Vintila Corbul, Eugen Burada — Cenusa si Orhidee la New York (1969)

VINTILĂ CORBUL 


ŞI 


EUGEN BURADA 


CENUȘĂ 

ŞI 

ORHIDEE 
LA ~ 

NEW YORK 


s 


Vintilă Corbul 
ŞI 
Eugen Burada 


CENUȘĂ ŞI ORHIDEE 
LA NEW YORK 


Ilustraţia copertei: VASILE OLAC 


COLECŢIA AVENTURA 
EDITURA TINERETULUI 1969 


PARTEA ÎNTÂI 
MOARTE ŞI PORTOCALE LA PALERMO 


— ATENŢIUNE! Atenţiune! Trenul rapid în direcţia 
Romă— Neapoli — Messina —Palermo pleacă peste 
cinci minute de pe linia şapte. Persoanele care i-au 
condus pe pasageri sunt rugate să coboare din vagoane. 
Vă dorim călătorie plăcută! 

Difuzorul gării îşi încetă emisia. 

Mircea Paltin continua să străbată peronul cu acelaşi 
pas vioi, dar măsurat, atât de deosebit de grabă 
dezordonată a celorlalți călători întârziaţi, care alergau să 
nu piardă trenul. Toate îl încântau. şi lumea pestriță şi 
zgomotoasă din jur, şi vagoanele înşiruite ca nişte 
mărgele pe liniile de oţel, şi ploaia de lumini 
fluorescente, şi afişele multicolore ale agenţiilor de voiaj, 
şi slalomul vagonetelor electrice care se strecurau prin 
mulţime, cărand bagaje cu cele mai variate forme 
geometrice. O ciocnire neaşteptată cu o matroană 
planturoasă, care dezlănțui un adevărat potop de 
invective, în cel mai pur dialect napolitan, îi făcu să 
pufnească în râs. „Ce ghinion! Nu putea să fie una tânără 
şi frumoasă?” 

Hamalul care-l urmă cu valizele îi atrase atenţia. 

— Iată vagonul dumneavoastră, domnule! 

— Mulţumesc. 

Întinse biletele sale însoţitorului de vagon. 

— Cabina şase, cuşeta doi, citi cu glas tare însoţitorul. Îi 


restitui biletele şi-l invită să se urce în vagon. Urmat de 
hamal, Mircea îşi făcu loc pe culoar, printre călătorii care 
se agitau înaintea plecării. Intră în cabină. Hamalul îi 
instala valizele în plasă. 

— Călătorie frumoasă, domnule! Salută el, ducând mâna 
la cozoroc. 

Rămas singur, Mircea deschise geamul. Vacarmul 
mulţimii animate de pe peron răbufni în cabină. 
Spectacolul forfotei din gara îi absorbi iarăşi. Călătoria şi 
literatura erau marile sale pasiuni. Romanele-i picareşti 
oglindeau dragostea pentru viaţa de aventură, pentru 
spaţiile largi, pentru senzațiile tari. Mircea Paltin 
răspundea cu prisosinţă la ceea ce Jack London numea 
The call of the wild. Visul lui era să creeze un erou pe 
măsura lui Simon Templar, a lui Lemmy Cautioh sau a 
lui James Bond. Admira aceste personaje bătăioase, plin 
de vigoare şi de forţă, cu pumnii de fier, umerii pătraţi şi 
muşchii tari că vina de bou, care chemau parcă 
primejdiile în jurul lor. Se încăierau cu zece adversari 
deodată şi ieşeau victorioşi din luptă, fără ca hainele lor 
să fi căpătat: o cută. Aceşti eroi ai secolului XX erau 
idolii unui anumit tineret, care reducea arta 
cinematografică la filmele polițiste, literatura la romanele 
lui Leslie Charteris, muzică la quartetul Beatles şi arta 
vestimentară la bluzoanele negre. Proaspătă, dar colosala 
lor celebritate zdrobea gloria ruginită a lui Hercule, 
Samson, ori Milon din Crotona. 

Mircea Paltin avea înfăţişare de sportiv, de actor de 
cinema, de manechin desprins dintr-un jurnal de modă 
masculină, dar nu de cărturar. Numai ochii săi scăpărători 
de inteligentă, expresia de un umor fin, uşor ironic îi 
trădau inclinările spre visare, posibilităţile de gândire 


profundă, de trăire interioară. Îl singulariza mai ales 
zâmbetul sau de un farmec comunicativ, care-i lumina 
uneori fata. 

Trenul se puse în mişcare. Peronul începu să alunece 
prin faţa ferestrelor vagonului. Batiste fluturau deasupra 
capetelor mulțimii. 

Cadranul luminos al ceasului gării indica ora opt şi un 
minut. Instinctiv Mircea îşi verifica ceasul-brătară. 

În aceeaşi clipă, îşi făcu apariţia în pragul cabinei urs 
bărbat nu prea înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un costum 
gris-fer impecabil. Să tot fi avut treizeci de ani. Obrazul 
neted, nasul grecesc, trăsăturile regulate, dar ele o 
rigiditate ciudată, bărbia rotundă păreau modelate din 
ceară. Numai ochii erau de o mobilitate impresionantă. 
Cenuşii, vioi, duri, iscoditori, se străduiau să nu le scape 
nimic din ceea ce apărea în câmpul lor vizual. 

Noul venit saluta cu o înclinare scurtă a capului. 
Privirea lui întârzie câteva clipe asupra lui Mircea, care 
încerca o senzaţie dezagreabilă. Avu impresia că se afla 
în faţa unei reptile. 

— Buona sera, rosti în sfârşit străinul. Avea un vag 
accent american. 

— Buona sera, replica Mircea. 

Acestea fură de altfel singurele cuvinte pe care le 
schimbară. 

Cu un gest neglijent străinul îşi arunca servieta diplomat 
în plasă. Însoţitorul vagonului îi aduse valizele, în 
schimbul acestui serviciu se alese cu un bacşiş care-l făcu 
să se ploconească până la pământ. 

— Cina se serveşte peste un sfert de oră, anunţa el, apoi 
se retrase. 

Mircea se întoarse spre fereastră. Trenul câştiga viteză. 


Se  întunecase. Luminile cartierelor mărginaşe ale 
oraşului se pierdeau ca nişte stele căzătoare undeva, în 
urmă. 

Mircea era foarte încântat de uşurinţa cu care vorbea 
italieneşte. Îşi însuşise accentul unui autentic cetăţean al 
Romei. O italiancă tânără şi zglobie, ca argintul viu, 
dansatoare la un bar din Bucureşti, îl familiarizase cu 
limba italiană vorbită, desăvârşindu-i în acest chip 
cunoştinţele lingvistice dobândite la Facultatea de 
filologie. În cursul scurtei sale şederi la Roma fusese luat 
drept italian şi asta îl umpluse de încântare. 

Mircea anticipa bucuria pe care o va simţi când va păşi 
pe pământul Siciliei. De mult plănuise o călătorie în 
sudul Italiei, dar nu hotărâse să treacă la fapte, decât în 
ziua în care colecţia Aventura îi solicitase un roman cu 
acţiune trepidantă. Se gândise atunci să scrie o carte cu 
pirați, cu comori ascunse în insule stâncoase, pârjolite de 
arşiţa soarelui, cu corăbii zvelte şi rapide, cu abordaje 
spectaculoase şi lupte epice. Citise odată o cronică a 
cuceririi Siciliei de către piraţii normanzi. Ar fi fost 
interesant să dezvolte un episod din această epocă 
frământată. Ştia că la Palermo va găsi documente 
preţioase, care i-ar putea folosi la elaborarea romanului. 
şi fiindcă era operativ, plecase la drum. 

Căzuse însă într-un sezon nu tocmai potrivit. Era în 
plină vară. Iar verile în sudul Italiei sunt toride. 

Şi în compartiment domnea o căldură sufocantă. Prin 
fereastra deschisă năvălea un aer fierbinte. Mircea avea 
senzaţia că se afla într-o etuvă. Cămaşa umedă de 
sudoare 1 se lipise de corp. Moleşit de zăpuşeală, îşi 
scoase haina şi o agata într-un cuier. 

Străinul nu părea să sufere de căldură. Îşi aprinsese 


tacticos o havană şi pufăia alene. 

Deodată, uşa fu deschisă cu putere. Surprins, Mircea 
întoarse capul într-acolo. În aceeaşi clipă, străinul îşi duse 
fulgerător mâna spre buzunarul dinăuntru al hainei. 

În deschizătura uşii apăru un cap roşcovan, rotund ca un 
dovleac. Se auzi un glas afectat rostind în englezeşte: 

— Pardon! Am greşit compartimentul. 

Apoi uşa fu închisă la loc, de data aceasta eu 
menajamente. 

Străinul care se încordase ca un arc se destinse. Scoase 
mâna de sub haina şi se lăsa pe spătarul banchetei. 

Privirile lui şi ale lui Mircea se întâlniră o secundă. 
Străinul schiţa un zâmbet, apoi începu să urmărească din 
ochi arabescurile fumului de havana, pe care curentul le 
destrama, repezindu- le apoi spre fereastră. 

Mircea se aşeza pe fotoliul din cabină. Luă o revistă din 
vraful de ziare şi reviste cumpărate la chioşcul gării. 
Privirile parcurgeau paginile încărcate cu fotografii 
colorate, însă gândurile îi fugeau la tovarăşul de cabină. 
Comportarea acestuia era ciudată. Trecerea aceea fără 
tranzacţie de la nepăsarea pe care o afectase la început. la 
starea de încordare provocată de apariţia roşcovanului, 
apoi relaxarea tot atât de brusca nu scăpaseră spiritului de 
observaţie al lui Mircea. 

Clinchetul unui clopoțel plimbat pe culoar vesti cina. 
Mircea îşi aminti brusc că îi e foame. Dacă nu se grăbea 
să ajungă la vagonul-restaurant, risca să nu mai găsească 
locuri libere. 

Renunţa să-şi mai îmbrace haina. Văzuse pe culoar 
pasageri numai în cămaşa. leşi din cabină, lăsându-l pe 
străin să-şi fumeze în linişte havană. 

La vagonul-restaurant avu norocul să găsească un i 


scaun liber la o masă de două persoane. În faţa lui se afla 
un preot catolic rubicond, cu obrajii rotunzi şi trandafirii 
de nou-născut şi cu o chelie respectabilă. Inspirându-se 
după meniul convivului sau, Mircea comanda nisetru la 
grătar, spaghetti alia arabiata, muşchi aliaflorentina, o 
porție de gorgonzola, şi o cassata siciliana. Toate stropite 
cu o sticlă de Chianti. 

Un proverb din bătrâni spune că ochii sunt mai mari 
decât burta. Porţile, deşi apetisante, erau atât de mari şi 
de săţioase, încât Mircea nu mai fu în stare să ataca şi 
muşchiul alia florentina. Simţea că stomacul, întins ca o 
tobă, stătea gata să-i plesnească. Brânza îi făcea cu 
ochiul. Cassata de asemenea. 

În spaţiul dintre mese se îmbulzeau înfometaţii, care 
aşteptau să ia locul primei serii de consumatori. 

Mircea ciuguli ca o pasăre din delicioasa porţie de 
brânză gorgonzola. Îl copleşea jalea la gândul că va 
trebui să renunţe la asemenea bunătăţi. 

Îşi muia tocmai buzele în paharul cu vin, când fu 
martorul unei scene stranii. Pasagerul din compartimentul 
sau apăruse în usa vagonului-restaurant. Calm, cauta din 
ochi un loc liber. Deodată, privirea lui rămase fixată 
asupra unui punct din celălalt capăt al vagonului. Se 
crispă brusc. Muşchii fălcilor îi jucară nervos sub obrazul 
neted, Urmărindu-i curios direcţia privirii, Mircea zări un 
bărbat de statura herculeana, îmbrăcat într-un costum 
sport, cenuşiu, cu carouri verzi, care-l fixă cu aceeaşi 
intensitate pe străin. Bărbatul în haine cu carouri verzi 
muta cu limba în colţul gurii chiştocul pe carel 
frământase până atunci între buze şi fără să-l piardă din 
ochi pe străin, întoarse pe jumătate capul şi spuse ceva 
unui individ bondoc cu mutra de boxer, care se afla în 


urma sa. Dinţii acestuia se dezgoliră într-un rânjet. 

Fără grabă, străinul se răsuci pe călcâie şi ieşi din 
vagonul-restaurant. Bărbatul în haine cu carouri mai trase 
un fum din ţigara, o azvârli jos şi, după ce o strivi cu 
piciorul, porni legănat în urma străinului. În drum, 
înghionti câţiva tipi, care renunţară să mai protesteze 
când văzură cu cine au de-a face. 

Individul cu mutra de boxer vru să vină după el. Un 
chelner care purta pe braţul stâng un pântecos castron cu 
supa îi ieşi întâmplător în cale. În ciocnire, castronul se 
răsturna, împroşcând cu supa şi pe tipul cu mutra de 
boxer şi pe alţi trei consumatori de la o masă din 
apropiere. Se isca tumult. Între timp, individul în haine cu 


carouri dispăruse din vagonul-restaurant... 
x 


x x 


Străinul străbătea agil coridorul vagonului cu pături, 
îndreptându-se spre cabina sa. Bărbatul în haine cu 
carouri iuți pasul. Nu voia să-i scape vânatul. Zări pe 
străin strecurându-se în cabină şi închizând uşa în urma 
sa. Se uita în jur. Culoarul era gol. Se apropie de uşa 
cabinei şi scoase din tocul de piele de sub haina un pistol 
Parabellum cu amortizor... 

În cabină, străinul stinse lumina. Cu gesturi repezi, lasa 
jos geamul, care până atunci fusese deschis numai pe 
jumătate. 

Vântul năvăli în compartiment, făcând să se zbată 
perdelele de pluş. 

Străinul scoase de sub haina un Browning cu şase 
focuri. Se adăposti apoi în intrândul pe care-l făcea 
cabina  lavaboului, ținând sub observație uşa 
compartimentului. 


Bărbatul în haine cu carouri deschise brusc usa. 
Mişcarea furioasă a perdelelor îl deruta. Trase trei focuri 
într-acolo. Silueta lui se contura precis pe fondul luminos 
al culoarului. 

Străinul zâmbi. Nu se putea o ţintă mai precisă. Apasă 
pe trăgaci. Browning-ul scuipa patru gloanţe care 
nimeriră. Bărbatul în haine cu carouri scapa revolverul 
din mină, se frânse de mijloc şi se prăbuşi cu capul 
înainte pe covorul albastru din cabină. 

Străinul îl apucă de gulerul hainei şi-l trase înăuntru. 
Lua şi pistolul Parabellum căzut pe prag, apoi închise 
uşa. 

Avu grijă să pună zăvorul. 

Aprinse lumina mică de la căpătâiul cuşetei. Fără să 
facă vreun efort deosebit, prinse cadavrul de subţiori şi-l 
aruncă pe fereastra în beznă. Pistolul avu aceeaşi soartă. 

Respiră adânc, apoi cu gesturi repezi, dar metodice, se 
aşternu pe lucru. Puse Browning-ul pe fotoliu. Îşi scoase 
haina şi o aruncă pe cuşetă. Lua din cui vestonul lui 
Mircea şi îl îmbrăca în grabă. Îşi scoase din haina gris-fer 
paşaportul, dar când vru să-l bage în buzunarul dinăuntru 
al vestonului, dădu peste paşaportul lui Mircea. ÎL scoase 
şi pe acesta. În aceeaşi clipă, cineva încerca clanţa. 

Străinul tresări. Cu mâna dreaptă apucă revolverul şi se 
întoarse brusc spre uşă. Abia atunci îşi aminti că o 
încuiase. Cu stânga arunca pe geam unul din paşapoarte, 
iar pe celălalt îl strecură în buzunar. Se apropie de uşă şi 
îşi lipi urechea de tăblie. Nu auzi nimic. 

Trenul îşi încetini mersul. Intră într-o staţie unde avea 
probabil oprire. Străinul smulse din plasa servieta- 
diplomat şi după câteva clipe de aşteptare, ridica zăvorul 
şi deschise brusc usa. Pe culoar nu se afla nimeni. 


Respiră uşurat. Avea drumul liber. leşi pe coridor şi se 
îndrepta spre uşa vagonului. Frânele scrâşniră. Când 
trenul opri în sfârşit în staţie, străinul coborî prin partea 
opusă peronului, gândindu-se că va scapa neobservat. 

Dădu să traverseze linia. Din stânga apăru ca un bolid 
botul uriaş al unei locomotive. Îngrozit, străinul întoarse 
brusc capul. Lumina orbitoare a farurilor, duduitul 
namilei de fier, şuieratul strident al sirenei îl zăpăciră. 


Intr-o frântură de secundă, locomotiva îl hăpăi sub roți... 
x 


x x 


Mircea goli paharul de Chanti, apoi ceru nota de plată. 

Preotul catolic îşi continua netulburat cina. Tumultul 
din celălalt capăt al vagonului sporea. Invectivele plouau. 
Italienii nu-şi dezmințeau reputația. Erau mai guralivi 
decât un stol de vrăbii. 

Chelnerul de la masa lui Mircea îşi făcu solemn apariția 
purtând pe farfurie —ca pe nişte moaşte —n ota de plată, 
adăpostita sub un şervet scrobit. 

Mircea achita consumaţia, încântat că putea scăpa din 
îmbulzeala vagonului-restaurant. Mâncase împărăteşte. 
Vinul tare şi aromat îi crease o stare de euforie, înainte de 
a se ridica de la masă, saluta pe preotul catolic, care-i 
răspunse cu o onctuoasă binecuvântare. 

Porni spre vagonul sau. Se gândea cu plăcere la lectura 
pe care o va face înainte de culcare. În valiza îl aştepta un 
volum de istorie a pirateriei, achiziţionat într-un anticariat 
din Roma. 

Ajunspe culoarul vagonului de dormit, vru să-şi 
aprindă o ţigară, dar se răzgândi. Împinse uşa cabinei şi 
intră. ÎL izbi numaidecât vântul care intra val- vârtej pe 
fereastra deschisă. La lumina mică a veiozei, văzu că 


10 


patul străinului era neatins. Aprinse plafoniera şi ridica 
geamul. 

Deodată, încreţi mirat sprâncenele. În partea de sus, 
geamul era găurit în două locuri. Evident, urme de 
gloanţe. Intrigat arunca o privire în jur. Abia acum 
observă că îi dispăruse vestonul. Hainagris-fer a 
străinului era aruncată pe cuşeta de jos. În plasă, toate 
valizele —şi ale lui şi ale străinului —erau la locul lor. 
Lipsea doar servieta-diplomat. 

Simţi cum i se ridica sângele în obraji. Îşi aminti că 
paşaportul şi biletele de tren se aflau în veston. Asta 
complica serios lucrurile. 

Făcu o legătură între scena la care asistase în vagonul- 
restaurant, urmele gloanţelor, dispariţia străinului, şi 
dispariţia vestonul încercând să reconstituie faptele care 
se petrecuseră în absenţa sa. 

Existau trei variante: 

Prima: distrat, străinul îmbrăcase din greşeala vestonul 
şi ieşise din cabină. Această alternativă cădea de la 
început. Nu se puteau explica urmele gloanţelor şi lipsa 
servietei-diplomat. 

A doua variantă: străinul fusese asasinat, cadavrul 
aruncat pe geam, iar servieta-diplomat furată. şi această 
explicaţie cădea. Ce rost avea dispariţia vestonului? 

A treia variantă: ştiindu-se urmărit, străinul schimbase 
haina sa cu vestonul, îşi luase servieta-diplomat şi se 
făcuse nevăzut. Această variantă — de altfel cea mai 
plauzibilă— explica şi existenţa urmelor din geam. În 
cabina avusese loc o luptă, din care străinul ieşise 
învingător. 

Înainte de toate, trebuia să anunţe pe însoţitorul 
vagonului. Suna. 


11 


În aşteptarea însoţitorului care întârzia, lua haina 
străinului şi începu să caute prin buzunare. 

Nu găsi decât o batistă albă în buzunarul de la piept, iar 
în buzunarul de jos, din dreapta, cheile valizelor şi o fisă. 
Fişa era neagră şi avea gravat pe avers o portocală, iar pe 
revers un cap de mort. 

Capul de mort făcu să-i revină în minte figura stranie a 
tovarăşului său de cabină: obrazul ca de ceară, trăsăturile 
nefiresc de rigide, în contrast cu ochii de o mobilitate 
obositoare. 

Fişa părea să fie una din acele reclame în imagini şi fără 
cuvinte care se distribuie prin anumite localuri de noapte. 

În orice caz, împerecherea dintre portocale şi capul de 
mort părea cel puţin ciudată. 

Contrariat de întârzierea însoţitorului de vagon, arunca 


haina pe cuşeta şi ieşi din cabina să-l caute... 
x 


x x 


Tipul cu mutra de boxer ieşi din vagonul restaurant, 
ştergându-şi cu batista pantalonii. 

Străbătu culoarul vagonului de dormit şi ajunse în 
vagonul următor. Se opri în dreptul unui individ subțire, 
cu părul negru, care stătea la fereastră şi fumă o ţigară. 

— Nino, nu l-ai văzut pe Jack? 

— Nu. 

— Atunci s-a oprit în vagonul cu pături. Cheamă-l pe 
Tony şi veniţi cu mine. 

— O.K., Luis. 

Tipul cu mutra de boxer se întoarse în vagonul cu 
pături. Cerceta dintr-o aruncătură de ochi culoarul gol. 

Uşa unei cabine se deschise. Un bărbat în cămaşa ieşi 
pe culoar, trânti uşa şi se îndrepta spre capătul opus al 


12 


vagonului. După ce-l văzu ca o coteşte spre toaleta, tipul 
cu mutra de boxer se repezi la uşa cabinei, care rămăsese 
întredeschisă. Dintr-o privire cuprinse haina gris-fer de 
pe cuşeta şi geamul perforat de două gloanţe. 

— Genovese. Şi-a scos haina ca să nu-l recunosc... Bietul 
Jack! 

Închise uşa şi se înapoie la capătul vagonului în 
aşteptarea lui Nino. Nino sosi însoţit de un ins solid, în 
haine albe de şantung. 

— L-ai găsit? Întrebă el. 

Luis făcu mâna dreaptă pumn şi arată cu degetul mare 
în jos. Insul în haine de şantung râse ironic: 

— Era de aşteptat. Nu te joci cu Vincenzo Genovese. O 
să ne felicite Don Cirro. 

— Gura! Scrâşni Luis. Îi vin eu de hac lui Genovese. 

Mircea era iritat. Nu-l găsise pe însoțitor în cabina sa. Îl 
căutase şi în vagonul-restaurant. Nu era nici acolo. 
Hotărâse atunci să plece după şeful de tren. Un chelner îl 
îndrumase spre celălalt capăt al trenului. Când se înapoie 
pe culoarul vagonului de dormit, văzu pe tipul cu mutra 
de boxer stand rezemat de ultima cabină şi discutând cu 
doi indivizi sprijiniți cu coatele de bara ferestrei din faţă. 

Când Mircea se apropie de ei, tipul cu mutra de boxer 
se trase spre uşa pentru a-i face loc. Ajuns în dreptul 
primului ins rezemat de bara, Mircea sepomeni 
catapultat de acesta în tipul cu mutra de boxer, care, în 
aceeaşi secundă, deschise fulgerător usa şi-l îmbrânci în 
gol... 


x 
x x 


Mircea se răsuci prin aer, ca într-un fantastic salt cu 
prăjina. Avea senzaţia că se prăbuşeşte într-un hău negru, 


13 


fără fund. Trăia un coşmar îngrozitor, care dura însă 
numai o frântură de secundă. Mâna lui dreaptă apucă — 
printr-un adevărat miracol —o bară de fier, de care se 
încleştă cu disperare. Simţi ca braţul îi este aproape smuls 
din umăr. În acelaşi timp, se izbi cu picioarele de o scară. 
Găsise însă un punct de sprijin. Se agăţă instinctiv şi cu 
cealaltă mână de bara. Stătu spânzurat câteva momente în 
aer, apoi cu un efort supraomenesc reuşi să se caţere pe 
treptele scării vagonului. Era salvat. 

Mai bine de un minut statu încleştat de bara. Vântul 
aprig, stârnit de mersul vertiginos al trenului, îi îngheţase 
sudoarea de pe spinare. 

În fluierul piciorului stâng simţea o durere surdă din ce 
în ce mai puternică. Se lovise zdravăn. Esenţial era însă 
că scăpase cu viaţa. Abia acum se uita în jos. Când văzu 
sub el, în lumină proiectată de fereastră, terasamentul 
cenuşiu deplasându-se cu viteza ameţitoare, i se făcu 
părul măciucă. Înghiţi în sec, apoi fluieră a mare mirare: 

— Era să mă ia dracu! Îşi arunca privirile în sus, spre 
geamul luminat al uşii. Au vrut să mă curețe! Bandiţii!... 

Gândul că ar putea să cadă iarăşi în mina agresorilor îl 
făcu să se ghemuiască pe scară, astfel încât să nu fie 
observat dinăuntru. 

Abia într-un târziu, ridica încet capul şi se uita cu 
precauţie pe geam. Pe culoar nu mai era nimeni. Împinse 
încet uşa şi intră în vagon. 

În acelaşi timp trenul începu să-şi încetinească mersul. 
Frânele scrâşniră. Când se văzu în siguranţă pe culoar îi 
reveni curajul. 

— Dacă-i prind îi omor, zise Mircea bătăios. 

Picioarele îi mai tremurau, dar asta n-avea importanţă. 
Sângele îi zvâcnea în artere, sporindu-i cu fiecare pulsaţie 


14 


mania. 

— Dacă-i găsesc în compartiment, scotocindu-mi prin 
lucruri, îi omor. 

Se îndrepta spre cabina. Deodată avu senzaţia că este 
urmărit. Cineva se apropia tiptil de el. Mai făcu câţiva 
paşi. Se încorda gata de luptă. Se întoarse brusc. Tipul cu 
mutra de boxer se repezea tocmai asupra sa cu un stilet în 
mina. 

Mircea pară cu stânga, iar cu dreapta îi apuca braţul şi 1- 
l răsuci, dîndu-i-l peste cap. Apoi îi aplică un croşeu 
magistral, culcându-l la podea. 

Atunci apăru şi individul în haine de şantung, care se 
repezi la atac. Când acesta ajunse cam la doi paşi, Mircea 
îl izbi fulgerător cu piciorul sub pântece. Tipul icni, se 
învineţi de durere şi se încovoie, prăbuşindu-se pe covor. 

În aceeaşi clipă trenul se opri. 

Mircea auzi o mişcare înapoia lui. Dădu să se 
răsucească pe călcâie, când simţi o lovitură cumplită în 
creştet. Se prăvăli printr-o mişcare helicoidala şi leşină... 

x 


x k 


Mircea se trezi în huruit de motoare. Capul îl durea 
îngrozitor. Simţea în creştet un fel de arsură şi o pulsație 
puternică, aprigă, ca nişte lovituri de ciocan. Gemu şi îşi 
duse mâna la cap. Dădu peste o pungă de gheaţă. 
Deschise anevoie ochii. Întuneric. Era întins pe o cuşetă. 
ÎL mira huruitul motoarelor. Cuşeta se legăna parcă. 
Atribui senzaţia aceasta ameţelii. Îl loviseră groaznic. 

Legănările cuşetei se accentuau, sporea parcă şi vuietul 
motoarelor. Căută din ochi fereastra. După un timp reuşi 
să desluşească o ferestruică rotundă. Mintea lui Mircea 
începu să lucreze febril. Ar fi jurat că se afla pe un vas. 


15 


Auzea zgomotul valurilor lovindu-se de bord. 

— Unde dracu sunt? 

Auzi de undeva un şuierat de sirenă. Apoi încă unul. Nu 
mai încăpea nici o îndoială. Se afla pe mare. 

Se întreba cum de ajunsese acolo. 

Deodată îl trecu un fior. „îl răpiseră”. 

Întâmplările uluitoare din tren îi reveniră fugitiv în 
minte. Se desfăşurau în secvenţe rapide ca la 
cinematograf. Defilară şi străinul din compartiment cu 
atitudinea lui bizară, şi individul cu haine în carouri, şi 
tipul cu mutra de boxer, insul cu haine albe de şantung... 
Plonjonul în abisul nopţii îl făcu iar să se cutremure. 
Bătaia de pe culoar îi oferise o satisfacţie de scurtă 
durată. Îl scosese din lupta pe tipul cu mutra de boxer, 
dar... 

Se deschise o uşă, lăsând să pătrundă în cabina o lumină 
puternică. În prag se conturau două siluete. 

Mircea închise ochii, prefăcându-se că nu şi-a revenit 
încă din leşin. Era o măsura prudenta. Poate ca în acest 
mod va putea afla mai multe în legătură cu situaţia lui. 

Cineva aprinse lumina din cabină. Auzi un glas de bas 
dogit. 

— L-au pălit rau. Nu vezi, nici până acum nu şi-a revenit 
în fire. 

Mircea simți o mână aspră, care-l apuca de încheietura 
şi-i luă pulsul. 

— Normal! Rosti oarecum mirat glasul dogit. Ar trebui 
să-şi revină. 

— Dacă nu-l curățai pe Nino, se termina cu Vincenzo. 

— Don Vincenzo, țâncule. 

— Eh, ar trebui să-ți fie recunoscător. Nino era gata să-l 
înjunghie. şi atunci adio Don Vincenzo. Toarnă-i în cap o 


16 


găleată cu apa, să vezi cum se trezeşte. 

— Dacă n-aş ţine la tine, te-aş lăsa s-o faci. A mai 
încercat unul să-l stropească în glumă cu apă rece... A 
fost ultima lui gluma, Ugo, mititelule. 

Câteva clipe cei doi bărbaţi tăcură. 

În mintea lui Mircea începu să se facă lumină. Era luat 
drept altul. Intrase într-o încurcătură din care nu ştia cum 
avea să mai iasă. Dacă cei doi ar descoperi că nu el era 
Don Vincenzo, ar fi capabili să-l omoare. Asta cu atât 
mai mult cu cât ar putea să presupună că el îl ucisese pe 
adevăratul Don Vincenzo. Până să se lămurească 
lucrurile l-ar fi lichidat. 

— Mă uit la el şi nu-mi vine să cred, rosti iarăşi glasul 
dogit. Nici urmă de bisturiu. 

— Dacă n-o fi el? 

— Cum să nu fie el? Trenul, numărul cabinei, port- 
bonheur-ul, prezenţa oamenilor lui Cirro, braţul dislocat 
al lui Luis... 

— Tot i-a venit unul de hac. 

— Mă, ţie ţi s-a făcut de scărmăneală. Tu nu-l cunoşti pe 
Vincenzo. Dacă nu l-ar fi trădat Jack... 

— Să aduc nişte amoniac, spuse tânărul. 

— Da, nu e rea ideea. Să-i dăm puţin pe la nas, glăsui 
bătrânul. 

Mircea fu cuprins de panică. Trebuia să intre în rol mai 
înainte ca tânărul să vină cu amoniacul. Afară de asta 
situaţia începuse să-l intereseze. Nu venise el aici în 
căutarea aventurii? Era servit pe tavă. 

Începu deci să geamă uşor. Făcu o mişcare, apoi 
deschise ochii, îi închise iarăşi, ca şi când l-ar fi orbit 
lumina, după care clipi, prefăcându-se încă buimac. 

— Vincenzo, băiatule! 


17 


Asupra lui se pleca un om vârstnic, corpolent, nervos, 
cu şapca neagră. 

Zâmbea cu gura până la urechi, arătându-şi dinţii 
înnegriţi de tutun. 

— Te mai doare? 

Mircea bolborosi, abia inteligibil. 

— Apa... apa... 

— Imediat, Vincenzo. Ugo! Strigă bătrânul. Ugo! Ugo 
sosi cu o sticlă de amoniac. 

— Lasa amoniacul şi adu puţină apă. 

Ugo se execută şi reapăru cu un pahar cu apa. 

— Şi-a venit în fire, unchiule? Întreba Ugo de astă dată 
cu oarecare respect. 

Don Vincenzo treaz impunea alta consideraţie. 

Cu gesturi blânde, unchiul dădu lui Mircea să bea. 
Mircea sorbi puţină apă. Inima îi bătea să se spargă. 
Începea marea aventură. 

— Îţi mai aduci aminte de mine? Spuse bătrânul. Eu sunt 
unchiul Gino! Când erai mic te ţineam pe genunchi. 

Mircea murmura cu prefăcută bucurie. 

— Unchiul Gino!... Au, au! Se vaita el, ducând mâna la 
cap. Închise iarăşi ochii. 

— Adu amoniac, Ugo! Strigă unchiul Gino. Mircea îi 
redeschise. 

— Nu. Nu-i nevoie. Mă simt mai bine. Unchiul Gino îşi 
freca voios palmele. 

— Bine că te văd iarăşi zdravăn. M-am temut că ţi-au 
făcut de petrecanie oamenii lui Cirro. Nino Zanotti te-a 
pocnit în creştet cu atâta sete, încât mi-am zis că ţi-a 
zdrobit ţeasta. Dar şi eu l-am achitat. I-am găurit foalele 
cu trei gloanţe. 

— Nu zău?! Bâigui Mircea. 


18 


— Am picat la ţanc. Tocmai când Nino te trăsnea în 
moalele capului... Era bine să ne fi urcat în tren de la 
Roma. Te-am fi apărat de oamenii lui Cirro. Tu ai ţinut 
morţiş să nu ne urcam decât la Formio. Ţi-am înţeles într- 
un fel calculul. N-ai vrut să fii văzut în tovărăşia noastră, 
ca să nu atragi atenţia asupra ta. Dar te-ai bizuit prea mult 
pe noua ta mutra. Jack te-a vândut. 

— Canalia! Făcu Mircea. 

— Altfel cum credeai că te-ar fi identificat Luis? Nu 
semeni deloc cu vechile tale fotografii. 

ÎI privi îndelung, analizându- i fiecare trăsătură a fetei. 

—Mă, dar bine ţi-a mai aranjat doctorul mutra. La un 
moment dat începusem să mă întreb dacă eşti într-adevăr 
tu. Numai port-bonlieur-ul ăsta pe care l-am găsit asupra 
ta mi-a risipit bănuielile, zise el, săltând în palma fisa cu 
cap de mort şi portocala. 

I-o întinse. 

—Poftim. Mă bucur că ai păstrat-o. 

Mircea o lua să se uite la ea cu prefăcută emoție. 

— Se putea să nu o păstrez? 

Aruncă o nadă: 

— Îți mai aduci aminte de vremurile acelea? 

Unchiul Gino zâmbi nostalgic. 

— Eu să nu-mi aduc aminte? Erai un năpârstoc. Mă 
înapoiasem cu taică-tău de la Messina. Făcusem treaba 
bună acolo. Ca să sărbătorim succesul ne-am dus la un 
bar. De acolo m-am ales cu fisă cu cap de mort. Tu cum 
îi văzut-o mi-ai şi luat-o. Al naibii copil mai erai. 
Apucător. Încă de pe atunci promiteai. Îl contempla 
iarăşi: Mai, dar frumos te-a mai făcut doctorul. Nici 
maică-ta, dacă ar mai trăi, nu te-ar recunoaşte. 

— Biata de ea, suspina Mircea. Ce femeie! 


19 


— Minunată, băiete... şi, zi, l-ai plătit scump pe doctor ca 
să te facă atât de arătos? 

— Zece mii de dolari, spuse Mircea la întâmplare. 

— Scump al dracului, dar face. Pe Dillinger nu l-a reuşit 
tot atât de bine. D-aia l-au şi curăţat oamenii din F.B.I. E 
adevărat că în ultima vreme chirurgia estetică a progresat 
mult. Servesc la ceva şi doctorii ăştia, pe care eu îi 
socoteam buni numai să întindă obrajii căzuţi ai femeilor 
bătrâne... Uite, să ţi-l prezint pe Ugo. Sunteţi puţin 
neamuri. 

— Bună ziua, Don Vincenzo, rosti cu deferenţă tânărul. 
Mătuşa mea dinspre mamă, Genoveffa, a fost măritată cu 
varul unchiului dumitale dinspre tata, Tommaso. 

— Ah, da! Exclamă Mircea cu afectata voioşie. Grozav 
om unchiul Tommaso. 

— Bravo, Vincenzo, interveni unchiul Gino. Ai o 
memorie! Când părinţii tăi au plecat la New York abia 
dacă împliniseşi patru anişori... Bietul taică-tău! Ce 
moarte groaznică! 

„Hait!, dacă îmi cere amănunte, am dat de dracu”, 
reflecta alarmat Mircea. 

— Auzi, să-l ucidă pe scaunul electric! Continua unchiul 
Gino. Ce sfârşit!... şi maică-ta să piară arsă! Adevărul e 
că trăgea cam mult la măsea. Mi-a spus mie Taddeo. şi 
mai obişnuia să şi fumeze în pat... 

Mircea oftă plin de compasiune. 

— Dacă ai şti cât m-am străduit să o dezbar... 

— Şi fratele tău? Întrebă iarăşi Gino. 

— Cu el e o poveste lungă. 

— Să nu-mi spui că te-ai certat cu Spiridone. Era un 
băiat tare blajin. Tu ai fost încă de mic un bătăuş şi 
jumătate. Dar Silvia, Sisto, Simone, Pamfilo ce mai fac? 


20 


— M-am cam rupt de ei, spuse Mircea cu jumătate de 
glas. 

— Rău, băiatule, îl dojeni unchiul Gino. Nu trebuie să 
dai cu piciorul neamurilor, oricât ai ajunge de sus. Ehe, ţi 
s-a cam urcat succesul la cap. Într-un rând, Don Serafino 
spunea că nu mai vrea să mai aibă de-a face cu tine. Dar 
I-a trecut... Unchiul Gino scoase din buzunarul hainei 
negre o pipă şi o pungă cu tutun. Cu gesturi dorn oale, 
începu să înfunde tutun în pipă. Tutun sicilian, rosti el. 
Cel mai aromat din lume. Alţii râd de mine. Cică nu mă 
pricep. Dar eu ştiu mai bine. Ugo, poţi să pleci. Am ceva 
de discutat cu Vincenzo. 

Ugo ieşi de-a-ndărătelea. Nu reuşea să-şi desprindă 
privirile de chipul lui Mircea. Se împiedică de prag şi 
abia scapa să nu se întindă pe podea cât era de lung. 

Închise cu grijă uşa în urma lui. 

— Ai văzut cum se uita la tine? Zâmbi unchiul Gino. Te 
invidiază. În lume nu sunt doi Vincenzo. 

Mircea surise palid. 

— Nu e chiar aşa. Unchiul Gino îşi aprinse pipa. 

— Lasă, nu mai face pe modestul. Se aplecă la urechea 
lui Mircea şi îl întreba confidenţial: Ia zi, Vincenzo, câți 
oameni ai căsăpit cu mâna ta? 

Mircea tuşi încurcat. 

— N-aş putea să spun... 

— De mine te fereşti? Întrebă unchiul Gino cu mâhnire. 
Numai în jurnale s-a scris de cinci inşi. Pe Diamond nu l- 
ai curăţat tu? 

Mircea încerca să recapituleze tot ce citise în presa 
despre lumea gangsterilor din America. Bătrânul îi 
vorbise despre New York, despre o execuţie pe scaunul 
electric; asta însemna că teatrul isprăvilor personajului pe 


21 


care-l întrupa se situa desigur, în Statele Unite. Îşi aminti 
brusc că citise demult despre un oarecare Vincenzo 
Genovese, unul dintre capii traficului internaţional de 
stupefiante. Inclus de F.B.I. într-un grup de gangsteri 
notorii de origine italiană care urmau să fie expulzați în 
Statele Unite, Genovese avusese ghinionul să fie implicat 
între timp, în asasinarea unor agenţi ai Biroului 
Narcoticelor. Ca să scape de scaunul electric, se făcuse 
nevăzut. De atunci îl căutau toate politiile din emisfera 
occidentală. Mircea regreta că nu se documentase mai 
temeinic în acest domeniu. Dacă-l întruchipa pe 
Vincenzo Genovese trebuia să joace tare. Operația 
chirurgicală estetica la care se supusese acest gangster 
pentru a-şi schimba înfăţişarea cu scopul de a scăpa de 
urmărirea autorităţilor şi probabil şi de răzbunarea 
vreunei bande rivale stătea la baza unui truc care putea să 
aibă consecinţe tragice. Ce se va întâmpla dacă Vincenzo 
Genovese va apărea pe neaşteptate dezvăluindu-i astfel 
impostura? Ori dacă se va ivi vreun ins care cunoştea 
noul chip al gangsterului? 

Îndată ce se va vedea pe uscat va profita de ocazie spre 
a-şi lua tălpăşiţa. Nu ştia încă unde îl ducea unchiul Gino, 
dar nu va întârzia să afle. 

— Diamond Joe şi-a meritat soarta, declara el cu 
prudenta. 

— Dar Slim Keyes? ÎL iscodi unchiul Gino. 

— Slim s-a ales cu ceea ce trebuia să se aleagă. 

— Ştiu. Zece gloanţe în burtă! Întotdeauna am spus că 
violenţa îţi va cauza neplăceri. Vezi ce-ai păţit? Dacă nici 
Onorata Familie n-a mai putut să te ajute... 

— Nu mă plâng, zise Mircea străduindu-se să nu spună 
prea mult. 


22 


Onorată Familie era desigur, o expresie care ascundea o 
organizaţie puternică. M-am aflat adesea în situaţii grele, 
continua Mircea, fără să fiu ajutat cum ar fi trebuit... 

— Nu cărţi, Vincenzo, îl dojeni unchiul Gino. Ai noştri 
au făcut tot ce-au putut. Vrei să spui că nu-i aşa? 

Mircea încerca să se ridice într-un cot. 

—Prefer să tac. Au! Iar mă doare! 

— Te las să te odihneşti, spuse unchiul Gino. Avem tot 
timpul să mai stăm de vorbă. Vrei un pahar de Mârşala 
sau de Etna? O să te pună pe picioare! 

— Aş prefera un whisky, zise Mircea. În America m-am 
învăţat cu băutura asta. 

Bluful era mai mult decât necesar în actuala situaţie. 

— Whisky? Unchiul Gino se scarpină în cap. Să-l întreb 
pe Ugo dacă are puţin whisky pe bord. Tinerii ăştia se 
topesc după băuturile străine. Se ridica de pe scaun şi se 
îndrepta spre uşă. Se opri cu mâna pe clanţă. Mâine 
seară, la Palermo. 

Mircea înregistra astfel încă un amănunt. Mergeau la 
Palermo. În lumea Mafiei. Deoarece înghiţi în sec. Mafia. 
Nu cumva intrase în mijlocul oamenilor Mafiei? 
Cunoştea reputaţia acestei organizaţii. 

Unchiul Gino ieşea tocmai pe uşă, când Mircea se simţi 
ispitit să-l strige înapoi şi să-i destăinuie totul. Uşa se 
închise. Mircea suspina adânc. Pierduse o ocazie. 

Peste puţin timp îşi făcu apariţia Ugo. Un Ugo 
domesticit care aducea o sticlă de whisky. 

— Unchiul Gino mi-a vorbit mult despre dumneata, 
spuse el destupând sticla. 

— Cu apa? Întrebă el. 

— Sec replica Mircea cu emfază, îi plăcea să-l 
impresioneze pe tinerelul acesta imberb. 


23 


—ţi -am urmărit activitatea la New York, Don 
Vincenzo spuse Ugo, în vreme ce-i turna băutura în 
pahar. Am auzit şi despre isprăvile dumitale la Chicago, 
şi la San Francisco. Matarella ţi-a dat mult de lucru? 

—Hm! Replica Mircea cu nepăsare. Nu prea. 

Ugo făcu ochii mari. 

—Se spune că şi Capone i-a ştiut de frică lui Matarella. 

Mircea rase cu afectata modestie: 

— Capone, Matarella —reprezintă trecutul. 

— N-ai vrea să mă iei cu dumneata, Don Vincenzo? 
Întreba sfios Ugo. 

Mircea îşi încreţi sprâncenele. 

— Unde să te iau? 

— La New York. Când ai să te întorci la New York. 
Cred că ai să te întorci în Statele Unite, nu-i aşa? 

— Da, desigur, răspunse Mircea. Îndată ce-mi aranjez 
treburile. 

— Am auzit că numai dumitale îţi ştie de frica Don Gino. 
şi Piesele de 90 se tem de sosirea dumitale la Palermo. 
Cică ai să te dedai la violente... 

— Depinde, replica Mircea, întrebându-se ce însemnau 
acele Piese de 90. 

„sunt un mare personaj, îşi zise el, de vreme ce atâtea 
Piese sunt îngrijorate...” 

Ugo se uita spre hublou. 

— A început să se lumineze. Până diseară suntem la 
Lipari. 

„Deci nu mergem direct la Palermo”, reflecta Mircea. 
Ugo ieşi din cabină. Rămas singur, Mircea se ridica în 
coate. Durerea de cap îl lăsase, în schimb se simţea încă 
ametit. Se pipăi în creştet. Îi crescuse un cucui cât un ou 
de porumbel, dureros la atingere. Se uita în jur. Se afla 


24 


într-o cabină strâmtă, cu patru cuşete, cu un dulăpior şi cu 
două hublouri, unul în dreapta şi altul în stânga. Deduse 
că se alia pe un vas de mic tonaj, probabil o navă 
pescăreasca. 

În cabina stăruia miros de peşte, de cauciuc încins şi de 
benzină. 

La capătul cuşetei văzu agăţată într-un cui haina gris-fer 
a adevăratului Vincenzo Genovese. Toate valizele —şi 
ale lui şi ale lui Genovese —erau orânduite după mărimi 
pe cuşetă din faţă. Bagajele pe care le moştenise fără voie 
cereau a fi cercetate. Trebuia să se deprindă cu ele ca şi 
când ar fi fost ale lui. 

Coborî de pe cuşetă. Ameţeala îl făcu să se sprijine 
câteva clipe de perete. 

După ce-şi reveni, se apropie de valizele lui Genovese. 
Erau trei la număr. Scoase cheile din buzunarul hainei 
gris-fer şi le descuie pe rând. În primele două găsi câte un 
costum de lustrin, unul alb şi altui gri închis, cămăşi, 
cravate, pijamale şi o trusă de toaletă. Nici unul din 
aceste obiecte nu avea monograma sau marca 
furnizorului. În a treia valiză se aflau pantofi — vreo opt 
perechi —de calitate excepţională şi cu o linie foarte 
modernă. Genovese fusese desigur un mare amator de 
încălţăminte frumoasă. şi pantofii erau fără marca. 

Mircea închise valizele, vari cheile în buzunarul 
pantalonilor, alături de cheile lui şi se întinse pe cuşetă. 
Cabina valsa parcă în jurul său. Stătuse prea mult timp în 
picioare. Urmările loviturii din ajun se făceau încă 
simţite. 

Aţipl... 

Când se trezi, soarele pătrundea potop prin hublouri, în 
cabina era înăbuşitor de cald. Ar fi deschis hublourile 


25 


dacă nu s-ar fi temut că jerbele de apa stârnite de mersul 
vasului ar fi pătruns înăuntru. 

Îşi consultă ceasul de mină. Zece şi jumătate. Capul nu-l 
mai durea. I se făcuse în schimb o foame straşnică. 

Parcă la comandă, Ugo intra cu o tavă încărcată cu un 
mic dejun. Ouă, şuncă, pasta con sarde, catolii şi o sticlă 
de Moscato. 

Mircea goli la repezeală farfuriile, sub plivirile 
admirative ale tânărului. Dădea tocmai peste cap un 
pahar cu vin, când unchiul Gino îşi făcu apariţia. 

— Bi te simţi mai bine, Vincenzo? ÎI întrebă el jovial. 

— Sunt încă buimac, minţi Mircea. Am momente în care 
nici nu ştiu unde mă aflu, continuă el, ducându-şi mâna la 
frunte. 

Adoptase această linie de conduită, spre a-şi justifica 
eventualele scăpări de memorie. Va evita astfel multe 
încurcături. 

Ar fi bine să ieşi pe punte, îl povăţui unchiul Gino. 
Aerul curat are să-ţi mai limpezească puţin capul. 

— M-au pocnit zdravăn, stărui Mircea să brodeze pe 
aceeaşi temă. E de mirare că nu mi-au zdrobit ţeasta. 

Când să iasă din cabină, Ugo îi puse pe umeri haina. 

— Bate tare vântul. Să nu răceşti. 

Mircea îi mulţumi, zâmbindu-i condescendent. 

Ajuns pe punte, aspira adânc aerul proaspăt şi sărat al 
mării. Se simţi înviorat. Ugo avusese dreptate. Sufla un 
vânt năprasnic. Mersul vijelios al vasului sporea curentul. 

Mircea îşi arunca privirile în jur. 

Pretutindeni se desfăşura marea violeta, zebrata de 
valuri cu creşte înspumate. Vasul înainta cu mare viteză, 
lăsând în urmă o dâră albă, dantelata. 

— Dacă n-ar fi trebuit să facem un scurt popas la Lipari, 


26 


în noaptea asta am fi luat masa la Palermo, zise unchiul 
Gino. 

Mircea se feri să ceară explicaţii. Înţelepciunea 
proverbului „tăcerea e de aur” îşi găsea în cazul ăsta cea 
mai deplină ilustrare. Trebuia să descopere singur cheia 
enigmelor, asemenea unui modern Perseu în lupta cu 
Meduza. De data asta Meduza se identifica, pare-se, cu 
Mafia. 

Curentul stârnit de mersul vasului era atât de puternic, 
încât Mircea îşi trase pe mâneci haina, care îi venea 
foarte bine. Îşi înfundă mâinile în buzunar. 

— Goneşte frumos, nu-iaşa? Zâmbi unchiul Gino. 
Motoare Rolls-Royce. 

Mircea ciuli urechile. Motoare Rolls-Royce pe un vas, 
aparent, atât de vetust! Ciudăţeniile se ţineau lant... 

Curând după lăsatul serii, trecură prin preajma insulei 
Stromboli. 

Vulcanul aflat într-una din erupțiile sale periodice 
arunca pe cer o lumină purpurie. Căderea materialelor 
vulcanice în mare, la Sciara del Fuoco, oferea un 
spectacol dantesc. 

Mircea stătea rezemat de parapetul de lemn şi se uita cu 
nesat la creasta muntelui împodobit cu o cunună 
roşiatică. 

Apoi vulcanul Stromboli rămase în urmă. 

Pe învelişul mării se fugăreau jucăuş scânteieri 
fosforescente. S-ar fi zis că miriade de licurici se 
aşternuseră peste leagănul valurilor. 

Trecură şi pe lângă stâncă bazaluică abruptă a lui 
Strombolichio şi după o jumătate de ora de mers, vasul 
îşi încetini viteza. La prova apăruse-o masă neagră, cu 
povârnişuri repezi, argintate pe alocuri de ploaia razelor 


2 


lunii. 

Motoarele încetară brusc să mai huruie. Se aşternu o 
linişte adâncă, întreruptă doar de lipăi tul valurilor ce se 
loveau de pântecele vasului. 

Deşi se aflau în largul mării, sufla de undeva o boare 
uşoară, încărcată cu miresme de flori şi de... portocale. 
Da. De portocale. 

Unchiul Gino se apropie de Mir cea. Pufăia din pipa lui 
marinăreasca şi se uită atent spre masă întunecată de la 
prova. 

Apăru şi Ugo, urmat de doi inşi din echipajul vasului. 

— Cât e ceasul, Ugo? Întrebă unchiul Gino. 

La lumina unei lanterne electrice, Ugo se uita la ceasul 
său brăţara. 

— Nouă şi şaptesprezece, zise el. Unchiul Gino pufai şi 
mai tare din pipă. 

— La nouă şi zece Michelotto trebuia să fie aici. 

— Să nu se fi întâmplat ceva, opina Ugo. Unchiul Gino îl 
privi fără să-i răspundă. În afară de faptul că pufăia des 
din pipa, nimic nu-i trăda neliniştea. 

— O fi întârziat cu descărcatul, zise unul din însoțitorii 
lui Ugo, un bărbos cu ceafa de taur. 

— Să ne apropiem de golfuleţ? Întreba Ugo. 

— Nu, răspunse scurt unchiul Gino. 

Aşteptarea se prelungea. Abia după vreun sfert de ora se 
auzi în depărtare bâzâitul unui motor. 

— Michelotto! Zise bărbosul. 

Unchiul Gino făcu semn cu capul spre bărbos, care duse 
un deget la şapcă şi cobori la motoare. Al doilea însoțitor 
al lui Ugo, un tip scund şi vânjos eu braţe lungi ca de 
urangutan şi picioare îndoite în afară, ca două paranteze, 
trecu la timonă. 


28 


Bâzâitul barcii cu motor creştea în intensitate. După o 
coastă stâncoasă a insulei apăru silueta neagră a unui vas. 

Ugo scoase din buzunar un emiţător cu tranzistori. 

— Semnalizează! Rosti sec unchiul Gino. Ugo trecu 
aparatul pe emisie. 

— Taormina, Taormina! Te cauta Tibru! Spune dacă eşti 
prezent. Parola. 'Trec pe recepţie! Gata. 

Comută aparatul pe recepţie şi aştepta, În difuzorul 
aparatului se auzi replica. 

— Aici — Taormina, aici Taormina. Sunt prezent, 
Tibrule. Şapte stele de argint. Trec pe recepţie. 

— Aici Tibru, aici Tibru! Şapte sfeşnice de aur. Apropie- 
te! Gata. 

Ugo îşi agăţă de gât cureaua aparatului, apoi scoase clin 
buzunar un pachet de ţigări Camel. 

—  Serviţi-vă, Don Vincenzo, zise el întinzându-i 
pachetul pe care-l izbi în fund cu un bobârnac, făcând să 
iasă pe jumătate o ţigară. 

Mircea luă ţigara. Cu o mişcare iute Ugo scoase un 
pistol îndreptându-l spre pieptul lui Mircea, care tresări, 
simțind în tot corpul un fior rece. Ugo apasa pe trăgaci. 
Din pistolul-brichetă ţâşni o flacără. 

Mircea îşi aprinse ţigara. Fiorul de gheaţa lasă locul 
unei năduşeli fierbinţi, abundente, care-i umezi în câteva 
clipe cămaşa. 

— Grazie! Zase el stăpânindu-şi emoția. 

Avusese un moment de slăbiciune care ar fi putut trezi 
bănuieli. Nu era deprins cu asemenea situaţii. Simţi 
instinctiv privirile nedumerite ale lui Gino aţintite asupra 
sa. Trebuia să găsească la repezeală o justificare a 
tresăririi sale în fata pistolului-brichetă. Simulă o nouă 
tresărire şi îşi duse mâna la cap, făcând o schimă de 


29 


durere. 

— Ce ai? Întrebă unchiul Gino. 

— Mă trec nişte junghiuri prin cap... 

Vasul lui Michelotto se apropiase simţitor. Deodată o 
lumină albă se aprinse pe catarg. 

— Idiotul! Ce l-o fi apucat? Exclamă furios unchiul 
Gino. Ugo, spune-i să stingă imediat lumina. 

Ugo dădu să manipuleze aparatul. 

Calm, Mircea întinse mâna stânga oprindu-l pe Ugo să 
treacă pe transmisie, iar cu dreaptă făcu un gest elocvent. 

— Pistolul! Rosti el grav. 

Uluit de tonul lui Mircea, Ugo se execută. Scoase din 
buzunar un pistol cu surdină şi i-l întinse. 

Mircea lua pistolul şi mai înainte ca Gino să fi putut 
schiţa un gest de împotrivire, trase un foc în direcţia 
vasului. Lumina albă se stinse. 

Simti o mare satisfacţie. Tot a fost bun la ceva şi stagiul 
militar. Nu luase el pe degeaba insigna celui mai bun 
trăgător la ţinta pe divizie. 

Unchiul Gino se uită admirativ la Mircea, apoi întoarse 
capul spre Ugo. 

— Ei! Te mai îndoieşti? Numai Vincenzo putea să facă 
una ca asta. Apoi se adresa lui Mircea: Mai, băiatule, aici 
nu suntem în America. 

— Nici o grijă, spuse Mircea cu calm, înapoind pistolul 
lui Ugo. De obicei nu port arme de foc. Am vrut numai să 
văd dacă mai sunt în stare de ceva după lovitura aia 
păcătoasă. 

Între timp nava lui Michelotto se apropiase. Cele două 
vase abordară. Un bărbat subţire sări cu agilitate de 
maimuţă peste cele două parapete, oprindu-se lângă 
unchiul Gino. 


30 


— Nu trebuia să tragi, Don Gino. S-a aprins din greşeală, 
se scuza noul venit. 

— Bine, bine, Michelotto, zise unchiul Gino aspru. Ce-a 
fost întârzierea asta? 

— Transbordarea. Iar au lipsit zece lăzi. Şase de Camei 
şi patru de Philip Morris. 

Unchiul Gino încreţi din sprâncene, apoi se întoarse 
spre Mircea. 

— Americanii tai. Vincenzo, au cam început să-şi facă de 
cap. E a doua oară că lipsesc lăzi. şi din ultimul transport 
trimis de tine au lipsit. Câte au lipsit, Michelotto, din 
transportul Genovese? 

Michelotto îşi frecă bărbia. 

— Opt. şapte Chesterfield şi una Corona-Coronas. 

— Şi havanele sunt scumpe, Vincenzo, zise unchiul fino. 
O ladă cu havane face cât zece de Chesterfield. 

— Nu se poate să fi lipsit, riposta Mircea cu gravitate. 

— Ba se poate, replica batos Michelotto. Eu le-am luat în 
primire. 

Unchiul Gino zâmbi ciudat. 

— Să vă fac prezentările: Michelotto Perenze, Vincenzo 
Genovese. Michelotto cunoştea faima lui Vincenzo 
Genovese, supranumit în cercurile mafiote din New York 
şi Chicago Vincent the Killer. 

— Îmi pare foarte rău, dar asta e adevărul, Mister 
Genovese. 

Se uita fix la Mircea. Fotografia lui Genovese pe care o 
văzuse într-atîtea ziare nu se potrivea deloc cu mutra 
interlocutorului. 

Unchiul Gino îi citi în ochi nedumerirea. 

— Ai de a face cu adevăratul Vincenzo Genovese. Pot 
Ba te asigur, rosti el sec, punând capăt discuţiei. 


31 


— Mă supăra chestia cu lăzile, zise Mircea, adoptând un 
aer înţepat. 

— Fii liniştit, nu e vina ta, băiatule, spuse unchiul Gino. 
Pe drum se întâmpla multe. Dar îi dibuim noi pe hoţi. În 
sânul Onoratei Familii n-au ce cauta indivizii necinstiţi. 

„Omul ăsta nu e lipsit de umor”, cugeta amuzat Mircea. 

— Michelotto ne însoţeşti la Palermo, spuse unchiul 
Gino. Michelotto se încruntă. 

— Şi treburile de aici... 

— Le laşi pe seama lui Albanese. Porunca lui Don 
Scrafino. 

— Bine, dar... 

— Nici un dar... 

— Atunci, mă duc să-mi iau lucrurile. 

- Bine. Însă într-o jumătate de oră să fii înapoi. 
Unchiul, Gino îi întoarse spatele. Se adresă apoi lui 
Mircea: Vincenzo, în noaptea asta tragem un chef la Li 
pari cu cel mai bun vin. Am să văd dacă renumele tău se 
confirmă. Calo Vessalone îmi spunea deunăzi că eşti în 
stare să goleşti o sticlă de vin dintr-o singură sorbitură... 
Iar mâine în zori, ne continuăm drumul spre Palermo... 

În dimineaţa următoare, Mircea zăcu în cuşeta sa până 
la ora prânzului. 

Încercase să ţină vitejeşte piept unchiului Gino, un 
băutor de înaltă clasă şi să-şi păstreze totodată neştirbita 
reputaţia pe care i-o atribuise Calo Vessalone. Nu era el 
novice ia băutura, dar printre campioni nu se putea în nici 
un caz număra. Golise două sticle de Lipari şi o sticlă de 
Mârşala, apoi pretextase o recidivă a durerilor de cap. 

Drumul de la cârciumă şi până la barca îl făcuse 
sprijinindu-se de braţul lui Ugo şi blestemându-şi 
junghiurile din creştet. 


32 


Dormise adânc. Fără vise. Se trezise mahmur, cu gura 
amară şi capul greu. 

Când îşi aminti de isprăvile pe care le făcuseră cu toţii 
la chef, îl trecură năduşelile. Nu cumva scăpase vreo 
vorbă care să-l dea de gol? La beţie omul spune vrute şi 
nevrute. Mircea îşi controlase fiecare gest, fiecare cuvânt. 
Nu-şi amintea să fi făcut vreo prostie. Totuşi... Băuseră şi 
mâncaseră pe  întrecute... Cantaseră, trăseseră cu 
pistoalele... Cu zece focuri, Mircea decapitase zece sticle 
de Mârşala, spre entuziasmul comesenilor. 

Tot gândindu-se la vitejiile lui bachice, adormi iarăşi. 

Se deşteptă din nou abia după-amiază. Îi trecuse capul. 
Avea însă gura iasca. Bău ca un căpcăun, pe nerăsuflate, 
o cană mare cu apa. Apoi ieşi pe punte. 

Coastele stâncoase ale Siciliei se profilau la orizont. 
Soarele le învăluia într-o lumină trandafirie. 

Unchiul Gino ieşi jovial în întâmpinarea lui Mircea. 

— Ei, ai dormit bine? Te-ai trezit la timp. Peste un sfert 
de ora debarcam la Castellamare. Iar diseară suntem la 
Palermo. Don Serafino te aşteaptă cu masa. 

Mircea îşi umfla pieptul cu aer. 

— Ah, de aici simt miresmele Siciliei! Exclamă el cu 
patos. Chemarea pământului natal e mai puternică decât 
orice... 

Când vasul acosta la Castellamare, cerul în asfinţit se 
împurpurase ca o mantie imperială. 

Pe chei îi aşteptau trei bărbaţi în haine închise la 
culoare. Chipurile lor erau impasibile ca nişte măşti. 

— Totul e în regulă, Alfano? Întrebă unchiul Gino, 
îndată ce puse piciorul pe pământ. 

Unul dintre cei trei făcu un pas. 

— Da! Răspunse el monosilabic. 


33 


— Ia-o înainte! Zise unchiul Gino. 

Mircea era încadrat de Ugo şi de Michelotto. Însoţitorii 
lui Alfano trecuseră în urma grupului. 

Se îndreptară cu toţii spre o străduţă care se deschidea 
între două antrepozite dărăpănate. Intrară în primul 
antrepozit, printr-o uşă cu tocul lăsat într-o parte, dar care 
se deschidea foarte uşor, în ciuda aspectului ei vetust. În 
hala întunecoasă, pardosită cu ciment şi transformată în 
garaj, aşteptau două automobile negre. Un Buick Electra 
şi un Fiat 2300. 

Alfano deschise uşa Buick-ului. 

— Poftiţi! 

Unchiul Gino se opri în dreptul celeilalte maşini. 

— Nu, Ugo, tu o iei înainte cu Buick-ul. Lucio şi 
Giuseppe merg cu tine. Alfano ne însoţeşte pe noi. 

Unchiul Gino, Mircea şi Michelotto se aşezară pe 
bancheta din spate al Fiat-ului. Alfano trecu lângă şofer. 

Buick-ul semnaliza cu farurile. Portarul garajului apăru 
din cabina sa cu pereţi de sticlă şi apasa pe butonul fixat 
în dreapta unor porţi înalte cât peretele. Canturile se 
deschiseră uşor prin culisare. 

Maşinile demarară. 

Buick-ul ieşi cel dintâi, legănându-se pe amortizoarele 
elastice. Fiat-ul îl urma la vreo cincizeci de metri. 

Mircea era nedumerit. De ce preferase unchiul Gino să 
folosească Fiat-ul? Se feri însă a pune vreo întrebare. 

Tot unchiul Gino îi dădu o explicaţie pe ton de glumă: 

-Nu-mi plac Buick-urile. Întâmplarea a făcut să am 
două accidente pe maşini de astea. De atunci, să nu le 
mai văd. 

Explicaţia era evident trasă de păr. Michelotto şi Alfano 
raseră ca de o glumă bună. Mircea îşi dădea seama că 


34 


adevăratul ei înţeles era altul. ÎI va afla el mai târziu. 

Străbătură o stradă îngustă, pavată cu bolovani de rău şi 
mărginita cu case albe dărăpănate, proptite parcă unele de 
altele. 

leşiră într-o sosea pietruită, care se orientă, spre şiruri 
de dealuri stâncoase dinspre miazăzi. 

Fiat-ul gonea cu peste optzeci de kilometri pe oră. În 
urma Buick-ului se ridica un vârtej de praf, pe care din 
fericire vântul îl repezea spre stânga şoselei. 

Cu gesturi domoale, unchiul Gino scosese din 
buzunarul portierei din partea sa un pistol- mitralieră 
Parabellum, cu treizeci şi două de focuri, pe care-l 
examina pe toate fetele. 

— Bine uns, rosti laconic. 

Din buzunarul celeilalte portiere, Michelotto trase un 
pistol-mitralieră pe care Mircea nu reuşi să-lidentifice. 
Părea de proveniența englezească. 

Şi Alfano făcu aceeaşi operaţie. Scoase o puşcă- 
mitralieră Browning şi o puse pe genunchi. 

„Te pomenegşti că ăştia vor să mă curețe după ce ieşim 
în plin camp”, îşi zise Mircea uşor alarmat. ÎL liniştea 
oarecum gândul că indivizii ar fi putut să scape de el pe 
mare, şi încă fără nici un risc, dacă ar fi avut de gând s-o 
facă. 

Unchiul Gino îi întinse pistolul. 

— Poate îţi va fi de folos. Don Cirro se ţine iarăşi de 
capul nostru. Spera să-şi recâştige supremaţia. Idiotul! 

— Şi dumneata? Întreba Mircea. 

— Eu am arma mea, zâmbi unchiul Gino, bătându-se 
uşor cu palma peste umflatura pe care o făcea haina în 
partea stângă a pieptului. 

Mircea simţi o furnicare prin şira spinării. Aventura 


35 


începuse să-l captiveze, era ca într-un film cu gangsteri. 

După vreo douăzeci de minute de mers, ajunseră într-o 
sosea largă. Cotiră spre stânga. 

Peisajul era oarecum arid. Stânci şi pietre golaşe 
străpungeau parcă scoarţa dealurilor bine acoperite pe 
alocuri cu vii. 

Unchiul Gino, atât de volubil pe mare, pastra acum o 
tăcere mohorâtă. 

Îşi aprinsese iarăşi pipa şi pufăia alene. Privirile sale 
reuşeau să scruteze însă fiecare colţ de stâncă pe lângă 
care treceau cu maşina. Tot atât de atenţi erau şi 
Michelotto Alfano. 

— Peste zece minute suntem la Alcamo, spuse înăbuşit 
unchiul Gino, peste o jumătate de oră la Partinico, iar 
peste o oră la Palermo. Se izbi cu palmele peste 
genunchi. Peste o oră noi o să ne înfruptăm cu fazan şi 
caviar la Don Serafino, iar Ugo o să-şi strângă la piept 
logodnica. Izbucni în râs. S-a logodit cu o scoabă. O 
pocitanie slabă şi sfrijita, în loc să-şi aleagă o fată 
durdulie. Eh, tineretul de azi... 

Michelotto râdea în colţul gurii. 

Alfano şi şoferul nu schitau nici sun zâmbet. Alfano 
stătea încordat ca un animal la pândă. 

Pe dreapta şoselei se părea în depărtare, printre două 
culmi de deal, o coloană de fum negru, care se înalta 
vălătucindu-se spre văzduh. 

— La Calatafimi!... Arde! Spuse Alfano laconic Clăile 
lui Don Albano. 

— Aha! Mormăi unchiul Gino. 

— Alaltăieri şi-a găsit vitele moarte pe câmp, relua 
Alfano, cu acelaşi glas egal. 

— Aha! 


36 


— Pun rămăşag că până la sfârşitul săptămânii ne vinde 
moşia. La preţul fixat de noi... 

— Aha! 

Mircea simţi un fior. Îşi dădea seama încă o dată că 
avea de-a face cu oameni cari nu se dădeau înapoi de la 
NIMIC. 

Maşinile trecură ca o trombă prin Alcamo. 

— Pe aici cum mai merg treburile? Întrebă unchiul Gino. 

— Bine, zise Alfano. Toţi negustorii şi-au achitat pizzu. 
Numai Girolamo a fost mai nărăvaş. 

— Care Girolamo? 

— Măcelarul. Dar l-am potolit noi. Două zile a turbat 
căutându-şi copilul. Nu l-a găsit decât după ce şi-a plătit 
pizzu. şi cu dobândă. Pentru întârziere... 

— Aha! 

Lui Mircea nu-i fu greu să înţeleagă sensul cuvântului 
pizzu. Oamenii plăteau ca să-şi asigure „protecţia”... 
Soarele se cufundase dincolo de orizont. Era încă lumină. 

Imensa cupolă a cerului vioriu se sprijinea pe coloane 
nevăzute. 

Coline ondulate, cu pante acoperite de vii, se desfăşurau 
de o parte şi de alta a drumului. 

Când  intrară în Partinico, reclamele luminoase 
începuseră să se aprindă. Oamenii ieşiseră la plimbare pe 
strada principală. În faţa unei case cu storurile lăsate, 
atârna un drapel negru. Bărbaţi şi femei în haine cernite 
stăteau în dreptul porții. 

— Cine a murit? Întrebă unchiul Gino, scoţându-şi pipa 
din gura. 

Alvaro Mannara, spuse Alfano calm. Suferea de o boală 
fără leac. Avea mâncărime la limbă... 

Lui Mircea i se ridicase un nod în gâtlej. ÎL strangula 


37 


emoția. Unchiul Gino se întoarse spre el: 

— Ei, ce zici de oamenii noştri, Vincenzo? 

— Îmi plac, zise Mircea, silindu-se să pară cât mai jovial. 
Sunt operativi. 

De la Partinico şoseaua porni să urce şerpuitoare 
implantându-se în masivul muntos, pe care trebuia să-l 
străbată spre a coborî la Palermo. 

Distanţa dintre Fiat şi maşina dinainte se menținea 
constantă. Lăsară în dreapta vârful Vutura, în stânga 
muntele Gibilforni şi se avântară în jos pe serpentinele 
care coborau spre Castellano. În depărtare se zărea oraşul 
Palermo, încadrat de munţii Pelleregrino şi Grifone. 
Golful Palermo îşi desfăşură până la orizont apele 
violete. 

Mircea admira cu nesaţ măreaţa privelişte. 

Mai aveau vreo doi kilometri până la Passo di Rigona. 
Şoseaua se depăna acum dreapta. Înainte Buick-ul gonea 
cu aproape o sută de kilometri pe oră. Fiar-ul îl urma i 
idei ca o umbră. Deodată, dintr-un drum care se 
deschidea spre stânga, ţâşni o maşină albastră, care taie 
drumul Buick-ului. Se auzi un răpăit de mitralieră... 

Mircea asista uluit la scena care se desfăşura cu viteza 
fulgerului. Buick-ul scăpat de sub control, porni spre 
dreapta; părăsi şoseaua şi se rostogoli de câteva ori. Se 
auzi o explozie, apoi o limbă de foc se avânta spre cer. 

Maşina albastră îşi mări viteza îndreptându-se spre 
Passo di Rigona. Silueta ei se micşora în zare. 

Alfano şi Michelotto ridicară instinctiv armele. 

— Nu! Porunci sec unchiul Gino. 

— Îi lăsăm să ne scape? Strigă furios Michelotto. Când 
Fiat-ul ajunse în dreptul automobilului care ardea ca o 
torţa, unchiul Gino ordona scurt. 


38 


— Opreşte! 

Fiat-ul stopa în scrâşnet de frâne. 

Cu agilitate surprinzătoare pentru vârsta lui, unchiul 
Gino sari din maşină şi se îndrepta în fugă spre carcasa 
incandescentă a Buick-ului. 

Mircea, Michelotto şi Alfano îl urmară. 

Unchiul Gino se opri la câţiva paşi de rugul care 
răspândea miros de benzină şi de cauciuc ars. Se auziră o 
serie de pocnete. Explodă muniţia din maşina incendiată. 

— Sau dus cu toţii, murmura unchiul Gino. Soarta asta ar 
fi trebuit s-o avem noi, adaugă el după câteva clipe. Se 
întoarse spre Mircea. Ar fi fost al treilea accident... şi 
ultimul... Se scarpină în bărbie. Primirea asta ia pentru 
tine, Vincenzo. Aş putea să jur. Se îndrepta spre Fiat. 
Michelotto bolborosi indignat. 

— l-am lăsat să ne scape... 

Alfano îşi încleştase fălcile şi nu scoase o vorbă. Mircea 
simţi că 1 se îngustează brusc gulerul. Aventura începea 
să ia o întorsătură puţin plăcută. Unchiul Gino se uita 
crunt la Michelotto: 

— Ce-ai fi vrut? Să ne fi bătut cu mitralierele pe străzile 
oraşului? Să ne fi urcat toată poliţia în cap? 

— Te-ai făcut prea prudent, Don Gino, zise Michelotto, 
dându-se la o parte astfel încât Mircea să se urce în Fiat. 
Ar fi fost mai bine... 

— Gura! I-o reteză unchiul: Gino. 

Michelotto mârâi ca un dulău; pus pe hartă, dar nu mai 
stărui să-şi continue fraza. Se urcară cu toţii în maşini. 

— E bine să dispărem cât mai repede de aici, zise Gino. 
Curioşii şi carabinierii nu vor întârzia să dea navală... 

Fiat-ul se puse în mişcare. Traversă cu mare viteză 
Passo di Eigona şi se avânta pe şoseaua care ducea la 


39 


Palermo. 
— Imi lasa gura apă când mă gândesc la caviarul de la 
Don Serafino, zise unchiul Gino, aprinzându-şi din nou 


pipa, care apucase să se stingă. 
x 


x k 

Mână fină şi îngrijită a lui Don Serafino ridica paharul 
eu şampanie. Flăcăruile sfeşnicelor de argint de pe masă 
se reflectau în cristalele bizatate şi în porţelanurile fine. 

— În cinstea lui Vincenzo Genovese, fiu rătăcitor al 
Siciliei, întors printre ai săi. 

Toţi convivii se ridicară în picioare, înălţând ca la 
porunca paharele. 

Mircea mulţumi înclinându-se ceremonios. Se conforma 
protocolului impus de prezenţa lui Don Serafino. 

Don Serafino îşi muie buzele subţiri şi vinete în 
şampania acidulată. Paharele fură golite până la fund. 
Convivii se aşezară din nou pe scaune. 

— Vincenzo, zise Don Serafino, eşti un om abil nu 
numai în afaceri, dar şi în folosirea forţei. 

Un bărbat foarte elegant, eu o expresie ironică în ochi-i 
cenuşii, iscoditori şi plini de îndrăzneală, zâmbi 
enigmatic. Avea silueta şi gesturile unui actor de cinema 
care se ştie punctul de atracţie al tuturor. 

— Te felicit, Vincenzo pentru modul discret în care l-ai 
lichidat pe Jack. I s-a găsit cadavrul pe terasamentul căii 
ferate, ciuruit de gloanţe... Dar cu bietul roman ce-ai 
avut? 

Mircea încreţi din sprâncene. Simi că i se taie 
respiraţia. Romanul? Ce complicaţii interveniseră! Reuşi 
totuşi să-şi păstreze calmul. 

— Adică? Rosti el cu afectata impertinentă. 


40 


— Draga Vincenzo, interveni Don Serafino cu tact, 
departe de noi să-ţi cerem socoteala. Remarcam numai ca 
moartea romanului ar putea să atragă după sine o 
publicitate cam supărătoare. Mai era şi scriitor. 

— Probabil că a fost silit să-l suprime şi pe roman, spuse 
unchiul Gino sărindu-i în ajutor. Martorii inoportuni... 

— În Italia e recomandabil să fii mai prudent şi mai... 
temperat, zise bărbatul cel elegant. 

— Nu am venit în Italia ca să primesc lecţii, replica 
Mircea bătăios. 

Se impunea să-şi susţină rolul până la capăt. 
Intransigenta era obligatorie. 

Orice slăbiciune putea să-l coste scump. Făcuse o 
experienţă în acest sens pe vas şi nu mai voia s-o repete... 

— Joe, Vincenzo, basta, basta! Rosti Don Serafino, 
autoritar. Nu-mi plac certurile. Joe îți este prieten. În 
sarcina lui se afla paza dumitale. 

— Am văzut cât e de eficienta paza asta. Numai grație 
lui Don Cirro mai sunt acum în viaţă. 

— Don Cirro îşi va primi pedeapsa, zise Joe cu răceală. 

Îşi umplu paharul cu şampanie şi-l dădu peste cap. 

Toată discuţia fusese urmărita în tăcere de un al cincilea 
personaj, care îşi revarsă pe scaun corpolenta elefantină. 
Ochii îi erau îngropaţi în osânză. În partea dreaptă a 
gâtului diform atârna o protuberantă care-i acoperea în 
parte gulerul hainei. Mâinile-i semănau cu nişte perniţe. 
Mesteca domol caviarul amintind o rumegătoare. 

Din masa aceasta de carne ieşi un glas subţire ca un 
falset de eunuc. 

— Lasa laudele, Joe. De mult ne tot ameninţi cu 
pedepsirea lui Cirro. şi pe el îl doare în fund de tine. 
Scuzaţi expresia, Don Serafino. Să vorbim mai bine de 


41 


lucruri serioase. Când sosesc ţigările, Gino? 

Gino se scarpină în creştet. 

— Ce e azi? Marţi? Vineri le ai la Castellamare. Ah! Tot 
în legătură cu ţigările. Nu sunt mulţumit de Michelotto. 
Pretinde „cam des” că lipsesc lăzi cu ţigări. 

Don Serafino se servi cu o pulpă de fazan. 

— Vincenzo, crezi că până la sfârşitul săptămânii soseşte 
şi transportul tău cu stupefiante? Întrebă el. 

— Nu m-ar bucura deloc să sosească atât de repede, zise 
elefantinul, întrerupându-şi rumegatul. Aş vrea să dispun 
de tot efectivul pentru stupefiante. 

— Ai destui oameni, Don Calo, la Castellamare, zise Joe. 

— Vezi-ţi de sectorul tău, replica Don Calo, servindu-se 
cu o nouă porţie de caviar. 

— La nevoie îţi trimit întăriri de la Trapani, zise unchiul 
Gino. 

În clipa aceea se deschise uşa. Intră o fată de vreo 
optsprezece ani, o drăcoaică vioaie cu păr şi ochi de 
cărbune, cu sâni obraznici, corp ispititor şi picioare lungi 
de balerină. Purta o rochie învoalată, de muselina albă, 
stropită cu paiete. Sandalele aurii cu tocuri înalte, se 
armonizau cu o geantă mică de fir, pe care noua venită o 
rotea asemenea unei sfârleze, pe degetul arătător. 

Fata îl săruta pe Don Serafino pe obraz, făcu un semn 
voios cu mâna spre ceilalţi convivi, se uita plăcut 
surprinsă la Mircea, apoi se aşeza pe unul din cele două 
scaune rămase libere. 

— La ora asta se vine la masă? O dojeni cu o umbră de 
asprime Don Serafino. 

— Croitoreasa e de vină, ciripi fata. Mi-a adus rochia 
abia acum zece minute. Cum era să vin? Goală? 

Don Serafino clatina din cap, manifestându-şi în acest 


42 


chip inofensiv contrarietatea. 

— Ce limbaj, Lucia, ce limbaj! Ce şi-or fi închipuind 
prietenii despre tine? Lucia ridica din umeri, cu drăgălaşa 
nepăsare. Ai dulapurile pline cu rochii, stărui Don 
Serafino. 

— Sunt demodate, toate sunt demodate, tata. Vrei să 
spună lumea ca fiica lui Don Serafino nu ştie să se 
îmbrace? 

Fata accepta puţin caviar şi o felie de piept de fazan. 

Don Serafino o privea cu încântare. Fiica lui nu avea 
asemănare în întreaga Sicilie. 

— Ah, am uitat să i-l prezint pe Vincenzo, zise el. Băiat 
simpatic, nu-i aşa? 

Lucia arunca o privire expertă asupra lui Mircea, care se 
înclină cu amabilitate. ÎI plăcuse din prima clipă. 

— Joci tenis? Întrebă ea. 

— Mă descurc... 

— Am să te invit la un meci. Vreau să te bat. Mircea 
zâmbi. 

— Să mă baţi? Te-am supărat cu ceva, signorina Lucia? 

Fata rase, arătându-şi dinţii albi, superbi. 

Mircea observa că Joe îl privea cu o expresie 
înveninată. Nu cumva era gelos? Asta ar complica şi mai 
mult lucrurile. 

Restul cinei, conversaţia se învârti numai în jurul Luciei 
care turuia cu nesecata verva despre moda, filme, sporturi 
nautice şi în special despre muzica de jaz, marea ei 
pasiune. 

Înaintea deşertului, Lucia se ridica de la masă. 

— Tata, am plecat. La zece mă aşteaptă Caria. Trec să o 
iau cu maşina. Suntem invitate la o serată. 

— Ce serată? Întreba Don Serafino. 


43 


— Eu te întreb pe dumneata când ieşi în oraş? Rosti ea 
cu adorabila impertinentă. 

Salută fluturându-şi mâna, apoi părăsi în fuga încăperea. 

Don Serafino oftă şi se întoarse spre Joe, căruia îi 
arunca o privire întrebătoare. 

— Nici o grijă, zise Joe, sigur de sine. Am dat dispoziţie 
să fie păzită de opt oameni. 

— Numai să nu observe. Ar face un scandal... Ar spune 
că o spionez. 

Elefantinul se înfrupta pofticios dintr-o piersică uriaşă, 
zemoasa şi înmiresmata. 

— Ar trebui să fiţi mai energic, Don Serafino, spuse el 
ridicând sentenţios mina. 

— Dacă ai fi în locul meu..., oftă iarăşi amfitrionul. Dar 
tu nu ştii ce înseamnă să ai copii. 

— Slava Domnului! Exclamă Don Calo. 

— Mâine să-mi spui ce localuri a mai cutreierat Lucia, se 
adresa lui Joe Don Serafino. 

- O.K. 

Don Serafino se uita la ceas. 

— Târziu. Trebuie să vă părăsesc, prieteni. Medicii mi- 
au recomandat odihna, linişte... Nu am parte însă nici de 
una, nici de alta. 

Strânse mâna oaspeților săi, apoi părăsi sufrageria. Joe 
se apropie de Mircea. 

— Nu vrei să ne încheiem seara la un bar? Vorbea atât de 
prietenos, încât trezea bănuieli. 

— Dacă îţi face plăcere... 

— Hai cu noi, unchiule Gino. Pe dumneata nu te invit, 
Don Calo. Ştiu că nu-ţi plac dancingurile. Păcat! Dacă ai 
dansa, ţi-ai mai remedia silueta. 

Don Calo îşi aprinse o havană: 


44 


— Mă simt foarte bine aşa cum sunt. Am plecat. 

— Venim şi noi, zise unchiul Gino. 

Când ieşiră din casă, Don Calo arunca o privire lungă 
asupra cerului învăpăiat de stele. 

— Care e steaua dumitale, Vincenzo? Mircea ridica din 
umeri; 

— Nu m-am fixat încă. 

Don Calo arata cu degetul unul din miriadele de aştri 
care împodobeau văzduhul: 

— Aia de colo e steaua dumitale. O vezi? Alături de 
steaua lui Joe... Ei drăcie, Joe! Steaua ta e îngrijorător de 
palidă... 

Joe îşi strânse eu cochetărie nodul de la cravată. 

— Crezi? Pe a dumitale nu o mai văd de loc. Don Calo 
rase, săltându-şi abdomenul. 

Cobort scările late de piatră şi se urca în Pontiac-ul sau 
care se lăsa peo parte. Lângă şofer stătea Lucky 
Balestrere, omul de încredere a lui Don Calo. 

Pontiac-ul plecă încet, urmat îndeaproape de o maşină 
ocupată de trei indivizi cu mutre patibulare. 

Automobilul lui Joe, un Chrysler Imperiul, opri în 
dreptul scării. 

Joe, Mircea şi unchiul Gino se aşezară pe bancheta din 
fund. În faţă, alături de şofer, se afla un tip în haine 
închise, cu o mitralieră pe genunchi. 

În clipa când Chrysler-ul se puse în mişcare apărură alte 
două automobile, care îl încadrară. Unul înainte, celălalt 
în urmă. 

„Ce lux de precauţiune”, cugeta Mircea. 

Chrysler-ul părăsi cu mersul său lent şi maiestuos 
gradina vilei lui Don Serafino şi se angaja pe strada 
liniştită, rezidenţială, străjuită de copaci seculari. 


45 


Dintr-o alee luminată slab de câteva lampadare învăluite 
în iederă apăru brusc o limuzină neagră, cu faruri 
puternice, orbitoare, care taie drumul Chrysler-ului, 
silindu-l să stopeze. 

Mircea tresări. 

Şoferul limuzinei negre răsuci fulgerător volanul, 
evitând în ultimul moment ciocnirea. Apoi se pierdu cu 
aceeaşi viteză pe o stradă lăturalnică. 

— Neînsemnat trebuie să-ţi pară oraşul ăsta după ce ţi-ai 
petrecut mai toată viaţa la New-York, spuse calm unchiul 
Gino. Ai să te deprinzi anevoie eu atmosfera asta 
patriarhala. 

„Patriarhala?” reflectă Mircea. Nu s-ar spune că era 
tocmai patriarhala. Incidentul de la Passo di Rigona, care- 
| costase viaţa pe bietul Ugo, dovedea tocmai contrariul. 

Joe scoase din buzunar nişte documente. 

— Poftim, Vincenzo, zise el. Noile dumitale acte. De 
acum înainte ai să te numeşti Vincenzo Scaccia. 

Mircea le lua nepăsător şi le vâri în buzunar, fără să le 
privească. S-ar fi zis că toată viaţa umblase cu acte false. 

— Tot timpul şederii dumitale la Palermo, adaugă Joe, ai 
să locuieşti la hotelul Miramar. E plasat într-o poziţie 
avantajoasă. Ți-am rezervat un apartament. Patru oameni 
vor fade de paza cu schimbul, zi şi noapte. 

— Mulţumesc, rosti Mircea, ca şi când aceste măsuri nu 
l-ar fi impresionat deloc. 

În realitate supravegherea această permanentă începuse 
să-l indispună. 

Chrysler-ul străbătu câteva străzi întunecoase, traversa 
un bulevard luminata giorno, cu trotuarele tixite de 
noctambuli şi după ce trecu printr-o piaţă cu un 
monument de marmură albă, coti pe o stradă strâmta, cu 


46 


cârciumi şi dancinguri de o categorie nu tocmai selecta. 

Opri în dreptul unei case cu aspect burghez. O scară cu 
vreo zece trepte urca până la o uşă de stejar masiv, 
deasupra căreia scria cu litere albastre de neon Ricardo. 

— Aici se poate bea cel mai bun scotch, spuse Joe, 
coborând din maşină. Mircea şi unchiul Gino îl urmară. 

Doi oameni dintre cei care le asigurau paza îi escortară 
până la intrare. Unul din ei ciocăni în uşă, desigur după 
un cod. Două lovituri scurte — pauza — trei lovituri 
scurte. 

— Localul se deschide pentru public doar cu o oră 
înainte de miezul nopţii, explica Joe. 

Le deschise un individ masiv, cu nasul strivit şi care 
purta cu stângăcie un smoching prea strâmt. Cerberul 
saluta cu respect pe Joe şi pe unchiul Gino. Lui Mircea 
nu-i dădu decât o atenţie moderată. Nu-l cunoştea. 

Joe îşi conduse invitaţii de-a lungul unui culoar acoperit 
cu un Covor roşu, pana într-o încăpere de proporții 
mijlocii, cu măsuţe mici, lămpi cu abajur şi lumini difuze. 
Un platou de dans, estrada orchestrei şi un bar amenajat 
lângă intrare contribuiau să creeze o atmosferă boemă. 

— Ce zici? Exclamă Joe, frecându-şi mâinile. Uite, pana 
şi pe ziduri nu sunt aninate decât reclame cu băuturi 
americane. 

Numai două mese erau ocupate de obişnuiţi ai localului. 

La pian, un grăsun cu o havană în colţul gurii cin ta un 
blues din New-Orleans. Chelnerii, asistați de picoliţe 
tinere, cu fuste scurte, care le dădeau înfăţişarea unor 
balerine, stăteau pe lângă mese, aşteptând clienţii. Maitre 
d'hotel-ui, grav, impozant, în frac, cu vesta şi papion 
negru, se grăbi să iasă în întâmpinarea lui Joe şi a 
însoţitorilor acestuia. Zâmbind servil, îi conduse la o 


47 


masă lângă platoul de dans. Sosi şi chelnerul cu picoliţa 
sa. Faţa să tot fi avut şaptesprezece ani — era foarte 
drăguță şi mai ales apetisant de proaspătă. 

Joe o bătu peste şolduri. 

Fata îi zâmbi cu silita amabilitate. 

— Whisky, comandă el. Valuri de whisky. De care vrei, 
Vincenzo? White Horse, House of Lords, Haig, Johnny 
Walker? 

— Bourbon, zise Mircea. 

— Whisky american, oftă nostalgic Joe. Nu poţi uita The 
States. Te cred. Nici eu nu le pot uita. Proastă idee au 
avut cretinii din F.B.I. când ne-au expediat în Europa. 

Picoliţa aduse paharele. 

Joe îi făcu ştrengar cu ochiul, apoi se pleca la urechea 
lui Vincenzo. 

— Ce zici? În Liberia ar face senzaţie. şi la Bahia o avea 
succes. 

Mircea simţi că i se încreţeşte pielea. Înţelesese sensul 
vorbelor lui Joe. Chelnerul sosi cu sticla de whisky. 

— Pentru mine Mârșala, porunci unchiul Gino. 

Joe era cu chef. Îi arătă lui Mircea o prietenie deosebită. 
Băuse zdravăn la cină şi acum golea pahar după pahar. 

In vino veritas, părea el să spună. Mircea era însă mai 
neîncrezător decât Sfântul Toma. Bănuia că Joe facerea 
să-l câştige pentru a-l folosi, probabil, împotriva lui don 
Calo. şi presupunerile lui nu erau greşite. 

Joe rezista zdravăn la băutură. Ar fi putut să consume 
încă o dată pe atât, fără să-şi piardă controlul asupra sa. 

Şi unchiul Gino făcuse de petrecanie la două sticle de 
Mârşala şi acum o atacă pe a treia. 

Între timp localul se umpluse de clienţi. Orchestra cânta 
un twist antrenant. Perechile se îmbulzeau pe platoul de 


48 


dans. Instalaţia de aer condiţionat nu reuşea să elimine 
fumul de ţigară din încăpere. 

După miezul nopţii, unchiul Gino se duse la toaletă. 

Profitând de ocazie că rămăsese singur cu Mircea, Joc îl 
apuca prietenos pe după umeri. 

— Află că îmi eşti grozav de simpatic, Vincenzo... Poate 
fiindcă suntem americani... Chiar dacă ne-au expulzat din 
America, noi tot americani am rămas. Nu-i aşa? 

Mai goli un pahar. Termină-ţi whisky-ul, Vincenzo, că 
se încălzeşte. Ciocniră paharele. Succes la Palermo, 
Vincenzo! 

— Succes, Joe! 

Joe îl privi cu dragoste. 

— Draga Vincenzo, noi am putea face treabă bună 
împreună. Să fim ca fraţii... 

„Cain şi Abel”, reflecta Mircea. 

— Dacă ne-am uni forţele, continua Joe, am ajunge în 
scurt timp stăpânii Siciliei. De Don Cirro şi de şleahta lui 
am eu grijă. Don Serafino n-o mai duce mult. Se spune că 
are cancer. Don Calo vrea să-i ia locul. Dar îi lipseşte 
dinamismul. E priceput la socoteli. Are însă cap de 
intendent, nu de şef al Mafiei. Mai sunt vreo doi-trei 
candidaţi. Dar îi înlătur eu. Joe îl bătu pe umăr. Vino 
alături de mine, Vincenzo, şi-ţi făgăduiesc un viitor cum 
n-a cunoscut alt fiu al Siciliei. 

Unchiul Gino apăru legănându-se printre mese. Se 
aşeză greoi pe scaunul său. Vru să-şi toarne vin în pahar, 
dar din sticla de Mârșala nu curseră decât câteva picături. 

— Joe, zise el cu mustrare. De mine n-ai grijă. Bine c-a 
venit Vincenzo. 

Paharul lui e plin. Dar de al meu nici că-ţi pasă. Pot să 
mor de sete. 


49 


— Gaspare! Strigă Joe, împleticindu-se uşor în limbă. 

Chelnerul se apropie în grabă. 

— Gaspare... adu două... 

— Taci, Joe.!... Îi tăie vorba unchiul Gino. O duzină de 
sticle, Gaspare. 

— Imediat, Don Gino, rosti chelnerul, plecând să execute 
comanda. 

În câteva clipe se înapoie cu sticlele de Mârșala. 
Picoliţa îl urmă cu o nouă frapiera plină cu gheaţa. Joe 
sufla la urechea lui Mircea: 

— Ca să vezi cât ţin la tine, Vincenzo... Da, da, 
simpatiile şi antipatiile sunt instinctive... Îţi pun la 
dispoziţie un Masseratti blindat. Cu care umblam numai 
eu. Are numere şanjabile, mitraliere de 20 mm la bord, 
staţie Radar pentru ceata, post de emisie-recepţie, post de 
televiziune şi aruncătoare de fum... 

Pe la orele trei din noapte, unchiul Gino se uita la ceas: 

— Haidem la culcare. Mâine avem treabă. Eu trebuie să 
pregătesc transportul ţigărilor. şi tu, Joe, ştii câte ai de 
făcut. 

Joe achita nota de plată. 

leşiră din local, salutaţi până la pământ de chelneri şi de 
maître d'hotel. Străbătură din nou culoarul. Bărbatul în 
smoching le deschise uşa, ploconindu-se. 

Porniră pe scări în jos. 

Unchiul Gino se uita la cer: 

— Peste un sfert de oră începe să se lumineze. Şoferul lui 
Joe cobori din maşină şi deschise portiera din spate. 

În clipa aceea Mircea avu impresia că se dezlănţuie 
infernul. 

Un foc violent de mitralieră răbufni din dreapta şi din 
stânga. Alte mitraliere începură să tragă de undeva, de 


50 


Sus. 

Joe şi unchiul Gino se aruncară la pământ. Uluit, Mircea 
le urmă pildă. 

Oamenii din garda lui Joe ripostară, punându-și 
mitralierele în funcţie. Adăpostiţi după propriile lor 
maşini, porniră să tragă în cele două automobile, care îi 
copleşeau cu foc din flancuri. 

Mircea simţi sub obrazul sau răceala asfaltului. 
Gloanţele îi şuierau pe la ureche. O bucată de tencuială îi 
căzu pe ceafă. 

— În maşină! Strigă Joe. E blindată. 

De la etajul trei al casei din faţă, mitralierele măturau 
trotuarul. 

Joe se ridica de jos şi dădu să se arunce în maşină. 
Deodată se roti şi se prăbuşi la pământ. Înjura. 

— M-au atins! Scrâşni el, ducându-şi mâna la picior. Un 
om căzu horcăind lingă Mircea. Mitraliera îi scăpase din 
mină. 

— Te-au lovit, unchiule Gino? 

— În braţ, riposta el şi începu să se târască spre 
automobil. Şoferul lui Joe încremenise cu capul pe rigolă. 
Din tâmplă i se scurgea un fir de sânge. 

Mircea apuca instinctiv mitraliera căzuta alături de el. 
Târându-se pe burta ca o şopârlă, reuşi să ajungă la 
adăpostul maşinii. De acolo începu să tragă spre 
ferestrele casei din faţă. Luptă acum pentru a-şi apăra 
pielea. Schimbul de rafale dura câteva secunde. Apoi 
răpăitul mitralierelor de sus înceta să se mai audă. 

Mircea zâmbi triumfător. Făcuse treaba bună. Se repezi 
la Joe, pe care îl ridică de jos. Îl târî până la maşină. 
Izbuti să-l urce înăuntru fără a fi nimeriţi de gloanţele 
care plouau lateral. 


51 


Apoi tot atât de brusc pe cât se dezlănţuise,răpăitul 
mitralierelor înceta. Maşinile atacanţilor demarară în 
trombă, îndepărtându-se una spre un capăt al străzii, 
cealaltă în direcţia opusă. 

La uri semn al lui Joe, un om din garda se apropie în 
fugă: 

— Ştergeţi-o!... Imediat!... rosti el aproape într-un 
geamăt. 

În câteva clipe, supraviețuitorii urcară în cele două 
maşini de escorta pe morţi şi pe răniţi. Numărătoarea 
urma să se facă mai târziu. Apoi automobilele porniră cu 
mare viteză. 

Joe rămăsese să supravegheze întreaga operaţie. 

La volanul automobilului sau trecuse însoţitorul 
şoferului ucis. 

Se auziră din depărtare sirenele maşinilor poliţiei. 

— Dă-1 drumul, zise Joe printre dinţi. Rana de la picior îl 
durea îngrozitor. Se întoarse spre Mircea şi zâmbi. 

— Se pare că îţi datorez viaţa, Vincenzo. 

— I -o datorezi. Joe, întări unchiul Gino. Automobilul 
porni. 

La Miramar, mai ordona Joe noului conducător al 
maşinii. Să-l lăsăm pe Don Vincenzo. 

x 
x k 

Carabinierii sosiți la fața locului nu găsiră decât 
băltoace de sânge, geamuri făcute ţăndări, urme de 
gloanţe pe ziduri... 

Nu reuşiră să obţină nici o mărturie. Locatarii clădirilor 
din jur, fiind interogaţi, declarară că dormiseră şi nu 
auziseră nimic. Localul Ricardo era închis. Clienţii şi 
personalul de serviciu ieşiseră printr-o uşă din dos, care 


52 


răspundea într-o alee laterală. 
x 


x k 


Tonino Rindone îşi aprinse nervos un Luky Strike. Strivi 
între degete pachetul gol şi-l aruncă furios pe fereastra 
portierei. 

— Al cincilea pachet? Întreba flegmatic Paulo Gariano, 
rezemându-şi braţele de volan. 

Rindone se mulţumi să înjure impersonal. 

Camillo Pisciota, care stătea răstignit pe bancheta din 
spate şi mesteca alene un chewing gum, răspunse în locul 
lui Rindone. 

— Eu am desfăcut al doilea pachet de gumă... Au început 
să-mi amorţească fălcile. 

Tonino se uita la vila somptuoasă de pe cealaltă parte a 
străzii, apoi îşi aruncă ochii pe ceasul de bord. Râse 
teatral şi făcu un gest larg, ca şi când s-ar fi aflat pe 
scena. 

— Tonino Rindone, paznicul unei fetişcane, exclamă el 
cu falsă dezinvoltura. Apoi se încrunta iarăşi. Sună 
frumos, nu-i aşa? 

— Ehe, când fetişcana e fiica lui Don Serafino, se 
schimba chestia, zise Camillo Pisciota. 

— Două maşini şi opt oameni imobilizaţi pentru 
capriciile domnişoarei Lucia, relua Tonino Rindone pe 
acelaşi ton arţăgos. 

— Ce-or fi făcând confrații din maşina cealaltă? Se 
întreba Camillo Pisciota, scuipându-şi guma de mestecat 
pe geam. la dă- mi telefonul, să-i mai trezesc puţin. 

Lasă-i în pace. Sau nu te-a înjurat nimeni azi? Crezi că 
ei sunt mai veseli? Zise Gariano. Hei, pare că se sparge 
petrecerea. Invitaţii au început să plece. 


53 


Maşinile parcate în fata vilei plecau una câte una. După 
o jumătate de ora de aşteptare nu mai rămase decât un 
Mercury alb decapotabil. 

— Ce ziceţi, fraţilor? Asta nu se grăbeşte deloc să plece, 
zise Paulo, uitându-se la intrarea luminată a vilei. 

Mai aşteptară o jumătate de oră. Luminile de la ferestre 
începură să se stingă. Se stinseră şi aplicele de fier forjat 
de la intrare. 

Tonino Camillo şi Paulo se priviră vag îngrijoraţi. 

Domenico Massara, care se plimbase până atunci pe 
trotuar, baga capul pe geam. Avea nasul coroiat ca un 
papagal. 

— Ce facem fraţilor? Are de gând să doarmă aici? 
Telefonul de bord zbârnai scurt. 

— Puiu, fir-ar al dracului m-am speriat, făcu Paulo şi 
ridică receptorul. 

— Ce-o fi cu fata? Se auzi în aparat un glas răguşit. Mai 
aşteptăm mult? 

Să se ducă Tonino să vadă ce este. Să nu se fi întâmplat 
ceva. 

Paulo se întoarse spre Tonino. 

— Auzi ce spune Corado. Du-te şi vezi ce-i cu fata. 

Tonino cobori din maşină, arunca ţigara, apoi îşi ridica 
brăcinarul. Cu pas legănat se îndrepta spre intrarea vilei. 
Urca cele patru trepte de piatră şi sună. 

Trecură câteva minute. Auzi dinăuntru zgomot de paşi. 
Ferestruica zăbrelita încadrată în uşă se deschise. 

— Pe cine căutaţi? 

— Signorina Lucia di Mauro, vă rog. 

— Signorina Lucia a plecat de mult, răspunse glasul din 
dosul uşii. Tonino simţi că 1 se taie picioarele şi ca tot 
sângele i se suie în cap. 


54 


— A plecat? Nu se poate. Maşina dânsei e aici, bolborosi 
el arătând cu mâna spre Mercury-ul decapotabil. 

— Asta nu mai pot să ştiu, răspunse glasul. Mai doriţi 
ceva? 

— Minţi! E înăuntru, se răsti Tonino. Deschide uşa; 

— Toată lumea doarme. N-aveţi cu cine vorbi. 

— Cheamă pe stăpâna casei. 

— Marchessina Giullia s-a culcat. Nu pot s-o trezesc. 

— Deschide uşa, dacă nu vrei s-o sparg, zise Tonino 
scoțând pistolul de sub haina. 

— Aşteptaţi s-o chem pe Marchessina Giullia. 

— Te sfătuiesc să te grăbeşti. 

Camillo şi cu Domenico se apropiară de Tonino. Apăru 
şi Nico Gentile care cobori din cealaltă maşină. 

— Ce s-a întâmplat, Tonino? Întreba Nico. 

— Mi se pare că a zburat păsărica. 

— Se îngroaşă gluma, mormăi Camillo. Ferestruica uşii 
se deschise iarăşi. 

De data asta se auzi un glas cântat de femeie. 

— Ce doriţi? 

— Signorina Lucia, repeta Tonino. 

— A plecat de vreo două ore cu un tânăr. 

— Ce tânăr? Vorbi repezit Tonino. 

— Un student. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu sunt la interogatoriu, replică aspru glasul de 
femeie. Ferestruica fu trântita zgomotos. 

— Signorina, Vă rog, signorina, interveni politicos Nico. 

Nu mai primiră nici un răspuns. 

- Eh! Cum o scoatem la capăt? Întreba Camillo 
începând să mestece o nouă guma. Dacă n-o găsim, dăm 
de dracu. 


55 


— Nu mai lungiţi vorba, zise Nico. Haideţi să răscolim 
oraşul. Altceva mai bun nu avem de făcut. 
— Pe unde dracu a ieşit? Exclamă Tonino. 
— Ce te miri? Palatul ăsta trebuie să aibă o duzină de 
ieşiri... 
* 
x k 


În apartamentul său de la Miramar, Mircea se plimba 
furios, ca un tigru în cușcă. 

De trei zile, de când se afla la Palermo şi se bucura de 
ospitalitatea lui Don Serafino, era în mod practic 
prizonierul oamenilor lui Joe Marcucei. Ori de câte ori 
ieşea în oraş cu maşina pe care i-o pusese Joe la 
dispoziție, era urmat de un Alfa-Romeo negru cu patru 
oameni înarmați, care se schimbau în ture de câte opt ore. 

Dacă se ducea la restaurant, doi din aceştia se aşezau la 
o masă alăturată. Dacă se plimba pe Jos, ori intra prin 
magazine, aceiaşi oameni îl urmau ca nişte umbre. 

În condiţiile acestea era cu neputinţa să fugă sau să ia 
legătura cu poliţia, aşa cum îşi pusese în gând. 

Când citise în ziare despre presupusa sa moarte, rasese 
acru. 

„Gata. M-au şi înmormântat... Trebuie să intru în 
contact eu legația, noastră... Cu poliţia... Să le dau de 
veste că sunt viu... Cum să ajung însă la poliţie?... 
Telefonul? Convorbirile mele telefonice sunt desigur 
interceptate... Dacă aş scăpa pentru câteva momente de 
supraveghere şi aş folosi un telefon public, aş putea să 
iau legătura cu poliţia... Ar mai fi o soluţie. Să mă opresc 
în faţa primului agent de poliţie sau să intru în primul, 
comisariat. Să-mi declin numele şi calitatea şi să le solicit 
protecţia. Sunt însă inconveniente... Oamenii lui Joe n-ar 


56 


ezita să mă extermine. Mijloacele sunt destule. De la 
împuşcarea în plină strada şi până la otrăvirea în celulă... 
Pe de altă parte, am intrat într-o horă care a început să mă 
pasioneze... Beneficiez de un complex de împrejurări atât 
de formidabile, încât ar părea de necrezut. Totuşi 
corespund realităţii. Am intrat aproape fără nici o 
dificultate în bârlogul lupilor. Ca să obţină un asemenea 
rezultat, detectivii şi agenţii acoperiţi ai poliţiei trebuie să 
treacă prin încercări grele şi să înfrunte mari primejdii... 
Noblesse oblige, spun francezii. Nu pot şi de altfel nici nu 
mai vreau să mai dau înapoi. Sunt pe punctul de a 
dezvălui secrete pe care Interpolul se străduieşte zadarnic 
să le pătrundă. Interpolul nu a reuşit până acum să pună 
nuna decât pe câţiva peştişori. Rechinii stau la adăpost, în 
adâncuri. Eu am ajuns la rechini. Dacă reuşesc să-i 
demasc, să le zădărnicesc loviturile înseamnă, că sunt 
cineva. Mai tare decât James Bond. Iar după ce voi ieşi 
viu şi nevătămat din această tevatură, să-mi scriu 
romanul de aventuri. Un roman trăit... Piraţii îi las pentru 
altă dată... În definitiv am de-a face tot cu un soi de pirați. 
Piraţi ai secolului douăzeci. Mii interesanţi poate decât...” 

Un ciocănit în uşă îl făcu pe Mircea să pună capăt 
gândurilor. 

— Intră! 

Unchiul Gino intra pufăind tacticos din pipă. Şapca lui 
neagră era lăsată mai pe o parte ca de obicei. Părea bine 
dispus. Îşi duse degetul la cozoroc. 

— Salut, Vincenzo. Se cufunda în pernele canapelei de 
lângă fereastră. Un pahar cu Mar sala, băiatule, continuă 
el. Sunt mai uscat decât Sahara. 

Mircea scoase din dulăpiorul-bar o sticlă cu vin şi două 
pahare. Le puse pe o măsuţă, la îndemâna unchiului 


57 


Gino. 

— Ce-ţi mai face braţul? Întrebă el. 

— Mi-a trecut. N-a fost decât o zgârietură. şi Joe e pe 
vindecate. 

Unchiul Gino dădu peste cap trei pahare la rând. Cu 
dosul palmei se şterse la gură. 

— Cât e ceasul, Vincenzo? Mircea îşi consultă ceasul de 
mină. 

— Opt patruzeci. 

Unchiul Gino rase, apoi îşi turna încă un pahar. 

— La opt patruzeci şi cinci de minute, exact, garajul 
central al lui Don Cirro va sări în aer... Cisternei cu 
benzină care alimentează rezervorul subteran de 
carburanţi al garajului i s-a ataşat în noaptea asta —de 
către oamenii noştri — o ventuză prevăzută cu un 
mecanism cu întârziere, care va face să explodeze o 
încărcătură cu trotil. 

— Şi n-o s-o observe nimeni? 

— Ventuza e prinsă pe sasiu. Încărcătură poate arunca în 
aer o clădire cu cinci etaje. Lovitura este dublă. 
Concentrez atenţia bandei lui Don Cirro cât şi a poliţiei 
asupra garajului şi degajez în acelaşi timp pe oamenii 
noştri care operează la Castellamare... 

— Ţigănile... 

— Ţigările... 

— Exact. La noapte le debarc. 

Unchiul Gino îşi bău vinul. Când vru să-şi umple din 
nou paharul, constata că sticlă se golise. 

— Încă unu, băiatule, dacă nu vrei să mor de uscăciune. 
Mircea îi aduse altă sticlă. O destupa. Umplu paharele. 
Temperat mai eşti, băiatule, spuse unchiul Gino după ce- 
şi sorbi vinul. Tu n-ai luat decât două pahare... Ei, da, 


58 


poate că e mai bine. În seara asta Don Serafino vrea să 
discute cu tine. 

Mircea îşi muie buzele în pahar. 

— Despre? 

— Despre afaceri... Cenuşa... 

Mircea se întreba ce o fi însemnând „cenuşa”. 

— Bietul Don Serafino! Zise unchiul Gino, cu adâncă şi 
amară compătimire. 

— Bietul? De ce „bietul”? Întreba Mircea. 

— E bolnav. Bolnav ca un câine. şi Lucia îi face nişte 
mizerii... 

— Lucia! Rosti Mircea. Frumoasă fată... 

— Îți place, nu-i aşa? Chicoti unchiul Gino. Cui nu-i 
place? E însă o diavoliţă şi Jumătate. Ştii ce ispravă a 
făcut? Acum câteva seri s-a dus la o petrecere. În vreme 
ce oamenii noştri făceau de pază la intrare, şerpoaica a 
părăsit casa pe o uşa laterală. 

— Singura? 

— Gelosule! Zâmbi unchiul Gino. Şi-a luat valea cu un 
student. 

— Frumos, n-am ce zice. 

— Şi s-a întors acasă dimineaţa la şapte. 

— Tot e bine. 

— Nu e bine. Don Serafino a trecut prin toate spaimele. 
şi în starea lui actuală emoţiile... Sorbi ultimele picături 
din pahar, apoi se ridica de pe canapea. Să mergem, Ne 
aşteaptă Don Serafino. 

Mircea îşi pipăi buzunarele hainei, apoi începu să 
scotocească prin dulap. 

— Ce cauţi? Întrebă unchiul Gino. 

— Bricheta, zise Mircea. Nu ştiu unde am pus-o. 

O cauta prin toate hainele. O găsi în sfârşit în vestonul 


59 


gris-fer al adevăratului Vincenzo Genovese. Când s-o 
scoată, dădu peste fisa cu cap de mort. Se uita la fişa şi o 
puse împreună cu bricheta în buzunarul hainei lui albe. 

Coborâră în holul hotelului. 

Pasageri şi vizitatori stăteau pe fotolii şi conversau cu 
voce joasă. La biroul de informaţii o englezoaică bătrână, 
cu o pană de struţ la pălărie, reclama ceva cu voce 
ascuţită, ca de papagal. 

Intrarea biroului era blocată de un grup de tineri care 
râdeau cu hohote de glumele unuia dintre ei. 

Cei doi oameni din garda lui Mircea, care stăteau pe o 
canapea şi fumau plictisiţi, săriră în picioare când îl 
văzură pe unchiul Gino coborând din ascensor cu falsul 
Vincenzo. Unchiul Gino le făcu semn să rămână pe loc. 

Se îndreptau spre ieşire, când se pomeniră înconjurați 
de tinerii care stătuseră până atunci în uşa biroului. 
Obiectivele unor aparate fotografice fura aţintite asupra 
lui Mircea. Fulgerele orbitoare ale flash-urilor se 
succedară în câteva fracțiuni de secundă. 

— Andante all inferno! Zbieră unchiul Gino, înşfăcând 
aparatul primului fotograf, care-1 ieşi în cale şi trântindu-l 
de pământ. 

Făcu acelaşi lucru şi cu al doilea aparat. 

Oamenii din garda interveniră. Se stârni mare tărăboi. 
Pumnii începură să plouă. Un fotograf se alese cu nasul 
însângerat de o directă bine plasată. 

Altul ateriza pe covor, adormit ca prin farmec de un 
upercut năprasnic. 

Oamenii din garda reuşiră în mai puţin de un minut să-i 
îndepărteze pe inoportuni. 

Mircea şi unchiul Gino ieşiră în stradă. 

— Neobrăzaţi mai sunt şi fotografii ăştia! Exclamă 


60 


unchiul Gino. Dar au primit o lecţie s-o ţină minte... 

Un Mercedes albastru îi aştepta la trotuar. Alături de 
şofer se afla un băieţandru cu pălăria pe ochi. 

— Mi-am schimbat maşina, zise unchiul Gino. 

— Am observat, spuse Marcea. Schimbi maşinile ca pe 
cravate. 

Se îndreptară spre automobil. Pe trotuarul tixit cu 
pietoni, firma de neon a hotelului arunca o lumină albă, 
puternică, ce se revărsă şi peste maşinile care fâsaiau pe 
asfaltul muiat de căldură. 

Deodată, din dreapta apăru o limuzină Chevrolet 
albastră, care trase lângă rigolă. Uşile limuzinei se 
deschiseră brusc şi dinăuntru fura împinse două corpuri 
omeneşti care se prăvăliră pe asfalt. Apoi Chevroler-ul 
țâşni din loc, ca o rachetă, pierzându-se în mulţimea 
maşinilor. 

În jurul celor două trupuri nemişcate, se făcu deodată un 
mare gol. Mircea avu astfel prilejul să constate că pe 
străzile oraşului Palermo curiozitatea publicului era un 
fenomen aproape necunoscut. Lumea se ferea de 
complicaţii, în Sicilia circula o zicală: „Cine e orb, surd şi 
tace trăieşte o mie de ani în pace”. 

Unchiul Gino se apropie de cele două corpuri. Buzele i 
se strânseră într-un rictus. Din Alfa-Romeo coborâră 
ceilalți doi oameni din garda lui Mircea. 

Avură însă grijă să rămână la distanţă. Ochiul lor 
sfredelea strada în lung şi în lat. Vegheau să nu se 
dezlănţuie vreun atac al oamenilor lui Don Cirro. 

— Gaetano şi Talu, rosti încet unchiul Gino. Bieţii 
băieţi... 

Abia acum observă Mircea un amănunt care-i scăpase la 
prima vedere. Cadavrele care zăceau la picioarele 


61l 


unchiului Gino erau strangulate cu câte o bucată de cablu 
telefonic. 

— Asta însemnează ca lovitura noastră a eşuat, zise 
unchiul Gino, încleştându-şi pumnii. 

— Garajul? Întreba Mircea. 

— Da. A eşuat. 

Unchiul Gino îşi scoase pipa şi punga de tutun. 

— Haidem, Vincenzo, zise el. Lui Don Serafino nu-i 
place să aştepte. 

Se urcară în Mercedes-ul care porni. Unchiul Gino îşi 
aprinse pipa, apoi rupse tăcerea grea care se lăsase. 

— Ciudat! Foarte ciudat! Eşecul ăsta îmi dă de gândit. 

Apasă pe un buton. Geamul dintre ei şi bancheta 
şoferului se ridică automat. 

— Acum putem vorbi fără să fim auziţi. De operaţia asta 
nu ştiau decât Don Serafino, Joe, Calo, Michelotto şi cu 
mine. Unul dintre noi a săvârşit o indiscreţie. Poate mai 
mult decât atât. A trădat. 

— Şi pe cine bănuieşti? Întreba Mircea. 

Unchiul Gino aspira un fum, apoi îl azvârli pe nas în 
două şuvoaie cenuşii... 

— Don Serafino este scos din cauza, zise el. Ceilalţi 
însă... 

Nu-şi termină fraza. 

— Cine a dirijat operaţia? 

— Joe. 

— Atunci şi Joe trebuie scos din cauza. Era direct 
interesat în succesul acţiunii, spuse Mircea. 

— Don Calo e devotat lui Don Serafino. lar ideea 
operaţiei a fost a mea... 

— Mai rămâne Michelotto, zise Mircea. 

Unchiul Gino aspira iarăşi un fum. ÎL expira după câteva 


62 


clipe, sub forma de colaci. 
— Nu pot să spun încă nimic, rosti el aproape în şoaptă... 
x 
x k 


Don Serafino îi primi în bibliotecă. Stătea la biroul său 
masiv, cu sculpturi măiestrite. 

Pereţii erau acoperiţi cu rafturi încărcate cu cărţi legate 
somptuos. 

Don Serafino semăna cu un sfant bizantin. Faţa-i 
prelungă era lipsită parcă de sânge. Ochii adânciţi în 
fundul capului sclipeau febril. Mina-i uscata bătea 
darabana în braţul jetului. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat? Zise el în loc de bun venit. 

— Am auzit, rosti unchiul Gino mohorât. Într-o 
săptămână am pierdut unsprezece oameni. Frumos bilanţ, 
n-am ce zice. Don Cirro îşi bate joc de noi. 

Deodată începu să tuşească. O tuse seacă, prelungită, 
care-i zguduia tot corpul firav. 

Uşa se deschise. Don Calo Castiglione intra, purtându-şi 
anevoie corpul obez. Joe Marcucci îl urma posomorât. 

— Felicitările mele, Calo, felicitările mele, Joe, zise Don 
Serafino după ce-l mai slabi tusea. Să nu păţiţi la fel şi cu 
tigările. 

Don Calo se aşeza neinvitat într-un fotoliu. Era un 
canon să stea în picioare. Don Serafino —care se arata 
foarte strict cu subalternii în ceea ce priveşte protocolul 
—era mai îngăduitor cu Don Calo, de care-l apropiau şi 
vârsta şi condiţia socială. Amândoi făceau parte din 
aceeaşi lume. Erau supraviețuitorii unei clase odinioară 
atât de puternice, care tindea să dispară. Alianţa cu Mafia 


sge we 


cale nu le-ar fi putut dobândi. 


63 


— Mâine, la miezul nopţii, transportul va fi debarcat. 

— Unde? La Castellamare? Întreba Don Serafino. 

— Nu. Lângă San Vito lo Capo. 

— Destinația? 

— Trapani. La patru dimineaţa camioanele vor fi la 
Trapani. 

Don Serafino îşi duse mâna la piept. Simţea în dreptul 
inimii o gheară care-l strângea, tăindu-i respiraţia. 

— Cine conduce operaţia? Întrebă el. 

— Giuliano secondat de Michelotto. Unchiul Gino râse 
în colţul gurii: 

— Din nou Michelotto. Mircea se uita brusc la Gino. 

— Ce vrei să spui? Întreba Don Serafino. Unchiul Gino 
se întoarse spre Joe şi zâmbi ironic. 

— De la un timp, mai toate operaţiile la care participa 
Michelotto dau greş. şi Michelotto, mi se pare, e omul 
dumitale, Joe. 

Joe îşi încreţi sprâncenele. 

— Nu te înţeleg. Fii mai explicit. Don Calo îşi scarpină 
guşa trandafiri. 

— Ce să zic, mie vorbele lui Gino îmi par foarte 
explicite. Unchiul Gino îl! Privi pe Joe în ochi: 

— Nu insinuez nimic. Aştept. În curând însă, am să-mi 
spun cuvântul. 

Când voi avea certitudinea. 

Obrazul lui Joe se împurpura de mânie. Se repezi asupra 
unchiului Gino şi-l înşfăcă de reverul hainei. 

— Spune tot, scrâşni el. Ca de nu... 

— Joe! Strigă Don Serafino, ridicându-se în picioare. 
Joe! 

Dominat de tonul poruncitor al şefului sau, Joe dădu 
drumul hainei unchiului Gino. Ironic, unchiul Gino sufla 


64 


peste rever, ca şi când ar fi vrut să-şi scuture un fir de 
praf, apoi îl scutură cu degetele. 

Gestul său de autoritate îl costase pe Don Serafino un 
efort considerabil. Gheara din piept se strânse şi mai 
mult. Gâfâind se lasă în jet. 

— Şi transportul de stupefiante? Întrebă el după ce îşi 
mai reveni. Don Calo se întoarse spre Mircea: 

— Sper, Vincenzo, ca şi transportul acesta va fi tot atât 
de bogat ca şi cel de luna trecută. 

— Ştiţi bine că îmi place să lucrez în stil mare, zise 
Mircea. 

Don Calo scoase din buzunar o batistă în care scuipă 
fără jenă. 

— Banii îi primeşti după ce soseşte transportul. Cred că 
nu mai e nevoie să discutăm preţul... 

Mircea zâmbi condescendent: 

— Intenţionam să-l majorez. Dar pentru Don Serafino 
rămâne acelaşi. 

— Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu Vincenzo, zise 
obezul. Nu e deloc meschin. 

— Vincenzo este un adevărat sicilian, spuse unchiul 
Gino privindu-l cu simpatie. 

Don Serafino surise palid. 

Deodată gheara din piept porni să-i sfâşie inima. Îşi 
încleştă mâinile şi îşi lăsă capul pe birou. 

— Mi-e rău! Bâigui el. Mi-e rău. 

— Joe, cheamă servitorul! Porunci Don Calo. Să aducă 
valeriana. 

Joe se execută fără să stea la gânduri. În altă situaţie n- 
ar fi îngăduit să 1 se dea ordin. Apărură servitorii. Don 
Calo se smulse din fotoliul său şi chemă pe medicul 
casei. Transportară pe Don Serafino în dormitor. ÎL 


65 


culcară în pat şi îl dezbrăcară. Sosi şi doctorul Giuseppe 
Mangano, şi îi administrară o injecție cu digitalina. 

— Lucia! Bolborosi Don Serafino. Lucia! Să vină Lucia! 

— Aduceţi-o, zise doctorul Mangano. Să-l liniştim. 

— Nicolo, unde e signorina Lucia? Întreba Don Calo pe 
unul din servitori. 

Nicolo ridica din umeri: 

— N-aş putea să vă spun, Don Calo. Poate Nina să ştie. 

— Cheam-o, porunci obezul. 

Nina, cameristă şi confidenta Luciei, sosi degrabă. Era 
tânără. Avea ochi şireţi şi vioi, ca de vulpe. După o scurtă 
şovăiala, spuse ca signorina Lucia se afla la barul Kit-Kat 
cu un grup de prieteni. 

- Cine se duce după ea? Întreba Don Calo. Joe se 
scutură cu teamă: 

— Nu vreau să am de-a face cu Lucia. 

— Mă vedeţi pe mine umblând prin baruri? Zise obezul 
iritat. 

— Mă duc eu, se oferi atunci unchiul Gino. Vincenzo, 
hai cu mine. Cred că numai dumneata ai să fii în stare s-o 
convingi. 

— De ce tocmai eu? Se apăra Mircea. 

— Nu te mai codi, zise unchiul Gino. O faci pentru Don 
Serafino. 

În maşina unchiul Gino îi spuse confidenţial: 

— Don Serafino n-o mai duce mult. Suferă şi de cancer 
şi de cord. Mă întreb cine are să-i urmeze... 

— Poate Joe, opina Mircea. Este tânăr, dinamic, 
autoritar. 

— Aş! Foc de paie! Nici Don Calo nu e mai breaz. Nu 
vezi? Se îneacă în osânză. Într-o zi are să-l lovească 
damblaua. Râse semnificativ. Cred că dumneata ai fi cel 


66 


mai nimerit, continuă el. 

Mircea făcu un gest negativ. 

— Nu aspir încă la cinstea asta. 

— De ce nu? Moartea lui Don Serafino are să dezlănţuie 
nişte lupte interne îngrozitoare... Mulţi îi jinduiesc locul. 
Numai câte Piese de 90ştiu eu... Legăturile tale, 
Vincenzo, cu Orientul Mijlociu şi cu Statele Unite, te 
îndreptăţesc să aspiri la conducerea Onoratei Familii... 
Fiindcă veni vorba de Orientul Mijlociu, Calypso şi-a 
anunţat sosirea la începutul săptămânii viitoare. Îmi 
permit să-ţi dau o povaţă, Vincenzo. Măreşte-ţi 
pretenţiile. Urca kilogramul de opiu la 5 500 de dolari. şi 
să mai ceri ceva. Participarea directă la beneficiile 
rezultate din prelucrarea opiului. Elimină intermediarii, 
Vincenzo. Nu va fi greu să monopolizezi traficul de 
stupefiante europene. Ştiu că ai legături cu Franta şi cu 
Elveţia. Adânceşte-le. şi dacă ai nevoie de colaboratori, 
gândeşte-te la mine... Îmi placi, Vincenzo. Vreau să 
lucrăm împreună... Mircea îi mulţumi şi îl asigura că-i va 
analiza sugestiile. 

— Am de gând să-mi reorganizez reţeaua europeană, 
spuse el luându-și rolul în serios. Regret că am fost 
nevoit să părăsesc Statele Unite... 

— Nimic nu e imposibil, zâmbi unchiul Gino, 
strângându-l afectuos de braţ. 

Câteva minute mai târziu sosiră la Kit-Kat. Un portar 
galonat îi salută deferent. 

Intrară într-un vestibul căptuşit cu oglinzi, coborâră o 
scară strâmta, acoperită cu mocheta roşie şi ajunseră într- 
un hol în care o fată cu fustă foarte scurtă vindea ţigări 
americane unei cete de băieţandri cu păr lung şi haine 
scurte. 


67 


Apariţia lui Don Gino şi a lui Mircea, urmaţi de un 
individ cu mutra fioroasă şi cu mâinile afundate suspect 
în buzunarele vestonului, făcu mare impresie. Tinerii se 
dădură la o parte. 

Unchiul Gino şi însoțitorii săi intrară într-o încăpere 
Joasă, luminată discret de lămpi multicolore. Un jaz de 
cinci persoane executa un swing în ritm infernal. Toate 
mesele erau ocupate de tineri. Un bărbat între două vârste 
însoţit de o faţa acoperită cu bijuterii făceau o notă 
discordantă. Pe platoul strimt se frecau până la 
exasperare perechi ameţite de muzica gălăgioasă, de 
whisky şi de marijuana. 

— Uite-o, zise unchiul Gino, arătând cu degetul spre 
marginea din stânga a platoului. 

Lucia dansa strâns îmbrăţişată de un tânăr cu o chică 
neagră şi creata ca de zulus. Fata îl ținea cu amândouă 
mâinile pe după gât. 

Unchiul Gino şi Mircea se strecurară printre mese, 
apropiindu-se de platou. 

Lucia nu-i observa decât în clipa când ajunseră lângă 
ea. 

— Lucia, vino acasă, zise unchiul Gino, cu voce tare. 
Don Serafino are nevoie de tine. 

— Serios? Nu mai spune! Replică ea obraznic, 
continuând să danseze. Partenerul ei arunca o privire 
neagră unchiului Gino. Era mijlociu de statură, dar avea 
umerii lati şi braţele vânjoase. 

— Haidem, Lucia! Stărui unchiul Gino, apucând-o de 
încheietura mâinii. Tânărul care o ţinea de mijloc îl izbi 
zdravăn cu cotul în coastă. Unchiul Gino icni şi îşi trase 
mina, ducând-o în locul în care fusese lovit. 

Lucia izbucni în râs: 


68 


— Vezi dacă nu-ţi ţii mâinile acasă, unchiule Gino? Râse 
şi tânărul. 

În clipa aceea interveni Mircea. 

— Lucia, Don Serafino se simtă rău, vrea să te vadă, 
spuse el domol. 

— Nu ţine! Ripostă ea. şi nu mă mai plictisiţi. 

— Ba... bastardule, vezi-ţi de treabă sau vrei s-o încasezi 
şi tu... Mircea îl ignora. 

— Lucia, reluă el cu acelaşi ton blajin. O singură dată 
vorbesc cu frumosul. A doua oară te iau pe sus. 

Lucia se strânse şi mai tare de tânăr. 

— Ce spui, Mario? 

— Să încerce, zise tânărul cu sfidare. 

— Cu plăcere, rosti Mircea; apucând-o fulgerător de 
mină şi smulgând-o din braţele tânărului. 

Luat prin surprindere, acesta rămase uluit pe platou. 

— Dă-mi drumul! Protesta Lucia. Mario! 

Precedat de unchiul Gino, Mircea o trăgea de mână, 
îndreptându-se spre ieşire. 

Mario făcu o grimasă de ciudă. Dintr-un salt de pisică 
sălbatică ajunse în spatele lui Mircea. Cu stânga îl înşfăcă 
de braţ, răsucindu-l cu faţa spre el, iar cu dreapta îi 
proiectă un pumn. În aceeaşi clipă Mircea dădu drumul 
Luciei, prinse rapid cu mâna stânga pumnul tânărului, iar 
cu mâna cealaltă îl apuca zdravăn de încheietura braţului. 
Se răsuci instantaneu cu spatele spre Mario şi-i făcu un 
tur de umăr, răsturnându-l peste cap. Tânărul se prăbuşi 
cu spinarea pe parchet. Vru să se ridice, gemu şi căzu 
iarăşi. 

Dansatorii se opriră. 

Câțiva tipi de la mese se sculară în picioare. Mircea 
arunca o privire circulară. 


69 


— Mai pofteşte careva? Întreba agresiv. 

Privirile lui dârze, care nu prevesteau nimic bun, îi 
ţinură la respect. 

Fără să ţină seama de protestările Luciei, Mircea o 
apuca iarăşi de mină şi o trase afară din local. 

În maşina Lucia nu scoase un cuvânt. Încruntată, se uita 
pe geam. Îşi dădea seama că întâlnise un om care o 
domina. 

— Pe mine mă laşi la hotel, unchiule Gino, spuse Mircea. 
Bătrânii îl privi cu simpatie. 

— Bine, Vincenzo... ştii, vreau să te felicit pentru figura 
de la bar. Arta asta de a te bate aş pune rămăşag că ai 
învăţat-o la Saint Louis. 

Mircea zâmbi. Gândul îi zbura însă în altă parte... 

A doua zi de dimineaţa, Mircea primi la Miramar vizita 
lui Salvatore Sehira, secretarul personal al lui Don 
Serafino. 

Sehira îl anunţă că era aşteptat neîntârziat la Palazzo 
Mauro. 

— Don Serafino se simte mai bine? Întreba Mircea cu 
prefăcută solicitudine. 

— Şi-a revenit slava Domnului, spuse secretarul, 
facându-şi un discret semn al crucii. Vrea să vă 
vorbească. 

— În câteva clipe sunt gata. 

Se îmbraca la repezeală. Douăzeci de minute mai târziu 
ajunseră la Palazzo Mauro. 

Don Serafino îi aştepta în bibliotecă. Stătea adâncit într- 
un fotoliu. Picioarele îi erau acoperite cu un pled. 

Mircea avu impresia că are în faţă o mumie descărnată, 
care printr-o împrejurare stranie îşi găsise suflul vieţii. 

Salută protocolar. 


70 


— Eşti omul miracolelor, Vincenzo, îl întâmpină Don 
Serafino, vorbind gâfâit şi uneori cu întreruperi. Şezi pe 
scaunul ăsta... lângă mine. Salvatore, poţi pleca. 

Secretarul se retrase. Mircea se aşeză lângă bătrân. 

— Vincenzo, eşti primul bărbat care... a reuşit s-o 
îmblânzească pe Lucia. Ştii ce mi-a spus azi de 
dimineaţă? Că îi eşti simpatic... foarte simpatic. 

Don Serafino îşi lăsă capul în piept. Respira anevoie, 
tuşi. Închise ochii şi avu o schimă ca şi când l-ar fi 
săgetat o bruscă durere lăuntrică. Apoi ridică iarăşi 
privirile asupra interlocutorului. 

— Vă simţiţi rau, Don Serafino? Întreba Mircea. 

— Nu. Nu-i nimic. Ceva trecător... şi cum îţi spuneam... 

Izbucni iarăşi într-o tuse seacă, pe care abia reuşi să o 
zăgăzuiască. 

— Despre ce vorbeam... Ah, da, despre Lucia... E fată 
bună Lucia, dacă ştii cum s-o iei. Eu nu m-am prea putut 
ocupa de ea. A rămas de mica fără mamă şi urmările 
educaţiei primite de la guvernante se văd şi azi... E 
voluntară, încăpăţinata aş putea să zic... I-a intrat în cap 
că e îndrăgostită de un student... de un mascalzone. Nu 
ştiu cum s-o scap de el. 

Mircea rămase gânditor câteva clipe, apoi rosti simplu: 

— O scap eu, Don Serafino. 

În ochii bătrânului licări o speranţă. 

— Crezi că ai să reuşeşti? 

— Sunt sigur. 

— Cum ai să procedezi? Lucia e învățată să iasă în 
fiecare seară să petreacă, să danseze. Tu eşti prea ocupat. 

— Am să-mi găsesc timp. 

Don Serafino zâmbi. 

— Vincenzo, nu pot decât să-ţi mulţumesc. Ai îngăduinţa 


71 


mea s-o însoţeşti peste tot. Te rog chiar. Imi faci un 
serviciu inapreciabil. Imi redai liniştea sufletească... şi de 
această linişte sufletească am nevoie acum mai mult ca 


oricând... 
x 


x k 


Maserati-ul super-sport al lui Mircea gonea pe Via 
Cavour îndreptându-se spre Via Romă. Acul 
kilometrajului oscila între şaizeci şi optzeci de kilometri 
pe oră. Cele două maşini conduse de Paulo Gariano şi 
Nico Gentile, în care se aflau oamenii din garda Luciei, 
urmăreau îndeaproape Maserati- ul. 

La volanul automobilului super-sport, Mircea se simțea 
în elementul său. Conducea cu o adevărată voluptate. Joe 
Marcucci îi pusese la dispoziţie o maşină extraordinară. 

Lucia stătea pe bancheta din faţă, alături de Mircea şi-l 
îndemnă surescitata: 

— Mai repede! Mai repede! 

La gât îi strălucea o rivieră de diamante. Rochia 
presărată cu paiete reflecta toate reclamele luminoase 
care se fugăreau prin faţa ferestrelor. 

Se auzi un nou fluierat. Mircea îl ignoră şi pe acesta, 
micşora viteza. 

— Ia-o la stânga, porunci Lucia. 

Mircea vara la stânga pe Via Romă, în ciuda opreliştilor 
circulaţiei. Se auzi un nou fluierat. Mircea îl ignoră şi pe 
acesta. 

Maserati-ul se angaja apoi pe Via Schioppettieri, o 
străduţă îngustă cu case vechi şi coti la stânga pe Via 
Calderai. 

— Asta se crede la New York, mirii Paulo Gariano, care 
abia reuşea să se ţină de supersportul lui Mircea. 


72 


— Pe străduţele astea întortocheate riscam să ne frângem 
gâtul, bodogăni Tonino Rindone, scuipând pe covorul 
maşinii. 

Luciei îi scăpărau ochii de plăcere. 

— Îmi place cum conduci, Vincenzo, ador primejdiile, 
senzațiile tari... 

Mircea se uita în retrovizor. Încercările sale de a scăpa 
de cele două maşini ale gărzii se dovediseră infructuoase. 

— Pe Corso Turkey ştiu un local fără seamăn în Palermo. 
şi are un jaz... 

— Cum ajungem acolo? 

— O iei pe prima la stânga, apoi pe a doua la dreapta. 

— Perfect, zise Mircea. Dar mai întâi să scăpăm de 
cozile astea. Nu îmi face nici o plăcere să dansez sub 
ochii lor. 

Lucia bătu din palme: 

— Bravo! Nici eu nu-i pot suferi. Scapă de ei. De câte ori 
pot, le fac festă. Mircea accelera. 

Acul kilometrajului sari la o sută pe oră. Pe străduţa 
strimta cauciucurile sfârâiau. 

Mircea apasa pe levierul aruncătoarelor de fum. Din 
două ţevi plasate în stânga şi în dreapta eşapamentului 
ţâşni un fum negru compact, care inundă aproape toată 
străduţă. 

Maserati-ul vira apoi la stânga. Mircea deconecta 
aruncătoarele. 

Intrat în norul de fum care îi împiedica brusc 
vizibilitatea, Paulo Gariano opri în scrâşnet de frâne. 
Maşina lui Nico Gentile stopa la câţiva centimetri de 
primul automobil. 

Paulo scăpa o înjurătură. Tonino Rindone rase indecent. 

— Pun mâna în foc ca ea i-a dat ideea ca să rămână 


73 


singură cu el. Căţeaua. Ieri cu studentul, azi cu Don 
Vincenzo. 

— Acum iar va trebui să răscolim oraşul după ei... Lucia 
râdea cu hohote de stratagema încununată de succes a lui 
Mircea. 

— Am să-mi instalez şi eu aruncătoare de fum la maşină. 
Apoi chiui voioasă: Trăiască libertatea! 

Peste câteva minute, Mircea opri în faţa barului 
Alhambra. 

Deasupra intrării luminoase se aprindea şi se stingo-a o 
reclamă luminoasă. 

Intrară în localul arhiplin. Zeci de perechi se striveau pe 
ringul de dans în ritmul unui turist urlat din două 
saxofoane şi doua trompete. Bateria răpăia asurzitor. 

Un chelner care o cunoştea pe Lucia le instala o masă 
lângă orchestră. 

— Nu vrei să mergem până la toaleta Lucia, să te 
aranjezi puţin? Propuse Mircea. 

— Bună idee, zise ea. 

Mircea o luă înainte spre a-i face loc prin mulțime. 

Fata pătrunse în salonaşul rezervat femeilor iar ei se 
îndrepta spre o cabină telefonică, instalata aproape de 
intrarea în bucătărie. Trase uşa după el. Răsfoi la 
repezeală anuarul telefonic, apoi formă un număr. 

În timp ce aştepta să i se răspundă vari instinctiv mâna 
dreaptă în buzunar. Dădu peste fisa cu cap de mort. O 
scoase şi o privi. 

— Alo! Rosti Mircea. Reţineţi parola! Moarte şi 


portocale... 
x 


x k 


Camioanele înaintau cu precauție pe drumul de țara 


74 


pietros care şerpuia printre dealurile cu povârnişuri 
abrupte. 

Sub prelatele trase, lăzile cu ţigări de contrabandă erau 
zdravăn  amărâte. Când camioanele treceau peste 
hârtoape, lăzile scârţaiau legănându-se. 

Şoferii conduceau cu mare atenţie. Deşi noaptea era 
adâncă, foloseau cu zgârcenie farurile. Cele mai excesive 
măsuri de prudentă nu erau de prisos. 

Giani Alessi, şeful transportului, stătea în primul 
camion lângă şofer şi scrută beznă, pe care faza mică a 
farurilor abia izbutea să o risipească pe câţiva metri. 

Fuma calm. I se recomandase să fie cu ochii în patru. 
Carabinierii dădeau dovadă de la o vreme de o vigilentă 
sporită. Procurorul şef Vittorio Ruggeri, numit de curând 
la Palermo, se arata a nu fi tocmai îngăduitor cu Mafia. 
Nici presiunile politice pe care anumite cercuri le făceau 
asupra să nu-i schimbaseră atitudinea. 

Giani Alessi nu se prea sinchisea de intransigentă 
noului procuror general. Mai văzuse el oameni de 
calibrul lui Ruggeri, care nu reuşiseră să facă mare 
ispravă. 

Unii muriseră victime ale unor providenţiale crize de 
cord sau ale unor accidente tot atât de providenţiale; alţii 
fuseseră transferați din Sicilia, mai înainte ca să fi putut 
lua măsuri contrarii intereselor Mafiei, majoritatea 
deveniseră treptat concilianţi, datorită unor intervenţii 
oculte, irezistibile. 

Giani Alessi efectuase numeroase transporturi, fără să 
întâmpine neplăceri. Mai multe griji îi făceau oamenii lui 
Don Cirro, care în ultima vreme se arătau foarte agresivi. 

Mai aveau de parcurs zece kilometri până la Trapani. 
Într-o casă albă de pe Viale Margherita îl aştepta Aură, o 


75 


femeie cu corp de Venera. Giani n-ar mai fi avut nici un 
rost. Aura... 

Deodată în faţa camionului apărură nişte mogâldeţe 
cenuşii. 

— Carabinierii! Rosti şoferul. 

— Ce? Exclamă Giani trezit din visuri. 

Când îi văzu barând şoseaua, porunci scurt şoferului: 

— Dă-i drumul! La nevoie treci peste ei! Conducătorul 
automobilului apasa pe accelerator. Maşina se repezi 
printre carabinierii care se traseră la o parte spre a nu fi 
striviţi. Se auziră somaţii. Apoi câteva focuri de arma. 

— Înainte! Înainte! Strigă Giani. 

Deodată, scăpa o înjurătură. În mijlocul drumului apăru 
un camion al poliţiei aşezat de-a curmezişul. În stânga se 
ridica o stâncă alburie. În dreapta se deschidea o 
văgăună. Şoferul frâna... 

Giani îşi încleştă pumnii până la sânge. 

În noaptea aceea nu avea să mai doarmă în braţele 


Aurei. 
x 


x k 


Soarele se apropia de zenit, când Mircea se trezi din 
somn. Dormise puțin şi prost. Toată noaptea o petrecuse 
cutreierând localurile împreună cu Lucia. Zorile îi 
găsiseră într-o cameră de hotel din cartierul portului. 
Lucia se arătase extrem de calina, de drăgăstoasă. Îi 
asigurase că e ultima ei pasiune. Despre student, nu mai 
suflase un cuvânt. 

O conduse la Palazzo Mauro, apoi se înapoiase la 
Miramar, dornic să se cufunde într-un somn adânc, 
reparator. 

Coşmaruri oribile îi tulburaseră însă somnul. Se 


76 


deşteptase leoarcă de sudoare. În camera domnea o 
zăpuşeală sufocantă. 

Îndată ce cobori din pat, deschise larg ferestrele, puse în 
funcţie cele două ventilatoare din dormitor, apoi se vâri 
sub un duş rece. 

Un ciocănit brutal în uşă îl făcu să-şi întrerupă brusc 
ocupaţia. 

leşi de sub duş şi îşi arunca pe umeri un halat de baie. 
Se înapoie în dormitor şi din sertarul noptierei scoase un 
pistol automat. Îi desfăcu piedica, apoi îl strecură în 
buzunarul halatului. De când se afla la Palermo, luase 
obiceiul să umble înarmat. Era mai cuminte şi mai sigur. 

Bătăile în usa fura reluate cu violenţa sporită. Se auzi 
vocea unchiului Gino. 

— Vincenzo! Vincenzo, băiatule! Ce-i cu tine? Mircea 
respiră uşurat. Descuie uşa apartamentului. 

Unchiul Gino dădea semne de mare agitaţie. 

— Ce e cu dumneata, unchiule? Pofteşte înăuntru. 
Bătrânul nu aştepta a doua invitaţie. Intră grăbit. 

— Vincenzo, mi-ai făcut-o! 

Pe Mircea îl trecu un fior. Îşi aminti brusc de 
conversaţia telefonică din ajun. Aflaseră ceva oamenii lui 
Don Serafino? 

Rosti cu cel mai nevinovat aer: 

— Ce-am făcut, unchiule Gino? 

— De ce m-ai lăsat să aştept la uşă? Am crezut că te-au 
lichidat agenţii lui Don Cirro. Îşi scoase şapca şi, după ce 
îşi şterse cu o batistă albastră fruntea îmbrobonată de 
sudoare, se aşeza pe un fotoliu. În dimineaţa asta numai 
de emoţii am avut parte. 

Mircea se ridica de jos şi îşi arunca pe umeri un halat. 

— Ce s-a întâmplat de eşti atât de matinal? Cât e ceasul? 


11 


— Matinal! E unsprezece şi zece! 

— Şi ce te frământa? 

— Azi-noapte, carabinierii au pus mâna pe camioanele 
cu ţigări. La intrarea în Trapani. A cântat cineva. 

— Nu se poate, zise Mircea. 

— Ba uite că se poate, spuse unchiul Gino. 

Mircea lua de pe masă un pachet de Pall Mall din care 
scoase o ţigară. Şi-o aprinse cu gesturi sigure. 

— Să nu se întâmple la fel şi Cu transportul de 
stupefiante, rosti el cu afectata îngrijorare. 

— Nici o grijă, Vincenzo, zise unchiul Gino, ridicându- 
se din fotoliu. Nici o grijă. Până la asfinţitul soarelui, 
vinovaţii sau vinovatul, rosti el uitându-se fix la Mircea, 
îşi vor primi pedeapsa... Va fi executat după indicaţiile 
mele. Nu ca la voi în America —pac şi gata. 

Mircea înghiţi în sec. 

Îşi simţi deodată gura uscată. Se îndrepta spre 
dulăpiorul bar şi scoase o sticlă cu Mârşala şi două 
pahare. 

Unchiul Gino ridica mâna. 

— Nu, mulţumesc, Azi nu beau. Până diseară vreau să 
am capul limpede. La revedere, Vincenzo. 

Cu paşi greoi se îndrepta spre uşă... 

x 
x k 


Avionul Jet DC8 al companiei Alilalia avea plecarea de 
pe aeroportul Leonardo da Vinci din Roma la ora 17. 

Pasagerii îşi ocupau locurile. Personalul navigant se 
instalase la posturi. Peste câteva minute aeronava avea 
să-şi ia zborul. 

La orele 23 şi 15 minute urma să aterizeze pe aeroportul 
N'djili din Leopoldville, ultimii călători urcaseră 


78 


pasarela, intrând în avion. Însoţitoarele de bord se 
pregăteau să închidă uşa exterioară. 

În aceeaşi clipă îşi făcură apariţia dinspre clădirea 
aeroportului două maşini ale poliţiei, urmate de un 
microbuz, care se îndreptau cu mare viteză spre avion, 
sunând din sirene. 

Comandantul de echipaj se uită mirat la pilotul secund. 

— Ce dracu s-a mai întâmplat? Automobilele opriră 
brusc lângă pasarela. 

Patru carabinieri şi trei bărbaţi în civil săriră din maşini 
şi urcară în fuga treptele pasarelei. 

Peste câteva minute, coborâră, încadrând un grup 
alcătuit din doi bărbați în haine albe şi din noua fete 
tinere. 

Fetele făceau parte dintr-o trupă de dansatoare, de 
curând angajate, pentru un turneu în Africa Centrală. 

Sub această firmă se ascundea —pare-se —o reţea de 
traficanţi de carne vie, care furnizau pensionare proaspete 
bordelurilor din Dakar, Lagos şi Leopoldville. 

Arestările fuseseră efectuate în urma unui denunţ sub 


parola moarte și portocale primit de poliţia din Palermo. 
x 


x k 


Michelotto se uita îngrozit la senilele tractorului care 
venea spre ei. Era legat fedeleş şi îngropat în pământ 
până la mijloc. 

Tractorul se apropia inexorabil. Metru cu metru. 
Senilele înaintau scurmând pământul uscat, amestecat cu 
sfărâmături de piatră. Scrâşnetul lor metalic făcea să i se 
încrânceneze pielea. Ochii îi ieşiră din orbite. Mâinile 
încercau zadarnic să se elibereze din încleştarea 
pământului. 


79 


Michelotto se zbătea ca o pasăre prinsă în lat. Broboane 
de sudoare fierbinţi i se scurgeau pe frunte, pe obraz, pe 
gât. Se zvârcolise cu atâta deznădejde, încât frânghia 
începuse să-i intre în carne. 

Răcni. Un răcnet gutural de fiară încolţită care-şi simte 
sfârşitul. Avea senzaţia că trăieşte un vis urât. Poate că se 
va trezi. 

Tractorul se apropia necontenit. 

Zalele senilelor aduceau cu nişte gheare care se 
deschideau gata să-l apuce. 

Michelotto urla iarăşi. Cuprins de nebunie îşi înfipse 
dintii în buza de jos. 

Sângele ţâşni începând să se prelingă pe bărbie. 
Gâfâind, arunca o ultimă privire în jur, căutând zadarnic 
salvarea. 

Senilele se apropiau. 

Un metru... şi încă un metru. 

Tractorul se mărea, luând proporţii gigantice. 

Michelotto încerca o ultimă sforţare. Frânghia însă nu 
cedă. Apoi nu mai făcu nici o mişcare. 

Şenila din dreapta îl lovi în plin peste faţă. ÎI împinse pe 
spate frângându-i şira spinării, apoi îl strivi, 
amestecându-i carnea, oasele şi sângele cu țarină şi cu 
bucăţile de piatră... 


Sentința Onoratei Familii fusese executată. 
x 


x k 
În patul său Empire, împodobit cu grifoni şi vulturi de 
bronz, Don. Serafino trăgea să moară. Pielea galbenă ca 
pergamentul se lipise de oase. Din obrajii palizi se 
scurseseră parcă şi ultimele picături de sânge. Pleoapele 
străvezii îi acopereau ochii adânciţi în orbite. Aşa cum 


80 


zăcea cu mâinile întinse de-a lungul corpului descărnat 
aducea cu un cadavru. 

Doctorul Mangano stătea la căpătâiul muribundului, îl 
privea cu milă şi în acelaşi timp cu oarecare curiozitate. 
Murea cel mai de vază client al său. 

Abia îi luase pulsul. Sfârşitul lui Don Serafino era 
inevitabil. Agonia va mai dura poate câteva ore. Zorile 
însă nu-l vor mai prinde în viaţă. 

La picioarele patului stătea Lucia cu mâinile în poală. 
Veghea nemişcată ca o statuie. Ochii îi erau lipsiţi de 
expresie. 

„Ce gânduri or fi trecând prin capul acestei fete?” se 
întreba doctorul Mangano. 

O călugăriţă îngenuncheată în faţa unui triptic florentin 
luminat de o candelă aprinsă se ruga, trecând printre 
degete un şirag de mătănii. 

Doctorul Mangano, Lucia şi călugărita aşteptau sfârşitul 
lui Don Serafino. Acelaşi deznodământ îl aşteptau şi 
căpeteniile mafiote, care vegheau în biblioteca alăturată. 
Se aflau acolo, oarecum în ordinea importanţei, şi Don 
Calo Castiglione, gras, trandafiriu, măreț în fotoliul său 
ca un împărat roman pe tron, şi Joe Marcucci, încruntat, 
bănuitor, nervos, şi Mircea — alias Vincenzo Genovese 
—recules, pătruns de importanta momentului, aşa cum i 
se cuvine unei autentice piese de 90, şi unchiul Gino, 
calm, stăpân pe sine, ironic. Mai erau de fată încă cinci 
indivizi, unii vârstnici, alţii mai tineri, dar toţi egal de 
gravi şi de tăcuţi. 

Fum gros de ţigară plutea în straturi alburii în încăperea 
luminată doar de lampa cu abajur de pe birou, şi de cele 
două aplice din dreapta şi din stânga căminului de 
marmură. 


81 


Pe o măsuţă erau aliniate câteva sticle cu vin şi cu 
whisky. 

Jetul lui Don Serafino era gol. 

Toţi ştiau că jetul acesta avea să fie ocupat în curând de 
altcineva. Atât de mare era însă autoritatea lui Don 
Serafino, încât, nici acum în preajma morţii lui, nu 
îndrăzneau să-i desemneze succesorul. În sânul Onoratei 
Familii căpeteniile se alegeau după legi imuabile, pe care 
nimeni nu se gândea să le conteste. Cu Don Serafino să 
fie investit cu autoritatea supremă. Energia se procedă 
însă altfel. El însuşi îşi desemnase urmaşul printr-un 
testament care avea să fie deschis numai ia patruzeci şi 
opt de ore după ce va trece în lumea drepţilor. Până 
atunci un triumvirat alcătuit din Don Calo, Joe Marcucci 
şi unchiul Gino avea să gireze conducerea întregii 
organizaţii. În cercul intimilor lui Don Serafino se spunea 
că şi Vincenzo Genovese avea sorţi, modestia şi totodată 
discreţia lui plăcuseră lui Don Serafino. Ceva mai mult, 
Vincenzo fusese singurul în stare s-o îmblânzească pe 
Lucia. 

Uşa se deschise şi Salvatore Schira, secretarul lui Don 
Serafino, apăru cu o mapă de corespondenţă şi cu un 
teanc de jurnale, pe care le aşeză pe birou. 

— Ce mai spune presa? ÎI întreba Don Calo, mângâindu- 
şi bărbia. Secretarul se uita încurcat la Mircea: 

— Ziarele din Roma reproduc o fotografie a lui Don 
Vincenzo. Mircea se ridică brusc de pe scaun: 

— Ce fotografie? 

Drept răspuns, Salvatore îi prezentă un jurnal, care 
inserase pe prima pagină un instantaneu luat în holul 
hotelului Miramar. Mircea era fotografiat din profil. 
Orbit de strălucirea flash-urilor se strâmba tocmai, 


82 


oferind o fizionomie care se asemăna destul de 
aproximativ cu fizionomia lui. O identificare după acest 
instantaneu ar fi fost anevoioasă, dar nu imposibilă. 
Textul de sub fotografie era laconic: „Gangsterul 
Vincenzo Genovese a debarcat la Palermo. Interpolul îl 
urmăreşte pentru o serie de crime săvârşite în Statele 
Unite”. 

Jurnalul la care Mircea se uita consternat trecu apoi din 
mâna în mina. Pe toţi cei de faţă îi fulgerară acelaşi gând. 
Înscăunarea lui în fruntea organizaţiei era compromisă. O 
căpetenie a Mafiei trebuie să fie o personalitate deasupra 
oricăror suspiciuni, cu o autoritate necontestată şi care să 
poată apare cu fruntea sus alături de corifeii politici ai 
Siciliei. 

Şi candidatura lui Joe Marcucci părea compromisă. 
Arestarea celor doi proxeneţi pe aeroportul din Roma 
risca să-l atragă într-o afacere murdară cu regretabil 
răsunet. 

Don Calo şi unchiul Gino păreau să rămână marii 
favoriţi, datorită nu numai eminentelor servicii aduse 
organizaţiei, cât mai ales prin discreţia cu care ştiuseră 
să-şi camufleze până atunci activitatea. 

Se ştia că Joe nu va ceda fără luptă. Însetat de putere nu 
va şovăi să declanşeze cele mai sângeroase frământări în 
sânul Mafiei, spre a-şi impune autoritatea. Dar nici Don 
Calo nu se va lăsa mai prejos. Unchiul Gino era socotit 
cel mai puţin primejdios în această privinţă. 

Secretarul scoase din mapa textul unei telegrama 
cifrate, pe care o prezenta —după o scurtă ezitare —lu i 
Don Calo. 

- Adu-mi cifrul! Spuse Don Calo. Îi plăcea să-l 
folosească personal. 


83 


După ce Salvatore îi aduse cifrul, trecu fără jenă la 
biroul lui Don Serafino şi începu să descifreze telegrama. 

— Transportul cu stupefiante soseşte mâine noapte, 
spuse el. Oamenii dumitale, Joe, sunt gata să intre în 
dispozitiv? 

Joe mormăi fără entuziasm: 

— Sunt gata. 

Don Calo îl privi lung. 

— În ultimul timp ai întâmpinat câteva eşecuri. Ca să nu 
se mai repete, cred că ţi-ai luat măsurile de rigoare... 

— Îmi cunosc atribuţiile, zise Joe, înţepat. 

— Nu mă îndoiesc, replica, fără să se tulbure, Don Calo. 
Te previn însă că transportul acesta de stupefiante este de 
o sută de ori mai valoros decât ţigările de contrabandă de 
acum două zile. şi la Trapani şi la Roma am înregistrat 
insuccese care pot avea urmări grave. 

— În mijlocul nostru se afla trădători, care îşi vor primi 
însă neîntârziat pedeapsa, zise Joe. Eşecurile de la 
Trapani şi de la Roma sunt datorate unor denunţuri 
anonime... Oamenii mei de la poliţie mi-au suflat ceva la 
ureche... 

Joe începu să-şi frece nervos mâinile. 

— Însă pe nemernic am să-l descopăr foarte curând, 
adaugă el, aruncând o privire amenințătoare în jur. 

— Îmi îngădui să asist şi eu la debarcarea stupefiantelor? 
Întreba placid unchiul Gino. 

— Vrei să mă controlezi? Zise bătăios Joe. 

— De ce nu? Interveni Don Calo. Organizaţia are drept 
de control şi de cenzură asupra tuturor membrilor ei, fără 
excepţie. 

— Vreau să te secondez, Joe, spuse unchiul Gino cu 
modestie. Cred că mă autorizezi, Vincenzo, să asist la 


84 


această operaţie? Se adresă el lui Mircea. 

— Orice sprijin e bine venit, zise Mircea neutru. 

Ştia că în afacerea asta îi revenea un rol foarte 
important. Teoretic, el era stăpânul întregului transport. 

Don Calo se întoarse spre un bărbat chel şi gras, care se 
servea cu un pahar de Mârşala. 

— După debarcare, opiul va fi transportat pe căile 
normale la fabrica dumitale, Don Girolamo. Te-aş ruga să 
grăbeşti operaţia de prelucrare a opiului. Avem nevoie 
urgent de heroină pentru Statele Unite. Portocalele de 
ceară sunt gata? 

— Patru mii aşteaptă să fie injectate cu heroina. Alte trei 
mii vor fi gata în câteva zile, zise chelul. 

— Foarte bine, spuse Don Calo. 

Îşi îndreptă privirile spre un bătrânel cu aer de 
pensionar inofensiv, care dormita într-un fotoliu. 

- Don Mule! Îl striga Don Calo. Bătrânelul deschise 
ochii. 

— He! Ce e? 

Don Mule era unul dintre cei mai mari proprietari de 
livezi de portocale din nord-vestul Siciliei. 

— Poţi să-mi pregăteşti trei vagoane de portocale pentru 
Marsilia? Întreba Don Calo. 

— Şi patru, zise Don Mule. 

— Oamenii dumitale să fie mai atenţi când vorbăga 
portocalele de ceară în lădiţele cu portocale veritabile... 

Bătrânelul închise iarăşi ochii. 

— Bine. Bine. Oamenii mei îşi cunosc meseria. 
Dumneata, Don Calo, să ai numai grijă de vamă. Data 
trecută era să avem neplăceri. 

— A fost un agent nou, spuse Don Calo. Dar de atunci s- 
a dat pe brazdă. 


85 


— Debarcarea o faceţi tot la Castellamare? Întreba Don 
Mule. 

— Tot. Între Scapello şi Punta della Craperia Grande, 
zise unchiul Gino. 

Vii şi dumneata cu noi, Don Mule? 

— Expediţiile astea nu mai sunt potrivite cu vârsta mea, 
spuse bătrânelul. Asta e treaba pentru tineri. Don 
Vincenzo merge? 

— Merge, cum să nu meargă, zâmbi unchiul Gino, 
uitându-se patern la Mircea. Opiul este al lui. 

În acelaşi moment se deschise uşa dormitorului. 
Doctorul Mangano apăru în prag. 

— Don Serafino a murit, spuse el simplu. 

Din dormitor se auzeau hohotele de plâns ale Luciei. 


Moartea lui Don Serafino o trezise la realitate... 
x 


x k 


Nori grei se fugăreau pe cerul de păcură. Marea se agita 
că o bătrână arţăgoasă. Valurile se umflau asemenea unor 
dealuri mişcătoare, pornind la asaltul țărmului. Apele 
spumoase se zdrobeau de stânci. Peste întinderile 
necuprinse ale mării, se aşternuse o imensă cuvertura de 
spumă albă-verzuie. Vântul năprasnic pulveriza crestele 
valurilor, ridicând în văzduh perdele împletite parcă din 
stropi minusculi de apă, care împiedicau vederea. 

Nava Calypso, sub pavilion sirian, se oprise în largul 
golfului Castellamare şi aştepta bărcile pescăreşti cu 
motor, care aveau să execute transbordarea încărcăturii 
de stupefiante. Spre a se menţine pe loc, în ciuda vijeliei 
care sufla spre țărm, comandantul îşi plasase astfel nava, 
încât să primească vântul din prova şi din travers. 
Această poziţie dezavantaja bărcile care s-ar fi alipit 


86 


flancurilor lui Calypso, caci rămâneau expuse în 
permanentă suflului puternic al vijeliei. 

Aproape de miezul nopţii bărcile pescăreşti sosiră la 
locul de întâlnire. În pofida condiţiilor grele pe care le 
crea marea agitată, transbordarea începu să fie executata 
fără întârziere. Personalul navigant al bărcilor dădea 
dovadă de o adevărată măiestrie. Se lucra cu multă 
tragere de inimă, pentru ca plată era excepţională. Joe 
Marcucci, care dirija personal operaţia, se pricepea să-şi 
stimuleze subalternii. Pierderile în oameni şi materiale 
erau inevitabile. Trei lăzi cu opiu se sparseră în timpul 
coborârii de pe vapor. Vijelia le plesni de babordul navei, 
făcându-le ţăndări. Alte două lăzi scapără în mare în timp 
ce erau încărcate în bărci. Un om luat de un val fu strivit 
intre ambarcaţiunea sa şi pereţii de fier ai vaporului. 

Aproape de ora trei debarcarea lua sfârşit. 

Joe Marcucci supraveghease operaţia de pe țărm. 
Urmărise îndeaproape transportul lăzilor din bărci pe 
plajă şi de acolo în camioanele care aşteptau sus pe 
marginea falezei. Încheierea cu succes a acestei acţiuni 
avea să atârne greu în balanţa alegerii sale în fruntea 
organizaţiei. Fără să ţină seama de primejdii, dirija 
personal transportul lăzilor. Era văzut când jos pe plajă, 
când sus pe faleză, când umblând fără teama pe cărările 
primejdioase care se strecurau printre hăurile falezei. 

Unchiul Gino îl urmă ca o umbră. Joe fierbea ca un 
vulcan gata să erupă. Sus pe faleză, aştepta Don Calo. 
Adăpostit într-un fort ruinat, rămas de pe vremea 
angevinilor, urmarea ca un generalisim de la postul său 
de comandă desfăşurarea acţiunii. 

Lucky Balestrere, omul sau de încredere, stătea pe 
faleză şi îi comunică prin radio mersul acţiunii. 


87 


În jurul orei trei se deschiseră baierile cerului şi din 
înălţimi porni să se reverse potopul. Descărcăturile 
electrice se succedau fără întrerupere, făcând să vuiască 
văzduhul. 

Ultimele lăzi erau încărcate în camioane. Joe şi unchiul 
Gino stăteau pe marginea falezei. La lumina fulgerelor 
puteau să vadă şi plaja înţesată de oameni, şi marea care 
se frământă printre stânci, şi camioanele, şi ruinele 
fortului, care se profilau pe cerul incendiat. 

Joe se uita la ceasul său brăţara. 

— Într-un sfert de ora plecam la Palermo, spuse el lui 
Ricco Chifalo, unul dintre adjuncţii săi. 

Unchiul Gino rase satisfăcut: 

— Am făcut treabă bună, adaugă el. 

— Având în vedere dificultăţile întimpinate, va trebui să- 
i cerem lui Vincenzo să reducă preţul opiului, zise Joe. 

— De bună seamă, replica unchiul Gino. De bună seamă, 
Vincenzo e om de înţeles. 

Acalmia care permisese acest schimb de păreri se 
încheie cu o cascadă de descărcări electrice, care făceau 
să se cutremure văzduhul. 

În răstimpul dintre două bubuituri, se auzi glasul excitat 
al lui Ricco. 

— Unde e Don Joe? Acum câteva clipe a fost lângă 
mine! 

— Să nu fi făcut un pas greşit şi să fi căzut de pe faleză, 
exclamă alarmat unchiul Gino. 

Ricco o lua la fugă pe cărare în jos. Unchiul Gino se 
îndrepta spre fort. Umbla cu precauţie pe cărarea care 
şerpuia pe marginea dinţata a falezei. Nu voia să 
împărtăşească soarta lui Joe, care căzuse desigur în mare 
de la peste treizeci de metri înălţime. 


88 


La picioarele fortului îl zări pe Mircea însoţit de 
Salvatore Schira. 

Neobservat de aceştia, intra în fort. Străbătu o sală în 
care bălăriile creşteau până la genunchi şi urca o scară cu 
trepte pe jumătate mâncate de intemperii, care duceau 
într-un turn dărâmat în parte. Acolo, într-un fel de 
încăpere, care servise pe vremuri drept post de 
observaţie, stătea Don Calo şi se uită afară printr-o largă 
spărtură în zid. 

La apariţia unchiului Gino, se întoarse spre acesta. 

— Ei? Cum au mers treburile? 

— Perfect! Zise unchiul Gino. Perfect! Se pare numai ca 
Joe a căzut de pe faleză... 

Don Calo îşi ţuguie cu afectata supărare buzele grase: 

— Ttt, ttt, ttt, ce nenorocire! Unchiul Gino se apropie de 
el: 

— Va să zică putem pleca? Zise Don Calo. 

— Putem pleca, sigur că putem pleca, rânji unchiul Gino. 

Deodată îşi înfipse mâinile în gâtul gras al lui Don Calo 
şi începu să strângă. Degetele lui de oțel se încleştară ca o 
menghină în carnea roză şi moale care înconjura ca o 
coleretă grumazul lui Don Calo. Ochii lui Don. Calo 
ieşiră din orbite. Cu mâinile-i scurte şi groase, batu 
spasmodic aerul. Apoi căzu în genunchi. Unchiul Gino îl 
împinse spre deschizătura. În aceeaşi clipă, unchiul Gino 
simţi o izbitură cumplită în ţeastă. Ochii i se 
împăienjeniră. Dădu instinctiv drumul lui Don Calo. 
Apoi în jurul lui se făcu întuneric... 

Când îşi reveni, era întins pe jos şi legat fedeleş... 

Auzea confuz un glas care vorbea cu însufleţire. 
Tâmplele îi zvâcneau. Apoi glasul se limpezi, devenind 
inteligibil. Recunoscu vocea lui Balestrere, omul lui Don 


89 


Calo. 

— L-am văzut cu ochii mei când l-a îmbrâncit pe Joe, 
aruncându-l de pe faleză. Apoi l-am urmărit. Voiam să 
văd ce are de gând să facă. Când am băgat de seamă că 
trecepe lângă Don Vicenzo şi pe lângă Salvatore, 
ferindu-se să le atragă atenţia, am înţeles că pune ceva la 
cale. Nu mi-am închipuit totuşi că avea de gând să vă 
ucidă, Don Calo. 

Don Calo îşi recâştigase calmul. 

Cu degetele lui albe şi grase îşi masă uşor grumazul. 

— De mult îl supravegheam şi eu, spuse el, uitându-se cu 
dispreţ la unchiul Gino. El a pus la cale fotografierea lui 
Vincenzo, ca să-l compromită. A vrut să mă ucidă şi pe 
mine, ca să scape de orice concurenţă şi să ocupe astfel 
fără opoziţie scaunul rămas liber prin moartea lui Don 
Serafino. Mă întreb dacă nu tot el i-a făcut de petrecanie 
şi lui Don Serafino, otrăvindu-l. Am să ordon autopsia 
cadavrului. Poate că şi denunţurile din ultima vreme sunt 
opera lui. Am să aflu... 

Se întoarse spre Lucky Balestrere. 

— Fă-ţi datoria, Lucky! 

Vocea lui Don Calo era rece, necruțătoare. Lucky 
scoase din buzunarul hainei un brici. 

Unchiul Gino gemu. Ştia ce-l aşteaptă. Se uita la cercul 
de oameni care-l înconjurau. Văzu numai figuri 
întunecate, duşmănoase. Erau acolo şi Vincenzo, şi 
Salvatore, şi Rocco, şi Antonio, şi mulţi alţii... 

Vincenzo părea cel mai emoţionat. 

Lucky se pleca asupra unchiului Gino. Desfăcu briciul. 

— Nu!... Nu!... se zbătu unchiul Gino. Blestemaţilor!... 

Apoi urla gutural, făcând să răsune încăperea. Cu două 
mişcări iuți, Lucky îi crestase ochii. Sângele ţâşni în toate 


90 


părţile. Îi reteză apoi urechile. 

— Şi acum limba, porunci Don Calo. Cine e orb, surd şi 
tace trăieşte o mie de ani în pace, rosti el ironic. 

Mircea se întoarse cu spatele. Nu era în stare să mai 
asiste la scena atroce care urma. Nu văzu cum oamenii 
lui Don Calo deschiseră cu forţa gura încleştată a 
unchiului Gino, nici cum îi scoaseră limba din gură şi 
nici cum i-o secţionară de la rădăcină... 

Unchiul Gino leşinase. 

— Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l aici, porunci Don Calo. Dacă 
scapă cu viaţa după sângerarea asta, să fie de pildă 
tuturora acelora care ar fi ispitiţi să-i urmeze pildă. 

De afară se auziră deodată împuşcături, strigăte, 
înjurături. Un om intra în fugă. 

— Don Calo, suntem înconjurați de carabinieri. Ai noştri 
rezista. Auziţi!... Rafalele de împuşcături se înteţeau. Don 
Calo arunca o privire furioasă asupra celor din încăpere. 

— Iar am fost trădaţi. Mâine însă aflu eu cine e 
trădătorul. Porni grăbit spre scară. 

-Cunosc un drum pe unde putem ieşi din încercuire, 
zise Lucky. În dosul ruinelor se deschide un tunel săpat 
în stâncă, pe vreo două sute de metri. L-am străbătut 
adeseori. 

Don Calo şi oamenii săi coborâră grăbiţi scările. 

Mircea rămase intenţionat în urmă. Sosise momentul să- 
şi scoată masca şi să se predea carabinierilor. Făcuse 
destule servicii poliţiei. Denunţul acesta din urmă scosese 
din circuit o mare cantitate de stupefiante destinate să 
intoxice mii de oameni. 

Rămase singur cu unchiul Gino, care zăcea într-o 
băltoacă de sânge în mijlocul încăperii. Uitaseră să-i taie 
legăturile. 


91 


Mircea scoase din buzunar un briceag şi taie frânghia în 
mai multe locuri. Apoi ieşi, fără să se mai uite în urmă. 

Când ajunse jos. Don Calo şi însoțitorii săi dispăruseră. 

După un zid dărâmat în parte, se iviră doi carabinieri. 
Mircea ridica braţele. 

— Om bun, rosti el, ieşind în întâmpinarea carabinierilor, 
om bun... 

— Parola, striga primul carabinier. 


— Moarte şi portocale! Răspunse Mircea. 
x 


x k 


Lumina fluorescentă albastră- verzuie inunda camera de 
garda vopsită în alb aruncând o tentă lividă pe obrazul 
măsliniu al doctorului Marco Solmi. Aplecat asupra 
biroului cu linii suple, moderne, doctorul completa fişa 
medicală a unui pacient, care prezenta un foarte 
interesant caz de diverticulita cronică a sigmoidului. 
Bolnavul fusese supus unei apendictomii, însă durerile nu 
încetaseră. 

Doctorul Solmi reflecta asupra unui tratament îndrăzneţ 
care ar fi stârnit poate protestele medicilor conservatori. 
Rezultatele la care se aştepta îl îndrituiau să accepte 
riscurile. 

Se ridica de la birou, străbătu încăperea şi se opri în faţa 
ferestrei deschise. Aspiră cu nesaţ parfumul unei 
magnolii, care îmbălsăma cu miresmele sale micul parc 
din faţa spitalului. 

Zgomotele oraşului, peste care plutea o zăpuşeală 
fierbinte, apăsătoare, se auzeau înăbuşite, ca prin vată. 

Abia în acest moment de relaxare doctorul Solmi îşi 
dădu seama că este foarte obosit. Avusese o zi grea. 
Operase şase pacienţi, printre care un tânăr de vreo 


92 


douăzeci de ani cu plămânii ciuruiţi de o rafală de 
mitralieră, Carabinierii care-l aduseseră la spital lăsaseră 
să se înţeleagă că Mafia n-ar fi fost străină de aceasta 
ispravă. 

Intervenţia chirurgicală durase trei ore şi un sfert, în mai 
multe rânduri doctorul Solmi deznădăjduise să-l mai 
poată salva. Folosise toate mijloacele pe care ştiinţa 
modernă le oferă chirurgiei. În cele din urmă tânărul 
scăpase cu viaţa. Fusese un succes remarcabil. 

Doctorul Solmi scoase din buzunarul pantalonilor o 
tabacheră cu monogramă. Alese o ţigară, o aprinse, apoi 
aruncă chibritul pe geam, făcându-l să descrie prin 
întuneric un arc luminos. Inhală fumul aromat, încercând 
o senzaţie de plăcută destindere. 

Cu o săptămână înainte, Mafia îi dăduse iarăşi de lucru, 
furnizându-i un caz ieşit din comun. Carabinierii 
transportaseră de la San Vitto lo Cappo un individ cu 
limba şi urechile tăiate. Globurile oculare erau crestate cu 
briciul. Omul pierduse mult sânge. Fusese o adevărată 
minune că nu murise pe drum. 

Doctorul Solmi îl operase, salvându-i şi lui viaţă. 
Intervenţia chirurgicală în sine nu fusese grea. 
Înspăimântătoare era însă atrocitatea cu care duşmanii săi 
îl muuilaseră, cufundându-l pe veci în beznă şi în tăcere. 

Omul ocupa o rezervă şi se afla sub paza unui agent al 
poliţiei. Se zvonea că ar fi fost un personaj de seamă în 
lumea Mafiei şi că fusese mutilat de propria sa banda, 
deoarece s-ar fi făcut vinovat de trădare. Poliţia şi 
parchetul păstrau o tăcere totală. 

O resimţeau în egală măsură atât personalul medical, cât 
şi majoritatea bolnavilor. 

Doctorul Solmi oftă adânc. 


93 


Cât de liniştită era noaptea! Văzduhul scăpărător de 
stele evoca o imensă aripa de catifea neagră împodobită 
cu diamante, lăsată asupra oraşului adormit. Nu părea de 
crezut Că în această ambiantă plină de poezie, se 
petreceau asemenea atrocități... 

Fumul ţigării se ridică drept în aerul îmbălsămat. 
Doctorul Solmi se rezemă cu coatele de glaful ferestrei. 

Deodată se auzi un răcnet. Un răcnet animalic. 

Doctorul Solmi tresări. Aruncă instinctiv ţigara, făcând- 
o să cadă în iarba parcului, Răcnetul se auzi iarăşi, 
înfiorător, deznădăjduit. 

Pe coridor tropotiră paşi. Uşa se deschise brusc. O 
infirmieră tânără, cu ochi rotunjiţi de groază, intra în 
cameră. Boneta albă, scrobita se lăsase grotesc pe o parte. 

— Pacientul din rezerva patru! Gâfâi ea. 

— Mutilatul! Rosti automat doctorul. 

— I-am făcut injecţia... Calmantul prescris. 

Fără să-i răspundă, doctorul Sol mi ieşi în fugă pe 
coridor. 

— Răcnetele sporeau pe măsură ce se apropia de rezervă. 

Bolnavii treziţi brusc din somn apăruseră pe sălile 
înalte, întrebându-se speriaţi ce se întâmpla. 

Uşa rezervei patru era deschisă. Polițistul de garda 
intrase înăuntru şi se agita neputincios în jurul patului. 
Pacientul cu capul înfăşurat în bandaje urla, zvârcolindu- 
se ca un epileptic în plină criză. Copcile care închideau 
rana lăsată de limba secţionată se desfăcuseră şi printre 
buzele vinete începuse să i se scurgă şiroaie de sânge 
care-i mânjeau bandajele, gâtul, pieptul. 

Răcnetele guturale nu mai conteneau. În fata rezervei 
numărul patru se buluceau tot mai mulţi bolnavi. Alte 
două infirmiere îşi făcuseră alarmate apariţia. 


94 


Doctorul Solmi închise uşa rezervei. 

Sosi şi un medic cu ochelari, care făcea de gardă la alt 
pavilion. Doctorul Solmi îi îngădui să intre în rezervă. 
Într-un târziu urletele încetară. 

Bolnavii adunaţi pe sala mai auziră câteva gemete, apoi 
liniştea se lăsă brusc, ca un linţoliu. 

Doctorul Solmi ieşi pe coridor urmat de medicul cu 
ochelari. 

— Vă rog să vă înapoiaţi în saloanele dumneavoastră, se 
adresă el bolnavilor minându-i de la spate. 

Broboane de sudoare i se prelingeau pe frunte. Bolnavii 
se îndepărtară în silă de rezervă. Solmi se întoarse spre 
doctorul cu ochelari. 

— Omul acesta a fost asasinat, spuse el. Fiola cu 
calmantul prescris de mine a fost schimbată. De cine? 
Rămâne de văzut. 

— Şi sora de serviciu? Întrebă doctorul cu ochelari. 

— Nu şi-a dat seama că fiola a fost înlocuită. A 
administrat injecţia fără să bănuiască ceva. În locul ei aş 
fi procedat la fel. Cui i-ar fi trecut prin minte... În sfârşit. 


Să vedem cum vom ieşi din buclucul ăsta!... 
x 


x k 


Chrysler-ul Imperial argintiu cu număr înregistrat în 
U.S.A., statul New York, coti pe via Dante şi se avânta 
cu mare viteză spre periferia oraşului. Trecu pe lângă 
Stazione Lolli, străbătu cartierul Perpignano şi după ce 
ieşi la şosea deschisă porni să înghită spatiile, ca un avion 
care se pregăteşte să decoleze. Iluzia era întărită şi de 
suspensia perfectă, care lasa pasagerilor impresia că 
plutesc pe perne de aer. 

Chrysler-ul nu-şi micşora viteza nici după ce se angaja 


95 


pe serpentinele însorite de la Bellocampo. Pe măsură ce 
maşina urca pantele repezi, peisajul arid, muntos prindea 
a se lărgi cuprinzând spatii tot mai vaste, desfăşurând ca 
pe un ecran panoramic exuberanta Con ca d'Oro, cu 
oraşul şi golful Palermo. 

Automobilul părăsi şoseaua principală şi coti la dreapta 
pe un drum îngust, bine întreţinut, străjuit de un indicator 
pe care scria „Trecere interzisă. Proprietate particulară”. 
Cauciucurile late făceau să scrâşnească pietrişul mărunt. 
După câteva minute de mers, apăru în faţa maşinii o vilă 
albă, cu terase suspendate şi linii suple, de un modernism 
îndrăzneţ ce amintea influenţa lui Corbussier. O grădină 
luxuriantă, perfect întreţinută, înconjura clădirea. 

Chrysler-ul opri în dreptul unei scări late de marmură, 
dominată de un portic înfăşurat în iederă. Un servitor 
vârstnic, ce purta cu demnitate o vestă neagră cu dungi 
galbene, cobori în grabă scările şi deschise portiera 
limuzinei, aplecându-se ceremonios. 

Coborâră doi bărbaţi în haine închise la culoare şi de o 
croială impecabilă. 

— Don Calo va aşteaptă, rosti protocolar servitorul, 
poftindu-i cu un gest să-l urmeze. În calea lor se 
deschiseră automat canaturile de sticla ale unei uşi 
prevăzută cu celulă fotoelectrică. Pătrunseră într-un hol 
vast, în care domnea o răcoare plăcută, în contrast cu 
zăpuşeala de afară. După ce ochii vizitatorilor se 
deprinseră cu semiobscuritatea încăperii, desluşiră un 
interior de o elegantă sobră, în care culorile dominante 
erau albul şi negrul. Pe pardoseala de marmură neagră, 
erau întinse covoare albe, ca şi fotolule adânci îmbrăcate 
în satin. 

Străbătură apoi un salon împodobit cu câteva pânze de 


96 


Modigliani, Duffy şi Chirico şi intrară într-o bibliotecă 
somptuoasă cu rafturi încărcate de cărți legate în piele de 
Cordova. Un perete de sticla privea spre Conca d'Oro. 

Dinapoia unui birou de abanos îşi ridica anevoie corpul 
elefantin Don Calo Castiglione. Ochii lui vioi, scufundaţi 
parcă în osânza, măsurară din cap până la picioare pe cei 
doi vizitatori. Fu salutat cu formula stereotipa. 

— Hallo! Don Calo! 

Amfitrionul îşi lărgi gura într-un zâmbet de o 
amabilitate onctuoasă. 

— Bine aţi venit în Sicilia, îi întâmpina el, prefăcându-se 
că nu le-a observat răceala. 

Întinse mâna sa grasă cu degete moi primului vizitator. 

— Ce mai faci, Jack? Câţi ani sunt de când nu ne-am mai 
văzut? 

Jack Bolence zâmbi încreţindu-şi obrazul gălbui cu 
pomeţi proeminenţi mongoloizi. Ochii lui se îngustară 
sclipind metalic. 

— Luna viitoare se împlinesc doi ani. 

— N-am să uit niciodată primirea pe care mi-aţi făcut-o 
la Miami, zise Don Calo. 

— Nu s-ar zice, replica printre dinţi însoţitorul lui Jack. 

— Veşnic spiritual, Samy! Zise cu afectata prietenie Don 
Calo, întinzându-i şi lui mână. 

Când îi simţi în palma degetele umede şi vâscoase ca 
pielea de reptilă, încerca o senzaţie de repulsie. Zâmbi şi 
Samy: 

— Totdeauna mi-a plăcut să spun lucrurilor pe nume, d- 
aia am şi venit aici. 

Pe chipul îndeobşte fără expresie a lui Samy Barracuda 
se aşternuse un surâs de un cinism atât de crud, încât Don 
Calo simţi un fior prin şira spinării. Părul şi sprâncenele 


97 


lui Barracuda erau de un blond spălăcit care se confunda 
cu albeaţa cadaverică a fetei. 

— Luaţi loc, îi pofti Don Calo. 

Vizitatorii se cufundară în cele două fotolii care 
încadrau biroul. Se aşeză şi Don Calo. 

— Ce preferaţi, un scotch whisky sau un pahar de vin 
sicilian? 

— Indiferent, zise Samy tărăgănat şi monocord. 

— Vin, fireşte, spuse Jack. 

— Mârşala 1915 şi... whisky, porunci Don Calo 
servitorului care dispăru. 

— Don Calo, nu e în firea mea să fac introduceri, aşa că 
am să intru direct în subiect, spuse Jack, deîndată ce 
rămaseră singuri. 

— Te rog, spuse Don Calo. 

— Marele Boss a rămas neplăcut impresionat de 
arestarea lui Vincenzo Genovese. A regretat mult că n-aţi 
răspuns cu aceeaşi monedă la ospitalitatea pe care noi am 
oferit-o oamenilor dumneavoastră. Mă refer, Don Calo, 
s? I la cei care-şi căutau refugiul în Statele Unite, când 
poliţia italiană începea să devină supărătoare. Vincenzo 
spera să găsească aici un adăpost... 

Intrarea servitorului cu băuturile comandate îl făcu să se 
întrerupă. 

— Poţi să pleci, Pietro, ne servim singuri, zise Don Calo. 

Servitorul inclina tăcut din cap şi părăsi încăperea. 
Amfitrionul umplu paharele. 

Jack aspira aroma vinului vechi, apoi îl sorbi pe 
îndelete. 

Samy dădu peste cap whisky-ul. Când Don Calo voi să-i 
umple din nou paharul, ridica mâna. 

— Când discut afaceri serioase, îmi place să am capul 


98 


limpede, rosti Samy sec. 

— Nu pot să-mi explic uşurinţa cu care a fost arestat, 
relua Jack. 

— Ar fi o explicaţie, interveni Samy. Poate a fost vândut. 
Poliţia federală a pus pe capul lui un premiu de 25 000 de 
dolari. 

Don Calo, care îşi sorbea tacticos vinul, puse brusc 
paharul pe birou. 

— Samy Barracuda, te poftesc să nu uiţi cu cine stai de 
vorbă. 

Se congestionase la fată. O vină începu să-i zvâcnească 
vizibil la tâmpla dreaptă. 

Jack ridica mâinile în aer, înclinând uşor capul: 

— Nu vreau să ne înţelegeţi greşit, Don Calo. Persoana 
dumneavoastră este deasupra oricăror bănuieli, interveni 
el împăciuitor. Premiul putea să ispitească pe unul din 
oamenii dumneavoastră. 

Don Calo replică aspru: 

— Adevărata identitate a lui Vincenzo nu o cunoşteam 
decât eu, Don Serafino, Joe Marcucci şi Don Gino. 
Ultimii trei sunt morţi. Nici unul din ei nu s-ar fi mânjit 
pentru 25 000 de dolari. 

— Nici Don Gino? Vorbi suav Samy. 

— Don Gino ar putea fi bănuit. N-a fost „înlăturat” din 
ordinul dumneavoastră. Don Calo? Zise Jack. 

— Nu! Gino n-a fost executat pentru trădare. Ţinea Să 
pună mâna pe putere. Prin orice mijloace. L-a ucis pe 
Joe, a încercat să mă ucidă şi pe mine. 

— Aţi uitat că a încercat să-l compromită şi pe Vincenzo, 
făcând să fie fotografiat sub noua lui înfăţişare, în holul 
hotelului Miramar? 

— Gino a văzut în Vincenzo un eventual concurent la 


99 


şefia organizaţiei noastre. De acord. Însă modul în care a 
fost arestat Vincenzo îl absolvă pe Gino de orice vină în 
această privinţă. 

Don Calo îşi încleştă mâinile de braţele jetului sau. 

— De ce n-am presupune că oamenii dumneavoastră l-au 
vândut? 

— Fiindcă în afară de doctorul care i-a făcut operaţia 
estetică şi fostul lui şofer —pe care l-a lichidat de altfel 
în tren —nimeni nu-i cunoştea noul său chip. Nici Jack 
Bolence, cel mai bun prieten al lui, spuse Samy arătând 
cu un gest pe însoţitorul său. 

Jack zâmbi prietenos, ridicând iarăşi mâinile. Ochii i se 
îngustară căpătând o expresie razătoare. 

— Să facem pace, Don Calo. Imputările n-au nici un rost. 
Principalul e să-l scoatem din mâinile poliţiei. 

Don Calo rosti de data aceasta mai îmbunat: 

— Credeţi că v-am aşteptat pe dumneavoastră ca să-i 
organizez evadarea? În câteva zile va fi liber. Restul, 
însă, vă priveşte. Eu nu-i mai pot garanta securitatea în 
Sicilia. 

— De acord. Puteţi preciza data? Întreba Jack. 

— Nu. Vă voi anunţa cu o zi înainte. 

Jack se ridica din fotoliu, urmat de Samy. 

— Perfect. Ne puteţi găsi oricând la hotelul Miramar. 
Aşteptam semnalul dumneavoastră. 

Se ridica şi Don Calo din jetul sau. Chipul îi era 


înnourat. La plecare nu le întinse mâna... 
x 


x k 
Inter fonul de pe biroul comisarului Alberto Cessi bazai 
scurt. Cessi îşi ridică ochii de deasupra dosarului pe care- 
l studiase până atunci cu atenţie. Işi scoase ochelarii cu 


100 


lentile groase şi apasa pe butonul aparatului. 

— A sosit arestatul Vincenzo Scaccia, domnule comisar, 
se auzi un glas în difuzor. 

— Să intre, rosti el. 

Îşi frecă uşor cu degetele ochii obosiţi. 

Uşa se deschise şi în prag apăru un tânăr cu cătuşe ia 
mâini, escortat de un gardian. Comisarul îl privi 
îndelung. Tânărul acesta se deosebea mult de clienţii lui 
obişnuiţi. Aducea mai degrabă a actor de cinema decât a 
infractor. 

— Scoate-i cătuşele, porunci el gardianului. Gardianul 
executa ordinul apoi, la un semn al comisarului, ieşi pe 
sala. 

De îndată ce rămaseră singuri, Cessi scoase din buzunar 
un pachet cu ţigări desfăcut, pe care-l întinse arestatului. 

— O ţigară? Rosu el prietenos. Renunţase la aerul său 
oficial. Continua zâmbind: Luaţi loc, domnule Paltin! 

Îi arătă un scaun. 

Fata arestatului se însenină. 

— Am verificat declaraţiile dumneavoastră şi am 
constatat că sunt exacte, continua comisarul. Ambasada 
României a confirmat că sunteţi scriitorul roman Mircea 
Paltin. S-au completat astfel probele care stabilesc ca 
prezenţa dumneavoastră în rândul oamenilor Mafiei este 
accidentală. Întâmplarea care a făcut să fiţi luat drept 
Vincenzo Genovese —alias Vincenzo Scaccia —ne-a 
părut la început cu totul neverosimilă. Numai 
comunicările dumneavoastră telefonice, care ne-au 
permis să zădărnicim o serie de acţiuni puse la cale de 
Mafie, au pledat în favoarea bunei dumneavoastre 
credinţe. 

Mircea oftă uşurat: 


101 


— În sfârşit. Bine că s-a făcut lumină. Începusem să 
exasperez. Sper ca acum sunt liber. 

Comisarul se lăsa pe spătarul scaunului său. 

— Liber... e un fel de a zice. Mircea încreţi sprâncenele. 

— Cum adică? 

— Să vă explic. Cei din Mafie au credinţa că sunteţi 
adevăratul Vincenzo Genovese. În ipostaza că v-aş lăsa 
să părăsiţi liber—ca un simplu cetăţean—această 
clădire, aţi trezi imediat bănuieli. Ar presupune fie că aţi 
fost eliberat în schimbul unei declaraţii compromiţătoare 
pentru Mafie, fie că aţi fost un agent al nostru, strecurat + 
în mijlocul lor sub o identitate împrumutată. şi într-un caz 
şi într-altul, n-aţi mai părăsi viu Sicilia. Fata de această 
situaţie nu ne rămâne decât să vă ţinem arestat în 
continuare —de ochii lumii bineînţeles— p ână când 
vom reuşi să vă scoatem în taina din Sicilia. Comisarul 
aprinse cu bricheta sa atât ţigara lui Mircea, cât şi pe a sa. 
Să nu vă închipuiţi că în Italia veţi fi în siguranţă. Mâna 
Mafiei e lungă. Vă poate ajunge şi la Roma şi la Milano... 
Am o idee! Vom înscena o sinucidere a lui Vincenzo 
Genovese în închisoare. Va trebui, evident, să lucrăm cu 
foarte multă grijă, pentru că Mafia are agenţi peste tot. 
Este un adevăr trist, pe care trebuie să-l recunoaştem însă 
ca atare. 

Mircea aspira adânc fumul de ţigară. 

Perspectiva de a rămâne în continuare prizonierul 
dumneavoastră nu-mi pare tocmai trandafirie. Comisarul 
zâmbi. 

— De ce? S-ar putea că şederea dumneavoastră printre 
noi să vă fie de un real folos. N-aţi venit în Sicilia ca să 
vă documentaţi asupra unei viitoare cărţi? Ei bine, vă ofer 
eu aceasta documentare. 


102 


Scoase din sertar un dosar voluminos pe care era scris 
cu litere groase numele lui Vincenzo Genovese şi îl aşeză 
pe birou în faţa lui Mircea. 

— Ştiţi englezeşte —Da, ştiu. 

— Aveţi aici dosarul complet al lui Vincenzo Genovese 
întocmit de poliţia federală a Statelor Unite. Antecedente, 
date biografice dezvoltate, legături de afaceri, relaţii 
sentimentale, dări de seamă asupra activităţii sale, liste cu 
sursele de venituri secrete sau mărturisite şi câte altele. 
Vă daţi seama, domnule Paltin, ce comoară reprezintă 
acest dosar pentru dumneavoastră. Pe baza lui puteţi 
reconstitui viaţa lui Vincenzo Genovese fără să omiteţi 
absolut nimic. Ochii lui Mircea sclipiră. I se oferea o 
ocazie unică. Comisarul rase. Dacă aţi fi avut încă de la 
început dosarul acesta, aţi fi intrat în pielea personajului 
dumneavoastră fără nici un risc. N-aţi mai fi trăit cu 
spaimă în suflet că aţi fi putut face vreun gest care să nu-i 
aparţină. Comisarul zdrobi în scrumieră ţigara pe trei 
sferturi consumată. În fiecare zi veţi fi adus aici, zice-se, 
pentru cercetări. În realitate veţi putea studia în tihnă 
dosarul folosindu-vă de biroul meu. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule comisar. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, domnule Paltin, pentru 
serviciile aduse până acum autorităţilor italiene. Tinsa va 
mai atrag atenţia ca până la noi dispoziţiuni, veţi continua 
să apăreţi — pentru restul lumii —în postura lui 
Vincenzo Scaccia. Nu trebuie să vă mai repet că e numai 
în interesul dumneavoastră. Acum deschideţi dosarul şi 
lectura plăcută! Eu am să-mi văd de treburile mele, fără 
să vă deranjez. Țigările astea vă stau la dispoziţie. 

Comisarul îşi puse ochelarii pe nas şi se adânci în 
studierea hârtiilor de pe birou. 


103 


Mircea lua dosarul şi îl desfăcu... 
— Ah, mă scuzaţi! [l întrerupse comisarul. Prietenul 
dumneavoastră, unchiul Gino, a fost ucis în spital. I s-a 


administrat o injecție cu acid sulfuric. 
EA 


x k 


Jack Bolence stătea în fața ferestrei deschise şi fuma: 
Amurgul aşternuse pe cer tonuri viorii. Camera de hotel, 
de o somptuozitate stereotipă, era cufundată în 
penumbră. Samy Barracuda, adâncit într-un fotoliu, se 
delecta cu un whisky „House of Lords”. Părul lui, parcă 
pudrat cu făină, se detaşa net pe fundalul negru al unui 
dulap-bar de lac. 

— De cinci zile suntem aici şi... nimic, vorbi Samy cu 
glasul lui tărăgănat. În cinci zile noi îl scoteam şi de la 
Sing-Sing. 

— Nici mie nu-mi place aşteptarea asta, zise Jack. Don 
Calo nu e de anvergura lui Don Serafino. 

— Să sperăm că amicul tău n-a făcut nici o declarație 
compromițătoare, relua Samy, după ce sorbi o gură de 
whisky. 

— Dacă Vincenzo ar fi vorbit, ar fi urlat acum toate 
ziarele, zise Jack iritat. 

— Eşti optimist. Cine- mi garantează că poliția n-a folosit 
metode noi spre a-l face să vorbească? Adu-ţi aminte de 
Dirty Jim. L-au injectat cu derivatul de mescalina, i-au 
făcut narcoza şi... Dacă nu-l curăţam la timp cu arsenic, 
ar fi spus şi cât lapte a supt de la mă-sa. 

Jack îşi schimonosi gura într-un fel de rânjet. 

— Cam văd eu unde vrei să ajungi. 

— ŞI crezi că ar fi soluţia cea mai proastă? 

— Nu-ţi dezminţi numele. Eşti o adevărată barracuda. De 


104 


data asta însă nu-ţi poţi pune în valoare talentele. Ştii că 
trebuie să-l ducem viu la New- York. 

— Din păcate, oftă Samy. Goli paharul, apoi râse. 

— N -ar fi exclus să-şi blesteme şi ceasul în care s-a 
născut, dacă va fi să ajungă viu şi nevătămat la New 
York. 

Jack făcu un gest de plictiseală. 

— Lasă-mă în pace cu ideile tale tâmpite. Numai ţie ţi-a 
trecut prin cap că n-ar fi el. 

— N-aş crede că sunt tocmai tâmpite. 

— La New York ai să te convingi că e el. Doctorul 
Butler care i-a aranjat mutra are să-l recunoască. 

Telefonul de pe comoda zbârnai scurt. Jack şi Samy se 
uitară unul la celălalt. 

— Eh? Exclamă Samy, umplându-şi din nou paharul. 
Jack ridica receptorul. 

— Alo! 

De la celălalt capăt al firului se auzi o voce neutră. 

— Vi s-au reţinut biletele de avion pentru mâine seară. 
Comunicarea se termina. Jack lasa receptorul în furcă. 

— Semnalul! Zise el. 

— Când? 

— Mâine seară. 

— Bine că plecăm! Exclamă Samy. Căldura de aici a 


început să mă plictisească. 
x 


x x 


Escortat de paznicul său, Mircea Paltin intra în 
cabinetul comisarului Cessi. 

Ca de obicei, gardianul îi scoase cătuşele, apoi se 
retrase. 

Cessi îl pofti pe Mircea să ia loc. 


105 


— Ei, am avut dreptate? A fost instructiva lectura? 
Întrebă el zâmbind. 

— Mai mult decât instructiva, pasionantă! Comisarul se 
ridica de la birou. 

— Cineva vrea să te cunoască, domnule Paltin. Se 
îndrepta spre o uşă mică, pe care o deschise. 

Un bărbat înalt, robust, cu părul tuns perie intra în 
încăpere. Avea ochi albaştri, pătrunzători şi o mustață 
cenuşie scurta. Hainele negre erau frumos croite. Purta în 
colţul gurii o pipă din care pufăia tacticos. 

— Domnul inspector-sef Giorgio Schiarelli din Interpol, 
spuse comisarul. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Paltin, spuse 
inspectorul-sef strângându-i cordial mina. 

La invitaţia comisarului, noul venit se aşeza pe un 
scaun, lingă Mircea. 

— Domnul inspector-sef Schiarelli, spuse Cessi, este 
delegat de Interpol să se ocupe de cazul dumneavoastră. 

Inspectorul-sef pufai de câteva ori din pipa, apoi se 
întoarse spre Mircea. 

— Domnule Paltin, cazul dumneavoastră interesează 
îndeosebi Interpolul prin originalitatea modului în care 
aţi pătruns în rândurile Mafiei, dar mai ales prin poziţia 
pe care aţi. Obţinut-o în sânul acestei organizaţii, 
împrumutând personalitatea lui Vincenzo Genovese. 
Adevăratul Vincenzo Genovese este mort. Dosarul lui îl 
cunoaşteţi. Elementele acestea v-ar permite să vă jucaţi 
mai departe rolul, fără mari riscuri, Mircea îl privi 
îndelung. 

— După câte înţeleg, îmi propuneţi să intru cu bună 
ştiinţă în gura lupului. 

Inspectorul-sef clatina din cap. 


106 


— Exact. Asta este propunerea noastră. Dacă aţi accepta, 
aţi aduce un mare serviciu umanităţii. Ne-aţi sprijini în 
lupta pe care o ducem împotriva terorismului mafiot, 
împotriva traficului internaţional de stupefiante şi a. 
Organizaţiilor gangstereşti care constituie azi unele dintre 
cele mai grave racile ale lumii civilizate. 

— Credeţi-mă, domnule inspector-sef, nu mă văd deloc 
în postura lui James Bond. Eu sunt scriitor, nu personaj 
de roman, protesta Mircea. 

Giorgio Schiarelli zâmbi. 

— Nu uitaţi că romanele trăite au o valoare sporită 
tocmai prin autenticitatea lor. Fiindcă sunteţi scriitor ar 
trebui să înţelegeţi cât de important ar fi aportul 
dumneavoastră dacă aţi accepta propunerea noastră. 

Mircea se ridica de pe scaun şi începu să se plimbe 
gânditor în lungul şi în laţul încăperii. Fumul albăstrui 
din pipa inspectorului-sef se înălța în arabescuri măiestre 
spre tavan. Mircea se opri brusc în dreptul lui Schiarelli. 

— Presupunând că aş fi de acord cu ideea 
dumneavoastră, de unde ştiţi că m-ar mai accepta în 
mijlocul lor? Poate ca arestarea mea a trezit bănuieli. Ştiţi 
prea bine că am fost arestat de carabinieri, fără ca eu să fi 
opus vreo rezistenţă. 

— Nici în privinţa asta n-aveţi a vă teme, replica 
inspectorul-sef calm. Ca să vă daţi seama de importanţă 
ce vi se atribuie în sânul Mafiei, pot să vă aduc la 
cunoştinţa un fapt semnificativ. În momentul acesta se 
afla la Palermo două personaje deosebit de marcante din 
Mafia americană, Jack Bolence şi Samy Goldauer... 

— Zis Barracuda, completa Mircea. 

— Perfect! Exclamă jovial inspectorul-sef. Cu o materie 
atât de bine învățată e păcat să nu vă prezentaţi la 


107 


examen... şi acum să continui. Bolence şi Barracuda au 
sosit cu o misiune precisă. Să ceară Mafiei siciliene să vă 
asigure evadarea din închisoare. 

- O! 

— Mai mult decât atât. Dispunem de informaţii potrivit 
cărora aceasta evadare ar urma să aibă loc mâine. 
Depinde numai de dumneavoastră că evadarea să 
reuşească. 

— Ei bine! Cu alte cuvinte, i-aţi lasa să mă răpească, 
exclamă Mircea. 

— Pardon, v-am lăsat să evadați. E o diferenţă. De altfel, 
sunt autorizat să vă asigur că în tot timpul misiunii 
dumneavoastră veţi fi sprijinit din umbră de elemente ale 
poliţiei. 

Inspectorul-sef scutura scrumul din pipa, apoi şi-o 
umplu din nou cu tutun. 

— Veţi avea un nume cifrat. După cum vedeţi ne-am 
gândit la toate. Chiar şi la o arestare a doctorului Butler, 
pentru a preveni o eventuală confruntare cu acesta. 
Inspectorul începu să-şi îndese pe îndelete tutunul în 
pipă. E de ajuns acordul dumneavoastră, ca întregul 
aparat să se pună în mişcare. 

Mircea se opri nehotărât în mijlocul încăperii. Ispita era 
puternică. Oferta lui Schiarelli îi deschidea perspective 
captivante. I se dădea prilejul să trăiască o aventură unică 
în felul ei. Ciudat! Curiozitatea şi setea de acţiune 
începuseră să-i covârşească teama. 

Inspectorul-sef îşi aprindea pipa, urmărind cu coada 
ochiului lupta lăuntrică, zugrăvita destul de transparent 
pe chipul lui Mircea. Aruncase cu îndemânare nadă. 

Mircea îşi dădea seama că inspectorul-sef era un abil 
psiholog, priceput să folosească cele mai potrivite 


108 


argumente în favoarea tezei sale. În definitiv nu i se cerea 
decât să continue un joc în care intrase din întâmplare. 
Până acum se descurcase destul de bine fără să se fi 
bizuit pe sprijinul nimănui. De data asta poziţia lui 
devenea mult mai puternică. Ştiind că are spatele 
acoperit, se va putea avânta în acţiune cu încredere 
sporită. Evident, primejdule nu vor lipsi. Lui îi plăceau 
însă senzațiile tari, fiindcă îi stimulau spiritul combativ. 

Se opri în faţa lui Schiarelli. 

— Domnule inspector-sef, n-ar fi exclus să accept. Până 
mâine am să vă dau răspunsul meu definitiv. 

— Bine. Dacă vă hotărâți, veţi primi instrucţiunile 
necesare îndeplinirii acestei misiuni. De pildă numele 
dumneavoastră conspirativ, persoana prin intermediul 
căreia veţi purta legătura cu Narcotic Bureau, cifrul prin 
care vom comunica, posibilităţile de contactare şi altele. 
Atunci pe mâine! 

— Pe mâine, domnilor. 


Se întunecase. 

Firmele de neon de pe via della Liberia aşterneau tonuri 
roşii, verzi, albastre pe obrajii trecătorilor, care se 
scurgeau pe trotuare ca într-o procesiune fără sens. Pe 
uşile deschise ale localurilor se revărsau până la strada 
stridente ritmate, suprapuse într-o asurzitoare încâlceala 
sonoră. Aburi de mâncare, efluvii de parfumuri ieftine, 
miros acru de fructe putrezite, duhoare de gunoaie 
pluteau în aerul supraîncălzit. 

Din coloana de automobile care se îndrepta spre 
Giardino Inglese, se desprinse o dubă a poliţiei, care coti 
pe via Arhimede. Pe această stradă, circulaţia fiind mult 


109 


mai redusă, duba îşi spori viteza. Aproape de întretăierea 
cu Via Carini, fu depăşită de o limuzină Alfa-Romeo. Din 
limuzină care gonea acum paralel cu maşina poliţiei, fu 
aruncată deodată o bombă lacrimogena, care pătrunse pe 
fereastra deschisă în cabina şoferului dubei, unde 
exploda, Uluit, orbit de gazele usturătoare, şoferul pierdu 
stăpânirea asupra volanului. Maşina coti brusc spre 
dreapta, urca pe trotuar şi se propti într-un stâlp de beton. 

Gardianul care stătea alături pe bancheta nu avu timp 
să-şi pună în funcţie mitralieră. Portiera din dreptul său fu 
deschisă brusc dinafară şi un individ îi smulse arma din 
mină. 

Înăbuşit de gaze, cu ochii arşi de usturime, gardianul îşi 
acoperi faţa cu palmele. 

O limuzină Fiat 1800 opri în urma maşinii poliţiei. 

Când uşa din spatele dubei se deschise şi un gardian 
apăru în cadrul ei, o altă bombă lacrimogena lansată din 
Fiat făcu explozie. 

Din Fiat coborâră trei bărbaţi cu măşti de gaze, care 
dezarmară pe gardienii scoşi deja din lupta de efectul 
bombei. Cu cheile găsite asupra unuia din ei, descuiară 
celula dubei, din care-l scoaseră pe Mircea Paltin, orbit 
de gaze. 

Ţâţe şi huruitul motorului care accelera. Maşina porni 
atât de brusc, încât el avu senzaţia că se cufunda în 
spătarul banchetei. 

Operația durase exact şaptezeci şi cinci de secunde... 

Mircea îşi apăsă cu palmele ochii care-lusturau 
îngrozitor. Se află între doi bărbaţi. Unul din ei îi dădu o 
batistă udă, cu care începu să-şi tamponeze ochii. Inima îi 
bătea nebunește. 

Marea aventură începuse mai devreme decât prevăzu- 


110 


seră Cessi şi Schiarelli. 

Se simţea ca şi când s-ar fi lansat din înaltul unei 
trambuline într-o mare cu ape reci, neprietenoase. 

După tangajul maşinii îşi dădu seama că aceasta cotise 
cu mare viteză pe o stradă la dreapta, apoi pe alta la 
stânga. 

Auzi fluieratul ascuţit al unui agent de circulaţie. 
Maşina lua iarăşi o curbă pe două roate. 

— Mai repede, Paulo! Rosti bărbatul din stânga lui 
Mircea. Mai repede! Mircea încerca să deschidă ochii. 

Lacrimile îi înceţoşau vederea. Se tampona din nou cu 
batista. Usturimea începuse să scadă. 

Auzi strigătul unei femei, în vreme ce maşina viră brusc 
la stânga. Furios, şoferul scăpa o înjurătură. 

Maşina îşi continuă drumul cu aceeaşi viteză încă două 
sau trei minute. Mai coti o dată şi se opri brusc. 

Mircea se simţi tras de braţ. 

— Coborâţi! 

Condus de bărbatul din dreapta ieşi din maşină. Ochii 
aproape că nu-l mai usturau, dar continuau să-i lăcrimeze. 

Mircea zări parcă printr-o pânză de apă o stradă pustie, 
luminată zgârcit de câteva felinare strâmbe. Între casele 
înalte, înghesuite unele într-altele şi înşiruite de o parte şi 
de alta a străzii, pluteau ca nişte fantome albe rufe întinse 
la uscat pe frânghii invizibile. Prin ferestrele deschise ale 
clădirilor, răbufnea o muzică de dans sălbatica 
retransmisă prin zeci de aparate de radio. 

În dreptul unui teren viran, înconjurat de un gard 
dărăpănat, acoperit cu afişe zdrenţuite, aşteptau două 
maşini. Un Alfa Romeo al poliţiei şi o limuzină Lancia. 

Mircea se pomeni împins spre Alfa Romeo. 

— Repede! Îi şopti însoţitorul. 


111 


Nedumerit, se lăsa condus până la maşina poliţiei. 
Portiera se deschise, lăsând să apară un braţ care-l trase 
energic înăuntru. Maşina demara. 

Mircea se trezi intre doi carabinieri. Unul din ei îi puse 
pe cap o şapcă de uniformă. 

— Scoateţi haina! Spuse celălalt, începând să-l dezbrace. 
Apoi îi întinse o tunică de carabinier... Îmbrăcaţi-o! Rosti 
acesta scurt. 

Vederea lui Mircea se limpezise. 

În vreme ce-şi punea tunica, văzu defilând prin faţa 
ferestrelor maşinii o piaţă largă, cu o fântână secătuită în 
mijloc. Mai străbătură o stradă îngustă, întunecată, apoi 
pătrunseră într-o arteră puternic luminată şi cu circulaţie 
intensă. 

Lancia îi urmări un timp, coti la dreapta, pe o stradă 
dosnică şi dispăru. Carabinierul care conducea maşina 
întoarse capul şi arunca o privire rapidă asupra lui 
Mircea, ca şi când ar fi vrut să-i verifice ţinuta. Zâmbi, 
apoi apăsă pe accelerator. Puse în funcţie sirena. 

Pe culoarul eliberat de maşinile care se dădeau la o 
parte la semnalul sirenei, Alfa Romeo gonea cu peste 
optzeci de kilometri pe oră. 

Carabinierul din stânga şoferului îşi consultă ceasul- 
brătară. 

— Accelerează! Porunci el. 

Alfa Romeo îşi spori viteza. 

Pe măsură ce se apropiau de marginea oraşului, 
circulaţia se rărea. Nu mai era necesar să folosească 
sirena. Clădirile mari şi somptuoase lăsau acum locul 
unor case mai modeste, mai întunecoase. Trecură pe 
lângă o fabrică. Urmară apoi câteva terenuri virane, 
întrerupte de case sărăcăcioase. 


112 


În depărtare apăru o lumină roşie, legănata ritmic. 

— Baraj! Rosti laconic şoferul. 

— Sirena! Porunci carabinierul din dreapta sa. 

Vuietele modulate ale sirenei prinseră iarăşi să 
străpungă noaptea. Lumina roşie se apropia necontenit. 
Deodată înceta să se mai legene. 

Alfa Romeo, lansat cu aproape o sută de kilometri pe 
oră, trecu fără a fi împiedicat prin barajul poliției. Apoi 
ieşi în plin camp... 

x 
x k 


La ora nouă şi un minut, Jack Bolence şi Samy 
Barracuda sosiră la aeroport. 

Formalitățile îmbarcării durară mai mult ca de obicei. şi 
Jack şi Samy simțeau instinctiv că sunt urmăriți de 
privirile mai multor agenți de poliție îmbrăcați în civil. 
Dar afişau o nepăsare totală. Observară prezența unor 
carabinieri în preajma avioanelor, care aveau să plece în 
cursă. Avionul PANAM cu destinaţia Tunis se bucura de 
o supraveghere specială. 

Samy întoarse spre Jack ochii săi terni şi bulbucaţi ca de 
peşte şi rosti alene printre dinţi: 

— Întotdeauna mi-a plăcut să am garda de onoare la 
plecare. 

Jack rase, făcând să-i apară şi mai proeminent pomeţii 
mongoloizi. 

— Cred că nici regina Angliei, nu e mai bine păzită. 
Când ajunseră în dreptul pasarelei, Samy făcu un semn 
aproape imperceptibil lui Jack. 

— Ţine-mă să nu leşin, sunt copleşit de atâta cinste, zise 
el arătând cu o uşoară înclinare de cap spre un grup de 
bărbaţi care stăteau în stânga pasarelei. Priveşte, şi 


113 


Interpolul, şi F.B.I.- Ul şi Narcotic Bureau!... 
— Imbecilii! Şi-or fi închipuind că îl cărăm pe Vincenzo 
în valiză! 


Se urcară în avion şi îşi ocupară locurile. 
x 


x x 


Inspectorul-sef Schiarelli urmări îndelung cu privirile 
avionul care îşi lua zborul spre Tunis. Cu gesturi 
molcome, îşi scutura de scrum pipa. O umplu din nou cu 
tutun şi o aprinde. Pufăi de câteva ori, înconjurându-se de 
un norişor de fum, pe care briza îl risipi repede. Se uita 
pe sub sprâncenele-i stufoase la inspectorul Graves din 
Narcotic Bureau. 

— Ce priviri ironice şi pline de desconsiderare ne-au 
aruncat concetăţenii dumitale Mr. Graves, zise el. 
Plecarea lor dovedeşte că lovitura le-a reuşit. 

Inspectorul Graves îşi adânci mâinile în buzunarele 
hainei de lustrin boţite şi deformate. Să tot fi avut 
patruzeci de ani. Părul jumătate albit, obrajii brăzdaţi de 
cute adânci, corpul masiv, uşor încovoiat, îl făceau să 
pară cu zece ani mai vârstnic. 

— Sunt formidabili indivizii ăştia, spuse el cu ciudă. Ne- 
au luat prin surprindere, Ce-o fi zicând bietul scriitor? 

— Cui i-ar fi trecut prin cap că vor devansa cu o zi 
răpirea? Schimbarea aceasta a fost hotărâtă probabil în 
ultimul moment. Mă simt vinovat faţă de acest om. 

— Nu trebuie să ne facem prea multe griji, zise 
Schiarelli. Aţi văzut ce bine s-a descurcat în Sicilia. 
Regret doar că nu i-am dat cifrul şi nu am stabilit 
mijloacele de contactare cu oamenii din Narcotic Bureau. 
Va trebui Mr. Graves, să te ocupi personal de această 
problemă. 


114 


— Nici vorbă. Chiar în noaptea asta plec la New York. 

Inspectorul Will Parker din F.B.I. Îşi şterse cu batista 
ochelarii cenuşii pe care-i purta şi noaptea. Pe cât de 
şleampăt era inspectorul Graves, pe atât de pus la punct 
arăta Parker. 

— În ceea ce mă priveşte, împărtăşesc părerea lui Mr. 
Schiarelli. Sunt convins că Mr. Paltin va lua legătura cu 
Narcotic Bureau deîndată ce va intra în posesia unor 
informaţii utile, aşa cum a procedat de altfel şi cu poliţia 
de aici. 

— Totuşi nu e prea uşor să te avânţi în bârlogul lupilor 
fără să ai nici o experienţă, spuse Cessi. Hm.! Ştiţi ce 
facem noi acum? Vrem să scoatem castanele din foc cu 
mâna altuia. 

Cei patru bărbaţi se îndreptară spre limuzina Alfa 
Romeo care-i aştepta la marginea pistei betonate. 

Un agent stătea lângă şofer şi asculta ultimele 
comunicări prin telefonul de la bord. 

- Ce mai e nou, Ranucio? Întreba Giorgio Schiarelli, 
după ce îşi muta pipa în colţul gurii. 

— La barajul de la Merzomonreale a fost prins un 
contrabandist de ţigări. 

Barajul de la Resuttona semnalează capturarea unui 
dezertor, încolo, nimic nou, răspunse agentul. 

— Sunt ingenioşi concetăţenii mei, rosti cu uşoară ironie 
inspectorul Graves. Îţi scapă printre degete ca argintul 
viu. 

— Nici pe departe, riposta Schiarelli. Aici e mâna Mafiei 


noastre. 
x 


x x 


Mircea Paltin era uluit de precizia cu care se 


115 


desfăşurase răpirea sa. Maşina poliţiei ieşise din Palermo 
prin Corso Calatafini şi după ce urcase pantă domoală 
spre Monreale, pornise cu mare viteză spre Partinico, 
Falşii carabinieri nu scoteau nici un cuvânt, Aplecat 
asupra volanului, şoferul conducea maşina într-o alură 
infernală. Tipul din dreapta lui Mircea se uita din când în 
când pe fereastra din spate, spre a se asigura că nu sunt 
urmăriţi. Aparatul de recepţie acordat pe lungimea de 
unda folosită de maşinile poliţiei le permitea să 
intercepteze toate ordinele transmise prin radio. 

Înainte de a intra în Partinico, automobilul coti la 
dreapta, pe un drum şerpuit, de ţară. După vreo doi 
kilometri de mers, intrară în curtea unei ferme, ocoliră o 
casă lungă cu etaj, cufundată în beznă, apoi pătrunseră 
într-o magazie ale cărei uşi se închiseră în urma lor. 

Lui Mircea începuse să-i placă această spectaculoasă 
goana nocturnă. 

În fundul magaziei se aprinseră luminile de bord ale 
unui alt automobil. 

Mircea se pomeni predat unor indivizi îmbrăcaţi în 
haine de ţară. Şapca, veston negru, pantaloni bufanţi, 
cizme scurte cu carâmbi moi. Fu dezbrăcat de uniformă şi 
1 se înapoiară hainele. Se schimbă în câteva minute, apoi 
luă loc în Fiat, alături de şofer. Alţi doi tipi se instalară 
pe bancheta din spate. 

Maşina ieşi din magazie, traversă cu luminile stinse 
curtea fermei, apoi se angaja pe drumul şerpuit, 
îndreptându-se spre nord. 

În ciuda aspectului sau ponosit, Fiat-ul se comportă 
foarte bine. Unul din însoțitorii lui Mircea îl împodobi cu 
o mustață falsă şi îi trase pe cap o şapcă ţărănească. 

Când să traverseze calea ferată care lega Palermo de 


116 


Castellamare, se încrucişară cu o maşină cu carabinieri, 
care le făcură semn să oprească. 

Un carabinier tânăr, înarmat cu o lanternă puternică, 
deschise portiera din faţă a Fiat-ului şi după ce lumina 
chipurile ocupanților întreba cu asprime: 

— Unde mergeţi? 

— La Castellamare, spuse conducătorul Fiat-ului. Avem 
un proces mâine dimineaţa. 

— N-aţi întâlnit o maşină cu carabinieri? 

— Nu. 

— N-am întâlnit, răspunse placid conducătorul. Bine. 
Puteţi pleca. Mircea fu ispitit să ceară ajutorul 
carabinierilor, dar se abţinu. Aventura începuse să-l 
captiveze. La urma urmei, de ce nu s-ar descurca şi fără 
sprijinul lui Narcotic Bureau. 

Fiat-ul demara domol. Până în golful Castellamare nu 
mai întâmpinară nici o dificultate, Opriră la o cotitură. 
Oamenii de pe bancheta din spate coborâră, poftindu-l şi 
pe Mircea să-i urmeze. Fiat-ul se puse în mişcare şi 
dispăru după un desiş de arbuşti. 

Bezna era adâncă. 

Organizatorii evadării aleseseră o noapte fără lună. 
Valurile mării se auzeau izbindu-se de picioarele falezei. 

Condus de însoțitorii săi, Mircea porni pe o cărare 
străbătută de arbuşti sălbatici. Drumul, la început neted, 
prinse să coboare şi să urce printre stanei. Înaintea lor se 
deschise deodată o râpă adâncă. 

Unul din oameni îl luă de mână şi-i şopti; 

— Fiți atent şi ţineţi-vă bine de mine, Mircea simţi 
ridicându-se din hau o răceală umedă şi miros de alge. 
Păşea cu teama pe cărarea strimta mărginită de o parte de 
peretele cenuşiu al stâncilor şi de alta de bezna prăpastiei. 


117 


Fâşiitul valurilor se auzea tot mai desluşit.. Ambianţa 
această misterioasă îi trezi gânduri macabre. Culmea ar fi 
să facă un pas greşit şi să-şi încheie misiunea în chip 
stupid, zdrobindu-se de colţurile stâncilor. 

Răsuflă uşurat când ajunse la poalele falezei. Într-un 
intrând al țărmului, îi aştepta o şalupă pescăreasca. Doi 
oameni se aflau la bord. 

Mircea schimba a patra oară călăuzele. 

Şalupa se îndepărta de țărm. Motorul puternic, cu 
duduitul sau lin, apele negre ca păcură, ce alunecau de-a 
lungul flancurilor vasului, amintiră lui Mircea o altă 
călătorie cu şalupa, după primul său contact cu Mafia... 
Feericul spectacol nocturn al vulcanului Strombolichio, 
coastele pitoreşti ale insulelor Lipari... Îi revedea pe 
unchiul Gino, pe Ugo, pe Michelotto... Ciudat! Toţi trei 
muriseră în împrejurări tragice. Unchiul Gino sfârşise 
mutilat, într-un spital din Palermo; Ugo pierise sub ochii 
lui, sau mai precis în locul lui, carbonizat sub 
sfărâmăturile unui automobil; Michelotto îşi dăduse 
ultimul suflu, strivit de şenilele unui tractor... 

O bătaie uşoară pe umăr îi întrerupse firul gândurilor. 

Pescarul îi arătă cu mâna silueta neagră a unui vapor, 


care se profila pe orizontul uşor luminat de stele... 
x 


x x 


Don Calo Castiglione stătea pe marginea bazinului şi se 
uita absent la delfinul care se zbenguia în undele limpezi, 
luminate de proiectoarele subacvatice. Ținea în braţele-i 
scurte o minge mare, rosie. Delfinul îi dădea târcoale 
aşteptând să i se arunce mingea. 

În fiecare seară, Don Calo se destindea, jucându-se cu 
delfinul. Îl botezase Bimbo. Bimbo era singura fiinţă de 


118 


care se ataşase vreodată Don Calo. Pentru delfin se 
aduceau zilnic cisterne cu apă proaspătă de mare. Un 
medic veterinar îi veghea sănătatea, iar un antrenor îl 
dresa învăţându-l cele mai burleşti jocuri, menite să 
descreţească fruntea —îndeobşte înnourata de griji —a 
lui Don Calo. 

În seara aceasta nici zburdalnicul Bimbo nu reuşea să-l 
distreze. Don Calo era atât de preocupat, încât, uitase să-i 
mai arunce mingea. Delfinul reuşi totuşi să-ltrezească 
din îngândurare, făcând un salt prodigios şi atingându-i 
cu botul genunchiul. Don Calo tresări, faţa i se lumina de 
un zâmbet, apoi aruncă mingea, cu care Bimbo porni să 
se joace plin de voie bună. 

Cosa Nostra americana manifestă de la o vreme 
veleităţi de supremație asupra Mafiei siciliene şi asta îl 
supăra foarte pe Don Calo Castiglione. Atitudinea celor 
doi emisari de la New-York fusese de-a dreptul insolenta. 
Marele Boss de dincolo de ocean ştia că Don Calo avea 
nevoie de ajutorul său în lupta pe care o ducea cu 
organizaţia lui Don Cirro. Luptele acestea trebuiau să 
înceteze, îşi zicea Don Calo. Frământările din sânul 
Mafiei făceau jocul duşmanilor ei. Autorităţile italiene 
luaseră ofensiva. Un mare număr de mafioţi —cu situaţii 
mărunte în organizaţie —fuseseră arestaţi. Din fericire 
ştiau prea puţine lucruri. Piesele de 90 — c ăpeteniile 
Mafiei —erau atât de bine ferite de orice contact cu 
marea masă a mafioţilor de rând, încât nu puteau fi 
compromise de declaraţiile celor puşi sub ancheta. Starea 
aceasta de lucruri nu avea să dureze la infinit. Arestarea 
lui Vincenzo Genovese constituise un serios prilej de 
alarmă. Pentru întâia oară fusese arestat un personaj de 
prim plan. Declaraţiile lui ar fi putut compromite oameni 


119 


foarte suspusi. 

Cosa Nostra trimisese agenţi spre a-i obliga pe Don 
Calo să organizeze cât mai grabnic evadarea lui 
Genovese. Dar Don Calo nu avea de gând să ţină seama 
nici de poveţele şi nici de presiunile americanilor. Nu 
trecuse la fapte decât atunci când socotise condiţiile 
coapte pentru o reuşită sigură a evadării. Jumătăuile de 
măsură îi repugnau. 

Valetul apăru cu un telefon pe braţe. 

— Palermo la aparat, Don Calo! Spuse el. Don Calo lua 
receptorul şi îl duse la ureche. 

— Coletul a fost expediat i auzi el la celălalt, capăt al 
firului, un glas înfundat, pe care nici un test nu l-ar fi 
putut identifica. 

Don Calo zâmbi şi lasa receptorul în furcă. 

Bimbo se zbenguia în bazin, aruncând snopi strălucitori 
de apă. Mingea repezită de botul lui alb, lucios salta 
jucăuş deasupra undelor. 


120 


PARTEA A DOUA 
CENUŞA ŞI ORHIDEE LA NEW YORK 


UMBRA prelungită înaripată a avionului Super Jet 
Sunderlaad-Beauclair luneca fulgerător pe învelișul 
oceanului incendiat parcă de ploaia toridă a razelor 
solare... 

Pe cerul orbitor de alb nu se zărea urma de nor. Un 
transatlantic care despica anevoie valurile oceanului, 
defila pe sub pântecele argintia al avionului, ce săgeta 
văzduhul. 

Mircea Paltin privea prin lentilele fumurii ale 
ochelarilor de soare vastul perimetru al orizontului marin. 

În avion domnea o răcoare plăcută, care indemna la 
somn şi visare. Pasagerii sorbeau alene băuturi de la 
gheaţă, frunzăreau reviste bogat ilustrate, ori contemplau 
magnificul peisaj oceanic. Stewardesele suple şi graţioase 
circulau pe culoarul dintre banchete, împărțind gustări 
copioase şi zâmbete. 

Mircea se uita cu coada ochiului la cei doi însoțitori ai 
săi care păreau să dormiteze. Unul din ei avea mutra unui 
impasibil om de afaceri. Purta haine închise la culoare şi 
cravata sobră ca agenţii de Bursa din Londra. Celălalt 
avea înfăţişarea tipică a actorului idolatrizat de femei. 
Tânăr, frumos, de o virilitate plină de promisiuni, elegant 
şi mai ales blazat. Cine ar fi bănuit că aceşti doi inşi erau 
în realitate gansteri şi că sub piepţii bombaţi ai hainelor 


121 


purtau pistoale automate? Trecuse epoca gangsterilor cu 
nas strivit, de boxer, şi cu tors de urangutan. Mircea se 
ştia bine păzit. 

— New York! 

În avion se produse oarecare rumoare. 

Mircea se uita pe fereastră. Departe, la orizont, se 
conturau țărmurile Brooklinului şi ale lui Staaten Island. 
În mijlocul golfului Upper New York apăru statuia albă a 
Libertăţii, iar ceva mai departe ţâşniră spre cer zgârie- 
norii Manhattanului. 

Mircea zâmbi. Nu şi-ar fi închipuit vreodată că va păşi 
pe pământul Statelor Unite, împrumutând identitatea unui 
gangster american de origine italiană. Paşaportul din 
buzunar îl desemnă sub numele unui oarecare Charlie 
Accardo, cu domiciliul în Queens, New York City. 

Accentul lui american nu era impecabil, dar aceasta se 
putea atribui originii italiene. Nici Vincenzo Genovese, 
personajul căruia avea să-i dea viaţa, nu scăpase de un 
uşor accent sicilian. Aceasta împrejurare îl servea de 
minune pe Mircea, care deşi vorbea corect englezeşte, nu 
avusese de unde să dobândească acea patină 
caracteristica vorbirii locuitorilor New York-ului. La 
Palermo ascultase de nenumărate ori o bandă de 
magnetofon, care reproducea un interogatoriu luat 
adevăratului Vincenzo Genovese de către procurorul 
Statului New York. Se străduise să-şi însuşească nu 
numai felul de a vorbi al lui Genovese, dar şi inflexiunile 
sale vocale. 

Schiarelli şi comisarul Cessi îl asiguraseră că izbutise 
acest tur de forţă. Mircea se întreba dacă va reuşi să 
treacă de bariera poliţiei aeroportului. 

Era evident că nu se putea aştepta la menajamente din 


122 


partea autorităţilor americane. şi Schiarelli îl prevenise că 
numai două sau trei persoane din F.B.I. şi din Narcotic 
Bureau aveau să-i cunoască adevărata identitate. Dacă 
secretul acesta ar fi fost împărtăşit mai multor poliţişti, n- 
ar fi fost exclusă o indiscreţie care să-i pună viaţa în 
primejdie. Schiarelli avea serioase îndoieli în ceea ce 
priveşte probitatea unora din agenţii poliţiei din New 
York. 

La 16 şi 30 de minute, avionul ateriză pe aeroportul 
Kennedy, după patru ore şi jumătate de zbor. Când 
vaporul pe care se îmbarcase în largul golfului 
Castellamare îl debarcase la Barcelona, tipul cu mutra de 
agent de bursă şi cel cu înfăţişare de actor aşteptau pe 
chei. Locurile în avion fuseseră cumpărate din ajun; 
Evadarea se desfăşurase după toate regulile artei. La 
Barcelona autorităţile nu-i puseseră bețe în roate. 
Paşaportul care i se încredinţase pe vapor părea absolut 
autentic. 

Agenţii vamali de pe Kennedy Airport îi cercetară 
fugitiv valizele. După o examinare tot atât de sumară a 
actelor, fu lăsat să treacă. 

În faţa aeroportului îi aştepta un Cadillac imens, negru. 
Pe bancheta din urmă stăteau Jack Bolence şi Samy 
Barracuda. 

La apariţia lui Mircea, urmat de cei doi însoțitori, care 
nu-l părăsiseră din ochi de la Barcelona şi până aici, Jack 
şi Samy clipiră des. Se aşteptaseră că înfăţişarea lui 
Vincenzo să fie schimbată, însă nici un caz nu-şi 
închipuisem că transformarea va fi totală. Statura, 
culoarea părului, atitudinea aminteau vag pe Genovese. 
Asemănarea se oprea însă aici. 

Mircea simţi un fior de emoție ca pe vremuri, la 


123 


facultate, în fata examinatorilor. şi acum avea să treacă 
un examen greu. 

Se familiarizase cu chipurile lui Bolence şi Barracuda 
datorită fotografiilor din dosarul lui Genovese. Le 
cunoştea ticurile, comportarea, legăturile, interesele... 

Întinse mâna şi rosti printre dinţi, aşa cum îl auzise pe 
Genovese vorbind pe banda de magnetofon. 

— Hello, Jack! Hello, Barracuda! Jack şi Samy îi stinseră 
mina. 

Intră în maşină şi se lasa să cadă între ei, pe bancheta 
din urmă. 

Şi pe şofer îl recunoscu, dar nu spuse nici un cuvânt. 
Joe Davis fusese timp de trei ani şoferul lui Genovese. 

Abia după ce Cadillac-ul se puse în mişcare, Mircea 
ridica plin de îndrăzneala geamul care despărţea 
compartimentul şoferului de locurile din spate. 

— Joe ştie cine sunt? Întrebă el fără a se adresa anume 
lui Jack sau lui Samy. 

Bolence clipi des, apoi explodă: 

— Formidabil! FORMIDABIL!... Dacă nu ţi-aş fi 
recunoscut glasul şi gesturile, nici eu n-aş fi crezut că eşti 
Vincenzo. 

Şi Samy se scarpină în chica-i alburie. 

— Într-adevăr, formidabil. Semeni atât de puţin cu 
Vincenzo, încât chiar dacă n-ai fi el, ai adormi toate 
bănuielile. Numai Vincenzo ar avea tupeul să-şi schimbe 
radical înfăţişarea şi să ne întindă mâna, tutuindu- ne, ca 
şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Fireşte, Joe nu ştie că eşti Genovese şi nici nu trebuie 
să afle prea curând acest lucru, zise Jack. Nu uita că eşti 
încă pus sub urmărire de poliţia federală. 

— Atunci de ce m-aţi adus? Întreba Mircea sec. Voiaţi să 


124 


mă verificaţi? Jack rase. 

— "Ţâtnos ca întotdeauna. Ar trebui să-ţi schimbi felul 
ăsta de a fi, dacă nu vrei să dai de bănuit că eşti 
Vincenzo. 

Mircea riposta aspru. 

— Dacă vă temeaţi ca prezenţa mea la New York v-ar 
putea crea complicaţii, nu trebuia să mă aduceţi aici. 
Dacă m-aţi fi întrebat aş fi preferat să mă stabilesc 
undeva în Australia sau în America de Sud. 

— Să fim serioşi, Vincenzo, rosti Barracuda. 

— Charlie! Îl corectă Mircea, ridicând sentenţios mina. 

— Charlie, dacă vrei tu, se supuse Barracuda. În orice 
caz, nu trebuie să uiţi că plecarea ta intempestiva a lăsat 
multe lucruri nelămurite. N-ai achitat organizaţiei 
redevenţele pe ultimul trimestru, cifrate la douăsprezece 
milioane de dolari. N-ai justificat întrebuinţarea celor 
şaizeci de milioane de dolari ce ţi s-au încredinţat pentru 
modernizarea şi mărirea reţelei de cazinouri din Florida şi 
din Louisiana. N-ai plătit cotele curente pentru ultimele 
două transporturi de stupefiante. Deţii în safeurile tale 
personale documente de un interes vital pentru existenţa 
organizaţiei. Te-ai topit fără să le înapoiezi celor în drept. 
Registrele tale s-au spulberat. Când controlorii noştri s-au 
prezentat la sediul tău pentru verificare, n-au găsit decât 
dulapurile goale. 

Mircea înregistra aceste acuzaţii fără să se clintească, îşi 
stăpânea emoția cu deosebită arta. Se miră el însuşi de 
cutezanţă cu care-şi interpreta rolul. Dumnezeu ştie cum 
va reuşi să se descurce în acest viespar. Trebuia să joace 
tare. 

Se întoarse spre Jack. 

— Ascultă, Jack, mult are să mă mai plictisească 


125 


peştişorul ăsta? 

Pe obrazul palid al lui Barracuda se aşternură două pete 
roşii. 

— Ai grijă să nu te taie aripioarele peştişorului, sunt 
foarte ascuțite. 

Mircea îşi muta încet privirile asupra lui Barracuda. 

— Mă uit la tine şi văd că eşti livid ca un cadavru. Mă 
Întreb cum ai arăta dacă ai fi mort cu adevărat! 

Sammy nu răspunse. Îşi rezerva riposta pentru altă dată. 

— Unde mergem? Întreba Mircea. 

— La noua ta locuinţă, spuse Jack. Vila ta din Tuxedo 
Park este supravegheată de poliţie. 

— Oamenii mei pe unde mai sunt? 

— N-ai încredere în oamenii organizaţiei? Întreba Samy. 
Ai nevoie de garda proprie? 

— Nu mă mai gâdila mult că încep să strănut şi te fac să 
sari din maşină în plin mers, zise Mircea. 

Samy zâmbi ironic şi întoarse privirile spre fereastră. 

— Hai, pace, pace! Zise Jack ridicând mâinile şi plecând 
uşor capul. Ţi-am anunţat oamenii. Te aşteaptă la noua ta 
locuinţă. 

— Şi mă rog, unde mi-aţi fixat reşedinţa? 

— O vilă în Elmsford. Tot confortul. 

— Ah, aproape de Sing-Sing. Frumoasa perspectiva. N- 
ai tu timp să ajungi la Sing-Sing, zise Samy. 

— Dacă ar fi după tine, m-ai expedia direct la cimitir, 
replica Mircea. 

Cadillac-ul părăsise între timp Cross Island Park-way şi 
se angajase pe podul Bronx Whitestone. De o parte şi de 
alta se desfăşurau apele albastre ale lui East River. O luă 
apoi pe Hulchinson River Park-way, traversa Bronxville, 
Scarsdaie şi după zece minute de mers intra în Elmsford. 


126 


Străbătu orăşelul toropit de văpaia aprigă a soarelui şi 
după ce ajunse în suburbiile de nord, ieşi pe un drumeag 
frumos pietruit, care ducea la porţile de fier ale unui parc. 
Cadillac-ul se avânta pe o alee cotită, umbrită de copaci 
stufoşi şi opri în dreptul unei vile albe, cu coloane dorice. 

- Frumos, dar cam izola În acelaşi moment uşile de la 
intrare se deschiseră şi un tânăr cu părul negru, netezit 
într-o freza fără cusur, coborî treptele de piatră şi 
deschise portiera limuzinei. 

Jack Bolence cobori cel dintâi, urmat de Mircea st de 
Samy. 

Urcară scările şi pătrunseră în holul vilei. Înăuntru se 
aflau câţiva bărbaţi, de o elegantă oarecum ţipătoare, cu 
mutre ciudate, care urmăreau o partidă de pocher 
disputata dârz între patru inşi. La apariţia lui. Mircea şi a 
însoţitorilor săi, jucătorii întrerupseră partida şi se 
ridicară în picioare. 

Privirile lui Mircea se plimbară încet şi stăruitor asupra 
fiecăruia în parte. Indivizii se uitau la el plini de 
curiozitate. 

Sam urmărea cu atenţie reacţiile de pe chipurile 
acestora. 

Mircea nu recunoscu pe nici unul din ei, deşi la Palermo 
îşi întipărise bine chipurile tuturor gangsterilor din garda 
lui Genovese. Se întoarse spre Jack şi spre Samy. 

— Nu cumva am greşit casa? Întrebă el cu ton ciudat. 

— Greşit? Ce te face să crezi? Întreba Samy. 

— Nu văd pe nici unul din oamenii mei. 

— Charlie, hai să discutăm în camera de alături, spuse 
Jack împăciuitor, spre a mai diminua tensiunea din 
atmosferă. 

Urmat de Mircea şi de Samy, intra într-o bibliotecă 


127 


vastă, cu rafturi încărcate de cărţi cu cotoare aurite, 
închise uşa. 

— Charlie, să discutăm cu cărţile pe masă, zise el, 
aşezându-se pe braţul unui fotoliu. 

— De acord. Sunt prizonierul vostru? 

— Nu, zise Jack. Ai fost adus în America pentru a 
răspunde la o serie de întrebări. 

— Refuz să discut în condiţiile de fată. Samy zâmbi în 
colţul gurii. 

— Crezi că eşti în măsură să impui tu condiţiile? 

— Ascultă, Barracuda! Se pare că ai uitat cu cine stai de 
vorbă. Este pentru ultima oară că-ţi mai permit să-mi 
vorbeşti pe tonul ăsta. 

Îi întoarse spatele. Încrucişându-şi mâinile la piept, se 
propti în faţa lui Jack. 

— Am impresia că eşti singurul tip cu care mă mai pot 
înţelege. Vreau să am în preajma oameni de-ai mei. şi în 
al doilea rând să stau de vorbă cu marele boss. 

— Crezi că marele boss are timp să stea de vorbă cu un... 
trădător? 

Mircea se răsuci fulgerător pe călcâie şi îl izbi cu dosul 
palmei în plină fata, răsturnându-l peste un fotoliu. Samy 
smulse brusc de sub haina un pistol pe care-l îndrepta 
spre Mircea. 

Jack îi striga autoritar: 

— Samy, nu întinde coarda! 

Barracuda zâmbi iarăşi. Îşi recâştigase surprinzător de 
repede calmul. Vârî pistolul în toc. 

— Ai dreptate. Ar fi fost un sfârşit prea uşor... Apropo, 
scumpete, se adresă el lui Mircea. Până când ţi se va 
lămuri situaţia, Robert Landis va continua să se ocupe şi 
de sectorul tău. Din ordinul marelui boss. Samy se ridica 


128 


în picioare şi îşi aranja haina. 

Se ridica şi Jack. 

— Charlie, într-o oră oamenii tăi vor fi aici. Samy, să 
mergem. 

Rămas singur, Mircea îşi aprinse o ţigară. Abia atunci 
observă că mâna care ţinea chibritul îi tremura uşor. De 
emoție şi în parte de enervare. 

Înţelesese că situaţia lui era mai grea decât îşi 


închipuise. 
x 


x k 


Pedro Alamos, un tânăr portorican cu pielea măslinie şi 
chip agreabil, care îndeplinea funcția de valet, îl conduse 
pe Mircea în camera de culcare. Îi pregătise baia şi 
orânduise în odaia care servea drept garderoba cele 
patruzeci şi şapte de costume ale lui Genovese. 

Mircea făcu un duş fierbinte care-l înviora şi-i mai risipi 
gândurile. Când ieşi de sub duş, Pedro îi şi puse pe umeri 
un halat alb, pufos. 

— Vă bărbieresc, Sir? Întreba portoricanul cu deferenţă. 

Mircea îşi privi în oglinda barba care începuse să-i 
umbrească obrajii. 

— Prefer să mă bărbieresc singur, spuse el. 

— Cum doriţi, Sir. 

Zbârnâitul maşinii electrice de ras întovărăşea monoton 
tumultul gândurilor lui Mircea, care adoptase o mască 
impasibilă, menită să-l plaseze în ochii lui Pedro pe un 
piedestal demn de renumele lui Genovese. 

Tânărul acesta, care-i urmărea prevenitor fiecare 
mişcare, începuse să-l irite. Portoricanul era desigur un 
spion în slujba organizaţiei. Ar fi pus rămăşag că Samy i- 
l alesese. 


129 


Când se înapoie în dormitor. Mircea constata că Pedro îi 
şi pregătise un costum de seară, negru cu spic auriu. 

— M-am gândit că poate doriţi să ieşiţi în seara aceasta, 
Sir. 

Mircea se întinse pe pat. 

— Am să mă odihnesc puţin. Dacă mă cauta cineva, să 
mă anunţi imediat. 

Portoricanul se înclină. 

— Prea bine, Sir. 

Apoi ieşi, închizând uşa în urma sa. 

Mircea se gândi că era înţelept să continue a juca rolul 
lui Genovese, chiar şi după ce rămânea singur. N-ar fi 
fost exclus ca fiecare mişcare a sa să fie urmărită de 
obiectivul unei camere de televiziune. Îşi puse mâinile 
sub cap şi închise ochii, ca şi când n-ar mai fi avut altă 
preocupare. În acest timp continua să eşafodeze un plan 
de bătaie, cu mai multe ipoteze, spre a nu fi surprins de 
evenimente. Aţipi însă pe nesimţite. Oboseala, grijă, 
emoţiile avuseseră ultimul cuvânt... 

ÎL trezi din somn un ciocănit în usa. Când deschise 
ochii, constata că începuse să se întunece. Copacii din 
faţa ferestrei filtrau lumina asfinţitului, cufundând 
încăperea într-o ambiantă verzuie ca un fund de mare. 
Într-o frântură de secundă, Mircea îşi aminti că trebuia să 
reintra în pielea personajului sau. 

— Cine e? Strigă el, făcând pe somnorosul. 

Uşa se deschise, lăsând să apară în cadrul ei capul lui 
Pedro. 

— Mr. Sid Capozzolo. 

Mircea îi repetă mintal numele. Capozzolo! Făcea astfel 
să-i revină cu mai multă precizie în minte capul pătrat, 
părul tăiat, perie, pată mică neagră de lângă colţul gurii, 


130 


gâtul scurt, ochii şireti ai individului care îndeplinea rolul 
de locotenent al lui Genovese, împreună cu alţi trei inşi: 
Abe Macchia, Reggie Lascalzo şi Jack Moran, pe care 
însuşi Genovese îl lichidase în trenul de Palermo. 
Capozzolo însemna un nou examen. Un examen foarte 
greu, fiindcă de data aceasta avea de-a face cu un intim al 
lui Genovese. Cu unul dintre acei oameni care cunoşteau 
fiecare gest, fiecare inflexiune a vocii, fiecare ciudăţenie 
a răposatului Vincenzo. 

— Să intre, rosti Mircea, ridicându-se într-un cot. Pedro 
îşi trase capul după uşa aşa cum un melc îşi trage capul în 
cochilie. 

Mircea îi auzi glasul ciudat, rostind cu brutalitate tipic 
gangsterească: 

— Pofteşte înăuntru, şefule. Mr. Accardo te aşteaptă. 
Mircea zâmbi. Pedro uitase să mai facă pe valetul stilat. 

Capozzolo intra în dormitor. Era mult mai voinic decât 
şi-l închipuise Mircea. Pedro închise uşa în urma lui. 
Capozzolo înainta doi paşi, apoi se opri brusc. O expresie 
de profundă stupefacție i se întipărise pe fată. 

— Hello, Sid! 

— Hello... boss! Exclamă nedumerit Capozzolo. 

— Eh, ce te tot zgâieşti la mine? Nu mă mai recunoşti? 

Capozzolo se legăna când pe un picior, când pe celălalt. 

— Ce să zic, boss, dacă nu mi-ar fi spus Bolence... 
Mircea sari din pat şi trecu în faţa oglinzii de la masa de 
toaletă. Îşi plimbă mâna pe obraz. 

— Câteodată nici eu nu mă mai recunosc. Mare artist şi 
doctorul Butler. Mi-a schimbat mutra atât de bine, încât 
aş putea să intru fără nici o grijă în mijlocul copoilor de 
la F.B.I. Ia spune, Sid, mai eşti în stare să-mi prepari un 
Clover Club ca pe vremuri? 


131 


— Yeah, boss! Exclamă Capozzolo, luminându-şi fata, 
cu un zâmbet. 

— Până mă îmbrac, prepară-mi unul, porunci Mircea. 
Dulapul cu băuturi e acolo în colţ. 

Capozzolo se îndrepta spre dulap, îl deschise, apoi 
începu să mânuiască expert sticlele cu etichete colorate şi 
paharele de cristal. 

Mircea îşi lepăda halatul şi începu să se îmbrace. 

— Cum a fost cu Jack, boss? Întreba Capozzolo. 

— L-am lichidat, zise Mircea, încheindu-şi nasturii de la 
cămaşă. 

— Nu m-am aşteptat să trădeze, suspina Capozzolo, 
turnând în pahare câteva picături de angostura. 

— Unde sunt Abe şi Reggie? Întreba Mircea, Capozzolo 
îşi întrerupse pentru câteva clipe operaţia. 

Se uita bănuitor în jur. 

— Pereţii au uneori urechi, şopti el. 

— De asta ţi-e frică? Zise Mircea, Un moment. 

Luă de pe noptiera un jurnal, pe care începu să-l 
răsfoiască plin de sârguinţa. 

— Acum poţi să vorbeşti fără grijă, spuse el, continuând 
să agite ziarul. Zgomotul hârtiei bruiază cele mai 
sensibile microfoane. 

— Reggie a dispărut, zise Copozzolo. lar Abe sta ascuns. 
După o pauză, gangsterul continua. Nu-mi place să 
învinovăţesc pe nimeni pe nedrept. Înainte de a dispare, 
Reggie a avut o purtare ciudată. Abe se teme că Reggie ar 
fi fugit cu toţi banii. 

Mircea îşi înnoda impasibil cravata. 

— Va să zică, după ce-am plecat, toţi oamenii mei au 
luat-o razna. St ce v-a făcut să credeţi că Reggie a şters-o 
cu banii? 


132 


— După dispariţia sa, Abe a găsit seifurile goale. şi 
Reggie după cum ai dispus chiar dumneata, nu avea voie 
să umble la seifuri decât în prezenţa lui Abe, Capozzolo 
termina prepararea cocktelului. Oferi un pahar lui Mircea 
şi îşi umplu şi el unul. Ciocniră, apoi din câteva 
înghiţituri îşi goliră paharele. 

— Încă unul, boss? Întreba gangsterul. 

— Ca de obicei, zise Mircea neutru. 

— După dispariţia lui Reggie a fost mare scandal, relua 
Capozzolo. S-a zis că ar fi fugit cu banii la îndemnul 
dumitale. Din porunca marelui boss, care o ordonat o 
anchetă, Barracuda a încercat să pună mâna pe Abe, l-a 
acuzat chiar de complicitate cu Reggie. Abe se aşteptase 
la asta, aşa că s-a făcut nevăzut. Ştia că nu e de glumit cu 
Samy. 

— L-ar putea găsi la nevoie? Întreba Mircea. 

— Desigur. Un mic hotel din... 

Mircea îşi duse mâna la buze, făcându-i semn să tacă. 
Înceta să mai agite ziarul. 

— Câţi oameni sunt cu tine, Sid? Întrebă el după ce goli 
al doilea pahar. 

— Şase, boss. E tot ce-am mai putut aduna. După 
plecarea dumitale... 

— După „fuga mea” ai vrut să zici, Sid... 

— Cum aş îndrăzni? 

— Ai gândit-o. Nu-i aşa? În fine, să lăsăm asta. În curând 
voi pune ordine în toate treburile, zise Mircea' cu 
autoritate în glas. 

Îmbracă haina neagră, care părea turnată. 

— Întotdeauna ai fost elegant, boss. Un adevărat dandy, 
îl complimenta Capozzolo. 

Se lăsase noaptea, învăluind în bezna vilă şi parcul. Pe 


133 


cerul negru se vălătuceau nori de furtună. Atmosfera era 
încărcată de electricitate. 

În sufrageria decorată în stil georgian. Pedro servea 
cina. 

Mircea invitase la masă şi pe Capozzolo. Ceilalţi 
oameni din garda mâncau în sufrageria mică, de la 
subsol. Doi dintre ei făceau de pază la intrare. 

Mircea şi Capozzolo ajunseră la desert, când Jack 
Bolence îşi făcu apariţia. Era îmbrăcat în negru şi avea o 
expresie solemnă şi întunecată de cioclu. 

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, Charlie, se adresă 
el lui Mircea. Disciplinat, Capozzolo se ridica de la masă. 

— Mă duc în biblioteca să fumez o ţigară, spuse el. 

— Pedro, cafele! Porunci Mircea. Ia loc, Jack. Un pahar 
cu vin? 

— Da. Mulţumesc. Goliră câte un pahar. 

— Am să-ţi fac o comunicare importantă, Vincenzo, zise 
Jack după ce rămaseră singuri. 

— Ai uitat că noul meu nume este Charlie? 

— N -am uitat. În casa asta, însă, putem discuta în 
siguranţă. Eu am ales-o. Nu sunt ascunse microfoane. 

— Aştept comunicarea, Jack. 

Jack se uita instinctiv în jur, spre a se asigura ca uşile 
sunt bine închise. 

— Tribunalul organizaţiei şi-a încheiat acum o jumătate 
de ora dezbaterile. 

— Aha! 

— Ţi s-au adus acuzaţii grave, Vincenzo. 

— Ştiu despre ce e vorba, Jack. Samy mi le-a enumerat 
acum câteva ore, în maşină. şi care a fost concluzia? Aii 
hotărât să mă execute? 

— Se poate să-mi pui asemenea întrebări? Dacă ar fi 


134 


hotărât să te execute, nu te-ar fi înștiințat de acest lucru. 
Cunoşti uzanţele. 

Mircea îşi dădu seama că se pripise... 

— Prietenia noastră e mai presus de uzanţe, spuse el, 
încercând să repare gafă. 

— Încrederea ta mă onorează. În Cosa Nostra însă, 
prieteniile sunt oarecum îngrădite, Vincenzo. 

— Ştiu şi asta, Jack, oftă Mircea. Ei, mai departe? 

— Tribunalul ţi-a acordat un termen de şase zile, 
înlăuntrul căruia să te poţi spăla de bănuielile ce planează 
asupra ta şi a oamenilor tăi. 

— Mai precis? 

— Să achiţi organizaţiei redevenţele pe ultimul trimestru, 
să justifici modul în care ai folosit cele şaizeci de 
milioane destinate cazinourilor din Florida şi Louisiana şi 
să lămureşti situaţia celor două transporturi de stupefiante 
care s-au volatilizat pur şi simplu după ce au fost preluate 
de oamenii tăi. 

— Va să zică, aici am ajuns. Să mi se pună la îndoială 
buna-credinţă. Tocmai mie, zise Mircea, afectând un 
simţământ de îndurerata jignire. M-aş fi aşteptat la alt 
tratament. 

— Dragul meu Vincenzo, nu trebuie să-ţi faci sânge rău. 
Ai duşmani, dar şi prieteni. Scottie, Antinous şi, cu mine 
te-am susţinut cu toată energia. Dave, Mark şi Chuck au 
stat. În expectativă. Francesco, Gus, Samy şi Hali ţi-au 
cerut însă capul. Fiind puşi în minoritate, au trebuit să 
cedeze. 

Jack îşi umplu din nou paharul. 

— Dacă s-ar afla că am rostit nume, mi-aş semna sentinţa 
la moarte. Fata de tine, mi-am permis să vorbesc, fiindcă 
ştiu că n-ai să faci indiscreţii. 


135 


— Noi suntem mai mult decât prieteni, Jack, spuse 
Mircea, cu prefăcută căldura. 

Jack savura vinul aromat. 

— În timpul şedinţei au avut loc scene nostime, Hali a 
contestat, de pildă, ca tu şi cu Genovese aţi fi aceeaşi 
persoană. Samy avusese grijă să furnizeze fiecărui 
membru al consiliului de judecata câte o fotografie cu 
noua ta înfăţişare. Hali a mers până acolo încât a afumat 
că ai fi un agent al poliţiei. 

Mircea pufni în râs, ca după o glumă reuşită: 

— Eu, agent al poliţiei! De mult n-am mai râs cu atâta 
poftă. 

Şi Jack făcu haz. Apoi reluă: 

— Gus, care vede pretutindeni numai agenţi provocatori, 
a şi cerut să fii executat. 

— Gus a fost întotdeauna un laş, se strâmba Mircea 
dezgustat. 

— Ca să le scot din cap ideile astea tâmpite, am cerut să 
fii confruntat cu doctorul Butler, singurul în măsură să te 
identifice. 

Mircea avu senzaţia că a intrat brusc sub un duş rece. 

— Asta va lămuri definitiv situaţia, spuse el, zâmbind cu 
o profundă convingere. 

Încerca să se liniştească, spunându-și că inspectorul-sef 
Schiarelli  întrevăzuse totuşi posibilitatea arestării 
preventive a doctorului Butler, spre a evita o confruntare 
a acestuia cu Mircea. Dar dacă această arestare ar fi 
împiedicată din diferite motive? Activitatea profesională 
a doctorului Butler nu se desfăşura la „lumina zilei”. 
Cabinetul său medical nu era decât o firmă menită să 
înşele aparențele. Afară de aceasta, paza îi era asigurată 
de aceeaşi gangsteri pe care-i servea cu atâta competentă, 


136 


în schimbul unor onorarii —ce -i drept — fabuloase. 
Mircea nu-şi făcea iluzii aspra consecinţelor pe care le-ar 
fi suferit în urma unei eventuale confruntări cu Butler. 

— În ceea ce mă priveşte, spuse Jack, sunt sigur că îţi vei 
clarifica situaţia într-un timp foarte scurt. Mai scurt chiar 
decât termenul care ţi s-a acordat. 

— Cheia enigmei este Reggie Lascalzo. La el sunt banii. 
Nu-ţi rămâne decât să ajungi la Reggie. Dacă ai nevoie 
de ajutor, poţi apela oricând la mine. 

— Să sperăm că n-o să fie cazul, spuse Mircea. Cer un 
singur lucru. Să nu mi se pună bete în roate. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

— În privinţa asta, să fii liniştit. E o chestiune de care mă 
voi ocupa personal. 

Apoi Jack pleca. 


x 
x k 


În fata paharului plin, Mircea rămase multă vreme 
gânditor. Nu-şi îngăduia să treacă la acțiune înainte de a 
cântări temeinic toate posibilităţile care se ofereau pentru 
soluţionarea acestei afaceri. Un pas greşit putea să-l coste 
viaţa... Hm! Ciudat. Acum cuvintele acestea aveau pentru 
el o alta rezonanţă. În Sicilia primejdia de a i se descoperi 
impostura îl ţinuse într-o stare de spaimă şi de tensiune 
continua, asemănătoare unui coşmar. Acum privea 
lucrurile cu mai mult calm, era mai lucid. S-ar fi zis că se 
familiarizase cu primejdia. şi culmea era ca situaţia în 
care se găsea momentan era mai grea, mai complicată. 
Identitatea lui de împrumut crea serioase îndoieli. Pe de 
altă parte trebuia să facă faţa unei crize căreia poate nici 
adevăratul Vincenzo Genovese nu i-ar fi găsit dezlegarea, 
Când Pedro apăru cu o pomieră cu fructe, Mircea îl 


137 


trimise după Capozzolo. Gangsterul apăru plin de 
curiozitate. Bănuia că se pregăteau lucruri mari. Mintea 
nu-l prea ajută. Simţea însă instinctiv ca şi fiinţa sa era 
primejduită. Suprimarea sefului atrage îndeobşte şi 
exterminarea oamenilor săi de încredere. Nu sunt 
exceptaţi decât acei care au înţelepciunea să treacă din 
timp în tabăra învingătorului. Capozzolo era perplex. 
Stăpânul său, Vincenzo Genovese, devenise mai 
nehotărât, mai timorat de când îşi modificase înfăţişarea. 
S-ar fi zis că doctorul care-i schimbase chipul îi 
schimbase şi firea. Îndoieli ciudate prindeau parcă să-i 
încolţească în suflet. 

Glasul aspru al lui Mircea, care-l expediase între timp 
pe Pedro din sufragerie, îl trezi din laboriosu-1 proces de 
gândire. 

— Sid, pot să-l văd chiar în noaptea asta pe Abe? 

— Da, boss. 

— Lascalzo ştie că am sosit la New York? 

— Nu, boss. 

— Perfect. Pregăteşte o maşină. Plecăm imediat la drum. 

Lui Capozzolo îi plăcu tonul de comandă al şefului. 
Începea să aibă iarăşi încredere în el. 

— Luăm şi oameni din gardă, boss? 

— Nu. Plecăm numai noi doi. 

Mircea prefera să-nu fie urmărit de prea multe perechi 
de ochi în această expediţie. 

Executant destoinic, Capozzolo îndeplini porunca 
sefului în mai puţin de cinci minute. 

Când Mircea străbătu holul îndreptându-se spre ieşire, 
indivizii care-şi reluaseră partida de pocher întrerupseră 
jocul şi se uitară întrebători la unul dintre chibiţi, care 
părea să fie şeful lor. Acesta le făcu din ochi semn să-şi 


138 


continue partida. Primise desigur dispoziţii din partea lui 
Jack să se mărginească a asigura paza lui Charlie 
Accardo, fără a-i stânjeni mişcările. Mircea se întreba 
dacă oamenii aceştia erau informaţi ca sub înfăţişarea lui 
Accardo se ascundea Vincenzo Genovese. 

În fata vilei îl aştepta un Lincoln Continental negru. 

— Treci la volan, Sid, porunci Mircea. Capozzolo se 
execută prompt. 

Mircea se aşeza tot pe bancheta din faţă. 

Se înapoiară la New York pe acelaşi drum pe care 
Mircea sosise de la aeroportul Kennedy, cu singura 
deosebire că după ce traversară Podul Bronx Whitestone, 
o luară la dreapta, pe Whitestone Park-way, pătrunzând 
în inima cartierului Flushing din Queens. Cotiră la stânga 
pe Laurence Street, apoi Lincoln-ul se angaja printr-un 
labirint de străduţe cu case jupuite de intemperii şi locuri 
virane înconjurate de garduri cârpite cu afişe. 

Ajunseră în faţa unui hotel cu cinci etaje, pe a cărui 
faţada cenuşie şerpuia dizgraţios o scară metalică de 
incendiu. 

— Am ajuns, boss. 

— Haidem, zise Mircea, coborând din maşină. 

Cobori şi Capozzolo, Arunca o privire bănuitoare în 
direcţia din care sosiseră. 

— Mă întreb dacă n-am fost urmăriţi, boss. 

— Nu importa, replica Mircea. Abe n-are să mai rămână 
în magherniţa asta. Ia-o înainte. 

În jurul maşinii se şi adunaseră câţiva copilandri care se 
uitau uimiţi la alămurile strălucitoare, la tabloul de bord, 
la farurile multiple... 

Capozzolo îl călăuzi pe Mircea printr-un hol întunecos, 
luminat doar de becul chior aninat deasupra biroului de 


139 


informaţii. 

— Puteţi folosi ascensorul, Mister, vorbi cu glas 
cavernos un „boy” cocoşat, care ţâşni din umbra unei 
nişe. 

Ascensorul, o colivie ruginita care scârţâia din toate 
încheieturile, îi urca până la etajul al cincilea. leşiră într- 
un culoar strâmt, luminat tot atât de zgârcit ca şi holul. 
De o parte şi de alta stăteau aliniate uşi întunecate, cu 
vopseaua scorojită. Clănţănind, ascensorul o porni în jos. 

Capozzolo se îndrepta spre capătul culoarului. Se opri' 
în dreptul unei uşi şi ciocani într-un anumit fel. Două 
bătăi scurte, una lungă, alte două scurte. Se auzi un 
scârţâit de somiera, nişte paşi târşiţi şi o cheie răsucită în 
broască. Uşa se deschise puţin, cu precauţie. 

— Eu sunt, Abe, eu, Sid! Rosti Copozzolo cu glas scăzut, 
scăzut. 

Capozzolo împinse uşa. 

Mircea îl văzu pe Abe Macchia, care-i aştepta ţintindu-i 
cu un pistol. ÎI recunoscu ceva mai greu după fotografia 
din dosar, fiindcă Abe lăsase să-i crească barba în 
neorânduială. Înapoia lui se zărea interiorul unei camere 
—mizere de hotel, cu mobilier de duzină şi cu o chiuvetă 
murdară. Pe pat şi pe podea zăceau vrafuri de ziare 
desfăcute şi reviste ilustrate. Pe masa din mijloc zăceau 
în dezordine sticle de băuturi, cu forme variate, mai toate 
goale. 

Privirile lui Macchia se opriră mânioase asupra lui 
Mircea. 

— Cine e? Bolborosi el. Nu ţi-am spus să nu aduci pe 
nimeni cu tine, Sid? Ai merita să-ţi zbor creierii. 

— Sunt Vincenzo, zise Mircea făcând un pas înainte, 
Vincenzo Genovese. Nu-ţi mai recunoşti şeful? 


140 


Stupoarea aşternută pe chipul lui Abe era tragicomica. 
Tragica fiindcă neîncrederea se împletea cu o nuanţă de 
nădejde, ce dădea obrazului său o expresie de suferinţă 
care inspira mila. Comica prin patetismul ridicol al 
ochilor rotunjiţi ca două farfurioare minuscule. 

Abe aşteptase înapoierea lui Genovese, aşa cum un 
condamnat la moarte aşteaptă graţierea. Avea o încredere 
atât de oarbă în şeful său, încât la un ordin al acestuia ar 
fi fost în stare să înfrunte lumea întreagă. Ştia că 
Genovese îşi schimbase înfăţişarea şi că „plecase” 
oarecum precipitat în Europa. Multă vreme nu se putuse 
obişnui cu gândul că şeful îl părăsise, lăsându-l prada 
unei. Mafii care devenise peste noapte vrăjmaşă lui de 
moarte. Se uita la Mircea, străduindu-se să recunoască 
dincolo de chipul necunoscut fiinţa stăpânului idolatrizat. 

Creierul lui Mircea lucra febril. Caută un semn de 
recunoaştere, care să înlăture neîncrederea lui Abe. Îi 
vorbi, silindu-se să imite cât mai exact vocea lui 
Genovese. 

— Ai făcut bine că ţi-ai lăsat barbă. Bagă însă de seamă 
să nu-ţi iriţi fata ca data trecută, când te-ai îmbolnăvit de 
eczema purulenta. 

Îşi amintise că în fişa lui Abe Macchia găsise date 
referitoare la o eczemă gravă, căpătata cu doi ani înainte. 

Obrazul lui Abe se crispă, apoi treptat se destinse într- 
un zâmbet. 

— E adevărat că mă cam mănâncă fata... Înghiţi în sec, 
apoi lasa pistolul în jos. Poftiți. 

Mircea şi Capozzolo intrară în cameră. Abe închise uşa 
—apoi scruta îndelung chipul lui Mircea. 

— Te-ai schimbat atât de mult, boss!... 

Mircea zâmbi. 


141 


— Poate că ai dreptate. Schimbarea asta mi-a adus 
foloase, dar şi neajunsuri. 

Abe se uită întrebător la Capozzolo. 

Acesta înclina din cap, spre a-i risipi ultimele îndoieli. 

— Da, da, el e! Zise Capozzolo. 

— Ascultă, Abe, spuse Mircea. Vreau să-mi regrupez 
oamenii. Sper că mai eşti în stare să-ţi reiei vechile 
atribuţii! 

Întrebarea era pusă sub o formă care dicta un răspuns 
afirmativ. Abe rase. 

— Încep să te recunosc, boss. 

— Era şi timpul. Registrele sunt la tine? 

— Nu, boss. Le-am pus la loc sigur. 

— Foarte bine. Îmbracă-te şi haidem. 

— Nu ştiu dacă e prudent, şovai Abe. 

— Lasă! Fă ce-ţi spun eu. şi cât mai repede, Capozzolo, 
ajută-l să-şi strângă bagajele! Eu vă aştept în maşină. 

Scoase din tabachera o ţigară, pe care Capozzolo se 
grăbi să i-o aprindă. Părăsi apoi încăperea, într-o stare de 
excitare nervoasă lesne de înţeles. Dacă reuşea să pună 
mâna pe registrele duble, aparate cu atâta străşnicie de 
Abe, repurta un mare succes. Fiscul abia aştepta să aibă 
dovada operațiilor financiare frauduloase ale lui 
Genovese şi ale complicilor săi din Cosa Nostra. Nu 
ceruse preciziuni asupra locului unde erau ascunse 
registrele, fiindcă nu voia să dea de bănuit lui Macchia şi 
lui Capozzolo. Toate la timpul lor. 

Cobori în stradă şi se urca în maşină. Trebuia să lucreze 
cu multă prudenţă. Să lase să se înţeleagă că ştie anumite 
lucruri, de care în realitate habar nu avea. 

Macchia şi Capozzolo coborâră peste vreo zece minute. 
Capazzolo trecu la volan. Macchia se aşeza, pe bancheta 


142 


din spate. 

Lincoln-ul demara. 

— Încotro, boss? Întreba Capozzolo. 

— La un bar. Să stăm de vorbă în linişte. În maşina asta 
ar putea fi vreun microfon. 

Abe se uită aproape fără voie prin geamul din spate, în 
timpul autosechestrării sale, instinctul de conservare i se 
ascuţise la maximum. 

— Nu cred că suntem urmăriţi, spuse el. 

Capozzolo ocoli” pe mai multe străzi. Opri în dreptul 
unui bar de cartier. Localul era aproape gol. Se instalară 
la o masă, într-unui din compartimentele laterale. Lui 
Abe îi era foame. Comandară carnaţi hamburgers şi bere. 
Capozzolo ceru un pahar cu lapte bătut, iar Mircea un 
dai-quiri. 

— Abe, spune-mi tot ce ştii despre Reggie, zise el. 

— Nu ştiu prea multe, boss, răspunse Abe, după ce sorbi 
jumătate din halbă. Dispoziţiile dumitale au fost limpezi. 
Reggie şi cu mine trebuia să predăm banii şi dividendele 
lui Fernando Montes, care urma să le treacă în Europa, 
folosindu-se de valiza sa diplomatică. Operația trebuia 
executata —dacă-ţi mai aminteşti —în ziua de 3 august. 
Pe Reggie l-am văzut ultima oară în dimineaţa zilei de 2 
august. Era foarte nervos. Se temea să nu fim urmăriţi de 
oamenii organizaţiei. În ziua de 3 l-am aşteptat zadarnic 
la întâlnire. Îngrijorat, l-am chemat la telefon pe Montes, 
rugându-l să-şi amâne plecarea cu douăzeci şi patru de 
ore, apoi m-am dus la tezaur. M-am gândit că poate 
Reggie mă aştepta acolo. Îţi închipui surpriza mea, când 
am găsit seifurile goale. Un funcţionar de birou mi-a spus 
că Reggie. Însoţit de doi inşi, ridicase toate valorile cu 
câteva ore mai înainte. Mi-am dat imediat seama că s-a 


143 


întâmplat ceva grav. Însoţitorii lui Reggie nu puteau fi 
decât agenţi ai poliţiei sau oameni ai organizaţiei. Am 
alergat atunci la vilă, să pun registrele în siguranţă. Le- 
am scos din seif şi le-am depus în păstrare la biroul de 
bagaje al gării Pensylvania. şi bine am făcut că m-am 
grăbit. Chiar din ziua următoare, am observat că sunt 
urmărit. Nu maiaveam încredere în nimeni. După... 
plecarea dumitale în Europa, grupul nostru s-a dus de 
râpă. Intrase panica în noi. În mai puţin de patruzeci şi 
opt de ore, s-au risipit cu toţii. Le era frica de represaliile 
organizaţiei. şi mie mi-a fost frică. 

Mă gândeam să fug în Sicilia. Ştiam însă ca toate căile 
de ieşire din Statele Unite sunt supravegheate. Aşa că m- 
am ascuns, aşteptând să se mai limpezească apele... 

Mircea socotea că raţionamentul lui Abe era greşit. 
Keggie nu fusese ridicat de poliţie. În dosarul lui 
Genovese, la fişa lui Reggie Lascalzo se menţiona pur şi 
simplu ca în jurul datei de 6 august, acesta dispăruse din 
New York. Nu puteau fi oamenii Mafiei pentru ca în 
cazul acesta tribunalul organizaţiei nu i-ar fi cerut 
presupusului Genovese să restituie banii. Nu rămânea 
decât următoarea alternativa. Primo! Reggie se 
prezentase la Bancă cu doi din oamenii săi, luase banii şi 
fugise. Secundo! Reggie fusese răpit de oamenii unei 
bande adverse, silit să ridice banii şi apoi eventual 
suprimat. În primul rând se impunea să dea de urma lui 
Reggie. 

— Trebuie să mergem la Reggie acasă, spuse Mircea; 
Este imposibil să nu găsim vreun indiciu care să nu ne 
pună pe urmele lui. 

Mircea achita consumaţia, apoi plecară cu maşina spre 
Crescent Avenue, o stradă dintr-un cartier de vile, situată 


144 


în apropiere de Forest Park. 
x 


x K 


Doctorul Eduard Butler se urca în Super Jet-ul 
companiei aeriene Sunderland, care avea să-l ducă de la 
San Francisco la New York. Era oarecum intrigat. În 
cursul aceleiaşi dimineți primise un apel telefonic din 
partea lui Jack Bolence, care-l convocase urgent la New 
York. Doctorul Butler era deprins cu astfel de chemări 
urgente. Clientela lui alcătuita aproape în exclusivitate 
din gangsteri, foarte iuți în mânuirea cuţitului şi a 
pistolului, îl chema îndeobşte la orele cele mai 
nepotrivite. La San Francisco făcuse o operaţie estetică 
facială unui falsificator de bancnote care —asemenea lui 
Vincenzo Genovese — găsise necesar să-şi schimbe nu 
numai identitatea, dar şi înfăţişarea, spre a evita o 
iminentă cădere în plasa poliţiei federale. Falsificatorul îl 
plătise împărăteşte. Dar şi operaţia chirurgicală fusese 
deosebit de grea şi de obositoare. Doctorul Butler, care-şi 
propusese câteva ore de odihnă într-un hotel liniştit şi 
confortabil de pe California Street, se vedea obligat să 
plece la drum în toiul nopţii. 

Pe vremuri, aceste deplasări intempestive nu-l supărau. 
Era mai tânăr şi mai rezistent. Acum însă vârsta începuse 
să-l apese. Afară de aceasta îşi crease o bază materiala 
solidă care să-i asigure o bătrâneţe mai mult decât 
confortabilă. Se gândea să se retragă la Miami sau în 
insulele Bermude. şi acolo să uite şi de medicină şi de 
pacienţi. 

Doctorul Butler era iritat şi oarecum neliniștit. Încerca o 
stare de agitaţie pe care nu şi-o putea explica. 

Se instala cât mai comod în fotoliul său şi după ce îşi 


145 


aprinse pipa, deschise revista Detective Stories pe care o 
citea în fiecare seară înainte de culcare. De data aceasta 
însă somnul întârzia să vină. Avionul decola. Curând 
după miezul nopţii trebuia să aterizeze la New York pe 
aeroportul La Guardia. 

Lectura revistei, îndeobşte atât de pasionantă, nu-i trezi 
de data aceasta interesul. Închise plictisit revistă şi o vâri 
în servietă. Puse în funcţie aparatul de televiziune 
individual, îşi ataşa minuscula casca la ureche şi încerca 
să urmărească un spectacol de varietăţi pe ecranul din 
faţa scaunului său. Sună, Apăru un steward. 

— Domnul doreşte? 

— O cafea. Filtru. 

După câteva minute i se servi cafeaua comandată. 
Doctorul Butler începu s-o soarbă. 

Deodată capul i se lasă în jos. Bărbia i se înfipse în 


piept. 


x 
x x 


Capozzolo opri maşina la trotuar. 

Vila lui Reggie Lascalzo se zărea printr-o perdea de 
plopi pitici. Ferestrele erau cufundate în întuneric. 

— Pare pustie, zise Mircea. 

— Cred că ar fi bine să ne strecurăm cât mai neobservaţi, 
zise Abe. S-ar putea ca vila să fie supravegheată. 

— De cine? Şopti Capozzolo. 

— Nu mai pune întrebări tâmpite, băiatule, îl repezi Abe. 
Capozzole scoase o lanternă dintr-un buzunar al portierei. 

— Dă-mi un pistol cu surdină, zise Abe. S-ar putea să am 
nevoie. 

Din seiful de la bord, Capozzolo trase două pistoale cu 
surdină. Unul pentru Abe, celălalt pentru Mircea. El purta 


146 


în hamul de sub braţul stâng un Browning automat cu 
noua focuri, de care nu se despărţea niciodată. Le furniza 
şi câte o pereche de mănuşi. 

Mircea lua pistolul şi cu cel mai firesc aer din lume, îl 
strecură în portrevolverul dinăuntru al hainei. 

Tustrei îşi puseră mănuşile, apoi coborâră din maşină. 

Între vila lui Reggie Lascalzo şi casa din dreapta 
acesteia, se deschidea o alee mărginită de un gard viu ele 
arbuşti decorativi. 

— Abe, ia-o înainte! Porunci Mircea. 

Porniră pe alee, având grijă să se strecoare prin umbra 
arbuştilor. Îi servea de minune faptul că lumina 
reverberelor de pe stradă nu putea pătrunde prin perdeaua 
de plopi pitici. Abe se apropie de vilă lui Lascalzo. 
Strecurându-se pe lângă pereţi, ajunse la uşă. 

Văzută de aproape, vila semăna cu o citadelă. Ferestrele 
de la parter erau zăbrelite, iar cele de la etaj aveau 
obloane. Usa masivă de stejar de la intrare era ghintuita 
cu flori de fier. 

Mircea şi Capozzolo îl ajunseră din urmă pe Abe, care 
se oprise în dreptul uşii. 

— Deschide, Sid! Zise Abe, după ce cerceta din ochi 
clanţa şi încuietoarea, la lumina îngustă a lanternei oarbe. 

Capozzolo, expert în spargerea caselor de fier şi a 
furturilor prin efracţie, scoase din buzunarul pantalonilor 
o trusă de chei. Alese una din ele şi se pregăti să o vâre în 
broască. Deodată se opri. 

— Dacă e cineva înăuntru? Şopti el. 

Abe chicoti. Trase cu degetul pe clanţă, şi-l arătă plin de 
praf. 

— În casa asta n-a intrat nimeni de câteva săptămâni, 
vorbi, el pe acelaşi ton. 


147 


— Poate că s-a folosit de uşa din dos! Stărui Capozzolo; 

Prost eşti, Sid, zise Abe. Uşa din dos nu poate fi 
deschisă decât dinăuntru. 

Ai uitat? Reggie se încuia cu şapte lacăte. Nu-i plăcea 
să fie luat prin surprindere. Ei drăcia dracului, vorbesc 
despre el la trecut... 

Capozzolo încerca vreo trei şperacle. Broasca rezista la 
toate eforturile lui. 

— Sid, ţi-ai pierdut măiestria, îl tachină Abe. 

— Gura! Nu mă plictisi! Se răsti Capozzolo. Nu s-a 
făurit încă încuietoarea care să-mi reziste. 

Nu se lauda. Mânui încă vreo două şperacle, apoi 
suspină uşurat. Cu un clănţănit metalic, broasca ceda. 

— Mecanism de casa de fier! Exclamă el. 

Uşa de stejar se deschise încet. Lanterna lui Abe 
explora un vestibul încăpător, pardosit cu piatra neagră şi 
acoperit în parte cu un covor mexican, viu colorat. 

Abe intra cel dintâi. Închiseră uşa de la intrare în urma 
lor. Mergând tiptil, pătrunseră într-un hol mărginit de 
arcade. Fotolii largi erau orânduite pe margine. 

— Cred că putem aprinde lumina, spuse Abe. Uitaţi-vă, 
ferestrele sunt acoperite pe dinăuntru cu obloane. Nu 
filtrează strop de lumină. 

— Aprinde-o, zise Mircea. 

Lustra de fier forjat din mijloc străluci deodată, 
revărsând din zecile de becuri în formă de lumânare 
potop de lumină. 

— Acum putem opera în voie, zise Abe. 

Mai întâi făcură o inspecţie sumară prin toată casa. 
Vizitară sufrageria, living-room-ul, oficiul şi bucătăria de 
la parter, apoi cele două dormitoare şi salonul de la etaj. 
Camera de baie era îmbrăcată în marmura trandafirie. 


148 


— Pentru cine dracu a făcut luxul ăsta, de vreme ce nu 
primeşte pe nimeni! Se mira Capozzolo. 

Abe era singurul om pe care Lascalzo îl poftise în casa 
sa. şi Abe se mândrea cu aceasta. 

După inspecția sumară a camerelor, trecură la o 
cercetare mai amănunţită. Nu lăsară mobila pe care să n-o 
scotocească, covor pe care să nu-l ridice, tablou pe care 
să nu-l dea la o parte. Răscoliră pana şi cămara plină cu 
sticle de băuturi şi cutii cu conserve. Nu descoperiră însă 
nimic care să-i pună pe urmele lui Lascalzo. 

— Temerile mele se adeveresc, zise Abe, clătinând 
nemulţumit din cap. Reggie a fugit cu banii. 

— Am bănuit întotdeauna că e un tâlhar, se destăinui 
Capozzolo. Percheziţia asta mi-a făcut o sete nebună. 

Ce-ar fi să bem câte un păhărel de whisky? Am văzut în 
cămara câteva sticle cu Bourbon. 

Mircea clatina din cap în semn de încuviinţare. Era 
Foarte dezamăgit. Întimpinase un eşec total. 

Se aşeza pe un scaun, lângă masa de bucătărie. În vreme 
ce Capozzolo intra în cămara după sticla cu whisky, Abe 
scoase din dulap trei pahare pe care le orândui pe masa. 

— Trebuie să ne îndreptăm investigaţiile în altă direcţie, 
boss, zise Abe. Mary-Lou, de exemplu. 

Capozzolo se înapoie cu o sticlă de Old Bourbon. O 
destupa şi îi mirosi conţinutul. 

— Straşnic parfum! Păcat ca whisky-ul ăsta e fiert. 

— Scoate câteva cuburi de gheaţă din frigider, zise Abe. 
L-a uitat funcţionând. Auzi cum bâzâie. 

— Bună idee! Exclamă Capozzolo. 

În timp ce Abe turna whisky în pahare, Capozzolo 
deschise uşa frigiderului. 

Deodată făcu un salt înapoi. 


149 


Din frigiderul deschis, se prăbuşi pe podeaua bucătăriei 
cadavrul îngheţat sloi al lui Reggie Lascalzo... 
x 


x k 


Capozzolo conducea cu mare vitezăLincoln-ul pe 
Metropolitan Avenue îndreptându-se spre podul 
Williamsburg. 

— Ştii unde sta aceasta Mary-Lou? Întreba Mircea. 

— Fast Side, Fulton Street, explica laconic Abe. 

— O cunoşti? 

— Desigur. Trăia de multă vreme cu Reggie. leşeam 
adeseori cu ei în oraş. 

— Şi eu o cunosc, interveni Capozzolo. E o roşcovană 
teribilă. 

— Nu se înţelegea prea bine cu Reggie. 

— De ce? Întreba Mir cea. 

— Ei, nu ştii? Vechiul lui păcat. Zgârcenia. 

— Totuşi, ceva mi se pare foarte ciudat, zise Mircea 
trecând la altă ordine de idei. N-am hotărât eu că Reggie 
să fie totdeauna însoţit de un om înarmat. 

— Da, Slim îi asigura paza. Dar şi Slim a dispărut, 
răspunse Abe. 

— Mai mult ca sigur că-n clipa asta Slim valsează cu un 
bolovan de gât în fundul râului Hudson, opina 
Capozzolo, clătinând din cap. 

— Înseamnă că numai Mary-Lou poate să ne mai 
furnizeze vreo informaţie. 

Maşina străbătea în acest timp panglica argintie a 
podului Williamsburg. Era încadrată într-un fluviu de 
automobile care se scurgeau spre Manhattan. 

Ajuns la capătul podului, Capozzolo vara la stânga, 
angajându-se în încâlceala străzilor din East Side. După 


150 


vreo zece minute de mers, Lincoln-ul intra pe Fulton 
Street. 

— Opreşte în dreptul barului din colţ, zise Abe, 
Capozzolo se execută. Lincoln-ul stopa, legănându-se în 
dreptul unei vitrine acoperite cu o perdea de voal, prin 
care se desluşeau o droaie de oameni înghesuiți în fata 
tejghelei cu băuturi. Un difuzor împrăştia până în strada 
stridentele unui shake. 

Coborâră toţi trei din maşină. Abe îi conduse până în 
dreptul unei case de raport cu cinci etaje. Fațada era de 
cărămidă aparentă. Câteva trepte de piatra duceau la o 
intrare meschină, în dreapta căreia se afla un telefon 
public. Unele din ferestrele cu ghilotina erau luminate, 
lăsând să se vadă perdele ieftine, de o curăţenie 
îndoielnică. 

— Asta e palatul lui Mary-Lou, zise Abe. Avem noroc, 
La ea este lumina. Urcară trei etaje, pe o scară de lemn, 
cu trepte pe jumătate roase, care scârţaiau alarmant. O 
luară la dreapta pe un culoar îngust, slab luminat de un 
bec anemic. De undeva se auzea muzică de jaz. 

Când ajunse în dreptul uşii pe care o caută. Abe ciocani 
autoritar. Aşteptă câteva clipe. Le deschise o femeie între 
două vârste, înfăşurată într-un kimono decolorat, fardata 
strident şi cu părul de un roşu nefiresc. 

— Domnişoara Mary-Lou! Rosti Abe. 

— Nu sta aici nici o persoană cu numele ăsta, zise femeia 
cu asprime. Nu e frumos să deranjaţi oamenii la ora 
asta... 

— Nu e aici apartamentul 15? Zise Abe căutând din ochi 
numărul de pe uşă. 

— Este! Dar nu locuieşte nici o Mary- Lou. 

Abe îi puse mâna în piept şi o împinse deoparte. Apoi 


151 


fără să ţină seama de protestele ei, intra în cameră. 

— Mary-Lou! Tună el. 

Nu recunoscu însă nici unul din obiectele fostei prietene 
a lui Reggie. 

— De câtă vreme te-ai mutat aici, madam? Se răsti el. 

— Nu stau de vorbă cu huligani. şi dacă nu te cari mai 
repede, tip! 

Abe se uita nehotărât de la Mircea la Capozzolo. 
Dându-şi seama că nu mai era nimic de făcut, ieşi pe 
culoar. Femeia trânti uşa în urma lor şi răsuci cheia în 
broască. 

Capozzolo îl privea ironic. 

— Haidem la proprietăreasa, zise Mircea. 

Coborâră plouaţi cele trei etaje. Dispariţia lui Mary-Lou 
le ridică noi piedici în cale. 

— O dibuiesc eu, de va trebui să întorc întregul oraş cu 
fundul în sus, zise Abe. 

O locatară care trecea întâmplător pe culoar le indica 
uşa proprietăresei. Abe ciocani ceva mai moderat. Peste 
câteva clipe se auzi un târşâit de picioare şi o tuse 
prelungită. În pragul uşii care se deschise scrâşnind, se 
ivi o femeie bătrână cu capot înflorat şi cu păr violet, plin 
de bigudiuri. Glasul ei spart, răguşit, răsuna ca un lătrat. 

— Ce poftiți? 

Privirile ei bănuitoare se plimbară de la Abe la 
Capozzolo, şi de la Mircea iarăşi la Abe. 

— O informaţie, doamnă, zise Abe, ridicându-şi politicos 
pălăria. 

— La ora asta? 

— Avem treabă cu Miss Mary-Lou Simpson. 

— Nu mai sta la mine. S-a mutat. 

— Şi nu ştiţi cumva unde s-a mutat? Întreba Abe suav. 


152 


— Nu ştiu şi nici nu mă interesează! 

— I-ascultă, madam, se înfurie Abe. 

Mircea îl împinse la o parte. Scoase din buzunar 
portofelul doldora, îl deschise şi începu să numere câteva 
bancnote de câte 25 dolari. 

— Una... două..., poate vă aduceţi aminte, doamnă, trei... 
patru... 

Făcu un gest, ca şi când ar fi vrut să închidă portofelul. 
Ochii femeii scăpărară lacom. 

— Un moment! 

Mircea exhiba cele patru hartii. 

— Stamford Mansion, 376 Tenth Avenue, etajul şapte, 
apartamentul 711. 

Înşfăcă hârtiile şi le vâri în corsaj. 

— De mult s-a mutat? 

— Acum trei săptămâni. —Mulţumesc, zise Mircea. 

— N -ați stat de vorbă cu mine, zise proprietăreasa cu 
subînţeles. 

— O.K., exclamă Mircea. Nici dumneata cu noi. 
Haidem, se adresă el însoţitorilor. Bună seara, doamna. 

Proprietăreasa saluta cu capul, făcând să-i joace 
bigudiurile din creştet... 

Capozzolo se urcă la volan. 

— Îmi miroase urât treaba asta, zise el. 

— Şi mie, interveni Abe, trecând la locul său. Mircea se 
aşeza pe banchetă, apoi trânti portiera. 

— Stamford Mansion, Sid. 

Capozzolo era un şofer de înaltă clasă. Ştia să se 
strecoare ca o şopârlă prin îmbulzeală de maşini. În mai 
puţin de cincisprezece minute ajunseră la destinaţie. 
Stamford Mansion era un imobil cu oarecare pretenţii 
flancat de două clădiri banale, cu câte cinci etaje şi scări 


153 


metalice de incendiu. Avea faţada îmbrăcată în piatra 
aibă, ferestre cu rame metalice şi o intrare adăpostită de 
un soi de baldachin cu dungi multicolore. 

Un portar în uniformă verde moţăia rezemat de glatul 
uşii de sticlă. Se trezi doar când Lincoln-ul opri în faţa 
casei. 

Mircea şi oamenii săi trecură valvârtej prin fata 
portarului care nu avu timpul să-i întrebe pe cine caută. 
Urcară cu ascensorul până la etajul şapte şi după ce 
examinară numerele apartamentelor, se opriră la o uşă pe 
care scria cu cifre aurii 711, având dedesubt o carte de 
vizita prinsă într-o ramă metalică: Mary-Lou Simpson. 
Dinăuntru se auzea în surdină muzica de jaz. 

— Avem noroc. Păsărica e acasă, zise Abe. 

Apasă pe butonul soneriei. Zbârnâitul molcom fu urmat 
peste câteva clipe de zgomotul metalic al unei chei. Uşa 
se întredeschise. Abe vâri piciorul intre canatul uşii şi 
rama. 

Un cap blond de femeie apăru în deschizătură. 

— Hello, Mary-Lou! Zise Abe. Vreau să stau de vorbă 
cu tine. 

Obrazul lui Mary-Lou se crispă. 

— Îmi pare rău, nu te pot primi. Aştept prieteni. 

Abe îmbrânci usa, izbind-o pe Mary-Lou de perete. 
Intră în vestibul urmărit de Mircea şi de Capozzolo care 
închise uşa un urma lor. 

— Vă poftesc să ieşiţi imediat! Strigă Mary-Lou 
înfuriata. Se propti bătăioasa în faţa lui Abe. 

Abe o apuca de braţ şi o repezi în living-room-ul spaţios 
care se deschidea în spatele ei. Intră după ea. Deodată 
avu neplăcuta surpriza să se pomenească în fata gurii 
unui pistol aţintit asupra lui de un tânăr în haine albe. 


154 


— Ar trebui să ştii că nu se intra fără voie în casa unei 
doamne, zise tânărul cu îngheţata politeţe. 

Abe ridica mâinile în aer. 

— Stânga-mprejur şi afară! Porunci tânărul, făcând un 
pas înainte. 

Abe, suspina, se răsuci pe călcâie şi continuând să ţină 
mâinile în aer trecu în vestibul. 

Mircea, care se afla în vestibul, se ascunse după uşa 
care răspundea în living-room şi făcu din cap semn lui 
Capozzolo să iasă pe coridor. Capozzolo se execută, 
Tânărul ieşi în vestibul după Abe. 

— Vezi, prietenii dumitale au mai multă educaţie, rosti el 
ironic. Au şi şters-o. 

Când Abe pasi pragul apartamentului şi tânărul în haine 
albe ajunse în dreptul uşii. Mircea care se ascunsese în 
vestibul intra în acţiune. Cu tocul pistolului aplica o 
lovitură scurtă în creştetul tânărului, care scapa arma din 
mână şi se prăbuşi pe pardoseală. 

Abe şi Capozzolo, care urmăriseră cu coada ochiului 
scena, se înapoiară în vestibul. 

— Bine lucrat, boss, chicoti Capozzolo, frecându-şi 
înveselit palmele. 

Capozzolo împinse cu piciorul corpul tânărului şi îi lua 
pistolul, strecurându-l în propriul său buzunar. 

Abe reintra în vestibul. Mary-Lou, cu ochii măriţi de 
spaimă, stătea înlemnita în mijlocul încăperii. Îşi dădea 
seama că ar fi fost inutil să încerce a se refugia în altă 
cameră. 

— Frumoasa primire faci vechilor tai prieteni, Mary-Lou 
zise Abe. Capozzolo încuie uşa de la vestibul, apoi intră 
în living-room, urmând pe Mircea. 

— Ai grijă de junele asta, îi spuse Mircea. 


155 


— O.K., Charlie, zise Capozzolo. De altfel nu cred că o 
să se trezească prea repede. 

Abe se opri în fata gazdei. 

— Unde e Reggie? 

Mary-Lou încerca să-l înfrunte. 

— Nu ştiu. Dacă vrei să-l găseşti, caută-l singur. 

Abe o plesni cu dosul palmei peste obraz, doborând-o 
pe o canapea din apropiere. 

Mary-Lou încerca să se ridice. Buza prinse să-i 
sângereze. 

— Nu-mi plac violentele. Le aplic numai dacă sunt silit. 
şi atunci merg până la limită. 

Lui Mircea îi repugnau procedeele lui Abe fata de o 
femeie. Îşi dădea seama însă ca seriozitatea mizei şi 
lumea în mijlocul căreia ajunsese să evolueze îl obligau 
să-şi joace până la sfârşit rolul de gangster. 

Abe se apropie de aparatul de radio, care emitea muzica 
de jaz şi răsuci la maximum bulonul de volum. Se aşeză 
apoi pe canapea alături de Mary-Lou. Cu gesturi 
molcome îşi aprinse o ţigară. 

— De unde atâta lux, Mary-Lou? Întrebă el, după ce îşi 
plimba privirile asupra mobilelor scumpe din încăpere. 
După câte văd, te-ai îmbogăţit peste noapte. 

— Ei da, am jucat la ruletă, zise ea. 

— Aha, la ruletă! Unde? 

— Te interesează atât de mult? Vrei să joci şi tu? ÎL sfida 
Mary-Lou. 

— Răspunde la întrebări! Sau ai poftă să te mai cârpesc o 
dată. 

— La clubul 47. 

— Adresa? 

— Rockway Beach, Belle Harbour, Long Island. 


156 


— Când? 

— Nu mai ţin minte. 

— Zeândăreşte-ţi memoria. Sau ai nevoie să te, ajut eu? 

Mary-Lou simţea cum o cuprinde panica. Sub tonul 
aparent potolit al lui Macchia, desluşea o ameninţare 
surdă, care o înspăimânta. 

— Acum... acum o săptămână, bâigui ea. 

— Aha, şi cât? 

— Cinci mii de dolari. Abe o privi în ochi şi îi zâmbi. 

— Va să zică, l-ai vândut pe Reggie pentru cinci mii de 
dolari. Palma lui ţişni fulgerător, trăsnind-o peste gură. 
Unde e Reggie? Întreba Abe. 

— Ți-am spus că nu ştiu, zise ea izbucnind în plâns. Mai 
înainte ca Mircea să fi putut interveni, Abe cu un gest 
rapid îşi zdrobi vârful aprins al ţigării între sânii tinerei 
femei. 

Mary-Lou scapă un urlet animalic. Un miros de carne 
friptă gâdila nările lui Mircea, care încerca o senzaţie de 
greață. 

Capozzolo îşi aprinse o țigară şi o oferi lui Abe. 

Mary-Lou se uita cu groază la vârful incandescent al 
țigării. 

— Cui l-ai vândut pe Reggie? Întreba Abe, apropiindu-i 
iarăşi de piept ţigară aprinsă. 

— Lui Joe Regan. 

— Care Joe Regan? 

— Proprietarul Barului 47. 

— Aha, d-aia mă trimiteai la Barul 47. Îmi puseseşi şi 
mie gând rău. 

Pentru cine lucrează acest Joe Regan? 

— Nu ştiu. Jur că nu ştiu, striga ea înnebunită. Abe vru 
să-i înfigă vârful aprins al țigării între sâni. Mary-Lou se 


157 


trase instinctiv înapoi. Urla gutural: 

— Nu ştiu! Nu ştiu! Jur! 

Mircea găsi că e momentul să intervină. 

— Las-o! De data asta nu minte. Abe se ridica de pe 
canapea. 

— Căţeaua! Şi asta cine e? O întrebă el arătând cu capul 
spre tânărul leşinat de pe podea. 

— Teddy Regan, spuse ea repede. 

— Regan? E neam cu Joe Regan. 

— Fiul lui. 

— Aha, va să zică lucraţi în familie. Felicitări, Mary- 
Lou. 

— Leagă-i pe amândoi, Sid, porunci Mircea. Mai repede. 
Să nu pierdem vremea. 

Capozzolo smulse şnururile groase de la perdele, şi 
după ce-l căra pe tânăr pe canapea, îl lega fedeleş, spate 
în, spate cu Mary-Lou. 

— Abe! Cheamă patru oameni. Să ne aştepte la intrarea 
sudică din Belle Harbour. 

— O.K., zise Abe, formând la telefon numărul vilei din 
Elmsford. 

Transmise ordinul, apoi rupse firul telefonic din doză. 

— Haideţi! Zise Mircea. Să ajungem la Barul 47 înainte 


de a li se da de veste... 
x 


x x 


Licoln-ul cobora cu viteză pe Flatbush Avenue, 
îndreptându-se spre Rockway Beach. Trecu pe lângă 
aeroportul Floyd Bennett, traversară podul Marine 
Parkway, apoi o lua la stânga pe Beach Channel Drive. 

— La Barul 47 voi intra singur, zise Mircea. Sub noua 
mea înfăţişare nu mă cunoaşte nici dracul. Abe, după 


158 


zece minute intri şi tu în sală, împreună cu oamenii tăi. 
Ai să mă vezi la bar. La semnul meu vei crea o 
diversiune, astfel ca eu să pot opera în linişte. Tu, Sid, 
rămâi la volan. Nu opreşti motorul. Abe, după ce termini, 
vii la Elmsford. Faci să ţi se piardă urma. 

Străbătură parcul Iacob Rus şi o luară la dreapta pe 
Rockway Beach Boulevard. După cinci minute de mers, 
apărură primele lumini de neon ale clădirilor din Belle 
Harbour. 

Capozzolo semnaliza, aprinzând şi stingând la scurte 
intervale proiectorul portativ, prins cu o ventuză de 
parbriz. Un Pontiac Tempest, staționat la vreo sută de 
metri pe dreapta şoselei, aproape de tabela de marcaj de 
la intrarea în Belle Harbour, răspunse cu acelaşi semnal. 

— Harris cu oamenii lui, rosti scurt Abe. Capozzolo opri 
în dreptul Pontiac-ului. Abe cobori şi trecu alături de 


Harris. Capozzolo demara... 
x 


x k 


Profilată pe un fundal de arbuşti, clădirea în stil neo- 
maur a Barului 47 îşi deschidea spre ocean fațada cu 
pereți culisanți de sticlă. Pe terasa vastă care se desfăşura 
până la plajă, toate mesele erau ocupate de noctambuli în 
costume de seara. În interiorul localului, la barul îmbrăcat 
în faianţa violetă cu panouri decorative ce înfăţişau 
animale marine cu siluete fantastice, se buluceau clienţi 
însetaţi de băuturi tari. În mijlocul încăperii, se înălţau 
pereţii de sticla ai unui imens acvariu luminat puternic 
dinăuntru, ce adăpostea o caracatiţă de proporţii 
impresionante. 

În jurul acvariului pe un platou circular cu dale aurii 
dansau perechi fascinate parcă de ochii rotunzi ai 


159 


caracatiţei, care le pândea fiecare mişcare. Braţele ei 
lungi, vâscoase, cu ventuze multiple, stăteau nemişcate 
pe pietrişul fin. Prin apa verzuie pluteau ca nişte 
minuscule fantome meduze  alburii, gelatinoase. 
Orchestra neagră executa un blues foarte lent, inspirat 
după un negro-spiritual. 

Intrarea lui Mircea în local scapa neobservată. După ce 
aruncă o privire distrată asupra meselor ocupate, se opri 
câteva clipe în fata acvariului, apoi se îndrepta spre 
tejgheaua barului. 

— Un Manhattan. Dublu, comandă el alene. 

Barmanul turna ingredientele cocktailului într-un shaker 
pe care începu să-l amestece în ritm trepidant. 

Sub aparenţa sa indiferentă, Mircea era încordat ca un 
arc. 

Barmanul îi oferi cocktailul. Mircea îl degusta. 
Sprijinindu-se cu cotul de tejghea, se întoarse cu faţa spre 
platoul de dans. Privirile lui cercetau în acest timp cu 
înfrigurare localul în căutarea lui Regan. Nu-l cunoştea, 
însă era sigur că nu va întârzia sălidentifice. 
Împrejurările îl serviră... 

Un client de la bar striga jovial pe un individ corpolent 
care circulă printre mese. 

— Hello, Regan! 

Joe Regan avea părul des şi creţ, înspicat cu alb, obrazul 
măsliniu şi un gât vârtos ca de gladiator, a cărui 
masivitate contrasta cu fineţea cămăşii albe de mătase. 
Un smoking albastru abia îi strunea muşchii, care la 
fiecare mişcare se reliefau sub țesătura moale. Purta la 
butoniera o orhidee purpurie, cu petale grele, ca de ceară. 
Regan se opri în dreptul clientului. 

— Hello, Mr. Graham! 


160 


— Ai schimbat crabii cu caracatiţele, striga clientul 
lovindu-l prietenos cu palma peste umăr. Ţi se rafinează 
gusturile, Regan. 

Se uita în jur şi adăugă: 

— Şi localul ăsta l-ai făcut de nerecunoscut. E un lux ca 
în filme. Îţi merge bine. 

Regan zâmbi, plin de importantă. 

— Şi asta e nimic, Mr. Graham, replica el. Să vezi clubul 
pe care-l deschid luna viitoare la Rockway Park. Fac praf 
concurenţa. 

Mircea înregistra automat adresa. Din dreapta îi ajunse 
la ureche un glas feminin, uşor răguşit. 

— Hello, Mr. Regan! Ţi-ai uitat prietenii! 

Mircea întoarse capul într-acolo. Zări la masă o femeie 
tânără, blondă, cu trăsături delicate. Îmbrăcată într-o 
rochie neagră, foarte decoltată şi acoperită de bijuterii. 
Femeia îl fixa pe Regan cu o privire în care se citea 
implorarea. Regan se întoarse spre ea. 

— Nu-mi uit niciodată prietenii, Miss Courtney, răspunse 
el. Imediat sunt al dumneavoastră. 

Strânse mâna lui Graham şi se întoarse spre masa tinerei 
femei. 

Ochii ei aveau o expresie de înfrigurata aşteptare. 
Mâinile albe şi fine îi tremurau. 

Regan se opri în dreptul ei. Scoase floarea de la 
butoniera şi i-o oferi. Miss Courtney întinse nerăbdătoare 
mina, apuca floarea şi zâmbi fericită. O duse la nas, şi 
după ce-i aspira parfumul şi-o prinse la corsaj. 

Regan saluta şi se apropie de bar. 

Într-o nişă căptuşită cu oglinzi, se afla un mare vas de 
cristal negru, în care îşi etalau purpura un superb 
mănunchi de orhidee. 


161 


Barmanul lua una din orhidee şi o întinse lui Regan, 
care şi-o prinse la butoniera, apoi se întoarse! Iarăşi 
printre mese. 

Mircea sorbi cocteilul. Băutura savuroasă îi parfuma 
cerul gurii. Aruncă o privire asupra ceasului de la mina. 
Se scurseseră zece minute. Abe trebuia să apară. Mircea 
încerca o emoție uşoară. Constata cu satisfacţie că 
începuse să se oţelească. Perspectiva ciocnirilor nu-i mai 
crea acel gol dureros în stomac, acea teamă aproape 
imposibil de stăpânit, care înainte vreme îi paraliză parcă 
mişcările. Acum simţea o ciudată furnicare în şira 
spinării, care-i încordă muşchii şi-i ascuţea mintea. Toate 
facultăţile lui fizice şi intelectuale se pregăteau pentru 
criza care avea să urmeze. Abe şi cei patru oameni ai săi 
îşi făcură intrarea: Mircea respira adânc. Privirile lui se 
îndreptară spre Regan. Aşteptă reacţia acestuia. şi Regan 
observa intrarea lui Abe. Pe obrazul lui se aşternu o 
paloare uşoară. În ochii săi, Mircea citi o sclipire rea. 
Regan era vădit surprins de apariţia lui Abe. Dar aceasta 
nu-l împiedica să treacă imediat la acţiune. Privirile lui 
lansară un avertisment mut, pe care-l prinseră câţiva 
bărbaţi în smoking, voinici ca nişte luptători de catch, 
risipiţi prin local. Bărbaţii în smoking se îndreptară, ca 
din întâmplare, spre grupul lui Abe. Erau cinci la număr. 
Abe le observa manevra. Zâmbi. 

Un maître d'hotel, răsărit ca din pământ conduse pe Abe 
şi pe însoțitorii săi la o masă liberă, plasată lângă acvariu. 

Bărbaţii în smoking se postară în preajma lor. 

Un chelner lua comanda de la Abe, apoi se îndrepta spre 
bar. Când trecu pe lângă Regan, acesta îl apucă de braţ. 

— Ce-au comandat? Întrebă el printre dinţi. 

— De cinci ori whisky. Regan se apropie de tejghea. 


162 


Mircea, care se prefăcea că priveşte distrat evoluţia 
perechilor pe platoul de dans, îl urmărea cu coada 
ochiului, încerca să desluşească vorbele pe care Regan le 
rostea cu voce scăzută barmanului, dar nu reuşi. 

Barmanul umplu cinci pahare cu whisky. 

Chelnerul le alinie pe o tavă şi pleca spre masa lui Abe. 
Regan se întoarse iarăşi spre barman. 

Mircea îşi încordă şi mai tare auzul. Reuşi să prindă 
câteva cuvinte ale patronului. 

—... stingi lumina... masa cinci... lucrezi repede... 

Mircea vari ca din întâmplare mâna sub sacou. Trase 
piedica pistolului şi aştepta desfăşurarea evenimentelor, 
fără să-l scape din ochi pe Regan. 

Chelnerul lasa paharele cu whisky la masa lui Abe, apoi 
plecă să ia altă comandă. 

Barmanul strecura mâna sub tejghea. 

În aceeaşi clipă sala se cufundă brusc în întuneric. Se 
zăreau numai vârfurile roşii, incandescente ale ţigărilor. 
Se auziră strigătele de surpriza ale câtorva femei, 
acoperite în curând de răbufnirile jazului. 

Mircea se repezi la Regan şi îi înfipse gura pistolului în 
şale. 

— Fu cuminte şi fă ce-ţi spun. Altminteri îţi găuresc 
pielea. 

x 
x k 


Bezna dura şaizeci de secunde. 

Când se făcu lumină, barmanul ce-şi netezea tocmai 
părul, se uita spre masa lui Abe, care se golise de clienţi, 
Zâmbi şi îşi întoarse privirile spre patron, dar şi acesta 
dispăruse, îşi zise că Regan plecase pe întuneric, aşa că 
nu se nelinişti. 


163 


-Un Gin Fizz şi doua Clover Club, comanda un 
chelner. Barmanul se întoarse spre sticlele cu etichete viu 
colorate. 

- O.K. 

Lincoln-ul Continental zbura ca o nălucă pe autostrada 
luminată de nesfârşite şiraguri de banane cu neon. 

Ultimele clădiri din Belle Harbour rămăseseră de- mult 
în urmă. 

Ghemuit pe bancheta din urmă, Regan se uita nedumerit 
la chipul impenetrabil al lui Mircea, care stătea alături de 
el. Gura pistolului continua să-l ţintească. Regan 
cunoştea prea bine moravurile lumii interlope ca să facă 
vreun gest necugetat. Când se stinsese lumina din local şi 
simţise în şale gura pistolului, executase fără să 
crâcnească indicaţiile individului care-l împinsese spre 
ieşire, ghidându-se după scânteierile roşiatice ale 
(gărilor. Ştia că dacă ar fi schiţat vreun gest de 
împotrivire sau dacă ar fi strigat după ajutor, şi-ar fi 
încheiat definitiv cariera de patron de localuri de noapte, 
murind ciuruit de gloanţe. Se lăsase răpit, fiindcă nu 
exista altă soluţie. Blestemă în gând imprudenta pe care o 
săvârşise, concentrându-şi oamenii asupra mesei lui Abe 
Macchia şi lăsându-se astfel descoperit. 

— Cine eşti dumneata şi ce vrei? Întrebă el în cele din 
urmă. 

Erau primele vorbe pe care le scotea de când părăsise 
localul. 

— Ce vreau? Ai să afli în curând, zise Mircea domol. 
Regan tuşi spre a-şi drege glasul. 

— Uite ce e, reluă el. Sunt om de afaceri. Îmi place să-mi 
rezolv repede treburile. Care e preţul? 

— Preţul? 


164 


— Răscumpărarea. Mircea rase. 

— Ah, da. Hm! E foarte mare. Nu ştiu dara ai să-l poţi 
plăti. 

— Spune o cifră, zise Regan. Sunt convins că vom 
ajunge la o înţelegere, Surasul jucăuş de pe obrazul lui 
Mircea strecura fiori În sufletul patronului. 

— Cât? Insistă el. 

Mircea nu răspunse. Regan îşi răscoli memoria, 
încercând zadarnic să-l identifice. Se uita la şofer. Nu-i 
vedea decât ceafa. 

Deodată acesta îşi întoarse faţa, se uită o clipă la Regan, 
zâmbi arătându-şi dinţii albi, fosforescenţi, apoi îşi 
îndreptă iarăşi privirile spre autostrada care părea că se 
aruncă sub roţile automobilului. 

Inima lui Regan îngheţa. ÎI recunoscuse pe Capozzolo. 

Mircea talmaci cu uşurinţa procesul de gândire al 
patronului, reflectat atât de vizibil pe chipul său pustiit de 
încă. 

— Acum bănuieşti? Întreba Mircea suav. 

— Nu! Nu bănuiesc nimic, bolborosi patronul. Cât 
cereţi? Întrebă el din nou. 

Mircea lasa să se scurgă câteva clipe de tăcere, mai 
grele decât plumbul. 

— Şaizeci de milioane de dolari, zise el. 

— Sunteţi nebuni! Exclamă Regan. 

— Şaizeci de milioane de dolari, repeta Mircea. şi, pe 
deasupra numele asasinilor lui Reggie Lascalzo. 

Fruntea patronului se îmbrobonase de sudoare. Îşi 
umezi cu limba buzele uscate. 

— De unde să am atâţia bani? Protestă el. Cât despre 
Reggie Lascalzo nu ştiu nimic. 

— Nimic? Absolut nimic? Scormoneste-ţi bine memoria. 


165 


Regan îşi încleşta neputincios pumnii. 

— Dacă nu vrei să fii înţelegător, nu ştiu, zău, dacă vei 
apuca să-ţi mai vezi vreodată barurile, interveni 
Capozzolo. Sau poate că ai să le vezi de sus, zburând ca 
un elicopter, cu aripioare de îngeraş în spinare. 

Regan încerca să-şi domine agitația lăuntrică. Juca o 
partidă cu miza extrem de mare. Adversarul său avea 
chinta regală. Dar şi el păstra în manşetă o carte, care 
bine jucată putea răsturna situaţia în favoarea lui. 

— Şi dumneata cine eşti? Întrebă el, uitându-se la 
Mircea. 

Acesta îl privi ciudat. 

— Ai să afli mai târziu. Nici o grijă. 

Restul drumului se cufundă într-o muţenie totală 
Capozzolo se uita din când în când prin retrovizor. Nu 
erau urmăriţi, Aproape de ora trei, Lincoln-ul pătrunse în 
parcul vilei din Elmsford. Regan încercase să identifice 
drumul parcurs, dar după ieşirea din Bronx, nu se mai 
putuse orienta. Capozzolo folosise un itinerar complicat, 
ocolind centrele populate. 

Lincoln-ul opri în fata vilei învăluită în întuneric Dirijat 
de ţeava pistolului pe care Mircea i-l înfipsese între 
coaste, Regan urca scările de la intrare şi pătrunse în hol. 

Cei doi tipi care făceau de garda aruncară o privire 
lipsită de curiozitate. Asemenea spectacole nu-i mai 
impresionau, Mânat de Mircea şi escortat de Capozzolo, 
Regan pătrunse în bibliotecă. Capozzolo încuie uşa pe 
dinăuntru. 

— Să nu fim deranjaţi, zise el, Regan îşi dădea seama că 
se afla în mare primejdie; Colţul buzei îi tremura nervos. 
Încercă totuşi să braveze. 

- Bi, când terminaţi comedia asta? Întrebă el cu 


166 


aparentă linişte. 

— Dacă eşti om de înţeles — imediat, răspunse Mircea 
zâmbind cu falsă bunăvoința. Vârî pistolul în hamul de 
sub haina. Numele asasinilor lui Reggie Lascalzo spuse 
el, înăsprindu-şi brusc glasul. 

— Nu cunosc pe nici un Reggie Lascalzo. Mircea rase. 

— Ce zici, Sid? Nu-l cunoaşte pe Reggie. Nici n-a auzit 
de el. Se întoarse iarăşi spre Regan. Nici pe Mary-Lou n- 
a cunoşti? 

Regan îl privi pieziş: 

— Nu. N-o cunosc. 

— Curios. Fiu-tău o cunoaşte. şi încă foarte intim. Regan 
îşi simţea gura uscată. Îşi trecu limba peste buzele arse. 

Mircea se apropie de el şi îl prinse uşor cu degetele de 
bărbie, ca şi cum ar fi vrut să-l mângâie. 

— Nu vrei să spui? Îi vorbi el cu binişorul. Păcat. Dacă 
totuşi socoteşti că este necesar să-ţi împrospătez 
memoria... 

Cu o mişcare bruscă, îşi repezi cotul în bărbia lui 
Regan. Acesta se prăvăli pe spate, antrenând în cădere o 
măsuţă japoneză pe care se afla o statuetă debronz. 
Regan se răsuci brusc şi înşfăcă statueta. 

În aceeaşi clipă, ţevile a două pistoale —al lui Mircea 
şi al lui Capozzolo —se îndreptară asupra lui. 

— Fii cuminte, Regan, îl pofti Capozzolo cu ton scăzut. 
Regan dădu drumul statuetei şi se ridică încet în picioare. 
Răsufla greu. 

— Unde e Reggie Lascalzo? Repeta Mircea. Regan se 
gândi o clipă, apoi rosti cu aer de sfidare. 

— Nu înţeleg de ce îmi puneţi întrebări la care nu pot 
răspunde. Nu ştiu unde e Reggie Lascalzo. Pot să vă spun 
însă unde se afla în clipa asta Abe Macchia. 


167 


— Abe este în mâna oamenilor mei, zise Regan. 

— Face pe deşteptul, boss, interveni Capozzolo. 

— Nu, nu! Replica Mircea, căruia îi revenise brusc în 
minte momentul în care barul se adâncise în întuneric: 

Abe este în mâna oamenilor mei, zise Regan, 
Capozzolo râse ca de o glumă bună. 

— Abe prins! He, he! 

— Taci, Sid! Zise Mircea. 

— Să vă explic. În bar ţin în permanenţă o masă 
rezervată pentru musafiri nepoftiţi. O simplă apăsare pe 
buton şi o dată cu stingerea luminii, se declanşează un 
mecanism care face ca masa —aşezată pe un platou — 
să se scufunde în subsol, iar altă masă, cu tacâmurile gata 
pregătite să se ridice în loc... Când se face lumină cei din 
jur văd o masă fără ocupanţi. Simplu, nu-i aşa?... şi 
fiindcă sunt om de înţeles, vi-l predau pe Abe în 
schimbul eliberării mele. 

Un zâmbet triumfător plutea pe buzele lui Regan. 

Mircea analiza rapid situaţia. Dacă Regan nu mintea, 
lucrurile se complicau serios. Pierzându-l pe Abe, pierdea 
firul Ariadnei. Trebuia deci să-l recupereze cu orice 
preţ... 

— Şi cu ce-mi faci dovada? Întrebă el. 

— Cereţi la telefon barul. Veţi putea vorbi cu Abe în 
persoană. 

Mircea se gândi o clipă, apoi puse mâna pe receptor. 

— Dă-mi numărul! 

În acelaşi moment se auzi zgomot de paşi în hol, apoi 
câteva lovituri în usa. 

— Cine e? Întreba Capozzolo fără să ia ochii de la 
Regan. 

— Eu, Abe. Deschideţi. Figura lui Mircea se lumină. 


168 


Pe chipul lui Regan se aşternu expresia celei mai vii 
consternări. Capozzolo deschise uşa rânjind. 

— Ne-ai minţit, Regan. 

Abe intra în bibliotecă, împingându-l din spate pe 
Teddy Regan. În mâna dreaptă ţinea un pistol, pe care-l 
vâri în hamul de sub haina. Se uita la Joe Regan, care se 
făcuse cenuşiu. 

— Vezi, Regan, ce înseamnă să ai suflet?... Să răspunzi 
la rău cu bine. Tu ai vrut să mă prinzi în cursă şi eu ţi-am 
adus pe fiul tău, să-ţi ţină de urât. 

— E adevărată povestea cu masa, Abe? Întreba Mircea. 

— Da, foarte adevărată, răspunse Abe. Numai că eu am 
reuşit să scap. Am sărit la timp de pe platformă care se 
prăbuşea sub noi. Eşti al dracului de ingenios. Regan. Dar 
să mă vezi şi pe mine... Cui l-ai vândut pe Reggie 
Lascalzo? Întrebă el brusc. 

— Nu ştiu de nici un Reggie Lascalzo, se încăpăţâna să 
răspundă Regan. 

— Nu ştii? Zâmbi Abe. Bine. Tu ai vrut-o! 

Scoase din buzunarul de la piept un brici pe care-l 
deschise cu o mişcare bruscă. Se apropie de Teddy 
Regan, îl apucă de unul din reverele hainei şi cu ascuţişul 
briciului, începu să despice încet stofă de la piept în Jos. 

— Regan, poate te mai gândeşti. Până nu ajung la piele. 
Ochii lui Teddy se rotunjiră de spaimă. 

Abe despica şi celălalt piept al hainei. 

— Am ajuns la cămaşa, Regan. 

— Nu ştiu nimic. Absolut nimic. 

— Nu mă interesează cultura ta generală. Te întrebam de 
Reggie Lascalzo. 

Regan nu mai deschise gura. 

— Tata, ai înnebunit? Strigă deodată Teddy. Vrei să mă 


169 


vezi cu burta spintecată? 

— Fiul tău e mai înţelegător, zise Abe. Îşi cunoaşte 
interesul. 

Cu un gest scurt taie şi cămaşa, pieptul păros al lui 
Teddy apăru la vedere. 

— Spune, tata! Spune ceva, tata! Zbieră el. Broboane 
mari de sudoare 1 se scurgeau pe frunte. 

Obrazul îi era livid. Un spasm nervos îicutremura 
corpul. 

— Vorbeşte, tata! Îl imploră el. Regan îşi muscă buzele. 
Abe ridica din nou briciul. 

— Opreşte, Abe! Strigă Regan. Abe rămase cu mâna în 
aer. 

- Ei, zi! 

Regan se întoarse spre Mircea. 

— Dacă-ţi dau numele oamenilor care l-au răpit pe 
Reggie ne dai drumul? Mie şi băiatului? 

— Da, răspunse Mircea. 

— Au fost patru oameni, începu Regan. Atunci i-am 
văzut pentru prima oară. Nu ştiu cum îi cheamă. 

Abe apropie tăişul briciului de pieptul lui Teddy. 

— Lasă-mă să vorbesc, Abe, gafai Regan. Abe îşi retrase 
briciul. 

— Vreau precizări! Se răsti el. 

— Nu ştiu nume, relua Regan. Dar mi-am luat măsurile 
mele de precauţie. 

Am avut grijă să-i fotografiez fără ştirea lor. M-am 
gândit că ar putea să-mi prindă bine. 

— Şi unde-s fotografiile? Întreba Mircea. 

— La bar, în seiful din biroul meu. 

— Şi din ordinul cui s-au întâlnit la tine? Întrebă iarăşi 
Mircea. 


170 


Regan ezita câteva momente. 

— Bine. Am să-ţi spun şi asta. Din ord... 

În aceeaşi clipă se auzi un pocnet sec ca şi când s-ar fi 
destupat o sticlă. 

Regan, care se afla cu spatele spre fereastră, tresări, 
schiţa un gest ca şi când ar fi vrut să-şi ducă mâna la 
ceafă, şi se prăbuşi pe parchet. 

Încă o pocnitură seacă şi Teddy Regan căzu peste Abe. 
Abe îl prinse instinctiv în braţe. 

Capozzolo arunca o privire spre fereastră. Într- unui din 
carourile de sticla apăruseră două găuri minuscule. Cu un 
gest reflex trase câteva focuri într-acolo. Simultan, 
Mircea ţinti cu pistolul becurile din plafoniera, făcându-le 
ţăndări. Camera se cufunda în întuneric. 

Capozzolo se repezi spre fereastră. Lumina lunii arginta 
culmile copacilor, lăsând în bezna aleile parcului. 
Capozzolo nu reuşi să desluşească nici o prezenţă 
omenească. Spre a evita o nouă surpriză, trase draperiile 
grele de brocart, acoperind complet ferestrele. Aprinse un 
lampadar. 

— Să dăm alarma, boss? Se adresă el lui Mircea; 

— Inutil. Nu am nici o încredere în oamenii de aici... 
Mircea se lasă în genunchi lângă corpul inert al lui 
Regan. Constata că glonţul intrase prin ceafa, făcând o 
rană urâtă. 

— Mort! Exclamă el. şi Teddy? 

— I-au făcut şi lui de petrecanie, răspunse Abe, scăpând 
o înjurătură. 

ÎL culcase pe o canapea. În dreptul inimii, cămaşa lui 
Teddy era pătată de sânge. Abe îi lua pulsul. 

— Nimic. 

Se uita de la Teddy la Joe Regan. 


171 


— Frumos lucrat. Punct ochit, punct lovit. Două focuri 
—doi oameni, îşi aprinse o ţigară. 

— Interesant. l-au curăţat tocmai când erau gata să 
vorbească. 

Mircea se uită îndelung la Teddy. Scoase din buzunar o 
brichetă de argint şi o apropie cu partea lucioasă ca o 
oglindă de gura acestuia. 

— Te înşeli, Abe. Teddy trăieşte. Respiră. Uite, s-a 
aburit bricheta, zise el, făcându-i semn cu ochiul. 

— Nu se poa... 

Abe surprinse semnul pe care i-l făcuse Mircea. Înţelese 
Că 1 se cerea să Joace teatru. 

— Ştii că ai dreptate, boss? Puteam să jur că e mort. Ce 
înseamnă să te pripeşti. 

— Repede, spuse Mircea. Duceţi-l în dormitorul meu. 
Capozzolo, rămâi cu el, să-l păzeşti pana aducem un 
doctor. 

Abe şi Capozzolo cărară cadavrul lui Teddy pe scara de 
serviciu, spre a evita holul în care se aflau oamenii din 
gardă. 

Rămas singur în bibliotecă, Mircea cauta din ochi un 
loc susceptibil să ascundă un microfon. „Acul în carul cu 
fân”, îşi zise el. Dacă lucra rapid, putea să dea două 
lovituri dintr-un singur foc. Lăsând impresia că Teddy 
era muribund, avea toate şansele să descopere pe asasin, 
care va încerca desigur să-l suprime pe tânăr pentru a 
doua oară. şi misiunea de a-l depista pe ucigaş îi revenea 
lui Capozzolo. Pe de altă parte, trebuia să meargă la barul 
lui Regan pentru a pune mâna pe fotografii şi pentru a-şi 
recupera oamenii. 

Abe cobori în bibliotecă. 

— Haidem după doctor, zise Mircea. Sper să aflu multe 


172 


de la Teddy... Înainte de a se urca în Lincoln-ul tras la 
scară, Mircea şopti lui Abe: 

— Mergem înapoi la bar. Acolo am să intru singur. Tu ai 
să mă aştepţi în maşină... La drum. 

Abe opri Lincoln-ul în parcul de automobile al Clubului 
47. Din locul unde îşi plasase maşina, putea ţine sub 
observaţie intrarea localului. 

Mircea consulta ceasul de la bord. Era trei şi un sfert. 

Când să coboare din maşină, Abe îl apucă de braţ. 

— Stai, boss. la priveşte. 

Îi arătă un Ford Thunderbird, care trăsese în faţa 
intrării. Conducătorul Ford-ului deschisese portiera, spre 
a permite unui individ în haine cenuşii sport —care 
cobora scara —să intre în maşină. 

— Charlie Yale, spuse Abe printre dinţi. Mâna dreaptă a 
lui Landis. Ce-o fi căutat aici? Curios! 

— Nu-mi place deloc, zise Mircea. 

— Nici mie, replica Abe. 

— Înseamnă că cel mai târziu mâine dimineaţă, Landis 
va fi înştiinţat de răpirea lui Regan. 

Ford-ul se puse în mişcare, ocoli un rond cu flori şi ieşi 
la şosea, pierzându-se în noapte. 

Înainte de a coborî, Mircea îşi verifică încă odată 
pistolul. 

— Mai dă-mi unul, spuse el. Dacă îi găsesc pe băieţi, să 
înarmez măcar pe unul din ei. 

Abe îi dădu un Smith and Wesson, pe care Mircea îl vâri 
în buzunarul dinăuntru al hainei. 

Se îndrepta spre intrarea localului. Portarul îi arunca o 
privire bănuitoare, apoi îl salută, deschizându-i uşile de 
sticlă. 

Mircea pătrunse în vestibul. şi fata de la garderobă îl 


173 


privi cu coada ochiului, deşi se prefăcea că e absorbită de 
numărarea pachetelor de ţigări din cutia de pe tejghea. 

„Aici s-a dat alarma, îşi zise Mircea. Cred că o să am de 
lucru. Toţi sunt cu ochii în patru. 

Intră în sala barului. Era încă multă lume. Chelnerii se 
strecurau printre mese. Orchestra cânta un „spiritual” 
acompaniind un cântăreţ negru. Caracatiţa din acvariu îl 
privea cu ochii ei bulbucaţi şi reci. 

Mircea se apropie de bar. 

— Un Martini, comandă el. 

Barmanul îl servi prompt. 

Mircea duse paharul la gura, clipind alene, ca şi când ar 
fi fost ameţit de băutură. şi barmanul îl privea pe sub 
sprâncene. Încerca să stabilească dacă îl văzuse înainte, 
sau după dispariţia lui Regan. Operaţie mintală destul de 
grea, dacă se ţinea seama de numărul mare de clienţi pe 
care-i servise în noaptea aceea. 

Mircea îşi dădea seama că va avea de învins mari 
dificultăţi înainte de a pune mâna pe fotografiile din 
biroul lui Regan. Trebuia să facă însă imposibilul pentru 
a intra în posesia lor. Graţie fotografiilor nu-i va fi greu 
să identifice pe asasinii lui Reggie Lascalzo. Mafia 
trebuia să dispună de un fişier cu cazierele tuturor 
membrilor ei. Jack Bolence îl va ajuta desigur să ajungă 
la aceste caziere, care cuprindeau —fără îndoială —şi 
fotografiile respective. 

Îşi arunca privirile prin sală, căutând să identifice pe 
oamenii lui Regan. Unul dintre ei stătea lângă acvariu şi 
se uita prin local. Altul se postase lângă intrare şi 
examina atent pe toţi clienţii care intrau şi ieşeau. Al 
treilea se plasase în dreptul unei uşi pe care scria cu litere 
mărunte aurii Office. Ceilalţi doi lipseau. Probabil că-i 


174 


păzeau pe oamenii lui Abe, sau îi „prelucrau” spre a le 
smulge informaţii. 

Tipul care stătea în faţa uşii cu litere aurii se îndrepta 
spre bar. O cută adâncă îi brazda fruntea. Era îngrijorat, 
deşi afecta o atitudine impasibilă. 

Mircea îşi consuma băutura, apoi clătinându-se uşor se 
îndrepta spre toaletă. 

Vestibulul W.C.- Urilor rezervate bărbaţilor era gol. 
Lavabourile albastre erau aliniate de-a lungul pereţilor 
îmbrăcaţi în faianţa. La ferestrele rotunde, ca de vapor, 
erau atârnate perdeluţe de material plastic. 

Mircea smulse la repezeală şerveţelele de hârtie de la 
lavabouri şi perdeluţele. Trebuia să lucreze cu mare 
rapiditate ca să nu fie surprins de vreun client al 
localului. Zgomotul pe care-l făcu sfâşiind perdeluţele fu 
acoperit de orchestra. Pe pardoseala uneia dintre cabine, 
arunca şerveţelele şi perdeluţele, peste care turna benzina 
din bricheta şi le dădu foc. Încuie cabina pe dinafară. 
Cheia o vâri înăuntru, pe sub uşă. 

Se înapoie în restaurant. Pomi fără grabă spre bar, 
aşteptând desfăşurarea evenimentelor. 

Un tip între două vârste, care se împleticea, se îndrepta 
spre toaletă. 

Deschise uşa şi dădu să intre în vestibul. Deodată se 
opri siderat în prag şi începu să strige: 

— Foc! Foc! 

Un fum înecăcios şi un miros pătrunzător de material, 
plastic ars începu să se răspândească în restaurant... Parte 
din consumatorii de la mese se ridicară brusc în picioare. 
O femeie ţipă strident. Orchestra înceta să mai cânte. 
Oamenii lui Regan se repeziră spre toaleta, din care 
fumul continua să iasă, împrăştiind panica. 


175 


Fără să se grăbească, Mircea se îndrepta spre uşă cu 
inscripţia Office. 

După ce aruncă o privire rapidă înjur, spre a se asigura 
că nu e observat, o deschise şi pătrunse într-un culoar 
mărginit de patru uşi. Două pe dreapta, doua pe stânga. În 
fund se vedea o scară şi grila unui ascensor. 

Îşi pipăi instinctiv pistoalele de sub haina şi se apropie 
de prima uşă. Trase cu urechea. Nu auzi nimic. Apăsă 
clanţa şi cu o lovitură de picior o deschise, repezind-o de 
perete. În camera lumina era aprinsă. Patru mese de 
lucru, cinci sau şase scaune, câteva dulapuri şi clasoare 
metalice alcătuiau întreg mobilierul. În cameră nu era 
nimeni. Acesta nu putea să fie biroul lui Regan. 

Mircea se opri în dreptul celei de-a două uşi. Îşi apropie 
urechea de tăblie. 

I se păru că aude un zgomot, Zarva din restaurant îl 
împiedica să-l identifice. Deschise uşa cu aceeaşi 
violentă. Îmbrăţişa dintr-o privire un cabinet de lucru, cu 
mobile ultramoderne, tablouri abstracte şi covoare 
persane. În faţa biroului se afla un ins care baga într-o 
servietă nişte teancuri de bani. La apariţia lui Mircea 
ridica brusc capul. 

— Ce vrei? Întreba insul închizând servieta. W.C.- Urile 
sunt în partea cealaltă. 

În spatele biroului, Mircea văzu un tablou deplasat, care 
masca uşa întredeschisă a unui seif. Tipul îi surprinse 
privirea. 

Deodată ridică braţele. În aer. În mâna dreaptă a lui 
Mircea apăruse un pistol care-l ţinea neclintit. 

Ținându-şi adversarul sub ameninţarea armei, Mircea 
trecu pe după birou şi se apropie de seif. Fără să-l scape 
din ochi pe individ, deschise cu cotul stâng uşa 


176 


întredeschisă, apoi tot cu mâna stânga scoase din 
buzunarul dinăuntru al hainei o oglinjoară. Când întoarse 
capul spre seif ca să caute fotografiile, avu grijă să ridice 
oglinjoara în dreptul ochilor că un retrovizor, astfel încât 
continua să-l ţină sub observaţie pe individ. 

Seiful era gol, cu excepţia unui Colț şi a câtorva 
încărcătoare pline. 

În aceeaşi clipă individul smulse Brusc din hamul de 
sub haina un revolver. 

Mircea se întoarse fulgerător şi trase. 

Omul scapa revolverul din mâna rănită. 
Schimonosindu-se de durere îşi prinse cu stânga 
încheietura mâinii zdrobite. 

— Unde sunt fotografiile? Întreba Mircea printre dinţi. 

În ochii holbaţi de durere ai adversarului, Mircea 
desluşi totuşi un licăr ciudat. 

— Ce fotografii? 

— Ştii foarte bine. 

Individul se uita la gura pistolului, apoi la ochii lui 
Mircea. 

Mircea lua cu stânga Colt-ul din seif şi îl vâri în 
buzunar. 

— Ei, nu vorbeşti? 

Se apropie de individ. Îl plesni cu dosul palmei peste 
gură. 

— Le-au luat, bâigui acesta. 

— Cine? 

— Dacă spun, sunt un om mort. 

— Şi dacă taci crezi că te aşteaptă alta soarta? Individul 
suspină. 

— Charlie, murmură el. Charlie Yale. 

— Aha! D-asta v-a vizitat acum zece minute. şi oamenii 


177 


lui Abe Macchia unde sunt? 

— În subsol. 

— Arata drumul. 

Individul se uita la servieta cu bani. 

— Lasă, ai tot timpul pentru asta, zise Mircea. 

În aceeaşi clipă se auzi zgomotul unei uşi trântite şi 
ropot de paşi pe coridor. Individul avu o tresărire. 

— Dacă intră aici şi faci vreun semn, îţi găuresc creierii, 
îi şopti Mircea. Trecu la iuţeală în spatele uşii, care 
tocmai se deschidea. 

Unul din vlăjganii lui Regan pătrunse în încăpere. 

— Grăbeşte-te, Harry! Nu ştiu cine dracu... Nu mai 
apuca să-şi încheie fraza. 

Mircea îl trăsni cu patul pistolului în moalele capului, 
culcându-l pe podea. 

Harry nu avusese timp să schiţeze un gest. 

— Şi acum la subsol, zise Mircea, îndemnându-l cu ţeava 
pistolului să pornească înainte. 

Individul se execută. 

O luară pe coridor la dreapta. Coborâră o scară de 
serviciu şi ajunseră în faţa unei uşi de fier. 

Harry o deschise. Pătrunseră într-un coridor îngust, 
mărginit de uşi metalice. Din dosul uneia din ele, se 
auzea duduitul unui cazan. 

Harry se opri în dreptul ultimei uşi. O descuie cu o 
cheie aflată asupra lui. În încăperea austeră, cu pereţi 
văruiţi, ca celula unei închisori, se aflau cei patru oameni 
al lui Abe. 

La apariţia lui Harry şi a lui Mircea, se ridicară de pe 
banca pe care stătuseră până atunci. Feţele li se luminară. 

Mircea recunoscu pe doi din ei, după fotografiile din 
dosarul comisarului Alberto Cessi. Le zvârli câte o armă. 


178 


— Luke, Dick, prindeţi-le! 

Luke şi Dick înşfăcară din zbor pistoalele. Amândoi 
erau negricioşi şi scunzi de statură. Tipuri de portoricani. 

Ceilalţi doi păreau mai stilaţi. Purtau haine frumos 
croite şi păstrau o atitudine demnă. 

— Şi p-astabăgaţi-l în locul vostru! Porunci Mircea 
arătându-l pe Harry. Harry se făcuse pământiu. Abia se 
mai ţinea pe picioare. Rana îl durea cumplit. 

Luke îi îmbrânci în încăpere şi încuie uşa pe dinafară. 

Urmat de cei patru oameni, Mircea urca scările, străbătu 
coridorul şi intră în restaurant, în sală domnea 
semiobscuritatea. 

Consumatorii urmăreau evoluţiile unei perechi de 
dansatori pe platoul luminat puternic din preajma 
acvariului. 

Profitând de aceasta împrejurare, Mircea şi însoțitorii 
săi se strecurară printre mese şi părăsiră localul, fără să 
atragă atenţia. 

În dormitorul lui Mircea, luna filtra printre jaluzelele 
lăsate lame de lumină, care proiectau pe parchet un romb 
argintiu. 

Într-una din extremităţile acestui romb se ivi o mână, 
care se târa, căutând parcă să apuce ceva. O respiraţie 
grea, şuierata se auzi în întuneric. 

Pe coridor răsunară paşi. 

Uşa dormitorului se deschise. În prag apărură două 
siluete. 

Lumina de pe coridor căzu. În plin asupra corpului, 
masiv al lui Capozzolo, prăvălit pe parchet. 

— Sid, ce-i cu tine? Exclamă Mircea, îngenunchind 
lângă el. Lumina, Abe! Abe răsuci comutatorul. 

— Sid! Vorbeşte! Zise Mircea, întorcându-l cu fata în sus 


179 


şi sprijinindu-i capul pe genunchi. În dreptul stomacului 
haina şi cămaşa lui Capozzolo erau năclăite de sânge. 
Sid! Cine a făcut asta? 

Capozzolo întredeschise ochii înceţoşaţi de apropierea 
morţii. Buzele vinete i se mişcară încetişor. 

— Pedro... portoricanul... 

— Pedro Alamos, zise Abe. 

În colţul gurii lui Capozzolo apăru un fir de sânge. 

— Pedro... repeta el. Capul îi căzu într-o parte. 

— A murit, zise Mircea. Se ridica în picioare. 

-Ce-i de făcut, boss? Întreba Albe scărpinându-se în 
creştet. S-ar părea că ni s-au închis toate drumurile. 

Mircea îşi aprinse o ţigară. Situaţia era într-adevăr 
gravă. Trei cadavre de care nu ştia cum să scape şi toate 
firele ce duceau la asasinii lui Lascalzo —rupte. Iar la 
capătul celor şase zile —execuţia. 

Evident, nu avea de gând să abandoneze lupta. Trebuia 
să îşi ia măsuri de precauţie. De pildă, să-şi acopere 
retragerea în caz de nereuşită, luând legătura cu Narcotic 
Bureau. Ar fi fost însă ruşinos să se declare înfrânt. Prea 
mulţi oameni îşi puseseră încrederea în el... 

— Abe. Înainte de a se lumina de ziua trebuie să scăpăm 
de cadavre. Mai avem la dispoziţie maximum o jumătate 
de oră, adaugă el după ce se uita la ceas. 

— Mă duc să-mi chem oamenii, spuse Abe. 

— Ai încredere în toţi? 

— Sunt oameni verificaţi. Bietul Capozzolo! Ei i-a 
chemat. Dacă ar fi ştiut că în mai puţin de douăsprezece 
ore aveau să-i care hoitul... Eh, în mizeria asta de 
meserie, oamenii nu apucă să îmbătrânească... 

Abe ieşi. 

Rămas singur cu cadavrele, Mircea le privi îndelung, 


180 


înainte de a se lăsa antrenat în aventura aceasta, îi 
repugnă să se uite la morţi. Acum moartea îl impresiona 
mai puţin. Se ciocnea cu ea aproape în fiecare zi. Îi 
simţea prezenţa. Ciudat! O prezenta care nu-l mai 
înspăimânta. Nu avea presentimentul sfârşitului. şi 
aceasta îi dădea curaj. 

Abe se înapoie cu cei patru oameni pe care Mircea îi 
scăpase din subsolul Clubului 47. 

Noii veniţi se uitară la cadavre. Erau calmi, ca şi când ar 
fi privit câteva obiecte expuse în vitrina unui magazin. 

— Luaţi-i, porunci Abe şi coborâţi-i pe scara de serviciu 
în subsol. 

Doi inşi îl ridicară pe Capozzolo. Unul de cap şi celălalt 
de picioare. Ultimii doi îl luară pe Teddy. 

— Nu-l uita pe Regan, zise Mircea. 

— Nici o grijă, boss, replica Abe. Trimit un om să curețe 
petele de sânge de pe parchet. 

— Vezi şi de cearşafuri, îi recomanda Mircea. Au urme 
de sânge. De la Teddy. 

— Le ard, zise Abe, strângându-le de pe pat. Vila asta 
are un crematoriu pe cinste. Trimit un băiat să-ţi pună 
cearşafuri curate, boss. 

— Perfect, răspunse cu afectat calm Mircea, Oamenii 
ieşiră cu cadavrele. 

— Ard şi hoiturile tot în crematoriu, continua Abe. Bietul 
Sid, suspina el. Visa o înmormântare de mare lux, cu 
camioane încărcate cu flori şi cu un cortegiu de cel puţin 
o sută de maşini. Din păcate nu pot să-i împlinesc 
dorinţa. Se îndrepta spre uşă, dar se opri în mijlocul 
drumului. De cadavre scăpăm noi într-un fel, boss. Ce 
facem însă cu Mary-Lou şi cu Pedro? Pe Teddy Regan l- 
am umflat în prezenţa ei. lar Pedro ar putea să depună 


181 


mărturie ca noi am făcut de petrecanie celor doi Regan. şi 
moartea lui Sid ar fi în stare să o pună tot în sarcina 
noastră. Deşi el e făptaşul. Iar cei care ne pun bețe în 
roate se vor folosi de asta. Pe Mary-Lou o fac eu să tacă. 
Pe veci. Nu va apuca răsăritul soarelui. Mai greu va fi să 
dăm de Pedro. 

— Cu Mary-Lou nu cred că e soluţia cea mai bună. Abe 
încreţi din sprâncene a mirare. 

— Boss, nu te mai recunosc. Vrei să facem cunoştinţă cu 
scaunul electric? Uite ce e, lasa mărunţişurile astea pe 
seama mea. Dumneata să te odihneşti. Să ai capul 
limpede. Mâine... adică azi — uite că începe să se 
lumineze de ziua —o să avem mult de furcă. 

— Ai dreptate, sunt cam obosit, zise Mircea. În ultimele 
patruzeci şi opt de ore n-am închis ochii. Să mă trezeşti la 
nouă. 

— O.K., boss. Abe ieşi. 

Mircea aspira adânc fumul de ţigară. Îşi dădea seama că 
Viitoarea îl trăgea tot mai la fund. Trebuia să găsească 
neapărat o ieşire din acest impas. Dacă ar fu fost în 
posesia fotografiilor, toată afacerea s-ar fi rezolvat de la 
sine. Dar Charlie Yale i-o luase înainte. 

Trecu în baie. Se dezbrăca şi intra sub duş. Apă călduţă 
îl mai linişti. 

— Am schimbat aşternutul, boss, auzi el glasul lui Dick, 
care terminase de trebăluit prin dormitor. Am adus şi o 
sticlă de Scotch. Am pus-o pe noptieră. Noapte bună. La 
nevoie mă suni. 

Lui Mircea îi ajunse la ureche zgomotul unei uşi care se 
închise. 

Stătu mai bine de o jumătate de ora sub duş. leşi din 
baie regenerat. Își puse o pijama. Se uita spre pat, dar îl 


182 


trecu un fior de groază la gândul că acolo zăcuse un mort. 

Luă o pătură din dulap şi se întinse într-un fotoliu, 
având grijă să-şi pună un scaun sub picioare. 

Adormi repede. În somn îl asaltară coşmaruri. Se făcea 
ca din apele tulburi ale unei ape cu bulboane apucătoare, 
se ridică încet Mary-Lou. Ochii ei păreau să arunce 
flăcări. În loc de păr, colcăiau şerpi. În mână ţinea nişte 
fotografii cu chipurile unor oameni pe care Mircea nu 
reuşea să le desluşească. Mary-Lou izbucni în râs. Un râs 
strident, ascuţit, care-l umplu de spaimă. Se îndrepta 
totuşi spre ea. Voia să ajungă la fotografii, înainta pieptiş 
prin apa tulbure care se făcea tot mai adâncă. Deodată se 
pomeni înotând în mijlocul raului. Bulboanele îl 
înconjurau, răsucindu-se ameninţător. Se ferea să nu fie 
prins de vârtejul lor. şi Mary-Lou râdea. Râdea cu hohote 
de eforturile lui disperate de a ajunge la fotografii. Pe 
măsură ce el înainta, luptându-se cu apele vijelioase, 
Mary-Lou se îndepărta ca Fata Morgana. Deodată ea se 
opri. Din piept prinseră să-i fumege nişte ţigări. Mary- 
Lou scapă un răcnet înfiorător. şi în aceeaşi clipă apăru 
inspectorul Schiarelli care îi întindea o orhidee. Dispăru 
şi inspectorul. De undeva se auzi un zgomot asurzitor de 
sticle sparte, ca şi când s-ar fi năruit o vitrină uriaşă. 
Dintre cioburi ţâşni o caracatiţă vâscoasă, cu chipul lui 
Regan. Inspectorul Schiarelli, îmbrăcat în toga romana, 
pufăia dintr-o pipă. Arata cu mâna pe Samy Barracuda 
care râdea cu hohote ca şi Mary-Lou. Hohotele lui se 
izbeau de pereţii unei imense grote, stârnind ecouri. La 
capătul grotei apăru din nou caracatiţa. O caracatiţă 
uriaşă, înfricoşătoare, care porni spre Mircea. Mircea 
simţi că-l paralizează spaima. Vru să fugă, dar nu-l mai 
ajutau picioarele. Un braţ al caracatiţei biciui aerul, şi-l 


183 


înşfăcă de umăr. Mircea vru să răcnească, dar nici-un 
sunet nu ieşea din gura-i căscată. 

— Boss! Boss)... se auzi glasul lui Abe. 

— Ha? Ce? Ce s-a întâmplat? Bolborosi Mircea 
buimac... Abe îl zguduia de umăr, spre a-l trezi. 

— Scoală-te, boss! A venit Landis. Vrea să-ţi vorbească. 

Mircea deschise ochii. Soarele îşi strecura razele printre 
jaluzele. 

— Cât e ceasul?. 

— Opt şi jumătate, boss. Landis te aşteaptă îh biblioteca. 
Este cu Charlie Yale. 

Acest nume avu asupra lui Mircea efectul unei 
descărcări electrice. Trezit de-a binelea, sari în picioare. 

— De mult timp aşteaptă? 

— Ah, nu. De vreo cinci minute. E nervos. Când m-a 
văzutmi-a aruncat o privire mânioasă. Dar nu m-am 
intimidat. 

Mircea ştia că Robert Landis era o figură importanta în 
organizaţie. Dar pe Vincenzo Genovese nu-l impresiona 
marele boss. Trebuia deci să se comporte pe măsura 
modelului sau. 

— Să mă aştepte, spuse el. Mă duc să fac un duş. Pe 
urmă mă bărbieresc. Nu-mi place să apar nebărbierit. 

— O să-l supere întârzierea, boss. 

— Ei şi? Exclamă Mircea cu superbă nepăsare. Ai 
lichidat cu cadavrele? 

— Da. Cu toate patru. 

— Care patru? 

— Patru fiindcă am pus-o la socoteală şi pe Mary-Lou. 

— Cum adică?... 

Şi Mircea continua fraza prin pantomima trecându-şi 
degetul arătător peste beregata. 


184 


— Da, zâmbi Abe repetind gestul lui Mircea. Am lucrat 
expeditiv. Ca în vremurile noastre bune. 

— Bine, bine. Coboară la Landis. Să faci onorurile până 
vin eu. 

Mircea trecu în baie. Stătu — sub duş un sfert de oră, 
Se bărbieri şi se îmbrăcă pe îndelete. Era emoţionat, dar 
îşi ascundea abil simţămintele. Bău un whisky spre a-şi 
face curaj. Cobori apoi în bibliotecă. 

Landis stătea în picioare, lângă un raft şi răsfoia o carte 
ilustrată. Era scund, negricios, rotund la fată. Mustaţa 
neagră îi accentua buzele cărnoase, senzuale. Purta un 
costum albastru-petrol, impecabil. 

Tolănit într-un fotoliu, Charlie Yale fumă o țigară. Era 
surprinzător de tânăr. Avea înfăţişarea unui student cu 
obraz trandafiriu, ochi arzători, inocenți şi gura frumos 
desenată. Hainele albe de flanel aveau o linie sportivă. 
Cravata azurie Couniess Mara, cămaşa de mătase 
naturală, batistă de la piept, în aceeaşi nuanţă cu cravată, 
ciorapii, pantofii italieneşti reflectau o eleganţă rafinată. 
Charlie Yale nu corespundea tipului de gangster 
popularizat de romanele polițiste şi de filmele de 
cinematograf. 

În acest timp Abe, răsturnat pe o canapea, îşi lustruia 
molcom unghiile. Mircea —prinse dintr-o singură privire 
întreaga scenă, îşi dădu imediat seama că sub calmul 
aparent al celor trei oameni, mocnea focul. 

La intrarea lui Mircea, Landis ridica încet privirile de 
deasupra cărţii. 

— Bună ziua, Landis, zise Mircea. Ce mai faci, Charlie? 

Landis mormăi câteva cuvinte greu de desluşit. Yale 
răspunse cu un voios: 

— How do you do, Mr. Genovese. 


185 


Când Landis ridica ochii de deasupra cărții, Mircea, 
care-l privise până atunci din profil, putu să-i vadă în 
întregime pata vânata ce-i acoperea aproape tot obrazul. 
Pata aceea, cu excrescenţe negricioase înspicate cu fire 
de păr albe şi negre, era mult mai urâtă decât în fotografia 
din dosarul lui Genovese. 

— Bună ziua, zise Landis, măsurându-l cu privirile din 
cap până în picioare, fără să-şi ascundă curiozitatea. 

Mircea cunoştea un principiu tactic, etern valabil. Cea 
mai bună apărare o constituie atacul. Deci ataca cel 
dintâi. 

— Nu mă mai recunoşti, Landis? Vorbi el tărăgănat, în 
cel mai autentic stil Genovese. 

Landis zâmbi în colţul gurii. 

— Te recunosc Numai Vincenzo Genovese ar fi îndrăznit 
să mă facă să-l aştept. 

— Te-ai îndoit vreodată că aş fi Genovese? 

— Da. M-am îndoit. şi mai păstrez unele îndoieli. 

— Dacă vrei, ţi le risipesc îndată. Îţi aduci aminte când ai 
încercat să mă trişezi? La o partidă de pocher. Te-am 
prins cu cărţi măsluite în manşeta. După partida aceea ți- 
ai pus proteză dentară. 

Landis aşeza cartea în raft, apoi se întoarse spre Mircea. 

— Atunci ne-au asistat câţiva martori. Încerca să-ţi 
aminteşti o împrejurare când am fost de faţă numai noi 
doi. 

— Nu vreau să te cobor în ochii lui Charlie, rosti Mircea 
cu dublu înţeles. 

— Ai limba ascuţită, Mr. Genovese, zise Charlie, 
zdrobind vârful țigării în scrumieră de cristal. 

— În Sicilia mi s-a ascuţit şi mai mult, replica Mircea 
suav. Înainte înţepa. Acum străpunge. N-aş vrea să o 


186 


simţi pe pielea ta, Charlie. 

Abe pufni în râs. 

— Mă ameninţi, Mr. Genovese? Întreba Yale. 

— Nu. Te previn, riposta Mircea, lăsându-se într-un 
fotoliu. Abe, serveşte cocteiluri, adaugă el. 

— Mulţumesc, nu te deranja, zise Landis. Nu ţi-am făcut 
o vizită de curtoazie. Am venit în interes de afaceri. şi în 
asemenea cazuri nu beau. 

— O.K. Nici tu nu bei, Charlie? 

— Nici eu, Mr. Genovese. 

— Prepara numai două cocteiluri, Abe. Dumnealor sunt 
abstinenţi. lar eu n-am de gând să-i imit. Descarcă-ţi 
sacul, Landis. Dar nu uita. Timpul meu e drămuit. 

Landis îl privi cu un fel de admiraţie. 

— Nu se poate spune că-ţi lipseşte îndrăzneala, zâmbi el. 
Mă întreb dacă peste cinci zile n-ai să te dezumfli. 

— Când te ascult, mă întreb dacă prin gura ta nu vorbeşte 
Barracuda, zise Mircea. Grăbeşte-te cu cocteilurile, Abe. 
Mi s-a uscat gâtlejul. 

Abe îi oferi un pahar înalt, plin pe trei sferturi cu un 
lichid chihlimbariu. 

— O combinaţie nouă, boss. 

— Cum îi spune? 

— American Filip. Mircea o degusta critic. 

— Bună, Abe. Ei, Landis, dă-i drumul. 

Iritarea lui Robert Landis creştea. Mircea înregistra 
tensiunea din atmosferă. Vizitatorul îşi vârî mâinile în 
buzunar. 

— Ţin să-ţi reamintesc, Genovese —fac aici o paranteză 
— ca până la probă contrarie, pentru mine rămâi 
Genovese. 

— Prea amabil. Însă nu uita, tot în paranteză, ca acum 


187 


mă numesc Charlie Accardo. 

— Nu mă întrerupe. Ţin să-ţi reamintesc, Genovese, că 
potrivit hotărârii organizaţiei, sectorul tău a trecut sub 
controlul meu direct. 

— Ei, şi? 

— În consecinţă nici o mişcare nu se poate face în acest 
sector, fără aprobarea mea. 

— Serios? 

— Aşa a hotărât marele boss. Mircea sorbi iarăşi din 
cocteil. 

— Ce savoare! Exclamă el, plescăind din limba. Ridică 
privirile asupra lui Landis. Ochii i se înăspriră. Marele 
bossa hotărât aşa, fiindcă v-a ascultat numai pe voi. 
După ce mă va asculta şi pe mine... 

— N -are să te asculte până ce nu te vei disculpa, 
Genovese. Asupra ta atârna grave acuzaţii. şi tu, în loc să 
faci tot ce-ţi stă în putinţă, spre a-ţi limpezi situaţia, ţi-o 
complici şi mai mult. Mergi cu paşi repezi şi siguri spre 
pierzanie, Genovese. 

— Cât eşti de drăguţ că-mi porţi de grijă, rosti Mircea 
suav. Altceva? 

— N-am terminat. Tot în această ordine de idei, trebuie 
să-ţi pun în vedere că pe viitor nu voi tolera să se mai 
repete fapte ca cele de azi- noapte. 

Mircea încreţi sprâncenele. 

— Fapte? Care fapte? 

— Azi- noapte, în casa asta au fost asasinați doi oameni. 
Doi oameni care se aflau sub protecţia mea. 

— Sub protecţia organizaţiei, vrei să spui. Tu nu eşti 
decât o rotută în mecanismul organizaţiei. 

— O rotită care ar putea să-ţi treacă peste cap, Genovese. 

— Nu te-aş sfătui să încerci, Landis. Ţi-ai rupe şi dintii 


188 


care ţi-au mai rămas. 

— Să nu ne jucam cu vorbele. Nu îngădui asasinate. 

— De unde ştii că în casa asta au fost asasinați doi 
oameni? Întreba Mircea ridicându-se în picioare, şi 
Charlie îl imită. 

Abe duse instinctiv mina la pistolul de sub haina. 
Robert Landis îi surprinse gestul. 

— Vrei să-ţi repeţi isprava, Abe? Află ca şi eu şi Charlie 
suntem înarmaţi. şi te mai avertizez că afară mă aşteaptă 
oamenii mei. 

Mircea făcu semn lui Abe să se liniştească. Se întoarse 
spre Landis. 

— În legătură eu asasinatele de azi-noapte, cred că ai 
putea să-mi dai tu unele lămuriri, Landis. Tu sau omul 
tău de încredere, adaugă el, arătându-l cu un gest pe 
Charlie. 

Locotenentul lui Landis zâmbi cu dezarmanta candoare. 

— Aş fi încântat să-ţi fiu de folos, Mr. Genovese. Din 
nefericire, nu pot aduce nici o lumină în această 
chestiune. 

Landis se uita în ochii lui Mircea. 

— Îţi atrag atenţia ca în cursul acestei zile, marele boss 
va fi informat de asasinarea lui Joe Regan şi a fiului său. 

— De moartea lui Sid Capozzolo nu ştii nimic? Întreba 
Mircea. 

— Nu. 

— Nici tu, Charlie? 

— Nu înţeleg aceste insinuări, Mr. Genovese, replica 
liniştit tânărul. 

Landis reluă cu glasul lui cavernos. 

— Din acest moment, Genovese, nu mai eşti autorizat să 
părăseşti vila, fără a fi escortat de o maşină eu oamenii 


189 


mei. Limpede? 

Mircea îşi goli paharul. 

— Te invit, Landis, să părăseşti imediat casa asta. N-aş 
vrea să repeţi experienţa de ieri a lui Barracuda. Cât 
priveşte acuzaţiile pe care mi le aduci, va trebui să le 
dovedeşti. şi asta va fi cam greu. 

Landis îşi luă pălăria pe care o lăsase pe măsuţa şi şi-o 
puse pe cap. 

— Te-am prevenit, Genovese. Haidem, Charlie. 

Fără să mai salute, părăsi încăperea, urmat de 
locotenentul său. 

— Fi, ce zici, Abe? Rosti Mircea, după ce uşa se închise 
în urma vizitatorilor. 

— Joacă tare amicii dumitale. Mai ales acum când a 
început extinderea pieţii de desfacere a stupefiantelor la 
întreg tineretul. Metodă e foarte simplă —acapararea 
cluburilor tineretului universitar, a cluburilor sportive din 
şcoli şi din centrele industriale şi în general a locurilor de 
petrecere frecventate de adolescenţii din cartierele sărace. 
Accentul se va pune pe captarea tineretului universitar. 

— Ideea nu e nouă, zise Mircea în doi peri. 

— Da, însă aplicarea ei extensiva nu a fost hotărâtă decât 
în ultima vreme, mai precis după plecarea dumitale în 
Europa. Îţi dai seama, boss, ce venituri pot aduce 
organizaţiei milioane de tineri înrobiţi stupefiantelor. S- 
au făcut antecalcule, cifrele exacte nu le ştiu, însă după 
câte am aflat sumele rezultate ar fi fabuloase. şi nu 
trebuie să uităm că adolescenţii de azi sunt adulţii de 
mâine. Ne pregătim astfel şi pentru viitor o masă de 
clienţi siguri. 

— A şi început aplicarea acestei campanii? 

— Da, a început, replica, Abe. şi cu rezultate mal mult 


190 


decât satisfăcătoare. Da, ca să-ţi spun drept, boss, adaugă 
el, mie nu prea îmi place chestia asta. Mi se pare prea 
murdar sa perverteşti cu bună ştiinţă nişte copii care abia 
au căscat ochii la viaţa. 

Mircea se uită îndelung la Abe. Spusele lui Abe 
făcuseră să-i treacă prin minte, ca într-un film, scene la 
care copii lipsiţi de rațiune cădeau pradă drogurilor. Era 
uluit. 

Abe mai sorbi o înghiţitură din cocteilul sau, apoi ridică 
la înălțimea ochilor paharul şi privi în lumina bulele de 
acid care se spărgeau la suprafaţă. 

— Cât priveşte escorta..., te scap eu, boss, adăuga. 

— Fără violente, Abe, îl avertiză Mircea. Landis a 
obţinut desigur aprobarea marelui boss. Abia aşteaptă să 
fac un pas greşit. 

Abe adopta o mutră nevinovată. 

— Violente? Cum îţi închipui aşa ceva, boss? Nu-i vei 
oferi satisfacția asta lui Landis. Întâmplarea este însă 
deasupra calculelor omeneşti. Uneori şi oamenii pot pune 
în mişcare întâmplarea. 

Abe îşi bău cocteilul şi ieşi. 

Mircea se aşeză într-un fotoliu. Gânditor, lasa să-i cadă 
masca pe care o arborase până atunci. Îngrijorarea îi 
întuneca fruntea. Un fior de panică îi încolţi în suflet. 
Situaţia se complica ora de oră. Avea duşmani puternici. 
Foarte puternici. şi el era singur. Nu-i avea de partea sa 
decât pe Abe şi pe Jack Bolence. şi, prietenia lui Bolence 
era discutabilă. 

Trebuia să ia neapărat contact cu Narcotic Bureau. Ce 
păcat ca inspectorul-sef Schiarelli nu apucase să-i dea 
toate datele necesare. De aici nu putea să telefoneze 
poliției. Mai mult ca sigur că toate convorbirile cu 


191 


exteriorul erau interceptate, Bolence îl asigurase de 
contrariul, dar Mircea nu se bizuia pe nimeni. 

Atât de complicata era situaţia şi atât de încărcată de 
primejdii, încât îi venea să lase totul baltă şi să se predea 
poliţiei. Dar această criză de conştiinţă nu dură mult. 
Destăinuirile lui Abe în legătură cu tineretul dădea un 
temei moral misiunii pe care Mircea şi-o asumase. 
Obiectivele umanitare amintite de  Schiarelli nu 
reprezentau o argumentare stearpă, ele răspundeau unor 
realităţi stringente. Desființarea reţelei de traficanţi de 
stupefiante devenea astfel un scop pentru care Mircea se 
simţea obligat să lupte, oricât de mari ar fi fost riscurile. 

Trebuia să iasă în oraş. Va găsi el posibilitatea să 
folosească un telefon public. 

Abe se înapoie peste câteva minute. 

— Totul e în ordine, boss. Putem pleca oricând la treaba. 
Ce program avem azi? 

— Trebuie să ajungem la fotografii! 

— Să percheziţionăm apartamentul lui Charlie, propuse 
Abe. 

— Crezi că Charlie e atât de nesocotit încât să le păstreze 
în locuinţa sa, în eventualitatea că el le-a luat? 

— Atunci ce e de făcut? 

— Rîmi ne să aflăm unde îşi developa Regan filmele. 
Poate izbutim să dăm de negative. 

- O.K., boss. O facem şi p-asta. Deşi New York-ul nu 
este un oraş tocmai mititel. Cred că număra peste zece 


mii de firme de fotografii. 
x 


x x 


Mircea stătea pe bancheta din față a Lincoln-ului, 
alături de Abe, care conducea, şi analiza mintal 


192 


posibilitatea recuperării fotografiilor, sau a negativelor, 
cu mutrele asasinilor lui Lascalzo. 

Era atât de absorbit în gândurile sale, încât nici nu 
observa furnicarul de oameni şi de automobile printre 
care Lincoln-ul se strecura anevoie. 

Ziua era însorită. În fundul prăpastiei deschisă între 
pereţii abrupți ai zgârie-norilor, Brodway-ul se strecura 
asemenea unui pârâiaş blestemat să rămână veşnic 
cufundat în umbră. 

Mircea văzu firma unui fotograf. Fu ispitit să oprească 
maşina. De ce n-ar face o încercare? N-ar fi exclusă o 
coincidentă fericită. Ceva mai încolo zări însă vitrina 
altui fotograf. 

Ar fi fost mai greu să găsească în acest chip ceea ce 
cauta decât să câştige lozul cel mare folosindu-se de un 
singur bilet. 

Nu-i rămânea decât o singură speranţă, legată de o 
ipoteză care capătă tot mai multă consistenţă. De bună 
seamă că Joe Regan, care nu era un începător, nu ar fi dat 
pe mâna unui fotograf spre developare un film atât de 
compromiţător. De ce nu s-ar presupune că Joe Regan 
sau fiul sau developau filmele? Mai ales dacă Regan era 
deprins să-şi ia „măsuri de precauţie”, aşa cum afirma 
chiar el? 

Fata de cine îşi lua proprietarul Barului 47 „măsuri de 
precauţie”? Ce legături existau intre el şi Charlie Yale? 
Era oare Yale interpusul lui Landis, sau lucra pe cont 
propriu? 

Landis, de pildă, ar fi avut tot interesul să-l doboare-pe 
Vincenzo Genovese. Numai în acest mod şi-ar fi putut 
extinde definitiv autoritatea asupra sectorului acestuia, 
sector deosebit de important, deoarece cuprindea întreg 


193 


Statul New York. 

Era greu de presupus ca Yale lucra independent. În 
cadrul organizaţiei ocupa un loc prea puţin însemnat ca 
să poată acţiona fără sprijinul vreunui personaj de prim 
plan. 

Că Pedro transmisese lui Yale discuţia dintre Regan şi 
Mircea era neîndoios. Tot atât de neîndoios era şi faptul 
că Regan se ferea de Yale. De aceea îşi luase acele 
măsuri de precauţie, fotografiind pe asasinii lui Lascalzo. 
Yale şi le însuşise spre a încurca toate pistele. Până acum 
reuşise din plin. 

Mircea nu avea de gând să se dea bătut. Nu putea 
abandona lupta nici dacă ar fi fost ispitit să o facă. 
Alternativa era categorică. Victoria sau moartea. Suna 
oarecum melodramatic, dar corespundea —din nefericire 
—realităţu. 

Mircea se uita prin retrovizor. 

Un Oldsmobile, cu patru oameni la bord, urma 
îndeaproape Lincoln-ul. 

— Am un plan, Abe. Zise Mircea. Dar ca să-l duc la 
îndeplinire, trebuie să scap de coada asta. 

— Prea bine, boss, răspunse Abe. În cinci minute te scap. 
Oamenii mei mă aşteaptă în Times Square. Vor tăia 
drumul Oldsmobile-ului, care ne va pierde urma. 

— Nu, nu e bine, zise Mircea. Dacă ne pierd din vedere, 
vor da alarma. şi eu nu vreau să bănuiască ceva. Uite cum 
ai să procedezi. După ce reuşeşti să te îndepărtezi 
suficient de Oldsmobil, mă laşi la un colţ de stradă. Tu ai 
să-ţi continui apoi drumul, cu viteză moderată, ca să fii 
iarăşi ajuns din urmă de oamenii lui Landis. Ai să te 
învârteşti circa trei ore pe străzi. Am nevoie de acest 
răstimp. M-ai înţeles, Abe? La unu treci tot pe aici. Ai să 


194 


mă vezi lingă chioşcul de ziare. Manevrezi astfel încât să 
te îndepărtezi oarecum de ei. Vreau să mă pot urca în 
maşina ta fără să fiu observat. 

— 'nţeles, boss. 

Stratagema pregătită din timp de Abe reuşi pe deplin. 
Când Lincoln-ul trecu prin Times Square, o limuzină 
Chrysler taie ca din întâmplare drumul Oldsmobil-ului. 

Cu preţul unei manevre măiestre, Chrysler-ul reuşi să 
evite în ultimul moment o ciocnire. Fu însă destul ca să 
provoace o blocare temporară a circulaţiei. Oldsmobil-ul 
pierdu câteva momente preţioase. Se avânta iarăşi în 
urmărirea Lincoln-ului, reuşind să-l prindă aproape de 
Herald Square. 

Mircea avusese însă timp să coboare dincolo de colţul 
lui 40'th Street, lângă intrarea Statiei B.&.O. Terminal. 

Ascuns după un chioşc cu ziare, putu să vadă 
Oldsmobil-ul gonind cu mare viteză pe Broadway în jos. 
Intră în prima cabină telefonică şi caută în anuar cea mai 
apropiată agenţie de închiriat automobile. 

Zece minute mai târziu se văzu la bordul unui Doage 
Polara şi în posesia unui ghid al New York-ului. 

Traversă podul Manhattan şi se angaja pe Flatbush 
Avenue. Avea o ţintă precisă — Rockway Park Clubul 
47. 

Acţiona sub impulsul unei inspiraţii. Era încredinţat ca 
subsolul Clubului 47 îi va da dacă nu dezlegarea enigmei, 
cel puţin un fir conducător spre cei patru inşi care 
puseseră mâna pe milioanele lăsate în grija lui Lascalzo. 

Până la Belle Harbour circula cu mare viteză. De acolo 
îşi continuă drumul agale, ca un turist dornic să admire 
tot ce e de admirat. Trecu prin faţa clădirii Clubului 47 
fără să oprească. Intrarea în restaurant se zărea printre 


195 


pâlcurile de copaci şi de arbuşti în floare. 

Uşile păreau zăvorite. Nu se vedea urmă de om. După 
toate aparențele Clubul funcţiona numai noaptea. 

Ceva mai departe, se deschidea o alee care ducea spre 
un restaurant cu pereţi de sticlă, înălţat pe ţărmul mării. 
Pe o pancartă scria cu litere albastre Miramar. 

În faţa intrării restaurantului erau aliniate câteva 
automobile. 

Mircea coti pe alee, parcă Dodge-ul aproape de lizieră 
păduricii care despărţea restaurantul Miramar de Clubul 
47 şi, cu cel mai degajat aer, intra în bar. 

Comanda un Gin Fizz, îl bău pe îndelete, dădu un bacşiş 
moderat, ca să nu atragă atenţia, apoi ieşi în curte. 

Se îndrepta agale spre Dodge. În loc să se urce în 
maşină, îşi continuă drumul pătrunzând în pădurice. 
Aruncă o privire peste umăr. Nimeni nu-i remarcase 
manevra. 

Parcurse vreo cincizeci de metri, ferindu-se să facă 
zgomot. Silueta laterală a Clubului 47 se zărea printre 
copaci. 

Se opri. Cercetă cu privirile clădirea solitară. Iarăşi 
nimeni. 

O fereastră cu ghilotina, acoperită din interior de o 
draperie de moar roşu, îl poftea parcă să o deschidă. 

Mircea recapitula în câteva secunde pasajele unui 
roman poliţist citit de curând, care descria cu lux de 
amănunte intrarea prin efracţie a unui agent secret într-o 
clădire. 

Asemenea eroului din roman, avusese şi el grijă să-şi 
procure un mic levier, pe care-l varase sub haina. 

Înarmându-se cu o mare doză de îndrăzneală, trecu la 
atac. 


196 


Scoase levierul de sub haina şi îl vari intre cercevea şi 
pervaz. Sălta uşor cerceveaua care rezistă. Repeta 
manevra, sporind efortul. Se auzi un clănţănit şi fereastra 
ceda. O ridica fără să întâmpine dificultăţi. 

Mircea zâmbi. Cine-ar fi crezut că vaajunge şi 
spărgător. Avea însă o scuză. Îl împinsese necesitatea. 

Sari pervazul şi pătrunse înăuntru. Ţinea strâns levierul 
în mâna dreaptă, ca să-l folosească la nevoie drept armă. 
Se pomeni în biroul cu patru mese de lucru, pe care-l mai 
cercetase în cursul nopţii. 

Închise fereastra, lasă perdeaua, şi după ce repuse 
levierul în cingătoare, scoase pistolul de sub haina. Apoi 
porni în exploatare. 

Uşa biroului era descuiată. Mircea ieşi în coridorul 
mărginit de cele patru uşi. Se îndrepta spre scara care 
ducea în subsol. Cobori tiptil scările. Deschise cu 
precauţie usa blindată şi se strecura în subsol. 

Aprinse o lanternă portativă. Plimbă fasciculul îngust de 
lumină peste cele patru uşi metalice. Prima din dreapta 
răspundea în sala cazanelor. O închise şi trecu la cealaltă 
uşă. Îşi aminti că aceasta dădea în încăperea în care 
fuseseră închişi oamenii lui Abe. Renunţă să o mai 
cerceteze. A treia uşă — de vizavi — era încuiată. O 
încerca şi pe a patra, care dădea într-o debara. 

„Acum e acum” îşi zise el. 

Deodată îl trecu un fior. N-avea cu ce să descuie a treia 
uşă. Uitase să aducă chei potrivite. Nu mai putea însă da 
înapoi. 

Încerca să forţeze usa cu levierul. Osteneală zadarnică. 
Placă metalică rezista tuturor strădaniilor lui. 

Trebuia să folosească mijloace eroice. Pistolul sau era 
prevăzut cu surdină. Nu va face prea mult zgomot. Ținti 


197 


broasca şi apasa pe trăgaci. 

Cu un pocnet sec, uşa se deschise. 

Mircea trase cu urechea. Nu auzi nici o mişcare. 

Intră în încăperea cufundată în întuneric. În stânga uşii 
dibui un întrerupător. ÎI răsuci. Se aprinse o lumină albă, 
lăptoasă. 

Mircea încerca un simţământ de triumf. Se afla într-un 
laborator fotografic înzestrat cu cea mai modernă 
aparatură. Pe câteva sfori erau atârnate la uscat— 
asemenea unor tipari negri — nişte filme developate. 
Zeci şi zeci de metri de filme. 

Deschise un dulap. Pe rafturi se aflau orânduite, 
asemenea unor soldaţi în front, sute de casete cu filme. 

Când le văzu atât de multe, îl cuprinse descurajarea. Iar 
fi trebuit ore întregi poate chiar zile, ca să le cerceteze în 
amănunt. 

Avea un singur punct de reper şi anume decorul —mai 
precis biroul lui Regan —în care fuseseră luate 
fotografiile. 

Luă o casetă la întâmplare, şi cercetă filmul dinăuntru. 
Văzu câteva instantanee luate pe marginea mării, altele 
pe o stradă. O aruncă. Alese altă casetă. Derulă un film 
cu peisaje muntoase. ÎL aruncă şi pe acesta. Pierdu mai 
bine de cinci minute cercetând doar şapte casete. 

Ce era de făcut? În ritmul acesta risca să piardă 
întâlnirea cu Abe. Judecând după meticulozitatea-şi 
precauţiile lui Regan, era de presupus ca aceasta îşi păstra 
într-un loc mai puţin expus filmele primejdioase prin 
conţinutul lor. Trebuia să existe o ascunzătoare în 
laborator. 

Se gândi să ciocănească în pereţi cu patul armei, spre a 
dibui vreun seif secret, dar renunţă. Zgomotul, repercutat 


198 


prin ziduri, risca să atragă atenţia vreunui paznic. Se 
mărgini să ciocănească uşor cu vârful degetelor. Zidul nu 
suna nicăieri a gol. Deplasa o masă. Nimic. Dădu la o 
parte bancul pe care se afla un aparat de mărit. Iarăşi 
nimic. La disperare, împinse din loc dulapul. Pe zidul din 
spatele dulapului văzu o porţiune cam de vreo patru 
palme, proaspăt tencuita. Ciocăni cu pumnul şi auzi un 
zgomot metalic. 

Scoase de la cingătoare levierul şi fărâmiţa tencuiala. 
Apăru o placă metalică îngropată în perete. Tot cu 
levierul sparse tencuiala din jur. Desfăcu placă şi dădu 
peste o nişă căptuşită cu tablă, în care se aflau două 
casete. Numai două. 

Mircea simţi că-i bate mai tare inima. Desfăcu prima 
casetă şi derula filmul dinăuntru. Zări câteva siluete de, 
vapoare. 

I se păru că aude un zgomot pe culoar. Se opri din 
lucru. Vârî la repezeală casetele în buzunarul vestonului 
şi apucă pistolul, pe care-l lăsase pe masa. Îşi opri 
respiraţia şi îşi încorda auzul. Bătăile repezi ale inimii îi 
răsunau în timpane. Îşi blestemă emoția. Nu va fi 
niciodată în stare să şi-o stăpânească? Aşteptă câteva 
clipe, apoi făcu doi paşi spre uşă. Bătăile inimii se mai 
potoliră. 

Zgomotul de pe culoar încetase. 

Uşa rămăsese întredeschisă. O trase cu piciorul, ca să 
aibă mâinile libere înainte de a trece pragul, se opri iarăşi. 

Nu se auzea decât clipocitul unui fir de apă care se 
scurgea dintr-un robinet. 

leşi pe culoar. 


Deodată simţi o izbitură cumplită în creştet... 
x 


199 


x x 


Mircea deschise anevoie ochii... Sângele îi pulsa 
dureros în ceafă. Avea senzaţia că îi frigea creierul mic. 

ÎI trezise din leşin răceala cimentului, pe care stătea 
prăvălit. Se ridică într-un cot şi se uita în jur. Culoarul era 
gol. 

Îşi pipăi creştetul. Îşi aminti că mai încasase-o lovitura 
asemănătoare, nu de mult, în trenul de Palermo. Atunci 
jeşise cu uşurinţă din încurcătură. Nu ştia dacă acum va 
mai fi tot atât de norocos. Blestemă aventura în care se 
lăsase angrenat. Aspectele dezagreabile erau mai 
numeroase decât cele plăcute. Una e să citeşti o carte de 
aventuri, şi alta e să trăieşti aventurile, Zâmbi amar în 
ciuda precauţiunilor sale, căzuse în cursa ca un imbecil. 

Zări pistolul, aruncat pe ciment ceva mai departe. 

Din sala cazanelor se auzea un şuierat ciudat. 

Se târî până la pistol şi îl luă în mina. Verifică 
încărcătorul. Era plin. Imbecilii! Reflectă el. Îi lăsaseră o 
armă. Simţi un junghi în creştet. Gemu. Un miros bizar îi 
dădu de gândit. Abia acum îşi dădu seama că şuieratul 
provenea de la conductă de alimentare cu gaze a 
cazanelor, lăsată deschisă. 

Cu un efort se ridica de jos. Îl durea cumplit capul. 
Voiau să-l asfixieze? Nu era imposibil, împleticindu-se, 
se îndrepta spre uşa din capătul culoarului. Constata — 
după cum se aşteptase —că era încuiată. 

Fu ispitit să tragă cu pistolul în broască, dar şansele erau 
minime. În primul rând avea de-a face cu o uşă blindată. 
Afară de aceasta focul de arma putea aprinde gazele 
emanate din sala cazanelor şi provoca o deflagraţie cu 
urmări funeste în primul rând pentru el. 

I se îngăduia să-şi aleagă moartea. Prin asfixie sau prin 


200 


explozie. 

Proastă inspiraţie avusese când pornise în căutarea 
fotografiilor luate de Joe Regan. Instinctiv îşi pipăi 
buzunarul în care strecurase casetele. Acestea se aflau 
încă asupra lui. Oamenii lui Charlie Yale nu ştiau nimic 
de casete? Atunci ce căutase Yale în cabinetul lui Regan 
în noaptea morţii acestuia? 

Înainte de a încerca dezlegarea enigmei, se impunea să 
reflecteze serios asupra unui mijloc de evadare din 
subsol. şi cât mai repede. Aerul de pe culoar începuse să 
devină irespirabil. 

Alerga în sala cazanelor. Conducta de gaze era deschisă. 
Cheia dispozitivului de închidere dispăruse. Era cu 
neputinţa să oprească şuvoiul de gaze cu mijloacele avute 
la îndemână. 

Simţea că se înăbuşe. Începu să tuşească. Își udă batista 
la un robinet şi şi-o aplică pe fata asemenea unui tampon. 

Se simţi ceva mai bine, dar soluţia aceasta nu era decât 
vremelnica. 

leşi pe culoar şi închise în urma sa uşa sălii cazanelor, 
spre a mai întârzia răspândirea gazelor. 

Căută din ochi o ieşire. Încerca pe rând uşile care 
răspundeau în culoar, cu excepţia acelora care comunicau 
cu atelierul fotografic şi cu sala cazanelor. 

Nu lasa camera neexplorată. Când ajunse în încăperea 
în care descoperise cu o noapte înainte pe oamenii lui 
Abe, îşi aminti că aceştia fuseseră coborâui din sala 
barului în subsol cu ajutorul unei platforme. Îşi zise că 
folosindu-se de aceeaşi platformă, se putea urca din 
subsol în bar. O uşă de metal culisanta, fără nici un fel de 
dispozitiv aparent de deschidere, era încastrată în 
mijlocul peretelui din fund. 


201 


Mircea o cerceta cu privirile, apoi încercă să o deschidă 
împingând-o lateral. Eforturile sale ramaseră sterile. O 
ciocăni cu degetul şi constată cu disperare ca uşa era 
masivă. 

Deschiderea ei reprezenta singura lui şansă de salvare. 

Fiindcă becul din plafoniera lumina insuficient 
încăperea, scoase din buzunar o lanternă, o aprinse şi 
începu să cerceteze încheieturile uşii în căutarea 
dispozitivului de deschidere. 

Atmosfera din camera devenise irespirabilă. Gazul 
începuse să pătrundă prin batista udă. 

I se urcase sângele în cap. Era oare sortit să moară într- 
un chip atât de stupid? 

Începu să izbească în usa cu pumnul în care ţinea 
lanterna. Mişcările dezordonate vehiculara fascicolul de 
lumină al lanternei pe peretele opus. 

Deodată se auzi un clănţănit. 

Usa porni să culiseze încet spre dreapta. 

Mircea rămase cu respiraţia tăiată. Îşi dădu seama că 
uşa se deschidea cu celulă fotoelectrică. 

În faţa lui apăru o încăpere destul de mare cu planşeu de 
ciment. În partea dreaptă a încăperii se afla o platformă 
rotundă, pe care era instalată o masă cu patru scaune. Pe 
masă se aflau tacâmuri pentru patru persoane. 

Din partea stângă a încăperii se ridica din planşeu un 
braţ metalic, înclinat la 45 de grade, care susţinea alta 
platforma rotundă în chepengul din tavan. 

Fără să mai stea pe gânduri, Mircea trecu pragul. Uşa se 
închise, culisând în urma lui. 

Pe zidul din dreapta era fixat un tablou de comandă cu 
patru butoane. Mircea apasa primul buton. Uşa culisantă 
se deschise. Apasă al doilea buton. Uşa se închise. Când 


202 


apăsă pe al treilea buton, camera fu cufundată în beznă. 
Se auzi un bâzâit abia percepubil. 

Mircea aprinse lanterna. La lumina ei văzu platformele 
punându-se simultan în mişcare. Platforma din tavan 
începu să coboare, iar cea din dreaptă porni să urce, 
susţinută de asemenea de un braţ metalic înclinat. 

Cu un salt, Mircea se aruncă pe această platformă care 
printr-o mişcare de translație îl scoase în sala barului. 

Era salvat. Respiră adânc. Priveliştea familiară a barului 
îl umplu de încântare. 

În sală domnea penumbra. Ferestrele care dădeau spre 
mare erau acoperite cu draperii groase. 

Mircea se uita în jur. Nu văzu ţipenie de om. Mai mult 
ca sigur că necunoscutul care-l încuiase în subsol 
dispăruse, spre a nu fi de fată în eventualitatea unei 
explozii provocata involuntar de victima sa. 

Mircea părăsi clădirea printr-o usă- fereastră care dădea 
spre terasa cea mare. 

Traversă precaut păduricea şi ajunse fără niciun 
incident la automobilul său. Se urcă la volan şi demară. 

Când ieşi din Belle Harbour se uita la ceas. Era 
douăsprezece fără şase minute. Plin de voioşie accelera, 


îndreptându-se spre New York. 
x 


x x 


În camera sa de baie, amenajata pentru circumstanţa în 
atelier fotografic, Mircea secondat de Abe copia filmele 
găsite în subsolul Clubului 47. 

Abe îi adusese de la New York o întreagă gamă de 
aparate şi ustensile necesare acestei delicate operaţii. 

Lucrau cu înfrigurare. Mircea era conştient că de aceste 
fotografii depindea existenţa sa. Dacă Regan spusese 


203 


adevărul, însemna că aici se afla dacă nu cheia 
misterului, cel puţin un indiciu foarte serios pentru 
dezlegarea lui. 

Dar dacă Regan minţise? 

Ce rost ar fi avut atunci ascunzişul în care erau păstrate 
casetele? Mânuia emoţionat filmul pentru care îşi 
primejduise viaţa. 

O privire rapidă asupra negativelor le îngăduise să 
desluşească nişte siluete de vapoare, două grupuri de câte 
patru bărbaţi, dintre care unul luat din spate şi având 
drept fundal cabinetul de lucru al lui Joe Regan, şi mai 
multe instantanee ale unor femei tinere aproape goale şi 
ale unor bărbaţi în costume de seara. 

Priceperea lui Mircea în arta fotografică era 
aproximativă. Abe era însă novice. Nu ştia ce să mai facă 
spre a fi de folos lui Mircea. şi pe el îl stăpânea 
nervozitatea. 

Câteva ore mai târziu, examinau la lumina albă a 
becului eliberat de îmbrăcămintea lui de celofan 
pozitivele încă umede. 

Grupul celor patru bărbaţi se afla în centrul atenţiei lui 
Mircea. Unul din ei, văzut dintr-o parte purta la butoniera 
o orhidee. 

— Cunoşti pe vreunul, Abe? Întrebă el. Mie mutrele; lor 
nu-mi spun nimic. 

Abe se uită atent la fotografie. Deodată faţa 1 se lumina, 
începu să radă fără veselie. 

— Pe ăştia doi, din dreapta, îi cunosc. Bătu cu degetul în 
poză. Aş pune rămăşag că hipopotamul ăsta e Ernie 
Franckfurter. A îmbătrânit licheaua dracului. A făcut 
burta, i s-a rărit părul. Acum douăzeci de ani am studiat 
împreună la ilustra scoala de corecție din Saint Louis. 


204 


Când l-au băgat în şcoală, Ernie avea la activul sau 
devalizarea unei staţii de benzină şi două violuri... Dăm 
noi repede de el, Aveam un prieten comun: Micky 
Sheldon. Ernie şi cu mine nu ne-am putut înghiţi 
niciodată. lar pomădatul ăsta cu orhideea, de lângă Ernie, 
este Blakie McCoo. Acum un an, la Las Vegas, m-a 
curăţat la pocher de 5 000 de dolari. Până la partida aia 
mă credeam tartorul trişorilor. Dar asta mi-a risipit 
iluziile. şi culmea e că am rămas prieteni. Avea un fel de 
a ţi se vâri pe sub piele... Ce să zic, boss, nu îl văd pe asta 
amestecat în asasinarea lui Reggie. Nu pot să spun acelaşi 
lucru despre Ernie. Asta era în stare să omoare şi pe soră- 
sa, numai bani să-i iasă. Nu m-ar mira să aflu că Ernie e 
varat până la gât în crima asta... Pe cel de-al treilea nu-l 
cunosc. Datam să fac unele investigaţii... Acum să dăm 
de urma lui Ernie. 

Abe trecu în dormitor şi formă un număr de telefon. 
Mircea îl urmă şi lua receptorul suplimentar spre a urmări 
convorbirea. 

- Hello! Charlie's Bar! Răsună un glas feminin foarte 
melodios, la celălalt capăt al firului. 

— Hello, honey! Dă-mi-l pe Micky. 

— Cine întrebă? 

— Un prieten, Abe Macchia. 

— Moment. 

Abe aştepta câteva clipe. Se auzi o tuse tabagică, după 
care o voce spartă rosti jovial: 

— Hello, Abe. Ce e cu tine, cutra bătrână? Abe rase. 

— Cutra ca cutra. Mai merge. Da' bătrâna? Mai bine te-ai 
auzi pe tine cum horeai, mumie deşelată. Dacă nu te laşi 
de havane şi de havaneze, o să-ţi ţin panglica la 
înmormântare. 


205 


— Ia spune ce te doare? 

— Aveam noi un amic. Franckfurter. Ernie Franckfurter. 
Vreau să dau de el. 

— Ce treabă ai cu el? 

— Eşti curios ca întotdeauna. ÎL ştiam specialist în violuri 
şi voiam să-mi dea nişte lecţii. 

— Am înţeles, Abe. Faci pe misteriosul. Ernie e mare 
patron de garaj la Chicago. S-a ajuns. 

— Aha! Poţi să-mi dai adresa? 

— Garajul Avis, Augusta Boulevard —Chicago. Alături 
de hotelul Metropol. Unde-am tras noi un chef de pomină 
după ce ne-am întors din Coreea. Când vii să te cinstesc 
cu un Gordon Rouge? 

— Am acum o treabă, căreia vreau să-i dau repede de 
capăt. După asta te calc eu. So long, Micky. 

— So long, Abe. 

Abe lasa telefonul în furcă şi îşi frecă încântat mâinile. 

— Când plecăm la Chicago, boss? 

Mircea deschise dulapul-bar şi umplu două pahare cu 
whisky. 

— Poftim, Abe, zise el întinzându-i un pahar. Beau în 
cinstea ta. Pregăteşte-te să încasezi o gratificaţie grasă. 

Se uita la ceas. Miezul nopţii să ne prindă la Chicago. 
Rezerva telefonic două bilete de avion. şi închiriază o 
maşină care să ne aştepte la aeroport. 

Mircea era încântat de iuțeala cu care se adapta 
mediului. Se mişca printre oamenii Mafiei cu atâta 
uşurinţă, încât s-ar fi zis că se afla în mijlocul lor de când 
lumea. Dovedea aptitudini pentru activitatea aceasta plină 
de primejdii. 

Şua că asupra lui planau ameninţări grave. Dar acum 
acesteanu-l mai îngrijorau. Dimpotrivă, îl stimulau, îi 


206 


creau o stare de euforie, ca şi un vis tare, ameţitor. 

Abe comanda la agenţia Societăţii Aeriene Sunder- land 
Airlines bilete pentru Chicago. Avionul avea plecarea la 
ora 21,30 şi sosea la Chicago la ora 23,10. 

Abe se uita la ceas. 

— Boss, să ne grăbim. Într-o jumătate de oră trebuie să 
fim la John Kennedy Airport. 

Mircea vâri într-o servietă diplomat o pijama, o cămaşă 
de schimb, instrumentele de bărbierit şi un Smith and 
Wesson. Pentru mai multă siguranţă, strecura un Walther 
P. 38 cu surdina în hamul de sub haina. 

Abe lua câteva încărcături de rezervă. 

S-ar putea să avem nevoie, spuse el practic. 


207 


` PARTEA A TREIA 
IN JET DE LA ATLANTIC LA PACIFIC 


LA ORA nouă, Mircea şi Abe părăsiră vila, urmăriți ca 
de obicei de la distanţa de o maşină cu oamenii lui 
Landis. 

La nouă şi cincisprezece minute—după o cursă 
infernală pe străzile din Bronx şi Queens —sosiră la 
aeroport. Formalităţile de îmbarcare durară puţin. 

Mircea şi Abe se urcară în avion cu câteva secunde 
înainte de a se închide uşile. 

— Ai văzut ce mutre au făcut oamenii lui Landis când s- 
au pomenit că le scăpăm din mină? Zise Abe după ce se 
aşeza pe scaunul său. Înainte de plecare am avut grijă să 
cumpăr ultimele cinci bilete disponibile, ca să evit orice 
surpriză. 

— Asta nu înseninează ca la Chicago nu ne pot lua în 
primire alţi indivizi. 

Îţi închipui ca Landis a rămas cu braţele încrucişate 
după ce a aflat că i-am scăpat printre degete? 

— Aşa ceva cere totuşi timp, spuse Abe. 

— Timpul lucrează în favoarea lor, zise Mircea. Eu nu 
pot depăşi un anumit termen. 

— Avem înaintea noastră trei zile pline. Dacă punem 
mâna pe Ernie, afacerea e ca şi rezolvată. Ştiu să-l fac să 
vorbească. 

— Dacă punem mâna pe Ernie..., repeta Mircea cu 


208 


oarecare îndoiala. În caz că lucrează cu Landis, acesta se 
va grăbi să-i asigure o pază eficienta. 

— Surpriza este elementul hotărâtor, replica Abe 
optimist. Landis şi Yale nu au de unde să ştie că 
dumneata ai aflat identitatea unuia dintre asasinii lui 
Reggie. Yale a devalizat seiful lui Regan, tocmai ca să- 
intre în stăpânirea fotografiilor. 

— Nu e de presupus că l-a pus pe gânduri faptul de a nu 
fi găsit şi negativele? Altminteri de ce au încercat să mă 
suprime la Clubul 47? Mă mir că după ce m-au lovit în 
cap nu mi-au scotocit şi buzunarele. 

— Nu s-au mai ostenit; au fost siguri că n-ai să mai ieşi 
viu din subsolul clubului, spuse Abe. Greşelile sunt 
tataie, boss. Nu exista crimă perfectă. 

Există numai alibiuri perfect ticluite şi influente 
perfecte. Abe rase iarăşi. Mă întreb ce mutră are să facă 
Ernie când are să dea cu ochii de mine. 

— Tocmai asta mă face să cred că ar fi bine să intru 
singur în garaj, Abe. Va opera elementul surpriză, de care 
vorbeai tu. Foarte puţină lume mă cunoaşte sub noul meu 
aspect. 

— Nu te las singur în bârlogul lupilor, boss! Ai văzut ce 
era să păţeşti la club. 

Mircea zâmbi. 

— Bine, Abe. Intrăm împreună. 

La ora 23,10 potrivit orarului, avionul ateriză la 
Chicago. 

Mircea şi Abe se urcară în Buick-ul Electra, închiriat 
telefonic, care-i aştepta în parcul de automobile. Abe lua 
volanul. 

În drum spre centrul oraşului, Abe îşi arunca de câteva 
ori privirile asupra retrovizorului. Erau încadraţi într-un 


209 


fluviu de maşini care goneau cu viteză constantă pe 
Kennedy Expressway. 

— Ce n-aş da să ştiu dacă suntem urmăriţi, zise Abe. 
Coti la dreapta pe North Damen Avenue, apoi la stânga 
pe Augusta Boulevard. 

După cinci minute de mers, apăru siluetă cu douăzeci de 
etaje a hotelului Metropol. Intrarea puternic luminată a 
garajului Avis se profila dincolo de hotel. 

Ajuns în fata garajului, Abe viră brusc la dreapta şi intră 
înăuntru. Se strecura ca un tipar printre automobilele care 
mişunau prin garaj şi opri în dreptul unui perete de sticlă, 
cu uşi automate. Pe una din uşi scria cu litere aurii 
Direcţia. 

Abe scoase pistolul de sub haina, îi trase piedică şi îl 
vârt la loc în ham. Cobori din maşină, dădu buzna pe uşa 
cu litere aurii şi fără să ţină seama de protestele 
secretarei, care bătea la o maşină de scris, împinse cu 
putere uşa din celălalt capăt al încăperii pe care scria 
Director. Biroul era gol. În scrumieră de pe masa de 
lucru fumega o ţigară. 

Abe se întoarse spre secretara: 

— Unde-i Ernie, frumoaso? Am vrut să-i fac o surpriză. 

Secretară, o blondă oxigenată, cu ochelari mari, rotunzi, 
înrămaţi cu metal, îi arunca o privire glacială. 

— Mr. Franckfurter e sus la etajul zece. Asista la 
montarea unui nou ascensor. 

— Thanks a million, îi mulţumi Abe. 

Părăsi biroul şi se urca în Buick. Făcu contactul. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru, boss. Am impresia că 
ni se întinde o cursă. Mi s-a spus că Ernie e sus. 

Demara. Buick-ul se angaja pe serpentina betonată care 
ducea spre etajele superioare. Abe înainta precaut. 


210 


Pe dreapta, dincolo de balustrada de beton, se deschidea 
golul dintre etaje, în jurul căruia şerpuia pistă în spirală. 
Pe flancul stâng se ridicau pereţi de beton, deschişi la 
fiecare etaj spre platformele de parcare respective. 

Mircea scoase cele două pistoale şi le aşeză alături de 
el, pe banchetă, să le aibă la îndemână. 

Buick-ul depăşi fără incident primele patru etaje. 

Mircea îşi simţi gura uscată. Din fiecare maşină care 
trecea pe lângă ei riscau să fie mitraliaţi. şi oricare 
maşină, cu o manevră abilă, ar fi putut să-i catapulteze în 
hăul deschis în dreapta lor. 

Buick-ul urca încă patru etaje. Abe se uita spre dreapta. 

Pe spirală, cu un etaj mai Jos, se vedeau urcând doua 
limuzine. 

— Ciudat. Am impresia că ne urmăresc, zise Mircea. 

— Se prea poate, replica Abe. Vedem noi imediat. 
Buick-ul se angaja pe spirala etajului IX, apoi pe ultima 
spirală, ce urca spre etajul X. 

Când să iasă pe ultima platformă, îi apărură în fata două 
maşini aşezate una lângă alta, care le blocau diurnul. 

Farurile lor quadruple se aprinseră simultan, orbindu-i. 

Abe opri instinctiv. Cuplă pe marşarier. 

Deodată văzu în retrovizor celelalte două automobile, 
care-i urmăriseră până atunci, apropiindu-se bord la bord, 
de asemenea cu toate farurile aprinse. 

— Ne-au prins la mijloc, scrâşni Abe. Vor să ne împingă 
în gol. Sari din maşină, boss! 

Mircea deschise portiera cu cotul şi înarmat cu cele 
două pistoale, fiecare în câte o mână, sari pe pista 
betonată. 

Trase o rafală în direcţia parbrizului primei maşini care 
se apropia cu viteză, apoi ochi şi pe a doua. Se adăposti 


211 


după un stâlp de beton. Începu să tragă şi în maşinile care 
urcau din urmă. 

Abe aprinse toate farurile, îşi lansă Buick-ul împotriva 
automobilelor care veneau din faţă, apoi sari la rândul său 
pe pista. 

Se auzi zgomotul unei ciocniri, apoi pârâituri de metal 
care se îndoaie şi zangănit de geamuri sparte. 

Abe scoase pistolul de sub haina. Se răsuci pe călcâie şi, 
lipindu-se de perete, începu să tragă cu Mircea spre 
maşinile care veneau din spate. 

Maşina ce urca pe partea dreaptă a pistei viră brusc şi se 
izbi cu putere de parapet, imobilizându-se. şi cealaltă 
maşină încremeni, cu parbrizul plesnit de gloanţe. 

Focurile trase de arme cu surdina nu făcuseră zgomot. 

Mircea şi Abe schimbară o privire triumfătoare. 

Dintr-una din maşini ieşi împleticindu-se un om care se 
sprijini de portiera, apoi se prăvăli pe pista betonată, în 
celelalte nu observară nici o mişcare. 

— Acum să ne răfuim cu Ernie, zise Abe. 

— Numai să dăm de el, spuse Mircea. 

— Nici o grijă. Trebuie să fie pe aproape. 

În aceeaşi clipă, un Ford Mustang, alb, decapotabil, 
ţâşni de pe platformă, trecu pe lângă maşinile accidentate 
şi se angaja vijelios pe pistă în jos. 

— Laşul! Urla Abe. Laşul! Să nu ne scape. 

O lua la fugă spre primul din automobilele parcate pe 
platformă, un Studebeker Dayton. Se aruncă la volan, 
demara şi după ce trecu pe lângă Mircea, care deschise 
portiera şi sari înăuntru, porni cu mare viteză pe urmele 
Ford-ului decapotabil. 

— Ernie a fost întotdeauna un ticălos, vorbi Abe, în 
vreme ce mânuia cu măiestrie volanul pe spirala 


212 


betonată. 

Maşina lui Ernie câştigase un avans preţios. Ajunsese la 
etajul al treilea, în vreme ce Abe abia lasa în urma etajul 
al şaselea. Cauciucurile şuierau. Maşinile cu care se 
încrucişau erau silite să tragă pe extrema limita a pistei 
spre a evita o ciocnire, Ford-ul ajunsese la etajul I. 

— Dacă apucă să iasă în stradă, riscam să ne scape, striga 
Abe furios. 

Circulaţia intensă şi,.. 

Deodată vorbele i se topiră pe buze. 

De pe platforma etajului I ieşi pe pista spiralată o 
limuzină Mercedes 600, lungă cât o locomotivă, care 
manevră spre a cârmi la dreapta. Ford-ul Mustang, lansat 
cu mare viteză la vale, intra ca un bolid în flancul 
limuzinei. Făcu un salt, se izbi lateral de balustrada de 
beton şi lua foc, proiectându-l pe conducător peste 
caroseria Mercedes-ului. 

Când ajunse în dreptul maşinii incendiate, Abe frâna. 

Nu putea trece mai departe cu Studebeker-ul. 

Apărură câţiva oameni cu extinctoare. Jeturile de spumă 
învăluită în câteva clipe Ford-ul. În garaj se stârnise 
tumult. 

Abe şi Mircea se strecurară prin spatele Mercedes-ului 
şi se opriră lângă corpul lui Ernie, priponit de balustrada 
betonată. Zăcea într-o poziţie grotescă. Picioarele erau 
răschirate într-un fel de grand ecart, braţele frânte făceau 
zigzaguri pe pardoseala mânjită cu motorina, iar capul 
despicat în două, ca un dovleac, lasa să se vadă încâlceala 
însângerată a circumvoluţiunilor creierului. 

În jurul cadavrului începuse să se adune lume. Abe îl 
strânse pe Mircea de braţ. 

— S-o ştergem, boss, şopti el. Nu e bine să ne găsească 


213 


poliția aici. Profitând de zăpăceală, ieşiră în stradă, fără 
să-i oprească cineva. Când se văzură pe trotuar, oftară 
uşuraţi. 

Se şi amestecară în mulţimea pietonilor. 

Dinspre Oakland Boulevard se auzea tot mai puternic 
sunetul modulat al unor sirene. 

— Poliţia! Murmură Abe. şi ambulanţele. Am ieşit la 
timp. 

Cotiră la dreapta, pe o stradă întunecoasă, puţin 
frecventata. Intrară în primul bar. 

La tejghea câţiva noctambuli se cinsteau cu băuturi tari. 

Mircea se văzu în oglinda din spatele barmanului şi abia 
se mai recunoscu. Era palid, obrazul i se lungise şi ochii 
îi străluceau ciudat. Simţea un uşor tremur în picioare. 

„Nu sunt încă bun de detectiv”, îşi zise el iritat. 

— De două ori whisky, porunci Abe, rezemându-se de 
tejghea. 

Abe îşi aprinse o ţigară. 

Barmanul lua de pe raftul de cristal o sticlă, cu--Scorch. 
Umplu două pahare şi le servi noilor clienţi. 

Mircea îşi goli paharul din câteva înghiţituri; Băutură 
alcoolică îi încălzi plăcut măruntaiele şi îi linişti: ea prin 
minune nervii. 

— Încă un rând, porunci el. 

Şi Abe dădu peste cap whisky-ul. 

În vreme ce barmanul executa comanda, Abe se întoarse 
spre Mircea. 

— Ernie ne-a făcut figura, boss. I-au crescut aripi de 
îngeraş şi şi-a luat zborul tocmai când credeam că o să 
punem mâna pe el. Dar mai avem o săgeată în tolba. 
Blackie. Nu mă aştept la cine ştie ce, dar trebuiesă 
încercăm... A murit Ernie, trăieşte Blackie. Plecăm la Las 


214 


Vegas, boss. Cu primul avion!... 
x 


e sk 


Cu ochii pe jumătate închişi. Mircea stătea cu capul 
sprijinit de spătarul moale al banchetei sale şi asculta 
zgomotul surd al motoarelor avionului. 

Mai toţi călătorii dormeau. şi Abe dormea, cu gura 
întredeschisă, cu mâinile împreunate pe pântece şi cu 
nodul cravatei puţin lărgit, spre a nu-i stânjeni respiraţia. 
Veioza aprinsă arunca asupra obrazului său o tentă 
chihlimbarie. 

Mircea se uita la el şi se întreba cum de putea să doarmă 
atât de liniştit după cele întâmplate. Starea de exaltare pe 
care o încercase la bar lăsase loc unei ciudate moleşeli. 

Recapitula evenimentele petrecute de la sosirea sa în 
Statele Unite. 

Drumul îi fusese presărat numai cu cadavre — Joe 
Regan şi fiul acestuia, Sid Capozzolo, Ernie Franckfurter 
şi unul sau doi din conducătorii celor patru maşini din 
garaj, asupra cărora trăsese şi el şi Abe. Este adevărat că 
fusese în legitimă apărare. Dar aceasta legitimă apărare 
trebuia dovedită. N-ar fi fost exclus ca la această oră 
agenţii F.B.I.- Ului să se afle pe urmele sale. 

Dacă Abe escamotase cu abilitate cadavrele celor doi 
Regan şi al lui Sid, altfel se prezenta situaţia la Chicago. 
Prezenţa lui şi a lui Abe puteau fi lesne dovedite. Agentul 
care le predase maşina luată cu chirie și secretara lui 
Ernie Franckfurter i-ar fi identificat cu uşurinţă. Pe de 
altă parte posibilitatea de a fi lichidaţi de Mafie creştea în 
fiecare clipă. 

Faptul că la garaj se încercase asasinarea lui şi a lui Abe 
dovedea că deplasarea sa la Chicago nu scăpase 


215 


neobservată. Suprimarea lui Genovese — alias Mircea 
Paltin —fusese de bună seamă hotărâta dinainte. Numai 
aşa se explicau atentatele săvârşite împotriva sa. Fără 
îndoială că Ernie fusese anunţat din timp de sosirea la 
Chicago a lui Genovese şi a omului sau de încredere. 1 se 
recomandase să îşi ia măsuri de precauţie. Landis 
pierduse însă prima manşă. Cine o va câştiga pe a doua? 

Mircea se uita pe geam. Undeva în zare, se vedeau 
licărind luminile unui oraş. 

Îşi consultă pliantul pe care o stewardesă i-l pusese la 
dispoziţie. Se apropiau de Minneapolis. În zori vor 
ateriza la Denver. Dacă vor prinde legătura cu avionul de 
Las Vegas vor ajunge la destinaţie în jurul orei şapte. 

Închise ochii şi încerca să adoarmă. Somnul însă refuză 
să vină. ÎI potopeau gândurile. 

Îşi îndreptă iarăşi privirile spre fereastră. Luminile 
oraşului se apropiau cu încetul. 

Spre sud scânteie un fulger şi încă unul. 

Mircea aţipi. Nu se trezi decât în clipa în care 
stewardesa îl ruga să-şi prindă centura de siguranţă, 
deoarece trebuiau să aterizeze la Denver. 

Se luminase de ziuă. La orizont se ivise geana purpurie 
a soarelui. Oraşul se desfăşura cao oazăverde, 
înspicata de albul zgârie-norilor. În jur se desfăşura un 
imens desert roşiatic. Spre vest se ridicau crestele 
albăstrui ale munţilor Stâncoși. În centrul oraşului se 
singulariza domul Capitoliului. 

La Denver, escala dura o jumătate de oră. Mircea se 
mulţumi cu două felii de şuncă şi cu un pahar de Orange- 
Juice din copiosul breakfast servit la restaurantul 
aeroportului. Abe în schimb se înfrupta cu mare poftă din 
bunătăţile servite. 


216 


La şapte fără un sfert avionul decola îndreptându-se 
spre Las Vegas. 

Îndată ce se instală în fotoliul său, Mircea adormi. 
Oboseala şi emoţiile îşi făceau simţite efectele. Nu se 
trezi decât la Las Vegas. 

În parcul de automobile al aeroportului îi aştepta un 
Chevrolet Impala, închiriat prin telefon încă de la 
Denver. 

De la un chioşc cumpăra ultimele ziare de dimineaţă. 
Două dintre ele relatau moartea lui Ernie Franckfurter şi 
ciudată ciocnire de automobile de la etajul al zecelea al 
garajului, care se soldase cu doi morţi şi cu doi grav 
răniţi. Declaraţiile secretarei lui Franckfurter făcute la 
poliţie cât şi în fata ziariştilor ocupau un loc de frunte. 
Mircea remarca surprins ca semnalmentele atribuite lui 
Abe erau cu totul false. S-ar fi zis că secretara se 
străduise să-i deruteze pe poliţişti. 

Mircea îşi dădu seama că şi aici opera mâna Mafiei, 
care nu îngăduia celor dinafara să-i afle frămîntările-i 
lăuntrice. Dar aceasta mai dovedea că Mircea evolua pe 
muchie de cuţit. Abe nu părea să fie conştient de 
primejdiile ce-i pândeau. Nu-l preocupa decât prinderea 
asasinilor lui Reggie Lascalzo. 

După un turneu steril prin mai multe hoteluri reuşiră să 
găseascădouă camere la Floridablanca. Odaia lui 
Mircea, plasată la etajul al doilea al unui building cu linii 
sobre, elegante, privea spre un parc cu covoare de gazon, 
în mijlocul cărora îşi etală apele albastre, limpezi, un 
bazin cu savante curburi, străjuite de umbrele multicolore 
Vilegiaturişti, în pestriţe costume de baie, se zbenguiau 
prin apă, ori se bronzau la soare. 

— Aici am să-mi petrec vacanţa, boss, spuse Abe, 


217 


lăsându-şi privirile să întârzie asupra unui stol de fete cu 
forme răscolitoare de gânduri păcătoase. 

Tuşi spre a-şi drege glasul, apoi rosti cu ton afectat de 
predicator: 

— Dar mai înainte de toate — datoria. Pentru început să 
tragem un pui de somn. E inutil să-l căutăm la ora asta pe 
Blackie. Ca şi liliecii nu iese din ascunzişul sau decât 
noaptea. 

Băură câte două whisky-uri duble, apoi se culcară, în 
răcoarea plăcută a camerei, înzestrată cu instalaţie de aer 
condiţionat şi la adăpostul storurilor lăsate, Mircea dormi 
până la lăsatul serii. ÎI trezi din somn un steward, care-i 
aduse pe tavă o foarte bogată gustare şi o colecţie de 
sticle cu băuturi tari. În timp ce Mircea se delecta cu un 
pateu în aspic: garnisit cu felioare de ananas, stewardul 
ridica storurile, dezvăluind o privelişte de basm. 

În depărtare se ridicau, asemenea unor fantastice cozi de 
păun, jocuri de artificii roşii, chihlimbarii, albastre, 
purpurii, învăluind succesiv parcul în toate culorile 
curcubeului. Bazinul luminat de dinăuntru îşi schimba şi 
el culoarea, asemenea unui uriaş cameleon. Femei şi 
bărbaţi în costume de seara străbăteau aleile parcului. Cei 
mai mulţi se îndreptau spre un pavilion. În stil arab, 
învăluit în ghirlande de becuri pestriţe. 

— Doriţi să vă reținem locuri la Cazinoul hotelului 
nostru? Întreba stewardul. Cele mai solicitate sunt la 
mesele de ruletă şi de chemin de fer. Dar după părerea 
mea, adaugă el confidenţial, sortii cei mai mari de câştig 
vi le oferă cursele de ogari. În seara aceasta se desfăşoară 
o întrecere senzaţională intre Golden-Arrow, campionul 
Europei, şi 'Thundebird, campionatul Americii de Sud. 
Pronosticurile sunt împărțite. Eu am însă unele indicii — 


218 


din surse tainice —ca Golden-Arrow va câştiga cursa. 
Încercaţi şi n-o să vă pară rău. Acum trei zile un financiar 
britanic — numele nu vi-l pot divulga —a câştigat 
datorită poveţelor mele treizeci de mii de dolari. A avut 
generozitatea să mă gratifice cu două hârtii de câte o mie. 
Mircea înţelese aluzia. 

Stewardul îi umplea al doilea pahar cu whisky, când 
Abe îşi făcu intrarea jovial, fercheş, gata să intre în 
acţiune. 

— Bei un Bourbon? ÎL întreba Mircea. 

— Mulţumesc, mi-am făcut plinul. 

— Bine, Abe. Mă îmbrac şi plecăm. 

În vreme ce Mircea îşi înnoda cravata în faţa oglinzii, 
Abe se întoarse spre steward. 

— Cunoşti pe un oarecare Blackie McCoo? 

— Oh, da. Blackie McCoo, directorul de la El Morocco. 

— El Morocco? 

—  Hotelul-cazino. Foarte căutat de starurile din 
Hollywood. şi cu cea mai grandioasa reclama din oraş. 
Numai emblema cazinoului e formată clin patru mii de 
becuri fluorescente. 

Zece minute mai târziu, Chevrolet-ul condus de Abe se 
angaja pe bulevardul care ducea la El Morocco. 

Mircea era uluit de risipă de lumina şi culoare, care 
învăluiau oraşul într-un fel de aură incandescentă. 
Reclame cu neon în plină mişcare descriau pe fațadele 
clădirilor zigzaguri jucăuşe, cicloide dantelate, hiperbole 
explozive, elipse ce se rostogoleau nebuneşte ca nişte 
mingi de rugby, evoluente angrenate în rotiri ameţitoare, 
arabescuri şerpuinde, jeturi orbitoare, toate învăluind şi 
cerul şi pământul într-o Niagară de feerii. Litere imense, 
strălucitoare alcătuiau cele mai exotice decoruri: Desert 


219 


Inn, Sahara, Flamingo, New Fronlier, Thunder-bird, Star 
Dust, South Pacific, Tropicana... 

Caroseriile automobilelor care mişunau pe bulevarde 
oglindeau luminile reclamelor, scânteind ca o lavă în 
plină revărsare. 

În fata hotelului-cazino El Morocco, o uriaşă floare 
tropicală îşi desfăşură spre cer petalele de neon, ca un 
vulcan în erupție. 

Abe reuşi să strecoare Chevrolet-ul printre sutele de 
automobile parcate în faţa clădirii. 

Intra împreună cu Mircea în holul hotelului şi se opri la 
biroul de informaţii. 

— Mr. Blackie McCoo, vă rog. 

— După ora zece îl găsiţi la cazinoul hotelului, replica 
funcţionarul. 

— Mulţumesc. 

În holul împodobit cu coloane de sticla luminate pe 
dinăuntrul, vilegiaturişti în costume de seara virau în 
automate piese de câte cincizeci de cenți, cu care se 
puteau câştiga cinci, zece sau chiar cincizeci de dolari. 
Câştigurile erau posibile numai în teorie. În practica se 
alegeau cu beneficii numai proprietarii sau concesionarii 
automatelor. 

În aşteptarea orei zece, Abe pierdu la un automat zece 
dolari. 

— Mai bine să dăm o raită pe la bar, propuse Mircea. Aş 
mai bea un whisky. 

— All right, boss. 

Barul-dancing era tixit de consumatori, care îşi 
restaurau forţele înainte de a se lua de piept cu norocul, în 
jurul meselor verzi. 

Mircea remarca pe tejgheaua barului, ca şi la Clubul 47, 


220 


un mare vas chinezesc, plin cu orhidee albe, asemenea 
unor cupe de ceară. Directorul barului oferea clienţilor 
favorizați câte o orhidee, care era primită cu foarte multă 
bucurie. 

Mircea şi Abe îşi omorâră timpul până la zece, 
delectându-se cu câteva whisky-uri stropite din belşug cu 
sifon. Trebuiau să-şi păstreze mintea limpede, căci în 
noaptea aceasta aveau de lucru. 

La ora fixată se îndreptară spre sălile cazinoului. În 
jurul meselor verzi se îmbulzeau puzderie de amatori 
cuprinşi de frigurile jocului. 

Abe făcu semn unui steward negru, care se apropie 
zâmbind. 

— Unde îl pot găsi pe Mr. McCoo? 

— Mr. McCoo, Sir, a sosit acum zece minute. ÎI găsiţi în 
biroul său. Uşa din fund. 

Mircea făcu un semn lui Abe. 

— Haidem. 

Strecurându-se printre lume, ajunseră la uşa din fund. O 
împinseră şi se pomeniră într-un vestibul tapetat cu 
mătase vişinie. Pe un birou se afla o maşină de scris. Pe o 
altă uşă, capitonata, scria cu litere mici argintii Director. 

— Lasă-mă să intru cel dintâi, boss, zise Abe. E mai 
înţelept. Mircea închise uşa care răspundea în sala 
cazinoului. 

— Bine, Abe. Pofteşte. 

Abe apasă clanţa uşii capitonate, pe care o deschise 
încet. 

Pătrunseră într-o încăpere somptuoasă, cu fotolii adânci, 
îmbrăcate în piele de vițel, şi cu un birou vast, acoperit cu 
cristal. La birou nu se afla nimeni. 

— A zburat pasărea, zise Abe. 


221 


Mircea arata cu un deget spre picioarele biroului. 

Abe se uita într-acolo. Pe covorul de Persia se contura 
lateral talpa unui pantof de lac. 

Abe fluiera a pagubă. Trecu după birou. Prăvălit pe 
covor, cu fata în jos, zăcea un bărbat de statura mijlocie. 
Purta smoching. Abe se lăsă într-un genunchi, apuca pe 
individ de umăr şi îl întoarse cu fata în sus. În plastronul 
alb, mânjit de sânge, stătea înfipt în dreptul inimii un 
stilet cu mâner de abanos. Dintr-o orhidee pe care 
bărbatul o purta la butoniera se scursese un praf alb. 

— Blackie, murmura Abe. Bietul Blackie. 

— Am sosit prea târziu, zise Mircea. 

Abe lua între degete puţin praf alb şi îl miroşi. 

— Heroina, rosti el. Mă aşteptam. Se ridica în picioare. 
Mircea se uită îndelung la cadavru. 

— Orhideea asta nu trebuie să ajungă în mâinile poliţiei, 
spuse el. 

Dintr-un blocnotes de pe birou smulse o foaie de hârtie, 
din care făcu la repezeală un cornet. Luă floarea de la 
butoniera lui Blackie şi o strecură în cornet. Tot acolo 
turna şi praful pe care-l culese cu grijă de pe covor. Vârî 
cornetul în buzunarul sacoului, apoi se întoarse spre Abe. 

— S-o ştergem mai înainte ca cineva să dea peste noi. 
Abe cerceta dintr-o privire întreaga încăpere. O uşă 
întredeschisă răspundea într-un lavabou. Draperii de 
catifea acopereau fereastra. Abe stinse lumina şi dădu la 
o parte draperiile. Fereastra privea spre o grădină cu 
boschete de trandafiri. În grădină nu se afla ţipenie de 
om. 

— leşim pe aici, zise el deschizând fereastra. E mai 
prudent. 

Scoase din buzunar o batistă cu care şterse clanţele şi 


222 


foraiberele pe care le atinsese, apoi escalada fereastra. 
După ce se asigura că nu se afla nimeni prin apropiere, 
făcu semn lui Mircea să-l urmeze. 

Când se văzură în grădină, se strecurară pe lângă pereţi 
spre o alee, care părea să răspundă în stradă. 
Presupunerile lui Abe se adeveriră. Aleea îi scoase în 
bulevardul din fata hotelului. 

Dinspre stânga se auzi sirena unei maşini de poliţie care 
se apropia cu mare viteză. 

— Am ieşit la timp, zise Abe. 

Automobilul poliţiei opri în fata hotelului. Doi agenţi în 
uniformă şi doi în civil săriră din maşină şi urcară în fuga 
treptele de la intrarea clădirii. Se topiră înăuntru. 

— S-o luăm cât mai repede din loc, zise Abe. 

Se suiră în Chevrolet-ul care demara, pierzându-se 
printre automobilele ce se scurgeau pe bulevard în jos. 
Mircea rosti gânditor: 

— Am impresia că asasinii lui Blackie au anunţat poliţia, 
ca să fim găsiţi lângă cadavru. Prea au sosit repede. 

— Se prea poate, boss. 

— Suntem în centrul unei adevărate conspirații, Abe; 
conspirația unor oameni care vor să mă scoată din 
circulație mai înainte că asasinii lui Reggie să fie 
descoperiţi. 

În vreme ce mânuia cu stânga volanul, Abe îşi aprinse o 
țigară. 

— Acum firul s-a rupt iarăşi, relua Mircea. 

Moartea lui Blackie McCoo îi fusese totuşi de folos. 
Aflase că orhideele de la butoniera purtau în cupa 
petalelor pulbere de heroină. Dovada ca McCoo făcea 
parte dintr-o reţea de traficanţi de stupefiante, de care nu 
era străin nici Regan. Între Regan şi McCoo, orhideele 


223 


stabileau o legătură suspecta. 

Poate că şi Ernie Franckfurter ora membru al aceleiaşi 
organizaţii. Numai aşa se explica faptul că doi oameni 
plasați prin îndeletnicirile lor la mai bine de o mie de 
mile unul de celălalt, participaseră la asasinarea lui 
Reggie Lascalzo într-un cartier din New-York, adică într- 
un punct cu totul excentric fata de locul în care-şi 
desfăşurau ocupațiile cotidiene. 

— Plecăm imediat, la New York, spuse Mircea. 

— N-ar fi mai înţelept să mai rămânem câtva timp la Las 
Vegas? Opina Abe. Ara aici câteva legături preţioase, 
care ne-ar putea pune pe urmele ucigaşilor lui McCoo. 

— Cât ţi-ar trebui pentru asta? Întreba Mircea. 

— O zi sau două. 

— Prea mult. Nu mai avem la dispoziţie decât trei zile. În 
aceste trei zile trebuie să scot adevărul la lumină. 

— Bine, boss, replica Abe supus. 

Trecură pe la hotel, cerură nota de plată şi după ce-şi 
strânseră bagajele, spre surprinderea stewardul ui, plecară 
la aeroport, Găsiră un Jet Boeing, care avea să-şi ia 
zborul spre New York peste douăzeci de minute. 

— Pe unde trecem, oamenii mor ca muştele, spuse Abe 
zâmbind. Parcă am fi la Chicago în epoca prohibiţiei. şi 
acum ce facem, boss? Întrebă el în vreme ce se îndreptau 
spre avion. 

— Nu ştiu încă. 

În realitate ştia foarte bine. Avea să ia legătura cu 
Narcotic Bureau. Să-l informeze asupra traficului de 
stupefiante de la hotelul-cazino. El Morocco din Las 
Vegas. 

Aterizară la New York în zori. 

Mircea cumpăra de pe aeroport presa de dimineaţă. O 


224 


răsfoi. Printre ultimele ştiri ale ziarelor figură o telegramă 
din Las Vegas care relată pe scurt asasinarea lui Blackie 
McCoo. 

— Abe, spuse Mircea, de aici te duci direct la amicul tău 
Micky Sheldon. Căută să afli cât mai multe în legătură cu 
Ernie Franckfurter. Vezi dacă ştie ceva despre Blackie 
McCoo. Descoase-l. S-ar putea să obţii informaţii 
preţioase. 

— O. K., boss. O să fie cam greu să-l fac să vorbească la 
ora asta. Din zori şi până la prânz, Micky zace în letargie. 
Pritoceşte vinul băut peste noapte. Dar am să încerc. 

Mircea se uita la ceas. 

— Acum e şase şi jumătate. La unsprezece ne întâlnim la 
barul Baltimore, pe Madison Avenue. 

Mircea trecu la volanul Lincoln-ului. 

— Unde te las, Abe? 

— În East Side, Micky sta în mansarda unei cocioabe de 
pe Allen Street. 

În drumul său spre Manhattan, Mircea avu grijă să 
ocolească pe mai multe străzi lăturalnice. Voia să vadă 
dacă nu e urmărit. Liniştit oarecum în această privinţă, 
traversa Podul Brooklyn, lasa pe Abe lingă City Hall, 
apoi se angaja pe Broadway. Opri aproape de 14'th Street 
şi intra într-o cabină telefonică. 

Forma unul din numerele lui Narcotic Bureau. Îi 
răspunse un glas suav cu profesionala eficienta. 

— Hello! 

— Hello! Luaţi notă, Miss. Operaţi urgent, o descindere 
la Hotelul-cazino El Morocco... 

Mircea curma brusc restul frazei... 

De unul din pereţii laterali de sticla ai cabinei se 
rezemase un tip cu pălărie trasa pe ochi, care citea un 


225 


ziar. O mustață englezească —falsa poate —se lasa ca o 
streaşină deasupra gurii cu buze subțiri. Tipul purta haine 
gris-fer. 

— La ce oră spuneţi că pleacă primul avion spre Las 
Vegas?  Întreba Mircea, schimbând brusc sensul 
convorbirii. 

Făcu o pauză ca şi când ar fi aşteptat răspunsul. 

— Atunci reţineţi două locuri pe numele lui Herbert 
Stevenson. Lasă telefonul în furcă. 

Împinse uşa cabinei şi ieşi pe trotuar. Tipul rezemat de 
cabina îşi continua lectura. 

Când Mircea se urca în automobil, individul ridica ochii 
pe deasupra ziarului. 

Lincoln-ul porni, încadrându-se în coloana de maşini, 
care se îndreptau spre nord, Mircea se mai uită o dată 
prin retrovizor la tipul cu ziarul. Acesta intră tocmai în 
cabină, Mircea se întreba dacă numărul pe care îl 
formase, chemând pe cei de la Narcotic Bureau, fusese 
identificat de insul rezemat de cabină. Oamenii cu 
urechea formata pot reconstitui lesne un număr de telefon 
după zgomotul făcut de disc. Dacă se afla că încercase să 
contacteze poliţia, era pierdut. 

O sudoare rece îi perla fruntea. Se uita din nou prin 
retrovizor. Un Chevrolet verde îl urma îndeaproape. La 
volan un individ cu ochelari negri. 

Mircea coti brusc la dreapta pe 47'th Street. 

Un fluierat strident de poliție îl făcu să se oprească la 
marginea trotuarului. Puțin deprins cu circulația din 
Manhattan şi emoţionat de maşină care părea să-l 
urmărească, se angajase împotriva sensului unic de pe 
acea stradă. Se alese cu o amendă grasă şi cu o aspră 
observaţie din partea agentului de circulaţie. Respira însă 


226 


uşurat. Tipul cu ochelari de la volanul Chevrolet-ului îşi 
continuase drumul pe Broadway. 

Mircea făcu drumul întors şi îşi trase maşina în primul 
loc liber dintr-un şir de automobile parcate la trotuar, îşi 
şterse cu batista sudoarea de pe frunte şi îşi aprinsese o 
țigară. 

Se uita la ceas. Peste un sfert de oră avea întâlnire cu 
Abe. 


x 
x k 


Mircea sosi punctual la Baltimore. 

Abe însă i-o luase înainte. Îl aştepta la o masă mică, 
lingă tejgheaua barului. Comandase un Martini, pe care-l 
savura plin de încântare. 

Mircea se aşeza pe un scaun liber şi comanda un 
Courvoisier. 

— Am veşti mari, boss, zise Abe, după ce sorbi o ultimă 
înghițitură de Martini. Am aflat de la Micky nişte chestii 
uluitoare. Ca să ajung însă acolo, a trebuit să-l bag cu 
capul în apa rece. Numai aşa l-am trezit din beţie. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Ernie Franckfurter şi cu Blackie McCoo au participat 
acum zece ani la spargerea unei bănci din Grand 
Junction, Colorado. În timpul atacului săvârşit în plină zi 
au fost ucişi un paznic şi un casier. Ernie şi cu tovarăşii 
săi au reuşit să dispară, cu o pradă de peste două sute de 
mii de dolari. Poliţia federală i-a urmărit fără succes 
aproape un an. În urma unui denunţ anonim, a reuşit să le 
pună mâna în ceafă. A urmat un proces care a făcut 
atunci mare vâlvă. Doi martori ai acuzării au pierit 
victime ale unor accidente, în ajunul procesului. Ceilalți 
martori, intimidaţi, n-au mai îndrăznit să apară în faţa 


227 


tribunalului. Acuzaţii au fost achitaţi din lipsă de probe. 

Mircea îşi muie buzele în paharul cu coniac. 

— Interesant! Foarte interesant! Rosti el. şi în anii care 
au urmat, ce s-a mai întâmplat? 

— Nu s-a mai întâmplat nimic. Ernie şi Blackie spăla 
de învinuirile ce li se aduseseră au devenit cetăţeni 
respectabili, cu ocupaţii onorabile. 

— Va săzică, după zece ani, relua Mircea, Ernie şi 
Blackie au renunţat pentru câteva zile la ocupațiile lor 
„onorabile” pentru a participa la răpirea şi asasinarea lui 
Reggie. Nu ţi se pare ciudat, Abe? 

— Da şi nu. Erau în joc şaizeci de milioane de dolari: 
Miza merita riscul. 

— Ai aflat şi numele celorlalți participanţi la atacul 
asupra Băncii? 

— Nu. Dar nu e greu să le aflu. Ziarele de acum zece ani 
au făcut mare vâlvă în jurul acestui caz. 

— Fă-mi rost de aceste ziare, Abe. 

— O.K., boss. 

— În cât timp mi le aduci? Abe se uita la ceasul de mină. 

— În maximum trei ore. Cunosc nişte reporteri. Pentru 
câţiva dolari, îmi aduc pe tava întreagă colecţie. 

— La drum, Abe. 

Abe se ridica de la masă. 

— Mă găseşti, la vilă, continua Mircea. 

După plecarea lui Abe dădu peste cap două pahare cu 
apa. În prezenţa locotenentului său se simţea obligat să 
bea numai alcool. Prinzi la un restaurant italienesc din 
Greenwich Village —continuând tradiţia lui Cenovese, 
mare amator de bucătărie italienească. Se înapoie la 
Elmsford fără să se grăbească. 

De când sosise la Baltimore, oamenii lui Landis se 


228 


țineau de el ca scaiul. Dar lui Mircea nu-i mai pasa. Se 
afla pe drumul cel bun. Acesta era esenţialul. 

Îndată ce ajunse acasă, se retrase în dormitor. Se 
dezbrăca şi se culca imediat. Dormi greu, fără vise. 


Frământările din ultimele zile îl doborâseră. 
x 


x x 


Abe îşi făcu apariția, la ora patru, cu un vraf de ziare. 
Abia le ducea. 

Trezit din somn, Mircea începu să le răsfoiască. 
Curiozitatea şi emoția îl asaltau în egală măsură. 
Compară mutrele bărbaților din fotografia sa cu 
instantaneele luate de poliție celor patru membri ai 
bandei lui Ernie, după capturarea acestora. 

— Este exact ceea ce mă aşteptam, spuse el. Uită-te şi tu. 
Oamenii din banda figurează şi în fotografia noastră. Toţi 
patru. Ei, ce zici? 

Abe se scarpină în creştet. 

— Într-adevăr, mi se pare şi mie ciudat. Au reconstituit 
banda după zece ani. 

— Eşti sigur că în cursul acestor zece ani n-au mai dat şi 
alte lovituri? Întreba Mircea. 

— Micky mi-a declarat că Ernie ducea— cel puţin 
aparent —o viaţă exemplară. 

— Poate că avea o existentă dubla. 

— N -aş crede, rosti Abe. Ce rost avea să rişte totul, 
repetind experienţa tristă de la Grand Junction, când 
câştigurile lui de la garaj erau foarte mari şi mai ales 
lipsite de orice primejdie. 

Mircea reciti cu voce tare numele celorlalţi doi membri 
din banda lui Ernie. 

— Ralph Williams şi Irving Flaschman. Trebuie să dăm 


229 


neapărat de ei, Abe. 

— Cam încurcată treaba, boss. 

— La organizaţie nu putem apela. Avem duşmani 
puternici în Mafie, Abe. 

Nu ne putem bizui decât pe noi. 

Abe îşi împreună gânditor braţele. 

— Ernie la Chicago. Blackie la Las Vegas. Pentru 
Williams şi Flanschman va trebui să răscolim America. 

— Şi asta în trei zile. 

Abe trânti o înjurătură tipic italienească. 

În clipa aceea se deschise uşa şi noul valet al lui Mircea, 
un flăcău roşcovan, pistruiat, care răspundea la numele de 
Sam anunţa cu glas subţire, de falset: 

— Mr. Bolence, boss. L-am poftit în bibliotecă. 

Spre deosebire de Pedro, care avea toate aparențele unui 
servitor stilat, eforturile lui Sam de a imita manierele 
unui valet englez deveneau uneori de-a dreptul groteşti. 
Oricât s-ar fi străduit, nu izbutea să ascundă sub această 
spoială gesturile brute de tough guy. 

Pe Mircea îl amuzau sforţările de elev silitor ale lui 
Sam, care la douăzeci de ani neîmpliniţi avea totuşi 
glorioase state de serviciu în Mafie. 

— Bine, Sam, cobor îndată, spuse el. 

Se îmbraca la repezeală. Era nerăbdător să afle noutăţi 
de la Bolence, singurul om din sferele înalte ale 
organizaţiei care-i mai arata simpatie. Dacă era sinceră, 
rămânea de văzut. În orice caz, în faimosul dosar de la 
Palermo, Bolence figura printre prietenii lui Genovese. 

Abe rămase în dormitor, spre a mai căuta prin jurnale 
indicii care să-i pună pe urmele lui Williams şi ale lui 
Flaschman. 

Când cobori în bibliotecă, avu surpriza să constate că 


230 


Bolence nu era singur. Îl însoţise în această vizită 
Antinous, unul dintre căpeteniile Mafiei din Statele 
Unite. Mircea îl recunoscuse de îndată. Extrem de 
fotogenic. Antinous era replică fidelă a fotografiei din 
dosarul Genovese. Deşi împlinise treizeci de ani, nu 
părea să fi depăşit douăzeci. Trăsăturile regulate, nasul 
grecesc, bărbia rotundă dădeau chipului său o puritate 
clasică. 

Această înfăţişare îi atribuise de altfel numele — la 
început sub forma de porecla —al lui Antinous. 

Mircea se întreba de ce Sam nu îl anunţase că Bolence 
era însoţit. Poate că şi această întâlnire făcea parte din 
încercările la care era supus, spre a-i stabili adevărata 
identitate. 

Antinous îl măsură de sus până jos, apoi îi întinse mâna: 

— Ce mai faci, Vincenzo? 

— Hello, Antinous! 

Îi rostise numele cu cel mai firesc şi familiar ton, ca şi 
cum abia ieri s-ar fi despărțit. 

Se întoarse spre Bolence care stătea în picioare în 
dreptul ferestrei, şi îi privea cu amuzat interes. 

— Hello, Jack! De ce nu v-aţi tratat cu câte un whisky? 
Tu cunoşti obiceiurile casei. 

Antinous îşi scutură un fir de praf de pe reverul 
impecabilei sale haine de shantung. 

— Ardeam ele curiozitate să te văd, Vincenzo. Mi s-au 
spus despre noul tău chip lucruri extraordinare. Ştiam că 
Butler, doctorul nostru este un aş, dar nu mi-am închipuit 
că poate face minuni. Dacă te-aş fi întâlnit pe stradă, nu 
te-aş fi recunoscut. Butler trebuie să fi fost foarte 
mulţumit de opera sa. 

— Mulţumirea lui nu a egalat-o în nici un caz pe a mea, 


231 


replica Mircea, trecând la dulapul bar. Graţie lui sunt 
astăzi alt om. Nu m-au mai deranjat nici oamenii din 
F.B.I. şi nici anumiţi prieteni din Cosa Nostra. 

Oferi un pahar cu whisky vizitatorilor. 

— N-ai reuşit totuşi să-ţi păstrezi multă vreme incognito- 
ul, spuse Antinous după ce-şi degusta băutura. 

— S-au găsit binevoitori care să mă identifice, replica 
Mircea. Pentru ei un Vincenzo Genovese ascuns sub o 
înfăţişare de împrumut însemna o amenințare 
permanentă. 

Raționamentul său făcu impresie asupra lui Antinous, 
care-l privi cu oarecare simpatie. 

— În orice caz, dragul meu, continua Mircea, trebuie să- 
ti mulţumesc fiindcă ai avut curajul să vii să mă vezi; 

— Socoteşti că e un act de curaj? 

— Desigur, replica Mircea. Am devenit compromiţător. 

— Dramatizezi lucrurile, replica Antinous. 

— Să fim serioşi, prietene. Dacă nu aş fi fost suspectat, 
nu mi s-ar fi făcut afrontul de a mi se ridica, fără nici o 
explicaţie, conducerea sectorului. 

— Eşti nedrept, răspunse Antinous. Fuga ta în Sicilia ne- 
a obligat să luăm măsuri. Nu puteam lăsa descoperit un 
sector atât de important. 

— Lăsasem în locul meu pe Abe Macchia şi pe Reggie 
Lascalzo. 

Antinous zâmbi cu dispreţ: 

— Ai văzut de ce au fost în stare. Cum au rămas de capul 
lor au făcut să dispară câteva zeci de milioane. Eşti de 
acord, cred că nu-i puteam lăsa să opereze ca în junglă. 
Preluarea conducerii sectorului de către Landis nu 
reprezintă decât un interimat. 

— Tot ce pot să spun e că acest Landis a început să mă 


232 


enerveze. Ca şi Barracuda, de altfel, replica Mircea tăios. 

Antinous surise iarăşi: 

— Îţi cunosc reputaţia. E primejdios să te enerveze 
cineva. Ţi-aş recomanda totuşi să nu te legi nici de 
Landis şi nici de Barracuda, până nu ţi se limpezeşte 
situaţia. 

— Am ştiut întotdeauna să mă conduc fără să cer 
sfaturile nimănui, scumpul meu Antinous. Cu Landis şi 
cu Barracuda, am să mă socotesc atunci când voi crede 
de cuviinţă. 

Antinous îl privi cu indulgență. 

— Ţi-ai schimbat înfăţişarea, dar nu şi firea. Faci 
imprudente ca un simplu începător. 

— Nici nu se gândeşte că risca să-l supere pe marele 
boss, interveni Bolence. 

— Marele boss nu s-a temut să mă supere, bănuindu-mă 
că aş fi înstrăinat şaizeci de milioane de dolari cuvenite 
organizaţiei. 

Antinous şi Bolence se priviră cuprinşi de alarmă. 
Vincenzo Genovese depăşea măsura, îngăduindu-şi să-l 
critice pe marele boss. Chiar dacă în sinea lor nu erau 
întotdeauna de acord cu metodele de conducere ale 
acestuia, nu-şi exprimau niciodată verbal dezaprobarea. 

Antinous îşi goli paharul de whisky, spre a ocoli un 
răspuns care l-ar fi putut târî pe o pantă primejdioasă. 

Jack Bolence se uită gânditor la Mircea. Bănuielile pe 
care le nutrise în legătură cu identitatea celor doi 
Genovese — dinainte şi după operaţia estetică—se 
risipeau pe zi ce trecea. 

— Nu trebuie să-l critici pe marele boss, spuse sentenţios 
Antinous. Întotdeauna a fost binevoitor cu tine. Ţi-a 
încredinţat cel mai însemnat sector... 


233 


— Ca să mă deposedeze mai târziu în favoarea lui 
Landis. Antinous se prefăcu a nu remarca întreruperea. 

— Deşi planează asupra ta grave, foarte grave bănuieli, 
ti-a acordat un termen de şase zile spre a te disculpa. Pe 
altul l-ar fi lichidat fără discuţie. 

— Mărinimia lui este impresionantă, replica Mircea. 
Adăugă cu cel mai nevinovat aer: Dacă mă lichidă, 
zburau definitiv cele şaizeci de milioane. Atâta timp cât 
rămân în viaţă mai sunt sorţi să fie recuperate. 

Bolence chicoti: 

— Zi-1 Vincenzo şi lasă-l în pace. 

Pe fruntea lui Antinous se aşternuse o umbră 
prevestitoare de lucruri neplăcute. 

— Marelui boss i s-au semnalat în ultimele zile o serie de 
morţi violente. 

Şi lui nu-i plac violentele, fiindcă pot trezi atenţia 
poliţiei. Marele boss —ştii prea bine —doreşte ca 
organizaţia să funcţioneze şi să se dezvolte onorabil. Fără 
crime şi fără zguduiri. 

Antinous vorbea răspicat şi onctuos ca un prelat. 
Bolence îl asculta cu admiraţie. 

„Mare şmecher, reflectă el. Face pe diplomatul. Dar cu 
Vincenzo nu-i merge.” 

— Poţi să-l încredinţezi pe marele boss, spuse Mircea; că 
n-am lăsat şi nici nu voi lăsa pe urmele anchetei mele 
corpuri delicte, care să compromită organizaţia. 

— Vom vedea, zise Antinous, aşezând eu grijă paharul 
pe masa. Vincenzo, îmi dai voie să mă retrag? Mergi, 
Jack? 

— Rămân, spuse Bolence. Vreau să mai stau de vorbă cu 
Vincenzo. Voi reuşi, poate, să-l conving că e bine să 
lucreze cu mai multă... discreţie. 


234 


— Îţi urez succes, Vincenzo, rosti Antinous, întorcându- 
se spre Mircea şi întinzându-i prietenos mina. 

Îndată ce rămase singur cu gazda sa, Jack Bolence se 
aşeza pe canapeaua din faţa căminului. Rămase câtva 
timp cu privirile aţintite asupra vetrei goale, ca şi când l- 
ar fi fascinat dansul unor flăcări scornite de imaginaţia sa. 

Mircea nu-i tulbura meditaţia. Era bucuros de acest 
intermezzo, căci îi îngăduia să cugete mai adânc asupra 
sensului ascuns al vorbelor lui Antinous. 

Bolence îşi frecă uşor bărbia osoasă: 

— Vincenzo, îţi aduc o veste neplăcută. N-am vrut să ţi-o 
spun în prezenţa lui Antinous. Doctorul Butler e mort. I 
s-a administrat o doză de cianură în avionul care-l aducea 
de la San Francisco. Confruntarea ta cu Butler nu mai 
poate avea loc. Pentru tine e o lovitură serioasă... 

Mircea îl ascultă fără să clipească. Dar sub masca 
acestui calm desăvârşit, nervii i se încordaseră gata să 
plesnească. Inima îi bătea sarabanda. Din ce primejdie 
scăpase! Moartea lui Butler era providenţiala. O 
confruntare i-ar fi pecetluit soarta. 

-Într-adevăr grea lovitură, replica el. Butler era 
singurul care putea să mă identifice, spălându-mă de 
orice suspiciune. Se ştie cine l-a suprimat? 

— Nu. 

— Bănuieli? 

— Destule. Adversarii tăi nu se sfiesc să afirme că tu ai 
pus la cale asasinatul. Cică l-ai ucis ca să scapi de o 
confruntare, care ți-ar fi dezvăluit impostura. 

— Stupid. Mijloacele mele de acţiune sunt limitate. A 
avut grijă Barracuda şi Landis să-mi lege —în mod 
practic —mâinile. 

— Nu s-ar spune că sunt tocmai legate, zise Bolence 


235 


scoţându-şi din buzunar o pilă minusculă, cu care începu 
să-şi rotunjească vârful unghiilor. 

Aş vrea să mai discutăm ceva. 

— Te rog! 

— Transportul tău de cenuşă de la Hong-Kong. 

— Ei, ce e cu el? 

— Mi-ai oferit acum două luni zece la sută, ca în lipsa ta 
să mă ocup de intrarea lui în America. Pot să te anunţ că 
azi sau mâine Andromeda trebuie să sosească la San 
Francisco. 

— Şi? 

— La ora actuală, tu eşti prea hartuit ca să mai ai o grijă 
în plus. Cedează-mi transportul şi eu îţi ofer treizeci la 
sută din valoarea lui. 

— Treizeci? Replica Mircea. De la patruzeci stăm de 
vorbă. lar la cincizeci am bătut palma. 

Bolence îşi întrerupse ocupaţia. 

— Şi riscurile? Le suport numai eu? 

— Deloc. Fiecare parte cu riscurile ei. Eu le-am suportat 
la Hong-Kong, tu le suporţi la San Francisco. Fifty- fifty. 
şi sunt ispitit să accept combinaţia numai fiindcă am 
nevoie de bani lichizi. 

— Ştii prea bine că nu e uşor să plasezi cenuşa în valoare 
de zece milioane de dolari. Afară de asta, dacă 
organizaţia afla că faci trafic de cenuşă pe cont propriu, 
te compromiţi definitiv. 

Mircea replică tăios: 

— Dacă vrei — bine, dacă nu —vorbim de altceva. De 
femei, de pildă. Ieri, am văzut una teribilă la Las Vegas. 
Dar n-am putut să fac nimic. Se ţinea poliţia după mine. 

— Ai fost la Las Vegas? Întreba Bolence. 

— Da. 


236 


— Curios! Şi Landis este de două zile la Las Vegas. 

— Precis? Întreba Mircea, privindu-l deodată cu interes. 
ŞI în ce scop? 

— Nimic important. Îşi petrece weekend-ul. Cel puţin 
aşa a spus. De altfel nu e singurul. Chuck a plecat la 
Miami, Scottie în Bahamas. Cred că şi eu am să dau o 
căită până la San Francisco. 

— Aha! 

— Atunci aşa rămâne, zise Bolence. Îţi ofer patruzeci la 
sută. 

— Iar începem discuţia? 

— Patruzeci şi doi e ultima mea ofertă. Mircea păru să 
reflecteze o clipă: 

— Fie. Pentru că îmi eşti prieten. 

Bolence scoase din buzunar două teancuri de bancnote 
de câte o mie de dolari. 

— Îţi avansez imediat două sute de mii, zise el. 

Mircea lua banii fără să se grăbească. Îi prindeau foarte 
bine. Fondurile primite la Barcelona, înainte de a se 
îmbarca în avionul care avea să-l ducă la New York erau 
pe terminate. Abe mai dispunea de ceva rezerve, dar nici 
acestea nu aveau să dureze la infinit. 

Mircea îşi zise că în mod formal gestul său era 
condamnabil. Lua bani pentru o marfă care nu era a lui. 
Dar scopul scuză mijloacele. Fără cheltuieli nu-şi putea 
îndeplini misiunea pe care şi-o asumase. Lovea în Mafie, 
folosindu-se de propriile ei fonduri. Tot transportul de 
narcotice avea să cadă în mâna poliţiei. 

Restul îi primeşti în două transe egale, zise Bolence 
ridicându-se de pe canapea. Ţi-ar conveni cecuri? 

— Nu. Prefer bani lichizi. 

— All right. 


237 


Bolence îşi vâri pila în buzunar. 

— Şi cu investigaţiile tale cum stai? 

— Prost. 

— Mai ai trei zile. 

— Ştiu. Ca Să mă descurc din pânză de păianjen urzita în 
jurul meu, nici trei ani nu mi-ar fi de ajuns. 

— Şi în cazul ăsta ce-i de făcut? Pot să-ţi fiu cumva de 
folos? 

— Mulţumesc. Prefer să lucrez singur. Nu vreau să te 
compromit. 

— Grăbeşte-te, Vincenzo. Barracuda va face tot ce-i va 
sta în putinţă ca să nu obţii o nouă păsuire. Bolence îi 
întinse mâna. Te las, Vincenzo. şi încă o dată succes! 

Puțin timp după plecarea lui Bolence, Mircea primi o 
vizita simandicoasa. Samy Barracuda apăru zâmbitor, 
îmbrăcat în alb de sus şi până jos. Părul şi sprâncenele 
atât de blonde încât, băteau în argintiu, pielea bolnăvicios 
de albă îi dădeau o înfăţişare ciudată, aproape comică, de 
clovn muiat în făină. Singura pata de culoare pe acest alb 
imaculat o constituia o orhidee violetă, cu petale subţiri şi 
lungi ca nişte picioare de păianjen. 

Cu pălăria de panama într-o mână şi în cealaltă cu un 
baston de malacca, Barracuda intra în biblioteca precedat 
de Sam care-i anunţase solemn sosirea. Mircea îl primi 
fără să-i întindă mâna. Privirile lui întârziară asupra 
orhideei violete. Rosti ironic: 

— Iar ai venit? 

Zâmbetul continua să plutească sibilic pe buzele 
vizitatorului. 

— Eh, închipuieşte-ţi că am avut tupeul. 

— Că ai avut tupeul ştiu. Mă miră că ai avut şi curajul. şi 
încă singur. 


238 


Barracuda se aşeza pe un fotoliu. 

— Nu te grăbi să mă pofteşti să iau loc. Pot să mă aşez şi 
fără invitaţie. Între prieteni... 

Mircea arunca o privire circulară prin încăpere. 

— Vezi aşa ceva pe aici? Barracuda râse: 

— Te înteposezi ca un arici de mate. şi nu faci bine. 
Poate că n-ai să mă crezi. Am venit cu gânduri 
prieteneşti. 

— Să zicem că te-aş crede. 

Barracuda aşeza tacticos pălăria şi bastonul pe o măsuţă 
joasă, dreptunghiulară, din apropierea fotoliului său. 

— Pe vremuri am fost prieteni, Vincenzo. Ai uitat? Am 
copilărit împreună. Îţi aminteşti de Nolan's, de pivniţa din 
Mott Street, de Berta? Mai ales de Berta? 

Mircea simţi o zvâcnire ciudată în inima. Îşi dădea 
seama că Barracuda îi întindea o nouă şi foarte 
primejdioasă cursa. În dosar nu scria mare lucru despre 
copilăria lui Genovese. Nolan's, Berta, pivniţa din Mott 
Street nici nu erau amintite. 

Mircea îşi dădu seama că nu-i rămânea decât să blufeze. 

— Dragul meu Samy, dacă ai venit spre a mă face să-mi 
pierd timpul cu palavrageli, nu ţi-ai găsit omul. Sau dacă 
ţii neapărat, cere un time-out de la marele boss şi stăm de 
vorbă. 

Barracuda zâmbi. 

— Dacă ar depinde de mine... 

— Spune, mai bine, de ce ai venit. 

- Da, da. De asta am venit. Ca să îngropăm securea 
războiului... Dar dacă mă respingi, nu-mi rămâne decât să 
plec. 

Lua pălăria şi bastonul de pe măsuţa şi se ridica în 
picioare. 


239 


— Frumoasa orhidee, zise Mircea. De când te ştiu ai fost 
un adevărat dandy. 

- Să nu exagerăm. Întotdeauna a trebuit să mă 
mulţumesc cu locul doi. 

— Nu poţi să te plângi. De când a dispărut Genovese, ai 
trecut pe locul lui. 

— Ar trebui să porţi şi tu orhidee. Este ultimul strigăt. 
Bolence a lansat moda asta. Orhideele sunt ultima lui 
pasiune. Şi-a amenajat o seră în California, la Escondido, 
în fiecare zi i se aduc cu avionul la New York cele mai 
frumoase orhidee. Are şi un magazin de desfacere la San 
Francisco: The Bine Orchid. Înainte de plecare nu mă 
tratezi cu whisky? 

— De ce nu? Sec sau cu sifon? 

— Ca de obicei. 

Mircea zâmbi. 1 se întindea o nouă cursa. Foarte subtilă. 
Recurse la o stratagemă. Lua sticla de whisky şi începu să 
umple un pahar. Deodată scapă sticla, care se sparse pe 
parchet. 

— Eh, s-a spart ghinionul! Exclamă el. 

Suna. Sam îşi făcu apariţia. 

— M-ai chemat, boss. 

— Adu o sticlă de whisky. 

Sam executa porunca, înapoindu-se cu un Canadian 
Club. Mircea făcu un gest tânărului, care se conforma, 
desfăcând buşonul sticlei şi turnând băutura în două 
pahare. 

Baracuda arunca o privire ciudată asupra lui Mircea. Îşi 
duse paharul la buze. 

— Succes, Vincenzo. 

— Charlie, îl corectă Mircea. 

— O.K., Charlie! 


240 


Barracuda dădu băutura peste cap, saluta ridicând 
măciulia bastonului în dreptul frunţii, apoi părăsi 
încăperea... 

După plecarea vizitatorului, Mircea se urca în dormitor, 
îl găsi pe Abe îngropat în jurnale. Le răsfoia cercetându- 
le atent, pagina cu pagina. 

— N-am găsit nici un indiciu, zise el dezamăgit. 

— În schimb am găsit eu, rosti Mircea. Plecăm imediat la 


San Francisco. 
x 


x k 


Orhidee... 

Mircea ajunsese să fie obsedat de orhidee. 

Florile acestea exotice, cu petale grele ca de ceară, 
extravagant colorate, apăreau necontenit în drumul său. şi 
Regan şi Blackie McCoo purtau la butoniera orhidee 
Inventivi, foloseau cupele acestor somptuoase flori drept 
receptacul pentru narcotice. Bolence, care se ocupa 
printre altele şi cu stupefiante, cultiva orhidee. Printr-o 
înlănţuire logică, toate aceste elemente îl făceau pe 
Mircea să ajungă la concluzia că orhideele aveau să-i 
deschidă drumul până la asasinii lui Lascalzo. 

Ce amestec avea Bolence în toate acestea? De ce îi 
vorbise Barracuda despre pasiunea lui Bolence pentru 
orhidee? O făcuse întâmplător, sau cu un anumit scop? 
Bolence îi era prieten sau duşman? Greu de răspuns în 
vreme ce-şi arunca într-o valiză diplomat câteva obiecte 
de toaletă, Mircea analiza pe toate fetele noile 
perspective deschise de Barracuda. 

Abe rezervase telefonic două locuri în primul avion sare 
avea să-i ducă non stop —la San Francisco. 

— Nu uita să închiriezi o maşină, recomanda el 


241 


locotenentului său. 

În clipa în care Abe ridica iarăşi receptorul, Sam îşi vâri 
nasul pe uşă. 

— O domnişoară, boss, se adresă el lui Mircea, făcându-i 
ştrengar semn cu ochiul. 

Mircea schimba o privire cu Abe. 

— Ce domnişoară. Sam? 

— N-a vrut să- mi spună numele. 

— Abe, du-te şi vezi cine e. Abe ieşi urmat de Sam. 

Mircea închise furios valiza. Vizitele feminine, foarte 
agreabile în alte împrejurări, nu-i făceau de data aceasta 
nici o plăcere. Nu avea nevoie de complicaţii. Mai ales 
acum când se pregătea pentru o expediţie de care 
depindea poate existenţa sa. 

Abe apăru peste câteva momente. Îi venea să râdă. 

— Cine e? Întreba Mircea. 

— Cora, boss. Arde de nerăbdare să te vadă. Vrea să-ţi 
scoată ochii, fiindcă ai sosit la New York fără să o anunţi. 

Mircea-se scarpina în cap. 

Dosarul lui Genovese de la Palermo, conţinea şi fisa 
Corei Talbot. Dansatoare de cabaret, amanta en titre' a lui 
Genovese, era foarte cunoscută în cercurile Mafiei din 
New York. 

— Cine mi-o fi trimis-o şi p-asta pe cap? Rosti el iritat. 
Acum numai de aşa ceva nu-mi arde. 

— A vrut să vină peste dumneata, dar n-am lăsat-o, zise 
Abe. Am încuiat-o în bibliotecă. 

„sunt supus la o nouă proba”, reflecta Mircea. 

Constata încântat că nu mai resimțea nici o emoție. 
Începuse să se călească. 

— Bine am să cobor în bibliotecă, zise el. Peste cât timp 
decolează avionul? 


242 


— Peste o oră, boss. 

— Perfect. Într-un sfert de ora lichidez cu Cora, zise el. 

— Mira-m-aş, exclamă Abe, care cunoştea 
temperamentul vulcanic al dansatoarei. 

Mircea îşi bomba pieptul şi părăsi dormitorul, luând-o 
spre biblioteca. 

Cora îl aştepta, fumând nervoasă o ţigară egipteană. 
Zvârlea fumul pe nări ca bidivii din poveşti. La apariţia 
lui Mircea, îl privi lung, apoi mutându-şi cu limba ţigara 
în colţul gurii îşi priponi mâinile în şolduri. 

— Damn! Exclamă ea în cel mai pur slang din East Side. 

Expresia, potrivită mai degrabă hamalilor din port, izbi 
neplăcut urechea lui Mircea. 

— Hello, Cora! Rosti el calm, apropiindu-se de 
vizitatoare. 

— Şi tu cine dracu mai eşti? Lascalzo, Capozzola? V-aţi 
dat cu toţii fata la întors? Unde-i Vincenzo? 

— Vincenzo e aici, replica el, arătându-se cu un gest 
larg. Îşi strecura apoi mâna pe sub braţul tinerei femei şi 
încerca s-o cuprindă de mijloc. 

Cora se răsuci ca o sfârleaza şi se îndepărta 
neîncrezătoare de el. 

Făcuse nişte ochi rotunzi, plini de uimire. Era frumoasă. 
Dar de o frumuseţe vulgară, de chorus girl. Purta a rochie 
brodată cu jeuri, atât de scurtă, încât îi dezgolea 
picioarele —ce-i drept, sculpturale —cu o palmă mai 
sus de genunchi. Un colier de diamante şi doua braţări 
încrustate cu smaralde şi rubine scăpărau ca focul. Părul 
lăsat într-un fel de cascada aurie, de o parte? Şi de alia a 
feţei, îi acoperea în parte ochii. Coafura aceasta —care 
ajunsese iarăşi la modă după o eclipsă de peste şaizeci de 
ani — îi dădea înfăţişarea unui câine cocker, cu urechi 


243 


lungi, lăţoase. 

— Tu eşti, Vincenzo? 

— Da, împărăteaso, replica Mircea, zâmbind. Replica era 
ieftină, dar în clipa aceea avea o oarecare savoare. 

— Nu semeni deloc, rosti Cora bănuitoare. 

— Serios? Nu-i nimic. Ai să mă recunoşti îndată, zise el 
cu superbă nepăsare. Du-te sus şi... dezbrăcarea. 

— Eşti de o îndrăzneală!... exclamă ea sufocată. 

— Hai, şterge-o mai repede, o repezi el. 

— Te-ai înapoiat la New York fără să-mi dai de ştire. 

— Vreau să- mi păstrez incognito-ul. 

— Ce să-ţi păstrezi? 

— Anonimatul. Să-mi ascund prezenta. 

— Cu alte cuvinte, să te ascunzi de mine, striga ea 
furioasă. Nu-mi scapi atât de uşor. 

Mircea o privi cu îngăduitoare superioritate. 

— Nu mă mai plictisi şi porneşte-o sus. Galop... 

— Aşa, pe gratis? Vii din Europa şi nu-mi aduci nimic? 

El ridică din umeri. 

— Dac-ai şti prin ce-am trecut. 

Scoase din buzunar portofelul doldora cu dolari. Îi 
desfăcu sub ochii lacomi ai dansatoarei, piguli zece hârtii 
de câte o mie şi i le vântură pe sub nas. 

— Cumpără-ţi o brățară cu briliante, de la Cartier. Cora 
înşfaca la repezeală banii şi îi vâri în poşetă. 

Chipul i se destinse într-un zâmbet seducător. 

— Încep să te recunosc, Vincenzo. 

Se îndrepta spre uşă, legănând seducător din şolduri. 
După ce puse mâna pe clanţă, se întoarse spre el, şi-i 
aruncă pe sub gene o privire încărcată de promisiuni. 

— Hai mai repede, se alintă ea ca o pisică. Hm! Te-ai 
făcut mai frumos. Bine te-a aranjat doctorul ăla. 


244 


— Cine ţi-a vorbit despre treaba asta? 

— Secret, replică ea surâzând cu cochetărie. Deschise 
uşa, îi arunca o ultimă ocheada, apoi ieşi. Mircea suspina 
şi se uita la ceas. Trecuseră zece minute. 

Abe apăru în bibliotecă. 

— M-a dat afară din dormitor, boss. Nici n-am apucat să 
ies bine din cameră, ca a şi început să se dezbrace. Am 
ştiut eu că n-ai să-i rezişti. 

Mircea pocni din degete. 

— Îmi pare rău, dar de data asta te-ai înşelat. Nu vreau să 
pierd avionul. Unde e valiza mea? 


— Sus. 
— Atunci las-o acolo. Haidem! 
— Unde? 
— La San Francisco. 
x 
x k 


La orele opt, avionul Super Jet Boeing decola de pe 
aeroportul John Kennedy, îndreptându-se spre West. 

Marele New York, ocean de scânteieri orbitoare, se 
desfăşura în toată grandoarea. Zgârie- norii îşi înălţau spre 
culmile văzduhului siluetele scăldate în şiraguri de lumini 
scăparătoare. Arterele de circulaţie străluceau ca nişte 
fluvii de lavă incandescentă. Calea Lactee şi Brodway-ul 
îşi făceau o aprigă concurenţa. Mircea contempla fascinat 
feeria acestui oraş supercivilizat, în care îi pândeau 
primejdii mai mari decât în plină jungla. 

Spre West, o geană de purpură sublinia zarea. Avionul 
zbura vijelios în urma soarelui apune. 

Mircea încerca o linişte reconfortantă după agitația 
nebunească din ultima vreme. Zborul lin al aeronavei îi 
calmase miraculos nervii. 


245 


În curând întunericul se lăsă asupra firii. Super-Jetul 
plutea intre miriadele de stele şi miriadele de sclipiri 
terestre. Pentru Mircea, pe care întâmplarea îl făcuse să 
călătorească numai noaptea, America văzută din avion 
apărea sub înfăţişarea unei imense întinderi de întuneric, 
presărata ici şi colo de aglomerările de licurici ale 
oralelor. 

Abe habar n-avea de frumuseţile priveliştilor nocturne, 
Pofticios, se înfrupta dintr-un foarte opulent choix de 
hors d'ceuvres, prezentate pe o tavă de o stewardesă 
blondă, cu contururi de vedetă holywoodiană. 

Mircea se delecta cu o prepeliţă în aspic, stropită cu vin 
de Malaga. 

— I-ai făcut figura bietei fete, boss, spuse la un moment 
dat Abe, printre îmbucături. Ca să fiu cinstit, nu mă 
aşteptam să mai apucăm avionul. 

Mircea sorbi puţin vin. 

— Când am văzut-o în bibliotecă, am fost ispitit să amân 
plecarea. Dar după ce mi-am dat seama de adevăratul 
scop al vizitei ei, m-am răcorit ca după un duş rece. 
Puteau găsi un truc mai subtil ca să mă verifice. 

Abe îşi goli paharul de vin. 

— Biata Cora. Cred că e pentru prima oară că i se trage o 
asemenea cacialma. O faci să-şi piardă încrederea în 
propriile ei puteri de seducţie. Izbucni în râs. Îi creezi un 
complex de inferioritate. Mă tem însă că n-o să ţi-o ierte. 

— Lasă, îi trece. Îi cumpăr o haină de vizon şi o potolesc, 
replica Mircea, cu lenevoasa nepăsare. 

Timpul se scurgea pe negândite. 

Asistară la un film „tare” cu Steve McQueen, intitulat 
Bullitt, se răcoriră cu câte un Highball urmat de o serie 
impresionantă de cocteiluri seci, ca la miezul nopţii să se 


246 


trezească odihniţi şi bine dispuşi pe aeroportul oraşului 
San Francisco. 

Automobilul închiriat telefonic —un Pontiac Le Mans, 
purpuriu —îi aştepta în parking. 

Drumul până în centru îl parcurseră în tăcere. Mircea se 
străduia să-şi ascundă curiozitatea şi interesul trezit de 
acest oraş în care păşea pentru prima oară. Admira 
bulevardele inundate de lumină, străzile drepte, în pantă 
pronunţată, priveliştea oceanului care-şi desfăşura apele 
poleite de razele lunii. 

Avură norocul să găsească două camere libere la 
Fairmont Hotel. 

Îndată după instalare, Mircea chema la telefon New 
York-ul. După o scurtă convorbire, bău un ultim pahar cu 
whisky, apoi se culca. Dormi adânc câteva ore. Se trezi o 
dată cu răsăritul soarelui. Era nerăbdător să pornească în 
expediţie. Până la ora 9,30 când se deschideau 
magazinele, timpul îi păru că se scurge cu încetineală. 

Luară breakfast-ul într-un restaurant italienesc de pe 
Van Ness Avenue. În timp ce-şi sorbea cafeaua, Mircea 
cerceta o carte de telefon. Nu-i fu greu să găsească adresa 
florăriei The Blue Orchid. 

— Vom afla foarte repede dacă ne-am angajat pe drumul 
cel bun, se adresă el lui Abe. Cred însă că instinctul nu 
mă înşeală... 

Mircea se uita la ceas. Se făcuse ora nouă. Abia îşi mai 
stăpânea neastâmpărul. Până la zece îşi omorâră timpul 
dând o raită prin Sausalito unde Abe avea un prieten din 
copilărie. Prietenul lipsea însă din oraş. Traversarea — 
dus şi întors —a podului Golden Gale, faşie nesfârşită de 
oţel; suspendată la o înălţime ameţitoare peste apele 
albastre ale golfului, îi prilejui o adevărată încântare. 


247 


La zece şi un sfert, Pontiac-ul opri în fata florăriei. 

Cu aerul preocupat al unui om de afaceri, Mircea intra 
neînsoţit în magazin şi după ce îşi plimba critic privirile 
asupra orhideelor magnifice expuse cu arta, se întoarse 
spre una din cele două vânzătoare: 

— Aş vrea să fac o comanda mai mare. 

— Regretăm, domnule, comenzi mari nu putem primi. 
Avem deja o serie de clienţi... 

— Sunt dispus să plătesc oricât. 

— Vă cred, dar ne este imposibil. Încercaţi la alte 
florarii. Vă recomand firma... 

Mircea o întrerupse cu un gest. 

— N-am nevoie de recomandări, ci de orhidee, Florile 
astea îmi plac. Ce să mai lungim vorba. Vreau să discut 
cu patronul... 

— Mr. Flaschman, directorul firmei noastre, lipseşte din 
oraş. Încercaţi mâine sau poimâine. 

La auzul acestui nume. Mircea simţi o imensă 
satisfacţie. Instinctul său nu-l înşelase. Era imposibil să 
fie o coincidenţă de nume. 

— Timpul meu e preţios. Nu-mi place să las treburile de 
azi pe mâine. 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot oferi altă soluţie. Mr. 
Flaschman este plecat la serele noastre. 

— Unde sunt aceste sere? 

— Oh, departe, domnule. Aproape de San Diego. La 
Escondido. Aşa că va trebui să aşteptaţi... 

Mircea îşi încreţi fruntea, ca şi când ar fi reflectat adânc. 

— Bine, rosti el resemnat. Am să trec mâine pe aici. 

— Vă rugăm, domnule. Dacă vine Mr. Flaschman, cine 
să-i spun că l-a căutat? 

— Smith. Terence Smith. 


248 


Mircea părăsi florăria, urmărit de privirile întrebătoare 
ale vânzătoarei. 

Când se văzu în maşina exclamă voios: 

— Abe, am impresia că suntem pe pista cea bună. 
Plecăm la Los Angeles. Abe scoase din seiful de bord un 
pliant cu orarul avioanelor. ÎI desfăcu. 

— Primul avion pleacă la Los Angeles peste două ore. 

— În cazul ăsta, mai repede ajungem cu maşina. În două 
ore, două ore jumătate, suntem acolo. 

— O.K., boss. 

Pontiac-ul porni, integrându-se în şuvoiul de automobile 
care se scurgeau spre sud. 

Mai tot timpul drumului până la Los Angeles, acul 
vitezometrului oscila între optzeci şi o sută douăzeci de 
mile pe oră. Numai prin oraşe sau la încrucişările de 
drumuri. Abe micşora viteza, spre a nu intra în conflict cu 
agenţii de circulaţie. Mircea îi recomandase în mod 
expres să evite orice contact cu poliţia. 

La unu fără un sfert intrară în Los Angeles, Prânziră la 
Brown Derby, faimosul restaurant al vedetelor 
Hollywood-ului de pe Wilshire Boulevard iar la două şi 
jumătate porniră mai departe. 

Abe cunoştea bine drumul până ia Escondido. Copilăria 
şi adolescenţa şi le petrecuse în California. 

leşiră din Los Angeles prin Long Beach şi se angajară 
pe şoseaua 101 care şerpuia de-a lungul Oceanului 
Pacific. 

Pontiac-ul gonea acum pe panglica alburie de asfalt. 
Cauciucurile fâşâiau, motorul susura lin. Pe stânga 
şoselei defilau ascunse pe jumătate după perdele de 
vegetaţie, cluburi, restaurante populare, magazine cu 
firme multicolore. Spre dreapta se deschideau vastele 


249 


perspective ale oceanului scăldat în soare. În zare se 
profilau coastele de un verde smarald ale Insulei 
Catalina. 

Trecură prin Laguna Beach cu vilele ei albe, umbrite de 
palmieri supli şi ieşiră iarăşi la şosea deschisă. 

— La prima staţie de benzină trebuie să facem plinul, 
zise Abe. 

— Cu ocazia asta bem şi câte o Coca-Cola, replica 
Mircea. Zăpuşeala mi-a uscat gâtlejul. 

Stopară în preajma unei staţii de benzină. Câteva 
automobile îşi aşteptau rândul. 

Abe şi Mircea coborâră din maşină, spre a-şi mai 
dezmorţi picioarele. 

— Mai sunt cincizeci de mile până la Escondido, spuse 
Abe. 

— Perfect, răspunse Mircea. În mai puţin de o oră vom 
avea plăcerea să stăm de vorbă cu Mr. Flaschman. 

În aceeaşi clipă, o maşină a poliţiei opri, în dreptul 
automobilelor staționate. Coborâră doi agenţi, care se 
apropiară de Pontiac. ÎI examinară fugitiv, apoi unul din 
ei făcu un semn lui Abe. 

— Hei, e a dumitale? 

Abe arunca o privire întrebătoare asupra lui Mircea, 
apoi replică: 

— Pentru moment e a mea. 

— Sunteţi împreună? Mai întreba agentul arătându-l cu 
un deget pe Mircea. 

— Da. Suntem împreună. 

— Atunci fiţi buni şi urmaţi- ne. Abe se încruntă. 

— De ce? Întrebă el arogant. 

— O să aflaţi îndată. Haidem. 

Abe vru să protesteze, dar Mircea îi făcu semn să tacă. 


250 


— Vă rugăm, zise el. 

Se urcară în maşina poliţiei, care făcu drumul întors. 

Mircea  fierbea. Intervenția asta  neaşteptată a 
autorităţilor îi strică toate socotelile. Deodată îi fulgeră o 
întrebare. Nu cumva Schiarelli, dându-i de urmă, folosise 
această cale spre a lua legătura cu el! Mutrele poliţiştilor 
erau impasibile ca nişte măşti. 

În mai puţin de cinci minute opriră în faţa clădirii 
poliţiei locale. Escortaţi de unul din agenţi, intrară într-o 
sală despărțită în două printr-o balustradă de lemn. La un 
birou dormita un sergent în uniformă. 

— I-am adus, zise agentul. Sergentul în uniforma tresări. 

— Pe cine? 

— Am interceptat Pontiac-ul furat. 

Sergentul îşi duse mâna la gura, acoperind un zâmbet. 
Se întoarse spre Mircea şi spre Abe. 

— Vă rog să no iertaţi. A fost o confuzie. Sunteţi liberi. 
Cred că maşina dumneavoastră va aşteaptă afară. 

— Nu. Am lăsat-o la o staţie de benzină, la ieşirea din 
oraş. Am fost luaţi pe sus. 

— Vă cerem scuze. Simpson, condu-i pe domnii până la 
staţie. 

— Mulţumesc, prefer să luăm un taxi, spuse Mircea. 

— Mă rog, cum doriţi. Mircea şi Abe ieşiră în stradă. 
Sergentul fulgera cu privirea pe agent. 

— Simpson, eşti un dobitoc. lată a zecea gafa pe care o 
faci în luna asta. Încă una şi zbori. Pontiac-ul roşu a fost 
găsit acum o jumătate de oră. Altădată să-ţi notezi mai 


bine numerele matricole. 
x 


x x 


In taxiul care-i ducea spre stația de benzină, Abe respira 


251 


adânc. 

— Am scăpat uşor, şopti el, ca să nu fie auzit de şofer. 
Am avut noroc că nu ne-au reţinut mai mult! Acum orice 
minut e preţios. 

Mircea nu răspunse. Trecuse şi el printr-o oarecare 
emoție. Deodată, Abe exclamă mirat: 

— Ia uite, arde staţia de benzină. 

Un fum gros se ridica spre sud, vălătucindu-se în 
văzduh. 

Taxiul opri la o depărtare apreciabilă de locul în care cu 
câteva minute înainte strălucea în soare staţia de benzină, 
dar care acum nu mai era decât un rug imens. Pontiac-ul 
roşu, spintecat şi înnegrit de puternica deflagraţie, zăcea 
răsturnat pe o rină. Rămăşiţele cabinei şi ale pompelor de 
benzină fuseseră aruncate la câteva zeci de metri. Două 
din maşinile care aşteptaseră la rând ardeau ca nişte torţe. 

Cadavrul calcinat al unuia din amploaiaţii statiei zăcea 
alături de craterul unuia din rezervoarele subterane, smuls 
din pământ de forţa exploziei. 

Dinspre Laguna Beach se auzea vaietul modulat ai unor 
sirene, care creşteau în intensitate. 

Curioşii se adunară în jurul pălălăi ei. 

— Ce s-a întâmplat? Întreba Mircea pe unui din ei. 

— O nenorocire, replica un bătrânel surescitai. Maşina 
aceea rosie, arata el cu un gest resturile Pontiac-ului 
purpuriu, a făcut explozie, incendiind depozitul do 
benzina şi două automobile. 

Mircea schimba cu Abe o privire plină de subînţelesuri. 

— Haidem, îi şopti el, înapoindu-se spre taxi. Poliţia nu 
trebuie să ne găsească aici. Altfel ne vor reţine pentru 
cercetări,.. E preferabil să dispărem. 

În vreme ce taxiul îi ducea spre centrul Lagunei Beach. 


252 


Abe rosti gânditor: 

— Explozia asta trebuia să ne spulbere pe noi. Aş pune 
pariu... Prietenii au instalat maşina infernală în timp ce 
luăm masa la Brown Derby. 

— Arestarea ne-a salvat de la moarte, zise Mircea. 

Se simţea invulnerabil, ca un cavaler medieval îmbrăcat 
într-o armură strălucitoare. Norocul era de pârtia lui. şi 
asta îi sporea încrederea în propriile forţe, în steaua care-l 
călăuzise până acum, ferindu-l de primejdii. 

Şi Abe încerca vag o senzaţie asemănătoare. Alături de 
şeful sau orice îndrăzneală îi era permisă. Victoria trebuia 
să fie a lor, fiindcă erau protejaţii soartei. 

— Unde o fi pe aici o agenţie de închiriat maşini? Zise 
Abe. 

— Cred că e preferabil să cumpărăm un automobil de 
ocazie, opina Mircea. Am prăpădit până acum două 
maşini închiriate. Societăţile de asigurare vor întreprinde 
cercetări. Vom atrage atenţia asupra noastră. şi nu este de 
dorit. 

— Ai dreptate, recunoscu Abe. 

Mircea intra în vorbă cu şoferul taxiului, un negru 
serviabil, care se oferi să-i conducă la o agenţie cu maşini 
de ocazie. 

— Nu o să găsiţi acolo Rolls-Royce-uri sau Cadillac-uri, 
spuse negru. Nu va fi însă greu să daţi peste vreo 
maşinuţă onestă, puţin rulata, cu care să vă faceţi treaba. 

Mircea îi dădu bacşiş câţiva dolari. Informaţia era 
demnă de reţinut. Patronul agenţiei, bovin, apoplectic, cu 
un pântece imens îndiguit de o vestă albă cu nasturi 
negri, îi arata câteva maşini vetuste. Vopseaua proaspătă 
nu izbutea să le ascundă îndelungatele state de serviciu. 

Semănau cu nişte femei bătrâne care încearcă să-şi 


253 


mascheze sub grosimea fardului reţelele de riduri. 

Mircea strâmbă nemulţumit din nas. 

— Am şi ceva mai bun, spuse patronul, frecându-şi 
mâinile. Însă costa scump. Maşinaunei vedete de 
cinema... Discreţia profesională nu-mi îngăduie să-i 
divulg numele. Vreţi s-o vedeţi? 

Mircea încuviinţă, clătinând din cap. 

Teşiră din hala cu automobile de duzină şi trecură într- 
un garaj alăturat, în care se desluşea silueta unei maşini 
joase, alungite, acoperită cu o husă de nylon. 

— O bijuterie, se împăuna patronul. Un Porsche de mare 
viteză. 

Ridică cu religiozitate husa, ca şi când ar fi dezvăluit 
nişte moaşte. Maşina de curse avea o linie supla de copoi. 
Nu era tocmai nouă. Părea însă bine întreţinută. 

— Cam obosită, zise Abe critic. Negustorul făcu o mutră 
ofensată. 

— Obosită? Vă rog să constataţi că îşi păstrează 
vopseaua originală. 

Examinaţi pedalele. Nu sunt tocite. şi covoraşele. Abia 
atinse. 

— Cât? Întreba Mircea. 

Deschidea târgul, fiindcă prefera o maşină susceptibilă 
să atingă viteze mari, acum când risca să întâmpine pe 
drum tot felul de surprize. 

— Încercaţi-o întâi, zise obezul. 

— Cât? Repeta Mircea. Vreau să ştiu dacă putem sta de 
vorbă. 

— Patru mii. 

Mircea se întoarse spre Abe. 

— Haidem. 

Patronul îl apucă de braţ. 


254 


— O clipă. Spuneţi dumneavoastră un preţ. Eu am plătit- 
o cu trei îmi cinci sute. 

— Două mii, zise Mircea. 

Îşi dădea seama că maşina valora mai mult. ÎL amuza 
însă tocmeală. 

— Trei mii cinci sute, mormăi obezul. 

— Două mii cinci sute. 

Patronul se gândi că şi la suma asta câştiga o mie cinci 
sute de dolari. 

— Trei mii, sforăi el. Ultimul preţ. 

Mircea era convins că ar fi obținut-o cu un rabat, şi mai 
substanţial, însă nu avea timp de pierdut. La urma urmei 
cheltuia din banii lui Bolence. Nu avea să ia maşina cu el 
la New York. O va revinde cu orice preţ, sau o va oferi 
lui Abe, care se dovedise un auxiliar preţios. 

Scoase din buzunar portofelul şi achita patronului 
treizeci de bilete de câte o sută de dolari. 

Patronul le număra la repezeală, apoi le vâri în buzunar. 

— Să încheiem actele. Pe ce nume? 

— Robert Johnson, rosti Mircea primul nume care-i trecu 
prin minte. 

— În regulă. Urmaţi-mă în birou. 

— Abe, scoate maşina, porunci Mircea. 

— În banii ăştia intra şi husa, spuse patronul afabil. 

— Mulţumesc. Poţi s-o păstrezi... 

— O iau eu, boss, interveni Abe. Poate că avem nevoie. 

Patronul întocmi înscrisurile în mai puţin de zece 
minute. 

Când ieşi în stradă, cu actele de proprietate în buzunar, 
Mircea se mai uită o dată la maşina pe care Abe o trăsese 
la trotuar. În lumina puternică a soarelui, alămurile 
micului Porsche scânteiau orbitor. Motorul sforăia lin. 


255 


La volan, Abe încerca acceleraţia. 

Mircea se aşeza pe bancheta joasă şi comodă. 

— Cum merge, Abe? 

— Până acum mulţumitor. Motorul toarce ca o pisică. 
Să-l vedem la drum. 

Maşina se puse în mişcare, salutata de ploconelile 
patronului. Abe apasa acceleratorul. Porsche-ul ţâşni ca o 
căprioară. 

— Hm! Nu-mi displace! Exclamă el încântat, Trage bine. 
S-o vedem la drum deschis. 

Făcură plinul la prima staţie de benzină. leşiră din 
Laguna Beach la cinci şi treizeci şi cinci de minute. 

— Prefer să ajungem pe înserat la Escondido, zise 
Mircea. 

— O.K., boss. 

Porsche-ul îşi spori fulgerător viteza. Înghițea kilometri 
după kilometri, depăşind toate maşinile pe care le prindea 
din urmă. 

— Straşnică maşinuţa, rosti Abe. 

Fluiera vesel un cântecel auzit pe vremuri în New 
Orleans. 

— Frumoasă e viaţa, zise el după un timp. 

— Primejdiile o fac şi mai frumoasă, spuse Mircea. 
Zâmbi amuzat de propria lui observaţie. Într-adevăr, 
începuse să îndrăgească pericolele. Le cauta aşa cum 
căuta iubitorii de alcool băuturile tari, aşa cum căuta 
cocainomanii stupefiantele. În senzațiile tari îşi găsea 
împlinirea. 

— Mai repede, Abe, mai repede. 

Automobilul gonea o dată cu umbra lui, alungita până 
în cealaltă margine a şoselei. 

— Ia să dăm drumul la radio, propuse Mircea. 


256 


Abe răsuci butoanele punându-l în funcţie. Se 
transmiteau ştiri sportive. Crainicul relata cu lux de 
amănunte peripeţiile unei curse de automobile. Mircea 
cauta un alt post. Difuzorul prinse să reverse acordurile 
grave şi măreţe ale concertului imperial de Beethoven. 

— Cauta ceva mai vesel, boss. 

Mircea răsuci butonul. Căzu pe o emisie de ştiri. 
Tresări. Crainicul tocmai îi rostea numele. 

„Evadarea lui Vincenzo Genovese este cufundata încă 
în mister. Se pare că poliţia italiană ar fi în posesia unor 
indicii potrivit cărora Cosa Nostra nu ar fi străină de 
aceasta ispravă. Este interesant de semnalat faptul că în 
preziua evadării a fost remarcată la Palermo prezenta lui 
Samy Goldauer şi Jack Bolence, personaje de seamă în 
Mafia americană. Surse autorizate cred a şti că Vincenzo. 
Genovese ar fi revenit clandestin la New York. Organele 
F.B.I. cercetează. Cu acest prilej informam pe ascultătorii 
noştri ca poliţia a făcut o foarte importanta captură, 
descoperind un mare transport ele stupefiante pe bordul 
cargobotului Andromeda. Nava, care se afla în drum spre 
San Francisco, acostase la Honolulu, venind de la Hong- 
Kong.” 

— Andromeda? Ai auzit, boss? Exclamă Abe alarmat. 
Mircea fluiera a paguba: 

— Ce inspiraţie am avut! Ieri seară am vândut lui 
Bolence întreg transportul de pe Andromeda. 

— Şi banii? Întreba Abe curios. 

— Mi-a dat numai un acont. 

— Atunci n-ai să mai vezi restul. Mircea rase. 

— Asta să o crezi tu. Îmi va plăti până la ultimul dolar. 
Riscurile îl privesc. În mintea lui bănuielile împotriva lui 
Bolence prinseră şi mai mult temei. 


257 


După toate probabilitățile, acesta îl atrăsese în 
California spre a-l lichida şi a scăpa astfel de achitarea 
integrală a datoriei. 

— Ai să-ţi faci din Bolence un mare duşman, boss. 

— Lasă, Abe. Aranjez eu treburile. 

După circa patruzeci de minute de mers ajunseră la 
Oceanside. Poposiră la un chioşc cu răcoritoare. În timp 
ce se delectau cu câte o sticlă de Coca-Cola, Abe 
consulta o hartă turistică a sudului Californiei. 

— Ca să ajungem la Escondido, putem fie să ne 
continuăm drumul pe autostrada 101 până la San Diego şi 
de acolo să o luăm la stânga pe şoseaua 395, însă în telul 
ăsta am face un ocol de peste treizeci de mile, fie să o 
tăiem pe drumul ăsta şerpuit, dar mai puţin recomandabil, 
care ne-ar scoate la Escondido în mai puţin de o oră. 

— Drumul cel mai scurt nu este întotdeauna cel mai bun, 
zise Mircea sentenţios. O să-l urmăm totuşi, fiindcă vreau 
să ajungem devreme la Escondido. Timpul fuge, Abe. 

— Ştiu, boss. Îl prindem însă din urmă. 

Zicala lui Mircea îşi găsi repede ilustrarea. Drumul ales 
era sinuos ca apele unui rau. Se caţăra printre povârnişuri 
repezi, acoperite cu o vegetaţie bogată, ori se strecură 
prin văgăuni deschise de torente. 

La o cotitură mărginită la dreapta de o râpă adâncă, în 
fundul căreia sipotea un pârâu umbrit de tufişuri cu flori 
roşii, apăru o autobasculantă de mare tonaj. 

Porsche-ul fugea cu peste optzeci de kilometri pe oră, 
viteza relativ mare faţă de terenul accidentat. 

Pe stânga se ridica în pantă repede coasta unui deal, 
acoperit cu tufişuri în floare. 

Când Porsche-ul ajunse în dreptul autobasculantei, 
aceasta cârmi brusc la stânga, năpustindu-se asupra lui. 


258 


Cu un admirabil reflex, Abe apasa până la fund pedala 
accelerației. Supersportul ţişni printre botul colosului şi o 
bornă kilometrică. 

Autobasculanta, lansata cu peste cincizeci de kilometri 
pe oră, încaleca borna într-un zgomot de fiare sfărâmate 
şi îndoite. Printr-o adevărată minune, rămase priponita pe 
buza văgăunei. 

Porsche-ul îşi spori viteza. 

— Ce zici, boss, de treaba asta? Exclamă Abe, încă sub 
imperiul  emoţiei. Mircea se uita în urmă, la 
autobasculanta care dispăru după o cotitură a drumului. 

— Am impresia că societatea de asigurare care ar accepta 
o poliţă asupra noastră n-ar încheia o afacere tocmai 
bună, replica el în glumă. 

Obstacolele acestea, din ce în ce mai numeroase, îl 
îndârjeau. 

— Crezi că au făcut-o intenţionat? Întreba Abe. 

— Nu cred nimic. Coincidenţa e totuşi ciudată. 

— Sunt curios ce surprize ne mai aşteaptă la destinaţie. 

— Răbdare. Ai să afli curând. 

Se opriră la o staţie de benzină înainte de intrarea în 
Escondido. Amploaiatul de serviciu, un tânăr pistruiat, 
lung ca un bîltan şi cu glas de falset se apropie serviabil. 

— Cum ajung la serele de orhidee? Întreba Mircea. 

— Serele Flaschman? 

— Da, da. 

— Primul drum la dreapta. Un drum particular. Serele 
sunt pe vale. Daţi uşor de ele. 

Abe ceru să i se facă plinul. Plecară apoi mai departe. 

— Să fii cu ochii în patru, Abe, zise Mircea. La sere o să 
fie dans. 

Porsche-ul coti pe drumul particular, bine pietruit, care 


259 


cobora spre vale. Străbătu vreo doi kilometri. 

Soarele asfinţi într-un ocean de sânge. Sângerii erau şi 
dealurile, şi copacii, şi valea, şi apele pârâului. 

Acoperişurile de sticla ale serelor apărură în depărtare 
scăpărând ca nişte imense scoici rubinii. Încă două-trei 
sute de metri de mers printre desişurile de vegetaţie 
învăluite într-o tenta roşiatica şi clădirea birourilor se ivi 
la capătul drumului. 

Un bărbat înalt, cu picioarele larg desfăcute şi cu 
mâinile înfipte în centura pantalonilor îi aştepta la 
intrarea în curte. Purta o pălărie cenuşie, cu boruri largi 
cămaşă verde cu buzunare, blue-jeans şi cizme scurte. Un 
revolver îi atârna pe şoldul drept. 

Abe opri în dreptul lui. 

Individul îşi dădu cu un bobârnac pălăria pe spate. 

— Pe cine căutaţi? 

Mesteca chewing-gum. În ochi îi sclipea jucăuş o 
expresie de ironie. 

— Mr. Flaschman, rosti Mircea calm. 

— Cine-l caută? 

— Eu. Nu se vede? 

Individul continuă să-şi rumege chewing-gum-ul. 

— Smecher răspuns. De văzut, te văd. Nu ai cumva şi un 
nume? 

— Reggie Lascalo. E bine? 

— E bine. 

Mestecatul se prelungea ostentativ. 

— A plecat, spuse individul. 

— Cine a plecat? 

— Mr. Flaschman. 

— Cu autobasculanta? Individul zâmbi şugubăţ. 

— V-aţi întâlnit cu autobasculanta? 


260 


— Fugărea nişte căprioare pe fundul unei prăpăstii. 

— Aha! 

— Flaschman era la volan? 

Insul muta cu limba chewing-gum-ul de pe stânga pe 
dreapta. 

— Nu. Conducea Joe, mecanicul. Era beat. Mircea 
cobori din maşină. Cobori şi Abe. 

— Şi Flaschman? Eşti sigur că a plecat? 

— Ce, nu mă crezi? Rosti individul, morfolind agale 
guma... 

— Nu. Sunt Toma necredinciosul. Nu cred până nu văd; 
Individul duse brusc mâna la pistolul de pe şold. Mircea 
fu mai repede. Învăluindu-l cu pistolul său. 

— Ridică aripioarele! Zise el, arătându-şi dinţii albi într- 
un zâmbet rau. Insul înalta mâinile. Surâsul ironic nu i se 
şterse de pe buze. 

— Dezarmează-l! Porunci Mircea lui Abe. Abe se 
execută. 

Omul scuipa chewing-gum-ul în pulberea drumului. Cu 
pasul sau elastic, Mircea se îndrepta spre clădirea 
birourilor. 

Individul rase. 

— N-o lua într-acolo. E în seră. Mircea se opri. 

— Eşti glumeţ. 

Insul îşi dezgoli dinţii, cu un animal colții. 

— Mda. Câteodată. 

— Ia-o înainte, îi ordonă Mircea. 

— O.K., răspunse omul. 

Porni agale spre sera, legănându-şi umerii şi şoldurile. 
Mircea şi. Abe îl urmară la doi paşi. 

Abe arunca o privire atentă în jur. Se temea să nu fie 
întâmpinați cu o salvă de la ferestrele clădirii. 


261 


— Dacă trage cineva asupra noastră, te curăţ, şuiera Abe, 
adresându-se individului. 

— Da ce? Credeţi că aici ne aflam la Chicago? Docil, cu 
braţele ridicate în aer, îi conduse până la uşa de sticlă a 
uneia din sere. 

— Aici, zise el oprindu-se. 

— Dă-1 drumul, rosti Mircea, făcându-i semn eu capul să 
intre în seră. Insul se conformă. 

Coborâră câteva trepte şi pătrunseră într-o imensă 
încăpere de sticla învăluită în penumbră. Domnea un 
miros greu, apăsător, de plante acvatice. 

Mori pestriţe, cu forme ciudate de şerpi, fluturi, şopârle, 
păienjeni, colcăiau parcă prin frunzişul des. 

Mircea simţi că-l încolţeşte greaţa. 

Abe îşi încleştă mâna pe patul armei. Avea impresia ce 
se afla într-un cavou cu atmosfera duşmănoasă, malefică. 

Deodată clipi des. Nu-i venea să-şi creadă văzului. În 
mijlocul serei era aşezat pe o masă, ca pe un catafalc, un 
coşciug deschis, acoperit în parte cu orhidee. Iar în 
coşciug; eu mâinile pe piept, zăcea Irving Flaschman. 
Fardul aşternut pe obraz de un specialist de la pompele 
funebre nu reuşea să mascheze paloarea cadaverică. 
Buzele supte, nasul ascuţit, bărbia osoasă, pleoapele 
galbene ca pergamentul, lăsate peste ochii bulbucaţi, 
contrastau grotesc cu albeaţa petalelor cărnoase şi 
parfumate ale i lorilor, aşternute în sicriu. 

Individul scuipa guma peste un strat de flori purpurii. 

— Nu m-aţi crezut când v-am spus că e plecat... Eh, 
călătoria cea mare. 

— Când a murit? Întreba Abe. 

— Nu ştiu. L-am găsit mort în pat când m-am dus să-l 
trezesc azi-dimineaţă; 


262 


— Şi certificatul de deces? 

— Nu pot să vi-l arăt. 

— De ce? 

— Fiindcă mă ţineţi cu mâinile în sus... 

— Bine. Arată-l. 

Individul lasă încet braţele. Se scormoni în buzunarul de 
la piept al cămăşii şi scoase un certificat de deces cu 
semnătură indescifrabilă. 

Abe îl lua şi îl citi. 

— Congestie cerebrală. 

ÎL restitui călăuzei, care îl vari din nou în buzunar. 

— Am avut impresia că ne aşteptai, zise Abe. 

— Când am auzit maşina, am ieşit în întâmpinare. Am 
crezut că e dubă de la Pompele Funebre. 

— Ştii ce mă supăra la tine? Prea găseşti răspuns la toate. 

— Dacă numai asta te supăra, e bine. Pietrişul din fata 
serei scârţâi sub cauciucurile une maşini care se opri în 
scrâşnet de frâne. 

Abe arunca o privire întrebătoare într-acolo. 

— Duba, rosti individul calm. 

Mircea îşi strecura pistolul în tocul de sub haina. 

— Haidem, Abe. 

Aruncă o ultimă privire asupra lui Flaschman. Fără să 
mai spună un cuvânt, porni spre ieşire. Abe şi individul îl 
urmară. 

Autodricul lung şi negru trăsese lângă clădirea 
birourilor. Şoferul aştepta sprijinit de aripa maşinii. Era 
îmbrăcat în negru. 

La apariţia lui Mircea şi a însoţitorilor săi, întreba din 
colţul gurii: 

— Gata? N-aş vrea să mă prindă noaptea pe drum. 

— Aşteaptă puţin, să-i conduc pe domnii, zise individul. 


263 


— Unde îl înmormântați? Întreba Mircea. Aş vrea să-i 
trimit o coroană. 

— În cimitirul catolic din San Diego, zise individul. 

— Când? 

— Mâine. 

Mircea şi Abe se urcară în maşină. 

— Bună seara, zise Mircea. 

— Bună seara. Demara. 

Când se văzură iarăşi pe şosea, Mircea scapă un oftat. 

— Încă unul care ne scapă. Dacă şi cu Williams se 
întâmpla la fel... 

— Eh, o scoatem noi într-un fel la capăt, zise veşnic 
optimistul Abe. 

Mircea nu răspunse. Îl preocupa un aspect aparent 
neînsemnat al pregătirilor funerare la care abia asistase. 

Maşina ajunse la întretăierea şoselei 395 care lega 
Escondido de San Diego cu şoseaua ce ducea la 
Oceanside. Dincolo de stâlpul indicator se deschidea un 
drum de ţară. 

— Ascultă Abe. Trage pe drumeagul acela lăturalnic. 
Abe era deprins să execute ordinele fără să le discute. 
Micşoră viteza şi coti la dreapta, oprind la adăpostul unui 
pâlc de arbori. Se uită întrebător la Mircea... 

Acesta rosti ca pentru-sine: 

— Flaschman era catolic. şi cu toate astea la căpătâiul lui 
nu ardea nici o lumânare. Ciudat. 

— Poate că oamenii lui nu cunosc obiceiurile... 

— N -aş crede. Oamenii simpli cunosc foarte bine 
obiceiurile astea... În California sunt mulţi catolici. 

Tăcu. 

— Ce mai aşteptam, boss? Întreba Abe după un timp. 

— Dricul. 


264 


— Dricul? Vrei să însoţim cortegiul mortuar al lui 
Flaschman? Întreba Abe cu o umbră de ironie. 

— Nu. Vreau să fac o verificare. Se scurseseră cam zece 
minute. 

Din direcţia serelor apăru în sfârşit autoduba neagră a 
Pompelor Funebre. 

— Asta aşteptăm, zise Mircea. O urmărim. Autoduba 
ajunse la încrucişarea drumurilor şi, spre surpriza lui 
Abe, se angaja pe şoseaua care ducea la Oceanside. 

— Ce zici, Abe? 

Abe se scarpina după ureche. 

— Începe să-mi pară şi mie ciudat, Firesc ar fi fost să o 
ia spre san Diego, nu într-o direcţie opusă. 

Răsuci cheia în contact. Porsche-ul ieşi în şosea şi se 
avânta pe urmele autodubei. 

Bănuielile lui Mircea se transformau în certitudini. 

-Te-am înţeles, boss, zise Abe, care-i citise parcă 
gândurile. 

— Atunci, dă-i drumul. 

Piciorul lui Abe apasa pedala accelerației până la fund. 
Porsche-ul săgeta aerul, micşorând distanţa până la 
autoduba. 

— Să-l prindem, zise Mircea. 

— De prins, îl prindem noi, replica Abe. Dar cum îl 
oprim? Dacă-i tăiem drumul, ne aruncă în şanţ. În acelaşi 
timp autoduba îşi spori simţitor viteza. 

— Şoferul n-are conştiinţă curată, zise Abe. 

— De asta sunt sigur. Încerc să-i găuresc cauciucurile. 

— Cam greu, replica Abe. Mai uşor ar fi în rezervorul de 
benzină. 

— Şi dacă ia foc? 

— Apucam noi să vedem ce e în coşciug. 


265 


— Prefer în cauciucuri. 

Mircea scoase pistolul de sub haina. 

Autodricul gonea cu peste optzeci de mile pe oră. 
Diurnul accidentat nu permitea o viteză mai mare. 
Porsche-ul se apropia inexorabil. 

Autodricul circula mai mult pe stânga: 

— Ne împiedica sistematic să-l depăşim. 

Mircea lasa în jos geamul portierei, scoase pistolul, pe 
fereastră, ochi câteva clipe şi trase. O dată... şi încă o 
dată... Un cauciuc din spate exploda. 

— Atins! Rosti Mircea scurt. 

Autodricul făcu un zigzag, repezindu-se întâi în 
extremitatea dreaptă a şoselei; apoi în cea stângă. Dând 
din: coadă ca o rata, mai străbătu câţiva zeci de metri, 
apoi alunecă în şanţul din dreapta şi după ce ridica un nor 
de praf, încremeni într-o rână. 

Şoferul ieşi împleticindu-se din maşina răsturnată. Îi 
curgea sânge din nas şi i se rupsese arcada dreaptă. 

Când văzu Porsche-ul oprind în preajma autodricului, o 
lua la fugă de-a lungul şanţului şi se aruncă într-un desiş 
de arbuşti sălbatici, făcând să i se piardă urma. 

Mircea şi Abe săriră din maşină. 

— Fu atent. Abe! Zise Mircea, schiţând un gest spre ripa 
în care se topise şoferul. 

Deschise uşa din urmă a autodricului. Cosciugul se 
rostogolise strivind jerbele de flori. Capacul se 
deschisese, lăsând să se vadă un sac cu nisip. 

Mircea se întoarse spre Abe. 

— Exact ceea ce am bănuit, spuse el. Haidem înapoi. La 
Escondido. În mai puţin de un sfert, de ora ajunseră la 
capătul drumeagului particular care ducea la sera. 

— De aici mergem pe jos, spuse Mircea. Zgomotul 


266 


motorului ar putea să ne trădeze prezenta. 

Păşind tăcut şi strecurându-se pe lângă arbuştii care 
străjuiau  drumeagul, se  îndreptară spre clădirile 
cufundate în umbrele înserării. 

Când ajunseră la bariera, se lăsase noaptea. Curtea era 
goală. Siluetele alungite ale serelor evocau nişte dihanii 
apocaliptice în repaus. Pavilionul administrativ se 
contura pe cerul spuzit de stele. 

La o fereastră se vedea lumină. 

Cu pistoalele în mâini, Mircea şi Abe se îndreptară tiptil 
într-acolo. 

Fereastra luminată îi atrăgea ca un magnet. Mircea 
înainta, ţinând corpul uşor plecat. Se întreba dacă nu vor 
li întimpinaţi eu o rafală de mitralieră. Abe păşea ca o 
pisică. Se oprea din când în când, se uita în jur, scrutând 
întunericul, apoi îşi continua mersul. 

Ajunseră în dreptul ferestrei. 

Se lipiră de perete, de o parte şi de alta a geamurilor 
luminate. Cu precauţie, se uitară înăuntru. 

Spectacolul îi făcu să schimbe o privire triumfătoare. 
Dejucaseră o manevră abilă. 

La masa din centrul încăperii, stăteau faţă în fata 
Flaschman şi individul care-i condusese în sera, 
Flaschman se uită într-o oglindă rezemată de piciorul 
unei lămpi şi îşi ştergea cu o batistă fardul de pe fată. 
Insul fuma un trabuc şi râdea în colţul gurii. Îşi vorbeau, 
dar nu se auzea ce anume. După expresia de satisfacţie 
întipărită pe chipurile lor, se putea însă lesne deduce că 
erau încântați de felul cum regizaseră falsa moarte a lui 
Flaschman. 

Individul cu trabuc se uita întâmplător spre fereastră. 
Gestul acestuia îl făcu pe Mircea să grăbească 


267 


deznodământul. Cu locul armei sparse geamul, 
pregătindu-se să sară pe fereastra în interiorul camerei. 
Insul eu trabucul îşi smulse pistolul din tocul de la şold şi 
trase asupra lui Flaschman. 

Simultan trase şi Abe. 

Glonţul perfora ţeasta insului, care se prăvăli, 
răsturnându-şi scaunul. Mircea sari pervazul, dând buzna 
în cameră. 

Abe rămase afară să-i acopere retragerea. Schimbul de 
focuri putea să atragă prezente inoportune. 

Flaschman se ridicase în picioare. Privirile lui se 
întâlniră cu ale lui Mircea. Pe chipul său plutea o 
stupoare indescriptibilă. Deodată se clatina. Tot sângele 
păru să i se scurgă din obraz. Ridică o mână, încercând 
parcă să se sprijine de uri suport imaginar, apoi se nărui 
peste masă. 

Mircea se apropie de el, îl apucă de umăr şi îl întoarse 
cu fata în sus. Flaschman mişca din buze, fără să scoată 
vreun cuvânt. Ochii i se măriseră, gata să iasă din orbite. 
Capul îi căzu pe o parte. 

Mircea îi pipăi pulsul, care înceta să mai bată. Îşi trase 
încet mâna. Descurajarea îi umbri pentru o clipă fruntea. 
Eşecul acesta îl lăsa iarăşi descoperit. Toate eforturile lui 
se sfărâmau de un zid de netrecut. Duşmanii săi erau 
foarte puternici. Numai aşa se explica hecatomba care i 
se deschidea sub fiecare pas. 

Şi Flaschman fusese împiedicat să vorbească. Mai 
rămânea Williams. 

Dacă ar pieri şi acesta, misiunea lui Mircea s-ar încheia 
eu un insucces total. 

Nu i-ar rămâne decât să ceară ajutorul şi protecţia 
poliţiei. Ceea ce i-ar părea nespus de umilitor. S-ar pune 


268 


într-o lumină jalnica, ridicolă. Ar apărea în postura unei 
copii nereuşite a lui James Bond... 

Când se văzu din nou în maşina alături de Abe, suspina 
adânc. 

— Trebuie să o luăm de la început, Abe. 

— O s-o luăm, boss. Până la urma tot o să reuşim. Abe 
puse motorul în mişcare. 

— Încotro? 


— Ne întoarcem la New York. 
x 


x k 


În miez de noapte opriră în fața gării din Los Angeles. 
Abe şterse la repezeală, cu o piele de căprioară, volanul, 
butoanele aparatelor de bord, oglinda-retrovizoare, 
mânerele de la uşi şi orice suprafeţe susceptibile să 
păstreze amprente digitale. Făceau astfel să dispară orice 
urme compromițătoare. Abe lasa cheia în contact şi uşile 
descuiate. 

— Poate ispiteşte pe cineva să-l fure. Să vezi bucurie pe 
capul lui. 

Cu un taxi se înapoiară în centrul oraşului, iar cu altul 
ajunseră la aeroport. 

Luară primul avion pentru Sân Francisco, iar de acolo, 
cu un TWA, străbătură continentul de la apus la răsărit, 
aterizând în zori la New York. 

Mircea sosi la vila sa de la Elmsford obosit, iritat, cu o 
tendință accentuată de a vedea totul în negru. 

Înainte de a se culca, o oră sau două, porunci să i se 
servească un mic dejun copios şi să i se pregătească baia. 

În vreme ce se înfrupta dintr-un apetisant cârnat de porc 
în compania lui Abe, înfometat şi el la culme, Sam, 
valetul improvizat, îl anunţă ca Bolence îl căutase în 


269 


cursul nopţii. 

Mircea ridica sprâncenele în semn de întrebare. Aflase 
Bolence de moartea celor doi oameni ai săi? Îl bănuia că 
n-ar fi fost străin de baia de sânge de la Escondido? Fata 
de la Blue Orchid îi dăduse semnalmentele lui Mircea? 

Şi Abe se uită întrebător la şeful său. 

— Vom lămuri în curând şi treaba asta spuse Mircea. Se 
întoarse spre valet. 

— Sam, să-mi umpli baia. În cinci minute termin cu 
micul dejun, Sam părăsi încăperea. 

— Abe, până mâine seară trebuie să descurcăm iţele 
afacerii ăsteia, zise Mircea, după ce dădu gata porţia de 
cârnat. 

— Le descurcam noi, boss. Garantez. 

— Întotdeauna ai fost optimist. 

— Când merg umăr la umăr cu un om ca dumneata, nu se 
poate să dau greş. 

— Mă flatezi, Abe, zâmbi Mircea. 

Deodată, se auzi un răcnet gutural dinspre dormitoarele 
de la etaj. Mircea şi Abe săriră în picioare. 

— Ce s-a întâmplat, boss? 

Abe scoase pistolul de sub haina. leşi din bibliotecă, 
traversă holul şi o lua la fugă pe scări în sus. 

Mircea îl urma sub privirile uluite ale oamenilor care 
făceau de gardă. Gemete animalice, înfiorătoare 
răzbăteau din dormitorul lui Mircea. 

Abe se repezi în uşa pe care o dădu de perete. 
Priveliştea care 1 se oferi îl lasa fără grai. Din camera de 
baie răzbăteau aburi fierbinţi ca dintr-un cazan încins la 
maximum, căruia i se face purjarea. Sam, căzut la 
pământ, se zvârcolea ca un vierme pe covorul din 
dormitor, care începuse să se îmbibe cu apă fiartă. şi din 


270 


hainele lui ieşeau aburi. Fata şi mâinile nu mai erau decât 
o masă de carne sângerie. 

— Ce-a fost aici? Explozie? Exclamă Mircea. Capetele 
oamenilor din garda apărură curioase pe deasupra 
umerilor săi. 

Abe se uita cu precauţie în baie. Dinspre robinete ţâşnea 
un jet puternic de apă clocotită, învăluit în aburi fierbinți. 

— Frankie, striga Abe peste umăr, aleargă jos şi spune 
mecanicului să închidă apa. 

Frankie o lua la goană pe scări în jos. 

Câteva minute mai târziu, jetul de apă clocotită îşi 
micşora treptat debitul, apoi încetă. În dormitor şi în baie 
pluteau vapori fierbinţi, compacţi, ca într-o baie de aburi. 

Abe îşi puse o batistă la gură şi, evitând pe câtposibil 
apa care inundase parte din pardoseală, intra în camera de 
baie. Abia atunci înţelese, ce se întâmplase. Bateria de 
robinete sărise din lăcaşul ei, lăsând un orificiu deschis, 
prin care apa şi aburii ţişniseră în voie, împroşcându-l pe 
Sam în plin. Apa din camera de baie începuse să se 
prelingă şi în dormitor. 

Abe chema la telefon o ambulanţă. 

Un sfert de oră mai târziu, un medic în halat alb îşi făcu 
grăbit şi aferat intrarea, urmat de doi sanitari cu o 
brancardă. Cerceta rănile lui Sam, care-şi pierduse între 
timp cunoştinţa. 

— Arsuri grave, spuse el clătinând din cap. Îl 
transportam la spital. 

— Credeţi că risca să-şi piardă viaţa? Întreba Mircea. 

— Vom face tot posibilul să-l salvăm, făgădui vag 
medicul. 

Sanitarii îl ridicară cu grijă pe Sam şi îl instalară pe 
brancarda. 


271 


În vreme ce sunetele modulate ale sirenei ambulantei se 
mai auzeau îndepărtându-se pe aleile parcului, Abe se 
întoarse spre Mircea. 

— Ai scăpat uşor, boss. Mă întreb cine dracu a maşinat 
toată chestia asta. 

— Cineva care are acces în apartamentul meu. 

— Sau care s-a strecurat până aici. 

— E greu de presupus că a putut să se strecoare cineva 
dinafară, fără să fie observat de oamenii din gardă. 

— Am să-l dibuiesc eu, zise Abe. 

— Pune câţiva oameni să facă puţină ordine prin 
apartament, spuse Mircea. Până termină treaba, cobor în 
bibliotecă. 

Când traversă holul, îl văzu pe Frankie care comenta 
evenimentul împreună cu alţi doi tineri din gardă. Frankie 
avea o figură deschisă, care inspiră încredere lui Mircea, 
ÎI chemă în bibliotecă. După ce se văzură singuri, îi dădu 
instrucțiuni precise. 

— Dacă mă mai cauta Jack Bolence la telefon, să-i spui 
că nu sunt acasă. Ai înţeles? 

— O.K., boss. 

Frankie părăsi încăperea. 

Mircea îşi umplu un pahar cu whisky. Avu grijă să-l 
boteze din belşug cu sifon. Trebuia să-şi păstreze 
luciditatea neatinsă. Situaţia se complica supărător. 

Abe se înapoie în bibliotecă. Era gânditor. 

— Azi ar trebui să-i faci o vizită lui Sheldon, îi 
recomanda Mircea. Poate mai scoţi ceva de la el. Să-şi 
mobilizeze toate antenele. Trebuie să dăm de Williams 
cel mai târziu până deseară. Altfel putem să ne 
spânzurăm de pe acum. Oferi un pahar cu whisky lui Abe, 
apoi continuă: Ultimele indicii îl acuză pe Bolence. Nu 


272 


vreau să mă întâlnesc cu el până nu adun probe. 

— ÎI crezi vinovat? Întreba Abe. 

— Nu cred nimic. Constat. 

— Nu e bine să ne pripim, boss. Bolence ţi-a fost prieten. 
şi a dat dovezi. 

— Câteodată e înţelept să te fereşti şi de prieteni. Abe îşi 
înăbuşi un căscat: 

— Mi-e un somn de mi se închid ochii. 

— Şi eu sunt foarte obosit. Câteva ore de odihnă ne-ar 
prinde bine. Ai încredere în Frankie? 

— Ca în mine însumi, boss. 

— Să-i spui atunci să fie cu ochii în patru. Ni se vor mai 
întinde curse. Nu vreau să fim luaţi prin surprindere. 

Mircea trase storurile şi se culca pe o canapea în 
bibliotecă. Prefera să evite dormitorul, scenă a unor 
întâmplări foarte puţin plăcute. Îşi scoase haina şi se 
întinse pe canapea punându-și două perne sub cap. 

— Du-te şi te culcă, Abe. 

— Cred că ar fi mai bine să fac de veghe. 

— Fii serios. Câteva ore de-acum înainte n-o să se mai 
întâmple nimic. 

Pregătirea unor noi atacuri cere un oarecare timp. Până 
acum le-am zădărnicit planurile. 

— Mare lucru însă n-am făcut, zise Abe. 

— Depinde de optică. 

Abe se scarpină în vârful capului. 

— Atunci mă duc să mă culc. 

— Somn uşor. Mircea închise ochii. 

Abe ieşi tipul din bibliotecă. 

x 
x k 


Mircea se trezi din somn aproape de ora prânzului. li 


273 


era foame. Suna. Abe apăru urmat de Frankie. 

Abe era bărbierit, pus la punct şi cu un aer foarte 
prosper. 

— Boss, baia te aşteaptă. Poţi să faci un duş fără nici o 
grijă. Mecanicul a montat robinetele sub ochii mei. 

— Ai aflat ceva? 

— Da. Ceva interesant. Chiar foarte interesant. 

— EI, dă-i drumul. 

— Amicul nostru, Mike Sheldon, a devenit patron la 
Charlie's Bar. 

— Nu mai spune? Păduchiosul ăla patron de bar! Şi de 
când? 

— De două zile. Nu ţi se pare curios? 

— Hm! 

Mircea se ridica de pe canapea, se întinse, îşi acoperi un 
căscat, apoi se întoarse spre Frankie. 

— Ai luat locul lui Sam? 

— Da, boss. 

— Sper că ai să fii la înălţimea lui Sam. 

— Am să-mi dau toată silinţa, boss. 

Privirea deschisă a lui Frankie plăcu lui Mircea. Băiatul 
acesta părea deosebit de camarazii săi. Nu adoptase încă 
acea expresie vicleană, dură a gangsterului înrăit. Ce 
anume îl împinsese să se înroleze în Cosa Nostra? 
Mircea îl deplângea sincer. Ca şi pe Abe de altfel, de care 
începuse să se ataşeze. 

— Ce ştii să faci, Frankie? 

— Tot ce-ai să doreşti, boss, răspunse el cu râvnă. Se uita 
la Mircea cu admiraţie nedeghizată. Idolii lui Frankie nu 
erau aleşi din galeria eroilor imortalizaţi de Plutarc sau 
Carlyle, pentru el Al Capone, Frank Castello, Lucky 
Luciano, Vincenzo Genovese, Jack Bolence reprezentau 


274 


nu numai figuri intrate în legenda —încă din timpul 
Vieţii—ci şi un ideal urmărit cu neşovăitoare stăruinţă. 

— După baie, boss, te aşteaptă şi prânzul, spuse Frankie. 
Eu l-am preparat. Adaugă modest: Aşa cum m-am 
priceput. 

Mircea îl mângâie pe obraz. 

— Bravo, Frankie. Dacă îmi va plăcea te vei alege cu un 
premiu. Să ai pregătit un cec, Abe. 

Baia caldă, prelungita mai bine de o oră, îi procura o 
delicioasă senzaţie de calm şi bună dispoziţie. Făcu cinste 
prânzului— destul de stângaci servit şi alcătuit mai ales 
din semipreparate şi răcituri. Îi era însă foame, aşa că îl 
savura ca pe un festin a la Lucullus. 

Ajunsese la cafea, când Frankie îi anunţa sosirea lui 
Robert Landis. 

— Iar vine să-ţi ţină o predică, boss, zise Abe zâmbind în 
colţul gurii. Mircea îşi goli ceaşca de cafea. 

— Pofteşte-l încoace, Frankie, porunci el fără să se arate 
câtuşi de puţin tulburat de această vizită care făgăduia 
tunete şi fulgere. 

Robert Landis intra în biblioteca urmat de nelipsitul sau 
locotenent, Charlie Yale. Purta un costum la două 
rânduri. Închis la culoare şi o pălărie neagră. Eden, pe 
care nu şi-o scosese de pe cap. Fruntea îi era întunecată şi 
ochii zvârleau scântei. Cicatricea de pe obrazul stâng 
părea mai vânata ca de obicei. 

Charlie Yale arbora cu o elegantă oarecum ţipătoare un 
costum gri deschis Prince of Wales cu pătrate mari, 
asortai e cu panglica, de asemenea cu pătrăţele, de la 
pălăria de Panama. Spre deosebire de şeful său, Yale îşi 
ţinea pălăria în mina. 

Landis se opri în mijlocul încăperii şi arunca O privire 


275 


asupra lui Mircea care stătea liniştit pe canapea. Pe Abe îl 
ignoră, de parcă nici n-ar fi existat. 

La un semn al lui Mircea, Frankie părăsi imediat 
camera, întâlnirea acestor două mărimi, atât de temute în 
sânul organizaţiei. Îl impresionase. Nu-i plăcuse însă 
atitudinea lui Landis, care-i trata eu neîngăduita aroganta 
şeful. Spiritul lui de clan se trezise. 

— S -o porţi sănătos, se adresa Mircea lui Landis 
salutându-l afabil cu mâna. 

— Ce? 

— Pălăria. 

— Nu e nouă, replica Landis sec. 

— Atunci de ce n-o scoţi? Credeam că vrei să ţi-o admir. 

— Întotdeauna ti-au plăcut bancurile ieftine, rosti Landis. 

— Bancurile ieftine şi oamenii gomoşi, îi întregi Mircea 
fraza. Dar ne-am luat cu vorba şi v-am lăsat să staţi în 
picioare. Vă rog să luaţi loc. Abe, whisky! 

— Mulţumesc, nu beau. 

— Ah, uitasem. Se întoarse spre Charlie: Presupun că 
nici tu nu bei, dacă şeful e abstinent... 

Charlie Yale n-avu timp să răspundă, ca Mircea se şi 
adresa omului sau de încredere, ridicând două degete. 

— Numai pentru noi, Abe. Landis continua să păstreze 
pălăria pe cap. 

— Nici jos nu stai? Întreba Mircea. 

— Prefer să rămân în picioare. 

Ai impresia că eşti mai autoritar? Îţi faci iluzii. Landis 
nu se mai osteni să răspundă. Intră direct în subiect. 

Rămăsese stabilit să nu părăseşti această vilă fără n li 
însoţit de oamenii mei. 

— Oamenii tăi puteau să mă însoţească cel mult până la 
aeroport. Sper că n-ai pretenţia să-i fi luat eu mine la 


276 


Chicago, la Las Vegas. Ori la San Francisco, care nu fac 
parte din sectorul tău. Afară de asta nu mă simt obligat să 
dau nici un fel de socoteală înainte de a se scurge 
termenul care mi s-a fixat. Mai am la dispoziţie patruzeci 
şi opt de ore, înlăuntrul cărora voi acţiona aşa cum voi 
crede de cuviinţă. Azi, când îmi joc existenţă n-am să mă 
împiedic de opreliştile meschine pe care unii încearcă să 
mi le pună la cale. 

Landis îl privi ele sus. 

— Cred că suferi de mânia persecuției. 

— Mânia persecuției? Repeta Mircea cu indignare. În 
ultimele mele zile s-au făcut mai multe tentative spre a 
mă suprima. Pentru anumiţi indivizi am devenit un 
personaj foarte jenant. 

— Jenant? Nu greşeşti, replica Landis tăios. La Chicago, 
la Las Vegas, la Escondido a trebuit să facem adevărate 
tururi de forţă, ca să-ţi acoperim urmele. Actele laie de 
violenta pun într-o situaţie dificilă o serie de membri ai 
organizaţiei. 

— Mulţumesc. La revedere. 

Landis vru să mai spună ceva, dar renunţă şi ieşi din 
biblioteca urmat de Charlie Yale. 

După ce uşa se închise în urma vizitatorilor, Abe fluiera 
a pagubă. 

— Şi se mai spune că deviză noastră este toți pentru 
unul, unul pentru toţi. 

Landis nu ştie ce să mai facă spre a rămâne stăpânul 
acestui sector. Ar fi în stare să-ţi lege o piatră de gât şi să 
te arunce în East River. 

Mircea scoase dintr-un sertar al comodei Louis XVI, 
plasata intre usile- ferestre, un pachet de cărţi de joc. 

— N-am să le dau satisfacția de a mă vedea doborât la 


277 


picioarele lor. Am multe săgeți în tolba, Abe. Nu le-am 
folosit încă pe toate. Hai să jucăm un pocher. Să ne omori 
în timpul până se va lăsa seara. Numai noaptea e prietena 
noastră. 

Se aşezară la o masă mică. Mircea împarţi cărțile. 

— Pe zece dolari miza. Abe se scarpină în creştet. 

— Zece dolari? Cam mult. Nu prea sunt în fonduri, boss. 
Mircea scoase din buzunar un teanc de bancnote. 

— Poftim. Să ai cu ce juca. 

— La primele încasări, ţi-i restitui. 

— Nu-i nevoie, zise Mircea cu aerul unui Mecena. Ţi-am 
oferit o neînsemnată gratificaţie. 

Abe vru să-i mulţumească, dar se abţinu. Ştia că şefului 
său nu-i plăceau efuziunile de recunoştinţa. 

Mircea puse miza. 

— Deschid, zise partenerul său, după ce-şi fila cărțile. 
Partidă, foarte antrenantă, se prelungi până spre seară. 

Norocul pendula între cei doi bărbaţi, cu regularitate de 
metronom. Banii treceau dintr-un buzunar în celălalt şi 
înapoi cu o frecventă uluitoare. şi Mircea şi Abe erau 
jucători de înaltă clasă. 

La un moment dat, Mircea se uita la ceas. 

— Opt, rosti el. 

Strânse cărţile pachet şi le aşeză pe masa. În aceeaşi 
clipă zbârnai telefonul. Abe vru să ridice receptorul. 

Mircea îl împiedică, ridicând mâna, îl chema pe 
Frankie. 

— Răspunde tu, Frankie. Dacă e Bolence, să-i şput căam 
plecat acum zece minute. 

Frankie duse receptorul la ureche. 

— Alo!... Îmi pare rău. Mr. Charlie a ieşit acum zece 
minute... Bine. Am să-i transmit... Bună seara. Închise 


278 


telefonul. 

— Bolence? Întreba Mircea. 

— EI, răspunse Frankie. Voia să-ţi comunice ceva foarte 
urgent. A lăsat un număr de telefon. 

Îl notă pe o foaie de hârtie pe care o înmână lut Mircea. 
Frankie ieşi din bibliotecă. Mircea se întoarse spre Abe. 

— E momentul să pleci în căutarea lui Sheldon. Dă-i 
oricât. Nu te tocmi. Eu te aştept aici. 

— O. K., boss. 

Abe se îndrepta spre uşă. Când să iasă, se ciocni piept în 
piept cu Frankie, care tocmai intra cu mare grabă. Era. 
Oarecum nedumerit. 

— Un om al lui Bolence a venit cu o autocisternă. Vrea 
să-ţi vorbească neapărat, boss. 

Mircea reflectă câteva clipe. 

— Abe, primegşte-l tu. Vezi ce vrea. Adu-l încoace, 
Frankie. 

Trecu în camera alăturaţii, având grijă să lase uşa 
deschisă, spre a auzi totul, fără să fie văzut. 

Frankie introduse în biblioteca un individ în salopetă 
albastră, mânjita pe alocuri de ulei. Noul venit, scund, 
spatos, cu o chică creată şi încurcata ca şi sprâncenele 
dese şi ţepoase, asemenea unor garduri vii, ridica mâna în 
semn de salut. 

— Hello, Abe. 

— Hello, Benjy, exclamă Abe surprins. Ţi-ai schimbat 
slujba? Ce e cu fata asta de carnaval? În smoking arătai 
ceva mai bine. 

— Nu e timp de glumă, Abe. Nu sunteţi gata? Unde ţi-e 
şeful? 

— Gata? Pentru ce? 

— Nu mai e cazul să discutăm, rosti Mircea, cu ton de 


279 


finalitate, Vorbim limbi diferite. Eu mă apăr şi voi mă 
acuzaţi de violente. Perfect. Peste patruzeci şi opt de ore 
vă stau la dispoziţie... şi acum nu te mai rețin, Landis. 

— Adopţi o poziţie care-ţi creează numai duşmani, 
Vincenzo. 

— Crede-mă, mi-am căutat prietenii. Dar nu i-am mai 
găsit. M-au părăsit cu toţii. Le era prea draga pielea. 

Landis îl privi lung: 

— Te-am prevenit, Vincenzo. 

— Cum? N-aţi vorbit cu Bolence? 

— Abia acum am venit din oraş. 

— Poliţia trebuie să apară din clipa în clipă. 

— Poliţia? Ce să caute? 

— S-a primit un denunţ împotriva voastră, de care am 
aflat în ultima clipă. 

Abe îl privi descumpănit. 

— D-asta am şi venit cu autocisterna, continua Benjy. 
Are un compartiment special în care să vă ascundeţi. 
Numai în chipul ăsta vă puteţi strecura pe sub nasul 
sticleţilor. 

— Aşteaptă, zise Abe. 

— Aştept, însă nu mai mult de cinci minute. N-am chef 
să mă găsească aici. Să mă aresteze şi pe mine. 

Abe trecu în încăperea în care se afla Mircea. 

Benjy rămase cu Frankie, care-l supraveghea bănuitor. 
Aşteptarea lor se prelungi. Omul în salopetă se uită 
nervos la ceas. 

Abe reintra în bibliotecă. 

— Unde ai tras cisterna? 

— La intrarea din spate. 

— Foarte bine. Du-te şi ne aşteaptă acolo. 

Benjy părăsi încăperea. leşi în curte. Autocisterna, un 


280 


mastodont vopsit în roşu se profila pe fondul întunecat al 
copacilor din parc. Benjy îşi pipăi buzunarele în căutarea 
unui pachet de ţigări. Îşi aprinse un Lucky Strike. Se uită 
iarăşi la ceas. 

Uşa de la intrarea de serviciu se deschise, lăsând să se 
proiecteze pe pietrişul aleii un dreptunghi de lumină. În 
prag apărură două siluete. Una din ele se apropie de 
Benjy. Era Abe. 

— Pe unde intrăm? Întrebă el. 

Benjy deschise uşa cabinei, se sui pe prima treaptă şi 
după ce se strecura cu partea de sus a corpului înăuntru, 
apasă un buton de pe tabloul de comandă. În acelaşi timp 
se aprinse un bec minuscul. 

Sub pântecele mastodontului se deschise o trapă. 

Benjy cobori şi se înapoie la Abe. 

— Intraţi prin trapa asta. Se închide şi se deschide şi pe 
dinăuntru. În depărtare se auzi deodată şuieratul unei 
sirene. 

— Poliţia! Exclamă Benjy. Urcaţi- vă repede. 

Se caţără în cabina autocisternei, se instală la volan şi 
dădu drumul la motor. Se uita apoi la becul minuscul care 
se stinse, semnalizând închiderea trapei. Un zâmbet iau îi 
schimonosi fata. 

— Să vă fie ţărâna uşoară... 

x 
x k 


Frankie apasa starterul. Motorul Lincoln-ului porni. 
Limuzina demara, legănându-se uşor pe amortizoarele 
ultraelastice. 

Frankie se uita prin retrovizor la barajul poliției, care 
rămânea în urmă. Împinse acceleratorul. Automobilul îşi 
spori viteza simţitor. 


281 


Frankie parcurse vreo cinci kilometri şi după ce privi 
iarăşi prin retrovizor şi constată că nu este urmărit, apasa 
pe unul din butoanele de la bord. Spătarul banchetei din 
urmă prinse să se ridice cu încetineală, lăsând să apară un 
compartiment secret, amenajat în corpul vastului 
portbagaj al Lincoln-ului. Mircea şi Abe, care stătuseră 
pana alunei întinşi în compartiment, ieşiră de acolo. 
Frankie apasa iarăşi pe buton şi spătarul banchetei se lasă 
în jos, revenind la poziţia iniţială. 

Abe şi Mircea făcură cu braţele câteva mişcări de 
gimnastică, spre a se dezmorţi, restabilind circulaţia 
sângelui. Se aşezară apoi la largul lor pe banchetă. 

Cu vizibilă satisfacţie, Frankie urmărea prin retrovizor 
aceste operaţii. 

— A avut dreptate Benjy, zise Abe. L-am bănuit pe 
degeaba. N-a fost o falsă alarma. 

— Falsa n-a fost, răspunse Mircea. Dar de unde ştii că n- 
aprovocat-o chiar Bolence sau oamenii săi? Sursa 
denunţului e încă necunoscută. În ceea ce mă priveşte, nu 
mi-am schimbat părerea despre Benjy. Toată operaţia 
asta cu autocisterna mi-a părut şi îmi pare încă foarte 
suspecta. 

— Sper că n-a băgat de seamă că n-am intrat în 
ascunzătoare, zise Abe. 

— Nici o grijă. Va constata la destinaţie că i-am jucat 
festă. Ai anunţat, cred, pe oamenii tăi să se afle peste o 
oră la Charlie's Bar. 

— Anunţat, boss. 

Mircea îşi strânse nodul cravatei, care se strâmbase. 

— Mă întreb unde o să ne mutăm cuibul? Rosti el după 
câteva momente de tăcere. 

— Asta nu-i o problemă. Aranjez eu cu Mike, Mircea 


282 


rase. 

— Acum şi poliţia e pe urmele noastre. Asta ne mai 
lipsea. Treburile merg din ce în ce mai bine. 

Abe făcu un semn de nepăsare. 

— Am trecut noi prin momente şi mai grele, boss. La 
Charlie's Bar, Frankie. 

- O. K. 

Lincoln-ul se angaja pe Broadway. Circulaţia arhi- 
intensă de pe aceasta arteră le încetini considerabil 
mersul. 

— În furnicarul ăsta eşti mai greu de găsit decât un ac 
într-un car cu fân, zise Abe. 

În sinea lui era mai puţin optimist. Simţea că se strânge 
încet latul, dar nu voia să-şi exteriorizeze temerile. 
Oamenii din tagma lui ştiau să braveze totul. Numai cei 
laşi se lăsau descurajaţi de adversitatea soartei. Avusese 
da-a face şi cu asemenea exemplare. Dându-şi seama că 
situaţia era fără ieşire şi că nimic nu-i mai putea salva, 
dădeau frâu liber disperării, dezvăluind o spaimă cu atât 
mai abjecta cu cât până atunci manifestaseră o nepăsare 
ostentativă în faţa primejdiei. 

Abe nutrea o admiraţie crescândă fata de şeful său. Cel 
pe care-l credea Vincenzo Genovese părea să se 
sinchisească prea puţin de poliţie şi de implicaţiile unei 
eventuale arestări. Deşi era urmărit pentru infracţiuni care 
nu excludeau pedeapsa cu moartea, nu se arată prea 
impresionat de aceste perspective sumbre. 

Mircea intui brusc nedumerirea care prindea să 
încolţească sub admiraţia arătată de Abe. Înţelese că nu 
trebuia să meargă prea departe cu indiferenţă. Unui 
mafiot îi este în general mai frică de mânia Mafiei decât 
de severitatea legii. Pare paradoxal, dar justiţia are braţul 


283 


mai scurt decât Cosa Nostra. Graţie complicatelor 
sublitităti ale procedurii şi priceperii unor avocaţi 
dubioşi, mulţi infractori cu caziere bogate scapa de 
rigorile legii. Un ins condamnat de Mafie ştie însă că nu 
mai are nici o scăpare. O veche datina împământenită în 
sânul acestei organizaţii acorda iertarea unui condamnat 
care a reuşit să scape pe o perioadă de trei ani încheiaţi de 
satirul mafioţilor însărcinaţi să-l execute. Dar în mod 
practic aceasta nu s-a întâmplat niciodată. şi Abe ştia 
acest lucru. Dacă după trecerea celor patruzeci şi opt de 
ore acordate lui şi sefului sau nu vor reuşi să se disculpe, 
soarta le era pecetluită. Şansele de a-l descoperi pe cel 
care-şi însuşise cele şaizeci de milioane ale organizaţiei 
erau minime. Abe era însă hotărî să moară cu fruntea sus, 
pe poziţie, nu să se vaiete ca o babă. Pilda sefului sau îl 
electriza, aşa cum îl electriza şi pe Frankie. Se uita cu 
mila la Frankie, care mânuia cu îndrăzneală şi măiestrie 
volanul prin puhoiul le automobile. Poate că şi lui îi era 
dat să piară în viitoarele patruzeci şi opt de ore, ciuruit de 
gloanţele unei mitraliere. 

Abe zbura cu gândul acasă, la ferma săracă din 
Maryland. Plecase de acolo mânat de setea de glorie, de 
fericire, de îmbogăţire rapidă. Dorinţele i se împliniseră 
într-o oarecare măsură. Îşi văzuse numele şi fotografia 
prin ziare alături de Genovese şi de alți corifei ai Mafiei, 
cucerise femei pe care altădată nici nu le-ar fi visat, 
risipise zeci de mii de dolari cu nepăsarea cu care alţii ar 
fi cheltuit câţiva cenți. Dar fericirea aceasta furată costa 
prea scump. La capătul unei existențe scurte şi 
zbuciumate, îl pândea moartea. 

Mircea îl privea cu coada ochiului. Îi surprinse pe buze 
un zâmbet amar. Pe chipul lui se reflecta uluitor de 


284 


limpede frământarea-i lăuntrică. Sau poate ca împărtăşind 
cu Abe primejdia, Mircea devenise mai receptiv. 
Aventura aceasta, care la începuturile ei îmbrăcase 
aspecte de comedie, acum tindea să se transforme în 
tragedie. Execuţia unchiului Gino şi a lui Michelotto, 
sfârşitul cumplit al lui Ugo şi al lui Joe Marcucci, 
asasinarea lui Sid Capozzolo şi a celor doiRegan, 
accidentul mortal al lui Ernie Franckfurter, descoperirea 
cadavrului lui McCoo şi agonia scurtă a lui Flaschman îl 
impresionaseră mai puţin decât perspectiva apropiată a 
morţii lui Abe. 

Cunoştea cazierul lui Abe. Trecutul lui nu era lipsii de 
puncte negre. Cu toate acestea Mircea încerca fata de el 
un simţământ ciudat, de simpatie. Nu şi de înţelegere, 
fiindcă nu înţelegea şi nici nu încerca să justifice 
fărădelegea, oricare ar fi fost forma pe care o îmbrăca 
aceasta. Abe îi apărea în postura unui Fiu Risipitor. Un 
Fiu Risipitor care nu-şi va găsi mântuirea ca în parabola, 
ci îşi va urma drumul, împins de destin şi de zeiţa 
Nemesis până la distrugerea totală şi definitivă. 

Lincoln-ul opri pe Mott Street, în dreptul intrării 
modeste, aproape neobservată a lui Charlie's Bar, strivita 
parcă între două restaurante chinezeşti cu firme de un 
exotism ţipător. 

Mircea şi Abe coborâră din maşină. 

— Ne aştepţi aproape de colţul străzii, Frankie, îi 
recomanda Abe. Poate că va trebui să o luăm din loc pe 
neaşteptate. Să fii pregătit. Dacă se opreşte prin apropiere 
vreo maşină a poliţiei sau chiar dacă numai ţi se pare 
ceva suspect, ne emiţi cu aparatul de emisie-recepţie pe 
care ai să-l găseşti în seiful de la bord. Am şi eu unul 
racordat pe aceeaşi lungime de undă. 


285 


Frankie duse la tâmplă mina deschisă, în semn de salut 
militar. 

— Înţeles, boss. 

Printre automobilele staționate de cealaltă parte a 
străzii, zăriră Pontiac-ul lui Harris. Patru oameni, cu 
pălării trase pe ochi, stăteau impasibili în maşină şi se 
uitau cu aparentă indiferentă la trecătorii care se scurgeau 
pe trotuare. Când îl văzu pe Abe, Harris îşi frecă uşor 
lobul urechii. Semnala prin cod ca se afla la post, gata 
oricând să intre în acţiune. 

Ceva mai departe era parcat Chevrolet-ul lui Luke. La 
apariţia lui Abe. Luke îşi zăgăzui un căscat, acoperindu-şi 
cu mâna gura. Semnala că are ceva de spus. 

Abe îşi scoase din buzunarul de la piept batistă şi se 
prefăcu a-şi şterge fruntea. În aceeaşi clipă puse în 
funcţie aparatul minuscul de emisie-recepţie pe care-l ea 
ascuns în batistă. 

— Sunt pe recepţie, Luke. Gata. Răspunsul se făcu 
imediat auzit. 

— Transmite Luke. Am urmărit autocisterna lui Benjy. 
După ce a trecut de barajul poliţiei, şi-a continuat drumul 
până la podul de peste East River. 

A oprit cam la o sută de metri de pod. A aşteptat zece 
minute. Profitând de un moment când nu trecea nici o 
maşină pe şosea, a pus motorul în mişcare şi a pornit cu 
autocisterna direct spre rău, sărind în ultimul moment din 
cabină. Autocisterna s-a prăvălit în apă, scufundându-se 
ca o piatră, Benjy s-a urcat apoi într-un Oldsmobile, care 
venea dinspre New York şi care a şi făcut imediat drumul 
întors. Gata. 

— Benjy nu te-a observat? 

— Nu. Stopasem după nişte tufişuri. Gata. 


286 


— Trimite-l pe Dick după noi. Să se aşeze la o masă. şi 
să fie atent la semnele mele. Gata. 

— Prea bine, boss. Gata. 

Abe şi Mircea pătrunseră în vestibulul zgârcit luminat al 
lui Charlie's Bar. Un portar cu mutra de bătăuş îi salută 
neglijent, aruncându-le pe sub sprâncene o privire 
bănuitoare. Îl cunoştea pe Abe, dar nu şi pe însoţitorul 
acestuia. Străinii nu erau bine primiţi la Charlie's Bar. 

În vreme ce coborau o scară strâmta, spiralată, acoperită 
cu un covor roşu cam ros care-i ducea spre subsolul 
clădirii, Abe repeta lui Mircea comunicarea lui Luke. 

Mircea zâmbi: 

— Aşa e că am avut dreptate, Abe? 

— N -aş fi crezut că Bolence poate fi atât de perfid. 
Mircea ridica din umeri, fără să răspundă. 

De jos le parveneau în surdină zgomotele ritmate ale 
unei orchestre de jaz. Domnea miros de mucegai şi de 
alcool trezit. Aerisirea nu se făcea în condiţii tocmai 
optime la Charlie's Bar. 

Fata de la garderobă, o blondă roşcată, cu sâni 
planturoşi ieşiţi pe jumătate din decolteul rochiei negre, îl 
întâmpină pe Abe cu un surâs de o excesivă amabilitate. 
Bacşişurile lui grase îl îndrituiau la un tratament 
preferenţial. 

— Bine aţi venit, Mr. Macchia. N-aţi mai dat de mult pe 
la noi, V-am simţit lipsa, îi surâse ea seducător, Vă 
servesc cu ţigări? 

Abe lua dintr-o tavă un pachet de Lucky Strike, pe care-l 
plăti încincit. 

Garderobiera escamota banii. 

— Mike Sheldon e pe aici? O întrebă el. 

— N-a venit încă, Mr. Macchia. Dar nu cred că v-a 


287 


întârzia. 

— Thanks a million, zise Abe, ciupind pe garderobiera 
de guşa. 

Străbătu împreună cu Mircea un culoar pardosit cu plăci 
de mozaic albastre şi roşii şi pătrunseră într-o încăpere nu 
prea mare, cufundată într-o semiobscuritate propice 
îndrăgostiţilor şi pescuitorilor în apa tulbure O orchestră 
de chitarişti bearnicks, cocoţată pe o estradă învăluită 
într-o lumină violeta, executa un shake. 

— Unde ne aflam, Abe, exclamă Mircea, într-o grădiniţă 
de copii? 

Pe minusculul platou de dans se frecau într-o 
îmbulzeală de metrou în orele de vârf perechi de 
adolescenţi, înfierbântaţi, excitati la culme. 

În jurul meselor mici, luminate vag de veioze 
multicolore, se înghesuiau alţi copilandri. Toţi beau, 
fumau, chicoteau, vorbeau tare, acoperind uneori cu 
glasurile lor excitate vacarmul orchestrei. Fumul de ţigară 
plutea compact, înecăcios, în atmosfera irespirabilă, 
îmbâcsită de miros de sudoare şi de alcool. 

Charlie's Bar nu se bucurase niciodată de o clientelă 
tocmai strălucită. Obişnuiţii localului se recrutau mai ales 
din rândurile boemei care părăsiseră barurile din 
Greenwich Village, invadate în ultima vreme de o lume 
cosmopolită, dornică să cunoască la ei acasă pe artiştii 
beatnicks. 

Mircea şi Abe căutară din ochi o masă liberă. Un 
chelner bărbos, îmbrăcat într-un veston negru, cu 
pretenţii de smoking, se apropie de Abe. 

— Ce plăcere să vă mai vedem pe aici, Mr. Macchia! 

— Cum merg treburile, Willie? 

— Straşnic, Mr. Macchia. După cum vedeţi, localul e 


288 


arhiplin. Dar pentru dumneavoastră se găseşte 
întotdeauna o masă liberă. 

Îi conduse spre o nişă, cufundată în penumbră. 

— Aici e tocmai ceea ce vă trebuie. Puteţi vedea lotul, 
iara să fiţi văzuţi. Înainte de a se aşeza la masă, Abe îi 
strecură o bancnotă de cinci dolari. 

— Cu ce vă servim? Întreba Willie. 

— Aveţi şi băuturi alcoolice? 

— Desigur. 

— Judecând după clientela de aici, credeam că serviţi 
numai lapte. Chelnerul ridica din umeri în semn de 
regret. 

— Nu demult, veneau aici tot felul de artişti. Acum însă 
ne-au invadat copiii. şi Mr. Sheldon îi încurajează. Le da 
pe datorie... şi câte alteţe... 

— Frumoasa iniţiativa, zise Mircea ambiguu. Creăm 
condiţii tineretului... 

-Dacă ar fi copiii mei, i-aş trimite, acasă cu câteva 
şuturi în fund. Dar afacerile sunt afaceri. 

— Hm, mormăi Mircea neutru. 

— Atunci adu nişte Bourbon on the rocks, ca de obicei, 
spuse Abe. 

— Doriţi şi o gustare? 

— Câte un muşchi dublu, la grătar, interveni Mircea, 
căruia 1 se stârnise iarăşi pofta de mâncare. 

Când chelnerul dădu să plece, Abe îl opri eu un semn. 

— Cum îl vezi pe Mike Sheldon, îl trimiţi aici. 

— Nici o grijă, Mr. Macchia. 

Dick se cocoţase pe un taburet înalt, la bar, de unde 
putea vedea totce se petrece la masa sefului sau. 
Comandă o băutură. 

Orchestra ataca un blues jalnic, ca o melopee de 


289 


înmormântare, acompaniat de tremolourile patetice ale 
unei fete de vreo şaisprezece ani, care-şi legăna soldurile 
încă neformate în ritmul cântecului. 

Cei doi muşchi apărură etalaţi apetisant pe tipsii de 
lemn, rotunde ca o lună plină. 

O sticlă de Bourbon, două pahare înalte şi un castron cu 
cuburi de gheaţa completau frugala cina. 

Mircea se înfrupta pofticios din friptură. Abe punea în 
schimb accentul pe băutura. Goli două pahare cu whisky 
aproape pe nerăsuflate. 

Mircea termina tocmai friptura, când Mike Sheldon 
apăru legănându-se uşor pe picioarele-i scurte şi arcuite. 
Se strecura agale printre mese precedându-l pe Willie. 
Capul lui Mike aducea cu o sferă de carne, în creştetul 
căreia câteva fire de păr, lungi şi unse cu briantina, craii 
orânduite într-un fel de freză, lipită de calota craniană. 
Ochii bovini şi rotunzi căpătau aparent proporţii 
uimitoare, datorită lentilelor groase de ochelari, prinse 
după ureche cu rame de metal. Obrajii rotunzi şi ei se 
lăsaseră grei, contopindu-se cu guşa trandafirie, proaspăt 
rasă. 

Mike Sheldon dădu mâna cu Abe. Privirile lui catara 
pieziş spre Mircea. 

— Ia loc, îl pofti Abe, arătându-i un scaun liber. 

Mike Sheldon se aşeză greoi. Îşi şterse cu batista albă 
fruntea asudată. 

— Mike Sheldon, Charlie Accardo, făcu Abe 
prezentările. 

- Adu-mi nişte Hot Dogs, comanda Sheldon 
chelnerului. 

— Imediat, Mr. Sheldon. 

— Şi un pahar, Willie. Turbez de sete. 


290 


Un picolo aduse în grabă un pahar, pe care Abe îl 
umplu cu whisky, Sheldon degusta băutura, apoi o dădu 
peste cap. Abe făcu din nou plinul. 

După plecarea chelnerului, scoase tabachera, oferind 
țigări comesenilor. Sheldon îl refuză cu un gest. 

— Mike, vreau să te felicit pentru localul ăsta. Abia de 
curând am aflat că ai devenit patron. 

— Mare scofală! Bombăni Sheldon. Am numai datori; şi 
bătaie de cap. 

— Eh, dacă vrei omletă trebuie să mai spargi şi ouă. 

— Era mai bine când lucrăm pe picior, zise Mike 
Sheldon. Aveam numai grija mea. Acum... 

Făcu un gest de amarnica plictiseala. 

— Mike, aş vrea să-mi dai câteva informaţii, zise Abe. 
Interpelatul arunca o privire întrebătoare spre Mircea. 

— Poţi vorbi fără grijă, continua Abe, aprinzându-şi 
tigara. 

Tava cu cârnaţi fumegînzi, comandată de Sheldon, îşi 
făcu apariţia pe masa. 

— În legătură cu Ralph Williams, continua Abe. Sheldon 
se uită îndelung la Abe, ca şi când n-ar fi înţeles despre 
ce e vorba. Făcu apoi o schimă de om cătrănit. 

— De Ralph Williams crezi că-mi arde mie acuma? Sunt 
foarte necăjit. Din cauza unei sume frumoase de bani pe 
care contam şi care... a zburat. şi asta îmi încurca toate 
socotelile, Începu să taie cârnatul. 

— Mă cunoşti foarte bine, Abe. Când mi-e gândul la 
bani, nu mai sunt în stare să discut altceva. 

Abe schimba cu Mircea o privire plină de înţelesuri. 
Sheldon mesteca zgomotos, oftând din când în când, de 
parcă l-ar fi măcinat o grea suferinţa. 

— Şi dacă ţi-aş lua eu piatra asta de pe inimă? Zise Abe. 


291 


Ritmul mestecatului se încetini, apoi încetă cu totul. 
Sheldon înghiţi dumicatul, făcând să-i salte mărul lui 
Adam, deasupra nodului bine strâns al cravatei. Ochii 
rotunzi i se bulbucară într-o privire plină de interes. 

— Nici nu ţi-am spus de cât e vorba. Abe răspunse fără 
să clipească. 

— Nici nu te-am întrebat. Ştii că nu mă tocmesc. 

— Zece mii de dolari. Ce vrei să ştii? 

— Trebuie să stau neapărat de vorbă cu Williams. 

— Greu. Foarte greu. 

— Deci nu e imposibil. 

— Mmm... n-am spus asta, mormăi Sheldon. 

— N-ai spus, dar ai lăsat să se înţeleagă. 

— Abe, ţin la pielea mea. 

— Şi cam cât crezi că face pielea asta? 

— Ştiu eu? E a mea. Aşa că mi se pare scumpă. 

— Profită de ocazie, Mike. Azi găseşte cumpărători. 
Mâine s-ar putea să valoreze mai puţin decât un morcov 
putred. 

Sheldon zâmbi blajin: 

— O feresc eu să nu se deprecieze. 

Abe aspira fumul de ţigară şi-l expira sub forma unui 
rotocol albăstrui, care se ridica spre tavan. 

— Şi alţii au crezut că sunt în stare să şi-o ferească... 
Bietul Franckfurter! Mai ieri era plin de viaţă. Ce să mai 
spun de Blackie McCoo sau de Irving Flaschman... 

— Tocmai că nu vreau să le calc pe urme. Abe zâmbi cu 
prietenie. 

— Să discutăm cu cărţile pe fată, Mike. Ai de ales între 
un cec şi un glonte. 

Ochii lui Sheldon se îngustară. 

— Frumoasa perspectiva! Mă refer în special la a doua. 


292 


— Eu îţi ofer cecul. Glontele —cine-mi pune şi mie bețe 
în roate... şi e firesc. Ştii prea multe. 

— Să presupunem că aş alege prima alternativă. 

— Ar fi cea mai bună afacere. Zece mii —cu piatra şi cu 
zece mii —pielea, douăzeci de mii. 

Sheldon se uita la ceasul său brăţara. 

— La miezul nopţii v-aş putea da un răspuns, rosti el 
după o scurtă şovăire. şi banii? 

— Tot atunci. 

— Nu s-ar putea şi acum ceva? Mircea zâmbi cu 
subînţeles. 

— Da. Se poate. Cinci mii? 

Fata lui Sheldon se lumină. În ochi îi juca o licărire de 
lăcomie. 

— Bun şi atât. 

Mircea lua cuțitul cu care-şi tăiase până atunci friptura, 
îl şterse cu un şerveţel de foita şi după ce-i pipai lama, 
spre a se asigura că nu este unsuroasa, îl aşeză din nou pe 
masa. Scoase din buzunar portofelul şi îl desfăcu fără 
graba. Un teanc respectabil de bancnote de câte o mie de 
dolari apărură în faţa ochilor lui Sheldon, care clipi 
nedumerit, umezindu-şi cu limba buzele. Degetele subțiri 
dar puternice ale lui Mircea prefirară zece hartii. Le trase 
afară din teanc şi le puse pe masa. Vârt portofelul în 
buzunar. Împături o dată bancnotele şi le netezi cu grijă, 
apoi le taie în două cu cuțitul. 

Sheldon îi urmărea hipnotizat, parcă, fiecare gest. 

Mircea îi împinse zece jumătăţi, iar pe cele rămase le 
bagă în buzunar. 

— Poftim, ia-le, îl îmbie el. 

Sheldon se uita la hârtii, apoi la Mircea. 

Abe urmărea cu interes scena. Îi plăcuse stratagema 


293 


şefului. 

Sheldon întinse încet mâna după jumătăţile de bancnote. 
Şovăia de parcă s-ar fi temut să nu-l frigă. 

— la-le, repeta Mircea rostind cuvintele printre dinţi. 
Sheldon le ridică de pe masă şi le strecura în portofelul 
sau. Oftă uşor. 

Abe îi umplu din nou paharul. Sheldon îl bău pe 
jumătate. Se ridica de la masă. 

— Aşteptaţi apelul meu telefonic. La miezul nopţii, le 
reaminti el. Pleca apoi, fără să mai salute. 

Abe făcu un semn discret lui Dick, care îşi plati 


consumaţia şi pleca după Sheldon. 
x 


x k 


Înainte de a părăsi localul, Mike Sheldon îl chema pe 
Willie, omul sau de încredere. 

— Am să lipsesc câteva ore. Ai grijă să nu-şi facă băieții 
de cap. Dacă Fred recrutează ceva puşti şi în noaptea 
asta, le dai cenuşă pe datorie. şi să fii cu ochii în patru. 

— Ştiu. Sticleţii. 

— Mă tem mai puţin de sticleţi decât de... 

— Am înţeles. Nici o grijă. 

Un băieţandru pistruiat şi cu un pulover rosu-flacără 
făcu semn lui Willie. 

— Hei, Willie, de patru ori Pepsi. 

— Cu gin? 

— Cu gin. 

- O.K. 

Willie pleca să execute comanda. 

Rămas singur, Sheldon arunca o ultimă privire asupra 
localului. Se simțea foarte mândru de noua sa situație. 
Patron de bar! În lumea interlopă din East Side devenise 


294 


un adevărat personaj. Bineînţeles satisfacţiile acestea 
erau precumpănite de multe neplăceri. Câteodată îşi 
spunea că se simţea mai în largul său când se mulțumea 
eu afacerile mărunte. Atunci avea numai grija lui. Acum 
purta de grijă şi altora. Personalul de serviciu al barului, 
clientela, sticleţii, rivalii... Cenușa, mai ales, îi dădea 
multă bătaie de cap. 

ÎI obosea mai ales echilibrul pe care trebuia să-l ţină 
între atâtea forte contrarii. Era patron numai de câteva 
zile. Cu timpul —Îşi zicea el —se va deprinde probabil 
cu toate. 

Sheldon ieşi din sala barului, traversa vestibulul, salutat 
cu respect de faţă de la garderobă, urca scările şi se trezi 
în sfârşit pe trotuar. 

Portarul îi zâmbi cu familiaritate. 

— Frumoasă noapte, boss! 

Sheldon îi răspunse cu un surâs preocupat, apoi se 
îndrepta spre maşina sa, un Oldsmobil cam învechit. 
Descuie portiera din dreapta şi se urca. Trecu la volan. 
Făcu contactul. După o scurtă împotrivire, motorul porni. 
Semnalizatorul din stânga începu să clipească des. 
Oldsmobil-ul se urni, pierzându-se în furnicarul de 


automobile... 
x 


x k 


Mircea şi Abe părăsiră localul îndată după Sheldon, se 
suiră în Lincoln-ul care-i aştepta la trotuar. Abe desfăcu 
antena telescopică a emițătorului de la bord. 

— Hello, Luke! Spune-mi unde eşti? Gata, vorbi Abe în 
microfon. 

— Hello, boss! Sunt în urmărirea lui Sheldon. A cotit la 
dreapta pe Canal Street. Se îndreaptă spre West Side. 


295 


Gata. 

— Păstrezi în permanentă legătura cu mine. Îmi 
comunici orice mişcare a lui Sheldon. Gata. 

Abe chema cealaltă maşină. 

— Hello, Harris! Rămâi pe recepţie. Pleci imediat după 
Luke. Împreună, îl veţi urmări alternativ pe Sheldon. Să 
nu observe că e filat. Îi cunoşti maşina, Un Oldsmobil 
roşu. Gata. 

— Înţeles, boss. Gata. Abe se întoarse spre şofer. 

— Frankie, te ţii după ei. Lincoln-ul se puse în mişcare. 

— De data asta Williams nu ne mai scăpa, boss, se 
adresa Abe lui Mircea. Sheldon e aprig la bani. Pentru un 
pumn de dolari e în stare de orice. 

După câteva minute, aparatul prinse iarăşi să emită. 

— Hello, aici Harris. Sheldon a făcut la dreapta pe 
Broadway. Se îndreaptă spre nord. Gata. 

Abe dădu noi indicații.. 

— Hello, Luke, preiei urmărirea. Gata. Răspunsul nu 
întârzie. 

— Aici Luke. Preiau urmărirea. Sheldon a oprit în faţa la 
Wanamaker... Trec mai departe. Harris preia urmărirea. 

Glasul lui Harris se auzi în curând: 

— Hello, boss. Sheldon a intrat într-o cabină telefonică. 
Mircea şi Abe schimbară o privire întrebătoare. 

— Poate cu Williams, zise Abe. 

— Să dea Dumnezeu, replica Mircea. 

Sheldon forma un număr de telefon, la celălalt capăt al 
firului se auzi un zbârnâit repetat, apoi un glas femeiesc 
cu inflexiuni molatice. 

— Hello! 

Sheldon arunca o privire în strada prin pereţii de sticla 
ai cabinei. Nu văzu nimic care să-i pară suspect. Rosti în 


296 


receptor: 

— Hello, Mike Sheldon la aparat. Vreau să vorbesc cu 
Charlie. Îi răspunse un râset cristalin. Glasul femeiesc 
ganguri alintat; 

— Charlie e ocupat. 

— Trebuie să-i vorbesc neapărat. Ceva urgent, stărui 
Sheldon. Foarte urgent. 

— Serios? Şi nu se poate amâna? 

Viersul cu inflexiuni molatice se adresa unei terţe 
persoane. 

— Un tip, Mike Sheldon, are ceva să-ţi spună, darling. 
Sheldon înjura printre dinţi. Fiecare minut era preţios. 

— Hello, Mike. Ce vrei? 

Sheldon recunoscu graiul căutat al secretarului lui 
Landis. 

— Trebuie să te văd în seara asta, Charlie. 

— Nu poţi lăsa pe mâine? E o chestiune atât de 
importantă? 

— Foarte importantă, Charlie. A dracului de importantă. 

— Atunci vino încoace. 

— Imposibil. S-ar putea să fiu urmărit. 

— În cazul ăsta ce e de făcut? 

— Să ne întâlnim undeva, fără a fi văzuţi. 

— O.K., Mike. Rendez-vous la Rainbow, pe 42'th Street. 
Are două intrări. 

Tu intri prin faţă. Mă găseşti în biroul directorului. 

— În cât timp eşti acolo? 

— În maximum un sfert de oră. 

- O.K. 

Sheldon lasa receptorul în furcă. Părăsi cabină şi se urca 
în maşină. 

Demara, îndreptându-se spre nord. Circulaţia nu era 


297 


deosebit de intensă, aşa ca în mai puţin de douăzeci de 
minute ajunse la destinaţie. 

La Rainbow-Dancing-Bar primii clienţi începuseră să 
sosească. Pe estradă orchestrei, instrumentiştii îşi luau 
locurile în primire. Sheldon traversa sala dancingului şi 
intră în cabinetul directorului. La birou îl aştepta Charlie 
Yale. De o elegantă impecabilă, în smokingul sau tăiat 
după ultimul jurnal, fumă o havană, Corona. 

— Ei? Întreba Yale monosilabic. 

Sheldon închise cu grijă uşa. Rămase în picioare: 

— Vreau conducerea Clubului 47. 

Yale încreţi intrigat din sprâncene. 

— Ce vrei? 

— Ai auzit foarte bine. Conducerea Clubului 47. 

— Şi pentru asta m-ai chemat? Asta era al dracului de 
important? 

Sheldon zâmbi enigmatic: 

— Dac-ai şti ce-ţi ofer în schimb, nu te-ai mai mira ca un 
vițel. 

— Şi ce-ai putea să-mi oferi tu în schimb? Întreba Vale 
cu aparent dispreţ, deşi tonul lui Sheldon îi trezise 
curiozitatea. 

— Ascunzătoarea lui Williams. 

Y ale îşi contempla unghiile perfect manichiurate. 

— Nu mă mai interesează. Sheldon se scarpină în vârful 
nasului. 

— Păcat. Dacă ştiam, aranjam treaba cu Genovese. Aş fi 
preferat să-ţi vând ţie marfa. Dar dacă nu te interesează... 

Y ale îşi acoperi un căscat. 

— Cred că nici pe el nu-l mai interesează în momentul de 
fată. Sheldon clatina din cap. 

— Eu te asigur că îl interesează. 


298 


— Mă rog, şi de unde atâta siguranţă? 

— Am discutat cu el acum o jumătate de oră, Yale îl 
privi atent. 

— Acum o jumătate de oră? Nu se poate. Genovese a 
trecut în lumea drepţilor. 

— Te înşeli amarnic, bibicule. şi dacă vrei probe, iată. 

Scoase din portofel cele zece bancnote de câte o mie, 
tăiate pe jumătate. 

— Asta e acontul, continua Sheldon. 

— Nu e o probă, zise Yale. Banii poţi să-i ai şi din altă 
parte. 

— Vrei şi alte probe? Telefonează la Charlie's Bar. 
Întreabă de Abe Macchia. 

Yale întinse mâinile pe birou. 

— Nu ştiu ce mă face să te cred. 

— Instinctul tău de şacal, zise Sheldon. Ei încheiem 
târgul? 

- Unde e Williams? Întreba Yale. 

— Ah, nu aşa. Întâi să cădem la învoială. Negru pe alb. 
Îmi faci un înscris că îmi cedezi Clubul 47. 

— Nu depinde numai de mine, spuse Yale. 

— Dacă vrei tu... Or să vrea şi alţii. şi pe lângă Williams 
ţi-l aduc pe tava şi pe Genovese. 

Secretarul lui Landis îl privi lung pe sub sprâncene. 

— Bine. Îţi fac un înscris. Dar dacă încerci să mă tragi pe 
sfoară ştii ce te aşteaptă. 

Sheldon replica liniştit: 

— Da înscrisul. 

Yale scoase din mapa de pe birou o coală de hârtie pe 
care aşternu câteva rânduri. O întinse lui Sheldon. 

— Poftim. 

Sheldon o luă, o citi apoi o strecură calm în portofel. 


299 


— Trimite două maşini la vechea mea locuinţă. Acolo se 
afla Williams. şi tot acolo va veni după miezul nopţii 
Genovese însoţit de Abe Macchia. Dar să nu faceţi nici o 
mişcare până nu plec eu. Asta va fi semnalul. Restul le 
interesează. 

Yale înclina din cap: 

- De acord. Însă te previn iarăşi. Nu încerca să mă 
trişezi. Sheldon ridica mâna: 

— Nici o grijă. Ai să fii mulţumit. 

x 
x k 

Abe îşi aprinse cu bricheta ţigara egipteană. Aşteptarea 
începuse să-l enerveze. 

— Ce-o fi punând la cale Sheldon? Rosti el iritat. Mircea 
bătea cu degetele în rama ferestrei ritmul unui cântec la 
modă. Dincolo de geamul lăsat se zbenguiau orbitor 
reclamele luminoase ale localurilor de pe 42th Street. 

— A trecut mai bine de un sfert de oră, zise Abe. Cu cine 
s-o fi întâlnit? Aproape în acelaşi timp se auzi apelul 
aparatului de emisie. 

— Hello, vorbeşte Luke. Vorbeşte Luke. Mike Sheldon a 
ieşit de la Rainbow. Dick, care a intrat după el în local, n- 
a putut să vadă cu cine s-a întâlnit. Sheldon a stat tot 
timpul în biroul directorului... Acum demarează. Merge 
spre West... Coteşte la stânga pe Tenth Avenue. Cala. 

Frankie mâna cu cea mai mare viteză pe care i-o 
permitea traficul intens de pe 42th Street. 

Comunicările lui Luke prinseră iarăşi să se facă auzite. 

— A luat-o acum la dreapta pe 29th Street... A 
încetinit... Opreşte în faţa unei case cenuşii, cu ferestrele 
cufundate în beznă. Nu pot desluşi numărul... Eu mă 
plasez după colţ... Harris a oprit ceva mai în urmă de casă 


300 


cu pricina. Gata. 
Lincoln-ul urmarea întocmai ruta indicată. Stopa pe 


29'th Street în dreptul unei florarii. 
x 


x k 


Sheldon trase la trotuar în locul lăsat liber de un 
Chevrolet Impala care tocmai plecase. Cobori tot pe uşa 
din dreapta, arunca — din instinct — o privire 
cercetătoare în jur şi după ce încuie portiera, se îndrepta 
spre scara de ciment a imobilului. 

Deschise cu cheile usa de la intrare şi pătrunse într-un 
culoar strâmt, pardosit cu scânduri, acoperite parţial cu 
un linoleum tocit şi decolorat. Lumina palidă a felinarului 
din stradă îi proiectă umbra pe pereţii căptuşiţi cu un 
tapet de hârtie mov, scorojit pe alocuri. 

Sheldon urca o scară îngustă, ale cărei trepte de lemn 
scârţâiau la fiecare pas. Liniştea adâncă era întreruptă 
doar de zgomotele surde ale străzii. 

Ajuns pe primul palier, Sheldon opri în dreptul unei uşi. 
Ciocăni după un anumit cod. 

Se scurseră câteva clipe. Ciocăni din nou. 

Abia atunci se auzi o cheie răsucindu-se în broască. Uşa 
se deschise, lăsând să se strecoare pe culoar o rază de 
lumină. 

Se auzi un glas morocănos: 

— Ei? 

— Eu sunt, Mike. 

— Intră, răspunse glasul. Sheldon se strecura în 
încăperea luminată zgârcit de o lampă cu abajur verde. 

Ralph Williams încuie uşa. Era în cămaşă şi cu 
mânecile suflecate. 

Silueta lui masivă arunca umbre jucăuşe pe zidurile 


301 


tapetate cu o imitație de mătase vişinie. Mobilierul 
străvechi, bătrânesc se armoniza cu clădirea vetustă. 

Lumina lămpii cădea din plin pe un pistol cu surdină, 
aşezat la îndemână, pe masă, alături de hamul sau. 

— Sper că n-ai fost urmărit, zise Williams. 

— Nici o grijă. Atât de puţin mă cunoşti? 

Williams se lasa să cadă într-un fotoliu tapiţat cu catifea 
rosie. Degetele lui lungi, puternice băteau darabana pe 
genunchii-i osoşi. 

— Am impresia că au început să mă lase nervii, zise el. 
Aşteptarea asta plină de încordare mă scoate din sărite. 
Mă doare ceafa de parcă m-ar apăsa o sută de chile. Iar 
timpanele îmi plesnesc. De s-ar termina odată toată 
povestea asta! 

— Important e să se termine cu bine, zise Sheldon, 
aprinzându-şi o ţigară. Ce zăpuşeală! Adăugă el. Mă mir 
că nu te sufoci în etuva asta. 

Îşi scoase haina şi o aşeză pe spătarul unui scaun. Se 
tolăni pe o canapea, cocoţându-şi picioarele pe o măsuţă 
alăturată. 

— Tocmai vream să te rog să-mi aduci un ventilator, 
spuse Williams. Ar fi riscant să las geamurile deschise. 

— Sunt frânt de oboseală, zise Sheldon, lăsând fără 
răspuns dorinţa exprimată de Williams. Am alergat toată 
ziua. S? Į pentru mine... şi pentru tine. Mai mult pentru 
tine Din cauza asta nici n-am putut să-mi aranjez anumite 
treburi. 

— Şi? Ai aflat ceva interesant? Întreba Williams. 

— Din păcate, da. 

Sheldon făcu o pauză studiată. 

Chipul lui Williams se crispă. Expresia din păcate îl 
izbise dezagreabil. 


302 


— Dă-i drumul. De ce ai tăcut? 

— Nu mi-a plăcut niciodată să fiu mesagerul veştilor 
proaste. 

— L-au lichidat şi pe Flaschman? 

— Da. Ieri. 

— Aşa că... 

— Ţi-a venit acum ţie rândul. 

Williams înghiţi în sec. Perle de sudoare îi acoperiră 
fruntea. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Amănuntele nu le cunosc. 

— Cine l-a omorât? Genovese? 

Sheldon îi privi cu nedeghizată compătimire. 

— Nu fi copil. Ce interes avea Genovese să-l omoare? EI 
avea nevoie de mărturiile, nu de cadavrul lui Flaschman. 

— Atunci cine i-a făcut de petrecanie? 

— Eşti greu de cap, Ralph. Cine are interesul să dispari? 
Cine a avut interesul să dispară Franckfurter, McCoo, 
Flaschman? 

Williams se ridică furios din fotoliu. 

— E diabolic tot ce spui. Sheldon oftă adânc. 

— Diabolic, dar adevărat. 

Williams se uita instinctiv la pistolul sau, aşezat la 
îndemână, pe masa. Răsufla greu, ca un taur întărâtat de 
capă roşie a toreadorului. 

— Înseamnă că... 

— Înseamnă că te afli între două focuri, explica Sheldon. 

— Dacă scap şi astea două zile... 

— Dacă scapi, sublinie Sheldon cu viclenie. 

Williams îşi şterse cu batista sudoarea de pe frunte. 

— Trebuie să scap. şi tu ai să mă ajuţi. 

— D -asta am şi venit. Cred că am găsit, soluția 


303 


salvatoare. Trebuie să stai de vorbă cu Genovese. 

Williams se revoltă: 

— Eşti nebun. Să-i declar că am participat la asasinarea 
lui Lascalzo şi la furtul celor şaizeci de milioane? 

— Nu. Să inventezi o poveste plauzibilă. Că ai refuzat, 
de pildă în ultimul moment să iei parte la această 
lovitură, dar că nu ai divulgat-o de teama represaliilor. 

— Ridicul. Cine m-ar crede? 

— La urma urmei, povestea pe care ai să i-o spui nu 
contează prea mult. Pe el nu-l interesează decât în măsura 
în care i-ai putea dezvălui numele celui ce a dirijat 
întreaga afacere. În schimbul acestei informaţii ţi-ai 
asigura salvarea. Altfel... ştii ce te aşteaptă... 

Williams îşi vârî adânc mâinile în buzunare. 

— Prost mă mai crezi, Mike. şi după ce mă va folosi ca 
martor, mă va da pe mâna organizaţiei. 

Iritat, Williams începu să se plimbe în lungul şi în laţul 
încăperii. 

— Poţi să-i ceri anumite garanţii, stărui Sheldon. 

— În seara asta îţi plesneşte capul de idei tâmpite! Ce 
garanţii ar putea să-mi ofere? De vreme ce va afla că am 
participat la această acţiune, să vrea şi n-ar mai fi în stare 
să mă scape din mina organizaţiei. 

Scoase mâinile din buzunar şi le desfăcu larg, 
răsucindu-se brusc pe călcâie, în acelaşi timp izbi scaunul 
pe care se afla haina lui Sheldon, răsturnându-l. În 
cădere, haina se desfăcu, lăsând să iasă din buzunarul 
dinăuntru portofelul, care se deschise. Dintr-una din 
despărțituri apărură colturile câtorva bancnote... 

Williams se aplecă să ridice haina şi portofelul. Privirile 
lui se opriră asupra banilor. 

— Oh, ai făcut rost de parale, Mike? Trase hârtiile afară 


304 


din portofel. 

O paloare brusca se aşternu pe obrajii lui Sheldon. În 
mâna lui Williams apărură jumătăţile de câte o mie. 
Williams se uita lung la prietenul său. Buzele-i schiţară 
un zâmbet sarcastic. 

— Abia acum îmi dau seama de unde vine abundenta 
asta de idei tâmpite. 

Aruncă în obrazul lui Sheldon jumătăţile de hârtii. 

— Lichea! Nici Genovese n-a avut încredere în tine. 
Apucă pistolul de pe masa. Ai fost prea hrăpareţ, Mike 
Sheldon. 

Palid, Sheldon se ridica de pe canapea. 

— Nu poţi să faci una ca asta, bâigui el. Nu poţi să tragi 
într-un om neînarmat. 

Ochii i se bulbucaseră ca la broaşte. Williams rosti 
gutural: 

— Nu pot? Ba pot foarte bine, Pistolul scuipa cele şase 
focuri, rar, precis, fără zgomot, împodobind cu şase 
rozete purpurii pieptul scrobit, al cămăşii lui Mike 
Sheldon. Sheldon se clatină, căutând un sprijin. Vru să se 
cramponeze de marginea mesei, dar nu făcu decât să 
apuce cuvertura pe care o trase în cădere după el. Asupra 
corpului inert se rostogoliră şi hamul revolverului, şi o 
scrumieră de cristal, şi lampa cu abajur verde, care se 
sfărâma, lăsând câteva clipe încăperea în beznă. 

Williams aprinse plafoniera cu franjuri de sticlă. Îşi 
încarcă din nou pistolul, lua hamul căzut peste cadavrul 
lui Sheldon, îl aşeză pe după umăr, apoi îşi îmbraca haina 
sport. Se îndrepta spre uşă. Când să pună mâna pe clanţă, 
îşi aduse aminte că îi scăpase ceva din vedere. Se înapoie 
la cadavrul lui Sheldon, care căzuse cu fata în jos. Îl 
întoarse pe spate. Îi cercetă la repezeală conţinutul 


305 


buzunarelor. Nu se atinse de bani. Luă în schimb cheile 
maşinii. Va fugi cu Oldsmobil-ul lui Sheldon. Dacă s-ar 
folosi de propriul său automobil ar risca să fie imediat 
reperat. Stinse lumina şi ieşi pe culoar. Coborî eu 
precauţie scările. Se temea de oamenii lui Genovese. 
Poate că-l pândeau, gata să-l extermine. Mânia oarba 
care-l făcuse să-şi descarce pistolul în corpul lui Sheldon 
lăsase locul unei spaime demenţiale. Acum, datorită 
trădării lui Sheldon, toţi duşmanii îi cunoşteau desigur 
ascunzătoarea. Trebuia să fugă. Să fugă cât mai departe. 
Să i se piardă urma. Avea destui bani asupra sa. Dacă va 
supravieţui celor treizeci şi şase de ore, care încheiau 
termenul de graţie acordat lui Vincenzo Genovese, era 
salvat. 

Ajuns la parter, străbătu în fuga culoarul. Deschise uşa 
de la intrare. Cu afectat calm, cobori scările de piatră. 
Văzu Oldsmobil-ul roşu al lui Sheldon aşteptând la 
trotuar, îi descuie uşa şi se urcă la volan. Vârt cheia în 
contact şi o răsuci. Palpitând de emoție, puse motorul în 


mişcare. Se mai uită o dată în jur, apoi demară. 
x 


x x 


— Hello, Luke! Ia-te după Sheldon. Gata. Harris, 
Sheldon a părăsit casa şi în momentul de față a pornit cu 
maşina spre West Side. Gata. 

Abe asculta raportul lui Harris, apoi aruncă o privire 
întrebătoare spre Mircea, care rosti scurt: 

— Continuăm urmărirea. 

Abe vorbi în aparatul de emisie-recepţie: 

— Hello, Luke! Ia-te după Sheldon. Gata. Harris, rămâi 
pe loc şi supraveghează casa. Îmi raportezi orice mişcare. 
Gata. 


306 


Frankie învârtea tocmai cheia în contact, când sosi o 
nouă comunicare a lui Harris. 

— Aici Harris! Aici Harris! Ceva important. Chiar acum 
a trecut pe lângă mine într-un Buick verde Pedro Alamos, 
fostul valet de la Elmsford. 

Mircea făcu semn lui Frankie să nu pornească încă. 

— Pedro a oprit în faţa casei, continua Harris. Din Buick 
au coborât doi oameni care se îndreaptă spre casă. Pedro 
a plecat mai departe. 

De data aceasta îi răspunse Mircea: 

— Rămâi pe loc. Fii cu ochii în patru. Gata. Se adresă 
apoi lui Frankie; Dă-i drumul. Fii atent, poate observi un 
Buick verde. 

Abe fluiera plăcut surprins. 

— Hopa! Au început să iasă şobolanii la lumină... Au 
simţit pesemne că le fuge pământul de sub picioare. Boss, 


înseamnă că suntem pe drumul cel bun. 
x 


x x 


Din interiorul limuzinei sale, Charlie Yale arunca o 
privire rapidă asupra străzii. 

— Avem norocul că e întunecoasă. Sheldon a plecat. 
Putem trece la acțiune. 

Bărbatul din stânga sa, un tip cu cap pătrat, fălcos, lipit 
parcă de torsul masiv, cu musculatura bogată, reliefata 
impresionant sub lustrinul costumului de vara, rosti 
bănuitor: 

— Să nu ne întindă vreo cursă, Charlie. Pare inofensiv, îl 
cred însă foarte viclean. 

— Tom, îl supraestimezi, zise Charlie, care folosea de 
predilecție un limbaj pedant, foarte deosebit de argoul 
oamenilor din subordinea sa. Lui Sheldon îi e frică şi de 


307 


umbra lui. Ştie că dacă ar încerca să mă tragă pe sfoară, 
şi-ar semna propria-i sentinţa la moarte. 

— Mai ştie şi altele; chiar prea multe, opina Tom, 
trăgându-şi pălăria neagră pe ochi. 

— De acord. De asta l-am şi trimis pe Alamos să-l 
curețe. Afecta o mutră burlesc funebră. Bietul Mike 
Sheldon. Nu va mai apuca ziua de mâine... şi acum la 
treaba. Williams nu trebuie să ne scape. Dacă apucă să 
vorbească, suntem pierduţi. Îşi pipăi pistolul fixat în 
hamul de sub haina. şi lui Genovese îi pregătesc un somn 
lung, lung, cât o eternitate. A început să devină supărător. 
şi acum, la treaba. 

Cobort din automobil, urmat de Tom şi de încă un ins, 
scurt şi spatos, în haine închise la culoare, apoi se 


îndrepta spre casa cufundată în beznă... 
x 


x k 


Lincoln-ul coti la dreapta pe Eleventh Avenue, potrivit 
indicaţiilor lui Haris, care se ținea scai după Oldsmobil-ul 
roşu. 

— Am impresia că Sheldon vrea să ne plimbe prin tot 
New York-ul, zise Abe. 

— A observat, probabil, că e urmărit de Pedro şi se 
străduieşte să-i scape, spuse Mircea. 

— Nu-i va fi uşor, replica Abe. Pedro nu e novice. Ai 
văzut cum i-a lichidat pe Capozzolo şi pe Regan. 

— Asta ne complica oarecum situaţia, zise Mircea. 
Trebuie să-l proteguim pe Sheldon. Numai prin el putem 
ajunge la Williams. Făcu o pauză. Iar captura lui Pedro, 
îşi continuă elraţionamentul, n-ar putea decât să ne 
folosească. Prin el vom ajunge la cei care au pus la cale 
întreaga afacere. Un martor în plus. Pedro nu e decât o 


308 


unealtă, zise Abe. Aş pune rămăşag, o mie contra o sută, 
că nu cunoaşte creierul care dirijează din umbra. 

— De acord. Dar din aproape în aproape, vom ajunge la 
căpetenii. 

— Aşa ceva cere timp. Mult timp. Ei, dar ce-iasta? 
Aparatul prinsese iarăşi să emită: 

— Vorbeşte Harris! Vorbeşte Harris! Aici se petrec 
lucruri senzaţionale, boss. Chiar în clipa asta, Charlie 
Yale şi oamenii săi — cinci la număr— au năvălit în 
casă. Gata. 

Abe şi Mircea se priviră iarăşi. 

— Ce părere ai, boss? Exclamă Abe. 

— Rolul lui Yale începe să se contureze, răspunse 
Mircea cu satisfacţie. 

Aparatul de emisie-recepţie intra iarăşi în funcţiune. 

— Aici Luke. Sheldon a ieşit pe Express Highway. 
Goneşte spre nord, urmat îndeaproape de Pedro. Gata. 

Abe se uită îngrijorat la Mircea. 

— Mă tem că Pedro va încerca să-l suprime. 

— Pe Express Highway, circulaţia e intensă şi riscul de a 
fi văzuţi, prea mare. Când Sheldon va traversa cartierele 
mărginaşe ale oraşului, n-ar fi exclus că Pedro să treacă 
la acţiune. Atunci însă vom fi şi noi pe aproape, zise 
Mircea. 

În aparat se auzi iarăşi glasul surescitat al lui Harris. 

— Charlie Yale şi oamenii săi au ieşit în fugă din casă. 
Dau semne de mare agitaţie. Acum se urcă într-o 
limuzină. Un Imperial. Pornesc ca din puşca spre vest. 
Gata. 

— la-te după ei, Harris, porunci Abe. şi raportează tot ce 
se întâmpla. Gata. Îşi frecă încântat mâinile. Pun rămăşag 
că Yale aleargă pe urmele lui Sheldon. Straşnică 


309 


vânătoare! 

Mircea zâmbi. 

— Acum e cam greu să ştii cine e vinatul şi cine e 
vânătorul. Îşi izbi genunchii cu palmele. 


— In noaptea asta se vor lămuri toate. 
x 


x k 


Imperial-ul se îndrepta cu mare viteză spre Riverside 
Drive. 

Charlie Yale era furios. Muşchii fălcilor îi jucau 
aproape spasmodic. Îşi încleştă pumnii şi îi descleşta, 
rostind cu înverşunare printre dinţi: 

— Ne-a jucat Williams. Ticălosul! Ne scapa iarăşi printre 
degete... şi Sheldon a fost o canalie. L-a ascuns în casa 
lui. Îşi merită soarta. Cine joacă pe două tablouri pierde 
întotdeauna. lar Sheldon a jucat pe trei tablouri. Pariez că 
a intrat în contact şi cu Genovese. Cheamă-l pe Pedro, 
Tom! 

Tom vorbi în aparatul de emisie. 

- Hello, Pedro! Hello, Pedro! În Oldsmobil-ul roşu se 
afla Williams. Ai înţeles? Ralph Williams. Lichidează-l! 
Dar fără martori. Te ajungem din urmă. Păstrează tot 
timpul legătura eu noi. Pe Williams să nu-i pierzi din 


ochi. E o chestie de viaţă şi de moarte. Gata! 
x 


x x 


Ralph Williams conducea cu mare viteză pe Henry 
Hudson Parkway. Din când în când arunca o privire 
asupra retrovizorului, încercând să ghicească dacă printre 
maşinile care înaintau spre nord, odată cu el se afla şi 
vreuna eu oameni ai lui Charlie Yale sau ai lui Vincenzo 
Genovese. Acum era sigur că Sheldon îl vânduse. N-ar fi 


310 


putut însă preciza în favoarea cui. Ştia că la ora asta 
pielea lui nu mai valora scump. Avea senzaţia că 
deasupra capului său plutea aripa morţii. Era oare un 
presentiment? Se spune că animalele simt apropierea 
morţii. Poate că şi el era o fiinţă primară, înzestrată cu 
instincte ce lucrau cu o acuitate extraordinară. Se uită 
iarăşi în retrovizor, în urma lui gonea un Cadillac 
Fleetwood, argintiu, îi desluşea culoarea la lumina 
puternică a lămpilor cu neon. Pe culoarul din dreapta al 
autostradei, înainta paralel cu Oldsmobil-ul sau un 
Pontiac Star Chief. În maşina se aflau trei bărbaţi. Le 
distingea siluetele. Pe culoarul din stânga se apropia din 
urmă un Mercedes 300 SE. Cunoştea bine tipul acesta, 
fiindcă avusese şi el unul asemănător, îl folosise aproape 
un an de zile. Într-o seară tamponase un Rambler 
american, pe care-l dăduse peste cap. Fugise de la locul 
accidentului reuşind să i se piardă urma. Abia a doua zi 
citise în jurnale ca la bordul Rambler-ului se aflau trei 
femei şi un copil, care pieriseră cu toţii. Reparase atunci 
Mercedes-ul şi îl vânduse fără mare pierdere. Portretul 
din jurnal al copilului i se întipărise în minte. Ciudat. 
Williams avea pe conştiinţă mulţi oameni, în cursul 
carierei lui lichidase doi poliţişti şi trei camarazi din 
organizaţie, printre care şi pe Reggie Lascalzo. Îi uitase 
pe toţi, ca şi când imaginile lor desenate cu creta pe o 
mare tablă neagră ar fi fost şterse cu buretele. Portretul 
copilului, însă, îl obseda. ÎI urmăreau şi noaptea, în vis, 
ochii lui râzători, părul blond cu cârlionţi, gropiţele din 
obraz... şi acum avea impresia că îi zăreşte chipul, 
dincolo de parbrizul Oldsmobil-ului. Îşi trecu rapid mâna 
peste frunte, încercând să izgonească aceasta viziune. Se 
uită iarăşi în jur. Mercedes-ul îl depăşise. Pe culoarul din 


311 


stânga mergea acum un Buick verde. Dincolo de Buick se 
scurgeau în sens invers şirurile de automobile care 
coborau dinspre nord spre Down Town. Iar dincolo de ele 
se desfăşurau apele întunecate ale lui Hudson River, în 
care se oglindea broderia luminoasă a docurilor şi 
clădirilor din New Jersey, Deodată simţi că îi îngheaţă 
sângele în vine. Lumina farurilor unei maşini care venea 
din sens invers căzuse din plin asupra omului de la 
volanul Buick-ului. şi Williams identifica profitul lui 
Pedro Alamos. Îl cunoştea pe Alamos, căci îl văzuse 
adeseori în preajma lui Charlie Yale. Chipul individului 
care conducea Buick-ul nu se mai vedea limpede. Pe 
Williams îl trecură sudori reci. 

Dacă în maşina din stânga lui se afla Pedro Alamos, 
însemna că era pierdut. Oamenii lui Yale îi dăduseră de 
urmă. El era ultimul supravieţuitor care participase la 
uciderea lui Lascalzo şi la furtul celor şaizeci de 
mijloace. Voiau să-l lichideze, pentru a închide astfel 
gura ultimului martor care ar fi putut să-i dea în cap. 

Îi reveni brusc în minte modul în care îl răpiseră pe 
Lascalzo. Era o perfectă similitudine de situaţii. Doar 
locul era diferit. Lascalzo circula pe Boston Post Road şi 
se îndrepta spre Norwalk. Simţise probabil că este 
urmărit şi, într-o ultimă încercare de se salva, plănuise să 
se refugieze undeva, afară din New York. Poate că voia 
să se ascundă până la înapoierea lui Genovese. 

Williams împreună cu cei trei complici ai săi, folosindu- 
se de o maşină mult mai puternică decât a lui Lascalzo îl 
depăşiseră, reuşind să-i taie drumul şi să-l oblige astfel să 
oprească. Sub ameninţarea pistoalelor, îl siliseră să treacă 
în maşina lor. Restul fusese cât se poate de simplu. ÎL 
însoţiseră la Bancă şi ţintuindu-l cu pistoalele —ascunse 


312 


abil sub pulpanele hainelor —Âl puseseră să scoată cele 
şaizeci de milioane din seiful lui Genovese. Apoi îl 
însoţiseră până la locuinţa lui, unde se afla depozitata o 
importantă cantitate de heroină în stare pură. Când 
socotiseră că nu mai aveau nimic de scos de la Lascalzo, 
îi aplicaseră o lovitură în cap, ameninţându-l. După aceea 
îl încuiaseră în frigider. Totul fusese condus din culise de 
Charlie Yale. Lovitura încununată de succes nu părea să 
fi lăsat vreo urmă. După împărţirea prăzii, asasinii lui 
Lascalzo se culcaseră pe lauri. Fiecare se alesese cu câte 
un milion de dolari. Restul banilor fuseseră ridicaţi de 
Charlie Yale, care pusese la cale lovitura şi care îşi luase 
angajamentul să le asigure protecţia. 

Înapoierea lui Genovese stricase totul. În locul 
protecţiei făgăduite, asasinii lui Lascalzo erau lichidaţi 
unul câte unul. Înnebuniţi de spaimă, cu sabia lui 
Damocles deasupra capului, nu ştiau încotro să-şi caute 
limanul. Primejdia, moartea îi pândeau de pretutindeni. şi 
Charlie Yale şi Vincenzo Genovese şi Mafia şi poliţia îi 
urmăreau cu egală tenacitate. Cei patru asasini ai lui 
Reggie Lascalzo erau condamnaţi să piară. Condamnaţi 
fără drept de recurs. 

Williams îşi îndreptă iarăşi privirile spre Buick-ul de pe 
culoarul din stânga. Tipul de la volan şi însoţitorul său se 
decupau pe fondul fluviului de automobile care se 
scurgeau în direcţie opusă, ca nişte umbre chinezeşti pe 
un fundal de paiete scăparătoare. Williams apasa pe 
accelerator. Depăşi maşina din faţă şi se angaja pe 
culoarul central, care permitea cele mai ridicate viteze. 

Trecu pe sub arcul luminat a giorno al podului George 
Washington, cu uluitoarea lui suprastructura de oţel, 
orânduita în linii verticale, asemenea tuburilor unei 


313 


imense orgi, lasa pe dreapta muzeului The Cloisters, cu 
zidurile lui întunecate, reconstituire a unor străvechi 
monumente religioase medievale, traversa parcul Inwood 
Hill şi, după ce străbătu podul Henry Hudson, se avânta 
în plin Bronx. 

Buick-ul verde rămăsese în urmă. 

Temerile lui Williams începuseră să se risipească. Poate 
Ca imaginaţia lui surescitata îi juca feste. Văzu prin 
retrovizor botul unui Chevrolet care părea să se ţină de 
Oldsmobil. Încruntă din sprâncene. Un fior de frica prinse 
să-i frământe iarăşi măruntaiele. Un nod i se ridica în 
gâtlej. Nu cumva oamenii din Chevrolet voiau să-l 
curețe? 

Spori viteza. Distanța dintre Oldsmobil şi Chevrolet se 
mări. 

Williams respiră uşurat. Pericolul nu părea să vină de 
aici. Începu să facă iarăşi planuri de viitor. Îşi va găsi o 
ascunzătoare într-un hotel din Bronx sau din Queen's şi 
va aştepta zăvorit în cameră până se vor scurge cele 
treizeci şi şase de ore fatidice. Greşea. Numai douăzeci şi 
patru de ore. Douăzeci şi patru de ore însă, înlăuntrul 
cărora trebuia să stea la pământ. 

Înainte însă de a căuta un hotel, trebuia să se 
încredinţeze că nu e urmărit. Va părăsi autostrada, atât de 
frecventata, şi va coti pe un drum lăturalnic. Îşi va putea 
da seama dacă este sau nu filat. În caz ca terenul va fi 
liber, se va înapoia liniştit în Bronx. În caz contrar... 

Ei bine, în caz contrar va vedea ce este de făcut. Era 
înarmat şi nu-i lipsea îndrăzneală. 

Parcurse circa douăzeci de kilometri şi după ce se văzu 
ieşit din oraş, începu să caute din ochi un drum lateral, 
care să corespundă scopurilor sale. Circulaţia pe 


314 


autostrada era încă intensă. Chiar dacă maşinile nu mai 
mergeau în şuvoi compact, portiera la portiera, lui 
Williams îi era totuşi greu să stabilească dacă vreunul din 
automobilele care-l încadrau îl aveau în obiectiv. 

leşi la câmp deschis. Traversă Terrytown şi 
Scarborough. Se apropie de Ossining. Localitatea aceasta 
care adăpostea între zidurile ei închisoarea Sing-Sing îi 
era vădit antipatică. Prea îi amintea de scaunul electric, 
staţia terminus a mai tuturor indivizilor de soiul lui. 

Străbătu cu viteza regulamentară orăşelul adormit. Nu 
avea poftă să stârnească poliţia rutieră. În situaţia lui, 
complicațiile de orice natură erau de nedorit. Îşi continuă 
drumul spre Harmon. 

Îşi aduse aminte ca dincoace de Harmon se deschidea 
spre stânga un drum care ducea în Parcul Croton Paint, 
amenajat pe o peninsulă ce-şi înfigea adânc pintenul în 
braţul lat, cu ape adânci al lui Hudson River. 

Renunţa la acest proiect, fiindcă parcul era legat de mal 
printr-un singur drum —punct obligat de trecere şi la dus 
şi la întors, care, în eventualitatea unei urmări, i-ar fi fost 
fatal. 

Trecu de Harmon şi o lua la dreapta pe o şosea, care 
după câte îşi amintea el, făcea un arc de cerc, ieşind după 
circa cinci mile iarăşi în autostrada. Copacii de pe 
margine aruncau pe asfalt umbre catifelate, care alternau 
cu petele argintii aşternute de razele lunii. Oldsmobil-ul 
le fugărea, dornic parcă să le calce sub roate, dar umbrele 
şi petele de lumina învăluiau în unduieli rapide caroseria 
strălucitoare, refuzând a se lăsa călcate. 

Drumul făcu o curbă largă şi pătrunse într-o pădurice cu 
pajişti încântătoare. 

Williams aspira adânc aerul înviorător, impregnat cu 


315 


parfum de fin proaspăt cosit. Uita pentru o clipă că îl 
pândeau primejdiile, ca moartea îi dădea târcoale. 

Instinctiv se uita în retrovizor. 

Farurile unui automobil maturau asfaltul, dându-i un 
luciu de oţel. 

Pacea sufletească abia coborâtă asupra lui Williams se 
spulberă ca un covor de frunze uscate, prinse brusc într- 


un vârtej... 
x 


x k 


Pedro răsuci rapid volanul spre dreapta. Buick-ul derapa 
uşor şi se angaja pe aleea pe care dispăruse Williams. 
Luminile roşii ale Oldsmobil-ului apărură iarăşi, 
îndepărtându-se cu repeziciune. Pedro apasa pe 
accelerator. Buick-ul țişni nervos. Pedro şi Bob simțiră 
cum se cufunda în spătarul moale al banchetei. Distanța 
până la luminile roşii ale maşinii lui Williams prinse să se 
micşoreze. 

Pedro duse microfonul la gură. 

— Îl am în mină, boss, raportă el triumfător. La ieşirea 
din Harmon, a luat-o la dreapta pe drumul care duce la 
cluburile de golf. Williams nu ştie de bună seamă că la 
capăt drumul e în reparaţie căci altfel n-ar fi luat-o pe 
aici. De data asta nu-mi mai scăpa. 

Din reflex. Pedro se uita în retrovizor. 

— Ei, drăcie, am o maşină în spate. Ce o mai fi şi asta? 
Exclamă el intrigat. 

Difuzorul minuscul îi dădu imediat replica. 

— Nu cred să fii urmărit. Totuşi fii prudent. Nu lasa 
nimic la voia întâmplării. 

Pedro accelera. Privi iarăşi în retrovizor. Îşi strânse 
furios buzele. Vorbi în microfon: 


316 


— Nu mă slăbeşte, boss. Am impresia că vrea să mă 
depăşească. 

— În nici un caz să nu-l laşi, ordona glasul din difuzor. 

— Se apropie, şuiera Pedro. Intră în depăşire. 

— Ulei! Rosti vocea lui Yale. 


— Înţeles, boss! 
x 


x k 


Încercarea lui Luke de a depăşi Buick-ul se încheie cu 
un prim insucces. Pedro vara la stânga, tăindu-i drumul şi 
silindu-l să micşoreze viteza. 

Luke vorbi în aparat: 

— Boss, Pedro şi-a dat seama că e urmărit. Nu mă lasa 
să-l depăşesc. 

— Fii atent, Luke! Pedro e un vulpoi şi jumătate. 
Riscurile nu ne sunt îngăduite. Trebuie să mergem la 
sigur. În curând te ajungem din urmă. 

Chevrolet-ul Impala se năpusti iarăşi pe culoarul din 
stânga Buick-ului. Pedro repeta manevra tăindu-i drumul. 
Luke micşora acceleraţia, renunțând pentru un moment 
să-l depăşească pe stânga. Rămase puţin în urmă, apoi 
viră spre dreapta, încercând o depăşire prin această parte. 

În clipa în care ajunse în spatele Buick-ului, apăru de 
sub pântecele acestuia o pată neagră, lucioasă, de ulei, 
care se laţi în mijlocul asfaltului. 

Chevrolet-ul, lansat cu peste optzeci de mile pe oră, 
derapa, se răsuci într-o piruetă infernală şi ţâşni ca din 
praştie afară din şosea. Luke făcu minuni de măiestrie 
spre a nu se răsturnă. Din fericire pentru el, străbătu un 
luminiş şi se opri într-un pâlc de arbuşti. 

Câteva clipe nici unul din ocupanţii maşinii nu scoase 
vreun cuvânt. Luke îşi reveni cel dintâi. Cu vocea 


317 


tremurândă, după spaima prin care trecuse, rosti într-un 
suflu: 

— Mare noroc am avut, fraţilor! Am scăpat ca prin 
urechile acului. Dacă şoseaua ar fi avut şanţuri, ne-ar fi 
luat dracul. 

Făcu marşarier. După ce ajunse pe şosea, se avânta 


iarăşi pe urmele lui Pedro. 
x 


x k 


Williams mânuia volanul cu o frenezie vecină cu 
nebunia. Piciorul lui apasa cu nervozitate pedala 
accelerației, sporind necontenit viteza. Nu o micşora 
decât în preajma cotiturilor mai pronunțate. De îndată ce 
maşina se angaja în curbă, împingea iarăşi până la fund 
acceleraţia. 

Privirea lui pendula de la panglica de asfalt ce se 
repezea năvalnic sub roţile Oldmobil-ului la retrovizorul 
care oglindea farurile puternice ale maşinii din urmă. 
Fălcile i se încleştaseră. Mâinile îi tremurau pe volan. 

Deodată întrevăzu un licăr de speranţă. Retrovizorul îl 
vesti că reuşise să se distanţeze de duşmanii săi. Dar 
bucuria fu de scurtă durată. 

Farurile prinseră a se apropia din nou, inexorabili 
Williams apasa iarăşi pedala accelerației până la fund. 
Oldsmobil-ul atinsese limita posibilităților sale. Williams 
simţi sub palmele-i asudate vibrația volanului. Îşi dădu 
seama că motorul era solicitat peste măsură. Nu avea însă 
de ales. Era urmărit de o maşină mult mai puternică decât 
a lui. Abia aştepta să iasă în autostrada. Acolo, în 
mijlocul circulaţiei mari, s-ar fi putut apăra mai uşor. Era 
expert în mânuirea volanului. Aceasta măiestrie i-ar fi 
îngăduit să se strecoare printre maşini, făcându-i pe 


318 


duşmanii lui să-i piardă urma. 

Deodată îi apăru în faţă o barieră, cu un semnalizator, 
sub care se afla o placă indicatoare: „şosea în reparaţie”. 

Frână. 

Se uita în urmă. 

Farurile se apropiau cu mare iuţeală. 

Williams îşi dădu seama că nu mai putea face drumul 
înapoi. Deznădăjduit, arunca o privire circulară, căutând 
în noapte scăparea. 

Spre stânga, se deschidea un drumeag frumos pietruit, 
marcat de o altă placă indicatoare, pe care scria cu litere 
gotice Eden —Golf Club. 

Williams îşi zise că traversând terenurile de golf va găsi 
poate o cale să-l scoată în autostrada. Era o ultimă şi 
disperată încercare. Nu avea altă alternativă. 

Demara brusc, virând simultan la stânga. 

Drumeagul, lung de vreo două sute de metri, ducea spre 
un grup de pavilioane joase, cufundate în întuneric. 
Dincolo de pavilioane, se zăreau desfăşurându-se în 
lumina lunii terenurile de golf. 

Williams se mai uită o dată înapoi, spre farurile care se 
apropiau de drumeag, apoi se avânta înainte cu maximum 
de viteză. Trecu printre pavilioane şi ieşi pe o pajişte uşor 
ondulata, presărata ici şi colo cu peluze circulare, care 
indicau prezenţa gaurilor. Terenul clubului era foarte 
vast, judecând după lizierele îndepărtate ale păduricii 
care păreau să-l înconjoare. În zare, spre est, se zăreau 
nişte luminiţe albe care goneau şi se încrucişau pe plan 
orizontal. 

— Autostrada! Murmură Williams, într-un suflu. Porni 
de-a dreptul într-acolo. 

Oldsmobil-ul urca şi cobora pe terenul accidentat, ca pe 


319 


un imens tobogan. 

Farurile din urmă apăreau şi dispăreau, după cum 
maşina ajungea pe culmi, ori se lasă în intervalele dintre 
acestea. 

Williams trecu printr-o adâncitură cu nisip, în care abia 
scapa să nu se înfunde. Se strecura pe lângă nişte 
boschete de arbuşti pitici, străbătu un soi de gard viu şi 
ocoli în ultimul moment o văgăună în fundul căreia 
clipocea un pâraiaş. Mai parcursese vreo sută de metri şi 
pe neaşteptate îi apăru în faţă un lac. Dincolo de lac se 
zărea autostrada. Distanţa până acolo nu era mare. Dar 
pentru Williams acest ultim obstacol reprezenta 
imposibilul. 

Cuprins de panică, vara la dreapta. Ocoli iarăşi văgăuna. 
Farurile apărură lateral. 

Şi pe terenul accidentat al clubului de golf se încinse un 
carusel infernal. 

În curând, însă, un nou pion îşi făcu apariţia pe această 
imensă tabla de şah. Chevrolet-ul lui Luke intra în 
competiţie. 

Când Williams văzu al doilea rând de faruri, simţi, că îl 
potopeşte disperarea. Adunându-şi ultimele resurse de 
energie, descrise o voltă largă şi, infiltrându-se printre 
cele două maşini care înaintau spre el, se îndrepta cu 
mare viteză spre pavilioanele clubului, care marcau 
ieşirea în şosea. 

Derutaţi, conducătorii celor două maşini pierdură câteva 
clipe preţioase. 

Williams, fericit de acest intermezzo neaşteptat, 
ajunsese tocmai în dreptul pavilioanelor, când în faţa 
ochilor săi apărură farurile unui al treilea automobil, un 
Lincoln Continental, care intra pe terenul clubului. În 


320 


clipa în care se simţi încadrat intre proiectoarele celor trei 
maşini, Williams avu senzaţia că se sufoca. O gheară 
nevăzută 1 se înfipse parcă în ceafă. O greutate ca de 
plumb i se lăsa pe creştet. Gura i se schimonosi într-un 
rictus oribil. Scăpând stăpânirea volanului, se repezi în 
verandă pavilionului din dreapta, mătura cu botul maşinii 
un rând de stâlpi de lemn de susţinere, care se frânseră ca 
nişte bețe de chibrituri, făcu ţăndări nişte uşi de sticla 
culisante şi năvăli ca un tăvălug în barul clubului, 
oprindu-se abia în tejgheaua de zinc, pe care o împinse 
peste rafturile încărcate cu sticle de băuturi alcoolice. 
Rafturile şi sticlele se năruiră cu zgomot asurzitor asupra 
Oldsmobil-ului. Williams încremeni cu capul pe volan. 
Parbrizul şi geamurile portierelor se făcuseră praf. 
Cioburile unei sticle de whisky îi săpaseră o tăietură 
adâncă în obrazul stâng, care sângera din belşug. 

Simultan o ploaie de gloanţe se abătu asupra carcasei 
Oldsmobil-ului. Pedro, care ajunsese între timp în dreptul 
pavilionului deteriorat, ordonase însoţitorului său să tragă 
pentru orice eventualitate o rafală de mitralieră asupra 
maşinii lui Williams. Acesta nu trebuia să scape cu viaţa. 
Pentru moment nu putea face mai mult. 

Intervenţia lui Luke, care îl atacase cu focuri de armă, în 
timpul caruselului de pe terenul de golf, îl împiedicase să 
lucreze mai eficient. 

Când văzu farurile maşinii care venea dinspre sosea, 
Pedro se bucură. Crezu că Charlie Yale îi venea în ajutor. 
Abia când reuşi să desluşească silueta Lincoln-ului, 
acoperită până atunci de umbrele copacilor, înţelese că 
era prins între două focuri. Nedumerit şi apoi înfricoşat. 
Pedro îşi dădu seama că devenise din vânător vânat. 

Acceleră brusc, sperând că va putea trece pe lângă 


321 


Lincoln şi că va reuşi să iasă la şosea. O răpăială de 
gloanţe, urmată de apariţia unor rozete în parbriz şi de o 
durere fulgerătoare în umăr, îl făcu să calculeze greşit 
virajul. Se izbi de aripa Lincoln-ului şi pierzând direcţia 
intra în peretele pavilionului din faţă. 

Înarmat cu o mitralieră, însoţitorul lui sări din maşină. 
O rafală scurtă trasă din Chevrolet îl dobori la pământ, 
mai înainte de a fi putut apăsa cu degetul pe trăgaci. 

Cu mâna teafără, Pedro îşi făcu automat semnul crucii. 
Era un gest instinctiv, reminiscență din copilărie, pe care 
însă nu-l mai practicase de când îmbrăţişase furtunoasa 
cariera de gangster. Era sigur că îi sunase ceasul din 
urmă. Ştia că în cadrul organizaţiei din care făcea parte, 
execuțiile erau sumare. 

Deodată inima îi tresălta de bucurie. În spatele Lincoln- 
ului apăruse Imperialul lui Yale. Asta însemna că era 
salvat. În sprijinul său intervenise providenţă. Semnul 
crucii nu fusese zadarnic. 

— Madona mia! Rosti cu fervoare de neofit Pedro 
Alamos. 

Auzi iarăşi un răpăit de mitralieră şi încă unul. Apoi 
şuierat de frane, zgomot de portiere trântite, înjurături şi 
iarăşi doua rafale scurte. 

O nouă pereche de faruri se iviră dinspre şosea. 

Pedro simţi că se pierde. O ameţeală puternică, urmată 


de o slăbiciune de neînvins, îl făcu să închidă ochii... 
x 


x k 
Când îşi reveni în simtiri, Pedro se afla întins pe iarbă, 
lângă peretele unei clădiri. Alături de el stăteau în 
picioare, aliniaţi de-a lungul peretelui, Charlie Yale şi cei 
patru oameni ai săi. Toţi ţineau braţele în aer. Un tânăr 


322 


înarmat cu o mitralieră îi ţinea sub observaţie. Pe buzele 
tinărului juca un zâmbet bizar, care strecura un fior de 
teama în sufletul lui Pedro. Pedro cunoştea acest zâmbet, 
fiindcă şi el făcea aceeaşi schimă veselă când simţea 
nevoia să ucidă. 

Abe se apropie de prizonieri şi îi uşura de arme. 
Pistoletele cu hamurile lor cu tot descriseră câte un arc de 
cerc şi aterizară grămadă pe iarbă. 

Din pavilionul în care intrase valvârtej Oldsmobil-ul 
roşu, apăru Williams cu braţele ridicate. Obrazul şi 
cămaşa îi erau pline de sânge. Mergea împleticit, dar 
reuşea totuşi să se ţină pe picioare. În urma lui Williams 
venea cu un pistol în mina Frankie. Frankie nu-şi încăpea 
în piele de încântare. Făcuse o captură mai mult decât 
interesantă. 

Pedro rotunji uluit ochii. Acest Williams avea de bună 
seamă şapte vieţi, de vreme ce scăpase teafăr şi din 
accidentul de automobil şi din ploaia rafalelor mitralierei 
mânuite de Bob. Unde era Bob? 

Pedro îl caută cu privirile, ţinând pleoapele abia 
întredeschise. Făcea încă pe mortul. Era mai sigur. 
Simţea o arsură cumplită în umăr, dar nu se clintea. 

În sfârşit, îl văzu şi pe Bob. Bob, prietenul şi camaradul 
său de expediţie, zăcea pe burtă, cu nasul în iarbă şi cu 
mâinile întinse cruce. 

Pedro simţi că i se face greață. Matele i se întoarseră 
parcă pe dos. Se stăpâni să nu vomeze. În ciuda 
eforturilor lui conţinutul stomacului se urca în gâlgâit pe 
esofag în sus şi răbufni cu violenţa afară. Ca să nu se 
înece, Pedro se întoarse pe burtă. 

— S-a trezit portoricanul, striga voios Abe. Pedro 
băiatule, avem ceva de discutat noi amândoi. 


323 


Pedro îşi citi sentinţa în ochii lui Abe. Nu trebuia să se 
aştepte la milă. Îşi duse braţele la gură şi îşi şterse buzele 
cu mâneca. 

Abe îl apucă de umăr şi-l smuci deodată, ridicându-l în 
picioare cu o forţă de necrezut fata de statura lui. 

Pedro se strâmba de durere. Abe îl rezemă de zid. 

— Pentru cine ai lucrat, Pedro, dragule? 

Pedro îl privi cu o expresie de sfidare. Acum îi era 
totuna cum va sfârşi. Abe îl pocni peste gura cu dosul 
palmei. 

Pedro scuipa doi dinţi. 

— M-a costat o mie de dolari proteza asta. 

— Nu fi necăjit, replica Abe. Tot n-o să mai ai ce face cu 
ea. Ei, te-ai hotărât să vorbeşti, Pedro, băiatule? 

Portoricanul îl scuipă drept între ochi. 

Abe îşi scoase fără graba batista din buzunarul de la 
piept, se şterse pe obraz apoi exhiba un brici pe care-l 
desfăcu tacticos. 

— Ei, tot mai ai venin în tine? Am să-ţi dau cep la burtă. 
Să vedem de unde atâta venin. Să-ţi pornească matele la 
plimbare. 

Ridică încet briciul. 

Pedro avu senzaţia că aude sunându-i ceasul din urmă. 

— Madona mia, bolborosi el pentru sine. 

În aceeaşi clipă văzu cu coada ochiului un spectacol 
care-i mai întări curajul. 

Bob, pe care toţi îl credeau mort, făcu o mişcare. Numai 
Pedro îl observase. Pistoalele aruncate de Abe nu 
căzuseră departe de Bob. 

Lumea avea însă ochi numai pentru Pedro. La Pedro se 
uita şi Abe şi Mircea şi Frankie şi Charlie Yale şi 
oamenii săi dezarmaţi şi umiliti. De destăinuirile lui 


324 


Pedro depindeau multe. Va şti Pedro să tacă? Se întreba 
Yale, Va aduce Pedro marturii esenţiale? Işi zicea 


Mircea. 
x 


x k 


Bob întinse mâna spre cel mai apropiat revolver. 
Mişcarea lui era înceată, aproape imperceptibilă. Pedro o 
urmărea cu coada ochiului. 

Cu mâna stânga Abe desfăcu nasturele hainei lui Pedro. 
Pieptul portoricanului tresălta în ritmul respirației repezi, 
sub țesătură albă, lucie, a cămăşii de nylon. 

— Nu vrei să vorbeşti? 

Mâna lui prelungă, cu degete subțiri, ţinea cu delicateţe 
briciul deschis, la nivelul stomacului lui Pedro. 

— Toată viaţa am regretat că nu m-am făcut chirurg, mai 
spuse Abe. 

În aceeaşi clipă se auzi o detunătură. Pedro îl văzu pe 
Bob care trăsese, cazând iarăşi cu fruntea în iarbă. 

Frankie făcu o piruetă bruscă şi instinctiv îşi descarca 
pistolul asupra lui Bob, care scapa dintre degete arma, 
încremenind definitiv. 

Toate privirile se îndreptară într-acolo. Numai Abe 
rămăsese nemişcat. Avusese doar o uşoară, o foarte 
uşoară tresărire. Glonţul îl lovise în spate. Nimeni nu 
observase acest lucru. 

Deodată Abe se clatina. Căzu cu faţa înainte. Mâna 
dreaptă care ţinea cu delicateţe briciul, se abătu în jos, 
despicând abdomenul lui Pedro. Abe se prăbuşi în iarbă 
de la picioarele portoricanului. Picioarele lui făcură o 
ultimă mişcare convulsivă. În acelaşi timp, Pedro scapă 
un urlet. Din abdomenul lui tăiat în două ca un pepene, 
prinseră să se scurgă intestinele albe, însângerate, 


325 


asemenea unor şerpi încolăciţi într-o luptă pe viaţa pe 
moarte. Portoricanul le privea cu ochi dilataţi de groază. 

Abia atunci Frankie şi ceilalți oameni se uitară înapoi la 
Abe şi la Pedro. 

Frankie scăpa o exclamaţie de furie necontrolată. Cu 
uluitoare iuţeala scoase de sub haina un al doilea pistol pe 
care-l aţinti asupra lui Charlie Yale. 

Cu aceeaşi iuţeală, Mircea îl lovi peste braţ. Glontele 
destinat lui Yale se pierdu în aer. 

Frankie se întoarse brusc spre Mircea: 

— De ce nu mă laşi să-i lichidez pe toţi bandiții ăştia? 
Mircea îl privi cu blândeţe: 

— Avem nevoie de el viu, nu mort. Trebuie să 
vorbească. 

Glasul i se înăsprise brusc. Ochii săi prinseră să arunce 
scântei. Se uita la Pedro. Sleit de vlagă, acesta se lasa să 
cadă într-o lentă mişcare de alunecare de-a lungul 
zidului. Se prăbuşi asupra lui Abe. 

Frankie izbucni într-un plâns isteric, întretăiat de 
înjurături cumplite la adresa asasinului lui Abe. 

Mircea se lăsă într-un genunchi, lângă corpul lui Abe. Îi 
lua pulsul. Inima încetase să mai bată. Moartea lui Abe 
fusese instantanee. Murise un om, care-l sprijinise cu 
devotament în aceste zile atât de agitate. Mircea nu-şi 
făcea iluzii. Abe nu-l servise pe Mircea Paltin, ci pe omul 
întruchipat de Mircea Paltin. Ştia că îi va resimţi lipsa. 
Este adevărat că lucrurile începuseră să se limpezească. 
Situaţia lui Mircea, alias Vincenzo Genovese, avea să se 
consolideze în curând. Criza însă nu era definitiv 
lchidată. Prin capturarea lui Williams şi a lui Yale, 
Mircea reuşea să se disculpe. Rămâneau însă oamenii 
care lucrau în umbra lui Yale. Mircea simţea instinctiv că 


326 


existau asemenea oameni. Era evident că Yale nu va 
vorbi. Mafioţii ştiu să-şi ducă secretele cu ei în groapă. 
De acum înainte Mircea va putea trece la cea dea doua 
fază a luptei sale. Nimicirea reţelei de traficanţi de 
stupefiante care lucra sub oblăduirea Mafiei. Va avea 
însă de înfruntat nu numai primejdia de a fi demascat de 
liderii cunoscuţi ai Mafiei, ci mai ales de oamenii care 
lucraseră cu Yale şi care de acum înainte îl vor urmări 
pas cu pas. 

Se ridica în picioare şi se îndrepta spre Charlie Yale, 
care continua să stea cu mâinile în aer. 

— Pentru cine ai lucrat, amice? 

Ştia că întrebarea lui va rămâne fără răspuns. Făcuse 
totuşi o încercare. Yale îl plivi de sus: 

— Nu înţeleg întrebarea. 

— Bine, am să-ţi pun atunci alta. Mai uşoară. Sau mai pe 
înţelesul tău. 

Ce cauţi aici? 

Y ale răspunse calm: 

- Te-am urmărit, Am avut ordin să te ţin sub 
supraveghere. 

— Landis? Întreba Mircea. 

— Da. 

— Şi Pedro? De ce l-a urmărit pe Williams? Tot din 
ordinul lui Landis? 

Yale riposta cu afectata nevinovăție: 

— Pedro. Cine e Pedro? Nu-l cunosc. Mircea zâmbi 
ironic. 

— Dar pe Williams îl cunoşti? 

— Nu. 

— Păcat, Yale. Ai să naști în dureri. Ai văzut cezariana 
lui Pedro. N-a reuşit. Bietul băiat a murit sub cuţit. Îmi 


327 


pare rău că nu poate să-ţi spună ce-a simţit. Dar tu ai să 
ne spui. O să aibă grijă de asta Frankie. 

La auzul vorbelor lui Mircea, un zâmbet de anticipata 
satisfacţie schimonosi gura lui Frankie. 

— Las' pe mine boss. Îl fac eu să-şi blesteme şi ceasul în 
care s-a născut. Se pleca asupra lui Abe şi îi, desprinse 
dintre degetele înţepenite briciul năclăit de sânge. Scoase 
de la piept batista albă şi îl şterse cu multă atenţie. 

Se uita la Yale. 

— Să-l sterilizez? Nu cred că Pedro a avut sifilis. 

Yale urmarea pregătirile cu prefăcută linişte. ÎL încolţise 
frica. Încetineala eu care Frankie continua să şteargă 
briciul, expresia sadică a ochilor săi, privirile bizare pe 
care i le aruncă pe sub sprâncene îi sporeau neliniştea. La 
început încercase să-şi deruteze adversarii printr-un bluff, 
care dăduse însă greş. Cunoştea reputaţia lui Genovese. 
Spera ca în ultimul moment va interveni o forţă 
providenţiala care să-l scoată din impas. Trebuia să 
câştige timp. Poate că va apare de undeva paznicul 
clubului, care să dea alarma. Poate că... 

Mircea se întoarse spre Williams, care îl privea cu ochii 
rătăciţi, măriţi de spaimă. 

— Dacă, vorbeşti, ai sorţi să scapi cu viaţa. Altminteri... 
ştii ce te aşteaptă. 

Williams se uita pe furiş la Yale. Omul acesta îi inspira 
o groază vecină cu nebunia. Yale încercase să-l ucidă 
prin intermediul lui Pedro. Pentru un moment însă, 
locotenentul lui Landis era mai puţin primejdios decât 
Genovese. O durere lăuntrică ascuţita îl făcu să-şi muşte 
buzele. Poate că avea o leziune internă. Williams era 
îndrăgostit de viaţă. Când se trezise din leşin, la volanul 
automobilului priponit în tejgheaua barului, simţise o 


328 


bucurie  necuprinsă. Acum pentru el lucrurile se 
complicau iarăşi. 

Mircea îl privi în ochi: 

— Nu fi prost, Williams. Tu le-ai adus şaizeci de 
milioane şi ei au încercat să te ucidă. Dacă nu soseam la 
timp, împărtăşeai soarta celor trei complici ai tăi. 

Williams se uita la Mircea, apoi la Charlie Yale. 
Vorbele lui Genovese nu erau lipsite de sens. Yale făcuse 
tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l lichida. Dar Yale avea 
protectori puternici. şi de aceşti protectori îi era frică lui 
Williams. 

Mircea îl scutură de umăr: 

— Vorbeşte, Williams! M-ar îndurera să te dau pe mâna 
oamenilor mei. Williams arunca o privire piezişă la 
briciul din mâna lui Frankie. Lama ştearsa conştiincios 
reflecta în scânteieri metalice razele lunii. Durerea 
ascuţită din pântece se repeta, de data aceasta mai 
puternică, mai fulgerătoare. 

Williams avu senzaţia că un fier înroşit în foc se 
răsuceşte în partea de jos a abdomenului. Poale că 
leziunea dinăuntru era mai gravă decât îşi închipuise el în 
primul moment. Trebuiau să-l ducă la spital. Orice clipă 
pierdută putea să-i fie fatală. 

— Mr. Genovese, bolborosi el, terorizat de spectrul 
agoniei, am nevoie de un medic. Sunt rănit. Fie-ţi milă! 

— Dar ţie ţi-a fost milă de Reggie Lascalzo? Moartea se 
plăteşte cu moarte. 

Îşi dădea seama că descoperise punctul slab al lui 
Williams. Insistă: 

— Păcat de tine. Dacă te-ai vedea cum arăţi! Mi-e teamă 
că n-ai să apuci răsăritul soarelui. 

Williams îşi duse mâna la abdomenul care îl ardea din 


329 


ce în ce mai îngrozitor. 

— N-am fost decât un executant, se vaita el. L-am ucis 
pe Lascalzo, fiindcă nu aveam altă alternativă. Barracuda 
şi Yale au pus totul la cale. Barracuda ne avea la mâna pe 
toţi patru. şi pe McCoo şi pe Flaschman şi pe 
Franckfurter şi pe mine. 

— Şi Landis? Întreba Mircea. 

— Landis nu era decât un paravan. Eventualele bănuieli 
trebuiau să cadă asupra lui. Landis nu are nici un 
amestec. 

— Dar Bolence? 

— Nici Bolence nu ştie nimic. Totul a fost regizat de 
Barracuda şi de Yale. Williams gemu iarăşi: 

— Mă doare foarte rău. Te implor, Mr. Genovese. 
Mircea se întoarse spre Luke: 

— Ia-l cu tine şi du-l la doctorul Humphrey. 

Îşi amintise că în dosarul Genovese, pe care-l studiase 
la Palermo, figura şi numele acestui medic, în strânsă 
legături cu Mafia. 

Williams făcu un pas spre Luke: 

— Încă un moment, zise Mircea, oprindu-l cu un semn. 
Unde sunt ascunşi banii şi heroină? 

— Grosul se afla în seiful secret din vila lui Barracuda de 
la Long Island. 

— Bine, Williams. Poţi să pleci. 

Luke şi Williams se urcară în Chevrolet-ul care demara, 
pierzându-se pe aleea umbrită de copaci. 

Mircea se înapoie la Yale. Îl măsură cu privirea din cap 
până în picioare. 

— Mă întreb ce va spune Landis când va afla în ce 
încurcătură ai vrut să-l bagi. 

Scoase din buzunar un magnetofon minuscul. 


330 


— Declaraţiile lui Williams sunt înregistrate pe bandă. 
Mâine banda asta îl va delecta pe marele boss. Să vedem 
ce ai să răspunzi. Ai putea să-mi satisfaci o curiozitate? 
Care este rolul lui Benjy în afacerea asta? 

Charlie Yale îşi pierduse tot sângele rece. Destăinuirile 
lui Williams îl doborâseră. Îşi dădea seama că sorții săi 
de a mai ieşi cu faţa curată se reduseseră la zero. Era 
pierdut. Definitiv pierdut. Trebuia să încerce a-şi 
minimaliza responsabilitatea, aruncând toată vina în 
spinarea lui Barracuda. 

— Benjy a fost cumpărat de Barracuda, rosti el după o 
ultimă ezitare. 

— Deci Bolence?... 

— E în afara acestei afaceri, declara el. Respira greu, ca 
şi când o mare povară i-ar fi apăsat pieptul. 

— Şi eu am fost la mina lui Barracuda, continua Yale, 
care alunecase pe povârnişul destăinuirilor. Aflase — 
ignorez sursa —că îmi însuşisem, nu de mult, o sumă de 
bani din casa organizaţiei. M-a şantajat, silindu-mă să 
intru în slujba sa. Aşa am ajuns să lucrez pentru el. 

Mircea îl privi îndelung. 

— Te plâng, Charlie Yale. 

Secretarul lui Landis plecase capul în pământ. 

— Dacă mă ajuţi, Mr. Genovese, sunt gata să mai spun şi 
altele despre Barracuda. 

Mircea încerca un simţământ de intensă satisfacţie. 
Câştigase partida. Se întoarse spre oamenii săi. 


— Luaţi-l, porunci el. Ne înapoiem la New York. 
x 


x k 


Mircea îşi muie buzele în paharul cu vin alb, de un 
parfum şi o savoare fără rival. 


331 


Maitre d'hotel-ul eu înfăţişare aristocratică de 
ambasador se înclină ceremonios. 

— Chateau la Tour Blanche 1946, declara el cu 
solemnitate, ca şi când ar fi rostit o incantație adresată 
zeilor. 

— Excelent, recunoscu Mircea cu tonul ferm al unui 
cunoscător rafinat. Privirile lui se plimbară cu splendida 
nepăsare prin somptuoasa sală a restaurantului Empire- 
Roofs, amenajat la etajul şaptezeci al unui zgârie-nori din 
Mid-Town. 

În jurul meselor împrăştiate cu studiata neorânduiala în 
jurul platoului de dans, chelnerii în frac evoluau cu tăcută 
eficienta, purtând pe tăvi de argint preparate culinare de 
înaltă clasă. Smokingurile albe şi negre, toaletele de 
seară, bijuteriile, decorația florală, sfeşnicele cu lumânări 
creau o ambiantă de lux şi bună dispoziție. 

Mircea gusta profiterolul de ciocolată. Se armoniza 
perfect cu vinul dulce. 

— Ce şampanie ne-ai pregătit, Georges? Întreba jovial 
Jack Bolence, după ce-şi degusta vinul din pahar. 

— Veuve Cliquot 1912, replica maitre d'hotel-ul cu 
profesionala gravitate. Cea mai prețioasă şampanie din 
pivnițele noastre. 

Bolence se întoarse spre Mircea: 

— Vom destupa câteva sticle cu cea mai prețioasă 
şampanie, în cinstea celui mai prețuit prieten, Charlie 
Accardo. 

— Bravo! Exclamă Antinous în culmea entuziasmului. 
Băuse cam mult şi limba începuse să i se împleticească. 
Câteva tinere dansatoare, care le ţineau companie — 
exemplare superbe alese dintr-o mie —bătură din palme, 
spre a ţine isonul bărbaţilor. 


332 


Mircea era uluit de îndrăzneala lui Bolence, care oferea 
un dineu pantagruelic în cel mai luxos şi exclusivist 
restaurant din New York, pentru a sărbători succesul 
prietenului său Charlie Accardo— alias Vincenzo 
Genovese —care terminase prin a-şi demasca duşmanii 
şi a-şi spăla reputaţia de acuzaţiile ce i se aduseseră de 
către aceştia. 

Maitre d'hotel-ul, care cunoştea prea bine faima lui 
Bolence şi a lui Antinous, se comportă faţă de ei cu 
acelaşi respect cu care ar fi servit un cap încoronat. Până 
şi patronul restaurantului venise la masa lor, spre a le ura 
slugarnic o seară plăcută. 

Şedinţa secretă a consiliului Mafiei se încheiase cu un 
adevărat triumf pentru Vincenzo Genovese. Datorită lui, 
peste şaptezeci de inşi, implicaţi în complotul lui Samy 
Barracuda, fuseseră capturați şi aşteptau să apară în faţa 
tribunalului organizaţiei. Dar aceste rezultate fuseseră 
obţinute după lupte serioase între cele două tabere. 
Căzuseră morţi şi de o parte şi de alta. Mircea era convins 
că poliţia n-ar fi reuşit să facă o curăţenie atât de radicală. 
Chiar dacă aceşti mafioţi ar fi ajuns în fata instanţelor 
judecătoreşti, ar fi reuşit să scape, ea de obicei, cu 
pedepse minime, datorită manevrelor abile ale unor 
avocaţi aserviţi Mafiei. 

Doi chelneri aduseră şampania sub directa supraveghere 
a maître d'hotel—ului care umplu personal paharele. 

În clipa în care Jack Bolence îşi încheia toastul, apăru 
primul sau secretar, care-1 aducea un ziar de seară cu o 
ştire de ultima oră la subsolul primei pagini. 

„Grav accident de automobil la Long Island Sound. O 
limuzină Chrysler Imperial, la bordul căreia se aflau 
cunoscuţii oameni de afaceri Samy Goldauer şi fratele 


333 


acestuia Larry, s-a prăbuşit în East River în urma unei 
manevre greşite. Cei doi pasageri şi-au pierdut viaţa.” 

Bolence termina lectura articolului, apoi se pleca spre 
Mircea: 

— Ce elegant lucram noi, îi vorbi el aproape în şoaptă, 
spre a nu fi auzit şi de tinerele invitate. Justiţia americană 
i-ar fi prăjit pe scaunul electric. Noile-am asigurat o 
moarte onorabilă, cu articole la loc de cinste în marea 
presa. Să se mai spună că nu suntem civilizaţi. 

Mircea citi informaţia. Dar Antinous refuza să-şi arunce 
ochii asupra ei. Declară că nu-l interesează. 

Bolence vru să restituie ziarul secretarului, dar acesta îi 
indica discret o informaţie telegrafică, publicata tot în 
pagina întâia, dar în extremitatea de sus. 

„Capturarea unui mare grup de traficanţi de stupefiante 
care distribuiau marijuana, opiu şi heroină într-o serie de 
cluburi din Brooklyn frecventate de tineret. Pentru 
moment poliţia păstrează discreţie în legătură cu aceasta 
senzaţională captura.” 

— Cine dracu o fi vorbit? Înapoie ziarul. Ia-1 de aici. Nu 
vreau să-mi stric seara. 

— Ce s-a mai întâmplat? Întreba Antinous. 

— Mici necazuri. Ai tot timpul să le afli, zise Bolence. 

— De acord, replica Antinous. Discutăm mâine despre 
ele. 

Secretarul voi să se retragă, dar după o scurtă ezitare 
zăbovi în preajma lui Mircea. 

— Ar mai fi ceva, care îl interesează mai mult pe Mr. 
Arccado. 

— Spune-i lui, zise Bolence. 

Mai înainte ca secretarul să fi apucat să dea urmare 
dispoziției sefului sau, un bărbat între două vârste, plin la 


334 


corp, cu ochi razători şi obraz bucălat se apropie voios de 
Mircea. 

— Paltin! Mircea Paltin! Ce e cu tine aici la Nev York? 
Te ştiam la Roma! Noul venit vorbise în cea mai curata 
româneasca. Mircea tresări. Îşi recâştiga însă imediat 
cumpătul Răspunse în englezeşte: 

— Pardon? Nu înţeleg. 

Bărbatul făcu o mutră uluită. Replică tot în englezeşte. 

— V -am confundat. Vă rog să mă iertaţi. Salută 
stingherit şi se retrase. 

Bolence îl urmări câteva clipe cu privirea. 

— Întotdeauna m-au agasat tipii ăştia aiuriţi... Îşi goli 
cupa de şampanie. Hai să dansăm, Minnie! Se adresă el 
uneia dintre tinerele însoţitoare. 

Clăuinându-se uşor, după libaţiunile sale repetate pe 
altarul lui Bachus, o lua de braţ şi o conduse pe platoul de 
dans. 

Secretarul lui Bolence se pleca la urechea lui Mircea: 

— Acum o oră poliţia a ridicat toate registrele ascunse de 
Abe. 

— Imposibil! Exclamă Mircea, adoptând un aer de 
profundă consternare. Numai el şi cu mine cunoşteam 
tocul unde erau depozitate. Am să mă ocup personal de 
această chestiune. 

Secretarul adauga îngrijorat: 

— Căderea acestor registre în mâna poliţiei duce la 
dezvăluirea unui întreg şir de operaţiuni financiare 
nedeclarate la fisc. 

— Lui Jack am să-i vorbesc eu despre treaba asta. Poţi să 
pleci, zise Mircea. 

Secretarul se înclina şi părăsi restaurantul. Mircea îşi 
aprinse gânditor o ţigară. Trebuia să grăbească lucrurile. 


335 


x 
x k 


Jack Bolence se trezi din somn. Soarele, disc de aramă 
incandescentă, se ridicase deasupra orizontului, 
întrezărindu-se prin dantelăria zgârie-norilor din 
Manhattan, profilaţi pe East-River. În dormitorul 
somptuos o lumină caldă aurea pereții tapetați cu mătase 
şi mobilierul Louis-Philippe. 

Jack Bolence îşi simțea gura amară. Inevitabilele 
consecințe ale festinurilor de care nu se putea lipsi. 
Banchetul din ajun fusese foarte reuşit. Cu excepția 
veştilor neplăcute din ziar, petrecerea satisfăcuse pe toți 
convivii. 

Îi fugi gândul la Barracuda. Bietul Barracuda. Zăcea 
acum pe un catafalc, aşteptându-şi înmormântarea. O 
înmormântare care avea să se desfăşoare cu o pompă 
destinată să arunce praf în ochii lumii. 

Apoi îi reveniră în minte grupul de fete frumoase care le 
ținuse compania. Frumoasă era viaţa. În seara din ajuns 
Antinous şi Vincenzo fuseseră de o exuberantă 
indescriptibilă. 

Deodată Bolence îşi încreţi sprâncenele. Îşi aminti de 
tipul care se apropiase de Vincent rostind un nume 
ciudat: Pal... Palton... Paltin... Da, Paltin! 

Bolence se scarpină în creştet. Unde mai auzise el 
numele ăsta? 

Sari din pat. Îşi arunca pe umeri un halat şi se repezi în 
biroul de alături. Deschise un seif ascuns după un tablou 
de Chagal şi scoase din el un teanc de ziare, pe care 
începu să le răsfoiască unul câte unul. Se opri la o gazetă 
italienească pe care o desfăcu la pagina doua. Acolo, în 
partea de sus, o informaţie era încadrată cu un creion 


336 


TOŞU. 

„În gara Monte San Viaggio, în urma unui accident de 
tren şi-a găsit moartea romancierul Mircea Paltin, care se 
afla în trecere spre Palermo, venind de la Roma.” 

Bolence confrunta datele. În aceeaşi zi şi cu acelaşi tren, 
călătorise de la Roma la Palermo Vincenzo Genovese. 
Explicaţia era limpede. Ruşinos de limpede. Înjura furios. 
Se repezi la telefon. Forma numărul noii reşedinţe de la 
Port Chester a lui Vincenzo Genovese, sau a aceluia care 
se ascundea sub acest nume. şi acest personaj nu putea fi 
decât Mircea Paltin. 

Îi răspunse Frankie. 

— Hello! Jackie Bolence la telefon. Vreau să vorbesc cu 
Charlie. 

— Mr. Accardo doarme Nu pot să-l deranjez. 

— Cheamă-l, te rog, trebuie să-i fac o comunicare 
urgenta. 

— Bine. Un moment. 

Bolence aştepta plin de nervi, ronţăindu-şi unghiile, îi 
răspunse tot vocea lui Frankie. 

— Regret, Mr. Accardo nu se afla în dormitorul său. 
Patul e neatins. Bolence lasa telefonul să cadă în furcă. 
Ridică receptorul şi forma alt număr. 

— Johnny! Vorbeşte Bolence. Dă alarma generală. Toate 
gările, porturile şi aeroporturile de pe întreg teritoriul 
Statelor Unite să fie puse sub control. Charlie Accardo 


trebuie reţinut cu orice preţ. Terminat. 
x 


x x 


Mircea Paltin tolănit în fotoliul adânc al Jetului 
PANAM New York — Paris, asculta cu un aer de 
beatitudine acordurile pline, grave, ale simfoniei a V-a de 


337 


Beethoven. Destinul îi fusese favorabil. Dincolo de 
ferestrele cabinei se zărea silueta Manhattanului învăluită 
în pâcla aurie a dimineţii. Statuia Libertăţii îşi înalţa spre 
cer facla cu flăcări de metal. 


Sfârşit 


338