă trist Malko. 

— Cred că pentru Bayamo am dat-o în bară, concluziona 
Svat. Totul este să scăpaţi dumneavoastră din afacerea 
asta. 

— Aşteptaţi, obiectă Malko. Dispuneam totuşi de un 
avantaj. Jibaro nu ştie că eu i-am descoperit trădarea. Cred 


68 


ca G2 e preocupat doar de o idee: să pună mâna pe Luis 
Miguel Bayamo. Contrar celor sperate de el, serviciile 
cubaneze ştiu că era pe punctul de a trăda. 

— Şi au aflat-o prin intermediul meu conchise amar 
Gerald Svat. Jibaro ştie că sunteţi în Cuba pentru a-l ajuta 
pe Miguel să fugă din ţară. Fără asta, nu s-ar fi îndoit 
niciodată de el. 

— Poate că ar mai exista o şansă infimă de a reuşi, spuse 
Malko. Să continuăm în aparenţă operaţiunea. Atâta vreme 
cât cubanezii nu-l vor localiza pe Bayamo, nu vor trece la 
acţiune. Sunt siguri de ei datorită lui Salvador Jibaro. Să ne 
prefacem că nu ştim nimic. 

— Şi pe urmă? 

— Poate vom găsi ceva... în orice caz, dacă Jibaro se 
simte descoperit, îşi va preveni superiorii iar ei vor pune 
mâna pe singurul element care i-ar putea duce spre ceva: 
adică pe mine. Pentru că Jibaro e un trădător, ei ştiu acum 
ce rol a jucat Herminia. In mod precis, am fost urmărit de 
cum am sosit. 

Gerald Svat rămase tăcut, apoi murmură: 

— Ce mizerie, ce oribilă mizerie... Spuneaţi că ar fi o 
şansă să-i tragem pe sfoară. Cum? 

Era limpede că lui Gerald Svat îi lipsea experienţă 
necesară pentru a rezolva un caz aşa de dificil. Şi Malko 
observase deseori că americanii intrau în panică urgent în 
faţa cazurilor ieşite din comun. Ceea ce încercau să evite cu 
orice preţ. 

— Punând la cale o operaţiune paralelă de exfiltrare, 
lăsăm impresia că o continuăm pe cea oficială. Cert, un 
moment foarte dificil de surmontat, dar n-am ajuns încă 
acolo. Eu nu risc nimic, atâta vreme cât nu-i conduc la 
Bayamo. Şi cu toate astea, trebuie să-l văd. Ei sunt convinşi 
că l-am şi întâlnit şi vor strânge plasa, i-ati pomenit de 
paşaport lui Salvador Jibaro? 

— Nu. 

— Nici despre modalitatea de a-l scoate pe Bayamo din 
Cuba? 

— Nici. 

— Vorbiti-i. Spuneti-i că planul dumneavoastră consta în 


69 


a-l aduce în apropierea bazei din Guantanamo, pe o plajă 
unde o vedetă de-a noastră va veni să-l ia. 

Guantanamo era o bază a Statelor Unite, închiriată de la 
Cuba pentru un secol, aflată la extremitatea insulei. Nici 
măcar Fidel Castro nu îndrăznise să rezilieze convenţia de 
teama unei reacţii militare violente a SUA. Se multumise s-o 
izoleze complet de restul Cubei. 

— Guantanamo e teribil de supravegheată, remarcă 
Gerald Svat. Ar fi greu de crezut aşa ceva. 

— Furnizati amănunte, insistă Malko. O ambarcaţie poate 
perfect de bine pleca de la bază, să facă un ocol prin larg şi 
să se întoarcă spre o plajă pentru a recupera pe cineva. Nu 
vedeţi nici un loc unde aşa ceva ar fi cu putinţă? 

Americanul reflectă rapid. 

— Da, făcu el, dinspre Caimanera, coasta estică 
nisipoasă, foarte dantelată, unde ni-i nici tipenie. Dar în 
acest caz, cum să explicăm prezenţa dumneavoastră în 
Cuba? 

— Doar nu l-aţi fi condus dumneavoastră până acolo, 
remarcă Malko. 

Gerald Svad îşi şterse fruntea şi tresări. Cineva ciocănea 
în geamul din spatele lui. Americanul îl deschise. Malko zări 
mustata fină a lui Salvador Jibaro şi faţa crispată de 
nelinişte. 

— Senor Geraldo, e târziu, trebuie să plecăm. 

— Vin imediat, îi spuse americanul mai înainte de a 
închide geamul. 

Se întoarse spre Malko clocotind. 

— Ticălos nemernic! Ce mi-ar plăcea să-i trag două 
gloanţe în cap. 

Malko trecea în revistă toate bucăţile jocului de puzzle. 

— In privinţa variantei Cayo Largo sunteţi sigur că nu ne 
aşteaptă nici o şopârlă? Vasul va fi acolo? 

— Sigur, afirmă americanul. E pe mare. Singura problemă 
ne-ar putea-o ridica vreo vedetă cubaneză de coastă 
staționată prin preajmă. Să n-o apuce vreo fantezie şi să 
vrea să facă un control pe Cuernavaca. Dar acesta din urmă 
e mult mai rapidă. Aleargă cu aproape 50 de noduri. 

— Ca obuzele, remarcă Malko. Dar dacă suntem prudenti, 


70 


nu vor bäga de seamä nimic. Sunt multe avioane între 
Havana si Cayo Largo? 

— In fiecare dimineaţă la opt. y 

— Bun, acum trebuie să vă întoarceti. In afara 
contactelor noastre „oficiale” trebuie neapărat să ne vedem 
fără intermedierea lui Salvador Jibaro. Cum facem? 

Gerald Svat se gândi. 

— Trebuie să găsim o modalitate, făcu el. Probabil că ați 
remarcat clădirea enormă, verzulie care se ridică în faţa 
hotelului Victoria pe calle M. 

— Da. 

— Este edificio „Foxa” rezervat tehnicienilor străini. Între 
calle M şi N e un soi de pasaj subteran, puţin frecventat. Pe 
mijlocul lui am reperat o ascunzătoare, mereu deschisă în 
care locatarii îşi depozitează lucrurile vechi. Am putea să ne 
întâlnim acolo. Dar când? 

— Daţi-mi timp să-l văd pe Bayamo, spuse Malko. Să-i fac 
fotografiile. O să vi le dau împreună cu paşaportul şi 
dumneavoastră o să-mi aduceţi lucrurile pentru el. 

Gerald Svat îşi şterse din nou fruntea. 

— O.K., aprobă el. 

— Cum să comunicäm, pentru a fixa o întâlnire? întrebă 
Malko. 

— Să nu cumva să vă apropiaţi de Secţia Afacerilor 
Economice, îl sfătui americanul. Fosta noastră ambasadă de 
pe Malecon. E plină de microfoane, de camere de luat 
vederi, de delatori şi de tot ce vreţi şi ce nu vreţi! Mă 
folosesc de mai multe ascunzători aflate peste tot în oraş. 
Cea mai la îndemână ar fi la hotelul Wacional. Ati trecut pe 
acolo? 

— Nu. 

— Aţi putea trage o raită fără a trezi bănuieli. E cartierul 
general al rusnacilor şi al tuturor celor din Est. In grădina 
care se ridică deasupra promenadei se află două tunuri de 
pe vremea războiului din 1898. Uneori ascund documente în 
ţeava celui din dreapta, cu faţa la mare. Să băgaţi braţul 
adânc... Am să trec pe acolo în fiecare zi. Când veţi fi gata 
pentru rendez-vous, introduceţi acolo un exemplar din 
cotidianul Gramma căruia să-i scoateţi prima pagină. Asta 


71 


va însemna că trebuie să ne întâlnim a doua zi la Foxa pe la 
orele şase. 

— Perfect, spuse Malko. Acum plecaţi. 

Gerald Svat îi strânse mâna îndelung, coborî din maşină 
şi urcă în motocicleta cu ataş, care se îndepărtă imediat. 
Demară şi Malko la rândul lui, cu gâtlejul încleştat. Rareori i 
se întâmplase să se afle într-o situaţie atât de precară. G2 
era infestat de ofiţeri sovietici care probabil că-i rezervaseră 
de pe acum un loc pe un Air Gulag. 


Capitolul VII. 


Generalul Orosman Pintado îşi aprinse cu voluptate 
primul trabuc pe ziua aceea, aspiră fumul şi-l aruncă în 
direcţia musafirului său, aşezat pe o mărginică de scaun. 
Acesta din urmă, luat prin surprindere înghiţi o gură bună şi 
fu apucat de o chintă de tuse homerică, salutată printr-un 
hohot de râs puternic al generalului Pintado. 

___— Salvador! strigă el. Nu te mai comporta ca un pajaro! 
Invaţă si tu să fumezi, ce naiba! 

Dintr-un impuls de generozitate nesperată, luă un Cohiba 
- Rolls-ul trabucelor - din cutia lui şi i-l întinse agentului. În 
Cuba, unde trabucele erau rationalizate câte şase de familie 
pe lună, acesta reprezenta un cadou somptuos. Salvador 
Jibaro puse trabucul într-un buzunar al guayaberei, cu un 
zâmbet umil. 

— Muchissimas gracias, companero Orosman, am să-l 
fumez mai târziu. 

Vizaviul lui făcu un gest fatalist care vroia să însemne că 
nu credea nici o iotă. Dar, în dimineaţa asta, era cu 
adevărat într-o dispoziţie excelentă. Se răsturnă în fotoliu şi 
întrebă lacom: 

— Mai povesteşte-mi o dată cum a decurs seara de ieri, 
Salvador. 

Agentul dublu se porni din nou să relateze cum luase 
legătura cu Malko, în vreme ce generalul Pintado trăgea din 
trabuc fumuri scurte. Responsabil cu contraspionajul în 
cadrul G2, pentru el era un succes nesperat să poată 


72 


manipula fuga unui bandit. Avusese dreptate când îl 
recrutase pe Salvador. Acesta din urmă, surprins în plină 
activitate  pedofilă cu un puştan, trebuia trimis la 
penitenciarul din Ile des Pins. Generalul Orosman Pintado, 
după ce-i studiase dosarul, descoperise că era bănuit de a 
avea legături cu americanii din Mexic. 

Toate condiţiile unei frumoase convertiri erau reunite... 

— Eşti sigur că Mark Linz ştie unde se ascunde Luis 
Miguel? insistă el. Pentru că aici, l-am putea face să 
vorbească... 

Se aflau la etajul al paisprezecelea al imobilului care 
adăpostea Divizia „G”, pe colţul dintre calle M şi calle 11. 
Sălile de interogatoriu ocupau tot subsolul, având vreo 
douăsprezece celule. 

— Sigur, companero Orosman, afirmă homosexualul. Dar 
o să ne ducă la el. Viermele ăsta de Luis Miguel o să fie 
obligat să iasă din ascunzătoarea lui. Pentru asta a venit 
Linz. Şi, la momentul potrivit... 

Făcu gestul semnificativ al unui ţăran care suceşte gâtul 
unei găini. 

Generalul Pintado zâmbi absent şi întrebă cu o voce 
dulce: 

— Eşti sigur că nu-ţi toarnă minciuni? 

Celălalt făcu o mutră ultragiată. 

— Absolut! Gringo, Geraldo, mi-a dat o primă de cinci 
sute de dolari pentru ideea mea cu jogging-ul. Are în mine 
încredere deplină. 

Generalul îi adresă o privire pătrunzătoare. 

— Dolarii ăştia sper că i-ai depus la caseria serviciului, 
bineînţeles? 

Salvador Jibaro îşi lăsă capul în jos şi articula cu o voce 
încurcată: 

— Am să mă duc să-i depun, companero Orosman. 

Generalul făcu un gest mărinimos. 

— Treacă de la mine, declară numai patru sute! 

— Muchissimas gracias, îngăimă Salvador. Companero 
Orosman, ar trebui să daţi indicaţii pentru ca serviciile de 
securitate să nu-l ţină prea din scurt pe Mark Linz. S-ar 
putea alarma şi să oprească toată operaţiunea. E un 


73 


profesionist. 

Generalul cubanez rămase cu trabucul în aer. Vizibil 
plictisit. 

— Îti dai seama ce răspundere îţi asumi? sublinie el. Dacă 
acest agent al imperialiştilor profită de libertate ca să ne 
tragă clapa? 

— Imposibil, afirmă Salvador. Sunt la curent cu tot ce se 
întâmplă. Orosman Pintado ezită câteva clipe mai înainte de 
a pune mâna pe telefon. 

— Muy bien! Pun bază pe ce spui tu. Dar fii atent... 

Salvador fixă portretul mare în culori al lui Fidel, aflat în 
spatele generalului şi-i adresă o rugăciune mută. Dacă 
gringos îl trăgeau pe sfoară, nu şi-ar fi vândut prea scump 


pielea. 
x 


* * 


Un grup de turişti sovietici se îngrămădeau la marginea 
scenei, fascinati de dansatoarele numai pene, evoluând la 
câţiva metri de ei. Malko urmărea coregrafia cu un ochi 
distrat, agasat de arsurile de pe fruntea lui. Luându-şi în 
serios rolul de turist, îşi petrecuse toată ziua pe plaja Santa 
Maria şi făcuse o formidabilă insolatie. 

Micul inconvenient fizic îl împiedica să se gândească prea 
mult la ce-l ameninţa. Planul lui impunea să nu piardă 
timpul. Cubanezii ar fi putut să înceteze jocul şi să-l 
aresteze. Avea nevoie urgentă de o nouă întrevedere cu 
Luis Miguel Bayamo. Fără a-i duce pe agenţii din G2 până la 
el. Era o adevărată echilibristică. Care trecea prin Herminia. 
Ca de obicei, Tropicana era înţesată de lume. Antractul se 
consumase, iar Malko număra minutele. Herminia îl 
întâmpinase cu amabilităţile unei târfe satisfăcute şi 
stabiliseră întâlnirea la staţia de benzină. Deocamdată, ea 
se dezläntuia pe scenă cu ciudatii ei ochi migdalati şi 
expresia de dezmăţată care făceau să le curgă balele 
inginerilor sovietici. 

Un gând obsedant îl tortura. Salvador Jibaro fiind un 
trădător, iar el, prin urmare, reperat de cubanezi, o 
expunea pe tânăra dansatoare unui pericol de moarte. Dacă 
ea nu părăsea Cuba în acelaşi timp cu Bayamo, furia 


74 


agenţilor din G2 s-ar fi declanşat împotriva ei. 

Or, fuga ei nu fusese prevăzută... 

li comandă chelnerului un nou mojito şi-şi scrută vecinii. 
Cine, din mulţimea aceea, îl ţinea sub observaţii? În plus, 
avea paşaportul lui Bayamo asupra lui. Imposibil să-l fi lăsat 
în camera de hotel. 

Aplauzele îl smulseră din gânduri. 

Se ridică primul pentru a evita înghesuiala şi se întoarse 
la maşina lui parcată în faţa intrării. Totul se petrecuse 
normal. Nu era singurul care lua cu el o dansatoare. Dar nu 
era suficient pentru a-i înşela pe agenţii G2. li trecu prin 
minte un gând cumplit. Dar dacă şi Herminia trecuse de 
partea duşmanilor? 

Aştepta de douăzeci de minute în staţia de benzină, 
când, în fine ea apăru în fuga mare. 

— lartă-mă, am avut o problemă tehnică. 

De data aceasta purta un mini hiperscurt care-i dezvelea 
coapsele nervoase şi o bluză albă, desenată parcă pe sânii 
ei ascuţiţi... Cu părul prins în coadă de cal, părea de 
doisprezece ani. Indreptă spre Malko o privire vie. 

— Te-ai gândit la mine? Cum să mă ajuţi să fug? 

— Bineînţeles, o asigură Malko. 

— Oh! Muchas gracias! 

Se şi vedea în avion cu destinaţia Miami. 

— Am paşaportul lui Luis Miguel, spuse el. Trebuie să-l 
văd neapărat. 

— Bine, spuse Herminia. Mergi spre Malecon. 

Malko o apucă pe acelaşi drum. Herminia se întoarse şi 
strigă: 

— Ticăloşii sunt din nou după noi. Nu-i cu putinţă! Vor să 
mă scoată din sărite. 

In oglinda retrovizoare, Malko zări două faruri albe. 
Probabil o supraveghere de rutină. Datorită lui Salvador, G2 
nu avea de ce să-şi bată capul. Pe ăştia trebuia să-i semene 
cumva mai înainte de a-l întâlni pe Luis Miguel. 

— Mergem în acelaşi loc? întrebă el. La bordel? 

— Nu. Ne-ar lua prea mult timp. Ştiu eu un loc liniştit la 
Miramar. 

— Si cum îl anuntäm? 


75 


— Există cabine telefonice. 

In felul ăsta avea să-i ducă pe agenţii din G2 direct la 
fugar. Herminia nu părea să-şi facă probleme. Inconştientă 
sau vândută? Rămânea de văzut. 

Zece minute mai târziu, treceau prin tunelul de sub Rio 
Almendares şi ieşeau pe avenida 5. Herminia îl puse să 
cotească imediat la dreapta pe calle A şi se trezi pe o plajă 
pustie, unde erau oprite mai multe maşini cu luminile 
stinse. 

— Aici el îl anunţă Herminia. Opreste. 

Malko întrerupse contactul si se lăsă liniştea tulburată 
doar de zgomotul valurilor. Maşina poliţiştilor dispăruse. 
Herminia aprinse o ţigară şi suspină. 

— M-am săturat de ţara asta... Atât de mult aş vrea să 
ajung la Miami; lumea spune că-i formidabil acolo... Cunoşti 
locurile? 

— Puțin, spuse Malko. Sunt cam tot atâţia cubanezi ca şi 
aici. 

— Oh, tare mi-ar plăcea să pot pleca. 

Herminia stinse tigara pe jumătate consumată. Mâna ei 
stângă începuse să scotocească în pantalonul de alpaga. 
Practica felatiunea cu o naturalete perfectă, aşa cum unii 
practică sărutatul mâinii. Din câteva mişcări, eliberă sexul 
adormit şi gura ei lacomă îl înghiţi imediat. Ceea ce urmă ar 
fi putut să se predea în şcoli... Herminia se folosea de 
mâini, de limbă şi de gura ei mare cu o ştiinţă perfectă.. 

Malko îşi dădea bine seama că dacă n-ar fi fost gândurile 
care-l stăpâneau, senzaţia ar fi fost formidabilă. Herminia îi 
căuta pur şi simplu sămânţa în adâncurile lui... îi ridică 
bluza albă şi începu să se joace cu sfârcurile tari ale sânilor 
ei ascuţiţi. Herminia scoase un suspin de mulţumire şi îşi 
dădu şi mai mult silinta. Cu un ultim efort, îi aspiră sperma 
care urca, cu gura sudată de el până ce-l simţi că se 
înmoaie. Când se ridică, ochii îi străluceau de o lumină 
perversă. : 

— Imi place la nebunie să-i sug pe bărbaţi! spuse ea. Intr- 
o zi am făcut-o de şase ori cu acelaşi partener. In cele din 
urmă, începuse să urle de durere. Şi pe urmă, riscul de a te 
molipsi cu Sida e mai mic. 


76 


N-ar fi avut nici o problemä cu reconversiunea la Miami, 
dacă ar fi ajuns acolo. 

— Am plecat! spuse ea. Cabina nu-i foarte departe. 

Dispăru în întunericul de pe plajă. Malko îşi potrivi 
hainele, din nou cu mintea trează. O maşină se îndepărtă. 
Cobori geamul. Aerul era cald şi sufla o briză uşoară. 
Atlanticul îşi spărgea vălurile pe plajă. Herminia se întoarse 
după câteva minute. 

— Ne aşteaptă peste un sfert de oră, spuse ea. La colţul 
dintre calle F şi 23. In Vedado. Să mergem. 

— Nu-i periculos? 

— El e cel care decide şi e foarte prudent. 

Malko părăsi plaja şi o apucă pe calle A pentru a 
pătrunde în tunel. Herminia fuma, indiferentă. După un 
timp, Malko observă din nou că era urmărit. O Lada veche 
cu doi bărbaţi la bord şi o antenă lungă care se clătina pe 
acoperiş. li trase un cot Herminiei. 

— Te-ai uitat în spate? 

Fata se întoarse. 

— Hijo de puta! 

Faţa ei fină se crispa de furie şi de teroare. 

— Nu mai mergem la întâlnire. Du-mă acasă. 

— Dar trebuie să-l văd, insistă Malko, cu mult mai 
neliniştit decât ar fi vrut să arate. 

Ce însemna filajul ăsta aşa de strâns? Oare G2 nu-i mai 
acorda încredere lui Salvador Jibaro? O apucă spre dreapta 
pe Paseo, coborând spre sud şi Lada făcu acelaşi lucru. 
Malko încerca disperat să găsească o idee ca să scape de 
urmăritori. Paşaportul canadian şi sticluta cu vopsea îi 
ardeau buzunarul. Herminia se uita în spate fără încetare, 
cu chipul chircit de frică. 

x 
x x 


Luis Miguel Bayamo trase uşor chiulasa Makarov-ului 
pentru a verifica prezenţa cartuşului pe ţeava. De la 
începutul escapadei lui, slăbise cu şapte kilograme. Teama 
şi munca. Făcea pizza şase ore pe zi, lângă un cuptor încins 
şi îşi pierdea grăsimea prin toţi porii. 

Şi, pe deasupra, în fiecare clipă se aştepta să-i vadă 


77 


apărând pe foştii lui amici... i 

Totuşi, îşi lua un maximum de precautii. In afară de 
Herminia nu se întâlnea cu nimeni. Ascunzătoarea lui era 
relativ sigură. Un tip care se ocupa cu diverse traficuri şi 
căruia îi salvase viaţa. Conducea o pizzeria şi-l angajase pe 
Luis Miguel ca bucătar. Astfel, acesta din urmă nu avea nici 
un contact cu clientela. După ce-şi termina munca, se 
ducea într-o cămăruţă din spatele bucătăriei si se închidea 
acolo. Singurul lux era un telefon, unica lui legătură cu 
lumea exterioară. 

De ăsta era sigur că G2 nu-l pusese sub ascultare. Era 
doar telefonul unei mizerabile pizzerii din Vedado. Dar se 
sufoca de când comisese nebunia aceea, ştiind că foştii lui 
prieteni îl hăituiau. Din fericire, nu erau la curent că el se 
pregătea să trădeze. Deci, arestarea lui nu reprezenta 
pentru ei o prioritate absolută. Securistul pe care-l ucisese 
la Habana Libre nu era decât un zbir obscur, fără relaţii. G2 
probabil că-şi spunea că Luis Miguel îşi va face apariţia într- 
o bună zi. Fără complicitäti la nivel înalt, nu puteai evada 
din Cuba. Nu mai existau partizani anticastrişti, iar baza 
militară americană de la Guantanamo, din capul estic al 
insulei, era izolată printr-un formidabil cordon polițienesc. 

Fostul agent cubanez îşi băgă pistolul după curea şi trase 
pe deasupra guayabera. Numai de s-ar descurca mai 
repede americanii. Amicul lui nu avea să-l protejeze la 
infinit. Dacă evadarea lui eşua, nu-i mai rămânea decât să 
re refugieze într-o ambasadă, chit că ar fi fost împuşcat ca 
un iepure. Toate  reprezentantele străine erau 
supravegheate de G2. 

Străduţa unde locuia era pustie. Plecă mergând în lungul 
zidurilor. Fiecare casă avea o grădină care i-ar fi permis 
eventual să se ascundă, dar poliţiştii patrulau puţin prin 
acele locuri. Pistoletul îl apăsa pe burtă cu greutatea lui 
liniştitoare, l-ar fi servit mai ales să-şi tragă un glonţ în cap 
dacă ar fi fost prins. Se săturase până peste cap de viaţa 
asta. lar Herminia, târfa aia mică, îi lipsea teribil. 

x 
x x 


Lada se ţinea întruna pe urmele lor. Malko simţea cum îi 


78 


curge sudoarea pe ceafă. Se vedea obligat să ia o decizie. 
Cobori pe una dintre străzile cartierului Vedado, pe direcţia 
nord-sud, la fiecare intersecţie cu un „stop”. Deodată, zări 
pe drumul transversal farurile unei maşini care se apropia. 
Aceasta, sigură de prioritatea ei, nu avea nici un motiv să 
încetinească... El, dimpotrivă, apăsă uşor pe frână. 

Imitat imediat de şoferul de pe Lada. 

Celălalt vehicul ajunsese la vreo douăzeci de metri de 
intersecţie. Trecând deliberat pe culoare roşie, Malko apăsă 
până la fund acceleratorul Nissan-ului. Totul se petrecu 
foarte repede. Farurile celeilalte maşini îl orbiră, Herminia 
începu să urle şi simţi un şoc uşor pe dreapta spate; trase 
violent de volan pentru a redresa maşina şi, în urma lui auzi 
zgomotul edificator al celor două vehicule care se ciocneau 
în plin. 

— Eres loco”. 

Innebunită de spaimă, Herminia începu să-l insulte. 
Lipsise foarte puţin ca cealaltă maşină, un taxi, să nu-i 
izbească. Prin retrovizor, Malko zări cele două automobile 
încastrate unul în altul pe mijlocul intersecţiei. Şoferul 
taxiului sări jos, nebun de furie. Securistul din Lada încerca 
să se degajeze. Ultima imagine înregistrată de Malko fu 
aceea a şoferului de taxi care-l împiedica pe securist să 
fugă de la locul accidentului... 

Dădu ocol de trei ori la rând, mergând în zigzag pe 
străzile linistite; îşi stinse farurile şi goni spre căile F. 
Drumul era liber. 

x 
x *X 


Pe coltul dintre calle F si 23 nu era nimeni. Cu inima 
bubuind, Malko se uită în jurul lui. Unde naiba se ascunsese 
Luis Miguel? Prin apropiere nu se aflau decât bungalow-uri 
mici într-o stare jalnică, înconjurate de grădini. Nici picior de 
om, nici o maşină. 

— A întârziat, remarcă Malko. 

Dansatoarea părea paralizată de teroare. 

— Mi-e frică, spuse ea, o fi fost prins. Să plecăm, să ne 
întoarcem la mine. 


35 Eşti nebun! 


79 


Devenise o obsesie. Malko îşi linişti bătăile inimii. Trebuia 
să aştepte cel puţin un sfert de oră. Porni să dea ocol unui 
grup de case. La întoarcere, ghici, mai mult decât zări, o 
siluetă pitită lângă o grădină. Incetini; silueta se desprinse 
şi dădu fuga spre maşină. Malko demară imediat, coborând 
spre Malecon prin calle F. Luis Miguel Bayamo, cu sufletul la 
gură, întrebă avid: 

— Ai paşaportul meu? 

— Da, spuse Malko. 

— Arată-mi-l! 

Malko îl scoase din buzunar şi i-l întinse. Cubanezul îl 
frunzări cu atenţie la lumina plafonierei şi strigă: 

— Unde-i fotografia? 

Malko îi întinse flaconul cu vopsea şi îi explică ce avea de 
făcut. 

— Va trebui să te fotografiez cu puţin înaintea plecării, 
dar e nevoie să-i lăsăm douăzeci şi patru de ore lui Gerald 
ca să pună la punct paşaportul. 

— Vrei să ies prin aeroportul Jose Marti? 

— Nu, îl corectă Malko. Prin Cayo Largo. 

— Cayo Largo? De ce? 

— Acolo are să te aştepte un vas. Sub pavilion mexican. 
O să plece cu dumneata la bord. Ai mai fost prin partea 
locului. O să trebuiască să te strecori pe vas, fără a fi 
reperat. 

Se apropia de promenada de pe malul mării. Zărind un 
teren viran se opri şi stinse toate luminile. 

— Cred că o să meargă, spuse Bayamo, după un moment 
de gândire. Acolo turiştii nu sunt prea supravegheați. 

— Avem timp să studiem problema, îl asigură Malko. 

— Şi când plec? 

— Incă nu ştiu. Cât mai repede posibil. 

— Şi de ce ar depinde? 

— Gerald Svat e cel care organizează exfiltrarea, îl lămuri 
Malko. Cred că ar trebui să ne întâlnim mâine. Şi pe urmă, 
să-i dau fotografiile. Oricum, vasul încă n-a sosit. 

— Ne va lua ceva timp, bodogăni Luis Miguel Bayamo. 

— Imposibil să procedăm altfel, remarcă Malko. Cayo 
Largo e interzis cubanezilor. Mai am însă ceva să-ţi spun... 


80 


__— Si eu? interveni Herminia. Unde-i paşaportul meu? 
intrebarea îl luă pe Malko prin surprindere, dar declanşa în 
mod vizibil furia lui Luis Miguel Bayamo. 

— Paşaportul tău! Ce paşaport? tună el. 

— Herminia va părăsi Cuba împreună cu dumneata, rosti 
Malko pe un ton fără replică. Altminteri, G2 se va răzbuna 
pe ea. 

Cubanezul îi aruncă o privire neagră care ar fi vrut să 
însemne că-i păsa de ea la fel de mult ca de prima lui 
guayabera. Mai articula câteva cuvinte nedeslusite şi ridică 
din umeri. Malko se întoarse spre titi. 

— Am să mă ocup eu, îi promise Malko. Cu părul tău 
blond, n-ai nevoie de vopsea. 

Luis Miguel Bayamo se uita la Malko cu trăsăturile asprite 
şi o privire sumbră. j 

— Compadre, aş vrea să stau de vorbă cu Herminia. Intre 


patru ochi. 
* 


x x 

Malko îi căută privirea copilei dar ea îşi ţinea capul în jos. 
Era evident că Luis Miguel Bayamo abia îşi mai stăpânea 
furia. Pentru a evita o înfruntare directă, deschise portiera şi 
cobori. 

— Grăbiţi-vă, le spuse el şi eu am de vorbit du dumneata. 

Herminia îl împiedicase să-i anunţe „vestea bună” 
cubanezului. Făcu doi trei paşi privind cerul şiroind de stele. 
In acest oraş, practic fără maşini, liniştea era absolută. Se 
pregătea să se întoarcă spre Nissan când un strigăt ascuţit 
şi prelung îl făcu să tresară. Venea dinspre maşină! 

Se apropie dintr-un salt şi deschise portiera. Locurile din 
faţă erau goale! Dar în spate, Herminia se zbătea din toate 
puterile, cu mâinile enorme ale lui Bayamo strânse în jurul 
gâtului, cu gura deschisă şi ochii ieşiţi din cap. 

Cubanezul o ridicase peste spătarele scaunelor din faţă şi 
era pe cale s-o stranguleze. 

— Bayamo! Ai înnebunit?! 

Malko aproape smulse portiera din balamale şi cu o 
lovitură de pumn îl forţă pe cubanez să-i, dea drumul fetei. 
Herminia în loc să fugă afară, se îngrămădi în colţul opus, 


81 


ca un animal hăituit, zguduită de hohote de plâns. Bayamo 
întoarse spre Malko o privire injectată de sânge. 

— Idioata asta vrea să dea totul peste cap; va fi imediat 
recunoscută! 

Degetele îi rămăseseră crispate, de parcă s-ar fi pregătit 
s-o sugrume din nou. Malko se uită la el dezgustat. Era o 
bestie, o brută. În stare s-o ucidă pe Herminia... Bayamo îşi 
dădu seama că mersese prea departe şi schiţă un surâs de 
scuze. 

— Compadre, articula el cu un glas mai blând, sunt foarte 
obosit, ştii... 

— Asta nu-i o justificare, îi răspunse sec Malko. Eu sunt 
cel care conduc această operaţiune şi Herminia va pleca. 

— O.K., O.K., spus cubanezul. 

Intors spre Herminia, îi puse o mână pe genunchi. 

— Ai să mă ierti, guapita, da? 

Suna la fel de veridic ca un discurs politic, dar Herminia 
înclină din cap, ştergându-şi lacrimile care i se prelingeau 
pe obraz. O scenă emoţionantă. Malko se străduia din 
răsputeri să-şi ascundă scârba. 

— Acum, trebuie să stăm de vorbă noi doi, îi spuse el. 
Miguel Bayamo îşi compuse un zâmbet aproape călduros. 

— Aşteaptă-mă putin, compadre! Dă-mi cinci minute s-o 
consolez şi pe urmă vorbim. 

Fără să mai aştepte răspunsul lui Malko, închise portiera. 
De data asta Malko merse până la marginea maidanului ca 
să-şi limpezească mintea. Şi când te gândeai că-şi risca 
viaţa pentru un derbedeu de teapa lui Bayamo... Se 
întoarse privind spre maşină. Era sigur de ce se întâmpla. 
Dar nu-l privea pe el. CIA îl voia pe Bayamo, aşa cum era 


asasin şi obsedat sexual. Scurt! 
x 


* * 


— Te rog, opreşte-te, mă doare! 

Herminia se zbătea cât putea, dar Luis Miguel o ţinea 
zdravăn de şolduri, gâfâind ca foalele unei forje. De îndată 
ce rămaseră singuri, cubanezul o trase pe genunchi. 
Innebunită de spaimă, Herminia nu-şi dorea decât un singur 
lucru: să domolească furia amantului ei. Folosi imediat 


82 


metoda ei bine cunoscută. Turbarea cubanezului se topea 
pe măsură ce devenea erect. Docilă, Herminia se înfipse în 
masiva coloană de carne. Luis Miguel, cu mâinile pe 
şoldurile ei, o ridica şi o cobora ca pe o jucărie. Herminia 
avea impresia că sexul lui îi ajunsese până în gât! La un 
moment dat, căzu prost, smulgându-şi fără voia ei tärusul 
din măruntaie. Luis Miguel nu pierdu ocazia şi apăsă din 
toate puterile pe şoldurile ei pentru a o viola. Sfâşiată, 
dansatoarea scoase un urlet de durere, dar cubanezului 
puţin îi păsa. Reuşind să pătrundă în întregime în ea, începu 
să se agite înainte şi înapoi până ce dintr-o lovitură violentă 
a şalelor aproape că o proiectase pe Herminia pe plafon. 

— Que bueno! murmură el. 

Luis Miguel Bayamo se simţea bine Dragostea, plus 
paşaportul, fusese o zi fastă pentru el! Herminia se străduia 
să zâmbească, cu ochii holbati. 

— Când o să ajungem la Miami, ai să poţi face dragoste 
cu mine toată ziua, îi spuse ea, gândind că-l îmbunează. 

Luis Miguel dondăni un răspuns ininteligibil. 

Va trebui să găsească el vreo şmecherie ca să se 
descotorosească de ea, fără a-i spune nimic lui gringo. Fata 
ştia prea multe şi el nu avea chef s-o care după el toată 
viaţa. Cu dolarii de la CIA o să-şi poată plăti târfe frumoase, 
americance. Gringos. Cu paşaportul, chiar şi fără fotografie, 
se simţea mult mai liniştit. 

leşi din maşină pentru a-l întâlni pe Malko, lăsând-o pe 
Herminia să-şi revină după atâtea emoţii. Intrigat. Ce-o fi 
având să-i spună? 

— Luis Miguel, începu Malko, ne confruntăm cu o 
problemă gravă. 

Cubanezul înlemni. 

— Ce anume? 

— Avem toate motivele să credem că unul dintre 
membrii reţelei lui Gerald Svat lucrează pentru G2... 

— Cine? latră cubanezul. 

— Un anume Salvador Jibaro. 

Luis Miguel Bayamo căzu pe gânduri câteva clipe, apoi 
sări în sus. 

— Salvador! Absolut. A lucrat la Cubana de Aviacion în 


83 


Mexico. Generalul Orosman Pintado l-a reconvertit. Un 
homosexual, adäugà el cu dezgust. 

— Aşa-i confirmă Malko. Din păcate, el e la curent, cu 
trădarea dumitale. 

Cubanezul rămase mut de uluire câteva secunde şi apoi 
mugi cu o voce de bas, tremurătoare: 

— Vrei să spui că idiotul de Geraldo la pus la curent? Păi, 
în cazul ăsta sunt terminat! 

Isi ridică pumnii strânşi de parcă Malko ar fi fost 
vinovat... Acesta încercă să-l calmeze. 

— Nu ştie unde te ascunzi. Serveşte doar de legătură 
între Gerald şi mine. Atât doar că îi este cunoscut motivul 
pentru care am venit în Cuba... 

Umerii lui Luis Miguel Bayamo se prăbuşiră. 

— Ce idioţi şi gringos ăştia! răbufni el. Eram sigur că o să 
se lase îmbrobodiţi. Chiar şi eu, pe când mă aflam de partea 
cealaltă, am deturnat mai multe cârtite de-ale lor. Nişte 
nenorociti care voiau să câştige câţiva dolari acolo. Asta-i 
singurul motiv pentru care colaborează cu ei... 

Malko s-ar fi simţit îndemnat să-i furnizeze şi alte 
argumente, dar nu merita osteneala, trăiau în lumi 
diferite... 

— Sunt pe cale să pregătesc o dublă operaţiune, îi 
explică el. O să-i lăsăm să creadă că intentionäm să te 
scoatem prin Guantanamo, iar dumneata vei pleca prin 
Cayo Largo. 

— N-o să meargă, bombăni Bayamo, n-aveţi de-a face cu 
nişte idioţi. 

— Ba o să meargă, spuse Malko. 

li explică planul amănunţit. Puțin câte putin Bayamo 
părea să se liniştească. Malko trase concluzia: 

— De îndată ce vasul va fi la Cayo Largo, plecăm şi noi. 
Dar mai înainte, trebuie să-ţi vopseşti părul. 

— Imposibil, compadre, să mă vadă aşa prietenul meu. O 
s-o fac, doar în ultimul moment. Acum, trebuie să mă întorc. 
Du-mă de unde m-ai luat. Nu vreau s-o mai văd pe 
Herminia, e prea periculos. Peste două zile am să-ţi 
telefonez aşa cum am convenit, din partea lui Iberia. Si 
spune-i lui Geraldo că, dacă nu mă scoate de aici, ultimul 


84 


lucru pe care am să-l fac pe pământul ăsta o să fie să-i trag 
două gloanţe în cap. Vamos! 

Urcară în maşină şi nu mai schimbară nici o vorbă până 
la Malecon. O sută de metri mai departe, se încrucişară cu o 
maşină a poliţiei, o lada 1500 cu un număr enorm în spate 
şi două difuzoare pe acoperiş, rulând cu viteză redusă. 
Maşinal, Malko aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi un 
val de adrenalină îi invada arterele: maşina poliţiei se 
întorsese şi se luase după el. 


85 


Capitolul VIII. 


— Hijo de puta! 

La brusca accelerare a lui Malko, Luis Miguel Bayamo se 
întorsese, descoperind Lada Poliţiei Revolutionare. Malko, 
fără să se mai gândească, viră la dreapta pe avenida B, 
coborând spre sud. Cu stomacul ghem. In toiul nopţii, într-o 
Havană pustie, cu sistemul radio al cubanezilor, nu avea 
nici o şansă să scape de urmăritori. Luis Miguel Bayamo, 
înghemuit pe bancheta din spate, îşi dăduse seama şi el de 
acest lucru. Işi scosese Makarovul şi-l ţinea în mâna 
dreaptă. 

— Ceva mai departe, strigă el, este un parc mic. Să 
încetineşti, am să sar. 

Într-adevăr, Malko zări un smochin al cărui frunzis se 
întindea deasupra şoselei. O privire aruncată în retrovizor: 
nici o maşină în spatele lui. Frână brutal. Luis Miguel sărise 
de pe acum afară... în aceeaşi clipă, farurile albe ale maşinii 
cu poliţişti apărură în capătul avenidei B. 

Demară imediat, cu acceleratorul la fund, în scrâşnetul 
pneurilor. Luis Miguel Bayamo se topise în umbra parcului 
căzut în paragină. 

— Nu aşa repede! îl imploră Herminia, o să tragă în noi... 
Malko încetini. De altfel ar fi putut să spună că nu 
observase maşina poliţiei. Nu era decât un turist inocent 
care conducea acasă o „puta militante”... Nu-i venea a 
crede că G2 ar sabota munca agentului lor infiltrat în 
reţeaua CIA. Trebuie că era vorba de un control de rutină. 

Farurile se apropiau. Herminia se uită înapoi, moartă de 
frică. Dintr-o dată, maşina care-i urmărea se opri. Lumina 
orbitoare a unui proiector reglabil apăru pe acoperiş, 
baleind lent bezna din parc, în jurul smochinului. Îl văzuseră 
pe Luis Miguel sărind din maşină! Malko redusese şi el 
viteza şi îl zări pe unul dintre poliţişti coborând din Lada cu 
o portavoce în mână..! Al doilea îl urmă imediat, cu arma în 
poziţie de tragere. 

Malko se grăbi să cotească la dreapta pe calle 13 şi 


86 


scena dispăru din câmpul lui vizual. 
x 


* * 


Luis Miguel Bayamo aştepta ascuns în spatele trunchiului 
enorm al smochinului, cu pistolul în mână. Cu neputinţă să 
iasă din parc fără a fi reperat pe acele străzi pustii. Nu se 
gândise că poliţiştii aveau să-l vadă sărind din Nissan. Prin 
frunziş, zări maşina poliţiei oprită şi fascicolul reflectorului. 
Işi simţea inima bubuind să-i spargă pieptul. Trebuia să se 
întâmple... Dacă cei doi sticleti îşi cunoşteau meseria, ar fi 
trebuit să ceară întăriri mai înainte de a interveni şi atunci, 
n-ar mai fi avut nici o şansă... Auzi nişte portiere trântindu- 
se şi portavocea mugind imediat: 

— leşi afară cu mâinile sus! 

Reflectorul orientabil baleia zona din jurul smochinului. 
Luis Miguel Bayamo îl văzu pe unul dintre poliţişti 
apropiindu-se de el cu arma în mână. Instinctiv, trase. 
Impuşcătura răsună ca un bubuit de tunet în liniştea nopţii 
şi omul se präbusi, frânt în două. Atunci, Luis Miguel sări din 
ascunzătoarea lui, în momentul în care al doilea poliţist 
dădea fuga în ajutorul camaradului său. Cei doi bărbaţi se 
treziseră practic nas în nas... Luis Miguel Bayamo reacţiona 
primul. Apucând cu mâna stângă încheietura adversarului 
său pentru a-i deturna pistolul tintit asupra lui, îi trase o 
lovitură violentă la baza nasului cu ţeava Makarov-ului. 

Polițistul îşi pierdu cascheta şi scoase un urlet, cu nasul 
spart, în continuare, Luis Miguel, dezläntuit, îl lovi cu 
genunchiul în burtă; celălalt căzu în patru labe, fulgerat de 
durerea violentă din testiculele zdrobite. Cu o furie oarbă, 
Luis Miguel, apucând Makarovul de ţeava, îi crăpă capul cu 
lovituri de crosă. 

Se ridică: celălalt poliţist cu un glonţ în burtă, lungit pe 
jos, îşi căuta pe bâjbâite revolverul. Luis Miguel sări cu 
amândouă picioarele pe burta lui, smulgându-i un urlet 
înspăimântător. Apoi începu să-i zdrobească teasta cu 
lovituri de crosă până ce încetă să mai mişte. 

Cuprins de o frenezie criminală incontrolabilă. 

Câteva secunde pentru a recupera pistolul căzut în iarbă 
şi dădu fuga la maşină. Radioul pârâia. Dacă cei doi poliţişti 


87 


ucişi, înainte de a cobori dăduseră alarma şi alţi colegi de-ai 
lor puteau să apară în viteză. Nu avea timp să fugă pe jos. 
Sări la volan şi demară, având grijă să întrerupă radioul. 

Se întoarse pe calle 13 şi coti la dreapta. Se văzu nevoit 
să frâneze brutal pentru a nu se izbi de Nissan-ul oprit în 
umbră. 

x 


* * 


Malko simţi ca o lovitură în inimă când văzu apărând 
maşina poliţiei, dar din ea sări Luis Miguel Bayamo, care 
alergă până la Nissan şi urcă în spate. 

— Repede, compadre! Să fugim de aici, cartierul o să fie 
împânzit. Mergi spre est. 

Malko ieşi pe calle 11, gonind ca un nebun cu Herminia 
chircită de groază alături de el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko. 

— l-am lichidat, îl informă cubanezul liniştit. A fost care 
pe care. 

Malko nu-i mai ceru amănunte, încremenit. Dacă se 
întâlneau cu vreo maşină a poliţiei, erau terminati. Dar nu 
se vedea nimic. Luis Miguel Bayamo era nevoit să facă o 
alegere dificilă. Dacă ar fi coborât indiferent unde, risca să 
fie prins de un rond al poliţiei; dacă se apropia de 
ascunzătoarea lui, îi furniza lui Malko şi Herminiei o indicație 
prețioasă. lar ei puneau fi arestaţi şi torturați. Dar riscul 
imediat era prea mare. 

Mai lăsă să treacă vreo şase quadras şi i se adresă lui 
Malko: 

— Opreşte-mă la colţul de acolo. 

Malko zdrobi frâna şi cubanezul sări din maşină, 
îndepărtându-se într-o fugă silenţioasă pe sub salcâmii de 
pe calle 11. Malko îl zări dispărând într-o ulicioară şi îşi văzu 
de drum. 

Zece minute mai târziu ajungea în faţa casei Herminiei. 
Tânăra se aplecă să-l sărute şi se opri brusc. 

— Priveşte! murmură ea. 

O Lada închisă la culoare, cu două antene mari, stationa 
în dreptul locuinţei ei... Herminia se îngrămădi în scaun. 

— Vamos! Vamos! 


88 


Malko nu se clinti din loc, cu creierii fierbând. Ceva nu 
mergea bine în planul lui, dar încă nu-şi dădea seama ce 
anume. Dacă era căutat de cubanezi ei ar fi sărit deja din 
maşina lor. Ar fi fost o prostie să se angajeze într-o cursă 
pierdută din capul locului. Pentru a nu-i alerta pe poliţiştii 
care probabil că-i observau, o trase pe tânăra cubaneză 
spre el şi-i şopti la ureche: 

— Trebuie să te duci. Precis e vorba de un control de 
rutină, din cauza accidentului. Sunt sigur că nu rişti nimic. 

G2 nu putea să facă nimic care să saboteze munca lui 
Salvador Jibaro. Deci, Herminia nu era ameninţată de cine 
ştie ce pericol... 

— Mi-e frică, gemu ea. Au să mă... 

— Nu, o asigură Malko din nou. Nu pot să-ţi explic de ce, 
dar ştiu că nu rişti nimic. Trec mâine pe la Tropicana. 

În cele din urmă, tânăra se hotărî să coboare din maşină. 

Malko plecă de parcă n-ar fi văzut poliţiştii, convins că 
serviciile cubaneze nu vor întreprinde nimic mai înainte de 
a-l fi regăsit pe Luis Miguel Bayamo... Spaima lui însă 
crescu după ce-i văzu pe cei doi sticleti coborând din Lada 
şi luând-o pe Herminia în maşina lor. 

Ce voiau de la tânăra femeie? 

Malko se mai afla încă sub şocul arestării Herminiei, când 
opri în faţa hotelului Victoria. O femeie-politist, sculpturală, 
cu pieptul bogat, mulat în uniformă, făcea de gardă înaintea 
hotelului. Işi parcă maşina oblic şi se aplecă să ia un plan al 
oraşului de pe bancheta din spate. Avu impresia că i se 
opreşte inima: pus la vedere, pe scaun rămăsese un pistol 
automat negru. Exact în clipa aceea se auzi un glas în 
spatele lui: 

— Buenas noches, senori. Como esta? 

Femeia poliţist se uita la el zâmbitoare; la centură îi 
pârâia un radio portativ. Malko îi întorsese zâmbetul, puţin 
crispat şi îi răspunse după ce lăsă harta peste pistol. 

— Muy bien, gracias! 

Ridicându-se, reuşi să disimuleze arma în îndoiturile 
hărţii. Politista, care se plictisea în mod vizibil, insistă: 

— Aţi petrecut o seară plăcută? Singur? 

— Din păcate, da! făcu Malko. Femeia îi aruncă o 


89 


ocheadă asasină. 

— In Havana sunt totuşi atâtea fete frumoase... 

— Bineînţeles, confirmă el. Aproape tot atât de frumoase 
ca dumneata... Pentru ce porţi uniforma asta? Ai putea 
dansa la Tropicana... 

Ea izbucni în râs. 

— Nu ştiu să dansez, senor. Şi apoi, îmi iubesc munca, 
deşi stau aici în fiecare noapte până la două. 

— Şi pe urmă? întrebă Malko. 

— Mă întorc acasă dacă pot găsi un gua-gua. Noaptea 
sunt rare. Altminteri, dorm aici la hotel, într-un fotoliu, până 
la şase dimineaţa, după care mă întorc la mine acasă. 

Malko îi admira sânii plini, mulati de cămaşa uniformei. 
Ca de fiecare dată când scăpa dintr-un pericol, pântecul îi 
era în flăcări. 

— Veniti la mine în cameră să bem împreună un pahar. 
Stau la 408, propuse el. Nu mi-e somn deloc. 

Femeia se tulbură imediat. 

— E interzis, senor... Buenas noches. 

— Se fac atâtea lucruri interzise în Cuba, spuse el. N-am 
de gând să te denunt. 

Fără a-i mai aştepta răspunsul, pătrunse în holul 
îngheţat. Funcţionarul de la recepţie, pe jumătate adormit, 
îi întinse cheia şi remarcă zâmbind: 

— V-aţi tăiat, senor. 

Malko îşi cercetă mâna dreaptă: degetul mare şi 
arătătorul erau murdare de sânge! Stupefiat, aşteptă să 
ajungă în ascensor pentru a examina pistoletul. Trecându-şi 
degetul peste crosa Makarovului uitat de Luis Miguel 
Bayamo, tresări scârbit. Ebonită era plină de sânge. Ce 
făcuse cubanezul cu arma aflată acum în camera lui? Se 
gândi la cei doi poliţişti din maşină. Provizoriu, băgă pistolul 
în servietă, după ce-l curati. Dinamită curată. Abia termină 
să-şi spele mâinile, când cineva bătu la uşă. Pierdut în 
gândurile lui, simţi că-i sare pulsul la 150 de bătăi pe minut. 
Deschise. Femeia-poliţist apăru în faţa lui. 

— Nu vă deranjez? întrebă ea cu o voce timidă. 

Se priviră ochi în ochi câteva secunde. Cubaneza se 
tulbură. Nu reacţiona când Malko o trase în interiorul 


90 


camerei. O sprijini de perete şi, fără un cuvânt, o sărută. 

Ea îi întoarse sărutul cu violenţă, trupul ei împlinit 
presându-se de al lui. Pe bâjbâite, întrerupse radioul 
portativ care pârâia; Malko se dezläntuise. Aproape 
smulgându-i bluza, desfăcându-i sutienul, atinse în sfârşit 
carnea caldă şi tare a sânilor ei în formă de pară. Dar nici 
ea nu-şi pierdea timpul, descheind tot ce se putea deschide 
pentru a-l apuca pe Malko cu amândouă mâinile. 

Pantalonul de uniformă căzu pe jos cu un zornăit metalic: 
cătuşele prinse la centiron. 

Faptul îi dădu o idee lui Malko. Le ridică şi le deschise. 
Faţă de expresia cubanezei, care-l privea neliniştită, doar cu 
un slip roz pe ea, bărbatul îi zâmbi. 

— Să nu-ţi fie frică. Vamos a jocar”. 

Politista tresări când el îi închise o cătuşe în jurul 
încheieturii 

Stângi, iar apoi în jurul celei drepte. O trase spre duş şi 
agăţă lanţul care lega cele două brățări de oţel de un cârlig 
destinat să susţină duşul. 

Cu braţele în sus şi sânii ridicaţi, femeia-poliţist îi aruncă 
o privire în acelaşi timp plină de dorinţă dar şi speriată. Fără 
a încerca totuşi să se elibereze. Malko îi coborî slipul mai 
întâi peste şolduri, apoi peste picioarele lungi. Se lipi de ea 
cu sexul de-a lungul pântecului şi începu să-i mângâie 
spatele, sânii, şoldurile şi fesele pline, frământându-le şi 
desfăcându-le. Cubaneza se răsucea lipită de el; îl sărută 
violent, aproape muşcându-l, când îi simţi degetele 
deschizând-o. 

— Templames, rosti ea cu o voce joasă. 

Pubisul ei se apăsa peste al lui ca animat de o viaţă 
independentă. 

Malko îşi îndoi genunchii şi o penetra. Femeia gemea de 
plăcere, şiroind de miere. Malko nu rămase decât o clipă. 
Uşor, o făcu să pivoteze şi de data asta o luă pe la spate şi 
începu să se agite. Lanţul cătuşelor zornăia, tânăra femeie 
gemea, cambrându-se şi mai mult. Situaţia de supunere 
totală în care se afla părea s-o excite în cel mai înalt grad. 


37 Hai să ne jucăm. 
38 jubeşte-mă. 


91 


Malko îi apucase cu amândouă mâinile crupa magnific 
cambrată, largă, voluptuoasă. Se afundă în ea, smulgându-i 
suspine din ce în ce mai puternice. 

O simţea gata să atingă orgasmul. Sadic, se retrase şi ea 
ţipă uşor dezamăgită. Tipätul ei se transformă în proteste 
când îşi dădu seama ce avea de gând el să facă. 

— No! strigă ea. No! No molestame! 

Incercă să se zbată dar, fiind cu braţele întinse nu reuşea 
să desprindă lanţul din cârligul de oţel. Malko insista, 
apăsând-o cu toată greutatea lui. Si brusc, forţă 
deschiderea continuând să pătrundă printr-un brânci lent, 
irezistibil. Cubaneza gâfâia, de parcă ar fi făcut o criză de 
astm. Malko îi lăsă timp să se adapteze violului şi pe urmă 
începu s-o prelucreze cu o blândeţe calculată. 

Până ce o simţi din nou fremătând şi gemând: el, care se 
abtinuse de atâta vreme, nu mai putea. Se agita acum în 
teaca strâmtă cu aceeaşi uşurinţă ca într-un sex. Simtind că 
nu se mai putea abtine multă vreme, îşi strecură mâna în 
locul cel mai sensibil al cubanezei, descoperi creasta 
ridicată şi începu s-o maseze cu delicateţe. 

Iniţiativa lui se dovedi decisivă. Femeia începu să strige 
ca o nebună şi explodară amândoi, inundati de sudoare. 
Cubaneza, epuizată, se lăsă în voia lui, susţinută doar de 
lanţ. Pieptul îi era încă săltat de respiraţia gâfâită. 

Malko deschise duşul şi rămaseră unul în altul sub 
mângâierea apei cäldute. li simţi orificiul contractându-se 
spasmodic în jurul lui, de parcă femeia ar fi vrut s-o ia de la 
capăt. Ridică lanţul din cârlig şi recupera cheia rămasă la 
centiron. Eliberată, „victima” lui îl sărută lung. 

Apoi, se uscă şi se îmbrăcă. Cinci minute mai târziu, era 
gata de plecare, încătărămată din nou. Il sărută. Malko îi 
spuse tandru: 

— Yo quiero muchissimo tus ojos”. Muy buenas noches. 

Femeia ieşi din cameră. Malko realiză că nici măcar nu 
ştia cum o cheamă. Mai înainte de a da colțul culoarului, ea 


îi adresă un surâs fericit. 
x 


39 Îmi plac mult ochii tăi. 


92 


— Alo, se auzi vocea dulce a lui Raquel. Tu eşti, Mark? 

— Da, spuse Malko. Ce plăcută surpriză! 

— Am o veste bună, făcu ea misterioasă. Vreau să-ți 
vorbesc. Ne-am putea întâlni în faţa cinematografului, pe la 
prânz, dar dispun de foarte puţin timp. 

— Perfect, o asigură Malko. 

Intrigat. Ce-o fi inventat? Dormise prost, în ciuda 
divertismentului delicios. Neliniştit de soarta Herminiei. 

li era cu neputinţă să afle ceva despre metresa lui Miguel 
înainte de căderea serii. Nici nu se punea problema să 
treacă pe la ea. Singurul loc pe unde s-ar fi putut abate era 
Tropicana. Dacă nu avea s-o vadă dansând ar fi fost un 
semn foarte, foarte rău... 

La coborâre, cumpără de la portar cotidianul cubanez 
Gramma şi îl parcurse rapid. Nici un cuvânt despre 
incidentul din seara precedentă şi despre cei doi poliţişti 
ucişi. Ori ziarul se publicase prea devreme ori guvernul nu 
intenţiona să facă publică afacerea. In orice caz, după toate 
cele întâmplate, trebuia să se întâlnească urgent cu Gerald 
Svat. Luă maşina şi se duse până la hotel Nacional. 
Traversă holul şi ieşi în grădina lăsată în paragină, 
dominând promenada şi Atlanticul. Discret, rupse din 
Gramma prima pagină şi coborî până în dreptul vechiului 
tun, aflat pe dreapta aleei principale. 

Nimeni nu-l văzu înfund pe ţeava lui ceea ce mai 
rămăsese din ziarul răsucit ca un cilindru. 

Nu-i rămânea decât să se roage ca Gerald Svat să poată 
dejuca supravegherea securiştilor şi să vină la întâlnirea de 
la ora şase la edificio Foxa. Plecă spre Habana Libre şi intră 
într-o tienda libre. Cât să cumpere o sticlă de Cointreau şi 
un flacon de Shalimar. 

Apoi, se îndreptă spre toalete. Urcă pe scaun şi dădu 
drumul în rezervorul de apă pistolului care servise la 
uciderea celor doi poliţişti. 

Raquel aştepta cuminte în faţa cinematografului „La 
Rampa”, asaltată de mai mulţi băieţi care se împrăştiară 
când văzură Nissan-ul. In Cuba până şi maşina cea mai 
nenorocită reprezenta un semn exterior al unei bune stări 
înfloritoare... Tânăra femeie zâmbi stânjenită. 


93 


— Până la urmă am să fiu luată drept o „puta militante”, 
spuse ea. 

Malko îi întinse pachetul cu sticla de Cointreau şi cu 
parfumul. 

— M-am gândit la tine. N 

Deschise cutia şi scoase un „ah” încântat. Imbrätisarea ei 
fu atât de spontană încât fusese cât pe ce să-l proiecteze pe 
Malko într-un autobuz vechi, de culoare verde, 
supraaglomerat. Incepuse imediat să se parfumeze. 

— E minunat! exclamă ea, niciodată n-am avut aşa ceva. 
Parfumurile ruseşti sunt atât de proaste că-s bune doar să 
alunge tântarii... Luă mâna lui Malko aşezată pe coapsa ei şi 
o sărută. Ochii îi erau luminati de o bucurie copilărească. 
Ajunseră pe promenada din lungul mării. Malko ştia că era 
probabil urmărit şi că risca s-o compromită pe tânăra 
femeie. O nouă dilemă. 

— Opreşte, spuse Raquel. 

Parcă mai jos de Nacional. Raquel se şi încolăcise în jurul 
lui. Flirtară câteva minute, după care ea se desprinse 
pentru a-i anunţa bucuroasă: 

— Mâine seară sunt liberă. 

— Asta era surpriza? 

Ea îşi scutură buclele cu ochii plini de fericire. 

— Nu. Unul dintre prietenii mei mi-a împrumutat 
apartamentul. Soţia lui face o călătorie în Uniunea Sovietică 
iar el pleacă pentru trei zile la Santiago de Cuba. Conduce o 
revistă de dans. E un stâlp al regimului. Insusi Fidel i-a dat 
apartamentul pentru a-i recompensa munca. 

— Nu ştiu dacă am să pot, spuse Malko, gândind la ce-l 
aştepta. 

Raquel se întrista. 

— Am crezut că eşti singur în Cuba, protestă ea. 

— Da, făcu Malko, luat repede, dar am... Nu-i mai lăsă 
timp să-şi termine fraza. 

— Am înţeles! Ai o altă femeie. 

Portiera se trânti şi ea se îndepărtă cu paşi mari. Malko o 
văzu urcând din zbor într-un gua-gua. Pachetul rămăsese pe 
banchetă. Era neplăcut, dar pe de altă parte se simţea 
uşurat. Cu cât ar fi văzut-o mai puţin pe Raquel cu atât ar fi 


94 


compromis-o mai putin în ochii G2. Si pe urmă, cu cât 
trecea timpul, cu atât era mai neliniştit pentru Herminia. Se 
cramponase zdravăn de teoria lui, un al şaselea simţ, 
strigându-i „pericol”. 
Din păcate, până seara, era total neputincios. 
x 
x x 


Generalul Orosman Pintado era într-o dispoziţie proastă. 
Rapoartele fragmentare, care se îngrămădeau pe biroul lui, 
nu reuşeau să-i formeze o imagine exactă asupra situaţiei. 

Doi poliţişti muriseră. Cu siguranţă victime ale lui Miguel 
Bayamo. Dar restul nu era clar. Agentul CIA ştia unde se 
ascundea trădătorul sau nu? Salvador Jibaro controla cu 
adevărat manipularea? Era nevoie oare să-l scurtcircuiteze? 

Telefonul începu să zbârnâie. Era un căpitan din G2 care-i 
anunţa că oamenii lui o arestaseră pe Herminia, bănuită de 
a fi participat la masacrul din ajun! Generalul înjură printre 
dinţi. Planul lui derapa: Herminia o dată arestată, CIA risca 
să anuleze operaţiunea de exfiltrare. Or, Luis Miguel 
Bayamo se afla încă în libertate. Putea să li se strecoare 
definitiv printre degete. Ca un bun profesionist, generalul 
Pintado era convins că americanii dispuneau de un plan de 
rezervă. 

Formă numărul secţiei de interogatorii. 

— Vreau să vorbesc cu „Sacamuelas%, ceru generalul. 

Trebuia să schimbe macazul. Să fie singur că Herminia 
nu ştia într-adevăr nimic. 

x 
x * 


De aproape, edificio Foxa era si mai sinistru. Un cotet 
enorm, verzuliu, plantat cu faţa spre Atlantic în partea de 
jos a cartierului Vedado, cu sute de apartamente minuscule, 
un garaj subteran, restaurante, magazine şi chiar un teatru 
de marionete pe calle M. intregul complex ocupa un cvartal 
între străzile 17, 19, M şi N. j 

Malko porni fără grabă pe calle N. Işi lăsase maşina la 
Capri pentru a merge pe jos. Ajuns pe la mijlocul 


40 Smulgătorul de dinți. 


95 


complexului o luă pe sub pasajul indicat de Gerald Svat. 
Gunoaiele puteau, iar căldura era insuportabilă... Puțin mai 
departe, zări o uşă pe dreapta şi o împinse. În interior era o 
adevărată saună. Desluşi un talmes-balmes de obiecte şi se 
ghemui într-un colţ, cu stomacul ghem. 

O să poată veni Gerald Svat? Dacă nu se arăta, era o 
catastrofă. 

Cinci minute mai târziu, americanul păşi pragul: cu 
siguranţă era singurul din Havana cu cravată şi o haină în 
carouri, în pofida arsitei cumplite. Inchise rapid uşa în urma 
lui şi lăsă pe jos o geantă mare. 

— Am crezut că n-am să mai ajung niciodată! oftă el. 
Vreau să sper că n-am fost urmărit... 

— Şi eu la fel! spuse Malko. 

Dacă prindeau de veste cubanezii că ei se întâlneau fără 
mijlocirea lui Salvador Jibaro, ar fi tras concluzia că nu mai 
aveau încredere în trădător şi atunci... 

— In noaptea asta a avut loc un incident violent, începu 
Svat. Am aflat prin staţiile de ascultare radio. S-ar părea că 
ar fi doi morţi. Sunteţi la curent? 

— Da, spuse Malko, am fost gata-gata să-l pierdem pe 
Luis Miguel Bayamo. 

li povesti evenimentele din cursul nopţii. Americanul era 
îngrozit. 

— Tipul e nebun. După toate astea, poliţia se va 
dezläntui. 

— Aşteptaţi, făcu Malko. Asta-i vestea bună, o vreţi si pe 
cea rea? 

— Daţi-i drumul! 

— Herminia a încăput pe mâinile G2. 

— My God, şuieră americanul. 

Sângele i se scursese din obraji. Parcă ar fi fost o mumie 
bătrână... îşi trecu maşinal degetul între gât şi gulerul 
cămăşii; privirea i se tulbură. 

— Trebuie să fugiţi, spuse el în cele din urmă. Imediat. 
Prin Cayo Largo. Cu primul zbor de mâine dimineaţă. 

Malko ridică din umeri. 

— Dacă s-au hotărât să mă aresteze e deja prea târziu... 
Vă daţi seama că sunt urmărit. N-o să-mi permită 


96 


A 


îmbarcarea. Si pe urmă, cred că am putea fi optimişti, în 
limitele rezonabilului, în privinţa ei. 

li rezumă felul cum vedea el lucrurile şi până la urmă 
Gerald Svat aderă la opinia lui. 

— Analiza pe care o faceţi şi se pare corectă, rosti el. Dar 
în acest caz, Herminia ar trebui să apară foarte repede, 
după un interogatoriu de formă. 

— Exact, aprobă Malko. In seara asta am să fiu la 
Tropicana. In orice caz, Herminia nu cunoaşte 
ascunzătoarea lui Bayamo. Nu uitaţi că a mai fost 
interogată şi i s-a dat drumul. Dacă Salvador află de 
arestare o să se facă luntre şi punte să i se dea drumul. 
Deci, până diseară, nu mişcăm. 

— Aveţi un sânge rece teribil! îl admiră Gerald Svat. Dar 
nu ştiu dacă aveţi şi dreptate... Am totuşi o obiectie. G2 ştie 
că participaţi la evadarea lui Bayamo. Arestându-vă, dau 
toată acţiunea peste cap şi au tot timpul să-l strângă cu 
uşa... 

Malko zâmbi ironic. 

— Dacă se întâmplă aşa ceva, Company n-ar trimite pe 
altcineva să mă înlocuiască? 

— Bineînţeles că da. 

— Ei ştiu asta şi e cea mai bună salvgardare a mea. 

Svat îşi venea în fire. Malko îşi spuse că el nu risca decât 
o expulzare, în calitatea lui de diplomat. Durerea altora e 
întotdeauna mai uşor de suportat... Profită de moment 
pentru a-i cere: 

— Am nevoie de un al doilea paşaport. Americanul se 
uită la el năucit. 

— Incă un paşaport? Dar pentru cine? 

— Pentru Herminia. Dacă-i dau drumul. N-o putem lăsa în 
urma noastră. Ar masacra-o. 

Gerald Svat părea stingherit. 

— TD-ul“! n-a prevăzut decât un singur paşaport pentru 
această operaţiune. Un al doilea va ridica o problemă 
serioasă... 

Malko îl privi cu răceală. 

— Va ridica una şi mai mare dacă las totul baltă... Nu 


H Departamentul tehnic. 


97 


obişnuiesc să-i trădez pe cei care mă ajută. Ori laie ori 
bălaie. Dumneavoastră nu  riscati decât un blam 
administrativ, eu îmi risc pielea. 

Americanul îşi întoarse privirea, jenat. 

— Tin să subliniez totuşi că dacă ne aflăm în încurcătura 
asta e din cauza imprudentei predecesorului 
dumneavoastră... 

— Am să mă ocup imediat, îngână Gerald Svat. Bun, am 
adus asta pentru dumneavoastră. 

Luă geanta. In interior se afla alta. Malko o deschise şi 
văzu haine şi încălţăminte. 

— Toate sunt de origine canadiană, îi explică Gerald 
Svat. Şi, în plus mai e şi o mică surpriză. 

— Ce anume? 

— Pereţii gentii sunt constituiți dintr-un exploziv care nu 
poate fi detectat, cu orice fel de mijloc. Reprezintă o 
încărcătură de 500 de grame. Puteţi trece cu el prin toate 
filtrele aeroporturilor. 

— Şi cum se utilizează acest exploziv? 

Americanul închise geanta şi-i arătă lui Malko cele două 
încuietori. 

— O deschideţi şi puneţi rotitele pe „zero”. Dacă pe cea 
din stânga o puneţi pe 849 şi pe cea din dreapta pe 134, 
valijoara va exploda după trei minute... 

Malko încă nu-şi dădea seama la ce ar fi putut servi aşa 
ceva, dar în situaţia în care se afla, orice era bine venit. 

— Vă mulţumesc, spuse el, dar nu rezolvăm astfel toate 
problemele noastre. In ce stadiu vă aflaţi cu pregătirea 
fugii? 

— Cuernavaca a sosit în dimineaţa asta la Cayo Largo. 
Comandantul iahtului se numeşte Fernando Lopez. Va fi 
ancorat în portul de agrement din Cayo Largo. Dare o 
problemă. 

— Ce anume? 

— Cubanezii i-au acordat o viză de şedere de maximum 
şaptezeci şi două de ore. 

Malko primi această ultimă lovitură în plin. Herminia era 
pe mâinile G2. Luis Miguel Bayamo întrerupsese orice 
legătură, iar el nu-i ştia adresa ascunzătorii. Şi, colac peste 


98 


pupăză, nu avea la dispoziţie decât trei zile pentru a pune la 
punct fuga trădătorului pe sub nasul serviciilor cubaneze. 


Capitolul IX. 


— Realizaţi că ne aflăm la limita imposibilului, observă 
Malko. Bayamo abia mâine îmi va da un semn de viaţă... 

Americanul clătină din cap. 

— Ştiu, dar eu nu controlez această parte a operaţiunii. 
Înainte, cubanezii acordau vize pentru săptămână. 

— Nu există nici un drum posibil spre Guantanamo? 

— Cu neputinţă! Pentagonul se opune total oricărei 
operaţiuni în măsură să le implice baza. Este un no-no 
definitiv. Aşadar, ori Cuernavaca ori nimic. Atenţie: ei nu vor 
sta tot timpul în portul de agrement. Zilnic pleacă în larg la 
pescuit, pe la şase dimineaţa şi se întorc în jurul prânzului. 
Trebuie să-şi asigure bine acoperirea. 

— Am înţeles, spuse Malko, îmi rămâne să mă întâlnesc 
cu Luis Miguel, să-i fac fotografia, să v-o predau împreună 
cu paşaportul şi să-l recuperez. Dacă din acel moment nu 
suntem arestaţi, n-am mai avea de făcut decât să plecăm 
spre Cayo Largo. După ce i-am semăna pe agenţii G2, care 
sunt obligatoriu pe urmele mele... Aţi mai avut vreun 
contact cu strălucitul dumneavoastră colaborator, Salvador 
Jibaro? 

— Nu, de ce? 

— Trebuie să-i dăm ceva de mestecat, altminteri va intra 
în panică. Mă ocup eu de problema asta. 

— O.K., ne întâlnim mâine tot aici şi la aceeaşi oră. 

— Timpul e prea scurt, spuse Malko. Cred că am să mă 
folosesc mai curând de Salvador, asta o să-i întărească 
încrederea. 

— Cum doriţi. Retineti: mai aveţi doar trei zile! 

Îşi strânseră mâna îndelung. Gerald Svat ieşi primul. 
Malko se uită după haina în carouri îndepărtându-se prin 
pasajul verde şi apucă geanta-capcană, care oricum îi va 
pune la dispoziţie o ieşire onorabilă dintr-o belea serioasă. 
Nu avea intenţia să putrezească într-o închisoare cubaneză. 


99 


În ordinea urgentelor, trebuia să afle ce se întâmplase cu 


Herminia. Şi să ia din nou legătura cu Bayamo. 
x 


* * 


— Como esta, guapita“2? 

Glasul vesel şi bine dispus al lui Fausto Morales o făcu pe 
Herminia să se chircească pe fotoliul de dentist pe care 
fusese legată zdravăn. Se afla într-unul dintre subsolurile 
imobilului cu 14 etaje care ocupa colţul străzii M şi 11, 
reşedinţă a Direcţiei G din DGI. In mod deosebit, având ca 
sarcină contraspionajul. Subsolul era rezervat celulelor şi 
sălilor de interogatorii. Contraspionajul avea posibilitatea să 
reţină un suspect cu săptămânile sau cu lunile pentru a 
smulge o mărturisire. Generalul Orosman Pintado, care 
comanda direcţia asistat de un colonel din KGB, nu 
răspundea decât în faţa lui Fidel în persoană... 

Fausto Morales se apropie de Herminia şi-i ridică bărbia 
care-i tremura. Fustita boţită îi descoperea coapsele 
murdare şi slipul negru. Işi petrecuse noaptea într-o celulă, 
cu mâinile legate la spate cu nişte cătuşe foarte strânse. O 
bătuseră şi o violaseră, dar asta era rutina. 

Ochii mici ai călăului străluceau de o bucurie rea. Fusese 
interogată, dar nu spusese nimic, repetând până la 
exasperare că nu-i cunoştea ascunzătoarea lui Miguel 
Bayamo şi nu ştia nimic despre turistul care o agätase. Cum 
i se găsiseră dolari în poşetă, era pasibilă de o pedeapsă cu 
închisoarea... Dar nu asta voiau ei. Fausto Morales se 
aplecă asupra tinerei. 

— Guapita, vamos a echar une parafada“:... 

Ea îşi înghiţi saliva, incapabilă să mai răspundă... Cu 
răutate, tortionarul îi trase coada de cal pe spate, făcându-i 
pieptul ascuţit să împungă şi adăugă: 

— Ştii care e porecla mea? 

Fata scutură din cap în semn că nu, iar el o lămuri: 

— „Sacamuelas”, cel care smulge dinţi. Iti spune ceva? 

Cu pupilele dilatate de groază, Herminia făcea eforturi să 
nu intre în panică. Unul dintre cei mai răi călăi din G2. Cel 


12 Ce mai faci, frumoaso? 
“3 Frumoaso, hai să stăm putin de vorbă. 


100 


căruia i se  încredinţau cazurile delicate. Amnesty 
International îi făcuse onoarea unui buletin pe care-l păstra 
cu mândrie, în biroul lui, prins de perete. Drepturile omului, 
cunoştea el basmele astea... 

Cu mâna stângă, apăsă pe bărbia Herminiei, ţinându-i 
nasul cu dreapta şi forţând-o să deschidă gura. Arătătorul 
stâng i se aşeză pe un molar şi i se adresă vesel: 

— O să începem cu ăsta! Ca să nu se vadă prea tare... Să 
nu-ţi fie frică, bine? Am o mână foarte uşoară... 

Fără să-i lase bărbia, se întoarse şi luă o unealtă de 
dentist aşezată alături de o sticlă cu rom. Văzând metalul 
cromat, Herminia începu să urle încercând să-i scape şi 
muşcându-l uşor. Dar el avu timp să-i bage cleştele în gură. 
Cu faţa apropiată de a ei, îi aruncă furios: 

— Dacă mă musti îţi smulg toţi dinţii din faţă. Dar mai 
înainte ti-i sparg cu ciocanul. 

Herminia se îngrămădi în fotoliu. Un şuierat oribil se filtra 
prin nările ei. Transpirând de groază, îşi lăsă bărbia moale. 
Cu o mişcare abilă, Fausto Morales strânse molarul cu 
cleştele şi trase, clătinând rădăcina şi declanşându-i tinerei 
cubaneze o durere atroce în tot maxilarul. Aceasta scoase 
un urlet să zgâlţâie zidurile... „Sacamuelas” îi zâmbi mieros: 

— Uite acum, uite acum e gata... 

Fără grabă, clătina dintele cu mişcări puternice ale 
mâinii. Herminia urla fără întrerupere, ţipete să îngheţe un 
mort... Un poliţist în uniformă deschise uşa. 

— N-ai mai terminat, Fausto? Nu ne mai putem înţelege! 
Călăul, trăgând cu violenţă smulse în cele din urmă molarul, 
declanşându-i Herminiei un urlet de agonie. Gura îi era plină 
de sânge. 

— Gata, făcu el. 

Intors spre colegul lui, i se adresă ironic: 

— Ştii bine că n-avem posibilitatea să folosim anestezice, 
companero. Ele trebuie păstrate pentru cetăţenii cinstiţi 
care susţin Revoluţia, nu pentru imperialişti... 

Celălalt ridică din umeri. Nici măcar colegii lui nu-l 
suportau pe acest psihopat. Dar îl proteja Fidel. Devenise 
dentist improvizat în anii grei ai luptei clandestine şi mai 
apoi, îşi continuase plăcerea. Nimeni nu-i rezista şi nu avea 


101 


la dispoziţie decât o singură ustensilă: un cleşte de 
dentist... Fausto Morales lăsă instrumentul, aruncă molarul 
Herminiei într-un coş şi trase un gât de rom, direct din 
sticlă, întinzând-o pe urmă şi Herminiei. 

— Vrei şi tu puţin? 

Tânăra cubaneză cläntänea convulsiv din dinţi, gemând 
în continuare cu senzaţia că dintele încă i se mai smulgea. 
Auzise vorbindu-se despre această tortură, dar nu-şi 
imaginase să fie aşa de oribilă... Fausto Morales şterse 
cleştele cu grijă şi se apropie din nou de victimă. Viclean şi 
rău, o întrebă: 

— Nu te-a durut prea tare, nu-i aşa? 

Bineînţeles, Herminia, cu ochii închişi, nu-i răspunse. El 
insistă: 

— Ştii bine că n-o fac din plăcerea mea, guapita. Trebuie 
să luptăm împotriva imperialismului. Acum, ai să-ţi aduci 
aminte unde se ascunde Luis Miguel... hai, dă-i drumul! 

Incapabilă să vorbească, scutură din cap în semn că nu 
ştie, fără a-şi deschide ochii... Brusc, începu să urle 
tresărind din tot corpul. Cleştele care o torturase, se 
închisese pe sfârcul sânului stâng. Simtea răceala metalului 
prin țesătura subţire. 

— Să ştii că ai nişte sâni incredibili, o admiră ipocrit 
cubanezul. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. la arată-mi-i 
puţin... 

Cu un gest brusc, ridica bluza mulată pe ea, 
descoperindu-i pieptul. 

Herminia, chircită, scoase un geamăt de agonie care se 
transformă în urlet când simţi oţelul în contact cu pielea ei 
fragedă. Marginile ascuţite ale cleştelui prinseră vârful lung 
de aproape un centimetru al sânului, aproape de 
extremitatea lui... 

— Nu, nu, îl implora Herminia. Nu ştiu nimic, companero] 
îţi jur! 

Fausto Morales se aplecă binevoitor asupra ei şi-i spuse 
cu o voce linistitoare: 

— Bobo, te engano”. 

In acelaşi timp, strânse cleştele din toate puterile 


“1 Idioato, lasă că te dau eu pe brazdă. 


102 


secţionând sfârcul sânului. Din cauza durerii atroce, 
Herminia rupse cureaua care-i lega braţul stâng şi-l lovi 
peste faţă pe călău. Sângele îi şiroia pe piept. In plină criză 
de nervi începu să sară pe fotoliu şi reuşi să scape din 
legături, ca o pisică cuprinsă de nebunie. Alunecă pe jos, 
continuând să urle demential, apăsându-şi sânul mutilat cu 
amândouă mâinile. Calm, Fausto îşi lăsă cleştele, aruncând 
nepăsător la coş, oribila rămăşiţă însângerată. O ridică pe 
Herminia ca pe un balot şi o aruncă brutal pe scaun. 

— Acum te poftesc să n-o mai faci pe proasta. Altminteri, 
după ce termin cu sânii, continuăm pe aici... Companero 
Orosman vrea să vorbeşti. 

Degetele îi dispărură între picioarele fetei, căutându-i 
sexul. Herminia crezu că o să moară. Nici Dumnezeu nici 
diavolul n-ar mai fi putut s-o smulgă din acest supliciu. 

x 
x x 


Malko pătrunse în sala de sub cerul liber a varieteului 
Tropicana, cu un gust de cenuşă în gură. In mai multe 
rânduri observase că era urmărit. Câteva maşini, o 
motocicletă şi chiar nişte gură-cască suspecți, care 
pierdeau vremea în jurul hotelului Victoria. Lăsase valijoara- 
explozivă în cameră. Dorind ca explozibilul să fie într-adevăr 
indetectabil. 

Băiatul, care-l cunoştea de acum, îi adresă un zâmbet 
complice şi-l plasă în primul rând. 

— Buenas noches, senor. Oare Herminia va fi prezentă? 

Spectacolul începu şi fetele erupeau pe scenă. In primul 
rând, Malko o zări pe Herminia, stând în faţa unui rus chel, 
fascinat de şoldurile ei suple şi de sânii ascuţiţi. 

Malko o observă cu atenţie. Bucuria lui de a o vedea 
sănătoasă şi întreagă fu gonită de o spaimă brutală. Nu mai 
dansa cu frenezia ei obişnuită, părea stinsă, iar ondulările 
trupului ei atât de elastic aveau ceva stângaci. Intre două 
figuri, ea se clătină şi Malko avu impresia că avea să se 
prăbuşească pe scenă. Ochii păreau înfundaţi în orbite. 

Ceva nu era în ordine. Malko privi spectacolul trepidând 
interior şi de îndată ce ultimul număr fu terminat, dădu fuga 
spre culise. 


103 


Nimeni nu-l opri când ajunse în dreptul mesei sub cerul 
liber, unde o mână de dansatoare se odihneau. Herminia îl 
zări, se ridică repede şi-i veni în întâmpinare cu un zâmbet 
îngheţat pe buze. De aproape, trăsăturile ei erau şi mai 
adâncite, iar gura umflată într-o parte de parcă ar fi primit o 
lovitură. Cu coada ochiului, Malko remarcă un seguroso, lipit 
de un arbore, privind ostentativ în altă parte. 

— Bună seara, spuse Malko, eram neliniştit. Ce s-a 
întâmplat ieri? Când ţi-au dat drumul? 

Herminia zâmbi forţat cu gura strâmbată într-o parte. 

— Totul e în ordine. M-au bătut puţin, dar în cele din 
urmă miau dat drumul chiar înainte de spectacol. 

Vocea îi suna fals iar privirea ei o evita pe cea a lui 
Malko. O privi mai cu atenţie şi băgă de seamă că sub bluza 
mulată părea să fie ceva gros, ca un bandaj. 

— Te-au torturat? insistă el. 

— Nu, nu. 

De data asta era convins ca tânăra mintea. Cu o voce şi 
mai înăbuşită, Herminia adăugă: 

— Mi-au interzis să mai am legături cu străinii, altminteri 
intru la puşcărie. 

— Nu mai vrei să pleci la Miami? întrebă Malko pentru a 
rupe tăcerea. 

— Nu, e imposibil. 

Îi văzu ochii înecaţi în lacrimi. Cu siguranţă i se 
întâmplase ceva oribil. Herminia era frântă. 

— Şi prietenul nostru? o întrebă el. 

Herminia se uită repede în jurul ei şi ridică spre el capul 
ca şi cum ar fi sărutat-o. 

— Sună la 326531. Două apeluri şi închizi, apoi încă unul 
şi iar închizi, după aia îţi răspunde... 

Rezistase torturii lui Sacamuelas, ştiind că dacă-i dădea 
această informaţie se condamna la moarte. G2 se îndoia că 
tânăra ar fi cunoscut numărul de telefon, încă de la primul 
interogatoriu. Buzele ei atinseră gâtul lui Malko, îi adresă un 
zâmbet chinuit şi-i spuse cu o voce frântă. 

— Adios, Vaya con Dios. 

Herminia se îndepărtă spre cabine fără să se mai 
întoarcă. 


104 


Cu inima strânsă, Malko îşi reluă locul. Spectacolul 
începea din nou peste un sfert de oră. Profită de un moment 
când reflectoarele erau stinse, se ridică şi se îndreptă spre 
ieşire. Lăsându-şi maşina, se apropie de nişte turistaxis care 
aşteptau. 

— Habana Libre, indică el adresa. Spaima îi încleşta 
gâtul. 

Cubanezii îl voiau cu orice preţ pe Luis Miguel Bayamo şi 
erau la curent cu faptul că se pregătea să treacă la 
americani. Pentru a-l scoate din vizuina lui, erau convinşi că 
nu exista decât un singur mijloc. Să înceapă exfiltrarea lui. 
Şi, cum o ţineau sub control, nu-şi asumau nici un risc. 

Or, toate astea necesitau colaborarea Herminiei. Malko 
nu-şi făcea nici o iluzie. Toate întâlnirile cu Herminia 
fuseseră supervizate de G2. Deci, dacă Herminia era scoasă 
de cubanezi în afara circuitului, toate astea nu însemnau 
decât un singur lucru. Nu mai aveau nevoie de ea. Fiindcă 
ştiau unde se afla Bayamo... Tânăra vorbise... 

O dată Bayamo arestat, nu mai aveau nevoie nici de 
Malko... Ca să-l aresteze era simplu ca bună ziua. Şi să-l 
trimită alături de plantados”? care putrezeau în închisoare 
de mai bine de treizeci de ani, potrivit bunului plac al lui 
Fidel... 

Taxiul se opri în faţa intrării hotelului Habana Libre. 

— Diez dolares, senor, îl anunţă şoferul. 

Malko îi întinse o bancnotă şi cobori. Intrebându-se dacă 
mai era timp să-l salveze pe Luis Miguel Bayamo. Si cu 
aceeaşi ocazie pe sine însuşi. 


15 Detinuti politici în dezacord cu Fidel Castro. 


105 


Capitolul X. 


Malko formă cu grijă numărul lui Miguel Bayamo dat de 
Herminia şi aşteptă cu inima bătând. Telefonul era mort. 
Mai încercă o dată, de două ori, de trei ori, cu o spaimă 
crescândă. Telefoanele din Havana, instalate de germanii 
din Est, mergeau când aveau chef. În plus, fuseseră în aşa 
hal deranjate de către G2, încât cartiere întregi se aflau în 
pană... Holul din Habana Libre era plin de străini, pe ici colo 
cu câţiva cubanezi care reuşiseră să se fofileze. Din fericire, 
cabinele se găseau în fundul unui culoar care ducea spre 
atelierul de coafură, într-un loc foarte liniştit. 

La a patra încercare, numărul, în fine, cuplă. Lăsă 
telefonul să sune de două ori, închise şi o luă de la capăt. 
De data aceasta funcţiona imediat, dar pentru a treia oară 
fu nevoit să aştepte aproape un minut. Observat de 
persoane care voiau să vorbească şi îşi făceau nervi. 

Soneria începu să zbârnâie în gol, fără ca nimeni să 
răspundă. Malko strângea ebonită receptorului mai s-o 
fărâme. În fine, se produse clicul aparatului ridicat. 

Glasul fostului G2 se auzi în cele din urmă în receptor, 
imperceptibil. 

— Ce s-a întâmplat? Cine ţi-a dat numărul ăsta de 
telefon? Unde e Herminia? Ea ar fi trebuit să mă sune. 

Malko îşi spuse că şi în cazul în care cabina era ascultată, 
adversarii lui n-ar fi avut timp să exploateze informaţia. 

— Herminia a fost arestată de G2, îl anunţă el. Dar i s-a 
dat drumul şi şi-a reluat munca. 

Cubanezul scoase un suspin terorizat. 

— Arestată şi eliberată! înseamnă că a vorbit. 

— Nu. Dacă le-ar fi dat numărul de telefon, te-ar fi găsit 
până acum. 

Bayamo rămase mut, convins de argumentul lui Malko. 

— Herminia ştie unde se află ascunzătoarea dumitale? 
insistă acesta din urmă. 

— Nu. Nu tocmai. Dar... ieri seară am fost imprudent. Nu 
mă aflu prea departe de locul unde m-ai lăsat. 


106 


— Trebuie să te văd imediat, spuse Malko. Vorbesc dintr- 
o cabină din hotelul Habana Libre. Trebuie să luăm nişte 
măsuri. 

Cubanezul nu răspunse pe loc. 

— Eşti sigur că n-ai fost urmărit? întrebă în cele din urmă. 

— Sigur, afirmă Malko, mi-am lăsat maşina la Tropicana. 

— Atunci, peste un sfert de oră acolo unde ne-am văzut 
prima oară. 

Malko se întoarse în holul zgomotos. Nimeni nu urmărise 
taxiul, dispunea deci de un răgaz. Nu pentru multă vreme. 
Se strecură spre toalete, o găsi pe cea unde ascunsese 
pistolul şi se urcă pe scaun pentru a căuta în bazinul de 
apa. Makarovul era la locul lui... îl şterse şi-l băgă după 
curea. În situaţia în care ajunsese, n-ar fi, însemnat decât 
nişte ani în plus de puşcărie. O apucă apoi pe culoarul care 
ducea spre tienda libre şi părăsi hotelul, amestecându-se 
imediat în mulţimea de pe trotuare. Locul de întâlnire nu 
era departe de cartierul Vedado. Malko intră în grădina 
năpădită de bălării şi se ascunse la umbra unui arbore, 
pândind strada. 

Câteva vehicule rare trecură prin faţa lui, dar nici urmă 
de Luis Miguel. După o oră simţi că teama îl torturează. De 
ce nu venise Bayamo? Îşi impuse să mai rămână încă cinci 
minute. Apoi, plecă pe jos spre Habana Libre. Fiecare 
secundă care trecea sporea pericolul. Trebuia cu orice preţ 
să afle ce i se întâmplase lui Miguel Bayamo. 

Găsi o cabină liberă şi luă circul de la capăt cu ceafa 
şiroind de sudoare. De data aceasta cubanezul ridică 
imediat. Malko auzi un gâfâit scurt, neobişnuit. 

— Mark la telefon, de ce n-ai venit? 

— E plin de poliţie în jur! răbufni cubanezul cu un glas 
duşmănos. Am dat să ies şi noroc că m-am putut întoarce. E 
un întreg dispozitiv de maşini G2. Toată zona e împresurată. 
De mâine dimineaţă o să scotocească peste tot. Ticăloasa 
de Herminia a vorbit. Sunt pierdut. 

Malko amutise de spaimă. Ar fi trebuit să-i propună lui 
Bayamo un ajutor pentru a-l scoate de acolo, creând o 
diversiune dar, chiar dacă reuşeau, unde aveau să se ducă 
după aia? Işi şterse fruntea, cu creierii clocotind. Asta era 


107 


sfârşitul călătoriei. 

— Ce-am putea face? 

— Nimic, scrâşni Luis Miguel Bayamo. Lua-l-ar naiba pe 
idiotul ăla de Geraldo. Când au să vină, am să trag în cât 
mai mulţi cu putinţă. N-am chef să-mi termin zilele 
spânzurat, după chinurile torturii. 

— Am să încerc să te scot de acolo. 

Cubanezul râse amar. 

— Parcă am mai auzit asta undeva... Ai fi un norocos, 
dacă te-ai putea salva pe tine, compaare. 

Lui Malko i se întoarse stomacul pe dos, gândind ce-o fi 
trebuit să îndure Herminia. La Tropicana, nu mai rămăsese 
decât umbra ei... 

— Nu-ţi pierde curajul, îl îmbărbăta el. In noaptea asta te 
mai sun o dată. 

— Dacă o să-ţi răspundă altcineva, ai să-ţi dai seama ce 
s-a întâmplat. Adios. 

Era clar că nu mai credea în nimeni şi în nimic. Malko ieşi 
din cabină ca un mort din groapă. Inspéimäntätor de singur. 
In imposibilitatea de a lua legătura cu Gerald Svat. De altfel, 
americanul n-ar fi fost de nici un ajutor. Herminia fusese 
scoasă din joc şi Salvador Jibaro lucra pentru adversari. 
Chiar dacă ar fi reuşit să-l scoată pe fugar din vizuina lui, 
unde să se ducă pe urmă şi ce să facă? Nici o posibilitate să 
comunice cu centrala, iar cubanezii erau probabil pe urmele 
lui. 

Zdrobit, se prăbuşi într-un turistaxi. 

— La Tropicana, ceru el. 

— Este terminado, senor! îl informa şoferul. 

— Mi coche esta alia, îi explică Malko. 

Deşi sucise şi răsucise problema în mintea lui, nu găsea 
nici o soluţie. _ 

Ultimele autocare cu turişti plecaseră demult. Işi 
recupera maşina. Direcţia Victoria. Se aştepta să-i găsească 
acolo pe oamenii din G2, dar până şi barul era gol, iar 
polițistul de serviciu nu-i acordă nici o atenţie. Se întinse pe 
pat, încercând să rezolve cvadratura cercului... 


108 


Raquel, întinsă pe o sofa, cu picioarele pe o măsuţă 
joasă, privea distrata la „Pe aripile vântului” pe casete 
video. Dublarea în spaniolă, însă, era atroce. Cu toate astea 
pentru Cuba reprezentau un lux nemaiauzit. Prietenii care-i 
împrumutaseră apartamentul le aduceau clandestin de prin 
călătoriile lor... Pe ecran, Scarlett O'Hara tocmai schimba un 
sărut pasionat cu Rhett Butler, ceea ce-i aprinse sângele. 

Excitată, începu să-şi frece coapsele una de alta. După 
ce-i trântise portiera lui Mark Linz, se gândea la el fără 
încetare... Furia o părăsise. Fiind în posesia cheii, venise să 
se refugieze în aceasta casă goală, lăsând vorbă la ea acasă 
că pleacă la Varadero. Nu avea chef să suporte 
promiscuitatea din familia ei, supărată cum era. lar acum, 
se simţea ca o pilă electrică, dorindu-l cu ardoare pe acest 
bărbat cu incredibilii lui ochi aurii. Sărutul lung de pe ecran 
o răscolise. Deşi îşi alunga din minte imaginile, se revedea 
în centro nocturno, cu sexul acelui bărbat până în fundul 
gâtului. Frustrată şi furioasă în acelaşi timp. Acum, stătea 
singură întinsă pe canapea. În loc să facă dragoste. 

Maşinal, mâna i se strecură spre muntele Venerei. 
Rămase astfel, cu degetele crispate, fără să mişte, aproape 
tinându-si răsuflarea. Imaginile continuau să se perinde pe 
ecran. Brusc simţi nevoia de altceva decât toată acea 
dulcegărie. Dintr-un salt, se ridică, luă caseta cu 
„Emmanuelle” şi o introduse în aparatul Samsung. Prima 
imagine îi produse un şoc. Caseta nu fusese derulată şi o 
văzu pe Emmanuelle făcând dragoste pe un scaun de avion, 
cu tot trupul zguduit de mişcările violente ale bărbatului 
care o poseda... în liniştea încăperii, gâfâielile de plăcere 
ale tinerei femei de pe ecran păreau şi mai veridice. Mâna i 
se lăsă pe coapsă, mişcându-se ca un obiect străin. Inchise 
ochii, concentrându-se asupra acelor suspine răguşite, care- 
i scormoneau măruntaiele. Mâna ei se comporta acum ca 
un animal independent, atingând porţiunea umedă dintre 
coapse, apoi nailonul intrat între buzele sexului. Se opri 
acolo, spunându-şi că mâna aceea nu era a ei, ezitând... 

Fără să-şi mai dea seama, ritmul respirației i se modifică. 
Pântecul i se ridica spasmodic. Mâna îşi reluă explorările, 
strecurându-se sub fâşia îngustă de dantelă a slipului. 


109 


Raquel deschise ochii şi nimeri peste o scenă şi mai 
excitantă. La fel ca ea, cu câtva timp în urmă, Emmanuelle 
inghitea cu lăcomie un sex erect şi gros, îmbrăcându-l cu 
buzele ei. 

Imaginea străinului îi trecu pe dinaintea ochilor. Raquel 
ridică un genunchi, de parcă o alt mână ar fi forţat-o, 
întinzând nailonul peste sexul inundat. Celălalt picior se 
dădu la o parte şi se lăsă moale pe spătarul divanului. 
Astfel, se afla într-o atitudine complet impudică, cu 
coapsele deschise gata să se ofere unui amant invizibil al 
cărui chip şi ochi o obsedau. 

Mâna de sub slip cobori, explorând locurile cele mai 
secrete, ca apoi să urce, dând la o parte uşor buzele pentru 
a se fixa ceva mai sus. Numai degetul mijlociu apăsa 
deasupra, celelalte încercând să elibereze acel loc precis. 
Senzatia deveni atât de puternică încât îşi spuse că avea să 
juiseze. Degetul i se introduse imediat în valea umedă, 
efectuând mişcări stângace, cum ar fi făcut un bărbat. 

Cu mâna stângă crispată pe o pernă, îşi ridică picioarele 
incomodată de slip şi-l aruncă pe jos cu o mişcare bruscă. 
Nu se mai ocupa de ce se petrecea pe ecran. Mâna i se lipi 
din nou deasupra sexului şi îşi reluă lent mişcările, 
introducând adânc degetul în vagin, ca un sex micut. Podul 
palmei freca uşor clitorisul înălţat, cu un masaj circular. 

Pe de o parte se simţea îndemnată să prelungească 
această senzaţie extraordinară, dar dorinţa de a juisa se 
ridica din ea irepresibilă. 

Incet, degetul mijlociu ieşi, urcând să caute creasta şi o 
atinse. Senzatia fu atât de violentă încât pântecul i se arcui 
iar de pe buze îi scăpa un geamăt surd. 

— Ah, ah... 

Nu se mai putea controla; degetul îi tremură rapid pe 
clitoris, declanşând o tornadă în interiorul ei, o serie de 
pulsatii formidabile. Suspinul ei ajunse strigăt răguşit, 
coapsele i se deschiseră şi mai tare ca să se închidă apoi, 
strângându-i mâna. Inima îi bubuia în piept. Era lac de 
sudoare. Tremurând, deschise ochii, se uită în treacăt pe 
imaginile de pe ecran; două fete se mângâiau. 

Ca un automat, mâna i se întinse spre telefon şi-l ridică. 


110 


Zbârnâitul telefonului zvârli un val de adrenalină în 
arterele lui Malko. 

Cine ar fi putut să-l sune la ora aceea? Dacă nu Bayamo 
pentru a-l anunţa o veste foarte proastă... Se hotărî să 
răspundă. O voce timidă îl întrebă: 

— Mark? 

— Raquel! 

— Da. Imi pare rău. M-am comportat ieri ca o idioată. 

Ar fi sărutat-o! Se uită la ceas: unu şi jumătate. 
Rămăseseră mai putin de patru ore până în zori. Patru ore 
pentru a-l salva pe Luis Miguel Bayamo. 

— Am vrut să mă iau după tine, spuse Malko, dar ai 
plecat aşa de repede... 

— Şi eu te-am mai sunat, dar nu te întorseseşi. Ai 
petrecut o seară plăcută? N 

— Nu tocmai, făcu Malko. In orice caz, n-a fost ce-ai 
crezut tu ieri. De unde vorbeşti? 

— De la prietenii mei. 

O întrerupse mai înainte ca ea să spună mai mult. 
Telefonul lui era foarte probabil pus sub ascultare. 

— Vreau să te văd. Putem să ne întâlnim acolo unde am 
fost seara trecută? 

— De ce? 

Raquel nu-şi putu ascunde surpriza. Să meargă într-un 
centro nocturno, când ea dispunea de un apartament... 

— Lasă cà-ti explic eu, spuse Malko. Plec imediat. Pe 
curând, închise telefonul şi se năpusti în ascensor, după ce 
luă cu el Makarovul şi valijoara în care pusese tot ce credea 
că i-ar fi trebuit, inclusiv Polaroidul. Intrezărind o minusculă 
şansă de supravieţuire. 

Funcţionarul de la recepţie dormea, iar polițistul de gardă 
dispăruse. Adeseori, în timpul nopţii, aţipea prin vreun 
coltisor. Malko urcă în Nissan şi demară în trombă. Pe 
strada M, oamenii dansau o samba îndrăcită pe o estradă 
instalată pe trotuar. Mai întâlni în drumul lui şi două baluri 
publice. Întreaga Havană părea în sărbătoare. Opri în faţă la 
Saturno şi stinse luminile. Deocamdată, reuşise să scape de 
urmărirea agenţilor G2. Nu s-ar mai fi întâlnit prea curând 


111 


cu o asemenea situaţie... 
x 


* * 


Raquel sosi pe jos şi Malko era gata să n-o vadă. Îi făcu 
semn cu farurile, iar ea urcă în maşină, aruncându-i-se în 
braţe fără un cuvânt. Era mulată într-o rochie de dantelă 
albă, foarte ajustată şi purta pantofi albi asortati, ceea ce-i 
conferea aerul unei mirese puţin cam perverse. Se sărutară 
îndelung din ce în ce mai tare şi lui Malko i se păru că 
tânăra era pe punctul să leşine în maşină. 

Cu răsuflarea tăiată, se desprinse de el şi-l întrebă: 

— De ce n-ai vrut să vii la prietenii mei, acasă nu era 
nimeni. 

— Am să-ţi explic imediat, spuse el. Să mergem. E 
departe? 

— Cam un kilometru, dar n-am găsit nici un taxi. Eu n-am 
dolari... 

Porniră pe o stradă îngustă şi întunecoasă din Vedado, 
calle H. 

— Acolo e, îi arătă ea. 

O casă micuță, ca de obicei în mijlocul unei grădini 
părăginite, pe mijlocul căreia se ridica un smochin rămuros. 
Malko gară în grădină şi închise porţile de lemn. Din stradă 
nu se vedea numărul de înmatriculare al maşinii. Luă 
pachetul cu parfumul şi sticla de Cointreau, rămas în 
Nissan. Raquel o porni înainte şi pătrunse într-un hol mic, 
încărcat de bibelouri şi de suveniruri şi se opri într-un living 
în dezordine. Uşa bucătăriei rămăsese deschisă şi Malko 
zări pe masă o farfurie începută cu carne de porc şi orez. 

— Mi se făcuse foame, comentă Raquel cu un surâs 
stânjenit, îl strânse în braţe şi se răsturnară pe canapea. 
Pasiunea lui Raquel disipa provizoriu teama din ultimele 
ore. Malko începu să descheie rochia albă, descoperindu-i 
sânii magnifici. Răsturnată pe spate, tânăra femeie se lăsa 
în voia lui cu ochii închişi. 

Ar fi vrut s-o mângâie şi fu vizibil contrariată de lipsa lui 
de iniţiativă. Pe un ton plin de reproş şi spuse: 

— Nu mă doreşti? Ai mai făcut dragoste în seara asta? 

— Prostuto, protestă Malko închizându-i gura cu un sărut. 


112 


Îi era imposibil să-i spună la ce se gândea... Raquel se 
ridică şi-şi scoase rochia albă, păstrând doar ciorapii. 
Ingenuncheată în faţa lui, îl luă pe Malko în gură. Lăsându-l 
uneori, pentru a-şi freca sânii de sexul acum erect, cu crupa 
ridicată în sus... 

Luis Miguel Bayamo i se şterse din minte în câteva 
secunde. Malko încins, se răsturnă pe o parte şi îngenunche 
la rândul lui în spatele feselor ei somptuoase. O penetra 
dintr-o dată, iar ea scoase un suspin de plăcere, mâinile 
zgâriind stofa canapelei. Cu braţele în cruce. 

— lubeşte-mă! murmură ea. lubeşte-mă! lubeşte-mă! 

Era ca o litanie. Malko auzi un zgomot la exterior ceea ce 
îl îngheţă brusc. Tânăra îl simţi şi se întoarse cu ochii 
rătăciţi de plăcere. 

— Vrei altceva? Nu te sfii! 

Malko n-ar fi îndrăznit să-i ceară aşa ceva... Se retrase, 
îşi luă vânt şi pătrunse în ea, împingând lent cu tot corpul. 
Raquel însoţi penetrarea cu un strigăt prelung care se 
termină într-un scâncet de fericire. Malko o ţinea de şolduri 
şi începu s-o asalteze. Raquel gâfâia sub violenţa atacurilor 
lui frenetice, arcuită pentru a-l primi mai bine. 

— Mas! Mas! gemu ea. 

Mâna i se strecurase între coapse şi se mângâia febril... 
Unde dispăruse machetista cea cuminte care făcea 
autostopul de o luase Malko în maşină? Articula cuvinte 
murdare în spaniolă pentru a se excita şi mai tare. 

Brusc, degetele ei se întinseră pe sub amândoi şi apucară 
testiculele lui Malko, într-un urlet răguşit: 

— Am să termin! 

Doar aceste câteva cuvinte îi declanşară lui Malko 
orgasmul Cu o mişcare frenetică din şale, eliberă un jet 
puternic pe care Raquel îl primi cu un țipăt. La rândul ei fu 
zguduită de o plăcere fulgurantă. Tot corpul îi tremura. 
Apoi, se prăvăli pe o parte, inertă. Ucisă de dragoste. 

Abia atunci Malko remarcă sticla de Havana Club, pe 
jumătate goală, aşezată pe o masă joasă... Raquel îşi 
eliberase complexele. Malko se ridică şi găsi o mică sală de 
baie cu apă rece. Se băgă sub duş şi se spălă îndelung. 
Spunându-şi că era poate pentru ultima oară când făcea 


113 


dragoste. Ascunsese Makarovul sub bancheta masinii. Se 
gândi din nou la Luis Miguel Bayamo. Acum ori niciodată... 

Când se întoarse, după ce dăduse o raită prin toată casa, 
Raquel îşi revenise puţin din comă. Malko descoperise două 
camere, o bucătărioară, o sală de baie, un garaj plin de 
lucruri vechi, în afara camerei în care se aflau. Deasupra, o 
terasă numai moloz... In spate, un teren viran. 

Işi făcuse în minte un plan pentru salvarea lui Luis Miguel 
Bayamo. Dar era atât de nebunesc şi comporta atâtea 
necunoscute, încât orice şef de misiune i l-ar fi aruncat în 
cap... 

O scutură pe Raquel cu blândeţe. Acum, totul depindea 
de ea. Privirea îi mai era încă pierdută şi se lipi de el. 

— A fost minunat! făcu ea. Sunt moartă. Dă-mi puţin 
Cointreau. 

— Imediat, dar mai întâi, vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Tot ce doreşti! rosti ea cu o voce languroasă. 

— Nu sunt chiar aşa de sigur că ai să accepti. 

Tonul lui o alertă; îi căută privirea, cu ochii ei negri plini 
de nelinişte. 

— De ce? 

— Pentru că am să-ţi cer să-ţi rişti viaţa, răspunse el 
calm. Era limpede că tânăra nu mai pricepea nimic. Malko 
se forţă să zâmbească. 

— De altfel, ţi-ai riscat-o de pe acum. Fără să ştii şi dintr- 
o greşeală a mea. 

De data asta, ea îşi dădu la o parte părul negru lipit pe 
frunte din cauza transpiratiei şi întrebă cu o voce nesigură: 

— Cine eşti tu? Nu înţeleg nimic. De ce-mi spui toate 
astea? Nu mai era momentul să umble cu subterfugii. 

— Nu sunt un turist, spuse Malko. Lucrez pentru guvernul 
american şi mă aflu în Cuba într-o misiune secretă... 

Pe faţa lui Raquel se perindară toate expresiile. Mai întâi 
surpriză, pe urmă spaimă şi în cele din urmă amuzament. 
Izbucni în râs şi se aruncă de gâtul lui Malko. 

— Îti râzi de mine, şmecherule! 

Malko o cuprinse în braţe. Nu avea să-i fie uşor s-o facă 
să admită că nu glumea. 


114 


Capitolul XI. 


— Raquel, insistă Malko, nu-i vorba de o joacă. Sunt cu 
adevărat un agent al americanilor şi am venit aici pentru o 
misiune foarte periculoasă. : 

Îi văzu privirea pâlpâind şi bărbia tremurând. Îi era greu 
să accepte incredibila veste. Scuturându-se anevoie din 
orgasmul ei, Raquel se întreba acum dacă nu cumva trăia 
un coşmar. 

Reuşi în cele din urmă să articuleze cu un glas bizar, 
incredul şi temător: 

— Eşti un... spion? 

— Numeşte-mă aşa, dacă doreşti, spuse Malko. 

Raquel se uita la el ca la un marțian. Depăşită. Işi scutură 
capul, adunându-şi poalele rochiei. 

— Dar ce-ai de gând să faci cu mine, eu n-am... Malko o 
întrerupse: 

— Cu tine e altceva. Te-am întâlnit într-adevăr din 
întâmplare. Şi sunt fericit. Eşti o femeie minunată. 

— Şi atunci, ce pericol mă ameninţă? insistă Raquel. Nu 
ştiu nimic din ce faci tu... 

Malko se simţea îngrozitor de stânjenit. Raquel, în 
naivitatea ei, nu cunoştea regulile jocului în care o 
antrenase involuntar... 

— E o poveste lungă, o lămuri el. Am să încerc să-ţi 
explic. Când am sosit în Cuba, mă gândeam că serviciile de 
securitate nu mă reperaseră. Or, ele erau la curent. Am fost 
supravegheat, urmărit, iar ei au notat toate persoanele cu 
care m-am întâlnit. Inclusiv pe tine. 

Ochii tinerei femei se măriră dintr-o dată de groază. 

x 
x x 

— Vrei să spui că mă consideră şi pe mine o spioană? 

— Nu ştiu, recunoscu Malko, dar tu îi cunoşti pe cei de la 
G2, ei n-au încredere în nimeni. Dacă aş fi fost urmărit de la 
început nu te-aş fi luat atunci în maşină. Dar mă gândeam 


115 


că nu-i nici un pericol. Or, împotriva voinţei mele te-am 
expus enorm. 

Se lăsă o linişte întreruptă de râsul nervos al lui Raquel. 

— Nu-mi vine să cred, e ca într-un film... 

— Din păcate, nu-i un film, rosti Malko cu blândeţe. 

— Crezi într-adevăr că sunt în pericol? întrebă ea cu o 
voce brusc schimbată. 

Ingenunchiată pe canapea, cu rochia boţită adunată pe 
piept, se uita la el îngrijorată. 

— Da, nu vor accepta niciodată că întâlnirea noastră a 
fost întâmplătoare... 

— Dar e oribil! 

— Ba încă mai mult decât îţi închipui, oftă el. Fără voia 
mea te-am pus într-o situaţie imposibilă. Chiar dacă te-aş 
părăsi după cinci minute şi nu te-aş mai revedea niciodată, 
viaţa ta riscă să devină un infern. Ştii bine că G2 nu 
glumeste. 

Tinerei i se scursese sângele din obraji. Lupta să nu 
înceapă să urle. După extaz, venise rândul coşmarului. Îşi 
ridică privirea cu ochii plini de lacrimi. 

— Ce-o să mă fac acum? Si tu? 

— Eu depind de tine, spuse Malko. Am să-ţi explic cum 
stau lucrurile. G2 mă supraveghează, dar în seara asta mi- 
au pierdut urma. Aveam întâlnire cu un om pe care trebuie 
să-l scot din Cuba. Un membru important din G2. 

— Din G2! protestă ea. Dar ăştia sunt nişte ticăloşi oribili. 

Reacţia i se declanşase spontan. 

— Da, spuse Malko, dar acesta trădează în favoarea 
americanilor, în momentul de faţă, se ascunde, însă G2 îl va 
descoperi curând. Dacă reuşesc să-l salvez, avem o şansă 
mică să părăsim Cuba toţi trei. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

Raquel îl observa cu faţa crispată de spaimă. 

— Totul e pregătit, îi explică Malko, dar planurile noastre 
sunt date peste cap de ceea ce se petrece acum. Trebuie 
să-l recuperez pe acest om mai înainte de-a se lumina de 
ziuă şi n-am unde să-l ascund. Unica şansă ar fi să venim 
aici. Raquel îşi holbă ochii mari şi negri. 

— Aici? Dar nu sunt la mine acasă. 


116 


Se uita la el de parcă ar fi debitat o enormitate. 

— Tocmai, interveni Malko. Casa asta e providenţială. 
Putem să ne ascundem aici până punem la punct 
exfiltrarea. 

— Ce înseamnă o exfiltrare? 

— Plecarea noastră din Havana. 

— Ca sa ne ducem unde? 

— Undeva în afara Cubei, în America sau în Mexic. 

— Şi eu? 

— Te iau cu mine. 

Era oribil, dar Herminia nu mai putea utiliza paşaportul 
pe care Malko îl ceruse pentru ea. Poate că va reuşi să se 
salveze graţie informaţiilor furnizate agenţilor G2. Acum, ea 
era intangibilă. Să încerci s-o smulgi din ghearele securităţii 
ar fi însemnat sinucidere curată. De altfel, frântă, se 
resemnase cu soarta ei. Felul cum se uitase la Malko îl 
făcuse să înţeleagă acest lucru. Şi atunci, măcar să 
servească cuiva acest paşaport... N 

Pentru Raquel era prea mult. Işi cuprinse capul în 
amândouă mâinile. | 

— Simt că înnebunesc! gemu ea. Innebunesc! Nu mai 
pricep nimic din tot ce-mi spui. 

— Şi totuşi e limpede, reluă Malko. Trebuie să alegi între 
două soluţii. Sau accepti să venim aici cât să ne organizăm 
şi să încercăm a părăsi Cuba toţi trei, cu toate riscurile pe 
care le comportă această operaţiune sau îmi ceri să plec 
imediat, iar eu mă voi conforma... Dar în acest caz, n-aş mai 
putea face nimic ca sa te apăr de G2. Ştiu că e o alegere 
dificilă şi aş fi dat orice să nu mă aflu în situaţia de a ţi-o 
impune. 

Raquel privea fix înaintea ei. 

— Să părăsesc Cuba! rosti ea domol. M-am gândit adesea 
la aşa ceva. Când am fost în Europa, dar nu cunoşteam pe 
nimeni şi mi se părea dificil. 

Malko se uită la ceas. 

— Trebuie să te hotărăşti, rosti el cu o voce blândă. Nu 
mai am decât câteva ore înaintea mea. Pe urmă va fi prea 
târziu. 

Raquel îi aruncă o privire de o intensitate aproape 


117 


dureroasă. 

— Nu vreau să pleci. 

— Eşti conştientă că îţi rişti viaţa? sublinie el. Dacă te 
părăsesc imediat, vei avea probabil necazuri, dar nu te vor 
omori... 

Tânăra clătină încet din cap. 

— Nu vreau să-mi pierd locul de muncă şi să intru la 
închisoare. Ştiu eu cum procedează ei. Am să ajung să tai 
trestie de zahăr ani întregi. 

Malko o cuprinse în braţe strângând-o din toate puterile. 

— Eşti minunată! 

Raquel îl împinse: 

— Ce trebuie să fac? 

Malko zâmbi nu tocmai vesel. 

— Deocamdată, să te rogi. Plec să-l recuperez pe 
transfugul din G2. Sper ca totul să meargă bine. 

— E periculos? 

— Da. 

— Dumnezeule... 

— Să nu-ti fie teamă. Şi mai ales, să nu te mişti de aici. 
Eşti sigură că prietenii tăi nu se vor întoarce decât peste 
trei zile? 

— Sigură. 

— Nici un musafir, persoane care să poată băga de 
seamă o prezenţă străină? 

— Nu, nu cred. 

— Cine mai ştie că eşti aici? 

— Nimeni, în afară de ei. 

— Acasă nu se va nelinişti familia că lipseşti? 

Raquel făcu ochii mari. 

— Că lipsesc! Nu, le-am zis că-mi petrec weekend-ul la 
Varadero. 

— Bun, aprobă Malko. Agenţii G2 te-au văzut cu mine. 
Dacă eu dispar, îi vor supraveghea pe toţi cei care au intrat 
în contact cu mine. Şi tu eşti prima vizată. 

— Dar nu mă pot întoarce la mine acasă, nu? 

— Bineînţeles. Raquel era năucită. 

— Dacă plecăm, cum am să fac? N-am nimic aici. Toate 
lucrurile mele sunt... 


118 


Malko o cuprinse în braţe. 

— Ai să începi o viaţă nouă, dacă o să reuşim... Dar 
acasă nu te mai poţi întoarce. Ai să pleci aşa cum eşti. 

— Dar am atâtea... 

— Nu poţi lua nimic cu tine. Acum, trebuie să mă 
grăbesc. 

Ochii i se umplură de lacrimi, dar ea nu protestă când 
Malko deschise usa. Îl urmă în grădină. El se instala la volan 
şi luă pistolul ascuns sub scaun. Raquel privea arma fix: 

— Deci mi-ai spus adevărul? îngână ea cu o voce ciudată. 

— Lasă porţile deschise, îi ceru Malko. Dacă mi se 
întâmplă ceva, nu ştii nimic. Ai avut doar o simplă aventură 
cu mine. Să nu negi nimic. Doar să uiţi tot ce ţi-am spus. 

Apucă volanul şi dădu drumul motorului, fără să aprindă 
farurile. Inainte de a se îndepărta, îi strigă: 

— E vreo cabină telefonică prin apropiere? 

— Ştii strada M, vreo cinci guadras mai departe, strigă 
ea. Raquel fu înghițită de beznă. Malko aprinse farurile, 
luminând strada pustie. Se simţea rece şi lucid. Zarurile 
fuseseră aruncate. Cum spun americanii: One bridge after 
another‘. Nu voia să se mai gândească la plecare. Acum, 
trebuia să-l smulgă pe Luis Miguel Bayamo din ghearele 
foştilor lui prieteni din DGI. La cel de-al doilea apel, cineva 
ridică. 

— Mark la telefon. 

Luis Miguel dădu drumul unui oftat răsunător. 

— Compadre, am crezut că m-ai uitat. Unde eşti? 

— Am găsit un loc unde să te ascund până la plecare, 
spuse Malko, vin să te iau. 

— Unde? 

— Intr-o casă sigură. Şi pe acolo cum stau lucrurile? 

— Nu s-au mişcat. 

— Cum crezi că am putea face? 

— Am să încerc să ies, spuse cubanezul. Când ai de gând 


sa... 
* 


* * 


16 Viaţa îşi urmează cursul, (în traducere liberă). Un pod după 
altul, (mot a mot). 


119 


O orchestră în aer liber cânta asurzitor pe colţul dintre 
calle H şi 11. O bucată de pânză întinsă de-a curmezişul 
străzii anunţa: Fiesta de los CDR. Era o aniversare a 
comitetului de apărare a revoluţiei. Evident, romul cursese 
în valuri... 

Se dansa chiar şi pe stradă, iar o femeie îi făcu lui Malko 
un semn vesel să oprească. 

Incetini cu gâtlejul încleştat. Se apropia de locul unde-l 
lăsase pe Luis Miguel Bayamo. Străbătu încet intersecţia 
dintre calle 11 şi G fără să vadă pe nimeni. Pe calle 11 era 
sens unic spre est şi nu putea să întoarcă; trebuia să 
înconjoare tot grupul de case. Nu apucă să parcurgă nici 
cincizeci de metri că dădu cu ochii, pe stânga lui, de o Lada 
staționată, cu portierele deschise. In trecere, aruncă o 
privire în vehicul şi pulsul i se ridică instantaneu la 160 de 
bătăi. 

In partea din faţă a maşinii erau doi bărbaţi. Nişte 
mustăcioşi, cu capul răsturnat pe spătar. Alte trei persoane 
se înghesuiau în spate. Doi inşi încadrau o blondă cu părul 
strâns în coadă de cal: Herminia. 

Cei patru bărbaţi păreau să motäie şi Malko zări pe 
capotă o sticlă de rom. Probabil un cadou al celor din CDR. 
Isi continuă drumul cu podul în gât. Chiar în faţa locului 
unde se afla maşina, se deschidea o ulicioară doar cu 
câteva case. lată de ce Luis Miguel nu venise la întâlnire... 
Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Nimic nu mişca în 
Lada securiştilor. Fără romul acela. 

— În cinci minute. Te iau de pe colţul dintre calle 11 şi G. 

— Hasta luego. 

Malko ieşi din cabină şi respiră avid aerul cäldut al nopţii. 
Se urcă la volan şi o porni la drum fără să se grăbească. 

Makarovul se afla alături de el cu un glonţ pe ţeava. Se 
îndreptă spre calle M. Cu străzile lui care se intersectau în 
unghi drept, cartierul Vedado semăna cu un mic oraş 


american. 
x 


* * 


L-ar fi reperat cu siguranţă... Se hazarda să cotească pe 
calle H. Refăcând drumul în sens invers... Pentru el era 


120 


limpede. Herminia trecuse de partea agenţilor G2. 
Aşteptau, pur şi simplu, să se lumineze de ziuă. 
Lada dispunea de un radio. Pentru a-l recupera pe 
Bayamo, trebuia să-i elimine dintr-o dată pe toţi cei patru 
ocupanti. 


121 


Capitolul XII. 


Malko sări din Nissan şi se prăvăli de-a dreptul în cabina 
telefonică pe care o mai utilizase. Şi de data aceasta, Luis 
Miguel ridică imediat şi nu-i lăsă lui Malko timp să scoată 
nici o vorbă. 

— Am încercat să ies, spuse el, dar blochează intrarea în 
străduţă. Şi înăuntru e ticăloasa aia de Herminia... 

Brusc, atitudinea lui Bayamo îi deveni insuportabilă. 

— l-am văzut, iar pe Herminia, precis au adus-o cu forţa. 
Când am întâlnit-o la Tropicana în seara asta, era frântă. Cu 
siguranţă, au torturat-o oribil. In plus, ea nu ţi-a divulgat 
numărul de telefon. Altminteri ai fi de pe acum în ghearele 
lor... Prin urmare, cred că s-ar cuveni mai curând să-i 
mulţumeşti... 

— Le-a spus unde mă ascund, ţipă cubanezul. Altfel n-ar 
fi aici... 

— Nimeni nu rezistă la tortură, i-o reteză Malko. O ştii tot 
aşa de bine ca şi mine. Acum, gata cu vorbăria. Vrei să te 
ajut să fugi sau nu? 

— Nu văd nici o soluţie, obiectă cubanezul, ursuz. Doar 
dacă le dăm foc. 

— Nu. Acum dorm toţi. Poţi încerca să ieşi. Am să fiu 
acolo în trei minute şi am să mă opresc pe calle G, imediat 
după intersecţie. Sunt aproape sigur că n-au să te vadă 
ieşind. Până reuşesc ei să întoarcă, noi câştigăm un avans 
serios. Nu trebuie să mergem prea departe. 

— Şi dacă mă văd? _ 

— Intervin eu, îl asigură Malko. In caz contrar, te aştept în 
maşină. Am la mine pistolul pe care l-ai uitat. Dacă sunt 
nevoit să ies, am să las cheile în contact şi adresa scrisă pe 
o bucată de hârtie alături de scaun. 

Închise şi părăsi cabina. Timp de câteva secunde, simţi o 
dorinţă furioasă să-l lase naibii pe Luis Miguel Bayamo să se 
descurce cum o putea. Încerca o antipatie din ce în ce mai 
mare împotriva cubanezului. Era o brută... 

Dar simţul datoriei se dovedi a fi mai puternic. Şi pe 


122 


urmă, CIA nu i-ar putea înţelege stările sufleteşti. 

Fără Malko, Bayamo n-ar fi avut nici o şansă să fugă din 
Cuba. Se gândi la vasul care aştepta în Cayo Largo. Le 
rămăseseră doar trei zile şi fiecare oră aducea cu ea noi 
dificultăţi... Şi când te gândeşti că i se prezentase totul ca 
fiind o misiune simplă... 

Se apropia de calle G. Opri motorul şi înainta în virtutea 
inertiei. Makarovul aşezat alături de el, aştepta. O pasăre de 
noapte îşi luă zborul în apropierea lui, bătând surd din aripi. 
Vedea foarte bine maşina securiştilor. Portierele erau tot 
deschise. Mai înainta câţiva metri alături de bordura 
năpădită de buruieni, apoi opri sub portalul unei case 
abandonate, care dădea într-o grădină. 

In mod normal, Luis Miguel ar fi trebuit să apară dintr-o 
clipă în alta. In Lada, nici o mişcare. Cei patru poliţişti 
dormeau abrutizaţi de rom. Malko număra secundele. La 
cealaltă intersecţie, orchestra în aer liber scârtâia o melodie 
pentru ultimii dansatori ai balului dat de CDR. Toată Havana 
dansa. Cel puţin, susţinătorii regimului. Tresări auzind 
foşnind un tufiş; dar nu era decât o pisică. In sfârşit, apăru o 
siluetă în lumina unui felinar. Malko identifică imediat 
umerii masivi ai lui Luis Miguel Bayamo şi-şi tinu respiraţia. 
Cubanezul se afla la câţiva metri de maşina agenţilor. Trecu 
prin dreptul ei şi se cufundă din nou în umbră. 

Malko avu impresia că plămânii i se golesc de aer dintr-o 
dată. Deschise portiera pentru a-i veni în întâmpinare 


cubanezului. În câteva secunde ar scăpa de pericol. 
x 


* * 


Herminia nu dormea. Mai întâi, pentru că durerea sânilor 
ei masacrați o sfredelea fără răgaz şi pe urmă pentru că era 
în joc viaţa ei. li puseseră în vedere. Dacă Bayamo reuşea 
să li se strecoare printre degete, aveau să se răzbune pe 
ea. Pentru a da cât mai multă greutate amenințării lor, 
fusese adusă acolo împreună cu  tortionarul œi, 
„Sacamuelas”, de care era legată cu cătuşe. | se făcea 
pielea ca de găină ori de câte ori se uita la ea. Pentru a mia 
oară fixă ulicioara întunecoasă pe unde dispăruse Luis 
Miguel, doar cu o zi mai înainte. 


123 


De data aceasta, avu impresia că era pradă unei iluzii 
optice, de cât îşi încordase privirea. O siluetă se 
desprinsese din umbră. Tetanizată, şovăi câteva secunde. 
Apoi, începu să strige din toţi plămânii: 

— Se va! Se va! 

x 
x x 


Strigătul Herminiei îl lovi pe Malko ca un glonţ. Încă îi mai 
vibrau timpanele când un mustăcios ieşi din maşină, 
clătinându-se pe picioare de adormit ce era. Scruta 
întunericul din jurul lui când răsună o detonație. Malko îl 
văzu căzând în genunchi, agăţându-se de portieră şi 
prăbuşindu-se ca într-un film dat la ralanti. Atunci îl văzu pe 
Luis Miguel Bayamo cu o armă în mână, un rictus rău 
descoperindu-i dinţii albi. li strigă: 

— Vino! Pe aici! i 

Cubanezul părea cuprins de nebunie. In loc să fugă spre 
Malko, el se apropie de maşina securiştilor. 

Cel pe care-l atinsese căzuse pe jos. Un altul ieşi prin 
portiera din stânga dar nu mai avu timp să-şi scoată arma. 
Calm, Luis Miguel îi expedie un glonţ în cap, de aproape. 
Mai trase un foc şi polițistul se prăbuşi cu capul spulberat. 

— Luis Miguel! 

Malko urlase. Era o nebunie, cubanezul făcea un 
masacru. Un al treilea poliţist ieşi la rândul lui pe portiera 
din dreapta faţă. 

x 
x * 


Şi se aruncă imediat la pământ. Împuşcăturile aveau să 
alerteze întregul cartier. Vor fi împresuraţi în câteva minute. 
Trebuia să-l smulgă pe cubanez din răzbunarea lui oarbă, 
altminteri erau pierduţi amândoi. 

Ca într-un coşmar, îl văzu pe Luis Miguel Bayamo 
înconjurând corpul celei de a doua victime şi aplecându-se 
în interiorul maşinii. 

x 
x x 


Fausto Morales tresărise în aşa hal la urletul Herminiei că 
se lovise cu capul de plafonul maşinii. Tânăra îl scutura de 


124 


cătuşele care-i ţineau legaţi. Pentru o fractiune de secundă, 
tortionarul încercă o satisfacţie intensă. Torturile îşi 
atinseseră ţinta. Când îi fusese adusă Hermina în timpul 
nopţii, copila tremura pradă unei teribile crize de nervi la 
gândul că ar putea să încapă iar pe mâinile lui. Ca s-o 
menţină în aceeaşi stare, îi mai smulsese şi o unghie cu 
cleştele. Dintr-o dată, să nu sufere prea mult... Tânăra 
leşinase. Când se trezise, Fausto Morales, stătea aplecat 
asupra ei cu cleştele în mână. Cu toată blândeţea, o 
avertizase: 

— Guapita, ai să colaborezi cu noi. Imperialistul tău ne-a 
scăpat din labe. Nu ne-ai mai rămas decât tu. Dacă mai vrei 
să dansezi la 7ropicana, trebuie să te porţi foarte frumos. 
Prin urmare, du-ne acolo unde se ascunde el. Dacă ne ajuţi 
să-l prindem ai să fii liberă şi răsplătită. Dacă ne scapă, ai 
să regreti că te-ai născut. 

Herminia, îngrozită, ar fi fost în stare să promită orice... 
Şi astfel ajunsese în maşina securiştilor, moartă de frică, 
rugându-se ca amantul ei să se arate. Când dădu cu ochii 
de el nici nu mai stătu pe gânduri. Toată noaptea poliţiştii 
băuseră rom, fără nici o grijă. Ei nu-şi riscau pielea... 

Deranjat de tavanul maşinii, Fausto Morales nu-l zărise 
imediat pe Luis Miguel Bayamo. Prima împuşcătură îl făcu 
să tresară. işi văzu un tovarăş clătinându-se şi auzi 
bufnitura surdă a trupului prăbuşit pe caroserie. Instinctiv, 
îşi smulse Makarovul de la brâu şi abia atunci realiză că 
mâna lui stângă era legată cu cătuşe de cea a Herminiei. 

In plină criză de isterie, începu să urle: 

— Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe el! 

Două focuri de armă răsunară foarte aproape. Polițistul 
care ieşise din spate dispăru din câmpul lui vizual. În 
schimb, zări silueta masivă a fostului său coleg care se 
apropia de maşină cu pistolul în mână. Polițistul din faţă se 
aruncase în afară şi fugea să se pună la adăpost. Fausto 
Morales rămăsese singur în maşină cu Herminia care trăgea 
de cătuşe ca o nebună... 

Ochi silueta care se vedea prin luneta din spate şi trase 
de trei ori, foc după foc. Dar Herminia îl zguduia aşa de 
tare, încât proiectilele plecară în toate direcţiile, pulverizând 


125 


luneta. 

— Stai liniştită! urlă el la Herminia, cuprinsă de panică. 
Nimic nu părea să-l oprească pe Luis Miguel Bayamo. 

Febril, Fausto Morales se scotoci în buzunar pentru a găsi 
cheile cătuşelor. Pe întuneric nu era uşor să le deschizi. 
Reuşi în cele din urmă, lovind-o ca un descreierat pe 
Herminia care se zbătea fără încetare... în clipa în care Luis 
Miguel ajungea în dreptul portierei îşi elibera şi el mâna de 
cea a prizonierei. În învălmăşeală, pistolul îi căzuse pe jos. 
Cât îl apucă şi se lăsă să alunece afară din maşină. 

Exact în momentul în care Luis Miguel Bayamo îşi 
introducea braţul înarmat în Lada. 

Herminia era chircită pe mijlocul canapelei, urlând ca o 
nebună. 

Ar fi vrut să fugă şi ea, dar era prea târziu... Makarovul 
cläntäni de trei ori. Din fericire pentru ea, primul glonţ, îi 
spulberă creierii şi nu le mai simţi pe celelalte. 

Luis Miguel Bayamo se ridică, privirea lui demenţială 
căutându-i pe ceilalţi adversari. li mai rămăseseră două 
cartuşe. Ca un automat se întoarse şi se îndreptă spre locul 
unde trebuia să se afle maşina lui Mark Linz. Era convins că 
nu va putea scăpa din Cuba. Cel puţin, ticăloasa care-l 


vându-se nu avea să-l ia cu ea în paradis. 
x 


* * 


Malko, lipit de un arbore, asistase la masacru. Dezgustat. 
Bayamo era un psihopat! Acum, se apropia de el. Polițistul 
care supravietuise se ridică brusc dintre două maşini, 
luându-l la ochi pe transfug. Acesta din urmă trase 
instantaneu în direcţia lui. Il atinse şi omul se rostogoli pe 
jos în nişte urlete atroce, cu coloana vertebrală fărâmată... 

Luis Miguel îşi văzu de drum, cu pistolul în mână. 
Deodată, o siluetă răsări în faţa lui, înfigându-i arma în 
stomac. Fausto Morales. Fără să şovăie, Luis Miguel întoarse 
ţeava Makarovului spre noul venit şi apăsă pe trăgaci. Dar 
nu se întâmplă nimic. Cartusul precedent nu fusese ejectat. 
Cu o lovitură violentă peste pumn, Fausto Morales îi aruncă 
arma din mână. Apoi, cu o viteză fulgerătoare, îi închise 
cătuşa rămasă liberă de încheietura mâinii, legându-l de el. 


126 


— Încântat să te reväd, companero! îi aruncă el cu un 
zâmbet murdar. 

La câţiva paşi, Malko îşi înăbuşi o înjurătură. Ultimii 
dansatori ai sărbătorii CDR-ului, se apropiau în goană din 
capătul străzii. Era sfârşitul lumii. 

Instinctiv, făcu un salt spre cei doi bărbaţi. Fausto 
Morales îl auzi şi întoarse capul. Pistolul lui îl părăsi pe Luis 
Miguel, luându-l la ochi pe Malko. Acestuia nu-i trebui decât 
o fracțiune de secundă pentru a reacţiona. Degetul lui 
apăsă pe trăgaciul Makarovului de două ori. Primul proiectil 
îl zgârie pe Fausto Morale în dreptul gâtului, dar al doilea îl 
lovi în plin. Tortionarul scăpă arma şi căzu, trăgându-l după 
el şi pe Luis Miguel Bayamo. 

Aceasta din urmă începu să înjure cu o violenţă 
extraordinară, încercând zadarnic să smulgă cătuşa. 

— Repede la maşină, strigă Malko. Avea să se explice cu 
Bayamo mai târziu. 

Amândoi, reuşiră să târâie corpul inert până la Nissan. 
Alte eforturi disperate pentru a-i introduce pe Bayamo şi 
Fausto Morales pe canapeaua din spate. Malko avea 
impresia că trăieşte un coşmar... 

Ca un nebun, Luis Miguel îl lovea pe rănit cu crosa 
pistolului, acoperindu-l de injurii... 

— Incetează! urlă Malko. Nu eşti sănătos! 

Malko goni pe calle G, apoi mai coti de două ori. Toată 
securitatea trebuie că era de pe acum în alertă. Datorită 
radioului, trăiseră drama în direct... Curând aveau să 
împresoare întregul cartier... Dacă nu ajungea la 
ascunzătoarea lui, era terminat. 

Deodată nişte faruri apărură în urma lui şi se apropiau. 
Dacă erau poliţişti nu le-ar fi putut scăpa. Ori îi ducea până 
la casa lui Raquel ori se lăsa prins. 


127 


Capitolul XIII. 


Malko acceleră şi mai mult. Coti pe prima stradă şi, după 
un grup de case făcu iar la stânga. In spate, Luis Miguel 
Bayamo lupta furios cu ränitul pentru a găsi cheile 
cătuşelor. Il trânti cât colo cu un strigăt turbat: 

— Puta de maricon”! _ 

Cheile rămăseseră în Lada! Incercä să smulgă brätara de 
oţel de pe încheietura politistului fără a izbuti şi rămase 
nemişcat, cu ochii injectati de sânge şi răsuflarea sacadată. 

Malko nu-şi dezlipea privirea de oglinda retrovizoare. În 
spatele lui nu se mai vedea nimeni. Teama lui mai scăzu 
puţin. Acum, trebuia să-şi găsească drumul. Febril, începu 
să cerceteze la fiecare răspântie ciudatele piramide din 
pietre, la nivelul solului, care indicau străzile. Unele 
dispăruseră, altele erau şterse. îi trebui ceva vreme să se 
orienteze. 

Cinci minute mai târziu ajungea la vila împrumutată lui 
Raquel şi trecu pe sub portal. Luis Miguel Bayamo se aplecă 
înainte, neliniştit. 

— Unde suntem? 

— Am să-ţi explic mai târziu, îi aruncă Malko. Trebuie să 
bag maşina în garaj... 

Cu siguranţă G2 avea să patruleze şi să treacă întregul 
cartier prin ciur şi prin dârmol. Uşa vilei se deschise şi în 
cadrul ei apăru Raquel. Dădu fuga spre Malko şi-l îmbrăţişa. 

— Dumnezeule, ce frică mi-a fost! 

O sirenă a poliţiei începu să urle destul de aproape. 
Pornise vânătoare... Raquel, aruncând o privire în interiorul 
maşinii îi zări pe cei doi cubanezi unul peste altul şi 
exclamă: 

— Dar sunteţi trei! 

— Da. Asta-i un poliţist din G2. E grav rănit... 

— Dar de ce l-a adus aici prietenul tău? 

— Mai întâi că nu-i prietenul meu, o corectă Malko, încă 


17 Blestemat de pederast. 


128 


şocat de asasinarea Herminiei şi pe urmă e legat cu cătuşe 
de rănit. 

Raquel rămase mută de surpriză. Malko o trase în garajul 
transformat în magazie. 

— Ajută-mă să fac puţin loc! 

Luis Miguel Bayamo era pe punctul de a ieşi din maşină 
cărând după el corpul lui Fausto Morales, care abia mai 
gemea. 

Raquel şi Malko începură să mişte din loc lăzi, cartoane, 
grămezi de vechituri, ca până la urmă să-i facă loc Nissan- 
ului şi să închidă uşile. Ce era mai presant se terminase. 
Bayamo, ghemuit pe ciment îl privea duşmănos pe rănitul 
întins pe spate. 

— Compadre, ajută-mă! îl rugă pe Malko. 

De bine de rău, reuşiră să-l târâie pe rănit până în 
bucătărie. Luis Miguel Bayamo se aplecă şi observă balele 
însângerate care se prelingeau din gura lui Fausto Morales 
cu un şuierat oribil. 

— Crapă el acuma, ticălosul de Sacamuelas! rosti el plin 
de ură. 

Malko îl luă la zor pe Bayamo, supărat foc: 

— De ce ai ucis-o pe Herminia? 

Cubanezul bodogăni: 

— Ea m-a trădat. Fără ea toate astea nu s-ar fi întâmplat. 
Ea mi-a purtat ghinion. 

— Ştii bine că a fost torturată. 

— Bineînţeles, lui Sacamuelas îi plăcea la nebunie să le 
chinuiască pe femei, dar ăsta nu-i un motiv. Trebuia o dată 
să rup lanţul ăsta. N 

Raquel apăru în pragul uşii albă ca varul. Işi plimbă 
privirea prin încăpere. 

— Ai putea găsi un ferăstrău? o întrebă Malko. 

leşi si se întoarse după câteva clipe cu unealta cerută. 
Malko o întinse lui Bayamo. 

— Ţine aici, taie-ti lanțul cătuşelor. Pe urmă mai vedem 
noi. Raquel părea gata să lesine si el o scoase din bucătărie. 
De cum ajunseră în living, tânăra femeie i se aruncă în 
braţe. 

— E oribil, nu credeam că poate exista aşa ceva, e un 


129 


coşmar. Omul ăsta pare nebun. 

— Linişteşte-te, făcu Malko. Totul are să fie bine. 

După această precizare, un urlet atroce zgudui zidurile. 
Raquel păli, căutând privirea lui Malko. Acesta dădu fuga 
spre uşa bucătăriei. Dar era încuiată cu cheia! O zgâlţâi şi 
începu să strige: 

— Luis Miguel, deschide! 

Incă un strigăt şi mai atroce ca primul îi răspunse, urmat 
de nişte schelălăitori abominabile, ca cele scoase de un 
câine zdrobit care se târâie sub un camion. 

Malko se năpusti în grădină, auzind în trecere o nouă 
sirenă a poliţiei. Bucătăria dădea spre stradă printr-o 
ferestruică îngustă, de care el îşi lipi obrazul. O scenă să-ţi 
vină să verşi. Luis Miguel Bayamo stătea îngenunchiat 
alături de rănitul întins pe spate. Cu o furculiţă în mână. 
Faţa securistului nu mai era decât o masă însângerată; ceva 
îi atârna pe obraz, un glob roşietic şi moale, cu filamente 
albe. Lui Malko îi trebuiră câteva secunde să realizeze că 
era vorba de ochiul lui stâng, pe care Bayamo i-l smulsese 
cu furculiţa... 

Cumplit. 

Malko îşi trecu braţul prin vasistas, ameninţându-l cu 
arma pe Bayamo: 

— Opreşte-te, că dacă nu te omor! 

Cubanezul îl fixă cu un rictus ironic. 

— Ştii bine că n-ai dreptul, compadre. In plus, dacă tragi, 
hijo de puta o să vină imediat aici. Lasă-mă, prin urmare, 
să-i fac de petrecanie ticălosului ăsta. Dacă ai şti de ce a 
fost în stare, ai veni să mă ajuţi... în fine, ca să-ţi fac o 
plăcere... 

Lăsă jos furculita şi apucă lama ferăstrăului adusă de 
Raquel. Dar în loc să se apuce de tăiatul lanţului, el plasă 
lama pe încheietura muribundului şi începu să muncească. 
Fausto Morales fu străbătut de un spasm care-l aruncă în 
sus şi urletele lui începură şi mai şi era un măcel! Sângele 
curgea peste cartilagiu, polițistul din G2 se zbătea în toate 
părţile, în timp ce Luis Miguel Bayamo, ca un bun meseriaş 
sârguincios, freca lama care se înfundase de mai bine de un 
centimetru. 


130 


Malko înţelese că nu-i va fi cu putinţă să-i bage minţile în 
cap. Se întoarse înăuntru. Raquel stătea pe canapea, cu 
mâinile pe urechi şi cu ochii ieşiţi din cap. Se ridică într-o 
criză de isterie. 

— Vreau să plec de aici! Vreau să plec de aici! Asta mai 
lipsea.... 

Fără a se ocupa de ea, Malko începu să lovească uşa 
bucătăriei cu crosa Makarovului. Lemnul nu era prea 
rezistent şi destul de repede îl sparse atât cât să-şi treacă 
mâna. Reuşi să întoarcă cheia şi se năpusti în bucătărie. 

Luis Miguel se ridicase cu o cătuşă în jurul încheieturii, 
cealaltă atârnând goală, în capătul lanţului. Mâna 
secţionată zăcea într-o baltă de sânge. Un adevărat 
carnagiu! Sângele continua să curgă din braţul lui Fausto 
Morales. Pe tortionarul Herminiei îl mai scuturară câteva 
spasme şi încetă să mai mişte. Malko se aruncă asupra lui 
Bayamo, îl lipi de perete, lovindu-l violent cu crosa 
pistolului. 

Alunecă în balta de sânge şi era gata să cadă. Bayamo i 
se adresă cu glasul lui răguşit: 

— Dacă ai fi încăput pe mâinile lui, compadre, nici nu-ţi 
poţi imagina ce ti-ar fi făcut... _ 

Furia lui ucigaşă părea să se fi calmat. Işi scutură nervos 
cătuşa, ca un elefant lanţurile şi bodogăni: 

— Trebuie să mă descotorosesc de porcăria asta! 

Fără să-i pese de cadavru, se aşeză, îşi imobiliza cătuşa 
şi începu s-o ferestruiască folosind aceeaşi unealtă murdară 
de sânge. 

Malko privea măcelul, gândindu-se la şeful biroului CIA 
din Viena: „A nice little trip în Cuba”. O frumoasă excursie 
în ţara ororilor, asta da! li era imposibil să se uite la faţa 
mutilată a mortului. O maşină trecu pe stradă în viteză, cu 
sirena urlând, amintindu-i de pericolul care-i ameninţa. Luis 
Miguel Bayamo se opri din tăiat, cu capul ridicat. 

— Ar fi mai bine să nu dea de noi... 

Malko îl fixă cu scârbă. Pentru el îşi risca propria viaţă, pe 
cea a lui Raquel, iar CIA se rupea în patru să-l ajute. Pentru 
un om capabil să comită asemenea orori. Brusc, realiză că 
şi Bayamo fusese un călău. Era o situaţie a la Kafka, din 


131 


care n-ar putea scăpa decât evadând din Cuba... 

— O să trebuiască să-l îngropăm, sugeră Bayamo. 
Altminteri o să înceapă să pută. Cu căldura asta... 

Malko îl privi consternat. 

— Mă duc să-ţi caut o lopată. 

Nu mai simţea decât un imens dezgust. 

Raquel rămăsese în living, copleşită. Malko descoperi 
nişte unelte pe care i le aduse lui Luis Miguel Bayamo. 
Acesta din urmă târâi corpul în spatele casei. Cubanezul se 
puse pe săpat fără să scoată o vorbă, iar Malko se întoarse 
în casă. Se făcuse trei dimineaţa şi nu mai putea. 

Cu blândeţe, o cuprinse pe Raquel în braţe şi încercă s-o 
liniştească. Complet traumatizată de cele văzute, nu se mai 
putea opri din tremurat. 

— O să plecăm foarte repede, îi promise, îşi ridică spre el 
faţa scăldată în lacrimi. 

— Dar cum? 

In circumstanţele actuale îi putea spune. 

— Un vas foarte rapid ne aşteaptă la Cayo Largo. A venit 
din Mexic. Intr-o oră suntem în afara apelor teritoriale 
cubaneze. 

— Şi cum ajungem la Cayo Largo? 

— Cu avionul, totul e prevăzut. A 

Prefera să nu intre în detaliile operaţiunii. Inainte de 
toate, trebuia s-o liniştească. Incet, încet ea îşi reveni şi-l 
luă cu ea în dormitor unde până la urmă adormi. Malko se 
întoarse în living. 

Luis Miguel Bayamo apăru o oră mai târziu, plin de 
pământ, ciufulit, tras la faţă şi se prăvăli într-un fotoliu. 

— S-a făcut! Ticălosul ăsta mi-a scos sufletul până la 
capăt. Ce facem acum? Cât timp putem rămâne aici? 

— Trei zile, spune Malko, dar nu-i asta problema. Vasul 
care ne exfiltrează din Cayo Largo e obligat să plece peste 
două zile. E unica noastră şansă. Potrivit cunoştinţelor pe 
care le ai privind sistemul, ce vor face acum? In ce fel vor 
reacţiona? 

Cubanezul îşi frecă bărbia nerasă. 

— Procedura obişnuită. Mai întâi aeroportul Jose Marti, pe 
urmă au să-i scuture bine pe cei din opoziţie şi-şi vor 


132 


răspândi peste tot delatorii din CDR. Probabil să se întreabă 
unde ne aflăm. Ideal ar fi să creadă că am părăsit oraşul. 

— Unde ne-am fi putut duce? 

Cubanezul rânji. 

— Nicăieri, deşi în Sierre există posibilitatea să te 
ascunzi... Numai că, pentru asta e nevoie de benzină. Am fi 
imediat reperati în staţiile service. 

— Deci, vor trage concluzia că ne aflăm încă aici? 

— Da. Vor supraveghea toate ambasadele din Miramar şi 
pe americani. Dar mai ales vor aştepta. Cu reţeaua lor, nu 
văd cum le-am putea scăpa. 

— Ştii cum se ajunge la Cayo Largo? Dă-mi toate 
amănuntele. Bayamo luă din bar o sticlă de Havana Club şi- 
şi turnă un pahar plin. Ochii lui înroşiţi de oboseală, barba şi 
faţa trasă, îl îmbătrâneau cu zece ani. 

— Se pleacă dintr-un mic aeroport destinat liniilor 
interne, aflat aproape de Jose Marti, îi explică el. Dar 
zborurile sunt permise numai străinilor sau cubanezilor care 
posedă o autorizaţie. 

— Cum e cu controlul? 

— Chiar pe aeroport, nu sunt multe. Vii cu biletul şi dacă 
numele tău e pe lista de zbor, te îmbarci fără probleme. 

— Nu se cere paşaportul? 

— În mod normal, nu, dar în anumite cazuri dubioase s-ar 
putea întâmpla, mai exact, ca în momentul de faţă. Au aflat 
că trebuie să plecăm prin Cayo Largo? 

— In principiu nu, făcu Malko. De unde se cumpără 
biletele? 

— Din orice agenţie Habanatur, din marile hoteluri sau de 
pe Rampa... 

— Deci, ar putea să meargă. 

Bayamo clătină din cap. 

— Suntem prea cunoscuţi, tu şi cu mine. 

Încă se mai auzea o sirenă urlând în depărtare. Malko se 
întreba fără menajamente, dacă mai avea vreo şansă să 
scape din Cuba. Bayamo se uita la el cu un aer insistent şi 
febril. 

— Am un plan, afirmă Malko. 

— Care-i ăla? 


133 


— Vorbim mâine. 

Viaţa, ca atare, a lui Miguel Bayamo îi provoca greață... 
lar oboseala nervoasă era pe cale să-l dărâme. Fusese o zi 
foarte, foarte lungă. 

Bayamo se ridică clătinându-se pe picioare. Romul şi 
extenuarea. Arătă cu un deget camera unde dispăruse 
Raquel. 

— Şi ea? 

— Vine cu noi... 

— Eşti nebun... 

— Problema ei nu te interesează. 

Cubanezul nu insistă şi intră în camera lui. Malko nu se 
duse imediat lângă Raquel. Işi revăzu planul în minte. Un 
lucru eră sigur: pentru a ieşi din situaţia asta grea va fi 
nevoit să-şi asume un maxim de riscuri, despre care nu-i va 
pomeni nimic lui Bayamo. 

Intâlnirea cu G2, în persoana lui Salvador Jibaro. 


134 


Capitolul XIV. 


Întins în întuneric, cu Raquel înghemuită alături de el, 
Malko îşi perinda prin minte planul pentru a douăzecea 
oară. Zgomotele nopţii încetaseră şi Vedado era acum la fel 
de tăcut ca un cimitir... Raquel se mişca în somn, agitată 
brusc de tresăriri. El nu reuşea să adoarmă. Îi mai 
rămăseseră mai puţin de şaizeci de ore pentru a părăsi 
Cuba. Cu un punct de oprire obligatoriu: întâlnirea cu Gerald 
Svat. Ca să-i dea fotografiile. Încercarea de a scoate 
documentele era extrem de periculoasă... Pe urmă, trebuia 
să recupereze paşapoartele terminate. De asemeni mai era 
nevoie ca americanul să prevină Cuernavaca, vasul destinat 
să-i exfiltreze, că nu intervenise nici o încurcătură. Fără el, 
Cayo Largo ar deveni un impas mortal. 

II mintise pe Luis Miguel Bayamo. Deşi dispunea de o 
procedură extremă pentru a-l întâlni pe şeful biroului CIA, 
nu intenţiona să se folosească de ea. Fără ajutorul lui 
Salvador Jibaro, americanul ar fi avut de întâmpinat toate 
dificultăţile din lume pentru a scăpa de urmărirea agenţilor 
G2. Aranjamentul cu imobilul Foxa putea să meargă o dată, 
dar nu de două ori. 

Or, de câteva ore, securitatea îi pierduse urma lui Miguel 
Bayamo. Herminia fiind moartă, nu mai rămânea decât 
Malko pentru a-l găsi pe transfug. 

Lui Malko nu-i era greu să-l contacteze pe Salvador 
Jibaro. Totul se sprijinea pe o supozitie. Dacă securitatea 
considera că l-ar putea face să vorbească ca să afle unde se 
ascundea Luis Miguel, l-ar aresta şi l-ar tortura 
înspăimântător... însă, dacă erau convinşi că Malko nu 
cunoştea ascunzătoarea lui Bayamo, dar i-ar fi putut duce la 
trădător, nu s-ar atinge de el. Problema era să le scape în 
ultimul moment. Trebuia să câştige timp pentru 
recuperarea paşapoartelor, orientându-i pe urmăritori spre 
o pistă falsă. Abia după toate astea se ridicau problemele 
legate de Cayo Largo, dar ele constituiau o altă istorie... 

Se întoarse şi atinse coapsa caldă şi elastică a lui Raquel. 


135 


Lipit de ea, simţea încet cum îl năpădeşte dorinţa. Ca de 
fiecare dată când îşi risca viaţa, încerca o dorinţă 
imperioasă să facă dragoste. Incrustat în tânăra cubaneză, 
nu-i trebui mult timp să aştepte. O simplă mişcare din şale 
şi ea îl primi fără să se trezească. 

Raquel tresări când el începu să se mişte, păru să 
adoarmă din nou. De parcă n-ar fi simţit membrul care o 
penetrase, îmbrăţişarea fu lungă şi dulce. Spre sfârşit, 
Malko o cuprinse de şolduri şi se goli frenetic în ea cu un 
geamăt surd de plăcere, spunându-şi că aceasta fusese 


poate una din ultimele senzaţii plăcute pe care le trăia. 
x 


* * 


— Ajută-l să se vopsească, îi spuse Malko lui Raquel. O să 
câştigăm timp. 

Toţi trei erau în bucătărie. Luis Miguel Bayamo cu torsul 
gol, tocmai îşi tăiase mustata. Raquel se uita la el cu un 
dezgust nedisimulat. In blugi şi o cămaşă, cu faţa trasă, era 
şi mai frumoasă; mâncară un pepene galben, bine îndulcit 
cu pâine veche şi băură o cafea proastă, în timp ce Malko le 
explica planul lui. Să le transforme înfăţişarea prin vopsirea 
părului şi rasul mustätii lui Bayamo. Pe urmă să le facă 
fotografii cu polaroidul, destinate paşapoartelor false şi să i 
le trimită lui Gerald Svat prin intermediul unei cutii poştale 
dezafectate. 

Intre timp, urma să cumpere biletele de avion pentru 
Cayo Largo. 

— Trebuie date numele şi hotelurile, remarcă Bayamo. 
Dacă securitatea nu verifică, nu-i grav. Dar dacă se prind 
are să fie prea târziu... 

— Dar dacă ai să fii arestat în oraş? întrebă Raquel. Ce ne 
facem? 

Luis Miguel rânji. 

— O să încercăm să ne refugiem la ambasada 
Venezuelei, altminteri, ne tragem un glonţ în cap... Nu 
trebuie să nimerim în viaţă pe mâinile lor. Fidel m-ar 
decupa cu satârul cu propriile lui mâini. 

Malko nu avea răspuns la această întrebare. Nici măcar 
nu voia să se gândească. Dacă ar fi fost prins, puţin i-ar fi 


136 


păsat de soarta lui Miguel Bayamo, dar pentru Raquel i s-ar 
fi frânt inima. 

Tânăra cubaneză se întoarse spre Bayamo. 

— Hai, vino să te vopsesc. 

Diluase conținutul flaconului ca să ajungă pentru 
amândoi. Din fericire, Gerald Svat nu făcuse economie. Era 
o vopsea de cinema care se spăla uşor, dar făcea impresie. 
Malko aştepta în bucătărie. Peste douăzeci de minute, 
apăru Luis Miguel, şaten deschis! Deşi avea ochii negri, nu 
era prea izbitor... 

— Acum e rândul tău, îi spuse Malko tinerei. 

Ea se închise în sala de baie, în vreme ce el pregătea 
polaroidul. Făcu o jumătate de film cu Bayamo. Pentru 
fotografii de identitate era perfect. Pe peliculă, vopsitul 
părea şi mai natural. 

— Vorbeşti englezeşte? îl întrebă. 

— Destul ca să-i înşel pe proştii ăia, spuse Luis Miguel. 
Raquel îşi făcu apariţia din sala de baie. De nerecunoscut! 

Semăna cu Anita Ekberg! îi adresă lui Malko un surâs 
puţin crispat. 

— O să meargă? 

— De minune. 

Arăta ca o canadiană foarte frumoasă, în ciuda englezei 
ei cam bolovănoase. 

Luis Miguel învârtea butoanele aparatului de radio pentru 
a da peste informaţii. Ascultă un buletin. Nu se pomenea 
nimic despre masacrul din noaptea precedentă. 

— Nu-i de mirare, făcu el. Toate informaţiile vor fi 
transmise de Radio-Marti... 

Malko îşi cântărea în mână Makarovul, ezitând să-l ia cu 
el. În cele din urmă îl înfipse după curea, pe sub cămaşă. Nu 
se ştia niciodată. Nici măcar nu-şi simţea oboseala. In 
vreme ce Luis Miguel se întindea pe pat, el o trase pe 
Raquel într-o parte. 

— Probabil că am să plec până mâine. 

— De ce? 

— Am multe treburi de rezolvat. Ştii numărul de telefon 
de aici? 

— Da, 675350. 


137 


Malko îl memoriza imediat. Îi explică ce cod va folosi 
dacă va suna de la un telefon public. 

— Dacă n-am sunat şi nu m-am întors până mâine 
dimineaţă, pleacă. Să nu te preocupe persoana lui. 

— Dar unde să mă duc? 

— La tine acasă. Poţi să-ţi cureti vopseaua de pe păr, 
spălându-te îndelung. Bineînţeles, securitatea are să te 
caute. Dar ai o mică şansă de scăpare... Negând tot. Nimeni 
nu te-a văzut. Să nu vorbeşti de casa asta. Cu nici un preţ... 

— Şi porcul de Luis Miguel? 

— Nu-ţi cunoaşte nici numele, nici adresa. Dacă vei fi 
găsită în tovărăşia lui va fi cumplit... 

— Şi omul îngropat aici? 

— Numai prietenii tăi ar putea să-ţi pună întrebări. Să le 
spui că nu ştii nimic. După părerea mea nu se vor adresa 
poliţiei revoluţionare... Le-ar fi prea frică. 

Tânăra îl privi drept în ochi. 

— Dacă nu te mai întorci, o să însemne că... 

— Da, spuse Malko. Dar tu ştii, tot trebuie să mori într-o 
zi. Cât mai târziu cu putinţă. 

O strânse în braţe şi se duse să-i dea instrucţiuni lui 
Miguel Bayamo. Cubanezul clătină din cap. 

— Eşti nebun, ai să fii imediat reperat! E plin de 
segurosos peste tot. 

— N-avem încotro, spuse Malko. Am să vă telefonez 
înainte de prânz. De îndată ce voi cumpăra biletele... 

Malko o luă spre garaj cu Raquel pe urmele lui. 

— Pleci cu maşina? Ai să fii depistat rapid... 

— E prea periculos s-o las aici. Dacă percheziţionează 
garajele... Am s-o las pe undeva şi am să-mi continuu 
drumul pe jos. 

Tânăra se uită după el până la ultima secundă şi Malko 
avu impresia că ceva se rupea în el când ea dispăru... 

Era momentul cel mai periculos... Până ce nu se depărta 
de casă gâtlejul îi rămase încleştat. Se decontractă abia 
ajuns în Avenida de Los Presidentes... Conducea fără viteză, 
atent la circulaţie. Numărul lui fusese comunicat mai mult 
ca sigur tuturor securiştilor din Havana. Acum, planul lui i se 
părea de-a dreptul nebunesc, dar nu mai putea da înapoi. 


138 


Destul de tensionat, intră pe Rampa, într-o circulaţie 
infernală şi parcă între Habana Libre şi Capri. Pe jos, pierdut 
în mulţime, se simţea totuşi mai liniştit... Slavă Domnului, 
erau destui străini... Makarovul atârna greu la curea şi 
soarele începuse să-i ardă umerii... 

Pulsul i se acceleră când se apropie de Habana Libre. 
Hotelul probabil că mişuna de securişti. Un grup de turişti 
cobori dintr-un autocar şi el se amestecă printre ei. Miracol: 
canadieni! Poliţiştii de gardă nici nu. Se uitară la ei. Al 
doilea miracol: o parte a grupului se năpusti spre biroul 
agenţiei de turism, Habanatur! Din nou se amestecă printre 
ei şi se aşeză cuminte la coadă... Se străduia să lase 
impresia că-i însoțea şi merse până a lua de mână un 
băieţel... 

Ajuns la ghişeu, ceru în engleză: 

— Trei bilete pentru o excursie de o zi la Cayo Largo. 
Pentru poimâine. 

— Costă 89 de dolari de persoană, îl informă functionara 
cubaneză. Doriţi să fiţi transportat până la aeroport? 

— Da. 

— Muy bien. 

Funcţionara începu să lupte cu un telefon est-german 
care era limpede că-i făcea greutăţi. După numeroase 
încercări, obtinu în cele din urmă legătura... Aproape 
imediat îi anunţă lui Malko: 

— Dacă doriţi pentru mâine. Poimâine e complet. Cum 
rămâne? 

— Imposibil, făcu Malko, voi fi la Varadero... 

Mai înainte ca ea să apuce să-i spună „îmi pare rău” el îi 
strecură discret o hârtie de cinci dolari pe contoar. Mâna 
cubanezei o acoperi imediat şi reluă discuţia animată 
pentru a închide câteva clipe mai târziu. 

— Esta bien, senor! îl anunţă ea. Avionul pleacă la ora 
opt. Intoarcerea e la 5 şi 50. Pe ce nume sunt biletele? 

— Betty Sutherland, John Guild şi Hans Bronner. 
Funcţionara completă biletele şi notă cu religiozitate 
numele pe lista de zbor. Două nume corespundeau 
paşapoartelor canadiene. Numai Malko, în caz de control, 
risca să aibă probleme. Insă Gerald Svet nu mai putea să-i 


139 


facă rost de un al treilea paşaport, în mod sigur. Or, să se 
înregistreze sub numele de Mark Linz era prea periculos. 
Unica lor şansă de succes era să-i deruteze pe agenţii G2 în 
aşa fel încât să nu se gândească la Cayo Largo. 

— Ce hotel aveţi? întrebă cubaneza. 

— Stăm aici, o lămuri Malko, la 1574, 1538 şi 1654. 
Cubaneza notă totul cu grijă pe un voucher de transport pe 
care i-l întinse în acelaşi timp cu cele trei bilete tur-retur 
pentru Cayo Largo şi cu un surâs complice. 

— Gata, senor, autocarul pleacă la şapte dimineaţa de 
aici, din faţa hotelului. Buen viaje. O să vedeţi, e superb, ar 
trebui să rămâneţi mai multă vreme. 

— Data viitoare, promise Malko zâmbitor. 

leşi afară. Partea cea mai uşoară, dar de asemeni cea 
mai vitală, fusese rezolvată. Rămânea însă de făcut ceea ce 
era mai greu şi mai riscant. Maşina lui nu se clintise din loc. 
O luă şi porni spre Malecon, apoi coti la dreapta pentru a 
ajunge în Prado. Poate că îşi trăia ultimele clipe de 
libertate... După ce lăsă Nissan-ul în faţa Operei, intră în 
scuar şi începu să-l caute pe negrul care servea de legătură 
cu Salvador Jibaro. 

După douăzeci de minute, îl reperă, antrenat în nişte 
negocieri cu turişti care erau, fără nici un dubiu, sovietici. 
De îndată ce termină, Malko puse mâna pe el. 

— Vă mai amintiţi de mine? Am nevoie să-l văd pe 
prietenul dumneavoastră Salvador. 

Cubanezul filiform clătină din cap cu zâmbetul lui ştirb. 

— Muy bien, senor, în seara asta aici, a las seis de la 
tarde... 

— Nu spuse Malko. Nu în seara asta. Ahora. 
Immediatamente... 

Pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, împături 
o hârtie de zece dolari si o băgă în palma negrului, care o 
făcu să dispară în mare viteză. 

— Spuneti-i că-l aştept la Bodeguita del Medio. 

Fără a-i mai lăsa timp să protesteze, Malko porni pe jos 
pe străduțele oraşului vechi. Că Salvador Jibaro avea să 
vină, era sigur. Totul era să afle dacă venea singur. 
Zadarnic încerca să-şi capteze atenția uitându-se la vitrinele 


140 


prăfuite, obsedat fiind de singura întrebare valabilă. Îşi juca 
viaţa la riscă. Şi în acelaşi timp şi pe cea a lui Raquel şi Luis 
Miguel Bayamo. Dar soarta cubanezului îi era indiferentă... 

Se gândise să treacă pe la hotel Victoria, dar risca să fie 
reperat de vreun seguroso anonim, care n-ar fi fost la 
curent cu fineturile problemei şi să ajungă în beciurile DGI, 
fără a se putea explica... 

Bodeguita era de pe acum plină şi cu greu reuşi să 
găsească un loc în faţa unei fotografii vechi a lui Errol Flynn. 
Cele şase taburete erau ocupate. Vecina lui, o nemţoaică cu 
nişte ochi albaştri de toată frumuseţea şi picioare lungi 
bronzate bea fără întrerupere mojito cum ar fi băut apă. 
Lumea rămasă în picioare era nerăbdătoare, încercând să 
se apropie de bar. Malko comandă un mojito şi-l dădu peste 
cap aproape imediat. Abia de la al treilea începu să 
pândească intrarea cu ceva mai mult calm. 

Salvador Jibaro probabil că nu-şi venea în fire. Dată fiind 
proasta funcţionare a telefoanelor din Havana, risca să 


întârzie. 
x 


* * 


Raquel era întinsă pe pat, atentă la zgomotele străzii, 
privind fără interes un film la televizor. După ce plecase 
Malko nu mai era în stare să se preocupe de nimic. Toate 
evenimentele se telescopaseră cu o asemenea viteză în 
ultimele douăzeci şi patru de ore, încât o apucaseră 
ameţelile... 

O uşă scârtâi şi ea tresări. Luis Miguel Bayamo intră în 
încăpere. Ceea ce-i citi în ochi o făcu să se ridice imediat. 
Cubanezul găsise o sticlă de Johnny Walker şi se servise din 
belşug. Se aşeză frumos alături de ea pe pat. Cu un gest 
posesiv, îşi lăsă mâna pe coapsa ei descoperită de rochia 
din voal. Ochii nu i se mai dezlipeau de pe sânii ei. Respira 
prea repede. Raquel se trase înapoi, dar mâna lăsată pe 
piciorul ei îi urmă mişcarea. 

— O să facem o călătorie straşnică împreună, îi spuse 
cubanezul. Să sperăm că totul o să meargă bine... 

Tânăra clătină din cap, incapabilă să-i răspundă. Mâna 
bărbatului urcă mai sus pe pulpă. 


141 


— Ce frumoase picioare ai. La spune, esti dansatoare sau 
ce altceva? 

Raquel se rostogoli pe pat şi se ridică. 

— Cred că am auzit un zgomot, făcu ea. 

leşi afară din cameră. Omul ăsta îi inspira o scârbă 
viscerală... 

Bayamo se luă după ea în living şi o prinse în braţe pe la 
spate. 

Panicată, simţi cum se apasă pe fesele ei o coloană 
rigidă, fierbinte pe sub pantalonul de pânză al cubanezului. 

— Să ştii că nu trebuie să ne grăbim, guapita, îi suflă el. 
Mâna urcă şi-i cuprinse un sân, răsucindu-i puţin sfârcul. În 
acelaşi timp, se apăsa şi mai tare de ea. Raquel încercă să-i 
scape, dar el avea o forţă herculeană. 

— Lasă-mă, strigă ea. Nu te atinge de mine! Porc ce eşti! 

Fără să scoată nici o vorbă, Luis Miguel o răsuci pe 
călcâie. 

Mai înainte ca ea să poată reacţiona, o pălmui rapid de 
două ori. Apoi îi apucă rochia cu amândouă mâinile, trase şi 
o sfâşie, scoțând la iveală sânii pe care îi fixă cu o privire 
demenţială. Raquel se aruncă asupra lui cu toate ghearele 
scoase. Bayamo o săltă de mijloc în sus şi, râzând, o duse în 
dormitor şi o aruncă pe pat. 

Cu un gest precis, se descheie, eliberându-şi sexul erect. 
După atâta captivitate, nu mai putea rezista. Raquel începu 
să urle. Cu amândouă mâinile, el îi desfăcu genunchii şi-i 
smulse slipul. Pe urmă se lăsă să cadă asupra ei cu toată 
greutatea... Cum tânăra încă se mai zbătea, îi suflă la 
ureche... 

— Ascultă, târfulito, s-ar putea să crăpăm cu toţii. Si 
atunci, am de gând să mă distrez cu tine. Chit că vrei ori ba. 
Să ştii că n-o să mă împiedice amicul tău. Americanii au 
nevoie de mine, pricepi? 

Vorbind întruna, îşi îndreptă sexul gros între pulpele 
desfăcute. Când găsi ceea ce căuta, o lovitură feroce de 
şale îl propulsa înăuntrul tinerei femei, care urla de durere 
şi de dezgust. De parcă atât n-ar fi fost destul, el îi apucă 
amândouă picioarele, le ridică şi începu să se agite cu 
icnituri de măcelar. Prea excitat de îngustimea femeii 


142 


violate, nu se putu reţine multă vreme şi-şi dădu drumul cu 
horcăituri satisfăcute şi un strigăt răguşit. Căzând peste ea, 
îi aruncă, stăpân pe el însuşi: 
— Asta-i abia începutul, guapita! O să trebuiască să te 
lărgesc. 
x 
x x 


Malko se uită ia ceas pentru a douăzecea oară. 
Douăsprezece şi jumătate. Ce făcea Salvador Jibaro? Dacă 
negrul nu se putuse întâlni cu el, planul lui se ducea pe apa 
sâmbetei... Şi altul nu mai avea... Comandă un al patrulea 
mojito pentru a-şi linişti teama. Makarovul îi atârna greu la 
curea. În clipa în care i se aducea paharul, auzi o voce în 
spatele lui: 

— Companero! Ce plăcere să te revăd! 

Se întoarse. Salvador Jibaro, într-o guayabera imaculată, 
după obiceiul lui, îi zâmbea larg. 

Toată trădarea din lume se citea în ochii lui negri. 


143 


Capitolul XV. 


— Un mojito, companero, comandă cubanezul 
barmanului, urcând pe un taburet care tocmai se eliberase 
alături de Malko. 

Barmanul, cu o duzină de pahare aliniate în faţa lui, 
fabrica mojito în serie, cu o dexteritate incredibilă. Salvador 
Jibaro trase de dunga pantalonului albastru deschis si sopti 
la urechea lui Malko: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lucruri grave, făcu Malko cu o voce joasă. Trebuia să 
te văd cât mai repede cu putință. 

Incerca să se uite peste umărul cubanezului spre calle 
Empedrado, dar nu zări nimic suspect, în afara politistului 
obişnuit, în uniformă... Salvador Jibaro, gustă din băutură si 
se uită nervos în jurul lui. 

— E cam multă lume aici, remarcă el. 

Inghesuiti la mesele din bar, turiştii se îndopau cu tocană 
de porc însoţită de banane, cartofi dulci şi porumb. 

Malko plăti toată consumatia şi ieşiră pe calle 
Empedrado, plină de hârtoape. Imediat, Salvador Jibaro se 
apropie de Malko şi-i şopti cu o voce grăbită şi neliniştită: 

— E foarte imprudent că mi-ai dat întâlnire aici. E plin de 
securişti. Nu trebuie să fim văzuţi împreună! Am s-o iau 
înainte. Ne vedem în catedrală. 

Grăbi pasul, depăşindu-l pe Malko. Acestuia din urmă îi 
venea să-l sărute! Planul lui funcţiona. Salvador Jibaro nu l- 
ar fi putut contacta fără autorizaţia şefilor lui. In cele din 
urmă, G2 decisese că era mai interesant în libertate decât 
sub zăvoare. 

Malko mulțumi în tăcere Domnului, pătrunzând în 
catedrala pustie. Salvador Jibaro era de pe acum cufundat 
în rugăciuni. 

Malko se aşeză alături de el... Cubanezul întoarse spre el 
o faţă consternată: 

— Ce s-a întâmplat? 

— O serie de catastrofe, spuse Malko. G2 a arestat-o pe o 


144 


anume Herminia, care era metresa lui Bayamo. A fost 
torturată şi i-a dus la ascunzătoarea lui Bayamo. Exact în 
clipa în care veneam să-l caut... 

— Ce groaznic! exclamă Salvador. Şi pe urmă? 

— Bayamo a ucis trei poliţişti, continuă Malko şi a reuşit 
să fugă cu al patrulea, grav rănit, de care era legat prin 
cătuşe. 

— Nu mai spune! 

Chipul lui Salvador Jibaro exprima o stupefactie 
consternată. Avea toate şansele să câştige medalia de aura 
ipocriziei. 

— Acesta din urmă a murit, preciza Malko. Şoaptele lor 
semănau cu o confesiune. 

— Unde e Luis Miguel? întrebă cubanezul. 

— Nu mai ştiu nimic, m-a părăsit în noaptea asta. S-a 
refugiat la nişte prieteni din sudul oraşului. Nişte disidenti. 
Eu am dormit într-o maşină pe o plajă din Santa Maria. 
Trebuie să restabilesc legătura, dar am nevoie de ajutorul 
dumitale. 

Privirea lui Salvador Jibaro străluci cam prea tare o 
fracțiune de secundă. Işi spunea probabil că era prea 
frumos. 

— Como no! se oferi el călduros. Tot ce doreşti. 

— lată cum stau lucrurile, spuse Malko. Bayamo a 
renunţat pentru moment să mai ajungă la Guantanamo. 
Consideră că-i prea dificil. Dar are prieteni în est, spre 
Sierra Maestra. Atât doar că trebuie să ajungă până acolo. 
Nu vreau să folosesc maşina mea închiriată de la 
Habanatur, e prea uşor reperabilă... 

— Bineînţeles, îl aprobă Salvador Jibaro, care încerca o 
vie satisfacţie. 

Malko se uită la el îngrijorat. 

— Ne-aţi putea oare procura o maşină? Ca să-l duc acolo? 

Cubanezul era gata-gata să se trădeze. 

— Sigur... Dar imediat se controla. Cred că aş putea face 
rost de una. Cu guvernul ăsta de porci, trebuie să ştiţi că 
maşinile sunt foarte rare, dar am un prieten care posedă un 
Buick vechi. Dacă îi dăm câţiva dolari ne-ar putea-o 
împrumuta. 


145 


— Nici o problemă! îl asigură Malko. 

— Cum facem? întrebă Salvador, care se lingea pe bot. 

— Luis Miguel trebuie să ia legătura cu mine, îl lămuri 
Malko, telefonându-mi dintr-o cabină publică la o oră 
stabilită. Până atunci, trebuie să fac rost de maşină. N-ai 
putea să-ţi iei liber şi s-o conduci chiar dumneata spre est? 

Văzu după ochii cubanezului că ardea de nerăbdare să-l 
întrebe ce cabină, dar ar fi fost prea mult... Salvador clătină 
din cap, serios foc. 

— Am să încerc să mă descurc, să le zic că sunt bolnav. 

— Formidabil, făcu Malko, Sper că Gerald Svat are să te 
recompenseze cum se cuvine... 

„De exemplu cu două gloanţe în cap...” Salvador Jibaro 
îşi accentua aerul modest. 

— Oh, el ştie prea bine că n-o fac pentru bani. Trebuie să 
eliberăm poporul cubanez de sub jugul acestui regim 
tiranic... 

Asta era din cale afară. Dacă în catedrală ar fi fost 
microfoane, risca un blam. Malko începuse să se sature de 
acest dialog suprarealist. Pentru a bate cuiul şi mai bine, 
insistă: 

— Deci, îmi poţi face rost de o maşină? 

— Absolut. 

— Perfect. Mai vreau să-ţi cer un serviciu. Trebuie 
neapărat să mă întâlnesc cu Gerald Svat. Am nevoie de 
bani. Imi poţi aranja o întrevedere pentru în seara asta? 

— Am să fac tot ce se poate, promise Salvador, eroic. 

— Acum, e vorba de mine, continuă Malko. Mă tem că am 
fost reperat de G2... 

Salvador, luat prin surprindere, nu răspunse. Prudent, îi 
puse o întrebare: 

— leri seară, în timpul incidentului, ai fost văzut? 

— Nu, îl asigură Malko. Dar am contactat-o pe Herminia 
la Tropicana sub acoperirea că aş fi avut cu ea o aventură. 
Securiştii de acolo m-au remarcat fără doar şi poate. Or, 
trebuie să mă întorc la hotelul Victoria... N-am unde să mă 
duc în altă parte sau să mă ascund până mâine. 

— Nu-i nevoie. Prescris n-au făcut legătura, afirmă 
Salvador Jibaro. Altminteri ar fi venit până acum la hotel. 


146 


— Nu-mi pot asuma riscul ca G2 să mă aresteze, sublinie 
Malko. 

— N-aveţi de ce să vă temeti, îi spuse cu căldură 
trădătorul, îi cunosc eu. Nu vă bănuiesc. Mulţi turişti au 
aventuri cu dansatoarele de la Tropicana. 

Malko mimă uşurarea. 

— In acest caz, mă duc la Victoria. Cum facem pentru 
seara asta? 

— Ca şi data trecută, îi spuse cubanezul. Am să-l iau pe 
senor Geraldo Svat când îşi face jogging-ul. Ne-am putea 
întâlni pe strada din apropierea hotelului Comodoro. E un 
loc liniştit, fără locuinţe în jur şi fără securişti... Pe la miezul 
nopţii? 

— Pe la miezul nopţii. Ai grijă să nu calci cu stângul. Nu 
te am decât pe dumneata. 

Ostentativ, cubanezul se închină cu un gest larg şi-l bătu 
pe umăr, afişând un zâmbet încurajator. 

— Hasta luego... 

Malko se uită după el cât traversă naosul. Aproape că 
dansa, luda făcuse pui frumoşi. Lui Salvador nu i-ar fi trebuit 
nici zece minute ca să-şi golească sacul. Malko mai rămase 
câteva clipe îngenunchiat pe scăunelul de rugăciune, pentru 
a medita. Acest plan, absolut nebunesc, părea să aibă 
şanse de reuşită. Cubanezul înghiţise momeala, cârligul, 
firul şi era gata să rontäie şi undiţa. Evident, mai erau încă 
momente dificile... Ar fi putut să bănuiască ceva şi să 
stabilească o dublă supraveghere. Dar cel puţin, mai 
dispunea de câteva ore de răgaz... 

leşi din biserică. Era ca o beţie să se simtă sub protecţia 


serviciilor de securitate ale adversarilor... 
x 


x *X 


Raquel plângea în aşa hal că Malko abia putea înțelege 
ce-i spunea. Prinse totuşi sensul general. De la plecarea lui, 
Miguel Bayamo o violase de trei ori, dintre care o dată într- 
un mod deosebit de traumatizant, rănind-o serios... Malko 
făcea spume de furie. 

— Dă-mi-l la telefon! 

După zece secunde, la capătul firului se auzi glasul lui 


147 


Bayamo. Vesel, cu inflexiuni de om beat. 

— Eşti un nemernic fără pereche! strigă Malko. 

Cubanezul i-o reteză. 

— Compadre, nu mă bate la cap. Treaba ta e să mă scoţi 
din ţara asta blestemată. Dacă am chef să mă distrez cu 
puicuta ta, problema mă priveşte numai pe mine. 

Malko simţi că păleşte. 

— Bayamo, dacă te mai atingi de Raquel, securitatea va 
fi acolo în următorul sfert de oră... 

— Am s-o omor pe târfa asta! tună cubanezul. 

— Dacă i se întâmplă ceva, spuse Malko, eu îţi trag un 
glonţ în cap. Şi prea puţin îmi pasă mie de CIA. 

închise telefonul turbat de furie. Altă complicatie 
neprevăzută, un caz neconform. CIA trata într-adevăr cu 
nişte huligani. Făcea spume de unul singur. Realizând că 
abia dacă vorbise cu Raquel, o sună din nou. Tot ea îi 
răspunse. 

— Situaţia s-a mai îndreptat? întrebă el. 

— Pare să se fi liniştit, rosti ea respirând adânc. E un 
monstru. A găsit o sticlă de Johnny Walker şi nu se mai 
opreşte din băut. Dacă ai şti ce mi-a făcut... 

— Reglăm noi conturile mai târziu, spuse Malko. Dar dacă 
o ia de la capăt nu mai pleacă nicăieri... Am veşti bune. 
Până acum totul a mers aşa cum am prevăzut. Poimâine 
dimineaţă pornim la drum. 

— Nu-mi vine să cred, spuse ea. Mi-e aşa de frică fără 
tine. Nu poţi să te întorci? 

— Nu, ar fi prea periculos. 

leşi din cabină, fără să dea atenţie gălăgiei din holul 
hotelului Habana Libre. N-o putea lăsa pe Raquel să-şi 
petreacă noaptea cu Luis Miguel. Cubanezul era 
incontrolabil... Dar, întorcându-se la ascunzătoarea lor, 
însemna să-şi asume un risc enorm. Oricum, nu putea să 


facă nimic înainte de a se întâlni cu Gerald Svat.. 
x 


x x 
Barul din hotelul Victoria era gol, în afară de Malko, ajuns 
la a treia votcă şi de un canadian masiv care încălzea între 
degetele lui groase un pahar de Gaston de Lagrange. Cu 


148 


dotări, găseai tot ce pofteai în Cuba. 

Işi regăsise camera aproape cu plăcere. Bineînţeles, 
fusese percheziţionată. După ce făcuse un duş şi se uitase 
la televizor, se întinsese. Nici un semn de filaj în jurul lui. Ori 
şefii lui Salvador Jibaro estimaseră că nu se cuvenea să-şi 
asume riscul de a-l speria ori supravegherea era deosebit 
de discretă. Ştia că G2 dispune de mijloace puternice, 
furnizate de sovietici şi că el n-ar fi putut decela orice. G2 
intrase în posesia unui microfon care-i permitea să 
receptioneze cu o claritate perfectă o conversaţie de la 200 
de metri. Or, dacă cubanezii ar fi mirosit care era 
adevăratul lui plan, ar fi însemnat sfârşitul... 

ÎI plăti pe barman şi ieşi. Polițistul îl salută politicos. O 
apucă pe Quinta, ca să cineze singur la Cecilia. 

Trei chitarişti cântau fără antren sub bolta restaurantului 
pe jumătate gol. Comandă o friptură. Orele se scurgeau 
încet. Dacă Gerald Svat nu venea la întâlnire, Malko nu mai 
dispunea de o alternativă pentru caz de avarii. Soarta lui 
Raquel îl obseda. Malko o îmbarcase în aventura asta fără 
tragere de inimă şi se simţea răspunzător pentru ea. Nu ca 
CIA, pentru care el nu era decât un pion. 

Mancă fără poftă, bău o cafea foarte dulce şi se regăsi pe 
strada pustie. Pentru a-şi juca bine rolul, îşi impuse un 
parcurs complicat, revenind spre oraş de parcă s-ar fi temut 
să nu fie urmărit... O apucă pe mai multe sensuri interzise şi 
se întoarse pe al doilea pod spre Miramar. Cu o certitudine 
liniştitoare. Nu era filat, deci G2 dăduse crezare vorbelor lui 


Salvador... 
x 


* * 


Două terenuri virane încadrau calle 84 care ajungea până 
la mare. Pe stânga se ridica hotelul Comodor, iar pe 
dreapta, în depărtare, se zărea silueta masivă a ambasadei 
sovietice, „Turnul de control” cum spuneau cubanezii. 
Malko aştepta deja de un sfert de oră când apăru 
motocicleta cu ataş a lui Salvador, în treizeci de secunde, 
Gerald Svat luă loc în Nissan. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! exclamă el. Credeam 
că n-am să vă mai revăd! 


149 


Malko îşi duse un deget la buze. Conversatia lor putea fi 
ascultată. Americanul înţelese numaidecât şi Malko i se 
adresă cu o voce naturală: 

— G2 a arestat-o pe Herminia, care îi dusese la prietenul 
nostru. Am crezut că am să-mi las acolo pielea... 

Succint, îşi reluă povestirea, confirmând fuga lui Bayamo 
la nişte disidenti. In cele din urmă, i se adresă americanului: 

— Bayamo va rămâne în est la nişte prieteni câteva 
săptămâni. Are nevoie de mulţi bani. Cincizeci de mii de 
dolari. Aţi putea să-i daţi? 

— Mi se pare cam mult, făcu americanul, intrând în joc. 
Treizeci sau patruzeci de mii am impresia că ar fi destul. 
Când are nevoie de ei? 

— Mâine. 

— Am să încerc. 

Ajunseseră pe plajă, o sută de metri mai departe, acolo 
unde calle 84 se termina într-o înfundătură. 

— Hai să ieşim la aer, propuse Malko, mă doare capul 
după atâtea peripeții... 

Dacă maşina ar fi fost prevăzută cu microfoane, 
cubanezii aflaseră destul ca să poată fi confirmate 
„destăinuirile” lui Salvador Jibaro. Malko închise cu grijă 
portiera şi cei doi bărbaţi o luară prin nisip. Valurile 
Atlanticului făceau un fond sonor care ar fi bruiat orice 
microfon. Aşteptară însă să se apropie mult de țărm pentru 
a-şi relua conversaţia. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă americanul. Am aflat doar că 
s-a soldat cu morţi, dar anumite fapte ne scapă. 

Malko îi relată noaptea lui de groază. Gerald Svat nu-şi 
putea veni în fire... 

— Aveţi un noroc extraordinar, conchise el. Dar nu 
întindeţi prea mult coarda. 

— Cuernavaca e gata de drum? întrebă Malko. 

— Da, am primit confirmarea prin biroul nostru din 
Mexico. 

Lui Malko îi scăpă un „uf” de satisfacţie. 

— Şi paşaportul pe care vi l-am cerut pentru Herminia, îl 
aveţi? 

— Da. 


150 


Un nou oftat de uşurare. Îi dădu americanului fotografia 
lui Raquel şi a lui Miguel Bayamo, precum şi paşaportul fals 
al acestuia din urmă, împreună cu numele înscrise pe 
biletele de avion. 

— Am nevoie ca paşapoartele să fie gata mâine şi dolarii 
pregătiţi. Am să-i arăt banii lui Salvador Jibaro ca să-i câştig 
şi mai mult încrederea. 

Gerald Svat luă paşaportul şi fotografiile. 

— Trebuie să mă întorc. N-am să respir în voie decât 
când veţi fi pe Cuernavaca. 

Malko îl retinu de braţ. 

Incă o problemă. Luis Miguel a violat-o azi pe Raquel. 
Dacă se mai repetă îi trag un glonţ în cap. 

— Holy cow! exclamă americanul. Calmaţi-vă. Bayamo e 
in-tan-gi-bil. Langley vrea cu orice preţ lista agenţilor 
cubanezi reconvertiti de G2. Cât de greu ar fi. 

Pronunţase cuvintele chinuit, speriat la ideea că Malko şi- 
ar putea pune ameninţarea în realitate. 

— Ştiu, spuse acesta din urmă, dar până la urmă tot am 
s-o fac... Sunt un şef de misiune, nu un mercenar. lar omul 
ăsta e un porc! 

— Domnule Malko, fiţi atent, rosti Gerald Svat încurcat, 
sunteţi un profesionist. Bayamo fără îndoială e un gunoi. 
Dar el deţine ceva de care noi avem nevoie. lar misiunea 
dumneavoastră este să ne ajutaţi a obţine acel ceva. Dacă i 
se întâmplă vreun rău din vina dumneavoastră, ar însemna 
sfârşitul colaborării cu Company... Regret că trebuie să vă 
spun toate astea tocmai; acum. După ce ne va da lista, 
problema nu ne mai interesează. 0.K.? 

Brutalitatea americană nu era o vorbă goală... Pentru 
moment, Malko hotărî să nu-l înfrunte direct pe Gerald Svat. 

— O.K., făcu el. Sunteţi sigur că vasul ne-ar putea lua 
imediat? Pentru că riscăm să fim foarte rapid reperati în 
Cayo Largo. În momentul în care vom pune piciorul acolo, 
G2 va descoperi şiretlicul şi va da drumul la câini. 

— N-au nici un motiv să vă caute acolo. 

— Nu se ştie niciodată. Nu sunt nişte idioţi, deşi îi 
manipulăm în momentul de faţă. Cum să facem pentru 
paşapoarte şi pentru bani? De unde săi recuperez? 


151 


Din Habana Libre. Am să-i pun într-un etui din plastic 
etanş în fundul unui cartuş de ţigări. Îl veţi găsi în rezervorul 
de apă din W.C.-ul pentru bărbaţi, de lângă barul £/ Patio. In 
jurul orei douăsprezece. 

Malko se opri, fulgerat de un gând cumplit. 

— Sunteţi sigur că n-aţi vorbit cu nimeni despre 
exfiltrarea noastră prin Cayo Largo? 

— Sigur, afirmă şeful biroului CIA. Doar oamenilor noştri 
din Mexico, bineînţeles. 

— Cubanezii n-au nici o bănuială în legătură cu acest 
vas? 

— Nu. A mai venit de câteva ori. Mexicanii dau adesea pe 
la Cayo Largo. 

Malko clătină din cap. 

— Sper că n-aveam nici o belea. Cu atât mai mult cu cât 
din Cayo Largo nu mai e nici o scăpare. O dată ajunşi acolo 
nu ne-am mai putea întoarce. 

O vreme nu se mai auziră decât valurile Atlanticului. Lui 
Malko îi era greu să-l părăsească pe american, să fie din 
nou pradă spaimei şi pericolului... Gerald Svat îşi dădu 
seama. 

— Nu veţi avea nici o posibilitate să aflaţi dacă totul o să 
meargă bine poimâine? se interesă Malko. 

— Ba da, de îndată ce veţi ieşi din apele teritoriale 
cubaneze, Cuernavaca, va trimite un semnal codificat. 

— E prevăzută vreo escortă? 

— Sigur. La plecarea din Cayo Largo, se va emite un prim 
semnal pe unde ultrascurte. Trei avioane de vânătoare vor 
decola din Miami şi vor da ocol în jurul zonei prevăzute, 
gata să intervină în cazul în care cubanezii ar vrea s-o facă 
pe nebunii. 

— Bine, spuse Malko. Uraţi-mi baftă... 

Işi strânseră mâna îndelung şi se întoarseră la maşină. 

— Abia aştept să văd lista cu trădătorii pe care o deţine 
Luis Miguel, spuse Gerald Svat... Am putea evita nişte 
catastrofe! : 

Malko nu răspunse. Il duse în locul de unde îl luase şi 
imediat motocicleta cu atas apăru din umbră. Gerald Svat 
zâmbi şi-i strivi falangele. 


152 


— Sper ca totul să se petreacă cu bine. 

Salvador Jibaro i se adresă lui Malko. 

— Să fiţi mâine pe la unu în faţa Operei. 

Malko se uită după luminile de poziţie ale motocicletei 
până dispărură şi o luă pe Quinta, la fel de pustie. La fiecare 
colţ de stradă un mirador îi semnala trecerea. După tunelul 
care dădea în Malecon îşi continuă drumul drept înainte şi 
se opri în faţa unui centro nocturno. 

După ce parcă Nissan-ul, rămase pitit în umbră, 
observând împrejurimile. Se scurse un sfert de oră. Nu se 
vedea nimeni. Nici o maşină, nici un trecător. Atunci, o luă 
pe jos spre sud. Voia s-o vadă pe Raquel, deşi reprezenta 
un risc imens. 


153 


Capitolul XVI. 


Malko, nemiscat în umbră, cercetă îndelung arborii casei 
unde se ascundeau Raquel şi Luis Miguel Bayamo. Era sigur 
că nu fusese urmărit. Se oprise de mai multe ori pentru a 
întinde curse unui urmăritor eventual. Întâlnise puţine 
maşini şi încă mai puţini trecători. Numeroasele grădini îi 
permiteau să se ascundă cu uşurinţă... 

Dintr-un ultim salt, pătrunse în grădină şi alergă până la 
uşă. Nici o lumină. Bătu la început uşor, apoi din ce în ce 
mai tare. Fără a obţine nici un răspuns... În sfârşit, percepu 
un foşnet pe partea opusă a uşii şi şopti cu gura lipită de 
panoul ei: 

— Raquel, eu sunt. 

Cheia se răsuci în broască şi uşa se întredeschise. Malko 
se strecură în interior şi simţi imediat mirosul de rom... 
După toate aparențele, Johnny Walker se terminase. Raquel 
se aruncă de gâtul lui, hohotind silențios. O trase în 
dormitor. 

— Unde-i Bayamo? 

— Nu ştiu. Mai adineaori era în living... A vrut din nou să 
mă violeze, a fost oribil. A băut mult. Dacă n-ai fi venit, cred 
că aş fi chemat poliţia. 

Raquel se lăsă greu pe pat, halatul i se deschise şi Malko 
zări o dâră însângerată între picioarele tinerei femei. Se 
aşezase cu o grimasă de durere, cu faţa crispată şi ochii 
goi. 

— Mi-e rău, spuse ea, sângerez întruna. M-a... sfâşiat. N- 
aş mai putea să plec, nu mă ţin picioarele... 

— Lasă-mă să mă uit. Ea scutură din cap. 

— Nu, mi-e prea ruşine... Aş avea nevoie de un doctor. 

— Cunosti vreunul? 

— Da. 

Îi atinse fruntea. Ardea din pricina febrei. Raquel 
cläntänea din dinţi. 

— Dă-i un telefon. E cumva proguvernamental? 

— Nu, nu cred... E un prieten care lucrează într-un spital. 


154 


O persoană foarte serioasă. 

— Mă duc să-l caut pe Bayamo, spuse Malko. 
Telefonează-i cunostintei tale şi destinde-te! 

O aşeză, introduse un film în magnetoscopul Samsung şi 
aprinse ecranul. Apoi îi turnă un pahar de Cointreau şi ieşi 
din încăpere. In căutarea cubanezului. Binecuvântându-şi 
intuiţia. Puțin ar mai fi lipsit şi Raquel ar fi chemat poliţia. 
Cu consecinţe înspăimântătoare... Bucătăria era goală şi 
celelalte camere la fel. Plecă să exploreze grădina... Luis 
Miguel era lungit în iarbă şi sforăia. 

Beat mort. 

Malko începu să-l bumbăcească, lovindu-l cu piciorul. L-ar 
fi exterminat. Luis Miguel se trezi urlând. Malko se aplecă 
asupra lui şi, punându-i un picior pe grumaz, îi îndesă ţeava 
pistolului în gură. Arătătorul trase spre spate cocoşul armei. 

— Bayamo, te-am prevenit, spuse el. g 

Ochii cubanezului păreau să-i fi ieşit din orbite. Incercä să 
vorbească, fu scuturat de un sughiţ şi-i adresă lui Malko o 
privire rugătoare. 

— Nu, nu, compadre, să nu faci aşa ceva. N-am să mă 
mai ating de ea. 

Malko îşi tinu Makarovul băgat în gura ticălosului secunde 
interminabile, apoi se ridică. 

Il forţă pe cubanez să se scoale în picioare. 

— Bayamo, făcu el, e un ultim avertisment. Dacă te mai 
atingi de Raquel te dobor cu un glonţ imediat! Indiferent de 
consecinţe! Cubanezul îşi întoarse privirea şi bâigui o vagă 
scuză. 

— O să vină un doctor s-o vadă, continuă Malko. Rămâi 
aici. Luis Miguel tresări. 

— Un doctor! Eşti nebun, are să ne denunțe. De ce-i 
nevoie de un doctor? 

— Chiar vrei să-ţi spun? întrebă Malko pe un ton atât de 
amenintätor încât cubanezul rămase încremenit. 

Se întoarse în casă. Raquel stătea lungită pe pat, cu ochii 
strălucind de febră. 

— Vine doctorul, spuse ea. Mi-e aşa de ruşine. 

— Fii liniştită, povesteşte-i că eu am fost de vină. Cât 
despre Bayamo, cred că n-are să se mai apropie de tine. 


155 


* 
* * 


Doctorul era un bărbat gras, rotofei, cu faţa severă, 
aproape chel... îi aruncă lui Malko o privire dispretuitoare şi 
glacială înainte de a-i spune: 

— Trebuie s-o internez în spital, altminteri riscă să aibă 
complicaţii. N-am antibiotice. In opt zile, totul se va termina, 
dar... 

Isi lăsă propoziţia în suspensie. Faţă de expresia lui 
Malko, Raquel veni şi se agăță de braţul lui plină de 
dragoste şi-i spuse doctorului cu o voce joasă: 

— Nu e vina lui, eu am vrut. Nu-mi dădeam seama. 

Îşi juca rolul de minune... Malko nu mai ştia unde să-şi 
ferească privirea. In cele din urmă, medicul îşi închise 
geanta, iar Raquel îl conduse până la uşă, după care veni să 
se arunce în braţele lui Malko. 

— Imi pare tare rău, dar mă durea aşa de rău! Mi-a făcut 
o injecție şi acum mă simt mai bine, dar mi-a fost atât de 
ruşine! M-a luat drept o depravată, iar pe tine nu nemernic. 
Vino să te culci. 

Malko se uită la ceas. Două noaptea. G2 avea să verifice 
dacă dormea la Victoria. Trebuia ca Raquel să mai rabde 
câteva ore. 

— Nu, îi spuse el, nu pot să rămân. Să nu-ţi fie frică. Luis 
Miguel n-o să se mai atingă de tine. Mâine iau paşapoartele. 
Am avut o întrevedere cu persoana care ne asigură 
exfiltrarea. Vasul nostru aşteaptă la Cayo Largo. 

— Dar securiştii? întrebă ea. Nu te urmăresc? 

— Am să-ţi explic. Datorită tie am putut face un joc 
dublu. 

— Datorită mie? 

— Da. Vecinul tău, Salvador Jibaro, îi lăsa pe americani să 
creadă că-i un agent de-al lor. In realitate el îi manipula. De 
la tine am aflat. lar acum. Eu sunt cel care-i manipulează. E 
convins că am încredere în el iar eu îl orientez spre o pistă 
falsă. G2 nu ştie unde se află Miguel Bayamo. Pe el îl vor. 
Au impresia că am să-i duc la el. Intelegi? 

Raquel înclină capul. 

— Da, însă mi-e tare frică. Sunt nişte oameni foarte 


156 


periculosi si bine organizati. Nici nu-ti dai sema în ce 
măsură! Datorită celor din CDR sunt la curent cu tot ce 
facem... 

— Tine-te tare, insistă Malko. Nu ne vom mai revedea 
înainte de plecare. Să sperăm că doctorul nu va vorbii. 

— M-a întrebat de ce am părul blond, l-am spus că am 
vrut să-ţi fac plăcere... 

— Bravo! Mâine am să-ţi telefonez în timpul zilei pentru 
ultimele instrucţiuni. 

Din pragul uşii îl urmări cum pleacă. Acesta rămânea un 
moment delicat... După un sfert de oră, după ce-şi luă 
maşina, Malko rula pe promenada din lungul mării, pustie şi 
ea, trecând pe dinaintea panourilor luminoase din faţa 
ambasadei Statelor Unite. 

Ce alte dificultăţi avea să mai înfrunte? 

x 
x x 


Un soare vesel strălucea deasupra Havanei, inundându-i 
camera de lumină. Malko dormise până la ora unsprezece. 
Epuizat. Ziua următoare avea să fie lungă şi grea. Pentru 
recuperarea paşapoartelor şi a dolarilor nu-şi făcea prea 
multe griji, dar pe urmă, plecarea risca să fie delicată. Cu 
atât mai mult cu cât n-ar mai fi beneficiat de o plasă de 
siguranţă. Prietenii lui Raquel se întorceau chiar în ziua 
plecării lor. Dacă n-ar mai fi putut să ia avionul spre Cayo 
Largo dintr-un motiv oarecare, erau condamnaţi să 
rătăcească prin Havana, până în momentul când ar fi fost 
prinşi... 

Gerald Svat trebuia să se ducă la Habana Libre în jurul 
prânzului. Era timpul. 

Malko îşi lăsă maşina în faţa Victoriei şi porni pe jos. In 
apropiere de hotel, remarcă doi oameni înghemuiţi pe 
marginea trotuarului lângă o motocicletă cu ataş, sovietică, 
căreia chipurile îi demontau motorul. 

Ar fi putut să treacă pe dinaintea lor fără să-i pese dacă 
n-ar fi observat că piesele demontate străluceau într-un 
mod neobişnuit: erau noi! Cei doi mecanici se dovedeau a fi 
nişte agenţi G2... 

Pulsul i se acceleră. Era un semn rău. G2 pusese la punct 


157 


şi o supraveghere discretă în afara lui Salvador Jibaro. Aici 
era pericolul... 

Holul hotelului era mereu destul de animat. Malko începu 
să hoinărească prin tiendas libres apoi se duse să cumpere 
o cutie de trabuce în magazinul din fund. Încercând să-i 
repereze pe agenţii G2 din hol... Câţiva cubanezi rătăceau 
sau aşteptau pe ici pe colo... în plus, hotelul probabil că era 
împânzit cu microfoane şi camere de luat vederi. Avuseseră 
destul timp de la Revoluţie încoace! Cei din G2 lucra după 
metodele sovietice. 

Se instala în Patio şi comandă o cafea. Fără zahăr ar fi 
fost imposibil de băut. Pe urmă, mai avu de făcut doar 
câţiva paşi până la toalete. O tânără în blugi stătea 
rezemată de perete, li zâmbi cam prea explicit, mai înainte 
ca Malko să intre înăuntru. Cu inima bătând, încuie uşa şi se 
urcă pe scaun căutând cu mâna în rezervorul plin de apă. 
Găsi imediat un sac de plastic. Îl scoase şi cobori. Exact la 
timp pentru a observa cum mânerul uşii se răsucea încet. 
Cineva încerca să deschidă din exterior, ceea ce-i aruncă un 
jet de adrenalină în artere... Se grăbi să tragă apa, în timp 
ce desfăcea sacul etanş. 

Cele două paşapoarte erau acolo. Le frunzări rapid. Erau 
perfecte. Câteva vize din alte ţări, ca să pară mai veridice. 
Mai găsi şi un teanc de dolari în bancnote de o sută, gros 
cât o cărămidă... Imposibil să-l ascundă asupra lui... 
Deschise cutia de trabuce, le răsturnă în rezervor şi puse în 
locul lor dolarii, păstrând paşapoartele la el. Când ieşi în hol, 
fata în blugi dispăruse, în schimb, un cubanez prost 
bărbierit îşi pierdea timpul prin faţa atelierului de coafură. 

Malko ieşi din Habana Libre speriat. Supravegherea 
securităţii se înteţea. Nu i se mai acorda încredere lui 
Salvador Jibaro. Deci, operaţiunea de a doua zi devenea şi 
mai periculoasă. 

Salvador Jibaro fiind la curent cu recuperarea dolarilor, 
nu avea nici o importanţă dacă G2 identificase 
ascunzătoarea de care se serveau şi care de acum nu le 
mai era de folos. Din fericire, nu puteau ghici existenţa 
paşapoartelor. 

Se întoarse la Victoria, închise banii în valijoara explozivă 


158 


şi sună la compania Iberia pentru a reţine un loc la zborul 
de a doua zi seara. Nu-i mai rămânea decât să-l întâlnească 
pe Salvador Jibaro pentru ultimele detalii... 

x 


* * 


Pe Malecon, maşinile defilau în mare viteză, printre ele 
apărând din când în când un vehicul al poliţiei cu număr 
mare, rulând încet şi supraveghindu-i pe cei care 
pălăvrăgeau aşezaţi pe balustradele dinspre mare. 

Malko, purtând aparatul foto pe umăr, făcea impresia că 
fotografiază vechile imobile lăsate pe seama vagabonzilor. 
Trecuse prin piaţa Operei cu o jumătate de oră mai 
devreme şi „Nene”, negrul care-i servea de legătură cu 
Salvador Jibaro, îi fixase această întâlnire. 

Practic, era sigur că o maşină oprită puţin mai departe 
aparţinea securităţii şi faptul îl neliniştea mult... 

Salvador Jibaro apăru cu mersul lui ondulat, imaculat ca 
întotdeauna şi numai zâmbete. 

— S-a aranjat cu maşina, îl anunţă el. Dar prietenul meu 
vrea să i se dea benzină şi o sută de dolari. Corect? 

— Absolut, făcu Malko, dar nu ştiu dacă o să putem 
pleca... Trăsăturile cubanezului se descompuseră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-ai fost urmărit? 

Salvador Jibaro îi sustinu cu dificultate privirea. 

— Păi... nu, nu ştiu. De ce? 

— Eu am fost, afirmă Malko. Din dimineaţa asta am 
impresia că sunt supravegheat şi mi-e frică... S-ar putea ca 
G2 să ştie mai multe decât ne închipuim noi. 

Privirea lui Salvador deveni nesigură. 

— Ce spui! Pentru ce? 

— Am recuperat dolarii de la Habana Libre, îi explică 
Malko. Sunt convins că am fost observat. Lângă hotel erau 
doi inşi suspecți care reparau o motocicletă. Piesele din faţa 
lor erau nou nouţe... Dumneata n-ai remarcat nimic? 

— Nimic, afirmă cubanezul, sincer preocupat. A 

Parcurse cu privirea promenada din lungul mării. In sinea 
lui trebuie că-şi blestema colegii care prea băteau la ochi. 
Malko îl luă de braţ şi-i arătă un vânzător de îngheţată. 


159 


— Uitä-te la tipul ăsta. Ce face acolo? Pe lângă el nu 
trece nimeni. 

Salvador Jibaro scutură din cap şi rosti cu o voce 
sugrumată: 

— Nu, nu, te înşeli... 

— Am să anulez întâlnirea când am să-l văd pe Bayamo. 
Nu pot să-l expun unui asemenea risc. Deocamdată, el e la 
adăpost. Ar fi mai bine să se descurce singur cum o putea... 

— Nu, e imposibil! 

O pornise prea repede. Salvador Jibaro se controla 
imediat. 

— Dacă rămâne aici, G2 îl va prinde până la urmă, pleda 
el. Toţi disidentii sunt cunoscuţi. Sunt convins că te înşeli... 
Altminteri şi eu aş fi neliniştit. li miros eu imediat, sunt 
obişnuit. 

Era emotionant. Malko nu părea convins. 

— Am să văd. Dar dacă urmărirea continuă şi azi, anulez 
totul... 

— Cum să facem? întrebă grăbit cubanezul, care voia cu 
orice preţ să intre în miezul problemei. 

— Dacă nu intervine nimic, făcu Malko, mâine dimineaţă 
Luis Miguel mă sună dintr-o cabină telefonică şi atunci îi 
fixez o întâlnire. Pe colţul dintre avenida Rancho Boyeros şi 
Pasco, la opt dimineaţă. Ai putea să fii acolo cu maşina? 

— Como no! 

Salvador îşi regăsise zâmbetul... 

— Eu nu vreau să mă arăt, îl lămuri Malko. Am să 
urmăresc totul de la distanţă ca să mă conving că treaba 
merge bine. Noi doi, ne vedem în faţa hotelului Capri, pe la 
şapte fără un sfert, ca să-ţi dau dolarii. Am să-mi schimb 
maşina pentru că am probleme cu climatizarea şi am să 
aştept telefonul lui Miguel Bayamo. Pe urmă, după ce vei 
face joncţiunea cu el, am să vă urmăresc până la 
autostrada del Este ca să mă asigur că treaba a mers. Sper 
ca după asta să nu mai fie nici un pericol. Pe şosele nu sunt 
baraje, nu-i aşa? 

— Nu, nu. 

Malko zâmbi. 

— Mi-am rezervat un loc la /beria pentru mâine seară. Am 


160 


să plec liniştit. Mulțumită dumitale. 

Era emoţionat să-l vezi pe Salvador cum zâmbea. Îşi 
plecă modest privirea. 

— N-am făcut mare lucru. Acum, trebuie să plec. Pe 
mâine dimineaţă. 

— Dacă nu vor fi probleme, sublinie Malko. 

Se uită după cubanezul care se îndepărta spre Prado. În 
cazul în care mesajul nu-şi făcea efectul, puteai să disperi. 

x 


* * 


Presupuşii mecanici de motocicletă dispăruseră. Malko 
privi cerul în zorii roşietici. Dormise puţin şi abia îşi putu 
înghiţi micul dejun... îi mai rămânea de aşteptat un sfert de 
oră... Se uită la valijoara aşezată lângă el. Ultima lui armă. 
Spera să nu ajungă să aibă nevoie de ea... Semnă nota de 
plată şi ieşi. In ciuda orei matinale, pe stradă era multă 
lume. Un gua-gua verde arhiaglomerat, urca gâfâind pe 
calle M. 

In seara precedentă o sunase pe Raquel de la un telefon 
public. Tânăra se simţea mai bine. Luis Miguel Bayamo nu 
mai manifestase intenţii agresive. Zarurile se rostogoleau. 
Malko îşi părăsise Makarovul în camera de hotel, bine 
ascuns. Ar fi fost o prostie să fie prins cu el la un control 
efectuat pe aeroport... 

Se aşeză la volanul Nissan-ului şi plecă. Din ajun nu mai 
constatase nici o prezenţă suspectă pe urmele lui. Salvador 
probabil că se plânsese amar superiorilor lui... Dar Malko nu 
trebuia să vândă pielea ursului din pădure... G2 cu 
siguranţă verificase şi găsise rezervarea lui Malko la zborul 
cu Iberia, ceea ce nu putea decât să-i convingă... 

Incepea să-şi spună că până la urmă va izbuti să iasă la 
liman... 

Mergând fără viteză pe calle 21, reperă un Buick 
siclamen, de prin anii 50, care cunoscuse zile mai bune, 
parcat dinaintea unei brutării din faţa hotelului Capri. La 
volan, Salvador îi făcu un semn cu ochiul. Malko îşi continuă 
drumul până la Havanauto. 

— Aş vrea să vă uitaţi la maşina mea, ceru el, 
climatizarea nu mai merge... 


161 


— Nici o problemă, îl asigură funcţionarul. Läsati-o aici şi 
reveniti ceva mai târziu. 

Malko ieşi cu valijoara în mână şi se apropie de Buick. Era 
şapte fără un sfert. Salvador îi deschise portiera cu un surâs 
radios. 

— Totul merge bine? întrebă el îngrijorat. 

— Aşa cred, spuse Malko, n-am mai observat nimic 
suspect. Probabil că m-am înşelat, eram prea nervos. E greu 
să operezi clandestin într-o ţară ostilă... 

Salvador Jibaro îl aprobă plin de înţelegere... 

— Dar am ajuns la capăt, senor Mark... 

Peste două zile ar fi venit să-i smulgă unghiile. Malko îi 
adresă un zâmbet emoţionat şi deschise valijoara, scoțând 
la iveală „cărămida” bancnotelor de o sută de dolari. Ochii 
cubanezului se holbară. Malko luă banii şi-i lăsa pe 
banchetă. 

— Tine-i dumneata! Nu se ştie niciodată. Dacă mi se 
întâmplă ceva... Dă-i lui Miguel Bayamo. Va fi aici la ora opt, 
pe colţ între Paseo şi Rancho Boyeros. 

Asta era lovitura de graţie! Dovada absolută că Malko îi 
acorda încredere cubanezului. Acesta din urmă deţinea cu 
siguranţă un mijloc de a comunica prin radio cu ai lui... 
Maşina era probabil plină de microfoane. Deci, G2 avea să 
afle imediat că totul se petrecea cu bine. Cineva care lasă 
pe încredere cincizeci de mii de dolari... Malko închise 
valijoara şi-i întinse mâna lui Jibaro. 

— Ar fi prea periculos să ne mai revedem. Mulţumesc 
pentru tot sprijinul, Salvador. După tunel, am să vă 
urmăresc până la intersecţia cu autostrada centrală‘? şi pe 
urmă am s-o iau pe plajele din est. Simt nevoia să mă 
destind. 

Spontan, cubanezul se aplecă spre el şi-i dădu un pupic, 
luda probabil că se răsucea în groapă. 

— Sunteţi fantastic, senor Linz! Mă bucur că am întâlnit 
un om ca dumneavoastră. Am să am eu grijă de Luis Miguel. 
Regret că nu l-aţi putut scoate din Cuba. Rămâne pentru 
mai târziu. 


48 Drum care traversează Cuba de la est la vest, numit 
Carretera ventrale. 


162 


— Desigur, făcu Malko, cu oameni ca dumneata, Gerald 
va face minuni. 

Trânti portiera Buick-ului şi se îndepărtă pe jos, cotind 
imediat pe calle N. Acolo avea să se joace totul. In pofida 
insistențelor lui Salvador Jibaro, G2 probabil că mentinuse o 
supraveghere discretă în jurul lui Malko. Dacă acesta din 
urmă nu reuşea s-o dejoace, avea să-i ducă pe poliţişti 
direct la Luis Miguel Bayamo. 

Securiştilor nu le-ar rămâne decât să-i ridice pe toţi trei. 

Malko intră în micul birou lipit de garajul Havanauto, 
acolo unde se semnau contractele. li adresă un zâmbet 
funcţionarului care tocmai închiria o maşină unui italian. 

— Vreau să văd unde ati ajuns cu reparația. 

— Como no, senor, făcu săritor cubanezul. 

Malko, în loc să iasă, împinse uşa care dădea direct spre 
garajul înţesat cu maşini de locaţie. Se îndreptă spre fund, 
mergând în zigzag printre maşinile în curs de reparaţie. O 
mică uşă de fier dădea spre o curte unde erau parcate alte 
maşini. Imediat, grăbi pasul, îndreptându-se spre Habana 
Libre. Dacă era supravegheat, putea să se creadă că mai 
rămăsese în birou... 

Se întoarse mai înainte de a da colţul, dar nu văzu decât 
strada goală. Era şapte fără zece, ora care urma să fie cea 
mai lungă a zilei. 


163 


Capitolul XVII. 


Malko împinse uşa de la tienda libre care dădea în fundul 
holului. Traversă cafeneaua El] Patio unde nişte arabi îşi luau 
micul dejun şi se îndreptă spre recepţie. Un grup gălăgios 
de canadieni se afla în faţă, cei printre care se amestecase 
Malko cu două zile mai înainte... Li se alătură, schimbă 
câteva zâmbete şi se luă după primii care plecau. 

Un autocar mare aştepta dinaintea hotelului. 

— Mergeţi la aeroportul naţional? îl întrebă Malko pe 
şofer. 

— Si, senor, confirmă cubanezul. Para Cayo Largo. 
Plecăm peste câteva minute. 

Malko urcă imediat în autocar. Canadienii veneau unul 
după altul şi autobuzul se umplea. Pulsul i se ridicase la 170 
de bătăi. Nu pierdea din ochi fundul străzii 21. Dintr-acolo 
trebuiau să apară Raquel şi Luis Miguel Bayamo. Stabiliseră 
să sosească pe jos, direct de la ascunzătoarea lor şi să se 
întâlnească în autocar. Cel mai bun mijloc de a evita 
controalele... Bineînţeles, aproape peste tot erau poliţişti în 
uniformă şi precis câţiva delatori, dar ei se preocupau mai 
ales de cubanezii care încercau să se strecoare în hotel şi 
nu de străini. Malko, cu aparatul de fotografiat atârnat de 
umăr, ochelari negri, şemizetă, se pierdea printre turişti. 
Gâtul începea să i se încleşteze. Dacă Raquel şi Luis Miguel 
întârziau, totul era pierdut. 

In fine, îi zări. Perfect. Luis Miguel purta o cămaşă cu 
flori, tipic americană, iar Raquel un pantalon alb şi o 
şemizetă verde. Amândoi arborau ochelari negri; nu li se 
mai vedea decât părul blond... Malko ar fi urlat de bucurie. 
Dacă ajunseseră până acolo fără probleme, însemna că G2 
nu-i reperase. Urcară în autocar şi se aşezară lângă Malko, 
care păstrase două locuri. Raquel se instala alături de el. 

— Totul merge bine? şopti el. 

Raquel înclină din cap fără să răspundă. 

— Am pasapoartele, le spuse el. 

Luis Miguel stătea pe cealaltă parte a cărării. 


164 


— Încă o oră! îi spuse Malko lui Raquel. Tânăra femeie îşi 
lăsă capul pe umărul lui. 

— Mi-e rău şi mi-e frică, murmură ea. Pune mâna pe 
inima mea. 

Işi lăsă mâna pe pieptul ei şi simţi bătăile înnebunite ale 
inimii care făceau să-i dârdâie cuşca toracică... 

Uşile autocarului se închiseră... Malko îşi privi ceasul: 
şapte şi cinci. In mod normal mai dispuneau de o oră de 
linişte. Salvador Jibaro trebuie că se pregătea să întindă 
cursa. Malko scoase paşaportul lui Miguel Bayamo şi i-l 
întinse. În jurul lui nu erau decât canadieni. Cubanezul luă 
documentul fără să scoată o vorbă şi-l băgă în buzunar. 
Părea umflat de somn. 

Autocarul trecu prin dreptul imensei statui a lui Jose Marti 
din Piaţa Revoluţiei şi începu să se târâie prin ambuteiajele 
monstruoase. Malko se uita îngrijorat cum trec minutele. 
Stomacul îl ardea de parcă ar fi avut ulcer. li venea să 
împingă afurisitul de autocar! Peste tot erau lucrări, stopuri 
interminabile. Ei erau singurii care nu spuneau nimic, toţi 
canadienii trepidau în jurul lor... în fine, autobuzul scăpă din 
aglomeratie şi acceleră după ce trecu de parcul Lenin. Pe o 
latură a drumului apăru o pancartă: Aeroportul Jose Marti. 

După zece minute autocarul se opri în faţa unei 
construcţii din lemn separată de aeroport, destinată 
curselor interne, Cayo Largo fiind teritoriu cubanez... Malko, 
amestecat printre canadieni, coborî. In clipa în care puse 
piciorul jos, avu impresia că i se opresc bătăile inimii. 
Femeia-politist cu care avusese o scurtă aventură păzea 


intrarea holului de plecare. 
x 


* * 


Privirile li se întâlniră în acelaşi timp... De îndată chipul 
cubanezei se ilumina. Malko se apropie de ea, atrăgându-i 
atenţia, în vreme ce Luis Miguel şi Raquel treceau prin 
spatele lui. 

— Ce surpriză plăcută! făcu el. 

— Mergi la Cayo Largo? 

— Da, pentru o zi... 

— S-ar părea că-i foarte frumos, dar eu n-am fost 


165 


niciodată... 

Distracţie plăcută. 

Cubaneza se uită la Malko puţin tristă. 

— Nu mai treci pe la Victoria? o întrebă el. 

— Nu ştiu. Aflăm unde suntem repartizaţi abia în ajun. 
Mai rămâi multă vreme? 

— Câteva zile. 

Politista îi zâmbi binevoitoare. 

— Hasta luego... 

Holul era arhiplin. Malko reperă ghişeul de înregistrare 
pentru Cayo Largo şi se aşeză la coadă. Cum aveau să se 
petreacă lucrurile? Bayamo i se alătură şi-l întrebă la 
ureche: 

— Eşti sigur că n-am fost urmăriţi? 

— N-ar fi trebuit să fim aici, altminteri..., obiectă Malko. 
Cubanezul clătină din cap. 

— Să ştii că le place să se joace de-a şoarecele şi pisica. 
Mărul lui Adam îi urca şi cobora nervos. Işi scoase ochelarii 
şi Malko îi văzu privirea înnebunită. 

— Pune-ţi-i la loc. Ai să te faci remarcat... 

Vorbeau englezeşte în caz că se aflau. Delatori prin 
preajmă. Câţiva pasageri aşteptau un zbor cu destinaţia 
Santiago de Cuba. Hippies şi persoane în vârstă. Malko 
ajunse la ghişeu şi întinse biletul. Funcţionarul verifică dacă 
numele lui se afla pe listă, îl bifă şi-i înmâna cartonaşul de 
îmbarcare şi biletul de întoarcere. 

— Buen viaje... 

Nu era nici un fel de control, biletele fiind vândute numai 
pe dolari. Malko se uită în jurul lui. Totul părea normal. 
Raquel si Bayamo obtinurä si ei legitimatiile de îmbarcare 
fără probleme. Se regrupară toţi trei. Raquel avea fruntea 
lac de sudoare şi nu numai din pricina căldurii sufocante 
care domnea în acea încăpere mică şi lipsită de 
climatizare... 

Luis Miguel se duse să bea o cafea în care răsturnă o 
jumătate de zaharnitä. Malko nu se putea împiedica să nu 
fixeze intrarea unde stătea femeia-politist. Dintr-acolo 
putea veni pericolul... îşi consultă ceasul: opt fără zece. In 
mod normal, G2 nu avusese când să descopere şiretlicul... 


166 


Un difuzor anunţă brusc în spaniolă: 

— Pasajeros para Cayo Largo. 

Un alt autocar aştepta şi ei se înghesuiră în el. leşiră din 
aeroport şi urmară un drum complicat, după care 
pătrunseră direct pe pistă printr-o intrare păzită de poliţişti. 
In treacăt, Malko zări mai multe avioane ale companiei 
Cubana, câteva lliuşin, Tupolev şi o navă cu patru reactoare 
a Aeroflotului. Se opriră, în cele din urmă, în faţa unui YAK 
20 vechi. 

Simti că i se accelerează pulsul. Doi poliţişti stăteau în 
spatele  pasarelei... Călătorii începură să coboare din 
autobuz. Trecând prin faţa poliţiştilor, le arătau paşaportul 
şi biletul. Veni şi rândul lui Raquel: dar cubanezul se 
interesă mai mult de sânii ei decât de document... Apoi, se 
apropie Bayamo. Oamenii legii nici nu se uitară la acte, 
verificând doar naționalitatea paşaportului. 

Control de rutină... 

Trecu şi Malko şi urcă în YAK-ul 20. Ai fi zis că era vorba 
de un avion de război! Scaune învelite în pânză şi numai un 
singur hublou la fiecare patru locuri. Probabil vreun rebut al 
Air Gulag-ului în care numai brutele de gardieni aveau drept 
la lumină... N 

Raquel îi păstrase un loc. li suflă la ureche: 

— Merg pentru prima oară cu avionul! Nici nu-mi vine să 
cred. Chiar fugim din Cuba cu adevărat? 

— Sper... spuse Malko pentru a conjura soarta. 

Avionul se umplea cu o încetineală exasperantă... în 
sfârşit, se ridică panoul din spate si o stewardesă apäru 
aducând bomboane. Turbopropulsorul începu să vuiască şi 
aparatul porni să ruleze pe pistă pentru a prinde viteză. 
Malko schimbă o privire cu Luis Miguel Bayamo, încercând 
să nu se mai gândească la cele ce vor urma. Aveau un 
răgaz de douăzeci de minute... 

Exact în acel moment, securiştii începeau să se 
impacienteze. Era opt şi zece. 

Aparatul începu să ruleze sub o bruscă aversă tropicală şi 
decola greoi. Deodată, nişte aburi albi începură să iasă 
dintr-o cornişă perforată, care se întindea cât era avionul de 
lung. Aerul condiţionat. Parcă ar fi fost într-o cameră de 


167 


gazare. Norii se împrăştiară... Făcând loc mai întâi junglei şi 
apoi mării Caraibelor. 

Malko închise ochii, rugând cerul ca toată aventura să se 
termine cu bine. Şi aşa era un miracol că se putuseră 
smulge din Havana. Raquel se aplecă la urechea lui. 

— E minunat! Nu-mi vine să cred. Crezi că voi putea 
telefona familiei mele din locul unde vom ajunge? 

Malko nu-şi putu retinu un zâmbet. 

— Bineînţeles, spuse el. 

Sosirea la Cayo Largo era cea care-l neliniştea. 
Securitatea nu va întârzia să reacționeze. 

— Cum? 

x 
x x 


Un microfon ascuns sub tabloul de bord al Buick-ului 
siclamen începu să pârâie. 

— Luis Miguel tot n-a ajuns? 

— Nu, răspunse Salvador Jibaro. Dar precis nu are să 
întârzie prea mult... T 

Se uită la ceas: opt si douăzeci. Intr-o operațiune ca cea 
de față nu era dramatic. Pentru a se linişti, pipăi teancul de 
cincizeci de mii de dolari, aşezat alături de el. Dovada bunei 
credințe a imperialiştilor... Făcuse uz de multă insistență 
pentru a-l convinge pe generalul Orosman Pintado, 
responsabilul contraspionajului, să înceteze filarea lui 
Malko... Acum, începuse să intre în panică... îşi tot sucea 
gâtul ca să vadă Piaţa Revoluţiei şi să-i pândească pe cei 
care coborau din autobuz. Şase vehicole ale securităţii erau 
gata să intervină, dar ideea era să-l ducă pe Bayamo până 
la destinaţia finală, pentru a-i aresta în acelaşi timp şi pe 
prietenii lui dispuşi să-l ascundă. Salvador Jibaro fusese 
călduros felicitat în seara precedentă pentru manipularea 
lui... Din nou glasul izbucni în microfon. 

— Linz a dispărut. Nu şi-a mai luat maşina de la 
Havanauto... Opt şi douăzeci şi cinci. Salvador Jibaro simţi 
că i se usucă gura. Era cu neputinţă! Luis Miguel Bayamo 
trebuia că luase un autobuz sau venea pe jos. 

— Asta nu spune nimic, îi aruncă el interlocutorului 
invizibil. Gâtlejul i se încleşta progresiv. Un glas interior îi 


168 


soptea că fusese tras pe sfoară... Îşi impuse calm, 
aprinzând o ţigară pe care nu era în stare s-o fumeze... 

Nouă fără douăzeci. O Lada 1500 gri se opri în spatele 
Buick-ului şi din ea ieşi responsabilul contraspionajului, care 
se prăvăli în vechea maşină americană. 

— Linz al tău te-a dus cu vorba! urlă el. A dispărut. 

— Nu, nu, companero Orosman, protestă Salvador. 
Priveşte aici, mi-a lăsat banii. Cincizeci de mii de dolari. 

Generalul Pintado se strâmbă dispretuitor. 

— Ei şi? Îţi închipui că imperialiştii n-ar plăti de zece ori 
mai mult ca să-l aibă pe Bayamo? Dacă nu cumva, eşti chiar 
tu cel care ne-a înşelat... rosti el cu o voce insinuantă. 

Salvador Jibaro simţi că i se scurge sângele din vine. 
Ticălosul ăsta era în stare să facă din el tapul ispăşitor. 
Incercä un zâmbet chinuit. 

— Companero Orosman, nu vorbeşti serios... trebuie să 
apară. 

Celălalt îl împunse cu degetul în piept. 

— După toate cele, prea ai avut multe contacte cu 
gringos... Dacă din cauza ta ticălosul de Bayamo a reuşit să 
ne scape, ai s-o regreti toată viaţa. Care n-o să dureze prea 
mult, de altfel... 

Se uită la ceas. 

— Dacă la nouă nu-i aici, lăsăm dispozitivele pe loc, dar 
tu vii să dai nişte explicaţii pe calle M. Şi va trebui ca 
explicaţiile să fie valabile... 

leşi din maşină trântind portiera şi urcă în Lada lui, care 
demară pentru a se ascunde ceva mai departe. Salvador 
Jibaro era mai mult mort decât viu. Creierul îi clocotea. Se 
agăţă de volan, încercând să se calmeze. Stăpânit de o 
dorinţă teribilă să fugă de acolo, deşi ştia că era imposibil. 
Minutele se scurgeau. Căuta în minte cu disperare ce se 
putuse întâmpla. Fără să-i vină a crede că Linz îl 
manipulase... Dacă aşa stăteau lucrurile, ca să se ducă 
unde?... 

Gândurile îl absorbiră în asemenea măsură încât nu 
observă că trecuse ora. 

Vocea controlorului îl făcu să tresară. 

— la-o din loc şi du-te pe strada M, companero... 


169 


Lui Salvador i se tăiaseră picioarele... Demarând era cât 
pe ce să se lovească de un gua-gua verde şi opri brusc. 
Mâinile ude îi alunecau pe volan. Se mai întoarse pentru o 
ultimă oară, ştiind că Bayamo nu va mai veni... Când văzu 
porţile garajului de pe calle M deschizându-se înaintea lui, 
avu impresia că erau cele ale infernului. Strângând pachetul 
de dolari la piept, urcă la etajul patru, reşedinţa 
contraspionajului. Uşa şefului era deschisă. In birou se aflau 
patru inşi cu feţe mohorâte. 

Generalul Orosman Pintado se uită la el rece şi 
dispretuitor. 

— Serviciile noastre au interceptat nişte mesaje 
americane, afirmă el. Nu le-am putut descifra în totalitate, 
dar fac referire la exfiltrarea lui Miguel Bayamo. Astăzi! 

Salvador Jibaro simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 

— Eu nu... eu nu mai înţeleg nimic. 

— Tu ai cerut ca Linz să nu mai fie filat, tranşă generalul. 
Altminteri am şti unde se află acum. Impreună cu Bayamo... 
Ai trei ore să-i găseşti. Dacă nu reusesti, vei fi pus sub stare 
de arest, sub acuzaţia de trădare a Revoluţiei. 

Lui Salvador i se muiaseră picioarele. Ridică pachetul de 
dolari. 

— Şi ăştia? l-au... 

Generalul făcu un pas înainte şi-i smulse dolarii din 
mână. 

— Să vedem dacă nu sunt falşi! Şi cine îmi zice mie că n- 
ai primit tot pe atât pentru tine... 

Mut de groază, Salvador simţi că era dat afară din birou. 
O maşină, cu doi securişti încruntaţi, îl aştepta. De pe acum 
era considerat un trădător. Cel de la volan se întoarse spre 
el, zâmbind murdar. 

— la zi, companero, de unde o începem? 

Salvador Jibaro încerca să-şi adune minţile, împărţit între 
panică şi o furie oarbă împotriva celui care-l manipulase. 

— Autopista del Este e supravegheată? 

— Da. Precum şi toate ieşirile din oraş. Toate vehiculele 
sunt oprite şi perchezitionate. Altceva? 

Sau rămăseseră în oraş sau fugiseră. Salvador mai puse 
o întrebare: 


170 


— Jose Marti? 

Celălalt rânji. 

— M-ar mira ca nemernicul de Bayamo să îndrăznească 
să apară acolo unde toată lumea îl cunoaşte.... De altfel am 
verificat, nici un zbor nu-i prevăzut pentru dimineaţa asta... 

— Şi cursele interne? 

Celălalt tăcu o clipă. 

— La asta nu ne-am gândit... 

— Să mergem într-acolo, ordonă Salvador Jibaro. Si 
repede. Şoferul de pe Lada demară, luând-o imediat spre 
sud. Nici nu avea nevoie să folosească sirena de pe capotă 
pentru ca rarele maşini să se tragă într-o parte din faţa lui. 
Plăcuța roşie FAR* îi acorda prioritate absolută. Trecură pe 
lângă şiruri întregi de vehicule, reuşiră să evite impactul cu 
un camion, ajungând în mai puţin de douăzeci de minute la 
aeroportul Jose Marti. 

Salvador Jibaro nu era decât un ghem de ură împotriva 
omului care-l manipulase. Se şi vedea tăindu-l bucăţi cu 
foarfecă de grădină. Regula era simplă: ori îl găsea ori 
trebuia să plătească pentru el, batjocorit cu o etichetă de 
trădător. | s-ar întocmi un dosar de toată frumuseţea şi ar 
sfârşi împreună cu plantados... 

Lada opri în faţa aerogării mici din lemn şi Salvador Jibaro 
sări afară. Holul era gol. Se repezi spre un funcţionar 
adormit şi-i puse sub nas legitimatia de securist. 

— Companero, urmărim un spion imperialist. Ce zboruri 
au fost în dimineaţa asta? 

Ceilalţi doi poliţişti se apropiară, amenintätori. 

— Da, se bâlbâi funcţionarul. Trei. Unul pentru Santiago 
de Cuba, unul pentru Cayo Largo şi unul pentru Varadero. 

— Arată-mi biletele! 

Celălalt deschise sertarul şi-i dădu un teanc de cupoane. 
Salvador Jibaro le parcurse rapid, fără să descopere nimic 
interesant... îşi ridică privirea. 

— Caut un bărbat blond cu... Funcţionarul îl opri imediat. 

— Eu n-am fost aici, companero... lar colegii mei au 
plecat. Dar este acolo o companera, cred că ea a asistat la 

19 Fuerzas Armadas Revolucionarias - (forţele armate 
revoluţionare). 


171 


îmbarcare... 

Salvador o şi pornise spre o fată înaltă în uniformă gri, 
fumând o ţigară, sprijinită de tejgheaua barului. li băgă şi ei 
legitimatia sub nas. 

— Companera, căutăm un spion imperialist care s-a 
îmbarcat în dimineaţa asta pe unul din avioane. Era însoţit 
de un trădător. 

Cu volubilitate, îl descrise pe Malko şi pe Bayamo. Când 
pomeni de ochii aurii, remarcă o imperceptibilă reacţie a 
tinerei. Cu toate astea politista scutură din cap. 

— Nu-mi dau seama, companero, era multă lume, 
străini... Salvador îi aruncă o privire glacială. Convins că 
mintea. Fără să priceapă din ce cauză. 

— Vino aici, spuse el. 

O apucă de braţ şi o trase în biroul şefului şi închise uşa 
în urma lui. Fără nici un avertisment îi expedie un pumn 
formidabil In stomac. Ea se frânse în două cu un strigăt 
surd, iar secundul profită de ocazie ca s-o lovească peste 
faţă din toate puterile. O înşfacă de păr şi o izbi cu capul de 
birou de trei sau palm ori. Când îi dădu drumul, sângele 
şiroia din gura ei zdrobita şi din nasul spart. 

Salvador Jibaro o ridică trăgând-o de păr spre spate ţi i se 
adresă cu o voce stăpânită: 

— Companera, acum ai să-mi spui adevărul. Altminteri îţi 
fărm toate oasele... 

Cei doi zbiri dădură fuga să admire scena ca nişte 
cunoscători. Poate că Salvador n-o fi totuşi un trădător... 
Femeia-politist înghiţi sângele care-i curgea din buzele 
zdrobite şi murmură: 

— Cred că era un bărbat care corespundea acestei 
descrieri pentru avionul de Cayo Largo. 

— Cum de-l cunoşti? 

— Nu-l cunosc, l-am văzut când făceam de gardă la 
hotelul Victoria. A trecut azi dimineaţă pe aici. Nu ştiam că 
era un imperialist. 

Salvador Jibaro avu impresia că i se ridica o greutate 
enormă de pe piept. Se întoarse spre ceilalţi doi. 

— Aţi auzit-o pe căţeaua asta? 

Il aprobară dând din cap. Salvador nu putea să înţeleagă, 


172 


A 


ce legătură era între omul pe care-l häituia şi politista, în 
principiu, ireproşabilă? Se întoarse spre ea. 

— De ce n-ai spus adevărul? 

Ea nu-i răspunse, încercând să uite de durerea dinţilor 
sparti şi de o minunată amintire. Viaţa ei se dăduse peste 
cap şi era conştientă de acest fapt. 

Salvador insistă. 

— Răspunde! 

Ea rămase mută. 

Salvador Jibaro observă atunci o pată de sânge care-i 
murdărea frumosul lui pantalon gri. 

cs Puta! 

li trase o lovitură de picior care o aruncă pe jos şi ridică 
telefonul. Cayo Largo era o fundătură. Avea să-l găsească 
pe Mark Linz şi să-l pună să plătească pentru porcăria pe 
care i-o făcuse. 


173 


Capitolul XVIII. 


Aveai impresia că intri într-un cuptor! Pista era fierbinte 
şi soarele îţi carboniza umerii. În afara câtorva clădiri din 
lemn, cât vedeai cu ochii erau numai cocotieri şi albastrul 
mării Caraibelor. 

O orchestră cânta în mica aerogara deschisă în toate 
vânturile. Chelnerite serviră rom, iar un ghid începu să 
prezinte în mai multe limbi frumuseţile din Cayo Largo... 
Parcă ar fi sosit la Club Med. Raquel se agăța de braţul lui 
Malko. 

— Ce frumos e! 

Dar el nici nu se uita la peisaj... Căuta din ochi portul de 
agrement unde trebuia să se găsească Cuernavaca... 
Aeroportul părea foarte izolat, pustiu, în afara unui biplan 
sovietic destinat, evident, pentru botezul aerului. 

Luis Miguel Bayamo se apropie de Malko. 

— O să trebuiască să scăpăm de toţi oamenii ăştia, spuse 
el. 

— Ai mai fost la Cayo Largo? 

— Nu, făcu transfugul, dar am văzut ilustrate. Am 
impresia că portul de agrement e pe aproape. Ştii ce tip de 
vas avem? 

— O Cobra, spuse Malko. De ce? 

— Poliţia maritimă dispune de o vedetă cu un tun mic. 
Trebuie că merge cu vreo treizeci de noduri. 

— Al nostru merge cu cincizeci. Şi vom avea câteva mile 
avans. Nu vor băga de seamă imediat dispariţia noastră... 

Tropăiau de nerăbdare în plin soare, aşteptând să se 
regrupeze toată lumea. Malko se întreba ce se întâmplase 
la Havana. Acum, indivizii din G2 ştiau că-i manipulase. Nu 
vedea cum i-ar fi putut descoperi destinaţia... Brusc, zări un 
reflex negru în părul blond al lui Miguel Bayamo, realizând 
cu groază, că un firicel de vopsea începuse să se prelingă 
pe tâmpla lui. Sub bătaia soarelui, era pe cale să devină iar 
brunet! 

Avu impresia că i se oprise inima. Printre cubanezii care-i 


174 


întâmpinaseră, era cu siguranţă un delator şi faptul risca să 
nu-i scape... Rapid îl trase pe Bayamo la umbră şi-i şopti la 
ureche: 

— Nu mai sta în soare că ti se duce vopseaua... 
Cubanezul se şterse insistent iar Malko o avertiză în acelaşi 
fel şi pe Raquel. Şi părul ei începuse să capete culori bizare. 
Era timpul s-o ia din loc... Brusc, auzi un zgomot de motor şi 
i se puse nodul în gât. 

Un punct se mărea pe cer, venind dinspre nord, din 
direcţia Havanei... Nu-şi mai putea desprinde ochii de la el. 
Raquel îşi băgă unghiile în braţul lui. 

— Ce se întâmplă? 

Incă nu scăpaseră... Punctul se mări şi mai mult, iar 
Malko se simţi uşurat. Era tot un biplan care abia se târâia 
cu încărcătura lui de turişti... Ghidul răguşise pentru a reuşi 
să-i îmbarce pe toţi într-un camion echipat cu_bănci şi cu o 
prelată deasupra, care să-i adăpostească de soare. Incepea 
turul insulei. Cotiră spre stânga şi, după vreo câteva sute de 
metri, Malko zări cele trei catarge ale unui vas tras la chei: 
se apropiau de portul de agrement. 

Camionul opri puţin mai departe şi ghidul îi informă: 

— Vom vizita o crescătorie de broaşte țestoase. Apoi, 
portul de agrement de unde ne vom ambarca pentru Playa 
Sirena. Dejunul pe plajă... 

De nesperat! Amestecati printre canadieni se aplecară 
asupra unor broaşte țestoase enorme care se învârteau 
leneş într-un bazin mare. Bayamo se apropie de Malko şi-i 
arătă nişte turnuri metalice care depăşeau cocotierii. 

— Uitasem, au aici mai multe radare. Ne pot repera şi pot 
trimite câteva MIG-uri din Havana. Cu rachetele de care 
dispun ne scufundă în două minute... 

Malko nu prevăzuse aşa ceva. Incercă să-l liniştească pe 
cubanez. 

— Vasul nostru e foarte rapid. Vom atinge apele 
internaţionale într-o jumătate de oră. Există într-adevăr un 
risc minim, dar nu cred ca ei să reacționeze aşa de 
repede... 

Se uită la reflectoarele radarelor montate pe camioane 
albe, cum se roteau uşor... Destul de neliniştitor... înaintând 


175 


pe pontonul testoaselor, zări portul de agrement pe toată 
lungimea. Mai multe vase erau la chei. Două iahturi de 
croazieră pline de undite, sub pavilion cubanez, un vas 
vechi cu trei catarge, sub acelaşi pavilion şi în fine, altul 
mare în roşu şi alb. 

Cobra venise după ei... Pavilionul mexican, verde şi alb, 
se vedea limpede la pupă. Malko îi strânse braţul lui Raquel. 

— lată-l! Priveşte! 

Tânăra se uită la vase, încântată. 

— Nu-mi vine să cred... 

Alături, într-un alt chei, se vedea o vedetă vopsită în gri, 
cu un tun mic în faţă şi coca într-o stare jalnică. Vasul 
poliţiei. Malko nu mai putea sta locului. 

— Rămâi aici, îi spuse lui Bayamo, mă duc cu Raquel să 
fac o recunoaştere. 

Dacă totul mergea bine, în câteva minute vor ajunge în 
afara Cubei. 

leşiră din parcul broaştelor țestoase şi o luară pe drumul 
care ducea spre portul de agrement. In faţa lui se afla un 
soi de bar cu acoperişul din paie, unde se odihneau alţi 
turişti. Trecură complet neobservati. Mână în mână, grăbiră 
spre Cobra vopsită în roşu şi alb. La colţul barului, Malko îi 
descoperi partea din spate. li sări inima din loc. Cele două 
trape ale motorului erau deschise şi un mecanic stătea 
aplecat asupra compartimentului, scotocind ceva în interior. 


Cobra era în pană! 
x 


* * 


Salvador Jibaro era ud leoarcă, climatizarea micului birou 
fiind oprită: pana zilnică de curent. Pentru a douăzecea oară 
formă un număr de telefon şi începu să urle... Toată lumea 
îl refuza fără drept de apel: imposibil să facă rost de un 
avion pentru Cayo Largo. Securitatea nu avea, armata 
pretindea că nici ea n-are, marina avea dar fără echipaj, cât 
priveşte aviația, aceasta nu dispunea decât de MIG-uri 23, 
de vânătoare. Dar pentru a le pune pe acestea în mişcare 
era nevoie de un ordin scris al lui Fidel Castro... De când un 
general de aviaţie, şef de stat major, alesese libertatea pe 
propriul lui avion, era nevoie de treizeci de semnături 


176 


pentru cel mai neînsemnat zbor... 

Din nou îşi debită cupletul şi auzi spunându-i-se că 
singurul aparat disponibil era un biplan, cu o viteză de 150 
la oră, care n-ar mai ajunge cu siguranţă întreg la Cayo 
Largo... 

inchise furios foc. Toată securitatea era în fierbere... 
Mesajele plecau în toate direcţiile. Mai puţin acolo unde ar fi 
trebuit: Cayo largo. Dintr-o cauză inexplicabilă radioul nu 
funcţiona iar telexul nu răspundea. Responsabilii probabil că 
făceau plajă... Dar bruiajul undelor radio îl intriga pe 
Salvador Jibaro. Trebuie că era vreo şopârlă pe undeva. 
Yankeii erau neîntrecut în acest domeniu... 

Tăcut, un colonel sovietic se uita la toată această 
tevatură cu un anume dispreţ. 

Salvador Jibaro se ridică pentru a trece în biroul vecin 
unde generalul care comanda contraspionajul se zbătea la 
rândul lui... În trecere, îi expedie o lovitură de picior femeii- 
poliţist, care stătea ghemuită, legată cu cătuşele şi un lanţ 
de radiator. Uite aşa, din simplă răutate. 

Generalul Pintado închise telefonul puţin mai destins. 

— Gata! anunţă el. Am găsit un elicopter. Un MI 26 al 
armatei. Noroc că am prieteni! Sunt obligat să le plătesc 
kerosenul în dolari. Bine că avem de unde! 

Bătu peste teancul de cincizeci de mii de dolari. 
Atitudinea lui faţă de Salvador se mai îmblânzise. Nu mai 
era considerat ca un trădător, ci doar ca un imbecil bun să 
taie trestie de zahăr. Salvador Jibaro ar fi fost mulţumit. Se 
speriase aşa de rău. Luă dintr-un sertar un Makarov şi două 
încărcătoare şi se alătură generalului. Cu MI 26 făceau mai 
puţin de o oră până la Cayo Largo. 

— Sunt în pană! 

Raquel vorbise cu gâtul strangulat de groază. Malko 
tocmai se uita la trapele deschise când un om apăru din 
interior. Un mustăcios, cu o statură atletică şi ochelari pe 
nas, porni pe pasarelă. 

Ceva indefinisabil îi spuse lui Malko că era Fernando 
Lopez, omul de legătură al CIA. Acesta se apropie de cuplu 
cu un surâs şi întrebă în spaniolă: 

— Prima zi la Cayo Largo? 


177 


Malko îi întoarse zâmbetul. 

— Da, spuse el. Sunteţi cumva Fernando Lopez? 

Mexicanul înclină capul afirmativ. 

— Da. Nu trebuie să rămâneţi aici multă vreme, e 
periculos. Un soldat cubanez păzea, stând la umbră ceva 
mai departe, intrarea în baza radar, fără să le acorde nici o 
atenţie. 

— Lipseşte cineva? 

— E puţin mai încolo, îl asigură Malko. 

Fernando Lopez aruncă o privire spre Raquel. 

— Vine şi ea? 

— Da. Ce s-a întâmplat? Sunteţi în pană? 

— Nu tocmai. Am fost nevoiţi să luăm benzină de aici şi e 
o  porcărie! S-a depus pe fundul  rezervoarelor. 
Carburatoarele sunt ancrasate, până şi pompele nu mai 
funcţionează. 

Lui Malko parcă i s-ar fi aruncat în cap o căldare cu apă 
rece ca gheaţa. 

— Puteţi efectua reparația? 

— Bineînţeles, dar o să mai dureze cam o oră. Mecanicul 
meu munceşte din zori... Aţi avut ceva probleme? 

— Da, spuse Malko. Nu putem rămâne aici decât foarte 
puţin timp. 

Mexicanul se uită la ceas. 

— E nouă şi jumătate. Prefer să nu vă urc la bord acum, e 
plin de delatori pe aici. De îndată ce reparația va fi 
terminată am să părăsesc portul şi am să vă iau dintr-un loc 
mai liniştit. Vă trimit schitul nostru. Ori la Sanctuario de los 
pajaros”? ori la Insula Iguanelor ori din largul plăjii Sirena, 
unde o să fiţi duşi mai mult ca sigur... 

— Cum doriţi, spuse Malko, dar trebuie să precizăm locul 
întâlnirii. 

Mexicanul îşi făcu repede socotelile. 

— O.K. Pe plaja Sirena, cereti să faceţi o plimbare spre 
Insula Iguanelor. Am să vă aştept acolo, de la ora 
unsprezece, cu ambarcaţiunea auxiliară. 

Urcă din nou scara. Raquel şi Malko ajunseră în ultimul 
moment pe primul iaht de croazieră şi se înghesuiră printre 


50 Sanctuarul păsărilor. 


178 


canadieni. Luis Miguel Bayamo îşi croi imediat drum până la 
ei. 

— Ei, cum stăm? întrebă el îngrijorat. 

— Ne îmbarcăm într-o oră şi jumătate, îl anunţă Malko. 
Relaxează-te. In jurul lor, canadienii se fotografiau care mai 
de care. Malko îşi scoase aparatul ca sa facă la fel ca toată 
lumea şi o luă pe Raquel din toate unghiurile. Nu-i venea să 
creadă că planul lui mersese! 

lahtul de croazieră înconjură insula îndreptându-se spre o 
plajă mare de mai mulţi kilometri lungime, care se afla la 
vest de Cayo Largo. Insula semăna cu un ciocan, iar Playa 
Sirena cu capul lui. Raquel făcuse ochii mari privind plaja cu 
nisipul alb şi marea de smarald. 

— E cu mult mai frumos ca la Varadero! exclamă ea. Mi- 
ar face plăcere să fac o baie. 

Plăcerea lui Malko era să urce pe Cuernavaca şi să 
ajungă mai repede în apele internaţionale... Atâta vreme 
cât se afla pe teritoriul cubanez, securitatea mai putea să 


tenteze ceva. 
* 


* * 


Un elicopter zbura la trei mii de picioare deasupra mării 
Caraibelor. In afara celor doi piloţi militari, mai era generalul 
Orosman Pintado, Salvador Jibaro, trei agenţi din G2 şi un 
comando format din opt inşi înarmaţi până-n dinţi. Li se 
spusese că efectuau o misiune secretă pentru guvern, fără 
a li se preciza ce anume... 

Cayo Largo nu se vedea decât ca o şuviţă gălbuie pe linia 
orizontului, la douăzeci de minute de zbor. Zgomotul 
rotorului era asurzitor... Salvador Jibaro fuma nervos. 
Rumegându-şi răzbunarea. Păcat că Sacuamelas murise... 
Nu-şi imagina cum aveau de gând să fugă. Şi cu toate 
astea, doar nu veniseră la Cayo Largo ca turişti. 

Goluri de aer scuturară aparatul şi începu să-i fie rău de 
la stomac. Generalul, cu chipul impenetrabil, nu lăsa să se 
întrevadă nimic din sentimentele lui... Şi el se întreba ce 
avea să le rezerve această expediţie... 

Stelele lui erau în joc... Ba chiar mai mult: el fusese cel 
care semnase ordinul de încetare a supravegherii lui Mark 


179 


Linz. Alţii fuseseră împuşcaţi pentru vini mai puţini grave. 

Aparatul sosise acum deasupra insulei şi unul dintre piloţi 
se întoarse şi începu să strige pentru a acoperi zgomotul 
rotorului. 

— Ce facem? 

— Inspectează insula la şase sute de picioare, ordonă 
generalul. 

Se aplecă prin uşa deschisă. Ajunseseră deasupra lui 
Cayo Largo şi, cunoscând perfect topografia, reperă mai 
întâi pista aeroportului pe care erau aliniate două biplanuri, 
alături de un YAK 20. Apoi, portul de agrement. Nu văzu 
nimic anormal, în afara unui vas roşu şi alb sub pavilion 
mexican... Singurul element străin. 

Aparatul viră spre sud, acolo unde se aflau două hoteluri, 
fără a remarca nimic suspect. 

x 
x x 


Raquel, de gâtul lui Malko, se strângea lângă el, 
apăsându-şi pubisul cu insistență de coapsa lui. 

— Aş vrea să facem dragoste! murmură ea. Soarele, 
marea, plecarea asta... E un vis... Dintr-o dată nu mă mai 
doare nimic. 

Stăteau lungiti în capătul unei limbi de pământ care 
termina Playa Sirena, cam la un kilometru de restaurant. In 
afara câtorva italience care-şi bronzau sânii şi a unor 
canadiene, roşii ca nişte raci fierti nici ţipenie... grosul 
turiştilor se aflau mult mai departe. 

— Când o să scăpăm de aici, am să te duc pe o plajă şi 
mai frumoasă, îi promise Malko. 

Se şi vedea cu Raquel într-un Air France 747 zburând 
spre San Domingo. Mâna lui se strecură pe sub costumul lui 
Raquel care se lipi şi mai tare de el. Din păcate, costumul 
ei, dintr-o singură piesă, nu permitea prea multe fantezii. In 
cele din urmă, se întinse peste ea, profitând de o movilă de 
nisip şi dădu uşor la o parte țesătura elastică. Raquel fu 
zguduită ca de un curent electric când o penetra cu multe 
menajamente. 

— Oh, ce bine e, mă exciti, murmură ea. Crezi că nu ne 
vede nimeni? 


180 


În afara unei italience adormite la vreo douăzeci de metri 
şi de Luis Miguel, cu mult mai departe, nu mai era nimeni. 

Malko se mişca foarte încet. Raquel, ridicându-şi bazinul, 
începu să-l maseze cu muşchii interiori într-un ritm regulat 
care declanşa rapid plăcerea în Malko. Când ea îl simţi, îşi 
strânse picioarele întemniţându-l şi frecându-se de el. Până 
ce începu să strige. Italianca sări în sus şi se uită în direcţia 
lor. 

— Mi-e ruşine, murmură Raquel. 

Malko se smulse din ea, îşi compuse o ţinută decentă şi o 
trase spre mare. Fundul nu era deloc adânc şi înaintară în 
mare până departe. 

Lipit de Raquel, Malko auzi deodată un bubuit venind din 
cer. 

Se uită în sus şi zări un elicopter mare care trecea pe 
deasupra lor. Un aparat militar, cu arme grele la bord. 
Stomacul i se strânse. Securitatea dăduse peste ei! Vasul 
fiind în pană, erau prinşi ca într-o cursă... 

Cei care-i căutau aveau să afle foarte repede unde 
erau... Raquel îi aruncă o privire întrebătoare: 

— Nu-mi miroase deloc a bine, făcu Malko, hai vino! 

leşiră din apă în fugă şi se apropiară de Luis Miguel 
Bayamo. 

— Au venit după noi, ticăloşii! răbufni cubanezul. 

Era livid. Elicopterul dispăruse în direcţia portului de 
agrement. Malko îşi adună lucrurile. 

— Repede, trebuie să fugim până nu-i prea târziu... 

Bayamo se întoarse spre el. 

— Suntem terminati, spuse el cu o voce fără timbru. 
Chiar dacă plecăm. Elicopterul MI 26 ne ajunge din urmă şi 


ne face praf. 
x 


* * 


— Aşează-te aproape de perimetrul de apărare, îi spuse 
generalul Pintado pilotului. 

Cuiburi de mitraliere se aflau în capătul pistei. De acolo, 
putea merge pe jos până în portul de agrement... După 
cinci minute, MI 26 ateriza într-un nor de praf la vreo trei 
sute de metri de bazinele broaştelor țestoase. Soldaţii săriră 


181 


jos. Treizeci de secunde mai târziu un jeep rusesc sosea de 
la baza radar, chemat prin radio. 

Generalul Orosman Pintado urcă în el cu Salvador Jibaro 
alături şi doi membri ai comandoului. 

— In portul de agrement, ordonă el. 

Se opriră în faţa vasului Cuernavaca şi, din câţiva paşi 
ajunseră la vedeta poliţiei navale. Generalul strigă un ofiţer 
care se afla acolo. 

— Cunoşti vasul ăsta? îl întrebă. Ce face aici? 

— Sunt nişte mexicani, companero general, explică 
ofiţerul. Vin regulat să pescuiască în larg... Le dăm o 
autorizaţie de şaptezeci şi două de ore conform 
instrucţiunilor Ministerului Turismului din Havana. Trebuiau 
să plece în dimineaţa asta, dar au o avarie la motor... 

— Nimic suspect în legătură cu ei? 

— Nimic, companero general. 

Cu atât mai mult cu cât Cuernavaca cumpără benzină pe 
dolari de la baza militară... 

— Bine, o să mergem totuşi să facem o inspecţie... Vino 
cu mine. 

Lăsându-l pe Salvador Jibaro pe chei cu membrii 
comandoului, cei doi ofiţeri urcară pe pasarelă, întâmpinați 
fiind de schiperul mexican. Generalul Pintado îl salută 
politicos. 

— Vom proceda la o vizită de rutină, îi explică el. Vedeţi 
vreun inconvenient? 

— Vă rog, acceptă mexicanul, simţiţi-vă ca la 
dumneavoastră acasă. 

Inspecţia se termină repede. Cele trei cabine erau goale, 
totul părea în ordine, nici un material neobişnuit... La 
plecare, generalul aruncă o privire spre trapele deschise de 
la camera maşinilor. 

— Mai durează mult? 

Mexicanul făcu un gest de neputinţă. 

— Nu ştiu. Câteva ore, cred. Doriţi să beti ceva? 

li arătă o sticlă de Gaston de Lagrange aşezată pe masa 
din careu. 

— Mulţumesc, n-am timp, spuse Orosman Pintado, care 
se dădea totuşi în vânt după coniacul franțuzesc. 


182 


Se întoarseră pe chei. Salvador Jibaro fuma nervos. Veni 
în fugă spre general. 

— Companero Orosman! Toţi turiştii au plecat pe Playa 
Sirena. Trebuie să mergem acolo. 

— Cum? 

— Nu-i nici un vas. Cu elicopterul. 

Se întoarseră în goană până la MI 26 şi îi explicară 
problema pilotului care clătină din cap. 

— N-am cum să aterizez acolo. Pot doar să vă debarc la 
capătul unei corzi. 

— Se întoarce unul dintre vase, făcu Salvador Jibaro. Să-l 
aşteptăm... 

Inapoi în portul de agrement. Se instalară sub acoperişul 
de paie al barului, trepidând, de nerăbdare... Siguri că cei 
pe care-i căutau se aflau la câţiva kilometri de ei... Bine că 
n-aveau cum să le scape. 


183 


Capitolul XIX. 


— Să ne strecurăm spre Insula Iguanelor, mai înainte de 
a sosi ei aici, propuse Malko. 

— Inutil, interveni Bayamo. O să arunce Cuernavaca în 
aer dacă află că noi suntem pe vas... 

Era un risc. Dar, pentru moment trebuia parat primul 
pericol... Să părăsească Playa Sirena mai înainte ca 
urmăritorii lor să debarce aici. Se duseră să-l caute pe 
organizatorul excursiei, un cubanez filiform, cu pielea 
neagră. _ 

— AŞ vrea să văd iguanele, spuse Malko. Inainte de 
masă. 

— Perfect. Să întreb dacă nu sunt şi alţi amatori. 
Doisprezece dolari de persoană. Putem merge într-un grup 
de şase. 

— Plătesc vasul în întregime, spuse Malko. 

Însoţindu-şi vorba cu gestul, lăsă pe masa de lemn 
şaptezeci şi cinci dolari... încântat, cubanezul strigă un 
marinar. 

— la-i pe aceşti caballeros... Iguanele şi canalul. 
Întoarcerea la prânz. 

Malko, Raquel şi Bayamo se îndreptară spre barca cu 
motor, cu fundul plat, amarată la ponton. Trei minute mai 
târziu, goneau spre extremitatea insulei Cayo Largo. Malko 
se gândea la noua ameninţare care se abătuse asupra lor... 
Nu servea la nimic să părăsească staţiunea pentru a fi 
atacați pe urmă. Chiar de la plecarea vasului Cuernavaca s- 
ar fi dat imediat alarma... 

Brusc inspirat, i se adresă marinarului: 

— Aş vrea să mă opresc în portul de agrement. Am uitat 
ceva în parcul cu broaşte țestoase... 

Cum flutura o hârtie de cinci dolari, nu întâmpină nici o 
dificultate. 

— Ce vrei să faci, compadre? întrebă Bayamo. 

— Ai să vezi. 

x 


184 


* * 


În inima unei construcţii din ciment cenuşiu, practic fără 
nici o deschidere, din apropierea aeroportului din Miami, în 
mijlocul unui teren protejat cu sârmă ghimpată, mai mulţi 
bărbaţi se învârteau în jurul unor receptoare radio 
ultramoderne. Antene de toate formele se ridicau pe 
acoperişul clădirii... 

Deodată, unul dintre aparate începu să funcţioneze, 
imprimând în acelaşi timp cifre şi litere pe o bandă de 
hârtie. Unul dintre bărbaţi rupse hârtie şi o introduse 
imediat într-un decoder, pentru a o duce apoi într-un birou 
alăturat, închis cu geamuri. Cel care-l ocupa aruncă o 
privire şi ridică un telefon verde. La capătul firului se afla 
şeful bazei F16, de la nord de Everglades. 

— Tocmai am primit primul mesaj, anunţă el. Aparatele 
dumneavoastră pot fi gata de decolare de îndată ce-l voi 
primi şi pe al doilea? 

— Nici o problemă, îl asigură responsabilul. intrăm în 
alertă în zece minute. 

De la baza lor, erau cincisprezece minute de zbor până în 
zona de patrulare a mării Caraibelor. 

Liniştit, responsabilul închise şi-l sună pe Langley pe un 
telefon protejat. 

x 
* x 


lahtul mare de croazieră înainta cu o încetineală 
exasperantă, condus de un cubanez somnoros. Generalul 
Pintado si cei trei insi din G2 trepidau de nerăbdare. Suvita 
lungă de nisip auriu al Plajei Sirena părea să nu se mai 
apropie niciodată... 

— Mai repede, ordonă generalul. Schiperul făcu un gest 
de neputinţă. 

— Dacă merg mai repede, mă lasă motorul... 

Abia mai rezistau când vasul atinse în cele din urmă 
pontonul după o manevră plină de precauții... Turistii se 
uitau cu stupefactie la cei patru bărbați care nu li se 
asemănau deloc. Salvador Jibaro dădu fuga la ghid şi-i puse 
legitimatia G2 sub nas. 

— Căutăm un trădător şi un spion imperialist. E de 


185 


datoria ta să ne ajuţi. 

Celălalt nu aştepta mai mult, dar îi arătă plaja. 

— Sunt aici sute de străini... 

Jibaro îl apucă de guler. 

— Companero, e în joc securitatea revoluţiei. Trebuie să-i 
găsim pe criminalii ăştia... 

Un negru înalt, care ascultase discuţia se apropie de grup 
cu un zâmbet veninos şi-l salută slugarnic pe general. 

— Companero, spuse el, cred că i-am văzut eu. Au plecat 
toţi trei cu o barcă spre Insula Iguanelor... 

Salvador Jibaro se încruntă. 

— Toţi trei? 

— Da, o femeie şi doi bărbaţi blonzi. Canadieni, am 
impresia. Generalul si Salvador schimbară o privire 
surprinsă. Luis Miguel Bayamo nu era blond... Şi femeia? 
Negrul trebuie că se înşela. Salvador se întoarse spre cei doi 
adjuncti ai lui. 

— Verificaţi toată plaja... 

— Dar noi nu-i cunoaştem, obiectară ei. 

Cubanezul îşi lăsă privirea să rătăcească peste zecile de 
corpuri lungite pe Playa Sirena. Era muncă de două ore, 
plaja întinzându-se pe vreo doi kilometri. În schimb, singurul 
acces era pontonul pe care se aflau ei. 

— Noi ne ducem pe Insula Iguanelor, le spuse celor doi 
oameni. Rămâneţi aici şi nimeni să nu părăsească plaja 
înainte de întoarcerea mea. Dacă vedeţi pe cineva care 
încearcă să fugă înot trageţi asupra lui. 

Se întoarse în fugă pe iahtul de croazieră. 

— Plecăm... spre Insula Iguanelor. Schiperul cubanez 
schiţă un gest de neputinţă. 

— Imposibil, companero. Fundul nu-i destul de adânc 
acolo. Am să eşuez. E nevoie de o ambarcatie cu fundul 
plat... 

Salvador privi pontonul gol. 

— Şi unde au dispărut? 

— Plecate cu turişti, dar o să se întoarcă... 

Nu le mai rămânea decât să aştepte plini de nerăbdare. 
Furios la culme, Salvador Jibaro începu să-i examineze pe 
cei care se scăldau aproape de mal, fără a-l repera pe 


186 


individul căutat. Sprijinit de bar, generalul Pintado făcea 
spume în tăcere. Salvador se apropie de el. 

— Companero Orosman, n-au cum să ne scape... O să 
scotocim toată insula. 

— Mi se pare bizar, remarcă ofiţerul cubanez. Au venit 
aici cu scopul să fugă. Dar nu văd cum. In afara acelui vas 
mexican. Ar fi trebuit să-i interzic plecarea. Am să dau nişte 
ordine în acest sens. 

Salvador Jibaro saltă din umeri. 

— Cu elicopterul, îl prindem uşor dacă e vreo problemă. 

x 


* * 


Mica /ancha*! cu fundul plat se strecura printre pereţii 
formaţi de arborii tropicali pe un canal care separa insulitele 
de sanctuarul păsărilor, la vest de Cayo Largo. 

Malko fu plăcut surprins; Cuernavaca dispăruse. Deci, 
reparaţiile fuseseră efectuate... 

Se apropiau de chei. Se întoarse spre Bayamo. 

— Aşteaptă-mă aici. 

Plecă împreună cu Raquel, aparatul Leica pe umăr, 
valijoara în mână. Un adevărat cuplu de turişti îndrăgostiţi. 

— Incotro mergem? întrebă Raquel. 

— Să încercăm a ne pune la adăpost plecarea, spuse 
Malko. Ai să faci ce-am să-ţi spun eu. 

Trecură prin faţa parcului cu broaşte țestoase, unde un 
alt grup de turişti italieni se minunau şi-şi continuară 
drumul până la pista pe care putrezea un vechi biplan 
sovietic. Un elicopter mare MI 26 camuflat se afla alături. 
Câţiva soldaţi stăteau în jur şi o santinelă înarmată se 
sprijinea de fuzelaj. De unde se afla, Malko putea observa 
rachetele incendiare prinse sub aripi şi mitralierele grele din 
nacele... O maşinărie de temut, care  terorizase 
Afganistanul... 

Îi explică lui Raquel: 

— O să mergem să facem nişte fotografii. Să te apropii 
progresiv de elicopter. Să le ceri soldaţilor permisiunea de a 
te fotografia alături de aparatul lor. Explică-le că eşti cu un 
diplomat sovietic. 


51 Ambarcatiune cu motorul la exterior şi fundul plat. 


187 


— Şi dacă au să vrea să-ţi vorbească? 

— Ştiu ruseşte, spuse Malko. Incepem. 

Işi lăsă jos valijoara şi Raquel se sprijini de un arbore. 
Malko începu o serie de clişee. După zece minute, o 
fotografia alături de biplanul în ruină. 

— Du-te acum. 

Soldaţii nu-şi mai luau ochii de la ea... Când Raquel se 
apropie de MI 26, unul dintre ei îi tăie calea. Malko, 
preocupat să schimbe filmul nu le urmărise discuţia. După 
câteva momente, ea îi făcu semn să vină. Se conformă cu 
un zâmbet larg... Raquel i se adresă în spaniolă: 

— Tovarăşii sunt de acord să-mi faci o fotografie, dar 
repede, până nu se întoarce şeful lor. 

Malko se topi într-un zâmbet şi mai călduros şi începu să 
le mulţumească: 

— Spasiba! Companeros,  spasiba! Muchas gracias. 
Vorbiti ruseşte? 

Unul dintre piloţi rupea câteva cuvinte şi schimbară 
consideraţii asupra vieţii şi a vremii. Pălăvrăgind, Malko lăsă 
valijoara în interiorul elicopterului prin uşa deschisă, cu un 
gest cât se poate de firesc... Cu mâinile libere începu o 
serie de clişee, învârtindu-se în jurul elicopterului sub 
privirea echipajului încântat... Raquel îşi juca rolul la 
perfectie. Luându-i pe cei doi piloţi de gât, râdea în hohote. 
Uneori, Malko surprindea o licărire de panică în ochii ei 
negri... 

in cele din urmă se opri, filmul fiind terminat şi adresă un 
gest amical soldaţilor cubanezi. 

— Dasvidania, companeros... 

Se îndepărtă. Ţinând-o pe Raquel de mijloc îi şopti: 

— Miscä-ti soldurile. 

Tânăra se conformă. Cei şase bărbaţi nu aveau ochi 
decât pentru crupa aceea care se ondula cu indolentä sub 
privirile lor. Pilotul îngână: 

— Que buena! 

— Binecuvântată fie femeia care a zămislit-o, interveni şi 
copilotul. Ballo ăsta are baftă... 

Malko şi Raquel dispăreau pe cărarea care ducea spre 
portul de agrement când o explozie formidabilă zgudui 


188 


insula, aruncând un suflu arzător spre cocotieri. O flacără 
roşie şi neagră se ridică spre cer, ca un panaş sinistru... 

— Ce-a fost asta? întrebă Raquel. 

— O explozie, o lămuri Malko. Nu ne puteam asuma riscul 
să fim urmăriţi. Să ne grăbim. 

Marinarul de pe /ancha era înnebunit. Malko îl linişti cu un 
zâmbet. 

— Cred că a avut loc un accident. Vamos. 

__ Celălalt nu observase că nu mai avea valijoara cu el. 
Intorcându-se mereu spre coloana de fum negru, o porni din 
nou pe şenal. Oamenii fugeau care încotro în baza radar şi 
auziră o, sirenă a pompierilor, Malko privi spre Playa Sirena 
şi remarcă un iaht mare de croazieră care venea spre ei. 
Curând el fu ascuns de o ridicătură a terenului. Se angajară 
în ape mai adânci navigând în lungul şirurilor de pescari în 
direcţia unei insulițe. După ce înconjurară un promontoriu 
Malko zări deodată vasul Cuernavaca. Cam la două mile în 
larg, imobil... 

— Las iguanas! îi anunţă marinarul de pe Lancha. 

Mai înconjurară un promontoriu stâncos pentru a ajunge 
la un ponton vechi de lemn. Acolo se afla deja o 
ambarcatiune uşoară vopsită în alb cu o dungă roşie. 
Apropiindu-se, Malko zări pe o latură inscripţia „vas auxiliar 
Cuernavaca”. Erau aşteptaţi. Probabil, pentru a nu atrage 
atenţia, Fernando Lopez se sacrificase riturilor vizitării 
iguanelor. 

Reptilele proliferau într-un mod prodigios. Zeci şi zeci, 
atrase de bucätelele de pâine aruncate de turişti, cuibăreau 
prin scorburile stâncilor, îmblânzite ca nişte canişi... Raquel 
scoase un țipăt de teroare. 

— Mi-e frică, sunt oribile... 

— Sunt absolut inofensive, o asigură Malko. 

O iguană, ridicată cât era de lungă, pândea o bucăţică de 
pâine, cu micile ei labe prevăzute cu gheare puse pe 
piciorul lui Raquel, care începu să urle... Porniră în lungul 
stâncilor până în dreptul unui luminiş care se continua ca o 
pajişte plină de iarbă. Acolo, reptilele erau cu sutele. 
Schiperul de pe Cuernavaca, Fernando Lopez, se apropie de 
ei, vizibil uşurat. 


189 


— Eram nelinistit! Ce-a mai fost si cu explozia asta? 

— Au aflat că suntem aici, îi spuse Malko. Au adus un 
elicopter de luptă din Havana. L-am aruncat în aer. 

— Dumnezeule! L-am văzut! Nu mă gândisem că era 
vorba de aşa ceva. Cum aţi procedat? 

— Am avut la mine tot ce-mi trebuia. 

— Bun, să plecăm repede. 

Porniră împreună, dând la o parte din drumul lor iguanele 
leşinate de căldura cumplită. Malko se aplecă spre pilotul de 
pe /ancha. 

— Prietenul meu o să ne aducă înapoi pe Playa Sirena, 
dumneata poţi pleca. 

Se uită la Cobra ancorată în depărtare. De data asta 
libertatea aproape că o puteai atinge cu mâna. Era şi 
timpul. Culoarea blondă a lui Miguel Bayamo îşi lua valea, 
picurându-i pe cămaşă, precum şi cea a lui Raquel, iar 
pilotul de pe /ancha începuse să le arunce priviri intrigate... 

x 
x x 


Zdrobit, generalul Pintado se uita la ruinele fumegânde 
ale elicopterului MI 26. Bucäti de tablă fuseseră azvärlite 
peste patru corpuri carbonizate. Rotoarele mari aterizaseră 
într-un bazin cu broaşte țestoase. Din enorma maşinărie nu 
mai rămăsese decât o grămadă de fierătanii. Domnea un 
miros înecăcios de cauciuc ars... 

Unul dintre supraviețuitori le putuse explica ce se 
întâmplase, furnizând o descriere precisă a cuplului care 
venise să le facă o vizită, exact înainte de a se produce 
explozia. Coincidea întru totul cu cea a cubanezului de pe 
Playa Sirena. Cei trei străini misterioşi plecaţi în Insula 
Iguanelor erau fugarii. 

Salvador Jibaro nu îndrăznea să-şi privească şeful. Acesta 
din urmă se întoarse spre el, cu ochii injectati de sânge. 

— Dacă nu-i găsim, cu mâna mea îţi trag un glonţ în 
cap... 

Porniră în fugă spre portul de agrement unde îi aştepta 
lancha lor. Aşa cum se temuse generalul, iahtul mexican 
dispăruse, cum schiperul lui îi dăduse de înţeles. Mai exista 
încă o şansă minimă ca ei să nu se fi putut îndepărta. 


190 


Lancha demară cu toată viteza spre Insula Iguanelor. 
Salvador Jibaro se juca închizând şi deschizând piedica unui 
Kalaşnikov, cu nodul în gât de groază. Ori punea mâna pe ei 
ori viaţa lui înceta la Cayo Largo. 

x 


x x 

— Priviţi! 

Vasul auxiliar de pe Cuernavaca tocmai se îndepărta de 
Insula Iguanelor. Inaintea lor, tăindu-le drumul, se apropia o 
lancha cu mai mulți bărbați la bord. Văzându-i, unul dintre 
ei se ridică agitând un Kalaşnikov! 

Fernando Lopez trase o înjurătură. 

— N-o să mai ajungem niciodată la vas. 

Lancha se apropia cu toată viteza. Brusc, mexicanul coti 
spre un grup de insulițe mlăştinoase, apropiate între ele, 
acoperite de o vegetaţie luxuriantă şi străbătute de 
numeroase canale mărginite de arbori tropicali: un adevărat 
labirint prin care nu te puteai aventura decât cu un vas 
având fundul plat, pentru a observa miile de păsări ale 
sanctuarului. Aceste canale formau o reţea de nepätruns, 
cu fundături, braţe împotmolite în nisip, doar partial 
navigabile. 

— Singura noastră şansă e să ne descotorosim de ei pe 
aici, făcu Fernando Lopez. 

x 
* x 


Salvador Jibaro, ţinând Kalaşnikovul în mână, se întoarse 
spre pilot. 

— Incotro au luat-o? 

— Spre Sanctuarul păsărilor, companero. E vizitat de 
turişti. Cunosc bine locurile, îi prindem noi. 

Salvador îi trase o palmă peste umăr. 

— Dă-i bătaie! 

Proptit la proră, cu arma bine înfiptă în şold, începea să-şi 
savureze tardiva victorie. Cu Bayamo în mâinile lor şi cu 
agentul american, până şi pierderea elicopterului s-ar trece 
cu vederea. Fremäta de nerăbdare... 

Inaintea lor, ambarcatia cu motor dispăruse în hätisul 
arborilor tropicali... 


191 


Capitolul XX. 


Ambarcatiunea cu motor de pe Cuernavaca se strecura 
printr-un canal sinuos, printre rădăcinile aeriene ale 
arborilor tropicali şi a ramurilor căzute în apă. Fundul era 
foarte puţin adânc şi Fernando Lopez cu greu putea 
menţine schiful pe linie dreaptă în şenalul îngust. 
Pătrunseseră în inima ținutului mlăştinos. Marea nu se mai 
vedea. Liniştea era deplină. Fără întrerupere, noi şi noi 
braţe se deschideau înaintea lor... 

— Încotro mergem? întrebă Malko. 

Lopez mormăi: 

— E un şenal care iese la mare pe partea cealaltă a 
insulei. Dar până acolo e un adevărat labirint... 

În urma lor se auzea bubuitul /anchei. Valuri mici 
clipoceau lovindu-se de arborii tropicali, peştii fugeau 
speriaţi. Deodată, zăriră prin hăţişul de ramuri un şenal 
larg. Malko strigă: 

— Acolo! 

Lopez o luă imediat pe un canal îngust năpădit de crengi 
pentru a ajunge spre ieşirea indicată. Brusc, ambarcatiunea 
se hârâi de fundul apei şi motorul cală! In liniştea scurtă, 
auziră celălalt motor care se apropia... Lopez încercă o 
manevră disperată, băgând în marşarier... Mută de groază, 
Raquel se agätà de Malko. Luis Miguel Bayamo încremenise 
ca o statuie... 

Se întoarseră în canalul de mai înainte şi zăriră prin 
vegetaţia bogată cealaltă /ancha împotmolită şi ea. Auziră 
strigătele turbate ale urmăritorilor... Aceştia reuşiră s-o ia 
din loc. Lopez intră pe un mic şenal. Din nou văzură 
marea... 

— Pe aici e, triumfă mexicanul. leşim pe plajă. 

Treizeci de secunde mai târziu nimeriră într-un lac mic. 
Printre arborii de pe partea opusă, se vedea marea. Atât 
doar, că între ei şi ea se afla o barieră în aparenţă de 
netrecut. Şenalul care ducea spre plajă era năpădit de liane, 
de rădăcini, fiind aproape blocat. 


192 


Nimeriseră într-un impas şi în spatele lor bubuitul 
motorului urmăritorilor se apropia... Erau prinşi în cursă. 

Lopez şi Malko schimbară o privire elocventă. 

Deodată, Malko sări în apa care-i ajungea până la brâu. 

— Să încercăm să împingem vasul, spuse el. E singura 
modalitate. 

Bayamo sărise imediat după el. Ceilalţi doi le urmară 
exemplul şi porniră să împingă ambarcatia, înotând prin 
mocirlă... Raquel, prima, scoase un țipăt de durere. O 
meduză se lipise de piciorul ei, provocându-i o arsură 
violentă... Apoi veni rândul lui Malko... Toţi strigau şi înjurau 
împingând vasul metru cu metru, urmăriţi de obsedantul 
zgomot al bărcii securiştilor care se apropiau. 

Brusc, Lopez scoase o exclamatie de ciudă. Un trunchi 
gros de copac, smuls de vreun taifun, bloca senalul. 
Imposibil să depăşească acel obstacol. Se uitară unii la alţii. 
Marea era la câţiva metri... 

Incercară să salte vasul, dar era prea greu. 

— Motorul, strigă Malko. Să-l ridicăm! A 

Lopez se şi apucase să-l demonteze. Impreunä cu 
Bayamo îl scoaseră din lăcaşul lui şi-l târâră pe solul 
mlăştinos... într-un minut ajunseră pe plajă, de partea 
cealaltă. După ce lăsară motorul pe nisip, se întoarseră toţi 
patru să tragă şi coca vasului. Mulțumită unei funii legate în 
partea din faţă, reuşeau să progreseze metru cu metru. 

— Incă trei metri, strigă Lopez. 

Toţi îşi sporiră eforturile şi, deodată, coca începu să 
alunece pe nisip, chiar în clipa în care răsună o rafală. 
Proiectilele şuierau în jurul lor, rupând crengi, ricoşând. 

Malko se întoarse şi simţi că i se prăbuşeşte cerul pe cap. 

Raquel dispăruse! 

Ultima oară când o văzuse, împingea vasul opintindu-se 
în spatele lui... O luă înapoi, în vreme ce Lopez şi Bayamo 
reuşiseră să tragă schitul pe plajă şi o văzu. Cu faţa în jos, 
pe fundul şenalului, în apa de patruzeci de centimetri. 

Bălăcindu-se printre meduze, se aplecă asupra ei şi o 
întoarse, îi veni să verse. Un glonţ o nimerise în ceafă şi, 
ieşind prin faţă, îi smulsese o parte din obraz. 

— Malko! Malko! 


193 


O nouă rafală pârâi. 

Lopez răguşise strigând. Cu ajutorul lui Bayamo montase 
motorul la locul lui şi lansase ambarcatiunea la apă. 

Malko încremenise de parcă i se sudaseră picioarele de 
fundul mlăştinos. Nu era în stare să-şi desprindă ochii de 
balta de sânge care se lăţea în jurul capului tinerei femei. 
Desluşi printre arbori silueta vasului inamic şi o nouă rafală 
rupse ramurile copacilor. Nici măcar nu se aplecä. 
Tetanizat. 

— Malko! 

Ceilalţi doi urcaseră în schif. Motorul bubuia. Se hotărî. 
Străbătu în fugă, ca un automat, cei câţiva metri care-l 
separau de mare şi sări în schif. 

— lerte-mă Domnul, ce-ai înnebunit! 

— E moartă, spuse Malko. Cu un glonţ în cap. 

— | am sorry, spuse Lopez. Terribly sorry. O cunosteati 
bine? 

— Nu, dar fără ea n-am fi putut fugi niciodată din Cuba. 

Se întoarse. leşiseră din apele puţin adânci şi se 
îndreptau spre larg. Lancha nu se mai vedea. Mai aveau 
doar trei sute de metri până la iaht, când o siluetă apăru din 
mlaştină agitând un Kalaşnikov. 

Zgomotul detonaţiilor ajunse până la ei, estompat. 

Luis Miguel Bayamo nu mai avea ochi decât pentru 
silueta Cobrei vopsite în alb şi roşu, la o milă în larg. Malko 


se abtinu cu greu să nu-l arunce peste bord. 
x 


* * 


Vopseaua blondă se spălase şi se vedeau suvite negre 
plutind în apa mâloasă. Cei trei bărbaţi se uitau la cadavru, 
pradă gândurilor lor. Generalul Orosman Pintado îl fixă pe 
Salvador Jibaro cu un aer absent. Acesta din urmă, cu arma 
atârnându-i în mână, simţea că îmbătrânise cu o mie de ani. 
Cu o voce fără timbru, ofiţerul remarcă: 

— Păcat că ai ochit prost... 

Salvador nu mai avu timp să digere nedreptatea 
flagrantă. Liniştit, generalul îşi scoase Makarovul din teacă. 
De la un metru, goli jumătate din încărcător în capul lui 
Salvador Jibaro, sub privirea încremenită a pilotului de pe 


194 


lancha. Apoi, cu un rictus de frică şi disperare, sprijini 
capătul ţevii de tâmpla lui dreaptă, având grijă s-o 
orienteze spre spate şi apăsă pe trăgaci. 

x 


* * 


La început se văzură ca trei puncte minuscule la orizont, 
spre nord, cu un bâzâit puţin mai tare ca cel al unei muşte 
mari. Luis Miguel Bayamo, aşezat în spatele Cobrei pe o 
banchetă, se ridică terorizat. 

— Ce mai e şi asta? 

Malko, în capătul celălalt al banchetei nu-i răspunse. 
Fernando Lopez, la comenzi, nu auzise nimic. Cobra fugea 
cu 35 de noduri şi se apropiau de limita apelor teritoriale 
cubaneze. Bâzâitul deveni un bubuit surd. Cubanezul nu 
pierdea din ochi cele trei puncte care se îndreptau spre ei în 
viteză. Avioane de vânătoare în formaţie. 

Zburau foarte jos, la mai puţin de o mie de picioare. 
Bayamo se uita la ele fix, cu bărbia tremurând. 

Bubuitul deveni tunet, iar tunetul huruit cumplit şi cele 
trei F16, pe aripi cu steaua Statelor Unite, trecură pe 
deasupra Cobrei aplecându-se grațios pe o aripă şi 
scânteind în soare. 

In picioare pe banchetă, Luis Miguel Bayamo urla de 
bucurie, agitându-şi braţele. Fernando Lopez se întoarse şi 
împietri. Dintr-un salt, părăsind comenzile, se prăvăli peste 
Malko, care apucase un Colt 45 ascuns sub pernele de 
pânză. li smulse arma din mână şi o aruncă în interiorul 
cabinei. Intepenit locului, Luis Miguel Bayamo se uita fix la 
ochii aurii ai lui Malko, brusc striati de filamente verzui. 

Fernando Lopez îi adresă agentului CIA un zâmbet 
călduros şi trist. 

— Take it easy”, îi spuse, nu scapă el cu viaţă. 

Cele trei F16 reveneau în formaţie impecabilă, bătând 
bucuros din aripi. 


Sfârşit. 


52 Stai liniştit. 


195