Gerard de Villiers — [SAS] Ucigasul din Miami

UCIGAȘUL DIN MIAMI 


Tu 


Tiida 
NL 


Ucigaşul din Miami 
Gerard de Villiers 
S.A.S. 069 
Son Altesse Serenissime 
Ucigaşul din Miami 
Le Tueur de Miami, 1983 
V 1.0 


Capitolul | 


Johnny Trump adulmecă dezgustat mirosul de 
kerosen care plutea în aerul umed şi călduţ. Câteva 
taxiuri rablagite şi ca vai de mama lor aşteptau încă 
la bagaje. Zborul 94 al Companiei Prinair, care 
venea de la Santo-Domingo, era ultimul care sosise 
cu două ore întârziere: adică unsprezece fără zece, 
în loc de nouă fără zece. Majoritatea pasagerilor 
fuseseră aşteptaţi de prieteni şi se înghesuiseră în 
autobuzul ce mergea la San Juan. Numai Johnny, cu 
geanta-diplomat în mână, stătea pe trotuarul din 
faţa aerogării părăginite. Îl înjură printre dinţi pe un 
şofer de taxi mai insistent decât ceilalţi şi aruncă o 
privire în jur. Zăpuşeala îi lipise cămaşa de pieptul 
grăsuţ. Murea de frică. Se frecă la ochii veşnic roşii 
cu un gest nervos. Asta din cauza excesului de 
cocaină. Johnny făcea parte dintre aceia pe care 
distribuitorii îi numeau cu un dispreţ şugubăţ 
„Cocaine glutton”... Se lăsase de multă vreme de 
vânzarea maşinilor şi se aruncase în universul 
drogurilor. 

Metis, jumătate american, jumătate columbian, nu 
îi fusese deloc greu să se infiltreze în circuitele cele 


a 


Gerard de Villiers 
mai avantajoase, devenind din client furnizor. 

Scrută întunericul ca să-i zărească pe cei care 
trebuiau să-l aştepte. Fiindcă nu avea bagaje, ieşise 
printre primii înconjurat de un val de studenţi 
gălăgioşi, urlând şi vociferând că nu găsesc o cursă 
charter. Un taxi demară cu zgomot de tractor, iar 
ultimul autobuz pentru San Juan se legăna într-un 
nor albăstrui de motorină nearsă complet. 

Johnny Trump puse geanta-diplornat între picioare 
ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte cu o batistă 
imensă.  Portoricanii erau în stare să fure şi 
carapacea unei broaşte țestoase. 

— Hi. Johnny, you had a good trip?! 

Metisul se întoarse atât de brusc încât fu cât pe ce 
să cadă. Un bărbat şi mai corpolent decât el, cu o 
burtă pe care cămaşa stătea să plesnească şi cu o 
privire veselă, îi întindea mâna. Ochii negri, foarte 
afundaţi erau absolut inexpresivi. Johnny apucă 
mâna şi o scutură. 

— Foarte bine, Faustino. Dar rabla asta de avion a 
întârziat două ore... 

Interlocutorul său izbucni într-un hohot de râs 
sănătos. 

— Ştiu! Am avut timp să beau trei „beri”... Vamos. 

Se  îndreptă  legănându-se spre parching. 
Cubanezul era un om din topor, care venise în 
Statele Unite în anii '60 şi se specializase în 
„Supravegherea” distribuitorilor de cocaină. In 
momentul în care se pregătea să se urce într-o 
maşină veche americană, parcată într-o zonă 
întunecată, întrebă fără să ridice glasul: 


1 Bună Johnny ai călătorit bine? (n. a.). 


Mg e 


Ucigaşul din Miami 

— You get the dough?’ 

— Fireşte, zise Johnny Trump. 

Se frecă la ochi din nou, din obişnuinţă. Se abţinu 
cu greu să se întoarcă ca să verifice dacă erau şi 
ceilalţi acolo. Era exact lucrul pe care nu trebuia să-l 
facă... Faustino deschise portiera care scârţâi 
îngrozitor, iar Johnny Trump se urcă în maşină. 
Distinse pe întuneric un bărbat la volan. Faustino se 
aşeză greoi lângă el şi i-l arătă cu un semn al 
capului pe şofer. 

— El este Nieves. 

Nieves clătină din cap fără să spună nimic, dar nu 
demară.  Cubanezul arătă  geanta-diplomat cu 
arătătorul lui butucănos pe care strălucea un 
diamant. 

— Să vedem! 

Era de aşteptat. Însă Johnny transpira atât de 
abundent, încât dură câteva secunde până nimeri 
combinaţia, apoi deschise capacul, dând la iveală o 
carte porno, un mic revolver negru de calibrul 38 şi 
câteva teancuri de bancnote de o sută de dolari 
prinse cu elastic. Îşi strecură numaidecât arma la 
centură. Ca să iasă din Santo-Domingo, nu avusese 
nicio problemă, căci îi cunoştea pe vameşi. Înainte 
să plece, va vinde pistolul la Porto Rico. Aici armele 
costau o avere. 

— Şapte sute de mii de dolari, anunţă el. 

Şapte teancuri de o sută de mii de dolari, fiecare 
gros de câte opt centimetri. Faustino clătină 
aprobator din cap şi îi zise şoferului: 

— Vamos! 

Începură să cadă pe tabla maşinii picături mari de 


2 Ai gologanii? (n. a.). 


a A 


Gerard de Villiers 

ploaie. Numai un ştergător de parbriz funcţiona, însă 
motorul porni, după mai multe încercări. După 
câteva minute, se îndreptau spre centrul oraşului 
San Juan, pe autostrada Expreso Baldorioty de 
Castro. Johnny Trump se frecă iarăşi la ochi. Avea 
senzaţia că inima îi va ţâşni din piept, ca o fiară în 
libertate. Maşina se legănă pe asfaltul denivelat ca o 
corabie pe valuri. Nieves deschise aparatul de radio 
şi o voce tunătoare anunţă: 

— Aqui Salsa sesenta y tres. El poder de la Salsa. 
El poder salsero”? 

Muzica începu să cânte neîntrerupt. Difuzorul 
trepida, prin urmare, nu puteau să discute. Faustino 
părea că adormise. Merseră prin cartierul rezidențial 
Condado. Nieves se opri brusc de-a curmezişul 
drumului, apoi ieşi de pe Expreso şi o luă pe un 
bulevard mai liniştit. Imediat se îndreptă spre sud. 
Străbătând cartierul popular Santurce. După ce se 
terminară clădirile moderne, începură străduțele 
întunecate, mărginite de căsuțe din lemn cu 
verande luminate în care bătrânii se legănau în 
balansoare, adăpostiţi după gardurile cu grilaj. Cu 
un şomaj de treizeci şi şapte la sută, Porto Rico se 
afla în fruntea statisticilor locale, iar cinstea pe 
aceste meleaguri nu se prea întâlnea. 

Nieves încetini mult şi o luă pe o străduţă fără 
trotuare, mărginită de cocioabe amărâte. Pe stânga, 
apăru o cafenea cu firmă luminoasă, iar Nieves se 
opri în faţa ei. Ploaia se oprise la fel de brusc 
precum începuse. Vreo doisprezece clienţi sprijiniți 
de zid beau bere la cutie în ritmurile transmise de. 
„Salsa 63”. Nieves fluieră. Imediat ieşi din cafenea 


3 Aici Salsa 63, puterea Salsa! (n. a.). 


i a 


Ucigaşul din Miami 
un tânăr cu părul creţ, slab ca un ţâr, care alergă la 
maşina verde parcată în spatele lor. 

— Au ajuns? îl întrebă Johnny. 

— Nu, răspunse Faustino fără să se clintească din 
loc. 

Johnny Trump întoarse capul. Maşina verde 
execută o manevră şi se aşeză de-a curmezişul 
drumului îngust. Imediat ce blocase de tot trecerea, 
Nieves demară brusc, îndepărtând rarii pietoni 
claxonând nebuneşte. Făcu un slalom pe străduţele 
neumblate, ca să ajungă în final pe o arteră mai 
luminată şi mai largă. În trecere, Johnny zări un 
panou pe care scria: Avenida Borinquen. Frica i se 
cuibărise în suflet. 

— Hei. Făcu el. Ce înseamnă circul ăsta? 

Cubanezul se prefăcu că se trezeşte şi înfipse 
degetul în pieptul lui cu un zâmbet superior. 

— Tu protection, amigo! Ai o grămadă de bani 
acolo. 

S-ar putea ca cineva să ti-i fure. Poate că ai fost 
urmărit în avion, nu? Trebuie să fim prudenti. 

Ajunseră pe un bulevard larg ce mergea spre sud. 
Johnny Trump recunoscu Ponce de Leon. Parcă erau 
la New York. Pe partea stângă se înşirau nişte 
zgârie-nori ca la paradă. Numai că în dreapta, era o 
gaură neagră... Johnny se strădui să ţină minte 
configuraţia oraşului. Se găseau în Hato Rey, în plin 
centru comercial. 

Când ajunseră la intersecţia următoare, Nieves o 
luă la dreapta, pe Franklin Delano Roosevelt, colţ cu 
del Banco de Ponce. După ce parcurseră încă o sută 
de metri, viră iar la dreapta, trecând pe lângă 
clădirile puternic luminate ale postului de radio W- 


eT n 


Gerard de Villiers 

KAQ. După aceea, se afundară într-un cartier 
mărginit de depozite. Puțin mai departe, şoferul 
puse frână şi viră la stânga. Johnny zărea în 
depărtare un şir de clădiri, de parcă s-ar afla în altă 
lume. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— La Tokyo, răspunse Faustino. Şeful ne aşteaptă 
acolo. 

Johnny înghiţi în sec. Tokyo era cea mai sinistră 
mahala din San Juan. Nici poliţia nu îndrăznea să 
vină aici. Era fieful tuturor ucigaşilor şi al 
toxicomanilor... Locul întâlnirii fusese bine ales. 

Farurile luminară o parcare întinsă şi goală, 
mărginită în fund de cocioabe din lemn ridicate pe 
piloni, apoi un şir de maşini vechi americane 
stricate. Un pieton pe lângă care trecură le făcu un 
semn obscen. Johnny tremura ca varga de frică. Il 
bătea gândul să sară din maşină şi s-o ia la 
sănătoasa. Dar nu apucă. Maşina se opri în faţa unei 
barăci care fu înconjurată numaidecât de câteva 
siluete amenințătoare. Nieves zise ceva în şoaptă, 
iar acestea se îndepărtară. Portiera din spate fu 
deschisă de un bărbos înarmat cu o macetă. Johnny 
Trump cobori, inspiră aerul umed şi călduţ 
amestecat cu miros de murdărie. Tokyo se afla pe 
malul râului Caño de Martin Pena, la câteva sute de 
metri, în care pluteau de obicei câteva cadavre 
printre alte mizerii. 

Faustino se legănă până la o scară din lemn ce 
urca pe verandă, urmat de Johnny Trump. Nieves 
rămase jos şi îşi aprinse o ţigară. Faustino urcă 
treptele cu paşi greoi, deschise o uşă şi împinse pe 
musafir înăuntru, apoi intră şi el. Johnny auzi acelaşi 


p S 


Ucigaşul din Miami 
ritm de salsa şi simţi un miros de porc pârlit, clipind 
des din cauza luminii puternice. 

— Bienvenida. Amigo! 

Vocea de stentor îl făcu să simtă un şoc electric 
pe şira spinării. Ochii lui înroşiţi zăriră un bărbat 
înalt instalat pe o canapea, chiar în faţa lui. Avea 
trăsături regulate frumoase, o barbă bine îngrijită, o 
mustăcioară şi părul negru ca pana corbului. La gât 
îi atârna un lanţ gros din aur care se vedea din 
cămaşa descheiată pe pieptul păros. In picioare 
avea cizme de cowboy din piele gri şi stătea cu ele 
cocoţate pe o măsuţă joasă, iar mâna dreaptă o 
ţinea pe coapsa unei fete cu chip senzual şi dulce, 
cu un zâmbet resemnat şi cu sâni ascuţiţi ce se 
vedeau prin tricoul roşu. Era Miguel Cuevas, cel mai 
cunoscut „cocaine cowboy” şi cel mai periculos, 
fireşte, un cubanez de treizeci şi cinci de ani care 
devenise miliardar de pe urma drogurilor şi care 
scăpa de câţiva ani buni de toţi poliţiştii care îl 
urmăreau, începând cu Miami şi Bogota, până în 
majoritatea insulelor din Caraibe. Era omul cu care 
trebuia să se întâlnească Johnny. 


x 


Miguel Cuevas se ridică şi veni să-l îmbrăţişeze pe 
Johnny Trump. Mirosea frumos a apă de toaletă şi 
avea o ţinută îngrijită. Putea fi luat drept un p/ayboy 
inofensiv, dacă nu ar fi avut acea privire rece şi 
nesătulă. Nările subţiate de folosirea regulată a 
cocainei păreau transparente şi fremătau întruna. 

— Stai jos, îl invită el pe Johnny Trump. Bea ceva, 
cred că eşti obosit. 


sa aa 


Gerard de Villiers 

Amabilitatea lui era  înduioşătoare... Johnny 
acceptă din obişnuinţă un pahar de rom alb, apoi se 
ridică. 

— Pentru reuşita în afacerile noastre, zise el cu 
voce aproape fermă. 

Alcoolul îi făcu bine. Miguel Cuevas puse din nou 
mâna pe coapsa fetei care zâmbea întruna, cu 
gândurile în altă parte. Johnny pândea zgomotele de 
afară, spunându-şi mereu că oamenii care îl 
protejau nu erau nişte îngeraşi, ci reuşiseră să scape 
de urmăritori şi acţionaseră în consecinţă. Acest 
gând îl mai linişti puţin şi începu să examineze 
încăperea. Era sărăcăcioasă, probabil că era locuinţa 
lui Nieves. 

Mobila avea culori ţipătoare, iar elegantul Miguel 
Cuevas ar înnebuni în acest cadru mizerabil. 
„Cocaine cowboy” căscă ostentativ. 

— E timpul să mă duc la cazinou, zise el. 
Terminăm cu afacerile? 

Privirea se opri la Johnny Trump. Şi el ardea de 
nerăbdare să scape. Mulţi oameni ar fi dat orice ca 
să stea măcar o clipă faţă în faţă cu Miguel Cuevas, 
dar lui nu-i ardea. 

— Foarte bine, spuse el. 

— Ai banii? 

— Sunt aici, zise Johnny în timp ce se ştergea pe 
faţă cu batista. Dar tu ai marfa? 

Crosa pistolului de calibrul 38 din centură se 
vedea foarte bine. Chiar şi între prieteni, puţină 
intimidare nu strica. Miguel Cuevas izbucni într-un 
hohot de râs vesel. 

— Doar nu crezi că ai bătut atâta cale de pomană! 
Faustino! 


imi G aa 


Ucigaşul din Miami 

Cubanezul cel gras se ridică, scoase o valiză 
albastră de sub pat şi o deschise. Conţinea câteva 
pachete învelite în plastic negru, cam de un 
kilogram fiecare, de mărimea unui pachet de zahăr. 
Cubanezul luă unul şi îl aruncă în poala lui Johnny. 
Acesta desfăcu pachetul cu nerăbdare. Zări o pudră 
albă şi strălucitoare. Nu văzuse în viaţa lui atâta 
cocaină la un loc. Puse cu degetul pe limbă şi o 
gustă. Era adevărată. De altfel, un om cu renumele 
lui Miguel Cuevas nu îşi permitea să vândă porcării. 
Acesta adăugă: 

— Vine de la Medellin. Nouăzeci şi cinci la sută. 
Pură. 

Poţi s-o îndoieşti de zece ori. 

În valiză erau cincisprezece kilograme. Revândută 
pe străzile din Miami, valora şapte milioane de 
dolari... Johnny închise pachetul şi îi puse la loc în 
valiză. După aceea deschise geanta-diplomat şi 
puse cele şapte teancuri de o sută de mii de dolari 
pe masă, înghiţi în sec şi spuse: 

— Cei care m-au trimis ar dori să se întâlnească cu 
tine, Miguel, ca să facă o afacere mai importantă. 
Au auzit zvonuri că ai dat un tun. Ar dori să cumpere 
totul... 

Miguel Cuevas zâmbi, iar mâna înaintă mângâind 
pieptul fetei care avea chipul imobil. 

— Sunt bine informaţi, zise el. Dar îi va costa 
scump... 

Ochii îi scânteiară ciudat, iar Johnny îşi spuse că ar 
fi trebuit să tragă pe nas o „priză” înainte de a-l 
întâlni. Nu mai putea. Din păcate, nu avea niciun 
gram de cocaină la el. Se frecă din nou la ochi 
furios. Miguel Cuevas îl observă cu duioşie. 


= 10 aa 


Gerard de Villiers 

— Ai probleme cu ochii, nu-i aşa? zise el. Ştim ce 
este... Uite, ia asta. 

Se căută prin buzunar şi scoase un flacon de 
„Vişine”. Toţi toxicomanii au aceeaşi problemă. 
Johnny luă flaconul din plastic, îi desfăcu dopul, puse 
vârful sub formă de pipetă în colţul ochiului stâng şi 
apăsă sticluţa. 

Câteva picături fi căzură imediat în ochi. Însă, în 
loc de ameliorarea presupusă, îl ustură ca focul. Cu 
un urlet inuman, lăsă flaconul din mână, se învârti 
pe loc şi îşi apăsă ochiul cu degetele. Celălalt se 
umplu de lacrimi. Durerea atroce îi golea creierul. 
Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, auzea râsul 
dement al lui Miguel Cuevas şi vocea plină de 
sarcasm: 

— E bun flaconul meu cu acid sulfuric, nu-i aşa, 
Johnny? 

Simţi cum îl înconjurau două braţe şi cum o mână 
îi lua revolverul. Căzu în genunchi, orbit de lacrimi. 
Simţi vârful unei cizme care îl loveşte în laringe, 
tăindu-i răsuflarea. Încet, încet se afunda într-o 
gaură neagră de unde vocea cubanezului ajungea 
slab până la el: 

— Johnny? Este de-abia începutul... 


Capitolul Il 


O mână feroce trase pe spate capul lui Johnny 
Trump activând durerea atroce a ochiului ars cu 
acidul sulfuric. Ochii acestuia erau plini de lacrimi şi 
de aceea nu putea să vadă nimic din ceea ce se 
întâmpla în jurul lui. Ritmurile de „Salsa 63” îl 
făceau să-l doară îngrozitor timpanele. Nici măcar 


~ 11 — 


Ucigaşul din Miami 
nu îl legaseră, ci îl trântiseră pur şi simplu într-un 
fotoliu vechi, ca pe un obiect bun de aruncat. Nu-l 
Zări, dar recunoscu după miros apa de toaletă 
folosită de Miguel Cuevas. 

— Uită-te la mine! îi ordonă acesta. 

Cu preţul unui efort nemaipomenit. Johnny Trump 
întredeschise ochiul sănătos şi, printre lacrimi, zări 
vag figura cubanezului care stătea în picioare în faţa 
lui şi a fetei în roşu care nu se mişcase de pe divan. 
Miguel Cuevas se aplecă deasupra lui şi îi şopti cu o 
voce periculos de blândă: 

— Măi. Jăvruţă! Credeai că poţi să-l tragi pe sfoară 
pe Miguel Cowboy-ul! Cine ţi-a dat banii? 

Johnny suspină, înghiţi în sec şi fu cuprins de un 
tremurat  convulsiv din cauza fricii şi lipsei 
drogurilor. Oare va rămâne orb? Durerea îl sufoca. 
Dacă vorbea, ştia ce îl aşteaptă. Dumnezeule, oare 
ce făceau aliaţii lui? Tipii aceia din SWAT’ atât de 
impresionanţi cu beretele lor negre şi cu revolverele 
imense. 

— Miguel! gemu el. Ai înnebunit! Ce părere ai? 

— Ce părere am? se răsti cubanezul. Că vrei să 
mă vinzi, gunoiule! Dacă Faustino nu ar fi fost atent, 
poliţiştii ar fi deja aici. Ştii cât au promis pe capul 
meu împuţiţii din DEA?” O sută de mii de dolari. Dar 
ştii foarte bine, nu-i aşa? 

Johnny Trump tremura şi mai tare. Cum de ghicise 
ticălosul ăsta? Dacă se amestecase în această 
afacere, o făcuse ca să evite pedeapsa cu opt ani de 
închisoare pentru trafic de droguri. Însă agenţii din 
DEA îi promiseseră că îl vor proteja şi că nu va păţi 


4 Unitate antiteroristă, (n. a.). 
5 Drug Enforcement Administration, (n. a.). 


Po, În 


Gerard de Villiers 
nimic. 

— Miguel, doar îi ştii pe tipii pentru care lucrez, 
sunt nişte barosani din New York şi-au mulți 
gologani. 

— Ticălosule! 

Şutul pe care îl primi în gleznă îl făcu să uite o 
clipă că îl durea ochiul. Miguel Cuevas îi urlă în 
ureche: 

— Minţi! am verificat. Nimeni nu îi cunoaşte pe 
tipii tăi, poliţaii ţi-au dat dolarii... recunoaşte! 

Urletele cubanezului acopereau ritmurile de salsa 
care se auzeau la radio. Johnny înghiţi în sec, 
terminat. Brusc, radioul fu dat mai tare. Înainte să 
apuce să întrebe de ce. Simţi degetul mare 
înfundându-i: se brusc în ochiul drept şi îi ridică 
pleoapa, forțându-l astfel pe Johnny să ţină ochiul 
deschis. Simţi imediat cum o flacără îi perforează 
corneea. 

Johnny Trump avu senzaţia că îşi scuipă coardele 
vocale. Sări din fotoliu şi se tăvăli pe jos de 
usturime, în sunetul strident al muzicii! îşi zgâria 
faţa stând în genunchi, cu corneea făcută praf, 
zărind doar un nor imens. Miguel Cuevas îl ridică de 
jos şi îl trânti în fotoliul vechi. Simti un obiect dur 
care îi lovea incisivii, provocându-i o nouă durere. 

— Inchide botul, se auzi vocea rece a lui Miguel 
Cuevas, altfel îţi zbor creierii! 

Oţetul din care era confecţionată ţeava pistolului 
lipit de dinţi îi dădu fiori reci pe şira spinării. 
Instinctul de conservare fu mai puternic şi reuşi să-şi 
stăpânească durerea, nescoţând nici cel mai slab 
sunet. Muzica fu dată puţin mai încet, iar vocea lui 
Miguel Cuevas se auzi: 


<13 = 


Ucigaşul din Miami 

— Eşti curajos, Johnny, dar dacă nu-mi spui 
adevărul, îţi voi turna tot acidul până când vei avea 
numai două găuri în loc de ochi şi îţi va ajunge la 
creier. 

O usturime neiertătoare îi pişcă dosul palmei lui 
Johnny. O picătură de acid. Dar ţipătul său se stinse 
repede. Ochii îl usturau îngrozitor. Îşi duse mâinile la 
ochi încercând să-şi recapete răsuflarea. Vocea lui 
Miguel preciză: 

— Te las să te gândeşti, Johnny, dar nu prea mult, 
ştii că ard de nerăbdare să mă duc la cazinou să joc 
banii prietenilor tăi din DEA şi nu mă mai minţi, căci 
voi afla. Priveşte! 

Johnny Trump reuşi să distingă cu greutate un soi 
de sceptru învelit într-o hârtie strălucitoare divers 
colorată, pe care cubanezul i-l agita pe sub nas. 

— Cu sceptrul meu pot să-i fac şi pe morţi să 
vorbească, zise cu mândrie Miguel Cuevas. Eu sunt 
un „babalawo”. Shango. Zeul războiului, mă apără. 

Johnny abia auzea. Ştia că Miguel Cuevas era un 
credincios fervent în senteria, un cult jumătate 
păgân, jumătate creştin care semăna foarte mult cu 
voudou, impregnată cu multă magie neagră, dar era 
nedumerit să-l vadă pe cubanez că îi dădea atâta 
importanţă. Era şi mai uimit să afle că era mare 
preot, adică un babalawo. Acesta se aşeză şi strigă 
cu bucurie: 

— Don't bullshit me, Johnny. Gândeşte-te în timp 
ce mă distrez şi eu puţin. 

Îngrijorat, Johnny Trump întredeschise din nou 
ochiul mai sănătos. Miguel Cuevas se întinsese pe 
divan, cu şliţul de la pantalonii de pânză deschis. 


6 Să nu mă fraiereşti, (n. a.). 


i Tdi 


Gerard de Villiers 

Scoase sexul blegit şi monstruos care îi ajungea 
aproape până la jumătatea pulpei. Fata îl prinse cu 
ambele mâini şi se străduia să-l facă mai ţeapăn. La 
radio se auzeau în continuare ritmurile de salsa. 
Tabla ondulată de pe acoperiş era zguduită de 
rafalele puternice de vânt. Era o furtună obişnuită în 
acest anotimp ploios. În curând, ploaia se înteţi şi 
Johnny o resimțea cu durere în creier. Acesta profită 
de acest scurt răgaz ca să se gândească. Nu prea 
avea de ales. Ori tăcea în continuare, iar cubanezul 
îl tortura până îşi dădea duhul, ori vorbea şi tot îl 
omorau. 


x 


Miguel Cuevas contempla dezgustat membrul 
interminabil care atârna între degetele de expertă 
ale partenerei sale. 

Cocaina începea să-i joace feste. Odinioară fusese 
un adevărat etalon în materie, deşi fata se minună 
din politeţe în faţa importanţei sexului său, lucru 
care îl măgulea ca de obicei. 

Scoase din buzunar o cutiuţă din argint şi i-o puse 
fetei la nas. lar ea trase cu voluptate pe nas puţină 
cocaină, apoi se puse pe treabă cu mai multă 
tragere de inimă. Cu ochii întredeschişi, Miguel îi 
frământa distrat sânii prin tricou. 

Pe fotoliul de vizavi, Johnny Trump părea mort, 
stând chircit. Miguel Cuevas îi plângea de milă că nu 
putea să profite de spectacol. Enervat brusc din 
cauza rezultatului nesatisfăcător pe care îl obținuse 
partenera lui, o apucă de ceafă şi o aplecă spre 
pântece. Gura înlocui încet degetele. Mâna care 


~ TE 


Ucigaşul din Miami 
strângea monstruosul mădular părea minusculă. 
Cocaina începea să o excite, iar mişcările capului îşi 
accelerară ritmul. Membrul lui Miguel căpăta 
dimensiuni impresionante. Fata îl lingea, îl mângâia. 
Îşi freca obrajii cu el. 

— Esta bien, esta bien, murmură cubanezul. 

În sfârşit, se simţi în stare de ceva. Tâmplele îi 
zvâcneau şi o îndepărtă, o prinse de şolduri, o aşeză 
în genunchi pe divan, cu spatele la el şi îi smulse 
slipul. Apoi se afundă în ea cu o mişcare bruscă, în 
timp ce îi cuprindea sânii în palme. Fata avu 
senzaţia că îi pătrunde o sabie în pântece şi scoase 
un țipăt răguşit care îl făcu pe Johnny să tresară. 
Miguel o muncea fără menajamente, excitat de 
această teacă îngustă. Membrul lui, acum rigid în 
totalitate, o viola cu plăcere pe micuța târfă sub 
ochii lipsiţi de vedere ai lui Johnny Trump, care 
continua să se văicărească. Miguel se retrase, o 
întoarse pe fată cu faţa în sus, îi îndoi picioarele şi 
se afundă din nou în ea. Aceasta urlă de durere 
când simţi membrul fierbinte. Miguel simţi că se 
apropie orgasmul şi începu să se mişte mai repede, 
apoi se goli în ea. Se retrase apoi încetişor, cu sexul 
înmuiat, dar încă de proporţii impresionante. Nervii 
erau întinşi la maximum. 

— Chupas!' îi ordonă el. 

Fata îngenunche şi îşi trecu imediat limba ascuţită 
peste membrul lung, mulţumită că nu durase mult. 

— Bine, bine, murmură „cocaine cowboy”, dându- 
şi capul pe spate. 

Contactul cu limba îi trimise nişte senzaţii 
nemaisimţite în cortex, multiplicate şi de cocaină. 


7 Suge! (n. a.). 
= 16 — 


Gerard de Villiers 

Împinse atât de tare capul partenerei încât aceasta 
se sufocă. În ciuda eforturilor sale, Miguel Cuevas 
simţea plăcerea diminuându-se, ca mareea care se 
retrage de pe plajă. Pauza se terminase. Fără s-o 
întrerupă pe fată, el se aplecă în faţa, ca şi cum ar fi 
vrut să-şi tragă cizma: Băgă mâna înăuntru şi 
scoase un pistol Beretta de nouă milimetri cu ţeava 
scurtă. Se ridică cu un gest perfect natural, ţinând 
arma în mână, înfundă capătul ţevii în urechea fetei 
şi apăsă pe trăgaci. 

Împuşcătura se auzi ca un tunet în micuța 
încăpere. Victimei nici nu avu timp să i se facă frică, 
gura se desprinse de pe sexul asasinului şi căzu într- 
o parte, aruncată de unda de şoc. Avu câteva 
spasme, se chirci, urlă, apoi muri. Johnny Trump se 
ridicase grăbit, încercând să deschidă ochii arşi cu 
acid. 

— Johnny, a sosit vremea să ne punem pe treabă, 
zise cubanezul cu voce calmă. 

Se uită gânditor la leşul care zăcea la picioarele 
lui. Fata murise, dar genunchii se mai mişcau uşurel 
într-un gest reflex. Era prima oară când vedea un 
mort ai cărui genunchi se mişcau. Johnny reuşi să 
întredeschidă ochii răniţi şi zări vag cadavrul. 

— De ce ai împuşcat-o? întrebă el cu vocea 
tremurândă. 

Miguel îşi netezi bărbuţa şi zise: 

— A auzit ce ţi-am spus şi putea să ciripească. O 
târfuliţă mai puţin care ar fi putut ajunge una mare 
şi nasoală. 

Vorbea despre fată ca şi cum ar fi strivit doar o 
gânganie. Johnny Trump nu întâlnise niciodată pe 
cineva ca Miguel Cuevas, un ucigaş atât de relaxat, 


~ 17 — 


Ucigaşul din Miami 
de o asemenea cruzime. Cubanezul făcea o 
crestătură pe mânerul pistolului cu un cuţit luat tot 
din cizmă, lângă alte patru. lar „Salsa 63” continua 
să-i delecteze cu ritmurile tropicale. Nimeni nu 
fusese deranjat de focul de armă. Miguel Cuevas 
termină de scrijelit, puse pistolul în cizmă şi întrebă 
liniştit: 

— Ei, Johnny, te-ai hotărât? Trebuie să mă duc la 
cazinou. 

Johnny Trump simţea usturimi atroce în ochi. 
Acidul sulfuric îi ardea în continuare corneea, 
făcând-o complet opacă. Nu se simţea în stare să 
mai suporte încă o repriză de tortură. Bâigui cu 
mâinile tremurând: 

— Bine, bine! O să-ţi spun totul, Miguel. Dar dă-mi 
puţină cocaină, că nu mai pot. 

Fără să scoată o vorbă, cubanezul se apropie cu 
cutiuţa în mână. Vărsă puţin praf în palma lui Johnny 
care se grăbi să-l tragă pe nas. Rămase cu capul pe 
spate şi cu ochii închişi, lăsându-i drogului răgazul 
să-şi facă efectul. | se păru că sângele circulă mai 
vijelios prin vene şi că durerea începe să dispară. 
Creierul i se lumină şi îşi recăpătă încrederea de 
sine. Inspiră adânc şi începu să se confeseze, pe un 
ton smiorcăit: 

— Nu este vina mea, Miguel! Mi-au confiscat cinci 
livre de pudră. Riscam să stau opt ani la zdup, cu 
trecutul meu. Nemernicii aia m-au băgat într-o 
celulă goală-goluţă, de am crezut că înnebunesc. 
Într-o bună zi, a venit un tip din DEA. 

— Cine? 

— Îşi spunea Burt. Dar era un nume fals. Un gagiu 
roşcovan, mic, îndesat, care cunoştea bine mediul. 


~ Di 


Gerard de Villiers 
Nu puteam să-l duc cu preşul. 

— Ce voia? 

În timp ce Johnny vorbea, cubanezul, distrat, luă 
mâna moartei şi o puse pe măsuţa joasă, apoi 
începu să-i cresteze degetul mic cu pumnalul. 
Sângele se prelingea în firişoare fine. Apăsă ca să 
ajungă la os. 

— Mi-a spus despre tine, mărturisi Johnny Trump 
dintr-o suflare. (Din fericire, el nu vedea ce făcea 
interlocutorul lui.) De la el am aflat că eşti pe cale să 
dai un tun. Şase luni din întreaga producţie a 
Boliviei. Voiau să afle mai multe amănunte. 

— Şi bineînţeles că tu te-ai oferit, nu-i aşa? 
comentă Miguel cu voce blândă. 

Tăiase de tot degetul moartei şi acum se juca cu 
el. Mai curgea puţin sânge. Johnny Trump simţi 
ameninţarea din vocea lui şi se grăbi să adauge: 

— Ba nu, eu sunt altfel de om. L-am fraierit pe tip, 
îţi jur, i-am spus că prefer să stau zece ani la zdup 
decât să te trădez. 

— Cu toate astea, eşti aici... 

— S-a întors cu alt tip foarte sus-pus. Mi-a spus că 
ăsta lucrează pentru CIA, că îl interesezi foarte mult 
şi că faci trafic de arme cu oamenii lui Castro. Ei mi- 
a spus-o direct. Dacă colaborez, sunt un om liber, 
retrag toate acuzaţiile împotriva mea şi, pe 
deasupra, mai câştig şi ceva mălai. Cincizeci de mii 
de dolari... A semnat o hârtie în prezenţa avocatului 
meu pe care mi-a arătat-o. Nu mai rezistam, 
Miguel... Au jurat că mă vor proteja şi că nu voi risca 
nimic. 

Tăcu. Miguel Cuevas clătină din cap. Puse degetul 
moartei în buzunar, luă câteva teancuri de dolari de 


~= 19 = 


Ucigaşul din Miami 
pe masă, apoi se apropie de Johnny. 

— Prostul de tine, începu el, m-ai turnat pentru 
cincizeci de mii de bătrâne. Priveşte! 

Johnny Trump zări prin ceața roşie flacăra 
brichetei care începu să pârjolească un teanc de 
bancnote de câte o sută de dolari. Erau cel puţin 
douăzeci de mii de dolari. Nu era o cacealma. Miguel 
Cuevas le ţinu între degete cât putu de mult. Apoi 
aruncă teancul în flăcări pe Johnny care urlă 
îngrozit. 

— Vezi ce am făcut cu banii! zise cubanezul plin 
de dispreţ. 

Luă alt teanc şi îi dădu foc, cuprins de un soi de 
nebunie. 

Ochii purulenţi ai lui Johnny înregistrau scena 
incredibilă. Nu văzuse niciodată aşa ceva! Miguel 
Cuevas era nebun de legat. Acesta se linişti brusc. 
In cameră mirosea a ars. 

— OK! zise el. E bine că îmi spui adevărul. 

Frica întrecu durerea pe care o simţea în orbite. 

— Miguel, ce-ai de gând să...? 

Cubanezul puse o mână fermă pe umărul 
bărbatului pe care îl torturase. 

— Eşti un amărăt, Johnny. De data asta te iert. 
Orbirea va fi pedeapsa ta... Dar să nu mai vii la mine 
niciodată... 

Pe Johnny îl cuprinse un val de fericire. Scăpase. 
Pe jumătate nevăzător, pierzând şapte sute de mii 
de dolari care nu-i aparţineau, cu mulţi ani de 
închisoare înaintea lui, dar încă rămas în viaţă. 
Cocaina pe care o prizase mai înainte îşi făcea 
efectul euforizant. 

— Îţi jur, spuse el, niciodată... 


= 20 = 


Gerard de Villiers 

— OK! acceptă Miguel Cuevas. Nieves te va lăsa 
undeva, departe de aici, ca să nu-ți vină gânduri 
rele... 

Îl apucă de braţ şi îl conduse până la uşă. Îndată 
ce Johnny se mişca, durerea devenea insuportabilă. 
Când cubanezul deschise uşa, îl izbi în faţă o căldură 
umedă şi cobori cu stângăcie scara din lemn. Abia 
mai zărea. Mai mult ghici o maşină cu portbagajul 
deschis, iar lângă ea pe Nieves care stătea în 
picioare. 

— Urcă-te aici! îi ordonă portoricanul. 

Johnny ezită, însă Faustino apăru din întuneric şi îl 
împinse către portbagaj. Străduţa era pustie. Nici 
urmă de SWAT. Mânios la culme, Johnny se gândi că 
era tras pe sfoară de toată lumea. Se urcă în 
portbagaj fără ajutor. Nieves îl apăsă şi închise 
capota, apoi demară brusc, hurducându-l. Johnny îşi 
puse mâinile la ochi, încercând să nu se mai 
gândească la durere. Acidul îl rodea în continuare, 
ca o insectă dăunătoare. Curbele îl făceau să se 
lovească de pereţii portbagajului. După un timp, 
maşina începu să meargă mai lin şi cu viteză mai 
mare. Ajunseseră pe autostradă. San Juan era un 
oraş foarte mare şi de aceea nu îşi făcea griji. 


x 


Nieves conducea repede, deşi Avenida Regimiento 
65 de Infanteria era plină de semafoare. O periferie 
plină de negustori de maşini şi câteva uzine se 
aliniau pe marginea şoselei. Duminica, ţăranii 
frigeau purceluşii de lapte pe marginea drumului şi îi 
vindeau turiştilor. 


= 21 ~ 


_ Ucigaşul din Miami 

In sfârşit, şoseaua se transformă în autostradă şi 
putu să accelereze. Dădu radioul la maximum care 
transmitea ritmurile de „Salsa 63”. Nieves era un 
golănaş crescut în cartierul Tokyo, un narcoman, 
gata să facă orice ca să câştige câţiva dolari. În 
Porto Rico, un băiat analfabet şi uşor psihopat, nu 
avea prea multe posibilităţi. În schimb, în San Juan, 
armele de foc fiind rare, Nieves devenise un expert 
în mânuirea cuţitului. Nu avea rival în despicatul 
burţii doar cu o singură mişcare. Dar făcea treabă 
bună şi cu un toporaş de spart gheaţă. Fusese închis 
doar de două ori, dar învățase multe. 

Atent la muzică, fu cât pe ce să treacă de 
intersecţia cu Drumul 189, care mergea la Rio 
Grande. Autostrada 26 era mărginită de porţiuni de 
pădure tropicală alternând cu terenuri mlăştinoase. 
Nieves cunoştea de minune aceste locuri, căci aici 
se născuse. Şerpui pe drumeagurile înguste ca să 
ajungă pe malul lui Rio Grande, singurul fluviu 
navigabil din Porto Rico. Locul era complet pustiu. 
Opri maşina sub un bambus uriaş şi cobori. Numai 
orăcăitul strident al broaştelor săltăreţe tulbura 
liniştea nopţii. Nieves aşteptă câteva clipe, apoi 
deschise portbagajul. Johnny Trump se ridică 
imediat ca pe arcuri şi îşi frecă ochii arşi cu acid. 
Durerea era mai acută, acum când efectul cocainei 
scădea. leşi pe bâjbâite din portbagaj. Nieves îl 
privea în tăcere. 

— Unde suntem? îl întrebă Johnny. 

Nieves nu-i răspunse. Se învârti uşurel în jurul 
trădătorului ca şi cum l-ar studia. Teama îi usca 
gâtul lui Johnny Trump. După întunericul absolut îşi 
dădu seama că nu se mai afla în San Juan. Se agăţă 


~ 22 ~ 


Gerard de Villiers 
de o ultimă speranţă. 

— Nu văd nimic! gemu el. Fir-ar să fie, ce mă 
doare! Nu mă lăsa aici, nu o să găsesc niciodată 
drumul... 

Fără să-i răspundă, Nieves se apropie de el şi îi 
trase un şut care îl dobori pe Johnny la pământ. 
Acesta se târi în patru labe urlând de durere. 

— Nu-mi face rău, micuţule, îl imploră el. Nu-mi 
face rău. 

Acum nu era decât o zdreanţă imobilizată de de 
loviturile nemiloase. Nieves îi mai trase un şut cu 
precizie în braţ, apoi îi afundă faţa în noroi. 
Portoricanul îl apăsă cu piciorul ca să-l ţină culcat la 
pământ. 

Nieves scoase pistolul Colt Trooper 157 Magnum 
de sub tricou. Era un cadou primit de curând de la 
Miguel. Era nichelat, greu, rece, cu mâner de 
cauciuc negru ca să poată fi ţinut mai bine. Trase 
piedica. Ochi ceafa lui Johnny, apoi apăsă pe trăgaci. 

Forţa exploziei îl luă prin surprindere. Johnny 
Trump păru țintuit locului de un ţăruş invizibil. Nici 
nu apucă să strige, cu vertebrele cervicale făcute 
praf de glonţul care îi smulsese o bună parte din 
faringe când ieşise. Muri în câteva secunde. Nieves 
nu putu să reziste impulsului de a mai trage o dată. 
Al doilea glonţ aproape că reuşi să decapiteze 
victima. Mirosul acru al prafului de puşcă îi înţepa în 
mod plăcut nările tânărului ucigaş. Era prima oară 
când omora un om cu o armă de foc. Avea o 
senzaţie nemaiîntâlnită de putere. 

Alergă până la maşină, demară şi o luă pe 
autostradă, îndreptându-se spre San Juan, care se 
afla la aproximativ cincizeci de mile. Rula încet, 


= 23 = 


Ucigaşul din Miami 
auzind încă în urechi zgomotul puternic al 
împuşcăturilor. Ce mai armă! în timp ce conducea, 
pipăia mânerul pistolului cu dragoste. 

Miguel Cuevas era un şef adevărat. Îi va cere să-l 
ia cu el în Statele Unite. Când intră în oraş, îl depăşi 
o maşină albastră de poliţie cu toate farurile 
aprinse, având pe capotă litera „K” de la SWAT. 

Simţi totuşi o înţepătură în inimă. Ţeava pistolului 
mai era caldă încă. Lipită de spate. 


Capitolul Ill 


Uriaşul sergent din SWAT, sprijinit de portiera 
maşinii de poliţie, ascundea în parte ecusonul pe 
care scria: Protection y Integridad. Politia de San 
Juan. În ciuda tenului său mai măsliniu, avea ochi 
foarte deschişi la culoare, iar pieptul era atât de 
împănat cu grăsime, încât mergea cu mâinile 
depărtate de corp. Deocamdată privea şirul de case 
verzi şi albastre cu acoperişurile din tablă, care se 
aliniau în spatele terenului viran unde oprise maşina 
trupelor SWAT. 

Se întoarse spre Malko. Ce contempla turnul înalt 
al Băncii Populare aflate la cinci sute de metri în 
spatele lor, pe Ponce de Leon. Într-o altă lume. 
Căldura toropitoare era întreruptă de averse bruşte 
de ploaie care cădeau ca un capac de plumb. 

— Señora, cred că putem pleca. 

Luând walkie-talkie Motorola de la curea, acesta 
îşi anunţă centrala. Alt poliţist scosese un M 16 din 
portbagaj şi îi verifica în mod ostentativ cele două 
încărcătoare, legate între ele cu o bandă adezivă 
neagră. Cobori şi ultimul ocupant al maşinii. Era un 


~ 24 ~ 


Gerard de Villiers 

civil uriaş bărbos, îmbrăcat cu o cămaşă albastră şi 
cu un pantalon şifonat care abia ascundea pantofii 
scâlciaţi. Faţa era acoperită de nişte ochelari negri 
pătraţi şi avea pe cap o pălărie imensă de pai. Cu o 
banderolă roşie. Era locotenentul Eduardo Gomez 
din SWAT. 

Cei patru bărbaţi porniră fără grabă spre casele 
micuţe. Sergentul desfăcu discret capsa tocului în 
care ţinea revolverul. Malko clipea des sub soarele 
arzător, puţin amuzat de acest scenariu. Parcă era 
începutul unui film western. Staţia de emisie- 
recepţie Motorola  pârâia agăţată la cureaua 
sergentului. Ajunseră în sfârşit în dreptul primelor 
case. O bătrână se legăna într-un balansoar pe 
veranda închisă ca o cuşcă cu un grilaj de metal. 
Sprijinită cu coatele de balustradă, o tânără metisă. 
Intr-un şort tăiat din nişte blugi vechi, cu picioarele 
goale, cu sânii ascuţiţi acoperiţi de un tricou jegos, îi 
privea cu ochii ei bulbucaţi, cu o banană într-o mână 
şi cu o cutie de bere în cealaltă. Fără să-şi dea 
seama, era provocatoare. În spatele ei, un aparat de 
radio dat la maximum îşi revărsa obişnuitele ritmuri 
de salsa. Eduardo Gomez se opri în faţa casei 
următoare, cocoţată pe aceiaşi piloni şi cu acelaşi 
acoperiş din tablă. 

— Aici este. 

Pe partea cealaltă a drumului, carcasele de maşini 
formau un adevărat parapet. Puțin mai departe, o 
canapea veche plutea în apa murdară a unui Rauleţ. 
Peste tot spânzurau cabluri electrice. Nu era un 
decor prea vesel. 

Malko împreună cu locotenentul urca scara 
exterioară din lemn care ducea pe veranda încuiată 


= 25 = 


Ucigaşul din Miami 
cu un lacăt. O negresă grasă era tolănită într-un 
fotoliu, sorbindu-şi obişnuita bere Budweiser. Le 
aruncă o privire lipsită de amabilitate celor doi 
bărbaţi. Eduardo Gomez îi arătă legitimaţia printre 
gratii. 

— Señora Malpica? 

— Si. 

— ÎI caut pe fiul dumneavoastră, Nieves. 

Portoricana scuipă pe jos. 

— Nu-i aici. Nu locuieşte aici. 

— Unde este? 

— Nu ştiu. 

— Când se întoarce? 

— Nu ştiu. 

Strivi cutia de bere în mâinile ei mari, o aruncă pe 
jos, se ridică din fotoliu şi intră în casă. Malko îşi 
şterse fruntea de sudoare. Era ca într-o saună, iar 
norii negri amenințau oraşul San Juan, gata să se 
rupă. Călătoria fusese lungă şi pica de somn. 
Această insuliţă insalubră în plin San Juan era 
sinistră, în ciuda  bananierilor sălbatici şi a 
smochinilor indieni. O piatră ateriză brusc pe capota 
unei maşini părăsite, chiar lângă ei. Sergentul cu 
ochii deschişi la culoare tresări, iar celălalt poliţist 
aţinti M 16 asupra grupului de băieţi. Eduado Gomez 
băgă cu nervozitate mapa sub cămaşă şi scoase un 
revolver scurt. 

— Nenorociţii! izbucni el. Nu vom scoate nimic de 
la ea. Ar trebui să radem totul cu aruncătoarele de 
flăcări. 

Era o formă neobişnuită de ajutor social. 

— Nu are rost să insistăm, recunoscu Malko, în 
orice caz. Nu-l vor găsi aici pe Nieves Malpica. 


pi 26 = 


Gerard de Villiers 

Coborâră scara şi se duseră la maşina de poliţie. 
Eduardo Gomez arătă cu degetul un morman de 
resturi dintr-o maşină ruginită. 

— Estrella, fata cu glonţul în cap. A fost găsită 
chiar acolo. 

Poliţistul-şofer puse la loc arma M 16 şi demară în 
trombă. 

După o sută de metri, regăsiră animația din Ponce 
de Leon. Merseră până la Avenida Franklin Delano 
Roosevelt. În faţa stadionului se înălța clădirea 
impunătoare care. Adăpostea laolaltă Guardia 
Nacional, SWAT şi Poliţia municipală. Era un bloc 
cenuşiu în formă de piramidă cu unsprezece etaje, 
impresionant, cu ferestre strâmte ca nişte mortiere 
uriaşe, cu acoperişul plat şi cu o pădure de antene. 
Era înconjurat de un grilaj înalt negru. Acest cartier 
general era mărginit la stânga de un cartier de 
magherniţe, iar la dreapta, de Guardia Nacional. 

Ajunseră într-un birou mic situat la etajul al 
unsprezecelea, unde mirosea a ardei iute şi a 
umezeală. Eduardo Gomez îşi scoase pălăria veche 
şi o aruncă pe un scaun, deschise o cutie de bere şi 
se tolăni în fotoliul lui din lemn, destul de deşelat. Îi 
dădu lui Malko un dosar roşu. 

— Poftim, acestea sunt urmele trecerii lui Miguel 
Cuevas... Nu se vede în fotografii, însă Johnny 
Trump a avut ochii arşi cu acid. Chiar înainte de a 
muri. 

Malko se uită mai întâi la fotografii. Una dintre ele 
îl înfăţişa pe un bărbat gras, culcat pe burtă, iar în 
loc de linţoliu, avea un strat gros de muşte. 
Insectele formau în jurul cefei un fel de aureolă. 

A doua fotografie reprezenta corpul dislocat al 


~ 27 ~ 


Ucigaşul din Miami 
unei fete brunete, cu gura căscată, cu fusta ridicată 
până la brâu. Capul era numai o masă însângerată. 

— Cineva i-a tăiat fetei un deget, sublinie Eduardo 
Gomez. 

— De ce? 

Locotenentul ridică din umeri. 

— Habar nu am. Estrella era o târfuliţă drăguță. O 
cunoşteam bine. 

— De ce a ucis-o? Cine a ucis-o? 

— Din câte ştim, Miguel Cuevas. Fără motiv. Tipul 
e ţăcănit. 

Malko examină fotografia lui Miguel Cuevas, 
ataşată la dosar. Avea figură de proxenet sud- 
american, cu privire dură, cu barbă şi cu 
mustăcioara. În ciuda plăcuței de condamnat de pe 
piept, părea un tip drăguţ. În urmă cu patru ani. 
Fusese arestat pentru o greşeală mică, dar eliberat 
repede... 

Eduardo Gomez strivi cutia de bere între degete şi 
o aruncă la coş. Ploaia biciuia acum geamurile şi nu 
se vedea la trei metri. Totuşi, temperatura nu 
scăzuse nici măcar cu un grad. Polițistul portorican îi 
zâmbi lui Malko cu ironie. 

— Cuevas a scăpat, iar Johnny Trump e mort, 
Nieves a fugit... Mă întreb ce căutaţi aici... 

Şi Malko începea să se întrebe. CIA îl smulsese cu 
brutalitate tocmai când era sezonul de vânătoare în 
Austria şi îl azvâărlise în primul avion Concorde care 
făcea legătura între Paris şi New York. La 
Washington se întâlnise cu vechii lui prieteni din 
Divizia Operaţiuni. Acolo îl momise cu ceea ce mai 
rămăsese din operaţiunea Swordfish. La început, 
păruse o afacere relativ simplă. Două centrale CIA 


~ 28 = 


Gérard de Villiers 

auziseră de la nişte informatori că un oarecare 
Miguel Cuevas, traficant notoriu de droguri, era pe 
cale să. Pună la punct, împreună cu DGI? cubanez, o 
imensă operaţiune combinată „cocaină-arme”, care 
avea să le permită serviciilor cubaneze să câştige 
câteva milioane de dolari, dar mai ales să uşureze 
intrarea câtorva zeci de tone de armament în 
Salvador şi în Columbia. 

Însuşi vicepreşedintele Statelor Unite ceruse să 
aibă loc o acţiune imediată cu toate mijloacele 
reunite ale CIA şi ale DEA. lar aceasta începuse, 
slavă. Domnului, datorită celor din DEA şi 
contactelor acestora. Miguel Cuevas părea uşor de 
prins. După aceea, planul eşuase, fiindcă Johnny 
Trump dispăruse prea de timpuriu... în plus, CIA, dar 
chiar şi DEA nu mai erau în stare să-l localizeze pe 
Miguel Cuevas. Îşi pierduse urma în Porto Rico. 
Atunci, Divizia Operaţiuni se hotărâse să facă o 
transfuzie de sânge proaspăt în operaţiunea 
Swordfish: şi îl adusese pe Malko. 

— Ce s-a întâmplat mai precis? întrebă acesta. 

Eduardo Gomez se scărpină vertiginos sub braţ şi 
mai deschise o cutie de bere. 

— Acum opt zile, am primit un telex de la sediul 
DEA din Miami, începu el. Era un mandat de 
arestare pe numele lui Miguel Cuevas pentru omor, 
trafic de droguri, asociere cu răufăcători, extorcare 
şi aşa mai departe. Şi nişte instrucţiuni pentru 
echipa mea. S-a procedat ca de obicei. Un oarecare 
Johnny Trump sosea în Santo-Domingo la o oră şi 
într-o zi pe care le fixau ei. Mai întâi, mi-au trimis o 
fotografie. Trebuia să avem grijă de el ca de ochii 


8 Serviciile Speciale cubaneze, (n. a.). 


ui DO m 


Ucigaşul din Miami 
din cap, căci se fâţâia cu şapte sute de mii de dolari 
împrumutaţi de la Banca Federală pentru o lovitură 
de care se ocupa DEA. Trump se dădea drept 
cumpărător de droguri. Tipul cu care trebuia să se 
întâlnească era chiar Miguel Cuevas. Ideea era ca 
Trump să ne ducă la Cuevas şi să-i săltăm pe 
amândoi. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că am dat-o-n bară, spuse cu 
gravitate în glas Eduardo Gomez. Teoretic, DEA ar fi 
trebuit să-l urmărească pe Johnny Trump cu o 
echipă şi să colaboreze cu noi. Numai că şeful meu a 
preferat să lucreze pe cont propriu ca să se bucure 
de gloria arestării lui Miguel Cuevas. În plus, chiar în 
ziua sosirii lui Trump, eu am trimis cea mai bună 
echipă a mea în celălalt capăt al insulei în legătură 
cu o acţiune teroristă. lar eu m-am trezit cu nişte 
nepricepuţi. La aeroport, au reuşit să-l repereze pe 
Johnny Trump. A plecat cu un necunoscut care a 
venit să-l ia, aşa cum fusese prevăzut. Noi i-am 
urmărit, dar în loc de două, trei maşini, am avut o 
singură rablă. Rezultatul a fost că s-au temut şi au 
rupt filajul, iar noi. Bineînţeles, i-am pierdut. Johnny 
Trump a fost văzut după trei zile lângă Rio Grande, 
dar mort de-a binelea. (Rânji). Cineva îi trăsese două 
gloanţe în cap, aşa, ca avertisment. Fireşte că cele 
şapte sute de mii de dolari s-au evaporat... La o zi 
după dispariţia lui. A fost găsită fata. Datorită 
„turnătorilor” noştri din Tokyo, am reuşit să 
reconstituim cu aproximaţie cam ce s-a petrecut. 
Însă prea târziu. Am aflat mai întâi că Miguel Cuevas 
a sosit în Porto Rico înaintea lui Johnny Trump şi că 
s-a dus direct în cartierul Tokyo, în baraca verde a 


~ 30 ~ 


Gerard de Villiers 
lui Nieves, unde s-a întâlnit cu Trump. După aceea... 

— Ce a făcut Miguel Cuevas? 

— A plecat în zori. 

— Nu a fost arestat? 

Eduardo Gomez se ridică să aprindă lumina. 

— Un Learjet, care venea din Flaiti, a aterizat la 
ora cinci fără cinci, chiar în seara în care a sosit 
Johnny. Au coborât doi pasageri. Pilotul a rămas la 
bord. Cei doi ţipi aveau, bineînţeles, paşapoarte 
false americane, pe numele de Michael Velasquez şi 
Wilfredo Dax. După semnalmente, Velasquez era 
Cuevas. Avea o valiză, dar nu i-a deschis-o nimeni. 
Avionul a plecat a doua zi, la cinci fără cinci 
dimineaţa. Se îndrepta spre Port-au-Prince. A făcut 
escală acolo, dar a plecat imediat la Fort 
Lauderdale. 

— Ştiţi cui aparţine? 

— Da, unei companii de curse charter din Fort 
Lauderdale, în Florida. A fost închiriat de un client 
care a plătit cu banii jos pentru două zile. Acest 
client era celebrul Velasquez. 

— Ce ştiţi despre pilot? 

— İl cheamă Johny Rabelais şi locuieşte la Key 
Largo, în Florida. A declarat că i-a lăsat pe clienţii lui 
în Haiti, dar altceva nu mai ştia. Ne-am informat. Cei 
doi pasageri ai avionului au plecat probabil cu zborul 
345 al Companiei Air France, de la Pointe-a-Petre la 
Port-au-Prince-Miami, sub alte nume, dar nu suntem 
siguri. 

— Ce căuta fata mutilată în afacerea asta? 

Locotenentul făcu un gest de neputinţă. 

— Din câte ştiu, i-au adus-o ca să-l distreze puţin. 
A intrat vie în baracă, dar au găsit-o moartă. 


pa si 


Ucigaşul din Miami 

Cutia de bere trosni. Portoricanul cel gras se uita 
la Malko pe deasupra ochelarilor. Zise oftând: 

— Nu vă cunosc, dar sunteţi simpatic. Să nu faceţi 
prostii. Miguel ăsta este nebun de legat şi 
extraordinar de bine informat. Ştiu că nu lucraţi 
pentru DEA. Dar dacă au dat chix, înseamnă că au 
avut motive... 

Soarta lui Johnny Trump nu era deloc de invidiat, 
lată o afacere care începea sub  auspicii 
încurajatoare... Polițistul cel gras râgâi şi zise 
bucuros: 

— Putoarea asta ne-a furat! După ce s-a întâlnit cu 
Johnny Trump s-a dus la cazinou să-şi petreacă o 
parte din noapte. 

— La care cazinou? 

— La Caraibe Hilton. A fost văzut cheltuind cât ai 
clipi mii de dolari. Banii celor din DEA, adăugă el cu 
amărăciune. Am aflat abia a doua zi de dimineaţă, 
când a plecat, din mărturiile celor prezenţi. 

Acolo coborâse şi Malko din bătrânul San Juan, 
chiar în peninsulă. Închise dosarul. 

— Trebuie să-l găsim pe Nieves Malpica. 

— Desigur, zise Eduardo. Dar nu va vorbi. 

— Cine este omul dumneavoastră de legătură de 
la Hilton? 

— Întrebaţi la recepţie de Francesco. Spuneţi că 
veniţi din partea mea. Îi lasă să se ocupe de târfele 
de la Caribar. lar el ne informează. Tot ce vă va 
spune va fi cât a pierdut cubanezul. 

— Nu se ştie niciodată. 

Polițistul se uită la el cu interes. 

— Sper să găsiţi blestemaţii ăia de dolari. Dacă 
nu, pot să-mi iau adio de la gradul de căpitan. Dacă 


a32 


Gerard de Villiers 
ceilalţi poliţişti vor înceta să ne mai pună bețe în 
roate, ne vom descurca. 

Ploaia se oprise. Malko se ridică. 

— Căutaţi-mă dacă aflaţi ceva despre Nieves. 

— Gândiţi-vă la cele şapte sute de mii de dolari, 
spuse Eduardo Gomez. 


x 


Sprijinindu-se cu coatele de pupitrul recepţiei 
hotelului Caraibe Hilton, Malko se întoarse ca să 
urmărească cu privirea o apariţie care trecea pe 
lângă el învăluită într-un nor de parfum. Ti se usca 
gura când o priveai. Nişte şolduri absolut fabuloase, 
strânse într-un material cu paiete argintii care îi 
sporeau şi mai tare aspectul provocator. Înainte de 
a se urca în lift, aceasta îi aruncă o ocheadă 
ucigătoare lui Malko. Era o brunetă corpolentă, cu 
un piept somptuos care se vedea din rochia cu 
paiete ce părea pictată pe ea. Era atât de strâmtă, 
încât se întreba cum putea să meargă. Părea 
aproape caricaturală, dar niciun bărbat nu putea să 
rămână indiferent. 

— The biggest singing ass of San Juan” zise cu un 
zâmbet pofticios Francesco, informatorul din SWAT. 

— Cine este? 

— Iris Cruz, cântăreaţa care trece acum. Teroarea 
tuturor femeilor cinstite. Cred că Miguel Cuevas al 
dumneavoastră i-a cam tras-o noaptea trecută... 

Malko ciuli urechile. Francesco era blond, cu 
mustăcioară şi cu un aer umil. Era un adevărat 
informator. 

— De unde ştiţi? îl întrebă Malko. 


9 Cel mai mare fund cântător din San Juan, (n. a.). 


PR - = 


Ucigaşul din Miami 

— Putoarea asta nu trece neobservată, rânji 
portoricanul. A agăţat-o la cazinou, cu un teanc de 
bancnote de mii de dolari. Au fost văzuţi ducându-se 
împreună în camera ei... După aceea a fost auzită 
urlând când era în al nouălea cer. Face la fel de mult 
zgomot ca atunci când este pe scenă... 

O adiere de vânt se simţi în holul hotelului Hilton 
care era despărţit de mare şi de grădină doar de 
câteva coloane. Barul dădea direct pe plajă. Câteva 
flamingo roz se zbenguiau într-o grădină japoneză. 

— Aţi vorbit cu locotenentul Gomez? 

— Nu m-am gândit. De ce? A agăţat-o pur şi 
simplu... 

Chiar şi informatorii îşi mai pierdeau conştiinţa 
profesională. 

— Puteţi să-mi reţineţi un loc la spectacolul lui Iris 
Cruz? întrebă Malko. 

Francesco îl privi zâmbindu-i cu ironie. 

— Bine! O să las biletul în căsuţa la recepţie. 

Malko urcă în camera lui cu vedere spre cartierul 
Condado care semăna mult cu Miami, cu turnurile 
lui înalte. San Juan era cam anarhic construit, cu 
şoselele pline de gropi, ascunse în tranşee la fel de 
urâte ca cele din Tokyo, cu magherniţele acoperite 
cu tablă ondulată alternând cu clădirile 
ultramoderne. Valurile Atlanticului se spărgeau chiar 
sub fereastra lui, de ruinele fortului San Geronimo. 
Cu crestele lor de spumă albă. Destupă o sticlă de 
Moët et Chandon şi luă un strop de şampanie în 
timp ce contempla o fotografie făcută din elicopter a 
castelului său din Liezen. Trebuia să-şi mai ridice 
puţin moralul. Încă o dată. CIA îl băgase într-o 
treabă murdară. Făcuse bine că nu o luase şi pe 


~ 34a 


Gérard de Villiers 

Alexandra, care se îndrăgostise din nou de el. Graţie 
unui capriciu misterios al simţurilor sale. Nu se ştie 
niciodată ce se ascunde în sufletul unei femei. În 
timp ce îl aştepta, ea aranjase castelul pentru 
toamnă cu ajutorul fidelului Krisantem. 

Frunzări dosarul operaţiunii Swordfish. Mediul în 
care se învârteau traficanţii de droguri era de o 
ferocitate de nedescris. Bietul Johnny Trump fusese 
trimis la masacru. Ca, de altfel, şi el. Se dezbrăcă, 
făcu un duş, apoi se îmbrăcă cu costumul alb de în. 
Ardea de nerăbdare s-o vadă de aproape pe Iris 
Cruz. Poate că era singura şansa să înainteze cu 
ancheta lui. 


x 


Cu bazinul scos puţin în afară, cu gura cărnoasă 
aproape de microfon, ca şi cum ar fi fost sexul unui 
bărbat, cu ochii strălucitori şi pieptul palpitând. Iris 
Cruz cânta despre corazon şi despre eternidad, 
privindu-l pe Malko drept în ochi. Acesta stătea chiar 
în primul rând. Rochia despicată până sus dezvăluia 
o coapsă fermă şi bine proporţionată, iar sânii ieşiţi 
din decolteu ar fi convertit şi pe cel mai aprig dintre 
homosexuali. Cântăreaţa se ondula, se învârtea, 
atingea spectatorii, îi aţâţa cu jocul ei extraordinar 
de bazin. Bărbaţii întindeau mâinile s-o atingă, dar 
ea se ferea. Cu un râs gutural. Era o creatură 
superbă. Nu veneau numai ca s-o vadă cântând, ci 
să şi viseze. Lumina se stinse când fredonă ultimul 
mi amor, iar sala începu să se golească. Malko se 
îndreptă spre micul cazinou. 


~ 35 — 


Ucigaşul din Miami 
* 


Câteva femei superbe, insolite în rochiile lor de 
muselină şi ciorapi negri, se sprijineau de braţul 
gentlemanilor tropicali, la costum şi cravată, cu 
ţinută impecabilă. Nu era totuşi delăsarea de la Las 
Vegas. 

Câţiva jucători beau rom alb în pahare enorme. 
Zgomotul cuburilor de gheaţă din pahare şi pocnetul 
jetoanelor erau singurele sunete care tulburau mica 
sală a cazinoului aflat la primul etaj al hotelului 
Hilton. Malko se opri în spatele lui lris Cruz care 
stătea lângă ruletă, Cântăreaţa se schimbase într-un 
taior de seară gri-bej care, dacă nu ar fi avut vestă, 
decolteul ar fi ajuns până la buric. Simţind prezenţa 
cuiva, ea se întoarse curioasă. Malko îi zâmbi 
imediat. Sfârcurile îi deformau țesătura vestei pe 
care o purta direct pe piele, iar în ochii negri se 
adunase toată senzualitatea din lume. 

— Sunteţi mai strălucitoare decât pe scenă. 

Ea îi adresă un surâs mecanic. 

— Gracias, muchas gracias. 

Incepu să joace şi. Probabil involuntar, îl atinse 
uşor pe Malko cu şoldurile. Acesta îi urmărea atent 
jocul. Nu miza decât pe numere mari. Punea 
teancurile de jetoane în ultimul moment şi în mare 
grabă, dar câştiga sume mici. Câte un număr din 
când în când. Dar nu va rezista mult astfel. Malko 
prevăzuse această situaţie, şi avea buzunarele pline 
cu jetoane în valoare de o sută de dolari. Cu un gest 
fatalist, Iris Cruz împinse ultimele trei jetoane pe 
cele două zerouri. Malko le puse pe ale lui alături. 

— Treizeci şi patru, anunţă crupierul. 


~ EG au 


Gerard de Villiers 

Iris Cruz se întoarse brusc, iar sânii îl loviră pe 
Malko, dar ea nu-l vedea. Când se uită la el, îi întâlni 
zâmbetul în timp ce el împingea spre ea un teanc de 
jetoane. 

— M-aţi făcut să câştig de mai multe ori, zise el, 
jucaţi în continuare. 

— Dar nu mai pot. Señora. 

Malko o luă de braţ şi o întoarse cu faţa la masa 
de joc. 

— Grăbiţi-vă, o îndemnă el. 

Crupierul arunca bila care se învârtea repede. Iris 
nu rezistă, puse zece jetoane pe zero. Dar ieşi cifra 
şase aproape imediat... Luată de val, mai culese 
câteva jetoane din teancul pus de Malko în faţa ei. 
Prinsese peştele în undiţă. In sfârşit, cifra şapte pe 
care mizase ieşise şi strigă de bucurie. 

— O să vă restitui banii. 

— Nu e nicio grabă, spuse Malko. 

Privirile lor se întâlniră, iar ea se uită drept în ochii 
lui. 


x 


Micuţul cazinou aproape că se golise. Iris Cruz 
puse ultimele zece jetoane pe cele două zerouri. 
Avea ochii roşii de atâta fumat şi de atâta băutură, 
iar Malko era mai sărac cu două mii patru sute de 
dolari. In situaţia în care se găsea CIA... Mai puţin 
decât cele şapte sute de mii de parai pe care îi 
avusese Johnny Trump. 

leşise numărul treizeci şi cinci. Lui lris îi venea 
greu să plece de lângă masa de joc, dar Malko o 
trase deja după el. 


~ 37 = 


Ucigaşul din Miami 

— Nu-i nimic, o să ne înecăm amarul într-o cupă 
de şampanie. 

Ea îl urmă până la Caribar, cufundat acum 
aproape într-o beznă totală. Orchestra cânta o salsa 
lentă şi  senzuală pentru cei câţiva turişti 
îndrăgostiţi. Malko ridică cupa cu Dom Perignon 
imediat după ce chelnerul le aduse şampania. 

— Să avem noroc data viitoare! 

Iris Cruz goli paharul dintr-o suflare şi observă cu 
un râs gutural: 

— Nici măcar nu vă cunosc şi v-am cheltuit deja o 
groază de bani! 

— Mă cheamă Malko Linge, spuse el. Aţi cântat 
extraordinar. Şi atât de sexy! 

Ea se împăună, bombându-şi pieptul şi mai tare. 
Mai băură puţină şampanie, iar Malko o antrenă în 
micul ring de dans. Îndată ce o cuprinse în braţe, îşi 
dădu seama că vrea să-şi plătească neîntârziat 
datoria. Sânii erau duri ca oţelul, iar ea ştia să-şi 
folosească de minune pântecele. Când mâna lui 
Malko cobori ca din greşeală pe crupa ei frumoasă, 
Iris înălţă privirea şi îl sărută uşurel, jucându-se cu 
vârful limbii. Dansară în continuare înlănţuiţi ca 
nişte vechi îndrăgostiţi. El îi şopti la ureche: 

— Nu vă e teamă că şocaţi oamenii? 

Ea se lipi şi mai strâns de el şi răspunse distrată: 

— Uneori, când fac turul sălii în timp ce cânt, îi 
văd pe unii care se masturbează pe întuneric. Dar 
mă excită şi mai tare. 

Era prea devreme să abordeze subiectul Miguel 
Cuevas. Iris, ajutată puţin şi de Dom Pérignon, 
torcea ca o pisică în călduri. Malko plăti şi o luă de 
mână. 

= 38 — 


Gerard de Villiers 

Străbătură hotelul sărutându-se aproape la fiecare 
pas. Dacă nu îl dorea într-adevăr, însemna că era o 
actriţă foarte bună. Se opriră ca să privească 
păsările flamingo care dormeau într-un picior. 
Galeria exterioară ce deservea camerele era pustie. 
Iris Cruz introduse cartela în uşă. Fereastra era 
întredeschisă şi în încăpere era zăpuşeală. Imediat 
ce închise uşa, ea îşi desfăcu cordonul şi se lipi de 
Malko. Pielea sânilor era fină şi erau tari ca piatra. 
Acest lucru îl făcea pe Malko să de înfierbânte şi mai 
mult. Când vru să-i deschidă fermoarul fustei, ea îl 
opri. 

— Aşteptaţi! 

Se duse la televizor, apăsă pe butonul aparatului 
video Akai, apoi se întoarse şi se aşeză pe pat. 
Ecranul se lumină. Era spectacolul lui Iris Cruz 
înregistrat. Luă o sticlă de Gaston de Lagrange din 
bar, îşi turnă într-un pahar şi bău o înghiţitură. 

Stând în genunchi pe pat, cântăreaţa se aplecă 
spre Malko şi începu să-i demonstreze că gura ei nu 
se pricepea doar la cântat... Avea o senzaţie ciudată 
văzând-o dezlănţuindu-se, pe ecran şi în acelaşi 
timp să-i simtă limba abilă. 

O rafală de vânt mişcă brusc perdelele ferestrei 
întredeschise. O fracțiune de secundă, Malko zări o 
pată mai întunecată în umbra balconului. Perdeaua 
reveni la locul ei, dar Malko rămase cu privirea 
pironită afară. Pata se mişca încetişor. 

Nu reuşi să vadă mai mult. lris Cruz abandonă 
felaţia şi îl sărută pe gură, lipindu-se de el şi gâfâind 
senzual. 

— Fuck me, zise ea, fuck me. Fuck my ass. 

Merita într-adevăr cele două mii patru sute de 


~ 39 — 


Ucigaşul din Miami 
dolari... în clipa în care se pregătea să-i 
îndeplinească, dorinţa, se uită din nou pe balcon şi i 
se puse un nod în gât. Pata întunecată mergea pe 
lângă uşă, îndreptându-se spre deschizătură. Era un 
bărbat! 


Capitolul IV 


Malko nu mai simţi nici unghiile care i se înfigeau 
în spate. Silueta de pe balcon aluneca uşurel spre 
uşa întredeschisă, luminată de luna care ieşea din 
nori. Cu siguranţă nu era un admirator. Un simplu 
hoţ ar fi fugit când auzea zgomotele. Prin urmare, 
era altceva... Pistolul lui extraplat rămăsese la 
fundul genţii-diplomat, în cameră, în cealaltă parte a 
hotelului. 

Iris nu trebuia cu niciun preţ să-l zărească pe 
intrus, căci reacţia ei putea să provoace un 
dezastru. Soluţia îi veni pe loc, precum o iluminare. 
Îşi încordă toţi muşchii şi, dintr-un singur elan. Se 
smulse din îmbrăţişarea fierbinte, apoi se năpusti la 
uşă, o trânti cu putere şi o încuie. Necunoscutul se 
repezi spre ea prea târziu. Malko fi observă gestul 
furios şi se aruncă la podea. Exact la timp, căci se 
auzi o împuşcătură înfundată de geamul gros care 
se făcu ţăndări şi se împrăştie pe jos. Iris Cruz se 
ridică pe pat înnebunită. Malko se aruncă peste ea şi 
se  rostogoliră amândoi în partea cealaltă, pe 
mochetă. 

— Este cineva pe balcon! strigă el. 

Se auzi încă o împuşcătură, iar glonţul pulveriză 
ecranul televizorului. Apoi o lovitură puternică 
zgudui uşa din ţâţâni. Ucigaşul încuiat pe din afară 


~ 40 ~ 


Gerard de Villiers 

se chinuia să o spargă cu mânerul pistolului. Iris 
Cruz luase telefonul, formă cifra zero, apoi urlă în 
receptor. Malko aruncă o privire din ascunzătoare. 
Reuşise să desprindă o bucată de geam. Paza 
hotelului va ajunge prea târziu. Era nevoit să se 
descurce. 

— Trebuie să ieşim, zise el. 

O luă pe lris de mână şi o trase după el. Se 
strecurară  aplecaţi, adăpostiţi de pat şi se 
îndreptară spre uşă. Urmau câteva clipe dificile. 
Malko se ridică în ultimul moment, deschise uşa, o 
împinse afară pe lris, care era îmbrăcată numai cu 
fusta, ieşi şi el şi o închise în urma lor. Un glonţ 
străpunse lemnul, dar nu îi nimeri. Ajunseră în 
galeria exterioară care dădea spre parcare. 

Iris Cruz se aplecă spre ghereta care adăpostea pe 
casierul parchingului. Dar se petrecu o minune! O 
maşină de poliţie se oprise chiar acolo, iar cei doi 
ocupanţi discutau cu funcţionarul. Cântăreața 
începu să turuie în spaniolă. Cei doi poliţişti se 
năpustiră imediat spre scară. Malko şi Iris Cruz se 
duseră după ei. După un minut, un poliţist înalt cu 
un revolver în mână dădu cu ochii de sânii goi ai 
cântăreţei şi se opri şocat. In culmea isteriei, Iris îi 
explică ce se întâmplase... Cel de-al doilea poliţist 
luă poziţie în capătul celălalt al galeriei. Ucigaşul nu 
dădea niciun semn de viaţă. Un bărbat în uniforma 
securităţii ajunse în sfârşit gâfâind, i se expuse 
situaţia şi îi conduse numaidecât pe Malko şi pe lris 
într-o încăpere goală. Idila lor risca să nu rămână 
tocmai o taină... Sosi încă o maşină de poliţie cu 
sirena urlând, având litera „K” a echipei din SWAT 
pe acoperiş, exact în momentul în care Malio ieşea 


~ 41 ~ 


Ucigaşul din Miami 
din cameră, după ce reuşise s-o calmeze pe 
cântăreaţă, dobori scara în goană, se prezentă 
poliţiştilor din SWAT şi ceru să-l sune imediat pe 
locotenentul Eduardo Gomez. La al patrulea apel, 
acesta răspunse. 

— Veniţi repede la Hilton, zise Malko. Cineva a 
încercat să mă omoare. Ucigaşul se află încă aici. 
Poate că are legătură cu afacerea noastră. 

Nu terminase bine de vorbit că se auzi o 
împuşcătură, urmată de o adevărată artilerie. Unul 
dintre poliţişti, care intrase în camera lui Iris Cruz, 
trăgea cu un M 16 în faţada din interior, urlând că îl 
văzuse pe ucigaş sărind din balcon în balcon. Alte 
două maşini de poliţie se opreau în faţa hotelului. 
Toată clădirea era pe picior de război. Poliţiştii se 
învălmăşeau în galerie, deschizând pe rând uşile 
camerelor goale. Într-unul din balcoane fu instalat 
un proiector mobil, care lumina grădina interioară. 

— Coboară! Coboară! strigă unul dintre poliţişti. 

Se auzi din nou o ploaie de împuşcături. Malko se 
întoarse în camera în care o lăsase pe lris. Se 
înfăşurase cu un cearceaf şi tremura ca varga, 
îngrozită. 

— L-aţi prins? întrebă ea. 

— Încă nu, răspunse Malko. Nu vă temeţi, peste 
tot sunt poliţişti. 

Plecă şi se ciocni de Eduardo Gomez care cobora 
dintr-o maşină a SWAT, cu veşnica lui pălărie de pai 
şi tot la fel de îngălat. 

— Ticălosul ăla mic nu are nicio şansă, spuse 
locotenentul. Am înconjurat hotelul. L-aţi văzut? 

— Nu prea bine, răspunse Malko. E ciudată 
această agresiune. Măcar a fost un hoţ îndrăzneţ. 


~ 42 ~ 


Gérard de Villiers 

— Eu nu cred. Spuse portoricanul. Are o armă de 
calibru mare, nu se prea găsesc pe la noi. Hoţii 
folosesc doar cuţitele. Sunt sigur că a venit s-o 
omoare pe lris Cruz, nu pe dumneavoastră. Nu avea 
de unde să ştie că va veni aici cu dumneavoastră. 
Oricum, îl vom identifica repede. 

— Daţi-mi o armă, îi ceru Malko, şi puneţi pe 
cineva de pază la camera 1552. Acolo s-a refugiat 
Iris Cruz. 

Zăpăceala se amplifica. Patru maşini ale SWAT se 
găseau acum în jurul hotelului, cu poliţişti în 
uniforme albastre, înarmaţi cu M 16, cu proiectoare 
şi cu megafoane. Malko primi un pistol automat de 
calibru 38. Un poliţist în uniformă apăru brusc dintr- 
o cameră strigând: 

— Fiţi atenţi! Nemernicul încearcă să coboare prin 
balcoane! 


x 


Nieves ateriză cu supleţe pe pământul moale din 
grădina japoneză, chiar lângă un flamingo roz care 
fugi împleticindu-se pe picioroangele lungi şi subţiri. 
Tânărul portorican, transpirat tot, privi în jur: 
poliţiştii alergau deja prin galeria de lângă grădină, 
unde era intrarea principală în Hi/ton, care în mod 
sigur era blocată. 

Auzi sirenele. De poliţie urlând la intrarea în 
parcare. Lumina unui proiector mătura vegetaţia şi 
până la urmă, îl va descoperi. Pentru prima oară, îi 
era teamă, deşi avea asupra lui imensul Magnum 
357 şi simţea o nevoie acută să-şi golească 
intestinele. Fireşte că nu era momentul potrivit, însă 
nu mai putea să amâne. Se aşeză pe vine în 


PE |- a 


Ucigaşul din Miami 
întuneric, adăpostit după un bambus uriaş, îşi dădu 
jos pantalonii şi puse pistolul lângă el. În momentul 
în care se ridica, după ce se ştersese cu frunze de 
bambus, zări o siluetă pe terasa unei camere de la 
parter care se uita spre el. O femeie de serviciu 
strigă ascuţit: 

— E acolo! E acolo! 

Furios la culme, Nieves luă pistolul de jos. Ochi la 
întâmplare şi trase. Femeia păru aruncată în spate 
de o mână nevăzută şi se prăbuşi. Tânărul golănaş 
sări din ascunzătoare, salutat de o ploaie de gloanţe 
şi de strigăte frenetice. Acum nu mai avea nicio 
speranţă să se ascundă undeva. Escaladă terasa. 
Femeia agoniza cu un glonţ în piept şi îi mai trase 
un şut în goană. 

Nieves deschise uşa camerei şi cercetă galeria de 
la parter în grabă. Nu era nimeni. Însă intrarea în 
parcare era blocată de câteva girofaruri albastre. 
Înnebunit, se pregătea să renunţe, când zări o 
maşină în fundul parcării care voia să iasă, cu două 
femei în faţă şi o droaie de copii în spate. 

Sări peste balustradă, ajunse în parcare şi se 
repezi la maşină deschizându-i cu putere portiera. 
Când îl văzură, femeile începură să urle. Nieves se 
aruncă înăuntru. Înfundă ţeava pistolului în gâtul 
pasagerei şi o împinse în şoferiţă. 

— Mergi spre ieşire, strigă el. Mai repede, că îţi 
omor prietena! 

Terorizată, femeia cală, îndreptă maşina şi porni 
uşor către ghereta unde se plătea. Imediat, 
proiectoarele o luminară şi o voce deformată de 
megafon avertiză: 


~ 44 ~ 


Gerard de Villiers 

— Stop or get shot”? 

Prin geamul lăsat. Nieves strigă: 

— Lăsaţi-ne să trecem sau împuşc toţi copiii! 

Era o situaţie dificilă. Pasagera din dreapta începu 
să urle ca o isterică. Furios. Nieves îi trase femeii 
una în cap cu patul armei. 

— Mergi înainte! îi ordonă el şoferiţei. Dacă nu, te 
omor! 

îngrozită, femeia înainta spre maşinile trupelor 
SWAT. 

— Ne vor omori! gemu ea. 

Stând ghemuit pe banchetă, Nieves îşi încărca 
arma. Învârti încărcătorul. Inima îi bătea cu putere, 
eră lac de sudoare şi se simţea rău. Bariera 
parchingului era lăsată. 

— Idioţii! mormăi el. 

Fără să stea o clipă pe gânduri, apropie arma de 
capul pasagerei şi apăsă pe trăgaci. In interiorul 
maşinii explozia fu asurzitoare. Jumătate din calota 
craniană a victimei se pulveriză într-un val de sânge 
şi de materie cervicală. Şoferiţă începu să urle ca o 
sirenă, sub corpul prietenei prăbuşit peste ea. 
Nieves întinse braţul şi îi puse ţeava revolverului în 
gât. 

— Taci din gură! 

Deşi era îngrozită, femeia tăcu. El profită de acest 
lucru şi mai zbieră o dată în direcţia proiectoarelor: 

— Am omorât-o pe una! Data viitoare urmează 
copiii! 

Trecu peste cadavru şi îl împinse cu piciorul afară, 
după ce deschise portiera. Corpul se rostogoli pe 
ciment. Aşteptă cu răsuflarea tăiată. Vedea mai 


10 Stai că trag! 


Ucigaşul din Miami 
multe siluete alergând în toate direcţiile, dar nimeni 
nu trăgea în vehicul. Femeia de la volan plângea 
încetişor. Bariera din parcare începu să se ridice 
uşor. 

— Mergi fără să te opreşti. Îi spuse el şoferiţei. 

Se întoarse, îl apucă pe un puşti de gulerul 
cămăşii şi îl trecu peste scaun în faţă. Apoi îl instala 
pe băieţelul înspăimântat pe scaun, iar el se ghemui 
la podea, cu arma îndreptată spre copil. 

— Nu trageţi! Nu trageţi! 

Maşina se apropie încet de barieră. Vreo douăzeci 
de oameni din SWAT stăteau în cerc cu armele 
îndreptate spre ei. Într-un concert de sirene şi de 
girofaruri. 


x 


— Maricon de mierda! şopti locotenentul Eduardo 
Gomez. Este Nieves! 

El şi Malko observau maşina în care era ucigaşul 
strecurându-se printre cele de poliţie, îndreptându- 
se spre Avenida Luis Munoz Rivera. Imediat ce 
trecu, un vehicul SWAT o luă pe urmele ei. Eduardo 
Gomez fugi la următoarea maşină. 

— Grăbiţi-vă. Sunt sigur că ticălosul se duce în 
Tokyo! 

ÎI ajunseră din urmă pe fugar, care era urmărit de 
un şir de vehicule SWAT. După ce trecură de parc, 
maşina o luă la stânga, pe Caile San Agustin, apoi 
pe Avenida Ponce de Leon şi trecu podul ce 
despărţea vechiul San Juan de restul oraşului. 

Convoiul o luă pe Luis Munoz Rivera Expreso, o 
autostradă ce mergea spre sud, mărginită de un zid 


~ 46 ~ 


Gerard de Villiers 

decorat cu desene naive. Doi poliţişti pe motocicletă 
se alăturaseră convoiului, obligând rarele maşini şi 
autobuzele vechi să se dea la o parte din calea lor. 

— Cred că e drogat rău de tot, dacă acţionează în 
felul ăsta. Oftă Eduardo Gomez. Sper să-l prindem 
viu. 

Maşina se hurduca pe drumul plin de gropi. Nieves 
acceleră în faţa lor, îndreptându-se mereu către sud, 
apoi. Chiar în faţa sediului Chase Manhattan Bank, 
viră brusc la dreapta, pe un drum neluminat, 
perpendicular pe Expreso, care devenise acum o 
simplă şosea cu două benzi. 

— Asta e, se duce în Tokyo, spuse Gomez. 

Dădea ordine în microfon fără oprire. După cinci 
minute, ajunseră pe terenul viran ce mărginea 
cartierul Tokyo în partea de sud. Maşina ostaticilor 
se opri, iar cea a trupelor SWAT o ajunse imediat din 
urmă. 

— Locotenente, ne cere să oprim maşinile în 
partea asta a terenului, altminteri omoară un copil, 
se auzi o voce în radio. 

— Acceptaţi, spuse Eduardo Gomez, chiar dacă 
suntem nevoiţi să ardem toate barăcile... îl găsim 
noi. 

Maşina ostaticilor se îndepărtă cu toată viteza 
spre un şir de magherniţe pe piloni. Vehiculele 
SWAT aşteptară câteva clipe, apoi se lansară în 
urmărirea ei. Când ajunseră Malko şi polițistul 
portorican, maşina ostaticilor era oprită cu portierele 
deschise, iar femeia de ia volan şi copiii plângeau cu 
sughiţuri. Nieves Malpica dispăruse. 

Malko privi drumul îngust fără trotuare, mărginit 
de caroserii de maşini. Nieves se dusese acasă. 


~ 47 ~ 


Ucigaşul din Miami 
Atunci, un imens camion de pompieri străbătu 
terenul viran cu toate luminile clipind şi se opri 
aproape de ei. Oamenii din SWAT se împrăştiară cu 
M 16 în mâini în toată mahalaua, ajutaţi şi de 
poliţiştii în civil. Pompierii coborâră şi ei din maşină. 
Eduardo Gomez se întoarse spre Malko. 

— Muchacha lui stă pe strada asta, spuse el. 

Cu armele în mâini, cei doi bărbaţi înaintară pe 
străduţa cu pământ bătătorit, unde se întâlnea din 
loc în loc câte un petic de asfalt. Nu era nici ţipenie 
de om, dar oamenii îi pândeau de pe verandele 
apărate cu grilaje din fier forjat, lucru care făcea ca 
strada să pară o imensă grădină zoologică. Malko se 
întoarse: camionul Ford mergea în urma lor cu 
viteză mică, precedat de pompierii ce trăgeau un 
furtun lung, încadraţi de trăgătorii de elită din 
SWAT. Alţii atacau strada din capătul celălalt. 

În megafon se auzi o voce în spaniolă: 

— Căutăm un criminal periculos, nu ieşiţi din casă! 

După aceea anunţul fu repetat în engleză. Malko 
şi locotenentul ajunseră în dreptul unui bistrou de 
unde se auzeau eternele ritmuri de salsa... Câţiva 
tineri beau bere la cutie, o negresă corpolentă trona 
în spatele tejghelei şi supraveghea patru jucători de 
cărţi cu figuri cam înspăimântătoare. Aruncară o 
privire plină de ură poliţiştilor şi îşi văzură în 
continuare de joc. Un poliţist în civil veni în fugă din 
capătul celălalt al străzii şi îi şopti ceva la ureche lui 
Gomez. Acesta îi spuse lui Malko: 

— S-a refugiat în casa veche, unde sunt nişte fete 
în balcon. Nu va fi uşor să-l prindem. 

Vreo şase fete se uitau la ei dintr-un balcon din 
lemn, îmbrăcate numai în şort şi în sutien, unele cu 


~ 48 ~ 


Gerard de Villiers 

bigudiuri în cap. Una dintre ele luă o oală de noapte 
şi vărsă conţinutul pe bereta neagră a unui poliţist 
din SWAT. Acesta, înfuriindu-se la culme, trase în 
faţada casei o rafală cu arma sa M 16. 

Zgomotul împuşcăturilor abia amuţise, că fetele 
dispărură ţipând, iar strada se umplu de oameni 
gălăgioşi care ieşiră din case şi din cafenele. Tinerii 
înjurau de mama focului. Malko fu lovit cu o piatră în 
umăr. Alta crăpă parbrizul unei maşini părăsite, 
chiar lângă el. Un apucat cu pieptul gol înainta spre 
ei agitând o macetă şi strigând vorbe urâte, cu ochii 
cât cepele. 

— Pigs! Murderers! Get out!" 

Tensiunea creştea. Manifestanţii deveneau din ce 
în ce mai agresivi. Cutiile de bere goale începură să 
zboare peste tot. Încet, dar inexorabil, oamenii în 
uniforme albastre din SWAT înconjurau casa verde 
cu balcon din lemn. 

— Aşa păţim de fiecare dată când arestăm pe 
cineva în mahalaua astă, oftă Eduardo Gomez în 
timp ce se apleca să nu-l lovească o nucă de cocos 
stricată. 

Se întoarse şi le făcu semn cu mâna pompierilor. 
Din furtun ţâşni imediat un jet puternic de apă 
asupra manifestanţilor care se dădură înapoi în 
dezordine. lmensul camion ocupa toată strada. 
Malko auzi în spatele lui un urlet: 

— Duck! 

Avu răgazul să vadă o umbră care apăru din 
balconul de lemn. După un timp, împuşcăturile se 
auziră asurzitoare. Un poliţist se prăbuşi chiar lângă 


11 Porcilor! Asasinilor! Căraţi-vă! (n. a.). 
12 Adăpostiţi-vă! (n. a.). 
= 49 — 


Ucigaşul din Miami 
el. Ceilalţi trăgeau ca apucaţii în silueta din balcon. 
Era Nieves, cu pieptul gol, cu ochii ieşiţi din orbite, 
agitând revolverul Magnum cu ambele mâini. Un 
glonţ nimeri în parbrizul maşinii de pompieri, făcând 
ţăndări în acelaşi timp şi capul şoferului. Malko îi 
ochi capul şi trase. Mitralierele M 16 pârâiau întruna. 
Un poliţist masiv din SWAT se apropie cu o puşcă de 
vânătoare în mână şi escaladă balconul. 

Se auziră opt împuşcături la rând. Efectul fu 
îngrozitor. Lemnul mâncat de cari al balconului 
zbură în aşchii şi se prăbuşi ca într-o imagine filmată 
cu încetinitorul. Nimeni nu reuşi să afle nici când 
Nieves fusese nimerit şi nici de cine anume, însă 
când poliţiştii se grăbiră să-l salveze dintre 
dărâmături, nu mai rămăsese din el decât o masă 
sângerândă, strângând în mâna dreaptă revolverul 
Trooper cu butoiaşul gol. 

Mulțimea se dezlănţui din nou. Fetele ieşiră din 
casă şi se adunară în jurul cadavrului. Oamenii din 
SWAT se bucurau, băteau cu mâinile în paturile 
puştilor şi trăgeau rafale în aer. Un nebun se repezi 
la Malko cu un cuţit în mână, dar acesta îl dezarmă 
la timp. Tunul cu apă îi respingea în continuare pe 
manifestanți. Eduardo Gomez răguşise de atâta 
strigat şi îşi agita pistolul pe deasupra cadavrului. În 
sfârşit, vreo zece poliţişti ajunseră şi reuşiră să facă 
un cordon ca să reţină mulţimea. Sosise timpul. O 
cutie de bere descrise un arabesc imens şi explodă 
la un metru de Malko: un cocteil Molotov... 

Erau cu toţii uzi leoarcă. Doi poliţişti îl traseră pe 
Nieves de picioare. Primise atâtea gloanţe. Încât era 
de nerecunoscut, cu capul însângerat, cu pieptul şi 
burta ciuruite. Evadarea lui nu durase prea mult. 


~ 50 ~ 


Gerard de Villiers 

O fată îngenunche smiorcăindu-se şi contemplând 
rănile lui Nieves. Eduardo Gomez scotoci prin 
buzunarele mortului şi scoase trei hârtii de o sută de 
dolari, o cutiuţă de medicamente mânjită de sânge 
şi plină cu cocaină, câteva monede şi un portofel 
jegos. Mai găsi permisul de muncă şi de conducere, 
câteva fotografii cu o fată şi o bucată de hârtie 
împăturită pe care era scris un număr de telefon. 

Malko citi peste umărul poliţistului: 656 74 93. 
După aceea, Gomez scoase o cartelă magnetică de 
la o cameră din Hilton. Acestea erau date numai 
clienţilor hotelului. De ce avea şi Nieves una? 
încadraţi de câţiva oameni din SWAT, îşi făcură 
drum până la terenul viran, ocupat acum de o 
adevărată armată. Eduardo Gomez se urcă în 
maşina de poliţie şi spuse: 

— Tâmpitul ăsta s-a sinucis! Cred că era plin de 
cocaină! 

Malko luă dreptunghiul de carton şi îl examină. 
Ciudat, ciudat de tot... 

— Mă duceţi la Hilton? întrebă el. Cred că trebuie 
să-i pun câteva întrebări lui Iris Cruz. 

Ford-ul lui închiriat de la Budget rămăsese în 
parching de când venise de la aeroport. 


Capitolul V 


La Hilton era tot vânzoleală. Poliţiştii mişunau prin 
hol şi prin parcare. Malko ajunse în galeria ce 
deservea etajul unde se afla Iris Cruz. Frumosul lui 
costum din în era acum alb doar cu numele... 


~ E =~ 


Ucigaşul din Miami 
Camera în care se refugiase cântăreaţa era goală. 
Se duse în cea pe care o ocupa în mod normal. Doi 
oameni din SWAT, cu beretele negre îndesate pe 
cap, cu M 16 în mână, stăteau de pază în faţa uşii. 
Văzându-l pe Malko, se aşezară înaintea lui. 

— Unde mergeţi? 

Acum sosise clipa să verifice dacă intuiţia lui era 
bună. 

— La Iris Cruz, răspunse el. 

Luă cartela lui Nieves şi o introduse în locaş, cu 
riscul de a. Se face de râs. Se auzi un zumzet uşor, 
apoi un „clac” şi uşa se deschise. Malko o împinse şi 
intră în cameră. 

Dar fu primit de un urlet sălbatic. Iris Cruz, în 
capul oaselor în pat, se uita la el cu ochii cât cepele. 
Apărură şi poliţiştii cu beretele negre. Când îl 
recunoscu pe Malko, aceasta se potoli: 

— Oh, vă rog să mă iertaţi, spuse ea. Dar cu 
povestea asta, am înnebunit de tot. Am cerut să fiu 
păzită... 

Cei doi poliţişti se retraseră, dezamăgiţi. Malko o 
observa: îşi pusese un chimonou foarte scurt şi fuma 
sprijinită de două perne. Făcuseră curăţenie, 
înlocuiseră televizorul şi puseseră alt geam la uşa 
de la terasă. Sticla de Gaston de Lagrange scăzuse 
vertiginos. Se pare că şi coniacul era un excelent 
tranchilizant. Malko se aşeză lângă ea, îi luă mâna şi 
i-o sărută. 

— Agresorul dumneavoastră a fost anihilat, începu 
el. 

— Cine a fost? 

— Un golănaş din cartierul Tokyo. 

Ea întoarse privirea în altă parte, cu un aer 


pa Dai 


Gerard de Villiers 
pierdut. 

— Nu mai înţeleg nimic. 

O luă în braţe şi o strânse uşurel şi îi sărută gâtul 
şi faţa. În scurt timp o simţi relaxându-se. 

— Cred că am început ceva adineauri, murmură el 
la urechea fetei. 

Ea ganguri, dar nu îl respinse. 

— Nu duceţi lipsă de idei şi aveţi memorie bună. 

Cântăreaţa îi răspunse la sărutări, la început mai 
timid, apoi cu mai mult aplomb. Când începu să-i 
pişte sfârcurile, ea se lăsă pe spate cu un oftat de 
bucurie. Puțin mai târziu, ea îi smulse tot ce avea pe 
el ca să-şi reia demonstraţia de virtuozitate de unde 
o lăsase. 

Malko îşi alungă din minte grijile profesionale, 
spunându-şi că ar fi păcat să nu savureze plăcerea 
unor şolduri atât de perfecte. Iris Cruz parcă îi citise 
gândurile, căci, când socoti ea de cuviinţă, se 
rostogoli pe burtă, cu bazinul foarte ridicat, cu 
braţele întinse şi cu faţa afundată în cearceaf. Când 
o pătrunse, ea mărâi, venindu-i în întâmpinare cu 
mişcări ample ale bazinului. Când Malko îi apucă 
sânii cu ambele mâini, ea ţipă, cu riscul de a stârni 
instinctele poliţiştilor din SWAT. El înainta şi se 
retrăgea încetişor, savurându-şi posesia, apoi, la 
capătul plăcerii, se retrase, dar reveni imediat într- 
un mod uşor diferit. lris Cruz scoase un soi de 
gângurit, iar Malko avu impresia că se arcuise şi mai 
mult. 

— Uşurel, spuse ea gemând cu ipocrizie. Nu fac 
asta prea des... 

Malko se lăsă în voia ei, afundându-se. Mai mult în 
crupa oferită cu o uşurinţă care contrazicea temerea 


~ 53 ~ 


Ucigaşul din Miami 
cântăreţei. De altfel, îndată ce o prinse de şolduri şi 
începuse să o lucreze cât mai adânc. lris Cruz 
începuse să urle! însă nu de durere. La fiecare 
mişcare ce îl lipea pe Malko de crupa fermă, ea 
răspundea cu un țipăt răguşit. Strânse cearceaful cu 
degetele, căscă gura şi ridică şoldurile şi, mai sus, 
ca o pisică ce îşi primea motanul. Malko prelungi cât 
putu acest viol neaşteptat până când explodă cu un 
geamăt de plăcere. Puțin mai târziu, Iris Cruz îi 
spuse surâzând: 

— Toţi vreţi acelaşi lucru... 

— Când Dumnezeu ţi-a dăruit un asemenea fund, 
zise Malko, a ştiut ce face. Nu trebuie să-l mâniem. 

Iris nu avu replică. Ca toate femeile latine avea şi 
ea credinţa ei. Brusc, ea îl privi surprinsă. 

— Cine ţi-a dat cartela de la cameră? 

Era întrebarea pe care Malko o aştepta. 

— Am găsit-o la ucigaşul tău, zise el. Sunt sigur că 
a folosit-o ca să intre în cameră şi să se ascundă pe 
balcon ca să te aştepte. 

Ea se uită la el mirată. 

— Cred că a furat-o de la recepţie! 

— S-ar putea, spuse Malko. Dar e puţin probabil. 
Sunt foarte atenţi, iar aceste „chei” nu au numărul 
camerei. Trebuie să existe o explicaţie... 

El o studia. Brusc observă o lucire în privirea ei. 

— Poate că unul dintre prietenii tăi i-a dat-o acelui 
băiat? 

Cântăreaţa clătină din cap. 

— Dar de ce a vrut să mă omoare? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nici poliţiştii nu au 
înţeles. 

Ea îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul afară, 


~ 54 ~ 


Gerard de Villiers 
încruntându-se de nelinişte. Malko îşi spuse că 
sosise momentul să treacă la atac. 

— Îţi aduci aminte de un băiat pe care îl cheamă 
Miguel? 

Malko fu surprins de reacţia ei. Se făcu palidă şi 
zise cu glas piţigăiat: 

— Miguel... Nu, eu... 

— În urmă cu o săptămână, insistă el, un cubanez 
foarte frumos, cu barbă care te-a condus până în 
cameră? 

Ea se uita la el stupefiată. 

— De unde ştii că... 

— Pentru că acest Miguel mă interesează, zise 
Malko. Cel care a vrut să te omoare era prieten cu 
el. Ştii cine este Miguel? 

— Nu, răspunse ea prea repede ca să fie sinceră. 

— Păi, să-ţi spun eu... 

Iris Cruz îl asculta neclintită povestindu-i despre 
Pedigriul „regelui cocainei”, iar Malko vedea cum i 
se măresc ochii de groază. Strivi ţigara în scrumieră 
şi îşi turnă o porţie zdravănă de coniac. 

— Prin urmare, eşti poliţist? 

— Nu chiar, spuse Malko, dar îl caut pe acest 
Miguel Cuevas. Vrei să mă ajuţi? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. 

— De ce? 

Rămasă goală, se ridică să scoată o vorbă şi se 
apropie de minibar şi îl deschise. Căută prin frigider 
şi scoase un mic tub de plastic pe care i-l arătă lui 
Malko. Înăuntru era un obiect albicios, lung de 
câţiva centimetri. Recunoscu îngrozit degetul unui 
om. 


~ 55 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Ştiam deja tot ce mi-ai spus. După ce ne-am 
iubit, a început să-mi povestească despre el. Nu mai 
puteam să-l opresc... Eram îngrozită. Înainte de a 
pleca, continuă Iris Cruz cu voce pierită, a scos asta 
din buzunar, a aruncat-o pe pat şi mi-a spus: „Am 
omorât o fată astăzi. Uite-i degetul. Pentru că putea 
să mă denunte. Dacă o să pomeneşti, vreodată ceva 
despre mine, o să te omor şi pe tine.” 

— De ce ai păstrat degetul? o întrebă Malko 
stupefiat. 

Iris Cruz îşi aprinse cu nervozitate altă ţigară. Era 
deja a patra. 

— Nu ştiu. Nu am îndrăznit să-l arunc. N-am ştiut 
ce să fac cu el. Aşa că l-am ascuns aici. M-am gândit 
să mă duc să-l îngrop în junglă, biata fată... 

— Totuşi. Miguel Cuevas a vrut să te omoare, 
observă el. Şi nu ai făcut nimic împotriva lui... 

— Ştiu de ce, zise ea coborând glasul. Mi-a 
telefonat ieri şi m-a întrebat ce am făcut cu degetul, 
l-am spus că îl mai am încă... A închis imediat. 

— Ai ştiut că are „cheia” ta? 

— Nu, am crezut că am pierdut-o. Mi-au dat alta. 

— Numai din cauza degetului a vrut să te omoare? 

Iris Cruz lăsă capul în jos. 

— Nu ştiu. A vorbit mult. Nu reuşea s-o facă. L-am 
mângâiat ore în şir până când în sfârşit am reuşit să- 
| excit. Este un fenomen, ştii are un sex enorm. M-a 
făcut să juisez ca o apucată. După aceea a vrut să 
merg cu el peste tot: la Santo Domingo, în 
Bahamas, la Miami, la Vegas. 

— Unde locuieşte? 

— Nu ştiu. Îţi jur. 

Ea se închise în sine. Malko nu mai insistă. Frica o 


~ 56 ~ 


Gerard de Villiers 
făcea să tacă. Deodată se aruncă de gâtul lui. 

— Rămâi cu mine, nu pot să stau singură. 

În acelaşi timp îşi împingea pântecele în el. Era 
nesătulă. Dar lui Malko nu-i stătea mintea la asta. 

— Unde s-a dus? o întrebă el. Atât timp cât este în 
viaţă, tu eşti în pericol. Nu ai vorbit şi iată ce ţi s-a 
întâmplat în seara asta... 

Iris Cruz ezită puţin, apoi zise abia auzindu-se: 

— La Miami... 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

Ea îl conduse, fiind îmbrăcată tot cu chimonoul 
foarte scurt şi îl sărută îndelung în prag, cocoţată în 
vârful picioarelor. Cei doi poliţişti care stăteau de 
pază la uşă aveau ochii cât cepele. Ea le zâmbi 
devastator după ce Malko plecă. Când ajunse în 
capătul galeriei, se întoarse exact la timp ca să 
zărească o siluetă în albastru care dispărea pe uşa 
camerei. lris Cruz alesese o protecţie mult mai 
apropiată. Măcar de nu l-ar tenta cu puţin coniac. 


x 


Locotenentul Eduardo Gomez îşi privi cu tristeţe 
pantofii scâlciaţi şi se scărpină pe burtă. Dacă te 
uitai bine la barba lui. Puteai să ghiceşti uşor ce 
mâncase înainte. Îi dădu lui Malko fotografiile cu 
cadavrul lui Nieves. Nu erau imagini prea 
încântătoare... 

— Am verificat numărul de telefon, spuse el. Nu 
corespunde nici unuia de pe aici. În Statele Unite, 
sunt cel puţin şase sute de indicative, ca să nu 
punem la socoteală şi alte ţări. Cred că va fi greu să 
aflăm... 


pi ŢI si 


Ucigaşul din Miami 

— Puteţi să-l încercaţi pe cel din Miami, Sir 
întrebă Malko. 

— De ce din Miami? 

— E doar o intuiţie. 

— Îi voi cere secretarei să sune la Bell Company. 
Au totul în computer. Până atunci, luaţi o bere. Eu 
trebuie să fac un raport. Revolverul Magmum 
Trooper 357 nu a fost vândut la noi. Cred că l-a adus 
Miguel Cuevas. Un mizerabil ca Nieves nu avea cu 
ce să-l plătească. 

Îşi băură berea în linişte. Malko ar fi preferat o 
votcă, dar nu voia să-l jignească pe locotenent. O 
secretară oacheşă îşi strecură capul prin crăpătura 
uşii aruncându-le o privire înfocată şi anunţă: 

— Señor locotenent, numărul este al unui 
restaurant din South Miami. La Carretera, 3410, 8" 
Street South West. 

Puse hârtia pe masă. Eduardo Gomez clătină din 
cap. 

— La te uită, este chiar în Little Havana... 

Malko privea norii groşi care anunțau încă o rafală 
de ploaie. Se săturase până peste cap de Porto Rico. 
Nu prea avea farmec şi era prea sângeros. Când 
zbura cu avionul Concorde, citise un pliant care, 
anunţa înfiinţarea unei linii aeriene Paris-Recife. 
Brusc i se făcu dor să se ducă într-o vacanţă în 
Brazilia. Dar până atunci, va mai profita de 
fabuloasa crupă a cântăreţei. 

— Plec la Miami, zise el. 

Eduardo Gomez îl privi lung, puse picioarele pe 
masă şi îşi mângâie barba slinoasă. 

— Că bine ziceţi, făcu el. Sper că alergaţi mai 
repede ca glonţul. Unui Magmum 357. 


~ 58 — 


Gerard de Villiers 


Capitolul VI 


— Credeţi că Miguel Cuevas este în Miami şi îl vom 
găsi la restaurantul La Carretera? întrebă Eddie 
Garcia. 

— Am motive să cred că se găseşte în Miami, 
confirmă Malko, iar acest restaurant este singurul 
indiciu pe care îl am. Mi se pare că vă distrează 
acest lucru. De ce? 

Detectivul nu-i răspunse, mulţumindu-se doar să 
zâmbească, dezvăluindu-i astfel patru incisivi care 
păreau că-i ajung până la bărbie. 

— Ba nu râd, zise ei, mor de râs... 

Dinţii de iepure, vorba sacadată, gesturile bruşte 
şi obsesia pentru sex atrăseseră porecla de 
„Ricochet Rabbit” ”. 

Cu toate astea, Eddie Garcia era cel mai bun 
anchetator din Drug Enforcement Administration. 
Era foarte cochet, purta costume extrem de 
strâmte, iar arma de serviciu o ţinea într-un toc 
agăţat de gleznă. Privirea rece devenea umană 
numai atunci când o fixa pe crupa femeilor care 
treceau pe lângă el. 

Malko făcuse cunoştinţă cu el chiar în această 
dimineaţă, când coborâse din avionul de Porto Rico, 
în timpul unei şedinţe la DEA, care a avut loc într-o 
clădire stranie, fără nicio siglă, situată undeva pe 
terenul viran din spatele aeroportului. De fapt, aici 
era centrul principal al luptei antidrog din Florida de 


13 lepuraşul supraexcitat, (n. a.). 


~ 59 ~ 


Ucigaşul din Miami 
Sud. Malko fusese întâmpinat de Brent Hammock, 
şeful DEA, care primise un telex de la Langley care îi 
cerea să-l ajute pe Malko în operaţiunea Swordfish. 
Eddie Garcia se ocupase deja de Cuevas, căci 
Brent Hammock trebuia să plece la Atena. Eddie îi 
dăduse întâlnire lui Malko pe înserate în salonul VIP 
al Holiday Inn situat pe 11™ Street North West, în 
apropiere de Centrul Civic. Până atunci, avea timp 
să întoarcă problema pe toate feţele. Acest loc era 
uimitor... 


x 


La vedere, deasupra barului, era o pancartă pe 
care scria: începând cu ora opt, doamnele neînsoțite 
au dreptul la două băuturi la prețul uneia singure. 
Într-un colţ trona un televizor cu ecranul mare şi 
sonorul dat la minim, la care nimeni nu se uita. În 
spate se vedea ringul de dans pustiu cu lumini care 
se stingeau şi se aprindeau, încastrate direct în 
podea. Aproape toate mesele erau ocupate cu 
bărbaţi cu ghiuluri imense pe degete, cu nişte 
burdihanuri venerabile şi fete destul de elegante 
care beau ca nişte sparte. Un elefant de om, care 
abia încăpea pe taburetul de la bar, cu inele pe 
toate degetele, cu ochelari negri de mafiot, tocmai 
admira cu pricepere diamantul cel nou al pianistului. 
Contrar aparenţelor, acesta nu era un peşte tropical, 
ci un probation officer“, însărcinat să-i 
supravegheze pe cei eliberați pe cuvânt pentru 
douăzeci şi patru de ore... 

Tâlharul neavenit care ar fi încercat să dea o 


14 Delegat cu supravegherea eliberaţilor condiţionat, (n. a.). 


- 60 — 


Gérard de Villiers 

spargere în această tavernă mai puţin obişnuită, ar 
fi căzut în plasă îndată ce ar fi păşit pragul. Aici erau 
mai mulţi poliţişti pe metru pătrat decât în oricare 
parte a oraşului Miami. Pe o rază de o sută de metri, 
se găseau County Justice Building'”, Dade County 
Police  Department'*, Centrul Civic şi birourile 
procurorului. 

Malko nu mai apucă să-l întrebe pe Ricochet 
Rabbit de ce se strica de râs, fiindcă două fete 
tocmai se apropiau de masa lor. O brunetă 
mărunţică cu ochi de jeratic şi un zâmbet strălucitor, 
însoţită de o negresă sculpturală, mai înaltă cu un 
cap decât ea, îmbrăcată în uniforma maro a poliţiei 
municipale, cu o coadă împletită la spate şi cu un 
aparat de  emisie-recepţie Motorola agăţat la 
centură, lângă respectabilul pistol Colt Python. Eddie 
Garcia sări în picioare şi făcu prezentările începând 
cu bruneta mărunţică: 

— Ingrid, logodnica mea. Gail Hunter, care 
lucrează cu noi. A urmat cursurile DEA. 

Strângerea de mână a lui Gail era la fel de blândă 
ca şi făptura... lar când vorbea, dacă închideai ochii, 
jurai că este Donna Summer. O chelneriţă cu 
minijup âmplu numaidecât masa cu daiquiri, de o 
jumătate de litru fiecare pahar. Erau în Statele 
Unite, dar se simțeau ca într-o insulă din Caraibe. 
Malko era fascinat de frumuseţea poliţistei de 
culoare. 

Această se ridică şi se duse să discute cu unul 
dintre clienţii de la bar. Probabil că avea un metru 
optzeci, cu un fund care l-ar fi ademenit şi pe papă 


15 Palatul de Justiţie, (n. a.). 
16 Poliţia comitatului Dade, care înglobează şi Miami, (n. a.). 


~ 6l =~ 


Ucigaşul din Miami 
şi cu picioare lungi de gazelă. 

— E frumoasă, nu-i aşa? suflă Eddie Garcia cu un 
şuierat plin de admiraţie. 

— Şi dumneavoastră sunteţi polițistă? o întrebă 
Malko pe Ingrid. 

— Nu, eu lucrez în biroul procurorului, răspunse 
ea. 

Ricochet Rabbit pufni: 

— Este din Columbia, nu prea are nevoie să 
muncească. Toţi verişorii ei fac afaceri cu cocaină. 
De altfel, nu se gândeşte decât la sex. 

Micuța columbiană îi aruncă o privire plină de 
furie. 

— Taci din gură, că nu am niciun verişor şi nu e 
vina mea că eşti pe jumătate impotent. Sunt sigură 
că te duci toată ziua cu târfele în ascunzătorile tale 
împuţite... 

— Mai bine am vorbi despre Miguel Cuevas, ce 
ziceţi? întrebă Malko, simțind pericolul plutind în 
aer... 

Gail Hunter reveni la locul ei. Staţia Motorola 
pârâia la centură. Clienţii de la bar o sorbeau din 
priviri... 

— Miguel Cuevas, începu detectivul, este produsul 
tipic din Miami. Aici este Casablanca de dinainte de 
război. Dar cu mai mulţi bani. Traficanţii din America 
Latină veneau aici cu paşapoarte false şi cu valize 
pline cu cocaină. Dacă este prins unul din douăzeci. 
Investesc mii de dolari la Bogota, dar câştigă o sută 
de mii numai aici. Bineînţeles când nu sunt 
împuşcaţi. Cubanezii au început. Acum columbienii 
au acaparat importurile şi au lăsat vânzările în 
seama cubanezilor. În Florida intră în fiecare an 


si Di 


Gerard de Villiers 

cincizeci de tone de cocaină şi atâţia bani, încât 
toată lumea poate fi cumpărată: judecători, poliţişti, 
vameşi, bănci. Aici, maşinile se cumpără numai cu 
bani gheaţă... Toată ziua nu facem altceva decât să 
adunăm cadavre. Având identitate falsă, nu putem 
afla nici cine i-a ucis, nici pentru ce. 

Gail Hunter îl întrerupse: 

— Oh, ba da! Sunt dea/er-i care n-au plătit... 

Chelnăriţa aduse din nou o tavă plină cu daiquiri. 
Muzica plăcută şi alcoolul făceau ca atmosfera să fie 
destinsă. Gail Hunter puse picior peste picior, 
fixându-l pe Malko cu ochii ei mari şi căprui şi 
întrebă curioasă: 

— Şi dumneavoastră îl căutaţi pe Miguel Cuevas? 

— Dumneavoastră, nu? 

Negresa zâmbi cu amabilitate. 

— Ba da, fireşte, însă Miami e mare, chiar dacă 
spuneţi că se află aici. Sau poate că s-a întors în 
Columbia sau s-a dus la Las Vegas... într-adevăr, a 
fost aici acum opt luni. L-am văzut fotografia în 
Nevada News, împreună cu Frank Sinatra... 

— Şi nu l-aţi arestat? întrebă Malko uimit? 

Eddie Garcia îşi întrerupse explorarea coapsei lui 
Ingrid cu un rânjet amar: 

— Suntem nişte funcţionari... Până au ajuns 
hârtiile la Vegas, a plecat. Se duce acolo cu un avion 
care este la dispoziţia lui zi şi noapte. Îl costă mii de 
dolari pe zi. În schimb, noi călătorim la clasa a doua, 
în Vegas nimănui nu-i pasă că Miguel Cuevas vinde 
cocaină cu găleată din moment ce îi mănâncă banii. 
S-au obişnuit. Are o linie de credit de un milion de 
parai la Grand, MGM Casino. 

— Tu n-ai cheltui nicio sută de dolari, pufni cu 


~ 63 — 


Ucigaşul din Miami 
răutate Ingrid. 

Bărbia lui Eddie Garcia păru că se lăsă şi mai tare. 
O ciupi de coapsă şi zise: 

— Da, dar eu probabil că voi muri în patul meu... 

— In fine, acest Miguel Cuevas este încă unul 
dintre regii drogului: nu-l caută nimeni în Miami? 
insistă Malko. 

Ricochet Rabbit se aplecă spre el strâmbându-se 
în toate felurile. 

— Bineînţeles, făcu el. Numai că i-a împuşcat în 
mod sistematic pe cei sau pe cele care ar fi putut 
să-l trădeze. Aşa cum a procedat şi în San Juan. Este 
un adevărat scorpion. Prin urmare, nu deţinem nicio 
informaţie, căci oamenii se tem. Anul trecut, am 
avut un informator care ştia unde se ascunde. L-am 
ţinut sub protecţie cu o droaie de poliţişti. Ei bine, 
Miguel Cuevas i-a transmis că, dacă vorbeşte. Îi va 
omori soţia şi copiii, mama şi tatăl... Martorul şi-a 
pierdut brusc memoria... Miguel poate să plătească 
orice fel de ucigaş columbian doar cu cinci mii de 
dolari. Asemenea indivizi omoară infirmi doar ca să 
se antreneze. „Cuevas dispune de vreo 
douăsprezece  paşapoarte false. Închiriază sau 
cumpără case aşa cum îşi schimbă chiloţii. Vreţi să 
vă mai spun? Pe 2 mai 1980, a fost arestai chiar aici 
în cabinetul din Dade de un poliţist de patrulă care a 
observat, când stătea la stop, un revolver pe 
scaunul din dreapta. În portbagaj au găsit trei 
pistoale-mitralieră şi altul asupra lui. În plus, nici nu 
avea permis. L-a dus la închisoarea din Dade 
County. 

— A evadat? 

— Da' de unde! A stat în carceră exact şaptezeci 


= 64 — 


Gerard de Villiers 

şi cinci de minute. A plătit cauţiunea în valoare de o 
mie cinci sute şaptezeci şi cinci de dolari şi a plecat 
într-un Cadillac superb. Âm fost anunţaţi abia după 
două luni. Nu ştia că îl căutăm. Trebuie să vă spun 
că. Aici în Miami, este la ordinea zilei să aresteze un 
cubanez care ştie ceva engleză. 

Gail Hunter zâmbi melancolic, iar polițistul îşi goli 
paharul de daiquiri. Malko începea să înţeleagă 
multe lucruri. Dar mai întâi, de ce apelase CIA la el... 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre FBI? întrebă 
Malko. 

Eddie Garcia fu cât pe ce să se înece cu daiquiri 
izbucnind într-un hohot de râs. Ingrid îl bătu pe 
spate. 

— În Miami sunt numai treizeci şi se ocupă doar 
de cubanezii anticastrişti şi de porcăriile lor, de 
intruşii procastrişti şi de toţi agenţii din ţările 
Americii Latine. Or, ca să supraveghezi cu adevărat 
un individ tot timpul, este nevoie de opt detectivi. 
Trei supraveghează, iar ceilalţi îşi scriu rapoartele. 
De altfel, ei nu-i pot suferi pe cei din DEA. Spun că 
nu sunt buni de nimic... 

— Aţi auzit cumva dacă se face trafic de arme cu 
Cuba? 

Garcia se strâmbă. 

— Yeah. Dar aşa ceva nu se întâmplă la noi. Au 
fost unele zvonuri, dar nimic concret până la 
povestea de la San Juan care ne-a costat şapte sute 
de mii de dolari. lar acum, ucigaşul se teme. 

Malko se simţea descurajat. Detectivul se aplecă 
spre el şi îi şopti la ureche: 

— Dacă reuşiţi să i-o plătiţi lui Miguel Cuevas, DEA 
vă va oferi cel mai frumos chiolhan din viaţa 


~ 65 — 


Ucigaşul din Miami 
dumneavoastră, dar îi veţi trece în şomaj pe cei din 
Hormicide Squad". 

Malko se agăţă de o ultimă speranţă: 

— Dar La Carretera? Este totuşi un punct de 
plecare. 

Ricochet Rabbit şi Gail Hunter schimbară o privire, 
iar detectivul se aplecă spre Malko. 

— O.K.! admise el. Acum mergem să mâncăm. Vă 


descurcaţi dumneavoastră. 
x 


Purceluşul la tavă cu garnitură de orez negru şi 
cartofi noi şi supa de linte erau felurile de mâncare 
cele mai uşoare din meniu. Ricochet Rabbit se 
lingea deja pe buze. În restaurant erau practic, 
numai cubanezi, fie că erau clienţi, fie că făceau 
parte din personal. Doi poliţişti în uniformă luau 
masa cu aparatele de emisie-recepţie pe masă. 
Afară era o ploaie torențială, iar ca să ajungă la 
restaurant, fuseseră nevoiţi să treacă printr-un 
adevărat lac. Eddie Garcia o chemă pe chelneriţa 
grasă care se apropie legănându-se lasciv. El o 
întrebă în spaniolă: 

— Cunoşti un tip pe care îl cheamă Miguel? Miguel 
Cuevas? Are un Cadillac gri deschis Fleetwood... 

Fata se schimbă la faţă. Clătină uşurel din cap. 

— Nu. Nu-l cunosc. Avem mulţi clienţi... 

Eddie Garcia nu mai insistă, luă meniul şi i-l arătă 
lui Malko la capitolul vinuri. Acesta văzu cu uimire că 
aveau un Lafitte-Rothschild din 1959 la şapte sute 
cincizeci de dolari sticla! Era ceva neobişnuit în 
centrul cartierului Little Havana. Detectivul se uită la 


17 Brigada Omucideri, (n. a.). 


Gérard de Villiers 
chelneriţă şi spuse: 

— Vreau o sticlă din vinul acesta la aperitiv. 

Fata aruncă o privire în meniu şi zise „O.K.”, apoi 
plecă. Malko se întrebă dacă Garcia voia să atenteze 
la banii CIA. Chelneriţa se întoarse şi îi anunţă: 

— Nu mai avem... 

Eddie Garcia se întoarse către Malko şi zise pe un 
ton vesel: 

— Veniţi cu mine. 

Se ridică, iar Malko îl urmă intrigat. Ocoliră 
tejgheaua şi ajunseră în bucătărie. Cum unul dintre 
angajaţi se pregătea să-i oprească, polițistul îi arătă 
legitimaţia şi intrară pe o uşă pe care scria Cellar". 
Era o încăpere friguroasă, iar Eddie Garcia se duse 
direct în spate, îi arătă lui Malko un rastel cu sticle şi 
scoase una de acolo. 

— Priviţi! 

Erau două rafturi pline cu Laffite-Rothschild, 
producţia 1959. Detectivul puse sticla la loc. 

— Este vinul preferat al lui Miguelito Cuevas. Nu 
bea decât din acesta când vine aici. Dacă se 
întâmplă vreodată să nu aibă, este în stare să 
mitralieze tot personalul. De aceea ne-au refuzat. 
Nimeni nu va scoate o vorbă, chiar dacă îi deportez. 
Nu îl trădează pe Miguel Cuevas. Pe lângă frica 
viscerală pe care le-o inspiră, ştiu foarte bine că 
există o soartă şi cred că le poate face farmece. 
Asta contează aici... 

Se întoarseră la masă, iar Eddie Garcia se hotărî 
să comande o sticlă de vin spaniol dulceag... Când 
ajunseră la cafea - care era delicioasă - Malko se 
simţi mai puţin descurajat. 


18 Pivniţă, (n. a.). 
~67 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Miguel Cuevas se simte aici ca la el acasă, îi 
explică Ricochet Rabbit. Când se află în Miami, trece 
câteodată şi pe la restaurant. Ştim acest lucru. Ar 
trebui să venim la prânz şi seara în fiecare zi... lar 
personalul ar prefera să i se taie o mână decât să-l 
trădeze, pentru că le dă bacşişuri de sute de dolari... 

— Trebuie să fie totuşi pilotul avionului care l-a 
adus de la San Juan, observă Malko. 

Eddie Garcia o arătă cu degetul pe Gail Hunter. 

— Ea poate să vă ajute. Înainte a lucrat la 
„catâri'*”. Ştiu că l-au interogat pe pilot, dar a 
susţinut că nu ştie nimic. Dar poate că nici el nu 
este prea curat... Frumoasa şi nevinovata familie 
care vine în weekend la Eleuthera aduce şi cele zece 
kilograme de cocaină cu ea. 

Malko se întoarse către negresă. 

— Trebuie să mă interesez, spuse Gail. 

Eddie Garcia termină să se scobească în dinţii lui 
de iepure, îi aruncă o privire umedă lui Ingrid şi îi 
spuse lui Malko: 

— Nu vă supăraţi dacă vă las? Simt că fetiţa asta 
arde de nerăbdare să se reguleze. 

Furioasă la culme, Ingrid îi trase un cot. Malko luă 
nota de plată. Deasupra casieriei era un anunţ: Dacă 
prezentaţi o carte de credit falsă, chemăm imediat 
poliția. Eddie Garcia se aplecă spre casieriţă şi îi 
şopti arătând anunţul: 

— Nu e cazul lui Miguelito Cuevas, nu-i aşa? 

Cubaneza cea grasă îi aruncă o privire neagră. 
După ce ieşiră. Gail Hunter se întoarse către Malko: 

— Mi-am lăsat maşina la Holiday Inn, puteţi să mă 
lăsaţi acolo? 


19 Persoanele care facilitau trecerea drogurilor, (n. a.). 


~ 68 i 


Gerard de Villiers 

Toyota albastră pe care o închiriase de la Budget 
era aproape nouă. Malko refuzase un Mercedes, din 
respect pentru contabilii hapsâni de la CIA. 

— Sunt o sută de mii de cubanezi în Utile Havana, 
oftă negresa. Douăzeci la sută se droghează. Chiar 
şi copiii. Distribuitorii dau zece mii de dolari 
studenţilor ca să le deschidă conturi în bancă. lar ei 
păstrează o mie. Asta le permite să-şi cumpere 
prima „linie” de cocaină... După aceea, sunt agăţaţi 
şi devin distribuitori la rândul lor. 

— Ar trebui să aflăm mai multe lucruri despre 
pilot, zise Malko. 

— Am un prieten care mă ajută, dar lucrează 
numai până la miezul nopţii la Homicide Squad... 

Acum era ora zece. 

— Doriţi să bem ceva la Fontainebleau? îi propuse 
el. 

Ea îi surâse. 

— Oh! Nu am fost niciodată acolo! Este localul cel 
mai scump din Miami Beach. 

— După aceea, mergem să-l vedem pe prietenul 
dumneavoastră... spuse Malko. 

Le trebuiră douăzeci de minute ca să traverseze 
Golful Biscaya ce despărţea Miami de Miami Beach. 
În acest anotimp, Miami Beach părea un cimitir cu 
sutele lui de hoteluri goale. Fontainebleau îşi înălța 
silueta albă ca un pachebot pe Collins Avenue, chiar 
faţă în faţă cu Atlanticul... Sfioasă, Gail Hunter îl 
urmă pe Malko la Pood/e Room, un bar-discotecă, cu 
decoraţiuni în totalitate negre. Apariţia lui Gail îi 
făcu pe toţi masculii prezenţi să uite de datoriile 
conjugale. Ţinuta atletică şi coada împletită la spate 
care îi trecea de mijloc îi confereau ceva electrizant. 


~ 69 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Dansară. Ea începu să se dezlănţuie senzual. Era 
la fel de înaltă ca Malko. Figurile lor se atinseră uşor, 
la fel şi buzele. Tocul armei îi atârna încă la centură. 
Dar nimeni nu păru să îl observe... Când ajunseră la 
cel de-al treilea daiquiri, Gail Hunter mărturisi 
râzând: 

— Când eram puştoaică, făceam parte dintr-o 
gaşcă care fura şezlongurile de la Fontainebleau şi 
le vindea altor hoteluri. Aşa ne puteam cumpăra 
îngheţată. 

Deşi era tulburat de magnetismul negresei, Malko 
nu-şi uita prima grijă. La unsprezece şi jumătate, el 
îi spuse: 

— Cred că putem să ne ducem. 

x 


Homicide Squad se găsea într-o clădire verde cu 
patru etaje, vizavi de închisoare, pe 14™ Street NW. 
Urcară la primul etaj. Găsiră nişte birouri şi câteva 
maşini de scris. Câţiva detectivi băteau la maşină 
sau vorbeau la telefon. Gail Hunter intră în biroul din 
dreapta în care era un bărbat corpolent în haine 
civile. Era un cubanez. Se repezi la ea şi o 
îmbrăţişă... 

— Gail! Holy shit! 

— El este căpitanul Roul Diaz, făcu negresa 
prezentările. 

Ea îl introduse pe Malko şi îi explică ce misiune 
avea. 

Polițistul îi zâmbi larg. 

— Dacă ne scăpaţi de individul ăsta, jur că vă pup 
pe gură... 

— Dă-ne şi nouă o informaţie, spuse Gail. 


~ 70 ~ 


Gerard de Villiers 

Ea povesti tot ce ştia despre pilotul avionului. 
Căpitanul Diaz o asculta cu atenţie. Apoi începu să 
cotrobăie prin dosare. Se aşeză în faţa unui monitor. 
In sfârşit termină, reveni cu o fotografie şi o puse pe 
birou: înfăţişa un bărbat foarte înalt, chel, puţin 
aplecat, cam în jur de şaizeci de ani. 

— John Rabelais, spuse căpitanul. Pilot profesionist 
care lucrează pe cont propriu, dar şi un „catâr” 
totodată. De trei ori pe an se duce în Columbia ca să 
aducă douăzeci de tone de marijuana şi aterizează 
undeva în Florida, pe o pistă dezafectată. Îşi garează 
aparatul DC 7 în Jamaica, între două călătorii. Nu am 
reuşit niciodată să-l prindem asupra faptului. Nu 
ştiam că îl cunoaşte pe Miguel Cuevas. 

— Unde locuieşte? 

— Key Largo 6547 Blue Ridge Lane. În dreptul 
bornei de la mila 105. Este căsătorit, are doi copii şi 
un Mercedes albastru decapotabil 450. Plus o barcă. 
Luaţi fotografia... Mai treceţi pe la noi, câteodată 
avem informaţii trăsnet. Mai cu seamă dacă veniţi 
cu o fată încântătoare cum este Gail... 

Afară ploaia  încetase, însă umiditatea era 
îngrozitoare. În timpul verii, Miami era o adevărată 
baie de aburi. 

— Vă mulţumesc, spuse Malko, vă voi ţine la 
curent. 

— Eu vă mulţumesc, spuse ea cu căldură. 

Rămaseră faţă în faţă câteva clipe, apoi Malko o 
sărută. Ea îi înapoie sărutul în mod firesc, senzual, 
cu tot corpul strâns lipit de el, apoi se depărtă şi 
spuse pur şi simplu: 

— Good night... See you soon.” 


20 Noapte bună... Pe curând, (n. a.). 


~ 71 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Malko privi cum se suie în maşină. Cu americanii, 
nu se ştie niciodată. Spera totuşi să nu plece din 
Miami fără să exploreze acest corp absolut superb. 
Iris Cruz nu-l mai interesa deloc, pe lângă această 
femeie splendidă. Atâtea daiquiri îi  măriseră 
tensiunea. O luă pe drumul spre Fontainebleau. 
Noaptea, Miami River părea şi mai sinistru... Firma 
Miami Herald strălucea în noapte, reflectându-se în 
apele Golfului Biscaya. 

Trebuia să-l facă pe „catâr” să vorbească, adică 
pe John Rabelais. S-ar putea ca Malko să reuşească 
să-l intimideze, acum când îi cunoştea cât de cât 
trecutul. Oricum, era singura pistă pe care o avea. 


Capitolul VII 


Drumul mergea drept printre mlaştinile din 
Everglades. Malko încerca să nu adoarmă la volan 
din cauza căldurii toride. Trecuse de Florida Parkway 
şi merse pe US 1, de-a lungul podului din ciment al 
viitorului metrou aerian, oprindu-se la stop din 
jumătate în jumătate de milă. Acum oceanul se 
zărea dincolo de mlaştini. Din loc în loc, câte un 
drumeag lateral se afunda în această cloacă plină 
de aligatori şi de şerpi. Era un adevărat parc natural. 
Key Largo se găsea la sud de Miami, la începutul 
fâşiei înguste de pământ ce mergea cât ţinea 
Florida, ca o virgulă, până la Key West. Totul era 
neted ca-n palmă, până, hăt, departe, iar fâşia de 
pământ şi marea fiind despărțite de manglierii cu 
câteva barăci din lemn, cu ambarcaţiuni mici şi cu 
trailers parks"!... Peisajul nu era prea vesel. Key 


21 Parc pentru caravane, (n. a.). 


~ 72 ~ 


Gerard de Villiers 
Largo nu era nici el mai presus. Încetini. 

Un panou anunţa: Aici s-a turnat celebrul film cu 
Hamphrey Bogart”... Un mecanic auto îi arătă lui 
Malko adresa lui John Rabelais. Era o căsuţă situată 
pe malul unei lagune cu apă sălcie, invadată de 
manglieri. Pe casă era o antenă foarte înaltă. 

Mercedesul albastru se vedea în garajul care a 
avea uşile deschise. Un iaht era ancorat lângă un 
debarcader. Malko cobori şi fu ameţit de călduţă. 
Străbătu mica grădină şi sună. Li deschise o blondă, 
îmbrăcată într-un maieu cu un şort din nişte jeanşi 
tăiaţi, minionă, cu sânii mari şi nasul coroiat. 

— John Rabelais? 

— Cine întreabă? 

— Mi l-a recomandat cineva, începu Malko, eu 
caut un pilot... 

— Bine, intraţi. Lucrează la barcă. 

O urmă şi văzu un bărbat înalt, cu jeanşi şi cu 
pălărie de pai pe cap, care repara coca navei. 

— John! 

Acesta se întoarse şi veni spre Malko cu un mers 
lent şi îşi scoase pălăria. Semăna cu un vultur, cu 
capul pleşuv şi cu gâtul plin de zbârcituri. Ochii 
albaştri erau duşi în fundul capului şi avea 
constituţie de atlet. Făcea gesturi lente cu mâinile 
enorme. 

— Cine sunteţi? 

— Malko Linge. Caut un pilot. 

— Cine v-a trimis la mine? 

— Miguel Cuevas. 

Îşi opri privirea asupra lui câtva timp, apoi rosti cu 
voce egală: 


22 Key Largo, (n. a.). 


Ucigaşul din Miami 

— Nu-l cunosc. Trebuie să fie o greşeală. Dar 
fiindcă tot aţi venit, haideţi să bem o bere. 

Se duseră într-o curticică interioară, ceva mai la 
umbră. Malko aprecie berea pentru prima oară de 
când venise aici. Pilotul îl studia. Zise dintr-o dată: 

— Puteaţi să-mi daţi un telefon. Sunt în „Pagini 
aurii”. De unde veniţi? 

— Din Miami. 

— Prin urmare? căutaţi un pilot? Aici, nu ducem 
lipsă... Eu sunt prea bătrân şi nu mai lucrez pentru 
clienţi. Dar pot să vă găsesc unul mai tânăr. Unde 
vreţi să mergeţi? 

— La Porto Rico. 

John Rabelais strivi cutia de bere între degete. 

— Departe, vă va costa o avere... Ar fi mai bine să 
luaţi un avion al companiei BWIA sau Air France... 

— Totuşi, acum cincisprezece zile, aţi fost în Porto 
Rico. Pilotaţi un Learjet înmatriculat N 6548 şi a fost 
închiriat de un oarecare Michael Velasquez. De fapt, 
de Miguel Cuevas. 

Pilotul aruncă cutia de bere în zidul alb. John 
Rabelais stătea în picioare, iar vârful capului 
semăna cu o creastă. 

— Ce-i cu minciunile astea? mârâi el. Căraţi-vă de 
aici! Sunt acasă la mine şi nu-mi plac musafirii 
nepoftiţi. 

Malko se ridică. Ascultase sfatul lui Gail Hunter şi 
îşi luase pistolul care îi atârna la centură. Nu îi era 
frică de pilot şi era mulţumit de reacţia acestuia. 

— Plec, dar mă voi întoarce însoţit de oamenii din 
DEA. Ar fi bine să răspundeţi la întrebări... Bărbatul 
pe care l-aţi dus cu avionul a comis două crime în 
San Juan. Ca să nu mai vorbesc despre traficul cu 


= 74 = 


Gerard de Villiers 
droguri... 

John Rabelais se aşeză brusc şi îl fixă pe Malko cu 
ochii lui mici şi duşi în fundul capului. 

— Pentru cine lucraţi? Aveţi mandat? 

— Nu am niciun mandat, spuse Malko, şi lucrez 
pentru o agenţie federală care nu este DEA... Nu am 
nimic cu dumneavoastră, dar îl vreau pe cel pe care 
l-aţi transportat, pe Miguel Cuevas. Nu îl vreau doar 
pentru droguri. Lucrează împreună cu castriştii şi 
face contrabandă cu arme... 

— Nu m-am atins niciodată de aşa ceva, spuse 
pilotul sincer intrigat, sunt un bun american. 

— Dar tonele de marijuana pe care le transportaţi 
mereu? 

— Bullshit! Asta nu omoară pe nimeni. Şi nu 
transport nimic. 

— Pot să dovedesc foarte bine că aţi fost la San 
Juan şi aţi transportat un asasin. Vă vor ridica 
licenţa. Dacă mă veţi ajuta... 

Malko vorbise fără să ridice tonul. John Rabelais 
nu spuse nimic pe moment. După aceea află într-un 
mod ciudat şi întinse degetul spre Malko: 

— Bine, domnule... Linge. Îl cunosc pe tipul pe 
care îl căutaţi. Nu-mi este prieten, ci doar, un client. 
Dar puteţi să-mi faceţi multe necazuri. Dacă scot o 
vorbă, mă va împuşca pe loc. lar după ce voi muri. 
Nu voi mai avea nevoie de licenţă, corect? 

Bun raţionament... 

— So, go fuck yourself, zise în timp ce se ridica. 
Puteţi să-mi trimiteţi pe cap toţi poliţiştii din Dade 
County. Am un avocat foarte bun. 

ÎI conduse pe Malko până la uşă. Pilotul îl privi 
urcându-se în maşină, apoi închise uşa. Nu reuşise 


= 75 = 


Ucigaşul din Miami 
să scoată nimic de la el. Era precum zidul terorii. Nu- 
i rămânea decât să raporteze celor din CIA. 


x 


— Trebuie neapărat să ajungeţi la ceva, zise 
William Carry cu voce încurcată, noul director numit 
în fruntea Diviziei Operaţiuni. Avem informaţii din 
afară că rebelii din Salvador şi Nicaragua aşteaptă 
un transport important de arme în următoarele 
săptămâni, adus de traficanţii din Cuba... 

— Asta e tot? 

— Nu. Centrala noastră din Bolivia a semnalat 
plecarea cu avionul a unei încărcături enorme de 
cocaină. Este vorba de câteva tone repartizate în 
mai multe avioane. Se pare că este pregătit totul 
pentru operaţiunea Swordfish. Trebuie să-l găsim 
neapărat pe Miguel Cuevas. 

— Nu ne rămâne decât să golim tot Miami de 
locuitorii lui, zise Malko. 

— DEA ne cere cele şapte sute de mii de dolari 
înapoi, adăugă şeful Diviziei Operaţiuni. Dacă nu 
reuşiţi, asta va declanşa un scandal de proporţii. 

— Credeţi că o face înadins? îl întrebă Malko. L-am 
interogat degeaba pe pilotul avionului din San Juan. 
Dacă îmi daţi în scris că pot să-l torturez... 

— Nu _ vorbiţi prostii. Există şi alte mijloace. 
Speriaţi-l. 

— Miguel Cuevas l-a speriat mai tare... 

— Găsiţi pe altcineva. (Cobori vocea.) Pot să vă 
spun că vicepreşedintele George Bush urmăreşte 
personal această afacere... Ar fi important pentru 
dumneavoastră să reuşiţi... 


a TG ~ 


Gerard de Villiers 

— De ce? Aş obţine o parcelă mai mare la 
Arlington?” 

— Cu dumneavoastră nu se poate discuta, zise 
şeful Diviziei Operațiuni. 

Închise. Soarele vesel încălzea plaja greblată ca 
un gazon englezesc, dar pustie. Luase cina singur 
mai devreme şi nu-i ardea de nimic... 

Telefonul sună din nou. 

— Domnul Lirge? 

— Linge, îl corectă Malko. 

— Bine, Bine! Linge. John Rabelais speaking... 

Îi pieri glasul. Era într-adevăr o surpriză... 

— Yes. Mr. Rabelais? 

— M-am mai gândit. Aş putea să vă ajut dacă îmi 
promiteţi să mă lăsaţi în pace după aceea şi să mă 
protejaţi... 

— Ştiţi unde se află Miguel Cuevas? 

— Veniţi în seara asta la Miami, zise pilotul. 
Discutăm atunci. Este un restaurant pe 8" Street. La 
Esquina de Teja. Ne întâlnim pe la şapte. 


x 


— Nu va veni... 

Eddie Garcia măsura, mai nervos ca de obicei, 
micul birou din Homicide Squad, aflat la primul etaj 
din clădirea verde de pe 18™ Street. Raul Diaz se 
uita la el amuzat. 

— Ba va veni. Dar nu singur, zise acesta. Aţi face 
bine să vă puneţi o vestă antiglonţ. Sunt unele 
minunate în josul străzii, numai cu trei sute cincizeci 
de dolari. În plus, vă voi oferi şi protecţie. 


23 Cimitirul militar din Washington, (n. a.). 


~ 77 ~ 


Ucigaşul din Miami 

DEA îi ceruse ajutorul căpitanului Diaz ca să 
„protejeze” întâlnirea lui Malko cu John Rabelais. 

— Nu trebuie să fie prea vizibilă, observă Malko. 

Căpitanul Diaz avu un zâmbet plin de înţeles. 

— Am ceea ce vă trebuie, spuse el în timp ce 
apăsa pe tasta interfonului. June! 

Tânăra care intră în birou după câteva clipe avea 
un păr lung şi castaniu, picioare subţiri, nişte ochi 
superbi cenuşii şi o ţinută elegantă. 

— Detectiv June Richmond, o prezentă căpitanul 
Diaz. Va cina cu dumneavoastră diseară. Îi place 
bucătăria cubaneză şi trage bine. În plus, va 
organiza un dispozitiv în afara restaurantului. După 
părerea mea, „catârul” dumneavoastră o să vă 
anunţe că frumosul Miguelito se află în Brazilia, ca 
să-l lăsaţi în pace. Tipilor de teapa lui nu le place să 
se amestece în genul ăsta de treburi. 

— Unde este restaurantul? întrebă Malko. 

Căpitanul Diaz îi arătă un punctuleţ pe 8™ Street 
South West, în apropiere de Freeway 95. 

— Aici, chiar în centrul cartierului Little Havana, 
între Miami River, la nord, 8" Street South West la 
sud, 27™ Avenue South West la vest şi 5™ Avenue 
South West la est, unde trăiesc câteva sute de mii 
de cubanezi. Şi nu toţi sunt băieţi cumsecade. Nu-i 
înglobez aici pe columbieni şi pe ceilalţi /atinos... 
Good luck! 


x 


Purceluşul la tavă, considerat „crema” oricărui 
meniu cubanez, era şi mai crocant decât la 
restaurantul La Carretera, iar vinul rose portughez 


i TE 


Gerard de Villiers 

era mai bun decât cel spaniol dulceag. Restaurantul 
era plin aproape numai de cubanezi. Într-un colţ. 
Puteai să te serveşti cu trabucuri de pe o mică 
tejghea. 

Malko se simţea cam încotoşmănat cu vesta 
antiglont, împrumutată de la unul dintre detectivii 
de la. Homicide Squad. June Richmond îşi pusese 
geanta pe jos în care avea o staţie Motorola şi un 
Colt automat cu paisprezece focuri. 

Era şapte şi jumătate şi John Rabelais încă nu 
sosise... Malko cercetă salonul. 

— Unde este paza? întrebă el. 

June îi zâmbi. 

— Aţi văzut Buick-ul roşu parcat în faţă? Este 
Garcia. Pentru operațiunile de genul acesta, 
închiriem maşini de la Budget ca să nu ni le 
recunoască pe ale noastre. Ei, uneori le înapoiem 
găurite... în parching este un microbuz cu doi 
detectivi. Avem legătura cu ei prin radio. Plus încă o 
maşină la colţul 9th Avenue. Au fost anunţate şi 
patrulele din Dade County. 

Tânăra se concentra din nou la porţia de purceluş 
de lapte. Era încântătoare, în afară de bărbia puţin 
pătrată. Deodată uşa se deschise cu zgomot. Se 
auziră ţipete. June Richmond puse brusc furculiţa pe 
masă şi bagă mâna în geantă. 

— Oh! My God! zise ea. 

Malko întoarse capul. Un bărbat tocmai intrase în 
restaurant şi stătea lângă uşă, îndreptând o puşcă 
de asalt spre masa lor. După cât era de încordat, 
Malko îşi dădu seama că se pregătea să tragă. June 
Richmond îşi smulse pistolul din geantă. El îşi luă 
pistolul de la centură, dar ştia că nu mai are timp 


si PO ~ 


Ucigaşul din Miami 
să-l împiedice pe agresor să înceapă focul. 

Se auziră patru focuri de armă foarte apropiate. 
Ucigaşul păru împins în faţă de o mână nevăzută. 
Trăsăturile se deformară. Cu o încetineală de 
nesuportat, ţeava puştii de asalt urcă, apoi se 
înclină spre stânga. În clipa în care acesta cădea în 
genunchi, bărbatul reuşi să apese pe trăgaci. 

— Police! Policia! urlă June. 

Ţinând Colţul cu ambele mâini, ea deschise focul 
asupra ucigaşului. Malko făcu la fel. Împuşcăturile 
lor fură acoperite de focurile de armă asurzitoare 
trase din AR 15. Rafala mătură restaurantul. O 
chelneriţă primi un glonţ în piept. Un client 
înspăimântat încercă să fugă, dar fu nimerit în cap. 
O familie întreagă ce se afla la o masă mai mare şi 
rotundă fu împuşcată. Un proiectil tras de Malko îl 
nimeri pe ucigaş în frunte, iar craniul explodă într-un 
jet de sânge. June Richmond avu răgazul să-şi 
golească încărcătorul în timp ce el se prăbuşea. 
Ricochet Rabbit apăru în spatele lui, cu micul Cobra 
în mână şi îndepărtă puşca de lângă ucigaş cu 
piciorul. Lumina girofarului albastru apăru afară, 
apoi câţiva poliţişti în civil şi în uniformă invadară 
restaurantul. 

O femeie îşi strângea fiul în braţe împuşcat în faţă 
şi urla ca o fiară sălbatică. Răniţii grav erau întinşi 
pe mese. Poliţiştii blocau toate ieşirile. O ambulanţă 
opri în faţa restaurantului în urlet de sirenă. June 
Richmond era albă ca varul. Malko veni lângă ucigaş 
în acelaşi timp cu căpitanul Diaz. Acesta se aplecă 
peste cadavru şi spuse: 

— Pablo Meyer. Un ucigaş columbian. Ştiam că 
sosit în Miami Beach cu un „contract”. Nu ştiam c 


~ 80 ~ 


a 
ă 


Gerard de Villiers 
special pentru dumneavoastră. Are şaptesprezece 
asasinate la activ. Acum trepăduşul ăsta nu va mai 
omori pe nimeni. 

Şeful de la Homicide Squad aruncă o privire 
neagră în salon. Patru cadavre erau aliniate pe jos, 
cu feţele acoperite cu prosoape. Infirmierii îngrijeau 
şapte răniţi, mai mult sau mai puţin grav. Polițistul 
clătină din cap. 

— Va avea loc o şedinţă împuţită, zise el. Nota de 
plată e foarte încărcată. Aţi înţeles ceva? Sunt nişte 
animale. Nu se dau în lături să tragă în mulţime, 
dacă acolo se află ţinta lor. 

Încet, încet, vacarmul se potolea. Mai sosiră două 
ambulante. 

— Cum aţi reuşit să interveniţi aşa de repede? 
întrebă Malko. 

Ricochet Rabbit îi arătă tejgheaua unde se 
vindeau trabucuri. 

— Am fost acolo. L-am văzut pe tipul ăla care 
stătea acolo şi se uita prin salon. Cred că avea 
semnalmentele dumneavoastră. Era uşor, căci nu 
sunt atât de mulţi blonzi. După aceea, s-a dus la 
maşină ca să-şi ia arma. Am venit în spatele lui şi 
mi-am golit încărcătorul. Nu era cazul să-l mai 
somez... 

Un fotograf începu să fotografieze cadavrul. Un 
poliţist se apropie de căpitanul Diaz şi îi spuse 
îngreţoşat: 

— Nenorociţii ăia de la morgă nu vor să primească 
cadavrul. Cică nu au loc. Trebuie să tratăm cu un 
spital. 

— Civilii vor fi îmbarcaţi în camion, de-ar fi să-i 
incinerez cu mâna mea... 


~ 81 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Se întoarse spre Malko: 

— Morga este plină. Dade County a închiriat un 
camion frigorific şi este parcat în faţă. În mod 
normal, acesta transportă hamburgeri. Acum sunt 
numai hamburgeri columbieni şi cubanezi. Dar din 
păcate, nu se vând... 

Luă de jos arma mortului şi i-o arătă lui Malko. 

— Vedeţi, este un AR 15 semiautomat. Se vinde la 
liber cu un permis de portarmă... Este suficient să 
scoţi un ştift şi faci din ea o armă automată... Haide, 
June, trebuie să ne apucăm să scriem raportul... 

Clienţii începură încet, încet să mănânce. Pe 
stradă se reinstaură treptat calmul. Little Havana 
avea nevoie de ceva mai mult ca să se aştearnă 
într-adevăr panica. Malko se gândi la John Rabelais. 
Căpitanul Diaz se gândea probabil la acelaşi lucru, 
căci spuse: 

— Mâine vom face o vizită interesantă. Până 
atunci trebuie să obţinem un mandat de la 
Procuratură. În mod normal, în seara asta, 
dumneavoastră şi June ar fi trebuit să fiţi în 
camionul de hamburgeri. Dacă nemernicul ăla de 
Rabelais nu şi-a luat tălpăşiţa, o să-l facem să-şi ude 
nădragii. 

Eddie Garcia îl aprobă cu o strâmbătură. Era mai 
nervos ca niciodată. Cuvintele i se învălmăşeau în 
gură şi nu mai nimerea să vorbească. 

O salvare plecă ducând cu ea cadavrele. Înfăşurat 
într-o pânză cerată neagră, Pablo Meyer aştepta să i 
se găsească un loc la morgă. Era o seară ca oricare 
alta în Littte Havana. June Richmond era tulburată. 
Malko se apropie de ea. 

— Imi pare nespus de rău că v-aţi expus atât de 


si Pai 


Gerard de Villiers 
mult. 

Tânăra ridică din umeri: 

— Asta-i meseria mea. Acum mi-ar prinde bine un 
Jand B. 

— Sunteţi invitata mea, spuse Malko. Scrieţi 
raportul după aceea. 


x 


— Ce privelişte frumoasă. 

june Richmond privea Oceanul Atlantic pe 
fereastra mare de la camera lui Malko. La 
Fontainebleau sinuciderile erau interzise cu 
desăvârşire. Detectiva nu se rezumase doar la un 
pahar de whisky şi acum nu mai pomenea niciun 
cuvânt despre raport. Aruncă geanta îngreunată de 
pistolul automat pe un fotoliu şi se aşeză pe pat, 
dându-şi părul lung pe spate. 

— Lucraţi pentru o agenţie federală care are 
gologani, nu glumă, observă ea. Eu nu am stat 
niciodată într-un hotel ca ăsta. Mai turnaţi-mi un 
pahar. 

Îşi bău whisky-ul dintr-o dată şi puse lent paharul 
pe masă, apoi îşi aţinti privirea în ochii de aureai lui 
Malko. 

— You wanna fuck?" 

Întrebat atât de drăgălaş, era chiar greu s-o 
refuze. De altfel, fără să aştepte răspunsul lui Malko, 
ea începu să se dezbrace. Cât ai bate din palme, 
rămase goală-goluţă. Era o tânără superbă cu un 
păr negru revărsându-se până la mijloc. 

Malko începu s-o mângâie încetişor. Ea avea 


24 Ce-ar fi să ne-o tragem? (n. a.). 


~ 83 ~ 


Ucigaşul din Miami 
tresăriri bruşte, de parcă i-ar fi atins un nerv pe viu. 

— Fiţi atent, sunt foarte sensibilă, zise ea. 

Îndată ce îi atinse sfârcul, ea se încordă precum 
un arc. Apoi gura îi alunecă până la el şi îl cuprinse 
ca un cuptor încins. Asta dură mult de tot. De 
fiecare dată când simţea că este gata să juiseze, ea 
îl oprea, mulţumindu-se să-l excite cu vârful limbii... 
în sfârşit, îi învălui lujerul cu părul ei lung şi îşi văzu 
de treabă în acest mod, până când se sui deasupra 
ei şi o posedă. 

Făcură dragoste îndelung, ea gâfâind cu un 
şuierat ciudat, ondulându-şi bazinul. Deodată, ea îşi 
încrucişă picioarele cu ale lui Malko şi începu să-şi 
zguduie bazinul cu frenezie. Malko explodă după 
câteva clipe din cauza acestei zbenguieli infernale. 
După aceea ea spuse calm: 

— Acum e rândul meu. 

Se ridică, se duse la baie, dădu drumul la duş şi se 
urcă în cadă, cu duşul în mână îndreptat spre 
pântece. Cu ochii închişi, cu capul dat pe spate, ea 
se juca cu jetul de apă mânuindu-l din încheieturi. 
Apoi picioarele se relaxară brusc, ea slobozi un țipăt 
ascuţit şi rămase nemişcată. După câteva secunde, 
ea deschise ochii. 

— lartă-mă, spuse ea, dar nu pot să ajung la 
orgasm decât aşa. 


x 


Cele trei maşini se opriră în şir în faţa căsuţei lui 
John Rabelais. Cea albastră a şerifului din Dade 
County. Buick-ul roşu de la Budget, condus de 
Ricochet Rabbit şi Toyota lui Malko. Mercedesul 


~ 84 ~ 


Gerard de Villiers 
albastru era în garaj. 

— Spurcăciunea! comentă Ricochet Rabbit. Il 
săltăm! 

înaintă primul, în timp ce oamenii lui se 
împrăştiară în mod ostentativ. Nu fusese nevoie să 
sune, căci John Rabelais ieşea din casă, cu o 
valijoară în mână, îmbrăcat în cămaşă cu mânecă 
scurtă. Se opri brusc. Ricochet Rabbit înaintă spre el 
cu arma în mână şi strigă: 

— Domnule Rabelais, staţi pe loc! Homicide Squad 
din Dade County. 

Pilotul puse valiza jos. Ricochet Rabbit o controlă 
imediat. John Rabelais era palid. Îşi şterse ţeasta 
pleşuvă de sudoare. 

— Ce vreţi de la mine? bâigui el. 

Căpitanul Diaz îi adresă un zâmbet larg: 

— Vrem să aflăm cum mai staţi cu sănătatea. 
Aseară aţi avut o întâlnire la un restaurant din Little 
Havana. 

— Ba nu, de ce? 

— Ba da, interveni Malko. Cu mine, v-am 
recunoscut vocea la telefon. Ca să-mi daţi veşti 
despre Miguel Cuevas. 

— Ghinion! Un tip a tras o rafală în salon exact la 
ora când trebuia să vă întâlniți, spuse căpitanul 
Diaz. 

Sângele fugi din obrajii lui John Rabelais. 

— N-am nicio legătură, bâigui el. Asta se întâmplă 
în fiecare zi... 

— Fireşte, fu de acord căpitanul Diaz. Numai că 
individul a încercat să-l împuşte pe domnul Linge. 
Ciudat, nu-i aşa? Domnul Linge este gata să depună 
mărturie în faţa unui juriu, iar acest lucru poate să 


~ 85 — 


Ucigaşul din Miami 
vă coste zece sau doisprezece ani de închisoare. 

— Cincisprezece, şopti Ricochet Rabbit. Sau chiar 
douăzeci. Complicitate la omor, mărturie falsă, 
asociere cu răufăcători... 

Ţopăia în jurul pilotului parcă vrând să-l aducă la 
exasperare. June Richmond nu spunea nimic, dar îl 
fixa cu o privire de gheaţă. Cu o încetineală 
calculată, căpitanul Diaz scoase o hârtie din buzunar 
şi i-o întinse pilotului. 

— A semnat-o procurorul, zise el. Cred că aţi făcut 
bine că v-aţi pregătit bagajul. 

John Rabelais citi mandatul de arestare. 
Complicitate la omucidere. 

— Asta înseamnă o cauțiune în valoare de o sută 
de mii de dolari, cel puțin, dacă va fi aprobată, 
comentă polițistul. 

Ricochet Rabbit luă de la curea o pereche de 
cătuşe şi vru să apuce mâna lui John Rabelais, dar 
pilotul se smulse cu violență şi se răsuci ca o fiară 
sălbatică prinsă în capcană. Malko îl studia şi simți 
că e gata să cedeze. Îl luă pe Diaz deoparte. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu el. 

Poliţiştii se îndepărtară. Malko veni lângă bătrân şi 
îi căută privirea înspăimântată. 

— Domnule Rabelais, câţi ani aveţi? îl întrebă 
Malko. 

— Cincizeci şi şase. De ce? 

— Credeţi ca merită să petreceţi zece sau 
doisprezece ani în închisoare la vârsta 
dumneavoastră? Ştiu că v-aţi întâlnit cu Miguel 
Cuevas de când am vorbit noi. Spuneţi-mi unde se 
află, iar eu vă ajut. Aseară au murit patru oameni. 

— Vă jur că nu ştiu, zise pilotul cu voce pierită. 


~ 86 ~ 


Gerard de Villiers 

Îşi şterse fruntea. Era vrednic de milă. Avea 
privirile îngrozite. Apoi spuse în şoaptă: 

— Trebuia să vin, dar m-am răzgândit în ultima 
clipă. 

Malko se uita la el cu atenţie. 

— Vreţi să spuneţi că ne-ar fi împuşcat pe 
amândoi? 

Bărbatul tăcu. O barcă cu motor hurui în lagună, în 
spatele lor. Malko înţelegea emoția pilotului. Miguel 
Cuevas ar fi împuşcat doi iepuri dintr-o dată. Acum 
înţelegea de ce îşi făcuse bagajul. Pilotul fusese 
nevoit să asculte instrucţiunile... 

— Voiaţi să fugiţi, nu-i aşa? Ca să nu vă găsească 
Miguel Cuevas. 

John Rabelais aprobă din cap. 

— Oricum vă va găsi, spuse Malko, şi vă va ucide 
cum a vrut s-o facă aseară. V-a spus să vă duceţi la 
întâlnirea cu mine cu orice preţ. Cum l-aţi găsit? 

John Rabelais nu deschise gura, însă teama din 
priviri era grăitoare. Parcă îmbătrânise cu zece ani. 
Deodată rosti cu o voce de nerecunoscut: 

— Ascultaţi-mă, vreau din tot sufletul să vă ajut. 
Dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Mă vor prinde. Atât timp cât ticălosul ăsta 
rămâne în viaţă. My God. Omorâţi-l odată! 

Umerii se încovoiară şi părea terminat. 

— Cred că se poate, spuse Malko. Se va aranja. 
Vorbesc eu cu căpitanul Diaz. 

— Există o fată care ştie mai multe lucruri despre 
Miguel Cuevas, spuse pilotul dintr-o suflare. Ea îl 
urăşte, dar pe mine mă iubeşte că o mai plimb din 
când în când cu avionul. Este Jackie bahameza. 


~ 87 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Unde putem s-o găsim? 

— Locuieşte cu un tip în Palm Island. Pe Palm 
Avenue. 68. Nu-i ştiu numărul de telefon, dar iese în 
fiecare zi pe la amiază. 

— Cu ce se ocupă? 

John Rabelais îi aruncă o privire plictisită. 

— Târfă, bineînţeles. Dar este superbă. Dacă 
cineva poate să vă ducă la Miguel Cuevas, atunci să 
ştiţi că ea este. 


Capitolul VIII 


Un mic hidroavion era garat în grădina din faţa 
unei pante care dădea direct în Golful Biscaya, 
redus în acest loc doar la un canal între Palm Island 
şi General Douglas Macarthur Causeway. În spatele 
unei perdele de vegetaţie tropicală, se ghicea 
carcasa unui Rolls alb şi geamurile mari ale unei vile 
lungi şi plate. Se pare că Jackie bahameza trăia 
bine. Lângă rampa hidroavionului se găsea un 
ponton de care era ancorat un iaht mare, lung de 
şaizeci de picioare. Pontonul avea numărul 68. Palm 
Island era mică şi adăpostea vreo treizeci de vile 
luxoase, legate de Causeway printr-un podeţ ca în 
desenele animate. Golful Biscaya cuprindea vreo 
douăsprezece insulițe transformate într-un „ghetou” 
de lux. 

Malko o luă pe podeţ. Palm Island avea un singur 
bulevard care o traversa pe toată lungimea ei, 
denumit Palm Avenue. Opri în faţa numărului 68. Un 
hăţiş de hibiscuşi şi de bambuşi ascundeau grădina, 
dar o Sevilla albă decapotabilă era parcată pe aleea 
principală. Nu era nicio urmă de îndoială asupra 


~ 88 ~ 


Gérard de Villiers 

proprietarei. Căci pe plăcuţa de metal era scris: 
JACKIE. El opri maşina puţin mai departe. Ceasul 
Seiko indica ora unsprezece şi jumătate. 

După cinci minute, uşa vilei se deschise, iar în 
prag apăru o fată într-o rochie portocalie. Malko se 
dădu jos din maşină şi o zări pe tânăra cu mersul 
legănat, care avea părul negru cu breton, pantofi 
albi din plastic şi nişte picioare lungi de culoarea 
cafelei cu lapte. Purta ochelari negri şi mari, deci nu 
îi vedea faţa. Ci numai gura. Dată cu ruj la fel de 
portocaliu ca şi rochia, în ciuda distanţei, părea 
enormă. Malko se ivi în momentul în care ea 
deschidea portiera decapotabilei. Se întoarse şi ţipă: 

— Hei. You, ce s-a...? i 

Fata îşi băgase deja mâna în geantă. In Miami, 
lumea era prudentă... Malko o asigură cu un zâmbet 
şi câteva cuvinte: 

— M-a trimis John Rabelais. / wanna talk to you... 

Jackie se relaxă. Emana un soi de apatie senzuală, 
datorată de bună seamă faptului că era metisă. Pe 
degetul arătător scânteia un diamant imens de. 
Culoare roz, iar pieptul era semeţ şi orgolios. Aşa 
cum spusese John Rabelais, era o târfă superbă. Se 
întoarse cu faţa spre casă, cu un aer temător. 

— Bine! Dar nu aici. Dacă mă vede matroana cu 
dumneavoastră, îşi va închipui cine ştie ce... 

— Atunci, unde? 

Ea se gândi repede şi buzele se deschiseră într-un 
surâs. 

— Cunoaşteţi Key Biscaya? Este în fundul Parcului 
Bill Baggs State. Ne vedem acolo peste o oră. 

Sevilla demară în trombă. Oare cum va reacţiona 
Jackie, când va afla ce doreşte de fapt Malko de la 


~ 89 ~ 


Ucigaşul din Miami 
ea? 


x 


Malko nu văzuse în viaţa lui o vegetaţie de o 
asemenea frumuseţe. Biscaya era insula situată cel 
mai în sud. În golf. Fiind împărţită în mod egal între 
un cartier rezidenţial şi un superb parc naţional. 
Malko rula cu viteză mică pe aleea centrală ce tăia 
două magnifice hăţişuri de arbori tropicali. Când 
ajunse în fundul parcului, viră la dreapta şi zări 
Sevilla albă oprită pe marginea aleii. Jackie 
bahameza, tolănită pe scaun, fuma privind ratonii 
care căutau mâncare în tomberoanele de gunoi. 
Când auzi maşina lui Malko, ea se întoarse. El opri în 
spatele maşinii ei şi îi adresă un zâmbet tulburător. 

— Veniţi în maşina mea! E mai frumoasă. 

El se urcă în Sevilla. Tânăra îşi puse picior peste 
picior, arătându-şi coapsele cafenii şi întrebă cu glas 
blând: 

— Ce caută un bărbat ca dumneavoastră cu un 
ticălos bătrân ca John Rabelais? 

— Credeam că vă place de el. Doar vă plimbă cu 
avionul... 

Jackie îşi arătă dinţii într-un zâmbet feroce. 

— Motherfucker”. Când mă ia, îmi plătesc drumul. 
Cu fundul meu. Din când în când, mă duc s-o văd pe 
maică-mea la Nassau. Ticălosul ăsta bătrân profită 
de mine şi i-o sug cât durează drumul... Asta se 
cheamă că mă plimbă? 

Hotărât lucru, John Rabelais nu era deloc un 
gentleman. Jackie bahameza îi zâmbi şi mai tare. 


25 Scârnăvia! (n. a.). 


~ 90 ~ 


Gerard de Villiers 

— Şi dumneavoastră vreţi să-mi oferiţi o plimbare 
cu avionul? 

— Am văzut că aveţi un hidroavion, observă el. 

— Yeah! Dar îl pilotează Ronald. În timpul 
războiului, a lucrat pe un portavion. Aşa mi-a spus. 
Dar este de vârsta lui... într-o bună zi, va cădea cu 
el... Sper să nu fiu cu el. La şaizeci şi doi de ani. Ar 
putea să se oprească. În fine! Ce doriţi de fapt? 

Malko îi scoase cu blândeţe ochelarii de soare. 
Ochii ei căprui erau dulci şi plini de viaţă. 

— Îl caut pe Miguel Cuevas, spuse el. 

Privirea lui Jackie căpătă o tentă dură, iar colţurile 
gurii se lăsară. 

— Ca să-i băgaţi o cange de spart gheaţă în burtă, 
cred. 

— Nu sunteţi departe de adevăr, făcu Malko. John 
Rabelais mi-a spus că mă puteţi ajuta. 

— O să-i smulg ouşoarele ticălosului ăluia! zise ea 
visătoare. Dar am o problemă. Nu ştiu unde este. 

— De ce îi vreţi răul? 

Fără un cuvânt, ea ridică rochia, arătându-şi slipul 
din dantelă albă. Pe coapsă avea o gaură, ca şi cum 
i-ar fi fost smulsă o bucată de carne. Îi luă mâna lui 
Malko şi o puse pe gaură. 

— Asta mi-a făcut-o Miguelito acum trei ani. Încă 
nu eram cu Ronald Keller şi trăgeam mâţa de coadă. 
A fost o petrecere de neuitat. Dom Perignon şi atâta 
cocaină cât să-ţi pui şi în cap. Era un apartament 
frumos, plin cu statui de sfinţi... 

— De sfinţi? 

Şi-l imagina pe Miguel Cuevas în postura de 
predicator. 

— Nu din cei adevăraţi, preciză Jackie bahameza. 


si OI ~ 


Ucigaşul din Miami 
Sunt nişte prostii. Rupe gâtul găinilor şi le bea 
sângele. Un ţicnit, într-o seară, am stat într-un pat 
mare cu Miguel şi cu iubita lui. Ea m-a agăţat 
promiţându-mi cinci sute de dolari. Trebuie să-mi 
plătesc chiria. Numai că este o problemă. Miguel are 
o sculă mare. Fabuloasă chiar, dar nu i se scoală. 
După o oră, aveam amigdalele cât cepele şi fără 
niciun rezultat. Era în aceeaşi stare. Atunci, i-am 
spus politicos s-o lăsăm pe altă dată, că poate apela 
oricând la serviciile mele. Dacă o ţineam aşa toată 
noaptea, mi se rupeau fălcile. Chiar dacă prietena 
lui se ocupa frumos de mine... A înnebunit de-a 
binelea. A luat o puşcă şi mi-a spus că îmi împrăştie 
creierii pe tavan dacă mă opresc. i 

Un raton traversă aleea şi sări pe capotă. In parc 
nu mai era nicio altă maşină, în afară de o maşinuţă 
utilitară închisă la culoare, oprită ceva mai încolo. 

— Prietena lui i-a luat puşca, continuă Jackie. 
Atunci, m-a dat afară în şuturi şi n-am avut timp nici 
măcar să-mi iau lucrurile. Semnul pe care l-ați văzut 
este de la vârful cizmei. Mi-a rupt femurul şi am stat 
două luni în spital. Nu mi-a trimis nici măcar o 
floare. Atunci l-am cunoscut pe pisoiaşul meu şi supt 
în al nouălea cer. Nu mai am nevoie de porcul ăla de 
John Rabelais ca să mă duc în vizită la mama. 
Curvarul ăla de Miguel este un tip extraordinar de 
periculos. Este un ucigaş. 

— Ştiu, a încercat deja să mă omoare. Unde este 
acest apartament? 

— S-a mutat de mult de acolo, zise Jackie 
zâmbindu-i. Faceţi afaceri cu el? Ştiu că vinde valize 
întregi cu cocaină. 

— Nu chiar, spuse Malko evaziv. Prin urmare, nu 


si Si 


Gerard de Villiers 
mă puteţi ajuta? 

Ea trase un fum din ţigară, măsurându-l cu coada 
ochiului. 

— Nenorocirea e că nu vă cunosc, spuse ea. Nu 
ştiu dacă pot să am încredere în dumneavoastră. 

— Puteţi, zise Malko. 

Ea puse picior peste picior, dezvăluind cu 
generozitate o porţiune din pântece. Ratonul sări de 
pe capotă şi fugi. Jackie bahameza se hotări pe loc. 

— La naiba! Nu întâlnesc în fiecare zi un tip care 
vrea să-i facă felul lui Miguel Cuevas! Fata cu care 
am stat în acelaşi pat în seara aceea, este cu Miguel 
de multă vreme. Când nu are vreo paradă de modă, 
o face pe gazda primitoare şi îi agaţă tipele cu care 
îl împarte. 

— Unde pot să-l găsesc? 

— Lucrează la Mutiny Club, în Coconut Grove. 

— Cum o cheamă? 

— Margarita Gomez. Este  dominicană. Este 
îndrăgostită până peste cap de Miguel şi nu îl va 
trăda. Dar ştie unde stă... 

— Excelent! spuse Malko. 

— Dar să nu cumva să pomeniţi numele meu, îl 
imploră Jackie. Altfel, mă omoară. 

— Jur. 

— Ascultaţi-mă, spuse ea, dacă vreţi să luaţi 
legătura cu mine, sunaţi-mă dimineaţa, între zece şi 
unsprezece. Cereţi-o pe Lupe. Voi spune că este 
greşeală şi vă voi suna eu. Unde staţi? 

— La Fontainebleau, camera 1542. Mă cheamă 
Malko. 

Ea notă numărul pe o bucată de hârtie şi i-o dădu. 

— Bine! Trebuie s-o întind. 


RONI: ~ 


Ucigaşul din Miami 
Ea se aplecă şi îi întinse buzele, cu mâna pusă pe 
sex. 
— Dacă îmi aduceţi ouăle ticălosului de Miguel 
Cuevas, vă voi oferi cea mai frumoasă felaţie din 
viaţa dumneavoastră, îi şopti ea la ureche. 


x 


Malko  acceleră pe  Rickembacker Causeway. 
Maşina din parc era în spatele lui. Evident că era un 
singur drum care ajungea la Miami. Trecu pe la 
ghişeul de plată şi viră la stânga pe South Miami 
Avenue, rulând către sud. Scăpă foarte repede de 
urmăritor. Poate că nici nu fusese... 

Merse până la Silver Bluf, de-a lungul coastei. La 
trei mile mai încolo, un panou anunţa City of 
Coconut Grove. 

Un trecător îi arătă unde se află Mutiny Club. Era o 
clădire din lemn situată chiar în port. Malko cobori 
din Toyota şi intră în clubul-restaurant. Avea o 
arhitectură futuristă, cu o superbă machetă a unei 
corăbii în hol, iar o însoţitoare vaporoasă veni spre 
el cu un zâmbet comercial pe buze şi cu un chip 
încântător. 

— Aţi venit să luaţi masa de prânz? 

— Nu, mă duc direct la bar. 

— Pe aici. 

Barul era decorat ca un pachebot. De jur-împrejur 
erau fotolii adânci din piele în care stăteau 
grupuleţe gălăgioase. Malko comandă un daiquiri. 
Cu siguranţă că era un local la modă. Pe ferestrele 
largi se vedeau vapoarele ancorate în port, iar 
cocotierii înalţi se legănau în bătaia vântului. Se 


= 94 ~ 


Gérard de Villiers 
străduia să ghicească care dintre ele era Margarita 
Gomez. 

Majoritatea fetelor erau brunete şi încântătoare. 
Îmbrăcate în rochii lungi mulate şi foarte decoltate, 
despicate până sus, însă cu o ţinută rezervată. Ele 
îndemnau clienţii fără ruşine să consume, ridicând 
paharele pe jumătate goale şi amestecându-se în 
discuţii... Când comandă cel de-al doilea daiquiri, 
Malko se aplecă spre barman: 

— Margarita a sosit? 

Acesta se uită în jur. 

— Nu... Nu cred. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj? 

— Nu, nu. Cred că este superbă... 

— Sigur. Nu aveţi cum să n-o recunoaşteţi. Are o 
rochie roşie ca sângele... 

Restaurantul se umplea pentru masa de prânz. 
Malko mai aşteptă încă o jumătate de oră. Se 
pregătea să plece, când o siluetă îl atinse uşor. Zări 
cu coada ochiului o pată roşie şi întoarse capul. 
Exact la timp ca să vadă un spate zvelt şi un mijloc 
cambrat cu fese superbe. Părul îi mângâia spatele în 
timp ce mergea. Avea să o cunoască pe Margarita 
Gomez. 

Fata se întoarse. Ar fi putut să rivalizeze cu orice 
stea mai mică de cinema. Avea o faţă ascuţită, o 
gură cărnoasă, nişte pomeţi înalţi, doi ochi mari şi 
migdalaţi, semn că avea şi ceva sânge indian în 
vene. Când trecu iarăşi pe lângă Malko, îi zâmbi 
automat. Inima începu să-i bată mai repede, însă ea 
îi surâse la fel şi altui client. Se întreba ce căuta o 
fată ca ea la Mutiny Club. La încheietura mâinii 
stângi strălucea o brățară cu diamante şi rubine, pe 
care nu şi-o cumpărase în mod sigur din bacşişuri. 


= 95 — 


Ucigaşul din Miami 

Mai bău puţin daiquiri. Oare Jackie bahameza îi 
spusese adevărul? înainta pe un teren minat. Dacă 
Margarita avea legături strânse cu Miguel Cuevas, 
nu avea niciun rost s-o atace direct... Cubanezul se 
aştepta la un atac şi probabil că era de două ori mai 
vigilent. Plăti băuturile şi plecă, simţindu-şi capul 
greu. În clipa în care deschidea uşa, auzi o voce de 
femeie: 

— Sir! 

Se întoarse şi o văzu pe Margarita Gomez 
zâmbindu-i. 

— Aţi cerut o masă? 

— Nu, spuse Malko, am venit doar să beau ceva. 

— Ah da! Am crezut că e o greşeală. Come again. 

Mai era şi o bună profesionistă pe deasupra. 
Afară, primii stropi de ploaie ai celei de-a treia 
furtuni din acea zi începeau să cadă peste căldura 
umedă. Se îndreptă spre Homicide Squad. Avea chef 
să vorbească despre Margarita Gomez cu căpitanul 
Diaz. 


x 


— Nu am auzit niciodată de această Margarita 
Gomez, zise Raul Diaz, dar Miami e plin de fete ca 
ea. Voi încerca să mă informez. Este exact genul de 
femeie care îi place lui Miguel Cuevas. Vreţi s-o pun 
sub supraveghere? 

— Încă nu, zise Malko. Mai întâi o să dau târcoale 
pe lângă casa ei. Dacă află că este urmărită, s-a 
terminat. Poate că mai avem puţin răgaz. 

— Ar fi ceva să vă ducă la Miguel Cuevas, observă 
polițistul. În oraşul ăsta se poate orice. În cazul ăsta, 


~ 96 ~ 


Gerard de Villiers 
veţi sta numai lângă telefon. 

— Dar pe Jackie bahameza? 

Faţa colonelului Diaz se lumină. 

— Oh, pe ea o cunosc! O târfuliţă bună care şi-a 
făcut veacul la cazinoul din Newport din Bahamas. 
După aceea, s-a mutat aici în timpul sezonului. Cu 
ea nu sunt probleme. Şi ea îl excită pe un tip ca 
Miguel Cuevas. Se trage din evreii newyorkezi 
pripăşiţi aici de câteva generaţii... 

— Sper că nu mi-a turnat gogoşi, oftă Malko. Dacă 
mâine dimineaţă nu sunt la hotel, să vă interesaţi ce 
mi s-a întâmplat. 

— O.K.! zise căpitanul Diaz cu un zâmbet larg, o 
să ne uităm la tot ce pluteşte în Golful Biscaya. 

Trase un sertar şi scoase un pistol automat de 
calibrul patruzeci şi cinci cu două încărcătoare. 

— Luaţi-l. L-am găsit în camera lui Pablo. Este uşor 
de folosit. 

Ca să nu-l jignească, Malko se abţinu să-i spună că 
avea deja pistolul lui extraplat. Dar bunăvoința nu 
trebuia descurajată... 

— John Rabelais a refuzat să-l eliberăm pe 
cauţiune, continuă polițistul. Se simte mai în 
siguranţă după gratii. 

Malko stătea ca pe ghimpi. Oare unde ajunsese 
operaţiunea Swordfish? Dacă îl găsea pe Cuevas 
după ce îşi aranja afacerea cu castriştii. Direcţia 
Operaţiuni din cadrul CIA va fi extrem de afectată... 
Acum totul depindea de apetisanta Margarita 
Gomez. Ar da orice să se însereze mai repede. leşi, 
simțind pistolul atârnând greu la centură. 


Capitolul IX 
~97 ~ 


Ucigaşul din Miami 


Miguel Cuevas înşurubă amortizorul pistolului 
Beretta de calibrul 28. Infundă capătul în urechea lui 
Jackie bahameza şi apăsă pe trăgaci. 

Se auzi o pocnitură înfundată de mocheta albă 
foarte groasă. Jackie deschise gura şi slobozi un 
geamăt înăbuşit, se încovoie, apoi se destinse brusc, 
zguduită de câteva mişcări reflexe. Sângele îi ţâşni 
pe nas şi pe gură murdărind cearceaful din satin de 
culoarea sidefului. 

Glonţul pătrunzându-i direct în creier, aproape că 
încetă imediat să mai respire. Asasinul rămase 
nemişcat în întuneric, pândind uşa de la camera de 
alături. În afară de zumzetul uşor al climatizorului, 
se auzeau doar rarele maşini care mergeau pe 
General Douglas Macarthur Causeway. Miguel 
Cuevas mai aşteptă câteva secunde, ridică puţin 
capul victimei ca să se asigure că într-adevăr murise 
şi ieşi din încăpere. Când ajunse în antreu, deşurubă 
amortizorul şi îl puse în buzunar. In loc să iasă pe 
fereastra din bucătărie din care Faustino decupase 
cu abilitate o bucăţică, amintindu-şi de trecutul lui 
de hoţ, cubanezul ieşi pe uşă, apoi o închise cu grijă. 

Faustino aştepta la douăzeci de metri mai încolo, 
la volanul unui Fleetwood lung, de culoare gri 
deschis, cu o cămaşă care crăpa pe burdihanul lui. 
Miguel Cuevas se lăsă greoi pe scaunul de lângă el 
şi zise cu un zâmbet larg: 

— Ticăloasa aia a primit un glonţ direct în 
căpăţână. 

Cubanezul burtos îi aruncă o privire plină de 
admiraţie, dar şi de spaimă totodată. Trebuia să fii 
Miguel Cuevas ca să ai tupeul şi îndrăzneala să intri 


~ 98 — 


Gerard de Villiers 
într-o casă din inima cartierului rezidenţial din Miami 
ca să te răzbuni pe cineva. 

— Şi dacă s-a trezit şi celălalt? întrebă Faustino în 
timp ce demara. 

— Tu ce crezi? făcu Miguel cu ironie în glas, în 
momentul în care Cadillac-ul se angaja pe podeţul 
ce ducea la Causeway, o maşină de poliţie de 
patrulă intra pe el, dar venind din sens invers. 
Faustino simţi cum i se duce tot sângele în picioare 
şi porni drept înainte. Virară la dreapta, iar 
cubanezul acceleră imediat. Maşina de poliţie 
dispăru în Palm Island. Miguel Cuevas nu se clintise 
din loc. Faustino se relaxă numai atunci când 
ajunseră în Miami. Această expediţie nebunească, 
hotărâtă, în clipa în care Miguel descoperise faptele, 
punându-şi adversarul sub urmărire, adică întâlnirea 
dintre cei doi, îl îngrozise chiar de la început. Din 
păcate, nu se putea discuta cu un om ca Miguel 
Cuevas... Acesta, vesel nevoie mare. Se juca cu 
pistolul cu care o omorâse pe Jackie bahameza. 

— Mi-e foame, zise el. Hai să mergem la 
Carretera. 

Faustino avu senzaţia că înghite un cub de 
gheaţă. 

— Miguelito, gemu el, nu este prudent. 

Miguel Cuevas luă foc într-o clipită. Apucă sceptrul 
înfăşurat în hârtia strălucitoare cu toate culorile 
curcubeului de care nu se despărţea niciodată şi îl 
flutură pe sub nasul lui Faustino. 

— Nu poate să mi se întâmple nimic! Cu asta, 
posed cele şapte puteri ale zeului Shango! Vorbesc 
cu morţii şi ştiu ce îmi pregătesc duşmanii. 

Starea lui de spirit se schimbase în câteva 


= 99 ~ 


Ucigaşul din Miami 
secunde. Faustino tăcu. Îl obseda un gând. Făcuse 
bine că o redusese la tăcere pe bahameză. Numai 
că nu ştiau ce îi spusese bărbatului care îl căuta pe 
Miguel Cuevas! Bineînţeles că ea nu ştia unde 
locuieşte cubanezul, iar asta era cel mai important. 
Pentru prima oară de mulţi ani, cubanezul cel burtos 
nu prea se simţea în apele lui. Întotdeauna avusese 
o încredere imensă în talentele lui şi în norocul lui 
Miguel Cuevas. Cunoştea bine carenţele agenţiilor 
federale americane, chiar şi ale agenţilor din DEA. 
Cu toate astea, avea impresia că acum avea de-a 
face cu altceva mai nou şi mult mai periculos. Era la 
fel de îngrijorat când opri maşina în faţa 
restaurantului La Carretera. 

— Du-te să vezi ce se întâmplă, spuse Miguel 
Cuevas. Te aştept aici. 
Era totuşi prudent. 


x 


Ronald Keller nu mai putea de sete. Se ridică şi 
străbătu camera lui Jackie în picioarele goale. Avea 
oroare să doarmă cu cineva. Brusc, liniştea stranie îi 
dădu de bănuit. Se opri locului. „Oare putoarea asta 
profitase şi plecase peste noapte?” Se apropie de 
pat şi ghici silueta fetei care dormea. Liniştit, se 
duse la bucătărie, dar mirosul fad îl izbi în nas. 
Intrigat, aprinse lampa de pe noptieră. Fu de-ajuns 
să se uite o singură dată. Pata de sânge se întinsese 
în jurul capului fetei. O atinse pe umăr. Corpul era 
încă destul de călduţ. Aşadar, nu murise de mai mult 
de o oră. Incepu să-i bată inima. Se duse la bar, luă 
o sticlă de J and B, îşi turnă o porţie zdravănă simplu 


~ 100 ~ 


Gérard de Villiers 

fără apă, pe care îl bău dintr-o răsuflare. Apoi 
rămase pe loc ascultând bătăile inimii şi aşteptând 
ca alcoolul să-şi facă efectul. Ronald Keller avusese 
o viaţă grea şi agitată, prin urmare, moartea nu îl 
speria. Insă îl obseda o întrebare: cine o omorâse şi 
de ce? 

In fond, ştia puţine lucruri despre amanta lui. Erau 
împreună de doi ani, iar ea nu-i povestise nimic 
despre trecutul ei. Cu el, era blândă, plăcută şi 
mereu prezentă. De ce această execuţie atât de 
brutală? Un gând îl făcu să i se pună un nod în gât. 
Cel care îi omorâse prietena, putea foarte bine să-l 
împuşte şi pe el. Se duse în camera lui, luă un PPK” 
şi făcu ocolul casei. Işi dădu seama cum intrase 
asasinul în casă, după geamul decupat. 

Puse mâna pe telefon ca să cheme poliţia, dar se 
opri. Nu-i plăceau deloc aceste treburi. Se duse în 
camera lui şi începu să se îmbrace. În douăzeci de 
minute, îşi făcuse valiza. Deschise uşa ce dădea în 
grădină, înfipse cu o piuneză în barieră un bileţel 
pentru menajera care venea dimineaţa să facă 
curăţenie şi se duse la hidroavion. Un motoraş 
comanda troliul care permitea alunecarea uşoară 
spre canal. Il porni, iar aparatul de zbor începu să 
coboare încetişor. Când ajunse pe apă, Ronald Keller 
sări pe un flotor, se urcă în carlingă şi porni motorul. 
Până să anunţe lista pasagerilor, luă poziţia pentru 
decolare, avertiză turnul de control din Miami şi 
porni. 

Micul hidroavion se ridică deasupra localităţii şi se 
îndreptă spre est. Ronald Keller se gândi ce avea de 
făcut când va ajunge la Freeport în Bahamas. Asta 


26 Pistol automat, (n. a.). 


~ 101 ~ 


Ucigaşul din Miami 
nu va schimba nimic pentru Jackie. O lăsa singură 
câteva zile. Dar avea o veşnicie în faţă. Luminile din 
Miami se pierdeau treptat în urma lui. Se aşeză mai 
bine în scaun şi mări viteza. 


x 


Miguel Cuevas ridică pistolul Beretta spre tavanul 
biroului şi trase într-o muscă. O rată, fireşte, dar goli 
tot încărcătorul. Enervat, aruncă arma pe canapea. 
Pereţii biroului erau plini de găuri făcute de gloanţe. 
Când se gândea, îi plăcea să tragă în perete. 

Răsuci fotoliul şi examină cele cinci ecrane legate 
la camerele de luat vederi care supravegheau 
intrările. Proiectoarele de patru sute de waţi, fixate 
pe nişte stâlpi de opt metri înălţime luminau toată 
grădina ca ziua. Unul din cei şase dobermani lăsaţi 
liberi în fiecare seară trecu prin câmpul lui vizual. 
Chiar şi lui îi era frică să se apropie de ei. Erau nişte 
fiare. Masa decursese bine şi băuse o sticlă şi 
jumătate din vinul preferat. Se întoarse spre un 
panou din lemn de teck de deasupra biroului pe care 
era o plăcuţă din cupru: Cocaine Cowboy's Heavy 
Equipment. 

Acolo erau două M 16, un AR 15, o carabină şi un 
Ingram. Avea cu ce să reziste şi unui asediu. Arăta 
arsenalul tuturor prietenilor sau oamenilor pe care 
voia să-i impresioneze. Brusc strigă în interfon: 

— Faustino! 

Simţea nevoia să vorbească. Cubanezul cel burtos 
veni cu ochii roşii de oboseală, cu o pulpă de pui în 
mână. Nu se opri din mâncat. Cartuşele goale 
răspândite peste tot nu îl tulburară deloc. Miguel 


~ 102 ~ 


Gerard de Villiers 
Cuevas îl luă din scurt: 

— Peste unsprezece zile vom fi bogaţi, Faustino. 

Cubanezul cel gras puse jos Beretta şi se aşeză. 

— Am putea fi cu două zile mai devreme, 
Miguelito. Vaporul va sosi miercuri... 

Ca să-l convingă, Faustino lăsă copanul din mână, 
se ridică, se duse lângă perete şi arătă un punctuleţ 
pe harta Caraibelor. Erau trei insulițe situate în 
nordul Cubei, Anguila Cays, ca nişte gămălii de ac 
punctate pe hartă, situate la douăzeci şi cinci de 
mile de coastele cubaneze, ce aparţineau de 
Bahamas, dar care nu le mai dădea nicio atenţie. 

— Lată, zise Miguel Cuevas, Cay Sal. Margot va 
ajunge aici în noaptea dinspre miercuri spre joi. Le- 
am dat oamenilor din DGI frecvențele radio ca să 
poată urmări chiar la intrarea în Canalul Nicolas. 
Şalupele prietenilor noştri îl vor aştepta acolo. 
Imediat ce descărcă marfa, îi vor trimite un mesaj 
prin radio tipului din Miami. Te vei întâlni cu el şi vei 
lua banii... 

Ochii lui Miguel Cuevas străluceau. Luă maşinal 
puţină cocaină dintr-o tabacheră şi inspiră puţin 
praf. 

— Voi fi omul cel mai bogat din South Miami, 
spuse el împăunându-se. 

Faustino se întoarse cu un aer nefericit. 

— De ce să aşteptăm două zile, Miguelito? 

— Uite-aşa, zise cubanezul mirat. 

— Este un risc inutil, insistă Faustino. 

— L-am consultat pe Shango, zise tranşant Miguel 
Cuevas, este ziua cea mai norocoasă şi nu o să mă 
răzgândesc. 

Faustino închise ochii. Îl apucase ameţeala. Cinci 


~ 103 ~ 


Ucigaşul din Miami 
milioane de dolari. Lucra de luni. De zile la această 
afacere. lar pentru o treabă atât de importantă, 
Miguel Cuevas se lăsa în totalitate în seama 
sfântului pe care îl venera. Tot el calculase ziua 
întâlnirii, cu ajutorul găinilor sacrificate... Miguel, 
care în realitate era foarte dur, în faţa lui se purta ca 
un copil fricos. Casa era plină cu statuile lui Shango 
şi cu amulete destinate să-l apere de toate relele. 

Era prima oară când organiza o lovitură atât de 
importantă împreună cu DGl-ul cubanez. Serviciile 
speciale cubaneze îi vor - proteja vaporul chiar de la 
plecarea din Columbia şi vor asigura transferul. 
Pentru asta, cereau zece la sută din profit şi 
folosirea vaporului lui Miguel Cuevas ca să 
transporte două sute de tone de arme în Nicaragua, 
cu destinaţia finală în Labrador. lar cubanezii nu vor 
fi acuzaţi că îi aprovizionează în mod deschis pe 
salvadorieni. În plus, toate 16 erau arme recuperate 
din Vietnam şi reexpediate în Cuba. În cazul unei 
interceptări, ceea ce era imposibil, acest lucru ar 
crea confuzii. Văzând privirea lui Faustino fixată 
asupra lui, Miguel Cuevas îl întrebă îngrijorat: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cu tot ce se întâmplă în jur, ar fi mai bine să 
grăbim operaţiunea. 

— Niciodată! strigă cubanezul. Niciodată! 

Faustino îşi luă inima în dinţi şi spuse: 

— Miguelito, începu el cu glas aproape tandru, nu 
vezi că ticăloşii ăştia sunt pe urmele tale? Aici, la 
San Juan, ce vor găsi ei astăzi, mâine? 

Miguel Cuevas luă sceptrul şi îl agită pe sub nasul 
complicelui său. 

— Nimic! Nu vor găsi nimic! Ai văzut ce a păţit 


~ 104 ~ 


Gerard de Villiers 
nenorocitul ăla de Johnny Trump? Şi Jackie? la 
spune-mi, tu mă vei trăda? Chiar tu? 

Înspăimântat de această reacţie violentă, Faustino 
bătu în retragere. Când lua cocaină, Miguel devenea 
nebun. 

— Bine, bine, zise el. Ne ducem, dar trebuie să fim 
foarte atenţi. Ştii bine că nu te las eu la greu. 

Oricum nu avea de ales... Miguel îi aruncă o 
privire de dement. 

— Vino să ne rugăm. 

Faustino îl urmă tăcând mâlc. Se duseră în 
grădină. Din fericire, nu ploua şi era cald. La câţiva 
metri de casă, se înălța un soi de altar cu două 
statui din lemn înalte de doi metri: erau zeii adoraţi 
de Miguel Cuevas: Shango, zeul războiului, şi 
Elegua, protectorul escrocilor. Le cumpărase cu bani 
grei, după ce fuseseră binecuvântate de „sfântul” 
lui, bărbatul care îl iniţiase şi îl convinsese în final că 
devenise un babalawo, adică un mare preot al 
acestei credinţe. Ceea ce îl făcea să creadă că era 
înzestrat cu puteri neobişnuite. 

Alături se găsea un ţarc cu animale de toate 
felurile. Un cal, câţiva ţapi, porci, iepuri şi găini. 
Intră în ţarc şi prinse o găină neagră ca s-o pună la 
altar într-o mască de piatră, între cele două statui. 

Faustino, care cunoştea ritualul, aprindea deja 
lumânările mari din ceară neagră. În acest timp. 
Miguel Cuevas ţinea pasărea de gât cu amândouă 
mâinile şi se ruga. După câteva minute, luă găina, o 
ridică spre cer pentru o ultimă incantaţie, apoi o 
apropie de faţă, îşi înfipse dinţii în gâtul ei şi muşcă. 

Faustino întoarse capul în altă parte. Se săturase 
până peste cap de asemenea ceremonii care îi 


~ 105 — 


Ucigaşul din Miami 
făceau rău. Biata pasăre câteodată cotcodăcea în 
timp ce Miguel Cuevas se chinuia să-i rupă gâtul cu 
dinţii. 

Până la urmă reuşi, iar capul găinii căzu pe sol, în 
timp ce corpul se agita în spasmele morții. 
Cubanezul ridică spre cer găina decapitată, deschise 
gura şi bău sângele care se scurgea din gât. Când 
intrase cu faţa plină de sânge spre Faustino, acesta 
crezu că se află în faţa unui drac împieliţat. 

— Te-ai liniştit acum? îl întrebă Cuevas. Am făcut 
ce trebuia. Shango mi-a vorbit. 

Faustino bâigui ceva şi se duse în grabă în 
bucătărie. In timp ce îşi turna o porţie zdravănă de 
rom alb, Miguel Cuevas înşeuă calul, îl scoase din 
ţarc şi începu să se plimbe prin grădină. Nu prea 
avea somn şi îşi petrecea majoritatea nopţilor 
învârtindu-se prin cameră, adormind abia în zori. 

Lângă biroul lui îşi amenajase o cameră cu mobilă 
veche spaniolă din secolul al XV-lea, o masă de 
operaţii pentru sacrificări şi o statuie a Sfintei 
Barbara. Parcă era în plină epocă a Inchiziției. 
Faustino se hotări să meargă la culcare, după ce se 
mai liniştise puţin. Când ieşi din bucătărie, se 
împiedică de un hârdău şi fu cât pe ce să cadă. Alte 
fantezii de ale lui Miguel Cuevas. In hârdău se afla 
un telefon pus pe un amestec de nisip cu sânge de 
tap, presărat cu diferite amulete, cu broaşte râioase 
uscate şi cu căpăţâni de găină. După părerea 
duhovnicului lui Cuevas, un telefon „protejat” în 
acest mod nu mai putea fi ascultat... 

Faustino nu era ferm convins de acest lucru, de 
aceea folosea cabinele telefonice. Cubanezul cel 
gras aruncă o privire pe monitoarele de control. 


~ 106 ~ 


Gerard de Villiers 

Totul era liniştit. Casa era situată într-un cartier 
rezidenţial în care vecinii nu-şi făceau griji unii în 
privinţa celorlalţi. Toţi îşi vedeau de trebuirile lor. 
Era în apropiere de Expressway 826, ce străbătea 
Miami de la nord la sud, care putea fi un drum 
extrem de preţios în cazul unei fugi în mare grabă. 


x 


Pentru a mia oară, Malko formă numărul lui Jackie, 
bahameza. Nu răspundea. Nedumerit, se hotări să 
se ducă în Palm Island: dar până străbătu tot Miami 
ca să ajungă pe General MacArthur Causeway, 
murea de nerăbdare. Când aruncă o privire în 
partea cealaltă a canalului, văzu imediat că 
hidroavionul lipsea. Acest lucru explica liniştea din 
casă. Se întoarse dezamăgit la Homicide Squad. La 
sediul DEA avea loc o şedinţă, iar căpitanul Diaz îşi 
propusese să-l aducă şi pe el. Dar de ce nu Îl 
anunţase Jackie că pleacă? 


x 


Ricochet Rabbit îşi arătă dinţii de iepure într-un 
zâmbet plin de încântare când îl văzu pe Malko. 

— Este ciudat că de douăzeci şi patru de ore n-am 
mai găsit niciun cadavru plutind pe canale... 

Un bărbat îmbrăcat cu multă grijă stătea lângă 
responsabilul local al DEA. Era John Fox. Malko fu 
surprins. Se întâlnise de multe ori cu el la Langley. 
Era  însărcinatul acestei misiuni al directorului 
general, un prieten personal al vicepreşedintelui 
Bush, fostul şef al Companiei. 


~ 107 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Era prezentă şi Gail Hunter, îmbrăcată în civil, cu 
un taior aşezat care, pe ea, arăta provocator. Mai 
era şi căpitanul Raul Diaz. Niciunul dintre ei nu era 
prea vesel. Brent Hammock, şeful DEA, luă cuvântul: 

— Vă aşteptam. Domnul Fox a sosit în dimineaţa 
asta de la Washington ca să pună la punct 
operaţiunea Swordfish. Dar după cum ştiţi, treburile 
nu merg chiar atât de bine. 

— Eu mă angajez să-l găsesc, zise Malko, însă, 
dacă DEA nu a reuşit ani de zile, acest lucru 
dovedeşte că nu este uşor. Faptul că Miguel Cuevas 
a încercat să mă elimine înseamnă că sunt pe 
drumul cel bun. 

— Timpul ne presează, observă John Fox. După 
informaţiile noastre, încărcătura de arme trebuie să 
ajungă în Nicaragua peste cincisprezece zile. Ori. 
Noi nu ştim nimic despre operaţiune. 

— Margarita Gomez, gazda de la Muntiny Club, 
care este amanta lui Miguel Cuevas, ar trebui să ne 
ducă direct la el, repetă Malko, dar acest lucru poate 
să ne ia ceva timp. Dacă folosim ancheta clasică, pe 
lângă angajaţii ei sau pe lângă colegi, s-ar putea să 
se sperie şi să rupă pentru un timp legătura cu 
Cuevas. Aşadar, trebuie să mergem în vârful 
picioarelor. Chiar şi filajul neîntrerupt poate deveni 
periculos, încă nu am aflat unde locuieşte. 

Căpitanul Diaz interveni. 

— Poate că ar trebui s-o revedeţi pe informatoarea 
dumneavoastră Jackie, bahameza şi s-o grăbiţi mai 
mult. 

— Este o idee, recunoscu Malko, numai că lipseşte 
de acasă. 

Îi relată despre dispariţia hidroavionului. Din 


~ 108 ~ 


Gerard de Villiers 
fericire, îşi notase numărul de înmatriculare când 
venise prima dată în Palm Island. 

— Vom încerca s-o găsim, zise Diaz. Că veni 
vorba, sunt obligat să-i dau drumul lui John Rabelais. 
Procurorul a refuzat să-l inculpeze. Încă un eşec. 

Ricochet Rabbit scoase un şir de cuvinte încâlcite, 
de unde reieşea că era gata să-şi împrumute 
„logodnica” lui Malko ca să dea o raită pe la Mutiny 
Club, până se ivea ceva mai bun. Toată lumea căzu 
de acord. Malko avu impresia că Gail Hunter ar fi 
vrut să fie ea aleasa. Şeful DEA luă numărul 
hidroavionului, iar Malko plecă în compania 
căpitanului Diaz. 

— Mă tot măcină un gând, zise acesta din urmă. 
Dar nu vă voi spune nimic decât după ce punem 
totul la punct. 

Intrară pe Freeway 286 ce mergea de-a lungul 
aeroportului din Miami. Timpul îi presa îngrozitor. 
Tocmai traversau Miami River, când auziră părâituri 
în aparatul de radio din maşină. Erau cei de la sediul 
DEA. Secretara lui Brent Hammock anunţă: 

— Hidroavionul lui Ronald Keller a, decolat azi- 
dimineaţă la ora patru fără douăzeci şi cinci, cu 
destinaţia Freeport. Bahamas, l-a spus turnului de 
control că era singur la bord. 

Căpitanul Diaz zâmbi cu toată gura. 

— Vă puteţi vizita „logodnica”, spuse el. 

După cinci minute. Malko formă numărul lui Jackie, 
bahameza din biroul poliţistului. Dar soneria se 
auzea în gol. Căpitanul Diaz se uita la el îngrijorat. În 
fine, privirile lor se întâlniră. 

— Cred că o să mergem până acolo, spuse, 
polițistul. 


~ 109 — 


Ucigaşul din Miami 
Luă din sertar Colţul 45 şi îl strecură la centură. 


x 


Sevilla albă înmatriculată Jackie era în garaj. 
Căpitanul Diaz şi Malko intrară în grădină. Văzură 
biletul prins cu o piuneză în uşă. Suntem plecați, nu 
mai veniţi la curățenie. Înconjurând casa, căpitanul 
Diaz se opri în faţa geamului decupat de la 
bucătărie. Fluieră. 

În acel moment, în spatele maşinii lui, opri una de 
poliţie. Din ea cobori un agent în uniformă care îi 
întrebă ce se întâmplă. Căpitanul Diaz îi arătă 
insigna şi spărtura din geam. 

— Aici a fost o spargere, zise acesta. Puteţi să 
verificaţi dacă cineva a observat ceva neobişnuit în 
ultimele douăzeci şi patru de ore? 

Polițistul se duse în goană la maşină. Diaz băgă 
mâna prin spărtură şi ridică fereastra. După câteva 
clipe, intrară amândoi în bucătărie. Totul părea la 
locul lui şi era ordine. Diaz luă totuşi pistolul în 
mână. Străbătură holul, zăriră o uşă întredeschisă şi 
o împinseră. Imediat un miros dulce-acrişor le înţepă 
nările. Malko găsi întrerupătorul. 

Pata întunecată din jurul capului lui Jackie, 
bahameza. Semăna cu o aureolă. Căpitanul Diaz se 
aplecă peste cadavru. 

— Un glonţ în ureche, spuse el. 

— Ca şi fata din San Juan, observă Malko. 

Se  priviră. Existau puţine dubii în privinţa 
vinovatului. 

— Aş dori tare mult să vorbesc cu Ronald Keller, 
spuse polițistul. Este ciudat că a plecat astă-noapte. 


~ 110 ~ 


Gerard de Villiers 
Fata a fost ucisă de curând. Voi anunţa poliţia din 
Freeport. Sper să coopereze cu noi. 

Malko nu-şi putea desprinde privirea de ia figura 
împietrită a metisei. Ce îngrozitor! Miguel Cuevas 
era o fiară sălbatică, de o incredibilă îndrăzneală. 
Venise să le împuşte informatoarea chiar sub nasul 
lor. Malko ardea de nerăbdare să afle ce se 
petrecuse cu adevărat. 

De data asta ieşiră pe uşă. După răcoarea dată de 
climatizor, zăpuşeala îi izbise direct în faţă, ca o 
pătură fierbinte şi umedă. Celălalt poliţist cobori din 
maşină neliniştit. 

— Căpitane, una dintre patrulele noastre a zărit 
noaptea trecută o maşină care ieşea de aici. Pe la 
unu şi jumătate dimineaţa. (Citi de pe o bucăţică de 
hârtie). Un Cadillac Fleetwood gri-deschis, cu 
numărul RRL 992. 

— Holy shit! înjură căpitanul Diaz, găseşte-mi 
numaidecât proprietarul maşinii. 

Malko simţi cum i se umflă pieptul de bucurie. Pe 
harta cenuşie era adresa proprietarului. De data 
asta, s-ar putea să pună mâna pe Miguel Cuevas. 


Capitolul X 


Radioul pârâia încetişor în maşina de patrulă a 
poliţiei. Căpitanul Diaz fuma cu nervozitate un 
trabuc infect. În fine, se auzi o voce care anunţă: 

— Vehiculul RRL 992 este al lui Miguel Velasquez, 
domiciliat în 7260 South West 134 Terrace. 

— Am plecat, anunţă Diaz în timp ce ocolea 
maşina. 

Competă sirena, puse în funcţiune girofarul şi 


~ 111 ~ 


_ Ucigaşul din Miami 
porni ca din puşcă. In timp ce conducea, dădea 
ordine prin radio. Adresa indicată se găsea în vestul 
oraşului Miami, mult după Miami Airport. Le trebuiră 
douăzeci şi cinci de minute. Malko ardea de 
nerăbdare. Se rătăciră, se întoarseră şi ajunseră în 
sfârşit pe un drum unde erau puţine construcţii: 
South West Terrace. Malko verifică numerele: 7184, 
7210, 7246... Un teren viran, apoi 7288... 

Se întoarseră şi verificară din nou. La numărul 
7260 era un teren viran. Veniră trei maşini în acelaşi 
timp, două ale DEA şi una aparţinând de Homicide 
Squad. Mai verificară încă o dată numărul prin radio, 
dar în zadar. 

— Spurcăciunea! mârâi căpitanul Diaz. Ne-a dus 
încă o dată de nas. 

Se întoarseră în tăcere. Nu scoaseră niciun cuvânt 
până în parcarea poliţiei. Atunci Diaz spuse: 

— Cred că în seara asta ar trebui să vă duceţi cu 
Ingrid la Mutiny Club. Am cerut să fie ascultat 
telefonul lui John Rabelais. Mâine dimineaţă, vom 
face bilanţul. 


x 


Rochia roşie a Mărgăritei Gomez atrăgea privirile 
în mod irezistibil. Primul bărbat care intra în Mutiny 
Club, se repezea direct la ea, nebăgându-le în 
seamă pe celelalte animatoare. Aşa că se fâţâia tot 
timpul peste tot. Ingrid o urmărea cu privirea, 
invidioasă la culme. Oftă: 

— Mi-ar plăcea să fiu înaltă ca ea! 

Cu un metru cincizeci al ei, părea mai degrabă 
îndesată, iar strălucirea ochilor negri ascundea 


~ 112 ~ 


Gérard de Villiers 

multe secrete. Au fost conduşi lângă un şemineu 
fals, cu faţa către port. Malko întrebă ce serveau în 
seara asta. Miguel Cuevas nu era chiar nebun. Chiar 
dacă era topit după animatoare, nu îndrăznea să 
vină aici. Doar nu era în Little Havana. 

Seara se lungea după o masă fără surprize. Bine 
că acest local se închidea devreme. Încă nu era 
miezul nopţii, dar salonul se golise aproape în 
întregime. Animatoarele discutau lângă casă. Malko 
o văzu pe Margarita ducându-se la vestiare. Se grăbi 
să plătească şi se duseră la maşină. Parcuseră 
douăzeci de metri, apoi se opri sub un imens 
smochin indian. Era doar un drum care ajungea în 
South Bay Shore Drive. O lăsă pe Ingrid în maşină, 
se întoarse şi intră în parchingul angajaţilor din 
spatele restaurantului. Nu aşteptă prea mult, că o şi 
văzu pe Margarita Gomez, îmbrăcată în jeanşi, 
urcându-se într-un Fairmont galben. 

Malko alergă la maşină. Fairmont-ul îi depăşi, apoi 
o luă la stânga pe South Bay Shore Drive. El urmări 
maşina la o distanţă apreciabilă. După ce parcurseră 
o milă, ajunseră la Coral Gables. Margarita viră la 
dreapta şi opri în faţa unei clădiri cu douăzeci de 
etaje. Malko zări o plăcuţă din cupru pe care scria: 
Viscaya North Condominium. 

După ce intră, el se duse să verifice cutiile de 
scrisori. Margarita Gomez locuia la 9-F. Malko se 
hotărî să verifice numele celorlalţi locatari ai 
imobilului şi se duse la maşină. Ingrid părea ameţită 
de atâtea pahare cu daiquiri, care constituiau porţia 
ei obişnuită. 

— O să mai aşteptăm puţin, îi propuse el. 

Ea aţipi ghemuită pe scaun. Şi lui Malko îi era greu 


~ 113 — 


Ucigaşul din Miami 
să-şi ţină ochii deschişi. Spera în sinea lui ca 
Margarita Gomez să iasă din nou... Ingrid se agită în 
somn, iar capul îi ateriză în poală. Nu se mişcă să nu 
o trezească. Brusc, simţi mâna tinerei columbiene 
prinzându-i coapsa lui Malko. 

Capul se deplasă şi îl apăsa pe burtă. Această 
poziţie neobişnuită sfârşi prin a-l aţâţa. Ingrid 
poseda probabil un mare radar personal sau avea 
somnul uşor. Căci degetele îl apucară brusc 
strângându-l prin țesătura subţire. 

El rămase nemişcat cu ochii la fereastra Mărgăritei 
Gomez, începu să-l maseze încetişor şi se gândi că 
Ingrid ori se trezise, ori era somnambulă. Zgomotul 
fermoarului tras foarte încet în jos tulbură liniştea. 
Ingrid mişcă uşurel capul ca să-l apuce pe Malko cu 
gura. Rămase aproape nemişcată, mulţumindu-se să 
se joace cu limba în jurul lui, să-l strângă cu 
abilitate, până când explodă cu un frison de plăcere. 
După aceea, ea se ridică zâmbindu-i puţin forţat. 

— Asta îl va învăţa minte pe Eddie să nu mai 
strige în gura - mare că sunt o târfă şi că nu mă 
gândesc decât la regulat, zise ea cu şiretenie. 

Malko îşi spuse că Margarita Gomez nu va mai ieşi 
din casă. Cel puţin ştia unde locuieşte şi descoperise 
farmecul ascuns al columbienei. 


x 


În camera de la Fontainebleau suna telefonul. 
Malko ieşi de sub duş. 

— Domnul Linge? 

Vocea era sacadată şi îngrozită. Îl recunoscu pe 
John Rabelais. 


~ 114 ~ 


Gerard de Villiers 

— Sunt eu, Malko. 

— Sunt în faţa casei! strigă pilotul în receptor. Au 
venit să mă împuşte. Nu trebuia să-mi daţi drumul! 

Malko simţi un val de adrenalină invadându-i 
arterele. 

— Baricadaţi-vă în casă până sosim! 

— Ba nu! îmi vor ucide toată familia! Ticălosule! 
Numai din cauza ta! 

Îi trânti telefonul. Malko formă la repezeală 
numărul căpitanului Diaz. Polițistul ţipă furios: 

— L-am spus şerifului din Key Largo să-l pună sub 
pază! îl anunţ imediat. 

— Mergem şi noi! Luaţi-o pe Autostrada 197. Apoi 
pe 27, iar după aceea pe 95 spre sud. Un poliţist pe 
motocicletă din Dade County vă va aştepta la 
intrarea pe Autostrada 836. Spuneţi-mi ce număr 
are maşina. 

— Nu aveţi elicopter? 

— Nu avem destul timp. 

Malko se îmbrăcă într-o secundă şi se năpusti în 
garaj. Fierbea de furie. După douăzeci de minute, 
rulau în mare viteză pe US 1, făcându-şi drum cu 
sirena. O aversă bruscă de ploaie nu îi împiedică să 
meargă cu viteză. 

Oamenii căpitanului Diaz erau undeva departe în 
faţa lor, fiindcă plecaseră primii. Drumul mergea 
printre două terenuri mlăştinoase. Căldura era 
toropitoare. După ce  parcurseră treizeci de 
kilometri, zăriră girofarurile care clipeau în mijlocul 
şoselei şi câteva maşini de poliţie. Recunoscu Buick- 
ul roşu închiriat de Ricochet Rabbit. Cobori şi se 
îndreptă spre grupul de poliţişti unde se afla şi 
căpitanul Diaz care privea un Mercedes albastru din 


~ 115 — 


Ucigaşul din Miami 
care se vedea numai partea de sus, restul fiind 
afundat în mlaştină. 

— John Rabelais este înăuntru! îl anunţă Diaz. 
Când şeriful din Key Largo a ajuns la el, plecase 
deja. 

— Dar Miguel Cuevas? 

— Nici urmă de el. Cred că s-a întors şi a luat-o pe 
podul cu plată, apoi spre est. 

Geamurile Mercedes-ului erau ciuruite de gloanţe. 
Fusese depăşit de o maşină care trăsese o rafală de 
mitralieră în trecere. Se distingea vag corpul 
şoferului prăbuşit peste volan. 

— Mai trăieşte? întrebă Malko. 

— Se pare că nu, zise Diaz, dar nu ne putem duce 
să vedem. Sunt nisipuri mişcătoare. Am cerut 
utilaje. De altfel, au şi sosit. 

O imensă macara rulantă se apropia, precedată 
de poliţişti pe motociclete. Până să o monteze, 
Mercedesul se mai afundă puţin. In fine, reuşiră să 
introducă nişte gheare sub caroserie, iar Mercedesul 
fu smuls încetişor din mlaştină. Macaraua îl puse 
uşurel pe şosea. Căpitanul Diaz deschise portiera. 

La început crezură că John Rabelais era mort. Faţa 
era acoperită de sânge, care îi curgea pe bărbie şi 
pe cămaşă. Scoaseră trupul şi îl întinseră în mijlocul 
drumului. Un infirmier îngenunche lângă el şi îi 
ridică capul. 

— Ma respiră. p 

Trebuia îngrijit pe loc. li puseră o pernă sub cap. 
Pierduse mult sânge prin rana din abdomen, mare 
cât pumnul. Il împuşcaseră cu o mitralieră. 
Infirmierul îl luă pe Diaz deoparte. 

— Nu va rezista mult timp. 


~ 116 ~ 


Gerard de Villiers 

— Poate să vorbească? 

Când îi făcură cea de-a doua injecție, John 
Rabelais deschise ochii deja împăienjeniţi. Nu 
recunoscu pe nimeni. Malko se aplecă deasupra lui. 

— Unde este Cuevas? 

— Nu ştiu. 

Sudoarea îi picura pe frunte. Era pământiu la faţă, 
nările lipite, iar privirea pierdută. Malko insistă: 

— Ajutaţi-ne. 

Infirmierul îi mai făcu o injecție. Huruitul unui 
elicopter se auzi peste puţin timp. John Rabelais 
deschise iar ochii şi murmură. 

— Ştie Carino. El... 

Icni o dată, apoi muri în momentul în care 
elicopterul se aşeza pe drum. Pe cele două părţi ale 
şoselei se întindeau două şiruri de maşini. Malko fixă 
profilul de vultur al mortului. Dacă John Rabelais ar fi 
vorbit imediat, acum ar fi fost în viaţă. 
Supravieţuirea acestui „cocaine cowboy” se datora 
numai acestor trei elemente: o extraordinară 
îndrăzneală, o cruzime fără margini şi faptului că 
avea tone de dolari. 

— Vă spune ceva numele de Carino? îi întrebă 
Malko pe căpitanul Diaz şi pe Ricochet Rabbit. 

Cei doi clătinară din cap. 

— Absolut nimic! Poate să fie un nume, un 
prenume sau chiar o poreclă. Pe aici trăiesc aproape 
o jumătate de milion de cubanezi. 

— Să ne întoarcem la birou, propuse căpitanul 
Diaz, trebuie să ne consultăm. 


x 


~ 117 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Malko privi pereţii din biroul lui Diaz acoperiţi în 
întregime de diplome care mai de care mai 
măgulitoare. Urmase toate cursurile posibile ale DEA 
ca să se familiarizeze cu problemele în materie de 
droguri. Se întorseseră dezgustaţi şi frânţi de 
oboseală. O dată în plus, Miguel Cuevas îşi bătuse 
joc de ei. Ricochet Rabbit intră în birou cu un teanc 
de documente în braţe. 

— Aici sunt toţi proprietarii şi locatarii din Viscaya 
North pe care i-a descoperit Malko. Anunţă el. L-am 
confruntat cu fişierele din calculator. N-am găsit 
nimic! 

Căpitanul Diaz şi Malko se uitară pe listă. Brusc, 
privirea lui Malko se opri asupra unui nume: Alfonso 
Carino. Se uită la numărul apartamentului al cărui 
proprietar era: 9-F. Cel în care locuia Margarita 
Gomez, amanta lui Miguel Cuevas! Căpitanul Diaz 
observase şi el. Mârâi de bucurie: 

— lată-l pe Carino! 

Ricochet Rabbit ţopăi ca un copil şi se lovi peste 
frunte: 

— Cred că este un tip cu numele ăsta care are un 
magazin de „senteria” pe 9 Avenue, în apropiere 
de Anderson Park. Un infirm. 

Se priviră: totul se lega. Miguel Cuevas era un 
adept înverşunat al acestei credinţe. Nu mira pe 
nimeni dacă foloseşte un sentero drept complice. 

— Avem tot interesul să ne ducem acolo cu cea 
mai mare grijă, să nu ne simtă, îi sfătui Malko. 
Altminteri, acest Alfonso Carino va pecetlui soarta 
celorlalţi informatori activi. Dacă îl anunţă pe 
Cuevas din loialitate, este sinucidere curată. Nu 
reprezintă decât nişte „sonerii de alarmă”. 


~ 118 ~ 


Gerard de Villiers 

Ricochet Rabbit contemplă fotografia superbului 
Mercedes albastru şi spuse: 

— Asta este o sonerie de alarmă extrem de 
costisitoare. 


x 


Magazinul lui Alfonso Carino se găsea între un 
liquor store plin cu tequila şi un service, chiar în 
centrul cartierului Little Havana. Aici, toate firmele 
erau în spaniolă. Malko parcase maşina la un bloc 
mai încolo. Ricochet Rabbit şi June îi asigurau 
protecţia din Buick-ul roşu. 

Nu era nicio inscripţie. La prima vedere, ai fi zis că 
era un magazin cu obiecte de cult. Câteva statui 
înalțe ocupau vitrina, printre alte lucruri bizare, 
rădăcini, cărţi, flacoane, totul pus în dezordine. 
Malko deschise uşa, apoi intră. Voia să înceapă 
vechiul joc de-a „capra şi tigrul”. Alfonso Carino era 
probabil „guru” lui Miguel Cuevas. Prin urmare, va 
afla de vizita lui Malko. Putea să acţioneze şi să 
comită o greşeală simțind că laţul se strânge în jurul 
lui. Acum Malko avea două piste: Alfonso Carino şi 
Margarita Gomez. Una dintre ele îl va duce la Miguel 
Cuevas. Totul era să ajungă la cubanez în timp util. 

În magazin domnea un miros nedefinit. Malko se 
opri lângă o statuie înaltă care ar fi putut reprezenta 
un sfânt. Nu era nimeni prin preajmă. Un scârţâit 
uşor îl făcu să se întoarcă. Din spatele magazinului 
apăru un bărbat cu faţa emaciată dar cu nişte ochi 
extraordinari de vii. 

— Señor 

Părea surprins să vadă un străin în magazinul lui. 


~ 119 — 


Ucigaşul din Miami 
Malko îi zâmbi. 

— Treceam prin faţa vitrinei şi am fost curios. Ce 
vindeti, de fapt? 

Cubanezul îl privi lung, ca să fie sigur că nu îşi 
bătea joc de el, apoi îi replică cu voce calmă, în 
engleză, cu un pregnant accent spaniol, manevrând 
în acelaşi timp scaunul cu rotile: 

— Eu nu vând nimic. 

— Cum aşa? zise Malko uimit. 

— Eu le dau. Oamenii îmi fac donaţii, fiecare după 
posibilităţi. Este vorba despre obiecte de cult. Dar 
văd că nu vă pricepeţi... Este un amestec de tradiţii 
cubaneze cu religia catolică. 

— Inclusiv magia neagră? 

Infirmul ridică din sprâncene şi se dădu înapoi cu 
scaunul cu rotile. Îl corectă cu voce seacă: 

— Nu vorbiţi prostii. Eu încerc să-i ajut pe oameni. 
Când cineva vrea sa cumpere o casă, de exemplu, 
îmi aduce puţin pământ, iar eu torn puţin sânge de 
găină pe el ca să aflu dacă acea persoană face o 
afacere bună... 

— Deci, citiţi şi viitorul? 

— Nu. Viitorul aparţine zeilor, spuse cubanezul. 

Ochii negri ţintuiţi asupra lui Malko aveau o 
strălucire de jenă. Luă un soi de sceptru viu colorat 
şi i-l arătă infirmului. 

— Ce este acesta? 

Alfonso Carino îi zâmbi cu răceală. 

— Un palo. Cel care deţine acest sceptru nu se 
teme de nimic, nici de duşmani, dacă a urmat 
liturghia adecvată. Este apărat de cei şapte zei. 

Vorbea cu o convingere vădită, accentuând 
cuvintele. Malko îşi spuse că făcuse destul... De 


~ 120 ~ 


Gerard de Villiers 
altfel, infirmul îl împingea uşor către uşă, dar sigur. 

— Am treabă, spuse el. 

Malko nu mai insistă. Cubanezul îl urmări îndelung 
cu privirea, apoi se duse în spatele magazinului. 
Malko se simţi uşurat când ajunse în stradă... 
Ricochet Rabbit fuma nervos, la volanul Buick-ului 
roşu. Când îl văzu pe Malko îi adresă un zâmbet plin 
de îngrijorare. 

— Am crezut că o să vă transforme într-o găină... 
De fiecare dată când un adept are de luat o hotărâre 
importantă, vine aici. Acesta îi taie gâtul unei găini 
sau unui ţap, dacă într-adevăr este ceva foarte 
important, şi îi spune ce are de făcut. 

— Ce a păţit? 

— L-a nimerit un glonţ rătăcit în coloana 
vertebrală, în urmă cu trei ani. În cursul unei discuţii 
între distribuitori. Nu s-a putut dovedi niciodată 
nimic, dar i-a ucis pe toţi aceia care au fost implicaţi 
în ceartă. Unul dintre ei a fost găsit cu un ţăruş 
înfipt în burtă şi cu o păpuşă plină cu ace, în 
buzunar. Altul s-a „sinucis” cu o puşcă în gură, dar 
s-a găsit şi la el o păpuşă din aceea. 

— Această senteria este cu-adevărat importantă? 

Ricochet Rabbit râse cu nervozitate. Scoase din 
buzunar un portvizit din care luă o amuletă 
confecţionată din corn şi i-o arătă lui Malko. 

— Mi l-a dat mama. Zise el puţin stânjenit. M-a 
pus sa jur că nu mă voi despărţi niciodată de ea. 

Ce pacoste! Malko intrase într-o lume ciudată. 
Polițistul adăugă: 

— Există cubanezi care nu-l vor denunța niciodată 
pe Miguel Cuevas pentru că sunt convinşi că se va 
răzbuna şi după moarte. 


~ 121 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Dar dumneavoastră credeţi? îl întrebă Malko 
sufocându-se. 

Ricochet Rabbit se făcu stacojiu, iar Malko avu 
impresia că e gata să-şi scuipe dinţii de iepure din 
gură, sub privirea ironică a lu June. 

— Nu ştiu. Bâigui el. Sunt nişte chestii 
tulburătoare... Ei bine. Căpitanul Diaz vrea să vă 
vadă. Are noutăţi. 


x 


În sediul Homicide Squad era multă animaţie. 
Căpitanul Diaz bătea cu furie tastele unui calculator 
care îi refuza cu încăpățânare şi cea mai mică 
informaţie... Repetă întrebarea, dar răspunsul era 
mereu acelaşi: 

No concern” La sfârşit îi trase una tastaturii şi 
ridică privirea la musafiri. 

— Porcăria asta nu merge deloc când este prea 
cald! Mă văd obligat să-l bag la frigider... 

— Şi cu berea ce o să faceţi? întrebă Ricochet 
Rabbit. 

— Nu-mi rămâne decât s-o beau, zise căpitanul 
Diaz. 

În faţa unei soluţii atât de simple, figura 
detectivului se lumină. Diaz luă un aer misterios. 

— Malko, am o surpriză pentru tine. La priveşte. 

El se întoarse şi rămase cu gura căscată: Gail 
Hunter stătea în pragul uşii. Era de nerecunoscut. şi 
schimbase bluza kaki cu un body din mătase albă ce 
îi venea ca o mănuşă, cu un decolteu foarte adânc. 
Dedesubt, sânii abia se mişcau, atât erau de tari. In 


27 Nu figurează, (n. a.). 


~ 122 ~ 


Gérard de Villiers 

talie era strânsă cu o curea lată din piele neagră şi o 
fustă scurtă crăpată în ambele părţi, care se oprea 
la o palmă deasupra genunchiului. În picioare avea 
nişte ciorapi din plasă negri şi pantofi cu tocuri de 
zece centimetri. Numai pieptănătura nu şi-o 
schimbase. Avea tot coada împletită la spate. Gail 
Hunter îl întrebă pe Malko cu glas dulce şi zâmbetul 
pe buze: 

— Mă plăceţi? 

— Holy shit! zise Ricochet Rabbit. Ce-a păţit? 

Căpitanul Diaz zâmbi încântat,  neluându-şi 
privirea de la sânii negresei. 

— Am dat lovitura! Cunosc o cubaneză care 
lucrează la Muntiny Club. Am băut cu ea ca să aflu 
mai multe lucruri despre Margarita Gomez. Ea nu 
mi-a spus mare lucru, dar am aflat că una dintre 
fete s-a îmbolnăvit şi caută pe cineva care s-o 
înlocuiască. Atunci mi-a venit ideea să i-o propun pe 
Gail. Au acceptat-o imediat când au văzut cum e 
îmbrăcată. Eu i-am ales hainele. 

— Căpitane,  protestă  negresa extrem de 
stânjenită. 

— Începe în seara asta, zise Diaz. Va lucra cu 
Margarita Gomez... 

— Superb, spuse Malko, dar prietena 
dumneavoastră nu va vorbi? 

— Nu, este o prietenă din copilărie. Va jura că o 
cunoaşte pe Gail de multă vreme. O să-i fabrice o 
„legendă” cu un telefon „beton” şi cu tot ce 
urmează după asta... O să dureze câteva zile. 

— Este periculos, observă Malko. Nu va putea să 
poarte armă. 

— Ştiu, recunoscu Diaz, dar o voi păzi eu. DEA 


~ 123 — 


Ucigaşul din Miami 

este de acord. Trebuie să exploatăm tot ce avem. 

— Speraţi că Margarita o va agăța pentru Miguel 
Cuevas, întrebă Malko. 

— Right. Ne va duce la el ca un peşte-pilot. 

— Şi Alfonso Carino, sentero? 

— Îl supraveghem. Dacă Miguel Cuevas se duce 
să-l lichideze, îl ridicăm! 

Telefonul de pe birou se auzi sunând. Ridică 
receptorul şi răspunse: 

— Să urce. 

După ce închise, spuse: 

— Este amantul lui Jackie, l-am chemat degrabă 
de la Freeport. 


x 


În sala cea mare nu mai erau decât un detectiv 
care bătea la maşină raportul cu două degete şi o 
superbă defectivă cu un hanorac galben pe care 
scria cu litere mari pe spate: Police. În schimb, 
biroul căpitanului Diaz era plin de fum. Ronald 
Keller, amantul lui Jackie bahameza, îşi aprindea 
ţigară de la ţigară, în timp ce îşi povestea versiunea 
asasinatului fetei. Declaraţia lui se potrivea perfect 
cu faptele. 

— II cunoaşteţi pe un oarecare Miguel Cuevas? 
întrebă Diaz. 

— Nu. De ce mă întrebaţi? El a...? 

— Avem toate motivele să credem acest lucru, 
zise Malko. Este un traficant de droguri extrem de 
periculos. 

Ronald Keller clătină din cap. 

— Jackie nu a fost o fată rea. Dacă aş putea să fac 


~ 124 ~ 


Gerard de Villiers 
ceva ca să o răzbun, aş face-o bucuros. 


x 


Malko mergea pe coridorul catifelat de la 
Fontainebleau ca să ajungă în camera lui. Zăpuşeala 
din anotimpul ploios îi tăia picioarele. Un potop de 
apă s-a abătut din nou peste Miami şi peste Dade 
County, înecând metropola într-o ceaţă călduţă. Gail 
Hunter plecase la Mutiny Club, iar bătrânul Ronald 
Keller, în Palm Island, pe când John Rabelais se 
odihnea într-unul din compartimentele fostului 
camion pentru hamburgeri, în faţa Morgii. Era ultima 
lui călătorie, fără încărcătura de marijuana. 

De mânerul uşii atârna un pacheţel. Era o pungă 
de plastic. La început, crezu că era reclamă la un 
produs. Dar după ce îl deschise, rămase locului 
dezgustat. 

În faţa lui era un cap de găină proaspăt tăiată. 
Sângele se mai scurgea încă din gât. În ochii păsării 
erau înfipte două ace. 


Capitolul XI 


Buick-ul roşu al lui Rocochet Rabbit fusese 
transformat în armură. Vestele antiglonţ erau 
aruncate pe bancheta din spate, iar în portbagaj 
erau arme ca să ţină piept unui asediu. Datorită 
staţiei de emisie-recepţie Motorola, detectivul era în 
legătură permanentă cu Homicide Squad şi cu DEA. 
Ca să nu aţipească, Malko asculta mesajele poliţiei. 
Îi spuse detectivului despre ciudata lui descoperire, 
iar cubanezul nu găsi acest fapt deloc ciudat... 


~ 125 — 


Ucigaşul din Miami 

— Ticălosul ăla v-a reperat şi încearcă să vă 
intimideze, spuse el. Oricum, e mai bine decât să vă 
bage un glonţ în cap, trebuie să recunoaşteţi. Dar 
nu-mi place acest lucru. 

Nici lui Malko nu-i plăcea. Era unsprezece şi 
jumătate. O aşteptau pe Gail Hunter la ieşire după 
prima ei seară de muncă. Sosi o maşină, lumină de 
două ori cu farurile şi se opri în spatele Buick-uâui. 
Era un Datsun micuț alb din care cobori Gail Hunter 
îmbrăcată în ţinuta ei de gazdă-animatoare. 

— Totul este O.K.? 

— Da, răspunse negresa. 

Detectivul îi aruncă o privire lui Malko, apoi zise: 

— Eu mă duc acasă, că altfel Ingrid iar îmi face o 
scenă. Femeia asta este ca vulcanul Krakatao, 
mereu în erupție... îi aruncă o privire lui Malko. 

— Vă deranjează, dacă vă conduce Gail? 

— Deloc. Însă... 

— Este în drumul meu, îl întrerupse imediat Gail 
Hunter, locuiesc în North Miami Beach. Urcaţi. 

Maşina mirosea a parfum şi era atât de strâmtă, 
încât genunchii lor se atingeau. Fusta i se urcase 
mai sus de coapse, iar privirea lui Malko rătăci între 
picioarele fetei. Negresa părea foarte veselă. 

— Ei, cum a fost? o întrebă el. 

— Foarte bine, este o atmosferă tare ciudată. 
Clienţii au mulţi bani. Sunt prea mulţi ţipi care agaţă 
ca nebunii, mai ales când vine o fată nouă. (Scoase 
o bancnotă mototolită din corsaj.) Uitaţi-vă. Unul mi- 
a dat numărul de telefon pe hârtie de o sută de 
dolari. Chiar sub nasul nevesti-sii! Am impresia că 
majoritatea fetelor se culcă cu cei mai buni clienţi. 
Face parte din obligaţiile meseriei. 


~ 126 ~ 


Gérard de Villiers 

În fond, Mutiny Club era ca o familie numeroasă... 

— Aţi văzut-o pe Margarita Gomez? 

— Am vorbit puţin cu ea. L-am spus că am nevoie 
de bani şi i-am făcut complimente pentru 
frumusețea ei. Am întrebat-o, de asemenea, dacă 
există vreo cale să-mi îmbunătăţesc salariul. După 
felul în care m-a privit, mi-am dat seama că mă 
plăcea. În vestiar m-a atins ca un bărbat. A avut un 
efect straniu. Vom vedea ce va fi... 

— Meritaţi din plin ceva de băut. Spuse Malko. 
Înainte de a pleca, vă ofer un pahar la Gas/ight Club! 


x 


Cei câţiva bărbaţi trecuţi de patruzeci şi cinci de 
primăveri, care frecventau Gaslight, clubul privat al 
hotelului Fontainebleau. Înghiţeau în sec uitându-se 
la picioarele lungi ale lui Gail Hunter. Nimeni n-ar fi 
ghicit că în spatele acestei fiinţe de vis se ascunde 
de fapt un ofiţer de poliţie. 

— Haideţi să dansăm, îi propuse Malko. 

Era un adevărat regal. Gail parcă nu ar fi avut 
niciun os, aşa era de suplă. Se ondula ca să-l atingă 
cu trupul superb, într-o mişcare incredibil de 
senzuală. La următorul s/ow, ea se lipi strâns de el, 
înfăşurându-se ca o liană neagră, strivindu-şi sânii 
grei şi fermi de pieptul lui. Ceea ce pentru o 
europeană ar fi însemnat un viol imediat, în ochii ei, 
probabil că acest lucru nu era decât un semn de 
simpatie şi de veselie. Malko se simţea ca un 
cimpanzeu în călduri. Gail îşi dădu seama şi se 
îndepărtă puţin, continuând să se legene ca şi cum 
ar fi vrut să-l provoace şi mai mult... Se înapoiară în 


~ 127 ~ 


Ucigaşul din Miami 
separeul lor ca să asculte o cântăreaţă negresă cu 
voce hârâită. Gail Hunter căscă. 

— Obosită? 

— Nu, zise ea, din cauza emoţiei. Chiar mi-a fost 
teamă să nu apară Miguel Cuevas. 

— Nu ştie cine sunteţi... 

— Nu, fireşte, dar mă întreb uneori dacă bărbatul 
ăsta nu e dracul gol! S-ar părea că este invulnerabil, 
că este protejat de nişte forţe oculte. 

Erau totuşi în Miami anului 1982. Malko o luă de 
mână. 

— Haideţi să facem o plimbare, sunteţi într-adevăr 
obosită. 

Se duseră în grădinile de la Fontainebleau. Ca 
printr-o minune, ploaia încetase, răsărise luna - era 
lună plină - şi era foarte plăcut. Lui Malko îi veni 
brusc o idee. 

— Ce-ar fi să facem o baie? 

Din cauză că Miami era foarte aproape de Golful 
Stream, apa era incredibil de caldă. 

— Nu am costumul de baie. Spuse Gail. Am doar 
un body. 

— Nici eu nu-l am, zise Malko, dar e întuneric. 
Haideţi. 

Ea îl urmă râzând. Plaja era pustie, presărată cu 
zeci de şezlonguri adăpostite de micile baldachine. 
Malko îşi scoase cămaşa, iar Gail fusta mini, apoi 
ciorapii. Îşi dădu seama că bluza era un fel de 
costum de baie întreg, cu puţin picioruş strâns pe 
pulpe, din lastex. Se dezbrăcă puţin frustrat, 
rămânând doar în slip. Şi fugi în apă. Ea îl ajunse din 
urmă şi se aruncă în valuri oftând uşurată. 

Înotară puţin, jucându-se cu valurile, apoi Malko o 


~ 128 ~ 


Gérard de Villiers 

prinse de mijloc şi o sărută. Ea îi răspunse la sărut şi 
îl lăsă să-i mângâie pieptul fascinant peste țesătura 
body-ului. Era într-un fel chinul lui Tantal... După 
aceea, negresa ieşi din apă şi alergă spre un 
şezlong. 

— Cum o să ne uscăm? îl întrebă ea. 

Dar în loc să-i răspundă, Malko o împinse în spate, 
o culcă pe şezlong şi se aşeză peste ea. 

— Uite aşa, spuse el. N 

Gurile se contopiră din nou. Insă body-ul îl cam 
stânjenea pe Malko. Acesta se gândi imediat la o 
modalitate plăcută ca să scape de inconvenient. 
Lăsându-se în jos, îndepărtă cu blândeţe lastexul 
bombat de sexul ei, iar gura se rătăci în blăniţa 
aspră şi creaţă. La început, Gail încercă să apropie 
picioarele, apoi, treptat, ca o floare care îşi deschide 
petalele, se re. Laxă cu un suspin de plăcere. Apăsă 
cu degetele ceafa lui Malko, ţinându-i capul lipit de 
ea. Deschise şi mai mult picioarele, se cambră şi 
veni în întâmpinarea mângâierii lui Malko. Excitat de 
această complicitate mută, el îşi concentră toate 
eforturile asupra punctului celui mai sensibil al 
tinerei cu o mişcare lentă şi circulară, care sfârşi 
încordându-se şi începând să tremure. Cum dinţii lui 
Malko o strânseră uşor, ea se arcui şi slobozi un 
țipăt sălbatic, înfigându-şi unghiile în ceafa lui 
Malko. 

Neputând să se mai abţină, el îşi întrerupse 
mângâierea şi - se afundă în ea cu toată puterea. 
Gail se mişca în ritmul lui. Însoţind fiecare elan cu 
un mârâit de plăcere. Îşi strecură mâinile sub fese 
ca să se ofere mai bine şi ridică picioarele. Malko îi 
simţea muşchii tari ai feselor. Ea îl strânse şi 


~ 129 — 


Ucigaşul din Miami 
murmură cu voce răguşită: 

— Come. Come! 

Când explodă în ea, mârâi gata să se înece. Până 
la urmă, body-ul ei, ce părea un obstacol de 
netrecut, se dovedise a fi un ingredient erotic în 
plus. Malko se retrase, iar țesătura elastică pe care 
o dăduse la o parte, reveni la locul ei. După câteva 
clipe, Gail se ridică, îşi netezi body-ul şi îl privi pe 
Malko cu o expresie nedumerită. 

— V-am dorit de când v-am văzut la Holiday Inn, 
dar mi-a fost teamă că drumurile noastre nu e vor 
intersecta niciodată. Nu-mi place să sâcâi oamenii. 

— Cu fizicul dumneavoastră, sunt sigur că bărbaţii 
vă sâcâie, observă Malko. 

Ea schiţă un surâs. 

— Este adevărat, iar acest lucru m-a dezgustat. 
De la treisprezece ani, am acelaşi corp, iar bărbaţii îl 
râvnesc. Chiar şi unchiul meu... Mă lua prea des pe 
genunchii lui. De atunci, am luat obiceiul să mă 
satisfac singură. În definitiv, mi-e teamă de bărbaţi. 

Era curios să auzi aceste cuvinte din gura unei 
fete atât de frumoase. Ea se îmbrăcă rapid, de parcă 
ar fi vrut să dea uitării ceea ce se întâmplase. Malko 
plecă de pe plajă regretând. Încă o experienţă 
divină. Înainte de a intra în hol, se sărutară îndelung 
şi cu mult drag. 

— Sper că voi reuşi să realizez ceva la Mutiny 
Club. Zise ea. 

— Să fiţi atentă. 

— Sunt obişnuită cu pericolul, spuse ea zâmbind. 

Malko o privi îndepărtându-se cu silueta-i 
somptuoasă. El însă nu era la fel de optimist ca 
tânăra negresă. Miguel, „cocaine cowboy”, se 


~ 130 ~ 


Gerard de Villiers 

simţea încolţit. Trebuia strâns lanţul în timp ce Gail 
încerca să se infiltreze. Încă o vizită la Alfonso 
Carino avea să-l perturbe, mai cu seamă dacă Malko 
îi aducea un cap de găină... 


x 


Magazinul lui sentero era închis. Malko încercă să 
intre, dar nu reuşi. Întrebă la staţia service, dar nici 
cei de aici nu îl văzuseră pe infirm. Nu avea un 
program fix. Malko se duse la Homicide Squad. 
Căpitanul Diaz îl aştepta cu adresa lui Carino. 

— Ticălosul ăsta locuieşte la 6850 South West 
68'" Court. Vreţi să daţi o raită pe acolo? Noi 
supraveghem casa. 

Lui Malko îi trebui aproape o oră ca s-o găsească. 
Era un cartier de căsuțe sărăcăcioase, într-o zonă în 
care s-a construit puţin. South West 68 ™ Court era 
un drum neasfaltat, mergând pe lângă Florida East 
Coast Railway, cu solul înmuiat de furtuni, mărginit 
de pavilioane identice cu verandă şi cu zugrăveala 
scorojită. 

Malko găsi uşor numărul 6850 şi opri în faţa casei. 
Alfonso Carino stătea pe verandă şi citea ziarul. Il 
lăsă jos când Malko urcă cele câteva trepte din lemn 
şi îi aruncă o privire ostilă. In casă, un tinerel oacheş 
făcea curăţenie. 

— Vă mai amintiţi de mine? îl întrebă Malko. 

— Da, aţi fost la magazin. 

Malko scoase din buzunar punga de plastic ce 
conţinea capul de găină şi îl puse în poala infirmului. 

— V-am adus cadoul înapoi. 

Spre marea lui uimire, Alfonso Carino trase un 


~ 131 ~ 


Ucigaşul din Miami 
țipăt gâtuit şi aruncă cât colo punga de plastic ce 
ateriză într-un colţ al verandei. Se dădu înapoi cu 
scaunul cu rotile cu o expresie îngrozită. De parcă 
găina ar fi putut învia. 

— Sunteţi nebun! Nu ştiţi ce faceţi! 

Era într-adevăr speriat. Malko îl măsură din priviri. 

— De ce aţi pus chestia asta la uşa mea? Este din 
partea prietenului dumitale Miguel Cuevas? 

Sentero se uită la el cu ură. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. Nu cunosc pe nimeni 
cu numele ăsta. Plecaţi de aici! 

Malko bătu în retragere. Nu avea niciun rost să-l 
mai necăjească pe infirm. În momentul în care 
străbătea grădina, auzi un soi de geamăt în spatele 
lui. Se întoarse, dar nu zări decât o cutie veche 
aşezată pe iarbă. Vocea infirmului se auzi din nou: 

— V-am spus să plecaţi! 

Lui Malko i se păru că în vocea lui era un amestec 
de teamă şi furie. Se întoarse şi se apropie de cutie. 

— N-o atingeţi! urlă cubanezul. Vă interzic! 

Malko nu stătu pe gânduri. Apucă cutia cu ambele 
mâini şi o ridică. Era goală. Aşteptă. Din pământ 
ieşea, ca o sculptură suprarealistă, capul unui ţap 
negru cu ochii injectaţi de sânge şi cu limba 
atârnând. Era şi comic, şi înspăimântător totodată. 
Animalul gemea slab. Fusese îngropat de viu... 

Un potop de înjurături în spaniolă îi ajunse la 
urechi. Cubanezul îl blestema gesticulând furios. 

— Plecaţi! urlă el. Plecaţi, nu aveţi niciun drept! 
(Se întoarse spre casă şi îl strigă pe servitor.) Giulio! 
Adu-mi puşca! 

Malko puse la loc cutia şi ieşi din curte. La urma 
urmei, nicio lege nu-i interzicea unui cetăţean 


~ 132 ~ 


Gérard de Villiers 

american să îngroape de viu un ţap în curtea lui. 
Poate că avusese o neînțelegere cu animalul. Se 
urcase în maşină, când Alfonso Carino veni la 
marginea verandei şi agită arma. 

Malko plecă gânditor. Era a doua vizită la Alfonso 
Carino. Dar acesta nu se ascundea. Se pare că nici 
de Miguel Cuevas nu se temea, dar nici de poliţie. O 
furgonetă era parcată puţin mai departe de casa 
cubanezului. Erau fără îndoială oamenii lui Diaz. Cu 
siguranţă îl va interesa povestea ţapului. 


x 


Căpitanul Diaz era îngrijorat. Imediat ce Malko 
intră în biroul lui, îi întinse o vestă antiglonţ şi îi 
spuse pe tonul cel mai sever: 

— Am o informaţie. Cuevas a încheiat un nou 
„contract” pentru dumneavoastră. 

— Cine v-a spus? 

Polițistul făcu un gest evaziv. 

— La cubanezi, totul se poate afla. De aceea a 
eşuat debarcarea în Golful Porcilor. Miguel Cuevas a 
făcut iarăşi apel la nişte torpedos? columbieni. 
Trebuie să ajungă astăzi în Miami, dacă nu cumva 
au şi ajuns. Cred că vă veţi simţi măgulit să aflaţi că 
pielea dumneavoastră valorează cinci sute de mii de 
dolari. 

— Ştiţi cine sunt? 

— Numai după numele adevărate, dar au 
paşapoarte false. Pot să intre în ţară prin Houston 
sau prin Los Angeles, apoi să vină direct aici. Numai 
doi dintre ei au treizeci de crime la activ, iar când 


28 Ucigaşi, (n. a.). 
~ 133 ~ 


Ucigaşul din Miami 
călătoresc, o fac numai ca să ucidă. In New Jersey, 
au lichidat o familie întreagă... Asta dovedeşte că lui 
Miguel Cuevas îi este frică de dumneavoastră... 

Malko avea o senzaţie ciudată. Cubanezul avea 
aerul că nu glumeşte deloc. Îşi puse vesta care ţinea 
îngrozitor de cald. 

— Lipseşte casca, observă el. 

Căpitanul Diaz rămase stană de piatră. 

— Nu e cazul să glumiţi. Este cât se poate de 
grav... 

Ricochet Rabbit intră la fel de dichisit, cu o privire 
veselă. 

Căpitanul Diaz îl puse la curent cu ameninţarea ce 
plutea asupra lui Malko. Ricochet Rabbit îşi arătă 
dinţii de iepure. Era mai nervos ca de obicei. 

— Este mâna acelui sentero, conchise Diaz, v-aţi 
apropiat prea tare de Cuevas. Într-adevăr, îi este 
frică. Vă sfătuiesc să-l păstraţi pe Eddie pe lângă 
dumneavoastră tot timpul. Nu am pe nimeni 
altcineva să vă dau. O s-o lăsăm şi pe Gail Hunter, 
dar va mai dura câteva zile. Până atunci, încercaţi 
să nu vă duceţi prea des în Little Havana. 

— Ne-am putea duce să mâncăm de prânz la 
Fontainebleau, sugeră detectivul. Ne va însoţi şi 
Ingrid. 

— De ce nu? acceptă Malko. 

In maşină, Ricochet Rabbit se întorcea mereu spre 
el. 

— Nu-i cunoaşteţi pe tipii ăştia! oftă el. Ultima 
oară când au fost în Miami, au urmărit o fată în 
supermagazin fiindcă se culcase cu amantul şefei 
lor. Au împuşcat-o pe ea şi încă patru trecători, apoi 
au fugit... 


~ 134 ~ 


Gerard de Villiers 

— Minunat. 

Miami Beach era la fel de sinistru ca şi hotelurile 
pustii. Nici în holul de la Fontainebleau nu era 
nimeni. De-abia ajunsese, că se şi auzi strigat în 
difuzoare. 

— Domnul Linge, la telefon. 

Cabinele se aflau pe micul culoar din spatele 
lifturilor. Se îndreptă într-acolo. Apoi totul se petrecu 
într-o fracțiune de secundă. Un bărbat îl aştepta cu 
receptorul în mână. Când îl văzu pe Malko, închise şi 
duse repede mâna la curea. 

In acelaşi timp, Ricochet Rabbit, care îl urmase pe 
Malko. Se ghemui şi duse mâna la ciorap. Trase fără 
să se ridice în picioare. Glonţul de calibrul 38 porni 
de jos în sus şi traversă falca ucigaşului, ieşind prin 
ceafă împreună cu nervul optic şi puţină materie 
cervicală. Columbianul se prăbuşi gemând. 

Ricochet Rabbit îşi merita din plin porecla fiindcă 
era foarte rapid. Amândoi zăriră în acelaşi timp un 
bărbat care apăru pe scara rulantă ce ducea la 
piscină, ameninţându-i cu un AR 15. 

Cei trei bărbaţi deschiseră focul aproape în acelaşi 
timp. Malko fusese primul, cu pistolul lui extraplat. 
Glonţul străpunse în viteză gâtul columbianului, 
perforându-i traheea şi artera, plus vertebrele 
cervicale. Rafala trasă cu AR 15 făcu ţăndări imensul 
policandru într-o ploaie de cristal. Apoi ucigaşul se 
prăbuşi pe mocheta roşie, terminat de gloanţele 
trase de Ricochet Rabbit. Un poliţist ce asigura paza 
hotelului Fontainebleau alerga spre ei scoţându-şi 
revolverul din toc. Ricochet Rabbit agită insigna de 
poliţist şi urlă: 

— Homicid Squad! 


~ 135 — 


Ucigaşul din Miami 

Celalalt deschise focul. Puţinii clienţi, împietriţi de 
scurtul schimb de focuri, începură să alerge în toate 
părţile. Malko nu îşi închipuise că îl vor aştepta la 
Fontainebleau. Ricochet Rabbit scotoci buzunarele 
cadavrelor, luă trei pistoale şi câteva suluri de hârtii 
de câte o sută de dolari. 

— Au fost plătiţi în avans, observă el. 

Fusese ultima incantaţie funebră a columbienilor. 


x 


Malko nu dormise prea bine, ţinând tot timpul 
pistolul lângă el. Acum se aştepta la orice. 
Împuşcăturile mai trezisem puţin hotelul la viaţă. 
Din fericire, sezonul estival nu începuse... îşi 
petrecuse toată după-amiaza la Homicide Squad 
pentru formalităţi. Ucigaşii nu lăsaseră nicio urmă, 
bineînţeles. Veniseră cu o zi înainte din Atlanta 
direct de la Bogota, cu acte false şi cu arme cu 
seriile şterse. Erau acum noii muşterii pentru fostul 
camion de cărat hamburgeri... Telefonul sună. Era 
vocea căpitanului Diaz. 

— Am o veste bună! îl anunţă el. leri, prietena 
noastră Margarita Gomez a invitat-o pe Gail la o 
„petrecere” pentru mâine seară, la unul dintre 
prietenii ei „de suflet”. Aşa i-a spus. Un miliardar 
cubanez. 

Capcana funcţiona. Viitorul avea să dovedească 
foarte repede în favoarea cui. Silueta somptuoasă a 
lui Gail Hunter trecu prin faţa ochilor lui Malko şi i se 
strânse inima. Măcar de n-ar trimite-o şi pe ea la 
moarte. 


~ 136 ~ 


Gérard de Villiers 
Capitolul XII 


Ultimii clienţi de la Mutiny Club începeau să plece, 
puţin mai târziu ca de obicei, căci era sâmbătă. Gail 
Hunter sorbea un daiquiri la Treetop Bar aşteptând- 
o pe Margarita Gomez să se schimbe. Alcoolul îi mai 
risipi puţin din teamă, tăcând să-i dispară nodul pe 
care îl simţea în gât. Îşi schimbase ţinuta de gazdă- 
animatoare cu o rochiţă foarte sexy dintr-un jerseu 
de mătase bej, care se confunda cu pielea. 
Legitimaţia şi arma de la DEA erau bine ascunse în 
maşină. Singura armă de apărare era protecţia 
asigurată de oamenii din Homicide Squad şi din DEA 
uniţi într-o amplă forţă botezată special pentru 
această ocazie „Centrac 26”.%* 

Margarita Gomez apăru în sfârşit cu două sticle de 
Moët et Chandon în braţe, strălucitoare, îmbrăcată 
într-o rochie albastru electric, despicată în toate 
părţile. 

— Eşti în formă? o întrebă ea cu căldură pe Gail. 

— Mă simt bine, răspunse aceasta, în timp ce îşi 
termina băutura. Sper să ne distrăm... 

— Cu siguranţă! spuse dominicana cu un vădit 
entuziasm. Prietenul meu e un tip superb, foarte 
ciudat, plin de bani şi, în plus, are relaţii peste tot în 
lume. Asta ar putea să te ajute, întotdeauna ne 
distrăm la el. E super. Vino o clipă înainte să 
plecăm. 

Puse jos sticlele de şampanie şi o antrenă pe Gail 
la toaleta doamnelor. Ajunsă aici, se sprijini de uşă. 
Scoase un portfard plin cu un praf alb şi îl puse sub 
nasul lui Gail. 


29 Central Tracking Command, (n. a.). 


~ 137 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Prizează puţin. El mi l-a dat. Aşa, vom fi bine 

dispuse toată seara. lar dacă ne vom regula, adăugă 

ea plesnind din limbă, va fi şi mai plăcut. Un 
adevărat foc de artificii. 

Gail Hunter fu nevoită să prizeze puţină cocaină. 

Era prima oară când lua drog şi simţi ceva rece şi 


înţepător. 

— Spune-mi, întrebă ea îngrijorată, nu cumva e o 
orgie? 

Margarita râse gros, cu privirea aţintită la sânii 
negresei. 


— Da’ de unde! întotdeauna vin nişte ţipi super. 
Dacă ai chef să te culci cu vreunul, sunt camere 
berechet. Casa e foarte mare. Eşti măritată? 

— Nu. 

— Nici eu. Ştii, îmi place mult de tine... 

înainte ca Gail să poată reacţiona, Margarita o 
sărutase, strecurându-şi limba abilă în gură, în timp 
ce cu mâna îi atinse pântecele. Ea se îndepărtă 
imediat şi spuse cu şiretenie: 

— Asta ca să te liniştesc, în caz că nu îţi plac 
bărbaţii. 

Gail o urmă, puţin ameţită deja. Dar foarte 
vigilentă. Luară sticlele şi se suiră în Fairmont-ul 
galben al Mărgăritei. Înainte de a porni maşina, 
dominicana mai priză puţină cocaină şi o forţă şi pe 
Gail să ia. Gail Hunter începea să se simtă uşor mai 
sensibilă, ca şi cum i-ar fi frecat cineva pielea cu 
glaspapir. 

— Ştii, parcă eşti o sfântă. 

Îi atinse uşor coapsa, urcă apoi mai sus. Fără să 
fie insistentă. Spre marea ei surprindere, Gail nu fu 
dezgustată. Se simţea ameţită ca de băutură. O 


~ 138 ~ 


Gerard de Villiers 

străfulgeră un gând: „Măcar să ştie că dispozitivul 
de proiecţie este la locul lui.” intra într-o lume 
necunoscută, fascinantă şi periculoasă. 


x 


O Cometa albă era parcată pe marginea străzii 
Battersea cu capota ridicată, iar şoferul repara ceva 
la motor. Văzu cu coada ochiului trecând Fairmont- 
ul Mărgăritei Gomez care se îndrepta spre vest. 

— Centrac 26, aici Alpha 2, spuse şoferul în staţia 
de emisie-recepţie Motorola. Au trecut acum. 

Aşteptă câteva secunde, apoi închise capota. În 
acel moment, apăru de pe un drum perpendicular 
Buick-ul roşu cu Malko şi cu Ricochet Rabbit care 
conducea. Preluă el urmărirea, păstrând totuşi 
distanţa. Ricochet Rabbit luă microfonul şi anunţă: 

— Centrac 26, aici Alpha 1, pornim. Fairmont-ul 
galben cu numărul 464 JDK, cu două femei la bord, o 
albă şi o negresă. Se îndreptă spre vest pe 
Battersea Road. 

— Alpha 1, aici Centrac 26. Suntem pe podul Coral 
Gables Waterway, zise căpitanul Diaz. Încă nu am 
observat nimic. 

El se afla în fruntea dispozitivului. 

— Centrac 26, aici Alpha 3, suntem pe Miller Road, 
spuse June Richmond, pornim spre vest. 

Toată lumea tăcu. Malko zări Fairmont-ul pe 
Ingrham Highway care viră la dreapta, îndreptându- 
se spre sud. Imediat se auzi vocea lui Raul Diaz: 

— Aici Centrac 26, sunt în urma mea. Eu merg pe 
Sunset Drive spre vest, anunţaţi-mă dacă schimbă 
direcţia. 


~ 139 — 


Ucigaşul din Miami 

Fairmont-ul ocoli sensul giratoriu de pe Sunset 
Drive, după ce trecuse canalul şi se angaja spre 
vest, pe marele bulevard care nu era prea circulat. 
Ricochet Rabbit anunţă în microfon: 

— Centrac 26, aici Alpha 1, se îndreaptă spre vest 
pe Sunset Drive, noi suntem în dreptul Bulevardului 
53 Sud Vest. 

— Alpha 1. Aici Alpha 3, zise June, eu merg paralel 
Cu voi. 

— Aici Centrac 26. Ajung la intersecţia cu Ludiam 
Road, anunţă Raul Diaz, fetele sunt în spatele meu? 

— Centrac 26, aici Alpha 1. Totul este sub control, 
spuse Ricochet Rabbit. 

Stațiile de emisie-recepţie merge.au foarte bine 
pe o frecvenţă aleasă în ultimul moment, ca să se 
evite eventualele indiscreţii. Din păcate, Sunset 
Drive era aproape pustie şi cu multe stopuri. Intre 
Fairmont şi Buick-ul roşu erau doar două vehicule. 
Prin urmare, puteau fi reperaţi uşor. Ricochet Rabbit 
luă din nou microfonul: 

— Alpha 2, aici Alpha 1, înlocuiţi-ne. Suntem în 
vizorul obiectivului. 

Încetini şi o luă pe o stradă perpendiculară, 
lăsându-i locul maşinii albe care trecu prin faţa lor. 
Aşteptară câteva clipe şi o luară pe Sunset Drive 
care nu era circulată. 

— Putoarea asta o să ne conducă direct la Miguel, 
spuse polițistul. Avem o echipă din Dade County 
Police Departament gata să intervină. Dacă trebuie 
să asediem baraca, o vom face... 

Vocea plină de emoție a echipajului Alpha 2 
izbucni în microfon: 

— Alpha 1, aici Alpha 2, sunt în spatele 


~ 140 ~ 


Gerard de Villiers _ 
obiectivului, trebuie să plec, nu este nimeni. In 
dreptul Bulevardului 59. Preluaţi urmărirea. O.K.? 

— Alpha 2, aici Alpha 1. Ajungem acum, spuse 
Ricochet Rabbit. 

Acceleră. Fairmont-ul era la aproximativ un 
kilometru în faţa lor. Malko număra plictisit 
intersecțiile cu semafoare. Un stop se făcu roşu 
exact când trecură ei... Următorul era tot roşu, 
înainte de a ajunge la el. Ricochet Rabbit semnaliză 
scurt cu farurile şi trecu. Începuse să se enerveze şi 
strângea din dinţi. 

— Centrac 26, aici Alpha 1, ajungem la intersecţia 
străzii Ludiam, anunţă el. Avem obiectivul în faţă. 

— O.K.! Aici Centrac 26, se auzi vocea căpitanului 
Diaz, sunt la un sfert de milă în faţă, la 826. 

— Centrac 26, aici Alpha 3, sunt în dreptul nostru 
pe Miller Road, anunţă June Richmond. 

Dispozitivul format din cele patru maşini se 
deplasa încadrând în mod armonios Fairmont-ul. 
Deodată, Ricochet Rabbit trase o înjurătură printre 
dinţi. Stopul din faţa lor se făcuse roşu. Erau la 
intersecţia mare cu Ludiam Road. Fairmont-ul 
galben se oprise regulamentar. Ceilalţi ajunseră şi 
ei. Ricochet Rabbit putea cu mare greutate să 
schimbe banda ca să oprească în spatele Fairmont- 
ului sau să treacă pe roşu. Nu-i rămânea decât să se 
aşeze alături. 

— Riscăm să ne recunoască, spuse polițistul. Trec 
pe roşu. 

Ricochet Rabbit încetini, aproape se opri, verifică 
dacă nu venea vreo maşină din spate şi trecu. Malko 
zări profilul celor două femei care sporovăiau 
vesele. 


~ 141 ~ 


Ucigaşul din Miami 

După treizeci de secunde, se întâmplă 
nenorocirea. La început, Malko zări în oglinda 
retrovizoare girofarul, apoi sunetul sirenei care îi 
asurzi. Un polițist pe motocicletă pornise în 
urmărirea lor pe Ludiam Road. Acesta îi ajunse din 
urmă şi le făcu semn să oprească. 

— Shit. Shit, shit! urlă Ricochet Rabbit. 

Trebuia să se stăpânească, altminteri riscau să fie 
somaţi cu focuri de armă. Polițistul se apropie cu 
mâna pe pistol. 

— Aţi trecut pe roşu, Sir... 

— Aşa este, la naiba! urlă Ricochet Rabbit, 
băgându-i în ochi insigna de poliţist. 

În spatele lor, Cometa albă, adică echipajul Alpha 
2, se oprea la intersecţia cu Ludiam, la semafor. 
Farurile din spate ale Fairmont-ului dispăreau 
undeva spre vest. Ricochet Rabbit strigă prin staţie: 

— Alpha 2, aici Alpha 1, suntem blocaţi, treceţi pe 
roşu şi ajungeţi din urmă obiectivul! 

— Îmi pare rău, sergent, spuse motociclistul. Nu 
aveam de unde să ştiu, după vehiculul ăsta obişnuit. 
Pot să vă ajut cu ceva? 

— Da, spuse Ricochet Rabbit. Încercaţi să reperaţi 
Fairmont-ul galben, treceţi pe frecvenţa 108 şi 
chemaţi Centrac 26. 

— Fiţi atent, dacă Margarita Gomez vede 
motociclistul imediat, o să bănuiască ceva. Va simţi 
că ceva nu este în regulă. 

Ricochet Rabbit chemă prin staţie: 

— Centrac 26, aici Alpha 1. Am fost opriţi de 
poliţie. Trebuie să vă întoarceţi, căci obiectivul vine 
spre voi. 

— O.K.! Alpha 1, răspunse imediat căpitanul Diaz. 


~ 142 ~ 


Gérard de Villiers 

Cometa albă demară trecând prin intersecţie ca o 
rachetă. 

Erau neutralizaţi. Malko simţea cum îi bate inima 
cu putere. Era stupid. 

— Centrac 26, aici Alpha 3, am ajuns pe Freeway 
826, anunţă June Richmond. 

— Alpha 3, aici Centrac 26. Întoarceţi-vă spre sud, 
obiectivul se îndreaptă probabil spre voi. 

Malko şi Ricochet Rabbit plecară cu viteză redusă, 
lăsându-l pe polițistul pe motocicletă năuc şi confuz. 
Trecură de mai multe intersecţii, dar nici urmă de 
Fairmont. Brusc, văzură o maşină pe banda cealaltă 
care le făcea semn cu farurile. Era căpitanul Diaz! 

Se opriseră amândouă vehiculele. Şeful de la 
Homicide Squad era crispat de furie. 

— Ce s-a întâmplat? îi întrebă el. Am văzut 
echipajul Alpha 2 care se îndrepta spre vest cu toată 
viteza. Cred că a depăşit mila 826. Unde este 
obiectivul? 

— Shit! izbucni Ricochet Rabbit. 

Strigă în staţie: 

— Alpha 2, reveniţi, v-aţi dus prea departe, Alpha 
3, întoarceţi-vă pe Sunrise Drive, la intersecţia cu 
76™. Am pierdut obiectivul. 

Căpitanul Diaz întinse harta pe capotă şi o lumină 
cu lanterna. 

— Nu am trecut de mila 826, spuse el, altfel le-aş 
fi văzut. Voi aţi fost în spate. Doar dacă nu am luat-o 
pe autostradă. Mai precis, se află în cadrilaterul 
Miller Road Freeway 826-80th Street şi Ludiam. Este 
un cartier rezidenţial, iar acest lucru corespunde 
tipului de casă pe care Margarita i-a descris-o lui 
Gail. 


~ 143 — 


Ucigaşul din Miami 

— Târfa! Dacă am avea un elicopter! murmură 
Ricochet. 

— Face zgomot, observă Malko. Nu uitaţi că avem 
de-a face cu nişte oameni ultrabănuitori. La primul 
semn suspect, Margarita o abandonează pe Gail. 

— Poate că ar fi mai bine, zise cu tristeţe căpitanul 
Diaz. 

Motociclistul îi ajunse din urmă şi opri. Căpitanul 
Diaz se repezi numaidecât la el. 

__— Alertaţi toate patrulele din South Miami. 
Incercuiţi cartierul. Căutăm un Fairmont galben cu 
numărul 464 JDK. 

June Richmond - Alpha 3 - ajunse şi ea. Malko şi 
Raul Diaz împărţiră zona în patru sectoare şi porniră 
la drum, cu câte un nod în gât. Cartierul, în 
întregime rezidenţial, se compunea doar din câteva 
vile luxoase, protejate de tufişuri, de ziduri înalte, 
majoritatea garajelor erau închise şi puţine maşini 
erau parcate afară. Malko verifică vreo douăzeci de 
alei de acces, dar în zadar. 

După două ore, se opriră cu toţii la punctul de 
întâlnire de pe Sunrise colţ cu Ludiam, descurajaţi şi 
întristaţi. Motociclistul nu îndrăznea să se uite în 
ochii lui Diaz. Veniră şi ceilalţi doi colegi ai lui care 
nu găsiră nimic. 

— Majoritatea caselor au parcuri şi garaje în curţi, 
explică unul dintre poliţişti. Nici cu elicopterul nu 
putem să descoperim ceva. 

Asta era şi senzaţia lui Malko. Se priviră unii pe 
alţii. Ce puteau să facă? 

— Poate că au luat-o pe autostradă, sugeră June 
Richmond. 

Oricum o pierduseră pe Gail Flunter. Ricochet 


~ 144 ~ 


Gerard de Villiers 
Rabbit se strădui să destindă atmosfera glumind: 

— Să nu ne obosim atâta. Ştiu eu cum sunt 
petrecerile astea de sâmbăta seara. Cel mai rău 
lucru care i se poate întâmpla e s-o oblige să tragă 
pe nas puţină cocaină, să bea şampanie scumpă şi 
să se reguleze. Vom afla totul în zori şi vom avea 
încă timp să intervenim. 

Malko se străduia să-l creadă, dar o presimţire rea 
îi spunea că apetisanta Gail Flunter era în pericol. Se 
urcă în maşină furios la culme. Căpitanul Diaz se 
apropie de el: 

— Am lăsat un mesaj la centrala din DEA şi la voi. 
Haideţi să bem ceva la Holiday Inn cât aşteptăm să 
ne sune. 

Nimănui nu îi era somn. lar lui Malko mai puţin 
decât oricui. Găina cu acele în ochi şi ţapul îngropat 
de viu îl obsedau. Avea de-a face cu un nebun. 


Capitolul XIII 


Privirea puţin tulbure a lui Miguel Cuevas se aşeză 
cu insistența pe coapsele lui Gail Hunter, îmbrăcată 
în rochia ei de jerseu mulată pe corp, şi simţi un fior 
rece pe şira spinării. Ea îi zâmbi maşinal, încercând 
să-şi înfrângă teama. De când porţile negre cu grilaj 
se închiseseră în mod automat în urma ei, frica nu o 
mai părăsea. Observase incidentul cu polițistul pe 
motocicletă şi se întreba dacă nu cumva prietenii ei 
îi pierduseră urma. Din cauza întunericului, nici ea 
nu văzuse prea bine unde se afla, dar ştia că 
Freeway 826 era foarte aproape. 

— Bea! 

Cubanezul îi întinse a şasea cupă de şampanie. 


~ 145 — 


Ucigaşul din Miami 
Capul îi vâjâia. Un borcan de farmacie mare şi plin 
cu cocaină era pus pe măsuţa joasă alături de sticle. 
Gail fusese obligată să prizeze de două ori. 
Atmosfera era ciudată. In afară de Cuevas pe care îl 
identificase imediat, deşi Margarita îl prezentase 
Miguel Velasquez, şi de un cubanez obez pe nume 
Faustino. Mai era încă unul, Jesus, care nu scosese o 
vorbă, mulţumindu-se să bea ca un spart. In afară 
de Gail şi de Margarita, mai erau două fete, două 
servitoare de o vulgaritate fără margini, Lidia şi 
Carmen, adunate de Faustino. Ele o priviseră pe Gail 
pline de curiozitate, apoi se repeziră la şampanie şi 
la cocaină. Casa avea două saloane despărțite de un 
bar la care fetele se aşezaseră. In staţie se auzeau 
ritmurile de salsa şi muzică cubaneză dată la 
maximum. 

Miguel Cuevas, Margarita şi Gail stăteau tolăniţi 
pe o canapea imensă, în faţa unui şemineu în care 
era un foc fals. Miguel Cuevas nu era prea vorbăreţ, 
iar când scotea o vorbă era răguşită. Se vedea cât 
de colo că salivează după Gait. Mobilierul stil Marea 
Epocă spaniolă, armele care erau răspândite peste 
tot, statuile insolite în mărime naturală creau o 
ambianţă apăsătoare. Gail dispăruse puţin mai 
devreme, pretextând că se duce la baie. Căutând un 
telefon pe care nu-l găsise. Acum muzica era mai 
senzuală. Miguel se ridică de pe canapea şi spuse: 

— Am chef să dansez. 

Îi întinse mâna lui Gail şi o smulse de la locul ei, 
apoi o cuprinse de mijloc şi o lipi de el. Margarita se 
uita la ei încântată, golind întruna borcanul cu 
cocaină. Miguel avea cămaşa descheiată la piept şi 
nişte pantaloni din piele gri, foarte strâmţi, şi 


~ 146 ~ 


Gérard de Villiers 

cizmele lui obişnuite. Gail Hunter îi simţi căldura 
corpului şi sexul dur pe coapsă, lucru ce o tulbură. 
Cubanezul era frumos, iar el era conştient de asta. 
Brusc el îi cuprinse sânul în palmă, frământându-l cu 
brutalitate. 

— Îţi place de mine? 

Miguel Cuevas o fixa cu privirea lui de nebun. Ea îi 
zâmbi şi spuse încetişor: 

— Poate că prietenei tale nu-i place... 

El îi aruncă o privire ciudată, apoi o îndepărtă şi îi 
spuse Mărgăritei: 

— Dansează cu ea, vreau să vă privesc... 

Faustino, celălalt cubanez, dispăruse cu cele două 
servitoare. Gail se simţi uşurată când o văzu pe 
Margarita. Câteva clipe, ea se bucură sincer, dar 
după aceea, amanta lui Cuevas se apropie şi o 
cuprinse de talie. Sânii lor se atinseră. Nu mai 
dansase niciodată cu o femeie... 

Miguel Cuevas se uita la ele şi se juca cu o 
amuletă. Se ridică şi le obligă să mai bea o cupă de 
şampanie. Gail simţea că o doreşte şi se întreba 
cum va scăpa de el. Deodată, Margarita îi şopti la 
ureche: 

— Vino să-ţi arăt ceva... 

În timp ce străbătea barul, văzu o scenă 
neaşteptată. Faustino era culcat pe canapea, una 
dintre fete stătea în genunchi lângă el, iar capul se 
mişca în sus şi în jos. Cealaltă fată, lungită pe 
mochetă, era posedată de un alt cubanez, 
îmbrăcată cum era, gemând ca o femeia beată. 
Margarita avu un zâmbet desfrânat. 

— Nu se plictisesc deloc... 

Ce atmosferă! Poate că va găsi un telefon la 


~ 147 ~ 


Ucigaşul din Miami 
parter... Prietena ei o duse direct în biroul lui Miguel 
şi o aşteptă lângă rastelul cu arme. 

— Cu ce se ocupă prietenul tău? o întrebă Gail. 

Margarita îi adresă un zâmbet misterios. 

— Dacă vom deveni prietene adevărate, îţi vor 
spune. Câştigă mulţi bani şi e foarte darnic... 

Lângă birou era o cameră întunecoasă, cu un pat 
mare scund, cu tăblii lăcuite, un televizor şi un video 
Akai, plus teancuri de casete. Privirea lui Gail fu 
atrasă de o piramidă ciudată, de culoare verzuie, iar 
una dintre fațete reproducea un chip uman. În 
pereţii piramidei erau încrustate scoici şi în vârf 
avea un soi de meşă. Curioasă, Gail întinse mâna 
spre ea. 

— La te uită. Ce lumânare drăguță! 

Margarita Gomez o prinse de mână. 

— N-o atinge! Este o raclă sentero în care este 
închis un suflet. lar în vârf nu este o meşă, ci păr de 
tap. Miguel nu poate să doarmă fără... 

Gail Hunter se lăsă speriată pe pat şi închise ochii, 
încercând să se liniştească. Capul i se învârtea din 
cauza acestei atmosfere ciudate şi din ce în ce mai 
apăsătoare. Avea senzaţia că adormise şi visează. 
Simţea nişte mâini alergând pe trupul ei, ce îi 
dădeau nişte senzaţii inedite, aşa de uşoare şi de 
abile erau acele  mângâieri. Deschise ochii. 
Margarita o studia zâmbindu-L Pusese mâna pe 
coapsa goală a lui Gail şi îi atingea pântecele cu 
vârful degetelor. Negresa vru să strângă picioarele, 
însă Margarita, perseverentă, îşi atinse scopul. În 
câteva clipe, Gail simţi atâta plăcere, încât nu mai 
găsi forţa să se opună. 

— Lasă-te în voia mea, spuse dominicana cu voce 


~ 148 ~ 


Gérard de Villiers 
blândă. ; 

Degetele începură un joc diabolic. Işi apropie gura 
de Gail şi îi simţi limba ascuţită. Negresa era 
tulburată, pierdută, cu simțurile acutizate de 
cocaină. Brusc simţi că ajunge la orgasm şi explodă 
cu o neobişnuită violenţă. Se auzi ţipând şi nu îi veni 
să creadă că era ea. Legănată de glasul Mărgăritei, 
ea închise din nou ochii, liniştită, cu inima bătându-i 
să-i spargă pieptul, moartă de ruşine. Alcoolul şi 
drogul îi diminuaseră puterea de apărare. Când 
redeschise ochii, Miguel Cuevas era în picioare 
lângă ea, complet gol. Gail fu şocată când descoperi 
dimensiunile sexului cubanezului, care îi atârna 
până la jumătatea pulpei. Nu mai văzuse în viaţa ei 
aşa ceva. Se ridică instinctiv, însă Cuevas se apropie 
de Margarita, care se aplecă imediat peste el. In 
câteva minute, îi imprimă vigoarea uriaşului 
mădular. Rigid, părea şi mai impresionant. 

Fără nicio grabă, Miguel Cuevas o întoarse pe 
Margarita, o aşeză sub el şi se afundă în ea până la 
rădăcină, făcând abstracţie de Gail. Unghiile 
dominicanei se înfipseră în spinarea amantului său, 
deschise gura, ca şi când s-ar fi sufocat, apoi începu 
să-şi  onduleze bazinul în ritmul  gemetelor. 
Fascinată, Gail nu-şi putea dezlipi privirea de la 
acest spectacol. Miguel Cuevas se afunda din ce în 
ce mai repede, deschizându-i picioarele în echer ca 
s-o posede mai lesne, apoi se lăsă peste ea cu toată 
greutatea. 

Acest lucru se termină cu un urlet sălbatic al 
Mărgăritei, ţintuită de pat de orgasmul cubanezului. 
Acesta se rostogoli pe spate şi rămase cu ochii 
închişi, jucându-se cu perlele colorate de la gât şi cu 


~ 149 ~ 


Ucigaşul din Miami 
sexul umflat. Muzica lentă continua şi îşi lipi gura de 
urechea lui Gail. 

— Ai văzut cum m-a avut. Dacă ai şti cum e când 
îl simţi înăuntru. Ştii, mi-a spus că te vrea şi pe tine. 

Gail îşi simţi gâtul atât de uscat, încât abia reuşi 
să-i răspundă. 

— Nu, nu, eu nu vreau. 

Însă degetele Mărgăritei o cotropiră uşurel din- 
nou. Dominicana o forţă să-şi întoarcă faţa spre ea 
şi murmură. 

— Mincinoaso... 

Gail înghiţi în sec. Cum ar putea să nege? 
Margarita o mângâia pe ceafă ca pe un căţel, 
împingându-i  întruna faţa spre pântecele 
cubanezului care părea adormit, în timp ce degetele 
ei îşi continuau sarabanda infernală. Din sexul ei se 
degajau fiori de plăcere, paralizându-i creierul. Nu 
recunoştea, însă acest mădular uriaş o tulbura 
îngrozitor. 

Simti pe buze căldura, înainte să-şi dea seama că 
Margarita îşi atinsese scopul. Carnea dură a 
mădularului forţă bariera gurii ei într-o ultimă 
zvâcnire, iar Margarita îşi sfârşi misiunea 
împingându-i pentru ultima oară ceafa. Miguel 
deschisese ochii şi o privea. Fără un cuvânt, mâna 
lui o înlocui pe a Mărgăritei. Ca un automat, Gail 
începu să execute ceea ce aştepta de la ea, 
invadată până în fundul gâtului de monstruosul 
mădular care părea să-şi mărească volumul în 
fiecare clipă ce trecea. 

Când Miguel se retrase din gura ei, uşurarea pe o 
simţi nu dură prea mult. Se sui peste ea şi o penetră 
cu o mişcare amplă care îi dădu senzaţia că este 


~ 150 — 


Gérard de Villiers 

despicată în două. Gail urlă. Strâmbându-se, 
cubanezul se dezlănţui, ţintuind-o de pat cu mişcări 
violente ale bazinului, iar ei i se păru o veşnicie. 
Astfel sfârtecată, simţea deopotrivă şi plăcere, dar şi 
durere. Brusc o. Lăsă în pace, apoi o rostogoli cu 
faţa în jos şi se afundă în ea în această nouă poziţie. 
Nici măcar nu îi ridicase rochia. 

O violă astfel şi mai adânc, dar şi mai blând. Lui 
Gail îi venea să strige: „mai încet şi mai blând”, însă 
cuvintele nu-i ieşeau din gură. Uitase complet de ce 
se afla aici, având o senzaţie atât de puternică, 
încât restul i se şterse din cap. 

Cubanezul îşi freca pieptul păros de spinarea ei. 
La un Ynoment dat se opri şi se retrase din ea. 
Aproape că se simţi dezamăgită. Dar când înţelese 
ce voia de la ea, ţipă şi încercă să scape târându-se 
pe burtă. Însă Margarita o prinse imediat şi începu 
să-i vorbească blând la ureche: 

— Lasă-l s-o facă... N-o să te doară. 

— Ba nu, nu se poate, gemu Gail. O să mă... 

— Relaxează-te, îi suflă Margarita atingându-i 
pântecele, o să vezi. Este fantastic. 

Gail deschise gura ca să răspundă, însă ceea ce 
voise să spună se transformă imediat într-un urlet, 
apoi simţi că se sufocă şi avu impresia că greutatea 
trupului cubanezului o turtea, străbătând-o o durere 
fulgerătoare. Corpul ei se acoperi de sudoare şi urlă: 

— Opriţi-vă! Vă implor, opriţi-vă! 

Miguel Cuevas se afundase între fesele negresei. 
Se opri, iar Gail îşi recăpătă treptat, treptat 
răsuflarea.  Degetele  Mărgăritei o ajutară să 
transforme durerea atroce într-o curioasă senzaţie 
de plenitudine. Imaginea acestui par enorm care îi 


~ 151 — 


Ucigaşul din Miami 
pătrundea până în rărunchi trecu fulgerător pe 
dinaintea ochilor ei şi avu brusc senzaţia că trupul ei 
se deschidea ca să-l primească. Simţind că se 
destinde, Miguel o pătrunse şi mai adânc, apoi o 
prinse de şolduri cu ambele mâini şi se dezlănţui 
până când explodă cu un mârâit de fiară sălbatică. 

Gail îşi pierduse practic cunoştinţa, atât de 
puternică fusese senzaţia. Simţi degetele Mărgăritei 
apropiindu-se de nările ei şi priză puţină cocaină. 
După câteva clipe se întoarse şi îl văzu pe Faustino, 
scârbos şi gol-puşcă, intrând în cameră. La început 
crezu că şi el voia s-o violeze, însă cubanezul burtos 
rămase pe loc, cu mâinile pe şunci şi îi strigă lui 
Miguel: 

— Miguelito! Ştii cine este gâsculiţa pe care 
tocmai ai făcut-o? 

Miguel Cuevas se ridică, cu privirea tulbure. 

— Cine este? 

— O femeie-poliţai, articulă rar cubanezul burtos. 
Una din fetiţele de jos a recunoscut-o. 

x 


Gail Hunter simți că i se face pielea de găină. 
Miguel Cuevas îşi aținti privirea pe ea, rece şi de 
nepătruns. 

— Este adevărat? o întrebă el. 

Negresa avea doar câteva secunde ca să se 
hotărască. Dacă nega, aveau s-o tortureze până 
vorbea. În caz contrar, îşi risca viaţa, dar avea 
câteva atuuri. Se ridică într-un cot şi spuse cu vocea 
cea mai liniştită: 

— Este adevărat. Sunt ofiţer de poliţie. Casa este 
supravegheată şi sunteţi arestat. 


~ 152 — 


Gerard de Villiers 

Margarita Gomez făcu ochii mari. Gail se uita la 
cei doi bărbaţi. Gestul lui Miguel Cuevas fu atât de 
rapid, încât ea nu reuşi să-l evite. Cubanezul îi trase 
o palmă peste faţă cu toată puterea, trântind-o într- 
o parte. Se ridică dintr-un salt şi, gol-puşcă cum era, 
începu să o lovească cu pumnii şi cu picioarele, 
strâmbându-se de ură. Chiar şi Faustino, care 
rămase în picioare lângă pat, era îngheţat de 
groază. „Cocaine cowboy” îşi dădea arama pe faţă. 
Gail se chirci, încercând să-şi apere abdomenul, 
pieptul şi faţa. Miguel Cuevas se opri gâfâind, cu 
gura căscată şi ochii de om nebun. 

Privirea o întâlni pe cea a Mărgăritei şi deveni şi 
mai furios, îi trase şi ei un pumn zdravăn în faţă, 
spărgându-i buzele. Dominicana se prăbuşi pe spate 
fără să scoată un sunet, îngrozită. Miguel Cuevas o 
trase pe Gail de coadă şi îi ridică faţa învineţită de 
lovituri şi o apropie de alui. 

— Deci eşti de la poliţie? Şi chiar crezi că mă 
sperii? O să crăpi, iar prietenii tăi nu vor veni după 
tine. Eu sunt cel mai tare, nu mi se poate întâmpla 
nimic. 

Gail Hunter înghiți saliva amestecată cu sânge. 

— Dacă mă omori, zise ea, nu vei mai avea linişte. 
Te vor căuta şi-n gaură de şarpe. 

— Proasto ce eşti! 

Citi în ochii lui că nu glumea şi o cuprinse panica. 
Până interveneau cei din Homicide Squad, el putea 
s-o omoare de zece ori. Miguel îşi recăpătase 
sângele rece. Îşi trase repede pantalonii şi se 
întoarse către Faustino. 

— Du-te la poartă şi vezi dacă e ceva suspect. 
Apoi verifică strada la noi şi la vecini. Dacă sunt 


~ 153 — 


Ucigaşul din Miami 
acolo, unii dintre ei vor plăti. Nu vor încerca să facă 
nimic atâta timp cât ea este la noi. 

Cubanezul burtos dispăru. Miguel Cuevas se 
întoarse spre Margarita care îşi tampona buzele. 

— Spune tot ce ştii despre ea! 

Dominicana începu cu voce tremurată, 
explicându-i amantului său că dorise numai să-i facă 
pe plac aducându-i o fată superbă şi uşor de 
abordat. El se uită cu dispreţ la ea. 

— N-ai înțeles nimic! Ticăloasa aia de Jackie a dat 
numele meu poliţiştilor. lar prin tine, au încercat să 
ajungă la mine. Cred că te-au urmărit... 

— lţi jur că... 

— Faci din gură! zise cu brutalitate Cuevas, 
suntem cu toții în aceeaşi oală. Dacă vrem să ieşim 
de-aici, o să te leg de capotă ca să ne fii scut de 
apărare... 

Se întoarse către Gail Hunter: 

— Pe mine mă vor, nu-i aşa? 

Ea se uită drept în ochii lui. 

— Da, vor să te prindă şi m-au urmărit. În acest 
moment, casa este înconjurată. N-o să scapi. 

Cuevas clătină din cap şi rămase tăcut, pândind 
zgomotele de afară. In sfârşit, paşii greoi ai lui 
Faustino se auziră pe scară. Cubanezul obez intră ca 
un buldozer gâfâind: 

— Nu e nimeni, Miguel, totul e liniştit. M-am uitat 
peste tot. 

Cubanezul o fixă pe Gail cu privirea şi îi zâmbi 
ironic. 

— Vezi, e o cacealma. 

Se întoarse către Faustino: 

— Celelalte două au rămas jos? 


~ 154 — 


Gerard de Villiers 

— Da. 

— Rămâi aici cu ea. 

Se duse în birou, ridică o şipcă din parchet şi 
scoase din ascunzătoare un pistol Beretta cu calibrul 
de nouă milimetri, cu un amortizor lung cu care o 
omorâse pe Jackie bahameza. Verifică încărcătorul şi 
coborî. Din fericire. În bar era semiîntuneric. Jesus 
stătea culcat pe mochetă încălecat de una dintre 
fete, în timp ce prietena privea scena cu cupă de 
şampanie în mână. 

Fără un cuvânt, Miguel se apropie de prima şi îi 
trase un glonţ în ureche. Aceasta căzu într-o parte 
ca un bolovan cu un țipăt de groază. Cea de-a doua 
fată se şi ridicase să fugă, scăpând paharul din 
mână. Insă două gloanţe o nimeriră în piept şi în 
burtă făcând-o să se încovoaie. Căzu aşa ghemuită, 
străduindu-se să ajungă la clanţa uşii. Miguel se 
apropie şi îi mai trase un glonţ în cap. Numai după 
aceea întâlni privirea lui Jesus, reprezentantul DGI- 
ului cubanez, însărcinat cu reglarea afacerii cu arme 
în beneficiul serviciilor cubaneze. Acesta rămase 
împietrit, neînţelegând motivul celor două crime. 

— Pune târfele în saci de plastic şi cară-te, îi spuse 
Miguel fără nicio altă explicaţie. Vreau să fie găsite 
mâine într-un loc liniştit. Tocmai am aflat că 
frecventau cercuri nesănătoase. 

— O.K.! zise cubanezul cu glas sugrumat. 

Avea un singur gând: s-o şteargă cât mai repede 
din casa asta de nebuni. Tot ce i se spusese până 
acum despre Miguel Cuevas nu se compara cu 
realitatea. 


~ 155 — 


Ucigaşul din Miami 


Gail Hunter se mai liniştise, dar gemea în 
continuare. Loviturile o dureau, dar nu o făcuseră să 
leşine fiindcă făcea sport şi avea antrenament... 
Faustino se îmbrăcase şi o privea cu o neţărmurită 
ură. Işi dădu seama că, dacă nu reuşea să fugă. Era 
pierdută. Gemu şi mai tare, se apucă cu mâinile de 
burtă, se rostogoli până la marginea patului şi căzu 
lângă Faustino. 

— Ticălosul, începu ea, mi-a nenorocit burta, ah, 
burta mea... 

Margarita se uită la ea cu indiferenţă. 

— Poţi să  crăpi, nemernico, zise doar atât 
cubanezul burtos. 

Insă picioarele tinerei se destinseră brusc, le 
forfecă prin aer şi îl lovi pe Faustino cu atâta putere, 
încât acesta căzu urlând cu furie. Negresa se 
ridicase deja în picioare. Nici nu se gândi să-şi 
adune hainele sau să caute o armă, ci se repezi la 
fereastra care dădea spre parc şi sări în gol. 

Răcoarea de afară îi făcu bine. Se uită în jur: casa 
era întunecată, dar parcul era luminat ca ziua de 
şirul de proiectoare. Se îndreptă către aleea care 
ducea la poarta cu grilaj. Parcurse numai vreo 
douăzeci de metri, când o umbră întunecată apăru 
de undeva cu un lătrat feroce. Era unul din cei cinci 
dobermani ai lui Miguel Cuevas. 

Gail se întoarse, îngrozită. Câinele o apucă de 
glezna şi durerea atroce o făcu să-şi piardă 
echilibrul. Se rostogoli urlând. Scutură piciorul ca să 
scape de câine şi îl văzu pe al doilea care se 
repezea la beregată. Se apără cum putu cu mâna şi 
îşi auzi osul trosnind. Durerea o făcu să-şi piardă 


~ 156 — 


Gérard de Villiers 

cunoştinţa. Veniră şi ceilalţi câini. Unul dintre ei îşi 
înfipse colții adânc în umăr şi îi smulse o bucată de 
carne, după care leşină de-a binelea. 


x 


La început, Gail crezu că murise. Zăcea la 
picioarele unei statui imense, o femeie care agita o 
spadă. Lângă ea se afla ceva ce semăna cu o masă 
de operaţii. După aceea simţi durerea în tot corpul şi 
îşi aminti ce se întâmplase. O legaseră fedeleş pe un 
fotoliu din lemn înalt, într-o încăpere cu pereţii 
lambrisaţi. Miguel Cuevas stătea dinaintea ei 
îmbrăcat, cu un aer grav. In mână avea o cravaşă. El 
o scăpase din gura câinilor... Ea îşi muşcă buzele ca 
să nu ţipe. Cubanezul îi zâmbi sarcastic. 

— Te-au aranjat, nu glumă, nu-i aşa? Dacă nu 
eram eu, te sfâşiau. Dar eu sunt drăguţ şi îţi voi da 
ceva ca să te faci bine şi ca să nu mai simţi 
durerea... 

Răscoli într-un sertar şi scoase o seringă lungă şi 
un borcan plin cu un lichid transparent. 

— Cocaină lichidă, spuse el. O să vezi că e 
nemaipomenită... 

Umplu toată seringa. Gail Hunter îl privea 
îngheţată de groază. La DEA urmase nişte cursuri şi 
mai ştia câte ceva despre droguri. O vor omori cu o 
supradoză. 

— Sunt ofiţer de poliţie, repetă ea. Fiţi atent ce 
faceţi. 

Seringa era pregătită. Faustino veni în spatele 
femeii şi îi imobiliză braţul stâng. Miguel căută vena 
şi înfipse acul de-a curmezişul. Gail Hunter simţi 


~ 157 ~ 


Ucigaşul din Miami 
lichidul amestecându-se cu sângele, apoi o senzaţie 
de căldură. După câteva clipe, avu impresia că i se 
golea creierul de toate grijile şi o toropeală plăcută 
începu s-o cuprindă. Îşi dădu seama că rănile n-o 
mai dureau. Îl văzu ca prin ceața pe cubanez 
apropiindu-se şi înfigându-i acul în vena jugulară 
exact sub bărbie. Efectul fu fulgerător. Era ca un foc 
lichid, dar rece, care o ameţea treptat. Ţinea cu 
greu ochii deschişi, dar nu se mai simţea rău. 

Încăperea începu să se învârtească. Îşi simţea 
corpul uşor ca fulgul şi totul era minunat. Miguel 
Cuevas îşi continua baletul infernal cu acul în mână. 
O mai înţepă o dată, dar goli toată seringa. La a 
cincea înţepătură, Gail nu mai simţi nimic. Era încă 
vie, dar nu pentru mult timp. Capul îi căzuse în 
piept, parcă adormise. Miguel Cuevas puse cu grijă 
seringa la loc şi, ajutat de Faustino, o dezlegă pe 
fată. Cubanezul burtos o luă în braţe. 

—ỌO pui în portbagajul  Cadillac-ului şi te 
debarasezi de ea, îi zise Miguel. 

Grăsanul se uită la el neliniştit. 

— Sper că ticăloşii ăia n-au urmărit-o. 

Miguel ridică din umeri. 

— Ei şi? N-au niciun drept să controleze 
portbagajul. Jesus a plecat fără probleme. 

Celălalt cubanez cărase la fel cadavrele celor două 
fete pe care le împuşcase Cuevas. Faustino nu avea 
încotro. Se uită la corpul călduţ încă. Va muri în 
portbagaj. Îi venea să verse. Nimeni nu va putea să 
facă nimic s-o salveze pe negresă. Chiar dacă o 
duceau la spital. Miguel puse mâna pe umărul lui 
Faustino. Avea ochii roşii de atâta prizat, dar îşi 
păstra calmul. Atinse piciorul cu sceptrul, pe care îl 


~ 158 — 


Gerard de Villiers 

lăsă doar ca să-l ajute pe Faustino să aducă fata la 
parter. O înfăşurară pe Gail într-o pătură veche de 
culoare roz şi o aruncară în portbagaj. Miguel 
Cuevas se întristă brusc. Efectul cocainei începea să 
treacă. Trebuia să se ocupe de Margarita care 
rămase tăcută într-un ungher al camerei. 

— Du-te, zise el dintr-o dată. 

Faustino se aşeză la volanul limuzinei. Ceasul 
arăta trei şi douăzeci dimineaţa. In acest moment 
drumul nu era prea circulat. Traversă parcul urmat 
de câini, ajunse în porţiunea luminată de 
proiectoare, ca un lagăr de concentrare, şi apăsă pe 
butonul care declanşa deschiderea porţilor. Inima îi 
bătea mai tare în piept, când Cadillac-ul intră pe 
65" Street. 

Nu era nici ţipenie. Pneurile scrâşniră când 
execută un viraj brusc luând-o la dreapta, apoi la 
stânga, ajungând pe Freeway 826. Numai atunci 
îndrăzni să respire uşurat. Incercă să alunge din 
minte gândul că femeia din portbagaj nu murise 
încă. O idee nebună îl străfulgeră. Să se ducă la 
Homicide Squad, să povestească tot, să încerce s-o 
salveze pe Gail, iar apoi să-i trimită să-l omoare pe 
Miguel Cuevas. 

şi alungă repede din minte această 
fantasmagorie. Era mult prea implicat, iar poliţiştii 
nu-l vor proteja. Va face ani grei de închisoare şi 
după aceea... Era superstiţios şi îi era teamă de 
credinţa lui Miguel Cuevas... Cadillac-ul se legăna 
uşor în goana lui către sud. 


x 
Cu picioarele cocoțate pe masă, Raúl Diaz se uita 


~ 159 — 


Ucigaşul din Miami 
întruna la telefon. Neras, cu ochii roşii de oboseală, 
cu o cutie de bere lână el. Nu scotea o vorbă. 
Pendula din birou arăta ora nouă şi zece. 

Contrar obiceiului, sala mare din Homicide Squad 
era cufundată în linişte. Nu se glumea, nu se înjura. 
Chiar şi maşinile de scris ţăcăneau mai încet. 

Aşezat în faţa căpitanului, Malko se uita şi el la 
telefon. Ridică receptorul şi formă a cincea oară 
numărul lui Gail Hunter. Dar soneria răsuna în gol. 
Era o prostie, căci altminteri, ar fi sunat ea. Închise 
şi schimbă o privire cu polițistul. Acesta oftă: 

— Of! La naiba! 

Toate centralele poliţiei din Dade County fuseseră 
avertizate. O maşină obişnuită supraveghea 
domiciliul Mărgăritei Gomez, care nu se întorsese 
încă. Slabă speranţă pentru Malko şi pentru poliţişti. 
Ricochet Rabbit intră în birou cu o ceşcuţă de cafea 
cubaneză în mână. 

— Dacă au tras un chef, eu cred că dorm până 
târziu... 

Nimeni nu-l băgă în seamă. Dar era o explicaţie. 
Pe măsură ce timpul trecea, speranţele erau mai 
mici. Câteva maşini de la Homicid Squad şi de la 
DEA patrulau prin zona în care o pierduseră pe 
negresă. Toţi poliţiştii din Dade County primiseră 
semnalmentele colegei lor şi ale maşinii galbene. În 
sfârşit, telefonul sună. Raul Diaz ridică receptorul cu 
vioiciunea unui şarpe şi îl puse pe ascultare. Se auzi 
o voce metalică: 

— Dade County Police Department semnalează 
descoperirea, într-un morman de gunoi, la colţul 
South West Street 100 cu 87" Avenue, a două 
cadavre de femei goale, înfăşurate în saci de plastic. 


~ 160 ~ 


Gerard de Villiers 
Una dintre ele a fost împuşcată în ureche, iar 
cealaltă, cu mai multe gloanţe în cap şi în piept... 

— Culoarea, urlă Diaz. Albe, cubaneze, negrese? 

La capătul celălalt al firului se auzi un zgomot, 
apoi vocea zise, puţin surprinsă: 

— Albe, domnule. Amândouă. 

— Un glonţ în ureche, spuse Malko. Este stilul lui 
Cuevas. Vă amintiţi de Jackie bahameza? 

Raul Diaz se şi ridicase în picioare. 

— Să mergem, zise el. Ne vor ajunge la maşină. 


x 


Grămada de gunoi era înconjurată cu banderole 
galbene. Puseseră cele două cadavre pe o prelată 
verzuie, iar un fotograf luă câteva cadre. Raul Diaz, 
Malko şi Ricochet Rabbit se apropiară. Chipurile 
celor două fete, tinere şi vulgare, destul de drăguţe, 
nu le spuneau absolut nimic. Se apropie de cadavre 
şi medicul legist. 

— Au fost ucise cu puţin timp în urmă... Cred că 
de şapte sau opt ore, nu mai mult. Niciun semn şi 
niciun act după care să poată fi identificate. 
Amprente necunoscute. 

Raul Diaz clătină din cap. La Miami, erau găsite 
zilnic cadavre neidentificate, ucise din motive 
necunoscute, de anonimi. Era fascinat de gaura din 
urechea fetei. 

— Să căutăm urme de drog, spuse el. Şi vreau cât 
mai repede rezultatul balistic. Comparaţi-l cu glonţul 
găsit în capul lui Jackie. Vreau rezultatul în trei ore. 
Descurcaţi-vă. 

Se urcară în maşina lui. 


~ 161 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Nu-mi place deloc, zise polițistul. S-ar zice că le- 
a omorât pe fete ca să scape de martori. 

Nimeni nu mai spuse nimic până când ajunseră la 
Homicide Squad. Malko îşi simţea gâtul atât de 
uscat, încât înghiţea întruna. Brusc radioul din 
maşină începu să pârâie. Diaz luă microfonul. 

— Căpitanul Diaz, ascult. 

— Căpitane, spuse o voce gâtuită de emoție, 
domnişoara Gomez s-a întors acasă. Are faţa 
bandajată. Este singură. Ce facem? 

— Nu vă mişcaţi de acolo! lătră Diaz. Să nu o 
slăbiţi nicio clipă din ochi. Vă mai trimit oameni. 

Puse microfonul la loc şi se întoarse spre Malko. 

— Voi cere procurorului un mandat de arestare ca 
s-o interogăm, spuse el. 

— Sub ce acuzaţie? 

— Complicitate la răpire. Dacă Gail n-a dat niciun 
semn de viaţă până acum, înseamnă că o ţin acolo 
cu forţa. 

Niciunul dintre ei nu voia să se gândească şi la 
altă posibilitate... Circulaţia de dimineaţă devenea 
din ce în ce mai puţin fluidă. Se opreau la toate 
stopurile de pe US 1. Întristat la culme, căpitanul 
Diaz puse în funcţiune sirena şi girofarul. Malko se 
gândea la Margarita Gomez. Începea să-i cunoască 
metodele lui Miguel Cuevas. Dacă o lăsase pe 
dominicană în libertate, însemna că era absolut 
sigur de ea. Nu vor reuşi să scoată nimic din gura ei. 
Acuzaţia lui Diaz nu va avea câştig de cauză în faţa 
juraţilor, deşi era singura persoană care ştia de 
soarta lui Gail Hunter. 

Acum mergeau ceva mai repede. Pe bancheta din 
spate, Ricochet Rabbit îşi muşca buza de jos. Işi 


~ 162 ~ 


Gerard de Villiers 
pierduse veşnicul zâmbet. Când ajunseră în dreptul 
Bulevardului Biscaya, radioul pârâi din nou. 

— Apel pentru căpitanul Diaz, auziră o voce 
necunoscută. Aici comisarul din Dade County. Câţiva 
angajaţi de la Mercy Hospital au văzut un butoi de 
vreo patru-cinci galoane plutind în Golful Biscaya. 
Din el ieşeau două picioare de om şi se pare că 
persoana este din rasa neagră. 

— Oh! My God! izbucni Raul Diaz. 

Mercy Hospital se găsea la marginea South Bay 
Shore, chiar înainte de Muzeul de Istorie Naţională şi 
de podul care ducea la Biscaya Key. Diaz apăsă ca 
un nebun pe pedala de acceleraţie şi încercă să se. 
Strecoare printre două camioane, înfuriindu-se, unul 
dintre şoferi se repezi spre el claxonându-l. Diaz 
înjură în spaniolă. Ricochet Rabbit se aplecă şi puse 
mâna pe armă. Deschise geamul, scoase mâna 
afară şi agită pistolul. Camionul se îndepărtă 
instantaneu, lăsându-i să treacă. 

Ricochet Rabbit îi arată revolverul şoferului 
nedumerit. Plecară ca din puşcă, urmăriţi de urletul 
răzbunător al claxonului. Apoi începu ploaia. O 
rafală bruscă, puternică, deasă ca o perdea care le 
împiedica înaintarea. Căpitanul Diaz se urca pe 
trotuare, obliga vehiculele să le facă loc cu sunetele 
sirenei. De fiecare dată când un şofer era răuvoitor 
Ricochet Rabbit îi arăta arma pe geamul lăsat al 
portierei. Când pătrunseră în curtea spitalului, se 
găseau acolo vreo şase maşini de poliţie. 

Străbătură clădirea în fugă şi ajunseră pe o 
platformă care dădea spre mare. Un grup de poliţişti 
înconjura un obiect mare pus pe jos. Raul Diaz îşi 
făcu loc printre ei şi se opri locului brusc. Lângă un 


~ 163 ~ 


Ucigaşul din Miami 
butoi vechi de ulei, se găsea trupul inert al lui Gail 
Hunter. li desfăcuseră sforile cu care fusese legată 
şi o dezveliră din pătura roz. Recunoscându-l pe 
căpitanul Diaz, un sergent în civil veni lângă el: 

— Raul, I am terribly sorry. 

Căpitanul privea cadavrul negresei strângând 
pumnii. Ceilalţi poliţişti nu scoteau o vorbă. Malko 
avea lacrimi în ochi. O păţise din cauza lui. Unul 
dintre poliţişti se apropie însoţit de un medic al 
spitalului. 

— Încă nu ştim cu certitudine cauza morţii, însă 
doctorul a găsit pe braţe şi la vena jugulară urme de 
înţepături. Credem că a fost o supradoză. De 
asemenea, are urme de muşcături. 

Diaz întoarse capul în altă parte, negru de furie. 

— Bullshit! Nu se droga! 

— Nu e asta, îl contrazise medicul. Probabil că au 
drogat-o împotriva voinţei ei. La autopsie, vom 
vedea şi cu ce drog. 

Căpitanul de la Homicide Squad clătină din cap, 
aruncă o privire lungă cadavrului de la picioarele lui 
şi îi spuse lui Malko: 

— Să mergem! 

In clipa în care plecau, dădură nas în nas cu Brent 
Hammock, ce venea în goană, înnebunit. 

— Am aflat că... 

— Ticălosul ăsta a ucis-o mârâi Diaz. Veniţi, avem 
de discutat. 

Malko îi înţelegea furia. Din cauza lui, Gail era 
moartă acum. Era o responsabilitate prea grea... 


x 


~ 164 ~ 


Gerard de Villiers 

Era ceea ce se chema „o porcărie de şedinţă”. Dar 
mai puţin veselă. Brent Hammock desena ceva pe 
sub mână, Ricochet Rabbit îşi muşca buza 
inferioară, Raul Diaz parcă îmbătrânise cu zece ani. 
lar Malko era dezgustat. 

— Trebuie s-o  încolţim pe Margarita Gomez, 
repetă Diaz, s-o determinăm să vorbească. 

Brent Hammock clătină din cap. 

— Cum? Să-i smulgem unghiile din carne? Ştiţi 
foarte bine că în zece minute vă treziţi cu cel mai 
bun avocat din oraş pe cap... Şi ce îi veţi spune 
procurorului general? Că este complice la crimă, că 
şi-a adus prietena la o petrecere-surpriză? Vă va 
spune că a plecat mai devreme şi că nu ştie nimic. 

— O vom obliga să ne spună ce s-a întâmplat. 

— Vă va da o adresă falsă. Chiar credeţi că, dacă 
Miguel Cuevas şi-a asumat riscul să-i dea drumul, ea 
îl va trăda? Se aşteaptă să tăbărâm pe ea. 

Ochii lui Raul Diaz aruncau scântei. Lovi cu palma 
în birou de sări încărcătorul pistolului Beretta. 

— Atunci, ticălosul ăsta o să scape, după ce a 
ucis-o pe Gail? 

— Nu ne rămâne decât să-i întindem o cursă, 
propuse Ricochet Rabbit. Aşteptăm să iasă din casă 
şi îi strecurăm câteva grame de cocaină în 
apartament. După aceea, nu ne rămâne decât s-o 
descoperim. Există pedeapsa cu închisoarea până la 
zece ani... Poate că va dori să facă o înţelegere cu 
noi... 

Malko văzu că Raul Diaz stă pe gânduri. Polițistul 
era atât de îngrozit de asasinarea detectivei, încât 
era gata să facă orice... însă Brent Hammock 
interveni cu fermitate: 


~ 165 — 


Ucigaşul din Miami 

— Eu nu sunt de acord. Dacă începem să 
procedăm astfel, într-o bună zi procurorul general va 
afla şi nu ne va mai crede în veci când vom captura 
o valiză plină de cocaină de la un traficant... Trebuie 
să găsim altceva. 

— Lasă-mă să-i vâr lampa în gură douăzeci şi 
patru de ore, insistă Diaz. Va ceda. 

— Nu neapărat... începând de azi, va dormi cu un 
avocat la picioare... Cred că înainte de a o interoga 
oficial, ar trebui să-i facem o ofertă. Neoficial. O fac 
eu. Cum Miguel Cuevas mă urăşte de moarte, va 
comite el o greşeală cumva. 

Raul Diaz îi zâmbi cu tristeţe. 

— Riscăm să avem un cadavru în plus, al 
dumneavoastră... 

— Mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură 
între Mutiny şi Miguel Cuevas, spuse brusc Malko. Ar 
trebui să verificăm. 

Brent Hammock se ridică şi ieşi discret în 
momentul în care un poliţist îi aducea un plic lui 
Raul Diaz. Acesta îl deschise, citi conţinutul şi ridică 
privirea. 

— Au sosit rezultatele balistice în cazul celor două 
fete găsite în dimineaţa asta, anunţă el. Au fost 
omorâte cu aceeaşi armă ca şi Jackie bahameza... 
Prin urmare, ticălosul ăla s-a descotorosit de 
martori. Cred că au fost cu Gail. 

— Poate că avem o pistă în acest sens, sugeră 
Malko. Trebuie să aflăm cum au ajuns în compania 
ei. 

Brent Hammock intră în birou şi îşi drese glasul. 

— Gentleman, începu el. Am vorbit cu Langley. 
Directorul de la Operaţiuni vorbea la telefon pe 


~ 166 ~ 


Gerard de Villiers 
cealaltă linie cu vicepreşedintele Bush. Făcu o 
scurtă pauză, apoi continuă: 

— Domnul Bush ne roagă insistent să nu facem 
nimic ce ar putea compromite rezultatul final al 
operaţiunii Swordfish. 

Era îngrozitor să te gândeşti că Miguel Cuevas era 
în Miami, la câteva mile de ei, scăpându-le printre 
degete şi mergând până acolo încât o omorâse pe 
detectiva Hunter şi pe toţi martorii care îl deranjau, 
fiind protejat de teroarea pe care o inspira şi de 
cruzimea fără margini. Se auzi un zgomot sec. 
Furios, căpitanul Diaz rupsese creionul pe care îl 
ţinea în mână. 


Capitolul XIV 


— Se vede că nu soţia lui Bush a fost împuşcată 
observă cu amărăciune în glas Raul Diaz. 

— Gentleman, îl întrerupse Brent Hammock, 
aceasta este o afacere condusă de CIA şi de 
vicepreşedintele Statelor Unite. Trebuie să ţinem 
cont de acest lucru. Îi înţeleg furia căpitanului Diaz. 
L-ar face plăcere s-o arestăm pe domnişoara 
Gomez, dar nu vom rezolva nimic. De asta mă tem. 
Ne apropiem încet, încet de Miguel Cuevas şi până 
la urmă, va face o greşeală care îi va fi fatală. Şi 
trebuie s-o comită cât mai repede. 

O secretară intră în birou aducând un dosar 
subţire pe care îl puse pe biroul lui Raul Diaz. Acesta 
îl deschise şi se uită la ei. 

— La te uită, cele două fete asasinate aveau 
obiceiul să frecventeze La Carretera... Aici agăţau 
bărbaţi în fiecare seară. 


~ 167 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Ricochet Rabbit sări în picioare. 

— Mă duc acolo! 

— Vin şi eu, spuse Malko. 

Părăsiră şedinţa şi se duseră la Buick-ul roşu. 
Ricochet Rabbit se strecură prin traficul intens, 
îndreptându-se spre Little Havana. 

— Raul este nebun de furie! spuse el. Avea o 
aventură cu Gail şi se simte vinovat de această 
situaţie. Aţi văzut muşcăturile? Ticălosul de Cuevas 
a dat-o la câini. Pot să vă spun că nu există nici un 
poliţist din Miami care să nu fi încercat să-l prindă 
pe Miguel Cuevas, dar niciunul nu a reuşit. 

La Carretera era pustie, în afară de chelneriţe şi 
de restul personalului. Polițistul se duse direct la 
casieriţa grasă şi îi vâri legitimaţia pe sub nas, 
arătându-şi dinţii de iepure. 

— Sergent Garcia din DEA, spuse el. Anchetez 
moartea unei detective de la noi. Aveţi tot interesul 
să nu-mi serviţi gogoşile obişnuite, căci altminteri vă 
închid şandramaua. 

Luată din scurt şi cu un astfel de limbaj, casieriţa 
păru să coopereze. 

— Ce doriţi să aflaţi? bâigui ea. Eu nu răspund 
pentru oamenii care vin la noi. 

El îi puse fotografiile celor două fete asasinate sub 
nas. 

— Dacă îmi spuneţi că nu le cunoaşteţi, vă bag la 
zdup cât ai clipi. Când le-aţi văzut ultima oară? 

Casieriţa înghiţi în sec şi spuse dintr-o suflare: 

— Aseară... 

— Cu cine erau? 

— Au venit singure. Un tip de la bar le-a agăţat şi 
după mai multe pahare, au plecat cu el. 


~ 168 ~ 


Gerard de Villiers 

— Cine este? întrebară Malko şi Ricochet Rabbit în 
acelaşi timp. 

— Nu ştiu. Un cubanez cu burtă. Nu i-am văzut 
maşina,  adăugă ea.  Anticipând întrebarea 
poliţistului. 

— Sunt agăţate des? 

— Fireşte, zise ea. E de la sine înţeles. Pentru asta 
vin aici. 

Nu era Miguel Cuevas... Ricochet Rabbit luă 
fotografiile. Se pregăteau să plece, când Malko 
întrebă: 

— O cunoaşteţi pe o oarecare Margarita Gomez? 

Grăsana îi aruncă o privire ironică. 

— Cred că pe aici se perindă sute de nume... 

Malko scoase din buzunar o fotografie a Mărgăritei 
şi i-o arătă casieriţei. Aceasta stătu pe gânduri, dar 
văzând privirea amenințătoare a lui Ricochet Rabbit, 
spuse în final. 

— Da, lucrează aici. E chelneriţă: Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu ea. Cu mutra ei, cred că face şi pe 
târfa. 

— Când vine aici, nu se întâlneşte şi cu Miguel 
Cuevas? întrebă Malko. 

Cubaneza îi aruncă o privire plictisită. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, señora. 
Nu-mi aduc aminte cu cine se întâlnea. Eu, seara, 
îmi fac socotelile. Am destulă bătaie de cap cu 
cărţile de credit false şi cu bancnotele rupte. Toţi 
sunt nişte nenorociţi... 

— Trebuia să rămâneţi în Cuba, mormăi Ricochet 
Rabbit, înainte de a pleca. 

Ajunşi pe stradă, se priviră cu subînţeles. 

— Este ciudat, observă Malko, totul se învârteşte 


~ 169 — 


Ucigaşul din Miami 
în jurul acestui restaurant, ca şi când Miguel Cuevas 
ar fi acasă la el. 

În plus, vine aici în mod regulat. Ar trebui să aflăm 
cine este adevăratul proprietar. 

— Nicio problemă, spuse Ricochet Rabbit. Haideţi 
cu mine în Centrul Civic. 


x 


Funcţionarul de la Registration Office se uită prin 
fişe şi scoase un teanc gros de dosare. 

— Am găsit, spuse el. Restaurantul este al unei 
companii care se numeşte Nova Horticultural 
Research Corporation, înregistrată la Dade County. 

Îi dădu lista cu acţionarii. Malko o citi. Din cinci 
acţionari, trei aveau capitaluri mici, totalizând 
douăzeci şi trei la sută. Unul avea cincisprezece la 
sută, iar ultimul, şaizeci şi două, cumpărate cu cinci 
sute optzeci şi cinci de mii de dolari. Acesta din 
urmă nu era o persoană fizică, ci o companie aflată 
în Indiile olandeze din Curagao. Richard Daxx 
investment... Posesorul celor cincisprezece procente 
se numea Alfonso Carino! Sentero care avea 
legătură cu Miguel Cuevas! Ricochet Rabbit văzuse 
şi el numele. Înjură printre dinţi. 

— Shit! Nu ne-am gândit niciodată să verificăm 
chestiile astea. Am crezut că proprietarii sunt 
oamenii pe care îi cunoaştem. Ei au făcut 
restaurantul. Cred că l-au vândut pe sub mână. 

— Există vreo cale să aflăm cine este Richard 
Daxx? îl întrebă Malko pe funcţionar. 

Acesta îi zâmbi cu părere de râu. 

— Nu, domnule. Decât dacă vă duceţi la Curagao. 


~ 170 — 


Gerard de Villiers 
Dar bancherii nu sunt prea vorbăreţi. Poate să fie 
oricine. 

Malko era puţin decepţionat fiindcă sperase să 
găsească în acest fel adresa lui Miguel Cuevas. În 
schimb, căpătase certitudinea că acest „cocaine 
cowboy” avea legătură cu restaurantul. Prin urmare, 
Alfonso Carino, sentero, era complicele lui. Totuşi, în 
ciuda progreselor făcute, paravanul lui Miguel 
Cuevas era intact. Tot ce aflaseră în plus. Era că 
poseda o casă, se pare, în South West Miami. Cele 
două persoane care îi cunoşteau adresa adevărată 
tăceau ca mormântul: sentero şi Margarita Gomez. 
Se întoarseră la Homicide Squad. 


x 


Căpitanul Diaz trona trist în mijlocul diplomelor 
sale, uitându-se în gol. Ascultă cu interes rezumatul 
lui Malko şi tresări puţin când află despre acţiunile 
localului La Carretera. 

— Staţi un pic! zise Diaz, îl cunosc vag pe unul 
dintre proprietari. Îl cheamă Franco Zenon. Până 
acum. A tăcut chitic când i-am pomenit de Cuevas 
din cauza groazei pe care cubanezul o inspiră. 
Acum. Cu povestea cu Gail, e altceva. Voi încerca 
să-l sperii şi mai tare decât Cuevas. 

Ridică receptorul şi îl puse pe ascultat. După 
câteva apeluri, reuşi să dea de cel pe care îl căuta. 

— Franco, începu el, sunt Diaz, trebuie să discut 
cu tine. Unde eşti? 

— La o prietenă, spuse tipul. De ce? 

— In legătură cu asociații tăi. Este foarte 
important. O detectivă de la noi a fost ucisă, iartu ai 


~ 171 — 


Ucigaşul din Miami 
putea să ne ajuţi. 

La capătul firului se lăsă un moment de linişte. 
Malko şi Ricochet Rabbit îşi ciuliră urechile. Simţiră 
pe dată reticenţa interlocutorului. 

— Nu prea îmi place să discut cu oameni ca tine, 
spuse în sfârşit Franco. Nu-mi plac neplăcerile. 
Trăim într-un oraş de nebuni. 

— Putem să ne întâlnim discret... sugeră Diaz. 

— Nu, ar fi şi mai rău. Vino la restaurant diseară 
pe la opt, aşa ca din întâmplare, să bei ceva. Voi fi 
acolo. 


x 


Raul Draz puse mâna pe umărul lui Malko şi îi 
spuse tare lui Franco Zenon. Un cubanez cu mustață 
â la Zapata: 

— Este un prieten din străinătate. Vrea să guste 
din minunata bucătărie cubaneză. 

Se aşezară la bar, cu câte un veşnic daiquiri în 
faţă. Malko îşi comandă o apă minerală Perrier. Era 
băutura cea mai la modă în America. Restaurantul 
era plin, căci era duminică seara. Raul Diaz se 
aplecă spre Zenon. 

— Am auzit că ţi-ai vândut afacerea unei societăţi 
care se cheamă Richard Daxx. Cine o reprezintă? 

Proprietarul de restaurant plecă privirea în 
pământ, fixând cu mult interes podeaua. 

— Nu ştiu, se ocupă avocatul meu de asta... 

Minţea atât de grosolan încât Diaz îi călcă pe 
bocanc atât de tare, că Franco se strâmbă de 
durere. Căpitanul îi suflă la ureche: 

— O fată din departamentul nostru a fost 


~ 172 ~ 


Gerard de Villiers 
masacrată. Trebuie să mă ajuţi. Cum arată tipul tău? 

Proprietarul restaurantului nu mai apucă să 
răspundă. O chelneriţă mulatră se apropie de el şi îi 
şopti: 

— Este cineva afară care vrea să vă vorbească. 

Franco Zenon se depărtă de tejghea cu un zâmbet 
de scuză şi ieşi. 

După trei secunde, o împuşcătură puternică făcu 
să se cutremure geamurile localului. Raul Diaz se 
întoarse spre uşă şi scoase arma de la curea. 
Ricochet Rabbit şi Malko se repeziseră deja la uşă. 
În acest răstimp, mai auziră un foc de armă. Văzură 
un bărbat care se urca într-un Cadillac de culoare 
deschisă şi o siluetă lungită pe jos. Se duseră în 
goană acolo. Era Franco Zenon. Primise o rafală în 
gât şi alta în spate. Încă nu murise, dar nu mai 
rezista mult. Era sânge peste tot. Raul Diaz îi ajunse 
din urmă cu pistolul în mână. Maşina dispărea deja 
în traficul de pe 8" Street. Nu aveau cum să tragă în 
ea de teamă să nu nimerească alte vehicule. 

Malko se repezi la Buick, sări al volan. În timp ce 
Ricochet Rabbit se urca lângă el. Maşina ucigaşului 
era deja departe, iar Buick-ul nu avea nici sirenă, 
nici girofar. Malko claxona ca un apucat şi o luă pe 
8 Street către est, depăşind toate maşinile care 
mergeau pe partea stângă. 

Până la semaforul din dreptul Bulevardului 19, 
căci un şofer de pe o furgonetă se băgă exact în faţa 
lor. Malko putea să vadă că erau trei maşini după 
Cadillac-ul urmărit de ei. Acesta demară şi reuşi să 
zărească numărul de înmatriculare. Era chiar 
numărul pe care i-l spusese polițistul din Palm 
Island. Prin urmare, era maşina lui Miguel Cuevas. 


~ 173 — 


Ucigaşul din Miami 
Dar nu reuşea să-l vadă pe tipul de la volan. 

— God damn it! urlă Ricochet Rabbit. 

Furgonetă demară intenţionat mai încet. Polițistul 
duse mâna la toc şi smulse pistolul Cobra. Se auzi o 
împuşcătură scurtă, iar oglinda retrovizoare a 
furgonetei se făcu ţăndări. 

Imediat şoferul se dădu la o parte, iar ei reuşiră să 
treacă. Din păcate, Cadillac-ul gri deschis era deja la 
celălalt semafor, mult mai departe. Aplecat peste 
portieră, Ricochet Rabbit agita arma ca să-i dea lao 
parte pe şoferii care rulau prea încet. Trase un foc 
de armă în aer ca să atragă atenţia şoferului unei 
semiremorci. Acesta intră în coloană cu un claxon, 
însă, când ajunseră şi ei la stop, Cadillac-ul 
dispăruse. Depăşiră zeci de maşini până când 
intrară pe Freeway 95, apoi greşiră drumul, încă o 
dată, Miguel Cuevas fusese mai tare decât ei. 

ÎI găsiră pe căpitanul Diaz înconjurat de poliţişti şi 
de  curioşii adunaţi în faţa restaurantului La 
Carretera. Pe jos, zăcea un pistol automat, cu 
mânerul îndoit, care fusese abandonat. 

— Poftim! spuse Draz cu amărăciune. Încă unul 
care i-a telefonat bunului Miguelito ca să-l asigure 
de neţărmurita lui prietenie. lar el a trimis imediat 
ucigaşul. 


x 


Cu ochii roşii şi mâinile tremurând, Miguel Cuevas 
se uita pe ecranele televizoarelor. În fine, văzu 
Cadillac-ul şi pe Faustino la volan intrând pe poartă. 
ÎI urmărise pe tot traseul ca să se asigure că 
grăsanul era singur. Când îl văzu coborând din 


~ 174 — 


Gerard de Villiers 
maşină, se duse la el îmbrăcat într-un halat de casă. 

— Ce-ai făcut? 

— Am rezolvat, spuse Faustino. Dar nemernicii m- 
au urmărit. Ar fi trebuit să rămân. 

Era tras la faţă. Se duse la bar şi îşi turnă o porţie 
de J and B fără apă, pe care îl dădu pe gât dintr-o 
dată, apoi se trânti pe canapea şi aţinti degetul 
către Miguel. 

— De data asta am scăpat la ţanc! Imbecilul ăla 
de poliţist şi cu tipul blond al lui Jackie erau deja 
acolo şi îl descoseau... A trebuit să risc al naibii de 
tare. 

— Oricum Franco nu ştia unde locuiesc, zise 
Miguel. Mi-a transmis prin cineva să-l sun regulat. 

Faustino îl privi năucit. 

— Atunci de ce l-ai...? 

Miguel îi zâmbi ca un nebun. 

— Ca să ştie toată lumea din Miami că, dacă se ia 
cineva de mine, e mort... Unde este Alfonso? 

Faustino făcu un gest evaziv ce însemna că puţin 
îi păsa. Apoi clătină din cap. 

— Te joci cu focul. Miguelito. Se apropie de tine. 
Nu ar fi trebuit s-o omori pe fata aia! Acum s-au 
dezlănţuit. Trebuie s-o ştergem pentru un timp, căci 
până la urmă ne vor găsi... Şi-atunci... 

Miguel Cuevas îl apucă de umeri şi îl scutură ca pe 
un pom fructifer. 

— Nu pot să plec! N-o să las cincizeci de milioane 
de dolari pe masă! 

Uriaşe atât de tare, încât Faustino făcu un pas 
înapoi speriat. 

— Şi dacă murim? 

Miguel Cuevas îl străfulgera cu privirea. 


~ 175 — 


Ucigaşul din Miami 

— Ba vom trăi! Alfonso face tot ce poate pentru 
asta. Până acum ne-a protejat, nu-i aşa? 

— Da, admise de voie, de nevoie cubanezul. 

— Bine, spuse Miguel mai liniştit, mai am ceva 
pentru tine. Am întâlnire cu tipul care ne cumpără 
marfa. O să-ţi arate banii. Totul este pus în trei 
seifuri la Chase Manhattan Bank. Doar să te asiguri 
că sunt acolo. Peste zece zile vom fi în Cayman 
Island şi nu ne vom întoarce curând aici. 

Luă puţină cocaină din borcan şi o trase pe nas, 
apoi i-l dădu lui Faustino. 

— O vom lua şi pe Margarita, nu trebuie să lăsăm 
urme. 

Era singura femeie de care îi păsa pentru că nu îl 
contrazicea niciodată, pentru că îi aducea fete şi era 
capabilă să-l mângâie ore întregi, până când cocaina 
îl împiedica să aibă erecţie. Odată, Faustino îl 
văzuse pe Miguel omorând o fată pentru că îşi 
bătuse joc de el din cauza asta. Până la urmă o 
violase cu o sticlă până când aceasta murise puţin 
mai târziu sub ochii lui. 

Miguel era cel mai periculos om pe care îl întâlnise 
vreodată. Cu inteligenţa lui, cu cruzimea şi cu 
norocul chior, era un amestec exploziv. Uneori, se 
întreba ce voia cu adevărat. 


x 


Încă o porcărie de şedinţă. În sediul poliţiei de la 
Dade County tensiunea creştea. Miami Herald scria 
pe prima pagină despre asasinarea lui Gail Hunter, 
eu o fotografie superbă de-a ei. Un detectiv se 
dusese la Margarita Gomez ca s-o interogheze. 


~ 176 ~ 


Gerard de Villiers 

Aceasta declarase că, în final, Gail Hunter se 
răzgândise şi o lăsase în oraş. Dăduse adresa unde 
trebuia să aibă loc petrecerea, un apartament 
nelocuit din Miami. Rezista cu duritatea oţelului. Nu 
degeaba o lăsase Miguel Cuevas să dea piept cu 
poliţia. Era foarte sigură de ea. Se învârteau în jurul 
cozii, iar asta îl scoase pe Malko din sărite. 

— Voi face ce am spus, îi anunţă el. O voi ataca pe 
Margarita Gomez. Ştiu destul de multe ca s-o sperii, 
mai ales cu cele aflate de la restaurantul La 
Carretera. Ori ea, ori Alfonso Carino. Însă infirmul nu 
va vorbi, căci este prea băgat, în afacere. Dacă va fi 
nevoie, aş putea s-o sperii ca s-o determin să 
vorbească. 

Raul Diaz nu-l credea. 

— Faceţi ce poftiţi. Dacă Miguel a lăsat-o în pace, 
înseamnă că are încredere oarbă în ea. Vă va păzi 
Ricochet Rabbit. Eu nu îmi voi găsi liniştea până 
când nu-l voi vedea pe ticălos mort la picioarele 
mele. Aduceţi-mi capul lui, şi voi fi cel mai fericit om 
de pe pământ. 

Malko se îndreptă spre Coral Gables. Ricochet 
Rabbit îşi pierduse toată bucuria de a trăi şi mesteca 
un chibrit în timp ce se scărpina cu nervozitate. 

Parcară maşina la Mutiny Club, iar Malko intră 
singur lăsându-i pe poliţist la pândă. Era la fel de 
multă lume. Se aşeză la bar şi aşteptă, după ce îşi 
comandă o votcă cu gheaţă pisată. Se simţea curios 
de liniştit. 

După zece minute, apăru şi Margarita Gomez. 
Avea încă buzele uşor umflate, dar nu se observa 
prea tare. | se păru că privirea era mai puţin sigură, 
iar zâmbetul mai rece. Puse o tavă pe o masă şi 


~ 177 ~ 


Ucigaşul din Miami 
trecu pe lângă el. Malko o strigă imediat. Ea se 
întoarse şi. Cu un zâmbet de comandă, zise: 

— Yes, Sir? 

Obişnuiţii casei o strigau pe numele mic, deşi nu îi 
cunoştea pe toţi. Malko se dădu jos de pe taburet şi 
veni la ea. 

— Aş dori să discutăm. 

— Nu am timp, am multă treabă. Când termin, am 
putea bea ceva împreună. 

— Acum, zise Malko. Nici eu nu am prea mult timp 
la dispoziţie. 

O apucă de braţ şi o duse lângă geamul ce dădea 
spre parcare. Se vedea bine Buick-ul roşu. 

— Margareta, începu el, dacă nu vrei să stai de 
vorbă cu mine acum, în cinci minute, vei fi în maşina 
aceea, condusă de un poliţist. Te vom inculpa de 
complicitate la crimă asupra unei detective din 
Homicide Squad. Se numea Gail Hunter. Aţi dus-o la 
petrecerea de alaltăseară. 

— Sunteţi nebun, spuse ea, nu pricep o iotă din ce 
ziceţi... Am fost deja interogată. Am spus ce s-a 
întâmplat. 

Malko îi strânse braţul. 

— Ştim mai multe lucruri despre tine, de când erai 
chelneriţă la restaurantul La Carretera... Acolo unde 
te-a remarcat Miguel Cuevas. Ai face bine să 
cooperezi... 

Simţi cum mâna dominicanei începu să tremure. 
După câteva clipe de tăcere, ea îl întrebă în şoaptă: 

— Ce vreţi să ştiţi? 


Capitolul XV 


~ 178 ~ 


Gerard de Villiers 

— Un singur lucru, spuse Malko. Unde este Miguel 
Cuevas? 

Margarita Gomez îi susţinu privirea. În ochii negri 
nu se putea citi nimic. Buzele erau umflate, crăpate, 
iar toată partea de jos a feţei era vânătă. 
Hematoamele erau acoperite cu un strat gros de 
fond de ten. 

— Unde este Miguel Cuevas? 

Malko o obligă să se întoarcă în aşa fel încât să-şi 
poată oglindi ochii aurii în privirea ei. În jurul lor 
hărmălaia de la Mutiny Club continua, oamenii 
discutau fără să se sinchisească de drama care se 
petrecea. 

— Omul care a asasinat-o pe. Gail Hunter, apăsă 
Malko cuvintele. Amantul dumneavoastră, oricare i- 
ar fi numele. Unul dintre cei mai mari traficanţi de 
droguri din ţară. Vă repet: aveţi o ultimă şansă să 
scăpaţi. Dacă mă ajutaţi să-l arestez, poliţia nu vă 
va interoga în legătură cu asasinarea lui Gail Hunter. 
Altminteri, vă veţi petrece cei mai frumoşi ani într-o 
celulă. Ştim că dumneavoastră aţi dus-o la Miguel 
Cuevas. Mai erau două fete care au fost omorâte, ca 
Şi Jackie bahameza. Au dovedit-o testele balistice. 

Margarita Gomez tăcea, ca şi cum nici nu l-ar fi 
auzit pe Malko. În ochi se iviseră lacrimi şi se uită la 
el înspăimântată. 

— Nu înţelegeţi nimic, murmură ea. Îl iubesc şi mi- 
e frică de el. N-o să-l prindeţi niciodată. Are un al 
şaselea simţ ca animalele, şi-apoi este protejat de 
magia neagră... 

— Nu zău, făcu Malko. Suntem în secolul XX la 
Miami, nu în Carpaţi la contele Dracula. Dacă nu îmi 
spuneţi acum adresa lui Miguel Cuevas, peste o oră 


~ 179 — 


Ucigaşul din Miami 
casa lui va fi încercuită de cincizeci de poliţişti şi nu 
va putea să iasă decât călare pe o mătură 
zburătoare. 

— Lăsaţi-mă mă gândesc, îi ceru tânăra, acum 
trebuie să lucrez. Nu voi fugi. Ne revedem imediat. 
Ştiţi, este o dilemă îngrozitoare pentru mine. 

— Bine. Acceptă Malko, aştept aici. Dar nu plec 
fără dumneavoastră. 

Ea plecă fără să spună nimic. Malko se întoarse la 
bar şi comandă o votcă. Avansase cât de cât. Pentru 
prima oară cineva recunoscuse că avea legături cu 
Miguel Cuevas. Dacă se hotăra, Margarita Gomez 
putea să-l ducă la cubanez. O privi la treabă, 
surâzătoare şi în aparenţă relaxată. Apoi dispăru în 
bucătărie. 

Ricochet Rabbit fuma nervos în Buick-ul parcat în 
faţă la Muntiny Club. Pe măsură ce timpul trecea. 
Malko simţea cum îşi pierde încrederea în sine. Dacă 
avea un avocat bun, Margarita Gomez ieşea din 
închisoare, căci nu exista niciun martor direct. 
Miguel Cuevas avea atâţia bani, încât putea să 
plătească o cauţiune fabuloasă. Avea o şansă din 
zece ca şmecheria lui să meargă. Va telefona la 
Homicide Squad. Căpitanul Diaz nu era acolo, dar îi 
răspunse June Richmond. Îi propuse imediat să vină 
în ajutorul lui şi îi spuse şi rezultatul autopsiei. Gail 
Hunter murise din cauza unei doze mari de cocaină 
injectată intravenos, în cinci locuri diferite. 
Muşcăturile de pe corp nu erau mortale şi fuseseră 
cauzate de colții unor câini. 

Margarita Gomez, îşi făcea de lucru prin salon. 
Timpul trecea încet. Malko îşi mai acordă încă zece 
minute. Se scursese deja o jumătate de oră. Fata 


~ 180 ~ 


Gerard de Villiers 
veni la el cu o figură gravă. 

— M-am hotărât, spuse ea. Merg cu 
dumneavoastră. Mă duc să mă schimb. Puteţi să mă 
aşteptaţi în maşină, fiindcă nu vreau ca oamenii de 
aici să bănuiască ceva. Nu întârzii mult... 

Dispăru numaidecât în vestiare, lăsându-l pe 
Malko nedumerit şi dezamăgit. Margarita refuza să 
coopereze şi prefera să fie închisă, aşa cum 
prevăzuse căpitanul Diaz. Malko plăti şi ieşi, 
ducându-se la Ricochet Rabbit căruia îi expuse 
situaţia. 

— Nu se ştie, zise polițistul. Poate că se va 
răzgândi... 

Aşteptă, supraveghind intrarea în restaurant. 
Margarita Gomez ieşi după câteva minute şi se 
îndreptă spre parcare. La început, Malko crezu că se 
duce să-şi ia ceva din maşină, dar o luă brusc la 
fugă, îndreptându-se către port, unde erau ancorate 
zeci de veliere şi de iahturi. Margarita fugea atât de. 
Repede, că Malko avea impresia că zboară. Incepu 
s-o urmărească, scoase pistolul şi strigă: 

— Margarita! Opreşte-te sau trag! 

Dar ea nici măcar nu întoarse capul şi nici nu 
încetini. Dimpotrivă, se duse pe pontonul din lemn 
unde ancorau de obicei vapoarele de agrement. 
Ricochet Rabbit nu-i era de niciun ajutor. 

Malko făcu un efort ca s-o ajungă. Margarita 
alerga acum pe pontonul pustiu. Cu siguranţă voia 
să ajungă la vapor. Când ajunse la capăt, sări în gol, 
ca şi cum s-ar fi aruncat în mare. Malko puse în 
sfârşit piciorul pe stinghiile pontonului. Zgomotul 
surd al unui motor puternic îi ajunse la urechi. Văzu 
ambarcaţiunea în ultimul moment. Era un iaht de 


~ 181 ~ 


Ucigaşul din Miami 
douăzeci şi şase de picioare, albastru-închis, lung şi 
subţire, cu o etravă interminabilă. Margarita stătea 
în picioare în spatele cârmei. Malko îndreptă pistolul 
spre ea şi strigă: 

— Margarita! întoarce-te! 

În acel moment, stinghiile pontonului scârţâiră în 
spatele lui. Cineva care stătuse ascuns într-unul 
dintre vapoarele ancorate, sări în spatele lui. Malko 
nu avu răgazul să se întoarcă. Ţeava dublă a unei 
puşti automate era înfiptă în spate şi auzi o voce 
care îi ordonă: 

— Urcaţi repede, că altfel vă omor! 

Margarita se aşeză la cârmă. Ea se întoarse şi 
strigă: 

— Omoară-l, Faustino! 

Vocea ei plină de ură îl înfioră pe Malko. Ricochet 
Rabbit era la o sută de metri depărtare. Va ajunge 
doar ca să-i găsească cadavrul. Imaginea 
proprietarului de restaurant îi trecu rapid prin faţa 
ochilor. Aruncă pistolul în ambarcaţiune şi, dintr-un 
elan, sări pe plaja din spate. Grăsanul sări după el şi 
îi trase cu muchia palmei una în tâmplă de-l ameţi 
complet. Îşi pierdu cunoştinţa în momentul în care 
velierul pornea în urletul compresorului, făcându-le 
pe celelalte veliere ancorate să valseze pe loc. 


x 


Huruitul motoarelor răsunau dureros în timpanele 
lui Malko. Vru să se mişte, dar îşi dădu seama 
imediat că avea mâinile legate la spate şi gleznele 
imobilizate. Deschise ochii. II culcaseră pe pernele 
albe pe care le luaseră de la scaunele din spate. 


~ 182 ~ 


Gérard de Villiers 

Grăsanul care îl lovise se afla la cârmă. Margarita 
stătea lângă el, cu părul în vânt şi îndrepta o puşcă 
automată spre el. Zgomotul era asurzitor, iar 
ambarcaţiunea înainta cu peste o sută de kilometri 
la oră, pe o mare lucioasă. Malko se strădui să afle 
încotro se îndreptau. După soare, care era în stânga 
lor, se îndreptau spre nord. Nu putea să vadă nimic 
din cauza marginii din lemn a punţii. Din când în 
când îl mai stropea câte un val. Era furios la culme. 

Mai întâi, îşi bătuse joc de el Margarita Gomez, iar 
Miguel Cuevas răsturnase din nou situaţia în 
favoarea lui. Dacă nu îl omorâse pe Malko până 
acum, însemna că avea nevoie de un ostatic. 
Margarita se apropie de el cu un zâmbet răutăcios, 
cu arma îndreptată spre capul lui şi strigă tare ca să 
acopere zgomotul. 

— Doreaţi să-l vedeţi pe Miguel? Ei bine, o să-l 
întâlniți... 

Ambarcaţiunea tăia Atlanticul cu o viteză 
îngrozitoare, într-o jerbă de spumă, cu partea din 
faţă deasupra apei. Malko se întreba ce făceau 
acum prietenii lui. O barcă atât de scundă şi atât de 
rapidă scăpa uşor de radarele patrulelor de coastă. 

După marea liniştită şi fără valuri, îşi dădu seama 
că se afla aproape de coastele Floridei, la nord de 
Miami. Malko se strădui să nu se gândească la ce ÎI 
aştepta. 

O oră mai târziu, etrava cobori progresiv în apă, 
iar huruitul motoarelor slăbi în intensitate. Margarita 
luă o prelată mai mare din cabină şi o aruncă peste 
Malko. Încet, încet, vaporul reduse viteza la câteva 
noduri. Acum motoarele zumzăiau. Ajunseseră într- 
un port. Coca se lovi încet, auzi zgomot de paşi, 


~ 183 — 


Ucigaşul din Miami 
ambarcaţiunea se legănă, apoi se lăsă liniştea. 
Malko auzea toate zgomotele unei ancorări. Apoi 
prelata fusese ridicată. Mai întâi zări pădurea de 
catarge bătute de vânt, apoi silueta unui bărbat 
zâmbăreţ, cu barbă şi ochelari de soare, cu o haină 
elegantă, care stătea în picioare lângă el. 

— Ei, domnule DEA, spuse el în engleză cu o voce 
răguşită, Margarita mi-a spus că mă căutaţi. Acum 
m-aţi găsit! (Izbucni în râs.) Sunteţi mulţumit? 

Faustino îl sui pe Malko pe banchetă, îl puse în 
cârcă şi îl ridică pe ponton. În fugă, acesta zări o 
plajă pustie, un hangar din lemn şi portbagajul unui 
Cadillac în care fu aruncat. Capota portbagajului fu 
închisă, iar el rămase în întuneric. Pontoane ca 
acesta erau cu sutele în Florida. Vehiculul demară 
imediat şi luă viteză. Încetini puţin, apoi merse din 
nou cu viteză. Erau pe autostradă. Un lucru era 
sigur: Miguel Cuevas îl vroia pe Malko viu. Pentru 
moment. 


x 


— Bine aţi venit, domnule DEA, spuse Miguel 
Cuevas cu ironie în glas. 

Malko îl studie. Avea ochi mici de miop, puţin cam 
tulburi, înroşiţi şi o statură atletică. Era un sud- 
american frumos. Cămaşa brodată era descheiată la 
piept, dezvelind un lanţ gros din aur de care erau 
atârnate diferite pandantive. 

Privirea lui Malko se opri asupra încăperii. Mobilier 
şi lambriuri întunecate, o statuie imensă, înaltă de 
doi metri, reprezentând o femeie cu spadă. În faţa 
lui, era o masă lungă şi îngustă din oţel. Scaunul de 


~ 184 ~ 


Gérard de Villiers 

care îl legase fedeleş Faustino, cubanezul burtos, 
era masiv, stil Marea Epocă spaniolă. Când. ÎI 
scoaseră din portbagaj, avusese puţin timp să 
zărească un frumos parc tropical. Fără îndoială că se 
găsea în ascunzătoarea secretă a lui Miguel Cuevas, 
unde o asasinase pe Gail Hunter. Cubanezul îl 
observa cu un zâmbet răutăcios. 

— Domnule Cuevas, începu Malko, toată Florida se 
afla pe urmele dumneavoastră. Până la urmă tot vă 
vor găsi. 

Miguel izbucni într-un hohot de râs sănătos. 

— De şapte ani mă caută, zise el. Peste câteva 
zile, voi fi departe de Florida şi în siguranţă. Plin de 
bani. 

— Aţi încheiat un acord cu Serviciile Secrete 
cubaneze, spuse Malko. Sunt oameni periculoşi. Nu 
numai DEA vă urmăreşte, ci şi CIA. Vă vor prinde în 
final. 

Miguel Cuevas ridică sprâncenele mirat: 

— CIA? Ciudat, dar nu-mi pasă. 

Se apropie, îşi puse vârful cizmei pe scaun şi 
adăugă: 

— Adineauri le-am telefonat prietenilor 
dumneavoastră şi le-am spus să nu vă mai caute că 
vă ţin în viaţă atât cât mai stau în Florida. După 
aceea vă voi da drumul... 

Malko îl asculta cu indiferenţă. Făcuse bine că 
procedase astfel. Miguel Cuevas se aplecă spre el şi 
îi spuse pe un ton confidenţial: 

— Asta o să-i liniştească, dar i-am minţit. Când v- 
aţi dus la prietenul meu Alfonso Carino aţi 
descoperit în grădină un tap îngropat de viu, nu-i 
aşa? Ei bine, de atunci a murit... Prin urmare, veţi 


~ 185 — 


Ucigaşul din Miami 
muri şi dumneavoastră ca şi ţapul. Alfonso a luat 
legătura cu zeul Shango, protectorul nostru. Crede 
că va fi mulţumit de ofranda noastră. Zeilor le place 
să le dai dovadă de înţelegere. Faustino va săpa 
groapa în care vă vom băga după ceremonie. 

Într-adevăr avea privirea unui om nebun... 
Cubanezul grăsan care intrase în încăpere şi asculta 
în tăcere începu să-l dezlege pe Malko şi îl puse în 
cârcă lăsându-i legăturile numai la mâini şi la 
glezne. Traversară o zonă din parc şi ajunseră la o 
construcţie mică ce semăna cu un coteţ pentru 
găini, unde mirosea îngrozitor. Cubanezul îl aruncă 
pe Malko pe jos lângă un tap, care se ridică imediat, 
şi printre câteva găini negre, apoi încuie poarta şi 
plecă. 

Malko rămase pe întuneric, venindu-şi în fire. Era 
o nebunie! Un om sacrificat în plin Miami al anului 
1982! Era sigur că Miguel Cuevas vorbise cât se 
poate de serios şi că prietenul lui îl sfătuise să-l 
omoare pe Malko în acest mod îngrozitor. Îşi aminti 
privirea plină de ură a lui Carino când dăduse peste 
ţapul în agonie. Acum îşi va duce răzbunarea la bun 
sfârşit. 


x 


— Sunteţi nişte incapabili nenorociţi! 

Vocea căpitanului Diaz făcu să se zgâlţâie 
geamurile biroului. Reochet Rabbit plecă uşor capul. 
Raul Diaz era vânăt la faţă de la furie. Brent 
Hammock se făcu mic de tot într-un colţ al încăperii. 
Alţi doi membri din DEA asistau la adunare, iar 
telexurile de la Langley ţăcăneau fără încetare. De 


~ 186 ~ 


Gerard de Villiers 

data asta intraseră într-o criză foarte mare. Anunţat 
Şi el, vicepreşedintele Statelor Unite ceruse tuturor 
agenţiilor federale să facă tot ce le stă în puteri ca 
să-l găsească pe Malko. Fuseseră unite toate forţele 
din DEA, Homicide Squad, FBI, Marshall din Dade 
County şi Poliţia metropolitană din Miami, ca să 
pună cap la cap toate informaţiile. Pentru moment, 
erau slabe speranţe... Percheziţia din apartamentul 
Mărgăritei Gomez nu le adusese nimic nou şi nici 
interogatoriul colegilor ei de serviciu. Nu era nicio 
urmă a vaporului cu care fusese răpit Malko. 

Miguel Cuevas avea în continuare destul avans şi 
exista riscul să-l păstreze până la capăt. Imediat 
după răpirea lui Malko, eforturile frenetice ale lui 
Ricochet Rabbit de a obţine imediat un elicopter se 
loviseră de stânca administrativă. lar după aceea, 
fusese prea târziu. Erau sute de vapoare ca acela şi 
nici măcar nu îi văzuse numele. 

— Tot n-aţi dat de urma vaporului? întrebă Raul 
Diaz. 

— Nu, domnule, spuse Ricochet Rabbit, dar avem 
amprentele de pe puşca automată a tipului care a 
tras în Franco Zenon. Este un ucigaş columbian 
căutat deja pentru comiterea a douăsprezece 
asasinate, la New York, Los Angeles şi în Columbia. 

— Cu ăsta, va mai avea unul, spuse polițistul cu 
amărăciune. 

— Domnule, interveni June Richmond, ne mai 
rămâne sentero. Cu siguranţă că el ştie unde se află 
gunoiul ăla. 

— Duceţi-vă şi interogaţi-l, o trimise polițistul, eu 
pun rămăşag pe o tonă de cocaină că nu vom 
scoate nimic de la el. Poate doar dacă îl vom fierbe 


~ 187 ~ 


Ucigaşul din Miami 
de viu... 

June Richmond şi Ricochet Rabbit se priviră cu 
subinţeles. Amândurora li se păru că în spatele 
cuvintelor lui Raul Diaz se întrezărea un gând 
ascuns. 


x 


Când uşiţa coteţului se deschise, Malko dormita şi 
fu orbit de fasciculul unei lanterne. Inima începu să-i 
bată mai repede. Oare?... Noaptea se lăsase de 
mult. 

Omul care deschisese uşa era grăsanul de 
Faustino care gâfâia ca o locomotivă. Se aplecă şi 
tăie cu un cuţit legăturile de la glezne şi îi eliberă 
mâna stângă, apoi îl ameninţă cu revolverul. 

— Şeful vrea să te vadă. 

Străbătură bucătăria şi urcară scara. De data asta, 
Malko ateriză într-o încăpere întunecoasă. Un video 
Akai derula un film porno. Faustino îl legă din nou de 
scaunul masiv în stil spaniol. Miguel Cuevas apăru 
îmbrăcat într-un halat de casă din mătase galbenă. 
Cubanezul avea ochii foarte roşii şi părea nervos. 
Malko observă că îi tremură mâinile. Îşi pierduse 
stăpânirea de sine, dar părea şi mai fioros. | se 
adresă lui Malko: 

— Te plictiseşti acolo? Am vrut să te distrezi puţin. 

Se auzi podeaua scârţâind, iar Margarita Gomez 
intră. Era îmbrăcată numai cu un batic lung care îi 
ajungea până la mijloc, arătându-şi cu mândrie 
pieptul superb. Privirea ei se opri la Malko şi spuse 
cu voce dulce: 

— Mă bucur că o să crăpi în curând. Aşa păţesc 


~ 188 ~ 


Gérard de Villiers 
toţi cei care îi fac necazuri lui Miguelito. Este cel mai 
puternic om. 

Ea se apropie de Cuevas şi îl încolăci cu tandrete, 
apoi îl sărută. Se frecă ostentativ, băgă mâna sub 
halat, iar Malko ghici cu uşurinţă ce îi făcea. Oare de 
ce îl adusese cubanezul să vadă această scenă? Ca 
să se asigure, ca să arate cât de tare îi este 
devotată? Margarita îşi târî încetişor amantul Spre 
patul imens. Malko o auzise clar pe tânără zicând: 

— Vreau să mi-o tragi în faţa lui. 

În fond asta şi aştepta. Ştia foarte bine cum să-l 
ia, anticipându-i dorinţele. Malko se uita în tavan. 
Distinse zgomotele umide, respiraţia sacadată, apoi 
un țipăt scurt. Lăsă privirea în jos. 

Tânăra dominicană era întinsă pe pat, cu 
picioarele sprijinite de podea, iar Miguel Cuevas 
peste ea, pistonând-o de parcă ar fi vrut să sape o 
fântână. După amploarea mişcărilor, se puteau ghici 
dimensiunile impresionante ale sexului. 

Margarita începu să tipe din ce în ce mai des, 
până când scoase un urlet final impresionant. Mai 
târziu, Miguel Cuevas îi trase un picior, obligând-o să 
deschidă ochii. Ameţită de somn şi de cocaină, 
aţipise cu picioarele depărtate. 

— Ai văzut cum am făcut-o să juiseze? îl întrebă 
cu mândrie cubanezul. 

— Eu cred că s-a prefăcut, spuse Malko cu glas 
suav neputându-se abţine să nu-şi ofere această 
mică bucurie... Cubanezul îi trase un vârf de cizmă 
în tibie. El ţipă de durere. Margarita se ridică precum 
o sălbăticiune şi se repezi la el să-l zgărie. 

— Ticălosule! Să ştii că îţi scot ochii! 

Malko îşi încordă muşchii neputincios. Simţi o 


~ 189 — 


Ucigaşul din Miami 
unghie înfigându-se lângă ochiul drept în timp ce 
degetul îi apăsa dureros corneea. Margarita încerca 
să-l mutileze. Închise strâns ochii şi urlă. Miguel 
Cuevas abia reuşi s-o smulgă de lângă el pe 
Margarita, care se  dezlănţuise. Malko simți 
usturimea zgârieturilor din jurul ochiului. Dacă ar fi 
fost singură, i-ar fi scos ochii. Miguel îl strigă pe 
Faustino. Acesta apăru imediat. 

— Du-l înapoi, îi ordonă Cuevas. 

In timp ce coborau scara, Malko încercă să trateze 
cu el. 

— E nebun! O să vă ducă la moarte. Colaboraţi cu 
mine. Eu reprezint Central Intelligence Agency. Nu 
vă vor da drumul niciodată, dacă vă vor aresta... 

Acesta mergea nestingherit cu paşii lui greoi fără 
să spună nimic. Malko se pomeni băgat în coteţ. 
Nişte lătrături furioase îl făcură să-i tresalte inima, 
dar fusese o alarmă falsă. Un animal rătăcit. 
Rămase pe întuneric cu ochii deschişi. Oare ce 
făceau căpitanul Diaz şi oamenii din DEA? 


x 


Ricochet Rabbit şi June Richmond se întâlniseră în 
maşină turbaţi de furie. Alfonso Carino se aşteptase 
la vizita lor. Îl găsiră în prezenţa celui mai bun 
avocat din oraş. Acesta se opuse imediat să-i pună 
întrebări. 

— Trebuie să ne ducem la procurorul general, 
spuse June. 

Ricochet Rabbit îşi muşca buza. 

— Nu ne va elibera niciun mandat, spuse el. Nu 
avem nimic concret. Numai vagi supoziţii... 


~ 190 ~ 


Gérard de Villiers 

Ajunseră tăcuţi la Holiday Inn. Căldura din salonul 
VIP-urilor le făcu bine. Se aşezară la masa lor 
obişnuită, indiferenți la gălăgia din jurul lor şi se 
puseră pe băut daiquiri, fiecare cu gândurile lui. 
Ingrid veni la ei puţin mai târziu şi îi povestiră ce se 
întâmplase. Şi ea turba de furie. 

— Eddie, îmi împrumuţi şi mie puşca ta? 

— Ce să faci cu ea? 

— O să mă ocup singură de acel sentero. Dacă 
stăm cu mâinile în „sân, Gail nu va fi răzbunată, iar 
prietenul nostru rămâne acolo. lar putoarea cealaltă 
ne va trimite o ilustrată din Brazilia. 

Ricochet Rabbit o privi puţin surprins: 

— Ce ai de gând să faci? 

Ingrid îi explică pe îndelete. Ricochet Rabbit se 
uita la mesele pline cu poliţişti, la pederastul de 
pianist care cânta de zor şi la ecranul mut al 
televizorului. Era ceva putred în Miami, îşi aminti 
brusc de ceea ce crezuse că distinge în vocea 
căpitanului Diaz. Puse o hârtie de douăzeci de dolari 
pe masă şi se ridică. 

— Să mergem! 


Capitolul XVI 


Şinele căii ferate Florida East Coast aveau o 
strălucire cam sinistră în lumina soarelui. Din casele 
de lemn de pe partea stângă a Străzii 69 nu 
răzbătea nicio rază de lumină. Rarele felinare 
luminau şoseaua plină de băltoace care se 
formaseră în timpul zilei. Căldura umedă era încă 
apăsătoare, fără nicio adiere de vânt. Ricochet 
Rabbit, Ingrid şi June se opriră la vedere în faţa 


~ 191 ~ 


Ucigaşul din Miami 
pavilionului lui Alfonso Carino. Un roi de insecte 
băzâiau în jurul unui felinar. O lumină gălbuie se 
vedea la ferestrele casei. În aparenţă, 
supravegherea celor din Homicide Squad nu mai 
exista. 

— Poate că este înarmat, şopti Ingrid. 

Tot ce era posibil. Dacă se furişau prin spate, 
infirmul putea să tragă în ei înainte de a se putea 
apropia de pavilion. 

— Haideţi să intrăm direct, propuse Ricochet 
Rabbit. 

Împinse bariera grădinii şi intră, urmat de cele 
două tinere. 

Toţi trei aveau inima cât un purice. Risca să-şi 
distrugă cariera sau chiar să-şi piardă libertatea. 
Bătrânele trepte din lemn ce urcau pe verandă 
scârţâiră îngrozitor, având lângă ele şi un plan 
înclinat pentru căruciorul infirmului. Ricochet Rabbit 
ciocăni de câteva ori în uşă, apoi aşteptă. După 
câteva clipe, se aprinse un proiector ascuns, 
luminând puternic veranda. Un nor de insecte se 
năpustiră la bec. Alfonso Carino era un om foarte 
prudent. Dincolo de uşă se auzi o voce: 

— Plecaţi de-aici că sunt înarmat! 

Asta da, ospitalitate. 

— Poliţia, spuse Ricochet Rabbit. DEA. 

Se lăsă un moment de linişte, apoi fereastra se 
deschise brusc, fără să se aprindă lumina în 
încăpere. Polițistul ghici vag pe întuneric figura 
bărbatului. Acesta îl recunoscu, căci mormăi: 

— Ce mai vreţi? 

— Să discutăm, spuse Ricochet Rabbit. Este 
urgent. 


~ 192 ~ 


Gérard de Villiers 

Infirmul trânti fereastra. Aşteptară cu inima 
bătând cu putere. Dacă infirmul se repezea drept la 
telefon, însemna că începuseră prost. Uşa se 
deschise brusc, iar în prag apăru scaunul cu rotile. 
Alfonso Carino stătea în faţa lor cu o puşcă în mână, 
uitându-se urât la ei. Îi măsură o clipă pe cei trei 
vizitatori cu o căutătură plină de ură. 

— Aveţi mandat de ia procurorul general? 

Era extrem de sigur pe el. Ricochet Rabbit se 
apropie de bătrân cu mâinile la vedere, în timp ce 
June se deplasa în aşa fel încât să ajungă în spatele 
scaunului cu rotile. 

— Nu am niciun mandat, mărturisi polițistul. M-am 
gândit că nu este necesar. 

Infirmul nu mai apucă să spună nimic. June 
Richmond îi smulsese puşca din mână. Alfonso 
Carino urlă de furie şi răsuci rapid căruciorul ca să 
intre în casă. Ricochet Rabbit îl blocă. 

— Alfonso, începu el în spaniolă, o să ne spui unde 
se găseşte prietenul tău Miguel Cuevas. Fără 
procuror general şi fără avocat. 

Sentero se sufocă de furie. 

— Căraţi-vă! ţipă el. Asta e casa mea. Chem 
poliţia şi avocatul. O să intraţi la răcoare, o să fiţi 
condamnat. O să... 

Se opri brusc, căci Ingrid tocmai îi înfundă în gură 
un prosop împrumutat de la Holiday Inn. Infirmul se 
zbătea, dar Ricochet Rabbit îi pusese deja cătuşele. 
Sentero emitea nişte sunete înăbuşite, 
amenințătoare, dar era complet inofensiv. 

— Să plecăm, spuse June, este periculos să mai 
rămânem aici. 

— Nu percheziţionăm? întrebă Ingrid. 

~ 193 ~ 


Ucigaşul din Miami 

Ricochet Rabbit  împingea deja  căruciorul 
infirmului. 

— Nu, ar dura prea mult. 

Începând din clipa aceasta, acţiona în mod ilegal. 
Ingrid lipi de gura bărbatului un plasture lat ca să 
ţină prosopul. Îl împinseră în linişte pe sentero până 
la o furgonetă parcată puţin, mai departe, lângă 
Buick-ul roşu. Fusese închiriată cu câteva ore mai 
devreme de la Budget, furnizorul lor obişnuit. Aici se 
găseau tot felul de maşini, de la microbuze până la 
Mercedes-uri. Având în spate o rampă, era uşor să 
suie căruciorul în furgonetă. După ce închise uşile, 
Ingrid rămase cu infirmul. Ricochet Rabbit se urcă la 
volan, iar June alături de el. O luară pe 69" Street 
până la Bird Drive, apoi virară la dreapta ca să 
ajungă pe Freeway 826. 

Se îndreptară către nord timp de douăzeci de 
minute, pe lângă Miami Internaţional Airport, până 
la intersecţia cu Autostrada 834. O luară pe drumul 
de ieşire, trecând pe sub Freeway 826, ca să ajungă 
la alt drum de acces spre sud, apoi opriră la capătul 
rampei care se întâlnea cu autostrada, având o 
denivelare destul de pronunţată. Zona era absolut 
pustie şi era compusă din câteva terenuri virane şi 
depozite. Însă, puţin mai jos, pe Freeway 826. 
Traficul era intens, mai ales spre sud. Circulau 
îndeosebi camioane de mare tonaj. 

Ricochet Rabbit parcă furgoneta şi cobori. Ingrid 
deschisese deja uşile şi cobori planul înclinat. li dădu 
poliţistului o barieră din lemn de doi metri lungime, 
echipată cu un felinar care se aprindea şi se stingea 
automat. Ricochet Rabbit o montă la cincizeci de 
metri mai încolo, blocând şoseaua şi interzicând 


~ 194 ~ 


Gerard de Villiers 

accesul pe rampă. Bariera galbenă avea inscripţia: 
Miami Police Detour. Astfel nu riscau să fie deranjaţi. 
Ingrid smulse plasturele şi scoase căluşul din gura 
infirmului. Acesta începu să ţipe: 

— Porcilor! Otrepelor! M-aţi răpit. Daţi-mi drumul 
imediat. Avocatul meu... 

Îl lăsară să se răcorească un timp. Zgomotul de pe 
autostradă înăbuşea  înjurăturile şi amenințările. 
Până la urmă, Ricochet Rabbit îi urlă în ureche: 

— Vezi, degeaba strigi. Nimeni nu te va auzi. Te- 
am răpit ca să-ţi facem un serviciu... 

— Ticăloşilor! îi sudui din nou sentero. O să vă... 

— Ascultă, zise Ricochet. Toţi cei care ştiu unde se 
află Miguel Cuevas sunt morţi. Fără excepţie. 
Fiindcă el i-a ucis. În curând, îţi va veni şi ţie rândul. 
Doar dacă ne spui unde se ascunde... 

Alfonso Carino îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

— Imbecilule! Pe mine nu poate să mă omoare. 

— De ce? 

Din cauza circulaţiei intense se înțelegeau cu 
foarte mare greutate şi erau obligaţi să ţipe. 

— Pentru că. Fără mine, Miguel este pierdut, 
spuse cu mândrie sentero. Nu face nimic important 
dacă nu îmi cere sfatul. Eu sunt intermediarul dintre 
el şi zei. Eu i-am confecţionat sceptrul care îl apără 
de toate relele. 

Ricochet Rabbit clătină din cap nedumerit. Ceea 
ce îi spunea infirmul însemna că ştia de toate 
crimele comise de Cuevas. 

— Ai terminat cu prostiile? Vorbeşti sau nu? 

Sentero dădu uşor din cap. 

— O să-mi daţi drumul! O să regretaţi toată viaţa 
că m-aţi răpit! Există legi în ţara asta... 


~ 195 — 


Ucigaşul din Miami 

— Nu zău! făcu Ricochet Rabbit. 

Fără să spună nimic, el apucă mânerele 
căruciorului şi îl roti în aşa fel încât să-l aşeze cu 
faţa la rampa furgonetei. Polițistul se aplecă la 
urechea infirmului: 

— Să-ţi spun ce o să păţeşti. Un accident 
regretabil... O să-ţi dau un brânci şi vei cobori panta 
cu toată viteza. Când o să ajungi pe autostradă, ţi se 
va micşora viteza. Camioanele care trec pe aici 
aleargă precum fulgerul. M-ar mira să aibă timp să 
frâneze. Te vor face terci... 

Alfonso Carino se uită la poliţist cu nedumerire. 

— Doar n-o să faceţi una ca asta? zise el cu glas 
gâtuit. Shit! Sunteţi nişte asasini. 

— În seara asta, da. Zise cu răceală June 
Richmond. Ţi-aduci aminte de prietena noastră Gail 
Hunter? l-au făcut cinci injecții cu cocaină ca să 
moară lent. Asta amărăşte sufletele, să ştii. Chiar 
dacă avea inimă de poliţist. 

Ricochet Rabbit urlă în urechea infirmului: 

— Număr până la cinci. Dacă îţi dau drumul, nu te 
mai poate prinde nimeni. 

Începu să numere. Dădu drumul puţin la mânere 
şi împinse căruciorul care începu să alunece pe 
pantă. Alfonso Carino urlă: 

— Opriţi! Opriţi! 

Ricochet Rabbit aşteptă ca roţile din faţă să 
coboare panta, apoi apucă mânerele arcuindu-se 
peste scaun. Într-adevăr, făcea un efort ca să-l ţină 
pe loc. 

— Grăbeşte-te! strigă polițistul. E greu! 

Infirmul se uită la camioanele care treceau jos pe 
autostradă. Tăcu câteva clipe, apoi strigă pe 


~ 196 ~ 


Gerard de Villiers 
neaşteptate: 

— 7411 South West 64! Street! 

— Sigur? Ce este? 

— O casă mare cu ziduri înalte şi porţi cu grilaj. 

— Are protecţie? 

— Porţile sunt acţionate electronic, proiectoare şi 
camere de luat vederi. 

— Foarte bine, zise Ricochet Rabbit. 

Era obişnuit cu interogatoriile, aşa încât îşi dădea 
seama că infirmul nu minţise. Rămase nemişcat 
câteva secunde, apoi dădu căruciorul puţin mai în 
spate şi, cu un brânci, îl trimise spre rampă. Scaunul 
cu rotile al infirmului dispăru în întuneric, iar urletul 
se pierdu în vâjâitul circulaţiei. Ricochet Rabbit 
urmări cu privirea căruciorul care cobora în viteză 
către şosea. [ipetele infirmului erau acoperite de 
zgomotul camioanelor. Deodată se auzi claxonul 
strident care domină hărmălaia, o frână bruscă, 
urmată de zgomotul înfricoşător al fiarelor 
contorsionate. 

Imediat se auzi un concert de claxoane. Se forma 
un ambuteiaj enorm pe autostradă, în urma 
„accidentului”. Ingrid îl privi pe poliţist, albă ca varul 
la faţă. 

— A fost mai presus de voinţa mea, spuse 
Ricochet Rabbit. Dar m-am gândit la Gail. Ar fi 
scăpat mult mai uşor... 

— Inţeleg, spuse ea. 

Va avea mult timp în memorie imaginea infirmului 
ce cobora în viteză panta, îndreptându-se către 
moarte. Jos, ambuteiajul căpăta proporţii şi mai 
mari. Era timpul să plece. Ingrid şi Ricochet Rabbit 
urcară platforma şi veniră la June Richmond. 


~ 197 ~ 


Ucigaşul din Miami 
Aceasta rosti înainte ca polițistul să înceapă: 

— Ai făcut ce a trebuit, Eddie. Ţi-a spus adresa? 

— Da. 7411 South West 64" Street. 

Polițistul se urcă la volan. Se opriră să recupereze 
bariera de poliţie. Pe autostradă se auzea sirena 
poliţiei. Un gând neplăcut îl străfulgera pe Ricochet 
Rabbit. Dacă sentero nu a murit pe loc? Cum i-o fi 
fost norocul. Vor afla curând. 

— Ce o să le spunem celorlalţi? întrebă June. 

— Că am primit o informaţie „beton”. Căpitanul 
Diaz va înnebuni de bucurie. 

Cei din Highway Patrol s-ar putea întreba cum de 
a ajuns Alfonso Carino până la autostradă, însă la 
Miami, acest gen de întrebări nu se punea prea mult 
timp. Trebuiau să ducă furgoneta la Budget. 


x 


Miguel Cuevas nu-şi găsea locul, aşteptând ora 
sacrificiului. Suferind de insomnii, niciodată nu 
adormea înainte de ivirea zorilor. Din când în când 
mai băga mâna în borcanul cu cocaină şi lua puţin 
praf care îl bine dispunea o jumătate de oră. Ar fi 
vrut să vorbească cu Alfonso Carino, dar era prea 
periculos să-l sune. Se mulţumi să creadă că 
sacrificiul uman pe care trebuia să-l facă, povăţuit 
de sentero, îi va atrage definitiv pe zei de partea lui. 

Margarita dormea în patul imens. Ca să mai scape 
de gânduri, cobori, luă o crosă de golf şi plecă să se 
plimbe prin grădină. Noaptea era liniştită. Câinii se 
apropiară de el, apoi dispărură în întuneric. 

Când se întoarse, Faustino îl culcase pe prizonier 
pe dala de piatră pe care sacrifica de obicei ţapii. 


~ 198 ~ 


Gerard de Villiers 

Aprinsese numeroase lumânări negre împrejurul 
celor două statui reprezentându-i pe Shango şi pe 
Elegua. Miguel Cuevas urcă să-şi pună halatul de 
casă din mătase neagră pe care îl purta la aceste 
ceremonii. Luă toporişca, îi verifică tăişul, apoi ieşi 
înălţându-şi privirea la cer. Era înnorat, dar mai 
apărea din când în când luna. Pentru ca sacrificiul să 
aibă valoare deplină, trebuia ca astrul să 
strălucească în momentul în care toporişca tăia 
gâtul victimei ispăşitoare. Ceea ce nu lua prea mult 
timp. 

Faustino îl aştepta mort de oboseală, cu o găină 
neagră în mână. Miguel Cuevas o luă, puse 
toporişca alături de altar, iar privirea lui o întâlni pe 
cea  prizonierului. Acum se simţea liniştit. Nu-l 
tulburase niciodată faptul că lua viaţa cuiva. 

— Moartea dumitale mă va apăra pe mine, spuse 
el cu o voce neobişnuit de gravă. 

Malko nu spuse nimic, oscilând între groază. Şi 
incertitudine. Nu era în mijlocul Africii, ci în Miami 
secolului XX. Nu era posibil ceea ce i se întâmpla, 
parcă visa. Miguel Cuevas apucă găina cu gesturi 
lente şi o ridică spre cer. După aceea, începu să-i 
jumulească penele de pe gât. Găina începu să 
cotcodăcească îngrozitor. Penele zburau în toate 
părţile în întuneric. Faustino dispăruse. În curând 
curăţă toate penele de pe gât, lăsând pielea goală. 
Miguel Cuevas se rugă puţin, apoi vâri gâtul găinii în 
gură cu un gest rapid şi începu să-l rupă cu dinţii. 

Pasărea se zbătea cu disperare cotcodăcind. În 
câteva minute, cubanezul îi rupse de tot gâtul 
separându-l de corp. Îl ridică spre cer şi se stropi pe 
faţă cu sângele păsării ca un duş macabru. Era un 


~ 199 — 


Ucigaşul din Miami 
spectacol halucinant. Ghearele găinii mai bătură 
aerul un timp, apoi încetară să se mai mişte. Miguel 
Cuevas culese ultimele picături de sânge. După 
aceea, începu să sfârtece găina cu mâinile şi aruncă 
bucăţile în cele patru zări, murmurând incantaţii 
către zeul Shango. 

Apoi se reculese un timp. Cu faţa murdară de 
sânge şi luminată de lumânările negre. Cu un pas de 
automat se îndreptă spre toporişcă şi o luă. Nori 
groşi acopereau luna, defilând cu viteză spre vest. 
Se apropie de Malko şi se aşeză în aşa fel încât să 
poată tăia capul dintr-o singură lovitură, cu privirea 
spre cer, aşteptând ca luna să apară în întregime. În 
acel moment, Malko îşi pierduse orice speranţă. Nu 
era doar o glumă macabră. 

— Sunteţi nebun de legat, spuse pe un ton pe care 
încerca să-l controleze. 

Miguel Cuevas nu-i răspunse. Tinea cu ambele 
mâini toporişca de mâner şi pândea norii în timp ce 
sângele găinii începea să i se usuce pe obraji, 
dându-i aspectul unui indian care se pregătea de 
război. Liniştea, era absolută. Retras în bucătărie, 
Faustino refuza să asiste la astfel de ceremonii. 

Luna mai era încă acoperită de o perdea de nori, 
iar Miguel Cuevas începea să-şi piardă răbdarea. În 
sfârşit, discul galben al lunii apăru în toată 
strălucirea lui, cam stranie pentru acest anotimp. 

Miguel Cuevas oftă adânc. Shango îi ascultase în 
sfârşit rugăciunea. Ridică toporişca într-un gest 
solemn şi se sprijini bine pe picioare, asigurându-şi 
echilibrul. Capul trebuia tăiat de prima dată. 

Se pregătea să abată tăişul asupra lui, când o 
explozie puternică îl făcu să tresară. Una dintre cele 


~ 200 ~ 


Gerard de Villiers 

cinci camere de luat vederi care supraveghea 
proprietatea se făcu ţăndări sub impactul unui 
proiectil nevăzut. După trei secunde, proiectorul de 
patru sute de waţi din vârful stâlpului înalt de opt 
metri se volatiliză şi el. Tot sub impactul unui glonţ 
invizibil. 


Capitolul XVII 


Grăsanul de Faustino ţâşni din bucătărie, cu 
trăsăturile deformate de frică şi cu puşca în mână. 
După o fracțiune de secundă de nedumerire. Miguel 
Cuevas puse toporişca jos şi strigă: 

— Ce se întâmplă? 

Luna era din nou acoperită de nori. Inima lui 
Miguel bătea ca un motor ambalat. Alte două 
explozii destrămară liniştea şi se mai făcură ţăndări 
încă două proiectoare. Dobermanii începură să latre 
ca apucaţii şi se repeziră la zidul de incintă. Faustino 
scruta întunericul, paralizat de groază. De ce se 
temuse mereu. Se întâmplase... 

Miguel Cuevas se repezi în casă. După câteva 
secunde, cobora cu un M 16 cu lunetă şi cu 
încărcătorul plin. Fără să ţintească, cu arma 
sprijinită de şold, trase o rafală lungă în direcţia din 
care se auziseră împuşcăturile care distruseseră 
camerele de luat vederi şi  proiectoarele. 
Împuşcăturile provocară din nou câinii, dar nimeni 
nu ripostă. După câteva clipe, o voce cavernoasă, 
deformată de un megafon se auzi de pe Strada 64: 

— Aici  şeriful din Dade County! Casa este 
încercuită. Miguel Cuevas, predaţi-vă şi nu opuneţi 
rezistenţă, căci nu aveţi nicio şansă. leşiţi cu mâinile 


~ 201 ~ 


Ucigaşul din Miami 
ridicate, urmând lumina reflectorului. 

Imediat, un reflector puternic, urcat în vârful unei 
scări de pompieri, se aprinse şi lumină o porţiune 
din alee. Miguel Cuevas puse un încărcător în arma 
M 16 şi trase altă rafală. Se simţi bine când arma 
tremură în mâinile lui şi zgomotul îl asurzi. 

Proiectorul nimerit se stinse şi aproape imediat 
ultima cameră de luat vederi zbură în mii de 
bucățele. Cubanezul se întoarse spre Malko cu un 
rictus plin de ură. 

— Vasăzică au venit după dumneata, nu-i aşa? Vor 
ti dezamăgiţi... Faustino, pune-l în portbagaj. Eu mă 
duc să vorbesc cu javrele astea. 

Se îndreptă spre casă, dar se întoarse brusc şi 
strigă: 

— Faustino, tu le-ai spus? 

Trăsăturile gelatinoase ale  cubanezului se 
descompuseră. Avea M 16 îndreptat spre el. 

— Ai înnebunit, Miguel? protestă el pe un ton 
pierit. 

— Atunci, a făcut-o ticăloasa aia! izbucni Miguel 
Cuevas. 

Furia îi întuneca mintea. Se năpusti în casă. 
Faustino rămase în grădină, scrutând întunericul. 
Singura licărire de lumină venea de la lumânările 
negre care ardeau în faţa altarului zeului Shango. 
Ciuli urechile şi auzi voci. Strigăte, huruit de motor. 
Peste două ore se făcea ziuă şi începea asaltul. Se 
apropie de Malko, legat fedeleş, apoi îl sui pe umăr. 

— Mai aveţi o şansă, spuse Malko, dezlegaţi-mă şi 
voi ţine cont. 

Faustino deschise portbagajul şi îl puse în el cu 
blândeţe, apoi îşi şterse fruntea de sudoare. 


~ 202 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu pot. Spuse cu tristeţe cubanezul. M-ar omori 
pe loc. 

— Urcaţi-vă la volan, insistă Malko. leşim amândoi. 

Faustino clătină din cap. 

— Nu, mi-e frică. 

El închise capota, iar Malko şi rămase în întuneric. 
Măcar de n-ar ciurui poliţiştii maşina de gloanţe... 


x 


Miguel Cuevas intră în dormitor ca o vijelie. 
Margarita se îmbrăcase deja, era trasă la faţă şi 
avea ochii încercănaţi. Tocmai prizase o doză 
zdravănă de cocaină şi aştepta să-şi facă efectul. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea cu glas tremurat. 

— Tu mă întrebi ce se întâmplă, nemernico! urlă 
cubanezul. Tu le-ai dat adresa! 

Dominicana văzu în ochii lui sclipirea bine 
cunoscută. O va omori? Stomacul i se făcu ghem şi 
reuşi să articuleze cu voce slabă: 

— Dacă asta crezi tu, Miguel, omoară-mă. 

Ea îi căută privirea şi se uită fix în ochii lui. Era 
prima oară când Miguel vedea privirea sigură a unui 
om pe care se pregătea să-l ucidă. Degetul îi 
rămase înţepenit pe trăgaciul armei. Instinctul îi 
spunea că fata spunea adevărul. Atunci, cine a fost? 

— Bine, îl sun pe Alfonso. El îmi va spune. 

Acum nu mai trebuia să-şi ia nicio măsură de 
prevedere. Ea îl urmă în birou. În timp ce Miguel 
forma numărul lui Alfonso, ea desprinse uşurel din 
perete încă un M 16 cu lunetă, luă dintr-un, sertar 
câteva încărcătoare pe care le băgă într-o traistă, 
apoi scoase două veste antiglont dintr-un dulap. 


~ 203 ~ 


Ucigaşul din Miami 
Parcă îşi pregătea bagajele pentru weekend. 

Miguel Cuevas încerca să-l prindă pe sentero. 
Acesta avea o linie „secretă” pe alt nume ca să 
poată comunica cu Miguel. Dar nu răspundea 
nimeni. Tot mai nervos, greşi numărul, trezi pe 
cineva care îl înjură, făcu din nou numărul, apoi se 
uită la Margarita cu o expresie rătăcită, pierdută. 

— La naiba! Nu e acasă. Nu mai înţeleg nimic. 

Încercă la întâmplare la magazin, dar nu avu mai 
mult succes. După aceea mai încercă o dată acasă 
la Alfonso Carino. Era imposibil ca infirmul să nu fie 
acasă în toiul nopţii... Se uită la Margarita care 
spuse cu blândeţe: 

— El te-a vândut, Miguelito... 

Ei nu-i plăcuse niciodată de sentero. Trăsăturile lui 
Cuevas se lăsară ca figura unui copil care e gata să 
plângă. 

— Nu se poate, nu se poate, nu Alfonso! Am 
nevoie de el. Îi datorez totul. 

— Cred că s-a întâmplat ceva, spuse Margarita. 
Poate a avut un accident. Poate că l-au arestat şi l- 
au torturat... 

— N-ar fi vorbit, se încăpăţână cubanezul, este cel 
mai bun prieten al meu, protectorul meu! De 
cincisprezece ani... 

Margarita se apropie de amantul ei şi îşi încolăci 
braţele în jurul gâtului ca să-i simtă toată căldura 
trupului, împingându-şi puţin pântecele înainte. 

— O să scăpăm noi, Miguelito. Să nu-ți fie frică. 
Putem să ne descotorosim de Alfonso. Chiar dacă a 
trădat. L-ai ucis pe tipul din CIA? Ne putem folosi de 
el ca ostatic. După aceea, luăm vaporul şi totul va fi 
bine. 


~ 204 ~ 


Gerard de Villiers 

Miguel se desprinse din braţele ei puţin jenat. 
Posibila trădare a lui Alfonso îl obseda. Toată lumea 
lui se năruia. Afară se auziră câteva focuri de armă 
şi unul dintre dobermani începu să urle îngrozitor. 
Faustino trebuia să se apere. O împinse pe 
Margarita afară din birou. 

— Vreau să rămân singur ca să vorbesc cu ei. 
Coboară şi supraveghează grădina ca să nu se 
apropie prea mult de casă. 

Îndată ce fata ieşi, se repezi la borcanul cu 
cocaină şi trase pe nas o doză bunicică. După aceea 
puse mâinile pe masă şi aşteptă ca drogul să-şi facă 
efectul. Treptat, treptat, mâinile nu îi mai tremurară 
şi gândurile se limpeziră. Respectul superstiţios faţă 
de Alfonso Carino se transformă într-o furie oarbă. L- 
ar fi făcut bucățele, scoţându-i ochii şi rupându-i 
fiecare oscior. Formă pentru ultima oară numărul, 
dar cu acelaşi rezultat. Atunci se hotărî să sune la 
Centrala poliţiei din Dade County. 

— Sunt Miguel Cuevas, spuse el, cel mai mare 
traficant de droguri din Miami! Daţi-mi-i la telefon pe 
porcii care se află acasă la mine, în Strada 64, 
pentru că am să le spun ceva. 

Cred că se aşteptaseră să sune căci nu-l lăsară să 
aştepte decât câteva secunde, după care auzi o 
voce: 

— Aici Brent Hammock din DEA. Sunteţi 
înconjurat, predaţi-vă. i 

— Tacă-ţi fleanca, spuse cubanezul. Ascultă. II am 
pe prietenul vostru, un tip din CIA. Trăieşte. O să 
ieşim împreună cu el într-un Fleetwood. Nu voi 
conduce eu. Dar voi fi în maşină cu el, şi o să-i ţin 
țeava puştii la tâmplă. Dacă trageţi un singur foc de 


~ 205 — 


Ucigaşul din Miami 
arma în noi, îi trag un glonţ în cap. Plec peste o 
jumătate de oră. 

Inchise. Mai avea nevoie de încă o zi de libertate, 
timp în care făcea rost de cincizeci de milioane de 
dolari, partea lui din afacere. După aceea, cu 
ajutorul celor douăsprezece paşapoarte false ale lui 
şi o asemenea grămadă de bani, putea să se 
descurce... Totul era să reuşească să facă schimbul 
droguri-arme. Se întrebă dacă să-l ia şi pe Faustino. 
Până la urmă se hotărî să-l ia. Fiindcă îi fusese de 
folos. Imaginea lui Alfonso Carino îl obseda. Se va 
răzbuna. Se duse la seif, îl deschise şi luă din el 
două pungi de hârtie maro pline cu bancnote de o 
sută de dolari. li părea rău să-şi părăsească locuinţa 
unde se simţise întotdeauna în siguranţă. Ridică o 
scândură din podea şi îşi luă Beretta şi amortizorul. 
Îşi puse arma în cizmă, dar înainte verificase 
încărcătorul. După aceea se îmbrăcă şi îşi puse 
vesta antiglont. Se simţea pregătit să înfrunte poliţia 
din Dade County. 


x 


Strada 64 era luminată de toate girofarurile 
albastre ale maşinilor de poliţie care o blocau pe o 
distanţă apreciabilă. Sosiseră şi două ambulanţe, 
plus o unitate completă din SWAT, cu grenade 
lacrimogene, orbitoare,  asurzitoare, cu puşti 
echipate cu lunete în infraroşu şi alt echipament 
ultrasofisticat. Câţiva poliţişti se instalaseră în toate 
casele vecine, cu binocluri şi cu staţii de emisie- 
recepţie. Două case din apropiere fuseseră chiar 
evacuate. Unul dintre poliţişti fusese rănit uşor de 


~ 206 ~ 


Gerard de Villiers 

un glonţ tras de „cocaine cowboy”. Dispozitivul 
fusese pe poziţii doar într-o oră, bineînţeles, cu 
punerea sub ascultare a telefonului lui Miguel 
Cuevas. 

Miami Herald trimisese deja o maşină a televiziunii 
locale. Era spectacolul zilei. Poliţiştii chemaseră şi 
un camion-restaurant. Cei care nu erau de serviciu 
se grăbiră să-şi ia câte o cafea caldă. Brent 
Plamimock şi căpitanul Diaz stăteau într-o maşină 
aparţinând trupelor DEA parcată în apropierea porții 
negre cu grilaj. Acum proiectoarele fuseseră 
neutralizate, totul era cufundat în beznă, iar casa 
traficantului abia se mai vedea. Cei doi bărbaţi se 
înţeleseseră din priviri, după convorbirea cu Miguel 
Cuevas. 

— Tipul ăsta nu glumeşte, spuse Brent Flammock. 
Trebuie să eliberăm ostaticul. 

— Şi să-l lăsăm pe Cuevas să scape? 

— Da, pentru moment. Nu va pleca departe. Când 
vine elicopterul? 

— Trebuie să sosească. 

— Aşa nu o să-l pierdem. Daţi-le ordin să-l lase să 
treacă. Asiguraţi un dispozitiv de urmărire cu toate 
maşinile de care dispunem. Şi motociclişti. Trebuie 
să-l înnebunim, să-l forţăm să abandoneze maşina şi 
ostaticul. 

— Dumnezeu să vă audă! oftă căpitanul Diaz. 
Tipul ăsta este atât de nebun încât e în stare să 
treacă printre noi. 

— Sir! 

Un poliţist veni la ei în goană. 

— Se deschid porţile, căpitane! 

Şeful de la Homicide Squad sări din maşină. 


~ 207 ~ 


Ucigaşul din Miami 
Proiectoarele poliţiei se aprinseră şi luminară aleea 
care se afunda în parc, în spatele porţilor care 
începură să se deschidă. Silueta unui doberman 
trecu o clipă prin raza de lumină, apoi dispăru. 

— Să nu tragă nimeni! ordonă căpitanul Diaz în 
megafon. Cadillac-ul se pregăteşte să iasă. Alte 
echipaje se vor ocupa de urmărire. Îndată ce pleacă, 
ne ocupăm de casă. 

Acum porţile erau deschise complet. Toate 
privirile erau îndreptate spre aleea mărginită de 
cocotieri. Deodată două faruri albe străpunseră 
întunericul. Vehiculul. Înainta foarte încet. Raul Diaz 
înghiţi cu greu saliva, simțind un nod în gât. În 
sfârşit, va sta faţă în faţă cu Miguel Cuevas! 

Apăru şi limuzina. Prin parbrizul fumuriu nu se 
zărea nimic. Liniştea era absolută, auzindu-se doar 
pârâiturile din staţiile de emisie-receptie. Instinctiv, 
Raul Diaz puse mâna pe mânerul pistolului. Se gândi 
la Malko şi rămase cu degetele înţepenite pe 
ebonită. 

Botul  Fleetwood-ului depăşi poarta. Maşina 
acceleră brusc şi viră la stânga. Într-o fracțiune de 
secundă, Raúl Diaz şi Brent Hammock zăriră profilul 
unui grăsan care se afla la volan. Lângă el stătea o 
femeie care agita o puşcă de asalt pe geamul lăsat 
în jos. Nici urmă de Miguel Cuevas. Cu un scrâşnet 
de motor, Cadillac-ul se îndreptă spre capătul Străzii 
64, printre şirurile de poliţişti neputincioşi. Apoi viră 
într-un scrâşnet de roţi şi dispăru către autostradă. 
Raul Diaz se urcă rapid în maşină. 

Elicopterul tot nu apăruse. Deschise aparatul de 
radio şi auzi hărmălaia poliţiştilor care făceau 
schimb de informații. Un echipaj pornise în 


~ 208 ~ 


Gerard de Villiers 
urmărirea Cadillac-ului pe Freeway 826. 

— Se îndreaptă spre nord, anunţă un poliţist. 
Merge foarte repede şi abia putem să ne ţinem după 
el. 

— Nu faceţi nimic atât timp cât nu au eliberat 
ostaticul! îi avertiză Raul Diaz. 

Era sigur că Miguel Cuevas se gândise la ceva şi le 
va trage clapa şi de data asta. Luă microfonul şi 
ceru Cartierul General al DEA. 

— Unde Dumnezeu este elicopterul ăla? 

— Are pană! spuse în final şeful. A cedat un bulon 
de la rotor. Reparaţia durează două ore. Unde 
trebuia să se ducă? 

— Să vi-l băgaţi undeva! răcni Raul Diaz. 

Ajunse în sfârşit pe Freeway 826. Puse girofarul şi 
sirena în funcţiune, apoi strivi pedala de acceleraţie. 
Incepea să se crape de ziuă. Fugarul se îndrepta tot 
spre nord împreună cu ostaticul, după informaţiile 
primite prin staţie. Unde naiba se duceau? 


x 


Miguel Cuevas stătea cu capul în poala Mărgăritei 
care trecuse în spate şi privea cerul. Tânăra 
retrăsese puşca de asalt M 16 de pe geam ca să nu-i 
sperie pe automobiliştii pe care îi depăşeau, dar o 
avea pregătită lângă ea. La volan. Faustino 
menținea viteza la o sută cincizeci de kilometri la 
oră. 

— Sunt în spatele nostru? o întrebă el. 

— Da, spuse Margarita. 

Ea îi mângâia maşinal părul ondulat, însă Miguel 
tot nu se liniştise. Fuga sau dispariţia lui Alfonso 


~ 209 ~ 


Ucigaşul din Miami 
Carino îl neliniştea în continuare. Balansul lent al 
Cadillac-ului nu reuşea să-i aducă somnul. Margarita 
se aplecă peste el cu tandrete. 

— Relaxează-te, Miguelito, o să scăpăm! 

— AŞ vrea să-l lichidăm pe nemernicul din 
portbagaj, spuse el cu tristeţe. 

— Vom avea tot timpul, răspunse tânăra. O s-o 
faci mai târziu... 

Cele două pungi din hârtie pline cu dolari fuseseră 
îndesate în geanta de piele împreună cu sceptrul 
cubanezului, iar valiza albastră era lângă Faustino. 
În privinţa banilor nu trebuia să-şi facă nicio grijă. 
Margarita Gomez se uită în urmă. Vreo şase maşini 
de poliție îi urmăreau la distanţă, cu toate 
girofarurile funcţionând. Tânăra simţea o emotie 
ciudată... 

— Dă drumul la radio, Faustino, îi ceru ea. 

Înainte de buletinul de ştiri, ascultară puţină 
muzică şi publicitate. Apoi auziră la ştiri despre 
asaltul asupra vilei traficantului de droguri şi despre 
fuga lui. După aceea, prezentatorul dădu alte ştiri 
din Miami: 

— Un straniu accident s-a petrecut astă-noapte pe 
Autostrada 826. Un camion care livra Pepsi-Cola a 
călcat un infirm care se afla pe autostradă în 
scaunul lui cu rotile. Accidentul s-a produs către ora 
două dimineaţa, în dreptul rampei 24. Poliţia nu 
înţelege cum a putut infirmul să comită o asemenea 
imprudenţă. A fost omorât pe loc şi identificat sub 
numele de Alfonso Carino cu domiciliul... 

Miguel Cuevas se ridică şi urlă ca un apucat: 

— A murit! Nenorociţii, l-au asasinat! 

În culmea turbării, apucă M 16 şi acţionă geamul 


~ 210 ~ 


Gerard de Villiers 

cu ajutorul butonului electric. Margarita încercă în 
zadar să-l oprească, îndreptă arma spre maşinile de 
poliţie şi apăsă pe trăgaci. Zgomotul împuşcăturilor 
era asurzitor în maşină, iar mirosul acru al corditei o 
făcu pe Margarita să tuşească. Cartuşele fierbinţi se 
împrăştiară peste tot. 

Şirul de maşini ale poliţiei se rupse dintr-o dată ca 
să evite rafalele, în timp ce alţi şoferi speriaţi opriră 
brusc şi provocară un ambuteiaj monstruos. Un 
camion de mare tonaj puse o frână bruscă şi se opri 
de-a curmezişul şoselei, blocând-o în întregime. 
Miguel Cuevas izbucni într-un hohot de râs de 
dement. 

— Ai văzut! 

Faustino acceleră. Era bine să nu-i mai aibă pe 
poliţişti pe urmele lor. Cămaşa i se lipise de spate şi 
de spătarul scaunului din cauza sudorii pe care i-o 
provocase groaza. 

Din păcate, la trei mile depărtare, două maşini de 
poliţie cu sirenele urlând ieşiră de pe o rampă aflată 
pe contrasens şi porniră în urmărirea lor. Se 
apropiau de Fort Lauderdale. Faustino începu să 
supravegheze ieşirile. Margarita luase din nou puşca 
M 16. După zece minute, Faustino cârmi volanul 
brusc pentru a ieşi de pe Freeway 826, tăind calea 
unui camion. Nu spera să scape de maşinile de 
poliţie, ci voia să capete un plus de avans. După ce 
trecu de rampă, o luă pe un drum îngust ce ducea la 
mare, traversând un cartier elegant de vile. Cadillac- 
ul mergea cu patruzeci şi opt de mile la oră 
claxonând fără încetare. Întâlniră un fanion pe care 
scria: Bahia Mar, 2 mile. 

Miguel Cuevas se ridică şi luă puşca M 16, apoi îi 


~ 211 ~ 


Ucigaşul din Miami 
montă alt încărcător. Margarita o recuperă pe a ei. 
Vilele începură să se rărească şi se vedea marea. Un 
port mare forma un golf plin cu vapoare. În Florida 
erau numeroase canale care urmăreau şoseaua spre 
lagunele din interior. Faustino se întoarse. Poliţiştii 
erau la cinci sute de metri în spatele lor. Cadillac-ul 
ajunse pe chei. Pontonul se afla la douăzeci de metri 
în faţa lor. Miguel se aplecă înainte. 

— E bine. Opreşte! 

Faustino strivi frâna. După trei secunde, coborâră 
din maşina ale cărei pneuri mai fumegau încă. 

— Să mergem! strigă cubanezul. 

Se uită la portbagajul în care era închis ostaticul, 
omul de la CIA. Va avea o surpriză neplăcută. 
Faustino luă valiza albastră şi geanta din piele. 
Miguel sări la volan, trecu în viteza a patra, îndreptă 
maşina spre canal, apoi cobori. Limuzina porni după 
câteva minute şi ateriză cu botul în apă. Miguel 
alerga deja spre ponton. Se întoarse şi privi în urmă. 
O maşină de poliţie se opri în urletul cauciucurilor 
martirizate. Cubanezul trase o rafală spre ea, apoi 
începu să alerge. Zumzetul motoarelor iahtului său, 
Island Fling, îl mai linişti. Cu puşca de asalt la şold, 
Margarita îl aştepta sus pe punte. Cubanezul sări la 
bord, iar Faustino împinse manetele în faţă. /s/ana 
Fling părea că zboară pe suprafaţa apei, lăsând în 
urmă o dâră de spumă albă. Poliţiştii alergau pe 
ponton trăgând cu armele din dotare. Câteva 
gloanţe perforară coca ambarcaţiunii neprovocându- 
i stricăciuni importante. Culcat pe perne, Miguel 
Cuevas privea cerul. Chiar şi mort, sentero îl mai 
proteja încă. 


~ 212 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Raul Diaz, cu ochii ieşiţi din orbite, goli tot 
încărcătorul pistolului, dar fără niciun rezultat, 
asupra iahtului care se îndepărta de țărm cu toată 
viteza. 

— Shit! Shit! Shit! 

Maşinile de poliţie ajungeau pe rând, coborând din 
ele poliţişti îmbrăcaţi în diferite uniforme. Ricochet 
Rabbit îi aruncă o privire îngrijorată şefului său. 

— My Good! S-au îmbarcat doar ei trei pe iahtul 
ăla. Unde este Malko? 

Toate privirile se îndreptară spre locul în care 
căzuse Cadillac-ul. Mort sau viu, ostaticul rămăsese 
în el. 


Capitolul XVIII 


Raul Diaz şi Ricochet Rabbit se repeziră în acelaşi 
timp spre canal. Diaz urmase mai multe cursuri de 
antrenament pentru lupta în apă. Inspiră adânc, 
plonjă şi găsi portiera limuzinei. Nu reuşi s-o 
deschidă din cauza presiunii, dar geamul rămăsese 
deschis. Se strecură înăuntru. Era goală. Mai 
rămăsese să verifice portbagajul. La toate tipurile de 
Cadillac, acesta se deschidea fie acţionat electric, 
fie cu cheia. Din cauza apei, nu putea s-o deschidă 
electric. Dacă Miguel luase cheile cu ei, nu avea 
destul timp să forţeze capota. 

Aerul din plămânii poliţistului se epuiză. Prin faţa 
ochilor îi trecură mii de punctuleţe luminoase. Se 
întoarse la bordul maşinii, bâjbâi pe lângă volan şi 
găsi cheile în contact. Le smulse, ieşi din maşină, 


~ 213 — 


Ucigaşul din Miami 
simțind că îi iau foc plămânii, li dădu un şut portierei 
şi reveni la suprafaţă ca să-şi umple plămânii cu aer. 
Apoi se lăsă din nou la fund. Se scurseră mai mult 
de trei minute de când maşina căzuse în apă. Dacă 
portbagajul nu se închidea etanş, Malko se înecase 
deja. 

Mai dură câteva secunde până introduse cheia în 
încuietoare. Din portbagaj ieşiseră bule de aer. Erau 
puţine speranţe să mai trăiască. Raul Diaz ridică 
anevoie capota, din cauza apei care opunea 
rezistenţă. În sfârşit, reuşi şi zări corpul inert, îşi 
adună toate forţele, îl smulse dinăuntru şi se ridică 
la suprafaţă împreună cu el. Câţiva poliţişti îi 
aşteptau pe mal cu cângile pregătite. Traseră corpul 
inert al lui Malko şi pe căpitanul Diaz la mal. ÎI 
întinseră imediat pe marginea canalului. Unul dintre 
ei îi tăie legăturile, iar altul se aplecă pe pieptul lui. 

— Inima nu mai bate, zise el. 

Ricochet Rabbit apăsă imediat pieptul cu toată 
puterea. În mod regulat. Alt poliţist îngenunche 
lângă el şi îi făcu respiraţie gură la gură. 

Secundele se scurgeau, părându-le fără sfârşit. 
Ştiau cu toţii că, dacă creierul nu era irigat timp de 
un minut, omul suferea leziuni ireversibile. În sfârşit, 
pieptul se ridică încetişor. 

— Respiră! strigă Ricochet Rabbit. 

Inima începu să bată din nou, pompând sângele în 
artere. Malko tresări, vomită puţină apă, apoi se auzi 
un soi de şuierat. Respirația gură la gură îl salvase. 
Începu să scuipe şi să tuşească. Sosi şi o salvare pe 
care o chemaseră prin radio. Îl băgară în ea, dar îşi 
reveni abia după zece minute. Raul Diaz era aplecat 
peste el. 


~ 214 ~ 


Gerard de Villiers 

— Unde e Cuevas? întrebă imediat Malko cu voce 
stinsă. 

— A Şters-o cu vaporul lui. Dar i-am văzut numele 
şi îi cunoaştem semnalmentele. Se numeşte /s/and 
Fling. Îl vor găsi elicopterele. 

Malko era prea slăbit ca să vorbească. Capul îi 
vâjâia, iar plămânii parcă îi luaseră foc. 

— De data asta am crezut că s-a terminat. Dacă 
nu eraţi dumneavoastră... 

Îi povesti poliţistului crâmpeie din ce s-a întâmplat 
de când dispăruse, inclusiv pregătirea pentru 
sacrificiu şi rolul lui Alfonso Carino. Căpitanul Diaz 
făcea ochii mari cât cepele. 

— Tipul ăsta este ţicnit... conchise el. Cred că el l- 
a lichidat pe Carino, adăugă el cu jumătate de glas. 

ÎI puse la curent pe Malko în legătură cu moartea 
infirmului. 

— Cum aţi descoperit casa lui Miguel Cuevas? îl 
întrebă Malko. 

— O informaţie. Un telefon anonim. Ricochet 
Rabbit l-a primit, îi explică Diaz. 

— Îndată ce mă pun pe picioare, spuse Malko, vin 
şi eu cu dumneavoastră. Nu vreau să mai rămân în 
spital. Trebuie să-l găsim pe Cuevas. Ştiu că 
înţelegerea lui cu contrabandiştii este iminentă. 
Dacă ne scapă printre degete şi acum, înseamnă că 
s-a terminat. 


x 


lahtul /s/and Fling intră încetişor în „Yacht Basin” 
din Bal Bay, situat la nord de Miami Beach, unde 
Miguel Cuevas deţinea o porţiune din port. Margarita 


~ 215 — 


Ucigaşul din Miami 
Gomez cercetă cheiul. Era pustiu. De când fugiseră 
de la Fort Lauderdale, nu văzuseră niciun elicopter. 
Ea sări prima pe chei şi se duse în goană la Ford-ul 
parcat acolo în permanenţă. În portbagaj erau două 
puşti de asalt, trei pistoale cu muniţie cu tot şi o 
sută de mii de dolari bani lichizi şi câteva 
paşapoarte În alb. Miguel Cuevas fusese 
întotdeauna un om prudent. Aduse maşina lângă 
iaht, iar Faustino cără valiza şi armele. După cinci 
minute, se îndreptau spre Miami Beach. Miguel 
Cuevas era trist, deşi avusese noroc să scape. In 
mâna dreaptă îşi strângea sceptrul. 

— Unde mergem? întrebă Faustino. 

— Să cumpărăm o maşină, spuse Cuevas. 

Margarita Gomez se uită la el, crezând că şi-a 
pierdut minţile. Dar cubanezul îi zâmbi cu mândrie. 

— Doar nu crezi că Miguel Cuevas, regele 
traficanţilor de droguri, va merge cu rabla asta! Te 
opreşti la primul vânzător de Cadillac-uri. 

După douăzeci de minute,  găsiseră o 
reprezentanţă pe Abbott Avenue. Miguel intră cu 
Margarita şi se duseră direct la un Fleetwood verde- 
deschis decapotabil, care costa douăzeci şi două de 
mii şapte sute şaptezeci şi cinci de dolari. 
Vânzătorul veni repede lângă ei. 

— Doriţi să încercaţi o maşină? 

Miguel Cuevas se uită la el zâmbindu-i 
dispreţuitor. 

— Vreau s-o cumpăr pe asta. Unde aş putea să 
număr banii? Plătesc numerar. 

— Imediat, adică pe loc? zise acesta mirat. 

— Pe loc. Vă deranjează? 

— Nu, nu, spuse vânzătorul. 


~ 216 ~ 


Gérard de Villiers 

La Miami se petreceau tot felul de lucruri trăsnite. 
Miguel se aşeză la birou şi începu să numere 
bancnotele de o sută de dolari, trecând maşina pe 
numele Mărgăritei Gomez, care îl recompensă cu un 
sărut atât de lasciv, încât vânzătorul se întrebă dacă 
nu vor face amor pe biroul lui. O jumătate de oră 
mai târziu, plecau la volanul Cadillac-ului, urmaţi de 
Faustino cu Ford-ul. Se duceau într-o ascunzătoare 
de urgenţă a cubanezului, la Coral Gables, mai 
departe de Little Havana. Puse mâna pe coapsa 
Mărgăritei. 

— Mâine vom fi bogaţi, querida. 

Nimeni nu va căuta vasul /s/and Fling în portul lui 
personal, în sudul Floridei erau mii de ambarcaţiuni. 


x 


Malko mai avea încă accese de tuse. Numai ceasul 
lui Seiko subacvatic nu păţise nimic cât stătuse în 
apa canalului. O mulţime de ziarişti şi câţiva curioşi 
stăteau în faţa porţii cu numărul 7411 64th South 
West Street. Maşina lui Raul Diaz intră în parc şi se 
opri lângă casă, unde poliţiştii percheziţionau fiecare 
colţişor. Unul dintre ei veni şi spuse: 

— S-au găsit douăzeci şi două de arme de diferite 
tipuri cu muniţie cu tot, un borcan pe jumătate plin 
cu cocaină şi mai multe lucruri ciudate. Un frigider 
cu capete de găină şi statui mari ca de sfinţi. 

Urcară în biroul cu lambriurile ciuruite de gloanţe. 
Mai erau plăcuţa de aramă pe care scria: Cocaine 
Cowboy's Heavy Equipment şi o fotografie a lui 
Miguel între Margarita Gomez şi Frank Sinatra... Dar 
Malko căuta altceva. Hărţi, notite despre schimbul 


~ 217 ~ 


Ucigaşul din Miami 
droguri-arme. Nu găsi nimic. Miguel Cuevas luase 
totul cu el şi se dusese liniştit să-şi termine 
operaţiunea sub nasul poliţiştilor din DEA şi 
agenţilor CIA. Coborâră la parter. Peste tot erau 
mobile scumpe şi câte un video Akai aproape în 
fiecare cameră cu teancul de casete lângă el. In 
grădină se auziră lătrături. Malko văzu că Raul Diaz 
se schimbă la faţă. Polițistul ieşi în grabă, iar el îl 
urmă. Alt poliţist păzea o curticică în care erau 
închişi cinci dobermani care lătrau înnebuniţi. Raul 
Diaz se uită la poliţist, apoi spuse: 

— Stai liniştit, mă ocup eu de ei. 

Polițistul plecă. Îndată ce nu-l mai văzu, Raul Diaz 
scoase pistolul de la centură, se apropie de primul 
câine şi îi trase un glonţ în cap. La fel procedă şi cu 
ceilalţi patru. După ce îl omori şi pe ultimul, se 
întoarse spre Malko: 

— Vă amintiţi ce răni avea Gail? Câinii trebuiau să 
plătească. Malko era obsedat de fuga lui Miguel 
Cuevas. 

— Aţi percheziţionat casa lui Alfonso Carino? îl 
întrebă el. 

— Nu cred. 

— Să mergem. 


x 


Ricochet Rabbit privi casa din lemn aşezată în 
mijlocul unei grădini părăginite. Avea un sentiment 
ciudat să fie din nou aici. Căpitanul Diaz ridică 
sprâncenele mirat: 

— La te uită, ce curios, lumina e aprinsă. 

Intrară pe poartă şi urcară treptele din lemn ale 


~ 218 ~ 


Gérard de Villiers 

verandei. Uşa de la intrare era deschisă. Prudent. 
Raul Diaz scoase pistolul şi îi puse un încărcător 
nou, apoi cei trei bărbaţi intrară în casă. Era o 
baracă infectă ticsită cu statui în toate colţurile, o 
colivie cu câţiva porumbei albi şi o cratiţă enormă 
pusă pe un trepied. În cealaltă încăpere, se afla un 
soi de altar cu multe lumânări negre, cu statuete din 
ceară şi. O statuie a Sfintei Barbara cu spada în 
mână. Malko se aplecă, iar inima începu să-i bată 
mai tare. Era o hartă a Caraibelor, plină de semne 
cabalistice. Puțin praf auriu fusese vărsat într-un colţ 
precis al hărţii, unde era înfipt un ac fin pictat cu 
cele şapte culori ale curcubeului. 

Malko dădu la o parte pudra aurie şi văzu o 
insuliţă situată la aproximativ douăzeci şi cinci de 
mile de Cuba. Se numea Cay Sal şi aparţinea de 
Bahamas. Făcea parte din Anguila Cays, trei insulițe 
la vest de oraşul cubanez Nerritas şi la nord de 
Nicholas Channel. 

— Priviţi, îi spuse el lui Diaz, acesta este locul de 
întâlnire. 

Examină semnele ciudate care erau acolo: nişte 
cercuri împărţite pe segmente. Brusc înţelese: erau 
fazele lumii. Un cerc strălucitor era desenat lângă 
grămăjoara de pudră aurie, întâlnirea trebuia să 
aibă loc în noaptea cu lună plină. 

— Fantastic! exclamă el. Avem locul şi data 
întâlnirii când Miguel va da cocaina pe arme! 
Trebuie să aflăm când va fi lună plină. 

Nu e greu, spuse polițistul. 

Malko îşi notă locul şi împături harta. În sfârşit, 
avea o pistă. 

Ca o ironie a soartei, omul în care Miguel Cuevas 


~ 219 — 


Ucigaşul din Miami 
avea cea mai mare încredere îl trădase a doua oară. 


x 


— Mâine este lună plină, anunţă Brent Hammock. 

Harta pe care o găsise Malko era acum prinsă cu 
piuneze în biroul şefului DEA. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă Malko. 

— Am cerut o fotografie de recunoaştere pazei de 
coastă, spuse Brent Hammock. Dacă nu este 
suficient, mai sunt şi cele luate din satelit. Dar ne 
aflăm în zona cubaneză. Vor primi rezultatele peste 
câteva ore. 

— Şi după aceea? 

— Transmit totul la Washington. De la ei primim 
ordinele. 


x 


Malko bea o cafea cubaneză la sediul Homicide 
Squad, când căpitanul Diaz îl chemă în biroul lui. 
Brent Hammock era la telefon. Malko trecuse pe la 
hotel şi se odihnise puţin. Nu găsiseră nicio urmă a 
lui Miguel Cuevas şi nici a iahtului. 

— Am veşti bune, spuse Brent Hammock 
triumfător. Un avion al pazei de coastă a reperat 
animaţie deosebită lângă Cay Sal, insula pe care ne- 
aţi semnalat-o. Printre alte ambarcaţiuni pe care le 
bănuiam de multă vreme că fac trafic de droguri, a 
fost reperat şi Margot, care face legătura cu această 
insuliţă. judecând după viteza cu care merge, 
trebuie să ajungă acolo în aproximativ douăzeci şi 
patru de ore. Mă informează în legătură cu poziţia 


~ 220 ~ 


Gérard de Villiers 
lui din oră în oră. 

Totul se lega acum. 

— Fantastic, spuse Malko. 

Brent Hammock se strâmbă plictisit. 

— Dar ne vom lovi de o blestemată de problemă. 
Cay Sal este situată în apropierea coastelor 
cubaneze. Este cam delicat să intervenim în această 
zonă. Va trebui să forţăm mâna câtorva responsabili 
de la Washington. 

Malko avu impresia că face un duş rece. Ce 
nenorocire! Să ajungă până aici cu preţul vieţii, ca 
să fie obstrucţionat de interese de genul acesta. 

— Puteţi să fiţi sigur că Miguel Cuevas este deja în 
drum spre Cay Sal, conchise cu amărăciune 
directorul DEA. Nu suntem pregătiţi să punem mâna 
pe el. 

— Cine ştie? spuse Malko. 

Traficantul de droguri era atât de sigur pe el încât 
ar fi putut rămâne bine mersi în Florida. 

— Cum se face de regulă acest gen de trafic? 
întrebă Malko. 

— Din câte ştim, Margot transportă o cantitate 
imensă de cocaină. Va fi transbordată pe câteva 
şalupe care o vor transporta în diferite zone pustii 
de pe coasta Floridei. După aceea, Margot va pleca 
încărcată cu arme. Totul se va face doar în câteva 
ore. Ceea ce nu ştim este dacă Miguel Cuevas le va 
distribui chiar el sau le va vinde unui dealer 
barosan. În acest caz, va fi plătit îndată ce drogul va 
pleca. Asta e regula. Duceţi-vă să vă odihniţi, vă vor 
ţine la curent. 


~ 221 — 


Ucigaşul din Miami 


Malko ieşea din camera de la Fontainebleau chiar 
în clipa în care îl suna Brent Flammock. Directorul 
DEA părea tulburat. 

— Aţi putea să veniţi acum? Nu pot să vă spun 
prin telefon. 

Malko era deja în lift. Tonul americanului 
prevestea o catastrofă. Străbătu Miami într-un 
adevărat potop... Clădirile DEA erau şi mai triste în 
ploaie. lar Brent Hammock era de-a dreptul distrus. 
ÎI pofti pe Malko în birou, închise uşa şi se uită drept 
în ochii lui. 

— Am vorbit cu Washington-ul. Începu el. Am 
primit ordin să nu mişc un deget... 

— Unmâglich! izbucni Malko în limba lui maternă. 

— Aţi înţeles foarte bine, mormăi Brent Hammock. 
Nu vor să intervenim. Trebuie să aşteptăm ca 
şalupele să încarce cocaina şi să încercăm să le 
interceptăm pe teritoriul nostru. Cu alte cuvinte, să 
prindem muscă fără plasă. Pe Margot încărcat cu 
arme îl vor urmări şi îi vor semnala prezenţa în 
Columbia, în Honduras şi în Salvador. 

— Au înnebunit de tot! explodă Malko. Sun 
imediat la Langley. 

— Nu vă mai obosiţi. DEA a luat deja legătura cu 
oamenii dumneavoastră şi avem o problemă. Ca să 
intervenim pe această insuliţă, avem nevoie de 
elicoptere sau de avioane. Ori noi, poliţiştii din DEA, 
nu dispunem de avioane de luptă. CIA nici atât, iar 
FBI-ul deloc. Le-am cerut celor de la Pentagon să ne 
împrumute câteva Bell 109 Cobra” ca să distrugem 
această reţea. Dar ne-au refuzat. Nu suntem în 


30 Elicopter de asalt, (n. a.). 
~ 222 ~ 


Gerard de Villiers 

război nici cu Bahamas, nici cu Cuba... Avem nevoie 
de aprobarea preşedintelui în persoană, iar el nu va 
accepta. Dadă un aparat american este doborât în 
apele teritoriale cubaneze, înseamnă că se va 
declanşa un conflict diplomatic major. 

— Şi paza de coastă? 

— La fel. Treaba lor este să supravegheze, nu să 
se războiască. Acolo este vorba de o operaţiune de 
luptă, la o sută de mile de coastele americane şi la 
douăzeci şi cinci de mile de o ţară ostilă nouă, care 
poate riposta. Nimeni nu vrea să se amestece. 

— II sun pe directorul Diviziei Operaţiuni, spuse 
Malko, este o aberaţie... 

— Intr-adevăr,  recunoscu cu tristeţe Brent 
Hammock. V-aţi riscat viaţa de pomană. Dacă aş 
avea un avion şi dacă aş şti să pilotez, m-aş duce 
chiar eu, chit că mă vor da afară... 

Malko semită la el cu înţeles. Un fulger îi lumină 
ochii aurii. 

Se gândise la altceva. 

— Dacă aş avea şi pilot şi avion, aţi putea să-mi 
faceţi rost de nişte arme ofensive capabile să 
distrugă nava Margot? 

Americanul îl privi nedumerit. 

— Habar nu am. Ar trebui să ne adresăm celor de 
la Air Force. Au o bază imensă la Homestead, dar nu 
vor fi de acord. Este o treabă mult prea serioasă... Și 
ei au nevoie de un ordin de la Washington. Ar fi mai 
bine să vă adresaţi Agenţiei dumneavoastră. 

Furios la culme, Malko puse mâna pe telefon şi 
începu să formeze numărul de la CIA. Când obţinu 
centrala de la Langley, îl ceru pe directorul Diviziei 
Operaţiuni. Acesta nu păru surprins să-l audă. 


~ 223 — 


Ucigaşul din Miami 

— Am aflat, zise el, înainte ca Malko să scoată o 
vorbă. Am făcut uz de toată puterea mea ca să obţin 
undă verde în operaţiunea Swordfish, dar m-am izbit 
de un zid. Toţi cei de la Casa Albă suferă de 
sindromul Golfului Porcilor... Preferă să-şi asume 
riscul ca această cantitate imensă de droguri să 
ajungă la noi decât să aibă conflicte cu Cuba... 

— Ascultaţi, zise Malko, la Companie, avem 
mijloace. Mai cu seamă în departamentul 
dumneavoastră. Doar nu declanşăm un război 
atomic. Un singur elicopter de asalt va face treaba 
doar cu câteva rachete. Merită să riscăm... 

— Noi nu putem să facem aşa ceva, Malko, 
mărturisi cu tristeţe directorul Diviziei Operaţiuni. 

Malko simţi că îi va trânti telefonul în nas. Îi mai 
rămânea să încerce şi ultima şansă. 

— Am o propunere, zise el. Faceţi-mi rost de arme 
defensive capabile să distrugă nava Margot. Mă 
oblig să aranjez eu restul. 

La celălalt capăt al firului se aşternu un lung 
moment de tăcere. 

Malko simţi că directorul nu voia să-i mai pună şi 
alte întrebări. Până la urmă spuse: 

— Poate, dacă ofer eu o. Garanţie. Dar în niciun 
caz nu trebuie să afle Compania. Aveţi vreo idee? 

— Da, spuse Malko. Dumneavoastră ocupaţi-vă de 
arme. Vă sun eu. 

Închise şi plecă din biroul lui Brent Hammock ca o 
vijelie. Nu vedea decât o singură posibilitate de 
rezolvare a acestei situaţii imposibile: să ignore 
ordinele de la Washington. Trecu pe roşu şi se 
îndreptă spre Freeway 836. Spera să nu se fi înşelat 
în privinţa anumitor persoane. 


~ 224 ~ 


Gerard de Villiers 


Capitolul XIX 


Ronald Keller deschise uşa şi îşi pironi privirea 
albastră în ochii lui Malko. Faţa era zbârcită ca a 
unui elefant bătrân, dar din corpul lui atletic se 
degaja o forţă calmă. Nişte pete roşiatice îi 
marmorau chelia şi umerii. În mână avea un pahar şi 
o sticlă de apă minerală Perrier. 

— What a surprise! spuse el. Tocmai mă 
plictiseam. Poftiţi înăuntru. 

Malko îl urmă în grădina de pe marginea canalului. 
Hidroavionul era tot acolo. Ronald Keller era singur. 

— Dacă m-aţi fi ascultat, acum nu vă mai 
plictiseaţi, spuse Malko. Aş dori să vă pun trei 
întrebări. Prima: aţi fost şi pilot de război? 

— Da, în Pacific. Am fost pe Enterprise, pilot de 
Corsair... 

— A doua întrebare: aţi dori s-o răzbunaţi pe 
prietena dumneavoastră, Jackie? 

— Bineînţeles. 

— A treia: sunteţi gata să vă riscaţi viaţa pentru 
asta? 

Ronald Keller se uită drept în ochii aurii ai lui 
Malko, apoi faţa ridată i se lumină într-un surâs. 

— Pe legea mea, îmi place viaţa, dar, dacă este 
ceva cu adevărat distractiv, cred că îmi voi asuma 
riscul. Unde vreţi să ajungeţi? 

— Consideraţi „distractiv” să aruncaţi în aer un 
vapor plin cu droguri într-un loc în care nimeni 
altcineva nu îndrăzneşte să se aventureze din 
raţiuni diplomatice, plus posibilitatea de a fi 


~ 225 — 


Ucigaşul din Miami 
doborât? 

Bătrânul îi zâmbi şi mai tare. Bău o gură din apa 
acidulată. 

— Foarte distractiv! 

Malko îl cercetă câteva clipe fără să spună nimic, 
apoi se hotări să-i spună adevărul. 

— Bineînţeles că dacă se întâmplă ceva, nimeni 
nu vă va lua apărarea. 

— Sunt convins, spuse Ronald Keller. Dacă trebuie 
s-o facem, atunci să nu mai pierdem timpul. Avem 
nevoie de câteva ore ca să echipăm cu rachete un 
avion ca al meu, căci n-am mai făcut o treabă ca 
asta de fix treizeci şi şapte de ani, dar nu pilotez 
rău. Cred că mă voi descurca. Şi eu am să vă pun o 
întrebare. Dumneavoastră veniţi cu mine? 

— Fireşte, spuse Malko. 

Ronald Keller îi întinse mâna. 

— Atunci sunt de acord. Hidroavionul este gata de 
plecare. De rest vă ocupați dumneavoastră. Eu nu 
plec nicăieri. 

Malko se ridicase deja în picioare. Se bucura din 
tot sufletul. 


x 


Vocea directorului Diviziei Operaţiuni din cadrul 
CIA era gâtuită de parcă s-ar fi temut să-l audă. 

— Am găsit ceva, spuse el. Nişte rachete suedeze 
Bantam. Teoretic, ele sunt antitanc, însă le putem 
monta şi pe avioane uşoare. Air Force a făcut nişte 
încercări în vederea acestui lucru. Au câteva la 
Flomestead şi sunt gata să monteze o pereche pe 
aparatul pe care îl veţi aduce. 


~ 226 — 


Gerard de Villiers 

— Sunt mari? 

— Nu. Au lungimea de o sută cincizeci de milimetri 
şi vreo douăzeci de kilograme. Raza maximă de 
acţiune, două mii de metri, cu o probabilitate de 95- 
98%. Elveţienii şi suedezii le montează pe avioane 
uşoare de observaţie. Nu vor smulge aripile la 
plecare. 

— Formidabil! spuse Malko. Un Bantam poate să 
scufunde un vapor cum este Margot? 

— Fără îndoială, cu o lovitură în vârf. Dar nu vă 
veţi putea apăra în cazul în care vor avea o 
mitralieră şi trebuie neapărat să aveţi condiţii meteo 
foarte bune. Dacă vă doboară, riscaţi să vă petreceţi 
restul zilelor într-o închisoare cubaneză... Şi 
dumneavoastră, şi pilotul. 

— Asta ne priveşte pe noi. Cum aş putea să fac 
rost de material? 

— Duceţi-vă la baza de la Homestead. Cereţi să 
vorbiţi cu maiorul Davidson. Ştie despre ce este 
vorba. Sunteţi domnul Swordfish. Vă înţelegeţi cu el 
când să aduceţi aparatul de care dispuneţi. Vă va 
spune dacă se poate. 

Malko se uită la ceas. Era unsprezece şi jumătate. 
Avea toată ziua la dispoziţie ca să pregătească 
avionul lui Ronald Keller. Obiectivul se afla la o oră 
de zbor de la Homestead. 


x 


Miguel Cuevas se ridică şi se duse să privească 
cerul. De-abia se crăpa de ziuă. Faustino plecase de 
aseară în Maxic ca să ajungă apoi în Cuba şi în Cay 
Sal, unde se întâlnea cu reprezentantul 


~ 227 ~ 


Ucigaşul din Miami 
cumpărătorilor de cocaină. 

Vremea era superbă şi abia se zărea câte un nor. 
Simţi o bucurie imensă la gândul că, peste câteva 
ore, va avea cincizeci de milioane de dolari. Până 
atunci, ajungea la /s/and Fling cu Margarita, iar după 
aceea, marea era a lui. Se întoarse lângă patul în 
care dormea Margarita pe burtă. Imaginea superbei 
sale crupe îl tulbură şi simţi o excitație puternică. Se 
apropie de pat şi se culcă peste amanta lui în timp 
ce îşi căuta drumul. Simţi muşchii cedând cu 
greutate, apoi Margarita se trezi şi mârâi de plăcere, 
apoi se arcui pentru a înlesni pătrunderea. Nu se 
plictisea niciodată de acest membru enorm. 

— Fuck me, şopti ea. Fuck your female. 

Miguel Cuevas nu stătu pe gânduri şi o apucă de 
şolduri cu ambele mâini. 


Micul hidroavion zbura la o sută de picioare 
deasupra mării Caraibelor. De vreo douăzeci de 
minute, coastele Floridei nu se mai zăreau, dar se 
ghicea uşor coasta cubaneză. Ronald Keller urmărea 
traseul cu harta pe genunchi. Decolaseră de la 
Homestead cu o oră în urmă şi observaseră că 
radioul tăcea mâlc. Ultimele rapoarte furnizate de 
paza de coastă indicau că Margot ajunsese la Cay 
Sal şi că fusese primit de şalupele extrem de 
puternice. 

Malko privea postul de comandă al tirului din faţa 
lui, conectat la cele două rachete Bantam fixate sub 
avion. Avea un ecran destinat să vizualizeze 
rachetele şi o manetă de comandă pentru direcţie şi 


~ 228 ~ 


Gérard de Villiers 

înălţime. Totul era alimentat de nişte baterii 
suplimentare. O reţea de cabluri lega rachetele de 
postul de comandă. 

Maiorul Davidson nu îi pusese nicio întrebare. 
Numai în patru ore, micul hidroavion fusese echipat, 
iar Malko. Instruit în privinţa mânuirii rachetelor 
Bantam, foarte simplă de altfel, înainte de plecare, 
sunase la Washington. Directorul Diviziei Operaţiuni 
îi spusese că toată acţiunea lor va fi urmărită de un 
E 2-C* care va pleca de la baza Patrick, iar radarul îi 
va ţine mereu sub observaţie. În cazul unui eşec, nu 
va avea loc nicio intervenţie de salvare în apele 
teritoriale cubaneze. 

Inaintea lor se vedeau cu precizie coastele 
cubaneze cu plajele lor. Norii groşi alcătuiau un 
plafon albicios. Bătrânul stătea liniştit la comenzi şi 
studia harta. Se întoarse spre Malko şi îi zâmbi. 

— Asta mă întinereşte! 

Peste însemnele avionului lipiseră benzi largi de 
scotch. Nici Malko şi nici Ronald Keller nu aveau 
acte de identitate la ei. Dacă erau prinşi, vina cădea 
asupra concurenţei lui Miguel Cuevas, CIA nefiind 
implicată în niciun fel. Cine şi-ar închipui că 
faimoasa companie ar folosi un mic bimotor, o 
relicvă ca vai de mama ei? Bineînţeles că aceste 
rachete nu se găseau în comerţ. Însă au descoperit 
la un traficant din Miami o ladă cu RPG 5% de 
fabricaţie sovietică... 

— Cred că am ajuns, îl anunţă pilotul. În faţă, la 
treizeci de grade. 

Malko se aplecă şi zări printre norii matinali trei 


31 Avion de observaţie radar, (n. a.). 
32 Rachete antitanc, (n. a.). 


~ 229 — 


Ucigaşul din Miami 
punctuleţe: insuliţele Cay aparţinând de Bahamas. 
Coastele cubaneze ocupau acum întreg orizontul. 
Deşi zburau foarte jos, Malko se întreba dacă 
radarele cubanezilor îi reperaseră. Ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândul, Ronald Keller mai cobori puţin, la o 
sută de picioare. 

Insulele Cay se măreau treptat. Malko îşi puse la 
ochi binoclul şi inima îi tresări în piept. Cea mai 
mare dintre insule se vedea perfect. La câteva sute 
de metri, era ancorat un iaht cu motor. După 
descriere, era Margot. 

Insula era extrem de mică, cu o suprafaţă de mai 
puţin de un kilometru. Era formată doar din nisip şi 
câţiva cocotieri pe un recif de corali. De-a lungul 
plajei erau ancorate trei ambarcaţiuni. Fireşte, 
veriga ultimei etape a călătoriei. Opri binoclul pe o 
siluetă cenuşie, care stătea puţin mai departe, iar lui 
Malko i se puse un nod în gât. Era o mică navă de 
război cubaneză. Avea probabil şi armament 
periculos la bord... 

— Nu trebuie să mai zăbovim aici, spuse pilotul 
care o zărise şi el. 

— Mai avem timp să ne întoarcem, spuse Malko, 
nu era prevăzut. 

Ronald Keller clătină din cap. 

— Este mai puţin periculos decât un DCA japonez. 
Plecăm, ţineţi-vă bine. 

Efectuă o manevră şi ajunseră să aibă soarele în 
spate. Micul hidroavion zbura atât de aproape de 
apă, încât Malko avea senzaţia că o atingea cu 
vârful aripii... Malko pregăti postul de comandă al 
tirului. Se aflau la mai puţin de trei kilometri de 
ţintă. Pe nicăieri nu se vedea niciun semn de viaţă. 


~ 230 ~ 


Gérard de Villiers 
Atuul lor era elementul surpriză. Hidroavionul se 
vedea doar ca un punctuleţ pe mare... Traficanţii şi 
cubanezii ar putea crede că este un turist care s-a 
rătăcit. În difuzor se auzi o voce în spaniolă. 
Fuseseră reperaţi: 

— Atención! Atención! Usted estás dentro la 
zona...” 

Margot se vedea în fața lor din profil. Puntea era 
pustie. 

Apoi, din tambuchi apăru un bărbat care le făcea 
semne. Se auzi şoc uşor. 

Malko activase de vreo douăzeci şi cinci de 
secunde racheta agăţată sub aripa stângă. Racheta 
îşi părăsi locaşul şi zbura în faţa avionului, cu 
optzeci şi cinci de metri pe secundă. După o 
jumătate de secundă, apărură în siaj patru dâre, 
permiţând astfel să-i urmărească traiectoria. Malko 
manevră levierul de comandă cu mâna stângă, 
permiţând astfel să controleze traiectoria rachetei 
ghidate prin fir. Aceasta se modifică uşurel, 
îndreptându-se către Margot. 

Racheta îl lovi după cincisprezece secunde, în 
partea din spate şi se produse o explozie violentă 
care zgudui micul hidroavion când trecu pe 
deasupra vaporului. Malko fu țintuit de scaun de 
virajul brusc. Zări cu coada ochiului o coloană de 
fum negru care se ridica din obiectiv. Ronald Keller 
revenea asupra țintei. De data asta, Malko aşteptă 
să ajungă la o mie de metri şi lansă a doua rachetă. 
Făcu o mică corecție spre stânga. Cele patru 
trasoare se îndreptau inexorabil către mijlocul 
ambarcaţiunii. Racheta căzu drept pe flanc, în 


33 Atenţiune! Atenţiune! Aţi intrat în zona..., (n. a.). 


~ 231 ~ 


Ucigaşul din Miami 
dreptul coşului. A doua coloană de fum negru urcă 
spre cer. Toată operaţiunea se derulase în mai puţin 
de cinci minute. Vasul cubanez de patrulă nu 
reacţionase. 

Cay Sal defila pe sub ei în timp ce hidroavionul 
vira ca să reia traseul spre nord. Malko se întoarse, 
iar bucuria îi invadă sufletul: pupa navei Margot era 
deja în apă şi nori negri de fum se ridicau din 
vaporul care se ducea la fund. Din păcate, nu aveau 
timp să asiste la naufragiu. N 

Cubanezii se agitau pregătindu-se de luptă. In 
aparatul de radio se auzeau voci în spaniolă. Dacă 
apărea vreun Mig al cubanezilor, îi făcea praf şi 
pulbere. Ronald Keller se întoarse bucuros spre 
Malko. 

— A fost floare la ureche. Dacă în 1942, am fi avut 
noi astfel de aparate... 

După douăzeci de minute, apărură brusc două 
puncte argintii în stânga lor, apoi le tăiară calea: 
erau două F 15 ale US Air Force. Aparatele trecură 
din nou pe deasupra lor cu un urlet îngrozitor de 
motoare cu reacție, efectuând un tonou lent în semn 
de victorie. Pe lângă ele, micul hidroavion abia se 
ţâra... După un sfert de oră, apăru un Learjet al 
pazei de coastă care îi ajunse din urmă şi începu să 
zboare în rând cu ei. Ronald Keller îi spuse lui Malko: 

— O să golim o sticlă de Dom Perignon. 

Era încântat de ce făcuse. Malko era mai puţin, 
căci rămânea să-l mai găsească pe Miguel Cuevas 
ca să fie absolut sigur că a fost distrusă toată 
cantitatea de droguri. Dar asta era altceva. 


x 


~ 232 ~ 


Gerard de Villiers 


Cadillac-ul lung de culoare verde-deschis viră 
brusc pe Flagler Street, în plin centru al oraşului 
Miami. Bărbatul de la volan, cu ochelari de soare şi 
bruneta superbă care se afla lângă el le zâmbeau 
trecătorilor invidioşi. Pe Flagler Street traficul se 
derula înfiorător de lent şi dură douăzeci de minute 
până ajunseră la Lincoln Bank, aflată la intersecţia 
cu 54th Avenue. 

— Au ajuns! spuse Miguel Cuevas. 

O limuzină interminabilă neagră cu geamuri 
fumurii era parcată în faţa băncii, sub ochii bovini ai 
poliţistului călare. Miguel Cuevas aprinse o dată 
farurile, iar limuzina neagră îi răspunse numaidecât. 
El îi spuse Mărgăritei Gomez: 

— Treci la volan şi parcheaz-o pe 54" Avenue. 
Ţine arma M 16 lângă tine. 

Când era vorba de asemenea sume astronomice, 
era mai bine să fie prudent. Cobori cu sceptrul în 
mână şi se duse la limuzină. Deschise portiera din 
spate şi se urcă. 

înăuntru era doar un bărbat, despărţit de şofer de 
un geam. Era o namilă brunetă, cu fălci care îi 
atârnau greu, cu ochii afundaţi în grăsime, cu multe 
inele pe degete, şi cămaşa descheiată pe pieptul 
păros. Fuma un trabuc şi împuţise toată limuzina. 
Privirea se opri asupra cubanezului şi nu schiţă 
niciun zâmbet. 

— Hi, Michael! 

Nu-i spunea niciodată pe nume în spaniolă. 

— Hi. Joe! 

Miguel Cuevas întinse mâna, iar interlocutorul lui 
i-o strânse încetişor. Se miră de o primire atât de 


~ 233 — 


Ucigaşul din Miami 
rece. Când îţi reuşeşte o afacere frumuşică în Mafia, 
îmbrăţişările nu mai contenesc. Joe nu-l lăsă să 
vorbească. 

— Michael, începu el, avem o problemă. 

Cubanezul se încordă. Ce mai însemna şi această 
farsă? Duse maşinal mâna la cizmă ca să-şi scoată 
pistolul Beretta. Nu slăbea nicio clipă din ochi ceafa 
şoferului. Joe se uită la el cu o privire curioasă. 

— Nu ai aflat? în dimineaţa asta a venit un avion şi 
a atacat Cay Sal şi a scufundat nava Margot cu 
marfă cu tot. Ne-a omorât şi un om. Înțelegerea 
cade. Michael. Dacă nu mai există marfa... Am 
impresia că eşti în rahat până la gât... 

Miguel Cuevas simţi că îi ia creierul foc. Se 
aşteptase să aibă probleme, dar nici chiar aşa. Nu 
avea nicio legătură cu Cay Sal. lar Faustino se 
întorcea abia a doua zi dimineaţă. Era varianta 
clasică: celălalt lua marfa şi nu o plătea. Pentru 
cincizeci de milioane de dolari, merita lovitura... 

— E o minciună sfruntată, spuse el cu voce pierită, 
totul merge strună, iar eu am venit să-mi iau 
mălaiul. 

Joe clătină lejer din cap. 

— Ascultă, Michael, nu te mai juca. Te cred. S-a 
întâmplat o porcărie, dar nu din vina ta. Dar nu îţi 
dau banii pe marfa care nu există. Vom face altă 
dată afacerea, dar mai întâi, află cine te-a vândut... 
După aceea, mai vedem noi... 

Miguel Cuevas se uita nedumerit la colosul de 
bărbat. Nici nu mai vedea bine de furie. Mâinile 
începură să-i tremure. Se auzi vorbind, dar nu se 
putea controla. 

— Motherfucker! izbucni el. Coborâm acum din 


~ 234 ~ 


Gérard de Villiers 
maşină şi intrăm amândoi în bancă... Să-mi dai banii 
pe care mi-i datorezi. 

Joe scutură scrumul trabucului şi spuse apăsat: 

— Nu îţi datorez nimic, Michael! 

Cei doi bărbaţi se măsurară câteva clipe din 
priviri. Apoi. Miguel Cuevas duse mâna la cizmă şi 
scoase pistolul. Joe Gorski făcu ochii mari, dar nu se 
mişcă. Nimeni nu-l omora pe Joe Gorski ca pe un 
golan de rând. Miguel Cuevas ştia foarte bine cine 
era şi ce afaceri învârtea... 

— Michael, începu acesta, nu strica totul. Nu este 
nicio înşelătorie. 

Cubanezul îi înfundă rapid ţeava pistolului în ficat 
şi apăsă pe trăgaci de trei ori. Totul se petrecu atât 
de repede, încât şoferul abia avu timp să se 
întoarcă. Văzu privirea de nebun a lui Miguel Cuevas 
care îl ameninţa cu pistolul. 

— Cară-te, îi spuse  cubanezul, şi spune-le 
prietenilor lui că pe Miguel Cuevas nu-l înşală 
nimeni! 

Cobori din limuzină trântind portiera. Din cauza 
traficului intens, nimeni nu auzise împuşcăturile. 
Şoferul demară imediat. Miguel se întoarse repede 
la Cadillac şi se trânti pe scaun. Văzându-i expresia 
feţei, Margarita îl întrebă îngrijorată: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Să plecăm, zise Miguel. 

Intră imediat în trafic şi o luă pe Freeway 95. Puțin 
mai departe, el catadicsi să-i povestească ce s-a 
întâmplat. Ea încercă să-i ridice moralul. 

— Chiar dacă este adevărat, o să faci alte afaceri. 
Ai destui bani, iar eu te iubesc. 

Miguel Cuevas nu-i răspunse. Se gândea la 


~ 235 — 


Ucigaşul din Miami 
Alfonso Carino. De când sentero murise, avea numai 
necazuri. Pentru prima oară, nu se mai simţea 
stăpân pe sine. Dar înainte de toate, trebuia să afle 
ce s-a întâmplat la Cay Sal. Era tentat să-şi ia 
vaporul şi să se ducă la faţa locului, dar se arunca 
singur în gura lupului. Era mai bine să aştepte. 


x 


Malko traversa holul de la Fontainebleau, când 
centralistul îl strigă. Intră într-o cabină telefonică. O 
voce necunoscută îl întrebă: 

— Domnul Linge? 

— Da. 

— Miguel Cuevas va cina în seara asta la Neon's 
Leon cu prietena lui Margarita. 

Apoi îi trânti telefonul în nas. Cine îi dăduse 
această informaţie? 

Paza de coastă îl informase că drogul fusese 
distrus în întregime. Se risipise în apa oceanului, iar 
acum cocaina nu mai valora nimic... Misiunea lui 
reuşise, însă Miguel Cuevas era încă liber. Telefonul 
putea foarte bine să fie o capcană pusă la cale de 
cubanezul dornic de răzbunare sau, dimpotrivă, un 
denunţ al cuiva care voia să se răzbune pe el... Se 
duse direct la Homicide Squad. Când auzi despre ce 
este vorba, Raul Diaz nu mai stătu o clipă pe 
gânduri. 

— Trebuie să ne ducem, chiar dacă suntem 
aşteptaţi cu mitraliera. Îi vreau pielea ticălosului, 
cum a făcut el cu Gail. O să-i anunţ pe cei din DEA. 


Capitolul XX 
~ 236 ~ 


Gerard de Villiers 


Margarita Gomez îşi privea amantul care se 
îmbrăca după ce făcuseră dragoste. Golful Biscaya 
strălucea în asfinţit ca un lac liniştit. Opriseră 
climatizorul şi briza  călduţă se simțea în 
apartament, una dintre numeroasele ascunzători ale 
cubanezului. Deodată o apucă dorul de pace, de 
calm. De siguranţa zilei de mâine. Se apropie de 
Miguel Cuevas şi îşi încolăci braţele de gâtul lui. 

— Să plecăm acum în Cayman, Miguelito, mi-e 
frică. 

El o împinse cu gingăşie. 

— Nu fi prostuţă. Am nevoie de banii ăia. 

Avea întâlnire cu un distribuitor la WNeon's Leon 
pentru cele cincizeci şi cinci de livre de cocaină din 
valiza albastră în valoare de un milion opt sute de 
mii de dolari. Avea cu ce să înceapă altă afacere. 
Faustino nu se întorsese încă, fiind reţinut de 
cubanezii lui Castro. Aceştia trebuie să fie extrem de 
furioşi, gândindu-se că Miguel îi înşelase. De fapt, 
nici nu verificaseră dacă drogurile se aflau la bordul 
navei Margot... Avusese loc un atac, în mod cert, dar 
cubanezul nu îşi dădea seama cine o făcuse. DEA nu 
acţiona în acest mod. Cu un avion vechi, fără 
însemne de identificare. Nu putea fi decât un 
concurent. Probabil bolivieni sau columbieni. Dar va 
afla în ziua în care îi va face să plătească cu vârf şi 
îndesat. Pentru moment, trebuia să recupereze banii 
şi să se ascundă. Pierduse foarte mult numai în două 
zile. Bine că o avea pe Margarita. 

— la M 16 şi pune-o în maşină îi spuse el. Să pui 
puşca într-o pungă şi s-o ţii lângă tine. 

— Dar Miguelito... 


~ 237 ~ 


Ucigaşul din Miami 

— Taci din gură. Mâncăm bine şi apoi plecăm. 

Coborâră în garajul subteran şi luară Cadillac-ulcel 
nou. Va fi bine. După ce puse valiza cu cocaină în 
portbagaj, se urcă la volan. Neon's Leon se afla în 
cartierul unde locuise mai demult şi era cunoscut ca 
un cal breaz, dar avea încredere în steaua lui 
norocoasă. Sentero îi spusese mereu că trebuia să-şi 
forţeze norocul. 

— Vamos, spuse el. Mi-e foame şi am chef să beau 
un vin bun. 


Miguel Cuevas goli şi ultima picătură de vin 
Mouton Rothschild vechi din 1957 în paharul 
Mărgăritei Gomez şi spuse râzând. 

— Anul ăsta te măriţi! 

Ridică mâna ca să mai comande o sticlă, dar 
privirea se opri la intrarea în bucătărie, unde zări un 
bărbat care se ascundea în penumbră. Nici urmă de 
bucătar sau de chelner. Bărbatul dispăru imediat. 
Miguel puse sticla pe masă. Se făcuse alb ca varul, 
lată de ce îi întârzia cumpărătorul! Ţrăise prea mult 
timp în clandestinitate, de aceea avea şi al şaselea 
simţ. Puse mâna pe a Mărgăritei. 

— Vino repede! 

Ea avea încă gura plină. Păli şi ea, dar nu întrebă 
nimic. Miguel se ridică de la masă, îşi luă sceptrul şi 
cu cealaltă mână smulse punga de plastic cu puşca 
automată Beretta, apoi o împinse pe Margarita spre 
uşa bucătăriei. In clipa în care ajungeau, uşa 
restaurantului se deschise şi apărură imediat doi 
poliţişti. Nimeni nu observase încă ceva. Pfimul dădu 


~ 238 ~ 


Gerard de Villiers 

la o parte perdeaua groasă de cauciuc ce servea 
drept uşă, apoi intră în oficiu: în afară de chelneri, 
se mai aflau acolo încă trei bărbaţi: doi civili şi un 
poliţist din Dade County, cu revolverele în mână. 

Dar nu apucă să-l folosească fiindcă puşca 
automată păcăni de trei ori, iar cei trei bărbaţi fură 
transformați pe loc într-un terci plin de sânge. 
Miguel Cuevas nu stătuse nicio clipă pe gânduri. 

O trase pe Margarita şi străbătu în fugă bucătăria 
ca să ajungă la Cadillac. Câteva siluete se învârteau 
în jurul lui. Ţinând arma la şold, trase din nou. Cei 
doi care erau mai aproape se prăbuşiră, iar ceilalţi 
doi fugiră. 

— Du-te! strigă el la Margarita. 

Ea alergă la maşină. Se aprinseră câteva 
proiectoare şi se auziră strigăte. Miguel trase încă o 
dată. Tânăra reuşise să se strecoare la volan. Dădu 
brusc înapoi, iar Miguel se aruncă în maşină, trecând 
în locul ei. 

— Încarcă arma! strigă el. 

Margarita execută comanda cât putu de repede, în 
timp ce cubanezul demara. Dar două vehicule erau 
puse de-a curmezişul şi le barau drumul. Le împinse, 
lovindu-şi aripile în trecere. Luneta se făcu ţăndări, 
dar reuşi să ajungă în bulevard. Câteva maşini 
porniră în urmărirea lui. 

În faţa lui apăru un poliţist. Se auzi o rafală, iar 
Cadillac-ul începu să se legene. Se spărsese cel 
puţin un cauciuc. Nu mai putea să ajungă la vapor... 
Maşinile se apropiau vertiginos. Viră brusc la stânga, 
întorcându-se la restaurant. Trebuia să ia o maşină 
din parcare. Margarita încărcase puşca automată. 
Se aplecă peste portieră şi trase în urmăritori. Una 


~ 239 — 


Ucigaşul din Miami 
dintre maşinile de poliţie se ciocni de alta care 
staţiona. 

— Bravo! urlă Miguel. 
Apucă sceptrul şi îl agită ca un nebun. Va reuşi să 
scape. 


x 


Malko intră în restaurant exact în momentul în 
care Miguel Cuevas ieşea. Se întorsese imediat şi fu 
cât pe ce să fie călcat de Cadillac. Abia avu timp să 
sară în maşina lui Diaz. Acesta îi întinse fără un 
cuvânt pistolul Magnum 357 care aparținuse lui Gail 
Hunter, o armă grea şi puternică cu care îşi înlocuise 
Malko pistolul extraplat. 

O luară pe urmele Cadillac-ului, când văzură 
ţâşnind o lucire orbitoare. Parbrizul deveni opac. 
Raul Diaz înjură şi cârmi volanul. Malko se ţinu bine, 
iar maşina lor se ciocni după câteva clipe. Malko se 
dădu jos cu arma în mână şi văzu că maşina lui 
Cuevas se îndrepta spre restaurant. Alergă 
nebuneşte în parcare şi ajunse în acelaşi timp cu 
Cadillac-ul care frână brusc. Câţiva poliţişti din DEA 
rămaseră de pază. Portiera din dreapta fu deschisă 
şi Margarita ţâşni cu puşca în mână. 

Îndată ce puse picioarele pe pământ, începu să 
tragă, retrăgându-se spre mijlocul parcării. Se auziră 
ţipete şi împuşcături, iar unui poliţist practic îi 
sfărâmase capul. Alţii ripostară, şi tânăra se îndoi de 
şale. Căzu în genunchi, dar continua să tragă, 
golindu-şi încărcătorul şi semănând moarte. Apoi 
bărbia îi căzu în piept şi se opri, ciuruită de gloanţe. 

Miguel Cuevas urmărise scena din Cadillac. 


~ 240 ~ 


Gérard de Villiers 

înţelese că a rămas singur. Drumul era liber. Chiar 
dacă avea cauciucurile sparte, putea să meargă 
destul de departe ca să ia altă maşină şi să ajungă 
la South Dixie Highway. Demară imediat lovind un 
poliţist care voia să-l oprească, apoi viră la stânga şi 
trecu prin dreptul lui Malko. Acesta îl văzu din profil 
şi strigă: 

— Miguel! Stai pe loc! Opreşte-te! 

Dar cubanezul acceleră. Malko apucă pistolul cu 
ambele mâini şi ochi parbrizul din spate. Trase de 
două ori la nimereală. Cadillac-ul începu imediat să 
meargă în zigzag, apoi se ciocni de o bornă de 
kilometraj. Malko alergă până la maşină. În spatele 
lui se iscase o zarvă nemaipomenită. Ajunse primul 
la maşina accidentată şi deschise portiera. 

Miguel Cuevas era prăbuşit peste volan, cu o bună 
parte din creier împrăştiată pe parbriz, amestecat 
cu bucăţi de os şi fâşii de piele de pe faţă. Cele 
două. Gloanţe trase de Malko îl nimeriseră în ceafă. 
Puşca M 16 zăcea pe banchetă, iar în mâna dreaptă 
strângea sceptrul cu şapte culori, „arma” care 
trebuia să-l apere de duşmani. Mai avea pistolul 
Beretta în cizmă. 

Malko se îndreptă de spate, teribil de obosit. 
Poliţiştii veniră în goană şi înconjurară maşina. 
Ajunse şi Raul Diaz cu faţa şi umărul pline de sânge 
şi privi îndelung cadavrul, apoi pe Malko şi pistolul 
Magnum. 

— Acum suntem chit, spuse el. Bravo, aţi făcut o 
treabă nemaipomenită! 

Malko îi zâmbi cu gândul în altă parte. Revăzu în 
minte figura lui Gail Hunter. Distrusese drogurile, îl 
omorâse pe Miguel Cuevas, dar nu auzise de nimeni 


~ 241 ~ 


Ucigaşul din Miami 
care înviase din morţi. 


Sfârşit 


În româneşte de Anca Pisică 
Redactor: Cristina Radu 
Tehnoredactor: Maria Lazăr 
Editura Tinerama, Bucureşti, 2001 
ISBN: 973-9138-96-1 


~ 242 ~