Alan Blis — Justitiarul din Miami

Colectia Enigma 


32 


ALAN BLISS 


JUSTITIARUL DIN MIAMI 


v10 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 
1996 


În sfârşit, contactul fusese stabilit şi întâlnirea fixată. Cu puţin 
noroc. În noaptea asta John Hannon va încheia afacerea 
aşteptată de şase săptămâni, un timp care i se păruse 
interminabil. După aceea n-ar mai fi avut decât s-o treacă 
poliţiei. 

Cu puţin noroc... mda... 

In timp ce aştepta ascensorul. Hannon se uita la ceas pentru a 
nu ştiu câta oară. Mai avea de aşteptat încă doua ceasuri 
înaintea acelei faimoase întâlniri. Ca să ajungă la locul fixat îi 
trebuia o ora. Restul timpului urma să-l petreacă într-un 
restaurant bun. De câteva zile nu înghiţea decât sandvisuri, dar 
în seara asta îşi va lua revanşa. Isi regăsea instinctul de vânător 
de odinioară, şi odată cu el îi revenea şi pofta de mâncare. 

Ca în vremurile bune. Da... aproape... să pună piesele de 
puzzle la locul lor. Sa găsească o legătură între diferitele piste 
pentru a descoperi coerenţa ansamblului. Era altceva în 
comparaţie cu micile anchete de rutină, cu filatul plictisitor si 
constant pentru stabilirea unor adultere care îi ocupau cea mai 
mare parte a timpului de când părăsise Serviciul Omucideri. 

De data asta avea impresia că făcea într-adevăr ceva. 

Nu-l mai văzuse niciodată pe cubanez, nici măcar vocea nu i-o 
mai auzise înainte de telefonul primit în acea după-amiază. Dar 
acceptase imediat să se întâlnească cu el. Nu subestima 
riscurile. Lucrase destul de multă vreme în cadrul poliţiei ca să se 
gândească tot timpul la eventualitatea cea mai proastă. Dar 
acum se afla mult prea aproape de ţintă ca să mai ezite. 

Ascensorul sosi gol şi Hannon cobori direct în parcarea 
subterană. Aerul închis din acel subsol mirosea a benzină şi a 
unsoare. Garase Buick-ul destul de aproape. 

In clipa în care vâri cheia în broasca portierei simţi primejdia în 
spatele lui. Nu auzise nimic, dar un fior rece ca gheaţa îi trecu 
prin şira spinării. Ştiu dinainte despre ce era vorba când un 
obiect rece îl lovi în ceafă lângă urechea stângă. 

Hannon  înţepeni. Deodată, parcarea subterană nu mai 
mirosea a benzină, ci a moarte. 

— Ştii melodia? mârâi o voce răguşită. 

Da, Hannon ştia melodia pentru că o „cântase” de o mie de 
ori, dar de partea cealaltă a scenei: mâinile pe acoperişul 


3 


masinii, picioarele depártate... Se simti pipáit cu brutalitate si 
usurat de revolverul de calibrul 38 pe care îl purta la centură. 
Simtea în continuare apăsarea rece din ceafă. 

Deci erau cel puţin doi... 

O mână îl apucă cu violenţă de umăr şi îl lipise cu spatele de 
Buick. Erau într-adevăr doi, două copii perfecte în costumele lor 
de alpaca de cinci sute de foite. Hannon îl recunoscu pe cel mai 
în vârstă, un anume Johnny şi nu mai ştiu cum... Era imposibil să- 
şi amintească numele cu cele două puşcoace îndreptate spre el. 

Numitul Johnny avea în mână un Smith and Wesson 357 pe 
care îl ţinea îndreptat spre pieptul lui, iar micul lui prieten se juca 
cu revolverul luat de la Hannon. La o astfel de distanţă nu avea 
importanţă care din ei trăgea. Nici unul nu avea cum să-şi 
greşească ţinta. 

— Mergem să facem o plimbărică, îl anunţă Johnny. Tu 
conduci. Mişcă la volan, şi nu care cumva să faci pe eroul, 
idiotule! 

Hannon se supuse. Deocamdată nu avea ce să facă. Flăcăii 
aveau intenţia fermă să-l lichideze, dar preferau să o facă în altă 
parte decât în parcare. 

Clasicul şi lugubrul scenariu. 

Tot nu mai putea să-şi aducă aminte de numele acestui Johnny 
dar, puţin câte puţin, începea să-şi reamintească câte ceva... 
şantaj... asasinat... 

Un om al Mafiei. 

Lucrurile începeau într-un fel să se lămurească. 

Johnny se aşeză în faţă, în vreme ce amicul lui asigura 
acoperirea pe bancheta din spate. Faţa lui grasă şi năduşită 
apăru imediat în oglinda retrovizoare. 

— Incotro? întrebă laconic Hannon. 

—O să-ţi spunem la timpul potrivit, se rásti Johnny. 
Deocamdată o iei pe Strada Şapte spre sud. Nu e nevoie sá te 
grábesti. Avem destul timp. 

Hannon porni motorul şi ieşi din parcare în momentul în care o 
maşină Firebird sosea cu o viteză nebună. Maşina de sport fu cât 
pe ce să intre în coliziune cu Buick-ul, dar Hannon roti instinctiv 
volanul şi pătrunse în stradă. 

Ceva mai departe, la un ordin scurt al lui Johnny, Hannon 
apucă pe Tronsonul 395, apoi trecu pe lângă Parcul Bicentennial. 
In stânga lor se afla oceanul. Pe nisip se jucau fete în bikini. 
Hannon simţi un nod în stomac. | se părea indecent ca nişte 
tineri să se distreze în timp ce el se ducea la întâlnirea cu 


4 


moartea. Dar se grábi sá alunge aceste gánduri sterile. Nu avea 
deloc intentia sá se lase cu docilitate dus la abator. 

Numele îi reveni în minte cu brutalitate. Johnny Stompanato, 
zis Distrugátorul, o poreclă care data din perioada în care 
ucigaşul lucra pentru micii mafioţi îmbogăţiţi. | se atribuiau cel 
puţin o duzină de crime, dar poliţia nu reuşise niciodată să 
strângă dovezi suficiente ca să-l poată băga la răcoare. 

Johnny Distrugătorul era o lepădătură periculoasă, care acum 
lucra pentru Tommy Drake. 

Asta explica multe lucruri şi îl întărea şi mai mult pe Hannon în 
hotărârea de a nu muri singur. Măcar atât... 

Se deplasau spre sud de un sfert de oră când Hannon îl reperă 
pe cel care îi urmărea. Ucigaşul de pe bancheta din spate se 
mişcase puţin, eliberând oglinda retrovizoare, şi Hannon văzuse 
atunci Firebird-ul strălucitor care se ţinea după ei. Poate era o 
coincidenţă, doar dacă nu cumva... 

Stompanato nu era un începător. Fără îndoială că prevăzuse 
întăriri în caz de bucluc. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci 
Hannon nu mai avea nici o şansă de supravieţuire. Chiar dacă 
sărea din mers, echipa din spate l-ar fi transformat în sită. Prin 
urmare nu avea de ales. 

Circulaţia începea să se rărească şi Hannon profită ca să 
apese brutal pe acceleraţie. Stompanato îi trase o lovitură 
zdravănă în coaste cu revolverul. 

— Calmos! răcni el. Nu pierdem nici un tren. 

Hannon zâmbi vag dar nu încetini. Simţea totuşi ţeava 
propriului său revolver lipită între omoplati. Un moment se 
întreba dacă glontul îi va trece prin măduva spinării şi dacă va 
cădea peste volan. 

— Incetineste, idiotule! răcni din nou Stompanato. 

Ucigasul de pe bancheta din spate bloca oglinda retrovizoare 
si dádea anumite semne de panicá, Hannon repera totusi masina 
din urma lor care câştiga teren si se pregătea să-i depăşească. 
Acum era destul de aproape pentru ca Hannon să poată distinge 
faţa încordată a celui de la volan şi silueta unui revolver 
îndreptat spre portiera. 

Aşadar, echipa lui Stompanato era formată dintr-o singură 
persoana. Ciudat totuşi... Dar Hannon nu mai avu timp să-şi 
continue supoziţiile căci, la patru sute de metri în faţa lui, se 
ivise ocazia. Un pod deasupra autostrăzii, susţinut de nişte stâlpi 
de beton enormi, ceva de vis pentru tamponarea unui Buick. 

Hannon îşi curbă umerii şi se apleca peste volan de parcă ar fi 


5 


sperat astfel sá apese si mai tare pe acceleratie. Observa 
cealaltă maşină care ajunsese în dreptul Buick-ului. Dar, în mod 
cât se poate de ciudat, Firebird-ul îi depăşi şi se distanţa. 

La dracul... Ce mai însemna şi asta? 

Treizeci de metri mai departe, maşina care îl depăşise frâna 
brusc în mijlocul drumului. Printr-un reflex instantaneu. Hannon 
strivi şi el frâna şi roti cu disperare volanul spre dreapta. Buick-ul 
o apucă pe marginea drumului complet dezechilibrat. Roţile 
patinară în iarbă împroşcatul în toate părţile pământ şi pietriş 
când motorul se roti în gol. 

Cu un ultim reflex, Hannon îşi repezi cu furie pumnul în mutra 
lui Stompanato în timp ce cu mâna cealaltă deschidea portiera 
să sară în iarbă. 

Revolverul Smith and Wesson îi pocni lângă ureche. Simti 
suflul fierbinte al glontului atingându-i uşor obrazul înainte de a 
se înfige în pământ. Se pomeni în patru labe. Străduindu-se să-şi 
regăsească echilibrul, ştiind totuşi că dacă se ridica era pierdut. 

Hannon îl văzu pe conducătorul celeilalte maşini repezindu-se 
spre Buick cu paşi mari şi supli. Făcu un ultim efort să se ridice, 
dar nu reuşi decât să cadă pe spate. 

De data asta se sfârşise... 

Ca într-un vis urât. Conducătorul celeilalte maşini trecu pe 
lungă el fără să se oprească şi merse spre Buick cu arma în 
mână. Johny Stompanato ieşi din vehicul. 

Noul sosit întinse braţul şi puşcociul lui scuipa pastila mortala 
cu un şuierat înăbuşit. Distrugătorul se nanii peste capota 
murdărind-o de sânge şi sfărâmături de carne smulse din ceafa. 

In clipa următoare necunoscutul se întorcea în loc. Cáutándu- 
şi cea de a doua ţinta. Mai înainte ca ucigaşul de pe bancheta să- 
şi poată da seama ce se petrecea, un alt glonţ perfora geamul 
din spate al maşinii şi se culcuşea în craniul ucigaşului. 

Apoi, calm, necunoscutul îşi vâri arma în toc şi se apropie de 
Hannon. 

— Eşti gata să reîncepi jocul, Hannon? îi întrebă el cu o voce 
uimitor de liniştita. 


— Ne cunoastem? 

Dolland arunca o privire spre pasagerul sau. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, răspunse el. 

Totuşi drumurile lor se întretăiaseră mai demult, atunci când 

Rob Dolland îşi începuse cruciada împotriva nelegiuitilor. Pe 
vremea aceea Hannon făcea parte din Poliţia din Miami şi era 
foarte hotărât atunci să pună mâna pe omul care îşi închipuia că 
poate să rezolve în felul lui tot ce poliţia nu era în stare să ducă 
la bun sfârşit. 
_ Omul de lângă Dolland se schimbase mult de atunci. 
Imbătrânise, avea faţa plină de riduri, părul îi încărunţise. Fără 
îndoială că avea necazuri. Necazuri care explicau - cel puţin în 
parte - întoarcerea Justitiarului în Florida. 

— Îţi sunt al naibii de dator, zise iar John Hannon. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

— Ce spui!... Cine esti de fapt? 

— Frank La Mancha, ráspunse Dolland cu simplitate. 

— Esti... esti cumva politist federal? 

— Nu chiar. Sá zicem cá avem anumite interese comune. 

Hannon păru că reflectează cu privirea pierdută undeva 
înaintea lui. Apoi zise: 

— Trebuie să anunţ Serviciul Omucideri. Oricum, nu va mai 
trece mult până când vor descoperi Buick-ul. 

— Am să te las la o cabină telefonică, zise Justiţiarul. Până 
atunci putem sta de vorba... 

— Záu! se miră fostul poliţist puţin cam bánuitor. 

— De ce te scoseseră la plimbare cele două gorile? 

— Dacă nu eşti un federal... începu Hannon. 

— N-am spus că nu sunt, îl întrerupse Dolland tăios. E o 
misiune specială. Cunoşteai pe vreunul din cei doi? 

— Pe unul din ei, da, răspunse Hannon. Un ucigas pe nume 
Johnny Stompanato. Lucrează... în fine. Lucra pentru Tommy 
Drake. Iti spune ceva numele ăsta? 

Justitiarul márái aprobativ. 

Tommy Drake figura în fişierul mental al lui Rob Dolland. Era 
un mafioso de importantá mijlocie care reusise sá-si cástige un 
loc interesant pe piata drogurilor. Dar era mai mult un boss 
decât un executant. De ce voia să-l lichideze pe fostul curcan 


7 


Hannon? 

Dolland îi puse aceasta întrebare tovarăşului său. 

Acesta ezită înainte de a răspunde. Apoi se hotărî: 

— Ştii cum mă cheamă şi, fără îndoiala, cunoşti şi faptul că am 
făcut multa vreme parte din poliţie. De doi ani lucrez particular. 

— Vorbeste-mi de ultimul caz. Ai găsit vreo pistă? 

— La început n-a fost chiar atât de simplu, zise Hannon. Acum 
aproape şase săptămâni, o companie de asigurări m-a însărcinat 
cu o anchetă asupra furtului unor camioane de mutat mobilier. 
Asiguratului i se furaseră mai multe camioane. Am descoperit că 
pe lângă acestea de care mă ocupam eu, mai fuseseră furate şi 
altele. Vreo şase în total. Până aici nimic extraordinar. Lucrul cel 
mai surprinzător este faptul că aceste camioane fuseseră furate 
goale. N-au fost şterpelite pentru încărcătura lor. Or, ce faci cu 
un camion gol? Nu e genul de vehicul ideal pentru o plimbare de 
îndrăgostiţi sub clar de lună! 

— Contrabandá? 

— Asta am crezut şi eu la început, dar pungaşii preferă să 
folosească transporturile publice. Riscá mai puţin. 

— Atunci, nu-i aşa. Te-ai gândit la ceva cu totul şi cu totul 
special? 

— Intr-adevár. Mai precis, un transport de arme furate. 

— E o presupunere? 

Hannon clătină din cap. 

— Din păcate, nu. In cursul anchetei am avut acces la tot felul 
de dosare de furturi. In mod deosebit, tabăra militară de la 
Blanding, la sud de Jacksonville, a depus o plângere pentru un 
furt de material. La fel şi baza navală Orlando. Furturi recente 
datând de cel puţin două luni. 

Dolland se încruntă. 

— Ce fel de material? 

— Ghiceşte. Armament uşor. Pusti mitraliere, muniții, grenade, 
lansatoare de rachete, etc. In orice caz, în cantitate suficienta 
pentru echiparea unei mici armate particulare. 

— Şi ce legătură au cu camioanele? se interesă Dolland. 

Hannon se scărpina în cap. 

— Zvonuri din lumea interlopă, mărturisi el. Cu toţi refugiații, 
teroriştii, traficantii de droguri, piaţa de arme e înfloritoare în 
Florida... Tipii ăştia cumpără tot ce poate să producă distrugere. 

— Şi care ar fi locul lui Tommy Drake în toată afacerea asta? 

— La drept vorbind, încă nu ştiu prea bine. In seara asta 
aveam întâlnire cu un cubanez de la care speram să obţin 


8 


precizári... 

Hannon se uitá la ceas si conchise: 

— Fiind obligat să trec mai întâi pe la omucideri, cred ca am 
ratat întâlnirea. 

— Poate nu e rău, îi răspunse Justiţiarul. Dacă întâlnirea te-a 
atras în capcană, înseamnă că e primejdioasa. Dacă ar fi fost 
curată... 

— Contactul se va relua, zise Hannon. Şi de o parte şi de alta. 

Ajunseră la un centru comercial şi Dolland opri maşina la 
intrarea unui drogstore, lângă un şir de cabine telefonice. 

Hannon deschise portiera, apoi se întoarse spre Dolland şi 
ezită două secunde înainte de a-l întreba: 

— Parcă ai spus La Mancha? 

Dolland se strădui să zâmbească. 

— Aşa, da. 

— Bun, mă duc să dau acel telefon la Omucideri. Nu cred că 
voi aminti de la La Mancha. E mai bine aşa. Nu? 

Hannon îi făcu cu ochiul. 

Dolland se destinse imediat. 

— OK, făcu el. Spune-le ce vrei. 

— Măcar dacă aş şti ce cauţi, reluă Hannon. 

— Nici eu nu ştiu exact, îi mărturisi salvatorul lui. 

— Dacă aş putea să fac ceva... 

— Am numărul tău de telefon, îi zise Dolland. Si, oricum, faci 
parte din planurile mele. 

De data asta Hannon nu se mai arata chiar atât de surprins. 

— Ei bine... ăăă... mulţumesc! 

leşi şi închise portiera. Dolland apasă pe acceleraţie şi se 
îndepărtă. Îl mai văzu încă o dată pe poliţist în oglinda 
retrovizoare. Formând un număr la telefonul public. 

Hannon îl recunoscuse prea bine pe Rob Dolland. Totuşi 
Justiţiarul îi acorda o încredere instinctivă, absurdă. Privirea si 
atitudinea lui spuneau cu claritate ca îl considera făcând parte 
din categoria celor cărora le puteai întinde mâna fără să rişti să 
te trădeze. 

Dar dacă Hannon hotăra să-i devină aliat, atunci devenea şi o 
responsabilitate pentru acel om care se hotărâse să facă singur 
justiţie pe lumea asta. 

Dolland sălta cu nepăsare din umeri. Deocamdată Hannon îi 
furnizase cel puţin o pista. Tommy Drake! 


Tommy Drake - náscut Thomas Dracco - era singurul fiu 
supravieţuitor al unui mare rechin din Chicago. In vremurile 
bune, papa Dracco era ,bransat”. Totusi, informatorii lui din 
lumea Mafiei nu-i furnizaseră totdeauna cele mai bune informaţii. 
De aceea, în cursul unui război local dintre bande, se aflase de 
partea celui care pierduse. Şi câştigătorul îl luase pe papa Dracco 
la plimbare... Mai târziu, când primii lui trei fii voiseră să-l 
răzbune, dispăruseră şi ei fără urmă. 

Atunci tânărul Thomas, mai şmecher decât fraţii lui, îşi 
descoperise gustul pentru călătorie. 

Plecase la Miami, unde soarele şi depărtarea îl făcuseră să uite 
de Chicago. Aici, sub numele de Tommy Drake, găsise de lucru 
ca killer la un capo local, Vinnie Balderone. Pe vremea aceea, 
Miami era un oraş deschis şi ocaziile erau destule pentru cineva 
care ştia să fie supus, mai ales dacă spărgea capetele fără să-şi 
facă probleme. 

După căderea lui Balderone, Drake îşi vânduse serviciile lui 
Nicky Fusco, noul boss. Dispariţia întregii sale familii îl învățase 
să fie flexibil şi a ştiut să facă adevărate minuni în serviciul lui 
Fusco, unde a căpătat repede gradul de prim locotenent. 

Fusco îl învățase sforăriile traficului de droguri şi Drake se 
dovedise un foarte bun elev. Mai târziu, când Nicky fusese 
exterminat, protejatul lui pornise în căutarea unui nou patron... 

Şi îl descoperise pe Don Filippo Sacco. 

Nu din lipsă de ambiţie personală prefera Tommy să trudească 
în umbra unui patron. Dar ştia din experienţă că era mai bine să-i 
laşi pe alţii să rişte. Şefii lui succesivi îl protejau în timp ce el 
câştiga lovele pentru ei, şi dacă îşi frângeau gâtul nu avea nici o 
importanţă. Totdeauna se găsea un alt patron. 

Avusese totdeauna de unde să aleagă. Era gata să se alieze cu 
oricine, cu condiţia să i se garanteze viaţa îndestulătoare şi 
siguranţa. 

Graţie drogurilor, Tommy Drake devenise repede milionar fără 
să rişte niciodată prea mult în acea capitală a crimei care 
devenise Miami. Sigur, cei din Cosa Nostra îl protejau, dar ştia să 
trateze şi cu concurenţa, evitând să lovească de fiecare dată 
când asta era posibil. li respecta pe micii independenţi care nu-i 
stârneau invidia, dar ştia să-l descurajeze pe oricare cowboy al 


10 


cocainei atunci cánd se aráta prea lacom... Tommy nu era 
răutăcios şi îşi făcea treaba cu seriozitate. 

Afacerile cu droguri îi permiseseră să-şi cumpere o vilă în stil 
spaniol la periferia Hollandale, foarte aproape de Gulfstream 
Park. Nu era un cartier exagerat de şic, dar Tommy era modest şi 
prefera să rămână în umbră în vreme ce alţii, dacă aveau o 
glorie ostentativă, se aflau în mod obligatoriu şi în bătaia 
armelor... Mai bine să rămână în umbră. 

Numai că în seara aceea umbra nu putea să facă mare lucru 


pentru Tommy Drake. 
* 


* x 


Justiţiarul era echipat pentru o misiune de informare. Purta 
combinezonul lui negru si îşi înnegrise atât faţa cât si mâinile. 
Beretta 93 R cu tir silențios se odihnea în toc, sub umărul stâng, 
iar combinezonul negru conţinea un întreg sortiment de 
pumnale, lanţuri şi alte instrumente de adus moartea. 

Proprietatea era înconjurată de un gard destul de jos pe care 
Dolland îl escaladă fără dificultate pentru a sări în partea cealaltă 
pe o peluză întreţinută impecabil. La extremitatea acesteia, la 
vreo cincizeci de metri mai departe, casa joasă în stil spaniol era 
luminată din abundență. 

In timp ce privirea lui Dolland înregistra locul, un om de pază 
trecu prin câmpul lui vizual şi dispăru în umbra din spatele 
clădirii. 

Războinicul îşi începu rondul de recunoaştere, având grijă să 
rămână ascuns de zidul de incintă. Ajunse astfel la pâlcul de 
sălcii care îl proteja de casă. Acolo se opri, scoase Beretta din toc 
şi îi trase piedica. Apoi se puse din nou în mişcare. 

In spatele construcţiei descoperi o curte interioară amenajată 
confortabil cu o piscina şi un şir de cabine. La un capăt al piscinei 
se ridica o trambulina de patru metri. Acolo stătea o santinela cu 
un Remington 870 cu ţeava crestată. Poziţia pe care o avea îi 
permitea să supravegheze întreaga proprietate. 

Urma să moară primul. 

Dolland strânse în mâna patul armei, cu degetul pe trăgaci, şi 
continua să înainteze în umbra. Când ajunse la douăzeci şi cinci 
de metri de tinta ochi cu minutiozitate. Beretta scoase un fel de 
tuse abia imperceptibilă în timp ce mesajul ei mortal străbătea 
spaţiul până la santinela a cărei faţa exploda chiar mai înainte de 
a fi putut să-şi manifeste cea mai mica mirare. 

Omul fără faţa alunecă pe o parte, apoi se prăbuşi pe 


11 


trambulină ca sá cada imediat în piscina, urmat de arma lui. În 
urma plonjonului, apa fu împroşcata foarte sus şi recăzu în ploaie 
pe dalele din jur. Apoi cadavrul reapăru la suprafaţa ca un robot 
plutitor. 

La capătul celălalt al curţii îşi făcu apariţia aproape imediat o a 
doua santinelă. Fără îndoială că auzise zgomotul provocat de 
căderea în apă a amicului său. ln orice caz, văzu imediat 
cadavrul în piscina şi reactioná scoțând imediat la iveală un 
revolver mare nichelat. 

Dolland tinti a doua oară. Anticipând fiecare gest al celuilalt. 
Arma scoase alt suspin răguşit şi omul se poticni, făcu o pirueta 
ciudată şi sări scurt peste un şezlong înainte de a se prábusi. 

Nemişcat în umbra, Dolland aştepta câteva secunde, apoi 
traversa rapid curtea interioară. 

Pe zidul dinspre sud descoperi un grilaj acoperit cu iederă, sub 
un balcon din fier forjat situat la primul etaj. Grilajul era destul de 
solid ca să-i suporte greutatea. 

In câteva secunde era pe balcon şi se opri în spatele unor uşi 
de sticla de unde venea o lumină abundentă. Uşile erau deschise 
şi o briza abia perceptibilă agita uşor perdelele trase. Auzea voci 
înăbuşite. 

Indepărtă uşurel perdelele cu ţeava de la Beretta. 

După cum bănuia, acolo era dormitorul stăpânului casei şi 
păreţi ieşit direct dintr-un film porno. Pereţii erau împodobiţi cu 
tablouri sugestive. In cele patru colţuri ale camerei se ridicau 
statui de ghips reprezentând bărbaţi şi femei în poziţii erotice. 

In centrul camerei, un pat enorm în forma de inima era ocupat 
de un cuplu care se agita în cadenta. 

Dolland înainta fără zgomot. 

Bărbatul se afla în genunchi între coapsele larg desfăcute ale 
unei fete, cu spatele la Dolland. Pe deasupra umărului său, 
Justitiarul zári un sân rotund, o parte tare de şold şi capul dat pe 
spate al fetei care părea că gâfâie. 3 

Dolland îl apuca pe bărbat de păr şi îl trase cu violenta. In 
urma şocului, tipul se pomeni în patru labe în mijlocul patului şi 
îşi înăbuşi un strigăt de stupoare în timp ce ochii îi încremeneau 
pe ţeava neagră a armei îndreptate spre faţa lui. 

— John Hannon îţi trimite complimente, zise Justitiarul cu o 
voce joasa. 

Tommy Drake caută cu febrilitate un răspuns, dar nici unul nu- 
i ieşi din gură. Fata în pielea goală se sprijinea într-un cot şi se 
uita tâmp, cu ochii holbati, la bărbatul înalt îmbrăcat în negru. 


12 


Apoi mafioso respira adânc şi încercă un răspuns: 

— Hei... Auzi. Cred că e o greşeală pe undeva. Ce ca... 

— Nu e nici o greşeală. li răspunse calm Dolland. 

— Dar... dar ce înseamnă asta? se bâlbâi Tommy. 

— O să stăm de vorbă, amico. Dacă joci cinstit, scapi. Dacă 
nu... 
Tommy Drake se încorda tot. 

— Nu sunt un turnător! 

— Foarte bine, cum vrei! 

Clinchetul dublu al încărcăturii armei îl făcu pe mafioso sá 
tresară. Lângă el, femeia îşi înăbuşi un geamăt îngrozit. 

Tommy cedă. 

— OK. OK... 

Şi aruncă o privire spre amica lui înainte să reia: 

— Ea n-ar putea să plece la o mica plimbare? 

— Ba eu cred ca stă foarte bine acolo unde e, îi răspunse 
Justiţiarul cu o voce neutră, l-ai trimis pe Distrugátor şi pe mâna 
lui dreapta la Hannon. De ce? 

Tommy Drake ezita un sfert de secundă, dar Beretta de sub 
nasul lui îi chemă la ordine. 

— Contract particular, murmură el. Nici o legătură cu afacerile 
curente. 

— Cine e beneficiarul? 

— Nu ştiu. 

Dolland scoase un suspin ostenit. 

— Ciao, Tommy! 

— NU, ASTEAPTA! 

Ţeava armei cobori cu câţiva centimetri. 

— Şi de ce aş aştepta? mormăi Dolland. 

— Tot ce ştiu despre tip e un nume de cod. O chestie pe care o 
spune la telefon, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— De când lucrezi cu necunoscuţi, Tommy? 

— Nu e chiar un necunoscut... nu-l cunosc, dar... în fine... am 
mai lucrat împreuna o dată sau de doua ori. 

— Şi care e acest nume de cod? îl întrebă Dolland. 

— Isi zice José 99. Iti jur că nu ştiu nimic mai mult. Ştii, tipii 
ăştia... 

Hotărât lucru, Mafia avea o predilecție pentru cifra 99. Dolland 
îşi amintea de un anume Al 99 pe care îl eliminase cu altă ocazie. 

— Cum iei legătură cu el? 

— Eu nu. Totdeauna sună el. Uite, pentru chestia asta... mi-a 
zis că e un tâmpit de detectiv particular care îl calcă pe bătături. 


13 


Si cá n-as vrea eu sá má ocup de el... 

Justiţiarul nu zise nimic, uitându-se cu asprime la Tommy 
Drake. Mafiosi nu se schimbă, îşi zise el. Stau în interiorul unui 
cerc închis şi nu caută deloc să iasă din el atâta vreme cât 
combinaţia e rentabilă. 

— ... atunci i-am spus că accept, continuă Drake. Devenit 
foarte volubil. Normal, ne-am mai ajutat şi altădată unul pe altul. 
O lovitură eu. Alta el... aşa se fac afacerile... 

— S-a zis cu contractul, spuse Dolland. Distrugătorul nu se mai 
întoarce în noaptea asta acasă. 

— OK, tipule, dacă spui tu... 

— Ascultă-mă bine, Tommy. Deocamdată îţi pasez steagul alb. 
O amânare, dacă preferi. Dar dacă aflu că m-ai minţit... 

— Hei! De ce ti-as înşira gogosi? 4 

Dolland îl lasă pe Tommy care căzu greoi pe pat. In timp ce-şi 
punea Beretta în loc. Bărbatul în negru îi adresa un surâs de 
gheaţa. 

— Incearcá sá nu joci cartea proasta, Tommy. Ai mult de 
pierdut. 

Dar încă nu ajunsese pe balcon ca Tommy pierduse totul. 

Drake îşi revenise dintr-odată. Sărise peste fată şi se 
năpustise spre una din comode. Dolland bănuise. Il lasă să 
scotocească cu febrilitate în sertar. 

In clipa în care mâna gangsterului agita arma. Beretta tásni 
dintre perdele cu ţeava neagră prelungită de bulbul oribil al 
surdinei îndreptată spre ţinta umană. O apăsare blânda pe 
trăgaci şi glontul de 9 mm pătrunse în faţa lui Tommy omorându- 
| pe loc. Nenorocitul căzu pe pat şi aşternutul alb îi sorbi cu 
aviditate sângele. 

Fata se aşezase în genunchi şi se uita cu un aer plin de oroare. 

— Imbracá-te şi sterge-o, îi zise el. Petrecerea s-a terminat. 

Şi, fără să mai aştepte, plecă pe acelaşi drum pe care venise. 

Aici îşi terminase treaba, de vreme ce Tommy Drake fusese 
lichidat. Dar contrar celor afirmate fetei, petrecerea de la Miami 
nu se sfârşise, departe de aşa ceva... 

Justiţiarul simţea cu toată fiinţa lui că abia începuse. 


14 


IV 


De-a lungul ultimilor douázeci de ani, Miami devenise la fel de 
cubanez pe cát era de american. Refugiatii din Cuba fac orasul 
să trăiască în ritm latino-american. Trebuie spus că de când 
Castro luase puterea, în 1959, Statele Unite primiseră peste opt 
sute de mii de refugiaţi exilați - de buna voie sau forţaţi dintre 
care cei mai mulţi se instalaseră în Florida. Ei au schimbat oraşul 
Mumii, i-au dat o noua faţa. Unele cartiere ale oraşului sunt 
astăzi adevărate enclave unde nu se vorbeşte decât spaniola 
precum Hialeah şi Coral Gables, dar cartierul cubanez cel mai 
cunoscut se afla în plin centrul oraşului şi se numeşte Mica 
Havana. Aici firmele magazinelor, panourile publicitare, toate 
sunt scrise în spaniola şi rareori se întâmpla să dai peste prăvălii 
unde se vorbeşte englezeşte. Strada principala care traversează 
cartierul se numeşte în mod oficial Strada Opt. Dar nu e 
cunoscuta decât cu numele de Calle Ocho, strada aurului. Totuşi 
aurul a dispărut de aici de multa vreme... înlocuit de rugina 
fațadelor cojite. 

In primăvara lui 1980, un nou val de refugiaţi debarca pe 
coastele Floridei. La Havana, o mâna de patrioţi opuşi regimului 
lui Castro, ceruse azil la ambasada peruana. Drept represalii, 
Fidel Castro interzisese poliţiei să păzească ambasada şi, în mai 
puţin de o săptămână, peste şapte mii de cubanezi dizidenti au 
invadat ambasada peruana sperând să fuga astfel de regimul 
comunist pe care îl dezaprobau. Castro hotărâse atunci să 
folosească aceasta situaţie delicata ca mijloc de propagandă 
spectaculoasă. Anuntase sus şi tare ca oricine nu era de acord cu 
regimul lui era liber să plece în alta parte, şi deschisese portul 
Mariel unei întregi flotile a „libertăţii”, având baza pe coasta de 
sud a Floridei. Dar atunci întorsese ultima carte. Vapoarele 
„libertăţii” erau autorizate sá părăsească portul Mariel cu 
condiţia să accepte la bord un anumit număr de pasageri impuşi 
de guvernul cubanez. O formă de deportare ca oricare alta care 
nu atrăsese atenţia decât atunci când se băgase de seamă ca în 
realitate, Castro făcea curăţenie la el acasă golind puscáriile şi 
azilele. După câteva luni, statisticile erau cât se poate de 
elocvente. Criminalitatea scăzuse la Havana cu 33% şi în acelaşi 
timp crescuse la Miami în aceeaşi proporţie... 

Un raport FBI de la sfârşitul anului 1980 clasa Miami în fruntea 


15 


celor sase orase considerate cele mai periculoase din Statele 
Unite. Bineînţeles, traficul de droguri era aici înfloritor si 
Marielistas umpleau în fiecare zi închisorile statului. 

Trebuie să mai adăugam că printre refugiaţi găseai toate 
tendinţele politice. Unele grupuri erau violent anticastriste. 
Altele, dezamágite de atitudinea Statelor Unite, pe care o 
considerau ca pe o trădare, se opuseseră guvernului american şi- 
şi manifestaseră ura atacând instituţii publice şi semănând 
teroare în rândul populaţiei. Unul din motivele pentru care 
traficul de arme, ca şi cel de droguri, o ducea de minune. 

Dolland cunoştea perfect mediul refugiaților cubanezi, le 
cunoştea ura şi, uneori, curajul. 

Justiţiarul revenise acum în Florida chemat de zvonurile despre 
valul de terorism întreţinut cu grija din exterior. In nenorocirea 
lui, proletariatul cubanez se alia uneori cu oricine. Cu teroriştii, 
cu Mafia, cu Cuba, cu URSS-ul... fireşte, nu toţi refugiații, numai 
unii. Şi prima treaba a lui Rob Dolland era să-i identifice pe cei 
buni. O sarcina dificila. Ca în orice situaţie de lupta, etapele erau 
aceleaşi: 

Identificare. 

Izolare. 

Exterminare. 

Şi Justitiarul nu sfârşise încă prima fază strategică. Nu era 
decât în posesia unui număr de cod. Acum avea nevoie de 
identificări, de piste, altfel putea să rătăcească ani în şir prin 
Miami fără să găsească ceva. 

Dar se afla acolo cineva care cunoştea cu siguranţa adevărata 
identitate a lui Jose 99. Era destul să-l găsească. 

Tommy Drake nu fusese decât un punct de plecare. Nici mai 
mult, nici mai puţin. lar moartea lui nu era un punct final, ci 
lovitura cu care începea campania Justitiarului la Miami. 


16 


V 


Visa mereu acelaşi coşmar care se repeta atât de des încât 
devenise la fel de decolorat ca o fotografie veche îngălbenită de 
vreme. 

Se afla pe marea întunecată, netedă ca uleiul, sub secera lunii 
ascuțită ca un cuțit. Ambarcatiunea înainta repede, în ciuda 
lăzilor grele de sub prelată. Pilotul cunoştea perfect canalul 
dintre insule si se deplasa cu toate luminile stinse pentru a scăpa 
de paza de coastă care avea drept sarcină să lupte împotriva 
contrabandei cu alcool. 

El stătea în partea din față, ca totdeauna, în mână cu pistolul- 
mitralieră Thompson. Pe buze simțea gustul sărat al stropilor... 

Se apropiau. Aproape că ajunseseră. Incă vreo cincizeci de 
metri si puteau să descarce marfa. Romul si whisky-ul aduse din 
Cuba erau o adevărată avere la Miami. Erau puse în sticle cu 
etichete false şi se obțineau pe ele o grămadă de parale. Tot ce 
se cerea era livrarea la timp şi, fireşte, să nu fie prinşi. 

Motiv pentru care arma lui era indispensabilă. 

Se servise de ea o dată, nu era mult de atunci, când echipa 
însărcinată cu recepţia primise ambarcatiunea cu armele în 
mână, ca să-şi însuşească întreaga încărcătură. Niciodată nu va 
putea uita bătălia furioasă din noaptea aceea. Gloantele 
străpungeau aerul în toate direcţiile şi oamenii se prăbuşeau ca 
muştele. 

Fusese înspăimântător... şi exaltant totodată. 

Şi de atunci aştepta, sperând că se va ivi din nou ocazia... 

Un fulger rapid străbătu noaptea, şi pilotul manevra deja 
ambarcaţiunea înapoi spre a se aşeza paralel cu vechiul ponton 
subrezit. Pe plajă aştepta un Packard si obişnuitul camion cu 
prelată. 

Apoi manipulatorii săreau la bord ca să transporte lăzile. Un 
tip... doi... trei... zece... şi ultimul, mai lent decât ceilalţi. Bizar! 

Când luna lumină uşor faţa omului, văzu că avea în frunte o 
gaură rotundă şi însângerată şi că zâmbea cu un aer răutăcios... 

El punea mâinile pe armă, dar braţele îi erau parcă de plumb. 
Apăsa pe trăgaci, dar nu-i răspundea decât un rânjet diabolic. Şi 
omul cu gaura în frunte înainta acum spre el. Intindea o mână de 
schelet ca să-l prindă de braţ, şi îl ridica, şi îl scutura, îl scutura... 

Atât de tare, atât de brutal încât se trezi din acea toropeală 


17 


semiconstientá si îşi înăbuşi un strigăt de groază recunoscându-l 
pe Solly Cusamano, garda lui de corp. Philip Sacco se ridică dintr- 
o săritură din patul lui enorm şi cu un gest brutal se debarasă de 
mâna care încă îl mai scutura. 

— Imi pare rău, şefule. Ştiţi că nu-mi place să vă trezesc aşa. 

Solly avea vocea nervoasă, încordată. 

— Cât e ceasul? se răsti Sacco. 

— Patru fără un sfert. 

— Dimineaţa? Poate dă dracul, Solly, să nu ai un motiv serios! 

Omul se dădu un pas înapoi în timp ce Sacco cobora din pat 
clătinându-se şi îşi îmbrăca halatul de casă luxos din mătase 
grena. 

— Nu voiam să vă trezesc, zise Solly, dar n-am îndrăznit să 
risc. Cu tipii ăştia nu se ştie niciodată. 

— Care tipi? se răsti Sacco care începea şi el să se simtă 
nervos. 

— E unul jos. Aşteaptă în bibliotecă. Mi-a zis să vă spun că-l 
cheamă Omega. 

Sacco simţi că i se scoală părul în cap şi înlemni. 

— Omega! Dumnezeule, ăsta nu e un nume creştinesc! 

— In orice caz, aşa mi-a spus, şi mi-a dat asta. 

Solly îi întinse un cartonaş pe care îl ţinea între două degete 
de parcă ar fi avut în mână un şarpe veninos. Sacco se uită la 
cartonaş: o carte de joc de format mic pe care se vedea o figură 
neagră, îngrozitoare. 

Un As de Pică. 

Cartea morţii. 

Simbolul poliţiei secrete din Miami! 

Mai demult, când fraţii Taliferro impuneau de la New York 
legea lor asupra întregii ţări, asii negri erau emanatia dreptăţii 
interne a marii Fraternitáti. Nu dădeau socoteala decât faţa de 
Commissione. Se spunea chiar că aşii negii erau autorizaţi să 
suprime pe unii capi, cu condiţia să-şi poată justifica faptele în 
faţa delegaților trimişi de Commissione. 

Şi la Miami făcuseră uz de aceasta putere cel puţin o dată. 
Sacco încă îşi mai amintea. 

Totuşi lucrurile se mai schimbaseră de atunci, şi nu totdeauna 
în bine. Aproape că nu mai auzeai vorbindu-se de nici un As 
Negru. Statutul lor devenise vag, prost definit, şi cu siguranţă ca 
puterea lor era acum mai modesta. Totuşi... 

„Cu tipii ăştia nu se ştie niciodată.” 

Aşa spusese Solly. De data asta nu se înşela... 


18 


— Ti-a spus ce vrea? se rásti Sacco la garda lui personalá. 

Solly scutura din cap. 

— Nu. Vrea sá vá vorbeascá. Imediat. 

— Bun, haide, făcu Sacco cu iritare. A 

Solly îl precedă până la biblioteca aflata la parter. In faţa uşii 
stătea un om de pază. Cusamano îi făcu un semn şi omul înclină 
capul şi se dădu la o parte pentru a-l laşa pe boss să intre în 
încăpere. 

Vizitatorul nocturn stătea în picioare, cu spatele la uşa, şi 
privea cu atenţie un rând de cărţi îmbrăcate în piele. Nu se 
întoarse imediat şi capo profită ca să-l măsoare cu privirea din 
cap până în picioare. 

Era foarte înalt, cu umeri lati, cu un corp de atlet, iar părul 
negru era tăiat scurt. Costumul croit impecabil era croit destul de 
larg ca să poată ascunde sub haină o artilerie solida. 

— Ce s-a întâmplat? se răsti capo. 

Necunoscutul se întoarse pe loc. Cu toată ora târzie din 
noapte, necunoscutul purta ochelari de straie care îi ascundeau 
ochii. Faţa dura părea scuipata în marmură. 

O efigie de piatra funerara. Mda. Ce avea cu el scârba asta? 

— E în joc pielea ta, Phil. Eşti interesat să ţi-o salvezi? 

Phil! Nu era lipsit de tupeu ticălosul! 

— Cred ca nu ne cunoaştem! îi replica artágos capo. 

— Eu te cunosc, relua necunoscutul. Şi ştiu ca ai probleme 
serioase. 

— Zău? Eu nu ştiam. 

— Nu ti-au povestit amicii tăi ce i s-a întâmplat lui Tommy 
Drake în noaptea asta. 

Mafioso îşi încrunta sprâncenele. 

— La ora asta amicii mei dorm, îi răspunse el táios. 

— Ca şi Tommy. Numai ca el îşi doarme somnul de veci. 

Sacco se încorda tot în timp ce un fior rece îi trecea pe şira 
spinării. Se întoarse brusc spic Solie Cusamano. 

— Sună-l repede pe Tommy! 

Garda personala ezita, plimbându-şi privirea de la unul la altul. 

— Păi, şefule... 

— Du-te! se răsti Sacco. De restul mă ocup eu. 

— OK. 

După ce rămase singur cu vizitatorul său indezirabil. Sacco se 
îndreptă spre bar şi îşi turnă o portie bună de whisky, ignorându-l 
deliberat pe Omega. Aşteptă ca alcoolul să-i calmeze puţin fiorul 
care îl stingherea peste măsură. 


19 


Omega îi atrase atenţia cu blándete: 

— Pierzi timp, Phil, şi nu cred ca ai destul. 

— N-am nevoie de sfaturi! 

Vizitatorul zâmbi şi se aşeză nepăsător pe marginea biroului 
lui Sacco. Se lasă tăcerea. Apoi reapăru Solly. 

— Ce-i? îl întrebă Sacco răstit. 

— Nu răspunde nimeni. Vreti sá mai sun? 

Sacco reflectă apoi scutură din cap. 

— Nu. Trimite imediat pe cineva acolo! 

Solly ieşi după ce aruncă o privire bănuitoare spre Omega. Phil 
Sacco aşteptă să se închidă uşa şi întrebă pe un ton mai potolit: 

— Eşti sigur în privinţa lui Tommy? 

— La fel de sigur ca şi tine, făcu Omega dând din cap. 

— Bun. Dar ce înseamnă asta. Cine-a făcut-o? 

— Ar trebui să ştii. Nu? 

Sacco se încorda şi îşi opri la timp o scrie de înjurături 
obscene. 

— Nu stau tot timpul cu ochii pe oamenii mei, bodogăni el. 
Dacă se baga în rahat, e treaba lor să iasă de acolo. 

Asul zámbi şiret. 

— Mi-e teama că Tommy Drake n-a putut să iasă de-acolo. 

Capo nu răspunse nimic. Omega reluá: 

— Se pare că ai necazuri cu cubanezii. 

Sacco înghiţi încă o gură de whisky înainte de a ránji. 

— Cine nu are necazuri cu cubanezii la Miami? zise el. Dar nu- 
ti face sânge rău. Tin lucrurile în mână. 

— Aşa speră şi cei de sus. 

Cei... De cine vorbea fătălăul ăsta? 

Dar tipul continuă: A 

— N-ai prea multi prieteni în Commissione, Philip. Isi fac griji 
pentru tine. Le-ar plăcea mult să ieşi din încurcătură. 

Mai vorbeşti! Mafioso cunoştea destui ticăloşi la New York care 
visau să-l vadă dus pe copcă! 

— Spune-le prietenilor mei de la New York ca aici totul merge 
bine, răspunse el cu răceală. Multumeste-le pentru solicitudine si 
asigură-i că n-au de ce să-şi facă griji. 

— Le-ar plăcea să aibă o dovadă. 

— O vor avea în scurtă vreme! bombăni Sacco. 

— In cazul acesta totul, e perfect, zise Omega alunecánd de 
pe birou şi îndreptându-se spre uşă. 

Dar înainte de a ieşi se răzgândi şi mai spuse: 

— N-ai avut niciodată de exterminat termite, Philip? 


20 


Sacco se încruntă. 

— Nu. După câte îmi amintesc. 

— Ai noroc, îl asigură cu calm Omega. Când îţi dai seama de 
prezenţa lor e deja prea târziu. Şi ştii cum faci ca să scapi de ele? 

— Nu... nu, nu prea... 

— Dai foc casei si strivesti tot ce mişcă. Apoi reconstruiesti 
baraca. 

Omega îl privi enigmatic pe Sacco înainte de a conchide: 

— Sper, pentru tine, că n-ai termite la tine în casă, Phil. 

— Ti-am spus că ţin lucrurile în mână, repetă Sacco 
blestemându-se pentru tremurul care i se simţea în voce. 

— In cazul acesta e bine, zise Asu/ deschizând usa, dar ar 
trebui totuşi să-l verifici pe Jose 99. 

Capo se uită la el uluit. 

— Ce mai e şi numele asta la vrăjeală? O marea de bere 
cubaneză? 

Asul Negru izbucni într-un râs lugubru. Apoi relua: 

— Verifică-ţi trupele, Phil. E un sfat prietenesc. Şi asigură-te că 
nu ai termite care-ţi rod sarpanta. 

Philip Sacco strânse din dinţi şi răspunse întorcând spatele: 

— Ştiu ce am de făcut. Nimeni nu are de ce să-şi bage nasul în 
afacerile mele şi n-am să las pe nimeni să mă sâcâie! 

Se întoarse brusc să-şi măsoare vizitatorul din cap până în 
picioare, dar nu mai era nimeni. Omega dispăruse şi uşa se 
închidea în tăcere. 

Sacco făcu un efort supraomenesc pentru a se destinde şi îşi 
mai turna un pahar de whisky. Era prea devreme ca să bea, fir-ar 
să fie! Dar, la urma urmelor, nu în fiecare zi ti se protápea în 
casă un As Negru ca să-ţi frigá ficaţii. 

Dobitocul ăsta îl amenintase, asta era clar. Poveştile cu 
pretinşi prieteni de la New York, cubanezii, termitele, nu erau 
decât vrăjeală şi urmăreau un scop precis. Numai că Sacco nu se 
născuse de ieri, de azi... Prinsese mesajul dintre frazele cu dublu 
sens. 

Că se anunțau necazuri, asta era foarte probabil, şi ce i se 
întâmplase lui Tommy Drake era fără îndoială semnul prevestitor 
al unor dezordini mai grave. Necazul era că cei de la New York 
aflaseră chiar mai înainte ca Sacco să fi ştiut ceva, şi îi 
trimiseseră un şacal să adulmece mirosul de sânge pe care el 
încă nu-l simtise. Totuşi nu era chiar cine ştie ce. Cam ce-şi 
imaginau ei acolo sus? Că bossul din Miami putea fi scos din 
pâine chiar aşa uşor? 


21 


Ei bine, sá se arate! Sá viná sá vadá dacá Philip Sacco se va 
da la o parte ca sá le lase lor terenul liber. Tommy Drake s-a 
lăsat omorât? OK! Sacco însă era destul de cálit ca să-l găsească 
pe fáptas, să-l facă să-şi înghită certificatul de naştere si sá 
restabilească ordinea în ograda lui. E 

O să facă prăpăd în mediile cubaneze. In mediile haitiene. Si 
chiar în propria lui curte, dacă va fi nevoie, şi se va auzi de foarte 
departe tămbălăul pe care îl va face. 

Până în Manhattan, unde îşi avea sediul noua Commissione. 

Cât despre Jose 99, avea prea puţină importanţă cine era în 
realitate. Sacco îl va găsi, viu sau mort. Era uşor. Trebuia doar să 
tragi de anumite sfori. Şi să apeşi pe butoanele potrivite... 

Sacco îşi cunoştea oraşul. 

Prietenii lui de la New York voiau o dovadă? 

Dacă se aventurau până aici, aveau sá dea peste o tăbliță 
foarte frumoasă pe care vor putea să citească: „Vânătoarea 
interzisă”. 

lar cel care va continua să înainteze, va pleca cu picioarele 
înainte! 


22 


VI 


Omega-Rob Dolland îşi gară maşina închiriata în parcarea 
exterioara a taberei de detenţie militară. Era prea devreme 
pentru vizite şi Dolland ştia ca celelalte vehicule aparţineau 
personalului închisorii. Dodge-ul lui cu patru uşi, care înlocuia 
provizoriu Firebird-ul, avea să treacă neobservat printre maşinile 
banale ale funcţionarilor. 

Justiţiarul îşi schimbase maşina dar şi ţinuta. Costumul superb 
şi sclipitor al as-ului Mafiei dispăruse. Purta acum nişte pantaloni 
şi o haina de-a gata. 

Justiţiarul devenise maestru în arta camuflajului. Ştia să-şi 
schimbe identitatea fără să aibă nevoie de deghizări foarte 
elaborate. Experienţa îl învățase că spiritul omenesc pierduse 
foarte mult simţul observaţiei şi că nu vede în general decât ce 
se aşteaptă să vadă. Cu abilitate, puţin noroc şi multă 
îndrăzneală, Justitiarul se infiltrase deseori în taberele inamicului 
fără să se facă remarcat. 

Asul Negru era o acoperire ideala pentru Dolland. Aceste figuri 
legendare ale poliţiei interne mafiote, erau înconjurate de mister, 
reputaţia lor stârnind încă multa spaimă printre generaţiile tinere 
de mafiosi. 

Dolland-La Mancha o porni pe aleea mărginită de grilaj care 
ducea la clădirea închisorii rezervată primirilor. Ináuntru, o gorilá 
păroasă cu galoane de sergent citea cu atenţie un ziar sportiv. 
Sergentul ridică capul spre cel care sosea şi se încruntă. 

— Prea devreme, îi zise el. Vizitele încep la unu. 

Fără să răspundă, Dolland-La Mancha scoase din buzunar o 
legitimatie falsă de poliţist şi o puse pe birou. 

— Am venit să-l vad pe Antonio Esparza, anunţa el. 

— N-am fost anunţat, bombăni sergentul fără să încerce să-şi 
ascundea enervarea. 

— In cazul acesta, te rog să verifici, îi replică vizitatorul. Mă 
grăbesc. 

Gorila îl străpunse cu privirea, dar laba lui mare apucă totuşi 
telefonul interior. 

Peste cinci minute apáru un locotenent într-o uniformă 
impecabilă şi examină cu atenţie actele prezentate de Dolland. 

— OK, murmură el. Dar în general suntem anunţaţi. 

— Ordinul meu de misiune datează de ieri seară, răspunse 


23 


Dolland. 

Locotenentul dádu din cap. 

— De ce vreţi să-l vedeţi pe Toro? 

— Conducerea de la Washington speră să-l pot trage de limbă. 

— Atunci, succes! zise locotenentul rânjind. Ticălosul ăsta e 
încăpățânat ca un catâr! 

Justiţiarul îl urmă pe locotenent pe un culoar îngust la capătul 
căruia era o uşă de fier păzită de un planton. 

— Sunteţi înarmat? se interesă locotenentul. 

Dolland scutură din cap. 

Il urmă din nou pe locotenent şi trecu de mai multe uşi înainte 
de a ieşi într-o curte mare de formă pătrată înconjurată de 
clădiri. Justitiarul identifică popota, spălătoria, atelierele si, mai 
departe, nişte barăci care separau curtea de câmpurile cultivate 
pe care deţinuţii lucrau supravegheați de gardieni călare. 

Ofiţerul îşi duse vizitatorul într-o clădire cu un singur etaj şi îl 
conduse într-o încăpere mare înconjurată de uşi care dădeau 
spre celule. Sala de vizite. Locotenentul dădu un ordin scurt 
gardianului în uniformă care se afla aici. 

— Adu-l pe Esparza, matricola 415777. 

— Bine, domnule. 

Gardianul ieşi imediat şi Dolland luă loc în celula cea mai 
apropiată. Unicul mobilier consta într-o masă de lemn şi două 
scaune din fier, toate pliante. 

— Vi-l aduce imediat, zise locotenentul. Dacă aveţi nevoie de 
ceva... 

— Toro mi-e suficient, răspunse Dolland. 

Nu avu mult de aşteptat. După două minute în cadrul uşii 
apăru o umbră. Dolland se ridică imediat să-l primească pe cel 
care îl cunoştea sub numele de Toro. 

Anii îl schimbaseră pe Antonio Esparza. Avea o faţă slabă şi 
riduri adânci îi subliniau gura şi ochii. Dolland îl recunoscu totuşi 
imediat. Părul era tot negru ca smoala, privirea dură, hotărâtă, 
maxilarul voluntar. În ţinuta albă a închisorii tenul lui închis ieşea 
şi mai mult în evidenţă. 

Individul nu pierduse nimic din alura lui de şef. Stătea foarte 
drept, cu capul sus. Nu, închisoarea nu-l strivise... nu mai mult 
decât temnitele lui Castro din timpul tinereţii sale. 

El Toro era un luptător. Dur, încăpățânat ca un catâr, aşa 
spusese locotenentul. Şi nu se înşelase. 

Privirea lui trăda totuşi un sentiment pe care Dolland nu-l mai 
văzuse vreodată. Amărăciunea, poate... sau furia ascunsă cu 


24 


grijă în adâncul sufletului. 

Detinutul se aşeză pe scaunul liber. 

— E mult de-atunci, Toro! 

Ochii cubanezului se îmblânziră imediat. Toro îşi cercetă cu 
atenţie interlocutorul. Nu-i mai văzuse niciodată această nouă 
faţă. Şi deodată înţelese. 

— Trăsăturile se pot schimba, zise el, dar nu şi privirea, pentru 
că ea reflectă sufletul. 

Apoi ezită un moment înainte de a continua: 

— Putem vorbi liber, nu sunt microfoane. Se zvoneşte că ai 
murit. 

Zâmbetul lui Dolland parcă scrâşni. 

— Zvonurile exagerează totdeauna. Nu scăpa din vedere că 
asta ar face plăcere la o mulţime de lume. 

Cubanezul dădu din cap. 

Dolland aruncă o privire în jurul lui şi murmură: 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

Bineînţeles, cunoştea răspunsul, dar voia să audă versiunea lui 
Toro. 

— Am fost acuzat cá ascund exploziv. 

— Inteleg. 

Cubanezul se incruntá. 

— Vrei să ştii dacă e adevărat? 

— Cred că e inutil. 

Toro dădu din cap scârbit. 

— E culmea! Am avut arme ani în şir, le-am făcut să circule, 
le-am folosit. M-am zbătut să trec refugiaţi, am luptat pentru 
Cuba Libre, susţinut în mod neoficial de guvernul american. lar 
acum, când mai mult sau mai puţin m-am potolit, sunt acuzat ca 
ascund la mine explozibil! 

— Cineva ţi-a întins o capcană ca să te denunte. 

— Sigur că da, sustinu cubanezul. Curcanii au venit peste mine 
în plină noapte cu un mandat de perchezitie. Ştiau exact unde sá 
caute şi ce trebuiau să găsească. 

— Ştii cine ţi-a făcut-o? 

Cubanezul zâmbi pentru prima dată de la începutul convorbirii 
lor. 

— Mă gândesc cu vag la unul, admise el cu jumătate de glas. 
Peste un an îi voi face o mica vizită de politeţe. 

— Poate că va fi prea târziu, zise Dolland. 

Cubanezul îi aruncă o privire uimită fixându-l cu atenţie câteva 
clipe înainte de a întreba: 


25 


— Explicá-mi. 

Dolland îi furniza rapid toate elementele de care dispunea. 
Camioanele furate, armele dispărute, legăturile unor exilați 
cubanezi cu marii mahári ai mafiei din traficul de droguri si ce i 
se întâmplase lui Hannon. După ce sfârşi aşteptă în tăcere, 
sperând ca Tom să-i ofere o pistă solida pe care să poată porni. 

Din nefericire, Toro nu spuse nimic încurajant. 

— Acest Jose 99 poate să fie oricine... Prietenul tău, acest 
Hannon, e sigur că tipul care i-a telefonat era cubanez? 

Dolland încuviinţă dând din cap. 

— Numai după voce. Nu l-a văzut niciodată. 

Toro se aplecă peste masă şi reluă cu o voce care vibra de 
emoție. 

— Trebuie să înţelegeţi, amigo... Intriga şi lupta pentru 
influenţă au devenit un stil de viaţă. Acum nu mai avem idealul 
pentru care ne băteam. Vreme de douăzeci de ani am luptat 
pentru eliberarea patriei noastre. La început guvernul vostru ne- 
a sprijinit... apoi, puţin câte puţin, ne-a spus să avem răbdare, să 
aşteptăm până mañana. In fine, CIA a început să recruteze 
refugiaţi ca să-i formeze şi ei i-au pus în legătură cu şefii Mafiei. 
Şi, ca o adevărată încoronare, au mai debarcat şi marielistas... 
Aşa că ce mai vrei? 

Tăcu şi Dolland aşteptă câteva secunde înainte de a-i spune: 

— Am nevoie de o pista solida, Toro. 

Cubanezul ezită. 

— Poate că aş putea să te ajut. Dar atâta vreme cât sunt la 
pârnaie... 

Dădu din umeri cât se poate de elocvent. Dolland prinse 
mesajul. Hotărârea lui era luată. 

— Poate vom găsi un mijloc, zise el. Să ne gândim amândoi, 
Toro. 

Si continuam sá discute cu voce joasá. 


26 


VII 


John Hannon puse jos receptorul telefonului. Mâna îi tremura 
uşor. 

Isi pusese multe întrebări despre individul care îl salvase 
noaptea trecuta din acea răpire mortala. Dar acum bănuielile lui 
se confirmaseră. Nu mai avea nici o umbră de îndoiala. 

Ascultase cu atenţie vocea bine timbrată cu inflexiuni grave. 
Mai auzise şi altă dată vocea aceea. 

Vorbise la telefon cu un mort... 

Se anunţase în mod oficial moartea Justitiarului, şi în ziua 
aceea Hannon avusese o impresie penibilă de pierdere, de 
părăsire. 

Dispariţia Justitiarului lăsase un gol imens în inima fostului 
inspector de poliţie. Un gol pe care nimic nu-l umpluse până în 
noaptea aceea... 

Prin urmare, marele luptător nu dispăruse trup şi suflet la New 
York. Era teafăr şi în momentul acela făcea dreptate la Miami. 
Lupta ca totdeauna pentru viaţă, speranţă şi libertate. 

Fusese misterios la telefon. li dăduse lui Hannon un nume de 
cod asigurându-l că va lua din nou legătura cu el... în privinţa 
asta putea să aibă toată încrederea. 

Până atunci Hannon se afla în faţa sarcinii dificile de a localiza 
un cubanez fără nume, fără faţă, în toată acea mulţime care 
forma drojdia societăţii din Miami. 

Nu avea nici cea mai mică pistă pe care să poată porni. 
Războinicul venise peste el fără ca Hannon să-l fi căutat. Dar 
acum când intrase în joc nu mai putea să dea înapoi. Fostul 
inspector de poliţie îşi va continua misiunea până la capăt, doar 
dacă, bineînţeles, moartea nu va veni să i se aşeze de-a 
curmezişul drumului... 

Ridică iar receptorul, forma un număr ştiut pe de rost, îşi 
spuse numele şi aşteptă câteva clipe. O voce fermă şi bine 
cunoscuta răsună în receptor. 

— John? Bună ziua! Ce mai faci? 

— Binişor, mulţumesc. 

— Numai asa te poţi păstra, observă râzând inspectorul Robert 
Wilson. 

Ştia despre răpirea de noaptea trecută. Cei doi bărbaţi 
lucraseră multă vreme împreună în cadrul Brigăzii omucideri. 


27 


Wilson era tot inspector principal şi rămăsese în continuare cel 
mai bun prieten al lui Hannon. 

— Am nevoie de un serviciu, Bob. 

— Dá-i drumul. Te ascult. 

— Caut un cubanez care s-ar putea sá figureze în dosare. Din 
păcate nu cunosc decât un nume de cod. 

— Si care e? 

— Jose 99. E destul de vag, dar... 

— Foarte vag. Are vreo legătură cu ce s-a petrecut azi-noapte? 
întrebă Wilson devenind deodată bánuitor. 

Hannon avea oroare să-şi mintă un prieten, dar de data asta 
nu se putea altfel. Adoptă un ton detaşat. 

— Nici o legătură. In momentul ăsta mă ocup de un caz care 
patinează cam mult faţă de cât mi-ar fi plăcut mie. Dacă ai putea 
să mă ajuţi să accelerez mişcarea... 

— Poate, zise Wilson al cărui scepticism se simţea cât se poate 
de clar. Am să verific, dar să nu-ţi faci prea multe iluzii. 

— Mulţumesc. Aăă... dacă îl găseşti pe acest José 99... | 

— Fii liniştit, am să te sun, îl asigură Wilson. Auzi... In locul 
tău, eu aş trage pe dreapta câteva zile. S-ar zice că viaţa te cam 
bruschează în ultima vreme. 

Aluzia era clară, dar Hannon nu o luă în seamă. 

— O să mă gândesc! îi răspunse el. Deocamdată am prea 
multe chestii de rezolvat. 

— Mda... John? 

— Da? 

— Dacă afacerea asta ti se pare prea, ăăă... spinoasă, adu-ti 
aminte de numărul meu de telefon. 

— Fii liniştit, Bob, îi răspunse Hannon închizând. 


Bob Wilson se sprijini bine de spătarul scaunului său, cu ochii 
ţintă la telefonul abia închis. In minte îi reveneau tot felul de 
amintiri de pe vremea când lucrase sub ordinele lui John Hannon. 
Făcuseră împreuna un numai incredibil de mare de anchete şi îşi 
salvasem reciproc viaţa în timpul unor operaţiuni deosebit de 
periculoase. 

Wilson se strădui să alunge aceste gânduri. Trecutul nu 
schimba cu nimic prezentul. Azi Hannon era expus unor mari 
primejdii. Wilson era sigur de asta. Era cât se poate de clar că se 
vârâse într-un bucluc afurisit, şi nu-i înşelase deloc cu vocea lui 
degajata de la telefon. Mintise şi probabil că avea motive 
întemeiate să facă astfel. 


28 


Cine era acest misterios José 99? Un pseudonim pentru o 
scárnávie care se ocupa cu traficul de arme, de droguri si de 
informaţii? Când aveai de-a face cu un astfel de joc te trezeai 
fuguta transformat în carne de cârnaţi... 

Cubanezii deveneau din zi în zi mai periculoşi la Miami. Şi pe 
lângă ei mai erau şi haitienii şi columbienii. Totul, asezonat cu 
heroină şi cocaina, forma un amestec exploziv. Ca să te convingi 
era suficient să faci o plimbare la morga oficială. 


29 


VIII 


— Încă cinci minute. Aproape ca am ajuns. 

Pilotul trebuia să vorbească foarte tare ca să se fac a auzit, din 
cauza zgomotului pe care îl făcea motorul elicopterului. Se 
încadrau în timp. 

Aparatul lui Grimaldi survola autostrada la o înălţime de vreo 
treizeci de metri. De o parte şi de alta a panglicii negre de asfalt 
se întindeau cât vedeai cu ochii câmpuri cultivate presărate cu 
palmieri. 

Justiţiarul purta combinezonul negru de camuflaj, cizme înalte, 
iar pe umeri şi pe talie îi atârnau centuri grele cu muniții. 

Era echipat cu un lansator de grenade semiautomat XM-18. O 
arma redutabilă care putea să funcţioneze cu proiectile de 40 
mm şi să tragă cu precizie la o distanţă de peste o suta cincizeci 
de metri. Cu puţină experienţă, în mai puţin de cinci secunde 
puteai să tragi douăsprezece încărcături explozive, incendiare, 
lacrimogene sau fumigene. 

In aceasta împrejurare, lansatorul de grenade al lui Dolland 
era alimentat cu grenade fumigene şi lacrimogene. 

Era pentru prima dată când încerca să salveze un prieten din 
mâini „aliate”, şi nu putea fi vorba să tragă în oameni. Nu voia 
decât să creeze o situaţie de confuzie şi de panica. 

Aşa că XM-18 părea cel mai indicat pentru această acţiune. 
Dacă se folosea cu viclenie de această arma, ar fi putut să 
pătrundă si să iasă din tabără împreună cu detinutul înainte ca 
gardienii să primească întăriri. 

Dacă totul mergea bine... 

Acum părăsiseră autostrada şi zburau paralel cu un drum mai 
îngust. Nu prea departe, clădirile închisorii semănau cu un joc de 
construcţii care se marea rapid. 

Imediat ce survolară primul gard, un gardian calare îi reperă şi 
puse mâna pe un mic aparat de emisie-receptie. 

Dolland începuse numărătoarea inversă. Isi verifică lansatorul 
de grenade, se desprinse de centurile de siguranţă şi se târî 
până la sasul aparatului. Dedesubt, câmpurile cultivate se 
întindeau până de departe împrejmuite cu sârmă ghimpată. 

Grimaldi mai împinse puţin de manşa aparatului care trecu pe 
deasupra unui al doilea gardian călare. Acesta agită în direcţia 
lor o carabină veche. Deţinuţii răspândiţi pe câmp îşi 


30 


întrerupseră lucrul. Sprijiniti în furci si lopeti, urmăreau cu 
capetele ridicate evoluţia insectei mari şi zbârnâitoare. 

Apoi gardienii călare sosiră din ce în ce mai numeroşi - caii se 
deplasau cu rapiditate. Dolland îl reperă în sfârşit pe Toro printre 
ceilalţi şi se uită scurt la Grimaldi. Care începuse să descrie un 
cerc rapid în jurul detinutului. 

— Go! strigă el când patinele de aterizare atinseră solul. 

Gardienii deschiseră focul. Grenadele fumigene explodară la 
vreo cincizeci de metri la dreapta aparatului, apoi una 
lacrimogenă în partea cealaltă, şi încă două fumigene imediat în 
apropiere. Palele elicei loveau fumul răspândindu-l peste tot în 
jur, înecând câmpurile şi oamenii într-un nor opac şi irespirabil. 

Gardienii şi deţinuţii strigau şi alergau în toate direcţiile, 
căutând aer şi lumină. Dolland reperă doi călăreţi care se 
repezeau spre elicopter. Caii şi călăreţii se pierdură aproape 
imediat în ceața artificială. Pentru mai multă siguranţă, Dolland 
trase o grenadă în direcţia lor. În panica generală se auzirá 
ordinele pe care un gardian le striga deţinuţilor, apoi un foc de 
armă se pierdu spre cer. Altul răspunse la dreapta lui Dolland şi 
glonţul strápunse perdeaua de fum. 

Un gardian călare se ivi brusc din ceața artificială şi lovi un 
deţinut,  culcându-l la pământ. Călărețul încercă să-şi 
stăpânească calul, dar acesta, cuprins de panică, se năpusti 
înainte în căutare de aer respirabil. Gardianul se pomeni pe jos. 
Carabina îi scăpă din mână şi rămase la pământ pe jumătate 
inconştient. Detinutul se ridica, se deplasă până la arma 
abandonată şi puse repede mâna pe ea. O încărcase şi îl ţinea pe 
gardian când Dolland trase din nou cu XM-18. N 

La mai puțin de zece metri era inutil să mai ochească. In clipa 
următoare detinutul se rostogolea în iarbă, prins într-un vârtej de 
gaz lacrimogen, în timp ce carabina rămânea abandonată la 
câțiva zeci de metri de el. 

Prin fum apáru o altă siluetă. Dolland îl recunoscu imediat pe 
El Toro care alerga spre elicopter. Era urmat de foarte aproape 
de alți trei prizonieri. Unul dintre ei chiar era gata să-l 
depăşească. 

Dolland ar fi vrut să-l intercepteze, dar Toro era exact în lina 
lui de tir. Dacă îl tintea pe deţinut risca să-l rănească si pe Toro. 

Cubanezul, fără să-şi oprească alergarea, se întoarse brusc în 
loc şi îi trase un pumn zdravăn în faţa detinutului care se clătină. 
Mai făcu încă câţiva paşi şi apoi se prăbuşi greoi la pământ. 
Ceilalţi doi urmăritori îşi măriră viteza. Primul, un tip gras, roşu la 


31 


faţă, se aruncă cu capul înainte ca să-l prindă pe Toro de glezne 
aşa cum fac jucătorii de rugby. 

Cubanezul se debarasă de adversar lovindu-l cu piciorul în 
falcă şi făcându-l să se rostogolească în praf. 

Al treilea căută cel mai bun unghi de atac pentru a-l ataca pe 
Toro, dar nu-l mai găsi niciodată. Glontul unei carabine îl 
rostogoli pe sol, făcând să-i tásneascá din piept un jet de sânge. 

Justiţiarul se întoarse sá repereze trăgătorul. Descoperi un 
gardian fixat la vreo patruzeci de metri de poziţia lui, care profita 
de un gol de fum pentru a-şi regla tirul. 

Lansatorul de grenade îşi făcu din nou datoria şi trăgătorul 
dispăru învăluit într-o perdea opacă. 

Toro intră în sas. Grimaldi manevră imediat şi smulse aparatul 
de pe sol. 

Câteva arme traseră în direcţia lor. Un glonţ şuieră pe la 
urechile lui Dolland şi ieşi prin partea din spate a aparatului. Altul 
intră în fuzelaj. : 

Dar Grimaldi nu stătuse cu mâinile în sân. In câteva secunde 
aparatul ieşise din bătaia armelor. In mai puţin de un minut 
infernul de pe câmpul de detenţie dispăruse. 

Grimaldi survola un peisaj mlăştinos. 

Cubanezul respira din toate puterile. 

— Ei bine, Toro? zise Dolland cu un zâmbet de bun venit la 
bord. 

Toro îi răspunse cu un surâs amical şi îi întinse mâna. 


32 


IX 


În picioare în faţa ferestrei deschise, Toro privea distrat 
grădiniţă prost întreţinuta împrejmuită cu o bariera din lemn 
crăpat. Vecinul cel mai apropiat era un cimitir de maşini ai cărui 
munţi de fierărie ruginita semănau cu nişte sculpturi abstracte, 
ciudate şi de un gust îndoielnic. 

— Imi pare rău că nu ţi-am găsit o ascunzătoare cu o vedere 
mai plăcută, zise Dolland. 

Cubanezul se întoarse spre el cu un râs scrásnitor. 

— Vederea îmi convine perfect, amigo. Incepusem să mă cam 
satur de mari spaţii libere. 

Lua ceaşca de cafea de pe chiuvetă şi se aseza la másutá în 
faţa Justitiarului. 

— Cred că nu ţi-am mulţumit încă, El Matador. 

— Nu e nevoie să-mi multumesti. 

— Şi totuşi o fac. Gracias, amigo, zise Toro cu o mică 
plecăciune. 

Cei doi bărbaţi se aflau în cámáruta-sufragerie a unui modest 
bungalou din Opa-Locka, o periferie din Miami. Aeroportul cu 
acelaşi nume se afla la mai puţin de cinci minute de acolo. 
Dolland alesese acel cartier pentru faptul că era departe de Mica 
Havana, unde cercetările pentru găsirea lui Toro aveau să atingă 
paroxismul în foarte puţină vreme. Cu puţin noroc, nimeni nu se 
va gândi să-l caute acolo pe prizonierul evadat. 

Totuşi cei doi nu aveau intenţia să stea inactivi în timp ce 
Miami era în efervescenţă. Acel bungalou era doar o primă 
etapă. Trebuia să pună la punct un plan de acţiune şi să obţină 
informaţii. 

Inainte de a se angaja şi mai mult, Dolland avea nevoie sá 
cunoască anumite lucruri. 

— M-ai lăsat să înţeleg că în grupul tău era un trădător... 

Toro îi aruncă o privire pe deasupra ceştii de cafea, în timp ce 
o cuta adâncă i se întipărea pe frunte. Ezită, apoi vorbi cu o voce 
aproape solemna. 

— Prefer să mă ocup eu însumi de asta. 

— Îţi înţeleg sentimentele. 

Toro ridica din sprâncene surprins. 

— Adevărat? 

— Cei slabi... trădătorii... ei ne rănesc cel mai adânc. 


33 


Cubanezul nu răspunse, pierdut în gânduri, dar vocea lui 
Dolland îl aduse repede la realitate. 

— Am nevoie de ajutorul tău, zise Justitiarul. Nu pot înainta 
orbeşte. 

Toro ezita din nou. Apoi dădu din cap şi îşi goli ceaşca. 

— Raoul Ornelas, zise el. 

Pronuntase acel nume cu o greata profunda. 

Continua: 

— Era mâna mea dreaptă. Mi hermano. Ştii că am făcut parte 
din Delta 66? 

Dolland dădu din cap. Cunoştea perfect numeroasele grupuri 
paramilitare care înfloreau unele după altele în mediul exilatilor 
cubanezi. Urmărise ani în şir „cariera” lui Toro care începuse cu 
facțiunile anticastriste teroriste si care treptat devenise un 
moderat fără să-şi piardă din cauza asta autoritatea şi statura de 
şef. Toro ştia să-şi dinamizeze oamenii, să le orienteze energia 
fără să cedeze în mod sistematic violenţei. 

— Raoul nu era niciodată satisfăcut, relua el. Voia totdeauna 
mai multă acţiune... mai mulţi morţi. Zicea că guvernul vostru 
era răspunzător de toate problemele noastre. Pentru el FBI-ul si 
CIA erau în complicitate cu Castro. 

Cubanezul se ridică să-şi mai toarne o ceaşcă de cafea, apoi 
se întoarse lângă Dolland şi continua. 

— Nu eram de acord unul cu altul. Nu ne înţelegeam nici în 
privinţa obiectivelor, nici a mijloacelor ce trebuiau folosite. Intr-o 
zi am aflat că Raoul îşi recruta proprii lui oameni. Devenise un 
franctiror. Arunca bombe peste tot fără să-i pese de nevinovatii 
care mureau. 

— Discuta autoritatea ta de şef? îl întrebă domol Dolland. 

Cubanezul îi aruncă o privire dură. 

— N-a discutat multă vreme. L-am terminat. L-am destituit din 
funcţie... Dar asta n-a schimbat nimic. Oameni ca Ornelas ştiu 
întotdeauna unde să se ducă. 

— El te-a vândut poliţiei? 

Toro dădu din umeri cu indiferenţă. 

— El sau un soldado de-al lui, zise el cu lehamite. Chiar înainte 
de procesul meu, Ornelas îmi convoca oamenii şi îi îndemna să 
lupte împotriva guvernului Statelor Unite prin violenţă. Le 
promitea câte în lună şi în stele dacă mă părăseau pentru a-l 
urma pe drumul răzbunării. 

Toro tăcu un moment de parcă s-ar fi gândit, apoi continuă: 

— Cunosti grupul Alfa 7? 


34 


— Da. 

justitiarul cunoştea totul despre această grupare teroristă a 
exilaţilor cubanezi. Era cunoscuta de toate poliţiile din ţară din 
1975. Alfa 7 era format totuşi dintr-un număr ridicol de oameni. 
Erau cel mult o sută, dar gruparea exercita o influenţă enormă în 
mediul cubanez. Ca mişcare extremistă care lupta pentru 
întoarcerea vechiului regim în Cuba. Alfa 7 era ajutată în secret 
de mulţi membri influenţi ai blocului anticastrist, în special de 
oameni de afaceri bogaţi în exil, care o subventionau pentru 
cumpărarea de arme şi menţinerea unei stări constante de 
gherilă. 

Soldaţii din Alfa 7 îşi aruncaseră bombele aproape peste tot în 
ţară, începând cu Manhattan şi până la Chicago; răpiseră 
persoane politice importante, se dedaseră la acte de violenţă 
inumane, fără sá crute vreodată sângele nevinovat, alegándu-si 
ţintele fără nici un discernământ. În câteva luni, Alfa 7 devenise 
grupul cel mai activ şi cel mai periculos dintre toate mişcările 
anticastriste din Statele Unite. 

Libertatea de exprimare se plătea foarte scump în Florida... În 
virtutea ei oricine risca să-şi piardă viaţa şi toată lumea plătea. 
Cu excepţia - lucru curios - a comuniştilor şi a celor numiţi 
fidelistas, care ar fi trebuit să fie totuşi prima ţintă a grupării Alfa 
7. Căci, în ciuda creşterii violenţei şi terorismului, găseai prea 
puţine victime printre susţinătorii lui Castro şi a prietenilor lor cu 
simpatii sovietice. 

— Raoul are multă influenţa în gruparea Alfa 7, murmură Toro. 
Unii chiar afirmă că el ar fi şeful ei. Dar sub nume de împrumut. 

— Inteleg. 

Alfa 7. 

Arme, camioane, droguri. 

Şi, bineînţeles, Mafia... 

Legătura nu era imposibilă. Ba era chiar mai mult decât 
probabilă, dar Dolland nu ştia încă destul despre duşman pentru 
a-şi putea hotărî strategia. Mai întâi trebuia să-şi localizeze 
ţintele cu precizie. Numai că în rândul exilatilor era o mare 
brambureală. 

— Ce intentionezi să faci? 

Vocea cubanezului îi întrerupse gándurile. 

— Mult zgomot acolo unde se ştie că sunt aşteptat, îi răspunse 
Justitiarul. 

— Şi Raoul? 

Dolland dádu din umeri. 


35 


— Ti-l las tie, provizoriu. Ai drept de prioritate asupra lui. Dar 
dacă descoperi lucruri interesante... 

Toro îşi întinse mâinile înainte. i 

— Como no. Bineînţeles. Eşti prietenul meu. lţi datorez 
libertatea. _ 

— Nu-mi datorezi nimic, zise grav Dolland. Incepând de acum 
consideră că suntem chit. Sper doar ca această misiune să nu 
mă antreneze acolo unde nu mi-ar plăcea să ajung. 

Toro se încrunta. 

— Ti-e teamă sá nu fii nevoit să te legi de poporul meu? Mi 
hermano! 

— M-am gândit şi la asta, mărturisi cinstit Justitiarul. 

— Şi eu. 

Cubanezul se aplecă peste másutá şi-l prici pe Dolland în ochi, 
iar Justitiarul citi în privirea lui o tristeţe infinită. 

— li înţeleg puţin pe Ornelas şi pe toţi acei so/dados din jurul 
lui, murmurá Toro. Au luptat toată viaţa cu fidelistas. La început 
guvernul vostru i-a încurajat, acum îi pedepseşte. 

Guvernul ,vostru”. Dolland pricepuse aluzia. Indiferent de 
afinitátile lor intelectuale şi morale, el si Toro erau diferiţi, şi 
poate ca nici războiul lor nu era acelaşi. 

Cubanezul continuă cu o voce joasa. 

— Totuşi simt aceeaşi mânie ca şi tine când vad cum sunt 
sacrificați inutil nevinovaţii. 

Inainte de a vorbi mai departe ezita un moment de parcă şi-ar 
fi căutat cuvintele. 

— Un om trebuie să ştie să-şi recunoască duşmanii. Sângele, 
la raza, nu este destul. In inima lui un om poate să moară înainte 
de a-i fi sunat ceasul. Un frate poate să-şi trădeze propriul sânge. 

Justiţiarul nu răspunse imediat, dar când o făcu vocea lui era 
gravă. 

Toro dădu din cap. 

— Si. Comprendo. Te voi ajuta... dacă pot. 

Dolland simţi încă o dată că printre ei trecea o umbră, dar 
hotărî să nu-i acorde importanţa. Nu-i putea cere cubanezului sá 
acţioneze aşa cum înţelegea el, dar în sinea lui avea încredere în 
Toro, în sentimentul onoarei şi dreptăţii. In rest... 

Justiţiarul se ridică să plece. 

— Timpul ne presează, Toro. Vrei să te las undeva? 

Cubanezul scutură din cap şi arătă spre telefon. 

— Trebuie să dau nişte telefoane. Mi-au mai rămas câţiva 
soldados care şi-au păstrat încrederea în mine. 


36 


— OK. Unde sun dacă vreau să-ţi las vreun mesaj? 

Toro îi indică un număr de telefon pe care îl ştia pe de rost. 

— Bine, contează pe mine, îi zise Dolland. 

Toro se ridică şi el şi strânse cu căldură mâna întinsă de 
eliberatorul lui. 

— Vaya con dios, amigo, zise cubanezul cu un zâmbet 
neaşteptat. Viva grande matador! 

Dolland surâse şi el şi ieşi repede. Se grăbea. 

Vânătoarea începuse. 

Vânarea sălbaticilor care infestau Miami. 

Vánarea parazitilor... 

Justiţiarul se pregătea sá facă zgomot, mult zgomot acolo 
unde avea să fie aşteptat... 


37 


X 


Aruncătorul îşi agita sacul de pânză plin cu bile de ping-pong 
numerotate. Îl agita la dreapta, apoi la stânga si în sfârşit îl 
învârti deasupra capului înainte de a-l arunca în sala de joc. 
Ascuns în mijlocul clienţilor, individul însărcinat cu prinderea 
sacului dădu la o parte cu brutalitate doi jucători de lângă el şi îl 
prinse din zbor înainte de a-l agita triumfător. După o clipa îl 
deschidea şi scotea din el o singura bila. Pe care abia dacă o 
privea înainte de a o trimitea aruncătorului de pe estradă. 

Aruncătorul examina mingea cu atenţie de parcă i-ar fi fost 
greu să descifreze numărul înscris pe ea. In cele din urmă o 
prindea între două degete şi o întindea spre public. 

— Nueve! strigă el. Numărul nouă. 

Jos, în mulţimea jucătorilor, doi-trei clienţi scoaseră strigăte de 
bucurie. Restul rámaserá tácuti, mototolindu-şi hártiutele pe care 
erau înscrise pariurile pierdute. 

Trei câştigători şi cel puţin vreo douăzeci de persoane care 
pierduseră. Ernesto Vargas îşi zise că era exact proporţia ideală. 

Vargas avea treizeci şi şase de ani şi era patronul unor mici 
loterii cubaneze clandestine numite bolita. O afacere liniştită dar 
lucrativă, a cărei exclusivitate o deţinea Vargas în Coral Gables şi 
în cartierele vecine. Nu trecuseră mai mult de trei ani de când 
debarcase clandestin în Florida şi deja reuşise mai bine decât tot 
ce şi-ar fi putut imagina în Cuba. Fusese ajutat foarte mult de 
două elemente importante: priceperea de a-şi alege proptelele şi 
bunul simţ. 

Datorită proptelelor putuse să demareze afacerea cu bolita. 
Fusese împrumutat cu bani pentru a-şi deschide primul tripou, 
dar îşi plătise datoria de multă vreme. 

Cât priveşte bunul simţ, Vargas era convins că acesta îl va 
duce pe culmile gloriei. Evident, cu condiţia să fie prudent, să 
joace cărţile potrivite la momentul potrivit, şi să nu-i iasă în cale 
ghinionul. 

De când sosise în Statele Unite, Ernesto Vargas învățase 
întruna. li observase pe exilatii care îl precedaseră pe teritoriul 
american si îi observase si pe anglos. Şi apoi studiase legile 
locale ca sá le poatá ocoli cu un minim de risc. Intelesese repede 
sistemul. Ca sá supravieţuiască în toată libertatea era suficient 
să cumperi o licenţă de la Mafie şi să plăteşti curcanii... De acum 


38 


înainte era liber să acţioneze liniştit în toată Florida. Fireşte, cu 
condiţia să fie discret şi să nu atragă prea mult atenţia. 

Ernesto Vargas se dovedise un adevărat maestru în arta de a 
trăi fără să se facă remarcat. Evident, în Coral Gables era 
cunoscut. Unii chiar veneau la el când aveau nevoie de favoruri 
sau de o mână de ajutor, dar numele lui nu apăruse niciodată pe 
prima pagină a ziarelor şi nici nu fusese asociat cu cortegiul unor 
morţi nevinovaţi. Zgomotul, scandalul, violenţa publică, toate 
acestea le lăsa acelor ridicoli cowboys ai cocainei, care omorau 
oameni în plină stradă şi comiteau atrocități pentru plăcerea de a 
face să se vorbească despre ei. 

Vargas era un modest. Dacă cineva încerca să-l sâcâie, se 
descurca singur, fără zgomot, fără fanfară. Un picior rupt, un 
umăr sărit de la locul lui şi gata. Totuşi, aşa ceva se petrecea rar 
căci creditorii lui plăteau aproape totdeauna la timp, iar în 
ansamblu viaţa era paşnică. 

Asta era visul american... 

Invátase repede să-i îmbrobodească pe blegii de exilați cu 
această loterie trucatá care îi aducea bánet nu glumă. Bo/ită nu 
ruina clienţii, care în general pariau puţin, dar îi aducea lui 
Vargas un profit net de o sută de mii de dolari pe an. Nu era 
deloc rău pentru un fost condamnat care părăsise portul Mariel 
cu puşca la spate, cu numai trei ani în urmă. Dacă prietenii lui de 
la Havana ar fi putut să-l vadă acum... 

Dar nici în această privinţă Vargas nu avea de ce se plânge. 
Marea majoritate a prietenilor săi fuseseră expulzați din Cuba 
odată cu el şi trăiau acum în Coral Gables sau în Mica Havană. Ca 
şi el, dar nu totdeauna cu acelaşi succes, învățau „viaţa 
americană”. 

Vargas îşi interzicea orice lux ostentativ. Strălucire doar atât 
cât era necesară ca să atragă privirea femeilor, dar suficientă 
discreţie pentru a nu fi niciodată remarcat de fisc. 

Trebuie spus că, de câtăva vreme, Vargas investea mult într-o 
nouă combinaţie care, în ziua când avea să dea roade, adică nu 
peste mult timp, avea să-i aducă mult... In rest, se ocupa şi el cu 
un mic trafic de droguri, ca toată lumea, şi mai câştiga şi de pe 
urma unor târfe destul de active care lucrau pe Strada Opt. 
Chestia asta şi loteria îi permiteau să trăiască decent. 
Deocamdată. Dar în curând îl aştepta marea avere. In curând... 

Aşezat pe estradă în spatele aruncătorului său, Vargas privi pe 
rând întreaga asistenţă. Era încă dimineaţa devreme, iar marile 
pariuri nu se făceau decât la căderea nopţii. Totuşi Vargas era 


39 


multumit pentru clientela din dimineata aceea. Ín ritmul ásta va 
strânge suma necesară până la ora dejunului. Jumătate va merge 
direct în buzunarul lui iar restul îl va împărţi celor care manipulau 
bilele, precum şi acelor braţe solide care stăteau totdeauna în 
sălile de joc pentru a-i descuraja pe clienţii înclinați să facă 
scandal. 

Sălile de joc ale lui Vargas nu erau decât încăperi închiriate în 
apartamentele mizerabile din cartier. Avea vreo şase, ceea ce îi 
permitea să schimbe decorul după un plan de lucru cu grijă 
studiat dinainte. Trebuia totuşi să-i ajute puţin pe curcani. lar 
ocupanţii apartamentelor nu aveau de ce se plânge. Erau gras 
plătiţi pentru daunele provocate de clienţii deseori zgomotoşi şi 
chiar beti care intrau şi ieşeau de la ei. 

Bineînţeles, această organizare era costisitoare, dar îi 
conferea siguranţă. Dacă Vargas ar fi găsit într-o zi mijlocul de a 
se debarasa de curcani fără să-i ungă, atunci i-ar fi rămas în plus 
douăzeci şi cinci la sută pe lună şi ar fi putut în felul acesta să 
investească mai mult. 

Zâmbi şi alungă acest gând atrăgător. Corupţia exista aici de 
mai mult de două sute de ani, rezistase la încercările timpului şi 
nimic nu reuşise s-o facă să dispară. Poate că într-o zi îşi va 
schimba faţa. Dar deocamdată nu trebuia să viseze. 

Da, ca să te descurci trebuia să te adaptezi. America era o 
ţară liberă, campioana liberei întreprinderi, si Vargas, 
anticomunist fervent, nu avea nimic de obiectat. 

Aruncătorul îşi luase sacul de pânză si îl agita din nou. 
Pariurile mergeau din plin. 

Sala era zgomotoasă. Se strigau tot felul de ordine, se aruncau 
bani spre estrada. 

Vargas aruncă o privire înduioşată spre mulţime. Da, îi 
cunoştea bine pe compatrioții lui. Ştia cât de mult le plăcea 
aceasta bolita. De altfel, tuturor latino-americanilor le plăceau 
loteriile, aşa cum evreii adorau jocurile mecanice, acolo în nord, 
lângă Atlantic City... 

Aruncătorul roti sacul deasupra capului si îl arunca cu o mare 
precizie spre unul din complicii lui ascuns printre cei din faţa. 
Vargas observă sacul descriind un arc de cerc grațios înainte de 
a cădea în faţa ferestrei unde stătea prinzátorul. 

Şi brusc fereastra făcu explozie în interior, provocând o ploaie 
dementá de cioburi de sticla. Unul dintre jucători scoase un tipát 
atât de ascuţit încât Vargas crezu că e vorba de o femeie. Apoi 
totul amuţi într-o clipa. Clienţii se uitară spre fereastră cu gurile 


40 


cáscate. 

Prinzătorul întorsese si el capul. Ratase prinderea sacului care 
căzuse pe jos după ce-i lovise în umăr. Cordonul care îl ţinea 
închis se slăbise şi toate mingiile de ping-pong numerotate se 
răspândiră pe podea. Toate, cu excepţia nefericitei care purta 
numărul treisprezece, pe care o bucată adezivă o ţinea prinsa de 
pânza sacului pentru mai multă comoditate. 

Ernesto Vargas se ridica brusc de pe scaunul de fier şi înainta 
până la capătul estradei. 

— Fir-ar să fie, ce... 

Şi atunci văzu în centrul încăperii un obiect ciudat, aproape 
oval, din care se degaja un nor acru de fum ce invada treptat 
sala. 

Jucătorii începură să intre în panică, îmbrâncindu-se fără 
menajamente pentru a reuşi să fugă de-acolo. 

Vargas era sigur că nu era poliţia. Distribuise obişnuitele 
plicuri. 

Atunci cine? 

Incă nu formulase bine întrebarea când clántánitul unei arme 
automate răsună cu mare zgomot în bucătăria vecină cu sala de 
joc. Se auzi un urlet sălbatic, întrerupt imediat, iar Vargas crezu 
că recunoaşte vocea lui Esteban. Paznicul plasat la uşa din fund. 

ll văzu pe Ramon şi pe Paco, cele doua gorile ale lui, 
năpustindu-se în direcţia împuşcăturilor cu arma în mână. 

Vargas făcu un pas înapoi şi-şi duse mâna pe pistolul pe care îl 
purta totdeauna la centură. Ramon şi Paco aproape că 
ajunseseră la uşa când aceasta se deschise cu brutalitate, lăsând 
să apară o siluetă înaltă şi neagră, cu un pistol-mitralieră Uzi, a 
cărui ţeava oribilă încă mai fumega. 

Cei doi ucigaşi încercară aceeaşi mişcare, perfect sincronizati. 
Dar Uzi intrase deja în funcţiune. 

Vargas îşi văzu oamenii chircindu-se, apoi contorsionându-se, 
transformați în site însângerate de rafala furioasă a pistolului- 
mitralieră. Amândoi muriră fără să fi reuşit să-şi folosească 
măcar o dată arma. Şi acum patronul bo/itei din Coral Gables 
rămăsese singur... 

Inspiră profund în ciuda fumului acru care îi ardea gâtul si 
ridică arma. Necunoscutul se întoarse în loc şi trase în direcţia lui 
o nouă serie de proiectile. Estrada primi cea mai mare parte din 
ele, dar un glonţ îl nimeri pe Vargas la umăr, în timp ce altul îi 
musca din şold. Se prábusi. 

In cădere îşi pierduse revolverul si treptat se pierdea în 


41 


inconştient, când o mână puternică îl întoarse pe spate. 

Gemu, întredeschise ochii şi văzu ţeava pistolului-mitralieră 
atât de aproape de faţa lui încât îi putu simţi căldura. 

Combinezonul negru se aplecă şi murmură câteva cuvinte pe 
care Vargas le înţelese cu greu prin ceata din mintea lui. 

— Am venit sá demolez marea combinaţie. Spune-le asta 
prietenilor tăi. Transmite-le mesajul. 

Un obiect rece alunecă de-a lungul pieptului lui Vargas, care 
închise ochii, gata să moară. Dar când îi redeschise, câteva clipe 
mai târziu, era singur în sală. 

Singur cu cadavrele oamenilor lui de pază. 

Luptând împotriva durerii care îl tortura, cubanezul întinse 
gâtul şi văzu lângă el un cartonaş mic pătat de sânge. 

Vargas ştiu imediat ce era, cu toate că nu-i înţelegea 


semnificaţia profundă. Un joker. 
* 


* x 


Leroy Withers - alias Mustafa ben-Keladi - bătea nervos din 
picior în spatele biroului sau din cabina aflata în incinta Clubului 
Uhuru. Privirea i se îndrepta mereu cu insistența spre valiza 
nenorocită aşezată pe birou. 

Işi trosni degetele cu un gest iritat, incapabil să se destindă. 

În seara aceea avea întâlnire cu un om pe care nu-l văzuse 
niciodată. Un tip care trebuia sá ia valiza si... si să-i lase ceva în 
schimb. O treabă plină de riscuri. 

Clubul era închis, dar unul din oamenii lui Leroy păzea încă 
intrarea pentru a-l primi pe vizitatorul necunoscut imediat ce ar fi 
apărut. Leroy mai avea un om nu departe de el. Chiar în birou. 
Tocmai pentru cazul în care... În timpurile astea, cu tot ce se 
petrecea la Miami, prudenta era mai mult decât necesară. 

Moartea lui Tommy Drake fusese pentru el un adevărat şoc, 
dar Leroy învățase de multă vreme cum să se lipească de ceilalţi, 
chiar şi atunci când îi deveneau într-un fel indispensabili, înveţi 
multe şi repede când ai crescut în lumea interlopă din Miami. 

Cel care luase locul lui Tommy Drake nu se lăsase aşteptat. 

In rest, Leroy începea să-şi spună că dispariţia lui Tommy nu 
era un lucru rău. Cel puţin în privinţa treburilor. E mai uşor să-ţi 
croieşti drumul când nu ţi-l aţine nimeni, iar de la o vreme Leroy 
era cam sătul de Mafie. Băieţii ăştia erau puţin cam demodati si 
se credeau şi atotputernici! După suprimarea lui Tommy Drake 
poate ca Leroy avea să urce singur treptele gloriei şi să 
dobândească averea pe care o merita de multă vreme. 


42 


Evident, trebuia sá fie prudent, sá-si aureascá putin blazonul 
ca sá pará mai serios, si sá loveascá cu pumnii la nevoie. 

Dar Leroy Withers se stia foarte capabil. 

In usa biroului se auzi o bătaie scurtă si, în spatele lui Leroy. 
Garda lui personală îşi strecura mâna sub haina de catifea. 

— Intră! strigă Withers cu un surâs satisfăcut. 

Uşa se deschise şi apăru un tip înalt. Purta un costum 
strălucitor şi ochelari de soare cu lentile foarte întunecate. În 
mâna avea o valijoara elegantă din piele care contrasta în mod 
bizar cu valiza prăpădită de pe biroul lui Withers. 

Acesta nu-şi putu reţine un zâmbet gândindu-se la conţinutul 
acelei valijoare: pungute de plastic, bine rânduite, pline cu praf 
alb. Treaba, nu glumă! 

— Ce vânt bun te aduce, tipule? zise el străduindu-se să 
glumească cu amabilitate. 

— Treaba, răspunse scurt noul venit, şi Withers regretă încă o 
dată ca aceşti albi nu aveau nici cel mai mic simţ al umorului. 

Noul venit puse valijoara pe biroul lui Withers uitându-se la 
omul de lângă Leroy. 

— Ai marfa? întrebă Leroy zâmbind. 

Şi, pentru prima dată de când intrase în birou, tipul acela 
zâmbi şi el. Era mai curând un rictus plin de răceală, care 
semăna cu o strámbáturá. 

— Aici înăuntru, mormăi el arătând valijoara. 

Cele două broaşte ale valijoarei elegante se deschiseră cu o 
pocnitură. Leroy întinse gâtul, nerăbdător să controleze cocaina 
pe care o comandase prin telefon. 

Dar în valijoara nu era nici un fel de praf alb. lar în mâna 
necunoscutului nu se afla nici un pachetel când ieşi afară. 
Vizitatorul ţinea un puşcoci enorm cu ţeava argintie care se 
plantă sub nasul lui Leroy. 

Apoi se dezlántui prăpădul. Ticălosul se întoarse şi arma lui 
înspăimântătoare se imobiliză în direcţia gărzii personale. 
Răsună o explozie monstruoasă şi gura omului său fu împroşcată 
în toate părţile, stropind pereţii şi tavanul cu fragmente de carne 
şi oase însângerate. Corpul decapitat se prăbuşi pe podea cu un 
zgomot înăbuşit. N 

Urmă apoi un zgomot de paşi grábiti. Işi făcu apariția omul de 
la intrare cu arma în mână. Când îl zări pe agresor încercă să se 
pună repede la adăpost. Zadarnic. Arma necunoscutului tună 
încă o dată şi tipul păru că e ridicat în aer în timp ce un proiectil 
blindat îl lovea drept în piept. Corpul îi căzu pe podea, zvâcni 


43 


lovind uşa şi incremeni într-o poziţie grotescá. 

Leroy era înarmat, bineînţeles. Purta la centura un pistol şi mai 
avea altul în sertarul biroului. Dar niciodată nu avusese o astfel 
de problemă... o chestie atât de gravă, iar în panica din acele 
clipe creierul refuza să-l ajute. 

Il obseda totuşi un gând - să supravieţuiască! 

Ţeava armei automate se îndrepta spre faţa lui. 

Totuşi spurcăciunea aceea nu trase. Scoase liniştit un cartonaş 
din buzunar, un joker, şi i-l arunca pe birou. 

— Arată asta amicilor tai. Ştiu ce înseamnă. Ştiu de ce mă aflu 
aici, mormăi el cu o voce ce părea că vine de-a dreptul din 
infern. 

Şi, fără să mai scoată o vorbă, luă valiza veche cea înţesata cu 
bancnote noi noute şi se îndrepta calm spre uşa. 

Withers rămase nemişcat până când tipul dispăru. Nici o clipa 
nu se gândi să-şi ia înapoi valiza cu biştari. 

Arunca o privire scârbita spre cele doua cadavre, apoi îşi lasă 
privirea în jos la pantalonii lui uzi între picioare. 

O treabă împuţita de tot! Dar Leroy era viu. Deocamdată asta 
era esenţialul. Mâna îi tremura violent când apuca receptorul 
telefonului şi formă un număr. 


44 


XI 


Cadillac-ul, un model vechi de zece ani, se deplasa lent pe 
Strada Opt. Cei trei pasageri inspectau cu atenţie strada şi 
mulţimea de pe trotuare. Observau cu atenţie detaliile unei lumi 
familiare şi ciudate totodată... 

Strada Opt. Ca/e Ocho. 

Drumul acela traversa tot cartierul în lungime, artera vitală 
palpitând în ritmul mulţimii colorate şi zgomotoase care o 
umplea. 

Pe trotuare, cubanezi în guayaberas - cămăşi de bumbac alb 
strălucitor care se poartă la tropice - îşi mestecau eternele 
trabuce, însoţiţi de nevestele lor cu fuste în culori vii. Strada era 
mărginită de prăvălii şi mici antrepozite familiale: cel mai adesea 
fábricute unde angajaţii prost plătiţi înfăşurau trabucele cu 
mâna. Pe trotuare, chioşcuri ambulante vindeau la ceaşcă cafea 
cubaneză aromată şi churros, prăjiturele din aluat dulce. 

Vehiculul părăsi Cale Ocho şi pătrunse pe o stradă 
perpendiculară. Noua stradă era mărginită de vile drágute cu 
grădini bine întreţinute, adesea împodobite cu statuete ale 
sfântului Lazăr. Acesta devenise sfântul favorit al exilatilor din 
cauza legendarei lui tării în faţa sărăciei şi suferinţei. Fiecare 
exilat cubanez se regăsea în Lazăr şi, asemenea lui, spera că 
într-o zi fiinţele dragi dispărute vor reveni la viaţă pentru a trai 
din nou într-o Cuba în sfârşit liberă. Sfântul Lazăr era şi simbolul 
resurectiei, refuzul omului de a se lăsa doborât. 

Treptat, casele deveniră mai modeste. Alături de şofer, Toro le 
observa cu atenţie căutând un număr. 

Când îl găsi, cubanezul dădu câteva ordine scurte şoferului şi 
maşina trecu fără să-şi încetinească viteza prin faţa obiectivului, 
viră la prima intersecţie şi se opri încet lângă trotuar. 

Cei patru bărbaţi coborâră. Toro îşi strecură pistolul la centură 
în timp ce ceilalţi trei stăteau foarte aproape de el de parcă ar fi 
vrut să-l ascundă. N 

Toro, luptătorul cubanez, nu voia sá rişte. Il trimise pe Mano, 
unul din oamenii lui, să se posteze santinelă lângă casă. 

Rafael, şoferul, primi ordin să rămână lângă Cadillac în 
eventualitatea unei retrageri precipitate. 

Ultimul om, un anume Emiliano, îl urmă pe Toro într-o 
fundáturá paralelă cu strada principală. In curând se oprirá în 


45 


faţa unei portite de lemn care închidea o grădină mică. Toro se 
ridică pe vârful picioarelor pentru o inspecţie rapidă, intră şi se 
strecură fără zgomot pe lângă casă până la o uşă pe clanta 
căreia Toro apăsă uşor. Uşa era încuiată pe dinăuntru. li făcu un 
semn cu capul lui Emiliano apoi trase o lovitură zdravănă de 
picior în uşa care se deschise cu zgomotul unui lemn care se 
rupse pârâind. 

Cei doi bărbaţi se năpustiră imediat în încăpere, o bucătărie 
plină cu vase murdare şi putind a ulei prost. Rámaserá o clipă 
nemiscati. Nu se auzea nici un zgomot. Pătrunseră cu arma în 
mână pe un culoar îngust, unul acoperindu-l pe celălalt. Din 
culoar se deschideau două uşi. Una dintre ele era deschisă şi se 
vedea o cameră goală. Cealaltă era încuiată şi Toro auzi în 
spatele ei un clinchet metalic. N 

Sparse uşa cu o lovitură de umăr. In cameră, un tip tânăr se 
lupta furios cu storurile ferestrei încercând să fugă. 

Toro şi Emiliano se năpustiră asupra lui şi îl prinseră în 
momentul în care îşi trecuse un picior peste pervazul ferestrei. 
Tipul se zbătea cu disperare, lovind orbeşte cu pumnii şi cu 
picioarele, dar se potoli brusc când Toro îi aplică o lovitură în cap 
cu patul armei. Fugarul se nărui fără cunoştinţă pe pat. 

Toro se uită la tovarăşul lui şi arătă cu bărbia spre uşă: 

— La cocina, îi zise el. 

Emiliano îi răspunse clătinând din cap. 

Il apucară de mâini pe captiv şi îl traserá ca pe un sac cu făină 
afara din cameră, apoi de-a lungul culoarului îngust, până la 
bucătărie. In timp ce Toro si Emiliano îl aşezau pe un scaun cu 
spătar înalt, omul începu să-şi revină. Toro scoase apoi din 
buzunar o pereche de cátuse. | le puse la mâini, după ce strecura 
lanţul într-un inel de fier prins în perete. 

Emiliano îl apucă de chica murdara şi îl pălmui violent. 
Prizonierul îşi reveni şi în privirea lui apăru spaima. Isi înghiţi cu 
greu saliva şi şopti dintr-o răsuflare: 

— Toro... 

— Julio, zise Toro cu un zámbet crunt. 

julio Rivera. Avea un aer siret si plin de panicá totodatá. 

Nu se schimbase deloc de pe vremea cánd lupta aláturi de 
Toro pentru Cuba libre. Atunci luptau în aceeaşi tabără, dar lui 
Toro nu-i plăcuse niciodată de Julio. Fără să-şi poată explica de 
ce, Toro se temea de Julio şi îl supraveghease totdeauna mai cu 
atenţie decât pe ceilalţi so/dados. Apoi, când Raoul Ornelas 
începuse să semene dezordine în rândurile armatei lui 


46 


clandestine, Julio fusese primul care îl urmase... 

— Il vreau pe Raoul, zise simplu Toro. 

— Raoul? 

Prizonierul încerca în mod vizibil să câştige timp. 

— Si, pendejo, donde esta? Diega me, pronto. 

Rivera schiţă un zâmbet artágos. 

— Chinga tu... 

Emiliano îl pălmui din nou cu brutalitate, de două ori, 
întrerupând brusc insultele murdare pe care Julio se pregătea sá i 
le arunce în faţă. 

— Mai încearcă, zise cu răbdare Toro. 

Rivera aruncă o privire de lehamite spre Emiliano şi scutură 
capul cu un aer încăpățânat. 

— No se. 

Toro dádu din umeri si puse linistit revolverul pe marginea 
chiuvetei. Apoi incercá sá scotoceascá dulapurile, alegánd cu 
grijá ustensilele de bucátárie asezándu-le una cáte una pe masá. 

Un cutit mare. 

O dáltitá de gheatá. 

O tijá de fier pentru frigárui. 

Un alt cutit pentru transat carnea. 

Rivera se uita la el cu ochii holbati, încercând să-şi ascundă 
panica care punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el. 

Fără să-i acorde atenţie, Toro aprinse unul din ochiurile 
aragazului, apucă cuțitul mare şi, încet, cu minuţiozitate, îi încălzi 
lama la foc. Când deveni roşie se întoarse spre prizonierul lui şi îl 
privi cu părere de râu. 

— Şi acum, Julio, unde e Raoul? 

Rivera scuipa pe jos. Trase de cătuşe dar nu reuşi decât să-şi 
însângereze încheietura mâinilor. Apoi holba ochii de spaima în 
faţa oţelului înroşit care i se apropia de faţa. 

— Nu ne grăbim deloc, zise Toro cu o voce calma şi plina de 
blándete. 

Cu timpul Rivera vorbi. 

Vorbi de Raoul Ornelas... de José 99... si de multe altele. 

Cánd cei doi cubanezi terminará cu el, aproape o orá mai 
târziu. Toro ştia ca trebuia să-l vadă neapărat pe Dolland. Şi cât 
mai repede. 

Viaţa Justitiarului, viaţa lor a tuturor depindea fără îndoiala de 
aceasta întrevedere. 


47 


XII 


La volanul Firebird-ului sau, Rob Dolland se îndrepta spre noua 
lui ţinta. Valiza plina cu bancnote pe care o luase de la Clubul 
Uhuru se afla pe scaunul de lângă el. 

Se îndrepta spre Liberty City, ghetoul negru din Miami. Un 
cartier situat la sudul aeroportului Opa-Locka. Necunoscut şi 
chiar ignorat de populaţia alba din oras. Pe unele harti nu apărea 
decât ca un mare spaţiu gol fără nume, unde labirintul străzilor 
nu era trasat. Un no man's land al violenţei care, de la o vreme, 
ca şi restul oraşului, cunoştea o creştere a criminalităţii. 

Noul obiectiv al lui Dolland era o casa de joc clandestină, nu 
prea departe de Clubul Uhuru. Totalitatea personalului ca şi 
clienţii erau negri, dar tripoul era o afacere a Mafiei, administrata 
pe sub mâna - şi nu chiar atât de abil de un anume Dukey 
Aiuppa, zis Ducele. 

Aiuppa se numea în realitate Vicenzo, dar îşi schimbase 
numele, cu mult timp în urmă, pe vremea când era boxer 
profesionist. Apoi, într-o zi, descoperise ca era mai lucrativ să 
facă KO bărbaţi, femei şi copii în stradă decât să se bată pe ring. 
Şi acum, drept palmares, avea treizeci şi cinci de arestări la 
activ, dar nu fusese condamnat nici măcar o dată. Originar din 
Brooklyn, fostul boxer se adaptase foarte bine la climatul din 
Florida, îşi croise drum fără piedici notabile şi domnea asupra 
ghetoului său cu autoritatea unui senior. 

Tripoul era situat la primul etaj al unei clădiri, deasupra unui 
bar frecventat de cei mai răi borfasi. 

Dolland reperă fără greutate stabilimentul dubios şi parcă 
maşina separat de vechile Cadillac-uri şi Lincoln-uri care 
umpleau trotuarele. 

Purta un costum impecabil de alpaca. Porni pe jos sub privirile 
ostile ale pietonilor. La subsuoara stângă avea Beretta 93 R. 

Intră cu un pas hotărât în barul dubios unde domnea 
semiobscuritatea, observând clienţii din jurul meselor, ocupați cu 
pariurile. Unii ridicară capul la apariţia lui şi şuşotiră între ei 
rânjind. Apoi se îndreptă spre o scară de lemn din fundul sălii. 

Un negru cu umeri de luptător stătea la capătul de jos al scării 
şi îl privea pe Dolland cum se apropie cu o expresie vag amuzată 
pe faţa lui nádusitá şi brázdatá de cicatrice. Tipul stătea sprijinit 
cu nepăsare de rampă. 


48 


— Pe cine cauti, amice? bombáni el cu un aer dezgustat. 

— Pe Duce, ráspunse Dolland. 

— Nu asteaptá nici o vizitá. 

Dolland îl gratifică cu un surâs amabil. 

— E o surpriză, camarade. 

— Nu-i plac surprizele, tipule. 

Justiţiarul săltă din umeri şi zâmbetul i se lărgi. Făcu un gest 
alunecos, abia perceptibil. Zdrahonul simţi o durere bruscă si 
intolerabilă în partea de jos a pântecelui şi se îndoi, apăsându-şi 
mâinile peste slit. O lovitură fulgerătoare dată cu muchia mâinii îl 
atinse la tâmplă, o alta la gât. Grămada de muşchi scoase un 
suspin involuntar şi se prăbuşi cu zgomot pe trepte, rămânând 
inert. 

Dolland urcă scara şi descoperi pe palier o singură uşă pe care 
o deschise cu violenţă. 

Cinci feţe uluite se îndreptară spre el: trei albi şi doi negri. 
Stăteau în jurul unui mic birou plin cu teancuri de bancnote, 
grămezi de monede şi pariuri mototolite. Justitiarul îl recunoscu 
fără greutate pe Ducele de Liberty City cu nasul lui strivit şi 
urechile ca foile de varză. 

Garda personală cea mai apropiată de uşă era în cămaşă cu 
puşcociul la subsuoará. Inainta deja cu un aer amenintátor, dar 
Dolland îl îndepărtă şi zise pe un ton furios: 

— Ce înseamnă asta, fir-ar să fie? strigă el cu un aer ultragiat 
arătând spre lovelele şi pariurile răspândite pe birou. Totul 
trebuia să fie ambalat, gata de plecare. 

Aiuppa, după o scurtă privire spre oamenii lui îşi îndreptă ochii 
uluiti spre Dolland. 

— Ce să fie ambalat? Unde e Jackson? Şi, mă rog, cine eşti tu, 
gură mare? 

Jackson era probabil grămada de carne neagră pleoştită la 
piciorul scării. Dolland nu luă în seamă întrebarea şi continuă pe 
acelaşi ton nesuferit. 

— Ei, fir-ar să fie! Nu te-a sunat nimeni? N-ai fost anunţat? 

— Ce să fiu anunţat? şuieră Aiuppa neincrezátor şi derutat. 

— Agenţii federali se pregătesc să facă o descindere, continuă 
Justiţiarul uitându-se la ceas cu un gest teatral. Cu puţin noroc, 
mai ai încă cel mult zece minute. 

Aiuppa ridica o mână ca un şcolar care cerea voie să 
vorbească. N 

— Calm, tipule. Calm! mormái el. Iti închipui că aici se intră ca 
într-o moară si că... 


49 


— O sá stai aici înfipt ca un tárus şi ai sá te uiţi la curcanii care 
vor pune mâna pe máruntei? bombăni Dolland. Poate crezi cá-ti 
poţi permite, Duce? 

Aiuppa îl fulgeră cu privirea. 

— N-ai vrea să te prezinti, tipule? 

Dolland se scotoci în buzunarul costumului şi ceilalţi îşi duseră 
instinctiv mâna la arme. Dar Dolland nu scoase decât asul lui 
negru pe care îl aruncă pe masă. In mijlocul teancurilor de 
bancnote. 

Aiuppa îl privi îndelung fără să scoată o vorbă, încercând să 
înţeleagă. Apoi se uită la Dolland cu ezitare şi teamă. 

— A trecut o grămadă de vreme de când nu s-a mai văzut aşa 
ceva, zise el în cele din urmă. 

Se ridică şi bombă pieptul. 

— Asta nu e suficient, adăugă el clătinând din cap. 

— OK, zise Dolland. Poate preferi să-i anunţ pe prietenii de sus 
că ai pierdut prosteşte toate lovelele astea... 

Aiuppa nu avu decât o scurtă ezitare. 

— Risc, 

Situaţia devenea încordată. Deodată uşa se deschise cu 
zgomot şi Jackson se năpusti în încăpere clătinându-se. 

Dolland reactioná din instinct. Il prinse de braţ şi îl proiectă în 
încăpere. Negrul căzu greoi peste birou în timp ce bancnotele 
zburau în cele patru colţuri ale încăperii. 

Aiuppa făcu o săritură înapoi şi scoase un fel de guitat. 

Toţi ceilalţi plonjaseră să se adăpostească, dar Beretta intrase 
deja în acţiune. 

Garda personala în cămaşă apucă arma şi se ridica în vreme 
ce vecinul lui trăgea prea grăbit, cu un revolver de calibru 45. 
Ratând ţinta cu cel puţin un metru. Dolland îi neutraliza pe 
amândoi trăgând de două ori şi transformându-le capetele într- 
un terci purpuriu. 

Ceilalţi doi, un negru corpolent şi un alb înalt şi slab muriră 
fără să înţeleagă ce se întâmpla, cu fruntile sparte, pe când abia 
încercau să apuce pistoalele. 

Jackson începea să-şi vină în simţuri, se zbătea pe birou ca să- 
şi regăsească echilibrul şi scutura din cap ca un animal ametit. 
Aiuppa încercă să se ghemuiască în spatele mobilei pentru a se 
pune la adăpost, apoi trase orbeşte două focuri de armă care 
făcură un tămbălău enorm. 

Tinta următoare pentru Beretta fu faţa lui Jackson si o parte 
din ea zbură în bucăţi pe cămaşa albă a şefului său. Dar nu avu 


50 


timp sá se plângă. Un glonţ i se înfipse în mijlocul feţei cuprinsă 
de panică şi căzu pe spate provocând un adevărat gheizer de 
sânge care stropi pereţii şi împroşcă până la tavan. 

Dolland rămase o clipă nemişcat, după care se duse să-şi ia 
înapoi asul de pică pe care îl înlocui cu un joker. 

Apoi ieşi. 

Sala de jos se golise cât ai bate din palme. Câteva scaune 
erau răsturnate. Numai barmanul îşi ridica cu prudenţă partea de 
sus a capului din spatele tejghelei. 

Justiţiarul trecuse la stadiul următor al operaţiunii lui din 
Miami. Destabilizarea structurilor duşmane şi semănarea panicii 
pentru a provoca confuzie printre capetele pătrate. 

Se îndreptă spre locul unde îşi lăsase maşina, dar imediat auzi 
voci si paşii repezi ai unor urmáritori. Isi dădu seama că nu va 
mai ajunge la maşină. 

Golanii nu părăsiseră baiul acela nenorocit decât pentru a-l 
aştepta în stradă. Izbucnirá focuri de armă. Gloanţele loveau 
maldărele de gunoaie ricoşând din containerele de tablă cu 
suierat amenintátor. 

Un glont fi trecu pe la urechi si sári la adápost dupá o ladá 
enormă de gunoi. Lada încasă proiectilul si răsună ca un clopot, 
încă cinci metri, nu mai mult, şi strada se deschidea în faţa lui 
Dolland. 

Se ridică dintr-un salt din spatele lăzii de gunoi, cu capul vârât 
între umeri, şi se năpusti înainte, aşteptând în fiecare clipa să 
simtă un glonţ intrându-i între omoplati. 

Dar cursa lui îi luase probabil pe urmăritori pe nepregătite. 
Tirul lor se dovedi doar un păcănit furios şi ineficace. 

Dolland ajunse în sfârşit în strada plină de soare chiar în 
momentul în care o maşina sport, decapotabila, frână energic, 
evitându-l în ultima clipă. 

La volan se afla o femeie. O femeie pe care Dolland o 
recunoscu într-o fracțiune de secunda. Prima dată o întâlnise în 
patul lui Tommy Drake. 

Evident, în împrejurările de faţă era îmbrăcata, dar asta nu 
însemna ca era mai puţin seducătoare, cu toate că acea 
trăsăturile încordate. Fata îi deschise foarte repede portiera. 

— Urcă! Grábeste-te! îi strigă ea. 

Dolland se hotărî într-o secundă. Trase de portieră şi se aruncă 
înăuntru. Fata strivi acceleraţia, făcând mica maşină să se 
năpustească înainte cu un scrâşnet violent de cauciucuri. Bolidul 
roşu dispăruse cu mult înainte ca urmăritorii să fi ajuns în strada 


51 


însorită. 
Destinul lui făcuse un viraj neaşteptat. 


52 


XIII 


— Nu mai ai nevoie de asta, îi zise tânăra femeie cu un ton 
crispat aruncând o privire spre arma pe care Dolland o mai ţinea 
încă în mână. 

Justiţiarul ezită un moment, se uită la armă cu o grimasá şi o 
reaşeză în tocul ei. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— Departe de aici. Undeva la adăpost. 

— Aşa ceva nu există. 

— Posibil, dar se poate totuşi încerca. Mi se pare că erai într-o 
postură cam delicată. 

— Nu-mi porţi pică pentru că l-am lichidat pe Tommy? o 
întrebă Dolland. 

Tânăra femeie se strâmbă dezgustată înainte de a răspunde: 

— Drake era o lepădătură! 

Dolland ridică surprins din sprâncene. 

— Dacă spui tu... 

Nu-şi termină fraza, dar fata înţelese întrebarea neformulată. 
Un moment păstră tăcerea. 

Se deplasau pe Strada 103, destul de departe de ghetoul din 
Liberty City, a cărui amintire sinistră se estompa deja. 

In sfârşit, tânăra femeie vorbi. 

— Ştiu exact ce fac... Ca şi tine, matador. 

Dolland simţi furnicături de-a lungul coloanei vertebrale. 

— Ne cunoaştem? 

Ea îi zâmbi misterios. 

— Nu e nevoie de prezentări. Eşti exact cum te-a descris sora 
mea. 

Dolland se încruntă uitându-se la ea cu atenţie. Şi încet, 
treptat, ceva se trezi în străfundul memoriei sale. Ochii, faţa... o 
amintire încă vagă dar foarte prezentă şi ciudat de dureroasă. 

— Sora ta? murmură el. 

— Margarita. 

Tânăra femeie pronuntase numele cu o voce atât de tristă 
încât amintirea deveni brusc clară, precisă şi îl izbi pe Dolland ca 
o lovitură de pumn. Un moment nu zise nimic, uitându-se la cea 
de lângă el, apoi îşi întoarse privirea absentă spre stradă. 

Şi-o amintea perfect pe Margarita, pe curajoasa Margarita care 
lupta pentru cauza exilatilor. Se revedea tinánd-o în braţe, 


53 


moarta, mutilatá josnic de monstrii din cosa nostra... Ajunsese 
prea tárziu. Dar li regásise pe cálái si semánase jale in rándurile 
lor. 

Margarita! 

— Era curajoasă, murmură în cele din urmă Dolland. 

Dar în clipa în care pronunţa aceste cuvinte îşi dădu seama că 
sunt stupide, fade, insuficiente. 

Tânăra femeie îşi pierduse puţin din tristeţe şi privirea ei 
reflecta acum un fel de mândrie. 

— Si, zise ea. lar eu am intrat într-un război pentru memoria 
ei. Pentru amintirea Margaritei. 

— O acţiune personală sau în serviciu comandat? 

Ea clătină din cap. 

— Sunt şi un agent auxiliar al poliţiei federale. Fusesem 
trimisă pe lângă Tommy Drake în misiune de informare. In 
curând ar fi fost arestat. 

— Imi pare rău, n-am mai putut aştepta. 

— Nu are nici o importanţă. Era mult prea mârşav în viaţă şi 
îmi pare bine că am asistat la moartea lui. 

Vorbise cu o ardoare aproape indecentă, dar Dolland cunoştea 
prea bine sentimentele pe care le avea. Totul în ea arăta clar 
hotărârea de a-şi ajunge scopul fixat. 

Şi ea era o curajoasă soldada. Nu încăpea nici o îndoială în 
această privinţă. 

Justiţiarul preferă să schimbe subiectul. 

— Cum te cheamă? 

Ea zâmbi din nou. 

— Evangelina. 

Dolland zâmbi şi el. 

— Sá vorbim despre lucrurile cele mai presante, Evangelina. 
Cu sigurantá cá vehiculul táu a fost reperat de cei din Liberty 
City. 

Ea dădu nepásátoare din umeri. 

— E o maşină închiriată sub un nume fals. Imediat ce vom 
ajunge la adăpost, voi lua legătura cu cine trebuie ca să facă 
restul. 

— Şi ce vei face după aceea? 

— Vreau să te ajut, răspunse ea simplu. 

Dolland scutură capul cu vehementá. 

— Ai făcut deja destul pentru mine, zise el cu fermitate. Lasă- 
mă să cobor. 

Părea la fel de încăpăţânată ca si sora ei. Tânăra femeie îl privi 


54 


drept ín ochi. 

— Crezi că nu ştiu sá má bat pentru că sunt femeie? 

— Nici vorbă, îi răspunse Dolland care îşi amintea prea bine 
sfârşitul atroce al Mărgăritei. Cred totuşi că ai plătit destul pentru 
un război care nu e al táu. 

— Dar este rázboiul meu! exclamá Evangelina. Crezi cá mi-e 
fricá sá nu am aceeasi soartá ca cea a Margaritei? Dar din cauza 
ei má bat! 

— Vremurile s-au schimbat, Evangelina. La fel si rázboiul. Azi 
inamicul e altul si mizele mult mai importante. 

— Mai importante decât viaţa? Mai importante decât 
demnitatea umană? 

Justiţiarul tăcu. Intelegea foarte bine ce simţea tânăra femeie, 
ce voia... dar nu se putea hotărî să o angajeze mai mult. 

— Vorbeşti ca sora ta, zise el în cele din urmă. 

— Atunci ştii că nu mă descurajez uşor. 

— Până la urmă am să te cred. 

Ea păru că ezită, apoi întrebă cu o voce timidă: 

— Vrei... vrei să te ajut? 

— Mi-am pierdut maşina pe undeva prin Liberty City. Ai putea 
să mă laşi lângă un taxi? 

Ea îi zâmbi din nou, mult mai încrezătoare de data asta. 

— Spune-mi unde vrei să mergi. Am să te duc eu. 

Dolland suspină. 

— OK. 

Îi dădu adresa lui John Hannon şi îşi continuată drumul în 
tăcere, pierduţi în gândurile lor. Dolland se simţea puţin vinovat 
şi era şi el trist. 

Dar Justitiarul învățase să trăiască cu vinovăția, cu mânia, cu 
tristeţea. 

Probabil că se angajase în luptă de foarte tânără şi, ca să 
lupte, fusese nevoită să-şi calce în picioare onoarea şi 
demnitatea. 

Dolland nu o dispreţuia pentru că se servise de corpul ei 
pentru a se infiltra în rândul vampirilor Mafiei. Se folosise de 
armele ei naturale. O admira pentru curajul şi hotărârea ei. 
Astăzi Evangelina ar fi putut să fie studentă la universitate, sau 
pur şi simplu o tânără femeie fericită, măritată, cu copii şi o casă 
drăguță. 

Si, în loc de toate astea, iat-o traversând Miami cu un fugar în 
maşină... 

Era hotărât să o pună la adăpost pe Evangelina, chiar dacă 


55 


pentru asta ar fi trebuit s-o mintá. Totul era sá găsească un loc 
sigur. 

Dar asa ceva nu exista la Miami... 

Dolland închise ochii şi se lăsă legănat de zgomotul motorului. 

Se gândea la un compromis. La cineva din tabăra lui care s-o 
protejeze. 


56 


XIV 


John Hannon trăia într-o casă modestă dar bine întreţinută în 
liniştitul cartier Hollandale, din nordul oraşului Miami. Dolland îl 
sunase de la o cabină publică şi fostul inspector de poliţie îl 
aştepta. Când Evangelina pătrunse cu maşina pe aleea de acces, 
Dolland îl reperă pe Hannon sub adăpostul care servea drept 
garaj adiacent casei. Evangelina trase maşina lângă cea a lui 
Hannon. 

Fostul curcan îi primi cu amabilitate. Îşi conduse oaspeţii în 
casă, invitându-i să se instaleze în micul salon. Dolland remarcă 
imediat puşca aşezată, într-un colţ, la îndemână, şi înţelese că 
Hannon se aştepta să aibă necazuri. 

— N-ai pierdut timpul, îi zise fostul inspector de poliţie 
aşezându-se şi el într-un fotoliu. 

— Ai auzit câte ceva? zise Dolland zâmbind. 

— Câte ceva e un eufemism, îi răspunse Hannon. Să zicem 
mai curând că micile vizite pe care le-ai făcut au provocat o 
zarvă îndrăcită. Tot oraşul vorbeşte. Chiar şi televiziunea a dat 
un reportaj ieri seară. 

Dolland ránji. 

— Sunt încântat. Este exact efectul pe care-l aşteptam. 

— Poţi fi liniştit, s-a realizat. Ai descoperit indicii interesante? îl 
întrebă Hannon. 

Evangelina întrebă unde era sala de baie, se scuză şi dispăru. 

Imediat ce rámaserá singuri, Hannon îl şi întrebă: 

— De unde ai pescuit-o pe fata asta? 

— Din faţa ghetoului lui Aiuppa, îi răspunse Dolland. 

Fostul inspector ridică din sprâncene uimit. 

— Nu e ceea ce crezi, îi explică Dolland. E agent secret 
federal. Se ocupa de Tommy Drake. 

— Mi-e teamă că a devenit şomeră, zise Hannon cu un râs 
gâlgâitor. Dar să ne întoarcem la problema noastră. Ce-ai 
descoperit? 

— Mă ocup de cubanezul de care mi-ai vorbit, îi răspunse 
Dolland. Deocamdată n-am descoperit nimic solid, dar sunt în 
contact cu cineva care l-ar putea face să iasă din vizuină. 

Faţa lui Hannon se înăspri. 

— Pe acest cineva nu-l cheamă cumva Toro? 

Dolland îl privi drept în ochi, fără să clipească. 


57 


— Asta te-ar necáji, John? 

— E ciudat, zise Hannon. In dimineata asta cineva l-a ajutat sá 
fugá din inchisoare. O treabá curatá, ireprosabilá. De atunci 
politia scotoceste toate boschetele din Miami páná la Tallahassee 
în speranţa că-l va găsi. 

Dolland nu răspunse imediat. Se mulţumi să-l privească pe 
Hannon. Era grav şi hotărât atunci când se decise să vorbească. 

— Dacă Toro poate să mă ajute în actuala misiune, îi voi fi 
recunoscător şi am să-i plătesc cu aceeaşi monedă. 

— Dacă înţeleg eu bine, scopul scuză mijloacele, zise cu 
duritate Hannon. 

Dolland se încruntă. 

— Totul depinde de scop... şi de mijloace... Dar tu ce-ai 
descoperit? 

Polițistul nu-i răspunse imediat. Ideea de a ajuta pe cineva să 
evadeze din închisoare îl şoca în mod vizibil. Hannon, ca un 
curcan conştiincios, muncise ani de zile ca să-i vâre pe criminali 
la puşcărie şi să-i ţină acolo. Reacţia lui era de înţeles, dar nu 
schimba cu nimic felul de a gândi al lui Dolland. 

Uneori, da, scopul scuza mijloacele. Eliberarea lui Toro era o 
dovadă. 

Hannon se hotărî în sfârşit să răspundă. 

— N-am descoperit nimic concret, zise el cu un ton necăjit. 
Nici cea mai mică urmă de Jose 99 şi nu îndrăznesc să fac prea 
mult zgomot ca să nu stârnesc agitaţie. 

— Nu e grav, zise Dolland, care ezită înainte de a continua 
parcă cu regret: Pot să-ţi cer un serviciu, John? 

— Dă-i drumul. Sunt de acord dinainte. 

Evangelina reapăru în salon şi nu mai avu timp să-şi formuleze 
cererea. Isi aranjase părul negru şi părea foarte proaspătă. 
Dolland fu frapat de asemănarea cu sora ei Margarita şi se miră 
că nu observase acest lucru imediat. 

— Unde mergem acum? se interesă imediat tânăra femeie, 
adresându-se celor doi, dar concentrându-şi atenţia asupra lui 
Dolland. 

— Tu nu mergi nicăieri, Evangelina, zise Dolland cu fermitate. 
Vei rămâne aici o vreme din motive de siguranţă. 

Cu coada ochiului zări privirea mirată a lui Hannon. 

— Rămân aici? repetă Evangelina  neîncrezătoare. Cu 
siguranţă că nu! 

Dolland dădu din cap. 

— Imi pare rău, dar nu te pot lua cu mine. 


58 


Un fulger de mânie apáru în privirea Evangelinei. 

— Ştiu să am grijă de mine, señor matador! rácni ea. Sunt o 
luptătoare, una soldada, ca şi tine! 

— Nu chiar aşa, zise Dolland ridicându-se şi apropiindu-se de 
ea. Îţi aminteşti când ai omorât ultima oară un om care se afla 
lângă tine? Îți aminteşti de mirosul sângelui când ai apăsat pe 
trăgaciul revolverului pe care-l tineai lipit de fruntea lui? 

În timp ce vorbea întinse un deget spre tânăra femeie şi apoi i- 
| aşeză între ochi. 

Ea se înfiora dar nu se trase înapoi. Dolland continuă cu 
duritate: 

— Ai mai sugrumat vreodată un om, Evangelina? Cinci oameni, 
zece oameni, o sută de oameni? Cunosti sentimentul oribil pe 
care-l ai când strângi gâtul cuiva care se zbate, şi când simţi cum 
îi slăbesc puterile, pentru ca apoi să cadă moale, fără viaţă? E 
ceva îngrozitor. A lua viaţa cuiva e cu totul altceva decât a te 
culca cu un mafioso. 

O lacrimă alunecă uşor pe faţa lucioasă a tinerei femei. 

— N-am ucis niciodată pe nimeni, admise ea cu o voce care 
abia se auzea, dar ştiu că aş fi capabilă. 

— Să nu doreşti sá ti se ivească prea repede această ocazie, i 
zise Dolland îmblânzit, în timp ce cu o mână mângâietoare îi 
ştergea obrazul umed. 

— Sunt un soldat, protestă ea. 

— In cazul ăsta, rămâi în viaţă pentru un alt război. 

— Eu l-am ales pe ăsta, îi răspunse ea slab de tot. 

— Nu mai am timp de discuţii, îi răspunse Justiţiarul din nou cu 
asprime. Trebuie să plec şi am nevoie de cheile de la maşina ta. 

Tânăra femeie nu ezită decât o fracțiune de secundă înainte 
de a se scotoci în geantă. Dolland se întoarse spre Hannon cu un 
zâmbet de scuză. 

— Mă voi întoarce imediat ce va fi posibil, John. 

Dacă pot, gândi el. In spatele politistului o vedea pe 
Evangelina, care nu-l slăbea din ochi. 

Totuşi nu-i răspunse la gestul lui de adio. 

— Nu ne vom mişca de aici, îl asigură Hannon, aruncând o 
privire scurtă spre tânăra femeie care dădu uşor din cap. 

Dolland ieşi spunând în gând o rugăciune. Pentru ca cele două 
fiinţe pe care le lăsa în urma lui - două fiinţe curate, cinstite, 
curajoase - să nu sufere prea mult de pe urma a tot ceea ce 
avea să urmeze. 


59 


XV 


Raoul Ornelas auzea telefonul sunánd interminabil la celálalt 
capăt al încăperii si furia lui creştea cu fiecare secundă. 

Când sună a zecea oară ridică receptorul apoi îl trânti cu 
violenţă înapoi şi înjură cu voce tare. Această ieşire era într-un 
fel cam deplasată la un om reputat pentru calmul şi sângele rece 
pe care le avea în orice împrejurare. Dar în dimineaţa aceea 
Raoul îşi domina cu greu emoţiile care îl hártuiau. 

De ore în şir încerca să-l prindă la telefon pe Julio Rivera, 
primul lui locotenent. De fapt, se năpustise asupra telefonului 
imediat ce auzise veştile dramatice din cursul dimineţii. Dar Julio 
nu era la el acasă, şi asta nu se prea potrivea cu obiceiurile lui. 
Nu-şi părăsea niciodată domiciliul dimineaţa. Chiar şi atunci când 
îşi petrecea noaptea cu o putoare, făcea în aşa fel încât să se 
întoarcă acasă aproape cu ivirea zorilor. 

Şi odată cu furia, Ornelas simţea cum încolţeşte în el în mod 
insidios un sentiment ciudat de nesiguranţă care semăna tare 
mult cu spaima. Totuşi cubanezul era totdeauna foarte sigur de 
el, numai că în ultima vreme avea o sumedenie de griji. 

De douăsprezece ore nu auzea decât de catastrofe. Fără 
legătură aparentă între ele, creau însă neplăcuta impresie că 
lumea lui Ornelas - cea în care prospera - ameninţa sá se náruie. 

Raoul îşi interzisese sá stáruie mai mult asupra acestor idei 
pesimiste. Trebuia sá se domine, sá reflecteze cu calm la situatia 
de fatá. 

Avea nevoie de ráspunsuri rapide, dar partea cea mai proastá 
era că încă nu ştia cum să formuleze întrebările... 

Dacă lua lucrurile de la început, mai întâi fusese moartea lui 
Tommy Drake, sau mai bine zis asasinarea lui. Cineva 
pătrunsese pe proprietatea Drake şi îl lichidase împreună cu 
oamenii lui. Treabă curată... 

O lucráturá de adevărat profesionist. 

Dar pentru Ornelas era un lucru afurisit de supărător, căci 
fusese lipsit pe nepusă masă de furnizorul lui de cocaină şi asta îl 
obliga să găsească alte legături şi să facă noi contracte, cu toate 
riscurile pe care le presupuneau ele. 

Se mai întreba dacă descinderea făcută la Drake avea cumva 
vreo legătură cu eşecul expediției împotriva lui John Hannon. 
Drake îşi pusese cei mai buni ucigaşi să-l doboare pe fostul 


60 


poliţist, iar aceştia rataserá tinta si se aleseseră cu o portie de 
gloante la ghiozdan. 

Ornelas nu credea în hazard, cu atât mai puţin în coincidente. 
Bănuia că cele două fapte aveau o legătură între ele, dar încă nu 
vedea cum. Avea nevoie de cel puţin o pistă, de un indiciu ca să-i 
identifice pe asasinii lui Drake. 

Evadarea lui Toro era o grijă mult mai supărătoare. Se 
dovedea lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla, tocmai în 
acel moment, chiar în ajunul zilei când trebuia să se 
materializeze visul lui cel mai cutezător... Şi nici în această 
privinţă nu trebuia să vadă mâna hazardului. 

Căci dacă Ornelas supravieţuise atât de multă vreme în acea 
lume aflată veşnic în război, asta se întâmplase pentru că nu 
crezuse niciodată în hazard. Hazardul înseamnă ignoranță, şi 
ignoranta însemna moarte în universul fiarelor sălbatice în care 
trăia. 

Sigur, Raoul Ornelas era foarte îngrijorat, şi avea motive să fie 
astfel. Chiar în acel moment la Miami se punea la cale ceva 
despre care el nu avea nici cea mai mică idee. Trebuia cu cea 
mai mare urgenţă să identifice duşmanul şi să lovească cu 
violenţă mizând pe elementul surpriză. 

Aşa cerea legea junglei! 

Raoul Ornelas nu era un începător. 

De foarte tânăr, abia ajuns la adolescenţă, Ornelas intrase în 
rândurile armatei lui Castro pentru a lupta împotriva josnicului 
Batista şi pentru a răsturna dictatura care îi oprima poporul de 
mai bine de o generaţie. Unul din fraţii lui murise în luptă, înainte 
de acel 1 ianuarie 1959, data la care Castro luase triumfător 
puterea la Havana, Şi, treptat, Ornelas îşi văzuse înşelate cele 
mai scumpe speranţe. Asistase la sosirea faimoşilor „consilieri” 
sovietici şi îl văzuse pe Fidel recunoscând implicit apartenenţa la 
comunism a regimului său. Ornelas fugise din ţară cu primul val 
de emigranţi. Se stabilise în Florida jurând că într-o zi se va 
reîntoarce în Cuba pentru a câştiga războiul pe care Castro îl 
pierduse pentru poporul lui. 

La Miami se alăturase imediat mişcării anticastriste pe care 
guvernul american o privea cu bunăvoință. 

Şi apoi, într-o zi, CIA îl contactase şi îi arătase cum să-şi 
folosească experienţa şi priceperea de luptător. Dar trecerea în 
rândul trupelor speciale ale celor de la Langley îl învățase si 
importanţa puterii banului şi interesul de a şti să-ţi creezi 
anumite relaţii. Mai ales în sediul Mafiei. 


61 


Pentru CIA totul constituia un mijloc de a servi marea cauzá... 

Dupá dezastrul de la Playa Giron, Ornelas vázuse guvernul 
american întorcând foaia si trădându-i pe exilatii cubanezi. 
Treptat, taberele de antrenamente din Florida si Louisiana 
fuseseră închise, şefii mişcărilor naţionaliste cubaneze arestaţi, 
pentru ca în cele din urmă Statele Unite să recunoască regimul 
lui Fidel Castro. 

De atunci, nici criza rachetelor, nici nimic altceva din ce se 
petrecuse începând din 1961 nu-l mai emotionase cu adevărat 
pe Ornelas. Ştia că singurul lucru care conta era obiectivul final. 
Ideologiile pe care le puteai schimba ca pe nişte cămăşi aveau 
prea puţină importanţă... 

Puterea, banii, astea erau cele două realităţi pentru care 
trebuia să se bată, si Ornelas era foarte hotărât să o facă oricât l- 
ar fi costat. 

Lucrând ca independent pentru cei care îi plăteau serviciile, 
până la urmă Ornelas se vânduse. Drogurile şi terorismul erau 
astăzi sursele lui de profit. Mâine... 

Acest mâine îl îngrijora cel mai mult. Un val seismic se 
pregătea să se rostogolească spre Miami şi, în momentul acela, 
Raoul nu ştia nici măcar de unde sufla vântul. Rămăsese fără 
principalul furnizor de cocaină şi fără unul dintre cei mai 
importanţi administratori de tripouri. In fine, şi mai ales, Toro era 
în libertate şi cu siguranţă că alerga să pună mâna pe el. 

Toro! 

Cei doi bărbaţi fuseseră prieteni cândva, pe vremea tinereţii 
lor când luptau umăr la umăr pentru Cuba libre. Dar Toro nu 
ştiuse niciodată să-şi depăşească idealismul candid. Niciodată nu 
se adaptase la aspra realitate a puterii şi a banului. Refuzase să 
vadă viaţa aşa cum era. Aşa că devenise un obstacol pe care 
Ornelas fusese nevoit să-l îndepărteze pentru a-şi continua 
drumul fără să fie stingherit. 

Nu fusese greu deloc. Onestitatea lui Toro, lealitatea şi simţul 
onoarei se întorseseră împotriva lui. 

Totuşi Raoul refuzase să-l ucidă pe Toro. Se multumise să-l 
denunțe şi să facă în aşa fel încât să fie închis. Fără îndoială că 
greşise. O greşeală pe care s-ar fi putut ca foarte curând s-o 
regrete amarnic. 

Toro evadase, ajutat de mâini şi mijloace necunoscute... Şi 
brusc, viaţa şi viitorul căpătau un aspect nesigur pentru Raoul 
Ornelas. 

Până acum totul mersese ca pe roate; combinaţia părea că 


62 


functioneazá cu o precizie admirabilá. Cát priveste banii, Raoul 
primise cea mai mare parte din ei si îi vársase fără să aştepte în 
contul lui secret. 

Se gândi la clientul lui şi deveni şi mai nervos. Fusese plătit 
înainte. Se aştepta de la el să-şi respecte contractul. Şi iată că, în 
ultimul moment, începuse să bântuie furtuna. lar acum era prea 
târziu pentru anularea operaţiunii. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Raoul Ornelas se întreba dacă îl 
vor ţine nervii să îndeplinească această misiune. 

Ezită minute în şir, neştiind ce trebuia să facă, străduindu-se 
din răsputeri să găsească o soluţie. 


63 


XVI 


Ambasada Cubei la Miami este o mică fortáreatá unde nimic 
nu este lăsat la întâmplare. Ocupantii ei, ştiindu-se înconjurați de 
mii de compatrioți ostili, nu glumesc cu siguranţa lor. 

Grădinarii însărcinaţi cu întreţinerea peluzelor şi a straturilor 
de flori sunt în realitate gărzi înarmate, iar la căderea nopţii se 
postează în punctele vulnerabile santinele cu uniforme ceva mai 
clasice. Oameni instruiți să tragă înainte de a pune vreo 
întrebare. 

Porţile de fier de la intrare, ca şi zidul de incintă, sunt întărite 
cu plăci de blindaj şi supravegheate în permanenţă de un sistem 
video complicat. In sfârşit, ferestrele clădirii sunt prevăzute cu 
geamuri antiglont si sunt legate la un dispozitiv de alarmă 
electronică. 

In ciuda tuturor acestor precauţii, ocupanţii ambasadei nu se 
simt niciodată foarte în largul lor în interiorul acestui avanpost al 
lui Castro. 

Jorge Ybarra era atasatul cultural în post la Miami, un om 
cunoscut ín mediile diplomatice din Florida ca fiind mult mai 
interesat de artá, literaturá si vin bun decát de politicá. 

FBI-ul si CIA nu se lăsaseră totuşi pácálite şi agenţii lor ştiau că 
Ybarra era de fapt un membru influent al poliţiei secrete a lui 
Fidel Castro, DGI. 

Direction General de Inteligencia este cunoscută în toată 
lumea occidentală pentru manevrele ei teroriste şi revoluţionare 
care vizează răspândirea ideologiei comuniste şi destabilizarea 
Statelor Unite. Un organism redutabil, teleghidat în mod secret 
de Moscova. 

incă de la început, Jorge Ybarra alesese să lupte din umbră. 
Prefera clarobscurul decât lumina vie a rampei. Luptase alături 
de Guevara în Bolivia, înainte ca acesta să fie vândut de trădători 
şi doborât. Mai târziu, ca membru influent din DGI, Ybarra 
plecase să-l servească pe Castra în Chile, apoi în Salvador înainte 
de a fi numit la Miami. 

Ybarra era specializat în instruirea teroristă. Fusese format la 
Havana înainte de a fi trimis la celebra Universitate Patrice 
Lumumba din Uniunea Sovietică. Şi Ybarra devenise maestru în 
arta de a unelti „incidente”, de a organiza asasinate, pe scurt, de 
a planifica tot ce caracterizează gherila în mediul urban. 


64 


Era aproape de amiazá si seful de sectie al DGI-ului se afla 
singur în biroul lui, reflectând la ultimele detalii ale unei 
operaţiuni. „Lovitura” era cea mai importantă din cariera lui. 
Totul se derulase fără cea mai mică piedică până în aceste 
ultime ore, iar Ybarra începea să se întrebe dacă nu cumva 
lucrurile aveau să iasă prost. 

Totuşi Jorge Ybarra nu era niciodată îngrijorat. Era uneori 
perplex, dar nu rămânea niciodată aşa multă vreme. | se mai 
întâmpla să fie preocupat, dar asta nu dura decât până când 
găsea mijlocul de a suprima cauza preocupării. Noţiunea de eşec 
nu apărea niciodată în proiectele lui, nici în planurile puse la 
cale; considera defetismul ca fiind flagelul luptátorului de 
meserie. Cu timpul, defetismul fi fácea pe soldati neputinciosi, 
ineficienţi. 

Tar Ybarra considera eficacitatea prima virtute a omului. 
Pentru el problemele nu existau decât pentru a fi rezolvate, şi în 
general le întâmpina cu interes, văzând în asta un mijloc de a 
verifica faptul că mintea lui inventivă funcţiona fără cusur. 

Totuşi zvonurile raportate de informatori în dimineaţa aceea 
nu-i plăceau deloc. 

Era cât se poate de evident că la orizont se îngrămădeau nori 
cenuşii. 

Sună telefonul de pe birou. Era linia lui particulară şi ataşatul 
cultural se încruntă. Nu ridică receptorul decât la al patrulea 
apel. 

— Da. 

— Sunt José. Linia e sigură? 

In fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi, Ybarra punea să 
se verifice liniile telefonice ale ambasadei. O precauţie 
elementară. 

— Poţi să vorbeşti, îl asigură el. 

— Aţi auzit veştile? 

— Se spun multe lucruri. Fii puţin mai precis. 

— Tom. Drake şi restul... 

Evident, Ybarra ştia. Toate emisiunile radio şi televizate erau 
captate în permanenţă în subsolul ambasadei. 

Scoase un suspin ostenit. 

— In fiecare zi se petrec incidente la Miami, zise el cu o 
fărâmă de agasare în glas. 

— Astăzi e ceva special. Mi-e teamă ca nu cumva asta să fie 
prea supărător pentru proiectele noastre... Tom... 

Ybarra îl întrerupse: 


65 


— Îmi vorbeşti de un singur om care mai e si háituit. Sper că 
nu el te înspăimântă atât de tare? 

— Mai e şi Tommy Drake... 

— Asta e problema ta, îi tăie vorba Ybarra. Nu uita că ai fost 
plătit. În lipsa idealului, fă în aşa fel încât sá meriţi banii pe care 
i-ai primit. Am fost clar? 

— Si. lo comprendo, zise interlocutorul lui gâfâind. 

— Bien. 

Şi, fără să-i lase celuilalt timp să continue, Ybarra închise. Era 
sigur că „Jose” pricepuse ameninţarea ce se ascundea sub 
vorbele anodine şi tonul politicos. 

Ataşatul cultural se gândi la Tommy Drake. Asasinarea 
traficantului perturba puţin piaţa drogurilor din sudul Floridei, dar 
nu pentru mult timp. Mai devreme sau mai târziu se va ivi un alt 
Tommy Drake iar cocaina şi heroina din Cuba vor continua să se 
reverse pe continentul american. 

înţelegea că evadarea lui Toro îl îngrijora pe „Jos&”, dar pe el îl 
durea în cot. Toro nu fusese decât un iluminat dintre mulţi alţii. 
Un ticnit de dreapta. Ca şi ceilalţi asemenea lui, Toro n-ar fi 
ezitat să-l împuşte pe Ybarra dacă s-ar fi ivit ocazia, dar „ataşatul 
cultural” nu oferea nimănui acest gen de ocazii. 

Ybarra era un supravieţuitor prin instinct şi formaţie. Zâmbi în 
timp ce îşi aprindea un cheroot subţire, căruia îi aspiră cu 
lăcomie fumul acru înainte de a-l da afară în cercuri albastre spre 
tavan. Mâine va vedea realizarea proiectului său. 

„Jose”?... Va găsi un mijloc uşor sá se debaraseze de el. Era 
destul să-l găsească pe faimosul Toro şi să pună la cale o 
întâlnire intimă între cei doi. 

Ybarra izbucni brusc în râs, considerând că ultima lui idee era 
cât se poate de ilariantă. 

lar mâine va fi apoteoza. Capitalismul putred va descoperi 
mâine violenţa chiar pe teritoriul lui. O nouă formă de violenţă 
cum nimeni nu-şi imagina că poate să existe... Şi Ybarra le va 
observa reacţia frecându-şi mâinile. 


66 


XVII 


Evangelina se instalase lângă o fereastră. Privea în stradă. 
Trecu o maşină. Prima în zece minute. Apoi tânăra femeie urmări 
cu privirea un grup de copii care se întorceau de la şcoală şi 
acest spectacol paşnic o emotiona, atât de străină i se păru viaţa 
pe care şi-o alesese. 

Vocea lui John Hannon îi întrerupse gândurile. 

— İl cunoşti de multă vreme? o întrebă fostul inspector de 
poliţie. 

Tânăra femeie avu nevoie de o secundă ca să înţeleagă 
despre cine vorbea. 

— Abia îl descopăr, răspunse ea. De fapt, ne-am întâlnit pentru 
prima dată noaptea trecută. 

— Am înţeles că l-ai ajutat, zise Hannon încercând să ia un ton 
degajat. 

Evangelina dădu din umeri. 

— A fost o nimica toată. 

Hannon zâmbi. 

— Ei bine, cu mine s-a petrecut invers. El mi-a salvat mie 
viaţa. 

Evangelina îl privi cu atenţie înainte de a murmura: 

— S-ar zice că ţii mult la el? 

Hannon păru stingherit. 

— Oh, în timpurile astea nu mai ştiu prea bine la cine şi la ce 
tin. Dar tu? 

Tânăra femeie nu avu timp să răspundă căci începu să sune 
telefonul. Aparatul se afla în holişorul care ducea la bucătărie şi 
Hannon se duse să răspundă. 

Se prezentă şi rămase tăcut un lung moment, ascultându-şi 
interlocutorul. Apoi zise cu un ton îngrijorat: 

— Inteleg. Da... Bineînţeles, voi găsi. De acord. 

Când închise telefonul avea un aer întunecat şi preocupat. 
Traversă salonul şi se postă în faţa unei ferestre. Apoi se întoarse 
spre tânără femeie. 

— Trebuie să plec, o anunţă el. Rămâi aici. Vei fi în siguranţa. 

Tânăra femeie scutură din cap cu fermitate. 

— Nici vorba, te însoțesc. 

— Nu am dreptul să te iau cu mine, Evangelina. l-am promis 
lui Rob că... 


67 


— Cum sá ai grijă de mine dacă n-ai sá fii aici? îi replică ea 
ironic. 

— Nu ştiu ce primejdii mă aşteaptă şi nu vreau să te expui şi 
tu. 

Ea zâmbi cu un fel de resemnare. 

— Cine cunoaşte exact riscurile în aceasta situaţie? Şi unde 
sunt? Nimeni nu ştie. Lasă-mă aici singură şi n-ai să mă mai 
găseşti când te vei întoarce! 

Hannon suspină. 

— OK. Dar promite-mi că nu vei lua nici o iniţiativă şi că vei 
rămâne tot timpul lângă mine. 

Evangelina dădu din cap cu gravitate. 

— Da, promit. 

Hannon dispăru într-una din camere şi reveni cu un revolver 
pe care şi-l puse la centură. 

— Eşti înarmată? o întrebă el pe Evangelina. 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. Avea în geantă un 
mic pistol automat. O armă cu performanţe mai modeste decât 
cea a lui Hannon. Dar suficientă pentru apărare. j 

lesirá în garaj şi închiseră uşa casei în urma lor. In timp ce se 
instala în maşină, Evangelina se întrebă dacă ar avea curajul să 
omoare un om, în cazul în care ar fi fost forțată. In adâncul ei ştia 
că va găsi forţa necesară. 

Margarita murise pentru o cauză mare şi dreaptă. Ea, 
Evangelina, avea norocul să trăiască şi avea posibilitatea să 
sfârşească ceea ce sora ei nu putuse termina. 

Mica soldada iubea viaţa, cum să nu, dar riscurile nu o 
înspăimântau! 

Hannon conducea un Chevrolet închiriat. Maşina lui suferise 
stricăciuni importante în ambuscada din noaptea precedentă. 

Nu cunoştea vocea omului care îl chemase. Probabil un 
cubanez, dar cu siguranţă că nu cel de ultima dată. Totuşi 
mesajul pe care i-l transmisese necunoscutul îl făcuse să accepte 
noua întâlnire. Hannon înregistrase perfect în memorie scurta lor 
discuţie: 

— Cauti nişte camioane şi nişte arme furate? Ştiu unde le poți 
găsi. 

— Te ascult. 

La capătul celălalt al firului răsunase un râs amuzat, apoi: 

— Doar nu-ţi închipui ca am să-ți pasez informația la telefon? 

Necunoscutul fixase condiţiile întâlnirii şi Hannon acceptase 
fără să discute. 


68 


Poate cá era vorba de o nouá cursá, dar de data asta se ducea 
cel puţin cu ochii deschişi, înarmat si gata pentru orice 
eventualitate. 

In schimb, tânăra femeie era un amănunt de care Hannon s-ar 
fi lipsit. Dolland i-o incredintase, iar el promisese că va avea grijă 
de ea. O va proteja cât îi va sta în putinţă. Dacă plimbarea ieşea 
prost, ştia prea bine că nu va putea să facă mare lucru. 

Isi conducea maşina pe autostrada Dixie, nu departe de 
Broward County când, deodată, reperă o maşină pe urmele lui. 
Un Cadillac care semăna cu un car de război al Mafiei. Simti în 
spate fiorul rece bine cunoscut şi mâinile i se umeziră brusc. 

Maşina care îl urmărea câştiga rapid teren. Hannon distingea 
deja, în spatele marelui parbriz fumuriu, feţele brutale şi 
corpurile mătăhăloase. Scoase arma şi o puse pe genunchi. 

Evangelina înţelese imediat situaţia. Se întoarse şi văzu şi ea 
cutia aceea mare şi neagră din urma lor. 

Scoase cu calm din geantă micul pistol automat şi îl încărcă cu 
o mişcare scurtă. 

Schimbară o privire semnificativă, un zâmbet încordat, apoi 
Hannon se concentră asupra drumului şi a oglinzii retrovizoare. 
Mergea cu puterea maximă a maşinii, dar Cadillac-ul era mult 
mai rapid şi continua să câştige teren. Când între barele de 
protecţie ale celor două maşini nu mai rămase decât un metru, 
Hannon se gândi să frâneze brusc astfel încât să provoace o 
coliziune, dar văzu armele automate care se profilau deja lângă 
geam. Intelese atunci că singura lui speranţă de supravieţuire 
era fuga. 

Ce prostie! Cum putuse să cadă ca orbul în cursă? 

Cadillac-ul coti brusc pentru a depăşi Chevrolet-ul. In oglinda 
retrovizoare, apoi prin geamul portierei, Hannon văzu armele 
automate scotándu-si boturile negre prin geamurile lăsate ale 
Cadillac-ului. Incepu să coboare cu repeziciune geamul, dar abia 
îl coborâse cu câţiva centimetri când rămase cu mânerul în 
mână. Ghinion. Incidentul stupid care survine în cel mai rău 
moment! Hannon înjură şi luă revolverul încercând să găsească 
un unghi convenabil, cu toate că geamul nu era suficient de 
deschis. 

„Ai devenit prea bătrân pentru treburi din astea”, îşi reproşa în 
sinea lui. 

Avea degetul crispat pe trăgaci şi adresa cerului o rugăciune 
mută când cei aflaţi în Cadillac au deschis focul. Geamurile săriră 
în toate părţile în timp ce gloantele ciuruiau caroseria şi motorul 


69 


Chevrolet-ului, revenind apoi la înălţimea geamului de la 
portieră. Hannon simţi un glonţ lovindu-l în coapsă, altul 
intrându-i în coate, şi pierdu controlul maşinii. 

Chevrolet-ul devie violent, se hurducă pe marginea drumului, 
apoi făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade înainte de a 
încremeni într-un nor de praf. 

Cadillac-ul îşi continuă drumul trăgând ultimele gloanţe. 

Hannon o auzi pe Evangelina urlând lângă el. Apoi totul fu 
acoperit de zgomotul furios al motorului ambalat şi de cel al 
cauciucurilor care patinau pe pământul pietros. 

Cu toată durerea cumplită pe care o simţea, Hannon ştia 
precis ce se petrece în jurul lui. Simţea sângele picurându-i pe 
coapse, în partea de jos a pieptului şi pe şold. 

Picioarele i se păreau complet blocate şi îşi dădu seama că şi 
braţul drept era la fel. Fusese rănit şi la cap şi sângele îi curgea 
în ochi. 

Evangelina căzuse peste el în momentul în care maşina 
părăsise drumul. Capul i se odihnea acum pe genunchii lui 
Hannon în timp ce umărul îi imobiliza braţul. Fostul poliţist îşi 
dădu imediat seama că fata era moartă. Glonţul care o nimerise 
în frunte nu-i lăsase decât o gaură mică, abia vizibilă, dar la 
ieşire îi smulsese aproape jumătate din baza craniului. 

Evangelina murise. In ciuda durerilor, Hannon simţi cum îl 
copleşeşte o culpabilitate cumplita. li promisese lui Dolland ca o 
va proteja pe această femeie iar el o dusese pur şi simplu la 
moarte. De parcă i-ar fi tras chiar el un glonţ în cap. 

Hannon încercă să-şi elibereze braţul fără să o împingă pe 
fată. 

Incercá să ridice capul tinerei femei şi văzu ca sângele care îi 
curgea pe genunchi provenea de la rana oribila pe care o avea 
sub maxilar. 

Se întoarse să apuce mânerul portierei şi în momentul acela 
apăru în spatele maşinii o umbra îndesată, un om care se 
interpunea între soare şi el. 

Evident! Veniseră să se asigure că treaba se făcuse cum 
trebuie. 

Incercá să-şi scoată revolverul încurcat în hainele însângerate 
ale Evangelinei, dar nu reuşi decât să schiteze gestul. 

In spatele geamului distrus, Hannon abia a avut timp să 
recunoască un Uzi. Pistolul-mitralieră trase o rafală scurtă. 

Hannon, fostul curcan experimentat, vechiul dur din Brigada 
Omucideri, avu senzaţia că întreg corpul i se disociază într-o 


70 


infinitate de particule de carne. Un fel de gong rásuná surd 
deasupra lui şi se prábusi în beznă. 


71 


XVIII 


Când văzu girofarurile luminánd drumul departe în faţa lui. 
Rob Dolland încetini lăsând celelalte vehicule să-l depăşească. 
Intenţia lui era să găsească un loc discret unde să tragă maşina 
pe care o închiriase în locul celei pe care o luase de la Evangelina 
şi care era prea bătătoare la ochi. 

Imediat ce auzise ştirile de la radio schimbase direcţia. 
Crainicul vorbise de o reglare de conturi şi mentionase numele 
lui John Hannon. Cealaltă victimă era o femeie tânără 
neidentificată. 

Imediat i se zbârlise părul în cap. 

Justiţiarul îşi opri maşina nu departe de locul accidentului. De 
unde se afla putea să vadă o ambulanţă cu uşa din spate 
ridicată. Maşinile oficiale ale poliţiei şi alte vehicule fără 
însemnele curcanilor se opriseră pe marginea drumului iar câţiva 
bărbaţi în uniforma se uitau la doi brancardieri care duceau o 
targa acoperită cu un cearceaf alb. 

| se păru că inima i se opreşte în loc. Sângele îi pocănea în 
urechi. Dincolo de ambulanţă, de-a curmezişul acostamentului se 
afla un Chevrolet şi Dolland zărea una din părţile laterale ciuruita 
de gloanţe. 

Un agent pe motocicletă se apropie de el, ridicând mâna 
pentru a-l împiedica să înainteze mai mult. 

— Nu puteţi rămâne aici, domnule. Circulati! 

Dolland îi arătă rapid actele false pe care le vâri la loc în 
buzunar explicând: 

— La Mancha, de la Departamentul de Justiţie. Cine face 
ancheta? 

Polițistul păru stingherit şi declară pe un ton de scuză: 

— Inspectorul Wilson. Îl găsiţi acolo, adáugá el indicând micul 
grup de oficiali de lângă ambulanţă. 

Dolland îi urmări gestul şi văzu un bărbat în costum gri oprit 
ceva mai la o parte faţă de colegii lui, examinând Chevrolet-ul. 
Numele de Wilson nu-i era necunoscut. Polițistul întoarse capul la 
apropierea lui şi se încruntă. 

— Vă pot fi de folos cu ceva? 

Dolland îi arătă actele false şi repetă încă o dată: 

— La Mancha. Departamentul de Justiţie. 

Wilson se prezentă cu răceală. 


72 


— Bob Wilson de la Politia din Miami. Aveti un interes deosebit 
în această poveste? 

— Am auzit ştirile la radio şi numele colegului dumitale. 

— Ati rămas cam în urmă, zise Wilson cu o voce total 
degajată. Hannon demisionase de multă vreme. 

— Dar continua să lucreze. 

— Doar ca detectiv particular. 

— Aţi identificat fata? întrebă Dolland. 

Wilson dădu ostenit din cap. 

— O latino-americană. Cubaneză probabil. Foarte tânără. Era 
înarmată dar nu avea acte la ea. Facem verificarea obişnuită. 

— Ar trebui să aruncaţi o privire la Biroul federal, îi zise 
Dolland. 

Inspectorul ridică din sprâncene mirat. 

— Serios! Ce era? Un informator? 

Dolland dădu din umeri. 

— Doar n-am să vă spun eu. 

— Dar vă interesează? 

— Mă interesez de o mulţime de lucruri, răspunse evaziv 
Dolland. De nişte furturi de camioane şi de arme, de exemplu, şi 
de un anumit Jose 99. 

Wilson tresări când auzi numele. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă ingenuu Dolland. 

— Am auzit de el. 

— L-aţi localizat? 

Wilson făcu o strâmbătură scârbită. 

— Cred că glumiţi... FBl-ul afirmă că are legături cu ambasada 
cubaneză. Ar fi în relaţii cu ataşatul cultural. Dar deocamdată 
nimeni n-a reuşit să pună mâna pe el. 

— Credeţi că există o legătură între el şi acest masacru? 

Intrebá iar Dolland cu un ton detaşat. 

— E prea devreme ca să se poată face o astfel de afirmaţie, 
răspunse inspectorul care aruncă apoi o privire spre ambulanţă 
înainte de a continua. S-ar zice că John era pe o pistă serioasă. 

— Într-adevăr, aşa s-ar zice, murmurá Justitiarul. 

Deodată Wilson îl privi bănuitor şi ezită înainte de a-l întreba 
cu glas scăzut: 

— Vă aflaţi aici pentru a vă ocupa de acest caz? 

— E încă prea devreme, îi răspunse Dolland. 

— Inteleg... Nu mi-ar plăcea să fiu îndepărtat de la acest caz. E 
ceva personal la mijloc... 

Dolland era sigur de sinceritatea lui. Preferă să schimbe 


73 


subiectul si zise: 

— Dacă as fi în locul dumitale, m-aş duce sá arunc o privire în 
grădina lui Tommy Drake. 

— Ai întârziat, bătrâne. De noaptea trecută Tommy Drake 
aparţine istoriei. 

— Vreau să spun că avea multi prieteni, zise Dolland. Unii 
dintre ei se interesau foarte insistent de ocupaţia lui Hannon. 

— Am aflat de încercarea de asasinare ratată, organizată de 
Johnny Stompanato, îi răspunse scurt Wilson. 

— II cunoşti pe un anume Raoul Ornelas, activist cubanez? 

— Toată lumea îl cunoaşte pe Ornelas. E şeful grupării Alfa 7. 

— Şi Alfa 7 are nevoie de arme. Poate că Hannon adulmeca 
prea de aproape rahatul. Cel al Onorabilei Societăţi, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. 

— Ce legătură ar avea Mafia cu activităţile cubaneze? 

— Sacco şi refugiații merg de la o vreme mână în mână. Ştii la 
fel de bine ca şi mine. 

— Fie, admise polițistul. Dar nu văd de ce Sacco ar vrea să-şi 
procure arme. 

— Poate pentru a face un bine cuiva. 

— Aşa? Mă întreb dacă Sacco ştie cumva care îi sunt prietenii 
în momentul de faţă. 

Dolland schiţă un zâmbet. 

— Poate că ar trebui să-i identificám noi în locul lui. 

— E posibil, răspunse interlocutorul. Cum dau de dumneata? 

— Am să te sun eu mâine. Dacă descopăr ceva interesant te 
anunţ imediat. 

— Ti-as fi foarte recunoscător. 

Dar tonul lui Wilson trăda sentimente mai puţin afabile decât 
cuvintele pe care le pronuntase. Era cât se poate de limpede că 
vedea în La Mancha un rival teleghidat de la Washington ca să-i 
ia locul mai mult sau mai puţin în această anchetă. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna cu gravitate, aşa cum se 
face la înmormântarea unui prieten comun, şi Dolland se întoarse 
la maşina lui, simțind tot timpul în spate privirea insistentá a lui 
Wilson. 

Dolland demară rapid, dus pe gânduri. 

Cine îl omorâse pe John Hannon? Cine ordonase moartea lui şi 
cu aceeaşi ocazie cea a micii soldada? 

Trebuia să găsească cât mai repede un răspuns. 

Apoi se gândi la Toro. 

Evenimentele se accelerau. 


74 


XIX 


Dolland părăsi Ocean Drive şi trase maşina într-o piaţa mica 
de unde puteai să te bucuri de o vedere panoramică spre 
Oceanul Pacific. Dincolo de malul de nisip, apa era deja 
întunecată, impresionantă în imensitatea ei. In oglinda 
retrovizoare Dolland vedea asfinţitul soarelui care colora cerut în 
roz şi mov şi îşi proiecta ultimele raze pe maşinile care treceau 
pe drum. 

Aprinse o ţigară şi se uită la ceas. Pe scaunul de lângă el se 
afla un Ingram Mark-10 încărcat şi gata să fie folosit. 

Justiţiarul îşi aprinsese a doua ţigară când Cadillac-ul părăsi 
uşor valul circulaţiei pentru a se angaja pe varianta ce ducea la 
piaţa aceea mică. Farurile maşinii luminară câteva secunde în 
oglinda retrovizoare a lui Dolland, care îşi întoarse privirea spre 
oglinda laterală. Strivi chiştocul în scrumieră, apoi luă arma şi şi- 
o puse pe genunchi în timp ce observa Cadillac-ul care se oprea 
în apropiere. Ináuntru se aflau patru bărbaţi. 

Vehiculul era un model vechi, un fel de vestigiu ivit din trecut 
şi, într-un fel, se asorta cu cei care îl ocupau. Tipii erau ei înşişi 
nişte anacronisme vii, nişte oameni care  refuzaseră 
compromisurile necesare adaptării la timpurile noi. Ca şi 
samuraii, îşi consacraseră viaţa onoarei şi loialității, virtuţi care 
nu prea mai erau la modă. 

Şi totuşi continuau să se bată şi Dolland îi admira în sinea lui. 

Portiera din spate a Cadillac-ului se deschise şi unul din 
bărbaţi acoperi cu mâna plafoniera în timp ce Toro cobora. 

Cubanezul se aşeză încet lângă Dolland şi închise portiera în 
urma lui. 

— L-am găsit pe primul locotenent al lui Raoul, îl anunţă Toro 
fără altă introducere. A vorbit. Te mai interesează Jose 99? 

Dolland dădu cu vioiciune din cap: 

— Mai mult ca niciodată. 

— Jose 99 e Raoul Ornelas, unul şi acelaşi om. 

Justiţiarul bănuia acest lucru. Nu aştepta decât o confirmare. 

Anumite piese importante ale jocului de puzzle îşi găsiră 
imediat locul. Dolland îşi amintea cuvintele lui Wilson: „FBI-ul 
spune că are legături cu ambasada cubaneză. Ar fi în relaţii cu 
ataşatul cultural”. 

— OK. Corespunde. 


75 


Cubanezul se încruntă. 

— Nu te surprinde? 

— Să zicem că încep să văd limpede. 

li explică pe scurt lui Toro ce-i spusese Wilson şi cubanezul se 
întunecă treptat la faţă. Când Justiţiarul termină de vorbit, 
interlocutorul lui avea un aer vădit dezgustat. 

— Cred că e o trădare mai rea decât oricare alta, zise el 
scârbit. 

Rămase câteva clipe fără să spună o vorbă, contemplă 
oceanul din faţa lui şi luna care se ridica încet pe cerul întunecat. 
Când vorbi, vocea lui nu mai era decât un murmur: 

— Ataşatul cultural despre care vorbeai... e Jorge Ybarra... şef 
de secţie în DGI. 

Dolland se închise în gândurile lui. 

DGI, bineînţeles, serviciul secret al lui Castro. 

Deodată totul devenea limpede. 

Clar... 

Toro continuă: A 

— De săptămâni întregi acest pensejo recrutează ucigasi. În 
special marielitas. In mod oficial ei sunt angajaţi în rândurile 
grupării Alfa 7, dar au o misiune specială. La început am crezut 
că Raoul era singurul instigator. Acum văd că lucrează pentru un 
client. 

— Care e combinaţia, Toro? 

— Key Biscayne... Un camion cu explozibil care să arunce în 
aer unicul drum de acces. Apoi alte trei-patru camioane cu 
marielitas înarmaţi până în dinţi. Totul foarte devreme în zori ca 
să surprindă populaţia locală în timp ce încă doarme. 

Nu a fost nevoie să spună mai mult. Dolland îşi imagina cu 
uşurinţă baia de sânge din mica insulă. 

— Când e prevăzut totul? se interesă el. 

— Mâine dimineaţă în zori. În principiu. 

— Asta înseamnă că avem puţin timp şi o grămadă de lucruri 
de făcut... 

Toro se întoarse să-şi privească tovarăşul. 

— Oamenii mei se ocupă de Raoul, zise el. Cred că peste 
foarte puţin timp îl vom avea în mână. 

Dolland dădu din cap. 

— Bine, ţi-l las. Eu am câteva vizite de făcut. Ar trebui să ne 
potrivim ceasurile. 

Mai petrecură câteva minute împreună pentru a pune la punct 
detaliile viitoarei bătălii şi când se despărţiră se făcuse noapte 


76 


de-a binelea. Dar noaptea din sufletele lor era cu mult mai 
întunecată. 


77 


XX 


Operatiunea prevázutá la Key Biscayne semána cu un cosmar 
de dement. Totusi Dolland, fiind si el un tactician, trebuia sá 
admitá ca planul era remarcabil de bine pus la punct si perfect 
realizabil de la un capát páná la celálalt. 

Era cât se poate de evident că planul însemna o sinucidere 
pentru trupele însărcinate cu realizarea lui. Dar cei care îl 
concepuseră căutau fără îndoială să fie cât mai multe victime cu 
putinţă. 

lar dacă soldaţii lui Ornelas mureau la Key Biscayne, asta nu 
însemna că nu aveau timp să provoace moarte, teroare şi sânge 
în rândurile populaţiei locale. 

Da, planul era aproape perfect. 

Dolland nu întârzie asupra motivelor care îl susțineau. Până la 
urmă avea prea puţină importanţa dacă Ornelas era un 
oportunist gata să se vândă oricui, un anticastrist fanatic vrând 
să lovească orbeşte pe Castro şi guvernul american, sau un 
renegat care lucra mână în mână cu agenţii cubanezi. Oricare ar 
fi fost natura mobilurilor, planul lui diabolic s-ar fi terminat cu un 
masacru. 

Ornelas recrutase ca oameni de trupă cei mai răi criminali, 
rebutul exilatilor şi deşeurile Mafiei. 

lar DGl-ul, apoi KGB-ul vor profita de două ori de pe urma 
acestui holocaust. Mai întâi haosul şi violenţa săvârşite pe 
pământul american vor da o lovitură răsunătoare reputației 
internaţionale a Statelor Unite. 

Dar era ceva şi mai rău. 

Admiţând că Ornelas apărea ca răspunzător de această 
operaţiune, că ar fi arestat şi apoi judecat, tot blamul ar fi căzut 
asupra mediului de exilați cubanezi, nu asupra comuniştilor care 
telecomandaseră acţiunea. Şi militantii anticastrişti, nevinovaţi, 
ar fi avut nevoie de ani de zile pentru a regăsi un dram de 
credibilitate în rândul populaţiei locale. Fără a mai vorbi de cei 
închişi, judecaţi, condamnaţi... 

Dar Rob Dolland nu se ocupa deocamdată de incidentele 
politice ale acestui plan machiavelic. In mintea lui erau prezenţi 
sutele de nevinovaţi care aveau să moara în mod inevitabil dacă 
nu găsea mijlocul de a scurtcircuita operaţiunea mai înainte chiar 
ca ea să înceapă. 


78 


Si mai era ceva. Teroriştii îşi aleseseră cu grijă tinta în funcţie 
de caracterul geografic şi economic. 

Insula Key Biscayne număra peste şase mii trei sute de 
locuitori. Majoritatea americani bogaţi care se instalaseră în acel 
mic paradis, după ce preşedintele Statelor Unite le dăduse 
exemplu construindu-şi acolo o reşedinţa de iarnă. 

Key Biscayne nu era legată de peninsula Florida decât de un 
singur drum. Dacă oamenii lui Ornelas îl aruncau în aer aşa cum 
îi spusese Toro, insula avea să rămână izolată vreme de câteva 
ore. Poate chiar o zi întreagă. Intáririle şi ajutorul dat populaţiei 
locale nu puteau să sosească decât cu elicopterul iar poliţia, 
debarcând pe insulă, ar fi trebuit să se bată cu teroriştii care ar fi 
stăpânit deja terenul. 

O poziţie excelentă pentru atacanţi. Singura soluţie posibilă 
era împiedicarea convoiului să plece spre obiectiv. 

Deocamdată Justitiarul nu avea încă informaţii despre inamic. 
Nu-i cunoştea numărul exact, puterea de foc, amplasamentul de 
plecare. Informaţii esenţiale dacă voia să lovească corect şi la 
momentul potrivit. 

Totuşi condiţiile geografice ale insulei, care constituiau un atu 
pentru terorişti, puteau să fie şi în favoarea lui Dolland. Pentru că 
se serveau de camioane ca să-şi transporte oamenii şi 
materialul, teroriştii erau obligaţi să folosească singurul drum 
care ducea la mica insula: cel care lega toate insulele până la 
Key Biscayne. Era deci suficient să studieze cu atenţie toate 
drumurile de acces spre această cale începând de la Miami. La 
prima vedere nu erau decât vreo şase... 

Şi mai departe? 

Chiar cu ajutorul lui Grimaldi şi al oamenilor lui Toro, tot nu ar 
fi putut să acopere toate căile de acces în mod eficace. Mai ales 
că trebuiau blocate drumurile fără să se atragă atenţia poliţiei, 
dar cu o putere de tir suficientă ca să poată fi descurajate 
camioanele lui Ornelas. Descurajate era de altfel un eufemism. In 
realitate trebuiau distruse şi ocupanţii lor exterminați. 

Rob Dolland avea nevoie de întăriri, şi încă repede, dar... 

Deodată îi veni o idee. 

Ştia unde va găsi ajutorul de care avea nevoie. 

Pentru asta era nevoie să-şi mai schimbe încă o dată 
identitatea pentru a se infiltra încetişor în tabăra duşmană. Dacă 
totul funcţiona aşa cum avea el de gând, n-ar mai fi trebuit după 
aceea decât să aştepte pentru a asista la focul de artificii final. 

Simplu şi eficace. 


79 


Numai cá cel mai mic pas gresit, cel mai mic cuvánt deplasat 
i-ar fi putut fi fatale. 

Atunci... totul ar fi fost şi mai simplu. Justitiarul ar fi murit 
împreună cu prietenii lui, lăsându-i pe canibali să devoreze 
plăcinta. 

Dar înfrângerea era o alternativă inacceptabilă. 


80 


XXI 


Philip Sacco, în noaptea care urmase vizitei lui Omega, nu mai 
avu coşmarul obişnuit. Ca să ai coşmaruri trebuie sá dormi. lar 
capo mafioso care îmbătrânea nu mai era în stare să-şi găsească 
somnul. Pentru prima dată în viaţă se întreba cu îngrijorare dacă 
îşi controla bine imperiul. 

O îndoială oribilă, angoasantă. 

După douăzeci şi patru de ore de căutări şi reflecţii, Sacco nu 
avea nici acum vreo idee despre identitatea asasinilor lui Tommy 
Drake. Omega dădea încă târcoale pe acolo, şi Sacco sunase 
zadarnic la New York, Chicago sau pe Coasta de Vest. Nimeni nu 
putuse să-i spună ceva precis despre acest misterios As Negru. | 
se ascundea adevărul. In spatele lui se urzea o trădare. 

Şi mai rău. Prin Miami circulau zvonuri sinistre. 

Zvonuri despre jokeri... zvonuri despre întoarcerea acelei 
lepădături de Rob Dolland. 

Ca toţi prietenii lui mafioţi, Phil Sacco fusese ferm convins că 
Marea Puşlama crăpase într-o după-amiază ploioasă, în Central 
Park din New York. 

Curcănimea pusese la cale o lovitură de-a dreptul tácánitá. Se 
servise de acel Gunoi ca de o armă secretă. 

Ticălosul comitea totuşi o greşeală grosolană întorcându-se 
direct la Miami, pentru că el, Sacco, îl va face să plătească cu 
sânge! 

Bineînţeles, cu condiţia ca Dolland să fie răspunzător de 
furtuna care se abătuse asupra Floridei. 

Dacă nu... 

Soneria telefonului îi întrerupse firul gândurilor. Sacco nu se 
mişcă lăsându-l pe Solly să răspundă. 

Un telefon primit la o asemenea oră târzie din noapte nu era 
un semn bun. Incă o veste proastă, sau poate că unul din 
oamenii lui descoperise urma asasinilor lui Tommy Drake. 

După un moment destul de lung, garda personala bătu încet la 
uşa şi intra imediat, cu un aer stingherit. 

— E Omega, şefule, zise el cu un ton de scuză. Vrea să vă 
vorbească. 

Cusamano se retrase. Sacco luă telefonul de pe noptiera şi 
aşteptă ca celalalt aparat din birou să fie închis. 

— Alo? 


81 


Vocea Asului Negru ajunse pana la el rece ca moartea. 

— Încântat sá te aud, Phil. 

— Mda? 

Omega ráse gálgáitor. 

— Má temeam sá nu fie prea tárziu. 

— Prea târziu pentru ce? întrebă Sacco fără să-şi ascundă 
iritarea. 

— Prea târziu pentru a-ți spune adio. 

— lar eu îţi spun că e prea târziu ca să ascult tâmpenii! se 
răsti mafioso. 

— Tommy Drake te tráda, reluă Asul Negru. /ncerca să arunce 
vina pe tine. 

— Complet idiot! 

— Ştii că se înhăitase cu cubanezii. Phil? Şi ştii care era ultimul 
lor plan? 

— Bineînţeles, mormăi Sacco. Ce întrebare... 

— Atunci înseamnă că eşti la curent cu atacul de la Key 
Biscayne? 

Sacco tăcu buimăcit. 

— E o poveste ticnitá, Phil. Se pare că omul tău s-a aliat cu 
cubanezii făcându-i să creadă că tu te afli în spatele operațiunii. 
Astfel încât, în caz de panică, toate pistele duc spre tine. Pricepi? 

Mâna lui Sacco era aşa de rău crispată pe receptor încât 
încheietura îi devenise albă. 

— Nu... nu înţeleg ce vrei să spui. Omega. 

Omega-Dolland îi dădu atunci amănunte precise. După ce 
termină îi sugeră un mijloc de a-şi salva pielea şi onoarea. 

— Cu condiția sá actionezi repede, adăugă el. Crezi că te vei 
descurca, Phil? i 

Sacco îşi înăbuşi un mârâit de furie neputincioasă. Il ura pe 
acest Omega, care îl împuşca cu informaţii oribile de la celălalt 
capăt al firului, dar şi mai mult îl ura pe căcănarul ăla de Tommy 
Drake, care îl băgase într-o astfel de situaţie. 

— Da. Mă voi descurca, mormăi el cu o voce pe care se 
străduia s-o facă cât mai fermă. 

— Ji-o doresc. Sá nu uiţi că toată lumea contează pe tine. Să 
nu te laşi dus, Phil... 

Sacco se încordă tot. Foarte conştient de reversul medaliei. 
Dacă rata operaţiunea, vulturii se vor repezi ca să-şi împartă 
fieful lui. Asta era legea junglei şi el o alesese... 

— Spune celorlalţi că mă voi ocupa, mormăi el. 

Omega închise fără să mai adauge ceva şi Sacco formă 


82 


imediat un numár. 
Sacco îşi aduna trupele. 


lar timpul era atât de scurt! 
* 


* x 


Inspectorul Wilson îşi goli ceasca de cafea si o împinse cu un 
gest nervos pe biroul încărcat cu hârtii. Se asezá bine în fotoliu si 
îşi întinse picioarele, refuzând să se uite la ceasul de pe perete 
care arăta o oră târzie. i 

Dosarul Hannon era larg deschis în faţa lui. Incepea să-l 
cunoască pe de rost, dar asta nu însemna nici un progres. 

Wilson ştia exact cum murise John Hannon. Restul rămânea 
confuz ín mintea lui. 

Bineînțeles că explorase pista sugerată de La Mancha ca să 
descopere identitatea fetei, moartă si ea în cursul atentatului. Si 
ceea ce descoperise trezise în mintea lui amintiri pe care le 
crezuse uitate pentru totdeauna. Apoi FBl-ul îi confirmase că Rob 
Dolland trăia. 

O sonerie îl aduse la realitate. 

Inspectorul Wilson, zise el ca un automat ridicând receptorul. 

— Lucrezi până foarte târziu, inspectore. 

Wilson recunoscu imediat vocea lui Frank La Mancha şi 
răspunse destul de tăios: 

— Am o grămadă de treburi... 

— Bănuiesc. Ştii că ne aflăm doar la câteva ceasuri de finalul 
finalurilor? 

— Serios? 

— Pot să pun prinsoare pe ce vrei. Sacco şi Ornelas îşi vor 
trage o ciocăneală. Imi închipui că nu vrei să ratezi spectacolul? 

Wilson puse repede mâna pe un creion. 

— Unde şi când? întrebă el. 

— Nu te ambala, îi răspunse liniştit La Mancha. Trebuie ca cele 
două armate să-şi ocupe poziţiile. 

Departe de a-l linişti pe Wilson, această remarcă îl scoase din 
sărite. 

— Doar nu vrei să stau aici cu mâinile încrucişate! 

— Iti promit că nu vei pierde nimic. Nu-ţi cer decât puțină 
răbdare. 

— Şi morga din Miami să se umple de cadavre? Nu cred că pot 
să-mi ofer acest lux! 

— Atunci cu atât mai rău. La revedere, îi zise La Mancha 
suspinând. 


83 


— Hei! Nu închide! Te ascult... 

Vocea lui La Mancha deveni bănuitoare. 

— Nu pot să-ţi spun nimic precis. Poţi avea încredere în mine? 

— Îmi ceri cam mult, zise Wilson. Îmi place să ştiu unde pun 
piciorul înainte de a pási. 

— Da, asa e jocul, zise La Mancha, apoi fi dádu inspectorului 
câteva indicaţii preţioase. 

Şi brusc totul se lumină... 

La Mancha se pregătea să închidă când Wilson izbucni: 

— Hei, Dolland! 

Avu impresia că simte o uşoară ezitare la capătul celălalt al 
firului, apoi auzi din nou vocea: 

— Numele meu este La Mancha. Eşti obosit, inspectore? 

— Oh... OK, bâigui Wilson care se simţi deodată stupid şi 
ridicol. Ascultă... ăăă... mulţumesc pentru informaţie. 

— Pentru puțin. Să nu întârzii. 

Wilson formă şi el în viteză un număr de telefon. 

La fel ca Philip Sacco, inspectorul de poliţie îşi aduna şi el 
trupele. 


84 


XXII 


Şoferul lui Toro opri vechiul Cadillac. 

Abia se crăpa de ziuă. Dar primele luciri ale zorilor nu luminau 
încă acel cartier din nordul oraşului Miami. Numai oceanul 
căpătase un ton cenuşiu, care se întindea progresiv peste plajă, 
apoi peste hotelurile de pe mal. 

Casa lui Ornelas era o vilă somptuoasă situata într-un cartier 
rezidenţial din nordul oraşului. Toro îşi zicea ca Raoul nu numai 
ca trădase cauza poporului său, dar îşi părăsise şi semenii 
instalându-se în altă parte, într-un cartier unde nu putea să 
ajungă nici un cubanez. Da, Ornelas era un trădător în sensul cel 
mai cumplit al cuvântului. 

Dar în dimineaţa aceea El Toro îi va explica cât de mult 
greşise. 

Proprietatea nu semăna prin nimic cu o fortăreață. Era 
înconjurată de un zid decorativ înalt de un metru şi jumătate, iar 
clădirea se afla la capătul unei peluze plantata cu copaci. 

In câteva secunde, Toro şi oamenii lui abandonaseră maşina şi 
escaladau fără dificultate zidul de incintă. Apoi se grupară în 
umbră ca să asculte ultimele instrucţiuni ale şefului lor. 

Toro nu avea decât foarte puţini oameni. Trebuia deci să aibă 
toate şansele de partea sa. Inadins hotărâse să lovească în 
primele ceasuri ale dimineţii. După o noapte petrecută în 
picioare, în momentul acela vigilenta santinelelor este foarte 
slabă. 

Oamenii de pază ai lui Raoul Ornelas se aflau lângă vilă şi 
motáiau. 

Toro si oamenii lui traversará în viteză peluza. Emiliano lichidă 
prima santinelă cu o lovitură de pumnal în coaste. 

Toro se ocupă chiar el de a doua. li trecu în jurul gâtului o 
coardă de pian în timp ce tipul fuma liniştit, cu privirea pierdută 
în direcţia oceanului. Firul de metal tăie adânc carnea moale, 
eliberând un mic gheizer de sânge cald şi omul muri în câteva 
secunde. 

Cei şase oameni dădură ocol casei fără să mai întâlnească alta 
rezistenţa. 

Descoperiră repede uşa din spate. 

Inarmat cu un pistol-mitralieră Uzi, Juanito intra primul, ceilalţi 
urmându-l de aproape. In bucătărie dădură peste alţi trei 


85 


pistoleros, ocupati să-şi ia micul dejun înainte de a-şi schimba 
colegii de afară. 

Urmă o rafală brutală şi camera se transformă în haos. Toro 
abia avu timp să-l recunoască pe unul din oamenii lui care îl 
trădase pentru a intra în rândurile susținătorilor lui Ornelas. 

Cei trei pistoleros erau înarmaţi şi toţi trei îşi apucaseră 
puşcoacele cu o rapiditate profesională. Arma lui Juanito mitralie 
încăperea din lung în lat cu o ploaie de proiectile care intrară 
adânc în corpurile apărătorilor casei, transformându-i în cadavre. 

Se repeziră afară din bucătărie, ştiind că nu mai puteau conta 
pe efectul surpriză. Pătrunseră într-un salon luxos, cu mobile din 
lemn masiv, la capătul căruia se vedea o scară. 

Aproape imediat se auzi clănţănitul unei arme pe treptele de 
sus. Cei şase oameni se împrăştiară prin salon adăpostindu-se 
după mobile. Unul din tovarăşii lui Toro reactionase ceva mai 
târziu şi al doilea glonţ al trăgătorului ascuns îl nimerise în plin, 
lăsându-l lat pe mochetă. 

Toro ridică arma si trase chiar în momentul când pistolul- 
mitralieră a lui Juanito trăgea şi el o nouă rafală de proiectile. 

Crucificat de perete, trăgătorul vomă un val de sânge înainte 
de a se rostogoli pe trepte. 

Trecând peste cadavru, Toro şi oamenii lui se năpustiră spre 
scară, urcând cu prudenţă, pândind primejdia. Dar un nou tir de 
baraj căzu peste ei din capătul de sus al scării. 

Juanito primi un glonţ între ochi şi, un al doilea sub mărul lui 
Adam, dar degetul lui crispat într-un ultim spasm pe trăgaciul 
armei eliberă o rafală care îl tăie pur şi simplu în două pe inamic. 

Dintr-un singur elan, cei patru supraviețuitori ajunseră la etaj 
şi vizitară pe rând camerele. La ultima Toro făcu un semn, se 
dădu un metru înapoi şi sparse uşa cu o lovitură de picior. Apoi 
se trase într-o parte aşteptându-se la o ploaie de gloanţe. 

Camera era goala. Patul răvăşit şi hainele împrăştiate pe jos 
indicau totuşi cu claritate că Ornelas se aflase acolo cu câteva 
minute mai înainte. Torc scotoci camera şi ieşi pe balconul care 
dădea spre piscina. 

Nimic. _ 

Mut de uimire. Isi îndreptă privirea spre marele dulap de haine 
cu uşi culisante. Ridică ţeava armei şi trase trei gloanţe în uşile 
dulapului. 

In dulap răsună imediat un strigăt înăbuşit si Toro deschise 
uşile cu un gest furios. 

Trădătorul stătea ghemuit lamentabil, ascuns în spatele unui 


86 


sir de costume luxoase. 

Luptătorul pentru libertate îl apucă de păr si îl trase cu 
brutalitate în mijlocul camerei. Raoul stătea ghemuit şi gemea 
protejându-şi faţa cu braţul. Toro se strâmbă dezgustat. 

— Ce ascundeai în spatele costumelor, Raoul? Spaima sau 
murdăria ta? _ 

Ornelas era alb ca varul. Intelesese că ora încheierii socotelilor 
definitive sunase în mod irevocabil. 


87 


XXIII 


Don Philip Sacco ar fi vrut să-şi aprindă trabucul dar era prea 
nervos şi se temea să nu i se observe tremurul mâinilor. Să nu le 
arate niciodată trupelor că e neliniştit, mai ales în clipele 
dinaintea bătăliei! 

Cu el erau şase în Rolls. Doi lângă el pe bancheta din spate, 
doi pe strapontine şi doi în faţă. Toţi erau înarmaţi până în dinţi şi 
se vedeau după privirea lor că mirosul sângelui li se urcase deja 
la cap. 

Soldaţii ăştia erau nişte băieţi curajoşi. Cam tineri, poate, dar 
în ultima vreme media de vârstă era în scădere în rândul 
pistolarilor. Sacco trebuia să se mulţumească cu această stare 
de lucruri. 

De o parte şi de alta a Rolls-ului erau garate două Lincoln-uri 
Continental. În fiecare dintre ele se aflau tot câte şase oameni, în 
total optsprezece trăgători. Trecuse mai mult de o oră si 
jumătate de când toată lumea aştepta în acea parcare. Aşteptau 
ca maşina însărcinată cu recunoaşterea să-i anunţe că duşmanul 
se profila la orizont. 

Strategia stabilită era foarte simplă şi asta îl încânta pe Sacco. 
Ca să se ajungă la autostrada ce ducea la Key Biscayne existau 
trei drumuri, iar cubanezii, în camioanele lor furate, erau obligaţi 
să apuce pe unul din ele. Puteau să vină pe Dixie Highway, la 
sud-est, sau pe Brickell Avenue, sau pe Bay Shore Drive, la nord- 
est. Deci Sacco postase în mod judicios maşini pline cu trăgători 
acolo unde fiecare dintre aceste trei drumuri dădeau în 
autostradă. Ordonase oamenilor lui să anunţe Rolls-ul imediat ce 
duşmanul îşi făcea apariţia. 

El însuşi alesese pentru trupa lui de protecţie o poziţie situată 
la o distanţă egală faţă de cele trei puncte strategice, astfel încât 
să se poată avânta repede la atac, indiferent de unde ar fi venit 
primejdia. 

Un plan simplu. Acoperiseră tot teatrul operaţiunilor. 

Sacco nu pricepea prea bine ce combinaţie făcuse Tommy 
Drake cu afurisitii lui de cubanezi, dar deocamdată îl durea în cot 
de asta. Trebuia să-i aducă pe toţi pe drumul drept şi să încheie 
câteva socoteli. Asta era lucrul cel mai important. 

Şi de asemenea era timpul să-şi ridice prestigiul cam nesigur 
în ochii celor din Comissione. 


88 


Mai târziu, după ce va curáta terenul, va avea timp să vadă 
până unde se infiltraseră paraziţii pe teritoriul lui. Şi poate că 
atunci îşi va permite luxul să-i arate unui stupid As de Pică că 
bătrânul mai ştia să ţină în frâu o revolta... 

Un aparat de emisie-receptie hárái şi Sacco tresări fără să 
vrea. Smulse aparatul din mâinile şoferului şi îl duse la ureche. 

— Aici Digger. Mă auzi, sefule? 

Sacco recunoscu vocea celui care îi conducea pe cercetaşii 
postați pe Brickell Avenue. 

— Te ascult, se răsti el. Ce s-a întâmplat? 

— Patru camioane la orizont. Indesate cu cubanezi. 

— Încetineşte-le înaintarea cum poţi. Venim! 

— OK, şefule. 

Sacco intră imediat în contact cu celelalte două maşini ştiind 
că va avea nevoie de toate trupele lui. 

— Toată lumea se îndreaptă spre poziţia trei, răcni el. Poziţia 
Brickell! Înainte! 

Nu aşteptă răspunsurile. Şoferul lui demarase în trombă şi 
acceleraţia bruscă îl lipi pe Sacco de spătarul banchetei. Oamenii 
din jurul lui îşi verificau artileria. 

Isi scoase şi el revolverul. De ani de zile nu mai trăsese un foc 
de armă, dar cu siguranţă că nu-şi pierduse îndemânarea. 

Circulaţia era practic nulă pe Brickell Avenue când cele trei 
maşini - cu Rolls-ul în frunte - pătrunseră pe această arteră de 
circulaţie una după alta, îndreptându-se spre punctul de 
întâlnire. Lui Sacco nu-i fu deloc greu să repereze ţinta la peste 
două sute de metri în faţa lui. 

Contactul fusese stabilit. 

Cadillac-ul lui Digger se afla de-a curmezişul drumului şi 
oamenii ghemuiti în spatele lui trăgeau deja în direcţia unui 
camion oprit. Unul din oamenii lui Sacco zăcea pe asfalt, inert, 
într-o baltă de sânge vâscos care se scurgea încet spre marginea 
şoselei. 

Trei camioane se opriseră în mijlocul şoselei şi cubanezii care 
săriseră jos se desfăşuraseră în linie de atac. Un al patrulea 
camion încercase să ocolească vehiculul Mafiei, dar fusese oprit 
brusc de trupa de intervenţie. Parbrizul pulverizat şi caroseria 
ciuruită de gloanţe indicau cât se poate de clar violenţa 
înfruntării. 

Rolls-ul şi celelalte două maşini care îl însoțeau frânară 
scrâşnind din toate cauciucurile. In ciuda tirului susţinut, Sacco, 
uitând o clipa de reumatism, sări afară şi alergă cu capul aplecat, 


89 


simtind o furie devoratoare în piept, până la vehiculul lui Digger 
şi făcu imediat cunoştinţă cu tirul infernal. Inamicul trăgea cu 
vreo douăzeci de arme automate. 

Digger se ridică alături de şeful lui, căutând un unghi bun de 
tras. Un glonţ îl pocni deodată, intrându-i în ochiul stâng şi 
ieşindu-i prin ceafă. 

Sacco reactioná imediat. Se ridică o fracțiune de secundă, îl 
reperá pe trágátorul care îl doborâse pe Digger şi ochi. Glontul îl 
săltă în sus pe cubanez care se cabra deasupra solului înainte de 
a se lipi de aripa celui mai apropiat camion. 

Inima bătrânului mafioso bătea cu putere. Mirosul prafului de 
puşcă îi umplea nările. 

Incă unul din oamenii lui se nărui lângă el, împuşcat mortal. 
Arma îi căzu cu un zgomot înăbuşit pe şosea. Putin mai încolo, 
Sacco îşi văzu şoferul prăbuşindu-se, cu gâtul literalmente tăiat 
de un glonţ enorm. 

Excitatia lui Sacco se schimbă în curând în frică. Oamenii lui 
pierdeau teren în faţa unui duşman mult mai puternic din punct 
de vedere numeric şi se întreba dacă va scăpa cu viaţă din 
această confruntare infernală. 

Nu-şi putuse imagina o asemenea desfăşurare de forţe 
duşmane, dar era mult prea târziu ca să mai poată da înapoi. 

Un cauciuc al Cadillac-ului făcu explozie, urmat de un altul, 
după care limuzina cea grea începu să se lase încet, obligându-l 
pe Sacco să se aplece şi mai mult pentru a evita linia tirului. 
Gloantele loveau ca grindina în caroseria maşinii. 

Cât timp va putea să reziste? 

Pe toţi dracii dracilor! Era o adevărată sminteală! 

li veni deodată ideea să bată în retragere, ca să se poată 
refugia în Rolls-ul lui blindat. Dar până acolo risca să fie doborât 
ca un iepure. Se văzu mort, lungit pe asfalt, sângerând, cu capul 
spart si matele împrăştiate. Gândul acesta îl revoltă. Se ridică pe 
jumătate, gata să strige un ordin de repliere generală, dar încă 
nu deschisese gura când o armă bubui asurzitor undeva în 
apropierea lui, acoperind un moment zgomotul tuturor celorlalte 
arme. 

Sacco văzu cu ochii lui cum marele proiectil izbi partea din 
spate a unui camion care făcu explozie cu o bubuiturá 
monstruoasă. Proiectând rămăşiţe de fierărie incandescentă în 
toate direcţiile. Spre cer tásnirá fum şi flăcări, iar corpuri 
îngrozitor de mutilate săriră în sus înainte de a cădea ca nişte 
mase informe. 


90 


Cadillac-ul se ridicá si Sacco se poticni, apoi cázu pe burtá cu 
nasul în táráná. Revolverul îi lunecase din mână. Dar capo nu 
avu timp să-l recupereze. Alte două explozii răsunară una după 
alta. Săriseră în aer încă două camioane. 

Cineva strigă foarte aproape de Sacco. Un urlet înfiorător, 
neomenesc, şi marele grangur din Miami avu nevoie de multe 


secunde ca să înţeleagă că acea voce isterică era a lui. 
* 


* x 


Elicopterul survola arhipelagul insulelor. Aşezat lângă 
Grimaldi. Rob Dolland examina autostrada care lega între ele 
pământurile acelea ieşite din apă. Tinea în mână un aparat de 
emisie-receptie. 

Elicopterul revenea spre peninsulă. Sub ei, oceanul de un 
albastru intens se întindea la infinit. 

Justițiarul era în ținută de luptă, gata să treacă la atac. 

Survolau o plajă lungă si pustie când aparatul hârâi: 

— Aici Digger. Mă auzi, sefule? 

— Te ascult. Ce se petrece? 

— Patru camioane la orizont. Indesate cu cubanezi. 

— Incetineste-le înaintarea cum poţi. Venim! 

— OK, sefule! 

Urmă o mică pauză, după care vocea lui Sacco se auzi din nou: 
__— Toată lumea se îndreaptă spre poziţia trei. Poziţia Brickell! 
Inainte! 

Dolland îi făcu cu ochiul lui Grimaldi, care dădu din cap 
schimbând direcţia spre Brickell Avenue, fără să părăsească linia 
malului. 

După câteva minute reperă micul convoi. În frunte Rolls-ul gri 
metalizat, urmat de două Lincoln-uri negre. In urma lor, destul de 
departe, dar deplasându-se cu mare rapiditate, alte două maşini 
se îndreptau spre aceeaşi ţintă. 

La prima vedere erau vreo patruzeci de trăgători, poate chiar 
mai multi, dacă ar fi fost înghesuiți ca sardelele în limuzinele lor 
mari. Justitiarul se întreba câţi cubanezi erau în cele trei 
camioane, al patrulea fiind probabil plin cu explozibili şi arme. 

Elicopterul se deplasă în picaj spre câmpul de bătălie unde 
Cadillac-ul negru blocase înaintarea celor patru camioane, 
împuşcăturile începuseră deja. Grimaldi vira pierzând altitudine 
pentru a-şi alege punctul de aterizare. După câteva clipe cobora 
la mai puţin de un metru şi jumătate deasupra acoperişului în 
terasă al unei spălătorii automate, la marginea străzii. 


91 


Justitiarul îşi dădu drumul prin sas. Îndoi picioarele când atinse 
betonul şi se îndreptă în fugă spre extremitatea acoperişului care 
dădea spre câmpul de bătălie, aflat la mai puţin de cincizeci de 
metri. 

Grimaldi luase imediat altitudine şi se îndepărta. 

Intáririle Mafiei ajunseseră la destinaţie când Dolland sosi la 
postul lui de observaţie. Trăgătorii săreau afară din marile lor 
cutii lucitoare si împuşcăturile îşi sporiră intensitatea de partea 
cubanezilor răspândiţi în jurul camioanelor lor. De acolo de unde 
se afla, Rob Dolland recunoscu silueta lui Phil Sacco, mişcându- 
se ca o marionetă printre gloanţe pentru a se refugia în spatele 
Cadillac-ului aşezat de-a latul drumului şi transformat deja în 
sită. 

Şi de o parte şi de cealaltă oamenii cădeau ca muştele. 
Dolland îşi stabili cel mai bun unghi de apropiere. Armele şi 
explozibilul cubanezilor se găseau probabil în ultimul camion 
care încheia convoiul. Era mai prudent şi totodată mai simplu 
pentru aruncarea în aer a autostrăzii Biscayne, după trecerea 
primelor trei camioane. 

Justiţiarul tinti cu lansatorul de grenade XM-18 şi îşi anunţă 
prezenţa trăgând o încărcătură explozivă în ultimul camion. 
Urmă aproape imediat o deflagratie fantastică care sfâşie cerul 
în timp ce solul începea să tremure. Geamurile caselor din 
preajmă se făcură tándári şi chiar câmpul de bătălie dădu 
impresia că este ridicat de la pământ. Oamenii se ridicau de jos 
cu greu, socati. 

Tirul armelor automate încetase dintr-odată şi Dolland profită 
de răgazul relativ ca să marcheze alte puncte. XM-18 trase două 
grenade incendiare şi una fumigenă, apoi încă două explozive în 
vehiculele care transportau trupe. Cele trei camioane săriră în 
aer într-o succesiune rapidă de flash-uri imense iar oamenii din 
ele se pomeniră împroşcaţi în sus. Supraviețuitorii, náuciti, se 
năpusteau orbeşte, încercând să se adăpostească de ploaia 
aceea infernală. 

Dolland expedie o nouă grenadă în Rolls-ul lui Sacco care luă 
foc aproape imediat şi aprinse un alt vehicul vecin. Pe câmpul de 
bătălie domnea acum haosul... Unii mai trăgeau orbeşte, dar 
nimeni nu era în stare să-l localizeze pe autorul acestui dezastru. 

Dolland le mai trimise câteva încărcături ucigaşe, apoi trase cu 
puşca de asalt asupra câtorva siluete care se mişcau cu 
greutate. După care se făcu tăcere. Flăcări gigantice continuau 
să mistuie ce mai rămăsese din camioane şi din maşinile Mafiei. 


92 


Minusculul receptor hárái si vocea binecunoscutá a lui Jack 
Grimaldi rásuná în urechea lui Dolland. Justitiarul îşi astupá 
cealaltá ureche cu mána ca sá audá vocea care venea din cer. 

— E timpul s-o stergem. Vine cavaleria. 

Dolland zámbi. Cavaleria putea sá viná... 

Incepea sá se audá urletele sirenelor. Bob Wilson si brigada lui 
de interventie veneau sá numere mortii. 

Le ura noroc! 

Justiţiarul mai avea o întâlnire urgentă. Trebuia să-l vadă pe 
Toro şi să trateze cu el înainte de a considera terminată misiunea 
la Miami. 

Elicopterul venea deja să-l ia, coborând ca o mare pasăre 
metalică. 


93 


XXIV 


Raoul Ornelas nu-şi mai făcea nici o iluzie în privinţa sanselor 
de supravieţuire. Era aşezat în partea din spate a vechiului 
Cadillac, flancat de un om, în timp ce Toro se aşezase lângă 
şofer. 

Nu fusese legat fedeleş şi putea să se mişte, dar soldado de 
lângă el ţinea pe genunchi un Browning 9 mm automat, 
prefăcându-se că se uită distrat pe fereastra. Ornelas ştia prea 
bine care va fi reacţia acestuia dacă va încerca să fuga. 

Se învârtiseră prin Miami mai mult de o oră. Şi în cele din 
urmă pătrunseseră în Lummus Park. Şoferul trăsese maşina într- 
o parcare rotundă la umbra unor copaci mari, chiar în faţa unui 
spaţiu pentru picnic, acum pustiu. 

Un decor cât se poate de paşnic. 

Toro îşi adusese acolo fostul camarad ca să-l ucidă. Cei puţin 
asta era convingerea lui Raoul. Nu exista altă explicaţie logică. 

Şi de aceea Ornelas considera că nu mai avea nimic de 
pierdut. De ce n-ar fi încercat ceva disperat? 

Şi dacă rata... Ei bine, cu atât mai rău... Asta fusese tot... 

Băieţii lui Toro îl scotociseră, dar în grabă, parcă de formă, şi 
bineînţeles că nu dăduseră peste pumnalul de care Raoul nu se 
despártea niciodată. Mánerul era camuflat în catarama de 
centură şi lama. Cu tăiş dublu, stătea într-un toc cusut direct pe 
centura din piele de crocodil. 

Ornelas se foi nervos, încrucişându-şi mâinile pe genunchi. 
Tipul de lângă el nu făcu nici o mişcare, dar Raoul surprinse 
privirea şoferului în oglinda retrovizoare. Işi duse încet mâna 
dreaptă la catarama de la centură şi o lăsă acolo. 

Dacă era rapid, dacă nu-şi pierduse îndemânarea, îi rămânea 
o şansă infimă... 

Inspiră profund, îşi retinu respiraţia si îşi încordă muşchii, 
rugând cerul ca cel aflat lângă el să nu-l simtă tremurând. Trecu 
o secunda... apoi încă una... 

Sângele îi pulsa în urechi asurzindu-l. Raoul se temea că îi va 
lipsi forţa şi precizia. Se concentra străduindu-se să respire încet. 

intoarse catarama şi trase în sus... 

Lama de oţel ieşea în acelaşi timp în care Ornelas se întorcea 
în loc. Şi pumnalul matură aerul ca un fulger strălucitor. Omul din 
dreapta lui mai mult simţi decât văzu venirea loviturii mortale, 


94 


dar contraataca prea târziu. Lama intră foarte uşor în carnea 
gâtului, sectionánd artera jugulará care elibera imediat un 
adevărat clocot de sânge. Cu un gest sălbatic, Ornelas trase 
lama şi se năpusti asupra lui Toro care începea să se întoarcă şi îi 
arata faţa din profil. Cuţitul alunecă pe umărul obrazului ca să 
pătrundă în orbita stângă şi să iasă în partea cealaltă a nasului. 
Toro sări în sus şi îşi prinse faţa cu amândouă mâinile. 

Fără să-şi tragă sufletul, Ornelas îl atacă pe şofer, şi lama tăie 
cu febrilitate carnea de la ceafă. Omul urlă şi se cabră cu un 
rictus de agonizant, în timp ce-şi ducea amândouă mâinile la gât 
ea să-şi scoată cuțitul înfipt solid între două vertebre. 

Ornelas se trase scurt înapoi şi se aruncă după revolverul care 
alunecase jos, îl încarcă, apoi se dădu înapoi şi deschise portiera. 

Cu faţa numai sânge, Toro se întoarse să-l înfrunte şi ridică 
arma, dar Ornelas sări afară şi începu să tragă orbeste în 
interiorul maşinii. 

Toro primi un glonţ în piept, făcu un efort supraomenesc să 
tragă şi ultimul lui cartuş nimeri sub braţul stâng al lui Raoul, 
rupându-i cămaşa şi rănindu-l. 

Ornelas rămase un moment ameţit. Apoi, încet, cu prudenţă, 
se ridică în picioare. Isi strânse rana cu braţul ca sá mai oprească 
valul de sânge şi se aplecă în interiorul maşinii. Goli încărcătorul 
în cadavrul lui Toro, apoi se îndepărtă clătinându-se. Simtea că 
puterile îi slăbesc cu repeziciune, dar era viu. Fir-ar să fie! 
Trebuia să găsească repede un doctor dacă voia să rămână în 
viaţă. ; 

O porni poticnindu-se pe aleea centrală a parcului. Inregistră 
un zgomot sau mai curând o mişcare... Ceva de care ar fi trebuit 
să ţină cont... dar creierul lui nu mai reacționa. 

* 


* x 


La volanul maşinii sport rămasă de la Evangelina, Rob Dolland 
pătrunse cu mare viteză in Lummus Park si imediat încetini, 
căutând cu privirea Cadillac-ul. Avea întâlnire cu Toro. Si cu 
Ornelas. 

Voia dovezi tangibile că ambasada cubaneză si DGI-ul se aflau 
la originea monstruosului proiect de la Key Biscayne. Numai 
după aceea va pleca liniştit, ştiind că vinovatii vor plăti pentru 
josnicia lor. 

Raoul Ornelas era piesa de bază a acelui joc de puzzle 
demential. 

Razele soarelui tropical începeau să străpungă ceata care urca 


95 


dinspre ocean şi în curând avea sá înceapă o zi superbă. 

În orice caz, pentru unii... 

Zări Cadillac-ul departe în faţa lui, oprit în faţa terenului de 
picnic. 

Înjură şi acceleră brusc văzând bătălia care se dădea în 
interiorul vehiculului. Văzu un om sărind jos, apoi trăgând de mai 
multe ori. 

Din interiorul maşinii nu-i răspunse decât un foc de armă. 
Omul se clătină, se îndreptă şi începu să fugă. 

Justiţiarul înţelese imediat totul. Ştia cine era omul care 
încerca să se îndepărteze, şi mai ştia că, din păcate, sosise prea 
târziu. O furie devastatoare puse stăpânire pe el. 

Apăsă pe acceleraţie, îndreptând maşina direct spre omul care 
se clătina şi care părea că nu mai vede şi nu mai aude nimic. 

II lovi în plin. Şocul îl ridică de la pământ şi corpul lui recăzu 
greoi pe capotă, iar capul i se izbi de cadrul parbrizului care se 
făcu tándári. 

Un oribil trofeu însângerat! 

Dolland opri vehiculul şi alergă spre Cadillac. Privi înăuntru şi 
toate temerile i se confirmară. Un măcel oribil. Toro, luptătorul 
pentru libertate, se golea de sânge şi unul din ochii lui nu mai 
era decât un terci purpuriu. 

Justiţiarul se îndepărtă şi aruncă o privire plină de ură spre 
cadavrul lui Ornelas. Deodată se simţea slab, golit de toată 
energia şi îşi simţi gura invadată de un gust amar. Bătălia de la 
Miami costase prea multe vieţi omeneşti risipite în mod inutil. 

Dar Rob Dolland ştia cel puţin cine trebuia să plătească 
factura. j 

Ajunse cu paşi lenți la maşina lui. Impinse cu furie într-o parte 
cadavrul trádátorului si se asezá la volan. 


96 


EPILOG 


Jorge Ybarra báu o gură de şampanie, jurându-şi că îl va ocári 
pe intendentul ambasadei care cumpárase o marcá atát de 
gretoasá. Apoi renuntá imediat la strámbátura scárbitá pentru a 
zâmbi nevestei ambasadorului unei mici ţări africane. 

De altfel, Ybarra era sătul până peste cap de mondenitátile 
diplomatice. Această flecăreală de salon la care îl obliga rolul lui 
de ataşat cultural îl plictisea profund. Intoarse un moment capul 
gândindu-se la evenimente. 

Proiectul de la Key Biscayne se terminase cu un dezastru, dar 
nu era nici o nenorocire. Ybarra reuşise totuşi să dezlántuie 
violenţa pe străzi şi aruncase o umbră incontestabilă asupra 
prestigiului Americii. Nimeni la Havana, sau la Moscova, nu se va 
gândi să-i reproşeze banii investiţi în această operaţiune. 

Totuşi se întreba de ce Sacco, seniorul mafioso din Miami, se 
hotărâse să se arunce în încăierare. Asta nu avea nici un sens... 

Ataşatul cultural asculta cu discreţie şi zâmbea oaspeţilor lui 
africani când garda lui personală, Esteban, îşi făcu apariţia 
pentru a-i comunica că era chemat la telefon. Omul de la capătul 
celălalt al firului, un anume José, insista să vorbească imediat cu 
Jorge Ybarra în persoană. 

Se scuză politicos faţă de mica delegaţie africana şi se duse să 
vorbească din biroul lui. 

Se grăbea să schimbe două vorbe cu Raoul Ornelas. Poate că 
dobitocul se aştepta la felicitări. li va fixa o întâlnire. O singură 
concluzie se impunea acum când totul se terminase: eliminarea 
discretă a renegatului. 

Descuie uşa biroului cu cheia pe care nu o avea decât el, apoi 
o închise cu grijă în urma lui şi căută pe pipăite întrerupătorul în 
întuneric. Lumina puternică îl făcu să clipească un moment, şi 
imediat simţi că în încăpere se produsese ceva anormal. 

Clipi din nou, încercă să înţeleagă, şi deodată văzu. Un 
cartonaş, un joker aşezat la vedere lângă telefon. 

Apoi i se păru că perdelele duble de la fereastră se mişcă 
imperceptibil. Deodată se dădură în lături şi Ybarra făcu un salt 
înapoi, cu ochii ieşiţi din orbite. Un tip înalt într-un costum luxos 
înainta spre el, îndreptând spre pieptul lui un revolver automat a 
cărui ţeavă se prelungea cu un bulb negru şi sinistru. Ochii 
intrusului erau ficşi şi reci ca moartea. 


97 


Ybarra abia avu timp sá distingá flacára scurtá a acelei arme 
îngrozitoare. Simti vag o vibraţie în cap si muri într-o fractiune de 
secundá. 

— Pentru Toro. Pentru Evangelina, Hannon si pentru ceilalti, 
murmură domol Dolland. Pentru toţi cei pe care i-ai murdárit si i- 
ai dezonorat. 

Justiţiarul pătrunsese în fortăreaţa ambasadei profitând de 
recepţia mondenă. Acum se făcuse dreptate deplină la Miami. 

Avea să iasă la fel de liniştit, apoi să dispară, fără să lase altă 
urmă decât cadavrul lui Jorge Ybarra. Omul care pusese la cale 
lovitura dementialá de la Key Biscayne. 

Acum factura fusese plátitá. 


98 


CUPRINS 


din aa canta E iad A rr al asta 3 
Îl nea, pl a atata mda da 7 
A OS 10 
IV na sannan A la pr  l AAAA 15 
Mpa ci cale all dee cut lohn tei Aaa dota saga teal dee Moto a la due eta. de De te Deta tf Dat 17 
Vlas pa o a iaa 23 
A 30 tg ana tat a eu 27 
Vilca lia least 30 
A A 33 
DS RR AAN AAA AAA A TRA 0 oa ră 38 
MM A aa i Dc a A a clu ră ale ii 45 
Ul ee aa 0 renal e cocon era acas ot a ateu (te Dad d Ec coasa Aa Oua cafe cel sut aa 48 
II Epica NA A 53 
DI DA A RIAD 0 8 57 
Pi 61 
AV A Aia 65 
A r asaan a a aiaa a ea aE EE a A aS 68 
AMM A acida E AE 72 
Pl AAA ca hal d Taul ru a ARA i 76 


O O 82 
AS AA AAA A A 86 
A ce tote dia apa ian gta e 2 a 0 2 a 20 i 89 
XIV i ae iei at AA A a) ic Ra 95 
EPILOG ese e a E T 98 
CUPRINSA iii dont ga lar aT Aa 100 


100 


Dupá citiva ani petrecuti ín cadrul politiei 
americane, ob Dollan element de excepție 
demisionează  scîrbit e neputinta justitiei 
americane de a-i y rm eficace pe toți ticăloșii care 
își fac mendrele rică. 

i astfel, dintr-un polițist neputincios, Rob 
Dollaríd se transformă în JUSTITIARUL solitar si 
implacabil, care va provoca o adevărată furtună în 
rîndul tiei și o panică cumplită printre marii 


netrebnici. 
Rob Dolland vede cu disperare cum toţi cei 
care încearcă să-l ajute sunt citi rînd pe rînd. 


Dar Justitiarul nu abandonează. 
nfrîngerea e pentru el o alternativă inaccep- 
tabilă. 

"Lama de oțel ieși în ... timp ín care 
Ornelas se întorcea în loc, si pumnalul peer Ar aerul 
ca un fulger strălucitor. Lama intră foarte uşor în 
carnea i, secționînd artera jugulará a omului de 
lîngă el și eliberînd un adevărat clocot de sînge. Cu 
un gest sălbatic, Ornelas trase —— 'se năpusti 
asupra lui Toro. Cuţitul alunecă pe umărul obrazului 
ca să pătrundă în orbita stingă și sá iasă în partea 
cealaltă a nasului. Toro sări în sus şi 
îşi prinse fața cu amândouă mîinile. 


ISBN 973-9127-70-3 Lei 2000