Roberto Saviano — [Copiii Camorrei] 01 Piranha

PIRANHI S 


y 
s È 


ROBERTO SAVIANO 


Seria: Copiii Camorrei 
Volumul 1 


PIRANHA 


Original: La paranza dei bambini #1 
[The Piranhas (The Boy Bosses of Naples #1)] (2016) 


Traducere din limba italiană și note de: 
MIHAELA GANET 


virtual-project.eu 


A 


ART 
2020 


VP - 


Protagoniștii acestei cărţi sunt imaginari, la fel cum 
sunt și poveștile lor de viață; prin urmare, orice 
asemănare cu persoane sau instituţii care există sau 
au existat, asemănare ce s-ar putea contura în urma 
lecturii cărții, este pur întâmplătoare. Faptele istorice 
și informaţiile citate, la fel ca și poreclele ce se referă 
la persoane, mărci sau firme au ca unic scop acela de 
a conferi veridicitate naraţiunii, fiind lipsite de orice fel 
de intenţie denigratoare sau nocivă. 

Și în cazul cărții mele este valabil ceea ce stă scris 
la începutul filmului Le mani sulla città) Mâinile pe 
oraș: Personajele și întâmplările povestite aici sunt 
imaginare, autentică este însă realitatea socială și 
mediul care le generează. 


VP-3 


Paranza copiilor 


MAHARAJAHUL 
BRIATO 
TUCANU' 
DINȚIȘOR 
DRAGO 
LOLLIPOP 
PEȘTE-MOALE 
ZICEAMCĂ 
DRONĂ 
BISCUIT 
BĂȚ-DE-CHIBRIT 


Nicolas Fiorillo 
Fabio Capasso 
Massimo Rea 
Giuseppe Izzo 
Luigi Striano 
Vincenzo Esposito 
Ciro Somma 
Vincenzo Esposito 
Antonio Starita 
Eduardo Cirillo 
Agostino De Rosa 


VP - 


Pretutindeni unde există copii, 
există o vârstă de aur. 


Novalis 


VP-5 


PRIMA PARTE 


Paranza vine de la mare 


Cuvântul paranza vine de la mare. 

Cine se naște la mare nu e fiul unei singure mări. E 
stăpânit de mare, udat, invadat, dominat de mare. 
Poate sta departe pentru tot restul vieții, dar rămâne 
impregnat. Cine se naște la mare știe că există o mare 
a dificultăților, există marea  sosirilor și marea 
plecărilor, marea în care se scurge canalizarea, marea 
care te izolează. E cloaca, e calea de evacuare, e 
bariera inexpugnabilă. Apoi, e marea pe timp de 
noapte. g 

Noaptea se iese la pescuit. Intuneric beznă. 
Înjurături și zero rugăciuni. Liniste. Doar zgomot de 
motor. 

Două bărci se îndepărtează, mici și pline de 
putregai, mai-mai să se scufunde sub greutatea 
lămpilor marine. Una o ia spre stânga, cealaltă, spre 
dreapta, cu lămpile de pescuit în față, ca să atragă 
peștii. Lămpi de pescuit. Lumini orbitoare, electricitate 
sărată. Lumină violentă care pătrunde fără milă în apă 
și ajunge până pe fund. E înfricoșător fundul mării, e 
ca și cum ai vedea locul unde totul ia sfârșit. Asta-i 
tot? Doar adunătura asta de bolovani și nisip e 
dedesubtul acestei imensități de apă? Doar atât să fie? 

Paranza sunt numite bărcile care pleacă după pești, 
pe care-i prind păcălindu-i cu lumina. Noul soare e 
electric, lumina cucerește apa, o ia sub stăpânire, iar 
peștii o caută, i se încredințează. Se încredințează 
vieții, se aruncă cu gurile căscate, mânați de instinct. 
Și între timp, năvodul care-i înconjoară se deschide 
rapid; împletitura stă de pază de jur împrejurul 
bancului de pești, îl împresoară. 

Apoi lumina stă pe loc, pare că în sfârșit gurile lor 
larg deschise pot ajunge la ea. Dar peștii încep să fie 


VP-6 


înghesuiți unul în altul, fiecare dă din aripioare, 
încearcă să-și facă loc. E ca și cum apa ar deveni o 
baltă neîncăpătoare. Se ciocnesc unii de alții, apoi, 
când se îndepărtează, cei mai mulți ajung să se 
lovească de ceva, se lovesc de ceva ce nu e nici moale 
ca nisipul, dar nici piatră nu e - nu e tare. E ceva ce 
pare penetrabil, dar nu se poate nicicum trece prin el. 
Se agită sus, jos, sus, jos, dreapta, stânga, dreapta, 
stânga, dar de fiecare dată mai putin, tot mai putin. 

Și lumina se stinge. Peștii sunt apoi ridicați, simt apa 
ridicându-se brusc, ca și cum fundul mării s-ar înălța 
spre cer. De fapt, sunt doar năvoadele care se ridică. 
Sugrumați de aer, gurile li se deschid în mici cercuri 
disperate și branhiile care cedează par niște bășici 
deschise. Goana spre lumină a luat sfârșit. 


e Mânjirea 


— La mine te uiţi? 

— Nooo, cin’ te bagă, mă, în seamă? 

— Atunci ce te belești așa la mine? 

— Băi, frate, mă confunzi! Chiar n-am nicio treabă cu tine. 

Renatino era înconjurat de alţi băieţi, puseseră ochii pe el de 
ceva timp, dar când s-a prins, erau deja patru care-l încercuiau. 
Să privești înseamnă teren câștigat, înseamnă teritoriu, patrie, 
să privești pe cineva înseamnă a-i intra în casă fără să-i ceri 
voie. Să fixezi pe cineva echivalează cu o invazie. Să nu întorci 
capul e semn de putere. 

Ocupaseră centrul pieţei. O piaţă micuță închisă între clădiri, 
asemenea unui golf, cu o singură stradă de acces, un singur bar 
pe colț și un palmier care reușea, de unul singur, să-i confere un 
aer exotic. Acea plantă înfiptă în cei câţiva metri pătraţi de 
pământ modifica percepţia asupra fațadelor, ferestrelor și 
intrărilor, de parcă ar fi fost adusă de o adiere de vânt din Piazza 
Bellini. 

Niciunul dintre ei nu avea mai mult de șaisprezece ani. S-au 
apropiat inhalându-și reciproc aerul respirat. Erau faţă în faţă. 
Nas în nas. Un cap în septul nazal era deja pregătit dacă n-ar fi 


VP -7 


intervenit Briato. Corpul lui interpus era un zid care trasa o 
graniţă. 

— Încă n-ai tăcut! Tot mai deschizi gura? Să mori tu că nici 
nu-ţi cobori privirea. 

Lui Renatino îi era rușine să-și coboare privirea; totuși, dacă 
ar fi putut ieși din situaţia aia cu un gest de supunere, ar fi 
făcut-o bucuros. Ar fi coborât privirea, ar fi îngenuncheat chiar. 
Erau mulţi contra unuia singur: regulile de onoare nu mai 
contează când e vorba să i-o tragi cuiva. „A i-o trage cuiva”! nu 
se poate traduce din napoletană prin simpla „bătaie”. Cum se 
întâmplă în limbajul cărnii, „a i-o trage cuiva” e o expresie care 
își depășește propria semnificaţie. Mama ţi-o trage, poliţia te 
bate, tata sau bunicul ţi-o trag, învăţătoarea la școală te bate, 
prietena ţi-o trage dacă te-ai uitat prea mult după alta. 

l-o tragi cuiva cu toată forţa pe care o ai, plin de resentiment 
pur și fără nicio regulă. Și, mai ales, i-o tragi cu o anume 
apropiere ambiguă. l-o tragi unei persoane pe care o cunoști, pe 
străin îl baţi. l-o tragi cui îți e apropiat ca teritoriu, cultură, 
cunoaștere, cui e parte din viaţa ta; baţi pe cineva care n-are 
nicio legătură cu tine. 

— Dai „like” la toate pozele lu’ Letizia. Comentezi cât 
cuprinde, și când ajung aici în piaţă, ai tupeu să te și uiţi la 
mine? îl acuză Nicolas. 

Și, în timp ce vorbea, îl fixa ca pe o insectă cu ochii lui ca 
două ace cu gămălie. 

— Chiar nu mă uit la tine. Și, oricum, dacă Letizia postează 
pozele, înseamnă că pot să comentez și să dau „like”. 

— Și deci, după tine, n-ar trebui să ţi-o trag? 

— Băi, gata, m-ai futut destul la cap, Nicolas. 

Nicolas începu să-l împingă și să-l smucească: corpul lui 
Renatino se împiedica de picioarele celor de lângă el și se 
ciocnea de corpurile din faţa lui Nicolas, ca o bilă care s-ar fi 
lovit de marginile mesei de biliard. Briato îl lansă către 
Dragonu', care-l apucă cu o mână și-l aruncă spre Tucanu'. 
Tucanu' se prefăcu că-i dă un cap, dar i-l pasă înapoi lui Nicolas. 
Altul era planul. 

— Băă, ce pula mea faceţi, băă! O! 

Vocea era ca a unui animal, a unui pui de animal mort de 
frică. Repeta un singur sunet, ce-i ieșea din piept ca o rugăciune 


1 Vattere, variantă dialectală a verbului battere, a bate. 
VP-8 


prin care implora salvarea: 

— O!!! 

Un sunet sec. Un „o” gutural, ca de maimuţă, disperat. Să ceri 
ajutor e ca și cum ţi-ai semna numele pe un certificat de 
lașitate, dar în sinea lui spera ca acel „o”, care nu e altceva 
decât vocala finală a cuvântului „ajutor”, putea fi înţeles drept o 
implorare, însă fără suprema umilinţă pe care ar fi presupus-o 
cuvântul întreg. 

Nimeni din jur nu mișca un deget, fetele se căraseră, ca și 
cum era pe punctul să înceapă un spectacol la care ele nu voiau 
și nu puteau să asiste. Cei mai mulţi rămăseseră, dar parcă nici 
n-ar fi fost acolo. De fapt, un public foarte atent, dar care, dacă 
ar fi fost supus unui interogatoriu, era gata să jure că nu ridicase 
capul din ecranul iPhone-ului și nu observase nimic. 

Nicolas aruncă repede o privire în piaţă, apoi, cu o lovitură 
puternică, îl trânti la pământ pe Renatino. Băiatul încercă să se 
ridice, dar un picior al lui Nicolas înfipt în piept îl ţintui din nou 
pe asfalt. Cei patru, în formaţie completă, făcură cerc în jurul lui. 

Incepu Briato, apucându-i picioarele de glezne. Uneori câte 
unul îi scăpa din mână, ca un ţipar care încearcă să se elibereze, 
dar reușea mereu să evite lovitura în figură pe care Renatino 
încerca, disperat, să i-o administreze. Apoi îi legă picioarele cu 
un lanţ, din acelea subţiri cu care se leagă bicicletele de stâlpi. 

— E strâns bine! zise după ce-i puse lacătul. 

Tucanu' îi imobiliză mâinile cu o pereche de cătușe de metal 
îmbrăcate în blană roșie, găsite în vreun sex shop, și îl lovea în 
rinichi să-l liniștească. Drago îi ţinea capul cu o aparentă 
delicateţe, cum fac asistentele când pun un guler ortopedic 
după un accident. 

Nicolas își lăsă în jos pantalonii, se întoarse cu spatele și se 
lăsă pe vine deasupra feței lui Renatino. Cu un gest rapid îi 
apucă mâinile legate, așa încât să nu le poată mișca, și începu 
să i se cace pe faţă. 

— Ce zici, Drago, după părerea ta, dacă cineva e de căcat, n- 
ar trebui să și mănânce niște căcat? 

— Eu unu' cred că da. 

— Hai că vine... poftă bună. 

Renatino încerca să se ferească și urla, dar când văzu că 
masa maronie e pe punctul să iasă, se opri și închise brusc tot 
ce putea închide. Strânse bine buzele, își încreți nasul, își 


VP-9 


contractă întreaga față, sperând că se va transforma într-o 
mască. Dragonu' îl ţinu strâns de cap și îi dădu drumul fix când 
prima bucată îi căzu, moale, pe faţă. O făcu doar ca să nu riște 
să se murdărească. Renatino se apucă iar să-și miște capul de 
parcă înnebunise, la stânga și la dreapta, încercând să dea la o 
parte rahatul care i se așezase între nas și buza superioară. 
Reuși să-l facă să cadă și reîncepu să urle cu disperare: 

— O!!! 

— Băi, vine a doua bucată, ţineţi-l bine. 

— "Ai, să-mi bag pula, Nicolas, cât ai mâncat... 

Dragonu' îi ţinu din nou capul, cu același aer, de personal 
medical. 

— Nenorociţilor! O!!! O!!! Băi, nenorociţilor!!! 

Urla neputincios, pentru ca apoi să tacă imediat ce văzu 
ieșind a doua bucată de rahat din anusul lui Nicolas. Un 
întunecat ochi păros care, cu două spasme, reuși să rupă 
șarpele de excremente în două bucăţi rotunjite. 

— Aiii, era să mă nimerești pe mine, Nico’. 

— Dragonule, vrei și tu niţel tiramisu de căcat? 

A doua bucată îi căzu lui Renatino peste ochi; simţi cum 
mâinile Dragonului îi dau drumul și atunci începu din nou să-și 
miște capul isteric, până când îi veni să vomite. Apoi Nicolas 
apucă un capăt din tricoul lui Renatino și se șterse la fund, 
meticulos, cu atenție. 

II lăsară acolo. 

— Renati’, tre’ să-i mulțumești lu’ maică-mea, știi de ce? Că 
îmi dă să mănânc mâncare bună, dacă mâncam ce gătește 
curva de mă-ta, acum mă căcam moale și tu faceai un duș cu 
căcat. 

Râsete. Râsete care le consumau tot oxigenul vital și le tăiau 
respiraţia. Ca un răget de măgar”. Cel mai banal râs ostentativ. 
Râs de puștani, aspru, arogant, un pic fals, ca să fie pe plac. li 
eliberară lui Renatino gleznele din lanţ, apoi și mâinile din 
cătușe. 

— Ține-le, ţi le fac cadou. 

Renatino se ridică în fund, trăgând de cătușele îmblănite. 
Ceilalţi se îndepărtară, părăsind apoi piața zgomotos, pe 


? Referirea este la personajul Feștilă (Lucignolo), prietenul și colegul lui Pinocchio, din 
povestea originală a lui Carlo Collodi. Feștilă și Pinocchio sunt transformați amândoi în 
măgari atunci când ajung împreună în Țara Jucăriilor. 

VP - 10 


scutere. Ca niște coleoptere imense, accelerară fără motiv, 
punând apoi frână imediat ca să nu se ciocnească între ei. 
Dispărură într-o clipă. Doar Nicolas continua să-l fixeze pe 
Renatino cu aceiași ochi ca două ace cu gămălie. Vântul îi 
zburlea părul blond pe care, mai devreme sau mai târziu, 
hotărâse deja, urma să și-l tundă zero. Apoi scuterul pe care 
ocupase locul din spate îl duse departe de piaţă, până deveniră 
cu toții doar niște contururi negre. 


e Noul Maharajah 


Forcella? e subiect de istorie. Subiect din carne seculară. 
Material viu. 

Acolo, în ridurile străduțelor înguste care au marcat-o ca pe o 
faţă bătută de vânt, se regăsește semnificația acelui nume. 
Forcella. Un înainte și o bifurcatie. O necunoscută, îţi indică 
mereu de unde pleci, dar niciodată unde ajungi, dacă ajungi. O 
stradă simbol. De moarte și reînviere. Te întâmpină cu portretul 
gigantic al Sfântului Gennaro pictat pe un zid, care îţi veghează 
intrarea de pe faţada unei clădiri și, cu ochii lui 
atoateînțelegători, îţi amintește că niciodată nu e prea târziu să 
te ridici iar, că distrugerea, ca și lava, poate fi oprită. 

Forcella e o poveste despre noi începuturi. Despre orașe noi 
peste orașe vechi și despre orașe noi care învechesc. Despre 
orașe zgomotoase și aglomerate, construite din tufo și piperno. 
Pietre care au înălţat fiecare zid, care au trasat fiecare stradă, 
care au schimbat totul, inclusiv persoanele care au mânuit de-a 
lungul timpului aceste materiale. Ba chiar mai mult, le-au 
cultivat. Se spune că roca vulcanică se cultivă, ca și cum ar fi un 
rând de viță-de-vie ce trebuie udat. Pietre pe cale de dispariţie, 
pentru că a cultiva piatra înseamnă a o consuma. În Forcella 
sunt vii chiar și pietrele, și ele respiră. 

Cladirile sunt lipite de alte clădiri, balcoanele se sărută, pur și 
simplu, în Forcella. Cu pasiune. Chiar și când le desparte o 


3 Forcella - diminutiv al substantivului forca, care înseamnă răspântie de drumuri. 


1 Ambele sunt roci vulcanice; prezenţa și utilizarea lor atestă originea vulcanică a 
reliefului din zona orașului Napoli. Tufo are o culoare care tinde spre galben, în timp 
ce piperno e de culoare gri. 


VP -11 


stradă. Și dacă nu sunt sârmele de rufe ceea ce le ţine unite, 
atunci sunt vocile care își dau mâna, care se strigă să-și spună 
că ceea ce trece pe sub ele nu e asfalt, ci un râu traversat de 
poduri invizibile. 

De câte ori trecea prin faţă pe la Cippo a Forcella”, pe Nicolas 
îl încerca mereu aceeași bucurie. Își amintea cum, cu doi ani în 
urmă - părea că trecuseră secole -, se duseseră să fure bradul 
de Crăciun din Galeria Umberto și îl aduseseră acolo, drept și 
înalt, cu toate globurile alea strălucitoare, care nu mai 
străluceau deloc dat fiind că nu mai era legat la nicio sursă de 
energie electrică. Așa se făcuse remarcat de Letizia, care, ieșind 
din casă în dimineaţa dinaintea Ajunului, dăduse colțul străzii și 
văzuse profilându-se vârful bradului, ca în acele povești în care 
seara semeni și a doua zi, când iese soarele, hop, te pomenești 
că a crescut un copac ce ajunge până la cer. În acea zi îl 
sărutase. 

Noaptea mersese toată gașca să ia bradul. Fiecare plecase 
de-acasă imediat ce părinţii se duseseră la culcare, și toţi zece 
împreună, transpiraţi dincolo de orice limită umană, îl așezaseră 
pe umerii lor de puștani, străduindu-se să nu facă zgomot, 
înjurând în șoaptă. Apoi îl legaseră de scutere: Nicolas și Briato 
cu Ziceamcă și Dinţișor în faţă, iar ceilalţi mult în spate, ţinând 
trunchiul ridicat. Plouase torențial și nu fusese deloc ușor să 
traverseze cu scuterele nămolul și râurile de apă vomitată de 
canalizări. Aveau scutere, nu și vârsta legală să circule cu ele, 
dar se născuseră deja învăţaţi, cum ziceau ei, și reușeau să se 
descurce mai bine decât alţii mai mari decât ei. Dar pe pelicula 
aia de apă nu fusese ușor. Se opriseră de mai multe ori să-și 
tragă sufletul și să strângă funiile cu care îl legaseră, dar în final 
reușiseră. Înălțaseră pomul în cartier, îl aduseseră acolo ca să 
stea între oameni, între casele oamenilor. Unde îi era locul. Apoi, 
după-amiaza, polițiștii unităţii Falchi veniseră să îl ia înapoi, dar 
acum puţin mai conta. Misiunea fusese îndeplinită. 

Nicolas trecu de Cippo zâmbind și parcă în faţa casei Letiziei; 
voia să o scoată în club. Ea, însă, văzuse deja postările de pe 
Facebook - pozele cu Renatino plin de rahat, mesajele 


> Grup de pietre despre care se crede că făceau parte din zidul de apărare al cetăţii în 
perioada antică. 

6 | Falchi della Polizia di Stato, în traducere „Vulturii Poliţiei statale” - unitate 
componentă a Squadra Mobile, destinată combaterii criminalităţii în spaţiile publice. 


VP - 12 


prietenilor pe Twitter oficializând umilirea. Letizia îl cunoștea pe 
Renatino și știa că se dădea la ea. Dar singurul păcat pe care-l 
comisese băiatul era că-i dăduse „like” la niște poze după ce ea 
îi acceptase prietenia; o vină ce nu putea fi iertată, în viziunea 
lui Nicolas. 

Nicolas se opri în fața casei ei, fără să sune la interfon. 
Interfonul e un aparat pe care îl folosesc poștașul, tablagiii de la 
rutieră, poliția, ambulanţa, pompierii, străinii. Când trebuie să 
vorbești cu prietena ta, cu mama, cu tata, cu un prieten, cu 
vecina care pe bună dreptate simte că face parte din viaţa ta, 
strigi: totul e deschis, la vedere, se aude tot, iar dacă nu se 
aude, e de rău, s-a întâmplat ceva. Nicolas strigă de jos cât îl 
țineau plămânii: 

— Leti! Letizia! 

Fereastra de la camera Letiziei nu dădea în stradă, ci într-un 
fel de luminator fără lumină. Fereastra care dădea în strada 
unde se oprise Nicolas ilumina un hol mare, spaţiu comun 
pentru mai multe apartamente. Persoanele care treceau pe 
scara blocului auzeau strigătele și băteau la ușa Letiziei, fără să 
aștepte ca ea să deschidă. Băteau și mergeau mai departe, era 
un cod: „Te strigă cineva.” Când Letizia deschidea și nu vedea 
pe nimeni, știa că cine o caută e afară în stradă. Dar în ziua aia 
Nicolas striga atât de tare, că Letizia îl auzea de la ea din 
cameră. Într-un final ieși pe hol enervată și strigă la el: 

— Dispari. Nu vin nicăieri. 

— Hai, coboară, mișcă-te. 

— Ba nu cobor deloc. 

Așa e la Napoli. Știu toți când te cerți. Trebuie să știe. Fiecare 
jignire, fiecare voce, fiecare strigăt răsună printre pietrele de pe 
vicoli, străduțele cele mai înguste, obișnuite cu certurile între 
îndrăgostiţi. 

— Da’ ce ţi-a făcut Renatino? 

Nicolas, cu un amestec de neîncredere și mândrie, întrebă: 

— A ajuns deja știrea? 

În fond, îi era suficient să știe că prietena lui aflase. Gesturile 
unui războinic trec din gură în gură, devin știre, mai apoi 
legendă. O privea pe Letizia stând la fereastră și știa că ecoul 
faptei lui va continua să reverbereze printre tencuieli scorojite, 
tâmplărie de aluminiu, jgheaburi, terase, și tot așa în sus, 
printre antene și parabolice. Și în timp ce o privea cum stătea 


VP - 13 


sprijinită de pervaz, cu părul și mai încreţit după duș, se 
întâmplă să primească un mesaj de la Agostino. Un mesaj 
urgent și misterios. 

Și așa luă sfârșit cearta dintre ei. Letizia îl văzu urcând înapoi 
pe scuter și pornind în viteză. Un minotaur: jumătate om, 
jumătate roţi. Să conduci în Napoli înseamnă să depășești pe 
oriunde, nu există barieră, sens unic, zonă pietonală. Nicolas se 
ducea să li se alăture celorlalţi la Noul Maharajah, clubul din 
Posillipo”. Un local impunător, cu o terasă de jur-împrejur, 
suspendată deasupra golfului. Clubul ar fi mers de minune și 
doar cu acea terasă, care se închiria pentru nunţi, comuniuni, 
petreceri. Încă de mic Nicolas fusese atras de construcţia aia 
albă ce se înălța fix în mijlocul unei stânci în Posillipo. Lui 
Nicolas îi plăcea Maharajahul pentru că era sfidător. Era 
înșurubat acolo pe stânci ca o fortăreață inexpugnabilă, totul 
era alb, ferestrele, ușile, chiar și obloanele. Scruta marea cu 
maiestuozitatea unui templu grecesc, cu coloanele lui imaculate 
care păreau să iasă direct din apă și care ţineau pe umerii lor 
acea terasă unde Nicolas și-i imagina plimbându-se pe cei 
cărora voia să le semene. 

Nicolas crescuse trecând pe lângă acest club, privind cu 
atenţie șirul de motociclete și mașini parcate în față, admirând 
femeile și bărbaţii care îi treceau pragul, eleganța și ostentaţia, 
jurându-și lui însuși că într-o zi va intra și el acolo, cu orice preț. 
Exact asta era ambiția lui, un vis ce îi contaminase și pe 
prietenii săi, care, la un moment dat, chiar îl porecliseră 
„Maharajahul”. Să ai posibilitatea să intri acolo, nu în haine de 
chelner, nici pentru că cineva îţi face o favoare gen „dă o tură și 
apoi dispari”: nu, el și ceilalţi voiau să devină clienţi ai locului, 
poate chiar dintre cei mai respectaţi. Câţi ani i-ar fi putut lua, se 
întreba Nicolas, să ajungă să-și poată petrece seara și noaptea 
acolo? Ce-ar fi trebuit să facă să reușească? 

Timpul e încă timp când îţi poţi imagina, și imaginându-ţi că 
poate economisind timp de zece ani, că poate câștigând un 
concurs, că poate cu puţin noroc și dând totul, poate... Dar 
salariul tatălui lui Nicolas era salariul unui profesor de educaţie 
fizică, iar mama lui avea un mică afacere, o călcătorie. 
Traiectoria trasată de persoanele din familia lui ar fi presupus un 
timp inadmisibil de lung pentru a pătrunde în club. Nu. Nicolas 


7 Unul dintre cele mai pitorești și mai prestigioase cartiere din Napoli. 
VP - 14 


trebuia să reușească imediat. La cincisprezece ani. 

Fusese simplu. Cum simple sunt alegerile importante din 
viață, cele de la care nu mai poţi da înapoi. E paradoxul fiecărei 
generaţii: alegerile reversibile sunt cele la care te gândești mult, 
le întorci pe toate fețele, le cântărești. Cele ireversibile sunt 
rezultatul unei decizii de moment, născute din instinct, cărora te 
supui fără a opune rezistenţă. Nicolas făcea ce făceau toţi la 
vârsta lui: după-amiaza pierdea vremea pe scuter în faţa școlii, 
își făcea selfie-uri, era obsedat de pantofii sport - pentru el 
fuseseră dintotdeauna dovada unui om cu picioarele pe pământ, 
fără pantofii ăia nici nu s-ar fi simţit om. Apoi se întâmplase că 
într-o zi, cu câteva luni în urmă, pe la sfârșitul lui septembrie, 
Agostino vorbise cu Copacabana, o persoană importantă din 
clanul Striano din Forcella. 

Copacabana îl abordase pe Agostino pentru că erau rude: 
tatăl lui Agostino îi era fratocucino, adică văr primar. 

Agostino fugise să se întâlnească imediat după ore cu 
prietenii săi. Ajunsese roșu ca focul la față, mai mult sau mai 
puţin de aceeași culoare aprinsă ca și părul; de la gât în sus 
părea o flacără vie, nu degeaba îl porecliseră Băţ-de-chibrit. Cu 
răsuflarea tăiată, le povesti tot, cuvânt cu cuvânt. N-or să uite 
niciodată acel moment. 

— Dar aţi înţeles de cine e vorba? 

De fapt, doar auziseră de el. 

— Co-pa-ca-ba-na! rosti pe silabe. Capul zonal al familiei 
Striano. Zice că are nevoie de ajutor, are nevoie de guag/ioni, de 
băieţi. Și că plătește bine. 

Niciunul dintre ei nu se entuziasmase în mod deosebit 
ascultându-l. Nici Nicolas, nici ceilalţi din grup nu vedeau în acel 
infractor eroul care fusese pentru băieţii de cartier cu ani în 
urmă. Pe ei nu-i interesa deloc cum se fac banii, important era 
să-i faci și sa arăţi că-i ai, important era să ai mașini, ţoale, 
ceasuri scumpe, să fii dorit de femei și invidiat de bărbaţi. 

Doar Agostino știa mai multe despre Copacabana, un nume 
care i se trăgea de la un hotel cumpărat pe plajele Lumii Noi. 
Avea soţie braziliană, copii brazilieni, droguri braziliene. Ceea 
ce-l făcea să pară important era impresia și convingerea că 
reușește să aibă pe oricine vrea în hotelul său: de la Maradona 
la George Clooney, de la Lady Gaga la Drake. Și posta poze 
împreună cu ei pe Facebook. Avea abilitatea de a exploata 


VP -15 


frumuseţea lucrurilor pe care le poseda pentru a aduce acolo pe 
oricine. Asta îl făcuse să iasă în evidenţă între toţi afiliaţii unei 
familii aflate în mare dificultate, precum familia Striano. 
Copacabana nu avea nici măcar nevoie să-i vadă la faţă ca să 
decidă că puteau lucra pentru el. De trei ani de-acum, după 
arestul lui don Feliciano Striano zis Nobilul, el era unicul boss în 
cartierul Forcella. 

leșise bine din procesul contra clanului Striano. Mare parte din 
capetele de acuzare împotriva organizaţiei erau legate de fapte 
întâmplate când el se afla în Brazilia, așa că reușise să scape de 
acuzaţia de asociere la activități infracţionale, cea mai 
periculoasă pentru el și cei ca el. Era sentința primei instanţe. 
Procuratura urma să facă recurs. Prin urmare, lui Copacabana îi 
cam ajungea apa la gât, trebuia să dea drumul la treabă din nou 
și avea nevoie de băieţi noi cărora să le încredinţeze o parte din 
trafic, arătând astfel că rezistase bine loviturii. Băieţii săi actuali, 
paranza sa, grupul Capelloni, erau băieţi buni, dar imprevizibili. 
Așa se întâmplă când ajungi prea sus prea repede, sau cel puțin 
crezi c-ai ajuns. White, șeful lor, îi controla destul de bine, 
problema lui era că trăgea pe nas continuu. Paranza Capelloni 
știa doar să mânuiască armele, dar nu să deschidă o nouă piaţă. 
Pentru acest nou început era nevoie de material mai maleabil. 
Dar cine? Și câţi bani ar fi cerut în schimb? Câţi bani ar fi fost 
necesari? Businessul și banii proprii n-au nicio legătură, una 
sunt banii de investit, alta sunt banii de buzunar. Dacă ar fi 
vândut doar o bucăţică din hotelul pe care îl avea în America de 
Sud, ar fi putut plăti regulat cincizeci de oameni, dar ar fi plătit 
din banii lui. Pentru a investi era nevoie de banii clanului, or acei 
bani lipseau. Forcella era ţinta tuturor; procurorii, televiziunile, 
până și politicienii erau toţi cu ochii pe cartier. Semn rău. 
Copacabana trebuia să reconstruiască totul de la zero: nu mai 
era nimeni care să facă treabă în Forcella. Organizaţia făcuse 
implozie. 

Prin urmare, îl abordase pe Agostino: îi fluturase pe sub nas 
un baton de hașiș, așa, tam-nisam. Agostino tocmai ieșise de la 
școală și Copacabana îl întrebase: 

— O bucată așa ca asta, în cât timp scapi de ea? 

„Să scapi de hașiș” era primul pas ca să devii traficant, deși, 
apoi, ca să-ți câştigi acel titlu, ucenicia era lungă; „să scapi de 
hașiș” însemna să-l vinzi la prieteni, la rude, la cunoscuți. Marja 


VP - 16 


de câștig era foarte mică, dar și riscul era practic zero. 

Agostino începu negocierea: 

— Habar n-am, o lună. 

— O lună? Din asta într-o săptămână nu mai ai nimic. 

Agostino abia împlinise vârsta pentru scuter, și asta era ceea 
ce-l interesa pe Copacabana. 

— Vino la mine cu toţi prietenii care vor să muncească niţel. 
Toţi prietenii tăi din Forcella, ăia pe care-i văd că-și fac veacul în 
faţa clubului din Posillipo. Gata, aţi stat destul pe-acolo cu ea-n 
mână... nu? 

Și așa începuse totul. Copacabana le dădea întâlnire într-un 
bloc la intrarea în Forcella, dar nu se prezenta niciodată el 
personal. În locul lui venea mereu un bărbat iute la vorbă, dar 
foarte încet la minte; îi ziceau Alvaro pentru că semăna cu 
actorul Alvaro Vitali. Avea vreo cincizeci de ani, dar arăta ca și 
cum ar fi avut mult mai mult. Aproape analfabet, stătuse mai 
mulți ani în pușcărie decât pe stradă: fusese închis de tânăr, pe 
vremea lui Cutolo? și a Nuova Famiglia, făcuse apoi pușcărie și 
în timpul războiului între cartelurile din Sanită și Forcella, între 
clanul Mocerino și clanul Striano. Rolul lui fusese să ascundă 
armele, și fusese și specchiettista?. Trăia cu maică-sa într-un 
basso, nu făcuse niciodată carieră, îl plăteau cu o sumă de 
mizerie și-i puneau la dispoziţie câte-o prostituată slavă pe care 
o ducea acasă, obligând-o pe maică-sa să se cărăbănească prin 
vecini. Dar Copacabana avea mare încredere în el. Işi îndeplinea 
bine sarcinile: era șoferul lui personal și le și dădea batoanele de 
hașiș lui Agostino și celorlalţi. 

Alvaro le arătase fiecăruia unde să se așeze. Apartamentul în 
care ţineau hașișul era la ultimul etaj. Ei trebuiau să vândă jos, 
la intrare. Nu era ca în Scampia”, unde erau bariere și porti, 


3 Raffaele Cutolo - nume de răsunet al organizaţiei criminale Camorra, fondator și 
lider al Nuova Camorra Organizzata, născută în 1970 în urma unui război între clanuri 
și rămasă activă până la sfârșitul anilor '80. În cursul anilor, Cutolo s-a bucurat de 
„popularitate”, prezentând organizaţia ca apărătoare a celor lipsiţi de putere. În 
prezent execută sentințe cumulate, în închisori de maximă siguranţă, în regim de 
izolare completă. A inspirat personaje de cărți și filme. 

? Lo specchiettista - în argoul camorrist, persoana care are ca sarcină să indice, 
atunci când se comite un asasinat, care este victima, cine trebuie eliminat. 

19 Apartament tipic din Napoli, foarte mic, situat la parter și cu ieșirea direct în stradă, 
ocupat de regulă de persoane defavorizate socio-economic. 

11 Scampia - cartier construit în anii boom-ului economic în partea de nord a orașului 
Napoli, care astăzi înregistrează cea mai mare rată de șomaj din toată Italia, peste 


VP - 17 


nimic din toate astea. Copacabana voia vânzarea mai liberă, 
mai puţin blindată. 

Sarcina lor era simplă. Ajungeau acolo puţin înainte să 
înceapă obișnuitul du-te-vino, ca să taie hașișul cu cuțitul în 
bucăți de diferite mărimi. Alvaro li se alătura și el ca să facă 
biluţe și bucăţi mai mici. Bucăţi de zece euro, de cincisprezece, 
de douăzeci. Apoi le împachetau în obișnuitele foițe de aluminiu 
și le ţineau la îndemână; iarba, însă, o puneau în pliculeţe de 
plastic. Clienţii intrau în holul blocului cu scuterul sau pe jos, 
plateau și ieșeau. Mecanismul era sigur pentru că acel cartier 
avea oameni în puncte fixe plătiți de Copacabana și se baza și 
pe un număr mare de persoane care pierdeau vremea pe 
stradă, pregătite să semnaleze prezența polițiștilor, 
carabinierilor, gărzii financiare, în civil și în uniformă. 

Făceau asta după ore, iar câteodată nici nu se mai duceau la 
școală, dat fiind că erau plătiţi la normă. Cei cincizeci, o sută de 
euro pe săptămână făceau diferența. Și aveau o unică 
destinaţie: Foot Locker. Luau cu asalt magazinul. Intrau a 
testuggine!?, ca și cum ar fi vrut să-l doboare, pentru ca apoi, 
odată trecut pragul, să se împrăștie. Tricouri luau câte zece, 
cincisprezece o dată. Tucanu' și le punea pe el unul peste altul. 
Just Do It. Adidas. Nike. Logo-urile dispăreau și erau imediat 
înlocuite de altele. Nicolas își luă trei perechi de Air Jordan dintr- 
un foc. Înalţi până la glezne, albi, negri, roşii, era suficient să-l 
aibă imprimat pe Michael care bagă mingea în coș cu o singură 
mână. Apoi și Briato dădu iama în pantofii de baschet, îi voia 
verzi, cu talpa fluorescentă, dar imediat ce-i luă în mână, 
Lollipop îl opri scurt: 

— Verzi? Da’ ce, ești poponar? 

Așa că Briato îi lăsă din mână și se năpusti pe gecile de 
baseball. Yankees și Red Sox. Câte cinci din fiecare. 

Și așa, încet-încet, toţi băieţii care se întâlneau în faţă la Noul 
Maharajah începuseră să distribuie haşiş. Dinţișor încercase să 
se ţină departe, rezistase vreo două luni, apoi începu și el să 
vândă puţin pe șantierul unde lucra. Lollipop vindea la sală. 
Briato începuse și el să lucreze pentru Copacabana, ar fi făcut 


60%, conform cifrelor oficiale, și devenit unul dintre locurile-simbol ale traficului de 
droguri controlat de Camorra. 

12 Termenul desemnează o formaţie de luptă caracteristică armatei Imperiului Roman, 
de mare complexitate, folosită în caz de asediu. 


VP-18 


orice i-ar fi cerut Nicolas. Piața nu era foarte mare, cum fusese 
în anii '80 și '90. Intr-o primă fază, se transferase totul în 
Secondigliano, apoi traficul s-a făcut ceva mai departe de 
Napoli, la Melito. Acum însă începea să se mute în centrul vechi. 

In fiecare săptămână, Alvaro îi chema la el și-i plătea: cine 
vindea mai mult lua mai mulţi bani. Reușeau mereu să bage în 
buzunar ceva în plus, cu câte-o șmecherie învârtită în afara 
zonei obișnuite de acțiune, împărțind câte o biluţă în două sau 
țepuind vreun prieten bogat sau extrem de fraier. Dar nu în 
Forcella. Acolo preţul era fix și cantitatea bine stabilită. Nicolas 
nu făcea ture multe pentru că vindea pe la petreceri și elevilor 
tatălui său, dar începuse să câștige cu adevărat când propria lui 
școală, liceul de arte, fusese ocupată™! Incepuse să vândă peste 
tot. In clase, de unde profesorii lipseau, în sala de sport, pe 
holuri, pe scări, în veceuri. Oriunde. Preţurile creșteau pe 
măsură ce treceau nopţile petrecute în școală. Doar că astfel 
era obligat să ia parte și la dezbaterile politice. O dată se luase 
la bătaie pentru că în timpul unei adunări spusese: 

— După părerea mea, Mussolini era tare, toţi care impun 
respect sunt tari. Și Che Guevara îmi place. 

— Tu lui Che Guevara să nu-ndrăznești nici să-i rostești 
numele, luă atitudine un băiat cu părul lung și cămașa 
desfăcută. 

S-au încăierat niţel, s-au îmbrâncit, dar Nicolas nu dădea doi 
bani pe fraierul ăla din Via dei Mille, nici nu erau la același liceu. 
Ce știa el despre respect și forță? Dacă ești din Via dei Mille, 
respectul îl ai deja din naștere. Dacă ești din Napoli de jos, 
respectul trebuie să ţi-l câştigi. Tovarășul vorbea despre 
categorii morale, dar pentru Nicolas, care nu văzuse decât vreo 
câteva poze și două documentare cu Mussolini la televizor, 
lucrurile astea nu însemnau nimic, așa că-i trase scurt un pumn 
în nas. Un fel de a spune: îţi explic eu cum stă treaba, labagiule. 
Drepţi și nedrepţi. Buni și răi. Nu e nicio diferenţă. Pe wall-ul lui 
de Facebook, Nicolas îi pusese la rând: Ducele!“ care strigă de la 
fereastră, regele galilor care se înclină cu respect în faţa lui 


15 se referă la o mișcare de protest a elevilor, care se manifestă prin ocuparea școlii, 
perioadă în care organizaţiile de elevi prezintă o serie de revendicări către conducere 
și iniţiază negocieri. 

14 „II Duce” este apelativul cu care Mussolini este încă numit și astăzi de admiratori, 
deși fascismul a fost scos de mai mulţi ani în afara legii. 


VP -19 


lulius Cezar, Muhammad Ali care mărâie la adversarul culcat la 
pământ. Oameni puternici și oameni slabi. lată adevărata 
diferenţă. lar Nicolas știa de care parte trebuie să se situeze. 

Acolo, în acea piaţă a lui personală de trafic de droguri, îl 
cunoscuse pe Pește-moale. În timp ce-și făceau câte un joint, 
iată că băiatul ăla cunoștea cuvântul magic: 

— Hei, te-am văzut în faţă la Noul Maharajah! 

— Ei, da, și? îi răspunsese Nicolas. 

— O ard și eu prin zonă, adăugase apoi. Ascultă puţin piesa 
asta. 

Și așa îl iniţiase pe Nicolas, care până atunci ascultase doar 
muzică pop italiană, în hip-hop-ul american cel mai dur, ăla rău, 
ăla în care din voma incomprehensibilă de cuvinte ieșea din 
când în când câte un fuck care restabilea ordinea. 

Lui Nicolas îi plăcea mult băiatul ăla, era tupeist, dar știa să-l 
respecte. 

Așa că, după ce se terminase protestul cu ocuparea școlii, 
Pește-moale începuse și el să vândă haşiş la el la școală, deși nu 
era din Forcella, și din când în când îl lăsau să lucreze la ei la 
bloc. 

Inevitabil, mai devreme sau mai târziu aveau să fie prinși. 
Exact înainte de Crăciun, poliţia făcuse o razie. Era tura lui 
Agostino. În momentul ăla, Nicolas tocmai se ducea să-l schimbe 
și nu observase nimic. Cel care ţinea de șase în stradă nu 
reușise să ajungă la timp. Poliţiştii se prefăcuseră că opresc o 
mașină la control și apoi se năpustiseră peste ei în timp ce 
încercau să scape de marfă. 

ÎI chemaseră pe tatăl lui Nicolas. Ajuns la secţie, se oprise să- 
și studieze fiul cu o privire goală, care apoi, treptat, se umpluse 
de furie. Nicolas ţinuse mult timp ochii în pământ. Apoi, când 
hotărâse să-i ridice, o făcuse sfidându-l, și taică-său îi 
administrase o pereche de palme - o directă și un rever - cu 
putere, ca un jucător de tenis cu experienţă. Nicolas nu scosese 
un sunet, doar îi curseseră două lacrimi; de durere, nu de părere 
de rău. 

Abia atunci intră maică-sa, ca o furtună. Apăruse ocupând tot 
spaţiul ușii, cu brațele desfăcute și mâinile pe tocul ușii de parcă 
ar fi trebuit să ţină clădirea să nu cadă. Soţul se dăduse la o 
parte, cedându-i scena. lar ea o ocupase în totalitate. Se apropia 
de Nicolas încet, cu pas de fiară. Când era de-acum foarte 


VP - 20 


aproape de el, de parcă ar fi vrut să-l îmbrăţișeze, i-a șoptit la 
ureche: 

— Ce rușine. Che scuorno. 

Și continuase. 

— Cu cine te-ai înhăitat, ei, cu cine? 

Soțul auzise, dar nu înțelesese ce-i spusese. Nicolas se 
îndepărtase smucindu-se atât de puternic, încât îl făcu pe taică- 
său să se repeadă din nou la el, strivindu-l de perete. 

— Uită-te la el. Traficantul. Cum pizda mă-sii e posibil, mă, 
așa ceva? 

— Îi arăt eu traficant, spusese mama trăgându-și soțul 
deoparte. Ce rușine. 

— Da' ce crezi tu, explodase Nicolas, că șifonierul meu s-a 
transformat singur în vitrina de la Foot Locker? Muncind 
sâmbăta și duminica la benzinărie? 

— Idiotule. La pușcărie meriţi s-ajungi, adăugase maică-sa. 

— Ei, la pușcărie... 

l-a tras o palmă, mai ușoară decât cea a tatălui, dar mai 
decisă, mai sonoră. 

— Ține-ţi gura. De azi înainte nu mai ieși singur din casă, doar 
supravegheat, zisese ea. Apoi către soț: Care traficant? Nu 
există și nu trebuie să existe așa ceva. O rezolvăm aici definitiv 
și plecăm acasă. 

— Paștele mă-sii, se limită să mormăie tatăl. Acuma tre’ să 
dau bani și la avocat! 

Nicolas se întorsese acasă sub escortă, cu părinţii pe post de 
carabinieri. Tatăl privea înainte, căutându-i din ochi pe cei care 
aveau să-i întâmpine: Letizia și Christian, fiul cel mic. Să-l vadă 
bine pe nefericit, să-l privească bine în ochi. Mama însă mergea 
alături de Nicolas, cu privirea în jos. 

Zărindu-l pe fratele său, Christian oprise televizorul și se 
ridicase brusc, acoperind distanţa dintre canapea și ușa de la 
intrare în doar trei pași, ca să-l salute așa cum văzuseră în filme 
- mâna, braţul, apoi umăr contra umăr, ca doi bro, ca doi fraţi. 
Dar, cu o mișcare din bărbie, tatăl lui îl ţintuise locului. Nicolas 
se forțase să nu râdă în fața fratelui său mai mic, al cărui idol 
era, și se gândise că seara, în camera lor, o să aibă cu ce să-i 
satisfacă curiozitatea. Vor sta de vorbă până târziu în noapte, 
apoi Nicolas o să-i smotocească puţin părul ăla ca o perie, așa 
cum făcea de fiecare dată înainte să-i zică „noapte bună”. 


VP -21 


Și Letizia ar fi vrut să-l îmbrăţișeze, dar ca să-l poată lua la 
întrebări: „Ce-a fost asta? Pentru ce?” Știa că Nicolas vinde 
hașiș, iar medalionul pe care i-l dăruise de ziua ei sigur îl 
costase ceva, dar nu credea că situaţia devenise atât de gravă; 
și de fapt, la urma urmei, situaţia chiar nu era atât de gravă. 

După-amiaza următoare și-o petrecuse ungându-l pe Nicolas 
pe buze și pe obraji cu cremă Nivea. „Cu asta se dezumflă”, îi 
zicea. Aceste gesturi delicate îi legaseră. El, în realitate, ar fi 
devorat-o, îi zicea: „Mă simt ca vampirul din Twi/ight”, dar fata 
ținea foarte mult la virginitatea ei. Nicolas accepta faptul că 
decizia îi aparținea ei în totalitate și prin urmare doar se sărutau 
la greu, aplicau strategii alternative de mângâiat, ascultau ore 
întregi muzică împreună, fiecare cu câte o cască. 

Carabinierii îi trimiseseră pe toţi acasă, urmând să fie 
cercetaţi în stare de libertate; chiar și Agostino, care, prins în 
flagrant în timpul turei sale, risca cel mai mult. Petrecuseră zile 
întregi încercând să-și amintească ce scriseseră în mesaje, 
pentru că telefoanele mobile le fuseseră reţinute. În final, soluţia 
fusese simplă: Alvaro urma să-și asume toată vina. Copacabana 
lansă un zvon și carabinierii gasiră acasă la Alvaro toata marfa. 
Avea să recunoască și faptul că el le dăduse hașișul băieţilor. 
Când Copacabana îl anunţă că urma să facă iar puţină pârnaie, 
zisese doar: „Nu! lar? Pula mea!” Nimic altceva. In schimb urma 
să primească lunar niște bani, o mie de euro. Și, înainte să-l 
închidă la Poggioreale, o româncă. Dar, ceruse el, pe asta voia s- 
o ia de nevastă. Copacabana îi răspunsese simplu: „Să vedem 
ce se poate face”. Între timp făcuseră rost de alte telefoane la 
pret redus, marfă furată, căci trebuiau să se pună iar pe treabă. 
Își impuseseră regula să nu scrie nimic în noul grup despre ce se 
întâmplase, dar mai ales să nu pomenească un gând cărora le 
trecuse tuturor prin cap, dar pe care doar Ziceamcă reușise să-l 
exprime în cuvinte: „Guagl/iu', mai devreme sau mai târziu, tot 
trebuie să trecem pe la Nisida. Acolo ar fi trebuit s-ajungem și 
de data asta. 

Fiecare dintre ei își imaginase măcar o dată drumul către 
închisoarea de minori în duba poliţiei. Trecerea peste podul care 
leagă mica insulă de continent. Intrarea, apoi ieșirea, după un 
an, transformați. Pregătiţi. Bărbaţi. 

Pentru unii dintre ei era ceva necesar, până acolo încât să se 
lase prinși pentru vreo infracţiune minoră. Oricum, odată ieșiţi, 


VP - 22 


aveau toată viaţa înainte. 

În acea situaţie însă fuseseră cuminţi, își ţinuseră gura, și 
părea că nici mesajele nu fuseseră concludente în vreun fel. Prin 
urmare, Nicolas și Agostino obţinuseră în sfârșit de la 
Copacabana invitaţia la Noul Maharajah. Dar Nicolas voia ceva 
mai mult, mai exact să-i fie prezentat bossului zonal. Agostino 
își luase inima-n dinţi să-i adreseze rugămintea asta direct lui 
Copacabana. „Sigur că da, vreau să-i cunosc pe băieţii mei”, îi 
răspunsese el. Și așa Nicolas și Agostino își făcuseră intrarea la 
Noul Maharajah însoţiţi de bossul în persoană: Copacabana. 

Nicolas îl întâlnea pentru prima dată. Și-l imaginase în vârstă, 
însă era un bărbat abia trecut de patruzeci de ani. În maşină, în 
drum spre club, Copacabana le spuse cât era de mulțumit de 
treaba pe care o făceau. li trata ca pe niște curieri, dar cu o 
anume amabilitate, totuși. Pe Nicolas și Agostino nu-i deranja, 
toată atenţia lor era concentrată pe seara pe care o aveau 
înainte. 

— Cum e? Cum e înăuntru? întrebau. 

— E un club, răspunse el. 

Dar ei știau foarte bine cum era înăuntru. Se documentaseră 
pe YouTube, uitându-se la diferite evenimente și concerte 
găzduite acolo. Cu acel „cum e?”, cei doi băieţi îl întrebau de 
fapt cum era să fii acolo, să ai un separeu rezervat, să te învârți 
prin Noul Maharajah. Cum era să aparții acelei lumi. 

Copacabana îi făcu să intre pe o intrare separată și îi conduse 
la separeul lui personal. Erau aranjați la patru ace, își 
anunţaseră părinţii și prietenii, ca și cum ar fi fost invitaţi să se 
prezinte în fața celei mai importante curţi nobiliare. Intr-un 
anume sens, chiar așa și era, șmecherii, băieţii cu bani, acolo se 
adunau toţi. Localul în sine ar fi putut fi o simfonie a kitschului, 
un imn al prostului gust. Dar nu era. Reușea să atingă un 
elegant punct de echilibru între cea mai bună tradiţie a majolicii 
în culori pastelate și invocarea aproape ironică a Orientului: acel 
nume, Maharajah, Noul Maharajah, era dat de o enormă pânză 
fixată în centrul localului, adusă din India și pictată de un englez 
care se stabilise la Napoli. Mustăţile, linia ochilor, barba, 
mătăsurile, canapeaua moale, un scut ornat cu pietre prețioase 
și o lună îndreptată spre nord. Viaţa lui Nicolas începuse cu 
adevărat în acel moment, fascinat de giganticul portret al 
Maharajahului. 


VP - 23 


De-a lungul întregii seri, Nicolas și Agostino i-au sorbit din ochi 
pe toţi cei prezenţi, în zgomot de sticle de șampanie care erau 
deschise una după alta. Işi făcea apariţia acolo toată lumea 
importantă. Era locul unde oamenii de afaceri, sportivii, notarii, 
avocaţii, judecătorii găseau o masă la care să se așeze și să se 
cunoască, un pahar cu care să ciocnească. Un loc ce te făcea 
imediat să te simţi departe de trattoria tipică, de restaurantul 
popular, de locanda unde se servesc tradiţionalele midii și pizza 
casei, de localul pe care ţi-l recomandă un prieten sau unde te 
duci cu soţia. Acela era un loc în care puteai întâlni pe oricine 
fără să trebuiască să dai explicaţii, pentru că era ca și cum l-ai fi 
întâlnit în piaţa publică. Era normal să cunoști persoane noi la 
Noul Maharajah. 

In timp ce Copacabana vorbea întruna, lui Nicolas i se 
proiecta în minte o imagine clară, o imagine care făcea ca 
mâncărurilor sofisticate și invitaţilor la patru ace să li se alăture 
muzica unui cuvânt: Lazarat. Atracția lui exotică. 

larba albaneză devenise noua forţă. Copacabana avea de 
facto două businessuri: cel legal la Rio și cel ilegal la Tirana. 

— Într-o bună zi trebuie să mă iei și pe mine, îi zicea Agostino, 
întinzându-se să apuce al nu știu câtelea pahar cu vin. 

— E cea mai mare plantație din lume, guag/iu”. E iarbă peste 
tot, zicea Copacabana despre Lazarat. 

Devenise plantaţia de unde se recolta cea mai mare cantitate 
de marijuana. Copacabana povestea cum reușise să cumpere 
cantităţi semnificative, dar nu era clar cum reușea să transporte 
iarba din Albania în Italia, așa, fără probleme: transportul pe 
mare și cel aerian din Albania spre Italia nu era sigur, 
încărcăturile traversau Muntenegru, Croaţia, Slovenia și reușeau 
să pătrundă în Friuli. În poveștile lui totul era foarte confuz. 
Agostino, ameţit de lumea strălucitoare care orbita în jurul lui, 
auzea și nu auzea poveștile alea, Nicolas însă ar fi ascultat la 
infinit. 

Fiecare transport însemna o groază de bani, dar când acești 
bani se transformă într-un râu care iese din matcă, încep să sară 
în ochi. La câteva săptămâni după seara de la Noul Maharajah, 
se deschisese o anchetă a departamentului antimafia și toate 
ziarele dăduseră știrea: fusese prins unul dintre cărăușii lui 
Copacabana, iar pentru Copacabana fusese emis un mandat de 
arestare. Nu-i mai rămăsese decât să fugă. Dispăruse, poate în 


VP - 24 


Albania, sau poate reușise să ajungă în Brazilia. Luni de zile 
nimeni nu l-a mai văzut. În Forcella începea să se termine 
marfa. 

Agostino încercase să înțeleagă ce se întâmplă, dar cu 
Copacabana cine știe pe unde și cu Alvaro în pușcărie, era 
imposibil. 

— Paranza lui White cu greu face faţă... Să moară mama, 
dacă nu le vine marfă..., comenta Lollipop. 

Pentru Nicolas și ai lui devenise o problemă: de unde să facă 
rost de marfă, cât să ia, în ce fel să vândă, cum să organizeze 
turele? Pieţele din oraș erau împărţite între familii. Era ca o 
hartă nouă cu nume noi, și fiecare nume marca o victorie. 

— Deci, cum facem? întrebase Nicolas. 

Erau în sala din spate, în acel no mans’ land - ceva între bar, 
tutungerie, sală de jocuri și de pariuri. li primea în ea pe toți. 
Care cu ochii pe sus, înjurând vreun cal de curse prea lent, care 
pe un scaun, cu nasu-n ceașca de cafea, care irosindu-și salariul 
la păcănele. Apoi erau Nicolas și prietenii lui, și mai erau și cei 
afiliați capellonilor. White și-o trăgea în venă, se vedea că era pe 
cocaină, nu reușea s-o mai facă să intre pe nări, ci direct prin 
vene. Juca foosball singur contra doi dintre ai săi, Cucurigu și 
Sălbaticu'. Trecea de la o manetă la alta de parcă fusese mușcat 
de viperă. Vorbea mult, dar era atent la tot, la fiecare cuvânt 
care putea să ajungă din întâmplare la urechile lui. Acel „deci, 
cum facem?” al lui Nicolas îl percepuse. 

— Aveţi chef de muncă, băieţi, așa-i? zise fără să se oprească 
din joc. O să faceţi pe înlocuitorii. Vă trimit eu, mergeţi unde e 
nevoie de marfă... 

Acceptaseră vrând nevrând, nu aveau alternativă. După 
ieșirea din scenă a lui Copacabana, piaţa din Forcella era închisă 
definitiv. 

Incepură să lucreze pentru cei care aveau goluri de acoperit. 
Marocani arestați, traficanţi cu febră, alţii scoși din schemă 
pentru că nu prezentau încredere. lucrau pentru clanul 
Mocerino din cartierul Sanită, pentru clanul Pesacane de la 
Cavone, uneori ajungeau până la Torre Annunziata ca să le dea 
o mână de ajutor celor din clanul Vitiello. Nu vindeau niciodată 
în același loc, erau nomazi. Uneori în Piazza Bellini, alteori la 
gară. Îi sunau în ultima clipă, toată scursura camorristă din zonă 
avea numerele lor. Nicolas se săturase, ușor, ușor renunţase și 


VP -25 


stătea mai mult pe-acasă. Toţi cei mai mari ca ei făceau o 
groază de bani chiar dacă n-aveau valoare, și cei care fuseseră 
prinși, și cei care trecuseră pe la pârnaie, la Poggioreale; ceea 
ce le propusese White nu era treabă serioasă. 

Dar roata norocului începea iar să se învârtă. 

e 

În orice caz, ăsta era sensul mesajului pe care Agostino i-l 
trimisese lui Nicolas în timp ce el, în faţa casei Letiziei, încerca 
să o facă să înțeleagă că umilirea lui Renatino nu era decât un 
gest făcut din dragoste. 

— Băi, s-a întors Copacabana la Napoli, zise Agostino, imediat 
ce Nicolas trase scuterul lângă al lui și al lui Briato. 

ÎI așteptau cu motoarele pornite, înainte de ultima curbă spre 
Noul Maharajah. Clubul se zărea deja, și de acolo părea și mai 
impunător. 

— E fraier, or să-l prindă, zise Briato. 

— Nu, nu, dacă a venit Copacabana, înseamnă că-i o treabă 
foarte importantă. 

— Să ne dea să-i vindem marfa, zise Briato, și îl privi surâzând 
pe Agostino. 

Era primul surâs din ziua aia. 

— Noo... E treabă serioasă, vă jur, vine să organizeze nunta 
lui Motanu' - se însoară cu Viola Striano! 

— Pe bune? zise Nicolas. 

— Da, și ca să nu fie niciun dubiu, adăugă: Să moară mama! 

— Deci ăia de la San Giovanni comandă acum la noi acasă... 

— Ce legătură are, bă? îl repezi Agostino. Copacabana e aici și 
ne așteaptă să stăm de vorbă. 

— Unde? 

— Aici, ţi-am zis, chiar acum..., zise arătând spre club. Vin și 
ăilalţi imediat. 

Momentul care urma să le schimbe viețile sosise. Nicolas știa, 
simțea c-o să apară ocazia potrivită. lat-o. Trebuie să-i dai curs. 
Trebuie să fii tare cu cei tari. De fapt, nu avea idee ce va urma, 
dar își punea imaginaţia la treabă. 


VP - 26 


e Gânduri rele 


Copacabana parcase în scuarul din faţa clubului, era într-o 
mică furgonetă Fiat Fiorino plină de produse pentru curățenie. 
leși imediat ce i se spuse că băieţii ajunseseră. li salută 
apucându-i de obraji, ca pe niște copii, și ei se supuseră. Era 
omul care-i putea face să reintre bine în joc, chiar dacă se 
prezenta așa palid și slăbit, cu părul lung și barba neîngrijită. 
Capilare sparte îi împânzeau albul ochilor. Probabil că fuga nu 
fusese ușoară. 

— lată-i pe copiii mei... Deci, guagliu’, staţi în spatele meu, 
trebuie să faceţi impresie bună... de restul mă ocup eu. 

Copacabana îl îmbrăţișă pe Oscar, șeful de la Noul Maharajah. 
Tatăl tatălui său cumpărase localul acum cincizeci de ani. Era o 
matahală căreia îi plăceau cămășile făcute pe comandă, cu 
inițialele brodate, dar le voia întotdeauna cu un număr mai mic, 
drept care nasturii erau supuși unor mari tensiuni. Oscar îi 
întoarse vag îmbrăţișarea lui Copacabana aproape ţinându-l la 
distanță, nu cumva să fie văzut de cine nu trebuie. 

— Sunt pe cale să-ţi fac o mare onoare, Oscarino, dragule... 

— Te ascult... 

— Diego Faella și Viola Striano vor să-și facă nunta aici la 
tine..., zise și-și deschise larg braţele, vrând să cuprindă tot 
localul, de parcă ar fi fost al lui. 

Doar auzind acea alăturare de nume, Oscar se făcu roșu la 
faţă. 

— Copacabana, știi că eu ţin la tine, dar... 

— Nu ăsta e răspunsul la care mă așteptam... 

— Eu sunt prieten cu toată lumea, știi asta, dar ca acţionar 
principal în clubul ăsta... politica noastră e să stăm departe de... 

— De? 

— De situaţiile dificile. 

— Dar banii din situaţiile dificile vă place să-i luaţi. 

— Noi luăm bani de la toată lumea, dar o nuntă ca asta... 

Nu termină fraza, nu era nevoie. 

— Dar de ce vrei să te lipsești de o așa onoare? zise 
Copacabana. Ai idee câte nunţi o să ai apoi asigurate? 

— După care ne umplem de microfoane. 

— Ei, microfoane... Ca să nu mai spun că n-or să fie chelnerii 


VP - 27 


tăi, am băieții mei care or să servească la mese. 

Agostino, Nicolas, Pește-moale, Briato, Lollipop, Dinţișor și 
ceilalți nu se așteptau să trebuiască să lucreze ca chelneri, nu 
erau pregătiţi, nu făcuseră asta niciodată. Dar dacă așa 
hotărâse Copacabana, așa va fi. 

— Ah, Oscar, nu știu dacă ai înțeles bine că ăștia îţi bagă în 
buzunar așa, scurt, două sute de mii de euro pentru nunta asta, 
pentru petrecerea asta... 

— Copacabana... cum să spun, renunţ la toţi banii ăştia, noi... 

Copacabana făcu un gest ca și cum ar fi vrut să dea la o parte 
aerul din faţa lui cu dosul palmei; nu mai era nimic de făcut. 
„Am terminat aici”. Jignit rău, ieși din încăpere. Băieţii, în 
spatele lui ca niște pui flămânzi care-și urmează mama. 

Nicolas și ceilalţi erau siguri că era o fentă, că avea să se 
întoarcă mai supărat ca prima oară, cu ochii și mai roșii, ca să-i 
spargă faţa sau să scoată vreun pistol ascuns cine știe pe unde 
ca să-i facă genunchiul piftie. Dar nimic. Se urcă din nou în 
mașină. De la geam le zise: 

— Vă caut eu. Facem nunta asta la Sorrento: lucrăm doar cu 
băieți de-ai noștri, niciun chelner de la agenţie, că pe ăia îi 
trimite direct garda financiară”. 

Copacabana se duse la Sorrento și organiză acolo nunta între 
cele două familii regale. „Uau, se organizează o nuntă 
megagalactică pe coasta amalfitană, dar a noastră, iubire, o să 
fie și mai și!!!” îi scrise Nicolas Letiziei, care era încă supărată 
pe el pentru povestea cu Renatino, și ea îi răspunse după o oră 
cu un „dar cine-a zis că mă mărit cu tine?” Nicolas, însă, era mai 
mult ca sigur. Nunta aia îi aprindea imaginaţia și îi dădea curaj 
să pluseze în seria de mesaje cu detalii tot mai somptuoase, 
pline de promisiuni. Se luaseră din dragoste ei doi, din dragoste 
și nimic altceva, dar acum el trebuia să ia pe sus și tot restul; 
pentru început, trebuia să intre, chiar și pe ușa din dos, în lumea 
celor care aveau puterea, o lume aflată acum la apus. 

Feliciano Striano era în pușcărie. Fratele lui era în pușcărie. 
Fiica lui hotărâse să se mărite cu Diego Faella, zis Motanu'. 
Clanul Faella din San Giovanni a Teduccio era tare pe extorsiuni, 
construcţii, voturi, distribuţie de bunuri alimentare. Piaţa pe care 
o controlau era enormă. Duty-free-urile din aeroporturile din est 


15 Guardia di Finanza, corp militarizat de poliţie, subordonat ministerului economiei și 
finanţelor, responsabil, printre altele, de combaterea traficului de droguri. 


VP - 28 


erau ale lor. 

Diego Faella era foarte dur, le cerea tuturor taxe de protecţie; 
până și chioșcurile de ziare, vânzătorii ambulanți, toţi trebuiau 
să verse ceva la casieria clanului, fiecare după propriul câștig, și 
asta îl făcea să se simtă generos. Chiar îndrăgit. Fiica lui 
Feliciano Striano, Viola, reușise să trăiască departe de Napoli 
mulţi ani, avea studii universitare și o diplomă în design 
vestimentar. Nu o chema de fapt Viola, i se spunea așa pentru 
că își detesta numele adevărat, Addolorata, moștenit de la 
bunică-sa, iar versiunea mai tolerabilă, Dolores, era deja 
confiscată de o armată de verișoare. Așa că-și alesese singură 
numele. Era un pic mai mare decât un copil când se prezentase 
în fața mamei și-și proclamase adevăratul nume: Viola. Se 
întorsese la Napoli după ce mama ei hotărâse să se despartă de 
taică-său. Don Feliciano își găsise o nouă soţie, dar mama Violei 
nu-i acordase divorțul - „amantă e și amantă rămâne” - și Viola 
venise să-i fie alături în perioada despărțirii. Mama nu părăsise 
locuința familiei din Forcella, don Feliciano fusese cel care se 
mutase în casa de alături. Familia e sacră, dar pentru Viola era 
mai mult de-atât, pentru ea familia era ADN-ul care curge prin 
tine, și sângele n-ai cum să ţi-l scoţi din vene, nu? Cu el te-ai 
născut, cu el mori. Apoi însă don Feliciano a devenit un pentito!$ 
și atunci ea fusese cea care divorțase de el ca tată. Numele 
Addolorata Striano fusese imediat inserat în programul de 
protecție a familiilor colaboratorilor. Carabinierii se duseseră s-o 
ia de acasă cu mașina blindată, în civil, ca să o ducă undeva cât 
mai departe posibil de Forcella. Și atunci avusese loc 
reprezentaţia: Viola începuse să strige de la balcon, scuipa și-i 
înjura pe cei ce urmau să-i fie gărzi de corp: „Plecaţi de-aici! 
Nenorociţilor fără Dumnezeu! Vânduţilor! Tatăl meu e mort, ba 
nici n-a existat vreodată, omul ăla n-a fost niciodată tatăl meu! 
Căraţi-vă de-aici!” Și așa refuzase programul de protecţie, nu 
colabora cu justiţia și-și renegase tatăl și unchii. Rămăsese mult 
timp închisă în casă desenând haine, genţi, coliere, în timp ce 
pe balconul ei ateriza toată gama posibilă de insulte: pungi cu 
rahat de câine, păsări moarte, măruntaie de porumbel. Apoi a 
venit rândul sticlelor incendiare care făceau să ia foc perdelele, 
graffitti pe zidurile clădirilor, interfonul carbonizat. Nimeni n-o 


16 Colaboratorii cu justiția din cadrul organizaţiilor criminale se numesc pentito di 
mafia, termenul fiind derivat de la verbul pentirsi, a se căi, a regreta, a se răzgândi. 


VP - 29 


crezuse în stare, dar ea rezistase. Până în ziua în care în viaţa ei 
a apărut Motanu'. Insurându-se cu Viola, Diego Faella o elibera 
dintr-un foc de toate acuzaţiile care o făcuseră prizonieră în 
propria casă. Şi, mai ales, punând mâna pe partea de sânge 
necontaminat al familiei, Diego Faella pusese mâna pe Forcella. 

Se zicea că Motanu' o curtase mult timp. Viola era bine 
făcută, avea ochii tatălui ei, de un albastru orbitor, și nasul 
proeminent, care o făcuse toată viața să se întrebe dacă să și-l 
opereze sau nu, ca să ajungă în cele din urmă la concluzia că 
exact nasul era ceea ce o făcea interesantă. 

Viola era una dintre acele tipe care știu tot ce mișcă în jurul 
lor, dar a căror regulă fundamentală e să se facă mereu că nu 
știu nimic. Căsătoria dintre cei doi însemna fuziunea a două 
familii de primă importanţă. Părea o căsătorie aranjată, ca cele 
între nobili: în fond, reprezentau floarea aristocrației camorriste 
și aveau același tip de comportament ca marile familii 
aristocratice care umpleau paginile revistelor. Viola se sacrifica, 
poate; Motanu' părea îndrăgostit. Erau mulţi cei care credeau că 
mișcarea decisivă pentru ca ea să-l accepte fusese că reușise s- 
o facă designerul unei companii care producea genţi de lux, 
companie controlată de clanul Faella. Insă cui îi pasă de gura 
lumii, pentru Viola acea căsnicie trebuia să fie triumful 
Dragostei. Dacă reușise ea să-și aleagă singură numele, putea, 
deci, să-și hotărască și viitorul. 

e 

După cum le promisese, Copacabana îi contactă după câteva 
zile. Nicolas îi spuse mamei: 

— O să fiu chelner” la o nuntă. Pe bune. 

Maică-sa îl măsură cu privirea pe sub claia fină de păr blond. 
Căuta în fraza aia și în chipul copilului ei ce știa deja, ce nu știa, 
ce putea fi adevărat și ce nu era. Ușa camerei lui Nicolas era 
deschisă și ea ajunse până acolo cu privirea în căutarea vreunui 
semn, cercetând pereţii, un vechi rucsac abandonat pe podea, 
stiva de tricouri de la capătul patului. Incerca să suprapună 
vestea („O să fiu chelner”) peste barierele pe care fiul ei nu 
încetase să le construiască după ce fuseseră convocați la secție. 


17 Jobul de chelner exercită o anume fascinaţie la Napoli, unde mare parte din 
economia locală este reprezentată de industria de restaurante. Cei din mediile sociale 
modeste văd în acest job o oportunitate de a cunoaște persoane din categorii sociale 
cu care nu există un alt tip de contact. 


VP - 30 


Știa că, dacă atunci nu sfârșise la Nisida, asta sigur nu se 
întâmplase pentru că era nevinovat. La ea ajungea tot ce făcea 
Nicolas, iar ce nu ajungea își imagina cu ușurință, nu ca soţul ei, 
pentru care acel fiu simboliza viitorul, un viitor bun, și tot ce-l 
îngrijora era ca băiatul să nu ajungă un prost-crescut. Mama 
avea ochi care treceau prin carne. Acum însă își înăbuși orice 
îndoială venită din adâncul inimii și-l îmbrăţișă strâns. „Bravo, 
Nicolas!” Nicolas o lăsă să-l strângă în braţe și ea își așeză capul 
pe umărul lui. Începea să cedeze așa cum niciodată nu i se 
întâmplase. Închise ochii și trase adânc aer în piept, 
adulmecându-l pe acel fiu al ei pe care se temea că îl pierduse, 
dar care acum se întorcea acasă cu un anunţ cu aer de 
normalitate. Îi fu de-ajuns ca să înceapă să spere că acela putea 
fi un nou început. Nicolas îi răspunse la gest de parcă interpreta 
un rol, fără să o strângă la piept, ci doar cuprinzând-o cu 
brațele. Să sperăm că nu începe să plângă, gândi el, 
confundând dragostea cu slăbiciunea. 

Se dezlipiră și mama nu-l lăsă pe Nicolas să se închidă din nou 
la el în cameră. Rămaseră să se studieze în liniște, în așteptarea 
următoarei mișcări. Pentru Nicolas, acel moment era genul de 
îmbrăţișare pe care mamele îl oferă copiilor ascultători ca 
recompensă pentru vreo faptă cât de neînsemnată. Ea gândea, 
în schimb, că el îi oferise un mic premiu de consolare, că, într-un 
straniu acces de generozitate, o premiase cu puţină normalitate. 
Normalitate! Lui îi trec prin minte niște gânduri care mă 
înspăimântă. Ce, nu le văd eu, gândurile alea? Unul după altul, 
urâte, rele, ca și cum artrebui să răzbune o nedreptate care i se 
făcuse. Dar nu putea fi vorba de nedreptate. Ce nedreptate? 
Soţului nu-i putea împărtăși aceste gânduri. Nu, lui nu. Nicolas 
intuia, în vastitatea mereu penetrabilă a chipului unei mame, 
acea inspecţie, acea scotoceală dezordonată, acea pendulare 
greoaie între cunoaștere și suspiciune. 

— Mamă, ai fi crezut vreodată? Eu, chelner? Și făcu gestul de 
a ţine o farfurie între încheietura mâinii și antebraţ, în echilibru. 

O făcu să zâmbească; în fond, o merita. 

— Cum de te-oi fi făcut blond? spuse ea, schimbând direcția 
foșnetului ei interior. Cum te-oi fi făcut așa frumos? 

— Ai făcut un chelner frumos, mamă. 

Și îi întoarse spatele, dar avu senzaţia că ea continua să-l 
privească, și, de fapt, chiar așa era. 


VP - 31 


Filomena, Mena, mama lui Nicolas, deschisese o spălătorie- 
călcătorie pe via Toledo, sus, spre Piazza Dante, între basilica 
Santo Spirito și via Forno Vecchio. 

Acolo fusese înainte o vopsitorie deţinută de doi bătrânei, 
care îi cedaseră gestiunea și cărora le plătea o chirie modestă. 
Instalase o nouă firmă albastru-deschis, „Blue Sky” scria pe ea, 
„Totul curat ca cerul senin”, și-i dăduse drumul angajând mai 
întâi două românce, apoi un cuplu de peruani, el, mic, foarte 
priceput la călcat, un omuleţț care nu vorbea niciodată, iar ea, 
lată și zâmbitoare și limitându-se să spună despre muţțenia 
partenerului ei: „Ascultă mult”. Mena învățase puţină croitorie 
napoletană în tinereţe, știa să coasă de mână și la mașină, așa 
că printre serviciile spălătoriei Blue Sky se numărau și micile 
reparaţii, o treabă „de indieni”, cum se zicea, dar nici nu se 
putea lăsa toată piaţa asta pe mâna indienilor, srilankezilor și 
chinezilor. Spaţiul era înghesuit, plin de mașini și rafturi pentru 
haine și lenjerii, iar o ușă mică dădea în spate, în curtea 
întunecată a clădirii. Ușiţa era mereu deschisă; vara, ca să 
circule aerul, iarna, ca să se poată respira. Uneori, Mena stătea 
în fața intrării, cu mâinile în șoldurile planturoase, cu părul 
negru pieptănat în mare grabă, și de-acolo privea traficul, 
oamenii care treceau, începea să-și recunoască clienții 
(„Doamnă, haina soțului a ieșit o bijuterie”) și să fie 
recunoscută. Câţi bărbaţi singuri, își zicea, și aici, la Napoli, ca și 
în nord, care au nevoie de spălat, călcat, cusut. Aproape trecând 
neobservaţi, vin, lasă, ridică, pleacă. Mena studia lumea acelui 
cartier, pe care nu îl cunoștea și în care, de fapt, era o străină, 
era Mena din Forcella, dar proprietarii o lansaseră bine, pentru 
că nu poți rezista dacă cineva nu garantează pentru tine. Și 
pentru ea garantase cineva. Nu știa cât va putea rezista, dar 
până una alta îi plăcea să ducă acasă un ban în plus, pentru că 
un profesor de sport nu poate cu adevărat întreţine o familie, iar 
soţul ei avea ochelari de cal, nu vedea dificultăţile astea, nu 
vedea de ce au nevoie copiii, nu vedea nimic. Trebuia să aibă ea 
grijă și să-l protejeze pe acest bărbat pe care continua să-l 
iubească atât de mult. Când era la prăvălie, cu fierul de călcat 
scoțând valuri de aburi, se pierdea privind fotografiile copiilor, 
pe care le atârnase între un calendar și un panou de plută cuo 
grămadă de bonuri înfipte în el. Christian la trei ani. Nicolas la 


VP - 32 


opt ani, apoi o poză cu el acum, cu coama aia blondă - cine ar fi 
zis că ăla e copilul ei? Trebuia să-l vezi alături de tatăl lui și 
atunci începeai să înţelegi. Chipul i se întuneca fremătând în 
fața acelei frumuseți tinere, se întuneca pentru că intuia ceva, 
auzea ceva, ar fi vrut să afle mai multe, și se străduia în sensul 
ăsta, cu siguranţă nu de la școală, de-acolo nu puteai înțelege 
nimic, și nici de la Letizia, ci mai degrabă de la derbedeii ăia de 
prieteni, pe care Nicolas făcea tot ce putea să-i ţină departe de 
casă, dar nu suficient încât ea să nu-și fi putut face o impresie 
despre ei, impresie care nu era deloc bună. Nicolas se simțea 
bine în compania lor. Alături de ei își lua aerul ăla care pe ea n-o 
înspăimânta, dar despre care, într-o zi, cineva ar fi putut spune: 
„Cine e băiatul ăla cu chip inocent și gânduri rele?” Da, gânduri 
rele. Și tovarăși răi. Cum de intraseră în posesia acelei 
cunoașteri malefice, de care, când pune stăpânire pe tine, nu 
mai știi cum să te lepezi? Îi venea în minte un fel de proverb pe 
care îl știa de mică: „Cui se joacă cu măgarul nu-i lipsesc 
loviturile”. Dar cine era măgarul? ȘIi-l imagina pe Nicolas cu 
măgarul ăsta din proverb și n-ar fi fost nevoie de nu știu ce 
mare efort ca să-l ţină departe de el. Măgarul e fricos. Dar, cine 
știe, și între timp se întorcea să aranjeze o rochie de mătase 
rămasă pe masă, poate e doar imaginaţia mea. Işi trecea mâna 
prin părul foarte des și rebel și-l observa cu atenţie pe 
Ascultămult, care călca o cămașă albă. „Atenţie mare, cămașa 
aia e a domnului Fusaro.” O spuse, deși n-ar fi fost nevoie. Și îi 
veni în minte o după-amiază de duminică cu mulţi ani în urmă. 
Atunci avusese un presentiment pe care doar acum reușea să-l 
asocieze cu gândurile rele, cu măgarul, cu ziua aceea la poliţie. 
Erau toţi patru, aproape de mare, nu departe de Villa Pignatelli. 
Ea împingea căruciorul cu Christian în el. Era cald. Soarele 
aprindea obloanele ușilor și ferestrelor și scormonea palmierii și 
tufișurile de parcă ar fi trebuit să ucidă orice umbră rămasă pe 
pământ. 

Nicolas mergea înainte cu pas vioi, urmat la scurtă distanţă 
de tatăl lui. Apoi, pe neașteptate, o liniște brutală, tăioasă ca o 
lamă, și sunetele care i-au urmat. Cineva intră într-un local, un 
restaurant, poate. Se aude o împușcătură, apoi alta. Oamenii 
încremenesc pe trotuare, alții dispar. Chiar și traficul de-a lungul 
litoralului, jos, pare să fi tăcut. Zgomot de mese răsturnate. 
Pahare sparte. Asta se aude, și Mena îi încredințează căruciorul 


VP - 33 


soţului și-l apucă pe Nicolas de ceafă. Simte că-i e cumva greu 
să-l ţină. Nimeni nu se mișcă din loc, ca în jocul ăla, în care cine 
se lasă atins trebuie să rămână fix ca o statuie. Apoi, din local 
iese un slăbănog cu cravata desfăcută și ochelarii de soare lipiţi 
de frunte. Privește în jurul lui, scanează spaţiul și vede o stradă 
care puţin mai încolo cotește într-un unghi drept. Pare să nu 
ezite, străbate instinctiv cei câțiva metri, o ia la dreapta și vede 
o mașină parcată, se întinde la pământ și, cu mișcări scurte, dar 
rapide, se bagă sub mașină. Omul cu pistolul apare și el, face un 
pas, apoi se oprește, așa cum opriţi sunt toţi cei din jur. Apoi 
observă pe trotuarul opus un bărbat care se uită la el și-i face 
semn, îi arată acea mașină parcată după colț, nu departe. Un 
gest discret, pe care însă încremenirea generală îl scoate în 
evidență. Nu pe cel care s-a târât dedesubt îl caută. Işi permite 
chiar o pauză. Mângâie arma, se lasă în jos încet, coboară 
pistolul la nivelul străzii, paralel cu asfaltul. Are obrazul lipit de 
portieră, ca un medic care ascultă inima pacientului. Și în acel 
moment trage. De două, de trei ori. Apoi iar, schimbând 
continuu direcția ţevii pistolului. Mena îl simte pe Nicolas că 
vrea să se apropie. Când bărbatul cu pistolul a dispărut, Nicolas 
reușește să scape din strânsoarea mamei și fuge spre mașina 
parcată. „Sânge, sânge”, strigă, arătând un fir de sânge care 
iese de sub mașină, apoi se lasă în genunchi și vede ceea ce 
ceilalți nu pot vedea. Mena fuge să-l ia de-acolo, trăgându-l de 
tricoul cu dungi. „Nu e niciun sânge”, zice tata, „e marmeladă”. 
Nicolas nu-l ascultă, vrea să vadă mortul. Mama îl trage cu greu 
deoparte. Simte cum familia ei începe să devină adevărata 
protagonistă a acelei scene. Sângele, din cauza ușoarei înclinări 
a străzii, curge acum șiroaie. Mena reușește să îndepărteze 
cumva copilul, smucindu-l, zgâlțâindu-l, dar fără să-i poată 
reteza acea curiozitate în care frica e perfect absentă, de parcă 
ar fi fost un joc. 

Din când în când îi vine în minte acea după-amiază, îi vine în 
minte fiul ei, la vârsta pe care o are în poza atârnată pe peretele 
spălătoriei. Și atunci simte ceva în stomac, ca o menghină, ca 
un clește. 

Of, ce-i cu mine? Revine la fierul de călcat cu furie, și i se pare 
că acel aparat, acea prăvălie, acea muncă de a curăța, de a face 
ordine, de a aranja are ceva în comun cu rolul său de mamă. 
Nicolas nu știe ce e frica, își spune, deși îi e teamă să și-o spună, 


VP - 34 


dar adevărul ăla e. Parcă îl și vede. Cu chipul ăla al lui 
binecuvântat de tinereţe, faţa aia ca cerul, mai ceva ca blue 
sky, faţa aia pe care gândurile rele nu reușesc să lase niciun 
semn, faţa care își ascunde sub piele gândurile rele și continuă 
să radieze lumină. Se gândise într-o vreme să-l ţină cu ea la 
spălătorie, după ore. Ce spălătorie, ce după ore... Îi scăpă un 
zâmbet. Nicolas în locul peruanului, călcând o imaculată mânecă 
de cămașă. Işi zice că poate e mai bine acolo unde e. Dar unde 
e? Și ca să nu se lase pătrunsă de fiorul care o cuprinde, iese din 
nou în pragul ușii și se simte frumoasă, cu ochii lumii ațintiți 
asupra ei. 


e Nunta 


În ziua dinaintea nunţii au fost nevoiţi să facă împreună, pe 
repede-înainte, un curs pentru chelneri. Copacabana alesese un 
maitre care fusese la zeci de ceremonii de nivelul ăleia, se zicea 
că fusese prezent la Asinara, în închisoare, când s-a însurat 
Cutolo, că tăiase chiar el tortul de nuntă. Prostii, evident, dar era 
oricum de încredere. Când Nicolas și ceilalți ajunseră la 
restaurant călare pe turma de scutere scuipătoare de foc, 
maître îi aștepta la poarta de serviciu. Avea între cincizeci și 
șaptezeci de ani, faţă cadaverică, pomeţii proeminenți și gălbui. 
Rigid de parcă avea un băț în fund, cu un costum Dolce & 
Gabbana pe el: cravată subțire, pantaloni și haină negre, pantofi 
lucioși, cămașă albă ca zapada. li veneau bine, nimic de zis, dar 
pe el erau o risipă. 

Au coborât de pe scutere continuând să facă ce făceau și 
înainte de a cobori: să urle și să se trimită unul pe altul la 
origini. Copacabana le spusese că urma să-i aștepte maitre și că 
tot el avea să le explice tot ce era nevoie, cum să se miște, cum 
se servesc felurile de mâncare, timpii în care trebuiau să se 
încadreze, cum trebuiau să se comporte. El urma să fie 
generalul din fruntea găștii de chelneri improvizaţi. Gașcă din 
care lipsea Biscuit, care era prea mic pentru a arăta ca un 
chelner, și Drago, care, fiind vărul miresei, era unul dintre 
invitaţi. Maftre primise dinainte lista cu numele lor și urma să le 
facă rost de costume. 


VP - 35 


Omul în Dolce & Gabbana își drese vocea - un sunet acut, 
strident, care îi făcu pe toţi să se întoarcă spre el, apoi arătă cu 
un deget lung și subţire înspre ușa de serviciu și dispăru 
înăuntru. Tucanu' era pe punctul să spună ceva, dar Nicolas îi 
trase una după ceafă și-l urmă pe msftre. În șir indian, în liniște, 
intrară și ceilalţi și ajunseră în zona bucătăriilor. 

Mirii își doreau eleganţă și sobrietate. Toţi trebuiau să aibă pe 
ei costume D & G, designerii preferaţi ai Violei. Maitre, cu o voce 
pițigăiată care nu înlesnea deloc o mai precisă estimare a 
vârstei sale, le înmână costumele înfășurate în folia de protecţie 
și le ordonă să se ducă în spate să se schimbe. Când se 
întoarseră, îi alinie în fața peretelui imaculat de inox unde erau 
plitele de gătit și scoase lista. 

— Ciro Somma. 

Pește-moale făcu un pas în faţă. Își prinsese la brâu pantalonii 
de la costum ca și cum și-ar fi prins obișnuiţii lui pantaloni 
oversized de rapper, cu talia joasă și elasticul chiloţilor Gucci la 
vedere. Lui Pește-moale îi plăcea să înoate în haine, mai ales ca 
să-și ascundă kilogramele în plus, dar maftre îi făcu semn, cu 
același deget arătător, că așa nu mergea, că trebuia să-și ridice 
și să-și adune la brâu pantalonii ăia bufanţi. 

— Vincenzo Esposito. 

Lollipop și Ziceamcă răspunseră amândoi „Prezenţi”, ridicând 
mâna. Erau în aceeași clasă încă din școala primară și de fiecare 
dată când li se striga numele făceau glumița aia. 

— Tu, ăla cu șvaiţerul pe figură, zise maftre. 

Ziceamcă se înroși, ceea ce făcu să i se inflameze și mai tare 
acneea care îi devasta obrajii. 

— Tu ești OK, dar trage umerii în spate. O să te ocupi de 
strânsul farfuriilor, în felul ăsta invitaţii n-or să se uite la faţa ta. 

Nu erau deloc obișnuiți să fie trataţi așa, dar Nicolas le 
repetase că trebuie să meargă totul brici. Cu orice preţ. Și deci 
trebuiau să-l suporte pe onanistul de msftre. Lollipop zâmbea în 
barba lui mică, barbă care, deși avea doar paisprezece ani, îi 
creștea ca și cum ar fi fost deja bărbat. Işi făcuse o linie care 
începea de la perciuni, cobora abrupt spre bărbie, apoi însoțea 
buza inferioară și tot așa până în partea opusă. Cămașa arăta 
impecabil pe el, meritul orelor pe care le petrecea la sală ca să 
facă pătrăţele, pantalonii îi ascundeau piciorușele subţiri de care 
nu se îngrijea la fel cum făcea cu partea superioară a corpului, 


VP - 36 


inclusiv cu sprâncenele, în formă de aripă de pescăruș. 

— Tu, lungane, zise maitre, indicându-l pe Briato. Tu o să te 
ocupi de tort, o să aibă șapte etaje și e nevoie de cineva 
suficient de înalt. 

Briato nu reușea deloc să facă să-i stea cum trebuie cravata 
peste rotunjimea burții, în schimb, părul negru pieptănat pe 
spate și dat cu gel, da, era fantastic. 

— Agostino De Rosa. 

Băţ-de-chibrit era total nepotrivit. Își oxigenase părul, era 
varză complet - când îl văzuse, la momentul respectiv, Nicolas 
își ieșise din minţi -, iar gulerul cămășii nu reușea să-i acopere 
tatuajul de pe piept: un soare roșu ca focul, ale cărui raze 
ajungeau până la mărul lui Adam. Maftre îl apucă de guler și 
trase de câteva ori în sus, dar razele continuau să se vadă. Dacă 
ar fi fost după el, l-ar fi trimis acasă în șuturi, nu e posibil să te 
prezinţi în halul ăla, dar Copacabana îi spusese să nu se ia prea 
tare de ei, așa că trecu direct la ultimii de pe listă. li strigă pe 
toți odată, voia să-și facă o idee despre cum se mișcau printre 
cristaluri și porțelanuri. 

— Nicolas Fiorillo, Giuseppe Izzo, Antonio Straita, Massimo 
Rea. 

Din tot grupul se desprinse un pluton ca vai de el. Maiftre se 
apropie de cei mai mici de statură - Dinţișor și Dronă care 
arătau de parcă ar fi purtat niște pijamale (îndoiseră mânecile 
hainei și pantalonii ca să nu calce pe ei), și le dădu câte două 
farfurii de căciulă, câte una în fiecare mână. Apoi se întoarse 
către Tucanu', abţinându-se de la orice comentariu pentru că 
începea să se facă târziu, și îi încredinţă o tavă de argint. Pusese 
pe ea câteva pahare de șampanie, care acum zdrăngăneau. Pe 
Nicolas îl studie ceva mai mult, estima că umerii lui largi, fizicul 
în formă și picioarele bine făcute puteau să facă faţă altor 
greutăţi. Îl făcu să întindă braţele - costumul îi venea ca o a 
doua piele - și-i puse două farfurii pe cel drept și două pe cel 
stâng, una pe antebraț și una în mână. Apoi le spuse celor patru 
să înconjoare insula care împărțea bucătăria în două părți egale. 
Dinţișor și Dronă făcură turul aproape alergând, maitre se luă de 
ei. Gesturile trebuie să fie fluide, că doar nu erau la McDonald's. 
Tucanu' se descurcă bine, doar la sfârșit unul dintre pahare se 
clătină puţin, dar fără să le atingă pe celelalte. Nicolas își 
încheie turul ezitant, ca și cum ar fi mers pe sârmă. Dar în final 


VP - 37 


nici el nu sparse nimic. Maftre își duse mâna cadaverică la barbă 
scărpinându-se, apoi zise, resemnat: 

— Înc-o dată. 

Nicolas lăsă farfuriile pe insulă și se apropie de maftre, care fu 
nevoit să se ridice pe vârfuri ca să-i înfrunte privirea. 

— Nu-i așa c-am terminat, moșulică? 

Maitre nu se clinti. Se ridică și mai mult pe vârfuri. Apoi se 
prăbuși la loc, cu tălpile lipite de podea. 

— Sunteţi pregătiţi, doar atât zise. 

e 

Fugar fiind, Copacabana știa că riscă participând la o nuntă 
atât de expusă privirilor, cu atât de multă lume: zvonul 
întoarcerii sale s-ar fi răspândit în timp record, chiar dacă la 
nunți de felul ăsta erau toți rugați să-și lase telefoanele la 
intrare și să le folosească doar într-o cameră rezervată în acest 
scop. 

În timp ce Nicolas își proba uniforma și se antrena pentru 
servit, se apropie de Copacabana, care superviza organizarea. 
Arăta îngrijit. Nu mai avea părul în toate direcţiile și părea că-l și 
vopsise. Privirea îi era mai vioaie, dar ochii păstrau încă patina 
aia roșiatică. 

— Copacabana, da’ nu e periculos... în fața atâtor oameni? Să 
te expui așa, zic. 

— E și mai periculos să nu te vadă, să stai ascuns. Ştii ce 
înseamnă? 

— Să moară frate-miu, înseamnă că ești fugar. Dar toţi știu 
asta. 

— Nu, Nicolino... dacă ești la o nuntă și vezi un scaun gol la o 
masă, ce faci? 

— Invit pe cineva să se așeze pe el. 

— Exact. Aia e! Asta înseamnă că dacă scaunul meu e gol la 
nunta asta, ăia din San Giovanni a Teduccio îl așază pe el pe 
unul de-ai lor. Deci spune-mi tu dacă e mai periculos să te faci 
văzut sau să te ascunzi așteptând să fii înlocuit? 

— Deci te faci văzut ca să-i transmiţi clanului Faella: „Aici 
sunt, iată-mă. Asta e zona mea. N-am dispărut”. 

— Bravo, ai început să înveţi. Vin cu nevasta și copiii, trebuie 
să fim văzuţi. 

— Părerea mea e că e periculos... 

— E plin de băieţi care sunt pe fază și de oameni de-ai mei... 


VP - 38 


dar îmi place că-ți faci griji pentru nenea Copacabana, înseamnă 
că te plătesc bine... 
e 

Și așa începu marea petrecere la palatul din Sorrento. Lui 
Nicolas îi trecea deja totul prin faţa ochilor, trebuia doar s-o facă 
pe chelnerii, să fie niște actori buni, toţi aveau un rol de jucat pe 
această scenă luminoasă. Trebuiau să se arunce cu capul 
înainte. Să ia puţin contact cu lumea. Repede, la rând, unul 
după altul. Era în aer ceva magic. O așteptare, ideea unei 
așteptări pe care și ceilalţi din grup o aveau imprimată pe chip, 
cum o avea și el. 

Festivitatea cu care a continuat ceremonia era fastuoasă, 
Copacabana se umfla în pene că nu îi scăpase nimic când 
organizase totul. Zicea că nu e suficient „foarte mult”, trebuia 
să fie mai mult decât „foarte mult”, pentru că opulenţa e sora 
geamănă a binelui. Porumbei? Zeci. Fiecare fel de mâncare 
trebuia să fie anunţat cu un zbor. Muzică? Cei mai tari cântăreți 
neomelodici din întreaga provincie Napoli, iar spre seară era 
prevăzut numărul unei școli de samba cu douăzeci de 
dansatoare în program. Decorurile? Încăperea trebuia să 
transmită ideea de plin. lar acest cuvânt, „plin”, Copacabana 
încerca să-l pronunțe mereu în vecinătatea lui „foarte mult”. 
„Totul plin, totul foarte mult!” Statuete, lampadare, candelabre, 
plante, platouri, tablouri, mese. Flori pretutindeni, până și în băi, 
și toate obligatoriu în nuanţe de violet, în onoarea miresei. Și 
baloane, care să fie lansate de sus după fiecare zbor de 
porumbei. Și încă, avalanșă de cassatine, torturi, cinci felul unu, 
cinci felul doi, o apoteoză a mâncării. Și, în cele din urmă, o 
tapiserie lungă de doisprezece metri, provenită cine știe de 
unde, care ocupa un întreg perete, cu o imagine din // Buon 
Governo!*. Copacabana hotărâse să o așeze în spatele mirilor ca 
nunta să se desfășoare sub cele mai bune auspicii. 

Erau multe mese, Nicolas servea, du-te, vino. Totul era sub 
control. Era masa lui White, Ursu' Ted, Cucurigu și al tuturor 
celor din paranza lui Copacabana care controlau pieţele și 
învățau cum să controleze și zona stadionului. Erau mulţi și 
mereu prăjiți la maximum. Aveau doar cu câţiva ani mai mult 
decât Nicolas și ai lui. Era, apoi, masa lui Drago și-a familiei lui. 


18 Frescă medievală de la Siena, reprezentând o scenă cu guvernatorii vremii reuniti 
într-o sală a Palatului Public. 


VP - 39 


Pentru că era văr cu mireasa, stătea tolănit și savura scena în 
care prietenii lui alergau înainte și înapoi să servească. Cu 
sacoul câș, la fel ca nasul lui de boxer, și cu nodul de la cravată 
desfăcut, refuza fiecare fel de mâncare și îl trimitea înapoi în 
bucătărie, oferind motivații de bucătar cu stele Michelin. 

Apoi avu loc și reîntâlnirea cu Alvaro, care fusese 
recompensat cu o permisie din închisoare ca să participe la 
nuntă. Un invitat fără importanţă, căruia nici măcar nu i se 
rezervase un loc la masă. Rămăsese afară împreună cu alţii, la o 
partidă de cărţi pe capota mașinii. Nicolas îi aducea felurile de 
mâncare și el răspundea doar: „Bravo, bravo!” 

Nunta își urma propriul ei ritm. Lent și rapid. Apoi și mai rapid, 
apoi foarte lent, ca o melasă, lipicioasă și aderentă. 

— Și iată senzualitatea întruchipată, îi șopti Briato lui Nicolas 
la ureche în timp ce acesta venea de la bucătărie cu farfuriile cu 
mâncare. 

— Ești sex travestit în femeie, îi șopti și Dronă, în cealaltă 
ureche. 

Maharajahul lungi pasul și intră în salon, pentru că dacă ar fi 
rămas pe loc, ar fi scăpat o parte din farfuriile cu paste cu 
somon și caviar. 

Petrecerea era departe de final. Trebuia încă să cânte ultimul 
artist, înainte să-și facă intrarea dansatoarele de samba, și un 
grup de invitați, cocoțaţi în picioare pe scaune, striga titlul celui 
mai cunoscut cântec al lui. Din spatele unei draperii de culoarea 
fetelor de masă, și aceasta violacee, în loc de artistul 
neomelodic apăru grăbit Alvaro, cu șuvița pe care și-o dădea 
peste chelie atârnându-i într-o parte. Se precipită către masa lui 
Copacabana. 

— Poliţia, poliția! Fugiţi, fugiți! 

Și dispăru înapoi pe unde venise, după ce se lovi de unul 
dintre invitaţi și-l răsturnă la pământ. Efectul comic dispăru însă 
imediat. Vreo douăzeci de polițiști în civil dădură buzna pe cele 
patru uși de acces, blocând orice posibilitate de fugă. Ceva 
trebuie să fi funcţionat greșit în sistemul de supraveghere, 
poate o cameră video nu fusese verificată sau poate carabinierii 
avuseseră un pont și intraseră de pe acoperiș, păcălind paza. 
Alvaro trebuie să-i fi observat între o partidă de cărți și alta. In 
timp ce carabinierii se deplasau printre mese și liniștea care se 
lăsase după incursiunea lor începea să fie acoperită de 


VP - 40 


șușotelile  nuntașilor, Copacabana se strecură încet spre 
podiumul artiștilor și îl somă din priviri pe baterist să se dea la o 
parte ca să se așeze în locul lui. Stătea cu bețele în mână 
urmărindu-i pe polițiști în timp ce arestau un cuplu afiliat 
clanului Faella. Îmbrânceli, urlete, ameninţări. Aceeași partitură, 
cu același final: cătușele. Cei doi aveau un copil mic, pe care îl 
încredințară tocmai soţiei lui Copacabana: un sărut pe fruntea 
nou-născutului și fură săltaţi. l-I așezară în braţe fără să poată 
adăuga nimic. Motanu', care până în acel moment stătuse pe 
scaun cu mâinile încrucișate, se ridică brusc și zise: 

— Aplauze pentru domnul comisar, vrea să se scrie despre el 
la ziar, și pentru asta îmi întrerupe petrecerea de nuntă. 

Aplaudară cu toţii, până și perechea arestată încercă pentru 
ultima dată să se smucească din strânsoare ca să-și adjudece 
dreptul de a bate din palme. Mergeau la sigur carabinierii, nu 
cereau nici măcar cărţile de identitate. Apoi reținură alte două 
persoane, care erau sub arest la domiciliu și care, ca să 
participe la nuntă, încălcaseră obligaţia de a nu ieși din casă. 
Între timp, Copacabana începea să creadă că poate nu pe el îl 
căutau, că acolo, la mesele alea, erau pești mult mai apetisanți. 
Lăsă deoparte beţele și-și îngădui să-și tragă răsuflarea. 

— Sarnataro Pasquale, te-ai făcut brusc toboșar? 

Comisarul își croia drum printre invitaţi. Le tăcu semn la doi 
dintre oamenii săi să se îndrepte către podium; de alte indicații 
nu mai fu nevoie. 

În timp ce era încă imobilizat la podea, cu genunchiul unuia 
dintre carabinieri între omoplaţi, Copacabana i se adresă lui 
Diego Faella: 

— Motane, stai liniștit. La botezul copilului, aici o să fiu. 

e 

Băieții au asistat pietrificaţi la scenă, cu tăvile în mână, 
tremurând de frică. 

— Ai văzut, am zis eu că-i o prostie să te faci văzut, îi spuse 
Nicolas lui Agostino. 

În ciuda raziei, petrecerea continuă. Spectacolul trebuia să 
continue, o ceruse mireasa. Aceea trebuia să fie ziua cea mare 
și niște arestări nu erau suficiente ca s-o strice. Așa că Nicolas și 
ceilalți își reluară servitul, ca și cum nimic nu se întâmplase. 
Intră în sfârșit ultimul cântăreț, mai apoi dansatoarele. Dar la 
miezul nopţii totul luă sfârșit. Atmosfera se stricase, și oricum 


VP - 41 


mirii trebuiau să se trezească devreme. Îi aștepta un avion cu 
destinaţia Brazilia. Copacabana organizase și voiajul de nuntă, 
cazându-i la hotelul lui. 

Tinerii chelneri se duseră să se schimbe în bucătărie, venise 
momentul să-și dea jos tot harnașamentul ăla și să-și primească 
banii. Transpiraseră din greu pentru ei. Nicolas, mai mult decât 
toţi, era dezamăgit. Lux orbitor, desigur. Ostentaţie, fără niciun 
dubiu. Putere. Multă putere. Dar el se aștepta să vadă circulând 
tăvi de argint pline cu cocaină. În schimb, asistase la circulaţia 
unor săculeţi de iută găsiţi în vreun magazin de antichităţi, în 
care cei prezenţi erau invitaţi să facă o donaţie pentru familiile 
celor aflați în pușcărie. Zăngăneau și foșneau săculeții ăia, îi 
auzea Nicolas când trecea pe lângă ei, de-ţi venea să-i apuci și 
să fugi cu ei. Insă băieţii nu băgară nimic în buzunar în seara aia 
- nici salariu, nici bacșiș -, ieșiră de acolo doar cu mărturiile de 
nuntă - câte un enorm pește-balon împăiat, cu toți țepii în 
dotare, umplut cu bomboane. Tuturor le scăpa înțelesul acelei 
alegeri. Nicolas voia să-l ducă acasă ca o dovadă a muncii 
depuse, ca să domolească scepticismul tatălui său, care, spre 
deosebire de mama sa, nu crezuse faza cu jobul de chelner. 

La urma urmei, era încă devreme, așa că Nicolas, Dinţișor și 
Briato își dădură întâlnire în sala din spate, care nu se închidea 
niciodată, nici de Crăciun. Erau prezenți toţi cei din clanul 
Capelloni, White, Carlitos Way, Cucurigu, Ted Ursu', Sălbaticu'. 
Era și Alvaro, pe care nimeni nu-l mai văzuse după razie. Voia 
să-i salute pe toţi înainte să se întoarcă la pârnaie. 

— Alva, te-ai întors să ne dai banii? zise Nicolas. 

Cu Copacabana la Poggioreale, treaba începea să se complice 
pentru ei, dar Nicolas ţinea să ia banii. Primiră câte o sută de 
euro de fiecare pentru douășpe ore de muncă. Dacă ar fi vândut 
haș, ar fi câștigat de zece ori mai mult. 

— Dar ce, te-ai apucat să muncești cinstit? Să muncești ca 
fraieru'? zise White. 

Era încă praf și se ţinea de masa de foosball. 

— Chiar așa, răspunse Dinţișor. 

— Cine muncește e fraier. 

— Da' ce, noi nu muncim de dimineaţa până seara? interveni 
Briato. 

— Batem întruna străzile, călare pe scutere. Dar ce facem noi 
nu e muncă, zise Nicolas. Munca e pentru proști, pentru sclavi. 


VP - 42 


Noi în trei ore câștigăm cât câștigă taică-meu într-o lună. 

— Ei, nu-i chiar așa, zise White. 

— O să fie, promise Nicolas. 

Vorbea mai mult pentru sine, de fapt; niciunul nu era atent la 
el, parţial pentru că atenţia lor era acum îndreptată către White, 
care făcea liniuţe de cocaină pe marginea mesei de foosball. 

— Vreti o liniuţă, băieți? zise White. 

Nicolas și prietenii lui priveau fascinaţi acel praf. Nu era, 
desigur, prima dată când îl vedeau, dar era prima dată când era 
așa la îndemână. Era suficient să faci un pas, să lași capul jos și 
să tragi tare pe nas. 

— Mulţumesc, frate, zise Briato. 

Știa cum se procedează, la fel și ceilalţi. La coadă, 
așteptându-și fiecare rândul, luară astfel parte la banchet. 

— Hai, Alva, și tu, zise White. 

— Nununununu, e o porcărie. Și-n plus, tre’ să plec înapoi. 

— Hai că te ducem noi; hai, că-i târziu. 

White avea parcat afară SUV-ul lui negru care părea abia ieșit 
din showroom. Nicolas, Dinţișor și Briato fură invitaţi să urce și 
ei și acceptară bucuroși. Oboseala fusese ștearsă complet cu 
buretele de acea primă experiență cu cocaina, se simțeau 
euforici, gata de orice. : 

White își ținea un braț în jurul umerilor lui Alvaro. „iți place 
mașina asta?” și Alvaro îi răspunse „Da, da!” și se așeză în faţă. 
În spate se îngrămădiră băieţii. 

SUV-ul înainta în siguranţă. White conducea cu precizie, 
impecabil, în ciuda faptului că era luat bine, sau poate tocmai 
datorită acestui fapt. Strada care ducea la Poggioreale șerpuia 
printre luminile care lui Nicolas îi aminteau de explozia de stele 
pe care o văzuse odată în manualul lui de științe. Atunci se 
întâmplă. 

Mașina frânează brusc și virează în ultima clipă ca să o ia pe o 
străduţă neasfaltată. Apoi iar o frână, și mai puternică, și mașina 
e oprită. Cei trei din spate sunt nevoiţi să-și protejeze capul cu 
brațele ca să nu se lovească de scaunele din faţă. Când, din 
recul, corpurile lor revin la poziţia iniţială, văd într-o fracțiune de 
secundă brațul lui White care se întinde, un pistol apărut din 
neant în mâna lui și degetul arătător care se îndoaie de două 
ori. Bum. Capul lui Alvaro pare un balon care explodează: o 
bucată de craniu pe geamul lateral, o alta pe parbriz, și corpul 


VP - 43 


care se prăbușește ca și cum s-ar fi dezumflat. 

— Oh, da' de ce? întrebă Nicolas. 

În vocea lui, mai mult decât uimire, era nevoia urgentă de a 
ști. Dinţișor și Briato rămăseseră cu mâinile pe urechi și cu ochii 
scoși din orbite fixând masa lipicioasă împrăștiată pe volan, el, 
însă, știa deja cum să reacționeze. Creierul încă îl avea și 
funcționa la turație maximă. Trebuia să înţeleagă motivul 
execuţiei lui Alvaro, ce delict îl condusese către moarte, și ce 
însemna faptul că White îi luase cu el, dacă era mai mult o 
probă, o onoare sau un avertisment. 

— Am făcut-o că așa mi-a ordonat Copacabana. 

Acum luminile păreau să-și fi schimbat culoarea, dădeau spre 
violet, ca acel violet de la nuntă. Ca să-i dea o mână de ajutor 
cu pasagerul din dreapta, White ar fi trebuit să-i ia cu el pe cei 
din clanul Capelloni, în schimb, îi luase pe ei. Oare pentru că 
erau mici, cu cazierul nepătat, pentru că erau niște nimeni? 

— Dar când ţi-a zis? 

— A zis: salută-l pe Pierino, ăla care a cântat cel mai frumos în 
seara asta. Când l-au arestat mi-a zis. 

— Dar când ţi-a zis? repetă Nicolas. 

Din răspunsul lui White ajunsese la el doar zgomotul. 

— Când l-au arestat, ţi-am zis. Ajută-mă, hai să curățăm. 

Din sângele care se impregnase pe plafonul mașinii cădeau 
acum picături pe scaunul rămas gol. Dinţișor și Briato încă nu-și 
luaseră mâinile de pe urechi când mașina porni din nou 
smucindu-se și o luă înapoi pe unde veniseră, până la sala din 
spate. White conduse sigur pe el, cum făcuse și cu puţin timp 
înainte, iar băieţii nu-i ascultară elucubraţiile, asigurările că 
Alvaro urma să aibă o înmormântare în toată regula, că n-o să 
fie abandonat cine știe pe unde, și că acum trebuiau să se 
reorganizeze, dat fiind că pe Copacabana îl prinseseră din nou. 
Trebuia regândit totul, refăcut, vorbea și iar vorbea White. 
Vorbea, vorbea și iar vorbea. Nu se oprea niciodată, nici când 
frâna la stop și corpul lui Alvaro, în portbagaj, se bușea cu câte 
un zdrang care, preţ de o fracțiune de secundă, se suprapunea 
peste cuvintele lui. 

La sala din spate se despărţiră fără să se salute, încălecându- 
și fiecare scuterul să plece acasă. Nicolas mergea cu Beverly-ul 
lui încet, fapt care-i permitea să fie mai distrat decât de obicei. 
Mergea pe mijlocul străzii, cu o mână pe ghidon, în timp ce-n 


VP - 44 


cealaltă ţinea un joint pe care i-l oferise White înainte să dispară 
și el în noapte. Ce urma să se întâmple acum? Aveau să vândă 
în continuare? Pentru cine? Mirosul mării ajungea până în stradă 
și timp de o clipă Nicolas se întrebă dacă să lase totul baltă și să 
meargă să facă o baie pe undeva. Dar semafoarele galben 
intermitent îl readuseră la realitate și acceleră ca să treacă de o 
intersecție goală. Alvaro nu conta, sfârșise rău, dar în fond, 
destinul lui fusese deja scris. Ce era mai rău era că fusese prins 
Copacabana, ca un fraier oarecare, și nici măcar nu încercase să 
reacționeze, ci se ascunsese în spatele unui set de tobe. Atâtea 
povești, atâta vorbărie. Albania, Brazilia, bani cu găleata, nunți 
ca-n povești, și sfârșise ca ultimul idiot, ca un borfaș oarecare. 
Nu, Nicolas nu voia să sfârșească așa. Mai bine să moară cu 
demnitate. Nu-și tatuase Pește-moale fraza aia a lui 50 Cent pe 
antebraţ, Get Rich or Die Tryin? 

Nicolas acceleră din nou și de data asta mirosul de gaze de 
eșapament îl acoperi pe cel al mării. Trase adânc aer în piept și 
apoi decise că, înainte de toate, trebuia să facă rost de un 
pistol. 


e Pistolul chinezesc 


Pește-moale se oferise imediat să-l viziteze pe Copacabana la 
pușcărie. Erau foarte multe întrebări de pus și multe răspunsuri 
de primit. Ce urma să se întâmple acum? Cine urma să ocupe 
locul rămas liber în Forcella? Nicolas se simţea ca atunci când 
era mic și se ducea să se arunce în mare de pe stâncile de la 
Mappatella. Știa că odată ce o să fie în aer, n-o să-i mai fie frică, 
dar înainte să se arunce, picioarele îi tremurau mereu. Și iată că 
și acum îi tremurau picioarele, dar nu de frică. Era emoţionat. 
Era pe punctul să se arunce în sfârșit, nu în apă, ci în viaţa la 
care visase dintotdeauna, dar înainte s-o facă, trebuia să 
primească semnalul de la Copacabana. 

Când Pește-moale se întoarse de la pușcărie, se întâlniră cu 
toţii în sala din spate. Nicolas reteză scurt descrierea încăperii 
unde era vorbitorul, a băncii de lemn și a ghișeului care abia 
dacă reușea să separe vizitatorul de deținut. „Până și respirația 
i-o simţeam lui Copacabana în cloaca aia”. Voia să audă ce 


VP - 45 


spusese el, exact cuvintele lui. 

— Peşte, ce ţi-a zis? 

— Ti-am explicat, Maharajahule. Că trebuie să avem răbdare. 
Suntem ai lui toți. Nu trebuie să ne facem griji. 

— Și-apoi ce-a mai zis? insistă Nicolas. 

Se plimba prin încăperea semigoală. Înăuntru era doar un 
bătrânel care adormise în faţa unui aparat, iar barmanul era pe 
undeva prin bucătărie. 

Pește-moale își întoarse șapca invers, cu cozorocul spre ceafă, 
ca și cum asta era ceea ce-l împiedica pe Nicolas să înțeleagă. 

— Maharajahule, nu știu cum să-ţi mai explic. Stătea așezat 
pe scaun și se uita la mine. Nu vă faceţi griji, staţi liniștiți. Zicea 
că, să moară mă-sa, o să plătească el înmormântarea lui Alvaro, 
că era băiat bun. Apoi s-a ridicat și mi-a zis că toate cheile de la 
Forcella sunt în mâinile noastre, un rahat de genul ăsta. 

Nicolas se oprise. Acum nu-i mai tremurau picioarele. 

e 

Nicolas și Tucanu' s-au trezit singuri la înmormântarea lui 
Alvaro. În afară de ei mai era o doamnă în vârstă, despre care 
aflaseră că e maică-sa, și una în fustă mini, cu un corp ca de 
douăzeci de ani înșurubat pe un chip care purta pe el semnele 
lăsate de toți clienţii pe care-i văzuse perindându-se și de care 
se ocupase. Nu era niciun dubiu, era una dintre prostituatele 
românce pe care Copacabana i le trimitea lui Alvaro și, după 
toate aparențele, una dintre cele care ţineau la el, dat fiind că 
acum stătea lângă sicriu cu o batistă în mână. 

— Giovan Battista, Giovan Battista, repeta mama, și acum se 
sprijinea de cealaltă femeie, care, da, era o prostituată, dar 
măcar simţise ceva pentru nefericitul ei fiu. 

— Giovan Battista? zise Tucanu'. Pe bune? Ce nume absurd și 
ce sfârșit de căcat. 

— White e un imbecil, zise Nicolas. 

Și pentru o clipă încercă să asocieze imaginea creierului 
împrăștiat al lui Alvaro cu imaginea tipei cu picioare mișto care- 
și lua adio de la el. 

Îi părea rău pentru Alvaro, chiar dacă nu știa exact de ce. Nu 
știa nici dacă ceea ce-l încerca era durere. Amărâtul ăla îi luase 
întotdeauna în serios, și asta era important. N-au așteptat să se 
termine slujba și au ieșit din biserică cu mintea deja în altă 
parte. 


VP - 46 


— Câţi bani ai la tine? întrebă Nicolas. 

— Mmm, puţin. Dar am vreo trei sute de euro acasă. 

— Bun, eu azi am făcut patru sute. Hai să luăm un pistol. 

— Păi și de unde luăm pistolul ăsta? 

Se opriseră pe treptele bisericii pentru că asta părea o 
chestiune importantă și trebuia abordată privindu-se în ochi. 
Nicolas nu avea în minte un anume pistol, căutase doar puţin pe 
internet. Avea nevoie de o armă pe care s-o scoată la înaintare 
la momentul potrivit. 

— Am auzit de niște chinezi care vând o groază de pistoale 
vechi, zise. 

— Da', scuză-mă, alde Capelloni sunt plini de arme, de ce nu 
încercăm să luăm de la ei unul? 

— Nu, nu se poate. Fac parte din Sistem, l-ar avertiza imediat 
pe Copacabana la pârnaie. Ar afla imediat tot și nu ne-ar da 
undă verde, pentru că nu e încă momentul nostru. In schimb, 
chinezii nu comunică cu Sistemul. 

— Da' lor, la vremea lor, cine le-a zis că era momentul sau nu 
era momentul? Momentul l-au hotărât ei, și noi tre’ să-l hotărâm 
pe al nostru. 

Pentru Nicolas asta era o întrebare idioată. O întrebare pe 
care o pune cineva care n-o s-ajungă niciodată să comande pe 
nimeni. Momentul, după cum vedea Nicolas, venea doar în două 
variante, și între ele nu era cale de mijloc. Avea mereu în minte 
o veche poveste de cartier, una din alea la limita realităţii, dar 
care nu se pun niciodată în discuţie, decât eventual ca să i se 
adauge detalii menite să-i amplifice semnificaţia. Era un băiat, 
unul cu talpa piciorului foarte lungă. Doi tipi s-au apropiat de el 
și l-au întrebat cât e ceasul. 

— Patru jumate, a răspuns el. 

— Cât e ceasul? l-au întrebat iar și el a repetat răspunsul. 

— A venit ora ta să comanzi? l-au întrebat din nou, înainte să-l 
lichideze pe loc, în mijlocul străzii. 

O poveste fără sens, dar nu și pentru Nicolas, care învățase 
imediat lecţia. Timpul. Timpul foarte scurt când trebuie să 
revendici puterea și timpul dilatat în spatele gratiilor ca s-o 
construiești. Acum era rândul lui să știe să aleagă cum să-și 
folosească timpul, iar acela nu era momentul să revendice 
puterea pe care încă n-o construise. 

Fără să rostească un cuvânt, Nicolas se îndreptă spre scuter și 


VP - 47 


Tucanu' îl urmă ca să se urce în spatele lui, conștient de faptul 
că spusese ceva aiurea. Trecură pe acasă să ia banii și apoi 
porniră în viteză spre Chinatown, la Gianturco. Un cartier 
fantomă, asta pare Gianturco, hale abandonate, câte-o făbricuţă 
încă în funcțiune și depozite pentru marfă chinezească - câte o 
pată de culoare roșie într-un peisaj care altfel ar fi fost complet 
cenușiu sau de culoarea furiei imprimate pe zidurile crăpate și 
pe obloanele ruginite. Gianturco, care sună a nume oriental, 
care sună a galben, a câmp de cereale, e doar numele unui fost 
ministru, Emanuele Gianturco, un ministru al Italiei de după 
unificare, luptător pentru drepturile civile ca garanţie a dreptății 
sociale. Un jurist care rămăsese fără nume de botez, care astăzi 
înseamnă străzi cu hale abandonate și miros greu de rafinării. 
Fusese cartier industrial, când încă mai exista industrie. Nicolas, 
însă, dintotdeauna îl cunoscuse așa cum e acum. Fusese pe- 
acolo de câteva ori când era copil, când juca în echipa de fotbal 
a parohiei Madonna del Salvatore. Incepuse de la vârsta de șase 
ani, împreună cu Briato, unul, atacant, celălalt, portar. Apoi se 
întâmplase că, în timpul unui meci în campionatul între parohii 
pentru puști sub doisprezece ani, arbitrul avantajase echipa de 
la Sacro Cuore. În ea jucau fiii a patru consilieri comunali. 
Fusese un penalty și Briato reușise să-l apere, dar arbitrul 
ceruse să fie bătut din nou pentru că Nicolas intrase în careu 
înainte ca el să fluiere. Era adevărat, dar să te-apuce așa 
corectitudinea la un meci între parohii, să fim serioși, putea să 
treacă cu vederea, în fond erau doar niște copii, era doar un 
meci de fotbal. Și Briato apărase și a doua lovitură, dar Nicolas 
iar intrase în careu prea devreme și arbitrul ceruse să fie bătut 
penalty-ul încă o dată. La a treia încercare, toți ochii erau aţintiţi 
spre Nicolas, care de data asta rămase nemișcat. Dar mingea 
intră în poartă. 

Tatăl lui Briato, topograful Giacomo Capasso, cu pas încet și-o 
mină impasibilă, intră în teren. Perfect calm, băgă mâna în 
buzunar, scoase un briceag și tăie lung mingea. Cu gesturi 
egale, fără semne vizibile de nervozitate, închise briceagul și-l 
puse la loc în buzunar, ca să se trezească brusc nas în nas cu 
arbitrul, care înjura, roșu la față. Chiar dacă era mai mic de 
statură, Capasso își domina adversarul. Îi spuse arbitrului pe un 
ton categoric: „Ești un om de căcat și asta e tot ce se poate 
spune despre tine.” Mingea sfâșiată pe care o aruncă pe pământ 


VP - 48 


deveni semafor verde pentru o invazie în teren, o invazie în 
toată regula, cu părinţi și copii urlând de furie. 

Și câte o lacrimă. 

Capasso îi luă de mână pe Nicolas și pe Briato și-i scoase de 
pe teren. Nicolas se simţea în siguranţă ţinut strâns de degetele 
care înainte apucaseră acel briceag. Se simţi, în contact cu acel 
om, important. 

Tatăl lui Nicolas, în schimb, era nervos, dezgustat să se afle în 
mijlocul copiilor, pe un neînsemnat teren de fotbal al parohiei. 
Nu reuși să-i spună nimic tatălui lui Fabio, zis Briato. Işi recuperă 
pur și simplu copilul de pe marginea terenului. Intors acasă, 
soţiei îi spuse doar atât: „Băiatul ăsta nu mai joacă fotbal.” 
Nicolas se duse la culcare fără să mănânce: nu pentru că-i părea 
rău că trebuie să se despartă de echipă, cum credeau ai lui, ci 
de rușine că se întâmpla să aibă un tată care nu știa să impună 
respect și valora deci mai puţin decât un mare zero. 

Și așa luară sfârșit carierele de fotbaliști pentru Nicolas și 
Briato; ca în cele mai clasice povești despre prietenie, lui Briato 
i-a pierit încet cheful de a mai merge la antrenamente. Au 
continuat să bată mingea, dar fără nicio regulă, pe stradă. 

e 

Nicolas și Tucanu' parcară scuterul Beverly în fața unui mare 
depozit chinezesc plin ochi. 

Pereții păreau gata să explodeze de la atâtea obiecte 
îngrămădite care presau dinăuntru. Rafturi pline de becuri, scule 
pentru gospodărie, birotică, haine amestecate, jucării pentru 
copii, petarde, pachete de ceai și biscuiţi decoloraţi de soare, și 
iar, cafetiere, scutece, rame, aspiratoare, ba chiar o întreagă 
flotă de scutere, care se puteau cumpăra și piesă cu piesă. Era 
imposibil de găsit un criteriu raţional în acel aranjament de 
obiecte, cu excepţia economiei de spaţiu. 

— Nu știu cum au făcut chinezii ăștia, au pus labele pe tot 
orașul, puţin mai lipsește și le plătim chirie! 

Fredonând cântecul lui Pino d'Amato, Tucanu' sună la soneria 
care anunța un nou client. 

— Da, să știi că așa-i, zise Nicolas, mai devreme sau mai 
târziu, pe bune că le plătim chirie la chineji ca să trăim. 

— Dar cine ţi-a zis că în magazinul ăsta se vând arme? 

Printre rândurile de rafturi se învârteau puștani chinezi care 
încercau să mai înghesuie un umeraș printre cele care deja se 


VP - 49 


sufocau unul peste altul sau se căţărau pe scări instabile ca să 
plaseze în vârf al enșpelea top de hârtie. 

— Am vorbit pe net și mi-au zis că la ei tre' să venim. 

— Pe bune? 

— Da, vând o groază de chestii. Trebuie să întrebăm de Han. 

— Eu zic că ăştia fac mai mulţi bani ca noi, zise Tucanu'. 

— Clar. Lumea cumpără mai multe becuri decât haș. 

— Eu mi-aș cumpăra mereu doar haș, nu becuri... 

— Pentru că ești un drogat, îi răspunse Nicolas râzând și îl 
strânse de umăr. 

Apoi se adresă unui vânzător: 

— Scuze, putem vorbi cu Han? 

— Ce vreţi? răspunse bărbatul într-un dialect napoletan 
perfect. 

Cei doi rămaseră privindu-l fix pe chinez și nu observară că 
furnicarul în care pătrunseseră încremenise brusc. Până și 
vânzătorul din vârful scării îi studia acum de sus, cu topul de 
hârtie în mână. 

— Ce vreţi? repetă același chinez, și Nicolas era pe punctul să 
repete și el întrebarea, în momentul în care o chinezoaică între 
două vârste, pe care o remarcase la casa de la intrare, începu 
să țipe la ei. 

— Afară, afară, tăiaţi-o! 

Nici nu se ridicase din cuibul în care stătea cloșcă toată ziua 
încasând bani. De la distanţa aia, Nicolas și Tucanu' vedeau 
doar o grăsană cu părul tapat și-o cămașă înflorată, care le 
făcea semn să iasă pe unde intraseră. 

— Ei, doamnă, care-i problema? încercă să înţeleagă mai 
multe Nicolas, dar femeia continua să zbiere „Afară cu voi” și 
angajaţii care înainte păreau împrăștiați prin tot magazinul 
începeau acum să-i înconjoare. 

— Pula mea de chineji, comentă Tucanu', trăgându-l după el 
pe Nicolas, vezi că-i o prostie să ceri informaţii pe net... 

— Chineji de căcat. Să moară mama, când o să comandăm 
noi, îi dăm afară de-aici, zise prietenul lui. li dăm afară la greu. 
Sunt mai mulţi chineji decât furnici. 

Și, ca să se răzbune, lovi o pisică-amuletă așezată pe o 
noptieră de la intrare, o piesă de mobilier ce se voia afio 
antichitate. Pisica zbură prin aer și se opri pe scannerul de 
preţuri al unei case de marcat, spărgându-l, dar femeia furioasă 


VP - 50 


continua să urle întruna. 

Urcară pe Beverly, în timp ce Tucanu' repeta: 

— Îmi puţea mie ceva. 

Porniră în direcţia Galileo Ferraris. Gata cu Chinatown. 
Rezultat zero. 

Câțiva metri mai încolo, o motocicletă li se lipi practic de 
scuter. Accelerară, dar și motorul băgă viteză. Goneau de-a 
dreptul, voiau să ajungă în acea porțiune de stradă care dă în 
Piazza Garibaldi, pentru ca apoi să se piardă în trafic. Slalom ca 
printre jaloane, dribling printre autobuze și mașini, Vespe și 
trecători. Tucanu' întorcea întruna capul ca să vadă mișcările 
celui care-i urmărea și să-i ghicească intenţiile. Era un chinez de 
vârstă nedefinită, nu îl recunoșteau după faţă, dar nu părea 
nervos. La un moment dat începu să claxoneze și să dea din 
mâini, făcându-le semn să tragă pe dreapta. Intraseră pe strada 
Arnaldo Lucci și se opriră imediat înainte să ajungă la gara 
centrală: acolo era graniţa dintre Chinatown și centrul vechi. 
Nicolas opri brusc, și motocicleta opri și ea lângă el. Ochii celor 
doi fixau mâinile delicate ale chinezului, să nu cumva să-i vină în 
minte să scoată vreun cuțit sau ceva și mai rău. In schimb, el le 
întinse o mână ca să se prezinte: 

— Sunt Han. 

— Ah, tu ești? Ce pula mea, mă, ne-a dat mă-ta afară din 
magazin? 

— Nu e mama mea. 

— Da, bine, dacă nu e mă-ta, seamănă cu ea. 

— De ce aveţi nevoie mai exact? întrebă Han, înălțându-și 
puţin bărbia. 

— Ştii de ce avem nevoie... 

— Atunci trebuie să veniţi cu mine. Veniţi sau nu? 

— Unde ne duci? 

— Într-un garaj. 

— OK. 

Făcu un semn din cap și îl urmară. Asta presupunea să se 
întoarcă, și la Napoli, schimbarea direcției de mers putea să te 
coste ore în trafic. 

Chinezului nici prin cap nu-i trecea să dea roată pietei; 
profitară de spaţiul pietonal dintre un bloc de ciment și altul și 
ieșiră direct în faţă la Hotel Terminus. De acolo, din nou pe 
Galileo Ferraris, apoi din nou la stânga pe via Gianturco. 


VP -51 


Nicolas și Tucanu' își dădură seama că se învârteau în cerc 
când cotiră a enșpea oară la stânga pe via Brin. Lăsaseră în 
urmă culori și agitaţie. Via Brin părea o stradă fantomă. Erau 
anunţuri de închiriere pentru depozite peste tot și, în fața unuia 
dintre ele, Han se opri. Le făcu semn din cap să-l urmeze 
înăuntru, și mai bine să-și bage și scuterele. Odată ce trecură 
pragul, se treziră într-o curte interioară plină de depozite, unele 
abandonate și năruite, altele debordând de pachete și 
pachețele. Îl urmară pe Han într-un garaj care părea la fel ca 
toate celelalte, doar că era foarte ordonat. Erau mai ales jucării 
înăuntru, c6pii de mărci renumite, clone mai mult sau mai puțin 
reușite. Rafturi colorate peste rafturi colorate de pe care 
răsăreau tot ce vrei și ce nu vrei. Cu doar câţiva ani în urmă, un 
loc ca ăsta i-ar fi adus la extaz. 

— Am descoperit în sfârșit că elfii și Moș Crăciun sunt chinezi. 

Han începu să râdă. Era identic tuturor celorlalți lucrători din 
magazin, și poate fusese și el printre cei care-i înconjuraseră, 
poate că-l pufnise râsul văzându-i pe cei doi băieţi care-l căutau. 

— Care e bugetul? 

Aveau mai mult, dar au făcut o ofertă modestă: 

— Două sute de euro. 

— Pentru două sute nici nu mă urcam pe motocicletă, n-am 
nimic la preţul ăsta. 

— Atunci cred că ne cărăm, zise Tucanu', gata să se întoarcă 
spre ușă. 

— Dacă băgaţi puţin mai adânc mâna în buzunar, uite ce pot 
să vă propun... 

Dădu la o parte cutii cu mitraliere din plastic, păpuși și 
găletușe de nisip, și scoase două pistoale. 

— Asta e un Francotte, un revolver. 

l-I dădu lui Nicolas în mână. 

— Mamăăă, ăsta are o tonă. 

Era un pistol foarte vechi, de 8 mm, doar mânerul era frumos 
la el - din lemn, lucios, uzat, părea o piatră netezită de apă. Tot 
restul, ţeava, trăgaciul, tamburul, era de un gri decolorat, plin 
de pete care nu dispăreau nici dacă le ștergeai bine. Apoi, avea 
aerul ăla de reminiscență de război, ba chiar mai rău, de pistol 
folosit în vechile filme western, unul care se-nfundă de două ori 
din trei. Dar lui Nicolas nici că-i păsa. Atinse patul, apoi începu 
să pipăie ţeava, în timp ce Han și Tucanu' continuau să discute 


VP - 52 


în contradictoriu. 

— Merge, să știi, e adus din Belgia. E un pistol belgian. Pe 
asta ţi-l pot da cu o mie de euro, continuă să explice Han. 

— In orice caz, pare un Colt, zise Tucanu'. 

— Eh, e vărul primar al Coltului. 

— Dar trage chestia asta? 

— Da, da, are doar trei proiectile. 

— Vreau să fac o probă, dacă nu, nu-l iau. Și mi-l lași la șase 
sute. 

— Nu, pe bune, un colecționar îmi dă pe el cinci mii de euro. 
Îți jur, zise Han, tot în dialect. 

Tucanu' încercă apoi cu amenințările: 

— Da, da’ colecţionaru', dacă nu i-l dai, nu e ca și cum îţi dă 
foc la depozit, nu te dă pe mâna poliţiei. 

Han nu avu niciun fel de ezitare și, îndreptându-se către 
Nicolas, zise: 

— L-ai luat după tine cum își ia ciobanul câinele? E dresat să 
latre la mine? 

La care Tucanu' își arătă dinţii: 

— Ține-o tot așa și-o să vezi tu dacă doar lătrăm și-atât. Tu 
crezi că noi nu suntem pe mână cu Sistemul? Îi punem pe 
urmele tale. 

— Unde-i puneţi, mă? 

La fiecare replică se apropiau și mai mult unul de altul, așa că 
Nicolas încheie discuția cu un scurt: 

— Ei, Tucane. 

— Știţi ce? Hai că m-aţi enervat. Căraţi-vă acum, că altfel 
încerc pistolul ăsta chiar pe voi, zise Han. 

Acum pâinea și cuțitul erau la el, Nicolas nu intenţiona să 
continue discuţia, așa că-i puse propriile condiţii: 

— Ei, chinezule, încetișor. Luăm unul singur, dar tre' să 
meargă. 

— la, încearcă.-l, și i-l dădu în mână. 

Nicolas nu reuși nici măcar să scoată tamburul ca să-l încarce. 
încercă încă o dată, tot degeaba. 

— Cum pula mea merge ăsta? Și i-l dădu lui Han, exagerându- 
și insatisfacţia. 

Han luă înapoi pistolul și trase un foc așa, pe loc, fără niciun 
preambul. Nicolas și Tucanu' săriră cât colo, ca la o explozie 
neașteptată; acum cea care acţiona nu mai era raţiunea, ci 


VP-53 


nervii. Se jenau de acea reacţie necontrolată. 

Glonţul decapitase perfect o păpușă de pe un raft de sus, 
lăsându-i nemișcat corpul roz. Han spera să nu i se ceară să 
repete. 

— Ce să facem noi cu fierătania asta? zise Tucanu'. 

— Pe moment, e tot ce avem mai bun. Da sau nu. 

— Bun, îl luăm, concluzionă Nicolas. Totuși, dat fiind că nu-i 
vreo mare sculă, ni-l dai cu cinci sute de euro și aia e. 

e 

Nicolas se duse cu pistolul acasă. Îl ţinea ascuns în chiloţi, cu 
țeava îndreptată în jos, fierbinte. 

Înaintă cu naturaleţe pe holul cu gresie albă și verde. Tatăl îl 
aștepta în sufragerie. 

— Mâncăm doar noi. Maică-ta vine mai târziu. 

— Ănă. 

— Niciun „ahă”. Ai grijă cum vorbești! 

— Așa vorbesc eu. 

— Scrii mai frumos decât vorbești. 

Tatăl, îmbrăcat cu o cămașă în carouri, stătea în capul mesei 
și urmărea mersul fiului său de parcă ar fi fost copilul altuia. 
Sufrageria nu era mare, dar era curată, decentă, aranjată 
aproape cu gust: mobila simplă, serviciul de pahare pentru 
oaspeți așezat la vedere, într-o vitrină, un vas de ceramică de 
Deruta, suvenir dintr-o călătorie în Umbria, în care de obicei se 
țineau fructele, faţa de masă cu motive marine și covoare Kilim, 
cu patina vremii, pe jos. Exageraseră doar cu lampadarele și 
candelabrele, asta era o problemă veche: un compromis între 
trecut (candelabrul de cristal) și prezent (lampadarul cu picior 
înalt). Mena voia multă lumină în acea casă, el s-ar fi putut lipsi 
de ea. Cărţi erau în hol și într-un raft în camera de zi. 

— Cheamă-ţi fratele și hai la masă. 

Nicolas se limită să ridice volumul vocii, fără să se miște de 
unde era: 

— Christian! 

Tatăl dădu semne că începea să se enerveze, semne pe care 
Nicolas nu prea le luă în seamă. Un pic mai încet, dar nu mult, 
își strigă din nou fratele. Și fratele apăru, în pantaloni scurți, 
cămășuță albă, cu un larg surâs de mulţumire care îi lumina 
faţa, și se duse repede să se așeze târându-și scaunul pe 
pardoseală. 


VP - 54 


— Ei, Christian, știi că mamei nu-i place. Ridică scaunul ăla. 

ÎI ridică, deși deja se așezase pe el, și o făcu cu privirea ţintă 
la fratele lui mai mare, care stătea în picioare, nemișcat ca o 
statuie. E 

— Vă rog să luaţi loc, domnule Ahă, făcu tatăl, ridicând 
capacul vasului de lut pe care îl adusese la masă. V-am pregătit 
paste cu spanac. 

— Spanac cu paste? Da' ce, suntem la Nisida? 

— Da' ce, știi tu ce se mănâncă la Nisida? 

— Știu. 

— Știe, repetă fratele lui. 

— Tu ţine-ţi gura, făcu tatăl punând în farfurii, apoi, către 
celălalt fiu: Așază-te, fă-mi această plăcere. 

Și Nicolas se așeză cu farfuria de paste cu spanac în faţă, cu 
pistolul de la chinez îndesat în chiloți. 

— Ce-ai făcut azi? îl întrebă. 

— Nimic, făcu Nicolas. 

— Cu cine te-ai întâlnit? 

— Cu nimeni. 

Tatăl rămase cu furculița cu paste la jumătatea distanței 
dintre farfurie și gură. 

— Ce înseamnă tot acest nimic? Și cine sunt acești nimeni? 

O spusese privindu-l pe Christian ca și cum l-ar fi vrut 
complice. Dar apoi își aminti că lăsase carnea pe foc, se ridică și 
dispăru în mica bucătărie. Și de acolo se auzea continuând: 
„Nimeni. El iese cu nimeni. El nu face nimic, e clar, nimic. Și eu 
muncesc din greu pentru tot acest nimic.” Ultima frază o repetă 
în sufragerie, apărând cu fripturile pe un platou: 

— Eu am muncit pentru tot acest nimic. 

Nicolas ridică din umeri și începu să deseneze pe masă cu 
dinţii furculiţei. 

— Mănâncă, zise tatăl, văzând că cel mic făcuse deja curat în 
farfurie, în timp ce celălalt nici nu se atinsese de paste. 

— Deci, ce-ai făcut? Ai fost la școala? Nu era nimeni la școala? 
Te-a ascultat la istorie? 

Dădea drumul la întrebări în timp ce fiul cel mic rămăsese ca 
unul care nu înțelege limba, cu o expresie de amabilă 
indiferență. 

— Mănâncă, continuă tatăl, iar Christian: 

— Nico e tare. 


VP-55 


— Tare la ce? Tu taci, iar tu mănânci. Ai înţeles că trebuie să 
mănânci? Vii acasă, te așezi la masă și mănânci, spuse 
adresându-i-se lui Nicolas. 

— Dacă mănânc, mă ia somnul și nu mai pot să învăţ, făcu 
Nicolas. 

Tatăl se calmă: 

— Deci după masă înveţi? 

li cunoștea el punctul sensibil. La școală, Nicolas se făcuse 
remarcat de mai mulţi profesori, mai ales la teme - când un 
subiect îi plăcea, nu-l depășea nimeni. De Marino, proful de 
literatură, îi spusese tatălui său încă de la prima întâlnire cu 
părinţii: „Fiul dumneavoastră are talent, are un fel al său bine 
definit de a vedea lucrurile și de a le exprima. Cum să spun”, îi 
zisese el surâzând, „știe să dea formă zgomotului lumii și alege 
cele mai potrivite cuvinte ca să-l descrie”. Tatăl ţinea strâns la 
piept aceste cuvinte și le îngrijea cum își îngrijește cloșca puii, 
apoi și le repeta imediat ce în comportamentul lui Nicolas ceva 
nu-i dădea pace, ceva îl sâcâia. Și era mereu gata să se 
liniștească imediat ce-l vedea că începe să citească, să studieze, 
să caute pe internet ce-l interesa. 

— Nu, nu învăţ. Pentru ce să învăţ? zise Nicolas și își roti 
privirea ca și cum ar fi căutat dovezi despre lipsa de importanţă 
a acelor pereţi, a acelei adunături de obiecte, ca să nu mai 
spunem de poza tatălui în trening cu elevii care, acum vreo zece 
ani, câștigaseră nu știu ce turneu de volei. 

Volei? Ce este voleiul? Ar fi trebuit să scrie un eseu despre 
acele campionate cretine pentru copii idioţi, aia ar fi trebuit să 
facă. Să descrie mizeria părinţilor și coșurile de pe fețele micilor 
jucători. Îi reveni în minte chestia tare pe care o avea în 
pantaloni, și se pipăi. 

— De ce te pipăi, ei? De ce te tot pipăi? Tatălui îi apăru în 
frunte ridul care îi apărea când o făcea pe capul familiei. 
Mănâncă, nu înţelegi că trebuie să mănânci? 

— Nu, în seara asta nu mi-e foame, spuse, și lăsă să cadă 
asupra părintelui său o privire goală, fără portiță de scăpare, 
ceea ce era mult mai rău decât o insultă rebelă. 

„Ce să mă fac eu?” citea în ochii tatălui. „Nu valorezi nimic, 
profule”, îi răspundea în gând fiul cu o indiferenţă calmă. 

— Trebuie să înveţi, ești deștept. Când o să fie momentul, îţi 
plătesc o școală serioasă, un master. Poţi să pleci în Anglia, în 


VP - 56 


America. Aud că pleacă mulți. Dar știu și eu cum stau lucrurile. 
Apoi când se întorc, li se deschid toate ușile. Sunt gata să fac și 
un credit la bancă pentru asta. 

Îndepărtase între timp farfuria, dar, ca să nu pară patetic, 
începuse să ciugulească din ea câte ceva, își umplea gura și se 
preda în faţa fiului adolescent, căruia, auzind despre plătitul 
unei „școli serioase”, îi venea să râdă. Nu o făcu, cu siguranță 
nu din respect, ci pentru că, pentru prima dată, putea să-și facă 
niște calcule și se pierdu imaginându-și că, dacă ar fi vrut, 
școala aia serioasă și-ar fi putut-o plăti singur, ba mai mult, ar fi 
putut chiar s-o cumpere, cum fac adevărații boși, și s-o cumpere 
imediat chiar, cu banii jos, nu ca toţi ăia care se împovărează 
plătind lună de lună mașina, scuterul, televizorul. Apoi intră în 
raza lui vizuală fratele mai mic și lăsă să-i scape în sfârșit un 
zâmbet. 

— Tată, trebuie să termin școala. Școala asta, zise. Chiar dacă 
nu înseamnă mai nimic. 

— Nico, încetează cu acești „nimic”, cu acești „nimeni”. Noi 
aici suntem... 

Voia să încheie pe un ton împăciuitor, voia să se arate 
înțelegător. 

Cina luase sfârșit. Tatăl duse în bucătărie ce era de dus, puse 
totul la loc, și, ca să nu rămână singur în acel decor domestic, 
încercă să redeschidă discuţia. 

Christian mâncase în liniște, cu ochii în farfurie: abia aștepta 
să se închidă cu Nicolas în camera lor. Fratele lui îi făcuse cu 
ochiul de câteva ori surăzând, era clar că avea ceva important 
să-i povestească. Un surâs pe care tatăl îl observase și se înfurie 
din nou: 

— Cine căcat te crezi tu, Nicolas? Numai prostii ai făcut până 
acum. Ne-ai făcut de rușine. Ai repetat un an la școală. De unde 
îți vine aroganța asta? Eşti prea nesimţit. Al de sus ţi-a dat 
talent cu caru’ și tu îţi baţi joc de el ca un bou! 

Profită de absența soţiei ca să se descarce. 

— Tată, știu poezia asta deja. 

— Atunci ai grijă s-o înveţi pe de rost. Poate în felul ăsta o să 
fii mai puţin arogant. 

— Da' ce-am făcut? răspunse, și totuși tatăl părea să fi intuit 
ceva. 

Oricât de abil putea Nicolas să disimuleze, să camufleze, să 


VP - 57 


ascundă, purta pe el semnele schimbării de direcţie. Un 
eveniment important e ca o funie cu care te legi, și la fiecare 
mișcare te strânge mai tare, te roade și te zdrelește, și în final 
lasă pe piele semne vizibile. lar Nicolas târa după el, agățată de 
mijloc, o funie care-l lega de garajul chinezilor din Gianturco. ÎI 
lega de primul lui pistol. 

Nu există pe lume alt loc mai potrivit unde să te prefaci decât 
la tine acasă. Și Nicolas se prefăcea. 

Când tatăl crezu că își terminase lecţia, Nicolas se repezi în 
camera lui, urmat de Christian. 

— Sigur ai făcut ceva, zise surâzând Christian, cu nerăbdarea 
celui care vrea să afle. 

Nicolas voia să simtă din plin plăcerea de a prelungi 
așteptarea și-și făcu de lucru cu mobilul timp de un minut bun, 
până ce în cadrul ușii de la camera lor apăru chipul mamei, care 
abia se întorsese acasă. Ca și cum ar fi căzut din picioare de 
somn, cei doi se băgară imediat în pat, cu televizorul închis și un 
rapid „ciao, mamă”, singurul răspuns la timida ei încercare de a 
începe o conversaţie. Tăcerea care ajungea la ea după fiecare 
întrebare o făcu să înţeleagă că altceva nici nu era posibil să 
scoată de la ei. 

Imediat ce se închise din nou ușa, Christian se urcă în patul 
fratelui său: 

— Hai, povestește-mi. 

— Uite! răspunse, și scoase vechea fierătanie belgiană. 

— Ce miștooo! spuse Christian smulgându-i pistolul din mână. 

— Ei, fii atent, că e încărcat! 

Și-l plimbară de la unul la altul de mai multe ori, mângâindu-l. 

— Demontează-l puţin! îl rugă Christian. 

Nicolas îi desfăcu tamburul și Christian îl învârti în mână. 
Părea un copil cu primul lui pistol de cowboy. 

— Și acum ce faci cu el? 

— Cu el începem treaba. 

— Adică? 

— Ne facem niște mici plăceri... 

— Pot să vin și eu? 

— Vedem. Dar ai grijă, nu trebuie să spui la nimeni. 

— Normal, glumești? 

Apoi îl îmbrăţișă ca de fiecare dată când se ruga pentru vreun 
cadou. 


VP - 58 


— În noaptea asta poţi să mi-l dai? ÎI ţin sub pernă. 

— Nu, în noaptea asta, nu, zise Nicolas băgându-se cu pistolul 
sub pătură. In noaptea asta îl ţin eu sub pernă. 

— Da’, mâine, eu. 

— OK, mâine tu. 

Joaca de-a războiul. 


e Baloane 


Nicolas nu se gândea decât la un singur lucru: cum s-o 
îmbuneze pe Letizia. Nu știa ce să facă, nu-i răspundea. Nici la 
telefon, nici la fereastră: era prima dată când se comporta așa, 
când nu voia să-l asculte în timp ce el o lua cu binișorul, îi cerea 
iertare, îi jura dragoste eternă. Măcar de-ar fi urlat la el, cum 
făcuse la început, cum făcea mereu când se certau, măcar să-i fi 
vorbit urât, să-l jignească, dar nimic, nici măcar concesia asta 
nu voia să i-o facă. lar el simţea că dacă n-o avea alături, zilele 
lui erau incomplete. Fără mesajele ei pe WhatsApp, fără felul ei 
dulce de a fi se simţea golit. Avea nevoie de mângâierile 
Letiziei. Acele mângâieri pe care cine trage din greu le merită. 

Era momentul să vină cu o idee, și pentru început se duse să 
discute cu Cecilia, cea mai bună prietenă a Letiziei. 

— Lasă-mă-n pace, fu prima ei reacție când îl văzu. Lasă-mă-n 
pace, e treaba voastră. 

— Nu, te rog, Ceci. Trebuie doar să-mi faci o mică favoare. 

— Ba nu-ţi fac nicio favoare. 

— Nu, serios, doar una mică, și o obligă să-l asculte blocându-i 
ușa de la intrare. Trebuie să faci așa încât Letizia să-și lase 
scuterul în faţa casei tale, pentru că trebuie să fac ceva. La ea 
acasă îl ține în garaj și deci nu pot intra. 

Putea foarte bine, dar nu era o idee bună să spargă ușa de la 
garajul familiei Letiziei. 

— Nu, nici vorbă. Las-o așa, Nico, și-și încrucișă braţele la 
piept. 

— Cere-mi orice, cere-mi orice și-ţi dau, dacă-mi faci serviciul 
ăsta. 

— Nu, pe bune... Letizia... te-ai comportat oribil cu Renatino, 
ai făcut o mare porcărie. 


VP -59 


— Ce legătură are? Când cineva ţine la altcineva, da' ţine 
mult, mult de tot, de persoana aia nu trebuie să se apropie 
nimeni. 

— Da, dar nu în felul ăsta, zise Cecilia. 

— Tu spune-mi ce vrei la schimb, dar fă-mi serviciul ăsta. 

Cecilia era de neclintit, nu părea să poată fi cumpărată. În 
realitate, însă, punea în balanţă ce putea să-i propună. 

— Două bilete la concert. 

— OK. 

— Dar nu vrei să-ţi zic ce concert? 

— Oricare, am o grămadă de prieteni care vând bilete. 

— OK, atunci vreau să merg la Benji & Fede. 

— Cine pula mea sunt ăştia? 

— Uau, n-ai auzit de Benji & Fede? 

— Mi se rupe mie de ei. O să ai biletele. Atunci când facem 
chestia? 

— Mâine-seară vine la mine. 

— Perfect. Trimite-mi un mesaj, gen „toate bune”, și înțeleg 
eu. 
Işi petrecu toată ziua căutând pe cineva care-i putea face rost 
de cele mai scumpe baloane care existau în comerț, trimitea 
mesaje la toată lumea. 


Maharajahul 

Băi, baloane, dar nu de-alea de la 
piață. Baloane mişto, din alea pe 
care scrie pe fiecare / love you. 


Dinţișor 
Nicolas, da' unde pula mea să le găsesc? 


Maharajahul 
Hai, ajută-mă. 


A doua zi s-au dus departe, la Caivano, acolo unde Dronă 
descoperise pe internet un mare furnizor de materiale pentru 
evenimente și petreceri tematice; asigura recuzita chiar și 
pentru filme și videoclipuri. Au cumpărat baloane de două sute 
de euro și un fel de butelie portabilă ca să le umile cu heliu. 

Când primi mesajul de la Cecilia, erau deja pe poziţii în fața 


VP - 60 


casei și își puseră bicepșii la treabă ca să umfle pungi întregi de 
baloane. Unu, doi, trei, zece. El, Nicolas, apoi Pește-moale, 
Dinţișor, Briato umflau și legau fiecare balon cu o panglică roșie 
și-l agăţau de scuter. Când se umplu de baloane, care, toate la 
un loc, îl trăgeau în sus, scuterul mai atingea pământul doar cu 
cricul, roţile se ridicaseră câţiva centimetri de la pământ. Îi 
trimise un mesaj Ceciliei: „Zi-i să coboare”, apoi se ascunseră în 
spatele furgonetei unei firme de mutări, parcată pe partea 
opusă. 

— Trebuie să cobor puţin, Leti, zise Cecilia, prinzându-și cu un 
elastic părul lung până la fund, în timp ce se ridica din fotoliu. 

— De ce? 

— Trebuie să cobor un minut. Am ceva de făcut. 

— Așa, deodată? Nu mi-ai zis nimic. Lasă, hai să stăm în casă. 

Letizia stătea tolânită pe patul prietenei, cu ochii 
întredeschiși. Doar dădea puţin din picioare, întâi dintr-unul, 
apoi din celălalt, și părea că în acea mișcare ritmică se 
concentra întreaga ei forță vitală. 

De zile întregi doar asta făcea, motiv pentru care Cecilia, 
chiar dacă era puţin invidioasă pentru relaţia pe care Leti o avea 
cu Nicolas, nu mai suporta să-și vadă prietena în starea aia și 
spera ca lucrurile să revină la normal între ei. 

— Nu, nu, trebuie să cobor puţin. E ceva foarte urgent. Și hai 
și tu, că-ţi prinde bine, facem o plimbare. 

Îi luă câteva minute, dar în final reuși s-o convingă. Imediat ce 
ieșiră pe poartă, Letizia văzu puzderia de baloane și înţelese. Se 
trezi cu Nicolas în faţa ei pe neașteptate, ca ieșit dintr-un joben, 
și, în sfârșit, îi vorbi: 

— Uau, ce tâmpit ești, zise râzând. 

Nicolas se apropie de ea: 

— lubi, hai să ridicăm acest cric și să ne lansăm în zbor. 

— Nu știu ce să zic, Nico, zise Letizia. Ai făcut o groază de 
prostii. 

— Așa e, iubire, greșesc mult, mereu greșesc. Dar greșesc 
pentru tine. 

— Da, pentru mine, asta-i o scuză, ești violent, aia e. 

— Sunt violent, sunt un idiot. Poţi să mă acuzi de orice. O fac 
pentru că atunci când mă gândesc la tine, iau foc. Dar în loc să 
mă consum, cu cât ard mai mult, cu atât devin mai puternic. Nu 
e nimic de făcut. Dacă se uită unu la tine, îmi vine să-l bat, nu 


VP - 61 


mă pot stăpâni. E ca și cum ar fura din tine. 

— Eşti prea gelos, asta-i problema. 

Opunea rezistență din vorbe, dar mâinile îl mângâiau deja pe 
obraji. i 

— O să încerc să mă schimb. Iți jur. Tot ce fac, fac cu gândul 
că vreau să fii soţia mea într-o zi. Lângă tine vreau să devin cel 
mai mișto bărbat pe care l-ai cunoscut, cel mai mișto pe bune. 

Profită de gestul ei ca să-i apuce mâinile, să le întoarcă și să-i 
sărute palmele. 

— Cel mai mișto bărbat nu se comportă așa, îi răspunse ea, 
arătându-se supărată și încercând să-și elibereze mâinile din 
strânsoare. 

Nicolas și le duse o clipă la inimă, apoi, încet, le dădu drumul. 

— Dacă am greșit, am greșit crezând că te protejez. 

Letizia avea aţintiţi asupra ei ochii lui Nicolas, dar și cei ai lui 
Pește-moale, ai lui Dinţișor, ai lui Briato, ai Ceciliei și ai 
oamenilor din cartier: abandonă orice rezistenţă și-l îmbrățișă în 
aplauzele tuturor. 

— Să le fie de bine, s-au împăcat, zise Pește-moale. 

După care Dinţișor trase pe gură heliu din baloane și începu 
să vorbească cu voce piţigăiată; ceilalţi nu se lăsară mai prejos. 
Și vocile alea atât de ridicole păreau mult mai potrivite pentru ei 
decât cele serioase și importante pe care se antrenau să le 
obțină. 

Apoi Nicolas își făcu loc pe scuter printre baloane, o ridică pe 
Letizia și o așeză în fața lui, lipind-o de el, ridică cricul și zise: 

— Și-acum, să zburăm! 

— Eu n-am nevoie de baloane ca să zbor, zise Letizia 
îmbrățișându-l, ești suficient tu. 

În acel moment, Nicolas scoase un briceag și începu să taie 
pe rând panglicile baloanelor. Galbene, roz, roșii, albastre: unul 
după altul se ridicau în văzduh colorând cerul, în timp ce Letizia 
le urmărea cu privirea, în sfârșit veselă, plină de încântare. 

— Staţi, staţi! Putem să le luăm noi? 

Câțiva copii de șase, șapte ani se apropiaseră de Nicolas 
atrași de acele baloane atât de frumoase, cum nu mai văzuseră 
niciodată. 

| se adresară respectuoși cu „mata” și asta îi făcu plăcere. 

— Băi, să moară frate-meu, pe bune. 

Și începu să taie panglicile și să le lege copiilor baloanele de 


VP - 62 


încheietura mâinii. Letizia îl privea admirativ, iar Nicolas îi 
mângâia demonstrativ pe puști și căuta din ochi alţi copii, cât 
mai mulți, cărora să le dăruiască un balon. 


e Jafuri armate 


Nicolas apăru în faţă la Noul Maharajah, unde dădu peste 
Agostino. 

— Gata, Nico, nu ne mai lasă să intrăm, zise în dialect. 

Lângă el, Dinţișor dădea din cap trist; preţ de o clipă atinsese 
cerul cu degetul și acum fusese expediat înapoi pe pământ cu 
un șut în fund. Lollipop, în schimb, abia ieșit de la sală, cu părul 
încă ud, era plin de energie. 

— Cee? Băi, ce căcănari. 

— Da, cică acum, că nu mai e Copacabana, le e târșă că nu 
platim. Și, oricum, separeul lui l-au dat la alții. 

— Pula mea, repede i-au mai tras-o! Nici nu l-au săltat bine, 
că l-au și înlocuit, zise Nicolas. 

Privea în jur ca și cum ar fi căutat o ușă secundară, de 
serviciu, vreun spaţiu pe unde ar fi putut pătrunde. 

Agostino se apropie: , 

— Maharajahule, ce facem acum? Aștia se pișă pe noi. Alții 
lucrează, și noi... Mereu să acoperim găurile. Noi suntem mereu 
suplinitori și alţii, mereu profesori. 

Trebuiau să-și dea seama cum să se reorganizeze. Și sarcina îi 
revenea lui Nicolas, el era șeful. 

— Trebuie să organizăm un jaf armat, zise categoric. 

Nu era o propunere, era o constatare. Tonul vocii suna a 
decizie definitivă. Lollipop își miji ochii. 

— Un jaf? zise Agostino. 

— Da, un jaf. 

— Cu ce, cu pula-n mână? zise și Dinţișor, care, la auzul acelei 
propuneri, se trezise din amorțeală. 

— Eu am un pistol, zise Nicolas și le arătă vechea sculă 
belgiană. 

Când îl văzu, pe Agostino îl pufni râsul. 

— Ce e vechitura asta? 

— Mamă, da' ce e, mă, aicea? Western? Acum te-ai făcut 


VP - 63 


cowboy? puse paie pe foc Dinţișor. 

— Asta avem și cu asta lucrăm. Ne punem câăștile integrale și 
ne ducem. 

Nicolas își înfundă mâinile în buzunare. Aștepta. Pentru că 
aceea era și o probă. Care dintre ei dădea înapoi? 

— Da’ tu ai cască integrală? Eu n-am, zise Agostino. 

Nu era adevărat, avea cască integrală, și chiar una nouă, dar 
îi trebuia o scuză oarecare ca să câștige timp, să înțeleagă dacă 
Nicolas vorbea prostii sau nu. 

— Eu am, zise Dinţisor. 

— Și eu, confirmă Lollipop. 

— Băţ-de-chibrit, i se adresă Nicolas lui Agostino, tu pune-ţi o 
eșarfă, un fular de la mă-ta... 

— Ne trebuie o bâtă. Hai s-atacăm un supermarket, propuse 
Dinţișor. 

— Dar mergem așa? Fără să știm nimic, fără să studiem deloc 
locaţia? zise Agostino. 

Acum balanţa atârna de partea jafului. 

— Uau, să studiem locaţia? Da' unde te crezi, mă? În Point 
Break? Mergem, stăm înăuntru maxim cinci minute, luăm toți 
banii și ne cărăm. Oricum, o să fie ora închiderii. Apoi o tăiem 
de-acolo și dăm lovitura la două tutungerii, lângă gară. 

Nicolas le dădu întâlnire celor trei în faţa casei lui peste o oră. 
Scuterul și căștile, cu asta trebuiau să vină, bâta o aducea el. Cu 
câţiva ani în urmă începuse să fie pasionat de baseball și 
începuse să colecționeze șepci. Nu înţelegea nimic din regulile 
acestui sport; o dată văzuse un meci pe internet, dar se 
plictisise teribil. Insă farmecul acelei lumi atât de americane 
rămăsese intact și așa furase de la Mondo Convenienza o bâtă 
de baseball căreia uitaseră să-i pună etichetă. Nu o folosise 
niciodată, dar îi plăcea, o găsea agresivă, rea în simplitatea ei, 
identică celei pe care o avea Al Capone în The Untouchables. 

Ştia deja cui s-o încredinţeze, și când Agostino văzu că-i este 
oferită, nici nu clipi, știa că urma să pice pe el sarcina. 
Exprimase prea multe dubii. 

Agostino se urcase în spate pe scuterul lui Lollipop, care, cu 
acea ocazie, etala o cască integrală Shark de care cine știe de 
unde făcuse rost. Nicolas, în schimb, îl avea cu el pe scuter pe 
Dinţișor, și fiecare dintre ei purta căști a căror culoare originară 
fusese înlocuită de mult de zgârieturi și pete. 


VP - 64 


Băgară viteză spre supermarket. Aleseseră un vechi magazin 
Crai, departe de Forcella - în caz că lucrurile n-ar fi ieșit bine, să 
nu se ducă prea mult vestea. Supermarketul era la ora închiderii 
și din acest motiv, pe partea opusă a străzii era o mașină de 
pază privată. 

— Ua, ce căcănari! zise Nicolas. 

Mângâia mânerul șlefuit al pistolului, descoperise că îl relaxa. 
Asta chiar nu prevăzuseră. O greșeală pe care n-o vor mai face 
a doua oară. 

— Ei, ţi-am zis că trebuie să mergem înainte în recunoaștere, 
fraiere! Hai să vedem care-i treaba la tutungerie, zise Agostino 
cu un aer satisfăcut, și îi dădu un brânci din spate lui Lollipop, 
care imediat acceleră și ridică braţul în semn că știe el unde să 
meargă. 

Destinația era o tutungerie cum sunt un milion în Italia. Două 
vitrine căptușite cu lozuri și foi A4 care decretau că da, chiar 
acolo, săptămâna trecută cineva câștigase 20 000 de euro, iar 
altcineva câștigase anul trecut mai mult decât dublul acestei 
sume, ca și cum norocul alesese acel loc ca să se manifeste. In 
faţă, nici măcar un tip dintre acei pierde-vară care-și încearcă 
norocul la preţ redus; trotuarul era gol. Momentul era potrivit. 
Parcară scuterele îndreptate spre direcţia de fugă pe care, din 
instinct, o crezură cea mai sigură: o intersecţie în cruce cu o 
pasarelă deasupra. Urmau să facă zigzaguri printre celelalte 
scutere, cu mașinile ca zid de apărare. 

Nicolas nici nu așteptă să coboare bine și ceilalţi, intră cu 
pistolul pregătit: 

— Idiotule, pune aici toţi banii. 

Proprietarul, un om mic de statură cu un tricou murdar pe el, 
așeza pachetele de ţigări pe raft în spatele tejghelei și ceea ce 
auzi fu doar o voce atenuată de cască. Cuvintele lui Nicolas nu 
le înțelesese, dar fusese suficient tonul ca să se întoarcă, cu 
mâinile ridicate. Era un om trecut bine de vârsta pensionării și 
scena aia probabil o trăise de multe alte ori. Nicolas se aplecă 
peste tejghea și-i puse pistolul la tâmplă. 

— Mișcă-te, pune aici banii, pune banii imediat, zise Nicolas și 
îi aruncă o pungă de plastic pe care o luase de la maică-sa după 
ce aruncase rețetele de la medic pe care le ţinea în ea. 

— Încet, încet, încet, zise proprietarul tutungeriei, încet, nicio 
problemă. 


VP - 65 


Ştia că abordarea corectă era o cale de mijloc între colaborare 
și fermitate. Prea multă pasivitate i-ar fi făcut să creadă că-și 
bate joc de ei. Prea multă agresivitate, și s-ar fi hotărât că aia 
era ultima lui zi. Rezultatul ar fi fost același: un glonţ în cap. 

Nicolas se aplecă și mai mult, astfel încât să lipească ţeava 
pistolului de fruntea bărbatului. Vânzătorul cobori braţele și 
apucă punga. În acel moment intră Agostino cu bâta de 
baseball, pe care o ţinea pe umăr de parcă se pregătea pentru o 
lovitură de zile mari. 

— Deci cui îi crăp capu'? 

Intră și Dinţișor. Își luase cu el rucsacul de școală și acum se 
concentra pe gume de șters, caramele, pixuri, aduna tot ce-i 
apărea în cale, în timp ce Nicolas nu-și lua ochii de pe 
proprietarul  tutungeriei, care umplea punga mototolind 
bancnote de zece și de douăzeci de euro. 

— Băi, hai mai repede! urlă Lollipop de-afară. 

Era cel mai mic dintre ei patru și-i revenise lui rolul să ţină de 
șase. 

Nicolas roti pistolul ca și cum i-ar fi zis omului să scoată tot ce 
are. Acesta se execută, apucă tot ce mai rămăsese în casă și 
ridică din nou braţele. 

— Ai uitat lozurile, zise Nicolas. 

Omul cobori din nou braţele, dar de data asta, în loc să 
urmeze ordinul lui Nicolas, își folosi mâinile ca să arate spre 
pungă și să dea de înțeles că ceea ce era înăuntru ar fi fost 
suficient. Acum puteau să plece. 

— Dă-mi toate lozurile, băi, muie, dă-mi toate lozurile! îi urlă 
Nicolas. 

Agostino și Dinţișor îl priveau în tăcere. La strigătul lui Lollipop 
se duseseră deja spre ieșire și nu înțelegeau de ce Nicolas 
pierdea încă timpul cu lozurile. Punga aia plină de bani părea 
de-ajuns pentru toată lumea. Dar Nicolas era de altă părere. 
Pentru el, atitudinea proprietarului tutungeriei era un ultraj; 
smulgându-i punga cu bani din mână, îl lovi cu patul pistolului 
și-l trânti la pământ. Se întoarse către ceilalți și zise: 

— Afară! 

— Uaa, ești nebun, Nico! îi strigă Agostino în timp ce goneau 
prin trafic câte doi pe scuter. 

— Acum hai și la un bar, îi răspunse Nicolas. 

Barul părea fotocopia tutungeriei. Două vitrine soioase, dar 


VP - 66 


acoperite cu reclame pentru croasanțţii pe care toată lumea îi 
mânca cu un deceniu în urmă: un local anonim, frecventat 
mereu de aceleași persoane. Era ora închiderii, oblonul era tras 
pe jumătate. Și de data asta Nicolas intră primul. Băgase sub 
șaua scuterului punga cu banii de la tutungerie și luase o pungă 
dintr-un coș de gunoi gol. Barmanul și cei doi chelneri urcau 
scaunele pe mese și aproape nici nu-și dăduseră seama că 
Nicolas și Dinţișor, care-l convinsese pe Agostino să-i cedeze 
bâta, intraseră. 

— Scoateţi toţi banii, scoateţi toţi banii, puneţi aici toţi banii! 
urlă Nicolas și aruncă punga de gunoi la picioarele chelnerilor. 

De data asta, nu-și mai scoase pistolul, pentru că adrenalina 
care-i pompa în vene și ultima imagine a omului de la 
tabacherie căzut la pământ îi dădeau siguranţa că n-avea cum 
să iasă prost. Dar cel mai tânăr dintre chelneri, un băiat cu fața 
ciupită de coșuri, care era poate cu vreo doi ani mai mare decât 
Nicolas, dădu arogant cu piciorul în pungă, trimițând-o sub una 
dintre mese. Nicolas duse mâna la spate - dacă voiau să 
sfârșească ciuruiţi, pentru el era mai mult decât în regulă -, dar 
lui Dinţișor, bâta aia de baseball îi ardea palmele. incepu cu 
ceștile de cafea aliniate și pregătite pentru micul dejun de a 
doua zi. Le făcu ţăndări dintr-o singură lovitură, împrăștiind 
cioburi peste tot, îl atinseră și pe Nicolas, care, din instinct, 
ridică mâna și o duse la faţă, uitând că avea casca pe cap. Apoi 
veni rândul sticlelor de băutură. Lichidul ca un scuipat de 
culoarea ambrei porni dintr-o sticlă de Jägermeister și sfârși pe 
fruntea chelnerului mai tânăr, cel care dăduse cu piciorul în 
pungă. 

— Acum sparg casa de marcat, să moară mama, și apoi dau 
la cap, zise Dinţișor. 

Indreptă bâta pe rând spre chelneri, ca și cum s-ar fi decis al 
cărui cap să-l despice mai întâi. Nicolas își spuse c-o să se ocupe 
mai târziu de Dinţișor. Nu era acum momentul. Ca să facă să 
crească ameninţarea, își scoase pistolul. Chelnerul cu fața 
ciupită căzu în genunchi și recuperă punga, în timp ce colegul 
lui se grăbi să ajungă la casa de marcat și să apese pe buton ca 
s-o deschidă. Ziua trebuie să fi fost bună, pentru că Nicolas văzu 
multe bancnote de cincizeci de euro. Intre timp, Agostino, atras 
de toată agitația aia, se strecură în bar și începu să 
îngrămădească în alt rucsac sticlele de whisky și de vodcă care 


VP - 67 


supravieţuiseră furiei lui Dinţișor. 

— Băi, sunteţi înăuntru de un minut jumate, iar. Sunteţi înceţi 
ca melcii! 

Urletul lui Lollipop în dialect îi readuse pe cei trei la realitate și 
într-o secundă erau toţi afară. Din nou pe scutere, din nou în 
trafic. Fiecare pierdut în gândurile lui. Fusese atât de ușor totul, 
atât de rapid, ca o lovitură reușită. Doar Nicolas era cu mintea în 
altă parte și, în timp ce cu dreapta trăgea de ghidon ca să evite 
un Fiat Punto care se hotărâse să frâneze cine știe din ce cauză, 
cu stânga compunea un mesaj pentru Letizia: „Noapte bună, 
mica mea panteră”. 

e 

Când se trezi, cu ochii încă lipiţi și în urechi cu zgomotul zilei 
precedente, primul lucru pe care-l făcu Nicolas fu să-și verifice 
telefonul. Letizia îi răspunsese, după cum se așteptase, și îi 
trimisese chiar și o serie de inimioare. Ajunse la școală pe la 10 
și, dat fiind că deja întârziase, se gândi că jumătate de oră în 
plus sau în minus n-ar fi făcut nicio diferenţă, așa că se ascunse 
în baie să tragă un joint. A treia oră, dacă își amintea bine, o 
avea cu De Marino. Era singurul prof pe care-l putea suporta. 
Sau, cel puţin, nu-i era indiferent. I| durea undeva de tot ce le 
povestea, dar îi aprecia insistența. El nu se resemna în fața 
nepăsării elevilor și încerca să meargă în profunzime cu puștii 
pe care-i avea în față. Nicolas îl respecta pentru asta, chiar dacă 
știa că Valerio De Marino n-avea să salveze în veci pe nimeni. 

Sună de ieșire. Zgomot de uși care se deschid larg și pași pe 
coridoare. WC-ul în care se ascunsese urma să fie luat cu asalt 
în câteva clipe, iar Nicolas aruncă restul de ţigară în toaletă și se 
duse să se așeze în bancă. Profesorul De Marino intră privind 
către clasă, nu cum făceau ceilalţi, pentru care materia predată 
era doar o piesă pe banda de montaj. Cu cât se termină mai 
repede tura, cu atât pleci mai repede acasă. 

Așteptă să intre toată lumea și apoi luă în mână o carte, pe 
care o făcu sul, ca și cum ar fi fost ceva fără valoare. Stătea 
sprijinit de catedră și bătea ritmul pe genunchi cu acea carte. 
Nicolas îl fixă cu privirea, fără să-i pese că și De Marino îl fixa pe 
el. 

— Fiorillo, n-are sens să te ascult, nu? 

— N-are, dom” profesor. Mă doare capul îngrozitor. 

— Dar măcar știi ce facem azi la oră? 


VP - 68 


— Cum să nu? _ 

— Mmm. Să știi că nu te întreb „spune-mi unde am ajuns”. |ţi 
pun o întrebare mai plăcută, pentru că la o întrebare plăcută se 
răspunde, de o întrebare severă se fuge. Sau nu? 

— Cum doriţi, zise Nicolas ridicând din umeri. 

— Ce îţi place cel mai mult din tot ceea ce discutăm la oră? 

Nicolas știa cu adevărat ce se discuta la oră. 

— Îmi place Machiavelli. 

— Și de ce? 

— Că te-nvaţă să comanzi. 


e Mica paranza 


Nicolas trebuia să găsească soluția ca să înceapă să facă 
bani, acum că, după arestarea lui Copacabana, pieţele erau 
blocate. Privea în jurul lui, încerca să înțeleagă de unde să 
înceapă. Copacabana știa că trebuie să facă banii să circule, că 
nu e timp de pierdut. Don Feliciano devenise un pentito, dădea 
tot pe goarnă. Alegerea unui înlocuitor ca boss zonal îi revenea, 
odată cu căsătoria Violei Striano cu Motanu', chiar acestuia, 
care ar fi trebuit să discute cu Copacabana. Dar n-o făcea. 

La Copacabana nu mai ajungea niciun mesaj acolo, în spatele 
gratiilor, toţi boșii tăceau, și la fel și soțiile lor. Ce se întâmpla? 
El nu voia să ceară taxe de protecţie. Există doar două 
posibilităţi: ori ceri taxe de protecţie - te ţii de extorsiuni -, ori 
deschizi noi pieţe pentru hașiș și cocaină. Fie magazinele nu 
plătesc taxa de protecție și reușesc să-și păstreze piaţa, ori 
platesc și cer să fie eliminată concurenţa. Era convins de asta. 

Nicolas, Agostino și Briato, cu vechiul pistol belgian, se 
gândeau să treacă, după jafurile armate, la prima lor extorsiune. 

— O facem, zise Briato, să moară mama dacă n-o facem! 

Erau în sala din spate, băgau la videopocker mărunțișul rămas 
de la jaful de la tutungerie și între timp făceau planuri. Dinţișor 
și Biscuit preferau să asculte, pentru moment. 

— Vânzătorii ambulanți... toţi ăia care vând înșiraţi pe 
bulevard trebuie să ne plătească, continuă Briato, le băgăm 
pistolul în gură la toți marocanii și negrii ăștia de căcat și le 
cerem zece, cinșpe euro pe zi. 


VP - 69 


— Cum pula mea să facem, bă, asta? întrebă Agostino. 

— Și la stadion, sunt sigur că toţi ăia cotizau la Copacabana, 
făcu Nicolas. 

— Nu, eu nu cred că Copacabana lua bani de la ăia de la 
stadion. 

— Atunci, îi jefuim pe parcagii, după meci. 

— Da, băi, da’ dacă nu punem banii la un loc, dacă nu lucrăm 
uniţi, o să fim mereu angajaţii șomeri ai altuia! E clară treaba 
asta? 

— Eu sunt de acord. Deocamdată tragem tare și pe urmă mai 
vedem, zise Agostino și mai băgă doi euro în aparat. Apoi, 
apăsând pe butonul de start, zise: Copacabana așa a zis. 

— Adică, ce-a zis? Ai vorbit cu el? sări de pe scaun Nicolas. 

— Nu, nu c-am vorbit... dar nevastă-sa, brazilianca, a zis că 
totul rămâne blocat până când Motanu' decide împreună cu el, 
deci noi tre' să ne descurcăm singuri și în felul ăsta nu ne poate 
reproșa nimic, ne câștigăm pâinea. 

— Ei, da, cum să nu, îi cere Motanu' voie lui, făcu Dinţișor. Lu’ 
ăla i se rupe dintotdeauna, Motanu' comandă el și-atât. Dacă ar 
fi fost încă don Feliciano la putere, nu s-ar fi întâmplat asta. Cum 
e posibil ca la Napoli să nu se știe cine comandă? 

Dădu nervos cu pumnul în aparat - care, în câteva minute, 
între o discuţie și alta, îi mâncase treizeci de euro - și se așeză 
pe un scaun de plastic. 

— Căcănaru' ăla de don Feliciano, zise Nicolas, ne-a lăsat 
singuri. Cu cât mai puţin îi pronunţăm numele, cu atât mai bine. 

— N-a fost mereu căcănar, interveni Dinţișor. 

— Fas-o baltă, zise Agostino, care se sprijini cu coatele pe 
masă ca să ruleze un joint în liniște, și tot în liniște îl dădu să 
circule. 

Mirosul de marijuana rămânea cea mai tare chestie, îi făcea 
imediat să se simtă într-o stare de graţie. Dinţișor scotea fumul 
prin gaura dintre incisivii lui sparţi, așa făcea întotdeauna, și de 
câteva ori chiar reușise să agaţe cu șmecheria asta. Când îi veni 
rândul, Biscuit trase cu nesaţ, apoi, pasându-i jointul lui 
Agostino, reluă: 

— După părerea mea, Maharajahul are dreptate. Trebuie să 
ne unim. N-are sens s-o ardă fiecare de capul lui. 

Pe Agostino îl rodea ceva: să lucreze împreună însemna și să 
se dea de partea cuiva și automat să fie împotriva altcuiva. În 


VP - 70 


schimb, dacă fiecare lucra pentru el, de azi pe mâine, asta ar fi 
presupus ca, în cel mai rău caz, să deranjeze pe cineva, cineva 
căruia ar fi putut să-i ceară apoi scuze dându-i o parte din ceea 
ce câștiga, sau, la limită, să și-o ia-n freză. Să înceapă să se 
unească, să se organizeze, însemna să aibă un șef, și Agostino 
știa că acel șef n-o să fie el. Știa și că în acel caz ar fi trebuit să-l 
consulte și pe vărul primar al tatălui lui, pe Copacabana, prin 
urmare, soarta lui era să devină în mod obligatoriu ori trădător, 
ori loial, și niciuna dintre alternative nu-i surâdea. 

Ca și cum ar fi vrut să-și întărească spusele, Biscuit scoase 
din buzunar un șomoiog mare de bancnote, mototolite grămadă 
ca niște ambalaje de bomboane. 

— Cum pula mea ai, mă, atâţia bani? făcu Dinţișor holbând 
ochii. 

Biscuit îi închise gura: 

— „Șmecherul nu ţine banii în portofel”. Ai uitat de Lefty1%? 

— Uau, m-aţi rupt. Ţi-a zis-o Biscuit, zise Nicolas, dându-i ușor 
una după ceafă lui Dinţișor. 

— Da, da' Lefty ţine banii prinși frumos cu o agrafă. Așa, 
şomoiog, e de supercăcat. 

— Băi, cine-și amintește cum îi zice Lefty dolarului? 

— Salată, zise Agostino, stingând chiștocul de la joint direct 
sub masă. 

— Corect, confirmă Nicolas, ajungând unde voia să ajungă. Și 
cum ai produs salata asta, Biscuit? 

— Cu tovarășii mei, Oreste și Rinuccio. 

— Cine pula mea sunt ăștia? întrebă alertat Nicolas, pentru că 
orice nume necunoscut era un posibil dușman. 

— Oreste, repetă Biscuit, ridicând doar puţin vocea, ca și cum 
ar fi avut în faţă un bătrân de o sută de ani tare de urechi. 

— Oreste Teletabbi, zici? 

— Da! 

— Da’ ăla are cât, opt ani? Deci tu, Teletabbi și...? 

— Și Rinuccio. 

— Care  Rinuccio, fratele lu’ Carlitos Way care e cu 
Cappellonii? Rinuccio Pipilică? 

— Exact, chiar el! exclamă Biscuit ca și cum ar fi zis „În 
sfârșit, te-ai prins”. 


19 Replică celebră a personajului Lefty, interpretat de Al Pacino, din filmul Donnie 
Brasco: Wise guys don't carry wallets, they carry their money in a rol. 


VP -71 


— Și? Cum aţi făcut banii ăştia? 

Nicolas îl fixă cu ochii lui negri, cu care putea să dea foc, și o 
expresie între neîncredere și interes. Cum reușiseră mucoșii ăia 
să strângă bănetul ăla? Și totuși, Biscuit îi avea, deci de undeva 
trebuie să fi provenit. 

— O-o, făcu Dinţișor, ăștia au declanșat războiul copiilor. 

— Ne ducem la toate gonflabilele pe unde sunt copii. 

Biscuit o spuse serios, ridicând capul mândru. Pe ceilalţi îi 
pufni râsul. 

— Gonflabilele pentru copii? Ce pula mea sunt alea? La 
caruseluri? 

— Nu, în parcuri și la castelele gonflabile din centrele 
comerciale. 

— Adică ce pula mea faceţi? 

— Vrei să vii să vezi? Azi ne ducem în Piazza Cavour. 

Nicolas aprobă din cap, era singurul care-l luase în serios. 

— Bun, vin cu tine. 

132 


Briato se urcă pe scuter în spatele lui Nicolas, în timp ce 
ceilalți, rămași în stradă, le strigau cu mâinile pâlnie la gură: 

— Să ne ţineţi la curent despre acest jaf armat la bancă, și 
vrem să știm mai ales care e rolul lui Pipilică! 

Biscuit apucă de coarne bicicleta lui Rockrider și, auzindu-i că 
se spărgeau încă de râs, se întoarse și le scoase limba. 

Pedală până la Piazza Cavour, oprindu-se abia în faţă la 
fontana delle paparelle, fântâna rațelor, unde tritonul avea încă 
pe el albastrul primei cupe câștigate de Napoli. Tatăl lui avea 
atunci mai mult sau mai puţin vârsta lui de-acum și îi povestise 
de multe ori că orașul fusese în sărbătoare zile și nopţi în șir. 
Văzuse cu ochii lui când vopsiseră în albastru bronzul tritonului. 
li plăcea că acea urmă de la sărbătoarea aia rezistase atâta 
timp; de fiecare dată când trecea prin Piazza Cavour, i se punea 
un nod în gât și i se părea că acolo e mai aproape de tatăl lui 
decât la mormântul din cimitir unde mergea duminicile cu 
maică-sa. 

Se ridică în picioare pe pedalele bicicletei ca să vadă de la 
înălţimea celor 135 de centimetri ai săi și-și întoarse capul de la 
dreapta la stânga ca un piţigoi care-și caută perechea. Văzu 


VP- 72 


unde se așezaseră Nicolas și Briato, la intrarea în parc, apoi îi 
văzu ajungând pe Rinuccio Pipilică și Oreste Teletabbi. Erau mai 
mici ca el cu vreo doi ani sau poate doar cu unul. Aveau feţe de 
copii care știu deja totul, vorbeau despre sex și despre arme: 
niciun adult, de când se născuseră, nu crezuse vreodată c-ar 
exista adevăruri, fapte, comportamente nepotrivite pentru 
urechile lor. La Napoli nu se crește treptat: te naști deja în 
realitatea crudă, înăuntrul ei, nu o descoperi pas cu pas. 

Pipilică și Teletabbi nu erau singuri. Fiecare ducea câte doi 
copii pe bicicletă, în picioare, și în spatele lor se înșira un cârd 
de ţânci. Tigani, cu siguranţă. Nicolas și Briato coborâră de pe 
scuter și priviră toată scena amuzându-se, cu braţele încrucișate 
la piept. Mica paranza își făcea intrarea în locurile de joacă cu 
mare tămbălău: pe cei mai mici îi dădeau jos de pe tobogane, 
pe alţii îi împingeau făcându-i să cadă cu fața la pământ, îi 
speriau și-i făceau să plângă. Mamele și bonele urlau în urma 
lor: „Ce faceţi voi, mă? la tăiaţi-o de-aici” sau „Maica Domnului, 
ce v-a apucat, mă?”, în timp ce alergau să-i consoleze pe cei 
mici și-i luau în braţe ca să plece de-acolo. 

In câteva minute, tot locul de joacă se transformă în scena 
unui tărăboi confuz și zgomotos, un haos din care nu se mai 
înţelegea nimic. Apoi Biscuit, cu o figură plină de respect, care 
nu prea i se potrivea, interveni readucând pacea: 

— Doamnă, doamnă, nu vă faceţi probleme, vă scap eu de ei, 
vă scap eu de ei imediat, și începu să urle la ţigani: 

— Băi, ia căraţi-vă! Țigani nenorociţi! Hai, valea! 

Împreună cu Teletabbi începu să-i alunge. Tiganii se 
depărtară pentru o vreme, apoi reveniră. Și abia atunci Biscuit 
începu să spună: 

— Doamnă, îmi daţi cinci euro și vă scap de ei pentru toată 
ziua, nu se mai întorc! 

Era taxa pe care o datorau ca să se poată bucura de locul de 
joacă; nu dura mult până ca femeile să înţeleagă, și așa unele le 
dădeau cinci, altele trei, fiecare dădea cât putea... pentru ei era 
bine oricum. 

Și, odată adunaţi banii, paranzina își lua la revedere și parcul 
revenea la ritmul care precedase acea apariție. 

Biscuit se îndreptă spre Nicolas și Briato și îi prezentă pe 
Pipilică și pe Teletabbi. Pipilică îi zise lui Nicolas: 

— Eu te cunosc, te-am văzut cu frate-miu! 


VP-73 


— Salută-l din partea mea. Ce face Carlitos Way? 

— E cu creieru' franjuri. 

— E bine, înseamnă că-i fericit. 

— Dar el e și mai tare, zise Biscuit, referindu-se la prietenul 
lui, împreună facem chestii super. 

— Adică? făcu Briato. 

După tot ce văzuseră, nu i-ar fi surprins nimic din ce-ar fi 
putut pune la cale mucoșii ăia. 

— Păi el, după ce se cară ţiganii, se duce și fură vreo două, 
trei genţi. Bunicuţele și le tot lasă pe bancă, și eu mă ţin după el 
și le recuperez genţile. Doamnele mă răsplătesc cu câte zece, 
douăzeci de euro. Sunt pline de bani mereu. 

Nicolas se aplecă puţin ca să-i poată privi direct în ochi; puse 
o mână pe umărul lui Biscuit și una pe cel al lui Pipilică și, 
strângându-i un pic, spuse: 

— Și la romii ăștia mici cât le daţi? 

— Eh, nu-i plătim, le iau câte o crochetă, două, o felie de pizza 
prăjită. Acum, de exemplu, au venit pe degeaba, că le-am dat 
bicicleta lu’ soră-mea, că ea oricum n-o mai folosește. 

Până și puiuţii ăia sălbatici găsiseră o cale să facă rost de bani 
prin extorsiune, încheind o alianţă cu ţiganii. Și el trebuia să 
găsească pe cineva mai sus cu care să încheie un acord, era 
obligatoriu ca să poată forma o paranza. Dar cu cine? Don 
Feliciano devenise colaborator, Copacabana rezista, dar era 
oricum închis la Poggioreale, iar Motanu' era străinul care 
înghiţea inima orașului. 


e Pistolul de lipit 


Erau la bar, în sala din spate, ca de obicei, când, la un 
moment dat, cu telefonul în mână, Tucanu' zise: 

— Băi, ia uitaţi-vă la asta. Uitaţi-vă aici pe Twitter. 

Niciunul nu ridică privirea, doar Lollipop comentă: 

— Fraierii care joacă fotbal online. 

— Ce fotbal, mă? Au dat lovitura la Noul Maharajah. Au furat 
tot, tot. Circulă o știre. 

Nicolas zise imediat: 

— Trimite-mi link-ul. 


VP - 74 


Sărea cu ochii de la o pagină la alta și cu degetul mare trecea 
în revistă poze, declaraţii. Se furase, peste noapte, tot ce se 
putea fura. Dispăruse tot. Veselă, computere, candelabre, 
scaune. Un camion venise și încărcase tot ce se putea lua în 
singura zi din săptămână când localul era închis. Alarmele 
fuseseră dezactivate. 

— "Ai, să-mi bag, zise Nicolas. Acum chiar vreau să văd cine e 
autorul. Și, mai ales, să-l vad pe căcăânaru' ăla de Oscar, ce face 
acuma, suge pula? î 

Îl sună imediat pe Oscar, care nu răspunse. Îi trimise imediat 
un mesaj: „Sunt Nicolas, răspunde”. Niciun răspuns. li mai 
trimise unul: „Sunt Nicolas, răspunde, foarte urgent”. lar nimic. 
Îl sună pe Ziceamcă: 

— Hei, ai văzut ce s-a întâmplat la Noul Maharajah? 

— Nu, ce s-a întâmplat? 

— S-a furat tot. 

— Ceee? 

— Ce-ai auzit, nimic n-au mai lăsat. Hai să aflăm cine-a fost. 

— Da' ce, acum o faci și pe detectivu'? 

— Băi, Ziceamcă, dacă-i găsim, separeul ăla din club al nostru 
e... 
— Dacă a dispărut tot, o să se-nchidă... 

— Imposibil. Cu terasa aia, la Posillipo, nu-l închide nimeni. 
Hai, vino acasă! 

Ziceamcă ajunse într-o oră. 

— Ce pula mea ai făcut, frate, o oră? îl întâmpină Nicolas. 

În ora aia se gândise la toate, chiar și să scoată pistolul și să i- 
| fluture niţel prin fața ochilor ca să-l vadă tremurând de frică. 
Dar Ziceamcă îl făcu să se răzgândească: 

— Am fost să vorbesc cu taică-meu. 

Tatăl lui Ziceamcă învârtise marfă furată ani buni și acum, 
după ce ieșise din pușcărie, era chelner într-un restaurant în 
Borgo Marinari. 

— Taică-miu mi-a zis că trebuie să ne ducem..., și în timp ce 
se așeză pe pat, făcu o pauză. 

— Unde? 

— Ăă, ziceam că la ţigani. 

— La ţigani? 

— Ăă, ziceam că exact! Tre’ să mergem la ţigani. 

— De ce? 


VP -75 


— Taică-miu a zis că, după părerea lui, au dat spargerea ori 
țiganii, ori cineva care vrea să scoată bani din asigurare. Și deci 
și-au făcut-o singuri. 

— Mi se pare ciudat, reacționă Nicolas, sunt plini de bani. 

Ziceamcă își încrucișase mâinile la ceafă și închisese ochii. 
Când îi deschise, Nicolas ţinea pistolul îndreptat asupra lui, dar 
pe Ziceamcă îl lăsa rece. Siguranţa care îi lipsea în vorbire și 
folosirea obsesivă a acelor cuvinte care-i alcătuiau porecla erau 
compensate de sângele rece pe care-l păstra în situaţiile 
periculoase. 

— A, ai luat și fierătania după tine, zise răgușit. 

— Exact, zise Nicolas și-și ascunse pistolul la spate. Hai să 
facem o vizită la ţiganii ăștia. 

Se suiră pe Beverly-ul lui Nicolas și ajunseră departe, dincolo 
de Gianturco. Se îndreptară direct spre parcul de rulote. O 
adunătură de barăci care, înainte să-ţi ajungă la ochi, îţi ajunge 
la nas, cu duhoarea aia de haine nespălate, de tablă încinsă la 
soare, de copii soioși care se bălăcesc în mocirlă. l-au 
întâmpinat, în faţa rulotelor, doar femei și copii. În jurul lor, un 
cârd de puradei se fugăreau, ţipau, se jucau cu o minge pe 
jumătate dezumflată. Abia coborât de pe scuter, Nicolas își luă 
imediat o mină agresivă și începu să le strige în faţă: 

— Cine-i șefu' aici? Aveţi vreun căcat de șef, ceva? 

Dintre toate strategiile posibile, cea a câinelui care mușcă 
primul i se păruse cea mai eficientă. 

— Ce vrei, cu cine vrei să vorbești? răspunse o femeie lată în 
șolduri, ridicându-se de pe scaunul de plastic și făcând câţiva 
pași clătinaţi spre el. 

— Cu un șef, cu un soţ, ceva, cine naiba comandă aici? Cine 
se ocupă de furturi? Cine se ocupă de spart vile? Cine a dat 
spargerea la Noul Maharajah? Tre' să știu! 

— Du-te, mă, de-aici, îl împinse un băiat. 

De unde apăruse ăsta? În replică, Nicolas îi dădu un genunchi 
în burtă trântindu-l la pământ, în fața femeilor care acum 
veneau greoi spre el, împiedicându-se printre fuste. Cea care 
părea cea mai tânără, cea cu părul blond cenușiu strâns într-o 
eșarfă, i se adresă lui Ziceamcă: 

— La ce-aţi venit? Ce vreţi? 

În vocea ei nu se simțea niciun dram de frică, doar iritare și 
nedumerire. 


VP - 76 


Celelalte, între timp, îl smuceau pe Nicolas, trăgeau de el din 
toate părțile apucându-l de tricou, părea mai mult că și-l 
disputau decât că-l atacau. Încerca să stea drept ca să-și 
recâștige echilibrul, dar imediat apărea o altă femeie care 
trăgea de el. Dacă n-ar fi scos pistolul, îndreptându-l la 
întâmplare către roiul ăla turbat, dansul acela ar fi putut dura la 
infinit. Apoi, deodată, se trezi cu un biceps în jurul gâtului, 
strângându-l de la spate. Nu putea respira și i se părea că-și 
simte mărul lui Adam în gură. În timp ce i se împăienjenea 
privirea, îl văzu pe Ziceamcă fugind către scuter. 

Țiganii nu-l văzură sau poate, mai curând, nu-i interesa, îl 
prinseseră deja pe cel pe care voiau să-l prindă. Îl târâră pe 
Nicolas într-o baracă și-l legară de un scaun de lemn cu picioare 
de metal pe care trebuie să-l fi furat din vreo școală sau dintr-un 
punct de prim ajutor, apoi începură să-i care palme și pumni, 
întrebându-l obsesiv ce căuta și de ce venise: 

— Te omorâm. 

— Ai vrut să tragi în copiii noștri? 

Pe Nicolas îl cuprinsese frica, ceea ce-l dezgustă - de ţigani n- 
ar trebui să-i fie frică. Continua să repete: 

— Aţi furat, mă, aţi furat! 

Parcă se prostise. Cu cât repeta, cu atât și-o lua mai rău. 

Ziceamcă, între timp, îl suna pe singurul în stare să-l ajute, 
singurul cu sânge albastru: Drago. El făcea parte din familia 
Striano și ţiganii n-ar fi putut ocupa acel teren fără 
consimțământul familiei. Dar mobilul suna în gol; la al treilea 
apel fără răspuns, Ziceamcă se repezi spre Forcella. 

ÎI găsi la bar jucând biliard. Ziceamcă intră fără să salute și se 
repezi spre Dragonu', care era aplecat peste masă. 

— Dragoane, grăbește-te, hai, tre' să mergem, mișcă! 

— Ce e? întrebă Drago, lăsând tacul și înțelegând că era 
vorba de ceva serios. 

— Nicolas, l-au prins ţiganii! 

— Da, da, cum să nu, l-au sechestrat, râse el. 

— Pe bune că da, mișcă-te-odată, hai! 

Dragonu' nu mai întrebă altceva, lăsă baltă meciul de biliard 
și-l urmă. Pe drum, Ziceamcă îi povesti zgomotos totul. 

— Să mori tu c-a făcut așa o tâmpenie. 

— El spune că ţiganii au dat lovitura, da’ cum ziceam, eu chiar 
nu știu cine a fost. 


VP - 77 


Între timp, în baraca în care îl ţineau prizonier pe Nicolas intră 
cel care trebuie să fi fost șeful. Se mișca dând impresia că toate 
lucrurile dinăuntru erau ale lui. Nu fiinţe umane, nu animale. 
Lucruri. Lucrurile lui. Avea pe el un trening Adidas care părea 
abia scos din magazin. Era cu câteva numere mai mari, așa că 
tiganul își suflecase de două ori mânecile; pantalonii îi târâia. 
Era vizibil îngrijorat din cauza acelei invazii și mesteca agitat o 
scobitoare. Vorbea prost italiană, trebuie să fi fost de puţin timp 
venit. 

— Tu cine pula mea ești? 

— Nicolas, din Tribunali. 

— Şi cui aparții? 

— Mie. 

— Ție îţi aparții? Aud că luai copiii în bătaia pistolului. Acuma 
tu mori, ştii, nu? 

— N-ai cum să mă omori. 

— De ce? Ne e frică de mă-ta că vine să te-adune bucăţi? 

Țiganul evita să-i întâlnească privirea lui Nicolas și mergea 
fixându-și vârfurile pantofilor. Adidas. Sclipitori. 

— Acuma tu mori, repetă. 

— Nu, eu nu mor deloc, și în felul ăsta tu te asiguri că trăiești, 
zise Nicolas și roti capul ca să-i aibă martori pe toţi cei din jur. 
Apoi continuă, adresându-i-se șefului: Iți câştigi dreptul la viață, 
pentru că atunci când o să fiu boss, n-o să vin aici să vă omor pe 
tine și pe toţi ţiganii tăi, unu’ câte unu’. Deci nu poţi să-mi faci 
niciun rău, pentru că dacă-mi faci, o să muriţi cu toţii. 

Reverul care-l nimeri în obrazul stâng îi întunecă vederea, 
apoi Nicolas clipi de două ori și îi apăru din nou în față omul în 
trening. 

— Aha, deci tu o să devii boss... 

Un alt rever, de data asta aplicat fără prea multă convingere. 
Obrazul era deja roșu, capilarele sparte, dar nu curgea încă 
sânge, doar un firicel pe dinţi, din cauza buzelor care se izbiseră 
de ei. Erau curioși să afle cine-l trimisese, asta îi îngrijora. Se 
auziră copiii făcând gălăgie afară, un bărbat băgă capul în 
baracă. 

— S-a întors prietenul lui. 

Apoi, vocea lui Ziceamcă: 

— Nicolas, Nicolas, unde ești? 

— Ah, vezi că a venit prietena ta, zise șeful ţiganilor și îl lovi 


VP - 78 


din nou. 

Între timp, Drago și Ziceamcă fuseseră înconjurați de același 
grup de femei și copii. Să intri în acel parc de rulote era ca și 
cum ai călca pe un mușuroi de furnici: persoanele se apropie de 
tine cu zecile, ca furnicile care urcă pe laba piciorului, apoi pe 
gleznă și în sus pe pulpa piciorului, ca să-și apere cuibul. 

— Sunt Luigi Striano, urlă Dragonu'. Îl cunoașteţi pe tata. 

În baracă se făcu liniște și cercul care se strângea în jurul 
celor doi se opri din înaintare. 

— Tatăl meu e Nunzio Striano, Viceregele, fratele lui don 
Feliciano Striano, Nobilul. Bunicul meu e Luigi Striani, Suveranul, 
purtăm același nume. _ 

La cuvântul „Viceregele”, șeful ţiganilor înlemni. Iși suflecă 
frumos mânecile ca să fie prezentabil și ieși din baracă. La 
trecerea lui se formă o cărare prin mulţimea care-i înconjurase 
pe Drago și Ziceamcă, ca atunci când, la fiecare pas făcut printr- 
un lan de grâu, spicele se mișcă. 

— Tu ești fiul Viceregelui? 

— Da, e tatăl meu. 

— Sunt Mojo, zise întinzându-i mâna. Ce pula mea caută ăștia 
aici? Ce pula mea faceți aici? N-am primit vorbă de la Vicerege. 
Ce se-ntâmplă? 

— Lasă-mă să vorbesc cu Nicolas. 

ÎI găsiră zâmbind triumfător. Acum roata se-nvârtise și-și 
putea permite să scoată din el niște scuipat cu sânge ca să 
spurce nenorocitul ăla de trening nou al ţiganului. Scuipatul 
ateriză fix pe trifoiul negru al logoului. Mojo sări la el. Dragonu' îl 
opri cu un brânci și-i aminti de unde venise și unde ar fi urmat 
să se întoarcă. 

— Dezlegaţi-l, repede, zise Drago. 

Mojo făcu un semn cu capul și Nicolas fu eliberat. Drago ar fi 
vrut să-l întrebe pe Nicolas ce dracu' căuta acolo, dar așa Mojo 
ar fi înţeles că Viceregele n-avea nicio legătură, deci continua să 
joace teatru: 

— Nicolas, explică-i lui Mojo de ce-aţi venit aici! 

— Pentru c-ați furat, aţi dat spargerea la Noul Maharajah. 

— Noi n-am furat nimic. 

— Ba da, voi aţi fost, și acum trebuie să daţi înapoi ce-aţi luat. 

Mojo îl apucă de gât: 

— N-am furat nimic. 


VP - 79 


— Încet, încet, îi despărţi Ziceamcă. 

Nicolas îl aţinti cu privirea: 

— Deci, clubul Noul Maharajah din Posillipo a fost jefuit, doar 
voi o puteaţi face, s-au folosit camioane. 

— Noi chiar n-am făcut nimic. 

Drago inventa: 

— Da’ tata crede c-aţi făcut, toate familiile din Sistem cred 
asta. 

Mojo ridică mâinile ca și cum s-ar fi predat, apoi le zise să-l 
urmeze: 

— Veniţi să v-arăt, veniţi să vedeţi camioanele! 

Camioanele erau trei furgonete Fiat Fiorino albe, fără 
înscrisuri, identice și bine întreţinute. Dincolo de orice bănuială. 
Gata de treabă. 

Mojo deschise ușile din spate și, în timp ce cu dosul palmei 
încerca să-și curețe bluza, zise: 

— Priviţi, uitaţi-vă la tot ce e înăuntru. 

În penumbră, se zăreau cutii de mașini de spălat, frigidere, 
televizoare, chiar și o bucătărie complet utilată. Mai erau apoi 
motocoase, foarfece de grădină, fierăstraie electrice - un 
fascinant arsenal pentru grădinarul împătimit, ca și cum Napoli 
ar fi fost orașul perfect pentru cineva pasionat de grădinărit. 
Toate aceste obiecte n-aveau nicio legătură cu Noul Maharajah. 

— Doar nu ești fraier, zise Nicolas, marfa de la Noul 
Maharajah ai dat-o imediat, o fi ajuns deja în Romlandia. 

— Noi n-am furat nimic, dacă-am fi furat, acum îţi spuneam 
un preţ. Gratis nu-ţi dădeam nimic. 

— Tata te-ar fi făcut să le dai gratis, zise Drago. 

— Și taică-tău trebuie să negocieze cu Mojo. 

Mojo le demonstrase că nu făcea porcării, și acum putea să-și 
ia revanșa de la cei trei puștani. 

— Tu, ăsta, cum te cheamă, Mocio Vileda”, tata, dacă venea 
aici, dădea foc la tot parcul și lua ce voia el, ai înţeles? 

— De ce Viceregele vrea să ardă? 

— Nu, spun că dacă furi fără autorizaţie... ai făcut-o în alte 
dăți... 

— Lui Mojo nu-i trebuie autorizaţie, Mojo fură, și dacă familiile 
din Sistem vor ceva, vin aici și iau. 


20 Numele unei mărci de produse de curăţenie; gluma se bazează pe asemănarea 
dintre Mojo și modo (mop). 


VP - 80 


Mojo demonstrase că e de cuvânt, acum înțeleseseră și ei că 
alte învârteli avea el. Camioanele alea erau pline de marfă din 
centre comerciale de periferie, ţiganii ăia nu erau nici măcar 
hoți de apartamente. Grosul îl făceau cu armele și, mai ales, 
dând foc: controlau toată eliminarea clandestină a deșeurilor de 
textile, cauciucuri, cupru. Să te ocupi de toată filiera asta era 
dificil, n-ar fi avut timp să golească un local ca Noul Maharajah. 

— Bine, îi zic lu’ tata că n-aţi fost voi. Și evident că lu’ tata nu- 
i turnați gogoși, nu? 

— Nu, nu, Mojo nu vorbește minciuni, zise Mojo. 

Îi făcu semn unuia dintre ai lui; acesta se apropie cu pistolul 
Francotte al lui Nicolas. Mojo i-l aruncă, făcându-l să aterizeze în 
noroiul din apropierea roții din spate a scuterului. 

— Și-acum daţi-i drumul de-aici. 

e 

— Da’ de ce ţi s-a pus pata asta că tre’ să descoperi cine a 
făcut curățenie la Noul Maharajah? întrebă Drago. 

Se opriseră la un kebab, li se făcuse foame după toată 
întâmplarea aia, iar Nicolas ceruse puțină gheață ca să-și pună 
pe buze. Spera ca Letizia să nu observe nimic. 

— E singura soluție ca să avem un separeu pentru totdeauna, 
zise. 

Mesteca într-o parte, cea mai puțin afectată, și, chiar dacă-l 
durea, la kebab nu voia să renunțe. 

— Înainte ziceam că taică-miu zice că poate și-au făcut-o 
singuri, treaba cu asigurarea..., zise Ziceamcă. 

— Dacă-i așa, nu putem face nimic, zise Drago. 

Își luase un hotdog uleios, plin de grăsime. Se săturase de 
mâncarea arabilor, maică-sa îi zicea că vând carne stricată. 

— Da’ ce mă fute pe mine grija cine a fost? continuă Drago. 
Ne câștigăm separeul ăla și asta-i tot? Ce pula mea facem cu el? 

— Asta-i tot, o pulă, i-o trânti Nicolas. Un separeu pe viaţă, că 
doar nu pentru o seară. Să avem intrare și să cunoaștem lumea. 
Să ne facem văzuţi. 

— Și pentru asta trebuie să-i facem noi serviciul ăsta lui 
Oscar, trebuie să-i găsim noi toată marfa furată? E treabă de 
vreun milion de euro și noi i-o dăm cadou, așa? S-a furat tot, ai 
văzut în ziar, și uși și clanţe, până și tâmplăria de la ferestre... 

— Eşti prost sau te faci, Dragoane? Dacă separeul e al nostru, 
nu poate nimeni să vină să spună dacă putem să intrăm sau nu, 


VP - 81 


nu trebuie să mai căutăm scuze sau pe cineva care să ne 
asigure intrarea, intrăm și gata, e altă treabă decât să fii 
chelner. Ne vede tot orașul acolo, împreună. Politicieni, 
fotbaliști, cântăreţi și toți capii Sistemului. Ne așezăm și noi la 
aceeași masă, înţelegi sau nu? 

— Da’ chiar mi se rupe pula de stat acolo toate serile... 

— Da’ nu toate serile, când vrem noi. 

— Bine, OK, dar tot nu merită... 

— Să stai la palat lângă cine comandă merită întotdeauna, eu 
vreau să stau alături de regi, m-am săturat să stau lângă cine 
nu contează nici cât un căcat. 

e 

Zilele următoare fură nişte zile goale. Nimeni nu mai pomeni 
despre povestea cu țiganul, dar toți așteptau o deraiere care s-o 
readucă în discuție. Și fu chiar Viceregele cel care puse paie pe 
foc. 

Mama Dragonului își sunase fiul pentru că trebuia să meargă 
să-l vadă pe taică-său la închisoarea din L'Aquila. Trecuse deja 
un an de când vorbea cu el printr-o fereastră blindată și un 
interfon. Nunzio, Viceregele, era în regim dur de închisoare, 41 
bis. 

Regimul 41 bis e un sarcofag. Totul e controlat, observat, 
monitorizat. O cameră care supraveghează totul permanent, 
dimineaţa, după-amiaza, noaptea. N-ai voie să alegi ce să vezi 
la televizor, nici să primești un ziar sau o carte. Totul trece prin 
mâinile cenzurii. Totul e filtrat. Sau cel puţin așa ar trebui să fie. 
Membrii familiei au dreptul la vizite o dată pe lună, în spatele 
unui geam antiglonț. Sub acel geam separator, beton. Deasupra 
acelui geam separator, beton. Și un interfon prin care să 
vorbești. Nimic altceva. 

Drumul lui Drago fu unul liniștit. Liniștea îi fu întreruptă doar 
de mesajele pe care le primea constant. Era Nicolas, voia să știe 
dacă ajunsese, dacă vorbise cu taică-său, dacă totul avea vreo 
legătură cu ce se întâmplase. Intuia că ajunseseră la o cotitură, 
dar nu înţelegea ce fel de cotitură. 

Dragonu' îl găsi pe taică-său negru de supărare, și înțelese. 

— Ei, Gigino, ce faci? 

În ciuda supărării, vocea trăda afecţiune; bărbatul puse o 
mână pe geamul blindat care-i despărțea. 

Drago își lipi mâna de geam, peste cea a tatălui. De pe partea 


VP - 82 


cealaltă geamului nu îi ajunse niciun fel de căldură. 

— Bine, tată, zise. 

— Dar ce e povestea asta că pleci în România, nu le zici nimic 
părinţilor tăi, hotărăști de capul tău? 

— Nu, tăticule, nu mă duc în România așa, de capul meu. 

Chiar fără să-l fi învățat nimeni, știa să vorbească cifrat, și 
când nu înțelegea, reușea să găsească un mod de a formula 
altfel întrebarea. Continuă, apropiindu-se de interfon, așa încât 
fraza să fie și mai ușor de înţeles. 

— Nu de unul singur, Nicolas vrea să meargă acolo cu orice 
preț, zice că e o experienţă nouă. 

— Dar dacă te-apuci să pleci așa în România, o lași pe maică- 
ta singură și eu stau aici și-mi fac griji. 

Ar fi vrut să spargă geamul ăla tu ochii și să-l umple pe fii-său 
de palme. 

— Chestia asta cu plecatul în România împreună mi-a zis-o 
când eram în Posillipo, am trecut pe la un club care era gol, nu 
mai era nimeni, și Nicolas a zis că acum pleacă toţi în România 
pentru că se distrează mai bine și din cauza asta aici cluburile 
sunt goale. Și atunci mi-a zis să merg și eu cu el, pentru că îi e 
frică de unul singur în România. Zice că îl sechestrează, mai 
spuse el și făcu o pauză. 

Tatăl vorbi imediat: 

— Că e gol clubul n-are nicio treabă cu România, dar niciuna. 
Și apoi, ce te fute grija pe tine dacă cluburile sunt goale? Ce te 
fute pe tine grija dacă Nicolas se duce în România? Eh, ce te 
interesează? 

Dragonu' ar fi vrut să-i răspundă că pe el nu-l interesa, că era 
mai mult o chestie a lui Nicolas, care îl acceptase lângă el fără 
să ţină cont de faptul că era nepotul unui pentito. Avea motivele 
lui, sigur, și înţelegea la fel de bine că pentru unul care aspiră să 
devină un boss era o etapă fundamentală. Dar Drago se simţea 
un simplu soldat, chiar dacă de sânge nobil, și toată treaba asta 
ca să aibă asigurat un loc în separeul clubului îi părea oarecum 
o pierdere de vreme. Căuta în lexicul lui cuvintele cifrate cu care 
să-i transmită tatălui său acea motivaţie, când Viceregele decise 
să pună punct convorbirii. 

— Spune-i prietenului tău că nu se pricepe deloc la turism și 
la clienţi, și nu-i adevărat că localurile sunt goale pentru că toți 
vor să se ducă să se distreze în România, localurile sunt goale 


VP - 83 


pentru că nu mai e bine. A crescut preţul. 

— Nu mai e bine? A crescut prețul? întrebă nedumerit Drago. 

Dar Viceregele, în loc să-i răspundă, bătu cu pumnul în geam 
ca și cum i-ar fi dat un pumn. Și pumnul ăla, Drago ar fi fost 
dispus să-l încaseze, însă nici nu avu timp să-și ia rămas-bun, 
căci taică-său îi și întorsese spatele. 

e 

— Deci Viceregele e închis acolo ca-n mormânt? întrebă 
Ziceamcă imediat ce Dragonu' se întoarse de la închisoarea din 
L'Aquila. 

— Da. 

— Şi nu poate vedea pe nimeni? 

— Doar familia, o dată pe lună. 

— Dar, ziceam că, are pauză de aer liber? 

— Eh, o oră pe zi. lese când cu unul, când cu altul. Maxim trei 
sau patru o dată. 

— Și pot vorbi între ei? 

— Pot, dar sunt toţi căcați pe ei că e plin de microfoane. Tata 
a devenit un rebus vorbitor. Nu se înțelege deloc ce vrea să 
zică, spuse Drago și le reproduse cuvintele tatălui său. 

— Nu mai e bine? A crescut preţul? repetă Nicolas. 

Apoi, după el, și Ziceam că: 

— Nu mai e bine? A crescut preţul? 

Ziceamcă se simţea vinovat. Tatăl lui îi pusese pe o pistă 
greșită și acum el era cel care trebuia să descurce ițele. Se oferi 
să-l ducă pe taică-său cu scuterul la Borgo Marinari, unde lucra, 
și, în timp ce treceau în viteză pe via Caracciolo, zise: 

— Băi, tată, m-ai făcut să pic de căcat. 

— De ce? urlă taică-său ca să se facă auzit în haosul din trafic. 

— Nu sunt ţiganii la mijloc, a confirmat și Viceregele. 

— Ai-ai-ai, l-aţi băgat și pe Vicerege în asta? Ce știe el? E la 
pușcărie. 

— Lu' Dragonu' i-a zis că n-au fost romii și apoi a zis ceva de 
genul „n-are legătură turismul”. 

— Turismul? 

— Ziceam că... Viceregele a zis că n-are nicio treabă, că nu 
mai sunt turiști în restaurante nu pentru că pleacă toți în 
România, ci pentru că nu se mai simt bine, pentru c-a crescut 
prețul. Și chestia asta Dragonu' chiar n-a-nteles-o... Noul 
Maharajah n-a plătit niciodată taxă de protecţie. 


VP - 84 


Tatăl începu să râdă și puţin lipsi să-l facă pe fii-său să se 
dezechilibreze. 

— Tată, ziceam că, ce treabă are? 

— Sigur că are... Nu știți că adevărata taxă de protecţie e 
poliția privată? 

— Poliţia privată? 

— Se vede că au ridicat prețul și ăia n-au vrut, la asta se 
referă când spune că acum nu mai e bine. 

Ziceamcă acceleră, depășind două mașini dintr-un foc, apoi îi 
tăie calea unei furgonete, făcând-o să frâneze brusc, și se 
strecură pe o stradă îngustă. Il lăsă pe taică-său în faţa 
restaurantului și plecă grăbit. Câţiva metri mai încolo frână iar, 
scoțând un nor de fum și afumându-i cu mirosul de cauciuc ars 
pe doi turiști așezați afară la o masă. Se întoarse către taică- 
său: 

— Mulţumesc, zise, tre' să fug, și acceleră din nou. 

Ziceamcă îi scrise lui Nicolas interpretarea oferită de tatăl lui 
și imediat discutară despre ea și cu Drago. Nu mai aveau dubii, 
mesajul Viceregelui era clar. Trebuia să discute acum cu Oscar, 
dar el continua să nu răspundă, așa că Nicolas se prezentă 
direct la el acasă. Era aproape miezul nopţii. Oscar locuia într-un 
bloc mic la câţiva pași de Noul Maharajah, pentru că, după cum 
spunea el, acolo era toată viaţa lui. De la etajul al doilea, unde 
locuia Oscar, se întrevedea o lumină în spatele obloanelor trase. 
Nicolas se lipi de interfon; nu avea de gând să plece până nu-i 
deschidea cineva. Dar nimic. Niciun fel de răspuns. Nici măcar 
un „du-te-n pizda mă-tii, tai-o de-aici”. Își făcu, deci, mâinile 
pâlnie și începu să strige. 

— Nu Copacabana e la mijloc, nu sunt ţiganii, e agenţia Puma, 
agenţia de pază, agenţia Puma... 

Brusc, obloanele se deschiseră larg și apăru la fereastră o 
femeie în halat de casă, care îi strigă să tacă din gură și dispăru 
din nou în lumină. Nicolas îi acordă zece secunde, unu, doi, 
trei... apoi urma să strige din nou. Ajunsese la nouă când poarta 
de jos de la intrare scoase un sunet metalic. 

Oscar, în pijamale, stătea în fotoliu, inert. O sticlă de vin 
spumant pe care probabil o luase de la local zăcea răsturnată pe 
covor în faţa lui. Nicolas încerca să-l aducă la realitate, dar el 
avea o singură idee fixă, continua să bombăne că cel care-i 
devalizase localul era Copacabana pentru că refuzase nunta aia. 


VP - 85 


— Nu e el, nu-l interesează absolut deloc, îi zicea Nicolas și îi 
vorbea rar, calm, ca unui copil. El trebuie să fie prieten cu toți, 
dacă-și punea mintea, îţi dădea foc la local, nu doar îţi fura 
lucrurile. 

Nicolas văzu lângă televizor o sticlă identică celei goale de pe 
covor. Era caldă, cine știe de când stătea acolo, dar Nicolas o 
apucă așa cum era și o desfăcu, umplându-i lui Oscar paharul pe 
care îl avea încă în mână. Și îi spuse ceea ce voia să-i spună de 
când îl sunase prima dată: 

— Dacă eu găsesc tot ce ţi-au luat, tu trebuie să-mi dai în 
schimb trei chestii: vreau separeul la dispoziţia mea când vrea 
pula mea; reducere 50% pentru orice consumatie la tine în club, 
pentru mine și prietenii mei; trei, o dai în pizda mamii ei pe 
agenţia Puma și îţi asigur eu protecția. 

— Tu? 

Pentru o clipă Oscar păru să-și revină, bău tot din pahar și 
dădu să se ridice, dar se prăbuși din nou în fotoliu. Aruncă în 
Nicolas cu paharul, dar greși ţinta și nimeri televizorul de 40 de 
inci suspendat pe perete. 

— Eu nu vreau să am de-a face cu Camorra. Eu taxe de 
protecţie n-am plătit niciodată, cu atât mai puţin vouă, 
mucoșilor. lar acum fă-mi plăcerea și cară-te! 

Apăruse și soţia, care se îmbrăcase și se aranjase de parcă ar 
fi așteptat musafiri, și începu și ea să strige, că aia era o casă de 
oameni cinstiți și c-o să cheme carabinierii. Prostii, gândi 
Nicolas, dar nu era momentul să insiste, și nici Oscar nu mai 
avea nimic de zis. Reușise în sfârșit să se ridice din fotoliu și 
contempla crăpăturile de pe ecranul televizorului, smiorcăindu- 
se. 

Lui Nicolas nu-i luă mult timp să descopere ce era cu această 
Puma, părea că toţi știau de ea: era o veche firmă de pază 
creată în jurul anilor '90 cu bani de la Nuova Famiglia. Apoi 
murise vechiul fondator, prieten cu Lorenzo Nuvoletta, unul 
dintre cei mai puternici capi ai Camorrei în anii '90, și acum era 
controlată de fiul lui, care se bucura de protecţia, ce să vezi, 
chiar a lui Copacabana. 

e 

— White, ai văzut porcăria de la Noul Maharajah? îl întrebă 
Nicolas pe șeful clanului Capelloni. 

Acesta se odihnea după un meci de biliard. Tot răsucea o 


VP - 86 


ceașcă cu opiu în ea, asta ca să nu dezmintă pasiunea lui pentru 
droguri pe care alţii nu și le puteau permite. Il dezgusta ideea să 
se drogheze cu ce se drogau toți. 

— A, da, o nemaipomenită situaţie de căcat. 

— Ştii cine se aude că e băgat? 

— Cine? 

— Copacabana. 

— Prostii, zise White strâmbându-se. 

ÎI trecu un fior și puţin lipsi să răstoarne ceașca. Apoi duse 
opiul la buze și tremuratul îi trecu pe loc. 

— Dacă ar fi vrut Copacabana ceva, îi punea o bombă 
înăuntru, îl doare în cur de Posillipo. Chiar îi plăcea acolo... Dar 
pe tine ce te fute grija? Dacă te-au pus să aduni informaţii, tre' 
să știu, pentru că tre’ să-i raportez lui Motanu'. 

— Nu m-a angajat nimeni pentru nimic. Mă seacă rău că dau 
vina pe noi dacă n-am fost noi..., explică Nicolas. 

Începuse să-i placă să joace la cacealma, să-i bage pe alţii la 
colţ. 

— lată justiţiarul, făcu Cucurigu. 

Îi luase locul lui White în partida de biliard și vorbea cu Nicolas 
stând cu spatele la el, în timp ce pregătea o lovitură de la colţ. 

— Noi? Care noi? Eu nu sunt împreună cu tine și tu nu ești cu 
mine. 

— Noi de la Forcella n-avem nicio legătură. 

— Nu, asta e treabă de ţigani..., încercă să minimizeze White. 

Acum blufa și el, căci pentru un furt atât de însemnat puteau 
să dea vina și pe ei, pe Capelloni. 

— Nu e treabă de ţigani, crede-mă, zise Nicolas. 

White îl privi din cap până-n picioare și sorbi de două ori din 
ceașca de opiu. Scoase un iPhone și o vreme tastă ceva ce 
Nicolas putea doar să intuiască în spatele husei cu drapelul 
piraţilor. Cine știe dacă de data asta nu mersese prea departe, 
dacă nu cumva White își chema tovarășii, sau poate doar stătea 
pe chat cu prietena lui și-i făcea plăcere să-l ţină acolo în 
picioare degeaba. Când termină cu telefonul, White îl fixă din 
nou pe Nicolas; de data asta îl privi direct în ochi, și-și cobori 
privirea doar când iPhone-ul îl anunţă că i-a răspuns cineva. Să 
fi fost tovarășii lui? Nu, imposibil, de ce să-și cheme oamenii 
când, în spatele lui Nicolas, Cucurigu și ceilalţi erau deja gata să 
sară la un simplu semn al șefului lor? Prietena lui? Oare avea 


VP - 87 


prietenă? White citi repede, lăsă ceașca pe masă și zise: 

— Deci. Tu vrei să-ţi câștigi locul tău la Noul Maharajah. OK. 

— Nu, așteaptă... 

— Gura. Dacă obţii ceea ce gândesc eu că vrei să obţii, Noul 
Maharajah îl protejez eu. Tu cel mult poţi să te alegi cu un 
salariu, cu comision. 

Nicolas știa că nu avea de ales și putea doar să spună: 

— Eu nu vreau niciun salariu de la nimeni. 

În spatele lui Nicolas, partida de biliard se întrerupsese. Semn 
rău. White se ridicase brusc și apucase tacul pe care i-l întinsese 
Cucurigu. Nu era momentul să se arate slab. 

— Eu nu vreau salariu de la nimeni, repetă Nicolas. 

— Bă, idiotule, zise White, acuma gata, ai depășit măsura. 

Nicolas își contractă mușchii abdominali ca să se pregătească 
să primească un tac în stomac. O să-l doară rău, dar, cu puţin 
noroc, n-ar fi trebuit să se prăbușească la pământ fără suflare și 
ar fi trebuit să aibă timp o secundă sau două ca să-i ardă un 
pumn vreunuia dintre ei, poate chiar lui White. În mintea lui, se 
afla deja sub un munte uman de lovituri de picioare și de bete, 
încercând să limiteze daunele apărându-și cu brațele când 
capul, când testiculele. White însă aruncă tacul și se așeză la loc 
pe scaun. Îl apucă din nou tremuratul, de care scăpă strângând 
bine din dinţi. Și apoi începu să povestească. In ziua furtului, 
tura de pază la club o făcuseră doi agenţi de pază care aveau 
cocaină dintr-o reţea care era sub controlul lor. l-o confirmase 
Pinuccio Sălbaticul, care aproviziona exact piaţa aia, și-i mai 
spusese că ăia doi Rambo cu cămășile alea ridicole galben- 
verzui erau clienţi de-ai lui obișnuiți. Prin urmare, și White se 
informase imediat în legătură cu ce se întâmplase la Noul 
Maharajah. Dar, spre deosebire de Nicolas, ei nu spuseseră 
nimic la nimeni. 

e 

Timp de două zile, Nicolas nu ieși din camera lui și nu vorbi cu 
fratele său. Răspundea la apelurile Letiziei cu mesaje simple și 
scurte: „Scuză-mă, iubi, mi-e rău. Te sun în curând”. Accepta 
doar mâncarea pe care mama lui i-o lăsa în faţa ușii. Ea bătea la 
ușă, încerca să-i câștige atenţia; era îngrijorată, îi zicea, dar 
Nicolas o tot alunga cu explicaţia că-i e rău, că nu se simte bine, 
nu e nimic grav, o să-i treacă repede, să nu-i fie teamă și mai 
ales să nu mai bată la ușă, pentru că la zgomotul ăla îi crăpa 


VP - 88 


capul de durere. Maică-sa îl lăsă în pace. Se gândea că acest 
copil al ei făcuse vreo altă tâmpenie; spera doar că nu era un 
rahat foarte grav, chiar dacă ea nu folosea acel cuvânt, și i se 
părea ciudat că nu suporta să-i bată la ușă dat fiind că asculta 
continuu muzica aia care părea ieșită din grota diavolului. 

We got guns, we got guns. Motherfuckers better, better, 
better run. 

O secundă îi trebui ca s-o găsească, s-o pună între preferatele 
lui pe YouTube și s-o asculte în buclă. White cânta doar acel 
vers încontinuu, uneori dând drumul la o voce baritonală care 
prea puţin i se potrivea acelui opioman. Uneori îl șoptea la 
urechea primului care-i ieșea în cale. Îl cânta și când veni la 
întâlnirea cu Nicolas în faţa casei lui Pinuccio Sălbaticul. Îi 
dăduse întâlnire acolo ca să încheie povestea cu Noul 
Maharajah. Era și Cucurigu cu el și, patru etaje mai sus, într-un 
apartament de două camere cu o bucătărie mare, situat într-un 
bloc aproape de Posillipo, apartament care văzuse ultima dată 
un var poate prin anii '70, îi aștepta Pinuccio. Îi atrăsese pe cei 
doi agenţi de pază la el cu scuza că avea marfă nouă, Mariposa, 
provenită din Bolivia, cea mai bună din lume. Nicolas știa că, 
împreună cu White și Cucurigu, trebuia să aștepte închis în baie 
și, la semnalul lui Pinuccio - „marfa asta e mai ceva ca o femeie, 
e orgasm curat” -, ar fi urmat să iasă repede, să-i pună ăluia în 
jurul gâtului funia pe care i-o dăduse White în lift și să strângă. 
Să strângă suficient cât să-i întunece privirea și apoi să dea 
drumul când White îi punea întrebări. Așteptau niște răspunsuri. 

Și așa a fost. Doar că cei doi nu voiau să recunoască, ba chiar 
îi amenințau, zicând că sunt foști agenţi de la garda financiară și 
că aveau să le-o plătească. White se plictisise, se enervase și nu 
înceta să fredoneze acel vers: 

We got guns, we got guns. Motherfuckers better, better, 
better run. 

Spusese că are nevoie de doar cinci minute, trebuia să iasă, la 
colț era un magazin. Avea nevoie de ceva. Reveni după fix cinci 
minute, cum promisese. Cumpărase un pistol de lipit și ulei de 
motor. Nicolas și Cucurigu parcă ieșiseră cu câinii în parc, îi 
țineau de grumaz pe cei doi agenţi ca și cum ar fi fost doi 
buldogi, și când White le ceru să-l aleagă pe unul dintre ei, să-l 
lege, să-i dea pantalonii jos, să-i pună căluș la gură un prosop, ei 
se executară fără să clipească. White deșurubă dopul sticlei de 


VP - 89 


ulei, îi turnă lichidul în fund victimei alese, apoi îi înfipse în rect 
pistolul de lipit. 

We got guns, we got guns. Motherfuckers better, better, 
better run. 

White se așeză pe un fotoliu, picior peste picior, și pentru o 
clipă se gândi dacă să tragă niște Mariposa. 

Întins în pat în camera lui, Nicolas avea încă în nări mirosul de 
carne arsă. De anus ars. Fecale, sânge și pui fript. Colegul care 
asistase la scenă cedase imediat, recunoscuse, da, ei 
organizaseră, apelaseră la niște albanezi. Cu Copacabana în 
pușcărie, se gândiseră să crească prețul serviciului de protecție, 
lor și tuturor localurilor pe care le protejau. Nu plăteai diferenţa, 
ţi se golea localul, și Noul Maharajah nu plătise. 

We gotguns, we got guns. Motherfuckers better, better, better 
run. 

White spusese: 

— Adevărul care nu iese pe gură iese mereu pe cur, și apoi îi 
ordonă agentului de pază să-i ducă unde aveau depozitate 
lucrurile. Pe cel cu curul ars îl lăsă acolo să se dezinflameze 
niţel. 

Nicolas voia cu orice preţ acel loc în separeu. Ba chiar îl 
revendica, era dreptul lui. Filma tot cu smartphone-ul. Scaune, 
candelabre, covoare, computere. Până și tabloul enorm cu 
indianul pictat, Maharajahul. Până și casa de bani pe care o 
dislocaseră din perete cu târnăcopul. Apoi îi trimise filmarea lui 
Oscar, care, își imagina Nicolas, se uitase la ea așezat încă pe 
fotoliul unde-l lăsase. Cedase și acceptase toate condiţiile. Urma 
să se ducă repede la carabinieri: „Am primit un telefon anonim. 
Știu unde sunt bunurile furate. La mijloc sunt cei de la firma 
Puma pentru că nu le-am plătit taxa de protecţie”. Oscar ar fi 
devenit un erou al luptei împotriva extorsiunii, erou care 
avusese curajul să facă plângere, și între timp i-ar fi plătit taxa 
lui White: o mie de euro la fiecare eveniment și o mie de euro în 
fiecare weekend. În fond, putea să iasă și mai rău. 

Nicolas? Nicolas nu voia niciun comision din taxa pe care o 
impusese White. Mai bine nimic decât să fii pe statul de plată al 
altuia. Obţinuse acces total pentru el și prietenii lui în club. Noul 
Maharajah era al lui. 

Când decise să iasă din camera lui, o făcuse ca să-i 
povestească toată întâmplarea lui Christian. leșiseră pe stradă, 


VP - 90 


singurii martori erau vechile ziduri. Voia să fie un model pentru 
el, să-l înveţe toate acele lucruri pe care el fusese nevoit să le 
înveţe singur. 

— Uaa, pe bune, acum avem acces la Noul Maharajah? zise 
Christian. 

— Exact! Când vrem noi. 

— Uaa, Nico, nu-mi vine să cred. În seara asta pot să-l ţin eu 
sub pernă? 

— OK, îi făcu această plăcere fratele mai mare, trecându-i 
mâna prin părul ţepos. 


e Principele 


La liceul de arte, în laboratorul comun, se ţinea un curs 
facultativ în cadrul disciplinelor multimedia dedicat tehnicilor 
audiovizuale. Era foarte frecventat. „Prof, hai să facem un clip!” 
era cererea la ordinea zilei. Câţiva băieţi își făcuseră o trupă, 
cântaseră deja și în câteva localuri, aveau vreo zece cântece 
gata de înregistrat și căutau un producător. În via Tasso se 
puteau închiria săli pentru repetiţie și se puteau face și 
înregistrări. Aduseseră un stick de memorie cu două cântece. 
Proful, care nu avea diplomă de specialitate, dar frecventase o 
școală importantă de cinema la Roma și acum își oferea 
serviciile pentru mici producţii locale și la liceul de arte, era mai 
preocupat de aparatură, care era a lui personală, decât de 
calitatea cântecelor elevilor. Ochi Fin - așa era poreclit Ettore 
Jannaccone - avea o calitate ce le bătea pe toate celelalte: 
făcea parte din echipa tehnică a serialului Un posto al sole”. 
Ținea lecţii de teorie și doar ocazional îi lăsa pe elevi să se 
apropie de „digitalul lui sensibil”, așa numea camerele video pe 
care le tot căra înainte și înapoi de-acasă, invitându-l pe director 
să investească la acel capitol. „Suntem la Napoli, toţi au talent 
creativ”, motiva el. 

lar lui De Marino îi venise o idee. Să-și înregistreze elevii 
citind opere literare. Jannaccone fixă anumite ore dimineaţa, 
stabili cum să fie cadrul și hotărî ordinea  lecturilor. 


1 Un loc sub soare, serial TV produs și difuzat foarte mulţi ani de RAI, 


radioteleviziunea publică italiană. 
VP-91 


Cincisprezece elevi, cincisprezece opere, nu mai mult de zece 
minute fiecare. 

— Tu ce propui, Fiorillo? îl întrebă De Marino pe Nicolas, 
luându-l pe nepregătite în timp ce-și băga telefonul în buzunar și 
aștepta să intre în clasă. 

— În ce sens ce propun, prof? 

— Ce citeşti în fața camerei? 

Nicolas se apropie de o bancă, luă o culegere de texte a unei 
colege, trecu în revistă cuprinsul, deschise cartea și puse 
degetul pe o pagină. 

— Capitolul șaptesprezece din Principele lui Machiavelli. 

— Bravo, Fiorillo. Atunci îl citești acum cu atenţie și apoi în 
fața camerei povestești ce ai citit. 

Cu Fiorillo avea chef să riște. Toţi ceilalți se limitau să 
citească. Voia să vadă cum avea să reacționeze. Fiorillo apărea 
și dispărea. Fetele îi făceau ochi dulci. Colegii îl evitau sau, mai 
bine zis, el voia să fie evitat. Din ce era făcut băiatul ăsta? 

Nicolas aruncă o privire către carte, o alta către profesor, una 
către colega care-și răsucea o șuviță de păr pe deget. 

— Ce mare chestie? Doar nu mi-e frică. De acord, da. 

De Marino îl văzu dispărând cu cartea în fundul curții foarte 
mari, unde Jannaccone era înconjurat de băieţi și fete curioase. 

— Ei, prof, dar după asta facem un episod din Un /oc sub 
soare? strigă unul la el. 

Alt elev se prefăcu că-și dă jos pantalonii. 

— Un cur sub soare? 

Și toţi râseră. 

Nicolas se ascunse într-un colț, cu capul lui blond aplecat 
peste pagini. Apoi se declară pregătit. Ochi Fin făcu zoom pe 
chipul lui și, pentru prima dată în acea dimineaţă, avu senzaţia 
că are în fața lui un chip foarte expresiv, care iese afară din 
ecran. Își tinu pentru el senzaţia, dar reglă camera cu mai multă 
precizie. Nicolas rămăsese perfect nemișcat, nu glumea cu 
colegii și, mai ales, nu ţinea cartea în mână. Jannaccone nu se 
întrebă de ce acest elev avea să vorbească liber, era doar 
mulțumit că se poate concentra pe înregistrarea acelui chip, că 
nu trebuie să-i repete întruna să nu râdă sau să ţină cartea mai 
jos, în afara cadrului. Când îl consideră pregătit, spuse: 

— Poţi începe. 


VP - 92 


Mai târziu în acea dimineaţă, De Marino vizionă filmarea. O 
ceru și se închise singur în laboratorul de arte plastice unde era 
organizat cursul de cunoștințe audiovizuale. Apăru pe ecran faţa 
lui Nicolas. Ochii priveau drept în cameră; de fapt, în acea 
imagine, în limitele acelui cadru, Fiorillo era doar ochi. Da, gândi 
el. Nicolas acceptase provocarea și povestea în înregistrare 
începutul capitolului șaptesprezece din Principele, în felul lui: 
„Cine e menit să devină principe nu ia în seamă dacă poporului 
îi e frică de el și crede că inspiră teamă. Cine va deveni principe 
nu dă doi bani dacă e iubit sau nu, pentru că dacă ești iubit, cei 
ce te iubesc te iubesc atunci când totul merge bine, dar cum 
începe ceva să scârțâie, tot ei ţi-o trag pe la spate. Mai bine să 
fii numit maestru al cruzimii decât al milei.” Căuta să se 
concentreze în acel moment, căuta din ochi un fel de aprobare 
în jurul lui, sau poate nu, poate doar uitase ce voia să spună. Işi 
trecu un deget peste bărbie, încet. De Marino ar fi vrut să 
revadă imediat acel gest situat undeva între timiditate și 
aroganță. „Nu câştigi nimic practicând mila.” Unde găsise 
expresia aia? „Practicând mila.” Continua pronunţând cuvintele 
cu intensitate: „Dragostea e o legătură care se poate rupe, 
teama e singura care dăinuie.” Nicolas făcu o altă pauză și 
întoarse capul, oferindu-i lui Ochi Fin profilul pe care să 
zăbovească puţin cu camera. Din profil, aroganţa dispărea, avea 
trăsături delicate, era încă un puștan. „Dacă Principele are o 
armată, armata aia trebuie permanent să stea mărturie că el e 
un om teribil, groaznic, pentru că altfel nu poţi ţine unită o 
armată, dacă nu inspiri teamă. Și marile victorii sunt date de 
teama pe care o inspiri, din felul în care o transmiţi, pentru că 
așa trebuie să se prezinte un Principe, și imaginea asta toţi o 
văd și o recunosc, și așa îţi construieşti renumele și ţi se duce 
vestea.” Când rosti „ţi se duce vestea” cobori pentru prima dată 
ochii și rămase așa puţin, semn că terminase. 

— A ieşit bine, prof? Îl punem pe YouTube? 

Vocea îl luă pe De Marino prin surprindere. Fiorillo rămăsese 
și el în laborator, ţinuse să vadă cum a ieșit. 

— Bravo, Fiorillo, dar m-ai speriat. 

— Am învăţat de la Machiavelli, prof. Politica funcţionează mai 
bine cu frica. 

— Calm, Fiorillo. Nu te-ambala. 

Nicolas era în fundul laboratorului, sprijinindu-se cu un umăr 


VP - 93 


de perete. Scoase din buzunarul de la spate al blugilor niște foi 
împăturite la întâmplare. 

— Prof, Machiavelli e Machiavelli, dar ăsta e Fiorillo. Vă rog, 
vreţi să citiţi puţin? 

De Marino nu se ridică de la pupitru, se limită să întindă 
mâna, un fel de a spune „dă-mi hârtia”. 

— O citesc. E lucrarea ta? 

— E ceea ce e. 

Nicolas i-o dădu și se roti pe călcâie la o sută optzeci de 
grade. Il salută pe profesor ridicând braţul drept, fără să se mai 
întoarcă spre el. 

De Marino își concentră din nou atenţia spre monitor, dădu 
înapoi câteva secunde și îl revăzu pe Fiorillo zicând: „Imaginea 
asta toți o văd și o recunosc, și așa îţi construiești renumele și ţi 
se duce vestea.” Surâse, închise înregistrarea și se așeză să 
citească lucrarea. Asta scrisese Fiorillo, sau ceva foarte 
asemănător. 


VP - 94 


PARTEA A DOUA 


e Futuți și futangii 


Există cei care fut și cei care sunt futuți, nimic 
altceva. Futangii și futuți. Fraieri și smecheri. Există 
peste tot și au existat dintotdeauna. Futangiii încearcă 
să obțină un avantaj din orice situaţie, fie că e vorba 
de o masă pe care cineva le-o oferă, de un drum gratis 
cu mașina, de o tipă pe care să o sufle altuia, de o 
competiție care trebuie câștigată. Futuţii, în oricare 
dintre situații, se aleg cu ce e mai rău. 

Nu întotdeauna futuții par ceea ce sunt, de multe ori 
se prefac a fi futangii, și e normal să existe și 
contrariul, anume că mulți dintre cei care par fraieri 
sunt, în schimb, șmecheri extrem de violenti: se 
ascund în spatele măștii de fraier ca să se poată ridica 
la stadiul de șmecher într-o manieră cu atât mai 
neașteptată. Să se dea învinși sau să le scape o 
lacrimă și un vaiet este o strategie tipică de smecher. 

Să fie clar, nu are nicio legătură cu sexul: oricum ne 
naștem pe acest pământ, bărbați sau femei, suntem 
împărțiți în aceste două categorii. Și nici cu împărțirea 
în clase sociale n-are legătură. Prostii. Eu mă refer la 
categorii spirituale. Te naști futangiu, te naști futut. lar 
cel futut se poate naște în orice mediu social, în vilă 
sau în grajd, oriunde se va ivi cineva care să-i ia exact 
ce are mai de pret, va întâmpina mereu un obstacol în 
carieră și-n tot ceea ce face, nu va ști să-și adune 
laolaltă resursele cu care să-și realizeze visurile. Se va 
multumi mereu cu  firimiturile. Futangiul se poate 
naște în cazarmă sau într-un bordei de munte, la 
marginea lumii sau în capitală, şi va găsi oriunde 
resurse și condiții favorabile, tupeu și suficientă 
ambiguitate cu care să obțină ce vrea. 

Futangiul îşi atinge obiectivul, fututului îi scapă 


VP - 95 


printre degete, pierde, i se ia. Futangiul poate nici să 
n-aibă puterea celui futut;  fututul poate să 
moștenească fabrici și acțiuni, dar o să rămână mereu 
un fraier care nu va ști să fructifice avantajul oferit de 
averile și legile care i-au fost date. Futangiul, în 
schimb, îşi poate lăsa în urmă propriul destin 
nefavorabil, iar legile poate să le folosească sau să le 
cumpere, sau chiar să le ignore. 

„Oamenii se deosebesc chiar de la naștere, o parte 
din ei e condusă, o altă parte conduce. Și există multe 
categorii și între cei care conduc, și între cei conduși”. 
Asta spune bătrânul Aristotel. Adică, pe scurt, ne 
nastem futuți și futangii. Aceștia din urmă știu să 
fraierească, ceilalţi, să se lase fraieriți. 

Priveste înăuntrul fiintei tale. Priveşte adânc 
înăuntrul fiintei tale, și dacă privind nu simti niciun fel 
de rușine, înseamnă că nu privești suficient de adânc. 
Și apoi întreabă-te dacă ești futut sau futangiu. 


e Tribunal 


Un om al lui Motanu' ajunsese în faţa justiţiei, era acuzat că-l 
omorâse pe fiul lui don Vittorio Grimaldi, Gabriele. De fapt, don 
Vittorio, zis Arhanghelul, chiar asistase la moartea fiului său. 

Se întâmplase totul atât de rapid, în acea ţară, Muntenegru, 
unde tatăl și fiul hotărâseră să-și mute afacerile. Să lucreze 
împreună. Era acolo o veche roată de fier ruginită, tot ce mai 
supraviețuise dintr-o moară abandonată. Apa o ţinea încă în 
mișcare, și Arhanghelul îl văzu bine pe acel om, îi văzu fața, îi 
văzu ochii, văzu mâinile care l-au împins pe Gabriele în palele 
morii pe care apa le erodase ascuţindu-le. Don Vittorio văzu 
scena de la fereastra vilei lor, care nu era departe, și fugi 
disperat. Încercă de unul singur să oprească roata, dar nu reuși. 
Văzu corpul fiului lovindu-se de mai multe ori înainte să-i vină în 
ajutor angajaţii din vilă. Le luă mult să scoată corpul lui Gabriele 
dintre palele roții. Și totuși, de la începutul la sfârșitul 
procesului, don Vittorio îi luă apărarea asasinului din clanul lui 
Motanu'. Nu oferi tribunalului nicio probă, nicio informaţie. Cel 


VP - 96 


care-l omorâse pe Gabriele Grimaldi fusese Tigrișorul, mâna 
dreaptă a lui Diego Faella zis Motanu'. In felul acela Motanu' 
voia să cucerească Muntenegru și, mai ales, să controleze San 
Giovanni a Teduccio, ca de acolo să aibă apoi cale liberă la 
Napoli. La proces, Tigrișorul era acolo, în sală, acuzarea îl 
întreba dacă îl recunoștea, don Vittorio răspundea că nu. 
Procurorul îl implora, voia să închidă procesul: „Sunteţi sigur?” Îi 
vorbea politicos, ca să încerce să apropie părţile. Și don Vittorio 
răspundea că nu. 

— Il recunoașteți pe Francesco Onorato, Tigrișorul? 

— Nu l-am văzut în viața mea, nici nu știu cine e. 

Don Vittorio știa că acele mâini erau pătate de sângele 
copilului său și al multor altor afiliaţi ai săi. Dar nu recunoștea 
nimic. Mulţumirile primite de la Diego Faella au fost modeste. E 
o datorie să fim toţi oameni de onoare? în confruntarea cu 
statul. Tăcerea lui don Vittorio Grimaldi fusese interpretată ca 
un comportament normal al unui om de onoare. Concesia pe 
care i-o făcea Motanu' era chiar viaţa lui, adică propria 
supraviețuire. Opri războiul împotriva clanului Grimaldi, îi dădu 
permisiunea să opereze într-un perimetru restrâns, la Ponticelli. 
O mână de străzi, singurul loc unde avea voie să trăiască și să 
vândă. Din resursele infinite pe care le avea clanul Grimaldi, 
heroină, cocaină, construcţii, deșeuri urbane, magazine și 
supermarketuri, ajunsese acum să opereze în doar câţiva 
kilometri pătraţi, cu profituri nesemnificative. Tigrișorul fu 
declarat nevinovat și don Vittorio își continuă arestul la 
domiciliu. 

Fusese un mare succes, avocații se îmbrățișau, câţiva oameni 
din primele rânduri aplaudau. Nicolas, Pește-moale, Drago, 
Briato, Tucanu' și Agostino urmăriseră întregul proces, aproape 
crescuseră odată cu el. Incepuseră să meargă să asiste când 
abia le mijiseră primele tuleie, iar acum unii dintre ei aveau 
barbă de soldat ISIS. Și încă se mai duceau arătând aceleași 
cărți de identitate false pe care le prezentaseră cu doi ani 
înainte, când procesul era abia la primele audieri. Pentru că, da, 
puteai să intri în sală, dar doar dacă erai major. Fusese floare la 
ureche să facă rost de ele. Orașul se specializase în a 
confecționa cărţi de identitate false pentru jihadiști; pentru niște 


22 Uomini d'onore, persoanele din cadrul organizaţiilor criminale care refuză orice 
colaborare cu autorităţile și respectă omertă, legea tăcerii. 


VP - 97 


puștani care voiau să intre în sala de tribunal era o nimica toată. 
Se ocupase Briato. El făcuse pozele și el procurase falsurile. O 
sută de euro de căciulă și iată-i deodată mai mari cu trei, patru 
ani. Ziceamcă și Biscuit protestaseră pentru că fuseseră excluși, 
dar în final a trebuit să se dea bătuţi: n-ar fi putut păcăli pe 
nimeni cu fețele alea de copii. 

Când s-au întâlnit pentru prima dată în faţa tribunalului, 
privind de jos în sus toate turnurile alea de sticlă, simţiseră, 
surprinzător, un fel de atracţie. Li se păruse tuturor că erau într- 
un serial TV american, însă în realitate se aflau în fața 
tribunalului penal, același căruia boșii pe care mergeau acum 
să-i vadă la faţă îi dăduseră sistematic foc încă de când era în 
construcție. Fascinaţia exercitată de sticlă, metal, înălțime și 
forță se dezumflase odată trecuţi de ușa de la intrare. Totul era 
din plastic, peste tot mochete și voci care reverberau. Urcaseră 
scările luându-se la întrecere, trăgându-se de tricouri și făcând 
zgomot, pentru ca, odată ajunși în aulă, să-i întâmpine acel citat 
despre legea care e egală pentru toţi, la care Nicolas, văzându-l, 
se forțase să nu râdă. Ca și cum nu s-ar ști care e adevărul, și 
trase scurt o înjurătură, că lumea se împarte în futangii și futuți. 
Aia e singura lege. Și de câte ori se duceau, fără excepţie, intrau 
mereu cu un zâmbet strâmb pe față. 

În acea aulă petrecuseră ore întregi așezați frumos, așa cum 
nu se întâmplase niciodată în scurtele lor vieţi. La școală, acasă, 
chiar și în localuri, erau mereu atâtea de văzut și de încercat - 
n-aveau timp de pierdut stând pe loc. Tălpile le ardeau și 
obligau corpul s-o ia mereu în altă direcție, apoi de acolo din 
nou spre alt loc. Dar procesul reprezenta însăși viaţa care li se 
desfășură în faţa ochilor și își dezvăluia secretele. Era doar de 
învăţat. Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare privire era o lecție 
de învăţat. Era imposibil să întorci privirea, imposibil să te lași 
distras. Păreau băieţi bine-crescuţi la slujba de duminică, cu 
mâinile pe genunchi, cu ochii larg deschişi, atenţi, gata să se 
întoarcă în direcţia cuvintelor importante, fără bălăngănit din 
picioare, fără agitaţie, ţigările puteau și ele aștepta. _ 

Aula era împărţită în două jumătăţi perfect egale. In față 
actorii, în spate, spectatorii. lar la mijloc, un grilaj înalt de doi 
metri. Vocile ajungeau puţin deformate de ecou, dar sensul 
frazelor nu se pierdea. Băieţii aveau un locșor doar al lor, pe 
penultimul rând, aproape de perete. Nu era cea mai bună 


VP - 98 


poziţie, la teatru ar fi fost cele mai ieftine locuri; oricum, vedeau 
tot, inclusiv privirea senină a lui don Vittorio de sub părul 
argintiu, pe care lumina îl făcea să semene cu o oglindă, apoi 
spatele acuzatului - care era mai mult lat decât înalt, dar avea 
doi ochi galbeni de felină care-ţi băgau frica-n oase -, spatele 
avocaţilor, spatele celor care reușiseră să prindă locuri în 
primele rânduri. Se întâmpla ca la teatrul de umbre chinezesc, 
la început doar pete fără formă, apoi lumina se schimbă, ochii 
celui ce privește se obișnuiesc și iată că totul capătă sens, până 
la cel mai mic detaliu. Și nu departe de ei, poate doar două 
rânduri mai în faţă, membrii câtorva paranze, pe care îi 
recunoșteai dintr-o frântură de frază tatuată care depășea 
gulerul cămășii sau după o cicatrice care răsărea din părul tuns 
zero. 

În rândul întâi, la doi pași de grilaj, erau capellonii. Ei nu 
avuseseră probleme cu vârsta și se prezentau de cele mai multe 
ori în formaţie completă. Spre deosebire de Nicolas și ceilalți, 
aceștia nu păreau să soarbă fiecare cuvânt, fiecare tăcere, și se 
întâmpla să-i vezi deplasându-se de-a lungul rândului, oprindu- 
se cu mâinile pe grilaj, ignorând protestele celor din spatele lor, 
apoi așezându-se liniștiți la loc. White era singurul care nu se 
ridica niciodată, poate ca să evite ca mersul lui de cowboy beat 
să sară prea tare în ochii carabinierilor. Apoi, se întâmpla să-i 
vezi chiar și pe cei din paranza Barbudos din cartierul Sanită. Se 
așezau unde găseau loc. Stăteau acolo șușotind, își mângâiau 
bărbile ă la Bin Laden și din când în când ieșeau la câte o ţigară. 
Dar nu era nicio tensiune, nu se studiau reciproc. Admirau toți 
scena. 

— Uaa, zise Maharajahul în șoaptă. 

Inclinase foarte puţin capul și vorbea cu gura foarte puţin 
deschisă, nu-și putea permite să întoarcă privirea. 

— Dacă am avea noi măcar juma’ de coi de-al lu’ don Vittorio, 
nu ne-ar mai opri nici pula lu' Dumnezeu. 

— Ala-l acoperă pe tipul care a făcut să curgă sângele 
copilului lui..., șopti Dinţișor. 

— Cu atât mai mult, întări ideea Maharajahul, să moară mama 
dacă n-are coaie. Ca să nu trădeze, îl lasă în libertate tocmai pe 
ăla de l-a făcut bucăţi pe fii-său. 

— Eu n-aş putea să rămân așa de loial. Adică, ori îl omor, ori, 
dacă sunt la pârnaie, îl dau în gât și-l fac să-nfunde pușcăria pe 


VP - 99 


viaţă, muistu', zise Pește-moale. 

— Asta fac trădătorii, răspunse Maharajahul, asta fac doar 
trădătorii, repetă el. E ușor să rămâi om de onoare când trebuie 
să-ți aperi banii, afacerile, sângele. Da’ tocmai când ar fi ușor să 
vorbeşti și să-i dai în gât pe toţi, dacă-ţi ţii gura, înseamnă că 
ești number one, că ești cel mai tare. Că-i spargi pe toţi. Că tre' 
să-ţi sugă pula toţi că le dai clasă, că ai știut să aperi Sistemul. 
Chiar și când îţi ucid copilul. Ai înțeles, Peștișor? 

— Ăla îl are în faţa lui pe omu’ de l-a măcelărit pe fiu-su și nu 
zice nimic, continuă Pește-moale. 

— Peşte, îndrăzni Dinţișor, tu dacă erai acolo, dădeai deja pe 
goarnă la greu... ai stofă de turnător. 

— Nu, fraiere, io îi luam deja gâtul. 

— Ete unde se-ascundea Jack Spintecătorul, concluzionă 
Tucanu'. 

Își vorbeau ca jucătorii de Texas hold'em, fără să se privească 
în ochi. Aruncau fraze pe masa verde, scoțând la iveală ce le 
trecea prin cap, și apoi cineva, cum făcuse Tucanu', curăța 
masa și se pregăteau cu toţii pentru mâna următoare. 

Nimeni nu-și putea imagina însă ce spera Nicolas în sinea lui. 
Maharajahului îi plăcea don Vittorio, dar Motanu', care se 
însurase cu Viola, fiica lui don Feliciano, avea în mâinile lui 
sângele cartierului. Sânge stricat, dar oricum, sânge regal. 
Sângele din cartierul lor se moștenea, conform regulilor de 
transmitere a proprietăţii. Don Feliciano le spunea mereu alor 
săi: „Cartierul trebuie să rămână în mâinile oamenilor care se 
nasc și trăiesc aici.” lar Copacabana, care fusese mereu legat 
fidel de clanul Striano, dar nu era din Forcella, luase cu asalt 
cartierul imediat după arestarea lui don Feliciano. Chiar acest 
arest, cu trei ani în urmă, dusese la începerea procesului. 

Întregul cartier fusese înconjurat atunci. Îl urmăriseră zile în 
șir, nici echipei speciale de poliţie nu-i venea să creadă: don 
Feliciano se întorsese la Napoli și umbla pe stradă în trening, 
lipsit complet de eleganța obișnuită cu care se afișa. Nu se 
ascunsese, era fugar, dar rămânea în cartier, ca toţi fugarii, însă 
fără să se pitească pe sub pardoseli false, prin puțuri sau 
ascunzători. Poliţiştii apăruseră direct de pe o străduţă, apoi îl 
somaseră: „Feliciano Striano, mâinile sus, vă rugăm.” Se oprise, 
și acel „vă rugăm” îl liniștise. Era doar o arestare, nu o 
ambuscadă. Printr-un semn din ochi îl făcu să încremenească pe 


VP - 100 


unul dintre bodyguarzii lui, care voia să tragă, și care apoi o 
luase imediat la fugă, să evite arestarea. Se lăsase încătușat. 
„Poftiti, poftiţi”, spusese. Și, în timp ce-i imobilizau încheieturile 
mâinilor în oţel, fără să-și dea seama, carabinierii se treziseră 
înconjurați de roiuri de copii și femei. Feliciano zâmbea. „Nu vă 
faceţi griji, nu vă faceţi griji”, încerca să calmeze oamenii care 
începeau să se arate la uși și ferestre urlând „Vaaai, 
doamneee!” Copiii se agăţau de picioarele carabinierilor, 
mușcându-i de pulpe. Mamele strigau: „Lăsaţi-l în pace, lăsaţi-l 
în pace...” O mulţime de lume se revărsa în stradă, clădirile 
păreau sticle răsturnate din care se scurgeau pe străzi oameni și 
iar oameni și apoi alţi oameni. 

Don Feliciano râdea: pe capii clanului Casalesi, ai clanului din 
Secondigliano, din Palermo sau din Reggio Calabria i-ar fi dibuit 
în adâncul grotelor, printre pereţi dubli, în labirinturi subterane. 
El, care era adevăratul rege al orașului Napoli, era arestat pe 
stradă, sub ochii tuturor. Un singur lucru regreta don Feliciano: 
că nu-l prinseseră îmbrăcat elegant; se vedea că acei carabinieri 
de la care îi ajungeau informaţiile ori îl trădaseră, ori nu 
reușiseră să afle că urma să fie arestat. l-ar fi fost suficientă o 
jumătate de oră: nu ca să încerce să fugă, ci ca să-și aleagă 
costumul potrivit marca Eddy Monetti, cămaşa și cravata 
Marinella. De câte ori fusese arestat îl găsiseră îmbrăcat 
impecabil. Și se îmbrăca elegant mereu, pentru că, așa cum 
repeta de câte ori avea ocazia, se poate întâmpla oricând ca 
cineva să tragă în tine sau să fii arestat pe neașteptate, și nu se 
cade să te găsească prost îmbrăcat, ar fi toţi dezamăgiţi și-ar 
zice: „Asta e don Feliciano Striano?” lar acum urmau să-l vadă în 
ținuta aia și poate c-aveau să se-ntrebe: „Asta e, așa era?” Era 
unicul lui regret, restul îl știa și ce nu știa își imagina. Mulțimea 
se călca în picioare mârâind în jurul mașinilor de carabinieri. 
Sirenele nu intimidau pe nimeni. Nici măcar armele din dotare. 
Nici să fi vrut n-ar fi putut deschide focul, în niciun caz. „În 
blocurile astea sunt mai multe arme decât furculițe”, era tot ce 
spusese comandantul, invitându-i la moderație. Forţa pusă în joc 
era disproporţionată și atârna net în favoarea locuitorilor 
cartierului. Și-au făcut apoi apariţia și echipajele de televiziune. 
Deasupra cartierului zumzăiau două elicoptere. Lumea din 
stradă aștepta doar un semn, un semn oarecare ca să abată 
atenţia carabinierilor, deloc pregătiţi să facă faţă unei revolte. 


VP - 101 


Ordinul de arest îl dăduseră într-un moment de calm, când era 
puţină lume, noaptea târziu. De unde apăreau toți copiii ăia? 
Oamenii ăia se catapultaseră în stradă direct din somn? Printre 
toate acele fețe care-l priveau cu o îngrijorată venerație, așa 
cum privești un tată ridicat de poliţie fără niciun motiv, își făcu 
apariţia Copacabana. Feliciano Striano îi zâmbi și Copacabana îl 
sărută pe gură, supremul simbol al loialității. Gura închisă. 
Mucles. Sigiliu. 

— Hai, gata cu scandalul, rosti don Feliciano. 

Copacabana repetă, iar ordinul se răspândi printre cei din 
stradă ca o piesă de domino care cade și le antrenează pe toate 
celelalte. Într-o clipă s-au îndepărtat cu toţii și au încetat să 
strige. S-au dus să le însoţească pe soţia și pe fiica lui don 
Feliciano, ca la un priveghi. Așa hotărâse Nobilul. Era ultima 
demonstrație de forţă a unui clan decimat de războiul împotriva 
cartierului Sanită, împotriva clanului Mocerino, cu care într-o 
primă fază clanul Striano încercase să se asocieze, pentru ca 
apoi să sfârșească omorându-se unii pe alţii. Ultima strategie 
câștigătoare a lui don Feliciano Nobilul era să se facă văzut, să 
le arate alor săi și cartierului său că nu era obligat să se 
ascundă, ceea ce de fapt ar fi însemnat să devină pradă ușoară, 
să moară. Sfârșitul lui era inevitabil, mai devreme sau mai 
târziu, după lunga domnie primită moștenire de la tatăl său, 
Luigi Striano Suveranul; știa bine asta. Însă, în zilele pe care le 
mai avea la dispoziţie, să se facă văzut însemna să confere 
întregului clan imaginea că nu se tem, că sunt liberi, stăpâni la 
ei acasă. Și asta conta. 

kd 

Apoi, acel sărut pe care i-l dăduse lui Copacabana fu încălcat 
chiar de don Feliciano. În decurs de doar câteva luni se declanșă 
Apocalipsa, neașteptată, violentă, inimaginabilă. Don Feliciano 
se hotărâse să vorbească, iar trădarea lui făcuse să cadă la 
pământ mai multe clădiri decât la un cutremur. Nu e o metaforă, 
ci exact asta s-a întâmplat. Fu redesenată întreaga hartă a 
Sistemului. Clădiri întregi se goliră din cauza arestărilor sau a 
programelor de protecţie a martorilor, care mutau în zone sigure 
membrii familiei lui don Feliciano. Fusese mai ceva decât un 
război între clanuri. Umplu de rușine pe fiecare bărbat și fiecare 
femeie a clanului, aceeași rușine ca atunci când îţi dai seama că 
toţi știu că soțul sau soţia te înșală. Și te simţi privit, 


VP - 102 


desconsiderat. Dintotdeauna, cu toţii simţiseră aţintiţi asupra lor 
ochii albaștri, ficși ai lui don Feliciano. Acei ochi însemnau 
ameninţare și protecţie. Nimeni nu putea să vină în cartierul 
Forcella și să facă ce vrea, nimeni nu putea să încalce vreo 
regulă a Sistemului. lar regulile Sistemului erau dictate și 
aplicate de clanul Striano. Acei ochi însemnau garanții și frică. 
lar don Feliciano hotărâse acum să închidă acei ochi. 

Ca și în cazul arestării lui, era noapte când cartierul înțelesese 
trădarea lui, înțelesese că începuse să colaboreze. Avusese loco 
operaţiune fulger cu elicoptere și fusese folosit chiar și un 
autobuz blindat, plin cu sute de arestaţi. Don Feliciano dăduse 
toate informaţiile despre asasinii plătiţi, despre persoanele 
afiliate clanului, despre cei care se ocupau cu extorsiunile, 
despre organizarea traficului de droguri. Dădu informaţii despre 
propria familie, și toată familia ciripi apoi. Începură să se 
trădeze între ei, să dea informaţii, să povestească despre 
comisioanele la nivel înalt, licitaţii, conturi în bănci. Consilieri 
locali, viceminiștri, directori de bănci și oameni de afaceri: 
Nobilul începu să-i dea în gât pe toţi. Don Feliciano vorbi, vorbi 
și iar vorbi, în timp ce în cartier răsuna o singură întrebare: „De 
ce?” 

Această locuțiune adverbială interogativă avu timp de luni 
bune un singur sens: „De ce don Feliciano a devenit un 
pentito?” Nu era nevoie să fie rostită fraza până la capăt, era 
suficient să spui „De ce?” și oricine înțelegea. In baruri, la 
prânzul de duminică, la meci. „De ce?” însemna doar „de ce a 
trădat don Feliciano?” Explicațiile erau dintre cele mai diferite, 
dar adevărul era unul simplu, chiar banal: don Feliciano 
începuse să vorbească pentru că prefera ca Forcella să moară 
mai degrabă decât să intre pe mâinile altcuiva. Pentru că nu 
avusese forța să-și pună ștreangul de gât, voia acum să-l pună 
tuturor celorlalţi. Încerca să-i facă pe oameni să creadă că acum 
îi părea rău c-a vorbit, dar e posibil să scapi de povara sutelor 
de morți? Prostii. Nu-și turnase nicio cenușă în cap. Vorbea ca să 
continue să facă victime. Înainte o făcuse cu armele, acum, cu 
cuvintele. 

Mai întâi, tatăl Dragonului, Nunzio Striano, Viceregele, primise 
toate condamnările posibile: Feliciano îi atribuise acestuia orice 
trafic, orice treabă murdară, orice infracţiune pe care el însuși o 
pusese la cale, dar Viceregele își ținuse gura. Toţi ceilalți frați 


VP - 103 


deveniseră colaboratori, dar Viceregele, nu. Continua să facă 
pușcărie și cu acea tăcere proteja câteva apartamente și pe fiul 
său. Nu voia ca Luigi să ajungă ca fiica lui don Feliciano, Viola, 
pe care, până să se mărite cu Motanu', o ocoleau toți. O strigau 
„ciripitoarea”. 

e 

Nimeni nu era atât de fraier încât să nu simtă, ca și cum era 
prezentă în sala de judecată, umbra gigantică a Motanului, 
profilându-se în spatele Tigrișorului, pe banca acuzaților. Intre 
timp, don Vittorio continua să răspundă cu tăcerea întrebărilor 
procurorului: 

— Fiul dumneavoastră, am reușit să verificăm acest fapt, a 
fost indicat de mai mulţi martori ca fiind dușman al clanului 
Faella, cu care dumneavoastră nu doar că v-aţi împărţit 
cartierul, dar ați fost și afiliat în trecut. Din câte știți, clanul 
Faella ar fi putut dori moartea fiului dumneavoastră? 

— Fiul meu, la cât era de bun și blând cu toată lumea, nu cred 
c-ar fi putut să trezească în nimeni dorința de a-l ucide. 
Imposibil. Mai ales în cineva care locuiește în cartierul nostru și 
deci știe foarte bine cât ţinea la cartierul Ponticelli, la copiii lui, 
la toţi oamenii la care a ţinut dintotdeauna și care au participat 
la înmormântarea lui. 

Era un ping-pong întrebare-răspuns într-o italiană corectă, 
care încerca să ţină la distanţă termenii dialectali ce forțau să se 
facă auziţi din adâncuri, dar care ar fi compromis acel aparent 
calm. 

Între timp, aroganţa Tigrişorului nu părea să-l perturbe pe don 
Vittorio, care nici măcar când îi întâlnea privirea, nu se lăsa 
perturbat. Tigrișorul încercă să expedieze tot cu o grimasă de 
dezgust. 

— Îl cunoșteam pe Gabriele Grimaldi, dar doar din vedere. 
Știu că nu era niciodată prezent în cartier la Ponticelli și eu 
oricum nu-mi făceam veacul la Conocal. Eu n-am bătut niciodată 
străzile. 

Tigrișorul repeta cuvintele lui Motanu'. Voia să scoată în 
evidență o origine diferită, un sânge diferit, un interes diferit, o 
venire pe lume în vilă, nu în mijlocul străzii. În silenţiosul joc al 
aluziilor, cuvintele lui indicau: Motanu' nu e un narcotraficant, 
nu trăiește din asta, face bani din construcţii, politică, comerț, e 
departe de a avea o singură sursă de venit. Don Vittorio nu 


VP - 104 


putea decât să-l lase să vorbească. Putea doar să se arate umil. 

Nicolas înţelegea acest joc, în toate nuanțele lui. Înţelegea că 
în spatele cuvintelor se ascundea mereu chestiunea legată de 
sânge, de apartenență, de a te murdări sau a rămâne curat. Nu 
există o teorie care să lege împreună aceste noțiuni vechi de 
când însăși omenirea. Murdar și curat. Cine decide ce e murdar? 
Cine decide ce e curat? Sângele, mereu sângele. Sângele e 
curat și nu trebuie să vină niciodată în contact cu sângele 
murdar, al altora. Nicolas crescuse cu aceste idei, toți prietenii 
lui crescuseră la fel, dar el voia să aibă curajul să afirme că acel 
sistem era învechit. Și că trebuia depășit. Dușmanul dușmanului 
tău e aliatul tău, indiferent de sânge și de legături. Dacă pentru 
a deveni ceea ce voia să devină trebuia să-l iubească pe cel pe 
care fusese învățat că trebuie să-l urască, ei bine, el ar fi fost 
dispus s-o facă. Să-l ia dracu’ de sânge. Camorra 2.0. 


e Scut uman 


Băieţii lui don Vittorio Grimaldi erau obligaţi să citească 
numele străzilor din Conocal în fiecare zi, pentru că de acolo, din 
acea zonă din Ponticelli, nu puteau ieși. Să depășească acea 
limită însemna să riște să fie împușcați de oamenii Motanului, 
tot clanul Faella îi avea în bătaia puștii. Prin urmare, rămâneau 
acolo, pe acele străzi care formau un dreptunghi căruia îi fusese 
smuls un colţ, în partea de sus, în dreapta. Când citeau în ziare 
ce se scria despre ei, se enervau rău: se perora întruna despre 
degradarea clădirilor, despre blocurile fără identitate, despre 
lipsa de viitor. Și totuși, apartamentele alea ca niște cuști de 
iepuri așezate una peste alta existau, dispuse pe baza unei 
geometrii ipocrite, care voia să creeze un spaţiu vital, dar care 
de fapt ridica graniţe. Ca o celulă de închisoare. Dar băieţii ăia 
nu voiau să sfârșească ca cei din Scampia, devenind un simbol. 
Nu erau orbi, vedeau că, acolo la ei, fiecare lucru arăta de parcă 
ar fi fost la mâna a treia sau a patra. Pe balcoane, parasolare 
sfâșiate și coapte de soare, gunoi carbonizat, ziduri scuipând în 
afară ameninţări. Dar acela era cartierul lor și era toată lumea 
lor, deci mai bine să se mulțumească cu ce au, chiar cu prețul 
de a nega evidenţa. Era o chestiune de apartenenţă. 


VP - 105 


Apartenența înseamnă scara unui bloc. Apartenența înseamnă o 
stradă, și străzile sunt unicul spaţiu care face posibilă viaţa. Un 
singur bar, două minimarketuri, vechi mercerii care începeau să 
scoată totul la vânzare. Depozite de vechituri transformate în 
depozite de hârtie igienică și detergenţi, pentru că lipsea un 
supermarket, toate fiind prea departe să poată ajunge la ele 
bătrânii sau cei pe scuter, sau cine nu putea ieși din propriul 
cartier. Asta era și situaţia clanului Grimaldi. Dar acolo puteau 
încă să vândă. Clienţii care ajungeau la Conocal sperau să 
găsească haşiş, cocaină și bilute de crack la preţ foarte mic. Dar 
don Vittorio nu acceptase nici ca prețul să scadă prea tare. Ar fi 
transmis un semnal foarte prost, un semnal de moarte. Dar din 
cauza asta, clienţii nu mai ajungeau acolo, și nici ei nu erau 
liberi să iasă să-i caute. 

Insă nu toţi se supuneau regulilor. Păsărică era foarte rapid pe 
scuter, zbura mai repede decât proiectilele care l-ar fi putut 
nimeri, mai rapid decât ochii care l-ar fi putut recunoaște și da 
de gol, era discret și rapid când vindea. Vizibil pentru 
cumpărător, invizibil pentru informatori. Așa că Păsărică nu se 
temea să se depărteze de Conocal. Totuși, în ciuda faptului că 
prinsese curaj și-și depășise temerile, ajutat de toţi acei X-meni 
tatuaţi cu care-și acoperise corpul și care inspirau siguranţă, era 
deja condamnat să moară tânăr. Din celula lui, Copacabana nu 
permitea câtuși de puţin să vină cineva din afară, mai ales din 
clanul Grimaldi, să vândă în zona sa. Ar fi tolerat orice altă 
familie în schimbul unui procent din câștig, dar nu și pe aceasta. 
Ei aleseseră să fie împotriva celor din Forcella, ei declanșaseră 
războiul: aduceau heroină, cocaină și marijuana din Occident, în 
timp ce clanul Grimaldi se aproviziona dinspre Orient. 

Copacabana voia să elimine din est clanul Grimaldi, și începea 
să reușească. Și așa, trei străzi la Napoli făceau cât o capitală în 
Muntenegru, o bucată de Balcani, o întreagă plantație din 
Albania. Păsărică intuia asta, dar n-avea cum să știe cu 
certitudine. Și continua să zboare cu scuterul lui, cu picioarele 
alea uscate care dispăreau brusc în spatele carenei; când îl 
vedeai apropiindu-se, părea că bustul și tot restul ieșeau direct 
din şaua scuterului. Conducea mereu în poziție aerodinamică, 
chiar și când nu era nevoie, chiar și pe vechea Vespa încropită 
cu ce rămăsese din cea a tatălui său: se apleca în față până 
când capul ajungea să atingă kilometrajul și ţinea coatele în 


VP - 106 


afară; nu o dată distrusese o oglindă retrovizoare. Tot de pasăre 
avea și nasul - un cioc ascuțit și cu vârful în jos, ca o pasăre de 
pradă. 

Oamenii lui White, Carlitos Way, Cucurigu și Sălbaticu', se 
lansară în urmărirea lui imediat ce văzură de departe coatele 
alea în echer. Păsărică îi văzu cu coada ochiului, băgă viteză și 
se pierdu în traficul infinit, care-l proteja ca un zid de apărare. 
„Data viitoare îţi lăsăm numele pe asfalt”, îi urlară din urmă, dar 
Păsărică deja dispăruse, și chiar dacă ar fi auzit, l-ar fi durut în 
cot și-ar fi continuat să facă ce făcea. Sus în Forcella chiar îi 
sfida, trecea prin faţa barului lor. 

— Păsărilor cu cât le e mai foame, cu atât le e mai puţin frică, 
poţi să încerci să le alungi cu mâinile și picioarele. Știi, White, ce 
zic, când baţi din palme și șobolanii ăștia zburători nu fug 
niciodată? De ce? Le e foame. Și nu-i interesează să fugă, chiar 
dacă tu vrei să-i omori, oricum mor. Ori de foame, ori împușcați. 
Doar că noi nu-i împușcăm și uite-așa porumbeii ăștia se cacă-n 
capul nostru. Așa e și cu ăștia ai familiei Grimaldi, comentă 
Copacabana când i se povesti în pușcărie. g 

Păsărică îşi aducea cârduri de băieți după el. li ținea în drum o 
oră, două. Uneori veneau și din cei mai bătrâni, care nu mai 
lucrau pe sumă fixă. Cum era Alfredo Scara 40, care făcuse 
multe victime în trecut, ba chiar o perioadă fusese și cap zonal. 
Câștigase, când erau lirele, o sută de milioane pe săptămână. 
Dar îi cheltuise pe avocaţi sau îi risipise; acum stătea la ieșirea 
din piețe ca să sufle clienţi, decăzut la simplu vânzător sau pus 
să ţină de șase. Se începea devreme în Sistem. Și dacă nu 
mureai repede, cariera oricum se ducea naibii în scurt timp. 

Era prea mult. Cancerul ăla de Păsărică ajunsese la 
metastaze, prin urmare băieţii clanului Capelloni își puseră în 
gând să-l elimine: White hotărî să se ocupe personal. Păsărică 
era ca întotdeauna pe scuter, se poziționase în Piazza Calenda, 
cu spatele la o schelă. Înainte de zgomotul împușcăturilor auzi 
sunetul metalic al cadrelor schelei de care se loveau gloanţele 
lui White. White ţinea pistolul orizontal, cum văzuse într-un film 
gangsta rap. Bum, bum, bum. De trei ori, la întâmplare, pentru 
că în ultima vreme își injecta o groază de morfină, pe care 
momentan o vindeau cel mai bine băieţii care-i raportau lui, și 
deci lui Copacabana. Cu banii ăștia îi cumpărase un apartament 
surorii lui, Koala. Dar morfina și precizia nu merg mână în mână, 


VP - 107 


așa că Păsărică își salvă penele și de data asta. 

Dacă Nicolas n-ar fi trecut în ziua aia pe acolo - pe el și pe 
Dinţișor îi răzbise rău foamea și acum străbăteau via Annunziata 
hotărând unde să meargă dacă n-ar fi recunoscut acele zgomote 
metalice, dacă n-ar fi luat o curbă din scurt, derapând și punând 
un picior în pământ ca să nu cadă, ca să corecteze traiectoria 
care l-ar fi dus în mica Piazza Forcella - adică exact în partea 
opusă -, deci dacă n-ar fi făcut toate astea, n-ar fi avut ocazia să 
asiste la acea scenă și poate nu le-ar fi venit în minte o idee, pe 
care Nicolas o puse în practică imediat, în timp ce Dinţișor își 
făcu semnul crucii. 

Un scut uman. Nicolas se interpuse între Păsărică și White, 
care acum îndrepta pistolul și ţinea un ochi închis ca să 
țintească mai bine. Se băgă între ei. White se blocă. Păsărică se 
blocă. Dinţișor îl trăgea de tricou și-i zicea: „Băi, Maharajahule, 
ce pula mea faci?” Nicolas i se adresă lui White, care ţinea încă 
pistolul îndreptat spre ţintă și ochiul închis, ca și cum ar fi 
așteptat ca Nicolas să se dea la o parte ca să înceapă din nou să 
tragă. 

— White, zise Nicolas, apropiindu-se foarte mult de el, în timp 
ce Păsărică plecă în sfârșit în trombă, iar facem cadavre și iar nu 
mai scăpăm de gabori și de controale. Ești dus cu capu'. Poate 
omori vreun bătrân, vreo femeie, vreun copil. Păsărică de- 
acuma a zburat, îl prindem noi iar, lasă-mă pe mine. 

Rostise totul dintr-o suflare. White lăsă în jos pistolul, fără să 
spună nimic. Erau doar două posibilităţi, calculă Nicolas. Ori 
ridică din nou pistolul și totul ia sfârșit. Ori... White deschise 
timid gura într-un surâs plin de dinţi ciobiţi și galbeni de fum, 
apoi băgă pistolul în buzunarul pantalonilor și se cără. Nicolas 
respiră ușurat; asta o simţi chiar și Dinţișor, în timp ce se ținea 
de el pe scuter, în spate. 

e 

Păsărică dispăru, dar știau că n-o să stea ascuns la nesfârșit. 

— Dar de ce-ai făcut-o? îl întrebă Briato. Păsărică e dușmanul 
Motanului, e dușmanul lu' Copacabana, deci e dușmanul nostru. 

Erau în sala de jocuri la bar, și erau doar ei. Capellonii, se 
gândi Nicolas, or fi deja la pușcărie la Copacabana să-i dea 
raportul. Mai bine. 

— Nu vă faceţi griji, noi nu suntem cu Motanu', noi nu suntem 
cu Copacabana. Noi suntem cu noi, răspunse Nicolas. 


VP - 108 


— Eu trebuie mai întâi să înţeleg ce înseamnă acest „noi”, 
făcu Dinţișor, până acuma eu eram al cui mă plătea. 

— Mda, zise Maharajahul, dar dacă am pune la un loc banii pe 
care i-ai da întâi la unu, apoi la altul, apoi iar la altul? Dacă banii 
fac din noi un grup, nu ţi-ar plăcea? 

— Dar noi suntem deja un grup! 

— Da, un grup de fraieri. 

— Tu ai o idee fixă, vrei să faci o paranza cu orice preţ, zise 
Dinţișor. 

Nicolas își atinse demonstrativ testiculele, un fel de a spune, 
tipic napoletan, că visele nu trebuie exprimate, că aduce 
ghinion. lar acel cuvânt, paranza, încerca să-l pronunţe cât mai 
puţin posibil. 

— Pe Păsărică îl lăsaţi pe mâna mea, zise Maharajahul, deci 
dacă-l vedeți, îl lăsaţi în pace. 

Trecuse deja o oră bună de când tot discutau despre ce 
făcuse Nicolas. Îi spuneau că e nebun, că e dus cu pluta. Dacă 
White ar fi deschis focul? Dacă, așa cum zicea Nicolas, ar fi picat 
la mijloc bătrâni și copii? O nebunie. Maharajahul asculta. Pentru 
că ceea ce auzea avea valoarea unei învestituri, asta primea de 
la ceilalţi. Ceea ce Briato și restul grupului numeau nebunie, 
Maharajahul numea instinct, și Maharajahul comanda din 
instinct, era un fel de dar de la natură, ca și cum ai ști să 
controlezi o minge fără să te fi antrenat vreodată pe vreun 
stadion sau ai ști să socotești de mic fără ca nimeni să te fi 
învăţat. Se simțea pătruns de un fel de spirit de comandă și-i 
plăcea când ceilalți conștientizau asta. 

Păsărică nu avea nicio importanţă în sine, dar era poarta de 
intrare la Conocal și, odată intraţi acolo, se putea ajunge la don 
Vittorio, și de-acolo... 

Nicolas își duse din nou mâna la testicule. 

— Acum, că i-ai salvat viaţa, doar nu-i așa fraier să apară iar. 

— Ei, cum să nu, zise Nicolas, când nu mai are ce ciuguli, iese 
iar la treabă. 

— Îl au toţi în bătaia puștii, făcu Briato. 

— Da, dar nimeni nu-l prinde. Traversează Sanità, Forcella, 
gara, Rettifilo, San Domenico. Nu stă pe loc, și dacă are o cât de 
mică bănuială, fuge. 

— Dar voi ce ziceţi, e înarmat? făcu Dinţișor. 

— Sincer? După părerea mea, nu. Și dacă e, e la fel ca noi, 


VP - 109 


adică are vreun pistol obosit și niște cuțite. 
e 

În următoarele zile, studie bine terenul luând străzile la rând 
înainte și-napoi, înainte și-napoi. Devenise o obsesie. Până și 
Letizia observase că era permanent cu gândul în altă parte, dar 
Nicolas mereu cocea ceva, deci nu-și făcea cine știe ce griji. 
După o vreme, Păsărică își făcu iar apariţia în peisaj. incepu 
luând-o pe ocolite, nu direct în zonele oamenilor lui 
Copacabana. Acum le vindea negrilor și puștanilor, la un preţ 
atât de mic, încât chiar și ai lui l-ar fi scos din schemă. Işi făcea 
veacul la Ponte della Maddalena, apoi puţin și pe la gară. Nicolas 
îl zări chiar la Piazza Garibaldi, pe o ploaie torențială, din alea în 
care nu vezi în faţa ochilor, dar nu avea nicio îndoială, el era. 
Hanoracul ăla negru cu faţa lui Tupac Shakur pe el nu și-l dădea 
jos nici când erau treizeci de grade. Își trăsese gluga pe cap și 
vorbea cu un tip pe care Nicolas nu-l cunoștea. Maharajahul opri 
motorul scuterului și se apropie în tăcere, împingându-se cu 
picioarele. Nu avea o strategie clară, se gândea să-l ia prin 
surprindere și apoi să improvizeze, dar un tunet asurzitor îi făcu 
pe toţi să ridice capetele, inclusiv pe Păsărică, care astfel îl văzu 
pe Nicolas cu apa șiroind de pe el, cu blugii uzi lipiţi de picioare. 

Înhăţă Vespa pe care o sprijinise de balustradă și era deja în 
zbor. Băgă imediat viteză, lua curbele aplecându-se mult, „cu 
urechea la pământ”, se strecura ca și cum acel trafic pe care 
ploaia îl făcea și mai haotic n-ar fi existat. O luă pe corso 
Umberto. Maşinile erau niște mase încremenite în loc, 
claxoanele se certau între ele, ștergătoarele, în evantaiul pe 
care îl trasau cu cea mai rapidă viteză, aruncau apă în stânga și- 
n dreapta. Plouă ca la tropice, gândi Nicolas, asta e ploaia 
Biruinței de la Văgăuna lui Helm, iar el se simțea un Uruk-hai”, 
cu geaca ridicată ca o armură impenetrabilă. Lumea stătea pe 
trotuare lipită de ziduri, în speranţa că balcoanele de deasupra 
aveau să-i asigure protecție. Păsărică făcea în urma lui valuri la 
fiecare băltoacă, și când întrevedea un mic spaţiu între două 
mașini, se băga, își trecea o mână peste față pe post de prosop 
și-i dădea iar bice. Lui Nicolas îi era greu să se ţină după el, îi 
strigă: „N-am nimic cu tine, vreau doar să vorbim”, dar Păsărică 
băgă în continuare viteză, cu coatele și mai în afară, atingând 
oglinzi laterale, și oricum, în haosul ăla ca de război, n-ar fi avut 


23 Termeni din universul ficțional din Stăpânul inelelor. (n.red.). 
VP - 110 


cum să-l audă. Continuă așa o bucată bună. Păsărică vira pe 
neașteptate, o lua pe sensuri unice, trasa curbe perfecte fără să 
frâneze. Conducea acel scuter ca și cum ar fi străbătut un câmp 
minat, doar că în loc să evite minele, trecea deliberat pe 
deasupra lor. 

Pe o străduţă pe care Nicolas nu o recunoscu - pentru că de- 
acum conducea orbește și încerca să fie atent doar la stopurile 
fugarului -, Păsărică intră într-o băltoacă adâncă de cel puţin 
cincizeci de centimetri. Roţile dispărură înăuntrul ei și lui Nicolas 
în trecu prin cap că în sfârșit făcuse o prostie și o să rămână 
blocat acolo, dar Păsărică acceleră iar și Vespa îi răspunse 
aruncând în aer găleți întregi de apă murdară. Nicolas înainta 
sacadat, reducea viteza când simţea că roata din spate pierdea 
aderenţă și nu o dată ajunse să lovească barele de protecție ale 
mașinilor din faţă. Înjura, ameninţa pe oricine îi cerea să 
oprească și să scoată documentele. Naviga în jurul hăurilor care 
apăreau de fiecare dată când orașul era inundat și de-acum nici 
nu-și mai simțea mâinile, care se contopiseră cu ghidonul 
scuterului. Nu trebuia să-i scape piciorul de pe acceleraţie și nu 
trebuia să scape din ochi acea Vespa care înainta în ceea ce 
părea a fi mediul ei natural. O mai lua și pe trotuarele goale, 
pentru că ploaia tropicală devenise acum, dacă era posibil așa 
ceva, și mai intensă și începuse să cadă și grindină. Păsărică lua 
gheața în glugă și continua să bage viteză, Nicolas continua să 
înjure, dar nu putea renunţa, când naiba l-ar mai fi prins altă 
dată? 

Grindina încetă brusc, ca și cum acolo sus cineva pusese un 
dop, dar strada devenise o întindere albă, părea zăpadă. Vespa 
trecea trasând șanțuri, pe care Nicolas le urma cu precizie ca să 
nu cadă, apoi peisajul se schimbă din nou, pentru că ploaia era 
pe sfârșite și lumea se revărsa din nou în stradă. Păsărică o 
ținea înainte și, dacă putea să creeze confuzie profitând de 
zoaiele negricioase în care se transformase ploaia, nu se dădea 
înapoi s-o facă. În felul ăsta, Nicolas era nevoit să facă slalom 
printre oameni nervoși care nu erau suficient de iuți încât să-l 
altoiască pe diavolul ăla în fuga lui, oameni care încercau atunci 
să se ia de cine îl urmărea. 

Dar mirosul de frână arsă și de țeavă de eșapament înroșită 
începeau să emită semnale care trebuiau ascultate. Mirosul de 
ars ajunse la Maharajah când în sfârșit apăruse o rază de soare 


VP - 111 


între doi nori, dar el n-o simţi, decis cum era să încheie 
urmărirea. Și Păsărică probabil că obosise, pentru că nu-și 
dăduse seama că Nicolas dispăruse din oglinzile lui retrovizoare. 
Traficantul de la Conocal își forța în continuare scuterul Vespa 
trecând prin faţa Universităţii, când își dădu seama că Nicolas o 
luase pe partea cealaltă ca să-i iasă în față din Vico Sant'Aniello 
a Caponapoli. Păsărică regretă pentru o clipă că nu era înarmat, 
dar se predă. Când îl văzu pe Nicolas continuând să-și ţină 
mâinile pe ghidonul scuterului, începu să spere: știa că dacă ar 
fi avut un pistol, ar fi tras până acum. 

Maharajahul nu încercă să ajungă unde voia luându-l prin 
învăluire, cu insinuări și ocolișuri. Lovi direct la ţintă: 

— Păsărică, tre' să vorbesc cu don Vittorio Arhanghelul. 

Păsărică se intimidă auzind pronunţțându-se acest nume în 
plină stradă în fața sa. Se înroși la față de rușine, nu de 
supărare. 

— Trebuie să vorbesc cu Arhanghelul, continuă Nicolas. 

În jurul lor, turiștii străini înarmaţi cu umbrele și geci 
impermeabile se îndreptau spre Muzeul de Arheologie și nu 
dădeau doi bani pe cei doi băieţi care vorbeau în mijlocul străzii. 

— Trebuie să-i spui clar că: unu, dacă tu ești încă în viaţă, 
asta mi-o datorezi mie; doi, de-acum vă daţi sufletul striviți sub 
bocancii lu' Motanu', vă halește cu fulgi cu tot. Băieţii voștri nu 
sunt buni de nimic, stau cu PlayStation-ul în față douășpatru din 
douășpatru. Nimeni nu mai face nimic. 

— Dar eu nu mă întâlnesc niciodată cu don Vittorio. 

— Da, dar tu ești cel care pune flori pe mormântul lu’ fiu-su, 
deci dacă te-a ales pe tine să faci asta, înseamnă că te place, că 
te cunoaște. 

— Dar nu mă întâlnesc cu el niciodată, zise Păsărică, eu n-am 
acces la el, eu doar bat străzile. 

— Fă bine să te întâlnești. Eu acuma, știi, aș putea foarte bine 
să-ți scot mațele sau să te împușc fix între ochi. E suficient să 
dau un SMS și vine unu' și imediat te pune la pământ. Tu ești în 
viaţă pentru că ţi-am dat eu voie. 

— Da' ce vrei să vorbești cu el? reuși să spună Păsărică. 

Roșeaţa îi trecuse, dar ţinea ochii în pământ. Umilit. 

— Nu-ţi face tu probleme. Spune-i că e un băiat din Sistem de 
la Forcella care vrea să vorbească cu el. E suficient. 

— E suficient pe dracu'! 


VP - 112 


— Fă încât să fie. Păsărică, dacă tu n-aranjezi întâlnirea asta, 
nu contează unde ești, te găsesc. Dar dacă o aranjezi, o să fac 
în așa fel încât să rămâi în joc, îi spun lui White că ne dai un 
procent din câștig. Că ne dai jumate din vânzări, da' tu nu-mi 
dai nimic. Tu alegi. Ori faci ce-ţi spun și trăieşti și câștigi, ori faci 
cum spui și întâi mori de foame, pentru că pe-aici nu mai calci, 
după care o să și sfârșești rău. Hotărăște-te și anunţă-mă. 

Păsărică întoarse Vespa în sens opus și o șterse fără măcar 
să-l salute, fără să-i spună da, fără să-i lase numărul de telefon. 
Se duse înapoi la Ponticelli, se duse înapoi pe bucăţica de catran 
și ciment în care fuseseră condamnaţi să trăiască el și ai lui. O 
celulă în aer liber, o numeau unii. Guantanamo, alţii. lar 
deţinutul numărul unu stătea liniștit între pereţii lui, pentru că, 
drept scut în faţa oricui nu era bine venit, îl avea pe Bărzoiul, 
bucătar, asistent și damă de companie pentru don Vittorio 
Arhanghelul. 


e Toate bune 


Știau toţi unde se ascunde Arhanghelul, dar nimeni nu știa 
cum să ajungi la el. Bărzoiul selecta cererile, îi pregătea 
mâncarea preferată lui don Vittorio - niște paste simple cu suc 
de roșii, un vârf de cuțit de ardei iute și busuioc - și îi aducea la 
cunoștință toate zvonurile și informaţiile în timp real. Acea 
poreclă i-o dăduse însuși don Vittorio cu vreo douăzeci de ani în 
urmă, când Bărzoiul era doar un adolescent care nu reușea să-și 
controleze corpul crescut prea repede și doar pe verticală. 
Dădea cu capul de lustre și se lovea de dulapurile suspendate, 
părea o barză în captivitate. Un animal, își zisese don Vittorio, o 
pasăre care-și pierduse libertatea în interiorul acelui corp 
disproporționat. 

Bărzoiul scurgea pastele pentru don Vittorio, când primi un 
SMS de la Păsărică. „Bărzoiule, trebuie să ne vedem cât mai 


fiecare dată, agasantul ăla de Păsărică adăuga câte un semn de 
exclamare. Bărzoiul nu-și pierdu concentrarea. Transferă pastele 
în farfuria adâncă și adăugă deasupra sucul de roșii proaspăt, 
fără să amestece. Apoi îi duse mâncarea cea aromată lui don 


VP-113 


Vittorio, care îi mulțumi țuguindu-și ușor buzele. Era semnalul că 
Bărzoiul putea să se retragă. Abia atunci îi răspunse la SMS lui 
Păsărică. Îi dădu întâlnire în faţa casei, era de acord să îi 
conceadă acest privilegiu - chiar așa îi scrise -, cu condiţia ca 
apoi să-l lase în pace. 

Păsărică se prezentă punctual și avu inspiraţia să nu oprească 
exact acolo, în faţa clădirii unde era apartamentul lui don 
Vittorio. Ar fi riscat ca cineva să-l vadă și în felul ăsta să-și 
irosească șansa. 

— Bărzoiule, tu știi, nu, ce s-a întâmplat în Piazza Calenda? 
începu discuţia fără să coboare de pe Vespa. 

Ținea privirea în jos pentru că bărbatul ăla înalt și slăbănog îl 
tulburase dintotdeauna. Îi amintea de cioclii din filme, ăia care-ţi 
iau măsurile pentru sicriu chiar dinainte să fi murit. 

— Da, că băieţii Capellonilor erau să te lase lat, răspunse 
Bărzoiul. 

Auziseră toţi, iar Bărzoiul auzise primul. 

— Da, să moară mama, și mi-a salvat viaţa Nicolas, băiatu' 
din Forcella. 

— ÎI știu, dar dacă tre’ să-i dăm ceva, tre’ să facem rost, că p- 
aicea bate vântu'. 

— Nu, nu, altceva vrea. 

— Adică? 

— Adică a întrebat dacă poate să vorbească cu don Vittorio. 

— Adică vrea să vorbească cu don Vittorio? Nici nu se pune 
problema. Adică don Vittorio nu vorbește cu unii care-l caută în 
lung și-n lat și stă de vorbă cu mucosu' ăsta? Păsărică, ești 
prost? Ce pula mea, mă chemi de urgenţă pentru un căcat din 
ăsta? 

Puțin lipsea să-l scuipe în ochi, ba chiar l-ar fi scuipat peste 
toate cele șapte semne de exclamare pe care le folosise în SMS. 
Dar îl lăsă acolo unde era, se întoarse pe călcâie - exact ca un 
cioclu - și, aplecându-se, dispăru în holul de la intrare. 


Păsărică trebuia acum să inventeze ceva. Fusese mereu băiat 
de acțiune, ca Wolverine - își tatuase ghearele lui pe antebraţe, 
cu lamele care se terminau pe fiecare încheietură a degetelor 
de la ambele mâini; genul care se fereşte de gloanțe: nu se 
bazase niciodată prea mult pe inteligenţa lui. Se fâțâia de colo- 
colo cu scuterul, făcea du-te vino pe străzile din zona Ponticelli, 


VP - 114 


cu nimic anume în minte, în ciuda faptului că se forţase s-o 
umple cu planuri, care mai de care mai absurde. Apoi se gândi 
iar la ce făcuse Nicolas cu o zi înainte: se pusese de-a 
curmezișul, dăduse totul peste cap, agitase niţel apele ca să 
profite de reacțiile celorlalți. Păsărică hotărî să agite și el apele. 

Prima etapă, la florărie. Îi ceru sfaturi proprietarului și ieși cu 
un buchet de orhidee albe și roșii; nu rezistă și luă și un îngeraș 
de agăţat. Apoi zbură la cimitirul de la Poggioreale - „În 
Poggioreale mori când ești în viaţă, în Poggioreale mori când 
ești mort”, zicea Arhanghelul -, ţinând florile între genunchi, fără 
să le strângă prea tare, să nu le strice. Se așeză la mormântul 
lui Gabriele Grimaldi. Dădu la o parte buchetul de crizanteme 
adus de altcineva și încercă să așeze frumos orhideele. Făcu 
niște poze cu telefonul din mai multe unghiuri, apoi se urcă din 
nou pe scuter și se duse acasă. Postă poza cu mormântul lui 
Gabriele pe un forum de fani ai clubului de fotbal Napoli. Și 
așteptă. 

Comentariile curgeau, iar el răspunse: „Onoare unui mare fan 
Napoli.” Apoi așteptă din nou. Până când apăru exact ceea ce 
aștepta. „Onoare cui? Unui trădător nenorocit care n-a făcut 
nimănui din cartier niciun bine? Care era pe mână cu ţiganii din 
est. Care trăia mai mult în Muntenegru? Nicio onoare. Onoare 
cui l-a scos din joc.” lată-l. Svizzerino85. 

Acest Svizzerino - elveţian mic - doar unul putea fi. Un fan 
Napoli din San Giovanni, născut în Elveţia, dar a cărui familie se 
întorsese la Napoli. De fapt, chiar era mic Svizzerino85, mai ales 
când umbla prin oraș cu tricoul ăla al lui Kubilay Turkyilmaz, 
deși el susținea Napoli, tricou pe care, susţinea Svizzerino, 


jucătorul i-l dăruise personal. Îl luau toţi peste picior, dar el îl 
îmbrăca mândru, chiar dacă-i ajungea aproape până la 
genunchi. Păsărică făcu un screenshot la pagină și i-l trimise 


Bărzoiului cu un mesaj: „Cu mizeria asta e mânjită amintirea lui 
Gabriele. Mă ocup eu.” Bărzoiul nu știa dacă să i-l arate lui don 
Vittorio; în final se hotărî să aștepte: voia să vadă de ce era în 
stare fraierul. 

Și așa Păsărică se duse duminică la stadion. Urmau să fie 
acolo toţi, ca de obicei, n-avea nevoie să fie în tribună ca să știe 
asta. De-acum nici nu se mai gândea la următorii pași, se 
încredinţă în totalitate „forţelor haosului” - așa cum poate s-ar fi 
exprimat unul dintre adoraţii săi supereroi; el îi spunea simplu, 


VP - 115 


burdello”*. Îşi luase cu el doi tovarăși, Manuel Pungi-de-lapte și 
Alfredo Scara 40, și îi instruise cu fraze puţine și scurte. Trebuia 
să-i dea o lecţie „micului elveţian”, dar nu putea să-l abordeze 
pe stadion la vedere, era prea riscant: dacă venea poliţia? Locul 
potrivit era la toaletă, și acolo trebuiau să aștepte sfârșitul 
primei reprize, când toţi dădeau o fugă la baie să facă pipi. 
Pungi-de-lapte și Scara 40 urmau să blocheze intrarea la baie, 
să încrucișeze două mături în ușă. Defect. Inchis. Azi nu se face 
pipi. Revolta s-ar fi declanșat imediat și, în bulibășeala care se 
va crea, Păsărică spera să identifice fața plină de pistrui a 
„Micuţului elveţian”. Pungi-de-lapte și Scara 40 erau perfecţi 
pentru treaba aia. Primul era un cretin de primă mână căruia 
nu-i era frică de nimic, nici măcar de o mulţime furioasă și cu 
vezica plină; al doilea, cu 23 de ani de pușcărie la activ, era un 
tip respectat. Fusese condamnat pentru o crimă, dar toţi știau 
că de fapt comisese mai mult de zece. Legenda, se știe, scoate 
pe bandă numere ca la loto: treizeci de crime, cincizeci de 
crime... Conform legii, omorâse doar un om. În cazul celorlalte 
acuzaţii, venite de la martori sau de la informatori, fusese 
declarat nevinovat. Misterul zvonisticii era ceea ce-i conferea o 
anumită aură, chiar dacă acum nu mai avea bani și era în pragul 
disperării. 

Păsărică se așeză pe capacul unui WC și-și puse câte o 
monedă de doi euro pe fiecare încheietură a degetelor, apoi își 
înfășură strâns mâna cu bandaj din cel pe care îl folosesc 
boxerii. Apoi trase trei rânduri de scotch deasupra. In apropiere 
îi auzea pe Pungi-de-lapte și Scara 40 că se ocupau să blocheze 
intrarea și, la distanţă, înăbușit, dar totuși perceptibil pentru 
unul ca el, care cântase cândva din adâncul inimii, se auzea 
galeria. „Pentru tine, pentru tine, pentru tine eu cânt.” „În 
mintea mea un ideal, în inima mea, Napoli.” „Aici vom fi mereu, 
niciodată nu ne vom opri.” Păsărică fredonă și el din vârful 
buzelor, în timp ce-și apăsa încheieturile degetelor ca să 
lipească bine scotch-ul. Și continuă să cânte timp de patruzeci și 
cinci de minute plus prelungiri; apoi fluierul arbitrului, de două 
ori la rând, îi trimise pe toţi la vestiare. Auzi clar cele două 
fluiere. Sau i se păruse? Pentru prima dată de când se afla acolo 
își ridică puţin capul și ascultă, auzind cum mulţimea lua cu 


24 Variantă în dialect napoletan al lui bordello, care înseamnă bordel, dar și scandal, 
agitaţie, haos. 


VP - 116 


asalt treptele de la intrare. Se apropiau. Începea nebunia. Și 
chiar nebunie fu. Înjurături, îmbrânceli, bătăi oprite în ultima 
clipă. Păsărică privea toată acea mulţime care curgea ca un râu, 
ca mai apoi să devină un cheag de sânge mișcător. Și el, cu 
capul lăsat în jos și cu cei doi pe flancuri, se lansă. Era ca și cum 
ai bâjbâi pe întuneric, încasa pumni și era îmbrâncit, dar înainta 
decis, până când roșul și albastrul tricoului lui Svizzerino fură la 
câţiva pași de el. Păsărică era furios ca un taur. Injura și zicea: 

— Bă, idiotule, ce-ai, bă, tu-n capul ăla, cum îţi permiţi tu, bă, 
să spurci cu căcat amintirea lui Gabriele? 

Svizzerino luă primii doi pumni fără să clipească. Era mic, dar 
știa să încaseze lovituri, abia la al treilea rând de pumni înțelese 
că la mijloc era postarea aia de pe forum și reacţionă cu un cap 
în figură, spărgându-i arcada lui Păsărică. 

Păsărică nu contenea să-i care pumni, nervos, dar fără 
tactică, mai mult la întâmplare, și dacă n-ar fi fost tovarășii lui, 
probabil și-ar fi luat-o rău. Interveni Scara 40, ceea ce făcu 
diferența. Trânti vreo trei la pământ cu reverul și, când ajunse în 
fața lui Svizzerino, care avea nasul răsucit spre obrazul stâng, îi 
urlă în față cu o furie atât de mare, încât acesta rămase 
paralizat. Așa cum se întâmplă când încăierarea durează prea 
mult, când sar la bătaie și cei care n-au nicio legătură și violența 
degenerează într-o bătaie generală, în scurt timp totul se stinge. 
Câţiva metri de beton mai sus, arbitrul fluieră reluarea jocului și 
cheagul de lume redeveni râu, inversând însă sensul de curgere. 
În spaţiul rămas acum gol din faţa toaletei rămaseră Păsărică, 
cei doi tovarăși și, cu ochii ieșiți din orbite, un vânzător 
ambulant cu coșul atârnat de gât, plin de sticle și de chipsuri. 
Singurul gând pe care Păsărică reuși să-l formuleze fu: „Da' au 
trecut deja cinșpe minute?” 

Păsărică și Pungi-de-lapte fură târâţi repede afară, urcați 
imediat într-o mașină și duși direct la Conocal de către Scara 40, 
care apoi se făcu dispărut. Păreau doi băieţi care se certaseră la 
școală și fuseseră trași de urechi în faţa părinţilor. Pungi-de- 
lapte încasase o lovitură în figură și avea buza spartă; Păsărică 
își simțea faţa pulsând, se forța să deschidă ochiul drept, care 
continua să rămână închis. Făcuse ceva ce nu se face, încălcase 
regulile. Acţionase fără autorizaţie și acum urma să fie pedepsit. 
Planul lui funcţionase. Urma să ajungă unde voia să ajungă, iar 
acum trebuia să-și joace bine cărțile. 


VP - 117 


Bărzoiul, anunţat de Scara 40, îi aștepta în același loc în care 
vorbise cu Păsărică. Nu avea aerul acela nervos și nici cureaua 
în mână, ca un tată sau un frate mai mare când se supără. Avea 
direct pistolul, pe care-l aţinti asupra lor: 

— Ce pula mea faci, mă? Ce vrei, mă, să faci? Faci chestii pe 
care nu ești autorizat să le faci. 

Păsărică se clătina în bătaia pistolului. Asta era partea cea 
mai delicată. 

— Ce pula mea faci? repetă Bărzoiul, și de câte ori repeta 
întrebarea, ridica vocea. 

Păsărică ăsta chiar îl scosese din pepeni. Bărzoiul continua să 
pună aceeași întrebare și muta ţeava pistolului dinspre Păsărică 
înspre Pungi-de-lapte și înapoi, și nu auzi zgomotul metalic care 
veni de deasupra capetelor lor. Don Vittorio ieșise pe balcon și 
bătea cu verigheta în balustrada metalică. Bărzoiul continuă: 
„Ce faci, mă?”, dar cei doi, în loc să se uite la el sau la ţeava 
pistolului, aveau privirea îndreptată în sus. Don Vittorio fu nevoit 
să adauge un „Oh! Oh!” ca Bărzoiul să înțeleagă. Recunoscând 
timbrul vocii Arhanghelului, băgă pistolul la loc în toc, se 
întoarse și aruncă printre dinţi un „Să nu vă mișcaţi de-aici”. Dar 
lor nici prin cap nu le trecea să facă asta, continuau să stea cu 
nasul ridicat în sus ca micuţii păstori cărora li se arătase 
Fecioara la Fatima. 

În scurt timp, coborî don Vittorio în persoană. N-ar fi trebuit, 
încălca regulile arestului la domiciliu, risca din nou pușcăria. Mai 
ales că obținuse atât de greu acest arest. Dar ţinea să coboare, 
și o făcu; aşteptă doar ca Bărzoiul să avertizeze paza ca să se 
asigure că nu era niciun control în desfășurare. 

— Barză și Păsărică, făcu Arhanghelul, sunt mai multe aripi 
aici decât pe aeroportul Capodichino. 

Puștiului nu-i ardea de râs, dar un zâmbet îi scăpă, totuși. 

— Am aflat că i-ai luat apărarea lui Gabriele, am aflat că 
cineva l-a vorbit de rău pe internet. 

ÎI luă de după umăr și îl duse la subsol. Era o ușă de tablă, 
joasă, pe care Arhanghelul o deschise cu cheile pe care le avea 
în buzunar. Înfipse un furtun într-un robinet, îi luă mâinile lui 
Păsărică și le băgă sub jetul de apă ca să i le spele de sânge. 
Luase mâna dreaptă a lui Păsărică în a sa, în timp ce cu stânga 
ținea furtunul și-i curăța palma folosind doar un deget, ușor. 
Intâi dreapta, apoi stânga, chiar dacă stânga nu fusese 


VP - 118 


bandajată, și deci încheieturile degetelor erau mai umflate, dar 
mai puţin zdrelite. 

— N-aveai box metalic? 

Păsărică nu înţelegea la ce se referă. Dar tot ceea ce i se 
părea că seamănă cu un „nu” îl făcea să se rușineze, așa cum, 
de altfel, întreaga scenă-l făcea să se rușineze. El și Arhanghelul 
pe întuneric, în acel spaţiu atât de strâmt, că îi simţea mirosul 
after shave-ului. Arhanghelul repetă: 

— N-aveai box metalic? Box metalic, cum îi spui, rozetă? 
Pumn de fier. 

Păsărică scutură din cap și-i povesti: 

— Nu, mi-am pus monede pe încheieturile degetelor și mi-am 
înfășurat mâna. 

— A, da, că acum e control la intrare. Când eram ca tine, 
multe fălci am spart cu rozeta. _ 

Făcu o pauză și închise robinetul. Își uscă dosul palmei pe 
pantaloni și continuă: 

— Îți mulţumesc că i-ai luat apărarea lui Gabriele. Jignirile pe 
care i le aduc nenorociţii ăia, mereu mă gândesc la asta, nu-l 
lasă să se odihnească în pace. Dar ar fi trebuit să mă întrebi pe 
mine înainte. Te-aș fi învățat cum să-l lași lat. Dacă-l lași în 
viață, îi dai șansa ca mai târziu să-ţi facă rău. Unul pe care-l baţi 
așa e unu' căruia îi oferi o a doua șansă. Poate ţii la el. 

— Nu, din contră. 

— Atunci de ce nu l-ai omorât? De ce n-ai venit la mine? 

— Pentru că Bărzoiul nu lasă pe nimeni să vorbească cu 
dumneavoastră. 

— Aici în cartier sunteţi toți ai mei. 

Ăsta era momentul. Făcuse toată nebunia aia ca să ajungă 
exact aici, în faţa lui don Vittorio. Acum sau niciodată. 

— Ah, don Vittorio, trebuie să vă cer o favoare. 

Bossul rămase tăcut, ca și cum l-ar fi invitat să vorbească. 

— Îmi permiteţi? 

— Aștept. 

— Nicolas, un băiat din Sistem din Forcella, cel care practic 
mi-a salvat viaţa când capellonii au vrut să tragă în mine, m-a 
rugat să vă întreb dacă vă poate vorbi despre ceva urgent, da' 
nu mi-a spus despre ce anume. 

— Zi-i să vină, zise Arhanghelul, spune-i că-i trimit un tip nou, 
un contact care o să-i explice cum trebuie să procedeze. Peste 


VP - 119 


două zile, la Piazza Bellini, îi trimit pe cineva. 

Păsărică, nevenindu-i să creadă, îi mulțumi Arhanghelului: 

— Mulţumesc, don Vittorio, și lăsă capul în jos, într-un fel de 
plecăciune. 

Don Vittorio îi apucă obrajii între degete, ca un adevărat 
bunic, și se întoarseră afară, la lumină. Bărzoiul îi aștepta cu 
mâinile încrucișate la spate, dar se vedea că era negru de 
supărare. Pungi-de-lapte, în schimb, privea în jurul lui, confuz. 
Ce-oi fi căutând eu aici, părea că se întreabă. 

— Aveţi grijă, băieţi, zise Arhanghelul, și se îndreptă spre 
intrare, dar după câţiva pași se întoarse: Păsărică, cincizeci la 
sută. 

— Adică? Don Vitto', nu v-am înţeles... 

Păsărică era cu un picior în parcare, și se gândea că odată 
încheiată povestea aia s-ar fi dus glonţ acasă să bage X-Men o 
săptămână. 

— Cincizeci la sută. 

— Don Vitto, iertaţi-mă, tot nu înţeleg... 

— Ce ţi-am zis înainte? Că sunteți toţi băieţii mei, și băieţilor 
mei nu le pasă deloc de viaţa lor. Nu e ca și cum cineva, dacă a 
fost așa fraier să-ţi salveze viaţa, poate primi apoi orice vrea. 

Păsărică își mijea ochiul rămas întreg ca și cum ar fi vrut să 
vadă în cuvintele Arhanghelului concluzia la care voia să ajungă. 

— Sigur ţi-a dat undă verde să vinzi la el în zonă. Sigur poţi să 
vinzi acolo marfa noastră. Cincizeci la sută din ce câștigi ajung 
aici, și se bătu de două ori pe buzunarul pantalonilor, și alți 
treizeci la sută îi dai șefului pieţei. Ce rămâne, sunt ai tăi. Ti-a 
promis el ceva foarte important, atât de important, c-ai provocat 
insultele către Gabriele. Răzbuni și speli onoarea, așa se 
procedează, Păsărică. 

Tot zbuciumul ăsta, pentru ca acum să rămână cu mâna 
goală. Inainte de această nouă înţelegere, ce vindea în afara 
străzilor unde-i era permis era al lui în totalitate, era suficient 
să-i dea treizeci la sută șefului pieţei de la Conocal. Acum însă 
trebuia să plătească o taxă direct către don Vittorio. Păsărică 
lăsă capul în jos, supărat, și-l ridică doar când văzu înaintând 
umbra lungă a Bărzoiului. 

— Mi-i dai mie, la două luni, și dacă te prind că mă tragi în 
piept, fac urât. Toate batoanele sunt numărate. Dacă mă tragi în 
piept, îţi zbor coaiele. 


VP - 120 


— Decât așa, mai bine mă omora direct White, își spuse 
Păsărică urcând pe Vespa. 

Bărzoiul îl privi ca pe unul de la care nu te poţi aștepta să 
înveţe vreodată ceva, nici de la cei mai buni profesori: 

— Fraiere, don Vittorio te-a salvat. 

Din nou, Păsărică nu înţelegea nimic. 

— Boule, dacă tu te puneai să lucrezi cu permisiunea âălora din 
Forcella, începeai să ne iei nouă din câștig și atunci ar fi fost 
două posibilităţi: băieţii de-aici din Conocal ori te eliminau ca să- 
ţi ia locul în centru, ori încercau de capul lor să-și facă loc în 
centru și abandonau aici zona. În felul ăsta nimeni n-ar mai fi 
vândut aici, deci apoi ar fi trebuit să te omor chiar eu. 

ÎI lăsă în parcare, cu ochiul umflat, care, în contrast cu faţa lui 
palidă, părea și mai vânăt. 

Era sfârșitul unei zile dificile. Înainte să pornească scuterul, 
Păsărică scoase telefonul. Găsi apeluri pierdute de la maică-sa, 
cu care nu mai vorbise de prea multă vreme, și încă pe-atâtea 
de la bossul pieței lui, Totore, care aflase de periplul lui la 
stadion și apoi la Arhanghel, și voia să înţeleagă dacă făcuse 
vreo prostie și, mai ales, dacă o să trebuiască să plătească el 
însuși pentru ce făcuse Păsărică. 

„Toate bune”, îi scrise mamei. 

„Toate bune”, îi scrise lui Totore. 

„Toate bune”, îi scrise Maharajahului. 

Toate bune, expresia universală. Imaginea totului care 
respectă ordinea stabilită. Toate bune pentru maică-sa, care 
voia să știe de ce n-o sunase după meci. Toate bune pentru 
bossul pieţei, n-avea nimic de plătit, ba dimpotrivă, urma să 
câștige ceva. Toate bune pentru bossul în devenire al noii 
paranza, care voia să intre sub protecţia unui boss bătrân, de- 
acum în afara jocului. 

„Toate bune.” Așa cum trebuie să fie toate. 


e Cuib 


Drago îi duse în casa din via dei Carbonari. Era la etajul al 
treilea într-un bloc ca vai de el, unde locuiau de secole aceleași 
nume de familie. Vânzător de fructe înaintașul, vânzător de 


VP - 121 


fructe proprietarul actual. Contrabandiști strămoșii, tâlhari 
profesioniști descendenţii. Nu existau locuitori noi, cu excepţia 
vreunui traficant african căruia i se permitea să locuiască 
împreună cu familia. 

Acolo, Drago avea la dispoziţie un apartament. „Băi, pe ăsta 
nu ni l-au confiscat gaborii. Aparține încă familiei Striano, partea 
cea bună a familiei. Era al bunicului meu, Suveranul, îl punea la 
dispoziție, de la caz la caz, celor care lucrau cu el! 

De fapt, în casă se vedeau bine urmele lăsate de familiile care 
trecuseră prin el: era mobilată ca o locuinţă din anii '80, și de 
atunci stătuse goală. Fusese uitată. Sau, mai bine zis, 
conservată. Ca și cum, cu aproape patruzeci de ani în urmă, 
cineva întinsese o pânză ca să protejeze mobilele de trecerea 
timpului și abia acum o ridicase. 

Toate erau joase în casa aia. Mesele, canapelele, televizorul. 
Părea locuinţa unei populaţii care cu doar câteva decenii în 
urmă nu depășea 1,65 m înălţime. Băieţilor le ajungeau toate la 
jumătatea gambei, iar căruciorul acela de bucătărie din sticlă, 
așezat în fața canapelei de piele maro, îl transformară imediat în 
suport de picioare. O veioză gigantică cu un abajur înflorat 
stătea între două fotolii, și ele tot maro. Apoi rafturi, 
nenumărate rafturi, pline de obiecte cum nu mai văzuseră în 
viața lor. Erau până și casete video cu etichete albe pe care 
cineva scrisese în grabă meciul și anul în care se jucase. Dar 
obiectul cel mai hilar era televizorul. Locul lui era pe o măsuţă 
lipită de un perete cu tapet în dungi albe și albastre. Părea un 
cub și trebuie să fi cântărit cel puţin cincizeci de kilograme. 
Ecranul era bombat și reflecta în el imagini neclare din cameră. 
Dinţișor se apropie de el ca de un animal periculos și, ţinându-se 
la o distanță sigură, apăsă pe ceea ce trebuie să fi fost butonul 
de pornire, care reveni în poziţia inițială cu zgomotul unui arc 
pus în sfârșit în mișcare după un secol de inactivitate. 

— Nu se-ntâmplă nimic, zise Nicolas. 

Dar o luminiţă roșie apăru, contrazicându-l. 

— Pe vremuri, diverși membri ai familiei se ascundeau aici, 
continuă Drago, sau din când în când venea Feliciano Nobilul să 
și-o tragă cu vreuna. E o casă a nimănui. 

— Bine, zise Nicolas, îmi place „casa nimănui”. Trebuie să 
devină cuibul nostru. 

Acel cuvânt le stârni zâmbete. 


VP - 122 


— Cuib? făcu Agostino. Ce e un cuib? 

— Cuibul, locul unde ne ascundem, unde ne întâlnim, unde ne 
facem de cap, unde împărțim totul. 

— Păi atunci, prima chestie care lipsește e un Xbox, zise 
Agostino. 

Nicolas continuă: 

— Asta trebuie să fie casa noastră comună, deci tre’ să avem 
niște reguli: prima regulă e că aici nu se aduc gagici. 

— Huoo!  străbătu imediat încăperea dezamăgirea lui 
Ziceamcă. La asta nu mă aşteptam, Maharajahule! 

— Dacă aducem gagici, se transformă într-un bordel, o 
porcărie. Doar noi și nimeni altcineva. Nici alți tovarăși. Noi şi- 
atât. Apoi adăugă: ciocu' mic. Nimeni nu trebuie să știe nimic. 
Locul ăsta există doar pentru noi. 

— Prima regulă în Fight Club e că Fight Club nu există, zise 
Briato. 

— Da, da' o să fim oricum văzuţi când intrăm, Maharajahule, 
zise Drago. 

— Una e să ne vadă, alta e să știe. 

e 

Se chema via dei Carbonari. Se cheamă încă via dei 
Carbonari: e mereu acolo, în Forcella. Numele i se potrivea 
acestui grup de puștani care habar n-aveau despre Carbonari”, 
dar care semănau cumva cu ei, mai puţin în intenţiile lor nobile, 
însă având aceeași disponibilitate către sacrificiu, aceeași 
abnegaţie oarbă care duce la ignorarea lumii din jur, aceeași 
tendinţă de a-și asculta doar propria voinţă, drept demonstraţie 
obiectivă a justeţei propriilor acțiuni. 

— Asta e cuibul, guagliu”. Aici trebuie să ne adunăm, aici 
fumăm, aici ne facem de cap, aici e locul nostru. Drago e de 
acord. Copacabana nu știe nimic. E treaba noastră asta. 

Nicolas știa că totul ar fi trebuit să înceapă cu un apartament, 
un loc în care să se poată întâlni și vorbi în pace. Era un mod de 
a rămâne uniţi. Chiar așa și zise: „De aici pornim.” 

Biscuit era singurul care încă nu spusese nimic, privea fix 
vârful noilor săi adidași albi. Părea că vrea să găsească un 
defect cu orice preț. 

— Biscuit, nu te bucuri? întrebă Maharajahul. 


25 Membrii unei vechi societăţi secrete revoluţionare numită Carboneria, activă în 
Italia la începutul secolului al XIX-lea. 


VP - 123 


Biscuit ridică în sfârșit capul. 

— Pot să vorbesc un moment cu tine, Nico? 

„Nico”, nu „Maharajahule”, și privirea îi reveni la pantofi. 

Ceilalţi nici nu observară când cei doi trecură în dormitor, 
erau prea ocupați să exploreze acea mașină a timpului. 

Biscuit zise imediat: 

— Nico, da' tu ești sigur că e bine să pornim de la 
apartamentul unuia care colaborează cu poliția? 

Maharajahul se apropie mult de el, îi suflă în față, și-l călcă pe 
ambele picioare. 

— Trădător e cine trădează, nu ăla căruia-i curge prin vene 
sânge de trădător. E clar? Și-n plus, tatăl lu' Drago și-a ţinut 
gura. Hai dincolo. E bine. li eliberă lui Biscuit picioarele de sub 
ale sale și repetă: De aici pornim. 

Cheile le aveau doar el și Drago. Și când ceilalţi îi căutau, le 
scriau „sunteți acasă?” Cuibul era începutul a tot, după părerea 
lui Nicolas, o casă doar a lor, visul oricărui puștan. Un loc unde 
să ţină banii pe care-i făceau lunar, să-i ascundă prin cotloane, 
plicuri, ziare vechi. Să-i poţi ţine acolo, să-i poţi număra și, mai 
ales, să-i poţi pune pe toţi la un loc. Maharajahul era convins: 
totul avea să înceapă cu adevărat când banii vor fi puși la un 
loc, când ei toți vor fi cu adevărat uniţi, când baza lor de plecare 
ar fi fost comună. Așa se formează o familie. Așa se realiza visul 
lui: paranza. 


e Să moară mama 


— Trebuie să construim o paranza a noastră. Nu trebuie să 
mai aparţinem nimănui, doar nouă. Nu tre’ să dăm la nimeni 
socoteală. 

Il priveau toți pe Nicolas în tăcere. Așteptau să audă cum ar fi 
putut să înceapă pe cont propriu fără resurse, fără nimic. Nu 
aveau niciun fel de putere, și trăsăturile lor de copii nu lăsau loc 
de dubii. 

Băieți li se spunea, și băieţi erau. Și, ca oricine care n-a 
început cu adevărat să trăiască, nu aveau frică de nimic, îi 
considerau pe cei în vârstă deja morţi, îngropaţi, istorie. Singura 
armă la dispoziţie era sălbăticia pe care puii de om încă nu și-au 


VP - 124 


pierdut-o. Animale mici care acționează din instinct, își arată 
colții și mârâie - suficient pentru cine-i întâlnește să facă pe el 
de frică. 

Să devină feroce, asta era condiţia, doar astfel i-ar fi băgat în 
seamă cei ce acum încă le inspirau teamă și respect. Copii, dar 
cu coaie. Să destrame ordinea actuală și apoi să domnească 
peste dezordine: dezordine și haos într-o împărăție fără reguli. 

— Ei ne cred copii, dar noi avem ăsta... și avem și astea. 

Și cu mâna dreaptă Nicolas scoase pistolul pe care-l ţinea în 
pantaloni. Își înfipse degetul arătător în gaura trăgaciului și 
începu să-l învârtă de parcă ar fi fost ușor ca un fulg, în timp ce 
cu stânga arătă spre organele genitale, pula, coaiele. Avem 
arme și avem coaie, asta era ideea. 

— Nicolas... 

Agostino îl întrerupse, cineva trebuia s-o facă, se aștepta la 
asta. Aștepta momentul ca pe sărutul lui luda, care le-a permis 
soldaţilor să-l identifice pe lisus. Avea nevoie de cineva în rolul 
celui care pune tot la îndoială și putea fi învinovăţit pentru că 
gândește: îi trebuia un tap ispăşitor, ca să fie clar că nu există 
opţiune individuală - ori înăuntru, ori afară. Paranza trebuia să 
respire la unison și respiraţia etalon după care toţi ceilalți 
trebuiau să-și regleze propria nevoie de oxigen era a lui. 

— Nico, dar nu s-a mai pomenit să se facă o paranza așa, noi, 
singuri, ţaca-paca. Să moară mama, Nico, tre’ să cerem voie. 
Acum, când lumea crede că nu mai e nimeni în Forcella, dacă 
negociem bine cu capellonii, putem să lucrăm pentru ei. Fiecare 
dintre noi își ia salariul și poate, peste puţin timp, o s-avem sub 
control o piaţă. 

— Băţ-de-chibrit, de-ăștia ca tine nu vreau, ăştia ca tine tre’ 
să dispară imediat... 

— Nico, nu asta am vrut să zic, vreau doar să zic că... 

— Am înţeles, stai liniștit, Băț-de-chibrit, dar ai spus prostii. 

Nicolas se apropie, își trase nasul și-l scuipă în faţă. Agostino 
nu era un fricos și încercă să reacționeze, dar când să-i dea un 
cap în septul nazal, Nicolas îi anticipă mișcarea și se feri. Se 
priviră în ochi. Apoi, gata, sceneta luă sfârșit. În momentul ăla, 
Nicolas continuă. 

— Agosti, mie nu-mi trebuie fricoși, frica nici nu tre’ să-i vină 
cuiva în minte. Dacă ai dubii, atunci pentru mine nu mai ești 
bun. 


VP-125 


Agostino știa că spusese ceva ce-i neliniștea pe toți, nu era 
singurul care gândea că trebuia găsit un teren comun cu vechii 
capi, și acel scuipat în ochi fusese, mai mult decât o umilire, un 
avertisment. Un avertisment pentru toţi. 

— Acum tre' să te cari, tu nu poţi să faci parte din paranza. 

— Sunteţi doar o adunătură de căcați cu ochi, zise Agostino, 
roșu la față. 

Dinţișor se băgă și el, încercând să-l liniștească. 

— Agosti, du-te, dacă nu, ţi-o iei... 

Agostino nu trădase niciodată și totuși, precum toţi luda, 
fusese un instrument util pentru accelerarea împlinirii unui 
destin: înainte să iasă din acea cameră, fără să știe, îi oferi lui 
Nicolas ceea ce avea nevoie ca să ţină grupul unit. 

— Faceţi paranza cu trei cuțite și două pistoale cu gloanţe 
oarbe? 

— Cu cuţitele astea îţi tăiem matele! explodă Nicolas. 

Agostino ridică degetul mijlociu și-l flutură în faţa celor pe 
care cu doar un moment înainte îi percepea drept fraţi de 
sânge. Lui Nicolas îi părea rău că trebuia să-l elimine: nu renunti 
așa la cineva pe care-l vezi zilnic, cineva căruia îi cunoști fiecare 
văr, fiecare unchi. Agostino era mereu cu el la stadion, pe San 
Paolo, sau când jucau în deplasare. Pe un bro trebuie să-l ţii 
aproape, dar acum așa se întâmplase și trebuia îndepărtat. Era 
nevoie de un burete care să absoarbă temerile tuturor. Imediat 
ce Agostino trânti ușa după el, Nicolas continuă: 

— Fraţilor, fraieru' are dreptate... Nu putem să facem paranza 
cu trei cuțite și două pistoale cu gloanţe oarbe. 

Și, aceiași care cu doar un moment înainte erau gata să se 
arunce în luptă cu puţinele cuțite și pistoale vechi pe care le 
aveau, pentru că Nicolas le dăduse binecuvântarea, acum, că li 
se permitea să se îndoiască, își afișară cu toţii dezamăgirea: 
visau arsenaluri strălucitoare, dar mânuiau arme de jucărie pe 
care le ascundeau în camerele lor de copii. 

— Am eu soluția, zise Nicolas. Ori mă omoară, ori mă întorc cu 
un arsenal. Și dacă-mi iese asta, atunci totul o să se schimbe 
pe-aici: odată cu armele vin și regulile, pentru că, să moară 
frate-miu, fără reguli suntem doar o mână de fraieri. 

— Avem reguli, Nico, suntem toţi frați. 

— Fraţii fără jurământ nu înseamnă nimic. Și jurămintele se 


VP - 126 


fac pe lucruri importante. Aţi văzut // camorrista”*, nu? Când 
profesorul jură în închisoare. Uitaţi-vă, îl găsiţi pe YouTube. Așa 
trebuie să fim și noi, un tot unitar. Trebuie să ne botezăm cu 
lame și cu lanţuri. Trebuie să devenim gardienii omertă. E prea 
mişto filmul, uitaţi-vă. Pâinea, pentru unul care trădează, devine 
plumb, iar, vinul, otravă. Și trebuie să curgă sânge - să ne 
amestecăm sângele, și apoi nu trebuie să ne mai temem de 
nimic. 

În timp ce vorbea despre valori și jurăminte, Nicolas avea în 
minte un singur lucru, care-l făcea să nu se simtă în largul lui și 
îi lăsa un gol în stomac. 

e 

După-amiaza următoare era foarte cald și era meci, juca 
ltalia. Letizia îl rugase să vadă meciul împreună, dar Nicolas 
refuzase pentru că el nu ţinea cu naţionala, erau prea puţini 
jucători de la Napoli, prea mulţi de la Juventus, așa că lui și 
tovarășilor lui îi se rupea. Aveau ceva de făcut, și chiar urgent. 
Erau șase pe trei scutere. Pe al lui îl conducea Dinţișor, celelalte 
două băgau viteză la câţiva metri în faţă. De la Moiariello se 
făcea o stradă în pantă. Străduţe strâmte. „leslea lui lisus”, îi 
spuneau cei care locuiau în zonă. 

Dacă o iei pe-acolo, ajungi mai repede; apoi, prin Piazza 
Bellini, trotuar după trotuar, eviți traficul și sensurile unice. 
Ajungi imediat. În Piazza Bellini era contactul trimis de 
Arhanghel, și Nicolas trebuia să ajungă repede. E adevărat, se 
simțea atotputernic, dar avea nevoie de acel contact. Și oamenii 
de felul ăla nu așteaptă. În zece minute trebuia să fie acolo. 

Ultima porțiune din via Foria, înainte de muzeu, cele trei 
scutere o parcurseră pe trotuarele largi și bine luminate, în 
zigzag, cu mâna pe claxon. Pe aici ar fi putut să o ia și pe 
stradă, pentru că orașul era pustiu și puţinii oameni care nu se 
organizaseră dinainte să vadă meciul poposiseră în faţa 
monitoarelor pe care le găsești la fiecare colţ de stradă din 
Napoli. Din când în când, dacă auzeau strigăte de bucurie, 
băieții opreau scuterele și întrebau cât e scorul. Italia conducea. 
Nicolas trase o înjurătură. 

Pe via Constantinopoli au intrat pe interzis. S-au urcat pe 
trotuarele care aici erau înguste și întunecate; pe-aici era mai 


25 II camorrista (1986), film al regizorului Giuseppe Tornatore, inspirat de figura lui 
Raffaele Cutolo, la care au fost făcute anterior referiri. 


VP - 127 


multă lume. Tineri, cei mai mulţi studenţi, și câţiva turiști. O 
luaseră și ei încet spre Piazza Bellini, spre Port Alba, spre Piazza 
Dante, unde erau localuri care scoseseră televizoare în stradă. 
Băieţii treceau în mare viteză cu scuterele și nu observară două 
cărucioare oprite pe trotuar, lângă niște adulţi așezați la măsuţa 
unui bar. 

Primul dintre scutere nici nu încercă să frâneze, mânerul 
căruciorului se agăță de oglinda lui retrovizoare, scuterul trase 
după el căruciorul, care se desprinse în cele din urmă de scuter, 
căzând într-o parte și alunecând ca pe gheaţă. Se opri abia în 
zid: în urma impactului se auzi un zgomot surd. Un zgomot de 
sânge, de carne albă și scutece. De păr abia crescut, ciufulit. Un 
zgomot de cântec de leagăn și nopţi lipsite de somn. Imediat, se 
auzi copilul plângând și mama urlând. Nu păţise nimic, era doar 
speriat. Tatăl, în schimb, rămase stană de piatră. În picioare, îi 
privea pe băieţii care între timp își parcaseră scuterele și se 
îndepărtau calmi. Nu se opriseră. Și nici nu fugiseră panicați. Nu. 
Parcaseră și se îndepărtau pe jos, ca și cum întregul episod 
făcea parte din viaţa obișnuită a acelui teritoriu, care le 
aparţinea lor și nimănui altcuiva. Calci, lovești, fugi. Rapizi, 
nepăsători, prost-crescuţi, violenţi. Așa stau lucrurile și un alt fel 
de a fi nu există. Nicolas însă își simţea inima bătând cu putere. 
Nu era tupeu la el, ci simplu calcul: acel incident nu trebuia să le 
modifice traiectoria. Erau două mașini de poliţie - de o parte și 
de alta pe via Constantinopoli oprite exact unde își parcaseră 
scuterele. Poliţiștii, patru în total, ascultau meciul la radio și nu 
observaseră nimic. Erau la doar câţiva metri de incident, dar 
acele urlete nu-i făcuseră să iasă din mașini. Ce s-or fi gândit? 
La Napoli se urlă mereu, la Napoli urlă oricine. Sau: mai bine să 
nu ne băgăm, suntem puţini și n-avem niciun fel de autoritate. 

Nicolas nu spunea nimic și, în timp ce căuta din priviri 
contactul, se gândea că fuseseră cât pe ce să o bage pe 
mânecă, se gândea c-ar fi trebuit să-i dea un picior căruciorului 
ăluia, nu să-l tragă după ei zece metri. La Napoli totul era al lor 
și trebuiau să se folosească de trotuare, lumea trebuia să 
înțeleagă asta. 

lată-l, contactul lui cu don Vittorio Grimaldi, cu șapca pe cap 
și jointul între buze. Se apropie fără grabă, nu-și scoase șapca și 
nu aruncă ţigara: îl trată pe Nicolas ca pe un puștan ce era și nu 
ca pe un boss, cum sevisaelcăe. 


VP - 128 


— Arhanghelul a hotărât că poţi să mergi să-i spui ce-ai de 
spus. Dar ca să intri în locul sacru, trebuie să urmezi indicaţiile 
cu atenție. 

Indicații cifrate pe care Nicolas reuși să le decodifice. Bossul 
urma să-l primească la el acasă, dar nu cumva să-i treacă prin 
cap să intre pe intrarea principală pentru că el, don Vittorio, era 
sub arest la domiciliu și nu putea primi pe nimeni. Camerele 
video ale carabinierilor nu se vedeau, dar sigur erau acolo, 
înfipte în beton, pe undeva. Dar nu de camere trebuia să se 
teamă Nicolas, ci mai degrabă de ochii celor din clanul Faella. 
Contactul din Piazza Bellini îi dăduse de înţeles că Arhanghelul 
voia ca Nicolas să fie conștient de asta. Dacă cineva din Faella l- 
ar fi văzut, ar fi însemnat că se dădea de partea clanului 
Grimaldi. Și și-ar fi luat o bătaie pe cinste. Atât. 

Adevărul era însă altul: Nicolas și grupul lui erau atât de idioţi, 
că cei din clanul Grimaldi n-ar fi vrut ca, din cauza lor, 
suspiciunile anchetatorilor și rivalilor să-l aibă ca ţintă pe 
Arhanghel, care avea deja destule de tras. 

Nicolas ajunse la apartamentul lui don Vittorio pe scuter; în 
fond, nu era tocmai notoriu, așa cum i-ar fi plăcut lui, iar în zona 
Conocal, departe de casă, niciunul dintre băieţii din Sistem nu l- 
ar fi recunoscut. Poate după nume, da, dar faţa lui putea trece 
foarte bine neobservată. Cine îl vedea s-ar fi gândit că venise să 
cumpere haşiş; și, într-adevăr, trase scuterul pe dreapta în faţa 
unor băieţi, care îi făcură imediat jocul: 

— Câţi bani ai? 

— O sută de euro. 

— Să mori tu. Beton. Marcă banu'. 

Câteva minute mai târziu, hașișul era sub șaua scuterului. 
Făcu încă o tură și parcă. Puse un lacăt ostentativ și se îndreptă 
cu pași lenți spre casa Arhanghelului. Mișcările lui erau clare, 
hotărâte. Fără mâini în buzunar; îi venea să se scarpine în cap, 
transpira, dar se abţinu. Nimeni n-a văzut vreodată un boss 
scărpinându-se într-un moment important. Sună la interfon la 
apartamentul de sub don Vittorio, conform indicaţiilor. | se 
răspunse. Își rosti numele silabisind. 

— Doamna profesoară, sunt Fiorillo, îmi deschideţi, vă rog? 

— S-a deschis? 

— Nu! 

Se deschisese, dar voia să câștige timp. 


VP - 129 


— Împinge tare, că se deschide. 
— Da, da. Acum s-a deschis. 


e Capodimonte 


Rita Cicatello era o profesoară bătrână ieșită la pensie, care 
dădea meditații la prețuri pe care unii le-ar defini pentru tot 
poporul. Mergeau la ea la meditații toți elevii cărora le erau 
profesori prieteni de-ai săi. Dacă mergeau la meditații la ea sau 
la soțul ei, treceau, altfel, se umpleau de corigențe și apoi 
trebuiau oricum să treacă pe la ea, dar pe timpul verii. 

Nicolas ajunse pe palierul apartamentului ei. Mergea foarte 
încet, ca un elev care nu are chef să se supună la al nu știu 
câtelea supliciu; în realitate, voia să fie sigur că videocamera 
amplasată de carabinieri înregistra tot. O considera capabilă să 
clipească, ca un ochi uman, și deci orice gest al său trebuia să 
fie lent, ca să rămână înregistrat. Camera de supraveghere a 
carabinierilor, de care se folosea și clanul Faella, trebuia să 
surprindă asta: pe Nicolas Fiorillo în timp ce intră la profesoara 
Cicatello. Și-atât. 

Doamna profesoară deschise ușa. Avea un șorț care o proteja 
de stropii de sos și de ulei. În micul apartament erau mulţi elevi, 
băieți și fete, în total vreo zece, așezați în sufragerie la aceeași 
masă rotundă, cu manualele deschise, dar cu ochii în iPhone. Le 
plăcea profa Cicatello pentru că nu era ca ceilalţi profesori care, 
înainte să înceapă ora de meditaţie, le confisca telefoanele, 
obligându-i apoi să inventeze scuze pline de fantezie - bunicul 
meu e pe masa de operație; mama, dacă nu răspund, sună la 
poliţie - ca să le capete înapoi: cine știe, poate primeau vreun 
mesaj pe WhatsApp sau vreun „like” pe Facebook. 

Profesoara îi lăsa cu telefoanele și nici măcar nu ţinea ea 
direct lecţia; îi așeza pe toţi în fața unei tablete, primită de 
Crăciun de la fiul ei, care era conectată la un mic amplificator 
din care se auzea vocea ei vorbind despre Manzoni, 
Risorgimento, Dante. Depindea de ce anume trebuiau să 
studieze elevii; profesoara Cicatello înregistra lecţiile în timpul 
liber și apoi doar se limita să strige din când în când la ei: „Hai, 
gata cu telefoanele alea și fiţi atenţi la lecţie”. Intre timp, făcea 


VP - 130 


de mâncare, ordine în casă sau se lansa în lungi conversații de 
la un vechi telefon fix. Revenea ca să corecteze temele la 
italiană și geografie, în timp ce soţul ei le corecta pe cele la 
matematică. 

Nicolas intră și mormăi un salut către toată lumea; elevii nici 
măcar nu-l onorară cu privirea. Deschise o ușă de sticlă și 
dispăru în bucătărie. Copiii de la meditații vedeau des intrând și 
ieșind lume care, după un salut grăbit, dispărea dincolo de ușa 
bucătăriei. Viaţa de dincolo de acea ușă le era necunoscută și, 
dat fiindcă baia era în partea opusă bucătăriei, din toată casa 
profesoarei cunoșteau doar camera cu tableta și baia. Despre 
restul nu puneau întrebări, nu era cazul să fie curioși. 

În camera cu tableta era și soţul, veșnic în fața televizorului, 
cu o pătură pe genunchi. Chiar și vara. Elevii se duceau la 
fotoliul lui cu temele de la matematică. El le corecta, taxându-le 
neștiința cu un pix roșu pe care-l ţinea în buzunarul de la 
cămașă. Îngână către Nicolas ceva ce trebuie să fi semănat cu 
un „Bună ziua”. 

În fundul bucătăriei era o scară. Profesoara, fără să scoată 
vreun sunet, îi indică direcția, în sus. Printr-o lucrare de zidărie 
mică, amatoricească, se crease o deschidere care unea etajul de 
dedesubt cu cel de deasupra. In felul acela, cât se poate de 
simplu, cine nu putea să meargă la don Vittorio intrând pe ușa 
principală trecea pe la profesoară. Ajuns pe ultima treaptă, 
Nicolas bătu de două ori cu pumnul în trapă. li deschise nimeni 
altul decât don Vittorio, care, când auzi ciocănitul, se aplecă, 
lăsând să-i scape, din cauza efortului, un suspin provenit direct 
din șira spinării. Nicolas era emoţionat, pe don Vittorio îl văzuse 
doar la tribunal. Însă, privindu-l de-aproape, nu-i făcu impresia 
la care se aștepta. Era mai în vârstă, i se părea mai vulnerabil. 
Don Vittorio îl lăsă să intre și, cu același suspin, închise la loc 
trapa. Nu îi dădu mâna, dar îi arătă pe unde s-o ia. 

— Hai, vino..., doar atât zise, intrând în sufragerie, unde era o 
masă enormă de abanos, care, printr-un efect absurd al 
geometriei acelui spaţiu, reușea să-și piardă toată eleganța 
întunecată și să se transforme într-o masă ţipătoare și de prost 
gust. Don Vittorio se așeză în dreapta locului din capul mesei. 
Casa era plină de vitrine cu obiecte de ceramică de toate 
felurile. Porțelanurile Capodimonte trebuie să fi fost pasiunea 
soției lui don Vittorio, care însă nu-și făcea simțită prezenţa în 


VP - 131 


casă în niciun alt fel. Erau expuse doamna cu cățelul, vânătorul, 
cimpoierul: eternele, clasicele bibelouri. Ochii lui Nicolas săreau 
de la un perete la altul, voia să memoreze tot; voia să vadă cum 
trăia Arhanghelul, dar nu-i plăcea ceea ce vedea. N-ar fi putut 
spune exact ce anume îi crea disconfort, dar cu siguranţă nu i se 
părea a fi casa unui boss. Ceva era în neregulă: nu putea să 
ducă la capăt o misiune în acea fortăreață atât de banală, 
ieftină, facilă. Un televizor cu ecran plat încadrat de o ramă de 
culoarea lemnului și doi tipi îmbrăcaţi în pantaloni scurţi cu 
marca clubului de fotbal Napoli: atât păreau să fie în casă. Cei 
doi nu-l salutară pe Nicolas, așteptau doar un semn de la don 
Vittorio, care, odată așezat comod, își uni degetul mare cu cel 
arătător, ca și cum ar fi alungat tăuni, și le făcu acel semn 
inconfundabil de „căraţi-vă”. Cei doi se duseră în bucătărie și nu 
trecu mult până când se auzi de acolo vocea răgușită a unui 
actor comic - trebuie să fi fost un alt televizor acolo -, apoi 
râsete. 

— Dezbracă-te. 

Acum recunoștea vocea unui bărbat obișnuit să dea ordine. 

— Dezbracă-te? Adică? 

Nicolas își însoți întrebarea cu o expresie de neîncredere. Nu 
se aștepta la așa ceva. Işi imaginase de o sută de ori cum avea 
să se desfășoare această întâlnire și nici măcar o dată nu luase 
în considerare ideea că va trebui să se dezbrace. 

— Dezbracă-te, mă, cine dracu' te cunoaște? Cine îmi 
garantează mie că nu mă înregistrezi, că nu ai microfoane și 
alte căcaturi... 

— Don Vitto, să moară mama, dar cum vă permiteţi să credeţi 
că... 
Folosi verbul nepotrivit. Don Vittorio ridică vocea ca să se facă 
auzit din bucătărie, ca să acopere vocea comicului și râsetele. 
Un boss e boss când ceea ce-și poate permite nu are limite. 

— Am încheiat discuţia. 

Tipii în șorturile cu S.S.C. Napoli nici nu avură timp să apară, 
că Nicolas începuse deja să-și scoată încălțămintea. 

— Nu, nu, nicio problemă, mă dezbrac. la uitaţi. 

Își scoase pantofii, apoi pantalonii, apoi tricoul și rămase în 
chiloți. 

— Tot, băiatu', că microfoanele și-n cur poţi să ţi le bagi. 

Nicolas știa că n-are legătură cu microfoanele. In faţa 


VP - 132 


Arhanghelului trebuia să fie doar un vierme gol, era prețul pe 
care trebuia să-l plătească pentru acea întâlnire. Făcu o piruetă, 
aproape distrându-se, arătă că n-are niciun microfon, nicio 
cameră, dar că e înzestrat cu ironie și simţul umorului, însușiri la 
care boșii trebuie să renunțe, obligaţi de împrejurări. Don 
Vittorio îi făcu semn să se așeze și, fără să spună nimic, Nicolas 
arătă spre el însuși, ca și cum ar fi cerut o confirmare că se 
poate așeza așa, gol, pe un scaun alb și imaculat. Bossul aprobă 
din cap. 

— In felul ăsta vedem dacă știi să te ștergi la cur. Dacă lași 
urme de rahat, înseamnă că ești prea mic, nu știi să folosești 
bideul și încă tre' să te șteargă mămica. 

Erau așezați unul în faţa celuilalt. Don Vittorio intenţionat nu 
se așezase în capul mesei, ca să evite orice simbolism: dacă l-ar 
fi invitat să se așeze la dreapta lui, cine știe ce și-ar fi imaginat 
puștanul. Mai bine unul în faţa altuia, ca la interogatoriu. Și nici 
nu-l servi cu nimic: nu se împarte mâncarea cu un necunoscut, 
și nici nu-i putea oferi o cafea unui oaspete care trebuia 
examinat. 

— Deci tu ești Maharajahul? 

— Nicolas Fiorillo... 

— Exact, Maharajahul... important e cum ți se spune. E mai 
importantă porecla decât numele, știi asta? Ştii povestea lui 
Bardellino? 

— Nu. 

— Bardellino, un guappo” adevărat. El a fost cel care a reușit 
să facă din niște bande de îngrijitori de bivolite o organizație 
serioasă în Casal di Principe. 

Nicolas îl asculta așa cum un credincios ascultă slujba. 

— Bardellino avea o poreclă cu care se alesese când era mic 
și care-i rămăsese și când se făcuse mare. Îi ziceau Pizdu/ică?8. 

Nicolas începu să râdă, don Vittorio dădu aprobator din cap, 
deschizând larg ochii, ca și cum ar fi confirmat că-i povestește 
un fapt adevărat, nu o legendă. Ceva aflat în arhivele unei vieţi 


27 Guappo denumește, în cultura napoletană, o anume tipologie de persoană, un fel 
de șmecherul cartierului, o persoană bine îmbrăcată și respectată. 

28 Pucchiacchiello (în original) provine de la pucchiacchella, un cuvânt cate reprezintă 
prin excelență un caz tipic de stranie polisemie, adesea întâlnită în dialectul 
napoletan; pucchiacchella, diminutiv de la pucchiacca, denumește o familie de plante 
din flora spontană, portulaca, care se adaptează foarte ușor și crește peste tot, dar 
pucchiacca, în același dialect, are și sensul de vulvă sau, prin extensie, femeie. 


VP - 133 


importante. 

— Ca să nu miroasă a grajd și a pământ, ca să nu umble 
mereu cu unghiile negre, când ieșea în sat, se spăla, se 
parfuma, se îmbrăca mereu elegant. In fiecare zi, de parcă ar fi 
fost mereu duminică. Briantină pe cap, părul umed... 

— Și de unde porecla asta? 

— Pe vremea aia, era plin de zilieri în sat la muncă. Și să vezi 
un băiat așa îngrijit mereu, în condiţiile alea, a venit de la sine: 
Pucchiacchiello, ca o pizdă de femeie frumoasă. Umed și 
parfumat ca o pizdă. 

— Am înţeles, un metrosexual. 

— Da’ chestia e că porecla asta n-o poate avea cineva care 
vrea să comande. Ca să comanzi trebuie să ai un nume care 
comandă. Poate fi urât, poate să nu însemne nimic, dar nu 
trebuie să fie de fraier. 

— Dar nimeni nu-și alege poreclele. 

— Exact. Şi, de fapt, când a devenit boss, Bardellino pretindea 
să i se spună don Antonio, cine îi spunea Pizdulică era vai și 
amar. În faţă nu-i spunea nimeni așa, dar a rămas mereu 
Pizdulică. 

— Dar a fost un mare boss, nu? Deci, să moară mama, 
înseamnă că numele nu-i așa de important. 

— Fals, o viaţă întreagă i-a trebuit să scape de el... 

— Și ce s-a ales de don Pizdulică? 

Surâzând o spuse Nicolas, și asta nu-i plăcu lui don Vittorio. 

— A dispărut, unii spun că și-a refăcut viața, că și-a făcut 
operaţii estetice, că și-a înscenat moartea și apoi a trăit 
făcându-le în ciudă ălora care-l voiau mort sau închis. Eu l-am 
văzut doar o dată, când eram puști, a fost singurul om din 
Sistem care părea un rege. Nimeni n-a mai fost ca el. 

— Bravooo, Pizdulică, comentă Nicolas, de parcă i-ar fi vorbit 
cuiva de la egal la egal. 

— Tu te-ai scos, ţi-au nimerit porecla. 

— Îmi spun așa pentru că sunt mereu la Noul Maharajah, 
localul din Posillipo. E sediul meu și fac și cele mai bune 
cocktailuri din tot Napoli. 

— Sediul tău? Bravo. 

Don Vittorio își opri un surâs. 

— E o poreclă bună, știi ce înseamnă? 

— Am căutat pe net, înseamnă „rege” în indiană. 


VP - 134 


— E nume de rege, dar fii atent că poţi să sfârșești ca-n 
cântecul ăla. 

— Care cântec? 

Don Vittorio, cu un surâs larg, începu să-l fredoneze, 
etalându-și vocea melodioasă: : 

— Pasqualino Maharajah/ Nu muncește, doar stă jos/ In 
Orientul misterios/ E nabab printre hinduși/ Ulla! Ulla! La! 
Pasqualino Maharajah/ A învățat să facă pizza/ India moare după 
ea.2 

Se opri din cântat, râdea, un râs grosolan, cu toată gura. Un 
râset care dădu în tuse. Nicolas nu se simțea confortabil. Luă 
acel cântecel ca pe o bătaie de joc menită să-i pună nervii la 
încercare. 

— Nu face mutra aia, e un cântec frumos. Îl cântam mereu 
când eram puștan. Te și văd cu turbanul pe cap, făcând pizze 
sus la Posillipo. 

Nicolas se încruntase, autoironia de acum câteva minute 
făcuse loc furiei, o furie pe care n-o putea ascunde. 

— Don Vittorio, trebuie să rămân așa, cu pula în vânt? se 
limită să spună. 

Don Vittorio, așezat pe același scaun, în aceeași poziție, se 
făcu că nu aude. 

— În afară de prostiile pe care rişti să le faci, să te faci de 
căcat e prima chestie de care trebuie să se teamă cine vrea să 
ajungă boss. 

— Până acu’, să moară mama, nimeni nu mi-a aruncat cu 
căcat în ochi. 

— Cel mai tare te faci de căcat când îţi faci o paranza fără să 
ai arme. 

— Până acuma, cu puţinul pe care l-am avut, am reușit să fac 
mai mult decât au făcut băieţii dumneavoastră, și vă vorbesc cu 
respect, don Vitto, eu sunt un nimeni pe lângă dumneavoastră. 

— Bine măcar că vorbești cu respect, pentru că băieţii mei, 
dac-ar vrea, acum, pe loc, ar face din tine și din paranzella ta ce 
face pescarul când curăţă peștele. 

— Daţi-mi voie să insist, don Vittorio, băieţii dumneavoastră 
nu sunt la înălțimea dumneavoastră. Au fost băgaţi la colț și n- 
au nicio putere. Clanul Faella v-a făcut prizonieri, să moară 


29 Arhanghelul se referă la un cântec celebru din anii '50 al lui Domenico Modugno. 
(n.red.). 


VP-135 


mama, până și ca să respiraţi trebuie să le cereţi lor voie. Cu 
dumneavoastră în arest la domiciliu și tot haosul ăsta, suntem 
noi acum la putere, cu sau fără arme. Trebuie să acceptați 
realitatea: lisus Cristos, Maica Domnului și San Gennaro l-au 
lăsat singur pe Arhanghel. 

Băiatul ăla nu făcea decât să descrie o realitate și don Vittorio 
îl lăsa; nu-i plăcea faptul că invoca sfinţii și încă și mai mult îi 
displăcea fraza aia pe care o tot repeta, „să moară mama”, o 
găsea odioasă. Un jurământ, o garanţie pentru orice. Să fi fost 
un semn că minte? Să moară mama. Repeta după fiecare frază. 
Don Vittorio voia să-i spună să tacă, dar apoi cobori privirea 
pentru că acel corp de puștan dezbrăcat îl făcu să surâdă, 
aproape că-l înduioșa, și se gândi că băiatul tot repeta acea 
frază ca să-și facă singur curaj, să ţină la distanţă pericolele care 
pândeau un pui de pasăre care încă nu părăsise cuibul. Nicolas, 
în schimb, îl văzu pe boss uitându-se în jos la masă, pentru 
prima dată își cobora privirea, se gândi el, și o luă ca pe o 
inversare de roluri, simţindu-și astfel propria nuditate puternică, 
dominantă. El era tânăr și crud și în faţa lui avea carne veche, 
fleșcăită. 

— Arhanghelul, așa vi se spune peste tot, pe stradă, la 
pârnaie, în tribunal sau pe internet. E o poreclă bună, un nume 
care poate să comande. Cine vi l-a pus? 

— Tatăl meu se numea Gabriele, ca arhanghelul, Dumnezeu 
să-l odihnească în pace. Eu eram Vittorio al lui Gabriele, prin 
urmare mi s-a spus așa. 

— Și acest Arhanghel - Nicolas continuă să dărâme încet 
pereţii dintre el și boss -, acest Arhanghel cu aripile legate e 
blocat într-un cartier în care înainte comanda, dar care acum 
nu-i mai aparține, și oamenii lui nu știu decât să se joace pe 
PlayStation. Aripile acestui Arhanghel ar trebui să fie deschise, 
dar de fapt sunt strânse ca cele ale unui sticlete în colivie. 

— Așa și e: există o vreme când zbori și o vreme când stai 
închis în colivie. Pe de altă parte, mai bine o colivie ca asta 
decât o colivie în regim 41 bis. 

Nicolas se ridică și începu să se învârtă în jurul lui. Pășea 
încet. Arhanghelul nu se mișca, nu o făcea niciodată când voia 
să creeze impresia că are ochi și la spate. Dacă cineva e în 
spatele tău și începi să-l urmărești cu privirea, înseamnă că ţi-e 
frică. Și indiferent dacă tu îl urmărești sau nu, dacă e să te 


VP - 136 


înjunghie, te înjunghie oricum. Dacă, însă, nu te uiţi după el, 
dacă nu întorci capul, arăţi că nu ţi-e frică și astfel asasinul tău 
devine un trădător care lovește pe la spate. 

— Don Vittorio Arhanghelul, dumneavoastră nu mai aveţi 
oameni, dar aveţi arme. Toate pistoalele care stau degeaba 
ascunse la ce vă folosesc? Eu am oameni, da' la arsenalu' pe 
care-l aveți dumneavoastră eu nu pot decât să visez. 
Dumneavoastră, dacă vreţi, puteţi să înarmaţi o întreagă armată 
pentru un război adevărat. 

Arhanghelul nu se aștepta la această cerere, nu se gândea că 
puștanul pe care-l primise la el în casă o să meargă așa departe. 
Se aștepta să-i ceară acordul să poată lucra pe teritoriul 
controlat de el. Totuși, chiar dacă asta putea fi numită lipsă de 
respect, Arhanghelul nu se simţi deranjat. Ba chiar îi plăcea felul 
ăla de a fi. Îi stârnea teama. Și el nu mai simţise de mult, de 
prea mult timp, teamă. Ca să comanzi, ca să fii un boss, trebuie 
să simţi teama în fiecare zi a vieţii tale, în fiecare moment. Ca s- 
o învingi, ca să-ţi dai seama dacă reușești s-o învingi. Dacă poţi 
scapa de teamă sau dacă nu cumva te distruge. Dacă nu simți 
teamă, înseamnă că n-ai valoare, că nu mai are nimeni niciun 
interes să te ucidă, să se apropie, să ia ceea ce-ţi aparține și 
ceea ce tu, la rândul tău, ai luat de la altcineva. 

— Eu și cu tine n-avem nimic de împărţit. Nu îmi aparții, nu 
ești din Sistemul meu, nu mi-ai făcut niciun serviciu. Fie doar și 
pentru cererea asta pe care mi-ai adresat-o fără pic de respect 
ar trebui să te trimit la plimbare și să-ți las sângele pe 
pardoseala profesoarei. 

— Mie nu-mi e frică de dumneavoastră, don Vittorio. Dacă v- 
aș fi luat direct armele, atunci ar fi fost altceva și ați fi avut 
dreptate. 

Arhanghelul era așezat la masă și Nicolas, în picioare, era 
acum în fața lui, cu pumnii strânși, sprijiniți pe masă. 

— Sunt bătrân, nu? zise Arhanghelul cu un surâs tăios. 

— Nu știu ce-ar trebui să vă răspund. 

— Răspunde, Maharajahule, sunt bătrân? 

— Cum ziceţi dumneavoastră. Da’, dacă trebuie să răspund 
„da”. 

— Sunt bătrân sau nu? 

— Da, sunteţi bătrân. 

— Sunt urât? 


VP - 137 


— Da’ asta ce legătură are? 

— Ți se pare că sunt bătrân și urât și ţi-e foarte frică de mine. 
Dacă n-ar fi așa, nu ţi-ai ascunde picioarele alea dezgolite sub 
masă ca să nu se vadă. Tremuri, băiete. Da’ spune-mi o treabă: 
dacă vă dau armele, eu ce câștig? 

Nicolas era pregătit pentru asta și aproape se emoționă când 
rosti fraza pe care o tot repetase pe scuter în timp ce se 
apropia. Nu se aștepta să trebuiască s-o rostească gol și cu 
picioarele încă tremurând, dar o rosti oricum: 

— Dumneavoastră câștigați că o să existaţi în continuare. 
Câștigaţi prin faptul că paranza cea mai puternică din Napoli vă 
e prietenă. 

— Stai jos, îi ordonă Arhanghelul. Apoi, luându-și cea mai 
serioasă faţă, continuă: Nu pot. E ca și cum ai da o pizdă pe 
mâna unui copil. Nu știți să tragetți, nu știți să curăţaţi armele, o 
să vă ardeţi. Nu știți nici să încărcaţi o mitralieră. 

Inima lui Nicolas, bătând cu putere, îl împingea să 
reacționeze, dar rămase calm: 

— Daţi-ni-le și-o să vă arătăm de ce suntem în stare. Noi vă 
spălăm de rușinea cu care vă umplu ăia care vă cred fără 
putere. Cel mai bun prieten pe care-l puteţi avea este dușmanul 
dușmanului. lar noi vrem să eliminăm clanul Faella din centrul 
Napoliului. Casa noastră trebuie să fie a noastră. Și dacă noi îi 
eliminăm din centru, voi îi eliminaţi din San Giovanni și 
recâștigați controlul în toată zona Ponticelli, și în baruri și peste 
tot unde comandaţi înainte. 

Ordinea actuală nu-i mai plăcea Arhanghelului: o altă ordine, 
una nouă, trebuia creată, și dacă nu mai putea fi el la comandă, 
așa măcar putea să arunce totul în aer. Avea să-i dea armele, 
zăceau neatinse de ani de zile. Însemnau forţă, dar o forţă care 
nu se antrenează nu mai are mușchi. Arhanghelul hotărî să 
parieze pe această paranza de puștani. Chiar dacă nu mai putea 
comanda, putea măcar să-i oblige pe cei ce comandau în zonă 
la negocieri de pace. Se săturase să tot trebuiască să zică „săru' 
mâna” pentru resturi, iar acea armată de copii era singura cale 
să ajungă să mai vadă lumina înainte să se lase definitiv 
întunericul. 

— Vă dau ce-aveţi nevoie, dar nu sunteţi oamenii mei, nu 
lucraţi pentru mine. Toate porcăriile pe care o să le faceţi cu 
armele mele nu trebuie să poarte semnătura mea. Datoriile pe 


VP - 138 


care le faceţi vi le plătiţi singuri, sângele vi-l uscați singuri. Dar 
ce vă cer, când vă cer, trebuie să executaţi fără drept de apel. 

— Sunteţi bătrân, urât și înţelept, don Vitto. 

— Acu', Maharajahule, așa cum ai venit, așa te cari. O să te 
anunţe un om al meu de unde le poţi lua. 

Don Vittorio îi întinse mâna, Nicolas i-o strânse și încercă să i- 
o sărute, dar don Vittorio și-o trase, foarte deranjat: 

— Ce pula mea faci? 

— Voiam să vă arăt respect... 

— Băiete, ţi-ai pierdut minţile, cu toate filmele alea la care te 
uiţi. 

Arhanghelul se ridică sprijinindu-se de masă: oasele îi atârnau 
greu și arestul la domiciliu îl făcuse să se îngrașe. 

— Acu poţi să te îmbraci la loc, și grăbește-te, că vin 
carabinierii în control. 

Nicolas își puse chiloţii, blugii și pantofii cât putea de repede. 

— Ah, don Vitto, încă ceva... 

Don Vittorio se întoarse spre el, cu un aer obosit. 

— Acolo unde trebuie să merg să iau... înțelegeţi? 

Nu erau microfoane, și acel cuvânt Nicolas îl pronunţase deja, 
dar acum, că era totul ca și făcut, parcă îi era puţin teamă. 

— Deci? zise Arhanghelul. 

— Aș vrea să fiți amabil și să puneţi niște paznici pe care eu 
să-i pot elimina. 

— Punem doi ţigani cu pistoale în mână, dar voi trageţi în aer, 
că de ţigani mai am nevoie. 

— Da’ o să tragă și ei în noi. 

— Dacă voi trageţi în aer, ţiganii o iau la fugă... pula mea, 
trebuie să vă învăţ eu tot. 

— Dar dacă fug, la ce-i mai puneţi? 

— Vin să ne anunțe și venim noi imediat. 

— Să moară mama, don Vittorio, staţi fără griji, facem cum aţi 
spus. 

Cei doi tipi îl conduseră pe Nicolas către trapă, iar el coborâse 
deja prima treaptă când îl auzi pe don Vittorio: 

— Ei! îl ţinu el pe loc. Du-i o statuetă doamnei profesoare, 
pentru deranj. E înnebunită după porțelanuri Capodimonte. 

— Don Vitto, serios vorbiţi? 

— Na, ia cimpoierul, e o piesă clasică și cu așa ceva faci 
mereu impresie bună. 


VP - 139 


e Ritual 


Nicolas se dusese la chioșcul de făcut chei cu toată legătura, 
dar o singură cheie îl interesa, de fapt. O cheie cu barba dublă, 
celebra cheie lungă și grea care deschide ușile blindate. Avea 
nevoie de ea să deschidă o broască veche, dar foarte rezistentă, 
care reușise ani la rând să nu cedeze asaltului hoţilor de ocazie. 
Era la chioșc să facă niște cópii: 

— Am nevoie de zece, douășpe; de fapt, fă-mi cinșpe. 

— Pe bune? spuse meșterul. Dar ce faci cu armata asta de 
chei? 

— Poate se mai pierd... 

— Ai boala uitării dacă pierzi toate cheile astea. 

— Mai bine să fim prevăzători, nu? 

— Bine, dacă zici tu. Deci te costă... 

— Ei, nu așa, fă-mi întâi cheile și apoi ţi le plătesc. Sau n-ai 
încredere în mine? 

Acea frază fusese spusă pe un ton atât de ameninţător, că 
omul se execută; alternativa ar fi fost să le facă și apoi să i le 
dea cadou. 

Maharajahul intră pe WhatsApp și le dădu întâlnire băieţilor, 
scriindu-i fiecăruia în parte. 


Maharajah: 
Băiatu', întâlnire confirmată la cuib. 


Cuib. Nu casă. Nu apartament. Niciun alt cuvânt care ar fi 
putut trezi suspiciuni cuiva, în caz că le erau monitorizate 
convorbirile. Nicolas scria și repeta cuvântul ăla cu aerul lui 
învechit, „cuib”, vrând aproape să-i amplifice încărcătura 
conspirativă, ascunsă, infracţională, și să exorcizeze astfel riscul 
ca acel spaţiu să devină doar un loc în care să-și facă jointuri și 
să se joace pe consolă. Ținea mereu să folosească un vocabular 
de infractor, chiar și când era singur, își impusese. O lecţie pe 
care o învățase singur, un fel de versiune a îndemnului „Trăiește 
deja viaţa pe care ţi-o dorești” propus de toate cărțile 
americane de dezvoltare personală, însă o lecţie pe care Nicolas 
o învățase fără s-o citească nicăieri. Măcar să-i fi urmărit cineva 
telefonul, spera la asta: ar fi valorat mai mult decât cea mai 

VP - 140 


înaltă treaptă a oricărei grupări camorriste în criză. În jurul lui, 
Nicolas vedea doar teritorii de cucerit, posibilităţi de adjudecat. 
Înţelesese repede asta și nu voia să aștepte să crească, nu 
dădea doi bani pe respectarea etapelor, ierarhiilor. Petrecuse 
zece zile uitându-se la // camorrista: era pregătit. 

Apoi se făcu dimineaţă. Nicolas se prezentă la chioșcul de 
făcut chei, ridică copiile și luă și un calendar; plăti cât avea de 
plătit, liniștindu-l în felul ăsta pe proprietar. Savura teama de pe 
fețele oamenilor când intra undeva, fețe mereu îngrijorate că 
aveau să fie victimele unui jaf sau că urma să li se perceapă o 
taxă. Trecu pe la băcănie și cumpără pâine și vin. Apoi se duse 
la cuib și începu pregătirile: stinse toate luminile, luă o lumânare 
și o așeză pe masă, fixând-o cu câteva picături de ceară topită, 
pe un suport special. Scoase pâinea din punga de hârtie și o 
rupse în mai multe bucăţi. Își trase pe el un hanorac și-și puse 
gluga pe cap. 

Ajunseră în grupuri, câte doi, trei, patru tovarăși. Nicolas îi 
deschise fiecăruia: Pește-moale, Dinţișor, Drago, care intră 
direct, el avea cheile de la cuib, apoi Dronă, Ziceamcă, Tucanu', 
Biscuit, Briato și Lollipop. 

— Ce-i cu-ntunericu' ăsta? întrebă Ziceamcă. 

— Faceţi puţină liniște, încercă să creeze atmosferă Nicolas. 

— Parcă ai fi Arno din Assassin's Creed, îi zise Dronă. 

Nicolas nu pierdu timpul confirmând că exact din acel 
personaj se inspirase, se așeză de cealaltă parte a mesei și lăsă 
capul în jos. 

— Băi, ești rupere, zise Biscuit. 

Nicolas îl ignoră: 

— Botez această încăpere așa cum au botezat-o cei trei 
înaintași ai noștri. Dacă ei au botezat-o cu pistoale și cuțite, o 
botez și eu cu pistoale și cuțite. Apoi făcu o pauză și ridică ochii 
spre tavan: Ridic ochii spre cer și văd steaua polară. 

Și ridică bărbia, descoperindu-și fața. Își lăsase barba să 
crească, prima barbă suficient de deasă pe care vârsta i-o 
permitea: 

— Și astfel lăcașul a fost botezat. Cu cuvinte de omertă se 
naște societatea noastră. 

Le ceru primilor dintre ei să iasă în faţă. Nu se mișcă nimeni. 
Care-și privea vârful pantofilor, care-și ascundea surâsul jenat 
provocat de o scenetă ca asta, văzută și revăzută de atâtea ori 


VP - 141 


pe YouTube, care se legăna pe vârfurile picioarelor. În final, unul 
dintre ei făcu un pas în faţă: Dinţișor. 

Nicolas îl întrebă: 

— În căutarea a ce ești? 

Și el răspunse: 

— În căutarea titlului de tânăr de onoare. 

— Și cât cântărește un picciotto? 

— Cât un fulg purtat de vânt, răspunse Dinţișor. 

Replicile le știa pe dinafară și le rostea în ritmul corect, cu 
intonaţie. 

— Și ce reprezintă un picciotto? 

— Un gardian al omertă, care, orice ar face, ceea ce vede, 
aude și câștigă pune la dispoziția organizației. 

Apoi Nicolas luă o bucată de pâine și i-o întinse: 

— Dacă trădezi, această pâine se va transforma în plumb. 

Dinţișor o băgă în gură mestecând lent, îmbibând-o cu salivă. 
Nicolas turnă vin într-un pahar de plastic, i-l întinse și spuse: 

— lar acest vin va deveni otravă. Dacă înainte te știam tânăr 
de onoare, de-acum încolo ești un picciotto aparținând acestui 
organism social. 

În faţa lui avea deschisă Biblia pe care i-o luase pe furiș 
mamei din sertar. Luă briceagul - cuțitul ăla cu mâner lucios 
negru din os fusese până atunci arma lui preferată. Trase 
piedica și scoase lama. Dinţișor zise: 

— Nu! Nu, nu, tăietură, nu! 

— Trebuie să ne unim sângele, zise Nicolas prinzându-l strâns 
de mână. Întinde braţul. 

Îi făcu o mică tăietură exact la încheietură, o tăietură mult 
mai mică și mai puţin profundă decât cea pe care o face Ben 
Gazzara în film. Lăsă să cadă o picătură de sânge, era suficient. 
După care, în același punct, Nicolas se tăie și el. 

— Sângele de frate e cel care se amestecă, nu cel care 
provine de la aceeași mamă. 

Își apucară unul altuia antebraţul ca să-și amestece sângele. 

Dinţișor reveni în rând cu ceilalți și Briato făcu un pas înainte. 
Aproape avea lacrimi în ochi. Aia era adevărata comuniune, 
confirmare și nuntă, toate la un loc. 

Se prezentă în faţa lui Nicolas, care îi puse aceleași întrebări: 

— Spune-mi, băiete, în căutarea a ce ești? Briato avea gura 
deschisă, dar pe ea nu ieșea nimic, așa că Nicolas îi veni în 


VP - 142 


întâmpinare, ca un profesor care vrea să-și salveze elevul: 

— În... căutarea... 

— ... vieţii de tânăr de onoare! 

— Pula! Nu așa, în căutarea titlului de tânăr de onoare! 

— În căutarea titlului de tânăr de onoare! 

— Cât cântărește un picciotto? 

— Cât vântul..., din spate, cineva îi suflă încet: „Cât 
cântărește un fulg în bătaia vântului.” 

— Și ce reprezintă un picciotto? 

— Un apărător al omertă... 

Altul din spate îl corectă: „Gardian!” 

Briato se făcu că n-aude și continuă: 

— Care pune banii la dispoziţia organizației. 

Nicolas îi repetă fraza: 

— Nu, trebuie să zici că ceea ce vede, aude și câștigă pune la 
dispoziţia organizaţiei. 

La care Briato izbucni: 

— Să moară mama, dacă-mi ziceai, mă uitam ieri la film din 
nou. Cine-și aduce aminte toate cuvintele? 

— Păi, ce naiba, comentă Ziceamcă, să moară mama, eu îl 
știu pe de rost. _ 

Nicolas încercă să reinstaureze seriozitatea. li dădu pâinea: 

— Dacă trădezi, această pâine se va transforma în plumb. Și 
acest vin se va transforma în otravă. 

Botez după botez, tăietura devenea tot mai superficială, 
pentru că pe Nicolas începea să-l doară încheietura. Ultimul îi 
veni rândul Tucanului, care zise: 

— Nico, dar trebuie să ne amestecăm sângele. Așa nu iese 
nimic, mi-ai făcut doar o zgârietură. 

Și-atunci, Nicolas îi luă braţul și tăie. Tucanu' voia să poarte 
acea tăietură, s-o vadă și s-o revadă zile la rând: 

— Dacă întâi te știam ca tânăr de onoare, de-acum încolo ești 
un picciotto aparţinând acestui organism social. 

Tucanu' nu rezistă și, după schimbul de sânge și atingerea 
antebrațelor, îl trase pe Nicolas spre el și-l sărută pe gură: 

— Poponarule, zise Nicolas, și cu replica asta ritualul se 
încheie. 

Acum, în acea casă, deveniseră cu toţii fraţi de sânge. Și- 
odată frate de sânge, nu te mai poţi întoarce. Destinele se 
unesc cu regulile. Mori sau trăiești, în funcţie de capacitatea de 


VP - 143 


a respecta acele reguli. 'Ndrangheta a făcut întotdeauna o 
distincţie netă între fraţii de sânge și fraţii de păcat, adică fraţii 
pe care ţi-i dă mama ta păcătuind cu tatăl tău în opoziţie cu 
fratele pe care ţi-l alegi, acela care n-are nicio legătură cu 
biologia, care nu iese dintr-un uter, dintr-un spermatozoid. Ci 
care se naște din sânge. 

— Să sperăm că n-aveţi SIDA, că ne-am amestecat sângele 
între noi, zise Nicolas. 

Acum că se terminase totul, se așezase și el alături de ceilalţi, 
ca într-o familie. 

— Eh, ăla e Ciro, care fute-n cur pizde bolnave! zise Biscuit. 

— Dă-te-n pula mea, tună Pește-moale. 

— In cel mai rău caz, zise Dinţișor, fute grăsane, dar numai cu 
peștele moale! 

Dinţișor făcea aluzie la o poveste veche: povestea pentru care 
Ciro Somma fusese botezat pentru totdeauna „Pește-moale”. 
Era pe vremea ocupării liceului de arte, când poza unei fete 
dezbrăcate, o fată foarte grasă, ajunsese în telefoanele tuturor 
din școală. Fata aia îi plăcea mult lui Ciro, dar se lăsase 
influențat de cuvintele jignitoare și idioate ale colegilor de 
școală și începuse să se apere zicând că da, era adevărat, și-o 
trăseseră. Dar nu ca lumea, ci cu scula cam lăsată, cam ca un 
pește-moale. 

— E incredibil, zise Ziceamcă, în timp ce-și atingea corpul ca 
și cum ar fi ieșit dintr-o fântână făcătoare de minuni, eu sunt 
deja o altă persoană, serios. 

Tucanu' îi cântă în strună: 

— Adevărat, și eu. 

— Ce bine că sunteţi alte persoane, zise Dinţișor, că ăia care 
eraţi înainte eraţi de supercăcat... poate acuma aţi evoluat! 

De decenii bune nu se mai făceau astfel de ritualuri în 
Forcella. In realitate, Forcella opusese mereu rezistență 
ritualurilor de afiliere pentru că nu era de partea lui Raffaele 
Cutolo, care introdusese în anii '80 această practică la Napoli. 
Lui don Feliciano Nobilul îi propuseseră o dată să se afilieze la 
Cosa Nostra, mulţi napoletani se aliau cu sicilienii și practicau 
ritualul înțepăturii, adică își înfigeau un ac în vârful degetului 
arătător, lăsau să picure sângele pe o fotografie a Maicii 
Domnului și apoi îi dădeau foc în căușul palmei. Palermienii î 
explicaseră ritualul și-i spuseseră că trebuie să se lase înțepat; 


VP - 144 


răspunsul pe care i-l dăduse și-l amintea și acum: 

— Vă înţep eu pe voi în cur. N-am nevoie de căcaturile astea 
de cioban sicilian și calabrez. La poalele Vezuviului e suficient 
cuvântul dat. 

Cu toate astea, paranza se simţi cu adevărat o paranza doar 
după ritual, unită, un corp unic. Nicolas intuise corect: 

— Acum suntem o paranza, o paranza adevărată: vă daţi 
seama? 

— Tareeeeeeeeeeee! începu să aplaude Dragonu'. 

Și toţi strigau către Nicolas: 

— Seeefu', seeefu'! 

Repetară toţi, folosind cuvântul ras, dar nu în cor, ci aproape 
unul după altul, ca și cum ar fi vrut să-l felicite pe rând, ca și 
cum dacă s-ar fi unit, ar fi pierdut din putere. Ras devenise cel 
mai important compliment din Forcella până-n Cartierul Spaniol. 
Un titlu onorific din Etiopia, apărut din cine știe ce colț uitat de 
memorie și stând imediat după cel de Wegus, devenise un 
apelativ des folosit de puștanii care nici măcar nu știau de 
existența Etiopiei. Ras provenea din limba aramaică, dar 
devenise un cuvânt napoletan. In acest oraș există titluri și 
porecle care conservă, stratificate, rămășițele pirateriei 
otomane, a cărei moștenire se regăsește în limbă și pe 
fizionomii. Nicolas făcu iar liniște bătând scurt din palme. Noii 
afiliaţi tăcură și abia atunci observară că Nicolas ţinea o pungă 
între picioare, pe care o luă și o aruncă pe masă. Impactul 
produse un zgomot metalic și pentru o clipă toată paranza își 
imagină că acea pungă conţinea arme și muniţie. Bine ar fi fost 
să fie arme, ăsta fu gândul tuturor când înţeleseră că erau doar 
niște chei. 

— Astea sunt cheile de la cuib. Fiecare dintre noi poate intra 
și ieși când vrea. Cine face parte din paranza trebuie să aibă 
cheie. Din paranza, să moară mama, se poate ieși doar cu 
picioarele înainte, doar în sicriu. 

— Pe bune. Să moară mama, zise Pește-moale, da' eu dacă 
vreau să-mi fac veacul la hotelul lui Copacabana, pot? Chiar 
dacă fac parte din paranza asta? 

— Poţi să faci ce vrea pula ta, dar faci mereu parte din 
paranza. Din paranza nu mai poţi să ieși niciodată, activezi în 
Brazilia, activezi în Germania, și de-acolo poţi să te faci folositor 
cu ceva paranzei. 


VP - 145 


— Frumos, așa-mi place, zise Ziceamcă. 

— Dar toţi banii tre' să ajungă aici. Se împarte totul egal. 
Nimic direct în buzunar, nimeni nu umflă preţul și-și trage 
partea. Mă refer la tot: jafuri, vânzări, fiecare dintre noi trebuie 
să primească o sumă fixă lunar și câte o primă pentru fiecare 
mission! 

— Mission! Mission! Mission! 

— Și-acuma, că suntem o paranza, ştiţi ce ne mai rămâne de 
făcut? 

— Ne mai rămân armele pe care nu le avem, Maharajahule, 
zise Dinţișor. 

— Exact. Vi le-am promis, o să le avem. 

— Acuma ne mai trebuie binecuvântarea Maicii Domnului, 
zise Tucanu'. Cât aveţi prin buzunare? 

Auzind de Maica Domnului, care dădu cinci euro, care zece, 
Nicolas dădu douăzeci. Tucanu' îi adună pe toţi la un loc. 

— Hai să luăm o lumânare. O lumânare mare. S-o aprindem 
pentru Maica Domnului. 

— Bine, făcu Dinţișor. 

Nicolas rămase indiferent. Se îndreptară împreună, ieșind din 
cuib, spre un magazin care vindea lumânări. 

— Unde mergem? La magazinul popilor? 

Intrară toţi zece. Vânzătorul se neliniști când își văzu 
magazinul ocupat așa, pe neașteptate. Se miră că cereau cele 
mai mari lumânări. Luară una enormă, avea peste un metru. 
Lăsară banii pe tejghea, mototoliţi. Vânzătorului îi luă câteva 
minute să-i numere, dar ei plecaseră deja. Fără să aștepte bonul 
sau restul. 

Apoi intrară în biserica Santa Maria Egiziaca din Forcella. 
Aproape toţi fuseseră botezați acolo sau la Dom. Își făcură 
cruce. Picioarele le deveniră mai ușoare odată intraţi, nu aveau 
pantofi de piele care ar fi putut face zgomot, ci Air Jordan. In 
fața picturii gigantice cu Madona Egiziaca își făcură iar cruce. N- 
aveau unde să așeze acea lumânare gigantică, așa că Pește- 
moale își scoase bricheta și începu să-i topească baza. 

— Ce faci? zise Dinţișor. 

— Nimic, o fixăm pe podea. N-avem unde s-o punem în altă 
parte, răspunse Pește-moale și trecu la treabă. 

În timp ce o fixau bine, Tucanu' scoase cuțitul și începu să 
cresteze lumânarea de parcă ar fi fost o bucată de lemn. Scrise 


VP - 146 


PARANZA, cu majuscule, de-a lungul ei. 

— Parcă e scris Papanza, zise Biscuit. 

— Ei, pula mea, răspunse Tucanu', luându-și una peste cap de 
la Dinţișor. 

— Așa se vorbește în faţa Maicii Domnului? 

Tucanu', privind tabloul Maicii Domnului, zise: 

— Ne scuzati. 

Apoi făcu mai bine litera R. Cu voce tare zise: „Paranza”. Și 
cuvântul paranza răsună în toată biserica. 

O paranza care, deși vine de la mare, acum devenise de 
pământ. O paranza care iese în grup compact din cartierele care 
dau spre golf și ocupă străzile. 

Acum era rândul lor să meargă la pescuit. 


e Zoo 


Maharajahul era în al nouălea cer. Obţinuse exact ce voia: don 
Vittorio în persoană recunoscuse că avea stofă de capoparanza, 
dar și mai important era că urma să-i dea voie să-i folosească 
armamentul. Sări pe scuter ca și cum o imensă energie se 
acumula în interiorul lui, conduse cu toată viteza înapoi spre 
centru și, cu un zâmbet pe figură, trimise un mesaj de grup pe 
WhatsApp: 


Maharajahul 
Băi, e ca și făcut, avem aripi! 


Lollipop 
Să moară mama! 


Drago 
Rupem 


Biscuit 
Beton 


Tucanu' 
Ești mai tare ca Redbullul! 


VP - 147 


Era atât de electrizat și de nerăbdător, că n-ar fi reușit să se 
ducă la Letizia sau la cuib, cu atât mai puţin să se întoarcă 
acasă, așa că se gândi să încheie ziua făcându-și un alt tatuaj. 
Avea unul pe antebraţul drept cu inițiala lui și cea a Letiziei 
împletite în jurul unui trandafir cu ghimpi, în timp ce pe pieptul 
său trona, cu litere italice, printre bucle, înflorituri și o grenadă 
de mână, porecla lui, „Maharajah”. Ştia deja precis ce desen 
voia să-și mai facă și unde. 

Se opri la studioul lui Totò Ronaldinho și intră în forță, ca de 
obicei, chiar dacă proprietarul se ocupa de alt client: 

— Ua, Totò! Trebuie să-mi faci aripi! 

— Ce? 

— Trebuie să-mi faci aripi, aici, pe spate, și indică tot spatele, 
ca să-l facă să înțeleagă că desenul trebuia să-l acopere în 
întregime. 

— Ce fel de aripi? 

— Aripi de arhanghel. 

— De înger? 

— Nu, nu de înger, aripi de arhanghel. 

Nicolas știa bine diferența, pentru că manualul de istoria 
artelor deborda de Bune vestiri și pereţi de altar cu arhangheli 
cu aripi înflăcărate, și când fusese în excursie cu clasa la Firenze 
cu câteva luni în urmă le văzuse și pe viu, acele aripi vesele, în 
stare, însă, să sperie și dragonii. 

Nicolas scrise pe WhatsApp: „Băi, îmi fac aripi pe spate. Hai și 
voi”. Apoi îi arătă lui Totò o poză cu o pictură de la 1300 cu un 
arhanghel Mihail cu aripi negre cu roșu și îi spuse că așa trebuia 
să le facă, „exact așa”. 

— De trei zile am nevoie pentru astea, obiectă Totò, care era 
obișnuit să lucreze cu desenele din cataloagele sale. 

— Eu cred că de una. Incepem azi și apoi tre' să le faci și 
tovarășilor mei. Dar ne faci un preţ bun la sfârșit. 

— Sigur, Maharajahule, bineînţeles. 

Zilele următoare le petrecură intrând și ieșind din studioul de 
tatuaj; tatuatorul le grava pielea de pe spate desenând cu mână 
ușoară, atentă. Pentru că Totò era pasionat de această 
activitate care cerea puţină creativitate, devenise curios și voia 
să știe: 

— Ce semnificaţie au aripile astea pentru tine? îl întrebă pe 


VP - 148 


Maharajah în timp ce făcea cerneala să penetreze pielea subţire 
de pe umeri. De ce și le fac toţi tovarășii tăi? 

Lui Nicolas nu-i displăcea întrebarea, simbolurile erau 
fundamentale, dar era la fel de important ca toţi să le poată 
descifra, trebuiau să fie clare exact ca frescele de pe pereţii 
bisericilor, unde atunci când vedeai un sfânt cu cheile în mână, 
știai sigur că e Sfântul Petru. La fel de evident trebuia să fie acel 
tatuaj, pentru ei care alcătuiau paranza, dar și pentru toți 
ceilalţi. 

— E ca și cum am căpăta din puterile altuia: ca și cum am fi 
prins un arhanghel, care e gen unul din șefii îngerilor, i-am fi dat 
la cap și i-am fi luat aripile. Nu sunt ceva ce-ţi cresc, sunt ceva 
ce trebuie să meriţi, să cucerești, iar acum e ca și cum am fi 
niște X-Meni, înţelegi? E ceva gen... un rezultat pe care îl obţii, 
înţelegi? 

— Ah, ca un scalp, zise Totò. 

— Ce e un scalp? întrebă Dinţișor. 

— Ce fac indienii... care taie cu briceagul pielea capului unui 
adversar. 

— Da, confirmă Nicolas, exact. 

— Și cui i-aţi furat aripile? 

— Ehehehe, râse Nicolas, Ronaldi, prea multe vrei să știi. 

— Eh, întreb și eu. 

— Adică, e ca și cum ai zice... că înveţi de la cineva să joci 
bine fotbal, să înoți repede, nu? E ca și cum faci meditații 
private pentru o limbă străină, nu? Înveţi. Ei, iată, pe noi, în 
același timp, cineva ne-a învăţat să purtăm aripi. Și acum putem 
zbura și nu ne mai poate opri nimeni. 

e 

De trei zile toată paranza avea aripi înflăcărate pe spate, dar 
nu zburase încă niciodată: așteptarea semnalului din partea lui 
don Vittorio Grimaldi se prelungea, iar ei n-aveau idee cum și 
unde l-ar fi putut contacta. Maharajahul se comporta normal, ca 
și cum totul decurgea ca la carte, însă în sinea lui începea să fie 
nerăbdător; ca să-i revină cheful de viaţă rememora acea 
întâlnire din casa bossului: își dăduse cuvântul, nu putea pune la 
îndoială spusele lui. 

In final, se dovedi mai simplu decât își imaginase. Păsărică îl 
sună direct pe Nicolas, apoi se apropie de el pe scuter, fără 
telefoane sau vizite la cuib. 


VP - 149 


— Băieți, cadoul de la Arhanghel e la grădina zoologică. 

— La grădina zoologică? 

— Grădina zoologică. Da. Partea dinspre sud. Mergeţi să 
vedeţi zona pinguinilor. 

— Stai puţin, făcu Nicolas; își vorbeau din mers, pe scutere. 
Oprește-te un moment. 

— Nu, cum să ne oprim, mergi înainte. 

Lui Păsărică îi era foarte frică de oamenii lui Motanu' pentru 
că se afla într-o zonă unde n-avea ce să caute, era teritoriul 
controlat de clanul Faella. i 

— Descarcă de pe net harta grădinii zoologice. In orice caz, 
zona pinguinilor e goală. Acolo, sub trapă, sunt niște genţi, toate 
armele sunt în ele. 

— Țiganii sunt mereu în zonă? 

— Da. 

— Nu trag în noi, nu? 

— Nu, nu trag în voi. Tu trage în aer și ăia fug. 

— OK. 

— Aveţi grijă. În timp ce deja îl depășise, se întoarse spre el 
strigând: După ce terminaţi, postează ceva pe Facebook, ca să 
știu. 

Nicolas acceleră și se alătură alor săi în apartamentul din via 
dei Carbonari, ca să organizeze grupul ce urma să meargă să ia 
armele. Aveau un singur pistol, cel al lui Nicolas, și două cuțite. 
Dinţișor propuse: 

— Pot să încerc să văd dacă îmi vând vreun pistol la 
Duchessa, sau mai e magazinul ăla de pescuit și vânătoare, 
mergem să-l jefuim direct... 

— Da, să mai jefuim un magazin de arme ca să ne umplem de 
gloanțe. 

— Atunci, nu. 

— Hai să mai luăm unul de unde l-a luat Nicolas pe ăsta. 

— Hmm... alt pistol de căcat? Nici gând. Trebuie să mergem 
în seara asta să luăm armamentul. Arhanghelul ne dă tot ce are. 
Arme serioase, nu porcării. 

— Bun, așa facem. Mergem la grădina zoologică. 

— La grădina zoologică? întrebă Dinţișor. 

Nicolas dădu din cap. 

— Am aranjat tot. Intrăm cinci: eu, Briato, Dinţișor, Ziceamcă 
și Pește-moale. Rămân afară: Tucanu' și Lollipop. Ziceamcă se 


VP - 150 


duce înainte în recunoaștere, să vadă dacă nu e vreo mișcare 
suspectă, și-l sună pe Pește-moale, care stă cu ochii pe telefon. 
Drago așteaptă la cuib, pentru că va trebui să ascundem 
armele... 

e 

Niciunul dintre ei nu mai fusese la grădina zoologică de la 
patru ani și tot ce-și aduceau aminte, în cel mai bun caz, era 
cum le aruncau alune maimuțelor. Grădina era împrejmuită de 
un zid lung; văzură că intrarea principală era o poartă care nu 
arăta prea impunător. Presupuseseră c-aveau să fie nevoiţi să 
folosească o intrare secundară, dar descoperiră că era foarte 
ușor să sară acea poartă. Mai întâi sări Ziceamcă, apoi, la 
semnalul lui, ceilalți patru. Se grăbeau atât de tare să ajungă la 
pradă, că trecură de-a dreptul pe lângă cuștile mai multor 
animale fără să le observe. Armele erau chiar acolo, la o 
aruncătură de băț, puteau practic să le simtă mirosul, în locul 
duhorii provenite de la găinațul păsărilor care-și scuturau penele 
în treacăt. Sunau ca niște fantome. Dar băieţii erau prea 
surescitați ca să le fie frică. Totodată, însă, habar n-aveau 
încotro se îndreptau. Fură nevoiţi să se oprească la jumătatea 
lacului ce se întindea la dreapta lor. 

— Unde pula mea sunt pinguinii? 

Scoaseră iPhone-ul și căutară harta pe site-ul grădinii 
zoologice: 

— Bine că v-am spus să studiaţi traseul, izbucni Nicolas, însă 
nici el nu reușea să se orienteze. 

— Pula mea, nu se vede nimic. 

Briato aprinse o lanternă, ceilalți îl urmau și își luminau 
drumul cu telefonul. La capătul lacului se treziră fix în faţa cuștii 
leului. Părea că doarme; avea și el o vârstă, dar rămânea, totuși, 
regele animalelor; se opriră o clipă să-l privească. 

— Ua, e mare, băi, eu credeam că e cam ca un dog german, 
zise Dinţișor. Ceilalţi aprobau din cap. Pare un boss în pușcărie: 
chiar și de-acolo comandă. 

Reușiseră să-și piardă concentrarea ca niște ţânci și cotiseră 
în direcţia greșită, în partea cu zebre și cămile. 

— Am luat-o greșit, ce treabă au cămilele cu pinguinii? Stai să 
mă uit iar pe hartă, zise Ziceamcă. 

— Băi, nu vezi că e dromader? Ești mereu cu pachetu-ăla de 
țigări în mână și nu-ţi aduci aminte cum arat-o cămilă, i-o trase 


VP - 151 


Briato. 

— Ei, ziceam câ... dromader, pula mea. 

— Băi, gata, nu suntem în excursie cu școala primară, zise 
Nicolas, începând să-și piardă răbdarea. Hai să ne grăbim. 

O luară spre dreapta, lăsând în stânga lor cușca cu păsări, și 
merseră drept, depășind și zona reptilelor, fără să mai scoată 
vreun cuvânt. _ 

— Asta ce e, ursul polar? Inseamnă că suntem aproape... 

În sfârșit, găsiră zona: 

— Uăă, miroase a căcat. Da’ cum de se cacă așa mult 
pinguinii ăștia? Nu stau mereu în apă? Ar trebui să fie curati. 

— Ce legătură are? zise Nicolas. Put pentru că sunt plini de 
grăsime. 

— De unde naiba știi? Te-ai făcut veterinar? glumi Briato. 

— Nu, dar înainte să vin încoace am văzut pe YouTube un 
documentar întreg despre pinguini. Am vrut să înțeleg dacă ne 
pot ataca sau ceva. Da’ unde e trapa? 

Nu se vedea. 

Se treziră în faţa paravanului de sticlă care separa partea 
unde pinguinii stăteau ziua de cea pe care o ocupau noaptea, 
cea ascunsă publicului. În spatele peretelui era o dioramă care 
reproducea Țara de Foc, locul de unde proveneau acei pinguini. 
Înţeleseră că trapa era exact sub pinguini, în spatele dioramei, 
unde stăteau adunaţi, printre rahaţi și resturi de mâncare. 
Îndreptară lanterna printre două gratii și identificară două 
capace de canalizare - sigur erau trapele. 

— Pula mea, Arhanghelul nu mi-a zis nimic de asta. Să moară 
mama. A zis doar „trapa din zona pinguinilor”, nu chiar sub 
pinguini. 

— Acuma cum pula mea intrăm înăuntru? 

— Și nu trebuia să fie și țiganii aici? scoase în evidenţă Briato 
nepotrivirile. 

— Nu e nimeni. Nu știu, pula mea. 

Începură să dea cu picioarele în portiţa ţarcului; zgomotul 
loviturilor în metal sperie pinguinii, care începură imediat să se 
agite în felul ăla al lor, de parcă erau beţi, de parcă ar fi băut 
zece shot-uri unul după altul. 

— Băi, Maharahajule, hai să tragem un glonţ în broască, 
câștigăm timp! 

— Eşti prost? Am trei gloanțe în pistol. Hai, dă-n ea cu 


VP - 152 


piciorul! concluzionă Nicolas, trăgând un picior cu putere, 
demonstrativ. 

Și, lovitură peste lovitură, la al zecelea picior căzu nu doar 
poarta de metal, ci și o bucată din zidul care delimita spaţiul 
pinguinilor. Pinguinii erau de-acum terorizaţi, emiteau acele 
sunete care te făceau să înţelegi că erau totuși niște păsări și, 
chiar dacă nu puteau zbura, aveau niște ciocuri deloc 
neglijabile. 

Cu lanterna îndreptată spre animale, le era aproape teamă să 
intre: 

— Dar sunt agresivi? întrebă Dinţișor. Adică, nu ne mușcă, nu 
ne ciupesc de pulă? 

— Nu, nu-ţi face griji, Dinţișor, știu că la tine nu găsesc nimic. 

— Râzi, tu, râzi, Maharajahule, dar astea sunt animale 
violente. 

Nicolas se hotări să intre, pinguinii, din ce în ce mai speriaţi, 
continuau să se miște haotic, bătând din aripioarele lor 
atrofiate. Câte unul scotea capul prin spărtura zidului - privea 
libertatea, poate. 

— Hai să le dăm drumul, în felul ăsta scăpăm de ei. 

Ziceamcă și Dinţișor îi împingeau să iasă, cum faci cu puii de 
găină când vrei să prinzi unul. În acel moment văzură 
apropiindu-se, cu pizze și beri în mână, doi ţigani care se 
duseseră să-și ia de mâncare: 

— Ce pula mea faceţi? Cine sunteţi? urlară cei doi, făcând 
pinguinii să se agite și mai tare, în timp ce o focă, puţin mai 
încolo, începu să scoată câte un ridicol honk. 

Nicolas făcu cum îi spusese Arhanghelul. Scoase pistolul și 
trase primul glonţ în aer. 

Tiganii, în schimb, începură să tragă direct în el și în toată 
paranza: 

— Ooo, băi, ăștia trag în noi! 

În timp ce fugeau ca să se pună la adăpost, Nicolas descărcă 
înspre ţigani ultimele două gloanţe rămase: la al doilea, cei doi o 
luară la fugă silenţioși ca niște pisici. 

— Au plecat? 

Rămaseră un minut în așteptare, tăcuţi, Nicolas cu pistolul 
pregătit inutil, în întuneric, ca și cum pistolul rămas fără cartușe 
s-ar fi putut reîncărca dintr-un click, ca în jocurile video. 

Când fu clar că nu se mai întorc, reîncepură să respire. Pește- 


VP - 153 


moale apucă pizzele care le căzuseră ţiganilor și le aruncă la 
pinguini: 

— Mănâncă pizza animalele astea, săracele? 

— Băi, ce pula mea, Maharajahule, n-ai spus că tragi în aer și 
tiganii fug? 

Între timp, reușiseră să deschidă trapele și Briato propuse să 
intre. Telefoanele li se înroșiseră dat fiind că Tucanu' și Lollipop, 
de-afară, continuau să întrebe ce se întâmplă și dacă era nevoie 
să vină și ei înăuntru. Dinţișor răspunse: „Da' voi ce credeţi, în 
timp ce ăia trag în noi, avem timp să răspundem pe WhatsApp 
dacă să intraţi sau nu?” Nicolas îi dădu una peste umăr: 

— În loc să pierzi timp scriind, intră! 

— Uaa, băi. la uitaţi-vă ce-i aici! îi ajunse din spate vocea lui 
Briato. 

înăuntru era cel mai mare arsenal pe care ochilor lor le fusese 
dat să-l vadă până atunci. 

De fapt, doar îl intuiau, văzând contururile ţevilor de pușcă 
ieșind din sacii de plastic pentru gunoi. Briato și Nicolas, care 
luaseră genţile, începură să le umple aruncând înăuntru tot ce 
găseau: 

— Tre’ să ne grăbim. Luaţi geanta. 

— Frate, are o tonă! zise Pește-moale către Ziceamcă, 
ridicând-o de jos. 

e 

leșiră din zona pinguinilor, lăsându-i să rătăcească prin 
grădina zoologică, și trecură din nou prin fața cuștii felinelor, cu 
genţile grele de armament pe umăr. 

— Ei! făcu Lollipop, care venise spre ei, lăsându-l pe Tucanu' 
afară singur să păzească. 

li venise o idee: 

— Hai să tragem în leu. Îl luăm cu noi și-l împăiem și-l 
expunem acolo, la cuib. 

— Adică? făcu Dinţișor. Și cine-l împăiază? 

— Nu știu. Căutăm pe net. 

— Da, mă, Maharajahule, hai lasă-mă să-ncerc. 

— Pleacă, mă, de-aici, vrei tu să tragi cu pușca. 

Lollipop desfăcu geanta, apucă primul obiect care la pipăit i 
se părea a fi un pistol și se duse spre cușca leilor. De fapt, în 
spatele cuștii leilor. Băgă nasul printre două gratii ca să-și dea 
seama câte animale sunt: era leul bătrân pe care-l admiraseră 


VP - 154 


deja și în fundul cuștii părea să fie și o leoaică. Ținti, apăsă pe 
trăgaci în direcţia leului, dar trăgaciul nu se mișcă. Trebuie să fi 
avut vreo siguranţă trasă, ridică toate reglajele și levierele 
posibile, apăsă din nou făcând să sară siguranţa, dar nimic: 

— N-are gloanțe, boule! zise Maharajahul. 

Dinţișor interveni, trăgându-l de mânecă: 

— Hai să mergem, cretinule, lăsăm safariul pentru altă dată. 

leșiră pe la intrarea principală cu o incredibilă dezinvoltură, fu 
suficient să aștepte să treacă rondul pazei private, apoi și cel al 
poliţiei. Cu un mesaj, Tucanu' îi asigură din exterior că totul era 
în regulă. 

Duseră genţile pline cu arme în cuibul din via dei Carbonari, 
unde îi aștepta Drago, care primise de la mama lui permisiunea 
să-și petreacă noaptea departe de casă. O minţise spunând că 
se ducea să doarmă la un coleg de clasă. Drago ar fi vrut să știe 
cum a mers toată treaba, dar erau prea obosiţi ca să mai stea la 
povești. Se salutară doar, bătându-se mulţumiţi pe spate. 
Avuseseră cu toţii parte de o noapte agitată și exaltantă. 
Adormiră fiecare în patul lui, în cămăruțele lor lipite de cele ale 
părinţilor. Adormiră cum adorm copiii pe 24 decembrie, știind că 
atunci când se vor trezi, vor găsi sub brad, așteptându:i, 
cadourile. Și cu dorinţa de a desface imediat acel pachet 
minunat plin de arme, noua lor viaţă, șansa de a deveni cineva, 
de a deveni mare. Adormiră cu plăcuta neliniște a celui care știe 
că se apropie o zi importantă. 


e Capul turcului 


Țineau armele în genţi verde-aprins, cu înscrisul „Polisportiva 
della Madonna del Salvatore”. 

Maharajahul și Briato le găsiseră prin dulapuri, printre 
rucsacuri și tricouri. Erau acolo din vremurile când încetaseră să 
mai joace în echipa parohiei. Erau cele mai încăpătoare pe care 
le găsiseră, așa că acele genţi în care înainte își puneau 
echipamentul și încălțările acum erau burdușite cu mitraliere și 
pistoale semiautomate. 

Să se antreneze undeva la ţară, departe de oraș, ar fi 
însemnat să alerteze familiile din afara orașului, să facă public 


VP - 155 


faptul că erau înarmaţi, că începuseră să se organizeze, că 
ajunsese la ei artileria adevărată. Prea mult zgomot, mai bine 
nu; s-ar fi întrebat toţi imediat de unde au armele și ce intenții 
aveau cu ele. Mai bine să nu ofere avantaje. In plus, nici de tras 
încă nu știau să tragă; văzuseră vreo sută de tutoriale pe 
YouTube și omorâseră sute de personaje, dar la PlayStation. 
Erau asasini de jocuri video. 

Să se ducă în pădure și să tragă în copaci și în sticle goale ar 
fi fost o soluţie, dar însemna să piardă timp și să risipească 
muniții cu care, însă, trebuiau să lase în urmă cicatrice. 
Antrenamentul lor trebuia să lase un semn, nu era timp de 
pierdut. Or să găsească obiective în lumea lor, în pădurea 
dreaptă de trunchiuri metalice și buruieni de cabluri. 
Acoperișurile erau pline de ţinte bune: antene, rufe puse la 
uscat. Aveau nevoie de o clădire comodă și liniștită. Dar nu era 
suficient. Zgomotul împușcăturilor ar fi împins vreo mașină a 
carabinierilor să dea o tură. Și chiar și vreun poliţist și-ar fi putut 
face apariţia pentru un control rapid. 

Maharajahului însă îi veni o idee: 

— O petrecere, cu focuri de artificii, petarde, jocuri video, 
rachete pirotehnice, orice chestie care să facă zgomot. In felul 
ăsta nu se mai înțelege nimic, nu se mai distinge care bubuituri 
sunt ale noastre și care ale lor. 

— O petrecere așa, din senin? Fără motiv? zise Dinţișor. 

Bătură în lung și-n lat Forcella, Duchessa și Foria întrebând: 
„Are cineva de organizat vreo aniversare, vreo nuntă, vreo 
comuniune?” 

Slobozi ca o haită de câini, întrebau pe oricine, din ușă-n ușă, 
casă cu casă, magazin cu magazin. Mame, surori, mătuși. 
Oricine ar fi aflat de vreo petrecere trebuia să-i informeze, căci 
ei aveau ceva frumos de dat în dar. Da, da, un frumos cadou. 
Pentru toată lumea! 

— Am găsit, Maharajahule: o doamnă, fix pe o străduță unde 
ne putem antrena... 

Clădirea găsită de Briato era în via Foria. Avea o terasă 
comună perfectă, imensă și înconjurată de jur-împrejur de 
antene dese ca niște santinele. Rostise „să ne antrenâm” cu o 
atât de mare plăcere, că părea că se linge pe buze savurând 
gustul acelor silabe dure și aproape profesionale. Antrenăm. 

— Doamna Natalia, continuă Briato. 


VP - 156 


Aniversarea cuiva de nouăzeci de ani. Petrecere mare, focuri 
de artificii în valoare de o mie de euro. Dar nu era suficient. 

— Trebuie mai mult balamuc, Briato. Tre' să găsim altă 
petrecere în apropiere și tre' să fie și cu muzică, muzică live 
neapărat. Patru fraieri cu tobe, două trompete, clape. 

Briato făcu turul restaurantelor din împrejurimi și află că avea 
să urmeze o petrecere de comuniune, dar încă nu fusese nimic 
organizat. Familia nu avea foarte mulţi bani și negociau încă 
prețul. Comuniunile sunt proba generală pentru nunți. De la 
ținute la meniu, sute de invitați, împrumuturi - „o să-ţi plătesc”, 
cămătari. Fără limită de buget. 

— Aş vrea să vorbesc cu patronul, îi zise Briato primului 
chelner care-i ieși în cale. 

— Poţi să-mi spui mie. 

— Cu patronul am nevoie să vorbesc. 

— Da' de ce, nu poţi să-mi spui mie? 

Înainte să înceapă turul restaurantelor, deschisese geanta și 
luase un pistol la întâmplare. Voia să se asigure că nu pierde 
timpul, voia un fel de permis care îi garanta atenţie din partea 
celorlalţi. Era prea mic, avea prea puţin păr, niciun semn pe 
față, nicio cicatrice dobândită din greșeală, întotdeauna era 
forțat să ridice vocea ca să fie luat în seamă. Scoase așadar 
pistolul, descărcat și poate și cu piedica pusă. 

— Băi, deci futu-ți morţii mă-tii, ţi-o spun cu frumosul: îmi dai 
voie să vorbesc cu patronul sau tre’ să-ţi crăp capul ăla idiot? 

Proprietarul auzise și cobori de pe platforma suspendată: 

— Alo, alo, puștiu', lasă jos pistolul ăla, avem protecţie... și te 
poţi răni. 

— Mă doare-n pulă de cine te protejează, vreau să vorbesc cu 
patronu'. Nu e complicat, nu? 

— Eu sunt. 

— Cine face petrecerea de comuniune? 

— Un băiat de-aici de pe stradă. 

— Are bani tac'su? 

— Ce bani, ne plătește în rate. 

— Bine, atunci trebuie să-i transmiţi mesajul ăsta, trebuie să-i 
transmiţi că-i plătim noi focurile de artificii, trei ore, aici pe 
stradă, organizăm noi. 

— N-am înţeles, care focuri de artificii? 

— Artificii, fraiere, artificii, petarde, pocnitori. Ştii ce sunt? 


VP - 157 


Artificiile băiatului cu prima comuniune, i le facem noi cadou, 
tre’ să-ţi repet a treia oară? Vezi că a patra oară mă supăr rău. 
— Am înţeles. Și tre’ să faci atâta scandal pentru un mesaj? 
Proprietarul transmise mesajul. Paranza făcu rost de focuri de 
artificii și personal specializat. Făceau un cadou de o mie de 
euro. Briato se ocupase de tot. 
Scrise pe grupul de WhatsApp: 


Briato 
Băi, petrecerea din Foria e pregătită. 
Pregătiţi și voi focurile de artificii. 


Răspunsurile fură aproape identice. 


Dinţișor 
Wooow tareee 


Biscuit 
Pe bune, frate! Ești beton. 


Lollipop 
Uaaa! 


Dronă 
Uaaa! Mă văd deja acolo! 


Pește-moale 
Uaaa! Abia aștept! 


Maharajahul: 
Ești tare, frate! Sâmbătă, toţi la petrecere. 


Și momentul sosi. Parcară scuterele la intrarea în clădire. Nu-i 
întrebă nimeni nimic. Urcară pe terasă, erau toţi prezenți. 
Dinţișor se îmbrăcase elegant, Briato era în trening și avea niște 
căști caraghioase pe urechi, din cele pe care și le pun lucrătorii 
care folosesc picamărul. Era o procesiune tăcută, feţe 
concentrate, păreau niște păcătoși gata de sacrificiul suprem. 
Pe fundal, deasupra acoperișurilor, apunea un soare roșu. 

Deschiseră genţile, iar din fermoarele deschise răsări metalul 


VP - 158 


negru cu argintiu al armelor, insecte lucioase și pline de 
energie. Într-una dintre genţi era și muniţia; pe fiecare cutie în 
parte fusese lipită câte o fâșie de scotch galben pe care 
scriseseră cărei arme îi aparțin gloanţele respective. Nume de 
arme pe care le cunoșteau bine, pe care și le doriseră cu mai 
multă ardoare decât doriseră vreodată o femeie. Se buluciră 
unul peste altul, împingând și trăgând de mitraliere și de 
pistoale ca și cum ar fi fost vreo marfă la preţ redus pe tarabă, 
în piaţă. Biscuit răscolea agitat: 

— Vreau să trag, vreau să trag! 

Micuţ cum era, părea că acel arsenal îl înghite cu totul. 

— Încet, băi, încet..., zise Maharajahul. Deci, primul trage 
Biscuit, că e cel mai mic. Întotdeauna se începe cu cel mai mic 
și cu femeile. Biscuit, tu ești mic sau ești femeie? 

— Dă-te-n pula mea, răspunse Biscuit. 

Insistenţa lui avea aerul unui moft, iar ceilalţi erau bucuroși să 
nu fie ei cei care ratează la prima încercare. 

Luă un pistol, un Beretta. Părea să fi fost folosit, chiar mult. 
Avea zgârieturi pe ţeavă și mânerul era uzat. Biscuit învățase 
totul despre pistoale, tot ce poţi să înveţi de pe YouTube, fără 
însă să fi tras vreodată. Pentru că YouTube-ul e cel care te 
învață mereu, YouTube e profesorul. Cel care știe, cel care-ţi 
răspunde la întrebări. 

— Deci, încărcătorul e ăsta. Îl apucă împingând patul armei, 
constatând că e încărcat. Siguranţa e asta, zise și o trase. 
Acuma, ca să bag glonţul pe ţeavă, tre’ să fac așa. Și încercă să 
armeze, dar nu reuși. 

Până în acel moment păru foarte abil, nu era prima dată când 
manevra o armă, dar nu apăsase niciodată pe trăgaci. lar pe 
asta nu reușea să o încarce. Continuă, precipitat, să armeze, să 
încarce, dar mâinile îi alunecau. Simţea asupra lui ochii întregii 
paranze. Pește-moale i-l smulse din mână, îl armă și un glonţ 
ieși: 

— Vezi? Glonţul era deja pe ţeavă. 

Îi dădu înapoi pistolul fără să-l umilească în vreun fel. 

Biscuit ţinti înspre o antenă parabolică și aşteptă primele 
focuri de artificii. 

Se auzi primul șuierat, care se termină cu o umbrelă de stele 
roșii proiectate pe cerul de deasupra capetelor lor, dar niciunul 
dintre ei nu ridică privirea. Artificiile, cele care fac câinii să latre 


VP - 159 


și copiii să plângă, se văd în oraș în fiecare seară de la balcon, 
iar cele de semnalizare și cele folosite la petreceri sunt albe, 
roșii și verzi. 

Toţi priveau brațul lui Biscuit: băiatul strânse din ochi și trase 
primul glonţ. Controlă bine reculul, dirijându-l în sus. 

— Uaa, n-ai nimerit, nu-i nimic, dă mie să încerc, făcu 
Lollipop. 

— Nu, stai, câte un încărcător de fiecare, așa am stabilit. 

— Pe bune? Da' cine-a hotărât? 

— Așa e, așa ne-am înțeles, zise Dinţișor. g 

Trase a doua oară, nimic. A treia, nimic. In jurul lor se 
declanșase o serie lungă de petarde și artificii; în haosul ăla 
bubuitor părea că Biscuit trăgea cu amortizor. Puștiul întinse 
brațul, apucă mânerul pistolului cu ambele mâini. 

— Închide un ochi și ţintește. Hai, Biscuit, concentrează-te, 
zise Maharajahul. 

lar nimic. Dar la următorul glonț, al cincilea, chiar înainte să 
explodeze o petardă, se auzi un sunet metalic surd. Nimerise 
antena parabolică. Paranza izbucni în aplauze. Păreau o echipă 
care marca primul gol. Se ridicară cu toţii în picioare. Se 
îmbrățișară. 

— Acuma-i rândul meu. 

Dinţișor începu să caute într-una dintre genţi și alese un Uzi. 

— Băi, mitraliera asta, deci e un monstru. Pune, pune pe 
YouTube. 

Își scoaseră telefoanele și, împrăștiindu-se pe acoperiș, cu 
braţele pe sus, începură să caute semnal. 

— E semnal din părți... 

interveni Dronă. Venise și momentul lui; orele întregi 
petrecute tastând închis în camera sa nu mai constituiau un 
pretext ușor ca să fie luat peste picior de ceilalţi. Scoase 
laptopul din rucsac și, conectându-se la o reţea Wi-Fi liberă, îl 
așeză pe balustradă. Ecranul le lumină feţele și întunecă cerul 
pe fundal. Dronă își scoase ochelarii și începu să tasteze. Intră 
pe YouTube și căută numele armelor. 

Dinţișor imită gesturile tipului din filmuleţ. Gesturi lente, 
dibace, ritualice. Însă bărbatul vorbea prea mult și oferea prea 
multe explicaţii pentru o armă care nu părea reală, o armă pe 
care părea c-o pot manevra și femeile. Erau o grămadă de 
filmuleţe cu tipe blonde și decoltate. 


VP - 160 


— Bă, ia zi, între mitralieră și gagică, care-i mai mișto? Uită-te 
la mitralieră și uită-te la gagică, zise Tucanu'. 

— Mi se rupe de gagică când ţin în mână mitraliera, zise 
Dinţișor. 

Unii voiau să se mai uite puţin la filmuleţe cu staruri porno 
înarmate, alţii începeau să facă mişto de Dinţișor că, dintre 
toate, alesese o armă de gagici. Dar pe el nu-l interesa: nu avea 
cum s-o dea-n bară, cu mitraliera aia era imposibil să ratezi 
ținta. 

— Ce pula mea zice ăsta, mă? 

Bărbatul din filmulet vorbea mexicană cu un accent foarte 
puternic, dar nu avea deloc importanţă ce spunea, acele 
tutoriale vorbesc pe toate limbile. Braţe, corp și arme: de atât 
are nevoie un mexican, un american, un rus sau un italian ca să 
înveţe să tragă. 

Dinţișor așeză mitraliera la nivelul nasului, cum era și în clip, 
și trase o salvă care aproape că secţionă în două parabolica. 
Loviturile răsunau seci și, în ciuda focurilor de artificii, lăsară în 
urmă un ecou. 

Fusese o victorie ușoară. Toată paranza aplaudă la unison. 
Tocmai atunci se aprinseră luminile stradale și cele de pe 
terasă. Era noapte de-acum. 

Pește-moale își băgă capul în genţi și răscoli printre arme, 
dând la o parte pistoalele Beretta și mitralierele. Până găsi ce 
căuta. Un revolver. 

— Băi, ia uitaţi-vă la asta. E o armă Smith & Wesson 686, ca 
în Breaking Bad, e prea mişto. 

Nimeri un bec de pe terasă din prima, lăsându-le feţele 
cufundate și mai tare în întuneric. Siluete de puștani pe 
acoperișuri, luminate de aprinderea intermitentă a focurilor de 
artificii. 

— Aia a fost ţintă ușoară. la încearcă antena aia de dincolo de 
parabolice, zise Maharajahul. 

Glonţul ocoli de departe antena și lovi peretele, făcând o 
gaură. 

— Uaa, parcă nici n-ai văzut-o! zise Biscuit. 

Mai trase de patru ori; reușea cu greu să controleze reculul, 
ca și cum ar fi luptat să se ţină călare pe un cal încălecat fără 
șa. Pistolul nu doar că avea recul, dar i se mișca necontrolat în 
mână. 


VP - 161 


— Să moară mama, Dinţișor, ia uită-te puţin la gaura asta! 

Dinţișor se apropie, Lollipop băgă degetul în gaură și 
desprinse tencuiala fărâmiţată. 

— Recunoști gaura asta? Arată ca pizda lu' mă-ta. 

— Taci, bă, fraiere... găinar căcăcios ce ești. 

Dinţișor îi cârpi o palmă lui Lollipop pe obraz, care ridică din 
reflex pumnii, pregătindu-se de bătaie. Lansă o directă cu 
dreapta, dar Dinţișor îl apucă de încheietura mâinii și sfârșiră 
amândoi la pământ. 

— Hei, hei! strigau toţi la ei. 

Trebuiau să înceteze, imediat chiar. Se agitaseră atât să 
găsească două petreceri și un grup să cânte, cheltuiseră o avere 
pe focurile de artificii, iar acum pierdeau vremea să despartă doi 
fraieri. În acel moment se ridică o fântână albă de lumini până în 
înaltul cerului. O explozie foarte spectaculoasă care lumina 
terasa și paranza. 

Surprinși de lumină, cei doi aflați la pământ priviră fețele 
celorlalţi, luminate ca cele ale morţilor lângă lumânări. Apoi, 
întuneric iar. Ordinea fusese restabilită. 

Se duseră din nou spre genţi și veni, în sfârșit, momentul 
puștilor AK-47. 

Apucară kalașnikovurile, și le dădeau de la unul la altul ca pe 
niște instrumente sacre, le mângâiau. 

— Băi, vi-l prezint pe maiestatea sa Kalaș, zise Maharajahul, 
îmbrăţișând arma. 

Toţi ar fi vrut s-o atingă, toţi ar fi vrut s-o încerce, dar nu erau 
decât trei: una o luă Nicolas, una o luă Dinţișor și pe a treia, 
Briato. 

— Băi, asta-i fix ca aia din Cal of Duty, făcu Briato, 
acoperindu-și urechile cu căștile lui absurde. 

Le încărcară în timp ce Dronă-și ţinea laptopul în sus ca și 
cum ar fi dus o pizza pe tavă, ca să prindă semnalul la Wi-Fi și 
să le arate celorlalți filmulețul din Lord of War pe care-l alesese. 
Se uitară la Nicolas Cage cum trage, apoi la Rambo. 

Erau pregătiţi: unu, doi și la trei deschiseră focul. Nicolas și 
Dinţișor dădură drumul unei rafale de gloanțe, în timp ce Briato 
își setase pușca pe semiautomat și trase câte un glonţ pe rând. 
Țintele pe care nu reușiseră să le nimerească până în acel 
moment fură acum doborâte într-o clipă. Retezară la propriu 
antenele de pe acoperiș, iar parabolicele ciuruite păreau niște 


VP - 162 


urechi care rămăseseră prinse doar de o bucăţică de cartilaj. 

— Uaa, ăsta e Kalașul, strigă Dinţișor. 

De jur-împrejur, ramurile retezate cădeau atât de tare, încât 
trebuiau să se ferească, să se pună la adăpost. 

Râdeau cu  sughițuri. Se întoarseră cu spatele spre 
acoperișuri, cu o mișcare ca de paradă militară, care, din pură 
întâmplare, ieși perfect sincronizată. Își ridicară ochii de la 
jucăriile lor în aceeași clipă, observând o pisică grasă care 
intenţiona să se frece, alintându-se, de un cearșaf uitat pe 
sârmă. Traseră trei salve ce părură a fi o unică, puternică rafală. 
Pisica explodă, de parcă ar fi fost detonată din interior. Blana i 
se desprinse complet, de parcă fusese jupuită, și se lipi de 
cearșaf, care, ca prin minune, rămăsese prins în clești. Craniul, 
însă, dispăru. Pulverizat sau poate aruncat undeva departe, 
zăcând în mijlocul drumului. Restul, o masă roșie compactă și 
fumegândă, ocupă un colț al terasei. Gunoi. Erau în extaz și nu 
auziră că cineva îi strigă din stradă. 

— Maharajahuleee, Dinţișoooor. 

Erau Dumbo, un prieten al lui Dinţișor, și fratele lui Nicolas, 
Christian. În ciuda diferenţei de vârstă dintre ei, cei doi 
petreceau mult timp împreună. Și tot împreună frecventau un 
curs de judo. Christian obținuse centura portocalie, în timp ce 
Dumbo rămăsese doar cu cea galbenă pentru că nu luase testul. 

Lui Dumbo îi plăcea să-l plimbe pe Christian cu scuterul, îi 
făcea cinste cu un suc sau o înghețată. Dar mai mult decât orice 
îi plăcea să stea de vorbă cu el, pentru că nu trebuia să se 
concentreze prea mult: Dumbo era un pic încet la minte, nu era 
prea ager. 

— Maharajah, Dinţișor, îi strigară din nou. 

Apoi, fără să primească răspuns sau aprobare, urcară. 

— Am adus selfie stick-uri... 

Nicolas era nervos. Nu voia că fratele lui să aibă ceva de-a 
face cu activitățile paranzei. 

— Dumbo, de unde l-ai pescuit pe frate-meu? 

— Bântuia aiurea ca să dea de tine, pe bune. M-am întâlnit cu 
el și i-am zis că știu că ești sus pe bloc, da' de ce? 

— Așa, ca să știu. ` 

Nicolas construia încă paranza, nu era totul gata. Incă nu erau 
respectați, încă nu știau să tragă cu armele, nu era momentul 
ca fratele lui mai mic să se țină după el. Işi făcea griji că i-ar fi 


VP - 163 


putut scăpa vreo vorbă, ca să se laude. Și în momentul ăsta nu 
trebuia să știe nimeni nimic. El hotăra ce putea Christian să știe 
și să povestească mai departe. Până acum funcţionase. 

Dinţișor nu-i ascundea nimic lui Dumbo. Niciodată. Deci 
Dumbo știa că se duseseră să tragă cu armele. Dar lui Nicolas 
nu-i plăcea asta. Numai paranza trebuia să știe treburile 
paranzei. Când făceau ceva, erau doar ei și doar ei trebuiau să 
fie. Cine trebuia să fie pe terasa aia era deja, cine nu trebuia să 
fie, nu era. Punct. Astea erau regulile. 

Se gândea la asta, când unul dintre băieţi îi propuse lui 
Dumbo să tragă și el. Dumbo refuză: 

— Nu, nu, n-am eu treabă cu astea. 

Dar Christian începu să cotrobăie într-una dintre cele două 
genţi și apucă o pușcă. Într-o clipă, Nicolas era lângă el. ÎI luă pe 
sus și i-l încredinţă lui Dumbo, care, așa cum îl adusese acolo, la 
fel trebuia acum să-l ducă înapoi, cu tot cu selfie stick-urile lui. 
Christian își cunoștea bine fratele, când făcea fața aia, nu mai 
era nicio șansă. Așa că, fără să insiste sau să se smiorcăie, îl 
urmă rapid pe Dumbo și ieși pe ușa care dădea spre scări, 
târând după el selfie stick-urile. Pușca pe care Christian pusese 
ochii era o veche Mauser, un Kar 98k, Nicolas o recunoscu 
imediat: 

— Ai-ai-ai... un Karabiner. Se pricepe frate-meu. 

Cine știe din ce război provenea imbatabila pușcă nemţească: 
în anii '40 era cea mai bună armă de precizie, acum părea o 
fierătanie învechită. Trebuie să fi provenit din Europa de Est, 
pentru că avea o etichetă în limba sârbă pe mâner. 

— Ce e asta, zise Biscuit, toiagul lu’ Sfântu’ Iosif? 

Dar Maharajahului îi plăcea mult acea pușcă. O privi ca vrăjit 
și-și trecu degetul peste partea mecanică. 

— Ce pula mea știi tu despre arme? E prea mișto pușca asta. 
Noi trebuie să știm să folosim toate armele, zise, adresându-se 
paranzei cu tonul unui antrenor al relelor intenţii. 

Își duse degetul la nas să simtă mirosul plăcut de ulei, apoi se 
uită în jur; focurile de artificii erau pe sfârșite, nu le mai 
rămânea mult timp. Fără acoperirea bubuiturilor nu puteau 
trage cu armele, chiar dacă de fapt, în zgomotul noptii, 
gloanţele lor n-ar fi putut speria pe nimeni. Poate cineva s-ar fi 
alarmat, dar nimeni n-ar fi sunat să cheme poliția sau 
carabinierii. Pește-moale, însă, care era cu ochii pe telefon să 


VP - 164 


vadă când expiră timpul, se grăbi să-i spună: 

— Maharajahule, tre’ să ne mișcăm. Se termină în curând 
focurile de artificii. 

— Nu-ţi face tu griji, fu răspunsul lui Nicolas, care, lăsându-și 
ușor capul pe spate, continua să caute o ţintă și o poziţie unde 
să se instaleze cu pușca. 

Terasa pe care se aflau era foarte aproape de terasa blocului 
alăturat. Acele clădiri care se zguduie când se trântesc ușile la 
intrare sunt mereu acolo, ca niște giganţi bătrâni: au 
supravieţuit cutremurelor, bombardamentelor. Clădiri care 
datează din vremea Viceregatului, mucegăite de degradare, cu 
aceeași viață dintotdeauna în ele, unde puștanii intră și ies cu 
aceleași fețe de secole. Feţe ce se pierd printre cele ale miilor 
de cerșetori, burghezi și nobili care au urcat și au coborât acele 
scări înaintea lor, care-au umplut acele coridoare. 

La un moment dat, Nicolas avu o viziune: era un vas care se 
vedea din clădirea de vizavi. Nu pe terasă, ci într-un balcon de 
la etajul al patrulea. Un vas tipic de pe coasta amalfitană, un 
cap de turc cu mustăţi, cu o plantă suculentă înăuntru. Ținta 
ideală. Țintă pentru un trăgător de elită. 

Aveau nevoie de o poziție bună; Nicolas identifică o 
construcţie mică, un dulap de mături, construit acolo fără 
autorizaţie, la origini o cișmea devenită, cu puțin ciment și niște 
placaj, o încăpere pe terasă. Se căţără pe ea cu o singură mână, 
cealaltă era ocupată să ţină strâns deloc ușoara pușcă 
nemţească Mauser. Il priveau toţi în tăcere și niciunul nu 
îndrăzni să-l ajute. Se așeză pe acoperiș, apoi îndreptă pușca 
spre capul de turc de pe balcon: prima lovitură, în gol. O 
explozie surdă și un recul foarte puternic, dar Nicolas reuși să-l 
țină sub control, ca un adevărat trăgător de elită. 

— Uau, băieți, zise Nicolas, Chris Kyle, sunt Chris Kyle! 

Răspunsul unanim fu: 

— Uau, serios, Maharajahule, ești fix American Sniper. 

Să încarci un Mauser într-o stare atât de proastă nu era ușor, 
dar lui Nicolas îi plăcu s-o facă, iar celorlalţi le plăcu să 
urmărească secvenţa ce se desfășură cu gesturi sigure, precise. 
Văzuseră în toate filmele cu lunetiști acel declanșator rotativ și 
culisant și rămăseseră seduși de sunetul acela de metal și lemn. 
Clac, clac... Trase și a doua oară. Fără efect. Cu a treia lovitură 
voia s-o nimerească, cu orice preţ. Capul ăla de ceramică îi 


VP - 165 


părea un dar al destinului, așezat acolo special pentru el, să 
poată arăta cât e de bun în a împușca pe cineva în cap, caun 
războinic adevărat. Închise mai mult ochiul stâng și trase a treia 
oară: se auzi un zgomot foarte puternic, un zbang metalic și o 
explozie de sticlă spartă și de oase. Totul în același timp. Un 
vacarm teribil. 

De data asta, Maharajahul nu reuși să controleze reculul. Se 
strânsese cu totul în jurul mânerului, ca orice diletant, credea că 
era suficient să controleze mânerul ca să ţină sub control 
întreaga armă, și toți mușchii și toată concentrarea lui erau 
acolo. Insă pușca aia, ca un animal sălbatic, îi scăpă din mâini, 
țeava îl lovi puternic în faţă, nasul începu să-i sângereze și 
obrazul îi fu despicat, acolo unde-l rănise declanșatorul. Și cum 
forța armei fu cât pe ce să-l facă să cadă, ca să nu se 
dezechilibreze, își înfipse picioarele în acoperișul construcţiei, 
care se prăbuși pe loc. Maharajahul căzu înăuntru, aterizând 
peste mături, detergenţi, grămezi de antene ruginite, cutii de 
scule și capcane de porumbei. Îi pufni pe toţi râsul, o reacţie 
automată, dar nu dură decât câteva secunde. Ultimul proiectil 
ricoșase în balustrada de metal a balconului și lovise din plin o 
fereastră, pulverizând-o. Un bărbat în vârstă, foarte speriat, ieși 
repede, și imediat după el și soţia lui, care zări pe acoperișul de 
vizavi capetele băieților. 

— Ce pula mea faceţi, mă? Cine sunteţi? 

Cu mare viteză de reacţie, Briato îl luă pe Biscuit pe sus, așa 
cum iei un copil când vrei să-l ridici pe umeri. Îl ridică în aer, îl 
așeză pe marginea terasei și zise: 

— lertaţi-ne, domnu’. Copilu’ e de vină, a aruncat o 
pocnitoare, venim imediat să facem curat și să vă plătim 
stricăciunea. 

— Ce veniţi voi să plătiți, mă? Acum sun la poliţie. Ai cui 
sunteţi voi? Cine pula mea sunteți? Derbedeilor. 

Briato încerca să câștige timp făcându-i pe cei doi să rămână 
în balcon cât mai mult, în timp ce Nicolas și ceilalți băgau 
repede în genţi toate armele și cutiile cu muniţie. Se mișcau 
haotic, ca niște șoareci când simt picior de om intrând în camera 
unde tocmai s-a aprins lumina. Văzându-i, nimeni nu s-ar fi 
gândit vreodată că pot fi soldaţii unei paranza, păreau mai 
degrabă niște puștani care încearcă s-o șteargă, cu capul în 
pământ ca să nu fie recunoscuţi de vreo prietenă a mamei după 


VP - 166 


ce-au spart un geam cu mingea de fotbal. Ne gândim mereu că 
armele sunt pentru adulţi, cu toate astea, cu cât e mai fragedă 
mâna care manevrează mânerul, încărcătorul, ţeava, cu atât e 
mai eficace pușca, mitraliera, pistolul sau chiar grenada. Arma 
este eficientă când devine o prelungire a corpului uman. Nu un 
instrument de apărare, ci un deget, un braț, o pulă, o ureche. 
Armele sunt făcute pentru tineri, pentru copii. E un adevăr 
valabil pe orice meridian al lumii. 

Briato încerca în toate felurile să-i distragă pe cei doi. 
Improviză: 

— Nu, suntem veniţi aici, la doamna de la primul etaj. 

— Cum se numește doamna asta? 

— Doamna Natalia, care a sărbătorit 90 de ani. l-am organizat 
petrecerea. 

— Și ce mă doare pe mine? Chemaţi-vă părinţii, hai. Mi-aţi 
distrus tot peretele de sticlă. 

Incercă să-i oprească, să-i rețină cât mai mult pe cei doi soți, 
fără să aibă, de fapt, nicio intenţie de a le plăti paguba. Paranza 
cheltuise deja prea mult pe focurile de artificii. Bani aveau, chiar 
mulți pentru vârsta lor, dar fiecare cent cheltuit pentru 
altcineva, și nu pentru ei, însemna risipă. 

In timp ce Briato îi reţinea în balcon și paranza aduna tuburile 
de cartușe împrăștiate pe terasă, cu frica-n sân că ar putea 
ajunge poliţia și le-ar putea confisca armele, Maharajahul avea 
un singur gând: cum să-și spele rușinea de a se fi rănit cu arma 
din ricoșeu. S-ar fi putut mândri dacă rana ar fi fost provocată 
într-un schimb de focuri sau de la explozia vreunei arme, de 
ceva ce nu depindea de el. Insă se rănise pentru că nu știuse să 
mânuiască pușca. Ca un recrut în prima zi de armată. 

Imediat ce bătrânul își puse ochelarii ca să formeze cele trei 
cifre, 3, Briato zise: 

— Nu, nu, nu e nevoie să chemaţi poliţia, venim imediat și vă 
aducem banii. 

La acele cuvinte se catapultară cu toţii pe scări. 

Ajunseră imediat la scuterele ascunse la intrare. Pe stradă 
zăceau toate ambalajele de carton de la focurile de artificii; 
petrecerea nu se terminase încă. Invitaţii de la comuniune erau 
acolo, dar și toţi copiii și nepoţii doamnei Natalia. Îl recunoscură 
pe Briato: 

— Tinere, tinere, opriţi-vă puţin. Daţi-ne voie să vă mulțumim. 


VP - 167 


Aflaseră că el era cel care plătise și oferise acest spectacol 
minunat. Voiau să-i mulțumească, chiar dacă știau motivul - nu 
cel legat de arme, pe ăla nu și-l puteau imagina, dar 
înţeleseseră că era vorba de un grup din Sistem care voia să le 
câștige bunăvoința. Trebuia să i se mulțumească. 

La început, Briato încercă să se sustragă, însă intui că nu avea 
cum: persoane în vârstă insistau, așa că se lăsă îmbrățișat și 
pupat. Încerca să fie cât mai discret posibil și repeta doar: „Nu e 
mare lucru, pentru puţin, e în regulă, mi-a făcut plăcere.” 

Oamenii îl luaseră ca pe un gest de bunăvoință din partea 
unui grup nou care-și făcea apariţia și ţineau să ureze bun venit 
acelui grup. Dar lui îi era de două ori teamă. O teamă o devora 
pe cealaltă. Să atragă prea tare atenţia, să sară în ochi pe o 
străduţă pe care nu o controlau era o teamă care pălea în fața 
fricii de a-l enerva pe Nicolas, pentru că focurile de artificii la 
petrecere fuseseră ideea lui. Cu toate astea, îi făcea plăcere că 
cineva îi era recunoscător pentru ceva. Incerca, așadar, să 
pornească motorul scuterului făcând să pară că avea o bujie 
terminată, dar adevărul era altul: nu apăsa până la capăt 
butonul de pornire. 

Apoi, un semn al paranzei îl convinse să se pună în mișcare: 

— Hai, odată, Briato... 

Se țineau toţi după Nicolas, deși nu știau în ce direcţie se 
îndreaptă, încercau să se apropie de scuterul lui și-i spuneau să- 
și curețe rana pentru că avea fața plină de sânge. Dar mai ales, 
se temeau că ideea de a se deplasa cu armele alea în geantă nu 
prezenta siguranţă. Nu prezenta siguranţă, dar îi făcea să se 
simtă gata de război. De oricare război. 


e Antrenament 


Asfaltul străzii era distrus, găuri peste tot: apăreau cu zecile, 
după fiecare ploaie, ca ciupercile. După ce trecură de gara 
Garibaldi și intrară pe via Ferraris, paranza se văzu nevoită să 
reducă viteza. 

Nicolas se ducea la o imigrantă din Eritreea, care locuia la 
Gianturco. Era sora femeii care o ajuta pe maică-sa la curăţenie, 
se numea Aza, avea un pic peste treizeci de ani, dar arăta de 


VP - 168 


cincizeci. Locuia cu o femeie bolnavă de Alzheimer. O îngrijea. În 
zona aia nici ucrainencele nu mai voiau să lucreze. 

Nicolas intuia că acolo ar putea fi ascunzătoarea perfectă 
pentru armamentul paranzei. Nu le spusese nimic celorlalţi. Nu 
era momentul. Se ţineau toţi după scuterul lui. Mai încercase 
câte unul să-l întrebe unde se duceau și ce aveau de făcut 
acolo, dar, cum întrebările nu primiseră răspuns, înţeleseseră că 
nu era momentul să-l sâcâie cu întrebări, că trebuia să-l urmeze 
și-atât. Odată ajuns în faţa clădirii, parcă scuterul, iar când 
ceilalți se adunară roată în jurul lui, accelerând și punând frână, 
neînțelegând dacă să oprească motorul sau nu, zise, arătând 
către intrare: 

— Aici ţinem arsenalul. 

— Da’ la cine? întrebă Pește-moale. 

Nicolas îi aruncă o privire atât de furioasă, încât Pește-moale 
intui că dacă l-ar fi înfruntat, ar fi riscat prea mult. Dar cobori și 
Dinţișor de pe scuter și, băgându-se între cei doi, rezolvă pe loc 
chestiunea: 

— Ce ne doare pe noi la cine? Important e că pentru 
Maharajah e o casă de încredere. Dacă e de încredere pentru el, 
e de încredere și pentru noi. 

Pește-moale dădu aprobator din cap și ceilalţi făcură la fel. 

Era o clădire anonimă, construită în anii '60, nu se deosebea 
de celelalte din jur. Strada era plină de scutere; cei cinci membri 
ai paranzei aproape că treceau neobservați. lată de ce 
Maharajahul se hotărâse să ascundă acolo armele: puteau să se 
ducă la orice oră din zi sau din noapte, trecând neobservaţi; în 
schimb, îi promisese Azei că prezenţa lor va ţine ţiganii la 
distanţă. Dar nu era adevărat, locuitorii taberei de romi nici nu 
știau cine erau puștanii ăia cu atâta tupeu încât să promită 
protecție într-un cartier care avea deja un șef. 

Nicolas și Dinţișor sunară la interfon și urcară la etajul al 
cincilea. Aza îi aștepta cu ușa deschisă. Văzându-l pe Nicolas, se 
alarmă: 

— Ei, ce-ai păţit la față? 

— Nimic. 

Pătrunseră într-un apartament complet întunecat, invadat de 
un miros de condimente berbere amestecat cu un iz de 
naftalină. 

— Putem intra? întrebă Nicolas. 


VP - 169 


— Vorbește mai încet, că doamna doarme... 

Nu găsi în casa aia mirosul la care se aștepta, mirosul de casă 
de bătrân, și, chiar dacă era prea grăbit să se concentreze pe 
detalii, trebuia să înţeleagă. Mirosul acela de mâncare 
eritreeană făcea să-i vină în minte un gând deloc liniștitor: Aza 
administra casa femeii pe care o îngrijea ca și cum ar fi fost 
casa ei de-acum, bătrâna era poate pe moarte și în curând locul 
ăla urma să se umple de rude, să fie luat cu asalt de firma de 
pompe funebre. 

— Cum se simte bătrâna? 

— Bine, Dumnezeu s-o ţină, răspunse Aza. 

— Da, dar doctoru' ce zice? Mai are de trăit, da? 

— Dumnezeu hotărăște... 

— În afară de Dumnezeu, doctorul ce zice? 

— Zice că are corpul sănătos, mintea e problema. 

— Bine. Doamna mai trăiește încă o sută de ani. 

Aza, care fusese deja instruită de Nicolas, îi arătă o debara 
înaltă. De când boala îi luase minţile, cu decenii în urmă, 
bătrâna nu se mai atingea de nimic. Luară o scăriţă și împinseră 
gentile în fundul raftului, le ascunseră așezând în faţa lor păstori 
înfășuraţi în cârpe groase, dintr-o scenă de Crăciun cu ieslea lui 
lisus, decoraţiuni de Crăciun și cutii cu fotografii. 

— Aveţi grijă să nu spargeţi nimic, zise Aza. 

— Și dacă se sparge ceva, am impresia că doamna nu le mai 
folosește... 

— Oricum, ai grijă să nu spargi nimic. 

Înainte să coboare, luă trei pistoale dintr-o geantă și o pungă 
cu muniţie. 

— Treburile astea nu le face în fața mea, nu vreau să știu 
nimic..., murmură ea privind în pământ. 

— Nici nu știi nimic, Aza. Deci, când trebuie să venim, îţi 
zicem la telefon că aducem cumpărăturile pentru bătrână și tu 
ne zici la ce oră să venim. Venim, luăm și ne cărăm. Dacă 
vreunul dintre cei pe care îi trimit îţi face probleme, tu ai 
numărul meu și îmi scrii ce-a făcut. Ne-am înțeles? 

Aza își legă părul tern cu un elastic și se duse în bucătărie 
fără să spună nimic. Nicolas repetă: „Ne-am înţeles?”, de data 
asta pe un ton mai imperativ. Femeia udă un prosop sub 
robinetul de la chiuvetă și, tot fără să-i răspundă, se apropie și i- 
| trecu peste faţă. Nicolas se trase înapoi iritat, uitase de rană, 


VP - 170 


de pometele despicat și de nasul sângerând. Cu prosopul pătat 
în mână, Aza îl privi, fixându-l în ochi. El își pipăi nasul, își privi 
degetele și se lăsă curăţat. 

— De fiecare dată când o să venim, o să primești un cadou, îi 
promise, dar ea părea să nu-l ia în seamă, deschise ușa de la 
masca chiuvetei și luă sticla cu alcool. 

— Îți dau cu spirt. Trebuie dezinfectat. 

Era pricepută la tratat răni, o știință deprinsă în patria de 
origine, de care se folosea oblojind rănile bătrânilor. Nicolas nu 
se aștepta la asta, așa cum nu se aștepta nici la vreun 
comentariu. 

— Nasul nu e rupt, e doar zdruncinat. 

Rosti un „mulţumesc”, dar i se păru prea puţin. Așa că 
adaugă: „Mulţumesc mult”. Aza îi oferi un zâmbet care-i lumină 
faţa trecută. 

Nicolas își înfipse două pistoale la spate, iar unul i-l dădu lui 
Dinţișor. Apoi își luă la revedere de la Aza, dar doar după ce-i 
oferi o sută de euro, pe care ea-i strecură rapid într-un buzunar 
de la blugi, înainte să se ducă spre chiuvetă să spele prosopul 
înroșit. 

În timp ce cobora scările, câte trei o dată, Dinţișor întrebă: 

— Acuma ce facem? A 

Luaseră pistoalele să le folosească imediat. In acea grabă, 
Dinţișor recunoscu un ordin. 

— Dinţișor, nu înveţi să tragi în timp ce tragi în antene și-n 
pereţi. 

Dinţișor nu se înșelase: 

— Maharajahule, tu comanzi și noi executăm. 

În capătul scărilor, Nicolas se postă în faţa lui Briato și a lui 
Dinţișor și repetă ceea ce tocmai spusese. Pronunţă lent fiecare 
cuvânt, privindu-i ca și cum făcuseră vreo tâmpenie: 

— Respectul nu se obține în timp ce tragi în antene și-n 
pereţi, corect? 

Băieţii știau unde bate. Nicolas voia să tragă cu arma. Să 
tragă în oameni în carne și oase. Ei nu îndrăzneau să împingă 
discuţia până acolo. Voiau să fie Nicolas cel care formulează 
ideea. Clar, explicit. 

Nicolas continuă: 

— Trebuie să facem o treabă sau două, acum. 

— Corect. Mă bag, să moară mama, zise Dinţișor. 


VP - 171 


Instinctiv, Briato încercă să discute chestiunea: 

— Hai să învăţăm să folosim mai bine armele. Cu cât știm mai 
bine, cu atât plasăm mai bine gloanţele unde trebuie. 

— Briato, dacă voiai să te antrenezi, te făceai poliţist. Dacă 
vrei să faci parte din paranza, trebuie să te naști deja învăţat. 

Briato își ținu gura, de frică să nu sfârșească și el ca Agostino. 

— Să moară mama, mă bag. Hai la treabă. 

Nicolas se îndepărtă de cei doi și zise: 

— Ne vedem direct în piață peste două ore. 

Le dădu întâlnire acolo unde se întâlneau mereu, în Piazza 
Bellini. „Ne vedem acolo.” 

Scuterele se puseră în mișcare. Paranza era nerăbdătoare, 
toți voiau să știe ce stabiliseră Dinţișor, Briato și Maharajahul, se 
mulțumiră însă să se grăbească ca să ajungă cât mai repede în 
piață. 

Nicolas, care ignorase complet telefonul până în acel moment, 
îl găsi plin de mesaje de la Letizia. 


Leti 

lubi, unde ești? 

lubi nu citești mesajele? 
Nicolas unde pula calului ești? 
Nicolas încep să mă îngrijorez. 
Nicolas!!!??? 


Nicolas 
lata-mă iubire eram cu băieții. 


Leti 

Cu băieţii? Șase ore? 

Și nu te uiţi deloc la telefon? 
Nu-mi povestești niciodată nimic 
du-te-n pizda mă-tii. 


Letizia se urcase pe scuterul Kymco People 50 al Ceciliei. 
Prietena ei îl umpluse de autocolante pentru că se jena cu el. În 
schimb, Letiziei nu-i era deloc jenă, pentru că lângă Nicolas se 
simțea mereu ca o regină. Îl mai înjura ea câteodată de mama 
focului, dar nu însemna nimic, era doar un pic mai mult decât o 
joacă de îndrăgostiţi. Ceea ce conta era lumina reflectată 


VP - 172 


dinspre Nicolas spre ea, pe care unii o confundau cu puterea. 

Scuterul Letiziei era parcat sub statuia lui Vincenzo Bellini, 
printre alte zeci de scutere amestecate cu mulţimea de puștani 
care stăteau de vorbă, beau bere și cocktailuri, fumau ţigări și 
jointuri. Nicolas nu intra până acolo cu Beverly-ul lui, îl parca 
mereu înainte, pe via Constantinopoli, apoi ajungea pe jos în 
piață. Nu era ăla calul potrivit pe care să te prezinţi în public. 

Îi făcu Letiziei semn din cap, un semn care însemna „dă-te jos 
și vino încoace”. 

Ea se făcu că nu observă gestul - ordinul, de fapt -, așa că 
Nicolas fu nevoit să se ducă el la ea. 

Se apropie foarte mult de ea. Nasul, care-l durea încă, 
aproape că atingea nasul Letiziei; ea nu avu nici măcar timp să-i 
spună „iubi, ce-ai păţit?”, că Nicolas o sărută lung și apăsat. 
Apoi, apucând-o de bărbie cu două degete, o împinse ostentativ. 

— Leti, să moară mama, tu pe mine nu mă înjuri. Ai înţeles? 

Și se îndepărtă fără să mai adauge altceva. 

Acum era rândul ei să se ducă după el. Nicolas se aștepta la 
asta, o știa și ea, o știau și cei din jurul lor. Și așa se întâmplă. 
Mai întâi fu pasul lui iute, apoi al ei după el. Apoi invers, ea era 
cea care-i întorcea spatele supărată și el se ducea după ea s-o 
îmblânzească, un continuu du-te vino, voci ridicate, degete 
amenințătoare, mâini încleștate, săruturi furate. lar asta în timp 
ce toceau pavajul de bazalt al centrului vechi și se pierdeau 
printre străduțe, printre „taci din gură” sau „să nu îndrăznești 
să” întrerupte apoi de „iubi, uită-te în ochii mei, te-am minţit eu 
vreodată?” 

Paranza, între timp, se adunase în formaţie completă în Piazza 
Bellini. 

În timp ce Nicolas făcea pace cu Letizia, Dinţișor și Briato 
încercau să-și mascheze neliniștea trăgând din jointuri. Cine 
urma să fie prima lor ţintă umană? Cum o să iasă totul? Cine o 
să se facă primul de rahat? Biscuit rupse tăcerea: 

— Dar Maharajahu' unde-o fi? 

Și Lollipop continuă: 

— Dinţișor, Briato, băi, ce morţii mă-sii? Ce s-o fi întâmplat, 
ce-o fi cu Nicolas, o fi făcut cadou la cineva artileria noastră? 

Nici nu termină Lollipop fraza, că Briato îi dădu una așa cum 
nici maică-sa nu îndrăznise vreodată. Împreună cu lovitura de 
sus de pe terasă, era a doua pe ziua aia. 


VP - 173 


— Bă, idiotule, să nu mai pronunțţi niciodată cuvântul ăsta în 
gura mare. 

Lollipop se căută în buzunare. Era gestul care anticipa scosul 
cuţitului. Dinţișor se repezi la Briato, îl trase de tricou aproape 
să i-l sfâșie: 

— Ce pula mea faci, mă? îi șopti tare în ureche. 

Lollipop, care scosese deja briceagul și era cu lama la vedere, 
se trezi blocat de Pește-moale: 

— Ooo, da' ce-i asta, mă? Acuma ne înjunghiem între noi? 

De partea cealaltă, Dinţișor îi zise imperativ lui Briato: 

— Du-te și cere-ți scuze. Chestia asta trebuie rezolvata acum 
pe loc. 

La care Briato afișă un zâmbet: 

— Hei, Lollipop, scuză-mă. Hai, dă mâna. Da' și tu, mă... 
Treburile paranzei sunt doar ale paranzei. Nu pentru toată piaţa. 
Vorbește încet, frate. 

Lollipop îi strânse mâna un pic cam tare: 

— OK, Briato. Da' să nu te mai iei niciodată de mine. 
Niciodată. Și, oricum, ai dreptate, trebuia să-mi ţin gura. 

Un foc ce se aprinsese într-o clipă și tot într-o clipă se 
stinsese. Dar tensiunea rămânea, îi lovea și făcea mori de vânt 
din emoțiile lor. 

Dinţișor și Briato nu mai știau cum s-o domolească. Dinţișor 
simţea ţeava pistolului, și-l băgase în pantaloni la brâu și-i gâdila 
scrotul. Îi plăcea. | se părea că are pe el o armură, ca și cum ar 
fi fost mai mult decât el însuși. Era un grup lângă ei care, în 
schimbul jointurilor, le oferea bucățele de pere trase în rom. 
Dinţișor și Briato își făcuseră plinul de alcool și haș. Piaţa 
începea să se golească. Câte unul dintre ei răspundea la telefon, 
minţind la întrebările părinţilor. „Nu, mamă, nu-ţi face probleme, 
nu bat străzile, sunt la Nicolas acasă, mă întorc mai târziu? 

Niște studenţi care-l recunoscuseră pe Pește-moale pentru că- 
i erau clienţi în cartier, în Forcella, se apropiară întrebând dacă 
are haşiş. N-avea mai nimic la el, avea două bucățele pe care le 
vându cu cinșpe euro bucata în loc de zece. 

— Ce bou am fost că n-am plecat de-acasă blindat, și, 
adresându-i-se lui Lollipop: Ar trebui să am mereu un kil de haș 
cu mine, am față, îl dau în juma’ de oră. 

— Ai grijă, să n-ai faţă și cu carabinierii. Că altfel, faţa asta la 
pușcărie la Poggioreale ajunge. 


VP - 174 


— Eu? Lolli, faţa mea e deja cunoscută la Pogi Pogi, crede-mă. 

Piaţa se golise. 

— Băi, eu mă car, zise Pește-moale, care nu mai știa cum să 
facă să oprească potopul de telefoane de la taică-său, și în felul 
ăsta, încet-încet, toată paranza se întoarse acasă. 

Se făcuse trei și jumătate dimineaţa și de la Nicolas, niciun 
semn. Prin urmare, Dinţișor și Briato se duseră după el la cuib. 
În cartier nu era încă liniște deplină. Odată intraţi, începură să 
caute. În final, găsiră un pliculeţ. 

— les două liniuţe din asta. 

Două liniuțe de cocaină galbenă, p'sciazza. Făcură din bonul 
de la bar un mic pai de tras pe nas. P/sciazza era unul dintre cel 
mai bine cotate prafuri, dar stârnea neîncredere din cauza 
culorii. Nările, ca niște pompe, aspirau tot. 

— E ciudat să tragi pe nas pisciazza, zise Dinţișor. Cu toate 
astea, e bună, e bună rău. Da' de ce are culoarea asta galbenă? 

— Practic, asta e substanţa de bază. 

— De bază? 

— Da, n-a suferit încă toate procesările ulterioare. 

— Ce procesări? 

— Bine, îl sun pe Heisenberg” să-ţi explice tie special. 

Incă mai râdeau când auziră pe cineva bâjbâind la broasca 
ușii de la intrare. Nicolas intră cu un surâs înfloritor pe față: 

— Trageţi pisciazza pe nas, șmecherilor? 

— Exact. Da' tu unde pula mea ai fost până acuma? îl 
întâmpină Briato. 

— Mi-aţi lăsat și mie un pic? 

— Bineînţeles, bro. 

— Hai să mergem să facem treaba. 

— E patru dimineaţa, n-ai ce să faci la ora asta. 

— Hai să mai așteptăm. 

— Da, mai bine să așteptăm. 

— La cinci ieșim și facem treaba. 

— Dar pe cine? 

— Nişte chokotofi. 

— Chokotofi? 

— Păi da, pe cine, nişte chokotofi. Nişte negri. Belim doi negri 
care așteaptă autobuzul să plece la muncă. Ne poziționăm acolo 


30 Porecla personajului principal din serialul Breaking Bad, Walter White, un guru al 
drogurilor. (n.red.). 


VP - 175 


și tragem. 

— Uau, e bună asta, zise Dinţișor. 

— Așa, pur și simplu? zise Briato. Adică, fară să știm cine 
sunt, așa, din senin, mergem și împușcăm un negru la 
întâmplare? 

— Da, așa suntem siguri că nu e sub protecția cuiva. Nu dă 
nimeni doi bani pe ei. Cine crezi că deschide vreo anchetă să 
descopere cine a omorât un negru? 

— Da' ne ducem noi trei sau chemăm toată paranza? 

— Aia sunt la casele lor, dorm. 

— Și ce dacă? li sunăm, se trezesc. 

— Hai s-o facem noi și gata. 

— Nu. Tre’ să vadă. Tre’ să învețe. 

Briato zâmbi: 

— Da’ nu ziceai că membrii paranzei sunt toţi născuți 
învăţaţi? 

— la dă drumul la PlayStation, ordonă Nicolas fără să 
răspundă. 

În timp ce Briato se conformă, Nicolas adăugă: | 

— Pune Call of Duty. Hai să jucăm Mission One. Ala unde eram 
în Africa. Așa îmi fac încălzirea să trag în negri. 

Dinţișor le trimitea tuturor mesaje pe WhatsApp. „Băieți, 
mâine-dimineaţă, antrenament pentru meciul care urmează”, 
scrise. Nu răspunse nimeni. 

Pe ecran, primul cadru al jocului. The future is black, scria. 
Dar viitorul e al cui își aduce aminte să încarce kalașnikovul 
înaintea oricui altcuiva. Dacă te apropii prea tare de băieţii în 
maiouri, te trezești cu matele scoase după o lovitură de cuțit; 
dacă pe drapelul negrilor ăstora e un cuţit, asta are precis o 
semnificaţie. A doua regulă: rămâi acoperit. După o stâncă, 
după un tanc. În realitate e suficientă capota unei mașini 
blocate de altă mașină. În realitate nu e niciun avion care să-ţi 
asigure întăriri dacă treaba iese prost. A treia regulă, cea mai 
importantă. Fugi. Mereu. 

Începură să joace. Mitraliera trăgea fără întrerupere. Acţiunea 
jocului părea să se desfășoare în Angola. Eroul lupta de partea 
armatei, avea uniformă de camuflaj și o beretă roșie, ideea era 
să tragi împotriva membrilor trupelor de gherilă, care purtau 
niște maiocuri oribile și mitraliere agăţate de gât. Nicolas trăgea 
ca un disperat. Încasa și mergea mai departe. Fugea. Mereu. 


VP - 176 


La cinci jumate dimineața se catapultară în faţa caselor 
celorlalți membri ai paranzei. Mai întâi sunară la interfonul lui 
Lollipop; răspunse tatăl: 

— Ei, cine e? 

— Îmi cer scuze, domnule Esposito, sunt Nicolas. Lollipop e? 

— Îndrăznești să vii la ora asta? Vincenzo doarme, și oricum 
se duce la școală. 

— Plecăm în excursie dimineaţă devreme. 

— Vincenzo! urlă tatăl lui Lollipop. 

ÎI trezi și el crezu imediat că era cineva care-l convoca la 
poliție. 

— Ce s-a întâmplat, tată? 

— E Nicolas jos, zice că trebuie să plecați în excursie, dar 
maică-ta nu mi-a zis nimic. 

— A, da, am uitat. 

Lollipop ridică receptorul interfonului în timp ce maică-sa se 
năpusti spre el gesticulând: 

— Excursie, unde, ce excursie? 

— Cobor imediat, Nicolas. 

De la balcon, tatăl lui Lollipop își miji ochii să vadă în 
întuneric, dar nu distinse decât niște capete în mișcare. Cei de 
jos făceau pe ei de râs. 

— Sigur trebuie să plecați în excursie? Tere, îi zise soției, sună 
la școală. 

Lollipop era deja în baie, gata să coboare, mai erau câteva 
ore până când părinţii lui puteau afla că nu era programată nicio 
excursie, până când cineva de la școală ar fi răspuns la telefon. 

La fel decurseră lucrurile și cu Drago, Pește-moale, Dronă și 
ceilalți. Se duseră să-i ia pe rând de-acasă. Și încet-încet 
paranza devenea paranza, un grup de scutere și de puștani care 
căscau de somn. Singurul căruia nu i se dădu voie să iasă fu 
Biscuit. 

Locuia într-un basso vizavi de spitalul Loreto Mare. Paranza se 
prezentă în fața casei în formație completă, cu roiul ei de 
motoare. Bătură la uşă; le deschise mama, foarte nervoasă - 
înțelesese deja că-l căutau pe Eduardo. 

— Nu, Eduardo nu vine nicăieri, și mai ales nu cu niște de- 
ăştia ca voi: sunteți nişte derbedei. 

Ca și cum femeia nici n-ar fi deschis gura, ca și cum nici 


VP - 177 


măcar n-ar fi fost în faţa lui, Nicolas profită de ușa deschisă și 
zise: 

— Biscuit, hai, ieși. 

Maică-sa lui Biscuit se înfipse în el, în toată splendoarea 
masivităţii ei, cu părul în dezordine și ochii ieșiți din orbite: 

— Băi, mucosule, știi ceva, unu, copilul meu se numește 
Eduardo Cirillo. Doi, în viaţa ta să nu-ți mai permiţi, cu mine aici, 
să-i zici copilului meu ce trebuie să facă, sau crezi că-mi tremură 
cămașa pe mine de frică în fața ta? 

Și scutură puternic poalele cămășii de noapte de pe ea. 

Biscuit nu ieși, probabil că nici nu se ridică din pat. li era mai 
frică de maică-sa decât de Nicolas, decât de loialitatea pe care 
trebuia s-o demonstreze față de paranza. Dar Nicolas nu se 
dădu bătut: 

— Dacă soțul dumneavoastră ar fi fost aici, aș fi discutat cu el, 
dumneavoastră nu vă puteți opune, Eduardo trebuie să vină cu 
noi, are o treabă. A 

— Treabă, și ce treabă ar fi asta? zise mama. İl sun eu acuma 
pe taică-tău, să vedem. Și tu să nu pomenești de soţul meu, că 
habar n-ai despre cine vorbești. 

Tatăl lui Biscuit murise în timpul unui jaf în Sardinia. El de fapt 
doar conducea mașina, nu participase la jaf, nu făcuse altceva 
decât să fie șoferul uneia dintre cele două mașini ale grupului. Și 
lăsase în urmă o soție cu trei copii. Lucra într-o firmă de 
curățenie, la spitalul Loreto Mare, și tocmai acolo îi cunoscuse 
pe tovarășii săi, un grup care se ocupa cu jefuirea 
autoblindatelor de transport valori, în Sardinia. Fusese omorât la 
prima lui acțiune. Jaful reușise, însă; din cei patru participanţi, 
doar doi scăpaseră cu viaţă, iar aceștia doi îi dăduseră soţiei un 
plic cu cincizeci de mii de euro, dintr-un câștig de un milion. 
Atât. Biscuit știa, și povestea asta îl rodea pe dinăuntru. Colegii 
tatălui său erau daţi în urmărire și de câte ori auzea de ei, îi 
venea s-o ia pe urmele lor. Mama lui jurase, așa cum adesea fac 
văduvele, să le ofere un destin diferit propriilor copii, să nu 
sfârșească ca niște fraieri, cum se întâmplase cu tatăl lor. 

Pentru Nicolas însă, tatăl lui Biscuit, ucis de poliţie, căzut la 
datorie în timpul unui jaf, era un martir și făcea deja parte din 
panteonul său personal de eroi care se duc să caute banii, cum 
zicea el, și n-așteaptă să li-i dea cineva. 

— Edoa, când te dezleagă maică-ta de pat, sună-ne să venim 


VP - 178 


să te luăm, închise în acest fel discuţia și întregul roi se îndreptă 
spre destinația stabilită. 

In zorii gălbui, pe străzile aproape goale, pe sub ferestre 
adormite și rufe lăsate la uscat în aerul nopţii, scuterele lor, unul 
după altul, băâzâiau în falset ca niște băieți de altar aliniaţi 
pentru slujbă, scuipând sentinţe de motoare subnutrite. Văzuţi 
de sus, ar fi putut părea plini de veselie, în timp ce încălcau 
toate sensurile unice pe care le puteau încălca, între corso 
Novara și Piazza Garibaldi. 

Ajunseră la autogara din spatele gării centrale făcând slalom 
printre ucraineni care-și căutau autobuzul de Kiev, printre turci 
și marocani care-l căutau pe cel spre Stuttgart. În celălalt capăt, 
printre parcări și peroane, erau patru imigranţi; doi mici de 
statură, păreau indieni - unul uscat, celălalt ceva mai bine făcut; 
apoi, unul cu piele de abanos și ultimul, un marocan poate. Erau 
îmbrăcaţi cu haine de lucru. Cei doi indieni mergeau cu 
siguranţă la câmp: aveau cizme murdare de noroi uscat; ceilalţi 
doi pe șantiere, aveau bluze și pantaloni pătaţi de var și 
vopsele. 

Paranza se apropie cu scuterele roind în jurul lor, dar niciunul 
dintre cei patru nu se crezu în pericol de vreme ce nu avea 
nimic în buzunare. Nicolas dădu semnalul: 

— Hai, Dinţișor, hai, trage-i la picioare. 

Dinţișor scoase pistolul de 9 mm de la spate, îl ţinea strâns 
lipit de coccis cu elasticul de la chiloţi, și trase de trei ori. Doar 
unul dintre cele trei gloanţe nimeri, trecu razant, atinse piciorul 
unuia dintre indieni, care urlă abia după ce simţi rana. Nu 
înțelegeau ce aveau cu ei și o luară la fugă. Nicolas se luă după 
cel de culoare, trase din mers, de pe scuter. Și el, tot trei 
cartușe, două în gol și unul care i se înfipse victimei în umărul 
drept. Tânărul căzu la pământ. Celălalt indian fugea precipitat 
spre gară. 

— Văă, cu o singură mână l-am nimerit, spuse Nicolas, 
conducând scuterul cu stânga. 

Briato acceleră și porni în urmărirea indianului rănit care 
încerca să fugă. Trase alte trei cartușe. Patru. Cinci. Nu-l nimeri. 

Nicolas îi strigă: 

— Ești varză. 

Indianul își schimbă direcția și reuși să se ascundă pe undeva. 
Nicolas trase de două ori către marocanul care continua să fugă 


VP - 179 


și îl împușcă fix în figură, aruncându-i în aer o bucată de nas - îl 
nimeri exact când se întoarse să vadă cine-l urmărește. 

— Trei chokotofi am dat gata. 

— Am dat gata? Mie mi se pare că n-am dat gata niciunul, 
zise nervos Pește-moale. 

Îl ardea la ficaţi că nu fusese printre cei aleși. 

Pește-moale ar fi vrut să tragă și el, în schimb Nicolas nu voia 
decât să-și spele rușinea de pe terasă. 

— Sunt răniţi, încearcă să fugă încă. 

Marocanul cu nasul mutilat dispăruse, în timp ce africanul cu 
umărul zdrobit era căzut la pământ. 

— Du-te, îi întinse pistolul, atent să nu-și ardă mâinile cu 
țeava încă fierbinte. Hai - și-i arată de unde să-l apuce -, 
termină-l, împușcă-l în cap. 

— Nicio problemă, zise Pește-moale, apoi așeză scuterul pe 
cric și se îndreptă spre tânărul care repeta un simplu și inutil 
strigăt de ajutor: „Ajutor, ajutor. N-am făcut nimic”. 

— Ce zice? 

— Zice că n-a făcut nimic, spuse Nicolas fără nicio ezitare. 

— Și chiar n-a făcut nimic, săracu' chokotof, zise Lollipop, dar 
ne trebuie o ţintă, nu? 

Acceleră cu scuterul și i se apropie de ureche: „N-ai nicio vină, 
chokotof, ești doar o ţintă.” 

Pește-moale se apropie, dar nu atât de mult încât să fie sigur 
că-l nimerește dintr-un foc, și încărcă arma. De la câţiva metri 
distanță, trase de două ori. Era convins că-l nimerise în plin, însă 
pistolul i se mișcase în mână și-l lovise doar într-o parte: 
proiectilul intrase și ieșise pe o parte a gâtului. Tânărul era la 
pământ, plângea și urla. Obloanele de la blocul de vizavi 
începeau să se ridice. 

— Ce e, băi? N-ai reușit să-l faci? 

Între timp, li se terminaseră cartușele. 

— N-am vrut să păţesc ca John Travolta, să mă umplu de sus 
până jos de sânge. 

Indianul cu piciorul atins de proiectil reușise să fugă 
șchiopătând, la fel și marocanul cu nasul despicat în două. 
Africanul cu umărul găurit și gâtul sfâșiat agoniza pe asfalt. In 
piața din faţa gării apăru o mașină de poliţie, venea în direcţia 
lor. Ochii mașinii Seat Leon se făcură galbeni într-o clipă, și la fel 
și girofarul. Înainta încet ca o omidă. Ori cineva îi sunase, ori, 


VP - 180 


mai curând, își făcea rondul printre imigranții pe picior de 
plecare, se învârtea pe lângă primele baruri deschise pe Galileo 
Ferraris și printre luminile care răzbăteau palid dinspre locuinţe, 
dând o tură și prin piaţa goală. 

— Futu-ţi gura mă-tii, urlă Nicolas, să moară mama, băi, hai 
să tragem în căcănarii ăștia. 

N-ar fi făcut-o, riscau să fie prinși, când Dronă, care până 
atunci doar asistase la tot, reuși să oprească mașina de poliţie 
scoțând pe neașteptate un pistol și descărcându-l în ea. 

Nimeni nu știa de unde îl luase. Începu să tragă și nimeri în 
capota din faţă și în parbriz. 

| se alătură și Briato, care încă mai avea câteva gloanțe pe 
ţeavă. Întâmplător, un glonţ nimeri una dintre sirenele mașinii. 
Reușiră să fugă pentru că mașina de poliţie frână și nu se luă 
după ei: nu doar pentru că ieșea fum din motor, dar și pentru că 
cei de pe scutere erau prea mulţi și polițiștii preferară să ceară 
întăriri. În acel moment hotărâră să se despartă. 

— Împrăștierea, vorbim mai încolo. 

O luă fiecare pe altă stradă, fiecare pe șaua scuterului său cu 
numere false. Își schimbaseră toţi plăcuțele cu mult înainte să 
fie luaţi pe nepregătite în vreo urmărire - ca să nu plătească 
asigurarea. 


e Sampanie 


Se întoarseră la cuib după câteva zile, timp în care hotărâseră 
să stea liniștiți: unii dintre ei lipsiseră de la școală inventând 
febre și greţuri, alţii, dimpotrivă, optaseră să meargă la școală 
tocmai ca să nu dea de bănuit. Dar de bănuit nu bănuia nimeni. 
Feţele lor, zărite de cei doi polițiști somnoroși la sfârșitul turei de 
noapte, nu fuseseră înregistrate de nicio cameră. Unii dintre ei 
se temuseră să nu fi fost filmaţi cu vreun telefon sau vreun 
GoPro instalat pe vreo mașină de poliţie, dar poliţia n-avea bani 
nici măcar de benzină, darămite pentru camere video. Și totuși, 
băieților din paranza începea să le fie tot mai teamă. 

După o săptămână de la antrenamentul pe ţinte umane, se 
adunară toți în apartamentul din via dei Carbonari ca și cum 
nimic nu se întâmplase. Toată lumea intră fără să bată la ușă, 


VP - 181 


paranza avea chei. Ajunseră pe rând, la ore diferite. Care după 
ore, care seara. Totul era în parametri. Totul era așa cum fusese 
mereu. Viaţa în Forcella reîncepea. Jucară F/FA, pariind pe 
meciuri un euro sau doi și bere; nimeni nu vorbea despre ce se 
întâmplase, nici măcar Nicolas. Doar la sfârșitul zilei ieși, cobori 
la bar și se întoarse cu o sticlă de șampanie. 

— Moët & Chandon, gvagliu'. Gata cu atmosfera asta de 
căcat. A fost o experienţă extraordinară, trebuie doar să ne fie 
clar că de azi înainte tre' să ne antrenăm săptămânal de pe un 
bloc. 

La care Dronă zise: 

— Adică tre' să găsim în fiecare săptămână câte o petrecere 
cu focuri de artificii? 

De câteva ore bune încerca să facă o schemă cu jucătorii lui și 
acum, că era pe punctul să reușească, veni Nicolas cu povestea 
asta. 

— Fără nicio petrecere. Tragem repede. Cartuşe, nu 
cartușiere întregi. Maxim două încărcătoare în total. Și punem 
oameni de pază. Când apare cineva, paza ne anunţă și fugim de 
pe o terasă pe alta. Dar tre’ să alegem clădirile de pe care 
putem fugi fără să trebuiască să coborâm scările. Le luăm la 
rând. Doborâm una câte una toate antenele din Napoli. 

— E mișto ideea, Maharajahule, zise Pește-moale, cu ochii tot 
lipiţi de ecran, fără să-i pese de bătăturile pe care și le făcuse la 
degetele mari cu joypad-ul. 

— Și acum, să ciocnim! 

Lăsară cu toţii ce făceau și apucară primul pahar pe care îl 
nimeriră; le ridicaseră în aer când Dinţișor zise: 

— Nu putem să bem Moët & Chandon în pahare de carton. Hai 
să căutăm pahare de sticlă. Trebuie să fie pe undeva. 

Deschiseră dulapuri și mobile și în final găsiră cupele de 
șampanie, moștenire din zestrea de nuntă a cine știe cărei 
familii care locuise în acea casă, moștenire care supravieţuise 
bombardamentelor și cutremurului din anii '80. Pietrelor nu le 
era frică. 

— Ştiţi ce-mi place mie la șampanie? întrebă Dinţișor. Că o 
dată ce ai scos dopul, nu mai poţi să-l pui la loc. Așa suntem și 
noi: nimeni nu poate să ne pună dopul. Mai trebuie doar să 
facem să ne iasă afară spuma. 

Și dădu cu piciorul în dop, care se lovi de perete și dispăru 


VP - 182 


pentru totdeauna sub canapea. 

— Bravo, Dinţișor, aprobă Nicolas, odată ce ne-am scos dopul, 
nimeni nu mai poate să ni-l pună la loc. 

Umplu toate paharele și apoi zise: 

— Băi, ciocnim întâi în cinstea lui Dronă, care ne-a scăpat de 
gărzi. 

Toți ceilalți porniră unul după altul să-l felicite pe Dronă; 
paharele se ciocneau între ele și se goleau: 

— Ești tare, Dronă, bravo, Dronică, în sănătatea ta, Dro! 

Apoi Maharajahul se așeză, își șterse zâmbetul de pe faţă și 
zise: 

— Dro, tu ne-ai salvat. Dar ne-ai și trădat. 

Dronă începu să râdă prostește, dar Nicolas nu glumea 
absolut deloc: 

— Eu vorbesc serios, Anto. 

Antonio, zis Dronă, veni spre Nicolas: 

— Maharajahule, ce vorbești? Acu erai la Poggioreale dacă nu 
eram eu. 

— Întâi de toate, cin 
Poggioreale? 

— Ești total idiot, zise Dronă. 

— Nu, nu, fii atent aici; paranza trebuie să acţioneze 
împreună. Șeful trebuie să decidă și paranza trebuie să-l 
susţină. E cum zic eu sau nu? 

Nicolas vedea că toţi ceilalţi dădeau aprobator din cap; 
așteptă răspunsul de la Dronă, care zise doar: 

— E! 

Litera „e”. Dar pronunţată cu forța imperativă a verbului. Cel 
mai sonor posibil „da”. Cel mai afirmativ dintre răspunsuri. 

— Ai furat un pistol din genţi când eram sus pe terasă. E 
adevărat sau nu? 

Acum Nicolas lăsase din mână cupa de șampanie și-l privea 
fix pe Dronă. Părea să nu conteze prea mult ce răspuns avea să 
primească. Deja hotărâse. 

— Da, dar am făcut-o pentru binele paranzei. 

— „Da, dar” o pulă. Cum pot eu să fiu sigur că nu foloseai 
pistolul ăla împotriva noastră? Te vindeai altora, poate i te 
vindeai Motanului. 

— Nico, ce tot spui? Am cheie, fac parte din paranza. Suntem 
fraţi de cruce. Ce tot spui? 


Li 


ţi-a zis că nu voiam să fiu la 


VP - 183 


Dinţișor ar fi vrut să intervină, dar tăcea. Dronă scoase la 
vedere cheia de la ușa de la intrare, simbolul apartenenţei. 

— Pistolul a apărat paranza. 

— Da, bine, dar l-ai folosit ca să te aperi și pe tine. Nu mă 
interesează pistolul. Problema e că nu ești de încredere. Asta e 
o culpă foarte gravă. Se impune o pedeapsă. 

Nicolas privea către restul paranzei, unii priveau în pământ, 
alţii se ascundeau butonând concentrați telefoanele. Pe fundal 
era muzica de la jocul FIFA -, nu părea să-l încurce deloc pe 
Nicolas, care continuă: 

— Băi, nu, uitaţi-vă toți la mine. Trebuie să găsim împreună o 
pedeapsă. 

Lollipop zise: 

— Maharajahule, după părerea mea, Dronă a vrut și el să aibă 
pistol, atâta tot, precis avea de gând să-și facă niște selfie-uri, 
nu, mă? A făcut o prostie, dar bine-a făcut, că altfel ne prindeau 
pe toţi din prima. 

— Cin’ ţi-a zis? răspunse Nicolas. Poate reușeam să fugim, 
poate-i nimeream cu două cartușe. 

Briato: 

— Maharajahule, nu mai aveam muniţie... 

— Atunci înseamnă că ne prindeau. Dar, după părerea 
voastră, e preferabil să furi de la fraţii tăi? E mai bine să ţi-o 
tragă Dronă pe la spate? 

Așa cum se întâmplă mereu când vine vorba de trădare, 
părțile se delimitează natural, acuzatori și apărători. E o regulă 
dictată de instinct. E o alegere ce ţine de gradul de prietenie cu 
acuzatul sau de cum crezi că te-ai fi comportat dacă erai în locul 
lui. Alege empatia sau diferenţa dintre voi. Diferenţa de sânge și 
de situaţie. În cazul paranzei, vorbi primul Drago, care-l 
cunoștea bine pe Dronă pentru că erau în aceeași clasă la liceul 
industrial: 

— Maharajah, tu ai dreptate: Dronă a furat un pistol și n-a zis 
nimic, dar asta pentru că n-a gândit. A vrut să-l simtă în mână, 
dar evident că nu l-ar fi folosit niciodată împotriva noastră. Il 
ținea la chiloţi și apoi l-a folosit ca să ne apărăm cu toţii. Asta-i 
realitatea! 

Dinţișor, nervos, își asumă rolul de acuzator: 

— Da, da’ dacă am fi făcut toţi așa, acuma nu mai era nicio 
armă în depozit. Vreau să zic... nu e posibil așa ceva, să ia 


VP - 184 


fiecare de-acolo ce vrea pula lui. 

Dronă încercă să se apere singur: 

— Nu, nu e c-am vrut să-l fur. Am vrut să-l am la mine puţin, 
dup-aia l-aș fi pus la loc. 

Era în picioare în faţa lui Nicolas, în timp ce ceilalți, tot din 
instinct, făcuseră cerc în spatele lui. Un tribunal. 

— O puneai la loc o pulă. Pistoalele trebuie păstrate așa cum 
am decis împreună. Nu se poate așa ceva. Se impune o 
pedeapsă și cu asta basta, zise Pește-moale. 

Briato schimbă tabăra și trecu de partea acuzatorilor: 

— E adevărat că ţi-am mulţumit c-ai făcut să nu fim arestaţi. 
Dar la fel de adevărat e că, oricum ai da-o, ai furat un pistol. 
Oricum ai da-o, ai făcut ceva ce nu se face. 

Drago încercă să câștige atenţia tuturor desfăcând larg 
braţele: 

— Băi, sunt și eu de acord să-l pedepsim pe Dronă. A făcut o 
prostie, dar a făcut-o fără să gândească, n-a vrut să ne facă 
niciun rău. Eu zic că e suficient să-și ceară scuze de la noi toţi și 
gata. 

— Bine, da' dacă facem așa, insistă Briato, fiecare face o 
prostie și apoi se scuză. 

Când termină în sfârșit de băut și al treilea pahar de 
șampanie, care-l înmuiase, interveni și Ziceamcă: 

— Eu ziceam că trebuie pedepsit. Dar o pedeapsă ușoară, nu 
grea. 

— Ba eu zic că trebuie una grea, zise Biscuit, că dacă nu, 
atunci oricine poa' să fure pistoalele când vrea. 

Stătuse deoparte în tot acest timp, aștepta momentul potrivit 
să intervină și își luase o voce matură de bărbat, ca nimeni să 
nu creadă că o făcea dintr-un capriciu. 

— Dar eu nu sunt „oricine”, zise Dronă, eu fac parte din 
paranza, am luat ceva ce aș fi adus înapoi. 

Ziceamcă răspunse: 

— Da, așa e, Dronă, da' ce pula mea te costa să-i ceri arma lui 
Nicolas, să ne-o ceri nouă tuturor? Ziceam c-ai făcut o greșeală, 
dar nu foarte mare. Există chestii greșite, chestii foarte greșite, 
chestii un pic greșite și chestii aproape greșite. Tu, după 
părerea mea, ziceam c-ai făcut o chestie un pic greșită sau 
aproape greșită... dar e departe de a fi o chestie greșită sau 
foarte greșită. Asta ziceam și asta gândesc. 


VP-185 


Drago rezumă poziția juraţilor: 

— Bun, Dronă a făcut o porcărie. Il pedepsim și cu asta basta. 

Nu mai era spaţiu pentru apărare. 

— De acord, decise Maharajahul. 

— După părerea mea, propuse Dinţișor, dat fiind că a furat cu 
mâna, e corect să-i tăiem mâna. 

Râzând, îl luară pe Dronă de urechi: 

— Hei, Dronă, o să fii ca Mulatt:!, cu o mână tăiată! 

— Hei, zise Briato, hai să-i tăiem urechile ca în Rezervoir 
Dogs, când îi taie urechea polițistului. 

— Mișto, e bună asta! Hai să-i tăiem urechea, zise Biscuit. 

Dronă iniţial râdea, dar acum începuse să se enerveze. 
Dinţișor adăugă: 

— Dar în Rezervoir Dogs îi și dau foc poliţistului. Trebuie să-l 
și ardem pe Dronă, și toţi începură să râdă. 

— Nu, nu, eu zic că trebuie să facem ca-n Goodfellas, spuse 
Ziceamcă. 

— Da, e prea tare. Hai să-i facem lu' Dronă ce i-au făcut lu' 
Billy Batts când i-au dat borșul Henry și Jimmy: așa facem! 

Atmosfera se relaxase. Nicolas abandonase scaunul de 
judecător și acum îl imita pe Joe Pesci, în timp ce Drago îi 
răspundea ca Ray Liotta. 

— Eşti un tip amuzant. 

— Amuzant? Ce găsești amuzant? 

Și continuară cu întregul dialog din Goodfellas, cum făceau 
mereu, interpretând fiecare pe rând rolul lui Joe Pesci. Dronă, 
absorbit de gânduri sau prefăcându-se absorbit de gânduri, se 
ridică și se îndreptă spre ușă: 

— OK, când hotărâți ce vreţi să-mi faceţi, anunţaţi-mă. 

Maharajahul redeveni serios, ca un clovn care își trece o mână 
peste fața surăzătoare, pentru ca imediat după aceea mina săi 
se transforme într-una cât se poate de serioasă. 

— Da' unde te duci, Dronă? Întâi pedeapsa și apoi te duci 
acasă la mămica. 

— După mine, glumi Lollipop, cea mai bună pedeapsă e să-l 
aducem pe Rocco Siffredi și să-l fută-n cur. 

Izbucniră toţi în râs. 

— Da, da, asta-i o idee bună, zise Maharajahul. Chiar asta 


31 Personaj din seria TV Gomorra, inspirată de cartea cu același nume a lui Roberto 
Saviano. 


VP - 186 


voiam să-ţi propun. Tu ai o soră, nu? 

Dronă rămăsese cu mâna pe clanţă de când dăduse să iasă, 
convins încă de faptul că era vorba de o glumă. Dar acel cuvânt, 
„soră”, rostit pe neașteptate, îl făcu să se întoarcă brusc: 

— Adică? întrebă. 

— Cum adică „adică”? Nu-ţi amintești filmul // camorrista? Îţi 
amintești că e un băiat care zice „după mine, profesorul era 
puţin poponar”? 

— Și, care-i legătura? 

— Ai răbdare. Îţi explic imediat. Ți-l amintești? 

— Da. 

— Și-ţi amintești ce întreabă profesorul? 

— Ce întreabă? 

— Întreabă „fata aia care vine pe la tine e sora ta, da?” Acum, 
ca pedeapsă, mi-o aduci pe soră-ta. Exact așa trebuie să faci. 
Dar nu trebuie să mi-o aduci mie, că nu m-ai jignit pe mine 
personal furând pistolul. Ci la toată paranza. 

— Ce tot zici, Maharajahule? Ești pus pe glume? 

Printre băieţii din paranza se lăsă acea tăcere care precede o 
decizie. 

— O aduci pe soră-ta aici, trebuie să ne-o sugă la toți. La toți 
băieţii din paranza. 

Dronă se năpusti brusc, trecând de Nicolas; paranza se dădu 
la o parte ca să-i facă loc să treacă. Niciunul dintre ei nu-l blocă 
pentru că nimeni nu-i intuise intenția: ţinta era pistolul furat, pe 
care îl lăsase pe pervazul ferestrei de la dormitorul cuibului. Luă 
acel Beretta, îl încărcă și i-l puse lui Nicolas în faţă: 

— Băi, ce pula mea faci, mă? îi urlă Drago. 

Maharajahul îl fixă mijindu-și ochii: 

— Hai, trage, bravo. Aţi văzut? Cine fură asta urmărește. Voia 
să ne-o tragă. Are sens, are sens că voiai să mi-o tragi, Dro. Hai 
să vedem acum, trage, și poate apoi cineva pune filmarea pe 
canalul tău de YouTube. 

Dronă își dădu timp de gândire dacă să tragă cu adevărat și 
să încheie socotelile, împroșcând astfel cu sânge feţele șocate 
ale paranzei. Să umple de sânge toată adunătura aia de mutre 
paralizate de șoc. Nu exista o altă idee de scenariu pentru acea 
scenă, sau dacă exista, nu-i venea în minte, pentru că în 
momentul ăla nu avea paranza în minte, ci o avea pe sora lui, 
Annalisa, o cu totul altă poveste. Ținea pistolul strâns, prea 


VP - 187 


strâns ca să nu-l perceapă ca pe un lux, iar luxul trebuia să ia 
sfârșit. Cobori mâna în care ţinea pistolul și se așeză. In cameră 
era liniște deplină. 

— Acum, ce ai de făcut, continuă fără milă Nicolas, e s-o 
convingi pe soră-ta să vină încoace și să ne-o ia la toți la muie! 

— Și mie? întrebă din fundul camerei vocea lui Biscuit. 

— Da, dacă ţi se scoală, și ţie. 

— Se scoală, se scoală, răspunse Biscuit. 

— OK, urlă Briato. 

— La asta... nu mă aşteptam. Facem bukkake, comentă 
Dinţișor. 

Cuvântul acela atât de exotic produse în interiorul grupului o 
imagine unică: bărbaţi în cerc ejaculând pe o femeie în 
genunchi. Toată educaţia lor în materie avusese loc pe PornHub 
și pentru ei acest bukkake era o himeră irealizabilă. Tucanu' era 
superexcitat și, ca să micșoreze puţin presiunea, își lărgi 
elasticul chiloţilor. Drago voia să-l ajute pe Dronă, deci luă 
cuvântul: 

— Eu nu vreau să mi-o sugă. Poate decide fiecare, da, 
Maharajahule? Sau trebuie să i-o bag în gură obligatoriu? O 
cunosc pe Annalisa de atâta timp, nu pot s-o fac. 

— Faci cum vrei. Oricum, e o pedeapsă pe care el trebuie s-o 
execute. 

— Îmi place chestia asta, zise Pește-moale, așa învăţăm toţi 
să nu facem tâmpenii. 

— Nu, eu sunt deja învăţat, preciză Maharajahul, eu n-am 
nevoie să învăţ nimic, știu deja cine suntem. Altfel, dacă n-aș 
ști, am fi doar o șleahtă de cretini. 

Nicolas vedea paranza ca pe o selecţie a ceva ce exista deja. 
Îi plăcea faptul că niciunul dintre ei, mai puţin Drago, nu avea 
legături cu Camorra. Îi plăcea faptul că-i alesese din rândul unor 
oameni care niciodată nu s-ar fi gândit să facă parte dintr-un 
clan. Prietenii destinați să facă parte din paranza nu erau niște 
persoane pe care să trebuiască să le schimbe, ci trebuia doar să 
le găsească și să le pună la un loc. Dronă apucă pistolul de 
țeavă și i-l întinse Maharajahului: 

— Împușcă-mă direct, zise, apoi, privindu-i pe ceilalţi, 
continuă: Trageţi, hai, e mai bine așa pentru mine... e mai bine! 
Eu sunt bou că v-am salvat! Adunătură de idioţi! 

— Nu-ţi face griji, răspunse Nicolas, dacă nu apari cu soră-ta, 


VP - 188 


tragem. Faci parte din paranza - ai greșit, ai murit. 

Dronă avea lacrimi în gât și, exact ca un copil, ieși din casă 
trântind ușa. 

e 

În dimineața următoare, la şcoală, se gândi ce opțiuni are. Se 
întreba dacă putea să iasă din paranza, să le dea înapoi cheia 
de la cuib și să dispară. Sau era obligat să le-o facă cadou pe 
sora lui? Cum ar fi putut-o convinge? Și dacă sora lui s-ar fi 
hotărât să accepte? l-ar fi făcut poate și mai silă. Ce explicaţii i- 
ar fi dat prietenei lui dacă apoi s-ar fi auzit? Dar părinţilor? 
Incercase să se imagineze cu ai lui când ar fi venit să-l viziteze 
la pușcărie, și-i imaginase și în faţa mormântului său la cimitir. 
Dar niciodată nu-i trecuse prin cap că taică-său i-ar fi putut 
spune: „Ai pus-o pe soră-ta să sugă puli!” Asta pur și simplu nu 
și-o putea imagina. Și, pentru prima dată, acel gând romantic 
ce-i ia cu asalt pe mulţi adolescenţi, dar care lui nu-i dăduse 
târcoale niciodată, făcea și el parte din mănunchiul de opţiuni 
pe care le avea la dispoziţie: să se sinucidă. Fu doar un gând 
fugar, doar îl atinse ușor, și Dronă îl alungă imediat, dezgustat. 
Se gândea și că s-ar fi putut răzbuna cumva: făcuse o greșeală, 
da, dar nu atât de gravă ca să suporte o așa umilinţă. 

După-amiază îl chemă pe Drago la el acasă. Dronă se plimba 
de-a lungul și de-a latul puţinilor metri ai camerei sale. Avea 
privirea îndreptată în pământ, ca și cum ar fi fost în căutarea 
unei opţiuni pe care încă n-o analizase; doar din când în când 
ridica ochii ca să se asigure că dronele lui aliniate pe rafturi erau 
încă la locul lor. 

— Dronă, zise Drago, întins pe patul prietenului său, pedeapsa 
asta trebuie să servească drept exemplu. Nu e o chestie 
îndreptată împotriva ta personal, contra surorii tale sau contra 
noastră. E necesară ca să se înțeleagă că nimeni nu poate să 
fure o armă. 

— Dar dacă nu vreau? Dacă ies din paranza? 

— O, Dro, ăia te-omoară, ăla te-mpușcă. Devii ţintă, mie-n 
sută. 

— Mai bine. 

— Nu spune prostii, zise Drago. 

Se întinse, se ridică din pat și se duse să dea mai tare muzica, 
astfel încât urechile materne să nu-i audă, apoi se postă în faţa 
posterului cu SSC Napoli 2013-2014. 


VP - 189 


— În final, pedeapsa asta e utilă pentru că așa paranza se 
întărește, nimeni nu mai face prostii cu armele. 

Drago acceptase, în fond, logica Maharajahului. Dronă nu 
avea aliați. După discuţia inutilă cu Drago, Dronă începu să 
posteze pe Facebook poze cu el și Nicolas, era modul său de a-și 
spori protecția, își făcea un fel de asigurare de viaţă. Dacă i s-ar 
fi întâmplat ceva, soarta lui ar fi fost mai ușor asociată cu 
Nicolas, se gândea, sau poate, dimpotrivă, ar fi îndepărtat 
atenția anchetatorilor de la prietenii săi, orientând-o înspre 
inamici. Dar undeva, ascunsă, nutrea și o mică speranţă că 
Nicolas, văzându-le, ar fi putut fi cuprins de compasiune. 

e 

Zilele treceau și neliniștea lui creștea. Orele erau un chin 
care-l împiedica să acționeze. Nu putea dormi și bântuia prin 
casă ca un suflet damnat. Cuvintele rostite de familie se 
ciocneau de el. Maică-sa se alarmă inutil, ca toate mamele care 
încearcă să înțeleagă ce se întâmplă punând întrebări: 

— Dar ce se întâmplă cu tine? Antonio, ce se-ntâmplă? 

Dronă, parcă lovit de febră, era torturat de propria-i indecizie. 
Mâncarea îi făcea greață, ca și orice miros. Într-o seară, după 
masă, sora și mama lui veniră peste el în cameră: 

— Anto, ce naiba s-a întâmplat? Te-ai certat cu Marianna? 

— Ei, na. De șase luni nu mă mai întâlnesc cu Marianna. Nu s- 
a întâmplat nimic. 

Doar atât zise. 

— Nu, nu se poate să nu se fi întâmplat nimic, ai mereu fața 
asta lungă. Nu mănânci nimic. La școală s-a întâmplat? 

Și mama încercă astfel să facă o listă de posibile cauze ale 
suferinţei, ca și cum dacă ar fi ghicit-o pe cea corectă, el ar fi 
acceptat să-și deschidă inima ca o mașină dintr-o sală de jocuri 
în momentul în care cele trei cireșe se aliniază. Clopote care 
sună. Monede care cad. Fericire sporită. Dar Dronă, ca orice 
adolescent, era blindat împotriva oricărei confesiuni, iar ele își 
imaginau că e un puștan care suferă din dragoste și e trist. În 
Dronă însă se dădea un adevărat război. Gândul să-și 
dezamăgească tatăl îl umilea și mai mult decât cel de a-și 
implica sora. Sau cam la fel. Tatăl lui aprecia faptul că era un 
nerd, chiar dacă poate n-ar fi folosit acel cuvânt ca să-l descrie, 
iar Dronă îl ajuta la job și îi punea la punct computerul și tableta. 
Și singura frază care îi umbla în cap lui Dronă era „ai pus-o pe 


VP - 190 


soră-ta să sugă puli”. 

„Lăsaţi-mă să dorm!” era, în schimb, singurul răspuns pe care 
|i-l dădea surorii și mamei, care căutau explicaţii. O să-i treacă și 
o să revină printre ei. Într-o noapte, însă, îi veni o idee. Avea în 
telefon niște filmuleţe cu paranza, pe care le transferă pe Mac. 
Hotări să deschidă un canal pe YouTube de pe un ID ascuns: 
voia să uploadeze filmuleţțul cu ei trăgând cu armele. Ştia că ar 
fi fost arestați cu toţii, inclusiv el. Li se vedeau clar fețele, îi 
filmase pe toți. Dar ar fi fost sora lui scutită în felul ăsta de 
umilință? Nu era sigur. Degetul arătător îi atârna deasupra tastei 
Enter, părea pendulul unui ceas. Transpiră, i se făcu rău. Inchise 
laptopul. În cap avea cuvintele lui Drago, „ăia te-omoară”, dar 
când deveniseră „ăia”? Fusese mereu „noi”. Acum, în schimb, în 
descrierea paranzei apăruse cuvântul „ăia”. Deci, se gândea, 
fusese deja eliminat, prin urmare de ce să se supună acelei 
pedepse? Măcar dacă ar fi avut pistolul ăla în rucsac... Știa să-l 
mânuiască, reușise chiar să anihileze echipajul de poliţie. 

În dimineaţa următoare nu reuși să se ridice din pat, când 
maică-sa încercă să-l trezească, simţi că arde: avea febră. Văzu 
pe telefon că unii dintre băieţii din paranza îl sunaseră, 
Maharajahul însuși îi scrisese niște mesaje. Nu răspunse toată 
dimineaţa. Auzi telefonul fix sunând și puţin după aceea pe sora 
lui răspunzând: 

— Da, ciao, Nicolas! 

Dronă sări din pat și smulse receptorul din mâinile surorii lui: 

— Să nu mai îndrăznești niciodată s-o suni pe soră-mea, ai 
înțeles? 

Și închise. 

— Dar ce se-ntâmplă...? 

Annalisa intui atunci că acea stare a fratelui ei are legătură cu 
anturajul în care intrase, un anturaj de care familia lui era prea 
puțin conștientă, dar ea înțelesese fără să spună nimic; tăcuse 
și pentru că, într-o oarecare măsură, nu-i displăcea că fratele ei 
conta cât de cât și nu-și trăia viaţa doar încărcând clipuri pe net 
și jucând la GamePlayer. Lumina paranzei o putea face să 
strălucească puţin și pe ea. 

Dronă se refugie înapoi în camera lui. Ea îl urmă: 

— Acum trebuie să vorbim, îi zise, folosind tonul pe care-l 
folosea când erau mici și ea își impunea autoritatea de soră mai 
mare. 


VP-191 


Și începu să dea tot din el, chiar prea mult, spunea chiar și 
ceea ce n-ar fi trebuit. Vorbea plimbându-se în sus și-n jos prin 
cameră așa cum făcuse cu Drago, doar că acum, în locul unui 
frate de sânge întins pe pat se afla sora lui, care-l asculta 
așezată, cu mâinile încrucișate în poală. 

— Fac parte din paranza din Forcella. Suntem eu, Nicolas, 
Drago... 

Și continuă așa, până ajunse la episodul cu antrenamentul pe 
acoperișuri. O auzea pe Annalisa repetând doar „sunteți nebuni, 
sunteţi nebuni”. O apucă de mâini, pe care încă le ţinea 
încrucișate, i le desfăcu ţinându-le în ale lui și spuse: 

— Annali, dacă spui ceva, dacă scapi o vorbă, fie și doar 
mamei, ești terminată. 

Cuvintele acelea se ciocneau și ricoșau din posterul cu Napoli, 
din desenul gigantic cu Rayman, din selfie-urile prinse în panoul 
de plută agăţat pe perete, selfie-uri cu youtuberii lui preferați. 
Mai erau apoi și toate acele miniaturi de drone, presărate peste 
tot, care-l fixau. Acele cuvinte pe care le rostea - moarte, 
mitralieră, proiectile - nu aveau nicio legătură cu acea cameră. 

Apoi își făcu curaj. Bău puţină apă și, fără s-o mai privească 
pe sora sa nici măcar cu coada ochiului, îi povesti ce se 
întâmplase, îi povesti de pedeapsa pe care voiau să i-o aplice 
pentru prostia pe care o făcuse. Annalisa sări ca arsă în picioare: 

— Mi-e silă de voi! De tine, de prietenii tăi. Mi-e silă! Pistolul îl 
mai ai? Pistolul cu care ai tras în polițiști? În tine să tragi cu el. 
Să vă împușcați toţi, să te împuști și tu. 

Și ieși din cameră. Era roșie la faţă: cum putuse fi mândră de 
el până acum jumătate de oră? 

Dronă era disperat, cuvintele surorii lui îi păreau o premoniţie, 
simțea că așa o să se termine. Într-un anume sens, chiar își 
dorea să se termine așa. 

e 

În zilele următoare, ca și cum se molipsise de la fratele ei, și 
Annalisa își pierdu pofta de mâncare și nu mai putu să doarmă. 
Dar știa să se prefacă mai bine în fața părinţilor. Se gândi la 
toate și, în final, ipotezele, chiar și cele mai riscante, luară 
direcția acţiunii; direcție care e mereu aceeași, când crești într-o 
anumită zonă. Începu să se întrebe cum se putea răzbuna. Cine 
ar fi putut să-i lovească pe cei care-i dăduseră acest ordin 
fratelui ei. În fond, Nicolas ar fi trebuit să știe că fixase un preţ 


VP - 192 


mult prea mare față de fapta comisă. Dacă cineva ar fi furat 
acel pistol, ar fi trebuit să plătească cu viața, gândea Annalisa. 
Dacă aceeași persoană care-l furase îi salvase pe toți de la 
arest, nu era corect să primească o asemenea pedeapsă. Logică 
pură. Dar acum n-ar fi fost nevoie de o soluție în interiorul acelei 
situaţii, ci ar fi trebuit să facă un salt în afara ei, așa cum faci un 
salt în afara unui cerc de foc. Totuși, cei doi fraţi nu se gândiră 
nicio clipă la posibilitatea de a ieși în afară. Annalisa era 
convinsă că trebuie să existe vreo strategie să scape de șantaj. 
Să-și denunțe fratele autorităților pentru comiterea unei 
infracţiuni nu însemna, în mintea ei, să se facă dreptate, ci să se 
alieze cu cineva: te poți alia cu o paranza, te poţi alia împotriva 
unei paranze sau cu o altă paranza. li cereau ceva ce pe ea o 
dezgusta. Mai rău, ceva ce i se părea nedrept. Dacă Dronă l-ar fi 
omorât pe fratele vreunuia, dacă ar fi făcut să fie toţi arestaţi, 
atunci, da, Annalisa ar fi putut găsi corectă o pedeapsă ca aia. 

Gândea ca și cum ar fi făcut și ea parte din paranza. Erau toţi 
în paranza, chiar fără s-o știe. Legile erau legile paranzei. 

In acel moment, Annalisa era deja aproape sigură. Ar fi putut, 
poate, să discute cu Motanu' sau să apeleze la vreun amic 
polițist. Sau să se așeze în genunchi și să-și ofere serviciile 
paranzei. Perspectivă și mai dureroasă și umilitoare; știa că 
fratele ei era un tip slab, un fraier. Pentru o clipă își dori ca 
Dronă să fie ca Nicolas Maharajahul, să fie ca White. Dar era 
doar Dronă, un nerd care se gândise să se ridice deasupra 
condiției lui prin apartenenţa la un grup. Avea lacrimi în ochi. 
Era oribil, din orice punct ar fi privit problema. Nu putea să 
discute cu nimeni, nici măcar cu vreo prietenă, pentru că, dacă 
ar fi spus ceva, risca să decidă altcineva în locul ei. Era de-ajuns 
ca vreuna dintre ele să vorbească într-o doară cu un părinte, un 
carabinier sau c-un amic judecător la cine știe ce petrecere: n-ar 
mai fi fost ea stăpână pe viaţa ei. 

e 

Annalisa rămăsese în oraș cât mai mult timp posibil, apoi, 
obosită și cu gândurile franjuri, hotărî să se întoarcă acasă. La 
intrare, era toată familia adunată. Găsiseră scris pe garaj 
„Hoţule” și un desen infantil al unui penis alături. Oblonul de 
metal fusese distrus și trebuia schimbat. 

— De ce-au scris asta? întrebă tatăl, care i se adresă fiului ca 
și cum acesta ar fi știut. 


VP - 193 


În sinea lui, credea că cine știe ce făcuse Dronă cu 
gadgeturile lui, poate furase vreo parolă, spărsese vreun 
magazin online insuficient protejat. Urlă la el. 

— Deci? Ce-ai făcut, îmi spui? 

În acel caz, maică-sa îl credea mai degrabă nevinovat. Și iată 
că, în decurs de câteva zile, Dronă era supus unui alt proces. 

— Vorbește! 

Pac, una după ceafă de la maică-sa. 

— Cine vrea să-ţi facă rău? îl presă ea. 

— Mamă, dar dacă mesajul ar fi pentru tata, și nu pentru 
mine? 

Dronă începu să sădească îndoiala. Sora lui întrebă și ea, 
prefăcându-se că nu știe nimic: 

— Dar cine a fost? Ce s-a întâmplat? întrebă în timp ce urcau 
scările. 

Fiul își convinsese deja tatăl că acel semn îl putea privi pe el. 
Îl făcuse să se gândească la ultimele șantiere unde lucrase; 
poate se precipitase când dăduse vina pe fiul lui; sigur că 
băiatul frecventa un anturaj care nu îi plăcea, dar șantierele pe 
unde mergea el? Putea să aibă legătură cu ele? Dronă îl văzu 
dând telefoane și întrebând și, în faţa fricii ce-l cuprinsese pe 
tatăl lui, cedă. Nu avea stofă de camorrist, așa cum și-ar fi dorit. 
Pe scări, în timp ce mama și sora lui luaseră liftul, îi spuse: 

— Tată, trebuie să-ţi spun ceva. 

Când o ajunseră din urmă pe Annalisa, care abia ieșise din lift, 
aceasta se apropie de fratele ei și Annalisa zise: 

— Anto, n-am mai apucat să-ţi spun că am găsit soluţia: ai 
dreptate, trebuie să facem cum spune Nicolas. 

Tatăl întrebă: 

— Ce treabă are ăsta? 

— Nu... Nicolas... 

— Ce vrea Nicolas? 

Dronă încremeni. Soră-sa înnebunise? Voia să vorbească 
despre asta de faţă cu tatăl lor? 

— Nicolas a zis că trebuie să deschidem împreună un site și 
trebuie să fac și eu parte din proiect, răspunse Annalisa. 

— Un site? Ce fel de site? Cu nesimţitul ala? comentă tatăl. 

— Nu, nu... Are dreptate, un site unde să publicăm ce se 
întâmplă în cartier. Poate cineva va cumpăra și niște 
publicitate... Oamenii din ziua de azi vor să știe ce se întâmplă 


VP - 194 


la ei pe stradă, nu la Roma, la Milano, la Paris. 

Dronă reîncepu să respire, dar nu era sigur că soră-sa nu 
înnebunise de-adevăratelea. 

Annalisa înţelesese rapid că Dronă cedase nervos și că tatăl 
lor ar fi intrat într-un mare rahat denunţând la poliţie paranza, 
făcând astfel încât pedeapsa să nu se materializeze. Ar fi trebuit 
poate să se mute o vreme, iar pe șantiere, ca tehnician, nu-l va 
mai chema nimeni niciodată. Era mai bine să tacă și să facă. 

Dronă mâncă în tăcere, apoi intră în camera surorii lui: 

— Annali, da’ tu vorbești serios? 

— Păi da, trebuie. N-avem de ales... sau vrei să-i împușcăm? 

— Eu sunt de acord! Vrei să-i împușcăm? Mă bag. 

— Dacă-i împușcăm, consecințele apoi le suportă mama, tata, 
și chiar eu. 

Dronă își privea picioarele; pe de o parte se simțea ușurat, pe 
de alta, dezgustat. Îi era silă de el că e așa de slab. În capul său 
se derulau aceleași imagini care-l chinuiau de zile întregi: 
pistolul pe care-l luase pe ascuns împreună cu gloanțele, 
puţinele ore în care-l ţinuse cu el în pat noaptea, apoi momentul 
când îl scosese ca să tragă în mașina poliţiei. 

Annalisa luă telefonul și sună. Apoi zise simplu: 

— Nicolas, sunt Annalisa. OK. Organizează porcăria și-l iertăm 
pe frate-meu de orice vină. 

Dronă începu să urle „Nuu!” și să tragă picioare și pumni, 
distruse consolele, apoi, cu o singură mână, mătură toate 
modelele de drone de pe un raft de jos; nici măcar zgomotul pe 
care-l făcură aripile distruse nu îi domoli furia. Tatăl și mama 
apărură repede: 

— Ce s-a întâmplat? 

Annalisa știa că trebuie să-și protejeze părinţii ascunzându-le 
adevărul: 

— Nu, nimic. Am descoperit că scrisul ăla lui îi era adresat. 

— Vezi? Acuma trebuie să ne dai niște explicaţii, îi cerură 
părinţii. 

— Sunt prea nervos acum, răspunse Dronă. 

— Da... l-au acuzat prietenii că le-a furat niște fișiere... Dar nu 
a fost el, a fost altcineva. 

— OK, dar le poţi explica, nu? întrebă mama. 

— Ce să explice? Cu cât are mai mult de-a face cu gunoaie, cu 
atât mai rău pentru el. Devine și el un gunoi ca ei, ţi-am spus eu 


VP-195 


mereu, zise tatăl. 

Fraza asta îl făcu pe Dronă să explodeze: 

— Gunoi ești tu, îi strigă lui taică-său. 

Bărbatul ar fi vrut să-i spună „Nu ţi-e rușine?” Frază care, ca 
un magnet, atrage conflictul. Dar nu spuse nimic, era prea 
tulburat. 

— Gunoi ești tu. Știi doar să tragi sfori ca să faci rost de 
lucrări pe vreun șantier. Mereu prietenii tăi sunt mai buni decât 
ai mei. Și mereu ne lipsește câte ceva. 

— Ție nu ţi-a lipsit niciodată nimic. 

— Cin’ ţi-a zis? 

Annalisa și mama asistau la ceartă; la fiecare frază tonul era 
și mai ridicat, și la fel și teama c-ar putea auzi vecinii. 

— Tăceţi amândoi din gură, gata, interveni mama. 

Tatăl și fiul rămăseseră nemișcaţi. Nas în nas. Îşi suflau unul 
celuilalt în față, dar niciunul nu dădea înapoi. Annalisa îl luă de 
umeri pe fratele ei, iar mama, pe soț. Reușiră să-i despartă, unul 
la adăpost, în camera sa făcută praf, celălalt, dincolo de o ușă 
devenită acum graniţă interzisă. 

e 

Annalisa își pregăti rucsacul, ieși din baie și zise: 

— Sunt gata. 

— De ce iei rucsacul? zise brusc Dronă. 

— Pentru că am chestii în el. 

— Ce chestii? 

Ea nu-i răspunse. Dronă își simţea gura amară, avea 
respiraţia grea de parcă limba lui mestecase nămol toată 
noaptea, în esofag avea o mlaștină care urca și cobora. Nu 
reușise să salveze pe nimeni. Nu avea puterea să facă nimic, 
nici împotriva, nici în favoarea cuiva, și totuși era convins, ca 
toți ceilalţi, că a intra în paranza însemna să devii ceva mai 
mult, să fii mai mult decât ești tu însuți. Acum, în schimb, se 
vedea obligat să stea la locul lui, neputincios. 

— Hai, curaj! rupse tăcerea Annalisa. 

Ea era cea care-l încuraja. Dronă era dezgustat și teroarea lui 
cea mai mare acum era că surorii lui ar fi putut să-i placă o 
chestie de genul ăla. Annalisa, însă, nu voia decât să iasă cât 
mai repede din acea situație. _ 

Coborâră în stradă și se urcară pe scuter. In față, Dronă, ea, în 
spate. Ajunseră în via dei Carbonari când paranza era în 


VP - 196 


formaţie completă. Bătură la ușă. 

Deschise Nicolas: 

— O, Dro, da’ n-aveai cheie? De ce-ai bătut? 

Dronă nu răspunse. Intră și-atât, nu mai voia să folosească 
niciodată cheia. Se duse să se trântească pe canapea. 

— Ciao, Annali. 

Zeci de „ciao” răsunară în cameră, ca un „bună ziua” în clasă 
când intră profesorul. Erau toţi foarte excitaţi și, mai ales, 
îngrijoraţi. 

— Bun, zise Annalisa, hai să trecem la treabă ca să terminăm 
cât mai repede cu circul ăsta. 

— Eh, făcu Maharajahul, cât mai repede... încet, încet. 

Bătea cu mâna aerul din fața lui de parcă ar fi dirijat o 
simfonie, ca să indice că regizorul era el. 

— Bine că ești tu sora cea responsabilă. Nu ca fratele tău, 
Antonio. 

— Hai, gata cu povestea asta, răspunse Annalisa. 

Drago n-avea liniște, zise: 

— Hei, Maharajahule, da’ chiar trebuie să facem asta? Hai, c-a 
înţeles c-a făcut o prostie. Și-n plus, ce treabă are Annalisa? 

— Hei, Drago, îi replică Maharajahul, gura. 

Drago nu aprecie deloc asta: 

— Vorbesc când are pula mea chef! Cu atât mai mult cu cât 
asta-i casa mea. 

— Nu, asta e casa tuturor. Și casa ta. Acum e casa paranzei. 
Și, oricum, nu e ca și cum dacă repeţi o chestie de o sută de ori, 
prima dată nu ţine, dar a suta oară, da. Nu ţine nici a suta oară. 

— Mie mi se pare exagerat. Dronă a făcut o prostie, atât. 

— lar începi? repetă Nicolas. Nu vrei să scoţi peștele la aer? 
Ține-l în pantaloni. Gata. Cu asta am încheiat discuţia. 

— OK, gata, am auzit destule, Drago, zise Dinţișor. 

Drago aruncă o privire către Annalisa ca și cum i-ar fi spus că 
mai mult nu putea face. Ea nu dădu niciun semn c-ar fi apreciat 
încercarea: dezgustul pe care-l simțea pentru paranza era 
deplin. Intră în baie și, după doar câteva minute, își făcu apariţia 
arătând ca o divă. Paranza nu văzuse niciodată atâta 
plenitudine și atâta senzualitate la un loc. Sau, mai bine zis, 
văzuse doar pe YouPorn, pe nenumăratele canale de pe 
YouPorn, sursa singurei lor educaţii sentimentale, crescuți cu 
laptopurile ca niște prelungiri ale propriilor braţe. Annalisa 


VP - 197 


înțelesese că trebuie să se prezinte ca una dintre eroinele alea 
porno. Așa urma să fie totul mult mai rapid. 

lată-i. Toţi la un loc în acea cameră, păreau așezați și pregătiţi 
pentru o poză de grup, cei mai mici de statură în faţă, ceilalţi în 
spatele lor și, în mijloc, fața transfigurată a lui Biscuit. Intrase 
învăţătoarea. Clasa era acum ochi și urechi. Pentru câteva clipe 
s-au simţit toți analizaţi, trecuţi în revistă, unii își trăgeau nasul, 
alţii își așezau tricoul, alţii își băgau mâinile în buzunare căutând 
cine știe ce. Văzuţi așa, prin prisma distanţei care se crease 
odată cu intrarea Annalisei, păreau ceea ce de fapt erau: niște 
puști. În acele clipe părea că fiecare dă seama exclusiv pentru el 
însuși, că nu exista niciun grup, nicio paranza, nicio pedeapsă. 
Învăţătoarea intrase ca să-i întrebe, pe fiecare în parte, de ce 
erau în stare. În tot acel timp infinit cât le-a luat să-și reintre în 
sine, stăteau parcă aplecaţi deasupra unui hău care-i lăsase 
lipsiți de orice apărare sau, mai curând, înspăimântați, cu 
șireturile dezlegate, cu gândurile rătăcite, cu ochii care nu știau 
dacă să privească sau să se ascundă. 

Apoi, cu un declic, totul reveni acolo unde trebuia. Annalisa, 
care n-ar fi avut cum să perceapă acel sentiment de completă 
rătăcire, îngenunche în faţa lui Nicolas. Când păru pe punctul să 
înceapă, Dronă își îndreptă privirea către picioare, înfigându-și 
în urechi căștile din care duduia muzica, astfel încât să nu poată 
auzi nimic. Dar Maharajahul îl împiedică imediat: 

— Dronă, Dronă! urlă Nicolas, forțându-l să-și scoată căștile și 
să ridice ochii spre el. Ai văzut ce se întâmplă dacă vrei să i-o 
tragi paranzei pe la spate? Paranza apoi ţi-o trage ea ţie, ţie și la 
tot neamul tău. Ridică-te, Annali, du-te și îmbracă-te. 

— Nuuu, pe bune? îi scăpă lui Pește-moale, excitat. 

— Văăă, zise și Biscuit, nuuu. 

Dronă ar fi vrut să-l îmbrăţișeze, ca și cum înțelesese dintr- 
odată lecţia. Nicolas, de la înălţimea celor șaisprezece ani ai săi, 
se simţi atât de bătrân și de înţelept, că i-ar fi plăcut să i se 
sărute mâna; ar fi vrut să aibă mandibulele umflate ca cele ale 
lui Marlon Brando, ale lui don Vito Corleone, dar fu nevoit să se 
mulțumească cu privirile dezamăgite ale paranzei, cu aerul 
uimit al Annalisei și cu gratitudinea încremenită a lui Dronă, 
incapabil să scoată vreun cuvânt sau să-și modifice acea 
expresie incredulă care i se întipărise pe faţă. Totul fusese o 
înscenare. lar Nicolas adora înscenările, i se părea că-și scrie 


VP - 198 


scenariul propriei puteri. 

Annalisa se ridică și rămase în faţa lui Nicolas, era aproape 
cât el de înaltă. ÎI privi ca și cum băiatul ar fi emanat un miros 
respingător, apoi rosti: 

— Mi-e scârbă de voi toţi, inclusiv de fratele meu. Apoi, 
respiră adânc și zise: Dar acum trebuie să-l lăsaţi în pace. | se 
șterge vina. 

Nimeni nu schiţă niciun gest. 

Annalisa se apropie și mai mult de Nicolas: 

— | se șterge vina? Spune! 

— | se șterge vina, i se șterge... Dronă aparține paranzei. 

— Ce privilegiu..., zise Annalisa și, întorcându-i spatele, se 
duse la baie să se îmbrace. 

Băieții, în picioare, nu-și dezlipiră ochii de pe fundul ei, până 
când fata dispăru în spatele ușii. Apoi, unul după altul, se 
îndreptară spre ieșire. Inșiraţi pe scări, cu Nicolas înainte, care 
pocni din limbă: 

— Kebab? întrebă. 

lar ceilalți răspunseră în unanimitate: 

— Kebab, kebab. 

Doar Dronă rămase pe loc, așteptându-și sora ca să o ducă 
înapoi acasă. 


VP - 199 


PARTEA A TREIA 


e Furtuna 


Secretul prăjelii de pește mărunt, frittura di paranza, 
e să știi să alegi peștii mici: niciunul nu trebuie să fie 
disproporționat fată de ceilalţi. Dacă îti rămâne în dinți 
osul de hamsie înseamnă că hamsia e prea mare, dacă 
recunosti, între toți, calamarul, pentru că nu l-ai ales 
suficient de mic, atunci nu mai e paranza: e un 
amestec de ce-ai găsit. Paranza e atunci când tot ceea 
ce iți ajunge în gură poti mesteca fără să deosebești 
un pește de celălalt. Este peștele pe care nu l-a vrut 
nimeni, resturi, doar impreună capătă gust. Dar 
trebuie să știi cum să-l dai prin faină, îţi trebuie una de 
calitate, apoi felul în care sunt prăjiți îi dă 
binecuvântarea finală. Să obtii exact acel gust e o 
bătălie care se sfârșește pe metalul încins al tigăii, în 
lichidul stors din măsline, uleiul, în inima grâului, făina, 
în sucul stors din mare, peștii. Știi că ai câștigat atunci 
când totul e în echilibru și când paranza are un gust 
unitar în gură. 

Paranza se termină imediat, la fel de repede cum se 
naște. Prăjit și mâncat, prăjit și halit. Trebuie să fie 
caldă atât cât era marea de caldă atunci când peștii au 
fost pescuiți noaptea. Când se ridică în barcă plasele, 
pe fund rămân aceste minuscule ființe pierdute în 
întreaga masă de pește, plătici încă necrescute, 
merluciu ce n-a apucat bine să înoate. Peștele se 
vinde, iar ei rămân pe fundul lăzilor, printre bucățile de 
gheață. Unul câte unul, nu au preț, n-au nicio valoare; 
adunați la un loc într-un con de hârtie devin 
delicatese. În mare nu însemnau nimic, în plasă nu 
însemnau nimic, la cântar nu atârnă nimic, dar pe un 
platou devin delicatese. Apoi, în gură, totul e mărunțit 
la grămadă. Împreună pe fundul mării, împreună în 


VP - 200 


plasă, împreună în faină, împreună în uleiul încins, 
împreună în dinti și uniți în gust - doar unul, gustul de 
paranza. Dar, odată în farfurie, ai putin timp s-o 
mănânci. dacă se răcește, partea crocantă se 
desprinde de pește. Mâncarea devine cadavru. 

Rapid te naști în mare, rapid ești pescuit, rapid 
sfârșești în uleiul încins din tigaie, rapid ajungi între 
dinți, rapidă e plăcerea. 


e La comandă 


Nicolas vorbi primul. Erau cu toţii la Noul Maharajah ca să 
sărbătorească noul an. Anul care urma să-i lanseze în viitor. 

Drago și Briato erau pe terasă, la îmbulzeală. Erau prinși toți 
în numărătoarea inversă de la miezul nopţii, în Posillipo, la malul 
mării, cu o sticlă de șampanie Magnum în mână, cu degetul 
mare gata să dea drumul la dop. Se legănau de colo-colo purtaţi 
de acea maree umană care sărbătorea frenetic anul care stătea 
să vină. Contactul fizic cu ţesăturile subţiri ale hainelor de damă, 
mirosul de aftershave tipic unei vârste pe care ei încă n-o 
aveau, discuţiile prinse din zbor printre personaje care păreau 
să aibă lumea la degetul mic... totul era ameţitor. Pe terasă, 
paranza se pierdea și se regăsea, acum săreau de bucurie 
împreună și se înlănţuiau apucându-se cu mâinile după mijloc, 
acum vorbeau în gura mare cu persoane pe care nu le văzuseră 
niciodată. Niciodată nu se pierdeau din ochi, dimpotrivă, se 
căutau fie și doar ca să schimbe un zâmbet care voia să 
însemne că totul era fantastic. lar anul următor avea să fie și 
mai și. 

Cinci, patru, trei... 

Nicolas simţea asta mai mult decât ceilalţi, dar pe terasă nu 
călcase deloc. Când DJ-ul invitase lumea să iasă să privească 
spre mare, o îmbrăţișase strâns pe Letizia și se lăsă dus de 
mulțime, dar apoi rămase blocat, în timp ce ea era împinsă spre 
terasă. Rămase acolo, în picioare, în faţa ferestrelor de unde 
păreau toţi îngrămădiţi ca într-un acvariu supraaglomerat, după 
care se întoarse spre separeul care acum era al lor, separeul 
care, datorită lui Oscar, era mereu la dispoziţia paranzei. Se 


VP - 201 


așeză pe un fotoliu de catifea fără să-i pese că era ud de 
șampanie și rămase așa până când ceilalţi veniră după el, 
făcându-l fraier că pierduse o fază cu o tipă megadrogată care 
se dezbrăcase și soțul trebuise s-o acopere repede cu o față de 
masă. Nicolas spuse doar: 

— Trebuie să se înţeleagă că nimeni nu mai e la adăpost. Că 
blocurile, magazinele și scuterele, barurile și bisericile există 
fiindcă le dăm noi voie să existe. 

— Ce vrei să zici, Maharajahule? întrebă Briato. 

Era la a șaptea cupă de șampanie Polisy și dădea din mână ca 
să îndepărteze mirosul de sulf provenit de la focurile de artificii 
care se dezlănțuiseră afară. 

— Că tot ce există în cartierul ăsta ne aparţine. 

— Ne aparţine o pulă! N-avem noi bani să cumpărăm tot! 

— Ce legătură are? Nu trebuie să punem mâna pe tot. Ne 
aparţine de drept, e al nostru, dacă vrem, putem să dăm foc la 
tot. Trebuie să înţeleagă toţi că tre' să bage capu-n pământ și 
să-și ţină gura. Asta trebuie să înţeleagă. 

— Și cum înţeleg? li împușcăm pe toţi ăia care nu ne lasă să 
comandăm? interveni Dinţișor. 

Își lăsase haina cine știe pe unde și-și etala cămașa violet cu 
mânecă scurtă de sub care se întrezărea tatuajul cu rechin pe 
care și-l făcuse de curând pe antebraţ. 

— Exact. 

Exact. 

Fusese suficient acel cuvânt, care aduse după el multe altele, 
și apoi încă și mai multe. O avalanșă de cuvinte. Peste ani își vor 
aminti, oare, că totul începuse cu un singur cuvânt? Că acel 
cuvânt - pronunţat în timp ce în jurul lor petrecerea se 
dezlanţuia - declanșase totul? Nu, nimeni nu va reuși să 
reconstruiască momentul, și nici n-ar fi avut vreo importanţă. 
Pentru că nu era timp de pierdut. Nu aveau timp să crească. 

e 

Oamenii ieșiți liniștiți la plimbare în Piazza Dante auziseră 
zgomotul înainte ca ei să-și facă apariţia. Curiozitate și pericol; 
pentru o clipă, cine era la plimbare sau se oprise la o cafea 
rămase nemișcat. Piazza Dante este toată înconjurată de 
hemiciclul Forului Carolino, care datează din secolul al XVIII-lea 
și, de când a devenit zonă exclusiv pietonală, braţele elegante 
reprezentate de cele două edificii Vanvitelli au căpătat un aer 


VP - 202 


nou. Cu atât mai puternică fu, în acel soi de oază de frumuseţe 
urbană, percepţia că ceva se întâmpla, ceva ce-ar fi putut fi un 
represaliu, un atac sau o surpriză. Întâi un zumzăit și primele 
gloanţe trase în aer, înainte de intrarea în scenă. Zumzăitul 
crescu, crescu, crescu, până când își făcură apariţia în formaţie 
compactă, ca un roi de viespi, dinspre Port Alba și începură să 
tragă la întâmplare. Veniră în viteză, împinși spre lumină, ca un 
echipaj de poliție în momentul asaltului. Făcură zigzaguri de-a 
lungul pieţei, în jurul statuii lui Dante, pe care o luară drept 
ţintă, pentru ca apoi să tragă în vitrine și ferestre. 

Incepuse sezonul asalturilor*?. Teroarea e metoda cea mai 
economică și mai rapidă ca să iei în stăpânire un teritoriu. Epoca 
în care comanda cine cucerea teritoriul stradă cu stradă, alianță 
după alianţă, om cu om, apusese. Acum trebuiau puși toţi la 
pământ deodată. Bărbaţi, femei, copii. Turiști, comercianți, 
locuitorii cartierului. Metoda e democratică pentru că toţi cei 
care se află pe traiectoria proiectilelor trebuie să-și ferească în 
egală măsură capetele. lar să organizezi un asalt e ușor. E 
suficient, cum fu în acest caz, doar un cuvânt. 

Paranza lui Nicolas începuse dinspre periferii. Din Ponticelli, 
din Gianturco. 

Un mesaj pe grup - „mergem în excursie” - și haita pleca pe 
scuter, SH 300 sau Beverly. Armele sub șa sau băgate în 
pantaloni. De toate felurile. Berette Parabellum, revolvere sau 
Smith & Wesson 357. Dar și Kalașnikovuri și mitraliere M12, 
arme de război cu încărcătoarele cât se poate de pline, pentru 
că degetul trebuie să se ridice de pe trăgaci doar după ce 
muniția a fost epuizată. Nu exista niciodată un ordin precis. La 
un moment dat se începea să se tragă, oriunde, la nimereală. 
Nu se lua ca ţintă ceva anume. În timp ce cu o mână accelerau 
și corectau traiectoria ca să evite obstacolele, cu cealaltă 
deschideau focul. Infigeau proiectilele în semnele de circulaţie 
cu „Cedează trecerea”, iar coșurile de gunoi începeau să verse 
sânge negru, de putreziciune; apoi îi dădeau iar bice ca să 
revină pe mijlocul străzii și trăgeau puţin mai sus ca să 
nimerească balcoanele, acoperișurile, fără să uite de magazine, 


32 La stesa indică un mod de a acţiona al organizaţiilor camorriste menit să 
disemineze frică și care presupune, așa cum descrie Saviano, un grup care trage de 
pe scutere la întâmplare, în vitrine, uși, semne de circulaţie, stâlpi de iluminat etc., în 
timp ce oamenii încearcă să se protejeze întinzându-se la pământ (stendersi, a se 
întinde). 


VP - 203 


de staţiile de autobuz sau de mijloacele de transport în comun. 
Nu era timp de privit în jur, erau posibile doar mișcări rapide ale 
ochilor pe sub căștile integrale ca să verifice dacă nu e poliţie la 
pândă sau echipe mobile, cu armele pregătite. 

Nu aveau nici măcar timp să vadă dacă au lovit pe cineva. 
Fiecare cartuș tras conţinea implicit și o ipotetică imagine, care 
se repeta cu fiecare foc: un cap care se apleacă, urmat de 
corpul care caută acel punct în care să se aplatizeze și să 
dispară. În spatele unei mașini, în spatele unui balcon, în spatele 
unui petic verde abandonat care ar fi trebuit să înfrumusețeze 
un sens giratoriu. Teroarea pe care Nicolas și ceilalţi o vedeau 
pe fetele oamenilor era teroarea care avea să-i facă să preia 
controlul. Acţiunea durează câteva secunde, ca o incursiune a 
forțelor speciale, pentru ca apoi, odată ce treaba e terminată 
într-un cartier, să se treacă la următorul. A doua zi aflau din 
ziare cum ieșise exact, dacă fuseseră pierderi colaterale, 
victime. 

Apoi veni rândul centrului vechi. „Hai pe Toledo”, propusese 
Lollipop. Zis și făcut. Trebuiau să disemineze și acolo frica. 
„Trebuie să-i îngălbenim pe toţi”, zicea. Culoarea fricii, a 
icterului, a diareii. Pe panta spre Toledo, imediat după Piazza 
Dante, accelerară în ritm ameţitor. Doar Nicolas reuși să-și 
păstreze simţurile intacte în acea goană nebună și observă, nu 
putea să nu observe, imediat după Piazza Doria d'Angri, printre 
cei care se aruncau la pământ, observă profilându-se silueta 
unei femei care continua să rămână în picioare, ba chiar înainta 
spre intrarea din spălătoria deasupra căreia stătea scris „Blue 
Sky”. Maică-sa îl recunoscu, îi recunoscu, și nu făcu alt gest 
decât cel obișnuit, să-și treacă mâna ca un pieptăn prin părul 
negru. Trecură prin dreptul ei găurind bine vitrina magazinului 
de îmbrăcăminte situat de cealaltă parte a străzii, puţin mai jos. 

In Piazza della Carită făcură câteva ture în jurul copacilor și al 
mașinilor parcate, și la fel și prin Galleria Umberto |, ca să audă 
ecoul cartușelor trase. Apoi se întoarseră spre magazinul 
Disney; acolo unii dintre ei traseră la nivelul pământului. Un 
bărbat de origini slave care cânta la acordeon întrerupsese la 
jumătate un cântec plin de melancolie și se îndrepta în ritm lent 
spre staţia de metrou Toledo. Se prăbuși la pământ în timp ce 
toţi ceilalţi începeau să se ridice. Între timp, gașca o luase deja 
spre Cartierul Spaniol, pierzându-și urma în sus, spre San 


VP - 204 


Martino, ca și cum roiul ar fi trebuit să-și ia zborul și să străbată 
astfel orașul ca să poată întrezări efectele artileriei puse în 
mișcare. Rezultatul l-au aflat, ca de obicei, de la știri, dar în acea 
seară văzură pe ecran primul lor mort: îl văzură pe acel bărbat 
îngenuncheat peste acordeonul său, într-un lac de sânge. Era 
cunoscut pe stradă datorită unui cântec pe care-l cânta des, 
despre o fată care, ca să nu moară, ceruse o gutuie galbenă de 
la Istanbul, dar logodnicul ei se întorsese abia trei ani mai târziu 
și fata între timp se dusese pe altă lume. 

— Nuuu, al meu e ăsta, zise Pește-moale. 

— Nu prea cred, e al meu, zise Dinţișor. 

— Nu, e al meu, zise Nicolas, iar ceilalţi îl lăsară s-o creadă, cu 
un amestec de neplăcere și respect. 

Acum că semănaseră, urma momentul recoltei. 

Era prea devreme să pună stăpânire pe pieţele de desfacere, 
nu erau încă suficient de mari ca să facă planuri mărețe. 
Invăţaseră bine lecţia de la Copacabana. „Ori una, ori alta, ori te 
ocupi cu extorsiuni, ori controlezi pieţele de distribuţie de hașiș 
și cocaină! Pentru extorsiuni erau pregătiţi. Cartierul era ca un 
sat fără câini, venise momentul lor și trebuiau să acționeze. 

Nicolas identificase primul magazin, un distribuitor de 
motociclete Yamaha pe via Marina. La aniversarea lui de 
optsprezece ani paranza contribuise cu bani să-i plătească 
permisul, fiecare frate de sânge pusese din buzunarul propriu o 
sută cincizeci de euro. Tatăl lui îi făcuse cadou un Kymco 150, 
un scuter proaspăt ieșit din fabrică în valoare de 2 000 de euro. 
Se dusese cu fiul lui la garaj și, plin de mândrie, ridicase ruloul. 
Scuterul Kymco negru strălucea; văzând funda roșie de pe 
apărătoarea roții din faţă, Nicolas se abţinu cu greu să râdă. li 
multțumise tatălui, care-l întrebă dacă nu avea chef să dea o 
tură de probă, dar Nicolas îi răspunsese că poate altă dată. ȘI-I 
lăsase acolo, întrebându-se unde greșise. 

Pe scuterul Kymko se urcă a doua zi. Funda roșie nu mai era. 
Se grăbi spre distribuitorul Yamaha, adunându-i pe ceilalți pe 
drum și explicându-le unde se îndreptau. 

Când angajaţii văzură șarpele de scutere făcând slalom 
printre scuterele expuse în fața magazinului, se temură imediat 
de un jaf. N-ar fi fost prima dată. Paranza parcă în faţa vitrinei 
de sticlă care dădea înspre birouri și Nicolas intră singur. Urlă că 
trebuie să vorbească cu directorul, că avea să-i facă o 


VP - 205 


propunere pe care n-o putea refuza. Clienţii dinăuntru îi făcură 
loc, privindu-l cu o expresie de teamă amestecată cu 
dezaprobare. Cine era puştiul ăla? 

Dar Nicolas, odată identificat directorul - un tip de vreo 40 de 
ani cu o cărare elegantă și mustață stil Dali -, începu să-l 
îmbrâncească lovindu-l în piept, paf, paf, paf, făcându-l să dea 
înapoi și să rămână în birou, un cub cu pereţi transparențţi. 
Nicolas se așeză pe fotoliul de director, își întinse picioarele pe 
birou și-i făcu semn bărbatului din faţa sa că putea alege un 
scaun dintre cele destinate clienţilor. Directorul, care își masa 
pieptul acolo unde îl lovise Nicolas, încercă să-i răspundă, dar fu 
redus la tăcere: 

— Mustăcioară, încearcă să te calmezi. Acum îţi oferim noi 
protecție. 

— Dar noi n-avem nevoie de nicio protecţie, încercă să spună 
directorul, care nu înceta să-și tot șifoneze cămașa în dungi. 
Durerea nu se dădea dusă. 

— Prostii. Oricine are nevoie de protecţie. Facem așa, zise 
Nicolas. 

Apoi își dădu jos picioarele de pe birou, se apropie de director 
și-i apucă mâna care acum se oprise din acea mișcare. l-o 
strânse tare într-a sa, iar cu cea liberă începu să-i care pumni 
exact unde-l mai lovise. 

— Îi vezi pe tovarășii mei afară? Trec pe-aici în fiecare vineri. 

Pumn. Pumn. Pumn. 

— Acum începem cu un act de vânzare-cumpărare. 

Pumn. Pumn. Pumn. 

— Asta e Kymco-ul meu. E nou. N-are nicio zgârietură. Face 
cât un T-Max? 

Pumn. Pumn. Pumn. 

— Face, face, zise directorul cu un fir de voce. Și cu 
documentele cum facem? 

— Mă numesc Nicolas Fiorillo. Maharajahul. Ți-ajunge? 

(J 

Apoi veni rândul vânzătorilor ambulanti. 

— Toți care vând pe bulevard trebuie să cotizeze, clarifică 
Nicolas. Le băgăm pistolu-n gură la toți negrii ăştia de căcat și le 
luăm zece, cinșpe euro pe zi. 

După care, trecură la magazine. Intrau explicând că din acel 
moment ei comandă și apoi stabileau cifra. Pizzerii, săli de jocuri 


VP - 206 


așteptau în fiecare joi vizita lui Dronă și Lollipop, însărcinaţi cu 
strânsul banilor. „Mergem la tratamentul săptămânal”, scriau pe 
grup. Pentru ca apoi, în scurt timp, să lase treaba asta în seama 
vreunui marocan disperat, în schimbul unei sume derizorii care-i 
acopereau casa și masa. 

Totul fu foarte simplu, totul fu foarte rapid, era suficient să nu 
ieși din zona ta de competenţă. Și dacă la magazinul alimentar 
proprietarul făcea figuri, era suficient să scoată pistolul - o 
vreme, Nicolas folosi vechiul Francotte, îi făcea plăcere să-l 
simtă, îi umplea mâna pistolul ăla - și să i-l bage adânc pe gât 
până-i venea să vomite. Dar erau puţini cei care încercau să 
opună rezistență, iar apoi mai era și câte unul care se prezenta 
singur dacă până joi seara, când trăgea obloanele, nu apăruse 
încă nimeni. 

Așa da, intrau bani, și nu puţini. Cu excepţia lui Drago, 
niciunul dintre ei nu văzuse atât de mulţi la un loc. Se gândeau 
la portofelele dezumflate ale părinţilor care munceau cât e ziua 
de lungă, care ajungeau la exasperare trăgând din greu, cu 
joburi mai mari sau mai mici, și simțeau că ei înțeleseseră mult 
mai bine decât părinţii lor cum stă treaba. Că sunt mai înțelepți, 
mai adulţi. Se simțeau mai bărbaţi decât propriii lor taţi. 

Se adunau mereu la cuib și numărau în jurul mesei salata, 
bancnote mai mici sau mai mari. În timp ce făceau un joint și 
Tucanu' arma și dezarma pistolul - era un zgomot de fond de- 
acum, el nici nu-și mai dădea seama -, Dronă făcea socotelile - 
ținea contabilitatea -, își nota totul pe iPhone și abia apoi 
împărțeau banii. Apoi se relaxau cu obișnuitul meci de 
Assassin's Creed, comandau obișnuitul kebab și, odată luată 
ultima înghiţitură, în totală libertate, se duceau să spargă banii. 
În grup sau împreună cu prietenele lor și, câteodată, chiar de 
unul singur. Rolex de aur, smartphone ultimul model, pantofi 
Gucci din piele de piton, încălțări sport Valentino, purtau ţoale 
de firmă din cap până-n picioare, până la nelipsiţii chiloţi Dolce 
& Gabbana; le trimiteau prin curier zeci de trandafiri roșii 
prietenelor lor acasă, inele Pomellato, stridii și caviar și râuri de 
șampanie Veuve Clicquot consumate pe canapelele de la Noul 
Maharajah - unde, de fapt, nu prea le plăceau toate felurile alea 
gelatinoase și cu miros puternic, deci se întâmpla să plece de- 
acolo și să se ducă să mănânce paranza prăjită ca lumea, 
servită în conuri de hârtie, la botul calului sau așezați pe 


VP - 207 


scutere. Banii, așa cum intrau, la fel se duceau. Gândul de a 
pune ceva de-o parte nici nu le trecea prin cap: ideea era să 
facă bani imediat, ziua de mâine nu exista. Să-și îndeplinească 
orice moft, dincolo de orice noţiune de nevoie. 

Și creștea paranza. Creșteau câștigurile și creștea respectul 
pe care-l citeau în ochii oamenilor. „Oamenii încep să ne ţină la 
distanţă, înseamnă că vor să fie ca noi”, zicea Maharajahul. 
Creșteau și ei, chiar dacă nu aveau timp să observe asta. 
Ziceamcă încetase să se mai spele cu litri de Topexan, acneea 
care-i torturase chipul părea în sfârșit mulțumită de activitatea 
depusă, îi lăsase ca amintire semne care-i dădeau un aer de 
persoană trecută prin viaţă. Drago și Pește-moale se 
îndrăgostiseră deja de cel puţin trei ori și de fiecare dată jurau 
că dăduseră peste dragostea vieţii lor. li vedeai călare pe 
telefon scriind fraze găsite pe internet pe site-uri de profil sau 
declaraţii de eternă fidelitate: ea era cea mai frumoasă, soarele 
care le lumina existenţa, ea era cea care trebuia să-i iubească 
indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Briato se dăduse bătut în fața 
veșnicelor miștouri ale lui Nicolas, care-l acuza că-și pieptăna 
părul pe spate ca un milanez, așa că se rase în cap. O vreme 
purtase șapcă și, de câte ori apărea, devenea ţinta unor noi 
ironii. „Fuggedaboutit”, îi ziceau în cor. Și asta în sine nu era 
deloc o jignire pentru unul ca el care-și făcuse din Donnie Brasco 
o mantră de rostit zilnic, dar se plictisise să-i tot audă, și așa, 
într-o zi, șapca ajunsese într-un sertar. Dinţișor și Lollipop 
mergeau la sală împreună și erau amândoi în formă, chiar dacă 
primul încetase să mai crească, în timp ce Lollipop continua să 
se lungească și părea că n-are de gând să se oprească 
niciodată. Învăţaseră și să meargă cu pieptul scos în faţă și 
brațele depărtate de corp, ca și cum ar fi avut niște bicepși care- 
i împiedicau să le ţină lipite de corp. Umerii deja largi ai 
Tucanului deveniseră și mai largi, robuști, aripile tatuate pe 
spate păreau tot mai mult că-și iau zborul. Biscuit îmbobocise și 
el. De azi pe mâine crescuse cu câţiva centimetri buni, iar 
picioarele lui, cu toate drumurile alea pe bicicletă, deveniseră 
două leviere automate. Dronă nu mai purta nici el ochelari, îi 
înlocuise cu lentile de contact, ţinea dietă și prin urmare nu mai 
mânca kebab și nici pizza prăjită. Și Nicolas se schimbase, și nu 
pentru că începuse să consume cocaină, care asupra lui nu avea 
același efect ca asupra paranzei. Euforia lui era una controlată. 


VP - 208 


Când Drago îi vorbea, în spatele privirii lui intuia o continuă 
ruminație: vorbea, râdea, dădea ordine, se prostea împreună cu 
ceilalți, dar nu lăsa niciodată garda jos, nu-și întrerupea 
niciodată un raţionament, la care nimeni altcineva nu era invitat 
să participe. Uneori, ochii lui Nicolas îi aminteau de ochii tatălui 
său, Nunzio Viceregele, ochi cu o sclipire pe care el n-o avusese 
niciodată. Dar aceste gânduri ale lui Drago erau ca niște fulgere 
care, imediat ce atingeau pământul, dispăreau fără să lase 
urme. 

In ce se transformau ei? Nu era timp nici măcar să încerce să 
răspundă. Trebuiau doar să meargă înainte. 

— Cerul este limita, zicea Nicolas. 


e Piete 


Tăcerea nu se poate rupe pentru că tăcerea nu există. Nici 
măcar deasupra unui ghețar la o înălțime de patru mii de metri: 
până și acolo se aude un scârţăit. Chiar și pe fundul mării: bum- 
bum-ul inimii te însoțește și acolo. Liniștea seamănă mai 
degrabă cu o culoare. Are mii de nuanţe, și cine se naște într-un 
oraș precum Napoli sau Mumbai sau Kinshasa reușește să le 
perceapă și să facă diferenţa. 

Paranza era la cuib. Era zi de împărțit banii. Suma lunară care 
îi revenea fiecărui membru al paranzei forma o grămadă care 
ocupa masa joasă de cristal. Încercaseră mai întâi Briato, apoi 
Tucanu' s-o împartă în părți egale, dar în final nu-i ieșise nici 
unuia socoteala. Era mereu câte unul căruia îi revenea mai puțin 
decât altora. 

— Briato, zise Biscuit, care avea în faţă zece bancnote de 
douăzeci de euro și privea la cele de o sută care răsăreau dintre 
degetele lui Dronă, dar tu nu făceai la școală contabilitate? 

— Nu, interveni Pește-moale, el o futea pe profesoară, dar aia 
tot l-a lăsat corigent. 

O poveste veche, foarte probabil falsă, dar ei nu se săturau s- 
o pomenească, iar de-acum Briato nici nu mai reacţiona, mai 
ales în acel moment în care nu-i ieșea împărțirea. 

Drago apucă banii de la fiecare și îi aruncă din nou la 
grămadă pe masă, ca atunci când se începe o partidă de cărţi, și 


VP - 209 


încremeni cu o bancnotă de douăzeci de euro în mână. Părea un 
jucător pregătit să arunce asul pe masă. 

— Ce pula mea e liniștea asta? 

Ridicară toţi capetele ca să înțeleagă nuanţa acelei liniști. 
Nicolas ieși primul din cuib, ceilalți, după el. Biscuit încercă să 
spună că înainte de o explozie nucleară, văzuse într-un film, se 
lasă mereu acea liniște, după care BUM, cenușă, dar erau deja 
toți în stradă, aliniaţi să asiste cum cartierul Forcella se 
pregătea să ia o pauză. Sigur, zgomotul, în fond, nu încetează 
niciodată, era doar o nuanţă, dar era suficient. 

La bifurcația de la intrarea în cartier, traficul se blocase, un 
vechi camion pentru mutări cu numele aproape șters pe lateral 
se oprise de-a curmezișul străzii și deschisese ușile din spate. 
De la ferestrele caselor din jur, de pe trotuare, din mașinile care- 
și opriseră motoarele, se oferea ajutor, dar exprimat fără 
convingere, doar ca să se pună bine, pentru că cei care urmau 
să se ocupe de acea mutase fuseseră deja aleși. Paranza 
Capelloni. Băieţii făceau dus-întors între camion și intrarea în 
clădire, cea de la bifurcaţie, locul de onoare. Mobilier vechi, de 
cel puțin două generaţii, extrem de greu, dar lăsat intact de 
timp, ca și cum ar fi rămas sub o folie de plastic decenii la rând. 
Trei capelloni transpirau sub o statuie cu Madonna di Pompeii 
înaltă de doi metri. Doi dintre ei îi ţineau de picioare pe San 
Domenico și Santa Caterina da Siena, în timp ce al treilea ţinea 
Madona de aureolă. Oftau, asudau, înjurau fără să le pese de 
toţi sfinţii ăia. Lângă ei, ca un paznic la oi, White îi coordona și 
urla. 

— Dacă o facem pe Madona să cadă, Madona ne face pe noi 
să cădem. 

Apoi, lampadare de cristal, o canapea dintr-o țesătură groasă 
de un roșu-Pompeii decorată cu frunze de aur, scaune cu spătar 
înalt ca niște tronuri, fotolii, cutii de carton pline ochi cu servicii 
de farfurii. Tot ce ai nevoie ca să începi o viaţă în stil mare. 

Dacă paranza Maharajahului, lipită cu spatele de zidurile 
clădirilor de vizavi, ar fi ridicat ochii de la acel spectacol vreo 
zece metri mai sus, ar fi observat-o pe noua stăpână a casei, 
Maddalena, zisă și Curmare, la fereastra peste care se apleca. 
Era supărată pe soțul ei, Crescenzio, zis Rohypnol, pentru că ea 
ar fi vrut mult să iasă cu el pe stradă, să dea o tură prin cartier, 
să cunoască zona. Dar soțul fusese de neclintit și, în acel 


VP - 210 


apartament încă gol, încerca să-i explice că el nu putea ieși cu 
ea, nu erau în siguranţă, ea, însă, putea, n-o oprea nimeni. El 
făcuse douăzeci de ani de pușcărie, ce mai conta dacă mai 
rămânea puţin închis între patru pereți? Crescenzio încerca să-și 
calmeze soţia, dar ecoul acelei case goale și băiatul ăla, Pipilică, 
care întreba încontinuu „Vă place cum am văruit?”, îi 
zădărniceau eforturile. 

Zece metri mai jos, capellonii dispăreau la intrare și apoi 
reapăreau cu mâinile goale, gata de o altă tură de descărcat. 
Numai White nu făcea nimic, fuma joint după joint și gesticula 
ca un dirijor de orchestră. 

Nicolas și ai lui nu îndrăzniseră să facă nici măcar un pas. Pur 
și simplu nu reușeau, rămăseseră cu gurile căscate, continuau 
să se benocleze ca niște pensionari la săpăturile pentru o nouă 
canalizare. Aia nu era o mutare, era sosirea unui rege însoţit de 
curtenii lui. 

Biscuit fu primul care deschise gura: 

— Nico, da' cine e? 

Paranza întreagă se întoarse spre Nicolas, care făcu un pas 
înainte până la marginea trotuarului și, cu o voce rece, care le 
dădea fiori, zise: 

— Vezi, Biscuit, să cari mobilă în spate poate fi o plăcere. 

— Pentru cine? 

— Știu eu pentru cine, și mai făcu câţiva pași, ca să se 
desprindă de paranza, să ajungă lângă White, să-i șoptească 
ceva la ureche în timp ce acesta își aprindea încă un joint și-l 
ducea la gură, iar cu cealaltă mână se trăgea de coada de 
samurai - un smoc de păr slinos - pe care și-o lăsase să crească. 

Se îndepărtară și intrară în sala de la bar. Clienţii obișnuiți 
erau în stradă, asistau și ei la spectacol. White se întinse pe 
masa de biliard, își ţinea capul sprijinit cu o mână. Nicolas, în 
schimb, stătea în picioare nemișcat, cu pumnii strânși pe lângă 
corp. Transpira de furie, dar nu voia să-și șteargă fruntea, nu 
voia să se arate slab în fața lui White. În cele trei minute cât le 
luase să ajungă la bar, White, fără niciun ocoliș, îi spusese lui 
Nicolas că din acel moment cartierul era în mâinile lui 
Crescenzio Rohypnol. Așa se hotărâse. Să stea, deci, cuminţi el 
și puștanii lui. 

Niciunul dintre ei nu-l văzuse vreodată pe Crescenzio 
Rohypnol, dar toţi știau cine e și de ce ajunsese la Poggioreale 


VP - 211 


acum douăzeci de ani, când don Feliciano și ai lui erau departe, 
la Roma, la Madrid, la Los Angeles, convinși că puterea pe care 
o instauraseră era indestructibilă. Dar fratele lui don Feliciano, 
Viceregele, nu reușise să ţină piept cui voia să ia sub stăpânire 
Forcella profitând de vidul de putere. Ernesto zis Boa, om al lui 
Mâncăfoc, din cartierul Sanità, se instalase la Forcella. Ca să 
comande. Ca să o supună celor din Sanità. In ajutorul 
Viceregelui venise clanul Faella, venise bossul Sabbatino Faella, 
tatăl Motanului. Și venise și braţul lui armat, Crescenzio Ferrara 
Rohypnol. El a fost cel care l-a eliminat pe Boa, și a făcut-o într-o 
duminică, în timpul slujbei, în fața tuturor, ca să declare că 
puterea lui don Feliciano rămăsese intactă datorită lui Sabbatino 
Faella. Eterna luptă dintre monarhiile din Forcella și Sanită fu din 
nou pusă pe pauză, atât timp cât centrul orașului Napoli 
rămânea împărţit între doi suverani, așa cum voiseră 
dintotdeauna familiile din afara lui. 

Crescenzio era un heroinoman de modă veche, iar în pușcărie 
reușise să supravieţuiască doar datorită socrului, tatăl lui 
Curmare, care reușea să facă să-i parvină în spatele gratiilor folii 
de Rohypnol. Comprimatele îl ajutau să scape de tremurat, îl 
împiedicau s-o ia razna din cauza sevrajului, însă îi încetiniseră 
puţin reflexele, uneori părea narcotizat. Insă, evident, nu 
suficient de mult, de vreme ce fusese numit cap zonal. 

Nicolas privea surâsul lui White lăţindu-i-se pe faţă, cu dinţii 
maro ieșiți în afară. Fraierul ăsta, gândea Nicolas, nu-și dă 
seama că e un sclav. 

— Deci îţi place s-o iei? începu Nicolas. 

White se întinse și mai tare pe masă și-și încrucișa mâinile la 
ceafă, ca și cum s-ar fi tolănit pe iarbă la soare. 

— Îţi place s-o iei? repetă Nicolas, dar White continuă să-l 
ignore, poate nici nu auzea acele cuvinte. 

Nu simţea nici scrumul jointului scuturându-i-se pe ceafă. 

— Chiar așa mult îţi place, White? Cu scuipat sau fără? 

White se ridică brusc în fund, într-o stranie poziţie de yoga. 
Trase avid din joint, să-și facă puţin curaj. Și poate să mai scape 
de rușine. 

— Fă-mă să-nțeleg, zise Maharajahul. Motanu' i-o bagă în cur 
lui Copacabana. Copacabana i-o bagă în cur lui Rohypnol. Și 
Rohypnol ţi-o bagă în cur ţie! Zic bine? 

White își dezlegă coada, părul redeveni o claie ciufulită. 


VP - 212 


— Facem cu schimbul, zise, și se întinse la loc pe masă. 

Nicolas era extrem de furios, ar fi vrut să-l ucidă pe White în 
acel moment, cu mâinile goale, să-l strângă de gât până 
devenea albastru, ba mai mult, ar fi vrut să urce cele patru etaje 
până la apartamentul lui Rohypnol și să-i omoare pe el și pe 
soția lui, să preia controlul în Forcella, să preia ceea ce 
Copacabana îi dăduse pe la nas să adulmece. Dar nu era timp. 
leși din bar și, cu pași lungi, ajunse la paranza, care nu se 
clintise niciun metru de unde o lăsase. Capellonii duceau un 
cufăr care nu putea trece nicicum de intrare. Nicolas își ocupă 
locul printre oamenii lui, ca și cum asta ar fi fost ultima piesă 
dintr-un puzzle, piesa care recompune imaginea completă. 
Biscuit, fără să se întoarcă spre șeful lui, întrebă încă o dată: 

— Da' la cine duc mobilele? 

— Duc mobilele cui a fost trimis aici să ne facă să devenim 
furnicile lui Motanu'. 

— Maharajahule, zise Tucanu', ce vrei să zici? Trebuie să 
mergem imediat la Copacabana. 

— Să mergem să-i zicem că am înțeles mesajul. 

Bătu din picioare, mâinile înfipte adânc în buzunarele 
pantalonilor, își trase nasul. Paranza își pierduse liniștea 
contemplativă. 

— Ce vrei să zici? zise Tucanu'. 

— Că Copacabana ne-a tras-o. Ne-a luat cheile de la Forcella. 

— Și acum ce facem? 

— Ne revoltăm. 

e 

Nicolas le spusese să vină la Noul Maharajah. În seara aia. 
Pusese să fie aduse în separeu nouă fotolii mici pentru oamenii 
săi, iar pentru el alesese un tron din catifea roșie, pe care de 
regulă Oscar îl folosea la petrecerile de majorat. li așteptase 
așezat pe el. Era îmbrăcat cu un costum gri-închis pe care-l 
cumpărase cu câteva ore înainte, după discuţia cu White. O 
luase pe Letizia și intraseră în primul magazin din centru care le 
ieșise în cale. Apoi își luase pantofi Philipp Plein cu catarame și o 
pălărie cu boruri mari Armani. Puse la un loc, nu prea mergeau 
unele cu altele, dar pe Nicolas nu-l interesa. li plăcea cum se 
reflecta lumina de la Noul Maharajah în acei pantofi de cinci sute 
de euro. Cu ocazia asta decisese să-și și aranjeze barba. Voia să 
fie perfect. 


VP - 213 


Bătea darabana pe braţele de alamă și-și urmărea armata 
cum se îndoapă cu șampanie Moët & Chandon. Drago îl întrebă 
ce sărbătoreau dat fiind că acum trebuiau să fie în subordinea 
lui Rohypnol, dar Nicolas nu catadicsi să-i răspundă, limitându- 
se să arate înspre tăvile cu prăjituri și paharele cu șampanie. 
Din club ajungea un ritm de 120 BPM, probabil o petrecere 
plictisitoare de zi de naștere, care avea să dureze ceva. Bun, 
gândi Nicolas când fură în formaţie completă, și le ceru tuturor 
să se așeze pe fotolii. Îi avea pe toţi în faţa lui, apostolii săi. Un 
semicerc în care ochii erau obligaţi să se îndrepte doar către el. 
Își plimbă privirea de la dreapta la stânga, apoi din nou de la 
stânga la dreapta. Drago probabil trecuse pe la bărbier, pentru 
că umbra dezordonată pe care o purta pe chip în acea 
dimineaţă fusese acum reordonată într-o dungă perfectă. Briato 
își pusese o cămașă albastră, încheiată până la gât, în timp ce 
Dronă alesese un tricou mulat. Incepuse să se ducă și el la sală 
și lucra din greu la pectorali. Și Pește-moale era la patru ace, de 
data asta abandonase pantalonii lălâi în favoarea unei perechi 
de North Sails cu talia ușor lăsată și tiv ridicat, de sub care i se 
zăreau mocasinii. 

Toţi sunt frumoși, gândi Nicolas, privindu-i și pe Tucanu', pe 
Lollipop, pe Ziceamcă și pe Dinţișor. Și acel gând, pe care dacă 
l-ar fi exprimat ar fi fost prilej de miștouri toată noaptea, trecu 
fără jenă. Și Biscuit era frumos, cu faţa aia de copil care nu-și 
pierduse încă rotunjimea copilăriei. 

— Ce sărbătorim? Că trebuie să ne supunem lui Rohypnol? 
repetă Drago. 

Acum Nicolas ar fi fost obligat să răspundă, și-ar fi vrut să 
răspundă că poate știau deja de ce erau acolo să ciocnească, 
dat fiind că erau toţi aranjaţi în felul ăla, ca și cum intuiseră că 
ziua aceea nu însemna o înfrângere. 

— Paranza nu se supune niciodată nimănui, zise Nicolas. 

— Am înţeles, Nico, dar acum a venit ăsta, și a venit pentru că 
așa a hotărât Motanu'. 

— lar noi punem mâna pe pieţe. Luăm tot sub control. 

Mecanismul nu trebuia învăţat. Și cu atât mai puţin explicat. 
Crescuseră cu el. Acel sistem în „franciză” era vechi de când 
lumea, funcționase mereu și avea să funcţioneze mereu. Șefii 
fiecărei pieţe erau figuri pe care le recunoșteau într-o mie, 
administratori unici ai mărfii, care aveau o singură obligaţie: să 


VP - 214 


plătească, la fiecare sfârșit de săptămâna, cota către clanul care 
controla acea zonă. De unde luau marfa? Aveau un furnizor sau 
mai mulţi? Aparţineau clanului? Erau întrebări pe care le-ar fi 
pus doar cine nu crescuse cu toate astea. O formă de capitalism 
fără inimă, care permite acea distanţă necesară cât să poţi face 
afaceri fără probleme. Și dacă apoi șefii pieţelor își trăgeau și ei 
o mică parte, clanul tolera acest lucru, era premiul pentru 
rezultatele obţinute. N-ar trebui să funcționeze toate firmele 
așa? 

Să preiei pieţele înseamnă să preiei cartierul, să cucerești 
teritoriul. Doar taxele de protecţie și plata lunară de la 
vânzătorii ambulanți nu te lasă să prinzi rădăcini. Îţi aduc bani, 
dar nu fac să-ţi crească rădăcini. Nicolas vedea totul 
desfășurându-se în fața ochilor. Marijuana, haşiş, cobret, 
cocaină, heroină. Urmau să facă totul pas cu pas, mișcarea 
potrivită la momentul potrivit și la locul potrivit. Nicolas știa că 
unele lucruri nu puteau fi evitate, dar putea să imprime viteză 
procesului și mai ales să-și lase amprenta, adică să lase 
amprenta paranzei sale. 

In seara aia n-au râs. Nici nu s-au așezat picior peste picior și 
nici nu s-au bâţâit pe fotolii. Pentru a doua oară în acea zi, 
paranza rămăsese pietrificată. Acesta era visul care în sfârșit 
găsea calea să se materializeze. Tot ce făcuseră până atunci 
fusese o cursă nebună spre acel obiectiv, pe care Nicolas 
avusese curajul să-l numească. Pieţele. 

Nicolas se ridică și puse mâna pe capul lui Drago. 

— Drago, zise, tu preiei via Vicaria Vecchia. 

Și ridică brusc mâna, ca și cum ar fi rostit o formulă magică. 

Drago se ridică din fotoliu, își îndreptă palmele spre plafon și 
începu să le miște în sus și-n jos de parcă ar fi ridicat o greutate 
invizibilă. Raise the roof. 

Ceilalţi aplaudară, se auziră și câteva fluierături. 

— Bine, Drago... 

— Briato, tu mergi să comanzi în via delle Zite, proclamă 
Nicolas și-și lasă mâinile pe coama lui. 

— Briato, zise Biscuit, dacă vrei să comanzi, tre' să începi să 
faci multe flotări dimineaţa... 

Briato se prefăcu că-i dă un pumn în nas și apoi îngenunche în 
faţa lui Nicolas, înclinând capul. 

— Dronă, șmechere, continuă Maharajahul, pentru tine am 


VP - 215 


Vico Sant'Agostino alla Zecca. 

— Ai-ai-ai, zise Briato, care se dusese să-și umple iar paharul, 
așa poţi să-ţi pui toate gadgeturile alea să lucreze în slujba 
noastră. 

— Du-te, mă, Briato, de-aici... 

— Lollipop, tu ai Piazza San Giorgio. 

Pe măsură ce Nicolas împărțea piețele, fotoliile se goleau, iar 
cine primise deja propria piaţă - propria piaţă! - îl felicita pe cel 
nominalizat după el, îl îmbrăţișa, îi luă capul în mâini și îl privea 
fix în ochi; arătau ca doi războinici gata să descindă pe câmpul 
de luptă. 

Lui Ziceamcă îi reveni Piazza Bellini, iar lui Pește-moale, o 
piaţă situată între via Tribunali și San Biagio dei Librai. 

— Ziceamcă, te-ai scos! 

— Dinţișor, zise Maharajahul, Piazza Principe Umberto cum ţi 
se pare? 

— Cum să mi se pară, Maharajahule? Rupem! 

Nicolas se întoarse și se duse să-și toarne șampanie. 

— Am terminat, da? Mergem să comandăm? 

— Dar tu, Maharajahule? întrebă Dinţișor. 

— Eu iau lucrarea la domiciliu, piaţa mobilă. 

Biscuit, care era așezat pe fotoliul din mijloc, îl văzuse pe 
Nicolas perindându-i-se prin faţă de cel puţin patru ori. Se 
simţea ca un jucător de rezervă ignorat de antrenor. Îi tremura 
buza, își înfipsese unghiile în braţele fotoliului, își concentra 
privirea într-un punct oarecare, încercând să ignore râsetele 
zgomotoase ale prietenilor care tocmai îi făceau urări celui care 
nu primise nimic. 

Nicolas dădu pe gât șampania dintr-o singură înghiţitură și 
apoi îi ceru lui Biscuit să se ridice. Rușinat, Biscuit se apropie de 
șeful lui, care-i puse o mână pe umăr: 

— Te-ai căcat pe tine, așa-i? Mai ai pantalonii uscați? 

Alte râsete și alte pahare ciocnite. 

Apoi Nicolas îi dădu o lovitură ușoară după ceafă și-i 
încredință și lui o piaţă. Piaţa lui. O piață micuță. O pieţușcă. 

Acum petrecerea putea cu adevărat să înceapă. 


VP - 216 


* Amm''a scassà i ciessi: 


Avusese loc un atentat. Erau toți așezați în faţa laptopului lui 
Dronă ca să vadă imaginile cu explozia și portretele 
atentatorilor. 

— Băi, în pula mea, iote ce bărbi au ăia, zise Tucanu'. 

— Văă, sunt cam ca ale noastre, zise Pește-moale. 

— Aștia au coaie, băi, zise Nicolas. 

— Mie mi se pare că sunt niște nenorociți. Omoară la 
întâmplare. Au omorât un copil, zise Dinţișor. 

— Ți-au omorât ţie copilul? 

— Nu. 

— Atunci ce te fute grija? 

— Da' puteam să fiu și eu acolo. , 

— Da' erai? Așteptă cât să audă un „nu” și concluzionă: Aștia 
au coaie. 

— Ce pula mea zici, Nicolas? Băi, Marahajahul s-a ţăcănit. 

Nicolas se așeză pe masă, lângă computer. Se instală acolo și 
îi privea pe toţi în ochi: 

— la gândiţi-vă. Cine e dispus să moară ca să obţină ceva are 
coaie, punct. Chiar dacă acel ceva e un căcat, religie, Allah, pula 
mea. Cine acceptă să moară ca să obţină ceva e tare. 

— Și eu cred asta, că au coaie, zise Dinţișor. Dar pentru noi nu 
e bine. Vor să ne fută femeile, vor să-i dea foc lui lisus. 

— Da, da’ eu respect pe cine acceptă să moară. li respect și 
pentru c-au băgat frica în toată lumea. Asta înseamnă că ai 
reușit în viaţă, să moară mama, ai reușit dacă fac toți în 
pantaloni când te văd. 

— Ştii ceva, Maharajahule? Mie îmi place că barba asta e o 
chestie care-i sperie pe oameni, zise Lollipop. 

— Pe mine nu mă sperie, zise Biscuit, care nu avea încă nici 
urmă de barbă. Și apoi, voi doar nu v-aţi lăsat barbă pentru că 
faceţi parte din ISIS. 

— Nu, dar nu-mi displace, zise Nicolas, și postă imediat un 
„Allah Akbar”. 


35 Expresie al cărei sens se schimbă în funcţie de context. Aici este folosită cu sensul 
aproximativ de „a da peste cap ordinea actuală”, „a arunca situaţia în aer”. Cuvânt cu 
cuvânt s-ar traduce prin „a sparge WC-uri”. Este unul dintre numeroasele exemple de 
creativitate lexicală tipică zonei. 


VP - 217 


Într-o clipă, la postarea lui se adună un cârd de comentarii 
indignate. 

— Vă Maharajahule, s-au luat rău de tine, zise Briato. 

— Să se ia, mi se rupe. 

— Ştii ce cred eu, Maharajahule? zise Tucanu'. Mie mi-e silă în 
primul rând de bogaţii care nu riscă nimic, pentru că cine are 
bani, dar nu știe să mânuiască o armă nu știe să obţină singur 
ceea ce-și dorește, cine are bani că-i intră un salariu baban sau 
o pensie merită să-i piardă, banii ăștia, eu așa zic. Adică, mie îmi 
place cine face bani riscând. Da' acuma, pe bune, ăștia sunt 
niște nenorociţi: dacă iei pușca și tragi în copii, ești un imbecil. 

Ziceamcă se ridică să-și ia altă bere, aruncă o privire către 
ecranul care arăta a enșpea oară imagini de la explozie și spuse: 

— În plus, chestia asta că se aruncă în aer, nu sunt de acord. 
Numai muiștii fac asta. 

— Da, corect, făcu Drago. Băi, frate, continuă adresându-i-se 
lui Nicolas, una e că cineva, ce știu eu, e omorât că preia 
controlul într-o piaţă sau într-un jaf sau când vrea să-l elimine pe 
altu'. Și alta e să vrei să mori. Asta nu-mi place. E pentru idioţi. 

— Și uite așa noi, clătină sceptic din cap Maharajahul, o să 
rămânem mereu o paranza de peștișori mărunți. Ne mulțumim 
cu puțin. 

— Maharajahule, da' de ce te plângi? Suntem pe punctul să 
devenim regii orașului, și tu știi asta. 

— Pentru că nu așa se schimbă lucrurile. 

— Eu nu vreau să schimb nimic, zise Tucanu', eu vreau să fac 
bani și-atât. 

— Tocmai asta e ideea, zise Nicolas, și i se aprinseră acei ochi 
negri, tocmai asta e. Noi trebuie să comandăm, nu trebuie doar 
să facem bani. 

— Amm''a scassà i ciessi, comentă Biscuit. 

— Ca să ajungi să comanzi, oamenii tre’ să te recunoască, să- 
ți facă plecăciuni, să înţeleagă că tu o să fii acolo pentru tot 
restul vieţii lor. Oamenilor tre' să le fie frică de noi, lor de noi, nu 
nouă de ei, concluzionă Nicolas, parafrazând paginile din 
Machiavelli pe care le avea întipărite bine în memorie. 

— Deja se cacă toţi pe ei de frică de câte ori ne văd, făcu 
Dinţișor. 

— Ar trebui să facă toţi coadă la ușa noastră ăia care vor să 
intre în paranza, dar nu e nimeni, spuse Nicolas. 


VP - 218 


— Mai bine așa, făcu Pește-moale, suntem siguri că nu 
pătrunde și vreun spion? 

— Spion, nespion, zise Nicolas clătinând din cap, paranza a 
fost dintotdeauna considerată ceva în subordinea cuiva, cum 
zice poliția când arestează pe vreun executant: paranza lui... 

— Bratul armat, zise Dronă. 

— Exact, iar eu nu vreau să fiu braţul nimănui. Noi trebuie să 
fim mai mult de-atât, trebuie să mâncăm străzile, să le înghițim 
de vii. Până acum doar am făcut bani, dar de-acum tre’ să ne 
gândim să comandăm. 

— Ce înseamnă asta? Ce pula mea tre’ să facem, după 
părerea ta? întrebă disperat Tucanu'. 

Paranza nu înţelegea, se învârteau în jurul unei semnificaţii pe 
care nu reușeau să o pătrundă. 

— Cu banii se comandă. Punct, îndrăzni Dinţișor. 

— Ce bani, mă? Cât câștigăm noi e cât face un boss în două 
săptămâni sau firma de construcţii Criviello într-un weekend! Se 
dădu jos de pe masă și se duse și el să-și desfacă o bere. Să 
moară mama, nu se poate cu voi. Voi nu-ntelegeţi, n-o să- 
nțelegeți niciodată niciun căcat. 

— Oricum, zise Lollipop ca să închidă acea discuţie care părea 
să meargă-n gol ca un scuter vechi, de-asta îmi place să-mi las 
barbă, și-și mângâie barba bine îngrijită, pentru că așa le e frică 
de noi, Maharajahule. 

— Ba mie nu mi-e nicio frică de barbă, zise Drago, răstignit pe 
canapea și pregătind un joint. Aia din Sanità au toți bărbile lungi 
și nu fac deloc pe mine când îi văd. 

— Noi nu, dar lumea, da, răspunse Maharajahul. 

— Mie nu-mi place barba lungă, în pula mea, repetă Drago. 

— Mie îmi place la greu, lui Nicolas îi place, lui Dronă îi place, 
deci lasă-ţi-o și tu să crească, hai s-avem o uniformă, plusă 
Lollipop. 

— E mişto chestia asta cu uniforma, zise Maharajahul. 

— Băi, da’ eu zic că lu’ Drago mai mult de-atât nu-i crește 
barba, e copil încă, ca și Biscuit. 

— Sugi pula, fraiere, răspunse Drago, nu avem aripile tatuate 
pe spate? Aia e uniforma, direct în carne, nu o chestie care ţine 
de bărbier. 

Nicolas nu-i mai asculta. Pieţele fuseseră împărţite, e 


A 


adevărat, îi încredinţase fiecăruia câte una, dar să le ia practic 


VP - 219 


sub control era altceva. Niciunul, cu excepţia lui, nu părea să fi 
realizat cu adevărat că între cele două chestii era la mijloc un 
ocean. Dar el se gândea că și oceanele se pot traversa și că, 
dacă te-ai născut futangiu, nu există obstacole care să te poată 
opri. Limita e cerul. 

e 

Nicolas credea cu adevărat în abilităţile lui și în semne. Cu 
câteva zile în urmă, când Rohypnol încă nu se instalase în 
Forcella ca o ploșniţă care suge sânge, îl zărise pe Dumbo în 
oraș cu scuterul lui Aprilia Sportcity și în spate, ţinându-se de el, 
văzuse o femeie de vreo 50 de ani. Nu o recunoscuse imediat, 
pentru că mergeau în zigzag cu o viteză demențială, dar ceva se 
declanșase în mintea lui. Prin urmare, se luase după ei și 
înțelesese cine era tipa. Era Țarina, văduva lui don Cesare 
Acanfora zis Negus, regina de la San Giovanni a Teduccio și 
mama noului rege, Maimuţăcâine. Adevăratul ei nume era 
Nataşa, iar soțul ei fusese ucis de oamenii Arhanghelului pentru 
că se dăduse de partea clanului Faella, deși lucrase mulți ani în 
asociere cu clanul Grimaldi. După ce-l plânsese pe Negus, Țarina 
își impusese un unic obiectiv: să aibă exclusivitate pe heroină în 
tot orașul Napoli. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu extorsiuni, nu 
armate, doar oameni care aveau ca sarcină să protejeze acest 
business. Fiul ei, Maimuţăcâine, fusese arestat în acest context. 
Nu era un boss, era un broker. Apoi Motanu' reușise să găsească 
alte canale de aprovizionare și astfel cei din clanul Acanfora 
începeau să piardă teren. 

Niciodată o poreclă nu fusese mai potrivită ca Maimuţăcâine. 
Tipul nu-şi revenise niciodată complet după ciupercile 
halucinogene pe care le băgase la șaișpe ani și acum, la 
douășunu, saliva ca un câine când folosea prea multe „s”-uri 
într-o frază și se mișca în salturi ca o maimuţă prinsă pe picior 
greșit de un zgomot neașteptat. „Trebuie s-o tragi pe nas, nu s-o 
bagi în venă”, zicea când vorbea despre heroină. „Dacă ţi-o bagi 
direct în venă, te transformă într-un zombi din The Walking 
Dead, ceva scârbos.” 

Nicolas unea punctele între ele. Dinţișor - Dumbo - Țarina - 
Maimuţăcâine - Heroina. 

Dinţișor și Dumbo erau ca doi fraţi, și de la ei la Maimuţăcâine 
pasul era mic. Puștiul era respectat, chiar dacă era mic și molâu. 
Nu trăsese niciodată cu arma și violenţa îl speria, dar fusese 


VP - 220 


închis la Nisida și asta era suficient. N-ar fi făcut niciodată parte 
din paranza, și el știa asta, dar când Nicolas îl rugă să-l ajute să 
ajungă la Maimuţăcâine, nici nu clipi. 

— Sigur că da, doar atât spusese. 

lată, deci, un alt punct care se unea. Maimuţăcâine îl primi pe 
Nicolas așa cum primești un străin. Cu neîncredere. Era întins în 
pat în apartamentul pe care-l folosea pentru întâlniri, în San 
Giovanni a Teduccio, și mângâia o pisică siameză care torcea. 
Se uita la un reality show la televizor și îl invitase pe Nicolas să 
intre doar după ce oamenii lui îl controlaseră din cap până-n 
picioare. 

— Maimuţă, vrem heroina voastră, zise Nicolas. 

Fără niciun preambul, direct la ţintă, ca să unească și ultimul 
punct. 

Maimuţăcâine îl privi ca pe un copil care venise să-l implore 
să-l lase să tragă și el cu pistolul. 

— OK, hai să zicem c-ai venit să mă saluţi. 

— Motanu' cumpără de la alții și tu știi asta. 

— OK, hai să zicem c-ai venit să mă saluţi, repetă 
Maimuţăcâine. 

Pe același ton, din aceeași poziţie. 

— Trebuie să vorbesc cu maică-ta? zise Nicolas. 

Își îngroșase vocea, așa încât amenințarea să capete forţă. 

— Eu sunt capul familiei. 

Maimuţăcâine goni pisica, închise televizorul și se ridică în 
picioare. Totul într-o secundă. Cel pe care-l avea în faţa ochilor 
nu mai era un copil, era o oportunitate. Poate că sărea în gol, 
dar prefera asta decât să fie scos din joc de Motanu', care acum 
începuse să cumpere de la sirieni. 

— Dar trebuie să-mi plătiți mie heroina. 

— Îți pot oferi 30 000. 

— Pula mea, cu atât o iau eu. 

— Exact, Maimuţă... heroina pe care o plasăm noi trebuie să 
fie disponibilă pentru toată lumea. Eu o vând cu 35 de euro 
gramul... acuma aia cea mai de căcat se vinde cu 40, iar aia 
bună cu 50. Noi o dăm pe cea mai bună cu 35. Dă-mi trei luni, 
Maimuţă, și-n tot Napoliul o să rămână doar heroina ta. Doar tu. 

Perspectiva de a avea distribuţie în tot orașul pentru marfa sa 
îl convinsese pe Maimuţăcâine, iar în timp ce accepta 
propunerea, Nicolas avea deja în minte mișcarea următoare. 


VP - 221 


Care era și cea mai complicată, pentru că nu erau suficiente 

momelile simple, frazele bine construite și lămpile marine de 

pescuit paranza. Acum ar fi trebuit să expună pe larg toată 

strategia. Se duse să-și mai ia o bere și printre urletele 

tovarășilor care începuseră să joace Call of Duty, îi trimise un 

mesaj lui Păsărică. De data asta nu-i fu greu să fixeze întâlnirea. 
e 

Nicolas trebuia să aleagă între bețiv, pescar, macho. Avea în 
faţa ochilor bibelourile din ceramică de Capodimonte. Era prețul 
de plătit profesoarei Cicatello. Se duse la vânzătoarea din 
magazinul din zona Tribunali în care intrase și, nehotărât, arătă 
înspre vitrina plină ochi de bomboniere și statuete. 

— Care? 

— Ala..., spuse întinzând mâna și arătând la întâmplare. 

— Care? repetă vânzătoarea, urmărind cu ochii degetul lui 
Nicolas. 

— Ăla! 

— Asta? întrebă ea apucând un bibelou. 

— Da, OK, care vrei tu... 

Il băgă în rucsac, își puse casca integrală, porni T-Max-ul și 
plecă. 

Să intre în zona Conocal era mai complicat decât de obicei, 
pentru că acum devenise cunoscut. In ciuda faptului că avea 
cască integrală, se temea că va fi recunoscut de oamenii 
Motanului. De oamenii lui era sigur, ca niște soldaţi disciplinaţi 
ce erau, nu intrau în teritorii neautorizate. Nicolas conducea 
privind în stânga și-n dreapta, se temea să nu-l ajungă vreun 
glonţ sau să nu-l urmărească vreo mașină de poliţie. Tocmai din 
cauza acelei căști integrale asta nu era o ipoteză trasă de păr. 
Ajunse acolo unde Păsărică îi spusese să meargă: în faţa 
măcelăriei al cărei proprietar era bucătarul Arhanghelului. Într-o 
clipă, Bărzoiul urcă în spatele lui Nicolas pe scuter. Acum Nicolas 
avea acoperire, și avea și binecuvântarea necesară să poată 
intra în cartier. 

Parcă în garajul de la parterul clădirii văruite în galben-ocru. 
Era departe momentul când trebuise să facă rost de arme. 
Acum pieţele paranzei trebuiau aprovizionate cu iarbă și câţiva 
metri mai sus era omul care o putea face. 

Arhanghelul era așezat pe un fotoliu extensibil care îi amintea 
lui Nicolas de cele folosite în America pentru condamnaţii la 


VP - 222 


moarte. Din braţul lui ieșeau patru tuburi legate la un aparat cu 
un monitor în funcţiune, iar deasupra atârna o pungă de 
perfuzie. În ciuda complexităţii mașinăriei, încrengăturii de 
tuburi, sângelui roșu care curgea prin ele, neliniștitoarei și 
evidentei prezenţe a filtrului de purificare, imobilităţii forţate a 
pacientului, nu se simțea nicio tensiune, iar mașinăria nu 
producea alt zgomot decât bipăitul imperceptibil al 
monitoarelor. 

— Don Vittorio, da' sunteţi bolnav? 

Înainte să răspundă, cu mâna rămasă liberă, Arhanghelul îi 
făcu semn infirmierei să iasă. 

— Nu, ce bolnav. 

— Da’ atunci ce faceți în fotoliul ăsta? 

— Crezi că arestul la domiciliu îl primeam pe ochi frumoși? 
Medicul a zis că rinichii sunt obturaţi, mi-a cerut o avere ca să- 
mi completeze fişele medicale. Dar acum pot să-mi execut 
pedeapsa la domiciliu. Și oricum, nu e rău să-ţi mai cureţi 
sângele. După părerea mea, la vârsta mea, sângele curăţat îţi 
prelungește viaţa, nu? 

— Sigur că da... 

— Maharajahule, zise Arhanghelul, și rosti acele cuvinte 
zâmbind, știu c-ai pus la treabă sculele pe care ţi le-am dat. 
Trageţi în toate părțile. 

Nicolas aprobă măgulit. Arhanghelul continuă: 

— Dar nu lucraţi cum trebuie. Și făcu o pauză ca să privească 
aparatul care pompa sângele. Toate armele pe care le luați în 
mână, le luați fără mănuși. Lăsaţi tuburi de cartușe goale peste 
tot. Se poate așa ceva? Ce pula mea? Trebuie să vă învăţ eu 
până și regulile astea elementare? Sau sunteţi copii încă? 

— Staţi liniștit că pe noi nu ne prind, zise Nicolas. 

— De ce oi fi avut eu încredere într-un copil? De ce? zise 
Arhanghelul către Bărzoi, care apăruse în cadrul ușii de la 
bucătărie. 

— OK, deci vreţi să plec, don Vitto? zise Maharajahul. 

Arhanghelul continuă, fără măcar să-l asculte: 

— Prima regulă care face dintr-un bărbat un bărbat e să știe 
că nu mereu iese treaba bine, chiar mai mult, să știe că treaba 
poate să iasă o dată bine și de o sută de ori rău. In schimb, 
puștanii cred că treaba o să iasă de o sută de ori bine și 
niciodată rău. Maharajahule, tu trebuie să gândești de-acum ca 


VP - 223 


un bărbat, încetează să gândești că nu vă pot prinde. Dacă vor 
să ţi-o tragă, trebuie să-i faci să-și dea sângele, să se chinuie. 
Maharajahule, până acum voi aţi tras în ziduri... 

— Nu, nu-i adevărat, am și omorât un om. 

— Ei, nu, nu l-ai omorât tu, l-a omorât un glonţ tras aiurea de 
cine știe care dintre voi. 

Nicolas miji ochii. Era ca și cum Arhanghelul nu doar că avea 
spioni, ci le citea gândurile. 

— M-am antrenat pe negri... 

— Bravo! Și așa te simţi bărbat? Ce mare lucru să tragi în 
negri? Am greșit, nu trebuia să vă dau nimic... 

— Don Vittorio, suntem pe cale să cucerim centrul... ce pula 
mea vorbiţi acolo? 

— Trebuie neapărat să stau de vorbă cu maicăcta, 
Maharajahule. Toate înjurăturile astea, te simţi șmecher când le 
scoţi pe gură? Vezi că nu stai de vorbă cu tac-tu, măsoară-ţi 
cuvintele. Dacă nu, acuma faci stânga-mprejur. 

— Scuzaţi-mă... Adică nu, niciun scuzaţi-mă. Eu nu vă sunt 
subaltern, ba chiar vă fac o favoare. Apoi ridică vocea: Să moară 
mama, eu comand mai mult decât dumneavoastră, trebuie să 
recunoașteţi asta, don Arha, vă procur oxigenul vital pe care 
Motanu' a început să vi-l ia. 

Bărzoiul se apropie. Simţea cum atmosfera se încinge și nu-i 
plăcea, tonul lui Nicolas nu era pe placul lui. Arhanghelul îl liniști 
făcându-i un semn cu mâna. 

— Daţi-ne marfa pe care o aveţi, marfa pe care aici nu reușiţi 
s-o vindeti. Eu pot să vă fiu mâinile și picioarele care vă lipsesc. 
Cuceresc piețele, una câte una... marfa voastră putrezește 
acolo. Nu lăsaţi la preț ca să nu pară că sunteți în dificultate, dar 
nimeni nu vine până aici să cumpere. Doar narcomanii, și cu ei 
nu se fac bani. 

Arhanghelul ţinea mai departe mâna ridicată, făcându-i semn 
Bărzoiului să stea liniștit. Nicolas nu știa dacă să continue sau să 
se oprească. De-acum zarurile fuseseră aruncate, nu mai era 
cale de întoarcere. 

— Cineva care e pe moarte, don Vito, chiar dacă zice că se 
simte bine, înapoi la viaţă nu se mai întoarce. 

Arhanghelul strângea acum cu mâna stângă braţul fotoliului. 

— Cucerești piețele? De fapt, Motanu' are toate piețele în 
mâinile lui. Are Forcella, Cartierul Spaniol, Cavone, Santa Lucia, 


VP - 224 


gara, Gianturco... să mai zic? 

— Don Vittorio, dacă-mi daţi marfa, o impun în fiecare piaţă! 

— O impui? Atunci nu mai ești Maharajahul, ai devenit cumva 
Harry Potter magicianul? Sau ești rudă cu San Gennaro? 

— Nu e vorba de nicio magie și de niciun miracol. Noi trebuie 
să facem ca Google. 

Bossul miji ochii, forțându-se să înțeleagă. 

— După părerea dumneavoastră, don Vitto, de ce folosesc toţi 
Google? 

— Ce știu eu, habar n-am, pentru că e bun...? 

— Pentru că e bun și pentru că e gratis. 

Arhanghelul îi aruncă o privire Bărzoiului să vadă dacă el 
reușește să înțeleagă ceva, dar bărbatul deja își încruntase 
sprâncenele. 

— Marfa voastră putrezește neatinsă și dacă o dăm fără să 
câştigăm nimic, toți capii pieţelor or s-o ia. 

— Maharajahule, tu vrei s-o sugi cu gura mea? 

— Deci, Motanu' cumpără iarbă cu cinci mii kilul și o vinde cu 
șapte mii. În pieţe ajunge nouă euro gramul. Noi vindem totul cu 
cinci. 

— Maharajahule, gata, stop, spui prea multe prostii... 

Nicolas continuă, fixându-l cu privirea: 

— Pieţele nu trebuie să se oprească din vândut marfă de la 
Motanu'. Trebuie doar să vândă și marfa noastră. lar marfa 
voastră, Arhanghelule, e bună, e pură, mâna-ntâi... dar calitatea 
singură n-are valoare. 

Cuvintele lui Nicolas începeau să prindă, acum don Vittorio 
lăsase mâna jos și asculta cu atenție, la fel și Bărzoiul. 

— Eu știu pe cine vreau să elimin, e același om pe care vreţi 
să-l eliminaţi și voi. 

— Bine, dar noi ce câștigăm? 

— Nimic, don Vitto, exact ca Google. 

— Nimic, repetă Vittorio Grimaldi, scandând acel cuvânt pe 
care-l găsea tăios. 

— Nimic. Pe marfa pe care o aveți trebuie doar să vă scoateţi 
banii. Întâi devenim Google și apoi, când toţi cer de la noi, 
atunci le-o tragem. Atunci facem noi prețul. 

— Or să creadă toţi că e marfă proastă. Capii pieţelor or să 
creadă că le dăm otravă. 

— Nu, o încearcă și se conving. Dar și cocaină trebuie să ne 


VP - 225 


daţi, don Vitto, nu doar hașiș și marijuana... 

— Și cocaină? 

— Exact, și cocaină. Trebuie s-o vindeţi la patruzeci de euro. 

— Băi, cap de pulă, tu știi că eu o cumpăr la cincizeci de mii 
kilu’? 

— Motanu' o dă cu cincizeci și cinci la capii piețelor, care apoi 
o dau cu nouăzeci de euro gramul, și asta când e pură, nu tăiată 
cu pastă de dinți... 

— Da' așa, pe bune, o dăm cadou. 

— Imediat cum încep să cumpere de la noi, creștem prețul 
Uușor-ușor și ajungem la nouăzeci, la o sută. Și o scoatem și afară 
din oraș. 

— Ha, ha, ha, Arhanghelul râdea cu poftă, o ducem în 
America. 

— Normal, don Vitto, eu nu mă opresc aici. 

Bărzoiul era acum în spatele Arhanghelului și îi răsărise un 
zâmbet pe chip. 

— Tu vrei să comanzi, așa-i? 

— Eu deja comand. 

— Bravo, comandante. Da’ știi că nimeni nu poate avea 
încredere în tine? 

— Nu mă faceți să beau pișat, don Vitto, ca să vă demonstrez 
că puteți avea încredere. Pișat nu beau. 

— Ce pișat, mă? ldiotule. Eu n-am văzut niciun comandant 
care să nu fi eliminat pe nimeni. Îţi dau un sfat, Maharajahule: 
primul care te încurcă, du-te și împușcă-l. Dar singur. 

Acum era Nicolas cel care urmărea atent fiecare cuvânt al lui 
don Vittorio. Obiectă: 

— Păi dacă sunt singur, nu vede nimeni. 

— Mai bine. Umblă vorba, și tremură și mai tare. Și ţine minte 
că înainte de o treabă ca asta nu trebuie să mănânci, pentru că 
dacă te împușcă în burtă, se face cangrenă rapid. Trebuie să-ţi 
pui mănuși de latex, un trening și încălțări. La sfârșit trebuie să 
arunci tot. Ai înțeles? 

Nicolas făcu semn din cap că da, râdea. 

— Bine, hai să sărbătorim. Bărzoiule, adu șampania. 

Ciocniră în cinstea înţelegerii cu Moët & Chandon, paharele 
lipite unele de altele, dar gândurile le erau departe. Maharajahul 
visa să cucerească Napoliul, iar Arhanghelul să iasă din colivie și 
să zboare iar. Inainte să plece, Nicolas scoase din rucsac ce 


VP - 226 


cumpărase: 

— Don Vitto, ce spuneţi, îi place doamnei profesoare? 

În palmă avea un copil care ţinea o ghirlandă de trandafiri. 

— E chiar frumos mucosu-ăsta, ai făcut o alegere excelentă. 

În timp ce cobora deja prin trapă, îl ajunse din urmă vocea 
Bărzoiului: 

— Maharajahule? 

— Ce e? 

— Ești un ras. 

De jos, Maharajahul îl ţintui cu ochii lui ca niște ace cu 
gămălie negre și spuse: 

— Știu! 


e Walter White 


Nimic nu le ieșea. Se întâmpla ca băieţii nici măcar să nu 
reușească să se apropie de cine controla piaţa. Lollipop o păți 
mai rău decât toți. L-au atras într-un basso pretinzând că acolo 
puteau să discute mai bine despre marijuana pe care paranza o 
punea la bătaie și i-au tras un cot în nas, lăsându-l leșinat de 
durere. Se trezise două ore mai târziu legat de un scaun, într-o 
cameră fără ferestre. Nu știa dacă era noapte sau zi, dacă era 
tot în Forcella sau în vreo casă părăsită undeva la ţară. Incerca 
să strige, dar vocea i se lovea de pereţi, iar când încerca să se 
calmeze ca să capteze vreun sunet ce i-ar fi permis să-și dea 
seama unde se află, ajungea la el doar zgomotul apei care 
circulă prin ţevi. A doua zi l-au eliberat și a descoperit că 
petrecuse o noapte întreagă în apartamentul unde intrase. 

— Tai-o, fraiere, și transmite-le mesajul prietenilor tăi. 

Ceilalţi primiseră ameninţări, unul se trezise cu un Magnum la 
tâmplă, Briato fusese urmărit de trei scutere, Biscuit luase un 
bocanc în coaste și după două zile, când respira adânc, tot îl mai 
dureau încă plămânii. Erau trataţi ca niște copii care se credeau 
camorriști. 

Cei care controlau pieţele de pe vremea lui Cutolo le-au râs în 
față lui Nicolas și paranzei sale. Lor le ajungea marfa direct de la 
Motanu', și Rohypnol le asigura protecţia. De iarba și de heroina 
pe care le-o propuneau ei nici nu voiau să audă. Cine erau nou- 


VP - 227 


veniţii ăștia? Și cine se credeau ei? Să le dicteze ei regulile 
unora care erau născuţi înaintea părinţilor acelor fraieri? 

— Maharajahule, nu se mișcă niciun căcat, nimic. Hai să-i 
punem la pământ pe muiștii ăștia. 

La Noul Maharajah, la cuib, pe scuter. Nicolas îi auzea 
repetându-i asta de fiecare dată când o piaţă le refuza marfa. Și 
acum marfă aveau destulă. Din noaptea aceea când se 
întâlniseră la separeul lor trecuseră două săptămâni și nu 
reușiseră încă nimic. Nicolas făcuse rost de niște valize 
Samsonite imense ca să pună banii în ele, dar rămăseseră încă 
goale pe patul de la cuib. Să se ducă unde aveau armele la 
ascunzătoare, să ia zece Uzi-uri și să-i secere pe nenorociţii ăia 
care refuzau să plătească era un gând care-i trecuse des prin 
cap lui Nicolas, dar apoi se domolise și îi făcuse pe toţi să jure 
pe sângele paranzei că niciunul dintre ei n-o să răspundă cu 
vreo armă. Nu-și puteau permite un război deschis. Nu încă, cel 
puţin. l-ar fi avut contra pe Rohypnol, pe Motanu', pe Capelloni. 
Toți deodată. Nu, trebuiau să acționeze chirurgical, să lovească 
într-unul ca să înțeleagă toți, exact cum zicea fraza aia pe care o 
pusese pe contul lui de Instagram. Mai erau și cuvintele 
Arhanghelului, „n-am văzut niciun comandant care să nu fi 
eliminat pe nimeni”, pronunţate ca să-l ia peste picior, ca să-l 
umilească, la fel ca prima dată în apartamentul lui, când îl 
pusese să se dezbrace. Era adevărat, nu lăsase pe nimeni lat, 
dar ceea ce-l enervase mai tare era tonul. Omul ăla, prizonier în 
acei optzeci de metri pătraţi, le pusese la dispoziţie tot ce avea, 
arme, droguri, încredere, aproape fără să clipească, dar nu 
încetase niciodată să-l biciuiască din vorbe atunci când 
considera necesar. Respectul pe care-l ceruse și pe care-l 
obținuse de la paranza sa avea acum nevoie de botezul 
sângelui. 

Cine merita o lecţie era exact cine avea cea mai veche licenţă 
de vânzare. Să-l elimini pe cel mai vechi, era convins Nicolas, ar 
fi fost ca și cum ai fi șters un capitol din istorie. O să aibă apoi 
grijă paranza să scrie altul, cu reguli noi, cu oameni noi. Gata cu 
mizilicul ce le rămânea umflând preţurile, în buzunarele lor 
trebuia să rămână tot câștigul. 

Pepene era un tip cu obiceiuri precise. Administra piața așa 
cum un angajat conştiincios se prezintă punctual la serviciu, 
doar că el nu stătea opt ore pe scaun la birou, ci prefera să stea 


VP - 228 


la bar și să bea mojito după mojito, singurul lui viciu, moștenirea 
unei perioade scurte petrecute pe alte meridiane ca fugar. Il 
învățase el pe barman cum să prepare un mojito perfect - reţeta 
originală, nu amestecurile alea „greșite” pe care le dau puștanii 
pe gât și când se făcea ora cinci după-amiaza se ridica, își 
punea la subrat Gazzetta dello sport și pleca spre casă, un 
apartament situat la cinci sute de metri distanță. Mergea cu pas 
egal, apoi cobora în garaj să vadă dacă pisicile dăduseră gata 
bucățelele de carne pe care, în fiecare dimineaţă, când ieșea să 
meargă la bar, le lăsa în faţa oblonului. O viaţă plictisitoare, 
întrucâtva vrednică de milă, în care înainta pășind pe cărările pe 
care singur și le trasase cu mult timp în urmă. 

Nicolas cunoștea această rutină, i-o cunoșteau toţi. Știa câte 
cuburi de gheaţă trebuia să fie în paharul lui de mojito - cinci și 
toate de aceeași mărime -, ce pagini din Gazzetta citea mai întâi 
- campionatele internaţionale - și câte pisici hrănea în acel 
moment - două cu păr scurt, maro, aciuate cine știe de pe unde. 

Le spusese membrilor paranzei că în ziua aia puteau să ia o 
pauză, să facă ce vor, dar să stea departe de pieţe, că el avea 
de dat cuiva o lecţie. Nu trebuia să fie bătut la cap. Işi 
comandase de pe Amazon îmbrăcăminte la preţ convenabil, ca 
cea din Breaking Bad. Salopetă, mănuși, mască de gaze și o 
barbă falsă, pe care o aruncase imediat. li spusese lui Dinţișor 
să-i aducă o pereche de încălțăminte de protecţie, că oricum n-o 
folosea nimeni pe șantier. Băgase totul într-un rucsac de școală 
și apoi se ascunsese în spatele unuia dintre stâlpii de pe aleea 
din faţa garajelor de la blocul lui Pepene. Era o poziţie perfectă 
pentru că nimeni în afară de Pepene nu ajungea până acolo, 
garajul lui era ultimul. Se dezbrăcase și se îmbrăcase ca Walter 
White. Calm, cu precizie, făcând latexul mănușilor să adere bine 
pe piele, fără să rămână niciun gol de aer. Salopeta galbenă i se 
potrivea mănușă și, în ciuda faptului că era practic un fel de 
costum de carnaval, țesătura părea foarte rezistentă. Trebuia să 
fie o execuție curată, simplă, rapidă, fără să lase urme, cel puțin 
nu pe corpul său. Işi ridică gluga și își așeză masca pe cap, gata 
să fie lăsată în jos la momentul oportun. 

Cartușele filtrante ale măștii de gaze săreau în ochi ca 
urechile lui Mickey Mouse. Se ghemui cu spatele sprijinit de 
stâlp, cu pistolul în mână. Dintre toate armele pe care le avea la 
dispoziţie, alesese vechiul Francotte: asta era arma pe care și-o 


VP - 229 


dorea pentru acea primă dată. Era posibil să se blocheze, dar 
știa că n-o să se întâmple asta. Calmul cu care se îmbrăcase își 
trimitea acum nota de plată în râuri de transpiraţie care i se 
revărsau pe șira spinării și pe braţe. Încercă să-și controleze 
respiraţia, al cărei ritm începuse să se accelereze, dar era inutil, 
pentru că de câte ori trăgea adânc aer în piept, diferite puncte 
din corp îi aminteau că ceva ar fi putut să meargă greșit. Pe 
mănușile albăstrii se lărgea o pată de transpiraţie. Dacă i-ar 
aluneca pistolul din mână? Cusătura dintre picioare a salopetei, 
care iniţial i se păruse suficient de largă, acum îl strângea de 
testicule. Dacă l-ar fi încurcat când avea să se apropie de 
Pepene? Genunchii îi tremurau. Da, îi tremurau clar. lar dacă 
încerca să-i controleze, plămânii își întrerupeau activitatea. Își 
reproșa că e un fricos, dacă l-ar fi văzut ceilalți în halul ăla și 
roșu ca racul la față, ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi zis cu paranza, 
ar fi devenit fiecare câte o paranza pe cont propriu. 

La ora 17:15, un pas greoi pe rampă anunţă sosirea lui 
Pepene. Perfect punctual. Nicolas calculase că avea de făcut 
cam douăzeci și șapte de pași până la ușa garajului. Numără 
douăzeci și cinci, își trase masca peste faţă și ieși cu pistolul 
pregătit. Lentilele i se aburiră pentru o clipă. Doar o clipă, apoi 
reuși să fixeze ţinta, capul chel al lui Pepene. Apoi, Nicolas îi 
văzu mărul lui Adam enorm, care urca și cobora luat prin 
surprindere, și se întrebă ce zgomot ar face două gloanţe înfipte 
chiar acolo. 

Când aveau să-l găsească întins la pământ în fața acelui 
garaj, urma să se ducă vestea că Pepene încetase pentru 
totdeauna să mai vorbească. Și că de-acum înainte, altcineva 
avea să vorbească. Pepene nici nu apucă să se întrebe ce-o fi 
acel soi de extraterestru din faţa lui, că Nicolas apăsase deja de 
două ori pe trăgaci, bam, bam. Trăsese fără să se gândească, 
concentrându-se doar pe precizia degetelor. Picioarele îi 
tremurau încă, dar hotărâse să le ignore. Proiectilele se înfipseră 
exact acolo unde le voia și zgomotul înfricoșător al 
împușcăturilor fusese urmat de cel al mărului lui Adam. Pfff. Pfff. 
Ca de cauciuc spart. Nicolas își luă rucsacul și se făcu nevăzut, 
fără să se asigure că bărbatul murise. Dar murise într-adevăr, 
pentru că știrea ajunsese peste tot și la toţi, fără să fie nevoie să 
o scrie în vreun mesaj. 


VP - 230 


— Maharajahule, toţi la sală vorbesc doar despre asasinarea 
lui Pepene. 

lată vestea, zbura de la unul la altul. A doua zi după execuţia 
lui Pepene își dădură întâlnire la Noul Maharajah și Lollipop se 
duse pușcă spre Nicolas. 

Maharajahul dansa de unul singur și fraza aia șoptită la 
ureche răsună în capul lui cu aceeași intensitate ca cea a 
proiectilelor înfipte în mărul lui Adam al lui Pepene. Pfff. Pfff. 

— Bine! răspunse și dădu să se ducă spre mijlocul ringului de 
dans, dar Lollipop îl blocă. 

— Dar nu e bine, treaba se prezintă ca și cum l-a eliminat 
Rohypnol. Pedeapsă că s-a băgat în afaceri cu noi. Au întors pe 
dos chestia, în felul ăsta circulă. 

Maharajahul se blocase și acum îi vibra și acea frază în cap, 
doar că sunetul care ajungea la el era neplăcut. De picioare care 
tremură. Nu reușise să revendice crima pentru că paranza pe 
care o fondase nu știa încă să-și pună semnătura pe asasinate. 
Și așa acea crimă putea acum fi revendicată de oricine. Se simţi 
inadecvat, se simţi un copil. Așa cum nu i se mai întâmplase de 
mult. 

ÎI trase pe Lollipop în separeu, unde erau deja Drago și 
Dinţișor. Maharajahul îi interogă din priviri și ei confirmară că și 
la ei ajunsese informaţia în felul ăla, și încă asta nu era tot. 
Primeau mesaje de la o grămadă de oameni care colaborau cu 
paranza și erau toţi speriaţi. 

„Dacă sfârșim și noi ca Pepene?” scriau. 

„Eu! Eu am fost!” ar fi vrut să spună. „Al meu e!”, dar se 
abţinu. 

În decurs de douăzeci și patru de ore, Motanu' și Rohypnol 
reușiseră să-i strivească pe toți puștanii Maharajahului sub 
greutatea propriei lor fapte. 

Maharajahul se afundă în același tron pe care nu demult îl 
folosise ca să le distribuie pieţele puștanilor săi. Îi spusese lui 
Oscar c-o să ţină acolo tronul, în separeu, și că dacă voia, putea 
să-și cumpere altul pentru petreceri. Băgă adânc mâna în 
buzunar și extrase o folie argintie foarte subţire. Cocaină roz. O 
trase pe nas, pe toată. Nu-și încreţi nasul, nu-și trecu degetele 
peste nări. Era un antidolorific. 


VP - 231 


e Autocisterna 


Pe grup ajunse un singur cuvânt. De la Nicolas. 


Maharajah 
Cuib 


Era o sâmbătă după-amiază, orele libere ale paranzei. Erau 
orele în care puteau să stea încârligaţi cu prietenele pe vreo 
canapea în timp ce mama și tata erau la cumpărături și erau 
orele când își puteau fixa amintirile săptămânii care tocmai se 
încheia. Dronă stătea în disperare pe Snapchat și, după o mică 
lecţie, le transmisese microbul și celorlalţi, care se bombardau 
între ei cu scurte filmuleţe neclare în care se întrezăreau pentru 
o clipă liniuţe de cocaină și frânturi de chiloți tanga, țevi de 
armă și tuburi de proiectile întinse pe o masă. Un colaj de 
secvențe fulgerătoare, care dura doar acele secunde cât îl 
vedeai, după care pfff, dispărea în neant. 

„Cuib”, repetă Nicolas după două minute. 

Ajunseră cu toţii în decurs de douăzeci de minute la 
apartamentul din via dei Carbonari, pentru că era fiecare liber 
să-și vadă de ale lui doar la o distanţă care permitea o reunire 
rapidă a paranzei. 

Nicolas îi aștepta pe ceilalți așezat pe televizor - nu ar fi putut 
distruge obiectul ăla nici dacă s-ar fi urcat și Briato peste el în 
timp ce-și scria mesaje cu Letizia. Nu se văzuseră de o 
săptămână și ea, ca de obicei, era supărată, îl făcuse să-i 
promită că o scoate cu barca, doar ei doi, și poate să și 
mănânce seara la un restaurant de pe malul mării. 

Paranza își făcu apariţia așa cum făcea întotdeauna. O 
tornadă care ocupă fiecare spaţiu liber. Ziceamcă îl ţinea pe 
Biscuit cu braţele la spate în timp ce-l împingea cu genunchiul în 
fund, în timp ce el se prefăcea că-i opune rezistenţă lovindu-l cu 
capul, care lui Ziceamcă abia dacă-i ajungea la piept. Se așezară 
amândoi în final pe canapea, urmaţi de toţi ceilalţi. Biscuit chiar 
avea nevoie de toată acea maree umană, pentru că ajunsese la 
cuib protestând că mesajul lui Nicolas îl întrerupsese în timp ce 
încheia o conversaţie cu o gagică beton pe care o cunoscuse pe 
internet. Ceilalţi nu-l crezură, iar când adăugă că era studentă, 


VP - 232 


nu mai rezistară și îi pufnise pe toţi râsul. 

Nicolas începu să vorbească de parcă ar fi avut în faţă un 
public ordonat și reținut. Și, vorbind, se făcu liniște. 

— Tre’ să facem bani. 

Dronă fu cât pe ce să răspundă că făceau bani, chiar mulţi. 
Doar cu ce luau de la parcagiii de la stadionul Sao Paolo el își 
cumpărase un scuter Typhoon Piaggio de două mii de euro. 

— Banii îi luăm când vrem, continuă. 

Coborâse de pe televizor și se așezase pe măsuța de cristal, 
să-i poată privi pe toţi în ochi și să-i facă să înțeleagă că banii 
înseamnă protecție, și protecția înseamnă respect. Să facă bani, 
mulți, însemna să cucerească teritoriul, și sosise momentul să 
dea o lovitură. 

— Tre’ să facem salată cu tonele. Doar că bucăţile de o sută 
nu le lăsăm toate la vedere, continuă Nicolas, fără să le dea 
timp celorlalți să completeze replica lui Lefty: Trebuie să călcăm 
un distribuitor de benzină. 

Toată paranza stătea pe canapea, cu Briato și Lollipop la 
extremități, pe post de bariere între care se îngrămădeau 
ceilalţi. 

Dinţișor, pe jumătate ascuns în spatele lui Ziceamcă, așezat 
la el în braţe, rupse tăcerea: 

— Cine a zis? 

— Mă-cta, tună Nicolas. 

Adică, ţine-ţi gura. Nicolas era mereu grăbit, nerăbdător. Nu 
făceau niciodată suficienţi bani. lar ceilalți aveau o concepţie 
diferită despre timp, în ciuda faptului că nu preluaseră controlul 
în pieţe. Nicolas, în schimb, n-avea timp. Incepea să creadă că 
timp nu va avea niciodată. Și când juca fotbal lupta împotriva 
timpului. Nu știa să dribleze, iar să lanseze un coechipier în 
adâncime nici nu încerca, dar știa să se sincronizeze, era unul 
dintre acei jucători care cândva erau numiți oportuniști. Reușea 
să fie acolo unde era nevoie ca să umile pasa. Simplu și eficace. 

— Mergem să jefuim o benzinărie? Îi punem pistolul între ochi 
și-i luăm banii pe ziua aia, zise Drago. 

— Ăia lucrează numai cu cardul, zise Nicolas. Noi trebuie să 
jefuim o cisternă, furăm camionul cu tot cu benzină. Toată face 
patruzeci de mii de euro. _ 

Paranza nu înţelegea. Ce făceau apoi cu toată benzina aia? Işi 
alimentau scuterele lor și ale prietenilor doi ani de zile? Până și 


VP - 233 


Drago, care prindea imediat din zbor ideile lui Nicolas, 
confirmând sângele nobil care-i curgea prin vene, părea derutat 
și începuse să se scarpine în cap. Nu sufla nimeni, se auzea doar 
un foșnet de funduri în căutarea unei bucățele de stofă, ca să 
stea mai comod. 

— Știu eu cine o cumpără, zise Nicolas. 

Și iar foșnet de funduri; câte unul își trăgea nasul, pentru că 
știau că șeful lor savura acel moment și acea liniște trebuia 
cumva umplută cu niște zgomote. 

— Clanul Casalesi”. 

Brusc, nu se mai auzi niciun foșnet, niciun nas tras cu zgomot, 
nimeni nu mai dădea din cap și nu-și mai dădea coate. Paranza 
amuţise. Chiar și zgomotele străzii și ale blocului dispăruseră, ca 
și cum acel cuvânt, „Casalesi”, ar fi făcut ca orașul să dispară în 
întregime, din cameră și din afara ei, deopotrivă. Casalesi era un 
cuvânt pe care, înainte de momentul acela, niciunul dintre ei nu- 
| pronunţase vreodată. Era un cuvânt care conţinea în el multe 
altele, care te purta cu el în jurul lumii, care invoca persoane 
care făceau parte din Olimpul paranzei. Nu avea sens să faci 
referire la clanul Casalesi, pentru că asta ar fi implicat o 
aspirație imposibil de materializat. Dar acum Nicolas nu doar că 
pronunţase cuvântul magic, ci insinuase chiar că urma să facă 
afaceri cu ei. Ar fi vrut să-l întrebe dacă era pus pe caterincă, 
dacă se întâlnise deja cu ei și cum avusese acces la un om de 
legătură, dar continuau să tacă pentru că aceea era o chestiune 
prea importantă și Nicolas, care între timp se apropiase și mai 
mult de ei și genunchii lui aproape că-i atingeau pe cei ai lui 
Dronă, începuse să explice. 

Pompa de benzină era pe șoseaua care trece prin Portici, 
Ercolano, Torre del Greco și o ia în jos, spre Calabria, o șosea 
care taie în două satele și oferă multe căi de fugă. Tinta era o 
benzinărie Total, una ca multe altele. Vinerea următoare era zi 
de aprovizionare și ei trebuiau să ia cu asalt autocisterna și s-o 
ascundă într-un garaj din apropiere. In faza aia, urmau să-și facă 
apariţia doi oameni din clanul Casalesi și aveau să le dea 
cincisprezece mii de euro. „Care sunt ai noștri și îi spargem cum 
vrem”, concluzionă Nicolas. 

Cu cincisprezece mii de euro, multe puteau să facă, și Nicolas 


34 Clan al Camorrei considerat cel mai puternic și cu cele mai feroce metode de 
acţiune, care a inspirat și Gomorra. 


VP - 234 


avea deja câteva idei, dar mai întâi trebuia să desemneze care 
dintre oamenii lui urma să ducă misiunea la îndeplinire. Se 
gândise și la onorariu. Două mii de euro de căciulă. 

Pește-moale, Briato și Ziceamcă se eliberară din strânsoarea 
canapelei și se ridicară în picioare. Voiau să fie ei cei desemnaţi. 
Nicolas nu spuse nimic, nu pomeni nimic de cei două mii de 
euro - era deja prea târziu - și era clar că cei trei încercau să 
dovedească că au curaj, ceea ce nu e întotdeauna o garanţie a 
succesului. In orice caz, decizia fu luată: Pește-moale, Briato și 
Ziceamcă urmau să dea lovitura la autocisternă. 

e 

Înainte de vinerea fixată merseră să studieze traseul, să fie 
siguri că nu intră pe vreo stradă înfundată cu o autocisternă de 
patruzeci de tone. Apoi se antrenară cu GTA Grand Theft Auto. 
Dotaseră dormitorul cuibului cu un Xbox One S și un televizor 4K 
de 55 de inci. Exista o misiune care părea să fi fost scrisă 
special pentru ei și înțeleseseră că să conduci o autocisternă cu 
viteza maximă pe o autostradă nu era o joacă. Se bușeau la tot 
pasul și luau foc, iar când le ieșea, pierdeau autocisterna din 
mers. Ziceamcă începu să exprime niște dubii în legătură cu 
punerea în practică a operaţiunii, dar Briato îi închise gura 
imediat: 

— Nu jucăm GTA, nu suntem pe Tierra Rubada, suntem pe 
drumul național 18! 

Ajunseră la benzinărie toţi trei pe scuterul lui Briato și, 
sprijiniți de un mic parapet care despărțea șoseaua de un lan de 
grâu, așteptară să apară autocisterna din partea opusă. Stăteau 
acolo fumând jointuri unul după altul și trăncăneau încontinuu, 
sugrumaţi de adrenalina pe care, din fericire pentru ei, 
canabisul îi ajuta s-o ţină sub control. De câte ori auzeau o 
mașină grea punând frână, ridicau capul să vadă dacă nu era 
cea pe care o așteptau. Când în sfârșit autocisterna albă cu 
înscrisul Tota/ pe o parte ajunse, Ziceamcă își repetă pentru a 
patra oară în acea după-amiază o replică din filmul // camorrista 
și aproape că nici nu observă că Pește-moale scoase din 
buzunar un cuţit și-și făcu două găuri în tricou. Apoi le găuri și 
celorlalţi tricourile și le traseră pe cap. Era cea mai rapidă 
metodă să aibă o cagulă: două găuri pentru ochi în tricou, pe 
care apoi și-l ridicau, descoperindu-și abdomenul, pieptul și o 
parte din spate, dar reușind astfel să-și ascundă complet faţa. 


VP - 235 


Păreau, cu aceste tricouri care aderau perfect pe craniu, ca trei 
Spider Meni cu costumul sfâșiat. O privire rapidă în stânga și-n 
dreapta spre traficul cu care urmau să se confrunte, apoi își 
băgară mâinile în buzunare și apucară pistoalele, trei pistoale 
Viking de 9 mm îndreptate spre patruzeci de mii de litri de 
benzină. Pește-moale fu primul care se duse la șofer, urcă pe 
scară și-i înfipse arma sub nas. 

— Stai liniștit. Altfel, trag în gură. 

Briato se ocupă de vânzătorul de la benzinărie, care le văzuse 
armele și avea deja braţele ridicate. li îndesă pistolul în ceafă cu 
atâta forță, încât omul își pierdu echilibrul și căzu la pământ, 
ţinându-și în continuare mâinile sus. 

— Ai, ce faci, mă? 

— Fă pe prostu” și ţi se rupe aţa, ai înţeles? zise Briato. 

— Dă-te jos, îi ordonă Pește-moale șoferului. 

Dar acesta nu părea deloc speriat, dimpotrivă. Nici nu-și 
desprinsese mâinile de pe volan, ca și cum ar fi intenţionat să 
pornească iar dintr-un moment într-altul. Spusese doar: 
„Suntem afiliaţi, băieţi. Ce pula mea faceți? Aveţi grijă c-or să vă 
găsească și-or să pună mâna pe voi”. Spusese singurul lucru ce 
se putea spune în acel caz, și anume că erau deja sub protecţia 
vreunei familii sau persoane. Membrii paranzei auzeau asta 
foarte des. 

— Sunteţi afiliaţi? zise Briato, care ţintea pistolul acum direct 
spre tâmpla vânzătorului. Înseamnă că sunteţi sub protecţia 
unora care nu valorează nici cât un căcat. 

In timp ce Briato își ţinea predica, Ziceamcă ocolise 
autocisterna, deschise larg portiera și încerca să-l scoată afară 
pe șofer trăgându-l de braţ. Șoferul răspundea și el, îl lovi cu 
capul și reuși să-i dea un picior în abdomen; Ziceamcă nu 
alunecă pe asfalt doar pentru că în ultima clipă apucă mânerul 
portierei și se năpusti înăuntru. 

— Băi, Ziceamcă, ce pula mea faci? îi urlă Pește-moale. 

Continuă să-i ţină șoferului pistolul în faţă, dar era pur și 
simplu pietrificat, depășit de situaţie. Briato se apropie iar de 
autocisternă, rămânând însă cu ochii pe vânzător, și când 
ajunse în faţa celor doi care se luaseră la bătaie, îi trase 
șoferului un glonţ în umăr. 

— Bă, în pizda mă-tii! urlă Pește-moale. 

Cercurile de grăsime de pe abdomen i se mișcau în sus și-n 


VP - 236 


jos în ritmul terorii produse de Briato cu acel foc. 

— Dacă mă nimereai? 

— Stai liniștit, totul e sub control, zise Briato. 

Ziceamcă, care ar fi avut mai mult dreptul să se supere pe 
Briato, dat fiind că era și el în cabină, îl trăgea afară pe șofer. 

In timp ce ei se certau, vânzătorul de la benzinărie se ridică și 
o luă la fugă pe mijlocul străzii. Briato trase de două ori înspre 
el, dar acesta dispăru. Urcară toţi trei în cabină și Briato se 
așeză pe locul șoferului. Să pornească și să repună autocisterna 
pe carosabil nu era o problemă, știa cum s-o facă pentru că se 
documentase pe niște forumuri. Spera doar ca cisterna să fie 
plină ochi; altfel, exista riscul ca benzina care s-ar fi unduit 
înăuntru să-l facă să derapeze și să-l arunce de pe asfalt. Nu se 
auzeau sirene, așa că optă pentru o viteză de patruzeci la oră. O 
simțea, bestia aia de sub fund, și tot ce trebuia să facă era să 
aibă grijă să nu agaţe vreo mașină fără să-și dea seama și să 
atragă atenţia cât mai puţin posibil. 

— Uaa, e prea mişto să conduci o cisternă! 

Nicolas le explicase unde să se ducă. Doar doi kilometri aveau 
de parcurs pe șosea, apoi trebuiau s-o ia la dreapta - curbă pe 
care Briato o luă cu douăzeci la oră ca să nu se răstoarne - și 
apoi încă un kilometru până la un parc de mașini vechi care 
părea să fie abandonat. In spate, aproape de gardul rupt, aveau 
să găsească un garaj dublu - patru pereţi simpli de beton și o 
tablă pe post de acoperiș acolo trebuiau să parcheze și să-i 
aștepte pe cei din clanul Casalesi. 

Coborâră din autocisternă, dar rămaseră în garaj, pentru că 
ăsta fusese ordinul. Soarele apunea și acoperișul din tablă 
dogorea, făcând ca tricourile găurite să li se lipească de piept. 
Mai târziu, când i-au povestit lui Nicolas, n-au știut să-i spună 
cât timp petrecuseră în acel cuptor. Cert e că atunci când auziră 
motocicleta și pumni lovind în barele de metal de la intrare, 
lumina zilei devenise un punct mic în depărtare, pe care se 
proiectau contururile celor doi reprezentanţi ai clanului Casalesi 
coborâţi de pe motocicletă. Băieţii paranze!; nu știau prea bine la 
ce să se aștepte și în zilele precedente imaginaţia lor o luase la 
galop, însă rămăseseră dezamăgiţi văzând doi bărbaţi scunzi, 
burtoși și cu bărbi neîngrijite, cu cămăși hawaiiene cretine și 
pantaloni trei sferturi. Păreau întorși dintr-o croazieră la preţ 
redus. 


VP - 237 


— Pula mea, deci chiar sunteţi niște copii! Nişte mucoși 
sunteţi, zise unul dintre casalezi. 

Briato și Pește-moale îi fixau fără să scoată niciun cuvânt. 

— Cu ce pula mea sunteţi îmbrăcați? zise apoi Briato. 

Adrenalina zilei încă nu-i ieșise din sistem și instinctul lui de 
supravieţuire era puţin anesteziat. 

— Nu-ţi place? 

— Nt, răspunse cu un „n” în crescendo, cu limba între dinţii 
din faţă în timp ce buzele se închiseră aproape ca pentru un 
sărut și zgomotul ieși mai mult pe nas decât pe gură. 

— Ciudat, pen’ că stilistul meu e mă-ta, zise unul dintre 
bărbaţi și flutură mâna spre tovarășul lui. Dă-le ăia cinci mii de 
euro și gata, valea. 

— Poftim? răspunseră Pește-moale și Ziceamcă la unison. 

— Ce, nu vă convine, mucoșilor? Deja nu-mi place că eu am 
negociat cu Maharajahu' și el nu e, deci multțumiţi-i Maicii 
Domnului că-i pupaţi și pe ăștia. 

— Aveţi aici benzină de patruzeci de mii de euro, făcu Pește- 
moale. 

Trebuia să-și ia revanșa și nu se dădu înapoi când unul dintre 
cei doi veni spre el. 

— Noi nu vă dăm nimic. 

Celălalt, care până atunci tăcuse, zise: 

— Dar tu știi de unde suntem noi? 

— Știu, răspunse, de la Casal di Principe. 

— Exact. Noi mâncăm mucoși ca voi și-apoi îi căcăm. 

Briato încărcă pistolul și spuse: 

— Mi se rupe pula de unde veniţi voi. Trebuie să ne daţi banii, 
banii și-am încheiat. 

Și îndreptă pistolul spre cisternă, la fel cum îl îndreptase 
înainte spre fruntea vânzătorului de la benzinărie. 

— Dacă nu puneţi în clipa asta banii jos, eu trag în cisternă și 
sărim toţi în aer. Noi, voi și tot garajul. 

— Lasă jos pistolul ăla, fraiere. Hai, le dăm opt mii la cerșetorii 
ăștia. 

— Cinșpe mii. E cel mai bun preţ posibil, căcănarule. 

— N-avem, n-avem, răspunse casalezul care vorbise primul și 
acum se retrăgea înspre motocicletă. 

— Băi, cămaşă hawaiiană, caută-te bine, zise Pește-moale. 

— Ţi-a zis deja că n-avem, luaţi-i pe ăștia opt mii și aveţi grijă 


VP - 238 


să nu păţiţi ceva. 

Pește-moale scoase pistolul lui Viking, îl încărcă și apasă pe 
trăgaci. Zgomotul fu asurzitor, dar Ziceamcă avusese timp să-și 
dea seama că o cisternă care sare în aer ar fi făcut mai mult 
zgomot. Apoi observă că Pește-moale trăsese într-una dintre 
roţile din față. Casalezii se aruncaseră la pământ cu mâinile pe 
cap, ca și cum acel gest i-ar fi putut proteja în fața celor 
patruzeci de mii de litri de benzină în flăcări. Imediat ce-au 
înțeles că era doar un avertisment, se ridicară, își neteziră 
cămășile și ridicară șaua motocicletei, sub care ţineau pachetele 
de bani. 

— Aţi văzut? zise Briato. A fost suficient să vă facem să 
căutați mai bine și bancomatul era chiar sub șa. 

(J 

Cei 15 000 de euro îi luă Nicolas, îi împărţi în zece teancuri și 
cinci dintre ele i le dădu căpitanului navei. 

— Facem forfait, îi spusese. 

Forfait însemna folosirea în exclusivitate a unei nave pe care 
se ţineau de obicei petreceri, nunţi și croaziere în golful din 
Napoli. Puteau încăpea pe ea aproape două sute de persoane, 
dar Nicolas voia nava doar pentru membrii paranzei și 
prietenele lor. Urmau să plece peste două ore, puţin înainte de 
asfinţitul soarelui, și să înconjoare Ischia, trecând pe la Capri și 
Sorrento. Agenţia n-ar fi avut timp să demonteze decoraţiunile 
de nuntă din seara precedentă, dar le putea oferi aperitivul și 
cina servite de doi chelneri. Nicolas spuse că era OK și cu 
decoraţiunile. Ba chiar mai bine. Se ocupase personal de 
coloana sonoră care urma să-i însoţească în croazieră. Pop 
exclusiv italian. Tiziano Ferro. Eros Ramazzotti. Vasco Rossi. 
Laura Pausini. Voiau să danseze ţinându-se strâns la piept cât 
era noaptea de lungă, voiau să și-o amintească ca pe cea mai 
frumoasă noapte a vieţii lor. 

Căpitanul crezuse că băieţii erau niște rich kids de Napoli, 
care umplu Instagramul cu poze extravagante. Plini de vicii și de 
bani pe care nu știau cum să-i cheltuie. Dar își schimbă repede 
părerea când îi văzu ajungând în grup. Apoi nu mai avu niciun 
dubiu când, ajunși în larg, la un semn al celui care în mod 
evident trebuia să fie șeful, scoaseră toţi pistoalele și începură 
să ciuruiască apa. Trăgeau în delfini. Prietenele lor încercară să 
protesteze, „sunt atât de frumoooși!”, dar se vedea că în 


VP - 239 


realitate erau mânare de iubiții lor, care puteau să-și permită să 
tragă în cine voiau, inclusiv în acele ființe minunate. Căpitanul 
urmărise toată acea scenă și, văzând delfinii nevătămați 
dispărând înapoi în apa înroșită doar de iminenta apusului, nu-și 
ascunse ușurarea. 

— Căpitane, îi zise cel mai înalt dintre ei în timp ce-și băga 
pistolul în pantaloni, delfinul se poate mânca la fel ca tonul? 

Pe puntea acoperită, ghirlande și decoraţiuni cu flori artificiale 
se împleteau cu panglici de mătase. Pe mese buchetele de 
trandafiri galbeni și roz rezistaseră. Pește-moale se așeză la o 
masă și făcu un gest ca și cum și-ar fi aranjat cravata pe care n- 
o avea, apoi întinse mâinile pe masă și începu să bată cu 
dreapta ca să-i facă atenți. Unul dintre chelneri se apropie și le 
umplu paharele cu șampanie. Dinţișor și Biscuit, singurii care nu 
veniseră însoţiţi de o fată, îl imitară, așezați la aceeași masă. 
Biscuit o făcea pe unul obișnuit cu luxul, dar când dădea pe gât 
bulele din pahar, strângea din ochi și apoi deschidea gura cu 
zgomot. 

Chelnerii întrebară dacă puteau să înceapă să servească cina 
și cei trei așezați la masă se uitară după Nicolas, care era 
sprijinit de balustrada navei cu Letizia lângă el. 

— Începem? îi urlă Pește-moale. 

— Să înceapă petrecerea! zise Drago cu mâinile pâlnie. 

Și Nicolas dădu aprobarea. Se grăbiră cu toţii către mese, 
masa și perechea. Dar odată așezați, se simţiră singuri, izolaţi. 
Și asta tocmai în seara aceea în care erau toți la un loc, 
străbătând apa golfului, în acea lumină ce se stingea și făcea 
distanţele să devină incandescente și apropierea copleșitoare. 
Începură să vorbească între ei de la o masă la alta: 

— Ei, mister Ziceamcă, cum e pe-acolo pe la voi? 

— Ah, doctor Tuca, fiţi atent cu șampania aia! 

Apoi se mutară și se adunară toți strânși unul lângă altul, la 
două mese alăturate. Pește-moale își puse un trandafir galben la 
ureche și declară că erau toți pregătiţi de masă. Să înceapă. 
Chelnerul le servi somonul. 

— Comportaţi-vă ca niște domni, le zise Nicolas trăgând cu 
ochiul înăuntru, pentru că acum sunteţi niște domni. 

Și imediat se întoarse la Letizia. Ea se ghemui la pieptul lui în 
timp ce urmăreau Vezuviul îndepărtându-se învăluit în nuanţe 
misterioase. Tot orașul se aprindea în depărtare. Ischia rămasă 


VP - 240 


în urmă era complet înglobată în minunata formă obscură a 
muntelui Epomeo. 

Nicolas o luă pe Letizia de mână și o duse înspre pupă. Elo 
îmbrăţișa din spate, iar ea, aplecându-se peste balustradă, i se 
abandona lipindu-se de el dulce-maliţios: era exact ce trebuia ca 
Nicolas s-o ia ca pe o cerere. Nicolas crescu presiunea pentru că 
era sigur că și ea își dorea. „Vino cu mine”, îi șopti el la ureche, 
în timp ce ceilalţi ţipau și cântau cântecele care se auzeau din 
boxe. 

În sala de sub punte găsiră un separeu și o canapea de 
catifea deasupra căreia era un hublou prin care pătrundea 
lumina. Letizia se așeză pe marginea canapelei și Nicolas o 
sărută lung și începu să o pipăie cu mâinile pe sub rochie, în 
căutarea unei scurtături. 

— Hai s-o facem cum trebuie de data asta, zise Letizia 
privindu-l în ochi. Dezbrăcaţi. 

Nicolas nu știu dacă să se îngrijoreze pentru acel „s-o facem 
cum trebuie”, pentru acea neobișnuită și neașteptată evadare 
din dialect, sau pentru simpla, dar imperioasa cerere să se 
dezbrace, pentru că era adevărat că, de când începuseră s-o 
facă, făcuseră dragoste mereu pe jumătate îmbrăcaţi. De atâtea 
ori Letizia îi ceruse să rămână ei doi singuri, singuri cu adevărat, 
singuri o noapte întreagă, și nu se întâmplase niciodată. Asta 
era ocazia potrivită. Îl îndepărtă tandru și îi desfăcu nasturii 
cămâșii. 

— Vreau să te privesc, îi spuse, și el își desfăcu cureaua și, în 
timp ce se lupta să-și scoată pantalonii, îi repetă același lucru: 
„ȘI eu vreau să te privesc.” 

Se întinseră goi pe catifeaua verde și se explorară cu 
neobișnuită răbdare. Letizia îi mângâie sexul și conduse mâna 
lui Nicolas între picioarele sale, apăsând-o tare ca să rămână 
acolo și ca degetele să înceapă să se miște. _ 

— Vino, îi spuse în final, conducându-l înăuntru. Incet, încet, 
încet, îi repetă, și el se supuse. 

— Tu ești omul meu, îi șopti Letizia, și lui îi plăcu în mod 
deosebit alegerea acelui cuvânt, „om”, nu „bărbat”: sunt prea 
mulţi bărbaţi și foarte puţini masculi. Ca și cum ar fi auzit 
chemarea unei dulci fantasme din mintea lui, își dădu seama 
pentru prima dată că ea era femeie și el era înăuntrul acelei 
femei, împletiţi cu lumina blândă care pătrundea prin hubloul 


VP - 241 


plin de stele. 

Când se întoarseră sus, motonava tocmai lăsase în urmă 
vârfurile rocilor înalte de la Sorrento și se îndrepta spre Napoli. 
Băieții erau toți la proră. 

— Să închinăm un pahar pentru noi, strigă Drago, și pentru 
orașul nostru, care-i cel mai frumos de pe lume. 

Se întoarse către unul dintre chelneri, care căsca așezat pe un 
scaun dincolo de paravanul de sticlă, și continuă: 

— Ei, scoală! Asta-i cel mai frumos oraș din lume, clar? Cine-l 
vorbește de rău e un muist. 

— Detractori de căcat, făcu Dronă încruntat, în timp ce 
chelnerul se ridică în picioare și căută din priviri complicitatea 
colegului său, într-un fel de „ce treabă avem noi?” 

— Eu n-aş pleca niciodată de-aici, zise Nicolas, pătruns 
complet de dragostea pentru Letizia. 

Drago se aplecă peste balustradă rotindu-și braţul drept ca 
pe-o morișcă, de parcă ar fi aruncat o greutate, o grenadă, 
departe, spre pământ. 

— li știu eu pe labagiii ăia care se duc la Roma, la Milano și 
scuipă pe noi. li știu bine pe detractorii ăştia! Și știi ce vreau să 
spun? Că trebuie să moară. Toţi detractorii să moară. 

Ridicară paharele spre cer și apoi le aruncară în apă. Dansară 
până în zori, când nava se întoarse în port și membrii paranzei și 
prietenele lor își făcură promisiuni pentru eternitate, într-un fel 
de ritual de căsătorie colectivă care pecetluia loialitatea pentru 
restul vieții. 

e 

Zilele următoare însemnară o lungă revenire din atmosfera de 
basm în care pășiseră odată cu acea croazieră. De data asta, 
fiecare pentru el, membrii  paranze; încercară să-și 
prelungească, pe cât posibil, luna de miere începută în apele 
golfului. 

Nicolas se îndrepta spre casa Letiziei, când deodată telefonul i 
se lumină cu mesajele de pe grup. li spuneau să se ducă repede 
la spitalul Cardarelli, etajul doi, pavilionul A, fără să adauge 
altceva. Îi trimise un mesaj Letiziei, ca să amâne întâlnirea. 
Apoi, imediat încă unul: „Te iubesc până la stele”. Și schimbă 
direcția. 

Pe scările spitalului îl așteptau Drago, Dinţișor și Lollipop. Își 
treceau de la unul la altul un joint stins, să-i simtă mirosul în nas 


VP - 242 


și gustul pe vârful limbii, nepăsători la privirile rudelor și ale 
personalului. Aveau aerul unora care trebuie să spună ceva, dar 
nu știu de unde să înceapă. 

— Ce pula mea s-a-ntâmplat? întrebă Nicolas, dându-le de 
înțeles să-i paseze jointul. 

Băieţii desfăcură braţele indicând un punct neprecizat, două 
etaje deasupra lor. 

— Sunt răniţi. Briato și Pește-moale, zise Drago. 

Nicolas explodă, pacea pe care i-o adusese croaziera se 
evaporase. Aruncă ţigara în tufișurile din preajma scărilor și se 
pregătea să tragă un șut într-un stâlp, când se calmă brusc. Și 
furia i se evaporase: rămăsese Nicolas cel oportunist, cel care 
reușea să lase în urmă adversarii și să ia prin surprindere 
portarul. Nu coborâse încă piciorul la loc pe pământ, iar în 
poziţia aia, lui Dinţișor îi aminti de un cocostărc, ca cel pe care-l 
văzuseră cu câţiva ani în urmă, în excursie cu clasa, într-o 
rezervaţie WWF. 

Nicolas lăsă în sfârșit talpa pe pământ și spuse: 

— Băi, hai să mergem să-i vedem pe răniţi și să le ducem și 
cadourile. 

Rostirea cuvântului „răniţi 
Şi-i plăcea. 


mA 
| 


| făcea să se simtă ca în război. 


Cadourile erau un vechi calendar sexy pentru Briato și un 
tricou cu autograful căpitanului lui Napoli pentru Pește-moale. 

— Băi, ce s-a întâmplat? întrebă din nou Nicolas, de data asta 
pe oamenii săi răniţi în bătălie. 

— Capellonii au intrat în sala de la bar, începu Briato. Făceam 
un pariu, aveam două scoruri sigure, când apare White și începe 
să zică: „Ce pula mea aţi făcut, mă?” 

— Ba nu, îl întrerupse Pește-moale, a zis „V-aţi băgat labele în 
benzina lu' Rohypnol”. Noi am răspuns: „N-am făcut nimic, să 
moară mama, ce tot zici?” La faza aia, Maharajahule, au scos în 
pula mea niște răngi de fier, că mi-am zis „aici mor”. Ziceamcă 
s-a închis în baie. Cum a înțeles care-i treaba, a fugit pe 
fereastră, căcânaru'. 

Băieţii clanului Capelloni îi prinseseră pe Briato și pe Pește- 
moale și le rupseseră picioarele. Apoi se duseseră la Borgo 
Marinari și spărseseră vitrinele restaurantului unde lucra tatăl lui 
Ziceamcă. 


VP - 243 


Briato încercă să se ridice în fund, dar se prăbuși la loc între 
perne. 

— Ne-au snopit, îmi simţeam oasele de la picioare cum se 
rup. Și ne tot ziceau să le dăm banii, banii, și iar ne luau la 
bătaie. Eu nu-mi mai simţeam picioarele și nici faţa, nimic. Dup- 
aia ne-au băgat în mașină și ne-au descărcat în faţa spitalului. 

— În mașină eram în așa bal, că nu înţelegeam nimic, zise 
Pește-moale, dar White spunea că el ne salvează că ne cunoaște 
și că Rohypnol voia să ne omoare și că... 

Briato îl întrerupse: 

— Chestia asta a tot repetat-o, că el ne salvează... și că 
acuma tre' să lucrăm pentru el, dacă o să mai putem umbla 
vreodată. 

— Da, da, o pulă, răspunse Nicolas. Luă calendarul și îl ţinu 
întins pe perete. Briato, ce lună preferi? Aprilie are două ţâțe 
mişto, nu? la uită-te puţin la Lisella, să vezi că imediat îţi revii. 

— Maharajahule, zise Briato, când o să ies de-aici, o să fiu 
șchiop. 

— Când o să ieși de-aici, o să fii mai puternic. 

— Mai puternic o pulă. 

— Atunci îţi punem un picior bionic, zise Drago. 

Glumiră încă o vreme, inoportunară o asistentă zicându-i că ar 
fi acceptat să le pună până și un cateter cu mâinile alea așa 
frumoase, iar când rămaseră singuri, se uitară spre Maharajah 
ca să știe ce să facă. 

— Trebuie să-l punem la pământ pe Rohypnol, zise și întoarse 
foile calendarului la luna iunie. 

Îi pufni pe toţi râsul, ca și cum ar fi fost încă o glumă. 

— Trebuie să-l punem la pământ pe Rohypnol, repetă 
Maharajahul. 

Răsfoi repede până la luna noiembrie, se opri puţin mai mult 
la decembrie, apoi se întoarse către ceilalți. Dinţișor râse din 
nou și zise: 

— Ala nu iese niciodată din casă. 

— Maharajahule, tu nu vrei să înţelegi? întări Pește-moale. 

Încercă să se ridice în fund, dar durerea sfâșietoare din picior 
îl împiedică. 

— Pe stradă doar noi mai suntem, continuă el, Motanu' e 
închis la San Giovanni, Arhanghelul e închis la Ponticelli, 
Copacabana e închis la Poggioreale și Rohypnol e închis la 


VP - 244 


Forcella. Doar noi suntem în libertate. Trebuie să împărțim între 
noi. 

— Trebuie să-l băgăm și pe el la cutie, zise Maharajahul. 

Maharajahul unea punctele între ele. Dacă cei din paranza 
Capelloni nu-i omorâseră pe Briato și pe Pește-moale, asta se 
întâmplase pentru că așa li se ordonase. Motanu' lupta pentru 
teritoriu și trei morți dintr-o paranza ar fi însemnat prea mult 
zgomot: poliţia și carabinierii erau deja călare pe ei, nu-și putea 
permite să atragă atenţia cu noi vărsări de sânge. Motanu' nu 
putea ucide, și asta avea să fie valabil mult timp. lată 
oportunitatea, iată spaţiul pe care nimeni nici n-ar fi visat să-l 
fructifice. 

— Eh, imposibil, făcu Drago, e mereu lipit de Carlitos Way 
când iese. Și nu iese mai deloc. Nici Curmare nu iese prea mult, 
și au mereu gărzi. 

— Atunci, de Carlitos Way trebuie să ne folosim. i 

— Nu! îl întrerupse Lollipop. Carlitos Way nu trădează. lIl 
plătește prea bine și acuma, că-i e și majordom, Carlitos se 
poartă de parcă ar fi bossul orașului. 

— Nu trebuie să trădeze. 

— Eşti luat bine, zise Dinţișor. 

— Eu și când sunt, nu sunt. Gândesc perfect. 

— la să-l auzim atunci pe filosof ce vrea să ne spună. 

— Să moară mama, eu am cheia de la casa lui Rohypnol. 

— Adică? făcu Dinţișor. Te înșeli, pentru că e o ușă blindată și 
o pădure de camere video în jur. 

— Eu am adevărata cheie, continuă Nicolas. 

Își trecu braţele peste umerii lui Drago și ai lui Dinţișor și îi 
împinse spre cei doi aflaţi în pat; Lollipop închidea cercul. 
Conspirau. 

Întrebă cu tonul cu care i se spune unui copil o ghicitoare 
foarte simplă: 

— Cine e fratele lui Carlitos Way? 

— Cine e? zise Briato. Pipilicăâ? 

— Și cine e cel mai bun prieten al lui Pipilică? 

— Biscuit, răspunse din nou Briato. 

— Exact, zise Maharajahul, și eu mâine-dimineaţă sunt călare 
pe Biscuit. 


VP - 245 


e O să fiu bun 


Nicolas avea totul clar în minte, ca și cum ar fi avut în fața 
ochilor întreaga ecuaţie. Trebuia doar să-l convingă pe Biscuit și, 
ca să reușească, urma să-l scoată la o tură așa cum nu mai 
făcuseră ei doi niciodată. Îi dădu întâlnire în faţa școlii. Mama lui 
Biscuit îl ducea la școală în fiecare dimineață, pentru că voia să 
se asigure că ajunge în clasă. Nu avea încredere în prietenii lui. 
Dar pentru că lucra, nu putea merge să-l și ia la sfârșitul orelor. 

Imediat ce văzu T-Max-ul, Biscuit dădu din coate să-și facă loc 
printre colegii care se îngrămădeau pe scări. 

— Oh, Maharajahule! Ce faci? 

— Urcă, te duc acasă. 

Biscuit se urcă în spate, mândru. T-Max-ul porni în trombă și 
Biscuit scoase un strigăt de bucurie; Nicolas râdea. În fond, 
urma să-i ceară mult, mai bine să-i facă întâi o mică plăcere. 
Alese drumul cel mai ocolit. Conducea încet, se oprea la 
semafoare, lua curbele cu grijă. Voia să-l ţină cât mai mult pe 
scuter pentru că Biscuit era fericit și așa îi era mai ușor să-i 
vorbească. 

— Biscuit, umblă vorba că Pepene a fost executat pentru că 
lucra cu noi. 

— Dar nu era cu ăilalți? 

— Exact. Dar nenorocitul ăla de Rohypnol, împreună cu White 
și cu capellonii, în mod clar și-a scos din cur pula pe care i-am 
băgat-o noi și vrea acum să ne-o bage nouă înapoi. Muistu'! 
Acuma, chestia asta trebuie s-o rezolvi tu. 

Când rosti acel „tu”, acceleră ca din pușcă, depăși o mașină, 
apoi încă una, urcă pe trotuar ca să depășească o furgonetă și în 
sfârșit încetini până la viteza pe care și-o impusese. 

Lui Biscuit îi bătea inima atât de tare, că Nicolas i-o simţea în 
spate. 

— Eu? Adică? 

— Cine e cel mai bun prieten al tău? 

— Pipilică?... Teletabbi? 

— Pipilică, exact. Și fratele lui Pipilică e bodyguardul lui 
Rohypnol. 

— Max-ul opri brusc. Biscuit se lovi cu fața de umerii 
Maharajahului și înainte să înceapă să protesteze, Nicolas 


VP - 246 


întoarse peste axul drumului și acum mergea în sens contrar. 

— Tu trebuie să mergi la Pipilică, zise, și trebuie să-i spui că 
după ce a fost omorât Pepene, nimeni nu mai are încredere în 
mine și în paranza noastră, și mai spune-i și că ţie nu ţi-a fost 
desemnată o piaţă. Și trebuie să-i mai zici că vrei să lucrezi cu el 
și că doar cu Rohypnol personal poţi să discuţi asta. Trebuie să-l 
faci pe Pipilică să-ţi deschidă. Apoi, cum ai intrat în casă, scoţi 
pistolul și tragi. 

Puse încă o frână bruscă, dar Biscuit reuși de data asta să-și 
protejeze faţa cu mâinile. Îi venea să urle de bucurie. Se simţea 
ca într-un parc de distracţii. Nicolas inversă din nou sensul de 
mers și o luară din nou în direcţia din care plecaseră. 

— Dar ce știe Pipilică, vai de el? Frate-su stă mereu la ușă, nu 
el, reuși să spună Biscuit, recâștigându-și o poziţie comodă, cu 
spatele drept, dar Nicolas acceleră brusc și, cu nouăzeci la oră, 
porni pe linia de demarcaţie a drumului. 

Traficul se intensificase și oglinzile mașinilor atingeau ușor 
ghidonul T-Max-ului. 

— Carlitos Way se duce să adune banii în numele lui 
Rohypnol. Deci Rohypnol rămâne singur uneori. Tăcu și-l privi în 
oglinda retrovizoare. Te caci pe tine de frică să tragi, Biscuit? 
Spune drept. Nicio problemă, găsim altă soluţie. 

— Nu, nu mă cac pe mine de frică, răspunse Biscuit. 

— Cum ai zis? 

— Nu mă cac pe mine de frică! 

— Cum? 

— NU MĂ CAC PE MINE DE FRICĂ! 

Fără să reducă viteza, Nicolas reveni pe partea dreaptă a 
străzii și merse încet, ca la început, până acasă la Biscuit. 

Ecuația fusese rezolvată. 

e 

Din ziua în care se mutase, Crescenzio Rohypnol nu ieșise din 
casă. Soţia sa îi reproşa acea izolare, căreia, promisese el, avea 
să-i pună capăt. Dar adevărul era că lui Rohypnol îi era foarte 
frică. Ba era de-a dreptul terorizat și încerca să combată acea 
teroare cu pastile; dar apoi începea să bată câmpii mai mult ca 
de obicei și Maddalena se enerva. Era într-un cerc vicios, din 
interiorul căruia Crescenzio reușea oricum să controleze 
cartierul, să administreze piețele, să se lupte cu paranza 
Maharajahului. Ce era cel mai greu pentru el era să-și reprime 


VP - 247 


dorinţa de a-i extermina pe puștanii ăia. Fără morţi, spusese 
Motanu'. Bine, răspunsese Rohypnol, și nu avea cum să-și 
încalce cuvântul. Armata lui Rohypnol era o armată împrăștiată. 
Fidelă, puternică, dar împrăștiată pentru că trebuia să 
gestioneze și să limiteze, două mișcări opuse care, în perioade 
de blocaj precum aceea, puteau intra în conflict și puteau 
genera fricțiuni. Chiar fisuri. 

Ceea ce vedea Biscuit - sprijinit de același zid de unde cu 
puţin timp în urmă asistase la mutarea statuii Madonna di 
Pompeii - poate nu s-ar fi putut numi fisură, dar era, oricum, o 
neatenție, o prostie. Cum era posibil ca Rohypnol, unul care se 
credea rege, să-i permită gărzii sale, Carlitos Way, să lipsească 
timp de două ore atunci când avea de luat banii de pe pariuri de 
la baruri? Apoi, cum unul care ţinea în mână toate acele pieţe și 
își asumase atâtea asasinate pe care nu le comisese putea avea 
încredere într-un puștan ca Pipilică să-i facă cumpărăturile și să-i 
plătească facturile? Poate, concluzionă Biscuit cu un gând care-l 
umplea de mândrie, Rohypnol merita să moară pentru că nu știa 
să comande. 

e 

Când ajunse în Forcella a doua zi, sprijini scuterul pe care i-l 
împrumutase Lollipop nu departe de intrarea în biserica Santa 
Maria Egiziaca, intrarea care dădea înspre corso Umberto. Işi 
zise „biserică”. Își zise „sfinţi”. Își zise „Maica Domnului”. Își zise 
„lisus Cristos”. Își zise „de ce nu”. Acolo înăuntru se ajută, se fac 
promisiuni, acolo înăuntru se caută confirmări; intră cu pași 
șovăitori. Era o biserică pe care o cunoștea, dar doar într-un 
anumit sens. Ca toţi ceilalţi, era obișnuit cu aurul, cu 
somptuozitatea imaginilor și abundența decorurilor: până și 
pentru prietenii lui din Scampia, orașul Napoli însemna 
bisericile, palatele, grâul și flăcările cenușii de piperno, toată 
acea frumusețe al cărei unic destin era să fie frumoasă. 
Frumuseţe amestecată cu sacrul, cu superstițiile, cu speranţa. ȘI 
speranţa îl făcu pe Biscuit să intre în biserică în căutare de sfinţi, 
sfinte, madone, un interlocutor oarecare. Fu copleșit de imagini 
și de culori, de gesturile ample ale brațelor cărnoase, de azurul 
săpat în aur, de chipurile pietăţii și ale martiriului. Făcu o 
încercare cu Madona, de fapt, cu Madonele, dar nu îi ieșea 
niciun cuvânt, nu știa cum să intre în contact. „Madonă a 
paranzei...” zise privind chipul blând, care înmiresma aerul de la 


VP - 248 


înălţime. Nu continuă. Amână acea rugăciune, ca și cum ar fi 
trebuit să ajungă până acolo sus cu răbdare, pas cu pas. Căută 
un sfânt, un sfânt pe care să-l recunoască, dar fără niciun 
rezultat. În braţele madonelor și ale sfinţilor erau prunci lisus, pe 
aceia îi distingea bine. Fără să-și ia ochii de la lumina care intra 
prin cupola și prin ferestrele mari, fixă un prunc lisus, cu care, în 
fond, semăna, chiar dacă nu admisese niciodată acest fapt. Işi 
așeză gulerul de la tricou, își îndreptă pistolul din pantalonii 
scurți, își trecu mâna peste cap, verifică dacă cele două 
bătrânele îngenuncheate printre bănci îl vedeau. Se lăsă inspirat 
de acea liniște care, ca o magie, se așternea în biserică, de 
parcă ar fi fost un spaţiu protejat de restul lumii. Lume care, 
făcând doar un pas în afară, producea zgomot sub formă de 
trafic auto. 

— lisuse, încercă să spună, lisuse. 

Își aminti cum se face o rugăciune, dar nu reușea să-și 
împreuneze mâinile, nu i se uneau, palmă lângă palmă, 
rămâneau suspendate în aer. 

— lisuse, San Ciro, San Domenico, San Francesco, faceți ca eu 
să urc la fraierul ăla și fraierul să răspundă, ca eu să-i zic să 
plece și el să plece. 

De fapt, nu reușea să vizualizeze scena chiar în acești 
termeni, Rohypnol care dispărea, Curmare care îl urma, dar 
rugăciunea lui putea ajunge doar până aproape de ceea ce se 
putea întâmpla cu adevărat; și dacă intrase pentru ceva anume 
în biserică, intrase pentru ca acel pistol Desert Eagle pe care-l 
ținea ascuns în pantalonii scurţi să rămână acolo unde era și să 
fie suficient un cuvânt. Un cuvânt care mută universul când vrea 
și poate. Pentru asta sunt rugăciunile, nu? Nu pentru asta? li 
veni în minte brusc altceva: 

— Pruncule lisus, o luă el de la capăt, fă să am pentru o zi o 
paranza doar a mea. 

Încercă să adauge o promisiune, căci știa că, dacă cineva cere 
ceva, trebuie să și dea ceva. Nu-i veneau cuvintele, așa că 
încheie repetând o replică veche, care chiar și în mintea lui era 
veche, în mintea lui de copil. Spuse: „O să fiu bun”. Și 
întruchiparea acestui bun luă apoi în faţa ochilor lui forma unui 
erou popular, un masaniello*5, un erou cu spadă, un supererou 


35 Masaniello - personaj istoric al orașului Napoli, devenit simbol al binelui, lider al 
unei revolte împotriva dominaţiei spaniole. 


VP - 249 


care se lansa de pe San Martino deasupra la Spaccanapoli și 
plana deasupra Sanită-ului trecând pe sub pod. Un Cristos 
însângerat, cu funia care-l ţinuse legat de stâlp atârnându-i încă 
la gât, un Cristos care i se păru că-l privește cu compasiune și 
milă. Din fericire, era închis într-o vitrină transparentă. 

— O să fiu bun, repetă, și ieși repede, la fel cum intrase. 

Știa că nu era greu să-l găsească pe Pipilică în zonă pentru că 
nevasta lui Rohypnol îl considera un fiu adoptiv - soțul ei stătuse 
atât de mult timp în pușcărie și acum era prea târziu să mai 
poată avea unul al ei - și îi plăcea să-l aibă în preajmă, fie și 
doar ca să se joace de-a familia. lar într-un fiu ai încredere, nu? 
Biscuit îl văzu intrând tocmai atunci în blocul lui Rohypnol și fugi 
să-l oprească. Îi spuse că voia să lucreze cu ei, jucă rolul pe care 
Nicolas îi spusese să-l joace. Și o făcu chiar bine, pronunţând 
cuvintele la fel cum făcuse în biserică. Pipilică probabil că luă 
tonul lui ca pe o formă de disperare, pentru că nu făcea decât să 
repete: „Da, cum să nu.” Cum să nu urce, chiar imediat. Chiar 
acolo se ducea. 

Urcară scările în viteză și, în fața ușii blindate, Pipilică își 
înălţă capul să se vadă pe camera video. 

— Doamna, el e Biscuit, un prieten. E căcat pe el de frică 
după ce Rohypnol l-a eliminat pe Pepene. A zis că se teme că 
toți care lucrează cu paranza Maharajahului or să sfârșească la 
fel. 

Fără să-și dea seama, Pipilică folosi același ton pe care-l 
folosise și Biscuit înainte; vocea metalică a lui Curmare 
răspunse: 

— Face bine să-i fie frică. Hai, băieţi, intraţi. 

Pipilică apăsă pe clanţă și ușa se deschise. Făcu un pas să 
intre, dar Biscuit îl apucă de tricou și-i zise, acoperindu-și gura 
cu mâna ca să nu se vadă pe cameră: „Mi-e rușine cu tine de 
față, mai bine intru singur.” Pipilică se opri în prag. Părea 
indecis. Ceea ce urma să spună avea să decidă în ce fel seva 
sfârși acea zi. Dacă ar fi insistat să intre cu el, ce s-ar fi 
întâmplat? „Pruncule lisus...” își zise Biscuit. 

— Bine, îi răspunse Pipilică, ne vedem dup-aia, și cobori 
scările. 

Biscuit rămase în prag preţ de câteva secunde, cât să se 
asigure că Pipilică nu se răzgândise, și apoi intră în apartament, 
ghidându-se după vocea lui Rohypnol și cea a soţiei. Recunoscu 


VP - 250 


imediat mobila pe care o văzuse pe stradă în timpul mutării; 
încă se simţea miros de zugrăveală. Curmare se așezase pe un 
fotoliu, în timp ce Rohypnol stătea la biroul din lemn închis la 
culoare. Obloanele semiînchise lăsau un fascicul de lumină să se 
strecoare și încăperea era luminată de o veioză dintr-un colț. În 
jocul de umbre care se crea, chipul lui Rohypnol părea tăiat în 
două, ziua și noaptea. Acel bărbat cu umerii căzuţi și aspect de 
viperă - ochi apropiaţi, buze subţiri care-i imprimau un surâs 
animalic, piele lucioasă - părea aproape un viking. Nu părea nici 
surprins, nici speriat, și nici Curmare nu părea impresionată. 
Biscuit își jucă rolul: 

— Acum comandăm noi. Tu și Curmare trebuie să dispăreţi. 

— Ah, nu știam, zise Rohypnol, adresându-i-se soţiei. 

Acum raza de lumină îi cădea pe ureche, pe ceafă, pe părul 
proaspăt vopsit. 

— Erai încă în coaiele lu' tac-tu când eu apăram cartierul și-l 
eliminam pe Boa. Eu sunt cel care l-a ţinut pe Mâncăfoc departe 
de cartierul Sanită. Apoi se întoarse din nou către Biscuit: Du-te 
și spune-i ăluia care te-a trimis că Forcella îmi aparţine de drept! 

— Nu m-a trimis nimeni, răspunse Biscuit. 

Făcuse un pas înainte, o mică mișcare cât să ochească mai 
bine. 

— Mucosule, zise Rohypnol, întorcându-se încă o dată către 
soție, cum îţi permiti? 

— O să te frigi, Rohypnol. 

Alt mic pas înainte. 

— Oh, oh, ia uite cum rage mucosu' ăsta. Ți se pare că mi-e 
frică de un copil ca tine? 

— Mie să devin copil mi-a luat zece ani, să te împușc în faţă, o 
secundă. 

Flash-ul pistolului Desert Eagle surprinse un instantaneu cu 
acea cameră. Rohypnol cu gura căscată, cu mâinile pe faţă ca și 
cum s-ar fi putut apăra. Curmare, neașteptat de sprintenă, care 
se aruncă asupra soţului, și ea iluzionându-se că-l poate proteja. 
Apoi totul deveni umbră și lumină. Biscuit ieși în fugă din 
sufragerie, apoi se opri, încremenit în loc. Se întoarse, ridică din 
nou pistolul și privi spre fundul femeii. Oare ar ieși aer din 
baloanele alea două? se întreba. Glonţul intră cu precizie în fesa 
dreaptă, dar nu ieși aer. Dezamăgit, Biscuit termină cu Curmare 
cu un glonţ în ceafă. 


VP - 251 


Zbură prin apartament și pe scări cu viteza haotică a celor 
zece ani pe care-i avea, lovindu-se de tocuri și balustrade, dar 
nu simți nimic. 

lată ușa clădirii, câteva scări, trei metri, poate. Vedea deja 
strada și apoi n-o mai văzu, pentru că Pipilică se întorcea în acel 
moment cu o gogoaşă în mână. 

Arma era caldă încă, îi ardea pielea lui Biscuit, care, preţ de o 
clipă dementă, analiză dacă s-o scoată și să elimine și acest 
martor. 

— Ce s-a întâmplat? Alea au fost focuri de armă? Ce-ai făcut? 

Prietenul lui îl privea fix, cu faţa plină de zahăr. Biscuit își 
continuă cursa, lăsând în urma lui doar un „Mănâncă-ţi 
gogoașa”. 


e Frați 


Salonul de frumuseţe 'O sole mio avea un site minimal. Două 
poze și un număr de mobil. Fata care răspunsese când sunase 
Lollipop îl pusese să-și repete de două ori cererea: că trebuiau 
să ţină tot salonul rezervat până la închidere. „Trebuie să facem 
un botez!” Fata era tot mai nedumerită: „Un botez într-un salon 
de frumusete, ești ţăcănit, e o glumă sau ce?” 

Lollipop închise și se prezentă după zece minute în faţa fetei 
cu două mii de euro în bancnote de o sută. Apoi trimise mesaje: 


Lollipop 
Guagliu’, azi după-amiază toată lumea 
prezentă că sărbătorim botezul lui 
Biscuit. Mergem să stăm la soare! 
Paranza înţelese clar mesajul: 


Maharajahul 
Uaaa beton! 


Biscuit 
Ai rupt! 


VP - 252 


ăăă, bag o depilare totală! 


La ora trei fix, când salonul se redeschidea, fata îi văzu 
intrând pe Tucanu' și Ziceamcă, care îl duceau pe braţe pe 
sărbătorit. Toţi trei își făcuseră freza stil Genny Savastano3; în 
spatele lor apăru Nicolas purtând pe cap o coroană roz 
gonflabilă, care îl făcea să pară foarte înalt. Lollipop și Dronă i-o 
puseseră înainte să treacă pragul. 

Imediat în spatele lui, Drago și Dinţișor, plini de lanţurile și 
brățările de aur care-i lipsesc Madonnei di Loreto a lui 
Caravaggio, strigau: 

— Să trăieşti, Biscuit, gata, te-ai făcut mare! 

Avu fiecare parte de o ședință de bronzat, apoi urmă 
pedichiura, epilare corp și faţă și în final își făcură două jointuri 
în sala de relaxare, amenajată cu paie și fân. Pentru botezul 
focului lui Biscuit aduseseră o punguţă de cocaină roz pe care i- 
o oferiră sărbătoritului s-o încerce. Nicolas o scoase din halat și 
făcu o liniuţă pe bancheta de lemn de tek, invitându-l să dea el 
startul: „Am scărpinat-o pe spate pe Pantera Roz și uite ce 
delicatesă a ieșit!” 

Biscuit trase pe nas pentru prima dată în viața lui, la început 
rezistă bine, dar după cinci minute începu să sară peste tot, să 
facă roata și să ţopăie de colo-colo prin încăpere, până când 
ceilalți ajunseră să nu-i mai suporte toată fâțâiala aia și îl 
trimiseră să facă un duș senzorial. 

În timp ce se legănau în hamace, fără niciun fir de păr pe corp 
- cu excepţia lui Dinţișor, care-și lăsase părul de pe pectorali, 
etalând un lanţ cu un medalion de aur masiv care-i acoperea 
practic tot pieptul -, Lollipop întrebă: 

— Dar de ce nu-ţi rezolvi mai întâi dinţii, în loc să dai toţi banii 
pe lanţurile astea de aur? 

— Așa le place la femei, am o fereastră în gură și se vede ce e 
înăuntru. 

— Da, se vede bine porcăria dinăuntru, îi replică Lollipop. 

— Dar cum pula mea ţi-ai rupt dinţii ăștia? îl întrebă Dronă. 

Era o poveste pe care Dinţișor n-o spunea niciodată. Dar de 
când începuse să i se știe de frică, să aibă ceva bani, să aibă o 
prietenă stabilă, nu-i displăcea acel defect, devenise semnul lui 


36 Personaj din serialul Gomorra, inspirat de prima carte a lui Roberto Saviano. 
VP - 253 


distinctiv. 

— Jucam baschet și-am început să mă bat cu un bou, și la un 
moment dat m-a lovit cu mingea în faţă. Știi cât cântărește o 
minge de baschet? Mi s-au spart doi dinţi din față, unul sus și 
unul jos. 

— Da, da, ai jucat tu baschet! Cin’ te crede? Ai un metru și-o 
pulă! 

— Aia să ţi-o bagi tu-n cur, zise Dinţișor. 

Apoi se întoarse către Tucanu', ca să-și satisfacă o curiozitate 
pe care o avea de mai multă vreme: 

— Dar ţie, Tucanule, cum de ţi se zice așa? 

Tucanu' nu semăna deloc cu un tucan, avea nasul mic, barbă 
de apostol. Pur și simplu, într-o zi, în timp ce era pe scuter cu 
Briato în spate, îi intră în gură o insectă. Incepu să scuipe, îi 
venea să vomite; trase pe dreapta și-și băgă două degete în 
gură ca să caute vietatea care continua să i se lovească de cerul 
gurii și de limbă. 

Când în sfârșit reuși să scape de insectă, scoase un „Uă! Mi-a 
intrat un tucan în gură!” 

Briato, în spate, râsese cu lacrimi din cauza acelui tucan în loc 
de tăun, și astfel numele Massimo Rea fusese șters din memoria 
tuturor celor care-l cunoșteau, iar el devenise pur și simplu 
Tucanu'. 

— Dar lui Briato de ce-i zicem așa...? 

Nicolas se ridică din hamac și Lollipop zise: 

— Eeeeei, liniște, vorbește regele. 

Maharajahul, așezându-și coroana pe cap, explică: 

— Eram de faţă. Eram în ultima zi de școală din clasa a șaptea 
și profu’ de științe ne-a întrebat pe toţi la rând ce vrem să ne 
facem când o să fim mari. Toţi ziceau avocat, bucătar, fotbalist, 
consilier... Briato a zis doar „Flavio Briatore””. 

Apoi Nicolas făcu un semn și se ridicară toţi. Se duseră după 
Biscuit la dușul senzorial. Era întins cu burta în sus, curgea pe el 
apă cu parfum de iasomie, din când în când deschidea gura și 
bea. Cum îi văzu, se ridică: „Ei, unde eraţi?” Continuă să-și frece 
nasul ca și cum ar fi avut și el un tăune de scos și îi privea 


37 Flavio Briatore - figură publică iconică, businessman asemănător în multe privinţe 
cu Berlusconi, bun prieten cu el, de altfel. În imaginarul colectiv, imaginea lui duce cu 
gândul la bani, putere, succes, proprietăți, femei frumoase, apariţii în media și mai 
ales pe copertele revistelor glossy. 


VP - 254 


pierdut. 

Se dezbrăcară toţi și se treziră pe neașteptate goi și lipiţi unul 
de celălalt. 

— Acuma ni le măsurăm, zise Dronă fluturându-și organul și 
făcându-i astfel pe toţi să și-l privească pe-al lor și să-l compare 
cu al celorlalţi. 

Se așezară la rând să-l imite pe Dronă, cu peștele-n mână și 
burta-n afară. „Sus drapelul!”, și se lăsau pe spate. 

— Rupeţi rândurile! ordonă Nicolas, dispărând în ceața 
vaporilor din faţa cabinelor colorate. 

Drago îl apucă pe Biscuit de sculă și-l târî prin încăpere: „Ti se 
lungește”, spuse, și ceilalți începură toți să râdă, înainte să intre 
în cabinele de duș, fie câte doi, fie intrând și ieșind dintr-o 
cabină în alta ca să schimbe culoarea și să simtă toată seria de 
arome. Pește-moale se concentră și trase un pârț, iar Dronă se 
prefăcu că moare sub un potop albastru de ape tămăduitoare. 

— iți place cum te sărbătorim, Biscuit, te distrezi? îl întrebă 
Nicolas, ciupindu-l de obraz. 

— Da, beton... dar unde aţi rămas? întrebă din nou. 

— Povesteam, spuneam cum ne-am ales cu numele noastre... 

Biscuit îl întrerupse: 

— Da, exact, eu mereu mă întreb cum naiba are Dronă un 
nume așa mișto. Aș vrea și eu unul așa, când aud Biscuit, îmi 
vine să vomit! 

Drago, de nerecunoscut cu părul lipit de cap de la ploaia 
dușului, îl bătu pe spate pe Dronă: 

— Băi, omul ăsta și-a câștigat pe merit numele. În toată Italia, 
e singurul care a colecţionat toate cele o mie de fascicule 
săptămânale de 2,99 euro „Construiește-ţi singur drona”. Și nu 
doar atât, e singurul care a reușit să-și construiască de- 
adevăratelea drona. Zbura chiar! 

— Nuu, pe bune? zise Biscuit privindu-l cu uimire pe Dronă. 

— Uaa, nici Dan Blitzerian n-are dronă! 

— Ba ăla are vreo zece. Îl urmăresc pe Instagram. 

— Și eu, și n-am văzut nicio dronă. 

Maseuza, o tipă care i-ar fi plăcut lui Pește-moale, veni să le 
spună că se apropia ora închiderii, că trebuiau să se îmbrace și 
să plece. Petrecerea se terminase. Urma să înceapă din nou 
peste câteva ore la Noul Maharajah. 


VP - 255 


Pe capul orașului e așezată o coroană de blocuri de două, trei, 
maximum patru etaje, veșnic în așteptarea unei amnistii pentru 
lipsa autorizaţiei de construcţie, clădiri care, înmulţindu-se, au 
devenit localităţi. În jurul lor, câmpie, care amintește cum 
trebuie să fi fost trecutul lor de pământuri, în prezent agresate 
și sufocate de ciment. Era mereu surprinzător, inclusiv pentru 
cine se născuse acolo, faptul că era suficient să virezi de două 
ori din strada principală ca să te trezești în mijlocul câmpului. In 
schimb, câțiva kilometri în direcţia opusă, Nicolas era 
bombardat de fascicule de lumină și mișca din cap pe ritmul 
unui cântec din anii '60 remixat în stil disco. Maharajahul se afla 
la Noul Maharajah și se prefăcea că se simte bine la petrecerea 
de diplomă în Științe Politice a fiului avocatului Caiazzo, care 
reprezenta familia Acanfora și familia Striano înainte să devină 
pentiti, familia Faella, fotbaliști și VIP-uri de toate felurile. Îi 
apărase și pe ei când fuseseră cercetaţi pentru trafic de droguri, 
atunci când ajunsese Alvaro în pușcărie. Cu o oră în urmă se 
terminase petrecerea pentru Biscuit. Făcuseră un cerc cu 
braţele în jurul lui, apoi, unul câte unul, turnaseră șampanie pe 
el. Urările pe care și le făcuseră erau legate de piețe, care, după 
moartea lui Rohypnol, trebuiau să intre sub controlul lor, și apoi 
dăduseră noroc și în sănătatea lui Briato și Pește-moale, răniți în 
luptă. În sfârșit, îl scoseseră afară pe sărbătorit: afară îl aștepta 
un cadou. Noul său scuter. Cadoul pentru paranza, în schimb, îl 
adusese avocatul Caiazzo: vestea privind suspendarea 
condiționată a pedepsei pentru condamnarea primită în acel 
proces. 

— Bravo, domnule avocat! făcu Dinţișor. 

— Moët & Chandon pentru toată lumea, strigă Maharajahul, 
două sticle... trebuie să sărbătorim! 

— Băieți, e vorba doar de suspendarea pedepsei, înseamnă că 
dacă primiți o altă condamnare, se revocă suspendarea și se 
cumulează toţi anii. 

Ridicară paharele, zicând: 

— Suntem de neatins! 

e 

Acum Nicolas era cu mintea în altă parte. Nu reușea să stea 
jos mai mult de două minute, se ridica, intra și ieșea din 
separeu, își mai lua un acapulco - fiul avocatului ţinuse ca tema 
petrecerii să fie tropicală -, apoi făcea o tură pe pista de dans, o 


VP - 256 


îmbrățișa pe Letizia, schimba două vorbe cu cineva. Dar era 
mereu cu un ochi la telefon. Numerele de deasupra numelor din 
chat continuau să pâlpâie, dar pe el îl interesa un singur nume, 
care însă rămânea la coada listei. DJ-ul opri muzica și localul fu 
invadat de lumină, era momentul să vorbească avocatul 
Caiazzo. Capilarele de pe față îi ieșeau în evidenţă și își 
desfăcuse cămașa aproape până la brâu. Jalnic, gândi Nicolas, 
dar când avocatul ceru să se facă liniște și urmară imediat 
aplauzele pentru fiul său, Maharajahul lăsă paharul din mână și 
bătu cu convingere din palme. Avocatul trase până în faţa 
pânzei cu regele indian un fotoliu alb, unul oarecare dintre cele 
foarte multe ale localului, pe care Oscar se îngrijise să le 
retapițeze cu o stofă deschisă pentru că, spunea el, acela era un 
botez. Caiazzo se urcă pe el în picioare și, ca să-și păstreze 
echilibrul, începu să calce adânc pe perna fotoliului cu pantofii 
lui Santoni din piele întoarsă. 

— Vă mulţumesc tuturor. Recunosc fețele prietenilor mei și 
ale clienţilor mei. 

Cineva, în spatele lui Nicolas, zise: 

— Alte fețe, domnule avocat, nu sunt aici, sunt în vacanţă... 

— Da, am făcut tot ce mi-a stat în putere, dar o să-i aducem și 
pe ei înapoi aici! O să-i aducem înapoi, pentru că eu apăr doar 
nevinovați. 

Râsete. 

— Sunt fericit că astăzi sărbătorim absolvirea fiului meu, 
laureat în Neștiinţe Politice. 

Râsete. 

— Fiica mea, Carlotta, e laureată în Litere și Vederi; iar fiul 
meu cel mai mare, Gian Paolo, nici n-a vrut s-audă de facultate, 
dar are un restaurant la Berlin. După cum vedeţi, au ţinut toţi să 
ia exemplu de la tatăl lor: să nu devină ca mine! 

larăși râsete. Râdea și Nicolas, mângâind ușor fundul Letiziei 
cu o mână și cu cealaltă, băgată în buzunar, așteptând telefonul 
să vibreze. 

— In orice caz, Filippo, o singură urare vreau să-ţi fac, 
continuă avocatul, azi distrează-te, ca să devii șomer poţi s- 
aștepți până mâine! 

O explozie de râsete. Intervenţia se terminase și petrecerea 
putea continua. 

Letizia încerca să-l convingă pe Nicolas să danseze pentru că 


VP - 257 


acum DJ-ul pusese Music is the Power și ea nu putea să-i reziste 
melodiei. Nicolas era pe punctul să-i spună că în seara aia chiar 
nu avea chef, dar Leti era minunată în acea rochie mulată care-i 
lăsa spatele descoperit. Nicolas o îmbrăţișă din spate și o sărută 
lung cu limba pe ceafă. Ea se prefăcu scandalizată și făcu doi 
pași în viteză spre mijlocul ringului ca el să se ducă după ea, dar 
Maharajahului îi vibră chiar atunci telefonul și de data asta era 
mesajul pe care-l aștepta. O fotografie cu un cer înstelat și 
textul „Cerul de acasă e întotdeauna cel mai frumos de pe 
lume”. Nicolas o apucă pe Letizia cum făcuse și înainte, în timp 
ce ea se unduia lipindu-se de el, și îi spuse la ureche: „Oricui 
întreabă de mine, spune-i că sunt în separeu. Dacă te întreabă 
în separeu, zici că sunt la baie. Dacă cineva mă caută pe la baie, 
spune-i că sunt pe-aici prin zonă.” 

— Dar de ce, ce puneţi la cale? întrebă Letizia fără să se 
oprească din dansat. 

— Nimic special, am o treabă. Dar toţi trebuie să știe că sunt 
aici, îţi explic mai târziu. 

ÎI urmări cu privirea în timp ce se îndrepta spre ieșire, în 
alternanța de lumină și întuneric care făcea ca orice mișcare să 
pară izolată și imprevizibilă, ca toate corpurile să se amestece și 
fețele să se suprapună. Și, pentru o clipă, dansând cu brațele 
ridicate și mișcându-și capul într-o parte și-n cealaltă, i se păru 
că simte asupra ei vibrația unei priviri cunoscute. Renatino, cu 
fața lui de puști, identică celei pe care i-o văzuse ultima dată, la 
momentul dezonorării, și corpul lui de bărbat într-o uniformă de 
armată. Dură doar o clipă, apoi nu-l mai văzu, și odată cu 
primele note din Single Ladies, fugi să o caute pe Cecilia ca să 
imite coregrafia lui Beyonce, uitând complet de el. 

e 

Afară, o mașină îl aștepta pe Nicolas. Un Fiat Punto albastru- 
închis, cum se văd sute în trafic, pe o stradă oarecare, într-un 
oraș oarecare. La volan era Maimuţăcâine, care, fără măcar să-l 
salute, îi zise lui Nicolas să se așeze pe locul din dreapta. O 
luară spre periferie. leșiră din oraș. În capul lui Nicolas continua 
cântecul dinainte. Doar când auzi behăituri, își dădu seama că 
ajunsese în altă lume. Maimuţăcâine opri mașina pe marginea 
străzii și zise: 

— Hai să vedem unde-o fi oaia... 

Merseră pe jos străbătând câmpul. Maimuţăcâine se orienta la 


VP - 258 


perfecție și folosea lumina de la telefon ca să vadă pe unde 
calcă. 

Apoi se opri brusc și Nicolas aproape că se lovi de el. 

— Uite oaia, zise Maimuţăcâine. 

Era așezat pe un zid de pietre, care pe vremuri trebuie să fi 
delimitat terenul unei case de ţară, acum dărăpănată, cu pereţii 
căzuți pe jumătate şi-un acoperiș improvizat de tablă, pe care 
furtunile îl îndoiseră. Fuma liniștit și, între un fum și altul, 
pălăvrăgea cu Drago, care, așezat lângă el, își verifica telefonul; 
nasul lui ușor strâmb se proiecta în întunericul nopţii de fiecare 
dată când își scotea telefonul. In faţa lor părea să fie un șanț, în 
care aruncau, ca să-și umple timpul, pietre pe care le adunaseră 
una peste alta pe zid. Ca doi puștani de școală primară, gândi 
Nicolas. 

Cel care se prinsese de prezenţa lui Nicolas și a lui 
Maimuţăcâine fu cel de lângă Drago. Intoarse capul și înțelese 
imediat. Îl întoarse din nou, în căutare de confirmări - dacă mai 
era nevoie - în ochii lui Drago, dar Maimuţăcâine era deja lângă 
el, corp la corp. 

— Trădătorule, ai mâncat la mine acasă. 

— Ce vrei să zici? N-am făcut nimic, n-am făcut nimic, 
Maimuţăcâine! 

Așezat încă pe zid, se întoarse din nou ca să-l înfrunte pe 
Maimuţăcâine, care acum îi urla în față. Nicolas și Drago îi 
blocară calea la stânga și la dreapta. In spate era șanțul. 

— N-ai făcut nimic? la uită-te aici, continuă Maimuţăcâine 
arătându-i o poză de pe telefon. Îl recunoști? Știi cine e ăsta? 

Băiatul încerca să-și facă loc cu umerii, dar Nicolas și Drago îl 
ținură pe loc imobilizându-i brațele și întorcându-i-le la spate. 
Maimuţăcâine își băgă telefonul în buzunarul din spate al 
pantalonilor și le făcu semn celor doi să-i dea drumul. Vremea 
se stricase și acum luna intrase în nori, împiedicând ca scena 
aceea să fie cât de cât luminată. Oile își încetaseră și ele 
behăitul. Singurul zgomot era respiraţia lor, dar mai ales cea 
accelerată a prizonierului. Nu mai încerca să zică nimic, nu era o 
situaţie din care se putea ieși folosind cuvinte. Maimuţăcâine își 
înfipse bine picioarele în terenul denivelat și îi dădu un brânci 
puternic, care-l făcu să alunece în groapă. Nu așteptă ca el să se 
ridice, scoase pistolul și trase acolo unde hotărâse deja că 
trebuie să ajungă primul proiectil. În faţă. Dar îi nimeri 


VP - 259 


pometele. O lovitură care te desfigurează și te face să urli de 
durere, dar care nu ucide. Băiatul din șanț începu să ceară 
iertare, să implore milă. Scuipă cuvinte amestecate cu sângele 
care-i aluneca pe gât când încerca să tragă aer. Doar atunci 
Nicolas observă că Maimuţăcâine purta mănuși de latex și, 
instinctiv, își șterse mâinile de pantaloni. 

În tot acest timp, cel din șanț urla: 

— M-ai împușcat în faţă! Ce pula mea faci, măă? 

Dar Maimuţăcâine încă nu terminase. Într-o înlănţuire rapidă, 
îi trase alt glonţ în genunchi și unul în stomac. Nicolas nu reuși 
să nu se gândească la Tim Roth în braţele lui Harvey Keitel și la 
cât de lungă putea fi acea agonie. Cât sânge conținea corpul 
uman? Încerca să recupereze ceva din memorie, însă fu 
întrerupt de ultimul glonţ al lui Maimuţăcâine, care se înfipse 
direct în ochiul băiatului. 

Le luă o oră să astupe groapa cu lopeţile găsite în spatele 
casei. Oile începuseră din nou să behăie. 

e 

În ultimele zile, Dumbo și Christian se văzuseră doar de 
câteva ori. Și apoi nimic, acea prietenie alcătuită din zile întregi 
de tăiat frunză la câini, dar împreună, se evaporase. Christian 
nu îndrăznise să-l întrebe nimic pe Nicolas: paranza, hașișul, 
armele... totul pornise mereu în mod spontan de la Nicolas, el 
decidea când. Așa fusese mereu între ei și, oricum, Christian știa 
că ziua în care fratele lui îl va invita pe vreun alt acoperiș, cu 
alte arme, ca să găurească alte parabolice nu era departe. 

Christian era întins pe pat și îi scria lui Dumbo, când Nicolas 
intră în cameră. Prietenul lui nu citise toate acele mesaje. 
Semnele de check de pe margine continuau să rămână 
necolorate. Era ciudat. Dumbo nu stătea niciodată atâta timp 
fără să se uite la telefon. 

Nicolas intră în camera lor cum făcea mereu - lovea ușa cu 
umărul, apoi îi dădea un șut ca s-o închidă - și dintr-un salt 
ateriză în pat. Dacă ar fi întins fiecare mâna, ar fi putut să se 
atingă cu vârful degetelor. Christian întoarse capul și văzu 
profilul dur al fratelui său îndreptat spre plafon. Apoi Nicolas 
închise ochii, iar Christian făcu și el la fel. Rămaseră o vreme 
ascultând fiecare respiraţia celuilalt. Era de datoria celui mare 
să rupă acea tăcere și o făcu scoțându-și zgomotos încălţările 
Air Jordan folosindu-se de degetele de la picioare. Pantofii 


VP - 260 


aterizară unul peste altul. Christian deschise ochii, verifică 
pentru ultima dată culoarea semnelor pe telefon și apoi își 
încrucișă brațele sub cap. Era pregătit. Ascultă. 

— Să moară mama! Maimuţăcâine m-a scos din minţi, zise 
Nicolas. 

Rostise cuvintele ca și cum ar fi făcut să iasă aerul în exces 
din plămâni. Se eliberă de ceva, și acel cartuș de aer era 
dovada. Christian trase din nou cu ochiul spre fratele lui, care 
rămăsese imobil; doar buzele i se mișcau din când în când, în 
căutarea cuvintelor potrivite. Christian fixă iar tavanul și încercă 
să se concentreze pe corpul lui. Nu, el nu reușea s-o facă pe 
mortul. 

Christian știa bine povestea lui Maimuţăcâine. O știa că pe o 
poveste venită de departe, ca pe o poveste de război, ca pe un 
meci, ca pe un joc la care nu putuse să participe, o bătălie în 
care fratele lui purta cască și haine de camuflaj, și uneori chiar 
spadă și armură. El trebuia să rămână acolo în camera lor, cu 
mama și tatăl care poate se certau pe undeva, așteptând vești 
despre ce se întâmpla la barieră, dincolo de hotare, în cetatea 
cu străzi înguste. Totul se petrecuse atât de rapid în ultima 
vreme. Paranza lui Nicolas evoluase mult și acum negocia 
heroina direct cu clanul Acanfora din San Giovanni a Teduccio. 
Cu Maimuţăcâine. Cu mai multe ocazii voise să-l întrebe de unde 
venea acea poreclă, dar n-o făcuse, poate ca să nu-și păteze 
imaginea pe care o avea despre noul rege din San Giovanni. Un 
fel de Pokemon, jumătate maimuţă, jumătate câine, alerga 
repede și era primul la căţărat. Faptul că ajunsese la 
Maimuţăcâine era un noroc și i se datora lui Dumbo. Acesta din 
urmă făcuse un an la Nisida - și nu ciripise nimic, nu dăduse 
niciun nume - și acolo se cunoscuseră. Christian auzise și 
povestea asta de un milion de ori și de fiecare dată când însuși 
Dumbo i-o povestea, în timp ce-l plimba pe scuterul lui Aprilia 
Sportcity sau când stăteau întinși trăgând un joint, adăuga 
mereu încă un detaliu. 

— E chiar un nenorocit, zise iar Nicolas. 

Și din nou Christian îl privi stând întins pe pat în aceeași 
poziţie, dar regretă imediat, nu voia să-l observe că trăgea cu 
ochiul la el. 

E un nenorocit, așa îi spusese și Dumbo când îl întrebase cum 
era Maimuţăcâine. Un nenorocit. Punct. Și nu mai adăugă 


VP - 261 


altceva, și asta era ciudat, pentru unul care vorbește și când nu 
trebuie, și poate din cauza asta Nicolas preferase să nu-l 
primească în paranza. În orice caz, Dumbo ajunsese la Nisida 
pentru că, pe când avea 13 ani, își ajutase tatăl să devalizeze un 
depozit de gresie și faianţă. Fuseseră și Dinţișor cu tatăl lui, 
lucrau des împreună pe șantiere, dar ei reușiseră să fugă. 

— Maimuţăcâine zice că Dumbo i-a tras-o lu' mă-sa, și că se 
laudă cu asta, și i-a trimis și-o poză cu pula lui maică-sii pe 
mobil. 

Christian nu îndrăzni să respire, rămase nemișcat cu 
cearșafurile boţite sub el, și de data asta nici nu încercă să 
privească spre Nicolas. Putea să fie o capcană. Poate Nicolas, 
cine știe, întorsese capul și aștepta să întâlnească privirea 
fratelui - ochii lor aveau fix aceeași culoare, singura trăsătură 
fizică pe care o aveau în comun - ca să afle adevărul despre 
Dumbo. 

Dumbo povestea și despre asta. Povestea că Țarina, mama lui 
Maimuţăcâine, era înnebunită după el, și i-o trăsese de mai 
multe ori acelei mi/fona*8. „Are două ţâțe ca de marmură, îi 
povestise lui Christian într-o zi, chiar în camera aia. Apoi făcuse 
un gest cu mâna, sugerând că urechile alea de la care îi venea 
porecla nu însemnau deloc, cum gândeau unii, c-ar fi fost 
poponar”. 

Christian se forța să-și întrerupă fluxul gândurilor și, fără să-l 
vadă Nicolas, aruncă o privire pe telefon. Dumbo continua să 
nu-și citească mesajele. 

— ... apoi am fost la Aza, unde ţinem armele. Nu voiam să mă 
duc la Maimuţăcâine fără nimic, înţelegi? Dacă ăla descoperă că 
lucrez cu grimalzii, mă omoară. Și mă suna întruna, unde ești, 
hai repede, trebuie să vorbim imediat. Înțelegi? 

Christian înţelegea. Și de fiecare dată când fratele lui îi zicea 
ceva și încheia cu „înţelegi”, pe el îl treceau fiorii. Când Nicolas 
le vorbea altora, foarte rar îi ieșea câte un „înţelegi?”, treaba 
lor, dar cu el era altfel. Deci înțelegea și că Maimuţăcâine era un 
adevărat idiot, că la Nisida se împrietenise cu Dumbo nu se știe 
din ce motive, dat fiind că prietenul lui era un băiat ca de argilă, 


38 Acronim italianizat provenind din engleză, milf (mother I'd like to fuck), în care 
sufixul - ona îi accentuează sensul. 

3 Aluzie la ricchione, care are semnificaţia de homosexual, cu conotaţii negative, și a 
cărui etimologie are legătură cu orecchio, ureche, prin augmentativul orecchione. 


VP - 262 


pe care îl poţi manipula, dar doar până la un punct. Dumbo era 
mai isteț decât îl credeau ceilalţi, Christian înțelesese asta 
imediat, și știa și că cel care-l băgase în necaz era taică-su, cu 
planul ăla al lui care părea o glumă. Intr-o zi se prezentase la 
tatăl lui Dinţișor cu ideea să le-o tragă românilor și 
macedonenilor care coborau prea mult preţul și stricau piața și 
le furau locurile de muncă, pentru că, da, accidentul cerebral îi 
afectase rău un picior și o mână, obișnuia el să tot repete, dar 
creierul îi funcţiona bine, chiar mai bine. Planul era simplu, 
trebuia să golească depozitele de geamuri și să fure toată gresia 
și faianţa, să o ţină bine vreo șase luni și apoi să înceapă de la 
zero. Pe scurt, să se impună pe piaţă. Povestea furtului, 
Christian o auzise doar de la Dumbo, pentru că lui Dinţișor îi era 
de fapt cam jenă că el reușise să scape și nu ajunsese la Nisida. 

Planul decursese bine până când tatăl lui Dumbo își pusese în 
minte să ridice singur unul dintre cele două blocuri foarte grele 
de gresie de pe rafturile de metal. Căzuse odată cu zgomotul 
surd al gresiei de Vietri care se spărgea răsturnându-se peste el. 
Căzuse trăgând totul peste el. Incercaseră câteva minute bune 
să-l scoată de-acolo, dar greutatea era prea mare pentru braţele 
lor. Atunci Dinţișor și taică-său fugiseră, tăind-o direct pe câmp, 
în timp ce Dumbo rămăsese să încerce să-l scoată târâș pe 
taică-său de dedesubt, deși acesta striga la el să plece. 

Nicolas se mai relaxase și acum nu mai vorbea în fraze 
întrerupte, Christian însă continua să fie distras și nu înţelegea 
de ce. Fiecare cuvânt al lui Nicolas era important, din fiecare 
frază avea de învăţat, atunci de ce nu reușea să fie atent la ce 
povestea, așa cum făcea de obicei? Era ceva electric în 
înțepeneala lui Nicolas, ceva inexplicabil, ceva care-l înfricoșa 
puţin și-l făcea să se tot foiască în pat. Dar să se ridice și să iasă 
nici nu-și punea problema: mai ceva decât în seara în care își 
adusese pistolul acasă, Nicolas părea în acel moment, cum 
stătea nemișcat pe așternutul albastru cu nori, invincibil ca un 
supererou. Christian își luă mâinile de sub cap și se șterse de 
transpiraţie pe pantaloni. Salteaua devenise un furnicar. Il 
mânca tot corpul, dar se străduia să rămână nemișcat și 
concentrat ca fratele lui. 

— M-au percheziţionat, mi-a găsit imediat pistolul. Eu voiam 
să-l iau cu mine pe Tucanu', e cam dus, dar când e de treabă, 
ăla nu se dă înapoi. Dar Maimuţăcâine insista să mă duc singur, 


VP - 263 


înţelegi? Pe de altă parte, Tucanu' ar vrea să-i elimine pe toţi, ca 
Scarface. Ajung, și Maimuţăcâine e superagitat, dar capcanele, 
ascultă-mă bine, le poţi întinde doar dacă ești liniștit, și tot 
liniștit tre' să fii și ca să cazi în ele. Deci, îmi găsesc imediat 
pistolul și Maimuţăcâine își iese din minţi, pentru că acasă la 
don Cesare Acanfora nu se intră cu pistoale, și-n plus, dacă 
facem bani împreună, cum să ne împușcăm? Și eu îi spun că nu 
poți fi niciodată sigur de ce se poate întâmpla și de ce nu se 
poate întâmpla, eu știu doar că mă simt mai bine când pot să 
trag, înţelegi? El îmi răspunde OK și atunci scoate un telefon 
care nu e al lui pentru că e plin de brizbrizuri pe dos, pentru că 
de fapt e al Țarinei, deschide WhatsApp-ul și-mi arată o discuţie 
între ea și Antonello Petrella. 

Antonello Petrella e Dumbo, își spuse Christian, e Dumbo. 
Mâncărimea de la nivelul mandibulei, unde începe urechea, 
devenise insuportabilă. Se scărpină în liniște, înfigând unghiile în 
carne ca să fie mai eficient, iar cu coada ochiului văzu o 
mișcare. Nicolas își scosese telefonul din pantaloni și acum 
dădea scroll cu degetul mare pe ecran. O conversaţie. Un mesaj 
audio. 

— Am înregistrat tot, zise Nicolas, apoi, cu arătătorul de la 
cealaltă mână, apăsă „Play”. 

— „Ai văzut? Ai văzut?” 

— „Așteaptă, stai puţin. Nu, nu se poate!” 

— „Acuma ia uită-te la asta. l-a trimis o poză cu pula lui, lu' 
maică-mea.” 

— „Da' și maică-ta văd că-i dă nas.” 

— „Ea n-a știut ce să facă.” 

— „Adică maică-ta voia și ea să și-o tragă cu Dumbo?” 

— „Nu știu, îmi vine să-i omor și pe ea, șipe el.” 

— „Fă-o, prinde-l pe Dumbo și elimină-l.” 

Era vocea fratelui său asta. El fusese cel care spusese 
„elimină-l”. Christian știa, era a lui, sigur că da, și cu toate 
astea, nu părea, cum să fie a lui? îl privi pe Nicolas dezorientat, 
dar el stătea cu ochii lipiţi pe telefon. 

— „Nu, Antimafia e călare pe noi, și după faza cu talibanii, și 
americanii ne suflă în ceafă. Nu putem să omoram pe cineva așa 
pe stradă.” 

— „Și ce? Atunci nu faceți nimic.” 

— „Nu faceți nimic? Adică dacă cineva se bagă peste maică- 


VP - 264 


ta, tu nu...? În paranza ta e Dinţișor, ăla e cel mai bun tovarăș al 
lui Dumbo.” 

— „Da, Dinţișor e frate de cruce cu Dumbo. Dar Dumbo 
lucrează pentru tine, e mereu pe-aici prin zonă.” 

— „Nu, nu s-a mai arătat de o bucată de vreme. N-a venit nici 
să-și ia banii luna asta, nu răspunde la telefon. Nu se arată, 
efectiv. Nu pot să-mi implic toţi oamenii pentru un fraier ca 
ăsta.” 

Christian, fără să-și dea seama, închisese ochii; urechile, însă, 
nu putea să le închidă, iar cumva, gura nu reușea să o deschidă. 
Voia să spună că Dumbo era de-ai lor, exact ca și Dinţișor. Cu el 
făcuse primul joint și el fusese cel care îi dăduse să probeze 
primul scuter în garajul casei lui. Ar fi vrut s-o spună, dar nu 
reușea să întrerupă acea înregistrare, ar fi fost ca și cum l-ar fi 
întrerupt pe Nicolas: nu era posibil. Și felul în care fratele lui 
deschisese acel dialog nu îi dădea voie să arate niciun fel de 
emoție, ca și cum cuvintele care le umpleau acum camera nu 
aveau valoare în sine, ca și cum ar fi fost pur și simplu doar un 
alt capitol din educația lui: era important ca el să asculte și să 
înveţe. Și atunci el asculta, trebuia să asculte dacă voia să-i 
calce pe urme fratelui său, să fie la înălțime, însă ţinea ochii 
închiși și prin cap i se perindau toate fețele pe care le făcea 
Dumbo ca să-l facă să râdă și ziua când l-a luat la stadion ca să 
vadă meciul Napoli-Fiorentina și i-a dat să bea din berea lui. 
Aproape că-i simțea gustul pe cerul gurii, în timp ce urechile 
urmăreau vocea fratelui și pe cea înregistrată, ambele ireale. 

— „Cineva trebuie să-l ducă undeva la ţară, departe de San 
Giovanni. Nu trebuie să i se spună nimic. Doar că se duc 
undeva, la o petrecere. Spune cui vrei tu. Pe mine nu mă 
interesează. Apoi apar eu, îi pun vreo două întrebări, îl întreb 
vreo două chestii și trag. Și se rezolvă. E mai mare rușinea, ăsta 
se laudă că i-o trage lu’ maică-mea. l-a trimis poză cu scula lui, 
tu îţi dai seama?” 

— „Dar dacă-l omori așa, nimeni nu știe pentru ce l-ai omorât. 
Nimeni nu înțelege pedeapsa.” 

— „Nimeni nu trebuie s-o înțeleagă. Trebuie doar să dispară.” 

Maharajahul știa că orice moarte are două feţe. Omorul și 
lecţia. Fiecare moarte e pe jumătate a mortului, pe jumătate a 
celor vii. 

— „Și dacă nu reușesc?” 


VP - 265 


— „Dacă nu reușești, afacerile pe care trebuie să le facem 
împreună nu le mai facem.” 

— „Dar ce treabă au afacerile cu poza cu scula pe care i-a 
trimis-o maică-tii?” 

— „Maharajahule, ești mic încă, o jignire adusă mamei tale e 
o jignire adusă ţie. Dacă cineva nu-i arată respect mamei tale, 
ofensa aia cu nimic nu se mai spală. Inseamnă că pot să-ţi facă 
orice. Îi autorizezi să se cace pe tine.” 

e 

— Înțelegi, Christian? 

Mesajul audio se terminase. Nicolas băgă telefonul în 
buzunar, nereușind să sesizeze confuzia care îl cuprinsese pe 
fratele său. Christian dădu din cap, da, înțeleg, zicea capul lui cu 
acea mişcare sus-jos, dar restul corpului spunea contrariul. In 
gât îi urcă un fel de strigăt, dar el nici nu știa ce e un strigăt. 
Înota unde nu se atinge fundul și încă nu știa să înoate. Voia să 
strige că Dumbo era un prieten, era ca un frate, nu poţi să omori 
un frate. Voia să-l întrebe pe Nicolas dacă era drept să omori un 
prieten. El își dăduse de mult răspunsul, dar dacă Nicolas fusese 
de acord, atunci poate că era corect, nu? Poate e corect să ucizi 
un prieten care a greșit. Dar Dinţișor ce știa din toată povestea 
aia? Christian fusese întotdeauna un pic gelos pe prietenia care 
îi lega pe Dumbo și Dinţișor. N-ar fi putut niciodată să concureze 
cu Dinţișor, iar acel gând intempestiv îl făcu să roșească de 
rușine, și se întoarse către perete, chiar dacă Nicolas nici nu se 
uita spre el. Luă telefonul, semnele de check încă nu erau 
colorate. Înțelegea, da, că Dumbo fusese condamnat la moarte 
și înțelegea și ultima frază a fratelui său, acea inutilă încercare 
să-l facă să-l înţeleagă pe Maimuţăcâine, care, ca toţi cei pe 
care-i disprețuia Nicolas, se încăpăţțâna să amestece afacerile și 
sângele, familia și banii. Nicolas îi ura pe toţi ca el, el voia ca 
businessul să n-aibă nicio legătură cu carnea. Banii sunt ceva, 
pula e altceva. Christian nu voia decât ca fratele lui să-i spună 
că-l convinsese pe Maimuţăcâine că aia era o prostie, nu voia 
decât ca Dumbo să-i răspundă. 

Nicolas își schimbă poziţia, se întoarse pe o parte, apoi se 
întinse la loc cu fața în sus. Era pe punctul să reînceapă, și, preţ 
de o secundă, Christian fusese tentat să facă ceva, să se ridice 
și să iasă, de exemplu, să spună că merge la baie. Nu avea 
exact în minte ce cuvinte să-i spună, dar avea picioarele 


VP - 266 


pregătite. Mâinile le avea acum băgate în buzunare; nu avea 
cuvinte, dar știa deja ce vrea să-i spună, și anume că Dumbo 
era pentru el - este, se forța să gândească - mai mult decât un 
prieten, era un alt frate, care, spre deosebire de Nicolas, îi 
dădea voie să-l întrerupă când îi vorbea. După care, Nicolas i-ar 
fi spus că Dumbo pusese într-o situaţie dificilă paranza și deci 
știa că trebuie pedepsit. Trebuia pedepsit? Trebuia pedepsit. Işi 
repetă cuvântul „pedepsit”, îi ieșea în cale din toate părțile, ca o 
minge. Ca mingea galbenă pe care tatăl lui i-o cumpărase din 
papetărie când era încă la școala primară. Pedepsit. Dumbo. 
Gata. Dar de cât timp era liniștea asta? Acum o să spun ceva, 
gândi Christian, dar din nou nu avu voce. Și în momentul ăla, 
Nicolas începu din nou: 

— Maimuţăcâine mă luase cu ameninţări: „Oh, acuma chiar 
gata. Dacă ar fi trăit tata, Împăratul, te-ar fi omorât deja, pentru 
că-l cunoști, e tovarăș cu tine. Dar eu nu sunt ca el, n-am 
coaiele lu' tata și deci, ne-oi fi aducând tu bani mulţi, dar dacă 
nu faci treaba asta pentru mine, poţi să-ţi iei adio de la heroina 
mea, du-te să vinzi hașiș și cocaină. Ba o să le și spun ălora din 
clanul Palma din San Giugliano că heroina pe care ei credeau că 
o au în exclusivitate, de fapt o ai și tu, în felul ăsta nici n-am 
nevoie să te bag la mixer, te bagă ei direct”. Hotărâse deja. L- 
am întrebat cum ne puteam organiza. El mi-a spus c-o să-mi 
transmită. Că petrecerea asta trebuia să aibă loc. 

Nu spusese „înțelegi?”, și ăsta era semnul pentru Christian că 
discuţia se încheiase. Rămaseră în tăcere puţin, ascultând 
zgomotele blocului, apa trasă în apartamentele vecinilor, 
discuţiile din familii. Apoi Nicolas coborî din pat, își luă pantofii în 
mână și, fără să spună nimic, ieși trăgând ușa după el. 

e 

Trei zile mai târziu, Dinţișor îi scrise lui Christian, trebuia să se 
întâlnească imediat. Era îngrijorat pentru Dumbo. Dispăruse și 
părinţii lui începeau s-o ia razna de-acum. Fuseseră și acasă la 
Dinţișor, dar el nu le putuse răspunde decât: „Nu dau de el. Nu 
știu unde e”. 

— Ultima dată când l-am văzut, ne-am luat la revedere, au 
venit să-l ia cu scuterul, șoptise maică-sa, încercând să 
reconstituie ce se întâmplase. 

— Doamnă, trebuie să vă amintiţi cine a venit să-l ia cu 
scuterul. 


VP - 267 


Începuse să-i arate câteva poze pe Facebook și pe Instagram, 
apoi filmuleţe cu băieții paranzei. Dar doamna nu-i recunoștea. 

— Simt că i s-a întâmplat ceva... 

— Nuu, de ce ziceţi asta? spusese Dinţișor. 

— Pentru că Antonello zicea întotdeauna când nu venea 
acasă. Precis i s-a întâmplat ceva. Și ţi-ar fi spus și ţie, cu 
siguranţă, dacă trebuia să nu apară din cine știe ce motiv, dacă 
se întâmpla ceva, dacă-i era frică și trebuia să se ascundă... 

— Să se ascundă de cine? 

Mama îl privise: 

— Tu crezi că eu nu știu cu ce vă ocupați? 

— Cu ce ne ocupăm, doamnă? 

— Știu că vă ocupați... 

Dinţișor n-o lasase să termine fraza: 

— Ne ocupăm. Atât. 

Tatăl lui Dumbo nu scosese un cuvânt, privea telefonul, 
șovăia dacă să sune la poliţie. 

— Nu sunați pe nimeni, vă rog, spusese Dinţișor, adăugând: 
Vi-l găsesc eu pe Antonello. Știţi că e fratele meu. 

Părinţii nu mai spuseseră nimic și Dinţișor știa că avea la 
dispoziţie câteva ore până ca ei să sune la poliţie. Îi întreba pe 
toți, și toți jurau că nu știau nimic. Dispărut. Dinţișor îl lăsă pe 
Christian la urmă. Era ultima lui speranţă pentru că, dacă nici el 
nu știa nimic, atunci pentru Dumbo nu mai era nimic de făcut. 

Christian ascultă și povestea asta în liniște, și când Dinţișor 
termină, spuse că nu știa nimic. Îi arătă mesajele pe care 
continuase să i le scrie și pe care Dumbo nu le citise. Atunci 
Dinţișor îmbrăţișă acel corp mic și imobil, chiar puţin rigid, și îi 
promise c-o să-i transmită vești cât de curând. Și pentru o clipă, 
Christian se surprinse sperând că ele ar fi putut fi bune. 

(J 

În zilele următoare, mama lui Dumbo se duse la poliție și 
semnală oficial dispariţia. Ziarele online începură chiar din acea 
seară să vorbească despre caz. Incepu să se răspândească 
expresia Lupara bianca“, care băieţilor paranzei nu le spunea 
nimic. În a patra zi de căutări, Dinţișor primi un mesaj de la 
White: „Mi-au zis că trebuie căutat în Bronx”. Adică în San 
Giovanni a Teduccio. Zona clanului Acanfora. 


19 Expresie din limbajul jurnalistic ce indică un asasinat mafiot în care cadavrul celui 
ucis dispare fără urmă. 


VP - 268 


Dinţișor încercă să afle mai multe, dar White nu mai spuse 
altceva. Se duse imediat în Bronx. Căută și iar căută. Ar fi vrut 
să se apuce să-l strige. Se duse la bar: 

— Băieți, l-aţi văzut cumva pe Dumbo? și arăta poza din 
telefon. 

— Nu, nu știm nimic. Dar cine e? E de la noi? 

Totul până când Koala, prietena lui, îi scrise pe WhatsApp: 
„Am auzit că ultima dată când a fost văzut a fost în Bronx, la 
Vigna... pe la casa aia veche unde acum ţin oile”. 

Înţelese exact unde era locul. Fusese de multe ori acolo să 
bea vodcă și să fumeze crack. Porni spre casa aceea 
dărăpănată. Era încă lumină. Nu găsi nimic. Spera ca cineva să-l 
fi legat, să-l fi pedepsit ţinându-l strâns legat de un copac. Dar 
nimic. Mergând, i se scufundară picioarele în pământ. Și înţelese 
că cineva săpase de curând. Trecuseră patru zile și nu plouase 
deloc. 

— Doamneee. Doamneee. Nu, nu! 

Începu să sape cu mâinile. Săpă, săpă. Pământul îi intră sub 
unghii, i le desprindea de carne, îi ajungea în gură, i se lipea de 
corp, de sudoare. O fetiţă îl întrebă: 

— Ai găsit ceva? Ce faci? 

El se întoarse: 

— Ai o lopată? 

Fetița intră într-un soi de grajd de oi, găsi o lopată și Dinţișor 
începu să sape și iar să sape, până dădu peste ceva. Nu mai 
folosi lopata, de teamă să nu distrugă corpul, și reîncepu să 
sape cu mâinile. 

Apăru întâi faţa. În acel moment Dinţișor își eliberă toată 
neliniștea: 

— Nu! Nu! Dumnezeule! 

Un urlet puternic. 

Chemară imediat poliția, trimiseră chiar și un elicopter, 
carabinierii extraseră corpul. Ajunseră și părinţii. Dinţișor fu 
legitimat și dus la secţie. Încercară să-l interogheze, dar el ţinea 
privirea fixă și răspundea monosilabic la întrebări. Era devastat. 
Îi dădură drumul în dimineaţa următoare. Ar fi putut să-l pună 
sub acuzare, pe telefon avea indiciile pe care i le dăduseră 
White și Koala. leși din secţie și afară îl aștepta Koala, care îl 
îmbrățișă lung. El se lăsă strâns în braţe fără să miște vreun 
mușchi, fără să răspundă mângăierilor. Avea privirea fixă. Se 


VP - 269 


urcară pe scuter și Dinţișor spuse: 

— Mergem la cuib. 

Se duseră în Forcella la apartament. Koala se opri pe scări, 
respectând regula conform căreia doar membrii paranzei puteau 
intra. Dar mai ales, nicio persoană de sex feminin nu avea 
permisiunea de a călca înăuntru. 

— Urcă, îi ordonă Dinţișor. 

Ea nu făcu altceva decât să se supună. Ar fi vrut să nu vadă 
nimic, să fie invizibilă. Știa că asta o să creeze probleme, dar 
aștepta împreună cu el. Dinţișor stătea nemișcat, ea deschise 
televizorul, ca să umple golul. Dinţișor dădu semne că-l 
deranjează și se duse să se arunce în pat în partea cealaltă a 
apartamentului. Apoi auzi învârtindu-se o cheie în broasca de la 
intrare și intră Tucanu', care, văzând-o pe Koala, se blocă: 

— Tu ce pula mea faci aici? 

Dinţișor ieși din cameră: 

— L-au omorât pe Dumbo. 

— Ah, cine? 

— Nu știu cine a fost, dar trebuie să aflu. Pentru că Dumbo nu 
era un soldat, nu avea nicio legătură cu nimic din toate astea. 
Acum vreau să se prezinte toată paranza aici. 

Dinţișor era cu un lat de palmă mai scund decât Tucanu', dar 
îi scuipă în faţă toată furia; apoi luă telefonul să-i convoace pe 
toţi: „Băi, avem de jucat un meci de minifotbal urgent în 
dimineaţa asta”. 

Intrară unul câte unul în cuib și ultimul fu chiar Maharajahul. 
Avea ochii umflaţi, de om care nu doarme de zile întregi și se 
scărpina mereu în barbă. 

Dinţișor îl atacă imediat: 

— Maharajahule, acum toată heroina care trebuie să ajungă 
de la Maimuţăcâine n-o mai plătim, rămâne blocată. Dacă 
continuăm s-o cumpărăm, dacă voi continuaţi s-o vinderi, eu ies 
din paranza și vă consider pe fiecare dintre voi complicii lui 
Maimuţăcâine. 

— Dar ce treabă are Maimuţăcâine? întrebă Maharajahul. 

— Dumbo lucra pentru mă-sa, sigur are legătură. Nu te face 
că nu știi, Nico, că altfel o să cred că-l acoperi. Dumbo nu era un 
soldat, nu era afiliat. 

— Exact ca noi, zise Drago. 

Rânjea, și în acest timp își făcea un joint. 


VP - 270 


— Exact ca noi o pulă, urlă Dinţișor, apucându-l de tricou. 

Drago se eliberă din mâinile lui și își trase capul pe spate, 
pregătindu-se să lovească. Îi despărţi Koala, care se așeză între 
ei: 

— Nu fiți copii! 

— Drago, Dumbo n-a pus în viaţa lui mâna pe un pistol. N-a 
făcut niciun rău nimănui, n-a fost niciodată un trădător, urlă 
Dinţișor. î 

— Dinţișor, tu ai căzut în cap, cumva? Ala transporta toată 
heroina pe care noi o vindem... Trebuie să fi fost vreo 
neînțelegere... Sau cineva a vrut să-i fure marfa..., încercă să 
spună Tucanu'. 

— Imposibil. A fost ceva organizat, i s-a întins o capcană! Și în 
timp ce vorbea, nu se jenă să înceapă să plângă. 

În casa aia nimeni nu plânsese niciodată. 

Dronă rămăsese așa, nemișcat, se gândea că a fost un fel de 
vendetă. Înainte de Dinţișor, el fusese cel care reușise cu greu 
să-și înghită lacrimile, să nu lase să-i curgă nici măcar una. In 
schimb, Dinţișor plângea, și asta era o rușine pentru toată 
paranza. Drago spuse: 

— Dinţișor, azi suntem, mâine nu mai suntem. Îţi amintești? 
Prieten, dușman, viaţă, moarte, tot una e. O știm și noi, o știi și 
tu. Așa funcționează. O clipă e totul. Așa se trăiește, nu? 

— Ce pula mea știi tu cum se trăiește? Pentito! 

Cuvântul otrăvit. Singurul cuvânt care nu se pronunţă 
niciodată. Drago scoase pistolul și i-l băgă între ochi. 

— Eu am mai multă onoare decât tine, nenorocitule. Tu, care 
ești combinat cu sora unui turnător, cine știe câte secrete de-ale 
noastre le-ai dat mai departe la capelloni, și mă faci pe mine 
trădător? Afară, tu și curva asta, afară de-aici! 

Dinţișor nu răspunse, nu era înarmat, dar ochii lui îl fixau pe 
Nicolas. Doar pe el. // capo. 


e Mesajul 


Dinţișor simţise burtica cum creștea zi după zi, înainte ca ea 
să-i mărturisească deschis. Simţise chiar, îmbrăţișare după 
îmbrățișare, că apăruse ceva care înainte nu era. Inainte, între 


VP - 271 


ei era totul o încrengătură de brațe, un anume fel de a se cocoţța 
unul peste altul, fie doar și ca un salut în viteză, nu neapărat ca 
să facă dragoste. Așa era Koala. Strângea cu tot corpul ei. Deo 
vreme însă, Dinţișor simţise un fel de prudență din partea 
prietenei lui, ca și cum i-ar fi fost teamă ca el să n-o strivească, 
să n-o preseze. Nu o întrebase nimic, o să-i spună ea, gândea 
Dinţișor, și între timp își dădea frâu liber imaginaţiei. Ce nume îi 
vor pune? Mama lui visase mereu la un nepot - ba chiar la o 
nepoţică - și visa și o nuntă frumoasă, indiferent cât ar fi costat. 
Apoi, însă, Dinţișor începuse să fie dominat de un alt gând, pe 
care încerca să-l alunge, dar el revenea apoi și mai puternic. Să 
se elibereze. 

Koala așteptase, înțelesese că el înțelesese, nu se mai iubeau 
cu aceeași ardoare, și Dinţișor devenise și el prudent. Când 
rămâneau singuri păreau doi adolescenţi la începuturi. Și 
începuse și ea să-și folosească imaginaţia. Işi spusese că o să 
aștepte să intre în luna a treia - devenea tot mai rotundă pe zi 
ce trecea și câteva femei din cartier decretaseră deja că ceva se 
cocea acolo - și apoi o să-i spună lui Dinţișor c-o să fie tată. ȘI 
Koala și-ar fi dorit o fată, iar pe ascuns cumpărase deja câteva 
hăinuţe roz, în ciuda superstiţiei. 

Apoi fusese ucis Dumbo, și cu el murise puţin și bărbatul ei. 
Nu reușea să vorbească cu el pentru că era mereu plecat, 
ocupat să investigheze de unul singur, să descopere cine-i 
condamnase la moarte prietenul. În puţinele ocazii în care 
reușeau să rămână doar ei doi, Dinţișor nici nu se mai atingea 
de ea, o ţinea la distanţă și refuza până și s-o privească în ochi, 
nu voia ca ea să-și dea seama că el știa, că era prea târziu ca să 
mai țină ascunsă sarcina, că de-acum știau toți, mai puţin el. Nu 
era loc acum pentru viaţa pe care o purta în ea Koala. Ea 
încerca să-l câștige înapoi, îl mângâia, dar el se trăgea 
scuturându-se și pleca din nou în căutarea vinovatului. Pentru 
prima dată în relaţia lor, un îngheţ se așezase peste ei 
paralizându-i, dar fiinţa pe care Koala o avea în ea continua să 
crească și-și revendica tatăl. 

(J 

Dinţișor nu mânca de două zile. Nu se atingea nici de 
mâncare, nici de apă. Și nu dormea. Patruzeci și opt de ore de 
existență de zombi. Se deplasa pe jos, se gândise că dacă ar lua 
scuterul, n-ar putea să privească cu atenție toate fețele pe care 


VP - 272 


le întâlnea. lar el voia să-i privească pe toţi în faţă, pentru că 
acolo se putea ascunde vreun indiciu legat de moartea 
prietenului său. leșise de pe grupul de WhatsApp al paranzei; și 
niciunul dintre ei nu încercase să-i scrie separat ca să-l convingă 
să intre la loc. Rămăsese singur. 

Se întoarse să vorbească cu White, se întâlniră în sala de la 
bar, dar White jură că nu știa nimic, că doar primise acel mesaj. 

— Dar cine ţi-a transmis mesajul? întrebă Dinţișor. 

— Mesagerul, răspunse White. 

Își lăsase să crească încă un smoc de păr și îl mângâia încet. 

— Și mesagerul cine e? 

— Pula e mesagerul, și îi arătă degetul mijlociu. 

De la White nu mai putea obține nimic, nici dacă l-ar fi luat la 
bătaie. Îi făcea plăcere lui White, acum își mângâia ambele 
ciufuri. Dinţișor ieși cu capul în jos, se gândi să discute cu Koala, 
dar ea știa doar ce-i povestea fratele ei, și apoi, nu voia s-o 
implice și pe ea, voia ca ea și copilul pe care-l purta în burtă să 
rămână neatinși. Luă în calcul și să străbată toate piețele pe 
unde se vindea marfa pentru că acolo sunt camere video, poate 
cineva îl filmase pe Dumbo călare pe vreun scuter, poate 
împreună cu cineva. Cu asasinul. Încercă apoi și cu Copacabana, 
în pușcărie, dar el refuză să-l primească. Se plimbă o zi întreagă 
prin San Giovanni a Teduccio, via Marina, Il Ponte dei Francesi, 
toate străzile care pleacă din corso San Giovanni, parcul 
Massimo Troisi. Defila cu capul sus, cu tupeu, ca și cum ar fi vrut 
să invadeze un teritoriu care nu era al lui, pentru că ceea ce 
intenţiona era să fie văzut, chiar să ia bătaie, dacă era nevoie. 
Străbătu kilometri, ca la începutul acelei investigaţii. Singur. 

Dar singur nu era, pentru că Țarina era și ea pe urmele 
asasinului lui Dumbo. Ținea la băiatul ăla. O înveselea. El era 
mereu mulțumit de orice și reușea s-o molipsească. Și plimbările 
lor cu scuterul dintr-o parte în alta a orașului, cât de mult îi 
lipseau. O făceau să se simtă o puștoaică, iar acum, pentru 
gestul ăla stupid, nenorocita aia de poză cu organul, plătise atât 
de scump. Țarina încercase să se impună în faţa fiului. Cum își 
permisese să se uite în telefonul ei? Dar Maimuţăcâine își putea 
permite să nu-i fie fiu când asta îl avantaja și expediase 
chestiunea ridicând din umeri. Dar Țarina se simţea datoare faţă 
de Dumbo, cu cheful lui de viaţă care i se imprimase pe piele. 
Începuse să caute informaţii de la oamenii fiului ei, amintindu-le 


VP - 273 


că Negus crease acel imperiu care le permitea să trăiască 
decent și îi avertizase să nu-i spună nimic lui Maimuţăcâine 
despre acea discuţie, pentru că ea, Țarina, putea încă să facă 
mult rău. lar ei vorbiră, unul după altul. Despre operaţiunea în 
sine nu știau prea multe, dar punând cap la cap informaţiile, 
Țarina reconstitui ce se întâmplase. Nu o interesau detaliile, 
cum se întâmplase, ci mai degrabă cine organizase, cine era 
responsabil, ca să declanșeze astfel răzbunarea. Cine urma să 
moară și de mâna cui, nu o interesa. Sângele trebuia spălat cu 
sânge, era o regulă veche de când lumea, și știa cum să înceapă 
curăţenia. 

Acţiona din apartamentul ei, din celula sa aurită dotată cu tot 
confortul, din care doar Dumbo reușea s-o facă să iasă. Dumbo 
îi vorbise despre acel prieten pentru care ajunsese la pușcărie, 
pe care îl protejase de o acuzaţie pentru care ar fi ajuns și el în 
spatele gratiilor. Aceea era cea mai pură prietenie, gândise 
Țarina ascultând acea poveste, prietenia care se naște din 
sacrificiu. Făcuse rost de numărul lui Dinţișor prin intermediul 
oamenilor săi. Vru să-l sune, dar era agitată. Și atunci, îi scrise, îi 
scrise chiar dacă el era liber să nu citească, și încheie spunând 
că prietenia lui Dumbo fusese pentru amândoi valoroasă, 
valoroasă ca o majolică. 

Dinţișor citi mesajul de zeci de ori, și de fiecare dată apropia 
degetul de „delete”, dar în final recititul acela lăsase o urmă, 
una tot mai adâncă. Era așezat într-un vagon de metrou de pe 
linia 1. Mai erau trei staţii până la Toledo. Șterse mesajul. 


e Marea Roșie 


Mena trăgea ultima cusătură la rochia roșie pe care și-o 
făcuse singură la magazin folosind o frumoasă țesătură de 
mătase vișinie pe care i-o dăruise o clientă. „Dar unde mă duc 
eu îmbrăcată așa?” își spusese, însă apoi, învăluindu-se cu 
materialul în faţa oglinzii și imaginându-și un model simplu, fără 
decolteu, însă strâns frumos pe corp, se gândise „ba mă duc”, și 
începuse să-i dea formă. Acum, așezată la masa pe care soțul ei 
n-o strânsese, așa cum se întâmpla de obicei când ea ajungea 
târziu și el ieșea devreme, finisa închizătura cu nasturi de pe 


VP - 274 


spate: doisprezece nasturi mici, lucioși, de un roșu mai aprins. 
Butonierele erau deja gata - pentru că aia era o artă, făcutul 
butonierelor, și în Forcella era bătrâna Sofia care deservea 
croitorese și croitorii, în ciuda vârstei și a schimbului permanent 
de ochelari - și acum începuse, de jos în sus, să pună nasturii. 

ÎI văzu pe Christian care ieși valvârtej din camera lui. 

— Unde te duci, mamă? 

Răspunse ceva gen „mă așteaptă Nico”, dar nu auzi prea 
bine. Unde îl aștepta? Rămase cu acul între degetul mare și 
arătător, cu firul roșu atârnând. Se întâmpla des asta, dar nu-i 
plăcea ca cel mic s-o ardă pe stradă cu fratele lui. Lăsă acul și 
aţa, așeză rochia pe masă și ieși la fereastra de pe scară, de 
unde se vedea strada. Christian era jos. Nu se mișca. Poate 
aștepta. „Atâta timp cât așteaptă, e bine”, se gândi și în același 
timp mai gândi și că trebuia să probeze acea rochie, să vadă 
dacă nu o strângea acum, din cauza închizătorii. Se gândi: 
„Sofia e chioară, se pricepe, dar e chioară”. Își scoase hainele cu 
gesturi rapide și sigure și își puse cu mare atenţie rochia cea 
nouă, lăsând-o să alunece pe ea de sus, ținându-și brațele 
ridicate. 

O simţi coborând încet pe șolduri, simţi sânii cum ocupă locul 
pe care îl merită și luând forma pe care o merită: da, acum ar fi 
putut coase nasturii care mai lipseau. Se întoarse cu o mișcare 
bruscă spre fereastră. Christian se ducea în viteză spre Rettifilo. 

— Unde te duci? strigă la el. 

— Am o treabă, răspunse băiatul cu mâinile pâlnie la gură 
înainte să-și reia alergatul, rapid ca o gazelă. 

O treabă? Dar de când avea Christian treburi? Știa ea ce 
înseamnă, ce voia el să spună cu asta? Rămase aplecată peste 
fereastră până când fiul ei dispăru dincolo de intersecţie. Se 
întoarse în sufragerie și căută telefonul. Nu-l găsea niciodată 
când avea nevoie. Nu-l găsea. Infipse acul în papiotă și pipăi 
masa sub rochia pe care tocmai și-o scosese, sub suportul de 
farfurie, căută în geantă, căută în baie - acolo era, pe marginea 
chiuvetei. Formă numărul lui Nicolas, care răspunse aproape 
imediat: 

— Ce e? 

— De ce-l bagi și pe fratele tău? Ce treabă are el? Unde ești? 

— Calmează-te, mamă, nu știu, ce spui? 

— Christian era acasă până acum două minute. Și acum vine 


VP - 275 


spre tine. Unde? Zi, unde? 

Nicolas rămase mut și continua să audă, fără să asculte, 
vocea mamei lui care îl avertiza și îi ordona să-și trimită fratele 
înapoi acasă. 

li scăpă, și nu voia asta: 

— Eu nu știu nimic. 

Și-atunci fu Mena cea care tăcu. Își schimbară între ei tăcerile 
ca pe niște mesaje cifrate. 

Apoi: 

— Află. Află unde i s-a zis să se ducă. Află imediat. 

Ea știa că există mereu o cale să afle ce se întâmplă. Știa că 
fiul ei cel blond putea orice, și dacă putea, trebuia să facă totul 
repede, imediat: 

— Află. 

Mena lăsă totul așa cum era, nu închise ușa și porni pe scări 
îmbrăcată cu rochia roșie deschisă la spate. li trecu prin cap 
doar când ajunse la poartă că s-ar fi putut schimba, dar de- 
acum coborâse. Ajunsese acolo și căuta cu privirea în capătul 
străzii silueta lui Nicolas călare pe nenorocita aia de 
motocicletă. Îl căuta în direcţia unde dispăruse Christian, în 
schimb Nicolas apăru din partea opusă, ţinând în mână casca pe 
care o folosea Letizia. Mena urcă și casca îi rămase în poală. Nici 
măcar nu întrebă nimic, aștepta doar să afle unde, unde, unde. 

— La Cavalerul din Toledo, urlă Nicolas accelerând. La ieșirea 
de la metrou. 

Îi fuseseră suficiente două telefoane. Un minut. Cineva îi 
spusese. Aflase. Dar ce anume? Ce? Ce era de știut? 

Sub părul ei care flutura ca un drapel de pirați pe străzile 
orașului, înăuntrul acelui chip aplecat, concentrat al lui Nicolas, 
erau roiuri de întrebări și răspunsuri, erau certitudini și 
rugăminţi. Exista o singură imagine clară, care trecea de la unul 
la altul și nu știau ce să facă cu ea: statuia aceea modernă care 
fusese amplasată în Piazza Diaz, cu acel cal și acel cavaler, acel 
soi de jocheu în dezechilibru, care cine știe a cui idee fusese. 

(J 

Dinţișor, așezat în vagonul de metrou, se făcuse mic și se 
strânsese în jurul pistolului Beretta semiautomat pe care-l ţinea 
între picioare. Era ca și cum s-ar fi agăţat de armă, ca și cum ar 
fi mângâiat-o, ca și cum ar fi trebuit să celebreze un ritual. 
„Sângele nu contează? la să vedem. Să vedem cum e să curgă 


VP - 276 


sângele tău”, repetă ca pentru sine acest gând, insistând pe 
acel „să vedem”, care tot revenea ca o injurie ce prevestea o 
acțiune. Pe ecranul mobilului, mesajul pe care i-l trimisese lui 
Christian: „Eu și fratele tău te așteptăm la monument în Piazza 
Diaz. Trebuie să ne faci un serviciu”. Și răspunsul celuilalt, un 
emoticon zâmbitor multiplicat de șapte ori. 

Următorul mesaj fusese pentru Ziceamcă, prin care voia să se 
asigure că Nicolas nu plecase de la cuib spre casă. Ziceamcă îl 
interoga, la rândul lui, fără discreţie: „Unde ești? Ce faci? Ce vrei 
să faci? Trebuie să te întâlnești cu Nicolas?” Și el scria că nu 
avea nimic în cap, că avea o treabă în Piazza Diaz. lar celălalt: 
„Ce tot spui? Ce treabă?” La care încetase să mai răspundă. 

Recitea și se simţea urmărit de oamenii așezați pe scaune sau 
care se ţineau de bare. Se uitau la el pentru că era înarmat? Se 
uitau la el pentru că se ducea să omoare un copil? Se uitau la el 
pentru că era el însuși un copil? Se simţi scufundat într-o lume 
de adulţi, chiar de bătrâni, de bărbaţi și femei condamnați la 
moarte, ba mai mult, se întreba oare cum de nu muriseră deja? 
Zombi. Ştia că el e viu, mult mai viu decât toţi acei sclavi. Pipăi 
din nou arma și se simţi puternic, simţea că se ducea să pună în 
practică o vendetta. Răzbunare să fie. Își dădu seama în ultima 
clipă că ajunsese la staţia Toledo. leşi, lăsă lumea să treacă, 
sclavii, și se lipi de peretele stației înainte s-o ia pe coridorul 
colorat care ducea la scările mobile. Christian urma să coboare 
pentru că așa i se spusese să facă. 

(J 

Christian era la statuia cu calul ăla ciudat din Piazza Diaz. 
Nico urma să ajungă, Dinţișor îl aştepta jos, înainte de 
turnichetele de la intrare, deci coborî. Dinţișor îi zisese: cobori la 
metrou, ai mai fost vreodată? Nu, nu mai fusese. Să vină, 
atunci, e frumos, e o lume fantastică. Christian luă scara rulantă 
și, într-adevăr, iată acea lume fantastică, era adevărat! Cobora 
și deasupra lui rămânea un con de lumină care se tot îngusta, 
bleu, verde, care cobora pe pereţi făcându-i să dea spre roz, 
totul părea un acvariu, o magie. li zisese cineva la școală: staţia 
Toledo, atât de modernă, atât de artistică, era printre cele mai 
frumoase din lume, dar nimeni nu-l dusese niciodată. Nici 
școala, nici familia. De ce oare? Avem cea mai frumoasă stație 
de metrou din lume și noi nu ne ducem s-o vedem. Mereu la 
Castel dell'Ovo, mereu pe malul marii, mereu la mare, când 


VP - 277 


marea cea mai adevărată era aici, era chiar mai frumos decât 
marea cu apă, pentru că aici erau împreună valuri, grotă, vulcan 
și din când în când devenea cer. „Asta Nico nu mi-a povestit-o 
niciodată.” Scara cobora și Christian își dăduse capul pe spate, 
și cu cât cobora mai mult, cu atât mai mult și-l lăsa pe spate ca 
să rămână în interiorul jetului de lumină care cădea de sus, un 
jet silențios, o apă străveche, sau poate nu, o lumină care 
cobora direct din spaţiu. „Mi-a zis să vin aici, ca să fac călătoria 
asta albastră”, gândi. Și când ajunse la capătul lungii scări 
rulante și-l văzu pe Dinţișor, îi spuse; îi spuse că ăla era un loc 
fantastic, mai tare ca Posillipo, mai tare ca-n Stăpânul inelelor. 
Dar Dinţișor nu surâse. Îi spuse că acum trebuiau să iasă, pentru 
că Nicolas trebuie să fi ajuns la statuie. Dinţișor era acolo, și lui 
Christian nu i se păru ciudat că băiatul ăla din paranza cu doi 
dinți sparţi stătea acolo rigid și-i dădea ordine. Nu își puse 
întrebări, nu se gândi la nimic, făcu doar „Uau” la ideea de a ieși 
și se repezi din nou fericit pe scara rulantă să facă drumul înapoi 
în mijlocul acelui acvariu. Dinţișor îl lăsă să urce puţin, apoi îl 
urmă. Fu o urcare infinită, și pentru a doua oară Christian se 
pierdu în acel verde, în acel albastru, în acea lumină, până când 
ajunse la lumina banală a zilei. 

Nicolas și Mena îl văzură din piaţă. Îl văzură ieșind din tunelul 
scării rulante, în timp ce de jos îl ajunseră trei gloanţe, scurte, 
sigure, fără ecou. 

e 

Dinţișor străbătu înapoi aceeași scară rulantă sărind mai 
multe trepte odată, ca să nu ajungă la suprafață. Doar când fu 
iar jos își trase sufletul, se întoarse trăgând cu ochiul la lumina 
de sus și apoi, în golul de oameni pe care-l creaseră 
împușcăturile, fugi pe bancă în așteptarea metroului. Acolo abia 
își dădu seama că rămăsese cu pistolul în mână, îl băgă înapoi 
în pantaloni. Și acea imagine și imaginile precedente erau deja 
în memoria camerelor de supraveghere din staţie: cele de pe 
peron în care Dinţișor aștepta - și acolo putea fi văzut bine cum 
scoate pistolul și îl acoperă cu mâna stângă - și la fel de bine 
putea fi văzut și Christian ajungând și surăzând, iluminat de 
aventura la care asistase coborând înăuntrul conului de lumină 
verde, apoi întorcându-se urmat de Dinţișor, braţul în sfârșit 
întins, primul, al doilea, al treilea glonţ și fuga în sens invers. 


VP - 278 


La metrou și afară în stradă lumea reacţionase instinctiv ca în 
caz de stesa: unii se aruncaseră la pământ, alţii o luaseră la 
fugă, alţii rămăseseră încremeniţi, ca și cum ar fi avut ceva de 
înțeles. 

e 

Christian înainta spre monument cu un surâs frumos care-l 
făcea să pară mai mic, care-l absorbea complet, de parcă 
spectacolul pe care-l văzuse nu înceta să-i deschidă larg ochii. 
Apoi avu poate vaga senzaţie că percepe înăuntrul lui ceva 
diferit, o pasăre de mare care îi intră în spate și vrea să-i iasă 
prin piept. Dar senzaţia nu căpătă formă și corpul lui căzu la 
pământ, ca și cum s-ar fi împiedicat, și la pământ rămase, cu 
brațele larg deschise, capul căzut pe-o parte, ochii deschişi. 

Mena și Nicolas erau călare pe motocicletă încă. Mena cobori 
prima, singură în toată piaţa, cu rochia ei roșie desfăcută la 
spate. Înainta încet ca și cum ar fi dus o greutate, ca și cum 
destinul îi încetinise mersul. Se aplecă deasupra copilului, îl 
atinse, își luă mâinile de pe el, dar rămase cu palmele ca niște 
cochilii deasupra lui, le apropie din nou, îi atinse fruntea, îl 
mângâie, apoi îi luă capul și i-l sprijini de genunchii ei, îi închise 
ochii eliberând un oftat greu, văzu sângele care continua să 
curgă și auzi pe cineva strigând „Chemaţi o ambulanţă”. Nimeni 
nu îndrăzni să facă niciun pas. Se sufoca în părul ei des. Nu i se 
mai vedea fața. Și nici ea nu mai vedea pe nimeni. Apoi îl auzi 
pe Nicolas urlând ceva, le poruncea oamenilor, inutil, să nu se 
apropie. Auzea că zice ca la teatru că ăla era fratele lui și aia era 
mama lui. Așa era. Dar celor prezenţi nu le scăpă cum acel băiat 
blond, care se întorsese și se lăsase în jos încercând să nu fie 
văzut, ţinându-și casca lipită de stomac, începu să se vaite, 
căutând să plângă sau căutând poate, dimpotrivă, să ţină 
plânsul pe loc. „Doamne”, îi ieși, și odată pronunţat cuvântul 
acela, începu să-l repete: „Doamne, Doamne, Doamne”, fără să 
știe unde să privească altundeva decât în pământ. Îi veni brusc 
să vomite, apoi din nou, și nu se simţise niciodată mai singur ca 
în acel moment, așa că se eliberă de cască și o lăsă să se 
rostogolească și se aplecă împreună cu mama lui peste corpul 
fratelui. De la metrou nu mai ieșea nimeni. Cercul celor adunați 
în jur se mărea, dar la statuia Cavalerului din Toledo erau doar 
Mena, Nicolas și, acum devenit invizibil sub roșul-aprins al 
rochiei mamei lui, micuțul Christian. 


VP - 279 


În orele care urmară, Mena nu vărsă nicio lacrimă. Se ocupă 
de soțul ei care nu înceta să plângă, pe bancheta spitalului, pe 
scaunul de la secţie, pe băncuţa din biserică. Mena nu schimbă 
niciun cuvânt cu nimeni, decât ca să rezolve chestiunile practice 
și să răspundă la întrebări în ancheta pe care, evident, o 
deschise poliția. Din când în când îl privea pe Nicolas cu coada 
ochiului. Rămasă singură acasă cu fiul și soţul, scăpă în sfârșit 
de rochia roșie și, îmbrăcată doar în lenjerie, nu se grăbi să 
tragă ceva pe ea, ci privi acea rochie cu doar doi nasturi pe 
spate, o netezi întinzând-o pe masă, apoi o apucă furibundă și 
începu s-o sfâșie, întâi urmărind cusăturile, apoi sfâșiind 
furioasă țesătura la întâmplare, și abia atunci îi ieși un urlet, un 
strigăt metalic, ca de rugină, care-l făcu până și pe soţ să se 
oprească din plâns. La știri se vorbi zilele următoare despre 
„Băiatul ucis de Camorra în faţa statuii Cavalerului din Toledo, 
opera lui William Kentridge”. 

Înmormântarea avu loc cinci zile mai târziu în cartier. Mena 
nu înceta să ceară flori. Le cerea băieţilor din paranza. 

— Vreau flori, aţi înțeles? Și îi privea cu furie. Ştiţi cum să 
faceţi rost. Vreau cele mai frumoase flori din Napoli. Albe, multe 
flori albe. Trandafiri, cale, din cele mai scumpe. 

Inspectă biserica și, cu un gest rapid, îi puse la respect pe 
preot și firma de pompe funebre: 

— N-aţi înţeles! Vreau flori multe. Vreau să fie atât de multe, 
încât să leșini de la parfumul lor. 

Și așa a fost. lar în spatele carului funebru merse foarte multă 
lume din cartier și altă lume pe care nimeni n-o cunoștea și cine 
știe de unde venea, și bine făcea că venise, gândea Mena, 
pentru că aici nimeni nu trebuie să-l uite pe băiatul meu, pe 
copilul meu. 

Nicolas era în spatele mamei lui. Se supunea. Studia. Nu 
pierdea nicio scenă, niciun gest. Ca un adevărat rege, care știe 
cine e prezent și cine nu e și cine nu trebuie să fie. Tovarășii lui 
erau cu el, îndureraţi. Se exprimau cum știau. Se pierdeau în 
muntele acela de flori albe pe care mama lui Christian și-l 
dorise. 

Erau prezenţi și colegii de clasă ai lui Christian, un cârd de 
copii însoţiţi de învăţătoare, și erau și colegii lui Nicolas cu 
profesorul De Marino, gânditor și tăcut. 

Alb a fost și sicriul. Sicriu de copil. Prietenele băieţilor din 


VP - 280 


paranza își puseseră toate eșarfe de mătase, pentru că ele 
cunoșteau tradiţia și voiau s-o păstreze. 

Mena, îmbrăcată în negru, cu părul adunat sub un val de 
dantelă neagră, îl ţinea de braţ pe soțul ei, profesorul de sport. li 
ruga pe toți să aștepte pentru ultimul drum, către cimitirul din 
Poggioreale, și îi ceru lui Nicolas să adune toată paranza în altar. 
„Onoratul părinte ne iartă dacă, pentru două minute, îi luăm 
locul”, spuse, împiedicându-l pe preot să li se alăture ei și 
băieţilor din paranza în formaţie completă, cu Pește-moale și 
Briato care veniseră și ei, unul cu o cârjă, altul cu un cadru 
ortopedic. 

Când se adunară toţi sub lumina slabă din altar, Mena păru că 
se pregătește pentru o rugăciune, dar apoi ridică privirea în sus, 
își dădu la o parte vălul negru, îi privi pătrunzător pe fiecare în 
parte și zise: J 

— Vreau răzbunare, și rectifică, vreau RAZBUNARE, și 
continuă: voi puteţi, voi sunteţi cei mai buni. Işi trase răsuflarea: 
Poate puteaţi să faceţi să nu fie ucis acest copil al meu, dar 
destinul e destin și vremurile se schimbă. Acum e vremea 
furtunii. lar eu vreau ca voi să fiți furtuna din acest oraș. 

Toată paranza dădu din cap aprobator. Toţi, mai puţin Nicolas, 
care însă își luă de braţ mama și îi spuse: 

— Trebuie să mergem... 

În faţa ieșirii din altar, tatăl îl apucă pe Nicolas de cămașă, l-ar 
fi ridicat pe sus dacă ar fi putut, îl sfredeli cu o privire limpede și 
începu, întâi încet, apoi ridicând vocea: 

— Tu l-ai omorât. Tu. Tu. Ești un asasin. Tu l-ai omorât. 

Mena reuși să-l elibereze pe fiul ei din acea strânsoare și-și 
îmbrățișă soțul. 

— Nu acum. O să avem timp, spuse și îl mângâie ușor. 

leșiră toţi din biserică; în mijlocul paradei de flori albe, afară îi 
aștepta carul funebru. Păsărică, îmbrăcat în negru, se apropie 
de Nicolas. Îl îmbrăţișă cu o delicateţe de care nu-l credea 
capabil: 

— Nico, condoleanţe. Din partea mea și din partea cui știi. 

Nicolas dădu din cap, fără să spună un cuvânt, nu-și putea lua 
ochii de la sicriul alb. Încerca să treacă mai departe, voia să 
ajungă unde era mama lui, la braţul ei, dar Păsărică îl ţinu în loc 
cu o mână pe umăr. 

— Aţi văzut? zise. Se vorbește despre voi. 


VP - 281 


Îi întinse ziarul. Un articol pe prima pagină punea la un loc 
moartea lui Christian, moartea lui Rohypnol și noul taifun care 
se abătea asupra centrului vechi, se spunea că acesta fusese 
declanșat de o nouă paranza. 

Sicriul era acum închis înăuntrul carului funebru și Nicolas își 
cobori ochii pe ziarul pe care i-l întindea Păsărică. 

— Băi, le spuse alor săi, care erau aproape, ne-au botezat: 
suntem paranza copiilor. 

Pe neașteptate, începu să plouă, ploua puternic și fără tunete. 
Strada se înnegri de la atâtea umbrele deschise, ca și cum toată 
Forcella și zona Tribunali ar fi așteptat acel potop ca pe o 
eliberare. Prin valul de umbrele, carul își făcea loc cu greu. Doar 
paranza rămăsese în bătaia ploii. 

e 

Moartea și apa sunt întotdeauna o promisiune. lar ei erau 

pregătiţi să traverseze Marea Roșie. 


VP - 282 


Nota autorului 


Una dintre provocările acestui roman este folosirea 
dialectului. Alegerea a venit natural, dar pentru a-i da formă a 
fost nevoie de muncă, verificări încrucișate, ascultare. 

Nu voiam „clasicul” dialect napoletan pe care îl regăsim și 
astăzi în operele poeţilor și scriitorilor care scriu în dialect, și 
asta e valabil și când e vorba de transcriere. În același timp 
însă, voiam ca dialectul să genereze o deplină conștientizare a 
acestei clasice tradiţii. De aceea, le-am cerut o mână de ajutor 
profesorului Nicola De Blasi, profesor de istoria limbii italiene la 
Universitatea Federico Il din Napoli, și profesorului Giovanni 
Turchetta, profesor de literatură italiană contemporană la 
Universitatea din Milano, cărora le mulțumesc. Abia din acel 
moment am simţit maleabilitatea acelei limbi, am simţit că 
puteam, ici și colo, forța înspre o oralitate vie, dar reconstruită 
în interiorul exerciţiului scriiturii. În locurile în care această 
deliberată manipulare se îndepărtează de coduri, asta se 
întâmplă pentru că am intervenit ca autor modelând, filtrând 
realitatea acustică a ascultării în randamentul dictării, în acord 
cu personajele care își făceau de lucru cu dialectul lor 
„degenerat” în imaginaţia mea. 


VP - 283 


virtual-project.eu 


IS