Gerard de Villiers — [SAS] Ultimul contract

ULTIMU 
CONTRAC 


Gerard de Villiers 


li 


Ultimul 
contract 


ISBN: 
973-9138-76-4 


Malko Productions - Paris, 
Mort a Beyrouth 
© Gérard de Villiers, 
Pentru versiunea românească 
© TINERAMA 1999 


Gerard de Villiers 


li 


Ultimul 
contract 


În româneşte de Cristina Szabo 


1999 


Capitolul | 


Harry Erivan privea cu atenţie cuştile magazinului de animale. 
Doar într-una singură erau doi pui de caniş, unul negru şi altul 
alb. Cu mâinile vârâte în buzunarele impermeabilului, Harry 
studia micile animale. Erau exact ce-i trebuia. 

Patroana, o libaneză voinică, cu trăsături buhăite, se apropie 
de el şi îi spuse în arabă: 

— Căutaţi un câine? Aceia sunt foarte frumoşi. 

Fără să se întoarcă, Harry întrebă: 

— Cât costă? 

Intentionat, vorbise în franceză. Stabilit în Liban de douăzeci 
de ani vorbea perfect araba, la fel de bine ca armeana - limba 
lui maternă - şi ca turca. Numai că arabii prea îi aduceau aminte 
de turci, şi nu reuşea să-i simpatizeze. 

— O sută cincizeci de lire, zise femeia. 

De după lentilele groase, ochii cenuşii şi pătrunzători ai lui 
Harry clipiră mărunt. O sută cincizeci de lire! Prea mult pentru 
ce intenţiona să facă. Fără să insiste, bătu în retragere şi ieşi din 
magazin. În momentul în care se urca în bătrânul Mustang 
portocaliu, femeia îi strigă: 

— O sută douăzeci! 

Strivi între buze o înjurătură foarte obscenă, în turcă, şi 
demară cotind pe bulevardul Clemenceau. Conducea încet, din 
cauza şoselei alunecoase şi a frânelor proaste. De când Ford-ul 
fusese boicotat de ţările arabe, din cauza uzinei din Israel, 
piesele de schimb se găseau cu greutate. Nu avea însă bani să- 
şi cumpere o maşină nouă. 

Necăjit, îşi continuă drumul. Se lăsase noaptea. Îi mai 
rămâneau două sau trei ore. Şovăi o clipă, gata să se întoarcă la 
magazinul din colţul străzii 62. De puţină vreme, străzile din 
Beirut căpătaseră numere în loc de nume. Cum nimeni nu se 
gândise să tipărească un plan corespunzător, măsura era inutilă. 
Era sigur că putea obţine câinele cu o sută de lire, dar tot era 
scump. Chibzuiala lui armenească era mai presus. Brusc, îşi 
spuse că o pisică ar fi fost la fel de bună, dar unde să găsească 
aşa ceva la şapte seara în Beirut? 

Harry îşi aduse aminte de un bătrân, jumătate hippy, 
jumătate vagabond, care îşi făcea veacul pe strade Phénicie, 
împreună cu o maimuticà şi uneori cu nişte animale de vânzare. 


Coti imediat la stânga, pe strada Chebli, coborând spre mare. 
Un vânt violent sufla în rada portului Beirut, şi valurile se 
spărgeau cu zgomot pe plaja de ciment a hotelului Saint- 
Georges. Peisajul semăna cu cel din Bretania. 

Harry o luă pe strada Iben Sina, conducând cu atenţie. 
Străbătând strada Phenicie, nu-l zărise pe cel pe care îl căuta. 
La un moment dat, îl văzu şi încetini. Bătrânul stătea în faţa 
benzinăriei Total, cu maimuța pe umăr şi cu doi cätelusi în 
braţe, mai mult ca sigur furati. Harry Erivan îi făcu semn, opri la 
bordură şi cobori geamul. 

— Cât ceri pe câini? îl întrebă el pe un ton voit arogant. 

Bătrânul îi întinse un ghemotoc albicios de blană udă. 

— Cincizeci de lire amândoi. 

— Îţi dau zece lire pe unul. 

Celălalt începu să strige ascuţit. Harry ridică din umeri şi se 
prefăcu că ridică geamul. Un armean ca el nu avea nevoie de 
lecţii în privinţa comerțului...  Bărbosul cedă imediat, 
boscorodind. Harry scoase dintr-un etui vechi două bancnote de 
cinci lire şi luă cățelul, punându-l pe podeaua Mustangului, 
lângă el. Era un pui de rasă incertă, cântărind mai puţin de un 
kilogram. Demară şi coti la stânga, trecând prin faţa hotelului 
Saint-Georges. 


x x 


Harry depăşi parcul de distracţii de la Raouché, pustiu la acea 
oră. Roata mare si ruginită era înţepenită. Manejurile nu 
funcționau decât vara. Rula încet pe şoseaua Corniche, spre 
sud. Drumul cu două sensuri, separate de o zonă bătătorită, 
urmărea linia coastei. De-a lungul lui, clădirile moderne 
răsăriseră ca ciupercile, majoritatea cumpărate de saudiţi şi 
locuite de străini. 

Barurile pline de animatoare se iteau aproape din metru în 
metru. Brusc, Harry zări ceea ce căuta. Drumul urca, 
îndepărtându-se de mare, despărţit de faleză printr-un teren 
viran şi uşor în pantă. Harry încetini şi se îndreptă într-acolo. 
Mustangul începu să horcăie înfiorător. La douăzeci de metri de 
drum, armeanul frână, stinse farurile şi opri motorul. Şuvoiul de 
maşini ieşind din Beirut se scurgea fără oprire. Dacă cineva ar fi 
văzut Mustangul, ar fi bănuit prezenţa unor îndrăgostiţi. 


Pentru mai multă siguranţă. Harry cercetă cu atenţie terenul 
viran. Nimeni. Nu era de mirare la acea oră. 

Un Boeing 707 trecu pe deasupra lui la joasă înălţime, 
asurzindu-l. Avea tot timpul impresia că avioanele erau gata să 
cadă peste oraş. Harry scoase din buzunarul impermeabilului o 
sfoară lungă şi înhăţă cätelusul care i se ascunsese printre 
picioare. Îi înnodă sfoara în jurul gâtului, ca o lesă improvizată. 
Din când în când, arunca o privire în oglinda retrovizoare. Nu 
avea cine să-l deranjeze. Perechile dornice de zbenguială aveau 
la dispoziţie câteva mii de garsoniere în Beirut. 

După ce legă câinele, Harry Erivan luă de pe bancheta din 
spate o servietă diplomat, o deschise şi scoase trei tuburi 
metalice, de grosimea unui deget, având filet la ambele capete. 
Le înşurubă, obţinând o ţeavă cam de douăzeci de centimetri. 
Buzele armeanului, şi aşa subţiri, semănau cu o linie tot atât de 
subţire. Respiră adânc, încercând să-şi recapete calmul. Cu 
precautii infinite, luă dintr-o cutiuţă cu vată o fiolă de sticlă şi o 
introduse în tub. 

Ultima îmbinare era prevăzută cu un trägaci. Apăsând pe el, 
un percutor zdrobea o capsulă din interiorul tubului. Acesta 
acţiona un mic levier metalic care strivea fiola. Harry verifică 
poziţia trăgaciului. Era prima oară când folosea o asemenea 
armă. 

O puse pe bancheta din spate şi scoase din buzunarul de la 
vestă o pastilă roz şi şi-o puse pe limbă. Inainte să reuşească să 
o înghită, pilula rămase câteva clipe înţepenită în omusor, 
sporindu-i neliniştea. Era o pastilă de atropină. 

Harry Erivan împinse portiera cu umărul, deschizând-o. Vântul 
rece îl făcu să tremure. Luă câinele şi îl puse pe pământ, 
ţinându-l de sfoară. Căută în jur ceva de care să-l lege şi găsi o 
piatră mare, lăsându-l cam un metru de lesă liber. Puiul nu avea 
destulă forţă să scape. De altfel nici măcar nu încerca să o facă. 
Schelălăind usurel, îl privea fix pe Harry şi dădea din coadă. 
Armeanul se urcă în Mustang, lăsând portiera deschisă. Luă 
arma şi întinse braţul, ochind capul câinelui de la o distanţă de 
treizeci de centimetri. De pe drum putea fi zărit doar cățelul şi o 
siluetă vagă în maşină. 

Apăsă pe trăgaci. 

Se auzi un zgomot sec, ca al unei arme de jucărie şi un 
şuierat. Căţelul lătră scurt şi căzu pe o parte cu botul deschis. 


Harry contemplă fascinat ghemotocul cenuşiu. 

Armeanul puse apoi arma în servietă şi scoase o fiolă cu 
antidot. | se recomandase să o ingereze imediat după folosirea 
pistolului. Era atât de nervos, încât o scăpă pe podea. Injură, şi 
se aplecă după ea, bâjbâind. Din fericire, nu se spărsese. O 
sparse la un capăt şi bău conţinutul. Lichidul incolor era uşor 
amărui, dar nu gretos. leşi din Mustang şi se aplecă asupra 
câinelui, pipăindu-l. Animalul murise. Uşurat, Harry Erivan se 
urcă în maşină. Pistolul cu acid prusic functionase. 

Era o armă silenţioasă şi mortală. Fiola spartă elibera sub 
presiune acidul prusic, care ucidea pe loc, fără scăpare, orice 
fiinţă care ar fi inhalat vaporii la mai puţin de cincisprezece 
centimetri distanţă. Contracţia brutală a vaselor de sânge 
provoacă o embolie masivă în mai puţin de două minute. Harry 
însă nu risca nimic, cu condiţia să fi luat o pastilă de atropină 
înainte şi să fi băut conţinutul fiolei de nitrat de amil. 

Harry demară. Nu avea nimic împotriva crimei, dar noutăţile îl 
făceau suspicios. In fond, era un tip conservator. Cu părul cărunt 
şi uşor ondulat, silueta masivă şi chipul bucălat de împărat 
roman, ar fi fost un excelent candidat pentru afişele electorale 
ale unui partid de dreapta. 

Părăsi în marşarier terenul viran, abandonând acolo cadavrul 
cätelusului. Circulaţia devenise mai fluidă. De îndată ce putu, 
întoarse şi se îndreptă spre centrul Beirutului. 


Capitolul II 


Uşa ascensorului se deschise fără zgomot şi Harry Erivan ieşi 
repede. Parcarea subterană a imobilului Starco era pustie. 
Enorma clădire de oţel şi sticlă domina vechiul cartier evreiesc, 
ocupând complet zona dintre străzile Georges Picot şi Rezkallan. 
O duzină de maşini aşteptau încă în parcare. Harry Erivan 
reperă imediat Buick-ul verde pe care îl căuta, dar verifică totuşi 
numărul, pentru siguranţă, apoi se ascunse în spatele unui 
Cadillac mare şi negru. Samir Jezzine obişnuia să întârzie la 
birou. Harry ascunsese pistolul cu acid prusic într-o pungă de 


hârtie. 

Zgomotul ascensorului, care se pusese în mişcare spre etajele 
superioare îl făcu să tresară şi să se ridice brusc. Pentru orice 
eventualitate, luase cu el şi un pistol Beretta de calibru 38 cu 
țeavă scurtă, cu toate că i se interzisese cu desăvârşire să 
folosească o armă clasică în acea misiune. 

Încordat, Harry fixa indicatoarele ascensorului. Liftul se opri la 
etajul unsprezece, acolo unde se afla biroul lui Samir Jezzine. 
Libanezul cobora singur, pentru că înainte de a se duce acasă, 
îşi vizita întotdeauna amanta. 

Ascensorul porni. Lui Harry i se păru că trecură câteva 
secunde până ajunse jos. Uşa se deschise şi apăru silueta înaltă 
a lui Samir Jezzine. Pulsul lui Harry se acceleră atât de tare, 
încât armeanul se temu ca celălalt să nu-l audă. Tremura atât 
de tare, de parcă era străbătut de un curent electric. Ca un 
somnambul, ieşi din întuneric şi se îndreptă spre Buick-ul verde. 

Auzindu-i paşii, Samir Jezzine întoarse capul. Văzu un bărbat 
în impermeabil şi nu-i dădu atenţie. introduse cheia în broască. 

Când Harry Erivan ajunse la un metru în spatele lui Samir 
Jezzine, aruncă punga de hârtie şi întinse braţul. 

— Domnule Jezzine. 

Surprins, libanezul se întoarse brusc. Harry Erivan tinti în plină 
figură şi apăsă pe trăgaci. Se auzi acelaşi zgomot ca atunci când 
împuşcase câinele. 

Samir Jezzine deschise gura fără să scoată un sunet, rămase 
nemişcat câteva clipe, apoi se prăbuşi cu faţa spre caroseria 
Buick- ului. Harry o luă la fugă imediat spre scara de serviciu. 
Urcă în grabă treptele şi ieşi pe strada Rezkallah, îngustă şi cu 
sens unic. Harry se forţă să parcurgă o sută de metri până în 
dreptul unui portal, sparse fiola cu antidotul şi înghiţi conţinutul. 
O luă la fugă spre Mustang, urcă în grabă şi porni, trecând prin 
faţa ultimei sinagoge din Beirut, închisă la acea oră târzie. 

Inima îi bătea încă nebuneşte şi mintea îi era golită de 
gânduri. Lucrurile se petrecuseră însă aşa cum fusese prevăzut. 
Ocoli zona şi trecu prin faţa intrării principale a imobilului 
Starco. Era linişte. Nimeni nu descoperise cadavrul lui Samir 
Jezzine. Harry acceleră, îndreptându-se spre nord. Trebuia să 
traverseze tot cartierul Bab-el-Driss pentru a ajunge la 
autostrada spre Tripoli şi la Cazinoul Liban. 


xX x 

— Şapte. 

Vocea lipsită de intonatie a crupierului îl făcu să tresară pe 
Harry Erivan. Adună maşina! jetoanele colorate, verificând cu o 
privire scurtă dacă cel pe care îl supraveghea era în continuare 
în faţa lui. Adel Jezzine era mai scund ca fratele lui, mai masiv, 
cu chipul rotund şi ochi limpezi şi inteligenţi, scoşi în evidenţă 
de cearcăne. De ani de zile nu dormea de ajuns. Era însoţit de o 
fată. Foarte înaltă, cu un corp superb pe care se mula un 
pulover şi un pantalon roşu, avea un aer complet idiot, în ciuda 
unor superbi ochi albaştri. «Seamănă cu un peşte» îi trecu lui 
Harry Erivan prin minte. Efectiv, gura cu buze groase, aproape 
negroide, nasul cârn şi ochii bulbucati şi fără expresie, dădeau 
impresia că făcea parte din fauna marină. Era cu siguranţă una 
dintre fetele din programul de revistă prezentat de cazinou la 
primul etaj, şi nu era localnică. 

Părea docilă şi senzuală. Lui Harry îi trecu prin minte că în 
ciuda aerului idiot, ştia probabil să facă dragoste. In dugheana 
lui de fotograf întâlnise uneori fete care erau dispuse să se culce 
cu bărbaţii, doar pentru că li se cerea. O fracțiune de secundă, îl 
invidie pe Adel Jezzine, ceea ce era o idioţenie... 

Harry începu să se impacienteze. Îl urmărea pe libanez de 
patru ore prin cazino. De mai multe ori Jezzine pierduse totul, 
dar cu ultimele jetoane se refăcea complet. In ciuda 
aglomerației, armeanul se temea să nu fie remarcat. De fiecare 
dată când Adel privea în direcţia lui, lăsa capul în jos. 

Din prudenţă, se îndepărtă puţin de masă. Imediat, clinchetul 
jocurilor mecanice funcţionând încontinuu îi atrase atenţia. Putin 
mai încolo, o mică orchestră cânta fără tragere de inimă. De 
cealaltă parte a meselor de ruletă, grupurile se înghesuiau în 
jurul meselor unde se juca Douăzeci şi Unu. Era sala cea mai 
puţin elegantă. În dreapta holului central, în sala de baccara, nu 
existau jocuri mecanice. 

Dacă nu venea cineva să-l anunţe pe Adel Jezzine că fratele 
lui murise cu câteva ore înainte de o criză cardiacă, avea să 
stea acolo până în zori... 

Harry se strecură până la masa de Dovăzeci şi Unu cea mai 
apropiată, puse douăzeci de lire alături de miza vecinului lui şi 
aşteptă. Crupierul întoarse un as şi o damă. Douăzeci şi unu. 


Necăjit, fotograful se întoarse la masa de ruletă, chiar în 
momentul în care crupierul anunţă: 

— Zero. 

Lopăţica adună teancurile de jetoane. Rămăseseră doar două 
plăcuţe roşii dreptunghiulare în dreptul lui Adel Jezzine. 
«Dorada» se aplecă spre urechea libanezului, murmurând ceva, 
Harry văzu pieptul bogat strivindu-se de sacoul celui pe care 
venise să-l asasineze, şi simţi cum îl cuprinde dorinţa. 

Adel Jezzine surâse indulgent, strecură cele două plăcuţe în 
cordonul fetei şi se desprinse de masă. Fata se agăţă imediat de 
braţul lui, fericită şi docilă. 

Furios, Harry se luă după ei. Nu-i putea ucide pe amândoi, şi 
în orice caz, trebuia să scape doar de fraţii Jezzine. Se linişti, 
gândindu-se că fata trebuia să rămână la cazinou pentru al 
doilea spectacol. In treacăt, îşi luă impermeabilul de la 
garderobă. 

Adel Jezzine si «dorada» ezitară în faţa grupului de 
fizionomisti care motäia, apoi se îndreptară spre holul imens 
dominat de scara monumentală. La primul etaj, lumea cina 
privind un spectacol gen Folies Bergere, cu influenţe de Las 
Vegas. Probabil că acolo dădea din picioare «dorada». Pentru 
moment, se agätase de braţul însoţitorului ei ca o înecată. Harry 
înjură în sinea lui, în turcă. Trecuse şi el de barajul 
fizionomiştilor. Văzu un funcţionar alergând spre Adel Jezzine şi 
îndreptându-se apoi spre maşinile staționate în faţa cazinoului. 
Mustangul lui era parcat aproape în dreptul intrării. BMW-ul alb 
al lui Jezzine apăru. Libanezul şi fata urcară. Harry nu mai 
înţelegea nimic. Era ora unu noaptea şi ultimul spectacol în care 
fata trebuia să apară, începea într-o jumătate de oră. 

În momentul în care maşina porni, se precipită pe urmele lor, 
având timp să vadă stopurile aprinse dispărând undeva în 
stânga. Din cazinou se putea ieşi pe un drum în pantă care 
făcea legătura cu autostrada spre Beirut. 

Scârbit, Harry îi făcu semn unui băiat să-i aducă Mustangul. 
Verifică din ochi dacă nu umblase cineva la torpedou. Lăsase 
acolo pistolul cu cianură. 

Ocoli cazinoul şi o luă pe drumul care cobora. O fracțiune de 
secundă, farurile maşinii luminară BMW-ul oprit în dreptul zidului 
înalt de piatră, cu luminile stinse. Fără să stea pe gânduri, Harry 
frână şi opri la zece metri în spatele lui, stingând farurile. Totul 


se explica. «Dorada» îşi lua rămas bun de la binefăcătorul ei, 
înainte de a se întoarce la muncă... 

Prin dreptul lor trecură două maşini, venind de la cazinou. 
Farurile lor luminară o masă compactă pe scaunul din faţă al 
BMW-ului. Buzele subţiri ale lui Harry schitarä un surâs plin de 
răutate. Adel Jezzine avea să părăsească împăcat lumea celor 
vii. 


x x 


Cu ochii închişi şi cu capul lăsat pe tetieră, Adel Jezzine se 
lăsase pradă plăcerii. De când o cunoscuse pe Mireille, obişnuia 
să sfârşească în acest mod fiecare seară petrecută la cazinou. 
Tânăra franţuzoaică părea să considere acel omagiu adus 
generozitätii sale, la fel de normal ca o sărutare pe obraz. 

Îşi strecură o mână pe sub puloverul roşu, mângâindu-i sânii, 
şi ea schiţă un gest de acceptare complice. Capul i se mişca 
aidoma unui metronom şi gura ei avea moliciunea catifelei. Un 
fior de plăcere îi scutură trupul, făcându-l să se încordeze. Işi 
înfipse mâna în pielea mătăsoasă a sânului şi îi zgârie sfârcul, 
făcând-o pe Mireille să geamă. Fata rezistă însă până când 
bărbatul se calmă, satisfăcut. 

Când ridică privirea, ochii albaştri şi uşor proeminenţi erau la 
fel de lipsiţi de expresie. Adel o mai văzuse pradă unor situaţii 
de un erotism extraordinar, înconjurată de sexuri, mâini şi guri 
avide, dar fata îşi păstrase acelaşi aer de detaşare lipsită de 
interes. Se întrebă dacă exista ceva să-i placă. 

— Trebuie să plec, murmură Mireille. 

Bărbatul îi mângâie cu gingăşie pieptul pe sub pulover aşa 
cum ai fi făcut cu un animal preferat. 

— Pe mâine. 

Nu se putu opri să nu privească intens gura frumoasă cu buze 
cărnoase. Mireille cobori din maşină. Bărbatul urmări cu regret 
fesele pe care se mula pantalonul roşu, părându-i rău că nu 
avea timp să facă dragoste cu ea. 

Portiera se închise cu un zgomot uşor. 


* 
* x 


Harry ieşi din Mustang în momentul în care «dorada» trecea 


prin faţa maşinii lui. Alergă spre BMW cu pistolul cu cianură în 
mână, ascuns sub impermeabil, apucă mânerul portierei şi o 
deschise. 

Surâsul de pe chipul lui Adel Jezzine, care îşi aranja ţinuta, se 
şterse imediat. Armeanul întinse braţul şi apăsă pe trăgaci, cu 
extremitatea armei la mai puţin de douăzeci de centimetri de 
chipul victimei. Se auzi un şuierat scurt. Adel Jezzine deschise 
gura, schiţă un gest vag, apoi mâna îi căzu pe volan. Aproape 
imediat, ochii îi deveniră sticloşi. 


x x 


Mireille se opri brusc şi duse mâna la cordon. Cele două 
plăcuţe dreptunghiulare nu mai erau acolo. Căzuseră probabil 
pe podeaua BMW-ului atunci când îngenunchia se să-şi satisfacă 
amantul. Se întoarse din drum şi o luă la fugă. BMW-ul era încă 
acolo. Poate că a doua zi Adel n-avea să fie la fel de generos. 


* 
x * 


După ce puse arma în buzunarul impermeabilului, Harry o luă 
la goană spre Mustang. O maşină venind dinspre cazinou îl orbi 
cu farurile. Cobori instinctiv privirea, dar avu timp să vadă o 
siluetă care se îndrepta spre el. 

«Dorada»! 

Nu avu timp să-l cuprindă panica. Tânăra ajunse în dreptul lui, 
privindu-l scurt la lumina farurilor şi continuându-şi drumul. Se 
întoarse şi o văzu îndreptându-se spre portiera deschisă a BMW- 
ului. Ca un automat, aproape se rostogoli în Mustang şi demară. 
Fata era în continuare aplecată în interiorul BMW-ului. Când 
ajunse în dreptul ei, frantuzoaica se întoarse spre el cu ochii 
ieşiţi din orbite. Zumzetul Mustangului îi acoperi strigătele. 
Harry văzu doar gura larg deschisă. 

Înjurând printre dinţi, acceleră şi coti brutal la stânga, intrând 
pe autostradă. De ce oare se întorsese fata? 

Îi trebuiră aproape zece minute ca să-şi vină în fire. Înghiţi 
precipitat conţinutul fiolei cu antidot, sperând să nu fie prea 
târziu. Îşi reveni complet în momentul în care trecu pe podul 
Nahr el Kab, hotărându-se să nu-i spună nimic şefului lui despre 
acel incident. Era aproape sigur că fata nu era în stare să-l 


recunoască. Nu avea rost să complice inutil lucrurile... 

Peste o jumătate de oră, ajunse în partea de nord a Beirutului, 
simțind cum stomacul i se strânge de foame. La intrarea în 
cartierul armenesc, încetini. Întreg nord-estul Beirutului era 
ocupat de armeni. Firmele erau scrise în arabă şi armeană, 
uneori chiar în franceză. La est de fluviu se aflau acei 7achnak, 
armenii de dreapta, grupaţi într-o puternică mişcare 
internaţională. În rest, casele mizerabile erau locuite de armenii 
de stânga, Hentchag. Harry făcea parte din rândul lor. 

In perioadele electorale, erau dese raziile făcute în cafenelele 
rivalilor, contradicţiile rezolvându-se pe moment cu grenade sau 
cu rafale de mitralieră... În timp ce armenii îşi reglau conturile 
între ei, Brigada 16, redutabila poliţie de asalt din Beirut, se 
mulțumea să adune cadavrele şi răniții. 

Aceştia din urmă nu vorbeau niciodată. 

Harry Erivan coti pe o stradă îngustă şi opri în faţa unei 
dughene minuscule, numită pompos Restaurantul Modern. 
Încuie Mustangul şi intră. 

Sala minusculă cu doar cinci mese din lemn grosolan era încă 
pustie. Patronul îl recunoscu şi îi întinse mâna. 

— Harry! Ai venit devreme. Mâncarea nu e gata. 

Nu ţinea deschis decât noaptea, trei-patru ore, pentru cei care 
lucrau la abatoare şi pentru toţi cei care duceau o viaţă de 
noapte. Harry se aplecă peste tejghea, cu un aer gurmand. 

— Cum sunt pulpele de miel? 

Supa cu picioare de miel era slăbiciunea lui... Celălalt armean 
privi ironic spre burta lui Harry: 

— Atât de bune încât o să mai pui un kilogram pe tine. 

Harry scoase din buzunar o bucăţică de hârtie şi ridică 
receptorul telefonului pus pe tejghea, formând un număr. 
Auzind o voce de femeie, spuse: 

— Sunt Harry. M-am întâlnit cu cele două persoane pe care le- 
am căutat şi le-am salutat. 

Vorbise în engleză. Patronul nu ştia decât armeana şi araba. 
La celălalt capăt al firului, vocea răspunse în armeană. 

— Foarte bine. Curând veţi primi alte instrucţiuni. 

Fără alte vorbe, femeia închise. 

Harry rămase pe gânduri câteva clipe apoi comandă nişte 
arak. Se uită la numărul notat pe bucätica de hârtie: 235.759. 
Nu ştia cu cine vorbise. Era pentru prima oară când ucidea nişte 


persoane necunoscute. De multă vreme intrase în legătură cu 
KGB datorită opiniilor sale de stânga. Fusese recrutat de 
rezidentul KGB la Beirut, locotenent-colonelul Youri Davoudian, 
oficial director al Relatiilor publice de la sucursala Aeroflot din 
Beirut. 

Acesta se folosise de prezenţa părinţilor lui Harry în Armenia 
sovietică pentru a face presiuni asupra lui. Fusese forţat să 
urmeze timp de şase luni cursurile şcolii KGB de la Leningrad. La 
ordinele lui Davoudian aruncase grenade în cafenelele rivalilor 
Tachnak. In ultima misiune însă, simţea că miza depäsise 
obişnuitele certuri politice locale. 

Youri Davoudian insistase asupra faptului că acele crime nu 
trebuiau să semene cu nişte asasinate. Din acest motiv îi 
dăduse lui Harry pistolul cu cianură. 

— Este vorba despre un serviciu imens adus Rusiei, îi 
explicase el pe un ton grav. Nu vă pot spune mai multe. Trebuie 
ca arabii să nu ne poată pune în cârcă acele crime... 

Mirosul pulpelor de miel se răspândi în restaurant. 

— La masă, strigă patronul. 

Harry se aşeză. Beduinii care lucrau la abatoare intrară şi se 
aşezară şi ei la mese. Armeanul reflecta în continuare. Ce motiv 
avusese KGB-ul ca să-i asasineze pe fraţii Jezzine? Ar fi refuzat 
misiunea, dar ştia ce aveau să păţească bătrânii lui părinţi... De 
două ori pe an, cumpăra o livră de aur şi pleca în Armenia la ei. 
Cu ce obțineau din vânzarea aurului, părinţii lui trăiau fericiţi 
până la voiajul următor. Ruşii tolerau importul de metale 
preţioase... 

Supa îi risipi armeanului temerile. În definitiv, nu era vorba 
decât de încă doi morţi. Cu cincizeci de ani în urmă, turcii 
masacraseră trei milioane de armeni, fără milă şi fără 
remuşcări. Pentru că Academia nu reuşise să înscrie în 
dicţionare cuvântul «genocid», marile puteri se mulţumiseră să-i 
blameze formal pe turci. 

Harry cufundă lingura în lichidul gras, sorbi şi se arse. Rămase 
cu mâna în aer venindu-i brusc în minte că exista şi un al treilea 
frate Jezzine: Khalil. 


x x 
— Nenorocitii! Ah, nenorociţii! 


Colonelul Wissam Suleiman aruncă pe birou raportul autopsiei 
lui Adel Jezzine. Ofiţer al Forţelor de securitate internă libaneze - 
altfel spus departamentul spionilor - studiase metodele KGB- 
ului. Pentru el, autorul crimei era cunoscut. Mormăind în 
continuare înjurături în arabă şi în franceză, îşi ridică trupul de 
un metru cincizeci şi opt înălţime şi se postă în dreptul peretelui 
de sticlă prin care se vedea întreaga panoramă a Beirutului, 
având în prim-plan cartierul ambasadelor. 

Aşezat pe un scaun prea mic pentru el, locotenentul Elie 
Nabatie îl privea chiorâş. Acea poveste delicată avea să cadă pe 
umerii lui. Cu cele o sută opt kilograme ale sale şi cu aerul 
placid, Elie era cel mai bun agent al colonelului Suleiman, 
supranumit «Abadaye», huiduma. Cei doi aveau o pasiune 
comună: femeile. Micul colonel, chel şi cu ochii strălucitori era 
Don Juan-ul Cazinoului, nume dat de ofiţeri cartierului general al 
forţelor libaneze. Un complex enorm ultramodern, ridicat pe o 
colină la ieşirea din oraş. Elie avea o slăbiciune pentru 
dansatoarele din buric care evoluau la Crazy Horse, localul de 
pe strada Phénicie, într-un spectacol de o rară obscenitate. 

Colonelul Suleiman aprinse o ţigară lungă, şi spuse cu o 
convingere profundă: 

— Nenorocitul ăla de Davoudian! 

Elie ridică o sprânceană stufoasă. 

— Părea destul de potolit după afacerea cu acel Mirage... 

O sclipire de veselie lumină privirea colonelului Suleiman. 

Rusul chel, răutăcios şi amator de feste, se păcălise 
propunând unui agent dublu american furtul unui Mirage al 
armatei libaneze şi pilotarea acestuia spre Moscova prin Siria. 
Era singurul aparat livrat Libanului, dotat cu un radar de ţintă. 
Acesta era unul din motive, iar celălalt era posibilitatea escalei 
în Siria, pilotul urmând să declare că fugise dintr-un Liban 
neutralizat şi virtual trădător faţă de cauza arabă... 

Totul se terminase într-o confuzie generală din partea ruşilor. 
Ofițerii de la Cazino încă mai râdeau de ei... Ceea ce se 
întâmplase de curând era însă mult mai serios. Existau deja doi 
morţi, nişte libanezi. Dacă Adel fusese asasinat, însemna că şi 
Samir avusese aceeaşi soartă. Ca să-şi ordoneze gândurile, 
colonelul deschise biblioteca, admirând legăturile frumoase ale 
cărţilor. Era un bibliofil împătimit. 

Se întoarse spre Elie. 


— Elie, trebuie să-l încolţim pe nenorocitul ăla de Davoudian... 

Elie deschise gura, dar colonelul îl întrerupse cu 
impetuozitate. 

— Ştiu, ştiu. Cei de la etajul doi n-au să ne lase să le facem 
rău ruşilor, dar n-am spus că vom acţiona oficial... Mai întâi 
trebuie să aflăm de ce au fost ucişi fraţii Jezzine. A mai rămas 
unul, o să te ocupi tu de el... 

— Dacă am instala un sistem de ascultare la Davoudian? 
sugeră vânjosul locotenent. 

— Leneşule! explodă colonelul. De ce nu te duci să-l întrebi 
politicos dacă are vreun amestec în porcăria asta? Nu, bea ceva 
cu Jerry Cooper şi spune-i că avem un mare necaz... Poate că 
ştie ceva. 

— Doar nu e o afacere cu haşiş în care e amestecat Khalil 
Jezzine? 

Colonelul ridică din umeri. 

— KGB-ul nu ucide pentru droguri. În orice caz, nu aşa... 

Jerry Cooper era rezidentul CIA la Beirut. Un tip aproape la fel 
de masiv ca Elie şi la fel de placid, un fost ataşat naval, acum 
ocupându-se cu afaceri de import-export, vorbind perfect araba, 
şi cu nenumărate cunoştinţe. 

Colonelul fuma grăbit. Intotdeauna i se cerea să facă minuni 
şi în acelaşi timp să rămână în bune relaţii cu toată lumea. 
Inteligența lui, şiretenia şi agilitatea minţii, erau deseori puse la 
încercare. Liban-ul nu-şi putea permite să se certe cu nimeni: 
nici cu ruşii, nici cu americanii, nici măcar cu israelienii, care se 
plimbau ca la ei acasă prin sudul Libanului, la vânătoare de 
fedayni... Cu toate acestea, nu puteau sta cu mâinile în sân 
când KGB-ul lichida libanezi. 

— E ora prânzului, zise colonelul Suleiman. Hai să mergem la 
cafenea. La etajul unu am văzut o secretară cu nişte picioare 
fantastice... 

Elie îşi urmă docil şeful la cafeneaua de la etajul patru, de 
unde putea fi admirată întreaga panoramă a Beirutului. Nu 
vedea motivul pentru care ruşii declanşaseră un asemenea 
masacru. Nu le stătea în fire... 


Capitolul III 


— Luaţi caviar. Este Beluga şi e proaspăt. Poate preferaţi 
prepelite, le-am primit de la Paris, sunt delicioase. 

Malko nu se lăsă rugat. Pentru prima oară CIA îl tratase 
spontan în concordanţă cu rangul său... 

— Vă sfătuiesc să stropiţi totul cu Ksara, continuă americanul. 
Este un vin libanez, dar are un gust destul de bun. După cum 
vedeţi, o ducem destul de bine în Liban. Chiar şi o persoană cu 
rafinamentul dumneavoastră poate fi mulţumită. 

In materie de supravieţuire, Jerry era un as. Mai înalt decât 
Malko, cântărea cam două sute cincizeci de livre. Modest, 
ascundea faptul că poseda centura neagră în karate şi că, odată 
ce-şi scotea ochelarii, putea ţine piept oricărui mamifer cu 
sânge cald... Şeful agenţiei CIA la Beirut, era considerat unul 
dintre cei mai buni specialişti din Orientul Mijlociu. Malko îşi lăsă 
privirea să rătăcească prin eleganta sufragerie a hotelului Saint- 
Georges. 

Pereţii de sticlă dădeau spre mare, decoratiunile erau de bun 
gust, serviciul impecabil şi mâncarea părea suculentă, cu toate 
că la multe dintre mese se bea Contrexeville, Perrier sau Vichy, 
cu respectul datorat unui Mouton-Rothschild. O oază de 
bunăstare. La masa vecină, o tânără roşcată, cu fusta crăpată 
până la coapsă, lua masa cu un bătrân cocârjat şi palid, care 
mânca neatent cu ochii pironiti pe sânii însoţitoarei sale. În jur 
erau multe femei frumoase şi bărbaţi eleganti, de toate 
nationalitätile. 

Jerry Cooper se aplecă spre Malko, cu o privire uşor 
malitioasä. 

— Se spune cà Saint-Georges este cartierul general al 
agentilor secreti din Orientul Mijlociu. Vedeti masa de acolo? 
Tipul face pe ziaristul, deşi este de la Intelligence Service. 
Bărbatul foarte brunet din fund lucrează pentru Israel, iar siriana 
blondă, cu gura mare, este amanta tuturor oamenilor poliţiei din 
acel colţ. Este foarte căutată de confrati, dar cam mitomană... 
Arianul acela blond din spatele nostru este un industriaş italian 
care a fugit din ţara lui după un faliment de o sută de miliarde 


de dolari... 

Malko remarcă un bărbat scund, cu teasta rasă si cu un ceas 
de aur la mână, mare cât un deşteptător. Stătea singur la o 
masă. În Orientul Mijlociu nu există eleganţă discretă. Un ceas 
cântărind mai putin de un kilogram, fără brățară, nu face doi 
bani... 

Michel, ospătarul rotofei şi congestionat, se apropie de masă: 

— Domnii s-au hotărât? 

Jerry Cooper, comandă. Malko privea cargourile ancorate în 
radă. 

— Päreti îngândurat, spuse americanul. Nu vă place la Beirut? 

— Ba da, ba da, îl asigură Malko, dar aveam o întâlnire 
importantă a Ordinului de Malta. Sunt Cavaler de onoare, şi mă 
supără faptul că nu pot să particip... 

Ochii lui Jerry Cooper străluciră în spatele lentilelor groase. 

— E un fel de Ku-Klux-Klan? Cum poţi să aderi la el? 

Malko surâse rece. 

— Foarte simplu. Trebuie să faceţi dovada celor şaisprezece 
generaţii nobiliare în ultimii o sută de ani. Italienii se mulţumesc 
cu patru în două sute de ani, dar toată lumea ştie că nu sunt 
persoane serioase... Apoi, cotizaţia este foarte modestă. 

Malko nu spunea tot adevărul. Privind un saudit care mânca 
şaorma cu degetele, gândul îl duse la Alexandra. Încă o dată, îşi 
lăsase trupeşa logodnică în grija fidelului lui majordom, Elko 
Krisantem. Frumoasa blondă începuse însă să se sature până 
peste cap de lungile lui absente. În mintea ei, CIA nu era decât 
un pretext pentru nişte escapade oribile cu creaturi exotice şi 
foarte depravate. 

Vrând parcă să-l stârnească, în ziua plecării lui Malko era 
îmbrăcată extrem de provocator, cu cizme lungi şi suple până la 
genunchi şi un costum de piele foarte fină, pe sub care nu purta 
decât parfumul obişnuit. Se eschivase în faţa manifestărilor de 
rămas bun ale lui Malko, deşi mai aveau încă douăzeci de 
minute bune până la despărţire, făcându-l să se amărască în 
sinea lui. La plecare, Alexandra spusese: 

— Petrecere frumoasă la Beirut, Putzi, dar nu sta prea mult. 
Am cunoscut un tânăr baron care mi-a propus să mergem la ski 
la Kitzbuhel. Sigur că vom sta în camere separate, dar ai să-mi 
lipseşti. 

Cu alte cuvinte... 


Malko îl prevenise discret pe Krisantem asupra intentiilor 
necurate ale baronului, şi turcul îl asigurase că avea să-l 
castreze în cazul în care doar i-ar fi sărutat vârful degetelor 
Alexandrei. Nici măcar efuziunile incandescente şi tardive ale 
acesteia, care impresionaseră considerabil vameşii de la 
aeroportul Schwechat, nu reuşiseră să împrăştie temerile lui 
Malko. Vremea închisă de la Beirut nu-l ajutase nici ea. Dacă 
închidea ochii se putea crede la Anvers. 

— Apropo, îi spuse el lui Jerry Cooper, nu cred că CIA m-a 
adus până aici ca să-mi arate o galerie de personaje celebre. 

Fără să răspundă, americanul scoase o hârtie din buzunar şi i- 
o întinse lui Malko. 

— Citiţi. 

Malko o despături. Ştampila secret-sensitive de sub vulturul 
american îi sări în ochi. Era menţiunea rezervată documentelor 
strict confidentiale, venite direct de la Casa Albă. Textul era 
foarte scurt: 

Trebuie asigurată o protecție eficientă domnului Khalil Jezzine, 
chiar dacă aceasta implică o «acțiune umedă». 

Cu alte cuvinte o crimă. 

Semnătura îl intrigă pe Malko. Era aceea a primului adjunct al 
preşedintelui. Care era motivul interesului Casei Albe pentru un 
negustor libanez? Li se aduse caviarul, şi Malko îşi uită 
problemele pentru câteva clipe. 

— Din câte ştiu nu sunt gardă de corp, remarcă el după prima 
înghiţitură. Ar fi fost mai bine să-i aduceţi pe Chris Jones şi pe 
Milton Brabeck să vegheze asupra acestui domn. 

Cu gura plină de Beluga, Jerry nu răspunse imediat. Vinul 
Ksara era suportabil, cu toate că Malko regreta lipsa unui pahar 
de Saran rece, care ar fi însoţit mai bine caviarul. 

— Nu e atât de simplu, răspunse în sfârşit Jerry, altfel n-am fi 
făcut apel la dumneavoastră. Castelul ne costă cam scump. 
Vrem cu orice pret ca domnul Khalil Jezzine să rămână în viaţă, 
altfel o operaţiune la care lucrăm de cincisprezece luni s-ar duce 
de râpă. Despre ce este vorba. De când a fost la Pekin, 
preşedintele a dat aprobare pentru intensificarea schimburilor 
comerciale cu China. Am aflat că aveau nevoie de avioane de 
cursă lungă, atât pentru transportul intern, cât şi pentru liniile 
internaţionale. Nu au decât câteva aparate englezeşti şi nişte 
avioane Tupolev gata să-şi dea duhul... 


— Vreţi să le vindeţi avioane? întrebă Malko, sufocat de 
uimire. 

Mai placid şi mai mătăhălos ca niciodată, Jerry Cooper dădu 
din cap. 

— Exact, dar nu e atât de simplu. Nu vor să cumpere direct de 
la guvernul american sau de la Boeing, şi atunci am încercat să 
trecem peste acest impediment. Ştiam demult despre relaţiile 
comerciale ale lui Khalil Jezzine cu China. l-am «sugerat» să le 
propună spre cumpărare nişte Boeing-uri... 

— Si? 

— Au fost practic de acord să cumpere cincizeci, nişte aparate 
despre care oficial se ştie că au fost «soldate» de două sau trei 
dintre marile noastre companii. Nu mintim prea mult; doar zece 
vor fi noi. În realitate, acele Boeing-uri vor fi cumpărate de 
compania lui Khalil Jezzine, care le va închiria Liniilor Aeriene 
Chineze, şi le va asigura întreţinerea... 

Malko rămase fără glas. Dacă cineva i-ar fi spus că SUA 
livrează Boeing-uri Chinei, nu l-ar fi crezut, mai ales că nu cu 
mult timp în urmă chiar şi vânzarea de gumă de mestecat 
chinezilor ar fi fost considerată înaltă trădare... 

— Acest Khalil Jezzine va scăpa astfel de orice lipsuri, remarcă 
Malko. Nu ştiu cât costă un Boeing însă... 

Jerry privea şi el vasele din radă. 

— De lipsuri da, nu şi de situaţiile neprevăzute... 

Lui Malko îi sună urât acel cuvânt în gura americanului masiv 
şi placid. Cei de la CIA aveau o teribilă predispozitie pentru 
subînţelesuri... 

— Ce fel de situaţii neprevăzute? întrebă el suav. 

— Moarte violentă. Cei doi fraţi ai lui Khalil au murit 
săptămâna trecută, după ce Khalil a primit nişte telefoane 
misterioase care îl sfătuiau să renunţe la comerţul cu Boeing- 
uri.. Se pare că unul dintre fraţi a murit în urma unui stop 
cardiac în momentul în care se urca în maşină, iar celălalt a 
păţit acelaşi lucru lângă Cazino, după ce «flirtase» cu o fată 
frumoasă. Acesta a fost autopsiat; a fost asasinat cu acid prusic, 
proiectat asupra lui sub presiune. 

— De către cine? 

Privirea lui Jerry Cooper deveni complet bovină. Se aplecă 
spre Malko. 

— Nu se ştie de către cine. În orice caz, cel care a dat ordinul 


este domnul de acolo, care ia masa cu doi ziarişti libanezi; 
locotenent-colonelul Youri Davoudian, oficial director al Relatiilor 
cu publicul la sucursala Aeroflot din Beirut. In realitate, 
rezidentul KGB, omologul meu. 

Malko întoarse capul. Aşezat între doi libanezi, se afla un 
bărbat cărunt, cu părul pieptănat spre spate şi cu ochii mici şi 
răi. Era aproape la fel de masiv ca Jerry. 

— De ce ruşii? 

Americanul îl privi pe Malko fără să-l vadă. 

— Pentru că sunt turbati de furie. Dacă le vindem astăzi 
Boeing-uri chinezilor, mâine le putem vinde şi rachete. În plus, 
intenționau să le vâre pe gât noile Tupolev-uri... 

Malko privi distrat cele trei potârnichi pe care ospătarul i le 
pusese în faţă. Hotărât lucru, hotelul Saint-Georges avea o 
clientelă plină de resurse. 

— Ar fi în stare de crimă pentru o simplă afacere comercială? 

Jerry încreţi uşor buza de sus. Părea enervat. 

— Ştiţi bine că nu e vorba doar de afaceri. Preşedintele 
doreşte o apropiere de China. 

— Dacă ei sunt responsabili, spuse Malko, atunci este 
imprudent să ne afişăm împreună în public. 

Cel de la CIA ridică din umeri. 

— Oricum, în douăzeci şi patru de ore va afla că sunteţi aici. 
Totul se află. lar libanezii nu se bagă. Ţara lor este foarte 
primitoare cu agenţii secreti. 

Malko se săturase de atâtea ocolişuri. 

— Ce vreţi de la mine, exact? Să-l provoc pe acest domn la 
duel? 

Americanul înghiţi o prepeliţă dintr-o singură înghiţitură. 

— Lăsaţi romantismul. Suntem siguri că ruşii sunt de vină, dar 
nu ştim cum au procedat. De când cu afacerea Mirage, KGB-ul a 
stat în banca lui în Liban. O delegaţie chineză a venit la Beirut 
să semneze contractul pentru Boeing-uri. Sunt în acest hotel. 
Khalil Jezzine se teme pentru viaţa lui; nu vrea să semneze 
decât dacă îl scăpăm de cei care i-au lichidat fraţii. Chinezii sunt 
nelinistiti. Tin la Jezzine pentru că îl cunosc. În plus, nici un alt 
om de afaceri nu ar îndrăzni să se lanseze în afaceri cu chinezii, 
dacă viaţa i-ar fi în joc... 

Americanul se aplecă spre Malko şi spuse aproape fără să 
mişte buzele: 


— Există o persoană în anturajul lui Khalil Jezzine care 
informează KGB-ul, altfel n-ar fi aflat de povestea cu Boeing- 
urile. Am încercat să-l descoperim, dar fără rezultat. De asta v- 
am adus la Beirut. După ce îi aflaţi identitatea, vom acţiona. 

Brusc, lui Jerry Cooper îi dispăruse expresia placidă şi 
liniştitoare. 

— Minunat, spuse Malko, dar eu nu mă ocup cu exterminări. 

O tăcere rău prevestitoare se lăsă peste sală... 

— Nu e vorba să exterminați pe nimeni, zise Cooper pe un ton 
scăzut, ci doar să aflaţi cine îl ameninţă pe Khalil Jezzine şi vrea 
să-l scoată din circuit. Avem nevoie de Khalil pentru alte lucruri 
decât pentru Boeing-uri. 

— De exemplu? 

— Există o reţea de contrabandă cu haşiş cu destinaţia Egipt. 
Este transportat cu felucile încărcate cu pepeni. 

Destul de uimit, Malko îl privi atent pe american, crezând că 
glumeşte. Jerry Cooper era impasibil. 

— Bravo, zise el, filiera egipteană... 

— Am dublat traficul lui cu o reţea de informatori, explică 
placid Jerry. În plus, nu mi se pare ceva rău că egiptenii fumează 
haşiş... 

— Ce trebuie să fac, deci, ca să ajut acest interesant 
personaj? 

Jerry Cooper surâse indulgent. 

— Faceţi-i o vizită, vă aşteaptă. Aveţi mână liberă. Mai întâi, 
liniştiţi-l şi în special interesaţi-vă în jur în privinţa lui. Nu putem 
controla întreg Beirutul ca să dăm de ucigasii de la KGB. Va fi 
mult mai uşor de descoperit cine îi informează... 

Lui Malko îi veni brusc un gând: 

— Si libanezii? 

— Libanezii au şi aşa destule pe cap, zise Jerry Cooper. Si nu 
vor ridica un deget. Vor să rămână în relaţii bune cu ruşii, cu 
chinezii şi cu noi. 

Scosese un plic din buzunar şi-l întinse lui Malko. 

— Aveţi aici adresa biroului lui Khalil Jezzine şi legitimatia 
dumneavoastră de la Departamentul Trezoreriei. Aţi fost detaşat 
la Narcotic Bureau la Beirut pentru o anchetă specială. Va trebui 
să-i faceţi o vizită locotenentului Rachaya de la biroul libanez de 
luptă antidrog. Acoperirea dumneavoastră vă permite să purtaţi 
armă... 


— Care va fi motivul oficial al vizitei mele? 

— Narcotic Bureau îl bănuieşte pe Khalil Jezzine de trafic cu 
droguri. 

Cercul se închidea. 

— Fiţi atent, îl avertiză americanul. Au ucis deja de două ori. 
Este o chestiune de timp. Chinezii nu vor aştepta la nesfârşit. Ne 
întâlnim astă-seară la Club, pe strada Phénicie, în apropiere. 
Întrebaţi de mine. Noroc. 

Malko aruncă o privire circulară prin sufragerie. Cel pe care îl 
indicase Jerry Cooper drept rezidentul KGB la Beirut se ghiftuia 
cu piure de mazăre. Părea să nu se sinchisească de nimic. 


Capitolul IV 


Perplex, Malko se opri sub arcadele prin care mişuna lumea 
care umplea strada Allenby şi verifică din nou adresa: imobilul 
Jezzine, strada Allenby-Beirut. 

Se afla în faţa «imobilului Jezzine», o casă veche şi 
dărăpănată, cu trei etaje, având la parter dugheana unui 
negustor de sculuri de lână. În faţa uşii, nelipsitii negustori de 
fistic, care-şi duceau veacul de secole pe sub arcadele bătrânei 
străzi, şi alături un magazin de covoare. Clădirea era puţin mai 
atrăgătoare decât dughenele din Piaţa Martirilor. Cu toate 
acestea, pe o placă de lemn puteau fi văzute nişte litere pe 
jumătate şterse: KHALIL JEZZINE, companie maritimă. 

Mirosea a escrocherie. Părea imposibil ca un contract atât de 
important ca cel cu Boeing-urile să se deruleze într-un birou atât 
de puţin atrăgător. 

Malko văzu drept în faţă o scară cu trepte uzate, de o 
murdărie respingătoare. Palierul de la primul etaj nu era nici el 
mai deosebit: un coridor cu mai multe birouri cu plafonul jos. 
Într-un intrând, alte trepte duceau spre un mic palier, la 
jumătatea distanţei între două etaje. Pe o uşă din sticlă opacă, 
Malko văzu o inscripţie cu litere aurite: KHALIL JEZZINE. Bătu şi 


intră. 


x x 


Secretara de la recepţie îşi schimba fără încetare poziţia 
picioarelor. Fusta ecosez extrem de scurtă făcea ca mişcările ei 
să semene cu un striptease complet. Era scundă, încălţată cu 
cizme înalte şi negre şi cu părul roşu şi lung. Avea ochi mari, cu 
gene bogate şi nişte cearcăne vinetii. Mutrişoara ei răspândea 
un aer de o senzualitate animalică. 

De când intrase, îl mânca din priviri, fascinată de ochii aurii şi 
de eleganța pe care o afişa. 

O maşină de scris IBM se afla în faţa ei, dar unghiile lungi 
dovedeau că era doar de decor... Holul în care intrase era diferit 
de restul imobilului. Lambriuri de mahon acopereau pereţii, iar 
mocheta groasă înăbuşea orice zgomot. Trei uşi masive de 
mahon se aliniau în faţa lui Malko. 

O voce îl făcu să tresară: venea din interfonul de pe biroul 
secretarei. Nu înţelese sensul cuvintelor în arabă, dar roşcata se 
ridică şi îi spuse cu o voce catifelată: 

— Domnul Khalil Jezzine vă primeşte imediat. 

Fata se ridică. Întâmplare sau nu, în momentul în care Malko 
trecu prin faţa ei, simţi sfârcurile atingându-i stofa sacoului. 
Tânăra libaneză îi aruncă o privire insolentă şi provocatoare. O 
muieruşcă încântătoare. In orice caz, primirea fusese plăcută. 

Fata închise în spatele lui uşa dublă capitonată cu piele. 
Stupefiat, Malko rămase înţepenit. 

Totul în jur avea aerul unui club englez. Pereţii erau acoperiţi 
cu lambriuri de mahon închis la culoare, decoraţi cu aplice 
Queen Ann care puneau în valoare un birou englezesc şi un 
fotoliu mare din piele roşie. 

Încăperea era pustie. 

Malko ezită. In faţa biroului, o uşă mare culisantă cu două 
canaturi, tot din mahon, era întredeschisă câţiva centimetri. 
Unde era Khalil Jezzine? Nu avu timp să-şi pună alte întrebări. 
Ţeava lungă şi subţire a unei arme apăru prin deschizătura uşii, 
şi o voce îi ordonă în engleză: 

— Puneti mâinile pe cap şi nu miscati. 

Descumpănit, Malko ezită. Nu se auzea decât suieratul 
climatizării. Ţeava armei îl fascina ca un ochi suprarealist şi 


mortal. Vexat şi furios, se supuse cu mişcări lente. Nu se 
aşteptase la o asemenea primire. 

Fără zgomot, cele două canaturi acţionate electric se 
deschiseră, dând la iveală o încăpere mult mai mare decât 
biroul. 

Un personaj enorm se revărsa dintr-un fotoliu, aţintind asupra 
lui Malko o mitralieră Thomson, care părea minusculă în mâinile 
imense şi grase, livide ca şi tenul bărbatului. Cântărea probabil 
trei sute de livre. Sacoul desfăcut dădea la iveală un pântec ce 
se sprijinea aproape pe coapse. Aproape chel, avea trăsături 
inteligente şi ochi limpezi. Chipul buhăit era împodobit cu o 
gurità ridicol de mică pentru statura lui. II întrebă pe un ton 
suav: 

— Ce doriţi? 

Malko începu să coboare braţele. Văzu degetul ca un caltaboş 
crispându-se pe trăgaciul armei automate. 

— V-am spus să nu miscati, repetă matahala pe un ton sec. 

Fotoliul pe care stătea se afla într-o sală de conferinţe care 
dădea într-un birou identic cu cel în care se afla Malko. Cele trei 
încăperi erau la fel de luxos mobilate, contrastând cu holul 
amărât al clădirii. 

— Am întâlnire cu Khalil Jezzine, spuse Malko. Vin din partea 
lui Jerry Cooper. 

Bărbatul întoarse capul şi strigă: 

— Houry! 

Uşa biroului se deschise şi apăru secretara care îl primise pe 
Malko. Tinea privirea în jos, dar nu părea intimidată de 
mitralieră. 

— Percheziţionează.-l. 

Tânăra libaneză părea că nu făcuse altceva toată viaţa. Se 
apropie, îi descheie sacoul lui Malko şi începu să-i pipăie delicat 
pieptul, cu o seriozitate imperturbabilă. Mâinile coborâră, 
pipăindu-i mijlocul, locul unde se ţineau de obicei armele. 

— Nu are nimic, spuse ea. 

— Întoarceţi-vă, ordonă matahala. 

Malko se supuse. Dacă ajunsese până acolo... Se trezi faţă în 
faţă cu Houry. Mâinile acesteia îi explorară rapid buzunarele 
pantalonului, cu gingăşia unei mângâieri. 

Malko tresări involuntar. Degetele libanezei zăboveau într-o 
zonă unde niciun gentleman adevărat nu ar fi ascuns o armă... 


În orice caz, conştiinţa profesională a lui Houry era demnă de 
laudă. Profitând de faptul că bărbatul cu mitraliera nu putea să o 
vadă, accentuă mişcările «perchezitiei» într-un mod foarte 
precis. Coborând privirea, Malko întâlni o expresie lipsită de 
echivoc. 

— Ei? întrebă la fel de suav matahala. 

Malko se străduia să reziste degetelor agile ale lui Houry care 
îi mângâiau coapsele. Cu o voce uşor alterată, tânăra îl anunţă: 

— Nu are nimic asupra lui, domnule Jezzine. ` 

El era deci cel pe care trebuia să-l protejeze. Incepuse bine. 
Malko privi mai atent chipul ca o lună plină. 

— Bine, zise libanezul. Sună-l pe Jerry Cooper. 

Houry ocoli biroul, formă numărul şi îi dădu receptorul lui 
Khalil Jezzine. Acesta ceru să vorbească cu Jerry Cooper. Când 
americanul îi răspunse, libanezul zise: 

— Este cineva la mine în birou care spune că vine din partea 
dumneavoastră. 

Îl descrise rapid pe Malko, apoi ţinând mitraliera cu o singură 
mână, îi întinse receptorul lui Malko. 

— Vorbiti cu el. 

— Nu mă aşteptam la o asemenea primire, remarcă Malko. 
Domnul Jezzine pare foarte nervos. 

La celălalt capăt al firului, Jerry Cooper suspină 
condescendent, de parcă ar fi mutat pietre din loc. 

— Scuzaţi-l şi daţi-mi-l la telefon, ca să-i spun că v-am 
recunoscut vocea... Altfel vă ciuruie. 

Malko îi întinse receptorul. Libanezul ascultă, murmură o frază 
de mulţumire şi închise. Făcu o grimasă de efort şi puse 
mitraliera pe masă, apoi se prinse cu ambele mâini de birou şi 
se ridică. Coapsele lui erau de dimensiunea pieptului lui Malko, 
iar pântecul îi copleşise parcă tot corpul. Se deplasa cu paşi 
mici, dezechilibrat de greutatea excesivă. 

— Lasă-ne, îi ordonă el lui Houry. 

Făcu un ocol şi se aşeză la birou, frecându-şi mâna peste 
fălcile livide: 

— Vă rog să mă scuzati, spuse el. Nu am obiceiul să-mi 
primesc astfel oaspeţii, dar probabil că nu ştiţi cum e să te temi 
pentru viaţa ta. De când... (ezită) s-a întâmplat ce s-a întâmplat 
cu fraţii mei, mă aştept în orice clipă să fiu ucis. Totul mă face 
să mă sperii: o uşă care pocneste, soneria unui telefon, o vizită 


neprevăzută. 

— Înţeleg, spuse Malko. 

Ochii libanezi îl fixau cu gravitate. Malko încercă să-i 
ghicească trăsăturile ascunse sub stratul de grăsime. Licărul din 
privirea lui Khalil Jezzine nu-l putea înşela. Era un individualist 
neîndurător, refractar la capcanele pe care civilizaţia le întinde 
în permanenţă omului pentru a-i adormi inteligenţa. A fost de 
ajuns moartea fraţilor lui şi întregul eşafodaj se zguduise din 
temelii. 

— Nu-mi place violenţa, spuse domol Khalil Jezzine. Sunt mai 
degrabă un epicureian decât un spartan şi nu am chef să mor. 
Mai sunt încă destule lucruri plăcute pe pământ. Uitaţi-vă la 
secretara mea. Fermecătoare, nu-i aşa? 

— Delicioasă, fu Malko de acord. 

Dacă abilităţile ei profesionale erau aidoma dexteritätii 
manuale, înseamnă că fata era regina secretarelor. 

— Aş vrea să vă fac să uitaţi modul în care aţi fost primit, zise 
Khalil Jezzine ca pentru sine. Va trebui însă să mă ajutaţi. 

— Pentru asta sunt aici, spuse Malko. 

— Totul a început acum trei luni, la întoarcerea mea din 
China, continuă libanezul. Obţinusem acordul de principiu al 
chinezilor pentru o primă tranşă de treizeci de Boeing-uri. Trei 
zile mai târziu, am primit un telefon la birou. Un bărbat vorbind 
araba la perfectie, deşi nu părea limba lui maternă. Mi-a spus să 
nu pun la punct detaliile afacerii. Amănuntele pe care mi le-a 
dat mi-au demonstrat că era la curent cu tot ce întreprinsesem. 
Nu înţelegeam cum reuşise acest lucru. Bineînţeles că nu le-am 
spus nimic chinezilor. Au urmat alte telefoane acasă şi la birou, 
chiar şi atunci când eram împreună cu Mouna. 

— Cine este Mouna? 

— Soţia mea. 

Libanezul făcu o mutră senzuală şi suspină: 

— Amenintärile au devenit din ce în ce mai precise, i-am 
povestit despre ele lui Cooper care m-a sfătuit să nu mă 
neliniştesc. Părea o intoxicare, o intimidare, pusă poate la cale 
de chinezi pentru a mă testa. Timp de o săptămână nu am mai 
primit niciun telefon şi mi-am spus că avea dreptate. Apoi au 
murit Adel şi Samir... După cum ştiţi, amândoi în aceeaşi zi. 

Vocea i se frânse, apoi deveni mai ascuţită. 

— A doua zi după moartea lor, m-a sunat un bărbat. Mi-a spus 


că cei doi au murit din cauza mea, ca o dovadă că cei care se 
interesau de afacere nu se jucau. Dacă mă încăpăţânam, 
aceeaşi soartă mă aştepta şi pe mine... Fraza lui mi-a rămas în 
minte: nu mi-ar fi folosit la nimic să câştig milioane, dacă 
singurul lucru cu care m-aş fi ales ar fi fost un sicriu cu mânere 
de aur... 

Khalil Jezzine tăcu. Trăsăturile înecate în grăsime păreau şi 
mai descompuse. Respira cu dificultate. Lui Malko i se făcu milă 
de el. Teama viscerală, care paralizează trupul şi mintea, îl 
făcuse să transpire. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Acum trei zile m-am întâlnit cu chinezii, în casa unui prieten 
sigur. Nu-i mai văzusem de la începerea evenimentelor. Erau 
intrigati de tăcerea mea. Am stabilit să semnăm documentele la 
sfârşitul acestei săptămâni. Am pretextat că sunt îndurerat de 
moartea fraţilor mei. A doua zi, am primit asta prin poştă. 

Deschise un sertar şi împinse spre Malko un obiect galben de 
mărimea unui încărcător de pistol automat. După greutate şi 
după culoare, Malko recunoscu un lingou de aur în formă de 
sicriu. Îl cântări în mână. Avea cam o jumătate de livră. Un 
ferpar cam costisitor... Cei care puseseră la cale intimidarea nu 
se dădeau în lături de la nimic. 

— A telefonat după aceea, spuse Khalil pe un ton scăzut, şi 
mi-a spus că dacă semnam documentele cu chinezii, eram un 
om mort. Îmi dădea un ultim avertisment. 

Se lăsă tăcerea. Malko reflecta. 

— Cine era la curent cu semnarea documentelor? 

— Nimeni. 

— Nu putea fi vorba de o indiscreţie din partea lor? 

— În niciun caz. Nu au luat legătura cu nimeni la Beirut. Le- 
am recomandat să păstreze un secret absolut. 

Malko nu credea în magie. 

— Secretara dumneavoastră ştia de acest lucru? întrebă el. 
Cineva din anturaj, poate... 

Bărbatul masiv se înnegură uşor. 

— Numai Mouna ştia, spuse el, dar am încredere în ea ca în 
mine însumi. În plus, nu are niciun interes ca eu să mor. Îi dau 
mai bine de zece mii de lire pe lună. Dacă sunt ucis, pierde tot! 

Malko se abţinu să răspundă. Amintirea celor petrecute cu 
Alexandra şi cu colonelul Boris Okolov îi era proaspătă în minte. 


Nu ştia nimeni ce se petrecea cu adevărat în capul unei femei. 

— Aş fi încântat să o cunosc pe Mouna, spuse el. Ca o primă 
măsură, aş vrea să vă întăresc protecţia... Apropo, pot să vă rog 
ceva? 

Libanezul se încruntă nelinistit: 

— Desigur. 

— Când vă întâlniți cu soţia dumneavoastră, spuneţi-i că 
prezenţa mea v-a ridicat moralul şi că sunteţi decis să semnaţi 
documentele cu chinezii. 

Khalil Jezzine păli şi fălcile începură să-i tremure. 

— Vreti... vreţi să mă ucideti, bolborosi el. 

Ochii aurii ai lui Malko fulgerară chipul gelatinos. 

— Mi-ati spus că aveţi deplină încredere în Mouna, remarcă el 
pe un ton egal. Nu este deci niciun pericol. 

Libanezul enorm respira greoi. Scoase o batistă din buzunar şi 
îşi şterse fruntea. În aceeaşi clipă se auzi o bătaie uşoară în uşă 
şi apăru Houry cu o chiflă în mână. Îi spuse lui Khalil Jezzine 
câteva vorbe în arabă şi ieşi, privindu-l stăruitor pe Malko. 

Acesta contempla uimit pâinea. Nu era ora gustării... 

Libanezul păru brusc uşurat. Luă chifla cu mâinile enorme şi o 
rupse în două. Din ea căzură pe masă trei suluri de bancnote 
prinse cu un elastic. 

Malko privi discret în altă parte. Nu trebuia să fie la curent cu 
toate afacerile lui Khalil Jezzine... 

Libanezul strecură banii într-un sertar, strânse firimiturile şi îl 
fixă cu privirea pe Malko. 

— Sunt nebun dacă m-am băgat în povestea asta, spuse el. 

— În afară de Mouna, îl întrebă Malko, nu aveţi nici o altă 
pistă, niciun indiciu. 

Khalil Jezzine aprinse o ţigară cu o mână tremurătoare şi suflă 
fumul. 

— Nu ştiu dacă vă foloseşte, spuse el, dar în seara în care au 
fost ucişi, Adel era la Cazino împreună cu o fată. Aceasta 
pretinde că l-ar fi văzut pe asasin şi l-ar putea recunoaşte. Un 
bărbat cu ochelari, destul de corpolent şi cărunt... 

— Cine e? 

— O franţuzoaică, o dansatoare în spectacol, Mireille. Pot să 
vă dau adresa ei, locuieşte lângă Phoenicia. 

Malko îşi şterse ochelarii negri cu batista. Stranie poveste! 

— Sunteţi libanez, spuse el, şi aveţi o poziţie importantă în 


societate. Poliţia nu a făcut nimic? 

Khalil Jezzine schiţă un surâs sardonic: 

— Poliţia se bucură, zise el. Sigur că sunt foarte politicoşi cu 
mine, dar ştiu că unul dintre comisari a spus că aşa îmi trebuie, 
pentru că le-am dat atâta bătaie de cap cu traficul cu haşiş. Tot 
ce fac, fac pentru a-l servi pe domnul Cooper... 

Uite unde era filantropia! 

— Nu îndrăznesc să se amestece, conchise Jezzine. Au 
interogat-o doar pe Mireille. Nu vor să intre în conflict cu ruşii, şi 
în general cu nimeni. 

Libanezul scoase din buzunarul vestei o «ceapă» de aur mare 
cât o grenadă. 

— Trebuie să mă duc la Cerc, spuse el. Vă las la hotel, 
spuneţi-i lui Jerry Cooper că nu voi semna până nu-i veţi găsi pe 
cei care mi-au ucis fraţii. 

Malko se ridică. Khalil Jezzine se desprinse cu mare greutate 
din fotoliu şi apăsă pe butonul interfonului. 

— Bechir! Omar! 

Fără să aştepte vreun răspuns, ieşi din birou, urmat de Malko. 
Trecând prin faţa lui Houry, îi aruncă câteva vorbe. Apărură doi 
libanezi, mustăcioşi, masivi şi cu nişte mutre crâncene, care îl 
încadrară pe Khalil Jezzine. Acesta explică: 

— Sunt nişte oameni de la munte, Împrumutați de la un 
prieten, părintele Doury. Îi finantez campania electorală. Băieți 
buni, dar nu prea sunt obişnuiţi cu oraşul. Pentru mine sunt mai 
degrabă un suport moral. 

Micul grup cobori scara. Khalil se clătina greoi pe fiecare 
treaptă, ca un betiv. Cele două gorile o luară la goană pe scară 
şi se postară de o parte şi de alta a uşii, privind bănuitor la 
nevinovatii negustori de fistic. 

— Cel mai rău, suspină Jezzine, e că nu ştiu la ce să mă 
aştept... 

Ajuns în prag, libanezul îi întinse o legătură de chei lui Béchir. 
Munteanul o luă la fugă spre un Rolls-Royce Silver Shadow 
negru parcat în faţa imobilului. Strada Allenby era la fel de 
animată, plină de tarabe şi de negustori ambulanți. Era inima 
ancestrală a Feniciei, templul comerţului. La capătul străzii se 
zărea lucirea apelor albastre ale Mediteranei. 

Béchir se aşeză la volan şi imediat se auzi zumzăitul 
motorului. Khalil Jezzine limita pe cât posibil riscurile... Dacă ar fi 


existat o bombă legată de demaror, munteanul sărea primul în 
aer. Libanezul intui gândul lui Malko. Clătină din cap, făcând să-i 
tremure gusile. 

— Suntem în perioadă preelectorală, explică el. Libanul este 
încă o ţară tânără şi violentă. O bombă în plus sau în minus, nu 
se bagă de seamă. 

Intr-o ţară în care în zilele alegerilor prezidenţiale se trăgeau 
mai multe gloanţe decât în Războiul de Şase zile, nimeni nu se 
mai mira de nimic. Khalil Jezzine traversă majestuos strada şi se 
instală la volan. Malko se aşeză lângă el, în timp ce gorilele se 
înghesuiră în spate. Buzunarele lor burduşite ascundeau 
probabil un întreg arsenal. Geamurile întunecate nu lăsau să se 
vadă de afară cine era în maşină. Khalil Jezzine nu era însă ferit 
de o puşcă cu lunetă mânuită de un profesionist. Libanezul 
conducea foarte încet, fără să se sinchisească de claxoanele 
furioase ale taxiurilor Mercedes. intoarse capul spre Malko. 

— Nu pot trăi în continuare aşa, zise el cu simplitate. Inima 
mea nu rezistă. Nu mai îndrăznesc să ies la C/ub, să merg pe 
stradă. Mi-e teamă să nu fiu ucis în mulţime. 

Guşa îi tremura. Malko avu o tresărire de milă pentru acea 
canalie grosolană şi senzuală, amestecată într-o asemenea 
afacere sângeroasă. 

— Mă puteţi lăsa la Phoenicia? întrebă el. 

— Sigur, zise Khalil Jezzine. N-aţi vrea mâine să luăm prânzul 
la mine acasă? Mouna va fi şi ea acasă. 

Rolls-ul trecu prin faţa localului Byblos şi intră pe strada în 
pantă care ducea la Phoenicia. Alături se înălța silueta de beton 
cu patruzeci de etaje a viitorului Holliday Inn. Ca în majoritatea 
oraşelor orientale, clădirile moderne alternau cu terenuri virane 
şi case vechi. In faţa localului Phoenicia se afla un garaj 
nenorocit, plin de cauciucuri vechi aşezate pe două etaje. 

Malko se despărţi de Khalil Jezzine, sări din Rolls şi urcă scara 
rulantă care ducea în hol. Devenise din ce în ce mai gânditor. 


* 
x x 


Telefonul sună. Malko tâsni de sub duş, alunecă aproape şi 
ridică receptorul. Era probabil Jerry Cooper cu noutăţi. Nimeni 
altcineva nu ştia că se află la Beirut. 

— Prinţul Malko? întrebă o voce timidă. 


Urmă o scurtă tăcere. 

— Sunt Houry. Domnul Jezzine m-a însărcinat să vă conduc 
prin Beirut. 

Libanezul ştia să trăiască. Malko surâse. 

— Unde sunteţi? întrebă el. 

— În hol. Vreti să urc? 

Khalil Jezzine avea o concepţie elastică despre ospitalitate. 
Malko îşi aduse aminte de mutrişoara senzuală a libanezei şi de 
cearcänele vineţii. În primul rând voia să dea de urma lui 
Mireille. Întâlnirea cu Houry risca să întârzie, în mod plăcut 
totuşi, derularea anchetei. 

— Cobor, spuse el ferm. Sunt puţin grăbit. 

Houry râse din gât. Cu o tonalitate care ar fi dus în ispită şi un 
papă, făcându-l să rişte canonizarea. 

— Păcat. 

Probabil că telefonul nu roşi, pentru că era fabricat dintr-o 
ebonită lucrată de mâini puritane. 


Capitolul V 


— Domnişoara Mireille a plecat în vacanţă. 

Portarul imobilului Bever/ey avu un aer batjocoritor la vederea 
dezamăgirii lui Malko. Trupesa Mireille nu avea probabil o 
reputaţie prea strălucită... De ce-şi părăsise slujba de 
dansatoare de la Casino? 

— Vreti să lăsaţi un mesaj? întrebă portarul. 

— Am să-l strecor pe sub uşă, spuse Malko. 

O împinse pe Houry în ascensor şi urcă şi el, apăsând pe 
butonul etajului opt. 

Clădirea era la doi paşi de Phoenicia, pe strada Iben Sina. Un 
imobil curat şi modern. 

Houry ridică din umeri: 

— Fetele ca ea preferă să nu lucreze şi să se lase întreţinute. 
Probabil că e cu un kuweitian sau cu un saudit. 

Părea încântată că frantuzoaica nu era acolo. Malko rămase 
stupefiat de modul în care libaneza se transformase. Houry era 


împodobită ca regina din Saba. Tocuri înalte cât Turnul Eiffel, o 
rochie de lame care îi punea în evidenţă toate rotunjimile 
corpului şi un machiaj de curtezană. La ordinul patronului, sau 
dintr-o atracţie reală, părea în extaz în faţa lui Malko. 

Fusese dezamăgită că acesta nu o invitase în cameră. În timp 
ce mergeau, Malko o întrebase: 

— Ce înseamnă Houry? 

Fata îl privise si surâse pieziş: 

— Foc arzător... 


x x 


Malko strecură o carte de vizită pe sub uşa apartamentului 
802, sub privirile intrigate şi vag invidioase ale lui Houry. 

De îndată ce uşile ascensorului se închiseră, ea îl întrebă: 

— V-aţi terminat treburile pentru astă seară? 

Malko surâse: 

— Cred, dar nu se ştie niciodată. 

Mutrişoara senzuală a libanezei se ridică spre el. 

— Nu trebuie să vă gândiţi doar la muncă. 

Brusc, căzu în genunchi în faţa lui şi îl prinse de şale. Năucit 
de un asemenea atac neaşteptat, Malko simţi mâinile tinerei 
libaneze pipăindu-i hainele, cu aceeaşi eficacitate cu care îl 
perchezitionase. În câteva secunde, faţa fetei luă locul mâinilor. 
Ascensorul cobora implacabil spre parter... 

Houry avusese probabil acelaşi gând, căci, cu al şaselea simţ 
al unui orb, fără să se oprească din ce făcea, duse mâna la 
spate şi apasă pe butonul «oprire». : 

Ascensorul se opri cu o smucitură lină. In ciuda situaţiei 
stranii, Malko simţi dorinţa invadându-l. Libaneza continua să-l 
mângâie, cu ochii închişi şi cu o ardoare rafinată şi aproape 
mistică. 

Sfârcurile ei i se frecau de coapse şi unghiile îl înţepau 
dureros în şale. 

Ascensorul porni brusc. Malko tresări. Presimtea un scandal 
de proporţii. Vru să se degajeze, să scape de mângâierea 
învăluitoare. Pentru o clipă, îi trecu prin minte că frumoasa 
libaneză fusese plătită de KGB să-l compromită. Ruşii recurgeau 
frecvent la femei «rândunele» cum erau numite! 

În loc să-i dea drumul, Houry acceleră mângâierile. Malko 


avea impresia că zece guri şi zece limbi pătimaşe se străduiau 
să-i smulgă plăcerea. Vedea etajele defilând ca în vis. Şapte, 
şase, cinci. Panica era gata să-l scoată din starea de delectare, 
dar abilitatea lui Houry triumfă. Se auzi gemând, cu senzaţia 
extrem de violentă că micuța libaneză îi smulgea măduva 
spinării. 

Ascensorul se opri lent la parter. 

Mâna lui Houry se repezi cu viteza unor cobre spre butonul de 
închidere a uşii, pe care îl tinu apăsat până când aranjă hainele 
lui Malko, apoi se ridică dintr-o mişcare, se îndepărtă de el şi 
eliberă butonul. Afişă o mină poznaşă şi încercă să-şi recapete 
răsuflarea. 

Uşile se deschiseseră şi apăru un libanez cu trăsături bovine. 
Însoţit de o femeie cu mutră de gospodină, împodobită ca un 
pom de Crăciun. 

Houry, statuie vie a senzualităţii, o măsură cu un aer sfidător. 
Părea că vrea să afle toată lumea ce făcuse. Funcţionarul de la 
recepţie îi cercetă bănuitor. Ce Dumnezeu făcuseră atâta în 
ascensor? 

Când ajunseră în stradă, Houry îl luă cu vioiciune de braţ şi îl 
privi uşor neliniştită: 

— V-a plăcut? 

Malko se aplecă şi îi atinse uşor buzele, drept tribut pentru ce 
făcuse. Probabil că vulcanica libaneză ridicase mult cifra de 
afaceri a lui Khalil Jezzine. Rareori întâlnise o asemenea 
truditoare în ale erotismului, şi se simţea sincer flatat că reuşise 
să-l facă să juiseze pe distanţa a opt etaje. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— La Club. 

Fata râse. 

— Cunoasteti deja locurile cele mai bune... 

Nemaivorbind de ascensoarele imobilului Beverley. 


* 
xX * 


Houry avea dreptate: C/ub era cu siguranţă unul dintre cele 
mai plăcute locuri din Beirut. Uşa discretă dădea în strada 
Phénicie, înconjurată de cluburi de striptease si de baruri cu 
nume incredibile: Lucky Luke, Păstaia, Crazy Horse. Erau o sută 
pe metru pătrat. Contrastul dintre ele şi club era însă evident. 


Incinta îmbrăcată în pluş, decorul stil 1900, cu scaune adânci şi 
un mic ring de dans putin mai jos decât podeaua. Tinea loc de 
discotecă, restaurant şic şi tripou de lux, având şi o sală de joc. 
Malko şi Houry se instalară la o masă de lângă ringul încă 
pustiu. Lumea venea mai târziu. 

În plus, aveau votcă Stolychnaia, favorita lui Malko. Distincție 
de casă mare. Putin mai destins, o întrebă pe Houry. 

— Vă place să lucraţi pentru Khalil Jezzine? 

Libaneza surâse malitios. 

— Nu e dezagreabil. E foarte amabil. 

— Sunteţi amanți? 

Regretă imediat întrebarea prea directă, dar ea se strâmbă 
fără să se formalizeze. 

— Nu prea. E îndrăgostit de nevastă. Mă rog, în felul lui. 

— Merită, măcar? 

— E o mare târfă, zise Houry pe un ton admirativ. Foarte 
mare, îl joacă pe degete. Când îl văd venind prost dispus la 
birou, ştiu că a fost rea cu el. Cu toate acestea, o copleşeşte cu 
cadouri şi cu bijuterii. El care e atât de dur în afaceri, nu-i poate 
refuza nimic... A trimis-o o dată la Paris să-şi cumpere rochii. A 
dat pe ele douăzeci de mii de lire... 

— Nu este geloasă pe dumneavoastră? o întrebă perfid Malko. 

Houry pufni şi recunoscu, afişând o satisfacţie evidentă: 

— Mă urăşte. Khalil i-a jucat o festă destul de urâtă din cauza 
mea. li cumpărase o haină de blană de panteră pe care dăduse 
treizeci de mii de lire. S-a dus într-o zi acasă pe neanuntate şi a 
prins-o făcând dragoste îmbrăcată doar în haină, cu un prinţ 
saudit. Nebun de furie, i-a luat blana şi mi-a dat-o mie... Ea a 
aflat... 

Houry părea unsă pe inimă. Malko degustă votca. Fata bea 
doar Pepsi Cola. Uşor, uşor, clubul se umplea. Libaneza îşi 
apropia genunchiul de Malko. Rar întâlnise o femeie care se 
bucura atât de viaţă. Era relaxantă ca o saună, bună pentru 
suflet şi trup, şi încă şi mai agreabilă... 

Ringul se umpluse. Malko remarcă o fată înaltă, o străină 
îmbrăcată extrem de provocator pentru o ţară arabă: o pălărie 
mare de fetru negru, o bluză cu fermoar adânc decoltată, un 
şort de tricot şi nişte cizme Cardin ca o armură care îi puneau în 
valoare picioarele lungi. Se zbäntuia cu furie în faţa unui libanez 
mititel, cu aere de hippy de lux. 


Malko simţi nişte gheare înfigându-i-se în coapsă, şi auzi 
vocea lui Houry care îi murmură la ureche: 

— Vă place? 

— Atrage privirea, mărturisi Malko plin de diplomaţie. 

— N-aveţi nicio şansă, spuse Houry pe un ton fără comentarii, 
e lesbiană. Haideţi să dansăm. 

Il trase spre ring şi fără să se sinchisească de ritmul muzicii se 
lipi strâns de el. 

— Sunteţi mulţumit că ne aflăm aici? îi şopti ea la ureche, 
după ce aproape îl făcuse să sară pe ea. 

Malko surâse: 

— Nu credeam că ospitalitatea orientală merge atât de 
departe. 

Houry pufni. 

— Este o veche tradiţie feniciană. Acum douăzeci de secole, 
fenicienele se dăruiau doar străinilor, în grădinile din Tyr. Când 
se întorceau din porturile îndepărtate, căpitanii fenicieni jinduiau 
şi ei să împărtăşească soarta fericită a străinilor... 

Malko nu reuşi să afle dacă avuseseră câştig de cauză. 

Discul se opri şi Houry îi făcu cu mâna unui băiat blond şi 
înalt, cu statură de atlet, ce stătea sprijinit de bar cu un pahar în 
mână. 

— Harold trebuie să ştie unde e Mireille, zise ea. Cunoaşte 
toate fetele de teapa ei. 

Il conduse pe Malko spre bar şi făcu prezentările. Harold 
vorbea foarte bine frantuzeste. Avea un aer straniu, de 
seducător al anilor treizeci: un sacou cadrilat, împodobit cu un 
lanţ de ceas cântărind trei livre, părul blond extrem de aranjat şi 
un aer fudul. Nu lipsea nici inelul de mărimea unei călimări, 
împodobit cu blazoane imaginare. 

— Mireille, blonda acea înaltă care ieşea mereu cu Adel, îi 
spuse Houry. 

— Mireille? Ah, da. A plecat cu prinţul Reza, îl ştii, cel care 
venea îmbrăcat mereu în jeans. S-au dus să petreacă o 
săptămână în Kuweit. (Se întoarse spre Malko.) Dacă doriţi, când 
se întoarce, v-o prezint, este cea mai bună afacere din Beirut. In 
plus, e şi simpatică. 

Houry îşi scutură coama roşie. 

— Nu are nevoie de tine, spuse ea sec. 

Furioasă, îl trase după ea pe Malko spre masă. 


— Cine e netotul ăsta? 

Ea ridică din umeri: 

— Oh, nu e un tip rău. Zice că e producător de filme, dar 
minte. Face puţin trafic cu Olanda şi se culcă cu femeile de 
treabă care se plictisesc. Are însă paşaport diplomatic englez. 

Malko se încruntă. 

— Paşaport diplomatic? De ce? 

— Tatăl lui era diplomat. 

Probabil că în Liban un asemenea document era ereditar. O 
soluţie ca oricare alta pentru obţinerea vizelor. Liniştit în privinţa 
lui Mireille, Malko se afundă din nou în gânduri. Hotărât lucru, 
Beirutul era un oraş straniu. Brusc, îl zări pe Jerry Cooper. 
Rezidentul CIA se asezase la bar. Îi făcu vioi semn lui Malko şi 
acesta o lăsă singură pentru câteva clipe pe trupeşa Houry. 

Apropiindu-se de american, remarcă privirea plină de 
gravitate din spatele lentilelor groase. 

— Ei? 

— Nu pot face minuni, răspunse Malko. Dacă dumneavoastră 
n-aţi avut succes până acum, n-o să reuşesc eu în câteva ore. 
Pentru moment nu ştiu nimic în plus. Mă documentez. 

Americanul clătină din cap. 

— Nu pierdeţi prea mult timp. 

— Khalil Jezzine e înnebunit de groază, spuse Malko. Fac 
anumite verificări, şi sper să obţin câte ceva. Dar am nevoie de 
întăriri: Chris Jones şi Milton Brabeck. Asta ca să evităm 
dispariţia prematură a lui Khalil Jezzine... 

— Bună idee, recunoscu Jerry Cooper. Am auzit de ei. 

— Nu credeţi că sunteţi puţin cam imprudent în relaţii? zise 
Malko. Poate că ar trebui şi eu să port un ecuson cu «agent 
secret». Toată lumea ne-a văzut stând de vorbă. 

Jerry Cooper izbucni în râs: 

— La Beirut se ştie totul... Îi vedeţi pe cei trei din spatele 
nostru? Se pregătesc să vândă Marocului tancuri ruseşti donate 
egiptenilor, capturate de israelieni şi nevândute în Finlanda... 

Se întrerupse pentru a saluta o persoană din celălalt capăt al 
barului. Un libanez cu nas turtit, la fel de masiv, cu teasta 
aproape cheală, purtând pe sub sacou o cămaşă plină de 
dantele. Aşezat pe un taburet, sorbea din ochi cu aviditate o 
fată în şort. 

— Acela este Elie, zise Jerry pe un ton scăzut, un spion 


libanez. Îşi pierde vremea pe aici şi ştie tot, dar nu spune 
niciodată nimic. Libanezii, nu se amestecă deloc în micile 
noastre afaceri. Sunt nişte domni. 

Elie îi surâse amical lui Jerry Cooper şi se afundă din nou în 
visul lui erotic. 

Clubul se umpluse de lume care cina sau care dansa. Erau 
multe femei tinere şi frumoase. Malko se întoarse la masa unde 
Houry se plictisea. 

Fata îi aruncă o privire elocventă. 

— N-aţi vrea să ne întoarcem la hotel? 


* 
xX x 


Harry Erivan inspectă fațada întunecată a imobilului care 
adăpostea Moscova Narodny Bank. Piața Riad el Sohl era pustie. 
Sări din Mustang şi se strecură prin uşa laterală a băncii. O 
închise şi se trezi în beznă. 

O voce înăbuşită întrebă: 

— Harry? 

— Cine vreţi să fie? zise Harry prost dispus. 

Nu-i plăcea aceea întâlnire târzie. De obicei, se vedea cu 
rezidentul KGB la bancă, în timpul orelor de program, ceea ce 
era mult mai discret. 

Se aprinse un bec şi Harry îl văzu pe locotenent-colonelul 
Davoudian, ţinând în mână un pistol automat Tokarev. Rusul 
puse imediat la loc arma. 

— N-ati fost urmărit? 

Harry ridică din umeri. 

— Nu cred. De ce m-aţi chemat la o asemenea oră? E 
periculos. 

Rusul se scotoci prin buzunarul impermeabilului şi îi întinse lui 
Harry un pachetel. 

— Am o misiune urgentă pentru dumneavoastră. Duceţi-vă la 
hotelul Phoenicia, urcați la şase şi agätati asta de mânerul uşii 
cu numărul 609. Încercaţi să nu fiţi văzut de cei de pe palier. 

Harry îl privi uluit. 

— E cumva o glumă? 

— N-am timp de aşa ceva, zise cel de la KGB. Trebuie să 
intimidăm un agent duşman. Nu avem alt mijloc ca acest pachet 
să ajungă la el în cameră... 


— Dacă îl aruncă? 
Rusul surâse uşor. g 
— In niciun caz, Harry. In niciun caz. 


* 
* x 


Houry ieşi semeaţă din ascensorul hotelului Phoenicia, sub 
privirile invidioase ale liftierului. După cum se comportase în 
cabină, Malko presimti că urma o noapte de pomină. Se pare că 
ascensoarele aveau un anumit efect asupra ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Rămăsese în aşteptare în faţa unui pachet cât o cutie de 
trabucuri, agăţat de mânerul uşii. 

— Pot să-l desfac? 

Fără să aştepte răspuns, desfăcu sfoara şi despături hârtia. 
Un mic paralelipiped galben sclipi în întuneric. Înainte ca Malko 
să o pună în gardă, fata îl şi luase. Malko simţi cum îi creşte 
pulsul. 

Era un lingou de aur în formă de sicriu, aidoma celui pe care i- 
| arătase Khalil Jezzine după-masă. Simti cum dorinţa îl 
părăseşte brusc. KGB-ul nu-şi pierdea timpul în încercarea de a-l 
intimida. 

— E din aur, şopti Houry. 

Ochii îi străluceau. Malko luă bucata de hârtie. Nu era nimic 
scris pe ea. Examină apoi lingoul. Era identic cu cel pe care îl 
văzuse la libanez. Un ferpar extrem de curios. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Houry. 

— Khalil Jezzine a primit unul la fel, spuse simplu Malko. Asta 
înseamnă că şi eu sunt în pericol. 

Ea se încruntă. 

— Vă vor ucide? 

Nu se putu împiedica să nu zâmbească în faţa unei candori 
atât de directe. 

— Probabil că vor încerca. Vă e frică? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Am chef să fac dragoste cu dumneavoastră. 

Pentru moment, era singurul lucru de făcut. Răsuci cheia în 
broască şi aprinse lumina. Camera era goală. În timp ce Houry 
punea puţină muzică de ambiantä, Malko luă din valiză pistolul 
extraplat şi îl puse pe noptieră, lângă fotografia panoramică a 


castelului său. 

Houry scoase un strigăt uşor şi cântări în mână arma. 

— Cât e de plată! 

Malko vru să-i spună că putea fi purtată şi sub smoking, dar 
probabil că n-ar fi interesat-o. Puse lingoul lângă pistol şi se 
întoarse cu faţa spre Houry. 

Fata părea excitată la vederea armei. | se aruncă năvalnic în 
braţe şi o ajută să se dezbrace. Veşmântul căzu pe mochetă cu 
un zgomot mătăsos şi Houry, purtând un slip minuscul şi un 
sutien de dantelă, amândouă mov ca cearcănele de la ochi, se 
depărta uşor de el... 

Avea pieptul puţin cam mare pentru statura ei, dar şoldurile 
de amforă şi picioarele arcuite erau minunate. 

— Vă plac, domnule? 

Fără să aştepte răspunsul, se aruncă asupra lui şi îl răsturnă 
pe pat. Malko avu impresia că o caracatità parfumată îl 
încolăcise. Privirea îi căzu brusc pe lingoul de pe noptieră şi în 
mintea lui sună un clopoțel. 

Inghetat de frică, întinse mâna spre lingoul care sclipea uşor 
în penumbră. Crezând că îi arde de joacă, Houry îi sări în spate 
şi îl aduse înapoi în pat. El se degajă cu brutalitate, făcând-o să 
scoată un strigăt de surpriză. 

— Atenţie! strigă el. 

Apucând lingoul, îl aruncă spre fereastră cu putere şi se lăsă 
pe spate. 

Coşmarul care urmă se petrecu cu viteza fulgerului. Lingoul 
făcu tändäri geamul şi explozia din momentul următor umplu 
balconul cu flăcări galbene. 

Camera fu invadată de un fum gros, iar rămăşiţele lingoului 
se împrăştiară în toate părţile. Intins pe pat, Malko o tinu pe 
Houry strâns în braţe. Totul dură parcă o eternitate. Suflul îi 
proiectă pe amândoi în perete, şi căzură ametiti lângă pat. 

Houry scoase un strigăt ascuţit. 

Malko se ridică şi căută din ochi telefonul. Aparatul fumega. 
Buimacă şi terorizată, Houry se ridică şi ea, clătinându-se. Suflul 
îi smulse sutienul şi pielea tăiată sângera. Buzele îi tremurau. 
Maşinal, îşi şterse sângele de pe frunte. Camera părea 
devastată de un uragan. Din fericire, explodând pe balcon, 
maşinăria infernală pierduse mult din forţă. 

Aerul proaspăt de noapte, risipea uşor fumul exploziei, dar 


perdelele luaseră foc. Geamul era doar o amintire. Dacă lingoul 
ar fi explodat pe noptieră, Malko şi Houry ar fi fost făcuţi 
bucăţi... 

— Ce s-a întâmplat? bolborosi Houry. 

Incă ametit, Malko îi văzu doar buzele mişcându-se şi înţelese 
întrebarea. 

— A fost o bombă, spuse el. Mi-am dat seama pentru că 
lingoul era prea uşor, în comparaţie cu cel pe care l-am văzut la 
Khalil Jezzine azi după-masă... 

Memoria lui uimitoare îi salvase viaţa. Pe coridor se auziră 
strigăte şi cineva bătu la uşă. Fără să se gândească la ţinuta în 
care era, Houry se duse să deschidă. 

Camerista privi cu stupefactie fata frumoasă şi aproape goală, 
cu trupul acoperit de răni şi cu un aer absent. Houry scoase un 
strigăt şi înşfăcă un prosop din baie. 

intreg hotelul Phoenicia părea trezit, şi lumea mişuna pe 
culoar. Malko o dădu la o parte pe Houry, fără să-şi poată 
stăpâni tremurul nervos. 

— Israelienii sunt de vină! strigă o voce isterică de femeie. 

Sosiră doi funcţionari cu extinctoare şi cu o brancardă. 

Stropiră perdelele care începuseră să se topească. Malko auzi 
jos în stradă sirena unei maşini de poliţie. Ar fi dat orice pentru 
un pahar cu votcă rece. 

Lingoul fusese probabil golit şi umplut cu trotil şi prevăzut cu 
un temporizator. 

Mai multi poliţişti cu berete roşii şi cu mitraliere, îi î 
pe curiosi. 

— Sunteţi ocupantul acestei camere? îl întrebă unul dintre ei 
pe Malko în engleză. 

— Da, zise acesta resemnat. 

Problemele de abia începeau, dar erau de preferat în locul 
morţii. 


ndepărtară 


x x 
Căpitanul îi însoţi pe Malko şi pe Khalil Jezzine până la Rolls-ul 
parcat în curtea mare şi pătrată a Prefecturii de poliţie din 
Beirut. 
Aplecându-se până la pământ, întoarse capul cu discreţie la 
vederea mitralierelor gărzii de corp a libanezului. Fără ajutorul 


lui Jezzine, Malko ar fi zăcut într-o celulă. Libanezii îl luaseră 
drept spion israelian, rănit accidental de propriile lui 
mecanisme. Descoperirea pistolului extraplat nu aranjase de fel 
lucrurile. Fusese nevoie de influenţa lui Khalil Jezzine pentru ca 
arma să-i fie înapoiată lui Malko. 

Din fericire, libanezul îi sărise în ajutor. Trezit în plină noapte, 
se pusese chezaş pentru el. Malko îşi putea continua odihna 
întreruptă, într-o altă aripă a hotelului Phoenicia, fără Houry 
însă, care fusese dusă la spital din cauza rănilor. Era însă obligat 
ca a doua zi dimineaţă să se prezinte la poliţie la ora opt pentru 
interogatoriu: Khalil îl însoţise. După nişte formalitäti accelerate, 
Malko fusese pus în libertate în schimbul unei cautiuni de zece 
mii de lire plătite de libanez în aşteptarea încheierii procedurii 
de instrucţie. Poliţia se arătase foarte interesată de lingoul 
exploziv. Pereţii camerei fuseseră împroşcaţi cu fragmente 
minuscule de aur. Unul dintre consilierii ambasadei americane 
intervenise discret la direcţia hotelului Phoenicia, comunicând 
că pagubele urmau să fie suportate în întregime de ambasadă. 

— Nu şi-au pierdut timpul, suspină Malko, aşezându-se pe 
bancheta Rolls-ului. 

Respira cu voluptate parfumul inimitabil al pielii de lux. 

Lui Khalil Jezzine îi tremura bărbia. 

— Acum înţelegeţi de ce mi-e frică. Nu se dau în lături de la 
nimic. Singurul loc unde aş fi în siguranţă este China, dar nu am 
chef să mă instalez acolo. Ultima oară am stat cinci săptămâni 
la Canton şi aproape am înnebunit. Nu mi-ar da viză nici măcar 
pentru Mouna. Aş fi nevoit să-i telefonez de acolo, altfel s-ar 
supăra. 

Mare poamă trebuia să fie nevasta lui. Malko încercă să tragă 
nişte concluzii. În afară de americani, Khalil Jezzine şi Houry, 
nimeni nu ştia motivul venirii lui la Beirut. Cu toate acestea, 
KGB-ul îl reperase imediat... 

— Sunteţi sigur de Mouna? întrebă el suav. 

Libanezul tresări de parcă l-ar fi blestemat cineva. 

— Mouna? Imposibil. Mă adoră. 

Malko se abţinu să-i spună că erau atâtea femei care-şi 
trădaseră bărbaţii pe care îi adorau sau se prefăceau că îi adoră, 
că ar fi putut umple marele Canion din Colorado. 

— Veţi face cunoştinţă cu Mouna, spuse Khalil. Am 
decomandat prânzul, dar vă aşteaptă la ceai. Mergem 


împreună. 

Malko se tolăni pe pernele din piele fină. Rolls-Royce-ul rula 
cu rapiditate spre centru, traversând un cartier altădată 
modern. Cu cine semăna oare trupeşa Mouna? 


Capitolul VI 


Mouna Jezzine se întinse nesatisfăcută în faţa oglinzii. Avea 
încă sânii fermi şi ridicaţi, deşi mici, coapsele neatinse de 
celulită şi zona pubiană ce parcă nu cunoscuse niciodată 
atingerea unui bărbat. 

Gurile rele din Beirut spuneau că Mouna încercase toţi 
bărbaţii cât de cât importanţi, începând cu cei din emiratul 
Oman, din sudul Golfului Persic, şi terminând cu cei din Liban. 
Modestă, Mouna îl lăsa să vorbească. Călătorise destul în Europa 
şi nu-i displăcea să fie supraestimată. Se apropie de oglindă şi 
se examină cu şi mai multă atenţie. De câtva timp ochii ei erau 
în permanenţă încercănaţi, făcându-i pe cei care o curtau să-şi 
facă şi mai multe vise. 

Amanţilor trecători le jura că erau urmele voluptăţilor trecute, 
dar ea ştia bine că erau semnele nopţilor nedormite, ale 
alcoolului şi ale trecerii timpului. Cu toate acestea, avea încă 
destul succes, deşi nu era cu adevărat frumoasă. Nasul cu nările 
răsfrânte era prea lung şi prea semet. Avea o înălţime de un 
metru şaizeci, bărbia prea voluntară, ochii uşor înfundaţi în 
orbite şi foarte întunecaţi. 

Cheful de viaţă, acel foc interior care ardea în ea în 
permanenţă, o făcea să se arunce neobosită în cele mai noi 
experienţe. Când se măritase cu Khalil Jezzine era aproape 
virgină. La început, se revoltase în faţa exigenţelor complicate şi 
interesate ale soţului ei, apoi prinsese încet, încet gustul. 
Enormul libanez nu-şi dăduse seama decât mult mai târziu că se 
jucase de-a ucenicul vrăjitor şi că Mouna făcea ca şi el parte din 
rândul călăilor. 

Sună telefonul. Se întinse pe burtă pe patul acoperit cu o 
cuvertură de satin negru şi ridică receptorul. Răspunse cu vocea 


ei catifelată dintotdeauna, în afară de momentele când o apuca 
turbarea şi îl îngrozea chiar şi pe Khalil. 

— Mouna? 

Era vocea neliniştită a soţului ei. 

— Ah, tu eşti dragule, zise Mouna cu vocea ei miorlăită şi 
senzuală. De ce mă trezeşti atât de devreme? 

— E ora unsprezece. Prietenul despre care ţi-am vorbit vine să 
te vadă după-amiază. 

— E frumos? 

— Ticăloaso, zise el şi închise. 

Mouna căscă plictisită. La început o amuzase să facă dragoste 
cu acel monstru, dar totul se transformase într-o corvoadă 
aidoma epilării picioarelor sau indispozitiilor lunare. Khalil îi 
dădea însă mulţi bani, iar lui Mouna îi plăcea luxul, bijuteriile şi 
viaţa uşoară. Mulțumită banilor lui Khalil şi poziţiei ei sociale, 
putea pretinde de două ori mai mult şeicilor din Kuweit sau 
sauditilor înnebuniţi de erotismul ei. N-ar fi retribuit-o cu o 
asemenea generozitate dacă ar fi fost o simplă curtezană, chiar 
dacă ideea de a face dragoste cu soţia frumoasă şi tânără a 
unui om cunoscut le cam tăia plăcerea. 

De altfel, Mouna se dăruia rareori silită. Descoperise în ea o 
parte ascunsă care o speria. Niciodată nu mai juisase ca în ziua 
în care un bogat kuweitian se folosise de ea, trecând-o apoi 
servitorilor. Mouna dansase pentru ei ca o nebună, dăruindu-se 
apoi fără reţinere. 

Întinse mâna stângă şi admiră safirul, cadoul de aniversare 
primit de la Khalil. Avea cincizeci şi trei de karate şi valora trei 
sute de mii de dolari. Mouna dormea cu el, alintându-l ca pe un 
bărbat. Doar la vederea lui pântecul i se strângea dureros. 
Eclipsa toate celelalte bijuterii. Visa să se ducă într-o seară la 
Club purtând doar safirul, dar Khalil spunea că avea aerul unei 
târfe. 

Acest lucru nu-i împiedica însă pe şeicii cei mai retrograzi şi 
mai fanatici, devotați complet profetului, să o invite în palatele 
lor hidoase, care pluteau pe petrol, şi să se arunce asupra 
trupului suplu. Din contactul cu acei bărbaţi extrem de bogaţi şi 
atât de intransigenti în aparenţă în privinţa credinţei, căpătase o 
anume filosofie de viaţă. Îi văzuse pe acei războinici gata să 
pornească într-un război sfânt, sub cele mai ridicole pretexte şi 
în acelaşi timp scăldând-o în whisky şi lingându-i apoi corpul... 


Ajunsese la concluzia că din cele două forţe care guvernau 
lumea - religia şi sexualitatea - cea din urmă era mult mai 
puternică. O şansă pentru ea, care nu avea vocaţie mistică. 

Işi scutură părul scurt şi admiră imaginea din faţa ei. Nu avea 
nevoie de oglindă. Pereţii erau tapetati cu fotografii ale ei, în 
toate poziţiile. 

Mouna se ridică şi ieşi din cameră. Era încă uimită de noul lor 
apartament. Şapte sute de metri pătraţi acoperiţi cu marmură 
de Carrara de un alb orbitor. Khalil pusese covoare peste tot. 
Trecerea de la răceala marmurei la căldura molatecă a acestora 
era delicioasă. Fredonând, tânăra cobori scara de oţel şi 
marmură care ducea la etajul inferior. O terasă largă înconjura 
apartamentul, dar timpul nefavorabil nu-i permitea să profite de 
ea pentru moment. 

Saadi, mica servitoare sudaneză, o aştepta la baza scării, cu o 
ceaşcă de ceai de cardamon. Se înclină în faţa stăpânei. Chipul 
turtit nu prea avea graţie, dar trupul fermecător salva 
ansamblul. Mouna bău lichidul fierbinte şi amar şi se simţi mai 
bine. Amantul din ajun fusese atât de dornic, încât începuseră 
să facă dragoste încă de pe scară. Din fericire, Khalil nu se 
întorcea niciodată de la Cerc înainte de trei-patru dimineaţa, dar 
era un tip imprevizibil. Niciodată nu înţelesese exact când 
oamenii îi erau agreabili şi când îl făceau să turbeze de furie. 
Din seara trecută se alesese cu o vânătaie pe sold, şi presimtea 
că urma o scenă din partea lui Khalil. În plus, ciclul îi întârziase, 
deşi îşi luase pilula. Se gândi cu groază că în cazul în care era 
însărcinată ar fi avut de ales între doisprezece bărbaţi... inclusiv 
Khalil. 

Dansând de una singură, porni combina muzicală. Nu putea 
trăi fără muzică. Se auzi un dans oriental. Masinal, începu să se 
onduleze pe loc. Saadi o privea plină de încântare. 

— Du-te la bucătărie, zise sec Mouna. Nu sta să te uiţi la 
mine, idioato. 

Micuța negresă ieşi. Rămasă singură, Mouna se aşeză pe o 
canapea joasă. Era preocupată şi de mai multe zile îşi căuta 
uitarea în serate până la patru dimineaţa. Fusese invitată în 
Bahrain şi avea chef să se ducă. 

Brusc, livingul cu fotoliile adânci pe rotile i se păru imens. Ca 
să-şi ridice moralul, se duse la dulap şi îl deschise. Doar câteva 
regine şi Jacqueline Kennedy aveau poate mai multe rochii 


decât Mouna. Şifonierul măsura douăzeci de metri lungime. 
Alese un pantalon de brocart sirian verde şi o bluză neagră 
dintr-o dantelă aproape transparentă, special pentru invitatul lui 
Khalil. 

Sună telefonul. La început ezită să răspundă, apoi ridică 
receptorul. 

— Mouna? 

Vocea autoritară şi suavă în acelaşi timp o făcut să tresară. O 
căldură stranie îi învălui şalele. Se simţi neputincioasă. 

— Da, spuse ea în silă. N-am timp să stau de vorbă, am 
întârziat. 

— Eu însă vreau să ne vedem, zise femeia pe un ton mai dur. 
Astăzi. 

Mouna mormăi o înjurătură în arabă. 

— N-am timp, repetă ea şovăitoare. Vino mâine să-mi faci 
masaj. 

— Nu, astăzi. Te vei simţi bine. 

Inchise înainte ca Mouna să aibă timp să spună nu. De altfel, 
ştia că nu putea refuza. Suspină şi urcă să facă duş. Îi plăcea să 
se simtă curată. Mâinile lui Katia îi îndepărtau întotdeauna 
oboseala şi grijile cu o măiestrie divină. Datorită ei, Mouna 
amenajase o mică sală de relaxare şi de sport, la primul etaj, 
lângă camera ei. 


x x 


Katia îşi scoase impermeabilul şi apăru îmbrăcată într-un 
halat alb de infirmieră, lung până la ghetele negre. Mouna o 
sărută distrată. 

— Ai întârziat, îi reproşă ea. Aştept pe cineva. 

Katia ridică nepăsătoare din umeri. 

— Peste o jumătate de oră vei fi liberă. Trebuia să te văd. 
Urcăm? 

O luă înaintea lui Mouna pe scara metalică. Din urma ei 
aceasta strigă: 

— Saadi! 

Mica sudaneză apăru din bucătărie. 

— O să vină un domn, îi explică Mouna. Dacă sunt încă sus, 
pofteşte-l înăuntru şi serveşte-l cu ceva de băut. 

Infăşurată în halatul de baie, urcă până în camera unde o 


aştepta Katia. 


x x 


Cu privirea plecată, Saadi îl pofti pe Malko înăuntru şi îl invită 
să se aşeze pe un divan de lângă scară. După treizeci de 
secunde se întoarse cu nelipsita cafea cu cardamon. Malko 
aşteptă calm. Apartamentul era tăcut şi liniştit. După ce-l 
servise cu cafea, sudaneza dispăruse. 

După cinci minute de aşteptare, auzi un geamăt. Ciuli 
urechea. Sunetul venea de la etaj. Un soi de strigăt de durere, 
amestecat cu un geamăt voluptos. Şovăind între educaţie şi 
meserie, Malko nu ştia ce să facă. Îl îngrozea posibilitatea de a 
viola intimitatea gazdei sale. Un alt geamăt mai apăsat îl făcu 
să-şi uite scrupulele, dând câştig de cauză spionului din el, şi să 
urce cu paşi de lup scara de oţel şi marmură. 

Ajunse fără probleme la etajul superior. Gemetele se auzeau 
în continuare, venind de undeva din dreapta. Din fericire, 
covorul gros îi înăbuşea paşii. Lipindu-se de perete, Malko 
ajunse în dreptul unei uşi deschise. Înaintă câţiva centimetri, 
încercând să vadă ce se petrecea înăuntru. Un geamăt mai 
puternic îl făcu să se dea înapoi. Centimetru cu centimetru, se 
apropie până zări interiorul camerei a cărei uşă stătea deschisă. 

La început văzu doar chipul unei femei cu bărbia voluntară şi 
nasul semet, întinsă pe o masă de masaj. Tinea ochii închişi şi îşi 
muşca buzele. Înaintă încă puţin şi zări spatele unei femei în 
halat alb şi cu părul strâns în coc. 

In acel moment, fu tentat să se lase păgubaş. Detesta să 
tragă cu ochiul. Un al şaselea simţ îl făcut însă să înainteze încă 
puţin, şi deodată nu mai avu chef să coboare. 

Femeia în halat alb îşi lipise chipul de pieptul brunetei cu 
părul scurt. Era chiar cea pe care o văzuse dansând la Club. 
Lesbiana, după spusele lui Houry. Fără ochelari era şi mai 
fermecătoare. Malko văzu o gură mare şi senzuală mângâind cu 
buzele pieptul femeii întinse şi sărutându-l lung şi delicat. Corpul 
brunetei se încordă şi ea gemu şi mai tare. Cu mâna stângă, o 
trase pe «maseusä». Mâna acesteia mângâia lent soldurile 
înguste. O mână elegantă şi fină, cu unghii lungi manichiurate 
într-un verde smarald, împodobită cu o bijuterie stranie: două 
gheare de aur încovoiate, montate pe un inel gros de aur. Mâna 


se îndreptă spre partea de jos a corpului victimei de bună voie. 

Aceasta se încordă simțind mângâierea din ce în ce mai 
precisă. Deschise gura, respirând sacadat. Buzele neobosite 
urcau şi coborau în continuare de-a lungul corpului. Bruneta îşi 
duse mâna la pântec ca şi când ar fi vrut să îndrume maseuza 
spre un anume loc. 

Timp de mai multe secunde, poziţia rămase neschimbată. 
Femeia întinsă îşi bălăngănea capul şi bazinul i se ridica ritmic, 
într-un final strigă nişte vorbe fără şir în arabă, pe care Malko nu 
le înţelese. 

Se ridică imediat, rămânând aşezată pe masă şi o trase spre 
ea pe «maseuză», începând să-i desfacă febril halatul. 

Malko văzu un corp slab şi musculos, nişte sâni mici cu areole 
foarte închise la culoare şi un pântec uşor bombat sprijinindu-se 
pe nişte picioare de gazelă. Bruneta îşi înfundă chipul în carnea 
călduţă,  strecurându-şi mâna spre triunghiul negru al 
pântecului. Degetele cu unghii verzi o opriră cu fermitate. 
Expresia de pe chipul brunetei oglindea durere şi uimire. 

— Nu mă mai iubeşti? spuse ea cu o voce de fetiţă. 

Sângele lui Malko pulsa cu putere. Dragostea dintre cele două 
femei nu avea nimic respingător. Se întrebă dacă Khalil Jezzine 
era la curent cu «masajul» ciudat pe care îl făcea nevasta lui, 
căci nu putea fi decât Mouna. 

— Ba da, te iubesc, zise vocea joasă şi plăcută a fetei cu 
unghiile verzi, dar mai am o clientă care aşteaptă... 

Mouna îşi înfipse mâna în halatul alb. 

— Nu te duce... 

Fata râse: 

— Ai înnebunit. Ne vedem mâine? 

Mouna se destinse. 

— Da. La ora cinci. Poţi să-ţi faci putin timp? 

Vocea implora. Malko se gândi că fiecare avea slăbiciunile lui. 
Fata minionă zâmbi larg cu buzele frumos desenate. 

— Îţi promit. 

Începea să-şi încheie halatul. Malko se grăbi să coboare scara. 
Nu avea chef să dea ochii cu Mouna în acel moment. Bătu la uşa 
bucătăriei. Apăru capul cu păr scurt şi cret al lui Saadi. 

— Îmi pare rău, explică Malko. Nu mai am timp să o aştept pe 
doamna. Îi voi telefona. 

Se îndreptă grăbit spre ieşire. Frumoasa Mouna era un 


personaj complex. 


x x 


Khalil Jezzine păru că se scufundă în fotoliu. Îi aruncă lui 
Malko o privire plină de reproş, de parcă fusese vina lui. 

— Imposibil, spuse el jalnic, imposibil. Mouna nu poate fi 
amestecată în aşa ceva. Imposibil... 

Clătină masinal din cap, vrând parcă să dea o mai mare 
greutate cuvintelor. Malko răspunse pe un ton fără cruţare: 

— E totuşi o coincidenţă curioasă că cineva a încercat să mă 
ucidă, chiar după ce i-aţi spus lui Mouna că prezenţa mea vă va 
permite să semnaţi contractul cu chinezii... 

— Cu siguranţă că e o coincidenţă, repetă libanezul. 

Malko se abtinu să răspundă. Rămăsese în viaţă pentru că nu 
crezuse în existenţa coincidentelor în meseria lui. Cei care 
crezuseră se odihneau în cimitirul de la Arlington. Era inutil însă 
să-l înnebunească pe omul de afaceri libanez. Putea să 
povestească totul nevestei. 

— Poate că e o coincidenţă, fu el de acord. Vă cer însă să nu-i 
pomeniti nimic despre temerile mele lui Mouna. 

— Desigur, se grăbi să răspundă Khalil Jezzine. Sper totuşi că 
veţi găsi adevăratul vinovat. 

Malko se ridică privindu-l cu milă. 

— Şi eu sper, zise el. 


x x 


Vocea jovială şi puternică a lui Harold făcea receptorul să 
vibreze. 

— Am găsit păsărica, spuse el triumfător. Dacă sunteţi liber, 
mâine putem cina împreună. 

— Cu multă plăcere, spuse Malko. 

S-ar fi simţit mult mai liniştit interogând-o personal pe 
Mireille, frantuzoaica. Aceasta asistase practic la asasinarea lui 
Adel Jezzine. 

— Atunci ne întâlnim la Café de Paris la ora unu, spuse 
Harold. E pe strada Hamrah, o găsiţi uşor. 

Hamrah Street era un fel de Champs-Elysées al Beirutului, 
având ceea ce libanezii numeau cafenele pe trotuar, o grămadă 


de «pisicute» europenizate, buticuri de modă şi baruri. Centrul 
în jurul căruia gravita Beirutul snob. 


Capitolul VII 


Ochii de peşte ai lui Mireille îl cercetau pe Malko. Îmbrăcată 
într-un costum mulat din lână ruginie, era extrem de apetisantă. 
Făceau excepţie trăsăturile de o prostie nemăsurată, dar gura 
frumoasă avea un erotism aparte. 

— Vedeţi, v-am adus-o! proclamă triumfal Harold. Aşa cum v- 
am promis. 

Café de Paris, singura cafenea care nu era pe trotuar de pe 
strada Hamrah gemea de lume. 

Fără să se sinchisească de vecini, Harold înconjură torsul fetei 
cu un braţ, ciupind-o de un sfârc prin țesătura fină. Ea chicoti şi 
se apropie de el. Nu se jena dacă era vorba de un ban în plus. 

— Ce-ar fi dacă ne-am duce în altă parte să träncänim, sugeră 
Harold. 

Cu o abilitate de scamator, împinse spre Malko farfuria cu 
nota de plată, scoase un etui de ţigări din aur de mărimea unei 
pietre funerare şi se aplecă la urechea lui Mireille. 

— Vom bea cafea la tine, frumoaso. 

Mireille chicoti din nou. Mâna mare a englezului dispăruse 
complet sub masă. Malko lăsă douăzeci de lire şi se ridică. Nu 
reuşise încă să stea de vorbă serios cu fata. Mireille avea un 
creier de furnică. 

Ea se ridică prima, urmărită de privirile admirative ale tuturor 
masculilor prezenţi şi ieşi în strada Hamrah. Cu o expresie 
deşucheată pe chip, Harold se apropie imediat de Malko. 

— Marfà, nu? Uitaţi-vă ce fund are. E atât de frumos că-ţi vine 
să pui mâna pe el. Face exact ceea ce-i spun. (Râse satisfăcut.) 
Trebuie să spun că nici eu nu regulez prea rău. E nebună după 
mine, dar dacă vreţi, ne putem distra imediat... De îndată ce 
apare un nou venit, se şi ia după el... 


La acel nivel, vulgaritatea era aproape o nestemată. 

— Nu ştiu dacă am timp, răspunse Malko, exprimându-şi clar 
rezerva. Aş vrea să stau serios de vorbă cu ea. 

O orgie, mai ales într-o asemenea companie proastă, nu-l 
atrăgea. 

Semeaţă şi idioată, Mireille îi aştepta pe trotuar, lovindu-se cu 
sânii de trecători şi cabrându-şi crupa. Un animal frumos. Harold 
o luă de braţ, apucând-o în acelaşi timp de sân şi Malko se luă 
după el. 


x x 


— Scoate-ti pulovărul, îi sugeră Harold. 

De când intrase îşi tot arăta bicepsii, jucându-i pe sub cămaşă 
şi făcând să sclipească lanţul de la ceas. Mireille puse docilă 
tava cu cafele pe masă şi îşi scoase pulovărul, apoi îşi desfăcu 
sutienul şi se aşeză între Malko şi Harold cu sânii goi. Erau 
minunati, în formă de ogivă. Malko nu văzuse niciodată o femeie 
dezbrăcându-se atât de natural... 

— Povestiţi-mi despre bărbatul pe care l-aţi văzut în seara în 
care a fost ucis Adel, îi ceru el. 

— Am spus totul poliţiştilor. Era un tip bătrân, destul de 
voinic, cărunt şi cu ochelari. Înalt cât dumneavoastră... 

— Cum era îmbrăcat? 

— N-am văzut nimic, purta un impermeabil american, un 
trenci, sau cam aşa ceva. 

— Trench coat. 

— Aşa. 

Se aplecă să pună zahăr în ceaşca lui Malko şi îi atinse mâna 
cu sfârcul sânului. În treacăt, Harold o luă de talie, o răsturnă pe 
genunchi şi începu să-i desfacă fermoarul de la pantalon. Ea se 
zbătu câteva clipe si protestă: 

— Opreşte-te, o să-i rupi. 

Se desprinse de el şi se ridică, terminând ce începuse Harold. 
Rămase într-un slip cu floricele minuscule, care nu-i ascundea 
nimic din anatomie. 

— Eşti mulţumit? zise ea. Ce va crede despre mine prietenul 
tău? 

Malko nu credea nimic. 

— L-aţi putea recunoaşte pe acel bărbat? întrebă el. 


Mireille îl privi chiorâş şi îşi masă masinal sânii. 

— Nu vreau necazuri. 

Ochii aurii căpătară cea mai calină expresie cu putinţă. 
Mireille şovăi imperceptibil. 

— Să spunem că l-aţi întâlni din întâmplare, repetă Malko. 

Ea se bosumflă. 

— Mda. Dar nu vreau necazuri. 

Nu era greu. În căutarea unui bărbat masiv şi cărunt, Malko îşi 
putea petrece la Beirut tot restul zilelor. Mai rămânea pista cu 
Mouna, dar libaneza era dificil de manipulat. Descurajat, Malko 
bău nesul infect. Mireille puse un disc şi se aşeză din nou între 
ei. 

Mâna lui Harold se strecură pe sub slip, într-o mângâiere de o 
obscenitate făţişă. Mireille se lăsă pe spate, punând mâna pe 
coapsa lui Malko. Incepea bine. 

Harold îi făcu cu ochiul. 

— O să vedeţi cât îi place. După ce o încălzesc puţin, ea 
dumneavoastră. 

Cu gura întredeschisă, Mireille semăna şi mai tare cu un 
peşte. Lui Malko îi evoca un merluciu. Ceea ce se pregătea însă 
Harold să facă nu avea nicio legătură cu pescuitul subacvatic. 
Malko se ridică: 

— Nu mai pot rămâne. Mulţumesc şi pe curând. 

Mireille nu schiţă niciun gest. Ultimul lucru pe care îl văzu 
Malko înainte de a închide uşa fu silueta greoaie a lui Harold 
strivind trupul fetei. 

Se trezi în viermuiala elegantă a străzii Hamrah, fără să fi 
avansat cu nimic în anchetă. Un gând neplăcut îi trecu prin 
minte. Oricine din mulţime putea să tragă asupra lui şi să 
dispară... 


— Salut, canalie bătrână. 

Harold îl măsură pe Harry Erivan cu un aer satisfăcut şi sigur 
pe sine. Se ciocniseră aproape în faţă la Stana, marele magazin 
de pe strada Hamrah. 

Toată lumea se cunoştea la Beirut. Uneori, cei doi se 
întâlneau la un aperitiv la Saint-Georges. La începutul şederii 
sale, Harold încercase să-l facă pe Harry să-i prezinte femei 


coapte. Acesta fotografia destule nunţi. În schimb, armeanul 
profita uneori de fetele uşoare agăţate de limbutia lui Harold. 

— Ce cauţi aici? întrebă Harold. Agäti pisicuţe... 

Ochii lui Harry străluciră. Armeanul era înnebunit după fetiţe. 

— Se pare că sunt multe studente ieşite la agăţat, spuse el. 
Te asezi la masă cu o cafea şi te racolează. Stau totuşi de o oră 
şi nu a apărut niciuna. 

Harold râse cu superioritate. 

— Ce prost eşti. De ce nu vii la mine când ai chef de regulat? 
Am pus mâna pe o fată extraordinară, afacerea secolului. Cea 
mai bună lipitoare din vestul lordanului. Are nişte buci şi nişte 
sâni... 

Devenise liric... Armeanul îl întrerupse. 

— Prezintă-mă. 

Cu un aer de mare senior, Harold spuse imediat: 

— Când vrei. Poimâine cinăm la Broasca. Ai să te strici de râs 
când o s-o vezi. 

Armeanul clătină din cap fără să înţeleagă. 

— De ce? 

— Ai să o pui pe gânduri... Era împreună cu Adel Jezzine când 
a fost ucis. Cel pe care l-a descris ca fiind ucigaşul seamănă vag 
cu tine. O să aibă un şoc, mai ales că ai şi tu un impermeabil 
american cum purta tipul... O să se excite şi mai tare... 

Pe Harry Erivan acel lucru însă nu-l excita. Avea impresia că i 
se intepenise în gât o minge de ping-pong. Imaginea fetei îi 
trecu prin faţa ochilor. Era imposibil să nu îl recunoască dacă 
cinau împreună. Harold, care se juca cu tabachera nu păru să-i 
remarce tulburarea. 

— De altfel, dacă vrei, mergem mai întâi la C/ub şi ţi-l prezint 
pe americanul însărcinat cu ancheta. Este prinţ ca şi mine şi nu 
se mai poate lipsi de mine de când i-am prezentat-o pe Mireille. 

l-ar fi putut povesti lui Harry şi ceva din O mie şi una de nopti, 
că tot nu i-ar fi stârnit interesul. 

— Nu ştiu dacă pot să vin, spuse moale armeanul. Pentru 
moment am ceva de lucru. 

Plin de autoritate, Harold îl luă de braţ. 

— Nu fă pe nebunul. Ba vii. În cazul în care chiar nu-ți 
convine, o trimit pe micuță la tine la prăvălie ca să-ţi pozeze. Îi 
place să se reguleze în pielea goală. 

Armeanul nu se gândea decât cum să-şi arunce însoţitorul în 


cel mai apropiat canal. Lui Harold îi plăcea să facă asemenea 
servicii, imaginându-şi că aşa îi putea îndatora pe cei din jur. li 
întinse mâna. 

— Bine. Ne vedem poimâine. 

Se îndreptă spre Mustangul parcat pe terenul viran din faţa 
restaurantului Broasca. Avea două zile la dispoziţie ca să 
găsească o soluţie. Mireille reprezenta un pericol de moarte, 
atâta vreme cât se afla în Beirut. Nici măcar nu ştia unde locuia! 
Cu mintea golită de gânduri, se întrebă cum avea să 
mărturisească acel avatar locotenent-colonelului Davoudian. 
Chiar dacă nu se ducea la restaurant, cretinul de Harold putea 
să-i pomenească despre el bărbatului blond care lucra pentru 
americani şi să-l pună în gardă. 

Era albastră situaţia. 


x x 


Locotenent-colonelul Davoudian îşi reprimă dorinţa nebună de 
a-i arunca paharul în faţă lui Harry. Cu privirea înceţoşată, fixa 
fără să îi vadă, pereţii roşii ai localului Duke of Westminster, o 
adevărată Mecca a spionilor libanezi. Venea acolo de două ori 
pe săptămână, filtrând informaţiile despre lumea arabă, spre 
folosul ziariştilor englezi şi americani, care nu reuşeau să 
înţeleagă de ce tipul de la KGB le spunea că Siria primise nişte 
SAM 3, şi de ce ţinea KGB-ul să afle şi ceilalţi... 

— Eşti un imbecil nenorocit, îi spuse el lui Harry în armeană. 

Fotograful cobori privirea. Chipul lui umflat căpătase o 
expresie încordată şi posacă. Se gândea la părinţi. Era atât de 
uşor să fie făcuţi dispăruţi. Răspunse jalnic: 

— Nu m-am gândit că fata m-ar putea recunoaşte. Dacă vreţi, 
mă ocup de ea. E uşor... 

Cel de la KGB tresări. 

— Ai făcut destule tâmpenii. Nu te mai ocupi de nimic. Du-te 
poimâine la cină. 

— Bine, dar dacă... 

Davoudian îşi netezi părul şi în ochi îi sclipi un licăr ucigaş. 

— Faci ce-ţi spun şi aştepţi alte instrucţiuni. Am primit ordine 
de la cartierul general de la Moscova. Acordul comercial cu 
chinezii nu trebuie semnat cu niciun preţ. Mai ai fiolele? 

— Două. 


— Bine. Am să-ţi dau un semn. Începe să studiezi îndeaproape 
obiceiurile lui Khalil Jezzine. Harry clipi mărunt. Nu părea prea 
entuziasmat. 

— Este foarte bine apărat, şi mai e şi americanul. 

— Americanul va dispărea, zise  locotenent-colonelul 
Davoudian pe un ton fără replică. Acum, şterge-o. 

Harry termină paharul cu arak şi cobori de pe taburet. Ce se 
întâmpla dacă poimâine fata îl recunoştea şi începea să urle? 
Ajuns afară, începu să tremure. Un vânt îngheţat sufla prin 
Beirut. 

Aproape se izbi de Elie, spionul, cu veşnicul pulovăr pe gât, 
venit să afle noutăţi. Ştia demult că Harry lucra pentru KGB ca 
informator în rândul armenilor. Cine din Beirut nu lucra însă 
pentru unul sau mai multe servicii de informaţii? Libanezii 
arestaseră un kuweitian care avea şapte patroni diferiţi, fără a-i 
mai pune la socoteală pe cei despre care nu suflase o vorbă... 


* 
* x 


Chris Jones adulmecă aerul cu o mină dezgustată, pufni şi 
spuse cu jumătate de gură: 

— Incă o ţară de ciori. 

Ochii albaştri şi reci ai lui Milton Brabeck inspectară sala de la 
sosire, plină de arabi în djellabale, de femei în negru, de puşti 
raşi în cap din cauza peladei, de chipuri întunecate şi unsuroase. 
Orientul Mijlociu în ediţie concentrată. 

— Nu trebuie să spui aşa ceva, Chris, îi reproşă el. Nu sunt 
ciori ci arăboi în curs de dezvoltare. 

— E cu totul altceva, suspină Chris Jones. Înaintă şi îi întinse 
paşapoartele de serviciu vameşului libanez care le ştampilă fără 
măcar să le privească. Libanezii au defecte, dar nu sunt 
xenofobi. Îndârjirea cu care doresc să imite Europa e uneori 
înduioşătoare. Cele două gorile de la CIA înaintară potoliti 
urmând coada. Siluetele lor masive, impermeabilele negre şi 
pălăriile înşurubate pe cap miroseau a copoi de la o poştă. De 
departe, Chris Jones părea cam sfrijit. Părul scurt şi înălţimea de 
un metru nouăzeci şi doi îi dădeau un aer de student întârziat. 
Văzut însă de aproape, cineva ar fi fost uimit de antebratele ca 
nişte jamboane. 

Cei doi cunoşteau doar o singură reţetă a reuşitei în viaţă: să 


tragi mai repede şi mai bine decât alţii... Nu era prima lor 
misiune împreună cu Malko. La Istanbul se cunoscuseră reciproc 
şi se apreciaseră. Nu ştiau de ce fuseseră convocați la Beirut. 
Chris se uită după o frumoasă iordaniană, îmbrăcată într-un mini 
din dantelă, scandalos machiată şi extrem de provocatoare. 

— Probabil că prinţul nu s-a plictisit în această ţară, remarcă 
el. 

Simteau pentru Malko un soi de admiraţie invidioasă 
amestecată cu dezaprobare, considerând că îşi întrerupea prea 
des munca cu activităţi sentimentale. 

La ieşire, Milton Brabeck fu scuturat de un fior. 

— Frig rău, gemu el. O să pätim ca în Afganistan când am 
îngheţat. Am crezut că aici sunt cocotieri peste tot, şi soare. 

— Maimuţe văd că au, zise Chris Jones privind piezis la un 
zdrentäros. Nu poţi să le ai pe toate. 

Născuţi amândoi în Vestul Mijlociu, Chris şi Milton considerau 
New York-ul un oraş străin, darmite Libanul! Nu era vorba de 
rasism, ci de prudenţă. În mintea lor, lumea se împărțea în 
două: ţările unde se putea bea apă de la robinet fără a pica 
mort, şi celelalte. În mod vizibil, situaseră Libanul în cea de-a 
doua categorie... 

— la spune, zise Chris, urcându-se în taxi, nu aici am debarcat 
în 58? 

Milton se încruntă. 

— Ba da, aşa cred... 

Cealaltă gorilă suspină. 

— Mai bine am fi curăţat ţara înainte de plecarea acasă. 

Şoferul, un libanez creştin jovial şi dolofan, îi privi pieziş cu un 
aer deşucheat. 

— Domnii poate vor nişte fete. Ştiu o maseuză... Foarte 
drăguță. Înainte de a merge la hotel. 

— Du-ne la Phoenicia, zise ferm Chris. N-avem chef de masaj. 

Milton plecă privirea. Încă se mai gândea la iordaniana de la 
aeroport. Dacă maseuza semăna cu ea, ar fi meritat un mic 
ocol. Uneori nu era de acord cu rigoarea doctrinară a lui Chris 
Jones. Acesta avea tendinţa să considere CIA ca pe o şcoală 
puritană, ei fiind nişte preoţi în civil... 


x 


Malko cinase la restaurantul panoramic, aflat la ultimul etaj al 
hotelului Phoenicia, împreună cu Chris Jones şi Milton Brabeck. 
Putin mai linistiti de confortul hotelului, cele două «gorile» de la 
Central Intelligence Service începuseră să simtă efectele 
decalajului orar. 

— Duceţi-vă la culcare, spuse Malko. Mâine începeţi acţiunea 
de protejare a lui Khalil Jezzine. 

Şi el era obosit. Ziua precedentă fusese lungă şi grea. 
Refuzase plin de curaj întâlnirea cu Houry, descurajată de finalul 
exploziv al serii petrecute împreună. Sosirea celor două gorile 
era un lucru bun. Cu ei alături, era sigur că libanezul nu avea să 
cadă pradă ucigaşului misterios de la KGB. Era însă nervos. Şi el 
era în pericol. Cei care îi trimiseseră lingoul capcană puteau să o 
ia de la capăt. 

Noua lui cameră era şi mai spațioasă şi dădea spre mare. 

La scurt timp după ce intră, sună telefonul. Era Khalil Jezzine. 

Libanezul păru vizibil uşurat auzind de sosirea celor două 
gărzi de corp. 

— Mouna a hotărât să dea o serată mâine, spuse el. Veţi avea 
astfel ocazia să o cunoaşteţi. 

Malko mulţumi. Înainte de a închide, libanezul adăugă: 

— Am vorbit astăzi la telefon cu chinezii. Erau uimiti de 
tăcerea mea. Am fost nevoit să spun că aştept aprobarea de la 
Washington... Nu cred însă că vor avea răbdare la nesfârşit... 

Malko ştia asta, însă pentru moment ancheta lui nu înaintase 
nici măcar cu un milimetru. Din contră, el era cel vânat. 

Înainte de a se culca inspectă camera, deschizând toate 
sertarele. Blocă uşa cu lanţul şi o încuie pe cea de la balcon. Se 
putea trece cu uşurinţă dintr-o cameră în alta prin balconul 
terasă. 

Contemplă câteva secunde ceea ce mai rămăsese din 
fotografia panoramică a castelului. 

Doar pentru pietrele lui străvechi se lansase în atâtea 
aventuri nebunesti. Era sâcâit de faptul că nu putea exploata 
nicio pistă, cu excepţia celei în care urma să se intersecteze cu 
ambigua Mouna Jezzine. 


Capitolul VIII 


— Dansează, Mouna! 

Cineva pusese un disc cu dansuri orientale, extrem de 
ritmate. Un tânăr libanez cu părul prea lung şi cu mijlocul strâns 
într-o centură metalică, o prinse pe Mouna de mână conducând- 
o spre centrul livingului. Ea surâdea, sigură de ea şi puţin 
ameţită, extrem de frumoasă într-o rochie lungă de lame 
argintiu, despicată într-o parte. Veşmântul ca de dansatoare 
profesionistă îi dezgolea piciorul până la şold. Afundat în imensa 
canapea în formă de U, Khalil o mânca din ochi. Cu un mers 
sigur şi semet, surâzänd plină de echivoc, Mouna se apropie de 
o invitată aşezată pe un fotoliu şi îi luă eşarfa prinsă de poşetă. 

Era o tânără pe care Malko o remarcase datorită lipsei ei 
totale de farmec. Avea trăsături ascuţite, aproape masculine, 
părul negru prea scurt, şi purta un taior strâns pe corp. Bea 
dintr-un pahar mare cu peppermint. 

Mouna îşi legă eşarfa în jurul şoldurilor, îşi scoase pantofii şi 
începu să danseze. 

O mână complice îndreptă imediat un spot de lumină asupra 
ei. În imensul apartament erau deja cincizeci de persoane, iar 
uşa de la intrare rămăsese larg deschisă. In sufragerie fusese 
pregătit un bufet rece impresionant. Un Meze libanez compus 
din patruzeci şi opt de feluri de mâncare diferite, plus maldăre 
de frigărui şi de fripturi. Servitoare sudaneze, îmbrăcate în rochii 
lungi brodate, circulau în tăcere printre mese, purtând tăvi cu 
băuturi. Erau de toate: de la Pepsi Cola la Moët et Chardon 
medaliat, Gini şi sticle enorme de J&B. Chipurile lor întunecate şi 
impasibile păreau să nu vadă perechile îmbrăţişate, flirtând 
indecent, fumând şi bând. La început, serata i se păruse lui 
Malko cam pompoasă. Khalil şi soţia lui primeau invitaţii. Malko 
îi sărutase mâna lui Mouna, în timp ce tânăra femeie îl studia 
printre genele lungi, cu o privire vie, dură şi inteligentă. Un 
surâs senzual şi strălucitor îl năuci complet pe Malko. 

Ce se întâmplase cu două zile mai devreme părea un vis. 

După cină, ambianța se modificase subtil. Anumiți invitaţi 
plecaseră discret. Sosiseră alţii, mai tineri. Mouna dansase 


aproape indecent cu un tânăr libanez, sub privirea plină de 
interes a lui Khalil. 

Malko începuse să se întrebe dacă serata avea să fie atât de 
banală pe cât crezuse... 

Atmosfera se încărcase cu electricitate. Erau prea multe femei 
frumoase, prea provocatoare. Spre surprinderea lui Malko, 
Harold venise cu Mireille. Frantuzoaica purta un sort din lame 
auriu, atât de mulat încât părea cusut de piele, care îi 
descoperea la maximum picioarele somptuoase. Părea că stă să 
crape la fiecare mişcare. 

Şoldurile lui Mouna se ondulau în lumina crudă din ce în ce 
mai repede. Părea intrată în joc, identificându-se cu una dintre 
acele fete care îi atâtau pe beduini în şantanele din munţi. Işi 
oferea pântecul, se retrăgea, vibra din tot trupul. Crupa i se 
reliefa insolent. 

Se apropie ondulându-se, cu braţele întinse şi cu pântecul 
bombat, de canapeaua pe care stătea Khalil Jezzine. Bărbatul 
masiv îşi şterse fruntea cu batista de mătase. Mouna era 
sublimă; simbolul plăcerii. Privirea ei mângâia un bărbat, şi 
acela avea imediat impresia că era dorit. Făcu o piruetă, şi fără 
jenă de invitaţi, începu să mimeze gesturile unui act sexual, 
contractiile sacadate ale orgasmului, închizând şi deschizând 
ochii, provocatoare şi veselă. 

Bărbaţii aşezaţi în jurul ei pe podea, băteau din palme. Cu 
ochii pironiti pe picioarele ei, Malko se simţea prost pentru 
Khalil. În fiecare moment se aştepta ca unul dintre bărbaţi să o 
înşface şi să o posede pe loc. Nu era sigur că ar fi opus 
rezistenţă. 

Separaţi de colţul unde dansa Mouna, grupuri de invitaţi 
flecăreau şi beau, umplând livingul. 

Malko remarcase deja o tânără stând de-o parte, aşezată pe 
un fotoliu. Avea o piele foarte închisă la culoare, trăsături cam 
greoaie dar de o mare demnitate. Fuma cu un aer distrat, 
privindu-i pe cei din jur. Un servitor se înclină în faţa ei cu o tavă 
plină cu cupe de Moët et Chardon. Ea refuză făcând un semn din 
cap şi luă un Gini. 

Părea diferită de cei care o priveau dansând pe Mouna, 
stranie şi îndepărtată. Intrigat, Malko se aplecă la urechea lui 
Harold: 

— Cine e femeia în roşu de pe fotoliul de colo? 


Amantul lui Mireille privi în direcţia indicată de Malko şi zise: 

— Leila Khouzi. O nebună. 

— De ce nebună? 

— Din cauza politicii. Numai asta visează. Îşi alege amanţii 
doar dintre liderii de stânga. O fanatică a cauzei palestiniene. 

— Ce caută aici?... 

Harold ridică din umeri. 

— Oh, nu va rămâne prea mult. Vine doar pentru faptul că 
Jezzine primeşte deseori persoane cunoscute şi pe care speră 
să-i îndoctrineze... Face parte dintr-o familie importantă, foarte 
conservatoare. De altfel, i se spune Prinţesa. 

Malko se ridică. Acea prinţesă îl intriga. 

Când trecu pe lângă ea, Mouna se atinse de el cu un aer 
sfidător, oferindu-se provocatoare. Lui Malko i se păru că 
luminile scăzuseră şi mai mult în intensitate. 


* 
* x 


„Prinţesa” legase repede conversaţia cu Malko, aparent 
încântată că stătea de vorbă cu un străin. De zece minute 
înghiţea poveşti despre ororile israeliene, debitate cu o 
convingere totală. Cu ochii strălucitori, „Prinţesa” afirmă: 

— Până la urmă vom câştiga pentru că avem dreptate. i 
dispretuiesc pe libanezi pentru că nu fac nimic. 

Limbutia ei era plină de farmec. Malko se gândi că de lao 
asemenea persoană putea învăţa lucruri utile. Părea să 
cunoască pe toată lumea din Beirut. 

— Aş vrea să ne revedem. 

Ea surâse reţinut. 

— E cam dificil. 

— De ce? 

— Nu-mi place să mă afişez în oraş cu un străin. Toate 
dejunurile mele sunt aranjate pentru următoarele cincisprezece 
zile. La mine nu vă pot primi. Dacă servitorii mei ar vedea în 
casă un bărbat, mai ales un străin, după căderea nopţii, şi-ar da 
toţi demisia şi s-ar duce să-şi ceară iertare la mormântul tatălui 
meu. Suntem o familie foarte tradiționalistă. Sora mea se 
întâlneşte cu un creştin. Ei bine, primesc mereu scrisori de la 
prieteni sau de la rude, care îmi propun să o ucidă ca să înăbușe 
scandalul. 


Încântător. 

— Aţi întreprins ceva în acest sens, spuse Malko pe un ton 
ambiguu. 

Ea ridică din umeri. 

— N-are rost, nu se va mărita cu el. Vedeţi dumneavoastră, la 
oamenii simpli din deşert, femeile încă fac dragoste punând 
între corpul lor şi al soţului un ziar, pentru ca să nu existe niciun 
contact impur în afara zonei considerate murdare. 

Ochii aurii o priviră fix. 

— Şi dumneavoastră folosiţi această metodă? 

Ea roşi. 

— Nu am un amant, zise ea cam brusc. Există alte lucruri mai 
bune de făcut. 

Mouna continua să-şi onduleze  şoldurile în ritmul 
muzicii.Puritana Leila era cu adevărat deplasată la acea serată 
care părea să se transforme în orgie. 

— Vreti să dansati? o întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

— Mulţumesc, nu dansez niciodată. De altfel, mă pregătesc 
de plecare. Khalil e un porc. 

— Ce căutaţi aici? 

Ea ridică din umeri. 

— Întâlnesc uneori oameni care îmi sunt folositori cauzei pe 
care o apăr. Nu mă simt atrasă decât de oamenii cu adevărat 
puternici, chiar dacă nu sunt nici frumoşi, nici tineri, nici 
inteligenţi. Când îi văd dând un ordin, mă... 

— Locul dumneavoastră e într-un harem, remarcă Malko. 

Ea îl fulgeră cu privirea. 

— În niciun caz. Sunt pentru eliberarea femeilor musulmane. 

Se ridică şi îl fixă uşor ironic. 

— Bună seara, domnule. Sunt sigură că nu vă veţi plictisi, într- 
o oră, toată lumea va face dragoste în spatele coloanelor. 

Se îndepărtă într-o fluturare de voaluri roşii, lăsându-l pe 
Malko cu gura căscată. O văzu ieşind din living, ţeapănă ca 
însăşi justiţia. 


x x 


Prezicerea „Prințesei Leila” părea să se verifice. În picioare în 
faţa combinei muzicale, Malko privea spectacolul. Luminile 


fuseseră domolite şi Mouna dansa în continuare. Perechile se 
mângâiau fără jenă în penumbra relativă. Adulmecă aerul: 
mirosea a haşiş. 

Bărbaţii şi femeile zăceau amestecați pe toate canapelele, pe 
fotolii şi chiar pe covoarele care acopereau marmura. 

Afundat în perne, Khalil părea încântat. Luă un mic spot 
luminos şi îl îndreptă spre un cuplu care flirta lângă el. 

Încurajat, băiatul îşi accentuă mângâierile, dezvelind brusc 
picioarele cam groase ale partenerei. Khalil strigă cu o voce în 
falset care acoperi muzica: 

— Fă dragoste cu ea, Gamal. 

Înveselită, Mouna făcu o piruetă şi se aşeză brusc pe 
genunchii soţului ei, strecurându-şi limba agilă printre buzele 
bărbatului. Khalil mormăi de plăcere şi vru să-i smulgă rochia. O 
rupse cam douăzeci de centimetri, dezvelindu-i corpul. Femeia îi 
scăpă din mâini şi începu din nou să danseze. 

Gamal, vecinul lui Khalil, se ridică, îşi luă partenera de mână 
şi se îndreptară spre capătul celălalt al livingului. Malko îi văzu 
urcând scara: partea de sus a apartamentului era probabil 
rezervată perechilor care doreau să se manifeste mai liber. 
Aparent însă, cei care rămăseseră în living, nu aveau chef să se 
retragă. 

Un băiat cu părul cărunt împinse o fată pe un fotoliu, culcând- 
o pe burtă. Ea scoase un strigăt ascuţit, dar se zbătu destul de 
slab când el îi dădu la o parte rochia şi îi scoase ciorapii. Mai 
mulţi invitaţi izbucniră în râs în faţa acelui atac precipitat. 
Agresorul împinse cu o lovitură de picior fotoliul pe rotile într-un 
colţ întunecat. Malko distinse doar o masă confuză formată din 
trupurile înlănţuite. 

Era uşor stupefiat de o asemenea dezläntuire. Aşezat pe 
canapeaua mare, Harold o pipăia pe Mireille, frământându-i fără 
ruşine formele prin lame-ul aurit. Tolănită pe perne, fata fuma o 
ţigară cu haşiş. Ochii ei erau mai absenţi ca niciodată. Accepta 
cu pasivitate mângăâierile lui Harold. 

Malko tresări brusc. Cea pe care o văzuse împreună cu Mouna 
la şedinţa de masaj, Katia, era acolo! 

Aşezată pe jos, cu spatele lipit de perete, alături de bruneta 
cea urâtă, o privea pe Mouna dansând. La fel ca la C/ub, purta 
ochelari cu lentile negre, şortul extrem de scurt şi cizmele 
deasupra genunchiului. Malko fu frapat de duritatea trăsăturilor. 


Mouna se apropie lent de ea, dansând şi mai lasciv. 

Khalil strigă ceva în arabă, făcându-i pe cei din jur să râdă. 
Malko se apropie de o fată înaltă şi slabă, cu părul ciufulit, care 
căuta printre discuri. 

— Ce a spus? 

— Oferă zece mii de lire dacă cele două fac dragoste una cu 
alta. Ce prostie... 

— De ce? 

— Oricum or s-o facă în curând, după ce vor bea destul. 

Un urlet se auzi dinspre canapea. Dintr-o mişcare bruscă, 
rochia lui Mouna se rupse şi mai tare, dezgolindu-i aproape 
pieptul. 

Tânăra nu părea jenată. Îşi sfâşie rapid rochia şi îşi înfăşură 
şoldurile cu bucățele de material. Avea sâni micuţi şi ridicaţi. Cu 
părul în ochi şi cu privirea strălucitoare, era şi mai frumoasă. Un 
bărbat îi întinse o cupă de Dom Perignon şi ea o bău dintr-o 
înghiţitură. 

Două perechi se ridicară şi se îndreptară spre scară. O altă 
fată, aflată puţin mai departe, începu să danseze în acelaşi ritm 
cu Mouna, îmbrăcată doar în colanti şi într-un tricou de corp 
până la jumătatea coapselor. Era o franţuzoaică nervoasă şi 
minionă, cu salele cambrate. Mireille era pe jumătate 
dezbrăcată şi îl săruta cu foc pe Harold. 

În apartament plutea un miros greu de haşiş. Neobosită, 
Mouna continua să danseze, ondulându-şi şoldurile. Nu se mai 
ferea de mâinile bărbaţilor care o mângâiau în treacăt. Malko 
remarcă faptul că fata cu părul scurt şi Katia se ţineau de mână. 

Aşezat pe divan, Khalil respira cu greutate. Spectacolul soţiei 
sale, dornică şi pe jumătate goală îl făcuse să-şi uite angoasele 
şi frica. 

O fată foarte machiată se ridică şi îşi urmă cavalerul, al cărui 
sex îi bomba insolent pantalonul. Trecând prin faţa lui Malko, 
întrebă cu jumătate de voce: 

— Nu veniţi...? 

El surâse fără să răspundă. Orgia era distractivă de privit, dar 
ancheta lui nu înainta astfel nici măcar cu un centimetru. La 
parterul imobilului, lui Chris Jones şi Milton Brabeck, înarmaţi 
până în dinţi, li se urâse de atâta aşteptare. În acel apartament 
luxos, Khalil nu era însă în pericol. Pentru orice eventualitate, 
Malko luase cu el pistolul extraplat, pus într-un toc din piele de 


şopârlă confecţionat anume în Brazilia. Spera însă să nu aibe 
nevoie de el. 

O micuță sudaneză cu o fustă plisată aduna scrumierele. 
Khalil îi strecură mâna groasă între coapse. Ea scoase un strigăt 
şi rămase înţepenită. Dansând în continuare, Mouna îi strigă 
ceva. Fata puse docilă platoul pe masă şi rămase pe loc. 

Chipul lui Khalil se  metamorfozase. Ochii albaştri şi 
proeminenţi căpătaseră o lucire aproape dementă. Mângâind-o 
în continuare pe negresă, nu o scăpa din priviri pe Mouna. 

Soţia lui se apropie sfidătoare. Sudaneza scoase un strigăt. 
Degetele groase o pătrunseseră cu brutalitate. Khalil îi dădu 
drumul şi se lăsă epuizat pe spate. 

Mouna dansa mai lent. Sudoarea îi curgea pe piept, făcând-o 
şi mai apetisantă. Malko se întrebă cui avea să se dăruiască 
pentru început. Trei sau patru bărbaţi îi făceau o curte vizibilă, 
fără a o mai pune la socoteală pe fata cu ochelarii negri, care o 
pândea ca un păianjen. Brusc, toate luminile se stinseră. Vocea 
răguşită a lui Mouna spuse în franceză: 

— Acum fiecare face ce vrea. 

Fata slabă şi ciufulită se lipi de Malko şi începu să-l mângâie. 
Acesta îi simţi răsuflarea mirosind puternic a alcool în momentul 
în care buzele li se întâlniră. Se degajă şi se îndreptă pe pipăite 
spre canapea. 


x x 


Ca un Diogene gras şi desfrânat, Khalil aprinse o lampă şi o 
agită, luminând colţul unde se afla Mouna. 

Un bărbat frumos şi cu o piele întunecată îngenunchease 
lângă ea, privindu-i fix picioarele şi pântecul. Fata stătea direct 
pe podea, lipită cu spatele de perete şi cu picioarele încrucişate, 
într-o atitudine extrem de impudică. 

Dădu capul pe spate, în momentul în care mâna bărbatului îi 
mângâie pieptul. Khalil se aplecă spre Malko, care se aşezase 
lângă el. 

— Prinţul Mahmoud, murmură el. E foarte îndrăgostit de 
Mouna. A venit special de la Djeddah ca să o vadă. 

— Nu sunteţi gelos? nu se putu abtine Malko să nu întrebe. 

— Tsst, tsst, zise Khalil, există nişte legi ale ospitalităţii, 


dragul meu... 

Ochii proeminenţi luciră nebuneste, în timp ce îl privea pe 
Mahmoud mângâindu-i nevasta. Malko începu să înţeleagă 
anumite lucruri. 


x x 


Chris Jones suspină privind lumina filtrată prin perdelele 
ferestrelor de la etajul şase. 

— Durează până la cinci dimineaţa! remarcă el cu 
amărăciune. Prinţul nostru nu se plictiseşte. 

Chiar în faţa lor era parcat în Rolls-Royce S;/ver Shadow, de 
un roz trandafiriu, înmatriculat în Kuweit. Strada era plină de 
maşini: Cadillac, Rolls, Ferrari. Mouna îşi alegea amantii dintre 
oamenii de marcă. 

Câţiva amärâti aşteptau răbdători la intrarea de serviciu să li 
se arunce un lokum uscat. 

— N-ar trebui să urcăm să vedem ce se petrece acolo? 
propuse Milton bine dispus. Ai văzut-o pe fata în roşu? Nu purta 
nimic pe dedesubt. 

Vocea i se frânse. 

Chris Jones scuipă guma de mestecat şi îl privi sever. Până la 
urmă avea să semene cu Malko! Doar castelul îi lipsea. 
Contactul cu New York-ul îl pervertise pe Milton... 

— Nu avem ce face sus, spuse el pe un ton fără replică. 
Treaba noastră e să veghem în acest loc ca nimeni să nu încerce 
să ucidă pocitania aia bătrână. 


x x 


Harold şi Mireille reapărură. Satisfăcut, playboy-ul fudul se 
întinse lângă o fată singură, în timp ce Mireille se aşeză în 
apropierea lui Mouna. 

Şortul de lame auriu îi reliefa cele mai intime detalii ale 
anatomiei ca o sculptură suprarealistă, făcându-l pe prinţul 
Mahmoud să vadă roşu înaintea ochilor. Abandonând pieptul lui 
Mouna, sauditul se întinse imediat lângă ea. Ca şi când doar 
asta ar fi aşteptat, fata cu ochelari negri o luă pe Mouna de gât 
şi o trase spre ea. 

Imensul apartament era cufundat într-un întuneric aproape 


total, în afară de lampa aprinsă de Khalil. 

Mirosea din ce în ce mai tare a haşiş. Mai mulţi invitaţi întinşi 
pe covoare fumau în tăcere. 

Prinţul Mahmoud mângâie uşor sânul lui Mireille prin țesătura 
bluzei, provocându-i o senzaţie extrem de plăcută, întinse 
automat faţa spre el şi schimbară o sărutare lungă. Aproape 
imediat, bărbatul se ridică şi o luă de mână. Ea se lăsă docilă să 
fie condusă spre scară. Părea foarte excitată de atmosfera 
aceea de libertate totală, de erotism sofisticat. 

Primele trei camere în care vrură să intre erau deja ocupate şi 
fură nevoiţi să se refugieze în camera lui Mouna, pe cuvertura 
de satin negru. Când prinţul Mahmoud îi căuta fermoarul 
şortului, Mireille cambră şalele ca să-l ajute. 

Cu brutalitate şi precizie, o lipi de pat. Se aplecă peste ea, îi 
desfăcu bluza şi o muşcă atât de tare încât femeia scoase un 
strigăt. Degetele bărbatului îi pipăiau pântecul cu o violenţă 
primitivă, de parcă ar fi vrut să o sfâşie. Excitatia lui Mireille 
scăzu brusc. Era la fel de brutal şi de neîndemânatic precum 
Harold. Tresări brusc. 

Cineva se întinsese pe întuneric lângă ea. O mână foarte fină 
îi atinse pieptul şi o voce îi murmură la ureche. 

— Nu te teme. 

Din cauza întunericului, Mireille nu putu să vadă cine era, dar 
simţi trupul cäldut al unei femei lipindu-se de ea. Prinţul avu la 
început o mişcare de recul, apoi mormăi şi o lăsă pe Mireille, 
începând să o mângâie pe cealaltă. Situaţia părea să-l excite 
teribil. Frantuzoaica simţi o mână dând la o parte degetele care 
o chinuiau şi înlocuindu-le cu altele pricepute. 

Se destinse imediat. Prinţul mormăia şi gâfâia de unul singur. 
înţelese că necunoscuta îl mângâia şi pe el, după ce îl 
dezbrăcase. Mireille nu mai dorea sexul bărbatului, ci doar acea 
gingäsie care o coplesise. 

Se cambră instinctiv, oferindu-şi pântecul mângâierii. Prinţul 
Mahmoud se rostogoli peste ea, o pipăi şi o pătrunse dintr-o 
singură mişcare. Necunoscuta nu-şi retrăsese mâna. Cavalcada 
prinţului nu dură prea mult. Se mai încordă o dată şi rămase 
prăbuşit pe Mireille, satisfăcut şi cu răsuflarea tăiată. Brusc, 
bărbatul mormăi de durere. 

Necunoscuta îl zgâriase la baza sexului cu intenţia clară de a-l 
răni! 


Se desprinse de Mireille şi rămase întins pe spate lângă ea, 
fără să o mângâie măcar. Mireille simţea o stranie euforie. 
Necunoscuta nu o abandonase şi simţea cum i se intensifică 
plăcerea. Se auzi zgomotul scurt al unei brichete. Mahmoud îşi 
aprindea o ţigară. Necunoscuta se întoarse furioasă şi suflă în 
flacără. 

— Nu-mi place lumina, spuse ea sec. 

Vexat, prinţul Mahmoud nu răspunse. Se ridică şi ieşi, fără să-i 
adreseze o vorbă lui Mireille. Aceasta se abtinu să nu 
izbucnească în râs, la gândul zvonurilor publice despre potenta 
celui care cu ea se arătase atât de nepriceput. 

O altă legendă demnă de O mie şi una de nopţi. Hotărât lucru, 
lirismul arab nu avea limite. 

Buzele necunoscutei se lipiră de ale sale. Primul reflex al lui 
Mireille fu unul de recul. Nu sărutase niciodată o femeie în acel 
mod. Se lăsă apoi în voia necunoscutei. Mângâierea delicată 
continua. Simti cum cealaltă mână îi descheie bluza. 

Lui Mireille nu-i mai păsa de lumea exterioară. Se cramponă 
de spatele partenerei, simțind cum i se intensifică plăcerea, apoi 
căzu pe spate calmă şi fericită. Juisase atât de violent încât avea 
tâmplele scăldate în sudoare. 

Necunoscuta se întinse brusc deasupra ei. Mireille simţi că 
purta şi ea un şort, cum era încă moda la Beirut. Partenera ei îşi 
îndreptă trupul şi îngenunche pe şoldurile lui Mireille. Mâinile 
atinseră uşor mameloanele încă sensibile, făcând-o pe 
franţuzoaică să frisoneze, apoi se opriră pe umeri. 

Cu ochii închişi, Mireille se lăsase în voia ei. Dorea să-i ofere 
aceeaşi plăcere necunoscutei. Uitase complet de bărbatul care 
se folosise într-un mod atât de egoist de corpul ei. 

Mâinile partenerei îi atinseră uşor gâtul. Simti limba care 
încerca să-i desfacă dinţii. Mireille se supuse docilă acelui nou 
capriciu. 

In aceeaşi clipă degetele mângâietoare se înfipseră în piele 
strivind carotidele. Timp de o clipă crezu că era vorba de un joc 
amoros, un soi de variaţie sadică a plăcerii, dar apoi fu cuprinsă 
de o teamă îngrozitoare. Necunoscuta o strângea în continuare. 
Lipsit de irigarea cu sânge, creierul lui Mireille încetă rapid să 
funcţioneze. 

Dintr-odată nu mai simţi nimic. Mâna crispată pe spatele 
necunoscutei căzu moale. Un cuplu oprit în pragul uşii văzu cele 


două corpuri inläntuite si se îndepărtă. 


* 


— Ei, ai auzit? 

Milton Brabeck se trezi tresărind şi ciuli urechea. Sirena unei 
ambulante se auzea din ce în ce mai aproape. Vehiculul încetini 
şi se opri chiar în spatele lor. 

Cele două gorile se ridicară dintr-un salt. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! zise Chris Jones. 

— Să nu intrăm în panică, poate vreo pipità are bufeuri. Milton 
privi terestrele luminate de la etajul şase. Apărură şi două 
maşini de poliţie venind dinspre Corniche. Ipoteza lui Milton 
Brabeck fusese falsă. 


x xX 


— A fost strangulată de un profesionist sau de cineva cu 
serioase cunoştinţe medicale, spuse Jerry Cooper. Uite raportul 
autopsiei. De abia mi l-a adus Elie. Sunt la fel de necăjiţi ca noi... 

Malko luă documentul. 

— De ce? 

— Din cauza lui Khalil, a lui Mouna Jezzine şi a celor care se 
aflau acolo. Au fost nevoiţi să umble cu mänusi. Puțin a mai 
rămas să nu declare că micuța a strănutat prea tare. În plus era 
o frantuzoaicà, dansatoare la Casino, şi putin cam târfă de felul 
ei... în timp ce restul invitaţilor erau extrem de respectabili. 

— Cu toate acestea, unul i-a venit de hac, mormăi Chris Jones. 

Malko se încruntă. 

— A avut raporturi sexuale chiar înainte de a muri... Se ştie cu 
cine? 

Jerry Cooper dădu din cap. 

— Nu oficial. Oficios însă da: cu prinţul Mahmoud. Fratele... 
(cobori vocea). Poliţia nici măcar nu l-a interogat. Se pare că 
este scos din cauză. Nu se pune problema să fi făcut aşa ceva, 
cu toate că e prea prost... 

— Ar fi o coincidenţă extraordinară să fie strangulată de un 
nebun, remarcă Malko. Unde se află prinţul? 

— Aici, la Saint-Georges. Ocupă jumătate din etajul şase. 

Malko îi întinse raportul. 


— Ei bine, mergem la Saint-Georges. 

Jerry Cooper îşi pierdu brusc aerul placid. 

— Fiţi atenţi să nu faceţi vreo gafă. Dacă tipul depune 
plângere, riscati expulzarea. 

Malko se ridică cu greu de pe confortabila canapea de colţ. 
Turba de furie că îndrăzniseră să o suprime pe Mireille chiar sub 
nasul lui. Putea fi oricine... Un invitat, îmbătat de haşiş, 
descoperise corpul la mai puţin de o oră de la deces, atunci 
când trei sferturi din invitaţi deja plecaseră. O parte din cei 
rămaşi plecaseră discret atunci când Khalil Jezzine telefonase la 
poliţie. Doar Harold, complet depăşit de situaţie, rămăsese. Era 
de altfel în afară de bănuială. Malko o văzuse pe Mireille în 
viaţă, îndepărtându-se de colţul unde se aflau el şi Harold... 

Poliţia interogase superficial ultimii invitaţi, vizibil dornică să 
înăbuşe afacerea. 

De ce fusese ucisă Mireille? După ce apucase să-l întâlnească 
pe Malko? Nu reuşise să răspundă la întrebare. 

Poate că prinţul Mahmoud îl putea ajuta. 


Capitolul IX 


— Prinţul Mahmoud nu primeşte decât persoanele 
programate... 

Servitorul sudanez cu nasul coroiat îi măsură pe cei trei străini 
cu o ostilitate vizibilă. De abia  întredeschisese uşa 
apartamentului de la etajul şase, care ocupa jumătate din 
hotelul Saint-Georges. Chris Jones şi Milton Brabeck nu prea 
semănau cu nişte persoane menite să facă chetă pentru Crucea 
Roşie, iar eleganța lui Malko era la fel de nelinistitoare. 

— Cum pot obţine o programare? întrebă el, politicos. 

— Scrieţi o scrisoare, zise sec sauditul. Dacă Excelenţa sa 
consideră motivul vizitei important, vă va convoca într-o 
săptămână sau două... 

Ochii aurii ai lui Malko se întunecară periculos. Exista 
posibilitatea ca prinţul Mahmoud să ştie cine o ucisese pe 


Mireille, fiind astfel în pericol. Oftă ipocrit şi îl privi pieziş pe 
Chris Jones. 

— Dumnezeule, ce neplăcut... 

Sauditul nu avu timp nici măcar să strige. Chris Jones îi înfipse 
ţeava enormului Smith & Wesson «Magnum» în nara stângă. 
Gorila susură cu amabilitate: 

— Ascultă prostänacule, ţi-a pierit cheful de viaţă? 

La vederea armei, majordomul se transformă brusc. Deschise 
larg uşa şi murmură cu o voce slabă: 

— Veniti din partea Emirului! Excelenţa sa e acolo cu o fată. 
Vă conduc. 

Malko se abtinu cu greu să nu izbucnească în râs. Erau luaţi 
drept ucigaşi plătiţi în solda unui rival al lui Mahmoud. 

— Cred că ar fi mai bine să-l anunţaţi pe Excelenţa sa că 
dorim să stăm de vorbă cu el, spuse el plin de diplomaţie. De 
altfel, ne-am întâlnit aseară. 

Văzând că buna lui credinţă nu-l înduplecase pe Malko, 
majordomul insistă: 

— Dacă veniţi din partea Emirului, faceţi ce vreţi, dar nu mă 
omorâţi. 

Se aplecă şi îi sărută mâna lui Malko! 

O adevărată revoltă de palat. Malko nu avu timp să-i explice. 
Sauditul se dădu la o parte şi cei trei intrară în apartament, 
închizând uşa în urma lor. Bănuitori, Chris şi Milton inspectară 
camera. Peste tot zăceau haine bărbăteşti şi sticle de alcool. 
Deşi musulman, prinţul era şi el om... 

— O anunţ pe Excelenţa sa, bolborosi sauditul. 

— Nu striga prea tare, îl avertiză Chris. 

Celălalt deschise uşa şi scheună ceva în arabă, pe un ton 
tremurător. Bărbia îi tremura ca o bucată de gelatină. 

În pragul uşii apăru un bărbat cu trăsături regulate şi cam 
flasce. Era aceeaşi persoană pe care Malko o întâlnise cu o 
seară înainte la Mouna. Purta un halat de casă purpuriu. Văzând 
revolverul lui Chris Jones, avu un gest de recul şi păli. Păru să 
nu-l recunoască pe Malko. 

— Ce doriţi? întrebă el. 

Malko îi auzea aproape bătăile inimii. Prinţul îşi înfundă brusc 
mâinile în buzunare ca să le ascundă tremurul. Se aştepta să fie 
ucis pe loc. Teroarea îl paralizase. Lui Malko i se făcu milă de el. 

— Nu am venit să vă ucidem, spuse el. Nu lucrez pentru Emir. 


— Cine sunteţi, bolborosi prinţul complet depăşit de situaţie. 

— Anchetez moartea tinerei care vă însoțea aseară la Mouna, 
unde de altfel mă aflam şi eu, spuse Malko. 

Putin mai liniştit, prinţul se încruntă. 

— Sunteţi de la poliţie? 

Malko clătină din cap şi spuse cu toată siguranţa: 

— Nu. 

Celălalt îşi recăpătă siguranţa de sine. Chipul îi redeveni 
energic şi vocea mai liniştită. 

— In acest caz, vă rog să ieşiţi imediat. Am fost chestionat în 
această problemă şi am fost scos din cauză. E ridicol. Ştiţi doar 
că şeful poliţiei îmi este prieten bun, nu? Doar un telefon să-i 
dau şi vă arestează imediat. 

Uşurat, îşi recäpätase aroganta, lucru care îi displăcu lui Chris 
Jones care întoarse brutal arma spre prinţ. 

— Şi dacă eu apăs pe trăgaci, zise el, vă zbor creierii. Ce 
facem, o ţinem tot aşa cu pariurile astea stupide? 

Sauditul se albi la faţă şi nu răspunse. Malko se gândi că era 
cazul să destindă din nou atmosfera. 

— Printe, spuse el, nu vă bănuiesc de uciderea acelei femei, 
dar poate cunoaşteţi vinovatul. Sunteţi ultima persoană care a 
văzut-o în viaţă. Nu fac o anchetă oficială, dar nu sunt un bandit. 
Khalil Jezzine vă poate confirma... Aş vrea doar să-mi răspundeţi 
la câteva întrebări. Mireille era amestecată într-o afacere pe 
care încerc să o elucidez. Insoţitorii mei lucrează pentru Narcotic 
Bureau din America. 

Arma îl fascina pe Mahmoud, la fel şi privirile îngheţate ale 
americanilor. Auzise de Narcotic Bureau şi ştia că uneori agenţii 
acestuia nu ezitau să elimine traficantii prea bine protejaţi. 

Cele două «gorile» îl înfricoşau. Simtea că erau persoane 
antrenate să ucidă şi apoi să pună întrebări. 

— Ce vreţi să aflaţi? spuse el cu un glas pierit. 

— V-am văzut urcând cu Mireille. După aceea v-aţi întors 
singur şi fata a fost găsită singură şi dezbrăcată. Aţi făcut 
dragoste cu ea? 

Mahmoud roşi, îşi trecu mâna prin părul frumos şi recunoscu: 

— Da. 

— Când aţi plecat, mai trăia? 

Răspunsul veni mai repede decât se aştepta chiar şi 
Mahmoud: 


— Absolut. 

Malko îl privi în ochi şi spuse rece: 

— Mintiti, printe. Mireille a murit la câteva clipe după ce a 
avut raport sexual. Autopsia nu iasă niciun dubiu. 

Mahmoud îl privi înfricoşat. Deschise gura, o închise la loc şi îl 
privi disperat pe majordom. Chris şi Milton îl fixau cu un dezgust 
fatis. 

— Nu am ucis-o, spuse el. Jur pe Allah. 

Tăcerea se prelungi. Malko încercă să înţeleagă ce se 
ascundea sub jena arabului. Nu-l credea în stare să sugrume o 
femeie. Cu toate acestea, nu era împăcat. Brusc, îi veni o idee. 

Ochii aurii îl fulgerară pe prinţul Mahmoud: 

— Câte persoane se aflau în cameră când aţi făcut dragoste 
cu fata? întrebă el suav. 

Vorbele îl loviră în plin pe Mahmoud. Îşi frecă maşinal mâinile. 

— Nu înţeleg... Ea şi cu mine. 

— Nu mai era şi un alt bărbat? 

— Nu! 

Vorbise fără ocolişuri. După intonatie, Malko înţelese că urma 
o pistă greşită şi se gândi la altceva. 

— Dar o altă femeie? 

Mahmoud se tulbură, se uită la gorile, roşi până în vârful 
urechilor şi nu răspunse. Un frison rece îl cuprinse pe Malko. Era 
pe drumul cel bun. 

— Printe, spuse el, aş vrea să vorbim în particular. 

Malko îl urmă în cealaltă cameră şi împinse uşa, lăsându-l pe 
majordom împreună cu Chris şi cu Milton. In patul enorm cu 
aşternuturi roz se afla o creatură splendidă, cu păr lung şi 
negru, goală puşcă, care îşi lua micul dejun. Mahmoud îi spuse o 
frază scurtă în arabă şi ea sări din pat şi se încuie în baie. Cât de 
frumoasă era supunerea feminină... Crupa ei ar fi făcut geloasă 
şi o zeiţă. 

Malko se aşeză pe pat. 

— Deci? 

Mahmoud părea din ce în ce mai încurcat. 

Într-un final, spuse: 

— Vă asigur că nu a fost vina mea, dar aşa e, n-am fost 
singur, mai era şi o femeie... 

Malko îşi ascunse satisfacția: 

— De ce aţi ezitat să o spuneţi? 


Arabul ridică din umeri: 

— În această ţară, aşa ceva nu se face. Este umilitor pentru 
un bărbat... 

— Ce s-a întâmplat? 

După multe ezitări, Mahmoud începu să povestească 
experienţa sexuală avută cu Mireille. Malko îi sorbea cuvintele, 
însufleţirea îi scăzu însă: Mahmoud nu-i putea da nicio 
informaţie despre femeia care în mod sigur o ucisese pe Mireille. 
Existau cel putin doisprezece suspecți posibili la petrecerea lui 
Mouna. 

— Când am plecat, conchise Mahmoud, stăteau întinse şi 
îmbrăţişate. 

Greu de crezut. 

— Asta e tot? N-ati uitat nimic? 

Arabul se încruntă, apoi spuse imediat. 

— Am văzut-o doar o clipă, dar era cu spatele. Voiam să-mi 
aprind o ţigară şi mi-a stins brusc bricheta. Acum înţeleg de ce. 
Am avut însă timp să remarc un detaliu: unghiile ei erau închise 
la culoare: negre sau verzi... 

— Verzi! 

Malko tresări fără să vrea. Părea imposibil ca «maseuza» 
Katia să fie amestecată. 

— Da, dacă mă gândesc mai bine cred că erau verzi, zise 
Mahmoud. 

Singurul care putea să-l ajute pe Malko era Harold. Acesta ar 
fi cunoscut o eventuală legătură între Mireille şi Katia. 

Cel puţin, avea o pistă. Trebuia să facă legătura între acea 
fată şi KGB şi să-şi explice de ce Mouna voia să-şi ucidă soţul. 

— Vă mulţumesc, îi spuse Malko prinţului, m-ati ajutat foarte 
mult. Liniştiţi-vă, nu veţi mai auzi nimic despre această afacere, 
dar în locul dumneavoastră aş pleca din Beirut pentru câtăva 
vreme. Dacă acea femeie află că aţi ajutat la identificarea ei, nu 
va ezita să vă suprime... 

Trăsăturile lui Mahmoud se descompuseră. Malko păstrase 
bomba pentru final. În momentul despărțirii, pe când «gorilele» 
se aflau deja în ascensor, îl luă pe prinţ deoparte: 

— În locul dumneavoastră aş scăpa de majordom. Lucrează 
pentru Emir. Într-o zi o să deschidă uşa ucigaşilor adevăraţi... 

— Bine dar cum... 

Mahmoud părea prăbuşit. Malko crezu că avea să izbucnească 


în plâns. Duse un deget la buze, urcă în ascensor şi închise uşa. 
li servise a lecţie sarazinului care îşi spunea prinţ. Cavalerii de 
Malta din cea de-a treia cruciadă se răsuceau probabil în 
mormânt. 


Capitolul X 


Houry arată cu mâna spre o mică terasă de la etajul şase. 
Imobilul avea nişte terase stranii în consolă la fiecare etaj, 
încadrate de coloane maiestuoase. Strada îngustă şi în pantă 
dădea în strada Clemanceau. Se aflau în plin centrul Beirutului, 
între Hamrah şi Phoenicia. 

— Acolo e singura uşă de pe palier. 

Chris Jones, era deja cu mâna pe clantä. Houry îl fixă 
neliniştită pe Malko. Îi telefonase ca să-l conducă la 
apartamentul lui Katia. 

Malko îi sărută mâna. 

— Plecati şi arătaţi-le lui Chris şi lui Milton Beirutul. Prefer să 
fiu singur. Nu mă aşteaptă şi nu risc mare lucru... 

Cele două «gorile» nu păreau să fie de acord, dar se 
supuseră. În momentul în care maşina demară, Houry îi strigă: 

— Vă aşteptăm la barul hotelului Saint-Georges. 

Părea mai îndrăgostită ca niciodată. 

Acesta aşteptă ca Fiatul închiriat să dea colţul şi intră în 
clădire. 

Văzu pläcuta pe cutia de scrisori: Katia Oumrane, esteticiană. 
Nu ştia cum avea să procedeze, dar voia să o ia pe nepregătite 
pe lesbiana ucigaşă. 

Cu siguranţă că nu se aştepta la vizita lui. Dacă avea lucrurile 
verzi, problemele se simplificau. Cu ajutorul ei ar fi putut ajunge 
la ucigaş, la persoana din KGB care ameninţa viaţa lui Khalil 
Jezzine şi târgul cu chinezii. Centrala sovietică aruncase în luptă 
toate forţele. Turba de furie că nu putea acţiona direct asupra 
locotenent-colonelului Davoudian, cel care trăgea toate sforile. 

Aşa era însă regula jocului. Beirutul era un loc de picnic şi 


pentru KGB şi pentru CIA. 

Ascensorul îl lăsă la etajul şase. Sună la uşă, gândindu-se la 
reacţia lui Khalil Jezzine la aflarea veştii că Mouna era implicată 
în crime, fie numai şi prin intermediul prietenei sale. 

Uşa fu deschisă de o arăboaică micuță şi negricioasă, care 
păru extrem de surprinsă la vederea lui Malko. 

— O caut pe doamna Katia. 

Servitoarea ezită şi îl pofti înăuntru fără o vorbă, conducându- 
| într-un salon mobilat cu canapele joase. Nu semăna cu un 
institut de frumuseţe şi nu se auzea niciun zgomot. Katia apăru, 
vizibil furioasă. 

Schimbase şortul şi ghetele cu un halat alb cu mânecile 
suflecate, dar purta în continuare ochelarii negri. II scrută pe 
Malko, de parcă ar fi fost un păianjen veninos. 

— Ce doriţi? 

Tonul era clar ostil. 

— Mouna mi-a mărturisit că sunteţi o maseuză minunată, 
spuse Malko pe un ton seducător. ` 

— Nu fac masaj bărbaților, îl întrerupse Katia. In orice caz, nu 
primesc decât cu programare. În acest moment am o pacientă. 

Malko oftă ipocrit, privind fix unghiile verzi ale tinerei. 

— Chiar dacă nu-mi faceți masaj, mi-ar plăcea să stăm de 
vorbă, zise el ferm. 

Katia nu-şi descreti fruntea. 

— Despre ce? 

Malko deschise gura să-i spună despre Mireille dar în acel 
moment sună telefonul. Micuța servitoare apăru şi îi spuse 
câteva vorbe în arabă lui Katia. Malko auzi în treacăt numele lui 
Mouna. 

— Scuzaţi-mă, zise maseuza. 

Dispăru, închizând uşa în urma ei. Lui Malko îi fu ciudă pe el. 
Trebuia să aştepte, să o supravegheze pe Katia, încercând să-i 
întindă o capcană. Acum era pusă în gardă şi nu avea să mai 
scoată nimic de la ea. 

Katia reapăru metamorfozată. Tânăra surâdea, îşi descheiase 
ultimul nasture de la halat, dând la iveală coapsa prelungă. 
Părea goală pe sub îmbrăcămintea lejeră. 

— Scuzaţi-mă, spuse ea, nu am fost prea amabilă adineauri, 
dar sunt foarte nervoasă când cineva mă deranjează de la 
treabă. Din moment ce sunteţi prieten cu Mouna şi cu Khalil, 


casa mea este şi casa dumneavoastră. Vă rog să aşteptaţi 
câteva minute până când termin cu clienta mea şi apoi vă stau 
la dispoziţie. 

Perplex, Malko se pierdu în scuze. Cărui fapt se datora 
această schimbare bruscă? Ce-i spusese Mouna? Ce legături 
existau între cele două femei, în afară de complicitatea sexuală? 

Apăru din nou servitoarea, cu o tavă de aramă, pe care se 
afla eterna cafea cu cardamon. 


x x 


Uşa sufrageriei se deschise şi Malko avu un şoc: cea care 
iesise era saudita urâtă care bea Peppermint le petrecerea din 
ajun. Incă o lesbiană! se auzi un foşnet şi apăru Katia. 

— E rândul dumneavoastră! zise ea veselă, conducându-l în 
«sala de masaj». Acesta este institutul meu de frumuseţe, spuse 
ea râzând. Vedeţi bine, nu e prea mare. 

Incăperea îngustă, mai mult lungă, era mobilată cochet şi 
dădea spre o terasă. Peste tot, etajere pline cu produse de 
frumuseţe. Un fotoliu mare de relaxare ocupa mijlocul camerei, 
alături de diferite aparate medicale, printre care şi un ozonizator 
enorm. Un pick-up difuza o muzică suavă. Perdelele erau trase, 
creând o atmosferă confortabilă şi intimă. 

Katia îi arătă lui Malko fotoliul. 

— Intindeţi-vă acolo, dar mai întâi dezbrăcaţi-vă. Vă las 
singur. Aveţi aici un chimonou. 

leşi fără să-i dea timp să răspundă. Malko se dezbrăcă încet, 
ascunzând pentru orice eventualitate pistolul extraplat sub o 
pernă. Rămase în slip şi îmbrăcă chimonoul, întinzându-se pe 
fotoliu. Straniu institut de frumuseţe... Ce «îngrijiri» primise 
saudita care nu părea să se sinchisească de propria frumuseţe? 

Tânăra reapăru, mai surâzătoare ca niciodată. Luă un taburet 
şi se aşeză lângă Malko. Una dintre ghearele de aur ale inelului 
fusese întoarsă spre palmă. Râzând uşor, Katia îl răsuci în jurul 
degetului, privindu-l pe Malko. 

— Nu vreau să vă rănesc, spuse ea. 

Desfăcu încetişor chimonoul şi îşi puse degetele pe pieptul lui 
Malko. 


— Stranie bijuterie. 

— E o copie. Se pare că împărăteasa chineză Ts'eu-Hi avea 
una asemănătoare şi se amuza zgâriind eunucii de la curte... 
Sunteţi încordat, remarcă ea. 

Era şi normal. Malko urmărea degetele cu unghii lungi şi verzi 
care o sugrumaseră pe sărmana Mireille. Katia părea să aibă o 
forţă extraordinară în mâini şi în braţe. Întâmplare sau nu, 
halatul era întredeschis până la talie, dând la iveală conturul 
unui sân perfect. Îşi încrucişară privirile, dar ea păru să nu bage 
de seamă. 

— Întindeţi-vă pe burtă, spuse ea pe un ton egal. Trebuie să 
masez centrii nervoşi de la ceafă, ca să vă puteţi relaxa. Practic 
metoda rusească pe care am învăţat-o la Bucureşti şi în 
Bulgaria. Este foarte eficace. 

În timp ce vorbea, începu să-l maseze, cu o forţă şi o 
delicateţe extraordinare. 

Pentru câteva clipe, Malko uită de ce se afla acolo. Ce urma 
oare după masaj? 

— Ar fi mai bine să scoateţi chimonoul, sugeră Katia. Nu pot 
masa centrii coloanei vertebrale. 

Îl ajută pe Malko să se dezbrace şi începu impasibilă să-l 
maseze, stând aplecată peste el. li simţea sfârcurile atingându-i 
spatele şi căldura coapsei. La un moment dat, ea oftă: 

— E cald. V-ar deranja dacă aş proceda aşa cum fac cu 
clientele mele? 

Îşi desfăcu rapid nasturii halatului, rămânând într-un slip 
negru şi opac. Malko se încordă. Era prea frumos. Ori Katia era o 
prostituată vulgară, ori urma să se întâmple ceva. 

— Întindeţi-vă, ordonă ea. 

Întinse braţul şi dădu muzica mai tare. Malko se simţi ridicat şi 
dezarmat. El, care era floarea agenţilor CIA se temea de o 
femeie practic goală şi neînarmată. Îmbătrânea... 

Fotoliul de relaxare era extrem de confortabil. Se simţea bine. 
Katia îl atingea uşor cu mâinile pe umeri si pe ceafă. Puținele 
veşminte pe care le purtau dădeau impresia totuşi de goliciune 
completă. 

— Întoarceţi-vă, ordonă ea pe un ton neutru. 

Malko se supuse fără tragere de inimă, încurcat că trebuia să 
arate efectul fizic pe care îl provocase contactul cu tânăra 
maseuză. 


— Mă doriţi, spuse ea pe un ton sententios. Nu e bine. Nu 
puteţi profita pe deplin de masaj. 

Vocea ei era la fel de impersonală ca o înregistrare. Făcuse o 
simplă constatare, fără plăcere şi fără iritare. Malko nu avu timp 
să răspundă. O mână fermă i se strecură pe sub slip, începând 
să-l mângâie foarte rapid şi cu o brutalitate neaşteptată. 
Deschise ochii şi întâlni privirea rece şi batjocoritoare a lui Katia. 

— Trebuie să vă destindeti. 

Malko reuşi să se destindă extrem de repede, înainte ca fata 
să apuce să clipească... Katia curăţă urmele cu grija unei 
gheişe, în contrast cu brutalitatea dinainte. 

Nu ştia ce să mai creadă, având impresia că dăduse peste o 
prostituată de un gen mai special. 

Katia luă un vaporizator legat de o butelie cromată şi îl 
îndreptă spre faţa lui Malko. Instinctiv, el avu un gest de recul. 
Fata surâse. 

— Nu vă temeti. Este doar ozon care vă curăţă porii şi pielea. 
Închideţi ochii. 

Unde voia să ajungă? Se supuse din nou. Prospetimea 
pulverizării îi dădu o stare extraordinară. 

— Întoarceţi-vă. 

De această dată, o ascultă fără să mai stea pe gânduri. Katia 
începu să-i maseze energic spatele, coborând din ce în ce mai 
jos. 

— Aveţi nişte cicatrice uimitoare, remarcă ea. Ce s-a 
întâmplat? 

Aventurile din Hong-Kong şi de la Bangkok lăsaseră urme. 

— Oh, nişte accidente vechi, spuse Malko. 

Katia se opri o clipă. 

— Aşteptaţi, mă duc să aduc nişte cremă. 

De îndată ce dispăru, Malko se asigură că pistolul era în 
acelaşi loc... i 

Katia se întoarse. Malko stătea pe burtă, cu ochii închişi. li 
simţi mâinile mângâindu-i şalele. 

Brusc, avu impresia că un lichid rece îi curge pe fesa stângă. 
Se gândi că era efectul cremei. Vru să se ridice şi zări un ac lung 
înfipt în piele, simțind în acelaşi timp un miros de varză stricată 
care îi invadă nările. Katia ţinea în mână o seringă mare plină cu 
un lichid incolor. Nu avu timp să vadă mai mult. Cu o brutalitate 
uimitoare, fata îl lovi în ceafă lipindu-l cu faţa de pernă. In 


acelaşi timp, o durere îl săgetă. Vru să se mişte, dar partea de 
jos a corpului nu-l mai asculta. Katia îl lovi din nou în ceafă. 
Avea o forţă extraordinară. 

Ametit, simţi cum corpul îi scapă de sub control. Înţelese prea 
târziu că tot ce făcuse ea de când intrase în acea cameră 
urmărise să-i anihileze reflexul de apărare. Întinse braţul în 
căutarea pistolului, dar îşi pierdu brusc cunoştinţa. 


* 
x * 


Cu un gest rapid, Katia scoase acul. Pe locul unde injectase 
lichidul rămăsese o pată mare şi roşie. Cu toate că era goală, 
transpirase din belşug. Opri discul, se duse la telefon şi formă 
un număr. Dură mult până când persoana chemată răspunse. 
Spuse doar atât: 

— Veniţi repede la mine acasă cu Mustangul. 

Inchise şi începu să-l îmbrace pe Malko, indiferentă ca un 
laborant. Pentru ea, era deja mort. Ce prostie, să se arunce 
singur în gura lupului. 


x x 


Ajutat de Katia, Harry Erivan îl ridică pe Malko. O cunoştea din 
vedere, deşi nu făcuse legătura între vocea de la telefon care îi 
transmitea uneori ordinele KGB-ului şi frumoasa lesbiană. Îi era 
teamă de ea. Îmbrăcată într-un tricou cu fermoar şi într-un 
pantalon, cu părul strâns, nu avea nimic apetisant. 

— Ce vom face cu el? 

Katia surâse cu răutate. 

— Ştiţi clădirea în construcţie de lângă Phoenicia? La ora asta 
nu mai e niciun muncitor. Îl ducem până la zece şi îl aruncăm de 
acolo. Plecăm apoi prin strada Georges Picot. Nimeni nu va 
putea dovedi că a fost asasinat... 

— Cum îl transportăm? 

Armeanului i se părea prea complicat. Ar fi fost mult mai 
simplu să-l ducă pe Malko pe coline şi să-l sugrume în linişte. 
Uneori ruşii aveau nişte scrupule ciudate. 

— De ce atâtea complicaţii? bodogăni el. 


Agasată, Katia ridică din umeri. 

— Ştiţi bine că Davoudian nu vrea necazuri cu libanezii. Harry 
nu mai insistă: ordinele locotenent-colonelului KGB nu se 
discutau. 

— Aduceti Mustangul în curte, spuse Katia, vom cobori pe 
scara de serviciu. _ 

Se lăsase noaptea şi nu riscau să fie surprinşi. Il târâră pe 
Malko spre uşă, trecându-i braţele pe după gâtul lor. 


* 
* x 


Şiroind de sudoare, Harry Erivan se sprijini de perete. Katia 
avea destulă forță, dar tot el se chinuise să-l urce pe Malko în 
casa scării de la Holliday inn, clădirea în construcţie. Privi corpul 
neînsufleţit de la picioarele lui. 

Nu se întâlniseră cu nimeni. Mustangul era parcat pe strada 
Georges Picot. Katia îl ocărâse tot timpul pe armean. Îi ordonă 
pe un ton scăzut: 

— Haideţi, trebuie să ne grăbim. 

Harry contemplă luminile Beirutului. Treizeci de metri mai jos, 
maşinile rare coborau pe drumul spre mare. Ploua şi bătea un 
vânt violent suflat dinspre sud. Enorma structură de ciment a 
clădirii neterminate era întunecată şi sinistră. 

Se aplecă şi târî corpul neînsufleţit până la balconul fără 
balustradă. Malko gemu. Se auzi brusc sunetul unei sirene care 
se amplifică şi se opri chiar în dreptul clădirii. Harry înjură 
printre dinţi. Picioarele lui Malko atârnau deja în gol. Se aplecă 
în afară. O maşină de poliţie se opri chiar sub ei, la poarta 
şantierului. Din ea ieşiră mai mulţi poliţişti şi alergară spre 
intrarea principală. Harry nu avea chef să se confrunte cu 
redutabila Brigadă 16... 

— Trebuie s-o ştergem prin spate, îi spuse lui Katia. 

Se lăsă pe vine, şi îl prinse pe Malko de haine, gala să îl 
arunce în gol. Brusc, Katia tresări: 

— Ascultă! 

Harry ciuli urechea. Nişte paşi scrâşneau pe ciment la etajul 
inferior. Instinctiv, armeanul îi dădu drumul lui Malko şi scoase 
un Colt Cobra din buzunarul impermeabilului. Katia îl lovi brutal 
peste încheietură. 

— Ai înnebunit! Brigada 16 e jos... 


Dezumflat, armeanul puse arma la loc. La primul foc, poliţiştii 
ar fi înconjurat imobilul. Pasii se apropiau. Ajunseseră deja la 
etajul zece. Înnebunit, Harry o caută din priviri pe Katia în 
întuneric. Avea un rang mai înalt decât al lui în organizaţie. Ea 
trebuia să-şi asume responsabilităţile. 

Lumina unei lanterne mătură pereţii netencuiti. Katia şi Harry 
se năpustiră în camera vecină, abandonându-l pe Malko. 
Aproape în acelaşi moment, fasciculul luminos dădu la iveală 
corpul nemişcat al celui pe care se pregăteau să-l ucidă. 


Capitolul XI 


Malko deschise ochii. O siluetă întunecată, cu spatele la cerul 
înstelat, se aplecase asupra lui. O greață îngrozitoare îl cuprinse 
şi vomă. Întorcându-se pe o parte, o durere tăioasă ca un fier 
înroşit îl săgetă la baza spatelui. 

— Mă doare. 

Cineva îl ridică de după umeri. Nu ştia unde se afla şi tremura 
de frig. Realiză brusc că stătea cu picioarele în gol. 

Cel aplecat asupra lui îl trase înapoi, făcându-l să strige de 
durere. O voce spuse în engleză: 

— Atenţie, poate că mai sunt prin preajmă. 

Despre cine era vorba? Malko vomă din nou şi gemu. 
Necunoscutul aprinse o lanternă şi fasciculul mătură încăperea 
ne tencuită şi goală. 

— Vă puteţi ridica? 

Malko făcu semn din cap că nu. Piciorul stâng era complet 
mort. Îşi reveni dintr-odată. Ce căută în acea construcţie 
neterminată? Cine era necunoscutul? 

— Cine sunteţi? sopti el. Chemati repede poliţia. 

Fascicolul pivotă, luminând faţa bărbatului care îl salvase: 
Elie, spionul libanez. În mâna dreaptă ţinea un pistol automat 
negru şi în mâna stângă lanterna. 

— Nu are rost, zise Elie, dacă puteţi cobori sprijinindu-vă de 


mine. 

Ciufulit, avea un aer liniştitor, placid şi masiv. 

Malko făcu un efort disperat şi reuşi să se ridice în şezut. Elie 
îl ridică imediat de subsuori şi îi trecu braţul pe după gât. Malko 
strigă încă o dată. Fesa stângă era tare, umedă şi îngrozitor de 
dureroasă. 

— Ce v-au făcut? întrebă Elie. V-au torturat? 

Malko era prea obosit să răspundă. Mormăi nişte cuvinte de 
neînțeles. Târâs, grăbiş, cei doi ajunseră la casa scării şi 
începură să coboare. Fiecare treaptă era un supliciu. Din 
fericire, Elie era puternic ca un turc. 

— Nu vă pot lăsa singur, murmură Elie. S-ar putea să fie încă 
aici. 


x x 


Malko zări chipul lui Chris Jones într-un halou înceţoşat. ÎI 
întinseseră pe o sofa dintr-un apartament modern şi înstărit. În 
faţa lui, peretele era împodobit cu un Carzou roşu. De după 
Chris Jones apăru silueta greoaie a lui Jerry Cooper, apoi Houry, 
care fuma nervoasă. Americanul se aplecă asupra lui Malko. In 
aceeaşi clipă, acesta realiză că îi fusese scos pantalonul şi că 
partea de jos a corpului era acoperită cu un prosop. 

— Nu vă enervati. Mâine vă veţi simţi mai bine, dar veţi avea 
nevoie de baston pentru câteva zile. Sunteţi la mine acasă. Elie 
mi-a telefonat şi m-am gândit că aici e mai discret decât la 
Phoenicia. : 

Malko începea să-şi vină în fire. II recunoscu pe Elie aşezat pe 
un scaun, înfăşurat în continuare în impermeabil. Îi făcu semn să 
se apropie. 

— Ce căutaţi în clădirea în construcţie? Mi-ati salvat viaţa... 

Libanezul surâse placid şi rezervat. 

— Mulţumiţi-i colonelului Suleiman... De când a avut loc 
explozia de la Phoenicia mi-a cerut să vă supraveghez discret. 
Când am văzut că v-au dus în acel imobil neterminat, am 
chemat Brigada 16, spunându-le că nişte fedaini se ascunseseră 
acolo... Cei care v-au molestat au avut însă timp să fugă. 

— L-aţi identificat? 

— Pe femeie o cunoaşteţi... Despre bărbat nu ştiu nimic. 

Malko nu insistă. Nu se putea contrazice cu cineva care îi 


salvase viaţa. Era sigur că Elie mintea şi că îl identificase pe 
ucigaşul de la KGB. Libanezii nu doreau însă să se amestece. 
Denunţându-l pe ucigaş, ar fi luat atitudine în mod oficial. 

Era de ajuns că Elie intervenise... Fără el, cariera lui s-ar fi 
terminat la Beirut. 

— Mulţumesc Elie, spuse el. 

Locotenentul Nabatie surâse jenat. Sub aerul veşnic adormit 
se ascundea un spirit uimitor de vioi. 

— Aţi avut mult noroc. Nu ştiam că fata lucra pentru KGB. 
Când v-aţi dus la ea, am întrerupt supravegherea, dar aveam 
întâlnire cu o fată de la Crazy Horse care locuia chiar vizavi. A 
întârziat, dar pentru că e foarte frumoasă, am aşteptat o oră. 
Altfel nu m-aş fi aflat acolo. 

Malko binecuvântă din tot sufletul nestatornicia feminină. 

— Ce ştiţi despre această Katia? 

Elie se bosumflă. 

— Este o lesbiană notorie, cu toate că face anumite excepţii. 
Are mult succes în înalta societate. O prinţesă saudită este 
foarte îndrăgostită de ea şi vine în fiecare lună de la Riad să o 
vadă. Nu ştiam însă că era amestecată şi în altceva. 

Injectia începuse să-şi facă efectul şi Malko se simţea ametit. 
Fesa nu-l mai durea atât de tare. Îi făcu semn lui Jerry Cooper să 
se apropie. 

— Spuneti-i lui Khalil Jezzine să plece din Beirut pentru câteva 
zile, până când o găsesc pe Katia. Duceţi-vă cu el. Milton va 
avea grijă de mine. 

Chris fu de acord şi Malko îşi pierdu brusc cunoştinţa. Avu 
timp să-şi aducă aminte că atitudinea lui Katia se schimbase 
după telefonul primit de la Mouna. 


* 
x x 


Locotenent-colonelul Youri Davoudian nu-şi ascundea furia. Se 
întâlnise cu Katia în salonul hotelului Continental de pe colina 
Roouché. Fieful irakienilor, Continental era un loc relativ sigur 
pentru rezidentul KGB, unde măcar nu risca să fie deranjat de 
spionii colonelului Suleiman. 

— Aţi comis o gravă eroare, zise rusul sever. Nu numai că nu 
aţi scos adversarul din luptă, dar v-a identificat şi astfel sunteţi 
obligată să dispäreti. Pierdem astfel cea mai prețioasă sursă de 


informaţii. 

Cu chipul încremenit, Katia se juca cu ochelarii. Nu lucra 
pentru ruşi din interes, ci din convingere. Işi făcuse studiile de 
medicină la Universitatea din Moscova. De la venirea la Beirut, 
îşi pusese deviația sexuală în slujba KGB-ului, creând o reţea de 
informaţii extrem de eficace. 

— V-am ascultat ordinele, spuse ea. Voiam ca totul să pară un 
accident. Altfel, mi-ar fi fost uşor să-l ucid la mine acasă. 

— Ştiu, ştiu, mormăi Youri Davoudian, dar acum trebuie să 
dispăreţi de urgenţă. Unde vă veţi duce? 

Katia surâse cu răutate. 

— La prinţesa Alia. Mă adoră. Libanezii nu vor îndrăzni să facă 
nimic, chiar dacă e vorba de Mireille. Alia face parte din familia 
regală saudită, şi posedă paşaport diplomatic. Astfel voi putea 
rămâne în legătură cu Mouna. 

Rezidentul fuma încontinuu. De mai multe zile, tensiunea 
nervoasă îi tăiase pofta de mâncare. Instrucţiunile centralei de 
la Moscova deveniseră din ce în ce mai exigente. Chinezii nu 
trebuiau să semneze, altfel reţeaua lui ar fi intrat în criză... 

— Omul americanilor trebuie lichidat, spuse el. Acum ştie prea 
multe. La tel şi Harry. 

— Harry? 

Katia tresări. Cu toate că se obişnuise cu duritatea serviciilor 
speciale, nu vedea necesitatea debarasării de o persoană atât 
de fidelă ca fotograful armean. 

— Americanul nu l-a văzut. 

— Nu, dar libanezii l-au recunoscut. Ideal ar fi ca Harry să-l 
lichideze pe american şi apoi să dispară. Cu ajutorul lui, pot 
ajunge până la mine. 

— La fel s-ar întâmpla şi în cazul meu, remarcă rece Katia. 

Se lăsă o tăcere grea, apoi Youri Davoudian surâse aproape 
natural. 

— Cu dumneavoastră e altceva. Sunteţi de-a noastră. Harry 
ascultă ordinele pentru că îl şantajăm. O dată arestat, există 
riscul să vorbească. Am un plan pe care trebuie să-l duceti la 
îndeplinire. Va fi mai puţin bănuitor. 

— Cine se va ocupa de Khalil Jezzine? 

— Nu vă bateti capul, zise Davoudian. Khalil Jezzine nu va 
semna contractul cu chinezii. 

Katia nu insistă. Imperativul numărul unu al KGB-ului era 


conspirativitatea. Se întrebă cum aveau să-i lichideze pe Harry 
şi pe american în acelaşi timp. Locotenent-colonelul Davoudian 
o privea perplex. Niciodată nu înţelesese perfect motivul pentru 
care bărbaţii şi femeile îşi puneau forţa şi slăbiciunile în serviciul 
unei cauze abstracte. În sinea ei, Katia era gata să-l ucidă pe 
Harry Erivan. Masinäria continua să funcţioneze în ciuda 
dificultăţilor... 

Puse o mână prietenească pe coapsa tinerei şi spuse în rusă: 

— După ce se termină totul, te poţi întoarce, porumbito. 
Libanezii nu te vor mai plictisi. 

Katia ridică din umeri. 

— Nu are nicio importanţă, tovarăşe colonel. Regret doar că 
n-am reuşit. Incepând din astă seară, ştiţi unde mă puteţi găsi. 

Cel mai mult o plictisea faptul că avea să suporte zi şi noapte 
pasiunea prinţesei Alia, întotdeauna flămândă de afecţiune. 


* 
xX x 


Harry privea cu tristeţe în farfuria cu supă de pulpe de miel. 
Pentru prima oară în viaţă, nu avea chef să mănânce. 

Uşa bistroului se deschise brusc, făcându-l să tresară. În 
fiecare clipă se aştepta să-l vadă apărând pe Elie sau chiar pe 
american. De la fuga lor din imobilul neterminat, parcă încetase 
să trăiască. Nu ştia din ce direcţie avea să vină riposta. Cine 
anunţase Brigada 16? 

— Ce e Harry, ţi-e teamă să nu te îngraşi? îi strigă patronul. 

Harry spuse ceva obscen în armeană şi începu să mănânce 
fără chef supa. 

Ridică privirea, şi în oglinda jupuită văzu un chip cu un aer 
rătăcit, neliniştit şi cu nişte ochi absenţi. 


* 
x x 


Khalil Jezzine opri Rolls-ul în piața din Bar Youssef. Era mult 
mai frig ca la Beirut şi îşi încheie pardesiul înainte de a cobori. 
Chris Jones privea satul cu neîncredere. Părea plin de microbi... 

Béchir deja coborâse, cu mitraliera Thomson în mână. 

— Ascunde-o, mormăi Jezzine, ai să-i înfurii. 

Se întoarse spre Chris Jones. 

— Nu faceţi gesturi necugetate. Oamenii de aici sunt foarte 


susceptibili. În orice caz, mie nu mi-e frică de nimic. 

Chris Jones cerceta cu privirea chipurile nebărbierite şi cu 
ochii strălucitori, considerându-i din start suspecți. În mintea lui, 
un suspect inofensiv era un suspect mort. Puse mâna pe patul 
pistolului Smith & Wesson dar nu-l scoase. 

La Bar Youssef, când cineva scotea arma, se folosea imediat 
de ea. Locul era supranumit satul văduvelor. Cu un an înainte, 
într-o reglare de conturi, poliţia libaneză adunase maldăre de 
arme de toate calibrele, inclusiv un tun de 37, cu care un fanatic 
musulman distruse clopotniţa bisericii creştine. Khalil Jezzine nu 
se temea însă de ucigasii de la KGB. El şi fraţii lui se născuseră 
la Bar Youssef. Veneau deseori acolo şi locuitorii creştini şi 
musulmani îi adorau. Merita văzut spectacolul bărbaţilor din 
înalta societate a  Beirutului  îmbrăţişând  bătrânicile. 
Impresionant până la lacrimi. 

O femeie alergă spre maşină. Săruta aripa ruginită a Rolls-ului 
blindat şi apoi mâna lui Jezzine. 

— Domnul să te binecuvânteze, spuse ea. În fiecare dimineaţă 
aduc flori proaspete, aşa cum mi-ai spus. 

Izbucni brusc în suspine. 

— Blestemati să fie ucigasii fraţilor tăi. N-am să închid ochii 
până nu-i văd pedepsiţi. 

— Nici eu nu pot să dorm, spuse supărat Khalil. 

Incet, încet, mulţimea se adunase în jurul Rolls-ului. Bărbaţi şi 
mai ales femei în negru, täcuti şi umili. Primul lucru pe care îl 
făcea Khalil când venea la Bar Youssef era să meargă la cimitir. 
Un cavou gigant din marmură roz era încă în construcţie. Până 
la terminarea lui, cele două sicrie de argint masiv fuseseră 
îngropate într-un loc ferit. Mergând spre cimitir, Khalil se 
destindea din ce în ce. Satul era singurul loc unde nu risca 
nimic. Ucigasii de la KGB ar fi fost linsati înainte de a se apropia 
de el. Era fiul acelor locuri. La ordinul lui, toţi bărbaţii s-ar fi 
înarmat şi ar fi venit la Beirut să-l apere. 

Din micuța biserică ieşi un preot. Chel, märuntel şi cu 
barbişon, semăna cu ucigaşul Landru. Văzându-l pe Khalil, grăbi 
pasul spre el. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Khalil. 

ÎI strânse puternic în braţe. Cu toate că era musulman, Khalil 
Jezzine finanța cu regularitate campaniile electorale ale 
preotului iezuit. Acesta nu ezita nici el să pună umărul la nevoie. 


Rapiditatea cu care mânuia Coltul era la fel de renumită ca 
severitatea spovedaniilor. 

Dumnezeu avea în el un slujitor vigilent, care nu şovăia să 
treacă prin foc şi sabie necredinciosii. 

— Nicio veste despre mizerabilii care ti-au ucis fraţii? întrebă 
el. 

Khalil Jezzine clătină trist din cap. 

— Niciuna. 

lezuitul ridică ochii spre cer. 

— Dacă dai de ei, aş vrea să-i răzbun pe Samir şi pe Adel cu 
mâna mea... Dumnezeu Atotputernicul şi Îndurătorul să le 
primească sufletele. 


Capitolul XII 


Sprijinit în baston, cu privirea ascunsă în spatele lentilelor 
negre, Malko aştepta pe palier. Se ridicase din pat în ciuda 
indicaţiilor medicului. Şalele îl dureau îngrozitor. Arsura 
provocată de azotul lichid nu se vindecase încă. 

Milton Brabek începuse să se impacienteze. 

— Spargem uşa? propuse el. 

Malko clătină din cap. 

— Nu. Ne va deschide cu siguranţă. 

Ştia că Mouna era acasă. Khalil Jezzine îi telefonase, apoi 
vorbise cu Malko. Bărbatul îl implorase să aibă grijă de Mouna, 
temându-se să nu fie ţinta ucigaşilor. Nici pe departe nu bănuia 
adevărul. 

Uşa se deschise în sfârşit. Micuța servitoare sudaneză îl 
recunoscu pe Malko şi surâse: 

— Doamna doarme, spuse ea. Nu o pot deranja. 

Acesta intrase deja în apartament: 

— Treziti-o şi spuneţi-i că prinţul Malko vrea să-i vorbească de 
urgenţă. (Se întoarse spre Milton Brabeck.) Aşteptaţi-mă jos. 

Nemulțumit, acesta ieşi, Marmura de Carrara îl impresionase 


teribil. Malko traversă imensul living şi se instală pe canapeaua 
coltar unde stătuse cu trei zile înainte la petrecere. Chiar pe 
locul lui Mireille. Apartamentul era tăcut şi rece. 

Aşteptă zece minute şi auzi paşi pe scara de marmură. Mouna 
se hotărâse să-l înfrunte. 


x x 


Malko era fascinat de safirul de cincizeci de carate, cu nişte 
ape extraordinare. De formă dreptunghiulară, era cât o cutie de 
chibrituri mai mică. 

Mouna se juca încontinuu cu el. 

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră că aţi venit, spuse ea 
cu o voce melodioasă şi veselă. Mă plictisesc când Khalil nu e 
acasă. 

Foarte elegantă, purta o fustă lungă şi despicată în faţă şi o 
bluză aproape transparentă. Ochii îi surâdeau şi era fardată ca o 
dansatoare. Doar nervozitatea mâinilor şi o anumită crispare a 
buzelor trădau tensiunea interioară. 

Fără gesturi deplasate, se oferea pur şi simplu. Malko ştia că 
nu avea decât să întindă mâna şi să o ducă în cameră, ca ea să 
se dovedească o parteneră foarte dibace. Ca şi când i-ar fi ghicit 
gândul, Mouna spuse pe un ton foarte monden: 

— Saadi a plecat. Am rămas singuri. Mă duc să vă aduc ceva 
de băut. 

Vru să se ridice dar Malko o apucă de încheietură şi o trase 
înapoi. Ea căzu pe canapea lângă el. Chipurile li se apropiară. 
Brusc, femeia îl sărută, zgâriindu-i ceafa şi strivindu-i buzele cu 
dinţii. Se desprinse de el şi murmură: 

— V-am dorit de când v-am văzut. 

În acel moment, Malko o admiră sincer. Mouna ar fi putut face 
parte cu succes din rândul acelor p/ay-gir/s care operau de la 
New York la Saint-Moritz, debitând enormitäti bărbaţilor 
inteligenţi si sireti, care cădeau ca mustele în mrejele 
farmecelor lor. 

— Nu am venit să flirtez, spuse el ferm. Trebuie să vorbim 
despre ceva grav: deunăzi a fost comisă o crimă în casa 
dumneavoastră. 

Mouna se încruntă: 

— Oh, povestea aceea oribilă. Am şi uitat de ea. N-ar fi trebuit 


să invit pe oricine. A fost vina mea. Mă întreb cine a sugrumat-o 
pe nefericita aceea. 

Malko o revăzu dansând pe jumătate goală. 

— A fost sugrumată de prietena dumneavoastră Katia, spuse 
el calm, care a încercat să mă asasineze alaltăieri şi pe mine. Aş 
vrea să ştiu de ce. 

Mouna clipi des din genele lungi. O lucire de frică nebună 
trecu prin ochii întunecaţi, dar se stinse repede. Îl privi fix pe 
Malko, aidoma unui pakistanez hămesit. 

— Ce motiv ar avea un bărbat atât de seducător ca 
dumneavoastră să se ocupe de o asemenea afacere? 

Graţioasă şi perversă, încerca să se eschiveze, ca şi când nu 
ar fi auzit vorbele lui Malko. Când voia, Mouna reuşea foarte 
bine să transforme un soldat de gardă într-o meduză, prin 
simpla putere de sugestie a ochilor şi a vocii. Bărbatul se simţea 
unic, ales, masculul cu majusculă, la picioarele creaturii de vis. 

— Pentru că am cheltuieli mari, spuse Malko. Castelul mă 
costă şi ochii din cap... Aş vrea să-mi răspundeţi la întrebare. Ce 
legătură este între Katia şi dumneavoastră? 

— Niciuna, zise indignată Mouna. Multă lume din Beirut o 
cunoaşte. Uneori mă duc la ea pentru masaj. Asta e tot. De ce 
îmi puneţi atâtea întrebări? 

Malko o prinse de încheietură şi o strânse uşor. Începea să-l 
agaseze. 

— Pentru că această Katia s-a hotărât să mă suprime după ce 
a primit un telefon de la dumneavoastră. 

Tăcere, Mouna spuse pe un ton schimbat: 

— Nu înţeleg. Cu siguranţă că vă înşelaţi. 

— Katia a ucis-o pe Mireille, spuse Malko. Nu ştiu încă de ce, 
dar ea a făcut-o. Prinţul Mahmoud a văzut-o. 

Încăpăţânată, Mouna nu răspunse. Cu picioarele încrucişate, 
fixa covorul vechi ce acoperea marmura albă, cu o privire 
îndepărtată şi ostilă. Ceva din atitudinea ei îi scăpa lui Malko. Ce 
interes avea să tacă? Brusc, îi veni o idee. 

— Vă aduc la cunoştinţă că următorul pe listă este Khalil. Ştiu 
că această Katia a luat hotărârea să-l ucidă cât mai curând cu 
putinţă. Probabil că asta doriţi. 

Mouna îşi îndreptă trupul. Chipul îi era deformat de panică: 

— Nu, nu-i adevărat! 

Îşi muşcă buzele şi plecă privirea. Malko o apucă de bărbia 


voluntară şi o trase spre el: 

— Vreau să-mi spuneţi adevărul, o ameninţă el, altfel am să-i 
povestesc totul lui Khalil. Am dovada că sunteţi amestecată în 
uciderea fraţilor lui. Nu cred că vă va ierta... 

Chipul lui Mouna se descompuse brusc. Lacrimi mari îi 
şterseră machiajul şi izbucni în suspine convulsive. Malko o lăsă 
să se descarce. Reusise să o înfrângă. Simtea un soi de jenă. 
Nu-i plăcea să se poarte aşa cu o femeie, dar nu avea altă 
modalitate să afle adevărul... 

Pe neaşteptate, Mouna se ridică. Rimelul i se scursese, avea 
ochii umflati şi buzele i se subţiaseră. Era aproape urâtă. 

Ca şi când Malko n-ar fi existat dădu să iasă în goană din 
cameră. Malko o ajunse la uşa de la intrare. In plină criză de 
isterie, se zbătea furioasă. Incercă să-l muşte, apoi îl scuipă în 
faţă. 

— Daţi-mi drumul, mă duc să o caut pe ticăloasa aia... 

Gura frumoasă debita cuvinte îngrozitoare. 

Printr-o uşă întredeschisă, Malko zări o baie. O târî pe Mouna 
într-acolo. Ţinând-o cu o mână, deschise robinetul de la dus şi o 
îmbrânci sub jetul de apă. 

Urletul lui Mouna se auzi până la lerusalim. Se zbătea ca o 
tigroaică, încercând să scape de apa rece. Malko o tinu pe loc 
câteva minute, apoi îi dădu drumul. Avea părul ud leoarcă, 
veşmintele lipite de corp şi dâre lungi şi negre pe faţă. 

Când se văzu în oglindă, Mouna trase un nou urlet şi se 
întoarse spre Malko: 

— Ticălosule! Ticălosule! 

Se năpusti spre el, cu ghearele scoase. Malko o pălmui cu 
putere, aruncând-o în colţul opus al încăperii. Mouna icni şi 
înţepeni lipită de perete clătinând din cap. Cam rusinat, Malko 
se apropie precaut de ea. 

— Sunt dezolat, spuse el, dar trebuia să vă calmez. Spre 
binele dumneavoastră şi al lui Khalil. Acum trebuie să-mi spuneţi 
adevărul, dacă vreţi să-l salvaţi... A 

Luă un prosop şi îi şterse faţa. Ea nu opuse rezistenţă. li 
scoase apoi fusta şi bluza, apoi lenjeria şi o înfăşură într-un halat 
de baie. Avea un corp micut şi musculos, cu un pubis întunecat 
aidoma vizonului. Mouna se lăsă condusă spre divan. 

— Ce înseamnă Katia pentru dumneavoastră? în afară de 
acea legătură... 


Ea îl fixă cu o privire atonă, avu un uşor rictus şi murmurä: 

— Şi asta ştiţi. 

— De ce? întrebă el. Credeam că totuşi vă plac bărbaţii. Chiar 
eu v-am văzut... 

Rictusul amar se accentuă. Mouna aprinse o ţigară şi se 
înfăşură mai bine în halat. 

— Vă miră, nu-i aşa, că o prefer pe Katia unui bărbat. Dacă aţi 
şti... Când m-am căsătorit cu Khalil aveam optsprezece ani. Era 
aproape la fel de respingător ca acum, dar familia mea nu avea 
bani. Cu el am făcut dragoste pentru prima oară. Apoi, pentru că 
nu mai era în stare, îmi cerea nişte lucruri oribile şi din ce în ce 
mai complicate. Am crezut că înnebunesc. Apoi bărbatul meu a 
început să mă trimită în Golful Persic, să mă întâlnesc cu bărbaţi 
cu care trata afaceri. Nişte beduini frustrati şi flămânzi de femei, 
care mă considerau o târfă de lux. Asta am devenit. Khalil îmi 
cerea apoi să-i povestesc tot, în cele mai mici detalii. Doar aşa 
reuşea să facă dragoste cu mine. 

— Credeam că e nebun după dumneavoastră. 

Mouna ridică tristă din umeri: 

— Chiar este, dar este şi jumătate impotent. Drogul şi orgiile 
sunt de vină. Cu toate acestea, nu se poate lipsi de mine. li 
aparţin. Fără voia mea, am devenit cea mai mare târfă din Golf. 
Ştiu că aşa mi se spune. Lumea crede că o fac din plăcere, dar 
eu îi aduc bărbatului meu bani. Cum credeţi că a putut să-şi 
deschidă banca? Fiind un bun om de afaceri, a reuşit. 

— Şi Katia? 

— Katia... 

Trăsăturile lui Mouna se îmblânziră. 

— E o poveste stranie. Ştiam că e lesbiană. Într-o seară a 
venit la o petrecere mai specială dată de soţul meu pentru nişte 
clienţi importanţi din Golf. A făcut dragoste cu o altă fată în faţa 
noastră. Era ceva dezgustător şi în acelaşi timp excitant. Din 
privirea ei, am înţeles că îi plăcusem, şi m-am simţit jenată... 

M-am dus la ea acasă pentru masaj. La început a fost absolut 
corectă, fără niciun gest deplasat. Eu am provocat-o, într-o zi 
când eram prost dispusă. Am întrebat-o ce câştiga făcând 
dragoste cu femeile. Eram la ea acasă, în timpul masajului. A 
surâs şi şi-a scos bluza. 

— Am să-ţi arăt. A îngenunchiat lângă mine şi a început să mă 
mângâie. La început eram ţeapănă şi încordată, dar era atât de 


drăguță si de îndemânatică, încât m-am relaxat. Am avut un 
orgasm cum demult nu mai avusesem. Uşor, uşor, a devenit un 
drog. Ne-am văzut din ce în ce mai des. Khalil a aflat, şi o dată 
m-a surprins la etaj. În loc să fie gelos, ne-a cerut să facem 
dragoste în faţa lui... Nu ştiu de ce, dar Katia a acceptat. După 
aceea, lucrurile au degenerat. Khalil a violat-o practic pe Katia. 
Am crezut că îi scoate ochii. O săptămână a purtat pe faţă 
semnele unghiilor. Katia a refuzat să mă vadă timp de o lună. 

Mouna se lăsă pe spate. Chipul umflat de lacrimi era demn de 
milă. Safirul de trei sute de mii de dolari părea o pietricică 
albastră şi fără valoare. Mouna îl smulse de pe deget şi îl aruncă 
în celălalt colţ al camerei. Piatra ateriză pe podeaua de 
marmură şi se rostogoli sub un fotoliu. 

— Îl urăsc, zise Mouna. Cât aş vrea să nu-mi pese de bani, dar 
sunt laşă. 

Malko era din ce în ce mai uimit. Katia părea centrul pânzei 
de păianjen tesute de KGB peste Beirut. 

— Ştiţi că această Katia e agent sovietic, o întrebă el, şi că e 
amestecată în crime? 

— Absolut deloc. Deseori mă întreba ce face Khalil atâta timp 
în China. Eram la curent cu afacerea Boeing, dar mă pusese să 
jur că nu voi sufla o vorbă nimănui, şi nu i-am spus nimic lui 
Katia. 

Mouna se smiorcăi. 

— Din cauza lui s-a întâmplat totul. Îmi doream demult un 
manton de panteră care costa treizeci de mii de lire. Când s-a 
întors din China cu acordul de principiu al chinezilor pentru 
avioane, mi l-a oferit. Cât timp a stat acolo, am cunoscut un 
tânăr prinţ din Golf. Era nebun după mine. Într-o zi a venit aici şi 
practic m-a violat pe haina de blană. Khalil m-a prins şi mi-a luat 
mantoul. Era nebun de furie că nu-i povestisem despre prinţ. Cu 
toate că el mă aruncase în braţele unor bărbaţi bătrâni şi urâţi, 
când avea nevoie de ei. A dăruit haina unei târfe care lucrează 
la el la birou, pe care o oferă vizitatorilor aflaţi în trecere... 

Malko nu făcu nicio remarcă. Cum se legau lucrurile... 

— Si? 

— M-am consolat cu Katia şi i-am spus tot, despre haină şi 
despre avioane. Îmi amintesc că a părut foarte interesată şi mi-a 
pus o groază de întrebări. După aceea, nu m-am mai gândit la 
asta, până la uciderea lui Samir şi a lui Adel. Incepeam să am 


îndoieli. Khalil se schimbase, era nervos şi neliniştit. Mi-a 
mărturisit că fusese ameninţat din cauza Boeing-urilor şi m-a 
întrebat dacă vorbisem cu cineva. Am negat, dar când Adel a 
fost ucis la Casino, am înnebunit şi m-am dus degrabă la Katia, 
cerându-i explicaţii. Am ameninţat-o chiar. 

Mouna luă o înghiţitură zdravănă de Hennessy şi îşi recăpătă 
răsuflarea; mâinile îi tremurau: 

— A fost oribil, şopti ea. Mi-a mărturisit că lucra pentru ruşi, 
că îi ura pe cei de teapa lui Khalil şi m-a ameninţat că dacă 
vorbesc, o să-i spună că fraţii lui au fost ucişi din cauza mea... 
Această femeie este diabolică, pentru că mai întâi a fost 
adorabilă, am făcut chiar dragoste, mi-a jurat că mă iubeşte şi 
m-a rugat să o ajut... Aşa că am făcut tot ce mi-a cerut, ca să nu 
afle Khalil... 

Totul era simplu. O metodă veche de când lumea. Malko nu 
venise degeaba la Beirut. «Gorilele» de la CIA, cu pistoalele lor 
n-ar fi făcut-o în veci pe Mouna să vorbească. 

— Ştiţi că a ucis-o pe Mireille? 

Mouna spuse dintr-o răsuflare: 

— Katia mi-a cerut să dau această serată şi să-i invit pe 
Harold şi pe Mireille, dar vă jur că nu ştiam ce avea să se 
întâmple. Nu am idee de ce a ucis-o. N-a vrut să-mi spună. 

Era singurul punct neclarificat. Trebuia să stea din nou de 
vorbă cu Harold. Mireille nu fusese ucisă la întâmplare. 

— De ce a vrut Katia să mă ucidă? 

Mouna strivi ţigara în scrumieră: 

— Vă cer scuze, spuse ea pe un ton slab. Prinţul Mahmoud mi- 
a telefonat chiar după ce l-aţi vizitat. Era încurcat şi furios că 
fusese amestecat în afacere. Mi-a spus că stiati că fata care o 
ucisese pe Mireille avea unghiile verzi... Am înţeles astfel că o 
puteţi identifica pe Katia. M-am temut pentru ea. l-am telefonat 
imediat. Ghinionul a făcut să fiţi acolo. 

Noroc cu Elie, care se îndrăgostise de o dansatoare orientală. 
Mouna îşi strânse brusc halatul pe lângă corp şi zise cu 
amărăciune: 

— Bănuiesc că mă veţi denunța... 

Malko clătină din cap. 

— Nu riscati nimic. Eu aparţin lumii paralele din care face 
parte Katia. Nu ne reglăm conturile prin intermediul poliţiei. 

Mouna păli: 


— Vreti să o ucideti? Nu-i faceţi rău lui Katia, îl imploră ea, 
altfel mă sinucid. 

— Am să încerc, cu condiţia să nu-i pomeniti de această 
discuţie. 

Mouna se învioră: 

— Vă promit. 

Se aruncă deodată în braţele lui Malko. Halatul se desfăcu şi 
femeia îşi lipi corpul gol de trupul bărbatului. 

Fu nevoie de un efort de voinţă ca să o respingă. O mângâie 
cu gingăşie pe păr şi se ridică, lăsând-o deprimată şi zguduită 
de suspine. 


x x 


Ploua cu găleata şi lui Chris Jones i se rupea inima pentru 
vânzătorul de portocale amărât, instalat în faţă la Dolce Vita, de 
abia apărat de o pânză ciuruită. Umiditatea înmuia tencuiala 
roşiatică a vilei rococo în care locuia prinţesa Alia. «Gorila» 
rămăsese doar o zi la Bar Youssef. Khalil îl trimisese înapoi, 
pentru că prezenţa americanului îi indispunea pe săteni, 
considerând-o o lipsă de încredere la adresa lor. 

Până la declanşarea unui masacru era doar un pas... Trebuie 
spus că Chris Jones nu ţinea să se instaleze acolo. Piureul de 
mazăre şi frigăruile îi întorseseră pe dos stomacul delicat. Se 
întorsese bucuros la Beirut, chit că păzea vila unde probabil se 
refugiase Katia. 

Văzu brusc în oglinda retrovizoare un Mustang portocaliu 
venind dinspre centru, prin partea exterioară a cornişei. Când 
trecu pe lângă el, zări un bărbat la volan. Maşina ajunse la 
intersecţia din faţa localului Do/ce Vita, apoi se întoarse pe 
celălalt sens al autostrăzii şi se opri în faţa gardului vilei roşii. 
Chris tresări. Era prima vizită după două zile de supraveghere. 
Mustangul era parcat lângă un monstru născut din prost-gustul 
saudit; o maşină jumătate Cadillac, jumătate Rolls Royce. Doar 
capota era de Rolls. Vehiculul era folosit doar de prinţesa Alia, 
căci cel care îl comandase cu şase ani înainte murise cu gâtul 
tăiat în Yemen într-o luptă oarecare pentru putere. La Beirut era 
numit «Cadi-Rolls». 

Chris îndreptă binoclul spre faţada casei. Aceasta părea 
nelocuită. Sosirea necunoscutului nu adusese nicio schimbare. 


Malko se odihnea la Phoenicia, pentru că rana încă mai supura. 
Khalil Jezzine era tot la Bar Youssef, iar Jerry Cooper devenise 
din ce în ce mai nervos. Chinezii nu înțelegeau de ce libanezul îi 
evita. 

Khalil nu avea de gând să mai calce prin Beirut, până la 
anihilarea ucigaşilor. 

Mouna nu ieşea din casă, dedându-se la nişte partide 
îndrăcite de gin rummy. Malko o suna de trei ori pe zi, dar Katia 
nu dăduse niciun semn de viaţă. Aşa pretindea ea, dar Malko 
era sigur că mintea. 


x x 


Harry adulmecă înfrigurat mirosul de mucegai din holul vilei. 
Se mai liniştise văzând că nimeni nu se interesa de el, dar 
întâlnirea la care fusese convocat nu i se părea de bun augur. 

Prinţesa Alia apăru din spatele lui, îmbrăcată tot bărbăteşte şi 
cu părul mai scurt ca niciodată. Harry bănuia că se bărbiereşte. 
Chipul ascuţit şi lipsit de graţie ar fi descurajat şi masculul cel 
mai doritor de femei. În salon exista un portret care o 
reprezenta însă feminină şi vaporoasă. Probabil că pictorul 
pusese mâna pe o cantitate serioasă de petrol pentru asta... 

— Katia vă aşteaptă sus. 

Saudită, considera fiecare bărbat ca pe un duşman personal. 
Harry o urmă. Alia îl făcea să se înfioare. Katia îl aştepta pe 
palier şi îl pofti la ea în cameră. Purta un pantalon şi un pulover 
gri. Pe mâna dreaptă străluceau doar cele două gheare de aur. 

— De ce m-ati chemat aici? explodă el. E periculos. Americanii 
vă caută. 

— Nu dumneavoastră hotărâți ce e periculos şi ce nu, spuse 
Katia sec. Aţi făcut destule prostii până acum. Tovarăşul 
locotenent-colonel vă dă ocazia să vă răscumpăraţi greşelile... 
Stati jos şi ascultaţi-mă. 

Harry se supuse fără tragere de inimă. Katia scoase dintr-un 
sertar o cutie de metal cenuşiu de mărimea unui pachet de 
ţigări. Pe una dintre laturi, mai multe găuri semănau cu ieşirea 
unui difuzor. Cutia mai avea şi un buton metalic înalt de un cm. 

— Este un emiţător miniaturizat, extrem de puternic, explică 
ea. Am hotărât ca un alt membru al grupului să se ocupe de 
eliminarea agentului american, dar dumneavoastră îl veţi ajuta. 


Aveţi misiunea să-l găsiţi. Când constatati că are de gând să 
rămână în acel loc, vă apropiaţi cât mai mult de el. 

— Mă va recunoaşte! protestă Harry. 

Katia ridică din umeri. 

— Nu. Nu v-a văzut niciodată. 

— De ce trebuie să mă apropii de el? 

— Pentru că persoana care va executa misiunea nu-l 
cunoaşte, dar dumneavoastră da. 

Harry privi cutiuta cenușie, semănând cu emiţătoarele folosite 
în general de KGB. 

— Când vă veţi afla pe poziţie, continuă Katia, veţi apăsa pe 
buton. Aşteptaţi să vi se răspundă şi explicaţi în amănunt unde 
vă aflaţi. Poftiti. 

Harry întinse mâna şi luă emițătorul. Era destul de mic pentru 
a încăpea în buzunarul sacoului de tweed, dar destul de greu. 

— În special, îi recomandă Katia, nu vă folosiţi de el până 
când nu ajungeţi lângă bărbatul blond. Este foarte puternic, dar 
din acest motiv, nu poate emite decât mai puţin de un minut. 

Usurat, Harry luă emițătorul şi îl puse în buzunarul 
impermeabilului. 

— După ce îndepliniţi misiunea, spuse Katia, veţi primi alte 
instrucţiuni. Khalil Jezzine trebuie eliminat. Dumneavoastră vă 
veţi ocupa de asta... 

O onoare îndoielnică de care Harry se putea achita cu succes. 
Îşi spuse că fiecare zi îi micşora pedeapsa şi avea timp oricând 
să dispară. 

Katia îl privi coborând de sus de pe palier. Până ajunse în 
stradă, Harry nu mai văzu pe nimeni. Vântul şi ploaia se 
înteţiseră. Alergă până la Mustang care refuză la început să 
pornească. Ce făcea oare Katia o zi întreagă în acea vilă? 

Demară şi acceleră spre centrul Beirutului. 


* 
* x 


Chris Jones înjură dezamăgit. Nu reuşise să vadă numărul 
Mustangului; plăcuţa era acoperită de noroi. Văzuse doar un 
bărbat cărunt şi masiv, cu ochelari fără ramă şi o antenă ruptă. 

Se uită la ceas, aşteptându-l pe Milton să vină să-l ia. 
Trecuseră mai bine de două ore. Ar fi putut să-l urmărească pe 
bărbatul cu Mustangul, dar era prea târziu. 


Capitolul XIII 


Malko coborî şchiopătând scara de la Club. Îl căutase pe 
Harold până spre seară dar nu dăduse de el. Primind raportul lui 
Chris Jones îi venise o idee pe care nu putuse să o verifice, 
neştiind adresa «diplomatului ereditar». 

Club-ul era încă aproape gol. Harold nu era acolo, dar îl găsi 
pe Jerry Cooper, bând un Heineken la bar. Părea cam 
morocänos. Khalil Jezzine rămăsese în continuare la Bar Youssef. 
El şi cu Malko avuseseră o lungă discuţie cu două ore înainte, în 
timp ce Chris şi Milton făceau cu schimbul supraveghind-o pe 
Katia, sau mai degrabă vila... 

— Aveţi ceva noutăţi? întrebă americanul. 

— Poate, zise Malko, dar trebuie să-l găsesc pe Harold. 

— Zilele astea a fost tot timpul la Puicuta zburătoare. De ce? 

— Poate că îl cunoaşte pe ucigaşul care i-a lichidat pe fraţii 
Jezzine. 

Jerry Cooper fu gata să se înece. 

— El? 

Americanul se apropie de Malko. Urcă strada Phénicie şi luă 
un taxi spre Puicuta zburătoare. 

— Dacă e adevărat ce spuneţi, zise el pe un ton scăzut, ştiţi 
ce aveţi de făcut... 

Malko ştia şi nu-i plăcea deloc. 

— Şi poliţia libaneză? 

Chipul lui Jerry Cooper împietri brusc. Îl strânse cu putere pe 
Malko. 

— Găsiţi-l şi lichidaţi-l! 

Îi dădu drumul şi înghiţi berea dintr-o sorbitură. 

Malko se despărţi de el fără o vorbă. Ştia că Chris Jones şi 
Milton Brabeck aveau şi ei ordinul să-l ucidă pe loc pe omul 
KGB-ului. 

Nu el avea să schimbe lumea, dar nici nu se putea obişnui cu 


crima. 


x x 


Un homosexual sclipitor şi afectat, purtând o beretă curioasă, 
se repezi la Malko de îndată ce îl văzu intrând. 

— Doriţi un loc la bar? îi propuse el. 

— Caut un prieten, pe Harold, spuse Malko. 

Puicuta zburătoare era o discotecă în care se cina într-o 
obscuritate totală, eliminând astfel orice întrebare despre 
conţinutul farfuriilor. Perechile evoluau pe un mic ring de dans. 
Malko îl zări pe Harold în compania unei dame care i-ar fi putut 
fi mamă, machiată scandalos şi împopoţonată într-o rochie de 
muselină neagră care îi scotea în evidenţă pieptul slab dar încă 
abundent. Lângă ea, Harold îşi etala bicepşii şi mesa. Greu îşi 
mai câştigau unii existenţa... 

Sala era plină de tipe cu fusta până la fund şi cu colanti în 
culori stridente. Situată lângă Hawrok, la Puicuta zburătoare 
veneau toţi tinerii de bani gata din cartier şi un număr însemnat 
de homosexuali de toate felurile. 

_ La vederea lui Malko, Harold făcu bucuros semn cu mâna. 
Insotitoarea lui începu să se fandosească. Doi blonzi în aceeaşi 
seară... ceva peste aşteptări. 

— Prinţul Malko, îl prezentă Harold. Apoi adăugă pe un ton 
rece. O verişoară îndepărtată... 

Malko avu chef să-l facă să-şi înghită inelul, dar nu era timp 
pentru discuţii genealogice. Nu voia să-i strice ploile lui Harold. 
Acesta se cramponase de coapsa flască a însoţitoarei, de parcă 
s-ar fi temut să nu i se desprindă carnea de pe oase. Malko intră 
direct în subiect. 

— Cunoasteti un tip care are un Mustang portocaliu? Este 
destul de în vârstă şi cu ochelari. 

Harold îl privi plin de nevinovăție. 

— Sigur. E Harry. 

Malko simţi cum i se accelerează pulsul. 

— Harry şi mai cum? 

Celălalt strâmbă din buze. 

— Nu ştiu decât că e armean. Un fotograf, un tip simpatic. 
Vreti să vă întâlniți cu el? 


Incredibil. Malko se temea că nu era adevărat. 

— Nu cu el trebuia să cinăm? Si cu Mireille? 

«Diplomatul ereditar» făcu ochi mari. 

— Cum aţi ghicit? 

— Simpaticul dumneavoastră prieten, spuse Malko rece, a 
ucis deja două persoane. 

Însoţitoarea lui Harold scoase un strigăt usurel şi îl privi cu un 
amestec de oroare şi fascinatie. Harold se dezumflă brusc. 

— Harry, murmură el. Imposibil. 

— Descrieţi-mi-l, îi ceru Malko. 

Harold se supuse. Nu mai exista nicio îndoială. Încă puţin şi ar 
fi luat masa cu ucigaşul fraţilor Jezzine. Harold îi povesti despre 
cina planificată. Motivul morţii lui Mireille era limpede. 

— Unde îl pot găsi? întrebă Malko. 

— Nu ştiu, mărturisi el trist. Ne-am întâlnit doar în Hamrah 
sau la Saint-Georges. Nici măcar nu ştiu unde locuieşte. Probabil 
în cartierul armean, dar nu-l veţi găsi niciodată. 

Chipul lui Harold se lumină brusc. 

— Stati! Ştiu că în fiecare zi joacă o partidă de table la Hadj- 
Daoud, vechea cafenea de lemn construită deasupra apei, în 
spatele străzii Portului. Toată lumea ştie unde e. 

Malko plecă imediat. Oricum le stricase seara. Libaneza se lipi 
iubitoare de umărul vătuit al lui Harold. 

— Ai cunoştinţe printre asasini, iubitule, spuse ea. Ce 
excitant. 

— Gura, proastă bătrână, zise Harold exasperat şi cu nervii 
întinşi la maximum. 

Nu era un băiat rău şi gândul că fusese responsabil de 
moartea lui Mireille îi făcea rău. 

Libaneza se smiorcăi: 

— De ce îmi vorbeşti aşa? Mi-ai spus că mă iubeşti... 

Harold ridică din umeri, cu un aer de filosof. 

— Asta nu înseamnă că nu eşti o proastă bătrână, jerpelită şi 
ramolită. 

Pierdea astfel o clientă, dar nu-i păsa. 


* 
* x 


Harry Erivan zornăi zarurile în mână. Aproape câştigase a 
treia partidă. Zarurile minuscule se rostogoliră. 


— Şase. 

Mişcă ultimele piese. Antoine, adversarul lui, mormăi: 

— Ai câştigat. 

Era un armean voinic şi jovial, şi un jucător neîntrecut. Se 
scotoci prin buzunare şi scoase un ghemotoc de bancnote. 

— Ti-am dat cinci sute de lire astăzi. Ajunge. 

Abandonară jocul şi începură să tragă tacticos din narghilea. 
Hadj-Daoud era pe trei sferturi plin de tipi neînsemnaţi, veniţi să 
joace cărţi, să fumeze narghilea şi să privească marea. 

În galeria exterioară, sirienii trăgeau cu nesat în piept aerul 
marin, înainte de a pleca spre Damasc. Veneau ziua şi nu se 
clinteau din cafenea. 

Hadj-Daoud exista de o jumătate de secol şi nu se schimbase 
deloc. Grinzile putrede ale podelei erau roase de apa sărată şi 
stăteau gata să crape. Prin crăpături se zăreau valurile. Acolo nu 
veneau străini. Cartierul scăpase ca prin minune de 
modernizare. Casele vechi construite deasupra apei scăpaseră 
neatinse. 

Harry adora acel loc, unde se puteau mânca creveţi proaspeţi, 
şi acele mézés copioase şi variate. Din cinci în cinci minute, 
ospătarul umplea ceştile cu cafea cu cardamon şi atâta jarul 
narghilelei. Armeanul se simţea invadat de o dulce toropeală. Se 
făcuse brusc vreme bună şi totul în jur semăna a primăvară. 

Adversarul lui suspină: 

— Ai noroc să-ţi poţi face siesta. Eu trebuie să mă întorc la 
birou. Mai mult, cu banii pe care mi i-ai înhăţat, îţi poţi permite 
să plăteşti o egipteană. Du-te, băftosule. 

Harry nu-l mai asculta. 

— Dumnezeule, murmură el în armeană. 

Fixa terorizat intrarea, cu trăsăturile descompuse şi ochii 
rätäciti. Împinse brusc tablele şi se ridică. 


* 
x * 


Mustangul portocaliu era parcat la intrarea într-o fundătură 
care răspundea în Strada Sour. Chris Jones îl recunoscuse 
imediat după antena ruptă. 

Intrând la Hadj-Daoud, Malko nu-l zări imediat pe Harry, căci 
sala era în formă de L. Înaintă, şi Chris Jones îi făcu semn cu 
cotul: 


— El este. 

Malko făcu un efort de imaginaţie ca să-şi poată închipui că 
acel bătrânel cu un aer potolit era ucigaşul de la KGB. 

Harry îl zări după ce fusese ţinut sub observaţie mai multe 
minute. Malko nu ştia dacă era înarmat. Vrând să evite un 
schimb de focuri în mijlocul consumatorilor, îl trase.pe Chris 
Jones spre uşă. Nu exista decât o singură ieşire, şi preferă să-l 
aştepte afară pe Harry. Dacă ar fi avut cum să-l anunţe pe Elie! 
Arestarea lui Harry de către libanezi ar fi evitat o execuţie 
sumară. 


— Ce ai pâtit, Harry? 

Armeanul nu scăpa din ochi silueta lui Malko. Nu se afla din 
întâmplare acolo... Se ridică de pe scaun, căutând cu disperare 
o modalitate de a scăpa. Nu avea armă asupra lui. Chiar şi 
emițătorul dat de Katia rămăsese în Mustang. 

Se precipită spre galeria exterioară, îmbrâncind un grup de 
sirieni şi se aplecă peste balustradă. Marea era calmă, dar asta 
nu-l îndemna să sară. Chiar dacă s-ar fi ascuns sub restaurant, 
adversarii săi ar fi fost în avantaj. Nu înota atât de bine ca să 
poată scăpa de ei. Dacă reuşea să ajungă la maşină, aceştia i-ar 
fi pierdut urma. Cunostea destul de bine Beirutul. 

Se întoarse spre partenerul de joc. Blondul dispăruse, şi avea 
astfel câteva clipe de răgaz. 

— Am crezut că văd un şobolan, spuse el, silindu-se să 
surâdă. 

Celălalt îl fixă fără să priceapă. 

— Şi asta te-a tulburat atât? Doar nu eşti pisică. 

Harry nu răspunse. Părea din ce în ce mai nervos. 

— Vii cu mine? spuse el cu o voce ciudat de încordată. 

Antoine nu înţelegea nimic. Îşi încheie cămaşa, acoperind 
pieptul plin de păr sur, şi îl urmă pe Harry, furios că pierduse 
cinci sute de lire. Cei doi traversară restaurantul. Harry îşi 
înfundase mâinile în buzunarele impermeabilului. Inima i se 
zbătea în piept. 

Urcă treptele în spatele lui Antoine. Fundătura era pustie, îşi 
recăpătă speranţa pentru o clipă. Dacă ar fi avut timp să ajungă 
la maşină, nu s-ar fi oprit până în Siria. După aceea, avea să 


vadă ce putea face. 

Deodată, îl zări pe blond şi pe însoţitorul masiv al acestuia, 
ascunşi în spatele unei maşini staționate în dreptul pontonului 
unde ancorau vasele de pescuit. Cei doi ieşiră imediat din 
ascunzătoare şi grăbiră pasul. Harry avea un chef nebun să-şi ia 
picioarele la spinare. Nici măcar nu mai auzea ce spunea 
Antoine. Armeanul masiv scoase o ultimă bancnotă din buzunar 
şi o împături: 

— Douăzeci de lire dacă numărul se termină într-o cifră pară, 
spuse el, întinzându-i-o lui Harry. 

Urmăritorii erau la trei metri în spatele lor. Harry tresări şi se 
întoarse. O voce tocmai îl strigase. 

— Domnul Harry? 

Zări imediat micul Colt Cobra dispărând aproape în mâna 
mare a necunoscutului. Blondul, cu ochii ascunşi de ochelari 
negri, nu părea să fie înarmat. Treizeci de metri mai încolo, 
fundătura ieşea în strada Sour. Mustangul era puţin mai departe 
pe dreapta. Brusc, o luă la fugă ca un disperat. i 

Detunătura din spatele lui avu efectul unui tunet. intoarse 
capul din mers. Cel cu pistolul îl viza direct. Prima oară trăsese 
în aer. După poziţia corpului, îşi dădu seama că era un 
profesionist. 

— Întoarce-te, spuse bărbatul, fără să ridice vocea. Nu mişca. 

Harry se opri brusc şi se întoarse. Nu avea de ales. Scoase 
mâinile din buzunare. Realiză ce prostie făcuse. Trebuia să 
procedeze ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Străinii aceia nu 
aveau nicio putere legală la Beirut. Ar fi fost de ajuns să atâte 
mulţimea cu câteva vorbe în arabă, ca să scape de ei. 

Îngrozit, Antoine se uita când la pistol, când la Harry. 

— Ce se întâmplă, Harry? întrebă el. Cine sunt tipii? 

Harry clătină din cap: 

— Nu ştiu, murmură el. Nu-i cunosc. Ar trebui chemată poliţia. 

Tonul lui nu suna prea convingător. Blondul spuse în engleză: 

— Bună idee să chemaţi poliţia. Puteţi să le povestiti despre 
cele două crime. 

Timp de o clipă, se află între Chris Jones şi Harry. Acesta 
profită de ocazie. Apucându-l pe Antoine de mijloc îl răsuci, 
proiectându-l violent în direcţia bărbatului înarmat. 

Instinctiv, Chris Jones se depărtă de Malko şi apăsă pe trăgaci. 
Ca într-o scenă filmată cu încetinitorul, Harry îl văzu pe Antoine 


ducându-şi mâinile la pântec şi ghemuindu-se, cu gura deschisă 
şi cu o imensă stupefacţie în privire. Harry o luă la goană spre 
strada Sour, aşteptându-se să primească un glonţ în spate. În 
aceeaşi clipă, o pereche cu patru copii dădu colţul străduţei şi 
dădu practic peste ei. Imediat îşi încetini fuga. Adversarii n-ar fi 
îndrăznit să lovească un copil. Îşi permise luxul să se uite în 
spate înainte de a ieşi din fundătură. Antoine zăcea pe o parte şi 
urmăritorii o luaseră la goană după el. Înjură în turcă. Săracul 
Antoine! Era cu adevărat un ticălos. 

O şterse pe strada aglomerată cu trotuare înguste. Auzi în 
spatele lui strigăte, şi un docher kurd cât un munte îi tăie calea 
cu braţele întinse. De trei ori mai voinic decât Harry, muntele de 
carne purta o mustață enormă. 

Harry ezită o clipă, privi în jur şi văzu în dreapta o tarabă a 
unui măcelar. 

Făcu un salt într-o parte şi smulse o bucată de carne cu cârlig 
cu tot pe care începu să o agite. Se întoarse spre docher şi cu o 
mişcare de rever ca la tenis înfipse cârligul în pântecul kurdului, 
chiar sub centură. Fierul pătrunse adânc şi Harry trase de el cu 
răutate, sfâşiind abdomenul bărbatului care se präbusi într-un 
lac de sânge. 

Harry evită corpul şi o luă din nou la fugă. Nu-i plăcuseră 
niciodată kurzii. 

In momentul în care sări în Mustang, un grup gesticulând şi 
vociferând se luă după el. Un Fiat tâsni de pe străduţa unde 
agoniza Antoine. 

Mustangul porni ca niciodată şi Harry, cu mintea golită de 
gânduri, se îndreptă spre Phoénicia. Zări în oglinda retrovizoare 
Fiatul care se fofila printre taxiuri, condus de o mână dibace. 
Până la Phoenicia, drumul era aproape liber dar semaforul arăta 
culoarea roşie. Harry o luă pe contrasens, claxonă şi viră 
periculos prin faţa unui poliţist din Brigada 16. Nu mai conta... 
Claxonând încontinuu, Fiatul se fofila pe urmele sale. 

Urcând panta abruptă a străzii Chebli, Mustangul, având un 
motor puternic, reuşi să se distanteze. Harry ajunse pe 
bulevardul Chahab cu un avans de cincizeci de metri. Era un soi 
de autostradă intravilană supraetajată, care pătrundea adânc în 
zona estică a oraşului, traversând cartierul Ashrafieh la capătul 
autostrăzii, intra în cartierul armenesc, unde i-ar fi fost uşor să 
scape de urmăritori prin labirintul străduţelor. 


După o sută de metri, urcând strada Basta, înţelese că nu 
avea şanse de reuşită. Mai nervos, Fiatul înghiţea cu uşurinţă 
distanţa care îi separa. Harry avea impresia unui cerc de foc 
care îi strângea creierul. O panică viscerală îi anihila reflexele 
cele mai elementare. Era obişnuit să trăiască astfel, dar nu voia 
cu niciun chip să moară. 

Autostrada Chehab urca şi cobora. Şoseaua se afla la nivelul 
etajului doi al caselor, ca un soi de metrou aerian. Circulaţia era 
mai fluidă. Lui Harry îi veni brusc o idee. Dacă reuşea o 
întoarcere completă, continuându-şi drumul pe acelaşi sens, 
urmăritorii lui ar fi pierdut destul timp, permițându-i să iasă de 
pe banda rapidă şi să-şi piardă urma pe strädutele pline de 
cafenele arabe unde se vindea haşiş. In acelaşi moment, oglinda 
retrovizoare exterioară din stânga se făcu tändäri. Sub imperiul 
emotiei, făcu un viraj violent şi se chinui câteva secunde să 
redreseze Mustangul. 

Cu braţul afară din maşină, cel care îl împuşcase pe Antoine îl 
ochea. Harry înţelese că nu mai avea timp de pierdut. Apucând 
zdravăn volanul cu mâna stângă, trase violent frâna de mână, 
bracând pe dreapta, şi apăsă pe ambreiaj. Partea din spate a 
Mustangului se desprinse cu brutalitate de şosea. Harry văzu 
casele defilând prin faţa ochilor ca într-un caleidoscop şi ameti. 
Dădu drumul volanului până la poziţia iniţială, în momentul în 
care Fiatul se strecură printre Mustang şi balustrada de 
siguranţă. Aproape în acelaşi timp, un şoc violent aruncă maşina 
în mijlocul benzii rapide. Bracase prea mult şi capota fusese 
strivită de balustrada de siguranţă. 

Motorul se opri. Disperat, Harry încercă să-l pornească. Mai 
multe maşini opriseră în spatele lui, blocând banda. Zări Fiatul 
care stopase la o sută de metri mai departe. Ocupantii lui 
ţâşniră în direcţia Mustangului. 

Se strecură şi el afară din maşină şi o luă la fugă spre 
porţiunea mai joasă a autostrăzii Chehab, de unde putea sări pe 
strada de dedesubt. Înainte avu grijă să ia din torpedou 
emițătorul primit de la KGB. Risca să nu-l mai poată folosi 
niciodată. 

Cineva îi bară drumul şi se năpusti asupra lui cu capul înainte. 
Impermeabilul îi bloca mişcările şi îşi pierdu suflul. Blestemă 
toate pulpele de miel pe care le mâncase. Cu douăzeci de 
kilograme mai putin, ar fi fost deja în labirintul strädutelor din 


cartierul Basta. 

— Opriţi-vă! 

Bărbatul cu pistolul îl ajunse din urmă. Auzi ţăcănitul tocurilor 
pe asfalt. Nu putea să scape. Trebuia însă să-i anunţe pe ceilalţi. 
Alergând în continuare, băgă mâna în buzunarul 
impermeabilului. Scoase emițătorul şi fără să se uite, apăsă pe 
butonul nichelat. 


x x 


O flacără orbitoare şi galbenă, urmată de un fum negru, tâsni 
parcă din pântecul lui Harry Erivan. Explozia seacă şi violentă 
sparse geamurile pe o rază de o sută de metri. 

Cu toate că se afla la cincizeci de metri de el, Chris fu ridicat 
de la pământ, pluti ca un fulg şi căzu pe burtă, într-o ploaie de 
resturi de lemn şi sticlă. 

Harry Erivan se volatilizase. 

In locul unde se aflase cu câteva secunde mai devreme, nu 
mai era decât o pată neagră pe asfalt şi o mânecă de 
impermeabil. 

Bucăţile mari din corpul lui fuseseră proiectate la douăzeci de 
metri mai jos. Resturi din mâini, ca tăiate cu satârul, 
împroşcaseră parbrizul episcopului maronit din Beirut. Şoferul 
acestuia se înverzi la faţă şi leşină. Dacă armeanul ar mai fi 
aşteptat zece secunde până să pună în funcţiune aşa-zisul 
emiţător, Malko şi Chris Jones ar fi fost făcuţi terci. Planul lui 
Katia functionase pe jumătate. 

Cei doi se aplecară asupra locului unde zăcea ceea ce mai 
rămăsese din Harry. Corpul fusese practic tăiat în două şi 
impermeabilul devenise o masă sângerândă. Pantalonul şi 
pantofii fuseseră smulse. Malko întoarse privirea la vederea 
oribilului spectacol. Ucigaşul de la KGB luase secretul cu el în 
mormânt. Un miros gretos de intestine îi izbi nările. Pulpele de 
miel nu fuseseră încă digerate. 

Se auzi sirena unei ambulante. Circulaţia de pe autostrada 
Chehab se oprise complet. Malko se gândi la cel împuşcat de 
Chris Jones. Nu scăpaseră de necazuri. Cel puţin, Khalil Jezzine 
se putea întoarce la Beirut. Îşi îndeplinise totuşi misiunea. 
Ucigaşul fusese scos din joc, chiar dacă actionase cu mâna lui 


maşinăria infernală. 


Capitolul XIV 


Al cincilea consilier al ambasadei americane privi cu tristeţe 
marea agitată prin grilajul anti-grenadă al ferestrei biroului. 

— Cer cincizeci de mii de dolari garanţie, livrabili astă seară. 
Renunţă astfel la urmărirea penală şi civilă a domnului Chris 
Jones aflat în libertate provizorie. 

Gorila plecă ruşinată privirea. Libanezii îl interogaseră 
aproape şapte ore fără pauză. Fără intervenţia oficioasă a 
colonelului Suleiman şi cea oficială a ambasadorului personal, s- 
ar fi aflat în închisoare. Jerry Cooper se zbătuse mult pentru el, 
după moartea lui Harry Erivan. 

— Nu vă temeti, afirmă acesta pe un ton jovial. Compania va 
plăti. Domnul Jones a acţionat conform ordinelor noastre, în 
misiune oficială. 

Consilierul clătină din cap, vizibil dezaprobator. 

— Ce misiune... să tragi ca la stand într-un nevinovat. E grav, 
foarte grav. Suntem într-o ţară străină. 

Într-o stare euforică datorată morţii lui Harry, Jerry ridică din 
umeri: 

— Nu e mai grav decât cele ce se petrec în această ţară. La 
fiecare campanie electorală mor două sute de persoane... Nu 
mai spun că ne fură cerând cincizeci de mii de dolari pentru un 
tip de o asemenea factură. 

Consilierul sughità de indignare. Antoine Loir, bătrânul 
jurnalist, se zbătea între viaţă şi moarte la spital. | se scosese 
splina şi avea intestinele perforate în mai multe locuri... Lee 
Oswald, asasinul preşedintelui Kennedy murise în urma unei 
răni asemănătoare: un glonţ de calibrul 38 în pântec. 

— Vă las, zise consilierul. Trebuie să rezolv această afacere 
penibilă. 

Îşi adună dosarele şi ieşi trântind mustrător usa, lăsându-şi 


biroul la dispoziţia lui Jerry Cooper. De îndată ce fură singuri, 
acesta îi spuse lui Elie Habatie, care stătea cuminte pe un 
fotoliu, cu acelaşi aer placid dintotdeauna. 

— Multumiti-i colonelului Suleiman. Să nu se mire dacă va 
primi un mic cadou de Crăciun... 

Elie surâse discret. Chris îi aruncă o privire recunoscătoare 
omologului lui. Fără el, şi-ar fi scris numele pe pereţii unei 
celule. 

Americanul se aşeză la birou, în fotoliul consilierului. 

— Khalil Jezzine se întoarce peste două zile, spuse el. A fost 
aranjată întâlnirea cu chinezii, dar mai există încă un pericol: 
Katia... 

Chris Jones îl întrerupse. 

— Am văzut clar când tipul a apăsat pe ceva, spuse el. Nu 
cred că s-a sinucis, sau că a făcut o manevră greşită. Nu-şi 
închipuia că o să sară în aer. Nimeni nu se sinucide în timp ce 
fuge. 

Dacă nu era o sinucidere şi niciun accident, înseamnă că fata 
continua să tragă sforile din vila prinţesei Alia. 

— Nu o putem lăsa pe Katia să scape, zise ferm Jerry Cooper, 
fără să se uite la cineva în mod special. 

Pentru prima oară de când îl cunoştea, Malko îl văzu pe Elie 
Habatie manifestând o oarecare tulburare. Libanezul puternic se 
agită, de parcă l-ar fi ars scaunul. li spuse timid lui Jerry: 

— Ar fi neplăcut dacă s-ar petrece un alt incident în vila 
prinţesei. Colonelul a intervenit destul în favoarea 
dumneavoastră. 

Parcă ar fi văzut deja cartierul Raouche într-o baie de sânge. 
În privinţa lui Harry, conducerea poliţiei dăduse un comunicat în 
care se spunea că sărise accidental în aer din cauza unei maşini 
infernale găsite pe banda rapidă. In perioada electorală, toată 
lumea se temea de orice pungă abandonată pe drum, aşa că 
situaţia n-ar fi mirat pe nimeni. Nu trebuie însă să se întâmple 
prea des... 

— Nu m-am referit la o acţiune violentă, se grăbi să-l 
corecteze Jerry Cooper. 

Cunoştea şi el limitele tolerantei libaneze, dar nu vedea cum 
ar fi putut să o elimine paşnic pe Katia. 

Se lăsă o tăcere mocnind exploziv ca un Phantom. Malko îşi 
storcea creierii. Nu o putea lăsa pe Katia în libertate, dar nici nu 


o putea ucide. Deodată, uimitoarea lui memorie începu să 
funcţioneze. Ca un calculator, punea cap la cap ceea ce se 
petrecuse de la sosirea lui la Beirut, încercând să obţină ceva 
coerent. 

— Ar putea fi o modalitate, spuse el, dar am nevoie de 
colaborarea prietenului nostru Elie... 

Acesta se ghemui în fotoliu. Depăşise demult limitele 
neutralității. 

— Trebuie să vorbesc cu colonelul, spuse el. 

Malko se ridică. 

— Vă însoțesc, propuse el. Vă voi explica pe drum 

Perplex, Jerry Cooper îi privi plecând. Chris Jones deborda de 
admiraţie. 

— Sunt sigur că a găsit un mijloc de a arunca în aer cocioaba, 
fără a leza cartierul, zise el în culmea fericim Acest prinţ are 
clasă. 

Malko şi Elie ajunseră în parcarea din spatele ambasadei. 
Rareori văzuse o clădire atât de sinistră. Înghesuită într-un viraj 
al bulevardului Paris, cu faţa la mare, Ambasada SUA avea 
ferestrele de la parter baricadate şi pereţii de un cenuşiu 
murdar. În spatele ei, pe un teren viran spălat de ploaie, un 
soldat libanez făcea de gardă într-o gheretă care semăna cu o 
latrină. 

După ce se instalară în Alfa Romeo al lui Elie, Malko atacă 
subiectul. 

— Ce-ati spune dacă am elimina-o pe Katia /egal? 

Elie se încruntă. 

— Vreti să spuneţi ca urmare a uciderii lui Mireille? Nu avem 
însă nicio dovadă. Prinţul Mahmoud nu va accepta să depună 
mărturie niciodată. Totul ar putea dura săptămâni. 

— Am o altă idee, spuse Malko. N-aţi auzit povestea 
bărbatului condamnat pentru o crimă pe care nu o comisese în 
timp ce fusese absolvit de ceva de care era cu adevărat 
vinovat? 


x x 
Houry sări în sus de bucurie la vederea lui Malko. Fără să se 


sinchisească de telefonistă, se ridică pe vârfuri şi îl sărută. Din 
mişcare, fusta de piele lucioasă i se ridică aproape cu douăzeci 


de centimetri. 

— Mă neglijezi, îi reproşă ea. 

Malko o asigură de contrariul. 

— Khalil nu s-a întors, spuse ea. 

— Nu-l caut pe el. 

Libanezei îi străluciră ochii. 

— Dacă-i aşa, înseamnă că... 

— Pe tine te caut, completă Malko, dar pentru o problemă de 
afaceri... 

Ea se încruntă cu un aer comic. 

— Afaceri? 

— Da. 

O luă deoparte şi îi explică ce dorea. Houry făcu ochii mari, 
apoi surâse maliţioasă. 

— Pot să te ajut, spuse ea, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Cu prima ocazie când telefonez, să vii să mă vezi, însă nu 
pentru afaceri. Îţi dai seama că nu am făcut niciodată dragoste? 

— De acord, promise Malko. 

Ea fixă încântată ochii aurii. 

— Aşteaptă-mă un moment, spuse. 


* 
x x 


Barul de la Club era ticsit, ca un metrou la o oră de vârf. 
Malko se chinui să ajungă la Elie care tocmai golea un pahar de 
J&B. Libanezul îi strânse mâna, strecurându-i în palmă o 
bucăţică de carton. Se îndreptă imediat spre vestiar. 

Puse pe tejghea cartonul primit de la Elie împreună cu o 
bancnotă de o liră. Garderobiera îi aduse impermeabilul lui Elie 
şi se îndepărtă. Malko luă haina şi strecură un pachet în 
buzunar, apoi o chemä pe garderobieră. 

— M-am înşelat, explică. Am luat tichetul prietenului meu. 
Daţi-mi-l înapoi şi luaţi impermeabilul. Mă duc să-l caut pe al 
meu. 

Din moment ce păstra lira primită... 

Malko recuperă tichetul şi se întoarse la bar. 

Elie îşi terminase paharul cu whisky. 

— Încă unul? propuse Malko. Eu aş lua votcă Stolychnaia cu 
gheaţă pisată. Cunosc puţine locuri unde se serveşte votcă. E 


nevoie de două pahare unul într-altul cu gheaţă pisată între ele. 
In momentul în care barmanul aduse comanda, strecură 
tichetul în buzunarul lui Elie. 


x x 


Clădirea brigăzii antidrog din Beirut nu inspira încredere. Era 
un imobil mic şi cojit de trei etaje pe strada 33 aproape de 
intersecţia cu strada 50. Malko îl urmă pe Jerry Cooper în 
ascensorul cu vopseaua jupuită. 

La etajul doi, americanul bătu la uşa unui birou cu o plăcuţă 
albă pe uşă: 

Locotenentul Rachaya. 

Biroul avea un aer auster, accentuat de fişetul metalic şi de 
cele trei scaune. Într-o vitrină erau etalate diferite mostre din 
drogurile capturate. Locotenentul Rachaya, un libanez tânăr în 
civil, cu un pulovăr pe gât şi părul tuns perie, strânse călduros 
mâna lui Jerry Cooper şi a lui Malko. Americanul intră direct în 
subiect. 

— V-am spus că domnul Linge se află aici în misiune oficială 
din partea Departamentului Trezoreriei, spuse el, urmărind o 
filieră de droguri. Ancheta sa a condus la anumite descoperiri, 
pe care, nu-i aşa, nu le putem exploata personal... 

— Desigur, zise locotenentul. 

Malko vorbi şi el. 

— Am aflat, spuse, că drogul a fost adus în Liban de prinţesa 
Alia şi complicea ei, o anume Katia, care locuieşte cu ea. 
Heroina se află în portbagajul maşinii prinţesei Alia. Un fel de 
Rolls, cred. 

Locotenentul asculta uşor incredul: 

— Sunteţi sigur de informaţie? 

— Absolut, spuse Malko. Trebuie să interveniţi foarte repede, 
înainte ca drogul să fie distribuit. 

Libanezul se juca cu un creion. 

— Prinţesa are imunitate diplomatică, spuse el. Dacă 
informaţia e reală, nu putem decât să o expulzăm. 

— Veţi rămâne însă cu drogul, spuse Jerry Cooper sententios, 
şi asta e principalul. 

Locotenentul se ridică şi îi întinse mâna lui Jerry Cooper. 

— Voi face cele necesare, afirmă el. Vă mulţumesc pentru 


cooperare. 

li conduse până la ascensor. Când rămaseră singuri, Malko îl 
întrebă pe Jerry: 

— Credeţi că va acţiona? 

Americanul surâse sardonic. 

— Evident, altfel Warcotic Bureau îl va acuza că protejează 
traficantii. 

— Sper că Elie a reuşit să deschidă portbagajul acelui «Cadi- 
Rolls». 


* 
* x 


Încă o dată, vremea se schimbase şi un soare primăvăratic 
strălucea deasupra Beirutului. 

Elie aruncă o privire prin geamul localului Do/ce Vita. 

— lată-i, spuse el. 

Două maşini ale Brigăzii 16 se opriseră în faţa vilei prinţesei 
Alia, încadrând Cadi-Rolls-ul parcat lângă trotuar. 

Lui Malko îi venea să strige de bucurie. Brigada antidrog 
descoperise trei sute de grame de heroină pură în portbagaj. În 
ciuda tăgăduielii furioase a prinţesei Alia, ministrul de Interne 
semnase un ordin de expulzare pentru Alia şi pentru Katia, pe 
care prinţesa o luase sub protecţia ei. 

Prin geam, Malko le văzu pe amândouă, cu ochii ascunşi de 
ochelari negri, urcând în Cadi-Rolls. Elie oftă: 

— Vedeţi că brigada antidrog este totuşi eficace, cu toate că 
nu are decât treizeci şi doi de oameni la Beirut. 

Nici măcar nu surâdea... 

— N-am mai venit demult aici, zise el. Înainte era cartierul 
general al complotiştilor sirieni socialişti, dar s-au asasinat unii 
pe alţii şi gata cu comploturile. 

Malko se ridică. 

— Le voi urmări ca să mă asigur că pleacă. 


x x 
Locotenentul Rachaya contempla gânditor heroina găsită în 


portbagajul Rolls-ului. Spintecase un plic şi presăra cu degetele 
pudra albă şi strălucitoare. 


O gustă cu vârful limbii şi îşi încrucişă privirea cu adjunctul 
care făcuse acelaşi lucru. 

— E «Makouk», murmură Rachaya. 

— Fără îndoială, întări adjunctul. 

Cei doi se priviră perplecşi. Găsiseră heroină de cea mai bună 
calitate existentă pe piaţă, fabricată în Liban. Bătrânul Makouk, 
căutat de poliţie, se ascundea undeva prin Baalbeck, continuând 
să o fabrice. Ceea ce nu înţelegea locotenentul Rachaya era de 
ce adusese prinţesa Alia din Arabia Saudită, heroină fabricată în 
Liban... 

Renunţând să elucideze misterul, începu să-şi scrie raportul. 


Capitolul XV 


Mouna lovi cu mâna bordura de piele a barului şi răsturnă 
paharul. Cei trei bărbaţi care o înconjurau o priviră cu ostilitate 
făţişă. Nu prea erau obişnuiţi ca „pantera Golfului” să manifeste 
o asemenea emoție în faţa unui bărbat. Îmbrăcată într-un 
costum negru paietat, cu părul strâns, avea un aer extrem de 
demn. 

Ostilitatea se transformă în ură atunci când Mouna, fără să se 
scuze, puse jos paharul, îl luă pe Malko de mână şi se îndreptară 
spre ringul de dans de la Club. Mirosea a Chanel 5, machiajul 
era perfect şi safirul îi sclipea pe mâna dreaptă, dar Malko o 
simţea tremurând în braţele lui. Ridică spre el o privire rătăcită. 
Avea pupilele dilatate. 

— A plecat. 

Nu reuşea să-şi stăpânească prea bine vocea. 

— Ştiu, spuse Malko. 

Mouna îşi apropie buzele de urechea lui. 

— Dumneavoastră aţi pus heroina în portbagaj nu-i aşa? Katia 
mi-a telefonat. Era într-o stare de nedescris. Mi-a spus că se va 
răzbuna. Nici măcar n-am lăsat-o să treacă pe acasă. E oribil. 


— Aţi fi preferat să o ucid? întrebă Malko. 

Mouna se încordă brusc apoi se lipi de el din cap până în 
picioare. 

— Vă mulţumesc că nu aţi omorât-o, spuse ea. 

După atitudine, se gândea la un singur mod de a-şi arăta 
recunoştinţa. Malko o privi atent, se uită apoi la bărbaţii care o 
mâncau din ochi şi îşi spuse, puţin grizat, că viaţa avea totuşi şi 
momente bune. Dacă n-ar fi fost arsura de pe fesă, ar fi crezut 
că zilele anterioare erau doar un coşmar, dispărut în fum 
precum Harry. O ţinea pe Mouna în braţe, aceasta părea mai 
mult decât încurajatoare şi se afla într-un loc agreabil şi rafinat. 

— Mi s-a spus că aici caviarul este destul de bun, zise el, şi că 
au votcă poloneză comparabilă cu Stolychnaia... N-aţi vrea să 
cinäm? 

— De acord, spuse Mouna, sunteti invitatul meu. 

Îl luă de mână şi îl duse spre grupul cu care stătuse de vorbă 
mai devreme. 

— VI-l prezint pe prinţul Malko, spuse ea. O cunoştinţă din 
Europa. 

Nu scrâşniră din dinţi pentru că erau bine crescuţi, dar 
ostilitatea lor ar fi putut umple paharele. Unul dintre ei întrebă 
discret şi perfid: 

— Dar Khalil unde e? 

Malko prinse mingea din zbor. 

— Ne vedem mâine, spuse el. A plecat să se odihnească. 

Schimbă o privire complice cu Mouna. A doua zi Khalil Jezzine 
urma să ia prânzul la restaurantul hotelului Saint-Georges cu 
delegaţia chineză. Restul după-amiezii era consacrat semnării 
protocolului de acord pentru avioane. Jerry Cooper trimisese o 
cablogramă lungă la Washington  raportând despre 
deznodământul fericit al afacerii... Pentru moment, reţeaua KGB 
era nimicită. Malko zări deodată norul răsfrânt al lui Elie, aşezat 
modest într-un colţ. 

Chemă imediat ospătarul. 

— Duceti-i acelui domn din partea mea o sticlă de Moët et 
Chardon 1964 sau 66 şi cea mai mare cutie de caviar pe care o 
aveţi. 

Cu o ureche distrată, auzi un tip cu părul sur întrebând-o pe 
Mouna. 

— Dansati? 


Libaneza îl măsură din priviri, serioasă ca un papă. 

— Bărbatului meu nu-i place să dansez. 

Goli cupa de şampanie şi fără o vorbă îl trase pe Malko spre 
ring. Acesta avu impresia că fata se încrustase în el. Cel care o 
invitase la dans scrâşnea din dinţi. 

— Vreau să le arăt acestor imbecili că vă aparţin, spuse ea 
simplu. 

— Şi Katia? 

Fata se încruntă 

— Katia... Nu o voi uita niciodată. M-a ajutat să revin la viaţă. 
Cred că dacă se întoarce, mă voi îndrăgosti din nou de ea, dar 
pentru moment îmi provoacă teamă. Juraţi-mi că nu-i veţi spune 
nimic lui Khalil. 

— Vă jur. 

— Astă seară vom face dragoste în patul lui. Doar asta merită. 


* 
x * 


Khalil Jezzine ieşi majestuos din Rolls-Royce şi se îndreptă 
spre Malko. Părea că se mai îngrăşase, dar avea chipul odihnit. 

— Bravo, spuse el în falset, acum pot în sfârşit să respir, 
începusem să mă cam satur de munte... 

Cealaltă portieră pocni, şi din Rolls cobori un personaj curios. 
O mutră de ucigaş, cu ţăcălie, mustață, ochi strălucitori şi gură 
senzuală. Corpul slab plutea într-o sutană plină de pete. Khalil 
păru încântat de surpriza lui Malko: 

— VI-l prezint pe părintele Doury, floarea iezuiţilor, spuse el. 
M-a ajutat în cursul acestei încercări, fiind gata să facă şi mai 
mult. Nu-i aşa, părinte? 

— Desigur, dragul meu Khalil, răspunse iezuitul într-o 
franceză corectă. Nu slăvim acelaşi Dumnezeu, dar amândoi 
suntem pentru dreptate. Trebuie să vă părăsesc, am o întrunire 
electorală la Starco... Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. 

Schiţă semnul crucii şi se îndepărtă cu un pas legănat de 
muntean. Malko remarcă nişte umflături mari în dreptul şalelor. 

— Şi-a burduşit sutana cu rachete? întrebă el 

Khalil izbucni într-un râs ascuţit. Dacă ar fi putut, s-ar fi pocnit 
peste coapse. 

— Sunt pistoale colt! (Se înroşise de râs.) Poartă în 
permanenţă două pe sub sutană. 


— Colturi! zise Malko sufocat. Nu e iezuit? 

Khalil nu mai putea de râs. 

— Ba da. Azi dimineaţă a ţinut slujba înainte de plecare. Nu le 
ia cu el în biserică. Este un om energic, care nu se teme decât 
de Dumnezeu şi care trăieşte într-o regiune plină de violenţă. La 
noi, la munte, când spui că cineva a murit de moarte naturală, 
înseamnă că a fost ucis cu un foc de puşcă... Părintele face 
politică şi uneori este obligat să se apere. 

— A ucis deja pe cineva? 

— Niciodată pe la spate, afirmă Khalil, şi niciodată în biserică. 

Mai avea şanse! 

— Nu are necazuri cu superiorii? 

Libanezul clătină din cap: 

— Nu. Devotamentul lui faţă de cauza creştină este 
recunoscut. Este singurul care predică în satele musulmane cele 
mai fanatice. 

Straniul iezuit dispăruse. Malko îşi spuse că probabil făcea 
mai multe împărtăşanii decât botezuri. 

— Toată lumea e de acord că e un bun trăgător, spuse Khalil 
Jezzine. Ţine la mine pentru că îi finantez companiile electorale. 
A fost ales deputat şi cu ajutorul meu. 

— Poartă întotdeauna armă? 

Khalil Jezzine confirmă: 

— Totdeauna. Are mulţi duşmani. 

Îl luă pe Malko de braţ, conducându-l spre Rolls. 

— Şampania ne aşteaptă. Mouna mi-a spus că v-a văzut 
aseară la Club. Cel puţin, a fost cuminte? 

Malko se întrebă cât ştia în realitate masivul libanez. Privirea 
albastră era imperturbabilă şi de la moartea lui Harry Erivan îşi 
regăsise veselia. Malko purta încă pe trup zgârieturile făcute de 
Mouna, care părea să fi uitat de Katia. Oricum, făcuse tot ce 
putuse pentru a o aduce pe calea dreaptă. 

— Cred că era nerăbdătoare să vă vadă acasă. 

Rolls-ul cobori pe strada Allenby şi intră pe strada Portului, 
urmând malul mării şi rulând foarte încet. La volan se afla 
Béchir, munteanul. 

— Să bem pentru succesul nostru, spuse Khalil Jezzine. 

O sticlă de Dom Perignon aştepta într-o frapieră pe mäsuta de 
mahon. Libanezul umplu paharele. 

Malko îşi înmuie buzele în lichidul rece şi înţepător, spunându- 


şi că merita cu prisosinţă. Până atunci, sejurul lui la Beirut 
fusese mai degrabă epuizant. 


x x 


Locotenent-colonelul Youri Davoudian era la al şaselea coniac. 
Nu acela rusesc, care făcea găuri în stomac ci Hennessy 
adevărat, adus din Franţa cu avionul. Barmanul de la Duke of 
Wellington îl urmărea cu coada ochiului. Era pentru prima dată 
că îl vedea pe rus bând atât. Youri Davoudian avea şi motive. 
Inainte cu o oră primise o cablogramă cifrată de la Moscova în 
care se preciza că nu se punea problema să renunţe la 
eliminarea lui Khalil Jezzine, dacă acesta se încăpăţâna să 
semneze acordul pentru Boeing-uri cu chinezii... Harry era mort, 
iar Katia undeva în Arabia Saudită sau în lordania... 

Sigur că putea pretinde că nu fusese la curent cu semnarea 
documentelor, dar ştia ce însemna acest lucru pentru el: 
rechemarea imediată la Moscova şi numirea într-un post obscur 
de birocrat. Gata cu viaţa frumoasă de la Beirut. 

Pe de altă parte, dacă s-ar fi sacrificat ucigându-l personal pe 
Khalil Jezzine, ar fi fost la fel de rău... în cel mai rău caz, ruşii i-ar 
fi conferit ordinul de erou cu titlu postum, în cel mai fericit ar fi 
petrecut câţiva ani într-o închisoare libaneză... Ridică privirea şi 
văzu chipul aparent indiferent al unui jurnalist englez cunoscut, 
un mustăcios care se avea foarte bine cu palestinienii, până într- 
atât încât aceştia îi propuseseră cu ocazia deturnării avioanelor 
de la Zarka să asigure reportajul în direct al întregii operaţiuni... 

Rezidentul îşi aduse aminte de o frază scurtă pe care o citise 
în dosarul întocmit asupra lui Khalil Jezzine. Apucând paharul pe 
jumătate plin, se răsuci pe taburet şi se năpusti spre masă. 
Englezul păru că de abia îl văzuse. 

— Ce surpriză plăcută, dragul meu, spuse el. Cum le mai 
merge avioanelor de la Aeroflot? 

— Zboară, zboară, zise vesel Davoudian. 

Se aşeză lângă englez, bău puţin coniac şi spuse gânditor: 

— Ce bine îmi pare că ne-am întâlnit. S-ar putea să am o 
informaţie interesantă pentru prietenii dumneavoastră. 


Capitolul XVI 


Khalil se întoarse şi privi firma pe jumătate ştearsă care îi 
purta numele. Soarele strălucea şi negustorii ambulanți de pe 
strada Allenby strigau de zor, mulţimea se îmbulzea veselă, iar 
libanezul masiv se simţea optimist. Peste câteva ore avea să 
închidă în seiful de la bancă primul contract pentru treizeci de 
Boeing-uri 707. 

Se simţea mândru că reuşise în afaceri având doar căsuţa 
amărâtă din cartierul comercial al Beirutului. Libanezii nu aveau 
nevoie de clădiri din sticlă şi oţel pentru a câştiga bani. Se 
întoarse spre Malko, înainte de a urca în Rolls. 

— Vedeţi dumneavoastră, sunt superstitios. lată de ce n-am 
vrut niciodată să mă mut la Starco. 

Malko urcă şi el în maşina care porni imediat şi coti la stânga. 
Drumul până la Saint-Georges dura cinci minute. Chinezii îi 
aşteptau acolo. Malko îl însoțea doar ca să-i facă plăcere lui 
Khalil Jezzine oficial, rolul jucat de CIA se terminase. Chris Jones 
şi Milton Brabeck luaseră avionul spre casă. Rolls-ul înainta 
majestuos prin circulaţia intensă de la vremea prânzului. Parcă 
toate maşinile doreau să ajungă în acelaşi timp la Saint- 
Georges. 


xX x 


Jerry Cooper se uită la ceas şi comandă un alt pahar cu Porto. 
Barmanul de la Saint-Georges servea vinul în pahare de 
mărimea unui degetar. Ajunsese deja la al patrulea. Unu şi un 
sfert. Khalil Jezzine ar fi trebuit să ajungă acolo de douăzeci de 
minute. Încordaţi şi austeri, chinezii din delegaţie se aşezaseră 
deja la masă, lăsând un loc liber la mijloc pentru libanez şi 
refuzând orice aperitiv. Unul dintre ei ţinea la vedere cărticica 
roşie cu cugetările lui Mao. 


Jerry Cooper se ridică din fotoliu pentru a treia oară şi se duse 
să telefoneze la biroul lui Khalil Jezzine, de unde ştia că i se va 
spune că acesta plecase demult. Din strada Allenby nu putea 
face mai mult de zece minute până la hotel. Jerry Cooper se 
gândi să ia maşina şi să-l caute, dar strada Georges Picot avea 
sens unic şi riscau să se încrucişeze. Incercă să-şi imagineze ce 
se întâmplase. O pană de cauciuc sau de motor, un accident. 
Părea imposibil pe o distanţă atât de scurtă... 

Telefonul era ocupat şi se întoarse. Impasibili dar din ce în ce 
mai uimiti, chinezii schimbară între ei câteva cuvinte. Punctuali 
ca nimeni alţii, nu mai înțelegeau nimic. Jerry scoase o batistă 
mare din buzunar şi îşi şterse maşinal fruntea, dar nu reuşi să 
scape de nodul din stomac. 

Trăgea cu ochiul la chinezi, aşteptându-se în fiecare clipă să-i 
vadă ridicându-se. De abia se abtinea să nu se ducă să-i 
liniştească. Se sili să ia câteva înghiţituri din paharul cu Porto şi 
privi fără tragere de inimă spre o fată purtând o fustă despicată 
până la coapsă. La fiecare zgomot de maşină, tresărea cu toate 
că ştia că Rolls-ul era absolut silențios. 


* 
x x 


Rolls-ul se pregătea să plece de la semaforul din fața hotelului 
Byblos. În mijlocul drumului apăru o fată care făcu veselă cu 
mâna. Malko nu avu timp să înregistreze decât o imagine 
fugară. O pălărie imensă de culoare neagră, stil Dolce Vita, 
ochelari de soare cu rame enorme, o poşetă mare din piele de 
crocodil şi o siluetă fină şi elegantă, purtând un taior elegant şi 
ciorapi negri. Tânăra apăru surâzătoare în faţa Rolls-ului. Şoferul 
frână instinctiv ca să nu o strivească. Malko îl văzu pe libanez 
încruntându-se şi se gândi că acesta n-ar fi trebuit să-şi ia o 
amantă atât de bătătoare la ochi. 

Fata deschise portiera şi se instală lângă şofer. 

— Bine, dar... 

Khalil Jezzine se aplecă în faţă, privindu-l întrebător pe Malko. 
Acesta înţelese într-o clipă. Celălalt credea că el o cunoştea pe 
intrusă. 

— Nu ştiu cine e, se grăbi să spună. 

Conversatia se opri acolo. Fata se întoarse pe jumătate spre 
ei. Malko remarcă bărbia voluntară şi gura mică. Tânăra băgă 


mâna în poşetă şi scoase o grenadă. 

Cu o mişcare graţioasă, lăsă grenada să atârne peste 
banchetă, aproape pe genunchii lui Khalil Jezzine. Libanezu 
părea un bloc de gelatină. Malko nu mai văzuse niciodată o 
asemenea expresie de stupefactie pe chipul cuiva. 

— Am scos cuiul grenadei, spuse fata pe un ton suav ş 
aproape neauzit. Dacă nu faceţi ce vă spun, îi dau drumul şi 
sărim în aer. Dacă nu mă credeţi, iată cuiul. 

In cealaltă mână ţinea o tijă metalică şi negricioasă. Malko nu 
avea nevoie de aşa ceva ca să fie convins că spunea adevărul. 
Nici măcar nu avea la el pistolul! De altfel, n-ar fi putut să-l 
folosească. Cine era necunoscuta? Ce dorea? 

Se făcuse verde, dar şoferul terorizat nu se mişcă. Maşinile 
din spatele lor începură să claxoneze furioase. Un poliţist aflat 
undeva mai departe de strada Chebli începu să le facă semne. 
Khalil amutise. Malko îşi recăpătă sângele rece. 

— Ce doriţi? întrebă el. 

— Coborâţi, zise fata. Imediat. 

Pentru că nu se supunea destul de repede, fata începu să 
desfacă uşor degetele din jurul grenadei. Ori blufa, ori se 
pregătea să-i arunce în aer. Ca o confirmare, fata anunţă: 

— Sunt o combatantă palestiniană şi nu mă tem de moarte. 
Aveţi cinci secunde ca să ieşiţi din maşină. 

Când ajunse cu numărătoarea la trei, Malko deschise portiera. 
O auzi pe palestiniană spunând ceva în arabă şoferului şi 
maşina porni. Coti la stânga pe strada Chebli în direcţia colinelor 
oraşului. Exact în partea opusă locului unde aşteptau chinezii... 

Malko nu mai înţelegea nimic. Ce motiv aveau palestinienii să 
se amestece? 

O luă la fugă spre Saint-Georges, aiurit de acea nouă 
catastrofă. Cum să explice chinezilor dispariţia lui Khalil Jezzine? 


Capitolul XVII 


Inima lui Khalil Jezzine se zbătea gata să-i sară din piept. Cu 
gura deschisă ca un peşte, şiroia de transpiratie. Avea un nod în 
stomac şi dârdâia de frică. Aşezat pe un taburet îngust care de 
abia cuprindea masa impresionantă, roti îngrijorat privirea prin 
încăpere. 

Lângă perete stăteau aliniate rămăşiţe de rachete israeliene, 
dedesubtul unor afişe naive preamărind rezistenţa palestiniană. 
În faţa lui Khalil, o fotografie imensă reprezenta avioanele 
deturnate de la Zarka, pe cale să explodeze... 

Tânăra care condusese răpirea se debarasase de ochelari şi 
de deghizamentul elegant şi stătea protäpità în faţa lui. In ţinuta 
militară oliv şi cu părul scurt, avea aerul unui bărbat. Doar 
mâinile cu unghii lungi şi îngrijite trădau faptul că era femeie. 

Bărbaţi nebărbieriţi şi înarmaţi intrau şi ieşeau încontinuu. La 
un semn al fetei, un pitic respingător, măsurând doar un metru 
cincizeci, semănând cu o broască râioasă se apropie de Khalil 
Jezzine. Avea o piele vâscoasă, nişte ochi bulbucati şi mâini 
descărnate. Scoase din buzunar un cuţit enorm cu buton şi îl 
deschise, înţepând uşor coapsa lui Khalil Jezzine. 

— Ridică-te, otreapă. 

Îl apucă pe libanez de braţ şi îl duse la fereastră. 

— Priveşte! 

La început, Jezzine văzu doar nişte magherniţe înconjurate de 
un teren mlăştinos. Zări apoi Rolls-ul înconjurat de mai mulţi 
palestinieni în uniformă. Femeia din spatele lui strigă un ordin. 
Imediat, palestinienii se năpustiră asupra maşinii. Unul lovi cu 
patul puştii parbrizul, care se făcu tändäri! Ceilalţi începură să 
lovească peste tot, spărgând geamurile, turtind caroseria şi 
înţepând cauciucurile. 

Khalil scose un strigăt disperat. Avea impresia că îl loveau pe 
el. 

— Sunt nebuni! urlă el. Am să mă plâng la poliţie. 

Femeia şi piticul izbucniră în râs în spatele lui. 

— Poliţia! Aici eşti în Sabra! Nici măcar Brigada 16 nu 
îndrăzneşte să vină, zise femeia. 

Dărâmat, Khalil Jezzine nu-şi lua ochii de la Rolls. Cartierul 
Sabra era de luni bune o enclavă palestiniană în Beirut. Poliţia 
libaneză nu călca niciodată pe acolo. Palestinienii îi alungaseră 
încet, încet pe libanezi, cumpărându-le dughenele şi creând un 
oraş în oraş, în jurul maghernitelor mizerabile. Aveau arme grele 


şi nimeni nu îndrăznea să-i scoată de pe poziţii. 

Deseori răpeau opozanți la marginea cartierului, şi aceştia nu 
se mai întorceau niciodată printre cei vii. 

Rolls-ul se transformase într-o carcasă informă. Nişte puşti se 
strecuraseră înăuntru si smulseseră tot. Un palestinian 
desfăcuse capota şi lovea îndârjit motorul cu un baros. Brusc, 
toţi se dădură înapoi. Apăru un băieţandru cam de treisprezece 
ani, aducând o sticlă cu benzină. Aprinse o bucată de pânză şi o 
aruncă pe maşină. In câteva clipe, Rolls-ul se transformă în 
jeratic. 

Dezgustat de asemenea vandalism, Khalil gemu: 

— Ce tâmpenie. Aţi fi putut să o vindeti! 

— Nu, zise fata cu gravitate. Maşina ta era simbolul lumii 
împotriva căreia luptăm. Trebuia distrusă. Simbolurile nu se 
vând, iar dacă nu märturisesti, te vom distruge şi pe tine. 

— Ce v-am făcut? protestă Khalil Jezzine. 

Fata îl lovi puternic în tibie. 

— Câine! Vinzi apă evreilor. Faci bani pe seama nenorocirii 
noastre. Ar trebui să te ucidem pe loc. 

Khalil o privi fără să priceapă: 

— Apă evreilor? Ce înseamnă asta? Sunt un arab ca şi voi. 

— Există şi arabi trădători, zise palestiniana sententios. De 
data asta te vom elibera în schimbul unei mari sume de bani, 
dar dacă nu te potoleşti, te vom ucide. 

După deturnarea maşinii în plin Beirut, Khalil ştia că totul era 
posibil. Se gândi la chinezi. Ce aveau să spună? Soarta Rolls-ului 
îl tulburase profund. Piticul se apropie şi scoase de la brâu 
cuțitul enorm, agitându-l prin faţa chipului ca de ceară al lui 
Khalil Jezzine şi spunând plin de răutate: 

— Dacă nu eşti cuminte, îţi tai urechile şi te spintec. 

Ca să-i arate că nu glumea, îl înţepă în braţul puhav şi 
libanezul urlă pitigäiat. Îi blestemă pe Malko şi pe americani, 
care consideraseră că pericolul trecuse. Nu înţelegea însă de ce 
se amestecaseră palestinienii. În încăpere intră o femeie cu un 
copil mic în braţe şi cu un pistol în mână, şi îl privi cu dispreţ pe 
Khalil. 


x x 
Cu răsuflarea tăiată şi cu plămânii în flăcări, Malko intră în 


trombă în barul elegant de la Saint-Georges. În ciuda greutăţii, 
Jerry Cooper zbură literalmente din fotoliu. După umbra lui 
Malko, nu-şi făcu prea multe iluzii asupra noutätilor. 

— L-au răpit, zise acesta. O femeie cu o grenadă. 

— Cine? răcni americanul. 

— Nu ştiu nimic. 

Jerry alergă la telefon. Deodată, în hol dădu năvală un bărbat: 
Béchir, şoferul lui Khalil Jezzine. Recunoscându-l pe Malko, 
alergă spre el. 

Cei doi îl înconjurară. Şoferul încă mai tremura. Fură nevoiţi 
să-l zgâltâie ca să scoată ceva de la el. 

— Fedaynii, murmură el. L-au dus în Sabra. Vor o 
răscumpărare, altfel îl ucid. 

Fedaynii! Nu reuşeau să priceapă. Şoferul îi întinse lui Malko o 
bucăţică de hârtie. 

— Trebuie să sunati la acest număr. 

Malko luă peticul de hârtie şi tresări văzând un număr de 
telefon şi un nume: Leila Khouzy. 

Leila „la Passionaria”! Malko revăzu în minte tunica lungă de 
mătase roşie, pudică şi transparentă în acelaşi timp. De ce se 
amestecase Leila într-o asemenea afacere? Inainte de toate 
trebuia să se ocupe de chinezi, apoi să dea de urma libanezului. 

— Luaţi legătura cu Elie, îi spuse lui Jerry Cooper, eu mă ocup 
de chinezi. 

Se îndreptă spre restaurant. Lugubri si tepeni ca nişte ţăruşi, 
cei doisprezece chinezi priveau indiferenți cum se îndopau cei 
din jur. Nu ceruseră nici măcar un pahar cu apă. Malko se 
apropie de cel mai în vârstă şi îi şopti la ureche. 

— Sunt un prieten al domnului Jezzine. 

Chinezul întoarse prompt capul şi se ridică, privindu-l bănuitor 
pe Malko. 

— Cine sunteţi? Unde este domnul Jezzine? întrebă el într-o 
engleză perfectă. 

Malko afişă un aer iritat. 

— S-a întâmplat ceva extrem de neplăcut, spuse el. Domnul 
Jezzine a avut o criză cardiacă în drum spre dumneavoastră. L- 
am transportat la spitalul Saint-Georges de la Ashrafieh, la 
reanimare. 

Chinezul se chirci. Ochii i se zbătură furioşi. 

— O criză cardiacă! E foarte grav. 


Malko vru să-l calmeze. 

— Sper că nu. Domnul Jezzine a mai avut aşa ceva. Are 
nevoie de patruzeci şi opt de ore de repaus absolut. Ne cerem 
scuze pentru acest inconvenient. Domnul Jezzine m-a rugat să 
vă invit la masă din partea lui. 

Chinezul păru foarte şocat. 

— Nu se poate. Trebuie să cer instrucţiuni de la Pekin: Foarte 
supărător... 

Malko se scuză încă o dată, apoi îi părăsi pe chinezi. Aceştia 
se ridicară ca unul de la masă şi părăsiră restaurantul fără să 
mănânce nimic. 

Jerry Cooper ieşi din cabina telefonică în momentul în care 
Malko ajunse în hol. 

— Mergem la cartierul General al armatei libaneze, spuse el. 
Colonelul Suleiman ne aşteaptă. 


x x 


Elie Nabatie îi aştepta lângă Casino. Cartierul general semăna 
mai degrabă cu sediul unei corporaţii decât cu o maşină de 
război. Cupola sălii de conferinţe era ca un ou gigantic şi 
imaculat. Dacă n-ar fi fost sentinelele, putea trece foarte bine 
drept clădirea Companiei IBM. 

Se urcară într-un ascensor ultramodern şi ajunseră la etajul 
trei. Biroul colonelului era în fundul culoarului. Ferestrele imense 
dominau golful Beirutului. Calvitia şi zâmbetul şiret îl făcură pe 
Malko să-l simpatizeze imediat. Privirea pe care i-o aruncă 
secretarei în mini, spunea mai mult decât orice explicaţii 
interminabile. Se vedea că îi plăceau femeile. Nu era o maşină. 

— lar aveţi probleme? îi spuse el lui Jerry Cooper. 

Americanul rezumă situaţia şi îi pomeni de Leila Khouzy. 
Ofiţerul libanez făcu o grimasă... Când Malko îi povesti despre 
răpire, mormăi. 

— Ah, nenorociţii... 

Li se aduse obişnuita cafea cu cardamon. Malko era 
descumpănit de calmul libanezului. 

— Ar trebui să găsim imediat un om de importanţa lui Khalil 
Jezzine, spuse el. E totuşi oraşul dumneavoastră... 

— Nenorociţii! repetă colonelul, ştiu că nu putem pătrunde în 


Sabra. 

— Ce? 

— Ei bine, nu... Am declanşa un război civil. Am lăsat cartierul 
pe mâna lor în numele cauzei arabe. E păcat, dar acesta e 
adevărul. V-am spus, sunt nişte nenorociti. Într-o zi, preşedintele 
îşi va aduna munteni şi îi va lichida, dar până atunci nu pot face 
nimic. 

— Vreti să spuneţi că dacă aflu unde este Khalil Jezzine, răpit 
în faţa mea, poliţia nu va acţiona în niciun fel? 

Colonelul surâse. 

— Ba da. Pentru că îmi sunteţi simpatic, aş putea să mă duc 
personal, ca o persoană particulară şi să-i întreb dacă nu vor să-l 
predea. 

Jerry şi Malko se uitară unul la altul. Erau nevoiţi să se 
descurce singuri. Colonelul îşi frecă mâinile. 

— Bineînţeles, dacă luaţi cu asalt o clădire ocupată de 
palestinieni, e treaba dumneavoastră. Nu cred că poliţia va 
interveni, şi niciun libanez nu vă va reproşa nimic. 

Colonelul îi conduse până la ascensor. Elie plecă şi el 
împreună cu Jerry şi cu Malko. 

— Ceva s-ar putea face, sugeră el. Cunosc bine Sabra. Pot 
merge cu dumneavoastră. Voi încerca să aflu unde l-au dus. 
Domnul Cooper este însă prea cunoscut... 

— Mă duc, îi spuse Malko lui Jerry Cooper. 

Jerry se urcă în Alfa-Romeo însoţit de Malko. Coborând pe 
bulevardul Damas, spuse brusc: 

— Mă întreb de ce au intervenit palestinienii. Dacă Suleiman 
vă poate ajuta, o va face, dar în Sabra e imposibil. 


* 
* x 


Alfa-Romeo se zdruncina pe o străduţă forfotind de lume 
murdară. Se aflau în inima cartierului Sabra. Trecătorii scrutau 
maşina cu un aer ostil. Un puşti aruncase chiar o piatră. Trei 
bărbaţi ieşiră de sub un portal şi le făcură semn să oprească. 
Elie se supuse imediat şi cobori geamul. 

În momentul în care se apropiară, Malko văzu mitralierele de 
sub impermeabile. După o scurtă discuţie în arabă, îi făcură lui 
Elie semn să-şi continue drumul. 

— Miliția palestiniană, explică libanezul. Patrulează prin 


cartier. Mă cunosc şi nimeni nu vrea să se pună rău cu colonelul 
Suleiman. 

După o sută de metri opriră într-o piaţetă şi o luară pe jos pe 
o străduţă îngustă care dădea într-un bulevard destul de larg. 

Pe terenul viran din faţa lor se înălța o clădire dărăpănată, 
lipită de un şir de maghernite. Elie îl pofti pe Malko într-un mic 
restaurant din colţul străzii. Se instalară la o masă lângă geam. 
Imediat apăru un ospătar cu un menu. Elie discută îndelung cu 
el, ca şi când ar fi ales felurile de mâncare, apoi ospătarul se 
îndepărtă. 

— Uitaţi-vă la casa din faţă, aceea într-o stare jalnică, spuse 
Elie, Khalil e acolo. l-au ars maşina. Acolo se află un serviciu de 
gardă palestinian de orientare extremistă. 

Malko examină imobilul dărăpănat. 

— Sunt mulţi? 

Elie îşi mângâie nasul răsfrânt. 

— Vin şi pleacă. În orice caz, cam o duzină. Toţi sunt înarmaţi. 

— De unde ştiţi toate astea? 

Elie surâse cu modestie. 

— De la ospătar. Este un informator. Nu-i iubeşte pe 
palestinieni, face parte din neamul druzilor. Nu vă pot ajuta 
direct, se grăbi să adauge Elie. Situaţia e cam delicată... dar 
dacă atacați imediat, aveţi o şansă să-i luaţi prin surprindere. 
Acum vă las. Luaţi un taxi la întoarcere. După ce plec, telefonati 
din altă cafenea şi apoi întoarceţi-vă. Aici nu am telefon. 

Îşi luară în tăcere apa minerală şi Pepsi-Cola, apoi Elie se 
ridică şi plecă primul. 


— Uitaţi-vă, el este... 

Din spatele ferestrelor murdare de la primul etaj, Shadia, cea 
care condusese răpirea, îl arătă pe Malko. Acesta tocmai 
traversa strada. Responsabilul cu permanenta se încruntă. Cum 
oare reuşise un străin să le găsească atât de repede 
ascunzătoarea? 

— Shadia, aţi fost urmăriţi? 

— Nu, afirmă palestiniana. Nu înţeleg. 

În încăperea vecină, libanezul se smiorcăia în continuare, 
chircit pe taburet. 


Shadia îl privi pe Malko deschizând uşa unei cafenele de pe 
bulevardul Nazraa. Pe un ton sec, îl chemă pe piticul care îl 
supraveghea pe Khalil Jezzine. 


x x 


Malko deschise uşa bistroului. Mirosea a iaurt rânced şi a 
cărbune de lemn. O duzină de bărbaţi jucau cărţi sau 
pălăvrăgeau. Zări telefonul pus pe tejghea şi, prin gesturi, ceru 
voie să telefoneze. Patronul îi făcu semn spre aparat. 

Uşa se deschise în spatele lui. Intrară doi arabi. Unul dintre ei 
spuse ceva patronului. Imediat, acesta puse mâna pe telefon. 

— Nu funcţionează, spuse el într-o franceză stricată. 

Evident, mintea, şi Malko simţi pericolul. Toţi consumatorii îl 
fixau. In cel mai rău caz, putea să apuce telefonul, dar asta 
însemna să le întoarcă spatele, riscând să primească un cuţit în 
spate. 

O luă încet cu spatele spre uşă. 

Ajuns afară, se izbi de o fiinţă minusculă, cu un chip chinuit şi 
palid de clovn bolnav de sifilis. Vru să se îndepărteze, dar simţi 
o înţepătură în partea dreaptă. 

Se uită şi văzu că avortonul îi înfipsese vârful unui cuţit lung 
între coaste. Piticania scuipă o înjurătură în arabă şi îl lipi pe 
Malko de zid. 

Câţiva trecători se opriră dar nu interveniră. Cel care îl 
însoțea pe avorton se apropie şi el. Nebărbierit, cu un pulovăr 
pe gât, numai încredere nu inspira. 

— Ar trebui să-ţi tăiem beregata, spuse el în engleză, pentru 
că eşti un spion împuţit, în solda americanilor, dar nu vrem să 
terfelim cauza noastră. Şterge-o. Dacă mai apari pe aici, te 
castrăm. 

Avortonul scuipă pe pantofii lui Malko cu o ură dispretuitoare. 
Celălalt fluieră printre degete şi opri un taxi vechi marca 
Mercedes. Piticul îl împinse pe Malko înăuntru şi îi spuse ceva 
şoferului, care porni ca din puşcă. Malko văzu dispărând în spate 
clădirea, unde palestinienii îl ţineau prizonier pe Khalil Jezzine. 


Capitolul XVIII 


Prinţesa Leila Khouzy spuse accentuând cuvintele. 

— Vă aştept la mine peste o oră. 

Închise înainte ca Malko să scoată un cuvânt. Fierbea de furie. 
După umilinţa suferită, asta era culmea. Se purtau de parcă ei 
cuceriseră ţara. 

— Trebuie să vă duceti, zise Jerry Cooper. Tâmpiţii sunt 
capabili de orice. 

Rezidentul CIA la Beirut îşi rodea unghiile în tăcere. Simtea şi 
el cum îl cuprindeau dorinţe criminale. Nu se punea problema 
atacării clădirii de gară din Sabra. Efectul surpriză fusese ratat. 
Malko o sunase întâmplător pe Mouna care căzu ca din nori. Nici 
măcar nu ştia că Jezzine fusese răpit, şi nu părea să facă o 
tragedie din asta. La prima vedere, nu avea niciun amestec în 
cele petrecute. 

Se aflau în biroul «oficial» al lui Jerry, în inima noului centru 
comercial Gefinor, într-o clădire de oţel şi sticlă, la cel puţin o 
milă de maghernitele din Sabra. 

— Într-o zi va trebui să stârpim cloaca asta cu aruncătorul de 
flăcări, mormăi Jerry Cooper, chiar dacă urlă cineva că am făcut 
un genocid. 

Malko se ridică. 

— Să mergem. 

Jerry luă un Colt 45 automat din sertarul biroului, băgă glonţ 
pe ţeavă şi îl puse la brâu. Cele o sută douăzeci de kilograme îi 
dădeau un aer redutabil... 


x x 


Buick-ul rula cu viteză scăzută de-a lungul bulevardului 
Camille Chamoun, de fapt autostrada spre Sudul Beirutului. 
Traversa un cartier cu clădiri moderne, locuite de străini şi 
separate de enorme terenuri virane. Prin beton, se zărea marea. 

Malko văzu pe dreapta un stadion sportiv de proporţii 
impozante. Se aflau la douăzeci de minute de centrul Beirutului. 

— Uite casa, anunţă Jerry Cooper. 


Imediat după stadion se înălța o construcţie imensă de 
culoare roşie, în mijlocul unui parc în paragină, cu terase largi 
încadrând parterul. Majoritatea obloanelor de lemn erau închise 
şi casa părea abandonată. 

Jerry încetini: autostrada Chamoun se intersecta cu drumul 
spre aeroport. De cealaltă parte a drumului, se afla un cartier de 
maghernite, adăpostit într-o pădure de cedri. Minunat spectacol. 
Americanul opri în spatele casei. În grădina neîngrijită, Malko 
zări două Jeep-uri şi nişte bărbaţi îmbrăcaţi într-un soi de 
uniformă şi înarmaţi cu mitraliere. 

Prinţesa Khouzy era bine apărată. 

Americanul opri şi cobori şi el. În momentul în care ajunseră în 
dreptul gardului, fură înconjurați de mai multi bărbaţi înarmaţi. 
Jerry le explică ceva în arabă. Încruntă din sprâncene şi se 
întoarse spre Malko. 

— Duceţi-vă singur. Ordinul prinţesei. Urmează să fiţi 
perchezitionat. 

Unul dintre palestinieni îl pipăi pe Malko pe toate părţile, cu 
mai multă eficacitate decât Houry, apoi îi făcu semn să treacă. 

— Vă aştept în maşină, zise Jerry, cu vocea tunând de furie. 

Malko urcă scările terasei. Arhitectul care construise casa 
fusese puţin megaloman... Peronul monumental îl eclipsa pe cel 
de la Versailles. Cu răsuflarea tăiată, Malko se opri în faţa unei 
uşi înalte de opt metri, prin care ar fi putut trece fără efort un 
elefant. Apăsă pe butonul soneriei. 

Se pregătea să plece când uşa fu întredeschisă de o 
arăboaică bătrână cu chipul zbârcit. 

Fără o vorbă, îi făcu semn lui Malko să intre. Interiorul 
mirosea a mucegai şi a petrol. Pe stânga se zărea un şir de 
saloane uluitoare. Patru mii de persoane dacă ar fi adus un pic 
de căldură umană în acel «palat»... 

Bătrâna o luă cu paşi mărunți înaintea lui Malko şi îl pofti într- 
un salon în care ar fi încăput uşor gara Saint-Lazare cu toate 
macazele ei. Încăperea era mobilată straniu cu piese Ludovic al 
XV-lea încrustate cu sidef după moda arabă si tapitate cu 
catifea albastră. Un adevărat hibrid sirian. O lustră uluitoare de 
culoare albastră atârna în mijlocul camerei. 

Servitoarea dispăru şi un bărbat de culoare, drapat majestuos 
într-un caftan sudanez, puse în faţa lui Malko o tavă cu ceai. 
Serviciul era încrustat cu aur masiv şi servetele brodate cu 


acelaşi metal. Prinţesa Khouzy era o revoluţionară care ştia să 
trăiască bine, cu toate că încăperile reci şi lugubre nu-l atrăgeau 
deloc pe Malko. Se gândi cu nostalgie la lambriurile castelului 
său din Austria. Prezenţa tăvii era de bun augur; cei care urmau 
să fie asasinați nu erau trataţi cu ceai. 

Auzi zgomot de paşi pe dale şi prinţesa apăru, îmbrăcată într- 
o rochie neagră şi sobră peste genunchi, cu părul strâns şi cu 
trăsăturile încremenite. Îi întinse mâna şi el i-o sărută. 

— Nu mă aşteptam să vă întâlnesc în asemenea 
circumstanţe, zise el. Vă răpiți des prietenii? 

Fixându-l pe Malko cu o privire care ar fi congelat şi un 
aisberg, ea spuse: 

— Khalil Jezzine nu-mi este prieten. Este un tip molâu, corupt 
şi profitor. Un trădător, pe deasupra, pe care trebuie să-l 
lichidăm. Copiii noştri mor de foame prin maghernite şi avem 
nevoie de bani. Ştim că serviciile americane se interesează de 
el. 

— Cum aşa? 

Prinţesa surâse veninos. 

— Domnul Cooper, rezidentul CIA la Beirut vă aşteaptă afară 
în maşină... Dacă vreţi să-l mai vedeţi pe Khalil Jezzine în viaţă, 
va trebui să ne daţi un milion de dolari, în lingouri de aur, la 
cursul de patruzeci şi doi de dolari uncia. 

Malko îşi păstră cu greu calmul. 

— Un milion de dolari, zise el rar. E o sumă enormă! 

Leila Khouzy îşi turnă ceai în ceaşcă. 

— Nimic nu vă sileşte să plătiţi. Alţi combatanți palestinieni au 
obţinut cinci milioane pentru un Jumbojet. Dacă refuzati, Khalil 
Jezzine va compărea în faţa unui tribunal popular care îl va 
condamna la moarte. 

— Dacă tot e condamnat, de ce îl mai judecaţi? remarcă 
Malko. 

Ea ridică agasată din umeri: 

— Nu vrem să comitem asasinate fără judecată. Am spus că 
va fi condamnat la moarte pentru că a comis o crimă care 
merită moartea. 

— Ce a făcut? 

Ea strânse din buze şi spuse cu un dispreţ de nedescris: 

— A vândut apă evreilor. Jezzine posedă nişte terenuri la 
frontiera cu statul uzurpator, traversate de un râu mare. Contra 


unei redevente, a permis evreilor devierea apei printr-un canal 
subteran. Cu apa furată de la arabi, evreii irigă pământurile 
furate de la arabi! Credeţi că asta nu merită moartea? 

Malko rămase interzis. Cine dezvăluise mârşăvia lui Khalil 
Jezzine chiar la momentul oportun? Semăna de departe a 
intoxicare rusească. 

— Sunteţi sigură de afirmaţiile dumneavoastră? 

Prinţesa aproape că răsturnă ceaşca cu ceai. 

— Absolut. Am aruncat deja în aer derivaţia clandestină. 
Evreii au tras asupra noastră, de parcă ar fi fost la ei acasă. 

Indignarea o împiedică să observe tulburarea lui Malko. 
Acesta blestemă lăcomia libanezului. În ce situaţie dificilă se 
băgase! 

— De unde aţi aflat? întrebă el. 

— Avem un serviciu de informaţii foarte eficace. 

Malko luă o înghiţitură de ceai ca să aibă timp să reflecteze. 
Prinţesa tamburina nervoasă cu degetele pe braţul fotoliului. 

— Acceptaţi, deci să plătiţi răscumpărarea? Am nevoie de un 
răspuns. 

— Vom plăti, spuse Malko, dar avem nevoie de un răgaz. E 
vorba de o sumă importantă. 

— Sunt de acord să aştept până poimâine dimineaţă, spuse 
Leila Khouzy. 

Se ridică şi îl salută din cap pe Malko. Era una dintre cele mai 
periculoase fanatice pe care o întâlnise vreodată, în ciuda averii 
şi a palatului ruinat. Remarcă în încăperea vecină un poster 
enorm cu Che Guevara. 

— Unde se află Khalil Jezzine? întrebă Malko. 

— La mine în pivniţă. Nu moare două zile fără mâncare, nu-i 
aşa? spuse ea ironică. Sunaţi-mă mâine ca să fixăm modalitatea 
schimbului. 

Malko ajunse pe peronul monumental. De cealaltă parte a 
gardului, Jerry Cooper se învârtea ca un leu în cuşcă. 


x x 
— Nici vorbă să plătim un milion de dolari, spuse ferm Jerry 


Cooper, altfel peste trei zile palestinienii îl vor răpi pe 
ambasador şi vor cere zece milioane. 


Malko luă o înghiţitură de votcă să-şi mai limpezească 
gândurile: rumoarea de la C/ub îi golea mintea de tot. 

— Sunt sigur că îl va executa pe Jezzine dacă nu plătim, spuse 
el. Puteţi înfrunta o asemenea situaţie? 

Nu stăteau pe roze. Jerry Cooper anunţase Washingtonul care 
refuzase să plătească răscumpărarea, dar nu avea alt mijloc de 
a-l recupera pe Khalil Jezzine. Atacul asupra palatului prinţesei 
nu intra în discuţie. Ar fi provocat un nou Verdun la scară 
libaneză. 

Elie Nabatie, care asista la conversaţie, nu vedea nici el o 
soluţie în afară de plata răscumpărării. 

Cei trei îşi priveau paharele, îmbufnaţi şi indiferenți faţă de 
femeile frumoase care roiau în jurul lor. Pe Malko îl străfulgeră o 
idee. 

— Există cineva care ne poate ajuta. 

— Cine? 

Jerry Cooper se înecase cu un cub de gheaţă. 

— Părintele Doury, prietenul lui Khalil Jezzine. Se pare că îi 
este foarte devotat. Nu ştiu însă unde să-l găsesc. 

— Ştiu eu, spuse Elie, aţi vrea să mă ocup de asta? 

— Mai întrebi? g 

Malko revăzu în minte chipul iezuitului de şoc. In definitiv, de 
ce nu? Elie se ridică şi se îndreptă spre telefon. Când se 
întoarse, în priviri avea o sclipire de veselie. 

— Părintele Doury vă aşteaptă mâine seară la biroul din 
imobilul Starco, explică el. 


x x 


— Această femeie este însuşi Antihristul, spuse părintele 
Doury pe un ton potolit. Trebuie trecută prin foc şi sabie, ca să 
putem scoate din ghearele ei acel om de bine. 

Cu ţăcălia şi ochii arzători, iezuitul semăna mai degrabă cu un 
satir de la 1900 decât cu un om al Domnului. Se ridică, ocoli 
biroul, surâse distrat şi îşi vâri mâinile sub sutana roasă. In ochi 
avea o sclipire sălbatică. 

— Îl vom salva pe Khalil, anunţă el, şi vom da o lecţie 
zdravănă acestor necredincioşi. Dumnezeu e cu noi. 

Malko nu se îndoise niciodată de acest lucru, dar pentru 


moment avea nevoie de un aliat mai activ. 

— Aveţi un plan? întrebă el. 

— Ceva şi mai bun fiule, zise iezuitul: pe Dumnezeu şi câţiva 
prieteni de încredere. lată ce le veţi propune răpitorilor: 
schimbul va avea loc poimâine, duminică, în biserica satului Bar 
Youssef. Spuneti-le să-l aducă pe Khalil sub pază la biserică. De 
rest mă ocup eu. 

— Noi nu intentionäm să facem vreun schimb, protestă Malko. 

lezuitul îl privi compătimitor. 

— Desigur, altfel n-aţi avea nevoie de mine... Nu vă temeti, n- 
am înnebunit. Acum trebuie să plec, am întâlnire cu alegătorii. 

Îi strânse cu putere mâna lui Malko şi îi conduse afară. În 
ascensor, Malko se întoarse spre Elie: 

— E serios? 

— Foarte serios. Sătenii din Bar Youssef îl ascultă orbeşte. Un 
frizer a încercat să-l ucidă pe preot cu o mitralieră ascunsă sub 
halat. Un sătean s-a pus pavăză împotriva gloantelor si a fost 
tăiat în două... 

— Şi apoi? 

— Preotul l-a ucis pe frizer, spuse Elie cu seriozitate. Este un 
om drept. 

Care trăgea foarte bine, se gândi Malko, căruia i se 
deschideau noi orizonturi. Nu mai avea decât să telefoneze la 
bârlogul palestinienilor. 


x x 


— De ce la biserică? întrebă bănuitoare prinţesa Khouzy. 

— Este un loc neutru, spuse Malko. 

Prinţesa întârzie câteva clipe cu răspunsul, apoi acceptă fără 
tragere de inimă. 

— Foarte bine. Aurul va fi în lăzi uşor de deschis. După ce 
numărăm lingourile, puteţi pleca împreună cu Khalil Jezzine. 

— De acord. 

— Dacă simţim vreun semn de trădare, insistă cumplita 
femeie, muriti cu toţii. Dumneavoastră primul, pentru că vreau 
să intraţi în biserică, pe post de ostatic suplimentar. 

— De acord, afirmă Malko. 

Planul părintelui Doury începea să-i placă din ce în ce mai 
puţin. O auzi pe prinţesă precizând: 


— Vom aduce cu noi destui bărbaţi, ca să nu fiţi tentaţi să ne 
trădaţi. 

Malko închise telefonul, dorind din toată inima ca Dumnezeu 
să fie cu adevărat cu ei. 


Capitolul XIX 


Malko aştepta de o jumătate de oră în faţa unei porţii de 
saorma sleite. O Simca veche opri în faţa restaurantului A/- 
Barmaki din Hamrah. Elie şi el se instalaseră la primul etaj, 
supraveghind strada. 

— Ei sunt. Duceţi-vă, zise libanezul. 

Fără să fie prea entuziasmat, Malko împinse scaunul în spate 
şi se ridică. Urmând instrucţiunile prinţesei Khouzy nu avea cu el 
nici măcar pistolul extraplat. 

Se rugă în sinea lui ca părintele Doury să-şi ţină 
angajamentul, altfel risca să ajungă într-o postură dificilă, mai 
bine zis să moară. Adoptă o atitudine cât mai demnă şi cobori. 
Simca era parcată la marginea trotuarului. 

Prin portiera deschisă o văzu pe Shadia, cu un P38 în mâna 
dreaptă, aşezată pe bancheta din spate, la fel de calmă şi de 
sigură pe ea. Cu rapiditate, îl pipăi pe Malko, aidoma unui 
poliţist cu experienţă: 

— Nu are nimic, anunţă ea. 

Femeia de la volan se întoarse şi Malko o recunoscu pe 
prinţesa Leila. Purta un mini şi ghete. Lângă ea stătea un bărbat 


masiv cu chipul suav şi cu albeaţă la ochiul stâng. Tânăra îl privi 
de parcă îl vedea pentru prima dată. 

— Unde e răscumpărarea? spuse ea pe un ton sec şi 
impersonal. 

— La Ambasada Americană, zise Malko. O va aduce Jerry 
Cooper. Ne aşteaptă în faţa clădirii. Vă rog să nu vă atingeti de 
nimic până când nu ne convingem că Jezzine se află viu în 
biserică. 

Ea ridică din umeri. 

— Trăieşte, deşi cred că a mai slăbit. Să mergem. 

La capătul cartierului Hamrah, cotiră pe strada Omar Ben 
Abed şi ajunseră la malul mării printr-un labirint de strädute. 
Nimeni nu scotea un cuvânt. Shadia ascunsese arma, dar Malko 
o simţea încordată şi pregătită să riposteze. Era mai periculoasă 
decât un bărbat. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi i se păru că zăreşte 
Alfa Romeo, maşina lui Elie. Traversară un cartier arab nou. Din 
loc în loc, steaguri mari anunțau întoarcerea unui pelerin de la 
Mecca. Văzând clădirea din cărămidă roşie a ambasadei SUA, cu 
geamurile de la primul etaj acoperite de grilaje, Malko fu cuprins 
de nervozitate. Dacă Jerry nu era la locul întâlnirii, ar fi fost în 
stare să-l ducă în Sahara şi să-l execute. 

Maşina americanului se afla însă sub portal, cu Jerry la volan. 
Acesta claxonă şi Malko îi făcu semn să-i urmeze. Urcară o 
străduţă în pantă, spre bulevardul Chamonn. Prinţesa Leila se 
întoarse spre cei din spate. 

— N-ar fi trebuit să cerem atât de putin pe el. A trădat cauza 
arabă şi e un intelectual depravat. 

— Îl vom ucide mai târziu, după ce vom recuceri Palestina, 
spuse suav Shadia. 

Însemn că omul de afaceri libanez mai avea ani buni de trăit. 

În faţa palatului roşu aştepta un jeep. Simca opri şi prinţesa 
cobori. 

— Aici ne despärtim, îi spuse ea lui Malko. Khalil Jezzine se 
află în jeep-ul din spate. Tineti minte că Shadia nu-l va lăsa să 
scape pe degeaba, Yazid va verifica lăzile cu aur. 

Masivul Yazid surâse mieros. Rareori văzuse Malko un chip 
atât de bun de spânzurat. 

Yazid se aşeză la volan şi prinţesa trânti portiera, 
îndepărtându-se cu paşi mari. Micul convoi porni la drum 


îndreptându-se spre sud şi trecând prin faţa unor plaje cu nume 
de vis: «Acapulco», «Miami», pline de cabine unde libanezii 
bogaţi veneau vara să facă dragoste. Malko invocă în tăcere 
steaua lui norocoasă. 

Înfruntând atâtea riscuri, norocul avea să se sfârşească într-o 
zi. 


x x 


Shadia mângâie uşor ceafa lui Malko cu cuiul grenadei. 

— Ştiţi cum funcţionează, spuse ea. Dacă desfac degetele, 
gata cu noi. Are detonatorul foarte scurt, cam trei-patru 
secunde. 

Malko nu răspunse. Shadia părea să manifeste o plăcere 
sadică etalându-şi fanatismul. Cele trei maşini se opriră la 
intrarea în satul Bar Youssef, care părea pustiu. Malko se întrebă 
dacă părintele Doury nu mersese cam departe, altfel el ar fi 
plătit oalele sparte, pentru că nu exista aur în maşină. 

Şase sau şapte bărbaţi ieşiră de sub copertina care ascundea 
un jeep. Toţi aveau arme chinezeşti şi ruseşti. Erau fedayni. 
Shadia le dădu un ordin şi ei o luară la fugă spre biserică. Satul 
părea pustiu, abandonat. 

— Câinii de libanezi se tem de noi, spuse ironic palestiniana. Îi 
facem de ruşine când ne întoarcem de pe front. 

Efectiv, nu trecea o săptămână fără ca un jeep fedayn, 
burduşit cu bombe pe care nu reuşiseră să le planteze în Israel, 
să nu explodeze la trecerea printr-un sat. Era de înţeles că 
locuitorii nu le ieşeau în întâmpinare cu drapele... 

— Priviţi, spuse ea cu emfază. 

In capătul celălalt al satului, un jeep plin de fedayni înarmaţi 
până în dinţi bloca drumul. Shadia îi spuse suav lui Malko: 

— Sper că prietenii dumneavoastră imperialişti nu ne-au întins 
o cursă. Ar urma un masacru. Uite cum vom proceda. Khalil 
Jezzine va intra în biserică împreună cu noi doi şi cu oamenii 
mei. Vă reamintesc că sunteţi ostaticul nostru. Biserica va fi 
înconjurată de oamenii mei, care nu vor lăsa pe nimeni să intre. 
Fiţi sigur că am perchezitionat deja biserica. După ce Yazid 
numără lingourile, va veni la mine. Khalil va ieşi din biserică şi 
va urca în această maşină care va pleca imediat. 
Dumneavoastră veţi rămâne cu noi până la întoarcerea în Sabra, 


ca să nu aibă loc o ambuscadă... înţeles? 

— Înteles. 

Nu vedea cum putea să scape. 

— De altfel, adăugă Shadia pe un ton pompos, satul e 
împânzit de forţele de eliberare. 

Malko ieşi fără chef din maşină. Urcă treptele pieţei din faţa 
bisericii cu impresia că urma Drumul Crucii. Jerry Cooper fuma 
impasibil la volanul maşinii, mai masiv ca niciodată, din cauza 
vestei antiglont. 

Intrând în penumbra din biserică, Malko simţi întâi o răcoare 
extrem de plăcută, apoi realiză că momentul nu era potrivit 
pentru destindere. Shadia se aplecă la urechea mârşavului 
Yazid. 

— Du-te să numeri lingourile. 

Acesta ieşi şi închise uşa în urma lui. Malko zări oameni 
răspândiţi peste tot prin biserică. Erau palestinieni. Ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat, parohul îşi vedea de ale lui, între 
sacristie şi altar. 


x x 

Un palestinian, tâsni din desiş în faţa masinutei venind 
dinspre Beirut, agitând mitraliera. 

— Nu se trece, spuse el în arabă. Satul este zonă eliberată. 

Reverendul Doury îl măsură cu nespus dispreţ şi opri motorul. 

— Nu ştiu de ce a fost eliberată această zonă, spuse el cu o 
voce plăcută de boss, dar sunt sigur că nu aţi putut să o 
eliberaţi de Dumnezeu. Eu sunt reprezentantul său. 

— Nu aveţi voie să treceţi, repetă palestinianul îndreptând 
arma spre omuletul în sutană. 

Părintele Doury rămase impasibil. Făcu lent semnul crucii 
asupra chipului palestinianului. 

— Fiule, spuse el cu simplitate, sunt omul lui Dumnezeu, chiar 
dacă tu nu crezi în el. Poţi să mă împuşti pe la spate, dar lui 
Dumnezeu nu-i place când îi sunt atacati slujitorii. Fă aşa cum te 
îndeamnă cugetul. Ai oricum iertarea mea. 

Calm, o porni spre biserică. Palestinianul ezită. Avea consemn 
să nu lase pe nimeni să treacă, dar fedaynii evitau grijulii 
ciocnirile cu creştinii libanezi, ca să nu-i asmuţă împotriva lor. 
Yazid tocmai ieşea din biserică. El era şef şi ştia. Palestinianul 


strigă către el. 

— Căpitane Yazid, bărbatul acesta vrea să intre în biserică. 

Mătăhălosul Yazid ezită. Ce voia oare acel preot släbänog? 

Părintele Doury îl salută foarte politicos. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Yazid cam stingherit. Am 
rechizitionat biserica. 

— Biserica poate, dar nu şi pe Dumnezeu, răspunse aspru 
preotul. Nimeni nu mă va împiedica să ţin slujba aici, aşa cum o 
fac în fiecare duminică. De altfel, călugărițele acelea au venit 
special pentru mine. 

Două surori se îndreptau într-adevăr spre biserică şi îl salutară 
pe preotul iezuit. Exasperat, Yazid ridică din umeri. 

— Bine, duceţi-vă. Puteţi ţine amărâta aia de slujbă imediat. 

lezuitul nu făcu nicio remarcă şi se îndreptă cu paşi rari spre 
platoul bisericutei. Yazid strigă să fie lăsate să treacă şi 
călugărițele. Ca să se asigure, privi trupele masate în celălalt 
capăt al satului. Un fedayn se îndreptă cu nonşalanţă spre 
cafeneaua din faţa bisericii pentru a le aduce băuturi 
camarazilor. 

Yazid, cu un P38 la brâu îl măsură din priviri pe Jerry Cooper 
care aştepta lângă maşină. 

— Unde este aurul? 

Americanul arătă spre  lăzile din partea din spate a 
vehiculului. 

— Acolo. 

— Deschideţi una. 

— Deschideţi-o singur. 

Palestinianul ezită, apoi trase o ladă spre el şi începu să o 
desfacă. Jerry Cooper îl privea placid. 


* 
x x 


Abu Ghazaleh îşi puse mitraliera pe umăr ca să deschidă uşa 
cafenelei. Intră şi o închise în spatele lui. Instantaneu, simţi ceva 
anormal. Cafeneaua era plină de oameni tăcuţi, doar bărbaţi cu 
chipuri sobre. Lucru curios, nu existau consumatii pe mese. 

Rumoarea care domnea la intrarea lui se transformă brusc 
într-o tăcere de moarte. Abu Ghazaleh deschise gura să ceară o 
ladă cu Pepsi Cola, dar o închise la loc. Fără să scape sala din 
ochi, o porni cu spatele spre uşă. Niciunul dintre «consumatori» 


nu schitase vreo mişcare. 

Deschise uşor uşa, ca şi când s-ar fi temut să nu facă zgomot. 
Se înverzise de frică. In momentul în care aproape ieşise, un 
cuţit aruncat de o mână sigură i se înfipse zece centimetri în 
spate. Se clătină, agăţându-se de uşă şi căzu înăuntru. Unul 
dintre consumatori se ridică, îi smulse cuțitul din trup şi îi tăie 
calm gâtul, chiar în momentul în care Yazid, deschidea o ladă 
plină cu nisip. 

Stacojiu de furie, smulse arma de la brâu. 

— Vă bateti joc de noi, urlă el către Jerry Cooper. 

— Tot ce se poate, zise americanul. 

Turbat de furie, Yazid ridică arma. Nu putea să rateze un tip 
atât de corpolent. Pistolul pocni şi Jerry Cooper încasă glontul 
între coaste. Violenţa şocului îl proiectă în caroseria maşinii, iar 
ochelarii îi săriră de la ochi. 

Yazid nu mai trase încă o dată şi greşi. Avu impresia că un 
uragan îi smulge arma din mâini. Pistolul zbură în aer. Vedea 
pentru prima dată în viaţă o fiinţă care încasase în plin un glonţ 
de P.38 şi care nu păţise nimic. Nu cunoştea probabil rezistenţa 
nailonului combinat cu zale de metal... 

— Ticălosule, zise cu simplitate Jerry. Nu vei mai tortura pe 
nimeni în pivnițele din Sabra. 

ÎI strânse de gât cu braţul enorm, se sprijini în pământ şi 
începu să-l dea cu capul de aripa din faţă a maşinii. Mişcările 
aveau forţa şi ritmicitatea unui ciocan pneumatic. La început, 
fedaynul urlă, apoi începu să-i curgă sânge din urechi. Teasta 
înfundase tabla a cărei vopsea se amestecase cu sângele, dar 
Jerry Cooper continua să lovească. Fedaynul deveni din ce în ce 
mai greu... 

Atunci Jerry se dădu uşor la o parte şi îl izbi pentru ultima 
dată cu capul de zidul din piatră... 

Craniul lui Yazid crăpă cu un zgomot neplăcut, şi puţină 
materie cenuşie se scurse printre firele de păr. Dezgustat, Jerry 
Cooper îi dădu drumul, având grijă să-i zdrobească mai întâi 
vertebrele cervicale, pentru a evita o supravieţuire nedorită. Nu 
putea fi niciodată prea prudent. 

Fedaynii asistaseră stupefiaţi la scenă. Nu trăseseră în 
american, ca să nu-l rănească pe Yazid. Când se hotărâră să 
reacționeze, toate geamurile cafenelei se făcură tändäri în 
acelaşi timp. Un foc puternic se abătu asupra fedaynilor 


surprinşi. O puşcă-mitralieră aşezată pe tejghea trăgea în rafale 
asupra pieţei. 

Pe platoul bisericii, părintele Doury surâse satisfăcut. Se 
întoarse cu faţa spre uşa închisă. Era rândul lui să intre în joc. 


Capitolul XX 


Părintele  Doury  răsuci uşor mânerul uşii bisericii, 
întredeschizând-o imperceptibil. 

Se dădu înapoi, îşi şterse mâinile umede de sudoare pe 
sutană şi le vâri în buzunarele adânci, de unde scoase Colturile 
45 cu încărcătoare înnădite. Cu un gest precis şi sec trase 
piedica, apoi lovi uşa cu piciorul, deschizând-o larg. 

— Puternic e braţul Domnului, murmură el, deschizând focul 
asupra bărbaţilor îngenunchiaţi în primul rând, în faţa altarului. 


* 
* x 


Parohul din Bar Youssef se foia nervos în jurul tabernacolului, 
rugându-se la Dumnezeu să nu fie nevoit să dea prea multe 
împărtăşanii până la sfârşitul zilei. Adevărat, atitudinea celor 
cinci enoriaşi din primul rând părea exemplară, îngenunchiaţi pe 
scăunelele tari de rugăciune, se reculegeau cu capul în mâini. 

Doi se rugau lângă uşă, şi un altul stătea în picioare în partea 
stângă, contemplând cucernic statuia Sfintei Fecioare. 

Pietatea lor era cu atât mai mişcătoare cu cât ştia că sunt 
palestinieni, musulmani înverşunaţi care nu mai puseseră până 
atunci piciorul într-o biserică decât ca să-l anunţe pe preot că 
intenționau să-i dea foc şi lui şi bisericii. Mai putin modest, 
parohul din Bar Youssef ar fi putut crede că devotamentul lui 
faţă de Dumnezeu făcuse minuni, şi că acei necredincioşi 


găsiseră drumul Damascului, în loc de cel spre Tel-Aviv. 

Omul bisericii deplângea totuşi faptul că cel care părea şeful 
ţinea strâns cu amândouă mâinile ceea ce părea o puşcă de 
asalt chineză cu un încărcător ce părea să nu se mai termine. 

O asemenea armă nu era compatibilă cu pietatea. 

Ceilalţi trei păreau la fel de bine înarmaţi. Parohul nu voia să 
creadă, dar i se păru că distinge între două scăunele de 
rugăciune părțile componente ale unei mitraliere! Avea 
halucinaţii. Se mai intrase în biserica lui cu puşti, mitraliere în 
cel mai rău caz, în zilele foarte frământate, dar niciodată cu 
arme colective. 

Mergând de-a lungul aleii centrale, îi pândea pe cei din jur. 
Salută în treacăt două călugăriţe, singurele persoane din 
biserică fără arme. 

Cel care contempla statuia Fecioarei, se pregătea de 
comuniune cu o grenadă, ceea ce fără urmă de îndoială era o 
denaturare a spiritului liturghiei. 

Oftă. Casa Domnului încăpuse pe mâini rele. Ce ar fi făcut 
păcătoşii dacă i-ar fi dat afară? Se opri lângă agheasmatar şi 
verifică pe furiş propriul Mauser ascuns sub sutană. O armă 
modestă de calibru 6.35, pentru a-şi ţine la respect opozantii. 

Ajungând lângă uşa bisericii, se încruntă la vederea unui grup 
straniu. 

Khalil Jezzine părea să se fi convertit rapid, dar schimbarea 
credinţei îl albise la chip. Mâinile îi tremurau probabil de emoție 
că se găsea în Casa Domnului. Cufundat într-un extaz interior, 
nici măcar nu-l salută pe paroh, pe care îl cunoştea totuşi foarte 
bine. Preotul nu vru să-l tulbure pe nepoftit. Nările îi fremătau 
totuşi şi se întrebă dacă şi când obişnuia să se ducă la moschee. 
Khalil Jezzine făcea pipi pe el. 

Bărbatul blond de lângă Khalil îl făcu pe preot să se simtă mai 
liniştit. Era bine îmbrăcat şi nu părea să poarte armă. Nu putea 
spune acelaşi lucru despre femeia care îl însoțea. | se părea 
cunoscută din fotografiile ziarelor care făceau o legătură între 
ea şi diverse evenimente brutale şi sângeroase. 

Parohul îşi dori din toată inima ca ea să fi ales calea cäintei, 
Deplângea faptul că strângea în mâini o grenadă şi un şirag de 
mătănii, doar dacă nu folosise acea armă pentru a-i mâna pe 
toţi acei necredincioşi spre adevărata credinţă. 

Ajunse la capătul aleii. Un băiat din cor lustruia molatic într-un 


colţ o tavă de aramă. Parohul îi surâse. Era probabil singurul 
suflet nevinovat aflat în acel moment în lăcaşul de cult. Se opri. 
In biserică domnea o tăcere surdă şi apăsătoare, ca înaintea 
unei furtuni. Toţi păstrau o atitudine imobilă. Se auzi doar un 
zdrăngănit când o mitralieră din primul rând căzu pe dalele de 
piatră. 

Proprietarul ei o ridică repede şi se scuză din priviri faţă de 
paroh, uitându-se apoi neliniştit la uşa sacristiei care dădea 
afară. 

Preotul ridică ochii spre cer în momentul în care uşa se 
întredeschise discret. 

— Dumnezeule, scapă-ne de rău, murmură el. 

Ca şi când ruga i-ar fi fost ascultată, uşa se deschise brusc, 
dând la iveală silueta slăbănoagă dar totuşi de temut a 
părintelui Doury. 

Cele două Colturi pe care le ţinea în mâini semănau cu nişte 
şerpi negri şi veninoşi. 

Detunăturile se succedară ca nişte focuri de artificii. Fascinat, 
parohul privea flăcările care tâsneau din cele două arme. 

Teasta bărbatului cu puşca-mitralieră, se făcu bucăţi, într-o 
jerbă de sânge. Vecinii lui se prăbuşiră si ei cu pieptul ciuruit. 
Unul dintre ei avu timp să tragă o rafală care pulveriză cel mai 
frumos vitraliu. Parohul scoase un strigăt îngrozit. 

— Părinte Doury! 

Stând nemişcat în uşa bisericii, iezuitul îi fulgeră pe ocupanţii 
băncilor cu o precizie divină. Parohul îi compară cu Sfântul 
Gheorghe în luptă cu balaurul. 

Cel care se ruga în faţa Fecioarei nu avu timp să comită un 
sacrilegiu aruncând grenada într-un loc sfânt. Coltul stâng 
cläntäni brusc, lăsându-l fără un ochi. Grenada se rostogoli sub 
scăunelul de rugăciune, dar nu explodă. Supraviețuitorii din 
primul rând, lipiti cu spatele de tabernacol, deschiseră şi ei 
focul, în momentul în care parohul alergă spre altar. 

Lovit drept în cap, nenorocitul se rostogoli pe dalele de piatră, 
împroşcând cu sânge în toate direcţiile. Glonţul îi făcuse fruntea 
terci. Murise cu un surâs fericit pe chip. 

La rândul lor, cele două călugăriţe încercară să dispară, 
scâncind îngrozite. Fură prinse între două focuri, cele ale 
preotului şi ale palestinienilor, şi se prăbuşiră în mijlocul 
naosului. 


Ca un Hopa-Mitică, părintele Doury dispăru din prag. Era 
timpul să-şi încarce Colturile. Om prevăzător, purta între tricou 
şi sutană destule încărcătoare, cât să ţină piept unui asediu. 

Supraviețuitorii se  grupaseră în spatele tabernacolului. 
Preotul fu cuprins de o mânie sfântă. Fără să se teamă de 
gloantele care şuierau în jur, deschise susţinut focul. Aşchii de 
lemn zburară în toate părţile. 

Unul dintre palestinieni rămase întins pe covorul roşu al 
altarului, în timp ce un altul agoniza sub rămăşiţele 
tabernacolului. Al treilea se prăbuşi spre sacristie sub tirul precis 
şi mortal al părintelui Doury. 

Din nefericire, băiatul din cor, o luă la fugă îngrozit în acelaşi 
timp. Atins de un glonţ în coloana vertebrală, rămase întins pe 
podea, scâncind şi urlând. Amărâtul semăna cu o omidă strivită. 
Părintele Doury îl absolvi mintal de păcate. Omorâse fără să 
vrea un nevinovat, lucru foarte supărător, dar Dumnezeu îi era 
martor că nu voise aşa ceva. 

Schimbă încărcătoarele într-o clipă şi aşteptă. 

O linişte îngrozitoare, întreruptă de câteva gemete, coborâse 
în biserică. Shadia strângea încă în mână grenada, vizibil 
depăşită de evenimente. Ce se întâmpla afară? De ce se auzeau 
focuri de armă? În ce capcană căzuseră fedaynii? Părintele 
Doury îndreptă Colturile spre ea şi spuse cu o voce puternică: 

— Toată lumea afară, cu mâinile pe cap! 

Khalil Jezzine era incapabil să se supună. Aflat în pragul 
sincopei încă de la începutul schimbului de focuri, se aştepta să 
moară în fiecare clipă. Gemu înfundat, căzu în genunchi şi se 
rostogoli pe o parte, ca o meduză uriaşă. 

Cu nervii încordaţi la maximum, Malko o pândea pe Shadia. 
Expresia de pe chipul ei îl lămuri că se pregătea să arunce totul 
în aer, aşa cum promisese. Işi adună puterile şi se aruncă pe 
burtă sub o bancă. 

Shadia rămase singură, cu grenada în mână. lezuitul trase o 
singură dată. Glontul intră lateral prin gât şi făcu tändäri bulbul 
rahidian al palestinienei. Fără un strigăt, aceasta căzu în faţă, 
dând drumul grenadei. 

Malko o văzu rostogolindu-se spre el. Era un model englezesc 
cu şanţuri adânci din fontă. Lovind-o disperat cu piciorul, o 
trimise cu toată forţa spre altar, acolo unde nu erau decât morţi, 
apoi se lipi de podea. 


Părintele Doury văzuse grenada şi se adăpostise în spatele 
unui stâlp. Explozia zgudui naosul, spărgând şi ultimele vitralii. 
Acoperit de ţăndări de sticlă, corpul uneia dintre călugăriţe păru 
să învie pentru câteva clipe. O schijă tăie complet cablul lustrei, 
care se prăbuşi pe aleea centrală. Fumul suav de tămâie se 
amestecase cu efluviile înţepătoare ale explozivului. 

Calm, părintele Doury puse Colturile la loc în sutană şi 
îngenunche lângă paroh. Murmură repede o rugăciune şi îi 
închise ochii. Făcu acelaşi lucru şi pentru cele două călugăriţe şi 
pentru băiatul din cor, care arătau îngrozitor. 

Khalil Jezzine gemu brusc: 

— Am fost atins. Mor. 

Malko se ridică, se scutură de praf şi alergă spre el. 

Dinspre sacristie se auzi un zgomot. lute ca fulgerul, părintele 
Doury se întoarse. Colturile apărură din nou din sutană. Ultimul 
fedayn, ascuns în sacristie, se pregătea să deschisă uşa şi să 
iasă! 

lezuitul se precipită, abandonându-l pe Khalil Jezzine în grija 
lui Malko, dar palestinianul avu timp să se strecoare afară. 

Când ajunse în prag, părintele Doury îl văzu fugind în zigzag 
prin mijlocul unei turme de oi. Palestinianul se întoarse şi trase o 
rafală la întâmplare, apoi arma i se intepeni: glontul tras de 
iezuit îi şuieră pe la ureche. Terorizat, se aruncă în spatele a 
două oi, încercând să se adăpostească. 

Atunci începu masacrul. 

Trăgând fără grabă cu ambele mâini, iezuitul se apropie de 
fedaynul ascuns în spatele oilor care behăiau de durere şi de 
groază. Făcute ciur, mai multe animale zăceau pe o parte. Intr- 
un final, fedaynul înţepeni într-o groapă cu o oaie în braţe. 
Glonţul îl nimerise drept în cap. Jumătate din mica turmă zăcea 
la pământ. Preotul se întoarse la biserică. 

În momentul în care se întâlni cu Malko şi cu Khalil Jezzine, fu 
primit cu ovaţii. În faţa bisericii stationau patru maşini 
americane vechi, înţesate de săteni. Aproape peste tot se 
puteau zări cadavrele fedaynilor. Cineva înfipsese un drapel 
libanez în tejgheaua cafenelei-cazemată. Cadavrul unui fedayn 
fusese agăţat de una dintre maşini, ca un trofeu de vânătoare 

La vederea părintelui Doury, mai mulţi descărcară armele în 
aer şi se năpustiră spre el. Amabil, iezuitul lăsă să i se sărute 
mâna. Începuseră să apară femeile şi copiii, înconjurând 


cadavrele fedaynilor. Proprietarul oilor începu să-şi alinieze 
animalele împuşcate, fără să ceară socoteală nimănui. 

lezuitul făcu semnul crucii binecuvântând lumea, inclusiv pe 
Jerry Cooper care păzea maşina şi corpul lui Yazid. 

— Dumnezeu şi-a recunoscut copiii, strigă el. Am trecut 
printre gloantele acestor necredincioşi fără o zgârietură, dovadă 
că Dumnezeu e cu noi. 

— Dumnezeu e cu noi, răcniră sătenii. A 

Malko era uşor ametit de acele manifestări de bucurie. Il 
întrebă pe părintele Doury: 

— N-aţi avut niciodată necazuri cu episcopul după incidente 
ca cel de astăzi? Nu e un lucru obişnuit ca un religios în sutană 
să deschidă focul în biserică! 

lezuitul păru profund şocat: 

— Fiule, spuse el, n-am deschis focul în biserică. Am tras de 
pe platoul de afară, vânându-i pe cei care profanau acel loc 
sfânt. M-am supus poruncilor Ecleziastului. Nu mă consider 
preot decât în interiorul bisericii. 

Se vedea că fusese crescut la iezuiţi. Malko îl însoţi pe Khalil 
Jezzine până la maşina americanului. Nu le rămânea decât să se 
întoarcă la Beirut şi să semneze documentele cu chinezii, 
înaintea altor eventuale avataruri. Nu puteau spera să aibă 
parte tot timpul de ajutorul unui preot de talia părintelui Doury 
pentru a-i scoate din bucluc. 


Capitolul XXI 


Degetul rănit al lui Khalil Jezzine era înfăşurat într-un 
pansament enorm. Libanezul îi privi cu recunoştinţă pe Malko şi 
pe Jerry Cooper. 

— Mi-aţi salvat viaţa, spuse el pe un ton pitigäiat. 

— Multumiti-i mai bine părintelui Doury, spuse Malko. 
Dumnezeu i-a luminat mintea. 

Modest, iezuitul plecă privirea. Jandarmii scoseseră din 


biserică trupurile victimelor masacrului şi le aliniaseră lângă 
zidul de piatră, alături de Yazid. Erau lipiti unii de alţii din cauza 
sângelui uscat. Tăcuţi şi morocänosi, sătenii cercetau pagubele. 
Fedaynii nu aveau să se întoarcă prea curând. Ultimii dintre ei 
erau vânati prin pădurile din jurul satului si sugrumaţi 
gospodăreşte. 

Shadia, palestiniana, rămăsese cu gura căscată ca şi când ar 
fi strigat. Malko întoarse capul. Mare păcat că o femeie apucase 
pe căi greşite, amestecându-se în aventuri atât de sângeroase... 

Transpirat şi satisfăcut, Jerry Cooper radia. Impuscase doi 
iepuri. Îl recuperase pe Khalil şi dăduse o lecţie fedaynilor. 

— Ne întâlnim cu chinezii la ora unu, le reaminti el. Trebuie să 
pornim la drum. 

Se instalară în maşina lui. Părintele Doury le strânse mâna. Cu 
Colturile ascunse acum sub sutană, redevenise iezuitul clasic şi 
binevoitor. 

— Eu rămân, explică el. Trebuie să ajut la repararea acestei 
nefericite biserici, iar bieţii oameni au rămas fără preot. 

Făcu semnul crucii, binecuvântându-i şi porni cu paşi mari 
spre biserică. 


x x 

Chinezii erau în păr, serioşi ca nişte prelați, îmbrăcaţi la fel în 
costume albastre, aşezaţi la masa de conferinţe a lui Khalil 
Jezzine. Locul părea să le convină mai mult decât Saint-Georges. 
În momentul în care libanezul intră însoţit de Jerry Cooper şi de 
Malko, se ridicară toţi ca unul. 

Malko crezu că se pregăteau să recite o maximă din cărticica 
roşie... Înainte de a închide uşa, Houry îl privi pieziş pe Malko, 
iar buzele ei schitarä muteşte două cuvinte: «Astă seară?>. El 
înclină din cap: i se cuvenea puţină destindere... 

Şeful delegaţiei chineze discuta în arabă cu Khalil Jezzine. 
Vorbea perfect dialectul libanez, franceza şi engleza. Libanezul 
tocmai le explica prezenţa lui Jerry Cooper şi a lui Malko la 
discuţii, datorată unor intervenţii ale duşmanilor Chinei. Cei trei 
îi priviră pentru prima dată binevoitor. Malko regreta că David 
Wise, şeful Diviziei Planuri nu era acolo ca să asiste la acea 
scenă emoţionantă: un demnitar chinez strângea mâna unui 
agent secret princiar de la Central Intelligence Agency. 


— Imperialistii socialişti nu pierd nicio ocazie să pună bete în 
roate cauzei păcii, zise grav chinezul înainte de a se aşeza la 
loc, dar noi, le vom dejuca întotdeauna manevrele. 

Malko se abtinu să le spună că fără CIA ar fi semnat 
documentele cu o fantomă, aşezaţi pe o placă turnantä. El şi 
Jerry Cooper se retraseră cu discreţie în camera vecină. Nu 
trebuia să pară că se amestecă. Malko se duse în biroul de 
primire. Houry apăru imediat, cu un aer îngrijorat. 

— Va fi cam greu să ne vedem astă seară, explică ea. Am un 
amant stabil care e gelos ca un saudit. Nu mă scapă din ochi. 
Trebuie să vii la mine acasă la opt fix. 

— De ce nu vii tu la mine? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Vino tu. 

Se ridică pe vârfuri şi îi şopti cu gura pe gura lui. 

— Am o dorinţă nebună să fac dragoste cu tine. 

Limba mică şi ascuţită îl săgetă rapid apoi se retrase. 

Jerry Cooper tuşi discret. Silueta lui bloca uşa biroului. 

Ochişorii îi străluceau de satisfacţie în spatele lentilelor 
groase. 

— Au terminat, spuse el. Se pregătesc să iasă... 

Atitudinea adoptată de Malko şi de Houry era în dezacord 
evident cu sobrietatea sexuală a Revoluţiei Culturale. Malko se 
întoarse în birou în momentul în care Khalil apăru cu un teanc 
de documente în mână. 

— Am semnat pentru cincisprezece Boeing-uri, anunţă el 
radios, având în vedere încă alte treizeci şi cinci! 

Malko se gândi că pentru preţul pe care îl plătiseră, ar fi 
trebuit vopsite în roşu... 

— Vă las, spuse Jerry Cooper, trebuie să anunţ vestea bună. 
(Se apropie de Malko şi îi spuse pe un ton scăzut.) Ca să-i 
derutez pe concurenţi, voi face o «indiscretie» inserând în Le 
Soir şi în Le Jour L'Orient de azi ştirea că mâine va fi semnat la 
Saint-Georges un contract între un om de afaceri libanez şi o 
delegaţie a Republicii Populare China. Când se vor duce acolo, 
afurisiţii vor vedea doar un coctail nevinovat... 

— Bine gândit, recunoscu Malko. 

Americanul ieşi pe uşa capitonată cu piele. Suspinând ca un 
pachiderm rănit, Khalil aranjă documentele în seif. II închise şi îşi 
îndreptă trupul. În ochii albaştri se citea o sclipire de vitalitate. 


— Ce faceţi astă seară? îl întrebă pe Malko. Mouna nu se 
întoarce până mâine de la Cedres şi sunt singur. Nu vreţi să 
cinati cu mine? 

— Sunt cam obosit, spuse Malko diplomat. Cred că mă duc la 
culcare. 

Nu avea rost să-i spună că Houry avea să-l însoţească. 


* 
x x 


Locotenent-colonelul Youri  Davoudian citi de trei ori 
paragraful din pagina a treia a ziarului Le Soir, anunțând 
semnarea unui acord pentru ziua următoare. Ochii îi sclipeau de 
furie. Ştia că palestinienii erau nişte incapabili şi nişte hahalere, 
dar de astă dată se întrecuseră pe sine. 

Povestindu-i conversaţia avută cu şeful grupului de care 
aparținuse Shadia, jurnalistul îi jurase: 

— Îl vor răpi pe Jezzine şi îl vor executa ca să dea un 
exemplu... 

Descrisese furia palestinienilor în asemenea termeni elogioşi 
încât Davoudian dormise fără grijă. Nu numai că nu-l uciseseră 
ci mai fuseseră ridiculizaţi şi de CIA! 

Exact cum se întâmplase cu afacerea Mirage. 

Colonelul KGB se uită la ceas: era trei. Avea la dispoziţie o 
singură zi pentru a-l elimina pe Khalil Jezzine. Nu putea să intre 
personal în scenă. Ruşii nu trebuiau amestecați cu niciun pret în 
mod oficial într-o asemenea poveste. Rămase mult timp 
nemişcat la birou, imaginând planuri unul mai extravagant ca 
altul. 

Într-un final, ridică receptorul şi sună la secretariatul Aeroflot. 

— Faceti-mi legătura cu numărul 762.975 din Aman, lordania. 
Cât se poate de repede. 


x x 

Houry îl aştepta după uşă şi deschise imediat. 

Purta un costum din lame argintiu la baza gâtului, care se 
mula perfect pe sânii rotunjori. Era extrem de apetisantă. Se 
aruncă imediat de gâtul lui Malko. 

— Amantul meu e atât de gelos că nu mă lasă să port rochii 
decoltate, spuse ea. 


În schimb, nu purta nimic pe dedesubt. Jerseul argintiu îi 
reliefa formele cele mai intime de parcă ar fi fost goală. 

Sună telefonul şi fata duse un deget la gură. Malko rămase 
nemişcat. Houry ridică receptorul. Şi conversă câteva clipe în 
arabă pe un ton tandru şi iubitor, apoi râse şi închise. Cu ochii 
strălucitori, se întoarse spre Malko. 

— El era. A plecat de zece minute şi m-a sunat să vadă dacă 
sunt încă aici! Vino. 

Il duse de mână în cameră şi râzând, îl împinse pe pat, 
aşezându-se lângă el. Cu vârful degetelor de la picior, aprinse 
televizorul pus pe podea. Malko era uşor surprins. «Focul 
arzător» nu avea obiceiul să invite un bărbat ca să se uite 
împreună la televizor. 

Pe ecran apăru un crainic mustăcios care citea nişte ştiri. 
Houry scoase un strigăt de bucurie. 

— lubitule! 

Îşi scoase grăbită bluza, dând la iveală sânii liberi. Pantalonul 
avu aceeaşi soartă. Se repezi cu febrilitate la hainele lui Malko, 
sărutând fiecare centimetru de piele, pe măsură ce-l dezbrăca. 

— Nu-ţi mai e frică? întrebă el. 

Ea râse. 

— Nu. Cel de pe ecran este amantul meu! Cât timp citeşte 
ştirile sunt liniştită. Nu poate pleca din studio. Fă repede 
dragoste cu mine. 

Se lipi ca o nebună de el, mângâindu-l şi sărutându-l, dar 
trăgând cu ochiul la ecran. Curând gemetele ei acoperiră 
aproape vocea crainicului, amantul ei. Se încordă în braţele lui 
Malko şi îl zgârie. 

— Faci dragoste foarte bine, spuse ea glumeaţă după câtva 
timp. 

Bărbatul mustăcios de pe ecran părea că o priveşte. Se ridică 
şi schiţă câţiva paşi de dans din buric în faţa televizorului. 

— Dacă m-ar vedea, m-ar ucide, spuse ea. M-a pus să jur că Îi 
voi fi fidelă. 

Începu să se îmbrace şi Malko o imită. Fericită, fata fredona 
uşor. Din prag, îi spuse lui Malko: 

— Poţi să vii în fiecare seară la opt, în afară de sâmbătă, când 
ştirile sunt la şapte şi jumătate. 

Malko începu să coboare scările, gândindu-se ce bine ar fi fost 
dacă amantul lui Houry ar fi citit şi cotaţiile bursei. 


x x 


— Pentru castelul dumneavoastră! Elie ridică paharul cu Dom 
Perignon şi îl goli dintr-o înghiţitură. Mai rezervat, Malko se 
mulţumi să-şi înmoaie doar buzele. O tânără blondă şi 
fermecătoare trecu prin faţa lui ondulându-şi şoldurile. Gândul îl 
duse la Alexandra. Spera că mitocanul acela de baron nu o 
dusese la Kitzbuhel, altfel temperamentul vulcanic al tinerei 
contese «logodite» cu Malko risca să se trezească la contactul 
cu zăpada... 

— Vă sunt profund îndatorat, îi spuse Malko lui Elie. 

Libanezul cu nasul răsfrânt clătină modest din cap. 

— Situaţia noastră era cam delicată, recunoscu el. În mod 
oficial, nu trebuia să fim amestecați în acel diferend, dar 
considerăm că fedaynii sunt cam incomozi, iar ruşii cam 
bägäreti. 

— Părintele Doury va fi anchetat? A ucis totuşi şase persoane. 

Elie surâse angelic. 

— Oh, nu! Suntem în perioada electorală şi ar fi considerat 
drept un nedemn atac la persoană. In plus, cei din sat, ar jura că 
a fost în legitimă apărare... 

Chiar dacă unii fedayni fuseseră împuşcaţi în spate. 

— Uite-l pe Harold, zise Elie. 

Cu lanţul de ceas la vedere şi cu umerii ca de halterofil din 
cauza pernitelor, «diplomatul ereditar» se repezi spre ei. 

— M-am culcat cu o fată formidabilă, începu el. Are 
optsprezece ani, nişte sâni... şi... 

— Gata, gata, zise Elie, înseamnă că are patruzeci şi cinci, 
sânii până la genunchi şi ai întors-o cu spatele ca să nu-i vezi 
mutra... 

Harold amuti, vexat. Ca să tacă de tot, Malko îi oferi o cupă cu 
Dom Perignon, ceea ce îl mai însenină. Învârti pe mână ceasul 
Cartier, făcându-l să sclipească, apoi spuse: 

— Ştiţi cine s-a întors în oraş? Katia. 

Malko aproape că înghiţi piciorul paharului. 

— Ce? 

Harold păru surprins: 

— Ce vi se pare atât de uimitor? Probabil că prietena ei 
saudită s-a săturat de ea. 


Elie şi Malko se uitară unul la altul. Acelaşi lucru le trecuse 
prin minte. În afară de ei şi de Mouna, nimeni nu cunoştea 
adevărata personalitate a lui Katia şi faptul că era 
răspunzătoare de moartea lui Mireille. De ce riscase întorcându- 
se la Beirut după ce fusese expulzată? 

— Unde aţi văzut-o? 

Harold îşi aranjă o şuviţă blondă. 

— Era împreună cu Khalil. Am văzut Rolls-ul în Hamrah. Malko 
puse cupa pe masă, simțind cum i se strânge stomacul. Ce 
căuta libanezul în compania lui Katia? Acesta nu ştia cât era de 
periculoasă. Se gândi la «indiscreţia» apărută în presă şi avu 
presentimentul unei catastrofe. 

— Ce ati pâtit? zise Harold. S-ar spune că... 

Malko şi Elie coborau deja scara. Se opriră la intrare ca să dea 
un telefon, dar soneria sună în gol în apartamentul lui Khalil. 

Încercară şi la «institutul de frumuseţe», dar fără rezultat. 

— Trebuie să mergem acolo, spuse Malko. 


Capitolul XXII 


Singur, singurel în apartament, Khalil se plictisea. Se gândea 
să se ducă la Club pe la miezul nopţii şi să găsească o fată. Sună 
telefonul. Puse paharul cu coniac pe măsuţă şi se îndreptă greoi 
spre aparat. 

— Khalil? 

Era Katia. Libanezul simţi o nelinişte subtilă gâdiländu-i 
stomacul. Scurta întâlnire avută cu «maseuza» îl lăsase 
nesatisfăcut. De atunci, Katia nu-i mai dăduse nicio atenţie. 
Khalil îşi îndulci vocea. 

— Ce s-a întâmplat cu tine pisicuto? 

Absența lui Mouna era providenţială. 

— Am fost plecată, ocoli Katia răspunsul. 

Khalil continuă mai îndrăzneţ: 

— Mouna nu e acasă. A plecat la Cedres. 


— Ah, bine, zise Katia. 

Khalil se temu să nu închidă şi îi propuse repede: 

— N-ai vrea să bem ceva? Sunt singur. 

O simţi pe Katia ezitând. 

— Poate mai încolo. Vino mai bine să mă iei. Sunt la Café de 
Paris. 

— Ajung în cinci minute, se grăbi să spună Khalil. 

Închise repede telefonul, de teamă să nu se răzgândească. 
Era nebun de bucurie. Katia acceptase să se întâlnească singură 
cu el! Îşi imagină picioarele lungi şi chipul dur şi frumos cizelat, 
doar pentru el. 


x x 


Rolls-ul se opri pe banda a doua şi Katia apăru imediat. Trupul 
lui Khalil fu invadat de dorinţă şi mâna grăsulie îi tremură. Fata 
purta un şort minuscul din satin negru, foarte mulat, ghetele 
lungi Cardin şi o bluză de jerseu lipită de sânii mici. Când se 
aplecă spre el să-l sărute, îi simţi parfumul ametitor şi puternic. 
Incapabil să se abţină, puse mâna mare pe coapsa lui Katia. 

Cât era de frumoasă! | se uscase gura de emotie. 

— E prea multă lume la Club, spuse el ipocrit. Mai bine 
mergem în altă parte. 

Se temea să nu fie surprins de cunoscuţi. Ar fi fost prea de 
tot. Nu îndrăznea să o ducă la el acasă. Picioarele lungi îi creau 
un delir erotic total. 

— Am putea bea ceva la mine, sugeră Katia. 

Khalil aproape că întoarse maşina pe loc. Nu stătu să judece 
de ce i se arunca în braţe Katia, atât de repede şi de direct. 
Avea poate nevoie de bani, sau poate căuta ceva nou. De frică 
să nu se răzgândească, conducea cât de repede îi permitea 
corpolenţa. Mâna de pe coapsă începu să tatoneze mai sus, 
simțind căldura trupului. Luă maşina! piciorul de pe acceleraţie. 
Un taxi claxonă furios, făcându-l să vireze brusc. 

— Eşti frumoasă, spuse ei, cu tonul unui înfometat în faţa unei 
mese pline de bunätäti. 

Katia nu răspunse. Auzise aşa ceva de multe ori. De la femei 
sau de la bărbaţi. 

Bărbatul acceleră, ţinând în continuare mâna între coapsele 
fetei, fără să observe privirea de nepătruns din spatele 


ochelarilor negri. 


x x 

— Întinde-te, ai să te simţi bine. 

Khalil Jezzine se supuse. Echipamentul cabinetului de 
consultaţii îl excita teribil. După toate experienţele sexuale 
avute până atunci, simţea nevoia unor puneri în scenă uneori 
complicate. O sorbea din ochi pe Katia. Ea dăduse drumul la 
muzică şi îl servise cu un pahar mare cu scotch. 

Se întinse pe fotoliul mare, relaxându-se cu voluptate. Pernele 
se înfundară sub greutatea enormă. Katia se protäpi în faţa lui 
cu picioarele depărtate şi cu mâinile pe şolduri, mai atrăgătoare 
ca niciodată. Pe sub mătasea bluzei i se ghiceau sfârcurile. Simti 
cum i se usucă gura. Simtindu-i privirile, ea îşi descheie încet 
nasturii, se aplecă asupra lui şi gura pofticioasă sărută pielea 
umedă. 

După ce termină cu ultimul nasture îşi îndreptă trupul. 

— Ce vrei să-ţi fac? 

— Tot ce vrei, spuse Khalil, în culmea fericirii. 

Katia surâse ambiguu. 

— Atunci trebuie să te leg mai întâi. 

Se aplecă întorcându-i spatele, şi luă dintr-un sertar nişte 
chingi. Văzându-i şalele cambrate pe care se mula mătasea 
neagră, Khalil îşi pierdu capul. Ar fi putut să-l lege şi cu lanţuri şi 
n-ar fi fost mai fericit. Fata îi imobiliză mai întâi picioarele cu 
nişte chingi subţiri de piele, apoi îi legă mâinile de cadrul 
fotoliului. 

Din cauza greutăţii corpului, care îl tintuia de perne, Khalil nu 
mai putea face nicio mişcare. 

Katia dădu muzica mai tare. Era un dans arab. Luă o pernă şi 
se aşeză pe podea, lângă fotoliu. Khalil transpirase de dorinţă. 
Cu gesturi precise, ea începu să-i desfacă pantalonul. Gemu de 
fericire şi se zvârcoli când veşmântul îi trecu peste glezne. 

Katia începu să-l mângâie foarte uşor. Ce simţea depăşea 
orice imaginaţie. Răsuci puţin capul, admirând-o. Îi vedea din 
profil sânul frumos conturat, prin bluza descheiată. Ea îşi 
apropie mâna dreaptă de faţa lui Khalil. 

— Ştii ce e asta? întrebă. 

li arată cele două cuburi de aur montate pe inel, fiecare 


împodobit cu o gheară ascuţită, pe care le purta întotdeauna pe 
inelar şi pe degetul mijlociu. 

El surâse. 

— Nu. 

— Este copia unei bijuterii foarte vechi. Împărăteasa Ts'eu-Hi 
purta asemenea gheare la începutul secolului, în 1900. 

În acel moment, Khalil nu avea chef de lecţii de istorie. 

— Mângâie-mă, murmură el. 

Katia nu răspunse. Apucă strâns cu mâna dreaptă sexul 
libanezului. 

În acea clipă, cineva sună lung şi insistent la uşă. 

— Cine e? întrebă bărbatul. 

Katia ridică nepăsătoare din umeri. 

— Nu ştiu şi n-are nicio importanţă. 

Mâna ei executa un du-te-vino pe membrul lui Khalil. Acesta 
scoase brusc un urlet demential, răguşit şi neomenesc. Katia îi 
înfipsese pe neaşteptate ghearele de aur în sex. 


* 
x x 


Malko tresări la auzul strigătului. Elie ţinea în continuare 
mâna pe sonerie. Uşa era blindată şi protejată de trei încuietori 
de siguranţă. Nu putea fi deschisă nici dacă se trăgea în ea. 

— Se pregăteşte să-l ucidă, zise el. Trebuie să facem ceva. 

Elie clătină din cap. 

— Va fi dificil să intrăm. Cunosc apartamentul, nu are altă 
ieşire. Trebuie să chemăm Brigada 16 şi să aruncăm uşa în aer 
cu bazooka... 

— Nu ştie că e inutil ce face, spuse Malko. 

Precautiile lui Jerry Cooper se întorceau împotriva lui Khalil 
Jezzine. Elie se precipită spre ascensor. 

— Aşteptaţi aici, mă duc să telefonez la Brigadă. 

Un nou urlet îl făcu pe Malko să se înfioare. Ce pusese Katia la 
cale? 


x x 
Mâna din jurul sexului urcă lent şi cele două gheare zgâriară 
adânc pielea. Khalil urlă atât de tare încât se sufocă. Durerea îi 
golise mintea. Katia spuse pe un ton suav: 


— Mi-ai spus că pot să-ţi fac ce vreau. 

Libanezul de abia reuşi să ridice capul. 

— Am semnat azi dimineaţă, urlă el. Am semnat! Nu mai 
puteţi face nimic. Opreşte-te. Dezleagă-mă ticăloaso! 

Ochii lui Katia îl fulgerară de după lentilele întunecate. 

— Ba da Khalil, pot încă să te ucid, spuse ea cu o voce dulce. 
Te-ai crezut tare, punând heroină în portbagajul maşinii lui 
Alia... Ai să plăteşti. 

Khalil Jezzine nu o mai asculta. 

O înjura, striga, plângea. Sexul zgâriat îl ardea. Când îi simţi 
degetele strângând din nou membrul, urlă înainte să-i facă ceva. 
Ghearele se înfipseră din nou în carne, mai adânc decât prima 
oară. 

Cu un gest sec, mâna lui Katia sfâşia pielea delicată, făcând 
să ţâşnească abundent sângele. Khalil îşi pierdu cunoştinţa într- 
un spasm de durere. Katia îşi contemplă satisfăcută opera. Plină 
de răutate, atinse uşor glandul cu vârful ascuţit, pe care apoi îl 
înfipse şi trase o bucăţică de carne, chiar din locul unde se 
întâlneau miile de terminatii nervoase. 

Durerea neomenească îl făcu pe Khalil să-şi recapete 
cunoştinţa. Se sufocă de durere. Katia se opri puţin şi îi luă 
pulsul. Voia să evite un accident cardiac înainte de a-l fi făcut să 
plătească tot. 

Îşi aminti de Malko şi simţi cum o invadează ura. Pe el ar fi 
vrut să-l aibă la cheremul ei, să-l audă urlând de durere. 

Lovituri violente zguduiră uşa de la intrare. Katia se ridică şi 
alergă în picioarele goale să asculte ce se petrecea afară. Se 
întoarse şi se aplecă asupra lui Khalil. 

— Brigada 16 e afară, spuse ea cu o satisfacţie întunecată, 
dar nu va putea intra din cauza barei de fier. 

Îşi puse una dintre gheare pe degetul mijlociu de la mâna 
stângă şi începu să atingă uşor membrul lui Khalil. La început îl 
înţepă uşor ca să-l trezească la viaţă, apoi cele două gheare se 
înfipseră în acelaşi timp în pielea delicată, rupând-o ca pe o 
hârtie. Între picioarele lui Khalil se formase o baltă de sânge. 

Cu privirea fixă, Katia înfipse în continuare ghearele de aur, 
sfâşiind din ce în ce mai tare sexul. Khalil urla încontinuu, pe un 
ton ascuţit, de parcă înnebunise de durere. Loviturile din spatele 
uşii se înteţiseră. 


x x 


Înghesuiţi pe palierul de dedesubt, vecinii se uitau cum 
încercau poliţiştii Brigăzii 16 să spargă uşa. Lăcătuşul chemat în 
ajutor se ridică descurajat. 

— Va dura ore în şir, sunt încuietori de siguranţă. 

Tresărea la fiecare urlet al lui Khalil. Strigătele erau 
insuportabile, încât îi venea să-şi astupe urechile. 

— Ce-i face? întrebă căpitanul cu beretă roşie.. 

Malko nu îndrăznea să se gândească. 

— Trebuie să folosim o bazooka. Spuse el, altfel până intrăm 
are timp să-l ucidă de zece ori. 

Polițistul clătină din cap: 

— Nu am şi mi-ar trebui o autorizaţie din partea şefului 
poliţiei. 

— Poate cu o grenadă... sugeră Elie. 

— Nu am, spuse polițistul. 

Elie schimbă o privire cu Malko. 

— Poate că găsesc eu una. 

Dându-i la o parte pe poliţişti, o luă la goană pe scări, urmărit 
de strigătele lui Khalil Jezzine. 


x x 

Katia înfipse gheara din mâna dreaptă aproape până la 
canalul uretrei şi Khalil avu un tremur de agonie. Foarte încet, 
fata începu să tragă. Sexul libanezului semăna cu o banană 
prost curățată. Fâşii însângerate atârnau pe testicule. Uneori 
leşina, alteori urla ca o fiară, atunci când Katia scormonea un 
nou nerv. 

Ca halucinată, cu ochii ficşi, ea îşi continua mişcarea de 
înaintare spre oroare, închipuindu-şi că victima era Malko. 

Un jet de sânge, ca un orgasm atroce îi stropi faţa. Se şterse 
distrată, apoi ca să mai schimbe, înfipse una dintre gheare în 
testiculul stâng. Khalil tâsni ca o balenă afară din apă şi căzu la 
loc pe fotoliu. 

— Ah! Oh! 

Leşină. Contrariată de eroarea făcută, ea scoase gheara. Nu 
trebuia să-l omoare pe Khalil, mă rog, nu imediat. 

O explozie violentă, venind dinspre intrare, o făcu să tresară. 


Mirosul înţepător de exploziv invadă apartamentul. Katia se 
ridică şi dădu buzna pe coridor. În dublura de oţel a uşii apăruse 
o gaură cât un cap de copil. Una dintre broaşte fusese smulsă şi 
atârna. O voce strigă în arabă: 

— Deschideţi imediat! 

Katia surâse în întuneric. Bara era la locul ei. Se întoarse în 
sala de masaj. Luă o fiolă cu un lichid de culoarea chihlimbarului 
şi umplu cu el o seringă. O puse în apropiere şi reîncepu oribilul 
masaj, de jos în sus. Pielea fiind toată sfâşiată, tăia direct în 
carne. Khalil Jezzine scotea doar un horcăit continuu, întrerupt 
de strigăte ascuţite ca de nebun... Balta de sânge de sub el se 
lăţea implacabil. 

Era deja prea târziu să mai fie salvat. 


* 
x x 


Elie agăţă grenada de clanță şi smulse cuiul. Din trei salturi 
ajunse la Malko şi la poliţiştii adăpostiţi la etajul inferior. 
Sergentul Brigăzii 16 remarcă: 

— Nu e prea corect... 

Malko se întoarse spre el şi spuse cu asprime: 

— Ce se întâmplă în interior, nici atât... 

Cartierul era în stare de asediu. Proiectoarele instalate pe 
acoperişul vecin al imobilului Crucii Roşii luminau ultimul etaj. O 
ambulanţă aştepta jos. Trezit de Malko, Jerry Cooper li se 
alăturase consternat. 

Grenada explodă zguduind pereţii. Poliţiştii întinşi pe burtă se 
ridicară. Malko îl scutură pe lăcătuşul îngrozit. 

— Duceţi-vă. 

Lucrătorul se lipi de uşă şi reuşi să-şi strecoare mâna în 
interior, căutând să deschidă cele două încuietori rămase. Se 
auzi un declic: una din încuietori se deschisese. Deodată, 
lăcătuşul se întoarse spre ceilalţi: 

— E o bară. S-a intepenit. 

Se încordă ca să o smulgă şi scoase un urlet ascuţit. 

Işi trase repede mâna înapoi, plină de dâre sângerânde... 
Katia venise cu paşi de lup să-l împiedice să continue. 

— Mă las păgubaş, spuse el. Puteţi să-mi daţi şi zece mii de 
lire. 

Malko îngenunche imediat în locul lui şi îşi strecură braţul prin 


uşă. În zece secunde descuie şi ultima încuietoare. Mai 
rămăsese bara. Cu un efort supraomenesc, o scoase din lăcaş. 
Uşa se întredeschise. Poliţiştii năvăliră pe urmele lui Malko în 
apartamentul neluminat. 


x x 


Din ceea ce fusese mândria lui Khalil Jezzine mai rămăseseră 
doar nişte fâşii de piele. Ghearele de aur nu mai aveau unde să 
se înfigă. Oricum, Katia le lăsase în mâna lăcătuşului. Nu putea 
să mai ţină mult, era o chestiune de minute. 

Luă seringa pregătită, puse acul şi împinse pistonul. Khalil fu 
apucat brusc de un tremur convulsiv şi gemu. Katia aruncă 
seringa şi se aplecă la urechea lui: 

— Ti-am injectat acid în vezică, şuieră ea. Ai să suferi ca un 
martir. 


x x 


Malko ajunse primul în salonul de frumuseţe şi se opri, cuprins 
de oroare. Mirosul de sânge şi de urină era insuportabil. 
Spectacolul nu putea fi descris în cuvinte. Un poliţist tânăr care 
intrase după el se întoarse şi vomă. 

Khalil era însă singur. 

Malko îşi amintea topografia apartamentului. Se repezi la 
cealaltă uşă şi dădu nas în nas cu Katia. Avu timp să vadă 
gheara care îi vizau ochii şi făcu un salt în spate. 

— Atenţie, e aici! 

Elie năvăli împreună cu poliţiştii. Fără să şovăie, Katia se izbi 
de fereastra închisă şi se aruncă în gol. Mulțimea de jos scoase 
un strigăt puternic. 

Doi infirmieri îl urcaseră deja pe Khalil pe o targă. Încă 
respira, dar urla fără încetare. Fu coborât cu infinite precautii. 
Malko şi Elie îl urmau. Malko se urcă în Alfa Romeo care porni 
după ambulanţă. Vremea se răcorise, şi nu era nici picior de om 
pe stradă. Sirena făcea să tresară negustorii de portocale 
strânşi în jurul lămpilor cu acetilenă, pe malul mării. Lumina 
albastră intermitentă lucea sinistru. Legănat de maşină, Malko 
se forţa să-şi înfrâneze dezgustul. Khalil nu merita o soartă atât 
de oribilă. 


Lumina albastră se stinse şi ambulanta încetini vizibil. Elie 
frână, întoarse capul şi întâlni privirea ostenită a lui Malko. 


* 
* x 


Malko reciti gânditor telexul lui Jerry Cooper. Mouna îl aştepta 
în camera de alături, şi mai frumoasă în hainele de doliu. 

«Contractul până la urmă semnat. Operaţiune din nefericire 
terminată cu un prejudiciu extrem pentru Khalil Jezzine». 

Mereu aceeaşi artă a subintelesului. Cei de la Central 
Intelligence Agency erau totuşi oameni de societate.